You are on page 1of 66

Nr.

1 (112), 2011
ianuarie-februarie

Chişinău • 2011
ÎNALT PREA SFINŢITUL BARTOLOMEU
Mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei, şi Maramureşului
(18.III.1921- 31.I. 2011)
Nr. 1 LUMINĂTORUL 3
Meditaţii la început de an

SĂ ÎNTĂRIM ZIDURILE CETĂŢII


NOASTRE

Î
nceputul acestui an ne-a bucurat cu mai multă zăpadă ca de obicei,
ceea ce a imprimat sărbătorilor de iarnă – fie pe vechi, fie pe nou - o
atmosferă deosebită, multora dintre noi, mai ales celor din generaţiile
mai în vârstă, amintindu-ne de copilărie, când aşteptam aceste sărbători cu
mare nerăbdare, ca să umblăm cu uratul şi colindatul. Îmi aduc aminte prin
ce troiene răzbateam pe la casele gospodarilor şi cât de multumiţi ieşeam
de la ei cu colăceii şi bunătăţile cu care ne răsplateau colindul…
Zăpada mai este şi o speranţă la roade îmbelşugate ale pământului
pe care vieţuim. Şi asta înseamnă foarte mult, pentru că o ducem din
ce în ce mai greu, cu scumpiri tot mai frecvente ale alimentelor şi ser-
viciilor. Roade mai multe ar putea conduce la o scădere cât de mică a
acestor preţuri, cel puţin, pentru o perioadă de timp uşurându-ne viaţa.
Nădăjduim şi aşteptăm că Dumnezeu va binecuvânta anul care începe cu
bunăvoinţă şi cu mila Sa şi ne va trimite pace şi linişte pe acest pământ
zbuciumat, tulburat, bântuit de neîncredere, de minciună, de multe alte
lucruri urâte şi nedorite, care dezechilibrează lumea şi o fac să nu mai
creadă în bine şi să nu se mai aştepte la bine.
Patriarhia Română a desemnat ca anul acesta, 2011, să fie anul omagial
al familiei, botezului şi cununiei. Este o iniţiativă mai mult decât bineve-
nită, ţinând cont de atmosfera în care trăim ultimii ani. Este, aş zice, un
fel de misiune în apărarea familiei, - în limbaj mai savant, a institutului
familiei - întâi de toate, prin explicarea pe larg a noţiunilor Taina Cununiei,
Taina Botezului, a importanţei acestora pentru familie. Va fi şi o încercare
de a le aminti sau reaminti creştinilor valoarea şi rostul familiei în viaţa
omului. Salutăm această preţioasă iniţiativă a Sfântului Sinod şi sper ca, pe
parcursul anului, vom fi martorii sau şi participanţii multor simpozioane,
4 LUMINĂTORUL Nr. 1

Biserica Ortodoxă Română „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”


conferinţe, întâlniri, poate şi apariţii de cărţi cu tematica respectivă. Pentru
că, de bună seamă, astăzi, mai mult decât oricând până acum, familia are
nevoie să fie ajutată, protejată, consolidată, altfel spus, însănătoşită, în
ultimul timp ea fiind supusă multor încercări, multor riscuri, multor ispite.
Astăzi, familia este bolnavă de multe vicii, care îi dărâmă temeliile şi, în
ultima instanţă, o profanează.
În limbaj bisericesc, se spune că familia este cea dintâi formă a vieţii de
obşte şi că anume pe familie se întemeiază toate celelalte forme de viaţa
obştească. În anii mai dinainte, sovietici, despre acest lucru se vorbea în
felul următor: familia este principala celulă a societăţii. Ceea ce presupunea
faptul că de trăinicia, de calitatea ei depinde şi calitatea a însăşi societăţii. E
un lucru valabil şi pentru societatea de astăzi, cea democratică. Pentru că,
Nr. 1 LUMINĂTORUL 5
oricum s-ar numi, membrii ei provin dintr-o familie, iar în fiecare familie, de
regulă, dăinuisc anumite principii morale. Când cineva vorbeşte despre cei
„şapte ani de acasă” ai cuiva, tocmai asta are în vedere: principiile morale
(sau amorale) în baza cărora s-a constituit fiinţa unui sau altui individ.
Întâmplător am aflat că, luînd exemplu de la multe ţări europene, la
Chişinău şi în câteva din cele mai mari oraşe ale ţării, de acum doi ani
la rând, în luna august, Ministerul Protecţiei Familiei organizează aşa-
numitul Festival al Familiei, cu o mulţime de manifestaţii, la care sunt
atraşi şi cei mici, şi cei mari, în scopul de a discuta despre ceea ce ţine
de familie, inclusiv problemele cu care se confruntă în prezent. Mi-a
povestit o enoriaşă, după ce ea însăşi a fost cu nepoţica la nişte concerte
din Grădina Publică „Ştefan cel Mare”. În opinia ei, e ceva interesant.
Bine, dar festivalul durează doar o zi! El, cum s-ar spune, vine şi se duce,
iar după aceea şi mic, şi mare din nou sunt copleşiţi de realităţile noastre
zilnice, dintre care multe sunt tocmai întru degradarea familiei. Mass-
media de la noi ne aduce la cunoştinţă lucruri îngrozitoare ce se întâmplă
în multe familii. Cine nu citeşte presa, are la dispoziţie televizorul. Orice
canal ai deschide, ce are de privit şi ascultat spectatorul? În temei, filme
şi emisiuni în care vedem desfrâu, jafuri, omoruri şi toate din cauza setei
de distracţii şi de bani. Dictatorul principal este idolul dolarului şi al Euro,
iar pe al doilea plan se află îmbuibarea şi plăcerile trupeşti. Adulterul ne
este prezentat ca un lucru obişnuit al vieţii de astăzi.
Cu alte cuvinte, astăzi, ne confruntăm cu o decădere a moralităţii
societăţii, începând de la lucruri elementare, cum ar fi, să zicem, com-
portamentul public. În acest context, devine tot mai vădită şi decăderea
valorii familiei. Cu regret, familia îşi pierde - sau poate că şi-a pierdut-o
deja - importanţa pe care o avea în timpurile străbunilor noştri - cea de
principală cetate a societăţii.
Începuturile familiei pornesc odată cu începuturile a însăşi istoriei
omenirii. Dumnezeu a creat prima familie, pe Adam şi Eva. „Şi a făcut
Dumnezeu… bărbat şi femeie. Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând:
creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul” (Fc. 1, 27-28). După Învăţătura
6 LUMINĂTORUL Nr. 1

Sfintei noastre Biserici, familia este un aşezământ dumnezeiesc şi te-


melia vieţii de obşte, o legătură între bărbat şi femeie, binecuvântată de
Dumnezeu în faţa sfântului altar. Pentru însemnătatea pe care o are în
viaţa de obşte, binecuvântarea dumnezeiască este de neapărată trebuin-
ţă. Familia creştină e deosebită anume prin aceea ca se întemeiază şi se
sfinţeşte prin Taina Cununiei, care îi obligă pe soţi să păstreze această
familie şi cărora li se dă binecuvântarea de a naşte copii, deci, de a pre-
lungi neamul omenesc. Asta-i binecuvântarea lui Dumnezeu de la început
şi ea trebuie să continue până la sfârşitul veacului. După 1990 încoace,
majoritatea familiilor tinere se cunună la biserică. Mă bucură mult că
vin tineri cu gânduri bune şi ne roagă să-i sfătuim ce să facă şi cum să
facă pentru ca să le fie mai frumoasă cununia, ca să le rămână o amintire
plăcută pentru toată viaţa. Am avut şi miri în straie naţionale, ca dintr-o
veche poveste, şi cu tot alaiul, inclusiv druşte şi vornicei, tot într-o astfel
de vestimentaţie. A fost o cununie memorabilă pentru biserica noastră.
Am descris-o cititorilor noştri, am publicat şi câteva fotografii.
De asemenea, a devenit posibil şi botezul pruncilor în mod deschis, pentru
că, până pe la 1989, acest lucru se făcea pe ascuns sau în general nu se făcea,
mulţi copii crescând nebotezaţi. O bună parte din aceştia s-au botezat de acum
fiind maturi, mulţi dintre ei - chiar la biserica noastră. Chiar nu atât de demult,
am botezat un frate şi o soră de 19 şi 20 de ani, o domnişoară de 32 de ani.
Botezul este o rânduială de primă importanţă în viaţa noastră creştinească, o
taină prin care noi intrâm prin uşa Împărăţiei Cereşti. Cine n-a intrat pe uşa
aceasta, nu poate fi membru al Împărăţiei Cereşti, indiferent de faptul ce mod
de viaţă duce. Pe când, prin botez, omul-prunc devine membru al Împărăţiei
lui Dumnezeu şi primeşte potenţialul şi darurile Sfântului Duh, acestea fiindu-i
necesare pentru a creşte şi a se dezvolta pe calea desăvârşirii creştineşti.
Cununia, Botezul şi alte rânduieli creştineşti nu asigură însă familiei
o trăinicie de nezdruncinat, dacă înşişi soţii nu se trudesc întru a-şi păstra
dragostea între ei, a-şi întări căsnicia, a naşte şi a creşte copii cuminţi şi
sănătoşi. Pe când anume o astfel de trudă le poate dărui nenumărate bucurii
şi, totodată, dreptul de a se mândri de ceea ce le-a reuşit, ceea ce nu ar fi
fost posibil fără virtuţile creştine ale lor. Pentru că, după cum am mai spus,
Nr. 1 LUMINĂTORUL 7
în jurul nostru avem mulţime de ispite, societatea e bântuită de un dezmăţ
neruşinat, aşa încât mulţi îi cad pradă, spre bucuria diavolului, care anume
asta aşteaptă, clipe de slăbiciune ale omului, ca imediat să-l arunce în păcat.
Un creştin adevărat se poate feri de aceste ispite prin tăria sa în credinţă.
Într-o clipă de slăbiciune, când simte că nu poate face faţă de unul singur
problemelor care l-au năpădit, îi poate veni în ajutor Biserica. Ea totdeauna
este gata să vină în ajutorul familiei. În asemenea clipe, adresaţi-vă preotu-
lui, mărturisiţi-i dificultatea pe care o aveţi, şi el se va strădui să vă ajute.
Un ierarh care a propovăduit cu mult har virtuţile creştine, inclusive cele ce
ţin de familie, a fost Î.P.S. Bartolomeu Anania, Mitropolit al Clujului, Albei,
Crişanei şi Maramureşului. Pomenesc aici numele anume al Înalt Prea Sfinţiei
Sale în semn de pioasă amintire, pentru că, recent, la 31 ianuarie, Dumnezeu
a rânduit să-l ia în Împărăţia Sa. A fost un ierarh deosebit pe cerul Ortodoxiei
Române. La început scriitor, vestit prin aceea că L-a mărturisit pe Hristos
în închisorile comuniste, L-a mărturisit cu tărie, n-a căzut sub greul jug al
ateismului, ieşind învingător în luptă cu întunericul. La începuturi, n-a fost
cunoscut unui public larg de cititori, pentru că aşa erau timpurile regimului
comunist. Abia după căderea lui a devenit cunoscut, fiind apreciat la justa
valoare. Lucrul cel mai valoros pe care l-a făcut este traducerea din limba
greacă a Bibliei. Deşi noi avem de acuma mai multe traduceri - cea a preoţilor
Gala Galaction şi Vasile Radu, cea a Patriarhului Nicodim s.a., - vine cu o
nouă abordare a temei, cu tâlcuiri, cu lâmuriri, ceea ce o îmbogăţeşte mult.
La această lucrare a manifestat o atitudine extrem de serioasă şi competentă.
Desigur, a consultat şi izvoare ebraice. Pentru neamul românesc, editarea
acestei Biblii înseamnă o epocă. Sunt de nepovestit cele din cartea autobi-
ografică „Memorii”, în care descrie ani dinainte de al doilea război, apoi şi
după aceasta, şi mai ales după instaurarea comunismului în România. Pentru
mine, chiar din perioada când am citit-o, această carte este un reper spiritual,
găsind în ea multe tangenţe cu ceea ce am simţit şi am gândit eu însumi. I-am
cunoscut pe toţi patriarhii după război ai Bisericii Ortodoxe Române - pe
Prea Fericiţii Iustinian, Iustin, Teoctist, acum pe Daniel… Aveam diferite
păreri despre fiecare, deoarece fiecare om se manifesta în felul lui. Unul e
8 LUMINĂTORUL Nr. 1

totdeauna serios, altul, deşi e faţă bisericească, la momentul prielnic mai


scapă şi câte o glumă… şi tot aşa… S-a întâmplat să am şi nişte păreri mai
negative despre unii dintre ierarhi, fapt pentru care mă certam eu pe mine
însumi, învinuindu-mă de subiectivism. Dar iată că în cartea Mitropolitui
Bartolomeu Anania i-am regăsit pe toţi aceşti ierarhi, dar şi pe alte persoane,
cunoscute mie, nu numai din România, dar şi din Franţa, America, şi am putut
să controlez pe cât de corectă a fost judecata mea. Când am citit-o, am înţeles
că n-am inventat şi n-am exagerat nimic, pentru că ceea ce cunoşteam şi am
gândit eu a confirmat şi Mitropolitul Bartolomeu Anania. Despre caracterul
fiecăruia, ce a făcut, ce n-a făcut… Şi am trăit o mare bucurie că n-am greşit
în gândurile mele…
Mi-l amintesc pe Mitropolitul Bartolomeu Anania şi în timpul şedinţelor
din Sinod, ca pe un arhiereu foarte activ. Luările lui de cuvânt erau deosebite
de ale altor arhierei, deseori abordând subiecte care pentru alţii erau tabu.
Pentru dânsul nu exista acest tabu, el întotdeuna vorbea despre unele sau alte
lucruri aşa cum le cunoştea şi cum le înţelegea. În ultima perioadă era unul
dintre puţinii care-şi dădea seama care este situaţia reală în Biserică şi opta
pentru schimbări. Era pentru unele schimbări în viaţa noastră bisericească,
preoţească, arhierească, acestea într-adevăr fiind necesare. Considera că e
necesar de făcut ceva în această privinţă. El dorea sincer lucrul acesta, dar
nu i-a reuşit, pentru că n-a avut susţinere. La o iniţiativă foarte binevenită,
7 arhierei s-au arătat dispuşi s-o sprijine, dar, când aceasta a fost lansată în
cadrul Sinodului, le-a fost frică s-o facă şi, astfel, Mitropolitul Bartolomeu
Anania a rămas de unul singur… Să fi fost mai tânăr, poate, mai devreme
sau mai târziu, reuşea ceva din ceea ce şi-a dorit…
M-a impresionat mult testamentul lăsat pe care şi noi îl vom face
cunoscut cititorilor acestui număr. Îi întregeşte fiinţa morală, conturând
chipul unui adevărat ierarh, a unui om puternic, care nu ar fi fost aşa
fără o nemărginită credinţă şi dragoste de Dumnezeu. Dumnezeu să-l
odihnească în pace, mângâindu-i sufletul cu bucuriile vieţii veşnice în
corturile drepţilor.Veşnică pomenire!
Nr. 1 LUMINĂTORUL 9
La începutul acestui an, şi anume la 15 februarie, de ziua Întâmpinării
Domnului, comunitatea parohiei noastre a trăit un eveniment demult aş-
teptat - deschiderea bibliotecii parohiale. Este o dorinţă pe care o port în
suflet de mulţi ani, biblioteca fiind, de fapt, unul din componentele Centrului
Cultural Ortodox al bisericii „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”, proiectat
concomitent cu însuşi locaşul ei, însă, din cauza lipsei de mijloace finan-
ciare, rămânând să fie realizat încetul cu încetul, cu ajutorul Domnului şi al
oamenilor de bună credinţă. Deci, am început cu biblioteca, special amena-
jată la etajul doi al blocului auxiliar, cu un fond iniţial de carte creştină, şi
nu numai, cu o sală de lectură şi un calculator, mobilată corespunzător cu
mobilă confecţionată la fabrica de mobilă „Confort”, fabrică vestită prin
calitatea producţiei şi condusă de Dl Pavel Borş. Cu reduceri esenţiale,
mobila ne-a costat peste 35 mii lei. A venit să ne împărtăşească bucuria
multă lume, aproape fiecare dintre cei prezenţi cu o donaţie de carte şi cu
promisiunea că nu va fi doar aceasta, ca pe parcursul timpului vor mai urma
şi altele. Ambasada Română la Chişinau a donat bibliotecii noastre un set
de 500 de cărţi pentru copii până la vârsta de 15 ani. O donaţie deosebită a
făcut omul de afaceri Iurie Guţu - a donat bibliotecii Dicţionarul universal
ilustrat al Limbii Române în 12 volume, recent editat la editura „Litera”.
Cercetătorul Constantin Ciobanu a venit cu unele din lucrările sale recente.
Au mai făcut donaţii Tudor Bubucea, Elena Rosca, Svetlana Miron şi alţii.
Eu însumi am adus din biblioteca mea personală colecţii de ziare şi reviste
bisericeşti, unele cărţi de istorie bisericească din cele aduse prin anii „90”
ai secolului trecut cu binecuvântarea Mitropolitului Antonie Plămădeală
de la Sibiu, Mitropolia Ardealului. La fel a făcut unele donaţii şi părintele
Viorel Cojocaru. Mulţi enoriaşi au promis să ne aducă şi ei „de acasă” ceea
ce le-ar putea fi de folos şi altora. Astfel, cum se zice, carte cu carte, sperăm
să constituim o bibliotecă de literatură creştină, şi nu numai. După cum
spuneam mai sus, lumea e captivată de televizor, cu programele lui, în temei,
amorale, cu scopuri pur distractive, apoi şi de Internet, aşa încât cartea, cel
mai preţios izvor de cunoaştere şi de cunoştinţe, este înghesuită în cel mai
îndepărtat ungher, rămânând uitată şi, ceea ce e şi mai rău, desconsiderată.
10 LUMINĂTORUL Nr. 1

