CAPITOLUL 5 “CUVANTUL SCRIS”(LITERATURA CA MIJLOC DE COMUNICARE)

5.1 LITERATURA UNIVERSALĂ

Definită ca termen abia la începutul secolului al XIX-lea – Goethe a pronunţat pentru

întîia

oară termenul de Weltliteratur în 1827 (consemnat în Convorbirile cu Eckermann),

care avea

să constituie nucleul viitorului concept – literatura universală apăruse în a doua

jumătate a

secolului al XVIII-lea, urmare a expansiunii economice, ca o nevoie ca literatura să

însemne

mai mult decât valorile fiecărui popor în parte.

Traducerile au însemnat însă, debutul carierei universale a marilor opere naţionale

iar

romanticii germani au fost cei care au instaurat cu adevărat climatul propice

studiului

literaturilor lumii.

Valori indiscutabile ale literaturii universale – filoane inepuizabile de învăţătură şi de

inspiraţie – enumerate pe scurt, au fost şi rămân:

• LITERATURA ORIENTALA

Epopeea lui Ghilgameş – una din cele mai vechi opere literare ale

omenirii, creaţie a literaturii sumero-babiloniene – datează din mileniul al III-lea

î.e.n., textul

definitiv fiind fixat în scriere cuneiformă in secolele al XVI-lea – al XII-lea î.e.n. în

Mesopotamia, pe 12 tăbliţe de argilă. Inspirată de două teme fundamentale ale

omenirii

dintotdeauna, prietenia şi căutarea nemuririi, epopeea povesteşte faptele

despoticului rege din

Uruk, Ghilgameş.

Figura 5.1 Ziguratul din Ur

1 Figura 5.2
™

Mă ascultaţi, voi, căpetenii din Uruk,

Deplîng azi pe Enkidu, prietenul meu scump,

Amarnic mă jelesc precum o bocitoare,

Îl plîng pe frăţiorul meu!

.....................................................................

Ci degetul ce te binecuvîntă

Ridică-se în semn de doliu ...

Enkidu, frăţiorul meu,

Erai securea ce-mi stăteai de-a dreapta,

Mi-erai tăria mîinii şi sabia din teacă,

Ca pavăza-mi stăteai în faţă,

Veşmîntul meu de slavă, podoaba mea cea scumpă!

.......................................................................

Amarnic Ghilgameş mi-l plînse pe Enkidu;

El străbătu pustiul precum un vînător,

Pe cîmp, în lung şi-n lat, strigă cu jale-n glas:

„Cum pot să-mi aflu tihna, cum pot cunoaşte pacea?

În inima-mi domneşte deznădejdea!

Ce-i frăţiorul meu acum, voi fi şi eu cînd voi muri!”

Epopeea lui Ghilgameş

2 Capodoperă a literaturii ebraice, Biblia este formată din două parţi: Vechiul
Testament, datând

dinaintea erei noastre şi care conţine cărţile: Geneza, Exodul, Judith, Esthera,
Cartea lui Iov,

Psalmii, Cântarea Cântărilor, Ecleziastul etc. şi Noul Testament, scris între anii 45 –
100 e.n.
conţinând: Evangheliile, Faptele Apostolilor, Epistolele şi Apocalipsul. Vechiul
Testament

este scris în cea mai mare parte în limba ebraică iar Noul Testament, deşi operă a
scriitorilor

evrei, este scris în limba greacă veche.

Figura 5.3 Biblia editie Erasmus, Cele zece porunci, Manuscrisele de la Marea
Moarta

Cântarea Cântărilor – poem cu valoare simbolică, de un profund lirism scris în limba

ebraică

şi atribuit regelui Solomon – este valoros atât din punct de vedere literar şi uman –
celebrează

sentimentul iubirii – cât şi din punct de vedere istoric şi documentar – evocă tradiţii
şi

obiceiuri.

Figura 5.4 Cantarea Cantarilor, Harta lumii cunoscute de evrei in perioada

Manuscriselor de la

Marea Moarta

Eu sînt un trandafirdin Saron, un crin din văi.

Ca un crin în mijlocul spinilor, aşa este iubita mea între fete.

Ca un măr între copacii pădurii, aşa este preaiubitul meu între tineri. Cu aşa drag
stau la

umbra lui, şi rodul lui este dulce pentru cerul gurii mele.

El m-a dus in casa de ospăţ, şi dragostea era steagul fluturat peste mine.

Întăriţi-mă cu turte de struguri, îvioraţi-mă cu mere, căci sînt bolnavă de dragoste.

Cîntarea Cîntărilor

Rig – Veda – Veda imnurilor de laudă adresate zeilor – este cea mai veche operă din
literatura
indiană (în limba sanscrită) fiind compusă între anii 2000 şi 1500 î.e.n. din 1028 de
imnuri.

Rig – Veda constituie prima din cele patru culegeri care compun Vedele
(Cunoaşterea),

celelalte fiind: Atharva – Veda (Veda descântecelor şi formulelor magice), Sama –

Veda

(Veda cântecelor de ritual) şi Yajur – Veda (Veda formulelor de sacrificiu).

4 Figura 5.5

Atuncea nefiinţa, fiinţă nu erau

A cerului mare, boltitul cort din ceriu

Ce–acoperea, atuncea?... Şi-n ce se ascudeau

Acele-acoperite ... Au în noianul apei

Au în genune ...

Pe-atunci nu era moarte, nimic nemuritor

Şi noaptea-ntunecată de ziua cea senină

Nu era despărţită

Şi fără de răsuflet sufla în sine însuşi

Ne mai numitul Unul ... Şi-afară de aceste

Nimic n-a fost pe-atuncea

Ş-atît de întuneric era, ca un okëan

Neluminat, şi totul era adînc ascuns

În început. Şi unul, învăluit în coaja-I

Uscată, prinde viaţă din tainica căldură

Ce sigur el o are.

Rig – Veda, Imnul Creaţiunii

O mie si una de nopţi – sinteză a culturii arabe din perioada sa de maximă înflorire –
s-a
cristalizat prin secolul al X-lea e.n. la Bagdad, capitala „califilor” dar are la bază
modele

persane şi mai vechi izvoare indiene, utilizând motive folclorice de largă circulaţie
nu numai

în spaţiul oriental ci şi în cel european. Este o creaţie specifică pentru genul de

povestire în

„ramă”: o poveste-cadru reprezintă pretextul istorisirii tuturor celorlalte poveşti;

pentru a ţine

5 trează atenţia ascultătorului este folosită tehnica numită „a tiroirs” care constă
în integrarea

povestilor una în alta.

Figura 5.6

După care mai rosti o dată numele lui Alah şi îşi aruncă năvodul în mare, şi aşteptă
pînă ...

ce năvodul se aşternu la fund. Iar de data aceasta, cu toate opintelile lui, nu mai
dovedi să

tragă afară năvodul, care se agăţa şi mai straşnic de stîncile de la fund. Atunci
pescarul

strigă: „Nu este tărie şi putere decît întru Alah!”Pe urmă se dezbrăcă, se scufundă
în

preajma năvodului şi începu să-l descîlcească, pînă ce ăl desprinse şi îl scoase la

mal. Îl

desfăcu şi găsi în el, de data aceasta, un vas mare de aramă galbenă, plin şi
nevătămat; gura

îi era pecetluită cu plumb în care era apăsată urma pecetei stăpînului nostru
Soleiman ben

Daud.[...]

....................................................................................................................................
...................
─ Află că eu sunt un ginn răzvrătit! [...]” Acuma am să-l omor pe cel ce are să mă

slobozească, da am să-i îngădui să-şi aleagă moartea!”

[...] Atunci pescarul îşi zise în sine-şi: „Eu nu sînt decît un om, iar el este un ginn: da
Allah

mi-a dăruit o minte bine chibzuită; încât am să ticluiesc o teşmecherie spre a-l
pierde, un

tertip de isteciune de-al meu. Şi-am să văd limpede dacă şi el, la rîndu-i va putea să
încherbe

ceva din nemernicia şi din viclenia lui.”

....................................................................................................................................
...................

Ci tot atunci Şeherezada văzu zorii mijind şi îşi curmă vorbele îngaduite.

O mie şi una de nopţi, Povestea cu pescarul şi cu efritul

6 • LITERATURA GRECIEI ANTICE

Homer a fost, după părerea cercetătorilor moderni, un rapsod din Ionia care a trăit
în a doua

jumătate a secolului al VIII-lea î.e.n. şi care a preluat în epopeile sale Iliada şi

Odiseea

tradiţtii, fragmente şi motive din vechi cântece populare şi mituri.

Figura 5.6 Elena din Troia si Poarta principata de intrare in Micene

Iliada – epopeea care povesteşte războiul dus de aheii conduşi de Agamemnon şi

Menelau

pentru cucerirea cetăţii Troia sau Ilion pentru a pedepsi răpirea Elenei, soţia lui
Menelau, de

către Paris, fiul regelui Priam – nu relatează evenimentele în ordine cronologică (nu
este o

lucrare istorică) ci se concentrează asupra câtorva episoade din ultimul an (din cei
zece, cât a

durat războiul).
Figura 5.7 Masca lui Priam si Vas ritual din cetatea Micene

Cîntul XVIII

7 La început făureşte pămîntul şi cerul şi marea,

Soarele-n veci călător şi luna rotată şi plină,

Stelele toate, ale cerului zodii şi mîndra-i cunună,

Cloşca cu puii, Hiadele şi Orionul

Cel luminos, ba şi Ursul, ce-i zice şi Carul cel Mare,

Care, ochind Orionul, pe loc în văzduh se roteşte,

Singurul care nu scapătă în apele lui Ocheanos.

Face şi două frumoase cetăţi locuite de oameni,

Unde se văd nişte nunţi şi chef de nuntaşi şi ospeţe,

Şi-unde sub zarea de facle miresele ies din iatacuri

Şi sînt pornite-n oraş. Şi cîntec de nuntă răsună

Tare, la horă se prind jucăuşii şi-acolo-ntre dînşii

Fluiere şi alăute ţin hangul. Femei grămădite

Stau în picioare la porţi şi alaiul privesc cu mirare.

Homer, Iliada

• LITERATURA ROMEI ANTICE

Publius Ovidiu Naso – poet originar din Sulmona – este înmormântat în

oraşul Tomis (Constanţa de azi), unde a fost exilat de împăratul Octavian Augustus.
A scris

poezie lirică, erotică şi de observaţie a moravurilor Romei din timpul lui Augustus:
Amores,

Heroides (poeme erotice, scrisori atribuite eroinelor din mitologie) şi Ars amandi
(Arta
iubirii). În timpul exilului a scris Tristele şi Ponticele, scrisori adresate soţiei,
prietenilor lui

Augustus sau „cititorilor binevoitori”.

Figura 5.8 Interpretari renascentiste ale Metamorfozelor

Metamofozele – amplu poem epic – reprezintă o „istorie” mitologică a genezei lumii,

a

metamorfozei fiinţelor şi lucrurilor. Prima metamorfoză cuprinde explicaţia genezei,

fiind

putenic influenţată de lucrările lui Hesiod, Lucretius şi ale filozofilor materialişti

greci.

Cartea I

Invocaţie; Universul înainte de creţia lumii.

[...] Înainte de mare, de pămînt şi de cerul care acoperă toate, în întreg univers era
o singură

înfăţişare a naturii, pe care oamenii o numeau haos, o masă fără formă şi fără
închegare. Nu

era altceva, decît o îngrămădire primitivă, o adunătură fără rînduială de semiţte ale

lucrurilor, ce nu aveau bună legătură între ele. Pînă atunci nici un Titan nu dădea
lumină

lumii, nici Phoebe răsărind, în creştere, nu-şi umplea golul coarnelor. Pămîntul nu
atîrna

cumpănit prin greutatea sa în aerul înconjurător. Nici Amphitrite nu-şi întisese

braţele de-a

lungul ţărmurilor pămîntului şi unde era uscatul acolo erau şi apa şi aerul. Astfel,
pămîntul

n-avea stabilitate, în apă nu se putea înota, aerul era fără lumină. Nimic nu avea o
formă

anumită şi unele se împotriveau altora; într-un singur corp frigul lupta cu căldura,
umezeala
cu uscăciunea, elementele tari cu cele moi, cele grele cu cele uşoare.

Ovidiu, Metamorfozele

• LITERATURA EVULUI MEDIU

Poemele epice ale Evului Mediu timpuriu provin din „prelucrarea” numeroaselor
legende care

au circulat pe seama unor eroi ai acelor timpuri atât de zbuciumate. Cântecul

Nibelungilor,

pentru spaţiul locuit în prezent de germani şi austrieci dar şi Scandinavia, Islanda

şi

Groenlanda, Cântecul lui Roland, poem al evului mediu francez sau Cântecul
Cidului, pentru

cel spaniol sunt doar câteva exemple care oglindesc fapte de vitejie dar şi viaţa
oamenilor din

acea perioadă.

9 Cântecul Cidului (Cantar de Mio Cid) – compus în jurul anului 1140 – evocă faptele
eroului

spaniol intrat în legendă Rodrigo sau Ruy Diaz de Bivar, numit Cid Campeador (din
cuvântul

arab „sayyid” sau „sidi”, care înseamna conducător).

Figura 5.9 Alhambra Cordoba

Cînd terminară ruga, sfîrşită fu şi slujba,

Sfîtul lăcaş lăsară; cu gîndul de-a porni

Se îndreaptă Mio Cid să-şi bunul rămas

De la Himena care, vînd să-i sărute mîna,

Plîngea în disperare nemaiştiind ce face.

Mio Cid privi din nou acum înspre copile:

„Vă las lui Dumnezeu, Cerescu vostru tată,

Plecăm şi nu se ştie de ne-om mai întîlni!”

Plîngea amar, cum poate nicicînd n-o mai făcuse,

Nu se puteau desparte, ca unghia de carne,

Mio Cid cu ai săi vasali plecarea hotărîră,

Toţi stau în aşteptare privind la cel din urmă.

Cântecul Cidului, Versurile 366 - 377

Dante Alighieri – cel mai mare poet al Italiei şi una din cele mai mari

personalităţi ale literaturii universale – s-a născut la Florenţa dar şi-a petrecut cea
mai mare

10 parte a vieţii departe de aceasta, deşi o iubise cu patimă, pribegind „prin mai
toate ţinuturile

cu grai italienesc” şi a murit la Ravenna. Iubirea sa celebră pentru Beatrice

Portinari,

imortalizată în Vita Nuova, tratate filozofice, literare şi politice, scrisori dar mai ales
Divina

Comedie l-au făcut nemuritor.

Figura 5.10 Beatrice Portinari

Divina Comedie (Divina Commedia) prezintă călătoria lui Dante prin Infern (locul în
care,

potrivit credinţei creştine, sunt pedepsiţi păcătoşii după moarte), Purgatoriu (unde,
conform

dogmei catolice, se purifică sufletele ce vor intra în Paradis) şi Paradis.

Infernul

Cîntul XXXII

În cercul al nouălea, al trădătorilor, Dante îl întîlneşte pe contele Ugolino

Pornisem cale cînd în puţ văzui

doi strînşi atare, ´ncît un cap rozîndu-l

pe celălalt, părea că-i cuşma lui.

Şi cum îmbucă din dărab flămîndul ,

la fel cu dinţii-l înşfăca năprasnic,

în dreptul cefii, pîn´la os muşcîndu-l,

de nici Tideu nu se vădi mai vajnic

cînd se-nfrupta din ţeasta retezată,

de cum acesta-nfuleca din praznic.

„O, tu ce ura ţi-o reverşi spurcată

ca fiara, am zis, în codru hămesită

să-mi spui de ce; şi eu mă prind drept plată,

de-o fi să-ţi aflu jalea-ndreptăţită

şi ura ta cu vina pe-o măsură,

să-ţi dau pe lume plata cuvenită,

de nu va fi să-mi sece limba-n gură. ”

11 Dante Alighieri, Divina Comedie

• RENAŞTEREA

Mişcare deosebit de complexă, Renaşterea a apărut în condiţiile istorice specifice

continentului european: înflorirea oraşelor, dezvoltarea comerţului şi

meşteşugurilor, marile

descoperiri geografice, inventarea tiparului, Reforma, s-a desfăşurat cu strălucire pe

o durată

de peste două secole şi a avut următoarele trăsături definitorii: umanismul

(libertatea,

demnitatea şi perfectibilitatea fiinţei umane, încrederea în raţiune, omul universal –

multilateral, armonia dintre om şi natură, admiraţia faţă de antichitate), natura ca

model al

artei şi anticlericalismul.

Pornind din centrul pe care l-a constituit Italia şi extinzându-se treptat în celelalte
ţări

europene, Renaşterea a însemnat totodată şi despărţirea de o perioadă anterioară

de cultură,
de un sistem filozofic cosiderat insuficient şi depăşit, acela al scolasticii.

Giovanni Boccaccio – cel mai mare prozator al Renaşterii italiene – a fost un

umanist, cunoscător al antichităţii, autor de opere în limba latină şi primul

comentator al

operei lui Dante.

Figura 5.11 Alessandro Botticelli. Povestirea “Nastagio degli Onesti”.

The Encounter with the Damned in the Pine Forest. 1482-1483. Tempera on panel.
Museo del Prado, Madrid

The Infernal Hunt. 1482-1483. Tempera on panel. Museo del Prado, Madrid

The Banquet in the Pine Forest. 1482-1483. Tempera on panel. Museo del Prado,
Madrid

12 The Wedding Banquet. 1482-1483. Tempera on panel. Private collection,

Florence

Decameronul (Il Decamerone) – provine din termenul grecesc „decamerone” care

înseamnă

„zece zile” – şi conţine cele o sută de povestiri spuse în acest interval de timp de
către zece

tineri (şapte femei şi trei bărbaţi) refugiaţi într-o vilă din apropierea Florenţei de
frica ciumei

care a decimat acest oraş în anul 1348.

Ziua întîia

Povestea a şasea

Un om de treabă mi-ţi atinge cu o vorbă de duh

scîrnava făţărnicie popească

[...] Trăia dar, dragele mele, în oraşul nostru – şi nu-i prea mult de-atunci – un
călugăr din
tagma sfîntului Francisc, iscoditor de strîmbe erezii şi care, deşi se străduia din
răsputeri să

pară sfînt şi iubitor cucernic al legilor creştine, ca toţi ceilalţi de altfel, nu se lăsa
mai prejos

nici în iscodirea pungilor, şi nici în iscodirea celor ce dovedeau ştirbire de credinţă.

Şi dintratîta zel, ajunse să dea o dată peste un om de treabă, mult mai avut la
pungă decît la minte

bietul, car, nu că i-ar fi lipsit credinţa, ci doar aşa prosteşte, fiind încăzit de vin şi
chef, se

apucă să spună în gura mare ca are un vin, de si Cristos ar bea din el cu poftă. Dar,
prin

iscoadele sale, auzind călugărul una ca asta, şi aflînd pe deasupra c-avea şi

moşioare întinse,

şi bănuţi grei în pungă, se năpusti „cum gladiis et fustibus” să-l vîre într-un proces
cu vîlvă

mare, socotind, vezi bine, nu să-l aducă pe calea cea dreaptă, ci să-şi umple de
galbeni

cuvioasele sale mîini, cum a şi făcut. [...]

Giovani Boccaccio, Decameronul

François Rabelais a fost în tinereţe călugăr dar a renunţat la aceasta pentru studiul
medicinei

pe care a practicat-o până la sfârşitul vieţii. Călătoriile efectuate în Italia, în calitate

de medic

al ambasadorului francez, l-au familiarizat cu viaţa culturală din această ţară, opera
sa

rămânând însă impregnată de spiritul francez.

Opera sa, Gargantua şi Pantagruel, inspirată din cărţi populare anonime,

povesteşte

întâmplările comice şi fantastice ale eroilor, doi uraşi cumsecade, tată şi fiu.

Cap. VIII – Scrisoarea pe care a primit-o Pantagruel la Paris de la tatăl său

Gargantua
[...] Am trăit acei ani tulburi, cînd simţeam din greu nenorocirea pe care o
aduseseră asupra

noastră goţii, nimicind duhul cel adevărat al limbii noastre. Dar acum, din mila
cerului,

risipitu-s-au negurile, scrisului i s–a dat cinstirea cuvenită, iar stările într-atîta s-au

13 schimbat, încît eu, care în anii bărbăţiei eram socotit, pe drept cuvînt, cel mai
mare învăţat al

veacului, astăzi anevoie aş fi primit în rîndul pruncilor din cel dintîi an de şcoală.

....................................................................................................................................
...................

