Titlu: Latinitate şi Dacism

Tema: Romanitate şi Dacism

Componenţa grupei:

• George Cristian Rîlea

• Maraloiu Vlad

• Cimpoiaşu Bogdan

• Văsui Sergiu

• Nicodei Eduard

• Nedelescu Claudiu

Clasa: a XI-a B

Profesor îndrumător: Plăiaşu Daniela

Calendarul cazului:

• Pregatire: 16 septembrie-30 septembrie2009

• Susţinere: 30 septembrie
2
Întrebări la care ne propunem să răspundem:
• Cine erau dacii? De unde se trag ei? Unde locuiau?.......................................................4
o Cum erau? Cum arătau? Ce port aveau?
o Ce făceau? Cu ce se ocupau?
o Care era cultura lor? Ce religie practicau? Ce fel de calendar foloseau?
o De către cine au fost uniţi? Cum s-a schimbat viata dacilor după unire?
o După moartea lui Burebista, cine a fost noul conducător?
o Ce contacte militare au avut cu romanii? Cum au fost cuceriţi dacii?
• Ce este romanizarea?.........................................................................................................9
o Cum s-a produs? Care au fost fazele acesteia?
o Care au fost premisele, căile focarele şi metodele romanizării?
o Cum a contribuit religia la romanizare?
o Care sunt teoriile cu privire la formarea limbii române?
• Cum putem susţine latinitatea românilor?......................................................................13
o De ce a avut un impact atat de puternic limba romana?
o Cum s-a produs latinizarea (romanizarea lingvistică) limbii dacice?
o Ce susţine şcoala ardelenească în legatură cu originea românilor?
o Cum s-a modificat religia?
• Cum putem susţine dacismul românilor?........................................................................20
o Ce se poate spune despre celelalte popoare cucerite de romani?
o Cum îi vedeau romanii pe daci?
o Care sunt asemănările dintre daci şi tăranii din ziua de azi? Cum se
îmbrăcau?
o De unde se trag romanii? Tracii ce limbă vorbeau?
o De ce dacii nu aveau nevoie de traducători?
o Ce era latina vulgară si ce era latina literară?
• Care este perspectiva mitologică asupra originii tracilor? ........................................... 24
• Care sunt teoriile privind originea românilor?............................................................... 25
Anexe……………………………………………………………………………………….. 27
Bibliografie………………………………………………………………………………….35

3
 “Se întamplă că am făcut acum o călătorie lungă drept la Istru şi în ţara
geţilor am ajuns la nişte oameni întreprinzători, care nu aveau răgazul să
asculte cuvântări ci erau agitaţi şi tulburaţi. Acolo, la ei, puteai să vezi
peste tot săbii, platoşe, lănci, toate locurile fiind pline de cai, arme si
oameni înarmaţi, veneam să văd oameni luptând, unii pentru stapânire şi
putere, iar alţii pentru libertate şi pace”
Dio Chrysostomus, Discursuri

D acii, sau geţii, fac parte din marele grup etnic al tracilor şi constituie cea mai
importantă ramură a lui, având o civilizaţie, o cultură şi o istorie politică pe care n-
a egalat-o nicio altă ramură. Se poate spune că geto-dacii reprezintă elita numerosului
grup al tracilor. Cu privire la mulţimea acestor traci, Herodot face o afirmaţie de cea mai
mare importanţă : “Neamul tracilor este, după cel al inzilor, cel mai numeros din lume.
Dacă ar avea un singur cârmuitor sau dacă tracii s-ar înţelege între ei, ele ar fi de
neînvins şi, după socotinţa mea, cu mult mai puternic decât toate neamurile.” Dintre cele
peste 100 de formaţiuni tribale şi gentilice ale tracilor, triburile dacilor şi geţilor erau
cele mai mari şi cele mai puternice. Ocupau teritoriul cuprins între Munţii Balcani şi
Munţii Slovaciei, şi de la litoralul apusean al Mării Negre până dincolo de bazinul Tisei.
Triburile denumite “dacice” locuiau pe teritoriul actualei Transilvanii şi al Banatului, iar
al “geţilor” în câmpia Dunării – inclusiv în sudul fluviului - , în Moldova şi Dobrogea de
azi.
Vezi – „Triburile Dacice”

Civilizaţia şi cultura poporului dac stau la temelia poporului român ca elementul

etnic component cel mai însemnat. După mărturiile literare antice, dacii sau geţii erau
blonzi, cu piele albă, cu ochi albaştri, ca şi ceilalţi nordici europeni. Atât Trofeul, cât şi
Columna lui Traian ni-i arată de statură potrivită, nici foarte înalţi, nici scurţi. Bărbaţii
purtau părul mare şi aveau toţi barbă : nicăieri nu găsim un dac reprezentat altfel. Pe
frunte şi la tâmple părul e tăiat. Femeile, judecând după Columnă, par să fi fost zvelte,
înalte şi, în general, frumoase; părul îl purtau pieptănat, cu cărare la mijloc şi strâns în
spate, făcut coc. Ocupaţia de căpetenie a dacilor a fost agricultura. Lexicograful bizantin
Suidas spune că, în vremea războiului cu Traian, Decebal împărţise sarcinile între nobilii
daci astfel : pe unii i-a pus să apere cetăţile, pe ceilalţi să aibă grijă de bunul mers al
agriculturii. O ramură importantă a agriculturii şi la care strămoşii noştri ţineau mult, era
viticultura. Dacii au fost, de asemenea şi remarcabili crescători de vite. Rasa cailor geţi
era, pe drept cuvânt, vestită. Turmele de oi şi cirezile de boi şi vaci jucau un rol
important în economia vieţii getice. Din lâna oilor ca şi din cânepa pe care ştiau atât de
bine s-o lucreze, îşi făceau veşmintele. Apicultura era şi ea dezvoltată. Existau
numeroase prisăci prin poienile pădurilor şi în mijlocul fâneţelor aşa de întinse în
vremea aceea. Exploatau apoi sarea, iar în Munţii Apuseni aurul şi argintul. Ştiau să
lucreze bronzul, fierul, aurul şi argintul; făceau unelte, cum sunt secerile şi coasele de
bronz, topoarele, fiarele de plug, cleştele de fier, arme cum sunt săbiile de fier, găsite în
4
mai multe parţi ale teritoriului dacic, obiecte de cult sau mobilier, podoabe de tot felul,
mai ales de argint. Ştiau să facă din acest metal preţios vase frumoase cum sunt cele ale
tezaurului de la Sâncrăieni sau ale tezaurului de la Agighiol. Ştiau, de asemenea, încă
din prima jumătate a secolului al IV – lea î.e.n., să bată monede de argint de caracter
autohton sau imitând pe cele macedone şi greceşti, mai târziu pe cele romane. Numărul
acestor monede e considerabil şi ele au fost găsite pe toată suprafaţa pământului
românesc, atât în Muntenia, cât şi în Moldova, şi în Transilvania. Erau, în sfârşit, meşteri
în lucrul lemnului, din care făceau obiecte casnice şi unelte agricole. Se pricepeau în
ceramică, lucrau din pământ ars vase de diferite forme şi mărimi, unele foarte frumos
împodobite. Într-un cuvânt, cunoşteau toate îndeletnicirile economice esenţiale şi, prin
bogăţia pământului, ar fi putut trăi fără să aibă nevoie de ceva din afară. Dimpotrivă,
puteau ei exporta şi exportau, de fapt, materii prime. Izvoarele ne vorbesc de exportul de
grâne, de peşte, de ceară şi miere, şi de sclavi. Se vor fi adăugat la acestea, piei si blănuri
şi, foarte probabil, sare şi lemne, nu numai spre Câmpia Panonică, dar şi spre alte locuri
mai departe ca Egiptul. Aduceau în schimb, din sudul grecesc, vin şi untdelemn.
Importau, de asemenea, ţesături fine, stofe scumpe pentru uzul nobililor şi al curţii
regale. După căderea Sarmizegetusei, s-au găsit într-o peşteră, ascunse, hainele şi stofele
scumpe ale lui Decebal.

Daco-geţii, cunoşteau de asemenea, şi practicau scrisul. Faptul este confirmat de

Dio Cassius, care vorbeşte despre o scrisoare primită de împăratul Domiţian de la
Decebal, precum şi despre cea scrisă pe o iască, primită de Traian. Până în secolul I e.n
alfabetul folosit era cel grecesc, iar după această dată, mai mult cel latin. Din păcate
scrisul era rezervat doar preoţilor iar astăzi există foarte puţine izvoare dacice scrise. În
afară de inscripţia amintită – “Decebalus per Scorilo” – se cunosc azi doar litere izolate
ori în grupuri de câte două sau trei, însemnate pe diferite unelte, dar mai des pe vase, sau
săpate în blocuri incluse în zidul cetăţilor. În cazul din urmă, literele serveau pentru a
consemna nume de persoane, de zei, de regi şi preoţi, deşi n-a fost posibilă, până în
prezent, reconstituirea nici unui nume.

Religia geto-dacilor, ca a tuturor popoarelor din antichitate, constituie unul dintre

subiectele cele mai pasionante, atât prin fascinaţia subiectului în sine, cât mai ales prin
aura creată în jurul lui de către o literatură de tot felul. Deşi istoriografia noastră, (dar nu
numai) a reuşit achiziţii notabile, ea este totuşi destul de departe de a avea şi a ne oferi o
imagine a religiei geto-dacice cât mai completă şi general acceptată.Ca orice neam indo-
european, şi geto-dacii aveau o religie politeistă. Zeul cel mai frecvent menţionat la
autorii vechi este Zalmoxis, “zeul carpatic al nemuririi”. Unii susţin că este o divinitate
chtoniană, alţii că este uraniana. Potrivit scrierii lui Herodot “acest Zalmoxis, fiind om
ca toţi oamenii, ar fi trăit în robie la Samos ca sclav al lui Pythagoras. Apoi, câştigându-
şi libertatea, ar fi dobândit avuţie multă şi, dobândind avere, s-a întors bogat printre ai
lui. Cum tracii duceau o viaţă de sărăcie cruntă şi erau lipsiţi de învăţătură, Zalmoxis
acesta care cunoscuse felul de viaţă ionian şi moravuri mai alese decât cele din Tracia,
ca unul ce trăise printre eleni, şi mai ales alături de omul cel mai înţelept al Elladei,
lângă Pythagoras, a pus să i se clădească o sală de primire, unde-i găzduia şi-i ospăta pe
5
cetaţenii de frunte; în timpul ospeţelor, îi învăţa că nici el, nici oaspeţii lui, şi nici
urmaşii lor în veac nu vor muri, ci se vor muta numai într-un loc unde, trăind de-a
pururea, vor avea parte de toate bunătăţile. În timpul cât îşi ospăta oaspeţii şi le cuvânta
astfel, pusese să i se facă o locuinţă sub pământ. Când locuinţa îi fu gata, se făcu nevăzut
din mijlocul tracilor, coborând în adâncul încăperilor subterane, unde stătu ascuns vreme
de trei ani. Tracii fură cuprinşi de părere de rău după el şi-l jeliră ca pe un mort. În al
patrulea an se ivi însă iarăşi în faţa tracilor, şi aşa îi făcu Zamolxis să creadă în toate
spusele lui.”

Descoperirile arheologice şi studiile recente au adus textului lui Herodot

completări şi rectificări. Că Zamolxis ar fi fost la origine întemeietorul unui cult iniţiatic
şi mistic, un personaj istoric real, un taumaturg şi un reformator care, ulterior a fost
divinizat, este o ipoteză acceptabilă. Diodor din Sicilia îl situează alături de ceilalţi doi
mari întemeietori de religii ai omenirii, Zarathustra şi Moise. Că ar fi fost sclav al lui
Pitagora este însă o legendă naivă, respinsă chiar de Herodot, care era convins că “acest
Zamolxis a trăit cu mai multă vreme înaintea lui Pythagoras.”

Privită sub raportul practicilor de cult, religia daco-geţilor era o religie iniţiatică şi
mistică. Pentru această religie, caracteristic era actul iniţiatic al retragerii temporare în
ceea ce semnifică “cealaltă lume”, şi anume, într-o locuinţă subterană sau într-o grotă.
De asemenea, semnificative pentru concepţia religioasă şi practicile cultice daco-getice,
şi din nou confirmate de Herodot, erau şi banchetele rituale ale asociaţiilor religioase
secrete pe care le formau iniţiaţii. Aceste practici de cult sunt atestate în lumea tracilor
din sudul şi nordul Dunării.

Herodot vorbeşte despre cultul lui Zamolxis astfel :” Iată în ce fel se socot ei
nemuritori : credinţa lor este că ei nu mor, ci că cel care piere se duce la Zamolxis. Tot în
al cincilea an aruncă sorţie, şi întotdeauna pe acel dintre ei pe care cade sorţul, îl trimit
ca solie la Zalmoxis, încredintându-i de fiecare dată nevoile lor. Trimiterea solului se
face astfel : câţiva dintre ei, aşezându-se la rând, ţin cu vârful în sus trei suliţe, iar alţii,
apucându-l de mâini şi de picioare pe cel trimis la Zamolxis, îl leagănă de câteva ori şi
apoi, făcându-i vânt, îl aruncă în sus, peste vârful suliţelor. Dacă în cădere, omul moare
străpuns, rămân încredinţaţi că zeul le este binevoitor; dacă nu moare, atunci îl
învinuiesc pe sol, huluindu-l că este un om rău; după ce aruncă vina pe el, trimit pe un
altul. Tot ce au de cerut îi spun solului cât mai este în viaţă. Când tuna şi fulgera, tracii,
despre care este vorba, trăgeau cu săgeţile spre cer,şi îşi ameninţau zeul, căci ei nu
recunoşteau vrun alt zeu afară de al lor”.