În măsura puterilor, vrem să îndreptăm această eroare şi îl rugăm pe Bunul


Dumnezeu să ne sprijine şi în această intenţie a noastră.
Aşi vrea să mai amintesc, că prin anii 2002-2004 noi am mai făcut
o încercare de mai deschide biblioteca parohială. Iniţiativa şi osteneala
îi aparţine de fapt, vrednicului nostru enoriaş şi cititor la strană, mai
târziu - şi voluntar la Centrul Social de Zi, Dlui Gheorghe Pavaleanu.
Într-o cameră lângă biserică a instalat rafturi pentru cărţi, a cumpărat
personal multe din ele, s-au mai adăugat şi altele, chiar şi o colecţie a
revistei „Luminătorul” reînviat. Totul începuse bine. Dar după o ploaie
apa s-a scurs pe pereţii de sus şi a udat toate cărţile. Cu aceasta iniţiativa
noastră a luat sfârşit.
La sfârşitul anului trecut, la iniţiativa câtorva enoriaşi din parohia
noastră s-a înrgesitrat la organele de drept Fundaţia „VASILIADA”, la
crearea ei au aderat şi alţi slujitori cu enoriaşii lor. Acest grup de creştini
doresc să se implice în pormovarea valorilor creşine pe teritoriul ţării
noastre Lista colaboratorilor cu această organizaţie rămâne deschisă.
Au purces la activitate în baza unor scopuri strict necesare societăţii
noastre, ele constau în:
- Contribuirea la promovarea valorilor creştine în societate, sensibi-
lizarea opiniei publice asupra problemelor societăţii;
- Promovarea şi susţinerea implementării disciplinei „Religia” în
procesul de învăţămînt în Republica Moldova;
- Contribuirea la formarea cadrelor didactice pentru predarea pro-
fund-calitativă a orei de religie în şcoală;
- Contribuirea la redescoperirea şi reiterarea tezaurului patristic,
liturgic, canonic, istoric şi dogmatic al Bisericii cu scopul fortificării
duhovniceşti a copiilor, a tinerilor, oamenilor;
- Contribuirea la consolidarea vieţii bisericeşti misionare, în vederea
combaterii desacralizării vieţii creştine şi a relativismului religios;
- Contribuirea la promovarea rolului familiei în educaţia noii generaţii;
- Reconstituirea rolului valorilor creştine în procesul de constituire
a bazelor etice şi spirituale în viaţa societăţii moderne;
Nr. 1 LUMINĂTORUL 11
- Contribuirea la promovarea binefacerii în societate.
Sperăm ca această Fundaţie să promoveze cot la cot cu Biserica
Ortodoxă idealurile creştineşti în această societate bulversată.
Rugăm pe Bunul Dumnezeu să binecuvinteze cununa anului bună-
voinţei Sale şi să ne dăruiască un an cu pace în ţară şi peste hotarele ei,
să binecuvinteze îmbelşugarea roadelor pământului, să ne întărească la
săvârşirea faptelor bune şi la împlinirea poruncilor Lui. Să ne învredni-
cească Domnul nostru Iisus Hristos să trăim viaţa noastră după cum ne
învaţă: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât
să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel
din ceruri” (Mt. 5, 16).
Prot. Petru BUBURUZ
12 LUMINĂTORUL Nr. 1

In Memoriam

MITROPOLITUL BARTOLOMEU
ANANIA S-A MUTAT LA
DOMNUL

Î
n seara zilei de 31 ianuarie
2011, Părintele Bartolomeu,
Mitropolitul Clujului, Albei,
Crişanei şi Maramureşului, s-a
stins din viaţă la aproape nouă-
zeci de ani. S-a născut la 18 mar-
tie 1921, în familia credincioşilor
ortodocşi Vasile şi Ana Anania,
în comuna Glăvile, jud. Vâlcea.
La botez a primit numele Valeriu.
A urmat Şcoala Primară în loca-
litatea natală, apoi Seminarul
„Central” din Bucureşti (1933-
1941), cu bacalaureatul la Liceul
„Mihai Viteazul” din Bucureşti, în anul 1943. În anul 1942 s-a călugărit
la Mănăstirea Antim din Bucureşti, cu numele „Bartolomeu”, fiind apoi
hirotonit ierodiacon. Începe Facultatea de Teologie la Bucureşti şi, din
cauza vitregiei vremurilor, o continuă la Cluj şi la Sibiu, unde-şi va lua
licenţa în 1948. Va urma Facultatea de Medicină şi Conservatorul de
Muzică din Cluj, între 1944-1946, pe care nu le va finaliza din cauza
prigoanei comuniste. În luna iunie 1946, pe când era student la Cluj şi
preşedinte al Centrului Studenţesc „Petru Maior”, a condus greva stu-
denţească antirevizionistă şi anticomunistă, după care a urmat un lung
şir de arestări şi expulzări. A ajuns la Mănăstirea Polovragi, apoi la Baia
de Arieş şi, în 1947, stareţ la Mănăstirea Topliţa. Patriarhul Justinian îl
Nr. 1 LUMINĂTORUL 13
numeşte intendent la Palatul Patriarhal (1948-1949), Inspector Patriarhal
pentru învăţământul bisericesc (1949-1950), asistent la Catedra de
Istorie Bisericească Universală de la Institutul Teologic Universitar
din Bucureşti (1950-1951), decan al Centrului de Îndrumare Misionară
şi Socială a Clerului la Curtea de Argeş (1951-1952). Sub regimul co-
munist a fost întemniţat şase ani (1958-1964). Între anii 1965-1976 a în-
deplinit mai multe funcţii în cadrul Arhiepiscopiei Misionare Ortodoxe
Române din America şi Canada. În anul 1967 a fost hirotonit ieromonah,
acordându-i-se, din partea Sfântului Sinod din Bucureşti, rangul de ar-
himandrit. A ţinut conferinţe la Detroit, Chicago, Windsor, Honolulu, a
făcut parte din mai multe delegaţii ale Bisericii Ortodoxe Române peste
hotare: Egipt, Etiopia şi India (1969). Reîntors în ţară, a fost Directorul
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române (1976-
1982). În anul 1982 s-a retras la Mănăstirea Văratic, unde, pe lângă
opera monumentală literară alcătuită de-a lungul vieţii, a început să
lucreze la diortosirea traducerii în limba română a Sfintei Scripturi.
Lucrarea aceasta o va contiua şi în calitate de ierarh. În ziua de 21 ia-
nuarie 1993 a fost ales Arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului,
iar pe 7 februarie 1993 a fost hirotonit şi instalat de către Patriarhul
Teoctist în Catedrala Arhiepiscopală din Cluj-Napoca. Pe 25 Martie
2006, la Sărbătoarea Bunei Vestiri, este intronizat ca primul mitropolit
al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, mitropolie înfiinţată la 4
noiembrie 2005. Îşi va încheia cuvântarea atunci cu fraza: „Trăiesc şi eu
bucuria zilei de astăzi, iar bucuria mea nu este altceva decât cântecul
unei lebede care, înainte de a merge printre trestii să se culce, este de
pe acum încredinţată că un lung şir de aripi albe vor luneca în urma
ei, gata de zbor, sub cerul istoriei Transilvaniei.” A fost membru titular
al Uniunii Scriitorilor, membru al Academiei Române, Doctor Honoris
Causa al Universităţilor: Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, „1 Decembrie
1918” Alba Iulia, „Iuliu Haţiegan” din Cluj, „Alexandru Ioan Cuza”
din Iaşi. A fost distins cu o sumedenie de diplome, medalii şi premii.
S-a afirmat ca teolog, dramaturg, poet, scriitor, traducător, orator de
seamnă şi, mai ales, ca ierarh energic şi categoric.
14 LUMINĂTORUL Nr. 1

Testament

TESTAMENTUL PĂRINTELUI
MITROPOLIT BARTOLOMEU

S
ubsemnatul ANANIA
VALERIU, pe numele de
călugăr BARTOLOMEU,
Arhiepiscop al Vadului, Feleacului
şi Clujului şi Mitropolit al Clujului
Albei, Crişanei şi Maramureşului, do-
miciliat în Cluj-Napoca, P-ţa Avram
Iancu nr. 18, în vârstă de 88 de ani,
aflându-mă în deplinătatea facultăţilor
mintale, nesilit de nimeni, din voinţa
mea liberă şi neviciată, dar cu sănăta-
tea trupului din ce în ce mai şubredă şi
cu sentimentul că nu mai e mult până
când Domnul mă va chema acolo unde va crede El de cuviinţă, pentru
cazul încetării mele din viaţă, însemnez aici câteva gânduri testamenta-
re, spre cuvenită plinire şi fac următoarea dispoziţie testamentară: Las
toate drepturile mele de autor Fundaţiei „Mitropolitul Bartolomeu”, pe
care am înfiinţat-o, din economiile proprii, pentru a oferi burse tinerilor
merituoşi, dar lipsiţi de posibilităţi materiale. Vreau ca drepturile mele de
autor de pe urma Bibliei, la diortosirea căreia am lucrat 11 ani, să revină
Fundaţiei „Mitropolitul Bartolomeu”. Doresc ca Fundaţia „Mitropolitul
Bartolomeu”, al cărei fondator sunt, să îmi ducă mai departe memoria, să
nu fie niciodată desfiinţată, să nu-i fie schimbat scopul principal pentru
care a fost înfiinţată, iar banii şi întregul ei patrimoniu să nu poată fi folosit
în alte scopuri de către nimeni. Fiind călugăr de la vârsta de 20 de ani,
am renunţat la orice fel de moştenire de la părinţii mei, totul revenindu-le
copiilor şi nepoţilor lor. Economiile mele băneşti din ultimii ani, depuse în
Nr. 1 LUMINĂTORUL 15
conturile mele de la bancă sau în casa de fier pentru eventualele trebuinţe
medicale şi aflate, sub semnătură şi cheie, în grija arhidiaconului Gavril
Vârva, vor fi transferate în contul Fundaţiei „Mitropolitul Bartolomeu”.
Singura mea avere sunt biblioteca şi manuscrisele personale, precum şi
colecţia de acte, scrisori şi fotografii, toate aflate în reşedinţa mea din
Mânăstirea Nicula, pe rafturi şi în două seifuri metalice, sub auspiciile
Fundaţiei Mitropolitul Bartolomeu, din al cărui colegiu director face parte
şi stareţul acestei mânăstiri. Dacă şi când se va considera că acestea pot
prezenta un oarecare interes pentru cultura românească, prefer ca la ele
să aibă acces profesorul universitar Aurel Sasu, care mi-a dat acordul
în acest sens. Obiectele personale mărunte din reşedinţa de la Cluj vor
rămâne pe seama instituţiei; cele din reşedinţă niculeană vor rămâne
pe loc. Doresc să fiu înmormântat în groapă de pământ reavăn, având
deasupra piatra pe care mi-am pregătit-o din timp. Să nu mi se acorde
distincţii post mortem, de nici un fel. La cârma Mitropoliei îmi doresc
un urmaş vrednic şi demn, credincios Bisericii Ortodoxe, responsabil,
integru, adversar al corupţiei de orice fel şi sub orice formă, care să conti-
nue şi să desăvârşească ceea ce am început eu. Dintre acestea: 1. Pictarea
catedralei în tehnica mozaic. 2. Radio Renaşterea 3. Revista TABOR 4.
Fundaţia „Mitropolitul Bartolomeu” 5. Policlinica „Sfântul Pantelimon”
6. Continuarea lucrărilor la mozaicurile din biserica „Schimbarea la Faţă”
din Cluj-Napoca, sub coordonarea pictorului şi teologului italian Marko
Ivan Rupnik. 7. Canonizarea şi cultul Sfântului Pahomie de la Gledin 8.
Canonizarea şi cultul Sfinţilor Martiri Năsăudeni 9. Grădiniţa „Sfântul
Stelian” Cer iertare tuturor celor cărora le-am greşit, într-un fel sau al-
tul, aşa cum şi eu, la rându-mi, îi iert pe toţi cei care, cu voie sau fără
voie, mi-au greşit. Declar că nu am copii, iar părinţii îmi sunt decedaţi.
Numesc executor testamentar, în baza art. 910 şi următoarele din Codul
Civil pe preotul Bogdan Ivanov, actualul meu secretar de cabinet căruia
îi încredinţez spre executare acest testament. Orice Testament anterior
acestuia devine nul şi neavenit.
† BARTOLOMEU VALERIU ANANIA
16 LUMINĂTORUL Nr. 1

Meditaţii

MITROPOLITUL BARTOLOMEU
ANANIA, „OMUL FĂRĂ
VICLEŞUG”

S
-a mutat la Dumnezeu în seara zilei de 31 ianuarie 2011 şi a lăsat
un mare gol şi multă tristeţe în sufletele celor care l-au preţuit şi
l-au iubit. Cu harul scriitoricesc pe care l-a avut, aceste rânduri
le-ar fi redactat altfel. Dar sper ca „în duhul” lor, aşa mai simple cum
sunt, ele vor reuşi să transmită ceea ce aş dori.
Eram student laic la Bucureşti, prin anii ´70, iar sora mea, care era la
şcoală în Sighetul Marmaţiei, mi-a povestit că s-a jucat acolo o piesă de
teatru minunată, „Steaua zimbrului”. Pe deasupra, autorul ei era cleric,
şi nu orice cleric, ci un arhimandrit care, pe vremea aceea, făcea misi-
une în America. Mi-a rămas numele în minte şi, când am avut prilejul,
mi-am procurat câteva dintre cărţile lui.
Când am devenit preot, lectura scrierilor lui Valeriu Anania îmi oferea
o adevărată desfătare duhovnicească. În primăvara anului 1990, la prima
mea sfinţire de biserică, preotul paroh, Ioan Petraş din Târnăveni, l-a
invitat şi pe arhimandritul Bartolomeu Anania. Mare mi-a fost bucuria
şi, de atunci, am rămas într-o prietenie duhovnicească specială.
Ajungând Arhiepiscop la Cluj în 1993, l-am simţit aproape în tot
zbuciumul pe care ni-l provoca o lume în plină tranziţie şi pe care o
doream mai bună. Când a fost instalat ca Mitropolit al Clujului, Albei,
Crişanei şi Maramureşului, pe 25 martie 2006, a ţinut o cuvântare care
se termina cu o frază de-o bucurie tristă: „Trăiesc şi eu bucuria zilei
de astăzi, iar bucuria mea nu este altceva decât bucuria unei lebede
care, înainte de a merge printre trestii să se culce, este de pe acum
încredinţată că un lung şir de aripi albe vor luneca în urma ei, gata de
zbor, sub cerul istoriei Transilvaniei”.
Nr. 1 LUMINĂTORUL 17