Acum s-a făcut rînduială întru toate, ca şi în privinţa limbilor: greaca, fără de care
nici un

om cu obraz nu se poate socoti învăţat, apoi caldeiana, ebraica şi latina. Cuvintele

frumoase

şi potrivite, pe care le folosim astăzi, s-au desăvîrşit în anii vieţii mele, cu har de la

Dumnezeu, după cum bătaia tunurilor o născocire a diavolului este. Lumea e plină
de

cărturari şi de dascăli învăţaţi, te întîmpină pretutindeni dughenile cu cărţi de tot

felul, încît

sînt înclinat să cred că nici pe vremea lui Platon, Cicero sau Papinian învăţătura nu
era mai

la îndemînă oamenilor decît astăzi. [...]

François Rabelais, Gargantua şi Pantagruel

William Shakespeare – cel mai mare autor dramatic al tuturor timpurilor

– s-a născut la Stratford-on-Avon şi s-a afirmat destul de repede în mediile teatrale

londoneze,

ca actor, dramaturg şi coproprietar al teatrelor Blackfriars şi Globe. Piesele sale, în

număr de

37, sunt: drame istorice inspirate din cronicile Angliei (Richard al II-lea, Henric IV-
lea,
Henric al V-lea, Richard al III-lea) sau de antichitatea romană (Titus Andronicus,
Iulius

Caesar, Antoniu şi Cleopatra, Coriolan), tragedii (Romeo şi Julieta, Hamlet, Othello,

Regele

Lear, Macbeth), comedii (Comedia erorilor, Îmblânzirea scorpiei), unele dintre ele
feerice

(Visul unei nopţi de vară, Cum vă place, A douăsprezecea noapte), altele amare
(Neguţătorul

din Veneţia, Troilus şi Cresida, Timon din Atena) şi ca ultime creaţii, Poveste de
iarnă şi

Furtuna. Alături de piese stau cele 154 de sonete si câteva poeme .

Figura 5.12 Eugène Delacroix. Hamlet si Horatio in cimitir,1839.ulei pe panza.

Muzeul Luvru

14 Eugène Delacroix. Moartea Ofeliei. 1843. Littografie Muzeul Luvru, Paris

Figura 5.13 Regina Elisabeta

Sonetele shakespear-iene reprezintă o culme a poeziei engleze şi universale prin

adânca

vibraţie emoţională a sentimentelor care le animă (dragoste, prietenie, iertare,

revoltă

împotriva unei lumi nedrepte, conştiinţa propriului geniu) şi prin perfecţiune

versurilor.

LV

Nici marmuri, nici sculpturi de aur grele

Nu vor trăi cît mîndrele-mi poeme,

Iar tu vei străluci mai viu în ele

Decît într-un granit mîncat de vreme,

Războaiele vor zvîrli statui deoparte,

Statui şi ziduri dezrădăcinînd,

Dar nici pîrjol, nici sabia lui Marte

N-or şterge-n inimi chipul tău nicicînd.

Tu, biruind şi Moarte şi Uitare,

Vei dăinui, iar slava ta curată

Vor mai privi-o vremuri viitoare.

Şi-atunci cînd lumii ceasul o să-i bată,

Iar pînă-n ziua trîmbiţei cereşti

În versul meu şi-n ochi duioşi trăieşti.

Wiliam Shakespeare, Sonete

15 Miguel de Cervantes – cel mai mare scriitor spaniol – s-a născut

într-o familie de origine nobilă dar săracă, fapt ce i-a influenţat întreaga viaţă şi
operă. Creaţia

sa literară cuprinde tragedii (Numancia), comedii, romanul pastoral Galateea,

volumul Nuvele

exemplare, dar mai ales Don Quijote.

Figura 5.14 Interpretari ale temei Don Quijote

Roman capodoperă a literaturii universale, Iscusitul hidalgo Don Quijote de la

Mancha (El

ingenioso hidalgo Don Quijote de la Mancha), povesteşte întâmplările eroului,

hidalgo

Alonso Quijano, care influenţat de lectura romanelor cavalereşti, ia numele de Don

Quijote şi

porneşte în căutarea Dulcineii de Toboso, personificarea idealului său feminin.

Capitolul LXXIV

Despre felul cum a căzut Don Quijote la pat, despre testamentul pe care l-a făcut şi
despre

moartea lui
Deoarece lucrurile omeneşti nu dăinuie veşnic, ci coboară necurmat de la obîrşii
pînă ce

ajung la capătul lor cel din urmă – şi asta se întîmplă îndeosebi cu vieţile oamenilor
– şi

deoarece viaţa lui Don Quijote n-avea nici un înscris din partea cerului ca să-şi
oprească

16 curgerea, îi sosi şi lui sorocul şi veleatul tocmai cînd nici cu gîndul nu gîndea,
pentru că, fie

din aleanul pe care i-l pricinuia faptul de-a se vedea biruit, fie din lucrarea cerului,
căruia

aşa îi era voia, prinse nişte friguri ce-l ţinură şase zile la pat, în care timp veniră de
mai

multe ori să-l vadă prietenii: preotul, bacalaureatul şi bărbierul; iar Sancho Panza,
bunul lui

scutier, nici că i se mai urni de la căpătîi. Toţi aceştia, crezînd că-l ţinea în acea
stare numai

amărăciunea de-a se vedea biruit şi de-a nu-şi vedea împlinit gîndul îndreptat către

slobozirea şi dezlegarea Dulcineii, încercau în fel şi chip să-l înveselească,

spunîndu-i

bacalaureatul să prindă curaj şi să se scoale pentru a-şi începe îndeletnicirea

păstorească, că

el îi şi turnase o eglogă, care le lasă de căruţă pe toate cîte le alcătuise Sanazaro, şi

că şi

cumpărase cu banii lui doi cîini straşnici ca să le păzească turma, un anume

Barcino, iar

celălalt Butrón, pe care i-l vînduse un neguţător de oi din Quintanar. Dar cu toate
astea, pe

Don Quijote nu-l slăbea aleanul.

Miguel de Cervantes, Don Quijote

• CLASICISMUL

Apărut în Franţa şi dezvoltat în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, clasicismul este

curentul
literar-artistic caracterizat de respectul pentru antichitate şi ale cărui principii
generale estetice

au fost: raţionalismul, aşezarea în centrul creaţiei a fiinţei umane, tendinţa spre

ordine şi

rigoare, afirmarea sensului moral şi estetic al artei, sobrietatea (neamestecul

genurilor),

conformarea cu regulile clasice.

Pierre Corneille – dramaturg francez – a fost creatorul tragediei clasice

franceze (Cidul, Horaţiu, Oedip etc.), dar a scris şi discursuri în care şi-a expus
principiile

estetice dramatice: tragedia cere pentru subiectul ei o acţiune „măreaţă,

extraordinară,

serioasă” şi izvorul ei trebuie căutat în istorie sau legendă.

Cidul (Le Cid) este capodopera lui Corneille şi se inspiră din legenda Cidului.

Actul III

Scena IV

17 Chimène:

Rodrigue, ah, ai dreptate, cu toată vrăjmăşia

Nu pot blama pe-acela ce-şi face datoria,

Şi-n chinurile mele ce-asupră-ţi se răsfrîng

Eu nu te-acuz pe tine; pe mine mă deplîng;

Ştiu ce se cheamă cinste şi cum înflăcărează

Asemenea insultă o inimă vitează.

......................................................................

Rodrigue:

Nu pregeta atuncea să faci ce eşti datoare

Spre-a împlini o jertfă atît de-nălţătoare!

Mîndria ta îmi cere viaţa – vin΄şi-o ia!

Osînda-mi va fi dulce şi dulce moartea mea!

Corneille, Cidul

Moliere (Jean-Baptiste Poquelin) – dramaturg francez – şi-a dedicat întreaga

viaţă teatrului, fiind în acelaşi timp autor, actor, regizor şi conducător de companii
teatrale. A

abordat forme diferite ale comediei: farsa (Zăpăcitul, Sganarelle sau încoronatul
inchipuit,

Doctor fără voie, Vicleniile lui Scapin), comedia muzicală, tragicomedia, epuizând
gama

bogată a comicului. Opera sa cuprinde 30 de piese, de la Preţioasele ridicole până la

Bolnavul

închipuit, ultima sa piesă. Natura umană, cu toate formele sale de manifestare, este
tema

principală a comediilor lui Moliere care aduc în prim plan o varietate tipologică
deosebit de

bogată: nobili, burghezi, ţărani, medici, pseudosavanţi etc.

Avarul (L΄avare) – pornind de la Aulularia lui Plautus a cărei idee centrală este a
unui zgârcit

care îşi ascunde comoara, obsedat de pierderea ei – prin personajul său principal,
Harpagon,

realizează tipul avarului de pretutindeni şi de totdeauna, surprinzând şi aspecte

esenţiale ale

veacului în care Moliere a trăit.

Dacă ţineţi cu orice preţ, poftim – începe jupîn Jacques. Mai întîi toţi îşi bat joc de

dumneavoastră cum le vine la gură ...Unii spun că tipăriţi pe socoteala

dumneavoastră

calendare unde zilele de post sînt trecute în număr îndoit şi că vă siliţi oamenii să le
ţină, că
băgaţi în buzunar ce v-ar costa mîncarea de dulce. Alţii, că de cum se apropie
sărbătorile,

18 sau cînd vor să plece de la dumneavoastră, le căutaţi din senin nod în papură
servitorilor –

ba că sînt leneşi, ba că răspund obraznic – ca să nu le plătiţi simbria. Altul

povesteşte că aţi

dat în judecată pisica vecinului, fiindcă v-a mîncat ce-a mai rămas dintr-o friptură de
berbec.

Altul, că aţi fost prins într-o noapte furînd cu mîna dumneavoastră ovăzul cailor,
aşa că

vizitiul – cel dinaintea mea – v-a croit straşnic cu reteveiul, iar dumneavoastră nici
n-ati

crîcnit. [...] Sînteţi rîsul şi batjocura tuturor, nu vă spun decît zgîrcitul care-şi
mănîncă de

sub unghie, scîrbosul şi cămătarul.

Moliere, Avarul

• ILUMINISMUL

Dezvoltarea burgheziei şi a ştiinţei, apariţia materialismului mecanicist precum şi

crearea

premiselor şi izbucnirea Revoluţiei Franceze (1789) sunt pe scurt condiţiile istorice,

socialpolitice şi culturale care au determinat apariţia iluminismului – curent
ideologic şi cultural,

cu un caracter laic, antireligios şi anticlerical – caracterizat prin: promovarea

raţionalismului,

combaterea fanatismului şi dogmelor, concepţia „contractului social” şi a

„monarhului

luminat”, ideea emancipării poporului prin cultură şi raspândirea culturii în popor, o

literatură

preocupată de probleme sociale şi morale.

Voltaire (François-Marie Arouet) – gânditor şi creator francez deosebit

de fecund, spirit strălucit al vremii sale – s-a afirmat prin atitudinea sa polemică,
împotriva
feudalităţii şi obscurantismului, prin creaţiile sale în domenii diverse: epopee
(Henriada),

tragedie (Zaïre, Alzire, Mérope), istorie (Secolul lui Ludovic al XIV-lea), filozofie
(Scrisori

filozofice), povestiri (Zadig sau destinul, Micromegas, Naivul).

Candid sau optimismul (Candide ou l΄optimisme) este un roman filozofic în care

Voltaire

polemizează cu doctrina optimistă a lui Christian Wolff, discipolul lui Leibiniz, care
afirma că

„totul este bine în cea mai bună dintre lumile posibile”.

19 ™

Capitolul XVIII

Ce-au văzut în Eldorado

─ Am o sută şaptezeci şi doi de ani şi am auzit de la tata, scutier al regelui, despre

următoarele revoluţii care s-au întîmplat în Peru şi la care a fost şi el martor. Ţara în
care

sîntem este vechea patrie a incaşişor care au avut neprevederea să iasă din
ţinuturile lor şi să

supună o parte din lume, dar care au fost doborîţi de spanioli.

Regii din familia lor care au rămas în ţara de baştină au fost mai înţelepţi: au
poruncit, cu

consimţămîntul naţiunii, ca nici un locuitor să nu mai iasă niciodată din ţărişoara

noastră; în

acest chip am putut să ne păstrăm inocenţa şi fericirea. Spaniolii n-au ştiut

niciodată prea

bine ce-i cu ţara asta şi i-au zis Eldorado, şi un englez pe care îl chema Raleigh chiar
şi a

ajuns, acum vreo sută de ani, pînă pe aproape; dar cum sîntem înconjuraţi de stînci
şi de

prăpăstii greu de trecut, am scăpat pînă azi de lăcomia naţiunilor Europei care sînt,
nu ştiu
de ce, foarte ahtiate după pietrele şi după tina pămîntului nostru, în aşa hal încît ar
fi în stare

să ne ucidă pe toţi.

Voltaire, Candid sau optimismul

Jean-Jaques Rousseau – filozof şi prozator francez, născut la

Geneva – a fost unul din iluminiştii ale căror idei au influenţat Revoluţia de 1789
(Discurs

asupra originii şi cauzelor inegalităţii dintre oameni, Contractul social). Romanul

pedagogic

Emil susţine ideea unei educaţii naturale. Romanul epistolar Julie sau noua Eloiză,
precum şi

Visările unui hoinar singuratic fac din Rousseau un precursor al sentimentalismului

preromantic.

Confesiuni (Confessions) – publicate postum – prezintă viaţa sa, de la naştere până

în 1766,

tratând atât pe sine cât şi pe ceilalţi cu toată sinceritatea, fără nici un menajamnet.

Cartea întîi

20 Alcătuiesc o lucrare cum n-a mai fost alta la fel şi a cărei înfăptuire nu va avea
imitator.

Vreau să înfăţişez semenilor mei un om în tot adevărul firii lui şi omul acesta voi fi
eu.

....................................................................................................................................
...................

Simţeam, înainte de a gîndi: asta e soarta comună a oamenilor. Am încercat-o mai

mult ca

oricare altul. Nu ştiu ce-am făcut pînă la cinci sau şase ani; nu-mi dau seama cum
am învăţat

să citesc; nu-mi amintesc decît de primele lecturi şi de efectul pe care l-au avut
asupra mea: e
perioada cînd am căpătat fără întrerupere conştiinţa despre mine însumi. Mama
lăsase cîteva

romane. Ne apucam să le citim după cină, tata şi eu. La început, nu era vorba decît
să mă

deprindă cu lectura graţie unor cărţi plăcute; dar în curînd, interesul deveni atît de
mare,

încît citeam rînd pe rînd, fără încetare, şi ne petreceam nopţile cu această

îndeletnicire. Nu

ne puteam niciodată despărţi decît la sfîrşitul volumului. Uneori tata, auzind

dimineţa

rîndunelele, spunea ruşinat: „Haide la culcare; sunt mai copil decît tine.”

În puţină vreme, am căpătat, prin această metodă primejdioasă, nu numai o mare

uşurinţă de

a citi şi de a mă înţelege, dar şi o cunoaştere a pasiunilor, unică la vîrsta mea.

Jean-Jacques Rousseau, Confesiuni

Daniel Defoe – prozator şi publicist englez – a fost autor de scrieri

polemice (Imn pentru stîlpul infamiei), romane (Viaţa şi ciudatele aventuri ale lui
Robinson

Crusoe din York, marinar, scrise de el însuşi – cunoscut sub titlul prescurtat de
Robinson

Crusoe, Succesele şi nenorocirile celebrei Moll Flanders) şi memorialistică (Jurnal

din anul

ciumei)

Figura 5.15 Interpretari posibile ale temei Robinson Crusoe

21 Robinson Crusoe – roman inspirat dintr-un fapt real – aduce un elogiu omului
optimist,

întreprinzător, care ştie să pună stăpânire pe natură folosind-o în propriul său

interes şi să

supravieţuiască în condiţii dificile.

™
Capitolul opt

Calendarul lui Robinson. Robinson îşi amenajează locuinţa

Mă copleşea uneori o deznădejde şi o amărăciune de moarte. Pentru a-mi învinge

aceste stări

sufleteşti am luat condeiul şi-am început să-mi dovedesc că situaţia mea

nenorocită are şi

părţile ei bune.

Am împarţit pagina în două şi, scriind în stînga „rău” iar în dreapta „bine”, iată ce-
am

notat:

RĂU BINE

11

Am fost aruncat pe o insulă tristă şi pustie şi

n-am nici o speranţă de salvare.

Dar am rămas în viaţă, deşi aş fi putut să mă

înec, aşa cum s-a întîmplat cu toţi tovarăşii

mei de drum.

22

Sînt izolat de întreaga lume, un pustnic

alungat pentru totdeauna dintre oameni.

Nu m-am prăpădit de foame, nici n-am pierit

în această pustietate.

33

Am puţină îmbrăcăminte şi în curînd nu voi

avea cu ce să-mi acopăr goliciunea trupului.

Dar aici clima-i caldă şi te poţi lipsi de

haine.
44

Nu mă voi putea apăra dacă voi fi atacat de

oamnei răi sau de fiare sălbatice.

Dar pe insulă nu se află nici oameni, nici

fiare şi mă pot socoti fericit că n-am fost

aruncat pe coastele Africei, unde mişună cu

duiumul.

55

N-am cu cine schimba o vorbă. N-are cine

să-mi dea puţin curaj şi să mă mîngîie.

Dar am izbutit să-mi fac proviziide toate cele

necesare pentru existenţă şi să-mi asigur

hrana pînă la sfîrşitul zilelor.

Aceste raţionamente mi-au fost de un mare sprijin. Am înţeles că nu trebuie să-mi

pierd

curajul şi nici să mă las în voia desnădejdii. În momentele cele mai grele poţi şi
trebuie să

găseşti mîngîiere.

Daniel Defoe, Robinson Crusoe

22 Jonathan Swift – scriitor irlandez de limbă engleză – a fost unul dintre marii
satirici ai

tuturor timpurilor. Satira sa dezvoltată în pamflete ca Povestea unui poloboc, sau

Bătălia

cărţilor este neiertătoare, mergând adesea până la sarcasm.

Figura 5.16 Prima editie a “Calatoriilor”

Călătoriile lui Lemuel Gulliver în mai multe ţări ale lumii (Travels into several
remote
nations of the world bz Lemuel Gulliver) – roman de aventuri – este de fapt, o satiră
deghizată

sub aparenţe fantastice şi exotice la adresa societăţii contemporane lui.

În legătură cu ce te-am auzit afirmînd, cum că pe lume ar mai fi şi alte împărăţii şi

state

locuite de fiinţe omeneşti tot atît de mari ca dumneata, filozofii noştri se îndoiesc
foarte şi

presupun mai curînd că ai picat din lună sau dintr-o steaş pentru că e sigur că o
sută de

23 muritori de mărimea dumitale ar nimici în scurtă vreme toate fructele şi vitele de

pe moşiile

Maiestăţii sale; şi-apoi de şase mii de luni cronicile noastre nu pomenesc alte
ţinuturi în

afară de cele două mari împărăţii, Lilliput şi Blefuscu. Care două mari împărăţii sînt
de

treizeci şi şase de luni încăierate – după cum voiam să-ţi spun – într-un război
înverşunat.

Jonathan Swift, Călătoriile lui Gulliver

Johann Wolfgang Goethe – cel mai mare scriitor german şi unul

dintre spiritele strălucite ale umanităţii – a fost o personalitate multilaterală,

preocupată de

literatură, artă şi ştiinţă, excelând în toate domeniile pe care le-a abordat. Cea mai
importantă

rămâne însă opera sa literară, care cuprinde lirică (Ucenicul vrăjitor sau Craiul
ielelor, Elegii

romane sau Divanul occidental – oriental), romane (Suferinţele tânărului Werthe,

Anii de

ucenicie ai lui Wilhelm Meister, Anii de călătorie ai lui Wilhelm Meister), drame
(Egmont) şi

tragedii (Ifigenia în Taurida).

Figura 5.17 Atmosfera “Faust”

Faust – capodopera lui Goethe – este o creaţie a cărei elaborare a durat aproape 30
de ani

(prima parte a apărut în 1808, iar cea de-a doua, postum, în 1833), complexă, greu
de încadrat

într-o specie literară anumită; autorul său a subintitulat-o tragedie dar poate fi
considerată cu

aceeaşi îndreptăţire, poem dramatic sau dramă filozofică.

24 Motivul omului care şi-a vândut sufletul diavolului apare într-o legendă
medievală şi sub

forma doctorului Faust în cărţi populare ale Renaşterii, Goethe utilizând aceste
izvoare de

inspiraţie într-un mod original şi subordonate unei teme fundamentale: sensul

existenţei

umane.

Partea întîi

Noapte

O încăpere înaltă, boltită, cu înfăţişare gotică, Faust, neliniştit, stă pe scaun la masa
de scris.

Faust

Am studiat cu rîvnă, ah, filozofia

Din scoarţă-n scoarţă, dreptul, medicina,

Şi din păcate chiar teologia,

Arzînd de zel.

Şi iată-mă acum un biet nebun,

Cuminte ca şi mai-nainte.

În faţa semenilor sînt magistru sau chiar doctor.