6
 Era adorat în Dacia şi un zeu al războiului, căruia geţii îi jertfeau prizionerii
prinşi în război, “socotind că zeul războaielor trebuie împăcat prin vărsare de sânge
omenesc.” Ca divinităţi feminine, se pare că daco-geţii aveau şi o zeiţă a focului vetrei, a
focului sacru. Mai certă pare existenţa la daci a zeiţei Bendis, zeiţa Lunii, a pădurilor, a
farmecelor, a vrăjilor, corespunzând deci Artemidei grecilor şi Dianei romanilor. O
singură dată numit de autorii antici, şi anume de Herodot, apare Gebeleizis, zeul furtunii
şi al fulgerului. Probabil că la început Gebeleizis fusese un zeu al cerului. De cultul lui
era legat şi ritul tragerii cu arcul în nori în timpul furtunii pentru a speria puterile
demonice. Până la urmă, printr-un proces de sincretism religios, Gebeleizis a ajuns să fie
confundat cu Zamolxis, contopindu-li-se atributele. Pentru Mircea Eliade “Gebeleizis
reprezintă vechiul zeu celest al daco-geţilor, patronul clasei aristrocrate şi militare,
<<tarabostes>> (…) şi Zamolxis <<zeul Misteriilor>>, maestrul iniţierii,cel care conferă
imortalitatea.”

Calendarul Dacic - Suplimentar

Despre făuritorul acestui stat, Burebista, informaţiile cele mai bogate sunt lăsate
de geograful grec Strabon : “Burebista, bărbat get, a devenit căpetenia unei puternice
uniuni de triburi aproximativ în anul 82 î.e.n. În politica sa internă, Burebista a fost
ajutat de marele preot Deceneu, în opera de restaurare a ordinii şi de însănătoşire a
moravurilor poporului. Astfel, în decurs de 10-12 ani, Burebista a creat un stat care se
întindea din bazinul Dunării de Mijloc şi Munţii Slovaciei, până la gurile Bugului şi
ţărmul apusean al Mării Negre ; iar în sud până în zona Munţilor Balcani.

Dar în urma unei revolte a unui grup de nobili, adversari ai autorităţii statale
centralizate, Burebista este ucis în anul 44 î.e.n. În cei 131 de ani care s-au scurs de la
moartea lui Burebista, până la cârmuirea lui Decebal, acţiunea de reunificare a triburilor
daco-getice a continuat fără întrerupere; încât în anul 85 e.n. , în timpul domniei regelui
dac Duras – Diurpaneus (predecesorul lui Decebal), “în jurul statului dac transilvănean
cu centrul în Munţii Orăştiei se grupaseră de acum geto-dacii din Oltenia, Muntenia,
Moldova centrală şi de miazăzi.” (Hadrian Diacoviciu). Prin urmare un stat mai puţin
întins decât al lui Burebista. Teritoriile dobrogene fuseseră între timp anexate provinciei
romane Moesia din sudul Dunării, zonă controlată strict de garnizoanele romane.
Romanii aşteptau momentul prielnic să ocupe şi să transforme şi regatul daco-get într-o
provincie romană.

Pentru a preîntâmpina ofensiva romanilor, regale Duras – Diurpaneus atacă şi

pradă Moesia în iarna 85-86 e.n., ofensiva lui fiind condusă probabil de nepotul său
Decebal. Romanii sunt învinşi, iar guvernatorul Moesiei decapitat. Situaţia era pentru
romani alarmantă. Împăratul Domiţian în persoană vine pe frontul dunărean pentru a
conduce operaţiunile pe teritoriul dacic. Bătrânul rege Duras cedează tronul lui Decebal.
Noul rege dac “era foarte priceput în planurile de război, şi iscusit în înfaptuirea lor,
ştiind să aleagă momentul când să atace pe duşman şi când să se retragă la timp” scrie
Dio Cassius. “Era dibaci în a întinde curse, luptător viteaz, ştia sa folosească o victorie şi
7
să iasă cu bine dintr-o înfrângere. Din această pricină a fost multă vreme un adversar de
temut pentru romani.”

Decebal recurge la diplomaţie pe front, cerând pace, iar Domiţian refuză. Armata
romană trece Dunărea (87 e.n.) înaintând pe Valea Oltului ; dar în defileul Turnu Roşu
este învinsă, generalul – comandant Cornelius Fuscus este ucis şi mulţi romani cad
prizonieri. În anul următor, o altă armată pătrunde prin Banat, obţine victoria, dar
renunţă să înainteze spre Sarmizegetusa, capitala regatului. Se încheie o pace de
compromis, considerată la Roma ruşinoasă pentru romani, în care regele dac apărea ca
un aliat al Romei, primind, printre altele, şi meşteri romani constructori de maşini de
război. Decebal foloseşte timpul pentru a se pregăti de apărare.

Ofensiva romană pregătită de Traian începe după lungi şi minuţioase preparative.

Efectivul trupelor comasate la frontiera Daciei atingea peste 150 000 de soldaţi. După
mai multe înfrângeri, în 101 si 102, Decebal cere pace. Condiţiile în care i-a fost
acordată erau deosebit de grele. Împăratul Traian, a cărui intenţie clară era de a
transforma Dacia într-o provincie romană, îşi menţine trupele concentrate la Dunăre.
Arhitectul Apolodor din Damasc construieşte la Drobeta cel mai lung pod de piatră –
peste 1100 m – din tot Imperiul Roman. Decebal nu respectă toate condiţiile păcii. În
vara anului 105, Traian porneşte contra dacilor cu o armată mai numeroasă ca în primul
război. Cetăţile din Munţii Orăştiei sunt cucerite, devastate şi incendiate. După asediul şi
capitularea Sarmizegetusei, în vara anului 106, Decebal se retrage cu un grup de
războinici în munţi. Este urmărit şi, pentru a nu cădea prizionier, se sinucide. Capul îi
este dus ca trofeu la Roma. Din Dacia, devenită acum provincie a Imperiului Roman,
învingătorul adusese la Roma o pradă uriaşă : 165 500 kg aur fin şi 331 000 kg argint.

8
 Romanizarea

R omanizarea reprezenta procesul asimilarii de catre imperiul roman a unor popoare

antice, inclusiv a traco-geto-dacilor. Romanizarea traco-geto-dacilor a insemnat
imbinarea civilizatiei romane cu civilizatia autohtona din spatiul carpato-balcanic,
preluarea de catre bastinasi a culturii de tip roman, a structurilor sociale, economice,
spirituale romane si a limbii latine ca mijloc de comunicare.
În urma pătrunderii influenţei cultural-economice şi politice romane, dar mai ales
în urma ocupării unei considerabile porţiuni din vastul teritoriu traco-dac de către
romani, populaţia autohtonă ce vorbea limba indo-europeană tracică a trecut prin
transformări culturale, politice şi chiar social-etnice profunde, supusă unui larg proces
deznaţionalizator în general lent şi îndelungat, pe alocuri însă mai accelerat, violent,
având ca primă urmare înlocuirea treptată a limbii proprii indigene şi adoptarea limbii
latine (romanice) în care s-au strecurat şi câteva elemente lexicale trace. Dovada optimă
a unei intense desfăşurări a vieţii social-economice şi a romanismului provincial între
limitele Daciei carpatice o constituie bogăţia exuberantă a produselor şi a diverselor
materiale cu caracter practic sau artistic.

Putea populaţia autohtonă a Daciei să rămână străină de formele romane şi de

limba oficială care se auzea în toate ungherele provinciei, în viaţa publică,
administrativă, militară, economică, socială din toate centrele mai mari sau mai mici?
Este foarte greu de presupus că, cel puţin după două-trei generaţii, băştinaşii să fi
continuat a se ţine mereu departe de contactul cu civilizaţia şi viaţa romană, să fi păstrat
nepotolită ura contra Romei.

Deşi dacii avuseseră contact cu lumea latină şi implicit fuseseră influenţaţi de

aceasta, odată cu curerirea daciei de către Traian, procesul de romanizare a fost cu mult
accentuat.

Romanizarea a cuprins doua faze consecutive:

 asimilarea economico-culturala si
 asimilarea lingvistico-spirituala.

Procesul romanizarii traco-geto-dacilor a avut o durata cronologica destul de mare

si o raspandire teritoriala foarte larga. Timpul romanizarii cuprinde perioada dintre sec.
II-I a.Chr. si sec. IV-V p.Chr., iar spatiul romanizarii include intregul teritoriu al Daciei
istorice, inclusiv regiunile dacilor liberi si jumatatea de nord a Traciei balcanice.

Premisele romanizarii. Romanizarea traco-geto-dacilor a avut la baza un sir de

premise favorabile, printre care se evidentiaza: originea comuna, indo-europeana, a
traco-geto-dacilor si a romanilor; includerea traco-geto-dacilor in sistema relatiilor de tip
antic prin intermediul lumii grecesti; gradul relativ inalt de dezvoltare al civilizatiei
traco-geto-dace; gradul inalt de compatibilitate dintre civilizatia traco-geto-daca si cea
9
romana.

Caile romanizarii. Fenomenul romanizarii a decurs pe doua cai de baza: oficiala

si populara. Calea oficiala a romanizarii reprezenta politica de stat a Romei Antice de
asimilare a altor popoare. Calea populara a romanizarii reprezenta procesul de
implementare a civilizatiei romane, inclusiv a limbii latine, in mediul traco-geto-dacic.
Focarele romanizarii. Romanizarea traco-geto-dacilor s-a derulat concomitent prin
intermediul mai multor focare din provinciile romane Dacia, Moesia Inferior, Moesia
Superior, etc., care reprezentau nuclee de iradiere a civilizatiei romane: orase si targuri
romane, asezari rurale de tip roman, tabere militare romane, asezari civile daco-romane,
centre economice, centre administrative romane, centre religioase romane, scoli romane,
etc.

Factorii romanizarii. Romanizarea traco-geto-dacilor s-a realizat datorita unor

factori, care in dependenta de timp, spatiu si alte conditii au contribuit la asimilarea
relativ rapida a traco-geto-dacilor. Printre factorii de baza ai romanizarii traco-geto-
dacilor pot fi evidentiati urmatorii: limba latina, colonizarea romana, armata romana,
institutia cetateniei romane, dreptul roman, sistema administrativa provinciala, cultele
religioase romane, religia crestina, casatoriile mixte daco-romane, educatia de tip roman,
valorile culturale si morale romane, urbanizarea, asezarile rurale romane, relatiile
economico-comerciale, sistemele de aliante cu dacii liberi, limesul dacic, etc. Factorii
hotaratori ai romanizarii au fost limba latina si crestinismul.

Etapele romanizarii. Procesul romanizarii s-a desfasurat in trei etape de baza:

• etapa preliminara din sec.II-I a.Chr. - 106 p.Chr.,

• etapa decisiva din perioadei de existenta a provinciei Dacia intre anii 106-275 p.Chr.
• si etapa finala din perioada antica tarzie, de la retragerea administratiei romane din
provincia Dacia in anul 275 pana la definitivarea procesului de formare a
comunitatii daco-romane, in sec. V.

Procesul romanizarii geto-dacilor. In procesul romanizarii a fost antrenat tot

spatiul geto-dacic, atat regiunile incluse in cadrul provinciilor romane (Dacia, Moesia
Inferior, Scithia Minor, etc.) cat si regiunile dacilor liberi, ramase in afara limesului
roman.

Colonizarea provinciilor dunarene a reprezentat un factor esential al romanizarii

geto-dacilor. Acest proces in Dacia s-a desfasurat oficial, cu participarea intregului
aparat de stat. Procesul colonizarii masive si organizate a Daciei a fost declansat de catre
imparatul Traianus si continuat cu aceiasi ravna de urmasii sai. Colonistii, dupa
informatiile unor autori antici, au fost adusi in Dacia pentru "a popula orase si a cultiva
ogoare". Colonistii romani au creat in Dacia centre economice si religioase, au adus aici
limba latina si spiritualitatea romana, s-au infiltrat in mediul autohton, au creat familii
mixte daco-romane, au contribuit direct la atragerea geto-dacilor in sistema de valori
romane si in fine la romanizarea lor.
10
 Orasele din provinciile dunarene (Ulpia Traiana, Apullum, Napoca, Potaisa,
Drobeta, Dierna, Tropaeum Traiani, Noviodunum, etc.) erau cele mai efective nuclee de
iradiere a romanizarii romane, constituind retele inchegate si bine organizate. In cadrul
oraselor romane erau concentrate majoritatea institutiilor purtatoare a procesului de
romanizare, care reprezentau in acelasi timp factori fundamentali ai romanizarii:
administratia, instantele judiciare, marile centre religioase, teatre, scoli, congregatii
mestesugaresti, etc.

Tabere militare romane au reprezentat un alt nucleu important al romanizarii.

Teritoriile provinciilor Dacia si Scithiei Minor erau impanzite cu tabere militare romane
de tip castrum si castella si asezari civile ale familiilor ostasilor romani de tip canabae.