Î.P.S. Andrei, Arhiepiscop de Alba Iulia la


înmormântarea Î.P.S. Bartolomeu Anania
Acum „cântecul lebedei” a încetat. PF Părinte Patriarh Daniel, la
slujba de înmormântare, l-a numit „un misionar printre intelectuali”.
Noi realizăm că un mare bărbat al credinţei, al culturii şi al spirituali-
tăţii româneşti se mută în eternitate şi nu suntem în stare să subliniem
îndeajuns complexa lui personalitate de teolog, dramaturg, poet, scriitor,
traducător, orator de seamă, mai ales, de ierarh energic şi categoric. În
administraţia bisericească ne cerea să fim „cu frică de Dumnezeu, cu
obiectivitate şi cu transparenţă”.
Când Mitropolitul Bartolomeu împlinea optzeci de ani, am scris
un „cuvânt” şi l-am intitulat: „Om trimis de Dumnezeu”. Acum, când
s-a mutat la Domnul, m-am întrebat: ce-aş putea scrie? Mai ales ştiind
faptul că Înaltpreasfinţia Sa a fost un om al condeiului prin excelenţă.
Şi m-am gândit să pornesc de la numele pe care l-a purtat.
Numele de mirean a fost Valeriu, nume latin, care vine de la verbul
„valere”. Tradus în română ar însemna „a fi puternic, a fi sănătos”.
Numele de călugăr a fost Bartolomeu, adică fiul lui Tolmay, nume
patronimic al apostolului numit şi Natanael. În româneşte s-ar traduce
prin „darul lui Dumnezeu”.
Cred că, în mod providenţial, numele pe care l-a purtat Mitropolitul
Bartolomeu spune câte ceva despre puternica-i personalitate. De
18 LUMINĂTORUL Nr. 1

aceea mă voi opri, pornind de la nume, la câteva dintre trăsăturile


Înaltpreasfinţiei Sale.
Pe parcursul vieţii, aşa cum îi spune şi numele, Mitropolitul
Bartolomeu a fost un om puternic. Cine l-a cunoscut sau i-a citit me-
moriile realizează că a putut trece prin toate necazurile fiindcă a fost
un bărbat puternic. În timpul grevei studenţilor din Cluj (cărora le-a
fost lider) din anul 1946, sau mai târziu, în temniţele comuniste, a dat
dovadă de mult curaj.
Dar nu numai atunci, ci şi acum când, de douăzeci de ani, societatea
românească se chinuie să se însănătoşească, în multe împrejurări a fost
nevoie de fermitate; iar Vlădica Bartolomeu a avut-o! Chiar şi-n cazurile
când opiniile îi erau singulare, şi le-a apărat cu tenacitate.
Ne dăm bine seama, apoi, că-n lupta pentru recuperarea poziţiei pe
care Biserica o merită în societatea românească, vocea Mitropolitului
Bartolomeu a fost una auzită. Chiar dacă nu întotdeauna „ascultată”,
dar totuşi „auzită”, pentru că era sonoră. Nu în zadar unii l-au poreclit
„Leul Ardealului”. De aceea putem considera, tot cum îi spune numele,
că a fost „darul lui Dumnezeu”. Ceea ce mulţi n-am cutezat să spunem,
a spus dânsul.
Când Filip l-a dus pe Natanael (Bartolomeu) la Hristos, Domnul a
spus un lucru mare: „Iată, cu adevărat, israelit în care nu este vicleşug”
(In. 1,47). Noi, oamenii, suntem tentaţi să ne ascundem cu viclenie
gândurile şi slăbiciunile. Mitropolitul Bartolomeu n-a făcut acest lucru.
Din memoriile sale vedem cu câtă sinceritate şi-a recunoscut scăderile
şi slăbiciunile. De aceea îl putem numi, ca şi pe ocrotitorul său, un „om
fără vicleşug”.
În lupta pentru „mai bine”, de multe ori a rămas singur, fie pentru că
cei din jur nu se puteau ridica la înălţimea lui, fie pentru că le era frică.
Iar în ceea ce priveşte binele neamului nostru, cum afirmă în „Pledoarie
pentru Biserica Neamului”, acesta constă în „unitatea morală, de cre-
dinţă, de limbă, de conştiinţă patriotică şi de teritoriu naţional”.
Nr. 1 LUMINĂTORUL 19
Suntem convinşi că acum, când s-a mutat în eternitate, poate spune
cu Sf. Ap. Pavel: „Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârşit,
credinţa am păzit. De aceea mi s-a gătit cununa dreptăţii, pe care
Domnul îmi va da-o în ziua aceea, El, Dreptul Judecător, şi nu numai
mie, ci şi tuturor celor ce au iubit arătarea Lui” (II Tim. 4, 7-8).
Iar, în tristul şi melodiosul grai transilvănean, îi cântăm:
„Veşnica lui pomenire,
Sus în cer, la nemurire,
Unde somnu-i dulce, lin,
Odihnească-n veci! Amin”.
† A N D R E I,
Arhiepiscopul Alba Iuliei
20 LUMINĂTORUL Nr. 1

Apariţii editoriale

MEMORIILE MITROPOLITULUI
BARTOLOMEU ANANIA

T
recând vara anului trecut pe la mănăstirea Lainici, am sorbit
din dulceaţa duhovniciei ctitorită cu mare evlavie de cuvio-
sul Irodion, ultimul din cei care a bucurat sinaxarul Bisericii
Ortodoxe Române. Părintele Arhimandrit Ioachim Pârvulescu, sta-
reţul mănăstirii m-a copleşit cu dăruirea pe care o manifestă faţă de
pelerini şi mai mult faţă de basarabeni. După un dialog ca de la tată la
fiu, Sfinţia Sa m-a rugat să-mi aleg câteva cărţi ce se aflau la pangarul
mănăstirii. Am selectat câteva scrieri ale părintelui Arsenie Boca, care
merită şi Sfinţia Sa o zi de pomenire în sinaxarul nostru, părintele
stareţ mi-a înmânat, cu o mare bucurie, un volum semnat de Valeriu
Anania, spunând: „slujitorii altarului merită să citească acest volum”.
Iată aşa m-am pricopsit şi eu cu volumul de memorii ale Mitropolitului
Bartolomeu Anania, fondatorul şi Întâi Stătătorul Mitropoliei Clujului.
Din acest volum îmi povestea adesea prot. Petru Buburuz, mi-l aducea
drept izvor de istorie modernă a Bisericii Ortodoxe Române.
Volumul Memorii (editat la editura Polirom, 2008) al Înalt
Preasfinţitului Bartolomeu, Mitropolitul Clujului, Albei, Crişanei şi
Maramureşului, într-adevăr se recomandă de la sine pentru a fi citit,
anume pentru că include informaţii sincere şi autentice ale unui preot,
scriitor, dramaturg şi mare om de cultură românească. Sinceritatea şi
curajul pe care le-a manifestat Mitropolitul Bartolomeu în realitate
ne-au rămas azi într-un sigur volum, menţionat cu un premiu special
de către Uniunii Scriitorilor din România.
O mare atenţie mi-a captat-o perioada de detenţie, mărturisiri pe
care le-am aflat la mai mulţi preoţi care au fost întemniţaţi în perioada
Nr. 1 LUMINĂTORUL 21
comunistă. Iată un fragment
edificator, care redă starea
de spirit din închisorile co-
muniste ale condamnatului
monah Bartolomeu Anania,
după confruntarea cu mărtu-
ria unui semen al lui: „Toată
noaptea n-am dormit. Aveam
senzaţia că sunt victima unei
halucinaţii. Apoi am început
să mă îndoiesc de mine în-
sumi, de propria mea memo-
rie, de luciditatea propriilor
mele fapte. Scormoneam cu
seriozitate în amintire şi nu
mă găseam nicicum acolo
unde declaraţia călugăriţei
pretindea că am fost; nu-mi
găseam cuvintele, nici mă-
car gândurile, intenţia, nu-
mi găseam nimic” (pag. 266). Dar ce l-a făcut să fie eliberat sănătos
dintr-o detenţie comunistă? Credinţa sinceră în Dumnezeu – elibera-
torul nostru – şi darul de a scrie poeme în gând. Aceste două lucruri
şi-au adus aportul, întărindu-i intelectul şi păstrându-i personalitatea
teologică şi poetică. Cei care au ieşit netulburaţi la minte din temniţe-
le comuniste au fost înzestraţi cu o memorie fenomenală, atestată în
detalii şi povestită de Mitropolitul Bartolomeu în volumul său despre
acele evenimente. Tot atât de detaliat ne povesteşte şi preotul Dumitru
Bordeianu în lucrarea sa - „Mărturisiri din mlaştina disperării”.
Amintirile prezentate în aceste Memorii sunt incomplete, aşa cum
recunoaşte însuşi autorul, pentru că au fost scrise „biciuite de timp”.
O abordare aparte este perioada hawaiiană, o vacanţă de câteva luni,
22 LUMINĂTORUL Nr. 1

în care autorul se dedi-


că scrisului. În perioa-
da 1965-1976, părintele
Bartolomeu Anania a
avut, la Detroit, funcţi-
ile de misionar eparhial
şi îndrumător al şcolilor
duminicale, redactor al
revistei şi al calendaru-
lui Credinţa. Jurnalul ha-
Secvenţă de la înmormânarea ÎPS waiian, redând perioada
Bartolomeu decembrie 1970 - iunie
1971, descrie activitatea
literară intensă, lucrul la piesele „Steaua Zimbrului”, „Mioriţa”, „Du-te
vreme, vino vreme”. Volumul „Poeme cu măşti”, care cuprinde opera
dramatică a autorului, a apărut în 1972 la editura Cartea Românească.
Personaje întâlnite, mituri locale vor fi regăsite în romanul „Străinii
din Kipukua”.
După ce se întoarce în România, îşi închină viaţa scrisului şi rugă-
ciunii la mănăstirea Văratec. Perioada celor douăzeci de ani trăiţi la
Văratec a fost dedicată mai multor scrieri, inclusiv traduceri şi diortosiri
Sfintei Scripturi. Ultimei îndeletinicir autorul i-a dedicat unsprezece
ani. Văratecul era vizitat adesea de scriitori şi de familiile acestora.
Veneau acolo, în acea perioadă, soţia lui Mihail Sadoveanu şi soţia
lui Ionel Teodoreanu, precum şi doamna Zoe Dumitrescu-Buşulenga.
Funcţiona şi un cenaclu literar (pag. 645). Din 1993, a primit ascul-
tarea de a fi arhiepiscop al Clujului, fiind din nou chemat sub drapel
(pag. 689).
Mitropolitul Bartolomeu aminteşte, în memoriile sale, numele mai
multor personalităţi notorii bisericeşti. O admiraţie specială a avut-o şi
faţă de basarabeni. A avut fericita ocazie să-l înâlnească la mănăstirea
Antim pe vrednicul de pomenire Mitropolitul Basarabiei, Gurie Grosu:
Nr. 1 LUMINĂTORUL 23
„Mai era acolo (mănăstirea Antim), aciuat în pribegie, şi bătrânul
mitropolit Gurie Grosu, fost al Basarabiei, alungat din scaun şi slavă,
victimă nu numai a mersului istoric, ci şi a zavistiilor eclesiastice. Se
plimba pe coama unui copac lung, culcat în grădină, cumpănindu-se cu
braţele în încercarea unor puteri care-l părăseau. La capăt, i-am săru-
tat mâna, iar părintele Grigorie m-a înfăţişat drept „fratele Valeriu”,
novice de două zile şi candidat la călugărie. Bătrânul mitropolit cu-
noscut prin evlavie şi curăţenie, m-a măsurat lung şi mi-a spus:
- De ce nu rămâi în lume? Că dacă e vorba de oameni răi, îi găseşti
şi la mănăstire; şi dacă e vorba de sfinţi, te întâlneşti cu ei pe stradă”
(pag. 35). Bătrânul mitropolit Gurie l-a atenţionat pe viitorul candidat
la călugărie să caute latura cea bună a monahismului şi, în felul acesta,
să se sfinţească, fapt de care a dat dovadă mitropolitul Bartolomeu.
O legătură strânsă, mai mult decât cea de prietenie, a avut-o şi cu
arhimandritul basarabean Sofian Boghiu, născut la 7 octombrie 1912,
în satul Cuconeştii Vechi, judeţul Bălţi. Motivul poate fi şi faptul că
ambii au pătimit cu închisoare în perioada comunistă; tot în aceeaşi
noapte de 12/13 iunie a fost arestat şi părintele Sofian, împreună cu
părintele Felix Dubneac, ambii basarabeni (pag. 262). Părintele Sofian
Boghiu s-a manifestat în albia unui adevărat iconar şi pictor cu renume,
iar părintele Felix i-a fost ucenic părintelui Sofian (pag. 407). Imediat
după căderea cortinei comuniste în România, Biserica Ortodoxă se
afla la o mare răscruce. A fost deosebită importanţa Mitropolitului
Bartolomeu, precum şi a altor mari duhovnici ai României, iar un
sprijin de nădejde în acele timpuri i-a servit şi părintele arhimandrit
Sofian Boghiu (p. 678).
Pe parcursul activităţii sale în Statele Unite, un apropiat şi fidel
prieten i-a fost şi părintele arhimandrit Felix Dubneac, născut în
Basarabia la 29 iunie 1912, în comuna Voloave, judeţul Soroca, în
familia lui David şi a Ştefaniei Dubneac, primind la botez numele de
Petre. Părintele Felix i-a suplinit misiunea Mitropolitului Bartolomeu
cât timp dânsul a fost în concediu de creaţie în perioada hawaiiană, sau
24 LUMINĂTORUL Nr. 1

atunci când era nevoit să părăsească oraşul Detroit pentru a participa


la diferite manifestaţii culturale şi bisericeşti (pag. 409, 472, 478).
În această biografie este prezentă doar o oră de istorie a Bisericii
Ortodoxe Române în cei 60 de ani, trăită prin viziunea marelui
mitropolit şi om de cultură – Bartolomeu Anania. Este un izvor va-
loros pentru tinerii preoţi şi viitorii candidaţi la preoţie. Memorile
reprezintă gândirea arhierească şi poetică a autorului, aici el se simte
aidoma jertfei pentru Biserica lui Hristos şi Neam, pentru Adevăr
şi Dreptate. Toate aceste virtuţi i-au încununat viaţa Mitropolitului
Bartolomeu până la plecarea la Domnul Iisus, pe care L-a slujit cu
speranţa vieţii veşnice.
Pr. Viorel COJOCARU
Nr. 1 LUMINĂTORUL 25
In Memoriam

59 DE ANI DE LA
TRECEREA LA DOMNUL A
MĂRTURISITORULUI VALERIU
GAFENCU

P
e data de 18 februarie se împlinesc 59 de ani de la trecerea la
Domnul a mărturisitorului Valeriu Gafencu, cunoscut şi ca Sfântul
închisorilor. Valeriu Gafencu s-a născut la 24 ianuarie 1921, în
localitatea Sângerei, judeţul Bălţi, în Basarabia. În toamna anului 1941,
când a fost arestat şi condamnat la 25 de ani muncă silnică, Valeriu
Gafencu avea vârsta de 20 de ani. Era student în anul doi al Facultăţii de
Drept şi Filosofie din Iaşi. Reputatul profesor de Drept Civil Constantin
Angelescu l-a apărat la proces pe Gafencu, declarând: „Este unul dintre
cei mai buni studenţi pe care i-am avut de-a lungul întregii mele cariere
didactice”. Pledoarie inutilă, fiindcă dictatura antonesciană nu a văzut cu
ochi buni activismul naţionalist-creştin al tânărului Gafencu, care dorea
ca tot mai mulţi elevi şi studenţi să se înscrie în Frăţiile de Cruce, pentru
a se pregăti de lupta împotriva comunismului bolşevic ce ameninţa pe
atunci România. Tânărul Valeriu Gafencu a ajuns la Tg. Ocna în decem-
brie 1949, după ce a trecut prin puşcăriile de la Aiud (între 1941 - 1944)
şi de la Piteşti. Din cauza torturilor şi regimului bestial din temniţele
comuniste, Valeriu Gafencu a ajuns la sanatoriul-închisoare Tg. Ocna
într-o stare atât de gravă, încât supravieţuirea sa timp de doi ani (până
la 18 febr. 1952) poate fi considerată drept o minune. Cu numeroase
plăgi tuberculoase pe trup - care supurau permanent - Gafencu şi-a aş-
teptat moartea cu o seninătate care i-a sensibilizat şi pe gardienii-călăi.
Trupul său se făcuse cu adevărat lăcaş al Duhului Sfânt. Pentru credinţa
26 LUMINĂTORUL Nr. 1
sa, Valeriu a fost învrednicit de
Dumnezeu să-şi cunoască ziua
morţii. Pe 2 februarie 1952, el
şi-a rugat camarazii să-i pro-
cure o lumânare şi o cămaşă
albă, pe care să i le pregăteas-
că pentru ziua de 18 februarie
a aceluiaşi an. A mai cerut ca
o cruciuliţa (pe care se pare
că o avea de la logodnica sa)
să-i fie pusă în gură, pe partea
dreaptă, spre a fi recunoscut la
o eventuală dezgropare. La 18
februarie, între orele 14.00 şi
15.00, după momente de ru-
găciune incandescentă (cu faţa
transfigurată), Valeriu a rostit
ultimele cuvinte: „Doamne,
dă-mi robia care eliberează
sufletul şi ia-mi libertatea care-mi robeşte sufletul”. La targa unde a
fost depus, spre a fi dus într-o groapă comună (a tuberculoşilor), au venit
şi s-au închinat, pe rând, toţi deţinuţii, iar călăul Petre Orban a plecat
din închisoare pentru întreaga zi, pentru a-i lăsa să-şi ia rămas bun de la
Valeriu. Valeriu Gafencu a fost omul jertfei totale. Şi-a sacrificat, pentru
Hristos şi neam: tinereţea, profesia, familia, libertatea şi viaţa.
Nr. 1 LUMINĂTORUL 27
Poezie

SFÂNTUL ÎNCHISORII
Dedicată lui Valeriu Gafencu

Voi nu ştiţi ce-nseamnă să fii în cătuşe,


Să îţi îneci amarul în mucedul uşii,
Să plângi printre colţuri, să guşti dintre răni,
Să-ţi netezeşti coastele rupte de vărgi.
E greu, pentru unii, să creadă, să vadă
Cum temniţa-ţi presează ghebul în spinare
E greu, când te doboară o boală fierbinte
Obrajii stacojii de febră - nu te minte.
Vreme îndelungată izolat, fără plimbări
E frig, e noapte, foame şi lunec în tăceri
Şoptesc încet, dar tare să mă audă El
Mi-e trist, mi-e frig, mi-e foame...
la ce bun trăiesc eu?
Şi suferinţa-i mare, apăsătoare-i ea
Când ştiu că nu am vină să stau în gloata grea
Dar şlefuit de vremuri, presat de amintiri
Văzusem eu salvarea... Lumina cea dintâi!
Dar iat- o!!! fericirea, de- a suferi frumos
Rezist ca martirii prigoanei dezlănţuiţi pe dos
Iar vinele-mi crapă şi nu mai sunt om,
Lupt în tăcerea morţii, lupt ca un erou!

