Professional Documents
Culture Documents
ZĂCĂMINTE ŞI
MATERIALE DE CONSTRUCŢIE
Ciclu de prelegeri
Chişinău
U.T.M.
2008
CZU553+69( 075.8)
Z 12
2
Cuprins
Prefaţă..............................................................................................7
Tema 1. Cunoştinţe generale despre materiale de
construcţie şi clasificarea lor. .................................................8
1.1.Scurt istoric al dezvoltării materialelor de construcţie...............8
1.2.Obiectivul şi importanţa cursului materiale de
construcţie...................................................................................9
1.3. Felurile materialelor naturale şi artificiale...............................10
1.4.Cunoştinţe despre structura materialelor...................................12
1.5.Clasificarea materialelor de construcţie....................................13
Tema2.Proprietăţile principale ale materialelor de
construcţie......................................................................................15
2.1. Proprietăţile fizice ...................................................................15
2.2. Proprietăţile chimice................................................................24
2.3. Proprietăţile mecanice..............................................................26
Tema 3. Materiale de piatră naturală.........................................33
3. 1. Generalităţi..............................................................................33
3.2. Mineralele principale din care se formează rocile....................35
3.3. Clasificarea şi utilizarea rocilor ca material
de construcţie...........................................................................39
3.4. Materiale şi produse din piatră naturală...................................50
3.5. Exploatarea şi prelucrarea materialelor de
piatră naturală...........................................................................51
3.6. Măsuri de protecţie contra degrădării.......................................52
3.7. Transportarea şi păstrarea.........................................................53
Tema 4. Materiale ceramice.........................................................55
4.1 Generalităţi................................................................................55
4.2. Materii prime............................................................................56
4.3. Proprietăţile ceramice ale argilelor..........................................58
4.4. Fazele tehnologice ale produselor ceramice.............................62
4.5. Tratamente de suprafaţă...........................................................63
Tema 5. Materiale de construcţie din sticlă................................65
5.1. Generalităţi...............................................................................65
5.2. Fazele generale ale fabricării sticlei. (Produsele
3
din mase topite)........................................................................66
5.3. Materiale de construcţie din sticlă............................................67
5.4. Materiale termoizolante din sticlă............................................69
5.5 Sitale..........................................................................................70
Tema 6. Lianţi anorganici............................................................71
6.1. Noţiuni generale despre lianţi...................................................71
6.2. Lianţi de ipsos şi anhidrită........................................................73
6.3. Lianti de magnezie şi dolomit..................................................76
6.4. Sticla solubilă şi cimentul acido-rezitent..................................77
6.5. Varul aerian..............................................................................79
6.6. Varul hidraulic..........................................................................80
6.7. Cimentul Portland şi varietăţile lui...........................................82
6.8. Cimenturi cu adaosuri hidraulice..............................................86
6.9. Lianţi de var-puzolană şi de var-zgură.....................................88
6.10. Ciment aluminos....................................................................89
6.11. Cimenturi expansive...............................................................90
6.12.Transportarea şi păstrarea materialelor liante..........................90
6.13. Coroziunea cimentului Portland.............................................91
Tema 7. Mortare de construcţie şi betoane pe bază de
substanţe anorganice.....................................................................95
7.1. Clasificarea mortarelor şi betoanelor........................................95
7.2. Materiale pentru prepararea mortarelor şi betoanelor
grele, uşoare, celulare...............................................................98
7.3.Proprietăţile amestecului de mortar şi beton.............................99
7.4. Proprietăţile mortarelor şi betoanelor.....................................101
7.5. Alegerea dozajului pentru betoane şi mortare........................105
7.6. Prepararea şi transportarea mortarelor şi betoanelor..............107
7.7. Turnarea amestecului de beton şi întreţinerea acestuia..........108
7.8.Betoane grele cu destinaţie specială. Betoane pentru
construcţii hidrotehnice şi subterane........................................109
Tema 8. Produse de beton armat...............................................112
8.1. Scurte informaţii despre betonul armat..................................112
8.2. Clasificarea produselor prefabricate de beton şi
cerinţele generale faţă de ele...................................................114
8.3. Nomenclatura produselor de beton armat..............................115
4
8.4. Metode industriale de producere a elementelor de beton
Armat ..................................................................................... 116
8.5. Construcţii de ciment armat....................................................117
8.6. Transportarea şi păstrarea produselor de
beton armat.(P.D.B.A.)………………………………......…117
Tema 9. Materiale şi produse pietroase artificiale pe
bază de substanţe…………………………………….....…119
9.1.Materiale şi produse pietroase artificiale.................................119
9.2.Produse pe bază de var............................................................120
9.3.Cărămidă de var- zgură şi var- cenuşă....................................123
9.4.Betoane şi prefabricate silico-calcare......................................123
9.5. Produse silico-calcare celulare...............................................124
9.6. Produse pe bază de ipsos........................................................125
9.7.Produse pe bază de azbociment...............................................126
Tema 10. Lemnul şi produsele din lemn....................................129
10.1 Cunoştinţe generale …………………………………...…...129
10.2. Speciile lemnoase locale folosite în construcţe ……..…….130
10.3. Structura lemnului…………………………………...…....131
10.4. Proprietăţile fizice ale lemnului……………………...…….134
10.5. Produse din lemn folosite în construciţe……………...…...136
Tema 11. Materiale pentru colorări……………………...……139
11.1. Generalităţi...........................................................................139
11.2. Clasificarea lucrărilor de colorare........................................139
11.3. Elementele compoziţiei de vopsit.........................................140
11.4. Lianţi.....................................................................................140
11.5. Pigmenţi................................................................................142
11.6. Solvenţi.................................................................................142
11.7. Chituri...................................................................................142
11.8. Vopsele.................................................................................143
Tema 12. Materiale termoizolante.............................................144
12.1. Generalităţi...........................................................................144
12.2. Clasificarea materialelor termoizolante...............................145
12.3. Structura şi însuşirile materialelor termoizolante...............148
12.4. Folosirea materialelor termoizolante...................................148
12.5. Produse termoizolante minerale...........................................149
5
Tema 13. Materiale bituminoase................................................152
13.1 Cunoştinţe de bază ................................................................152
13.2. Bitumuri de petrol şi naturale...............................................154
13.3. Gudroane şi smoală..............................................................155
13.4. Mortare şi betoane de asfalt şi de gudron.............................156
13.5. Noţiuni generale despre materiale bituminoase şi
gudronoase pentru învelitori şi hidroizolaţii... ..........................157
13.6. Materiale de bitum hidroizolante..........................................160
Tema 14. Materiale de construcţie din polimeri şi mase
plastice..........................................................................................162
14.1 Întroducere............................................................................162
14.2. Structura polimerilor .........................................................165
14.3. Comportarea polimerilor la tempera…………………...….166
14.4.Clasele polimerilor................................................................167
14.5. Mase plastice........................................................................168
14.6. Proprietăţile principale ale maselor plastice în
construcţie…………………………………………………..........169
Tema15. Metalele .......................................................................172
15.1Cunoştinţe generale................................................................172
15.2.Elaborarea fontei……………………………………...…....176
15.3.Elaborarea oţelului……………...……………………...…..178
15.4. Proprietăţile metalelor…………………………………......181
15.5. Încercările mecanice ale metalelor…………………….…..182
6
Prefaţă
Prezentul ciclu de prelegeri “Zăcăminte şi materiale de
construcţie” urmăreşte scopul de a-i ajuta pe studenţii de la
specialitatea Exploatări miniere (IMZM) şi topografie minieră să
cunoască principiile şi noţiunile conceptuale ale mineritului şi
dobîndirii marerialelor de construcţie, să-şi formeze o gîndire
inginerească complet coerentă şi critică în ceea ce priveşte
certitudinea unei exploatări miniere econome şi fără pericol.
În conformitate cu programa de învăţămînt, lucrarea cuprinde
15 teme care reflectă fundamentele teoretice şi practice ale
activităţii inginereşti privind proprietăţile fizico-chimice, mecanice
şi tehnologice ale materialelor de construcţie, dobîndirea, prepararea
şi folosirea acestora.
Fiecare temă a cursului debutează cu enunţarea planului şi a
unui set de obiective de studiu, care scot în evidenţă concepţiile
fundamentale asfel încît să ajute studentul la însuşirea materialului
respectiv şi la pregătirea pentru susţinerea examenului.
Prudenţa şi străduinţa la însuşirea acestui curs le va permite
studenţilor cunoaşterea metodelor eficiente de utilizare a
materialelor la construirea şi susţinerea lucrărilor miniere din
subteran şi de la suprafaţă, la exploatarea rocilor minerale utile şi
prepararea din acestea a materialelor de construcţie.
7
TEMA 1
8
mare importanţă.
În acest scop apar noi materiale, tehnici şi tehnologii de
construcţii, ca: oţelul, betonul armat monolit şi prefabricatele,
industrializarea, etc.
Pentru obţinerea betonului şi mortarelor era nevoie de lianţi
hidraulici (cimenturi), care au fost realizaţi în aceeaşi perioadă în
Rusia şi Anglia.
Din combinarea betonului cu oţelul s-a ajuns la fabricarea
betonului armat, care a permis executarea diverselor tipuri de
construcţii civile, industriale şi militare.
9
tehnologice ale materialelor principale: ciment, beton, metale etc.
Cunoaşterea tehnologiei de fabricaţie în general şi a fazelor
intermediare este necesară pentru prevenirea eventualelor defecte
legate de măsuri corespunzătoare.
4. Studiul comportării materialelor de construcţii la acţiunile
distructive fizico-mecanice, chimice şi biologice ale mediului
exterior şi elucidarea proceselor intime care guvernează aceste
fenomene.
În concordanţă cu acţiunile distructive se prescriu remediile
de protecţie, combaterea şi evitarea lor.
5. Studiul domeniilor de folosire ale materialelor de
construcţie se stabilesc pe baza caracteristicilor fizico-mecanice şi
chimice.
10
de tehnologia aplicată. Din punct de vedere al tehnologiei de
producere materialele de construcţie se împart în următoarele grupe:
- materiale din piatră naturală - nisip, pietriş, piatră spartă,
piatră brută, blocuri din piatră şi pietre de formă regulată pentru
zidirea pereţilor clădirilor, plăci pentru placare etc.;
- fabricate din ceramică, plăci pentru placare, olane etc.;
- lianţi anorganici (minerali) - var, ipsos, sticlă solubilă,
ciment etc.;
- betoane şi mortare pentru construcţii, preparate dintr-un
amestec de nisip, pietriş (piatră spartă) şi lianţi anorganici;
- prefabricate de beton armat, obţinute din beton şi armatură
de oţel;
- materiale şi produse de piatră artificială pe bază de lianţi
anorganici -produse de ipsos, de azbociment şi de silicaţi;
- materiale şi produse din topituri minerale - sital de zgură,
sticlă spongiosă, articole de vată minerală;
- elemente din lemn - bîrne, scînduri, parchet;
- materiale bituminoase şi gudronate destinate hidroizolării
construcţiilor - carton gudronat, ruberoid etc.;
- materiale şi produse polimere (sintetice) - linoleum, plăci
pentru placare;
- metale (oţel, fontă, aluminiu, topituri).
Reieşind din condiţiile de lucru ale materialelor şi
prefabricatelor în clădiri, ele se împart în materiale care se
intrebuinţează pentru construcţii portante şi pentru apărarea
construcţiilor de influenţă negativă în condiţiile mediului
încojurator - materiale pentru pereţi; materiale pentru acoperişuri,
materiale termoizolante (care reţin bine căldura), materiale de
finisaj - pentru finisarea interioară şi tapetat - vopsele şi lacuri,
tapete.
O mare însemnătate are împărţirea materialelor în locale şi
importate. În majoritatea cazurilor este mai avantajos să se
întrebuinţeze materiale dobîndite sau produse pe loc. Cerinţele
tehnice, tehnologia şi calitatea grupelor de produse şi materiale de
construit sus arătate se conţin în normele şi regulele de construcţie
11
(SNIP şi SN). Standarde de stat (STAS) şi condiţiele tehnice, (TU).
Normelele şi regulele de construcţie reprezintă codul
principalelor documente de normare, aplicate în construcţii Normele
şi regulele de construcţie se extind asupra tuturor categoriilor de
construcţii şi sunt obligatorii pretutindeni. Normele de construcţii
stabilesc pentru unele categorii de lucrări regulele de întrebuinţare a
materialelor de construcţii.
12
vede cu ochiul ne înarmat, cu diametrul porilor de la zecimi de
milimetru pînă la 1 - 2 mm;
2 al doilea - macrostructura materialului - materialul la care
dimensiunele porilor sunt de sutimi sau miimi de milimetri, care se
văd la microscopul optic;
3 al treilea - structura internă a substanţei ce constituie
materialul la nivelul iono-molecular se studiază cu metodele de
analiză structurală cu raze riontgăn (rentghen), microscopiei
electronice, etc.
Microstructura materialelor de construcţie tari poate fi
conglomerată, celulară, cu pori mărunţi, fibros grăunţos-înfoietă
(pulveriform). Conglomeratele artificiale formează o grupă imensă,
care uneşte diferite feluri de betoane, unele materiale ceramice etc.
Structura celulară se caracterizează prin conţinutul macroporilor,
proprie betoanelor spumoase, gazoase şi maselor plastice celulare.
În afară de pori, materialele de consrucţie conţin şi goluri. De
exemplu, spaţiul dintre materialele friabile - nisipul, pietrişul, piatra
spartă, piatra brută în grămadă intre părticelele materialului
formează goluri.
13
Cele solide se clasifică în materiale unitare, compozite şi
asociate.
Structura solidelor poate fi cristalină sau necristalină (vîscoasă
sau amorfă).
14
TEMA 2
15
corpului) şi a acceleraţiei gravităţii din acel loc: m = G/g, kg.
Masa corpului se determină prin cîntărire şi are ca unitate de
măsură kilogramul (kg), masa unui decimetru cub de apă distilată la
4 C.
Densitatea aparentă (medie, mijlocie) se numeşte masa unei
unităţi de volum de material în stare naturală, adică împreună cu
porii şi golurile. Ea se exprimă în g/cm3, kg/dm3, kg/m3. După
densitatea aparentă se poate de judecat despre rezistenţă, însuşiri
termotehnice, izolarea acustică etc. Densitatea aparentă se notează
cu litera сa şi se determină cu ajutorul formulei:
сa = m/v. g/cm3
unde: m - este masa unei unităţi de volum de material în stare
naturală;
v - volumul probei, cm3, dm3, m3.
Densitatea în grămadă sau în vracuri сg. Densitatea
materialelor friabile (nisip, piatră spartă, pietriş) se calculează
împreună cu golurile, de aceea se mai numeşte densitate
volumerică, în vrac sau în grămadă.
сg = m/Vg, g/cm3; kg/litru, kg/m3
Densitatea reală (absolută, specifică) se numeşte masa m a
unei unităţi de volumul V, de material în stare maximum îndensată,
adică fără pori şi goluri şi se exprimă în g/cm3, kg/dm3, kg/m3.
Cunoscînd masa materialului uscat şi compact m în grame şi
volumul lui în stare indensată V1 în centimetri cubi, densitatea reală,
notată cu litera с se calculează după formula următoare:
с = m/V1 g /cm3, dm3, kg/m3.
unde: m - este masa unei unităţi de materiale g;
V 1 - volumul probei în stare densă (indensată), cm3.
Coeficientul de compactare (densitate) KD a unui material se
caracterizează prin gradul de completare a volumului cu substanţă
solidă. El se caracterizează prin raportul volumului de material în
stare presată V1 către volumul de material în stare naturală V.
KD = (V1/V) · 100
sau raportul densităţii aparente (medii mijlocii) către
densitatea reală (absolută).
16
KD = (сa/с ) · 100
V = m/сa şi V1 = m/с
17
ca: masa, rezistenţa, conductibilitatea termică, absorbţia de apă,
rezistenţă la îngheţ-dezgheţ repetate de mai multe ori etc.
Materialele cu densitate reală mare se remarcă printr-o rezistenţă
mecanică înaltă şi permealibitatea la apă redusă.
Materialele cu porozitate mare au proprietăţi termoizolatoare
înalte. Deci, pentru construirea clădirilor este bine să se
întrebuinţeze materiale poroase care au în acelaşi timp o rezistenţă
mecanică favorabilă. Cu acest scop se recomandă folosirea
betoanelor uşoare. În prezent blocurile şi panourile din beton uşor se
folosesc pe larg în construcţiile civile , industriale şi agricole.
Se deosebeşte porozitate închisă şi deschisă. Porozitatea
deschisă este compusă din volumul porilor în formă de reţea de
capilare, canale şi fisuri care comunică între ele şi cu suprafaţa
corpului. Porii şi golurile închise în corpul materialelor nu
comunică între ele.
Porozitatea deschisă Pd (%) se poate determina prin îmbibarea
materialelor cu apă folosind egalitatea:
Pd = L(mi - m)/(mi - ma) · 100%
18
forma şi valoarea lor. Materiale higroscopice se consideră lemnul,
materialele liante minerale, spumo- şi gazobetonul etc.
Absorbire capilară - proprietatea materialului cu pori să
absorbe în el apa, cînd întră în contact cu ea şi s-o ridice în sus prin
capilare. Ridicarea capilară a apei are loc sub influenţa tensiunii
suprafaţei vasului capilar, care se naşte la hotarul dintre fazele
solidă şi lichidă. Înălţimea ridicării apei în capilare se poate afla din
formula:
h = 2у cos θ /(9,81 . с .g ).
V= ξ ⋅t
19
Absorbţia de apă - se numeşte proprietatea unui material de a
absorbi şi a reţine apa în porii şi capilarile care comunică cu
exteriorul.
Determinarea absobţiei de apă se face în felul următor: proba
de material uscat se cîntăreşte, apoi se introduce în apă şi se ţine
acolo pînă ce masa ei devine constantă. După aceea se calculează
diferenţa dintre masa probei îmbibate cu apă şi masa ei în stare
uscată. Absorbţia de apă se exprimă în procente în raport cu masa
probei de material uscat (absorbţia de apă în masă Wm) sau în
procente în raport cu volumul ei (absorbţia de apă în volum Wv) şi
se calculează după formulele:
Wv = ((m1 - m)/v) · 100; Wm = ((m1 - m)/m) · 100.
Absorbţia de apă indică gradul de mărime a masei
materialului (pe contul apei îmbibate), iar absorbţia apei de volum -
gradul de îmbibare cu apă a volumului materialului. Pentru a trece
de la masa apei absorbită la cea în volum se poate folosi formula:
Wvol = Wm · сa.
Absorbţia de apă în volum e totdeauna mai mică de 100%, iar
cea în masă poate depăşi 100% (de exemplu, la plăcile de turbă şi la
alte materiale foarte poroase).
Absorbţia de apă la diferite materiale de construcţie variază în
limite foarte largi: granitul 0,5%, betonul greu 3%, cărămida de
argilă 8%. Absorbţia de apă permite de a judeca despre porozitatea
materialului, care determină într-o mare măsură conductibilitatea lui
termică şi rezistenţa la îngheţ-dezgeţ.
Cedarea umidităţii - proprietatea unui material de a ceda apa
este proprietatea contrară absorbţiei de apă. Cedarea umidităţii se
caracterizează prin viteza de uscare a materialului, adică prin
cantitatea de apă (în procente de masă sau volum) pe care o pierde
materialul în timp de 24 ore, umiditatea relativă a aerului
înconjurător fiind de 60% şi temperatura de +200 C + - 2° C.
Rezistenţa la apă - creşterea umidităţii materialelor, masa
volumerică şi conductibilitatea termică se măreşte, iar rezistenţa
mecanică se micşorează (în urma scăderii atracţiei intermoleculare).
Coeficientul de înmuiere - raportul dintre rezistenţa mecanică
20
a materialului saturat cu apă şi rezistenţa lui în stare uscată se
numeşte coeficient de înmuiere. Acest coeficient caracterizează
rezistenţa materialului la apă, valoarea lui numerică variind de la
zero (materiale din argilă crudă, de exemplu la „lampaci,” blocuri
de pămînt), pînă la unitate (oţel, sticlă, bitum). Materialele cu
coeficientul la înmuiere mai mare de 0,8 fac parte din categoria
materialelor rezistente la apă.
Materialele pietroase şi betoanele cu coeficientul de înmuiere
mai mic de 0,8 nu pot fi întrebuinţate în construcţiile care în
perioada exploatării se vor afla în apă sau în condiţii de umiditate.
La multe materiale pe măsura uscării se restabilesc densitatea
aparentă şi relativă, rezistenţa, conductibilitatea de căldură şi
rezistenţa la îngheţ-dezgheţ.
K]n = Rum/Ruscat
unde Rum şi Rusc -limitele rezistenţei la presiune a materialului
umed şi uscat.
Permeabilitatea la apă - se numeşte proprietatea unui
material de a permite să treacă prin el apa sub presiune. Această
proprietate este deosebit de importantă pentru materialele
întrebuinţate în construcţii hidrotehnice şi în alte construcţii aflate
sub presiunea apei. Gradul permeabilităţii se caracterizează prin
coeficientul de filtrare - cantitatea de apă, Va, care trece în timp de
o ora (t = 1) printr-un m2 (S =m2) al suprafeţei materialului, cu
grosime d = 1m şi diferenţa presiunii ∆p = 133,3Pa.
Mărimea permeabilităţii se caracterizează prin coeficientul de
filtrare Kf:
Kf = Va • d /(S• Д p • t).
Gradul de permeabilitate al materialelor depinde de structura
lor. Dacă porii sunt mari şi comunică între ei, permeabilitatea este
mai mare; dacă porii sunt mai mici şi în marea lor majoritate
închişi, permeabilitatea este mai mică. Materialele deosebit de
compacte, de exemplu sticla, oţelul, bitumul, precum şi cele mai
puţin compacte, cu porii închişi, de exemplu, betonul cu dozaj
special ales, sunt practic impermeabile la apă. De obicei Kf - se
exprimă în unitate de viteza M /24h, M/s.
21
2.1.3. Rezistenţa la îngheţ –dezgheţ
Rezistenţa la îngheţ-dezgheţ - se numeşte proprietatea unui
material îmbibat cu apă la saturaţie de a rezista la acţiunea relativă
de îngheţ-dezgeţ, adică de a suporta variaţii bruşte de temperatură.
La îngheţ apa se măreşte în volum pînă la 10%, iar gheaţa
formîndu-se treptat apasă asupra pereţilor porilor materialului. Dacă
apa umple complet porii deschişi ai materialului ea nu mai are
posibilitate să se dilate liber la îngheţ, şi atunci gheaţa formată poate
distruge pereţii porilor, iar rezistenţa materialului se micşorează.
Materialele poroase sunt rezistente la îngheţ numai în cazurile
cînd apa ocupă nu mai mult de 90% din volumul porilor deschişi.
Testarea rezistenţei la îngheţ a materialelor se face în felul următor:
probele de material se cufundă în apă şi se lasă să se îmbibe pînă la
saturaţie, apoi se introduc într-o cameră frigorifică, unde se supun
îngheţului. Temperatura în camera frigorifică trebuie coborîtă pînă
la -15 C. După aceea probele se scot din cameră şi se dezgheaţă în
apă la temperatura camerei de locuit. În funcţie de condiţiile
climaterice şi de clasa construcţiei, se efectuează de la 10 pînă la
200 de cicluri de îngheţ-dezgheţ.
Se consideră rezistente la îngheţ-dezgheţ materialele care
după numărul de cicluri de îngheţ-dezgheţ stabilit pentru ele nu apar
semne vizibile de distrugere (nu se fărîmă, nu crapă, nu se stratifică)
şi pierd din masă cel mult 5%. Afară de aceasta, rezistenţa mecanică
a probei supuse încercărilor de rezistenţă la îngheţ nu trebuie să
scadă mai mult de 25% (la beton 15%).
22
se poate afla din formula empirică, avînd în vedere densitatea
relativă сr:
λ = 1,16 (0,0196 + 0,22) ρr 2 − 0,16 .
Structura materialului are o influenţă esenţială asupra
conductibilităţii lui termice.
Capacitatea termică - proprietatea materialului de a absorbi
la încălzire o cantitate determinată de căldură, ea se caracterizează
prin capacitatea termică specifică egală cu cantitatea de căldură în
Jouli, care trebuie consumată pentru a încălzi 1 kg de material dat
cu 10C [J/(kg0 C)]. Capacitatea termică e necesară pentru aprecierea
şi alegerea materialelor pentru construirea pereţilor din piatră,
beton, beton-armat etc.
Deformaţia termică liniară a materialelor - proprietatea
materialelor de a se dilata la încălzire. Această proprietate are o
mare însemnătate la determinarea locului şi mărimii intervalelor
între construcţii.
Refractaritatea - se numeşte proprietatea materialelor de a se
opune acţiunii îndelungate a temperaturii înalte fără a-şi schimba
forma.
Rezistenţa la foc - este proprietatea materialelor de
construcţie de a rezista la acţiunea focului. În legătură cu aceasta,
materialele de construcţii se împart în: ignifuge - greu înflamabile
şi înflamabile (arzătoare).
Absorbţia acustică ori fonică - se numeşte capacitatea unui
material de a absorbi sunetul. Gradul de absorbire acustică la
diferite materiale se caracterizează prin absorbţia sunetului prin
suprafaţa de 1 m2 a unei ferestre deschise. Absorbţia acustică a
materialului depinde de structura lui. Materialele cu pori mari
deschişi (comunicanţi) absorb sunetul mai bine decît cele cu pori
mici şi închişi. Materialele cu suprafaţa netedă absorb greu sunetul,
cele cu suprafaţă grunţuroasă – bine.