Limba latina a reprezentat principalul factor al romanizarii. Raspandirea rapida a

limbii latine printre daci s-a datorat faptului ca latina era unicul mijloc de comunicare in
administratie, in instante judiciare, in unitati militare, in relatiile comerciale, in centrele
religioase, in educatie, etc.

Din examinarea ansamblului şi a detaliilor materialului documentar din Dacia

(epigrafic, arheologic etc) rezultă cu absolută certitudine că aici elementul conducător şi
„exploatator” al provinciei, armatei şi municipalităţilor îl formau nu indigenii supuşi, în
mare parte deposedaţi şi exploataţi, ci imigranţii, italici sau provinciali.

Astfel, reţinem dublul aspect al romanizării ca proces oficial, organizat şi

sistematic: romanizarea lingvistică şi romanizarea nonlingvistică.

Romanizarea lingvistică, fundamentală şi decisivă pentru apariţia limbii române, a

constat în învăţarea limbii latine de către populaţia autohtonă; generalizarea latinei a
determinat fenomenul contrar, de regres şi de eliminare treptată a limbii materne, traco-
daca. Această substituţie de limbi s-a produs în cadrul unui proces încet, îndelungat,
paşnic şi mai ales necesar; numai latina putea garanta populaţiilor cucerite posibilitatea
de comunicare cu reprezentanţii imperiului – soldaţi, funcţionari publici, colonişti şi
comercianţi. În astfel de condiţii, limba latină era elementul de unitate şi de coeziune,
situat deasupra diversităţii sociale, politice, etnice şi lingvistice.

Institutia cetateniei romane a reprezentat unul dintre cele mai efective instrumente
ale romanizarii, dat fiind ca titlul de cetatean al Romei deschidea numeroase drepturi de
ordin social, economic, politic, etc. Semnarea de catre imparatul Caracala a decretului
din anul 212 privind acordarea cetateniei romane tuturor oamenilor liberi din imperiul
roman, inclusiv populatiei dacice a reprezentat un eveniment crucial pentru procesul de
romanizare a populatiei autohtone din Dacia.

Cel mai important factor a romanizarii geto-dacilor din perioada de dupa anul 275
a fost religia crestina, care patrunde la nordul Dunarii in mod sporadic inca in timpul
stapanirii romane. Dar pe o scara mai larga noua religie se raspandeste aici in prima
jumatate a secolului al IV-lea d.Chr. Crestinarea masiva a daco-romanilor a sporit in
11
secolele IV-V prin activitatea unor misionari, inclusiv a episcopilor Ulfila, Martin,
Audias, etc. Unii dintre ei fiind executati au devenit martiri pentru crestini. Prin
intermediul crestinismului din limba latina au patruns in limba romana principalii
termeni crestini: Dumnezeu (Domine Deus), crestin (Christianus), cruce (Crux, Cruis),
duminica (Dies Dominica), pacat (pecatum), rugaciune (rogatio) s.a.

Durata romanizării în Dacia nu coincide cu durata stăpânirii romane, aproximativ

170 de ani, cuprinşi între 106 – 274 / 275. Această perioadă, ferm delimitată istoric,
acoperă numai faza de maximă forţă şi eficienţă a romanizării ca proces oficial şi
organizat, durata reală fiind sensibil mai mare. Procesul a continuat şi după părăsirea
Daciei, cu aproximaţie, până în secolul al VII-lea: limba latină sau diverse forme de
civilizaţie materială şi spirituală n-au putut fi retrase o dată cu armata sau cu funcţionarii
publici. Deosebită este poziţia Dobrogei, care va rămâne parte integrantă a Imperiului
până în anul 602. Romanizarea s-a dovedit a fi un fenomen ireversibil iar consecinţele
acesteia au fost de natură etno-lingvistică.

12
 Teorii
1. Latinitatea românilor

L imba română provine din latina vorbită în părţile de est ale Imperiului Roman. Face
parte, deci, din familia limbilor romanice, dintre care unele au devenit limbi
naţionale ( italiana, franceza, spaniola, portugheza, româna ), altele au rămas limbi
regionale ( catalana în Spania, sarda în insula Sardinia, din Italia, dialectele retoromane
în Elveţia ) sau au dispărut ( dalmata ).

În timp, limbile se modifică. Când s-au acumulat multe modificări ( fonetice,

gramaticale şi lexicale ), astfel încât varianta de origine nouă nu mai e înţeleasă de
vorbitori, se poate vorbi de o limbă nouă. Totuşi, transformările sunt un fenomen
continuu şi gradual, în care nu e uşor să fixăm praguri. În genere, se consideră că
procesul de constituire a limbilor romanice s-a încheiat în secolul al IX-lea. Pentru
română, s-au propus mai multe date: formarea limbii române ar fi durat până în secolele
VI – VII sau VIII – IX.

Începând din secolul al X-lea ( deoarece poporul român a fost înconjurat de

popoare care vorbeau limbi din alte familii – slavă, maghiară, turcă - şi având o
confesiune – ortodoxă – care nu utiliza latina în biserică ), vorbitorii de română nu au
mai avut, pentru multă vreme, contact cu celelalte limbi romanice şi au pierdut mai ales
legătura cu reperul latinei culte. În vreme ce franceza, italiana, spaniola etc. au preluat
permanent cuvinte, structuri sintactice şi modele stilistice din latina medievală, româna
s-a dezvoltat în afara acestei influenţe. Recuperarea fondului cultural latin s-a produs
masiv de abia în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea.

În Balcani au rămas grupuri de populaţie romanizată, vorbind dialecte romanice

provenind din „româna comună” – limba care circula ( la nord şi la sud de Dunăre ) în
secolele al VII-lea – al X-lea. Se consideră că româna are patru dialecte: dacoromâna
( cea pe care o desemnăm de obicei prin termenul de „română”, vorbită la nord de
Dunăre, pe un teritoriu care este, cu aproximaţie, cel al României de astăzi ), aromâna
( vorbită în anumite zne din Grecia, Macedonia, Albania şi Bulgaria ), meglenoromâna
( într-o zonă la nord de Salonic, împărţită între Grecia şi Macedonia ) şi istroromâna ( în
câteva localităţi din peninsula Istria, Croaţia ). Cele patru dialecte au trăsături
gramaticale şi lexicale asemănătoare, dar şi destule diferenţe. Dialectele din sudul
Dunării au fost influenţate de contactul cu limbile greacă, macedoneană, croată, italiană,
albaneză, bulgară, turcă.

Pentru varietăţile regionale ale dacoromânei se foloseşte termenul subdialect

( muntenesc, moldvenesc, bănăţean, crişean, maramureşean ).

13
 Elemente latine din structura limbii române: structura gramaticală şi vocabularul
de bază. În structura gramaticală româna conservă din latină clasele de declinare ale
substantivului, pronumele personal, tipurile de adjective, numeralele de la 1 la 10,
clasele de conjugare ale verbelor, cele mai multe moduri şi timpuri, principalele
conjuncţii şi prepoziţii. În vocabular sunt de origine latină cuvinte care denumesc
noţiuni, obiecte, acţiuni, însuşiri fundamentale ( relaţii de rudenie, părţi ale corpului
uman, elemente naturale, plasarea în timp şi spaţiu etc. ) şi care sunt frecvente în
vorbire.

Elemente de substrat: dezvoltate în condiţii diferite, limbile romanice au suferit

influenţa substratului ( limba vorbită de populaţiile cucerite ) şi a altor limbi cu care
populaţia cucerită a venit în contact în cursul secolelor. În cazul limbii române,
substratul îl constituie limba daco – geţilor, din familia limbilor trace ( indoeuropeană ),
din care nu s-au consemnat cuvinte în scris. Pentru reconstituirea elementelor de
substrat, s-a recurs la comparaţia cu albaneza ( exemple de cuvinte de origine traco -
dacă: abur, barză, brad, a se bucura, buză, căciulă, copac, moş, vatră, viezure ).

Influenţele altor limbi asupra limbii române se împart în două categorii:

 influenţe vechi – slavă, maghiară, greacă.

 influenţe târzii – neogreacă, turcă.

Influenţele vechi: latina dunăreană a primit o serie de influenţe din greacă, chiar
anterioare formării limbii române; ulterior, au intrat în română unele cuvinte din greaca
medie ( bizantină ), în genere prin intermediar slav. E foarte probabil ca în fazele vechi
limba română să fi primit unele influenţe germanice ( de la populaţiile migratoare), dar
acestea nu au putut fi clar dovedite.

În ciuda tuturor influenţelor , limba română este o limbă romanică. Structura ei,
morfologia, sintaxa ei şi elementele fundamentale ale lexicului, acelea de întrebuinţare
permanentă, de circulaţie intensă, sunt latine. Ceea ce au adăugat pe urmă slavii, în mai
mare măsură, popoarele vechi turceşti, în mai mică, n-au putut modifica acest caracter
iniţial şi fundamental al limbii române. Limba română se formează începând cu anul 106
şi se întinde până în secolul al VII – lea. În perioada 106 – 275 se formează româna
comună, protoromâna sau străromâna, limbă cu un evident caracter romanic. În limba
română, s-au moştenit de la latini genurile şi declinările substantivale, cele patru
conjugări ale verbelor, formele pronominale, numeralul de la 1 la 10, gradele de
comparaţie şi cazurile, cu excepţia cazului ablativ. Când s-a observat regularitatea
schimbărilor de sunete, lingviştii au început să vorbească de „legi fonetice”. Astfel
schimbarea lui ”l” intervocalic latin în „r” în româneşte a devenit o lege. Latinescul
„filum”, „gula”, „mola”, „salire”, „scala” s-a transformat în românescul „fir”, „gură”,
„moară”, „sări”, „scară”, ca şi prefacerea lui „a” neaccentuat în „ă”, exemplu latinescul
„laxare”, „maritare”, „maxilla”, „parente”, „salutare” se transformă în românescul

14
„lăsa”, „mărita”, „măsea”, „părinte”, „săruta”. Constatăm că „a” latin accentuat urmat de
„n” devine „â”, de exemplu „lana” devine „lână”.

Fiecare limbă îşi are propriile dialecte. În limba română comună întâlnim
dialectele daco-român, aromân, istroromân, meglenoromân. Dar în interiorul unui
dialect distingem şi subdialecte. De exemplu, dialectul daco-român, are următoarele
subdialecte : muntean, moldovean, maramureşean, bănăţean, crişan. Iar în cadrul
subdialectelor se nasc graiurile, spre exemplu subdialectul muntean este însoţit de graiul
ialomiţean, vrâncean, teleormănean etc.

Elementele de substrat ale limbii române, adică cuvinte de origine dacică, sunt în
număr de aproximativ 160, totalizând peste 600-700 de derivate, inclusiv toponimele şi
antroponimele. În ansamblul său, acest fond de probabilă provenienţă dacică,
substantive, adjective, verbe, adverbe, denumesc o mare diversitate de obiecte, stări,
fapte,acţiuni, fenomene etc. Repartizate pe grupe semantice, ele se referă la părţile
corpului omenesc ( buză, grumaz, guşă, burtă, şale), la funcţii fiziologice şi la boli
(sugruma, ameţi, vătăma, urdoare, ulcior), la stări afective ( bucura, răbda, dezmierda,
aprig), la vârsta şi la relaţiile familiale ( prunc, copil, băiat, mire, moş). Unele se referă
la îmbrăcăminte şi încălţăminte (pânză, căciulă, baier, carâmb), sau la locuinţă şi
gospodărie ( cătun, bordei, vatră, burlan, leagăn, gard, zestre). Altele numesc unelte
diferite şi obiecte casnice ( mătură, caier, zgardă, gresie, dop, tăruş, cârlig) sau fenomene
naturale şi noţiuni de timp ( amurg, boare, viscol, a adia). Un număr apreciabil de
cuvinte rămase de la daci în limba română sunt cele care se referă la faună şi la floră.
(mazăre, brad, măceş, mugure, sâmbure, strugure; mânz, ţap, viezure, barză, şopârlă,
melc, balaur). Unele sunt legate de păstorit ( baci, ţarc, stână, brânză, urdă). Apoi
adverbe – gata, niţel – şi adjective – creţ, tare -. Mai numeroase sunt verbele : a băga, a
bucura, a cruţa, a dărâma, a încurca, a lepăda, a mişca, a necheza, a păstra, a răbda, a
zburda, a scula, a uita, a viscoli şi altele.

Etnogeneza românilor reprezintă un eveniment istoric fundamental în istoria

noastră naţională, întrucât arată cum s-a format civilizaţia noastră. Ea a fost un proces
complex, îndelungat la care au contribuit statalitatea dacică şi creşterea puterii acesteia,
cucerirea Daciei de către romani, colonizarea, romanizarea dacilor, continuitatea
populaţiei daco-romane în condiţiile convieţuirii cu populaţiile migratoare, răspândirea
creştinismului, ducând în final la crearea unei etnii distincte în spaţiul central-sud-est
european.

În Dacia locuia populaţia unitară şi omogenă sub raport etnic şi lingvistic: tracii şi
geto-dacii. Ei au fost integraţi în formaţiile provinciale, ocrotiţi şi supuşi procesului de
romanizare. Romanizarea a prins rădăcini durabile la populaţia băştinaşă, prin înlocuirea
limbii şi culturii, a numelor proprii şi a credinţelor, a organizării social-economice
constituind un fenomen de masă cu valori formative esenţiale în etnogeneza poporului
român.

