You are on page 1of 9

1.

Comunicarea
1.1 Conceptul de comunicare

Comunicarea este un proces care din unghiul științei comunicării dispune de patru
componente fundamentale: un emițător, un canal, informație și un receptor.

Comunicarea este un ansamblu de acțiuni care au în comun transmiterea


de informații sub forma de mesaje, știri, semne sau gesturi simbolice, texte scrise ș.a. între
două persoane, numite interlocutori, sau mai formal, emițător și receptor. A nu se confunda
însă cu aparatele de comunicație numite emițătorul și receptorul de radio, care folosesc la
comunicațiile la distanță = telecomunicații.

Termenul de « comunicare » este legat de existența noastră ca oameni, mai apoi ca


societate, fiindcă ființele umane și comunicarea sunt interdependente. Fără comunicare și
limbaj noi ca ființe ce interacționăm și relaționăm în cea mai mare parte, sau chiar în
întregime prin actul comunicări, existența noastră pe pământ ar fi inutilă.

Este un proces dinamic, aflat într-o permanentă transformare. Societatea există


datorită comunicării, ea înseamnă comunitate și este văzută ca un proces care implică
participare din partea membrilor unei societăți. Comunicarea îmbracă forme variate și
diverse, dintre care ne vom opri la comunicarea mediatizată și la comunicarea de masă, care
este de fapt o formă a comunicării mediatizate, destinată unor mase mari de indivizi și poate
avea o formă subiectivă, care are ca scop manipularea opiniei publice, și forma obiectivă,
care dorește simpla informare a persoanelor.

Comunicarea în masă este o parte integrantă a mass-mediei, concept relativ nou,


care s-a dezvoltat în special în perioada postbelică, ca o consecință directă a apariției noilor
forme de transmitere a informațiilor, fie prin unde radiofonice, fie prin imagini pe micul
ecran.

1.2 Teorii ale comunicarii:

1. Mass-media
2. Telecomunicațiile
3. Informatica.

Pentru mai bună înțelegere a teoriilor comunicării, rememorăm punctele lor nodale și
interferențele: în secolul 15 - tipografia; în secolul 19 - inventarea telegrafului, revoluția
transporturilor; în secolul 20 - radioul, televiziunea, calculatorul.
1.2.1 Mass-media

Sunt numeroase problemele care intră în unghiul de abordare a teoriilor despre


mass-media, pe care le sistematizează câțiva specialiști.O imagine convingătoare ne-ooferă
Patrice Flichy, în “O istorie a comunicării moderne”, ale cărei trei părti, cu multe module
fiecare, evidențiază, evolutiv, trasăturile de forță ale comunicării, încă înainte de Secolul
Luminilor, pană la teleziunea personală. Pornind tot de la geneză dar într-o viziune expresă,
deplin cuprinzătoare de etapele care au cristalizat, dezvoltat, comunicarea de masa, Meln L.
DeFleur si Sandra Ball-Rokeach, in “Teorii ale comunicarii de masa” (1999,Media, Collegium,
Polirom) realizează un tur de forță de mare pătrundere în interiorul fenomenului mediatic.
Intre epocile de început (semnele, semnalele, vorbirea, limbajul, scrisul, tiparul), epocile de
mijloc, ale începutului tehnologic (proiecții,camere obscure, film, telegraf) si epoca noilor
sisteme mass-media, autorii descriu, interpretează, exemplifică reliefurile mass-media pe
firul celor mai controversate teorii: societatea de masă, teoria glonțului magic, teoriile
influențelor selective (individuale, sociale, aleutilizărilor si gratificațiilor), paradigma
socializării (natura acesteia, constrângerile), dependente de sistemul mass-media.

1.2.2 Telecomunicațiile.

Acest al doilea mare tronson al comunicarii moderne, e constituit mai recent, și-a
asumat,ca și mass-media, complicata misiune a transmiterii de mesaje, sub forma de date, în
principal, sau codate electric. Omologii în profesie ai jurnalistilor/comunicatorilor sunt, de
asta data, ingineri/tehnicieni/operatori, specialiști în ramurilematematicii, fizicii, electronicii.

