UNIVERSITATEA „LUCIAN BLAGA” – SIBIU

FACULTATEA DE DREPT „SIMION Barnutiu”

masterat – stiinte penale

anul i

psihologie judiciara
tITULAR DE DISCIPLINA:
lECTOR UNIV. DR. Tatu angela

victima si victimologia

(referat – sesiunea februarie 2008)

sTUDENT: rostas – covalev laurentiu titu cotizo

anul I, grupa sibiu

CUPRINS
SECTIUNEA I – Victimologia ca
stiinta ..................................................................................... 3 §1.
Notiunea si obiectul
victimologiei ..............................................................................................
........... 3 §2. Istoricul
victimologiei ..............................................................................................
.............................. 3 §3. Metode si tehnici de cercetare in
victimologie ...................................................................................... 4

SECTIUNEA A II-A – Notiuni introductive privind

victima .................................................. 6 §1. Conceptul de
„victima” ....................................................................................................
..................... 6 §2. Clasificarea
victimelor ...................................................................................................
........................ 6 §3. Reactiile societatii fata de victima: acuzarea si
apararea sa ................................................................. 9

SECTIUNEA A III-A – Cuplul penal victima-

agresor ............................................................ 10 §1. Contradictie
privind existenta cuplului agresor –
victima .................................................................. 10 §2. Implicatiile
psihologice ale actului agresional privind agresorul si
victima ....................................... 10
2.1. Implicatiile psihologice ale actului agresional privind pe
agresor ................................................ 11
2.2. Implicatiile psihologice ale actului agresional privind
victima .................................................... 11 §3. Rolul victimei in
comiterea
infractiunii ..............................................................................................
12 §4. Victima ca sursa de identificare a
agresorului ..................................................................................... 14

SECTIUNEA A IV-A – Victima - analiza

victimologica ........................................................ 15 §1. Cauzalitatea
victimala .....................................................................................................
.................... 15 §2. Constientul, inconstientul si stilul
victimal ......................................................................................... 16 §3.
Particularitati ale grupelor si subgrupelor
victimale ............................................................................ 17
3.1. Victimizarea
femeii .........................................................................................................
.............. 17
3.2. Victimizarea
copilului .....................................................................................................
.............. 18
3.3. Victimizarea persoanelor
varstnice ............................................................................................... 19
3.4.
Autovictimizarea ........................................................................................
................................... 19 §4. Protectia si autoprotectia impotriva
victimizarii .................................................................................. 22

SECTIUNEA A V-A – Corelatia victimologiei cu celelalte stiinte

sociale ............................ 23

Bibliografie ...............................................................................................
................................... 25
 SECTIUNEA I

VICTIMOLOGIA CA STIINTA

§1. Notiunea si obiectul victimologiei

Notiune. Conceptul de „victimologie” deriva din latinescul victima

(victima) si logos (stiinta), adica stiinta care studiaza victima.
In literatura de specialitate victimologia a primit mai multe definitii.
Astfel ea reprezinta stiinta comportamentului si personalitatii victimei
raportata la conceperea, realizarea si consecintele directe ale actului
agresional asupra victimei. J. A. R. Calderon defineste victimologia ca
fiind disciplina care, in explicarea cauzelor, studiaza victima fara a
planifica si realiza o politica a victimei.
Conceptul de victimologie defineste actiunile victimei ca unic mod
de reparare, de recuperare a intereselor individuale, noile reguli si
principii comportamentale adoptate de victima, actele de vointa,
simtamintele, constrangerea morala, fundamentele morale, dificultatile
de adaptare, sinteza cauzalitatii agresionale, conexiunile in actiunile
agresivo-victimologice precum si conflictul acestora.
Intrucat victima exista alaturi de un act agresional, determinarea
acestuia va releva identitatea manifestarilor victimale, evolutia singulara
a acestora si efectul social al victimizarii. Modul in care victima percepe,
intelege, accepta sau respinge violenta actului agresiv are valoare pentru
stabilirea lantului cauzelor si efectelor fenomenului victimal. Expunerea
exacta a elementelor si laturilor actului agresional, a efectelor acestuia
asupra victimei reprezinta forme specifice de definire a victimologiei.
Obiectul de studiu. Potrivit lui G. Gulotta victimologia asigura
studiul victimei unui delict, al personalitatii sale, al caracteristicilor
biologice, psihologice, morale si socio-culturale, al relatiilor sale cu
delincventul si al rolului pe care l-a jucat in geneza delictului. Ea releva
cauzalitatea si efectele agresiunii asupra victimei, ordinea in care se
produc actele agresionale si limita reducerii acestora, respectiv actele
agresionale cu un continut clar: lezarea intereselor unei victime
identificate sau care se va individualiza in perioada producerii actului
agresional prin legatura de cauzalitate si efectul victimal.
E. A. Fattah considera ca victimologia are ca obiect elaborarea
printr-un studiu aprofundat al victimei, al unui ansamblu de reguli
generale, de principii comune si de un alt tip de cunostinte, putand
contribui la dezvoltarea, evolutia si progresul fenomenului criminal, al
procesului criminogen, a personalitatii si caracterului periculos al
delincventului.
Obiectul victimologiei este reprezentat de tulburarile psiho-fizice
(cu exceptia celor de tip maladiv) – efecte ale actului agresiv care
afecteaza in mod direct echilibrul dinamic (biologic si psihologic) al
victimei. Analiza victimologica se refera la situatiile cand agresorul are
capacitatea de comportare neafectata de boli (fizice sau psihice) in
sensul ca este constient si responsabil de actul agresiv produs, dovedeste
o corecta auto-perceptie, o capacitate buna de relationare sociala, de
rezolvare a conflictelor, de a trai vinovatia. Dincolo de aceasta situatie
intereseaza psihopatologia sau psihiatria.

§2. Istoricul victimologiei

Studiul sistematic al victimei a fost propus, pentru prima oara, de

catre avocatul roman Beniamin Mendelshon in anul 1940 care, in
lucrarea sa „The Victimology” propune constituirea unei noi discipline
stiintifice numite victimologie. Mendelshon isi incepe cercetarile in acest
nou domeniu pornind de la studiul victimelor infractiunii de viol,
adoptand conceptele si teoria psihanalizei freudiene. El pleaca de la
constatarea ca toate disciplinele care au legatura cu delincventa studiaza
numai partial realitatea pentru ca au in vedere doar agresorul, nu si
victima. Or, victima exista, de multe ori independent de infractor.
Autorul introduce notiunea de „complex criminogen” care se compune
din studiul criminalului in corelatie cu studiul victimei, si cea de „cuplu
penal”, format din cuplul antagonist criminal-victima in permanent
conflict si adversitate. Cea mai interesanta teza introdusa de Mendelshon
este „receptivitatea victimala” a unor persoane, adica predispozitia
innascuta a unora de a deveni victime.
Profesorul german de drept penal Hans von Hentig in volumul „The
Criminal and His Victim”, aparut in anul 1948, si in lucrarile sale
ulterioare s-a ocupat de vulnerabilitatea presupusa a unor categorii de
indivizi cum ar fi cei foarte tineri, cei foarte batrani, imigranti recenti,
membrii unor grupuri minoritare, cei cu tulburari mentale. El a analizat
fenomenul concret al victimei, stabilind prenotiuni si concepte utilizate
in victimologie, evidentiind posibilitatile de interactiune dintre infractor
si victima, precum si rolul victimei in desfasurarea actiunii infractionale.
Din aceste cosiderente unii autori il considera pe H. von Hentig
initiatorul victimologiei ca stiinta distincta.
Intre 1947-1961, Scoala de la Mainz dezvolta caracteristicile
victimale, continutul specific al individualitatii victimale, esenta etica a
conflictului agresional desprins din actiunile comunitatii, necesitatea
reintegrarii sociale a victimei, cercetarea caracteristicilor infractorilor.
In anul 1961, italianul Filippo Gramatica, in volumul „Principi di
difesa sociale”, elaboreaza profilaxia victimala dupa gradul de
victimizare si capacitatea de recuperare individuala, restabilirea unor
relatii sociale si a interactiunii noi stabilite cu comunitatea, edificarea
unei structuri pentru aplicarea sistematica a tratamentului victimal. In
anul 1966, Ezzat Abdel Fattah, in studiul „Quelques problemes posйs а
la justice pйnale par la victimologie”, evidentiaza modul in care actul
agresional exercita o presiune constanta si puternica asupra victimei,
obligand-o sa participe, in orice mod, la actul agresional.
Cercetarile in domeniu au continuat si s-au diversificat, victimologia
devenind, cu adevarat, o siinta individuala. In 1973 are loc, in Israel,
primul Colocviu International de Victimologie, dupa care au urmat si
altele, punandu-se bazele acestei stiinte noi.
Cercetarile continua si individual, remarcandu-se nume importante
ca: T. Sellin si M. Wolfgang – „The Resurement of Delinquency”
(1970), S. Schafer – „Victimology. The Victim and His Criminal”
(1977), W. Middendorf – „Die Opfer des Betruges” (1988) etc.
Scoala romaneasca de victimologie continua drumul inceput de
Mendelshon. Astfel, in 1985 criminologul Vasile Stanciu publica la Paris
volumele „Les droits de la victime” si „Criminalitatea Parisului”. El
considera ca exista victime prin definitie: saracii, bolnavii, imigrantii,
persoanele cu un instinct slab de conservare si propune o strategie de
prevenire a crimei prin preceptul defensivei si al revendicarii drepturilor
deoarece indivizii sunt victime ale mediului social. In anul 1988,
psihologul Tiberiu Bogdan editeaza, in colaborare, volumul „Analiza
psihologica a victimei. Rolul ei in procesul judiciar”. Aici analizeaza pe
larg conceptele de victima, victimizare si riscuri victimale, si elaboreaza
o conceptie structurala despre identificarea agresorilor. Cercetarile de
specialitate sunt continuate de alte nume importante din domeniu,
criminologi, psihologi, medici legisti, profesori universitari in stiinte
juridice, magistrati etc.: Aurel Dincu, Ion Gheorghiu-Bradet, Nicolae
Mitrofan, Voicu Zdrenghea, Tudorel Butoi, Constantin Paunescu, Iancu
Tanasescu, Rodica Mihaela Stanoiu, Gheorghe Nistorescu, Costica Paun
si altii, dovedind ca victimologia este o stiinta aflata in permanenta
evolutie.