15
 Pentru fostul stat al lui Decebal, cucerirea şi ocupaţia romană a însemnat o
cotitură a destinului istoric al vechiului popor de plugari, păstori şi meşteşugari rurali.
Ca provincie romană, Tracia cunoaşte o perioadă de glorie în timpul lui Traian. Noile
forme de viaţă romană stabilite pe vechile temelii ale aşezărilor geto-dacice au cunoscut
o intensitate excepţională de ale cărei dimensiuni ne putem da seama din marele număr
de oraşe şi sate, castre şi aşezări mărunte, de drumuri şi clădiri publice, cariere, mine şi
variate alte înteprinderi şi exploatări, produse ale unui uriaş proces de muncă susţinut cu
dârzenie, într-un efort colectiv înnoitor de ţară. Toponomia indigenă a teritoriilor trace a
fost preluată aproape integral de ocupanţii romani, conservată cu amplificări şi adaosuri,
în mare parte romanizată.

Odată cu integrarea Daciei în imperiu, se poate vorbi şi despre o integrare a

majorităţii traco-dacilor în lumea romană, cu excepţia unui număr restrâns de daci,
rămaşi în afara frontierelor provinciei create de Traian. Cu timpul însă, datorită
legăturilor economice cu imperiul şi atraşi de civilizaţia romană, ei s-au romanizat
treptat.

În urma pătrunderii influenţei cultural-economice şi politice romane, dar mai ales

în urma ocupării unei considerabile porţiuni din vastul teritoriu traco-dac de către
romani, populaţia autohtonă ce vorbea limba indo-europeană tracică a trecut prin
transformări culturale, politice şi chiar social-etnice profunde, supusă unui larg proces
deznaţionalizator în general lent şi îndelungat, pe alocuri însă mai accelerat, violent,
având ca primă urmare înlocuirea treptată a limbii proprii indigene şi adoptarea limbii
latine (romanice) în care s-au strecurat şi câteva elemente lexicale trace. Dovada optimă
a unei intense desfăşurări a vieţii social-economice şi a romanismului provincial între
limitele Daciei carpatice o constituie bogăţia exuberantă a produselor şi a diverselor
materiale cu caracter practic sau artistic.

Putea populaţia autohtonă a Daciei să rămână străină de formele romane şi de

limba oficială care se auzea în toate ungherele provinciei, în viaţa publică,
administrativă, militară, economică, socială din toate centrele mai mari sau mai mici?
Este foarte greu de presupus că, cel puţin după două-trei generaţii, băştinaşii să fi
continuat a se ţine mereu departe de contactul cu civilizaţia şi viaţa romană, să fi păstrat
nepotolită ura contra Romei.

Din examinarea ansamblului şi a detaliilor materialului documentar din Dacia

(epigrafic, arheologic etc) rezultă cu absolută certitudine că aici elementul conducător şi
„exploatator” al provinciei, armatei şi municipalităţilor îl formau nu indigenii supuşi, în
mare parte deposedaţi şi exploataţi, ci imigranţii, italici sau provinciali.

Astfel, reţinem dublul aspect al romanizării ca proces oficial, organizat şi

sistematic: romanizarea lingvistică şi romanizarea nonlingvistică.

16
 În cultura românească, meritul întâietăţii în afirmarea ideii de latinitate a limbii
materne îi revine lui Grigore Ureche (1590-1647). Succinta lui demonstraţie se clădeşte
pe semnalarea, nu lipsită de erori, a unor paralelisme lexicale latin-române: „De la
râmleni, ce le zicem latini, pâine, ei zic panis; carne, ei zic caro; găina, ei zic galina;
muiarea, mulier; fămeia, femina; părinte, pater; al nostru, noster şi altele multe den
limba lătinească, că de ne-am socoti pre amăruntul, toate cuvintele le-am înţelege”
(Letopiseţul Ţării Moldovei)

Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, iniţial ca argument în disputa istorico-

politică privind drepturile românilor în Transilvania, cărturarii ardeleni de formaţie
clasică vor avansa ipoteza, neîntemeiată însă, a originii pur latine a limbii române (vezi
Anexa1).

Argumentată şi formulată în variante intuitiv-empirice sau riguros ştiinţifice,

„latinitatea limbii române” este o idee fundamentală, cu o apariţie constantă în cultura
românească medievală şi modernă.

Romanizarea nonlingvistică a constat în preluarea de către populaţia autohtonă a

unor elemente de civilizaţie spirituală şi materială romană – rituri, credinţe, forme de
organizare administrativă, tipuri de edificii sau aşezări umane, obiecte de uz curent.

În ceea ce priveşte religia, dacii împărtăşeau obiceiuri şi credinţe păgâne peste

care s-au revărsat mentalităţile civilizate ale cuceritorilor latini. Creştinismul s-a întins
cu uşurinţă în întregul Imperiu Roman prin convertirea unui număr mare de oameni.
Dacia a beneficiat de numeroşi propovăduitori laici, creştini, fie ei soldaţi, fie civili, care
umpleau închisorile imperiului şi, pentru a nu fi sacrificaţi, au găsit uşor scăpare în
trimiterea lor în noua colonie imperială. Acesta este sensul golirii închisorilor şi
colonizării Daciei, cu creştini, nu cu tâlhari, condamnaţi pentru cine ştie ce delicte grave.
Printre cei trimişi în Dacia s-au aflat cavaleri, tribuni, senatori şi chiar foşti consuli,
datorită, probabil, soţiilor lor, femeile fiind acelea care s-au convertit mai lesne.

În anii 271-274 armatele romane părăsesc spaţiul provinciei Dacia pe care nu o

mai puteau apăra în faţa atacurilor populaţiilor migratoare. Însă nu putea fi evacuată
întreaga populaţie romană din Dacia, ipoteză confirmată arheologic şi numismatic.

Toate acestea dovedesc faptul că la baza formării poporului român a stat un proces
îndelungat şi neîntrerupt, început din perioada existenţei regatului dac, continuat după
106 sub influenţa romană, iar după 271 influenţat de migratori. În concluzie românii
sunt unici, având un caracter etnic total diferit de celelalte popoare ce îi înconjoară.

Teoria formării poporului român se bazează pe celebra afirmaţie a lui Grigore

Ureche, care, nu se ştie de ce, a scris că „toţi românii de la Rîm (Roma, adică) se trag”.
Apoi diferiţi cărturari, scriitori, istorici, au dezvoltat teoria incredibilă a formării
poporului român, pe care marea majoritate a românilor o acceptă automat astăzi, în

17
ciuda incoerenţei sale. Xenofilia intelectualilor români şi-a spus cuvântul, considerând
civilizaţia romană mult superioară tradiţiei dacice, când realitatea este exact pe dos.

Minciuna latinizării/romanizării dacilor a fost creată în secolul XIX, odată cu

Şcoala Ardeleană şi continuă într-un mod ciudat pâna în zilele noastre. Deşi există
dovezi copleşitoare care ne fac să punem la îndoială originea latină a acestui popor se
continuă şi în zilele noastre susţinerea unei teze care pare din ce în ce mai neştiinţifică.
Cei care au pus în circulaţie această idee ( originea latină a poporului nostru ) au fost
intelectualii din Şcoala Ardeleană, care, aveau o intenţie lăudabilă în fond, prin
susţinerea latinităţii acestui popor. Un motiv politic pur. O minciună nobilă pentru un
scop nobil. Au recunoscut-o Iorga, Titulescu etc.

Stapânirea maghiară din acele timpuri, susţinea că ea este promotarea civilizatiei

vestice ( de origine latină ), civilizaţie superioară, iar ei sunt datori să scoată popoarele
pe care le stapâneau la "lumina" civilizaţiei. Sub acest pretext, ungurii au subjugat şi
exploatat popoarele din centrul Europei. Intelectualii români au căutat să combată
această teorie. Ei s-au folosit de cucerirea Daciei de către romani pentru a încerca
provocarea unei dispute ideologice pe aceasta tema.

Aceştia au exagerat în mod evident şi deliberat contribuţia romanilor la formarea

poporului român, mergând pâna acolo încât au pretins că noi suntem un popor latin. Cei
mai categorici în respingerea oricărui amestec al romanilor cu dacii sunt Samuil Micu şi
Petru Maior, care îşi fac din exterminarea dacilor şi din faptul că printre coloniştii aduşi
de la Roma se aflau şi familii aristocratice garanţia purităţii latine a poporului român ca
şi a „nobleţei” sale: „... [Traian] foarte mulţi lăcuitori au adus în Dachia din toată lumea
romanilor, dară mai ales din Roma şi din Italia, precum adeverează inscripţiile, care
până-n zioa de astăzi custă [există], mai cu samă în Ardeal; din care inscrpţii aceaia încă
se dovedeşte, că nu numai gloate mişele [din oameni de rând], ci şi familii de frunte au
fost duse sau strămutate în Dachia.”

Nu putem trece, desigur, nici peste erorile învăţătorilor Şcolii Ardelene, cu privire
la puritatea latină a originii limbii şi poporului român, ca şi peste alte neajunsuri
derivând din această concepţie greşită. Am vazut, până acum, că tot susţin – mai mult
sau mai puţin consecvent – originea romană a poporului şi limbii române. Pe această
linie, pentru ei, românii nu erau decât urmaşii nealteraţi ai coloniştilor romani aduşi în
Dacia de împăratul Traian, după cum limba română era latina vorbită de aceştia, dar
coruptă de-a lungul secolelor, datorită influenţelor străine la care a fost supusă de
urmaşi. Ei susţin, în principiu, dispariţia elementului autohton daco-getic şi, ca atare,
neagă aportul acestuia la formarea limbii şi a poporului român.

Este binecunoscut faptul că s-a încercat o latinizare forţată a limbii, care a eşuat,
doar pentru a dovedi acest lucru. Se dorea să comunice faptul ca poporul român nu are
nevoie să fie civilizat de către aşa zişii reprezentanţi ai civilizaţiei latine în această zonă.
Ideea ce o susţineau este că acest popor este urmaşul poporului roman în această zonă şi

18
nu este nevoie ca cineva să ne civilizeze. Poporul român s-a născut civilizat, s-a născut
latin. Astfel puteau sa combată pe plan ideologic stăpânirea magiară din aceste vremuri.
Deşi a disparut motivul pentru care s-a recurs la această teorie, ideea a ramas şi s-a
perpetuat într-un mod ciudat şi, astăzi, o învăţăm la orele de istorie.

Considerăm că acest lucru trebuie remediat şi istoria reală a acestui popor trebuie
să fie cunoscută de fiecare român. Elevul român trebuie să ştie cine îi sunt străbunii lui.
Cei care cunosc istoria reală a acestui pamânt sunt priviţi cu circumspecţie de persoanele
care nu ştiu adevărul şi cred ceea ce au învăţat.

Tot un demers în acest sens, al latinizării poporului nostru, a fost şi adoptarea

cuvântului român/românesc/România aşa cum îl ştim noi azi când a fost creat statul
România (fiind anume plagiată denumirea proprie Imperiului Bizantin pentru denumirea
statului nou format), a fost introdus alfabetul latin, a început introducerea de latinisme şi
franţuzisme... anume atunci termenul mai vechi rumîn/rumînesc/rumînie/rumîneasca a
fost inlocuit cu român (cu î din a) pentru a "latiniza" mai mult în mod artificial aceste
denumiri.

În lucrarea sa „România, inima vechii Europe”, Dr. Lucian Iosif Cueşdean susţine
că numele de „rumân” nu semnifică nicidecum „urmaş al Romei” aşa cum spunea
Grigore Ureche în a sa lucrare, ci „om de pe râu”: „RUMÂN este primul ţăran european.
Firesc, numele lui este legat de râu. Nu există agricultură fără apă. Rumânii sunt primul
popor de agricultori din Europa. Istoria Europei începe cu românii. Nu poate exista nici
un fel de urbanism fără agricultură, fără o sursă constantă de hrană. Rumânii nu sunt
urmaşii Romei, ci oamenii de pe râuri.” Cueşdean mai susţine că mai intâi au apărut
„rumânii” şi abia apoi au apărut „vedii” şi „tracii” iar cuvântul „rumân” ar fi compus din
„ru”, o eufonie, o prescurtare pentru „râu”, şi „mân” o eufonie pentru „man” care
înseamnă „om” in limbile mai multor popare înrudite „rumânilor”. Astfel se explică şi
obiceiul de a include numele râului în numele de grup ale „rumânilor” ex: someş-eni,
mureş-eni, olt-eni, argeş-eni.”

19
 2. Dacismul românilor

D acia, din întreg Imperiul Roman, a avut cea mai scurtă perioadă de stăpânire
romana. Legiunile armate romane au ocupat numai 1/7 din teritoriul Daciei (14%)
şi pentru o perioadă istorică, de exact 165 de ani (106 -271).

In Britania romanii au stat 500 de ani, iar englezii nu sunt deloc latini. De
asemenea, în Malta, stăpânirea romană a fost de peste 800 de ani, iar maltezii nici acum
nu vorbesc o limbă de origine latină. Iar lista de exemple poate cotinua la nesfârşit. Ca
să nu mai vorbim de faptul că italiana, deci chiar la ei acasă, este alături de franceză,
limba "de origine latină" care se aseamănă cel mai puţin cu latina!