Conductibilitatea acustică sau fonică - este proprietatea
materialului de a permite sunetului să treacă prin grosimea sa.
Absorbţia acustică şi conductibilitatea fonică sunt indicii
fonoizolanţi ai materialului, adică proprietatea lui de a reduce
23
nivelul tăriei zgomotelor care pătrund prin material. Capacitatea
fonoizolantă a materialelor sau a construcţiilor din acestea se
exprimă în decibeli (db), ori prin diferenţa de tărie a zgomotului în
exteriorul şi interiorul construcţiei, tărie măsurată in foni. De
exemplu, dacă tăria zgomotelor de pe stradă este de 80 foni, iar a
zgomotului din interiorul locuinţei - 30 foni, izolaţia fonică a
peretelui este egală cu 50 decibeli.
Materialele care posedă o absorbţie acustică înaltă şi
conductibilitate fonică mică se numesc fonoizolante. De obicei
materialele cu structura poroasă au înalte proprietăţi fonoizolante.
Din ele fac parte materialele termoizolante cu densitatea aparentă
350 - 400 kg/m3 precum şi cele acustice destinate special pentru
izolare acustică (vată minerală, pluta şi plăci de ardezie cu grosimea
de 2 - 4 cm).
24
Solubilitatea (dizolvarea) - proprietatea unui material de a se
dezagrega prin dispersia moleculelor intr-o substanţă lichidă
(dizolvant). Dizolvant - substanţa care are proprietatea de a dizolva.
Aderenţa - alipirea unor corpuri solide sau lichide (faze)
eterogene, a căror suprafeţe vin în contact una cu alta; este
condiţionată de interacţiunile intermoleculare. Se foloseşte pe larg
în construcţii la lucrările de zidărie, de tencuire, vopsire, sudare,
spoire, acoperire, izolare etc.
Coeziunea - atracţia dintre particulele unuia şi aceluiaşi corp
solid sau lichid, care duce la unirea acestor particule într-un corp
unic. Se datorează forţelor de interacţiune intermoleculară.
Viscozitatea - proprietatea fluidelor, lichidelor şi gazelor de a opune
rezistenţă la deplasarea unei părţi a lor faţă de alta. La curgerea
laminară a unui lichid vîscos printr-un tub, viteza lichidului creşte
de la zero lîngă pereţii tubului pînă la valoarea maximală pe axă.
Între straturile care se mişcă cu viteză diferită acţionează forţe
tangenţiale de frecare internă.
Gradul viscosităţii materialelor lichide şi semilichide este
determinat de puterea de coeziune intermoleculară şi depinde de
temperatură şi presiune (cu căderea temperaturii şi presiunii
viscozitatea creşte).
Solidificare - însuşirea materialelor de a trece din stare lichidă
în stare solidă (a deveni solid; a se intări; a se învîrtoşi) datorită
proceselor fizico - chimice ori chimice. De exemplu, amestecul de
beton (mortar) în procesul solidificării se transformă în piatră
artificială - beton (mortar).
Rezistenţa la coroziune - (anticorozivitate) este capacitatea
materialului de a rezista la acţiunea corozivă a mediului. Mediul
coroziv (subteran) poate fi lichid (apa, soluţiile de săruri, alcalii şi
acizi, solvenţii organici) şi mediul coroziv gazos în atmosferă
(aburii, gazele industriale).
Rezistenţa la împrejurări agresive - capacitatea materialului
de a rezista la acţiunea apelor agresive (de mare, minerale şi alte
ape). Această rezistenţă este foarte importantă la construcţiile
hidrotehnice, unde adesea apele pentru irigare, de la asecarea
25
pămînturilor şi subpămîntene sunt mineralizate.
Rezistenţa atmosferică - proprietatea materialului de a
rezista la acţiunea agenţilor din atmosferă. Bioxidul de carbon
(CO2), bioxidul de sulf din atmosfera centrelor industriale atacă
pînă la dezagregare materialele de piatră naturală şi artificială,
oxigenul din aer, în mediul, provoacă oxidarea materialelor.
Învechire - proprietatea materialelor de a-şi pierde calităţile
iniţiale, prin trecerea timpului a ieşi din uz.
Toxicitate - însuşirea materialelor de a fi toxice, cu caracter
toxic - care degajă substanţe toxice (alcool, benzinuri, bitumuri,
etc.) pot otrăvi organismul.
Putrezire - proprietatea materialelor de a-şi pierde structura
iniţială în rezultatul discompunerii (a deveni putred) sub acţiunea
unor microorganisme, de exemplu lemnul, etc.
Contractare - capacitatea materialelor de a-şi micşora
dimensiunile şi micşora volumul în urma unor procese fizice sau
chimice (răcire, uscare, ardere, etc).
26
brusc sub apariţia eforturilor aplicate, fără apariţia deformărilor
evidente. Materialele fragile rezistă slab la lovituri, de aceea ele nu
pot fi folosite acolo unde acţionează sarcini de şoc. Drept exemplu
de material fragil poate servi sticla şi multe materiale de piatră.
Modul de elasticitate este o caracteristică a rezistenţei unui
material la deformaţii elastice. Este o mărime egală cu raportul
dintre tensiune şi deformaţia elastică relativă pe care o produce. Se
deosebesc mai multe modurui de elasticitate: la întindere -
comprimare axială (modul de forfecare); la comprimarea triaxială
(modul de elasticitate volumerică). Modul de elasticitate joacă un
rol important la calculul rezistenţei, rigidităţii, stabilităţii, precum şi
ca măsura a forţei legăturilor interatomice.
Coeficientul Poisson (după numele savantului francez S. D.
Poisson) - este valoarea absolută a raportului dintre deformaţia
transversală relativă şi deformaţia longitudinală relativă a unei bare
supuse întinderii sau comprimării longitudinale. Coeficientul
Poisson caracterizează proprietăţile elastice ale materialelor.
27
corespundere cu cerinţele STAS-ului
Testarea unui material pentru a vedea cum rezistă el la rupere
sau deformaţie (schimbarea formei şi dimensiunilor) sub acţiunea
diferitor încărcături, se numeşte verificarea rezistenţei materialului
la aceste încărcături.
28
compresiune epruvete în forma de cilindru, prisme şi jumătăţi de
bare. Rezistenţa de rupere la întindere se determină cu ajutorul
maşinilor de rupere, prin încercarea epruvetelor preparate special,
iar rezistenţa de rupere la încovoiere - cu ajutorul unor instalaţii
speciale prin încercarea epruvetelor în formă de bare ( Fig.2.1).
Pentru o bară cu secţiune dreptunghiulară tensiuile normale maxime
la incoviere у în kg/cm2 se determină după formulele: în cazul unei
sarcini concentrate la mijlocul epruvetei σ n = +3Pl / (2bh2); în
cazul a două sarcini egale, aplicate simetric:
σ n=±3P(b - a) / (bh2)
unde: P este masa, kg (N, MN);
l - distanţa dintre reazeme, cm (m);
b - lăţimea secţiunii transversale, cm (m);
a - distanţa dintre sarcini, cm (m).
Rezistenţa unor materiale de construcţie se caracterizează prin
limita de rezistenţa. Aceasta reprezintă rezistenţa de rupere la
compresiune şi încovoiere, obţinută în urma încercării epruvetelor
de formă şi dimensiuni standarde. Pentru materialele de construcţie,
obţinute pe bază de lianţi anorganici, limita de rezistenţă se
determină la vîrsta, prevăzută de STAS.
Duritatea este capacitatea materialului de a opune rezistenţă
la pătrunderea în el a unui alt material mai tare. Duritatea se
29
determină prin diferite metode. Duritatea metalelor, lemnului,
betonului şi maselor plastice (cu excepţia celor poroase) se
determină presînd în probă o bilă, un con sau o piramidă de oţel.
Despre duritatea materialului putem judeca după adîncimea
pătrunderii bilei (conului, piramidei) sau după diametrul urmei
obţinute. Duritatea mineralelor omogene (din piatră) se determină
după scara durităţii de zece grade, tab.2.1.
31
construcţie?
6. Cum înţelegem noţiunea, proprietăţile fizice ale
materialelor? Numiţi unele din ele.
7. Ce ştiţi despre dependenţa dintre densitatea şi proprietatea
materialului de a rezista la îngheţ-dezgheţ?.
8. Caracterizaţi absorbţia de apă în volum şi masă a
materialului, rezistenţa la apă, permiabilitatea?
9. Ce deosebire este între cedarea de umiditate, uscare şi
higroscopicitate; conductibilitatea termică şi capacitatea termică?
10. Cum înţelegem noţiunea de proprietăţi chimice ale
materialelor? Numiţi unele din ele.
11. Cum înţelegem noţiunile: solubilitatea materialelor,
difuzie, adezie şi coezie? Daţi exemple.
12. Cum înţelegem noţiunile: viscozitate, plasticitate,
solidificare ale materialelor? Daţi exemple.
13. Explicaţi noţiunile: rezistenţa materialelor la împrejurărule
agresive şi atmosferice, imflamabilitate, toxicitate, contractare şi
putrezire.
14. Ce ştiţi despre proprietăţile mecanice ale materialelor?
Numiţi unele din ele.
15. Ce deosebire este între limita de rezistenţă la compresie şi
întindere, încovoiere şi torsiune, rupere, tăiere prin îndensare şi
forfecare?
16. Ce deosebire este între limita de elasticitate, plasticitate,
fragilitate, rigiditate ?
17. Ce deosebire este între viscozitatea corpului tare,
fluiditatea (fluaj) relaxarea, oboseala (la şoc) rezistenţa la şoc,
duritatea, uzarea prin frecare şi uzura?
18. Ce ştiţi despre proprietăţile tehnologice ale materialelor?
Numiţi unele din ele.
19. Ce ştiţi despre proprietăţile ”uşor de turnat” şi lucrabilitate
(atitudine de fasonare)?
20. Ce ştiţi despre proprietăţile: lucrabilitate,“uşor de bătut
ţinte”, coacere, topire?
32
TEMA 3
3. 1. Generalităţi
33
determină modificarea compoziţiei lor. Din roci după anumite
prelucrări se obţin diferite materiale de construcţii:
- calcarele, creta, ghipsul, magnezitul - sunt folosite ca
materie primă la producerea lianţior ( calcarele sunt folosite şi ca
materie auxiliară la fabricarea maselor topite ca sticla şi fonta);
- argila şi nisipul sunt utilizate pentru fabricarea cărămizilor,
olanelor şi altor pietre artificiale;
- nisipul şi pietrişul sunt utilizate pentru mortare şi betoane;
- diatomitul, tripolul sunt utilizate sub formă de cărămizi
poroase şi ca material termoizolant monolit;
- ardezia se foloseşte ca materie primă pentru fabricarea
produselor de azbociment etc.
Rocă este un agregat mineral natural sau o combinaţie
naturală de minerale, care au luat naştere în urma proceselor
geologice. Rocile alcătuesc scoarţa terestră, partea dură (tare) a
pămîntului numită litosferă. La adîncimi variabile sub scoarţa
pămîntului se găseşte materie în stare topită, care se numeşte
magmă. Magma este un amestec de diferiţi oxizi, silicaţi, vapori de
apă şi gaze. In decursul miilor de ani magma erupe, adică iese la
suprafaţa pămîntului sau în litosferă prin craterele vulcanelor.
Magma ieşită la suprafaţa pămîntului se numeşte lavă. Cu timpul
lava Sub acţiunea agenţilor atmosferici, cu timpul, lava se solidifică,
contopindu-se cu scoarţa pămîntului.
Prin roci se înţelege masele minerale formate din unul sau
mai multe minerale. Mineralele ce alcătuesc rocile sunt substanţe
formate din elemente simple chimice cu compoziţie bine definită,
formate în scoarţa pămîntului în urma proceselor fizico - chimice, în
general cristaline, foarte rar pot fi amorfe.
Din grupa mineralelor fac parte cuarţul, mica, etc. Roca
formată dintr-un singur mineral se numeşte simplă. De exemplu,
ghipsul (CaSO4 • 2H2O), compus dintr-un mineral cu aceeaşi
denumire.
Roca se numeşte compusă, dacă ea este formată din două sau
mai multe minerale. De exemplu, granitul este o rocă compusă din
mai multe minerale, avînd în componenţa sa cele mai principale
34
minerale : cuarţ, feldspat şi mică.
Componenţa mineralogică a rocii depinde de conţinutul
mineralelor în ea. Forma, mărimea şi aşezarea mineralelor în rocă
determină structura şi textura ei. Compoziţia mineralogică şi
structura rocii determină proprietăţile ei fizico-chimice. În
dependenţă de condiţiile formării, rocile se împart în trei grupe
genetice:
1. rocile magmatice eruptive (primare), formate în urma răcirii
şi întăririi magmei;
2. rocile sedimentare (secundare), formate în straturile de
suprafaţă a pămîntului din produsele de virtifecare ale rocilor
eruptive;
3. rocile metamorfice sunt produse le cristalizării şi adaptării
rocilor (eruptive şi sedimentare) la schimbările fizico-chimice în
scoarţa terestră (tabelul 3.1).
35
fizico-chimice şi mecanice.
Fiecare mineral posedă un complex de proprietăţi proprii
specifice: componenţa chimică, densitate, proprietăţi mecanice
(duritate, rezistenţa), coeziune, însuşiri optice (luciu, culoare,
transparenţă, refracţia luminii etc.), însuşirile termice, electrice şi
magnetice. Aceste însuşiri se şi iau în consideraţie la stabilirea
mineralelor.
Una dintre cele mai importante proprietăţi ale mineralelor
este duritatea. În mineralogie cel mai des la determinarea durităţii
se foloseşte metoda după scara durităţii mineralelor, propusă în
1811 de savantul neamţ F. Moos (vezi tabelul 2.1).
Un semn important al mineralelor este clivajul - însuşire a
mineralelor să se desfacă pe unele direcţii determinate, paralele
reţelei cristaline ce au compacitatea maximă a atomilor şi coeziune
minerală dintre straturi. Unul dintre indicii importanţi al mineralelor
este şi forma cristalelor cu elementele de simetrie, suprafeţele plane,
axele şi centrele de simetrie. Rocile eruptive magmatice se
formează din următoarele minerale. Mineralele grupei cuarţului,
care cuprind mineralele constituite din bioxidul de siliciu (SiO2) -
un rînd de minerale care reprezintă modificări ale bioxidului de
siliciu - opalul, halcedonul şi cuarţul sedimentar.
Opalul (SiO2 · mH2O) - hidroxidul se siliciu, conţinutul de apă
în mediu de la 2 pînă la 14%, mai rar pînă la 34%, după masă.
Opalul este un hidrogeu amorf şi solid; în el se mai pot conţine şi
impurităţi MgO, CaO, Al2O2 şi Fe2O3; culoare albă-lăptoasă (opalul
arzător), verde (prozopal) etc.; poate fi incolor (hialit) şi depinde de
felul impurităţilor; după scara mineralogică are duritatea 5,5-6,5;
densitatea 1900 - 2500 Kg/m3. În decursul evoluţiei geologice
opalul îşi pierde apa şi se transformă în calgedon, iar apoi în cuarţ.
Se întîlneşte atît în formaţii de roci curate (dar nu prea mari) opalul
nobil cu un joc de culori de curcubeu (opalescenţă), cît şi în
componentul util (varietatea chimic activă a bioxidului de siliciu) al
rocilor organogene-diatomitului, tripolului, gaizitului.
Calcedonul SiO2 - este o varietate a cuarţului cu structură
fibroasă sau ascuns fibroasă cu conţinut de apă pînă la 1 - 1,5% şi
36
impurităţi mici de fier şi aluminiu. Culoare albă, sură, galben-
deschisă, brun-cenuşie, verde. Densitatea 2,5 - 2,6 g/cm3 duritatea -
6. Calcedonul este produsul cristalizării opalului sau este precipitat
din soluţii suprasaturate, depunîndu-se împreună cu opalul şi
cuarţul.
Cuarţul (SiO2) - este o modificare în formă cristalină, întră în
componenţa multelor roci (granitului, cuarţului, nisipului
etc.).Constitue circa 12 % din scoarţa terestră. De obicei e incolor,
dar se întîlnesc varietăţi de diferite culori- de la fumuriu (rauhtopaz)
pînă la negru (marion), galben (citrin), violet (ametist) etc. După
scara mineralogică are duritatea 7. Densitatea 2650 kg/m3.
Rezistenţa chimică este foarte înaltă. Reacţionează numai cu acidul
clorhidric şi cu baze fierbinţi. Limita de rezistenţă la compresie este
mare - pînă la 1000-2000 MPa. Datorită durităţii înalte şi rezistenţei
chimice, cuarţul la discompunerea rocilor cuarţoase, de exemplu,
granitul nu-şi schimbă nici componenţa chimică, nici mărimea
cristalelor şi formează nisipuri cu granule măşcate. În roci
sedimentare se întîlneşte cuarţ de provenienţă sedimentară. Cuarţul
sedimentar se formează direct din soluţii suprasaturate şi din
perecristalizarea opalului şi calcedonului. El umple fisurile,
golurile, porii şi spaţiile în gresii şi calcare.
Grupa feldspaţilor - grupa de minerale, care sunt cele mai
răspîndite dintre mineralele constituiente de roci şi alcătuesc circa
60% din volumul rocilor magmatice sau aproape 50% din masa
scoarţei terestre. Feldspaţii sunt minerale, care după compoziţia
chimică fac parte din alumosilicaţii de potasiu şi sodiu (feldspaţii
alcalini sau feldspaţii potasici şi sodici), de calciu şi sodiu
(plagioclazi sau feldspaţii calcaro-sodici), mai rar se întîlnesc
alumosilicaţi de potasiu şi bariu (feldspaţii barici). Din feldspaţi
sunt compuse majoritatea rocilor eruptive: granitul, sienitul,
gabroul, andezitul, dioritul.
În mineralogie se deosebesc ortoclazul (din gr. orthos-drept şi
clasis-despicare, rupere)- mineral principal constituent de roci,
feldspat de potasiu K2O.Al2O3.6SiO2 are două suprafeţe plane,
aşezate sub unghi drept una faţă de alta, de aici şi denumirea de
37
ortoclaz. Are culoarea albă, cenuşie, roză, duritatea 6-6,5,
densitatea 2,55-2,63 g/cm3. Parţial se topeşte, la 11700 C, iar
complet la 14500 C. Ortoclazul este unul din componenţii principali
ai graniturilor, porfirelor, gnaisurilor şi altor roci eruptive acide şi
alcaline, precum şi al unor roci metamorfice. Se foloseşte pe larg în
stare pură în industria sticlei şi a ceramicii fine (electroceramică).
Plagioclazuri - sunt feldspaţii de calciu şi sodiu, se despică
înclinat, formează un rînd izomorf de la albit (din lat. albus-alb)
Na2O.Al2O3.6SiO2, care întră în componenţa rocilor acide pînă la
anotrit CaO.Al2O3.2SiO2 sau ca [Al2Si2O8] caracteristic pentru
rocile bazice (gabrou, bazalt etc.).
Unii feldspaţi frumos coloraţi şi cu irizaţie sunt pietre
semipreţioase (piatra de lună, aventurinul, labradoritul, amazonitul);
feldspaţii alcalini (în special, feldspaţii potasici-ortoclazul,
microclinul) se folosesc ca materie primă la fabricarea ceramicii.
În comparaţie cu cuarţul feldspaţii au rezistenţa mult mai mică
(120-170 MPa, la compresie). Dezagregarea feldspaţilor are oc sub
acţiunea apei care conţine bioxidul de carbon. Ca urmare a
dezagregării se formează minerale noi: caolinul, montmorilonitul
etc.
Caolinul- mineral argilos, silicat bazic de aluminiu
Al4[Si4O10](OH) Are culoarea albă de diferite nuanţe; este
principalul constituient al argilelor caolinice şi al caolinului;
montmorilonitul este tot un mineral argilos alumosilicat hidratat de
magneziu, aluminiu, fier trivalent, sodiu. În apă se umflă foarte tare,
formează suspensii stabile şi o masă vîscoasă.
Montmorilonitul - este mineral constituent principal al
argilelor montmorilonitice sau bentonitice (decolorate) folosite în
diferite ramuri ale industriei. Către mineralele colorate (închis
colorate), care se întîlnesc în rocile magmatice, se referă şi silicaţii
de fier- magneziu şi de magneziu. În grupa silicaţilor de fier-
magneziu mai răspîndiţi sunt olivinul, piroxenele ( de exemplu
augitul).
Mica - este alumosilicat hidratat de compoziţie complexă.
Dintre varietăţile ei, mai des se întîlnesc muscovitul sau mica albă
38
transparentă; biotitul sau mica neagră sau brună. Toate varietăţile de
mică se desfac uşor în placi subţiri. Minerale de culoare închisă-
haribonda, augitul, olivina. Aceste minerale sunt silicaţii de fier şi
magneziu şi au culoare închisă. Rocile care conţin aceste minerale
se deosebesc prin culoarea închisă, prin duritate mare şi resistenţă
dinamică înaltă.
39
Materialele de piatră naturală din roci sunt utilizate pe larg ca
materiale de construcţie datorită unor proprietăţi importante ca:
densitatea aparentă, reală şi relativă, care variază la diferite roci,
rezistenţa mare la compresie şi la uzură, lucrabilitate, durabilitate
mare etc.
Rocile eruptive (magmatice) sau formate în urma răcirii şi
consolidării maselor topite (magmelor) ieşite din adîncul
pămîntului. Ele constituie cea mai mare parte a scoarţei terestre.
Aceasta este neomogen compusă din următoarele trei straturi
interioare: bazalt; mai sus de el-stratul de granit şi stratul de sus-
rocile sedimentare.
Stratul de bazalt e compus din roci bazice (SiO2<50%), care la
fundul oceanelor pot fi cercetate nemijlocit. Stratul de granit este
compus în deosebi din roci acide (SiO2<50%) şi din diferite roci
metamorfice. Rocile magmatice după conţinutul de siliciu se împart
în acide (SiO2>65%), neutre (SiO2=50-65%) şi bazice (SiO2<50%).
Rocile magmatice se clasifică după componenţa mineralogică şi
după structura lor. Se deosebesc trei tipuri de structuri principale:
structura holocristalină are toate mineralele cu structura
cristalizată. Această structură s-a format atunci cînd magma s-a răcit
încet şi la presiune mare, la adîncimi mari sub scoarţa terestră;
structura hipocristalină - are o parte din minerale sub formă
de cristale mari, iar alta - sub formă de microcristale sau chiar în
stare amorfă (sticloasă). Această structură s-a format atunci cînd
magma a ajuns aproape de suprafaţa scoarţei terestre, aici răcirea s-a
produs mai repede şi sub acţiunea presiunii mai mici;
structura sticloasă, mineralele care alcătuesc o masă amorfă,
necristalizată, asemănătoare sticlei.
Această structură se formează atunci cînd magma, nimerind la
suprafaţa pămîntului, se răceşte brusc sub acţiunea presiunii
atmosferice sau la adîncimi mici.
După cum se vede, structura rocilor depinde direct de
condiţiile de răcire a magmei, de timpul cît a durat răcirea şi de
presiune. Aceşti factori depind la rîndul lor de adîncimea la care s-a
oprit magma care a erupt.
40
Din acest punct de vedere rocile eruptive se împart în masive
şi detritice. Rocile masive de adîncime sau intruzive, s-au format în
adîncimea scoarţei terestre, au structură holocristalină, formînd
masive compacte. Datorită eroziunii, în rezultatul acţiunii apei şi
vîntului, ele au apărut la suprafaţă sau se găsesc la adîncimi nu prea
mari. Rocile masive de suprafaţă sau efuzive au ieşit la suprafaţă
prin canalele vulcanilor, străpunse în grosimea scoarţei. Magma
ieşită la suprafaţă uneori se scurgea laminar în formă de lavă pe
suprafaţa pămîntului formînd masive importante. Rocile de
suprafaţă ieşite prin canale (craterele vulcanice) de multe ori erau
aruncate la înălţimi mari unde, întîlnind rezistenţa aerului, se
sfarîmau, căzînd pe suprafaţă în formă de bulgări, bolovani şi nisip
(porizaţi) avînd structură poroasă, care se mai numesc roci detritice.
Aceste sfărîmături, căzînd pe suprafaţa uscată, formează straturi de
roci detritice afînate, iar dacă nimeresc în lavă, se amestecă cu ea,
la răcire se cimentează, formînd roci detritice consolidate
(cimentate).
Luînd în consideraţie etapele mişcării magmei erupte, s-a
constatat că au luat naştere (sau mai bine zis iau naştere)
următoarele feluri de roci eruptive:
1. Rocile masive - care s-au format la adîncimi în scoarţa
terestră şi rocile care au ieşit la suprafaţă şi s-au scurs în formă de
lavă răcindu-se în mase compacte, au primit denumirea de roci
masive întruzive sau de adîncime şi roci masive efuzive sau de
suprafaţă.
2. Rocile detritice - cum s-a constatant mai sus, se împart în
roci detritice afînate (dezagregate) şi roci detritice consolidate
(cimentate). Din rocile masive intruzive (de adîncime) fac parte:
granitul, sienitul, dioritul, gabroul, labradoritul.
Fiecărei roci de adîncime în dependenţă de conţinutul
bioxidului de silice îi corespunde o rocă de suprafaţă efuzivă.
Aceste roci sunt: porfirul, trahitul, andezitul, diabazul, bazaltul etc.