De-atîţia ani înţelepciunea o încerc,

Îmi port de nas discipolii

De-a curmezişul sau în cerc.

Şi văd că nu putem să ştim nimic.

Amărăciunea-mi arde inima în piept.

Goethe, Faust

• ROMANTISMUL

Apărută în Europa, ca o reacţie faţă de clasicismul rigid şi dezvoltată în primele

decenii ale

secolului al XIX-lea în întreaga lume, romantismul este mişcarea artistică şi literară

caracterizată de următoarele principii estetice generale: cultivarea sensibilităţii şi

fanteziei

creatoare, expansiunea eului individual, reabilitarea personalităţii umane în

complexitatea sa,

evaziunea în trecut, istorie, tradiţie, vis, contemplarea naturii (culoarea locală),

interesul

pentru folclor, libertatea totală în creaţie, lărgirea şi îmbogăţirea limbii literare.

Personajele

provin din toate mediile sociale iar eroii sunt persoane de excepţie acţionând în
condiţii

excepţionale.

25 Victor Hugo – simbolul poetului militant pentru ideea de libertate al

poporului francez – a fost teoreticianul şi principalul reprezentant al şcolii

romantice, prin

Prefaţa la drama Cromwell. Poet, dramaturg, romancier a abordat şi revoluţionat

genurile

literare fundamentale, cuprinzând în creaţiile sale variate ipostaze ale existenţei

umane.

Volumele de poeme care l-au consacrat „cronicarul liric” al vremii sale sunt:
Orientalele,

Frunzele de toamnă, Cântecele crepusculului, Vocile interioare, Contemplaţii şi

Legenda
secolelor. Dramaturgia, prin Hernani – teatru în versuri – marchează victoria
romanticilor

asupra clasicilor, cunoscute fiind şi: Ruy Blas, Regele petrece, Burgravii – în
versuri – şi

Lucreţia Borgia – în proză. Romanele – ample, panoramice, interferând fantezia,

lirismul cu

detaliul istoric autentic – cele care s-au impus în întreaga lume prin valoarea lor
artistică sunt:

Notre Dame de Paris şi Mizerabilii.

Figura 5.18 Jean Valjean

Mizerabilii (Les misérables) – roman de structură epopeică, construit pe planuri

multiple, cu

tablouri variate – constituie o amplă viziune asupra epocii, ale cărei dimensiuni le
dau lupta

de la Waterloo şi cele de pe baricadele Parisului din 1830. El apare ca o epopee a

Parisului şi

a poporului francez în prima jumătate a secolului al XIX-lea.

CARTEA A PAISPREZECEA, DRAPELUL, PRIMUL ACT

26 [...] Se duse drept la Enjolras şi, în vreme ce răzvrătiţii, cu o tainică teamă, se

dădeau la o

parte din faţa lui, îi smulse drapelul din mînă, Enjolras, încremenit, dăduse un pas
înapoi.

Apoi, fără ca cineva să îndrăznească a-l opri sau a-l ajuta, bătrînul de optzeci de ani,
cu

capul tremurînd, cu mersul sigur, începu să urce încet scara de pietre ridicată în
baricadă.

Era ceva aşa de întunecat şi de înălţător, încît toţi cei din jurul lui strigară:
„Descoperiţivă!” Cu fiecare treaptă pe care o urca era mai înspăimîntător: părul lui
alb, faţa zbîrcită,

fruntea largă, pleşuvă şi plină de creţuri, ochii adînciţi în orbite, gura deschisă,
parcă de
uimire, braţele lui slabe ridicînd drapelul roşu se iveau din umbră, mărite de lumina

însîngerată a torţei: părea spectrul marii revoluţii de la ΄93 ieşind din pămînt, cu
steagul

Teroarei în mînă.

Iar cînd ajunse sus, pe ulrima treaptă, cînd această cumplită fantomă se înălţă,
clătinîndu-se,

pe maldărul de dărîmături, în faţa celor o mie două sute de puşti din umbră, în faţa
îsăşi a

morţii, ca şi cînd el ar fi fost mai tare decît ea, întreaga baricadă luă, în întuneric, o

înfăţişare supranaturală şi măreaţă.

Victor Hugo, Mizerabilii

George Gordon Byron – poetul cel mai reprezentativ al romantismului

englez – a fost simpatizantul mişcărilor de eliberare naţională din Italia şi Grecia.

Detaşat de

clasa sa socială, lordul Byron, a aderat la idealurile revoluţionare ale popoarelor

care luptau

pentru eliberare şi a murit la Missolonghi, alături de grecii care-şi apărau libertatea.

A scris

poeme romantice de mari dimensiuni: Peregrinările lui Childe Harold, Ghiaurul,

Corsarul,

Don Juan, şi poemele dramatice Manfred şi Cain.

27 Figura 5.19 Eugène Delacroix. Naufragiul lui Don Juan. 1840 Ulei pe panza
Muzeul Luvru, Paris

Cain abordează mitul biblic căruia poetul îi dă o interpretare nouă, prin accentele
umanistrevoluţionare: Adam şi Eva, izgoniţi din Rai, continuă să-l preamărească pe
Dumnezeu; Cain,

fiul lor, nu înţelege atitudinea părinţilor şi a fratelui său, Abel.

Lucifer
Un muritor!

Cain

O, spirit! cine eşti?

Lucifer

Mai mare peste duhuri.

Cain

De-i aşa

De ce cobori lîngă pămînt?

Lucifer

Ţărînii

Îi ştiu durerea.

Cain

28 Gîndul mi-l cunoşti?

Lucifer

Da, ţi-l cunosc. Se zbate nemurirea

Într-nsul.

Cain

Nemurirea? O, nu cred.

Noi n-am aflat-o. Pomul vieţii-a fost

Pierdut pe totdeauna din greşeala

Tatălui meu, iar pomul cunostinţei,

Din graba mamei mele, prea din timp

S-a scuturat şi fructul lui e moartea.

Lord Byron, Cain

Heinrich Heine – poet şi prozator, reprezentant al liricii romantice

germane – a creat o operă caracterizată de fantezie şi reflexivitate, uneori cu

elemente de
ironie, umor şi sarcasm. A abordat o tematică variată: iubirea, motive istorico-
baladeşti,

mituri, poezie socială. Operele care îl situează în lirica romantică universală sunt:
Cartea

cântecelor şi Icoane de călătorie.

Germania.Un basm de iarnă (Deutschland. Ein Wintermärchen) este o operă

satirică în care

este criticată reacţiunea ce se înrădăcina în Germania şi exprimată încrederea într-

un viitor

luminos.

Era-ntr-un noiembrie trist – şi în jur

Frunzişul da să moară;

Mai sură, mai tulbure ziua era

Cînd eu mă-ndreptam spre ţară.

La graniţă, parcă simţit-am în piept

Că inima-mi bate mai tare,

Ba chiar şi o lacrimă, de nu mă-nşel,

Din ochii mei da să coboare.

29 Şi cînd auzit-am nemţescul grai,

Mă prinse o stare ciudată,

Căci inima îmi sîngera

Cumplit şi plăcut totodată.

Heinrich Heine, Germania. Un basm de iarnă

Aleksandr Sergheevici Puşkin – poet, dramaturg şi prozator rus – a

fost un deschizător de drumuri în literatura rusă, reînnoind-o în toate genurile. A

fost creatorul

liricii moderne ruse, al poeziei de meditaţie filozofică, iniţiatorul romanului istoric

(Fata
căpitanului), al nuvelei sociale (Dama de pică); a pus bazele dramei istorice prin
Boris

Godunov şi a realizat, prin romanul în versuri Evgheni Oneghin, o frescă a societaţii

ruse din

vremea sa.

Evgheni Oneghin cuprinde numeroase elemente autobiografice, de ficţiune şi

aspecte din viaţa

şi istoria poporului rus iar prin eroul său principal, blazat, dezgustat de oameni şi
retras la

ţară, aduce un elogiu vieţii rustice.

Am fost născut pentru o viaţă

Tăcută, paşnică, de ţară!

Aici răsună mai semeaţă,

Mai vie, lira-mi solitară ...

Aici, după plăcuta muncă,

Mă plimb pe-un lac pustiu, pe luncă.

Şi „far niente”-i a mea lege –

Din zori de ziuă, se-nţelege,

Mă scald în dulcea libertate:

Citesc puţin, dorm cît îmi place,

Iar gloria mă lasă-n pace;

Nu tot aşa-n vremi depărtate,

Visînd la umbră de molifţi,

Trăit-am anii fericiţi?!

Aleksandr Puşkin, Evgheni Oneghin

30 Edgar Alan Poe – poet, prozator şi critic literar american – a deschis

prin opera sa calea simbolismului şi suprarealismului.

A scris lirică romantică cu accente elegiace şi viziuni halucinante, de o desăvârşită
rigoare

formală: Tamerlan şi alte poeme, Corbul şi alte poeme, Ulalume, Anabell Lee,
Clopotele etc.

Proza sa fantastică, aşa-numitele „povestiri extraordinare” au fost reunite în

volumul Povestiri

ale grotescului şi arabescului.

Odată, într-un îndepărtat miez de noapte, pe cînd

ascultam truditele şoapte

Ale unortomuri vechi şi uitate, ce-mi spuneau că

totul e trecător,

Pe cînd picoteam aproape dormind, deodată mă

îndreptai auzind

O foarte înceată bătaie lovind în uşa camerei mele

uşor,

„E vreun călător”, zisei bombănind, „poate că el

se trezi ciocănind în uşa camerei mele uşor.

E numai atît, un călător.”

............................................................................................................................

„Profetule!” strigai, crainic posac, totuşi profet,

de eşti pasăre sau drac,

Pe cerul ce peste-amîndoi se-ncovoaie, pe Domnul

pe care-l iubim amîndoi, te implor,

Spune-mi dacă, în Edenul depărtat, sufletul meu de

tristeţi încărcat

Va mai îmbrăţişa pe sfînta fată pe care îngerii

o numesc Leonore,

Va mai îmbrăţişa zglobia fată pe care îngerii

o numesc Leonore?

Răspunde Corbul: „Nevermore”.

Edgar Alan Poe, Corbul

• REALISMUL

31 Curent literar reunind scriitori cu principii de creaţie comune, a apărut în secolul

al XIX-lea în

conditii istorice şi social-economice specifice: revoluţia burgheză (de la începutul

secolului al

XIX-lea), consolidarea burgheziei care cucereşte puterea economică şi politică,

dezvoltarea

proletariatului, apariţia materialismului dialectic (Karl Marx şi Friederich Engels) şi

dezvoltarea ştiinţelor naturii (Charles Darwin).

Trăsăturile definitorii ale acestui curent, contemporan – în prima jumătate a

secolului al XIXlea – cu perioada de înflorire a romantismului, continuând şi în
prezent, sunt: reprezentarea

veridică a realităţii, obiectivitatea scriitorului, existenţa unor personaje tipice în

împrejurări

tipice, preocuparea pentru social şi atitudinea critică faţă de societate, lipsa de

idealizare, stilul

sobru şi impersonal.

Honoré de Balzac s-a născut la Tours într-o familie burgheză şi a

renunţat la cariera juridică pe care o începuse în urma studiilor de drept, pentru a

se consacra

literaturii. Biografia sa se confundă cu opera, un număr de aproximativ 2000 de

personaje

animându-i romanele grupate în ciclul Comedia umană, care conţine trei părţi:
Studii de

moravuri, Studii filozofice şi Studii analitice. Cea mai importantă dintre aceste părţi
este
Studii de moravuri, Balzac dorindu-se istoricul moravurilor, pictorul societăţii
contemporane

lui.

Figura 5.20 Episod semnificativ “Balzac in parc”

32 Moş Goriot (Le père Goriot) reprezintă cheia de boltă a ciclului Comedia umană,
deoarece o

dată cu scrierea lui, Balzac a avut ideea circulaţiei personajelor prin romanele
ciclului.

Două lacrimi se rostogoliră din ochii bătrînului, oprindu-se pe pleoapele roşietice,

fără a

luneca mai jos.

─ Ah, dacă aş fi bogat, dacă mi-aş fi păstrat averea, dacă nu le-aş fi dat-o lor,
amîndouă ar fi

aici şi mi-ar linge obrajii cu sărutările lor! Aş fi locuit într-un palat, aş fi avut odăi
frumoase,

servitori, foc în sobă, iar ele ar fi plîns în hohote cu bărbaţii şi copiii lor! Aş fi avut
toate

bucuriile astea. Dar nu mai am nimic. Banul îţi dă tot. Îţi dă chiar şi pe propriile tale
fete.

Oh, banii mei unde sînt acuma? Dacă aş avea comori de lăsat, m-ar obloji, m-ar
îngriji; le-aş

auzi, le-aş vedea. Ah, copilul meu drag, singurul meu copil, acum îmi iubesc şi mai
mult

părăsirea şi mizeria în care mă aflu! Cînd un nenorocit e iubit, el ştie cel puţin că e
iubit cu

adevărat. Nu, aş vrea să fiu bogat, pentru că atunci le-aş putea vedea. Dar, zău,
cine poate

şti? Amîndouă au inimi de piatră. Le-am iubit prea mult ca să mă mai poată iubi şi
ele pe

mine. Un tată trebuie să fie totdeauna bogat, trebuie să-şi ţină copiii în frîu, ca pe
nişte cai
nărăvaşi. Iar eu am stat în genunchi la picioarele lor.

Honoré de Balzac, Moş Goriot

Charles Dickens, prin bogata sa operă, a creat o imagine vie a societăţii engleze din
prima

jumătate a secolului al XIX-lea. Printre temele romanelor sale se numără soarta

grea a copiilor

– Aventurile lui Oliver Twist, David Copperfield – goana dezumanizantă după profit –

Timpuri grele, Martin Chuzzlewit, Dombey şi fiul – formarea personalităţii unor

tineri –

Nicholas Nickelby, Marile speranţe. Prin descrieri realiste de mare forţă artistică,
cititorul este

familiarizat cu cele mai diferite medii ale societăţii engleze: cocioabe mizere şi
palate

opulente, ateliere şi prăvălii, şcoli şi hanuri, case de ţară, chiar şi închisoarea

datornicilor.

Viaţa lui David Copperfield (The Personal History of David Copperfield) este un
roman de

inspiraţie în mare parte autobiografică, scris la persoana întîi, care urmăreşte

destinul unui

băieţel din momentul în care a rămas orfan de mamă, până la maturitate.

33 Figura 5.21 Atmosfera tipica dichensiana si portretul lui Charles Dickens

Capitolul XIII

Urmările hotărîrii mele

[...] Sînt David Copperfield din Blunderstone, comitatul Suffolk, unde ai venit în
noaptea cînd

m-am născut şi ai făcut cunoştinţă cu scumpa mea mamă. De cînd s-a prăpădit,
sînt foarte

nenorocit. Am suferit înjosiri, n-am fost dat la învăţătură, m-au lăsat în voia soartei
şi m-au
silit să fac o muncă cu totul nepotrivită. De aceea am fugit şi am venit la matale.
Am fost

jefuit de cum am pornit şi m-am văzut nevoit să fac tot drumul pe jos, şi din clipa
plecării nam dormit nici o singură noapte în pat.

Brusc, nu m-am mai putut stăpîni; şi făcînd un gest cu mîna, spre a-i arăta în ce hal

ajunsesem şi spre a învedera tot ce îndurasem, am izbucnit în hohote de plîns,

acumulate de o

săptămînă întreagă.

Aşezată pe pietrişul aleii, mătuşa, pe chipul căreia nu se putea vedea nici un alt
sentiment

decît uimirea, s-a holbat la mine fără nici o întrerupere pînă în clipa cînd am început
să

plîng; atunci s-a sculat în mare grabă, m-a luat de guler şi m-a dus în casă. Prima ei
grijă a

fost să descuie dulapul înalt din perete şi să scoată cîteva sticle şi să-mi toarne pe
gît cîte

puţin din fiecare.

Charles Dickens, Viaţa lui David Copperfield

Fiodor Mihailovici Dostoievski – scriitor care a influenţat puternic

o parte însemnată din literatura secolului al XX-lea prin profunzimea analizei

psihologice şi

prin zguduitoarea problematică morală a operelor sale – prezintă figuri de oameni

necăjiţi

(Oameni sărmani, Umiliţi şi obidiţi) sau de indivizi ajunşi pe ultima treaptă a

degradării, cum

sunt ocnaşii (Amintiri din casa morţilor), cu o mare compasiune şi o adâncă

înţelegere,

evidenţiind scânteia de omenie existentă în sufletele cele mai pervertite. Caractere

complexe

şi contradictorii, personajele sale sunt capabile de crime dar şi de gesturi

generoase. Printre
capodoperele rămase în memoria umanităţii sunt: Crimă şi pedeapsă, Idiotul,
Demonii, Fraţii

Karamazov.

34 Crimă şi pedeapsă (Prestuplenie i nakazanie) – primul mare roman al lui

Dostoievski –

prezintă profunda dramă interioară a lui Rodion Raskolnikov care ucide din cauza
sărăciei,

marturiseşte crima datorită mustrărilor de conştinţă şi se purifică prin dragoste.

Partea întîi

IV

Scrisoarea mamei lui îl istovise. Dar cu privire la punctul principal, capital cum s-ar
spune,

nu şovăise nici o clipă. Chiar în timpul cît citise scrisoarea, luase hotărîrea şi
hotărîrea era

decisivă: „Cît voi fi eu în viaţă, căsătoria asta nu va avea loc. La dracu cu domnul
Lujin!”

„Situaţia e clară, mormăi el rînjind răutăcios şi sărbătorind dinainte izbînda hotărîrii

lui. Nu

măicuţo, nu Dunia, nu mă puteţi înşela! ... Se mai şi scuză că nu mi-au cerut sfatul,
că au luat

hotărîrea fără mine! Fireşte! Credeţi că acum nu se mai poate desface? O să vedem
noi dacă

se poate sau nu! Auzi dumneata, ce argument invocă – Piotr Petrovici este atît de
ocupat, atît

de ocupat, că nu se poate însura altfel decît din goana cailor, ca să nu zic din goana
trenului.

Nu, Dunicika, ştiu şi-mi dau seama ce sînt acele multe lucruri pe care ai să mi le
spui; ştiu şi

la ce te-ai gîndit o noapte întreagă, umblînd prin odaie, şi pentru ce te-ai rugat în
faţa
icoanei Maicii Domnului din Kazan, care se află în iatacul măicuţei. E greu să urci
Golgota.

Hm ...”

F. Dostoievski, Crimă şi pedeapsă

Henrik Ibsen – dramaturg norvegian – este fondatorul teatrului

modern, un deschizător de drumuri în dramaturgia universală. Poemele dramatice,

Brand şi

Peer Gynt reţin prin densitatea gândirii, intensitatea dramatică şi aspiraţiile eroului
spre un

ideal moral superior, prin integritatea caracterului şi voinţei sale iar piesele Stâlpii
societăţii,

O casă de păpuşi, Strigoii, Un duşman al poporului reprezintă realizări importante

pe linia

teatrului realist şi îl impun pe Ibsen ca pe unul dintre cei mai valoroşi autori
dramatici în plan

universal.

35 Raţa sălbatică, Femeia mării, Hedda Gabler, Rosmersholm, Constructorul Solness

sunt

drame ibseniene care relevă prin simboluri, profunde semnificaţii umane.

O casă de păpuşi (Et lukkehjem) – cunoscută şi sub numele de Nora – îşi dezvoltă
acţiunea în

jurul personajului central, Nora şi abordează tema emancipării femeii.

ACTUL III

Helmer: N-ai fost, n-ai fost fericită?

Nora: Nu, am fost veselă ... atît. Şi tu erai foarte drăguţ. Dar căminul nostru n-a fost
altceva

decît o casă cu păpuşi. Ţi-am fost soţia păpuşă, aşa cum acasă, la tata, eram copilul
păpuşă.

Şi copiii mi-au fost la rîndul lor păpuşi. Cînd apucai să te joci cu mine, petreceam
cum
petreceau copiii cînd îi luam eu şi mă jucam cu ei. Aşa a fost căsnicia noastră,
Torvald.

Helmer: În vorbele tale e un grăunte de adevăr ... oricît ar fi de exagerate ca

proporţii şi

sens. Dar începînd de acum va fi altfel. Au trecut zilele de joacă; e vremea să

începem

educaţia.

Nora: Educaţia cui? A mea sau a copiilor?

Helmer: Atît a ta cît şi a copiilor, dragă Nora.

Nora: Ah, Torvald, tu nu eşti omul care să mă educe făcînd din mine femeia pe care
ţi-o

doreşti tu.

Helmer: Şi asta mi-o spui aşa de-a dreptul?

Nora: Şi eu ... sînt eu oare în stare să-mi educ copiii?

Helmer: Nora!

Nora: N-ai spus chiar tu, mai înainte ... că nu ţi-e îngăduit să-mi încredinţezi o
asemenea

menire?

