1) Accesiunea imobiliară artificială.

Accesiunea imobiliară artificială presupune ridicarea unei construcţii pe un teren aflat în

proprietatea altei persoane decât proprietarul materialelor folosite. Bunul principal îl reprezintă
terenul, iar construcţia este privită drept bunul secundar. Astfel, proprietarul terenului devine şi
proprietarul construcţiei. Potrivit legii civile, orice construcţie, plantaţie sau lucru făcut în pământ
sau asupra pământului, sunt prezumate a fi făcute de către proprietarul acelui pământ cu
cheltuiala sa şi că sunt ale lui, până ce se dovedeşte contrariul. Acest text conţine două
prezumţii relative. Prima prezumţie, trasă din faptul ridicării unei construcţii pe un anumit teren,
se referă la împrejurarea că o asemenea lucrare s-a făcut de către însuşi proprietarul terenului
respectiv, precum şi că lucrarea s-a făcut pe cheltuiala sa în ce priveşte materialele şi
manopera folosite. Dacă se face proba contrarie constând în relevarea faptului că ridicarea
construcţiei s-a făcut de către proprietar, dar cu materiale aparţinând unei alte persoane, atunci
este vorba despre un caz particular de accesiune imobiliară artificială. Este însă posibil ca un
terţ să dovedească chiar împrejurarea că el însuşi, iar nu proprietarul terenului este acela care
a ridicat construcţia. Într-o asemenea situaţie, se vor aplica regulile ce reglementează un alt caz
particular de accesiune imobiliară artificială: ipoteza lucrărilor efectuate de o persoană cu
materialele sale proprii, pe terenul altcuiva. Cea de-a doua prezumţie evocată în codul civil că
orice construcţie, plantaţie sau lucru făcut în pământ sau asupra pământului, sunt prezumate că
sunt ale proprietarului terenului până ce se dovedeşte contrariul - poate fi răsturnată prin
încheierea în prealabil a unui contract între proprietarul terenului şi constructorul-proprietar al
materialelor prin care să se recunoască celui de-al doilea atât dreptul de proprietate asupra
construcţiei respective, cât şi, în mod corespunzător, dreptul de superficie în vederea folosirii
terenului aferent construcţiei. Ipoteza ridicării construcţiei de către proprietarul terenului, cu
materialele altcuiva-Proprietarul terenului care a făcut construcţii, plantaţii sau lucrări cu
materiale străine, este dator să plătească valoarea materialelor. În plus, el mai poate fi obligat,
după împrejurări, şi la plata de daune-interese. În virtutea accesiunii, proprietarul terenului
devine proprietarul construcţiei, ceea ce explică de ce proprietarul materialelor nu are dreptul
de a pretinde restituirea materialelor. Ipoteza ridicării construcţiei de către o altă persoană decât
proprietarul terenului.-În acest caz, proprietarul ternului pe care s-au făcut lucrările devine
proprietarul acestora prin accesiune, cu obligaţia de a despăgubi pe constructor. În această
ipoteză, reglementările juridice aplicabile constructorului sunt diferite după cum acesta a fost de
rea credinţă sau de bună credinţă. Constructorul de rea-credinţă este persoana care edifică o
construcţie pe un terenul despre care ştie că nu îi aparţine. În acest caz, proprietarul terenului
poate opta între a invoca accesiunea, cu consecinţa reţinerii construcţiei, însă cu obligaţia de a
plăti constructorului de rea-credinţă valoarea materialelor şi preţul muncii. Proprietarul terenului

1
poate însă să pretindă constructorului de rea-credinţă şi ridicarea plantaţiilor şi a construcţiilor
cu cheltuiala celui ce le-a făcut. Constructorul de rea-credinţă poate chiar, după împrejurări, fi
condamnat la daune-interese pentru prejudiciile sau vătămările ce a putut suferi proprietarul
locului. Proprietarul terenului va pierde dreptul de opţiune dacă îl va exercita abuziv în sensul
adoptării unei atitudini pasive „premeditate” până în momentul finalizării construcţiei; pierderea
dreptului de opţiune se va concretiza în excluderea posibilităţii de a cere constructorului de rea-
credinţă demolarea construcţiei. Pe de altă parte, chiar dacă nu ar fi întrunite condiţiile unui
abuz de drept din partea proprietarului terenului, soluţiei vădit neeconomice a demolării
construcţiei deja edificate i se va prefera, în principiu, soluţia indemnizării constructorului prin
acordarea sumei care să acopere valoarea materialelor şi preţul muncii. Convingerea instanţei
de judecată potrivit căreia este oportun şi echitabil să se admită cererea proprietarului terenului
de a se demola construcţia nu înlătură necesitatea obţinerii în prealabil a unei autorizaţii de
desfiinţare a construcţiei, eliberată de organul administrativ competent. Constructorul de bună-
credinţă este acea persoană care ridică o construcţie pe un teren în legătură cu care are
convingerea că îi aparţine. Buna-credinţă a constructorului se apreciază în raport cu momentul
realizării construcţiei. În această situaţie, nu mai este admisibilă pretenţia proprietarului
terenului obliga constructorul la demolarea edificiului. Prin urmare, proprietarul va reţine
construcţia în proprietate, operând accesiunea imobiliară artificială. Şi în această ipoteză există
un drept de opţiune, care se referă la întinderea indemnizaţiei pe care proprietarul terenului
este obligat să o plătească în favoarea constructorului de bună-credinţă. Astfel, proprietarul
terenului va avea dreptul sau de a înapoia valoarea materialelor şi preţul muncii, sau de a plăti
o sumă de bani egală cu aceea a creşterii valorii fondului. Aparent, nu există o diferenţă
esenţială de tratament juridic între constructorul de rea-credinţă şi constructorul de bună-
credinţă, având în vedere că, în cel de-al doilea caz, proprietarul terenului va opta, în mod
normal, pentru acordarea unei sume mai reduse, adică aceea care acoperă valoarea
materialelor şi preţul muncii. Practic însă, posibilitatea proprietarului terenului de a cere
constructorului de rea-credinţă să ridice construcţia pe cheltuiala sa creează premisele
„constrângerii” acestuia din urmă la acceptarea unei despăgubiri care, în realitate, este
inferioară cuantumului compus din valoarea materialului şi preţul muncii. Atât constructorul de
bună-credinţă cât şi cel de rea-credinţă, atunci când proprietarul terenului optează pentru
invocarea accesiunii, are un drept de creanţă împotriva acestuia din urmă. Se consideră că
termenul de prescripţie este de 3 ani, care începe să curgă din momentul în care proprietarul
terenului, invocând accesiunea, şi-a manifestat intenţia de a-şi însuşi construcţia.

2) Actul juridic unilateral ca izvor de obligaţii.

2
Actul juridic civil reprezintă manifestarea de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte
juridice, respectiv, de a naşte, modifica ori stinge un raport juridic concret. Termenul de act
juridic este folosit în două sensuri: într-un prim sens, noţiunea de act juridic desemnează
acţiunea voliţională - operaţie juridică - făcută cu intenţia de a produce efecte juridice. Pentru
acest sens al noţiunii de act juridic se foloseşte şi „expresia negotium juris” (negotium); în al
doilea sens, noţiunea de act juridic desemnează înscrisul constatator pe care părţile care
încheie operaţiunea juridică îl întocmesc pentru a putea dovedi această operaţiune (suportul
material). Pentru acest sens al noţiunii de act juridic se întrebuinţează expresia ”instrumentum
probationis” (instrumentum). Din definiţia formulată rezultă elementele caracteristice ale actului
juridic civil: actul juridic civil reprezintă o manifestare de voinţă a subiectelor de drept care pot fi
atât persoane fizice, cât şi persoane juridice; manifestarea de voinţă este exprimată cu intenţia
de a produce efecte juridice, efecte care se concretizează în a crea, modifica sau stinge un
raport juridic civil concret. Actul juridic civil unilateral este actul care reprezintă rezultatul voinţei
unei singure persoane la încheierea actului juridic civil (manifestarea de voinţă a unei singure
părţi este suficientă pentru încheierea actului juridic civil). Fac parte din această categorie:
testamentul, acceptarea succesiunii, renunţarea la o moştenire, denunţarea unui contract,
confirmarea unui act anulabil. Actele juridice civile unilaterale, la rândul lor se clasifică în: acte
supuse comunicării (de exemplu: oferta); acte nesupuse comunicării (de exemplu: testamentul).
Clasificarea actelor juridice civile în unilaterale, bilaterale şi multilaterale prezintă importanţă
juridică pe următoarele planuri: pe planul aprecierii valabilităţii actului juridic pentru că, în
fiecare dintre ele, se verifică şi apreciază numărul corespunzător de voinţe; şi, pe planul
regimului juridic diferit pe care îl au viciile de consimţământ, în general, actele unilaterale sunt
irevocabile, pe când actele juridice bi sau multilaterale pot fi revocate prin voinţa părţilor.

3) Acţiunea în grăniţuire.

Acţiunea în grăniţuire este acţiunea prin care titularul ei solicită instanţei de judecată să
stabilească prin semne exterioare linia despărţitoare între cele două fonduri vecine. Ea poate fi
exercitată de către proprietar, uzufructuar şi chiar de către posesor, nu însă şi de către
detentorii precari. Ea poate fi introdusă şi împotriva chiriaşului sau arendaşului, nu însă între
coproprietarii aceluiaşi fond. Aşadar, grăniţuirea este o operaţiune de individualizare prin semne
exterioare a limitelor a două fonduri vecine care aparţin unor titulari diferiţi şi ea se efectuează
fie prin convenţia părţilor, fie prin hotărâre judecătorească. În acest sens C. civ. stabileşte că:
"orice proprietar poate îndatora pe vecinul său la grăniţuirea proprietăţii lipite cu a sa;
cheltuielile de grăniţuire se vor suporta pe jumătate". Acţiunea în grăniţuire este o acţiune reală,

3
imobiliară, petitorie şi imprescriptibilă. Izvorând din dreptul de proprietate, care este un drept
real şi având ca obiect un imobil (respectiv un terne), acţiunea în grăniţuire este o acţiune reală.
Ea este petitorie deoarece are drept scop delimitarea proprietăţii limitrofe; ea nu se confundă cu
acţiunea de strămutare de hotare care este o acţiune posesorie. Caracterul petitoriu este
urmarea faptului că acţiunea în grăniţuire izvorăşte din dreptul de proprietate, scopul ei fiind
delimitarea proprietăţilor limitrofe. Întrucât dreptul de proprietate nu se stinge prin neuz,
acţiunea în grăniţuire este imprescriptibilă. Obiectul acţiunii în grăniţuire constă în pretenţia
concretă a reclamantului care, în cazul grăniţuirii constă în cererea de a se delimita două
fonduri limitrofe aparţinând unor titulari diferiţi. Acţiunea în grăniţuire priveşte numai terenurile,
clădirile putând fi delimitate numai printr-o acţiune de ieşire din diviziune. Principalul efect al
admiterii acţiunii în grăniţuire este restabilirea, iar nu stabilirea adevăratului hotar prin aşezarea
semnelor de hotar pe linia care delimitează terenurile părţilor din proces. De reţinut că
hotărârea pronunţată într-o acţiune în grăniţuire este declarativă de drepturi şi nu constitutivă
de drepturi. Hotărârea în grăniţuire este declarativă de drepturi întrucât se tinde la
reconstituirea limitelor reale între două fonduri.

4) Acţiunea în revendicare imobiliară.

Acţiunea în revendicare este principalul mijloc juridic civil de apărare a dreptului de proprietate.
Este acea acţiune reală prin care reclamantul solicită instanţei de judecată recunoaşterea
dreptului de proprietate asupra unui bun determinat şi obligarea pârâtului la restituirea posesiei
bunului. Sau, aşa cum se arată în practica judiciară, „acţiunea prin care proprietarul neposesor
reclamă bunul de la posesorul neproprietar”. Acţiunea în revendicare prezintă următoarele
caractere juridice: este o acţiune reală, caracter ce rezultă din natura dreptului de proprietate, el
însuşi dreptul real cel mai complet. Întrucât dreptul de proprietate este opozabil eraga omnes,
acţiunea în revendicare poate fi pornită împotriva oricui deţine bunul fără drept; este o acţiune
petitorie, deoarece pune în discuţie însăşi existenţa dreptului de proprietate. Reclamantul care
pretinde că este proprietar trebuie să facă dovada dreptului său de proprietate. Admiterea
acţiunii înseamnă recunoaşterea dreptului de proprietate şi ca o consecinţă firească, obligarea
pârâtului la restituirea posesiei; este o acţiune imprescriptibilă. Întrucât dreptul de proprietate
este perpetuu, el nu se pierde prin neuz; proprietarul nu-şi pierde dreptul său prin faptul că nu-l
exercită. Din caracterul perpetuu al dreptului de proprietate rezultă şi caracterul imprescriptibil
al acţiunii în revendicare. Cu toate acestea, pasivitatea şi lipsa de diligenţă a proprietarului sunt
sancţionate indirect prin efectul prescripţiei achizitive ori al posesiei de bună credinţă. Astfel,
dacă o persoană dobândeşte dreptul de proprietate prin uzucapiune, în cazul imobilelor, sau

4
prin posesie de bună credinţă în cazul bunurilor mobile, caracterul imprescriptibil sub aspect
extinctiv a fost învins pentru că însuşi dreptul de proprietate s-a pierdut; este o acţiune
promovată de titularul dreptului de proprietate. Reclamantul revendicant al bunului mobil sau
imobil trebuie să facă dovada calităţii sale de proprietar. Dacă bunul se află în coproprietate,
acţiunea trebuie introdusă de toţi coproprietarii, acţiunea formulată numai de unul dintre ei
nefiind admisibilă. De asemenea, un coproprietar nu poate revendica de la un terţ nici cota-
parte din bunul aflat la indiviziune înainte de a se face partajul. Calitatea de reclamant o pot
avea de asemenea: moştenitorii, creditorii ipotecari, sau creditorii chirografari pe calea acţiunii
oblice. Un soţ nu beneficiază de mandatul tacit al celuilalt şi ca atare nu poate promova o
acţiune în revendicare, decât cu acordul expres al celuilalt soţ. Regula generală este că proba
trebuie făcută de reclamant, întrucât „cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o
dovedească”. În favoarea pârâtului operează, din însuşi faptul posesiei, o prezumţie relativă de
proprietate. Pârâtul poate invoca pentru respingerea acţiunii în revendicare prescripţia
achizitivă, excepţia autorităţii lucrului judecat, dacă a doua cerere de chemare în judecată este
făcută între aceleaşi părţi, are acelaşi obiect şi se întemeiază pe aceeaşi cauză, precum şi
excepţia de garanţie pentru evicţiune împotriva reclamantului din acţiunea de revendicare, care
ar fi obligat personal sau în calitate de succesor al celui obligat la o astfel de garanţie. Proba
dreptului de proprietate este dificilă, atât datorită diversităţii modurilor de dobândire a dreptului
de proprietate, cât şi datorită insuficienţei probatorii a actelor juridice de transmitere a
proprietăţii. Jurisprudenţa a reţinut că proba deplină, absolută a dreptului de proprietate o
constituie modurile originare de dobândire a proprietăţii, cum ar fi uzucapiunea şi ocupaţiunea,
iar nu titlurile care constituie doar mijloace relative de probă. Aceste titluri, fie translative de
proprietate, fie declarative, au caracterul unei simple prezumţii ale dreptului de proprietate,
deduse din însăşi existenţa lor şi care nu împiedică proba contrară la stăruinţa posesorului sau
din oficiu în exercitarea rolului activ al instanţei, pentru aflarea adevărului. Proba prin titluri este
dificilă, deoarece orice act translativ de proprietate face dovada deplină a dreptului numai dacă
reclamantul probează că emană de la un adevărat proprietar. Dar pentru ca cineva să poate fi
considerat adevărat proprietar trebuie să dovedească faptul că a dobândit bunul tot de la un
adevărat proprietar. Deci revendicantul ar fi ţinut să dovedească faptul că toţi transmiţătorii
anteriori, din autor în autor, au avut calitatea de adevăraţi proprietari, ceea ce adesea este
imposibil. O asemenea probă a fost numită probatio diabolica. Prin titlu în această materie
înţelegem actul juridic, jurisdicţional sau administrativ, cu efect constitutiv, translativ sau
declarativ de proprietate care generează o prezumţie relativă de proprietate în favoarea
persoanei care îl invocă. Această noţiune are meritul de a înlătura dificultăţile juridice tocmai
datorită efectului ce i se atribuie titlului, şi anume naşterea unei prezumţii relative şi simple în
legătură cu calitatea de proprietar a persoanei care îl produce. În primul rând, relativitatea
5
prezumţiei conferă deţinătorului titlului recunoaşterea dreptului său până la proba contrarie
făcută de partea adversă. Într-adevăr, cel căruia i se opune titlul poate răsturna această
prezumţie, inclusiv prin invocarea unui titlu propriu de natură să genereze o prezumţie de
proprietate mai puternică, dar, la rândul său, relativă. Actul juridic ca titlu de proprietate este
însă opozabil oricărui terţ în sensul că acesta din urmă nu poate ignora prezumţia relativă de
proprietate născută în favoarea persoanei care îl invocă. În alţi termeni, relativitatea efectelor
contractului nu contrazice opozabilitatea acestuia faţă de terţi. Acţiunea în revendicare pune în
discuţie dreptul de proprietate şi nu posesia; dacă reclamantul nu poate produce dovada,
pârâtul rămâne în continuare posesor, deoarece legea ocroteşte posesia. În literatură s-a spus
că în această situaţie instanţa va examina şi compara cele două posesii, a reclamantului şi a
pârâtului, şi va da câştig de cauză aceleia din părţi care va dovedi o posesie mai bine conturată
(prin posesie mai bine caracterizată se înţelege posesia de bună-credinţă faţă de posesia de
rea-credinţă, o posesie utilă sau o posesie care îşi are originea într-un titlu, faţă de posesia care
nu se trage din nici un titlu). Prin titluri se înţelege nu numai actele juridice translative de
proprietate, cum este vânzarea-cumpărarea, donaţia, schimbul etc., ci şi pe cele declarative
cum ar fi sentinţele judecătoreşti şi partajele voluntare, care recunosc numai un drept anterior.
În materia dreptului de proprietate în sistemul Legii nr. 18/1991 a fondului funciar (şi a legii nr.
1/2000), singurul titlu cu valoare probatorie este titlul de proprietate emis în baza acestui act
normativ. Vechile titluri deţinute de părţi sau de autorii lor nu pot servi ca temei al acţiunii în
revendicare, ci pot servi numai pentru a obţine reconstituirea dreptului de proprietate asupra
terenului, drept care s-a stins prin efectul cooperativizării. Adeverinţele eliberate de Consiliile
judeţene nu pot constitui titluri de proprietate într-o acţiune în revendicare, fiind acte provizorii.
Dreptul de proprietate nu se stinge prin neuz, ceea ce înseamnă că oricât ar dura pasivitatea
proprietarului, acesta nu este decăzut din dreptul de a revendica bunul. Astfel, acţiunea în
revendicare este imprescriptibilă din punct de vedere extinctiv, putând fi introdusă eficient
indiferent de timpul scurs de la ultimul act de exercitare a dreptului de proprietate efectuat de
către reclamantul ce se pretinde proprietar. De la acest principiu există doua excepţii. Astfel, în
cazul vânzării unui imobil la licitaţie publică, în cadrul procedurii de urmărire silită, orice acţiune
introdusă de cel ce se pretinde proprietarul acelui bun se prescrie în termen de 5 ani calculaţi
de la punerea în executare a ordonanţei de adjudecare. Cea de-a doua excepţia există în
materia avulsiunii, Codul civil instituit un termen de prescripţie extinctivă de un an. Sub aspectul
prescripţiei achizitive, acţiunea în revendicare va fi respinsă în situaţia în care pârâtul va invoca
dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiunea de 30 de ani. Admiterea acţiunii în
revendicare produce o serie de efecte, identice, în principiu, pentru bunurile imobile şi pentru
bunurile mobile. Aceste efecte se referă la restituirea lucrului, restituirea fructelor produse de
bun şi acoperirea cheltuielilor efectuate în legătură cu acesta. O dată ce acţiunea în
6
revendicare a fost admisă, posesorul pârât este obligat să restituie bunul adevăratului
proprietar. Bunul se restituie liber de orice sarcini cu care el ar fi fost grevat prin voinţa
posesorului neproprietar. Dacă restituirea în natură este imposibilă punct de vedere material
sau juridic. O altă problemă se ridică în ceea ce priveşte fructele produse de bun în perioada în
care adevăratul proprietar a fost lipsit de stăpânirea bunului. În această materie urmează să
deosebim situaţia posesorului de bună-credinţă de aceea a posesorului de rea-credinţă. Astfel,
posesorul de bună-credinţă, adică acela care nu a cunoscut viciile titlului său, va putea reţine în
deplină proprietate fructele percepute, cuvenite sau, după caz, echivalentul acestora. Regula
nu se aplică fructelor produse de bun după introducerea acţiunii în revendicare, apreciindu-se
că acest moment determină prin natura sa, încetarea bunei credinţe a posesorului. Posesorul
de rea-credinţă nu se bucură de acest beneficiu; el va fi obligat, după caz, fie la restituirea în
natură a fructelor percepute, fie la restituirea echivalentului fructelor, valorificate ori nepercepute
din neglijenţa sa. PROBLEMA CHELTUIELILOR FĂCUTE DE POSESORUL NEPROPRIETAR.
Este vorba despre cheltuielile efectuate de către posesorul neproprietar în legătură cu bunul
posedat nelegitim. Admiterea acţiunii în revendicare conduce la restituirea unui bun a cărui
valoare a fost păstrată sau chiar mărită faţă de momentul ieşirii sale din posesia adevăratului
proprietar datorită unor cheltuieli efectuate de un neproprietar de natură să îi sărăcească
patrimoniul. În aceste condiţii se creează o îmbogăţire fără justă cauză a adevăratului proprietar
care naşte în sarcina sa o obligaţie de restituire, în limita îmbogăţirii sale, către posesorul
neproprietar ce a efectuat aceste cheltuieli. Temeiul acestei obligaţii, şi anume îmbogăţirea fără
justă cauză, explică de ce creditorul acestei obligaţii este nu numai posesorul de bună-credinţă,
ci şi posesorul de rea-credinţă. Proprietarul poate fi obligat să-l indemnizeze pe posesor doar
pentru cheltuielile necesare şi pentru cele utile efectuate de către acesta. Cheltuielile necesare
sunt acelea făcute pentru însăşi conservarea bunului, iar cheltuielile utile se caracterizează prin
aceea că deşi nu sunt impuse de cerinţa conservării bunului, conduc la sporirea valorii
acestuia. Cheltuielile necesare se acoperă integral, iar cele utile în limita sporului de valoare
produs. Nu se acoperă de către proprietar cheltuielile voluptuarii, adică acele cheltuieli pe care
posesorul le-a efectuat pentru simpla lui plăcere, fără a se ajunge, pe această cale, la creşterea
valorii fondului. În măsura în care lucrările ori amenajările aduse bunului ca urmare a unor
asemenea cheltuieli se pot detaşa de bun fără a produce vreun prejudiciu, posesorul are
dreptul de a le ridica şi de a le reţine în proprietatea sa.

5) Acţiunea în revendicare mobiliară.

7
Revendicarea bunurilor mobile se deosebeşte de revendicarea bunurilor imobile, fiind supusă
unor reguli care stabilesc un regim juridic diferit. După felul cum este reglementată dovada
proprietăţii în materia bunurilor mobile, revendicarea acestora apare practic imposibilă. Astfel,
potrivit Codului civil, „lucrurile mişcătoare se prescriu prin faptul posesiunii lor, fără a fi trebuinţă
de vreo scurgere de timp”. „Cu toate acestea, cel ce a pierdut sau cel căruia i s-a furat un lucru,
poate să-l revendice, în curs de trei ani, din ziua când l-a pierdut sau i s-a furat, de la cel care
care-l găseşte, rămânând acestuia recurs în contra celui de la care-l are”. Codul civil instituie o
prezumţie absolută (juris et de jure) de proprietate. Astfel, valoarea oricărei probe care ar fi
invocată de reclamant ar fi fără rezultat de îndată ce pârâtul, reuşeşte să facă dovada bunei
credinţe. Prezumţia absolută de proprietate instituită în favoarea posesorului de bună credinţă
al bunului mobil, paralizează orice acţiune în revendicare, cu excepţia celei îndreptate împotriva
posesorului de bună credinţă care a dobândit bunul de la găsitor sau hoţ. REVENDICAREA
BUNULUI MOBIL DE LA HOŢ, GĂSITOR SAU TERŢUL DOBÂNDITOR DE REA-CREDINŢĂ
Dovedirea de către reclamant a dreptului său de proprietate este suficientă prin ea însăşi să
conducă la admiterea acţiunii în revendicare, fie că bunul mobil se află la autorul furtului sau la
cel care şi-a însuşit bunul găsit, fie că se află la o altă persoană care este de rea-credinţă.
Reaua credinţă rezidă în aceea că această persoană a intrat în posesia bunului în condiţii în
care a cunoscut sau putea să cunoască împrejurarea că a dobândit dreptul de proprietate
asupra bunului. De exemplu, ipoteza dobândirii bunului mobil de către posesorul actual de la o
persoană despre care ştie sau ar fi trebuit să ştie că nu are calitatea de proprietar. Pârâtul
posesor de rea-credinţă al bunului mobil poate să paralizeze acţiunea în revendicare prin
invocarea prescripţiei achizitive de 30 de ani. REVENDICAREA BUNURILOR MOBILE DE LA
TERŢUL DOBÂNDITOR, POSESOR DE BUNĂ-CREDINŢĂ Art. 1909 alin. 1 C. civ. dispune:
„lucrurile mişcătoare se prescriu prin faptul posesiunii lor, fără să fie trebuinţă de vreo scurgere
de timp”. Textul este contradictoriu, întrucât pe de o parte, se evocă o dobândire prin efectul
prescripţiei, în timp ce, pe de altă parte, se arată că nu este necesară scurgerea timpului,
condiţie esenţială a prescripţiei. În realitate, prin această formulare improprie, legiuitorul a
urmărit să confere posesiei în materie mobiliară o forţă probatorie specială, considerând simplul
fapt al posesiei ca fiind un adevărat titlu de proprietate care nu poate fi contracarat. Cu alte
cuvinte, dacă sunt întrunite unele condiţii privitoare la bunuri, persoane şi la posesia terţului
dobânditor, posesia acestuia capătă valoarea unei prezumţii absolute de proprietate, cu
consecinţa respingerii acţiunii în revendicare intentate de către adevăratul proprietar. Condiţii
privitoare la bunuri. Bunurile în privinţa cărora se aplică art. 1909 alin. 1 C. civ. sunt: bunurile
mobile corporale, acestea fiind susceptibile de o posesie efectivă. În mod excepţional,
prezumţia absolută de proprietate se poate naşte în privinţa unui bun mobil incorporal. Este
cazul titlului la purtător - o obligaţiune, de ex. emisă de stat ori de o societate comercială pe
8
acţiuni - deoarece se intră în posesia efectivă a unui înscris ce constituie suportul material în
care se corporalizează un bun incorporal, şi anume un drept de creanţă; bunul mobil trebuie să
fie privit în mod individual, art. 1909 alin. 1 C. civ. nefiind incident asupra universalităţilor juridice
de ex. o succesiune mobiliară; bunurile mobile aflate în proprietatea publică a statului ori a
unităţilor administrativ-teritoriale nu-şi pot schimba această situaţie juridică prin invocarea art.
1909 alin. 1 C. civ. de către un terţ dobânditor de bună-credinţă al unui astfel de bun; bunul
mobil să nu facă parte din categoria bunurilor supuse înmatriculării, precum navele, aeronavele
etc. Condiţii privitoare la persoane. Art. 1909 alin. 1 Cod civil trebuie interpretat ca referindu-se
la dobândirea proprietăţii bunului mobil de către terţul dobânditor care, cu bună-credinţă, intră
în posesia acestuia ca urmare a înstrăinării sale de către un detentor precar în favoarea căruia
adevăratul proprietar s-a desesizat în mod voluntar. Ex. proprietarul bunului mobil îl închiriază
unei persoane a cărei calitate de detentor precar o evidenţiază obligaţia de restituire a bunului
izvorâtă din contractul de locaţiune. Cu încălcarea acestei obligaţii, locatarul înstrăinează bunul
către o terţă persoană care intră în posesie, având convingerea că a dobândit bunul de la
adevăratul proprietar. Aşadar, singura persoană îndrituită să se prevaleze de prezumţia
absolută de proprietate consacrată în art. 1909 alin. 1 C. civ. este terţul dobânditor de bună-
credinţă, care a intrat în posesia efectivă a bunului mobil. Drept urmare, acţiunea în revendicare
va fi respinsă independent de proba pe care reclamantul ar face-o cu privire la dreptul său de
proprietate. Dacă terţul a dobândit bunul chiar de la adevăratul proprietar, temeiul dobândirii
dreptului îl va constitui nu prezumţia absolută de proprietate, ci convenţia translativă de
proprietate. Este necesar să se fi produs o desesizare voluntară din partea adevăratului
proprietar. O desesizare involuntară, constând într-un furt sau o pierdere a bunului ulterior va
atrage incidenţa art. 1 909 alin. 2 C. civ. Detentorul precar nu poate invoca în beneficiul său art.
1909 alin. 1 C. civ. întrucât el este ţinut, în general, pe temeiul contractului încheiat cu
adevăratul proprietar, să restituie bunul mobil adevăratului proprietar. Condiţii privitoare la
posesia terţului dobânditor. Terţul dobânditor poate invoca art. 1909 alin. 1 C. civ. numai dacă
posesia sa este reală, utilă şi de bună-credinţă. Cele trei trăsături trebuie întrunite în mod
cumulativ. O posesie reală este aceea care presupune coexistenţa la un moment dat asupra
aceleiaşi persoane a ambelor elemente ale posesiei, şi anume animus şi corpus. Art. 1909 alin.
1 C. civ. nu-şi va găsi aplicarea atunci când terţul dobânditor stăpâneşte corpore alieno, adică
nu a căpătat încă detenţiunea materială a bunului deşi a încheiat actul juridic translativ cu
detentorul precar. Posesia utilă este posesia continuă, paşnică, publică şi precară. Problema
continuităţii nu se pune în acest context în care dobândirea dreptului de proprietate de către terţ
este efectul aşa-numitei „prescripţii instantanee”, iar violenţa posesiei face destul de greu de
conceput îndeplinirea celei de-a treia condiţii a posesiei, condiţia bunei-credinţe. Utilitatea
posesiei se prezumă relativ, până la proba contrarie făcută de persoana interesată, care, în
9
cazul nostru, este adevăratul proprietar. Prin posesie de bună-credinţă în materia prescripţiei
instantanee se înţelege posesia exercitată de o persoană care are convingerea sinceră că a
dobândit bunul mobil nu de la un simplu detentor precar, ci de la adevăratul proprietar al
acestuia. Pentru a produce efectul „prescripţiei instantanee”, este suficient ca buna-credinţă să
existe la momentul intrării în posesia efectivă a bunului. Proba bunei-credinţe se face printr-o
prezumţie relativă legală, C. civ. arătând că „buna-credinţă se presupune totdeauna şi sarcina
probei cade asupra celui ce alege reaua-credinţă”. O problemă controversată, a fost aceea
dacă, distinct de buna-credinţă, terţul dobânditor trebuie să aibă un just titlu, adică un act juridic
translativ de proprietate viciat prin faptul că nu provine de la adevăratul proprietar. S-a conturat
un răspuns negativ, admiţându-se, în acest mod, că justul titlu, ca element component al bunei-
credinţe, poate fi putativ, în sensul de a exista numai în imaginaţia posesorului. Spre exemplu,
terţul dobânditor crede că intrarea sa în posesie are la bază un contract de vânzare-cumpărare
care, în realitate, nu s-a încheiat. Interesul discuţiei se referă la conţinutul probei, căci în
includerea justului titlu în sfera bunei credinţe determină posibilitatea ca, prin prezumarea
existenţei celui de-al doilea element, să se ajungă la dovedirea celui dintâi. Cu alte cuvinte,
terţul dobânditor nu va fi pus în situaţia de aproba în mod distinct existenţa justului titlu.
REVENDICAREA BUNURILOR MOBILE PIERDUTE SAU FURATE DE LA TERŢUL
DOBÂNDITOR DE BUNĂ-CREDINŢĂ Sediul materiei se află în art. 1909 alin. 2 C. civ. Conform
acestui text de lege, cel ce a pierdut sau cel căruia i s-a furat un lucru, poate să-l revendice, în
curs de trei ani, din ziua când l-a pierdut sau când i s-a furat, de la cel la care-l găseşte,
rămânând acestuia recurs în contra celui de la care-l are. Potrivit acestei dispoziţii legale,
acţiunea în revendicare va fi intentată cu succes de către adevăratul proprietar dacă va fi
îndeplinit termenul menţionat, nemai operând „prescripţia instantanee”.Condiţii generale de
aplicare a art. 1909 alin. 2 C. civ. Sunt valabile pentru aplicarea acestei dispoziţii legale
condiţiile privitoare la bunuri, precum şi acelea care se referă la posesia terţului dobânditor.
Aceasta înseamnă, printre altele, că buna-credinţă a terţului dobânditor, chiar dacă nu mai este
atât de eficace încât să paralizeze acţiunea în revendicarea intentată de proprietar în trei ani de
la data pierderii sau a furtului, este, în orice caz, indispensabilă pentru a-i asigura „recursul”
împotriva hoţului sau găsitorului de la care a dobândit bunul. Per a contrario, dacă terţul a
cunoscut sau trebuia să fi cunoscut că a tratat cu un neproprietar, nu va putea, după ce va fi
fost evins de către adevăratul proprietar, să se regreseze împotriva hoţului sau a găsitorului.
Condiţii speciale de aplicare a art. 1909 alin. 2 C. civ. Elementele de diferenţiere se manifestă la
nivelul condiţiilor privitoare la persoane, fiind vorba de calitatea persoanei care înstrăinează
terţului bunul mobil, precum şi din punctul de vedere al termenului de trei ani, termen a cărui
depăşire conduce la respingerea acţiunii în revendicare. Terţul dobândeşte bunul de la hoţ sau
de la cel care şi-a însuşit nelegitim bunul pierdut de către adevăratul proprietar. Nu mai suntem
10
deci în prezenţa unei desesizări voluntare, produse în temeiul unui contract prin care bunul se
încredinţează temporar unui detentor precar. Pe de altă parte, bunul nu se află la momentul
introducerii acţiunii în revendicare la hoţ sau la găsitor, căci, în aceste situaţii acţiunea în
revendicare mobiliară se derulează în regimul dreptului comun, fiind în consecinţă,
imprescriptibilă. Cu însuşirea bunului prin săvârşirea infracţiuni de furt este asimilată
desesizarea produsă pe calea tâlhăriei ori pe aceea a pirateriei. Acţiunea în revendicare va fi
admisă numai dacă introducerea acesteia va avea loc în termen de trei ani de la data furtului
sau, după caz, a pierderii. Termenului de trei ani a fost apreciat ca fiind un termen de decădere.
Astfel, acţiunea în revendicare mobiliară va fi admisă dacă adevăratul proprietar o introduce în
maximum trei ani de la data pierderii sau furtului, precum şi dacă dovedeşte dreptul de
proprietate asupra bunului, ieşirea, fără voia sa, a bunului din posesia sa, identitatea dintre
bunul revendicat şi bunul pierdut ori furat. REVENDICAREA BUNURILOR MOBILE PIERDUTE
SAU FURATE DE LA TERŢUL DE BUNĂ-CREDINŢĂ CARE LE-A DOBÂNDIT ÎN ANUMITE
CONDIŢII Art. 1910 C. civ. precizează că „dacă posesorul actual al lucrului, furat sau pierdut l-
a cumpărat la bâlci sau la târg, sau la o vindere publică, sau de la un neguţător care vinde
asemenea lucruri, proprietarul originar nu poate să ia înapoi decât întorcând posesorului preţul
ce l-a costat”. Ca şi în ipoteza reglementată în art. 1909 alin. 2 C. civ., acţiunea în revendicare
mobiliară este admisă, dar proprietarul va trebui să plătească terţului o sumă de bani egală cu
preţul pe care acesta l-a plătit pentru a dobândi bunul respectiv. Această sumă va putea fi
recuperată de la hoţ sau de la găsitor pe calea unei acţiuni în despăgubiri introduse ulterior
împotriva acestuia de către adevăra tul proprietar. Art. 1910 C. civ. cuprinde în domeniul său de
aplicare condiţiile privitoare la bunuri, posesia terţului dobânditor, desesizarea involuntară şi
termenul de trei ani. Regula specială instituită de art. 1910 va fi incidentă atunci când terţul a
dobândit bunul mobil într-un spaţiu în care se derulează în mod obişnuit operaţii de înstrăinare
a unor bunuri de aceeaşi natură (de exemplu, bursa de mărfuri), în cadrul unei vânzări prin
licitaţie publică sau de la o persoană, fizică sau juridică, ce are calitatea de subiect de drept
comercial, exercitată în legătură cu asemenea bunuri.Aşadar, legiuitorul a considerat că
dobândirea bunului în condiţii care, prin natura lor sunt susceptibile de a întări buna-credinţă a
terţului rămâne insuficientă pentru a justifica acţiunea unei „prescripţii instantanee”, însă este
aptă să-l protejeze pe terţ de riscul insolvabilităţii hotului sau a găsitorului. Acest risc este
întotdeauna asumat de persoana care are la îndemână regresul împotriva hotului sau a
găsitorului, această persoană urmând a fi proprietarul şi nu terţul căci acesta din urmă poate
pretinde proprietarului însuşi restituirea sumei plătite hoţului sau găsitorului cu titlu de preţ.

6) Acţiunile de carte funciară reglementate de Legea nr. 7/1996,republicată.

11
In legatura cu inscrierile care se fac in cartea funciara, pot fi exercitate doua actiuni: actiunea in
prestatie tabulara si actiunea in rectificarea inscrierilor in cartea funciara. Actiunea in prestatie
tabulara-cel care s-a obligat la constituirea, transmiterea sau modificarea unui drept real
imobiliar este obligat sa predea inscrisurile necesare pentru intabularea dreptului in cartea
funciara, iar daca este vorba de stingerea unui asemenea drept, sa predea actele necesare
pentru radierea lui din cartea funciara. In cazul in care se refuza sa-si indeplineasca aceasta
obligatie, persoana indreptatita se putea adresa instantei de judecata, pentru ca aceasta sa
dispuna, prin hotarare, intabularea sau radierea dreptului real. Hotararea judecatoreasca
ramasa definitiva si irevocabila inlocuia inscrisurile necesare pentru intabularea sau radierea
dreptului. Actiunea in prestatie tabulara putea fi intentata impotriva celui care a consimtit la
constituirea, transmiterea sau stingerea dreptului real respectiv, precum si impotriva tertului
subdobanditor inscris in cartea funciara, daca erau indeplinite urmatoarele trei conditii: cel care
cere prestatia tabulara sa fi fost in posesia imobilului la data cand tertul subdobanditor a
contractat; actul juridic cu data certa, in temeiul caruia se cere prestatia tabulara, sa fie incheiat
anterior actului pe baza caruia tertul si-a inscris dreptul in cartea funciara; tertul sa fi dobandit
dreptul cu titlul gratuit sau sa fi fost de rea-credinta. In cazul in care tertul a dobandit cu buna-
credinta si pe baza unui act cu titlu oneros, actiunea in prestatie tabulara se respinge. Actiunea
in prestatie tabulara nu se confunda cu actiunea in executarea unui antecontract de vanzare-
cumparare. Actiunea in retificare inscrierilor in cartea funciara .Daca exista neconcordante intre
starea tabulara si realitate, acestea pot fi inlaturate prin actiunea in rectificare. a)Rectificarea
intabularii si a inscrierii provizorii-se cere de orice persoana interesata in urmatoarele cazuri:
daca inscrierea sau titlul pe baza caruia s-a facut nu au fost valabile; daca prin isncriere, dreptul
a fost gresit calificat; daca nu mai sunt intrunite conditiile de existenta a dreptului inscris sau au
incetat efectele actului juridic in temeiul caruia s-a efectuat inscrierea. In urma admiterii actiunii,
operatiunea rectificarii se face, la cerere, in temeiul hotararii judecatoresti ramase definitive si
irevocabile. Actiunea in rectificare poate fi introdusa impotriva celui in favoarea caruia s-a facut
inscrierea respectiva, precum si impotriva succesorilor sai, indiferent daca este vorba de un
succesor universal sau cu titlu particular. In legatura cu prescriptia acestei actiuni se prevede:
actiunea in rectificare este imprescriptibila, sub rezerva prescriptiei actiunii de fond, atunci cand
este introdusa fata de dobanditorul nemijlocit, precum si fata de tertul care a dobandit cu rea-
credinta dreptul inscris in favoarea sa; actiunea in rectificare poate fi introdusa in termen de 10
ani, fata de tertul dobanditor cu titlu gratuit, de buna-credinta, care incepe sa curga de la data
inregistrarii cererii de inscriere a acestuia; impotriva tertului dobanditor cu titlu oneros, de buna-
credinta, actiunea in rectificare poate fi introdusa numai cand titlul este valabil sau dreptul a fost
gresit calificat, in urmatoarele termene: sase luni de la data comunicarii catre cel indrituit a
incheierii prin care s-a dispus inscrierea ce face obiectul actiunii in rectificare; trei ani de la data
12
inregistrarii cererii de inscriere a dreptului a carei rectificare se solicita prin actiune
b)Rectificarea notarii se poate cere in urmatoarele cazuri: gresita calificare a dreptului personal,
faptului sau raportului juridic notat; daca nu mai sunt intrunite conditiile de existenta a dreptului
personal, faptului sau raportului juridic notat sau au incetat efectele actului juridic in temeiul
caruia s-a facut notarea; daca notarea, indiferent din ce cauza, a incetat sa mai fie exacta sau
in conformitate cu realitatea. Actiunea in rectificarea notarii este imprescriptibila.

7) Capacitatea de exerciţiu restrânsă a persoanei fizice.

Potrivit art 9 din D 31/1954 “minorul care a implinit varsta de 14 ani are capacitate de exercitiu
restransa.” Actele juridice ale minorului cu capacitate restransa se incheie de catre acesta cu
incuviintarea prealabila a parintilor sau a tutorelui. Caracteristicile definitorii ale capacitatii de
exercitiu restranse sunt: apartine numai minorilor intre 14 si 18 ani; consta in aptitudinea lui de
a-si exercita drepturile civile si a-si asuma obligatii civile prin incheierea, personal, a unor acte
juridice civile. Daca minorul a fost pus sub interdictie, iar aceasta se ridica in intervalul 14-18
ani, capacitatea de exercitiu restransa va incepe pe data ridicarii interdictiei. Continutul
capacitatii de exercitiu restransa. Pentru a determina acest continut apare utila clasificarea
actelor juridice civile, prin raportarea lor la minorul de 14-18 ani. Clasificarea cuprinde
urmatoarele categorii. a) Acte juridice civile pe care minorul de 14-18 ani le poate incheia
valabil personal si singur: actele pe care le putea incheia pana la implinirea varstei de 14 ani
(acte de conservare si acte marunte); depozitul special la CEC; actele de administrare, daca nu
sunt lezionare; daca a implinit 16 ani, poate dispune prin testament, de jumatate din ceea ce ar
fi putut dispune daca ar fi fost major (art 807 Cod civil) b) Acte juridice civile pe care minorul de
14-18 ani le poate incheia valabil, numai cu incuviintarea prealabila a ocrotitorului legal. Actele
de administrare, atat cele privitoare la un bun (ut singuli), cat si cele care privesc patrimoniul
minorului: inchirierea unui bun, contractul de antrepriza pentru repararea unui bun. Daca
minorul incheie actul fara aceasta incuviintare si actul este lezionar, el este anulabil pentru
leziune; dar daca il incheie singur, fara incuviintare, insa actul nu este lezionar, el este perfect
valabil. Actele de administrare a patrimoniului sunt acte care in raport cu un anumit bun sunt de
dispozitie, dar privite in raport cu intregul patrimoniu are ca fuialitate o judicioasa utilizare a
patrimoniului: Ca exemplu, amintim art 129 alin 4 din Codul familiei, care se refera la
“instrainarea bunurilor supuse pieirii sau stricaciunii” si la instrainarea bunurilor “devenite
nefolositoare pentru minor” daca valoarea acestora nu depaseste 250 lei (de lege ferenda
suma de 250 de lei trebuie revazuta, limita valorii bunului trebuind stabilita la un nivel superior) .
c) Acte juridice civile pe care minorul de 14-18 ani le poate incheia personal, dar cu dubla

13
incuviintare (a ocrotitorului legal si a autoritatii tutelare): actele de dispozitie: instrainarea,
grevarea cu o sarcina reala (gaj, ipoteca, renuntarea la un drept, chiar si acceptarea unei
succesiuni, este calificata de doctrina ca act de dispozitie) d) Acte juridice civile interzise
minorului de 14-18 ani (dar permise majorului); acestea sunt prevazute de Codul familiei: o art
133 alin 3 “minorul nu poate sa faca, nici chiar cu incuviintare, donatii si nici sa garanteze
obligatia altuia” o art 128 “este oprit sa se incheie acte juridice intre tutore , sotul, o ruda in linie
dreapta ori fratii sau surorile tutorelui, de o parte si minor de alta.” Incetarea capacitatii de
exercitiu restransa. Are loc in urmatoarele cazuri: la implinirea varstei de 18 ani, cand se
dobandeste capacitatea de exercitiu; daca femeia se casatoreste inainte de 18 ani (de la 16
ani, iar in anumite conditii chiar de la 15 ani); daca minorul este pus sub interdictie
judecatoreasca (ceea ce il face sa devina lipsit de capacitate de exercitiu); prin moarte (cand
inceteaza si capacitatea de folosinta).

8) Capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice.

Fiecare persoană fizică şi persoană juridică are capacitate civilă, adică are calitatea de a fi
subiect de drept civil. Art. 4 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi juridice
prevede: “capacitatea civilă este recunoscută tuturor persoanelor”. În reglementarea legală,
capacitatea civilă cuprinde două elemente fundamentale: capacitatea de folosinţă şi
capacitatea de exerciţiu (art. 5 din Decretul 31/1954). Prin capacitate de exerciţiu se înţelege
aptitudinea unei persoane de a-şi exercita drepturile şi a-şi asuma obligaţii, săvârşind acte
juridice, iar prin capacitate de folosinţă înţelegem aptitudinea unei persoane de a avea drepturi
şi obligaţii. Potrivit art. 25 din Decret, statul este persoană juridică în raporturile în care participă
nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi şi obligaţii. Referindu-ne la începutul
capacităţii de folosinţă a persoanei juridice, amintim dispoziţiile art. 28 din Decretul 31/1954,
care precizează că persoana juridică ia fiinţă prin actul de dispoziţie al organului competent de
stat, prin actul de înfiinţare al celor care o constituie, recunoscut de organul competent să
verifice dacă sunt întrunite cerinţele legii pentru ca acea persoană juridică să ia fiinţă ori prin
actul de înfiinţare al celor ce o constituie cu prealabila autorizare a organului competent a
aprecia oportunitatea înfiinţării ei. Potrivit art. 34 alin.1 din Decretul nr. 31/1954, persoana
juridică nu poate avea decât acele drepturi care corespund scopului ei, stabilit prin actul de
înfiinţare sau statut. Dimensiunile capacităţii de folosinţă a persoanei juridice sunt determinate
de scopul pentru care aceasta a fost înfiinţată. Deoarece scopul diferă de la o persoană juridică
la alta, rezultă că nici capacitatea de folosinţă nu este aceeaşi pentru toate persoanele juridice,
aceasta diferind după specialitatea fiecăreia. Întinderea capacităţii de folosinţă a persoanei

14
juridice este limitată, în temeiul specialităţii acestei capacităţi. Astfel aceasta cuprinde în sfera
sa aptitudinea generală de a avea toate drepturile şi de a-şi asuma obligaţii, care servesc la
realizarea scopului pentru care a fost creată. Din principiul specialităţii capacităţii de folosinţă a
persoanei juridice decurge o altă caracteristică a acesteia, anume diversitatea, prin contrast cu
unicitatea şi egalitarismul, existente sub acest aspect între persoanele fizice. Pentru societăţile
comerciale, principiul specialităţii capacităţii de folosinţă înseamnă, de pe o parte, că potrivit
dispoziţiilor art.1 alin.1 al Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, capacitatea de
folosinţă se limitează la actele de comerţ şi că prin legi speciale, capacitatea unor forme de
societăţi comerciale este restrânsă şi mai mult, comparativ cu alte forme, iar pe de altă parte,
că fiecare societatea comercială poate efectua numai acte juridice care servesc realizării
obiectului de activitate propriu, prevăzut de actul constitutiv. Dată fiind limitarea capacităţii de
folosinţă a societăţii comerciale, la actele de comerţ, în scopul obţinerii profiturilor, se pune
întrebarea dacă aceasta poate să facă şi să primească liberalităţi. S-a considerat ca fiind
admisibil ca societatea să facă şi să primească liberalităţi, în măsura în care acestea sunt în
legătură cu obiectul activităţii comerciale şi servesc scopului realizării acestuia; bunurile
dobândite sunt folosite tot în desfăşurarea operaţiunilor comerciale indiferent de provenienţa
lor. Un argument în plus pentru această opinie acceptată, fiind şi dispoziţiile Legii nr. 32/1994
privind sponsorizarea. Capacitatea de folosinţă deplină a societăţilor comerciale se dobândeşte
din momentul înmatriculării în Registrul Comerţului (art. 40 alin. 2 din Legea nr. 31/1990), până
la această dată societatea având o capacitate restrânsă la actele necesare pentru ca persoana
juridică să ia fiinţă în mod valabil. Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice ia sfârşit prin
încetarea fiinţei acesteia, care, în conformitate cu art. 40 din Decretul nr. 31/1954, se poate
realiza prin trei modalităţi juridice: comasare, divizare sau dizolvare. În vederea participării la
viaţa juridică prin încheierea de acte juridice, legea conferă persoanei juridice capacitatea de
exerciţiu, desemnând organele care au dreptul să o angajeze. Reglementarea capacităţii de
exerciţiu a persoanei juridice este cuprinsă în art. 35-36 din Decretul nr. 31/1954: persoana
juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale; actele juridice
făcute de organele persoanei juridice, în limitele puterilor ce le-au fost conferite sunt actele
persoanei juridice însăşi; faptele licite sau ilicite săvârşite de organele sale obligă însăţi
persoana juridică, dacă au fost îndeplinite cu prilejul exercitării funcţiilor; faptele ilicite atrag şi
răspunderea personală a celui care le-a săvârşit, atât faţă de persoana juridică, cât şi faţă de
terţi.

9) Capacitatea succesorală.

15
Potrivit art. 654 C.civ.,” pentru a putea succede trebuie neaparat ca persoana care succede sa
existe la momentul deschiderii succesiunii”. Rezulta ca orice persoana care exista la momentul
deschiderii succesiunii are capacitate succesorala, adica capacitatea de a mosteni, de a culege
o succesiune. Dovada existentei in momentul deschiderii succesiunii incumba aceluia care
pretinde drepturi asupra mostenirii, art.1169 C.civ. si care poate sa fie mostenitorul in cauza prin
reprezentanti legali (daca este cazul), dar si succesorii sai in drepturi, in cazul in care
mostenitorul a fost in viata la data deschiderii succesiunii fiind reclamata de proprii sai
succesori in drepturi. In aceasta din urma ipoteza, dobandirea mostenirii are loc prin
“retransmitere”, care nu trebuie sa fie confundata cu mostenirea in nume propriu sau prin
reprezentare. In cazul mostenirii in nume propriu, mostenitorul pretinde drepturile succesorale
in virtutea calitatii personale de mostenitor legal sau testamentar. Pentru a culege mostenirea,
el trebuie sa dovedeasca “existenta sa “ in momentul deschiderii succesiunii. In cazul mostenirii
prin reprezentare, specifica numai mostenirii legale, mostenitorul (unul sau mai multi) cu vocatie
succesorala legala (reprezentat) decedat la data deschiderii succesiunii, urcand in locul, gradul
si dreptul acestuia. In acest caz, reprezentatul trebuie sa dovedeasca ca el personal are
capacitate succesorala “existenta sa” la data deschiderii succesiunii, iar reprezentatul era
decedat la acea data.; pentru ca nu se reprezinta decat persoanele decedate. In caz de
retransmitere a mostenirii, mostenitorul legal ( in nume propriu sau prin reprezentare) ori
testamentar – supravietuind un timp cat de scurt defunctului – dobandeste el succesiunea
acestuia din urma, chiar daca nu a acceptat, dar nici nu a repudiat-o si – confundata cu a sa
proprie – o lasa propriilor sai mostenitori legali sau testamentar (mostenire succesiva,
subsecventa). Intrucat dovada vizeaza existenta in raport cu momentul deschiderii succesiunii,
ea se poate referi fie la dovada existentei persoanei in momentul deschiderii succesiunii, fie la
dovada momentului deschiderii mostenirii in perioada existentei persoanei cu vocatie
succesorala. Cu alte cuvinte, dovada vizeaza nu numai si nu atat existenta persoanei, ci mai
ales corelatia ei cu momentul mortii celui care lasa mostenirea. In Atari conditiise impun unele
precizari in legatura cu persoanele care au capacitate succesorala, fiindca exista in momentul
deschiderii succesiunii si in legatura cu persoanele care nu au capacitate succesorala fiindca
nu mai exista in acel moment. Persoanele fizice in viata la data deschiderii mostenirii au
capacitate succesorala fara deosebire de rasa, nationalitate, etnie, limba, religie, sex, opinie,
apartenenta politica, avere sau origine sociala ( art. 4 din Constitutie). Dovada se face cu actele
de stare civila, iar in caz de deces al mostenitorului care a fost in viata la data deschiderii
succesiunii cu certificat de deces al mostenitorului sau hotarare judecatoreasca declarativa de
moarte, din care rezulta ca moartea mostenitorului a intervenit dupa deschiderea succesiunii
persoanei interesate putand dovedi contrariul prin orice mijloc de proba admis de lege. Legea
nu conditioneaza capacitatea succesorala de durata vietii mostenitorului dupa data deschiderii
16
mostenirii. Daca mostenitorul moare imediat dupa deschiderea mostenirii, drepturile sale
succesorale trec la proprii sai mostenitori ca parte componenta a partimoniului succesoral lasat
de el. Astfel se explica posibilitatea unei persoane de a beneficia, pana la urma, de bunurile
lasate de o alta persoana fata de care nu avea vocatie succesorala (nici legala nici
testamentara). De exemplu, la moartea parintelui unuia dintre soti, urmata de moartea sotului
mostenitor, partea acestuia din mostenirea parintelui va fi culeasa de sotul supravietuitor, ca
parte componenta a patrimoniului succesoral lasat de el, desi sotul supravietuitor nu avea
vocatie la mostenirea lasata de socrii lui. Persoanele disparute au, de asemenea, capacitate
succesorala. In aceast sens, art. 19 din Dec. 31/1954 prevede ca “ cel disparut este socotit in
viata daca nu a intervenit o hotarare declarativa de moarte ramasa definitiva”. Aceasta
inseamna ca persoana disparuta este considerata a fi in viata, asadar, persoana disparuta are
capacitate succesorala, indiferent daca a intervenit sau nu o hotarare judecatoreasca
declatativa de disparitie si indiferent de timpul care ar fi trecut de la disparitia persoanei. Insa
capacitatea succesorala a disparutului este numai provizorie, definitivandu-se prin reaparitia lui
sau prin constatarea fizica a mortii lui, intervenita dupa deschiderea mostenirii ori declararea
prin hotarare judecatoreasca definitiva a mortii lui, stabilindu-se ca data a mortii o data
ulterioara deschiderii mostenirii la care are vocatie succesorala. In toate aceste cazuri, ei vor
putea culege, respectiv pastra drepturile mostenite. Capacitatea succesorala a disparutului se
desfiinteaza cu caracter retroactiv daca se constata fizic sau prin hotarare judecatoreasca
definitiva declarativa de moarte ca nu mai exista la data mortii celui care lasa mostenirea. In
acest caz, tot ce s-a primit din mostenire in numele disparutului va trebui restituit mostenitorilor
care au fost inlaturati de la mostenire prin prezenta disparutului sau ale caror cote-parti din
mostenire au fost astfel micsorate. Desigur, urmasii lui care au dreptul sa-l reprezinte
succesoral vor pastra cota lui parte din mostenire, dar nu ca parte componenta a patrimoniului
mostenit de la disparutul declarat mort cu efect retroactiv, ci in calitate de mostenitor cu vocatie
proprie. Cu toate ca existenta persoanelor fizice incepe din ziua nasterii, C.civ. recunoaste
existenta copilului (qui in utero est) din ziua conceptiei, cu singura conditie de a se naste viu si
nu viabil – art.654. Aceasta regula prevazuta de C.civ. in materie de mostenire, este consacrata
cu caracter general – dupa regula dreptului roman – si prin art.7 alin.2 din Dec.31/1954 “
drepturile copilului sunt recunoscute de la conceptiune, insa numai daca el se naste viu.”
Rezulta ca legea, in interesul copilului, consacra expres capacitatea succesorala de la
conceptiune, cu conditia sa se nasca viu. Fiind vorba de fapte materiale, cel care pretinde
mostenirea in numele copilului, trebuie sa dovedeasca cu orice mijloace de proba admise de
lege, data conceptiei copilului, situarea acestei date inainte de momentul deschiderii succesiunii
si ca el s-a nascut viu. Daca aceste dovezi au fost facute, copilul se va bucura de dreptul la
mostenire, fiindca acest drept, cu toate ca are ca obiect o universalitate, nu poate vatama
17
interesele lui, deoarece “acceptarea mostenirii cuvenita unui minor… va fi socotita intotdeauna
ca fiind facuta sub beneficiu de inventar“ (art.19 din Dec.31/1954), astfel incat el va raspunde
de datoriile mostenirii in limita activului, putand si abandona bunurile succesorale daca
administrarea si lichidarea mostenirii ar fi prea impovaratoare. In legatura cu dovada
conceptiunii, nefiind posibila stabilirea cu exactitate a momentului conceptiei, art.61 din C.fam.
stabileste o prezumtie legala cu privire la perioada conceptiei ( timpul cuprins intre a treisuta si
a o sutaoptsprezecea zi dinaintea nasterii copilului). Numai ca aceasta prezumtie este
prevazuta de lege in material stabilirii filiatiei fata de tata. Astfel fiind, s-a pus problema daca
aplicarea ei poate fi extinsa si la materia succesiunii, respectiv pentru stabilirea capacitatii
succesorale a copilului? Daca problema stabilirii capacitatii succesorale se confunda cu aceea
a stabilirii filiatiei, nu se pun probleme, deoarece stabilindu-se paternitatea, implicit si in mod
necesar s-a stabilit si capacitatea succesorala a copilului nascut dupa moartea tatalui, pe care
urmeaza sa-l mosteneasca (de ex. copilul nascut cel mult la 300 zile dupa moartea sotului
mamei). Daca se stabileste ca defunctul nu putea fi tatal copilului pentru ca acesta s-a nascut
dupa 300 zile, copilul nu va putea mosteni nici chiar pe cale testamentara, intrucat nu a avut
capacitate succesorala la data deschiderii succesiunii. Consideram insa, alaturi de alti autori,
cum ar fi C. Statescu, M. Eliescu, Gh. Beleiu ca prezumtia legala privitoare la perioada
conceptiei (in material mostenirii intereseaza numai perioada maxima de 300 zile de gestatie)
are – ca atare – o aplicabilitate generala si, deci, se impune a fi luata in considerare si in
privinta stabilirii capacitatii succesorale, chiar daca aceasta problema nu coincide cu problema
stabilirii filiatiei. De exemplu, cand se pune problema mostenirii unui frate decedat cu mai putin
sau mai mult de 300 zile inainte de nasterea copilului care pretinde drepturi asupra mostenirii in
calitate de frate sau sora, cel care pretinde mostenirea in aceasta calitate trebuie sa
dovedeasca ca a existat in momentul deschiderii succesiunii – art. 654 C.civ. Asa fiind, copilul
nascut dupa 300 zile de la moartea fratelui nu poate reclama mostenirea in aceasta
calitate.Persoanele fizice predecedate si persoanele juridice care au incetat sa existe Deoarece
au capacitate succesorala numai persoanele care “exista” la data derschiderii succesiunii,
persoanele fizice predecedate si persoanele juridice care au incetat sa existe mai inainte de
data deschiderii succesiunii nu mai au capacitate succesorala, nefiind subiecte de drept, deci
nu vor putea mosteni. In cazul persoanelor fizice insa, partea de mostenire care s-ar fi cuvenit
persoanei predecedate va fi culeasa – in cadrul mostenirii legale – de descendentii sai, in
conditiile prevazute de lege pentru reprezentarea succesorala. Daca aceste conditii nu sunt
indeplinite, succesorii in drepturi ai persoanei predecedate, nu vor avea drept asupra partii din
mostenirea lui de cuius ce s-ar fi cuvenit persoanei predecedate daca persoana predecedata ar
fi existat la data deschiderii mostenirii, ea fiind culeasa de mostenitorii in viata (eventual chiar si
de descendentii persoanei predecedate, dar in nume propriu, iar nu prin reprezentare sau
18
retransmitere). Potrivit art. 21 din Decretul 31/1954, in cazul in care mai multe persoane au
murit in aceeasi imprejurare, fara sa se poata stabili daca una a supravietuit alteia, ele sunt
socotite ca au murit deodata. Rezulta ca prin comorienti trebuie sa intelegem: doua sau mai
multe persoane; decedate in aceeasi imprejurare; in astfel de conditii incat nu se poate stabili
daca una a supravietuit alteia. La aceste trei conditii stabilite de lege, unii autori mai adauga
inca o conditie si anume ca intre persoanele in cauza sa existe vocatie succesorala reciproca
pentru ca numai intr-o astfel de situatie intereseaza a se stabili cu precizie momentul mortii
fiecaruia. Daca nu exista o astfel de relatie, problema comorientilor nu se pune. In dreptul
roman, in cazul comorientilor – commorientes sau simul periunt - se prezuma ca persoanele
socotite mai puternice dupa sex si varsta au supravietuit si, deci, fiind in viata la data
deschiderii succesiunii, puteau mosteni. In alte cazuri, de exemplu, daca intre comorienti nu
exista o legatura de sange, se considera ca ei au murit deodata. Dintre cele doua solutii,
cunoscute de dreptul roman si de legislatiile ulterioare, Decretul nr. 31/1954 a consacrat
prezumtia mortii concomitente, solutie ce ar fi, indiscutabil, cea mai justa, prezumtia
supravietuirii in functie de varsta si sex fiind criticata, socotindu-se arbitrara, chiar si in literatura
juridica a tarilor unde legislatia o prevede. Intr-adevar, daca moartea se produce cu ocazia unei
catastrofe aeriene sau feroviare sau cu ocazia prabusirii unei constructii din cauza cutremurului
de pamant, ce importanta mai are rezistenta fizica in functie de varsta, sex, a persoanei in
cauza? In plus, prezumtia mortii concomitente apare, de cele mai multe ori, ca fiind si mai
echitabila. De exemplu, daca sotii, avand vocatie succesorala reciproca si ca mostenitori legali
ai parintilor lor, decedeaza in aceeasi imprejurare fara a se putea stabili care dintre ei a
supravietuit celuilalt, in lumina prezumtiei mortii concomitente, nici unul nu va putea dovedi
“existenta”, deci capacitatea succesorala a vreunuia dintre ei in momentul mortii celuilalt sot.
Inseamna ca mostenirile lasate de soti vor fi culese, ca doua mosteniri distincte, de catre
parintii fiecaruia. In schimb, daca s-ar prezuma, de exemplu, ca sotul a supravietuit sotiei, el ar
mosteni – in concurs cu parintii sotiei – jumatate din mostenirea ei plus obiectele apartinand
gospodariei casnice si darurile de nunta, bunuri care s-ar transmite in cadrul mostenirii lasate
de el parintilor lui. Deci parintii sotului ar culege o buna parte din bunurile sotiei fiului, ceea ce
evident nu ar fi echitabil. Daca comorientii au mostenitori diferiti, problema prezinta importanta
chiar daca ei nu au vocatie succesorala reciproca . Astfel, daca – nefiind rude si nici soti – unul
dintre comorienti a facut testament in favoarea celuilalt, prezumandu-se moartea lor
concomitenta, legatul devine caduc din lipsa capacitatii succesorale a legatarului. Tot astfel, in
domeniul devolutiunii legale a mostenirii, daca comorientii au fost casatoriti, dar casatoria se
declara nula sau se anuleaza dupa decesul sotilor, constatandu-se ca unul dintre ei a fost de
rea credinta la incheierea casatoriei(casatoria putativa), sotul de rea credinta nu are vocatie
succesorala la mostenirea sotului de buna credinta. Deci art.21 din Decretul 31/1954 este
19
aplicabil nu numai in cazul vocatiei succesorale reciproce, dar si unilaterale, atat in domeniul
mostenirii legale cat si al celei testamentare. Problema care se pune este de a sti ce solutie
urmeaza a fi adoptata in cazul in care doua sau mai multe persoane fizice cu vocatie
succesorala reciproca sau unilaterala, legala sau testamentara decedeaza in acelasi timp, deci
fara a se putea stabili ordinea deceselor si care nu sunt comorienti, in sensul art.21 din Decretul
31/1954? Astfel, daca moartea a survenit in aceeasi zi si ora, dar nu si in aceeasi imprejurare ,
ci din cauza bolilor de care sufereau persoanele in cauza, iar minutul mortii nu poate fi stabilit,
tot astfel, daca doua sau mai multe persoane au disparut fara a se putea constata direct
moartea lor si, din aceasta cauza nu se poate dovedi ca au murit in aceeasi imprejurare. Ce
solutie urmeaza a se adopta in privinta momentului mortii si drept consecinta a capacitatii
succesorale, notariatul public competent a desfasura procedura succesiunii necontencioasa
sau de catre instanta chemata sa resolve litigiul succesoral in conditiile in care prin hotararea
judecatoreasca declarativa de moarte s-a hotarat ca data a mortii pentru ambele persoane
disparate, definitive, aceeasi zi ? Se considera ca in toate cazurile singura solutie posibila este
tot aceea prevazuta de art.21 din Decretul 31/1954, adica prezumtia mortii concomitente cu
consecinta lipsei capacitatii succesorale reciproce sau unilaterale, legale sau testamentare.
Aceasta solutie se impune nu numai pentru ca este singura in dreptul nostru, ci mai ales pentru
ca ea decurge din textul C.civ. aplicabil in materie. Intr-adevar, daca capacitatea succesorala
se recunoaste numai persoanei care exista la data deschiderii succesiunii si dovada acestei
existente trebuie sa fie facuta de cel care reclama mostenirea - actori incumbit probation – art.
1169, innseamna ca in situatia imposibilitatii dovedirii supravietuirii, drepturile succesorale nu
pot fi recunoscute din lipsa capacitatii succesorale, urmand ca mostenirile sa fie considerate
deschise in acelasi timp pentru toate persoanele in cauza si diferite, separate mostenitorilor
fiecareia dintre persoanele decedate in acelasi timp, fara ca una dintre ele sa poate beneficia
de mostenirea lasata de cealalta persoana sau de celelalte persoane. Rezulta ca art. 21 din
Decretul 31/1954 consacra expres o solutie care s-ar impune si in lipsa lui si nu numai in cazul
persoanelor care au murit in “aceeasi imprejurare”, ci in toate cazurile in care nu se poate stabili
cu certitudine daca una a supravietuit alteia, respectiv predecesul uneia fata de cealalta. Deci,
conditia referitoare la aceeasi imprejurare este inutila si, de lege ferenda, ar urma sa fie
inlaturata, solutia mortii concomitente fiind logica, echitabila si legala in toate ipotezele.
Inseamna ca, de lege ferenda, textul corespunzator ar urma sa fie formulat in felul urmator: in
cazul in care mai multe persoane au murit in astfel de imprejurari incat nu se poate stabili daca
una a supravietuit alteia, ele sunt socotite ca au murit deodata sau, si mai simplu: daca in cazul
mortii mai multor persoane nu se poate stabili faptul ca una a supravietuit alteia, ele sunt
socotite ca au murit deodata. Este posibila si pastrarea textului actual al art. 21 din Decretul
31/1954, aratandu-se insa ca dispozitiile se aplica si in cazul in care nu se poate dovedi
20
identitatea de cauza a mortii. O asemenea reglementare, inclusiv de lege lata, ar prezenta
avantajul prevenirii oricaror controverse in literatura juridica sau situatii neuniforme in practica
judecatoreasca.