§3. Metode si tehnici de cercetare in victimologie

Victimologia este o stiinta care foloseste procedeele de investigare

comune celorlalte stiinte sociale, pentru o cercetare juridica
interdisciplinara. Metodele de cercetare vor prezenta complexele
interindividuale dintre victima si agresor, actiunea grupurilor sociale
asupra fiecaruia dintre acestia si chiar relatiile dintre grupurile sociale
cunoscute, scopurile acestor grupuri. Consecintele metodologice constau
in explicarea fenomenelor globale, corelatia acestora si perceperea
evolutiei starii agreso-victimale, creandu-se posibilitati de previziune
care definesc aceasta stare.
Metoda logica. Metoda logica este reprezentata de procedeele si
operatiile specifice utilizate pentru stabilirea genezei si a structurii
raporturilor interindividuale sau sociale aparute in sistemul de fenomene
agreso-victimale ca realitati obiective. Orice actiune-inactiune
agresionala se refera la un principiu de identitate, de aparare a unor
interese care vor califica actiunea ca fiind pozitiva sau negativa, a carui
finalitate o individualizeaza. Rezulta ca la conflicte de valori si atitudini
asemanatoare vor aparea efecte victimale asemanatoare. Cand actiunile-
inactiunile agresive se degradeaza sau se amplifica, pentru a permite
aparitia altor atitudini din partea agresorului, acest fenomen se va
repercuta si la nivelul efectelor victimale, pastrand continutul agresiunii.
Metoda tipologica. Aceasta metoda stabileste o multime de trasaturi
constante existente permanent in cadrul fenomenului agreso-victimal,
analizand diferentierea calitativa si cantitativa a acestora si eliminand
trasaturile neesentiale. Metoda stabileste prototipuri de victima in functie
de diferite criterii: mediul socio-cultural, tipologia valorilor afectate
(fizic, material, psihic, moral, religios, politic), modul de viata si tipul de
civilizatie frecventat, calculul coeficientului de intensitate al participarii
victimei la agresivitate, volumul si dinamica victimizarilor (global si pe
sectoare de victimizare). Procesele de interactiune agresor-victima si
comportamentele de grup ale victimelor vor fi apreciate si delimitate in
categorii de victime dependente de: actiunile-inactiunile victimelor,
particularitatile actelor si mijloacelor utilizate, consecintele actelor
victimizatoare, structura de ansamblu a fenomenului victimal.
Metoda clinica. Metoda explica fenomenul victimal ca fiind
expresia generalizata a cazurilor individuale de victimizare pentru a se
stabili un diagnostic si a se prescrie tratamentul corespunzator fiecarei
victime. Aceasta formula se aplica pornind de la anamneza cazului de
victimizare pentru a se intelege diversitatea cauzelor si conditiilor
concrete pornind de la trasaturile de personalitate ale victimei. In baza
diagnosticului se va stabili un tratament de natura psiho-sociala pentru
reducerea efectelor victimale sau pentru eradicarea lor prin evitarea
antagonismelor dintre agresori si victime urmand ca, intr-o faza
ulterioara, sa se identifice si aplice masuri de integrare a victimei in
raporturi normale, de natura familiala, sociala, juridica si religioasa.
Metoda comparativa. Aceasta metoda propune ca dupa observarea,
intelegerea si discutarea elementelor si factorilor inclusi in doua
fenomene, acte, evenimente, sa se procedeze la evidentierea
asemanarilor sau deosebirilor dintre ele. Metoda se bazeaza pe ipoteza
ca esenta elementelor sau factorilor care compun un fenomen rezida in
asemanarea sau deosebirea relativa sau radicala de un alt fenomen, in
cadrul mai larg al relatiilor umane. Pentru explicarea fenomenului
victimal potrivit acestei metode se recurge la urmatoarele procedee:
1 procedeul concordantei presupune depistarea acelor elemente care se
regasesc in doua sau mai multe fenomene agreso-victimale,
 constituind cauza generatoare sau conditia lor favorizanta;
2 procedeul diferentelor identifica acele elemente specifice ale unui
anumit act sau fenomen, care nu se regasesc in celelalte, constituind
cauza generatoare sau conditia favorizanta unica;
3 procedeul variatiilor concomitente impune investigarea evenimentelor
anterioare producerii unui rezultat dupa criteriul ca, ori de cate ori
fenomenul anterior se modifica in acelasi mod cu rezultatul sau,
inseamna ca primul este cauza secundului.
Metoda statistica. Metoda statistica apreciaza fenomenul victimal in
functie de repetabilitatea cantitativa si numerica a anumitor categorii
determinate de cauze, conditii, evenimente etc. Studiind cazurile
individuale din care va rezulta modul cum s-a produs efectul victimal, se
ajunge la o cauzalitate singulara. Scopul metodei este de a culege
informatii pentru compararea lor. Prin identificarea acestora se
determina o anumita concluzie statistica privind coeficientii de
dependenta a fenomenului victimal de actele agresionale. In acest mod
se vor cunoaste dimensiunile fenomenului victimal, intensitatea si
structura efectelor victimale, periodizarea sau mutatiile acestora pentru
un anumit cadru socio-teritorial.

SECTIUNEA A II-A

NOTIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND VICTIMA

§1. Conceptul de „victima”

Din punct de vedere lingvistic cuvantul „victima” are mai multe

semnificatii: persoana care sufera chinuri fizice sau morale din partea
unei persoane, a societatii etc.; persoana care sufera urmarile unei
intamplari nenorocite, cum ar fi boala, accident, catastrofa etc.; in
antichitate victima era un animal sau un om care urma sa fie sacrificat
unei zeite.
Pornind de la trasatura definitorie a notiunii, indiferent de disciplina
care o abordeaza – consecinta negativa pe care o persoana o suporta in
urma unei intamplari nefericite –, victimologia are propria ei definitie
prin care explica notiunea supusa analizei de fata. Astfel, prin victima se
intelege orice persoana umana care sufera direct sau indirect
consecintele fizice, materiale sau morale ale unei actiuni sau inactiuni
criminale.
Analizand definitia se pot constata mai multe aspecte. Unul dintre
ele ar fi acela ca victima poate fi doar o fiinta umana. Nu pot fi
considerate victime obiecte distruse de raufacatori sau institutiile
prejudiciate de activitatile acestora. Insa nu orice fiinta umana care
sufera o consecinta a unui act criminal poate fi considerata victima,
pentru aceasta calitate fiind necesar sa mai fie indeplinita o conditie:
persoana care a suferit consecinta sa nu isi fi asumat constient riscul,
deci sa ajunga jertfa in urma unei actiuni sau inactiuni criminale fara sa
vrea. De aceea nu pot fi considerate victime politistii, care sunt raniti sau
isi pierd viata in misiunile specifice, militari, pompieri, initiatorul actului
criminal sau infractorul care isi pierd viata in urma derularii lui, etc.
Pe de alta parte definitia introduce o serie de elemente pretioase
pentru intelegerea fenomenului victimal, precizand pe langa consecintele
directe si pe cele indirecte, pe langa consecintele fizice sau materiale si
pe cele morale, adesea mult mai importante ca primele. De asemenea
este de remarcat cuprinderea posibilitatii ca totul sa se realizeze si ca
urmare a unei inactivitati de tip criminal.
Preocupari pentru victima se intalnesc in cadrul culturilor antice,
atunci cand exista un sistem de compensatii si rascumparari cu scopul de
a mentine echilibrul intre situatia infractorului si a victimei. Ulterior
justitia va parasi aceste forme incipiente, pe masura perfectionarii ei,
figura centrala devenind infractorul. Legea urmareste in cea mai mare
parte depistarea si pedepsirea infractorului, victima avand doar un rol
secundar, acela de a se constitui ca parte civila, caci procesul sub aspect
penal continua chiar daca victima nu se constituie ca parte vatamata.

§2. Clasificarea victimelor

Incercarea de a clasifica sigur victimele nu este deloc usoara.