Apariţia şi existenţa Ungariei s-a datorat convieţuirii hunilor cu populaţia

primitoare geto-dacă care i-a învăţat agricultura, păstoritul şi care apoi a fost asuprită şi
sfârtecată în numele catolicismului. În plus accesul la funcţiile administrative era
îngrădit pentru cetăţenii de etnie "româna", ceea ce i-ar fi "cointeresat" pe unii să
renunţe la limbă, nume, obiceiuri şi religie. Este adevărat că mulţi aristocraţi români
Transilvăneni, pentru a-şi salva viaţa şi avutul, s-au convertit la catolicism şi s-au
maghiarizat, însă n-au uitat nici limba, nici tradiţiile. De ce astăzi noi să credem că ce n-
au putut face ungurii în o mie de ani au putut face romanii în aproximativ un secol şi
jumătate?... Cu alte cuvinte, cum putem crede că aceştia i-au determinat nu numai pe
dacii ocupaţi, dar şi pe cei 86% liberi să înveţe "latina" şi în acelaşi timp să-şi uite
propria limbă?...

Iar aici ar fi de reţinut faptul că în timpul stăpânirii romane, în toată Dacia

ocupată, n-a fost creat măcar un centru de cultură. De altfel romanii nu aveau nici un
interes să ridice nivelul cultural al acestui popor pe care îl duşmăneau şi-l invidiau atât
de mult.

Toate acestea ne demonstrează că istoria mai trebuie studiată, iar paradigmele

acceptate cândva în istoria noastră tumultoasă (oarecum explicabil în acele momente)
trebuie îndepărtate pentru instaurarea adevărului istoric pe baze pur ştiinţifice, şi nu din
dorinţa de afirmare sau dominare asupra altor popoare.

Asemănarea dintre daci şi românii de astăzi

Privind Columna lui Traian, vedem obiceiuri care au rămas în tradiţia poporului
nostru pâna astazi: construcţia caselor de la munte, portul nostru popular - care este
acelaşi astăzi ca şi cel dăltuit în piatră, pe columnă.

O istorioară foarte interesantă este aceea a lui Badea Cârţan, un cioban din
Cârţişoara. După o lungă călătorie pe jos, din satul său pâna la Roma, ajunge sa-şi vadă
visul - "Columna lui Traian" -, depune la baza ei o traistă cu pământ şi un săculeţ cu
grâul Daciei, apoi se culcă şi doarme la umbra Columnei. A doua zi, (Martie 1896),
20
ziarele din Roma publică uimite, la vederea românului ardelean: "Un Dac a coborât de
pe columnă". Chipul şi portul său neobişnuit pentru ei, dar semănând aidoma cu Dacii
de pe basoreliefuri i-au uimit peste măsură pe cetaţenii Romei.

Oricât de miop ai fi, tot poţi observa că ţăranul român, parcă, este încremenit în
timp şi din negura vremurilor, de demult, apare ca un personaj încărcat de istorie.

Este ştiut că ţăranii noştri mai poartă şi azi, în multe zone ale ţării, aceeaşi
îmbrăcăminte ca dacii de pe columna lui Traian (iţari, cămaşă lucrată cu flori pe poale şi
mâneci, cojocele lucrate cu flori, căciulă - pe care romanii nu le aveau) şi că femeile
dace erau net superioare celor romane ca stil şi artă în toalete. De asemenea, însuşi
cuvântul îmbrăcăminte este de origine dacică. Până în prezent nu s-a găsit nici un
monument în care să fie reprezentat un dac în toga romană. În fapt, coloniştii erau
obligaţi să adopte portul dac pentru a nu "crăpa" iarna de frig, aşa cum ne demonstrează
monumentul sculptural de la Casei (Jud. Cluj) al lui Iulius Crescens îmbrăcat într-un
cojoc ca şi cel de la Apulon. Ca element de permanenţă a elementelor de port de-a
lungul mileniilor, în afara cloşului şi decolteului, avem originala căciulă dacică pe care o
mai poartă încă ţăranii noştri, ca moştenire din timpurile imemoriale ale pelsagilor
dunăreni şi carpatici şi ale lui "Mithras genitor luminis" reprezentat ca un tânăr îmbrăcat
în costum tradiţional dac: cămaşa lungă, cingătoare peste mijloc, mantie ce-i ajunge
până mai jos de genunchi şi căciula tradiţională dacă pe cap. E o costumaţie identică cu
cea a dacilor sculptaţi pe columna lui Traian. Imaginea taurului este simbolul unei
bogăţii a dacilor străvechi: creşterea vitelor şi agricultura. Aceeaşi reprezentare o
întâlnim, ca element de tradiţie, la Corbea din colecţia Teodorescu.

Îmbrăcămintea geto-dacilor era destul de simplă. Bărbaţii purtau pantaloni

(cioareci) de două feluri: mai largi sau mai strâmţi pe picior, în genul iţarilor. Cămaşa,
despicată în părţi, o purtau pe deasupra cioarecilor, încingându-se cu un brâu lat,
probabil de piele sau, eventual, din pânză groasă. O haină cu mâneci şi cu creţuri, o
mantie scurtă, fără mâneci, având uneori franjuri, sau o şubă cu blana pe dinăuntru, nu
prea lungă, constituiau veşmintele de deasupra. Mantia, prinsă cu o agrafă, avea o glugă
cu care dacii îşi acopereau capul pe vreme rea. Femeile purtau o cămaşă încreţită cu
mâneci scurte şi o fustă. Columna Traiană ni le înfăţişează purtând uneori o manta
lungă, bogat drapată. O basma, probabil colorată, le acoperea părul.

Şi nobilii, şi oamenii de rând, bărbaţi şi femei, purtau în picioare călţuni de pâslă

sau opinci de piele, dar nu încape îndoială că vara cei de la ţară umblau adesea desculţi.
În săpături s-au găsit „mâţe” (crampoane) de fier care se prindeau de talpa încălţămintei
pentru a uşura mersul pe gheaţă şi zăpadă. Bineînţeles, atunci când mergeau călare, dacii
aveau la încălţăminte pinteni de fier. (fig 6) (Vezi Anexa 7)

Asemănarea dintre îmbrăcămintea dacilor şi portul popular românesc a fost

recunoscuta pana si de catre Scoala Ardeleana. Un pasaj relevant ar fi: „În câtu-i despre
solii dachilor cei la Roma trimişi şi în senat intraşi, înseamnă că senatul de-atunci îndată

21
au poruncit de li s-au cioplit chipurile din marmure tocmai cum erau făcuţi la statură, la
fisognomie şi la haine, adecă: obrazul, grumazii, peptul şi picioarele cu cioarecii, din
marmure albă; iară cugima, părul şi şundra (sugmanul) din marmure neagră; gluga,
iarăşi din marmure albă, tocmai cum iaste portul românilor celor ce lăcuiesc pre lângă
Sibiu”.

Asemănarea la port a dacilor cu românii înseamna, de fapt, o recunoaştere

implicită a continuităţii daco-geţilor în Dacia şi după cucerirea şi colonizarea romană.

Se pune totuşi întrebarea, de ce limba noastră "româna" se aseamănă atât de bine

cu latina. De ce 70% din masa vocabularului (totalitatea cuvintelor uzuale folosite şi
cunoscute de toţi vorbitorii unei limbi) "provine" din latină?

Unul din marii noştri istorici, Nicolae Densuşianu, ne oferă un răspuns plauzibil,
în lucrarea sa "Dacia preistorică": "latina vulgară" pomenită de istorici, era limba
marelui neam al tracilor, iar latina era o "tracă literară". De asemenea, el ne spune, că
"romanii la Sarmizegetusa n-au avut nevoie de tălmaci".

Un indiciu important in acest sens, il reprezintă două bazoreliefuri de pe columna

lui Traian. Una din aceste icoane ne înfăţişează o deputaţiune de ţărani daci (comati),
care, văzându-se ameninţaţi de legiunile puternicului Imperiu Roman, se prezintă
înaintea împăratului ca să ceară pace. Cu gesturile agitate ale mâinilor lor şi în atitudinea
unor oameni, care îşi expun nevinovăţia lor, ei se adresează direct împăratului, fără
interpreţi, şi tot fără interpreţi le răspunde şi Traian.

Un al doilea relief ne înfăţişează momentul cel mai important din primul război.
Trei regi ai dacilor, urmaţi de o imensă deputaţiune se prezintă înaintea împăratului spre
a declara în formă solemnă supunerea lor. Toţi depun armele lor jos pe pământ. Unii cad
în genunchi, întinzând mâinile către tribunalul împăratului, rugându-l pentru pace, alţii
stau în picioare, cu mâinile împreunate înainte, ori la spate, în modul cum sunt
reprezentaţi pe monumentele antice prizonierii de război. Şi de astă dată, columna lui
Traian ne înfăţişează pe daci adresându-se împăratului de-a dreptul, fără mijlocirea
vreunui interpret oarecare. Deci rămane de reţinut faptul că dacii se înţelegeau cu
cotropitorii încă de cand Dacia nu devenise parte integranta a Imperiului Roman.

Deci, limba latină era deja cunoscută de către populaţia autohtonă, iar asimilarea
acesteia nu a avut loc nicidecum în urma stabilirii coloniilor romane în teritoriu.

Cele mai multe notiţe despre caracterul limbii barbare, ce se vorbea la Dunărea de
jos, le aflăm în poemele lui Ovidiu, scrise în exilul său de la Tomi.

În „Ponticele” şi în „Tristele” sale, Ovidiu aminteşte adeseori de modul de vorbire

al geţilor şi al sarmaţilor, o limbă pe care dânsul o învăţase în timp de 6 ani aşa de bine
încât adeseori îşi atribuie chiar titlul de poet dac şi sarmat.

22
 În altă elegie, Ovidiu scrie: „Mi se pare că eu însumi am uitat limba latină şi am
învăţat să vorbesc ca geţii şi sarmaţii”.

După cum vedem, există o mare asemănare între limba geţilor şi limba latină.
Fondul ambelor limbi era comun.

Limba geţilor era, după Ovidiu, o limbă barbară, însă o limbă barbară latină.
Limba dacilor avea un caracter latin şi după Horaţiu, contemporanul lui Ovidiu.

Cum se poate explica altfel faptul că dispunând de mijloace reduse de

comunicare, neexistând un învăţământ de masă, ţăranii acestor locuri (vechii daci) au
reuşit să înveţe limba latină atât de bine, creând o limbă unitară pe un teritoriu atât de
vast, limba pe care istoria nu a creat-o nici macar în Italia, unde şi în zilele noastre
dialectele din nord (Toscan şi Lombard) şi cele din sud (Calabrian şi Sardinian) fac
oamenii să nu se înţeleagă între ei. Mai mult, sutele de alte dialecte din Italia (se
estimează că ar exista circa 1500) dovedesc că peninsula Italica nu a fost "romanizată"
acasă la ea. Astfel cum se explică "romanizarea" noastră de către cuceritorii Daciei?

Acelaşi fenomen îl întâlnim şi în Franţa unde un provensal nu se înţelege cu un

normand, vorbind limbi atât de diferite. O multitudine de dialecte există şi în ţara
noastră, dar diferenţele dintre acestea nu sunt o piedică în faţa comunicării dintre
oameni, ele fiind foarte mici şi neafectând structura limbii. Un maramureşean şi un
oltean se înţeleg făra probleme, iar exemplele ar putea continua la infinit, pentru că
situaţia din "România" este unică aproape în Europa, unde oamenii sunt capabili să
comunice între ei prin limba însuşită de mic copil acasă, şi nu doar prin limba literară
studiată în şcoli, aşa cum se întamplă în Franţa, Italia, Anglia, etc.

Şi atunci cum se poate să credem că, vechii ţărani daci au învăţat atât de bine
limba latină de la soldaţii din legiunile romane, recrutaţi din toate provinciile imperiului,
şi care - culmea! - nu ştiau nici ei prea bine latina?

23
 3. Romanii s-au tras din traci (şi din perspectivă mitologică)
Herodot:
“Neamul Tracilor este, după acela al Inzilor, cel mai numeros din lume. Dacă ar
avea un singur cârmuitor sau dacă Tracii s-ar înţelege între ei, el ar fi de neînvins şi,
după socotinţa mea, cu mult mai puternic decât toate neamurile.”

Tracii → Troia

Zona din sudul Dunării, între Marea Neagră, Marea Marmara şi Marea Egee a fost
denumită şi Tracia. Tradus în greceşte, numele zonei a devenit Europa, atribuit cu timpul
întregului continent. [...] Cele peste o sută de triburi plămădite din pământul acestui
spaţiu, ca rod firesc, au fost întotdeauna adânc înrădăcinate şi niciodată nu s-au lăsat
înstrăinate. [...] Aşa şi neamul tracilor, prin triburile mai prolifice, a rodit şi s-a
răspândit, fie la marginea teritoriului său de vieţuire, fie deplasându-se la mari distanţe,
peste mări, cum au fost tracii din Asia Mică. [...] Aşa au ajuns Dardanii să ridice oraşul-
cetate Dardania-Troia.
(Iosif Constantin Drăgan – Noi, Tracii)

Troia → Roma

O legendă despre întemeierea Romei, care îşi are originea în Grecia Antică,
povesteşte modul în care personajul mitologic Aeneas din Troia a întemeiat aşezarea
Lavinium şi a inaugurat o dinastie în care aveau să se nască cu câteva secole mai târziu
Romulus si Remus. În Iliada, un poem grecesc epic scris de Homer în secolul VIII î.C.,
Aeneas a fost singurul erou troian important care a supravieţuit în urma distrugerii Troiei
de către Grecia (vezi fig. 13, 14, 15, 16). Un pasaj din această operă spune că el şi
descendenţii săi aveau să conducă Troia, dar din cauza că nu a existat nici o însemnare
cu privire la o asemenea dinastie în Troia, istoricii greci au propus ideea că Aeneas şi
descendenţii săi s-au mutat în alte locuri.