Helmer: Într-un moment de surescitare! Cum poţi să ţii seama de asta?

Nora: Totuşi, ai avut dreptate. Nu sînt aptă pentru asemenea menire. Am o altă
dorinţă pe

care trebuie mai înainte s-o îndeplinesc. Trebuie să-mi fac mai întîi propria mea
educaţie. Şi

tu nu eşti omul în stare să mă ajute la aşa ceva. Eu singură trebuie să mi-o fac. Iată
de ce te

părăsesc chiar acum.

Henrik Ibsen, O casă de păpuşi

• LITERATURA SECOLULUI AL XX-LEA

Complexitatea vieţii sociale şi spirituale din secolul pe care tocmai l-am încheiat,
precum şi
evoluţia tehnicilor scriitoriceşti au influenţat profund literatura acestei epoci.

36 Poezia modernă îşi are rădăcinile în romantism, care a reprezentat o eliberare

de orice

constrângeri a inspiraţiei poetice şi în simbolism, care a marcat o interiorizare a

lirismului şi

un refuz al retorismului şi anecdoticului.

Proza tinde să devină un instrument tot mai perfecţionat de expresie literară atât a
realităţilor

istorice, sociale, individuale, cât şi a domeniilor invizibilului (viaţa psihică în

literatura de

analiză sau lumile încă neexplorate din literatura ştiinţifico-fantastică).

Dramaturgia, cu o mare diversitate de teme şi forme, face dificil de găsit un criteriu

de

clasificare, de ordonare a operelor sau personalităţilor creatoare. Totuşi, se pot

distinge, sub

raport tematic, trei direcţii principale: socială, psihologică şi a sensului existenţei iar
sub

raportul formei, cele mai importante curente şi orientări: expresionismul,

existenţialismul,

avangarda, drama poetică şi teatrul absurdului.

Ultimul secol a marcat şi o deosebită dezvoltare a criticii literare, care pe măsura

apariţei şi

dezvoltării altor domenii, cum ar fi: critica filologică, lingvistica, sociologia,

psihologia,

matematica şi-a diversificat modalităţile de abordare a fenomenului literar.

Federico Garcia Lorca, cel mai de seamă reprezentant al liricii

spaniole moderne, reprezintă şi o personalitate de primă mărime a poeziei

europene a

secolului al XX-lea, care s-a impus atât prin creaţia sa poetică şi dramatică închinată
omului şi
complexităţii sale existenţiale, creaţie originală, desprinsă de orice teorii şi norme
estetice

rigide, cât şi prin eseurile sale, consacrate unor probleme ale poeticii moderne. A
fost asasinat

de franchişti în timpul războiului civil din Spania.

Romanţă somnambulă (Romance sonámbulo) – inclusă în volumul Romancero

ţigan

(Romancero gitano) – îşi are izvorul în mitologia lumii andaluze proiectată într-un
plan

misterios şi magic şi are ca motive fundamentale iubirea şi moartea, ca şi întreaga

poezie a lui

Federico Garcia Lorca.

Verde, cît de drag mi-eşti verde.

Verde vînt. Şi ramuri verzi.

Barca peste valul mării

37 şi calul în munte, sus.

Ea cu umbra-n cingătoare

în balconul său visează,

părul verde, verde faţa,

cu ochi de argint, ca ghiaţa.

Verde, cît de drag mi-eşti verde-

Pe sub luna mea ţigancă

lucrurile stau privind-o

şi ea nu le vede.

Federico Garcia Lorca, Romanţă somnambulă

Paul Valery – poet francez – a lăsat o operă de mare adâncime şi originalitate

a gândirii, impresionantă şi prin varietatea şi întinderea ei. Scrierile sale cuprind,

alături de
lucrări beletristice (poezii, pagini de proză, opere dramatice), eseuri literare sau
filozofice,

comentarii asupra artelor plastice, arhitecturii, muzicii şi dansului, prelegeri de

poetică,

memorii, scrisori şi însemnările zilnice din vestitele sale Caiete. Cimitirul marin şi
Tânăra

Ursitoare constituie opere capitale ale poetului, creaţii de referinţă pentru toţi
exegeţii liricii

lui Paul Valery, cum au rămas şi Introducere în metoda lui Leonardo da Vinci sau O
seară

cu domnul Teste.

Fig 5.22 Copera si schita de Paul Valery

38 Cimitirul marin (Le Cimetière marin) este un „monolog al eului” general,

abstract. Într-o

mişcare dramatică, eul abstract pendulează între existenţă şi nonexistenţă, între

viaţa cu

infinitele-i frumuseţi şi tărâmurile imaginate ale nefiinţei.

„Nu năzui, o, suflete, către

viaţa nemuritoare, ci culege tot

ce stă-n putinţa pămînteştii

tale alcătuiri”.

Pindar – Pythice III

Acest prea calm Acoperiş, pe care

Trec porumbei, sub pini şi morţi tresare;

Aci-n amiaza dreaptă, mari scîntei

Fac marea, marea pururea pornită.

O, după-atîtea gînduri – ce ispită.

Să-ţi pierzi privirea-n linişti largi de zei!

Ce pur efort de vagi sclipiri consumă

Orice minuscul diamant de spumă,

Ce pace – pare că se naşte-aci!

Cînd peste-abis un soare se aşterne,

Odrasle pure din lucrări eterne,

Scînteie timpul, Visu-nseamnă-a şti.

Paul Valery, Cimitirul marin

Rainer Maria Rilke – poet austriac, născut la Praga – a aşezat la

temelia actului creativ adâncimea şi complexitatea gândirii. Existenţa sa se

confundă cu

creaţia privită ca mijloc de cunoaştere a lumii şi nebănuitelor ei frumuseţi. Elegii

duineze şi

Sonetele către Orfeu alcătuiesc operele capitale a lui Rainer Maria Rilke.

Amintire (Erinnerung) – inclusă în volumul Cartea imaginilor – evocă procesul

psihic

complex care presupune apropierea şi depărtarea de lucrul contemplat, apoi

redescoperit, adus

într-o lumină difuză a coştiiţei care nu mai păstrează liniile lui reale, apăsate ci
numai ceea ce

formează esenţa lui intuită.

39 ™

Şi iarăşi aştepţi, aştepţi ce pare menit

viaţa să ţi-o mărească la nesfîrşit.

Aştepţi ce de altă tărie ţine,

ce-i unic, puternic din cale-afară,

trezirea pietrelor,

adîncimi întoarse spre tine.

Rainer Maria Rilke, Amintire

Thomas Stearns Eliot (T. S. Eliot ) – american de origine – s-a stabilit în

Anglia, unde a şi publicat operele considerate capitale pentru creaţia sa: Tărâmul
pustiu şi

Patru cvartete. Majoritatea poemelor anterioare Tărâmului pustiu reflectă de pe

poziţii critice

realităţi ale lumii occidentale contemporane autorului, fiind dominate de tonul

ironic, de

multe ori sarcastic. Unele din aceste creaţii (Portretul unei doamne, Cântecul de
dragoste al

lui J. Alfred Prufrock, Preludii) anunţă prin conţinutul şi forma lor problematica şi
tehnica

artistică din Tărâmul pustiu.

Figura 5.23 Taramul pustiu

Tărâmul pustiu (The waste land) face în permanenţă apel la tradiţie, la o serie de
valori ale

lumii occidentale, proiectând adesea contemporaneitatea poetului în lumina

acestora.

40 III. Predica focului (The Fire Sermon)

Cortul rîului s-a spart; ultimele degete ale

frunzei

Se agaţă şi se îngroapă în malul umed. Vîntul

Străbate pămîntul negru, neauzit.

Nimfele s-au spulberat

Tamisă dulce, goneşte domol, pînă-mi închei

acest cînt.

Rîul nu duce nici o sticlă goală, nici o hîrtie

de sandwich,
Batiste de mătase, cutii de carton, mucuri

de ţigări

Sau alte mărturii ale nopţilor de vară. Nimfele

s-au spulberat.

Iar prietenii lor, erezii pierde-vară ai

directorilor din City,

Plecaţi, n-au nici o adresă.

Lîngă apele Lemanului şezui şi plînsei ...

T. S. Eliot, Tărâmul pustiu

John Galsworthy – prozator şi dramaturg englez – continuă în secolul al

XX-lea tradiţia veacului anterior. Vastul său ciclu de romane Forsyte Saga şi O
comedie

modernă îmbină observaţia socială cu cea psihologică într-o manieră realistă,

nuanţată de

accente lirice. Printre creaţiile lui Galsworthy se mai numără romanele Insula
fariseilor,

Conacul, Frăţie, Sfârşit de capitol şi dramele Lupta şi Dreptate.

Forsyte Saga – al cărei personaj central este unul colectiv, familia Forsyte
(caracteristică

pentru marea burghezie engleză de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul

secolului al

XX-lea) – este formată din romanele Proprietarul, Încătuşaţi de lege, De închiriat şi

cele

două nuvele care fac legătura între romane Vara târzie a unui Forsyte şi
Deşteptarea.

41 ™

Partea a II-a

Capitolul X

Diagnosticul unui Forsyte

− Un Forsyte, răspunse tînărul Jolyon, nu este un animal rar. Sînt sute printre
membrii

acestui club. Cu sutele sînt şi afară, pe străzi: îi întîlneşti oriunde te-ai duce!

− Dă-mi voie să te întreb: după ce ăi recunoşti? spuse Bosinney.

− După simţul lor de proprietate. Un Forsyte priveşte lucrurile prin prisma spiritului
practic

– s-ar putea spune cu bun-simţ – iar un punct de vedere practic se întemeiază pe

instinctul de

proprietate. Un Forsyte, după cum vei vedea, nu se dă de gol niciodată.

− Glumesti?

− Nu prea. Fiind eu însumi un Forsyte, n-am dreptul să vorbesc.

John Galsworthy, Forsyte saga – Proprietarul

Marcel Proust – unul dintre ctitorii romanului modern – după studii de

drept şi filozofie, şi-a împărţit tinereţea între scris (Plăcerile şi zilele) şi viaţa
mondenă.

Capodopera sa, În căutarea timpului pierdut, a fost scrisă în ultimii cincisprezece ani
de viaţă,

când autorul se lupta cu o boală chinuitoare şi este formată din: Swann, La umbra
fetelor în

floare, Guermantes, Sodoma şi Gomora, Captiva, Fugara şi Timpul regăsit,

ultimele trei

apărute postum.

În căutarea timpului pierdut (À la recherche du temps perdu) – roman de profundă

analiză

psihologică, scris la persoana întâi – are în centrul atenţiei problema timpului, văzut
ca durată

şi posibilitatea de a face să retrăiască, prin intermediul memoriei involuntare, un

moment

trecut în toată bogăţia lui de senzaţii.

™
Şi, pe neaşteptate, amintirea mi-a apărut. Gustul acesta era acela al bucăţii de
madlenă pe

care mătuşa Leonie mi-o oferea după ce o înmuiase în infuzia ei de ceai de tei, cînd
mă

duceam la ea în odaie, duminica dimineaţa, la Combray (în acea zi nu ieşeam

înainte să se fi

făcut ora de liturghie), să-i spun bună ziua.

42 Vederea micii madlene nu-mi amintise nimic, înainte de a o fi gustat; poate

pentru că

zărindu-le deseori de atunci, fără să le mănînc, pe mesele cofetarilor, imaginea lor

părăsise

aceste zile petrecute la Combray ca să se lege cu altele mai recente; poate pentru
că, din

aceste amintiri ieşite din de atît de multă vreme din memoria mea, nimic nu mai
supravieţuia,

totul se dezagregase; formele – şi acelea ale micii scoici de patiserie, atît de

generos

senzuală, în cutele ei severe şi cucernice – dispăruseră sau, adormite, îşi pierduseră

puterea

de expansiune care le-ar fi îngăduit să ajungă pînă la conştiinţă.

Marcel Proust, În căutarea timpului pierdut – Swann

Franz Kafka – prozator de limbă germană – a dus o existenţă modestă şi

apăsătoare de funcţionar în oraşul său natal, Praga, însă opera sa a avut o mare
influenţă

asupra literaturii contemporane prin caracterul ei de parabolă a absurdului unei

lumi în care

omul este strivit de o societate ostilă lui. Printre cele mai importante creaţii ale sale,
în care

realul se îmbină cu fantasticul şi logicul cu absurdul, într-o atmosferă de coşmar, se

numără

nuvele Verdictul, Metamorfoza, Colonia penitenciară şi romanele Procesul,

Castelul,
America.

Capitolul întîi

Arestarea. Convorbiri cu doamna Grubach. Apoi domnişoara Bürstner

Pe Josef K. îl calomniase pesemne cineva, căci, fără să fi făcut nimic rău, se pomeni
într-o

dimineaţă arestat. În dimineaţa aceea, bucătăreasa doamnei Grubach, gazda lui,

care îi

aducea micul dejun în fiecare zi la opt, nu se ivi la ora obişnuită. Asemenea lucru nu
se mai

întîmplase niciodată pînă atunci. K.. mai aşteptă o clipă. Culcat pe pernă văzu cum
bătrîna

care locuia peste drum îl privea cu o curiozitate absolut neobişnuită. Apoi, flămînd şi
mirat

totodată, sună. Imediat se auzi o bătaie în uşă şi în camerăintră un bărbat pe care

pînă atunci

nu-l mai văzuse niciodată prin casă.

....................................................................................................................................
...................

− Nu, spuse omul de la fereastră, aruncînd cartea pe o măsuţă şi ridicîndu-se. N-ai

dreptul să

ieşi, eşti arestat.

43 − Aşa mi se pare şi mie, spuse K. Şi de ce, mă rog? întrebă el apoi.

− Nu ne aflăm aici ca să-ţi spunem asta. Întoarce-te în camera dumitale şi aşteaptă.

Ancheta

e începută şi ai să afli totul la momentul oportun.

Franz Kafka, Procesul

Ernest Hemingway – om de acţiune şi de atitudine, martor sau

participant la cele mai importante evenimente ale timpului său – s-a inspirat din ele
în
romanele sale Adio, arme (primul război mondial), Pentru cine bat clopotele
(războiul civil

din Spania). Alte scrieri prezintă aventura ca mod de confruntare a omului cu sine
însuşi, de

afirmare a demnităţii sale (Bătrânul şi marea, Moarte în după-amiază, Zăpezile de

pe

Kilimanjaro, Scurta viaţă fericită a lui Francisc Macomber).

Experienţa de ziarist a influenţat stilul literaturii sale: concis, obiectiv, refuzând să

creeze

emoţia în mod artificial, exemple în acest sens fiind schiţele şi povestirile Ucigaşi,
Sat indian,

Soldatul s-a întors acasă, O pisică în ploaie.

Capitolul 2

În anul următor fură cîştigate multe bătălii. Fu cucerit muntele de dincolo de valea
şi de

povîrnişul pe care creşteau castanii şi fură cîteva bătălii dincolo de cîmpie, pe

podişul

dinspre sud. În august trecurăm fluviul şi ne stabilirăm la Gorizia, într-o casă cu

zidul

îmbrăcat în glicină mov-purpurie şi cu grădină cu gard de piatră, în care se aflau o

fîntînă şi

mulţi copaci cu umbră deasă. Luptele se dădeau acum în munţii din apropiere, la o
distanţă

de mai puţin de o milă. Atît oraşul, cît şi casa în care stăteam erau foarte frumoase.
Fluviul

curgea în spatele casei, iar oraşul fusese cucerit în chip strălucit, dar nu şi munţii de
dincolo

de el, şi mă bucuram foarte mult că austriecii păreau să dorească a reveni în oraş

cînd

războiul avea să ia sfîrşit, deoarece nu-l bombardau ca să-l distrugă, ci căutau

numai
obiectivele militare. Locuitorii rămăseseră pe loc.

Ernest Hemingway, Adio, arme

44 Anton Pavlovici Cehov – medic de profesie – s-a afirmat în literatura rusă

şi universală prin proza scurtă, în care tristeţea se îmbină cu umorul şi cu ironia

amară în

satirizarea societăţii timpului şi în relevarea dramatismului unor existenţe mediocre

(Cameleonul, Masca, Salonul nr. 6, Omul în carapace, Doamna cu căţelul) şi prin

opera sa

dramatică. Piesele Pescăruşul, Unchiul Vanea, Trei surori, Livada de vişini au

influenţat

dramaturgia secolului al XX-lea, creând un teatru de atmosferă care oglindeşte

mentalitatea

unei lumi pe cale de dispariţie.

ACTUL AL DOILEA

VERŞININ: Ce să-i faci! Văd că nu ne mai aduce ceaiul ... Să facem şi noi atunci
puţină

filozofie.

TUZENBAH: Prea bine! Despre ce să vorbim?

VERŞININ: Despre ce? Hai să visăm ... bunăoară ... la viaţa de peste două-trei sute
de ani! ...

TUZENBAH: Ce crezi? O să zboare lumea cu aerostatele! Hainele îşi vor schimba

croiala ...

Se va descoperi poate un al şaselea simţ, care va fi dezvoltat ... Viaţa însă va

rămîne aceeaşi!

Grea, plină de taine şi fericire ... Chiar peste o mie de ani, omul tot la fel o să se
tînguiască,

zicînd: „Vai, ce grea e viaţa!” Şi tot aşa, ca şi acum, o să se teamă de moarte şi n-o
să vrea

să moară.
VERŞININ: (stă pe gînduri): Cum să-ţi spun? Mie mi se pare că totul va trebui să se
schimbe

încetul cu încetul şi că a şi început să se schimbe chiar sub ochii noştri. Peste două-
trei sute

sau o mie de ani ... căci anii nu înseamnă mai nimic ... o să înceapă o viaţă fericită,
o viaţă

nouă! Noi nu vom avea parte de ea, fireşte; însă pentru ea trăim astăzi, ne trudim şi
suferim.

Noi o înfăptuim ... şi ăsta e sensul existenţei noastre şi chiar am putea spune,
fericirea

noastră.

A. P. Cehov, Trei surori

45 Luigi Pirandello – prozator italian de profundă observaţie socială şi

psihologică (volumul Nuvele pentru un an, romanele Răposatul Mattia Pascal, Unul,
nici

unul, o sută de mii) – este mai presus de toate un dramaturg de o excepţională

originalitate,

unul din întemeietorii teatrului modern. În dramele sale cu o bogată problematică

filozofică –

Este aşa cum vi se pare, Şase personaje în căutarea unui autor, Henric al IV-lea, Să-
i

îmbrăcăm pe cei goi, Astă-seară se improvizează, Uriaşii munţilor – scriitorul se

arată

preocupat de relativitatea personalităţii umane, de aspectele ei contradictorii, de

raportul

dintre persoană şi masca pe care o adoptă, de relaţia dintre realitate şi ficţiunea

artei.

ACTUL AL III-LEA

HENRIC AL IV-LEA: Uită-te la părul meu. (Îi arată părul încărunţit de pe ceafă.)

BELCREDI: Şi al meu e sur!

HENRIC AL IV-LEA: Da, cu deosebire că eu am încărunţit aici, ca Henric al IV-lea!

Înţelegi? Şi nici măcar nu mi-am dat seama că îmbătrînesc. Am prins de veste într-o
bună zi,

cînd am deschis din nou ochii, şi m-a cuprins groaza ... pentru că am priceput într-o
cliptă că

nu numai părul: tot trebuie să fi încărunţit aşa, şi totul s-a prăbuşit, totul s-a
terminat! Ar fi

însemnat să năvălesc mînat de o foame de lup, la un ospăţ, unde ceilalţi comeseni,

sătui de

mult, s-au împrăştiat, şi mesele-s întoarse cu picioarele în sus ...

BELCREDI: Ei, şi ce vrei? Nu te supăra: dar ceilalţi ...

HENRIC AL IV-LEA (brusc): Ştiu! ştiu! Nu puteau să m-aştepte pe mine, pînă mă

vindec!

Nici măcar cei care mi-au împuns pe la spate calul meu înzorzonat ... cu spada, pînă
la

sînge!...

DI NOLLI (impresionat): Cum? Cum?

HENRIC AL IV-LEA: Da, mişeleşte, pe la spate, ca să-l facă să azvîrle din copite şi să
mă

buşească de pămînt!

Luigi Pirandello, Henric al IV-lea

46 Eugene Gladstone O′Neill – funcţionar, marinar, ziarist şi actor,

consacrându-se în cele din urmă dramaturgiei – a înnoit teatrul american, aducând

pe scenă

personaje complexe, frământate, în piese cu influenţe naturaliste şi psihanalitice –

Dincolo de

zare, Anna Christie, Maimuţa păroasă – ori înrâurite de expresionism – Patima de

sub ulmi,

Marele zeu Brown.

Miturile antice sunt transpuse în cadrul epocilor moderne - Din jale se întrupeză
Electra – iar
destinul este urmărit în determinările sale psihice, ereditare şi patologice - Staniul
interludiu,

Lungul drum al zilei către noapte.