Principalele dificultati care stau in calea unui asemenea demers pot fi
sistematizate astfel:
4 marea diversitate a infractiunilor si, in consecinta, a victimelor;
5 victimele apartin, chiar daca cu ponderi diferite, tuturor categoriilor de
variabile: varsta, sex, pregatire socio-profesionala, pregatire culturala,
rol-status social, rol-status economic etc.;
6 diferente mari interindividuale in grupurile de victime in ceea ce
priveste responsabilitatile si rolul jucat de acestea in comiterea
infractiunii.
Cu toate acestea numerosi autori au realizat diverse clasificari in
functie de numeroase criterii.
Un prim criteriu il reprezinta categoria infractionala care genereaza
victime. Din acest punct de vedere putem avea victime ale infractiunii de
omor, victime ale infractiunii de vatamare corporala, victime ale
infractiunii de lovituri sau alte violente cauzatoare de moarte, victime ale
infractiunii de viol, victime ale infractiunii de furt etc. Nu are importanta
natura infractiunii, daca este prevazuta intr-o lege generala sau speciala
etc.
Folosind relativ aceleasi criterii A. Karmen identifica urmatoarele
categorii de victime: 1. copii disparuti; 2. copii maltratati fizic si sexual;
3. persoane in varsta – victime ale crimei; 4. femei maltratate; 5. victime
ale actului sexual; 6. victime ale soferilor aflati in stare de ebrietate.
Cele mai multe clasificari au in vedere criteriul privind gradul de
implicare si de responsabilitate al victimelor in comiterea infractiunii.
Astfel, Mendelshon diferentiaza urmatoarele categorii: 1. victima total
nevinovata (pruncuciderea); 2. victima mai putin vinovata decat
infractorul (ignoranta, imprudenta); 3. victima tot atat de vinovata ca si
infractorul (provocatoare); 4. victima mai vinovata decat infractorul; 5.
victima care poarta responsabilitatea totala (agresoare); 6. victima
innascuta, simulatoare, imaginara.
Folosind acelasi criteriu E. A. Fattah (1967) elaboreaza urmatoarea
clasificare: 1. victima participanta, dispusa sa suporte orice consecinta
din spirit de aventura; 2. victima latenta, lipsita de initiativa va aprecia
desfasurarea agresivitatii intr-un mod imprevizibil, putand reactiona
oricand pentru a evita sau accepta esecul actului victimizant; 3. victima
predispusa, cu reactii spre inclinatii schimbatoare, rigide si complexe
care contrazice si incearca sa revina la vechile atitudini; 4. victima
provocatoare, fidela unor conceptii in care dispretul si sfidarea regulilor
comportamentale indeamna la actiuni nesocotite, la schimbari de
atitudini periculoase, euforice, isterice, exaltate, melancolice; 5. victima
neparticipanta, care adopta posibilitatea de a-si controla comportarea,
acceptand doar actele cu semnificatii cunoscute.
Aproximativ tot in baza acestui criteriu, L. Lamborn (1968)
identifica urmatoarele tipuri de intalnire victima-infractor: 1. initiere; 2.
facilitare; 3. provocare; 4. comitere, savarsire; 5. cooperare; 6. instigare.
O interesanta clasificare la aceasta categorie o realizeaza J. Sheley
(1979): 1. infractor activ –victima; 2. infractor activ – victima
semiactiva; 3. infractor activ – victima activa; 4. infractor semipasiv –
victima activa; 5. infractor pasiv – victima activa. Aceasta clasificare
scoate in evidenta foarte clar care este rolul pe care il poate juca victima
in comiterea infractiunii.
In anul 1977, criminologul american S. Schafer, in volumul
„Victimology. The Victime and His Criminal”, clasifica victimele astfel:
1. victime fara relatii anterioare cu criminalul, deci fara a-l cunoaste,
fapta fiind imputabila doar agresorului; 2. victime provocatoare, doar
provoaca, cu intensitati deferite de la un caz la altul; 3. victime citatoare,
cand victima initiaza si participa la actul agresional; 4. victime slabe sub
aspect biologic, conformarea executarii actiunii agresionale este
rezultatul neputintei biologice de a se impotrivi; 5. victime slabe sub
aspect social; 6. alte victime; 7. victime politice.
Hans von Hentig elaboreaza urmatoarea clasificare pornind de la
rolul unor elemente situationale specifice victimelor in
comportamentul lor: 1. victime nevarstnice, psihologia acestora fiind
afectata de lipsa de experienta sociala si de lipsa fortei fizico-morale
care sa le permita opunerea de rezistenta agresorului; 2. victime femei,
care devin cu precadere subiectul pasiv al infractiunilor sexuale daca
sunt tinere sau al infractiunilor motivate material daca sunt mai in varsta;
3. victime varstnice, care depind de sanatatea mentala, de modul de
implicare in realitatea inconjuratoare, de gradul de adecvare a relatiilor
individuale psiho-volitionale; 4. dependentii de alcool si stupefiante, cei
din urma fiind expusi in primul rand autovictimizarii; 5. imigrantii,
psihicul acestora fiind afectat de probleme de ordin comunicational, de
lipsa mijloacelor materiale si de ostilitatea bastinasilor; 6. etnicii care se
confrunta cu problema integrarii sociale din partea lor, si a discriminarii
rasiale din partea majoritarilor; 7. indivizii normali dar cu inteligenta
redusa, nu au capacitatea de a anticipa rezultatele actiunilor lor in raport
cu influentele mediului; 8. indivizii temporar deprimati la care prezenta
scopului in plan mental este redusa datorita lipsei de vointa si a
sentimentului de inferioritate; 9. indivizii achizitivi, starea de relationare
a acestora cu mediul fiind determinata de vointa de a realiza profituri in
orice context se iveste o oportunitate; 10. desfranatii si destrabalatii care
devin vulnerabili fata de manevrele infractorilor datorita indiferentei si
dispretului relativ fata de legi; 11. singuraticii, care ajung sa isi modifice
comportamentul prin absolutizarea izolarii in interpretarea tuturor
proceselor psihice, suportand greu singuratatea sunt foarte vulnerabili;
12. chinuitorii, care participa la un flux de fapte psihice prin care
denatureaza regulile si raporturile interindividuale, devenind victimele
acestora, fenomenul fiind mai des intalnit in relatiile de familie unde
unul din membrii, de regula barbat, ii victimizeaza pe ceilalti pana cand
acestia ajung la o stare de saturatie si riposteaza; 13. indivizii „blocati” si
cei nesupusi. Primii sunt cei datornici, care nu isi mai pot achita datoriile
pe cai legale, acceptand cu usurinta solutiile ilicite ale unor infractori.
Nesupusii sunt acei indivizi care nu se lasa usor victimizati atunci cand
sunt atacati. Ei reprezinta „victimele dificile” aflate in antiteza cu
„victimele usoare”.
In anul 1970, in lucrarea „The Resurement of Deliquency”, T.
Selling si M. Wolfgang, clasificand infractorii dupa gradul de
victimizare, considera ca exista urmatoarele tipuri de victimizare: 1.
victimizare primara, urmarea oricarei agresiuni; 2. victimizare
secundara, vizeaza situatiile de pagubire a unor societati comerciale; 3.
victimizare tertiara, reflecta delictele care au ca obiect convietuirea
sociala sau administratia publica; 4. participarea mutuala, cand
infractiunea se produce prin initiativa infractorului dar victima adopta fie
o maniera relativ pasiva, fie o atitudine voluntara de a pastra secretul
victimizarii: adulter, avort; 5. victimizarea juvenila, priveste minorii.
Criminologul german Wolf Middendorf in lucrarea „Victima
inselaciunilor”, publicata in anul 1988, prezinta tipologia victimelor in
functie de gradul de implicare a victimei in activitatea economica si
afectiva astfel: 1. victima generoasa, este dependenta de modul in care
infractorul reuseste sa o impresioneze, punand accentul pe naivitatea si
disponibilitatea materiala a victimei; 2. victima „ocaziei bune”, cand
infractorul ofera pentru comercializare, la preturi modice, bunuri si
valori sustrase sau devalorizate; 3. victima afectivitatii si devotiunii
presupune tendinta primei categorii de a crede ca psihicul sau se afla in
relatie cu divinitatea astfel incat procedeaza la efectuarea de donatii
pentru purificare. Cealalta categorie de victime ia in considerare
realitatea adiacenta a oricaror simptome pentru realizarea mariajului sau
a aventurii intime; 4. victima lacomiei, cade prada necesitatilor sale
materiale.
Imbinand criteriul gradului de responsabilitate a victimei in
comiterea infractiunii cu cel al reactiei societatii in raport cu victimele,
A. Karmen stabileste doua categorii de victime: acuzate si aparate. In
categoria victimelor acuzate intra victimele impotriva carora sunt dovezi
de vinovatie impartita cu infractorul. Tipurile de comportament de care
pot fi facute vinovate victimele sunt in special cele de facilitare,
precipitare si provocare. In cealalta categorie se afla victimele impotriva
carora nu exista dovezi de vinovatie comuna cu agresorul.
In sfarsit, in functie de pozitia si situatia victimei dupa comiterea
infractiunii, putem diferentia urmatoarele tipuri de victime: 1. victime
disparute, sesizarea organelor judiciare fiind facuta de persoane
cunoscute victimei sau chiar de infractor; 2. victime decedate dar care nu
sunt disparute, acestea furnizeaza informatii despre autor in functie de
modul in care a fost comisa fapta, obiectele folosite, atitudinea victimei
in timpul actului agresional si urmarile vizibile ale acesteia etc.; 3.
victime ce supravietuiesc agresiunii dar nu pot identifica infractorul din
motive obiective (fapta s-a comis pe intuneric, infractorul era mascat
etc.), ele pot oferi unele informatii in legatura cu unele caracteristici
fizice sau psihice ale infractorului cum ar fi vocea, nervozitatea lui,
precipitarea etc.; 4. victime ce supravietuiesc agresiunii si care cunosc
infractorul dar nu il denunta din teama de razbunare a acestuia; 5.
victime care supravietuiesc agresiunii si cunosc infractorul dar nu il
denunta din motive ce tin de viata lor particulara (de exemplu agresorul
e concubinul victimei casatorite); 6. victime care supravietuiesc
agresiunii, cunosc pe infractor dar refuza sa il denunte, incercand sa-i
gaseasca o justificare, inclusiv autoacuzandu-se; 7. victime care
supravietuiesc agresiunii si care cunosc pe infractorul adevarat dar
denunta o alta persoana pe care vor sa se razbune; 8. victime care
supravietuiesc infractiunii, cunosc infractorul si, profitand de situatie,
pune pe seama lui fapte pe care nu le-a comis (de exemplu victima unui
viol reclama ca faptuitorul i-a furat si niste bunuri, desi el nu a facut-o);
9. victime care, profitand de o anumita situatie, reclama o infractiune
care nu a avut loc, din dorinta de razbunare fata de pretinsul infractor
sau pentru a profita de pe urma acestuia.
Practica judiciara a dovedit ca tipologia victimelor este mult mai
complexa, iata de ce eforturile de sistematizare a acestei tipologii nu
corespund intrutotul.

§3. Reactiile societatii fata de victima: acuzarea si apararea sa

Societatea isi creeaza si ea o parere cu privire la victima unui fapt

reprobabil, parere ce va fi impartita in doua tabere: una acuzatoare, care
va reprosa victimei ca a facilitat, precipitat sau provocat actul agresional,
si alta protectoare, ce va incrimina doar pe infractor considerand ca nu
exista scuza pentru actul agresional. De altfel fenomenul a fost observat
de catre specialistii victimologi, propunandu-se si o clasificare dupa
acest criteriu.
Acuzarea victimei. Procesul de acuzare a victimei parcurge mai
multi pasi. In primul rand acuzatorii victimei presupun ca exista ceva rau
cu victimele, pentru ca ele difera in mod semnificativ de celelalte
persoane care nu au fost victimizate: fie atitudinea lor, fie conduitele, fie
ambele se disting in mare masura de cei neafectati. In al doilea rand,
acuzatorii presupun ca aceste diferente prezumate sunt sursa starii si
conduitei victimei, caci, daca ar fi fos ca si ceilalti, ele nu ar fi fost alese
pentru atac.In al treilea rand, acuzatorii argumenteaza ca daca victimele
vor sa evite suferinte viitoare trebuie sa isi schimbe modul lor de a gandi
si de a actiona, sa renunte la comportamentul licitativ care favorizeaza
procesul victimizarii lor.
 Acuzarea victimei poate aparea in tripla ipostaza:
7 Ca o explicare individualista pentru problemele sociale,
promovata de doctrina „responsabilitatii personale”. Teoria pleaca de la
convingerea ca indivizii umani au un anumit grad de control asupra
evenimentelor petrecute in viata lor. Victimele sunt condamnate pentru
ca au comis erori grave care au dus la consecinte negative. Asa cum
infractorii sunt condamnati pentru incalcarea legii, si victimele trebuie sa
raspunda pentru comportamentul lor gresit.
8 Ca proces psihologic. Acuzarea victimei rezulta din credinta intr-
o „lume justa”, un loc in care indivizii obtin ceea ce merita si merita
ceea ce obtin. Lucruri si intamplari rele apar numai pentru persoanele
rele, oamenii buni sunt recompensati pentru ca ei respecta regulile. Deci,
daca cineva este vatamat de un infractor, victima trebuie sa fi facut ceva
rau de a meritat o asemenea soarta. Acuzatorii din aceasta categorie
condamna victimele pentru a-si asigura linistea interioara caci
imaginarea unei lumi in care acte brutale si fara sens pot fi produse de
catre oricine si in orice moment este deconcertanta si amenintatoare.
9 Ca un mod de a vedea al infractorilor. Infractorii recurg la
acuzarea si denigarea victimei pentru a-si justifica si legitima actul
agresiv, dar si ca un proces de desensibilizare care reduce sau chiar
elimina in totalitate sentimentele si starile de vinovatie, rusine,
remuscare, mustrari de constiinta, inhibitii morale. Actele gresive devin
posibile cand victima este vazuta ca fiind fara valoare, sau ceva inferior
umanului, ca o tinta pentru ostilitate si agresiune, ca un proscris ce-si
merita maltratarea sau ca un act de justitie bazata pe razbunare si care
trebuie apreciat, nu condamnat.
Apararea victimei reprezinta o respingere a conceptiilor privind
acuzarea victimei. In primul rand, aparatorii consedera ca acuzatorii
exagereaza masura in care facilitarea, precipitarea sau provocarea
contribuie la comiterea infractiunii. In al doilea rand, aparatorii
considera ca acuzatorii confunda exceptia cu regula in ceea ce priveste
vinovatia victimelor in savarsirea agresiunilor. „Vinovatia” unui procent
relativ mic de victime este generalizata pentru toate victimele unei
anumite categorii de infractiuni. In al treilea rand, aparatorii considera ca
acuzatorii victimelor cer in mod nerational ca acestea sa isi schimbe
modul de viata, fapt imposibil de cele mai multe ori din diferite motive
de natura financiara, sociala, culturala, de pozitionare in spatiu etc.
Astfel, celor mai multi indivizi le lipsesc posibilitatile si resursele pentru
a-si schimba mijloacele de calatorie, orele de lucru, scolile frecventate,
vecinatatiile in care traiesc etc.De asemenea e absurd sa ceri renuntarea
la libertatile personale indragite „de dragul” infractorilor. In al patrulea
rand, aparatorii au obiectii legate de soliditatea conceptelor acuzarii
privind deosebirile categorice dintre victime si nonvictime.
In cadrul apararii victimei pot fi identificate doua perspective:
10 Blamarea criminalului. Acuzatorii infractorului neaga orice
incercare a acestuia de a schimba povara responsabilitatii actului
reprobabil de pe spatele lui pe umerii victimei. La fel ca acuzarea
victimei, si apararea victimei adopta doctrina responsabilitatii personale
pentru conduita delictuala, dar aceasta responsabilitate revine exclusiv
faptuitorului, nu si victimei.
11 Acuzarea sistemului. Teoria acuzarii sistemului nu vizeaza atat
contracararea acuzarii victimei cat acuzarea sistemului social in care
traiesc victima si agresorul. In acord cu principiile blamarii sistemului,
nici infractorul si nici victima nu sunt vinovati, ambii, in grade diferite,
sunt „victime” ale culturii lor si mediului inconjurator. In functie de
acest punct de vedere, radacinile problemei crimei sunt de gasit in
institutiile de baza pe care este construit sistemul social.