În secolul cinci î.C, câţiva istorici greci au presupus că Aeneas s-a aşezat la Roma,
care la vremea respectivă era încă un mic oraş-stat. În secolul patru î.C., Roma a început
să se extindă în Peninsula Italică. Romanii, intrând din ce în ce mai mult în contact cu
grecii, au acceptat ideea că Aeneas a avut un rol important în întemeierea măreţului lor
oraş. În secolul întâi î.C., poetul roman Virgiliu a creat mitul lui Aeneas în poemul său
epic Eneida, opera care povesteşte despre călătoria lui Aeneas către Roma. Augustus,
primul împărat roman şi împăratul din vremea lui Virgiliu, şi Julius Caesar, unchiul-
mare al acestuia şi predecesorul său ca şi conducător al Romei, se spune că sunt
descendenţi ai lui Aeneas.

Din lucrurile prezentate mai sus, ajungem la concluzia că Romanii se trag

din Traci, deoarece Tracii au întemeiat Troia, a cărei locuitori au migrat în zona Romei
atunci când Troia a fost distrusă de Greci, lucru păstrat în operele lui Homer (Iliada) şi
Virgiliu (Eneida).
24
Teoriile genezei româneşti

T eritoriul de formare, „problema cea mai grea din istoria limbii române” după
părerea lui Ov. Densusianu, a fost sursa unor îndelungate şi energice dispute
ştiinţifice. În pricipiu dicuţia rămâne încă deschisă, în sensul că cercetările istorice,
arheologice şi lingvistice furnizează permanent noi elemente în măsură să întregească şi
să nuanţeze opiniile istoricilor şi lingviştilor. Teoriile genezei etnolingvistice româneşti
pot fi repartizate în trei grupe.

Teoria originii nord şi sud dunărene

Procesul complex, unitar şi inseparabil de constituire a poporului român şi a

limbii române a avut loc pe un întins teritoriu romanizat, care cuprindea regiuni situate
la nordul şi la sudul Dunării: Dacia şi Dobrogea, sudul Pannoniei, Dardania, Moesia
Inferioară şi Moesia Superioară.

În această ordine de idei, important este şi faptul că pentru populaţia romanizată

din spaţiul daco-moesic, Dunărea a fost numai un hotar administrativ, „politic şi
strategic”; fluviul nu a constituit deci o frontieră etnică, lingvistică, economică sau
culturală ceea ce a permis mobilitatea populaţiei şi a favorizat menţinerea caracterului
unitar de ansamblu al limbii române.

Susţinută de istorici şi de filologi (A. D. Xenopol, N. Iorga, S. Puşcariu, Al.

Rosetti), ipoteza apariţiei şi dezvoltării limbii române în spaţiul romanizat nord şi sud
dunărean este confirmată de diversitatea dovezilor istorice, arheologice şi lingvistice.

Teoria originii nord-dunărene

Avansată de personalităţi ilustre ale culturii româneşti vechi şi moderne (D.

Cantemir, P. Maior, B. P. Haşdeu), această teorie nu a beneficiat de demonstraţii
ştiinţifice convingătoare; astăzi această teză are numai valoare istorică.

Teoriile originii sud-dunărene

Formarea poporului român şi a limbii române la sudul Dunării, ca urmare a

părăsirii Daciei prin retragerea aureliană, a fost suţinută şi de savanţi români, dar mai
ales de autori străini. Între ei diferenţele sunt majore, deşi acceptarea unei întinse zone
sud-dunărene drept „patrie primitivă” a românilor constituie, fără îndoială, un punct
comun deloc neglijabil. Această ipoteză a fost formulată mai întâi de Fr. J. Sulzer, care
îşi propunea să demonstreze că „actualii vlahi nu se trag din volohii ori din bulgarii lui
Nestor şi încă mai puţin din romanii din Dacia lui Traian, că, prin urmare, ei nu trebuie
consideraţi aborigeni, ci ca un popor care a venit aici în timpuri mai târzii” sau că
„valahii au luat fiinţă în Moesia, Tracia şi în regiunile de acolo de primprejur, nu în
Dacia”.

25
 În secolul al XIX-lea, Robert Roessler reia aceeaşi teorie, fixând trecerea
românilor la nordul Dunării la sfârşitul secolului al XII-lea şi în „timpul imediat
următor”. Mai mult, el clădeşte un întreg sistem de ipoteze explicative – istorice şi
lingvistice.

În lucrarea sa Robert Roessler afirma că dacii au fost omorâţi în masă dupa 106.
Este evident că acest lucru nu este adevărat datorită faptului că romanii aveau nevoie de
forţă de muncă şi nu le stătea în obicei să masacreze populaţiile din teritoriile nou
cucerite. Au mai fost găsite dovezi ale continuităţii dacilor în peste 1000 de localităţi iar
nişte inscripţii din alte provincii romane atestă prezenţa soldaţilor de origine dacă. Din
acea perioadă datează toponimele şi hidronimele care au fost transmise românilor şi au
rămas până astăzi (Donaris, Maris, Alutus etc). Toate acestea dovedesc faptul că dacii nu
au dispărut după anul 106, ba mai mult şi-au continuat existenţa în acelaşi teritoriu.

Teoria roessliană mai susţinea şi faptul că după retragerea aureliană dintre anii
271 - 274, teritoriul nord dunărean ar fi ramas pustiu, lucru ilogic având în vedere că în
secolul IV un amfiteatru din Sarmizegetuza a fost blocat şi transformat în fortăreaţă: la
Porolisum şi Apullum s-au găsit morminte de inhumaţie cu inventar daco-roman; la
Napoca s-au descoperit două cuptoare de olărit din secolul IV şi pe tot spaţiul nord
dunărean au fost găsite obiecte paleo-creştine.

26
 Anexa 1 – Şcoala Ardeleană
Samuil Micu:

„Să adeverează, a treia, din limbă cum că românii ce astăzi sânt în Dachiia sânt din romanii cei
vechi, că tot cel ce ştielimba cea latinească şi cea românească bine cunoaşte cum că limba cea
românească iaste alcătuită din cea latinească carea, întru atâtea neamuri varavare, măcar rău stricată, tot
o au ţinut românii în Dachiia; care lucru cu totul de c rezut face cum că ei sunt adevăraţi fii şi nepoţi ai
romanilor celor vechi carii preste toată lumea împărăţea [...] Nici să poată zice că românii s-au
împrumutat din limba latinească pentru împărtăşirea ce avea cu romanii. Că românii cei ce acum sânt în
Dachiia, de multe sute de ani nici o amestecare şi nici o împărtăşire nu au cu romanii din Italiia, de
vreme ce sunt departe unii de alţii, şi în mijlocul lor multe osibite neamuri lăcuiesc, care osibită limbă
au. Iar bine să poată zice cum că românii au luoat unele cuvinte de la bulgari şi de la sloveni şi de la
unguri, pentru că aceste neamuri şi stăpâne şi vecine era şi împreună mestecate cu românii lăcuia şi să
trăbuia unii cu alţii, care lucru bărbaţii cei învăţaţi bine l-au cunoscut şi l-au însemnat...”

„Şi din numele cu care ori românii să numesc pre sine, ori alte nemauri îi chiamă, românii pre
sine să numesc români, care cuvânt însemnează roman, că s-au obicinuit românii de demult ca a înainte
de n să-l mute în î în cuvintele cele din latinie, ca: lana, lînă, campo, cîmp şi altele...”

Gheoghe Şincai:

„Neamul care se foloseşte de una şi aceeaşi limbă, coruptă neîndoios, dar romană sau latină,
diferită totuşi de italiană, franceză, spaniolă, însă apropiată cel mai mult de vallică şi de italiană, nu
numai eu, ci şi alţii am crezut de cuviinţă să o numim cu numele general daco-romană, de aceea că,
vorbindu-se în diferite regiuni şi provincii, a primit chiar şi nume diferite de la acele regiuni sau de la
părţile lor...”

Petru Maior:

„...Din cele până aci despre limba lătinească cea comnu zise lesne se poate afla începutul limbei
româneşti. Aceaia se ştie că mulţimea cea nemărginită a romanilor, a căroara rămăşiţe sânt românii, pre
la începutul sutei a doao de la Hs. în zilele împăratului Traian, au venit din Italia în Dachia; şi au venit
cu acea limbă lătinească, carea în vremea aceaia stăpânea în Italia. Aşadară limba românească e acea
limbă lătinească comună, carea pre la începutul sutei a doao era în gura romanilor şi a tuturor
italianilor...

...Aceaia se pricepe, căci întră români sânt mai multe dialecte... Însă, măcar că limba românilor
e împărţită în mai multe dialecte, a căror osebire mai vârtos stă în pronunţiaţia sau răspunderea unor
slove, totuşi românii cei dincoace de Dunăre toţi se înţeleg laolaltă; bani, cărţi nice nu au fără o dialectă
singură: desclinirea dialectelor numai în vorbă se aude...”

Mihai Eminescu:

„Da, de la Roma venim, scumpi şi iubiţi compatrioţi – din Dacia Traiană! Se cam ştersese
diploma noastră de nobleţă: limba însă am transcris-o din buchiile voastre gheboşite de bătrâneţe în
literile de aur ale limbelor surori. Cam degenerase arborele nostru genealogic cu câte o codiţă străină,
dar îl vom curăţi de toate uscăturile.”

„Legile după care cuvintele latine s-au prefăcut în cuvinte româneşti şi-au sfârşit de mult
evoluţiunea lor; în momentul în care românii au primit cuvinte slavone, limba lor era formată, de secole
deja.”
27
 „Despre limba principalilor reprezentanţi ai Şcolii Ardelene circulă încă în marele public opinii
în general suficient de eronate. E drept că reprezentanţii Şcolii Ardelene puneau în teorie un accent
foarte apăsat pe <<romanitatea>> limbii noastre, dar nu din vina lor această împrejurare va duce mai
târziu la exagerările lipsite de umor ale latiniştilor.”

Anexa 2
Lucian Blaga – Revolta fondului nostru nelatin

Un prieten îmi vorbea despre înrâurirea slavă asupra literaturii noastre; închinator îndârjit la
altarul latinitătţi - clare şi măsurate - el nu îngăduia nici cea mai mică alterare sau spălăcire a acesteia
prin "maximalismul sclav" [...]. În entuziasmul de o clipă al învierii - sUnt foarte mulţi cei ce
împărtaşesc exclusivismului latin, care cu fineţea lui Anatole France nu vede în opera lui Dostoievski
decât o monstruoasă ciudăţenie.

Se exagerează. Şi nu ţnţelegem de ce. Acest orgoliu al latinităţii noastre e moştenirea unor

vremuri când a trebuit să suferim râsul batjocoritor al vecinilor, care cu orice preţ ne voiau subjugaţi.
Azi e lipsit de bun simţ. - Vorbim despre spiritul culturii noastre; vrem să fim numai atât: latini -
limpezi, raţionali, cumpătaţi, iubitori de formă, clasici, - dar vrând-nevrând suntem mai mult.
Însemnatul procent de sânge slav şi trac, ce clocoteşte în fiinţa noastră, constituie pretextul unei
probleme, care ar trebui pusă cu mai multă îndrăzneală. Tinereţea ne îndeamnă să turburăm idealul
leşnicios al celor mulţi îngâmfaţi, aruncându-le în suflete o îndoială. Să ni se ierte tinereţea. Se va zice
că spunem mituri. Ei bine; numiţi-le basme. Avem însă convingerea că adevarul trebuie să fie expresiv
- şi că miturile sunt prin urmare mai adevarate decât realitatea.

[…]se poate spune, că în spiritul românesc e dominantă latinitatea, liniştită şi prin excelenţă
culturală. Avem însă şi un bogat fond slavo-trac, exuberant şi vital, care oricât ne-am împotrivi, se
desprinde uneori din corola necunoscutului răsărind puternic în conştiinţe. Simetria şi armonia latină ne
e adeseori sfârticată de furtuna care fulgeră molcom în adâncimile oarecum metafizice ale sufletului
românesc.

E o revolta a fondului nostru nelatin. Nu e lucru nou: suntem morminte vii ale strămoşilor. Între
ei sunt de aceia pe care îi ocrotim şi-i îmbrăţişăm cu toată căldura, din motive istorice şi politice; dar
avem şi strămoşi pe cari îi tratăm ca pe nişte copii vitregi ai noştri. Atitudine lipsită de înţelepciune,
deoarece cu cât îi ţinem mai mult în frâul întunericului, cu atât răscoala lor va fi mai aspră, mai
tumultoasă - putând să devină fatală "privilegiaţilor" de astăzi. Istoria noastră se proiectează mai mult
în viitor decât în trecut. E bine să ne dăm seama de puterile potenţiale care ne zac în suflete - vulcani în
fundul mărilor. De ce să ne mărginim numai la un ideal cultural latin, care nu e croit în asemănare
desăvârşită cu firea noastră mult mai bogată. Să ne siluim propria natură - un aluat în care se dospesc
atâtea virtualitaţi? Să ne ucidem corsetându-ne într-o formulă de claritate latină, când cuprindem în
plus atâtea alte posibilităţi de dezvoltare? - Întrebarea va nelinişti multe inimi. Din partea noastră, ne
bucură când auzim câte un chiot ridicat din acel subconştient barbar, care nu place deloc unora. Aşa
cum o înţelegem noi - într-adevar nu ne-ar strica puţină barbarie. Dacă privim în jur sau în trecut,
întilnim o apariţie simbolică: Haşdeu - misticul: un mare îndemn pentru viitor.