Rocile eruptive magmatice se folosesc pe larg în construcţiile
industriale, civile şi agricole. Din cele expuse mai sus reiese că
familia acestor roci cuprinde rocile masive intruzive şi efuzive de
41
aceeaşi componenţă mineralogică şi rocile detritice afînate şi
cimentate.
42
d) Gabroul - este compus din feldspat şi din minerale de
culoare închisă (augit şi alivină).Aceasta este cea mai grea şi mai
rezistentă rocă de adîncime сa = 2800 … 3200 kg/m3, limita de
rezistenţă la compresiune 2000 … 3500 MPa.
Gabroul se foloseşte la confecţionarea calupurilor de piatră de
pavaj, a pietrei sparte pentru drumuri şi pentru beton. Prin şlefuire
capătă un aspect frumos şi se foloseşte la monumente.
e) Labradoritul - o varietate a gabroului, este întrebuinţat ca
material de placare colorat.
3.3.3. Rocile masive eruptive de suprafaţă
43
au suprafaţa poroasă şi par aspre la pipăit) - rocă etruzivă constituită
din feldspat potasic sub formă de incluziuni porfirice şi microlite,
plagioclaz, uneori şi din sticlă vulcanică şi din minerale colorate:
piroxen, hornblendă, biotit, deseori olivină. Trahitul este
asemănător sienitului, dar este mai uşor, densitatea aparentă - circa
2500 kg/m3 şi durabil, frumos colorat în culori cenuşii de diferite
nuanţe. Se foloseşte ca piatră de construcţie (material pentru pereţi,
agregate pentru beton) şi decorativă. Trahitele modificate (ortofirele
sau porfirele trahitece) sunt folosite uneori ca pietre semipreţioase.
d). Diabaz (din gr. diabasis, literar-trecere) - rocă magmatică,
bazică, cu structura holocristalină corespunde rocii de adîncime
gabro, se întîlneşte în scoarţa terestră sub formă de intruziuni mici
(dicuri, siluri) sau în partea centrală (uneori şi în partea inferioară) a
pînzelor de roci efuzive. Diabazul în structura căruia sunt
fenocristale de argint (sau plagioglază) se numeşte porfirit diabazic.
Diabazul are o structură porfirică, adică microgranulară у = 300 -
400MPa. Datorită viscozitaţii înalte el se întrebuinţează ca material
pietros la pietruirea drumurilor (piatră de pavaj) şi ca agregate
pentru beton în formă de piatră spartă.
e). Bazalt (din efiop.-piatră), ce conţine fier, rocă magmatică
efuzivă, alcătuită din minerale de culoare închisă (pirohen, olivină),
plagioglaz bazic (de obicei, labrador) şi din sticlă vulcanică. Are
structura microcristalină de culoare neagră, grea şi compactă. Roca
se sparge uşor dar este foarte dură. Densitatea aparentă este 2900 -
3000 kg/m3; iar rezistenţa de rupere la compresiune - de circa 500
MPa, dar în prezenţa fisurilor şi porilor rezistenţa se micşorează
brusc pînă la 100 MPa. Bazaltul se foloseşte sub formă de material
spart ca agregat pentru betoane şi ca piatră cioplită pentru pavaje, la
construcţia fundaţiilor, a podurilor, a digurilor şi construcţiilor
masive.
Rocile detritice
44
piatra ponce);
2.Consolidate sau cimentate (tuful vulcanic, trasul).
Rocile detritice (eruptive) sau formate din particule mici de
lavă fărămiţată, aruncată la suprafaţa pămîntului în timpul erupţiei
vulcanilor.
Aceste depuneri, fie că s-au păstrat în stare afînată, fie ca în
prezenţa substanţelor de cimentare şi sub presiunea straturilor
superioare s-au transformat în roci cimentate.
Particulele fine (de lavă solidificată, din grupa afinate)
formează cenuşa vulcanică, iar particulele cu dimensiune pînă la 5
mm - nisip vulcanic.
a) Cenuşa vulcanică - rocă detritică fină, afînată
(dimensiunile granurelor 0,5 - 2 mm), în componenţa căreia întră
fragmente de sticlă vulcanică, cristale de minerale constituiente de
roci şi fragmente de diferite roci care au fost aruncate din coşul
vulcanic. Densitatea aparentă (medie) 500 - 1800 kg/m3, porozitatea
20 - 70%. Cenuşa vulcanică se foloseşte ca material fin de
umplutură la betoanele uşoare şi la materiale pentru tencueli.
Cenuşa vulcanică măcinată se utilizează ca adous la cimenturile
hidraulice cu puzolană şi la cele rezistente la acţiunea sulfaţilor, ca
şi degresant la producerea cărămizilor de ceramică, a sticlei, a
glazurilor etc.
b) Nisipul vulcanic - este alcătuit din particule cu dimensiuni
pînă la 5 mm (necimentate).
c) Piatră ponce - bucăţi de rocă poroasă formată prin
solidificarea lavei vulcanice avînd de obicei dimensiuni pînă la 40
cm. Piatra ponce s-a format în urma răcirii bruşte cu degajarea
gazelor din lavele acide şi neutre, cu aceeaşi compoziţie
mineralogică ca şi granitul şi porfirul, dar cu structură amorfă
sticloasă. Porozitatea ei atinge - 80% ; pereţii porilor sunt compuşi
din sticlă vulcanică. Are culoare deschisă, este aspră la pipăit,
poroasă şi atît de uşoară, încît pluteşte pe apă. Duritatea 6,
densitatea reală - 2 … 2,5 g/cm3, densitatea aparentă - 0,3 … 0,9
g/cm3. Porozitatea înaltă condiţionează folosirea ei ca material
termoizolant, iar majoritatea porilor închişi îi asigură rezistenţă la
45
îngheţ-dezgheţ. Prezenţa în piatra ponce a bioxidului de siliciu activ
îi permite să fie folosită în calitate de adaos hidraulic activ în ciment
şi var. Sub numele de spumă de mare se foloseşte ca material pentru
şlefuit. Sfărîmăturile se folosesc ca agregate pentru betoanele
uşoare.
2. Rocile detritice consolidate (cimentate)- tuful vulcanic şi
trasul
a) Tuful vulcanic - (it. tufo-rocă poroasă formată din
acumulările de produse solide ale erupţiilor vulcanice, ulterior
compactizate şi cimentate. Tuful are compoziţie chimică variată şi
corespunde compoziţiei lavei erupte; el se prelucrează uşor, se
foloseşte зу дфкп ca material pentru pereţi şi pentru faţadare (de
exemplu tuful artic din Armenia), în stare măcinată ca adaus activ la
substanţele liante (puzolană, tras); se întrebuinţează şi pentru
căptuşirea agregatelor termice ale cuptoarelor îndustriale şi ale
coşurilor ce funcţionează la temperatura pînă la 800 C. Cele mai
compacte tufuri se numesc trasuri.
b) Trasul (germ. tras, din it. terro duşumea, podină,
pardoseală) - rocă din grupul tufurilor vulcanice. Prezintă o masă
poroasă, dură de culoare verde, albasră, galbenă şi de alte culori cu
un conţinut înalt de siliciu activ. După o măcinare cu o fineţe înaltă,
fiind amestecat cu var stins, se întrăreşte repede în apă şi în mediul
aierian. Se utilizează ca adaos hidrautic la cimentul cu puzolană.
Tuful artic. Dacă cenuşa şi nisipul vulcanic nimeresc în
magma topită înainte de răcirea ei, se formează lava de tuf,
reprezentantul caracteristic al cărei este tuful artic.
Tuful artic - care are сa = 750 - 1400 kg/m3 şi limita de
rezistenţa у=6,0…10,0MPa se foloseşte sub formă de piatra tăiată
pentru zidirea pereţilor. Ea se foloseşte şi ca agregat (component)
pentru betonul uşor
46
(îngheţ-dezgeţ), bioxidului de carbon din aer, oxigenului, luminii
etc. Sfărîmăturile şi sărurile rezultate sub acţiunea apei şi vînturilor
au fost transportate la distanţe mari şi treptat depuse pe cîmpuri, pe
fundurile lacurilor, mărilor şi oceanelor. Aceste depuneri
(sedimente) din roci au format straturi şi se numesc roci
sedimentare. Rocile sedimentare au o răspîndire mare pe suprafaţa
pămîntului, fundul mărilor şi oceanelor. Rocile sedimentare după
condiţiile şi materialul din care s-au format se împart în trei grupe
mari: roci detritice, roci de precipitaţie chimică şi roci organogene
sau biogene.
I. Rocile sedimentare detritice s-au format prin depunerea
sfărîmăturilor rezultate în urma procesului de eroziune şi aduse de
vînturi sau de ape curgătoare. Aceste roci se împart în afînate şi
cimentate şi au o deosebire principală între ele. La rocile detritice
mobile neconsolidate (necimentate) bucăţile de sfărîmături sunt
libere, nelipite între ele, se mai numesc afînate. Depunerile detritice
afînate iau naştere sub formă de argilă, nisip cu granule de la 0,14 -
5 mm, sub formă de pietriş rotungit ori piatră spartă naturală cu
fragmentele de 5 - 70 mm.
Argila (lutul, calcitul, bioxidul de siliciu, oxidul de fier) poate
servi ca un fel de “ciment natural”.
2. În rocile detritice cimentate sau consolidate, bucăţile de
sfărîmături sunt legate printr-un liant natural (breciile,
conglomeratele, gresiile).
a) Gresiile sunt nisipuri de cuarţ cimentate.
b) Conglomeratele şi brecia sunt formate prin cimentarea
pietrişului sau a pietrei naturale sparte. Proprietăţile rocilor
enumerate depind de tipul rocii cimentate şi de tipul substanţei
liante. Astfel, cele mai pronunţate calităţi le posedă gresiile
silicioase, în care substanţa de cimentare este bioxidul de siliciu, iar
calităţi mai puţin pronunţate au gresiile unde ca liant serveşte argila.
II. Rocile sedimentare de precipitaţie chimică se formează
prin depunerea şi cristalizarea pe fundul apelor a sărurilor din soluţii
suprasaturate. Din ele fac parte: ghipsul; anhidritul; magnezitul;
calcarele. Magnezitul şi dolomitul sunt compuşi de minerale cu
47
aceeaşi denumire. În genere aceste roci servesc ca materie primă
pentru fabricarea lianţilor minerali. Afară de aceasta, magneziul şi
dolonitul se întrebuinţează la fabricarea materialelor refractare.
Calcarul reprezintă după compoziţia chimică carbonat de
calciu (CaCO3).Culoarea calcarului depinde de impurităţi (argile,
bioxid de siliciu, oxizi de fier etc.). Calcarul curat (piatra de var) are
culoare albă. Asupra particularităţilor calcarului înfluenţează în
special impurităţile de argilă, care se întîlnesc foarte des.
Calcarul compact face parte din depunerele chimice. Roca
compusă din amestec de calcar şi argilă, se numeşte marnă. Dacă în
rocă predomină calcarul, ea se numeşte marnă calcaroasă, iar dacă
predomină argila - se numeşte marnă argiloasă. La construcţii cel
mai des sunt folosite calcarele compacte, calcarul cochilifer şi creta.
Calcarul compact este compus din granule foarte mici de
calcit, întărite cu oarecare ciment natural, de exemplu marna, argila.
Are limită de rezistenţă la compresie у = 60,0 - 200,0 MPa şi
densitatea reală с = 1800 - 2600 kg/m3.
Din calcar compact se confecţionează plăci pentru placarea
pereţilor exteriori, el se întrebuinţează sub formă de piatră brută
pentru fundaţii, în formă de piatră spartă la prepararea betonulul şi
ca materie primă pentru fabricarea varului şi a cimentului Portland.
Toţi reprezentaţii acestei grupe se utilizează ca materie primă
în industria lianţilor. În afară de producerea lianţilor, în construcţie
se foloseşte pe larg calcarul compact, tuful calcaros şi travertinul,
fiind utilizate la diferite părţi ale clădirilor.
Ш. Rocile sedimentare organogene sau biogene
Aceste roci sunt formate din depunerea, acumularea şi
descompunerea în decursul erelor geologice a resturilor de natură
organică ( animale, vieţuitoare de apă, schelete şi cochilii) a
plantelor şi animalelor acvatice. Din aceste roci fac parte: calcarul
cochilifer, creta, diatomitul, tripolul etc.
Calcarul cochilifer s-a format din sfarîmături de scoici,
cimentate cu nămol calcaros. El este o rocă foarte poroasă. Din
această cauză masa şi rezistenţa lui sunt mult mai mici în
48
comparaţie cu calcarul compact (densitatea aparentă сa = 800 - 2000
kg/m3 iar у = 0,4 - 15,0 MPa).
Calcarul cochilifer are conductibilitate termică mică, se
prelucrează uşor, este rezistent la îngheţ-dezgheţ şi reţine bine
cuiele bătute în el. Datorită acestor proprietăţi, el este un bun
material local de zidire pentru construcţiile cu puţine etaje. El se
mai întrebuinţează şi ca component (agregat) pentru betonul uşor.
Creta - este un calcar cochilifer slab cimentat, cu un conţinut
de bucăţi de scoici foarte mic. Din cauza rezistenţei mici nu se
foloseşte ca piatră de construcţie, în schimb se întrebuinţează la
fabricarea vopselelor, chiturilor, varului şi cimentului.
Diatomitul şi tripolul sunt roci cu un conţinut bogat de siliciu
hidrat.Ele sunt compuse din carapace minerale de diatomee. Aceste
roci pot fi afînate sau cimentate. Avînd în vedere densitatea
aparentă mică сa= 450 - 950 kg/m3 şi conductibilitatea termică
redusă, ele se întrebuinţează ca materiale termoizolante. Datorită
conţinutului mare de siliciu, diatomitul şi tripolul se folosesc în
calitate de adaosuri hidraulice.
49
Din rocile metamorfice fac parte: gnaisul, şistul argilos,
marmura şi cuarţitul.
Gnaisurile s-au format din granituri şi se deosebesc de
acestea prin structura lor stratificată. Gnaisurile au aceeaşi sferă de
întrebuinţare în construcţie ca şi graniturile - piatră brută pentru
fundaţii, pietre-pliţi pentru podele reci, drumuri etc.
Şisturile argiloase sunt formate din argilă sub acţiunea
presiunii şi temperaturii înalte. Particularitatea caracteristică a
şisturilor este proprietatea lor de a se desface în plăci subţiri - 2-3
mm. Avînd rezistrenţa şi duritate suficientă, şistul argilos este un
material durabil şi de calitate superioară (ardezia naturală).
Marmurile reprezintă calcare metamorfice deosebindu-se de
acestea prin structura cristalin granulară, densitatea 2400 - 2800
kg/m3 şi rezistenţa înaltă. Limita de rezistenţă la compresiune atinge
cîteodată 300,0Mpa, dar obişnuită σ = 100 … 200 MPa. Marmura
se şlefuieşte şi se lustruieşte bine. Marmura se întrebuinţează sub
formă de plăci pentru placarea clădirilor în înterior, pentru
confecţionarea treptelor de scări, balustradelor, pervazurilor. Ea nu
se recomandă pentru placare exterioară, deoarece degradează uşor
şi, sub acţiunea bioxidului de sulf degajat din coşurile de fum ale
uzinelor, îşi schimbă culoarea.
Cuarţitul - este o gresie silicioasă metamorfică. Are o înaltă
duritate şi rezistenţă, dar se prelucrează greu. Cuarţitul se
întrebuinţează sub forma de piatră cioplită şi plăci pentru placare
exterioare sau piatră spartă pentru betoane. El este folosit de
asemenea pentru executarea stîlpilor de susţinere a unor sarcini mari
la construcţii de răspundere (de exemplu, la poduri).
50
se împart în mărci de la 4 pînă la 1000. După rezistenţă la îngeţ-
dezgeţ ele se împart în mărci de la 10 pînă la 100.
Piatra brută se numeşte piatră de formă neregulată, obţinută
la exploatarea rocilor locale, mai ales a celor sedimentare (calcar,
dolomit, gresie). Masa bucăţilor de piatră variază între 20 - 40 kg.
Piatra spartă (pietrişul) se numesc fragmente de rocă de
formă rotundă, colţuroasă, formate în perioada descompunerii
rocilor erupte ori sedimentare cu diametrul de 5 - 70 mm.
Nisip se numesc depunerile detritice afînate, cu granulele de
0,14 - 5 mm. Mai poate fi produs la spargerea mecanică a pietrei
naturale compacte.
După densitatea lui în vrac (movilă) nisipul se împarte în două
categorii:
- greu,densitatea în gramada mai mare de 1200 kg/m3;
- uşor,densitatea în vrac mai mică de 1200 kg/m3.
După provenienţă nisipul se împarte în:
- nisipul de munte (risipituri) colţuros;
- nisipul de fluviu-rotund;
-nisipul de mare-rotund.
3.5. Exploatarea şi prelucrarea materialelor de
piatră naturală
Metodele de exploatare a rocilor, întrebuinţate ca material de
construcţie sunt foarte diferite şi depind de condiţiile de zăcămînt
ale rocilor, de duritatea şi rezistenţă lor, precum şi de formele
viitorului fabricat. Dacă rocile sunt aşezate la adîncime mică sau la
suprafaţa pămîntului, exploatarea lor se face prin metoda deschisă,
în cariere. Rocile aşezate la adîncimi mari se exploatează prin
metoda subterană, în cariere de piatră sau în mină. Exploatarea
rocilor compacte, din care se obţine piatra spartă, nisipul artificial
sau piatra brută (granituri, calcare compacte) se efectuează după
următoarele operaţiuni:
a) Tehnologia dobîndirii pietrei sparte
1. Sonda se sfredeleşte
2. Se curaţă
3. Se aşează praful
4. Se fac lucrările de explozie
51
5. Spargerea pietriei mari compacte brute
6. Incărcarea
7.Transportarea pietrei la sectorul de spargere
8. Spargerea pietriei în fracţii
9.Fracţionarea pietriei sparte şi nisipului artificial
10. Aşezarea în vracuri după fracţii, transportarea producţiei
gata la obiectele de construcţie.
b) Dobîndirea pietrei brute conţine un număr de operaţii mai
redus:
1. Sfredelirea sondelor
2. Curăţirea lor
3. Introducerea încărcăturii
4. Organizarea exploziei
5. Spargerea pietrelor mari negabarite
6.Transportul pietrei la construcţie.
c) La dobîndirea pietrelor cu bucata, operaţiile tehnologice
sunt mai complicate:
1. Sfredelirea sondelor în jurul bucăţilor mari
2. Scoaterea ori despărţirea pietrelor
3. Tăierea
4. Despicarea în bucăţi mai mărunte
5. Prelucrarea
6. Şlefuira, păstrarea în depozite
7. Transportarea la construcţie.
d) Rocile uşor lucrabile (marmura, calcarul, tuful) se
exploatează în mod mecanizat cu ajutorul maşinilor de tăiat piatră,
ale căror elemente tăietoare sunt nişte ferestraie circulare orizontale
sau verticale, instalate pe un cărucior, ce se deplasează pe şine în
lungul abatajului.
Pentru obţinerea pietrei sparte şi a nisipului se întrebuinţează
maşini de spargere a pietrei, transportabile, staţionare.
Despărţirea pietrişului spart ori fracţionarea lui se realizează
cu ciurul sau cu maşinile de ciuruit de diferite construcţii.
52
suprafaţa lor exterioară un strat impermeabil.
a) Se creează un sistem bun de scurgere a apei, de şlefuire şi
polarizare a suprafeţelor.
b) Pietrele poroase se imbibă cu substanţe care ermetizează
suprafeţele şi nu permit umezelei să pătrundă în ele.
53
5.Numiţi mineralele din care sunt formate rocile sedimentare.
6.Cum s-au format rocile eruptive?
7.Ce deosebire este între rocile eruptive masive şi detritice?
8.Care sunt rocile eruptive masive intruzive?
9.Numiţi rocile eruptive-masive efuzive?
10.Cum s-au format rocile sedimentare, în cîte grupe se
împart ele?
11.Ce deosebire este între rocile sedimentare-detritice,
chimice şi organogene?
12.Numiţi rocile sedimentare chimice?
13.Numiţi rocile sedimentare detritice, care este deosebirea
dintre rocile afînate şi cele cimentate?
14.Numiţi rocile sedimentare organogene, întrebuinţarea lor
în construcţie?
15.Care sunt rocile metamorfice, provenienţa lor?
16.Care sunt materialele şi produsele din piatră naturală?
17.Ce ştiţi despre exploatarea şi prelucrarea materialelor din
piatră naturală?
18.Care sunt măsurile de protecţie contra degradării pietrei
naturale?
19.Care sunt regulile transportării şi păstrării pietrei,
materialelor şi produselor din piatră?
54
TEMA 4
MATERIALE CERAMICE
4.1 Generalităţi
4.2. Materii prime
4.3. Proprietăţile ceramice ale argilelor
4.4. Fazele tehnologice ale produselor ceramice
4.5. Tratamente de suprafaţă
4.1 Generalităţi
55
construcţii şi de şamotă). Produsele fine se produc din materii
prime, prelucrate îngrijit, au o structură microgranulară omogenă a
facturii şi colorată uniform (de exemplu faianţa, porţelanul,
gresiile). În construcţii, pe larg se folosesc următoarele materiale
ceramice:
1.pentru zidăre şi faţade (cărămizi poroase şi plăci
pentru faţade şi pereţi interiori);
2.pentru acoperişuri-invelitori (ţigle, olane);
3.termoizolare (cărămizi şi plăci);
4.pentru lucrări tehnico-sanitare (ţevi);
5.pentru izolanţii acido-rezistenţi;
6.materiale cu destinaţie specială.
56
Aceste transformări nu se conţin în cantităţi de 100% în
componenţa argilei. Produsele dezagregării rocilor rămîn pe loc sau
se transportă prin intermediul apelor, vîntului şi gheţarilor şi se
depun în locuri noi, formînd zăcăminte de argilă. În natură, în
zăcămintele de argilă coexistă ca impurităţi: cuarţ (SiO2), mică, oxid
de fier (Fe2O3) carbonaţi de calciu (CaCO3) etc, care sunt aduse de
ape, vînt , gheţari etc.
Argilele rămase pe locul formării se numesc reziduale, iar
cele care au fost transportate - sedimentare sau transportate.
Profesorul P. A. Zameatcenschi a dat noţiunii de argilă
următoarea definiţie: "Argila este o masă minerală pămîntoasă, sau
după terminologia petrografică, o rocă detritică pămîntoasă,
capabilă să formeze cu apa o pastă plastică, ce-şi păstrează după
uscare forma dată, iar după ardere capătă tăria pietrei".
Argilele reziduale (rămase pe loc) conţin ca regulă resturi de
roci-mamă şi de feldspat, iar argilele sedimentare ( transportate)
sunt compuse din particole cu dimensiuni mai mici şi aproape că nu
conţin rămăşiţi ale rocilor-mamă.
Argilele sunt formate preponderent din amestecuri de
hidroaluminosilicaţi cu formula generală mSiO2 · nAl2O3 · pH2 O.
In funcţie de valoarea raportului m/n se deosebesc:
Argilele caolinitice (m/n=2) au plasticitate şi contracţie
redusă, se întrebuinţează pentru industria ceramică; componentul
principal aici este caolinitul (2SiO2 · Al2O3 · 2H2O);
Argilele montmorilonitice ( m/n=4) au plasticitate ridicată,
schimbări de volum la schimbarea umidităţii, contracţie pronunţată
la uscare etc. Aceste argile sunt mai active, au o capacitate mare de
cimentare, se pot folosi ca lianţi, care la umiditate îşi pierd aceste
proprietăţi. În argile, pe lîngă rămăşiţele de roci prime în formă de
feldspat, se conţin şi rămăsiţe organice de provenienţă animală şi
vegetală. Compoziţia chimică a argilei pentru cărămidă ( tabelul
4.1. ) oscilează în limite mari.
57
Tabelul 4.1.Compoziţia chimică a argilei pentru cărămidă
Denumirea Denumirea
Conţinutul în
componenţilor componenţil Conţinutul în %
%
or
de la pînă de la pînă la
la
SiO2 60 80 MgO 0 3
Al2O3 5 20 SO3 0 3
Pierderi de 3 15
Fe2O3 3 15
la ardere
CaO 0 25
58
La umezirea argilei uscate cu apă, în jurul particulelor de
argilă se formează pelicule de apă, care sunt atrase energic de
particulele de argilă. Aceste pelicule (de apă) joacă un rol important
de unsoare, datorită cărui fapt particulele de argilă, îmbibate cu apă,
pierd capacitatea de frecare intimă şi se mişcă una faţă de alta
apropiindu-se între ele, mărind plasticitatea argilei. Mecanismul
formării plasticităţii argilei şi absorbţiei de apă se poate explica
luînd în consideraţie particularităţile structurale ale argilelor.
Cristalul de caolin, datorită structurii sale clivează lamelar în
plăcuţe, grosimile cărora sunt de cîţiva microni. Fiecare particulă de
argilă este o frîntură din reţeaua cristalină a rocii-mamă. Pe
suprafaţa particulelor, pe muchii şi pe suprafeţele rupte, vîrfuri, se
găsesc anioni cu valenţe nesatisfăcute, datorită cărora argila capătă
un potenţial electric negativ.
În rezultatul amestecului argilei cu apă se formează o soluţie
de electrolit din care particulele de argilă cu potenţial negativ
absorb şi fixează cationii: K+, Na+, Ca2+, Mg2+, etc. formînd un “nor
ionic”.
Absorbţia ionilor este selectivă şi se exprimă prin rîndul
descrescător după capacitatea de absorbţie Mg2+ Ca2+ NH4+ K+
Na+. În soluţie ionii cu capacitate de absorbţie mare, de regulă,
înlocuesc pe cei cu capacitate de absorbţie mică.