Nadejda USATÂI,
studentă UTM, membră ASCOR Chişinău
28 LUMINĂTORUL Nr. 1

Meditaţii

BIBLIOTECA DE CARTE
RELIGIOASĂ
Parohia Bisericii „Sf. Ap. Petru şi Pavel” din Chişinău a sărbătorit,
la 15 februarie 2011, un eveniment inaugural: Biblioteca Parohiei şi-a
deschis porţile pentru public şi cititori în localul propriu din Bulevardul
Alba Iulia. Ea vine să umple un gol resimţit în reţeaua de biblioteci ale
Chişinăului, oferindu-le cititorilor carte religioasă şi de cultură morală,
în limba română. Un Regulament aprobat de Consiliul Parohial, sub
conducerea P. C. Sale Pr. Mitrofor Petru Buburuz, stipulează o gamă lar-
gă de activităţi conexe preocupărilor de păstrare şi punere la dispoziţia
publicului a publicaţiilor de orice fel. Ea se va constitui, aşa cum men-
ţionează cu clarviziune P.C. Preot Viorel Cojocaru în textul pe care l-a
elaborat, într-un nucleu al viitorului Centru Cultural Ortodox, Biblioteca
devenind o depozitară a cărţii vechi religioase şi a manuscriselor ce vor
fi primite prin donaţii sau achiziţii. Va fi deschis un portal, cu site-uri
pentru toate publicaţiile religioase româneşti interbelice şi va funcţiona
un serviciu de informaţii şi bibliografie pentru literatura de specialitate.
Biblioteca va deveni, în acest fel, un loc de informare curentă pentru
elevi şi studenţi, pentru profesori şi cercetători ştiinţifici şi, în general,
va fi accesibilă tuturor categoriilor de cititori interesaţi de cartea religi-
oasă şi de dobândirea de noi cunoştinţe în domeniu. Accesul la această
Bibliotecă şi prin intermediul Internetului va fi benefic pentru difuzarea
şi lectura cărţii religioase în limba română. Planurile principalului ani-
mator al acestui eveniment, părintele Viorel Cojocaru, harnic ostenitor şi
în tipărirea revistei „Luminătorul”, includ, printre altele, şi multiplicarea
şi punerea pe net a textelor tuturor periodicelor bisericeşti tipărite în
Basarabia după 1812. Se va constitui, astfel, un adevărat tezaur de publi-
caţii bisericeşti. Astfel, Biblioteca va deveni emblematică pentru activi-
Nr. 1 LUMINĂTORUL 29
tatea culturală
a Mitropoliei
Basarabiei.
Iniţiativa
face parte din
preocupări-
le generale
ale Bisericii
Ortodoxe de
a fi depozi-
tara textelor
religioase. În
scriptoriile
Localul unde s-a inaugurat noua bibliotecă parohială
mănăstireşti
şi bisericeşti
au fost multiplicate, dintotdeauna, prin copiere, manuscrisele scrierilor
în diferite limbi. Instituţiile ierarhice au fost cele care au întemeiat cele
mai vechi tipografii, începând din sec. al XVI-lea, la sediile mitropoliilor
sau ale episcopiilor, şi exemplele din Ţara Românească, Moldova şi
Transilvania sunt nenumărate. Iar bisericile şi mănăstirile au constituit
cele mai vechi biblioteci, prin însuşi faptul că totalitatea cărţilor de cult
care se păstrau în biserică reprezentau, prin ele însele, o bibliotecă.
Pentru bibliotecile bisericeşti din România au fost alcătuite, de-a
lungul secolelor, cataloage - atât pentru cartea tipărită, cât şi pentru cea
manuscrisă. Dintre cele mai recente alcătuiri considerăm că se cuvin
menţionate, în mod special, lucrările părintelui arhimandrit dr. Policarp
Chiţulescu, care descrie, analizează şi realizează reproduceri ale exem-
plarelor păstrate în Biblioteca Sf.Sinod al Bisericii Ortodoxe Române,
pe care o conduce ca Director. Lucrările apărute cu binecuvântarea şi
Cuvântul înainte al Preafericitului Părinte Patriarh Daniel se referă la
Manuscrise din Biblioteca Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe române,
şi o alta la Tipărituri din Ţara Românească în Biblioteca Sfântului Sinod,
30 LUMINĂTORUL Nr. 1

ambele apăru-
te la editura
Basilica, în
2008 şi 2009.
Principiul
care a condus
la editarea lu-
crărilor a fost
că tezaurul de
carte păstrat
în acest depo-
zit, accesibil
pentru cerce-
tare şi lectură,
Secvenţă de la inaugurarea Bibliotecii Parohiale. trebuie făcut
Prot. Petru Buburuz împreună cu Dna Elena Roşca, cunoscut pu-
şefa filialei „Alba Iulia” a Bibliotecii Municipale „B.P. blicului larg.
Hajdeu”, împreună cu alţi creştini şi donatori de carte Cu cât este
prezentată mai
bine componenţa unei colecţii, cu atât specialiştii o folosesc mai mult în
cercetările lor. Se înnoadă, astfel, prin intermediul cărţii, multe verigi,
de multe ori rămase disparate, ale istoriei culturii (implicit a cărţii),
se fac descoperiri de scrieri noi, se identifică copişti şi traducători, se
aliniază titlurile lucărilor la suma scrierilor cunoscute şi care au circulat
pe teritoriul Ţărilor Române.
Biblioteca Sf. Sinod, adăpostită într-o clădire din incinta mănăstirii
Sf. Antim din Bucureşti, a fost organizată încă din 1922, înmulţindu-şi
colecţiile prin donaţii (fonduri importante ale unor biblioteci de mari
personalităţi eclesiasitce) şi prin achiziţii, încât a ajuns să poată rivali-
za, în ceea ce priveşte numărul şi importanţa manuscriselor religioase,
chiar cu Biblioteca Naţională a României. Se ştie că manuscrisele de la
Biblioteca Academiei Române sunt, în marea lor majoritate, donaţii de
Nr. 1 LUMINĂTORUL 31
la diferite feţe bisericeşti şi de la Casa Bisericii, până la Primul război
mondial (de văzut: G. Ştrempel, Manuscrise româneşti ale Bibliotecii
Academiei, 4 vol., P.P.Panaitescu, Catalogul manuscriselor slave 2 vol.
sau cele 3 vol. ale Catalogului manuscriselor greceşti). În Biblioteca Sf.
Sinod se păstrează „unul dintre cele mai vechi manuscrise datate de pe
teritoriul României” (p. IX), este vorba de Sbornicul lui Gherman, un
miscelaneu de literatură patristică şi de excerpte ale unor apocrife bibli-
ce, scris în 1359 în limba slavă de redacţie medio-bulgară, la îndemnul
şi pe cheltuiala unui Mitropolit Gherman din Bulgaria, în zilele ţarului
Ioan Alexandru. Un Tipic al Sfintei Liturghii şi rânduiala hirotoniei este
scris pe pergament, tot în limba slavă de redacţie medio-bulgară, tot în
sec. al XIV-lea, şi se prezintă ca un rotulus, filele fiind înfăşurate în jurul
unui suport. Manuscrisele slave sunt cărţi de cult şi de lectură la chilie,
scrieri patristice şi isihaste, cronografe şi multe hrisoave domneşti.
Dar bogăţia colecţiei o constituie sutele de manuscrise româneşti,
care fac dovada nevoii de lectură şi de folosire în cult a cuvântului în
limba română. Multiplicarea prin copiere s-a făcut în timpurile vechi,
când încă tiparul nu era la îndemână sau dacă scrierea era prea scumpă
pentru a fi achiziţionată. Monahii au simţit şi trebuinţa de a alcătui
culegeri de ziceri ale Sfinţilor Părinţi după cugetul şi nevoile inimii lor
şi, astfel, au fost în circulaţie foarte multe miscelanee, numite sbornice,
adică adevărate antologii, ceea ce înseamnă reunirea într-un exemplar
a unor fragmente din scrieri diferite, pe care copistul le-a avut la în-
demână sau le-a adăugat de-lungul unei perioade în cartea pe care o
folosea la lectura zilnică. Pentru că, trebuie să ştim că oamenii bisericii
îşi petrec viaţa duhovnicească adâncind lectura zilnică a unor scrieri
recitite mereu.
Pentru ilustrarea importanţei colecţiei Sf. Sinod relevăm doar un
exemplu: biblioteca păstrează un manuscris, copie după Tâlcul evan-
gheliilor şi Molitfelnicul diaconului Coresi din 1564, tipăritură din
care sunt cunoscute doar două exemplare, incomplete. Iar completa-
rea tuturor lipsurilor din Tâlcul evangheliilor şi majoritatea celor din
32 LUMINĂTORUL Nr. 1

Molitfelnic se face prin această copie manuscris, care conţine un text


aproape complet!
Pe baza principiilor de codicologie, P.C.Arhim. Policarp a întocmit,
pentru fiecare exemplar, o fişă micromonografică, stabilind conţinutul
manuscrisului, autorul scrierii şi dîndu-i un titlu, fiind interesat de pro-
venienţa manuscrisului şi de circulaţia lui, prin intermediul, de obicei,
a însemnărilor păstrate. În descrierea sumară sunt consemnate: data
scrierii (sau secolul când a fost realizat manuscrisul), suportul scrierii
(hârtie sau pergament), numărul de file, dimensiunile lor. Deosebit de
importantă este reproducerea foto a câtorva foi din manuscrisele mai
importante, deoarece permite cercetătorului, care nu are acces direct
la exemplar, comparaţia cu grafia altor manuscrise şi stabilirea unor
serii de realizări ale unor copişti. Descrierea paleografică este sprijinită,
astfel, pe suportul imaginii, care dispensează de descrieri prin perifrază
şi fără raportare la forma grafică propriu-zisă.
Acest tip de descriere-album reprezintă viitorul în catalogarea colecţi-
ilor de carte rară sau veche şi a manuscriselor. Şi în a doua lucrare consa-
crată Cărţii vechi româneşti tipărite, arhim. Policarp Chiţulescu realizează
o contribuţie originală atât ca tehnică de prezentare a colecţiei, cât şi prin
completările cu imagini a expunerii sale. Este o istorie condensată a cărţii
religioase din sec.XVI-XIX din perspectiva conţinutului, fapt care pre-
supune altceva decât o reluare a informaţiei din BRV (Bibliografia cărţii
româneşti vechi). Autorul şi-a propus ca, descriind tezaurul de tipărituri
păstrate la Sf. Sinod, să contribuie la punerea în adevărata lumină a în-
semnătăţii cărţii religioase în societatea românească.
S-au împlinit 650 de ani de la întemeierea Mitropoliei Ţării Româneşti
şi, prin lucrarea de faţă, se pune în evidenţă rolul însemnat al Bisericii
şi al ierarhilor săi, ctitori nu numai de biserici, ci şi întemeietori şi
sprijinitori, în cadrul mănăstirilor şi aşezămintelor bisericeşti, a tra-
ducerii, copierii şi tipăririi cărţii religioase. Contribuţia monahilor şi a
monahiilor la această activitate permanentă de slujire a Domnului prin
carte este primordială.
Nr. 1 LUMINĂTORUL 33
În Ţara Românească, la Târgovişte, în 1508 a fost tipărit, de către
călugărul Macarie, primul Liturghier (în limba slavă) din istoria culturii
europene (apoi a Octoihului, 1510 şi a Evangheliarului, 1512), în faza
incipientă a folosirii tehnicii tiparului cu litere mobile, ceea ce a permis
marea dezvoltare a răspândirii textului tipărit. Capitolele consacrate per-
sonalităţilor care au contribuit la raspândirea cărţii, fie ierarhi, călugări
sau domnitori şi boieri care au înţeles şi s-au integrat mişcării culturale
sunt clar prezentate, cu informaţii bine ordonate şi contribuţii inedite.
Deosebit de interesante sunt micromonografiile unor cărţi vechi bise-
riceşti păstrate în această colecţie. Consideraţiile părintelui autor sunt
făcute din perspectiva specialistului care împărtăşeşte opiniile sale pe
baza cunoaşterii directe şi a cercetării îndelungate a acestui tezaur.
Completarea, prin reproducerea fotografică, a unor pagini ale exem-
plarelor de carte, a portretelor ierahilor, domnitorilor şi altor ctitori de
biserici şi de carte sunt, şi în acest caz, deosebit de importante. Pledăm
ca orice lucrare consacrată istoriei cărţii să aibă anexe cu imagini, pentru
că numai astfel vom putea prelungi, în epoca noastră, ceea ce înaintaşii
au simţit nevoia să o facă de-a lungul secolelor: interdependenţa între
text şi imagine, o realitate nouă, mult mai complexă şi cu rol de trans-
mitere integrală a mesajului.
Intr-un viitor apropiat aşteptăm şi de la nou-înfiinţata Bibliotecă a
parohiei „Sf. Ap.Petru şi Pavel” din Chişinău „Buletine de informare”
asupra activităţii aşezământului de cultură românească, cu speranţa
devenirii sale parte integrantă a Bibliotecilor de carte religioasă la
nivel european.
Prof. univ. dr. Zamfira MIHAIL
34 LUMINĂTORUL Nr. 1

Cateheze

ANTIMISUL
Ce este şi ce rol are antimisul?

A
ntimisul este o pânză de in sau de mătase, care cuprinde
Sfinte Moaşte, zugrăvit pe o singură faţă cu scene din viaţa
Mântuitorului, având ca scenă principală punerea în mormânt
a Domnului, şi care este absolut necesar liturghisitorului, ca jertfelnic
pentru aducerea Jertfei celei fără de sânge, atât în biserică, cât şi în
afara bisericii, acolo unde şi când este nevoie, fiind semnat şi sfinţit de
însuşi episcopul locului1.
Etimologia Cuvântului.
Numele de antimis exprimă însăşi destinaţia pe care a avut-o şi o
are sfântul antimis, adică de a fi întrebuinţat în loc de masă sfinţită a
altarului, pe care se aduce jertfa cea fără de sânge. După părerea ge-
nerală, cuvântul antimis este format din prepoziţia greacă anti- în loc
de, şi de cuvântul latinesc mensa=masă2. Potrivit acestei însemnări,
antimisul este un înlocuitor mobil al Sfintei Mese, care în vechime se
mai numea şi jertfelnic, trapeză sau altar, dat fiind că pe el se săvârşeşte
Sfânta Jertfă la Liturghie3.
Originea Antimiselor.
Cu privire la timpul când au fost introduse antimisele în serviciul
liturgic, cei mai mulţi scriitori bisericeşti apropiaţi de vremea noastră
stabilesc că data neîndoelnică pentru originea antimisului, este vremea
Sinodului Trulan (692) sau a Sinodului VII Ecumenic (787). Comentând
canonul 31 al Sinodului Trulan, care interzice clericilor să slujească în
case de rugăciune fără încuviinţarea episcopului respectiv, Balsamon
zice: „căci după aceasta, după cum se pare, au fost inventate şi antimisele
şi se fac de către arhiereul locului când săvârşeşte sfinţirea unei biserici,
Nr. 1 LUMINĂTORUL 35
dar şi să arate că
slujba se face în-
tr-o astfel de casă
de rugaciune cu
î n c u v i i n ţ a re a
episcopului.” 4
Însă originea în-
depărtată a anti-
miselor trebuie
căutată în epoca
prigoanelor pă-
gâne împotriva
creştinilor din
sec I-III5. Chiar
şi unii teologi
susţin că obârşia antimisului vine din vremea marilor prigoane împo-
triva creştinilor. Atunci spre a feri Sfintele Daruri să nu fie pângărite de
păgânii care năvăleau în Biserici în timpul Liturghiei, preoţii le înfăşurau
într-o pânză sfinţită şi fugind cu ele într-un loc ferit, continuau slujba
Sfintei Liturghii.6 Astfel putem spune că antimisul a fost întrodus în
uzul liturgic cu mult înainte de vremea iconoclastică, iar menţiunile
documentare despre existenţa lui, din această vreme, nu prezintă anti-
misul ca ceva nou, ci formulează anumite reguli practice despre un lucru
care se învechise şi care deci trebuie să fi avut ca temei o îndelungată
practică rituală. Sprijiniţi pe aceste dovezi, trebuie să căutăm originea
antimisului cu mult mai înainte de timpul persecuţiei iconoclaste, căci
el era o continuare a vechiului altar portativ sau mobil.7
Deci, antimisul este înlocuitorul mesei de jertfă de la cina cea de
taină. Această masă de jertfă se numea jertfelnic, atunci când erau fixe,
dar în timpul prigoanelor nu se mai putea aduce jertfa euharistică în
biserici cu prestoluri fixe, creştinii refugiindu-se prin peşteri, munţi şi
catacombe, au înlocuit acest jertfelnic fix cu o placă de piatră sau de
36 LUMINĂTORUL Nr. 1