1.2.3 Informatica

Lapidar definită ca știința care se ocupă cu studiul prelucrării informației, cu ajutorul


sistemelor automatice de calcul, a dobândit o semnificație majoră în lumea de azi impânzită
tot mai mult de rețelele de calculatoare. Puternic catalizator al progresului, informația pe
calculator va stapâni secolul 21, în opinia unor specialiști(Robert E. Cahn), rațiune pentru
care s-au elaborat/se elaborează de foruri internaționale europene/transatlantice o serie de
programe în sprijinul coordonarii și promovării cercetării în domeniul informației, al
stimulării cererii de servicii de Informatii electronice, al creării de rețele audiozuale
transfrontaliere. Drumul străbătut de informatică a încrustat pe parcursul sau câteva nume
de referință: R.A. Fisher (care a definit informația ca o noțiune clasică a statisticii
matematice); C.E. Shannon (care a publicat lucrarea “O teorie matematica a comunicatiei”,
in cuprinsul careia a definit entropia informațională); Norbert Wiener, autorul unei lucrări
apreciate, “Cibernetica sau știinta comenzii și comunicării la ființe și mașini”.

O linie finală a conturării și coexistării celor trei teorii moderne ale comunicarii, mass-
media-telecomunicatia și informatica, ne-o sugereaza Rémy Rieffel in spațiul unui triunghi la
ale carui vârfuri plasează, jos, la bază, în stanga, mass-media, in coltul opus, dreapta jos,
informatica, iar in varful triunghiului, telecomunicatia. (cf. “ O introducere in presa scrisa si
vorbita”, cit., p. 27). In spațiul interior al triunghiului sunt dispuse componentele de bază ale
comunicăriimoderne, aparținând celor trei domenii interferente, cu care cititorul de azi
este/dorește să fie în contact, ale cărorsemnificatii le știe/dorește/trebuie să le știe. Și
anume: ziarele, cărțile, radioul, calculatorul, deocasetofonul, televizorul, agențiile de presă,
rețelele informatice, rețelele cablate, faxul, telematica, sateliții, centralele telefonice.

1.3 Modele ale comunicării

Un model permite să se interpreteze un ansamblu de fenomene prin intermediul unei


structuri ce pune în evidenţă principalele elemente şi relaţiile care există între aceste
elemente. Funcţiile pe care modelul le are de îndeplinit sunt euristice (a explica),
organizaţionale (a ordona) şi predictive (a formula ipoteze). Ele reprezintă doar o modalitate
de a descrie realitatea şi nu realitatea însăşi, fiind posibil ca mai multe modele să ţină cont
de acelaşi ansamblu de fenomene. Există modele ce arată structura. Fenomenului – schema
elementelor procesului de comunicare, dar şi modele ce pun evidenţă relaţiile ce există între
diferitele componente ale sistemului şi influenţele care le exercită unele asupra altora –
punerea în relaţie a componentelor societăţii, analiza efectelor pentru a transmite
moştenirea socială, variaţia energiei unui sistem în funcţie de forţele exercitate asupra
acestui sistem etc. Dintre numeroasele modele ale comunicării amintim

1.3.1 Modelul lui Lasswell

R. Escarpit distinge între comunicare şi informaţie, considerând “comunicarea ca un


proces complex funcţionând împreună cu un anumit număr de aparate din care «media»
este doar partea tehnologică”, iar informaţia ca măsura matematică a conţinutului mesajelor
pe care le transmite «media». Sublinierea pe care o face este că informaţia poate fi
transmisă unilateral, iar comunicarea este întotdeauna bi- sau multilaterală. Harold Lasswell
este primul care formulează o schemă informaţională unilaterală:
1. Cine obţine?
2. Ce?
3. Când?
4. Cum?