Cationii absorbiţi în “norul ionic” tind să se hidrateze atrăgînd
moleculele apei din soluţie. Moleculele de apă absorbite formează
în jurul particulelor cel de-al doilea strat difuzional, în formă de
peliculă.
Din cele expuse reiese că, plasticitatea argilelor depinde de
proprietăţile particulelor de a se înconjura cu pelicule de apă. Astfel,
se elimină frecările intime şi se măreşte mobilitatea sub acţiunea
forţelor de masă proprie şi forţelor exterioare.
La mărimea peliculelor de apă are o influenţă determinantă
structura cristalo-chimică a argilei şi capacitatea de hidratare a
cationilor din prima peliculă.
Plasticitatea argilelor creşte în dependenţă de cantitatea
particulelor fine. Particulele din componenţa argilei cu dimensiunile
59
de la 5,0 pînă la 0,14 mm se numesc nisipoase; de la 0,14 pînă la
0,005 mm - pulverulente şi mai mici de 0,005 mm - argiloase.
Cantitatea apei introdusă în amestec joacă un rol important la
formarea gradului plasticităţii argilelor.
Dacă cantitatea de apă este puţină, peliculele de apă nu se
formează în jurul tuturor particulelor. În acest caz apa pentru
lunecarea particulelor nu ajunge, forţele de atracţie nu au valori
maximale şi corespunzător plasticitatea este micşorată.
Surplusul apei duce şi la micşorarea plasticităţii. În acest caz,
particulele de argilă se îndepărtează unele de altele, iar forţele de
atracţie se micşorează. Masa capătă o mobilitate înaltă şi
curgătoare; în procesul fasonării ea se lipeşte de utilaj.
Plasticitatea - permite fasonarea în diferite forme, de aceea
este cea mai importantă proprietate.
Plasticitatea argilelor se apreciază după valorile apei pentru
pasta de consistenţă normală denumită şi apă de fasonare (af) şi
după contracţie la uscare (% C). După aceste criterii argilele pot
fi:
- foarte plastice (af 28% şi C 10%);
- plastice (af = 20 - 28% şi C = 7- 10%);
- cu plasticitate redusă (af 20% şi C 7%).
Proprietăţile plastice ale argilelor pot fi schimbate prin
introducerea în amestec a materialelor auxiliare. Pentru reducerea
plasticităţii şi contracţiei mari la uscare şi evitarea apariţiei de
tensiuni interne şi fisuri în amestec se introduc materiale numite
degresanţi: nisipul, praful de şamotă etc. Aceste materiale, nimerind
între particulele argilei, le îndepărtează, micşorînd plasticitatea.
Comportarea argilelor la ardere este deosebit de importantă,
deoarece la ardere acestea se transformă într-o masă rigidă cu
proprietăţi mecanice ridicate. Sub acţiunea temperaturii, argila
suferă următoarele modificări:
1) pînă la 1100 C se evapoară apa fizică (de amestec), care
determină contracţii mari şi obţinerea unei structuri poroase: la
umezire ea îşi recapătă plasticitatea;
2) între 450 - 5500 C caolinul se transformă în metacaolinit
60
(deshidratarea caolinului la T = 5000 C) şi argila îşi pierde
plasticitatea, iar transformarea este ireversibilă.
2SiO2 2Al2O3 2H2O→2SiO2 Al2O3 + 2H2O;
Metacaolinitul are o structură metastabilă în care SiO2 şi
Al2O3 se găsesc în stare activă şi pot intra în reacţii chimice;
3) între 8000 C şi 9000C metacaolinitul se transformă în
mulit, după reacţia: 3(2SiO2 • Al2O3→2SiO2 • 3Al2O3 + 4SiO2,
apariţia mulitului conferă argilei duritate, rezistenţe mecanică şi
chimică, stabilitate la apă;
4) la temperaturi mai mari de 10000 C se produce topirea
parţială a unor amestecuri (eutectice ( argile + impurităţi)) cu
formare de topituri; la răcire topitura se solidifică în porii
produsului, micşorînd porozitatea. Cînd porozitatea este mai mică
de 8% produsele se numesc clinchirizate, iar cînd este mai mică
decît 2% - vitrifiate. Produsele clincherizate şi vitrifiate au
rezistenţe mecanice foarte mari;
5) la temperaturi mai mari decît punctul de vitrificare, argila
se înmoaie sub propria-i masă. Această temperatură se numeşte
punct de refractare - Pf. După modul de refractare argilele se
clasifică în: - fuzibile (Pf maxim = 1350 0 C, (uşor fuzibile)
vitrifiabile (Pf = 1350 - 15800 C, (greu fuzibile) - refractare (Pf
15800C).
De aici se vede că în funcţie de natura argilei şi temperatura
de ardere se pot obţine produse poroase, clincherizate, vitrifiabile
şi refractare.
Argilele fuzibile sunt cele mai răspîndite, au un interval
restrîns între temperatura de vitrificare şi topire, din care cauză se
folosesc numai pentru produsele ceramice brute. Argilele
vitrifiabile (greu fuzibile) au o răspîndire medie în natură şi se
folosesc la fabricarea gresiilor ceramice, clineherelor de construcţii,
tuburilor de bazalt etc.
Materialele auxiliare se utilizează pentru modificarea unor
proprietăţi ale argilelor necesare în procesul fabricării.
După efectul produs, adaosurile pot fi:
Degresanţi - reduc plasticitatea: nisip, praful etc
61
Aglomeranţi - au efect contrar degresanţilor - măresc
plasticitatea: varul, gudronul, melasa, bentonitul, dehtrina etc.
Fondanţi - micşorează t0 C de vitrificare pentru ceramica de
construcţii, feldspatul, calcarul, dolomita etc.
Adaosurile refractare - ridică t0 C de topire: cuarţ, cuarţite
etc. t0 C de topire e mai mare de 17000 C.
62
încăperi (şoproane) cu acoperiş, cu sau fără pereţi, unde agentul de
uscare este aerul şi mediul înconjurător. Acest tip de uscare are
unele neajunsuri - necesită suprafeţe mari; este sezonier cu un timp
îndelungat (5 - 20 de zile). Uscarea artificială - se efectuează în
uscătorii de diferite tipuri, instalate în apropierea cazangeriilor sau a
cuptoarelor de ardere cu folosirea gazelor fierbinţi sau a aerului
cald.
4. Arderea produselr se efectuează în diferite tipuri de
cuptoare cu funcţionare continuă sau intermitentă, folosind diferite
tipuri de combustibil (cărbuni, deşeuri industriale, combustibili
lichizi sau gazoşi etc). Cuptoarele cu funcţionare continuă pot fi:
circulare şi tunel. În ele focul arde neîntrerupt, iar încărcarea şi
descărcarea se face concomitent în acelaşi timp. În cuptoarele
circulare focul circulă, iar produsele stau pe loc. În cuptoarele-tunel
este invers - focul cu diferite temperaturi stă pe loc, iar produsele se
mişcă într-o anumită direcţie. Cuptoarele cu funcţionare continuă au
cîteva zone : de preîncălzire, ardere şi răcire.
Cuptoarele circulare conţin mai multe camere construite
consecutiv prin care circulă focul cu ciclul (după încărcare) uscare,
ardere, răcire (după descărcare).
Cuptoarele tunel - au zonă de ardere fixă, iar produsele
aşezate pe o vagonetă (cărucior) străbat succesiv zonele de uscare -
preîncălzire - ardere şi răcire. Cuptoarele cu funcţionare discontinuă
au numai camera de ardere. Ele se opresc pentru încărcare şi
descărcare. Efectul negativ este pierderea temperaturii de la un ciclu
la altul şi consumul mărit de combustibil. Aceste cuptoare sunt
indispensabile pentru produsele de ceramică fină, intrucît permit
dirijarea şi controlul arderii în dependenţă de calitatea produselor.
63
Anglobele - sunt pelicule subţiri şi uniforme de caolin sau
argilă curată ce se depun pe suprafaţa unor produse ceramice -
ornamentele arhitecturale, produsele de faianţă etc. Angloba se
fixează pe suprafaţa produsului crud sau uscat prin pulverizare sau
prin cufundare într-o barbotină de caolin. După uscare anglobele se
acoperă cu un smalţ opac care prin ardere îmbunăteţeşte calitatea şi
aspectul estetic al produselor.
Glazurile sau smălţuirile (emaliu) sunt pelicule sticloase,
compacte, impermeabile, opace sau transparente. Ele se formează
dintr-un amestec de substanţe care la temperatura de ardere se
topesc şi la răcire se transformă în sticlă. Glazurile se pot obţine din
sare de bucătărie care prin ardere la temperatură ridicată se
transformă în Na2O. Oxidul de sodiu reactionează cu SiO2, Al2O3.
Fe2O3, dînd substanţe solide complexe cu punct de topire scăzut.
Produsele glazurate se ard în două etape: în prima etapă se arde
produsul crud şi angloba, obţinîndu-se un material poros numit
biscuit. Acesta se acoperă cu smalţ şi se arde în faza a doua, la
temperatura de topire a smalţului (care este mai mică).
64
TEMA 5
5.1. Generalităţi
65
Pentru a mări stabilitatea acestor produse la acţiunea apei în
amestec se introduc adaosuri de calcar (CaCO3) sau de plumb
(PbO):
CaCO3 +SiO2 = CaSiO3 + CO2
PbO + SiO2 = PbSiO3
În dependenţă de substanţele folosite ca topitori sau
stabilizatori se obţin următoarele tipuri de sticlă:
Sticlă calco-sodică,- SiO2 + CaSiO3 +Na2SiO3 - folosită în
construcţii;
Sticlă calco-potasică, - SiO2 + CaSiO3 + K2SiO3 - folosită în
laborator şi vase chimice;
Sticlă plumbo-potasică, - SiO3 + PbSiO3 + K2 SiO3 - pentru
vase de cristal.
Ca materie primă se folosesc nisipul silicios, calcarul şi
carbonatul de sodiu.
Ca adaosuri se folosesc diverşi oxizi metalici pentru a obţine
sticlă colorată.
Fosfat de calciu - pentru fabricarea sticlei opalizate şi
trioxidul de alumininiu (Al2O3) sau oxidul de magneziu (MgO)
pentru a-i mări vîscozitatea. Sticla pentru construcţii are următorii
indici:
- duritatea cuprinsă între 5 şi 7 după scara naturală de
duritate;
- limita de rezistenţă la încovoiere pînă la 45,0 MPa;
- rezistenţă la compresiune de la 60,0 la 1200,0 MPa -
sticla pentru geamuri pînă la 1000,0 MPa;
- densitatea aparentă 2450 - 2550 Kg/cm3;
- conductibilitatea termică variază de la 0,6 la 1,15 (m0K).
5.2. Fazele generale ale fabricării sticlei (Produsele din
mase topite)
66
3.- fasonarea obiectelor;
4.- recoacerea;
5.- finisarea sau decorarea obiectelor.
Faza I-a: SiO2 + CaCO3 + Na2CO3 + adaosurile necesare, în
anumite cantităţi se macină fin şi se amestecă pînă la omogenizare
perfectă.
Faza II-a: Topirea amestecului de materii prime se face la t =
14500 C în cuptoare sub formă de bazin, construite din materiale
refractare. Dimensiunele unui aşa cuptor: lungimea pînă la 30m,
lăţimea pînă la 6m, înălţimea utilă este de 1,5m. La topirea
amestecului se degajă bioxidul de carbon (CO2), care afînează şi
omogenizează amestecul. Topitura afînată trece din zona de topire a
cuptorului în zona de răcire, unde temperatura scade treptat pînă la
10000 C şi devine vîscoasă, bună pentru fasonare.
Faza III-a: Fasonarea obiectelor din sticlă se face prin
următoarele procedee: suflare, tragere şi laminare, turnare etc., în
dependenţă de produsul respectiv. Materialele de construcţie se
fasonează prin tragere şi laminare sau turnare.
Faza IV-a: Recoacerea: se face în scopul anulării tensiunilor
interioare cauzate de răcirea bruscă a sticlei. Fasonarea produselor
se face după scoaterea topiturii de la t = 10000 C la t = 20 - 250C
cînd diferite straturi de sticlă se răcesc neuniform, iar ca rezultat se
ivesc tensiuni interioare în produse, care îi măresc fragilitatea.
Aceste tensiuni se anulează prin încălzirea obiectelor (din nou) pînă
la t de 6500C şi răcirea lentă a acestora.
Faza V-a: Finisarea şi decorarea: se face prin şlefuire sau
gravare, ori pictare.
67
Geamurile riglate - sticla este mai groasă şi una din feţe este
prevăzută cu striuri paralele, se folosesec pentru luminatoare la
clădirile industriale, depozite şi magazii de mărfuri.
Geamurile armate - sunt foi de sticlă care au înglobate în
masa lor o reţea de sîrmă. Se folosesc pentru lunimatoare la
construcţiile industriale.
Geamurile triplex - sunt formate din două sau trei foi subţiri
de sticlă, lipite între ele cu adezivi sintetici de o calitate bună.
Geamurile securit - la lovire se sfărîmă în bucăţi mărunte,
care nu pot accidenta persoanele din jur. Sunt sticle răcite brusc şi
nerecoapte; au mare elasticitate şi duritate. Ele trebuie să se producă
după anumite dimensiuni. Se folosesc la ferestre de siguranţă (la
auto etc.).
Geamurile pentru vitrine - se fabrică asemănător cu
geamurile obişnuite, însă cu suprafaţa plană sau ondulată şi cu
dimensiuni mai mari: lungimea, lăţimea de la 2300 - 1700 la 3000 -
4000 mm, grosimea cuprinsă între 6 şi 12 mm; se folosesc pentru
vitrine interioare şi exterioare la magazine, restaurante, cluburi,
cinematografe, gări etc.
b) Materiale din sticlă pentru lucrările de protecţie şi finisaj.
Din această categorie de materiale fac parte plăcile de sticlă:
opaxit, plăcile de sticlă cristalizată, plăcile de sticlă-mozaic pentru
faţade etc.
Plăcile de sticlă opaxit - sunt albe sau colorate, cu partea din
faţă netedă, iar cea opusă - cu ştriuri paralele. Se folosesc la
placarea pereţilor înteriori ai încăperilor cu umiditate mare (băi,
bucătarii, laboratoare etc.).
Placile de sticlă cristalizată - în masa sticlei se conţine o
cristalizare uniformă, care o face opacă, foarte rezistentă la
solicitările mecanice şi la acţiunea agenţilor agresivi. Ele se folosesc
la placarea pereţilor.
Placile de sticlă mozaic - se folosesc la faţade.
Plăcile de sticlă-mozaic se obţin din sticlă colorată în forme pătrate
cu suprafeţe mate sau lucioase cu dimensiunile 18 Ч18 Ч 4 mm;
68
22 Ч22 Ч 4 mm şi 23 Ч 23 Ч4 mm. Se folosesc la placarea
pereţilor exteriori şi interiori, panouri de beton armat, sunt mai
ieftine decît plăcuţele ceramice.
c) Produse din sticlă pentru planşee şi pereţi luminoşi.
Corpurile rotalit pentru planşee - se folosesc la executarea
planşeelor luminoase la diferite construcţii subterane. Sunt de forma
rotundă.
Dalele de sticlă pentru pereţi - se folosese la executarea
pereţilor luminoşi în holurile clădirilor publice, cinematografe, case
de cultură, aerogări, gări, hoteluri etc.
Blocurile de sticlă - de formă pătrată şi dreptunghiulară cu una
sau două goluri interioare, care sunt perfect închise. Ele sunt
transparente, se produc în două sortimente cu dimensiunile:
194 Ч194 Ч 98 mm şi 194 Ч194 Ч60mm
Sticlă profil - serveşte la executarea pereţilor transparenţi şi a
ferestrelor.
Tuburi de sticlă - aceste tuburi se folosesc pentru executarea
drenajelor subterane, pentru cabluri de forţă şi telefon, pentru
transportul soluţiilor agresive şi al gazelor.
69
Vata minerală şi produsele din ea se obţin prin topirea rocilor
sau a zgurilor metalurgice. Ca materii prime servesc marnele,
şisturile, amestecurile de calcar şi dolomitul cu roci silicioase,
argiloase şi zgurile (mai ales) cele de furnal. Acest material se
numeşte adesea vată minerală (din roci), iar cel obţinut din zgură -
vata de zgură.
5.5 Sitale
70
TEMA 6
LIANŢI ANORGANICI
71
măcinate, care, după amestecarea cu apă, formează o masă adezivă
plastică, ce se îngroaşă treptat şi se transformă într-un corp
asemănător pietrei. După condiţiile de întărire, lianţii anorganici se
împart în două grupe principale: lianţii aerieni şi lianţii hidraulici.
A.Lianţii aerieni
După amestecul cu apă se întăresc şi îşi păstrează timp
îndelungat rezistenţa numai în mediu aerian.
În condiţii umede lianţii aerieni îşi pierd legătura dintre
părticelele componente şi treptat se dizolvă pierzindu-şi rezistenţa
parţial sau complet. De aceea ei se întrebuinţează numai pentru
construcţii sau prefabricate care au menirea să fie exploatate numai
în condiţiile aeriene uscate. Lianţii aerieni, în dependenţă de materia
primă folosită, sunt următorii:
I. Lianţi de ipsos, ars la temperaturi joase. Se obţin la arderea
ghipsului natural CaSO4 2H2O pînă la temperatura t = 100 - 1800
C. Se produc de următoarele feluri:
a) ipsosul de construcţie
b) ipsosul de înaltă rezistenţă
c) ipsosul de modelare.
Ipsosul ars la temperaturi înalte se obţine din piatră de
ghips-sulfat de calciu bihidrat CaSO4 2H2O încălzit pînă la
temperatura 600 - 10000C. Se produc de următoarele feluri:
a) ipsosul anhidru, t = 600 - 8000C
b) ipsosul ars la temperaturi înalte t = 800 - 10000 C.
II. Lianţi magnezieni, care se prepară dintr-o materie primă
naturală:
a) magnezitul caustic MgO. Din carbonat de magneziu
MgCO3
b) dolomitul caustic MgO CaCO3 din dolomit CaCO3
MgCO3.
III. Sticla solubilă se împarte în sticlă de sodiu Na2O nSiO2
şi sticlă de potasiu K2O nSiO2 compuşii de bază ai căror sunt
silicaţii alcalini.
IV. Cimentul acidorezistent (rezistent la acizi) se obţine prin
măcinarea fină a nisipului de cuarţ SiO2 şi a fluosilicatului de sodiu,
72
care se tratează apoi cu soluţie de sticlă solubilă.
V. Varul aerian, care se obţine din calcar magnezian,
carbonat de calciu CaCO3 şi roci calcar-magneziane. Se împarte în:
a) varul calcaros
b) varul puţin magnezian
c) varul magnezian
d) varul dolomitic.
B) Lianţii hidraulici:
varul hidraulic şi cimentul roman;
cimentul Portland şi varietăţile lui;
cimentul Portland cu zgură;
cimentul aluminos, cimenturi exponsive şi fără tasare.
73
căldură, ca urmare se măreşte temperatura amestecului apă-ipsos.
Dacă încălzim ghipsul la o temperatură de peste 1700 C, el se
transformă în anhidrită solubilă, care are unele proprietăţi aproape
de cele ale varului.
Ipsosul de modelat (MPTU 21-31-67) serveşte pentru
confecţionarea elementelor arhitectonice. Pentru producerea
ipsosului de modelat, materia primă trebuie să conţină cel puţin
96% CaSO4 · 2H2O. Materia primă se macină mult mai fin decît
pentru ipsosul de construcţie, de aceea ipsosul de modelat face priză
mai repede şi posedă o rezistenţă mecanică mai înaltă у = 30,0 -
50,0 MPa. Ipsosul de modelat se foloseşte în deosebi pentru
turnarea diferitor forme în îndustria porţelanului şi a faianţei,
precum şi pentru confecţionarea elementelor arhitectonice şi
sculpturale.
Ipsosul de înaltă rezistenţă (ipsosul tehnic) se obţine prin
tratarea cu aburi a pietriei fărămiţate de ghips la temperatură de
1240 C şi presiunea de 0,13 MPa cu uscarea ulterioară la
temperatură de 140 - 1600 C şi măcinarea în praf. Cristalele
obţinute au dimensiuni mai mari decît la ipsosul de construcţie. La
întărirea acestui ipsos se consumă apă mai puţină (40 - 45%) şi ca
urmare se obţin mortare mai compacte cu o rezistenţă care atinge
peste 7 zile 15,0 - 40,0 MPa. Acest ipsos se întrebuinţează în
industria metalurgică.
Ipsosul anhidru-Liantul anhidric. În urma arderii ghipsului
natural (CaSO4 · 2H2O) la temperatura de 600 - 8000 C se obţine
anhidritul insolubil (CaSO4) lipsit de capacitatea de a face priză.
După măcinare, împreună cu adaosuri, aşa-numiţi catalizatori ai
întăririi, el capătă proprietăţi liante. În calitate de adaosuri mai des
se foloseşte var de 2 -5% , sulfat sau sulfat de sodiu Na2SO4 în
amestec cu sulfat de fier sau de cupru CuSO4 cîte 0,5-1% fiecare,
dolomit ars la temperatura de 800-9000 C – 3- 8%, cenuşă de şisturi
bituminoase sau zgură de furnal 10 -15%.
În urma combinării anhidritului cu mineralele (sărurile), care
intră în componenţa adaosului, se obţin compuşi complecţi nestabili
(mCuSO4 · nH2O), din care în curînd în procesul dezintegrării se
74
formează CaSO4 · 2H2O.
Sulfatul de cupru şi de fier compactează piatra de ghips,
împiedicînd ieşirea la suprafaţă a catalizatorilor şi apariţia petelor.
Liantul anhidritic se obţine şi din anhidritul natural prin măcinarea
şi amestecul cu adaosul. Aceşti lianţi se întăresc încet (lent),
începutul prizei - nu mai devreme de 30 minute, iar sfîrşitul - nu
mai tîrziu decît 24 ore. După limita de rezistenţă la compresiune se
produc 4 mărci: 5,0; 10,0; 15,0; 20,0 MPa.
Aceşti lianţi se folosesc la executarea pardoselelor fără
rusturi, a straturilor pregătitoare sub pardoselele de linoleum, la
pregătirea mortarelor pentru tencuieli etc.
Ipsosul calcinat. Se obţine la temperaturi înalte prin arderea
pietrei de ghips naturală ori a anhidritului la temperaturi de 800 -
10000 C în cuptoare verticale sau rotative şi măcinarea fină a
produselor calcinate. În legătură cu aşa temperatură înaltă acest
ipsos se deosebeşte de ipsosul de construcţie deoarece ghipsul
dihidrat (CaSO4 · 2H2O) trece complet în ghips anhidrit (CuSO4) şi
totodată o parte a acestuia din urmă se descompune şi se formează
varul liber.
Priza ipsosului calcinat începe nu mai devreme decît peste 2
ore după tratarea cu apă. Întărirea acestui ipsos durează cîteva luni.
În această vreme ipsosul anhidru trece direct în ghips dihidrat
CaSO4 · 2H2O fără a trece prin stadiul de ipsos semihidrat (CuSO4 ·
0,5H2O). Paralel are loc hidratarea varului (CaO) cu absorbţia
dioxidului de carbon din aer şi se preface în carbonat de calciu
CaCO3. Se produc trei mărci de acest ipsos: 100; 150 şi 200. După
întărire acest ipsos capătă o rezistenţă mărită la acţiunea apei
(uneori din această cauză el se mai numeşte ghips hidraulic) şi
rezistent la uzură.
Avînd aşa proprietăţi el se foloseşte la executarea pardoselelor
de mozaic şi a stratului pregătitor sub pardoselele de linoleum, la
prepararea mortarelor de zidărie şi tencuieli, precum şi la fabricarea
marmurei artificiale.
75
6.2.1. Lianţii din roci cu conţinut de ghips
76
MgO2 + CO2. Oxidul de magneziu MgO este o substanţă liantă.
b. Dolomitul caustic se obţine prin arderea mineralului
natural MgCO3 · CaCO3 dolomit la temperatura 650 - 7500 C şi
măcinarea lui într-un praf fin. Carbonatul de calciu CaCO3, conţinut
în dolomit, nu se descompune la această temperatură de ardere.
După ardere dolomitul caustic va conţine MgO şi CaCO3.
MgCO3 · CaCO3 → MgO + CaCO3 + CO2.
Carbonatul de calciu este un balast, care scade calitatea
liantlui. Dar el costă mai ieftin decît magnezitul caustic.
Întărirea lianţilor magnezieni. Rezistenţa lianţilor magnezieni
trataţi cu apă este mică. Pentru a obţine o rezistenţă mai mare, ei se
tratează cu soluţii apoase de clorură şi sulfat de magneziu.
Începutul prizei magnezitului caustic începe nu mai devreme
de 20 min., se termină nu mai tîrziu de 6 ore din momentul
preparării.
După limita de rezistenţă sunt stabilite trei mărci pentru
magnezitul caustic: 400; 500; 600, iar pentru dolomitul caustic -
100; 150; 200; 300.
Aceşti lianţi se întrebuinţează în construcţii pentru prepararea
xilolitului (amestec de liant cu talaş industrial).
Dolomitul caustic se întrebuinţează şi pentru prepararea
mortarelor pentru tencuieli, confecţionarea detaliilor arhitectonice.
Dolomitul caustic ars la temperatura de peste 9000C poate fi tratat
cu apă şi folosit în mortarele pentru zidirea de cărămidă şi în
mortarele de tencueli.