10) Cauza actului juridic civil.

Reprezinta obiectivul urmarit la incheierea actului. Cauza este o conditie de fond, esentiala de
validitate, generala a actului juridic civil. Pentru a fi valabila cauza trebuie sa indeplineasca
urmatoarele conditii: cauza sa existe –art966 Cod civil; cauza sa fie reala-cauza este falsa daca
exista eroare asupra motivului determinant ceea ce atrage nulitatea relativa a actului; cauza sa
fie licita si morala-cauza este nelicita cand este prohibita de legi, cand este contrara bunelor
moravuri si ordinii publice. Nerespectarea acestei conditii atrage nulitatea absoluta a actului.
Art.967-Cod civil-conventia este valabila cu toate ca cauza nu este exxpresa si este prezumata
pana la proba contrara. Se instituie doua prezumtii: valabilitatea cauzei si existenta ei.

11) Cesiunea de creanţă.

Este contractul prin care un creditor transmite dreptul sau de creanta cu titlu oneros sau gratuit
unei alte persoane. Creditorul care transmite se numeste cedent, iar dobanditorul cesionar. Pe
langa conditiile generale de valabilitate ale contractelor trebuie indeplinite si unele specifice
altor operatiuni juridice. Obiectul cesiunii este reprezentat de orice creanta. Cesiunea de
creanta este un contract consensual si se incheie valabil prin simplul acord de vointa.
Debitorului cedat i se aduc la cunostinta clauzele contractului de cesiune prin notificare sau
debitorul poate accepta cesiunea printr-un inscris autentic pentru a fi opozabila tertilor. Prin
cesiune se transmite dreptul de la cedent la cesionar, creanta se transmite la valoarea ei
nominala. Daca cesiunea se transmite cu titlu oneros cedentul are o obligatie de garantie fata
de cesionar. Daca se instraineaza o creanta litigioasa cu titlu oneros se poate exercita retractul
litigios. Art.1404-Cod civil-retractul litigios nu poate fi invocat in urmatoarele cazuri: cesiunea s-
a facut unui comostenitor, cesiunea s-a facut la un alt creditor al cedentului pentru plata
creantei sale, cesiunea s-a facut proprietarului unui imobil care a fost ipotecat pentru a garanta
creanta litigioasa.

12) Circulaţia juridică a construcţiilor proprietate privată.

21
Constructiile pot fi instrainate prin simplul acord de vointa al partilor, de la aceasta neregula
existe si exceptii astfel: art.813-Cod civil-pentru contractul de donatie este necesara forma
inscrisului autentic; pentru instrainarea unor constructii este necesara o aprobare prealabila. In
cazul in care proprietarul terenului este si proprietarul constructiei se impune instrainarea in
forma autentica, daca prorpietarul constructiei nu este si proprietar al terenului, ci este titularul
unui drept de superficie, instrainarea este valabila conform principiului consensualismului. In
celelalte cazuri constructiile se instraineaza conform principiului consensualismului.

13) Circulaţia juridică a terenurilor proprietate privată.

Circulaţia terenurilor potrivit Legii nr. 54/1998. –Din cuprinsul Legii nr. 54/1998 (dar şi din
ansamblul legislaţiei în materie: Legea nr. 18/1991, Codul civil, Legea nr.16/1994 a arendei etc.,
se pot desprinde cel puţin trei principii majore: principiul liberei circulaţii juridice a terenurilor;
principiul potrivit căruia înscrisul autentic este o condiţie de validitate a înstrăinării terenurilor;
principiul potrivit căruia înstrăinarea terenurilor prin vânzare se va face cu respectarea dreptului
de preemţiune. În acest sens Legea nr. 54/1958 stabileşte: „Înstrăinarea, prin vânzare, a
terenurilor agricole situate în extravilan se face cu respectarea dreptului de preemţiune al
coproprietarilor, al vecinilor ori al arendaşilor” (art. 5). Relaţiile sociale cu privire la terenuri care
fac obiectul de reglementare al dreptului funciar au loc între particulari –persoane fizice şi
persoane juridice de tip privat , între persoanele juridice de tip public , precum şi între acestea
din urmă şi particulari . De aceea , unele norme juridice cu privire la terenuri aparţin dreptului
public , iar altele aparţin dreptului privat . În funcţie de destinaţie , terenurile se clasifică astfel :
terenuri cu destinaţie agricolă , care se împart în : terenuri agricole productive : terenuri arabile ,
viile , livezile , păşunile , fâneţele , pepinierele viticole , pomicole; terenuri cu vegetaţie
forestieră , amenajări piscicole. terenuri cu destinaţie forestieră , din care fac parte: terenurile
împădurite, terenurile destinate împăduririlor, terenurile neproductive – râpe , bolovănişuri ,
dacă acestea sunt cuprinse în amenajamentele silvice, terenuri aflate permanent sub ape :
albiile cursurilor de ape , fundul apelor maritime interioare şi al mării teritoriale, terenuri din
intravilan , aferente localităţilor urbane şi rurale pe care sunt amplasate construcţiile , alte
amenajări ale localităţilor, terenuri cu destinaţie specială , din care fac parte : terenuri folosite
pentru transporturi , terenuri folosite pentru construcţii şi instalaţii hidrotehnice , de transport al
energiei electrice şi gazelor naturale , exploatări miniere şi petroliere , plajele , rezervaţiile ,
monumentele naturii , ansamblurile şi siturile istorice şi altele asemenea. Pentru ca cetatenii sa
poata avea dreptul la terenuri, exista in acest sens dreptul de proprietate. Dreptul de
proprietate este acel drept real care conferă titularului său posesia , folosinţa şi dispoziţia

22
asupra unui bun , exclusiv şi perpetuu, în putere proprie şi în interes propriu , cu respectarea
normelor juridice în vigoare .După forma dreptului de proprietate asupra terenurilor , terenurile
se clasifică în: terenuri aflate în proprietate privată, terenuri aflate în proprietate publică.
Terenurile proprietate de stat administrate de institutele şi staţiunile de cercetări ştiinţifice ,
destinate cercetării şi producerii seminţelor şi materialului săditor din categorii biologice
superioare şi animalelor de rasă , aparţin domeniului public al statului şi rămân în administrarea
acestora – art. 35 alin. 2 din lege nr. 18/1991. Titlul de proprietate se emite de către Comisia
judeţeană de aplicare a Legii fondului funciar , pe baza documentelor înaintate de către
comisiile locale , după validarea propunerilor înaintate de către comisii Titlul de proprietate ,
pentru cetăţenii în viaţă , se emite persoanelor îndreptăţite ( soţ , soţie ) , iar pentru moştenitori
se emite un singur titlu de proprietate pentru terenurile ce au aparţinut autorului lor , în care se
nominalizează toţi solicitanţii îndreptăţiţi , urmând ca pentru ieşirea din indiviziune , aceştia să
procedeze potrivit dreptului comun. Potrivit art. 14 alin. 2 din legea nr. 18/1991 , republicată ,
atribuirea efectivă a terenurilor se face , în zona colinară , pe vechile amplasamente , iar în
zonele de câmpie , pe sole stabilite de comisie şi nu neapărat pe vechile amplasamente ale
proprietăţii . Ulterior , prin art. 2 alin. 1 din legea nr. 1/2000 , regula punerii în posesie pe vechile
amplasamente a fost generalizată , cu condiţia ca acestea să fie libere , adică să nu fie ocupate
de construcţii sau să nu fi făcut obiectul punerii în posesie în favoarea altor persoane cărora li
s-a reconstituit dreptul de proprietate . În acest sens . legea nr. 1/2000 prevede că drepturile
dobândite cu respectarea prevederilor legii fondului funciar , pentru care au fost eliberate
adeverinţe de proprietate , procese verbale de punere în posesie sau titlul de proprietate ,
rămân valabile fără nici o altă confirmare. Punerea în posesie a proprietarilor se va face în
prezenţa fiecărui proprietar care va semna tabelul de luare în primire a terenului . În acest scop
, comisiile locale trebuie să încunoştinţeze în scris , cu confirmare de primire , persoanele care
au domiciliul în alte localităţi şi cărora li s-a stabilit dreptul de proprietate , asupra datei la care
va avea loc punerea în posesie . Articolul 1310 Cod civil consacră principiul liberei circulaţii a
bunurilor susceptibile de a forma obiectul dreptului de proprietate . Tot articolul 1310 stabileşte
şi excepţia de la această regulă , în sensul că prin lege se poate stabili prohibirea înstrăinării
anumitor bunuri , care sunt scoase din circuitul civil . Aceste prohibiţii pot fi absolute , când
anumite bunuri , care prin natura lor sau printr-o declaraţie a legii sunt de uz public şi deci
inalienabile , sau relative , care se referă la bunuri , care deşi nu sunt declarate inalienabile ,
pot fi vândute doar numai de anumite persoane sau numai în anumite condiţii .Prin legea nr.
18/1991 au fost declarate inalienabile temporar anumite bunuri imobile , cum este situaţia
terenurilor agricole asupra cărora s-a constituit dreptul de proprietate , potrivit art. 19 alin. 1 ,
art. 21 şi art. 43 din lege. Art. 19 alin. 1 stabileşte condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească
cei care solicită să li se constituie un drept de proprietate asupra terenurilor care s-au aflat în
23
patrimoniul C.A.P.-urilor , respectiv să fi lucrat efectiv cel puţin trei ani în fostele C.A.P.-uri sau
să nu fi adus teren în cooperativă , sau să fi adus mai puţin de 5.000 mp. , indiferent dacă au
fost cooperatori sau angajaţi , să-şi stabilească domiciliul în localitatea respectivă şi să nu aibă
teren în proprietate , în acea localitate. Articolul 20 din lege dispune că în localităţile cu
excedent de suprafaţă de teren agricol şi cu deficit de forţe de muncă în agricultură se poate
atribui , fără alte condiţii, celor care solicită în scris terenuri agricole până la 10 ha. în echivalent
arabil de familie , iar dacă solicită aceasta alte familii din alte localităţi , se impune obligaţia de
a-şi stabili domiciliul în localitatea unde cer teren agricol şi de a renunţa la proprietatea avută în
extravilan , în localitatea de unde pleaca. Prin prevederile art. 43 din legea nr. 18/1991 în ce
priveşte constituirea dreptului de proprietate , se dispune că în zonele montane cu climă
defavorizată , se pot atribui , la cerere , terenuri agricole celor care solicită în scris aceasta , cu
condiţia ca să se oblige să le lucreze şi să creeze gospodării. În acest caz atribuirea făcându-se
prin ordin al prefectului în limita a 10 ha. în echivalent arabil de familie , la propunerea
primăriilor locale. În toate aceste cazuri de constituire a unui drept de proprietate asupra unui
teren agricol , potrivit art. 32 din legea nr. 18/1991 , beneficiarilor dreptului de proprietate le este
interzisă înstrăinarea terenurilor prin acte între vii , timp de 10 ani socotiţi de la începutul anului
următor celui în care s-a făcut înscrierea. Nerespectarea acestei dispoziţii legale imperative
este sancţionată de lege cu nulitatea absolută a actului de înstrăinare , nulitate ce poate fi
invocată de către primărie , prefectură , de către procuror sau de orice persoană interesată
Articolul 49 din legea nr. 1871991 prevede că persoanele cărora li s-a constituit dreptul de
proprietate în condiţiile art. 19 alin. 1 , 21 şi 43 sunt obligate să respecte întocmai condiţiile
impuse de lege , astfel că , dacă nu le respectă , ei pierd dreptul de proprietate asupra
terenurilor şi construcţiilor realizate pe acestea . Pentru reconstituirea proprietăţii private asupra
terenurilor şi crearea condiţiilor pentru o nouă organizare a exploatării acestora , prin lege , s-a
dispus desfiinţarea fostelor cooperative agricole de producţie şi lichidarea acestora . În scopul
lichidării patrimoniului fostelor cooperative agricole de producţie , prin decizia Prefecturii a fost
constituită o comisie.

14) Comparaţie între proprietatea comună pe cote-părţi şi proprietatea comună în devălmăşie.

Ambele tipuri de proprietate apartin la doua sau mai multe persoane, simultan si concomitent,
asupra unui bun nefractionat in materialitatea lui. Sistarea ambelor feluri de proprietate se face
prin imparteala. Cele doua feluri de proprietate se deosebesc prin urmatoarele: in cazul
dreptului de proprietate in devalmasie proprietarii nu au determinata nici macar o cota parte
ideala din dreptul de proprietate, in timp ce in cazul proprietatii pe cote parti fiecare titular are o

24
cota parte din dreptul de proprietate, chiar daca bunul in materialitatea sa ramane nefractionat,
dreptul de proprietate in devalmasie are caracter intuitu personae, iar proprietatea pe cote parti
se naste independent de calitatea coproprietarilor; in cazul proprietatii in devalmasie nici unul
dintre codevalmasi nu are dreptul sa instraineze dreptul sau deoarece nu se cunoaste cota-
parte ce revine fiecaruia, in cazul proprietatii pe cote-parti fiecare coproprietar poate dispune
liber de cota sa parte , in cazul devalmasiei sotilor opereaza mandatul reciproc de reprezentare,
iar in cazul coproprietatii pe cote parti se aplica principiul unanimitatii.

15) Condiţiile actului juridic civil. Capacitatea de a încheia actul juridic civil. Obiectul actului
juridic civil.

Potrivit art. 948, conditiile esentiale pentru validitatea unei convetii sunt: 1) Capacitatea de a
contracta 2) Consimtamantul valabil al partii ce se obliga 3) Un obiect determinat 4) O cauza
licita Textul se refera la conditiile cerute pentru valabilitatea unei conventii (contract). Doctrinar,
s-a apreciat ca aceleasi conditii privesc atat contractele, cat si actele unilaterale. In al doilea
rand, textul se refera la cerintele esentiale pentru valabilitatea unui act juridic, ceea ce
inseamna ca fie legea, prin dispozitiile speciale, fie partile pot sa stabileasca si alte conditii sau
cerinte de valabilitate. Capacitatea de a contracta Art. 949: “Poate contracta orice persoana ce
nu este declarat incapabil de catre lege”. Potrivit art. 950: “Necapabili de a contracta sunt
minorii, interzisii, in genere toti acei carora legea le-a prohibit oarecare contracte”.Capacitatea
de a contracta apare ca o expresie a capacitatii de exercitiu a persoanelor fizice si de aceea
dispozitiile art. 950 trebuie intregite cu cele ale Decretului 31/1954 si ale Codului familiei,
privitoare la incheierea de acte juridice in numele incapabililor si privitor la incuviintarea actelor
juridice ale celor cu capacitate restransa. In al doilea rand, pe langa incapacitatile generale,
care rezulta din minoritate si din punerea sub interdictie, art. 90 enunta, la modul general,
existenta unor incapacitati generale instituite de legiuitor pentru anumite persoane si in privinta
anumitor acte juridice. In schimb, nesocotirea unor incapacitati speciale poate sa atraga fie
nulitatea relativa, fie nulitatea absoluta a contractelor, dupa cum acea incapacitate a fost
instituita pentru a proteja un interes public sau a unui interes precumpanitor privat. Cat priveste
incapacitatea minorilor si a interzisilor, art. 952, Cod civil prevede ca: “Persoanele capabile de a
se obliga nu pot opune minorului si interzisului incapacitatea lor”, ceea ce inseamna ca cererea
de declarare a nulitatii unui act juridic incheiat de un minor sau de un interzis poate fi introdusa
doar de cei in cauza (minorul sau interzisul), prin reprezentantul legal, cu incuviintarea
ocrotitorului legal si de catre autoritatea tutelara. Cauza -; O cerinta de valabilitate a
consimtamantului, o conditie de valabilitate a actului juridic. Ea precede consimtamantul si
25
explica in ultima instanta de ce o anumita persoana consimte la incheierea unui act juridic.
Cauza a fost asimilata cu scopul acestuia, mai exact, cu reprezentarea mentala a realizarii
scopului. Teoria moderna asupra cauzei face distinctie intre doua elemente ale acesteia: a)
Scopul imediat care este un element abstract, obiectiv si invariabil, in cadrul acestei categorii
de contracte. De pilda, in contractele sinalagmatice si oneroase, scopul imediat al fiecarei parti
este considerarea prestatiei pe care o va executa cealalta parte. In contractele cu titlu gratuit (in
liberalitati), scopul imediat al celui care se obliga este intentia de a gradifica, de a procura altuia
un avantaj economic fara a primi in schimb un echivalent. b) Scopul mediat -; Un element
subiectiv, concret si variabil de la un contract la altul. El consta in mobilul concret care
determina o persoana sa consimta la incheierea unui anumit contract, mobil care difera de la
persoana la persoana si de la contract la contract, stiind ca cineva poate sa consfinteasca la
incheierea unui contract, avand in vedere anumite insusiri ale obiectului acestuia, in vreme ce
alta persoana are in vedere niste calitati ale persoanei cu care contracteaza. Aceasta largire a
notiunii de cauza, prin includerea in ea a scopului mediat, si-a vadit utilitatea practica prin
aceea ca a permis instantei de judecata sa cenzureze legalitatea si moralitatea anumitor
conventii, care, aparent, respectiv apreciate prin prisma scopului imediat, erau licite si morale,
dar, in realitate, ele aveau un scop mediat fie ilicit, fie imoral. Pentru a duce la incheierea unui
act valabil, cauza trebuie sa raspunda anumitor cerinte. Mai intai, ea trebuie sa existe. Cat
priveste lipsa cauzei, doctrinar, nu exista un punct de vedere conturat, dar daca consideram
cauza ca fiind o reprezentare mentala a realizarii scopului inseamna ca ea poate sa lipseasca,
practic, doar atunci cand lipseste discernamantul, cat si atunci cand consensul uneia dintre
parti a fost viciat prin violenta. Cauza trebuie sa fie reala, nu falsa. In realitate cauza falsa se
rezuma la o eroare asupra cauzei si ca urmare consecintele sale trebuie sa fie aceleasi cu ale
erorii. Cauza mai trebuie sa fie licita, iar potrivit art. 968, Cod civil: “Cauza este nelicita cand
este prohibita de legi, contra bunelor moravuri si ordinii publice”, ceea ce inseamna ca
legiuitorul a identificat, practic, cauza imorala cu cea ilicita. Cat priveste dovedirea cauzei, art.
967, aln. 1, Cod civil prevede ca: “Conventia este valabila, cu toate ca cauza nu este expresa”,
iar in aln. 2: “Cauza este prezumata pana la dovada contrarie”. Cele doua texte instituie doua
prezumtii: cea a existentei cauzei si cea de valabilitate a cauzei, ceea ce inseamna ca, atunci
cand se ridica problema anularii unui contract, pe motiv ca are o cauza ilicita, imorala sau pe
motiv ca aceasta ar lipsi sau ar fi falsa, cel care afirma caracterul ilicit al cauzei, lipsa ori
falsitatea acesteia, va trebui sa faca dovezile corespunzatoare. Consimtamantul
Prin consimtamant se desemneaza, uneori, insasi acordul de vointa realizat cu ocazia incheierii
unui contract, iar, alteori, doar manifestarea exteriorizata a hotararii uneia dintre parti de a
incheia un act juridic, fie unilateral, fie bilateral. Indiferent de intelesul ce i se atribuie,
consimtamantul trebuie sa indeplineasca anumite cerinte pentru a duce la incheierea unui act
26
juridic valabil. Cerintele consimtamantului a) El trebuie sa provina de la o persoana care are
discernamant, are posibilitatea de a realiza semnificatia si consecintele actului pe care-l
incheie. De precizat este faptul ca problema discernamantului se poate ridica si se poate
discuta doar in cazul persoanelor care au capacitatea de a contracta sau incheia acte juridice si
aceasta deoarece, in cazul persoanelor lipsite de capacitate fie ca este vorba de incapacitate
rezultata din minoritate sau din punere sub interdictie, fie ca este vorba de o incapacitate
speciala, prevazuta expres de lege, problema discernamantului nu intereseaza, fiindca acele
acte vor fi nule pentru lipsa de capacitate. b) El sa fie dat cu intentia de a produce efecte
juridice, cerinta care rezulta din insusi definitia actului juridic civil. Prin urmare, nu va avea
valoare de consimtamant o manifestare de vointa sau un acord dat din curtoazie
(complezenta), la fel cum nu va avea valoare de consimtamant o manifestare de vointa,
afectata de o conditie pur potestativa suspensiva in favoarea celui care se obliga, exprimata
intr-o forma de genul: “Iti voi da, daca voi vrea”. c) Consimtamantul trebuie sa fie exteriorizat
intr-un fel in care sa poata face posibila cunoasterea lui de catre cealalta parte sau de catre cei
interesati. Aceasta cerinta rezulta din definitia consimtamantului. Avand in vedere ca principiul
care carmuieste in dreptul nostru forma actelor juridice este principiul consensualismului, putem
trage concluzia ca, de regula, exteriorizarea consimtamantului se poate face in orice fel: in
scris, verbal si chiar printr-o atitudine din care se rezulte, neindoielnic, intentia unei persoane de
a incheia un act juridic.
Doctrinar, s-a ridicat problema de a sti daca simpla tacere, neconcretizata in vreo actiune sau
atitudine, are valoare de consimtamant. In esenta, s-a retinut ca tacerea poate valora
consimtamant in trei imprejurari: a) Atunci cand legea ii confera aceasta valoare.
Ex: Cazul contractului de locatiune, pentru care art. 1437, Cod civil prevede ca: “Daca dupa
expirarea termenului stipulat in contractul de locatiune, locatarul ramane si este lasat in posesia
bunului dat in locatiune, atunci se considera locatiunea, respectiv contractul de locatiune ca
reinnoit” -; Tacita relocatiune. b) Aceea in care partile, in mod expres, printr-un contract prevad
ca in raporturile dintre ele, tacerea uneia dintre parti, respectiv faptul de a nu raspunde la
propunerile celeilate parti, intr-un anumit termen, sa aiba valoare de consimtamant. c) Aceea in
care obiceiul locului confera tacerii valoare de consimtamant.
Problema exteriorizarii consimtamantului poate fi analizata si in corelatie cu ceea ce se cheama
forma actului juridic. Din punctul de vedere al formei, se face distinctie intre forma ceruta pentru
insasi valabilitatea actului juridic, caracteristica actelor solemne si care poate fi privita ca o
conditie de valabilitate a consimtamantului, acarei neindeplinire atrage, de regula, nulitatea
absoluta a actului juridic. Apoi, forma ceruta pentru probatiunea actului juridic (ad probationem),
forma care nu mai tine de valabilitatea consimtamantului, ci numai de cerintele privind dovada
actului juridic. Aceasta forma este extrinseca consimtamantului, iar nerespectarea ei nu atrage
27
nevalabilitatea actului juridic, ci doar imposibilitatea de a dovedi, in cazul unui litigiu, respectivul
act. In al treilea rand, se vorbeste de forma ceruta pentru opozabilitatea actului juridic, iar in
contextul acesteia sunt frecvent amintite o seama de operatiuni ulterioare incheierii actului
juridic, care au menirea de a face opozabilitatea acestui act tertelor persoane. Despre o forma
a actului juridic ceruta pentru insasi opozabilitatea lui, se poate vorbi doar atunci cand insasi
actul juridic trebuie incheiat printr-un inscris autentic, pentru ca creditorul sa poata opune
dreptul sau unei terte persoane. d) Consimtamantul sa fie neviciat. Art. 953: “Consimtamatul nu
este valabil cand este dat prin eroare, smuls prin violenta sau surprins prin dol”.

16) Contractul de rentă viageră.

Renta se poate infiinta intre vii, cu titlu gratiut, caz in care este echivalenta cu o donatie, sau
prin testament (legat), situatie in care se aplica regulile privitoare la libertati. In situatia in care
renta este cu titlu oneros, constituirea se face prin instrainarea de catre credirentier a unui bun
al sau, catre debirentier, care ii plateste pretul sub forma de renta. Daca renta este cu titlu
gratuit, nu se mai face transmisiune de bunuri. Renta se plateste credirentierului la termenele
stipulate in contract. Neplata la termen da credirentierului dreptul de a executa pe debirentier,
prin sechestrarea si vanzarea silita a unor bunuri ale acestuia. Este un contract aleatoriu, cu
titlu oneros, consensual, translativ de proprietate, cu executarea succesiva. Partile contractante
pot stabili cuantumul rentei viagere si termenele la care sa se efectueze plata ratelor de renta.
Sumele ce se platesc drept rata de renta pot fi revizuite (indexate) pe cale judecatoreasca.
Credirentierul, ca parte contractanta, este indreptatit sa pretinda si sa primesca renta viagera
de la debiretier. In conditiile legii, contractul poate fi lovit de nulitate absoluta (ex. a intervenit
decesul crediretierului dupa implinirea a 20 zile de la incheierea contractului si debirentierul
avea cunostinta despre iminenta mortii acestuia). Prin Legea nr. 247/2005 privind reforma in
domeniul proprietatii si justitiei, s-a instituit renta viagera agricola. Contractul de renta viagera
este contractul prin care o persoana instraineaza un bun sau plateste o suma de bani unei alte
persoane in schimbul unei prestatii periodice in bani care urmeaza a i se plati la decesul sau.
Cuantumul ratei de renta se stabileste in mod liber, prin vointa partilor contractului, si se platesc
in cuantumul prevazut in contract. Renta se poate constitui in favoarea uneia sau mai multor
persoane; ea este in principiu divizibila. Pentru acest contract exista coditii speciale de
validitate: daca persoana in favoarea careia renta s-a constituit a incetat din viata in momentul
constituirii ori s-a constituit renta in favoarea unei persoane afectate de o boala de care in 20 de
zile de la data incheierii contractului a decedat, contractul este lovit de nulitate absoluta pentru
lipsa cauzei contractului. Ratele de renta trebuie platite de debirentier in cuantumul si la
28
termenele stipulate in contract pana la decesul credirentierului. Debirentierul nu se poate
elibera de plata rentei prin restituirea lucrului, deoarece contractul este obligatoriu pentru el. In
caz de moarte a debirentierului, obligatia de plata se transmite asupra mostenitorilor acestuia.
Rezolutiunea contractului trebuie solicitata instantei judecatoresti. Ratele de renta platite nu se
restituie datorita caracterului aleatoriu al contractului.

17) Contractul de antrepriză.

In baza contractului de antrepriza, una dintre parti, numita antreprenor, se obliga sa execute pe
riscul sau si in mod independent o anumita lucrare pentru cealalta parte, numita client in
schimbul unui pret. Intrucat Codul civil defineste antrepriza prin referire la un "pret determinat"
(art.1413), in cazul lucrarilor de mare amploare, contractul este nul daca pretul nu este
determinat sau cel putin determinabil in momentul incheierii contractului, instanta neavand
dreptul sa stabileasca pretul, asa cum nu este competenta nici sa modifice pretul convenit de
parti. In schimb, in cazul lucrarilor de mai mica importanta, se admite ca determinarea pretului
nu conditioneaza incheierea contractului, prezumandu-se acceptarea de catre client a pretului
practicat de antreprenor, in caz de exagerare hotarand instanta. Aceasta spre deosebire de
contractul de vanzare-cumparare, care este lovit de nulitate in lipsa pretului determinat sau
determinabil in momentul incheierii contractului .In toate cazurile insa, pretul (stabilit intr-o suma
de bani sau o alta prestatie), este un element esential al antreprizei. In lipsa lui (serviciu
gratuit), contractul nu mai este de antrepriza, ci un act dezinteresat (contract cu titlu gratuit), dar
nu liberalitate, nefiindu-i aplicabile regulile speciale pentru aceasta din urma categorie de acte
juridice (reductiune, raport, revocare si alte reguli caracteristice numai liberalitatilor). Antrepriza
prezinta o importanta practica deosebita, intrucat pe baza acestui contract se executa lucrari de
mare valoare si importanta (construire de cladiri, lucrari de instalatii si reparatii la constructii
etc.) si, mai frecvent, asa-numitele prestari servicii (confectionarea sau repararea obiectelor de
uz personal ori de uz casnic etc.) . Regulile referitoare la antrepriza se aplica - in lipsa unor
reglementari speciale sau in completarea lor - si lucrarilor (activitatilor) intelectuale, de exemplu,
meditatii, consultatii profesionale, inclusiv juridice (date de notari publici, avocati -art.8-9 din
Legea nr.36/1995 si art.3 din Legea nr.51/1995 - mai putin reprezentarea judiciara, care este o
varianta de mandat). Deosebiri fata de alte contracte. Datorita faptului ca antrepriza se
aseamana cu anumite contracte, este necesar sa o deosebim de aceste contracte (de munca,
locatiune, vanzare, mandat si depozit), intrucat regulile aplicabile sunt diferite (de exemplu,
obligatia de garantie pentru vicii, raspunderea in caz de neexecutare, suportarea riscurilor etc.).
In baza contractului de munca, salariul se plateste dupa cantitatea si calitatea muncii depuse.
In cazul antreprizei, se plateste numai rezultatul muncii antreprenorului, predat clientului.

29
Salariatul isi executa obligatiile de serviciu fiind in dependenta -subordonare juridica - totala fata
de patron si obligat sa respecte regulile stabilite de acesta (regulament de ordine interioara,
program de lucru etc.). Stabilindu-se un raport de prepusenie, comitentul raspunde fata de terti
pentru faptele persoanei incadrate in munca (prepus), conform art.1000 alin.3 C.civ. In schimb,
antreprenorul (care - spre deosebire de salariat - poate fi si comerciant) se bucura de
independenta juridica cat priveste modul de executare a lucrarii in conformitate cu comanda
primi-ta de la client (proiecte, planuri, masuri sau alte directive). In virtutea acestei
independente, el este liber sa incredinteze executarea efectiva (materiala) a lucrarii - sub
indrumarea sa nemijlocita, personala - unor lucratori, inclusiv subantreprenori. El organizeaza
munca dupa aprecierea sa si, spre deosebire de contractul de munca, o efectueaza pe propriul
sau risc. Intrucat antreprenorul pastreaza toata independenta in executarea lucrarii si intre
partile contractante nu se creeaza raport de subordonare (prepusenie), clientul nu raspunde de
pagubele cauzate de antreprenor sau lucratorii sai tertilor si, bineinteles, nici de pagubele pe
care le-ar putea suferi antreprenorul sau lucratorii din cauza accidentelor survenite in cursul
executarii lucrarii. Antrepriza se deosebeste si de locatiune (loctio rei) prin faptul ca pretul
locatiunii este determinat in raport cu durata folosintei, iar contractul de antrepriza nu serveste
drept temei pentru folosinta unui lucru. Antrepriza nu este o varianta a locatiunii (cum apare in
C.civ. - art.1410 si urm.), ci un contract independent. Cand antreprenorul se obliga a procura pe
langa munca sa si materialul necesar pentru confectionarea lucrului care face obiectul
contractului (art.1478 C.civ.) pretul stabilit cuprinzand si contravaloarea materialului,
operatiunea juridica se aseamana cu vanzarea unui lucru viitor, de confectionat. In acest caz,
contractul va fi calificat antrepriza, daca din intentia partilor rezulta ca procurarea materialului
de catre antreprenor nu constituie decat o clauza accesorie a contractului, al carui obiect
principal este realizarea lucrarii, privita ca rezultat . Daca, din contra, materialul procurat de
antreprenor este elementul esential al contractului, depasind in mod vadit valoarea muncii,
operatia juridica trebuie calificata vanzare a unui lucru viitor. In toate cazurile insa, aprecierea
trebuie sa fie facuta cu multa atentie, nu prin compararea pur aritmetica a valorii celor doua
prestatii. Astfel, de exemplu, in cazul reparatiilor facute la autovehicule, valoarea pieselor care
se inlocuiesc nu trebuie sa fie adaugata la valoarea materialelor folosite. Iar daca materialele
necesare executarii lucrarii sunt procurate de client sau daca este vorba de executarea unor
lucrari de constructii pe terenul clientului (chiar cu materialele antreprenorului), contractul este,
in toate cazurile, de antrepriza. Antrepriza se deosebeste si de mandat, intrucat mandatul are
ca obiect principal incheierea de catre mandatar de acte juridice (cu terte persoane) pe seama
mandantului pe care, de regula, il reprezinta, iar antrepriza are ca obiect o lucrare (prestatii
materiale sau intelectuale) efectuate de antreprenor pentru client, antreprenorul neavand putere
de reprezentare. Din aceasta cauza contractele incheiate de antreprenor cu tertii, in afara
30
cazurilor prevazute de lege, nu produc efecte fata de client. Pentru ca antreprenorul sa-l
reprezinte pe client (de exemplu, in vederea obtinerii autorizatiei de constructii), el trebuie sa
primeasca imputernicirea corespunzatoare din partea clientului, in baza unui contract de
mandat separat. In sfarsit, daca materialele in vederea executarii lucrarii sunt procurate de
client sau lucrarea se executa asupra unui lucru corporal predat antreprenorului, operatia
juridica se aseamana si cu depozitul, mai ales ca, uneori, si depozitarul efectueaza anumite
lucrari in vederea conservarii lucrului depozitat. In aceste cazuri, fara a descompune
operatiunea juridica dintre parti in doua contracte distincte, calificarea operatiei trebuie sa se
faca dupa cum efectuarea lucrarii sau pastrarea lucrului formeaza continutul principal al
contractului. De altfel, raspunderea pentru pastrarea lucrului se angajeaza dupa aceleasi reguli
in ambele cazuri. Antrepriza este un contract sinalagmatic (bilateral) cu titlu oneros, comutativ,
cu executare succesiva si consensual . Legea nu cere nici o forma speciala pentru validitatea
lui. Antrepriza este un contract consensual (iar nu real), chiar daca lucrarea se executa asupra
unui bun al clientului (reparatii, transformari etc.), deoarece predarea bunului in vederea
executarii lucrarii poate avea loc si dupa incheierea contractului. Cat priveste proba
contractului, se aplica regulile de drept comun. In principiu, antrepriza este un contract incheiat
intuitu personae. Acest caracter vizeaza insa numai organizarea si conducerea lucrarii de catre
antreprenor. Antreprenorul va fi obligat sa execute personal lucrarea numai daca exista clauza
contractuala in acest sens sau rezulta din imprejurari (de exemplu, tabloul comandat unui pictor
renumit, interventia chirurgicala contractata cu un medic etc.). Cat priveste proprietatea, daca
materialele sunt procurate de antreprenor, el ramane proprietarul lor si al lucrarii pana la
terminarea ei, dupa care clientul poate obtine predarea silita, devenind proprietar. Daca
materialele sunt procurate de client, el pastreaza proprietatea lor (si a lucrarii) si in cursul
executarii, creditorii antreprenorului neavand asupra lor drept de gaj general. Capacitatea
partilor contractante. Clientul trebuie sa aiba, respectiv sa indeplineasca conditiile prevazute de
lege pentru incheierea fie a actelor de administrare, fie a actelor de dispozitie, dupa cum
contractul reprezinta un act de administrare a patrimoniului (de exemplu, reparatii curente la un
imobil) sau un act de dispozitie (de exemplu, construirea unei case). In schimb, antreprenorul
trebuie sa aiba, in toate cazurile, capacitate deplina de exercitiu. Intrucat antrepriza este un
contract civil, iar nu de munca, nu pot fi aplicate dispozitiile privitoare la capacitatea minorului
de a incheia un contract de munca (art.10 din Decretul nr.31/1954). In materia contractului de
antrepriza, potrivit regulilor generale, riscul pieirii fortuite a lucrului (materialelor) este suportat
de proprietar (res perit domino). In acest sens, art.1479 C.civ. prevede: "Cand lucratorul da
materia, daca lucrul piere, fie in orice chip, inainte insa de a se fi tradat, dauna ramane in
sarcina sa...". Aceasta dispozitie se explica prin faptul ca, dupa cum am vazut, antreprenorul
ramane proprietarul materialelor pana la predarea lucrarii clientului si suporta pagubele
31
rezultate din pieirea lor, in calitate de proprietar. Daca materialele au fost procurate de client, in
calitate de proprietar, el suporta riscul pieirii lor. Deoarece insa materialele se gasesc in
detentiunea antreprenorului, care este obligat sa ia toate masurile necesare pentru pastrarea
lor in bune conditii, el va fi tinut sa faca dovada ca pieirea s-a produs fara culpa din partea sa"
(art.1480 C.civ.). Riscul contractului este suportat, in toate cazurile, de antreprenor, deoarece
s-a obligat pe riscul sau (art.1479 si 1481 C.civ.) si este debitorul obligatiei imposibil de
executat (res perit debitori). Prin urmare, daca executarea contractului (predarea lucrarii
executate) devine imposibila datorita cazului fortuit sau fortei majore, antreprenorul nu are
dreptul la plata pretului (remuneratiei), caci nu a predat clientului rezultatul muncii sale. Clientul
va fi obligat sa plateasca pretul numai daca a fost pus in intarziere in ceea ce priveste obligatia
de a verifica (receptiona) si de a lua in primire lucrarea executata. Art.1481 C.civ. mai
precizeaza ca daca lucrul a pierit din cauza unui viciu al materialelor procurate de client,
antreprenorul are dreptul sa pretinda plata pretului. In acest caz, de fapt, nu mai este vorba de
riscuri (caci pieirea nu se produce dintr-un caz fortuit sau de forta majora), ci de suportarea
pagubei rezultate din procurarea de catre client a unor materiale necorespunzatoare. Daca
lucrarea executata, in parte sau total, a pierit fortuit, dar executarea ulterioara (de exemplu,
reconstructia) n-a devenit prin aceasta imposibila, antreprenorul suporta riscul contractului in
sensul ca, desi a executat lucrarea (sau o parte din lucrare) de doua ori, clientul va fi obligat sa
plateasca pretul numai o singura data (cu exceptia celor doua cazuri mentionate: punerea in
intarziere a clientului si viciile materialelor). Clientul este obligat sa receptioneze si sa ia in
primire lucrarea dupa terminarea ei integrala. In cazul unui lucru ce se masoara sau care are
mai multe bucati, receptia se poate face si pe parti, iar partile platite de client se prezuma ca au
fost verificate, receptionate (art.l482C.civ.) Daca clientul nu-si executa obligatia de a receptiona
si de a lua in primire lucrarea executata, se va putea angaja raspunderea lui potrivit dreptului
comun (daune-interese pentru cheltuieli de depozitare, conservare etc.), iar instanta va putea
constata executarea lucrarii potrivit clauzelor contractuale, cu toate consecintele ce decurg din
executare (de exemplu, posibilitatea de a cere plata pretului, suportarea riscurilor de catre client
etc.). Daca parlile nu s-au inteles altfel, clientul este obligat sa plateasca pretul stabilit o data cu
receptionarea si luarea in primire a lucrarii. In cazul lucrarilor mai insemnate, daca in contract s-
a prevazut plata pretului pe masura executarii lucrarii, clientul poate invoca exceptio non
adimpleti contractus daca antreprenorul nu-si executa obligatiile potrivit clauzelor contractuale.
lar daca lucrarea este terminata clientul poate cere instantei constatarea executarii ei si
predarea silita, in calitate de proprietar. Raspunderea pentru neexecutare. In caz de
neexecutare culpabila a lucrarii antreprenorul raspunde fata de client potnvit dreptului comun
clauza penala, daune-interese, fiind posibila si obligarea antreprenorului la executarea lucrarii
sub sanctiunea platii daunelor cominatoru sau executarea in contul debitorului-antreprenor cu
32
autorizatia justitiei etc.). Raspunderea pentru viciile lucrarii. Precizam, in primul rand, ca
receptia lucrarii din partea clientului fara obiectii si rezerve - daca nu a fost obtinuta prin frauda
(fraus omnia currumpit) - echivaleaza cu descarcarea antreprenorului si decade pe client din
dreptul de a invoca ulterior viciile aparente ale lucrarii. Pentru aceste vicu, raspunderea
antreprenorului poate fi angajata numai daca, potnvit legii sau contractului el datoreaza
garantie, in cadrul termenului stabilit, pentru lucrarea efectuata. Antreprenorul raspunde insa, in
toate cazurile, pentru viciile ascunse ale materialelor procurate de el si ale lucrarii, dupa ce a
fost receptionata de catre client si chiar daca lucrarea nu a fost executata de catre el personal
(art.1487C.civ.). Conform art.5 din Decr.nr. 167/1958, dreptul la actiunea privitoare la viciile
ascunse ale unei lucrari executate se prescrie prin implinirea unui termen de 6 luni, in cazul in
care viciile nu au fost ascunse cu viclenie. Daca viciile au fost ascunse cu viclenie, se aplica
termenul general de prescriptie. Aceste termene de prescriptie incep sa curga de la data
descoperirii viciilor, insa cel mai tarziu de la implinirea unui an de la predare (art.11 alin.1 din
Decr.nr.167/1957), acest termen de un an putand fi modificat prin conventia partilor (garantie
conventional. Potrivit Codului civil, contractul de antrepriza inceteaza ("se desfiinteaza") prin
moartea meseriasului, arhitectului sau antreprenorului (art.1485). Intrucat contractul se
formeaza intuitu personae - aptitudinile antreprenorului avand importanta, chiar daca nu
executa personal lucrarea - este firesc ca la moartea sa contractul sa inceteze. Clientul este
insa obligat sa plateasca mostenitorilor antreprenorului valoarea lucrarilor executate si a
materialelor pregatite, in proportie cu pretul stabilit in contract, in masura in care aceste lucrari
si materiale ii sunt folositoare (art.1486 C.civ.). In cazul in care contractul nu ofera elementele
necesare, sumele de platit se determina prin experti. In afara de aceste reguli speciale, cat
priveste incetarea contractului, se aplica regulile generale. De exemplu, ca orice contract
sinalagmatic, antrepriza poate fi rezolvita la cererea uneia din parti pentru neexecutarea
obligatiilor de catre cealalta parte. In caz de imposibilitate fortuita de executare, daca ea este
temporara, se suspenda executarea, iar daca este definitiva, obligatia se stinge, fiind aplicabila
teoria riscului contractului. Daca obligatia antreprenorului este succesiva (de exemplu, lucrari
de intretinere) si nu s-a prevazut un termen, contractul poate fi denuntat unilateral de oricare
dintre parti, caci obligatia nu poate fi vesnica. In lipsa de stipulatie contrara in contractul de
antrepriza de constructii, antreprenorul are dreptul sa incredinteze executarea unor parti din
lucrare unor subantreprenori, incheind in acest sens, cu fiecare dintre ei (instalator, parchetar,
electrician etc.), un contract de subantrepriza. In raporturile dintre antreprenor si
subantreprenor, se aplica regulile prevazute pentru antrepriza (art. 1489-1490 C.civ.),
subantreprenorul avand - in cadrul acestor raporturi - rolul de antreprenor. Deoarece
subantreprenorii contracteaza numai cu antreprenorul, clientul nu are nici o actiune
contractuala impotriva lor. In schimb, antreprenorul raspunde contractual fata de client pentru
33
toate lucrarile executate de subantreprenori, la fel cum raspunde si de lucrarile oricarei alte
persoane pe care a folosit-o (art.1487 C.civ.). Precizam ca, intrucat subantreprenorii nu au
calitatea de prepusi, antreprenorul nu raspunde in calitate de comitent (in baza art.1000 alin.3
C.civ ) pentru faptele lor ilicite cauzatoare de prejudicii tertilor (inclusiv clientului), tot asa cum
nici clientul nu raspunde pentru faptele antreprenorului sau subantreprenorului (ori
antreprenorului de specialitate), fata detertii pagubiti. In sfarsit, subliniem ca pozitia juridica a
subantreprenorului nu trebuie sa fie confundata cu aceea a antreprenorului de specialitate, care
contracteaza anumite lucrari de specialitate direct cu clientul si raspunde singur, in calitate de
antreprenor, fata de acesta pentru lucrarile (partea din lucrari) care formeaza obiectul
contractului. Tot astfel, daca mai multi antreprenori - coantreprenori - se obliga sa execute o
lucrare de ansamblu (complexa), contractand direct cu clientul, ei nu vor avea calitatea de
subantreprenori, chiar daca unul dintre ei are rolul de coordonator si ii reprezinta pe ceilalti in
raporturile cu clientul in cursul executarii lucrarii. Fiind antreprenori, fiecare va raspunde pentru
partea de lucrare executata si are dreptul la partea corespunzatoare din pret, deoarece
obligatia civila cu pluralitate de parti este conjuncta (divizibila), daca in contract nu s-a prevazut
solidaritatea (iar obligatia codebitorilor nu este comerciala - art.42 C.com.) sau indivizibilitatea si
nici nu rezulla din natura prestatiei care formeaza obiectul contractului (indivizibilitate naturala).
Lucratorii au deci o actiune directa contra clientului, cu toate ca raport juridic direct nu exista
intre ei (este deci o dispozitie derogatorie de la principiul relativitatii efectelor contractelor). in
lipsa acestei dispozitii, lucratorii ar trebui sa-l actioneze pe client in calitate de creditori ai
antreprenorului, adica pe calea actiunii subrogatorii (oblice). Aceasta actiune are insa neajunsul
de a-i pune pe reclamanti in concurs cu ceilalti creditori ai antreprenorului (de exemplu,
furnizorii de materiale) ceea ce inseamna ca si ei ar trebui sa suporte consecintele
insolvabilitatii ori falimentului (lichidarii judiciare in terminologia Legii nr.64/1995)
antreprenorului, proportional cu valoarea creantelor. Fiind o actiune directa, starea de
insolvabilitate sau falimentul antreprenorului nu se va rasfrange asupra creantelor lucratorilor.
Ei il actioneaza direct pe client si, prin urmare, n-au a suporta concursul celorlalti creditori ai
antreprenorului (daca acestia n-au facut o poprire asupra sumelor datorate de client in mainile
acestuia, inainte de intentarea actiunii directe). Aceasta masura de ocrotire se adauga
privilegiului imobiliar de care se bucura lucratorii, precum si antreprenorii de constructii, pentru
garantarea creantelor neonorate de client (art. 1737 si 1742 C.civ. Codul civil prevede o singura
regula speciala de raspundere pentru calitatea constructiei: antreprenorul (arhitectul) de cladiri
sau alte lucrari insemnate raspunde daca constructia se darama in tot ori in parte sau ameninta
invederat daramarea (cu care se asimileaza viciul care face imposibila folosirea potrivit
destinatiei) din cauza unui viciu de constructie sau al terenului intr-un termen de 10 ani din ziua
terminarii (receptiei) lucrarii (art.1483). Decretul nr. 167/1958 a stabilit un termen de 3 ani de la
34
predare pentru descoperirea viciilor unei constructii (art.11 alin.2), deci a statornicit raspunderea
antreprenorului pentru orice vicii ascunse, fara a modifica raspunderea pentru daramarea in
baza art.1483 C.civ. In sfarsit, prin art.29 din Legea nr. 10/1995 privind calitatea in constructii s-
a prevazut raspunderea antreprenorului pentru viciile ascunse ale constructiei ivite in termen de
10 ani de la receptia lucrari, iar pentru viciile structurii de rezistenta rezultate din nerespectarea
normelor de proiectare si executie in vigoare la data realizarii ei raspunderea "pe toata durata
de existenta a constructiei" (ceea ce inseamna, de regula, cateva secole). Dupa cum rezulta din
aceasta reglementare speciala, termenul de 3 ani prevazut de Decretul nr.167/1958 (art.11
alin.2) pentru viciile ascunse ale constructiei si termenul de 10 ani prevazut de C.civ. (art.1483)
pentru ipoteza daramarii, au fost inlocuite cu termenul de 10 ani pentru orice vicii ascunse,
respectiv cu durata de existenta pentru viciile care afecteaza structura de rezistenta a
constructiei de orice categorie (si instalatiilor aferente acestora) - indiferent de forma de
proprietate sau destinatie -, fiind exceptate insa cladirile pentru locuinte cu parter si parter plus
un etaj si anexele gospodaresti situate in mediul rural si in satele ce apartin oraselor, precum si
constructiile provizorii (art.2alin.2 din Legea nr. 10/1995). Pentru aceste constructii, exceptate
de la prevederile Legii nr. 10/1995, raspunderea antreprenorului urmeaza sa fie angajata
potrivit dreptului comun (C.civ. si Decretul nr. 167/1958). In privinta viciilor aparente ale lucrarii,
care in materie de antrepriza -ca de altfel si in materie de vanzare - nu pot fi reclamate dupa
receptie (predare-primire), se angajeaza raspunderea antreprenorului numai daca s-a stabilit un
termen de garantie. In acest sens, Legea nr. 10/1995 prevede obligatia executantului lucrarilor
de constructii "de a remedia, pe propria cheltuiala, a defectelor de calitate, aparute din vina sa...
in perioada de garantie stabilita potrivit legii"(art.23 lit.k), fara a distinge dupa cum viciile sunt
aparente sau ascunse. Reglementarea speciala privind raspunderea antreprenorului
(arhitectului) vizeaza numai raporturile lui cu clientul si cu succesorii lui in drepturi (de exemplu,
cumparatorul constructiei). Fata de terti (inclusiv locatarul constructiei), pentru care contractul
de antrepriza este o res inter alios acta, raspunderea antreprenorului pentru pagubele cauzate
(de exemplu, prin ruinarea cladirii) poate fi angajata numai delictual (art.998-999 C.civ.). In
schimb, tertii pot alege pe calea actiunii impotriva proprietarului (clientului sau succesorilor lui)
pe teren delictual (de exemplu, art.1002 C.civ.) sau contractual (de exemplu, locatarul), dupa
caz. Daca actiunea a fost indreptata impotriva clientului, el va avea actiune in regres impotriva
antreprenorului, in masura in care acesta este responsabil pentru viciile lucrarii care au
determinat cauzarea prejudiciul. Clauze contractuale de modificare a raspunderii pentru
calitatea constructiei. Avand in vedere faptul ca prin instituirea unei raspunderi agravate a
antreprenorului de constructii sunt aparate nu numai interesele clientului, ci si interese
generale, publice, clauzele contractuale de limitare sau de inlaturare a acestei raspunderi nu
pot fi admise. In orice caz, ele nu ar putea fi admise in privinta viciilor care pot determina
35
daramarea sau amenintarea de daramare a constructiei (rezistenta). Sunt permise, in schimb,
clauze de agravare a raspunderii antreprenorului pentru vicii. Dreptul la actiunea privitoare la
viciile ascunse, inclusiv viciile structurii de rezistenta, se prescrie prin implinirea unui termen de
6 luni, iar daca viciile au fost ascunse cu viclenie prin implinirea termenului general de
prescriptie (art.5 din Decretul nr.167/ 1958), in ambele cazuri termenul prescriptiei incepand sa
curga de la data descoperirii viciilor in cadrul termenelor aratate. Raspunderea pentru vicii
poate sa revina nu numai antreprenorului care executa lucrarea, dar si arhitectului
(proiectantului). Problema impartirii raspunderii intre antreprenor si arhitect se rezolva in functie
de clauzele din contract. Daca arhitectul n-a facut decat planurile constructiei, fara a se ocupa
de executarea lucrarii, el va raspunde numai daca se va dovedi ca viciul constructiei provine
dintr-un viciu al planului (proiectului), iar antreprenorul va raspunde pentru viciile de executie.
Daca arhitectul a luat parte si la ridicarea constructiei sau viciile sunt determinate si de viciile
proiectului, el va raspunde alaturi de antreprenor. In acest din urma caz, daca daunele sunt
suportate de unul dintre ei, solvens-ul va avea actiune in regres impotriva celuilalt, proportional
cu gravitatea culpelor; in caz de egalitate, pentru jumatate. Aceste reguli urmeaza sa fie
aplicate, in mod corespunzator, si daca lucrarea a fost executata de doi sau mai multi
coantreprenori, (inclusiv antreprenori de specialitate, dar nu subantreprenori) si raspunderea lor
nu este divizibila. Pentru angajarea raspunderii, clientul trebuie sa dovedeasca numai existenta
viciului. In prezenta acestei dovezi, culpa contractuala a antreprenorului (arhitectului) este
prezumata, ei fiind obligati sa dovedeasca existenta unei cauze straine exoneratoare de
raspundere (art. 1082-1083 C.civ.). Evident, culpa subantreprenorilor nu poate fi invocata drept
cauza de exonerare, antreprenorul fiind responsabil contractual fata de client si pentru lucrarile
executate in subantrepriza (cu drept de regres in raport de culpa subantreprenorului).
Subantreprenorul poate fi actionat de catre client numai delictual, ei nefiind legati prin raporturi
contractuale.

18) Contractul de arendare.