(Who Gets What, When, How?), 1936, adaptat în 1948 ca model de comunicare linear: Cine
spune, ce, cui, prin ce canal, cu ce efecte? /(Who says what to whom through which channel
with what effect?, The Structure and Function of Communication in Society, 1948). Acest
model priveşte comunicarea ca transmitere de mesaje şi reprezintă versiunea verbală a
modelului Shannon & Weaver.
Este un model linear care priveşte comunicarea ca transmitere de mesaje, fiind mai interesat
de efectele comunicării decât de înţelesuri. În acest context, prin efect înţelegem o
schimbare observabilă şi măsurabilă a stării receptorului ce este produsă de un element
identificabil din proces. De unde se deduce că modificând un element al procesului vom
comanda şi modificarea efectului. După Lasswell, procesul de comunicare îndeplineşte trei
funcţii principale în societate

 supravegherea mediului, dezvăluind tot ceea ce ar putea ameninţa sau afecta


sistemul de valori al unei comunităţi sau al părţilor care o compun;
 punerea în relaţie a actorilor societăţii pentru a produce un răspuns faţă de mediu;
 transmiterea moştenirii sociale. Acestor funcţii Lazarsfeld şi Merton le vor adăuga şi
funcţia de spectacol, distracţie (entertainment).

1.3.2 Modelul lui Newcomb

Porneşte de la premiza după care comunicarea între indivizii umani îndeplineşte


funcţia esenţială de a permite ca doi sau mai mulţi interlocutori să menţină orientarea
simultană unii către ceilalţi şi către obiectele din mediul exterior A şi B sunt indivizii, iar X
este un obiect din ambientul comun.

Comunicarea este concepută ca procesul ce permite menţinerea simetriei relaţiei


între cele trei elemente, transmiterea informaţiei şi adaptarea. Sistemul ABX este stabil la
un moment dat, este în echilibru.

1.3.3 Modelul Westley&Maclean

Este inspirat de modelul lui Newcomb descrie procesul comunicării interpersonale,


arătându-se că informaţia este fie dată de la un individ A unui individ B, fie este căutată de B
la o sursă A ce dispune de competenţe specifice în raport cu nevoile lui B. Ei au interpus un al
patrulea element, ce reprezintă activităţile de intermediar între Aşi B ale comunicatorului de
masă. Acest element C are un rol de canal, acţionând ca agent al comunicatorului şi al
publicului în acelaşi timp. Rolul lui C este de a opera selecţii între comunicatori, în favoarea
acelora ale căror mesaje sunt semnificative.

1.3.4 Modelul Ogden & Richards

Teoria informaţiei a reţinut şi atenţia lingviştilor în ceea ce priveşte problema


comunicării umane. Dacă teoria informaţiei nu ţinea cont nici de sens, nici de valoarea de
utilitate a informaţiei, modelul lingvistic se centrează pe «dubla situaţie», informaţională şi
simbolică a mesajului; mesajul este element al “circuitului comunicaţional”, este trimis de
către emiţător, circulă printr-un canal şi ajunge la receptor; mesajul este elementul unui
“proces de reprezentare”, este intermediar între realitate şi imaginea acestei realităţi (“se
referă” la o realitate, “trimite” la ea) Cele două procese, de comunicare şi reprezentare, sunt
descrise de Ogden şi Richards printr-un grafic:

Ideea reprezentării simbolice presupune următoarea definiţie:


1. Idei (noţiuni);
2. Cuvinte (simbol);
3. Lucruri (realităţi de referinţă).
Acest model dă prioritate în analiza comunicării: realităţilor, lucrurilor; psihicului,
gândirii, ideilor, limbajului, cuvintelor cu ajutorul cărora gândim şi comunicăm cu ceilalţi.
Şcoala semiotică consideră comunicarea ca fiind producere şi schimb de sens Obiectul său de
cercetare îl reprezintă studiul formelor sociale care funcţionează ca un limbaj – sistem de
înrudire, mituri, mode – a modului în care mesajele interacţionează cu oamenii pentru a
produce înţelesuri.