77
de 3 …5 kg/cm2 se obţine sticla solubilă.
Sticla solubilă se poate întrebuinţa la fabricarea învelişului
protector, mortare şi betoane refractoare, izolante, rezistente la
temperaturi înalte şi acizi. Pe bază de sticlă solubilă se obţine
cimentul acido-rezistent. Modul sticlei solubile (M) caracterizează
calitatea ei. Modul arată raportul dintre conţinutul oxidului de
siliciu şi conţinutul oxidului de sodiu sau de potasiu.
SiO2
M = ------------------
Na2O (K2O)
Solidificarea sticlei solubile
În urma evaporării apei se formează siliciu amorf, iar prin
reacţia cu bioxidul de carbon CO2 din aer formează carbonat de
sodiu sau carbonat de potasiu cristalin. Solidificarea sticlei solubile
se accelerează prin adăugarea fluosilicatului de sodiu Na2Si F6.
Modul sticlei solubile de sodiu variază între 2,5 - 3 şi densitatea
aparentă de 1,43 - 1,55 g/cm3 în amestec cu fluosilicatul de sodiu
Na2SiF6 şi agregate măcinate.
Sticla solubilă de sodiu se foloseşte la prepararea mortarelor
de tencuială, a betoanelor acidorezistente şi termorezistente la
temperaturi de pînă la 14000 C. Aceasta sticlă solubilă se
întrebuinţează pe larg la compactarea terenului de fundaţie
(silicatizare).
Modul sticlei solubile de potasiu variază între 3 - 4 cu
densitatea aparentă de 1,4 - 1,42 g/cm3. Sticla de potasiu solubilă se
foloseşte ca liant în vopsele, în chituri, masticuri de silicaţi şi la
prepararea betoanelor şi mortarelor acidorezistente.
Cimentul acidorezistent se obţine prin măcinarea fină a
nisipului de cuarţ şi fluosilicatului (Na2SiF6) de sodiu care se
tratează apoi cu soluţie de sticlă solubilă de sodiu avînd densitatea
aparentă de 1,35 -1,38 g/cm3. După cernerea amestecului prin sită N
= 0008 rămăşiţa pe ea nu trebuie să depăşească 10%, iar pe sită N =
0056 - 30%.
Acest ciment se produce de 2 feluri:
78
primul se întrebuinţează la pregătirea pastelor pentru lipirea
plăcilor de placare a aparatelor în uzine chimice.
al doilea - la prepararea betoanelor şi mortarelor
acidorezistente.
Acest ciment nu poate fi întrebuinţat la obiecte cu umiditate
înaltă, deoarece, în urma dizolvării cimentului, construcţia poate să
se prăbuşească. Cimentul acidorezistent se întăreşte datorită
formării în el a gelului de acid ortosilicic, care se cristalizează. Priza
acestui ciment: tipul I trebuie să înceapă peste 40 min., iar tipul II -
la 20 min. după pregătirea amestecului. Pentru ambele tipuri priza
trebuie să se termine nu mai tîrziu de 7 ore. La lucrările cu acest
ciment trebuie să se folosească respiratoare, încăperile să fie bine
ventilate.
79
hidroxidului de calciu cu dioxidul de carbon din aer:
Ca(OH)2 + CO2 = CaCO3 + H2O
După scoaterea din cuptor, după ardere, varul aerian se
numeşte var-bulgări nestins şi încă nu este o substanţă liantă. Numai
după fărămiţare el capătă însuşirile liante: fărîmiţarea varului poate
fi mecanică, pe calea măcinării în mori cu bile etc. şi prin stingerea
CaO prin acţiunea anumitei cantinăţi de apă asupra bulgărilor de
var, în urma căreia el se fărîmă în particule mici.
Varul stins, obţinut prin acţionarea cu o anumită cantitate de
apă asupra varului nestins, formează un praf (praf de var), pastă sau
lapte de var.
1. Varul stins hidrat (praf de var stins) după compoziţia
chimică reprezintă hidroxid de calciu - Ca(OH)2.
2. Pasta de var, obţinută prin stringerea varului-bulgări cu o
cantinate de apă în exces (se ia de 3 - 4 ori mai multă apă decît var).
3. Laptele de var se produce prin adăugarea cantităţii de apă
care este aproape de 10 ori mai mare decît cantitatea necesară
teoretic.
La măcinarea varului-bulgări, uneori se introduc adaosuri:
zgură, cenuşă, piatră ponce, nisip, calcar - datorită dărui fapt se
micşorează cu mult sinecostul varului.
80
a) arderea amestecului de calcar natural (sau artificial) şi
argilă; în procesul arderii calcarul se descompune (CaCO3 CaO) şi
se formează oxid de calciu CaO, care apoi reacţionează cu oxizii
argilei.
b) amestecarea varului cu substanţele care conţin oxizii
menţionaţi în formă activă (adică reacţionează uşor cu varul).
Prin primul procedeu se obţin varul hidraulic, cimentul
Portland, cimentul aluminifer, care nu conţin adaosuri ori le pot
conţine - 10 …15%, care se numesc:
a) varul hidraulic - slab hidraulic
b) cimentul roman
c) cimentul Portland şi varietăţile lui.
Varul hidraulic se obţine prin arderea marnei, care conţine 6
- 20% substanţe argiloase.
Caracteristica compoziţiei chimice a materiei prime, care
conţine calcar şi argilă, şi liantului produs din ele, de obicei se
caracterizează prin modul hidraulic sau modul principal, care se
determină după formula:
A %CaO
m= =
(
D % SiO + Al O + Fe O
2 2 3 2 3
)
unde A este conţinutul oxidului de calciu CaO,
D - conţinutul sumar al bioxidului de siliciu SiO2,
oxidul de aluminiu Al2O3 şi oxidul de fier - Fe2O3.
Pentru varul hidraulic acest modul variază în limitele 1,7 -9,0.
În dependenţă de conţinutul CaO + MgO varul hidraulic se
împarte în: subhidraulic m = 4,5 -9(CaO = 15 -60%),
superhidraulic m = 1,7 -,5 (CaO = 1 -5%).
Dacă materialul ars are m < 1,7, această compoziţie se
numeşte ciment roman.
Cimentul roman - reprezintă o substanţă liantă hidraulică,
obţinută prin măcinarea fină a marnelor calcaroase sau magneziene,
precum şi a amestecurilor artificiale din calcar şi argilă arse nu pînă
la oacere.El trebuie să conţină nu mai puţin de 25% argilă. Pentru
reglarea proprietăţilor cimentului roman, înainte de măcinare, la
81
aceasta se adogă 5% ghips sau se introduc pînă la 25% adaosuri
hidraulice. Se recomandă ca marna întrebuinţată să conţină puţin
oxid de calciu, care asigură m=1,1…1,7. Arderea se face în
cuptoare verticale sau rotative la t =900 -10000 C.
Priza începe nu mai devreme de 20 min. şi se termină nu mai
tîrziu de 25 ore după începutul prepărării mortarulu.
82
3CaO · SiO2 + (n + 1) H2O → 2CaOSiO2 · nH2O + Ca(OH)2
2CaO · SiO2 + nH2O → 2CaO · SiO2 nH2O
3CaO · Al2O2 + 6H2O → 3CaOAl2O3 · 6H2O
4CaO.0Al2O3 · Fe2O3 + nH2O → 3CaOAl2O3 · 6H2O +
CaOFe2O3 (2-6)H2O
Hidrosilicatul C2SnH2O format în urma primelor două reacţii
trece cu timpul în CaO · SiO2 · n H2O · 2CaO · SiO2 nH 2O →
CaO · SiO2 · nH2O + CaO.
În perioada a doua (coloidarea şi saturarea) în principal pe
contul Ca(OH)2 şi hirosilicatul, ce se depun sub formă de
microparticule, posedă capacităţi cleioase (adevize) (mase caloidale,
care îi comunică aluatului de ciment plasticitate). Perioada a treia
(cristalizarea) Ca(OH)2 şi aluminitul tricalcic sedimentate încep să
treacă în stare cristalină.
Proprietăţile cimentului Portland (cele mai importante):
fineţea măcinatului, termenele prizei şi intăririi, rezistenţa mecanică
şi schimbarea volumului la întărire.
Fineţea cimentului caracterizeaă gradul de măcinare a lui şi
se stabileşte cu ajutorul analizei granulometrice (cu site). Printr-o
sită N 008 trebuie să treacă nu mai puţin de 85% din masa probei de
ciment; cu cît este mai mărunt măcinat cu atît mai mult creşte
rezistenţa mecanică. Priza - nu mai devreme de 45 minute, iar
sfîrşitul - nu mai tîrziu de 24 ore. Betonul trebuie pus în operaţie
pînă la începerea prizei, altfel se defectează structura.
Întărirea cimentului poate fi accelerată sau încetinită prin
adăugarea în mortar a adaosurilor acceleratore sau a celor
încetinătoare la întărire.(Ghipsul încetinează; CuCl2; NaCl, încălzire
- acceleare).
83
sau în prezenţa apei. În legătură cu aceasta există două procedee
tehnologice de fabricare a cimentului portland - umed şi uscat.
Tehnologia de fabricare “umed” este cea mai răspîndită în ţara
noastră. Ea conţine următoarele operaţii (fig. 6.1.):
săpunul neftenic;
acidul uleic sau petrolatunul oxidat;
săpunurile de colofoniu;
isidolul (acizinaftenic);
asidolul în amestic cu săpun neftenic de sodiu.
Amestecurile de beton (hidrofob) au mobilitate (lucrabilitate)
mai mare, iar betoanele au rezistenţă la îngheţ şi la apă mai mare.
85
Cimentul cu întărire rapidă (BTC) atinge rezistenţa la 1 -3
zile. Aceasta se datorşte faptului - măcinarea mai fină şi alegerii
speciale a compoziţiei mineralogice: 50 - 60% (C3S), 8 - 14%
(C3A).
Cimentul Portland alb se obţine prin măcinarea clincherului
alb cu conţinut redus de oxizi de fier, adaosului mineral activ
(diatomitului alb) şi ghips.
Cimenturile colorate se obţin prin măcinarea în comun cu
pigmenţi minerali sau organici, nu mai mult de 15% din masa
cimentului, iar a celor organici - 0,3%.
6.8. Cimenturi cu adaosuri hidraulice
6.8.1. Generalităţi
Cimenturile cu adaosuri hidraulice (minerale active) se mai
numesc şi cimenturi cu puzolană. Aceste adaosuri nu se pot întări
independent; fiind tratate cu apă ele nu fac priză şi nu se pietrifică.
Însă amestecul acestor adaosuri cu unele substanţe liante, care
conţin var în stare liberă sau îl elimină în procesul reacţiei cu apă,
capătă proprietatea de a se întări în apă independent.
Astfel de lianţi ca varul aerian şi cel hidraulic conţin var în
stare liberă, iar cimentul Portland îl degajă în timpul prizei. Pe baza
aceasta se obţin două grupe de cimenturi cu puzolane: cimenturi
Portland de zgură şi lianţi de var-puzolană.Adaosuri minerale active
se numesc rocile sau deşeurile industriale măcinate, care fiind
amestecate cu var aerian, îi comunică (transmit) acestuia
proprietatea de a se întări în apă. Aceste adaosuri conţin în formă
activă bioxid de siliciu SiO2 şi în acelaşi timp conţin adesea şi oxid
de aluminiu Al2O3, formînd cu varul respectiv hidrosilicaţi şi
hidroaluminaţi de calciu.Din adaosurile hidraulice naturale fac
parte: cenuşa vulcanică, tuful, trasul, piatra ponce, tripolul,
diatominul şi ganzitul, iar din cele artificiale - cenuşile şi zgurile de
combustibile, zgurile de furnal granulate, argilele arse. Zgurile de
furnal granulate şi cenuşile şisturilor bituminoase fin măcinate
posedă o oarecare capacitate de întărire hidraulică independentă,
fapt care le ridică valoarea ca adaosuri.
86
6.8.2 Ciment Portland cu puzolană şi ciment Portland de
zgură
Cimentul Portland cu puzolană este un liant, obţinut prin
măcinarea fină a clincherului de ciment Portland cu adaos activ
mineral. Adaosul trebuie să reprezinte nu mai puţin de 20% şi nu
mai mult de 45% din masa cimentului: pentru reglarea termenilor
prizei, în timpul măcinării se introduce în clincher pînă la 3,5%
ghips recalculat la SO3. Cantitatea de adaos întrebuinţată depinde de
activitatea lui (capacitatea de a fixa varul) şi de compoziţia
clincherului. Cu cît activitatea adaosului este mai mare, cu atît
conţinutul acestuia în ciment trebuie să fie mai mic. De exemplu
tripolul se ia de la 20 pînă la 30%, trasul - de la 25 pînă la 40%.
Aceasta se explică prin faptul, că la întărirea cimentului Portland se
elimină o cantitate strict determinată de var liber, pe care adaosul
activ trebuie s-o fixeze în compuşii insolubili.
În cimentul Portland de zgură se foloseşte ca ados zgură de
furnal granulată, cantitatea căreia poate să varieze între 30 şi 60%.
Rezistenţa şi termenii prizei acestor cimenturi nu se deosebesc
de indicii cimentului Portland obişnuit. Însă alte proprietăţi ale lor
au o deosebire principală.
La întărirea cimentului Portland mixt se produc două procese:
întărirea clincherului de ciment Portland şi reacţia adaosului activ
SiO2 cu varul. Primul proces nu se deosebeşte de întărirea
cimentului Portland . În urma procesului al doilea se formează
hidrosilicat de calciu.
Ca(OH)2 + SiO2 + (n - 1) H2O = CaO · SiO2 · nH2O
Rezistenţa cimenturilor mixte creşte mai încet decît la
cimentul Portland. Cimenturile mixte se întăresc deosebit de încet în
primele zile, însă peste 28 zile rizistenţa lor atinge rezistenţa
cimentului Portland, iar mai tîrziu chiar şi o depăşeşte. Aceasta se
explică prin continuarea reacţiei dintre adaosul de siliciu şi var, în
urma căreia se formează substanţele rezistente, pe cînd la cimentul
Portland varul eliminat rămîne în stare liberă avînd rezistenţă
neînsemnată.
87
După limita de rezistenţă la compresiune a probelor,
confecţionate din mortar plastic (în dozaj de 1:3) şi incercate timp
de 28 de zile, cimenturile Portland cu puzolană şi cu zgură se împart
în mărci de la 200 pînă la 500.
Degajarea de căldură la aceste tipuri de ciment Portland este
mai mică decît la cel obişnuit.
Cimentul Portland cu puzolană şi cel cu zgură se
întrebuinţează la construcţiile subterane şi subacvatice de beton şi
de beton armat, supuse acţiunii apelor dulci, precum şi la
construcţiile aflate în condiţii de umiditate înaltă. Se interzice
întrebuinţarea acestor cimenturi în construcţiile supuse sistematic
ingheţării şi dezgheţării sau umezirii şi uscării.
88
rezistenţei la aer a unor astfel de lianţi li se adaugă pînă la 10 - 15%
ciment Portland sau li se măreşte conţinutul de var pînă la 50% şi
mai mult, însă în ultimul caz se micşorează rezistenţa lor la apă,
neputînd fi întrebuintaţi în betoanele exploatate în mediu acvatic.
Pentru fabricarea acestor lianţi se pot folosi roci locale, (adaosuri
minerale active) şi deşeuri de producţie (zgură, spărtură de
cărămidă, cenuşă), datorită cărora lianţii de var-puzolană şi de var-
zgură costă ieftin.
89
6.11. Cimenturi expansive
90
se păstrează lianţii sau în care aceştia se întrebuinţează, trebuie să
fie prevăzută cu o bună ventilaţie. Trebuie să se aibă în vedere, că la
păstrarea îndelungată a lianţilor, rezistenţa lor scade în urma reacţiei
cu umezeala din aer. Termenul de păstrare a varului macinat nestins
ambalat în saci de hîrtie nu trebuie să depăşească 15 zile (din ziua
arderii şi pînă în ziua întrebuinţării), însă în tară ermetic închisă el
poate fi păstrat oricît de mult.
91
hidrosulfoaluminat de calciu.
3CaO · Al2O3 6H2O + 3CaSO4 + 25H2O = 3CaO · Al2O3 ·
3CaSO4 · 31H2O
Alipindu-şi o cantitate însemnată de molecule de apă,
hidrosulfoaluminatul de calciu este foarte periculos pentru beton.
Cristalele lungi şi subţiri ale hidrosulfoaluminatului de calciu se
aseamănă cu bacilii, de aceea el este numit adesea “bacil de
ciment”.
d). Acţiunea apelor acide şi alcaline asupra pietrei de ciment
este diferită. Apele acide au o acţiune distrugătoare chiar dacă
concentraţia acizilor în ele este slabă,. Alcalinele slabe n-au
influenţă dăunătoare asupra pietrei de ciment, în schimb, alcalinele
tari o distrug. Produsele petroliere (benzina, gazul lampant) nu sunt
periculoase pentru betonul de ciment Portland.
Măsura de protecţie contra primelor două cazuri de coroziune
constă în introducerea de adaosuri hidraulice, care fixează varul.
În urma reacţiei dintre Ca(OH)2 şi adaos, care este compus din
siliciu activ, se formează hidrosilicat de calciu insolubil.
Ca(OH)2 + SiO2 + (n - 1 ) H2O = CaO · SiO2 · nH2O
Pentru protecţia betonului contra coroziunii sulfatice se
micşorează conţinutul acelor substanţe în ciment, care, reacţionînd
cu ghipsul, formează hidrosulfoaluminatul de calciu-bacilul de
ciment. O astfel de substanţă în cimentul Portland este aluminatul
tricalcic 3CaO · Al2O3 şi parţial alumoferitul tetracalcic 4CaO ·
Al2O3 · Fe2O3, deoarece acesta în+ urma reacţiei cu apa formează
3CaO · Al2O3 · 6H2O. Cantitatea de aluminat tricalcic în cimentul
Portland, rezistent la sulfaţi nu trebuie să depăşească 5% (pe cînd
în cimentul Portland ea atinge 10%, şi cîteodată 15%), iar
conţinutul sumei de aluminat tricalcic şi alumoferit tetracalcic nu
trebuie să fie mai mare de 22%.
Astfel a apărut un tip nou de (ciment) liant - cimentul
Portland rezistent la sulfaţi, întrebuinţat la construcţiile
hidrotehnice şi supuse apelor sulfatice. Deoarece cimentul Portland
rezistent la sulfaţi este destinat pentru betoanele exploatate în apă, el
trebuie să conţină silicat tricalcic relativ puţin (nu mai mult de
92
50%), pe cînd cimentul Portland obişnuit conţine 3CaOSiO2 pînă la
55 - 60%, ba chiar şi mai mult. Acest mineral, după cum s-a
menţionat, posedă rezistenţă la acţiunea apei datorită separării
Ca(OH)2 şi spălării lui din beton.
93
22.Comparaţi metodele obţinerii varului hidraulic şi al celui
aerian.
23.Caracterizaţi condiţiile întăririi mortarelor pe bază de var
hidraulic.
24.Cum se obţine cimentul Portland şi ce proprietăţi are el?
Procesele de fabricare umed şi uscat, prin ce se deosebesc ele?
25.Descrieţi procesul întăririi pastei de ciment.
26.Numiţi adaosurile care accelerează procesul de întărire a
cimentului şi cele care încetinesc acest proces.
27.Caracterizaţi varietăţile de ciment Portland.
28.Caracterizaţi cimentul Portland şi cu zgură, făcînd
comparaţie între ele.
29.Care sunt particularităţile specifice ale cimentului
aluminos?
30.Ce fel de lianţi se obţin pe baza de var şi de zgură sau pe
adaosuri hidraulice?
31.Numiţi tipurile cimenturilor expansive şi fără de tasare.
32.Prin ce se deosebeşte cimentul antiacid de alte cimenturi?
33.Cum se stabileşte marca cimentului şi ce înseamnă ea?
34.Care este avantajul cimentului cu marca înaltă?
35.Numiţi cauzele distrugerii cimentului Portland şi
măsurile de protecţie a betonului contra coroziunii sulfatice.
36.Explicaţi regulile transportării şi păstrării cimenturilor.
94
TEMA 7
7.1.1. Generalităţi
95
Dacă în amestecul de ciment şi apă (pasta de ciment) vom
adăuga şi un oarecare plastificator, de exemplu var sau argilă, vom
obţine pastă sau amestec de mortar, care după întărire se transformă
în piatră de mortar.
Dacă în pasta sau amestecul de mortar (fără plastificator) vom
adăuga pietriş sau piatră spartă vom căpăta aşa-numitul amestec de
beton, care după întărire se transformă în piatră artificială - beton.
7.1.2. Mortare de construcţie
96
pentru tencuirea cabinetelor de rentghenografie са = 2200 kg/m3 (cu
nisip de baritină, de magnezit, limonit).
7.1.3. Clasificarea betoanelor
97
de ipsos - pe bază de lianţi de ghips;
asfaltic - pe bază de lianţi bitumoşi de gudron;
polimerbeton - pe bază de răşini de polimeri.
III. După destinaţie există următoarele betoane:
1. Obţinute pentru executarea structurilor portante de beton
armat ale clădirilor şi construcţiilor inginereşti(coloane, grinzi,
plăci).
2. Hidrotehnice - pentru executarea construcţiilor
hidrotehnice (baraje,ecluze, debarcadere). Acest beton are o
compacticitate mare, impermeabilitate, rezistenţă înaltă la coroziune
în apă şi alte medii;
3. De drumuri pentru căile auto, îmbrăcămintea
aerodromurilor, se deosebeşte prin rezistenţă înaltă la încvoiere şi
la îngheţ - dezgheţ;
4. Refractare - pentru căptuşirea cuptoarelor în industrie,
pentru arderea materialelor de construcţie. Rezistă la temperaturi
mai mari de 10000 C.
5. Rezistente la acţiunea chimică a acizilor şi alcaliilor; ele se
întrebuinţează pentru protejarea construcţiilor aparatajului de
producţie chimică.
6. Rezistenţa betoanelor la îngheţ-dezgheţ (gevilitate) se
exprimă prin numărul ciclurilor repetate la îngheţ-dezgheţ şi se
clasifică în mărci,de exemplu, Mîd 10 - 5.
7. După gradul de impermeabilitate la apă se deosebesc
betoane cu mărcile B2, B4, B8, B12, care suportă corespunzător
presiunea maximă a apei de 2, 4, 6, 8, şi 12 105 Pa la care nu se
observă infiltrarea ei în probă.
După mărimea maximală a granulelor, benoanele se
clasifică în: microgranulare cu agregate avînd mărimea de la 10
pînă la 150 mm.
98
Agregatele naturale au fost studiate la tema “Materiale din
piatră naturală”.
Dintre agregatele artificiale fac parte zgurile combustibile
sau metalurgice şi materialele fabricate special pentru astfel de
scopuri: ceramzitul, spărtura de zgură, termozitul etc.
După mărimea-limită a granulelor sau bulgărilor, agregatele
se clasifică astfel:
agregate măşcare-pietriş sau piatră spartă cu granulele de 5 -
70 mm, la prepararea betonului pentru construcţii masive se poate
întrebuinţa pietriş sau piatră spartă cu dimensiunea mai mare de 70
mm.
Amestec de pietriş şi nisip - amestec cu mărimea granulelor de
0,14 - 70 mm. După densitatea aparentă în vrac agregatele uscate se
clasifică în grele са >1000 kg/m3, uşoare (poroase) са < 1000 kg/m3,
ele pot fi sortate (fracţionate) şi obişnuite, care sunt supuse spălării.
Apa - nu trebuie să conţină impurităţi dăunătoare, cum sunt de
exemplu acizii, sulfaţii, grăsimile, uleiurile, zahărul etc.
Se interzice întrebuinţarea apelor mlăştinoase, de canalizare,
murdărite cu reziduuri industriale. Se admit săruri de acid sulfuric
nu mai mult de 2,7 g/l.
99
Mobilitatea pastei de mortar se stabileşte cu ajutorul
aparatului (special) standard. Ca indice al mobilităţii serveşte
mărimea adîncimii cufundării în amestecul de mortar a conului
apatatului standard care are masa de 300 g şi unghiul de la vîrf 300.
Se recomandă următoarele mărimi ale mobilităţii determinate
cu ajutorul aparatului standard:
1 - 3 cm - pentru zidărie de piatră brută vibrată;
4 - 6 cm - pentru zidărie obişnuită de piatră brută;
5 - 7 cm - pentru umplerea rosturilor la montarea pereţilor din
blocuri şi panouri, la rostuirea orizontală a acestora;
9 - 13 cm - pentru zidărie cu cărămidă sau piatră de zidărie;
13 - 15 cm - pentru astuparea rosturilor verticale.
Amestecul cu mobilitatea şi porozitatea mai înalte se
întrebuinţează cînd timpul e mai cald.
Capacitatea de reţinere a apei - se caracterizează prin
proprietatea pastei de mortar de a nu se stratifica la transportare şi
de a păstra umezela într-un strat subţire, întins pe suport poros.
Capacitatea de reţinere a apei se stabileşte cu ajutorul unui
aparat special.
Rezistenţa mecanică a mortarului (întărit) se caracterizează
prin marca lui. Marca mortarului se determină prin limita de
rezistenţă la compresie a cuburilor-probe cu muchia 70 mm,
confecţionate din amestec de mortare de lucru şi testate după 28 zile
de întărire la temperatura 15 - 20 0C.
100
tabelul 7.1.