Contractul de arendare , varietate a contractului de locatiune, este un contract prin care una
dintre parti, numita arendator, transmite celeilalte parti, numita arendas, bunuri agricole in
vederea exploatarii pe o durata determinata si in schimbul unui pret, numit arenda, stabilite de
parti.Contractul de arendare este reglementat prin Legea arendarii nr.16/1994 (modificata prin
L.nr.58/1995 si L.nr.65/1998 pentru modificarea si completarea L.nr. 16/1994). Aceste dispozitii
se completeaza cu prevederile legislatiei civile, in masura in care acestea nu sunt contrare Legii
nr. 16/1994 (vz.art.26). inseamna ca, in completarea celor doua acte normative se aplica, in
36
conditiile aratate, "regulile particulare la arendare" prevazute in Codul civil (art.1454 si urm.,
care n-au fost abrogate expres de lege), iar apoi dispozitiile care guverneaza locatiunea de
drept comun, arendarea fiind o varietate a acesteia. in com-pletarea acestor norme, se aplica
regulile din partea generala a dreptului civil obligational (teoria generala a obligatiilor civile).
Precizam ca legile comerciale nu sunt incidente in materie, intrucat contractul de arendare are
natura pur civila. Arendarea este un contract sinalagmatic (bilateral), cu executare succesiva si
netranslativ de proprietate, ca si locatiunea. Tot astfel, este un contract prin definitie
(esentialmente) cu titlu oneros. Daca un bun agricol se transmite, in vederea folosintei sau
exploatarii temporare, cu titlu gratuit, contractul este nul ca arendare, dar consideram ca poate
fi recunoscut valabil ca un imprumut de folosinta (comodat), daca lucrul s-a predat (comodatul
fiind un contract real) si daca sunt indeplinite si celelalte conditii de validitate prevazute de lege
pentru comodat, la care se adauga insa si interdictiile prevazute de lege in materie de
arendare, deoarece persoanele care nu pot contracta o arendare, nu o pot face nici cu titlu
gratuit .Spre deosebire de locatiune, care este un contract consensual, cerinta formei scrise
fiind prevazuta numai ad probationem, arendarea este un contract solemn . Potrivit art.6 din
Legea nr. 16/1994, "sunt valabile si opozabile" numai contractele de arendare incheiate in scris
(indiferent ca inscrisul este autentic sau doar sub semnatura privata) si inregistrate in termen de
15 zile de la incheiere la primaria (respectiv primariile) in a carei raza teritoriala se afla bunurile
arendate. Rezulta ca, prin derogare de la principiul consensualismului, consacrat de Codul civil,
legea prevede forma scrisa si inregistrarea ad validitatem, deci sub sanctiiunea nulitatii
absolute (vz. si art.24 alin.1) .Potrivit legii, partile contractante pot fi persoane fizice sau juridice
(art.3 alin.1).In calitate de arendator contractul poate fi incheiat de catre proprietar, uzufructuar
sau alt detinator legal al bunurilor care formeaza obiectul contractului (art.2) si care are dreptul
la exploatarea agricola a bunurilor respective si are capacitatea, respectiv indeplineste conditiile
necesare pentru incheierea contractului de locatiune. Precizam ca, spre deosebire de regulile
aplicabile locatiunii, arendasul nu poate avea calitatea de arendator. Potrivit legii, sub
sanctiunea nulitatii absolute, arendasul nu poate subarenda, total sau partial, bunurile agricole
arendate, chiar daca arendatorul ar fi de acord, fiind interzise si oficiile de arendasi (art.22).
Desi legea nu prevede expres, interdictia de a subarenda atrage dupa sine si interdictia de a
ceda contractul de arendare, caci cesiunea (vanzarea) dreptului de exploatare a bunurilor
agricole produce efecte mai puternice decat subarendarea (cessio est maius, sublocatio est
minus). Astfel fiind, nu se poate admite nici schimbul intre doi (mai multi) arendasi, schimbul
reprezentand in materie de locatiune o dubla (multipla) cesiune. Din interzicerea subarendarii
mai rezulta ca folosinta bunurilor arendate nu poate fi adusa ca aport social intr-o societate
agricola sau asociere simpla in agricultura, deoarece aducerea ca aport a folosintei unui bun
echivaleaza cu o sublocatiune (sau cesiune). Din aceasta cauza, nici locatarul nu poate aduce
37
ca aport social folosinta bunului inchiriat, daca sublocatiunea a fost interzisa prin contractul de
locatiune sau conditionata de acordul locatorului . Rezulta ca arendasul, sub nici o forma, nu
poate incheia un contract de arendare in calitate de arendator, acest contract fiind considerat
incheiat intuitu personae. Dar legea nu-l obliga pe arendas sa execute personal toate lucrarile
agricole; el poate contracta executarea unor lucrari cu persoane fizice sau juridice prestatoare
de servicii in agricultura si poate incheia contracte de munca cu salariati permanenti sau
sezonieri care se bucura de toate drepturile si de protectia sociala prevazute de legislatia
muncii (art.23). Interzicand expres subarendarea si implicit cesiunea contractului de catre
arendas, in mod exceptional, Legea nr. 16/1994 - astfel cum a fost modificata si completata prin
Legea nr.65/1998 - permite cesiuea contractului de catre arendas (in calilate de cedent), daca
sunt indeplinite doua conditii(art.21): exista acordul scris al arendatorului; cesiunea se face (in
calitate de cesionar) sotului arendasului, coparticipant la exploatarea bunurilor agricole sau
descendentilor sai (unul sau mai multi) care au implinit varsta majoratului. Intrucat cesiunea se
face cu acordul (se subintelege, prealabil) al arendatorului, ea va avea ca obiect nu numai
drepturile arendasului, dar si obligatiile lui, el fiind eliberat fata de arendator. Aceasta inseamna
ca cesiunea realizeaza si o delegatie perfecta (confundata cu novatie prin schimbare de
debitor). In legatura cu calitatea de arendator, legea mai prevede ca regiile autonome,
institutele si statiunile de cercetare si productie agricola, societatile comerciale si alte unitati
care au in patrimoniu sau in administrare terenuri proprietate de stat nu pot da in arenda
bunurile destinate exploatarii agricole (art.4 alin.1). In calitate de arendas - unul sau mai multi,
de exemplu, membrii unei familii - contractul poate fi incheiat numai de catre persoane fizice
care sunt cetateni romani - indiferent daca au domiciliul in tara sau in strainatate - si au
pregatire de specialitate agricola, practica agricola sau un atestat de cunostinte agricole si
reprezinta garantiile solicitate de arendator. Atestatul se elibereaza de organele abilitate de
Ministerul Agriculturii si Alimentatiei (art.3). Arendasii, persoane juridice, trebuie sa aiba
nationalitatea romana si sediul in Romania, inclusiv cele cu capital partial sau integral strain, sa
aiba ca obiect de activitate exploatarea terenurilor agricole si sa prezinte garantiile solicitate de
arendator (art.3 si 3). Legea mai interzice functionarilor publici si salariatilor din conducerile
administrative ale regiilor autonome cu profil agricol, ale institutiilor si statiunilor de cercetare si
productie agricola, ale societatilor comerci-ale agricole pe actiuni si ale altor unitati care au in
patrimoniu sau in administrare terenuri agricole proprietate de stat sa ia in arenda orice fel de
bunuri destinate exploatarii agricole (art.18). Arendarea fiind un contract sinalagmatic (bilateral)
are un dublu obiect: bunurile arendate si pretul platit de arendas, numit arenda. Potrivit legii,
prin bunuri agricole care pot fi arendate se inteleg terenurile cu destinatie agricola (arabile, viile,
livezile, pepinierele viticole, pomicole, arbustii fructiferi, plantatiile de hamei si duzi), pasunile
impadurite, terenurile ocupate cu constructii si instalatii agrozootehnice, amenajari piscicole si
38
de imbunatatiri funciare, drumurile tehnologice, platformele si spatiile de depozitare care
servesc nevoilor productiei agricole si terenurile neproductive care pot fi amenajate si folosite
pentru productia agricola, precum si animalele, constructiile de orice fel, masinile, utilajele si
alte asemenea bunuri destinate exploatarii agricole (art. 1.). Bunurile agricole care formeaza
obiectul contractului trebuie sa fie complet si precis determinate (descrierea amanuntita a
tuturor bunurilor arendate si inventarul lor, planul de situatie al terenurilor). Daca nu se
arendeaza toate bunurile agricole detinute de arendator, trebuie sa se specifice in contract
suprafata de teren sau orice alt bun agricol ce se va retine de acesta (art.5 lit.b si f). In toate
cazurile, pentru a fi in prezenta unui contract de arendare, bunurile mentionate trebuie sa fie
destinate exploatarii (productiei) agricole de catre arendas. Daca folosinta unor bunuri dintre
cele prevazute de lege se transmite cu titlu oneros in alte scopuri (de exemplu, terenul cu sau
fara constructie in scopuri turistice sau sportive, animalele pentru carausie la constructia unei
case etc.), contractul nu va mai fi supus reglernentarilor vizand arendarea (ci regulilor
locatiunii). Bineinteles, nu constituie arendare nici contractul prin care detinatorul bunurilor
agricole executa lucrarile agricole, cealalta parte dobandind recolta realizata la pretul stipulat
(vanzare-cumparare de bunuri viitoare). Codul civil a lasat la libera apreciere a partilor stabilirea
pretului arendarii, fie sub forma unei sume de bani (arendarea pe bani), fie sub forma unei
cantitati de produse agricole (parte de recolta -art.1467) platibila in natura, in fructe (arendarea
pe fructe), nefiind exclusa nici stabilirea arendei in parte in natura si restul in bani (arenda
mixta). Legea nr. 16/1994, astfel cum a fost modificata prin Legea nr.65/1998, lasa, de
asemenea, la libera apreciere a partilor stabilirea pretului arendarii (cuantumul arendei in natura
- determinata in cifre absolute, de exemplu, 1000 kg grau pe hectar de teren arendat, sau
determinata procentual din recolta, de exemplu, 25 % din recolta realizata - sau in bani). Legea
indica numai anumite elemente orientative de stabilire a arendei (de exemplu, potentialul de
productie al terenului, gradul de accesibilitate a mecanizarii, amenajarile de imbunatatiri
funciare sau rasa, varsta, starea biologica in cazul efectivelor de animale etc.), care "pot fi"
avute in vedere de catre parti la stabilirea arendei (art.13-14). Inseamna ca partile sunt libere sa
stabileasca cuantumul arendei, neexistand vreo limita maxima (sau minima) legala. Spre
deosebire de locatiunea de drept comun (care poate fi contractata fara precizarea termenului),
durata arendarii (data de la care incepe si data la care inceteaza) trebuie sa fie determinata de
catre parti in contract (art.2, 5 lit.d, si art.7 alin.1). Dar Legea arendarii, astfel cum a fost
modificata, nu prevede o durata minimala (sau maximala) a termenului arendarii. Deci partile
sunt libere sa stabileasca durata arendarii, fara limitari legale. Consideram ca - desi legea
speciala nu mai stabileste o durata minima - ea nu poate fi mai mica decat "timpul necesar ca
arendasul sa culeaga fructele" (art.1462 C.civ.), de regula, un an agricol (in cazul
terenurilor).Potrivit art.21 din Legea nr. 16/1994: "In contractul de arendare, de comun acord,
39
partile contractante pot stabili cazurile si limitele suportarii daunelor produse de calamitati
naturale. De asemenea, de comun acord pot sa prevada suportarea pierderilor totale sau
partiale ale bunurilor arendate ca urmare a unor cazuri fortuite sau de forta majora. Dupa cum
se poate observa, prin cele doua dispozitii citate legea nu a rezolvat nimic in problema
suportarii riscurilor in materia contractului de arendare, prevazand numai posibilitatea partilor
de a se intelege in aceasta privinta, iar aceasta posibilitate ar fi existat si in lipsa textului. Pentru
rezolvarea problemei, trebuie sa se precizeze (prin norme supletive) cine suporta riscurile daca
contractul nu contine clauze in aceasta privinta. In lipsa unor asemenea norme in Legea nr.
16/1994, problemele urmeaza sa fie solutionate in lumina principiilor si reglementarilor
legislatiei civile, care completeaza dispozitiile legii speciale (art.26). Inainte de analiza acestor
reguli, se mai impune o precizare terminologica. In art.21 alin.1 se face referire la calamitati
naturale, iar in alin.2 la cazuri fortuite si de forta majora, ca si cum ar fi doua notiuni distincte din
punct de vedere juridic. In realitate, calamitatile naturale reprezinta si ele cazuri fortuite sau de
forta majora, in prezenta carora se pune problema suportarii riscurilor. lar aceasta problema
vizeaza, in ambele cazuri, suportarea pagubelor (daunelor) rezultand din pieirea totala sau
partiala a unor bunuri datorata cazului fortuit ori fortei majore (deci fara ca una dintre parti sa
savarseasca vreo fapta culpabila care sa-i angajeze raspunderea). Se pare ca legiuitorul,
folosind o terminologie imprecisa, a avut in vedere, in cadrul a doua alineate, cele doua aspecte
ale problematicii riscurilor, riscul lucrului (pieirea "bunurilor arendate") si, in parte, riscul
contractului de arendare (pierderea recoltei, a produselor agricole datorata "calamitatilor
naturale"), in ambele cazuri in mod fortuit. Riscul lucrului-Adica paguba rezultata din pieirea
fortuita a bunurilor arendate (animale, constructii, masini si utilaje etc.) se suporta, potrivit
regulilor generale, de catre proprietarul-arendator (res perit domino). Daca contractul a fost
incheiat in calitate de arendator de catre un alt titular de drepturi reale asupra lucrului arendat
(de exemplu, uzufructuar), va suporta si el riscul lucrului, corespunzator cu dreptul pe care il are
asupra lucrului. Deoarece bunurile arendate se gasesc in detentiunea arendasului, obligat sa ia
masurile necesare pentru pastrarea lor in bune conditii si sa le restituie la incetarea
contractului, el va fi tinut sa faca dovada ca pieirea s-a produs fara culpa din partea sa
(art.1431, 1434 C.civ.), adica din o cauza straina, care nu-i poate fi imputata (caz fortuit sau
forta majora). Daca s-a dovedit ca pieirea este fortuita, arendasul nu suporta riscul lucrului, cu
exceptia cazului in care lucrul a pierit dupa ce a fost pus in intarziere pentru neexecutarea
obligatiei de restituire la incetarea contractului si nu reuseste sa dovedeasca ca lucrul ar fi pierit
si la arendator, daca i s-ar fi restituit (ar.1074, 1082-1083 si 1156 C.civ.). Legea nr. 16/1994 a
consacrat putine texte reglementarii obligatiilor partilor in contractul de arendare. in
completarea lor se aplica regulile de drept comun privind locatiunea, tinand seama, bineinteles,
de specificul raporturilor din materia arendarii. in consecinta, urmeaza sa facem numai unele
40
precizari. Potrivit art.8 alin.1 "arendatorul este obligat sa predea bunurile arendate in termenul
si in conditiile stabilite, sa garanteze pe arendas de evictiune totala sau partiala si sa execute
toate celelalte obligatii asumate prin contract. Daca la predare se constata ca imobilul (terenul)
arendat are o intindere rnai mica sau mai mare decat cea prevazuta in contract, se va putea
cere micsorarea sau majorarea arendei numai in cazurile si in conditiile prevazute de Codul civil
la materia vanzarii (art.1454 C.civ.). Bunurile arendate trebuie sa fie predate in stare
corespunzatoare folosintei, exploatarii agricole, iar dupa predare arendatorul este obligat sa
efectueze acele reparatii (lucrari) care nu sunt in sarcina arendasului (de exemplu, reparatiile
capitale la constructiile si instalatiile agrozootehnice), fiind aplicabile dispozitiile art.1425 C.civ
Desi legea speciala nu prevede, arendatorul este garant nu numai de evictiune, dar si pentru
viciile ascunse ale bunurilor arendate care ii impiedica intrebuintarea (art.1422 C.civ.). Mai
mentionam ca impozitele si taxele datorate, potrivit legii, pentru bunurile agricole arendate sunt
in sarcina arendatorului (art.10). Potrivit art.8 alin.2, "arendasul are obligatia de a folosi bunurile
arendate, ca un bun proprietar, in conditiile stabilite, de a mentine potentialul productiv al
bunurilor arendate, de a le restitui la incetarea contractului, de a plati arenda la termenele si in
modalitatile stabilite, precum si de a executa toate obligatii contractuale". Neexistand diferente
semnificative fata de obligatiile locatarului, urmeaza sa facem numai unele precizari. Obligatia
de a intrebuinta bunurile arendate ca un bun proprietar se apreciaza dupa tipul abstract al
omului prudent si diligent (culpa levis in abstracto), tinand seama si de faptul ca arendasul este
un profesionist (agricultor - vz. art.3 si 11). El trebuie sa foloseasca bunurile arendate la
destinatia determinata in contract sau prezumata dupa circumstante (art.1429 pct.l C.civ.), in
astfel de conditii incat sa mentina potentialul lor productiv. Arendasul poate schimba categoria
de folosinta a terenului arendat numai cu acordul prealabil dat in scris de catre proprietar (chiar
daca arendatorul este un uzufructuar sau alt detinator legal) si cu respectarea dispozitiilor
legale (art.20) . Arendatorul are dreptul de a controla oricand modul in care arendasul
administreaza bunurile arendate (art.8 alin.3). Plata arendei. Arendasul trebuie sa plateasca
arenda, in natura si/sau bani, la termenele si la locul de plata prevazute in contract. Daca locul
platii nu este prevazut, plata se face la domiciliul arendasului, fiind cherabila, iar nu portabila
(art.l 104 C.civ.). Restituirea bunurilor arendate. La incetarea contractului arendasul trebuie sa
restituie bunurile arendate in starea in care le-a primit conform inventarului (proces-verbal) facut
la predare, iar in lipsa se prezuma (iuris tantum) ca le-a primit in buna stare (art. 1431-1432
comb. cu art.1421 alin.l C.civ.). Riscul pieirii fortuite, dupa cum am vazut, se suporta de
arendator. In caz de incendiu, arendasul raspunde de pagubele cauzate cladirilor arendate,
daca nu dovedeste o cauza exoneratoare de raspundere potrivit regulilor aplicabile locatiunii
(art.1435 C.civ). Daca arendasul a facut cheltuieli cu conservarea, intretinerea ori imbunatatirea
bunurilor arendate - care, potrivit raporturilor contractuale dintre parti, sunt in sarcina
41
arendatorului - instanta poate recunoaste arendasului un drept de retentie (art.8 alin.4), adica
dreptul de a refuza restituirea bunurilor arendate la incetarea contractului, cat timp arendatorul
nu va plati sumele datorate. Alte obligatii. Legea mai precizeaza ca taxele de redactare si
inregistrare a contractului de arendare sunt in sarcina arendasului (art.6 alin.3). Iar pe plan
financiar, fiind considerat agricultor, el este obligat sa plateasca impozitele datorate pe veniturile
realizate din exploatarea bunurilor agricole arendate, beneficiind de facilitatile de creditare si
impozitare prevazute de lege (art.l 1). Sunt aplicabile si dispozitiile Codului civil privind obligatia
locatarului de a apara lucrul dat in arenda contra uzurparilor. In caz de neexecutare culpabila a
obligatiilor de catre arendator sau arendas, se aplica dreptul comun. In acest sens, legea
speciala precizeaza ca oricare dintre parti poate cere in justitie, "in conditiile legii", rezilierea
pentru neexecuare de obligatii (principale - art.1439 alin.2 C.civ.) si are la dispozitie toate
mijloacele juridice pentru apararea drepturilor si intereselor contractuale in legatura cu bunurile
arendate (art.24). Deoarece legea prevede rezilierea prin justitie, se pare ca pactele comisorii
exprese care ar avea ca efect rezilierea de drept, fara interventia justitiei, nu pot produce
efecte. Asa cum am vazut, in cazul neexecutarii obligatiilor se poate cere prin justitie rezilierea
contractului, potrivit dreptului comun. In caz de pieire - totala sau partiala - a bunurilor arendate,
precum si in cazul desfiintarii (desfacerii) titlului arendatorului, sunt aplicabile, de asemenea,
regulile dreptului comun. In schimb, denuntarea unilaterala (ca mod de incetare a contractului
de locatiune incheiat pe durata nedeterminata) nu este aplicabila arendarii, deoarece ea se
incheie pe o durata determinata. Legea prevede insa ca "prin acordul partilor, contractul de
arendare poate sa inceteze si inainte de a ajunge la termen" (art.12 alin.3). Este avuta in
vedere o intelegere (mutuus dissensus) realizata pe parcursul executarii contractului, iar nu
posibilitatea denuntarii unilaterale. Moartea uneia dintre parti.-Reamintim ca, in dreptul comun,
locatiunea nu inceteaza prin moartea locatorului sau locatarului (art.1440 C.civ.); drepturile si
obligatiile partii decedate trec asupra mostenitorilor ei, cu exceptia cazurilor in care din clauzele
contractului rezulta o alta solutie sau cand partea decedata este mostenita de cealalta parte,
obligatiile reciproce stingandu-se prin confuziune. In urma modificarii si completarii Legii
arendarii prin Legea nr. 65/1998, s-a adoptat o alta reglementare (cat se poate de confuza,
neclara). Astfel, potrivit art.211 alin.1, "contractul de arendare poate continua in cazul decesului
arendatorului sau al arendasului. Pentru aceasta, mostenitorii majori trebuie sa comunice in
scris intentiile lor si sa obtina acordul scris al celeilalte parti, in termen de 30 de zile de la data
decesului". Din acest text pare a rezulta regula incetarii arendei prin moartea oricareia dintre
parti, afara numai daca mostenitorii solicita in scris si obtin acordul scris al celeilalte parti (in
termen de 30 de zile) in sensul continuarii raporturilor de arendare. In plus, mostenitorii
arendasului decedat - pentru a putea continua raporturile de arendare - trebuie sa fie persoane
majore; daca mostenitorii sunt minori, contractul inceteaza prin deces. Aceasta din urma
42
conditie trebuia sa fie prevazuta prin raportare nu la varsta majoratului, ci la capacitatea de
munca si cunostintele agricole ale mostenitorului. In cazul decesului arendatorului, consideram
(desi din textul citat nu rezulta clar aceasta concluzie) ca varsta mostenitorilor este indiferenta;
daca sunt minori sau persoane puse sub interdictie vor consimti la continuarea raporturilor de
arendare cu abilitarile prevazute de lege (dupa cum sunt persoane lipsite de capacitate de
exercitiu sau cu capacitate de exercitiu restransa, tinand seama si de faptul ca arendarea este,
in principiu, un act de administrare). Pentru cazul decesului arendasului, legea mai prevede ca,
daca sunt mai multi mostenitori, ei pot conveni sa continue in comun exploatarea bunurilor
agricole arendate sau sa desemneze pe unul dintre ei sa continue exploatarea acestor bunuri.
Daca mostenitorii nu se inteleg, la cererea oricaruia dintre ei, judecatoria in a carei raza
teritoriala se afla bunul agricol poate desemna, prin ordonanta presedintiala, pe unul dintre ei
pentru continuarea raporturilor de arendare (art.251 alin.2). Legea mai prevede obligatia
succesorilor arendatorului, respectiv arendasului decedat, de a incunostinta consiliul local unde
contractul de arendare este inregistrat cu privire la subrogatia in drepturile si obligatiile partii
decedate (art.251 alin.3). Problema incetarii contractului la termenul stabilit necesita o analiza
speciala deoarece textele corespunzatoare din lege sunt neclare si, practic, nu rezolva
problema. Art.12 - Contractul de arendare poate fi reinnoit potrivit intelegerii partilor si cu
respectarea prevederilor prezentei legi. Fiecare parte contractanta este obligata sa
incunostiinteze in scris pe cealalta parte, cu cel putin 1 an inainte de expirarea contractului,
despre intentia sa de a reinnoi sau de a nu reinnoi contractul de arendare." Daca legiuitorul a
voit sa deroge de la dispozitiile clare ale Codului civil referitoare la tacita relocatiune, trebuia sa
raspunda la aceste intrebari intrucat in ipoteza optiunilor convergente (de exemplu, partile se
inteleg sa reinnoiasca contractul, indiferent ca acordul se realizeaza cu un an inainte de
expirarea termenului sau mai tarziu, fie si dupa expirarea termenului contractual) textul nici nu
era necesar. Prin urmare, ce se intampla daca manifestarile de vointa (cu privire la soarta
arendarii dupa expirarea termenului contractual) lipsesc sau sunt divergente? Este evident ca
reinnoirea contractului nu poate avea loc, in nici un caz, impotriva vointei arendasului. In
schimb, ar fi fost indicat sa se recunoasca in favoarea lui si in anumite conditii un drept la
reinnoirea contractului chiar daca arendatorul si-ar fi manifestat vointa in sens contrar. Numai
ca, un asemenea drept nu poate fi recunoscut in lipsa unei dispozitii legale exprese. Rezulta ca,
la expirarea termenului prevazut, contractul inceteaza, daca nu a fost reinnoit (fie si cu mai
putin de un an inainte de expirarea termenului) cu acordul ambelor parti contractante . Mai mult
decat atat se pare ca nu sunt aplicabile nici dispozitiile din Codul civil referitoare la tacita
relocatiune, deoarece contractul de arendare poate fi reinnoit potrivit art.12 alin.1, numai in
conditiile legii speciale (forma scrisa inregistrare etc.). Inseamna ca, dupa expirarea termenului,
partile nu mai au obligatii contractuale, iar eventuala folosire a bunurilor agricole de catre
43
arendas este lipsita de temei juridic, cu toate consecintele prevazute de lege pentru aceasta
situatie (raporturi extracontractuale).

19) Contractul de asigurare.

Asigurator-societate comerciala obligata a plati anumite sume de bani la realizarea

evenimentului prevazut in contractul de asigurare. Asiguratul este persoana fizica sau juridica
care intra in raporturi cu asiguratul prin incheierea contractului de asigurare. Riscul asigurat
reprezinta un eveniment viitor, posibil dar incert, prevazut in contract. Cazul asigurat este
evenimentul asigurat pentru inlaturarea consecintelor caruia s-a facut asigurarea si care s-a
produs. Prin obiectul asigurarii se intelege ceea ce s-a asigurat. Suma asigurata este suma
maxima in limita careia asiguratorul este obligat sa plateasca indemnizatia de asigurare. Prima
asigurata este suma de bani pe care o platescte asiguratul. Prin indemnizatie de asigurare se
intelege suma de bani pe care asiguratorul o achita asiguratului la survenirea cazului asigurat.
Dauna de asigurare se numeste prejudiciul suferit de asigurat in urma realizarii cazului asigurat.
In functie de natura juridica a raporturilor de asigurare, ele se impart in asigurari comerciale si
mixte. Asigurarile contractuale pot fi de doua feluri: facultative si obligatorii. Asigurarile
facultative-una din parti numita asigurat se obliga sa plateasca celeilate parti numite asigurator
o anumita suma de bani, iar asiguratorul se obliga ca in ipoteza survenirii cazului asigurat, sa
plateasca asiguratului o indemnizatie de asigurare. Contractul trebuie incheiat in forma scrisa,
forma scrisa fiind ceruta ab probationem. Asiguratul trebuie sa completeze o declaratie de
asigurare prin care sa raspunda in scris la intrebarile formulate de asigurator. Asiguratul este
obligat sa plateasca primele de asigurare la termenele stabilite in contract. Riscul asigurat
trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii: riscul trebuie sa fie determinat cu precizie in
contract, riscul trebuie sa fie un eveniment viitor, posibil dar incert, riscul trebuie sa fie
independent de fapta intentionata a asiguratului sau a altei persoane determinate. Asigurarea
de bunuri-suma asigurata poate fi stabilita in limita valorii bunului asigurat, valoare ce nu poate
fi depasita, riscurile asigurate trebuie sa fie detrminat in contract, indemnizatia de asigurare se
plateste doar in limita sumei asigurate. Termenul de prescriptie este de 2 ani, indiferent daca
asigurarea este facultativa sau obligatorie.

20) Contractul de depozit.

Depozitul este un contract prin care o persoana numita deponent incredinteaza un lucru unei
alte persoane, numite depozitar, care se obliga sa-l pastreze pe o perioada determinata si sa-l
44
restituie la cerere in natura. Depozitul este un contract real care se formeaza numai din
momentu predarii lucrului. Poate fi cu titlu oneros sau gratuit. Depozitul cu titlu gratuit este
unilateral. Depozitul este de doua feluri: depozitul propriu zis si sechestru. Depozitul propriu zis
nu poate avea ca obiect decat lucruri mobile si corporale, individual determinate. Deponentului
se cere capacitatea necesara pentru actele de administrare iar depozitarului i se cere
capacitatea necesara pentru actele de dispozitie. Se cere ab probationem forma scrisa a
contractului de depozit. Depozitarul trebuie sa se ingrijeasca de paza lucrului depozitat si sa-l
restituie in natura. Depozitarul trebuie sa restituie bunul depozitat in natura impreuna cu fructele
pe care le-a perceput. In caz de nerestituire depozitarul datoreaza daune-interese deponentului
pentru prejudiciul suferit. In caz de moarte a depozitarului obligatia de restituire revine
mostenitorilor, iar in caz de moarte a deponentului bunul trebuie restituit mostenitorilor sai.
Restituirea se va face la locul depozitarii si deponentul are dreptul de a cere restituirea oricand
chiar daca s-a stipulat un termen. Daca depozitarul refuza restituirea bunului deponentul poate
alege intre actiunea personala care deriva din contractul de depozit sau actiunea reala in
revendicare. Sumele cheltuite de depozitar cu bunul trebuie restituite de deponent si trebuie sa
ridice bunul la data si locul convenite. Depoitarul are drept de retentie asupra bunului pana la
plata sumelor la care are dreptul din cauza depozitului. Depozitul necesar exista cand
deponentul fiind sub amenintarea unei intamplari neprevazute si care reprezinta un pericol real
este nevoit sa incredinteze lucrul sau spre pastrare unei alte persoane, fara a avea posibilitatea
sa aleaga liber persoana depozitarului si sa intocmeasca un inscris constatator al contractului.
Se poate dovedi prin orice proba admisa de lege. In aceasta categorie este inclus si depozitul
hotelier, dar raspunderea hotelierului este apreciata mai sever. Depozitul neregulat se
caracterizeaza prin faptul ca are ca obiect lucruri fungibile si consumptibile care nu trebuie sa
fie restituite in indivizibilitatea lor, ci prin alte lucruri asemanatoare. In acest caz depozitarul
devine proprietarul bunului, in acest caz nu se aplica dreptul de retentie. Cel care invoca
caracterul neregulat al depozitului este obligat in caz de indoiala sa-l dovedeasca.

21) Contractul de donaţie. Condiţii de validitate şi efecte.

Potrivit articolului 801 din Codul civil, donatia este un contract solemn prin care o parte, numita
donator, cu intentie liberala isi micsoreaza irevocabil patrimoniul sau in favoarea celeilalte parti,
numita donatar, fara a urmari de la aceasta o contraprestatie. Dupa cum rezulta din aceasta
definitie, ceea ce caracterizeaza donatia este trecerea unor valori dintr-un patrimoniu in altul
fara echivalent, cu intentia de a face o donatie(animus donandi). Aceasta intentie, concretizata
in incheierea contractului, in forma si in conditiile prevazute de lege, justifica marirea unui
45
patrimoniu in detrimentul altuia, constituind cauza ei. Trebuie facuta precizarea, de asemenea,
ca donatia – ca varietate a contractelor cu titlu gratuit – reprezinta o liberalitate, deoarece are
ca efect micsorarea patrimoniului donatorului cu bunul donat spre deosebire de contractele
dezinteresate(de exemplu comodatul, mandatul sau depozitul cu titlu gratuit, etc. ), prin care nu
se micsoreaza patrimoniul celui care procura altuia un folos, motiv pentru care acestea din
urma nu sunt supuse regulilor de fond si de forma prevazute pentru donatii. Contractul de
donatie este un contract solemn, pentru a carui validitate este necesara forma inscrisului
autentic, lipsa formei atragand nulitatea absoluta a acestuia(articolul 813 C. Civ.). Contractul de
donatie este un contract cu titlu gratuit din categoria liberalitatilor, deoarece donatorul isi
micsoreaza patrimoniul cu un bun sau cu un drept (real sau de creanta) fara a primi un
echivalent al acestuia. Intentia liberala(“animus donandi”) trebuie sa existe la momentul
incheierii contractului(art. 813 C. civ.). Contractul de donatie este un contract unilateral
deoarece creeaza obligatii numai pentru donator (in principiu). Chiar daca este o donatie cu
sarcini pentru donatar, aceste sarcini nu pot intrece valoarea bunului donat caci atunci
contractul se transforma intr-un contract bilateral, cu titlu oneros. Contractul de donatie este un
contract translativ de proprietate, dreptul transmitandu-se prin acordul partilor exprimat cu
respectarea conditiilor de forma cerute de lege. Regulile aplicabile contractului de donatie sunt
regulile generale prevazute de codul civil pentru interpretarea contractelor(art. 977 – 985 C.
civ. ). In masura in care se face interpretarea calificarii juridice a contractului (donatie,
intretinere, comodat, etc. ) sunt aplicabile regulile care guverneaza contractele cu titlu oneros,
ca fiind dreptul comun si nu regulile de exceptie aplicabile liberalitatilor. Contractul de donatie
nu se confunda cu unele acte juridice in care o persoana presteaza un serviciu cu titlu gratuit in
favoarea alteia, care poate fi un act dezinteresat si nicidecum o liberalitate pentru ca exista o
modificare de patrimoniu. Donatia, de asemenea, nu trebuie confundata cu executarea unei
obligatii naturale, caci in acest caz obligatia exista numai ca s-a stins dreptul material la actiune
(deci posibilitatea de a beneficia de forta de constrangere a statului) al creditorului privind
valorificarea creantei. Debitorul executa de buna voie o datorie care exista. Nu constituie
donatii premiile, cadourile prin diferite recompense, facute cu scopuri publicitare. De asemenea,
operele de binefacere au reguli speciale ce exced cadrul legal al donatiilor. Intretinerea unei
rude fara a exista obligatia legala de intretinere nu este o donatie. Elementul esential prin care
se deosebeste o donatie de alte operatiuni juridice asemanatoare este de ordin subiectiv,
respectiv intentia de a dona(“animus donandi”). Existenta intentiei de a dona este cauza
donatie. Incapacitati de a dispune si de a primi donatii. In privinta capacitatii de folosinta
legiuitorul prevede anumite incapacitati : Incapacitati de a dispune – potrivit articolului 806 C.
civ., modificat prin art. 129 alin. 1 – 3, 105 si 107 C. fam., minorii si persoanele aflate sub
interdictie judecatoreasca nu pot dona nici macar cand exista incuviintarea reprezentantului
46
legal si al autoritatii tutelare, cu exceptia darurilor obisnuite facute de minori cu diferite ocazii,
daruri care nu afecteaza substantial patrimoniul donatorului. In favoarea tutorelui, minorul nu
poate dispune prin donatie nici dupa ce a ajuns la majorat, cat timp autoritatea tutelara n-a dat
tutorelui descarcare pentru gestiunea sa (art. 809 C. civ. Si art. 141 C. fam. ). De la aceasta
regula face exceptie situatia cand tutorele este ascendentul minorului. Incapacitati de a primi
-Nu pot primi donatii persoanele neconcepute (art. 808 C. civ. ) si organizatiile care nu au
dobandit personalitate juridica. Copilul neconceput poate primi o donatie numai indirect daca
donatorul gratifica pe cineva cu un bun, impunand sarcina (“obligatia”), de a transmite dreptul
de proprietate asupra acelui bun copilului care se va naste. In privinta structurilor
organizatorice(mai cu seama organizatiile non – profit) acestea vor putea primi donatii (chiar in
timpul constituirii) daca aceste donatii sunt absolut necesare pentru dobandirea personalitatii
juridice. Practic, este vorba despre o capacitate de folosinta anticipata momentului constituirii,
capacitate legata numai de acele acte si conditii necesare constituirii(de exemplu : necesitatea
patrimoniului propriu). Nu pot primii donatii strainii si apatrizii daca obiectul donatiei este un
teren (art. 41 alin. 2 din Constitutie). Nu pot primii donatii medicii si farmacistii de la persoanele
care au fost tratate, ingrijite medical, de acestia inaintea mortii. Interdictia se refera si la preotii
care au fost in preajma bolnavului(donator) facandu-I slujbe si alte practici religioase (art. 810
alin. 1 si 3 C. civ. ). Nu fac parte din aceasta categorie donatiile remuneratorii pentru serviciile
intreprinse de donatar (art. 810 alin. 2 C. civ. ) in favoarea donatorului. De exemplu, persoana
care l-a ingrijit pe donator in sensul ca I-a facut menajul sau alte servicii casnice poate fi
gratificata de catre donator. Momentul in care se cere existenta capacitatii In privinta capacitatii
de exercitiu, donatia fiind un act de dispozitie cu caracter irevocabil, atat donatorul cat si
donatarul trebuie sa aiba capacitate de exercitiu deplina cu respectarea dispozitiilor legale
analizate privitoare la incapacitatile de a dispune si de a primi donatii. Momentul in care
capacitatea juridica trebuie sa existe este acela al realizarii acordului de vointa, moment care
difera daca persoanele sunt prezente sau absente si se incheie prin inscrisuri separate. Astfel,
potrivit articolului 814 alin. 2 Codul civil, daca donatia se incheie prin inscrisuri separate,
donatorul trebuie sa fie “capabil” de a face donatii in momentul lansarii ofertei, in momentul
acceptarii ei de catre donatar, cat si in momentul primirii comunicarii acceptarii comunicarii. In
privinta donatarului, acesta trebuie sa aiba capacitatea juridica prevazuta de lege in momentul
acceptarii donatiei. Sanctiunea incapacitatilor speciale de “a dona” sau de “a primi donatia”. In
functie de interesele ocrotite de norma juridica incalcata prin incheierea contractului juridic de
donatie, norma referitoare la capacitatea juridica a partilor, nulitatea poate fi absoluta sau
relativa. De exemplu, este caz de nulitate absoluta in ipoteza in care s-au donat terenuri cu
incalcarea dispozitiei constitutionale care interzice dobandirea de terenuri de catre straini sau
de catre apatrizi. Este caz de nulitate relativa ori de cate ori s-a incheiat un contract de donatie
47
de catre minori fara sa fi existat incuviintarea prealabila a reprezentantului legal, nulitate care
poate fi invocata de reprezentantul legal al minorului sau de succesorii lui in drepturi.
Incapacitati de exercitiu-Minorii si interzisii judecatoresti pot primii donatii dar nu au exercitiul
acestui drept in sensul ca donatiile vor fi acceptate fie de reprezentantii legali sau cu
incuviintarea prealabila a acestora si dupa cum au sau nu capacitate de exercitiu restransa, fie
chiar de ascendentii lor de orice grad daca reprezentantii legali ar refuza sa accepte (art. 815,
C. civ. ). Faptul ca donatia poate fi acceptata si de alte persoane decat de reprezentantii legali
inseamna ca legiuitorul a avut in vedere ocrotirea minorilor si a interzisilor judecatoresti in
scopul cresterii activului patrimonial al acestora. Daca donatia este cu sarcini, in mod
obligatoriu trebuie sa existe si autorizarea prealabila a autoritatii tutelare. Donatiile facute
statului vor fi acceptate de persoanele imputernicite, potrivit legii sau actului constitutiv, sa
reprezinte organul de stat, unitatea administrativ – teritoriala sau unitatea economica de stat in
relatiile cu tertii, a Consiliului Judetean sau al Municipiului Bucuresti, daca sunt de interes local.
Obiectul contractului de donatie trebuie sa indeplineasca conditiile necesare tuturor
contractelor, adica conditiile generale prevazute in art. 948 si 964 C. civ. Astfel, obiectul
contractului trebuie :Sa fie determinat sau determinabil; Sa fie licit, posibil; Sa existe in prezent
sau sa poata exista in viitor; Sa constituie prestatie a celui ce se obliga. Nu poate fi donat un
bun al altuia pentru ca s-ar afecta principiul irevocabilitatii donatiilor iar donatorul trebuie sa fie
proprietarul lucrului donat, in momentul incheierii contractului. Donatiile se incheie in forma
autentica (potrivit articolului 813 C. civ. ). Cerinta formei autentice constituie o masura speciala
de protectie a donatorului care dispune in mod actual si irevocabil de un drept, fara o
contraprestatie. Sanctiunea nerespectarii formei autentice este nulitatea absoluta. Forma
inscrisului autentic este deci o conditie “ad validitatem”, nulitatea putand fi invocata de orice
persoana, chiar si din oficiu de catre instanta de judecata. Daca s-a incheiat un contract de
donatie fara respectarea formei autentice el va fi refacut cu respectarea dispozitiei articolului
813 C. civ. Forma autentica a fost impusa de legiuitor pentru a atrage atentia donatorului
asupra gravitatii donatiei pentru patrimoniul sau si asupra faptului ca donatia este, in principiu,
irevocabila. In ipoteza in care contractul de donatie se incheie prin inscrisuri separate (intre
absenti), atat oferta cat si acceptarea trebuie sa se intocmeasca in forma autentica. Potrivit
articolului 814 alin. 2 C. civ., daca donatorul moare inainte de acceptare din partea donatarului,
oferta devine caduca, ca si cum nu ar fi existat. Dupa moartea donatorului, donatia poate fi
confirmata, ratificata in forma autentica de catre mostenitorii sai legali(art. 1167 C. civ.). Faptul
ca mostenitorii donatorului pot confirma donatia, in doctrina de specialitate s-a pus intrebarea
daca nu cumva am fi in prezenta unui caz de nulitate relativa. In opinia majoritara aceasta
situatie nu este un caz de nulitate relativa, ci mai de graba este vorba de o situatie exceptionala
cand nulitatea absoluta poate fi acoperita prin confirmarea actului juridic, confirmare care se
48
intemeiaza pe existenta unei obligatii naturale in sarcina mostenitorilor. Cu alte cuvinte,
mostenitorii donatorului pot confirma donatia facuta de autorul ei, donatie cu vicii de forma,
adica lipsa inscrisului autentic, iar daca au ratificat (confirmat donatia) nu mai pot reveni asupra
actului confirmativ. Viciul de forma privind solemnitatea contractului de donatie ramane o cauza
de nulitate absoluta. Daca donatia are ca obiect bunuri mobile, corporale sau incorporale,
acestea trebuie inscrise intr-un “stat estimativ” semnat de ambele parti contractante, inscris in
care sunt descrise bunurile, valoarea lor globala (art. 827 C. civ. ). Statul estimativ poate sa
existe in cuprinsul contractului de donatie sau intr-un inscris separat semnat atat de donator cat
si de donatar. Se considera ca statul estimativ este o conditie “ad probationem”, singura
sanctiune fiind imposibilitatea dovedirii continutului donatiei in cazul existentei de bunuri mobile
si mai cu seama in privinta valorii acestora. Prin esenta lor, liberalitatile intre vii sunt irevocabile.
Aceasta irevocabilitate, reglementata prin texte speciale(art 801 si 822 – 824 C. civ. ), care
actioneaza descurajant pentru donator si contribuie la siguranta circuitului civil, nu este cea
prevazuta pentru toate contractele ( art. 969 C. civ. ) si care rezulta din principiul ca, odata
incheiat, contractul are forta obligatorie intre partile contractante (este “legea partilor”) si nu
poate fi revocat (desfacut desfiintat sau modificat) prin vointa uneia dintre ele(irevocabilitate de
gradul 1). Forta obligatorie a oricarui contract actioneaza, evident, si in cazul contractului de
donatie, in sensul ca – odata incheiat – nu poate fi desfiintat prin vointa uneia dintre parti, fie si
donatorul. Irevocabilitatea donatiilor are insa un caracter special, mai accentuat decat forta
obligatorie a oricarui contract, in sensul ca in materie de donatii (indiferent daca s-au realizat in
forma autentica, deghizata, indirecta sau dar manual) irevocabilitatea priveste nu numai
efectele, ci insati esenta contractului, fiind o conditie de validitate pentru formarea lui, ceea ce
se numeste irevocabilitate de gradul doi. In contractul de donatie sunt admise urmatoarele
clauze : Clauza referitoare la termen, caci termenul in acest caz nu afecteaza dobandirea
dreptului de proprietate de catre donatar; Clauza referitoare la o conditie cazuala; Clauza
privind plata datoriilor prezente ale donatorului sau a datoriilor viitoare; Clauza privind
reantoarcerea bunului donatin patrimoniul donatorului daca donatarul moare inainte de donator,
chiar daca lasa mostenitori; Clauza prin care donatorul isi rezerva dreptul de uzufruct pentru el
sau pentru o alta persoana, ori dreptul de abitatie este valabila caci, in definitiv, se doneaza
doar “nuda proprietate”. Se poate face fie in mod expres (prin act autentic), fie in mod tacit
printr-un act ulterior al donatorului din care rezulta implicit ca donatia a fost revocata.
Revocarea se poate face “ad nutum”(vointa unilaterala a donatorului)oricand : in timpul
casatoriei, dupa incetarea casatoriei, dupa decesul sotului donator impotriva mostenitorilor
acestuia. Donatia intre soti devine definitiva si irevocabila numai din momentul mortii
donatorului. Clauzele incompatibile cu principiul irevocabilitatii donatiilor sunt compatibile in
cazul donatiilor intre soti. Efectul translativ opereaza in puterea contractului – acordului de
49
vointa – fara a mai fi nevoie de predarea (traditiunea) bunului donat cu exceptia darurilor
manuale. Acordul de vointa al partilor trebuie sa imbrace, evident, forma inscrisului autentic.
Exista cazuri exceptionale cand prin donatie se poate stinge un drept (de exemplu : in cazul
remiterii de datorie). Obligatia de predare a bunului donat -Din momentul transmiterii dreptului
de proprietate sau a altui drept real ori de creanta, exista pentru donator obligatia de predare a
bunului donat la termenul si la locul stabilit, raspunzand de orice deteriorari sau stricaciuni care
rezulta din fapta sa culpabila. Obligatia de garantie-In general, donatorul nu raspunde pentru
evictiune si nici pentru viciile lucrului (art. 828 alin. 1 C. civ.). Ratiunea acestei dispozitii consta
in faptul ca fiind un contract cu titlu gratuit, este incompatibila o asemenea obligatie. In mod
exceptional donatorul este obligat sa-l garanteze pe donatar, in urmatoarele cazuri : Daca s-a
obligat in mod expres in cuprinsul contractului (art. 828, alin. 2 C. civ.); Daca evictiunea provine
din faptul personal al donatorului(art. 828, alin. 3, C. civ. ); Donatorul raspunde de prejudiciul
cauzat, datorita viciilor ascunse ale lucrului, in cazul cand vinovatia imbraca forma
intentiei(dolului); Daca donatia este cu sarcini, in limita sarcinilor impuse donatarului, donatorul
va raspunde atat pentru evictiune, cat si pentru viciile lucrului (art. 828, alin. 3 C. civ. ).In
general, donatarul nu are obligatii fata de donator daca donatia este fara sarcini, cu exceptia
obligatiei de “recunostinta”. Daca donatia este cu sarcina (sub modo) se poate face comparatie
intre sarcina si conditia rezolutorie. Contractul de donatie este, in principiu, irevocabil. De la
acest principiu exista anumite clauze legale de revocare, respectiv :Pentru neindeplinirea
sarcinilor; Pentru ingratitudine; Pentru survenienta de copil. Revocarea pentru neindeplinirea
sarcinilor si pentru ingratitudine se face numai pe cale judecatoreasca. Astfel, instanta de
judecata – pe baza probelor administrate – apreciaza, de la caz la caz, revocarea donatiei. In
cazul revocarii pentru survenienta de copil, aceasta opereaza de drept (in virtutea legii),
instanta de judecata avand doar rolul de a constata existenta acestei cauze de revocare.
Donatiile simulate apar fie sub forma donatiilor deghizate, ascunse sub aparenta unui act cu
titlu oneros, fie sub forma interpunerii de persoane, prin care se ascunde adevaratul beneficiar
al donatiei. Donatiile deghizate-O donatie este deghizata cand actul public este un act cu titlu
oneros(de exemplu o vanzare). In principiu, donatiile deghizate sub forma unui act cu titlu
oneros sunt valabile daca indeplinesc conditiile de validitate prevazute de lege pentru actul
aparent. In plus, donatia deghizata trebuie sa indeplineasca si conditiile de validitate pentru
donatii, mai cu seama cele legate de capacitatea juridica, reductiune, raport, etc. Donatiile prin
interpunere de persoane-Donatia prin interpunere de persoana exista in cazul in care donatarul
nu poate sa primeasca liberalitati de la donator. Astfel, contractul aparent se incheie cu o
persoana interpusa, iar cel ascuns cu adevaratul donatar. In privinta probei interpunerii de
persoana, datorita dificultatilor de dovedire, legea prezuma a fi persoane interpuse : parintii,
copiii si sotul persoanei incapabile, care nu pot primi donatiile. Donatiile indirecte sunt acele
50
donatii care se fac nesimulat, prin acte juridice altele decat contractul de donatie. Aceste acte
juridice sunt calificate liberalitati daca sunt facute cu intentia de “a gratifica “ o anumita
persoana si care trebuie sa respecte conditiile de fond cerute de lege pentru liberalitati.
Donatiile indirecte se realizeaza, in mod frecvent, prin urmatoarele acte juridice : renuntarea la
un drept, remiterea de datorie si stipulatiunea pentru altul. Renuntarea la un drept este o
donatie indirecta daca se face cu intentie liberala adica de a gratifica pe cineva (“animo
donandi”). Donatia este, in acest caz, un act accesoriu actului principal care consta in
renuntarea la un drept care va profita comostenitorului sau mostenitorului subsecvent.
Renuntarile gratuite sunt scutite de forma prevazuta de lege pentru donatii numai daca sunt pur
abdicative de drepturi si nicidecum translative de drepturi care sunt facute “in favorem”.
Remiterea de datorie este actul juridic prin care un creditor renunta total sau numai in parte la
datoria pe care trebuie sa o plateasca debitorul. Remiterea de datorie este o donatie indirecta
daca exista si consimtamantul debitorului si nu este supusa conditiei de forma prevazuta de
articolul 813 C. civ. pentru donatii. Stipulatia in favoarea unei terte persoane – stipulatie pentru
altul – este o donatie, daca se face cu intentia de a gratifica terta persoana
beneficiara(“donandi cauza”). Stipulatia pentru altul poate fi calificata donatie indirecta fiind
scutita de formele cerute pentru donatii, dar prezentand si unele particularitati fata de regulile
aplicabile donatiilor. Aceste particularitati sunt : Donatia se realizeaza independent de
acceptarea tertului beneficiar deoarece dreptul se naste direct si nemijlocit in favoarea tertului
beneficiar (donatar) din momentul incheierii contractului intre stipulantul donator si promitentul.
Acceptarea donatiei poate fi facuta atat de beneficiar cat si de succesorii sai, caci dreptul este
deja nascut in momentul incheierii contractului intre stipulant si promitent. Dispozitiile legale
privind capacitatea juridica de a dona sau de a primi donatii se analizeaza atat in raporturile
dintre stipulant – promitent (partile donatiei directe) cat si in raporturile dintre stipulant si tertul
beneficiar, adica donatarul. Donatia este irevocabila numai din momentul acceptarii ei de catre
tertul beneficiar. Daca donatia indirecta este prevazuta in cadrul unei donatii directe (cu sarcini)
forma autentica trebuie sa fie respectata doar pentru donatia directa. Darul manual este o
donatie pentru a carei validitate trebuie sa fie indeplinite doua conditii : Acordul de vointa al
partilor; Traditiunea(predarea) bunului care face obiectul darului. Darul manual poate sa aiba ca
obiect numai bunuri mobile corporale, iar in privinta bunurilor incorporale numai titlurile la
purtator. Depunerile la CEC sunt socotite daruri manuale daca sunt facute pe numele altei
persoane in scopul ca aceasta sa fie gratificata. De regula, darul manual poate fi dovedit cu
orice mijloc de proba datorita existentei elementului material – traditiunea bunului donat. In mod
exceptional donatorul si succesorii lui pot face dovada darului numai cu un inscris cerut de
legiuitor “ad probationem”. Darurile de nunta sunt socotite bunuri comune ale sotilor. Numai
donatiile facute de parinti in mod expres unuia dintre soti ulterior incheierii casatoriei pot fi
51
considerate bunuri proprii, potrivit art. 31 Codul familiei.

22) Contractul de întreţinere.

Contract transaltiv de proprietate, prin care o persoana transmite unul sau mai multe bunuri
determinate, ori o suma de bani (sau amandoua impreuna) unei alte persoane, numita
intretinator, care se obliga sa presteze intretinere, fie intretinutului, fie unei alte persoane, pana
la data decesului acestuia sau pe o perioada de timp determinata. Este un contract consensual
bilateral, sinalgamatic, intuitu personae, de regula oneros si uneori gratuit, ca si donatia. Este
asimilat, uneori, contractului de vanzare-cumparare cu clauza de intretinere. Contractul de
intretinere face parte din categoria contractelor nunumite, el avand reglementare proprie in
Codul civil. Obligatiile partilor contractante: intretinatorul este obligat sa asigure prestarea
intretinerii (ex. hrana, imbracaminte, medicamente, curatenie, plata consumului casnic) si sa-l
inmormanteze pe intretinut dupa datina. Intretinutul este obligat sa transfere proprietatea
bunului (ex. o casa) sau o suma de bani, numita capital, la intretinator, sa predea bunul si sa
raspunda pentru el (raspunde pentru viciile ascunse ale lucrului si linistita posesiune a acesteia,
garantand impotriva evictiunii). Teoria si practica judiciara evidentiaza faptul ca, in perioada de
tranzitie din Romania, sunt destul de frecvente situatiile cand unele persoane au devenit victime
ale contractelor de intretinere, pierzandu-si casa sau alte bunuri, ca urmare a nerespectarii
clauzelor contractuale de catre intretinator.

23) Contractul de locaţiune.