ACTUL VII

[...]

NINA (privind la cer – stranie): Dorinţa de a avea un fiu a fost şi ea un eşec, nu? El
nu mi-a

adus nici o fericire. Fiii sînt asemenea taţilor. Ei trec prin mamă ca să devină iarăşi
taţii lor.

Toţi fiii tatălui au fost totdeauna iluzii neîmplinite! Ei dau greş murind pentru noi,
zburînd

către alte vieţi, neputînd rămîne cu noi, neputînd să ne aducă fericirea.

MARSDEN (părinteşte – cu glasul tatălui ei): Trebuie să uiţi toate legăturile tale cu

Gordonii, Nina. La urma urmelor, dragă Nina, a fost ceva ireal în tot ce ţi s-a
întîmplat de

cînd l-ai întîlnit pe Gordon Shaw, ceva absurd şi fantastic, un lucru ce nu s-a
întîmplat

niciodată ziua, în amiaza mare, în după-amiezile noastre. E mai bine să uităm

amîndoi acest

episod sfîşietor şi să-l privim ca un interludiu de încercare şi pregătire – un

interludiu în care

sufletele noastre s-au purificat de toată stricăciunea cărnii şi s-au făcut vrednice de
acea

cufundare în albul păcii.

NINA (cu un surîs ciudat): Straniu interludiu! Da, vieţile noastre sînt doar nişte
stranii şi

negre interludii ... (odihnindu-şi capul pe umărul lui) [...]

Eugene O′Neill, Straniul interludiu

47 Eugène Ionesco – dramaturg şi eseist francez de origine română – şi-a făcut

studiile universitare la Bucureşti, unde şi-a început şi activitatea publicistică,
afirmându-se cu

pamfletul Nu. Stabilit în Franţa, a devenit unul dintre iniţiatorii teatrului absurdului -

Cântăreaţa cheală, Scaunele, Lecţia, Ucigaş fără simbrie, Setea şi foamea, Regele
moare. A

fost membru al Academiei Franceze.

Rinocerii (Rhinocéros) reprezintă o alegorie a isteriilor colective, a fanatismului care

dezumanizează.

ACTUL AL DOILEA

TABLOUL 2

JEAN: Dumneata vezi răul peste tot. Dacă-i face omului plăcere să devină rinocer,
dacă-i

face plăcere! Nu e nimic extraordinar în asta.

BÉRENGER: Evident, nu e nimic exttraordinar în asta. Totuşi, mă îndoiesc că i-ar

face chiar

atîta plăcere.

JEAN: Şi de ce mă rog?

BÉRENGER: Mi-e greu sş-ţi spun de ce. Se înţelege de la sine.

JEAN: Îţi spun că nu e chiar aşa de rău! La urma urmei, rinocerii sînt nişte vietăţi ca
şi noi,

care au acelaşi drept la viaţă ca şi noi!

BÉRENGER: Cu condiţia să nu o distrugă pe a noastră. Îţi dai seama ce deosebire de

mentalitate?

JEAN (umblînd încolo şi încoace prin încăpere, tot intrînd şi ieşind din camera de
baie):

Crezi că a noastră e preferabilă?

BÉRENGER: Oricum, noi avem morala noastră, pe care o consider incompatibilă cu a

acestor animale.
JEAN: Morala! Mare lucru morala, m-am săturat de morală, e frumoasă morala!
Trebuie să

depăşim morala.

BÉRENGER: Şi ce vrei să pui în loc?

JEAN (acelaşi joc): Natura.

Eugène Ionesco, Rinocerii

48 Scurta trecere în revistă a aproape cinci milenii de literatură universală se

încheie aici. Fără a

se dori completă sau exclusivă selecţia de faţă a dorit să prezinte figuri

emblematice,

deschizători de drumuri într-un domeniu atât de sensibil şi complex dar peren.

Figura 5. 24 Posibila coperta

5.2 LITEARTURA ROMÂNĂ

Formă deosebit de pregnantă de exprimare şi comunicare interumană, la un

moment dat şi dea lungul timpului totodată, literatura reprezintă o mărturie a
trecerii oamenilor prin istorie, a

oamenilor obişnuiţi, cu percepţii diferite asupra evenimentelor trăite.

49 Figura 5.25 Latinitatea si originile poporului roman

Existenţa unei literaturi orale populare – exprimare viguroasă a spiritului românesc

prin

snoave, poveşti, zicători şi proverbe – a determinat relativ târziu, în istorie, apariţia

şi a unei

literaturi române culte.

În „Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent” – într-un fel sinteză a

lucrărilor de

acest gen de pâna atunci, inegalată până azi – George Călinescu urmăreşte evoluţia
literaturii

române, delimitând următoarele perioade de creaţie (în ordine cronologică),

adoptate si
ulterior:

• EPOCA VECHE

Primele tipărituri in limba română:

Primul document scris in limba română – Scrisoarea lui Neacşu – datează din anul
1521.

Claritatea şi siguranţa cu care este scris, adaptarea destul de bună a semnelor

alfabetului

chirilic la redarea sunetelor limbii române presupun o experienţă anterioară, care

duce la

concluzia că încă de la sfârşitul secolului al XV–lea corespondenţa particulară se

scria in

limba română.

Mudromu i plemenitomu i cistitomu i b[o]gom darovannomu jupan Hanăş Begner ot

Braşov,

mnog [o] zdravie ot Neacşul ot Dlăgopole.

I pak dau de ştire domnietale za lucrul turcilor, cum am auzit eu că împaratul au

eşit din

Sofiia, şi aimintrea nu e, şi se-au dus în sus pre Dunăre. I pak să ştii domnia ta că au
venit un

om de la Nicopoe de mie me-au spus că au văzut cu ochii loi că au trecut ceale

corabii ce ştii

şi domnia ta pre Dunăre în sus. I pak să ştii că bagă den toate oraşele cîte 50 de
omin să fie

in ajutor în corabii. I pak să ştii cumu se-au prins neşte meşter din Ţ[a]rigrad cum
vor treace

aceale corabii la locul cela strîmtul ce ştii şi domniiata. I pak spui domnietale de
lucrul lu

50 Mahamet beg, cum am auzit de boiari ce sînt megiiaş şi de genere-miu Negre,

cumu i-au dat
împăratul slobozie lu Mahamet beg pre io-i va fi voia pren Ţeara Rumânească iară
el să

treacă. I pak să ştii domnia ta că are frică mare şi Băsărab de acel lotru de
Mahamet beg,

mai vîrtos de domniele voastre. I pak spui domnietale, ca mai marele miu, de ce am
înţeles şi

eu.

Eu spui domnietale, iară domniiata ta eşti înţelept, şi aceste cuvinte să ţii domniiata
la tine,

să nu ştie umin mulţi, şi domnielevostre să vă păziţi cum ştiţi mai bine.

Primul document în limba română (1521)

Scrisoarea lui Neacşu, din Cîmpulung,

către Hans Benker, judele Braşovului

Cu mila lui Dumnezeu, eu diaconul Coresi, dacă văzuiu că mai toate limbile
[popoarele] au

cuvîntul lui Dumnezeu în limba [lor] numai noi rumânii n-avăm, şi Hristos zise, Matei
109,

cine cetéşte să înţeleagă; şi Pavel Apostolul încă scrie la Corinthu 155, că întru
beserică mai

vrătos cinci cuvinte cu înţelesulu mieu să grăescu ca şi alalţi să învăţu, decîtu

întunerecu de

cuvinte neînţelese într-alte limbi; începutu-s-au a se scrie aceste sfinte psaltiri în

luna lui

fevruarie 6 zile şi s-éu sfîrşit în luna lui mai 27 în cetate în Braşovu. Vă leato 7078
(1570).

Epilogul Psaltirii românesti, tipărită de

Coresi în 1570

Deşi vedzi cîndva sămn groaznic,

să nu te miri cînd să arată puternic,

Că putearnicul puterea-l închipuiaşte

şi slăvitul podoaba-l schizmeaşte.

Cap de buăr şi la domnii moldoveneşti

ca puteria aceii hieri să o socoteşti.

De unde mari domni spre laudă ş-au făcut cale,

deacolo şi Vasilie Vodă au ceput lucrurile sale.

Cu învăţături ce în ţara sa temeliuiaşte

nemuritoriu nume pre lume şie zideaşte.

Prima poezie în limba română, publicată în fruntea

Cazaniei lui Varlam (1643)

Cînd petreace omul în fum, atunci-i lăcrămadză ochii şi de iuţimea fumului doru-l
ochii şi

orbăsc; iară deaca iase la văzduh curat şi la vreame cu senin, de să prinblă pre lîngă
izvoară

51 de ape curătoare, atunce sîmtu mai veseli ochii şi mai curaţi, şi sănătate
dobîndesc din

văzduh curat ... .

Cumu-s iarna vicole şi vînturi răci şi vremi geroase, de carile să îngreuiadză oamenii
şi sîmtu

supăraţi în vremea ernei, iară deaca vine primăvara ei să iuşureadză de acealea de

toate şi

să veselesc, căce, c-au trecut iarna cu gerul şi s-au ivit primăvara cu caldul şi cu
seninul,

aşea şi în vremea de demult au fost vicole şi vînturi de scîrbe şi de dosădzi pre

oameni ca şi

într-o vreme de iarnă. În care vreame împăraţii cei necredincioşi, carii strica
sventele icoane
şi le lepăda din besearică, în multe chipuri dosădiia şi munciia pre creştini pentru să
nu se

închine sventelor icoane.

Fragment din Carte românească de învăţătură a

mitropolitului Varlaam (1643)

Cronicile realizează cea dintâi imagine scrisă a istoriei noastre. Textele care compun
această

imagine sunt numeroase. S-au scris cronici în toate „ţările” române, dar cele mai
valoroase

sunt ale cronicarilor moldoveni şi munteni. În seria celor moldoveneşti intră

Letopiseţul Ţării

Moldovei, scris în ordine de Grigore Ureche, de la 1359 la 1594, Miron Costin, de la

1595 la

1661, Ion Neculce, de la 1661 la 1743 şi continuat de alţi câţiva cronicari de mai
mică

valoare. În seria muntenească intră Letopiseţul cantacuzinesc şi Cronica Bălenilor,

cu autori

necunoscuţi, cuprinzând intervalul 1390 – 1688, continuate de Radu Greceanu, de

la 1688 la

1716, apoi de un anonim şi de Radu Popescu, până în 1729.

Logofete, noi cu toţi pohtim să ne fii domn. El zise: „Dar ce aş vrea eu cu domnia,
de vreme

ce ca un domn sunt la casa mea; nu-mi trebuieşte să fiu.” Iar ei ziseră: „Ne rugăm,
nu lăsa

ţara să intre alţi oameni sau răi, sau nebuni, să o strice, ci fii!”Şi-l luară de mîini şi-l

împingea de spate. [...] „Boieri dumneavoastră, bine ştiţi toţi că eu am fost la casa
mea ca un
domn, trăit-am cum am vrut, nimic lipsindu-mi şi domniea aceasta eu nu o pohtesc
ca să numi înmulţesc grijile şi nevoile, ci dumneavoastră m-aţi pohtit şi fără voea
mea m-aţi pus domn

în vremi ca acestea turburate, încungiuraţi de oşti de vrăjmaşi; ci dar acum iar

întreb: estevă cu voea tuturor?” Acieaşi toţi răspunseră: „Toţi vom, toţi pohtim!”

Radu Popescu, Istoria Ţării Româneşti de la anul 1689

52 Cronicarii moldoveni

Figura 5.27 Cronicarii moldoveni

De moartea lui Ştefan vodă cel Bun, vă leato 7012

Nu multă vreme, deaca s-au întorsu Ştefan vodă de la Pocutiia la scaunul său la
Suceava,

fiind bolnav şi slab de ani, ca un om ce era într-atîtea războaie, şi osteneală şi

neodihnă, în

47 de ani, [...] cu mare laudă au murit, marţi, iulie 2 zile.

Fost-au acest Ştefan vodă om nu mare la stat, mînios şi de grabă a vărsa sînge
nevinovat; de

multe ori la ospeţe omorîia fără giudeţ. Amintrelea era om întreg la fire, neleneşu, şi
lucrul

său îl ştiia a-l acoperi, şi unde nu gîndeai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie
meşter; unde

era nevoie, însuşi se vîrîia, ca văzîndu-l ai săi, să nu îndărăpteze, şi pentru aceia

raru războiu

de nu biruia. Şi unde-l biruia alţii, nu pierdea nădejdea, că ştiindu-să căzut gios, să

rădica

de-asupra biruitorilor. Mai apoi, după moartea lui, şi ficiorul său, Bogdan vodă,
urma lui

luase, de lucruri vitejăşti, cum să tîmplă: den pom bun, roadă bună op să iase.
Iară pre Ştefan vodă l-au îngropat ţara cu multă jale şi plîngere în mănăstire în
Putna, carea

era de dînsul zidită. Atîta jale era, de plîngea toti, ca după un părinte al său, că
cunoştea toţi

că s-au scăpat de mult bine şi de multă apărătură. Ce după moartea lui pînă astăzi
îi zicu

sveti Ştefan vodă, nu pentru suflet, ce iaşte în mana lui Dumnezeu, că el încă au
fost om cu

păcate, ci pentru lucrurile lui cele vitejăşti, carele nimea din domni, nici mai înainte,
nici

după aceia l-au agiunsu.

Fost-au mai înainte de moartea lui Ştefan vodă, întru acelaşi anu, iarnă grea si
geroasă, cît

n-au fost aşa nici odinioară, şi decii preste vară au fost ploi grele şi povoase de ape,
şi multă

înecare de ape s-au făcut.

Au domnit Ştefan vodă 47 de ani şi 2 luni şi 3 săptămîni şi au făcut 44 de mănăstiri,

şi singur

ţiitoriu preste toată ţara.

Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei

53 ™

PREDOSLOVIE [...]

Începutul ţărilor acestora şi neamului moldovenescu şi muntenescu şi cîti sînt şi

în ţările

ungureşti cu acest nume, români şi pînă astăzi, de unde sîntǔ şi de ce seminţie, de

cînd şi cum

au descălecat aceste părţi de pămîntu, a scrie multă vreme la cumpănă au stătut

sufletul

nostru. Să înceapă osteneala aceasta, dupa atîta véci de la discălecatul ţărilor cel
dintîi de
Traian, împăratul Rîmului, cu cîteva sute de ani peste mie trecute, să sparie gîndul.
A lăsa

iarăşi nescris, cu mare ocară înfundat neamul acesta de o seamă de scriitori, ieste
inimii

durere. Biruit-au gîndul să mă apucu de această trudă, să scot lumii la vedere felul
neamului,

din ce izvor şi seminţie suntu lăcuitorii ţării noastre [....].

Îndemnatu-m-au mai multŭ lipsa de ştiinţa începutului aceştii ţări, de descălicatul

ei cel

dintîi, toate alte ţări ştiindŭ inceputurile sale. Laud osîrdiia răposatului Urechie –
vornicul,

carile au făcut de dragostea ţării letopiseţul său, însă acela de la Dragoş – vodă, de

discălicatul cel al doilea al ţării aceştiia din Maramoroşŭ scrie. Iară de discălicatul
cel dintîi

cu români, adecă cu rîmléni, nimica nu pomeneşte, numai ameliţă la un loc, cum că

au mai

fostǔ ţara o dată discălicată şi s-au pustiit de tătari. Ori că n-au avut cărţi, ori că i-au
fostǔ

destul a scrie de mai scurte vacuri, destul de dînsul şi atîta, cîtu poate să zică
fieştecinecă

numai lui de această ţară i-au fostu milă, să nu rămîie întru întunerecul neştiinţei,
ca

celelalte ce mai sîntǔ scrise adăosături de un Simeon Dascalul şi al doilea, un Misail

Călugărul, nu letopiseţe, ce ocări sîntǔ [...].

De aceste basme să dea seama ei şi de această ocară. Nici ieste şagă a scrie ocară
vécinică

unui neam, ca scrisoarea ieste un lucru vécinicǔ. Cîndǔ ocărăsc într-o zi pre cineva,
ieste

greu a răbda; dară în véci? Eu voi da seama de ale méle, cîte scriu.

Miron Costin, Predoslovie [...] la De neamul

moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor

™

Era un boier, anume Neculai Milescul Spătariul, de la Vaslui de moşia lui, pré învăţat
şi

cărturar, şi ştié multe limbi: elineşte, sloveneste, greceşte şi turceşte. Şi era mîndru
şi bogat,

şi umbla cu povodnici înainte domneşti, cu buzdugane şi cu paloşe, cu soltare tot

sirmă la cai.

Şi lui Ştefăniţă – vodă îi era pré drag, şi-l ţiné pré bine, şi tot la masă îl puné, şi să
giuca

cărţi cu dînsul, şi la sfaturi, că era atunce grammatic la dînsul. Iar cînd au fost
odată, nu s-au

săturat de bine şi de cinstea ce avé la Ştefăniţă – vodă, ce au şedzut şi au scris

nişte cărţi

viclene şi le-au pus într-un băţǔ sferdelit şi le-au trimis la Constantin – vodă cel
Bătrîn

54 Băsărabă în Ţara Leşască, ca să să rădice de acolo cu oşti, să vie să scoată pre

Ştefăniţă –

vodă din domnie. Iar Constantin – vodă n-a vrut să să apuce de acele lucruri ce-i
scrié, ce sau sculat şi au trimis băţul acel sferdelit cu cărţi cu tot înapoi la Ştefăniţă
– vodă, de le-au

dat. Deci Ştefăniţă – vodă, cum au vădzut băţul cu cărţile, s-au pre mîniet şi l-au şi
adus pre

acel Nicolai Milescul înaintea lui, în casa cé mică, şi au pus pre călău de i-au tăiat
nasul.

[...]. Şi n-au vrut să-l lasă pe călău să-i taie nasul cu cuţitul lui [de]călău, ce cu
hamgeriul lui

Ştefăniţă – vodă i-au tăiat nasul. După acee, Nicolai Cîrnul au fugit în Ţara Nemţască
şi au

găsit acolo un doftor, de-i tot slobodzie sîngeli din obraz şi-l boţié la nas, şi aşe din
dzi în dzi

sîngele să închega, de i-au crescut nasu la locu, de s-au tămăduit. Iară cînd au vinit
aice în
ţara, la domnia lui Iliieş – vodă, numai de abié s-au fost cunoscut nasul că-i tăiat.
Numai tot

n-au şedzut în ţară mult, de ruşine, ce s-au dus la Moscu, la mareli împărat Alecsii

Mihailovici [...].

Ion Neculce, Letopiseţul Ţării Moldovei

precedat de O samă de cuvinte

Dimitrie Cantemir

este în cultura română unul dintre cei mai erudiţi umanişti. Prin vasta şi remarcabila
sa

operă ştiinţifică şi literară s-a situat cu mult deasupra cărturarilor vremii. Lucrările
sale,

cele mai multe scrise în limba latină, atestă o bogată documentare în domeniul
ştiinţelor

umaniste şi o mare pasiune pentru cercetare.

Din marginea malului, unde Nilul ca pre şipot în bălţi să varsă, spre apus, şi pre o
parte şi ...

pre altă parte de apă ca la dzece mile zid gros şi vîrtos de piatră în patru colţuri
cioplită era,

carile după ce de la pămînt ca la dzece stînjini să ridica, de ciia stîlpi mari şi groşi
de

marmură porfiră în sus să înălţa. Fietecare stîlp de cinci stînjeni de înalt şi de 30 de

palme în

giur împregiur de gros, însă la rădăcină mai groşi era, iar în sus, de ce mergea, mai
subţire

şi mai sulegeţi era. Iară fietecare stîlp supt rădăcina patru lei de aramă prea
frumoasă şi ca

aurul de luminoasă avea, şi tuspatru cu dosurile la un loc împreunîndu-se, cu

capetele, doi
spre cîmp, iară doi spre apă căuta, deasupra cărora stîlpul să răzima. Aşişderea în
vîrvul

fietecărui stîlp, de la un loc şi mai în sus, patru zmei începea a să împletici, şi după
ce ca la

55 trei coţi în sus să ridica, capetele îşi despărţiia şi puţintel can gios le pleca, şi doi
spre un

stîlp, iară doi spre alt stîlp, ce le era dimpotrivă căuta ... .

- O, fraţilor şi priietinilor, în mare a inimii strîmtoare mă aflu ... atîta cît, precum se
dzice

dzicătoarea, că de oi grăi, oi muri, de oi tăcea, oi plesni, şi din două răutăţi carea

de mai

bună să aleg mintea nu-mi poate nemeri. Să încep, tremur, să nu încep, de năcaz
mă

cutremur, să dzic, mă tem, să nu dzic, putere a răbda nu mi-au ramas, ca

fătătoarele la ceas

am sosit: să făt, durerile şi chinurile mă înspăimîntează, să nu făt, pîntecele îmi

crapă ... . Să

stric doai, tocmesc una, să tocmesc doai, stric o mie ... .

Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică

• DESCOPERIREA OCCIDENTULUI

„Ţările române n-au fost niciodată în afara Europei şi începuturile lor dezvăluie o
puternică

ţinută feudală.” (George Călinescu)

Văcăreştii – Ienăchiţă, Iancu, Alecu si Nicolae – reprezentanţi ai unei vechi familii de

boieri,

au beneficiat de o educaţie aleasă (Ienăchiţă, de exemplu, cunoştea limbile turcă,

greacă,

italiană şi franceză), fapt ce i-a ajutat să cunoască şi să se integreze în contextul

literar al

epocii.
De pe peretele bisericii Sf. Spiridon cel Nou, testamentul în versuri al lui Ienăchiţă
Văcărescu

a străbătut secolele:

Urmaşilor mei Văcăreşti,

Las vouă moştenire

Creşterea limbei româneşti

Şi-a patriei cinstire!

Gramatica e meştesug ce-arat-alcătuire,

Şi toţi printr-însa pot afla verce povăţuire.

S-a scrie încă într-ales cu reguli arătate,

Pă toţi învaţă d-a le şti fără greşală toate,

Şi versuri înmeşteşugite arată d-a să face,

Siliţi-vă a o- nvăţa sau faceţi cum vă place.

Ienăchiţă Văcărescu, Observaţiuni sau băgări dă seamă

56 asupra regulelor şi orînduielilor gramaticii românesti

Începutul secolului al XIX-lea a marcat debutul scrierilor filozofice autohtone. Cu

Eufrosin

Poteca, Eftimie Murgu, Ion Heliade Rădulescu, Ion Zalomit a luat avânt gândirea
filozofică,

determinând apariţia unor lucrări ce ofereau o viziune originală asupra lumii.

Dar întrebîndu-mă ce este filozofia şi scoposul ei, eu metafiziceşte răspunzînd, zic

că filozofia

este ştiinţa începuturilor în cîtăţime şi în felurime, pre cît încape mintea

omenească. Iar

scoposul filozofiei este fericirea omenirei pre pămînt, care să naşte din dragoste,
fiica

dreptăţii, fiica adevărului, fiul filozofiei ... .

Eufrosin Poteca, Cuvinte panegirice

Prima jumătate a secolului al XIX-lea a reprezentat nu numai în istoria modernă a

românilor o

perioadă agitată şi poate cea mai bogată în transformări care au pregătit momentul

revoluţionar de la 1848. Atunci s-au pus bazele unei adevărate renaşteri culturale
românesti,

învăţământul, presa, teatrul, literatura, ştiinţele cunoscănd o dezvoltare fără

precedent: au luat

fiinţă societăţi culturale şi ştiinţifice, a crescut numărul revistelor şi al periodicelor,

al cărţilor

tipărite în tiraje mari, s-a format un public cititor, s-au organizat biblioteci de
literatură

beletristică, librării, s-a înfiripat o viaţă artistică specific românească.

Acestea au fost condiţiile în care au apărut deci, primele ziare: in 1829, la Bucureşti,

„Curierul românesc” sub conducerea lui Ion Heliade Rădulescu şi la Iaşi, „Albina

românească” sub conducerea lui Gheorghe Asachi iar in 1838, la Braşov, „Gazeta
de

Transilvania”, din iniţiativa lui George Bariţiu.

Reprezentativi pentru perioada descrisă (dar nu singurii!), sunt:

• ROMANTICII – MESIANICI UTOPICI

Ion Heliade Radulescu – una din

personalităţile politice şi culturale cele mai proeminente ale epocii – prin

numeroasele şi

57 variatele sale iniţiative a devenit cel mai mare ctitor de cultură românească din
această

perioadă.

Progresul fără conservaţie e o clipă şi ajunge la nimic.

Conservaţia fără progres e o stagnaţie şi ajunge la putrezire, şi iar la nimic.

Cine conservă are, şi cine are poate progresa mai repede.

Progresiştii exclusivi n-au cunoscut înţelesul adevăratului progres.

Conservatorii exclusivi n-au cunoscut înţelesul adevăratei conservaţiuni.

Căci de l-ar fi cunoscut, un cîmp ar forma, subt acelaşi stindard s-ar pune.

Progresistul adevărat e totdeodată şi conservator.

Conservatorul adevărat e totdeodată şi progresist.

Ion Heliade Radulescu, Biblicele

Grigore Alexandrescu – poet înclinat spre meditaţie profundă şi reflecţie pe teme

esenţiale

ale existenţei – a adus in literatura epocii o nota de originalitate proprie.

Domnilor alegători, mă rog sa fiu ascultat,

Şi după ce m-aţi citi mă rog să fiu deputat.

Căci am cuvinte să crez că la Divanul Ad – hoc

Bine lumei o să fac, şi rol nobil o să joc,

După cum puteţi vedea

Din mărturisirea mea.

Încă pîn-a nu mă naşte, eu am fost patriot mare,

Şi după ce m-am născut

Pentru ale noastre drepturi m-am luptat fără-ncetare

Pînă într-acest minut.

Grigore Alexandrescu, O profesiune de credinţă

C. A. Rosetti – luptător paşoptist marcant, preocupat de politică – a fost şi un liric

ocazional

apreciat de contemporani.

™
.[...] Iau şi eu parte la acest banchet, la această cină, la această agapă ...

Mi-aţi vorbit de virtute, de iubire; mi-aţi amintit că am luat deviza: „Voeşte şi vei
putea.

Luminează-te şi vei fi.” Nici aceasta nu e meritul meu: iubirea am învăţat-o de la

dînsa

58 (Rosetti arată pe Maria Rosetti) şi deviza de care vorbeaţi el mi-a dat-o (Rosetti
arată pe Ion

C. Brătianu).

C. A. Rosetti, banchetul Românului, 1881

• MESIANICI POZITIVI, CONSTITUIREA SPIRITULUI CRITIC

Mihail Kogălniceanu – figură marcantă a culturii române – a rămas însă în istorie

prin

activitatea politică remarcabilă, numele său fiind legat de marile acte de la 1859,
1864, 1877.

Inima mi se bate cînd auz rostind numele lui Alexandru cel Bun, lui Ştefan cel Mare,
lui

Mihai Viteazul; da, domnilor mei!

Şi nu mă ruşinez a vă zice că aceşti bărbaţi, pentru mine, sînt mai mult decît
Alexandru cel

Mare, decît Annibal, decît Cezar; aceştia sînt eroii lumei, în loc ca cei dintîi sînt eroii
patriei

mele. Pentru mine bătălia de la Răsboeni are mai mare interes decît lupta de la
Termopile, şi

izbînzile de la Racova şi de la Călugăreni îmi par mai strălucite decît acele de la

Maraton şi

Salamina, pentru că sînt cîştigate de către români. Chiar locurile patriei mele îmi par
mai

plăcute, mai frumoase decît locurile cele mai clasice. Suceava şi Tîrgoviştea sînt
pentru mine
mai mult decît Sparta şi Atena! Baea, un sat ca toate satele pentru străini, pentru
români are

mai mult preţ decît Corintul, pentru că în Baea, avarul Rigă a Ungariei, Matei
Corvinul,

viteazul vitezilor, craiul crailor, cum îi zice Sixt IV, rănit de sabia moldovană, fu pus
pe fugă

şi uită drumul patriei noastre!

Mihail Kogălniceanu, Cuvîntul de la Academia Mihăileană

Dorul imitaţiei s-au făcut la noi o manie primijdioasă, pentru că omoară în noi duhul

naţional. Această manie este, mai ales, covîrşitoare în literatură. Mai în toate zilele
ies de sub

teasc cărţi în limba românească. Dar ce folos! că sunt numai traducţii din alte limbi
şi încă

acele de ar fi bune. Traducţiile însă nu fac o literatură. Noi vom prigoni cît vom pute
această

manie ucigătoare a gustului original, însuşirea cea mai preţioasă a unii literaturi.
Istoria

noastră are destule fapte eroice, frumoasele noastre ţări sunt destul de mari,
obiceiurile

noastre sunt destul de pitoreşti şi de poetice, pentru ca să putem găsi la noi sujeturi
de scris,

fără să avem pentru aceasta trebuinţă să ne împrumutăm de la alte naţii.

Mihail Kogălniceanu, Dacia Literară – Introducţie

59 Nicolae Bălcescu a fost, fără

îndoială, una din personalităţile de prim plan în procesul de renaştere spirituală şi

politică a

românilor în secolul al XIX-lea. Rolul pe care l-a jucat în desfăşurarea revoluţiei de la

1848,

ca şi lucrările lăsate posterităţii atestă complexitatea spirituală a lui Bălcescu,

devenit cu
timpul o figură simbolică a aspiraţiilor naţionale.

Deschid sfînta carte unde se află înscrisă gloria României, ca să pun înaintea ochilor
fiilor ei

cîteva pagine din vieaţa eroică a părinţilor lor. Voi arăta acele lupte urieşe pentru
libertatea

şi unitatea naţională, cu care românii, sub povaţa celui mai vestit şi mai mare din
voievozii

lor, încheiară veacul al XVI-lea. Povestirea mea va cuprinde numai 8 ani (1593 –
1601), dar

anii istoriei românilor cei mai avuţi în fapte vitejeşti, în pilde minunate de jertfire
către

Patrie. Timpuri de aducere aminte glorioasă.

Timpuri de credinţă şi de jertfire! cînd părinţii noştri credincioşi, sublimi,

îngenunchiau pe

cîmpul bătăliilor, cerînd de la Dumnezeul armatelor laurii biruinţei sau cununa

martirilor.

Nicolae Bălcescu, Românii supt Mihai – Voievod Viteazul

Alecu Russo – scriitor fără ambiţii de notorietate – n-a scris mult (poate şi

din cauza dispariţiei premature), numele său fiind legat de obicei de poemul
Cântarea

României. Ciudat amestec de melancolie şi elanuri progresiste, el şi-a găsit

adevărata vocaţie

scriitoricească în proza memorialistică.

În zioa aceea frumoasă un lucru însă lipsia pe cîmpul Blajului ... limba! ...
inteligenţii, fraţi şi

fii ai miilor de români adunaţi de pe tribunele cîmpului libertăţii nu vorbia

româneşte, şi
60 vîntul învietor al acelei zile măreţe purta pe deasupra capetelor o babilonie de
cuvinte

stropşite şi smulse din latineşte, pe care bieţii români nu le înţelegea nicidecum,

deşi le

primea ca semne de mîntuire, zicînd: o fi dar ... aşa o fi!

• VASILE ALECSANDRI MOMENTUL 1855 – EPOCA DOMNITORULUI CUZA

Cel mai important poet român de

până la Eminescu, în literatură Alecsandri este pioner în mai multe genuri şi specii.
Teatrul în

limba română îi datorează câteva din primele încercări. Împreună cu Alecu Russo,
se numără

printre cei dintâi scriitori români interesaţi de creaţia populară. Este unul din
promotorii

publicisticii naţionale, colaborând la multe din revistele vremii iar în 1855 editând el
însuşi

revista România literară.

Figura 5.28 Poezia vieţii la ţară

Otelul pus la dispoziţia ei de Contele de Farol era un cap-d-operă de arhitectură

italiană;

mobilarea lui realiza minunile Halimalei. Salonul principal se deschidea pe o grădină

plină

de plante exotice şi umbrită de copaci mari de Paulonia, un adevărat colţ de rai.

Acel salon

era ornat cu oglinzi înalte şi cu tablouri lucrate de cei dintîi pictori moderni; el
comunica

prin porţi de cristal cu alte două mici salonuri, unul mobilat în stil persian şi cellalt în
stil

pompeian.
61 Camera persiană era îmbrăcată pe pereţi cu stofă citarie de Brusa şi pe parchet
cu un covor

de Smirna, care producea sub picioare efectul unui gazon molatic.

În unghiurile lui se rotunzeau patru divanuri acoperite cu şaluri în dungi de diferite

culori. O

lampă de argint, de formă maurească, se cobora din mijlocul tavanului şi răspîndea

o lumină

misterioasă în acel cuib de visuri orientale.

Camera pompeiană era întreg ornată cu mobile romane de bronz, care-i dau un aer
de

antichitate şi care deşteptau în minte imaginea traiului casnic de pe timpul

împăratului

August, pe cînd artele frumoase ajunseră la gradul cel mai înalt de perfecţie.

Vasile Alecsandri, Dridri

România literară va priimi numai articole originale de literatură; iar cît priveşte
partea

ştiinţelor pozitive, ea va deschide coloanele sale celor mai bune traduceri

atingătoare de

descoperirile folositoare a veacului nostru.

Numerele acestei publicări vor cuprinde felurite scrieri interesante, precum: articole
din

istoria patriei şi de economie politică; romanuri naţionale; descrieri de călătorii;

cîntice

poporale, poezii alese şi, într-un cuvînt, tot ce este menit a răspîndi lumii, a aduce
plăcere

cetitorilor, şi a desvolta limba românească cu un chip măsurat şi înţelept.

D. Alecsandri face chiemare tuturor literatorilor români ca să vie in agiutor foaiei

sale prin

scrierile lor, această foaie fiind cîmpul de întîlnire frăţească a tuturor talentelor din
ţerile
noastre.

România literară – articolul – program

• „JUNIMEA” –EPOCA DOMNITORULUI CAROL

„În 1863 se întîlnesc în Iaşi cinci tineri înapoiaţi de curînd de la studii.” Astfel descria
Tudor

Vianu în Istoria literaturii române moderne naşterea şi organizarea societăţii

literare, la

început, Junimea. Aceasta a fost considerată în epocă dar şi după aceea cel mai de
seamă

cenaclu şi cea mai importantă societate culturală din istoria literaturii române.

În 1867 Junimea edita propria revistă, Convorbiri literare cu o viaţă destul de lungă
în

peisajul cultural românesc: primul număr apărea la Iaşi, la 1 martie 1867 iar ultimul,
în 1944.

62 Junimea şi Convorbiri literare au jucat în literatura română un rol considerabil.

Ele au creat

un anumit mod de a înţelege cultura care a primit numele de spirit junimist.

Trăsăturile

definitorii ale acestuia, în opinia aceluiaşi Tudor Vianu, au fost: înclinaţia spre
filozofie,

spiritul oratoric, clasicismul (în formă academică), ironia şi spiritul critic.

Titu Maiorescu – om politic de

valoare recunoscută: ministru al învăţământului, prim-ministru etc. – a fost

creatorul criticii

literare propriu-zise în literatura româna, formulând principiile teoretice şi metoda;

a fost

membru fondator şi a condus Junimea de la înfiinţare.

POEZIA
Sunt întrebări care in starea normală a unei societăţi nu există, dar care, odată
născute, se

impun atenţiei tutulor şi cer neapărat un răspuns de la cei ce se gîndesc la

interesele publice.

Va avea România un viitor? Se mai află în poporul ei destulă putere primitivă pentru
a ridica

şi a purta sarcina culturei? Căci cultura e o sarcina care cere şi consumă neîntrerupt
puterile

vitale ale unei naţiuni. Va putea să păşească în lucrare paşnică pe aceeaş cale pe
care

civilizaţia apuseană a adus atîta bine omenirii?

O parte a răspunsului atîrnă de la direcţia spiritelor din societatea de astăzi, direcţie

a cărei

manifestare este literatura în înţelesul cel mai larg al cuvîntului. [...]

Starea literaturei noastre şi direcţia spiritului public pînă la 1867 le-am analizat într-
un şir

de critice anterioare şi le vom mai atinge în decursul cercetărilor de faţă. Din

criticile

ştienţifice văzusem falsitatea şi pretenţiile necoapte ale istoricilor, filologilor şi

jurnaliştilor

noştri în marea lor majoritate; din „critica poeziei” ne încredinţasem despre lipsa de
valoare

a celor mai mulţi contemporani şi urmaşi ai lui Alecsandri şi Bolintineanu pînă la

acel an.

[...]

Cu totul osebit în felul său, om al timpului modern, deocamdată blazat în cuget,

iubitor de

antiteze cam exagerate, reflexiv mai peste marginile iertate, pînă acum aşa de
puţin format

încît ne vine greu să-l cităm îndată după Alecsandri, dar in fine poet, poet în toată
puterea
cuvîntului, este d. Mihail Eminescu. De la d-sa cunoaştem mai multe poezii publicate
în

63 „Convorbiri literare”, care toate au particularităţile arătate mai sus, însă au şi

farmecul

limbagiului (semnul celor aleşi), o concepţie înaltă şi pe lîngă aceste – lucru rar între
ai

noştri – iubirea şi înţelegerea artei antice.

PROZA

Nu avem activitate literară şi – lucru caracteristic – romanuri şi novele nu se scriu

deloc,

toate se traduc. Chiar poeziile păreau a fi dispărut, Alecsandri era izolat, proza în
cea mai

deplorabilă stare. Cu încetul, se va schimba şi aceasta ... – cîteva generaţii – şi

deşteptarea

gustului pentru produceri estetice. Vor veni atunci oameni cari să simta puternic şi
să-şi

exprime frumos ceea ce au simţit şi alţii cari să gîndească bine şi să-şi exprime
simplu ceea

ce au gîndit.

Titu Maiorescu, Critice I

• MIHAI EMINESCU

Cel mai mare poet român, ultimul

romantic european, Eminescu este deopotrivă un miracol şi o sinteză a celor mai

vechi tradiţii

ale culturii noastre.

Figura 5.29 Prima editie a “Poesii” de Mihail Eminescu

64 ™

La-nceput, pe cînd fiinţa nu era, nici nefiinţă,

Pe cînd totul era lipsă de viaţă şi voinţă,

Cînd nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns ...

Cînd pătruns de sine însusi odihnea cel nepătruns.

Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă?

N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă,

Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază,

Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază.

Mihai Eminescu, Scrisoarea I

Şi astfel mii de oameni rîvnesc în ţara aceasta să capete avere şi onori pe calea
statului sau

cel puţin să trăiască de la dînsul. Prin ideea curat negativă a libertăţei care nu
însemnează

nicăieri alta decît să nu fiu oprit de a munci, adică de a produce bunuri reale,
liberalii din

România au ajuns la ideea pozitivă că libertatea trebuie să le dea şi de mîncare şi

încălţăminte şi lux şi tot ce le pofteşte inima iar clasele muncitoare? Pe apa

sîmbetei să

meargă! După voi potopul. Cît lumea n-avem să trăim, nu-i aşa? Cît vom trăi să nu
curgă

laptele în păsat ... După aceea bun e Dumnezeu şi va avea grijă de clasele pe care
le sărăcim

şi le stoarcem. Acesta e liberalismul la noi în ţară.

Mihai Eminescu, Timpul, 18 XII 1877

Cum nu vii tu Ţepeş doamne, ca punînd mîna pe ei,

Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,

Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,

Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!

Mihai Eminescu, Scrisoarea III

™
65 Figura 5.30 Ipotesti, casa parinteasca

• MARI PROZATORI

Ion Luca Caragiale – provenit dintro celebră familie de oameni de teatru – a trăit şi
el o vreme în preajma teatrului, piesele şi

schiţele sale alcătuind un univers atât de original şi de românesc încât a pătruns în

stratul cel

mai profund al conştiinţei noastre artistice. Replici întregi sau situaţii „caragialiene”
apar

spontan în mintea tuturor, fenomenul curent al citării dovedind extraordinara

rezistenţă a

spiritului caragialian.

CAŢAVENCU (ia poză, trece cu importanţă printre mulţime şi suie la tribună; îşi
pune

pălăria la o parte, gustă din paharul cu apă, scoate un vraf de hîrtii şi gazete şi le
aşază pe

tribună, apoi îşi trage batista şi-şi şterge cu eleganţă avocăţească fruntea. Este
emoţionat,

tuşeşte şi luptă ostentativ cu emoţia care pare a-l birui. – Tăcere completă. Cu glas
tremurat)

Domnilor!...Onorabili concetăteni!... Fraţilor!... (plînsul îl îneacă). Iertaţi-mă, fraţilor,

dacă

sunt mişcat, dacă emoţiunea mă apucă aşa de tare ... suindu-mă la această
tribună ... pentru

a vă spune şi eu ... (plînsul îl îneacă mai tare.) ... Ca orice român, ca orice fiu al ţării
sale ...

în aceste momente solemne ... (de abia se mai stăpîneşte) mă gîndesc ... la
ţărişoara mea ...

(plînsul l-a biruit de tot) la România ... (plînge. Aplauze în grup) ... la fericirea ei! ...
(acelaşi

66 joc de amîndouă părţile) ... la progresul ei! (asemenea crescendo) ... la viitorul
ei! (plîns cu
hohot. Aplauze zguduitoare.)

.....................................................................................................................................
..................