Amestecul de Arătătorul
beton lucrabilităţii
Consistenţa în sec. Tasarea conului, cm
1. Foarte aspră 13 0
2. Consistenţa 5 … 12 0
3. Slab mobilă 5 2…4
4. Mobilă “-“-“ 4 … 12
5. Turnat “-“-“ 12 şi mai
101
⎛C ⎞
Rb = KR = ⎜ − 0,5 ⎟;
⎝A ⎠
entru betoanele cu raportul C/A mai mare de 2,5, A/C este mai mic
de 0,4;
Rb = K1Rr (C/A + 0,5),
unde Rb - este limita de rezistenţă a betonului la compresiune
kg/cm2,
Rr - activitatea (rezistenţa) cimentului, determinată în probe
plastice, kg/cm2.
K şi K1 coeficienţi, care exprimă calitatea materialelor şi se
determină după tabelul 7.3.
Observaţii:
1. Din materialele de calitate superioară fac parte: piatra
spartă din roci compacte cu rezistenţă înaltă, nisipul cu granulaţie
optimă şi cimentul Portland cu adaos hidraulic de minimă activitate
;agregatele curate şi fracţionate.
2. Din materialele obişnuite fac parte: agregatele de calitate
medie, inclusiv pietrişul, cimentul Portland cu activitate medie sau
cimentul Portland cu zgură de marcă superioară.
102
3. Din materialele de calitate inferioară fac parte: agregatele
măşcate cu rezistenţă inferioară, nisipurile mărunte, cimenturile cu
activitate redusă, precum şi agregatele corespunzătoare unor cerinţe
inferioare ale STAS-ului.
Raportul apă - ciment
Raportul maselor dintre apă şi ciment în amestecul de beton
se numeşte raport apă-ciment A/C. El este unul dintre cei mai
importanţi factori, care determină proprietatea betonului.
Cu mărirea cantităţii de apă rezistenţa liantului se micşorează.
Amestecul ideal 10 - 20%, dar este imposibil de a amesteca şi turna
în cofrag aşa amestec.
Pentru obţinerea unui amestec de beton moale comod de
lucrat cu el se ia de obicei mai multă apă decît necesită reacţia
primită. Surplusul de apă se evaporează, formează în beton pori,
care micşorează rezistenţa. În prezent paportul A/C se ia de 0,30 -
0,40 şi se întrebuinţează vibraţie.
Influenţa duratei şi condiţiilor de întărire asupra rezistenţei
betonului.
Rezistenţa betonului în condiţii normale creşte în primele 7 -
10 zile destul de repede şi atinge 60 - 70% din marca sa, iar după
aceea ea creşte din ce în ce mai încet. Peste trei luni rezistenţa
probelor întrece cu 25%, peste 12 luni - 75% , iar peste 2 ani - peste
200% rezistenţa de 28 zile la temperatura de 25 C şi umiditate mare.
Compactitatea şi impermeabilitatea la apă
Betonul nu este un material absolut compact. Porii de beton se
fomează în urma evaporării apei surplus şi bulelor de aer, care n-au
fost înlăturate în vremea compactării.
Odată cu mărirea compacităţii se îmbunătăţesc calităţile
betonului - impermeabilitatea la apă, rezistenţa la îngheţ-dezgheţ,
rezistenţa mecanică.
Compactitatea betonului se ridică prin vibrarea intensivă a
amestecului turnat, alegerea potrivită a componenţei granulometrice
a agregatelor, micşorarea raportului apă-ciment, întrebuinţarea
plastificatorilor, care reduc cantitatea apei în amestec, fără să i se
schimbe plasticitatea.
103
Contracţia şi umflarea
În procesul întăririi betonul îşi schimbă volumul. La întărirea
în aer betonul se contractă, iar la întărirea într-un mediu umed poate
să nu-şi schimbe volumul sau să se umfle puţin.
Rezistenţa la îngheţ
După gradul rezistenţei la îngheţ se clasifică în mărci Mîg de
la 50 pînă la 300. Pentru construcţiile civile şi de locuit Mîg trebuie
să fie nu mai mare de Mrz 50 - barajele, ecluzele, îmbrăcămintele
rutiere, fundaţiile, suprafaţa exterioară a pereţilor ş.a.
Rezistenţa la temperaturi înalte
Sub acţiunea îndelungată a temperaturii înalte betonul îşi
pierde o parte din rezistenţă, dar nu se distruge. De aceea el este larg
întrebuinţat la construcţiea coşurilor de fum etc. Pentru căptuşirea
aparatelor termice se întrebuinţează beton special.
Rezistenţa la apă
Corozia betonului sub acţiunea apelor cu diferite săruri şi gaze
uneori se produce în urma distrugerii pietrei de ciment. La alegerea
agregatelor trebuie să se ia în consideraţie compoziţia lor chimică.
Cu cît betonul este mai compact, cu atît el este mai rezistent la
corozie.
104
Rezistenţa mortarului se caracterizează prin marca lui. Marca
mortarului se stabileşte după limita de rezistenţă la compresiune a
unui cub cu muchia de 70,7 mm, confecţionat din amestec de mortar
de lucru pe un suport cu suprafaţa poroasă, care absoarbe umezeala
şi încercat timp de 28 zile după întărirea la temperatura de t = 15 …
200C.
Mărcile mortarelor de zidărie sunt următoarele: 4, 10, 25, 50,
100, 150, 200 şi 300 (105 Pa).
Pe lîngă aceste mărci principale există încă două mărci:
marca”o” pentru determinarea rezistenţei zidăriei cu mortar
proaspăt încă neîntărit şi a zidăriei dezgheţate, executate prin
metoda congelării (îngheţării) şi marca 2 pentru determinarea
rezistenţei zidăriei cu mortare de toate tipurile, care au căpătat
întărirea iniţială (zidărie de iarnă, zidărie în vîrstă timpurie).
105
după raportul A/C se determină cantitatea de ciment
necesară în kg , consumul de piatră spartă şi nisip în kg la 1m3 de
amestec de beton.
Dozajul betonului obţinut prin calcule se verifică şi se
precizează după încercările unor probe de control.
106
7.6. Prepararea şi transportarea mortarelor şi betoanelor
107
60 m3/oră, iar cea cu capacitatea 12001 - 16 m3/oră.
După amestecare, volumul betonului obţinut va fi totdeauna
mai mic decît suma volumelor materialelor luate, datorită umplerii
cu granule mărunte a golurilor dintre granulue mai mari.
Volumul amestecului de beton obţinut se caracterizează prin
randamentul betonului β (beta), egal cu raportul dintre volumul
amestecului de veton Vb şi suma volumelor materialelor uscate
consumate.
Vb
β=
Vc + Vn + Vp
unde Vc, Vn şi Vp - sunt respectiv volumele cimentului,
nisipului şi al pietrei sparte (pietrişului) în stare afînată β = 0,55 -
0,75; β = 0,66.
108
7.8. Betoane grele cu destinaţie specială. Betoane pentru
construcţii hidrotehnice şi subterane
Pentru prepararea betonului hidrotehnic se recomandă cimenturile
Portland rezistente la sulfaţi, cu puzolană, sau cimentul Portland cu
zgură. În urmă reacţiei adaosului hidraulic cu hidroxidul de calciu
Ca(OH)2 adaosurile se umflă, îndesînd betonul, iar starea coezivă a
varului liber măreşte capacitatea anticorozivă a cimentului.
Proprietăţile principale constructiv-tehnice ale betonului
hidrotehnic sunt următoarele: impermeabilitatea, rezistenţa la
îngheţ, absorbţia de apă, contracţia şi umflarea, duritatea, rezistenţa
şi altele.
Betonul acidorezistent (rezistă la acizi). Se întrebuinţează
ciment acidorezistent şi agregate din materiale compacte
acidorezistente - nisip cuarţos, piatră spartă din beştaunit, cuarţ.
Betonul termorezistent se distruge la t = 1600 - 1700 0C. El
poate fi preparat din ciment aluminos şi agregate refractare (şamotă,
zguri metalurgice). El se întrebuinţează pentru căptuşirea furnalelor,
focarelor etc.
Betoanele pentru protecţia contra radiaţiei - radioactive
(betoane hidrate) contra razelor gama şi radiaţiei neutronice. Se
întrebuinţează agregate foarte grele din care se prepară betoane cu
proprietăţi izolante superioare faţă de razele gama şi radiaţia
neutronică.
Betoane uşoare pe bază de agregate poroase.
Masa lor trebuie să fie mai mare de 1800 kg/m3. Betonul cu
rezistenţă înaltă de agregate poroase. Masa lor se poate obţine,
întrebuinţînd agregate uşoare sau înlocuindu-le pe acestea cu celule
aeriene. Din agregate poroase uşoare se obţin betoane uşoare, iar
prin înlocuirea agregatelor cu cele aeriene se obţin betoane foarte
uşoare şi betoane celulare termoizolante.
Betonul macroporos - este o variaţie a betoanelor uşoare. El
este compus din ciment, apă şi agregat măşcat. Agregate poroase
(uşoare) pot fi obţinute din roci naturale uşoare, piatră ponce, tuf,
calcar cochilifer, sau din materiale artificiale - zgură din
combustibil, zgură metalurgică, materiale argiloase, expandate
109
(umflate) prin ardere, cheramzit agloporit.
Betonul celular - se obţine din amestec de beton celular fără
agregat măşcat şi în majoritatea cazurilor, nisip.
Betoanele celulare după procedeul formării structurii se
împart în:
- gazobetoane, obţinute prin introducerea unui gazogen în
amestecul compus din substanţă liantă, apă şi siliciu;
- spumobetoane, obţinute prin introducerea unui spumant în
amestecul compus din substanţă liantă, apă şi siliciu.
Se mai clasifică după agregatul conţinut: nisip măcinat sau
cenuşă de la termocentrale. Din prima grupă (conţinut de nisip)
fac parte spumobetoanele şi gazobetoanele preparate cu ciment
Portland, sau spumosilicaţii şi gazosilicaţii, preparaţi pe baz[ de var,
din a doua grupă (conţinut de cenuşă) fac parte spumobetonele cu
cenuşă şi gazobetoanele cu cenuşă.
Pentru prepararea spumobetonului, pasta de ciment se
amestecă cu o spumă specială stabilă. Gazobetonul se prepară din
pastă de ciment, la care se adaogă nisip măcinat, zgură sau alte
agregate. Pentru formarea gazelor, în pasta de ciment se introduc
adaosuri - praf de var şi aluminiu, var nestins măcinat. În apă, între
aceşti componenţi se produce reacţia:
3Ca(OH)2 + 6H2O + 2Al = 3CaO · Al2O3 · 6 + 3H2.
Hidrogenul degajat creează umflături în pasta de ciment care
după întărire îşi păstrează structura sa poroasă.
Gazoipsosul este o variantă a betonului celular, el se obţine
adăogînd la materialele liante de ipsos gazogeni, care umflă pasta de
ipsos.
110
Întrebări pentru repetare
1.Ce se numeşte mortar de construcţie şi cîte feluri de
mortare cunoaştem?
2.Care sunt principalele proprietăţi ale mortarelor?
3.Numiţi proprietăţile principale ale amestecului de mortar?
4.Ce se numeşte marca mortarului de construcţie şi cum se
determină ea?
5.Cum se poate mări mobilitatea amestecului de mortar şi
capacitatea lui de a reţine apa?
6.Care sunt cerinţele faţă de mortarele de construcţie?
Betoane , beton hidrotehnic, betoane speciale.
7. Ce se numeşte beton şi cîte feluri de beton ştiţi?
8. Care sunt cerinţele faţă de nisipul pentru betonul greu?
9. Care sunt cerinţele faţă de agregatul măşcat pentru betonul
greu şi betonul hidraulic.
10. Ce se numeşte marca betonului? De ce factori depinde
rezistenţa lui?
11. Cum influenţează raportul ciment-apă asupra rezistenţei
betonului?
12. Cu ce scop se alege dozajul betonului?
13.Care sunt cele mai bune condiţii pentru întărirea betonului?
14.Ce proprietăţi ale amestecului de beton cunoaşteţi?
15.Ce factori influenţează asupra proprietăţilor amestecului de
beton (mobilitatea, consistenţa)?
16.Cum se poate mări mobilitatea amestecului de beton?
17.Ce betoane uşoare cunoaşteţi şi cum se obţin ele?
18.Cum se obţine spumobenonul şi gazobetonul? Numiţi
proprietăţile lor principale.?
19.Ce betoane grele speciale cunoaşteţi? Prin ce se deosebesc
ele de betonul obişnuit?
111
TEMA 8
PRODUSE DE BETON ARMAT
112
sus de stratul neutru 0 - 0, este comprimată, iar zona inferioară este
întinsă.
În cazul de faţă materialul grinzii de beton are diferite
rezistenţe la compresie şi întindere. Din această cauză formarea
crăpăturilor în zona întinsă se va produce mult mai devreme de cît
în acea comprimată.
În grinda de beton cu arm[tură, betonul cu armătura formează
o aderenţă puternică şi, la apariţia tensiunilor în construcţia de beton
armat, ambele materiale lucrează în comun; ambele materiale au
acelaşi coeficient de dilatare termică; metalul nu rugineşte în beton.
În produsele de beton armat cu armătură obişnuită şi armătură
pretensionată (intinsă în prealabil). Betonul se întinde cu 1 - 2 mm
la 1m, iar oţelulu se întinde de 5 - 6 ori mai mult. Ca urmare se
ivesc crăpături.
Crăpăturile influenţează rău asupra calităţii: se măreşte
săgeata de incovoiere; în crăpături pătrunde umezeală şi gaze.
Prin comprimarea prealabilă a betonului în locurile supuse
întinderii se pot înlătura crăpăturile; tensiunea de comprimare
trebuie să fie mai mare decît tensiunea de întindere.
Comprimarea betonului se realizează prin pretensionarea
armăturii (întinderea ei prealabilă).
Se deosebesc două categorii de construcţii precomprimate:
pînă la întărirea betonului;
după întărirea betonului.
Se deosebesc două feluri de construcţii de beton armat:
monolite şi prefabricate. Construcţiile monolite se execută după
următoarea tehnologie: se execută cofrajul, în care se montează
armătura şi se toarnă apoi amestecul de beton; peste 7 zile după
întărirea betonului, cofrajul se desface.
Această tehnologie are următoarele neajunsuri:
executarea acestor construcţii este deosebit de complicată;
pentru întărirea normală a betonului este necesară
temperatura pozitivă;
din această cauză, iarna betonul trebuie încălzit şi acoperit;
dacă temperatura betonului este mai mică de +50 C, întărirea
113
lui practic încetează;
îngheţarea betonului proaspăt duce la pierderea completă sau
parţială a rezistenţei acestuia.
Construcţiile din elementele prefabricare se execută altfel.
Pe şantier se transportă elementele gata: coloane, grinzi,
planşee (plăci) şi tot lucrul constă în montarea acestor elemente.
Acest procedeu de lucru accelerează şi simplifică mult
executarea construcţiei, ceea ce determină superioritatea tehnico-
economică a betonului armat prefabricat faţă de cel monolit.
Clasificarea
La baza clasificării produselor prefabricate de beton armat
stau următoarele criterii:
felul armăturii;
densitatea aparentă сa;
felulul betonului;
structura interioară;
destinaţia.
114
- din betoane silicate - pe bază de var sau de lianţi micşti;
- din betoane celulare - pe bază de ciment Portland, var sau
lianţi micşti;
- din betoane speciale - rezistente la temperaturi înalte,
rezistente la acţiunea agenţilor chimici, decorative, hidratice (foarte
grele).
După structura interioară - produsele pot fi cu goluri sau
compacte, fabricate din acelaşi fel de beton - într-un strat sau cu
două şi mai multe straturi, fabricate din mai multe feluri de betoane,
etc.
După destinaţie - se împart în următoerele grupe principale:
- pentru clădiri publice şi de locuit;
- pentru clădiri industriale;
- diverse construcţii pentru transport;
- diverse construcţii hidrotehnice;
- diverse construcţii agricole;
- diverse construcţii de destinaţie generală.
Cerinţele generale faţă de produsele prefabricate de beton
armat: ele trebuie să corespundă standardelor de stat şi condiţiilor
tehnice.
115
8.4. Metode industriale de producere a elementelor de
beton armat
116
(peste 15 min.) vagonete - poduri de turnare, pe care se
confecţionează produsele. Întărirea are loc în camere cu acţiune
continuă.
4.Modelarea continuă prin vibrolaminare se realizează în
laminatoare speciale.
Laminatorul - reprezintă o bandă metalică în continuă
mişcare, compusă din plăci spaţiale sau plane; primele asigură
obţinerea suprafeţei cu nervuri a panoului, iar celelate - a suprafeţei
netede.
La începutul laminarului, se aşează pe banda în mişcare
continuă mai întîi armătura, apoi se toarnă amestecul de beton, care
se îndeasă prin vibraţie şi, parţial, prin laminare. Produsul modelat,
pe măsură mişcării benzii, nimereşte în zona tratării umido-termice
şi după ce se abureşte timp de două ore este scos în stare gata de pe
bandă (25 m/oră).
117
P.D.B.A. trebuie păstrate în depozite utilate special, sortate
după categorii şi tipodimensiuni şi stivuite îngrijit pe stinghii de
lemn. P.D.B.A. trebuie păstrate în aceeaşi poziţie, în care ele
suportă încărcătura în clădire. P.D.B.A. se transportă cu
autocamioanele sau pe calea ferată, axele lor longitudinale fiind
orientate în direcţia mişcării. P.D.B.A. trebuie descărcate pe şantier
în raza de acţiune a macaralelor de montare. Un mare avantaj are
procedeul montării prefabricatelor direct din mijloacele de transport
(de pe vehicol).
118
TEMA 9
119
Materialele din var-nisip (var aerian şi nisip cuarţos) la
temperatură obişnuită se întăresc încet şi au o rezistenţă redusă.
Dacă însă amestecurile de var-nisip sau prefabricatele din ele sunt
tratate cu aburi, într-un mediu umed (100%, la temperatură înaltă -
aburire, se obţine piatra artificială rezistentă. Tratarea termoumedă a
produselor se face cu aburi sub presiune în autoclave.
120
uscate se amestecă timp de 3-5 min, apoi se introduce abur proaspăt
sub presiune 0,15 -0,2 Mpa şi varul se stinge. În acest timp toba se
roteşte mereu. Stingerea varului durează pînă la 50 min.
b) La producerea cărămizii silico-calcare cu stingerea în
silosuri, varul şi nisipul se umezeşte, iar apoi se toarnă în silosul
stîngătorului.
Stingerea în silos decurge 7-12 ore, adică de 10-15 ori mai
încet decît în tobe. După stingerea în tobă sau silos masa de var şi
nisip se îndreaptă într-un malaxor cu palete cu roţi pentru umezire şi
amestecare suplimentară, după ce această masă este dusă la prese.
Modelarea cărămizii în prese mecanice are loc sub presiunea
de 15-20 Mpa. Cărămida proaspăt modelată se încarcă în vagonete
şi se îndreaptă pentru întărire în autoclave.
Autoclava reprezintă un cilindru de oţel cu diametrul de 2-4m
şi lungimea pînă la 20m, care se închide la capete cu capace. În
interior, pe partea de jos a autoclavei, sunt prevăzute şine pentru
deplasarea vagonetelor cu produsele proaspăt modelate. În
autoclavă se introduce abur cu temperatura de 170-175 0 C sub
presiunea de 8 atm. Sub acţiunea temperaturii înalte şi a umidităţii,
se produce reacţia chimică între var şi bioxidul de siliciu în urma
căreia se formează hidro-silicaul de calciu.
Datorită acestei reacţii varul cimentează nisipul şi se formează
un material de piatră artificială, care atribuie cărămizii silico-calcare
o rezistenţă înaltă. Silicul de pe suprafaţa granulelor de cuarţ
interacţionează cu varul formînd hidrosilicat de calciu.
Ca(OH)2+SiO2=CaOSiO2•H2O
Ca(OH)2+CO2=CaCO3+H2O.
121
Dacă se măreşte presiunea şi temperatura în autoclavă, se
scurtează timpul de întărire a cărămizii. La fabricarea cărămizii
silico-calcare se cheltuieşte de două ori mai puţin combustibil, de
trei ori mai puţină energie electrică şi de 2 ori se simplifică lucrările
manuale, iar costul ei (cărămizii silico-calcare) este cu 25-30% mai
redus faţă de costul cărămizii obişnuite de argilă.
Cărămida silico-calcară (STAS 370-70) se fabrică de două
feluri:
1. ordinară cu dimensiunile 250*120*66 mm şi
2. modelară cu dimensiunile 250*120*88 mm.
Cărămida modulară se confecţionează cu goluri tehnologice:
masa ei în stare uscată 4,3 kg. Golurile tehnologice se dispun în
direcţia perpendiculară patului cărămizii. Mărimea golurilor
nestrăpunse nu se reglează. Se admit următoarele abateri ale
dimensiunii cărămizii în lungime +3mm şi grosime +2mm.
După limita de rezistenţă la compresiune (75-250/10 Pa)
există cărămidă silico-calcară de şase mărci: 75, 100, 125, 200,
250/10 Pa. Cărămida aleasă pentru placarea pereţilor trebuie să aibă
marca cel puţin 125/10 Pa. Absorbţia de apă este 8-16%.
Rezistenţa la îngheţ Rîng 15. Densitatea aparentă сa=1750-
1900 kg/m3 în funcţie de componenţa granulometrică a nisipului
utilizat şi de gradul de presare. Conductibilitatea termică 0,81-0,87
Vt /(m k ) care aproape sunt egale cu a cărămizii de argilă. Această
cărămidă nu se poate întrebuinţa la construcţiile cu mare umiditate,
la zidirea sobelor, coşurilor de fum etc.
În ultimul timp în loc de cărămidă mică, care se aşează
manual, se utilizează blocuri mari cu goluri şi panouri silico-calcare.
În afară de aceasta se dezvoltă producţia panourilor pentru planşee
dintre etaje şi a diferitor prefabricate din amestecuri silico-calcare.
Tehnologia lor este aceeaşi ca şi a cărămizii. Cărămida silico-
calcară se transportă la şantiere pe platformă de acelaşi fel ca şi
cărămida de argilă. Între pachetele descărcate trebuie prevăzute
interspaţii pentru circulaţie de 50-75cm.
122
9.3. Cărămida de var - zgură şi var - cenuşă
123
5 din acest amestec se modelează prefabricate;
6 întărirea prefabricatelor se produce în autoclave la
temperatura aburului saturat pînă la 1800 C şi presiune pînă la 8 atm
şi mai mult.
7 Silicatul - este o varietate a betonului autoclav, numai că
în componenţa lui se întrebuinţează nisip, unde la o parte de nisip
granulele se macină în praf, iar altă parte se zgîrîe şi se formează
suprafeţe noi curate (feţe proaspete) permiţîndu-i nisipului să se
realizeze mai activ în procesul fizico-chimic.
8 Produsele de silicalcit sunt mai tari şi mai rezistente la
apă. Prefabricatele din aceste betoane nu rezistă la umezeală şi pot
fi întrebuinţate la construcţie cu tehnologie "uscată".
124
Apoi, în amestecul de var-nisip se adaugă substanţele
generatoare de spumă ori gaz, clei de calofoniu, obţinut din clei de
oase sau de piele, colofoniu, hidroxid de sodiu şi apă, săpun vegetal
din rădăcini şi apă, precum şi generatorul de spumă.
Masa proaspătă se toarnă în forme, care au profilul şi
dimensiunile viitorului prefabricat.
Tiparele, care se păstrează în prealabil timp de 2-4 ore, se
transportă cu vagonetele în autoclavă, unde se tratează cu aburi.
Produsele silico-calcare celulare au densitate aparentă 300-
1200 kg/m3 şi rezistenţă la compresie 1,5-15.0 Mpa şi mai mult.
Gazo-şi spumosilicatul celular cu densitatea aparentă de 350-
500 kg/m3 se numeşte termoizolant, iar mai sus de 500 kg/m3 -
constructiv.
Din amestecuri silico-calcare celulare termoizolante se fabrică
diferite elemente de construcţie pentru izolarea termică a pereţilor,
pardoselelor, învelişurilor şi pentru executarea pereţilor interiori şi
exteriori ai diferitor clădiri.
125
e redusă; cuiele bătute în panou se ţin bine. Foile de ipsos pentru
căptuşeeală sau tencueală uscată de ipsos sunt un material de
finisare (în foi) fabricat din ipsos de construcţii înarmat cu fibre
vegetale şi acoperit de ambele părţi cu carton.
126
grosimea de 8 mm. Foile semiondulate au grosime de 6-7 mm,
lungime de 2500 sau 1250 mm şi lăţimea de 1535 mm.
Plăcile plane de placare se produc de 3 mărci:
NP - nepresate; P - presate şi PF - presate-finisate.
Plăcile nepresate au lăţimea de la 600 pînă la 1200 mm,
lăţimea de 300-800 mm, grosimea 6-10 mm.
Plăcile presate au lungimea de 600-1600 mm, lăţimea de 300-
1200 mm, grosimea de 4-10 mm.
Absorbţia de apă a plăcilor nepresate nu trebuie să fie mai
mare de 25 %, iar a celor presate - 18 % (după masă). Rezistenţa la
îngheţ-dezgheţ - nu mai mică de M îng.25.
Plăcile plane de azbociment servesc pentru placarea pereţilor
despărţitori şi tavanelor diferitor clădiri. Toate produsele de
azbociment se păstrează în clădiri închise sau sub şoproane. Se
transportă în stare orizontală în stive, fixate în aşa fel ca să nu se
lovească una de alta. Încărcatul şi descărcatul - manual - cîte o
bucată,iar cel mecanizat în stive, să nu fie lovite.