Efectele diferite faţă de intenţia comunicaţională nu sunt văzute ca eşecuri, ci ele


rezultă din diferenţele culturale dintre emiţător şi receptor. Pentru această şcoală, studiul
comunicării rezidă în studiul textului şi a culturii, iar metodele de analiză utilizate provin din
interiorul semioticii. Şcoala semiotică influenţează lingvistica şi se autodefineşte prin
termenii de producere ai comunicării. Interacţiunea socială este definită ca fiind ceea ce
constituie individul ca membru al unei culturi specifice sau al unei societăţi. Mesajul este
văzut ca o construcţie a semnelor care, în interacţiunea cu receptorii, produc semnificaţii.
Accentul nu mai este pus pe emiţător, ci pe text şi felul în care acesta este înţeles. Este un
proces al (semnificaţii). descoperirii semnificaţiilor prin citit, cititorul introducând aspecte ale
propriei experienţe culturale în descifrarea semnelor şi codurilor ce alcătuiesc textul.

2. Informația
2.1 Dezvoltarea teoriei informatiilor si a tehnologiilor asupra comunicarii

Elementul decisiv în dezvoltarea teoriei informațiilor și a tehnologiilor asupra


comunicarii l-a constituit trecerea comunicării de la formele de comunicare publică și
comunicare interpersonala la forma comunicarii de masă și la apariția mijloacelor de
comunicare în masă – mass-media în a doua jumătate a secolului XIX. 
Din punct de vedere istoric, evoluția mediilor moderne de comunicare începe odată cu
inventarea tiparului de Guttenberg, dar abia în secolul XVII apar primele ziare tipărite
regulat. Datorită perfecționării tiparului și organizării poștei (ca serviciu permanent) apare o
inovație atât în suportul tehnologic (posibilitatea transmiterii informației regulat) cât și în
plan social (o instituție specializată în comunicarea de masă) . Ziarele moderne au o serie de
caracteristici, care au fost sintetizate de F. Balle astfel: (a) Au o apariție regulată; (b) Vizează
mai multe obiective – informația, publicul, divertismentul; (c) Au un suport comercial –
rețelele de difuzare; (d) Sunt receptate de un public larg; (e) Prețul lor de vânzare este
accesibil. La sfârsitul secolului XIX – începutul secolului XX apare radioul, descoperit de
Marconi – 1896/1897 – iar anii 1925-1930 marchează apariția televiziunii ca mijloc de
informare în masă. 

Studiul sistematic al comunicarii a fost influențat de schimbările tehnologice și


sociale. La începutul secolului XX comunicarea a fost studiată în scopul găsirii mijloacelor
pentru a mării influența politică a ziarelor si a măsura consecințele morale și sociale ale
filmului si radioului (apoi ale televiziunii); în timp ce în anii ’50 analiza comunicării a fost
ghidată mai ales de preocupări practice si a fost influențată de dezvoltarea informaticii, a
matematicii și ciberneticii. În anii ’80 conceptul de „informație” se aplică la nivel general,
astfel încât se vorbește de „societatea informațională” care poate fi identificabilă prin
caracteristici proprii.

2.2 Caracteristicile informației

În orice domeniu de activitate, obţinerea unor informaţii relevante şi actuale


influenţează pozitiv deciziile adoptate de către organizaţii, informaţia fiind considerată a
patra resursă, mai importantă chiar decât cele clasice (munca, natura, capitalul).Informaţiile,
ca resurse, „fiind generate prin procese de cunoaştere şi inovare, sunt potenţial nelimitate,
se dezvoltă în mod progresiv şi cumulativ, au o rată de creştere extrem de rapidă; ele se
multiplică prin diseminare”.

2.3 Calitatea informației

Deoarece informația constituie obiectul principal al comunicării, trebuie să atingă


urmatoarele calitați
 Viteză – stabileşte timpul necesar unei informaţii pentru a parcurge drumul de la
emițător la receptor;
 Frecvenţă – reprezintă numărul de informaţii de acelaşi tip într-o unitate de timp,
determinând ritmicitatea informaţiilor;
 Accesibilitate – depinde de mijloacele de comunicare, gradul de pregătire a
personalului, modalităţile de stocare etc.;
 Actualitate – reprezintă capacitatea informaţiei de a prezenta evenimente recente;
 Inteligibilitate – presupune proprietatea unei informaţii de a fi percepută de către
utilizatori;
 Fiabilitate – reprezintă capacitatea informaţiei de a asigura o imagine reală şi sigură a
unui eveniment/obiect;
 Pertinenţă – presupune calitatea informaţiei de a oferi răspunsuri într-o situaţie dată;
 Vârstă – se exprimă prin durata din momentul colectării informaţiilor, până în
momentul transpunerii în acţiune a deciziilor luate pe baza acestora.