lemn pe care au numit-o altar portativ. Cu timpul, probabil începând tot


din timpul persecuţiilor, creştinii au luat bucata de pânză numită iliton,
căreia după ce i-au adăugat sfintele moaşte şi dându-i întrebuinţarea pe
care o avea altarul portativ, au numit-o antimis.8
Sf. Moaşte care se pun în Antimis.
Întrucât în perioada prigoanei Sfânta Liturghie se săvârşea cel mai
adesea pe mormintele martirilor, care serveau ca masă sau ca altar de
jertfă, s-a luat obiceiul de a se pune în acele pânze părticele din sfintele
moaşte de martiri9. Lăcaşurile de închinare erau zidite tot pe mormin-
tele martirilor, iar sfintele antimise, fără care nu se poate săvârşi Sfânta
Liturghie, trebuie să aibă o părticică din sfintele moaşte: acesta fiind un
omagiu adus mucenicilor.10
Deci, punerea moaştelor în antimise este în uz destul de vechi şi con-
tinuă o veche tradiţie creştină. În timpul persecuţiilor sfânta Liturghie se
săvârşea în catacombe şi numai acolo unde erau îngropaţi martirii. Uzul
acesta născut în penumbra catacombelor s-a păstrat şi mai târziu, a de-
venit astfel lege dată de Sfinţii Părinţi, care au hotărât că sfânta Liturghie
să se săvârşească numai deasupra sfintelor moaşte ale unuia din martiri.
Dr. Sebastian Stanca ne explică cum s-au introdus moaştele la sfintele
antimis: „Sporind în măsura considerabilă comunitaţile creştine şi nea-
vând martiri sau moaşte ale martirilor, Sinoadele Ecumenice au dispus
ca Biserica să căute să-şi câştige cel puţin o părticică din moaştele unui
martir, pe care să o aşeze în temelia altarului sau în antimis”11.
Întrebuinţarea liturgică a antimisului.
Sfânta Liturghie se săvârşeşte în biserici sfinţite, în Sfântul Altar, pe
Sfântul Antimis, în capele şi paraclise particulare sfinţite. În împrejurări
deosebite, când Sfânta Liturghie nu poate fi săvârsită în biserică, se
poate săvârşi şi în alte părţi, numai pe Sfântul Antimis.12 Locul sfântu-
lui antimis este pe sfânta masă unde stă împăturit în iliton sub Sfânta
Evanghelie13, se despătureşte la ectenia pentru cei chemaţi, pentru a
se putea pune pe el cinstitele daruri după vohodul cel mare, şi aşa stă
Nr. 1 LUMINĂTORUL 37
până la ectenia de la sfârşitul Liturghiei: „Drepţi primind...” Pe antimis
se aşează Sfânta Evanghelie, în momentele când preotul ridică Sfânta
Evanghelie de pe antimis, pe acesta se pune Sfânta Cruce.14
Este interzis a sluji dacă antimisul va fi rupt, zdrenţuit sau înnegrit,
încât să nu se cunoască literele scrise pe el, sau dacă va fi de hârtie, să
nu se slujească nicidecum pe el15. Sau dacă, în timp ce preotul slujeşte
Dumnezeiasca Liturghie, se va aprinde biserica, sau de vreo furtună,
sau din altă pricină va începe să cadă biserica deasupra, să ia sfintele
cu pânza, împreună cu antimisul şi să iasă din biserică şi într-alt loc de
cinste pe acelaşi antimis să săvârşească până la capăt Dumnezeiasca
Liturghie.16 Antimisul nu poate lipsi nici de pe o Sfântă Masă din bi-
sericile în care se slujeşte Sfânta Liturghie, fără el nu se poate sluji. În
împrejurări deosebite, ca de pildă în război, se poate face slujba în orice
loc potrivit, dacă avem antimis.17
Întrebuinţarea Antimisului în afara liturghiei.
Cunoaştem mărturii încă din sec. VIII - IX despre întrebuinţarea
antimisului în alte împrejurări decât la Sfânta Liturghie, acestea fiind:
1. Antimisele credincioşilor, pe care se împărtăşeau credincioşii sau
pentru împărtăşirea credincioşilor.
2. Antimisele împărăteşti, pe care se împărtăşeau membrii fa-
miliei împărăteşti.
3. Antimisele pentru încoronarea împăraţilor, care se întrebuinţau şi
la conferirea distincţiilor acordate marilor demnitari.
4. Antimisele care se întrebuinţau odinioară la înmormântarea preo-
ţilor, despre care nu avem dovezi sigure şi care nu se mai practică18.
Sfinţirea Antimiselor.
Antimisele sunt sfinţite şi semnate de episcopul locului, indicându-
se pe fiecare parohia sau biserica la care a fost dat pentru slujire, cu
hramul respectiv şi data. Slujba sfinţirii antimiselor se face prin ungerea
cu Sfântul Mir după aceeaşi rânduială ca şi sfinţirea Sfintei Mese, fie în
legatură cu slujba sfinţirii bisericii, ori independent de ea19.
38 LUMINĂTORUL Nr. 1

Antimisul ca odor bisericesc şi simbolistica lui.


La început, după cum am văzut mai sus, antimisele erau confecţio-
nate din lemn, se presupune că şi din piatră şi mai apoi din in sau din
mătase. Inul fiind un produs vegetal, iar nu unul animal, cum este lâna şi
simbolizează astfel giulgiul din mormântul Domnului20. Culoarea pân-
zei din care erau făcute antimisele era culoarea naturală albă sau puţin
gălbuie. Mai târziu, prin sec. XIX, se găseşte şi în alte culori: galben,
cafeniu, verzui, albastru, iar cel mai des întrebuinţate este roşul, care
fără îndoială simbolizează sângele pe care Mântuitorul l-a vărsat pentru
păcatele noastre. Astăzi se coase de obicei antimisul dintr-o pânză de
poliester, pe care imaginea este tipărită în culori fabricate.
Despre forma antimiselor nu găsim nimic scris, însă antimisele cele
mai vechi păstrate erau patrulatere, simbolizând cele patru laturi ale
lumii. Dimensiunile sunt variabile, ca regulă generală în prezent au
următoarele dimensiuni: 60 cm lungimea şi 50 cm lăţimea21.
Antimisul simbolizează mormântul Mântuitorului, precum şi giulgiul
în care a fost înfăşurat Trupul Domnului la punerea lui în mormânt.
Pe lângă punerea în mormânt care este scena principlă a iconografiei
antimisului, mai figurează crucea răstignirii, cununa de spini, ciocanul
şi cuiele, suliţa, buretele cu oţet şi fiere, cocoşul care cântă de trei ori,
precum şi alte semne care ne aduc aminte de patimile Mântuitorului. La
cele patru colţuri sunt cei patru evanghelişti cu simbolurile lor, iar pe
margine se scrie de obicei troparul „Iosif cel cu bun chip, de pe lemn
luînd preacurat Trupul Tău, cu giulgiu curat înfăşurându-L şi cu
miresme, în mormânt nou îngropându-L, L-au pus”.22
O altă însemnătate a Sfântului Antimis.
Remarcăm faptul că, şi astăzi, pomenirea numelui Episcopului, chiar
la momentul suprem al anaforalei, a rămas un element absolut indispen-
sabil, şi pare să existe din timpuri foarte vechi, de pe timpul Sf. Ioan
Gură de Aur. Preotul are datoria de a pomeni numele nu a oricărui epi-
scop, ci tocmai al episcopului din acel loc, astfel indicând unitatea dintre
episcop şi preot. La fel şi antimisul care îl primeşte preotul de la episcop
Nr. 1 LUMINĂTORUL 39
poartă semnătura acestuia, ca semn al autorităţii ierarhice23. Prezenţa
sfintelor moaşte din Altar, mai ales în cazurile bisericilor nesfinţite, a
condus la acordarea unei importanţe fundamentale a antimisului. Totuşi
paralel cu aceast scop, antimisul reprezintă de asemenea şi expresia
vie a necesităţii unei permisiuni din partea episcopului, ca o condiţie
preliminară de slujire. Începând cu scrierile lui Dionisie Areopagitul în
literatura de specialitate se menţionează că există o relaţie între antimis
şi dependenţa preotului de episcopul său. După cum vedem în cele
relatate, aşa cum preotul nu poate săvârşi mirungerea fără mirul pe
care doar episcopul îl binecuvintează, tot aşa nu poate săvârşi tainele
comuniunii divine decât dacă simbolurile acestei comuniuni au fost
aşezate pe cel mai sfânt dintre altare. Ideea conform căreea antimisul
semnifică dependenţa presbiterului faţă de episcop nu lipseşte din cele
câteva izvoare care ne oferă informaţii despre folosirea sa în Biserica
primară. Can. 31 al Sinodului Trulan specifică faptul că nici unui pres-
biter nu i se permitea să săvârşească Sf. Liturghie într-un paraclis fără
permisiunea episcopului local. Balsamon, ca unul dintre primii care ne
oferă informaţii despre antimise, în interpretarea sa, leagă acest canon
de antimise, menţionând: „Datorită acestui lucru, se pare, antimisele
erau împărţite, provenind de la episcopul local... nu numai ca o inau-
gurare şi sfinţire a paraclisului, ci şi pentru a arăta că ritul săvârşit în
paraclis are loc cu acordul episcopului”. O altă sursă privind antimisul,
mitropolit anonim din Vella (înc. sec III), spune că antimisele sunt date
preoţilor de către Episcop, „iar ei nu pot oficia Liturghia fără ele”24.
În încheiere, putem spune că antimisul a fost întrebuinţat în Biserica
creştină din cele mai vechi timpuri, din nevoia practică de a se săvârşi
Sfânta Liturghie şi acolo unde nu erau altare sfinţite. Mai întâi ca altar
portativ care putea fi din piatră sau lemn, cu timpul a fost înlocuit cu o
bucată de pânză numită iliton, careia după ce i-au adăugat Sfintele Moaşte,
i-au dat întrebuinţarea pe care o avea altarul portativ, de a se aduce jertfa
cea fără de sânge pe el, numindu-l Antimis. Cu timpul, după ce creştinii
nu mai erau prigoniţi, au avut posibilitatea să ridice biserici cu altare fixe
40 LUMINĂTORUL Nr. 1

şi cu părticică din Sfinte Moaşte. Însă, antimisele nu au fost înlăturate,


căci prin ele păstrăm amintirea acelei perioade a persecuţiilor, atât de
importantă din viaţa Bisericii. O altă însemnătate a antimisului este ca
simbol al autorităţii ierarhului locului, a binecuvântării sau încuviinţării
Sale ca într-un locaş de cult să se desfăşoare activitatea bisericească nor-
mală, mai ales cea sfinţitoare, fiind dovada sau mărturia bunelor raporturi
canonice dintre ierarhul locului şi preoţii slujitori. Dacă un preot este oprit
din slujbă, episcopul îi retrage şi Antimisul25.
Deci, fără Antimis nu se poate oficia Sfânta Liturghie din două moti-
ve: primul fiindcă este înlocuitorul jertfelnicului sau al trapezei de altă
dată pe care se aducea jertfa Liturgică, şi al doilea motiv: pentru că prin
acesta se arată comuniunea dintre preot şi chiriarh.
Mrd. Pavel GOREANU
NOTE:
1. Dc. Nica M. Tuta, Sfântul Antimis, Studiu Istoric, Liturgic şi Simbolic, Teză
de doctorat, Bucureşti, 1943, p. 19.
2. Ibidem, p. 20.
3. Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Liturgica Generală, Editura „Partener”, Galaţi,
2008, pp. 342-345.
4. Dc. Nica M. Tuta, op. cit., p. 24.
5. Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, op. cit., pp. 342-345.
6. Învăţătură de Credinţă Creştină Ortodoxă, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti,
2000, p. 233.
7. Dc. Nica M. Tuta, op. cit., p. 29.
8. Ibidem, p. 37.
9. Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, op. cit., pp. 342-345
10. Prof. N. Nichiţescu, Pr. Prof. Isidor Todorana, Pr. Prof. I. Petreuţa, Teologia
Dogmatică şi Simbolică, Edit. „Cristiana”, Vol. II, p. 151.
11. Dc. Nica M. Tuta, op. cit., p.39.
12. Pr. Prof. Gheorghe Safta, Îndrumător Liturgic, Edit. „Gimnasiu”, pp. 67-68.
13. Învăţătură de Credinţă Creştină Ortodoxă…, p. 233.
14. Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, op. cit., pp. 342-345. Pr. Prof. Dr. Nicolae D.
Necula, Tradiţie şi înoire în slujirea liturgică, vol. 4, Edit. „Cuvântul Vieţii”,
Bucureşti, 2010.p. 62.
15. Liturghier, Ce trebuie să aibă în vedere şi să păzească preotul înainte şi
în timpul slujbei, Edit.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2008, p. 476.
16 Ibidem, Neajunsuri ce se pot întâmpla preotului care slujeste, p. 489.
Nr. 1 LUMINĂTORUL 41
17. Învăţătură de Credinţă Creştină Ortodoxă…, p. 233.
18. Dc. Nica M. Tuta, op. cit., p. 43.
19. Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, op. cit., pp. 342-345.
20. Sf. Simion al Tesalonicului, Tratat asupra dogmelor credinţei noastre
ortodoxe, după principii puse de Domnul nostru Iisus Hristos şi urmaşii Săi,
Vol. II, Edit. „Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădauţilor”, 2003, p. 219.
21. Dc. Nica M. Tuta, op. cit., pp. 53-56. Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, op.
cit., p. 62.
22. Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, op. cit., pp. 342-345.
23. Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, op. cit., p.62.
24. Ioannis Zizioulas, Mitropolit al Pergamului, Euharistie, Episcop, Biserică,
Edit. „Basilica”, Bucureşti, 2009, pp. 230-232.
25. În Biserica Ortodoxă Rusă, atunci când un preot este oprit din slujbă, se
spune că i se ia crucea, în alte Biserici locale se retrage antimisul.
42 LUMINĂTORUL Nr. 1

Recenzie

UN STUDIU MONOGRAFIC DE
EXCEPŢIE

U
n studi monografic de excepţie: Alexei Agachi, Istoria mănăs-
tirii Hancu. 1677-2010, Pontos, Chişinău, 2010, 246 p./ISBN
978-9975-51-143-8
Istoricul mănăstirii Hâncu este, fără îndoială, un studiu monografic
de excepţie, înscriindu-se drept prima cercetare de acest gen în isto-
riografia basarabeană. Mai mult, istoria ecleziastică a provinciei, pe
valul frământărilor istoriografice intervenite după anul de graţie 1989,
a beneficiat de foarte puţine studii în domeniu. Evident, în perioada
regimului sovietic (1944-1989), acestea au lipsit cu desăvârşire. Şi doar
în interbelicul românesc a fost publicată o lucrare unică în felul său,
semnată de arhimandritului Visarion Puiu - Mănăstirile din Basarabia
(1919) - însă cu referinţe sumare asupra vieţii monahale şi/sau incursiuni
succinte în istoricul mănăstirilor de altădată „sub ruşi”. Alte studii şi
consemnări referitoare la viaţa monahală din Basarabia sunt risipite în
diverse publicaţii, fie periodice sau lucrări în volum şi, care se înscriu
pe perioada sec. XIX-înc. sec. XX.
Mănăstirea Hâncu, ctitorie boierească (două ctitorii boiereşti a avut
Basarabia - cea de a doua fiind mănăstirea Suruceni), după cum ates-
tă mărturiile istorice a fost întemeiată în anul 1677, de către boierul
Mihalcea Hâncu. Existenţa acestui centru monastic în spaţiul dintre
Prut şi Nistru a trecut demult pragul unei istorii seculare, atingând, în
2010, o aniversare simbolică - 333 de ani.
***
Acest studiu monografic, după cum ne mărturiseşte însuşi auto-
rul „reprezintă o încercare de a expune în mod sistematic, în baza
Nr. 1 LUMINĂTORUL 43
documentelor de arhivă
şi a literaturii de specia-
litate, întreaga istorie a
mănăstirii Hâncu, de la
fondare şi până în zilele
noastre”(p. 8). Specificul
lucrării a impus cercetă-
torului anumite rigori în
selectarea materialelor. A
mai avut de înfruntat şi
alte piedici, fapt despre
care aflăm din cuvântul de
„Introducere”: „în proce-
sul de elaborare a studiu-
lui [...] am întâmpinat di-
verse dificultăţi, deoarece
multe documente istorice
privitoare la mănăstirea
Hâncu s-au pierdut, alte-
le au fost distruse în urmă
închiderii mănăstirii”(p.8). Şi, totuşi, în colecţiile arhivelor locale se
regăsesc o bună parte din mărturiile documentare (sf. sec. XVII- sec.
XX), în baza cărora s-a închegat această lucrare. Şi, doar pentru acope-
rirea ultimulor două decenii (1990-2009) din istoricul mănăstirii, cerce-
tătorul a fost nevoit să apeleze la sprijinul „episcopului de Hâncu, P.S.
Petru şi stareţa mănăstirii, egumena Parascheva”, fapt menţionat, de
altfel de autor (p. 9). Chiar din capul locului autorul intervine prompt
în lămurirea originii termenului de „mănăstire”, care în unele lucrării
recente este interpretat greşit, precum că ar fi „de origine slavonă”. Or,
acesta provine de la grecescul „monastyrion”, ceea ce se echivalează cu
„locuinţă izolată” şi/sau „chilia sihastrului”. Autorul constată, astfel că
44 LUMINĂTORUL Nr. 1