SECTIUNEA A III-A

CUPLUL PENAL VICTIMA–AGRESOR

§1. Contradictie privind existenta cuplului agresor – victima

Majoritatea doctrinei accepta existenta unui cuplu penal agresor-

victima aflat in permanent conflict si adversitate. Cuplul are doua
aspecte: in faza preinfractionala, elementele cuplului sunt sau
indiferente sau (iar asta se intampla in majoritatea cazurilor) se atrag
reciproc (in cazul crimei pasionale, a escrocheriei, a bigamiei etc.); in
faza postinfractionala, cele doua elemente se resping reciproc, devenind
elemente antagoniste. Solutionarea corecta a unei cauze penale se poate
face numai prin analiza bilaterala a acestui cuplu, in caz contrar orice
solutie corecta se va da numai din eroare.
Teorie nu este acceptata in mod unanim, fiind criticata sub mai
multe aspecte ce vor fi expuse in continuare.
Teza este criticata pentru ca presupune existenta unei victime
personale in orice infractiune, sau altfel spus presupune ca oricarui act
antisocial ii corespunde o persoana fizica ce va suferi consecintele
actului. Or, e cunoscut ca numai o parte din infractiuni au aceasta
caracteristica, si anume cele indreptate impotriva persoanei. Infractiunile
indreptate impotriva bunurilor, dar mai ales cele indreptate impotriva
bunurilor unei colectivitati nedeterminate (omenirea) sau ale statului, ori
infractiunile fara subiect pasiv (cum ar fi portul ilegal de insemne,
falsificarea unor valori etc.) sunt lipsite de o victima personala.
Pe de alta parte, insa, nu orice actiune care produce victime poate fi
socotita ca fiind voit provocata din partea altei persoane ce ar putea fi
considerata drept infractor. Cazurile de sinucidere, unele cazuri de
accidente etc., provoaca victime fara ca acestea sa fie o urmare a unei
actiuni sau inactiuni din partea unei alte persoane.
In consecinta, exista actiuni infractionale fara victima personala, asa
cum exista si victime fara infractori. Intalnirea dintre victima si infractor
– cu toata frecventa cazurilor – formeaza o categorie de cazuri speciale,
nicidecum cazul general.

§2. Implicatiile psihologice ale actului agresional privind

agresorul si victima

Agresiunea si fenomenul de victimizare pot fi analizate si sub aspect

psihologic, al trairilor individuale ce se regasesc in comportamentul
agresorului si al victimei, acestea fiind, in mod evident, diametral opuse.
Scopul analizei psihologice este circumscris si el in cadrul scopului
general al victimologiei, si anume determinarea cauzelor si conditiilor
favorizante ale fenomenului agreso-victimal si adoptarea de masuri
potrivite pentru protejarea victimei si prevenirea fenomenului.
 2.1. Implicatiile psihologice ale actului agresional privind pe
agresor. Aceste implicatii sunt foarte complexe si presupun o tratare
interdisciplinara a subiectului. Datorita specificului lucrarii de fata vor fi
analizate doar acele implicatii psihologice care au in vedere interrelatia
agresor-victima. Studiul integral al implicatiilor psihologice ale actului
agresional cu privire la agresor este asigurat de alte doua discipline:
criminologia si agresologia.
Forma actiunii agresionale este dependenta de constiinta individuala
a infractorului, de perspectiva sa asupra actului executat si asupra
cosecintelor sociale pe care el le va produce. Experienta individuala
agresionala determina si ea adoptarea unor prototipuri actionale, si
indepartarea altora, in functie de gandirea sistematica a faptuitorului si
de sensibilitatea lui. Intensitatea executarii actului criminogen este data
de analiza, reflectia psihologica privind reusitele si defectele constatate
in activitatea agresionala. Justificarea, contemplarea sau explicarea
actului criminogen reprezinta o forma de evaluare a propriilor
posibilitati pentru a stabili un modus operandi. Astfel, fiecare infractor
isi creaza un stil propriu de actiune care il identifica.
Cunoscand ca agresivitatea este rezultatul gandirii si experientei
individuale rezulta ca in cadrul conceptiei agresionale se regasesc si
influentele factorilor sociali. Sub un prim aspect societatea, cu regulile
ei, influenteza, mai mult sau mai putin, gandirea si comportamentul
oricarui individ, le formeaza. Deci actul agresional va avea trasaturi
specifice mediului socio-teritorial in care se produce. Dar factorii sociali
influenteaza si conduita infractionala din timpul desfasurari activitatii
delictuale si de dupa aceea. Agresorul adopta tactica dedublarii pentru a
atenua rivalitatea cu victima si cu mediul social. Se recurge si la
repetarea unor false greseli pentru a schimba intelesul actelor si
rezultatului acestora. O alta conduita de adaptare la factorii sociali este
aceea de schimbare a viziunii initiale despre agresiune, pentru a obtine
protectia sau clementa societatii si abandonarea tendintei recuperarii
prejudiciului de catre victima. In cazul in care intre criminal si victima
sunt stabilite reguli obisnuite de convietuire, agresorul va incerca
statutul precis de comportare (format din reguli, principii, obiceiuri) cu
victima, in sensul impunerii normei de forta, prin care sa se prelungeasca
supunerea neconditionata a victimei. Fireste ca agresorul isi poate adapta
multe conduite la factorii sociali, aici fiind prezentate doar cateva dintre
ele.
Agresorul isi planifica si realizeaza activitatea infractionala in
functie de experienta si gandirea individuala. Dar nu intotdeauna ceea ce
se planifica se poate transpune exact in realitate. Contradictiile dintre
intentia agresionala si rezultatele acesteia pot avea diverse cauze: modul
in care a fost gandit actul criminogen, necesitatea de a realiza actiunea
numai in anumite limite, comportamentul victimei etc. Astfel, determinat
de starile afective ale victimei (voluptatea, pasiunea, exaltarea), care
transced excitatiei individuale, agresorul poate fi depasit de initiativa
unor actiuni perverse ale victimei, care determina reactiile macabre si de
sadism din partea agresorului. Noile sinteze agresionale nu ar fi posibile
daca sensibilitatea individului, structura sa interioara nu ar fi fost
provocata de socul colaborarii sau participarii victimei la actul
criminogen. In aceste momente apar mania, deznadejdea, o stare la
limita dintre rational si instinctual.
Referitor la motivatiile actului criminal, acestea pot fi dintre cele
mai diverse: dorinta de razbunare, agresorul considerand fapta ilicita ca
pe un act de justitie; ura, dusa la extrem; gelozia, motivul fiind preluat
mai ales de agresorii barbati; motivatia materiala; discriminarea pe
diverse criterii; instinctul sexual necontrolat, uneori chiar patogen;
rivalitatea dublata sau nu de dorinta de afirmare etc.

2.2. Implicatiile psihologice ale actului agresional privind

victima. Pentru victima a reactiona nu inseamna doar a intelege si a
evalua forma agresiunii si intentia agresorului. Reflectarea actului
agresional in planul psiho-volitiv al victimei determina dereglari de
comportament, agitatie, lipsa de vointa in actiune. In plan afectiv
emotiile pozitive sunt inlocuite, total sau partial, cu reactia de ura,
dispret sau umilinta. Comportarea victimei este dominata de ideea ca
agresorul urmareste doar agresiunea in sine pentru satisfacerea unor
interese individuale. Ulterior victima isi motiveaza propria tendinta prin
tratarea cu simpatie sau emotii altruiste fata de agresor.
Unul din efectele victimizarii este si imposibilitatea psihica de a se
opune, inhibitia. Efectul psihologic rezultat din lipsa de impotrivire a
victinei poate fi daunator, experienta individuala a victimei fiind
inlocuita cu o noua stare subiectiva determinata de unele tulburari
incomunicabile. Personalitatea se va identifica cu evenimentul afectiv si
chiar daca nu cunoaste nimic despre agresor, victima va putea identifica
unele procedee de actiune agresionala dupa elemente ca: figura
infractorului, ritmul actiunilor sale, contradictiile de comportament etc.
Perceperea si reflectarea fenomenului agresional de catre victima se
produce sub trei aspecte: afectiv, intelectual si volitiv. Reactia victimei la
actul agresional se caracterizeaza prin atenuarea valentelor intelective,
prin scaderea puterii de a preintampina efectele agresionale, iar in plan
afectiv, prin trairea unor stari ca frica, dezorientarea, ura, dispretul,
umilinta. Aceste trairi pot declansa reactii care scapa rationalului,
determinand trecerea de la o stare afectiva la alta, partial sub influenta
instinctului de conservare. Cunoasterea fenomenului agresional nu se
reduce doar la perceptii, ci depinde si de relatiile victimei cu mediul care
reflecta stilul si finalitatea agresionala, de calitati intelectuale, de
perspicacitate, de taria clitatilor psihice (vointa, curaj, caracter), de forta
fizica, de modul declansarii efectelor actului violent etc. Adeziunea
spontana, admiratia, in special reactiile instinctului sexual, implorarea
sau exorcismul determina decizia victimei de a suporta autoritatea
agresorului. Totalitatea cuvintelor, lumina, intunericul, singuratatea
genereaza confuzie, anuland reactiile instinctuale, deductiile logice si
judecata victimei. Naivitatea determina o anumita necesitate a
reintalnirii cu agresorul si uneori se poate ajunge la o adeziune
nejustificata a victimei fata de agresivitate (cum ar fi impacarea victimei
cu agresorul).
Se poate constata ca, spre deosebire de agresiune, care poate fi un
act iresponsabil si individual, reactia victimei este dependenta de o
multime de conditionari si justificata, in mod confuz, de o anumita
forma de reflectare a constiintei individuale. Rezulta ca, intre agresiune
si reactia victimei nu exista un echilibru deoarece apar reactiile
instinctuale ale victimei, care sunt supuse incoerentei si greselii. Spaima
victimei devine dispret fata de agresor, ferocitate in actul de aparare
pentru ca dupa un timp sa se atenueze si sa se converteasca in acceptarea
agresivitatii si resemnarea in actiune. Victima nu poate intelege
agresiunea decat in limitele suferintei biologice si psihice, iar trecerea
timpului va distinge ceea ce este semnificativ si ceea ce este secundar in
evenimentul criminogen.
In sfarsit, o alta caracteristica psihologica privind victimele este
sentimentul de solidaritate care se naste pentru toate victimele unui
singur agresor care prin faptele criminogene a infrant demnitatea
individuala a acestor persoane. Victima are certitudinea ca poate realiza
prin propria experienta, prin propriul exemplu un motiv de aparare a
mediului social in care traieste, stimuland pentru aceasta solidaritatea
impotriva agresivitatii.