Locatiunea este un contract prin care o persoana, numita locator, se obliga sa asigure unei alte
persoane, numita locatar (chirias), folosinta temporara, totala sau partiala, a unui bun in
schimbul unei sume de bani sau alte prestatii, numita chirie (art. 1411 C.civ.). Locatiunea (desi
se poate spune ca reprezinta o "vanzare" a folosintei) se deosebeste de contractul de vanzare-
cumparare prin faptul ca transmite numai dreptul de folosinta - ca drept de creanta - asupra
lucrului, iar nu un drept real. Chiar daca lucrul dat in locatiune este producator de fructe,
locatarul dobandeste proprietatea fructelor nu in virtutea locatiunii, ci ca accesoriu al folosintei,
locatorul fiind obligat sa-i asigure folosinta lucrului, nu si dobandirea proprietatii fructelor. Astfel
fiind, daca contractul are ca obiect numai dobandirea unor fructe, (de exemplu, arborii din
padure, recolta de pe camp etc.), contractul nu poate fi calificat locatiune, ci vanzare-
cumparare. Cu atat mai puternic cuvant, contractul nu poate fi calificat locatiune, ci vanzare-
52
cumparare, daca are ca obiect producte (foloase trase prin consumarea substantei lucrului),
deoarece folosinta locativa nu poate sa absoarba lucrul insusi si puterea lui productiva . In
Codul civil si alte acte normative reguli speciale sunt prevazute pentru locatiunea fondurilor
rurale (bunurilor agricole) - numita contract de arendare - si pentru locatiunea unor suprafete
locative - numita contract de inchiriere. Locatiunea este un contract cu titlu oneros, in care
ambele parti contractante urmaresc un interes propriu patrimonial. In opozitie cu imprumutul de
folosinta (comodat), care este un contract esentialmente gratuit, locatiunea este dimpotriva, prin
definitie (esentialmente) cu titlu oneros.Daca folosinta unui lucru se transmite cu titlu gratuit,
contractul este nul ca locatiune, dar poate fi valabil ca un imprumut de folosinta, daca lucrul s-a
predat (comodatul fiind un contract real) si daca sunt indeplinite si celelalte conditii de validitate.
Locatiunea este un contracl comutativ, in care existenta si intinderea obligatiilor nu depinde de
hazard si deci nu exista sanse de castig si pierdere pentru parti. Locatiunea este un contract
consensual, care se incheie prin acordul - fie si tacit al partilor (solo consensu), fara vreo
formalitate. In ceea ce priveste insa proba contractului de locatiune, daca nu este constatat
printr-un inscris, prezinta oarecare greutati, fiind supus unui sistem mai riguros de dovada decat
celelalte contracte. In aceasta privinta, legea distinge intre urmatoarele situatii: Daca nu s-a
inceput executarea contractului incheiat verbal si una dintre parti neaga existenta lui, dovada cu
martori nu este admisa oricat de mic ar fi pretul (chiria) (art. 1416 C.civ.) si chiar daca ar exista
un inceput de dovada scrisa Daca contractul incheiat verbal este in curs de executare (ceea ce
poate fi probat - in caz de executare contestata - cu inceput de dovada scrisa completata cu
martori si prezumtii, iar nu prin simplul fapt al detinerii lucrului) si in lipsa de chitanta exista o
contestatie asupra pretului, locatarul (daca nu este de acord cu cel pretins de locator) poate
provoca o expertiza pentru stabilirea pretului, iar cheltuielile expertizei cad in sarcina lui daca
evaluarea facuta de expert intrece pretul pe care el l-a aratat (art. 1417C.civ.). Daca litigiul
priveste alte elemente ale contractului decat pretul (de exemplu, consimtamantul locatorului la
schimbarea destinatiei bunului), se aplica regulile gcnerale din materia de probe; in privinta
termenului insa, legea face trimitere la obiceiul locului si stabileste cateva prezumtii relative (art.
1450-1452 C.civ.). Locatiunea este un contract cu executare succesiva, in timp. Elemen-tul
"timp"' este de esenta locatiunii. Locatorul asigura folosinta lucrului pana la incetarea locatiunii,
iar pretul este calculat dupa durata folosintei si timpul se are in vedere chiar daca pretul s-a
fixat in mod global. In ceea ce priveste durata contractului, ea poate fi si nedeterminata, dar nu
poate fi perpetua, vesnica. Locatiunile ereditare (concesiunile perpetue de folosinta imobiliara)
cunoscute in vechiul drept sub denumirea de emfiteuze ori embatic (besman) sunt prohibite de
lege (art. 1415 C.civ.). In principiu, durata contractului se stabileste liber, prin consimtamantul
partilor. In anume domenii insa, legiuitorul intervine prin prorogari legale. Spre deosebire de
contractul de vanzare-cumparare, locatiunea nu transmite dreptul de proprietate, ci numai
53
dreptul de folosinta temporara a lucrului inchiriat. Astfel fiind, riscul pieirii fortuite, este suportat
de locator. Capacitatea de exercitiu. Titlul locatorului. Atat locatarul cat si locatorul trebuie sa
aiba capacitatea, respectiv, sa indeplineasca conditiile cerute pentru a face acte de
administrare, caci locatiunea este, in principiu, un act de administrare'. In cazul imobilelor insa,
daca durata locatiunii depaseste termenul de 5 ani, este considerata de lege ca act de
dispozitie si, in consecinta, partile trebuie sa aiba capacitatea, respectiv sa indeplineasca
conditiile cerute de lege pentru a face acte de dispozitie (art. 1419 comb. cu art. 1268 C.civ.) in
caz contrar, durata locatiuni rcducandu-se la 5 ani, dar numai la cererea partii incapabile. Dat
fiind faptul ca locatiunea nu transmite dreptul de proprietate, locatorul poate sa nu fie
proprietarul lucrului dat in locatiune. Astfel, un uzufructuar (art. 534 C.civ.) sau un locatar
(art.1268 C.civ.) poate inchiria valabil bunul detinut cu titlu de uzufruct sau de locatiune.
Bineinteles, in cazul inchirierii lucrului altuia de catre o persoana care nu are asupra lucrului un
drept opozabil fata de proprietar, drept care sa-i confere posibilitatea inchirierii (de exemplu,
este numai posesor de buna sau rea-credinta), proprietarul nu va fi obligat sa respecte
locatiunea, acest contract fiind pentru el res inter alios acta. Numai daca locatorul a fost un
proprietar aparent (de exemplu, un mostenitor aparent), contractul poate produce efecte fata de
adevaratul proprietar . Pe de alta parte, proprietarul nu poate fi locatarul propriului sau lucru
(neque pignus, neque depositum, neque locatio rei suae consistere potest), cu exceptia cazului
cand nu are prerogativa folosintei (de exemplu, este nud proprietar sau a adus ca aport social
in societate folosinta unui lucru). In sfarsit, daca un coindivizar (care nu este aparent proprietar
exclusiv) inchiriaza bunul aflat in indiviziune, se aplica regulile care guverneaza vanzarea de
catre unul dintre coproprietari ori teoria mandatului tacit reciproc sau a gestiunii de afaceri.
Lucrul inchiriat - tolal sau partial - poate fi un lucru mobil sau imobil, corporal sau incorporal (de
exemplu, dreptul de proprietate industriala), dar in toate cazurile cu conditia sa nu se distruga
sau sa nu se consume prin folosinta conform destinatiei dupa natura obiectului sau conform
destinatiei stabilita prin acordul partilor. Inseamna ca obiectul locatiunii il formeaza lucruri
nefungibile (individual determinate) dupa natura lor sau dupa vointa partilor. Un lucru viitor
poate forma obiectul contractului, cu exceptia bunurilor dintr-o mostenire nedeschisa (art. 965
C.civ.). In caz de nerealizare a lucrului viitor se va angaja raspunderea locatorului potrivit
regulilor generale. Precizam, de asemenea, ca bunurile din domeniul public al statului sau al
unitatilor administrativ-teritoriale pot fi inchiriate numai in conditiile legii speciale (art. 135 alin.5
din Constitutie si art.12 alin.6 si art.14-16 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publica si
regimul juridic al acesteia). Iar dreptul de servitute nu poate forma obiectul contractului decat
impreuna cu imobilul de care este atasat (art. 576 C.civ.). Tot astfel, bunurile coproprietate
fortata nu pot fi inchiriate decat o data cu bunul principal de existenta caruia depinde si
coproprietatea fortata. Nici nuda proprietate nu poate forma obiectul contractului de locatiune,
54
titularul ei neputand asigura locatarului folosinta bunului care formeaza obiectul dreptului sau.
Pretul pe care locatarul il plateste in schimbul folosintei lucrului se numeste chirie. Chiria se
fixeaza in raport cu durata contractului, fie global fie, pe unitati de timp (ziua, luna, anul etc.) si
se plateste la termene stipulate, de regula in mod succesiv. Chiria trebuie sa fie determinata in
momentul incheierii contractului. Dar ea poate fi determinabila, de exemplu, lasata la
aprecierea unui tert (ales de catre parti sau de catre persoana desemnata de parti) sau sa
reprezinte un procent din beneficiul realizat de locatar (variabil). Sub sanctiunea nulitatii, chiria
trebuie sa fie sincera si serioasa. Daca chiria a fost prevazuta fictiv sau lucrul a fost inchiriat in
schimbul unei sume derizorii, contractul nu mai este o locatiune, ci un comodat, daca conditiile
de validitate ale acestui contract sunt indeplinite si lucrul a fost predat (comodatul fiind un
contract real). Pretul se fixeaza, de regula, in bani. Dar - spre deosebire de vanzare -contractul
ramane locatiune chiar daca chiria s-a fixat sub forma unei alte prestatii (de exemplu, cota-
parte din fructe sau prestari de servicii). Regulile locatiunii sunt aplicabile si in cazul in care
folosinta unui lucru se transmite in schimbul folosintei unui alt lucru. Cu ajutorul regulilor care
guverneaza contractul de schimb nu pot fi solutionate problemele juridice ale schimbului de
drepturi de folosinta. Obligatia de predare. Predarea (art. 1420 pct.1) lucrului dat in locatiune se
poate cere la termenul convenit de parti (imediat daca nu s-a prevazut un termen) si - in lipsa
de stipulatie contrara - la locul unde se gasea lucrul in momentul contractarii si cu cheltuiala
locatorului. In caz de nerespectare a acestei obligatii, locatarul se poate adresa justitiei, cerand
predarea silita (daca nu prefera sa ceara rezilierea contractului pentru neexecutare sau nu se
multumeste cu invocarea exceptiei de neexecutare), iar instanta il poate obliga pe locator si la
plata de daune-interese, potrivit regulilor generale. Lucrul, impreuna cu accesoriile sale, trebuie
sa fie predat nu in starea existenta la incheierea contractului (ca in materie de vanzare), ci intr-o
stare corespunzatoare destinatiei in vederea careia a fost inchiriat (art. 1421 alin.l C.civ.),
locatorul fiind obligat - in lipsa de stipulatie contrara - sa efectueze toate reparatiile (inclusiv
cele locative) necesare in acest scop inainte de preluarea lucrului de catre locatar si chiar daca,
printr-o clauza contractuala, toate reparatiile ar fi fost puse in sarcina locatarului (intrucat
aceasta clauza - daca nu s-a prevazut altfel - vizeaza reparatiile necesare in cursul locatiunii si
nu anihileaza obligatia locatorului de a preda lucrul in stare corespunzatoare folosintei).
Obligatia efectuarii reparatiilor. Locatorul trebuie sa mentina lucrul in stare de a servi la
intrebuintarea pentru care a fost inchiriat (art. 1420 pct.2 si 1421 alin.2 C.civ.). Pentru aceasta,
locatorul trebuie sa efectueze reparatiile necesare in tot timpul locatiunii, daca in cursul ei bunul
are nevoie de asemenea reparatii (reparatii capitale, degradari provenind din uzul normal al
lucrului sau cauzate fortuit, inclusiv viciile de constructie si la parti comune ale imobilului folosite
de mai multi locatari). Locatorul nu trebuie sa efectueze reparatiile numite "locative", care - din
mornentul predarii - sunt in sarcina locatarului. Obligatia efectuarii reparatiilor nu inseamna ca
55
locatorul trebuie sa reconstruiasca imobilul care "a pierit in total sau s-a facut netrebnic spre
obisnuita intrebuintare" (art. 1439), in acest caz incetand contractul. Daca locatorul nu
efectueaza reparatiile necesare in cursul locatiunii, locatarul poate cere justitiei: fie obligarea lui
sub sanctiunea platii de daune cominatorii, fie autorizarea de a le efectua in contul locatorului
(art. 1077 C.civ.), retinand cheltuielile efectuate din chirie; fie rezilierea contractului (art. 1020-
1021 si art. 1439 alin.2 C.civ.). Se admite ca, in caz de urgenta, reparatiile pot fi efectuate si
fara autorizarea justitiei. Obligatia de garantie (art. 1420 pct.3. C.civ.) de care este tinut
locatorul se aseamana cu obligatia de garantie a vanzatorului, cu deosebirea ca in caz de
vanzare dreptul transmis si garantat este proprietatea, iar in caz de locatiune dreptul transmis si
garantat este folosinta linistita si utila. In virtutea obligatiei de garantie, locatorul raspunde de
tulburarile provenite: 1) din propria sa fapta, 2) de la terti si 3) din viciile lucrului, daca prin
aceste tulburari se aduce o atingere serioasa folosintei. Locatorul este obligat sa se abtina de la
orice fapt personal, care ar avea drept consecinta tulburarea locatarului in folosinta lucrului,
tulburare de fapt sau de drept. Astfel, art. 1424 C.civ. dispune ca locatorul "nu poate in cursul
locatiunii sa schimbe forma lucrului inchiriat", fie direct prin transformarea materiala a lucrului,
fie indirect prin schimbarea destinatiei. Daca locatorul nu respecta aceasta obligatie, locatarul
poate cere prin justitie oprirea sau distrugerea schimbarilor. Dat fiind faptul ca locatorul trebuie
sa intretina lucrul in buna stare in tot cursul locatiunii, el nu va raspunde pentru stanjenirea
folosintei locatarului, adusa prin efectuarea reparatiilor, chiar daca va fi lipsit in parte de
folosinta lucrului. Legea obliga pe locatar sa suporte tulburarea ce-i provoaca reparatiile facute
de locator. Insa reparatiile trebuie sa aiba caracter urgent, neputand fi amanate pana la
incetarea contractului. Pe de alta parte, legea dispune ca reparatiile sa fie facute in cel mult 40
de zile. Daca reparatiile nu se efectueaza in acest interval de timp, atunci locatarul are dreptul
sa ceara o scadere de chirie proportionala cu lipsa partiala a folosintei. Iar daca reparatiile sunt
de asa natura incat locatarul pierde folosinta totala a lucrului, atunci el (nu si locatorul) poate
cere rezilierea contractului, chiar daca pierderea folosintei n-ar intrece 40 de zile(art. 1425
C.civ.). Daca tulburarea folosintei provine de la un tert, legea distinge intre tulburarea de fapt si
cea de drept. Art. 1426 C.civ. prevede ca locatorul nu raspunde de tulburarea cauzata prin
faptul unui tert care nu invoca vreun drept asupra lucrului. Locatarul singur, in numele sau
personal, se poate apara contra tulburarilor de fapt, si anurne, prin actiunile posesorii. In acest
sens, C.proc.civ. permite folosirea actiunilor posesorii nu numai de catre posesori - care
exercita detinerea lucrului sub nume de proprietar (animus sibi habendi, animus domini) - dar si
de catre detentorul precar, cum este si locatarul, "care detine lucrul in interesul sau propriu, in
temeiul unui contract incheiat cu posesorul, afara numai daca tulburatorul este cel pentru care
el detine" (art. 676). Prin urmare, locatarul poate folosi actiunile posesorii (desi nu este posesor,
ci detentor precar) pentru apararea dreptului sau de folosinta impotriva tertilor, cu conditia ca
56
agentul tulburator: sa nu fie locatorul, adica "cel pentru care el detine" si fata de care el poate
actiona sau se poate apara in temeiul contractului de locatiune; sa nu invoce vreun drept
asupra lucrului inchiriat (art.1426 C.civ.), cum ar fi dreptul de proprietate in cazul in care
locatorul a incheiat contractul in baza unui alt drept (sau pretins drept) asupra lucrului. In toate
cazurile in care locatarul este tulburat in folosinta prin faptul exercitarii de catre un tert (inclusiv
un alt locatar) a unui drept (de proprietate, de uzufruct, de folosinta etc.), asupra lucrului,
locatorul va raspunde de pierderea sau reducerea folosintei, chiar daca dreptul invocat nu este
confirmat in justitie, dar a impiedicat folosinta locatarului. In acest caz, locatarul are dreptul de a
cere fie rezilierea contractului (cand acesta nu se mai poate executa sau cand folosinta lucrului
a fost prea mult micsorata) cu daune - interese , fie o micsorare a chiriei proportionala cu
pierderea partiala a folosintei si daune - interese (art. 1427-1428 C.civ.). In ambele cazuri
locatorul va raspunde numai daca a fost instiintat in timp util de amenintarea evictiunii (chemat
in garantie in procesul dintre locatar si tertul evingator). In caz contrar, poate dovedi ca ar fi avut
mijloace potrivite pentru a respinge pretentiile tertului (exceptio mali processus). Cand
tulburarea de drept se produce impotriva locatarului, acesta poate sa si iasa din proces,
aratand cine este locatorul impotriva caruia pretentia tertului (inclusiv actiunea posesorie)
trebuie sa fie indreptata (institutia procedurala de "aratarea titularului dreptului") si care este
obligat sa-i apere folosinta. Se poate intampla ca tulburarea din partea tertului sa se conbine cu
faptul personal al locatorului insusi. De exemplu, locatorul a inchiriat o camera pentru a fi
locuita, iar restul imobilului a inchiriat unui meserias care il tulbura pe locatar. In acest caz
locatorul raspuntde in virtutea obligatiei sale de a se abtine de la orice fapt personal care ar
duce la tulburarea locatarului in folosinta lucrului. Cand folosinta locatarului este tulburata printr-
un fapt al unui colocatar, al unui vecin sau al unui tert oarecare, nu pe baza unui drept asupra
lucrului sau a unui raport juridic cu locatorul, ci printr-un fapt ilicit cauzator de prejudicii (delict
civil), locatarul va avea actiune in despagubire impotriva autorului faptei (raspundere
delictuala), dar nu va avea actiune in garantie contra locatorului. De exemplu, locatarul de la
etaj lasa robinetul de apa deschis si astfel, prin plafon apa patrunde in apartamentul de la
parter, sau robinetul de gaze lasat deschis provoaca o explozie.Viciile. Locatorul este garant
pentru viciile (defectele, stricaciunile) ascunse ale lucrului care ii impiedica intrebuintarea
(art.1422 C.civ.), de exemplu, existenta de insecte, starea necorespunzatoare a cosurilor,
infiltratii de apa sau alte defecte de constlructie. Practica judecatoreasca stabileste
raspunderea locatorului chiar daca lucrul nu este cu desavarsirc impropriu folosintei, dar viciile
ascunse micsoreaza atat de mult posibilitatea de folosinta incat se poate prezuma ca, in
cunostinta de cauza, locatarul n-ar fi inchiriat sau ar fi platit un pret mai redus (locatorul nu
raspunde insa pentru vicii care fac mai putin comoda folosinta). Gravitatea viciilor se apreciaza
de instanta. Locatarul raspunde chiar daca a fost de buna credinta la incheierea contractului
57
(nu a cunoscut viciile) si indiferent daca viciile existau in momentul incheierii contractului sau
provin din cauze ulterioare, deoarece obligatia locatorului de a asigura folosinta lucrului este
succesiva (spre deosebire de obligatia de garantie a vanzatorului care raspunde numai de
viciile existente in momentul vanzarii). In cazul descoperirii viciilor ascunse, potrivit regulilor
generale aplicabile contractelor sinalagmatice, locatarul poate cere o reducere prportionala din
pret sau rezilierea contractului cu daune interese pentru pagubele suferite din cauza viciilor (art.
1422 alin.2 C.civ). Daunele interese se acorda chiar daca locatorul n-a cunoscut viciile lucrului.
Totusi, exista deosebire intre locatorul de buna-credinta, care raspunde numai de daunele ce
au putut fi prevazute la incheierea contractului (art.1085 C.civ) si locatorul de rea-credinta care
raspunde si de daunele imprevizibile. Daca viciile se datoresc cazului fortuit sau fortei majore
intervenite in timpul locatiunii, locatarul poate cere o reducere proportionala din pret sau
rezilierea contractului, dar fara daune interese, caci este vorba de o cauza straina care nu
poate fi imputata locatorului. Modificarea obligatiei de garantie. Deoarece nu este reglementata
prin norme imperative, obligfatia de garantie pentru evictiune si vicii ascunse poate fi modificata
prin conventia dintre parti; agravata (de exemplu, si pentru vicii care fac mai putin comoda
folosinta) sau, dimpotriva, limitata ori inlaturata. Limitarea sau inlaturarea garantiei produce
efecte nuami daca locatarul este de buna-credinta (fraus omnia corrumpit), de exemplu, nu a
cunoscut viciile sau tulburarea locatarului nu se datoreaza faptelor sau actelor savarsite de el
(art.1339 C.civ). Pe de alta parte, consideram ca inlaturarea obligatiei de garantie exonereaza
pe locator de plata daunelor-interese, dar nu-l pune la adapost de rezilierea, totala sau partiala,
a contractului; in masura in care folosinta nu poate fi asigurata, incasarea pentru viitor a chiriei
ar fi lipsita de cauza. Obligatiile locatarului- Obligatia de a intrebuinta lucrul ca un bun proprietar
si potrivit destinatiei. Conform art. 1429 alin.1 C.civ, locatarul trebuie sa intrebuinteze lucrul
inchiriat ca un bun proprietar (culpa fiind apreciata dupa tipul abstract al omului diligent si
prudent - culpa levis in abstracto) si numai la destinatia determinata prin contract, iar in lipsa de
stipulatie speciala, la destinatia prezumata dupa circumstante (natura lucrului, destinatia sa
anterioara etc.). De exemplu, o casa de locuit nu va putea fi folosita pentru exercitarea
comertului sau pentru instalarea sediului unui partid politic. In schimb, daca nu s-a prevazut
altfel in contract, consideram ca locatarul poate sa exercite o profesiune liberala (de exemplu,
avocat) sau chiar o meseria (de exemplu, croitor), cu conditia sa nu schimbe destinatia
imobilului (de exemplu, atelier mecanic). Simpla venire a clientelei nu are semnificatia
schimbarii destinatiei. Daca in contract se mentioneaza profesiunea locatarului, se poate
prezuma acordul locatorului pentru exercitarea acelei profesii. Daca locatarul nu intrebuinteaza
lucrul - total sau partial - potrivit destinatiei sau efectueaza transformari neautorizate, locatorul
va putea cere repunerea lucrului in stare anterioara sau rezilierea contractului cu daune-
interese. Sunt insa permise lucrarile de mica insemnatate care nu schimba destinatia lucrului,
58
de exemplu, instalarea telefonului sau a antenei de televizor, introducerea luminii electrice, a
gazelor sau a apei. Locatorul are in schimb dreptul de a cere, la incetarea locatiunii, repunerea
lucrului in starea initiala; iar daca nu o cere locatarul are dreptul la despagubiri pentru
imbunatatirile aduse lucrului. Obligatia de a intrebuinta lucrul ca un bun proprietar implica
obligatia de a intretine lucrul in tot timpul locatiunii in stare de intrebuintare astfel cum a fost
predat. De aici obligatia locatarului de a efectua reparatiile mici (numite locative, de simpla
intretinere), spre deosebire de reparatiile capitale si repararea degradarilor provenind din uzul
normal al lucrului care sunt in sarcina locatorului. (Enumerarea reparatiilor locative din art.1447-
1449 C.civ. nu sunt limitatieve). Reparatiile - indiferent de natura lor (chiar daca sunt locative) -
nu cad in sarcina locatarului daca au fost cauzate prin vechime su forta majora (art.1448 C.civ.)
ori caz fortuit si bineinteles, din culpa locatorului, inclusiv viciile de constructie. Sarcina probei
incumba locatarului. Daca degradarea lucrului se datoreaza culpei locatarului, el va fi obligat sa
faca reparatiile pe cheltuiala sa, chia daca nu sunt locative. Tot astfel, daca intarzierea in
efectuarea reparatiilorlocative provoaca stricaciuni mai importante, locatarul este obligat sa faca
reparatiile necesare. Locatarul raspunde de asemenea, de stricaciunile si pierderile provocate
de persoanele familiei sale sau de sublocatar (art. 1434 C.civ.), prin "persoanele familiei"
intelegandu-se nu numai membri prpriu-zisi ai familiei, dar si toate persoanele introduse de el in
imobil (prepusi, persoane tolerate, vizitatori etc). Toate reparatiile privind partile comune folosite
de mai multi locatari sunt in sarcina proprietarului, daca nu se dovedeste ca stricaciunile sunt
cauzate de unul dintre ei, de persoanele familiei sau de sublocatari. Daca locatarul nu
efectueaza reparatiile locative, locatorul poate cere daune-interese, dar numai la incetarea
locatiunii, caci incovenientele lipsei de intretinere sunt suportate de locatar. Daca insa
neefectuarea reparatiilor locative poate provoca deteriorarea sau chiar pieirea lucrului dat in
locatiune, locatorul poate actiona in cursul locatiunii, cerand efectuarea reparatiilor in contul
locatarului sau rezilierea contractului, potrivit regulilor generale. Plata chiriei. Conform art. 1429
C.civ. locatarul trebuie sa plteasca pretul locatiunii la termenele stipulate. In lipsa de stipulatie
contrara, plata se face la domiciliul debitorului (fiind cherabile, iar nu portabila) si in caz de
pluralitate de locatari obligatia este conjuncta (divizibila) daca solidaritatea sau indivizibilitatea
nu rezulta din contract. In caz de neexecutare, locatorul poate cere executare silita sau
rezilierea contractului in privinta locatarului neplatnic, beneficiind si de privilegiul locatorului de
imobile asupra mobilelor locatarului (art. 1730 pct. 1 C.civ.). Iar daca chiria urma sa fie platita cu
anticipatie si lucrul nu s-a predat, locatorul poate invoca exceptia de neexecutare (exceptio non
adimpleti contractus). Chitantele de plata a chiriei sunt opzabile tertilor chiar daca nu au data
certa, iar chitantele date fara rezerva fac sa se prezume plata pentru termenele anterioare. In
schimb, cesiunea sau chitanta de plata a chiriei cu anticipatie pe timp mai mare de 3 ani este
supusa publicitatii imobiliare ( art. 1394 C.civ. si art. 21 lit. C din Legea nr. 7/1996). Daca lucrul
59
dat in locatiune a fost vandut si noul proprietar nu-l incunostiinteaza pe locatar, plata facuta
vechiului proprietar este valabila. Restituirea lucrului. Dupa incetarea locatiunii locatarul trebuie
sa restituie lucrul in starea in care a fost predat conform inventarului facut.prin inventar trebuie
sa se inteleaga orice act de constatare a starii in care s-a aflat lucrul la predare. In lipsa de
inventar prezumtia este ca locatarul a primit lucrul in buna stare. Prezumtia fiind relativa poate fi
combatuta de locatar prin dovada contrara (art.1431 si 1432 comb. cu art.1421 alin.1 C.civ.).
Restituirea lucrului poate fi ceruta de locator printr-o actiune personala (ex. contructu), sau
printr-o actiune in revendicare (daca are calitatea de proprietar). Actiunile posesorii nu pot fi
exercitate impotriva unui detentor precar (decat daca detentiunea locatarului a lost intervertita
intr-o posesiune utila). Locatarul nu raspunde de pieirea sau detcriorarea lucrului din cauza
vechimii, fortei majore sau cazului fortuit. Dovada incumba, potrivit regulilor generale,
locatarului (art.1431, 1434 C.civ.). Evident, locatarul nu raspunde nici de uzura normala a
lucrului. Daca locatarul a facut lucrari de constructii sau plantatii, ele devin prin accesiune
proprietatea locatorului - dar fara dreptul de a cere modificarea chiriei daca nu a rambursat
cheltuielile - iar la restituire raporturile dintre parti - in lipsa de conventie - vor fi solutionate
potrivit art. 494 C.civ., locatarul fiind considerat de rea-credinta, intrucat este un detentor precar.
Raspunderea pentru incendiu. Obligatia de a intretine si a restitui lucrul in starea primita mai
face raspunzator pe locatarul unei cladiri de toate pagubele pricinuite cladirii de incendiu, daca
nu va dovedi ca incendiul a provenit din caz fortuit , forta majora sau dintr-un defect de
constructie ori prin comunicarea focului (fara greseala sa), de la o casa vecina (art. 1435
C.civ.). S-a considerat ca reglementarea cuprinsa in art. 1435 C.civ., reprezinta o aplicare a
dreptului comun in materie de dovada, in sensul ca locatarul nu poate fi exonerat de
raspundere decat daca dovedeste ca distrugerea, totala sau partiala a lucrului, provine din caz
fortuit sau forta majora (deci fara culpa din partea sa). In orice caz, spre deosebire de conditiile
din epoca adoptarii Codului civil, in conditiile de azi agravarea raspunderii locatarului pentru
incendiu nu mai poate fi extinsa in baza art.1435 decat pentru cauza anonima, orice cauza
straina neimputabila dovedita fiind exoneratoare de raspundere (art. 1082-1083 C.civ.). Daca
sunt mai multi locatari fiecare raspunde pentru pagubele pricinuite de incendiu proportional cu
valoarea locativa a partii din imobil ce ocupa. Deci raspunderea lor - intrucat este contractuala,
iar nu delictuala - va fi conjuncta, iar nu solidara. Pentru a fi exonerat de raspundere, oricare
colocatar va putea dovedi - in afara imprejurarilor prevazute de art. 1435 C.civ. - ca incendiul a
izbucnit in partea ocupata de altul sau ca n-a putut izbucni in partea pe care o ocupa. Iar daca
se dovedeste ca incendiul a izbucnit intr-o parte comuna a imobilului, care se gaseste in
intretinerea si administrarea locatorului, toti locatarii vor fi exonerati de aceasta raspundere,
caci incendiul nu a izbucnit in partea ocupata de ei. Daca locatorul-proprietar foloseste si el o
parte din imobilul inchiriat, problema suportarii pagubelor cauzate de incendiu este foarte
60
controversata. Consideram ca faptul locuirii proprietarului in imobil nu poate duce, in sine, la
inlaturarea raspunderii locatarilor in conditiile art. 1435. Astfel fiind, pentru a fi exonerati de
raspundere, ei trebuie sa dovedeasca fie imprejurarile prevazute de art. 1435, fie ca incendiul a
izbucnit in partea ocupata de proprietar sau nu a putut izbucni in partea folosita de ei. In lipsa
unei asemenea dovezi, fiecare (inclusiv proprietarul) suporta paguba in raport cu valoarea
locativa a partii din imobil ce ocupa. Apararea contra uzurparilor. Conform art. 1433 C.civ.,
locatarul mai este obligat de a apara lucrul inchiriat contra uzurparilor. Prin uzurpare se intelege
orice atingere provenita de la un tert asupra proprie-tatii sau posesiei lucrului dat in locatiune.
Daca locatorul nu are cunostinta de incercarea de uzurpare, locatarul trebuie sa-l instiinteze in
termen util pentru a fi in masura sa se apere contra incercarii de uzurpare (astfel incat locatorul
sa nu piarda nici actiunea posesorie). Daca locatarul neglijeaza sa-l informeze pe localor, el va
raspunde de prejudiciul suferit de locator in urma neinstiintarii. Sublocatiunea. In conceptia
Codului civil, in principiu, locatiunea nu este un contract incheiat intuitu personae. Astfel fiind,
drepturile partilor contractante se pot transmite mortis causa (art. 1440) sau prin acte inter vivos
(de exeinplu, locatorul poate transmite dreptul la chirie printr-o cesiune de creanta). In acest
sens, legea prevede expres si posibilitatea pentru locatar de a transrnite dreptul de folosinta
asupra unui tert, in tot sau in parte, in baza unui contract de sublocatiune (art. 1418C.civ.).
Sublocatiunea este permisa cu respectarea a doua conditii (prima prevazuta expres de lege, a
doua subinteleasa): Transmiterea folosintei sa nu fie interzisa prin contractul principal. Aceasta
interdictie transforma locatiunea intr-un contract incheiat intuitu personae. Interzicerea
sublocatiunii (in total sau in parte) - reprezentand o exceptie de la dreptul locatarului de a
subinchiria - nu se prezuma, ci trebuie sa fie stipulata expres (art. 1418 C.civ.). Pe de alta parte,
clauza de interzicere a sublocatiunii este supusa unei interpretari restrictive. De exemplu, daca
s-a interzis sublocatiunea totala, este permisa cea partiala, iar daca interdictia este imprecisa
("nu se poate subinchiria") ea se interpreteaza in sensul unei sublocatiuni totale, cea partiala
fiind permisa. Desi legea nu prevede expres, validitatea sublocatiunii poate fi conditionata
(printr-o clauza din contractul principal de locatiune) si de consimtamantul locatorului la
incheierea contractului de sublocatiune. Acest consimtamant poate fi dat in scris, dar si verbal
(nu se aplica art.1416 C.civ. care vizeaza proba contractului de locatiune sau sublocatiune) ori
sa rezulte din acte sau fapte concludente. In orice caz, refuzul locatorului de a consimti la
incheierea contractului de sublocatiune nu trebuie sa fie motivat, dar nici sa fie abuziv.
Precizam, de asemenea, ca locatanii nu poate aduce ca aport social intr-o societate civila sau
comerciala dreptul de folosinta daca sublocatiunea (sau cesiunea) a fost interzisa, intrucat
aducerea ca aport echivaleaza cu o sublocatiune (sau cesiune). Iar daca sublocatiunea
(cesiunea) a fost permisa numai cu consimtamantul locatorului, aducerea ca aport va fi valabila
numai daca locatorul consimte. Sublocatiunea sa nu fie convenita in conditii care sa contravina
61
conditiilor din contractul principal (de exemplu, casa de locuit sa fie subinchiriata cu destinatie
de local public sau atelier ori autoturismul pentru a fi folosit la curse de intrecere). In aceste
limite, sublocatiunea poate fi convenita in conditii diferite fata de contractul principal (de
exemplu, chirie mai mare sau mai mica, durata mai scurta etc.). Daca locatarul a incheiat
contractul de sublocatiune (de cesiune) cu nerespectarea conditiilor aratate, locatorul va putea
cere prin justitie executarea obligatiilor (ceea ce poate avea ca efect, de exemplu, expulza-rea
sublocatarului) sau rezilierea contractului principal de locatiune (cu daune-interese) pentru
neexecutarea de obligatii (art. 1429-1430 si 1439 alin.2 C.civ.), instanta putand acorda
locatarului un termen pentru a executa conditiile contractului, prin reluarea lucrului sau a
folosintei potrivit destinatiei. Sublocatiunea incheiata cu respectarea conditiilor aratate este
valabila si produce efecte intre parti ca orice contract de locatiune. Intrucat loca-torul nu este
parte contractanta, sublocatiunea nu produce efecte fata de el (fiind o res inter alios actu);
drepturile si obligatiile dintre locator si locatarul principal raman neatinse. Rezulta ca locatorul si
sublocatarul nu au nici o actiune directa unul impotriva celuilalt. Ei pot actiona numai pe calea
indirecta a actiunii oblice (art. 974 C.civ.). Desi Codul nostru civil nu confera locatorului o
actiune directa, in virtutea privilegiului sau de locator (art.1730 C.civ.) el poate sechestra
rnobilele sublocatarului aduse in imobilul inchiriat, dar numai in limita chiriei datorate de
sublocatar pentru trecut si pentru chiria viitoare, chiar daca chiria pentru viitor a fost platita de
sublocatar anticipat (art.591-592 C.proc.civ.). Aceste dispozitii se explica prin faptul ca existenta
privilegiului nu presupune existenta unor raporturi juridice directe (si deci nu pot servi nici ca
temei pentru recunoasterea unei actiuni directe intre locator si sublocatar). Cesiunea. In
conditiile in care poate interveni sublocatiunea, este permisa si cesiunea contractului de
locatiune de catre locatar. Textul care permite, deopotriva, cesiunea si sublocatiunea (art. 1418
C.civ.), nu distinge - din acest punct de vedere - intre cele doua institutii juridice. Cu toate
acestea, in baza principiilor care guverneaza cele doua institutii, se admite ca - spre deosebire
de sublocatiune care este un nou contract de locatiune (avand ca obiect asigurarea folosintei
temporare, totale sau partiale, a unui lucru) - cesiunea constituie o vanzare a dreptului de
folosinta (adica o cesiune de creanta cu titlu oneros - art. 1391 si urm. C.civ.), de unde
urmatoarele consecinte: pentru opozabilitatea contractului fata de terti (intre care si locatorul)
cesiunea trebuie sa fie notificata locatorului sau acceptata de el printr-un act autentic (art. 1393
C.civ.); intrucat Codul civil nu cunoaste cesiunea obligatiilor, obiectul cesiunii il formeaza nu
contractul de locatiune in intregul sau, ci numai drepturile locatarului, care ramane obligat in
continuare fata de locator, pentru acesta contractul de cesiune fiind o res inter alios acta ca si
sublocatiunea, chiar daca partile s-au conformat obligatiei de notificare a cesiunii sau ea a fost
acceptata de locator. Bineinteles, locatorul il poate libera pe locatar, caz in care cesiunea se
dubleaza cu o delegatie perfecta, confundata cu o novatie prin schimbare de debitor. Iar daca
62
cesiunea este insotita de o stipulatie pentru altul in favoarea locatorului avand ca obiect pretul
cesiunii (sau o parte din ea), locatorul va avea actiune directa impotriva cesionarului in calitate
de tert beneficiar; intrucat contractul de cesiune este cu executare dintr-o data (iar nu succesiva
ca sublocatiunea), locatarul-cedent garanteaza numai existenta dreptului de folosinta in
conditiile din momentul incheierii contractului (art. 1392 C.civ.), dar nu si executarea obligatiilor
de catre locator. In schimb, potrivit regulilor de la cesiunea de creanta, cesionarul are actiune
directa impotriva locatorului pentru a cere executarea contractului de locatiune sau rezilierea lui
pentru neexecutare cu daune-interese . In cazul sublocatiunii, sublocatarul poate cere
executarea sau rezilierea contractului de sublocatiune numai in raport cu locatarul principal,
care la randul sau poate actiona impotriva locatorului; spre deosebire de sublocatiune, care
poate fi dovedita potrivit regulilor prevazute de lege pentru contractul de locatiune, cesiunea
este supusa regulilor vanzarii-cumpararii de creante; prin intermediul cesiunii, cesionarul ia
locul cedentului (in privinta drepturilor); in schimb sublocatarul poate dobandi drepturi diferite
fata de drepturile locatarului principal, evident fara a contraveni conditiilor din contractul
principal; cedentul, fiind un vanzator, nu are privilegiul locatorului de imobile de care se bucura
locatarul principal care a consimtit o sublocatiune. In sfarsit, precizam ca regulile analizate
urmeaza sa fie aplicate si in cazul in care dreptul de folosinta se transmite in schimbul unui alt
drept de folosinta (dubla cesiune). Astfel, de exemplu, fiecare copermutant (cedent) ramane
obligat fata de locatorul initial, daca acesta nu a consimtit la liberarea debitorului (delegatie
perfecta). Asa cum in cazul contractului de schimb se aplica regulile vanzarii (in completarea
regulilor prevazute pentru contractul de schimb), in cazul schimbului de drepturi de folosinta se
aplica regulile cesiunii locatiunii . Daca schimbul drepturilor de folosinta este reglementat prin
norme speciale, se aplica, evident, aceste norme (lex specialis generalibus derogant). De
exemplu, in materia schimbului de locuinte (art.33 din L. nr.114/1996) chiriasii sunt liberati fata
de locatorii initiali, realizandu-se nu numai o dubla cesiune, dar - ope legis - si o dubla delegatie
perfecta (novatie prin schimbare de debitor), dar numai cu avizul autoritatii care a aprobat
inchirierea sau, dupa caz, al proprietarului locuintei. Cauze de incetare. Pe langa acordul de
vointa al partilor (rezilierea conventionala), contractul de locatiune inceteaza prin: a) denuntarea
unilaterala; b) expirarea termenului; c) rezilierea contractului pentru neexecutare; d) pieirea
lucrului; e) desfiintarea (desfacerea) titlului locatorului; f) in anumite conditii si prin efectul
instrainarii, prin acte intre vii cu titlu particular, a lucrului dat in locatiune. In ceea ce priveste
transmisiunea mortis causa a lucrului dat in locatiune, nici moartea locatorului si nici aceea a
locatarului nu atrage dupa sine incetarea contractului (art. 1440 C.civ.). Rezulta ca drepturile si
obligatiile trec asupra mostenitorilor (legali sau legatari universali, cu titlu universal ori cu titlu
particular), potrivit regulilor generale in materie de obligatii patrimoniale care nu sunt
contractate intuitu personae, ori cu caracter viager, cu exceptia cazului cand partile s-au inteles
63
altfel (de exemplu, prin stabilirea termenului locatiunii in functie de moartea locatorului) sau
daca mostenitorul uneia dintre parti (decedate) este cealalta parte, caz in care obligatiile
reciproce se sting prin confuziune, total (art.1154 C.civ.) sau partial (de exemplu, in caz de
pluralitate de parti obligate solidar - art.1048 C.civ.). Denuntarea unilaterala. Daca partile sau
legea n-au determinat durata locatiunii, contractul ia sfarsit prin denuntarea unilaterala de catre
oricare dintre parti, cu conditia respectarii termenului de preaviz (art. 1436alin.2C.civ.). Prin
termenul de preaviz se intelege intervalul de timp dintre manifestarea vointei de a desface
contractul si data la care contractul urmeaza sa inceteze in urma denuntarii. Acest termen de
preaviz poate fi stabilit prin conventia dintre parti, iar in lipsa se stabileste in functie de natura
lucrului si dupa obiceiul locului (art. 1443 C.civ.) si are drept scop ca cealalta parte sa gaseasca
un locatar (daca preavizul a fost dat de locatar) sau un lucru similar pe care sa-l ia in locatiune
(daca preavizul a fost dat de locator). Manifestarea de vointa de a desface contractul (numita
de lege "concediu") este un act unilateral de vointa si produce efecte chiar daca n-a fost
acceptata de partea concediata, care trebuie sa suporte desfacerea contractului. Legea nu
prevede vreo forma speciala pentru denuntare. Practic, trebuie sa fie facuta in scris, iar daca
partea concediata refuza sa dea o dovada de primire, se face prin intermediul executorilor
judecatoresti. in toate cazurile, "actiunea de chemare in judecata pentru evacuare constituie
manifestarea neechivoca a vointei de denuntare a contractului", termenul de preaviz fiind
acoperit de timpul necesar solutionarii litigiului, asa cum s-a decis, in mod constant, in practica
judecatoreasca . Dupa expirarea termenului de preaviz locatiunea inceteaza, iar un nou
contract poate fi incheiat numai prin consimtamantul ambelor parti (nu prin simpla renuntare la
efectele denuntarii unilaterale). Expirarea termenului. Daca termenul locatiunii a fost determinat
prin conventia partilor sau, in lipsa clauzei, de lege (art. 1450-1451 C.civ) locatiunea inceteaza
de drept (dies pro homine interpellat) prin simpla trecere a termenului, fara sa mai fie nevoie de
o instiintare prealabila (art. 1436alin.1 C.civ.). Tacita relocatiune (reconductiune). Daca locatarul
ramane in folosinta lucrului dupa expirarea termenului contractual si fara ca locatorul sa-l
impiedice (deci cu permisiunea lui), locatiunea se considera reinnoita prin tacita relocatiune
(art.1437 si 1452 C.civ.). Intrucat tacita relocatiune opereaza un nou contract de locatiune,
trebuie sa fie indeplinite conditiile cerute de lege pentru incheierea contractului, de exemplu,
capacitatea partilor contractante, (insa dovada relocatiunii se poate face - cu martori si
prezumtii - prin proba ramanerii si lasarii locatarului in folosinta lucrului, iar nu prin inscrisul
original, fie si autentic, constatator si doveditor numai al contractului initial ). In caz de pluralitate
de parti, reinnoirea tacita poate opera numai cu consimtamantul tacit al tuturor partilor. De
exemplu, daca unul dintre locatori a anuntat concediul sau unul dintre locatarii care au incheiat
contractul ori unul dintre mostenitorii unicului locatar nu a continuat folosinta lucrului, tacita
relocatiune nu poate opera. Tacita relocatiune - daca n-a fost exclusa printr-o clauza
64
contractuala expresa - poate fi impiedicata numai prin anuntarea concediului (care in acest caz
inseamna nu denuntare, ci manifestarea vointei de a nu reinnoi contractul desfacut prin efectul
expirarii termenului). Concediul trebuie sa fie anuntat inainte de expirarea termenului prevazut
in contract, dar fara respectarea termenului de preaviz , caci fiecare dintre parti cunostea
perioada pentru care contractul s-a incheiat si putea sa-si gaseasca un alt contractant din timp.
Daca s-a anuntat concediul, locatarul nu poate opune tacita relocatiune chiar daca a continuat
sa foloseasca lucrul inchiriat (art.1438 C.civ.), locatorul putand cere restituirea lui precum si
daune-interese. Tacita relocatiune va avea loc in conditiile primului contract (inclusiv cu chiria
initiala), dar se va considera incheiat fara termen (cu exceptia cazurilor cand termenul este
aratat de lege). Deci se prezuma ca partile n-au modificat nimic fata de contractul initial (art.
1437, 1452 C.civ.). Totusi noua locatiune ia nastere, in lipsa de stipulatie expresa contrara, fara
garantiile din contractul initial, caci garantiile trebuie prevazute expres si nu pot fi prelungite
peste termenul stipulat . Rezilierea pentru neexecutare. Conform art. 1439 alin.2 C.civ.,
neexecutarea obligatiilor de catre una dintre parti da dreptul celeilalte parti de a cere - dupa
punerea in intarziere a debitorului - rezilierea contractului cu daune-interese (art. 1453 C.civ.).
Deci, contractul de locatiune urmeaza regulile generale in materie de contracte sinalagmatice
cu executare succesiva (tinandu-se seama, daca este cazul, si de pactul comisoriu expres
stipulat in contract). Insa nu orice neexecutare da dreptul celeilalte parti de a cere rezilierea
contractului. Neexecutarea trebuie sa fie cu privire la obligatii principale (art. 1439 alin.2 C.civ.)
prin violarea carora se aduce o vatamare celeilalte parti. Astfel, de exemplu, abuzul de folosinta
sau schimbarea destinatiei lucrului (art.1430 C.civ.), neplata chiriei, neefectuarea reparatiilor
importante, descoperirea de vicii ascunse etc. Potrivit regulilor generale, instanta nu este
obligata sa pronunte rezilierea, putand acorda - dupa circumstante - termen de gratie (art. 1021
C.civ.). In caz de pact comisoriu expres se vor aplica regulile in materie. Pieirea lucrului (art.
1423 si 1439 C.civ.). Daca pieirea este totala (lucrul nu mai poate fi folosit potrivit destinatiei),
contractul este desfacut de drept, caci locatorul nu mai poate asigura locatarului folosinta
lucrului si nici nu poate fi obligat la reconstruirea, refacerea sau inlocuirea lui. Precizam ca prin
pieire se intelege nu numai distrugerea materiala a lucrului, ci si orice imposibilitate de a se
folosi lucrul (de exemplu, rechizitionarea, exproprierea sau confiscarea lui). Contractul este
desfacut indiferent ca pieirea lucrului este fortuita sau culpabila, caci locatiunea nu poate fi
conceputa fara un obiect asupra carua sa se exercite. Dar daca pieirea s-a produs din culpa,
partea culpabila va fi obligata sa plateasca daune-interese, iar daca pieirea s-a produs fortuit nu
se platesc daune, aplicandu-se, in acest din urma caz, teoria riscului contractului (locatarul
neputand fi obligat la plata chiriei dupa momentul pieirii, iar daca a platit-o cu anticipatie are
dreptul sa ceara restituirea). Daca lucrul a pierit numai in parte (sau imposibilitatea folosirii este
numai partiala) rezilierea este judiciara, locatarul putand cere, dupa irnprejurari, fie o scadere
65
de pret, fie desfacerea contracului, daca partea pierita din lucru este atat de insemnata
(apreciaza instanta), incat se poate prezuma ca fara acea parte locatarul n-ar fi consimtit -
initial, la incheierea contractului. Problema daunelor-interese se rezolva la fel ca si in cazul
pieirii totale, adica dupa cum pieirea s-a produs fortuit sau din culpa uneia dintre parti.
Desfiintarea (desfacerea) titlului locatorului. Daca se desfiinteaza sau se desface titlul
locatorului in baza caruia consimtise la locatiune, se desface si contractul de locatiune, caci
locatorul nu mai este in masura sa asigure locatarului folosinta lucrului. Astfel, de exemplu,
daca titlul proprietarului (locator) este anulat ori rezolvit sau daca este evins printr-o actiune in
revendicare etc. ori daca titlul locatarului principal s-a desfacut prinexpirarea termenului
prevazut in contract si nu mai poate asigura sublocatarului (fata de care el este locator)
folosinta lucrului etc. Exista insa si exceptii de la aceasta regula. Astfel, contractele de locatiune
incheiate de uzufructuar raman valabile pe cel mult 5 ani, in limitele unui act de administrare,
chiar daca uzufructul ar fi incetat (art. 534 combinat cu art. 1268 C.civ.). Raman valabile si
contractele incheiate de tertul dobanditor al imobilului ipotecat, chiar daca el este evins, insa
numai daca contractul de locatiune a fost incheiat cu buna-credinta si cu data certa anterioara
transcrierii comandamentului (art. 493 si 513 C.proc.civ.). In practica judecatoreasca si literatura
de specialitate se mai admite o derogare importanta de la regula incetarii contractului de
locatiune, ca urmare a desfiintarii titlului locatorului. Este vorba de aplicarea teoriei
proprietarului (mostenitorului) aparent, potrivit careia contractul de locatiune (inchiriere) incheiat
de proprietarul aparent cu un locatar de buna-credinta isi pastreaza efectele ca si un contract
ce ar fi fost incheiat cu proprietarul real, si anume, in conditiile dreptului comun (inclusiv art.
1441 C.civ.). Efectele instrainarii lucrului (imobilului) prin acte intre vii. Conform art. 1441 C.civ.,
daca locatorul vinde lucrul inchiriat sau arendat, cumparatorul - chiar daca nu s-a obligat in
acest sens - este dator sa respecte locatiunea facuta inainte de vanzare, cu conditia sa fi fost
incheiata prin inscris autentic sau prin inscris sub semnatura privata, dar cu data certa (art.1182
C.civ.) , afara de cazul cand desfacerea ei din cauza vanzarii s-ar fi prevazut in insusi contractul
de locatiune. Rezulta ca, in lipsa de stipulatie contara, contractul de locatiune cu data certa
anterioara vanzarii-cumpararii cu data certa produce efecte si este opozabil tertului dobanditor
in conditiile in care a fost incheiat si fara modificarile care nu sunt constatate prin inscris cu data
certa (de exemplu, modificarea termenului locatiunii, renuntarea proprietarului la clauza de
reziliere in caz de subinchiriere sau la pactul comisoriu etc.). Daca contractul este incheiat pe
mai mult de 3 ani, trebuie sa fie efectuate formele de publicitate imobiliara (art.21 lit.C din
Legea nr.7/1996), inainte de inscrierea contractului de vanzare-cumparare pentru a fi opozabil
tertilor (art.711 pct.9 C.pr.civ.). Daca publicitatea nu a fost respectata, dar contractul de
locatiune are data certa, efectele lui se reduc la 3 ani de la data vanzarii (inscrierii), deoarece
noul proprietar se poate astepta sa i se opuna, pe acest interval de timp, contracte de locatiune
66
neinscrise, dar avand data certa. Rezulta ca vanzarea este o cauza de incetare a locatiunii
numai daca contractul s-a incheiat verbal ori prin inscris sub semnatura privata fara data certa;
daca contractul are data certa dar nu a fost supus publicitatii inainte de inscrierea contractului
de vanzare-cumparare in cartea funciara, instrainarea va atrage incetarea locatiunii dupa
expirarea termenului de 3 ani. In aceste cazuri de neindeplinire a conditiilor prevazute de lege
contractul nu produce efecte opozabile cumparatorului de buna-credinta. Cumparatorul - in
cazurile si in masura in care nu este obligat sa respecte locatiunea consimtita de vanzator (si
nici nu s-a obligat in acest sens prin contractul de vanzare-cumparare sau prin intelegere cu
locatarul, cazuri in care locatiunea ii este opozabila chiar daca nu ar fi indeplinite conditiile
prevazute de art. 1441 C.civ.) - pentru a obtine desfacerea contractului, trebuie sa aduca la
cunostinta locatarului concediul, respectand termenul de preaviz, si aceasta chiar daca
desfacerea din cauza vanzarii a fost stipulata in contractul de locatiune (art. 1443 C. civ.).
inseamna ca desfaccrea nu opercaza de drept, ci in conditiile denuntarii unilaterale a
contractului incheiat pe timp nedeterminat. In aceste conditii poate fi denuntat de catre noul
proprietar si contractul de locatiune care a fost incheiat de fostul proprietar fara termen. In toate
cazurile de desfacere prin efectul instrainarii - inclusiv clauza expresa in contractul de locatiune
de reziliere din cauza vanzarii - locatarul este in drept sa ceara despagubiri de la locator, daca
nu s-a prevazut in contract o stipulatie expresa contrara (art. 1442 C.civ.). Pana la plata
daunelor locatarul are drept de retentie, cat timp nu va fi despagubit de locator sau eventual de
cumparator (art. 1444 C.civ), care insa va avea actiune in regres impotriva locatorului. Mai
mentionam ca locatarul in toate cazurile trebuie sa respecte contractul (chiar daca nu are data
certa si nu este inscris) daca cumparatorul cere, caci facultatea de a invoca inopozabilitatea
contractului fara data certa si neinscris este numai a cumparatorului (cu exceptia cazului cand
s-a prevazut in contractul de locatiune desfacerea lui in caz de vanzare, de drept sau la cererea
locatarului). Intrucat prin efectul art.1441 C.civ. cumparatorul se substituie in drepturile si
obligatiile locatorului-vanzator de la data cumpararii (fara efect retroactiv), el are dreptul sa
pretinda si chiria, dar numai de la aceasta data, neavand nici un drept asupra ratelor devenite
exigibile anterior si neplatite, daca aceste creante nu au facut obiectul unei cesiuni sau
subrogatii speciale si nici sa ceara rezilierea contractului pentru neexecutare de obligatii in
trecut. In sfarsit, precizam ca regulile privitoare la efectele si opozabilitatea contractului de
locatiune fata de cumparator (inclusiv adjudecatar) sunt aplicabile si in alte cazuri de instrainare
sau constituire de drepturi reale prin acte intre vii, cu titlu particular, fie ca sunt cu titlu oneros
(schimb, contract de intretinere, de constituire, de uzufruct etc.), fie ca sunt cu titlu gratuit
(donatie) .

67
24) Contractul de mandat.

Mandantul este un contract prin care o persoana , numita mandatar, se obliga sa incheie acte
juridice pe seama unei alte persoane ,numita mandant,care ii da aceas-ta imputernicire si pe
care il reprezinta. Desi mandantul este, in principiu, un contract cu titlu gratuit, legea nu
interzice ca mandatarul sa fie remunerat, daca exista stipulatie expresa in acest sens. Deci
legiutorul prezuma numai gratuitatea mandatului. Daca mandatarul este un profesionist,
prezumtia de gratuitate nu opereaza,cuantumul remuneratiei urmand a fi stabilita de catre
instanta,avand in vedere natura si volumul serviciilor prestate. Prin faptul ca mandatul poate fi
cu titlu oneros, el se aseamana cu contractul de munca si cu contractul de antrepriza.
Principala deosebire consta in aceea ca mandatarul este insarcinat cu indeplinirea unor acte
juridice si este reprezentatul mandantului, in timp ce contractul de munca sau de antrepriza are
ca obiect actesau fapte materiale si salariatul,respectiv antreprenorul, nu are calitatea de
reprezentant. Precizam insa, ca salariatul poate primi imputernicire de reprezantare din partea
unitatii,in care caz va avea calitatea de mandatar, cel putin in raporturile dintre el si tertul
contractant, precumsi intre acesta din urma si mandant, chiar daca in raporturile dintre mandant
si salariatul lui, datorita raporturilor de munca,regulile mandantului vor fi inlocuite cu regulile
aplicabile raportului de munca. Mandatul este, de regula, un contract consensual, care ia
nastere prin simplul acord de vointa al partilor, fara a fi supus vreunei forme speciale.in practica
mandatuleste constatat de obicei printr-un inscris numit procura sau imputernicire. Procura, ca
negotium, este un act juridic unilateral, iar ca instrumentum, este inscrisul in care se enumera
actele juridice ce urmeaza sa fie indeplinite de mandatar in numele mandantului. Partile
redacteaza un inscris pentru ca tertii sa fie in masura sa verifice puterile conferite mandatarului,
precum si limitele in care aceasta poate contracta in numele mandantului. Cand actul juridic la
care participa mandatarul in numele mandantului urmeaza sa fie incheiat in forma solemna,
atunci procura trebuie data si ea in aceeasi forma,deoarece mandatul formeaza un tot indivizibil
cu actul in vederea caruia a fost dat..Astfel, de exemplu ,mandatarul imputernicit sa cumpere
sau sa schimbe un teren in forma autentica.Tot astfel, mandatarul care solicita inscriptia sau
stergerea ipotecii .Precizam ca mandatarul trebuie sa fie imputernicit prin procura autentica
numai in cazul in care legea prevede o asemenea forma pt. validitatea actului juridic ce
urmeaza sa fie incheiat prin mandatar, nu insa si atunci cand acest act a fost incheiat in forma
autentica fara ca legea sa prevada o atare cerinta. Pe de alta parte, pt unele operatii juridice
legea prevede necesitatea unei procuri autentice indiferent de forma actului juridic ce urmeza
sa fie incheiat de catre mandatar in numele mandantului. De exemplu, unitatile cu capital de
stat si cooperatiste pot face plati in numerar “numai persoanelor indicate in documente sau
celor imputernicite de acestea pe baza de procura autentificata,speciala sau generala” cu

68
exceptia retributiilor, burselor, ajutoarelor din fondurile de asigurari sociale, premiilor si altor
drepturi asimilate acestora, care pot fi platite membrului din familia titularului sau altui salariat
din aceeasi unitate, pe baza de “imputernicire” (procura) sub semnatura privata, vizata de seful
ierarhic al titularului drepturilor banesti. Cand manadatul este un contract consensual,
consimtamantul partiloe poate fi dat in mod expres, dar si in mod tacit. Mandatul tacit rezulta
din acele imprejurari de fapt care fac neindoielnica intentia partilor. Oferta de mandat special ,
in orice caz, trebuie sa fie expresa. In schimb, acceptarea ofertei de mandat special, rezultand
din executarea lui din partea mandatarului. Mandatul tacit nu trebuie sa fie confundat cu
mandatul aperent;in acest caz desi lipseste vointa mandantului de a fi reprezentat – tertii
contracteaza cu credinta scuzabila , legitima ca mandatarul aparent are puteri de reprezentare.
Astfel se intampla, de exemplu, in cazul revocarii mandatului a fost ori nu in culpa. Intrucat
dovada mandatului poate fi dovedita prin executarea lui de catre mandatar , problema se pune
mai ales in legatura cu oferta de mandat si a acceptarii mandatului neexecutat. Daca mandatul
este expres si legea speciala nu prevede altfel, dovada se face dupa regulile dreptului comun,
atat intre parti , cat si de catre tertul care contracteaza cu mandatarul , deoarece validitatea
contractului pe care il incheie depende de existenta mandatului , formand un tot unitar cu
acesta.Prin urmare , daca actul in vederea caruia s-a dat mandatul expres are o valoare mai
mare de 250 lei , dovada se va face prin inscris , fiin aplicabile si dispozitiile privitoare la
existenta unui inceput de dovada scrisa si la imposibilitatea procurarii dovezii scrise sau la
interdictia dovedirii prin martori impotriva ori peste cuprinsul inscrisului.Precizam insa, ca
formalitatea prevazuta de art.1180 C.civ. nu trebuie sa fie indeplinita , intrucat mandatul nu are
ca obiect plata unei sume de bani sau de catime oarecare de lucruri; iar daca mandatul este un
titlu oneros, fiind deci un contract sinalagmatic, regula multiplului exemplar nu se impune in
privinta procurii, care nu cuprinde “o conventie sinalagmatica, ci constata numai oferta de
mandat. Alta este situatia in ipotezea mandatului tacit , admis de legiuitorul nostru dupa modelul
C.civ.italian.Deoarece atat conferirea , cat si acceptarea mandatului tacit poate rezulta din
imprejurari de fapt care fac neindoielnica intentia partilor, dovada acestor fapte se poate face –
atat de catre carti , cat si de tertul care contracteaza cu mandatarul sau de alti terti – prin orice
mijloc de proba admid de lege, indiferent de valoarea actului incheiat sau care urmeaza sa fie
incheiat de catre mandatar. Cerinta dovezii scrise ar contra veni notiunii de mandat tacit, caci
mandatul scris este prin definitie, expres; or,potrivit C.civ. , mandatul poate fi si tacit. Daca
incheierea contractului de mandat nu poate fi dovedita , raporturile dintre parti urmeaza a fi
solutionate potrivit regulilor gestiunii de a face sau imbogatirii fara justa cauza. Mandatul
trebuie sa fie capabil de a contracta el insusi actul de a carui indeplinire il insarcineaza pe
mandatar.Deci capacitatea mandantului se apreciaza in functie de natura actului juritic care
urmeaza sa fie incheiat prin mandatar In privinta mandatarului se cere , in toate cazurile ,
69
capacitate deplina de exercitiu. Numai trimisul , care este un simplu mesager , iar nu
reprezentant , poate fi o persoana chiar lipsita de capacitatea de exercitiu , caci transmite doar
declaratia de vointa a persoanei care l-a trimis , fiin suficient sa aiba discernamantul strict
necesar pentru activitatea sa . In schimb mandatarul , care este un reprezentant ,trebuie sa
aiba capacitate deplina de exercitiu, caci in actele pe care le incheie in numele reprezentantului
trebuie sa exprime un consimtamant valabil , lipsa consimtamantului sau viciile de vointa fiind
apreciate nu numai in persoana mandantului , dar si in aceea a mandatarului. Aceasta solutie
rezulta , per a contrario, si din art.1552 pct.3 C. civ.,care prevede ca mandatul se stinge prin
punerea sub interdictie a mandatarului. Daca mandatul incheiat cu un capabil de a contracta
inceteaza datorita incapacitatii ulterioare a mandatarului , un contract de mandat incheiat cu un
mandatar incapabil sau capacitate de exercitiu restransa nu poate fi recunoscut valabil. Chiar
daca am recunoaste ca valabil un contract incheiat cu un mandatar incapabil, acesta ar
raspunde fata de mandant numai dupa regulile generale relative la obligatiile incapabililor .
Obiectul mandatului trebuie sa fie determinat , posibil si licit, ca la orice contract . In toate
cazurile , mandatul nu poate avea alt obiect decat incheierea de acte juritice de catre mandatar
, acte materiale putand avea numai caracter accesoriu.Iar actele juritice cu caracter strict
personal nu pot fi facute prin mandatar In ceea ce priveste intinderea, mandatul poate fi
special sau general. Mandatul este special atunci cand se da peste o singura operatie juritica
sau pentru anumite operatii determinate , si general cand mandatarul primeste imputernicirea
de a se ocupa de toate treburile mandatului. Pentru de dispozitie se cere un mandat special.
Specializarea nu trebuie dusa insa la extrem; mandatul va fi cu suficienta special daca va indica
natura operatiei juritice si obiectul ei . Actele de conservare sau de administrare pot fi incheiate
de mandatar pe baza unui mandat general. Potrivit art. 1536 alin. C.civ., mandatul conceput in
termeni generali nu este valabili decat pentru actele de administrare. Inseamna ca puterile
conferite mandatarului sunt supuse unei interpretari restrictive, ceea ce explica prin grija
legiuitorului fata de interesele mandantului, care ar putae fi pagubit in cazul redactarii
imprecise, care ar putea fi pagubit in cazul redactarii imprecise , echivoce a procurii. In toate
cazurile, mandatarul nu poate face nimic afara din limitele mandatului sau.Fie ca este special
sau general, mandatarul trebuie sa se incadreze in limitele imputernicirii primite. De exemplu,
mandatul special dat pentru vanzarea unor bunuri nu poate servi pentru vanzarea altora. Iar
mandatul general circumscris la numite acte de administrare, nu indreptateste la savarsirea
altora. Spre deosebire de modelul sau francez, textul citat precizeaza insa, ca facultatea de a
face o tranzactie cuprinde si pe aceea de a face un compromis cu toate ca in primul caz
concesiile au consecinte cunoscute, iar in cel de al doilea consecintele sunt imprevizibile. In
cazul in care mandatarul incheie actul juritic care formeaza obiectul mandatului cu sine insusi
sau cu o terta persoana pe care tot el o reprezinta, exista pericolul neglijarii intereselor
70
mandantului, in primul caz, sau al unui dintre mandanti,in cel de al doilea. Bineinteles, un
asemenea pericol nu exista daca mandantul, respectiv mandantii, fiind in cunostinta de cauza,
convin sa dea imputernicire mandatarului in acest sens ori daca cauzele actului sunt astfel
precizate, incat este exclusa vatamarea intereselor mandatului. In caz contrar, desi C.civ. nu
contine o regula generala si expresa in aceasta privinta, consideram ca mandantul poate cere
anularea actului pentru dol prin reticenta. Actul cu sine insusi si dubla reprezentare nu trebuie
sa fie confundate cu mandatul in interes comun. In acest caz nu se poate pune problema
nulitatii intrucat mandatarul contracteaza cu un tert pe care nu-l reprezinta, numai ca- alaturi de
mandant – este si el cointeresat in incheierea actului care formeaza obiectul mandatului.
Precizam ca mandatul in interes comun nu se confunda cu mandatul remunerat; in primul caz,
mandatarul este cointeresat in incheierea actului care formeaza obiectul mandatului, cat timp,
in cel de-al doilea caz, interesul lui rezida in contractul de mandat care il indreptateste la plata
remuneratiei, chiar daca operatiunea juridica in vederea careia a fost conferit mandatul nu a
putut fi realizata. Principala obligatie a mandatarului este de a executa mandatul. Neexecutarea
sau executarea necorespunzatoare a acestei obligatii face ca mandatarul sa fie raspunzator nu
numai in dol dar si de culpa simpla. Precizam ca prin executarea mandatului nu trebuie
inteleasa neaparat incheierea actului proiectat. Daca mandatarul, cu toate diligentele depuse,
nu poate invheia actul juritic in conditiile imputernicirii primite, raspunderea lui nu va fi angajata.
Diligenta ceruta mandatarului in indeplinirea mandatului, inclusiv pastrarea sumelor de bani sau
a altor bunuri primite de la sau pentru mandant, va fi apreciata cu mai putina rigurozitate daca
mandatul este cu titlu gratuit. In acest caz, culpa mandatarului se apreciaza in concret deci in
functie de diligenta pe care o depune in propriile sale treburi. Daca mandatul este cu titlu
oneros, raspunderea lui se va aprecia dupa tipul abstract al omului prudent si diliget, adica
dupa regula generala aplicabila raspunderii contractuale. Daca lucrul detinut in baza mandatului
piere fortuit mandatarul nu raspunde chiar daca l-ar fi putut salva, sacrificand un bun propriu,
intrucat art. 1566 C.civ. nu este aplicabil in materia mandatului. Conditiile raspunderii
mandatarului pot fi modificate prin conventia partilor. Mandatarul trebuie sa dea mandantului
socoteala despre indeplinirea mandatului. In virtutea acestei obligatii mandatarul este dator sa
dea in plinire mandantului tot ce I s-a predat in puterea mandatului pe care l-a executat, chiar
daca acestea nu s-ar cuveni mandantului, deoarece tertul pagubit va cere - daca este cazul –
restituirea platii nedatorate de la mandant. Sumele de bani cuvenite mandantului si
intrebuintate de mandatar in folosul sau sunt producatoare de dobanzi din ziua intrebuintarii,
fara sa fie nevoie de vreo punere in intarziere. Sumele nerestituite de mandatar, dar
neintrebuintate de el poarta dobanzi numai “din ziua cand I s-au cerut acele sume”. Inseamna
ca, prin derogare de la art. 1088 alin.2C.civ.,punerea in intarziere a mandatarului se poate face
printr-o simpla notificare. Inrucat dreptul la actiune al mandantului pentru predarea sumelor de
71
bani sau altor bunuri primite de mandatar de la terti in cursul executarii mandatului nu se poate
naste de la data incheierii contractului de mandat, prescriptia incepe sa curga – potrivit art. 7
alin. 1 sau 3 din Decr. Nr. 167/1958 – de la dat incetarii contractului fie prin executarea lui, fie
prin alte moduri de incetare a raporturilor dintre parti. In legatura cu inceperea curgerii
termenului de prescriptie de la data executarii contractului, se pune problema stabilirii acestiu
moment, mai ales in cazul sumelor de bani ridicate de la CEC in baza unei “ clauze de
imputernicire “ este unanim admis in literatura de specialitate si in practica judecatoreasca ca o
asemenea clauza reprezinta un mandat, o imputernicire data de catre titularul libretului
beneficiarului clauzei, acesta din urma avand obligatia sa dea socoteala mandantului, inclusiv
sa remita sumele de banisumele de bani ridicate si neintrebuimtate in interesul acestuia daca
raporturile de mandat dintre ei nu sunt dublate de alte raporturi juritice. Astfel fiind, se pune
intrebarea referitoare la momentul inceperii curgerii termenului de prescriptie a actiunii avand
ca obiect predarea sumelor de bani ridicate de la CEC. Intrucat problema nu poate fi
solutionata in baza art. 7 din Decretul nr. 167/1958 , s-a adoptat solutia aplicarii art. 8 alin. 1 din
acelasi Decret , respectiv calcularea prescriptiei din momentul in care titularul de libret a
cunoscut sau trebuia sa cunoasca paguba ce I-a fost pricinuita de mandatar prin ridicarea
sumelor de bani si nerespectarea obligatiei de a da socoteala. In sfarsit, precizand ca problema
prescriptiei, la care ne-am referit in randurile de mai sus, vizeaza, evident, numai actiunea
personala a mandantului, iar nu actiunea reala in revendicare intentata de mandant in calitate
de proprietar guvernat de regulile specifice acestei actiuni reale. In principiu, mandatarul trebuie
sa execute personal insarcinarea primita. In contractul de mandat se poate prevedea insa
dreptul mandatarului de a-si substitui o terta persoana, trecandu-I parte sau toate drepturile ce-I
sunt conferite de mandant. In cazul cand s-a facut substituirea, mandatarul este obligat sa
raspunda de faptele substituitului,dar numai in urmatoarele doua cazuri: daca a efectuat
substituirea fara sa fi avut acest drept ; daca a fost autorizat sa se substituie si a trecut puterile
asupra unei persoane cunoscuta ca incapabila sau de insolvabilitate notorie; culpa in eligendo.
Daca mandatarul a fost autorizat sa se substituie, va putea acorda acest drept si substituitului.
In toate cazurile, mandantul are o actiune directa contra substituitului. In schimb, substituitul
poate actiona impotriva mandantului numai pe calea actiunii oblice, intrucat posibilitatea
intentarii unei actiuni directe – derogatorii de la regulile generale – nu pote fi recunoscuta in
lipsa unei dispozitii exprese a legii. Dar daca mandatarul a fost autaorizat sa-si substitue o terta
persoana, consideram ca substituitul poate actiona impotriva mandantului in baza raporturilor
directe pe care le are – prin intermediul mandatarului – cu mandantul. In acest caz, nu mai
suntem in prezenta unei “actiuni directe “ propriu-zise, caci aceasta vizeaza ipotezele lipsite de
fundamentul raporturilot juridice directe. In privinta actiunii directe a mandantului legea nu ami
face aceeasi distinctie – fiind fara relevanta practica existenta sau inexistenta raporturilor
72
juritice dintre mandant si substituit. In raporturile dintre mandatar si persoana substituita se
aplica regulile mandatului. Daca imputernicirea a fost data printr-un singur mandat mai multor
mandatari, nu exista solidaritate intre ei decat daca solidaritatea s-a stipulat in mod expres.
Fiecare mandatar poate insa executa singur, daca nu s-a prevazut altfel in contract.
Dezdaunarea mandatarului. Mandantul este obligat sa restitue mandatarului toate cheltuielile
facute cu ocazia executarii mandatului. El nu poate refuza restituirea acestor cheltuieli chiar
daca operatia in vederea careia a fost conferit mandatul nu a putut fi efectuata si nici sa ceara
reducerea lor pe motiv ca ar fi fost exagerate, daca mandatarului nu I se poate imputa nici o
culpa. Mandantul trebuie sa plateasca si dabanzi la sumele avansate de mandatar; aceste
dobanzi curg, fara punere in intarziere, din ziua cand mandatarul a fcaut plata. De asemenea,
mandantul suporta si pierderile suferite de mandatar cu ocazia indeplinirii mandatului, daca nu I
se poate imputa vreo culpa.Pentru a explica aceasta dispozitie se citeaza, cu titlu de exemplu,
paguba rerzultata din furtul comis in cursul unei calatorii facuta cu ocazia executarii mandatului
sau accidentului intamplat cu ocazia diriguiriiunor lucrari facute pentru mandant. In ceea ce ne
priveste, consideram ca instantele trebuie sa aiba in vedere numai pagubele suferite de
mandatar – fara culpa din partea sa- si care sunt “ocazionate”, adica in conexiune cu activitatile
desfasurate de mandatar in executarea mandatului, iar nu si alte pagube suferite fara legatura
cu executarea mandatului, cum ar fi furtul comis in cursul calatoriei. In asemenea cazuri,
mandantul va suporta, in calitate de proprietar, numai paguba rezultata din furtul lucrului
incredintat mandatarului, iar nu si alte “pierderi. Cand mandatul este cu titlu oneros, mandantul
este obligat sa plateasca suma stipulata, chiar daca operatia in vederea careia a fost conferit
mandatul nu a putut fi efectuata. Numai culpa mandatarului in indeplinirea mandatului il poate
scuti pe mandant de plata remuneratiei. Chiar daca mandatul a fost executat dupa expirarea
termenului stipulat, dar mandantul se foloseste de actul incheiat, el este obigat sa plateasca
remuneratia, considerandu-se ca a renuntat implicit la termenul stipulat. Cat mai multe
persoane au numit un mandatar pentru o operatie comuna, fiecare dintre ele este
raspunzatoare solidar pentru efectele mandatului. Solidaritatea este in acest caz legala. Printr-o
interpretare larga a notiunii de conexiune a datoriei cu lucru, se admite ca mandatarul poate
retine lucrurile pe care le-a primit, pentru mandant, pana la achitarea cheltuielilor facute pentru
indeplinirea mandatului, intrucat creantele corelative sunt prilejuite de acelasi raport juridic.
Astfel fiind, dreptul de retentie cunoasac limitele imputernicirii- este insa corespunzator fara de
terti, in sensul ca este tinut sa le garanteze validitatea actelor, afara de cazul cand a dat tertilor
posibilitatea de a lua cunostinta de intinderea imputernicirii. Daca tertii accepta sa contracteze
cu mandatarul peste limitele mandatului, se presupune ca au luat asupra lor riscurile
contractului incheiat in astfel de conditii. In afara de cauzele generale de stingere a obligatiilor
contractuale, mandatul se stinge prin revocarea lui, prin renuntarea mandatarului si prin
73
moartea, punerea sub interdictie ori insolvabilitate sau falimentul uneia dintre parti. Aceste
cauze particulare de incetare se explica prin faptul ca contractul se incheie intuitu personae si
are la baza increderea reciproca dintre parti, iar daca aceste motivatii inceteaza, nici contractul
nu mai poate fi mentinut. Mandatul este, in principiu, revocabil; mandantul poate revoca
mandatul oricand, chiar daca este un termen si poate sa-l constranga pe mandatar a-I restitui
procura. In caz de pluralitate de mandanti revocarea se poate face numai prin consimtamantul
tuturor. Facultarea de revocare exista atat pentru mandatul cu titlu gratuit, cat si pentru cel cu
titlu oneros; legea nu face o dinstinctie in acest sens. Dar daca mandatul este cu titlu oneros;
mandatarul poate cere o indemnizatie cand revocarea ar fi intempestiva sau abuziva. Iar in
cazul mandatului in interes comun, daca mandantul nu si-a rezervat facultatea de revocare
unilaterala, va fi obligat la despagubiri, daca nu justifica o cauza straina exoneratoare sau culpa
mandatarului care il determina sa reconvoce mandatul. Aceste din urma reguli sunt aplicabile si
daca in contractul de mandat s-a prevazut o clauza de irevocabilitate, intrucat mandantul nu
poate fi reprezentat de catre o persoana in care si-a pierdut increderea. Revocarea poate fi
expresa sau tacita. Revocarea expresa nu este supusa vreunei forme speciale, dar
manifestarea de vointa trebuie sa fie neindoielnica. Revocarea nu este insa opozabila tertilor,
decat dupa ce a fost adusa la cunostinta lor. Pana la notificarea revocarii mandantului va
raspunde fata de tertii de buna-credinta, insa cu drept de regres contra mandatarului incorect.

25) Contractul de societate civilă.

Desi aria contractelor de societate comerciala este mult mai vasta, contractul
de societate civila, reglementat de Codul civil, poate deveni o prezenta activa, cu efecte benefice
pentru cosocietari. Realizarea unor beneficii nu este privilegiul exclusiv al contractelor de societate
comerciala, de vreme ce contractul de societate civila avizeaza acelasi scop, insa intr-un cadru
juridic distinct, care necesita o analiza speciala. Ani de zile, cazut in desuetudine, contractul de
societate civila are, in prezent, sansa revitalizarii, Legea nr. 36/1991 privind societatile agricole
readucindu-le in actualitate. Dominant intr-un asemenea contract este interesul, insa fundamentul
sau il constituie increderea, intelegerea si bunacredinta a membrilor unor asemenea societati civile.
Configuratia juridica a contractului de societate este complexa, unele probleme continuind sa ramina
controversate (de exemplu, daca ai sau nu personalitate juridica etc.).Codul civil (art. 1491)
defineste contractul de societate ca fiind acel "contract prin care doua sau mai multe persoane se
invoiesc sa puna ceva in comun, cu scop de a imparti foloasele ce ar putea deriva". Referindu-se la
persoane, art. 1491 Cod civil nu face distinctie intre persoanele fizice si juridice, de unde concluzia
ca un asemenea contract poate fi incheiat si intre persoane juridice, sau intre persoane fizice si
persoane juridice. Intre asociati, contractul de societate creeaza o comunitate de interese. Profilul
juridic al acestui contract face ca societatea sa se deosebeasca de indiviziune si de comunitatea de
bunuri. Ea nu trebuie confundata: nici cu asociatia, deoarece, de multe ori, o asociatie poate avea si
alte scopuri decit acelea de a obtine beneficii. Or, obtinerea beneficiului este de esenta contractului
de societate civila. Este ceea ce s-a relevat in doctrina: "In contractul de societate scopul comun
este prin urmare un mijloc prin care fiecare dintre participanti isi satisface un interes propriu, tinind
seama de scopurile generale ale obligatiilor civile".Conditiile de validitate ale contractului de
societate sint in principiu, comune tutror contractelor: Consimtamintul valabil al cosocietarilor (art.
948 Cod civil); Fiecare cosocietar sa aiba capacitatea de a contracta (art. 948 Cod civil; Obiectul
societatii sa fie licit. Art. 1492 Cod civil stipuleaza expres, sub acest aspect: "orice societate trebuie
sa aiba de obiect un ce licit". Sint ilicite, de exemplu, societatile care ar avea ca scop savirsirea de

74
infractiuni, pentru exploatarea unei case de toleranta; de a specula asupra licitatiilor publice,
indepartind concurenta prin promisiuni, daruri sau alte mijloace, in scopul scaderii pretului obiectelor
scoase la licitatie pentru exploatarea unui oficiu public; sa inlesneasca contrabanda in tara sau
straiantate. Cind societatea are partial un obiect licit si partial ilicit, instanta va verifica daca aceste
obiecte alcatuiesc un tot indivizibil, sau este posibil sa se inlature obiectul ilicit si sa ramina cel licit;
Fiecare societar trebuie sa aduca in societate bunuri (mobile sau imobile corporale sau incorporale).
Daca unul din ei n-ar aduce nimic, ne vom afla in prezenta unei donatii deghizate; Societatea sa fie
infiintata in interesul tuturor cosocietarilor, adica fiecare sa aiba speranta unei parti din beneficii.
Este una dintre cele mai importante probleme care, din punct de vedere practic, intereseaza, in
prezent, cel mai mult. Codul civil nu dispune in ce domenii isi poate gasi aplicabilitatea contractul de
societate civila, ci se limiteaza doar sa prevada ca "orice societate trebuie sa aiba de obiect un ce
licit" (art. 1492 alin. 1 Cod civil), precum si faptul ca "fiecare membru al unei societati trebuie sa
puna in comun sau bani, sau alte lucruri, sau industria sa" (art. 1492, alin. 2 Cod civil. Deci, conditia
esentiala pe care o impune legea este ca obiectul societatii sa fie licit si moral. Sint contrare legii sau
imorale, de pilda, urmatoarele societati civile: exploatarea unei case de toleranta; activitatile de
contrabanda; camata; cind societatea are ca obiect bunuri obtinute prin contrabanda; punerea in
vinzare a unor bunuri care sint scoase din circuitul civil; cind are ca scop realizarea unor activitati
rezervate prin lege exclusiv statului; sint ilicite societatile care s-au format pentru a specula asupra
licitatiilor publice, urmarind indepartarea prin manopere frauduloase a eventualilor concurenti; cind
se vizeaza exercitiul ilegal al medicinei etc. Este posibil ca obiectul societatii sa fie partial licit si
partial ilicit. In acest caz, se va lichida societatea in ceea ce priveste obiectul ilicit, raminind in fiinta
numai asupra obiectului licit. Cind obiectul societatii, privit in totalitatea lui, este indivizibil, atunci se
va proceda la lichidarea intregii societati. Oricum, in caz de conflict, judecatorul este singurul care va
decide daca actele societatii au caracter comercial sau civil, daca obiectul societatii civile este sau
nu licit si moral. Codul civil, in art. 1492 alin. 1, prevede ca orice societate trebuie sa fie contractata
in folosul comun al membrilor ei, adica pentru obtinerea unor beneficii. Daca scopul nu l-ar constitui
realizarea beneficiului, nu ne vom mai gasi in prezenta unui contract de societate civila, ci, eventual,
al unui contract de asociere (care urmareate un scop ideal, general). Vom intelege prin beneficii nu
numai cistigurile banesti, ci si foloasele sau avantajele care pot fi apreciate in bani.

II.Categorii de societati civile si administrarea societatii

1.Categorii de societati civile
Codul civil prevede ca societatile pot fi universale si particulare. In ceea ce priveste societatile
universale, aproape niciodata intilnite in practica, pot fi constituite prin aducerea in comun a tuturor
bunurilor mobile si imobile ale cosocietarilor, pe care ei le au in proprietate, la data incheierii
contractului sau a tuturor cistigurilor. Frecventa practica o pot avea insa societatile civile particulare.
Ele pot lua fiinta prin aducerea unor bunuri deterrninate in comun, uzul acestora sau fructele lor (art.
1499 Cod civil). Asemenea societati particulare pot avea ca obiect o activitate determinata de
exercitarea unei meserii sau a unei profesii.
Imparteala in societati universale si particulare a fost preluata din dreptul roman. Astfel, romanii
cunosteau societatea tuturor bunurilor (societas omnium bonorum) si societatea tuturor cistigurilor
(universorum quae ex quaestu veniunt). Prima forma cuprindea totalitatea bunurilor prezente si
viitoare, iar a doua forma, totalitatea cistigurilor. Codul civil roman a preluat aceasta clasificare dar,
consideram ca, intr-o viitoare reglementare, va trebui sa se renunte la aceasta clasificare. Aceasta
pentru motivul ca societatile universale nu se intilnesc niciodata in practica.
Dimpotriva, justificare isi gasesc numai societatile particulare (art. 1499 Cod civil). Aportul
fiecarui societar este determinat (obiectul poate consta in lucruri determinate, folosinta acestora
sau fructele lor). De asemenea, obiectul societatii il mai poate constitui o activitate determinata
(care are ca scop exercitiul unei meserii sau al unei profesiuni). Deci, in patrimoniul societatii
vor intra proprietatea sau folosinta bunurilor. O societate poate inceta de drept sau prin vointa
unuia sau a mai multor membri ai sai. De drept, o societate inceteaza in urmatoarele cazuri
Cind expira termenul pentru care a fost infiintata prin contract. De regula, partile convin asupra
duratei societatii. La data stabilita, societatea inceteaza, deoarece aceasta a fost vointa partilor.
Daca s-a omis sa se stipuleze, se prezuma ca societatea a fost convenita pentru toata durata
vietii asociatilor. Chiar in cazul mortii unui asociat, societatea isi va continua existenta, pina la

75
implinirea termenului stabilit de parti. Desigur, este posibil ca, si mai inainte de expirarea
termenului, erezii defunctului sa nu fi provocat dizolvarea (art. 1526 Cod civil).^1) Evident, nimic
nu-i impiedica pe societari sa hotarasca incetarea societatii si inainte de termen sau sa
continue si dupa implinirea termenului, in situatia in care, de exemplu, obiectul societatii nu a
fost realizat; Implinirea scopului pentru care societatea a fost infiintata prin contract. De regula,
partile stipuleaza un termen, dar daca omit aceasta, societatea se considera contractata pe
durata necesara realizarii afacerii. In acest caz, durata societatii va depinde de natura afacerii.
Cind afacerea s-a realizat, contractul inceteaza de drept (art. 1502, alin. 2 Cod civil; In situatia
in care obiectul societatii a pierit sau a fost distrus. Urmarirea bunului de catre un creditor a fost
asimilata pierderii bunului. In cazul in care pieirea sau distrugerea este partiala, eventuala
desfacere juridica a societatii o va decide judecatorul. O alta situatie care poate avea ca efect
incetarea societatii constituie pieirea sau distrugerea bunului destinat sa constituie aport social.
Incetarea societatii va avea loc de drept si atunci cind a pierit bunul dat in folosul societatii; Un
alt caz de posibila incetare il constituie moartea unuia dintre membrii societatii. Explicatia se
gaseste in faptul ca contractul de societate civila are caracter intuitu personae. Nimic nu
impiedica ca societatea sa continue cu mostenitorii asociatului decedat sau numai cu asociatii
ramasi in viata. Daca mostenitorii refuza sa faca parte din societate, ei vor putea solicita
lichidarea societatii, insa numai in limita partii defunctului. Se va avea in vedere starea
patrimoniului social din momentul decesului asociatului. Aportul social al defunctului si partea
din beneficii vor fi distribuite mostenitorilor. Desigur, este de preferat ca, in cuprinsul contractului
de societate, membrii acesteia sa stipuleze clauza potrivit careia societatea va putea continua
si dupa moartea unuia dintre ei. Nimic nu impiedica partile sa decida continuarea societatii si
dupa moartea unui asociat. Mai subliniem imposibilitatea mostenitorilor de a interveni in
activitatea de administrare a societatii. Cu toate acestea, s-a considerat ca ei ar putea interveni
fn afacerile societatii "cind acestea ar fi o consecinta a operatiunilor facute inainte de decesul
autorului lor"; Incetarea de drept a societatii va mai avea loc in cazul interdictiei legale sau
judecatoresti, a insolvabilitatii unui asociat sau chiar a falimentului. Desigur, si in acest caz,
membrii societatii pot conveni ca societatea sa continue si in absenta asociatului insolvabil sau
falit. Este ilegala insa clauza prin care s-ar conveni sa se continue societatea cu asociatul
insolvabil sau falit; Societatea mai poate inceta de drept prin acordul tuturor cosocietarilor
(mutuus dissensus), inclusiv in situatia in care societatea a fost infiintata pentru o anumita
perioada. Exista insa si imprejurari care pot avea ca efect incetarea societatii, insa ca urmare a
vointei unuia sau a mai multor asociati. Astfel, art. 1523 pct. 5 Cod civil prevede ca societatea
inceteaza prin vointa expresa a unuia sau mai multor asociati de a nu mai dori continuarea
societatii, iar art. 1527 Cod civil reglementeaza conditiile in care poate fi facuta cererea de
retragere cind durata ei este "nemarginita" (notificarea retragerii din societate catre toate partile;
76
bunacredinta a celui care se retrage. Pe linga cazurile de incetare a societatii mai exista un caz
de desfacere judiciara a societatii (art. 1529 Cod civil). Doua asemenea motive intemeiate:
neindeplinirea atributiilor de catre un asociat (art. 1020-1021 Cod civil); neglijarea afacerilor de
catre un asociat ca urmare a unei infirmitati. O desfiintare judiciara poate avea loc insa si pentru
alte motive: conflicte grave intre asociati; reducerea apreciabila a fondului social; nerealizarea
beneficiilor scontate etc.