Cunoscutul ritm de linişte si de furtună, de măsură şi de exuberanţă, ce-l găsim în viaţa altor
popoare se lămureşte mai mult prin logica inerentă istoriei, prin alternarea de teze şi antiteze, cum le-a
determinat un Hegel bunăoară. Acelaşi ritm are la noi rădăcini cu mult mai adânci în însuşiri temeinice
de rasă. Deosebirea aceasta ne îngăduie frumoase perspective istorice.

Cei ce aparţin trecutului cu pozitivismul lor sec sau neastâmpărat vor mormăi în barba lor

28
apostolică: e un romantic. Ca să nu le las nici o îndoială, mărturisesc: un romantic? - într-un singur
înţeles, da. Şi anume întrucât am convingerea că adevărul trebuie să fie expresiv şi că miturile sunt prin
urmare sunt mai adevarate decât realitatea.

Anexa 3 – Uitarea istoriei

Cum începe lichidarea unui popor? Se începe prin a-i şterge memoria: îi distrugi cărţile cultura
religia istoria şi apoi altcineva îi va scrie alte cărţi îi va da altă religie altă cultură îi va inventa altă
istorie (de origine latină, greacă, slavică, dupa momentul politic). Între timp poporul începe să uite ceea
ce este sau ceea ce a fost, iar cei din jur îl vor uita şi mai repede; limba nu va mai fi decât un simplu
element folcloric, care mai devreme sau mai târziu va muri de moarte naturală. Noile forme "istorice"
vor aduce elemente şi simboluri noi de adoraţie care le vor îndepărta pe cele vechi. Din vechiul strat
spiritual vor rămâne undeva la un etaj inferior al cunoaşterii numai câteva expresii, tradiţii, impresii,
fragmente de nume de localităţi, munţi şi ape, fără un înţeles aparent. Formele vechi care cândva au
ocupat valenţa transcendentalului, vor fi deplasate de formele noi care vor dicta componenţa şi funcţia
"noului popor". Aşa s-a întâmplat şi la noi !

Silviu N. Dragomir, în lucrarea « Controverse », evidenţiază un aspect tulburător legat de

pierderea, în decursul timpului, a numeroase documente istorice care ar fi fost foarte preţioase pentru
restabilirea adevărului istoric în ceea ce-i priveşte pe strămoşii noştri, dacii. De exemplu, despre limba
dacilor nu ne-au parvenit din istorie nici un fel de date certe, toate lucrările de referinţă fiind pierdute
una câte una, într-un mod cu totul straniu. Astfel, Dacia, jurnalul împăratului Caius Ulpius Traianus, s-a
pierdut cu totul ilogic; Getica, scrisă de Criton, medicul personal al lui Traian, a avut aceeaşă soartă;
Istoria geţilor, a prelatului-filozof Dios Chrysostomos, numit şi Ioan Gură de Aur, s-a pierdut şi ea într-
un mod total nejustificat pentru o lucrare scrisă de un filozof de o asemenea talie; Getica, o sinteză
realizată de nepotul acestuia din urmă, cunoscut sub numele de Dios Cassius Coceianus, a dispărut în
mod similar fără nici o urmă, iar din impresionanta lucrare Istoria Romanilor, scrisă în 24 de volume de
alexandrinul Appianus, un istoric grec care a relatat în mod special cuceririle romane, s-a pierdut numai
cartea a XIII-a, exact cea care se referea la geto-daci. Şi există încă multe alte exemple de memorii,
istorii etc., printre care merită să menţionăm şi poeziile lui Ovidiu scrise în limba geţilor în cursul
exilului său în Dacia, la rândul lor singurele versuri dispărute din întreaga sa operă rămasă aproape
intactă.

Anexa 4 – Mândria de a fi dac

Napoleon Săvescu: „Cum să nu fii mândru că te tragi dintr-un asemenea popor ca dacii?
Americanii sunt cel mai naţionalist popor. Ei îşi apără valorile şi bine fac. Noi de ce să ne temem? Cei
care nu cred în valorile spiritualităţii dacice s-au refugiat într-un americanism de prost gust fiindcă nu
au găsit în istoria lor propriile valori. Statul Israel îi plăteşte pe evreii ultraconservatori pentru a purta
uniforma lor tradiţională la 41 de grade Celsius: jiletca, pălărie neagră, pardesiu negru. Este o idee şi
pentru refacerea portului românesc, care e foarte frumos, pentru a pune în valoare turistică acest loc,
amenajat cum trebuie, nu ţigănie. Sanctuarul de la Sarmisegetuza trebuie facut accesibil turismului, nu
degradându-i fondul.“ (vezi fig.11)

Primul alfabet a aparţinut geto-dacilor

În anul 1916 s-au descoperit 3 tăbliţe de lut în aşezarea Tărtăria de pe Mureşul transilvan (vezi
fig. 10). Tăbliţele acoperite cu semne grafice asemănătoare cu scrierile pictografice sumeriene de la
sfârşitul mileniului IV î.Hr. s-au dovedit a fi, în urma cercetărilor cu 1000 de ani mai vechi decât
primele mărturii ale scrierii sumeriene, ele datând, deci, de acum aproape 7000 de ani.

29
 Nicolae Densuşianu afirmă în cartea sa „Dacia preistorică” că „noi nu suntem urmaşii Romei, ci
romanii sunt urmaşii dacilor.

Marija Gimbutas vorbeşte despre spaţiul carpato-dunărean ca despre vatra vechii Europe,
considerându-l locul unde Europa a început să existe. Ştiinţific s-a demonstrat că civilizaţia de pe
teritoriul Daciei a apărut cu foarte mult timp înaintea celorlalte. În timp ce Anglia abia se separa de
continent, şi din peninsulă devenea insulă, în spaţiul dacic apăreau pentru prima dată în lume roata,
plugul, jugul, căruţa cu 2, 3 şi 4 roţi şi primul mesaj din istoria omenirii.

În concluzie noi suntem strămoşii tuturor popoarelor latine şi nicidecum o rudă marginală, abia
acceptată. Acest lucru ar trebui să ne facă să ne mândrim şi nu să căutăm contraargumente.

Anexa 5 – cea mai veche limbă europeană

Iosif Cueşdean: Arheologii din lumea întreagă au constatat că pe teritoriul României se afla
nucleul vechii civilizaţii europene, în urmă cu aproximativ 8000 de ani. Pe atunci nu existau nici greci,
nici latini, dar rumânii strămoşi existau, pentru că limba rumână este cea mai veche limbă europeană,
de vreme ce ea este vorbită cu sunetele naturii, cu onomatopee. Greaca clasică şi latina clasică sunt
creaţii artificiale ale elitei rumâneşti, din mediul urban, plecând de la morfemele ancestrale ale
rumânilor ţărani.

Nu poate fi nici o îndoială că acele slove ce repetă sunetele din natură sunt cele mai vechi
cuvinte europene. În română există cel puţin 300 de onomatopee şi cel puţin 300 de cuvinte cu
compunere onomatopeică, ceea ce nu mai există în nici o altă limbă europeană. Limba română este aşa
de veche încât ea începe cu sunetele din natură, primele coduri de comunicare sonoră a omului primitiv
european.

Este o mare absurditate afirmaţia unor lingvişti cum că dacii erau, aproape, muţi până la venirea
romanilor lui Traian şi că ei au ajuns să vorbească limbi străine, în 165 de ani de ocupaţie, pe doar 14%
din teritoriul dac al lui Decebal.

Anexa 6
Mihai Vinereanu – Cu seriozitate despre originea limbii române

Titlul acestei lucrări poate ridica semne de întrebare pentru aceia ce îşi închipuie că originea
limbii noastre este un fapt clar şi bine stabilit.

Cercetarea atentă a mai multor limbi indo-europene antice şi moderne precum sanscrita, hitita,
lituaniana, letona şi mai ales albaneza dezvaluie cercetătorului multe surprize. Nu este o exagerare să
spunem că cel puţin în anumite privinţe româna se apropie de sanscrită la fel de mult ca şi de latină.
Avem rom. pământ, sansc. bhuman ( < *gh(d)em or ghemon), dar lat. terra, ori rom. boier, lit. bajoras,
alb.bujar, precum si sansc. bharu. Altele au corespondent atât în latina, dar şi în sanscrită, dar cel
sanscrit este mai apropiat sau aproape identic cu cel românesc. De exemplu rom. apa, sansc. ved. apa,
av. ap, hit. uappe, dar lat. aqua, ori rom. soare, sansc. surya , lit. saule, lat. sol-is. Trebuie precizat că
aceste asemănări se datorează fondului comun indo-european şi nu este vorba aici de nici un fel de
împrumuturi, aşa cum de multe ori s-a crezut. Dacă aceste limbi au anumite elemente lexicale,
morfologice ori sintactice în comun nu înseamnă că avem de-a face în mod necesar cu împrumuturi.
Cum am menţionat mai sus natura împrumuturilor se poate stabili în baza unor legi fonologice.

Acum la începutul celui de-al treilea mileniu cred că este în sfârşit timpul să spunem că ideea

30
latinităţii, susţinută în mod continuu de la Şcoala Ardeleană încoace, trebuie revizuită la modul cel mai
serios. Nu este o exagerare să spunem că aceasta idee a fost o piedică serioasă în calea acelor
cercetători (romani sau străini) care s-au ocupat cu studiul originii limbii şi poporului român. Nu poate
contesta nimeni că această idee a avut puternice motivaţii sociale şi naţionale pentru promovarea
drepturilor românilor din Transilvania şi apoi pentru a găsi un loc poporului român în Europa modernă,
dar cred că a venit în sfârşit timpul ca adevărul istoric să primeze, pentru că adevărul trebuie spus mai
devreme sau mai târziu indiferent cum ar arăta. În cazul nostru nu avem decât să promovăm o istorie
absolut ieşită din comun cu care mulţi, foarte multi s-ar mândri.

S-a făcut mult caz pe tema colonizării Daciei şi romanizării populaţiei locale. S-a mers de la
ideea extremă ca populaţia Daciei a fost exterminată (Şcoala Ardeleană), Dacia fiind repopulată cu
vorbitori de limbă latină, până la altă idee extremă că Dacia a rămas pustie dupa retragerea lui Aurelian
(Rosler et comp.). Evident că ambele sunt teorii extremiste în flagrantă contradicţie cu adevărul istoric.
Între aceste două extreme există o serie de alte teorii bine cunoscute, dar care nu aduc mai multe
servicii adevărului istoric. Pentru a fi mai convingător să trecem în revistă doar câteva fapte istorice.
Mai întâi trebuie precizat că romanii nu au ocupat (şi eventual colonizat) decât 1/7 din actualul teritoriu
de la nordul Dunării în care se vorbeşte româneşte.

Xenopol spunea că cucerirea Daciei de către romani a constituit o greşeală politică, ceea ce este
corect. El susţine că Dunărea nu trebuia depăşită constituind o bună apărare. O provincie întemeiată
peste Dunăre era greu de apărat. Intr-adevăr imperiul putea fi mai uşor de apărat pe Dunăre. De fapt
cred că romanii au înţeles acest lucru, dar desigur în politică există mai întotdeauna mai multe soluţii la
o problemă, totul este să se gasească soluţia cea mai adecvată. Romanii au considerat probabil că
pentru o mai bună aparare a imperiului este bine să ocupe şi ţărmul stâng. Un regat puternic la nord de
Dunăre, în imediata vecinate a graniţei imperiului, condus de un rege şi o nobilime ostilă Imperiului
Roman, constituia un pericol permanent pentru romani. Se ştie că dacii treceau des Dunărea atacând
provinciile romane de la sudul Dunării. În plus, un factor esenţial care a contribuit la invadarea Daciei
au fost avuţiile Daciei şi în special aurul dacilor din Munţii Apuseni. Punctând aceste date reiese că
romanii nu au intenţionat vreodată să ocupe şi să controleze tot teritoriul regatului dacic, nicidecum să-l
şi colonizeze ceea ce nici nu au facut. Pe scurt, scopul trecerii la nord de Dunăre a fost de a elimina un
regat care constituia un pericol pentru Roma şi de a-i jefui bogăţiile.

Însă la numai 11 ani de la terminarea celui de-al doilea război daco-roman, încep invaziile de
tot felul. Provincia Dacia Traiana cuprindea doar Oltenia, Banatul şi sud-vestul Transilvaniei. Ne putem
da seama acum în ce condiţii a putut avea loc romanizarea acelei fracţiuni de teritoriu al Daciei ocupat
de romani. În această atmosferă de permanent conflict dintre stăpânitori şi localnici, romanizarea
localnicilor nu putea fi de profunzime. Faptul că s-au găsit multe inscripţii romane în Dacia, acesta nu
este un semn că populaţia satelor era romanizată. Doar populaţia oraşelor obişnuia să-şi pună astfel de
inscripţii care populaţie era vorbitoare de limbă latină, în marea lor majoritate nefiind băştinaşi; ori
această populaţie împreună cu armata s-a retras odată cu retragerea lui Aurelian, cum spun şi autorii
antici. Pe aceste afirmaţii şi-a bazat şi Rosler teoriile sale bineînţeles distorsionindu-le. Populaţia
băştinaşă locuia la sate şi desigur nu obişnuia să-şi pună inscripţii (sau dacă îşi puneau nu erau din
piatră şi nu au rămas), aşa cum faceau coloniştii de la oraşe, vorbitori de latină.