se confundă „originea termenului cu filiera slavonă prin care acesta a


pătruns la români” (p.7).
Studiul monografic este realizat într-o manieră clasică. Structura lu-
crării cuprinde cuvântul de Introducere (pp. 7-9); istoriografia problemei
(pp. 10-22) şi cinci capitole care reflectă problemele luate în dezbatere
(pp. 23-97); epilog; rezumat în limbile engleză, franceză şi rusă; bibli-
ografie; anexe; indice de nume şi locuri. Un bogat material iconografic
(plasat între pp. 192-193; foto/color 10 file) întregeşte acest studiu cu
multiple imagini-mărturii care reflectă viaţa monahală din acest sfânt
locaş: blazonul familial al boierului Hâncu; un inel de argint cu mono-
gramă „M.M.”/Mihalcea Medelnicer (se deţine în colecţiile Muzeului
Naţional de Arheologie şi Istorie a Moldovei); diverse blocuri din an-
samblul arhitectural al mănăstirii; imagini de la sărbătorirea hramului
Sfintei Cuvioasa Parascheva; carte veche din colecţia bibliotecii. Studiul
mai cuprinde un excurs istoriografic solid în problemă - de la primele
contribuţii în domeniu atribuite lui N. Murzakevici, în 1848, - la cele
publicate de istoricul Vlad Ghimpu, în 2004, privitor la problema origi-
nii blazonului boierului Hâncu şi a unui inel de argint atribuit acestuia.
Acest capitol al lucrării se constituie astfel, într-o vastă retrospectivă
critică asupra scrierilor istorice, timp de un secol şi jumătate şi este
însoţit de precizări importante în legătură cu istoricul mănăstirii.
Stilul unei asemenea lucrări ştiinţifice a presupus o analiză temeinică
a surselor identificate în procesul de elaborare a lucrării. Cercetătorul
aduce în discuţie documente inedite din fondurile Arhivei Naţionale
a Republicii Moldova, mai întâi. În aceste colecţii se păstrează „mii
de documente despre viaţa şi activitatea comunităţii monahale de la
schitul, apoi mănăstirea Hâncu, din sec. XVII-XX” (p. 20), inclusiv.
Este vorba despre „dania lui Mihalcea Hâncu către schitul Vlădnic din
anul 1677; hrisoave domneşti privitor la „întărirea moşiei schitului”;
condicile mănăstirii; ucazurile Sf. Sinod din Sankt Petersburg; circu-
lare emise de ierarhii eparhiei Chişinăului şi Hotinului; diverse hârtii
oficiale către Dicasterie sau Consistoriul Duhovnicesc din Chişinău;
Nr. 1 LUMINĂTORUL 45
corespondenţa protopopilor cu stareţii de mănăstire etc. Toate aceste
mărturii („mii de documente” - după cum susţine autorul), nespus de
preţioase întru abordarea critică a problemei, ar fi meritat însă o cla-
sificare riguroasă în raport cu valoarea lor istorică. În acest context ar
fi fost stabilit cu claritate rolul izvoarelor cercetate în elaborarea unui
studiu de asemenea proporţii.
Primul capitol al lucrării - Schitul Hâncu de la fondare până la 1812
- este completat cu patru compartimente tematice: despre Mihalcea
Hâncu - boier şi dregător al Ţării Moldovei („cartea neamului Hâncu
din Bădiceni” (Popeşti, Mărcăuţi); Mihalcea Hâncu, conducător al
răscoalei anti domneşti din anii 1671-1672); Mihalcea Hâncu - ctitor
de mănăstire; Schitul Hâncu în anii 1677-1812; Procesul judiciar sub
dominaţia ţaristă. Ultimul subcapitol semnalat - în legătură cu proble-
mele de judecată în apărarea dreptului de proprietate asupra moşiilor
mănăstirii Hâncu - cronologic trece limita anunţată în titlu, - cea de
până la anul 1812. Chestiunea este suficient de nuanţată şi chiar privită
cu prudenţă de către dr. hab. Alexei Agachi. Or, cercetarea propriu-zisă
merge până la 1866 şi acest moment ar fi fost absolut necesar să apară
în titlu (cap. I).
Cel de-al doilea capitol al lucrării - Viaţa spirituală în mănăstirea
Hâncu şi modurile de viaţă monahală - cuprinde spaţiul cel mai extins
al lucrării: opt subcapitole structurate în interior conform unor criterii
tematico-cronologice, considerate de autor benefice în scopul reflectării
mai ample a subiectului luat în dezbatere. Este - acest compartiment al
lucrării - poate unul dintre cele mai dificile în cercetarea iniţiată de dl.
Alexei Agachi. Pentru că, abordarea unei asemenea tematici de către
istoricul-cercetător presupune şi un anumit nivel de pregătire în dome-
niu. Această perspectivă gnoseologică l-a îndemnat pe cercetător să i-a
în dezbatere multiple aspecte ale vieţii spirituale în care s-a modelat
modelul basarabean de la mănăstirea Hâncu: de la sihăstrie la „modul
de viaţă şi gospodărie proprie/privat; apoi la cel „mixt” şi, în final la
un model superior - cel al „vieţii monahale de obşte”. Apoi, mănăstirea
46 LUMINĂTORUL Nr. 1

Hâncu, susţine cercetătorul „în multe cazuri era locul în care îşi ispă-
şeau canoanele şi epitemiile […] unii dintre slujitorii cultului creştin
ortodox”, în cazul în care aceştia „săvârşeau abateri de la Regulamentul
duhovnicesc”. Alteori, în mănăstire erau întreţinuţi „şi unii dintre mireni
pentru comiterea unor crime în mod neintenţionat” (p. 66).
O documentare exhaustivă completează tabloul stareţilor „de la mă-
năstirea Hâncu (1677-2009)”. Având in vedere faptul, că dl. Alexei
Agachi a avut la îndemână suficiente probe documentare, acesta a mai
publicat o listă a stareţilor mănăstirii, - de la anul întemeierii până în
2010 (p.100). De fapt, în capul listei la anul 1677, se regăseşte „mona-
hia Parascheva” (sub nr. 1) şi sfârşeşte această listă tot cu „egumena
Parascheva”, începând cu 25 iulie 1993 (sub nr. 41). Cronologic, această
listă are o întrerupere a anilor „de stareţie” doar pe segmentul 1950-
1992, când lăcaşul a fost închis de autorităţile regimului sovietic.
O atenţie sporită, în cuprinsul acestui capitol, este acordată hramu-
lui mănăstirii Hâncu - „Sf. Cuvioasa Parascheva” (hramul se sărbă-
toreşte pe 27 octombrie /stil vechi). Sunt cuprinse în text informaţii
istorice privitor la „sfinţenia moaştelor Sf. Cuvioase Parascheva” şi
cinstirea acesteia în lăcaşul Catedralei Mitropolitane din Iaşi în ziua de
14 octombrie (27). Sfârşeşte acest compartiment tematic cu o incursi-
une documentară în istoricul Bibliotecii şi a muzeului de la mănăstire
(pp.106-116). Primele informaţii privitor la cărţile aflate în uzul slujito-
rilor la mănăstire se deţin în condicile din anii 1817 şi 1821 (informaţii
reproduse integral de autor). Bineînţeles că ar fi fost necesară o precizare
imediată, atât a limbii de scriere, cât şi a locului de tipărire a cărţilor
arătate în condici. Însă acest moment important ce ţine de istoria cărţii,
de identificarea cărţii vechi româneşti scapă cercetătorului. Dl Alexei
Agachi, pe alocuri, a stăruit să precizeze, totuşi, că „dintre cele 86 de
cărţi [condica din 1821], 71 de exemplare erau în limba română şi
doar 15 exemplare erau în limba slavonă” (p. 107). O listă completă a
cărţilor din biblioteca mănăstirii este cea din 1942. Dintre cele 128 (65
titluri) exemplare, - 51 au loc de apariţie în tiparniţa Lavrei Neamţ, ceea
Nr. 1 LUMINĂTORUL 47
ce denotă o legătură spirituală firească şi continuă, pe tot parcursul sec.
XIX, a călugărilor basarabeni cu fraţii de dincolo, din dreapta Prutului.
Nu se cunoaşte care a fost soarta ulterioară a acestei impunătoare co-
lecţii de carte după anul închiderii mănăstirii (1950). O singură carte
a supravieţuit „teroarea istoriei” - Evanghelie pentru clasele elemen-
tare, Tipogr. Buciumul Român, 1862. Pe fila de forzaţ, în interior, s-a
păstrat o însemnare manuscrisă: „această carte Evanghelie şi prohodul
domnului este a Sfintei mănăstiri Hâncu rămasă după moartea ierom.
Ghenadie care a decedat de 10 mai 1943 de tifos”. Această sfântă carte
ca printr-o minune a ajuns să se reîntoarcă din nou în lăcaşul sfânt de
altădată. O cercetare specială asupra istoricului bibliotecii din acest
vechi centru monastic al Basarabiei, pe viitor, se impune. Actualmente,
după cum s-a constatat, în colecţia refăcută/renăscută a bibliotecii de
la mănăstirea Hâncu sunt inventariate 2 200 volume: cărţi de cult, cărţi
de literatură duhovnicească (de învăţătură, de zidire duhovnicească).
Multe cărţi sunt intrate în biblioteca mănăstirii prin donaţie de la di-
verse persoane particulare, dar şi cumpărate prin stăruinţa P.S. Petru,
episcop de Hâncu.
Cel de-al treilea capitol – Mănăstirea Hâncu în perioada anilor 1812-
1944 - (pp. 117-158), deşi, structurat în patru subcapitole, are, de fapt,
o singură tematică în dezbatere - cea a situaţiei economice la mănăs-
tire. Problema stării materiale a influenţat direct trecerea de la schit la
mănăstire, - constată autorul. Cercetătorul urmăreşte insistent acest
fenomen, în special latura economică a acestuia, în baza unui materi-
al documentar inedit. A publicat „lista călugărilor după condica din
1817”. Tot de acolo sunt extrase informaţii privitor la averea mănăstirii
(moşii, acareturi, trăsuri, vite, lucrurile „ce s-au găsit la chilie” etc);
diverse tabele cu informaţii privitor la veniturile şi cheltuielile mănăstirii
pe anii:1830-1917; 1918-1940; 1942-1943; tabelul averii mănăstirii
„la ziua de 25 martie 1944”. Tot în acest capitol se regăsesc informaţi
privitor la „metocul mănăstirii Hâncu din Chişinău” (str. Haralambie
128), intrat în proprietatea acesteia din 1821.
48 LUMINĂTORUL Nr. 1

Capitolul IV, Mănăstirea Hâncu în perioada sovietică (1944-1950),


cuprinde un amplu tablou al vieţii monahale pe anii amintiţi. Fenomenul
degradării treptate şi dezastrul economic la care a fost supusă viaţa
spirituală din mănăstire, are o acoperire documentară inedită. Impactul
regimului sovietic a condus la închiderea acestui lăcaş (august 1950).
Ar trebui însă, făcută precizarea, ca informaţiile istorice, deşi succin-
te, continuă, totuşi, până în anul 1990. De aceea considerăm că, era
absolut necesar să fie respectat principiul cronologic utilizat în textul
de bază. Ceea ce evident presupune ca aceasta să aibă o acoperire în
titlul capitolului.
Cel din urmă capitol - Reactivarea mănăstirii Hâncu (1990-2009),
este reconstituit în baza unei documentări din arhiva „curentă” a mănăs-
tirii (dosarul mănăstirii Hâncu de la Mitropolia Moldovei). Reactivarea
vieţi monahale începe în anul 1990 (Hotărârea Guvernului din 14 sep-
tembrie 1990, nr. 1118-662), însă abia în luna iulie 1993, comunitatea
monahală a intrat în posesia întregului ansamblu monastic. La 27 oc-
tombrie 1993, este confirmată în funcţia de stareţă egumena Parascheva
(Zinaida), iar în 13 noiembrie 2005, duhovnicul mănăstirii P.C. Petru
este hirotonit episcop cu titlul „de Nisporeni”.
Dl. Alexei Agachi ne oferă pagini inedite despre orfelinatul
„Preafericitul Iosif” din Chişinău (pp.191-192), aflat sub patrona-
jul mănăstirii Hâncu (dispoziţia Guvernului RM din 21 iunie 1994).
Orfelinatul a fost deschis în blocul unei grădiniţe de copii (str. O. Ghibu
4/2). Actualmente sunt întreţinuţi 60 de copii (vârsta de la 2-17 ani),
care sunt îngrijiţi de către maicile de la mănăstire. Marea majoritate îşi
continuă studiile la liceul Onisifor Ghibu şi Petru Rareş din Chişinău. Se
încheie acest capitol cu un tablou de sinteză: Ctitori, donatori şi persona-
lităţi remarcabile din istoria mănăstirii Hâncu (p. 193-196). Înainte, însă
de a încerca o trecere în revista a ctitorilor mănăstirii Hâncu, cercetătorul
Alexei Agachi întreprinde un incurs istoriografic asupra sintagmei de
„ctitor”, constatând că acest termen a apărut în Imperiul Bizantin, având
iniţial sensul de fondator „al fundaţiilor religioase”. Ulterior acestui ter-
Nr. 1 LUMINĂTORUL 49
men i se atribuie sensul de „fondator de biserici sau mănăstiri”, ceea ce
presupune o contribuţie materială impunătoare. Cercetătorul consideră
că, alături de „marele ctitor şi cel de al doilea ctitor să figureze şi cel de
al treilea. Ultimul poate fi persoana care suportă cheltuieli, parţial sau
integral, pentru reactivarea unui lăcaş monahal care anterior fusese
lichidat” (p. 193). Consideraţiile autorului sunt, bineînţeles, întemeiate.
Pornind de la o realitate ambiguă intervenită în situaţia mănăstirilor din
perioada regimului sovietic, când acestea au fost distruse din temelie şi
apoi, revenind la în anii ’90 ai sec. XX, când s-a purces la revigorarea
vieţii monahale din republică, aşezămintele monastice de altădată au
avut neapărat nevoie de sprijinul unor ctitori. Iar cei care au contribuit
prin sprijinul lor material la reactivarea acestora, pot fi consideraţi pe
bună dreptate în rol de ctitori ai lăcaşelor sfinte. Astfel se face că, în
şirul ctitorilor mănăstirii Hâncu apar trei categorii:
Primul sau marele ctitor este „marele boier şi dregător al Ţării
Moldovei, stolnicul Mihalcea Hâncu”. A dăruit mănăstirii 1.040 de-
setine de pământ.
Cel de-al doilea ctitor este considerat generalul Iakov Ceremisinov
(rus de origine). În 1835 a făcut danie către mănăstire o suprafaţă de 150
desetine, salvând comunitatea monahală de la dezastrul economic care
intervenise în urma pierderii dreptului de proprietate asupra moşiilor.
Al treilea ctitor este considerat ex-preşedinte RM Mircea Snegur.
În funcţie de preşedinte, a contribuit direct la redeschiderea mănăsti-
rii (1990); a donat personal sume de bani pentru reparaţia blocurilor;
a contribuit la reparaţia şoselei ce uneşte centrul monastic cu traseul
central; a sprijinit colectarea de mijloace băneşti pentru construcţia unei
noi biserici-catedrale la mănăstire.
Lucrarea mai este însoţită de un extins rezumat în limba engleză
(pp.198-210), dar şi în limbile franceză (p. 211), rusă (p. 212); biblio-
grafie (p.213-216); anexe/documente inedite din anii: 1823, 1835, 1841
(pp. 217-280); indice de nume şi locuri (pp.232-245).
50 LUMINĂTORUL Nr. 1

În loc de încheiere, autorul studiului monografic al mănăstirii Hâncu


ne propune un Epilog (p.167). De fapt, este vorba de un epilog-elogiu,
adus comunităţii monahale din acest sfânt locaş al Basarabiei. Pentru că,
după cum susţine dl. Alexei Agachi „mănăstirea Hâncu, fiind una dintre
primele chinovii din Basarabia […], călugării şi-au dus cu demnitate
traiul şi sub ocupaţie ţaristă rezistând tuturor încercărilor de deznaţi-
onalizare […]. În perioada interbelică a cunoscut şi […] momente de
înflorire spirituală şi economică […]. După grele încercări cu ajutorul
bunului Dumnezeu, mănăstirea Hâncu s-a renăscut ca pasărea Phoenix
din scrum, revenind la viaţa şi rostul hărăzit de ceruri”. Dincolo de toate
acestea, prezenta monografie de pionierat - Istoria mănăstirii Hâncu
- se constituie într-o lucrare solidă, respirând aerul epocilor în care a
supravieţuit comunitatea monahală în spaţiul basarabean timp de mai
bine de trei secole (333 de ani).
Dr. Maria DANILOV
Nr. 1 LUMINĂTORUL 51
Studii

UN PREOT SOLDAT, VOLUNTAR


PE FRONTUL ANTISOVIETIC

S
e ştie că I. V. Stalin, în
timpul Marii Terori, a or-
donat asasinarea a 700.000
de persoane, între care s-au nu-
mărat şi circa 38.000 din cadrele
de comandă, consinderându-i pe
toţi conspiratori antisovietici şi
spioni germani1.
Asasinarea cadrelor P.C.U.S.,
N.K.V.D. şi ale Armatei Roşii ur-
mărea să-i „elimine pe cei care
dau semn de slăbiciune, de ome-
nie şi să-i promoveze pe cei care
aplică nemilos ordinele; aceas-
tă punere la încercare destul de Colonelul confesor Vasile Leu
specială permitea construirea
unui partid format din criminali înrăiţi, gata de orice pentru a-l face
mulţumit pe Conducător”2, cel care planifica înfiinţarea Republicii
Sovietice Mondiale, cu capitala la Moscova.
Odată cu încheierea oficială a tratatului Ribentrop-Molotov, între
Stalin şi Hitler, s-au mai întocmit şi unele înţelegeri secrete, cum ar
fi că, la cererea părţii sovietice, a fost semnat şi un Protocol secret,
ce împărţea sferele de influenţă între cele două puteri imperialiste,
se preciza într-un recent studiu istoric:
52 LUMINĂTORUL Nr. 1