§3. Rolul victimei in comiterea infractiunii

Unul dintre cele mai importante aspecte ale victimologiei care tin de
relatia victima – agresor se refera la faptul daca victimele pot sa imparta
responsabilitatea intr-o anumita masura cu agresorul in ceea ce priveste
comiterea actului agresiv. Sub acest aspect opiniile in literatura de
specialitate sunt impartite.
B. Mendelshon considera ca exista o „receptivitate victimala”, adica
receptivitatea, predispozitia innascuta de a deveni victima, adoptand
teoria biologicului a lui C. Lombroso cu privire la comportamentul uman
deviant. Asa cum exista diverse tipologii de personalitati ale psihicului
delincvent, exista si personalitati cu particularitati victimale. Din punct
de vedere psiho-social corelatia dintre delincvent si victima are patru
aspecte: victima este cauza delictului, de exemplu in cazul infractiunii
comise de sot cand constata adulterul in flagrant delict; victima este
pretextul infractiunii, cum ar fi cazul escrocheriilor; victima este
rezultatul unui consens intre ea si delincvent, de exemplu in cazul unei
sinucideri in doi; victima este rezultatul unei coincidente, de exemplu,
infractorul pandind o persoana, loveste din eroare o alta.
Teoria este negata de alti autori. T. Bogdan afirma ca victimele nu
sunt rezultatul unor cauze native cat a unor particularitati individuale,
stadiale, momentane sau de morfofiziologie a analizatorilor. Se
argumenteaza si cu date statistice: 61 % din catastrofele pe cale ferata se
datoreaza insuficientei atentiei distributive, la 50 % s-a constatat lipsa de
prevedere, la 46 % s-a relevat insuficienta in insusirea tehnicii
profesionale etc. Pe de alta parte, studiind rubrica de talharie se poate
stabili ca victimele apartin in mare procentaj profesiei de factor postal
sau casier. Se poate oare deduce de aici ca acestia au o receptivitate
victimala nativa marita fata de alte persoane? In sfarsit, teza biologista
contine si o alta contradictie, tot de natura biologica. Predispozitia
innascuta spre a fi victima presupune ca o victima este „programata” sa
sufere consecintele unor acte agresionale de un anumit numar de ori pe
parcursul vietii sale. Or, o atare conceptie este cu totul contrara
instinctului de autoconservare, instinct primar care va impiedica orice
adult sanatos mental sa repete o greseala de un numar mare de ori. In
concluzie se arata ca situatia de victima este o situatie de moment.
Numai cand trauma fizica sau psihica are un caracter deosebit de nociv
si de lunga durata se poate vorbi de existenta unui psihic victimal, dar
acesta tine deja de patologic.
H. von Hentig, introducand notiunea de „victima activanta”, prin
care intelege rolul jucat de victima in declansarea mecanismelor psihice
latente ale infractorilor, ajunge la concluzia ca, direct sau indirect, si
victima poarta o parte din vina delictului. La aceasta concluzie au ajuns
majoritatea autorilor, semnaland insa ca fenomenul victimal este mult
mai complex pentru a stabili reguli exacte.
Participarea victimei la actul agresiv apare, de cele mai multe ori,
sub patru aspecte: facilitarea, favorizarea, precipitarea si provocarea.
Determinarea gradului de vulnerabilitate se face cu ajutorul a doi factori:
12 factori personali: se refera la trasaturile particulare ale victimei
care favorizeaza comiterea infractiunii: retardatii mintal sau indivizii
normali dar cu un coeficient de inteligenta redus, imigrantii, cei cu
experienta sociala redusa, persoanele cu handicap fizic, cele prea
nevarstnice sau prea varstnice, femeile pentru infractori barbati,
minoritatile etnice pentru xenofobi extremisti, naivitatea, increderea,
neglijenta, sentimentele de afectiune pentru infractor etc.;
13 factori situationali: presupun existenta anumitor perioade de timp
sau circumstante, conjuncturi ale mediului inconjurator care au
determinat sau favorizat infractiunea: de exemplu, turistii sunt un grup
mai vulnerabil care, datorita unor consideratii legate de timp, bani etc.,
nu sunt dispusi sa participe la solutionarea unui proces penal in cadrul
sistemului judiciar; pe timp de noapte, in locuri aglomerate etc.
Cele mai intalnite forme de vinovatie ale victimei fata de actul
agresional sunt facilitarea si favorizarea, nascute din naivitate, ignoranta,
incredere, supraaprecierea fortelor proprii, adica din multitudinea
posibila de factori personali si situationali.
Cele mai grave forme sunt precipitarea si provocarea. Precipitarea
consta in declansarea actiunii agresorului prin adoptarea unei conduite
conforme cu actul agresional, desi intre victima si agresor nu exista
relatii anterioare. De exemplu persoana care nu isi incuie portiera
autoturismului sau femeia care umbla singura, seara, prin locuri putin
circulate si cu o costumatie provocatoare.
Provocarea poate fi directa sau indirecta. Este directa atunci cand
victima, anterior victimizarii ei, a comis ceva, constient sau inconstient,
fata de infractor. De exemplu victima s-a comportat arogant fata de
viitorul infractor, nu si-a tinut o promisiune data, a avut relatii cu sotul
viitorului infractor etc. Provocarea indirecta este situatia in care trairile
si reactiile victimei din timpul actului agresional amplifica agresiunea
sau determina pe agresor sa comita fapte pe care initial nu le-a urmarit.
Astfel, determinat de starile afective ale victimei (voluptatea, pasiunea,
exaltarea), care transced excitatiei individuale, agresorul poate fi depasit
de initiativa unor actiuni perverse ale victimei, care determina reactiile
macabre si de sadism din partea agresorului. Noile sinteze agresionale
nu ar fi posibile daca sensibilitatea individului, structura sa interioara nu
ar fi fost provocata de socul colaborarii sau participarii victimei la actul
criminogen.
Boala patologica poate juca si ea un rol important in savarsirea
actului agresional. De exemplu in actele relationale de cuplu conjugal
nesesizarea unor trairi patologice cu comportamente de tip psihotic, iar
alteori disimularea trairilor de catre autor, face ca victimele sa fie din
mediul apropiat, asa cum este victima delirului de gelozie la psihoticul
alcoolic, a delirului de otravire la schizofrenul paranoid etc. Trecerea la
actul agresional poate fi declansata si de starile pasionale distimice ale
celor doi protagonisti ai cuplului penal. In situatii specifice, deseori
victima creeaza ocazia unui comportament aberant in contrast cu
situatiile nespecifice in care subiectul comportamentului deviant cauta si
creeaza ocazia actului de conduita devianta. In alte situatii victima
merge pana acolo incat se confunda cu agresorul, ca in cazul
autodenuntarii patologice in scop de expiatie.

§4. Victima ca sursa de identificare a agresorului

In activitatea de identificare a infractorilor o importanta deosebita o

are prima declaratie data de victima in fata organelor de urmarire penala.
Victima are rolul de „martor principal” pentru ca a asistat la intregul
eveniment criminogen si l-a cunoscut personal pe infractor. Victima va
pastra in memorie imaginea sau elementele de identificare speciala a
unei persoane, atitudini si expresii tipice ale infractorului sau ale unei
anumite categorii de comportament, modul specific de operare al
autorului, toate acestea fiind indicii care vor stabili cu rapiditate
trasaturile caracteristice ale infractorului si, in final, identificarea lui.
Victima poate oferi informatii privind infractorul si in cazul in care a
decedat, cel mai adesea atunci cand intre ea si agresor au existat legaturi
anterioare comiterii delictului. Pornind de la cunoasterea victimei,
modul sau de viata, obiceiuri, trasaturi morale si comportamentale, se
poate ajunge la identificarea faptuitorului.
Din punct de vedere psihologic victima poate oferi putine garantii de
veridicitate in relatarile ei, din mai multe motive, astfel:
14 perceperea evenimentelor este determinata de inzestrarea psiho-
intelectiva a victimei, de afectivitatea, sugestibilitatea, imaginatia si
personalitatea victimei;
15 victima este supusa unor trairi emotive deosebit de puternice in timpul
savarsirii actului infractional, fapt care face ca perceperea actului si
memorarea lui sa se faca in conditiile unei activitati corticale
constiente reduse, generand lacune perceptive si memoriale;
16 trecerea timpului afecteaza si ea memoria si, deci, redarea cu fidelitate
a evenimentelor;
17 din dorinta de razbunare victima poate arata un alt faptuitor decat cel
real;
18 din dorinta de a-si imbunatati situatia procesuala, unde adesea este si
parte civila, victima poate agrava situatia infractorului, ajustand
realitatea sau punand pe umerii lui fapte pe care nu le-a comis;
19 daca victima are o participare concreta, activa, contradictorie sau chiar
initiatoare a actului agresional va incerca sa ascunda acest aspect,
omitand precizarea rolului sau si denaturand realitatea;
20 insa cel mai important factor de denaturare sau ascundere a realitatii il
constituie teama de infractor si razbunarea acestuia.
Cu toate viciile pe care le prezinta marturia victimei, ea poate
furniza informatii importante:
21 date privind determinarea naturii juridice a actului agresional;
22 date pentru stabilirea celui mai plauzibil mobil;
23 date relative la circumstantele esentiale ale evenimantului (de loc,
timp, de comitere etc.);
24 date care definesc personalitatea victimei: conceptia si modul de viata,
calitati, defecte, obiceiuri, starea de echilibru psihic sau tendinte spre
agresivitate, izolare, depresie, alte vicii ascunse etc.;
25 cercul de relatii al victimei, mediile si locurile frecventate. De o
importanta deosebita este natura relatiilor victimei cu mediul si
infractorul (de prietenie, sociabilitate, agresiune, tensiune, ura etc.) si
legaturile ei cu grupuri sociale ilicite sau indoielnice;
26 date privind miscarea in timp si spatiu a victimei in perioada imediat
dupa comiterea agresiunii;
27 date privind bunurile detinute de victima si eventuala disparitie a
unora dintre ele;
28 date privind antecedentele morale, medicale, penale si
contraventionale ale victimei.
Asadar victima poate fi o sursa importanta pentru identificarea
infractorului, chiar si atunci cand nu a supravietuit agresiunii, fapt ce
justifica indreptarea cercetarilor criminalistice si inspre victima nu doar
catre infractor.

SECTIUNEA A IV-A

VICTIMA – ANALIZA VICTIMOLOGICA

 §1. Cauzalitatea victimala

Cauzalitatea victimala reprezinta o structura comportamentala

complexa a victimei care a jucat un rol oarecare in savarsirea agresiunii,
si care este determinata de interdependenta unor factori obiectivi
(economici, politici, ideologici, religiosi etc.) si a unor factori subiectivi
(interese individuale, sentimente de inferioritate, de superioritate,
atitudinile si relatiile interindividuale etc.). Cauzalitatea victimala este
intotdeauna concreta si formeaza impreuna cu mediul ambiental o
totalitate, oferind modele explicative ale agresiunii, ale efectelor
victimale si ale integrarii victimei in mediul social.
Factorii de risc conjunctural, relational si natural. Clasificarea
factorilor de risc victimal este determinata de mediile socio-structurale
de provenienta a victimelor, de tipologia valorilor lezate (fizice, morale,
religioase, politice), de conditiile socio-economice in care traiesc
victimele, de regulile de conduita acceptate de victime. Factorii de risc
releva si gradul concret de responsabilitate a victimelor in comiterea
actului agresional.
29 Factorii de risc conjunctural (economici, politici, culturali), atat
la nivel individual cat si la nivelul grupului au ca motivari discordantele
dintre situatia economico-sociala a individului si tendinta modificarii
imediate a acesteia. Natura acestor factori poate rezulta si din nevoile
obiective care preocupa victima (libertinajul comportamental, viata de
familie, perfectionarea individuala sau profesionala), asigurand
pluralitatea, coexistenta si similitudinea modurilor comportamentale
victimale.
30 Factorii de risc relational. Caracterul subiectiv al relatiilor
individuale, in cadrul existentei umane determina concordanta dintre
actul agresional si efectul victimal. In acest sens, relatia victimei cu
agresorul e perceputa in mod diferit de fiecare dintre acestia, depinzand
de conditiile sau de momentele variabile ale existentei. Efectul victimal
este mijlocit de relatia anterioara, simultana sau posterioara dintre
victima si agresor, reactiile victimei fiind rezultatul acceptarii sau
refuzului scopului relatiei, a reflectarii acestui scop in psihicul victimei.
In mod receptiv, atitudinea victimei si a agresorului devine esentiala in
comportamentele individuale si in stimulii, imprejurarile sau starile care
comanda aceste comportamente.
31 Factorii de risc natural. Comportamentul victimei este justificat
in mod obiectiv de modul de intelegere a exigentei sociale, modul de
determinare in raporturile interindividuale, de calitatile individuale de
natura psihica, morala si intelectuala. Existenta sociala determina un
anumit comportament si un anumit grad de intelegere a existentei.
Inzestrarea biologica, gradul de sanatate fizico-psihica si aparitia unor
necesitati de natura materiala creeaza capacitatea sau incapacitatea de
adaptare a victimei la mediul social, la un conflict interindividual si la
urmarile lui. In situatie de incapacitate grava de adaptare este nevoie de
interventia societatii cu masuri de recuperare victimala. Asadar factorii
de risc natural isi au sorgintea in existenta sociala si in viata psiho-
morala a victimei.
Conditiile favorizante ale producerii efectului victimal trebuie
analizate sub mai multe aspecte: psihologic, fiziologic, social, psihiatric
si demografic. Cunoasterea conditiilor favorizante aparitiei victimizarii
nu se reduce la analiza cauzelor (factorilor) ci trebuie stabilite si
intentiile individuale constiente ale victimei de manifestare a acestora.
Conditiile favorizante apar ca un produs al unui sistem complex de
imprejurari care ajuta violenta si conflictul in dezvoltarea sa naturala,
spre un anumit tip de fenomen victimal in care se integreaza. Aceste
conditii amplifica tensiunile, conflictele si antagonismele dintre victima
si agresor, fara a declansa actul agresional, acest atribut revenind
intotdeauna cauzelor. Continuitatea sau discontinuitatea conditiilor
favorizante demonstreaza relativitatea aparitiei actului agresional si a
particularitatilor fenomenului agresional.