2.4 Clasificarea informației

Informația este fundamentată pe date care au dobândit, prin prelucrare (procesare),


semnificație, scop sau utilitate.Dezvoltarea activităților sociale, care au ca obiect
transmiterea, memorarea sau tratarea informației, a generat o diversificare fară precedent a
naturii informațiilor, concomitent cu creșterea exponențială a volumului acesteia. Se impune
astfel clasificarea informației atât după forma sa cât și după natura si suportul utilizat.

Clasificarea informatiei dupa forma sa:


 Forma analogică a informației constă în reprezentarea fenomenelor fizice, imagini
fixe, sunete și imagini în mișcare așa cum sunt ele percepute de dispozitivele tehnice
de înregistrare, fară a fi necesară o conversie sau codificare a acestora înainte de
transmiterea sau memorarea pe suporturile tehnice de informații.
 Forma digitală a informației se realizează, fie pornind de la fenomenul real, fie de la
forma analogică a acestuia, în ambele cazuri avand loc o codificare numerică, o
evaluare cantitativă, o cuantificare a fenomenului care face obiectul reprezentării. Pe
suportul tehnic informația se prezinta ca o succesiune de valori binare (0 si 1)
ordonate dupa un sistem de reguli (cod) si prin urmare introdusă în sistemul de calcul
se transmite și se memorează direct.

Clasificarea informatiei dupa natura sa:


 date: numerice, alfabetice, alfanumerice.
 texte organizate sub forma de documente, pagini de texte, paragrafe, fraze, cuvinte
si caractere, destinate a fi prelucrate cu programe adecvate de editare si
tehnoredactare a textelor, control gramatical si semantic al cuvintelor, punerii in
forma si apoi in pagina a textului redactat.
 documente grafice ce pot contine reprezentari grafice, desene schite tehnice etc. si
care pot fi vizualizate prin afisare pe monitorul calculatorului, tiparirea lor la
imprimanta sau la dispozitivul de realizare desene (plotter) etc.
 secvente audio generate de vocea umana, fenomene din realitate, instrumente
muzicale sau sintetizoare electronice de voce si acustice.
 secvente video de natura animata sau film, insotite de cele mai multe ori de
informatie sonora: voce sau sunet.

Clasificarea informației din punct de vedere al suportului tehnic utilizat


 Informație aflată pe suporturi tehnice:
 suporturi magnetice: banda magnetica, caseta magnetica, discul magnetic,
discul flexibil, cartela magnetica etc.
 suporturi cu lectura optica: discurile optice a caror informatie este citita optic
cu dispozitive lasser.
 Informație aflată pe suporturi grafice:
 suporturi opace realizate din hartie, cum sunt: documentele
clasice, documentele informatice obtinute la imprimanta, documentele
realizate cu ajutorul mesei de desen (plotter).
 suporturi transparente realizate din pelicula fotografica, pelicula film,
microfilm etc.
2.5 Principalul mediu de informare și comunicare

Expansiunea Internetului este o consecinţă directă a impactului utilizării sale asupra


societăţii, numărul utilizatorilor fiind în continuă creştere. Internet-ul a devenit, prin serviciul
World Wide Web, principalul mediu de informare şi comunicare, fiind considerat un mare
succes atât tehnologic cât mai ales social. Astfel, evoluţia civilizaţiei umane a cunoscut o
nouă etapă, calitativ superioară, în care informaţia deţine un loc primordial, cunoscută sub
numele de societatea informaţională sau societatea bazată pe informaţie.
Societatea informaţională presupune „folosirea intensivă a tehnologiilor informatice şi de
comunicaţii în toate sferele activităţii şi existenţei umane, cu impact economic şi social
semnificativ” .