26) Contractul de tranzacţie.

Tranzactia este un contract prin care partile termina procesul inceput sau preintampina un
proces ce se poate naste prin concesii reciproce, constand in renuntari reciproce la pretentii.
Tranzactia este un contract sinalagmatic intrucat partile isi asuma obligatii, titlu oneros si
comutativ deoarece fiecare urmareste un avantaj patrimonial care nu depinde de un eveniment
viitor si nesigur, contract consensual. Partile trebuie sa aiba capacitate de a dispune cu titlu
oneros. Tranzactia nu poate avea ca obiect bunuri inalienabile. Tranzactia are efect extinctiv
impiedicand partile sa formuleze noi pretentii cu privire la drepturile stinse si de asemenea
declarativ recunoscand drepturile preexistente si le consolideaza. Tranzactia nu produce efecte
fata de terti.

27) Contractul de vânzare-cumpărare. Obiectul contractului. Obligaţiile vânzătorului. Obligaţiile

cumpărătorului.

Vanzarea-cumpararea este un contract prin care una dintre parti - vanzatorul - stramuta
proprietatea unui bun al sau asupra celeilalte parti - cumparatorul - care se obliga in schimb a
plati vanzatorului pretul bunului vandut (art. 1294 C.civ.). Desi Codul civil se refera la
transmiterea proprietatii, urmeaza sa fie calificat vanzare-cumparare si contractul prin care, in
schimbul unui pret, se transmite un alt drept decat dreptul de proprietate, fiindca transmiterea
proprietatii nu este de esenta, ci numai de natura contractului de vanzare-cumparare. Poate fi
vorba de un drept real (de exemplu, dreptul de superficie), de un drept de creanta sau de un
drept din domeniul proprietatii intelectuale ori, in mod exceptional, de drepturi asupra unei
universalitati care cuprinde nu numai drepturi, ci si datorii (vanzarea unei mosteniri). Nu pot
forma obiectul contractului de vanzare-cumparare drepturile personale nepatrimoniale si cele
patrimoniale care au un caracter strict personal (drepturi real de uz - art.571 C.civ. - dreptul de
abitatie al sotului supravietuitor - art.4 din L.nr.319/1944 -, dreptul de clientela in cazul liber
profesionistilor etc.) sau care sunt prevazute de lege ori sunt contractate (sau constituite prin
77
acte unilaterale) intuitu personae (de exemplu, dreptul de intretinere, dreptul de pensie etc.).
Dupa cum rezulta din definitia contractului, vanzarea este un contract sinalagmatic (bilateral),
cu titlu oneros, comutativ,consensual si translativ de proprietate. Vanzarea este un contract
sinalagmatic (bilateral), deoarece prin incheierea sa da nastere la obligatii reciproce intre partile
contractante. Vanzatorul are obligatia sa predea lucrul vandut si sa garanteze pe cumparator,
iar cumparatorul are obligatia sa plateasca pretul. Fiind un contract sinalagmatic, se aplica
regulile specifice acestei categorii de contracte (exceptia neexecutarii contractului, rezolutiunea
pentru neexecutarea obligatiei de catre una dintre parti, teoria riscului contractului). Vanzarea
este un contract cu titlu oneros. Ambele parti urmaresc anumite interese patrimoniale, adica
primirea unui echivalent in schimbul prestatiei la care se obliga. Vanzatorul urmareste sa
primeasca pretul ca un contraechivalent al prestatiei sale, iar cumparatorul urmareste sa
primeasca bunul cumparat in schimbul pretului. Vanzarea este un contract comutativ, deoarece
existenta si intinderea obligatiilor reciproce sunt cunoscute de parti de la incheierea contractului
si nu depind, ca in contractele aleatorii, de un eveniment viitor si incert, care ar face sa existe
sanse de castig si pierdere pentru ambele parti contractante. Numai in mod exceptional
contractul poate capata caracter aleatoriu, de exemplu, cand obiectul este supus pieirii,
exproprierii etc In principiu, vanzarea este un contract consensual ("vinderea este perfecta...
indata ce partile s-au invoit...", art. 1295 C.civ.), putand fi incheiat prin simplu acord de vointa al
partilor (solo consensu), fara indeplinirea vreunei formalitati si fara remiterea lucrului vandut si a
pretului in momentul incheierii contractului. Deci vanzarea nu este un contract solemn si nici
real. Prin exceptie de la principiul consensualismului, in cazurile special prevazute de lege
vanzarea devine un contract solemn. De exemplu, terenurile - indiferent ca sunt situate in
intravilanul ori extravilanul localitatilor si indiferent de intinderea suprafetei - pot fi instrainate
(dobandite) prin acte juridice intre vii, sub sauctiunea nulitatii absolutie (virtuale), numai daca
actul a fost incheiat in forma autentica (art.46 alin.l - astazi abrogat - din Legea nr. 18/1991 si
art.2 din Legea nr.54/1998 privind circulatia juridica a terenurilor) . 0 precizare se mai impune in
legatura cu forma contractului de vanzare-cumparare avand ca obiect un autovehicul (folosit).
Formalitatile prevazute de noua reglementare nu afectcaza validitatea contractului de vanzare-
cumparare incheiat intre parti printr-un inscris sub semnatura privata, acele formalitati fiind
prevazute de lege numai pentru inmatricularea autovehiculului In circulatie . Caracterul
consensual al contractului de vanzare-cumparare de autovehicule se subliniaza si in practica
mai recenta a instautci supreme. In legatura cu forma contractului de vanzare-cumparare mai
precizam ca, daca necesitatea unei auunute forme (de ex., act potarial) rezulta numai din
intelegerea partilor, el nu se trausforma in contract solemn. 0 asemenea intelegere are numai
semnificatia amauarii incheierii contractului de vanzare-cumparare si deci reprezinta un
autecontract. Intrucat radierea autovehiculiilui de pe numele vanzatorului si inmatricularea lui pe
78
numele cumparatorului la orgauele de politie si la orgauele finauciare nu se poate face decat pe
baza actului incheiat in conditiile legii, daca, dupa valabila incheiere a contractului (in forma
inscrisului sub semnatura privata), una dintre parti (oricare) refuza sa se prezinte la orgauul
competent, cealalta parte este indreptatita sa intenteze o actiune in constatarea dreptului de
proprietate asupra autoturismului in patrimoniul cumparatorului (reclamant sau parat), urmand
ca radierea-inmatricularea sa se faca pe baza hotararii judecatoresti. Bineinteles, pentru
pronuntarea unei hotarari in sensul aratat, reclamautul trebuie sa dovedeasca - separat de
plata taxei de timbru pentru actiunea in justitie - consemnarea sumei reprezentaud taxele de
timbru prevazute pentru instrainarea autovehiculelor, care, in urma admiterii actiunii, vor fi
trecute la bugetul statului, iar in raporturile dintre parti vor fi suportate definitiv (in lipsa de
stipulatie contrara, art. 1305 C.civ.) de catre cumparator, instanta dispunaud restituirea acestor
cheltuieli reclamautului (vanzator) prin hotarare. In sfarsit, precizam ca - vanzarea de
autoturisme fiind un contract consensual, deci valabil incheiat prin actul sub semnatura privata -
pretul real al vanzarii (datorat de cumparator) este cel prevazut in chitauta sub semnatura
privata, iar nu cel inferior prevazut in actul incheiat ulterior, daca acest din urma pret este
simulat. Tot astfel, dispozitiile referitoare la conditiile de validitate ale contractului (de exemplu,
conditii de capacitate) trebuie sa fie raportate la momentul realizarii acordului de vointa (cand
se transmite si dreptul de proprietate potrivit art. 1295 C.civ.). Desigur, fiind vorba de un obiect
cu o valoare de peste 250 lei, ad probationem va fi necesara prezentarea unui inscris sau a
unui inceput de dovada scrisa, afara numai daca a existat o imposibilitate, fie si morala, de a
preconstitui o dovada scrisa (art.1197-1198 C.civ.). Numai tertele persoane (nu si partile ori
succesorii lor universali sau cu titlu universal) vor putea dovedi - de exemplu, un caz de
simulatie sau vanzari succesive - cu orice mijloace de proba contractul intervenit intre parti,
fiindca pentru terti contractul este un simplu fapt juridic. Consideram ca solutiile adoptate in
practica judiciara si doctrina referitoare la caracterul consensual al contractului de vanzare-
cumparare de autovehicule urmeaza a fi aplicate si dupa adoptarea OG nr.78/2000 privind
omologarea vehiculelor rutiere si eliberare cartii de identitate a acestora, in vedere admiterii in
circulatie pe drumurile publice din Romania. Potrivit acestui act normativ, " Cartea de identitate
a vehiculului este documentul care atesta pentru persoana mentionata ca detinator, dreptul de
proprietate asupra vehiculului" (art.9 alin.1). "Datele despre detinator se inscriu de catre
orgauele de politie care efectueaza inmatricularea, potrivit legii" (art. 10 alin.3). Dupa cum
rezulta din textul citat, mentionarea cumparatorului in cartea de identitate are ca efect numai
"atestarea" dobandirii dreptului de proprietate prin acordul de vointa dintre parti. Iar daca, dupa
realizarea acordului de vointa prin act sub semnatura privata, una dintre parti refuza sa se
prezinte la orgauul de politie competent in vederea incheierii contractului in forma prevazuta de
HG nr.610/1992, cealalta parte este indreptatita sa intenteze o actiune in constatarea
79
transmiterii dreptului de proprietate, urmaud ca mentiunea privind noul detinator al
autovehiculului in cartea de identitate sa fie inscrisa de orgauul de politie pe baza hotararii
judecatoresti. Vanzarea-cumpararea este un contract translativ de proprietate din momentul
incheierii lui. Aceasta inseamna ca, prin efectul realizarii acordului de vointa (solo consensu) si
independent de predarea lucrului vandut si de plata pretului, se produce nu numai incheierea
contractului, dar opereaza si transferul dreptului de proprietate de la vanzator la cumparator. In
acest sens, art. 1295 C.civ. prevede ca "proprietatea este de drept stramutata" de la vanzator la
cumparator "indata ce partile s-au invoit asupra lucrului si asupra pretului, desi lucrul inca nu se
va fi predat si pretul inca nu se va fi numarat". Din momentul dobandirii dreptului de proprietate,
cumparatorul suporta si riscul pieirii lucrului, potrivit principiului res perit domino (art.971, 1156,
1335 si 1358 alin.2 C.civ.), daca vanzatorul-debitor al obligatiei de predare dovedeste
intervenirea unei cauze straine exoneratoare de raspundere (art. 1082-1083 C.civ.), adica
natura fortuita, iar nu culpabila, a pieirii lucrului. Daca cauza straina a fost dovedita, vanzatorul
va suporta riscurile numai daca a fost pus in intarziere cu privire la executarea obligatiei de a
preda lucrul vandut (art. 1074 alin.2 C.civ.) si nu reuseste sa dovedeasca ca lucrul ar fi pierit si
la cumparator daca s-ar fi predat la termen (art.1156 alin.2 C.civ.) .Principiul transmiterii
imediate (automate) a dreptului de proprietate (si a riscurilor) din momentul incheierii
contractului opereaza numai daca sunt indeplinite anumite conditii:Vanzatorul trebuie sa fie
proprietarul lucrului vandut, iar contractul perfect valabil incheiat (de exemplu, daca, in mod
exceptional, vanzarea-cumpararea este un contract solemn, consimtamantul partilor trebuie sa
fie manifestat in forma prevazuta de lege); Trebuie sa fie vorba de lucruri determinate individual
(certe). In cazul bunurilor determinate numai generic, transferul proprietatii nu se poate produce
din momentul incheierii contractului, caci nu se cunosc bunurile care urmeaza sa fie efectiv
dobandite de catre cumparator. In consecinta, nu se pune nici problema transferarii riscurilor,
iar lucrurile de gen nici nu pot pieri (genera non pereunt) . La termenul stipulat sau, in lipsa, la
cererea cumparatorului vanzatorul trebuie sa individualizeze lucrul vandut si sa i-l predea. In
caz contrar, va raspunde pentru neexecutarea obligatiei asumate. In cazul lucrurilor de gen,
transferul proprietatii (si al riscurilor) se produce din momentul individualizarii, ceea ce se face
de regula, prin predarea lucrului vandut cumparatorului (predare care valoreaza, in toate
cazurile, individualizare), dar nu se confunda cu aceasta; individualizarea se poate face si prin
alte metode care asigura identificarea lucrurilor ca fiind ale cumparatorului, de exemplu, prin
etichetarea coletelor sau predarea lor unui caraus pentru a fi transportate la cumparator etc.
Intrucat prin individualizare se produce transferul proprietatii la care s-a obligat vanzatorul,
dovada efectuarii ei este in sarcina lui si se poate face cu orice mijloc de proba (fiind un simplu
fapt juridic). Asemanator lucrurilor de gen se pune problema in cazul obligatiilor alternative.
Astfel, daca vanzarea are ca obiect un lucru dintre doua (sau mai multe) determinate (certe) dar
80
numai alternativ, proprietatea se transmite in momentul alegerii, fiindca prin alegere se
individualizeaza lucrul care urmeaza sa fie dobandit de cumparator. In consecinta, riscul pieirii
fortuite este suportat, pana la alegere, de catre vanzator. Astfel, daca piere unul dintre lucruri, el
daloreaza celalalt (art. 1030-1031 C.civ.), fiindca ambele au fost prevazute in obligatione. "Daca
amandoua lucrurile au pierit, fara greseala debitorului, obligatia este stinsa" (art. 1032 C.civ.).
Rezulta ca vanzatorul suporta paguba pieirii pana la alegere, dar este liberat de obligatia de
predare si de plata daunelor - interese pentru neexecutare, deoarece neexecutarea s-a dovedit
a fi fortuita. Daca cele doua obiecte sunt lucruri de gen (ipoteza nevizata de art. 1030-1033
C.civ.), pe langa alegere (de exemplu, intre 1000 kg grau sau 1000 kg porumb) - pentru a opera
transferul proprietatii si a riscurilor - trebuie sa se procedeze si la individualizarea propriu-zisa a
lucrului ales. In cazul obligatiei facultative, intrucat are ca obiect un singur lucru (in obligatione),
al doilea fiind prevazut numai ca o simpla posibilitate de plata (in facultate solutionis), problema
transferarii dreptului de proprietate si a riscurilor se rezolva - potrivit regulilor generale - dupa
cum unicul obiect este un lucru cert ori de gen. Lucrul vandut trebuie sa existe. In cazul
vanzarii bunurilor viitoare (emptio-venditio rei futurae, de exemplu, lucruri care urmeaza sa fie
confectionate, o recolta viitoare etc.), desi pot forma obiectul contractului, transferul proprietatii
poate opera numai din momentul in care au fost executate, terminate, in stare de a fi predate
cumparatorului, daca sunt bunuri individual determinate (certe), iar daca lucrul executat este de
gen, dupa individualizare (de exemplu, lucrul fabricat in serie). In cazul vanzarii unei recolte
viitoare, proprietatea se transmite din momentul in care este gata de recoltat, daca lucrul
vandut si pretul lui sunt determinate (de exemplu, graul de pe terenul vanzatorului in schimbul
sumei de 100.000 lei). Daca vanzarea recoltei se face pe unitate de masura, proprietatea se
transmite din momentul individualizarii. Riscurile se transmit asupra cumparatorului o data cu
dreptul de proprietate, daca nu si-a asumat riscul nerealizarii - in tot sau in parte - a lucrului
viitor din momentul incheierii contractului si independent de transferul proprietatii (caracter
aleatoriu) Trebuie ca partile sa nu fi amanat transferul proprietatii printr-o clauza speciala pentru
un moment ulterior incheierii contractului. Asemenea clauze pot fi prevazute in contract, intrucat
regula stabilita in art. 1295 C.civ., potrivit careia transferul proprietatii are loc "indata ce partile
s-au invoit'", nu este de ordine publica (imperativa) si deci poate fi inlaturata chiar daca lucrul
vandut este individual determinat.In sfarsit, precizam ca, in cazul in care, prin conventia dintre
parti, transferul proprietatii a fost amanat pentru un moment ulterior incheierii contractului, se
amana, in virtutea legii, in mod corespunzator, si transmiterea riscurilor asupra cumparatorului,
fie ca partile s-au referit expres la ambele aspecte, fie numai la unul dintre ele. Dar regula res
perit domino (care leaga riscurile de proprietate), la fel ca si regula transferarii proprietatii in
momentul incheierii contractului, nu este o regula imperativa. In consecinta, partile pot disocia
cele doua aspecte; cumparatorul sa-si asume riscurile inainte de momentul transferarii dreptului
81
de proprietate (de exemplu, in cursul executarii lucrului viitor) sau vanzatorul sa suporte
riscurile dupa ce a operat transferul proprietatii (de exemplu, in cursul transportului). 0
asemenea disociere trebuie sa rezulte dintr-o clauza neindoielnica si expres prevazuta in
contract. 0 precizare se mai impune in legatura cu publicitatea dobandirii drepturilor reale
imobiliare in lumina Legii cadastrului funciar si a publicitatii imobiliare nr.7/1996 , intrata in
vigoare la data de 24 iunie 1996 (art.72), prin care s-a prevazut unificarea sistemelor de
publicitate imobiliara, sub forma inscrierii in cartile funciare (publicitate reala), dar numai cu
efecte de opozabilitate fata de terti a actului juridic translativ sau constitutiv de drepturi reale
imobiliare (asemanator sistemului cartilor de publicitate funciara - care a avut aplicabilitate in
unele localitati din fostul judet llfov - potrivit Legii nr. 242/1947). Dupa cum prevede Codul civil,
"in materie de vindere de imobile, drepturile care rezulta prin vinderea perfecta intre parti, nu
pot a se opune, mai inainte de transcriptiunea (in prezent inscrierea in cartea funciara ) actului,
unei a treia persoane care ar avea si ar fi conservat, dupa lege, oarecare drepturi asupra
imobilului vandut" (art. 1295 alin.2). Avand in vedere dispozitiile Legii nr.7/1996 referitoare la
efectele actelor translative (constitutive) de drepturi reale, respectiv la efectele inscrierilor in
evidentele de publicitate imobiliara, trebuie insa sa facem o distinctie intre actele incheiate
(efectuate) inainte de data intrarii in vigoare a noii legi si, respectiv, dupa aceasta data. Astfel,
inscrierile facute in registrele (cartile) de publicitate imobiliara inainte de intrarea in vigoare a
noii legi vor produce efecte (constitutive in sistemul cartilor funciare si de opozabilitate in
sistemul de transcriptii), potrivit reglementarilor in vigoare la data efectuarii lor. Tot astfel, actele
juridice valabil incheiate anterior intrarii in vigoare a noii legi - dar fara efectuarea formelor de
publicitate imobiliara - isi vor produce efectele (constitutive sau de opozabilitate) potrivit
regimului juridic de la data incheierii lor, dar numai la data inscrierii in cartea funciara, potrivit
dispozitiilor noii legi (art.58-59). Dupa intrarea in vigoare a Legii nr.7/1996, toate actele
translative sau constitutive de drepturi reale imobiliare - pentru a fi opozabile fata de terti -
trebuie sa fie inscrise in cartea funciara. Astfel, in judetele cu carte funciara si in judetele in care
s-au finalizat lucrarile cadastrale si ale registrelor de publicitate imobiliara, publicitatea
imobiliara se realizeaza, pentru opozabilitate fata de terti, prin inscrierea in cartea funciara,
incetand aplicabilitatea dispozitiilor referitoare la publicitatea imobiliara prin sistemul registrelor
de transcriptiuni si inscriptiuni, respectiv prin sistemul anterior de carte funciara (art.22 si urm.,
art.72). lar in unitatile administrativ-teritoriale pentru care nu s-au definitivat documentele
cadastrului general, actele translative de drepturi reale imobiliare se inscriu (tot in conformitate
si cu efectele prevazute de noua lege), dar cu caracter nedefinitiv, in cate o carte funciara ,
urmand ca inscrierea definitive sa fie efectuata la punerea in aplicare a cadastrului general si
pe acel teritoriu (art.61) . Pentru lucrurile mobile nu exista un sistem de publicitate, caci posesia
lor constituie cel mai bun mijloc de publicitate. Astfel, daca vanzatorul a vandut de doua ori
82
lucrul mobil (corporal), va avea preferinta cel care a intrat mai intai cu buna-credinta in posesia
lucrului, desi a cumparat mai in urma (posterior tempore, potior iure, art.972 C.civ.) Vanzarea,
ca si orice alt contract, se incheie prin consimtamantul partilor. Acordul de vointa intre parti este
totdeauna necesar si totodata suficient - cu exceptiile prevazute de lege - in vederea formarii
contractului. Intrucat problemele juridice privitoare la consimtamant, la principiul autonomiei de
vointa si libertatea contractuala, precum si la momentul incheierii contractului sunt cunoscute
de la teoria actului juridic si teoria generala a obligatiilor, iar in materia vanzarii se aplica regulile
dreptului comun, urmeaza sa analizam numai anumite probleme specifice vanzarii: promisiunea
de vanzare (unilaterala sau bilaterala), pactul de preferinta si dreptul de preemptiune. Spre
deosebire de oferta de a contracta, act juridic unilateral, in cazul promisiunii de vanzare, o
persoana, prevazand un eventual interes pentru ea de a dobandi proprietatea unui bun,
primeste promisiunea proprietarului de a vinde acel bun, rezervandu-si facultatea de a-si
manifesta ulterior - de obicei inauntrul unui termen - consimtamantul sau de a-l cumpara. De
exemplu, locatorul-proprietar se obliga fata de locatar sa-i vanda, la un pret stabilit, lucrul dat in
locatiune, daca locatarul isi va manifesta vointa de a-l cumpara. 0 promisiune de vanzare
acceptata cu aceasta rezerva constituie, neindoielnic, un contract (si nu un act unuateral de
vointa care devine caduc in caz de moarte sau daca persoana devine incapabila),dar nu
constituie o vanzare - fiind distincta de ea - si nu poate produce efectele unei vanzari.
Promisiunea de vanzare este de fapt un antecontract, care da nastere la un drept de creanta,
una dintre parti fiind obligata (obligatia de a face) fata de cealalta parte sa vanda in viitor un
anumit bun, beneficiarul promisiunii putand opta in sensul de a-l cumpara ori nu. Daca
beneficiarul va opta in sensul cumpararii bunului, dar promitentul, prin incalcarea obligatiei
asumate, va refuza vanzarea, - eventual a si vandut lucrul unei alte persoane - contractul
proiectat nu se va mai incheia, beneficiarul avand dreptul la daune-interese potrivit regulilor
aplicabile obligatiilor de a face (art. 1075 C.civ.). Rezulta ca promisiunea de vanzare este un
contract unilateral, intrucat creeaza obligatii numai pentru una dintre parti (promitent). Este insa
posibil ca, in schimbul dreptului de optiune ce i se confera, beneficiarul promisiunii sa se oblige
la plata unei sume de bani (pretul dreptului de optiune), caz in care promisiunea unilaterala de
a vinde va fi un antecontract sinalagmatic, dar, evident, fara a se fi transformat intr-o promisiune
bilaterala de vanzare-cumparare, caci beneficiarul nu isi asuma obligatia de a cumpara, ci
numai aceea de a plati pretul optiunii ce i se confera. Tot astfel, daca beneficiarul se obliga la
plata unei sume de bani in cazul in care va opta in sens negativ. Dovada promisiunii de vanzare
se face conform regulilor generale (art.1191 si urm. din C.civ.) aplicabile creantelor chiar daca
vanzarea proiectata ar fi un contract solemn (de exemplu, are ca obiect un teren). Obligatia
promitentului nascuta din promisiunea de vanzare se stinge la expirarea termenului prevazut
sau, daca nu s-a prevazut un termen, la expirarea termenului general de prescriptie, care
83
incepe sa curga de la data incheierii promisiunii de vanzare (art.3 si art.7 alin.2 din Decr.nr. 167/
1958). Mentionam ca, desi nu se intalneste in practica, promisiunea unilaterala poate fi
asumata de cumparator (promisiune unilaterala de cumparare), fiind guvernata de aceleasi
reguli ca si promisiunea de vanzare. Promisiunea de vanzare poate fi nu numai unilaterala, dar
si bilaterala - de a vinde si cumpara - in care caz ambele parti se obliga sa incheie in viitor, la
pretul stabilit, contractul de vanzare-cumparare. Promisiunea bilaterala, la fel ca si cea
unilaterala, este un antecontract, cu singura deosebire ca in acest caz oricare dintre parti poate
cere incheierea contractului. Daca, de exemplu, partile s-au obligat sa vanda, respectiv sa
cumpere un teren, contractul de vanzare-cumparare nu este incheiat cat timp contractul nu se
intocmeste in forma prevazuta de lege (autentica) si cu respectarea dreptului de preemptiune
(daca este cazul). Dar solutia trebuie sa fie aceeasi chiar daca contractul nu este solemn si nu
exista nici alte conditii legale. Intrucat vanzatorul nu a vandut, iar cumparatorul nu a cumparat,
ci ambii s-au obligat numai sa incheie contractul, desi s-au inteles asupra lucrului si asupra
pretului, vanzarea-cumpararea nu poate fi considerata incheiata. In schimb, obligatia de a
incheia contractul in viitor (si cu respectarea dispozitiilor speciale, daca este cazul), este
valabila. Daca promitentul-vanzator nu-si respecta obligatia si vinde lucrul unei alte persoane,
beneficiarul-cumparator nu poate cere predarea lucrului, intrucat nu a devenit proprietar, iar
vanzarea incheiata cu o alta persoana este - cu rezerva fraudei (fraus omnia corrumpit) -
valabila. Prin urmare, beneficiarul-cumparator nu poate cere decat daune-interese . Daca insa
lucrul se mai gaseste in patrimoniul vanzatorului si nu exista alte impedimente legale - pe langa
posibilitatea acordarii daunelor-interese sau obligarii promitentului, sub sanctiunea daunelor
cominatorii, la incheierea contractului - nu excludem posibilitatea ca instanta, in lumina
principiului executarii in natura a obligatiilor si repararii in natura a pagubelor, sa pronunte, in
baza art. 1073 si 1077 C.civ., o hotarare care sa tina loc de contract de vanzare-cumparare si
care va avea caracter constitutiv de drepturi, operand transferul proprietatii de la data cand
ramane definitiva. Pactul de preferinta este o varianta a promisiunii de vanzare prin care
proprietarul unui bun se obliga ca, in cazul cand il va vinde, sa acorde preferinta unei aunmite
persoane, la pret egal. Subliniem ca in acest caz proprietarul bunului nu se obliga sa-l vanda, ci
numai sa acorde preferinta in cazul in care se va hotari in acest sens. 0 asemenea promisiune,
desi afectata de o conditie potestativa, este totusi valabila, deoarece conditia este numai simpla
potestativa, realizarea ei depinzand si de imprejurari externe vointei promitentului, care l-ar
putea determina sa-si vanda bunul. Intrucat pactul de preterinta - la fel ca si promisiunea de
vanzare - nu transmite dreptul de proprietate, nu confera partii lezate dreptul de a intenta
actiunea in revendicare sau in anularea vanzarii facute cu nesocotirea acestei promisiuni, afara
de cazul cand se dovedeste ca vanzarea s-a facut in frauda beneficiarului promisiunii cu
complicitatea la frauda din partea tertului achizitor (fraus omnia corrumpit). In lipsa fraudei,
84
beneficiarul pactului va avea actiune numai impotriva promitentului pentru daune interese.
conform regulilor generale privitoare la raspunderea pentru prejudiciul cauzat prin
nerespectarea obligatiei de a face. In sfarsit, mai precizam ca - daca nu s-a prevazut altfel in
conventia dintre parti - dreptul beneficiarului rezultand din promisiunea de vanzare (unilaterala
sau bilaterala) inclusiv pactul de preferinta, se poate transmite prin acte intre vii (cu respectarea
formalitatilor prevazute de lege pentru cesiunea de creanta) sau prin mostenire. Intrucat
legislatia noastra nu cunoaste cesiunea de datorie, obligatia promitentului se transmite numai
prin mostenire (mortis causa). Conform art. 1306 C.civ., pot cumpara toti carora nu le este oprit
prin lege. Deci regula este capacitatea, iar incapacitatea, exceptie. De aceea, cazurile de
incapacitate sunt expres si limitativ prevazute de lege si sunt de stricta interpretare. Cat
priveste capacitatea de exercitiu, in materia contractului de vanzare-cumparare se aplica
regulile generale. Precizam numai ca vanzarea-cumparare este, in principiu, un act de
dispozitie atat pentru vanzator, cat si pentru cumparator. In consecinta, partile trebuie sa aiba
capacitate de exercitiu deplina, iar persoanele lipsite de capacitate sau cu capacitate de
exercitiu restransa, trebuie sa incheie contractul prin ocrotitorul legal, respectiv cu incuviintarea
acestuia si, in toate cazurile, cu autorizatia autoritatii tutelare. Dar vanzare-cumparare este,
intotdeauna, act de dispozitie numai raportat la lucrul vandut si pretul care formeaza obiectul
contractului. In schimb, raportat la patrimoniul partii contractante, vanzarea-cumpararea
mijloceste si efectuarea de acte de conservare sau de administrare a patrimoniului (de
exemplu, cumpararea de materiale pentru repararea casei, instrainare bunurilor supuse pieirii
ori stricaciunii sau a celor de mica valoare devenite nefolositoare - art. 129 C.fam.). Iar in
aceste cazuri va fi suficient ca partea sa aiba capacitatea de a face acte de conservare ori de
administrare si, respectiv, sa aiba incuviintarea necesara incheierii unor astfel de acte. Pentru
contractul de vanzare-cumparare legea prevede anumite incapacitati speciale. Aceste
incapacitati sunt interdictii (prohibitii) de a vinde si cumpara sau de a cumpara. Interdictiile
(numai) de a vinde (inalienabilitatea), intrucat sunt stabilite de lege in functie de natura
(destinatia) bunurilor, iar nu in consideratia persoanei (intuitu personae), urmeaza sa fie
analizate in legatura cu obiectul contractului de vanzare-cumparare. Vanzarea intre soti este
interzisa (art. 1307 C.civ.)-Potrivit legii, donatia intre soti este revocabila (art.937 C.civ.). Daca
vanzarea intre soti ar fi valabila, s-ar putea ocoli aceasta dispozitie imperativa a legii prin
incheierea unor contracte de vanzare-cumparare simulate. Scopul interdictiei este de a
impiedica ca sotii sa realizeze sub aparenta unor vanzari simulate donatii irevocabile (donatorul
abuzand de influenta pe care o are asupra sotului donator. Prin aceasta interdictie se apara si
interesele mostenitorilor (rezervatari sau care beneficiaza de raportul donatiilor). Daca
vanzarea intre soti n-ar fi interzisa, prin vanzari simulate unul dintre soti ar putea face celuilalt
liberalitati care sa exceada cotitatea disponibila sau care sa fie sustrase raportului donatiilor
85
(fara indeplinirea conditiilor scutirii de raport) . Prin aceasta interdictie se mai apara interesele
creditorilor, care ar putea sa fie fraudati prin incheierea unor contracte de vanzare-cumparare
simulate (inclusiv fictive). Nerespectarea interdictiei cu privire la vanzarea intre soti, duce la
nulitatea relativa a contractului, anularea putand fi ceruta de oricare dintre soti, de mostenitorii
ocrotiti sau de creditori, fara a fi obligati sa dovedeasca fraudarea drepturilor. Fiind o nulitate
relativa, ea poate fi confirmata dupa desfacerea casatoriei de catre parti sau de catre
mostenitori dupa moartea vanzatorului. Mentionam ca vanzarea intre concubini este valabila,
afara de cazul cand contractul s-a incheiat pentru a determina pe una dintre parti sa mentina
starea de concubinaj si deci are o clauza imorala. Conform art. 1308 pct.1 C.civ., tutorii nu pot
cumpara bunurile persoanelor de sub tutela lor (cat timp socotelile definitive ale tutelei n-au tost
date si primite - art. 809 C.civ.). Mandatarii, atat conventionali, cat si legali, imputerniciti a vinde
un lucru nu pot sa-l cumpere (art. 1308 pct.2 C.civ.) intrucat - de regula - nu se poate admite ca
o persoana sa cumuleze si rolul de vanzator si cel de cumparator. Legea a stabilit aceasta
prohibitie (precum si prohibitia pentru functionari) pentru ca mandatarul (functionarul) sa nu fie
pus in situatia de a alege intre interesul sau, care este de a cumpara cat mai ieftin, si interesul
pe care trebuie sa-l apere, obtinand pretul cel mai ridicat. Persoanele care administreaza bunuri
ce apartin statului, comunelor, oraselor, municipiilor sau judetelor nu pot cumpara bunurile
aflate in administrarea lor (art. 1308 pct.3 C.civ.). Functionarii publici nu pot cumpara bunurile
statului sau unitatilor administrativ-teritoriale care se vand prin mijlocirea lor (art. 1308 pct.4
C.civ.). In cazul bunurilor destinate vanzarii si pentru care exista preturi fixe, astfel incat
aprecierile subiective sunt excluse, cumpararea poate fi recunoscuta valabila, daca nu intervin
alte cauze de nulitate. In cazul tutorilor, mandatarilor, administratorilor si functionarilor
consideram ca sanctiunea este nulitatea relativa (desi textul art. 1308 sugereaza sanctiunea
nulitatii absolute). Judecatorii, procurorii si avocatii nu pot deveni cesionari (cumparatori) de
drepturi litigioase care sunt de competenta curtii de apel in a carui circumscriptie isi exercita
functia sau profesia (art. 1309 C.civ.) . In cazul judecatorilor de la Curtea Suprema de Juslitie si
a procurorilor de la ParchetuI General (de pe langa CSJ), interdictia se intinde pe tot teritoriul
tarii. Prin "drepturi litigioase" trebuie sa se inteleaga nu numai drepturile care formeaza obiectul
unui proces inceput si neterminat, dar si cele in privinta carora se poate naste o contestatie
serioasa si viitoare (dubius eventus litis) si indiferent de natura dreptului si de intentia
cumparatorului de a-l revinde .Intrucat aceasta interdictie este intemeiata pe un motiv de ordine
publica (apararea prestigiului justitiei) incalcarea ei se sanctioneaza cu nulitatea absoluta a
actului si cu suportarea cheltuielilor vanzarii si plata daunelor-interese. 0 incapacitate speciala
de cumparare (de dobandire prin acte intre vii) a fost prevazuta de art.46 alin.2 din Legea
nr.18/1991 in privinta terenurilor agricole, reglementata in prezent de Legea nr.54/1998 privind
circulatia juridica a terenurilor. Potrivit art.2alin.2 din noua lege, proprietatea funciara a
86
dobanditorului si a familiei sale (sotii si copiii necasatoriti, daca gospodaresc impreuna cu
parintii lor) nu poate depasi 200 ha teren agricol in echivalent arabil. Fiind o derogare de la
regula capacitatii (art. 1306 C.civ.), textul este de stricta interpretare; dupa cum s-a precizat sub
incidenta reglementarii initiale, limitarea se aplica numai in privinta terenurilor agricole (nu intra
in calcul terenurile cu constructii sau destinate constructiilor), dar indiferent de locul situarii lor
(intravilan sau extravilan) si numai in cazul dobandirii prin acte intre vii (nu si mortis causa sau
prin faptul posesiunii), dar indiferent de caracterul oneros sau gratuit al actului. Limita de 200 ha
este stabilita cumulativ; terenul detinut in proprietate (nu si cu alt titlu, de exemplu, arendare)
impreuna cu cel dobandit tot in proprietate, fie si nuda proprietate, nu poate depasi limita
prevazuta de lege. Daca terenul dobandit se incadreaza in parte in aceasta limita, in parte o
excede, urmeaza ca, in conformitate cu regula nulitatii partiale, actul sa fie considerat valabil in
partea in care dobandirea se situeaza in limita a 200 ha si nul absolut in partea in care
depaseste aceasta suprafata . Potrivit noii reglementari, sanctiunea este "reductiunea actului
juridic pana la limita suprafetei legale"(art.2 alin.3 din Legea nr.54/1998), cu consecinta
desfiintarii actului juridic in masura depasirii limitei legale; total, daca terenul agricol proprietatea
dobanditorului are 200 ha si partial, daca si in masura in care terenul dobandit se incadreaza in
limita legala. Cu toate ca noua lege foloseste impropriu, termenul de "reductiune", regimul
juridic aplicabil este cel al nulitatii absolute (totale sau partiale), iar nu al reductiunii liberalitatilor
excesive pentru incalcarea rezervei succesorale (care poate sa nu fie ceruta de persoanele
indreptatite si actiunea in reductiune este prescriptibila in termenul general de prescriptie).
Adaugam ca, dupa parerea noastra, reductiunea (nulitatea) partiala nu poate fi aplicata -
impunandu-se desfiintarea totala a actului - daca una dintre parti, mai ales vanzatorul (care,
eventual, nici nu cunostea exact intinderea terenului detinut de dobanditor si membrii familiei),
dovedeste ca nu ar fi incheiat actul fara partea lovita de nulitate, acea parte fiind cauza
determinanta a actului (de exemplu, partea de teren ce ar ramane nu poate fi valorificata in
mod corespunzator). In masura desfiintarii actului, vanzatorul ramane proprietar si obligat sa
restituie pretul (restitutio in integrum, respectiv, partim restitutio). Pe de alta parte, intrucat actul
este nul absolut, nu poate fi validat prin retransmiterea terenului catre o alta persoana (nulitatea
primei instrainari atragand si nulitatea celei de a doua, instrainatorul neavand calitatea de
proprietar) si nici deghizat sub forma de arendare sau dobandit printr-o persoana interpusa. In
caz de simulatie, actul secret este desfiintat in temeiul art.2 din Legea nr.54/1998, iar cel
aparent nu poate produce efecte intre parti, intrucat nu corespunde vointei lor reale. Dar se
poate angaja raspunderea lor fata de tertii care, cu buna-credinta, isi intemeiaza pretentiile pe
actul public (de exemplu, cumpararea viitoarei recolte de la "arendas").

28) Contractul de vânzare-cumpărare. Varietăţi de vânzare.

87
Vanzarea dupa greutate, numar sau masura-are ca obiect bunuri de gen, limitate care trebuie
individualizate. Vanzarea pe incercate-se prevede conditia suspensiva a incercarii bunului de
catre cumparator. Vanzarea cu pact de rascumparare-este supusa unei conditii rezolutorii
exprese care consta in facultatea pe care si-o rezerva vanzatorul de a relua bunul vandut,
restituind pretul si cheltuielile facute de cumparator intr-un anumit termen. O asemenea
vanzare este nula de drept. Vanzarea unei mosteniri poate avea loc numai dupa deschiderea
mostenirii.

29) Definiţia, conţinutul şi caracterele dreptului de proprietate.

Dintre toate drepturile pe care o persoana le poate avea asupra unui lucru, cel mai complet
este dreptul de proprietate pentru ca el ofera titularului sau exercitiul tuturor facultatilor, tuturor
prerogativelor pe care legea le cunoaste. Prin posesie, in vorbirea uzuala, se intelege
,,detinerea unui lucru” , ,,a avea stapanire un lucru” etc. Codul civil roman (art. 1846) defineste
posesia ca fiind ,,detinerea unui lucru” sau ,,folosirea unui drept”, de noi insine sau de altul in
numele nostru. Posesia nu trebuie confundata cu detentia. Esential, pentru posesie, este
existenta elementului intentional - ,,animus”-; adica stapanesc un anumit lucru pentru mine
(sunt proprietarul acestuia), spre deosebire de detentie, numita si detentie precara, unde
lipseste elementul intentional, animus, fiind prezent numai elementul corpus, adica detinerea
materiala a lucrului; de exemplu, detin un lucru proprietatea altuia, in numele acestuia, pentru
ca asa a dorit proprietarul cand mi-a lasat lucrul in pastrare ori mi l-a inchiriat etc. Asadar,
putem concluziona ca posesia este un mijloc indispensabil fiecarui proprietar pentru a-si realiza
scopul sau, adica utilizarea economica a proprietatii sale. Orice proprietar trebuie sa aiba
posibilitatea materiala de a se folosi de bunul avut in proprietate, in caz contrar proprietatea ar
ramane doar o simpla utopie. Folosinta reprezinta acea prerogativa in virtutea careia
proprietarul poate sa intrebuinteze bunul in interesul sau (,,jus utendi”) si poate sa culeaga
fructele acestuia (,,jus fruendi”), fie ca sunt naturale, industriale ori civile. In acest sens, art. 482
Cod civil prevede ca: ,,Proprietatea unui lucru mobil sau imobil de drept asupra tot ce produce
lucrul si asupra a tot ce uneste ca accesoriu cu lucrul, intr-un mod natural sau artificial”.
Dispozitia - ,,Jus abutendi”. -Reprezinta prerogativa proprietarului de a dispune liber de bunul
avut in proprietatea sa. In acest sens, proprietarul are libertatea de a hotari soarta acelui bun,
putand sa-l instraineze contra unui beneficiu multumitor sau gratuit, sa-l inchirieze, sa-l lase
mostenire, sa-l abandoneze ori sa-l distruga. Exercitarea acestui drept trebuie sa se desfasoare
in limitele determinate de lege, urmarind realizarea intereselor sale fara ca aceste actiuni sa
prejudicieze alta persoana. Exercitarea abuziva a dreptului de proprietate atrage dupa sine
88
raspunderea juridica a titularului dreptului, vinovat de savarsirea abuzului respectiv. Dreptul de
proprietate este acel drept real in virtutea caruia titularul dreptului, persoana fizica sau juridica,
este indreptatit sa posede, sa foloseasca si sa dispuna de un lucru in mod exclusiv si absolut,
prin putere proprie si in interes propriu, insa in limitele determinate de lege. Caracterul absolut
al dreptului de proprietate rezulta chiar de dispozitia Codului civil, care precizeaza acest lucru:
,,proprietarulunui lucru se bucura si dispune de acesta in mod exclusiv si absolut”. Facand
parte din categoria drepturilor absolute, dreptul de proprietate confera titularului puteri
nelimitate in privinta folosirii economice a lucrului, precum in ceea ce priveste soarta juridica a
acestuia. Puterea proprietarului asupra lucrului avut in proprietate se poate manifesta prin doua
modalitati: prin acte materiale de folosinta si de consumatie, de exemplu, citesc cartea, locuiesc
apartamentul, ma deplasez cu automobilul; prin acte juridice, cum ar fi: instrainez imobilul prin
vanzare ori donatie, inchiriez apartamentul, las prin testament bunurile din patrimoniul meu
unor persoane etc. Caracterul absolut al dreptului de proprietate trebuie interpretat astfel:
titularul dreptului de proprietate asupra unui lucru are posibilitatea de a trage toate foloasele, de
a profita de utilitatile pe care acesta le confera si de a savarsi actele juridice care raspund
intereselor proprietarului. Caracterul ,,exclusiv” al dreptului de proprietate poate fi privit intr-un
dublu sens: in sens general si comun tuturor drepturilor reale, dreptul de proprietate este un
,,drept exclusiv”, pentru ca este opozabil oricarei persoane. De exemplu, o persoana este unui
teren, ea poate impiedica pe oricine ar dori sa treaca pe acel teren, fara incuviintarea sa, chiar
daca trecerea nu i-ar cauza nici un prejudiciu material. De aici apare si dreptul de a cere si a
obtine despagubiri in vederea acoperirii pagubelor suferite prin incalcarea acestui drept; dreptul
de proprietate este un drept exclusiv, specific dreptului de proprietate, pentru ca numai
proprietarul este singurul indreptatit sa exercite cele trei prerogative conferite acestui drept:
posesia, folosinta si dispozitia. Fatul ca este un drept exclusiv, da dreptul proprietarului de a
revendica bunul in mana oricarui s-ar gasi. Proprietatea este un drept perpetuu intr-un dublu
sens: proprietatea nu este limitata in timp, pentru ca ea trece de la titularul actual la urmasii sai
directi sau la acei carora le-a transmis dreptul prin acte cu titlu oneros ori cu titlu gratuit, iar de
la acestia la urmasii lor si asa mai departe. Pentru acest motiv se spune ca dreptul de
proprietate este un drept ,,cesibil” si ,,transmisibil”, atat timp cat exista bunul asupra carui s-a
dobandit dreptul; dreptul de proprietate este un drept perpetuu, intrucat are o existenta
independenta de exercitarea dreptului si, ca atare, nu se poate pierde prin nefolosinta decat
prin situatii expres prevazute de lege, cum ar fi prescriptia achizitiva in cazul imobilelor si
prescritia extinctiva in cazul tuturor mobilelor. Obiect al dreptului de proprietate il poate constitui
orice bun mobil sau imobil, corporal sau incorporal. Dreptul de proprietate asupra unui lucru se
intinde nu numai asupra lucrului propriu-zis, ci si asupra a tot ce depinde de el, ca accesoriu,
precum si la tot ceea ce produce el. De exemplu, in cazul proprietatii unui teren, obiectul
89
proprietatii se intinde asupra suprafetei solului, asupra plantatiilor ce ar putea cuprinde, precum
si a produselor ce se vor realiza pe suprafata respectiva. Delimitare in suprafata – in linie
orizontala – consta in masurarea suprafetei solului sau a suprafetei construite si fixarea liniei
despartitoare, adica a hotarului. Delimitarea in suprafata a proprietatii funciare prezinta o
importanta deosebita in cadrul operatiunilor de punere in aplicare a prevederilor Legii fondului
funciar (Legea nr. 19/1991). Operatiunea de stabilire a hotarului – de granituire – va fi mult
usurata de efectuarea lucrarilor cadastrale, impuse de Legea cadastrului. Delimitarea in
inaltime – pe linie verticala – se refera la dreptul proprietarului unui teren de a folosi numai
suprafata acestuia, dar si spatiul ce se afla deasupra acelui teren. Dreptul asupra spatiului
aerian permit unui proprietar sa ridice constructii si sa faca plantatii care se inalta pe verticala,
intre limitele hotarului. In virtutea acestui drept, proprietarul unui teren poate cere vecinului sa
taie crengile arborilor ce se extind deasupra terenului sau. Acest spatiu aerian se suprapune
terenului, adica intinderea lui nu trece de limitele acestuia. Delimitarea in adancime – in
profunzime – priveste subsolul terenului asupra caruia se exercita dreptul de proprietate. De la
dispozitia art. 491 Cod civil, conform careia „ proprietarul poate face in subsolul terenului sau
tot ceea ce gaseste de cuviinta”, exista numeroase derogari. Astfel, Constitutia din 1923, art.
19, prevede ca „zacamintele miniere, precum si bogatiile de orice natura ale subsolului sunt
proprietatea statului”. Dreptul de proprietate si dreptul de accesiune Dreptul de accesiune este
un drept real ce se naste in legatura cu dreptul de proprietate, avand temeiul legal in dispozitiile
codului civil, art.482, care prevede ca: „Proprietatea unui lucru mobil sau imobil, da dreptul
asupra a tot ceea ce produce lucrul si asupra a tot ce se uneste ca accesoriu cu lucrul in mod
natural sau artificial”2. Sunt situatii numeroase in privinta dreptului de proprietate, cum ar fi:
cand sporirea suprafetei terenului a avut loc pe cale naturala, prin aluvionare, suprafata
respectiva devine proprietatea celui care este si proprietatea la care s-a alipit suprafata
rezultata din depunerea aluviuni; plantatiile si constructiile facute pe terenurile altuia revin
proprietarului, care va avea obligatia sa restituie contra valoarea lor, celui care le-a facut fiind
de buna credinta sau sa ceara inlaturarea lor si sa i se plateasca despagubirilr de la cel ce le-a
facut cu rea credinta; atribuirea lucrului mobil rezultat din combinarea a doua substante,
proprietarului lucrului cu valoarea mai mare (un aliaj din argint) si, bineinteles, cu despagubirea
corespunzatoare a proprietarului lucrului cu valoare mai mica (in exemplu dat, proprietarul
argintului) – este asa numita „confuziune”; atribuirea lucrului mobil rezultat din prelucrarea unui
material apartinand altei persoane, aceluia care are contributia mai insemnata la bunul
respectiv, de exemplu, statuia obtinuta dint-un bloc de marmura, va reveni sculptorului, spre
deosebire de situatia in care se confectioneaza o haina, aceasta va reveni proprietarului stofei
si nu confectionerului – este „specificatiune”. Conform Constitutiei Romaniei, dreptul de
proprietate poate fi: drept de proprietate publica si drept de proprietate privata.
90
30) Domeniul prescripţiei extinctive.

Prescriptia extinctiva nu este definita in legea civila totusi Decretul 167 / 1958 in art. 1, alineatul
1, consacra efectul prescriptiei extinctive “dreptul la actiune avand un obiect patrimonial, se
stinge prin prescriptie, daca nu a fost executat in temeiul stabilit de lege”. Putem defini
prescriptia extinctiva din dreptul civil ca fiind stingerea dreptului la actiune neexercitat in
termenul de prescriptie. Prescriptia extinctiva este cunoscuta de toate ramurile de drept , si de
aici drept drept consecinta – natura juridica a prescriptiei extinctive trebuie stabilita in cadrul
fiecarei ramuri de drept.Din dreptul civil face parte prescriptia dreptului la actiune ( in sens
material ) si pentru a stabili natura juridica a prescriptiei extinctive, inseamna a raspunde la
intrebarea ce este, pentru dreptul civil, prescriptia dreptului la actiune ? Pentru a raspunde la
intrebare este necesar sa stabilim ce efect produce prescriptia extinctiva asupra dreptului
subiectiv civil si pe cale de consecinta, asupra obligatiei civile corelative. Din chiar definitia data
prescriptiei extinctive rezulta ca actiunea intentatade subiectul activ , dupa actiunea prescriptiei
extinctive, va fi respinsa ca prescrisa, ceea ce echivaleaza cu refuzul concursului fortei de
constrangere a statului. Putem intelege efectul prescriptiei extinctive daca amintim prevederea
art. 20, alin. 1 din Decretul nr. 67 / 1958 : Debitprul care a executat obligatia, dupa ce dreptul la
actiune al creditorului s-a prescris, nu are dreptul sa ceara inapoierea prescriptiei chiar daca la
data executarii nu stia ca termenul prescriptiei era implinit. Concluzia ce se desprinde este
urmatoarea : prescriptia extinctiva nu stinge nici dreptul subiectiv nici obligatia civila corelativa.
Totusi se realizeaza o transformare ori o schimbare juridica : dreptul subiectiv civil nu mai este
aparat pe cale ofensiva a actiunii in justitie, ci numai pe cale defensiva a exceptiei, daca
debitorul si-a executat voluntar obligatia sa obligatia civila corelativa nu mai poate fi adusa la
indeplinire pe calea executarii silite, dar este permisa executarea sa voluntara, adica de
bunavoie. Prescriptia extinctiva transforma dreptul subiectiv civil si obligatia civila corelativa din
perfecte in imperfecte. Sub aspectul naturii sale juridice, prescriptia dreptului la actiune este un
mod de transformare a continutului raportului juridic civil. Prin prescriptia extinctiva se stinge
numai dreptul la actiune ( in sens material ). Consecintele stingerii prin prescriptie a dreptului la
actiune in sens material; acestea sunt : supravietuirea dreptului subiectiv civil, ca si obligatiei
civile corelative ( acestea se transforma devenind imperfecte, din perfecte; imprescriptibilitatea
dreptului la actiune in sens procesual , titularul dreptului la actiune poate sesiza organul de
justitie. Determinarea “ domeniului prescriptiei extinctive “ inseamna a stabili drepturile
subiectelor civile ale caror actiuni cad sub incidenta acestei institutii , pentru a le deosebi de
cele imprescriptibile extinctive. Formeaza domeniu al prescriptiei extinctive, numai acele
drepturi subiective civile ale caror actiuni sunt prescriptibile extinctive. Criteriile pe care le avem
91
in vedere vizeaza aceste drepturi civile. Primul criteriu de determinare este reprezentat de
natura drepturilor subiective civile, dupa care distingem : domeniul prescriptiei extinctive in
categoria drepturilor patrimoniale; domeniul prescriptiei extinctive in categoria drepturilor
nepatrimoniale. Alt criteriu este acela al actului normativ care reglementeaza prescriptia, potrivit
caruia avem : domeniul prescriptiei extinctive guvernat de Decretul 167 / 1958; domeniul
prescriptiei extinctivecaruia I se aplica codul civil; domeniul prescriptiei extinctive care rezulta
din aplicarea altor acte normative, izvoare de drept civil ( codul familiai, Legea 31 / 1990, etc. )
Domeniul prescriptiei extinctive in categoria drepturilor patrimoniale: prescriptia extinctiva si
drepturile de creanta – in principiu, drepturile de creanta sunt prescriptibile extinctive, indiferent
de izvorul lor. Exceptii de la principiu actiunea in restituirea drepturilor la CEC; actiunea avand
ca obiect partea cuvenita din rezerva de prime in asigurarile facultative de personae; prescriptia
extinctiva si dreturile reale principale Actiuni reale imprescriptibile extinctive – in intelegerea
domeniului prescriptiei extinctive in categoria drepturilor reale principale trebuie sa tinem seama
de dispozitia, de principiu, cuprinsa in art. 2 din Decretul 167 / 1958 : “Dispozitiile decretului de
fata nu se aplica dreptului la actiune privitor la drepturile de proprietate, uzufruct, uz abitatiune,
servitute si superficie”. Sunt considerate imprescriptibile extinctive : actiune in revendicare
imobiliara, care ,desi imprescriptibila extinctiv, aceasta actiune poate fi paralizata prin invocarea
uzucapiunii; actiunea in revendicare – imobiliara si mobiliara – intemeiata pe dreptul de
proprietate publica; actiunea confesorie, prin care se urmareste apararea unui drept de
superficie. Actiuni reale prescriptibile extinctive. Sunt de mentionat urmatoarele : actiunea in
revendicarea mobiliara, intemeiata pe dreptul de proprietate private; actiunea in revendicarea
imobiliara ( in cazurile prevazute de art. 428 Codul civil, art. 561 alin. 1 Cod procedura civila);
actiunea confesatorie – prin care se urmareste apararea dreptului de usufruct Domeniul
prescriptiei extinctive in cadrul drepturilor nepatrimoniale -Principiul in aceasta materie este ca
drepturile nepatrimoniale sunt imprescriptibile extinctive. Existenta principiuliu rezulta pe de o
parte din interpretarea per a contrario a art. 1, alin. 1 din Decretul 167 / 1958 : “Dreptul la
actiune, avand un obiect patrimonial se stinge prin prescriptie daca n-a fost exercitat in
termenul stabilit de lege” , inseamna ca “Dreptul la actiune, avand un obiect nepatrimonial nu
se stinge prin prescriptie “. Pe de alta parte, principiul poate fi dedus si din imprejurarea ca
legea stabileste , expres exceptiile de la acest principiu. Principalele actiuni, avand un obiect
nepatrimonial, care sunt prescriptibile, sunt: actiunea in nulabilitate ( adica in nulitate relativa –
termenul general de prescriptie este de 3 ani )actiunea in nulitate relativa a casatoriei ( art. 21
Codul familiei ) actiunea in tagada paternitatii ( art. 55 alin. 1 Codul familiei )actiunea in
stabilirea paternitatii ( art. 60 alin. 1 Codul familiei ) Prin termen de prescriptie extinctiva se
intelege intervalul de timp stabilit de lege, inauntrul caruia trebuie exercitat dreptul la actiune in
sens material, sub sanctiunea pierderii acestui drept. Termenul de prescriptie este
92
esentialmente un termen legal, deoarece numai prin lege se poate stabili un astfel de termen.
Termenul general de prescriptie este acel termen care-si gaseste aplicatie practica ori de cate
ori nu-si gaseste aplicatie un termen special de prescriptie. Termenul general de prescriptie
este de 3 ani ( art. 3 alin. 1 Decretul 167 / 1958 ). Acest termen este general in sensul aplicarii
lui tuturor actiunilor “personale” (intemeiate pe drepturi de creanta ) cu exceptia cazurilor pentru
care exista termene speciale de prescriptie, indiferent de izvorul concret al raportului
obligational: act juridic ( unilateral sau bilateral ori fapt juridic stricto sensu ). Termenul general
de prescriptie este de 30 de ani. Acest termen este stabilit de art. 1890 Cod civil : “toate
actiunile atat reale cat si personale, pe care legea nu le-a declarat neprescriptibile si pentru
care n-a definit un termen de prescriptie se vor prescrie peste 30 de ani “. Trebuie sa reamintim
ca “ Dispozitiile decretului de fata nu se aplica dreptului la actiune privitor la drepturile de
proprietate, uzufruct, uz, abitatie, servitute si superficie” ( art. 21 Decretul 167 / 1958 ). Acest
termen este general, deoarece isi gaseste aplicatie ori de cate ori nu exista un termen special.
Acest termen se obtine prin “scaderea” , din totalul actiunilor reale a : actiunilor reale
imprescriptibile extinctive; actiunilor reale supuse unor termene speciale ale prescriptiei.
Termenul de 30 de ani se aplica :actiunii de revendicare mobiliara intemeiata pe dreptul de
proprietate private; actiunii confesorii Termene speciale de prescriptie sunt :aplicabile actiunilor
personale nepatrimoniale; aplicabile actiunilor personale, intemeiate pe drepturi de creanta.
Inceputul prescriptiei extinctive -Regula generala potrivit art. 7 alin. 1 “prescriptia incepe sa
curga de la data cand se naste dreptul la actiune…”, iar potrivit art. 1886 Cod civil : “nici o
prescriptie nu poate incepe a curge mai inainte de a se naste actiunea supusa acestui mod de
stingere”. In concluzie, regula generala, este aceasta :prescriptia incepe sa curga la data
nasterii dreptului la actiune. Suspendarea prescriptiei extinctive-Prin suspendarea prescriptiei
extinctive se intelege acea modificare a cursului acestei prescriptii care consta in oprirea, de
drept, a curgerii termenului de prescriptie, pe timpul cat dureaza situatiile, limitative prevazute
de lege, care il pun in imposibilitate de a actiona pe titularul dreptului la actiune. Efectele
suspendarii prescriptiei-Potrivit art. 15 alin. 1 : “Dupa incetarea suspendarii, prescriptia isi reia
cursul socotindu-se si timpul scurs inainte de prescriptie “. Pentru perioada anterioara cauzei,
suspendarea nu produce nici un efect juridic, socotindu-se si timpul scurs inainte de
suspendare. Pe durata cauzei de suspendare, efectul produs consta in oprirea curgerii
prescriptiei, pe toata aceasta perioada; prin urmare, durata cauzei de suspendare nu intra in
calculul termenului de prescriptie. Ulterior cauzei de suspendare, efectul care se produce
consta in reluarea cursului prescriptiei, din momentul in care produce, consta in reluarea
cursului prescriptiei, din momentul in care el fusese blocat, oprit; este efectul precizat in art. 15
alin. 1 in termenii “ Dupa incetarea suspendarii prescriptia isi reia cursul… “Efectul special al
suspendarii este reglementat de art. 15 alin 2 astfel : “prescriptia nu se va implini, totusi inainte
93
de expirarea unui termen de 6 luni, socotit de la data incetarii cauzei de suspendare, cu exeptia
prescriptiilor mai scurte de 6 luni care nu se vor implini decat dupa expirarea unui termen de 1
luna de la suspendare “. Efectul special al suspendarii prescriptiei consta, in esenta,
prorogarea momentului implinirii termenului de prescriptie extinctiva, in asa fel incat, intre
momentul incetarii cauzei de suspendare si momentul implinirii termenului de prescriptie sa se
asigure 6 luni ori o luna, dupa cum termenul de prescriptie aplicabil este mai mare ori mai mic
de 6 luni. Intreruperea prescriptiei extinctive-Intreruperea prescriptiei extinctive poate fi definita
ca modificarea cursului acesteia care consta in inlaturarea prescriptiei scurse inainte de aparitia
unei cauze intreruptive si inceperea unei alte prescriptii extinctive. Intreruperea prescriptiei
extinctive produce urmatoarele doua efecte :anterior datei intreruperii, prescriptia este stearsa,
adica inlaturata; posterior intreruperii, efectul care se produce consta in inceperea altei
prescriptii. Ca si in cazul suspendarii, efectele intreruperii prescriptiei extinctive se produc in
temeiul legii, organului de justitie neramanandu-i decat sa constate producerea lor. Repunerea
in termen, reprezinta beneficul acordat de lege titularului dreptului la actiune care, din motive
temeinice nu a putut formula actiunea in justitie inauntrul termenului de prescriptie, astfel ca
organul jurisdictional este indreptatit sa solutioneze in fond, cererea de chemare in judecata,
desi a fost introdusa dupa implinirea termenului de prescriptie. In esenta, repunerea in termenul
de prescriptie extinctiva este un beneficiu al legii si , totodata o piedica in calea producerii
efectelor prescriptiei, nejustificat. In literatura de specialitate s-a precizat ca prin “ cauze
temeinic justificate” trebuie sa se inteleaga numai acele imprejurari, care, fara a avea gravitatea
fortei majore ( care determina suspendarea ), sunt exclusive pentru culpa. Asemenea
imprejurari, sunt piedici relative nu absolute ( ca forta majora ). Domeniul repunerii in termen a
fost conturat astfel : “repunerea in termen este o notiune care exclude si forta majora si culpa
“.Domeniul ei incepe unde inceteaza culpa si inceteaza unde incepe forta majora. Potrivit art.
19 alin. 2 “cererea de repunere in termen va putea fi facuta numai in termen de 1 luna de la
incetarea cauzelor care justifica depasirea termenului de prescriptie “. Efectul consta in
socotirea prescriptiei ca neindeplinita, desi termenul de prescriptie a expirat. Efectul aratat
permite organului de justitie sa treaca la judecata, in fond, a cauzei ( nerespectandu-se
actiunea ca prescrisa ) Prin implinirea prescriptiei extinctive intelegem determinarea
momentului in care expira termenul de prescriptie.

31) Domiciliul şi reşedinţa.