.....

Fraţilor, mi s-a făcut o imputare şi sunt mîndru de aceasta! ... O primesc! Mă onorez
a zice

că o merit! ... (foarte volubil.) Mi s-a făcut imputarea că sunt foarte, că sunt prea, că
sunt

ultra-progresist ... că sunt liber schimbist ... că voi progresul cu orice preţ. (scurt şi
foarte

retezat.) Da, da, da, de trei ori da! (aruncă roată priviri scînteietoare la adunare.
Aplauze

prelungite.)

Da! (cu putere din ce în ce crescîndă.) Voi progresul şi nimic alt decît progresul: pe
calea

politică ... (îngraşă vorbele.)

.....................................................................................................................................
..................

.....

Soţietatea noastră are de scop să încurajeze industria română, pentru că, daţi-mi
voie să vă

spui, din punctul de vedere economic, stăm rău ...

Industria română e admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipseşte cu desăvîrşire.

Soţietatea

noastră dar, noi, ce aclamăm? Noi aclamăm munca, travaliul, care nu se face deloc
în ţara

noastră.

I. L. Caragiale, O scrisoare pierdută

Figura 5.31 Posibili “Mitica”

67 Ion Creangă – scriitorul român cel

mai apropiat de spiritul creaţiei folclorice – a fost considerat la început autor
„poporal” dar s-a

dovedit un artist profund original care a creat pornind de la folclor o operă de clară

individualitate, cu elemente caracteristice de neconfundat, rezultat al unei

inteligenţe artistice

superioare şi al unei înzestrări lingivistice remarcabile.

Nu-i vorba, că noi tot ne făceam felul, aşa, cîteodată; căci din băţul în care era
aşezată fila

cu cruce-ajută şi buchile scrise de badiţa Vasile pentru ficare, am ajuns la trataji, de

la

trataji la ceaslov, ş-apoi, dă Doamne, bine! În lipsa părintelui şi a dascălului intram

în

ţinterim, ţineam ceaslovul deschis, şi, cum erau filele cam unse, trăgeau muştele şi
bondarii

la ele, şi, cînd clămpăneam ceaslovul, cîte zece – douăzeci de suflete prăpădeam
deodată;

potop era pe capul muştelor! Întru una din zile, ce-i vine părintelui, ne caută
ceasloavele şi,

cînd le vede aşa sîngerate cum erau, îşi pune mîinile în cap de necaz. Şi cum află
pricina,

începe a ne pofti pe fiecare la Bălan şi a ne mîngîia cu sfîntul ierarh Nicolai pentru

durerile

cuvioaselor muşte şi ale cuvioşilor bondari, care din pricina noastră au pătimit.

Ion Creangă, Amintiri din copilărie

Ioan Slavici – spirit insurgent,

orgolios şi ferm în convingerile sale, ardelean prin naştere – a fost un junimist

fervent,

apreciat de Maiorescu drept un exponent al tipului de proză compatibilă cu

realităţile
româneşti. A pus bazele revistei Tribuna din Sibiu, unde a militat pentru
emanciparea

românilor ardeleni, o mare parte a prozei sale expunând problematica satului şi a

burgheziei

ardelene.

68 A rămas Mara, săraca, văduvă cu doi copii, sărăcuţii de ei ...

Muiere mare, spătoasă, greoaie şi cu obrajii bătuţi de soare, de ploi şi de vînt, Mara
stă ziua

sub şatră, în dosul mesei pline de poame şi de turtă dulce. La stînga e coşul cu
peşte, iar la

dreapta clocoteşte apa fierbinte pentru „vornovişti”, pentru care rade din cînd în
cînd

hreanul de pe masă. Copiii aleargă şi îşi caută treabă, vin cînd sunt flămînzi şi iar
se duc

după ce s-au săturat, mai se joacă voioşi, mai se bat fie între dînşii, fie cu alţii, – şi
ziua trece

pe nesimţite.

Serile Mara de cele mai multe ori mănîncă ea singură, deoarece copiii, obosiţi, adom
în

vreme ce ea găteşte mîncarea. Mănîncă însă mama, şi pentru ea, şi pentru copii.
Păcat ar fi

să rămîie ceva pe mîine. [...]

− Nu, fata mea, – zise Mara liniştită. Aşa vin lucrurile în lumea aceasta: pleci în
neştiute şi

te miri unde ajungi; te-apucă – aşa din senin – cîteodată ceva, şi te miri la ce te
duce.

Omul are data lui, şi nici în bine, nici în rău nu poate să scape de ea; ce ţi-e scris,
are

neapărat să ţi se întîmple; voinţa lui Dumnezeu nimeni nu poate s-o schimbe.

Ioan Slavici, Mara

• „LITERATORUL” – – POEZIA SOCIALĂ ŞI DECADENTĂ. ROMANUL CICLIC

Literatorul – „revistă ostracizată multă vreme, dar cu mari urmări”, după cum
aprecia George

Călinescu – a apărut la 20 ianuarie 1880 sub conducerea lui Alexandru Macedonski

şi a fost

una din revistele în care au publicat adversarii declaraţi ai Junimii, delimitând astfel
„un cîmp

de luptă teoretic”. Două din obiectivele pe care şi le propunea ambiţios la apariţie

revista erau:

„a îndeplini marele gol ce a lăsat Curierul de ambe sexe” şi „ a nu fi abonat la

Literatorul să

devie ceva ridicol şi un semn de burtă-verdism”. A apărut cu întreruperi şi schimbări

de titlu

până în 1919.

Alexandru Macedonski – poet al

„rondelurilor”, crezând în poezie şi în menirea poetului, original dar inegal, adept al

noului,

precursor al unor importanţi poeţi interbelici (George Bacovia sau Tudor Arghezi),
simbolist

de o nuanţă aparte şi poet tragic, „prozator estet” (Tudor Vianu) – a fost un creator
de şcoală.

Şi el e emirul, şi toate le are ...

E tînăr, e farmec, e trăsnet, e zeu,

Dar zilnic se simte furat de-o visare ...

69 Spre Meca se duce cu gîndul mereu,

Şi-n faţa dorinţei – ce este dispare –

Iar el e emirul, şi toate le are

Al. Macedonski, Noaptea de

Duiliu Zamfirescu „care va arunca anatema asupra arendaşilor, stigmatizându-i în
persoana

lui Tănase Scatiu, şi va exalta aristocraţia de baştină, departe de ce s-ar crede, era
fiul unui

Tănase Scatiu, însă de treabă, funcţionar la primăria din Focşani şi arendaş prin
judeţele

Rîmnicu Sărat şi Brăila” (George Călinescu)

Toată curtea boierească trăieşte liniştită şi bogată, cu cîrduri întregi de gîşte, de

curci şi

claponi; cu bibilici ţiuitoare; cu căruţe dejugate; cu argaţii ce umblă a treabă de colo

pînă

colo,

– şi seara, cînd vine cireada de la cîmp, cumpăna puţului, scîrţîind neunsă între
furci, ţine

isonul berzelor de pe coşare, ale căror ciocuri, răsturnate pe spate, toacă de-ţi iau
auzul.

Fără a fi risipă şi zarvă, curtea boierească pare populată şi bogată.

Duiliu Zamfirescu. Viaţa la

• ARTA CU TENDINTA – EPIGONII LUI EMINESCU. REFRACTARII.

SOCIALIŞTII

Contemporanul – apărută ca reacţie la Junimea şi Convorbiri literare – grupa

publicişti şi

scriitori cu un punct de vedere deosebit, adesea mai nou decât cel maiorescian şi
cu o

ideologie ce reflecta afirmarea unei clase sociale nou ivite în societatea

românească –

muncitorimea.

„La 1 iulie 1881, apăru în Iaşi Comtemporanul, revistă literară şi ştiiţifică redactată
de Ion
Nădejde (Verax, Audax, Mordax). [...] Prin tradiţie, tinerii de familie şi de bani gata
adoptau

ideile cele mai înaintate şi în aparenţă mai contrare clasei lor. În fond ei nu făceau
altceva

acum decît să atragă atenţia asupra meritelor lor în cercurile oficiale. Tinerii
cultivaţi în

spiritul Contemporanului, deveniţi socialişti, trecură apoi în partidul liberal.”

(George

Călinescu)

Alexandru Vlahuţă – epigon al lui Eminescu în poezie, în general cu o bună intuiţie a

cuvântului şi prozator cu înclinaţii didactice – este cunoscut mai ales ca autor al

jurnalului de

călătorie România pitorească. Simpatia pentru cei oropsiţi, în special pentru ţărani,
critica la

adresa monarhiei ori nostalgia duioasă a copilăriei sunt câteva caracteristici ale
creaţiei sale

literare.

70 [...] Aici, sub volbura asta de valuri, e încheietura Balcanilor cu Carpaţii. Peste
pumnii lor

încleştaţi, Dunărea se aruncă furioasă, rupînd cu zgomot cele din urmă stăvilare ce i
se mai

ridică-n cale. Şi în vălmăşagul acestei ciocniri de titani, fiecare val pare că strigă,
fiecare

stîncă pare că se mişcă. Deodată apa lunecă de pe zăgazul colţuros şi se întinde ca

o pînză.

Lupta, năprasnica luptă dintre cei doi uriaşi, care de aci încolo au a purta străjile
României,

s-a încheiat. Munţii, învinşi, se dau la o parte. Zarea se deschide. Din stînga, de sub

curmătura unui deal, vine rîul Bahna să întîmpine, să salute sosirea marelui fluviu la
pragul
ţării, cu al cărei pămînt şi destin se leagă pentru totdeauna. Din ce depărtări
scoboară şi cît

a luptat Dunărea ca să străbată-ncoace! A trebuit să spintece munţii, să-şi sape

albia în

piatră de-a curmezişul Carpaţilor. A bătut, şi „Porţile de Fier” s-au deschis în faţa
puterii

eterne a valurilor ei.

Alexandru Vlahuţă, România pitorească

• MICUL ROMANTISM PROVINCIAL ŞI RUSTIC. NUVELIŞTII. POEZIA

IDILICĂ

Barbu Delavrancea („pe adevăratul

nume Barbu Ştefănescu”) – temperament contradictoriu, ardent dar şi baroc – a

fost un

scriitor (prozator, dramaturg şi ziarist) reprezentativ pentru epoca de întâlnire dintre

secolele

al XIX-lea şi al XX-lea, continuând literatura tradiţională alimentată de romantism

dar

nuanţată interpretativ şi stilistic original. Colorist vitalist, cu o viziune patetică

asupra istoriei,

s-a întors adesea cu nostalgie şi căldură spre trecut şi sufletul popular, topind
epicul,

dramaticul şi liricul într-o sinteză în care converg efluvii romantice, observaţii

realiste şi

sugestii naturaliste. A fost unul din marii oratori ai timpului.

„Apus de soare este o capodoperă a dramaturgiei poetice şi oratorice şi nu mai

puţin o dramă

de observaţie a tipicului, singura din literatura noastră în care toate aceste aspecte
se unesc

armonic.” (George Călinescu)

™
ŞTEFAN: Cardinal, iagelon, bolnav, trufaş, leah ... Ce nu e din cîte n-ar trebui să fie?
Şi

nimic din cîte ar trebui să fie ... Şi tu, Tăut? Şi tu, Ştefule? O, prietenii mei cu bărbile
pînă în

pămînt, nămeţi ne-nvinşi de oameni, albiţti de griji şi de vremuri ...

71 ŞTEFAN: Oh, pădure tînără! ... Unde sunt moşii voştri? Presăraţi ... la Orbic, la
Chilia, la

Baia, la Lipnic, la Soci, pe Teleajen, la Racova, la Războieni ... Unde sunt părinţii
voştri? La

Cetatea Albă, la Cătlăbugi, la Şcheia, la Cosmin, la Lenţeşti ... Unde sunt ... bătrînul
Manuil

şi Goian, şi Ştibor şi Cînde, şi Dobrul, şi Juga, şi Gangur, şi Gotcă, şi Mihai spătarul,şi

Ilea

Huru comisul, şi Dajboc pîrcălabul, şi Oană, şi Gherman, şi fiara paloşului ...

Boldur? ...

Pămînt! ... Şi pe oasele lor s-a aşezat şi stă tot pămîntul Moldovei ca pe umerii unor
uriaşi! ...

Barbu Delavrancea, Apus de soare

George Coşbuc – poetul Firelor de tort şi al Baladelor şi idilelor – a fost

şi publicist (a editat împreună cu I. L. Caragiale şi Ioan Slavici revista Vatra şi

împreună cu

Alexandru Vlahuţă, Sămănătorul) şi s-a ocupat şi de îndrumarea activităţilor

culturale săteşti

prin intermediul Casei Şcoalelor; în 1900 a devenit membru al Academiei Române.

Poet

ancorat în zona de intersecţie a culturii populare cu cea cultă, a ruralismului cu

sensibilitatea

rafinată de experienţe citadine, cu un simţ pronunţat al eroicului, Coşbuc a fost şi

un

traducător de mare valoare recreând în limba română: Sacontala, Odiseea, Eneida,

Divina

Comedie
.

Şi clopotele-n limba lor

Plîngeau cu glas tînguitor;

Şi-adînc din bubuitul frînt

Al bulgărilor de pămînt

Vorbea un glas,un cîntec sfînt

Şi-nălţător:

„Nu cerceta aceste legi,

Că esti nebun, cînd le-nţelegi!

Din codru rupi o rămurea,

Ce-i pasă codrului de ea:

Ce-i pasă unei lumi întregi

De moartea mea!”

George Coşbuc, Moartea lui Fulger

72 • TENDINTA NATIONALA, MOMENTUL 1901. NOUL MESIANISM. ANALIZA

FONDULUI ETNIC

Sămănătorul – fondată de Alexandru Vlahuţă şi George Coşbuc în 1901 la îndemnul

lui

Spiru Haret – a fost una din cele mai importante reviste cu caracter naţionalist, care
avea să se

ocupe cu „vieaţa” şi să „semene” idei în mulţime, de unde şi titlul comentat de

Vlahuţă într-o

poezie:

Păşeşte în ţarină semănătorul

Şi-n brazda neagră umedă de rouă

Arunc′ într-un noroc vieaţa nouă,

Pe care va lega-o viitorul.

Obiectivele programatice declarate ale revistei erau: o literatură proprie, într-o

limbă înţeleasă

de toate categoriile sociale astfel încât: „să nu mai fim aproape streini la noi acasă”,

adâncirea trecutului: „Suflaţi colbul de pe cronici şi faceţi să renască virtuţile

bătrînilor de

atunci în sufletul tinerimei de azi.” dar mai ales unitatea: „Ce avem de făcut înainte
de toate e

purificarea, întregirea, înaintarea şi mai ales răspîndirea culturii noastre ... Avem un
stat

naţtional fără o cultură naţională ci cu o spoială străină; franţuzească. Avem visul

de unire

naţională în aceeaşi formă politică: îl legănăm în vorbe şi nu-l chemăm la noi prin
fapte:

hotarele mai sînt încă hotare pentru cultura noastră. Ne dorim uniţi la un loc şi nu
ne

cunoaştem nicidecum.”

Figura 5.32 Stefan Luchian O posibila varianta a tendintei nationale

73 Octavian Goga – poet naţional şi

dramaturg – a pătruns în sufletul poporului prin simplitatea aparentă a liricii sale

aducând o

sensibilitate originală dar nu diferită de cea a celor pe care îi reprezenta, depăşind

momentul

istoric şi provincialismul poetic, realizând monografia lirică a satului transilvan. A

fost

publicist şi traducător; a avut o bogată activitate politică, fiindu-i cunoscută

orientarea de

dreapta.

La noi sunt codri verzi de brad

Şi cîmpuri de mătasă;

La noi atîţia fluturi sunt

Şi-atîta jale-n casă.

Privighetori din alte ţări

Vin doina să ne-asculte;

La noi sînt cîntece şi flori

Şi lacrimi multe, multe ...

Octavian Goga, Noi

Nicolae Iorga – istoric de renume

mondial, orator, publicist, memorialist, poet, dramaturg, critic şi istoric literar – a

fost autorul

unei opere ştiinţifice şi literare uriaşe: aproape 1300 de cărţi şi 25.000 de articole în
mai multe

limbi. Profesor universitar la Bucureşti şi Sorbona, rector al Universităţii Bucureşti,

membru

corespondent al Academiei, „doctor honoris causa” al mai multor universităţi,

membru al

Academiei Franceze, Poloneze, Iugoslave etc. a înfiinţat „Fundaţia Iorga”,

„Universitatea

populară ” de la Vălenii de Munte, „Şcoala română” de la Fontenay-aux-Roses şi

„Casa

Romena” din Veneţia. A fost senator şi prim-ministru. Colaborator la

Contemporanul, Lupta,

Convorbiri literare, Epoca, L′Independence Roumaine, director al Sămănătorului al

cărui

74 ideolog a fost, a editat el însuşi mai multe publicaţii: Neamul românesc, Floarea
darurilor,

Cuget clar, Drum drept etc. Bibliografia operei istorice include lucrări monumentale,
titluri

de referinţă pe plan universal privind istoria poporului român, a Imperiului Otoman

şi a
Imperiului Bizantin.

Liberal la douăzeci de ani, în faţă cu un liberalism care se speria de orice noutate şi

de orice

energie.

Conservator la patruzeci, în faţă cu un conservatorism care încremenea în cultul

boierimii

fanariote şi post-fanariote.

Democrat la cincizeci, în faţă cu o democraţie care înţelegea doar că gloata să vie la

masa

politicianismului.

Atunci, pe la şaizeci, a rămas singur. Singur, cu ţara singură.

Nicolae Iorga, despre Take Ionescu

Mihail Sadoveanu – într-o

operă extraordinar de vastă – a practicat aproape toate formulele epicii: schiţa,

nuvela

(Bordeenii), povestirea (în Hanul Ancuţei), romanul de structură clasică (Locul unde
nu s-a

întâmplat nimic sau Târg moldovenesc din 1833), romanul-fluviu cu inflexiuni

epopeice

(Fraţii Jderi), paradoxul său costând în faptul că, peste o asemenea voinţă de
cuprindere epică

a cosmosului existenţei umane se suprapune o permanentă dispoziţie lirică.

Povestitor cu un

talent recunoscut, a încântat multe generaţii de copii cu lectura înregistrată a

Amintirilor din

copilărie de Ion Creangă.

− La ce te gîndeşti, cinstite comise? îl întrebă sfinţitul Amfilohie, tot cu glas moale.

− Mă gîndesc la ce i-om fi fşcînd noi trebuinţă măriei-sale ..., îngînă bătrînul.

Arhimandritul îl înţepă cu ochii, urmînd a zîmbi:

− Nu te gîndeşti la asta, cinstite comise Manole.

− Poate mă gîndesc la năcazurile măriei-sale, mărturisi bătrînul.

Arhimandritul îl binecuvîntă:

− Fericit barbat în gura căruia nu este viclenie, cum spune în psalmi. Cinstite
comise

Manole, domnia-ta ceteşti bine, deşi nu cunoşti meşteşugul cărţii. S-a dat de mult
poruncă

75 voievozilor: că cel ce vrea să fie mai mare peste alţii, să fie sluga tuturor.
Prostimea credea

la Bizanţ că împăratul său nu face alta decît mînîncă şi doarme. Iar boierii noştri,
care sînt

destul de ageri, cred că luminăţia-sa îi ceartă cu ură. Adevărat că fagure de miere

sînt

cuvintele bune şi dulceaţa lor e tămăduirea sufletelor; dar stăpînitorului, pe lîngă

limba dulce

i-a dat şi sabie.

Mihail Sadoveanu, Fraţii Jderi

• TEORIA SPECIFICULUI NAŢIONAL. POPORANISMUL, GRUPUL „VIEŢII

ROMÂNEŞTI”

Viaţa românească a apărut în 1906 avându-i la conducere pe Constantin Stere şi

Paul Bujor,

redactorul şi animatorul ei fiind Garabet Ibrăileanu.

„Există părerea, întărită de colaboratori secundari ai revistei, că Viaţa românească

ar fi fost o

publicaţie democrată în felul gherist, o promotoare a socialismului internaţional şi

umanitarist. Nimic mai fals. Ideea promovării unei culturi naţionale e cuprinsă în
chiar

programul ei.
Ca şi Vatra odinioară, revista constată depărtarea între clasele sociale şi afirmă
trebuinţa

alăturării de cei mulţi. Iar cei mulţi erau ţăranii. Aceştia, idealizaţi de naţionaliştii
mai vechi,

se aflau într-o mare înapoiere şi prin ei poporul românesc însuşi păşea în urma
civilizaţiei

europene. Problema capitală era prin urmare nu numai apropierea de popor ci

ridicarea lui,

pornindu-se de la o viziune fără romantisme. Acest punct de program constitui

poporanismul,

care, evident, poate să aibă prin C. Stere o relaţie cu narodnicismul, fiind nu mai
puţin un

curent ieşit în chip necesar din natura locului ” (George Călinescu)

Figura 5.33 Gheorghe Patrascu Natura moarta

Garabet Ibrăileanu – critic literar, elaborator al doctrinei poporanismului literar şi

teoretician al specificului naţional – a avut o activitate care, în funcţie de evoluţia sa

ideatică,

s-a structurat în trei perioade: prima, de formare şi de orientare, a doua,

poporanistă şi cea de

a treia, a criticii complete. Nu a acordat prioritate nici unei componente –

sociologică,

psihologică, estetică – ci a preţuit mai cu seamă umanismul comprehensiv,

realismul şi

specificul naţional iar critica aplicată nu a afectat preocupările sale teoretice ci le-a
presupus.