Considerat vector esenţial al societăţii informaţionale, dar şi factor determinant al


globalizării, Internetul devine o resursă internaţională şi o piaţă internaţională în acelaşi
timp. Dinamica accelerată a schimbărilor sociale, dar mai ales profunzimea acestor
schimbări, impun direcţii de restructurare şi a realităţii educaţionale ce vizează alinierea
obiectivelor instructiv-educative la cerinţele concrete ale societăţii supertehnologizate.
Impactul tehnologiilor asupra societăţii umane îşi are originea în caracterul lor apatrid, după
apariţie tehnologiile având o difuzare universală.

În contextul internaţionalizării organizaţiilor şi globalizării pieţelor, progresul


tehnologiilor digitale se manifestă în domeniul educaţional prin:
 documentarea într-o bibliotecă virtuală răspândită în toată lumea;
 formarea sub îndrumarea unui profesor aflat la mii de kilometri distanţă;
 calificarea profesională pentru o piaţă globală a forţei de muncă;
 pregătirea pentru activităţi la distanţă bazate pe tehnologiile informatice şi de
comunicaţii – teleactivităţi;
 îmbogăţirea permanentă a propriei culturi cu elemente din alte culturi.

Dezvoltarea societăţii informaţionale s-a concretizat, la nivel mondial prin:


 dezvoltarea infrastructurilor de comunicaţii;
 implementarea unor instrumente software adecvate;
 dezvoltarea componentelor hardware;
 crearea de conţinut digital;
 dezvoltarea abilităţilor individuale în utilizarea şi valorificarea informaţiei.
           

Fenomenele de continuă creştere a puterii de prelucrare şi de diminuare sistematică a


dimensiunii şi preţurilor calculatoarelor conduc la generalizarea utilizării noilor tehnologii
informaţionale, facilitând astfel accesul la informaţie pentru toţi membrii societăţii.

În evoluţia către societatea bazată pe cunoaştere (fig. 3), un factor decisiv îl reprezintă
pregătirea profesională, care presupune în prealabil o bună educaţie. În condiţiile accentuării
muncii în echipă, calităţile profesionale trebuie dublate abilităţi personale precum: echilibru,
toleranţă, simţul răspunderii, capacitate de comunicare etc. Beneficiul esenţial al unei
societăţi educate rezidă în capacitatea sa de alegere a drumului către progres şi bunăstare.
Astfel apare evidentă necesitatea dezvoltării tehnologiilor şi standardelor educaţionale care
să contribuie la eficientizarea procesului de învăţământ.

Noile tehnologii educaţionale sunt o consecinţă directă atât a evoluţiei metodelor


psihopedagogice din educaţie, cât şi a noilor tehnologii IT&C (tehnologii Web, multimedia,
tehnologii de comunicaţie). Mijloacele didactice
s-au diversificat de-a lungul timpului: de la suportul de curs tipărit, la programele de învăţare
prin televizor (transmisie directă sau înregistrare video), la informaţii multimedia interactive
în timp real prin intermediul Internet-ului. Metoda didactică impusă de societatea
informaţională este instruirea asistată de calculator care valorifică principiile instruirii
programate (fig. 4) în contextul noilor tehnologii informatice şi de comunicaţii.

Bibliografie

1. Abric, Jean-Claude, Psihologia comunicării, Polirom, 2002, p.22-31 (2)


2. Bougnoux, Daniel, Introducere în ştiinţele comunicării, Polirom, 2000, p.111 –
121 (8)
3. Dinu, Mihai, Comunicarea, Editura Algos, 2000 p.7 – 28, 77 – 94 (1); 208 – 246 (3);
313 – 347
4. Stanton, Nicki, Comunicarea, Societatea Ştiinţă şi Tehnică S.A.,Bucureşti, 1995,
p.1-16 (3+4); 23 – 35 (3).
5. Van Cuilenburg, J. J., Scholten, O., Noomen, G.W., Ştiinţa comunicării, Ed.
Humanitas, Bucureşti, 2000, p.25 – 29 (1); 38 – 43.

You might also like