Aceasta sintagma, domiciliul persoanei fizice interseaza nu numai raporturile de drept civil ci si
alte ramuri de drept . Dar aici avem in vedere „domiciliul” ca atribut de identificare in raporturile
civile. Domiciliul poate fi de mai multe feluri: domiciliul de drept comun; domiciliul legal;

94
domiciliul conventional. Pentru toate aceste tipuri de domiciliu exista cate o definitie, dar mai
intai sa-l definim fara sa tinem cont de ele . Prin domiciliu se intelege acel atribut de identificare
a persoanei fizice care o individualizeaza in spatiu, prin indicarea unui loc avand aceasta
semnificatie juridica. Pentru a deosebi locuinta statornica de locuinta temporara ,se folosesc
doua notiuni juridice,domiciliu respectiv, resedinta. Domiciliul persoanei fizice prezinta
importanta in toate ramurile dreptului, acum insa studiem importanta sa pentru ramura civila a
dreptului . Dintre domeniile dreptului civil pentru care domiciliul are un rol important mentionam
: domeniul capacitatii civile – „ Arendasul, persoana fizica trebuie sa fie cetatean roman cu
domiciliul in Romania, sa prezinte garantiile solicitate de arendator „ – art. 3 Legea 16/1994 a
Arendarii; domeniul obligatiilor civile- art. 1104 Cod civil :” Plata trebuie a se face in locul aratat
in conventie . Daca locul nu este aratat, plata ,in privinta lucrurilor certe si determinate se va
face in locul in care se gasea obiectul obligatiei in timpul contractarii . In orice alt caz, plata se
face la domiciliul debitorului .”; domeniul succesoral- locul deschiderii succesiunii este ultimul
domeniu al defunctului, de aceasta se leaga unele consecinte juridice; Legea 36/1995 art. 68;
domeniul investitional- sunt de amintit O.G. nr. 92/1997 care stabileste notiunea de investitor :”
persoana fizica sau juridica , rezidenta sau nerezidenta , cu domiciliul sau cu sediul permanent
in Romania ori in strainatate , care investeste in Romania , in oricare dintre modalitatile de
la lit. a.) si b.). Domiciliul fiind un drept personal nepatrimonial are caracterele unui asemenea
drept; opozabilitate erga omnes; inalienabilitate; imprescriptibilitate; personalitate;
universalitate. Pe langa aceastea mai sunt cateva caractere: stabilitate; obligativitate; unicitate.
Stabilitatea- caracterizeaza domiciliul de drept comun si cel legal iar nu pe cel conventional .
Art. 13-14 din Decretul nr. 31/1954 si art. 25 (1) din Legea 105/1996 desemneaza acest
caracter juridic specific al domociliului prin formula „ domiciliu statornic ” , prin acest caracter
domiciliul se deosebeste de resedinta. Unicitatea domiciliului –se exprima prin ideea ca la un
moment dat o persoana are un singur domiciliu ( de drept comun sau legal ) . daca o persoana
fizica are mai multe locuinte, numai una are valoare juridica a domiciliului si anume cea
principala . Decretul nr. 31/1954 ; Legea 105/1996 art. 24(2) . Unicitatea domiciliului nu exclude
in timp schimbarea domiciliului. Obligativitatea domiciliului – este caracterul ce decurge din
functia social-juridica a domiciliului, de a fi mijloc de individualizare in spatiu, a persoanei, in
care este interesata si societatea, iar nu numai titularul; situatiile de exceptie- nomazii si
vagabonzii- nu infirma, ci confirma regula, care este tocmai obligativitatea domiciliului. In lipsa
unui text legal care sa reglementeze stabilirea domiciliului de drept comun, trebuie sa admitem
ca de eo quod plerumque fit , persoana fizica isi vede convertit domiciliul legal, pe care l-a avut
pana la majorat in domiciliu de drept comun. Totusi art. 24 dispune : „ Cetatenii romani cu
domiciliul in Romania au dreptul sa-si stabileasca sau sa-si schimbe domiciliul ori resedinta in
orice localitate din tara , in conditiile legii. Putem defini domiciliul de drept comun ca fiind „ acel
95
drept al persoanei fizice de a se individualiza, in spatiu prin locuinta sa statornica. O ipoteza
speciala de domiciliu de drept comun este cea reglementata de art. 102 din codul familiei ,
astfel : „Autoritatea tutelara poate da incuviintare copilului , la cererea acestuia , dupa
implinirea varstei de 14 ani „ sa-si schimbe felul invataturii ori pregatiri profesionale stabilita de
parinti sau sa aibqa locuinta pe care o cere desavarsirea invataturii ori pregatirii profesionale.
Rezulta , din cele de mai sus , ca in principiu, domiciliul de drept comun are ca titular persoana
fizica cu deplina capacitate de exercitiu si prin exceptie , poate evea ca titular si pe minorul de
14 ani. Potrivit art. 25(2) din Constitutie : „ Fiecarui cetatean ii este asigurat dreptul de a-si
stabili domiciliul sau resedinta in orice localitate din tara, de a emigra, precum si de a reveni in
tara .” Potrivit art. 28 din Legea 105/1996 : „ Persoana care isi schimba domiciliul este obligata
ca in termen de 15 zile de la data mutarii la noua adresa , sa se prezinte la formatiunea de
evidenta a populatiei pentru eliberarea unei noi carti de identitate. Potrivit art. 10 din Legea nr.
105/1996 :” Cartea de identitate este documentul care se elibereaza cetateanului roman cu
domiciliul in Romania , la implinirea varstei de 14 ani , si cu care se face dovada identitatii si a
domiciliului si a cetateniei romane. Dovada identitatii , cetateniei romane si a domiciliului
minorului sub 14 ani se face cu Certificatul de nastere al acestuia si cu cartea de identitate a
parintelui sau a reprezentantului sau legal.Persoanele fizice care au domiciliul legal sunt
prevazute in art. 14 si 15 din decretul 31/1954 si art. 2,3,4 si 5 din Legea 105/1996. Potrivit art.
14 : „ Domiciliul minorului este la parintii sai sau la acela dintre parinti la care el locuieste
statornic .Domiciliul minorului incredintat de instanta unei alte persoane ramane la parintii lui,
iar in cazul in care au domiciliile separate si nu se inteleg, instanta judecatoreasca decide la
care dintre parinti va avea domiciliul minorul. Domiciliul minorului este la reprezentantul sau
legal , in cazul in care se afla sub tutela. Potrivit art.100 din Codul familiei :” Copilul minor
locuieste la parintii sai . Daca parintii nu locuiesc impreuna, acestia vor decide , de comun
acord , la care dintre ei va locui copilul . In caz de neintelegere intre parinti, instanta
judecatoreasca, ascultand autoritatea tutelara, precum si pe copil, daca acesta a implinit 10
ani, va decide tinand seama de interesele copilului.” Prin domiciliul legal se intelege acel
domiciliu care este stabilit de lege pentru anumite categorii de persoane fizice. Caracteristicile
acestui tip de domiciliu sunt: este stabilit de lege; are semnificatia unei ocrotiri a unor persoane
fizice; coincide cu domiciliul de drept comun al persoanei fizice care exercita ocrotirea.
Domiciliul legal se schimba o data cu schimbarea domiciliului de drept comun al persoanei
fizice care face ocrotirea. Pentru minor, schimbarea domiciliului mai poate interveni in caz de
reincredintare, prin hotarare judecatoreasca. Domiciliul legal , in principiu, se dovedeste prin
probarea domiciliului de drept comun al persoanei care asigura ocrotirea celui cu domiciliul
legal, potrivit art. 10 alin .4 din Legea nr. 105/1996. Nefiind un domiciliu veritabil, reglementarea
domiciliului conventional nu se gaseste in Decretul 31/1954, ci in Codul de procedura civila si
96
in Codul civil .Potrivit art.19 din C.proc.civ. :” Partile pot conveni , prin inscris sau prin
declaratie verbala in fata instantei, ca pricinile privitoare la bunuri sa fie judecate de alte
instante decat acelea care potrivit legii au competenta teritoriala, afara de cazurile prevazute de
art. 13,14,15,si 16. Potrivit art. 1781 Cd civil :” Spre a opera inscriptia, creditorul si debitorul, in
persoana sau prin mandatari cu procuri autentice, vor prezenta presedintelui Tribunalului actul
autentic al conventiei prin care se constituie ipoteca . Totodata creditorul va face si alegerea de
domiciliula vreun loc din circumscriptia Tribunal Prin domiciliul conventional se intelege locuinta
(adresa) stabilita prin acordul de vointa al partilor actului in vederea executarii sale in acel loc
sau pentru solutionarea litigiului si comunicarea actelor de procedura . Pentru resedinta nu
exista o dispozitie legala asa cum este pentru domiciliul de drept comun .Totusi prin
interpretarea per a contrario a acestui text, se poate deduce ca resedinta este acolo unde
persoana isi are locuinta temporara .Asadar, putem defini resedinta ca fiind acel atribut de
identificare in spatiu, a persoanei fizice, prin indicarea locuintei vremelnice ori temporare.
Resedinta nu se bucura de caracterele domiciliului , stabilitate si obligativitate ,dar spre
deosebire de reglementarea anterioara, este de retinut ca art. 24(2) din Legea nr. 105/1996
consacra si inprivinta resedintei principiul unicitatii acesteia :” Persoanele fizice prevazute la
alin.(1) nu pot avea , in acelasi timp, decat un singur domiciliu si o singura resedinta. Din
definitia de mai sus , rezulta ca fiind caractere specifice ale resedintei, vremelnicia si caracterul
facultativ. Legea 105/1996 in art. 29 precizeaza ca persoana care locuieste temporar mai mult
de 45 de zile la o alta adresa decat cea de domiciliu este obligata sa se prezinte la Formatiunea
de evidenta a populatiei pentru inscrierea in cartea de identitate si in documentele de evidenta
a mentiunii de stabilire a resedintei. Mentiunea de stabilire a resedintei se acorda pentru
perioada solicitata dar nu mai mult de un an de zile .La expirarea acestui termen, persoana
poate solicita inscrierea unei noi mentiuni de stabilire a resedintei. Informatiile privind stabilirea
resedinte i se inscriu intr-o eticheta autocolanta, aplicata pe versoul cartii de identitate, avand
forma si continutul prezentate in anexa nr.2 din YH.G. nr. 111/1997 .

32) Dreptul de opţiune succesorală.

Intre momentul deschiderii mostenirii si luarea deciziei de a accepta sau repudia succesiunea
exista o situatie de juridica de incertitudine, cand nu se stie sigur care dintre succesibili doreste
sa mosteneasca si care nu. Dreptul de optiune succesorala este unul aparte, care nu este nici
real (nu poarta asupra unui bun) si nici de creanta (nu confera titularului sau posibilitatea de a
cere altcuiva sa dea, sa faca sau sa nu faca ceva), fiind definit ca o „prerogativa juridica care
permite titularului sau de a putea, printr-un act unilateral de vointa, sa modifice o situatie

97
juridica incerta, dupa o alternativa precisa si previzibila”, fiind inclus in categoria speciala a
drepturilor potestative . Succesibilii. Dreptul de optiune apartine tuturor succesibililor, indiferent
daca titlul lor de mostenire este legea, testamentul sau contractul, ori daca vocatia lor este
universala, cu titlu uniersal sau particulara .In cazul mostenirii legale, optiunea trebuie
exercitata in termenul prevazut de lege de toti succesibilii cu vocatie eventuala, indiferent de
clasa de mostenitori din care fac parte . Dintre mostenitorii acceptanti, in final, vor fi chemati
efectiv la mostenire cei indicati de regulile aplicabile devolutiunii legale, testamentare sau
contractuale a mostenirii.Mostenitorii subsecventi nu au la dispozitie nici un mijloc legal de a-i
determina pe cei chemati la mostenire in rang preferntial sa opteze intr-un fel sau altul .
Conform dispozitiilor art. 692 C. civ., in caz de deces al titularului dreptului de optiune anterior
exercitarii acestuia in termenul prevazut de lege, optiunea se transmite la mostenitorii acestuia,
care o pot exercita in restul de timp ramas pana la stingerea prin prescriptie, adica in conditiile
in care putea fi exercitata de antecesor. Capacitatea ceruta pentru exercitarea dreptului de
optiune. Potrivit dispozitiilor art. 687 C. civ., minorii si interzisii nu pot face valabil acceptarea
unei mosteniri decat conformandu-se regulilor referitoare la minoritate si tutela. Cu toate ca
textul se refera doar la acceptarea mostenirii, este neindoielnic faptul ca el se aplica si
renuntarii la mostenire. Pentru minorii sub 14 ani si pentru interzisi dreptul de optiune
succesorala se exercita de parinti sau tutori (art. 105 alin.1, art. 124 alin. 1 si art. 147 C. fam), in
timp ce minorii intre 14-18 ani isi exercita singuri acest drept, cu incuviintarea parintilor sau
tutorilor (art. 105 alin. 2 si art. 124 alin. 2 C. fam). Fiind un act de dispozitie, optiunea
succesorala necesita si incuviintarea autoritatii tutelare (art. 129 alin. 2 si art. 105 alin. 3 C.
fam.) .Oricum, minorii si interzisii sunt protejati si prin faptul ca in cazul lor acceptarea mostenirii
nu poate fi facuta decat sub beneficiu de inventar (art. 19 din decretul nr. 32/1954), afara de
cazul acceptarii fortate a mostenirii care este pura si simpla, pentru aceasta cerandu-li-se insa
capacitate delictuala. Principiu si exceptii. Fiecare succesibil este in drept sa aleaga intre
acceptarea pura si simpla, acceptarea sub beneficiu de inventar sau renuntarea la mostenire
.De la acest principiu exista exceptii care se refera la urmatoarele ipoteze: Ipoteza cand
succesibilii sunt minori sau incapabili-Conform dispozitiilor art. 19 din Decretul nr. 32/1954
pentru punerea in aplicare a Codului familiei si a decretului privitor la persoanele fizice si
persoanele juridice, „acceptarea mostenirii cuvenite unui minor, indiferent de varsta, sau a unei
persoane puse sub interdictie va fi socotita totdeauna ca fiind facuta sub benefciu de inventar”.
Rezulta asadar ca, din ratiuni de protectie, minorii si interzisii, persoane care nu au capacitatea
de exercitiu deplina, acceptarea mostenirii nu se poate face decat sub beneficiu de inventar, iar
nu si pur si simplu. Cu incuviintarile cerute de lege intrucat este un act de dispozitie, renuntarea
ramane o optiune posibila pentru aceste persoane. Ipoteza succesibilului decedat inaintea
expirarii termenului de optiune ai carui succesori nu se inteleg asupra optiunii-Daca un
98
succesibil decedeaza inainte de a-si fi exprimat alegerea, iar termenul de prescriptie pentru
exercitarea acestui drept nu s-a implinit, acesta se transmite la succesorii celui decedat, care,
in restul de timp ramas, pot opta dupa cum cred de cuviinta atata timp cat optiunea aleasa este
unica. Cand intelegerea intre succesori nu se poate realiza, „succesiunea se va accepta sub
beneficiu de inventar” (art. 693 C. civ.), aceasta solutie fiind cea mai putin periculoasa pentru
succesori. Ipoteza ascunderii sau dosirii unor bunuri succesorale de catre unii succesibili- Din
dispozitiile art. 703 si 712 C. civ. rezulta ca succesibilul care da la o parte sau ascunde bunuri
succesorale cu intentia de a si le apropria in exclusivitate sustragandu-le partajului este
considerat acceptant pur si simplu, fiind decazut din dreptul de a opta pentru renuntarea la
mostenire sau acceptarea sub beneficiu de inventar. Pe langa aceasta, succesibilul vinovat
pierde dreptul la partea ce i s-ar fi cuvenit din bunurile date la o parte sau ascunse. Acunderea
sau dosirea bunurilor succesorale nu constituie simple acte de acceptare tacita a mostenirii, ci
o frauda sanctionata cu o pedeapsa privata, una din rarele cazuri de sanctiune in interes privat
admise inca de lege .Elementele constitutive ale ascunderii-Elementul material. Practica
judiciara si doctrina dau o interpretare foare larga notiunilor de ascundere sau dare la o parte,
incluzand in aceasta categorie actiuni foarte diverse, cum ar fi: ascunerea materiala a unor
bunuri, nedeclararea unor bunuri cu prilejul intocmirii inventarului succesiunii, nerestituirea unui
bun primit de la defunt si detinut cu titlu precar, nedeclararea unor datorii ale succesibilului catre
succesiune, disimularea sau distrugerea unui testament, ascunderea primirii unei donatii
supuse raportului sau a unei donatii preciputare, chiar daca aceasta din urma nu depaseste
limitele cotitatii disponibile, motivul fiind ca omiterea acesteia de la stabilirea masei de calcul
diminueaza in acelasi timp atat rezerva, cat si cotitatea disponibila . Ascunderea sau dosirea se
pot realiza nu numai in privinta bunurilor mobile, ci si a celor imobile. Astfel, o asemenea
actiune a fost realizata de doi succesori prin vanzarea unui imobil succesoral in ascuns fata de
un al treilea, prezentandu-se ca singurii mostenitori ai defunctului, cei doi acaparand pretul .
Lista acestor actiuni este in continua expansiune, mai recent, fiind incluse in aceasta categorie
retragerea unei sume dintr-un cont bancar al defunctului in temeiul unei procuri pe care
succesibilul o detinea sau transferul locatiei unui seif de pe numele defunctului pe numele
succesibilului . Se constata asadar ca ascunderea poate consta atat in manopere pozitive
(dosirea unui bun, falsificarea unui testament), cat si intr-o abstentiune (nerestituirea unui bun),
o simpla minciuna (negarea primirii unei donatii) sau chiar o simpla tacere (ndeclararea unui
bun la inventar) .Nu are importanta faptul daca actiunile frauduloase sunt realizate inainte sau
dupa deschiderea mostenirii sau daca cele anterioare deschiderii mostenirii au fost realizate cu
sau fara acordul lui de cujus . De asemenea, nu prezinta importanta daca succesibilul este
autor al faptei sau doar complice , dar nu se cere ca faptele sa fie sanctionate penal, desi unele
dintre ele constituie infractiuni. Clandestinitatea este o caracteristica esentiala a elementului
99
material . Daca, de pilda, preluarea de catre un mostenitor unor bunuri succesorale este
cunoscuta celorlalti, existenta acestora fiind evidentiata prin inventarierea lor, nu poate fi vorba
de aplicarea sanctiunilor prevazute de lege. Plecand de la formularea textelor legale, care
vorbesc doar de ascunderea bunurilor succesorale, practica judiciara a refuzat sa aplice
sanctiunile prevazute la art. 703 si 712 C. civ. in cazul ascunderii existentei unui alt mostenitor
cu ocazia lichidarii si partajului succesiunii . In Franta, aceasta solutie pare a fi mai reecent
reconsiderata , fiind anterior viu criticata de doctrina .Elementul intentional (frauda). Ascunderea
sau dosirea bunurilor succesorale nu sunt sanctionate decat dacaau fost savarsite cu rea-
credinta, adica cu intentia de a frauda pe comostenitori prin insusirea unor bunuri in dauna lor,
prin ruperea echilibrului partajului. Avand drept tinta fraudarea comostenitorilor, ascunderea nu
este eficienta (sanctionabila) decat daca un mostenitor universal sau cu titlu universal vine la
mostenire in concurs cu alti succesori similari, nu si atunci cand autorul faptei este unicul
mostenitor universal sau cu titlu universal, un legatar particular, un donatar nesuccesibil ori un
succesibil exheredat. De asemenea, in cazul in care sotul supravietuitor ascunde bunuri din
categoria celor care ii revin in exclusivitate in temeiul dispozitiilor art. 5 din Legea nr. 319/1944,
actiunea nu este sanctionabila intrucat nu poate dauna coerezilor care nu au nici un drept la
aceste bunuri .Dupa unii autori, sanctiunea este aplicabila si in cazul cand exista un singur
mostenitor universal sau cu titlu universal care urmareste fraudarea creditorilor succesorali prin
sustragerea unor bunuri gajului acestora . Acesti autori sunt inconsecventi, caci desi admit ca
frauda in dauna fiscului nu intra sub incidenta sanctiunilor civile prevazute la art. 702 si 712 C.
civ., ci a celor fiscale, scapa din vedere ca fiscul nu este nici el decat un creditor succesoral; or,
ceeea ce este valabil pentru fisc, este valabil si pentru ceilalti creditori succesorali. In plus,
autorii mentionati admit ca in cazul examinat sanctiunea nu este decat partiala, constand doar
in acceptarea fortata a mostenirii, iar nu si in decaderea din dreptul de a beneficia de bunurile
respective; or, aceasta solutie decurge mai degraba din acceptarea tacita a mostenirii prin
insusirea unor bunuri succesorale, decat din aplicarea art. 702 si 712 C. civ. Frauda nu se
prezuma, ea trebuie intotdeauna dovedita. De aceea, de pilda, simpla constatare a omisiunii
declararii unor bunuri la inventar de catre un succesibil nu atrage sanctiunea, fiind necesara
administrarea probei ca eredele a cunoscut faptul ca apartin succesiunii si ca le-a omis cu
intentia de a si le insusi . Tot astfel, nedeclararea din eroare a unei donatii primite de erede ori
retinerea unor bunuri succesorale de catre un erede in credinta eronata ca ii apartin, nu pot fi
sanctionate din lipsa elementului intentional . In cazul donatiilor deghizate, simulatia nu da
nastere unei prezumtii de frauda, aceasta trebuind sa fie dovedita prin orice mijloc de proba
.Fiind un delict civil, frauda poate fi savarsita nu numai de persoanele cu deplina capacitate de
exercitiu, ci si de minorii si interzisii judecatoresti care au capacitate delictuala intrucat au lucrat
cu discernamant, pierzand beneficiul de inventar care rezulta din dispozitiile art.19 din Decretul
100
nr.32/1954 . Practica judiciara si doctrina absolva de vina pe eredele care, dupa savarsirea
faptelor pevazute de lege, restituie bunurile sau isi marturiseste gresala readucand lucrurile la
normal inainte de a fi descoperit, recunoastere care nu poate fi facuta decat personal de autorul
fraudei, iar nu si de mostenitori dupa decesul sau .Ascunderea sau dosirea este sanctionata pe
de o parte prin Atribuirea fortata a calitatii de acceptant pur si simplu. Eredele viovat de
ascundere este privat cu efecte retroactive de dreptul de optiune succesorala, fiind considerat
acceptant pur si simplu. Prin urmare: daca inca nu a optat, el nu mai poate sa o faca, iar orice
renutare ulterioara la actele care atrag sanctiunea sunt lipsite de efecte; daca a acceptat pur si
simplu, ramane in continuare in aceeasi situatie; daca a acceptat sub beneficiu de inventar,
este decazut din acest beneficiu (art. 712 C. civ.); daca a renuntat, optiunea sa ramane fara
efecte dar numai daca renuntarea nu este inca definitiva, caci daca renuntarea este definitiva,
ceea ce survine fie prin scurgerea termenului de prescriptie a dreptului de optiune, fie prin
acceptarea unui alt succesibil survenita intre timp, eredele renuntator nu a putut fi subiect al
fraudei speciale prevazute de lege, fiind strain de mostenire, ci, eventual, doar autor al
infractiunilor de furt sau abuz de incredere .Fiind considerat acceptant pur si simplu, autorul
fraudei va fi tinut ultra vires hereditatis la plata datoriilor succesorale in rapor cu cota parte ce ii
revine din mostenire, iar nu cu valoarea bunurilor cu care, eventual, ramane dupa aplicarea
celei de a doua sanctiuni constand in pierderea drepturilor asupra bunurilor ascunse sau dosite.
Pierderea drepturilor asupra bunurilor care au format obiectul fraudei. Frauda comisa se
intoarce impotriva autorului sau, caci din castigator, acesta devine perdant, legea lipsindu-l de
drepturile ce i-ar fi revenit asupra bunurilor ascunse sau dosite (art. 703 C. civ.). Pierderea
poarta chiar si asupra rezervei celui vinovat, sanctiunea trecand inaintea acesteia. Situatia
profita coerezilor, proportional cu cota ce revine fiecaruia din mostenire .Restituirea este
datorata in natura, dar daca bunul a fost instrainat restituirea se va face prin echivalent, raportat
la valoarea actuala a bunului, nici o compensare nefiind posibila intre restitirea datorata de
erede si drepturile sale succesorale Condamnarea ca acceptanti pur si simpli Conditii. Conform
dispozitiilor art. 706 C. civ., succesibilii in privinta carora termenul pentru intocmirea inventarului
si deliberare (trei luni si patruzeci de zile) pentru exprimarea optiunii succesorale (infra nr. 514)
a expirat fara ca acestia sa opteze si sunt urmariti de creditorii succesiunii, vor fi condamnati la
cererea creditorilor ca acceptanti pur si simplu daca raman in continuare inactivi, pstrandu-si
dreptul de optiune in raport cu ceilalti creditori. Este vorba de o situatie speciala, in care,
practic, succesibilii in cauza, la presiunea creditorilor succesorali care au dreptul sa-si realizeze
creantele, sunt indirect constransi sa opteze in termenul mentionat (mai ales daca succesiunea
este insolvabila), iar doar daca nu o fac si doar in raport cu creditorii care actioneaza vor fi
obligati la plata creantelor ca si cand ar fi acceptanti pur si simplu ai mostenirii. Optiunea
succesorala nu poate fi decat pura si simpla, neputand fi acompaniata de modalitati (termen
101
sau conditie).Acceptarea sau renuntarea la termen produce efecte imediate, ca si cand acesta
nu ar fi fost stipulat, in timp ce aceptarea sau renuntarea sub conditie sunt nule .Optiunea
succesorala este indivizibila, nefiind posibil ca, de pilda, o mostenire sa fie acceptata in parte,
pentru o anumita cota sau pentru un anumit bun, iar in parte nu, ori ca o parte sa fie acceptata
pur si simplu, iar cealalta parte sub beneficiu de inventar . Aceasta este o consecinta a unitatii
patrimoniului si a succesiunii, astfel incat in cazul exceptional in care una si aceeasi persoana
lasa doua succesiuni independente una de alta -; una ordinara si una anomala, succesibilul
care este chemat la ambele poate opta diferit pentru fiecare dintre ele .Daca unul si acelasi
mostenitor are insa atat vocatie legala cat si testamentara la una si aceeasi mostenire, el poate
opta diferit, acceptind mostenirea legala si repudiinnd-o pe cea testamentara sau invers .
Solutia isi gaseste temeiul juridic in dispozitiile art. 752 C. civ., conform caruia „eredele care
renunta la succesiune poate… cere legatul ce i s-a facut”. Indivizibila in ceea ce priveste
succesiunea, adica obiectul sau, optiunea este divizibila in ceea ce priveste persoanele carora
le este deschisa, atunci cand exista mai multi succesibili chemati la aceeasi mostenire, fiecare
dintre acestia putand opta cum crede de cuviinta .Optiunea succesorala este irevocabila doar in
privinta acceptarii mostenirii, indiferent daca aceasta s-a facut expres sau tacit, pur si simplu
sau sub beneficiu de inventar, acceptantul nemaiputand renunta ulterior (art. 694 C. civ.) .
Acceptantul sub beneficiu de inventar poate insa renunta la beneficiu, devenind acceptant pur
si simplu. Renuntarea la mostenire insa, din dorinta legiuitorului de a evita situatiile de vacanta
succesorala, poate fi revocata in anumite conditii. Optiunea succesorala, indiferent daca este
vorba de acceptare sau de renuntare, produce efecte din momentul deschderii mostenirii, iar nu
din momentul exercitarii optiunii. Conform dispozitiilor art. 688 C. civ., „efectul acceptarii se suie
pana in ziua deschiderii succesiunii”, in timp ce „eredele ce renunta este considerat ca n-a fost
niciodata erede” (art. 696 C. civ.). Renuntarea anticipata la mostenire nedeschisa intra sub
incidenta prohibitiei pactelor asupra succesiunilor nedeschise, finind sanctionata cu nulitatea
absoluta (art. 965 alin. 2 C. civ.). Chiar daca textul se refera doar la renuntarea la mostenire,
aceleasi motive de ordine publica trebuie extinse si la acceptarea anticipata a unei mosteniri
nedeschise .Ca orice act juridic, optiunea succesorala trebuie sa nu fie afectata de vicii de
consimtamant.
Art. 694 fraza I C. civ. prevede ca acceptarea mostenirii poate fi anulata pentru dol. Acceptarea
fiind vorba de un act unilateral, dolul poate proveni de la oricine. Practica judiciara si doctrina
au admis fara retineri extinderea textului, pe de o parte, si la renuntarea sau retractarea
renuntarii la mostenire, iar pe de alta parte la viciul de consimtamant al violentei .In ceea ce
priveste eroarea, desi odinioara i s-a contestat aplicabilitatea cel putin in cazul acceptarii
mostenirii (pe motiv ca atunci cand poarta asupra identitatii succesiunii, nu exista practic
optiune, ci doar o simpla aparenta, lipsind consimtamantul, iar daca poarta asupra consistentei
102
succesiunii, este vorba despre o leziune) , ulterior i s-a recunoscut legitimitatea cel putin in
cazul cand vizeaza natura sau intinderea drepturilor succesibilului, ori a consecintelor renuntarii
la mostenire (de pilda, un rezervatar chemat la mostenire impreuna cu alti rezervatari renunta la
mostenire crezand ca aceasta va profita legatarilor si donatarilor), toate acestea fiind mai ales
erori de drept . Eroarea asupra valorii bunurilor succesorale este insa lipsita de efecte, leziunea
neconstituind o cauza generala de anulare a optiunii . In cazul anularii optiunii pentru vicii de
consimtamant, succesibilii redobandesc libertatea deplina in privinta exercitarii acestui drept.
Leziunea nu este reglementata ca un principiu general de anulare a optiunii. Prin urmare, de
pilda, o renuntare la succesiune nu poate fi desfiintata pe motiv ca succesiunea este
avantajoasa, ori dimpotriva, o acceptare pura si simpla sa fie anulata pentru ca s-a decoperit
ulterior un pasiv necunoscut care o face neatractiva . Legea face totusi o exceptie, art. 694
fraza a II-a C. civ. prevazand posibilitatea anularii (resciziunii) acceptarii pentru leziune in cazul
in care succesiunea ar fi absorbita sau micsorata cu mai mult de jumatate din valoarea ei prin
descoperirea unui testament necunoscut la momentul acceptarii. Considerat „enigmatic”, textul
nu are ratiune, caci daca legatul nu depaseste activul mostenirii, descoperirea testamentului nu
are nimic lezionar -; castigul este diminuat, dar nu exista pierdere -,iar daca valoarea legatului
depaseste activul, acceptantul in mod obisnuit nu este lezat deoarece legatele particulare nu-l
tin pe acesta la plata decat intra vires hereditatis . De altfel, nici in practica noastra judiciara,
nici in practica judiciara franceza textul nu a fost aplicat vreodata.Frauda pauliana-Conditii.
Creditorii succesibililor sunt protejati contra optiunii frauduloase a debitorilor lor prin posibilitatea
atacarii acesteia pe cale pauliana (art. 975 C. civ.). Frauda pauliana presupune o actiune a
debitorului prin care acesta, deliberat, isi creaza sau adanceste o stare de insolvabilitate in
dauna creditorilor sai. Acceptarea mostenirii sub beneficiu de inventar exclude posibilitatea
fraudarii creditorilor, beneficiul punand la adapost patrimoniul acceptantului de invazia pasivului
succesoral, care nu poate fi satisfacut decat intra vires hereditatis (in limitele activului
succesoral). In schimb, renuntarea la o mostenire solvabila facuta de un succesibil insolvabil
este un act de insaracire a debitorului care intruneste conditiile fraudei pauliene atunci cand
este facuta cu intentia de a-i prejudicia pe creditori. Nu este vorba doar de refuzul unei
imbogatiri, care, potrivit dreptului comun, nu poate fi sanctionata pe cale pauliana, ci de o
veritabila insaracire, din moment ce succesibilii dobandesc in principiu bunurile succesorale de
la data deschiderii mostenirii, iar nu de la data actului de optiune . Art. 699 C. civ. prevede in
mod expres posibilitatea revocarii pauliene a unei asemenea renuntari. Cu toate ca art. 699 se
refera doar la renuntarea la mostenire, aplicabilitatea lui este admisa si in cazul acceptarii pure
si simple a unei mosteniri insolvabile, dar dovda fraudei in acest caz este mai dificil de facut,
succesibilul putand pretinde ca a optat in acest fel pentru a onora angajamentele lui de cujus,
iar nu pentru a-i frauda pe creditori . Titulari ai actiunii pauliane prevazute de art. 699 C. civ. nu
103
pot fi decat creditorii succesibililor,iar nu si comostenitorii, legatarii sau creditorii succesiunii ,
acestia, asa cum vom vedea, putandu-se apara insa impotriva actelor frauduloase ale
succesibililor prin invocarea inopozabilitatii in temeiul principiului fraus omnia corrumpit.
Efectele actiunii pauliene. In pofida termenilor in care este formulat art. 699 C. civ., conform
carora creditorii „pot sa ia autorizatia justitiei ca sa accepte succesiunea pentru debitorele lor, in
locul si randul sau” (alin.1), renuntarea fiind „anulata numai in favorul creditorilor si numai pana
la concurenta creantelor lor” (alin.2), in realitate, admiterea actiunii pauliene are ca efect
inopozabilitatea actului de optiune fata de reclamant , acesta fiind doar autorizat sa fie platit din
valorile patrimoniale „care ar fi intrat in patrimoniul debitorului lor daca ar fi acceptat” . Plecand
de la formularea art. 699 alin. 1 C. civ., numerosi autori sustin ideea acceptarii pe cale oblica a
succesiunii, subsecvent admiterii actiunii pauliene. Cu toate acestea, ramanem consecventi
ideii ca optiunea succesorala nu poate fi exercitata pe cale oblica (supra nr. 488). Aceasta cu
atat mai mult cu cat actiunea pauliana este supusa prescriptiei extinctive in termenul general de
trei ani , in timp ce dreptul de optiune succesoraa se prescrie in termen de 6 luni de la data
deschiderii mostenirii (art. 700 alin. 1 C. civ.), astfel incat, in cazul analizat, nu se poate explica
in nici un fel cum ar putea duce exercitarea actiunii pauliene dupa expirarea termenului de 6
luni la acceptarea succesiunii pe cale oblica, atata timp cat acest drept este prescris in
patrimoniul debitorului.
In limitele creantelor creditorului reclamant, transmisiunea succesorala subsecventa renuntarii
frauduloase la mostenire este lipsita de efecte, cota-parte corespunzatoare din bunurile
succesorale putand fi urmarita pentru satisfacerea acelor creante. Beneficiarii renuntarii nu se
pot plange intrucat ei doresc doar sa pastreze un castig realizat cu titlu gratuit (certat de lucro
captando), in timp ce creditorul tinde sa evite o paguba cauzata lui prin frauda (certat de damno
vitando). Renuntatorul fraudulos nu poate fi obligat sa despagubeasca pe comostenitorii sau
mostenitorii subsecventi obligati sa suporte consecintele actiunii pauliene, nefiind tinut la nici un
fel de garantie in favoarea acestora .
Creditorii care au ramas pasivi nu pot beneficia in nici un fel de admiterea actiunii pauliene (art.
699 alin. 2 fraza I C. civ.), fata de ei renuntarea ramanand eficienta, ceea ce inseamna
excluderea ideii acceptarii pe cale oblica a mostenirii, care ar fi profitat tuturor creditorilor, nu
numai celui reclamant. De asemenea, daca dupa urmarirea bunurilor succesorale de catre
creditorul reclamant ramane un rest, acesta se cuvine comostenitorilor sau mostenitorilor
subsecventi beneficiari ai renuntarii, iar nu debitorului renuntator (art. 699 alin. 2 fraza a II-a C.
civ.). Dovada a faptului ca si dupa admiterea actiunii pauliene renuntatorul nu devine acceptant
al mostenirii pe cale oblica este faptul ca, atunci cand acesta este rezervatar si a fost gratificat
cu o donatie nescutita de raport, imputarea liberalitatii nu se va face asupra rezervei, cum s-ar
intampla daca ar fi acceptant, ci asupra cotitatii disponibile a mostenirii, cum se intampla cand
104
cel astfel gratificat renunta la mostenire .Practica judiciara franceza, aprobata de doctrina,
plecand de la principiul fraus omnia corrumpit, a extins posibilitatea criticarii actului de optiune
succesorala si la alte persoane decat creditorii succesibililor -; singurii in drept sa exercite
actiunea pauliana prevazuta la art. 699 C. civ. -, recunoscandu-le dreptul de a obtine
inopozabilitatea actului fraudulos in ceea ce ii priveste. Astfel, copilul natural al carui parinte
renunta la mostenirea unei rude din familia legitima cu intentia de a-l priva pe copil de aceasta
este in drept sa obtina declararea inopozabilitatii fata de el a actului de renuntare facut in frauda
lui .Termenul pentru a face inventarul si a delibera- In conditiile in care termenul de prescriptie a
dreptului de optiune succesorala era si in dreptul nostru de 30 de ani, iar nu de 6 luni cum este
in prezent, dispozitiile art. 706-711 C. civ. referitoare la facerea inventarului bunurilor
succesorale si deliberare aveau importanta lor.
Indata ce succesiunea s-a deschis, creditorii succesorali pot cere executarea creantelor
succesibililor defunctului. Acestia, in principiu, nu pot fi insa obligati la plata decat daca accepta
mostenirea. Pentru a opta in cunostinta de cauza au insa nevoie de timp. De aceea, art. 706 C.
civ. confera succesibililor posibilitatea de a cere suspendarea urmaririi pana la intocmirea
inventarului bunurilor succesorale, pentru aceasta avand la dispozitie un termen de 3 luni de la
data deschiderii mostenirii, iar de la data intocmirii inventarului, dar nu mai tarziu de 3 luni de la
data deschiderii mostenirii, pentru deliberare asupra optiunii succesorale, au la dispozitie un
termen de 40 de zile. In interiorul termenelor pentru facerea inventarului si pentru deliberare,
erezii nu pot fi obligati sa opteze intr-un fel sau altul si nici nu pot fi obligati la plata creantelor
succesorale (art. 708 C. civ.). Este vorba asadar de o exceptie dilatorie. Pentru motive
intemeiate, instanta de judecata poate prelungi termenele de inventar si deliberare (art. 709 C.
civ.), dar nu mai mult decat durata termenului de prescriptie a dreptului de optiune. Daca
succesibilul indreptatit la invocarea exceptiei dilatorii decedeaza inaintea implinirii termenului de
deliberare, succesibilii acestuia dispun de un nou termen pentru aceasta .Situatia dupa
expirarea termenelor a succesibililor care nu au optat. Daca termenele de intocmire a
inventarului si deliberare au expirat fara ca succesibilul urmarit sa opteze, dreptul sau de
optiune ramane intact pana la implinirea termenului de prescriptie de 6 luni, dar acesta poate fi
condamnat (obligat la plata) ca si cand ar acceptat mostenirea pur si simplu (art. 711 C. civ.) .
Dreptul succesibilului urmarit de a opta pentru acceptarea sub beneficiu de inventar sau
renuntarea la mostenire se mentine fata de urmaritor atata timp cat hotararea de condamnare
ca acceptant pur si simplu nu a ramas definitiva . Condamnarea succesibilului inert ca
acceptant pur si simplu, datorita relativitatii atoritatii lucrului judecat, produce efecte doar in
raport cu creditorul reclamant, fata de ceilalti creditori el pastrandu-si dreptul de optiune intact
.Spre deosebire de creditorii succesiunii, comostenitorii si mostenitorii subsecventi nu pot
constrange in nici un fel pe succesibili sa opteze intr-un fel sau altul, asteptarea lor putandu-se
105
prelungi pana la implinirea termenului de prescriptie .Prescriptia dreptului de optiuneConform
dispozitiilor art. 700 alin. 1 C. civ. (asa cum a fost modificat prin Decretul nr. 73/1954), „dreptul
de a accepta succesiunea se prescrie printr-un termen de 6 luni socotit de la deschiderea
succesiunii” .In formularea actuala textul se refera doar la acceptarea mostenirii, una din
variantele dreptului de optiune succesorala, dar se admite ca in realitate el are in vedere si
renuntarea la mostenire, asadar dreptul de optiune ca atare, fiind acordat succesibililor pentru a
se putea pronunta in cunostinta de cauza atat asupra numarului si calitatii celor chemati la
mostenire, cat si asupra continutului patrimoniului succesoral . Ultima formulare a art. 700 alin.
1 C. civ. este insa una logica, intrucat declarand prescriptibila acceptarea mostenirii in termen
de 6 luni de la deschiderea succesiunii, automat succesibilul care lasa sa se scurga acest
termen este considerat ca a optat pentru renuntarea la mostenire, punandu-se astfel capat
discutiilor doctrinare purtate pe marginea formulei initiale a textului, considerat o „enigma” si
taxat chiar ca „ininteligibil”, doarece prescriindu-se atat dreptul de a accepta, cat si dreptul de a
renunta la mostenire nu se putea stabili cu certitudine ce este succesibilul care a omis sa se
pronnte in termenul prevazut de lege -; acceptant sau renuntator ?Natura juridica. Discutii au
existat si cu privire la natura termenului prevazut de art. 700 alin. 1 C. civ. (art. 789 C. civ.
francez), , considerat, de unii, cu mult timp in urma, ca fiind de prescriptie achizitiva , idee
abandonata intrucat prescriptia achizitiva nu se aplica universalitatilor, de altii ca fiind de
decadere , dar de majoritate ca fiind de prescriptie extinctiva .Domeniul de aplicare. In dreptul
nostru, pornindu-se de la faptul ca art. 700 alin. 1 C. civ. vorbeste de dreptul de a accepta
„succesiunea”, s-a conturat ideea ca termenul de 6 luni vizeaza doar transmisiunile universale
sau cu titlu universal, in cazul legatelor particulare fiind dobandit de la data deschiderii
mostenirii, fara a fi necesara acceptarea, doar executarii acestora aplicandu-li-se dispozitiile
referitoare la prescriptia de drept comun, care este de 3 ani, daca obiectul legatului consta intr-
un bun de gen sau obligatie de a face, iar daca obiectul legatului este un bun individual
determinat, revendicarea fiind imprescriptibila .Argumentul de text invocat este inselator, in
context notiunea fiind utilizata cu intelesul de acceptare a unui drept succesoral, in inteles larg,
incluzand si drepturile derivand din legatele particulare, iar nu a unui drept succesoral restrans
la universalitatea succesorala sau o cota-parte din aceasta.Ideea este cu atat mai greu de
primit cu cat implica acceptarea obligatorie a legatelor particulare, or, pe de o parte, in materie
de legate este recunoscuta importanta considerentelor morale pentru acceptarea sau
repudierea lor , iar pe de alta parte, potrivit art. 686 C. civ., „nimeni nu este obligat de a face
acceptarea unei mosteniri ce i se cuvine”. Prin urmare, optiunea succesorala este deschisa si
legatarilor particulari, dreptul acestora de a accepta legatul fiind si el supus prescriptiei in
termenul de 6 luni de la deschiderea mostenirii . Una este asadar problema prescriptiei
acceptarii legatelor particulare, care este supusa dispozitiilor art. 700 alin. 1 C. civ., si alta este
106
problema prescriptiei executarii legatelor, care este supusa dispozitiilor de drept comun, dar
care nu poate interveni decat subsecvent acceptarii. In practica judiciara s-a pus problema
daca dispozitiile art. 700 alin.1 C. civ. referitoare la prescriptia dreptului de a accepta
mostenirea se aplica sau nu si in cazul mostenitorilor sezinari, care au posesia de drept a
mostenirii (art. 653 alin. 1 C. civ.), raspunsul fiind in sens afirmativ . Statul, in caliatea sa de
beneficiar al succesiunilor vacante, nu este supus dispozitiilor referitoare la prescriptia
acceptarii mostenirii, culegand acest drept in calitate de putere suverana. In schimb, cand vine
la mostenire in calitate de legatar, trebuie sa faca acceptarea mostenirii ca orice alt legatar.
Momentul inceperii curgerii termenului de prescriptie. In principiu, asa cum rezulta din
dispozitiile art. 700 alin. 1 C. civ., termenul de prescriptie incepe sa curga de la data deschiderii
mostenirii . Faptul ca anumite bunuri sunt aduse ulterior la masa de calcul sau ca drepturile
defunctului nu sunt precizate ori individualizate la deces nu sunt elemente de natura sa
modifice momentul inceperii curgerii prescriptiei .Regula curgerii termenului de prescriptie de la
data deschiderii mostenirii se aplica nu numai mostenitorilor chemati in primul rand la
mostenire, ci, in ideea de a preveni riscurile care ar rezulta din prelungirea nedefinita a dreptului
de optiune, si celor subsecventi . Acceptarea succesiunii de catre mostenitorii subsecventi nu
este decat una eventuala, care urmeaza sa produca efecte doar daca mostenitorii chemati in
primul rand renunta sau lasa sa curga termenul de prescriptie fara sa faca acte de acceptare .
Curgerea termenului de prescriptie pentru mostenitorii subsecventi de la data deschiderii
mostenirii nu-i impiedica pe acestia sa se poata prevala de cauze de intrerupere sau
suspendare a prescriptei care le sunt proprii .Aplicarea principiului contra non valentem agere
non currit prescriptio. Aplicarea rigida a regulii curgerii termenului de prescriptie de la data
deschiderii mostenirii poate conduce in unele situatii la consecinte inacceptabile. De aceea, in
cazul persoanelor care ignora din motive intemeiate (neimputabile) nasterea dreptului lor de
optiune, prin aplicarea principiului contra non valentem agere non curit prescriptio , prescriptia
nu-si produce efectele . Aprecierea unor asemenea cazuri ramane la „luminile judecatorului”,
fiind o chestiune de fapt.Cateva exemple sunt edificatoare in acest sens. Astfel, in cazul in care
mostenitorul a aflat de existenta drepturilor sale succesorale dupa 6 luni de la data deschiderii
mostenirii, prin descoperirea unui testament in favoarea sa sau prin aflarea legaturii de rudenie
-; ascunse pana atunci -; cu defunctul, s-a judecat ca termenul de prescriptie curge doar de la
data cunoasterii de catre succesibil a elementelor din care decurge vocatia sa la mostenire .De
asemenea, in cazul stabilirii pataernitatii succesibilului fata de defunct ulterior deschiderii
mostenirii, prescriptia curge de la data ramanerii definitive a hotararii judecatoresti, iar nu de la
data decesului lui de cujus . Tot astfel, in cazul copilului conceput inaintea deschiderii mostenirii,
dar nascut ulterior acestei date, termenul de prescriptie va curge de la data nasterii .In situatia
declararii judecatoresti a mortii, termenul de prescriptie se va calcula de la data ramanerii
107
definitive a hotararii judectoresti declarative de moarte, iar nu de la data stabilita in hotarare ca
fiind cea a mortii .Suspendarea si intreruperea prescriptiei. Trimitere. Termenul de optiune de 6
luni prevazut de art. 700 alin. 1 C. civ. fiiind de prescriptie, poate fi intrerupt sau suspendat in
conditiile dreptului comun (Decretul nr.167/1958 privitor la prescriptia extinctiva) , asupra caruia
nu este cazul sa staruim aici. Ca elemente specifice optiunii succesorale, in practica judiciara s-
a retinut ca un caz specific de suspendare a prescriptiei acela al demersurilor pentru obtinerea
incuviintarii autoritatii tutelare a acceptarii mostenirii de catre un minor, pe toata durata
acestora, pe langa cauzele de suspendare a prescriptiei prevazute la art. 13 din Decretul nr.
167/1958 . De asemenea, s-a mai retinut ca, in anumite conditii, boala succesibilului poate
constitui un caz de forta majora de natura sa atraga suspendarea termenului legal de
prescriptie pentru acceptarea succesiunii Repunerea in termen. Conform dispozitiilor art. 700
alin. 2 C. civ., care s-a pastrat nemodificat, „in cazul in care mostenitorul a fost impiedicat de a
se folosi de dreptul sau, din motive de forta majora, instanta judecatoreasca, la cererea
mostenitorului, poate prelungi termenul cu cel mult 6 luni de la data cand a luat sfarsit
impiedicarea”. Dupa intrarea in vigoare a Decretului nr. 167/1958 privitor la prescriptia
extinctiva, care stabileste la art. 13 ca suspendarea prescriptiei extinctive -; printre ale carei
cauze se enumera si forta majora -; opereaza de drept, iar la art. 19 dreptul instantelor de
judecata ca in cazul unor motive temeinic justificate sa repuna in termenul de prescriptie pe
acela care l-a pierdut din motive neimputabile, s-a pus problema daca si in ce masura
dispozitiile art. 700 alin. 2 C, civ. au mai ramas in vigoare. Dupa unele ezitari ale practicii
judiciare, Plenul Tribunalului Suprem, pornind de la dispozitiile art. 26 din Decretul nr. 167/1958
potrivit carora „pe data intrarii in vigoare a decretului…, se abroga orice dispozitii legale
contrare…, in afara de cele care stabilesc un termen de prescriptie mai scurt decat termenul
corespunzator prevazut prin decretul de fata”, a conchis prin decizia de indrumare nr. 7/1963 ca
din vechile dispozitii legale referitoare la prescriptie s-au pastrat numai termenele mai scurte
decat cele prevazute de decret, restul fiind abrogate. In consecinta, dispozitiile art. 700 alin. 2
C. civ. trebuie considerate inlocuite cu dispozitiile corespunzatoare ale Decretului nr.167/1958,
sens in care s-a retinut ca forta majora este o cauza de suspendare a prescriptiei care
opereaza de drept si nu un motiv de repunere in termen . In lumina dispozitiilor art. 19 din
Decretul nr. 167/1958, repunerea in termenul de prescriptie este posibila in orice situatie
neimputabila succesibilului care a dus la pierderea termenului de prescriptie, verificarea
temeiniciei acestor motive revenind instantei de judecata . Au fost considerate ca fiind motive
temeinice imprejurari ca: ascunderea cu rea-credinta de catre unii succesibili fata de altii a
mortii lui de cujus, decesul in tara straina in conditiile in care legaturile dintre cel decedat si
succesibili nu erau normale, decesul intr-un penitenciar sau abandonarea unui minor de catre
parintele supravietuitor, celalat parinte fiind chiar de cujus. Cererea de repunere in termen
108
trebuie formulata in termen de o luna de la data la care succesibilul a luat cunostinta de vocatia
sa succesorala. Admiterea cererii de repunere in termen constituie o acceptare implicita a
mostenirii, nemaifiind necesara acordarea vreunui termen pentru exercitarea dreptului de
optiune succesorala , afara de cazul in care, succesibilul solicita sa i se acorde un termen
pentru a face inventarul mostenirii si a delibera. Repunerea in termenul de acceptare a
mostenirii in temeiul dispozitiilor speciale ale art. 12 alin. 2 din Legea nr. 18/1991 privitoare la
fondul funciar. Conform art. 12 alin. 2 din Legea nr. 18/1991, mostenitorii cooperatorilor care au
adus pamant in fostele cooperative agricole de productie si care au dreptul la reconstituirea
dreptului de proprietate al autorului lor si nu pot dovedi aceasta calitate intrucat terenurile
respective nu se puteau mosteni la data decesului autorului lor, sunt socotiti de drept repusi in
termenul de acceptare cu privire la cote ce le revine din terenurile ce au apartinut autoruluilor,
considerandu-se ca au acceptat mostenirea prin cererea pe care o fac comisiilor locale de
reconstituire a dreptului de proprietate. In practica judiciara si in doctrina s-a sustinut intr-o
opinie ca prin textul mentionat au fost repusi in termenul de acceptare a mostenirii doar
succesibilii care nu au acceptat-o in termenul si conditiile prevazute de art. 700 C. civ., iar nu si
cei care au renuntat in mod expres la mostenire, considerati conform art. 696 C. civ. ca nu au
fost niciodata erezi, argumentandu-se ca optiunea succesorala fiind indivizibila, nu este de
conceput ca pentru o parte din bunurile succesorale sa se renunte la mostenire, iar pentru
altele sa se accepte .Intr-o alta opinie se considera insa ca repunerea in termen se refera si la
mostenitorii renuntatori. Pornind de la caracterul special al dispozitiilor art. 12 alin. 2 din Legea
nr. 18/1991, impartasim aceasta din urma opinie. Este de necontestat ca, in principiu,
renuntatorul este considerat a fi strain de mostenire si ca optiunea succesorala este indivizibila.
Numai ca in cazul analizat este vorba de o exceptie de la regula instituita prin lege. Sustinatorii
primei opinii refuza sa ia act de un fapt evident, anume ca renuntarea expresa la mostenire si
renuntarea tacita prin neacceptarea acesteia in termenul prevazut de lege nu difera prin nimic
in privinta efectelor, ambele facand ca succesibilii sa fie considerati straini de mostenire.
Renuntatorul tacit la mostenire nu este cu nimic mai putin strain de mostenire decat
renuntatorul expres. Prin urmare, diferenta de tratament juridic a celor doua categorii de
succesibili pe considerentul ca unul a renuntat tacit la mostenire, iar celalalt expres nu este
altceva decat rezultatul unei inconsecvente.
De asemenea, argumentul caracterului indivizibil al actului de optiune succesorala este
irelevant, intrucat prin dispozitiile art. 12 alin.2 din Legea nr.18/1991 legiuitorul nu face altceva
decat sa instituie o derogare de la acest principiu. Nu se intelege si nu se explica de ce in cazul
renuntatorului tacit la mostenire principiul nu ar fi incalcat (caci si in acest caz acceptarea facuta
in temeiul dispozitiilor art. 12 alin.2 din Legea nr.18/1991 se refera doar la partea de mostenire,
care include terenurile cooperativizate, iar nu si la partea de mostenire pentru care
109
neacceptarea in termen echivaleaza cu renuntarea la mostenire), ci doar in cazul renuntatorului
expres. Dispozitiile art. 12 alin. 2 din Legea nr. 18/1991 sunt asadar dispozitii de exceptie care
deroga de la dreptul comun. Legiuitorul, avand in vedere situatia nou creata prin dispozitiile
legale de restituire a terenurilor socializate prin cooperativizare, au pus pe succesibilii celor
care au suportat rigorile cooperativizarii fortate in situatia de a opta pentru reconstituirea
dreptului de proprietate asupra terenurilor care au apartinut antecesorlor lor, iar din acest punct
de vedere, nu se justifica nici o diferentiere intre succesibilii care au renuntat tacit la mostenire
si cei care au renuntat expres. Conform dispozitiilor art. 10 alin. 4 din Leegea nr. 18/1991,
initial, termenul in care trebuia ceruta repunerea in termen a fost de 30 de zile de la data intrarii
in vigoare a legii, ulterior acesta fiind prelungit cu 15 zile prin Legea nr.29/1991. Acest termen a
fost considerat a fi unul de decadere. Efectele prescriptiei. Expirarea termenului de prescriptie
fara ca succesibilul sa fi facut acte de acceptare expresa sau tacita are drept consecinta
pierderea dreptului de a accepta mostenirea, iar odata cu acesta si a vocatiei succesorale, fiind
considerat strain de mostenire. Succesibilii, adica persoanele care au vocatie succesorala
(indiferent daca aceasta este de natura legala, testamentara sau contractuala), dobandesc
drepturile succesorale de la data deschiderii mostenirii, dar, intrucat acestia au dreptul de a
confirma sau infirma aceasta dobandire, devin succesori (mostenitori efectivi) doar daca
accepta mostenirea in termenul si conditiile prevazute de lege, pasivitatea prelungita ducand la
pierderea retroactiva a drepturilor succesorale, ca si cand ar fi renuntatori. Aceasta solutie se
justifica si pe considerentul de ordin practic care decurge din necesitatea de a da forta juridica
unei situatii de fapt consolidate prin inactiunea prelungita a succesibililor care nu accepta
mostenirea in teremenul prevazut de lege, ceea ce presupune lipsa de interes pentru acea
succesiune .Orice persoana interesata (comostenitorii, mostenitorii subsecventi, donatarii si
legatarii) si chiar si instanta de judecata, din oficiu, sunt in drept sa invoce aceasta prescriptie.
In ceea ce priveste sarcina probei, revine succesibilului care alega acceptarea mostenirii in
termen obligatia de a face dovada pozitiva a acestui fapt, iar nu celui interesat care invoca
pasivitatea succesibilului de a face dovada negativa .Cand insa un creditor succesoral
urmareste un succesibil pentru plata creantei sale afirmand ca acesta este acceptant, proba
acceptarii mostenirii revine acelui creditor in temeiul regulii actori incumbit probatio, iar nu
succesibilului .

33) Dreptul de proprietate comună pe cote părţi obişnuită sau temporară (noţiune, caractere,
exercitare)

110
Regimul juridic are la baza doua idei: nici unul dintre coproprietari nu are un drept exclusiv
asupra unei parti materiale determinate din bunul aflat in coproprietate; fiecare copartas are un
drept exclusiv numai asupra unei cote parti ideale, abstracte din dreptul de proprietate asupra
acelui bun. Coposesia permite fiecarui copartas sa exercite stapanirea materiala a bunului,
simultan si concurent cu ceilalti copartasi. Posesia unui singur copartas nu este uitla si nu poate
invoca uzucapiunea. Dispozitia materiala poate fi exercitata numai cu consimtamantul tuturor
copartasilor. Actele juridice sunt guvernate de regula unanimitatii. Aceasta regula a fost
atenuata in cazul actelor de conservare si de administrare-actele de conservare incheiate de un
singur coproprietar sunt valide in temeiul gestiunii de afaceri, iar cele de administrare pot fi
validate de la caz la caz, iar in cazul actelor de dispozitie se pastreaza regula unanimitatii. Daca
un coproprietar instraineaza bunul fara acordul celorlalti actul este valabil sub conditie
rezolutorie ca la partaj bunul sa fie atribuit unui alt coproprietar. Cota parte paote fi instrainata
fara acordul coproprietarilor. Coproprietatea poate inceta prin mai multe feluri in special prin
imparteala-operatie juridica prin care inceteaza starea de coproprietate in sensul ca bunurile
sunt impartite materialmente intre copartasi. Imparteala poate fi conventionala sau judiciara.
Modalitatiile de partaj judiciar sunt: partajarea in natura a bunului, atribuirea bunului in
proprietatea exclusiva a unui copartas si vanzarea bunului si impartirea echivalentului banesc.

34) Dreptul de proprietate publică.(noţiune, caractere, exercitare)

Dreptul de proprietate publica este acel drept patrimonial real apartinand statului si a unitatilor
administrativ-teritoriale, care exercita posesia, folosinta si dispozitia in regim de drept public in
limitele prevazute de lege. Caracterele de proprietate publica sunt precizate in Constitutia
Romanei (pct. 4 din art. 135): „Bunurile proprietate publica sunt alienabile”, iar Legea nr.
215/2001 privind administratia publica, art.122, alin.2, prevede ca ,, bunurile ce fac parte din
domeniul public sunt inalienabile, impresciptibile si insesizabile”. De asemenea, Legea nr.public
sunt inalienabile, impresciptibile si insesizabile, iar Legea nr. 213/1998 privind proprietatea
publica si regimul juridic al acesteia statueaza in art.11: „Bunurile din domeniul public sunt
inalienabile, insesizabile si imprescriptibile, adica: nu pot fi instrainate; ele pot fi date numai in
administrare, concesionate sau inchiriate, in conditiile legii; nu pot fi supuse executarii silite si
asupra lor nu se pot constitui garantii reale; nu pot fi dobandite de catre alte persoane prin
uzucapiune sau prin efectul posesiei de buna – credinta asupra bunurilor mobile. Actele juridice
incheiate cu incalcarea prevederilor alin (1) privind regimul juridic al bunurilor din domeniul
public sunt lovite de nulitate absoluta. Prin caracterul inalienabil intelegem ca bunurile
proprietate publica sunt scoase din circuitul civil, adica nu pot fi instrainate prin acte juridice
111
civile. Caracterul imprescriptibil al dreptului de proprietate publica trebuie privit din punct de
vedere „extinctiv” si din punct de vedere „achizitiv”. In acest sens, actiunea in revendicare a
unui drept de proprietate publica, poate fi introdusa oricand, indiferent de timpul in care el nu a
fost exercitat. Sub aspect achizitiv, bunurile din proprietate publica nu pot dobandite pe calea
uzucapiunii, oricat de lunga ar fi uzucapiunea, in cazul bunurilor imobile, iar bunurile mobile nu
pot fi dobandite prin posesia de buna credinta, conform dispozitia art. 1844 Cod civil: „Nu se
poate prescrie domeniul lucrurilor care, din natura lor proprie sau printr-o declaratie a legii, nu
pot fi obiecte de proprietate privata, ci sunt scoase afara din comert”. Caracterul insesizabil
deriva din caracterul inalienabil al dreptului de proprietate publica, pentru ca are in vedere
prezumtia ca statul este solvabil intotdeauna, iar creantele creditorilor statului si unitatilor
administrativ-teritoriale se realizeaza pe calea unor mijloace specifice, pe baza unor norme de
drept financiar, speciale si nu pe calea urmaririi silite a bunurilor debitorului, cum se intampla cu
bunurile din domeniul privat. Obiect al dreptului de proprietate, in principiu, poate fi orice bun
mobil sau imobil. Bunurile apartinand statului, respectiv unitatilor administrativ-teritoriale, poarta
denumirea de „bunuri domeniale”.Bunurile domeniale se impart in doua categorii si anume:
bunuri apartinand domeniului public; bunuri care apartin domeniului privat. Domeniul public
cuprinde bunurile care, prin natura lor ori prin destinatia lor, sunt declarate prin lege ca apartin
domeniului public(art.135, pct. 4 si 5 din Constitutie). Domeniul public poate fi de interes
national ori local. Domeniul public de interes national apartine statului. Dupa Constitutie
(art.135, pct. 4), apartin domeniului public de interes national: bogatiile de orice natura ale
subsolului, caile de comunicatii, spatiul aerian, apele cu potential energetic valorificabil, plajele,
marea teritoriala, resursele economice ale zonei si platoului continental al Marii Negre, albiile
raurilor, fluviilor si cuvetele lacurilor de interes public, rezervatiile si parcurile nationale,
monumentele istorice si ale naturii, terenurile pentru nevoile apararii tarii, terenurile folosite
pentru cercetari stiintifice, fasia de protectie a frontierei, aeroporturile, cladirile avand destinatia
sa serveasca drept sedii ale institutiilor centrale ale statului si ale organelor judecatoresti.
Domeniul public local al comunelor si oraselor cuprinde: terenurile si cladirile de interes public,
pietele, caile de comunicatii, strazile, zonele de agrement, parcurile publice, padurile, pasunile,
lacurile, alte bunuri mobile sau imobile care sunt, potrivit legii sau naturii lor, de interes local.
Domeniul privat al statului cuprinde bunurile ce alcatuiesc patrimoniul privat al statului si
unitatilor administrativ-teritoriale (comuna, orasul, municipiul, judetul). Legea nr. 213/1998 in
art.4 statueaza „Domeniul privat al statului sau unitatilor administrativ-teritoriale este alcatuit din
bunuri aflate in proprietatea lor si care nu fac parte din domeniul public. Asupra acestor bunuri
statul sau unitatile administrativ-teritoriale au dreptul de proprietate privata”. Moduri specifice de
dobandire a dreptului de proprietate publica In afara de modurile de dobandire a dreptului de
proprietate publica, pe caile aratate mai inainte, mai exista o serie de modalitati specifice, dupa
112
cum urmeaza: Expropierea pentru cauza de utilitate publica-Expropierea reprezinta trecerea in
proprietatea statului a unor bunuri apartinand unor persoane fizice sau juridice pentru o cauza
de utilitate publica, stabilita potrivit legii, insa cu o dreapta si prealabila despagubire.
Confiscarea reprezinta o sanctiune de natura administrativa sau penala complementara, ce
insoteste sanctiunea principala, constand in trecerea in proprietatea statului, in mod fortat si
fara plata a unor bunuri determinate. Ca sanctiune administrativa, sunt supuse masurii
confiscarii, de regula, bunurile produse prin contraventie si lucrurile care au servit la savarsirea
contraventie. Ca sanctiune penala, confiscarea averii condamnatului poate fi totala sau partiala
si este o pedeapsa complementara care insoteste pedeapsa principala cu inchisoare. Amenda
este o sanctiune civila sau pedeapsa penala, care consta in obligarea persoanei vinovate la
plata unei sume de bani legal determinate. Amenda contraventionala este principala sanctiune
ce se aplica in cazul savarsirii unor contraventii. Amenda penala reprezinta o pedeapsa penala
alternativa cu pedeapsa inchisorii si se aplica in cazul savarsirii unor infractiunii cu un grad
redus de pericol social. Rechezitia poate fi un mijloc de dobandire a dreptului de proprietate
publica, atunci cand este „totala”, ea facandu-se in interesul apararii tarii. Modurile de
dobandire a dreptului de proprietate publica specifice dreptului civil In aceasta categorie intra:
bunurile fara stapan; bunurile unor proprietari necunoscuti; bunurile gasite si predate politiei,
neridicate de titulari lor in termen legal; bunurile abandonate in vami sau neridicate in termenul
prevazut de lege; navele parasite in porturi sau in apele teritoriale; succesiunile vacante, adica
cele fara mostenitori legali sau cele la care mostenitorii renunta ori nu le accepta in termenul
legal.

35) Dreptul de servitute.

Servitutile reprezinta sarcini impuse unui imobil pentru uzul si utilitatea altui imobil, care
apartine altui proprietar. Servitutea presupune existenta a doua fonduri: un fond imobil ce
apartine unui proprietar si in folosul caruia se constituie servitutea, fond numit dominant; un
fond aservit, constituit dintr-un fond imobil ce este proprietatea altei persoane si asupra caruia
s-a stabilit sarcina servitutii. Servitutii naturale care se nasc din situatia lucrurilor, cum sunt:
servitutea de scurgere a apelor naturale, de granituire, de ingradire si a izvorului. Servituti
legale, stabilite prin lege, de exemplu, servitutea referitoare la zidul ori santul comun, servitutea
referitoare la interdictia de a construi sau de a planta pe un anumit teren. Sevituti conventionale
sunt acelea stabilite prin fapta omului. Legea prevede ca proprietarul este in drept sa greveze
proprietatea sa cu orice fel de sarcini, cu conditia sa nu deranjeze ordinea publica. Moduri de
dobandire a servitutii: prin titlu, in care includem: orice conventie si testamentul; prin

113
uzucapiune; prin destinatia stabilita de proprietar. Exista mai multe modalitati de stingere a
servitutilor: imposibilitatea materiala; confuziune, situatie in care cele doua fonduri, dominant si
aservit, s-a unit; neuzul; pieirea lucrului aservit; renuntarea la servitute din partea titularului
dreptului; a expira termenul, atunci cand s-a stabilit un astfel de termen; cel ce a constituit
servitutea a revocat-o.