76 ™

Poezia, şi mai ales cea lirică, cea mai însemnată din speciile genului, exprimînd mai
ales

afectivitatea unui individ şi concepţia lui de viaţă, e naţională adesea numai întru cît
sufletul

unui individ poartă pecetea sufletului poporului din care face parte.
Dar acest element subiectiv naţional apare şi în proză, chiar şi în cea mai
obiectivă. E

atitudinea scriitorului faţă de zugrăvite. Acest element se adaugă, deci, şi el, la

celelalte,

adîncind caracterul specific naţional al prozei.

Aşadar, dacă poezia, cînd e foarte naţională, e expresia sufletului unui popor, –
proza, cînd e

talentată, e şi expresia sufletului unui popor şi oglinda vieţii acestui popor. E, încă o
dată,

mai bogată în realităţi naţionale, subiective şi obiective.

Garabet Ibrăileanu, Caracterul specific naţional în literatura română

• SIMBOLIŞTII

Vieaţa nouă a apărut la 1 februarie 1905 sub conducerea lui Ovid Densusianu, care
„a intuit

că, oricîtă importanţă ar avea factorul ţărănesc, nu e cu putinţă a nu încerca

îmbogăţirea

literaturii prin observaţia şi simţirea omului mai complex de la oraş.” (George

Călinescu)

Concepţia noastră despre „frumos” s-a lărgit; nu mai credem că e un singur chip de
a simţi,

de a reda motivele artistice. Numai pedantismul de şcoală veche mai poate impune

scriitorilor, artiştilor, o anumită direcţie, un anumit mod de înţelegere a lucrurilor ...

O operă nu e decît oglinda unor stări sufleteşti şi cu cît una este mai nouă, mai
intensă, cu

atît şi cealaltă este mai caracteristică ...

Ovid Densusianu, Vieaţa nouă

Ion Minulescu – poet romancie şi autor dramatic – în poezie, a impus

iniţial formula unui original înclinat spre extravaganţă şi comportament ludic atunci
când a
reconstituit temele simbolismului francez, ca ulterior să parodieze această manieră
iar în proză

şi teatru, a cultivat o literatură a reducerii personajelor şi situaţiei la schemă,

ignorând

voluntar tehnica iluziei realiste.

77 Eram aşa de sigur c-am să fac cel mai bun concurs din clasă, că nu mai am
răbdare să

aştept. Mă ridic dar, după cum este obiceiul în şcoală, cu degetul arătător de la
mîna dreaptă

în sus şi cer cuvîntul. Profesorul care de pe catedră observase mai dinainte

enervarea mea,

mă întreabă – mişcînd nedumerit din cap, ce vreau. În jurul meu, cîţiva elevi s-au
oprit din

scris şi curioşi mă fură cu coada ochiului. Eu nu mai aştept să fiu întrebat a doua
oară ce

vreau:

− Poezia „Umbra lui Mircea. La Cozia” nu este adevărată, domnule profesor ...

Ion Minulescu, Corigent la limba română

Nu ştiu ce s-a schimbat în mine,

Dar simt că s-a schimbat ceva –

Ceva, la fel, ca după-o boală grea,

Cînd parcă simţi că-ţi este mult mai bine!...

Ion Minulescu, În aşteptare

George Bacovia – extrem de modern prin efectele sincopate ale expresiei

poetice şi prin fondul subteran tragic, angoasat al creaţiei, de o modernitate ce nu-

şi pierde

valenţele deoarece atinge dimensiuni permanente ale umanului – a reprezentat un

moment de
vârf al simbolismului românesc, depăşind locurile comune ale acestui curent pe care
le-a

valorificat genial.

De-atîtea nopţi aud plouînd,

Aud materia plîngînd ...

Sunt singur, şi mă duce-un gînd

Spre locuinţele lacustre.

Şi parcă dorm pe scînduri ude,

În spate mă izbeşte-un val –

Tresar prin somn şi mi se pare

Că n-am tras podul de la mal.

78 Un gol istoric se întinde,

Pe-aceleaşi vremuri mă găsesc...

Şi simt cum de atîta ploaie

Piloţii grei se prăbuşesc.

De-atîtea nopţi aud plouînd,

Tot tresărind, tot aşteptînd ...

Sunt singur, şi mă duce-un gînd

Spre locuinţele lacustre ...

George Bacovia, Lacustră

Figura 5.34 Plumb

• ROMANCIERII

Liviu Rebreanu – romancier, autor dramatic, publicist, director al Teatrului

Naţional din Bucureşti (două mandate), membru al Academiei Române – inspirându-

se din
viaţa ţărănească, preocupat de dialectica real-ideal, a reuşit sa creeze prima
capodoperă a

romanului românesc, Ion – „acea impunătoare frescă rurală a vieţii transilvănene”

(Vladimir

Streinu), culminănd cu Răscoala, model de construcţie epică, realizând creaţii

majore şi în

proza de analiză psihologică (Pădurea spânzuraţilor, Ciuleandra).

− Noroc, noroc, Trifoane! strigă Leonte Orbişor din uliţă, oprindu-se o clipă, cu sapa
de-a

umăr. Te-ai apucat de treburi?

79 − Ce să facem? Pe lîngă casă – răspunse Trifon Guju de pe prispă, ciocănind de

zor.

− Baţi coasa, Trifoane, ori ...? întrebă Leonte fără mirare.

− O bat să fie bătută! zise Trifon fără să ridice capul.

− Mi se pare că vrei să coseşti înainte de-a semăna?

− Apoi dacă trebuie? ... De!

Liviu Rebreanu, Răscoala

Camil Petrescu – prozator, dramaturg,

poet, eseist şi gazetar – a fost creatorul unui nou stil narativ, „anticalofil” prin
romanele

Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război şi Patul lui Procust, cu

personajele lor

caracterizate prin spontaneitatea şi mobilitatea reacţiilor, în totală opoziţie cu

opacitatea din

plan afectiv. Teoretician al dramei de idei, a scris şi publicat numeroase piese,

dintre care cele

mai cunoscute sunt Jocul ielelor, Act veneţian, Suflete tari şi comedia Mitică
Popescu.

™
Viaţa mi-a devenit curînd o tortură continuă. Ştiam că nu mai pot trăi fără ea. Ca o
armată

care şi-a pregătit ofensiva pe o direcţie, nu mai puteam schimba baza pasiunii mele.
Era în

toate planurile mele. Era în toate bucuriile viitorului. La masă, la miezul nopţii în
grădina de

vară, în loc să ascult ce-mi spunea vecinul sau vecina, trăgeam cu urechea nervos,
să prind

crîmpeie din convorbirile pe care nevastă-mea le avea cu domnul elegant de alături

de ea. Nu

mai puteam ceti nici o carte, părăsisem Universitatea.

Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

Ionel Teodoreanu – cel care a cântat ca nimeni altul vârsta copilăriei, „acea vîrstă a

exuberanţei pe care adultul o uită de obicei uşor” (George Călinescu) – a debutat cu

Uliţa

copilăriei dar momentul culminant al carierei sale scriitoriceşti a fost apariţia

trilogiei La

Medeleni, roman ciclic care nu respectă canoanele romanului clasic, mai curând un
romanpovestire.

− Mamă, tu auzi ceva? întrebă Olguţa pocnind în dinţi o prună brumărie.

80 − Ce s-aud?

− Ascultă bine, mamă ...

− Ţţ! Îl aud pe Dănuţ sorbind harbuzul şi n-ar trebui să-l aud. Dănuţ, numai racii se
sorb

aşa, cînd nu ştii să-i mănînci altfel.

Doamna Deleanu îl obliga pe Dănuţ să aibă cîte-o altă surdină pentru fiecare fel de
mîncare.

Dănuţ le mai încurca, le mai uita. Din care pricină, cînd simţea ochii mamei lui
privindu-l cu
toată atenţia urechilor mesteca supa, frigîndu-se, ori înghiţea friptur,a fără s-o mai
mestece,

înecîndu-se.

Ionel Teodoreanu, La Medeleni

• MODERNIŞTII. SBURĂTORUL. FENOMENUL ARGHEZIAN

Eugen Lovinescu – romancier

dar mai ales critic literar, autor de monografii, traducător şi comentator de literatură
clasică

greco-latină, autor de manuale şcolare – a direcţionat prin opera sa critică poezia,

proza şi

critica interbelică. Începând cu 1919 a editat revista Sburătorul, intemeind totodată

şi cenaclul

pe care l-a condus până la moarte.

− Uite, Vlaicule, aici e Luvrul, îi spuneam eu, privindu-l pe sub gene.

Vlaicu îşi ridică ochii spre Luvru, îl măsură cu metrul lor de preciziune, apoi
exclamă,

scuipînd:

− Mare e, măi ... să-i mama mă-sei ... Trebuie să fi costat mulţi creiţari ...

Peste o jumătate de ceas:

− Uite, Vlaicule, aici e Opera ...

Vlaicu măsură şi Opera cu ochi de zidar, apoi tot scuipînd:

− Mare e, măi, şi Opera ... să-i ... mama mamei mă-sei. Şi ea trebuie să fi costat
mulţi

creiţari!

Eugen Lovinescu, Memorii

81 Tudor Arghezi – poet şi prozator,

gazetar pasionat, pamfletar liric, dramaturg – a fost creatorul unui limbaj personal
inimitabil,
cu o mare influenţă asupra straturilor profunde ale liricii româneşti a secolului al XX-
lea.

Volumele sale de versuri, publicate atât antum, cât şi postum, constituie produsul
unui proces

creator complex, dezvăluind biografia spirituală a unui mare artist al cuvântului,

destinul

dramatic al unui eu iscoditor şi voluptos al „primejdiei”.

Nu-ţi voi lăsa drept bunuri, după moarte,

Decît un nume adunat pe-o carte.

În seara răzvrătită care vine

De la străbunii mei pînă la tine

Prin rîpi şi gropi adînci,

Suite de bătrînii mei pe brînci,

Şi care, tînăr, să le urci te-aşteaptă,

Cartea mea-i, fiule, o treaptă.

Tudor Arghezi, Testament

• ORTODOXIŞTII. ICONOGRAFIA MISTICĂ. DOCTRINA MIRACOLULUI.

Lucian Blaga – poet şi dramaturg, publicist, diplomat, profesor, filozof,

traducător de mare valoare – şi-a conceput întreaga operă în mod unitar iar
imaginile liricii,

prin ceea ce el însuşi numea „metafore revelatorii”, au la bază o atitudine filozofică

cu largi

semnificaţii estetice. Opera sa filozofică, alcătuind un sistem ambiţios

atotcuprinzător, în

principal formată din patru trilogii – a cunoaşterii, a culturii, a valorilor şi

„cosmologică” – şi

82 importante volume de eseuri, antume sau postume, a stârnit cele mai diverse
ecouri în
conştiinţa filozofică românească.

MOŞNEAGUL

Azi Pămîntul întreg e trupul său ...

Isus e piatra,

Isus e muntele;

totdeauna lînga noi – izvor limpede şi mut,

totdeauna lîngă noi – nesfîrşire de lut.

Fără cuvinte, cum a fost pe cruce,

Isus înfloreşte-n cireşi

şi rod se face pentru copiii săraci.

Din flori îi adie vîntul peste morminte,

el pătimeşte în glie şi pom –

o răstignire e în fiecare om –

şi unde priveşti: Isus moare şi-nvie ...

PATRASIA

Cu picioarele suntem pe trupul său?

MOŞNEAGUL

.Noapte şi zi umblăm prin eucaristie ...

Lucian Blaga, Tulburarea apelor

Gîndirea apăruse şi îşi desfăşura activitatea la Cluj. „Preluînd revista Gîndirea de

la Cluj,

Nichifor Crainic îi imprimă direcţia ortodoxistă. Pînă atunci problema religioasă nu

lipsise

scriitorilor făcînd parte din cler, însă ea se afla (cum ar spune specialiştii) în faza
teologală.

[...] Gîndirea vrea să realizeze faza propriu-zis mistică. Aici spiritul e pasiv şi
Dumnezeu
activ. Este treapta colocviilor cu duhul sfînt, a Vizitelor, a extazelor, beatitudinilor,
stărilor

paradisiace, într-un cuvînt a cunoaşterii experimentale.” (George Călinescu)

Un vultur are cuib în mine,

Îl simt cum fîlfîie mereu

Şi vulturul, precum ştiţi bine,

E pasărea lui Dumnezeu ...

Deprins în cer cu alte zboruri,

Acum el ţine ochiu-nchis:

Îi arde sufletul de doruri

83 Şi amintiri din Paradis.

Vasile Voiculescu, Pasărea lui Dumnezeu

• DADAIŞTI. SUPRAREALIŞTI. HERMETICI

Tristan Tzara – inventatorul curentului literar şi artistic numit dadaism şi

cel care i-a stabilit şi metoda – nu a făcut dadaism în limba română, numai în cea
franceză. În

poeziile sale româneşti, cu tematică simbolistă, presmţind într-un fel dadaismul, a

fost „un

poet de o incontestabilă uşurinţă lirică, ştiind să radă cu aripile cea mai joasă
proză.” (George

Călinescu)

Figura 5.35 Manifeste Dada

Sufletul meu e un zidar care se întoarce de la lucru

Amintire cu miros de farmacie curată

Spune-mi servitoare bătrînă ce era odată ca niciodată,

Şi tu verişoară cheamă-mi atenţia cînd o să cînte cucul.

Tristan Tzara

84 Ion Barbu – pe numele său adevărat, Dan Barbilian – a fost

matematician, poet şi prozator totodată, reuşind să exceleze atât în matematică –

opera sa

reprezintă pentru axiomatică şi alte domenii ale acestei ştiinţe o reuşită majoră –
cât şi în

literatură, unde a desfăşurat o tendinţă simbolic-iniţiatică, hermetică în două

registre: al

enunţului narativ, al parabolei conţinute la nivelul evenimentului evocat şi al

expresiei lirice.

Cum lumea veche, în cleştar,

Înoată, în subţire var,

Nevinovatul, noul ou,

Palat de nuntă şi cavou.

Din trei atlazuri e culcuşul

În care doarme nins albuşul

Atît de galeş, de închis,

Ca trupul drag, surpat în vis.

Ion Barbu, Oul dogmatic

Figura 5.35 Isarlak

Geo Bogza – poet şi prozator – a ridicat reportajul la nivelul poemului cu accente

epopeice şi

a scrutat limita fragilă dintre infernul şi sublimul existenţei ocupându-se de

problema salvării

85 sau dezumanizării fiinţei umane în condiţii de viaţă adverse, într-o operă literară
caracterizată

de meditaţia asupra dimensiunilor spirituale ce înscriu specia umană pe fundalul

cosmic.
™

Ştiam pînă acum că oraşul e o aglomerare de case şi de fiinţe omeneşti.

Îngrămădire de uliţe.

Concentrare. Orizont limitat. Nicăieri ca la Hotin n-am avut mai bine, mai puternic,

sentimentul pustiului şi al pustietăţii!

De pe oricare din străzile lui, atît de exagerat de largi, ochii cad pe o nesfîrşită
desfăşurare

de cîmpii, imensităţi geografice, trezind ideea unei infinite pustietăţi. Şi de invazia

acestei

pustietăţi oraşul nu e apărat cu nimic, cu nici un fel de barieră. El e în aşa fel

construit, încît

cîmpiile de afară pătrund pînă în inima lui, continuînd prin mijlocul oraşului şi
răzbind în

partea cealalată tălăzuirea lor infinită. Oamenii care îşi trăiesc viaţa umblînd pe
străzile lui,

în realitate sunt in contact direct şi plutesc pe tălăzuirea acestor cîmpii, cum ar pluti
o barcă

pe valurile unei mere care ar fi pătruns între casele oraşului.

Geo Bogza, Ţara de piatră

• NOUA GENERAŢIE. FILOZOFIA „NELINIŞTII” ŞI A AVENTURII.

LITERATURA „EXPERIENŢELOR”

Mircea Eliade – scriitor, filozof, profesor – preocupat de istoria

religiilor şi cercetător pasionat în acest domeniu, a predat la Ecole des Hautes

Etudes

(Sorbona) şi la Universitatea din Chicago, a petrecut trei ani în India, evocând

această

perioadă în opere memorabile, „a înnoit fantasticul românesc, apropiindu-l de

marile mituri

ale existenţei moderne.”

„Prin trăirea autentică şi spiritualizarea conflictelor, el vrea să schimbe tipologia şi

problematica epicii. Prozele indice se deschid spre o lume de mituri şi practici
magice

îndepărtate de spiritualitatea noastră, naraţiunile mai direct realiste (Întoarcerea

din rai,

Huliganii etc.) analizează criza de valori prin care trece tînăra generaţie şi propun
soluţii

neobişnuite pentru cititorul român; revoltă şi erotism, experienţa tragicului, filozofia

disperării

Eliade este cel dintîi care introduce în literatura română o problematică de tip
existenţialist ...

(Eugen Simion) “...

86 Figura 5.36

În tramvai căldura era încinsă, năbuşitoare. Traversînd grăbit coridorul, îşi spuse:
„Eşti un

om cu noroc, Gavrilescule!” Zărise un loc liber, lîngă o fereastră deschisă. La

celălalt capăt

al vagonului. După ce se aşeză, îşi scoase batista şi-şi şterse îndelung fruntea şi
obrajii. Apoi

înfăşură batista pe sub guler, în jurul gîtului, şi începu să-şi facă vînt cu pălăria de
paie.

Bătrînul din faţa lui îl privise tot timpul concentrat, parcă s-ar fi trudit să-şi aducă
aminte

unde îl mai văzuse. Pe genunchi ţinea cu mare grijă o cutie de tablă.

− E teribil de cald! spuse el deodată. Nu s-au mai pomenit aşa călduri din 1905!...

Gavrilescu clătină din cap, continuînd să-şi facă vînt cu pălăria.

− E cald într-adevăr, spuse. Dar cînd e omul cult, le suportă mai uşor pe toate.
Colonelul

Lawrence, bunăoară. Ştiţi ceva de colonelul Lawrence?

− Nu.

Mircea Eliade, La ţigănci

Constantin Noica – filozoful de la Păltiniş – dacă ar mai fi trăit o

perioadă, ar fi realizat o sinteză a întregii sale opere, un „legato” concretizat în

două lucrări:

Cartea arheilor, în a doua variantă intitulată Cartea marilor întruchipări şi

Autobiografia

unei idei. Un „jurnal de idei”, filozoful a ţinut încă din 1939, căci „pentru Constantin
Noica a

avea idei nu însemna nimic dacă ideile nu emanau pînă la urmă dintr-o idee unică,

integratoare sau, mai degrabă, din febra căutării unei unice idei.”(*)

87 Figura 5.37 La Paltinis

[346] Întîlnesc cîţiva tineri în jurul a 30 de ani, supăraţi, nu pe ceea ce nu au făcut

ei, ci pe

ceea ce nu a făcut viaţa pentru ei. Dar cum să le rezerve lozul cel mare viaţa, dacă
nu au

investit nici o miză? Îi întreb ce au vrut şi-mi răspund cu ce li s-a părut că au vrut.
Căci dacă

vroiau cu adevărat lucrul acela (frumuseţile artistice ale lumii, împlinirile veacului,
cărţile

lui mari), atunci s-ar fi pregătit pentru întîlnirea cu ele. Îi văd trşti: „E vreme urîtă
afară;

totul e urît”, spun ei, fără să ştie că e vreme urîtă în ei înşişi. Cine nu a găsit prilejul
în sine

nu găseşte nici în jurul său marile prilejuri.

Constantin Noica, Jurnal de idei

„Noi generaţii” s-au născut şi creat şi după această ultimă perioadă evocată de
George

Călinescu iar istoria literaturii îi va consemna pe cei care merită un loc în analele
sale, aşa

cum a făcut cu cei amintiţi în selecţia prezentată.

Aceasta a fost pe scurt literatura română până în mileniul al III-lea: cinci secole de
literatură

în limba română şi cei mai semnificativi exponenţi ai săi, cei care, în opinia
autorului, i-au

asigurat prin creaţii originale, cu specific naţional, un loc în universalitate.

88=