§2. Constientul, inconstientul si stilul victimal

Vointa directa a victimei, intentia manifestata de a activa in raportul

agresional determina responsabilitatea acesteia, conceptia pe care s-a
fundamentat continutul victimizarii. Actiunile sau inactiunile victimei
pot fi constiente, circumscrise regulilor sociale, sau inconstiente, in afara
vointei sale directe, modul de determinare a acestora regasindu-se in
scopul urmarit de victima. Fiecare actiune va trebui sa corespunda unui
scop individual astfel incat, daca acest scop se regaseste in urma fiecarei
actiuni-inactiuni, ca o particularitate constanta, va determina stilul
victimal.
Constientul victimal. Actiunea-inactiunea victimei, rezultat al
raportului dintre instinct si inteligenta, prezinta caracteristici diferentiate
de la individ la individ, aflate intr-o structura unitara, generalizatoare. In
esenta comportamentala victimala se constata incercarea victimei de a
anticipa rezultatul actiunii agresionale a infractorului.
Inconstientul victimal. Fixat in ereditate, inconstientul
comportamental stabileste forma concreta de asimilare si de integrare a
individului in mediul social. Relatia instinctuala programata ereditar nu
va putea fi prevazuta de individ si nu va reprezenta un comportament
individual constant de natura asociativ-previzibila. In relatia cu agresorul
conduita victimei este data de structura constient-inconstient. Vointa
victimei in raspunsul la agresiune poate fi nascuta in baza coordonarii
inteligentei si experientei personale, sau poate fi inlaturata prin exercitiul
spontan al instinctelor.
Stilul victimal. Determinarea conditiilor necesare adaptabilitatii
victimei la realitatea conflictului agresional va releva exercitiul spontan
sau masura adaptabilitatii la mediul respectiv. Trebuintele, impulsurile,
instinctele pot sa fie rezultatul unei programari ereditare sau a unei
invatari in stadiile evolutiei de adaptare la mediul inconjurator.
Inhibitia victimala. Aptitudinea victimei de a evalua posibilitatile
sale de adaptare la conflictul agresional depinde si de calitatea
senzatiilor si perceptiilor, si de structura sistemului sau nervos. Reactia
receptorilor victimei este influentata de intensitatea si calitatea
stimulentului. Victimele care prezinta un grad de slabiciune nervoasa isi
formeaza cu prioritate reflexele negative, isi impun conditii stabil si
manifesta dificultati in transformarea reflexelor inhibitorii in reflexe
pozitive, astfel incat procesul de inhibitie este mai puternic decat
procesul de excitatie.
Cunoasterea acestor elemente are importanta si pentru stiinta
dreptului politienesc. Lipsa de combativitate fata de agresor, modalitatea
de constientizare sau de nepercepere a starii victimale determina
masurile preventive sau recuperatorii fata de victima. Constientizarea
efectului victimal sau indiferenta producerii acestuia poate explica
raportarea victimei fata de exigentele sociale. Atunci cand diferentele
intre activitatea agresionala si atitudinea victimala sunt foarte greu de
facut un rol deosebit il are modul in care se poate individualiza inhibitia
victimei in realizarea unor elemente care ajuta, stagneaza sau impiedica
producerea unor efecte antisociale.

§3. Particularitati ale grupelor si subgrupelor victimale

In raport de gradul de rezistenta si de supunere a victimei fata de

actul agresional, precum si de modul de actiune ca raspuns la fapta
violenta, victimele pot fi grupate in grupe si subgrupe victimale, astfel:
grupele victimale – victime minore, victime adulte, autovictime;
subgrupe victimale – victime dupa sex, victime dupa gradul de
participare la agresiune, victimizarea intrafamiliala si victimizarea
sociala, victime dupa categoriile infractiunilor. Fiecare grupa sau
subgrupa are trasaturi specifice constante.

3.1. Victimizarea femeii. Femeia face parte din categoriile de

victime cu cel mai mare grad de vulnerabilitate victimala, alaturi de
copii si batrani. Spre deosebire de victimele de sex masculin care,
datorita instinctului de conservare, incearca sa evite, sa combata sau sa
anihileze efectele agresiunii practicand la randul lor o agresiune,
victimele de sex feminin, in general, sunt stapanite de sentimentul fricii,
rezultata din amenintarile si agresiunea suferita care determina, de
regula, acceptarea efectului victimal. La acestea se adauga si alte
trasaturi favorizante ale actului agresional: sensibilitate, finete,
emotivitate, forta fizica limitata.
Dintre formele de victimizare a femeii cele mai des intalnite, violul
ocupa un loc foarte important. Uneori acesta este insotit si de acte de
cruzime sau urmat de moartea victimei. Reactia societatii fata de aceasta
infractiune este duala: pe de o parte se considera ca femeia are
intotdeauna un grad oarecare de vinovatie, fie sub forma precipitarii, fie
chiar a provocarii directe, in timp ce tabara adversa considera ca
agresiunea incepe atunci cand un barbat continua dupa ce femeia spune
„nu”. Uneori este destul de dificil de stabilit daca exista viol sau nu si
care este responsabilitatea victimei in comiterea infractiunii. Dar
indiferent de gradul de implicare a victimei in savarsirea agresiunii, daca
se stabileste existenta cu certitudine a delictului, infractorul este vinovat
si trebuie sanctionat, fapta nefiind scuzabila pe motivul vinovatiei
victimei.
Dupa M. Minovici exista patru mari grupe de viol: prin constrangere
fizica, prin constrangere morala, violul prin asa-zisele abuzuri de situatie
si violul profitand de starile patologice fizice si mentale ale victimei.
Exista si viol in timpul somnului hipnotic sau al somnului natural. Violul
poate fi comis de catre un strain (55% din cazuri) sau de catre cineva
care a avut relatii anterioare cu victima (40% din cazuri). Raportul real
ar putea fi insa altul, avand in vedere ca victima unui viol comis de o
cunostinta este inhibata in a face plangere penala. Dupa criteriul varstei,
situatia statistica este urmatoarea: 20-24 ani – 27%, 16-19 ani si 25-34
ani – 25%, 12-15 ani – 11%, 35-49 ani – 7%. Din datele statistice rezulta
de asemenea ca sunt cu risc crescut femeile cu situatie materiala
modesta, din medii sociale indoielnice precum si femeile care lucreaza
in domeniul prostitutiei. De asemenea agresorii, in majoritatea cazurilor,
au cu cel putin cinci ani mai mult decat victimele si antecedente penale.
O alta forma de victimizare a femeii este maltratarea sau uciderea
ei de catre sot. Cauzele sunt multiple: conflicte intraconjugale,
infidelitate, gelozie, alcoolism, sotul bolnav psihic etc. Uneori ca urmare
a agresiunii sotiile pot comite ele insele infractiuni, de regula asupra
sotilor. Intr-o asemenea situatie stabilirea gradului de vinovatie a celor
doi membrii ai cuplului penal este foarte dificila. Pentru aceasta operatie
trebuie sa fie cunoscuta istoria relatiilor dintre cei doi, frecventa
conflictelor dintre ei, motivatia acestora. Victimizarea sotiei se poate
datora in intregime conduitei ostile a sotului, dar poate exista si o
contributie, mai mica sau mai mare, a sotiei, in sensul ca ea poate
provoca, direct sau indirect, prin raspunsurile sau atitudinile sale,
comportamentul violent al sotului. O caracteristica a victimizarii in
familie este refuzul victimei de a renunta la modul de viata agresiv
impus de sot, renuntare ce s-ar putea produce prin separarea in fapt a
sotilor, pe o anumita perioada, pana la solutionarea problemelor
conjugale sau prin divort. Atitudinea pasiva a victimei are patru mari
argumente: copiii au nevoie de ambii parinti, dificultatile financiare,
opinia societatii si lipsa sprijinului real din partea autoritatilor si a legii.
Intrucat familia este celula de baza a societatii, in cazul unor crize
majore din viata unui cuplu este necesar sa se intervina cu psihoterapie
conjugala si consiliere familiala.
Fireste ca femeile pot fi supuse oricarui tip de agresiune, aici fiind
analizate cele mai intalnite dintre ele. Alte infractiuni care au cu
precadere victime femei sunt: infractiunile privind viata sexuala
(celelalte decat violul) si talharia.