Întrebarea cheie este cum au reuşit aceşti daci băştinaşi, locuind în teritoriul ocupat de romani
să răspândească o limbă (pe care mulţi din ei nu o cunoşteau bine) pe o rază de peste 1000 de kilometri
spre nord şi răsărit. Mai ales spre răsărit, această arie este cu mult mai întinsă. Chiar astăzi aproape pe
tot teritoriul Ucrainei sunt vorbitori de limbă română. Acest lucru devine şi mai imposibil dacă ne
gândim că invadatori de tot felul veneau din aceeaşi direcţie. Explicaţia cea mai plauzibilă esta una
singură: strămoşii acestor vorbitori de limbă română, cu alte cuvinte români, au trăit pe acele meleaguri
de mii de ani. S-a trecut prea uşor peste aceste date, ori este ştiut de toată lumea că ştiinţa se face numai
31
şi numai pe bază de dovezi. Ca să exemplific cum s-a făcut şi se mai face încă de către unii încă ştiinţa,
dau mai jos un citat din "Istoria limbii române" a lui Al. Rosetti. Când vorbeşte de teritoriul de formare
al limbii române, el spune: "Limba română s-a dezvoltat pe o largă bază teritorială romanizată
cuprinzând provincia Dacia nord-dunăreană propriu-zisă adică: Oltenia, Banatul şi Transilvania şi
celălalte teritorii care n-au intrat sub autoritatea romană, fiind locuite de către 'dacii liberi', Muntenia şi
sudul Moldovei" şi textul continuă în aceeaşi bine cunoscută limbă de lemn prin care se reuşeşte
performanţa unică de a vorbi fără să spui nimic. Rosetti şi ca el mulţi alţii nu-şi bazează argumentaţia
pe date istorice sau lingvistice, ci pe anumite şabloane stereotipe, care nu spun nimic.

Anexa 7
Tărâmul magic

În anul 2000, pelerinul care porneşte dinspre Valea Mureşului şi se îndreaptă spre sud, lăsând
Apusenii în spatele său, călătoreşte toată ziua cu soarele drept în faţă. Din această pricină, culmile moi
ale Munţilor Orăştiei par topite în lumină. Masivul Şureanului şi platoul înalt al Luncanilor strălucesc
în „amiaza mică”, aşa cum numesc localnicii târziul dimineţilor cuprinse de linişte. Dincolo de
perdeaua luminoasă a orizontului se ascunde Retezatul. Păşunile alunecă lin spre marginea apelor reci,
ce izvorăsc din munte, desfăcute ca razele. Sibişelul, Grădiştea şi Streiul înşiruie satele pe fundul
văilor, la distanţe aproape egale. De departe, răzbate cântecul cucului singuratic, iar mierlele se aud
parcă de pe altă lume... Pe nesimţite, în timp ce urci, atmosfera ţinutului începe să se schimbe. Plaiurile
verzi sunt pictate cu fagi seculari şi carpeni, printre care pasc liniştit armăsari cu coama sură. Cirezile
de vite s-au mai împuţinat şi blana pădurilor de pe culmi îşi întinde umbra tot mai mult. Din când în
când, zăreşti câte o biserică asediată de verdeaţă, ce răspândeşte sunete stinse de clopot. Aerul îţi dă
iluzia că apasă locurile cu o greutate misterioasă. Pe Valea Grădiştei, ţărani vârstnici lucrează în ţarină,
răsfiraţi unul de altul. Apariţia oricarui străin îi nelinişteşte repede... Cu cât este mai aproape muntele,
cu atât ţi se pare că oamenii devin mai bătrâni. Tinerii au fugit din faţa istoriei şi s-au mutat în marile
oraşe, lasandu-i pe părinţi şi pe bunici singuri cu amintirile. De aceea, locuitorii aşezărilor s-au rărit.
Casele au porţi masive, tipic ardeleneşti, dincolo de care nu se vede nimic. Singurele dovezi că mai
sunt locuite rămân muşcatele de la ferestre. Pe măsură ce intri în munte, apa râului curge învolburat, iar
tumultul ei acoperă foşnetul adânc al codrilor. Câteva mori de apă vechi măsoară trecerea timpului.
Oamenii de azi numesc aceste meleaguri „ţara râurilor” sau „tărâmul magic”, pentru că nimic nu pare
obişnuit pe aici. De la toponimie şi portul tradiţional până la felul de-a vorbi al ţăranilor, întreg ţinutul
şi-a păstrat o amprenta misterioasă, pe jumătate legendară, pe jumătate adevărată, aureolată de trecut.
Aerul răsună de nume aproape vrajite, pe care le auzi rostite când şi când: „Sântamaria de Piatră”,
„Poarta Raiului”... Cel dintâi numeşte cariera de unde îşi aduceau strămoşii daci blocurile de piatră
pentru fortificaţiile şi zidurile cetăţilor ce nu au fost învinse decât o singură dată. Cel de-al doilea, aflat
dincolo de marele platou al Luncanilor, este locul lângă care s-a purtat una dintre bătăliile câştigate de
romani înaintea asediului asupra Sarmizegetusei. De acolo, sufletele dacilor au plecat direct în cer!
Peste tot, aici, cele petrecute cu două mii de ani în urmă sunt atât de aproape, încât la Ocolisul Mic, de
pildă, un cătun aflat sub pădure, ţărăncile se mai îmbracă şi acum cu „cămeşoi” de cânepă, numit
„ciupag”, cu un „pui mic” la gât, aşa cum se vede numai în piatra daltuită a Columnei lui Traian. Ele nu
cultivă cartofi, ci „crumpeni” şi rămân înveşmântate în alb desăvârşit nu numai la sărbătoare, ci şi la
muncă, după tradiţia femeilor geto-dace de odinioară. Bărbaţii se încalţă cu opinci din „talpă de vită”,
ca acum două milenii, apucă un sac în spinare, trec dealul şi se duc la moara de apă a lui moş Antone,
să macine „cucuruz” în loc de porumb. Vara, ei poartă izmene bătute cu piatră în apa Grădiştei, ca sa-ţi
ia ochii de albeaţă, şi iarna îmbracă „cioareci”, cu „laibar” de lâna. Femeile cele mai în vârstă păstrează
încă tradiţia de două ori milenară a strămoşilor şi nu se tund o viaţă întreagă. Când merg la biserică, îşi
fac „cormi”, adică o împletitură a părului de jur-împrejurul capului, cum le descria şi Iordanes în
„Getica”. În toate satele de pe Valea Grădiştei, de la Castau, Beriu şi Sereca până la Ludeştii de Jos,
Bucium, Orăştioara sau Costeşti nu întâlneşti picior de venetic, „nici ungur, nici ţigan, nici evreu,
32
numai români albi”, cum zic localnicii. Aici a rămas singurul loc din ţară unde se mai ţine până în ziua
de azi, în fiecare an, în ajun de Duminica Tomii, nedeea „Păştiţelor” sau „Paştele Mic”, o sărbătoare la
care se mănâncă „zamă acră” şi se bea „o fele de vinars”. După slujba de pomenire a tuturor morţilor,
„până-n fundul veacului”, preotul de la Grădiştea de Munte i-a obişnuit pe săteni să exclame mândru:
„Suntem neam mai mult spre daci, decât spre romani!”. Tot el adaugă, cutremurat de o adâncă
nostalgie, ce trece cu mult dincolo de amintirea ultimului strămoş cunoscut: „Cine mănâncă un vârf de
sare, bea o cană cu apă dulce şi respiră aerul ăsta nu mai pleacă niciodată, fiindcă pe această vale s-au
născut primii romani din istorie! De la noi incepe totul...”.

Anexa 8

Cercetatoarea americană Marija Gimbutas, profesoară la Universitatea din Los Angeles, California,
spune: "România este vatra a ceea ce am numit "vechea Europa", o entitate culturală cuprinsă între
6500-3500 B.C., axată pe o societate matriarhală, teocratică, paşnică, iubitoare şi creatoare de artă, care
a precedat societaţile Indo-Europenizate patriarhale, dEvoluţii fonetice
Datorită izolării, evoluţia fonetică a românei este diferită de a celorlalte limbi romanice, dar seamănă
întrucâtva cu cea italiană, de exemplu prin evoluţia grupării [kl] în (lat. clarus > rom. chiar, ital. chiaro)
şi cea dalmată, de exemplu prin evoluţia grupării [gn] în [mn] (lat. cognatus > rom. cumnat, dalm.
comnut).
Principalele schimbări fonetice constau în:
apariţia diftongilor vocalelor e, i, o
lat. cera > rom. ceară
lat. sole > rom. soare
iotacism [e] → [i]
lat. herba > rom. iarbă
consoanele velare ([k], [g]) → consoane labiale ([p], [b], [m])
lat. octo > rom. opt
lat. lingua > rom. limbă
lat. signum > rom. semn
lat. coxa > rom. coapsă
rotacism [l] → [r]
lat. caelum > rom. cer
consoanele alveolare [d] şi [t] se palatalizează în [dz]/[z] şi respectiv [ts] înainte sunetelor [e] şi [i]
lat. deus > rom. zeu
lat. tenem > rom. ţine

e luptători, din epocile Bronzului şi Fierului. A devenit de asemenea evident că această străveche
civilizaţie Europeană precede cu câteva milenii pe cea Sumeriană, făcând imposibilă ipoteza conform
căreia civilizaţia războinică şi violentă a sumerienilor ar fi fost cea mai timpurie de pe glob".

Evoluţii fonetice

Datorită izolării, evoluţia fonetică a românei este diferită de a celorlalte limbi romanice, dar seamănă
întrucâtva cu cea italiană, de exemplu prin evoluţia grupării [kl] în (lat. clarus > rom. chiar, ital. chiaro)
şi cea dalmată, de exemplu prin evoluţia grupării [gn] în [mn] (lat. cognatus > rom. cumnat, dalm.

33
comnut).

Principalele schimbări fonetice constau în:

* apariţia diftongilor vocalelor e, i, o
lat. cera > rom. ceară
lat. sole > rom. soare
* iotacism [e] → [i]
lat. herba > rom. iarbă
* consoanele velare ([k], [g]) → consoane labiale ([p], [b], [m])
lat. octo > rom. opt
lat. lingua > rom. limbă
lat. signum > rom. semn
lat. coxa > rom. coapsă
* rotacism [l] → [r]
lat. caelum > rom. cer
* consoanele alveolare [d] şi [t] se palatalizează în [dz]/[z] şi respectiv [ts] înainte sunetelor [e] şi [i]
lat. deus > rom. zeu
lat. tenem > rom. ţine

34
 Bibliografie

1. BULGĂR, GHEORGHE Scriitori români despre limbă şi stil, Ed. Albatros, 1984
2. CUEŞDEAN, LUCIAN IOSIF România, inima vechii Europe, Ed. Solif, 2006
3. DAICOVICIU, HADRIAN Dacii, Ed. Enciclopedică română, 1972
4. DEAC, AUGUSTIN Istoria adevărului istoric (vol. I), Ed. Tentant, 2001
5. DENSUŞIANU, NICOLAE Dacia preistorică, Ed. Meridiane, 1986
6. DRAGAN, IOSIF CONSTANTIN Noi, Tracii – Istoria multimilenară a neamului românesc – Ed.
Scrisul românesc, 1976
7. DRĂGAN, IOSIF CONSTANTIN Mileniul imperial al Daciei, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică,
1986
8. ELIADE, MIRCEA De la Zalmoxis la Genghis-Han, Ed. Ştiinţifică şi
enciclopedică, 1980
9. GHEORGHE, GABRIEL Studii de cultură şi civilizaţie românească, Fundaţia Gândirea,
2001
10. GRAMATOPOL, MIHAI Artă şi arheologie dacică şi romană, Ed. Sport - turism, 1982
11. IVĂNESCU, GHEORGHE Istoria limbii române, Ed. Junimea, 1989
12. LUNGU, ION Şcoala Ardeleană, Ed. Viitorul românesc, 1995
13. NICULESCU, ALEXANDRU Individualitatea limbii române între limbile romanice –
Contribuţii gramaticale, Ed. Ştiinţifică, 1965
14. PANDELE, LIVIU Transilvania – Terra Dacica, Ed. Romprint, 2005
15. ROSETTI, ALEXANDRU Istoria limbii române – De la origini până în secolul al XVII-
lea, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, 1978
16. RUSSU, ION Elemente traco-getice în Imperiul Roman şi în Byzantium, Ed.
Academiei Republicii Socialiste România, 1976
17. RUSSU, ION Etnogeneza românilor, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, 1981
18. VULPE, RADU Columna lui Traian – Monument al etnogenezei românilor, Ed.
Sport – turism, 1988
19. Adrese on-line:
www.gebeleizis.org
www.iatp.md/dava/index.html
wikipedia.org

35