U.R.S.S. prelua Europa Centrală şi de Sud-Est, de la Marea Baltică


la Marea Neagră, plus Finlanda, Estonia şi Letonia. Germania revendica
Lituania şi oraşul Vilnius.
Polonia şi-au imparţit-o urmând linia râurilor Narev, Vistula şi San.
La punctul 3 al protocolului, Germania îşi manifestă „dezinteresul
politic total pentru aceste regiuni”, iar sovieticii solicitau Basarabia.
Şeful Direcţiei principale politice a Armatei Roşii a transmis, la 21
iunie 1940, regiunilor militare Kiev şi Odessa, precizarea că Basarabia
„să fie smulsă din mâinile tâlhăreşti ale României boiereşti”.
În caz de conflict armat între U.R.S.S. şi România, comandamentul
regiunilor militare amintite preciza următoarele obiective strategice şi
tactice pe care combatanţii trebuiau să le aibă în vedere:
„- rapida descompunere a armatei române, a demoraliza spatele (ar-
matei) şi, astfel, a ajuta comandamentul Armatei Roşii să obţină, în cel
mai scurt timp şi cu cele mai mici pierderi, victoria deplină, se preciza în
ordinul şefului Direcţiei Politice a regiunilor militare Odessa şi Kiev”3.
După industrializarea militară, colectivizarea forţată, exterminarea
culacilor şi deportarea populaţiei, Stalin a demarat, în secret, mobi-
lizarea forţelor militare, pentru a ocupa Europa de Sud-Est şi pe cea
Ocidentală, începând cu estul Poloniei.
Agresiunea nazisto-comunistă a demarat, pe frontul de vest, la 1
septembrie 1939, când trupele hitleriste au pornit de la Gdansk spre
Varşovia şi, la 17 septembrie 1939, a continuat pe frontul de est, când
Armata Roşie a invadat cealaltă parte a teritoriului suveran al Poloniei
interbelice, înaintând până în apropierea capitalei statului cotropit.
Numai operaţiunile de dezmembrare a statului aflat între cei doi
agresori imperialişti a costat viaţa a şase milioane de polonezi, între
care se numără elita armatei exterminată la Katîn de sovietici, a inte-
lectualităţii şi circa trei milioane de evrei, polonezi, ţigani, invalizi,
homosexuali ş.a.
În iunie 1940, în urma ultimaturilor date României, sovieticii au
ocupat nu numai Basarabia şi Bucovina de Nord, ci şi ţinutul Herţa, iar
la 6 iulie 1941, ei intenţionau să-şi continuie expansiunea.
Nr. 1 LUMINĂTORUL 53
De remarcat că, în aceste momente evreii4 cominternişti şi-au manifestat
agresiv bucuria. Un participant la evenimentele din 1941, îşi aminteşte:
„La năvălirea barbarilor bolşevici, în iunie 1940, fiecare a fugit cum
a putut şi cum a reuşit, numai să scape de furia celor cu care convieţuir-
serăm pâna atunci paşnic. S-au repezit ca nişte fiare, în special asupra
armatei române ce se retrăgea în debandadă. Le aruncau soldaţilor în
cap cu oale de apă ferbinte, sau cu oale de noapte pline de conţinut.
Le tăiau epoleţii şi la unii chiar nasturii de la pantaloni ca să râdă mai
copios de ei. Pe ofiţeri, de obicei, îi omorau. Ruşii, vreau să zic ostaşii
ruşi, nu interveneu, ci se uitau şi râdeau cu poftă. Atacau convoaiele de
refugiaţi şi le furau tot ce puteau începând cu bijuteriile. Le răsturnau
căruţele şi-şi băteau joc de ei. Aceştia erau, ca să nu supăr pe nimeni
voi folosi termenul de neromâni/alogeni care sub români o duseseră
bine, mâncaseră o pâine bună şi nu li se făcuse nici o discriminare,
doar din 1921 pâna în 1940 am trăit în Basarabia şi ştiam foarte bine
cum au dus-o”5.
Cele povestite de nonagenarul basarabean Ovidiu Creangă s-au în-
tâmplat întocmai. Armata Română, aflată în retragere, primise ordinul
să nu deschidă focul în nici o împrejurare, pentru a se evita declanşarea
unui război pentru care Uniunea Sovietică era deja pregătită şi Regiunea
Militară Odessa dăduse ordinele de rigoare unităţilor din subordine.
În calitate de contemporan cu aceste evenimente, cunosc şi cazuri,
când, unele convoaie cu refugiaţi basarabeni fiind atacate de civili, au
ripostat. Jandarmii care îi însoţeau au deschis focul, în aer, cu arma-
mentul din dotare şi au intimidat pe atacatori, putând astfel trece teferi
în dreapta Prutului.
Cu toate aceste acte agresive, recunoscute unanim de popoarele de
la graniţa Uniunii Sovietice şi confirmate de Adunarea Parlamentară a
Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (O.S.C.E.), ce a
condamnat atât nazismul, cât şi stalinismul pentru că au declanşat cel de
al II-lea Război Mondial, preşedintele rus, Dimitrie Medvedev, critică cu
vehemenţă nu numai pe vecinii care au fost victimele ocupaţiei militare
54 LUMINĂTORUL Nr. 1

şi opresive ale Uniunii Sovietice, ci şi rezoluţia adoptată, în iulie, de


O.S.C.E., care a condamnat atât nazismul, cât şi stalinismul.
În discursul său prilejuit de împlinirea a 70 de ani de la izbucnirea
celei de a doua conflagraţii mondiale, Medvedev se ridică împotriva
acestei rezoluţii, deoarece aceasta le face pe Germania nazistă şi pe
Uniunea Sovietică a lui Stalin „responsabile, în egală măsură, pentru
al II-lea Război Mondial” şi consideră această afirmaţie ca fiind „o
minciună sfruntată”.
Generalul Antonescu, pentru a preîntâmpina agresiunea imperialis-
mului roşu, încă din octombrie - noiembrie 1939, a dizlocat numeroase
unităţi militare, punându-le de strajă de la Cernăuţi6 până la Galaţi, pe
partea dreaptă a Prutului, de-a lungul noii graniţe cu Uniunea Sovietică,
iar unităţi germane, în vara lui 1940, au început să fie amplasate în
diverse puncte strategice din partea nordică a României.
Pentru început, vizavi de satul Ţiganca, în Cârja, a fost adus, un regiment
de infanterie din Oltenia, ce-şi avea popota ofiţerilor în casa noastră.
Populaţia de pe graniţă a fost evacuată cu circa trei săptămâni înainte
de izbucnirea ostilităţilor.
Comandamentul germano-român a hotărât ca atacul preventiv să se
declanşeze prin surprindere şi în adevăr, lui Stalin nu i-a venit să creadă
că intenţiile sale i-au fost descoperite.
„Stalin i-a înşelat întotdeauna pe toţi duşmanii săi şi le-a aplicat,
prin surprindere, lovituri mortale. Şi iată, că pentru prima oară în
viaţă, chiar când e vorba de cauza lui fundamentală, cineva i-a ghicit
planul şi a lovit primul şi totul s-a prăbuşit”7. Şi aşa cel mai tainic vis
al Tiranului Roşu s-a spulberat.
Frontul germano-român s-a întins pe un aliniament considerabil, de
la Galaţi până la Marea Balică.
La 22 iunie 1941, comandantul Armatei Române, generalul Ion
Antonescu, a dat următorul Ordin de zi:
„OSTAŞI, Vă ordon: treceţi Prutul! Zdrobiţi vrăjmaşii din răsarit şi
miazănoapte. Desrobiţi din jugul roşu al bolşevismului pe fraţii noştri
cotropiţi. Reîmpliniţi în trupul ţării glia străbună a Basarabilor şi codrii
Nr. 1 LUMINĂTORUL 55
voevodali ai Bucovinei, ogoarele şi plaiurile voastre. [...] Să luptaţi
pentru desrobirea fraţilor noştri, a Basarabiei şi Bucovinei, pentru
cinstirea bisericilor, a vieţii şi a căminurilor batjocorite de păgâni
cotropitori. Să luptaţi pentru a ne răzbuna umilirea şi nedreptatea. V-o
cere Neamul, Regele şi Generalul Vostru.
OSTAŞI, Izbânda va fi a noastră. La luptă. Cu Dumnezeu înainte!”.
În aceeaşi noapte, pe o ploaie torenţială, trupele române, alături de
cele germane, au declanşat, prin surprindere, ofensiva generală împo-
triva Uniunii Sovietice, iar duminică, după un preludiu emoţionant de
dangăte de clopote, Radio România a difuzat o liturghie de la Catedrala
din Chişinău.
Bucuria a fost mare. Toţi ascultătorii au crezut că Chişinăul a fost
eliberat, însă, în următoarele zile, ascultând buletinele de ştiri, am con-
statat că frontul român antisovietic abia dacă făcuseră câteva capete de
pod peste Prut, la Cania, Stoeneşti, Ţiganca şi Bogdăneşti.
Atunci ne-am dat seama că emisiunea transmisă de Radio România a
fost o reluare înregistrată a unei slujbe oficiată în Catedrala Metropolitană
din Chişinău înainte ca Basarabia să fi fost ocupată de sovietici8.
În acest timp preotul militar Vasile Leu se află în linia întâi a frontului
de la Ţiganca, unde s-au desfăşurat cele mai aprige lupte din timpul
elibărării Basarabiei şi Bucovinei de sub ocupaţia sovietică.
„Sub numele de «Bătălia de la Ţiganca» se înţelege ansamblul lup-
telor grele date de Corpul 5 Armata Română în intervalul de la 22
iunie până la 16 iulie, cu partea culminantă între 4 şi 12 iulie, pentru
forţarea liniei Prutului în sectorul Fălciu-Bogdăneşti şi cucerirea zonei
fortificate de pe malul opus al râului, cu centrul tactic în satul Ţiganca.
[...] Sectorul era bine apărat de ruşi; probabil că în planul strategiei
sovietice aici era proiectatul ax de pătrundere în Moldova. Configuraţia
geografică a regiunii de atac era nefavorabilă pentru români.[...] Tot
sectorul rus era împânzit de linii de rezistenţă, alcătuind un sistem de
întărituri de tipul aşa-numitelor «cazemate improvizate» sau «adăpos-
turi întarite». Avantajul aşezării strategice a sovieticilor era amplificat
56 LUMINĂTORUL Nr. 1

de caracterul mlăştinos al luncii Prutului, care îngreuna foarte mult


deplasarea în teren a trupelor române”9.
Trecerea Prutului şi împingerea ruşilor către Nistru (19 iulie 1941)
au costat scump: martori ai evenimentelor spun că, de atâţia morţi că-
zuţi în albia râului, apele Prutului au ieşit pe câmp, iar trupele române
rămăseseră fără ofiţeri, aceştia fiind ucişi de focul inamic. Au căzut mii
de ostaşi români. A fost cea mai mare jertfă a Armatei Române.
„Se trăgea nebuneşte. Soldaţii cădeau ca seceraţi. Apa Prutului era
roşie de atâta sânge. La mici distanţe, pe Prut se formaseră poduri din
trupurile ostaşilor români împuşcaţi de sovietici. Pentru că era în mijlocul
verii, aerul din împrejurimi era îmbâcsit cu putoare de cadavre...”10.
Unul dintre participanţi îşi amintea de acest moment istoric:
„…În noaptea de 22 iunie, pe o ploaie torenţială, echipele de vo-
luntari din Regimentul „Mihai Viteazul” au atăcat prin surprindere
podul din faţa Fălciului, au traversat apa Prutului - unii înot, alţii în
bărci - şi au început atacul poziţiilor sovietice fortificate din luncă şi
de pe înălţimile vecine, în mijlocul vijeliei de tunuri şi de branduri. Un
alt batalion de asalt a atacat podul de cale ferată de la Bogdăneşti,
cucerindu-l. Sprijiniţi acum pe cele două capete de pod de la Fălciu şi
Bogdăneşti, ostaşii au început lupta cea mai grea. Înglodaţi în apa şi
noroiul mlaştinilor din luncă, strecurându-se prin focul armelor, mitra-
lierelor şi artileriei duşmane de pe poziţiile dominante de la conacul
Valienatos şi de pe dealurile Cania şi Epureni, luptătorii căutau să
ajungă în apropierea cazematelor, spre a le aduce la tăcere prin dibace
aruncări de grenade. Luptele în această zonă inundată au ţinut mai
multe zile, în care timp soldaţi şi infanterişti ai formaţiunilor de atac
erau nevoiţi să stea în bălţile cu fundul mâlos, pline de stuful care le
împiedica vederea şi mişcările inamicului şi de lipitorile care le sugeau
sângele, expuşi focului inamic…”11.
Comandantul companiei de comandă a Regimentului 2/9 vânători gar-
dă, din Divizia L gardă, locotenentul Ion Şt. Dăscălescu, îşi amintea:
„Se trăgea nebuneşte. Soldaţii cădeau ca seceraţi. Apa Prutului
era roşie de atâta sânge. La mici distanţe, pe Prut se formaseră po-
Nr. 1 LUMINĂTORUL 57
duri din trupurile ostaşilor români împuşcaţi de sovietici. Pentru că
era în mijlocul verii, aerul din împrejurimi era îmbâcsit cu putoare
de cadavre...”12
Cruzimea sovietica a depăşit orice imaginaţie. „La 27 iunie, compa-
nia locotenentului Ştefan Luncaşu executase o incursiune la est de Prut,
în zona localităţii Hănăşeni (circa 10 km sud de Leova). Compania a
intrat într-o ambuscadă şi toţi ostaşii, chiar cei răniţi au fost ucişi până
la unul. Comandantului companiei i s-a retezat capul, care a fost înfipt
în baioneta unei arme aşezată vertical, cu patul îngropat în pământ.
Capul nefericitului ofiţer a fost îndreptat cu faţa spre noi, inamicul
vrând prin aceasta să ne înfricoşeze…”13.
Pe când Ion Antonescu a ordonat Armatei Române să treacă Prutul,
protoiereul militar Vasile Leu se afla pe baza de pornire la atac, situată
între Fălciu, Rânzeşti, Cârja şi Vădeni, „în inspecţie la batalioanele de
jandarmi pentru intervenţie, ce erau aliniate de-a lungul Prutului”14,
după cum singur preciza în faţa anchetatorului Securităţii.
Capetele de pod realizate peste Prut15, de primele eşaloane ale în-
aintării româneşti, erau ţinute sub foc continu de numeroasele unităţi
sovietice, plasate pe poziţii strategice avantajoase, de-a lungul dealurilor
de pe aliniamentul Cania, Stroeşti, Ţiganca, Gheltosu, Goteşti, Satul
Nou, având sub observaţie întreaga vale a Prutului.
În timp ce românii încercau să lărgească capul de pod realizat la
Fălciu, înaintând la adăpostul iluzoriu al terasamentului căii ferate,
erau potopiţi de focul ucigător, deschis cu armametul de infanterie şi
artilerie, al sovieticilor adăpostiţi în tranşeele de pe dealurile ce mergeau
paralel cu râul de graniţă.
Din aceste cauze înaintarea trupelor române, din sectorul Ţiganca,
a fost ţintuită pe loc aproape o lună, în timp ce pe flancurile de nord şi
de sud, ofensiva trupelor germano-române se apropiase de Nistru.
Pe frontul de la Ţiganca s-au dus lupte grele cu mari pierderi în oa-
meni şi materiale. S-a estimat că, în această confruntare armată, românii
au dat un tribute de 24.396 de morţi, răniţi şi dispăruţi16.
58 LUMINĂTORUL Nr. 1