36) Dreptul de superficie.

Dreptul de superficie reprezinta dreptul de proprietate pe care il are o persoana denumita

superficiar, asupra constructiilor, plantatiilor, sau lucrarilor ce se afla pe suprafata unui teren ce
apartine altui proprietar. Spre deosebire de dreptul de proprietate, dreptul de superficie prezinta
urmatoarele particularitati: dreptul de proprietate poate avea ca obiect bunuri de orice natura,
pe cand dreptul de superficie poate avea ca obiect numai constructii si plantatii; dreptul de
proprietate confera titularului posesiunea, folosinta si dispozitia asupra bunului ce formeaza
obiectul dreptului, pe cand dreptul de superficie, pe langa aceste prerogative, mai confera
titularului sau si dreptul de folosinta privitor la terenul pe care se afla constructiilor si plantatiile.
Modurile de obtinere a dreptului de superficie sunt: pe cale conventionala sunt: prin conventia
dintre proprietarul unui teren, care permite superficiarului sa ridice o constructie, sau sa faca o
plantatie pe terenul sau; prin intermediul unui contract cand transmisiunea dreptului de
superficie de la vechiul titular la noul titular are loc pe cale acordului de vointa a ambelor parti;
prin atribuirea folosintei terenului de care stat persoanelor fizice sau juridice in scopul ridicarii
unor constructii pe cale succesorala, dreptul de superficie se dobandeste prin testament sau
prin lege. dreptul de superficie se mai poate dobandi si ca efect al unei posesiuni indelungate –
ucucapiune Cele mai frecvente modalitati de nastere a dreptului de superficie sunt contractul
de inchiriere a unui imobil, in care s-a stipulat ca locatarul poate sa faca anumite adaugiri
imobilului inchiriat si contractul de arenda al unor terenuri pe care arendasul face anumite
constructii sau plantatii, asupra carora el dobandeste un drept de superficie.

37) Dreptul de uz şi dreptul de habitaţie.

Dreptul de uz si de abitatie sunt drepturi reale ce deriva din dreptul de uzufruct. Dreptul de uz
reprezinta dreptul unei persoane de a servi de un lucru si de a-i culege fructele in vederea
satisfacerii nevoilor sale, precum si ale familiei sale. Dreptul de abitatie este dreptul unei
persoane de a folosi casa de locuit in scopul satisfacerii nevoilor lui de locuit si ale familiei sale.

114
38) Dreptul de uzufruct.

Prin dreptul de uzufruct se intelege acel drept real de folosinta pe care o persoana numita
„uzufructuar” il exercita cel mult pana la incetarea sa din viata, asupra lucrurilor altuia, cu
obligatia de a-i conserva substanta (art. 517 Cod civil). Caracterele dreptului de uzufruct sunt
urmatoarele: dreptul de uzufruct este un drept real; dreptul de uzufruct este un drept absolut;
dreptul de uzufruct se bucura de un drept de urmarire si de preferinta; uzufructul este un drept
de folosinta; uzufructul este un drept temporat. Dreptul de uzufruct se poate constitui prin vointa
omului, prin lege si prin uzucapiune: Uzufructul constituit prin vointa omului are loc atunci cand
proprietarul, din proprie initiativa, incredinteaza folosinta lucrului sau unei alte persoane;
Uzufructul dobandit prin uzurcapiune,desi neprevazut in mod expres de lege, se poate constitui
prin aplicarea regulilor referitoare la dobandirea proprietatii prin prescriptie achizitiva; Uzufructul
legal se constituie in imprejurari exceptionale si are caracter temporar. Uzufructuarul are
urmatoarele drepturi: sa ceara proprietarului sa-i dea bunul; sa culeaga fructele bunului, fara
insa, a atinge substanta lucrului; sa se foloseasca de lucrul respectiv, conform intereselor sale;
sa cedeze dreptul sau de folosinta altei persoane. In timpul exercitarii dreptului de uzufruct,
uzufructuarul are urmatoarele obligatii: sa foloseasca lucrul ca un bun proprietar; sa conserve
substanta lucrului; sa nu schimbe modul de folosinta a lucrului; sa suporte cheltuielile de
folosinta lucrului; sa predea lucrul, la incetarea uzufructului, asa cum l-a primit; Obligatiile
proprietarului sunt: sa nu stanjeneasca, in vreun fel, pe uzufructuar in exercitarea dreptului
acestuia; sa faca cheltuielile de mare importanta impuse de starea lucruluI. Cauzele care duc la
stingerea uzufructului sunt: moartea uzufructuarului; la expirarea termenului pentru care a fost
instituit; prin consolidare, adica prin dobandirea dreptului de proprietate asupra lucrului de catre
uzufructuar; prin prescriptie extinctiva; prin pieirea totala a lucrului; prin renuntarea
uzufructuarului la dreptul sau; prin decaderea din dreptul de uzufruct, care se pronunta de
instanta de judecata, in urma actiunii formulate de proprietar, pe motiv de abuz in folosinta si
intretinerea lui.

39) Drepturile creditorilor asupra patrimoniului debitorilor. Acţiunea revocatorie (pauliană)

Conform prevederilor art. 975 C. civ. rom. creditorii pot sa atace, in numele lor personal, actele
viclene facute de debitor in prejudiciul drepturilor lor. Daca actiunea oblica permite creditorului
de a se apara impotriva inactiunii debitorului sau, actiunea pauliana ii conferä drcptul de a
impiedica pe debitor sa-l prejudicieze prin acte frauduloase, deci prin acte incheiate cu tertii
indreptate tocmai impotriva intereselor creditorilor, scopul acestora find de a impiedica plata
115
creantelor catre cei din urma. La baza actiunii revocatorii se afla un element psihologic si
anume, tendinta debitorului aflat in dificultate de a incheia acte juridice cu tertii fie pentru a
prejudicia creditorii, fie pentru a avea, eventual, un profit in viitor. Din punct de vedere juridic se
considera ca temeiul acestei actiuni i1 constituie principiul executarii conventiilor cu buna
credinta (art. 970 C. civ. rom.), precum si dreptul de gaj general pe care il au creditorii asupra
patrimoniului debitorului. De asemenea, avand in vedere ca actele frauduloase reprezinta un
delict civil impotriva creditorilor, debitorul este tinut a repara prejudiciul astfel cauzat, conform
prevederilor art. 998 C. civ. rom. In doctrina se mai remarca si faptul ca actiunea pauliana se
indreapta impotriva tertului cu care debitorul a incheiat actul fraudulos. In aceasta situatie exista
anumite temeiuri juridice si pentru ràspunderea tertului si anume, daca a fost de rea credinta —
deci complice la fraudä — räspunde in baza dispozitiei art. 998 C. civ. rom., iar dacä a fost de
bunä credintä si a avut de castigat datorita actului incheiat cu debitorul, va fi tinut conform
principiului imbogätirii fàrà justá cauzà (17, vol. II, P. 571). In lumina acestor consideratii
actiunea pauliana este definita ca acea actiune acordata de lege creditorilor in scopul de a
ataca ai a obtine revocarea actelor fäcute de debitori in frauda drepturilor lor si in beneficiul
unor terti care fie au fost complici la frauda, fie s-au imbogatit pe aceasta. cale (Al. Bàicoianu,
L’action Paulienne en droit civil compare, cf. 17, vol. II, P. 571).Deoarece legis1atia civila nu
cuprinde decat putine precizari cu privire la aceasta actiune, conditiile exercitarii si efectele ei
au fost analizate in doctrina si in jurisprudenta. Actiunea pauliana este o actiune personala —
chiar daca este indreptata impotriva unui act privitor la instrainarea unor drepturi reale
imobiliare — urmareste, in esenta, ca si actiunea oblica, readucerea unor bunuri in patrimoniul
debitorului pentru a permite creditorului executarea silita si asupra acelor bunuri (29, P. 158-
159). De asemenea, este considerata a fi, intr-o opinie, o actiune in daune, deoarece
urmäreste indemnizarea creditorului pentru frauda incercatä de debitor si are ca efect
revocarea actului fraudulos pana la concurenta creantei respective, astfel cum vom aräta mai
departe (17, op. cit., p. 587; 29, p. 158). Intr-o alta opinie este privitä ca o actiune in
inopozabilitatea actului incheiat de debitor (5, p. 519; 35. C. BIrsan, p. 319). Conditii
referitoare la actele juridice Incheiate de debitor 1. Pentru a putea fi atacat prin actiunea
pauliana actul juridic incheiat de debitor trebuie sa fie de natura a provoca creditorului un
prejudiciu, proba acestui prejudiciu revenind creditorului. Fiind o chestiune de fapt, proba poate
fi fäcutä prin orice mijioc de dovada admis de lege. Dc regula este avut in vedere rezultatul
actului si anume insolvabilitatea sau sporirea insolvabilitätii debitorului. Daca starea de
insolvabilitate este notorie, nu mai este necesarä admiterea unor dovezi. Daca nu este notorie,
proba poate fi fäcuta prin urmarirea si executarea bunuribor debitorului. Daca pe aceasta cale
creditorul nu a obtinut plata creantei sale, insolvabilitatea — si prejudiciul — rezulta in mod
implicit. De aceea, se poate spune ca actiunea revocatorie are, in general, caracter subsidiar,
116
deoarece este introdusa numai in cazul in care celelelalte mijloace de realizare a creantei nu au
lost eficiente. Se considera cà in ipoteza unei executari care implica mari obstacole, creditorul
va putea dovedi prejudiciul, fära a fi necesar sä probeze insolvabilitatea debitorului (17, vol. II,
p. 574). 2. Actul atacat nu trebuie sa constituie exercitarea unui drept personal al debitorului
cum ar fi, de exemplu refuzul debitorului de a primi o donatie sau de a revoca o donatie pentru
ingratitudine, deoarece creditorul nu poate exercita aceste drepturi in numele debitorului, fiind
vorba de drepturi exclusiv personale ale celui din urma. 3. In doctrina se precizeaza ca actul
atacat trebuie sä conduca la o micsorare a patrimoniului debitorului. Astfel, renuntarea la o
succesiune ori la un legat constituie o micsorare a patrimoniului, ceea ce inseanma ca o
asemenea renuntare poate fi atacata prin actiunea pauliana, avand in vedere ca succesiunile si
legatele se dobandesc deplin drept de catre mostenitorii legali si legatari din momentul
deschiderii mostenirii fära sä fie deci necesara acceptarea. Desigur, daca mostenitorul renunta
la succesiune, titlul säu de mostenitor se desfiinteaza cu efect retroactiv (Fr. Deak, Mo legalä,
Bucuresti, 1991, p. 42). 4. Sunt acte care, prin exceptie, nu pot fi atacate prin introducerea
actiunii revocatorii.In aceasta categorie sunt incluse actele prin care debitorul contracteaza noi
datorii, deoarece micsorarea patrimoniului nu are loc ex nunc ci se creeaza doar riscul unei
eventuale insolvabi1itàti cand acele datorii vor deveni exigibile. In cazul in care s-a constituit o
garantie (de exemplu o ipotecä) in doctrina s-a aratat ca aceasta poate fi atacata pe calea
actiunii pauliene numai dacä a fost constituita independent de obligatia pnncipala si ulterior
acesteia (17, vol. II, p. 578; 29, p. 153). In aceeasi categorie sunt studiate si cazurile de optiuni
legale intre drepturi ori acte, optiuni stabilite de lege, deoarece creditorii nu pot invoca
prejudicierea lor prin faptul ca debitorul a ales o solutie dezavantajoasä. In ceea ce priveste
partajul, de asemenea potrivit prevederilor art. 785 C. civ., daca acesta a fost efectuat, creditorii
copartasilor nu-l pot ataca pe motiv de frauda sau de prejudiciu, cu exceptia cazului in care s-a
facut in lipsa lor si fara sa se tina seama de opozitia lor prealabilä (17, vol. II, p. 578-579; 29, P.
154). In sfarsit se considera ca plata unei datorii nu poate fi atacata prin actiune revocatorie,
deoarece prin aceasta se anuleaza un element pasiv al patrimoniului debitorului, chiar daca
plata facuta micsoreaza activul care urmeaza sä se imparta intre ceilalti creditori. Solutia se
justifica prin aceea ca plata unei creante exigibile este un act necesar. Desigur, plata facuta in
mod fraudubos, in mod fictiv, in scopul de a pagubi ceilalti creditori ar putea fi atacata prin
actiune pauliana (17, vol. II, P. 577; 29, p. 154). Frauda debitorului nu implica dolul contractual,
deci frauda comisa cu intentia de a prejudicia creditorul, ci numai conditia debitorului cu privire
la rezultatul actului sau, adica provocarea ori sporirea insolvabilitii sale, chiar daca prejudicierea
creditorilor nu a constituit scopul imediat al conduitei sale. In doctrina s-a pus problema
criteriilor potrivit carora se poate stabili daca actul a fost sau nu fraudulos. Intr-o opinie, se are
in vedere valoarea morala comparativa a mobilurilor care au determinat savarsirea actului
117
respectiv. Intr-o alta opinie este suficient ca debitorul sa stie ca actionand intr-un anumit fel va
prejudicia pe creditorii sai. Pentru Josserand si alti autori, de exemplu, daca rezulta ca debitorul
a cunoscut rezultatul actului se poate prezuma cä a vrut sa pagubeasca pe creditorii sai si
aceasta indiferent daca actul este cu titlu oneros ori cu titlu gratuit (2, op. cit., p. 226; R.
Demogue, op. cit., p. 409). Se arata, totusi ca in unele situatii nu ar fi necesar sä se
dovedeasca frauda si anume, in cazul art. 562 C. civ. referitor la renuntarea la un uzufruct si in
cazul art. 699 C. civ. relativ la renuntarea, la invocarea prescriptiei, situatii cand s-ar cere numai
dovada existentei prejudiciului. Aceasta opinie a fost insa combatuta ca necorespunzatoare
intentiei legiuitorului care a consacrat actiunea pauliana ulterior cazurilor amintite (17, vol. II, p.
82-5 83; 29, p. 155). Conditii privitoare la creditor Creanta creditorului trebuie sa fie certa,
lichidida, exigibila si de regula anterioara actului impotriva caruia se introduce actiunea
pauliana. In principiu, actele frauduloase ale debitorului pot fi atacate de catre oricare creditor a
carui creanta s-a nascut anterior savarsirii actului atacat. Solutia se explica prin aceea ca un
creditor posterior a avut in vedere patrimoniul debitorului existent in momentul in care a
contractat, indiferent daca este vorba de o creanta chirografara, ipotecara sau privilegiata.
Proba anterioritatii revine creditorului. Jurisprudenta se pronunta insa in sensul ca un creditor
posterior va putea totusi ataca un act al debitorului daca acel act fraudulos a fost efectuat
tocmai pentru a prejudicia Un creditor viitor, cu care urma deci sa se incheie un anumit contract
(17, vol. , p. 580-581; 29, p. 155-156; 35, p. 317318). In legatura cu caracterul -exigibil al
creantei in doctrina s-a discutat in ce masura creantele cu termen si cele afectate de o conditie
suspensiva pot conferi creditorului temeiul unei actiuni revocatorii. Intr-o opinie, in ambele
cazuri actiunea trebuie refuzata intr o alta opinie, in cazul conditiei suspensive dreptul
creditorului find nesigur, acordarea actiunii pauliene nu s-ar justifica; in cazul creantei cu termen
actiunea ar putea fi exercitata deoarece creditorul aflat intr-o asemenea situatie are un drept de
valorificat, dar este necesar ca insolvabilitatea debitorului sa poata fi stabilita fara executarea
bunurilor acestuia, tinand seama ca in ipoteza creantei cu termen creditorul nu poate proceda
la executare pana cand nu s-a implinit termenul (17, vol. II, p. 580; 29, P. 156; R. Demogue, op.
cit., p. 463-466). Conditii care privesc pe tertul dobanditor- Actiunea pauliana este indreptata
impotriva tertului dobanditor care are, in cadrul procesului, calitatea de parat. In cazul actelor cu
titlu oneros este necesar sa se stabileasca reaua credinta a tertului, participarea sa la frauda, in
sensul cunoasterii de catre acesta a prejudicierii creditorului prin acele acte. Actul cu titlu gratuit
este atacabil si in ipoteza in care tertul a fost de buna credinta, find suficient sa se constate
frauda debitorului si existenta unui prejudiciu. Situatia subdobanditorilor-Daca tertul care a
contractat cu debitorul transmite bunul care a format obiectul contractului catre un altul —
subdobanditor — potrivit opiniei adoptate in general in doctrinà este necesarä o deosebire:
dacà subdobanditorul a primit lucrul de la un tert care nu putea fi actionat pe calea actiunii
118
pauliene — Ca, de exemplu, in cazul cumpartorului de buna-credinta — nici acesta nu va putea
fi actionat; daca tertul de la care a primit lucrul era supus revocarii subdobanditorul va putea fi
actionat, indiferent de buna sau de reaua sa credinta, in ipoteza dobandirii cu titlu gratuit, iar in
ipoteza dobaridirii lucrului cu titlu oneros numai in cazul relei sale credinte — adica daca a
cunoscut prejudiciul creditorului (2, op. cit., P. 238-239).Actiunea pauliana are, in principal,
efectul de a atrage revocarea actului fraudulos care, astfel, nu va mai putea fi opozabil
creditorului si acesta va putea urmàri bunul care constituia obiectul acelui act. Efectul ei se va
margini la repararea prejudiciului suferit de creditor. Tertul va putea oferi creditorului suma
necesara pentru stingerea pretentiei sale, pastrand astfel bunul respectiv. Fata de debitor,
efectele produse prin actiunea pauliana sunt relative, deoarece revocarea actului fraudulos
priveste raporturile dintre debitor si terti dobanditori. Acestia din urmä au recurs in garantie
impotriva debitorului pentru ceea ce au fost lipsiti ca urmare a actiunii creditorului in cazul in
care au dobandit cu titlu oneros, de de multe ori acesta este pur teoretic, tinand seama de
insolvabilitatea debitorului. In ceea ce priveste ceilalti creditori ai debitorului, revocarea nu
produce efecte decat fata de cei care au intervenit in instanta. Spre deosebire de actiunea
pauliana bunul nu se reintoarce in gajul comun al creditorilor si nu profita tuturor acestora, ci
numai celor care figureaza in proces

40) Drepturile creditorilor asupra patrimoniului debitorului. Acţiunea oblică ( indirectă sau
subrogatorie ).

La art. 974 C. civ. se aratà: ,,Creditorii pot exercita toate dreptunile si actiunile debitoruiui lor,
afara de acelea care Ii sunt exclusiv personale”.Din cuprinsul textului rezulta ca nu este vorba
de o actiune proprie a creditorului, deoarece acesta exercitä o actiune care apartine debitoruiui,
in numelc acestuia din urma, dar, desi exercita o asemenea actiune in locul debitorului sau,
creditorul are in vedere un interes propriu. Acest interes se explica in ipoteza in care in
patnimoniul debitorului se afla si drepturi ori actiuni care urmeaza sä fie exercitate impotriva
unor terti pentru intrarea sau reintrarea in patrimoniul acestuia a ,,unui element nou, care,
atunci cand va fi realizat ca bun corporal, prin efectul actiunii exercitate, va fi susceptibil de a fi
urmärit direct de creditori” (4, p. 494). Dcci, daca din neglijenta, din nepäsare, din nepricepere
ori din rea-vointa debitorul nu exercita actiunile care ar avea ca efect intregirea elementelor
patrimoniului sau, legea conferä creditorilor dreptul de a se substitui debitorului respectiv pentru
a pune in miscare actiunea care apare acestuia din urmà. Astfel se intelege de ce o asemenea
actiune este denumitä oblicà sau indirectä — creditorul actionand datoritä dreptului debitorului
sàu — dar si subrogatorie tinand seama de faptul cà prin initiativa sa creditorul se comportä ca
si cum ar fi subrogat debitorului. In ceea cc priveste natura juridicä a acestei actiuni putem
119
spune ca este vorba de o actiune cu caracter mixt, deoarece implicà atat ideea de conservare a
patrimoniului cat si un inceput de executare. 0 problema care se poate pune este aceea a
masurii in care acordarea, prin lege, a acestei actiuni, ar constitui o imixtiune a creditorului in
gestiunea patrimoniului debitorului sau, altfel spus, daca prevederile art. 974 C. civ. sunt
susceptibile de o interpretare largä on restransà. Este vorba, prin urmare, de o apreciere a
echilibrului cc trebuie sà existe intre libertatea de ac a debitorului — de exercitare a unor
optiuni, de sesizare a unor ocazii favorabile sau nefavorabile etc. — acesta neputand fi
dependent de creditoni säi, pe de o parte, si ocrotirea intereselor creditorilor, pe de alta parte.
Preocuparea doctrinei a fost aceea de a determina, in lumina acestui echilibru, conditiile in care
poate fi exercitatä ac oblicä si sfera de aplicare a dreptului la aceasta actiune. Dc asemenea,
jurisprudenta a incercat sa stabileasca limitele interventiei creditorului in afacerile debitorului
sau astfel incat sa nu se depaseasca masurile care se impun, in mod necesar, pentru apararea
dreptunilor sale. S-a aratat astfel ca: ,,Formularea legii, cu tot aspectul ci general, trebuie
interpretata in sensul ca facultatea creditorului de a se substitui debitorului neglijent nu-i da
dreptul sa se amestece in administrarea averii debitorului (ceea ce ar insemna o micsorare a
capacitatii civile a acestuia). Legea vorbeste numai de drepturile si actiunile pe care debitorul le
poate exercita in contra tertilor; acestea pot fi exercitate de creditori in virtutea articolului 974”
(29, p. 148). In aceeasi ordine de idei, tot in doctrina romana s-a precizat: ,,Trebuie insa sa ne
dam bine seama de limitele acestui drept al creditorului. De legea vorbeste de <<toate
dreptunile si ac debitorului>>, aceasta nu indreptateste pe creditor sa se substituie debitorului
pentru administrarea patrimoniului acestuia si sa-1 administreze in locul sau. Un astfel de
amestec ar rapi debitorului orice libcrtate de actiune si ar echivala cu declararea debitorului
drept incapabil. In realitate, prin <<drepturi si actiuni trebuie sa intelegem drepturile pe care
debitorul le poate exercita in contra tertilor, si care se afla in pericol de a se pierde (de cx. prin
prescriptie) din cauza ca debitorul neglijeaza sa le exercite” (17, vol. II, p. 563). In privinta
conditiilor cc se cer in vederea exercitarii actiunii oblice, intr-o anumita sistematizare pot fi
deosebite unele conditii cu caracter general si altele care se rerera la creditori sau la debitori,
fàra ca aceasta sistematizare sà fie insusita de intreaga doctrina. In prima categorie poate fi
inclusa conditia ca debitorul sa neglijeze introducerea actiunii pentru respectarea unui drept al
carui titular este, cum ar fi de exemplu cazul in care desi titular al dreptului de proprietate
asupra unui bun debitorul nu actioneaza pe cel care exercita posesia asupra bunului respectiv,
ceea ce indreptateste pe creditor sä introduca acea actiune in locul sau, daca inactiunea
debitorului aduce atingere drepturilor sale. Creditorul nu are insa dreptul de a incheia contracte
in locul debitorului sau ori de a face sa se nasca in patrimoniul acestuia noi drepturi. In
categoria conditiilor generale este cuprinsa si interdictia prevazuta de lege privind exercitarea
de catre creditor a drepturilor si actiunilor ,,exclusiv personale” ale debitorului sau. Se pune insa
120
problema care sunt acele drepturi si actiuni care implica decizii riguros personale si sunt, in
consecinta, interzise creditorului, pe calea actiunii oblice? In aceasta categorie sunt incluse,
fàra a forma obiect de discutie, actiunile extrapatrimoniale, adica, in general, cele care se refera
la starea civila a persoanelor, deoarece acestea nu au drept obiect o valoare pecuniara si nu
pot face parte din gajul creditorilor, interesand deci numai persoana debitorului. In acest sens,
nu s-ar putea admite ca un creditor sä introduca in locul debitorului o actiune avand drept obiect
tagaduirea paternitätii ori divortul. Cu privire la ac patrimoniale se observa ca, in general,
acestea pot fi exercitate de creditori prin actiunea oblica — cum ar fi, de exemplu, o actiune in
revendicare, o actiune pentru plata unei creante, o actiune izvorata dintr-un delict ori un
cvasidelict comis impotriva patrimoniului debitorului — dar nu cele care ar implica ,,o apreciere
de ordin intim si moral, cu tot caracterul lor patrimonial si cu tot rezultatul lor de naturä
pecuriiara” (29, p. 148) cum ar fi, de pilda, actiunea in revocarea unei donatii pentru
ingratitudine sau actiunea prin care se urmäreste raspunderea civila sub forma daunelor morale
etc., tinand seama ca aprecierea ,,interesului moral” apartine in exclusivitate debitorului (17,
vol. II, p. 564). In doctrina s-a cautat un criteriu pentru a putea stabili daca o actiune
patrimoniala poate fi sau nu exercitata de creditori in locul debitorului cand fundamentul
dreptului respectiv are valente morale. In acest sens s-a propus, de exemplu, ca in ipoteza in
care fundamentul dreptului este ,,pur moral” creditorii nu pot actiona. Dimpotriva, daca
fundamentul dreptului este ,,pur pecuniar” poate fi intentata si actiunea ob1ica. In sfarsit in
cazul dreptului care are la baza atat un interes pecuniar cat si un interes moral, trebuie luat in
considerare elementul dominant (R. Demogue, Traité des obligations en general, II, Effets des
obligations, Tome VII, Paris, Librairie Arthur Rousseau, 1933, p. 303). Se considera, de
asemenea, ca nu pot fi exercitate de catre creditori actiunile care se referä la bunuri
neurmaribile, deoarece chiar daca ar reusi sa se reintegreze in patrimoniul debitorilor nu le-ar
putea urmari si deci introducerea actiunii oblice ar fi pentru ei, inutila. In discutie sunt
problemele care se ivesc in cazul unor ,,facultati” ale debitorului spre deosebire de drepturile
acestuia. De exempln, cand este vorba de facultatea de administrare a patrimoniului (facultatea
de a construi, de a demola, de a exploata bunuri intr-un anumit fel etc.). Pentru unii autori orice
optiune este o facultate si aceasta nu poate fi exercitata de càtre creditori ca, de pilda, in cazul
legatelor, succesiunilor, donatiunilor de bunuri prezente si viitoare, optiunea locatarului unui
mobil partial distrus de a cere micsorarea chiriei sau rezilierea contractului etc. Jurisprudenta
franceza a oscilat iar pentru o parte din doctrina franceza in acest domeniu exista o ,,zona
mixta” care impune aprecierea fiecarui caz in parte, nefiind posibila stabilirea unui criteriu precis
(pentru difenite cazuri de acest fel, R. Demogue, op. cit., p. 305 Si urm.; 2, Tome IV, Paris,
L.G.D., 1902, P. 204 si urm.; pentru doctrina romanA, 4, p. 45 1-452). In privinta conditiilor
privind pe creditor se aratä, de regula, ca acesta trebuie sa aiba un interes serios si legitim, de
121
natura sa justifice dreptul creditorului de a interveni in afacerile debitorului. Dc exemplu, in cazul
unui debitor solvabil, nu exista interesul creditorului de a supralicita in locul debitorului,
deoarece refuzul celui din urma de a supralicita nu provoaca nici o paguba creditorului, astfel
cum a decis Curtea de Casatie din Franta (17, vol.II, p. 565; 29, p. 149). Creanta creditorului
trebuie sa fie certa, lichida si exigibila. Astfel, o creanta suspendata printr-o conditie sau un
termen este inoperanta. Nu se cere insa existenta unui titlu executoriu. Conditia exigibilitatii
este totusi controversata. Astfel, Matei Cantacuzino arata ca aceasta este ,,o conditie
neaparata pentru exercitiul dreptului de gaj”. Dar nu se cere o creanta executorie ,,(precum nu
se cere nici in matenie de proprire) caci nu e inca o urmarire ci numai pregatirea unei urmariri
ulterioare” 4. p. 450). Aceeasi opinie este sustinuta in doctrina romani recenta (35, C. Blrsan, p.
315). A fost sustinut insa si un alt punct de vedere motivat prin aceea ca actiunea oblica este
mai mult decat o simpla masura conservatorie, farä a fi totusi o masura de executare, deoarece
urmareste numai sa ,,impiedice pierderea unei valori patrimoniale, fara a conduce la urmarirea
si executarea acelei valori”. In consecinta, s-ar putea admite exercitarea de catre creditor a
actiunii oblice chiar in cazul in care creanta sa ,,ar fi suspendata printr-un termen sau printr-o
conditie (17, vol.11, p. 565-566). In legatura cu conditiile cerute debitorului se observa ca
acesta trebuie sa fi fost neglijent sau, mai precis, inactiva, adicii sii nu fi exercitat ci insusi
actiunea la care era indreptatita pentru a spori patrimoniul sau. De asemenea, el trebuie sa fie
insolvabil, deoarece numai in asemenea cazuri exista interesul interventiei creditorului prin
acliunea oblica. Debitorul nu este obligat sa participe la procesul care se desfasoara in
instantele judiciare, dar creditorii obisnuiesc sa-l ,,puna in cauza”, pentru ca hotararea ce se va
da in actiunea oblica sa-i fie opozabila. Punerea in cauza a debitorului poate fi ceruta si de
tertul parat, pentru acelasi motiv. Doctrina este de acord, in principiu, ca nu se cer anumite
conditii. Astfel, nu este necesar ca debitorul sa fie pus in intarziere de a exercita actiunea,
deoarece o asemenea masur nu este prevazuta de lege. Totodata, nu se cere ca justitia sa
subroge pe creditor in drepturile debitorului, exercitarea actiunii oblice constituind un drept al
creditorului. Tinand seama de caracterul general al dreptului de gaj pe care i1 au creditorii
asupra bunurilor prezente si viitoare ale debitorului — deci si asupra celor intrate in patrimoniul
debitorului dupa nasterea creantei — nu este nevoie ca acea creanta pe care o are creditorul
sä fie anterioarä dreptului pe care acesta intelege sa-l exercite in locul debitorului (17, vol. II, p.
566; 29, p. 150). In privinta efectelor actiunii oblice se observa ca tertul parat va putea sa opuna
creditorului toate mijloacele de aparare (toate exceptiile pe care este indreptatit sa le opuna
debitorului. In acest sens, el va putea opune creditorului compensatia sau o tranzactie, chiar
daca aceasta din urma a intervenit in cursul procesului — deci posterior introducerii actiunii —
deoarece actiunea oblica nu are drept efect de a face ,,indisponibile drepturile debitorului;
debitorul poate dispune de ele chiar dupa intentarea actiunii si actele sale sunt opozabile
122
creditorului” cu conditia de a nu fi fost frauduloase — in acest din urma caz creditorul avand la
dispozitie actiunea pauliana (17, vol. II, p. 5670. Un alt efect al actiunii oblice este cel de a
conduce, in cazul admiterii acesteia, la remiterea unor bunuri in patrimoniul debitorului care vor
servi la asigurarea gajului general al tuturor creditorilor chirografari, chiar dacà acestia nu au
intervenit in proces. Astfel cum s-a arätat: ,,(...) creditorul a carui diligenta a introdus aceasta
valoare in patrimoniul debitorului, va trebui sa sufere asupra valorii in chestiune concurenta
celorlalti creditori, afarä numai daca nu are privilegiu in favoarea sa” (17, vol. II, p. 568) ceea ce
inseanma ca, in general, creditorul nu poate invoca asupra bunului readus in patrimoniul
debitorului vreun drept de preferinta. In practica, actiunea oblica este folosita rareori, deoarece
de cele mai multe ori creanta are drept object o sumä de bani si, in asemenea cazuri, creditorul
prefera sa exercite o poprire in mana tertului, imobilizand astfel suma respectivä si susträgand-
o actelor debitorului. Or, daca ar reintroduce suma in patrimoniul debitorului, prin actiunea
oblica, debitorul ar avea posibilitatea de a o cheltui sau de a o sustrage (29, p. 151).

41) Drepturile succesorale ale soţului supravieţuitor.

Reglementare legala. In reglementarea initiala a Codului civil roman (art. 679 si art. 681-684),
sotul supravietuitor era net dezavantajat in raport cu rudele defunctului intrucat nu avea vocatie
succesorala legala decat in cazul in care nu existau succesibili chemati la mostenire in nici una
din cele patru clase de mostenitori. Art. 684 C. civ. conferea doar vaduvei sarace un drept de
uzufruct viager asupra unei cote din mostenire cand venea la mostenire in concurs cu
descendentii defunctului si un drept de mostenire in deplina proprietate asupra unei cote de o
patrime din mostenire atunci cand venea la mostenire in concurs cu ascendentii si colateralii
defunctului. Unanim criticata, aceasta situatie a fost remediata prin adoptarea Legii nr.
319/1944 pentru drepturile de mostenire ale sotului supravietuitor, care i-a recunoscut acestuia
un drept de mostenire legala in deplina proprietate asupra unei cote-parti din mostenire, variind
in functie de clasa de mostenitori cu care este chemat la mostenire, un drept special de
mostenire asupra mobilelor si obiectelor apartinand gospodariei casnice si darurilor de nunta,
precum si un drept temporar de abitatie asupra casei locuite de soti in timpul casatoriei.
Conditiile cerute de lege sotului supravietuitor pentru a putea mosteni. Ca orice succesor,
pentru a putea mosteni, sotul supravietuitor trebuie sa intruneasca conditiile generale cerute de
lege pentru a putea mosteni. De asemenea, el trebuie sa aiba calitatea de sot al defunctului la
data deschiderii succesiunii. Din punctul de vedere al dreptului succesoral, este indiferent cat a
durat casatoria cu defunctul, care este starea materiala sau sexul sotului supravietuitor, daca
sotii au avut sau nu copii, ori daca sotii convietuiau sau traiau despartiti in fapt la data

123
deschiderii succesiunii. Intrucat calitatea de sot se pierde prin divort si prin constatarea nulitatii
absolute sau anularii casatoriei, se impun cateva precizari legat de aceste situatii. In caz de
divort, casatoria este desfacuta din ziua cand hotararea de divort va ramane irevocabila (art. 39
alin.1 C. fam.). Pana la aceasta data casatoria este in fiinta, astfel incat daca, de pilda, unul
dintre soti decedeaza dupa pronuntarea divortului in prima instanta, celalalt sot il mosteneste,
casatoria nefiind inca desfacuta in sensul dispozitiilor legale mai sus citate. In ipoteza
constatarii nulitatii absolute sau anularii, casatoria se desfiinteaza cu efect retroactiv. Aceasta
inseamna ca, in principiu, daca un „sot” decedeaza in intervalul de timp de la data incheierii
casatoriei si pana la data constatarii nulitatii sau anularii casatoriei, nu poate fi mostenit de
„sotul supravietuitor” intrucat acesta pierde calitatea de sot cu efect retroactiv ca si cand nu ar fi
avut-o niciodata. Prin exceptie, in cazul casatoriei putative, conform dispozitiilor art. 23 alin. 1
C. fam., sotul de buna-credinta isi pastreaza situatia unui sot dintr-o casatorie valabila pana la
data la care hotararea judecatoreasca de declarare a nulitatii sau anulare a casatoriei ramane
irevocabila. Prin urmare, daca un sot decedeaza in intervalul de timp de la data incheierii
casatoriei si pana la constatarea nulitatii sau anularii acesteia, iar sotul supravietuitor este de
buna-credinta, prin derogare de la regula efectului retroactiv al nulitatii sau anularii, se
considera ca acesta are calitatea de sot, astfel incat il va mosteni pe defunct . Cota-parte in
concurs cu fiecare clasa de mostenitori. Dupa cum am vazut, sotul supravietuitor nu face parte
din nici o clasa de mostenitori, dar el are drepturi succesorale proprii in concurs cu fiecare
dintre acestea. Potrivit art. 1 din Legea nr. 319/1944, sotului supravietuitor ii revine: a) in
concurs cu descendentii defunctului, indiferent de gradul de rudenie cu defunctul si de numarul
acestora, 1/4 din mostenire; b) in concurs cu ascendentii privilegiati si colateralii privilegiati ai
defunctului, atunci cand vin impreuna la mostenire, indiferent de numarul acestora, 1/3 din
mostenire; c) in concurs fie doar cu parintii defunctului sau unul dintre acestia, fie doar cu fratii
sau surorile defunctului ori descendentii acestora, indiferent de numarul lor, 1/2 din mostenire;
d) in concurs cu ascendentii ordinari (mostenitorii din clasa a treia) sau cu colateralii ordinari
(mostenitorii din clasa a patra), in ambele cazuri, indiferent de numarul acestora, 3/4 din
mostenire; e) in ipoteza in care nu exista mostenitori legali in nici una din cele patru clase si nu
exista nici mostenitori testamentari, sotul supravietuitor va culege intreaga mostenire. In caz de
bigamie, cota-parte calculata conform regulilor de mai sus va fi impartita intre sotii
supravietuitori de buna-credinta, nefiind de conceput ca fiecare dintre acestia sa beneficieze
integral de cota cuvenita sotului supravietuitor . Imputarea cotei sotului supravietuitor asupra
masei succesorale. Datorita faptului ca Legea nr. 319/1944 a conferit sotului supravietuitor
drepturi succesorale proprii, fara a modifica dispozitiile Codului civil care reglementeaza
drepturile sccesorale ale celorlalti mostenitori legali, s-a ajuns la concluzia ca atunci cand sotul
supravietuitor vine la mostenire in concurs cu oricare dintre clasele de mostenitori se va
124
proceda mai intai la stabilirea cotei sotului supravietuitor raportat la intreaga mostenire, dupa
care partea de mostenire ramasa se va imparti intre ceilalti mostenitori conform cotelor de
mostenire prevazute de lege . Astfel, de exemplu, daca sotul supravietuitor vine la mostenire in
concurs cu doi copii ai defunctului, se procedeaza mai intai la stabilirea dreptului sotului
supravietuitor in raport cu intreaga mostenire, adica 1/4 din mostenire, dupa care partea
ramasa, adica 3/4 din mostenire, se imparte in doua parti egale intre copii defunctului, fiecare
primind cate 3/8 din mostenire. Tot astfel, in cazul in care sotul supravietuitor vine la mostenire
in concurs cu un parinte al defunctului si cu un frate al acestuia, sotul supravietuitor va primi 1/3
din mostenire (art. 1 lit.b din Legea nr. 319/1944), restul de 2/3 din mostenire impartindu-se
conform dispozitiilor art. 673 C. civ intre parintele defunctului, care va primi 1/6 din mostenire
(adica 1/4 din 2/3), si fratele defunctului, care va primi 1/2 din mostenire (adica 3/4 din 2/3). Cu
alte cuvinte, cota succesorala cuvenita sotului supravietuitor in concurs cu fiecare clasa de
mostenitori comprima (restrange) drepturile succesorale ale celorlalti mostenitori legali.
Caracterele juridice ale dreptului de mostenire al sotului supravietuitor. Sotul supravietuitor
poate veni la mostenirea defunctului numai in nume propriu, iar nu si prin reprezentare. El este
mostenitor rezervatar (art. 2 din Legea nr. 319/1944) si datoreaza raportul donatiilor primite de
la defunct in cazul in care vine la mostenire impreuna cu descendentii defunctului (art. 3 din
Legea nr. 319/1944). Sotul supravietuitor nu este mostenitor sezinar. In conceptia care a stat la
baza Codului civil, succesorii defunctului erau impartiti in mostenitori regulati, considerati drept
continuatori ai persoanei defunctului, si mostenitori neregulati, considerati a succede doar la
bunurile defunctului. Mostenitorii regulati dobandesc asupra bunurilor succesorale drepturi
similare celor asupra bunurilor proprii, iar datoriile succesiunii devin ale lor personale, de unde
consecinta ca acestia sunt tinuti la datoriile succesiunii dincolo de limitele activului (ultra vires
hereditatis), in timp ce mostenitorii neregulati, pe de o parte, nu dobandesc asupra bunurilor
succesorale aceleasi drepturi ca acelea asupra bunurilor proprii, iar pe de alta parte sunt tinuti
la plata pasivului succesiunii doar in limita activului ce le revine (intra vires hereditatis). Aceste
principii nefiind de ordine publica, pot fi ocolite, mostenitorii regulati putand accepta mostenirea
sub beneficiu de inventar, caz in care nu raspund de pasivul succesiunii decat in limita activului,
iar mostenitorii neregulati putand fi obligati la plata pasivului ultra vires hereditatis daca nu
opresc printr-un inventar confuziunea patrimoniului propriu cu acela succesoral . Daca pana la
adoptarea Legii nr. 319/1944 sotul supravietuitor era un mostenitor neregulat, dupa aceasta
data, prin drepturile conferite de aceasta lege si prin abrogarea implicita a dispozitiilor art. 679-
683 C. civ. incluse in Cartea III, Titlul I, Capitolul IV „Despre succesiunile neregulate”, el a fost
considerat ca fiind inclus in categoria mostenitorilor regulati. Dreptul special de mostenire al
sotului supravietuitor asupra mobilelor si obiectelor apartinand gospodariei casnice, precum si
asupra darurilor de nunta Din dispozitiile art. 5 din Legea nr. 319/1944 rezulta ca atunci cand
125
vine la mostenire in concurs cu alti succesori decat descendentii defunctului, „sotul
supravietuitor va mosteni, in afara de partea sa succesorala, mobilele si obiectele apartinand
gospodariei casnice, precum si darurile de nunta”. Ratiunea acestui text este aceea de a nu
permite modificarea conditiilor de viata ale sotului supravietuitor fara o temeinica justificare .
Asadar, in concurs cu mostenitorii din clasele II-IV, sotul supravietuitor va primi, pe langa cotele
prevazute la art.1 lit.b-d din Legea nr. 319/1944, toate bunurile prevazute la art. 5 din aceeasi
lege, fara ca valoarea acestora sa se ia in considerare la stabilirea cotelor mentionate mai sus,
sens in care se vorbeste de un drept special de mostenire al sotului supravietuitor. In cazul in
care la succesiune vin descendentii defunctului, dreptul special de mostenire al sotului
supravietuitor nu mai subzista, toate bunurile succesorale, chiar si cele la care se refera art. 5
din Legea nr. 319/1944, incluzandu-se in masa succesorala, care se va imparti conform
regulilor prezentate mai sus intre sotul supravietuitor si descendentii defunctului . Sfera
mobilelor si obiectelor apartinand gospodariei casnice a fost conturata de doctrina si
jurisprudenta. In aceasta categorie nu sunt incluse toate bunurile mobile succesorale, ci numai
acelea care prin natura si afectatiunea lor au fost destinate folosintei in gospodaria casnica .
Astfel, intra in aceasta categorie obiectele de menaj, masinile de gatit, frigiderele, aspiratoarele,
masinile de spalat rufe, bibliotecile, birourile, aparatele de radio si televiziune, aparatele de
fotografiat, precum si orice alte asemenea bunuri, tinand seama de conditiile si nivelul de trai al
sotilor . Nu intra sub incidenta dispozitiilor art. 5 din Legea nr. 319/1944 bunurile care se exclud
prin natura lor, cum este cazul: autoturismelor, motocicletelor sau instrumentelor muzicale ; al
operelor de arta ; al bunurilor care au servit la exercitarea profesiei sau meseriei defunctului ;
ori al animalelor de munca si de productie si a uneltelor de munca din gospodaria taraneasca .
De asemenea, se exclud si bunurile care, desi prin natura lor intra in categoria mentionata, nu
au fost destinate utilizarii in gospodaria casnica, ci altor scopuri, cum ar fi acela al achizitionarii
in scop de investitie .Conditii de acordare. Pentru acordarea dreptului special de mostenire,
este indiferent daca bunurile provin din categoria celor proprii sotului decedat sau din categoria
celor comune, dobandite de acesta impreuna cu sotul supravietuitor in timpul casatoriei, din
care sotului decedat ii revine o cota-parte care se include in masa succesorala . Daca bunurile
sunt din categoria celor proprii sotului decedat, se impune ca acestea sa fi fost aduse in
gospodaria comuna a sotilor si folosite ca atare de acestia . Dreptul special de mostenire al
sotului supravietuitor nu este conditionat de convietuirea neintrerupta a sotilor pana la decesul
unuia dintre ei, aceasta putand fi si intermitenta , admitandu-se existenta lui chiar si in cazul in
care sotii au avut gospodarii separate, locuind in localitati diferite, indiferent de locul unde s-ar
gasi bunurile la data deschiderii mostenirii . Este necesar insa ca sotii sa nu fi intrerupt
irevocabil convietuirea lor, caci in caz contrar sotul supravietuitor nu poate mosteni decat
bunurile dobandite pana la intreruperea in fapt a convietuirii .
126
Bunurile la care face referire art. 5 din Legea nr. 319/1944 se cuvin sotului supravietuitor
independent de orice element cantitativ (intinderea valorii lor in raport cu masa succesorala sau
numarul lor) , teoretic fiind posibil ca atunci cand masa succesorala este alcatuita exclusiv din
mobile si obiecte apartinand gospodariei casnice acestea sa revina in intregime sotului
supravietuitor. Mobilele si obiectele apartinand gospodariei casnice se cuvin sotului
supravietuitor numai in masura in care defunctul nu a dispus de acestea in mod expres prin
legate . Cu alte cuvinte, dreptul sotului supravietuitor asupra bunurilor prevazute la art. 5 din
Legea nr. 319/1944 este unul subsidiar, care functioneaza numai daca de cujus, liber sa o faca,
nu a dispus de acestea in favoarea unor terti. Daca, de exemplu, defunctul lasa printr-un legat
particular o mobila de sufragerie unei persoane, dreptul special al sotului supravietuitor cu
privire la acest bun este suprimat, ramanand insa eficace pentru celelalte bunuri apartinand
gospodariei casnice cu privire la care defunctul, prin ipoteza, nu a facut acte de dispozitie
testamentara. Donatiile facute in favoarea tertilor de defunct in timpul vietii cu privire la mobilele
si obiectele apartinand gospodariei casnice din categoria bunurilor sale proprii sunt in principiu
valabile, sotul supravietuitor neputand ataca aceste acte decat in situatia in care depasesc
valoric limitele cotitatii disponibile, caz in care poate cere reductiunea acestora. Chiar daca
reductiunea se face in natura , prin restituirea bunului catre sotul supravietuitor, acesta din urma
va dobandi bunul respectiv cu titlu de rezerva succesorala, iar nu cu titlu de drept special la
mostenire. Dispozitiile testamentare facute de defunct in favoarea tertilor cu privire la mobilele
si obiectele apartinand gospodariei casnice sunt si ele supuse reductiunii, consecintele
admiterii acesteia fiind identice cu cele ale reductiunii donatiilor. Natura juridica a dreptului
special de mostenire. Conceptia asupra naturii juridice a dreptului special la mostenire a sotului
supravietuitor a evoluat in timp. Astfel, initial, s-a considerat ca sotul supravietuitor culege
bunurile prevazute la art. 5 din Legea nr. 319/1944 in temeiul unui legat cu titlu particular
prezumat, argumentandu-se ca legea ar prezuma ca defunctul a voit sa lase sotului
supravietuitor acest folos patrimonial peste partea succesorala legala In aceasta conceptie, ca
legat, dreptul special al sotului supravietuitor trebuie supus regimului liberalitatilor testamentare.
Prin urmare, daca sotul supravietuitor vine in concurs cu parintii defunctului, care sunt
mostenitori rezervatari, are dreptul la bunurile in discutie doar in limita cotitatii disponibile,
legatul prezumat fiind supus reductiunii in masura incalcarii rezervei. De asemenea, sotul
supravietuitor ar putea opta diferit in privinta dreptului de mostenire legala conferit de art. 1 din
Legea nr. 319/1944 fata de dreptul special conferit de art.5 din aceeasi lege, acceptandu-l pe
unul si renuntand la celalalt.
Odata cu adoptarea deciziei de indrumare nr. 12/1968 a Plenului Tribunalului Suprem , s-a
impus insa o alta conceptie, astazi unanim acceptata in practica judiciara si in doctrina, conform
careia dreptul special de mostenire al sotului supravietuitor este un drept de mostenire legala
127
cu destinatie speciala. In aceasta optica, daca defunctul nu a dispus in mod expres altfel,
bunurile prevazute la art. 5 din Legea nr. 319/1944 se cuvin in totalitate sotului supravietuitor,
chiar daca sunt singurele bunuri lasate de de cujus, neputand servi la complinirea rezervei
parintilor defunctului. Tot astfel, fiind vorba de un drept de mostenire legala, sotul supravietuitor
nu poate opta diferit in legatura cu drepturile sale care deriva din art. 1 din Legea nr. 319/1944
fata de cele care deriva din art. 5 din aceeasi lege. Asadar, ori accepta mostenirea, si atunci ii
revin ambele categorii de drepturi, ori renunta la mostenire, si atunci nu poate primi nici una din
cele doua categorii de drepturi. Darurile de nunta-Asa cum am vazut, art. 5 din Legea nr.
319/1944 include intre bunurile cu privire la care sotul supravietuitor are un drept special de
mostenire si darurile de nunta. Darurile de nunta sunt donatiile facute sotilor cu ocazia celebrarii
casatoriei. Datorita faptului ca textul mentionat nu face alte precizari, in literatura de specialitate
s-au conturat doua puncte de vedere, unul conform caruia in categoria bunurilor la care se
refera art. 5 din Legea nr. 319/1944 ar fi cuprinse doar donatiile facute ambilor soti cu ocazia
casatoriei, cele facute numai defunctului fiind incluse in masa bunurilor succesorale care se
impart intre succesori (inclusiv sotul supravietuitor) potrivit dreptului comun , si altul conform
caruia in aceasta categorie, pe langa donatiile mentionate mai sus, ar fi incluse si donatiile
facute in favoarea unuia sau altuia dintre soti . Legea nu distinge, important fiind doar ca
darurile sa fi fost facute cu ocazia casatoriei. Este de la sine inteles ca partea cuvenita sotului
supravietuitor din darurile de nunta in calitatea lui de donatar, ca si donatiile primite in
exclusivitate de acesta, fiind bunuri ce ii apartin chiar lui, nu intra in discutie din punctul de
vedere al drepturilor succesorale dobandite de la sotul decedat. Regimul juridic al darurilor de
nunta este identic cu acela al mobilelor si obiectelor apartinand gospodariei casnice pe care l-
am infatisat mai sus.Reglementare legala. Art. 4 alin. 1 din Legea nr. 319/1944 prevede ca
„sotul supravietuitor care nu are o locuinta proprie, va avea pana la executarea iesirii din
indiviziune si in orice caz, cel putin timp de un an de la incetarea din viata a sotului sau, in afara
de dreptul de mostenire potrivit dispozitiilor de mai sus, un drept de abitatie asupra casei in
care a locuit, daca aceasta face parte din succesiune”.
Acest drept de abitatie, in principiu, are natura identica cu abitatia de drept comun reglementata
de art. 565-575 C. civ. Este vorba asadar de un drept real asupra lucrului altuia, constand in
dreptul de a utiliza (locui) exclusiv in interes propriu casa care face parte din masa succesorala,
iar nu de un simplu drept de creanta (locatiune). Prin exceptie de la abitatia de drept comun,
sotul supravietuitor este scutit de obligatia de a da cautiunea prevazuta la art. 566 C. civ. (art. 4
alin.2 din Legea nr. 319/1944). De asemenea, prin exceptie de la dispozitiile art. 572 C. civ.,
care permit titularului abitatiei de drept comun asupra unei case de locuit sa inchirieze „partea
casei ce nu locuieste”, sotul supravietuitor nu poate ceda sau inchiria in nici un fel locuinta care
constituie obiectul dreptului sau de abitatie (art. 4 alin.2 din Legea nr. 319/1944). Aceasta
128
insemna ca, spre deosebire de abitatia de drept comun, dreptul de abitatie al sotului
supravietuitor ii confera acestuia doar atributul utilizarii efective a locuintei (jus utendi), iar nu si
pe acela de a-i percepe fructele (jus fruendi). Spre deosebire de dreptul special de mostenire
conferit sotului supravietuitor de art. 5 din Legea nr. 319/1944, care revine acestuia numai daca
vine la succesiune in concurs cu alti mostenitori decat descendentii defunctului, dreptul de
abitatie asupra casei de locuit nu este astfel conditionat, functionand chiar si in concurs cu
descendentii defunctului. Conditii cerute pentru a lua nastere. Dreptul de abitatie al sotului
supravietuitor se naste in temeiul legii (art. 4 din Legea nr. 319/1944). Pentru aceasta se cer a fi
intrunite urmatoarele conditii: sotul supravietuitor sa nu detina o alta locuinta ; locuinta sa fi
apartinut sotului decedat in proprietate exclusiva, in proprietate comuna cu sotul supravietuitor
sau in proprietate comuna cu alte persoane .
In cazul in care locuinta este proprietate comuna a defunctului impreuna cu alte persoane decat
mostenitorii sai se pune intrebarea daca dreptul de abitatie al sotului supravietuitor se intinde
asupra intregii locuinte sau numai asupra cotei parti din aceasta care intra in masa succesorala.
In favoarea primei teze pledeaza argumentul ca dreptul de abitatie presupune utilizarea unei
locuinte, adica a unui bun corporal, iar nu a unei cote-parti ideale din acesta. Inconvenientul
este insa necesitatea acceptarii implicite a ideii ca dreptul de abitatie al sotului supravietuitor
dezmembreaza si proprietatea unor persoane care nu au nimic de a face cu succesiunea. Cea
de a doua teza este sustinuta de doctrina, aratandu-se ca „in toate cazurile, dreptul de abitatie
va servi ca temei al folosintei numai in limitele cotei-parti de proprietate dobandite prin
mostenire de catre comostenitori” . Aceasta teza prezinta, la randul ei, inconvenientul acceptarii
implicite a ideii compatibilitatii intre dreptul de abitatie, care presupune utilizarea (locuirea)
efectiva a bunului, si drepturile succesorale care, in acest caz, prin ipoteza, poarta doar asupra
unei cote-parti ideale din locuinta, iar nu asupra intregului. In plus, chiar daca putem accepta
ideea unui partaj de folosinta intre comostenitori (inclusiv sotul supravietuitor), pe de o parte, si
coproprietarii nemostenitori, pe de alta parte, pentru ca sotul supravietuitor sa-si exercite
dreptul de abitatie asupra cotei atribuite in folosinta comostenitorilor, coproprietarii
nemostenitori pot cere oricand partajul (art. 728 C. civ.), chiar inaintea implinirii termenului de
un an prevazut de art. 4 alin.1 din Legea nr. 319/1944, ceea ce ridica problema opozabilitatii
dreptului de abitatie al sotului supravietuitor in raport cu acestia; sotul supravietuitor sa fi locuit
la data deschiderii mostenirii in locuinta respectiva, fie impreuna cu defunctul, fie separat de
acesta; sotul supravietuitor sa nu devina prin mostenire proprietar exclusiv al locuintei, caci in
caz contrar dreptul de abitatie nu mai are nici o ratiune, dreptul sau exclusiv de proprietate
conferindu-i inclusiv jus utendi; defunctul sa nu fi dezmembrat prin testament proprietatea
asupra locuintei prin constituirea unui drept de abitatie sau de uzufruct in favoarea unui tert,
sotul supravietuitor neavand un drept de abitatie rezervat de lege, asa cum, conform art. 2 din
129
Legea nr. 319/1944, are asupra a jumatate din cotele de mostenire legala prevazute la art.1 din
aceeasi lege. Dreptul de abitatie al sotului supravietuitor: este un drept care izvoraste direct din
lege, ceea ce inseamna ca pentru a fi obtinut de sotul supravietuitor nu trebuie decat sa fie
invocat de acesta. In caz de litigiu, instanta de judecata, constatand intrunirea conditiilor cerute
de lege, va da curs consecintelor legale care decurg din existenta valabila a acestui drept
(punerea locuintei la dispozitia sotului supravietuitor, obligarea comostenitorilor sa tolereze
folosinta linistita a locuintei etc.); este un drept real, dezmembramant al dreptului de proprietate
asupra locuintei. Acest drept poarta in principiu asupra locuintei insasi si asupra tuturor
accesoriilor si dependintelor acesteia ; este un drept temporar, care dureaza pana la data iesirii
din indiviziune, dar nu mai putin de un an de la data deschiderii mostenirii; este un drept real
strict personal, care nu poate profita decat sotului supravietuitor si, eventual, copiilor minori ai
acestuia care locuiesc impreuna cu el, indiferent daca sunt nascuti din casatoria cu defunctul
sau dintr-o alta casatorie. De aici decurge si caracterul inalienabil si insesizabil al acestui drept.
Modificari pe parcursul exercitarii dreptului de abitatie al sotului supravietuitor. Conform art. 4
alin.3 din Legea nr. 319/1944, „comostenitorii sotului supravietuitor vor putea cere restrangerea
dreptului de abitatie, in cazul cand locuinta nu va fi necesara in intregime”. Aceasta inseamna
ca, in principiu, sotul supravietuitor are vocatie la folosirea intregii locuinte, dar ca, in cazul in
care comostenitorii o cer, dreptul de abitatie poate fi restrans, daca locuinta nu este necesara in
intregime sotului supravietuitor. Restrangerea dreptului de abitatie poate fi realizata pe cale
amiabila intre partile interesate, iar in caz de litigiu pe cale judecatoreasca (art. 5 din Legea nr.
319/1944). Potrivit art. 4 alin.4 din Legea nr. 319/1944, comostenitorii „vor avea dreptul de a
procura sotului supravietuitor locuinta in alta parte”. Cu alte cuvinte, in cazuri bine intemeiate,
sotul supravietuitor poate fi obligat la un schimb, urmand a-si exercita dreptul de abitatie asupra
unei alte locuinte decat aceea care face parte din masa succesorala. Locuinta oferita de
comostenitori sotului supravietuitor trebuie sa fie echivalenta celei facand parte din masa
succesorala si sa fie situata in aceeasi localitate . Si in acest caz, schimbul poate fi realizat
amiabil intre partile interesate, iar in caz de litigiu pe cale judecatoreasca (art. 5 din Legea nr.
319/1944). Incetarea dreptului de abitatie. Dreptul de abitatie al sotului supravietuitor inceteaza
prin: realizarea partajului asupra locuintei, dar nu mai devreme de un an de la data deschiderii
mostenirii (art. 4 alin. 1 din Legea nr. 319/1944); recasatoririrea sotului supravietuitor, indiferent
de momentul cand se realizeaza aceasta, chiar inaintea implinirii termenului de un an de la data
deschiderii mostenirii sau a realizarii partajului (art. 4 alin. 6 din Legea nr. 319/1944);
consolidare, atunci cand partajul locuintei se face inaintea implinirii termenului de un an de la
data deschiderii mostenirii, iar aceasta este atribuita sotului supravietuitor (art. 557 si 565 C.
civ.); hotarare judecatoreasca constatand abuzul in folosinta locuintei, conform dispozitiilor de
drept comun aplicabile in materie de abitatie (art. 558 alin. 1 si art. 565 C. civ.).
130
42) Efectele actului juridic civil. Principiile efectelor actului juridic civil.

Scopul pentru care se incheie un act juridic este producere de efecte juridice, acestea
desemnand drepturile subiective si obligatiile civile la care da nastere, pe care le modifica sau
le stinge un asemenea act. Aceste efecte reprezinta continutul unui act juridic civil. De aici
rezulta ca a stabili efectele unui act juridic inseamna a cunoaste continutul acestuia, a cauzelor
care precizeaza drepturile si obligatiile civile nascute, modificate sau stinse. Efectele actului
juridic civil sunt reglementate de Codul Civil prin doua grupe de norme: norme care
reglementeaza efectele conventiilor sau contractelor, in general; norme care reglementeaza
efectele diferitelor contracte civile (ex. contractele de vanzare-cumparare, schimbul, societatea,
mandatul, depozitul, amanetul, tranzactia, donatia) dar si efectele actului unilateral. Pentru a
stabili efectele unui act juridic trebuie mai intai sa se stabileasca existenta acestuia. Atunci cand
exista mijloace de proba suficiente si concludente, dovedirea existentei actului juridic atrage
dupa sine stabilirea efectelor sale, acestea fiind clar exprimate. In practica, insa, desi se poate
dovedi existenta actului juridic sunt intampinate dificultati la stabilirea efectelor acestora pentru
ca acestea nu apar cu claritate, existand indoieli cu privire la continutul acelui act. In astfel de
situatii se pune problema calificarii actului, adica stabilirea daca acesta este civil, comercial sau
apartine altui domeniu. Pentru stabilirea efectelor actului juridic in situatia prezentata mai sus
se apeleaza la reguli de interpretare a actului juridic civil. Aceste reguli sunt: “Conventiile obliga
nu numai la ceea ce este expres in ele, dar la toate urmarile, ce echitatea, obiceiul sau legea
da obligatiei dupa natura sa.” “Clauzele obisnuite intr-un contract se subinteleg, desi nu sunt
exprese intr-insul” (art.981 C.civ) “Interpretarea contractelor se face dupa intentia comuna a
partilor contractante, iar nu dupa sensul literar al termenilor” (art.977 C.civ) “Cand este indoiala,
conventia se interpreteaza in favoarea celui ce se obliga” (art.983 C.civ) “Cand o clauza este
primitoare de doua intelesuri, ea se interpreteaza in sensul ce poate avea un efect, iar nu in
acela in care nu ar putea produce nici unul” (art. 978 C.civ) “Toate clauzele conventiilor se
interpreteaza unele prin altele, dandu-se fiecareia intelesul ce rezulta din actul intreg” (art.982
C.civ.) “Termenii susceptibili de doua intelesuri se interpreteaza in intelesul ce se potriveste mai
mult cu natura contractului” (art.979 C.civ) “Dispozitiile indoioase se interpreteaza dupa obiceiul
locului unde s-a incheiat contractul” (art.980 C.civ) “Conventia nu cuprinde decat lucrurile
asupra carora se pare ca partile si-au propus a contracta, oricat de generali ar fi termenii cu
care s-a incheiat” (art.984 .civ) “Cand intr-un contract s-a pus anume un caz pentru a se explica
obligatia, nu se poate sustine ca printr-acesta s-a restrans intinderea ce angajamentul ar avea
de derept in cazurile neexprese” (art. 985 C.civ) Principiile efectelor actului juridic Efectele

131
actului juridic civil sunt guvernate de trei principii (reguli de drept civil), in functie de care se
stabileste cum si fata de cine se produc aceste efecte. Principiul fortei obligatorii-Acest principiu
este dat de art. 969 alin.1 din Codul Civil: “conventiile legal facute au putere de lege intre partile
contractante. Ele se pot revoca prin consimtamantul mutual sau din cauze autorizate de lege”.
Actul juridic odata incheiat nu este facultativ si este obligatoriu, adica da nastere la drepturi si
obligatii care se impun partilor precum legea. Astfel, principiul fortei obligatorii reprezinta
reflectarea in plan juridic a obligativitatii respectarii cuvantului dat. Pentru contractele bilaterale,
acest principiu este sinonim cu formularea: “contractul este legea partilor”, acestea trebuind sa
execute obligatiile pe care si le-au asumat contractual. Libertatea contractuala presupune
posibilitatea partilor de a incheia orice contract doresc, insa odata acesta incheiat contractul
trebuie respectat precum legea. De la acest principiu exista si exceptii, si anume atunci cand
efectele actului juridic nu se produc asa cum au intentionat partile. Principiul irevocabilitatii
actului juridic-Art.969 alin.2 Codul civil: actului bilateral nu i se poate pune capat prin vointa unei
singure parti, iar actului juridic unilateral nu i se poate pune capat prin simpla manifestare de
vointa a autorului actului. In momentul incheierii unui act juridic se naste obligatia respectarii
acestuia iar cel care incheie un astfel de act nu se poate razgandi, nerespectandu-l. Daca actul
este bilateral anularea acestuia se poate face doar daca exista acordul ambelor parti, dar daca
actul este unilateral desfiintarea acestuia este imposibila. De la principiul irevocabilitatii actului
juridic exista doua exceptii ce vizeaza, prima, actul juridic bilateral, iar a doua, actul juridic
unilateral. Exceptii de la irevocabilitatea actelor unilaterale fac actele unilaterale in materie
contractuala (oferata poate fi revocata pana in momentul ajungerii ei la destinatar),
testamentele (sunt acte juridice revocabile prin natura lor) si renuntarea mostenirii. Exceptii de
la irevocabilitatea actelor bilaterale sau multilaterale sunt donatiile intre soti, contractele de
locatiune pe durata nelimitata, stingerea manadatului, restituirea unui depozit. Principiul
relativitatii efectelor actului juridic civil-Art.969 alin.1 Codul civil spune ca puterea de lege a
conventiilor legal facute au putere numai intre partile contractante. Art.973 Codul civil:
conventiile produc efecte numai intre partile contractante nu si fata de al treilea. Prin raportare
la pincipiul obligativitatii un individ este obligat sa respecte actele juridice incheiate de el dar nu
si pe acelea incheiate de alte persoane. Conform acestui principiu, actul juridic are efecte
relative, adica nu ii poate afecta decat pe cei care il incheie. Acest principiu presupune
existenta a trei notiuni: parte, avanzi-cauza si terti. Parte este persoana care incheie, personal
sau prin reprezentant, un act juridic civil. Avanzii-cauza sunt persoanele care nu sunt nici parti
nici terti si care suporta efectele actului juridic din cauza legaturii existente intre ei si parti. Sunt
trei categorii de avanzi-cauza, si anume: succesorii universali si cei cu titlu universal; succesorii
cu titlu particular; creditorii chirografari. Succesorul universal este fie o persoana fizica ce
dobandeste un patrimoniu la decesul altei persoane fizice, fie o persoana juridica ce obtine un
132
patrimoniu prin fuziune sau absorbtie. Succesorul cu titlu universal este persoana fizica ce
dobandeste o fractiune din patrimoniul unei alte persoane fizice ce a decedat, sau este
persoana juridica care dobandeste o parte din patrimoniul unei persoane juridice divizate.
Succesorii cu titlu particular sunt cei care dobandesc un anumit drept individual. Creditorii
chirografari sunt acei creditori care nu au o garantie reala pentru creanta lor, dar au drept de gaj
general asupra patrimoniului debitorului lor. Tertii sunt persoanele care nu au incheiat nici
personal, nici prin reprezentant un act juridic civil. Asupra lor nu se produce nici un fel de efecte
ale incheierii actului juridic. Exceptiile de la acest principiu sunt acele cazuri in care actul juridic
produce efecte si fata de alte persoane decat partile, ca o consecinta a vointei partilor ce au
incheiat acel act. Sunt doua tipuri de exceptii: reale si aparente. Exceptiile aparente (sunt cele
care numai la o prima vedere par ca se abat de la acest principiu, efectele actului
subordonandu-se insa acestuia) includ situatia avanzilor-cauza, promisiunea faptei altuia (o
parte se obliga sa determine un tert sa aiba o anumita conduita), simulatia, reprezentarea.
Exceptiile reale sunt cele in care actul juridic civil produce efecte si fata de alte persoane decat
partile, ca o consecinta a vointei partilor ce au incheiat actul. Stipulatia pentru altul, sau
contractul in favoarea unei a treia persoane, este o astfel de exceptie: promitentul se obliga fata
de stipulant sa execute o prestatie in favoarea tertului beneficiar.