3.2. Victimizarea copilului. Copiii fac parte din categoria

persoanelor cu o vulnerabilitate victimala crescuta datorita
particularitatilor psihocomportamentale si de varsta specifice: lipsa
posibilitatilor fizice si psihice de aparare, capacitatea redusa de
anticipare a propriilor comportamente si ale altora, capacitatea redusa de
intelegere a efectelor si consecintelor unor actiuni proprii sau ale altora,
capacitate redusa empatica, imposibilitatea de a discerne intre intentiile
bune si rele ale altora, nivelul inalt de sugestibilitate si al credulitatii,
sinceritatea si puritatea sentimentelor, gandurilor, intentiilor, lipsa
experientei sociale etc. Datorita acestor caracteristici ei pot fi usor
antrenati in actiuni victimizante pentru ei, pot fi inselati cu promisiuni
sau recompense, mintiti, constransi sa comita acte ale caror consecinte
negative pentru ei si pentru altii nu le pot prevedea.
O forma specifica de victimizare a minorilor este bataia si incestul.
Bataia este o masura aplicata in special de catre tata si este considerata o
solutie extrema de autoritate si sanctionare. Adeptii bataii sustin ca ea
este o masura educativa cu dubla valoare: retroactiva – durere fizica si
morala pentru o conduita gresita, si procativa, adica inhibarea pe viitor a
unor astfel de conduite. Raman insa unele intrebari fara raspuns: cat
timp trebuie sa dureze pentru a nu traumatiza fizic si psihic, ce
intensitate trebuie sa aiba, care este cel mai potrivit context de aplicare
etc. Bataia devine cu certitudine un act agresional atunci cand are drept
consecinte leziuni fizice, traume psihice sau chiar moartea minorului. De
la bataia corectiva si pana la maltratare poate fi doar un pas. Exista si
situatii de parinti cu un comportament neechilibrat, determinat de
diverse cauze: mariaj instabil, nasterea nedorita a copilului, copilaria
violenta a parintilor, copilul privit ca o modalitate de satisfacere a
propriilor nevoi, tulburari psihice, impulsivitatea, lipsa de afectivitate,
frustrarea sociala, asteptarile lor de la copil sunt nesatisfacute etc.
Urmari deosebit de grave ale copilului il produce si incestul. Cel mai
adesea incestul este provocat de un tata care intretine relatii sexuale cu
fiica sa, sau de frate care abuzeaza sexual de sora. Celelalte cazuri
(modalitatile tata-fiu, frate-frate, mama-fiu/fiica, sora-frate/sora) sunt
mai rare, dar nu absente. Incestul cu un minor este o forma a violului
deoarece copilul nu are discernamantul necesar pentru a-si da
consimtamantul.
Incidenta foarte crescuta in randul victimelor minore au si celelalte
infractiuni sexuale. Privitor la aceasta categorie de agresiune, Alex Thio
(1988) evidentiaza urmatoarele: intre 9 si 54 de procente pentru femei si
intre 3 si 9 procente pentru barbati au fost in timpul copilariei victimele
unui abuz sexual; majoritatea agresorilor sunt barbati si a victimelor sunt
femei; in general infractorul si victima se cunosc. Profilul agresorului
din aceasta categorie se caracterizeaza printr-o relativa inhibitie sexuala
pe parcursul vietii, sunt blanzi, amabili si pasivi, sunt mai putin capabili
de a intretine relatii sexuale cu persoane de sex opus adulte, fiind anxiosi
si necomunicativi in prezenta acestora, cei mai multi comit agresiuni
asupra aceluiasi copil pe o periada mai lunga de timp, de asemenea isi
recunosc vinovatia mai usor decat violatorii. Infractiunile sexuale asupra
minorilor prezinta un grad ridicat de pericol social mai ales prin urmarile
de natura psihica prin care ramane marcat comportamentul victimei.
Minorul, fiind lipsit de experienta de viata, este dependent de
temperament. Formarea cunostintelor despre ansamblul actelor
agresionale este posibila numai in acele cazuri in care raporturile
existente cu diferiti agresori, in perioada anterioara, au generat o forma
de rationare perceptibila in comportamentul victimei. Educatia este
conditia necesara pentru a putea preveni fenomenul victimal in randul
copiilor.
 3.3. Victimizarea persoanelor varstnice. Batranetea prezinta o
serie de caracteristici specifice: predomina procesele involutive,
diminuarea potentialului energetic si a capacitatii vitale, accentuarea
fenomenelor de sclerozare, scaderea labilitatii functionale a organelor de
simt si a sistemului nervos, a mobilitatii. Din punct de vedere psihic apar
modificari ca sentimentul de depersonalizare, scaderea capacitatii de
concentrare si distribuire a atentiei, a rezistentei la stres, sentimentul de
insecuritate, cresterea gradului de dependenta interpersonala, slabirea
dinamismului instinctiv etc. Dar intre batranetea cronologica si cea
psihologica nu exista intotdeauna concordanta.
Infractiunile privitoare la batrani au fost incadrate in doua categorii :
crime de strada (furt, talharie) si maltratarea de catre persoane
cunoscute. Procesul de victimizare poate sa apara in cadrul mediului
familial, agresori fiind rudele sau persoanele care ingrijesc batranii, sau
in afara acestuia, agresori fiind infractorii. Acestia din urma, profitand de
capacitatea redusa a batranilor de a se apara, si de unele caracteristici
psihocomportamentale specifice (credulitate, neglijenta, uitare,
confuzie), pot comite acte infractionale grave mult mai usor. Situatia
este mult facilitata atunci cand victima traieste singura.
Cele mai intalnite infractiuni privitoare la persoanele varstnice sunt
infractiunile motivate material. In unele situatii infractorii cunosc direct
sau indirect bunurile si valorile pe care le poseda victima, precum si
locul unde sunt depozitate. In altele ei actioneaza in baza presupunerii ca
victima trebuie sa fi adunat asemenea valori pe parcursul vietii, inclusiv
pentru inmormantare, caz intalnit mai des in mediul rural unde batranii
isi pregatesc cele funerare din timp, inclusiv banii. Barbatii batrani sunt
mai victimizati decat femeile varstnice, cei din mediul urban mai
vulnerabili decat cei din mediul rural iar riscul de victimizare creste
odata cu inaintarea in varsta.
In a doua categorie de agresiuni care privesc cu precadere varstnicii
intra diferite forme de maltratare a lor, cum ar fi: agresiunea fizica,
agresiunea psihica, exploatarea prin munca, exploatarea financiara prin
inselaciune si furt, privarea de hrana, tratament medical etc. Maltratarea
se produce intotdeauna in familie, de catre rude sau persoanele care
ingrijesc batranul, sau in institutiile de asistenta sociala, de catre
personalul acestora. Victima tipica este femeia bolnavicioasa si
suferinda; victimele sunt izolate social de prieteni, vecini. rude, care ar
putea sa intervina si sa puna capat procesului de victimizare;
victimizatorii tind sa devina suprasolicitanti in raport cu victimele care
devin depresive, izolate, dependente; fii recurg cel mai adesea la
maltratarea fizica, iar fiicele la maltratarea psihica; in majoritatea
cazurilor victimele au fost si ele parinti abuzivi.

3.4. Autovictimizarea. Forma tipica, si cea mai grava, o reprezinta

suicidul (sinuciderea). Cu toate acestea autovictimizarea nu trebuie sa se
confunde cu suicidul, pentru ca ea presupune forme mult mai variate de
autoagresiune, de exemplu automutilarile ori, in alt caz, vatamarile
corporale autoprovocate de catre detinuti cu scopul de a inlatura
temporar regimul de incarcerare.
G. Kaiser arata suicidul ca fiind o agresiune voita si constienta
orientata catre propria persoana in scopul suprimarii propriei vieti. El
are o functie tripla: de exprimare a gandirii si actiunii individului; de
represiune a agresiunii; de suprimare a fiintarii victimei ca modalitate de
realizare a primelor doua functii. Potrivit lui A. Thio, exista trei categorii
de suicid:
32 Suicidul-amenintare. Indivizii care ameninta cu suicidul vor mai
mult sa traiasca decat sa moara, amenintarile lor fiind folosite pentru a
atinge anumite scopuri. Actul suicidal va fi insa transpus in realitate
atunci cand exista un pericol real de a nu-si realiza scopurile propuse.
33 Suicidul-tentativa. Se caracterizeaza printr-o mare ambiguitate.
Sinucigasii din aceasta categorie nu reusesc de cele mai multe ori, la
nivel comunicativ, sa-si declare adevaratele intentii. Ei arata altora doar
cat sunt de depresivi dar evita folosirea cuvantului sinucidere. Chiar si
atunci cand reusesc o atare comunicare, cei care receptioneaza mesajul
nu il iau in serios datorita caracterului prea vag al acestuia. Cele mai
intalnite metode sunt: taiatul venelor, inghitirea unei cantitati mari de
medicamente si asfixierea cu gaz in casa sau in masina. Desi metodele
pot fi letale, ele mai pastreaza o speranta pentru viata, mai mult chiar,
cele mai dese tentative de suicid se petrec in locuri sau conjuncturi in
care salvarea este posibila sau chiar inevitabila, astfel ca, unii autori
numesc asemenea tentative „drumul spre viata si nu spre moarte”.
Studiile statistice arata ca intre suicidul-tentativa si cel reusit exista un
raport invers: cele mai multe tentative apartin femeilor si tinerilor; cele
mai multe reusite apartin barbatilor si batranilor.
34 Suicidul reusit. Categoria cuprinde acele persoane care, incercand
sa se sinucida, nu au fost salvate la timp si pe cele care au fost mai
determinate sa moara. In aproximativ o treime din sinuciderile reusite
autorii lor au mai avut tentative de suicid. De asemenea cei mai multi
dintre ei au comunicat, direct sau indirect, ideea lor suicidara altor
persoane. Cele mai folosite metode sunt impuscarea cu arme de foc si
spanzurarea. Pornind de la notele lasate de sinucigasi, se pot identifica
cel putin patru tipuri de sentimente suicidare: sentimentul de scuza si
aparare in raport cu unele persoane; sentimente vindicative, de razbunare
pe alte persoane sau chiar pe sine; sentimente de marinimie si
generozitate fata de lumea pe care o abandoneaza cu scopul de a-si dona
averea, trupul pentru experimente, organele altor bolnavi etc., tot aici
regasindu-se si sentimentele de iertare fata de persoanele care au gresit
sinucigasului; sentimente suprarealiste: tensiunea puternica ce i-a condus
spre suicid scade si un calm coplesitor ii cuprinde. Multi sinucigasi care
si-au taiat venele declara ca nu au simtit durerea, altii au avut orgasm
urmat de un sentiment linistitor de relaxare si un somn adanc.
In ceea ce priveste raspunsul persoanelor care au avut o oarecare
legatura cu sinucigasul si care ar fi putut prevedea si preveni
sinuciderea, acesta consta, de cele mai multe ori in sentimentul de
vinovatie ca nu au prevazut-o si prevenit-o, ca nu s-au comportat mai
bine cu victima, ca nu au perceput din timp intentiile acesteia.
Exista doua teorii consacrate care explica actul suicidal: teorii
psihiatrice si cele sociologice. Primele considera ca boala mintala este
principala cauza a sinuciderii sau cel putin un dezechilibru psihic. La
acestea se adauga depresia, anxietatea morbida, lipsa de speranta,
frustratia adanca, experienta traumatizanta din timpul copilariei. Teoriile
sociologice sustin ca nu exista nimic rau cu sinucigasii. Potrivit lui E.
Durkheim exista doua motive sociologice ale suicidului: probleme de
integrare sociala si probleme cu reglarea sociala, respectiv cu
constrangerea si regulile grupului social asupra individului. Pornind de
la postulatele durkheimiene au fost elaborate si alte teorii moderne noi.
A. Henry si J. Short au elaborat teoria trifactoriala, conform careia
suicidul este determinat de trei categorii de factori: sociologici,
psihologici si economici. Acestia redau statutul individului. Cu cat
statutul este mai „inalt” cu atat individul este mai predispus suicidului,
pentru ca are un superego, resimte mai greu crizele sociale, economice
etc. J. Gibbs si W. Martin au elaborat teoria integrarii statutului, care
afirma ca rata suicidului unei poulatii variaza invers cu nivelul integrarii
statutului in acea populatie. Nivelul integrarii devine masurabil prin
urmatoarele concepte: rata inalta a suicidului; lipsa stabilitatii si
durabilitatii sociale; lipsa conformitatii sociale la cerintele societatii;
conflictele de rol, respectiv raportul dintre asteptarile societatii de la un
individ si realizarile lui in acest sens; incompatibilitatea statutului,
respectiv pozitia pe care o ocupa individul in societate si care genereaza
conflictul de rol; lipsa integrarii statutului, respectiv masura de ocupare a
pozitiei solicitate de catre sociatate.
Suicidul este explicat si prin prisma teoriilor fenomenologice care
opereaza cu intelesurile si semnificatiile sinuciderii si cu modul in care
persoana sinucigasa actioneaza in baza acestor intelesuri. Una dintre
acestea este teoria intelesurilor suicidare care considera ca indivizii,
pentru a se sinucide, atribuie anumite semnificatii specifice actelor lor
suicidare (suicidul ca o cale de a transporta sufletul in alta lume, de a
schimba imaginea lor in ochii altora, de a obtine sentimentele altora, de
razbunare), acestea fiind, la randul lor, influentate de intelesurile
generale pe care societatea le acorda suicidului (suicidul are ca motiv
depresia, dorinta de a scapa de ceva neplacut din viata, de moarte; ceva
este rau in legatura cu situatia sociala a sinucigasului, iar cineva este
vinovat; ceva este rau cu insasi persoana sinucigasa). Alta teorie
fenomenologica este teoria procesului suicidar care, in opozitie cu cea
anterioara, considera ca semnificatiile suicidului tind sa descurajeze
sinucigasul. Autorul teoriei, J. Jacobs, identifica zece pasi in cadrul
procesului de devenire a sinucigasului:
35 indivizii se confrunta cu probleme neasteptate, intolerabile si
insolvabile;
36 ei le vad, nu ca pe niste incidente izolate, ci ca pe o veriga dintr-un sir
nesfarsit de probleme;
37 ei cred ca moartea este singurul mod de a le rezolva;
38 aceasta convingere se fundamenteaza pe izolarea lor sociala; ei nu isi
pot impartasi cu altii problemele;
39 ei se straduiesc din greu sa invinga prohibitia societatii impotriva
suicidului pe care au interiorizat-o atat de mult incat vad suicidul ca
fiind imoral;
40 ei reusesc s-o invinga deoarece sunt deja foarte izolati social;
41 ei reusesc s-o invinga si prin autosugestionarea ca prin suicid nu
renunta la viata sacra;
42 ei rezolva conflictul (rational, psihologic, moral si spiritual) definind
problemele ca fiind insolvabile in alt mod, deci suicidul devine o
necesitate, devine justificat;
43 definind suicidul ca singura solutie, ei inlatura sentimentul de
vinovatie si raspundere;
10. pentru a fi siguri ca nu vor fi pedepsiti in alta viata, ei Il roaga pe
Dumnezeu pentru iertare sau lasa o nota suicidara cerand
supravietuitorilor sa se roage pentru sufletul lor, apoi se sinucid.
Semnificatia psiho-sociala a suicidului este contradictorie deoarece
are la baza o criza de fundamente, victima acceptand raportarea
comportamentului individual la un comportament ideal absolut, care va
avea intotdeauna o semnificatie irationala. Victima suicidului isi
precizeaza raporturile cu agresorul (mediul social sau un individ), si asa-
zisa intelegere rational-irational a existentei delibereaza in sensul negarii
acesteia, printr-o viziune tragica, speculativa, irationala.