Aci au fost decimate peste cinsprezece regimente de infanterie, vâ-


nători, artilerie, batalioane de genişti, jandarmi etc., din care amintim:
Regimental 6 „Mihai Vitezul”, Regimentului 2/9 vânători gardă, din
Divizia L gardă, Regimentul 12 Dorobanţi, „Dimitrie Cantemir” din
Bârlad, unde şi-a găsit moartea şi comandantul lui, colonelul Gheorghe
Niculescu, Regimentul de Artilerie Grea din Bârlad, Regimentul
„Sireţul” din Galaţi, Regimentul 8 Călăraşi, Regimentul 5 Pionieri,
Flotila 1 Vânătoare, Compania 40 Anticar etc. Alianţa nazisto-comu-
nistă, consfinţită prin Pactul Ribentrop-Molotov, a declanşat cel de al
II-lea Război Mondial, care s-a soldat cu 50 de milioane de morţi.
Numai în Cimitirul militar de campanie, situat pe platoul de lângă
satul Ţiganca, la trei km în stânga Prutului, au fost înhumaţi, în nouă
gropi comune, peste o mie de soldaţi, subofiţeri şi ofiţeri ai Armatei
Române, fără a mai ţine seama de cei sfârtecaţi de proiectilele artileriei
sovietice şi înghiţiţi de apele bălţilor deoparte şi de alta a Prutului, pe
când încercau să debarce în alte puncte, sau de cei decedaţi în diverse
spitale de campanie din spatele frontului: Murgeni, Bârlad etc.
Abia la 19 iulie 1941, ostaşii români au reuşit să-i disloce pe comba-
tanţii sovietici şi să înceapă lupta de urmărire a ocupanţilor Basarabiei.
În urma acestor confruntări armate sângeroase, Regimental 6 Mihai
Vitezul a fost decimat şi demoralizat, deoarece pierduse un număr im-
portant din combatanţi, iar preotul regimentului fusese rănit.
Cel de al nouălea urmaş al lui Mihai Leu blagocinul, văzând situaţia
critică în care se aflau ostaşii de pe frontul de la Ţiganca, a cerut, „din
proprie iniţiativă”17, permisiunea, deşi nu intra în atribuţiile sale regu-
lamentare, să lupte alături de ceea ce mai rămăsese din Regimental 6
Mihai Vitezul, după cum singur declara torţionarilor în interogatoriul
din 21 ianuarie 1954:
„După ce am trecut Prutul, pe urma frontului de la Ţiganca, am
trecut la regimentul 6 Mihai Viteazul, de pe linia I, întrucât fusese rănit
preotul regimentului”18.
Prin toate acţiunile întreprinse pe frontul antisovietic, preotul militar,
Vasile Leu, ca majoritatea contemporanilor săi, printre care se numărau
Nr. 1 LUMINĂTORUL 59
şi cei din familia lui Marin Preda19, avea convingerea că România se an-
gajase într-un război drept, de eliberare a ţinuturilor româneşti cotropite
de Uniunea Sovietică, iar ordinul dat de generalul Ion Antonescu era
pe deplin justificat, deoarece Stalin încălcase, prin ocuparea ţinuturilor
româneşti, „normele imperative ale dreptului internaţional, de la acea
dată, cu privire la integritatea teritorială a statelor, respectiv art. 10
din Pactul Societăţii Naţiunilor”20, după cum se stipulează în delibera-
rea recentă, emisă de judecătorii Curţii de Apel din Bucureşti, în urma
verdictului prin care mareşalul Ion Antonescu este reabilitat parţial.
La 16 iulie 1941, după cucerirea zonelor fortificate de pe malul
stâng al râului Prut, cu centrul tactic în satul Ţiganca, preotul soldat
s-a amestecat printre combatanţii din prima linie, cu care a pornit la
contra atac, spre a alunga pe reprezentanţii Antihristului unde, după o
vreme, în iureşul luptelor de urmărire şi zdrobire a inamicului, preotul
cruciat a fost grav rănit.
Pentru faptul că a intervenit în momente critice, îmbărbătând soldaţii,
Vasile Leu a fost decorat cu Coroana României. Îndată după străpun-
gerea frontului sovietic din stânga Prutului, evacuaţii, între care se afla
şi autorul acestui studiu, reîntorcându-se în satele de pe linia întâi, au
descoperit şi alte victime ale războiului de eliberare a Basarabiei şi
Bucovinei neînhumate încă.
În adâncurile sutelor de hectate de apă, de pe ambele maluri ale
Prutului, oamenii au adunat numeroase cadavre de ostaşi ce pluteau
umflate prin stufărişul întinderii albastre.
La sfârşitul lui iulie şi începutul lui august 1941, pe când pescuiam,
alături de prada căutată, adesea am aflat, în matiţa năvodului şi frag-
mente de trupuri umane sfârtecate de tirul de artilerie, care, între timp,
deveniseră o hrană predilectă a peştilor răpitori.
Nu voi uita niciodată un picior încălţat cu un bocanc soldăţesc fa-
bricat de Mociorniţa, pe care l-am „pescuit” din adâncuri sau de ştiuca
în pântecul căreia mama, Elena Leu, din satul Cârja, a găsit un deget
uman cu inel cu tot.
60 LUMINĂTORUL Nr. 1

După 1944, reprezentanţii ocupanţilor sovietici, pentru a spăla cre-


erele şi pentru a produce confuzii în mintea generaţiilor ce au urmat,
au şters de pe faţa pământului Cimitirul Militar de la Ţiganca. Crucile
de beton le-au pus la baza unor clădiri ale sovhozului, iar deasupra
cimitirului, după ce l-au arat, au improvizat anexe zootehnice şi târla
unei stâni. În apropierea fostului Cimitir Militar au ridicat un monument
al ostaşului sovietic, unde erau duşi, în pelerinaj, pionierii sovietici
şi comsomoliştii. Adevărul rămânând doar în memoria localnicilor şi
a puţinilor participanţi la evenimentele istorice care au mai suprave-
ţuit. Abia după 65 de ani, la 1 iunie 2006, când basarabenii, au săr-
bătorit Înălţarea Domnului, ce coincidea cu Ziua Eroilor în România
Mare, în prezenţa regelui Mihai I al României, şi cu binecuvântarea
Mitropolitului Basarabiei, Î.P.S. Petru, a fost reabilitat locul de înhumare
a eroilor neamului, prin inaugurarea Cimitirului Românesc de Onoare
de la Ţiganca.
Vechiul cimitir militar, desfiinţat de răuvoitori şi nepăsători, a de-
venit, în circumstanţele actuale, sanctuar de reculegere în memoria
celor peste 624.000 de ostaşi ai Armatei Române, căzuţi în Războiul
Antisovietic pentru ţară şi neam. Sperăm să fie de bun augur această
formă discretă de afirmare şi recunoaştere a Adevărului istoric, contestat
încă de politica imperialismului megieş şi de ceea ce a mai rămas din
poliţia politică a sateliţilor lui.
În 1942, după refacere, în urma rănilor primite, preotul erou de
la Ţiganca, a continuat să lupte, cu aceeaşi dârzenie, împotriva in-
amicului ce amputase trupul ţării, în calitate de confesor militar al
Batalionului 991, de pe lângă Divizia a XIV-a Infanterie, dar şi de
data aceasta a fost rănit.
La Cotul Donului, în confruntarea de la Novorosisk, a fost rănit
pentru a treia oară. Actele de eroism, săvârşite de preotul militar Vasile
Leu pe frontul antisovietic au căpătat semnificaţii şi interpretări diverse,
în funcţie de poziţiile ideologico-politică a acelor care le emiteau.
Dacă patriarhul vremii, Nicodim Munteanu, care a publicat pastorala
Cuvântul Bisericii pentru Războiul Sfânt, îl considera pe Vasile Leu ca
Nr. 1 LUMINĂTORUL 61
fiind un oştean vrednic al lui Hristos şi îl distinge cu crucea unui înalt
ordin al Bisericii Ortodoxe Autocefale Române, actele de eroism ale
preotului-soldat, din timpul războiului de apărare împotriva invaziei
imperialismului sovietic, sunt considerate, de reprezentanţii poliţiei
politice, din R.P.R. şi U.R.S.S., ca fiind atitudini reprobabile, duşmă-
noase, criminale ce merită pedeapsa capitală.
În timp ce răspândacii Securităţii îl blamau pe preotul Vasile Leu,
numindu-l aventurier vândut comuniştilor, locotenentul Dumitrăşconiu
N., anchetator la Direcţia de Anchete a M.A.I. a R.P.R., într-un Referat,
Strict secret, din 19 aprilie 1954, adresat lui Alexandru Drăghici, ce
conducea M.A.I. şi Securitatea, şi aprobat de locţiitorul acestuia, infirmă
cele difuzate pe şoptite de răspândaci. Locotenentul Dumitrăşconiu n-a
putut ascunde realitatea şi a comunicat rezultatele investigaţiilor sale,
în jargonul propagandistic al epocii, la rubrica CONCLUZII:
„În perioada războiului antisovietic, fiind un element fascist, anto-
nescian, Leu Vasile, pe front, s-a dedat la tot felul de acţiuni împotriva
armatei sovietice care-şi apăra pământul Patriei lor. A dus o propa-
gandă deşănţată şi a întreprins tot felul de acţiuni mârşave împotriva
Statului Sovietic, sprijinind efectiv războiul de jaf şi cotropire al Patriei
Sovietice, pentru care a fost de mai multe ori decorat cu decoraţii fas-
cisto-antonesciene”21.
Aceeaşi interpretare deformată a realităţii, ceva mai nuanţată, de pe
poziţiile ideologiei marxist-leniniste, o aflăm şi în concepţia procuroru-
lui militar, care a instrumentat procesul de condamnare la moarte a lui
Vasile Leu. Portvocea Cremlinului, în derularea simulacrului juridic,
comentând actele de eroism ale preotului soldat, săvârşite în vederea
eliberării teritoriilor româneşti cotropite de sovietici, argumentează în
acelaşi jargon ca şi tovarăşul său de la anchete penale, pentru a putea
pune în practică ordinul primit de la Moscova.
În Rechizitoriul nr. 186, din 2 iunie 1954, exponentul alogenilor cu
epoleţi albaştri, concludea: „În fapt, în tot timpul activităţii sale, învi-
nuitul a dus o activitate împotriva clasei muncitoare fiind un duşman
al acesteia. În timpul războiului antonescian, în iunie 1941, a funcţi-
62 LUMINĂTORUL Nr. 1

onat ca profesor şi confesor al Corpului de Jandarmi. Mai târziu, s-a


încadrat ca voluntar la Regimentul 6 Mihai Viteazul şi pentru faptul
că a intervenit în momente critice, îmbărbătând soldaţii şi fiind rănit,
a fost decorat cu Coroana României. În iulie 1942, a fost repartizat,
în calitate de confesor militar la Batalionul 991, format din deţinuţi,
ataşat pe lângă Divizia 14 infanterie, luptând pe linia I-a a frontului,
sectorul Cotu Donului. În această calitate a îmbărbătat soldaţii pentru
a lupta împotriva armatei de eliberare sovietice, fapt pentru care a fost
decorat cu Medalia Serviciul Credincios”22, argumente pe care, între
altele, le-a folosit pentru a ajuta completul de judecată al Tribunalului
Militar Teritorial Bucureşti, să-l condamne, pe curajosul cruciat anti-
comunist de la Ţiganca şi Cotul Donului, la moarte.
Pentru actele sale de eroism săvârşite pe câmpul de luptă, în timpul
războiului de eliberare a Basarabiei, Bucovinei de Nord şi a ţinutului
Herţa de sub ocupaţia sovietică, pentru spiritul său de sacrificiu, pentru
sângele vărsat pe câmpul de luptă, pentru verticalitatea sa morală şi
credinţa în izbânda luptei străbunilor, preotul-oştean a fost avansat la
gradul de colonel al Armatei Române şi decorat.
Într-un raport ce se află în arhiva Comitetului Naţional Român din
Washington D. S. se precizează sec: „Victor Leu a participat la războiul
împotriva U.R.S.S., având rangul de colonel pe lângă mai multe unităţi,
până la Novorosisk. A fost decorat, fiind de trei ori rănit, cu ordinul
Mihai Viteazul”23.
Confesorului militar Vasile Leu a fost distins şi de Patriarhul Bisericii
Ortodoxe Autocefale Române, cu crucea Ordinului Miron Cristea pentru
participarea neşovăelnică la Războiul Sfânt24, Statul şi Armata Română
i-a răsplătit jertfa de sânge de pe câmpul de luptă cu: Ordinul Mihai
Viteazul, Coroana României, Steaua României, Serviciul Credincios
cu spade şi Medalia războiului din răsărit, iar Comandamentul Armatei
Germane de pe Frontul de Est l-a recompensat, pentru aceleaşi acte de
eroism, cu Crucea de Fier, distincţii ce le va purta cu mândrie, cinste
şi demnitate în diverse împrejurări solemne, în ţară şi exil, după cum
se poate constata şi din fotografia inclusă în acest capitol, sau din co-
Nr. 1 LUMINĂTORUL 63
mentariile răuvoitoare, făcute de mitropolitul Ghenadios Iliupoleos25
de Heliopolis, cu privire la Crucea Ordinului Miron Cristea, ce o purta
arhiepiscopul Victor pe când se afla în vizită la Patriarhia Ecumenică
Ortodoxă de la Istambul.
Prof. Paul LEU
Kenmore, Washington, USA
NOTE:
1. La finalul unui proces secret, început în mai 1937, Tuhacevski şi alţi opt
înalţi comandanţi militari au fost condamnaţi şi executaţi. Prin epurările făcute
în armată au fost îndepărtaţi 3 din 5 mareşali, 13 din 15 generali de armată, 8
din 9 amirali, 50 din 57 de generali de corp de armată, 154 din 186 generali
de divizie, 16 din 16 comisari de armată şi 25 din 28 de comisari de corp de
armată. Vezi: Andreea Romanovschi, Stalin, marea curăţenie, în „Evenimentul
Zilei”, nr. 4809, din 7 august 2007.
2. Stéphane Courtois, Dicţionarul comunismului, Trad. de Mihai Ungurean,
Aliza Ardeleanu, Gabriela Ciubuc, Edit. „Polirom”, Iaşi, 2008, p. 48.
3. Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Edit. „Univers
Enciclopedic”, Bucuresti, 2002, pp. 340-353.
4. Marea Revoluţie Rusă a fost făcută de evrei. Din totalul de 151 de condu-
cători [comisari] ai Revoluţiei bolşevice 129 erau evrei.
5. Ovidiu Creangă, Cum am scăpat de Siberia, în „Curentul internaţional”, Detroit,
Michigan, USA, anul XI, nr. 40(491), postat: 21 februarie 2010, Ediţie electronică.
6. Benjamin Frucht, Un evreu în slujba lui Hitler, Editura „Mondan”.
7. Viktor Suvorov, Epurarea, Edit. „Polirom”, Iaşi, 2000, pp. 302-303.
8. Paul Leu, Un preot soldat, voluntar pe frontul antisovietic, în „Revista
Alternativa, /The Alternative/L’alternative”, anul 7, nr. 65, Rubria Cronica
Vremii, aprilie 2009 - Ediţie electronică, Toronto, Canada.
9. Constantin Kiriţescu, România în al II-lea război mondial.
10 Ibidem.
11. Constantin I. Kiriţescu, Bătălia de la Ţiganca, în „Timpul”, 2 iunie 2006,
NR.421.
12. Vezi: Siteul:, GID-Romania (Grupul Independent pentru Democraţie),
13. Ibidem.
14. Corneliu Leu, op. cit., p. 42.
15. Vezi: Paul Leu, Viitorul arhiepiscop al emigraţiei române, voluntar pe
frontul de eliberare a Basarabiei şi Bucovinei, în „Albina românească”, Serie
nouă, Anul CLXXVIII, iunie-iulie 2006, p. 4.
16. Vezi: Doinel Tronaru, Cei 1020 de eroi de la Ţiganca şi-au găsit liniştea,
Documentar aldine, în „România liberă”, din 25 iunie 2006.
64 LUMINĂTORUL Nr. 1
17. Corneliu Leu, Cartea episcopilor cruciaţi, Edit. „Realitatea”, Bucureşti,
2001, p. 42.
18. Ibidem, p. 42.
19. Vezi romanul lui Marin Preda, Delirul.
20. Adrian Horincar, Delirul reabilitărilor lui Antonescu, în „Gardianul”, din
12 martie 2007.
21 Corneliu Leu, Cartea episcopilor cruciaţi, op. cit., p 239.
22. Ibidem, p. 260.
23. Aurel Decei, Raport către Preşedintele Comitetului Naţional Român,
Washington, nr. 102, Istambul, 15 februarie 1951, prin adresa nr.102, din
3 martie 1951, în: Aurel Sergiu Marinescu, O contribuţie la istoria exilului
românesc, vol. IV, Edit. „Vremea”, Bucureşti, 2004, p. 81.
24. Acad. Nicodim Munteanu, Patriarh al BOR, (între anii 1939-1948), a pu-
blicat mai multe scrieri liturgice, pastorale şi sfaturi pentru credincioşi, între
care se numără Cuvântul Bisericii pentru Războiul Sfânt.
25. Vezi: Aurel Decei, op. cit., în: Aurel Sergiu Marinescu, O contribuţie la
istoria exilului românesc, vol. IV, Edit. „Vremea”, Bucureşti, 2004, p. 97.
SUMAR
Prot. Petru BUBURUZ, Să întărim zidurile cetăţii noastre...3
Mitropolitul Bartolomeu Anania s-a mutat la Domnul
/In Memoriam/..........................................................................12
Testamentul Părintelui Mitropolit Bartolomeu Anania.........14
† ANDREI, Arhiepiscopul Alba Iuliei, Mitropolitul Bartolomeu
Anania, „Omul fără vicleşuj”....................................................16
Pr. Viorel COJOCARU, Memoriile Mitropolitul Bartolomeu
Anania.......................................................................................20
59 de ani de la trecerea la Domnul a Mărturisitorului Valeriu
Gafencu /In Memoriam/............................................................25
Nadejda USATÂI, Sfântul Închisorilor /Poezie/..................27
Prof. Univ. Dr. Zamfira MIHAIL, Biblioteca de carte
religioasă.................................................................................28
Mrd Pavel GOREANU, Antimisul.......................................34
Dr. Maria DANILOV, Un studiu monografic de excepţie...42
Prof. Paul LEU, Un preot soldat, voluntar pe frontul an-
tisovietic ..............................................................................51
Orice articol publicat în acestă revistă reflectă punctul de vedere al autorului

Coordonator: pr. Viorel Cojocaru


Adresa redacţiei: Chişinău, 2051, str. Vişinilor, 32.
Tel.: 75-37-37; e-mail: prviorelcojocaru@gmail.com.
Centrul Editorial al U.A.S.M.
str. Mirceşti, 42
Tel.: 43-25-75
REVISTĂ A SOCIETĂŢII CULTURALE ŞI BISERICEŞTI
„MITROPOLITUL VARLAAM” ŞI A
MITROPOLIEI BASARABIEI
Apare o dată în două luni

Redactor-editor: prot. Petru BUBURUZ,


magistru în teologie,
Preşedinte al Societăţii Culturale şi Bisericeşti
„Mitropolitul Varlaam”

You might also like