Panourile de azbociment reprezintă o construcţie de
dimensiuni mari, compusă din două plăci de azbociment, între care
se află un strat temoizolator (pîslă minerală). Panourile au înălţimea
de 2700mm, lăţimea de 3200mm şi grosimea de 100-120mm
(depinde de materialul termoizolant). Ele se întrebuinţează pentru
executarea pereţilor exteriori (şi interiori) ai clădirilor de locuit şi
administrative.
127
Întrebări pentru repetare
128
Tema 10
129
cu secţiune rotundă, cojit sau necojit, curăţit de crengi şi de
cioturi.
130
mătăsoase. Are răşină de lemn şi este mai durabil decît bradul, mai
ales dacă nu este supus alternativ la umezeală şi uscare.
131
După modul de debitare (tăiere) a buşteanului, feţele scîndurilor pot
fi sau secţiuni radiale, sau secţiuni tangenţiale, pe cînd capetele sunt
totdeauna secţiuni transversale.
132
Creşterea arborilor în grosime se datoreşte multiplicării
celulelor unui ţesut generator numit cambiu, aflat între scoarţă şi
lemn. În fiecare an, cambiul dă naştere unui singur inelar de lemn,
care se adaugă spre exerior la strcturi inelare mai vechi.
Lemnul,sau partea lemnoasă, este format dintr-un ţesut
celular rezistent, de structură complexă, repartizat în zone circulare
concentrice, care apar în secţiune transversală sub formă de inele
anuale, iar în secţiune longitudinală, ca fîşii mai mult sau mai puţin
drepe şi paralele cu axa.
Din descrierea de mai sus se vede că lemnul nu are o
structură omogenă, la fel în toate direcţiile, ci o structură celulară şi
fibroasă, organizată în mod diferit pe anumite direcţii, care corespud
axei, razelor şi conturului circular al trunchiului lemnos. Din cauza
acestei structuri, proprietăţile lemnului diferă şi ele, în geneal, după
aceleaşi direcţii.
133
10.4. Proprietăţile lemnului
Cele mai principale proprietăţi ale lemnului, ca material de
construcţie, sunt următoarele.
Datorită sructurii sale celulare, lemnul este un material
poros. Prin porozitatea lemnului se înţelege volumul porilor,
exprimat în procente în raport cu volumul total al lemnului
considerat în stare absolut uscată. Porozitatea lemnului se determină
obişnuit.
După dobîndire, lemnul începe să se usuce, prin evaporarea
apei pe care o conţine. Lemnul păstrat în aer liber se consideră uscat
atunci cînd umiditatea lui a scăzut la aproximativ 15-18%, iar
păstrat în încăperi închise şi încălzite, se consideră uscat atunci cînd
umiditatea este de aproximativ 7-10%.
Practica a stabilit următoarele procente maxime de umiditate
industrială: 8-10% pentru lemnul de mobilier şi de căptuşeli
interioare la ziduri şi 12% pentru lemnul din care se execută uşi şi
cercevele.
În mediul umed se dezvoltă bine ciupercile şi putregaiul care
atacă şi distrug substanţa lemnoasă.Pentru a feri lemnul de orice
atac el trebuie folosit şi menţinut bine uscat.Variaţia conţinutului de
apă atrag după sine variaţia volumului şi dă naştere “jocului”
lemnului, ducînd asfel la deformare – poate slăbi rezistenţa
îmbinărilor-uşilor, ferestrelor, fermelor de acoperire etc. Cu cît
lemnul este mai uscat cu atît el este mai rezistent la solicitări
mecanice.
Prin uscare lemnul îşi micşorează volumul. Această
micşorare a volumului se numeşte contragere, care are următoarele
valori medii: circa 0,1% în sensul fibrelor (longitudinii arborelui),
3-6% pe direcţia radială şi 6-2% pe direcţia tangenţială.
La o scîndură tăiată tangenţial în raport de inelele anuale, faţa
dinspre inimă se contrage mai puţin decît cea opusă şi din ceastă
cauză, prin uscare, scîndura capătă o curbă cu convexitate spre
inimă (fig.10.3,a). Acest fel de scînduri pot fi folosite în bune
condiţii pentru confecţionarea plintelor şi a ramelor nu prea late.
La o scîndură tăiată radial, deformaţiile se produc numai pe
canturi şi în măsură neînsemnată; scîndura rămîne plană şi este bună
pentru confecţionarea tăblilor (fig.10.3,b ).
134
Contragerea este o proprietate negativă a lemnului, ea fiind
cauza principală a crăpăturilor şi deformaţiilor pieselor de cherestea.
Umflarea lemnului este fenomenul invers contragerii şi
constă în mărirea volumului acestuia prin absorbţia de apă. Ca şi
contragerea, umflarea se produce neuniform pe cele trei direcţii
principale şi în aceleaşi proporţii ca şi contragerea. Umflarea este o
proprietate negativă la piesele de lemn, deoarece, pe lîngă variaţia
dimensiunilor, mai provoacă şi micşorarea rezistenţelor mecanice.
Umflarea are un efect favorabil, de exemplu, la etanşarea
jgheaburilor de lemn pentru scurgera apei.
Higroscopicitatea lemnului. Lemnul fiind higroscopic, are
proprietatea de a absorbi vaporii de apă din atmosferă, echilibrîndu-
şi umiditatea interioară în raport cu cea a atmosferei înconjurătoare.
.Unei anumite stări de temperatură şi de umiditate a
atmosferii îi corespunde o anumită umiditate a lemnului, care se
numeşte umiditate de echilibru a lemnului.
Deoarece umiditatea aerului este schimbătoare,
higroscopicitatea duce fie la contragere, fie la umflarea lemnului,
după cum atmosfera este uscată sau saturată cu vapori; aceasta
constituie “jocul” lemnului. Jocul lemnului este o proprietate
negativă a acestuia pe care tehnica tinde pe cît e posibil s-o
înlăture.
135
10.5. Materiale şi piese din lemn
136
Lemnul de cherestea se confecţionează prin debitarea
buştenilor în longitudine cu ajutorul maşinilor- unelte, care pot fi:
ferăstraie circulare şi ferăstraie-panglică.
Prin debitare buştenii sunt transformaţi în jumătăţi, sferturi,
grinzi, dulapuri, scînduri, lătunoaie, rigle şi şipci, care la un loc ,
poartă numele de cherestea sau lemnărie ecarisată, conform
următoarelor operaţii.
1. Jumătăţile se confecţionează prin debitarea buşteanului
în două părţi egale, tăietura se face pe diametru şi axă.
2. Sferturile se confecţionează prin debitarea buşteanului în
sferturi în lungime.
3.Grinzele sunt piese de cherestea cu feţele şi canturile plane
şi paralele între ele, avînd grosimea şi lăţimea de cel puţin 100mm
şi lungimea egală sau mai mare decît grosimea.
4.Dulapurile sunt piese de cherestea cu grosimea mai mare
de 40mm, însă cel mult 100mm, cu lăţimea nu mai mare decît
dublul grosimii.
5.Scîndurile sunt piese de cherestea cu grosimea pînă la
100mm şi lăţimea mai mult decît dublul grosimii.
După caracterul prelucrării, materialele de cherestea se
împart în tivite şi netivite. Scîndurile şi dulapii după felul cum sunt
prelucrate pot fi:
- tivite în cazlul cînd au marginile longitudinale tăiate drept
cu ferestrăul, astfel încît să formeze canturi perpendiculare pe feţe,
pe cel puţin jumătate din lugimea lor;
- tivite curat, în cazul cînd tivirea se obţine fără teşituri şi cu
muchii drepte şi paralele pe toată lungimea;
- semitivite, în cazul cînd au numai una dintre marginile
longitudinale tăiată drept şi numai unul dintre canturi perpendicular
pe feţe;
- netivite, în cazul cînd au canturile teşite pe o lungime mai
mare decît jumătate din lugimea lor.
6. Lătunoaiele reprezintă piese de cherestea tăiată în
longitudine din partea exterioară a buşteanului cu o faţă (dreaptă)
netedă iar alta netivită. Lătunoi este prima scîndură tăiată în lungul
137
unui trunchi (buştean) de copac şi care are numai o plată (faţă) ,
cealaltă fiind rotunjită.
După gradul de prelucrare lemnul de cherestea poate fi
geluit şi ne geluit (rindeluit). Cînd grosimea e pînă la 32 mm se
numeşte subţire, iar cînd grosimea e mai mare – se numeşte gros.
Cheresteaua de răşinoase se produce de la 1 pînă la 6,5 m
lungime cu scara de 0,25 m. Scîndurile şi dulapii se sortează în cinci
clase de calitate 1,2,3 şi al 4-lea.
Grinzile n-au sort selecţionat. În construcţii se întrebuinţează
toate sorturile, iar în tîmplărie 1-ul şi al 2-lea sort. Lăţimea
cherestelei depinde de grosime şi poate fi maximal: la scînduri –
250 mm, dulapi - 200 mm, grinzi- 250 mm.
138
Tema 11
11.1. Generalităţi
11.2. Clasificarea lucrărilor de colorare
11.3. Elementele compoziţiei de vopsit
11.4. Lianţi
11.5. Pigmenţi
11.6. Solvenţi
11.7. Chituri
11.8. Vopsele
11.1. Generalităţi
Pentru a apăra construcţiile de acţiunea mediului ambiant
suprafaţa lor se acoperă cu un strat subţire protector.Aplicarea
acestui strat se face prin zugrăvire sau vopsire (manual sau
mecanizat)
Prin vopsire se obţine o peliculă subţire aderentă, elastică,
care poate fi şi colorată, netedă hidro -, acido – rezistentă şi
rezistentă la uzură etc.Ea se întăreşte pe suprafaţa materialului,
datorită contactului ei cu aerul, printr-un dublu proces de natură
fizică şi chimică: procesul fizic – evaporarea apei şi a unor părţi de
compoziţie; chimică – prin oxidare sau carbonizare.
139
-zugrăveli cu lianţi anorganici:
a) cu sticlă solubilă, cu var şi adaos de ciment; se aplică la interior
şi exterior.
b) zugrăvelile cu lianţi organici: zugrăveli cu clei de provenienţă
animală – numai la interior; cele cu clei de cazeină sau vegetal se
întrebuinţeaă şi la faţade.
Vopsitoriile după materialul pelicogen pot fi : vopsitorii cu
ulei, lăcuiri, emailări, ceruiri şi băiţuiri.
Uleiurile pot fi: vegetale, naturale sau înlocuitorii lor sintetici şi
emulsii.
140
uleiuri- lichide grase extrase din seminţe de plante sau înlocui
torii lor sintetici –pentru vopsiri cu ulei.
răşini (polimeri) care sunt substanţe cu compoziţie chimică
complexă, de provenienţă naturală şi sintetică – în vopsele de
polimeri, lăcuiri, emailări;
cauciucurile – în vopsele de cauciuc;
bitumuri naturale sau din distilarea ţiţeiurilor;
ceara naturală – la băiţuiri, coloranţi de proveninţă naturală;
derivaţi celulozici – diferiţi compuşi ai celulozei.
Sunt extraşi din oase, din răzături din piele, din lapte etc.
Cleiul din oase se extrage din oase degresate, tratate în
autoclave cu abur şi cu apă.Produsul în formă de plăci.
Cleiul de piele se extrage din răzături de piei crude, care se
fierb în apă , apoi se usucă şi se macină sau se toarnă în plăci.
Cazeina se fabrică din lapte de vacă smîntînit care se îngheaţă şi
se prelucrează. Produsul- în formă de granule uscate compacte
sau poroase.
Gelatina se produce tot din răzături de piele,prin tratare cu
apă la anumite temperaturi. Produsul se livrează măcinat sau în
plăci.
Dextrina se fabrică din cartofi sau din cereale (porumb,
grîu) sub formă de pubere fină alb – gălbuie în saci de hîrtie.
Amidonul – tot ca şi Dextrina mai fin măcinat
141
11.5. Pigmenţi
11.7. Chituri
Chiturile sunt substanţe care servesc la finisarea pieselor de
lemn, astuparea crăpăturilor şi netezirea suprafeţelor înaintea
aplicătii peliculei de lac sau de vopsea .
142
Chitul este un material cu aspect de pastă, din pulbere fină
măcinată (cretă,var, ghips etc.) şi lianţi de ulei, clei etc, folosită
pentru îndreptarea unei suprafeţe ce se supune finisării (vopsirii,
polizării). Procesul de aplicare a chitului pe o suprafaţă se numeşte
chituire.
11.8. Vopsele
Vopselele propriu zise sunt suspensii omogene de
pigmenţi în substanţe pelicogene (liante). Pot conţine materiale de
umplutură, substanţe de maticare, plastifianţi, coloranţi şi alte
suplimente. Ca lianţi pentru vopsele servesc uleiurile, lacurile,
dispersiile apoase ale polimerilor, soluţiile apoase ale polimerilor
organici, sticla solubilă etc.
La aplicarea pe o sprafaţă a unui strat subţire de vopsea
aceasta formează pelicole de acoperire rezistente şi netrasparente, ce
conferă suprafeţei un aspect frumos şi o protejază de acţiunea
dăunătoare a mediului.
143
TEMA 12
MATERIALE TERMOIZOLANTE
12.1. Generalităţi
12.2. Clasificarea materialelor termoizolante
12.3. Structura şi însuşirile materialelor termoizolante
12.4. Folosirea materialelor termoizolante
12.5. Produse termoizolante minerale
12.1.Generalităţi
144
tonă de material termoizolant se poate economisi pînă la 200
tone de combustibil convenţional.
La izolarea camerelor frigorifice, un moment esenţial
este costul producerii unei unităţi de frig, care-i de 20 ori mai
mare decît a unei unităţi de căldură.
145
Toate materialele termoizolante după densitate (kg/m3 )
se împart în foarte uşoare (f.u.) cu marca: 15, 25, 35, 50,75,
100.
- uşoare (uş.) – 125, 150, 175, 200,250,300,350.
- grele (G) - 400,450,500,600.
Materialele densitatea cărora nu coincide cu cele arătate
mai sus, se raportă la cea mai mare dintre două.
În dependenţă de rigiditate ( deformaţie relativă la
compresie) sub presiune specifică 2 kPa materialele
termoizolante se împart în: moi (M) –comprimare mai mult de
30%), semirigide (SR) – coresponzător 6-30%, rigide (R) –
mai puţin de 6%, rigiditate ridicată – pînă 10% (cînd
presiunea specifică e de 4 kPa) şi dure – tot cu comprimare
pînă la 10% (cînd încărcătura specifică – 10kPa).
După conductibilitatea termică materialele termoizolante
se împart în trei clase:
puţin conductoare de căldură clasa A, mai puţin
0
de 0,058 Wt/m C);
сu conductibilitate mijlocie de clasa B, =
0
0,058…0,116 Wt/(m C);
cu conductibilitate înaltă clasa C (B) =
0,116…0,18 Wt/(m0 C).
După caracterul folosirii, se deosebesc materiale
termoizolante pentru izolarea construcţiilor care lucrează în
condiţii termice obişnuite (materiale de construcţie termice) şi
pentru izolarea suprafeţelor fierbinţi (materiale termoizolante
de montaj).
Unele materiale sunt folosite pentru izolarea
construcţiilor obişnuite şi suprafeţelor fierbinţi (vata minerală
şi de sticlă, sticlă spumoasă, betoane porizate etc).
Capacitatea termică a materialului are o însemnătate mare
în condiţiile schimbării dese a temperaturii, fiindcă în aceste
condiţii e necesar a ţine cont de căldura absorbită sau
acumulată de către stratul termoizolant. Capacitatea termică a
materialelor anorganice oscilează de la 0,67 pînă la 1 [J(Kg
146
0
C) ]. Cu mărirea umidităţii materialului conductibilitatea lui
termică brusc se ridică. . Mărirea capacităţii termice
se observă cînd se ridică temperatura materialului.
Stabilitatea chimică şi biologică a izolaţiei termice se
ridică, folosind diferite acoperişuri de protecţie, care trebuie să
excludă pătrunderea umezelii în porii materialului, să nu se
dezvolte diferite microorganisme şi să nu putrezească, să nu se
descompună ( aşa lianţi ca cleiul, amidonul etc.), iar izolaţia
frigoriferelor industriale să fie rezistentă la îngheţ-dezgheţ.
Conductibilitatea termică este cea mai importantă
caracteristică a materialelor termoizolante.
Materialele cu structură amorfă au conductibilitate
termică mai mică decît cele cu structură cristalină. De
exemplu, sticla obişnuita în mediu - 0,76 Vt/ (m 0 C) pe cînd
0
cristalele de cuarţ -_7-8 Vt/(m C ),
0
iar gresia cu împurităţi – 2,1-2,9 Vt/(m C).
Umiditatea şi cu atît mai mult îngheţul apei în porii
materialului duc la mărirea bruscă a conductibilităţii termice,
fiindcă conductibilitatea termică a apei [ 0,58 Vt/(m 0 C)]este
aproximativ de 25 ori, iar a gheţii [ 2,32 Vt/(m0 C)] de 100 ori
mai mare decît a aerului. Din această cauză materialele
termoizolante trebuie ferite de umezeală. Conductibilitatea
termica a materialelor fibroase şi în straturi depinde de direcţia
şuvoiului de temperatură. De exemplu, lemnul are
conductibilitate termică în lungul fibrelor de 2 ori mai înaltă
decît de-a curmezişul acestora.
Rezistenţa materialelor termoizolante, datorită porilor, nu
este relativ mare. Limita de rezistenţă la compresiune de
obicei oscilează de la 0,2 pînă la 2,5 Mpa. Materialele cu
limita de rezistenţa la compresiune mai mare de 5Mpa se
numesc termoizolante constructive şi se folosesc ca materiale
pentru pereţii portanţi ai clădirilor. Pentru unele materiale
termoizolante se calculează limita de rezistenţă la încovoiere
(plăci, segmenţi etc.) sau- întindere (saltelele, pîsla, cartonul
de azbest etc).
147
În toate cazurile materialele termoizolante e necesar să
reziste la încărcăturile în timpul transportului, la depozitare şi
în timpul expluatării.
12.3. Structura şi însuşirile materialelor termoizolante
Aerul are cea mai mică conductibilitate termică, mai ales
atunci cînd este inclus în porii materialului, adică este puţin
mişcat [ 0,023 Vt/m 0 C)].
Dacă porii materialului sunt măşcaţi şi comunică între ei
şi cu mediul ambiant, atunci are loc mişcarea de convecţie a
aerului mărind conductibilitatea materialului. Datorită acestui
fapt, materialele termoizolante se produc poroase, cu porii
mărunţi şi, prin urmare, uşoare. Pereţii porilor, sau “carcasul”
se recomandă să fie din substanţă cu structură amorfă şi nu
cristalină, fiindcă materialele cu structură sticloasă conduc mai
puţin căldura decît cele cristaline. De obicei porozitatea
materialelor termoizolante este mai înaltă de 50%, iar unele
materiale ca masele plastice spongioase au porozitate 90 – 98
%, iar pereţii porilor ocupă 2-10% din volumul total.
Materialele termoizolante pot avea structură celulară,
fibroasă, grăunţoasă şi în placi.
Materialele cu structură celulară au porii sferici,
răspîndiţi uniform. Pentru producerea materialelor cu structură
celulară: betoane celulare, sticlă spumoasă, mase plastice cu
gaz etc., se folosesc metode de degajare a gazelor şi formarea
spumei.
Materiale friabile cu structură grăunţoas ă. Porozitatea
acestor meteriale depinde de componenţa granulelor. Cînd
granulele au diametre egale, volumul golurilor dintre ele este
mai mare. Se produc prin sfărîmarea şi măcinarea materiei
prime, obţinînd un product cu granule uniforme.
148
Materialele termoizolante organice şi minerale pot fi:
friabile, în rulouri şi în bucăţi.
Materialele friabile (ceramzitul, perlita, zgura etc.) se
întrebuinţează pentru umplerea pereţilor cu goluri şi pentru
prepararea betoanelor şi masticurilor.
Materialele în bucăţi se întrebuinţează în formă de plăci,
foi, învelişuri în formă de scorburi şi segmente.
149
elemente: pîslă, coajă, găoace, segmente, cîteodată se
granulează pentru a fi turnată în golurile pereţilor îngrăditori.
Structura fibroasă e caracteristică materialelor minerale şi
organice fibroase (azbestul, vata minerală şi de sticlă, fibre
vegetale etc). Fibrele minerale se obţin prin topirea materiei
prime anorganice cu prelucrarea şi transformarea ulterioară în
fibre.
Fibrele organice se obţin prin despicarea mecanică a
lemnului si altor materiale organice.
Structura în formă de plăci e caracteristică pentru
materialele care conţin în componenţa lor foi de mică, care la
încălzire rapidă în prealabil, se umflă pe contul desprinderii de
la mică a apei legate (cristaline). Vermiculitul spongios - prin
amestec cu o cantitate înaltă de apă.
În amestecul de formare (de exemplu din tripol, diatomit)
se adaugă în prealabil o cantitate mare de apă, care ulterior se
înlătură prin uscare şi ardere a elementelor, lăsînd în locul ei
pori. Această metodă se îmbină cu introducerea adaosurilor,
arzătoare (rumeguş de lemn, paie tăiate mărunt etc) la
producerea elementelor termoizolante ceramice.
Porozitatea determină proprietăţile principale ale
materialelor termoizolante: densitate, conductibilitate termică,
rezistenţă, permeabilitate la gaz etc. O mare însemnătate mare
are răspîndirea unuformă a porilor în material, forma şi
caracterul acestora, componenţa chimică şi structura
moleculară a carcasului şi condiţiile de folosire a materialului.
Pîsla minerală reprezintă un material în rulouri sau în foi,
obţinut prin îndesarea vatei minerale, îmbibate cu polimeri sau
bitum.
Densitatea pîslei este de 100-150 kg/m3 , conductibilitatea
termică – de 0,046-0,052 Vt/(m 0 C). Se întrebuinţează pentru
izolarea termică a elementelor de construcţie îngrăditoare
(pereţi, planşee de pod), a conductelor, precum şi a utilajului
tehnologic ale înterprindelor industriale.
150
Saltelele de vată minerală reprezintă un strat de vată
minerală, acoperită dintr-o parte sau din ambele cu hîrtie
bituminoasă şi cusută cu aţă sau sîrmă.
Lungimea saltelelor - pînă la 500 cm, lăţimea - pînă la
150 cm, grosimea - 10 cm.
Densitatea aparentă 100-200 kg/m3 , conductibilitatea
termică 0,046-0,058 Vt/m0 C). Saltelele se întrebuinţează
pentru izolarea construcţiilor îngrăditoare ale clădirilor de
locuit şi celor industriale.
Plăcle minerale semirigide se cofecţionează din fibre minerale
pe calea pulverizării pe ele a liantului (smoală sintetică sau
bitum) cu comprimarea şi prelucrarea termică ulterioară.
151
Tema 13
MATERIALE BITUMINOASE
152
Uleiurile gudronoase sunt produse, obţinute prin distilarea
fracţionată a gudroanelor.
Smoala reprezintă reziduuri solide de la distilarea gudronului p =
1,25-1,28 g/cm3. Este o substanţă neagră solidă. Dintre materialele
menţionate, cel mai larg se folosesc în construcţie şi îndustria
materialelor de construcţiecţie bitumurile de petrol, gudroanele de
cărbune de piatră şi smoala.
Aceste materiale au unele proprietăţi comune, datorită cărora pot fi
unite într-o grupă de bituminoase.
Proprietăţile bituminoaselor:
- la încălzire se înmoae, iar la răcire devin vîscoase sau se
solidifică;
- au proprietăţi liante;
- în apă nu se dizolvă (aproape nu se dizolvă);
- uşor se dizolvă în solvenţi organici - benzen, sulfură de carbon,
cloroform, benzină;
- au culoare neagră sau brun-închisă, de aceea ele se numesc lianţi
negri;
- sub acţiunea aerului şi luminii îmbătrînesc mai tare gudroanele şi
smoala, mai puţin, bitumurile;
- au impermeabilitate la apă;
- au rezistenţă la acţiunea acizilor şi a bazelor;
- au capacitatea de aderenţă puternică cu lemnul, pietrele şi
metalele, creşterea rapidă a viscozităţii la răcire, plasticitate la
temperaturi pozitive.
153
13.2. Bitumuri de petrol şi naturale
154
Din gresii bitumul se extrage prin fierberea acestora în
cazane cu apă, în care bitumul topit se ridică la suprafaţa apei, iar
particulele de nisip se depun la fund.
Din calcare bitumoase nu se extrage bitum. Ele se
transformă în praf de asfalt prin măcinare fină. Praful de asfalt se
întrebuinţează ca cea mai fină parte componentă în betoane şi
mortare de asfalt şi la prepararea masticului de asfalt.
Masticul, preparat prin amestecul prafului de asfalt cu
bitumul de petrol în cazane de fiert, se întrebuinţează pentru
fabricarea betonului asfaltic.
Bitumurile naturale sunt puţine în natură şi-s scumpe, de
aceea în construcţii se întrebuinţează rar.
155
neacoperit, precum şi a masticurilor de încleiere.
Schimbînd raportul dintre smoală şi gudron (sau ulei de antocen),
se pot obţine compoziţii cu diferite temperaturi de înmuiere şi grade
de vîscozitate. Cu cît amestecul conţine mai multă smoală, cu atît
temperatura lui de înmuiere este mai înaltă şi fragilitatea mai mare.
Acest raport se alege în dependenţă de condiţiile de întrebuinţare a
materialului respectiv.