§4. Protectia si autoprotectia impotriva victimizarii

Masurile care se pot lua pentru prevenirea si limitarea sau chiar

eliminarea fenomenului victimal si a efectelor sale se pot clasifica in
doua categorii: masuri de protectie sociala si masuri de autoprotectie.
Masurile de protectie sociala revin organelor si autoritatilor statului.
Dintre acestea un rol important il au organele judiciare responsabile cu
prevenirea infractiunilor si cu prinderea, judecarea si sanctionarea
infractorilor. Asa cum afirma S. L. Wrightsman, detinerea infractorilor
deosebit de periculosi in institutii speciale asigura un nivel mai inalt de
securizare psihologica a cetatenilor. Dar existenta organelor judiciare,
aplicarea corecta si prompta a normelor penale, sanctionarea
infractorilor au si rol de preventie prin inhibarea comportamentului
delictual la unii potentiali agresori. De aemenea o forma de protectie a
victimei este si indisponibilizarea bunurilor infractorului, confiscarea
unor bunuri sustrase de la victima etc. pentru a garanta posibilitatea
recuperarii integrale a prejudiciului de catre victima.
Protectia sociala impotriva victimizarii este si responsabilitatea
legiuitorului si executivului. Activitatea organelor judiciare depinde de
actele normative ale Parlamentului, atat in ceea ce priveste buna
functionare a lor cat si eficienta legii in prevenirea si combaterea
fenomenului criminogen. Daca legiuitorul este responsabil cu stabilirea
politicii penale, executivul are rolul de a pune in miscare acele
mecanisme administrative care sa o transpuna in realitate. In functie de
diferite domenii pot fi identificate si alte autoritati de stat cu raspundere
in protejarea victimelor, in cazuri de victime minore, victime ale
abuzului in familie, persoane cu handicap etc. Asemenea masuri pot fi:
internarea in institutii spitalicesti sau de ocrotire, asigurarea unui ajutor
financiar pana la incadrarea in munca, asigurarea reconversiei
profesionale, consiliere, asigurarea pazei etc. In sfarsit nu trebuie
neglijat nici rolul societatii civile care, fiind mai motivata, poate obtine
rezultate semnificative.
Masurile de autoprotectie sunt cele care revin in sarcina persoanelor
particulare, care mai mult trebuie sa fie rodul unor influente organizate,
si mai putin instinctuale. Asemenea masuri pot fi: asigurarea intrarilor in
locuinte si imobile, evitarea locurilor periculoase, evitarea companiilor
indoielnice, evitarea reclamei si a publicitatii cu privire la situatia
materiala detinuta, evitarea introducerii persoanelor straine in casa, mai
ales pentru cei singuri (pericolul este nu doar de moment, ci si de lunga
durata prin faptul ca strainul poate afla valorile detinute, locul unde
acestea sunt depozitate etc., ceea ce poate trezi intentia delictuoasa
pentru viitor), ignorarea pietonilor sau a strainilor care incearca sa
angajeze o conversatie, mai ales noaptea sau in locuri retrase etc.
 Tacticile de depasire a situatiilor de risc. Exista situatii in care
pericolul nu poate fi avitat total (de exemplu serviciul in tura de noapte).
In asemenea cazuri trebuie adoptate unele tactici pentru a minimaliza cat
mai mult posibil riscul de victimizare. Se pot aminti exemplificativ:
plimbarea in compania altora, in grup iar nu singur, evitarea implicarii
neinarmate in anumite evenimente periculoase etc.
Prevenirea crimei prin proiectarea mediului inconjurator afirma
importanta creerii unui „spatiu de aparare” prin „ingreunarea atingerii
tintelor”: imbunatatirea sistemelor de inchidere si asigurare a intrarilor si
iesirilor, inaltarea gardurilor si mentinerea supravegherii, a pazei.
Actiunile de reducere a riscului pot fi individuale, colective, in
colaborare cu alte persoane, sau mixte.
Toate aceste tactici si strategii nu pot fi evaluate cu usurinta privind
eficacitatea lor, deoarece este dificil de prevazut situatiile exacte,
particulare in care ele ar putea preveni actiunile victimizante, si asta
pentru ca exista modalitati numeroase si foarte variate prin care un
infractor poate comite aceeasi fapta. Anumite strategii de reducere a
riscului pot fi eficiente pana la un nivel clar observabil dar care nu poate
fi si prompt cuantificabil.

SECTIUNEA A V-A

CORELATIA VICTIMOLOGIEI CU CELELALTE STIINTE

SOCIALE

Victimologia si politica penala. Politica penala reprezinta ansamblul

de reguli susceptibile sa fie propuse legiuitorului sau care sunt efectiv
folosite de acesta, la un moment dat, intr-o tara determinata pentru
combaterea criminalitatii. Raportul dintre victimologie si politica penala
va determina modalitatile de stabilire a compozitiei victimizarii (fizice,
sexuale, religioase, ideologice, geografice), formele jurisdictionale de
limitare a victimizarii, influenta fenomenului victimizarii, limitele
pedepselor penale si rolul organelor judiciare in protejarea victimelor.
 Victimologia si agresologia. Daca victimologia studiaza
comportamentul victimei, agresologia analizeaza si explica trasaturile de
comportament ale agresorilor, individual sau in grup, modul in care se
produce agresiunea, determinarile socio-individuale, precum si
ansamblul fenomenelor agresionale, ca un cumul de comportari
antisociale, si influenta negativa a acestora asupra dinamicii sociale,
economice, politice si juridice. Interactiunea dintre victimologie si
agresologie presupune relevarea atitudinii agresorului in realizarea
actului, relatiile interindividuale cu victima (inainte, in timpul si dupa
agresiune), efectele actului agresional asupra agresorului si victimei.
Victimologia si agresologia studiaza corelatia dintre comportamentul
victimei si agresorului, stimulii interni si externi ce determina
comportamentele celor doi si consecintele sociale directe ale acestora,
calificand actul individual ca fiind agresional sau o consecinta a acestuia
(efect victimal), explicandu-i geneza.
Victimologia si penologia. Penologia ca stiinta sociala studiaza
varietatea practicilor educative ale pedepsei penale, diversitatea
mijloacelor de investigatie, a formelor de reeducare, a efectelor
reformative ale pedepsei asupra condamnatului, stabilind totodata
echilibrul dintre pericolul social concret produs de fenomenul
infractional si sanctiunea ce trebuie aplicata infractorului. Victimologia,
limitandu-se la analiza efectului victimal produs de actul agresional,
reclama o diversificare a pedepselor penale, astfel incat sa se asigure
actul preventiv de intimidare a posibililor infractori, cat si modul concret
si masura pedepsei aplicata condamnatului pentru a se asigura principiul
moral de satisfactie a victimei si societatii, si principiul social de
obligare a infractorului de a suporta consecintele coercitive ale pedepsei.
Victimologia si psihologia. Fenomenul de victimizare se afla intr-un
raport nemijlocit cu psihicul victimei intrucat victima, in momentul
cunoasterii agresorului, isi pune in evidenta afinitatile influentand chiar
stilul relatiei cu acesta, si traieste o experienta psihica complexa si
contradictorie, ce cuprinde senzatii, perceptii, rationamente si ganduri
fugitive, sentimente confuze si antagonice. Victimologia, prezentand
cunoasterea si convingerile victimei, preia din psihologie modul cum se
realizeaza comportamentul individual (nesiguranta, teama), geneza si
explicarea acestuia, precum si procesul psihic de adaptare progresiva a
victimei la atitudinile si tensiunile din mediul inconjurator. Reglarile sau
dereglarile socio-afective dintre victima si agresor sunt determinate de
trasaturile psihice individuale si de tendintele personalitatii fiecaruia.
Psihologia va releva interactiunea dintre interesele contradictorii,
sentimentele si conditiile de inhibare aflate intr-o relatie reciproca,
determinate de nevoile si aspiratiile fiecarui participant, cu scopul de a
cunoaste diferite variabile comportamentale si interactiunile acestora.
Victimologia si sociologia. Sociologia integreaza efectul victimal in
imprejurarile concrete ale actelor agresionale, explicand frecventa si
intensitatea acestora, pornind de la abstract la concret, tinand seama si de
conflictele si disputele dintre agresori si victime. Stabilind legatura
dintre efectele victimale, evidenta si dependenta acestora de cauze
precizate sau care se pot preciza, se va deduce motivatia actelor
agresionale, atat ca manifestare singulara cat si ca fenomen social.
Atunci cand agresivitatea nu se poate explica prin raportare la
individual, sociologia va integra actele agresionale intr-un ansamblu
justificat de cauzalitatea istorica a fenomenului agresional.
Victimologia si criminologia. Cea mai importanta interactiune a
victimologiei cu celelalte stiinte sociale priveste criminologia. Mult timp
victimologia nu a existat ca stiinta individuala, fiind considerata un
capitol al criminologiei. Dar, inca de la inceputurile victimologiei s-a
aratat ca aceasta nu este o parte a criminologiei, ci o stiinta paralela cu
aceasta, sau chiar reversul ei. Criminologia este stiinta care studiaza
cauzele si conditiile criminalitatii, efectele criminalitatii asupra
victimelor dar si asupra societatii, strategia de aparare socio-umana.
Raportul dintre victimologie si criminologie se regaseste sub doua
importante aspecte: prin cercetarile specifice, criminologia ofera
explicatii cu privire la actul criminogen care permit adoptarea unor
masuri si instrumente necesare in scopul reducerii criminalitatii si
diminuarii riscului victimal; criminologia stabileste cauzele si conditiile
producerii infractiunilor, oferind informatii utile in stabilirea strategiilor
de preventie si aparare individuala si de grup.
Victimologia a aparut ca o necesitate sociala. Ideea ca problema
crimei poate fi solutionata numai prin studiul delincventului este
totalmente gresita. Separarea delincventului de victima este o eroare.
Nici un proces penal nu poate exista fara cuplul agresor-victima.
Solutionarea corecta a unei cauze penale se poate face numai prin
analiza bilaterala a acestui cuplu, in caz contrar orice solutie corecta se
va da numai din eroare. Studiul empiric al victimei, din trecut, a fost
inlocuit cu unul sistematic de catre o noua stiinta – victimologia.
 BIBLIOGRAFIE

Tiberiu BOGDAN

Petre BRANZEI,
Gheorghe SCRIPCARU,
Tadeusz PIROŹYŃSKI

Ioana-Teodora BUTOI,
Tudorel BUTOI

Nicolae MITROFAN,
Voicu ZDRENGHEA,
Tudorel BUTOI

Iancu TANASESCU,
Gabriel TANASESCU,
Camil TANASESCUProbleme de psihologie judiciara, Editura
Stiintifica, Bucuresti, 1973

Comportamentul aberant in relatiile cu mediul, Editura Junimea, Iasi,

1970

Tratat universitar de psihologie judiciara: teorie si practica, Editura

Pinguin Book, Bucuresti, 2006

Psihologie judiciara, Casa de Editura si Presa „Sansa” – S.R.L.,

Bucuresti, 1994
Criminologie (Agresologie. Victimologie. Detentologie), Editura All
Beck, Bucuresti, 2003