156
După gradul de mobilitate ele pot fi vîrtoase şi plastice.
După procedeul de întrebuinţare ele se clasifică în betoane turnate
în stare fierbinte şi betoane turnate în stare rece.
După mărimea minimă a granulelor componentului mineral
se deosebesc betoane macrogranulare (d=35mm), cu granule medii
(25mm), microgranulare (15mm) şi nisipoase (d=5mm).
Pentru învelişuri se întrebuinţează betoane asfaltice nisipoase.
Betonul din lianţi de asfalt este mai durabil decît cel de gudron.
Betoanele asfaltice se prepară la fabrici unde bitumul se
topeşte în cazane (se încălzeşte pînă la 175-1800C). Agregatele
(nisipul, piatra spartă) se încarcă în prima secţie a tamburului de
uscare, unde se usucă şi se încălzesc pînă la 180-2000C după aceea
nimeresce în a doua secţie a tamburului, unde se amestecă cu bitum
topit, care se injectează cu ajutorul pompei. După amestecare, timp
de 5-8 min, amestecul de beton asfaltic fierbinte se transportă cu
autocamioanele la locul de turnare.
Se întrebuinţează şi betoane de asfalt „reci” preparate pe
baza de bitumuri şi gudroane lichide. Betonul „rece”, în urma
oxidării şi evaporării diluanţilor, se întăreşte în curs de cîteva zile
după ce se întrebuinţează pentru executarea îmbrăcămintelor rutiere.
Acest beton este mai ieften şi se prepară mai uşor, se toarnă mai
bine, însă are o rezistenţă mai mică decît betoanele fierbinţi.
157
Materialele bituminoase sunt mai durabile decît cele
gudronoase. Prin urmare, materialele gudronoase se întrebuinţează
pentru învelirea clădirilor necapitale.
Proprietăţile pozitive ale materialelor bituminoase:
-sunt uşoare;
-permit executarea acoperişurilor cu pantă mică,
se reduce astfel costul acoperişului şi se economiseşte consumul de
materiale (este mai mică suprafaţa acoperişului);
-sunt rezistente la acţiunea agenţilor chimici (se întrebuinţează
la uzinele chimice şi metalurgice);
-cheltuielile de exploatare sunt mult mai mici decît la
învelitorile de tablă şi oţel.
Neajunsurile materialelor bituminoase pentru învelitori:
-sunt mai puţin durabile (mai ales cele de gudron) decît, de
exemplu, ţigla şi materialele de azbociment;
- ard şi pentru executarea acoperişului necesită asterealăală
compactă.
Materialele pentru învelitori în rulouri se produc din carton
special pentru învelitori. Acesta se fabrică la maşini de fabricat
carton din amestecuri de cîrpe măcinate, maculatură şi celuloză. El
poate să conţină şi fibre de azbest; se produce de 6-mărci după masa
1m2 în grame: A-500; A-700; B-400; B-350; B-300; V-400; V-350;
V-300. Se recomandă pentru producerea cartonului îmbibat cu
gudron cu lăţimea 100; 1025; 1050mm (STAS 3135-75).
158
distrugătoare a factorilor atmosferici. Substanţele pentru presărare
pot fi de diferite culori.
159
El se întrebuinţează: pentru straturile interioare şi pentru
hidroizolarea construcţiilor; pentru stratul de deasupra, presărat cu
un strat de apărare – RPP-350 B, RPP-350 V.
5. Ruberoid-suport presărat cu praf din ambele părţi pentru
straturile de desubt – RPP-300 A, RPP-300 V, RPP-300 V.
NOTĂ: Se admite producerea ruberoidului presărat cu
substanţă solzoasă de mărcile RCCe-350 B, RCCe 350 V, care
după proprietăţile calitative corespunde mărcilor RCM-350 B şi
RCM-350 V şi fiind destinat pentru stratul de deasupra.
Literele R înseamnă ruberoid;
C şi P – pentru acoperiş şi suport;
C,M,P,Ce- felurile de presărare;
C- (măşcat) felurile de presărare, macogranulaţie;
M- (mărunt) granulaţie fină;
P- prăfoasă;
Ce- solzoasă. (r)
Cartonul îmbibat cu bitum- este un material de învelitori din
carton, îmbibat cu bitum de petrol moale (BNC 45/180). El se
deosebeşte de ruberoid prin aceea că: nu este acoperit cu bitum şi
nici nu-i presărat cu substanţă minerală. La fabricarea cartonului
îmbibat se întrebuinţează bitum de petrol cu temperatura de
înmuiere nu mai mică de 42 după metoda IB – (inel şi bilă).
După condiţiile tehnice cartonul îmbibat se fabrică de două
mărci: P-350, P-300, cu lăţimea 1000 şi 1025mm cu suprafaţa 20 şi
40m2.
Cartonul îmbibat cu bitum se întrebuinţează ca material-
suport sub foile de beton fasonate sub plăcile de azbociment şi sub
ţiglă, olane.
160
El se fabrică de două mărci: Gi-1 şi Gi-2, care se deosebesc
prin raportul dintre cantitatea de masă îmbibată în ţesătura
cartonului.
Hidroizolul se fabrică cu lăţimea de 950mm şi lungimea de
20m.
Raportul dintre greutatea masei îmbibate şi greutatea
absolută a hîrtiei uscate în hidroizolul de marcă Gi-2 de 0-55; 1,0.
Acest indice are mare importanţă: cu cît materialul conţine
mai mult bitum, cu atît capacitatea lui hidroizolantă este mai mare.
Limita de rezistenţă la rupere a probei cu dimensiuni de
50x220mm pentru mărcile Gi-1 este cel puţin de 30 kg.
Hidroizolul se întrebuinţează pentru executarea
hidroizolaţiilor prin încleiere, folosindu-se pentru încleiere
masticuri de bitum cînd se impun cerinţe faţă de rezistenţă la
putrezire şi pentru hidroizolarea acoperişurilor plane.
Întrebări de autoconrol
161
TEMA 14
14.1. Introducere
162
proceselor de polimerizare şi policondensare.
Polimerizarea este procesul în care moleculele
(monomerii) unei şi aceeaşi substanţe se unesc între ele şi
formează macromolecule. Astfel decurge polimerizarea etenei
cu formarea de polietilenă.
163
Polimeri de polimerizare
164
finisări interioare.
Neajunsurile polistirenului ca material de construcţie
sunt fragilitatea înaltă, indicele redus al tenacităţii dinamice,
precum şi rezistenţă scăzută la acţiunea agenţilor atmosferici.
Acetatul de polivinil (polivinilacetatul). Această
substanţă este polimerul de vinil CH2 =CHOCOCH 3 . Acetatul
de vinil reprezintă un lichid incolor, uşor mobil cu miros de
eter.
Acetatul de polivinil se întrebuinţează în producerea
lacurilor, datorită proprietăţilor înalte de încleiere (adeziune),
plasticităţii, rezistenţă la lumină şi lipsă de culoare, poate fi
folosit şi la încleierea lemnului. Sub formă de emulsie
acetatul de polivinil se foloseşte pentru pardoseli de masticuri,
care nu sunt supuse umezelii, şi pentru producerea betoanelor
de polimeri.
a)
Aceşti polimeri se mai numesc elastomeri; se pot întinde
în fire paralele sub efectul unei forţe;la încetarea efortului
firele se strîng sub formă de gheme.
Macromoleculele pot fi ramificate (fig.14,b)
b)
165
c)
d) .
Polimerii, cu structură bidimensională, nu se dizolvă în
solvenţi, ci se umflă dînd o masă plastică; se mai numesc
plastomeri.
Macromoleculele cu structură tridimensională au formă
spaţială cu coordonatele X, Y şi Z. Aici moleculele
bidimensionale sunt legate între ele prin legături chimice
perpendiculare, formînd în spaţiu molecule gigante.
166
termorigizi sau termoactivi care la încălzire devin activi, iar
între moleculele lor bidimensionale se stabilesc legături sau
punţi perpendiculare în plan, determinînd apariţia unei
structuri tridimensionale (fenolformaldehide, carbamide,
poliefire etc.); ele nu-şi pot schimba proprietăţile la încălzire
repetată. La încălzire se transformă în substanţe netopite
nedizolvabile şi nu se pot modela din nou; la încălzire nu se
pot topi şi se solidifica în mod reversibil. Ei poartă denumirea
de termoreactivi.
14.4.Clasele polimerilor
167
sbstanţelor macromoleculare din clasa A şi B, obţinute prin
metoda polimerizării şi policondensării.
168
mecanice înalte, necesare materialelor de construcţie.
Umpluturile foliforme-hîrtia ţesăturile de bumbac de
sticlă, cartonul de azbest şi furnirul lemnos.Foile de
umplutură, acoperite sau îmbibate cu polimer, se aşează în
pachete şi se presează în plăci sau elemente de altă formă. Se
produc aşa-numiţii plastici stratificaţi din care se pot fabrica
elemente de construcţ, capabile să suporte încărcături mari.
Formatori de pori (formopori) sunt substanţe speciale
care în procesul producerii asigură crearea porilor în material,
de exemlu, bicarbonat de sodiu, carbonat de amoniu etc.
Pentru a preîntîmpina încleierea maseor plastice în
timpul presării produselor, formele se ung cu acid oleic,
steariă etc.
Substanţele solidificatoare, de exemlu urotropina se
întroduc în masele plastice în calitate de adaus la aşa-numiţii
polimeri novolaci pentru trasformarea lor în stare infuzibilă (în
care nu se topesc) şi insolubilă în procesul presării produselor.
169
mo C).Cele mai uşoare mase plastice poroase au
conductibilitate termică egală doar cu 0,026Vt(m o C).
Masele plastice au rezistenţă chimică la acţiunea apei,
la soluţii de săruri, la dizolvanţi organici (benzină,benzen
etc.). La acţiunea acizilor şi soluţiilor de săruri sunt rezistente
mai ales masele plastice pe bază de polietilenă,
poliizobutilenă, polistirol şi clorură de polivinil. Aceste mase
plastice se întrebuinţează la fabricarea elementelor pentru
canalizare, izolarea rezervuarelor pentru substanţe agresive.
Masele plastice au capacitatea de a se colora în diferite
culori pe întreaga grosime; rezistenţa la coroziune exclude
necesitatea vopsirii lor periodice; au uzură mică şi pot să fie
întrebuinţate ca material pentru pardoseli.
Masele plastice(fără umpluturi) sunt foarte preţioase
datorită trasparenţei lor şi proprietăţilor optice.
Uşurinţa prelucrării maselor plastice permite
confecţionarea din ele a diferite piese ; se încleie şi se sudează
bine, de exemplu, sudarea ţevilor în curent de aer fierbinte; au
capacitate de ermetizare, ceea ce permite să fie întrebuinţate în
diferite construcţii, de exemplu, în consrucţii hidrotehnice.
Proprietăţile negative ale maselor plastice:
- au rezistenţă termică redusă (de la + 70 pînă la + 200
C);
- au duritate mică a suprafeţei lor,de exemplu, plasticii
polistireni şi acrilici au duritate de suprafaţă pînă la 15 kg/
cm2, la metale aceşti indici-450 kg/cm2 ;
- au coeficientul de dilatare termică înalt. El oscilează în
limitele 25- 120 x 10 -6, adică de 2,5-10 ori mai mare decît la
oţel. Ca neajuns constructiv al maselor plastice –fluajul sau
curgerea lentă ridicată; un neajuns important al maselor
plastice este inflamabilitatea.
170
Întrebări pentru repetare
1.Care materiale se numesc bituminoase?
2.Cum se obţin bitumurile de petrol şi ce proprietăţi posedă
ele?
3.Care materiale fac parte din grupa bituminoaselor,
învelitorilor şi hidroizolaţiilr?
4 Cum se obţin gudroanele şi smoala şi ce proprietăţi posedă
ele?
5.Cum se obţin mortarele de asfalt şi de gudron?
6.Cum se obţin betoanele de asfalt şi de gudron?
7. Ce materiale fac parte din grupa învelitoarelor?
8. Ce materiale fac parte din grupa hidroizolaţiilor?
9.Cum se obţin masticurile de bitum şi de gudron şi unde se
aplică ele?
10.Numiţi proprietăţile pozitive şi negative ale materialelor
bituminoase.
11.Enumeraţi varietăţile de masticuri bituminoase, folosite în
contrucţie.
171
TEMA 15
METALELE
172
depăşeşte 2%, iar în fontele speciale (aliaje feroase) cantitatea de
carbon poate atinge 5% şi mai mult, iar în cele obişnuite -4%.
Prezenţa siliciului, manganului, fosforului şi sulfului în fontă
influenţează esenţial asupra proprietăţilor ei, în special sulful şi
fosforul, care-i măresc fragilitatea. Însă adaosul de crom, nichel,
magneziu, aluminiu, siliciu îi comunică fontei o rezistenţă mai
inaltă la temperaturi, la uzură, la coroziune şi-i măreşte capacitatea
de a nu se magnetiza. Fontele care conţin ca adaus substanţele
menţionate se numesc aliate.
În dependenţă de conţinutul carbonului în fontă, ea se
împarte în trei categorii:
fonte cenuşii (de turnătorie) care au în ruptură această culoare
datorită grafitului, sunt relativ moi, se toarnă bine şi se prelucrează
prin aşchiere;
fonte albe (de afinare), care au în ruptură culoare albă, culoarea
cementitei (carbură de fier), sunt foarte dure şi servesc pentru
elaborarea oţelului;
fonte speciale, care conţin în diferite propoţii unul sau mai mule
elemente de aliere (siliciu, aluminiu, mangan, crom, titan etc.) şi au
proprietăţi şi destinaţii speciale (fonte anticorozive, fonte refractare,
fonte antifricţiune etc.)
În fontele cenuşii carbonul se află în stare liberă sub
formă de grafit, iar cele albe - în stare legată, sub formă de Fe3 C.
Prezenţa grafitului sub formă de plăci, care întretaie baza metalică a
structurii fontei, micşorează rezistenţa acesteia.
173
(radiatoare,căzi de baie, sifoane de pardoseală, lavoare etc.), la
elemente de maşini (batiuri, volanturi etc.).
Oţelul prezintă un aliaj de fier şi carbon cantitatea căruia nu
depăşeşte 2%. Spre deosebire de fontă, care este un metal frajil,
oţelul posedă înalte proprietăţi mecanice şi tehnologice.
După destinaţie se deosebesc oţeluri de construcţie, cu
conţinut de carbon de la 0,02 pînă la 0,6%, şi oţeluri de scule,
conţinînd carbon de la 0,65 pînă la 1,4%.
După conţinutul carbonului se deosebesc oţeluri:
slab aliate (carbon pînă la 0,25%);
carbure (carbon 0,25 – 0,6%);
înalt aliate (carbon >_ 0,6%)
În construcţii cel mai des se folosesc tipul 1 şi 11.
Pentru îmbunătăţirea proprieţăţilor tehnice (rezistenţă la
coroziune, elasticitate, etc.) la oţeluri se adaugă diferite substanţe
de aliere: marganeţ, crom, nichel, aluminiu, aramă, molibden etc.
După cantitatea adaosurilor de aliere se deosebesc oţeluri slab
aliate ( pînă la 2,5% de impurităţi de aliere), mijlociu aliate (2,5-
10%) şi bogat aliate (peste 10% de impurităţi de aliere). Oţelul
inoxidabil, de exemplu, este bogat aliat.
În construcţie se utilizează de obicei oţelul slab aliat.
174
duraluminiul-reprezintă un aliaj de alumuniu (92-95%) cu cupru,
magneziu şi silice(5-8%). Duraluminiul se întrebuinţează larg
pentru fabricarea profilurilor laminate: corniere, profiluri U, dublu
T, ţevi cu secţiune rotundă şi drepunghiulară, la fabricarea niturilor,
şuruburilor.
Aliaje pe bază de cupru. Cuprul pur nu-şi găseşte practic
aplicare în construcţie. El se întrebuiţează în formă de alamă şi
bronz. Alama este un aliaj de cupru cu zinc (pînă la 40%), iar
bronzul –aliaj de cupru cu cositor sau cu un oarecare alt metal, în
afară de zinc.Cele mai răspîndite sunt bronzurile de cositor (staniu),
care conţin 10-20% cositor,.Se întrebuinţează de asemenea bronzuri
de aluminiu, de mangan, de plumb şi alte feluri de bronz.
Din motive economice, aliajele pe bază de cupru se
întrebuinţează în consrucţie doar pentru fabricarea echipamentului
tehnico-sanitar (robinete, supape), în unele cazuri pentru finisare şi
scopuri decorative.
Pe bază de cositor sau de plumb cu adaos de cupru şi de staniu
se obţin aşa-numitele babituri, întrebuinţate larg pentru rulmenţi.
Ele au un coeficient de frecare nu prea mare, se deformează uşor
dacă sarcina pe arbore creşe brusc şi în acest caz nu distruge
arborele, nu-l uzează.
Babiturile sunt relativ scumpe şi din această cauză se pot
înlocui cu fontă gri, aliajele pe bază de aluminiu, aliaje
metaloceramice. Ultimele se obţin prin topirea prafului de
minerale fin măcinate şi presate puternc (grafit,siliciu etc.) cu praf
metallic (cupru, fier, bismut, molibden etc.)
Zincul şi plumbul. Zincul este folosit în construcţie cel mai
mult pentru învelitori, acoperişuri, cornişe şi bulane de ploaie.
Plumbul se întrebuinţează pentru executarea căptuşelilor
instalaţiilor acidorezistente ale aparatelor chimice, pentru
hidroizolaţii speciale, pentru ştemuirea rosturilor şi îmbinărilor
dintre elementele construcţiilor, de exemplu, a rosţurilor dintre
cuvelaje în tunelurile unui metrou.
175
15.2. Elaborarea fontei
Fig.15.1. Furnal.
Furnalul, schema căruia este prezentată pe fig. 15.1 constă
dintr-o cuvă de formă tronconică pentru mişcarea mai uşoară a
materialului, care trece apoi în partea cilindrică – (burta furnalului)
-5. Ca parte inferioară a furnalului, unde se acumulează în stare
lichidă fonta şi zgura, serveşte creuzetul 8. Partea de trecere de la
176
burta furnalului spre creuzet se numeşte etalaj 6.
În interior furnalul este căptuşit cu materiale refractare. Pentru
căptuşirea cuvei se foloseşte cărămidă din şamotă cu conţinut înalt
de aluminiu.
Vatra şi creuzetul se căptuşesc cu cărămidă din blocuri pe
bază de carbonaţi.Gura de alimentare a furnalului se căptuşeşte cu
plăci metalice pentru a o apăra de distrugere la încărcarea
materialelor.
Materialele (minereul, coxul şi fondanţii) se încarcă în porţii
prin partea de sus a furnalului şi sub propria masă ele se mişcă
treptat, încălzindu-se în drumul lor pînă la topire, datorită căldurii
degajate la arderea coxului. Masa topită sub formă de fontă şi zgură
se scurge în creuzet. Din creuzet zgura se scurge prin gura de
evacuare a zgurii, aşezată mai sus decît gura de evacuare a fontei.
Datorită oxigenului din aer, care ptrunde din parta inferioară a
furnalului, se produce arderea coxului în urma reacţiei C + O2 =
2CO. Sub influenţa oxizilor de fier, precum şi a carbonului curat,
are loc reducerea fierului din oxizi. În acest caz fierul curat se
formează din oxidul de minereu nu dinr-o dată, ci în etape după
schema:
177
zgurificării, adică procesul topirii sterilului cu fondanţi. Vitrificarea
şi înmuierea sterilului începe la temperatura de 1200o C, iar trecerea
în stare lichidă - la 1400oC şi mai sus.
Produsele de furnal sunt fonta, gazele de furnal şi zgura.Gazele de
furnal se întrebuinţează în calitate de combustibil pentru necesităţile
uzinelor metalurgice.Zgura serveşte ca materie primă preţioasă
pentru industria materialelor de construcţie – lianţi, piatră turnată,
materiale termoizolante (piatră ponce de zgură,).
15.3. Elaborarea oţelului
Drept materiale iniţiale pentru elaborarea oţelului servesc
fonta de afinare şi oţelul vechi. La temperaturi înalte, în fontă se
micşorează conţinutul de carbon, siliciu, mangan, fosfor şi sulf. În
rezultat, fonta se transformă într-un aliaj fier-carbon mai plastic,
mai rezistent şi mai puţin fragil – oţelul.
Procedeele moderne de elaborare a oţelului sunt: Bessemer
(prin convertizare), Marten şi prin topire electrică
15.3.1. Procedeul Bessemer
Elaborarea oţelului prin acest procedeu se realizează în
convertizoare (fig.15.2.), sau se mai numeşte procedeu de
convertizare.
178
Fig.15.2. Convertizor.
Fonta lichidă ce conţine siliciu (pînă la 2%), mangan (pînă la
1,3%) şi fosfor (pînă la 0,07%) se toarnă prin gura de încărcare în
convertizor, apoi se introduce aer prin gurile de aer 4 de la fundul
convertizorului. Sub acţiunea oxigenului din aer, începe oxidarea
fierului, carbonului , siliciului şi manganului, ca rezultat fierul trece
în oxid de fier FeO, iar carbonul, siliciul şi manganul ard. La
oxidarea siliciului şi manganului participă şi oxidul de fier, care în
acest caz se transformă în fier curat.Căldura degajată la reacţia de
oxidare menţine metalul în stare topită. Oxidul de carbon CO
format la arderea carbonuli reduce apoi oxidul de fier pînă la fier
curat. Acest procedeu are productivitate înaltă, deoarece procesul
topirii în convertizor durează în total 15 – 30 min, în comparaţie cu
alte procedee care durează cîteva ore.
179
cuptorului cu generator, numit cuptor Marten (fig. 15.3). Cuptorul
are o boltă, care reflectă fluxul de căldură asupra materialului.
Drept combustibil se întrebuinţează gaz, încălzit în prealabil în
regeneratoare; în acestea se încălzeşte şi aerul, necesar pentru
încălzirea gazului. Pînă la aprindere gazul se amestecă cu aer. Ca
materie primă serveşte fonta , fier vechi şi minereu.
Fig.15.3.Cuptor Marten.
180
Fig.15.4 Cuptor electric.
181
sudare , precum şi rezistenţă la uzură şi la coroziune.
Capacitatea metalului de a se supune prelucrării cu ajutorul
diferitor scule aşchietoare se numeşte prelucrabilitate.Ea depinde
de temperatura metalului, de plasticitatea şi de duritatea lui.
Turnarea metalelor se caracterizează prin fluiditate şi
contracţie.
Fluiditatea este capacitatea metalului în stare topită de a
umplea bine forma în care se toarnă, obţinîndu-se piese compacte
cu forme exacte.
Contracţia se numeşte micşorarea volumului metalului topit
prin răcire pînă la temperatura încăperii.
Sudabilitatea este capacitatea metalelor de a se îmbina rigid
prin încălzirea lor locală pвnă în stare plastică sau lichidă. Unele
metale, de exemplu oţelul, se sudează bine, iar altele , de exemlu
fontele – rău.
Rezistenţa la uzură este capacitatea metalului de a se
împotrivi solicitărilor la uzură.
Rezistenţa la coroziune este capacitatea metalului de a se
împotrivi acţiunii de distrugere a mediului înconjurător.Coroziunea
metalului se produce în urma proceselor chimice sau
electrochimice.
182
proporţionalitate, limita de curgere, rezistenţa de rupere şi
alungirea relativă.
183
aluminiului – 720 000 kg/cm2, adică de 3 ori mai mic.
La mărirea continuă a sarcinii (mai sus de P) lungimea
epruvetei începe să crească mai repede decît sarcina. Din acest
moment dispare proporţionalitatea şi porţiunea dreaptă a diagramei
trece în curbă, iar apoi în linie orizontală 2-3. Porţiunea orizontală
arată că epruveta se întinde (curge) în mod spontan, deşi sarcina P
rămîne constantă.Tensiunea la care metalul începe să curgă , se
numeşte limită de curgere.
Încercarea materialelor la duritate şi la tenacitate
dinamică
Duritatea metalelor se determină prin apăsarea cu o anumită
forţă în epruveta metalică a unei bile de oţel (metoda Brinel), a unui
corp sau bile de diamant (metda Rocuell), sau a unei piramide de
diamant (metoda Vicchers).
Încercările tehnologice ale metalelor
Prin încercările tehnologice se stabileşte capacitatea metalului
de a se supune prelucrării necesare. Încercările tehnologice se
efectuează la întindere, încovoiere şi îndoire.
Încercările la întindere sunt importante pentru metalul supus
prelucrării prin matriţare, trefilare, întindere.
Prin încercarea la încovoiere se determină capacitatea
metalului de a se încovoia pînă la o anumită formă. Rezultatele
încercărilor la îndoire exprimă capacitatea metalului de a rezista la
îndoiri şi dezdoiri repetate.
184
ZĂCĂMINTE ŞI
MATERIALE DE CONSTRUCŢIE
Ciclu de prelegeri
––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––
Bun de tipar 11.04.08. Formatul hârtiei 60x84 1/16.
Hârtie ofset. Tipar RISO Tirajul 75 ex.
Coli de tipar 11,5 Comanda nr. 37
––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––
U.T.M., 2004, Chişinău, bd. Ştefan cel Mare, 168.
Secţia Redactare şi Editare a U.T.M.
2068,Chişinău, str. Studenţilor, 9/9
185
Universitatea Tehnică a Moldovei
ZĂCĂMINTE ŞI
MATERIALE DE CONSTRUCŢIE
Ciclu de prelegeri
Chişinău
2008
186