43) Efectele împărţelii moştenirii. Obligaţia de garanţie între copărtaşi.

Art787-Cod civil-coerezii trebuie sa garanteze tulburarile si victiunile ce proced dintr-o cauza

anterioara impartelii. Conditii: unul dintre copartasi a suferit o tulburare de drept, tulburarea sau
evictiunea sa aiba o cauza anterioara partajului, tulburarea sa nu fie imputabila celui care a
suferit paguba, obligatia sa nu fie inlaturata printr-o cauza de negarantie stipulata in actul de
imparteala.

44) Efectele nulităţii actului juridic.

Efectele nulitatii sunt consecintele juridice ale aplicari sanctiunii nulitatii. Generic, efectul nulitatii
consta in desfiintarea raportului juridic generat de actul jurudic civil lovit de nulitate si prin
aceasta restabilirea legalitatii. In functie de ceea ce s-a intamplat dupa incheierea actului
jurudic civil, se pot distinge urmatoarele ipoteze:1.actul n-a fost executa inca: aplicarea nulitatii
va insemna ca acel act, fiind desfiintat, nu mai poate fi executat; deci partile se afla in situatia
egala aceleia in care n-ar fi incheiat actul. 2.actul a fost executat total sau partial, pana la

133
hotararea de anulare, efectele nulitatii vor consta in: a)desfiintarea, retroactiva a actului
b)restituirea prestatiilor efectuate intemeiul actului anulat.3.actul a fost executat, iar
dobanditorul de drepturi le-a transmis, la randul sau, unor terti subdobanditori; pana la
hotararea de anulare efectele nulitatii presupun: a)desfiintarea actului executat b)restituirea
prestatiilor efectuate intemeiul actului anulat c)desfiintarea si a actului subsecvent. Efectul
nulitatii se exprima in adagiul ,,quod nulum est, nullum producit effectum'' , care rezulta din cele
spuse mai sus. Pentru a opera aceasta regula, este necesar sa fie aplicate principiile efectelor
nulitatii: retroactivitatea nulitatii; restabilirea situatiei anterioare - restitutio in integrum - adica
restituirea prestatiilor efectuate in temeiul actului anulat; anularea nu numai a actului initial,
primar, ci si a actului subsecvent. (,,resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis'') Principiul
retroactivitatii. Exceptii. Principiul consta in acea regula potrivit careia nulitatea nu produce
efecte numai pentru viitor (exemplu.nunc.), ci si pentru trecut (exemplu.tunc.), adica aceste
efecte se suie pana in momentul incheierii actului juridic civil. Retroactivitatea presupune
inlaturarea efectelor actului care s-au produs intre momentul anularii efective a actului. In
temeiul acestui principiu, partile ajung in situatia in care n-ar fi incheiat actul juridic. Exceptii de
la retroactivitatea nulitatii. Exceptiile reprezinta acele cazuri in care, pentru anumite ratiuni,
efectele produse intre momentul incheierii actului si acela al anularii sale sunt mentionate. De
unde rezulta ca efectele nulitatii se produc numai ex nunc, iar nu si ex tunc. Constituie
asemenea exceptii: mentinerea efectelor produse de un contract cu executare succesiva;
pastrarea fructelor culese anterior anularii de catre posesorul de buna credinta (Codul civil, art.
485); in acest caz, neretroactivitatea efectelor nulitatii se intemeiaza pe ideea de protectie a
posesorului de buna credinta. Principiul repunerii in situatia anterioara este regula de drept
potrivit careia tot ce s-a executat in temeiul unui act anulat trebuie restituit astfel incat partile
raportului juridic trebuie sa ajunga in situatia in care acel act nu s-ar fi incheiat. ,,Restitutio in
integrum'', ca si retroactivitatea, priveste efectele nulitatii actului juridic intre parti nu fata de
terti. Exceptiile de la principiul ,,restitutio in integrum'': sunt exceptii acele situatii in care,pentru
anumite ratiuni, prestatiile efectuate in temeiul actului anulat nu sunt supuse restituirii, deci se
mentin.Exceptiile de la ,,restitutio in integrum'' sunt in acelasi timp, si exceptii de la
retroactivitatea efectelor nulitatii. Este exceptie de la ,,restitutio in integrum'', nu numai
mentinerea tuturor efectelor actului, ci si mentinerea partiala a lor. In doctrina si in practica sunt
considerate exceptii de la ,,restitutio in integrum'': cazul incapabilului, care este tinut sa restituie
prestatiile primite numai in masura imbogatirii sale, cazul aplicarii principiului ,,nemo auditur
propriam turpetudinem allegons''.(nimanui nu-i este ingaduit sa se prevaleze de propria
incorectitudine ori imoralitate pentru a obtine protectia unui drept.). Principiul anularii actului
subsecvent ca urmare a anularii actului initial-Acest principiu priveste efectele nulitatii fata de
terti.Acest principiu poate fi definit ca fiind acea regula de drept in virtutea careia, anularea
134
actului initial primar atrage anularea si a actului subsecvent, urmaritor, datorita legislaturii sale
cu primul In practica, aplicarea acestui principiu se concretizeaza si in 2 situatii: In cazul
,,actelor autorizate'', la anularea si a actului civil care se intemeia pe acea autorizatie si.In cazul
a doua acte, din care unul este principal, iar celalalt accesoriu, anularea actului principal atrage
desfiintarea si a actului accesoriu, prin aplicarea regulii ,,accesorium sequitur principale''.
Exceptii. cazul aplicarii art.1909, alineatul 1 din Codul civil, coroleorat cu art.972 din Codul civil
(Situatia practica este urmatoarea: A incheie un contract de comodat - imprumut de folosinta -
cu B; comodatorul, B ,vinde, desi nu are dreptul sa o faca, bunul mobil, ce face obiectul
contractului de comodat, lui C, care este de buna credinta, adica nu stie ca B nu este
proprietarul mobilului, si inta in posesia bunului mobil; apoi contractul de comodat este anulat -
B a crezut ca A ii doneaza bunul, iar A a avut intentia de a-i da bunul numai cu titlul de
comodat).Odata anulat contractul dintre A si B, ar urma sa fie desfiintat si cel dintre B si C, iar
C,sa fierobligat sa restituie bunul respectiv; cu toate acestea, C, se va apara, cu succes,
invocand art.1909 din Codul civil, potrivit caruia posesorul de buna credinta al unui bun mobil
dobandeste chiar proprietatea bunului; cazul aplicarii art.20, alineatul 2 din Decretul nr.31/1954:
,,Daca cel declarat mort este in viata, se poate cere oricand, anularea hotararii prin care s-a
declarat moartea'', iar alineatul 2 dispune: ,,Cel care a fost declarat mort poate cere, dupa
anularea hotararii declarative de moarte, inapoierea bunurilor sale.Cu toate acestea,
dobanditorul cu titlul oneros nu este obligat sa le inapoieze, decat daca se va face dovada ca la
data dobandirii stia ca persoana declarata moarta este in viata; cazul subdobanditorului de
buna credinta si cu titlu oneros al unui imobil.Nu se aplica exceptia in cazul tertului achizitor, cu
titlu oneros care a cunoscut nevalabilitatea actului de proprietate, deci a fost de rea
credinta.Principii de drept care inlatura regula ,,Quod nullum est, nullum producit effectum''.
Aceste principii sunt: Principiul conversiunii actului juridic.-Conversiunea actului juridic
inseamna, in esenta, inlocuirea actului nul cu un act juridic valabil.Pentru a opera conversiunea,
sunt necesare urmatoarele conditii: sa existe un element de diferenta intre actul nul si actul
valabil; unul dintre acte sa fie anulat efectiv si total; actul socotit valabil sa intruneasca toate
conditiile de valabilitate, iar aceste conditii sa se regaseasca in chiar cuprinsul actului anulat;
manifestarea de vointa a partilor sa nu rezulte inadmisibilitatea conversiunii. Mentionam, cateva
aplicatii ale conversiunii actului juridic: cazul in care actul de instrainare este lovit de nulitate,
dar este valabil ca revocare a legatului ce va avea ca obiect bunul ce forma obiect si al actului
de instrainare anulat; cazul in care mostenitorul instraineaza un bun din masa succesorala, desi
actul de instrainare este nul, si manifestarea de vointa exprimata in el valoreaza ca acceptare a
succesiuni. Principiul ,,error communis facit jus''. Se mai numeste si ,,principiul
validitatiiaparentei indrept''; acest principiu inlatura nulitatea unui act incheiat intr-o situatie de
eroarecomuna, obsteasca. Consacrarea acestui principiu o gasim in art.7 din Legea
135
nr.119/1996 cu privire la actele de stare civila (Monitorul Oficial nr.282/1996): ,,Actele de stare
civila intocmite de o persoana care a exercitat in mod public atributiile de ofiter de stare civila,cu
respectarea prevederilor prezentei legi, sunt valabile, chiar daca acea persoana nu avea acesta
calitate.''Principiul raspunderii civile delictuale. Principiul are in vedere pe incapabilul minor.Intre
principiul raspunderii civile delictuale si principiul ocrotiriiminorului - consacrat in art.1159 din
Codul civil -, are prioritate al doilea principiu care echivaleaza, practic, cu mentionarea actului
anulabil, ca cea mai buna reparare a prejudiciului ce s-ar produce co-contractului prin fapta
ilicita a minorului.(in acest sens, art.1162 din Codul civil dipune: ,,Minorulnu are actiunea in
rescizuine contra obligatiilor ce rezulta din delictele sale.''

45) Excepţia de neexecutare a contractelor sinalagmatice.

Exceptia de neexecutare a contractului reprezinta un mijloc de aparare aflat la dispozitia uneia

dintre partile contractului sinalagmatic in cazul in care i se pretinde executarea obligatiei ce-i
incumba fara ca partea care pretinde executarea sa-si execute propriile obligatii. Temeiul juridic
al exceptiei de neexecutare a contractului consta in principiul reciprocitatii si interdependentei
obligatiilor partilor contractuale in contractele sinalagmatice. Conditiile exceptiei: obligatiile
reciproce ale partilor sa aiba temei in acelasi contract, sa existe o neexecutare a obligatiilor
suficient de importanta din partea celuilalt cocontractant, neexecutarea sa nu se datoreze faptei
celui care invoca exceptia, fapta care l-a impiedicat pe celalalt sa-si execute obligatia, raportul
contractual prin natura sa trebuie sa presupuna regula executarii simultane a obligatiilor celor
doua parti. Exceptia de invocare suspenda executarea prestatiei celui care o invoca.

46) Executarea directă (în natură) a obligaţiilor.

Executarea silită (urmărirea silită) este procedura prin mijlocirea căreia creditorul, titular al
dreptului recunoscut printr-o hotărâre judecătorească sau printr-un alt titlu executoriu,
constrânge - cu concursul organelor de stat competente – pe debitorul său, care nu-şi execută
de bună voie obligaţiile decurgând dintr-un asemenea titlu, de a şi le aduce la îndeplinire, în
mod silit. Legislaţia execuţională reglementează două modalităţi diferite de executare:
executarea silită directă şi executarea silită indirectă. Executarea silită este directă atunci când
creditorul tinde să obţină realizarea în natură a prestaţiei care formează obiectul obligaţiei
debitorului, astfel cum aceasta este înscrisă în titlul executoriu, obligaţie de a face. Această
modalitate de executare mai este cunoscută şi sub denumirea de executare silită în natură.
Dacă obiectul obligaţiei debitorului îl constituie un bun determinat, după natura bunului, mobil
136
sau imobil, executarea silită directă va fi mobiliară sau imobiliară. În cazul executării silite
directe imobiliare, executorul judecătoresc este cel de la locul aşezării bunului. Tot în cadrul
aceleiaşi modalităţi există şi executarea silită directă a obligaţiilor de a face sau a nu face ceva
care implică faptul personal al debitorului. Această obligaţie nu poate fi realizată pe calea
constrângerii fizice. Singura cale de constrângere pentru a determina pe debitor să-şi execute
obligaţia în natură constă în aplicarea daunelor cominatorii, ca o sancţiune constând în plata
unei sume de bani pentru fiecare zi de întârziere până la executarea obligaţiei în natura sa
specifică, sau încuviinţarea de a executa creditorul obligaţia debitorului, dar pe cheltuiala
acestuia. Executarea silită directă sau în natură se realizează sub trei forme: a predării
bunurilor mobile; a predării bunurilor imobile şi a executării altor obligaţii de a face sau a
obligaţiei de a nu face: predarea silită a bunurilor mobile.-Procedura predării silite a bunurilor
debutează printr-o somaţie transmisă prin executorul judecătoresc debitorului, pentru a i se
oferi acestuia posibilitatea de a se conforma obligaţiei stabilite prin titlul executoriu. Dacă partea
obligată să predea un bun mobil, determinat prin cantitate şi calitate, nu-şi îndeplineşte obligaţia
în termen de o zi de la primirea somaţiei, predarea lui se va face prin executare silită (art. 575
C. proc. civ.). În scopul realizării executării, executorul judecătoresc va ridica bunul urmărit de la
debitor sau de la persoana la care se află, punându-l pe creditor în drepturile sale, stabilite prin
titlul executoriu. Despre aceste operaţii executorul judecătoresc va încheia un proces-verbal,
stabilind totodată cheltuielile de executare pe care urmează să le plătească debitorul. Procesul-
verbal menţionat constituie titlu executoriu în privinţa cheltuielilor de executare stabilite în
sarcina debitorului; predarea silită a bunurilor imobile.-Procedura predării silite a bunurilor
imobile constituie o formă de urmărire directă a obligaţiei care formează obiectul raportului
juridic recunoscut printr-un titlu executoriu. Această formă de executare se poate realiza în
cazul admiterii unei acţiuni în revendicare, a unei acţiuni în evacuare şi în cazul oricărei hotărâri
prin care s-a dispus restituirea sau predarea unui bun imobil. Această procedură cuprinde, în
principiu, aceleaşi etape ca şi în cazul predării silite a bunurilor mobile. Astfel, dacă partea
obligată să părăsească ori să predea un imobil nu-şi îndeplineşte această obligaţie în termen
de 5 zile de la primirea somaţiei, ea va fi îndepărtată prin executare silită, iar imobilul va fi
predat celui îndreptăţit. În vederea executării silite a obligaţiei, executorul judecătoresc va soma
pe debitor să părăsească de îndată imobilul, iar în caz de împotrivire, va elibera imobilul cu
ajutorul forţei publice, punând pe creditor în drepturile sale. Dacă executarea priveşte un imobil
în care se găsesc bunuri mobile ce nu formează obiectul executării şi pe care debitorul nu le
ridică singur, executorul va încredinţa aceste bunuri în păstrarea unui custode, pe cheltuiala
debitorului. Despre îndeplinirea executării potrivit prevederilor prezentei secţiuni executorul
judecătoresc va întocmi un proces-verbal; executarea silită a altor obligaţii de a face sau de a
nu face-Necesitatea executării silite se poate ivi nu doar în cazul în care urmăritul a fost obligat
137
printr-un titlu executoriu să predea un bun mobil sau imobil determinat, ci şi atunci când el a
fost obligat să facă ceva sau să se abţină de la o anumită acţiune. Astfel, dacă debitorul refuză
să îndeplinească o obligaţie de a face, cuprinsă întrun titlu executoriu, în termen de 10 zile de
la primirea somaţiei, creditorul poate fi autorizat de instanţa de executare, prin încheiere
irevocabilă, dată cu citarea părţilor, să o îndeplinească el însuşi sau prin alte persoane, pe
cheltuiala debitorului. Dacă obligaţia de a face nu poate fi îndeplinită prin altă persoană decât
debitorul, acesta poate fi constrâns la îndeplinirea ei, prin aplicarea unei amenzi civile. Instanţa
sesizată de creditor poate obliga pe debitor, prin încheiere irevocabilă, dată cu citarea părţilor,
să plătească, în favoarea statului, o amendă civilă de la 200.000 lei la 500.000 lei, stabilită pe zi
de întârziere până la executarea obligaţiei prevăzute în titlul executoriu. Pentru acoperirea
prejudiciilor cauzate prin neîndeplinirea obligaţiei creditorul poate cere obligarea debitorului la
daune-interese. Aceste dispoziţiile sunt aplicabile în mod corespunzător şi în cazul când titlul
executoriu cuprinde o obligaţie de a nu face. Creditorul va putea cere instanţei de executare să
fie autorizat, prin încheiere irevocabilă, dată cu citarea părţilor, să desfiinţeze el însuşi sau prin
alte persoane, dacă este cazul, pe socoteala debitorului, lucrările făcute de acesta împotriva
obligaţiei de a nu face. Dacă debitorul se opune la executarea obligaţiei de către creditor,
acesta va putea obţine, prin intermediul executorului judecătoresc, concursul organelor de
poliţie, jandarmerie sau al altor agenţi ai forţei publice, după caz.

47) Executarea indirectă a obligaţiilor (executarea prin echivalent).

Poprirea este acea formă a executării silite indirecte prin care se valorifică sumele de bani,
titlurile de valoare sau alte bunuri mobile incorporale urmăribile datorate debitorului de o a treia
persoană sau pe care aceasta i le va datora în viitor în temeiul unor raporturi juridice existente.
Poprirea poate fi folosită nu numai în cazul în care debitorul este o persoană fizică, ci şi în cazul
în care acesta are calitatea de persoană juridică. Vocaţia de a deveni parte într-un raport juridic
de poprire are un caracter general, căci nimeni nu se poate sustrage, în principiu, de la această
procedură. Pe de altă parte, poprirea se realizează prin intermediul unei proceduri ce conferă
supleţe şi rapiditate în recuperarea creditului, elemente de natură a o face preferabilă altor
proceduri execuţionale. În cadrul unei popriri participă, de regulă, trei subiecţi de drept:
creditorul urmăritor, denumit şi creditor popritor, debitorul urmărit, denumit şi debitor poprit şi o
terţă persoană, denumită terţ poprit, care datorează o sumă de bani debitorului urmărit, între
aceste trei subiecte de drept se stabilesc tot atâtea raporturi juridice. Dintre aceste raporturi
juridice două preced înfiinţarea popririi. Este vorba de raportul de creanţă dintre creditorul
urmăritor şi debitorul urmărit, precum şi de raportul de creanţă dintre debitorul poprit şi terţul
poprit, acesta din urmă caracterizându-se prin aceea că terţul este dator faţă de debitorul
138
urmărit. Cele două raporturi juridice menţionate sunt raporturi de drept substanţial, raporturi de
creanţă, care-şi au izvorul, cel mai adesea, în raporturile contractuale dintre părţi. Al treilea
raport juridic implicat într-o poprire are un caracter cu totul particular, căci el nu precede raportul
execuţional, ci ia naştere tocmai în cadrul procedurii de urmărire silită. Cel de-al treilea raport
juridic este tot un raport de creanţă, un raport de la creditor la debitor, în sensul că debitorul
poprit este creditor al terţului. Dar acest raport juridic se creează prin adresa de înfiinţare sau,
după caz, de validare a popririi. Prin adresa de înfiinţare sau, după caz, prin sentinţa de
validare ia naştere raportul de creanţă dintre creditorul urmăritor şi terţul poprit, în sensul că
acesta din urmă va trebui să plătească sumele datorate debitorului - în limitele necesare pentru
acoperirea creanţei - direct în mâinile creditorului urmăritor. Obiectul popririi îl constituie sumele
de bani pe care terţul poprit le datorează debitorului urmărit. Potrivit legii, sunt supuse
executării silite prin poprire sumele de bani, titlurile de valoare sau alte bunuri mobile
incorporale urmăribile. Poprirea se înfiinţează la cererea creditorului, de executorul
judecătoresc de la domiciliul sau sediul debitorului ori de la domiciliul sau sediul terţului poprit.
Pentru sumele datorate cu titlu de obligaţie de întreţinere sau de alocaţie pentru copii, precum
şi în cazul sumelor datorate cu titlu de despăgubiri pentru repararea pagubelor cauzate prin
moarte, vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii, când executarea se face asupra
salariului sau asupra altor venituri periodice cunoscute realizate de debitor, înfiinţarea popririi se
dispune de instanţa de fond, din oficiu, de îndată ce hotărârea este executorie potrivit legii.
Poprirea se înfiinţează fără somaţie, prin adresă însoţită de o copie certificată de pe titlul
executoriu, comunicată celei de-a treia persoane, înştiinţându-se totodată şi debitorul despre
măsura luată. În adresa de poprire se va pune în vedere celei de-a treia persoane, care devine
terţ poprit, interdicţia de a plăti debitorului sumele de bani sau bunurile mobile incorporale ce i
le datorează ori pe care i le va datora, declarându-le poprite în măsura necesară pentru
realizarea obligaţiei ce se execută silit. În cazul în care poprirea a fost înfiinţată ca măsură
asigurătorie şi nu a fost desfiinţată până la obţinerea titlului executoriu, se va comunica terţului
poprit copie certificată de pe titlul executoriu în vederea îndeplinirii obligaţiilor pe care le are.
Indisponibilizarea sumelor de bani sau a bunurilor mobile incorporale poprite va înceta dacă
debitorul consemnează, cu afectaţiune specială, întreaga valoare a creanţei la dispoziţia
creditorului urmăritor. Debitorul va înmâna recipisa de consemnare executorului judecătoresc,
care va înştiinţa de îndată pe terţul poprit. Poprirea rămâne în fiinţă şi atunci când debitorul îşi
schimbă locul de muncă la o altă unitate sau este pensionat. În aceste cazuri, unitatea de la
care pleacă debitorul va trimite actele prin care s-a înfiinţat poprirea unităţii la care se află noul
loc de muncă al debitorului sau organului competent de ocrotire socială care, de la data primirii
acestor acte, devine terţ poprit. Dacă debitorul părăseşte unitatea fără ca aceasta să cunoască
noul loc de muncă, ea îl va încunoştinţa pe creditor despre această împrejurare. După aflarea
139
noului loc de muncă al debitorului, creditorul îl va aduce la cunoştinţă unităţii de la care
debitorul a plecat. În termen de 15 zile de la comunicarea popririi, iar în cazul sumelor de bani
datorate în viitor, de la scadenţa acestora, terţul poprit este obligat: a) să consemneze suma de
bani sau, după caz, să indisponibilizeze bunurile mobile incorporale poprite şi să trimită dovada
executorului; b) să plătească direct creditorului suma reţinută şi cuvenită acestuia, în cazul
popririlor pentru sumele datorate cu titlu de obligaţie de întreţinere sau de alocaţie pentru copii,
precum şi în cazul sumelor datorate cu titlu de despăgubiri pentru repararea pagubelor cauzate
prin moarte, vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii, când executarea se face asupra
salariului sau asupra altor venituri periodice cunoscute realizate de debitor. La cererea
creditorului suma îi va fi trimisă la domiciliul indicat sau, dacă este cazul, la reşedinţa indicată,
cheltuielile de trimitere fiind în sarcina debitorului. Dacă sunt înfiinţate mai multe popriri, terţul
poprit va comunica, după caz, executorului ori creditorilor numele şi adresa celorlalţi creditori,
precum şi sumele poprite de fiecare în parte. În cazul debitorului titular de conturi bancare, la
data sesizării băncii, sumele existente, precum şi cele provenite din încasările viitoare sunt
indisponibilizate în măsura necesară realizării creanţei. Din momentul indisponibilizării şi până
la achitarea integrală a obligaţiilor prevăzute în titlul executoriu terţul poprit nu va face nici o altă
plată sau altă operaţiune care ar putea diminua suma indisponibilizată, dacă legea nu prevede
altfel. Aceste dispoziţii sunt aplicabile şi în cazurile în care poprirea se înfiinţează asupra
titlurilor de valoare sau altor bunuri mobile incorporale urmăribile ce se află în păstrare la unităţi
specializate. Executorul judecătoresc va proceda la eliberarea sau distribuirea sumei de bani
consemnate, numai după împlinirea termenului de 15 zile de la primirea dovezii de consemnare
a acestei sume. Creditorilor care nu locuiesc sau nu-şi au sediul în localitatea unde
funcţionează executorul, acesta le va trimite sumele plătite de terţul poprit pe cheltuiala
debitorului. În cazul în care sunt înfiinţate mai multe popriri şi sumele cuvenite creditorilor
depăşesc suma urmăribilă din veniturile debitorului, terţul poprit, va reţine şi va consemna suma
urmăribilă şi va depune dovada consemnării la executorul judecătoresc. Dacă terţul poprit nu-şi
mai îndeplineşte obligaţiile ce-i revin pentru efectuarea popririi, inclusiv în cazul în care, în loc
să consemneze suma urmăribilă a liberat-o debitorului poprit, creditorul, debitorul sau organul
de executare, în termen de 3 luni de la data când terţul poprit trebuia să consemneze sau să
plătească suma urmăribilă, poate sesiza instanţa de executare, în vederea validării popririi.
Instanţa va cita creditorul urmăritor, debitorul şi terţul poprit şi, dacă din probele administrate
rezultă că terţul poprit datorează sume de bani debitorului, va da o hotărâre de validare a
popririi prin care va obliga terţul poprit să plătească creditorului, în limita creanţei, suma
datorată debitorului, iar în caz contrar, va hotărî desfiinţarea popririi. Terţul poprit, care, cu rea-
credinţă, a refuzat să-şi îndeplinească obligaţiile privind efectuarea popririi, va putea fi
amendat, prin aceeaşi hotărâre. Dacă sumele sunt datorate periodic, poprirea se validează atât
140
pentru sumele ajunse la scadenţă, cât şi pentru cele care vor fi scadente în viitor, validarea
producându-şi efectele numai la data când sumele devin scadente. După validarea popririi
terţul poprit va proceda, după caz, la consemnarea sau plată. În caz de nerespectare a acestor
obligaţii, executarea silită se va face împotriva terţului poprit, pe baza hotărârii de validare care
constituie titlu executoriu. Dacă poprirea a fost înfiinţată asupra unor titluri de valoare sau
asupra altor bunuri mobile incorporale, executorul va proceda la valorificarea lor ţinând seama
şi de reglementările speciale referitoare la aceste bunuri, precum şi la eliberarea sau
distribuirea sumelor obţinute. Nu sunt supuse executarii silite prin poprire a) sumele care sunt
destinate unei afectatiuni speciale prevazute de lege si asupra carora debitorul este lipsit de
dreptul de dispozitie; b) sumele reprezentand credite nerambursabile sau finantari primite de la
institutii sau organizatii internationale pentru derularea unor programe ori proiecte; c) sumele
necesare platii drepturilor salariale, dar nu mai mult de 6 luni de la data infiintarii popririi.
Poprirea se infiinteaza la cererea creditorului, de executorul judecatoresc de la domiciliul sau
sediul debitorului ori de la domiciliul sau sediul tertului poprit.Pentru sumele datorate cu titlu de
obligatie de intretinere sau de alocatie pentru copii, precum si in cazul sumelor datorate cu titlu
de despagubiri pentru repararea pagubelor cauzate prin moarte, vatamarea integritatii
corporale sau a sanatatii, cand executarea se face asupra salariului sau asupra altor venituri
periodice cunoscute realizate de debitor, infiintarea popririi se dispune de instanta de fond, din
oficiu, de indata ce hotararea este executorie potrivit legii.

48) Exproprierea pentru cauză de utilitate publică. Noţiune. Obiect. Efecte.

Prin expropriere intelegem trecerea fortata in proprietate publica, prin htarare judecatoreasca a
unor imobile, aflate in proprietate privata cu o dreapta si prealabila despagubire, pentru o cauza
de utilitate publica. Sunt expropriabile numai bunurile proprietate privata. Utilitatea publica se
declara pentru lucrari de interes local sau national dupa o cercetare prealabila. Propunerile de
expropriere si procesul-verbal intocmit de comisia de cercetare prealabila se notifica
persoanelor titulare de drepturi reale asupra imobilelor in cauza care pot face intampinare in 15
zile care vor fi solutionate in 30 zile de o comisie constituita in acest sens care va vota in secret,
hotararea se motiveaza si se comunica partilor in 15 zile. Exproprierea este de competenta
tribunalului care va stabili intinderea despagubirilor. Exproprierea produce urmatoarele efecte:
imobilul trece in proprietate publica, se sting drepturile derivate din dreptul de proprietate,
dreptul de ipoteca se stramuta asupra despagubirii, se sting drepturile personale. Proprietarul
expropriat are urmatoarele drepturi: dreptul de a cere si obtine retrocedarea imobilului exista
daca sunt indeplinite doua conditii: imobilele expropriate nu au fost utilizate timp de un an

141
pentru realizarea scopului si nu a fost facuta o noua declaratie de utilitate publica. Cererea se
introduce la tribunal. Dreptul de preemtiune la cumpararea imobilului este recunoscut fostului
proprietar daca lucrarile nu au fost incepute si expropriatorul s-a decis sa instraineze imobilul.

49) Forma actului juridic civil.

Prin forma actului juridic civil se intelege acea conditie de validare a actelor juridice care consta
in modalitatea de exteriorizare a manifestarii de vointa facuta cu intentia de a produce efecte
juridice. In sens restrans, forma actului juridic civil reprezinta modalitatea de exteriorizare a
vointei reale si este guvernata de principiul consensualismului. In sens larg, forma, sinonima cu
“conditii de forma”, are trei acceptiuni: forma ceruta ad validatem – necesara pentru
valabilitatea actului juridic; forma ceruta ad probationem – necesara pentru probarea actului
juridic; forma ceruta pentru opozabilitatea actului juridic fata de terti (in caz de nerespectare
terta persoana poate face abstractie de actul juridic).

50) Garantarea obligaţiilor. Dreptul de retenţie.

Spre deosebire de celelalte garantii reale care au o reglementare distincta in Codul Civil sau in
alte legi speciale,dreptul de retentie nu este reglementat de Codul Civil sub forma unei institutii
aparte.Existenta lui se deduce dintr-o serie de texte razlete cand, intr-o materie sau alta,legea
(Codul Civil) acorda creditorului dreptul de a refuza,atat timp cat nu s-a platit datoria,restituirea
unui lucru apartinand debitorului sau cu toate ca nu a primit acel lucru printr-un contract de
gaj.Dreptul de retentie ni se prezinta ca un adevarat drept real de garantie imperfect in virtutea
caruia cel ce detine un bun mobil sau imobil al altcuiva,pe care trebuie sa-l restituie,are dreptul
sa tina lucrul respectiv,sa refuze deci restituirea lui,pana ce creditorul titular al bunului ii va plati
sumele de bani pe care le-a cheltuit cu conservarea,intretinerea ori imbunatatirea acelui
bun.Astfel,acest drept este conferit vanzatorului (art.1322 Cod Civil),depozitarului (art
1618,1619), comostenitorului tinut la raport (art 771),cumparatorului cu pact de rascumparare
(art 1377),locatarului sau chiriasului (art 1444),lucratorului ce lucreaza cu materia prima a
clientului (art 508),posesorului unui lucru furat si vandut in targ (art 1910),creditorului gajist (art
1694),proprietarului expropriat (art 481).La randul sau Codul Comercial certifica existenta
dreptului de retentie in art 815 in ceea ce priveste marfurile vandute dar nepredate atunci cand
cumparatorul a fost declarat in faliment. Desigur aceata enumerare nu este limitativa.Astazi
este unanim admis ca dreptul de retentie poate fi stabilit oricand pe cale conventionala printr-un
142
contract nenumit. In lipsa unei reglementari exprese,complete si generale din Codul Civil,teoria
dreptului de retentie este opera doctinei. Tratatele mai vechi relateaza pe larg lupta dintre
partizanii interpretarii limitative si cei ai interpretarii extensive,respectiv intre cei ce sustineau ca
dreptul de retentie nu exista decat in cazurile expres si limitativ prevazute de lege pe de o parte
si cei care opinau ca el reprezinta un principiu general al dreptului nostru civil care isi gaseste
aplicabilitate ori de cate ori exista o legatura intre o datorie si un obiect;cazurile prevazute de
lege nefiind decat aplicatii practice ale acestui principiu general in anumite materii.Cel de-al
doilea principiu a sfarsit prin a se impune. Elementul de baza pe care se intemeiaza facultatea
conferita creditorului este conexitatea obiectiva dintre un lucru si o datorie,astfel spus,sa existe
un debitum cum re iunctum.Aceasta conexiune poate fi uneori corelata cu un contract-de
exemplu de depozit-insa ea poate fi,alteori,total desprinsa de un contract preexistent;de
exemplu chiar posesorul de rea-credinta al unui bun imobil revendicat de adevaratul proprietar
poate retine imobilul pana ce i se vor restitui conform legii cheltuielile facute cu bunul In acest
context trebuie remarcat faptul ca notiunea de conexiune a datoriei cu lucrul trebuie interpretata
foarte larg.Astfel,se considera ca exista conexiune nu numai cand creanta s-a nascut in
legatura cu lucrul,dar si atunci cand detinerea lucrului si creanta corelativa sunt prilejuite de
acelasi raport juridic-de exemplu retinerea de catre mandatar a lucrurilor pe care le-a primit
pentru mandant,pana ce acesta ii va achita cheltuielile facute pentru indeplinirea mandatului.In
toate cazurile pentru ca dreptul de retentie sa poata fi aplicabil se cere ca bunul referitor la care
se invoca sa fie proprietatea exclusiva a celui ce este debitorul detinatorului,in ceea ce priveste
cheltuielile pretinse. Uneori,dar nu intotdeauna dreptul de retentie poate constitui o expresie a
exceptiei de neindeplinire a contractului,aplicabila nu doar contractelor sinalagmatice propriu
zise ci si asa-numitelor contracte sinalagmatice imperfecte.Sfera sa de aplicabilitate este insa
mult mai larga.Spre deosebire de exceptia de neexecutare a contractului,care are un caracter
relativ,intrucat izvoraste dintr-un raport contractual sinalagmatic,putand fi inlaturata prin
executarea partiala a obligatiei principale,dreptul de retentie are un fundament obiectiv;el este
opozabil tuturor,precum si indivizibil,adica se extinde asupra intregului bun pana la achitarea
integrala a datoriei. Desi mai putin energic decat celelalte garantii dreptul de retentie isi releva
insa eficacitatea pe plan practic.Fara a putea opune celorlalti creditori chirografari vreo clauza
legala de preferinta,retentorul,desi creditor chirografar,in virtutea exceptiei izvorate din dreptul
de retentie,este platit inaintea celorlalti,dreptul de retentie producand astfel,in atare
situatie,efecte asemanatoare privilegiului. Mai consideram a fi util a aminti ca retentia se poate
exercita asupra oricarui lucru mobil sau imobil,susceptibil de detentiune materiala (chiar si
asupra titlului constatator al dreptului de proprietate). Cu privire la natura juridica a dreptului de
retentie vechii autori au discutat timp indelungat daca el imbraca caracterele unui drept real sau
pe cele ale unui drept personal. Partizanii teoriei dreptului real se bazau pe argumentul
143
opozabilitatii erga omnes al acestuia.Se admite intr-adevar,in general,ca dreptul de retentie ar fi
opozabil tuturor:proprietarului lucrului,creditorilor chirografar ai acestuia,creditorilor privilegiati
sau ipotecari,tertilor achizitori ai bunului al caror titlu este posterior detentiunii lucrului si,in
principiu,oricaror terti. Impotriva acestui punct de vedere sustinatorii tezei dreptului personal
obiecteaza ca,desi opozabil erga omnes,dreptul de retentie nu confera titularului lui doua
atribute deosebit de importante:dreptul de urmarire si dreptul de preferinta.Ca atare,el nu
constituie un drept real,ci un drept personal cu atribute specifice,care constau tocmai in aceasta
opozabilitate generala. Nu putem sa nu remarcam lipsa de consiustenta a acestei
teze.Deosebirea de esenta dintre drepturile reale si cele personale (sau de creanta) porneste
de la faptul ca aceste drepturi reale indreptatesc pe titularii lor sa exercite animite prerogative in
legatura cu un lucru fara interventia activa a altor persoane care,in calitate de subiecte
pasive,neindividualizate,nu au alta obligatie decat aceea de a nu face nimic de natura sa
stanjeneasca exercitiul acestor prerogative.Ele nu presupun insa un raport direct intre o
persoana si un lucru.Esenta drepturilor reale este deci opozabiliatea erga omnes.Drepturile
personale sunt definite la randul lor prin aceea ca titularii lor nu pot pretinde subiectelor pasive
ale unui raport juridic dat sa efectueze o anumita prestatie,realizarea dreptului nefiind cu putinta
decat-nemijlocit-prin aceasta indeplinire.Dreptul de urmarire si dreptul de preferina nu sunt,in
opinia noastra,esentiale drepturilor reale,ci simple consecinte ale acestuia. Lipsa lor va
configura un drept real sui generis dar nu il va transforma intr-un drept presonal atata timp cat
elementele esentiale,respectiv opozabilitatea erga omnes se pastreaza.Disparitia consecintelor
nu atrage niciodata pe cea a cauzei,raportul logic este intotdeauna invers.Afirmatia ca ar exista
drepturi personale erga omnes contrazice insasi definitia acestora. Astfel putem concluziona
afirmand ca dreptul de retentie este un drept real de garantie imperfect,opozabil erga omnes,o
garantie pur pasiva care nu confera atributul de urmarire, indivizibil, conferind o simpla detentie
precara si nu o posesie. Aceste concluzii sunt sprijinite si de jurisprudenta recenta care,intr-un
litigiu referitor la posibilitatea acordarii dreptului de retentie a opinat in sensul existentei unui
drept real de garantie imperfect si l-a tratat ca atare (inclusiv din punctul de vedere al
timbrajului. Astfel,in actiunea reclamantului pentru evacuare, parata a formulat cerere
reconventionala pentru instituirea unui drept de retentie asupra imobilului, pana i se va restitui
avansul achitat, de 15.000 D.M., fara, insa, a se pretinde si obligarea reclamantului la plata
acestei sume.Judecatoria Suceava, admitand actiunea, a dispus evacuarea paratei, cererea
acesteia fiind anulata, ca insuficient timbrata, cu motivarea ca, dreptul de retentie, fiind un drept
real imperfect, trebuia achitata taxa de timbru la valoarea datoriei pretinsa de parata.Aceasta
sentinta a fost mentinuta de Tribunalul Suceava, care a respins apelul paratei.Obiectul cererii
reconventionale il constituie doar instituirea unui drept de retentie asupra imobilului, justificat de
faptul ca parata a achitat avansul de 15.000 D.M., aspect necontestat nici de reclamant, fara
144
insa a pretinde obligarea acesteia la restituirea avansului.In aceste conditii, dreptul de retentie
este un drept real imperfect, dar neevaluabil in bani, taxabil conform art. 13 din Legea nr.
146/1997 cu suma de 20.000 lei si 3.000 lei timbru judiciar mobil (valori aplicate la data
solutionarii litigiului), taxa care, de altfel, a si fost achitata de parata la instanta de fond.Ca
atare, refuzul paratei de a achita taxa de timbru de 6.015.000 lei, este justificat si cum taxa
legala datorata este achitata, recursul va fi admis, decizia va fi casata si cauza trimisa aceluiasi
tribunal, pentru judecarea pe fond a cererii. Dreptul de retentie,desi de natura reala,nu confera
titularului sau cele doua atribute:de urmarire si de preferinta si nici posibilitatea de a vinde lucrul
pentru a fi platit din pretul obtinut,asa cum o poate face creditorul gajist asupra bunurilor
mobile,care isi poate realiza creanta fie pe calea darii in plata,sub controlul justitiei,fie pe calea
vanzarii lucrului la licitatie,spre a fi alocata cu preferinta asupra pretului. Dreptul de preferinta
confera titularului sau o simpla detentiune precara,astfel incat existenta lui nu duce la
dobandirea fructelor (aceasta prerogativa apartine proprietarului) afara de cazul in care prin
conventie s-a stabilit astfel si nici la dobandirea prin uzucapiune a proprietatii lucrului. Odata cu
achitarea integrala a datoriei inceteaza dreptul la retentie si ia nastere in sarcina retentorului
obligatia de restituire.Aceasta presupune existenta in sarcina creditorului retentor a obligatiei de
conservare a bunului precum si raspunderea sa pentru pieirea sau stricaciunea lucrului
provenita din culpa sa.Culpa este apreciata cu maximum de exigenta,raspunderea operand nu
numai pentru dol si culpa lata ci si pentru culpa levis deoarece dreptul de retentie profita
debitorului restituirii lucrului. Acordarea dreptului de retentie neoperand un transfer de
proprietate,face ca riscul pieirii fortuite a lucrului sa fie suportat de catre creditorul restituirii
lucrului.Desi pieirea lucrului nu face sa inceteze dreptul de retentie,creanta garantata nu se
stnge si nici nu se diminueaza corespunzator valoarea lucrului pierit. La randul sau creditorul
restituirii lucrului are obligatia de a despagubi pe retentor pentru toate cheltuielile necesare si
utile facute cu conservarea acestuia.)Obligatia de restituire a cheltuielilor depinde de natura
acestora:cele necesare vor fi restituie integral,iar cele utile doar in masura in care au creat un
spor de valoare si nu au fost disproportionate in raport de valoarea lucrului.Proprietarul
lucrului,la randul sau trebuie sa despagubeasca pe creditorul retentor pentru toate daunele
cauzate de lucru cu ocazia detinerii acestuia. In ceea ce priveste posibilitatea acordarii dreptului
de retentie pentru garantarea obligatiilor reciproce de restituire a prestatiilor executate in
temeiul unui act juridic nul exista o controversa. Intr-o prima opinie s-a afirmat ca exceptia
dreptului de retentie-si deci imosibilitatea restituirii imediate a lucrului-este
inadmisibila,deeoarece el s-ar grefa pe un act juridic nul care,in nici un caz,nu poate genera o
solutie de fapt contrara intereselor ocrotite prin dispozitiile legale imperative.Acordarea dreptului
de retentie,ar duce,pe cale ocolita,la mentinerea unor efecte ale actului juridic lovit de
nulitate,de vreme ce detinatorul lucrului ar avea posibilitatea de a-l folosi si dupa constatarea
145
nulitatii,prin aceasta micsorand in mod sensibil interesul sau de a urmari executarea creantei.In
sprijinul acestui punct de vedere s-au adus si dispozitiile Decretului nr 167/1958 privitor la
prescriptia extinctiva,ale carui efecte ar fi inlaturate,de vreme ce creditorul ar obtine
conservarea dreptului sau la restituire pe timp nelimitat,redobandirea posesiei bunului
neputanu-se face decat dupa executarea creantei.Asadar,dreptul de retentie ar opera,in
esenta,impotriva prevederilor art 1 alin 3 din Decretului nr 167/1958.Inadmisibilitatea acordarii
dreptului de retentie in acest caz s-a motivat si pe necesitatea asigurarii unei identitati a
efectelor nulitatii.Acordandu-se dreptul de retentie creditorului care a intrat in posesia lucrului in
temeiul unui act juridic nul,ijnseamna a recunoaste acestuia o situatie juridica mult mai
avantajoasa si garantii de care nu ar putea beneficia creditorul care nu a intrat in posesia
bunului. In cea de-a doua opinie,spre care inclinam se recunoaste posibilitatea acordarii
dreptului de retentie motivat de faptul ca instituirea acestei garantii nu tinde la mentinerea
efectelor nulitatii,ci,dimpotriva la accelerarea desfiintarii efectelor sale fata de toate partile si
restabilirea situatiei anterioare,sub rezerva ca exercitiul dreptului de retentie sa nu fie
incompatibil cu interese majore,interese care sunt in masura sa sprijine si sa urgenteze
repunerea partilor in situatia anterioara.Dreptul de retentie isi releva eficacitatea practica
deoarece fiind lipsit de folosinta lucrului,debitorul se va grabi sa-si achite datoria,pentru a
reintra in posesia lucrului. Referitor la aspectele de ordin procesual,de regula dreptul de retentie
se invoca pe cale de exceptie,in cauze ce au ca obiect actiuni in restituirea lucrului.Cu toate
acestea,in opinia noastra nimic nu se opune ca dreptul de retentie sa fie invocat si pe calea
unei contestatii la executarea unei hotarari privind restituirea (exista si opinia contrara),ori de
cate ori dreptul de retentie s-a nascut ulterior hotararii de restituire sau daca in procesul dintre
parti problema restituirii sau a evacuarii nu a fostdiscutata in mod de sine statator, pentru ca
detentorul sa fie in situatia de a-si face toate apararile.In aceasta ultima ipoteza ne referim in
principal la hotararea ce pune capat unui proces de partaj,cand,potrivit practicii devenite
constante a Tribunalului Suprem,se considera ca hotararea pronuntata privind partajarea
bunurilor este executorie prin ea insasi,cat priveste restituirea lucrurilor de catre cel care la
detine ori,dupa caz,evacuarea lui,fara a mai fi necesara nici o actiune in restituire sau in
evacuare.In masura in care problema restituirii sau a evacuarii nu a fost discutata in mod
expres in procesul de partaj,ceea ce a facut ca detentorul sa nu poata invoca dreptul sau de
retentie,consideram ca trebuie sa i se recunoasca posibilitatea ca pe calea contestatiei la
executare,sa poata opune dreptul sau de retentie,obligand astfel pe reclamant sa-si execute si
el obligatia ce-i revine (de a-i plati de exemplu sulta pe care eventual o datoreaza sau
cheltuielile facute cu lucrul-desigur in ipoteza in care exista un debitum cum re iunctum).Daca
s-a recunoscut posibilitatea rezolvarii pe calea contestatiei la executare a unor probleme care
tin de fondul pricinii, cu atat mai mult se justifica posibilitatea recunoasterii dreptului de retentie
146
pe aceasta cale,dee vreme ce aceasta nu s-a putut face in timpul procesului de partaj ori el s-a
nascut dupa pronuntarea hotararii ce se executa. Recunoasterea dreptului de retentie pe calea
contestatiei la executare suspenda executarea inceputa in baza hotararii de partaj pana la
achitarea integrala a sultei iar in temeiul art 16 lit c din Decretul nr 167/1958 prescriptia
executarii in privinta predarii lucrului se intrerupe fara a se intrerupe si prescriptia executarii
sultei.

51) Garantarea obligaţiilor. Fidejusiunea.

Fidejusiunea sau cautiunea este un contract prin care o persoana numita fidejusor se obliga
fata de creditorul altei persoane sa execute obligatia celui pentru care garanteaza, daca acesta
nu o va executa. Fidejusiunea poate fi de trei feluri: conventionala - cand insusi creditorul sau
debitorul cad de acord asupra necesitatii aducerii unui garant; legala - cand debitorul aduce un
garant ca urmare a unei dispozitii legale; judiciara - intr-o cauza litigioasa, instanta
judecatoreasca este cea care dispune aducerea unui fidejusor. Existenta fidejusiunii legale si
judecatoresti nu contrazice caracterul de contract al fidejusiunii, in toate cazurile. Caractere
juridice este un contract accesoriu fata de obligatia principala pe care o are debitorul fata de
creditor.De aici rezulta urmatoarele consecinte: fidejusiunea va urma soarta obligatiei
principale, cat priveste cauzele de validitate si cele de stingere; fidejusiunea nu poate intrece ca
intindere datoria debitorului si nici nu poate fi facuta in conditii oneroase; fidejusiunea
nedeterminata a unei obligatii principale se intinde si la toate accesoriile acelei obligatii de
exemplu la dabanzi,precum si la cheltuielile necesitate de urmarirea silita; este un contract
consensual –deci simplul acord de vointa al partilor este suficient pentru incheierea sa valabila.
In toate cazurile ea trabuie sa fie expresa. este un contract unilateral, in sensul ca da nastere
la o singura obligatie, cea a fidejusorului fata de creditor, cu privire la garantarea obligatiei
debitorului; este un contract cu titlu gratuit, deoarece fidejusorul nu urmareste sa obtina de la
creditorul cu care a incheiat conventia o contraprestatie. Conditii cerute in persoana
fidejusorului-In afara conditiilor generale privind capacitatea de a contracta,fidejusorul trebuie
sa indeplineasca anumite conditii speciale de solvabilitate si domiciliul Daca debitorul are
obligatia de a aduce un fidejusor acesta trebuie sa fie: o persoana capabila de a contracta; a fie
o persoana solvabila.Daca a devenit insolvabil, trebuie adus un altul.Daca fidejusorul devenit
insolvabil a fost stabilit in virtutea unei conventii, aceasta egula nu se aplica; sa aiba domiciliul
in raza teritoriala a tribunalului judetean in care trebuie sa execute obligatia Orice obligatie
poate fi garantata prin fidejusiune, inclusiv obligatiile intuitu personae De regula, sunt garantate
atat obligatiile existente cat si obligatiile viitoare sau chiar si cele eventuale. Raporturile dintre

147
creditor si fidejusor Principiul care domina aceasta categorie de raporturi este acela ca in caz
de neexecutare din partea debitorului, creditorul poate sa urmareasca direct pe fidejusor pentru
executarea creantei. Fidejusorul poate invoca unele exceptii privind urmarirea initiata de
creditor,dintre care doua sunt caracteristice pentru fidejusiune: beneficiul de discutie si
beneficiul de diviziune. Beneficiul de discutie este o facultate pe care legea o confera
fidejusorului, de a cere creditorului, care s-a indreptat cu urmarirea impotriva sa, sa urmareasca
mai intai bunurile debitorului si numai dupa aceea, daca nu va fi indestulat, sa-l urmareasca pe
el. Pentru a fi admisa aceasta actiune, trebuie intrunite anumite conditii: invocarea beneficiului
trebuie sa aiba loc inainte de a se fi trecut la judecarea fondului procesului privind urmarirea
fidejusorului; fidejusorul trebuie sa indice creditorului bunurile debitorului principal care pot fi
urmarite; bunurile astfel indicate sa se afle in raza teritoriala a tribunalului judetean in care
trebuie sa se faca plata. Nu se poate invoca beneficiul de discutie in urmatoarele situatii: daca
fidejusorul a renuntat la acest beneficiu ori s-a oligat solidar cu debitorul principal (in acest caz
se aplica regulile solidaritatii) in cazul fidejusiunii judecatoresti Beneficiul de diviziune –
constituie tot o facultate recunoscuta fidejusorului , in ipoteza in care exista mai multi fidejusori,
care garanteaza fata de unul si acelasi creditor,pentru una si aceeasi datorie. Principiul in
aceasta situatie este ca fiecare dintre fidejusori raspunde pentru datoria intreaga. Acest
principiu permite creditorului sa se adreseze unuia dintre fidejusori pentru tot.
Beneficiul de diviziune nu mai poate fi invocat daca fidejusorul a renuntat la el In randul
exceptiilor de ordin general pe care le poate invoca fidejusorul mentionam exceptiile personale
ce decurg din insusi contractul de fidejusiune : cele privind validitatea contractului, termene,
conditii, etc. Raporturile dintre fidejusor si debitorul principal-Daca fidejusorul a platit datoria, el
se poate intoarce impotriva debitorului si aceasta chiar in situatia in care a garantat fara stiinta
debitorului. Fidejusorul poate recupera de la debitor suma platita creditorului si cheltuielile pe
care le-a facut dupa ce a notificat debitorului inceperea urmaririi de catre creditor. Temeiul
regresului il constituie de regula, subrogarea legala in drepturile creditorului platit. Se poate
folosi si o actiune intemeiata pe mandat, ori pe gestiunea intereselor altei persoane O situatie
speciala este aceea in care fidejusorul care a platit intreaga datorie, garantase pentru mai multi
debitori ce erau tinuti solidar pentru una si aceeasi datorie. In aceasta situatie ,fidejusorul are
regres in contra fiecaruia dintre ei, pt repetitiunea sumei totale ce a platit Fidejusorul pierde
dreptul de regres impotriva debitorului principal daca: nu a instiintat pe debitor despre
efectuarea platii, astfel incat acesta din urma plateste o a doua oara.Fidejusorul poate deci
pretinde creditorului sa-i restituie ce a platit; a platit datoria fara sa fi fost urmarit si fara sa fi
instiintat pe debitor, iar acesta face dovada ca ar fi avut mijloace de stingere a datoriei;in acest
caz fidejusorul poate cere restituirea de catre creditor a ceea ce a platit. Raporturile dintre
fidejusori-Daca sunt mai multi cofidejusori pentru unul si acelasi debitor, fidejusorul care a platit
148
datoria se poate intoarce,printr-o actiune de regres divizibila impotriva celorlalti fidejusori.
Stingerea fidejusiunii-Se stinge – in mod indirect- ca urmare a stingerii obligatiei principale. Nu
se va stinge fidejusiunea cand plata a fost facuta nu de catre debitor, ci de catre un tert care se
subroga in drepturile creditorului platit Fidejusiunea -> se poate stinge si pe cale directa,
independent de soarta obligatiei principale, fiindu-i aplicabile modurile de stingere a obligatiilor:
remiterea fidejusiunii (renuntarea creditorului la garantie); confuziunea intre patrimoniul
creditorului si al fidejusorului; compensatia opusa de catre fidejusor creditorului; cand din culpa
creditorului, fidejusorul nu ar mai avea posibilitatea sa dobandeasca prin plata datoriei
principale privilegiile si ipotecile de care beneficia creditorul (cazul neglijentei creditorului care
nu a conservat garantiile care asigurau creanta principala).

52) Garantarea obligaţiilor. Ipoteca

Ipoteca este o garantie reala, servind la garantarea obligatiilor unui debitor fata de creditorul
sau, printr-un bun imobil din propriul sau patrimoniu, anume desemnat pe cale legala in acest
scop (ipoteca nu presupune deposedarea debitorului de imobil); sintetic, ipoteca este o garantie
reala, imobiliara, constand dintr-un drept real accesoriu asupra unui imobil al debitorului.
CONDITII: ipoteca nu va putea fi constituita decat prin act autentic; inscriptiile ipotecare se fac
la judecatoria in a carei raza teritoriala sunt situate imobilele ipotecate; pot fi ipotecate numai
imobilele (care se afla in circuitul civil) impreuna cu accesoriile lor care sunt imobile prin
destinatie, precum si uzufructul asupra unor imobile; ipoteca trebuie sa fie specializata sub un
dublu aspect; sa fie determinata cu privire la imobilul afectat; sa fie determinata in ceea ce
priveste valoarea creantei. conditii privind persoana constituientului: cel ce o constituie trebuie
sa aiba capacitatea deplina de exercitiu; cel ce o constituie trebuie sa aiba calitatea de
proprietar actual al imobilului ce se ipotecheaza. Bunurile viitoare ale debitorului nu pot forma
obiectul unei ipoteci. Iar, daca dreptul de proprietate al constituientului este sub conditie
suspensiva sau rezolutorie, aceeasi conditie va afecta si ipoteca. Deasemenea, nu se pot
ipoteca bunurile altuia, indiferent daca acestea apartin persoanelor fizice sau juridice, decat cu
consimtamantul lor expres. Conditii de forma: contractul de ipoteca este un contract solemn,
ipoteca trebuind sa fie incheiata prin inscris autentic. Conditii de publicitate: acestea nu tin de
caracterul solemn al contractului de ipoteca, ci numai de asigurarea opozabilitatii si a rangului
de preferinta ale ipotecii; publicitatea consta in inscrierea ipotecii in cartea funciara de la
judecatoria din raza teritoriala a caruia se afla situat imobilul, astfel: partile incheie un contract
de ipoteca dupa care se prezinta cu acesta la notariat personal (sau prin mandatari cu procura
speciala si autentica). Pe baza actelor autentificate, a unei cereri si a unei taxe de timbru
149
judiciar judecatorul delegat cu tinerea cadastrului va dispune (binenteles, dupa verificarea
actelor) prin incheiere inscrierea ipotecii in registrul de carte funciara. EFECTE: se constituie
un drept de creanta a creditorului numai asupra bunurilor imobile (sau imobile prin destinatie)
ale debitorului. in raport cu debitorul: acesta pastreaza detentia imobilului ipotecat; are dreptul
sa culeaga fructele ca orice proprietar; are dreptul de a instraina imobilul ipotecat, dar, in acest
caz, imobilul se va stramuta catre noul dobanditor, grevat de ipoteca constituita asupra lui. In
raport cu creditorul: are un drept de urmarire a imobilului in mana oricui s-ar afla; are un drept
de preferinta fata de ceilalti creditori (luandu-se in calcul rangul ipotecii). In raport cu tertii
dobanditori ai imobilului ipotecat: fata de acestia, ipoteca nu constituie o indisponibilizare, ei
putand achizitiona imobilul ipotecat sub conditia de a-l prelua cu tot cu sarcina ce-l greveaza.
AVANTAJE: creditorul ipotecar are dreptul de a urmari imobilul ipotecat in mana oricui s-ar gasi
acesta; in caz de executare silita, faliment, etc creditorii ipotecari sunt preferati celor
chirografari, iar cei de rangul I creditorilor cu inscriptii ulterioare; inscriptiile ipotecare conserva
dreptul de privilegiu si de ipoteca in curs de 15 ani din ziua in care s-au facut inscriptiile (dupa
aceasta data efectul lor incetand daca nu au fost prelungite – pentru ca inscriptia reinnoita sa-si
pastreze rangul initial, este necesar sa se indice inscriptia primitiva); ipoteca continua sa existe
asupra intregului imobil, chiar daca a fost platita o parte din datorie si chiar daca, in caz de
partaj a unui imobil ipotecat, imobilul trece in lotul unuia dintre copartasi (acesta va trebui sa
suporte urmarirea pentru intreaga datorie, intrucat garantia este incorporata in imobil); la
scadenta daca debitorul nu onoreaza creanta, creditorul poate cere executarea silita (in cf. cu
OG nr.11/1996 (cu toate modificarile sale) privind executarea creantelor bugetare); cheltuielile
privind inregistrarea si asigurarea imobilului ipotecat sunt in sarcina debitorului
(imprumutatului). RISCURI/DEZAVANTAJE: fiind o obligatie accesorie obligatiei principale
garantate, ipoteca are aceeasi soarta ca si principalul – “accesorium sequitur principale”
(accesoriul urmeaza principalul). Deci, daca obligatia principala este afectata de modalitati
(termen, conditie, etc) si ipoteca va fi la randul ei va fi afectata de acestea.; nerespectarea
formalitatilor de publicitae este sanctionata cu nulitatea inscrierii, ceea ce inseamna ca ipoteca
nu va fi opozabila si nu va capata rang decat din momentul inregistrarii sale regulate, rangul
capatandu-se din momentul in care inscrierea a fost facuta in mod valabil; nerespectarea formei
autentice a contractului de ipoteca duce la nulitatea absoluta a acestuia; cum ipoteca este
folosita cel mai adesea la vanzarile/creditele pe termen mijlociu sau lung, in acest interval, pana
la plata ultimei rate scadente, pot aparea evenimente neprevazute (ex:incendiu, inundatii,
cutremure, etc) care sa diminueze (uneori chiar substantial) sau chiar sa duca la disparitia
bunului imobil asupra careia este constituita ipoteca. De aceea, intotdeauna bunul ipotecat
trebuie sa fie asigurat la o societate de asigurari, iar polita de asigurare sa fie emisa pe numele
beneficiarului ipotecii; modalitatea greoaie de constituire (ca timp si formalitati ce trebuiesc
150
indeplinite).

53) Gestiunea de afaceri (gestiunea intereselor altei persoane ).

Este o operatie ce consta in aceea ca o persoana intervine, prin fapta sa voluntara si unilaterala
si savarseste acte materiale sau juridice in interesul altei persoane, fara a fi primit mandat din
partea acesteia. Persoana care intervine este -; gerant Persoana pentru care se actioneaza
este -; gerat Conditiile gestiunii: obiectul gestiunii: - acte materiale ( repararea unui bun al
geratului ), - acte juridice ( plata unor taxe si impozite ) actele de gestiune nu trebuie sa
depaseasca limitele unui act de administrare; gestiunea -; sa fie utila geratului sa-i fie
folositoare ( sa se evite o pierdere patrimoniala); atitudinea partilor fata de actele de gestiune -;
geratul sa fie complet strain de operatia pe care gerantul o savarseste in interesul sau. Gerarea
se face fara stirea proprietarului- gerantul trebuie sa actioneze cu intentia de a gera interesele
altuia. Actele de gestiune trebuie sa fie efectuate cu intentia de a-l obliga pe gerat la restituirea
cheltuielilor. Capacitatea partilor-Gerantul trebuie sa aiba capacitate de exercitiu. Gerantul nu
trebuie sa indeplineasca vreo conditie de capacitate. Obligatiile gerantului: obligatia de a
continua gestiune inceputa pana ce gerantul sau mostenitorii sai vor fi in masura sa o preia; in
efectuarea actelor de gestiune sa depuna diligenta unui bun proprietar; de a da socoteala
gerantului cu privire la operatiile efectuate. Obligatiile geratului: va fi obligat a indemniza pe
gerant pentru toate cheltuielile necesare utile pe care le-a facut; fata de terti gerantul va fi tinut
sa execute toate obligatiile decurgand din actele incheiate in numele siu de gerant Proba
gestiunii intereselor altei persoane Faptele materiale pot fi dovedite prin orice mijloc de proba
Faptele juridice ( acte juridice ) -; regulile cu privire la actelel juridice.

54) Îmbogăţirea fără justă cauză.

Codul Civil in vigoare nu prevede un text pentru consacrarea principiului restituirii imbogatirii
fara justa cauza. Faptul juridic prin care patrimoniul unei persoane este marit pe seama
patrimoniului altei persoane, fara ca pentru aceasta sa existe un temei juridic. Desi din acest
fapt juridic se naste obligatia pentru cel care isi vede marit patrimoniul sau de a restitui, in limita
maririi, catre cel care si-a diminuat patrimoniul. Actiunea prin care se pretinde restituirea se
numeste -; actio de in rem verso. Conditiile: marirea unui patrimoniu; micsorarea unui
patrimoniu; existenta unei legaturi de cauzalitate intre sporirea unui patrimoniu si diminuarea
celuilalt; inexistenta unui temei juridic al maririi unui patrimoniu pe seama altuia. Efectele
imbogatirii fara justa cauza: cel care si-a marit patrimoniul nu poat fi obligat sa restituie decat in
151
masura cresterii patrimoniului sau; cel care si-a micsorat patrimoniul nu poate pretinde mai mult
decat diminuarea patrimoniului sau, caci astfel s-ar imbogati fara just temei

55) Împărţeala de ascendent.

Partajul de ascendent este actul prin care tatal sau mama ori alt ascendent face in avans, in
timpul vietii, repartizarea bunurilor sale intre copiii sau descendentii lui (art. 794 C. civ.). Este un
act a carui carcteristica principala este ca ascendentul „imparte bunurile sale, inainte de a fi
indivize intre mostenitorii sai”. Partajul de ascendent se poate realiza atat prin donatie (donatie-
partaj), adica printr-un contract, act juridic intre vii de formatie bilaterala, cat si prin testament
(testament-partaj), adica printr-un act juridic unilateral mortis causa (art. 795 alin. 1 C. civ.). In
ambele sale forme, partajul de ascenedent este un act mixt, care combina regulile partajului cu
cele ale donatiei sau testamentului. Daca ambele forme au in comun efectul de a atribui
individual comostenitorilor bunurile dispunatorului asemenea unui partaj la data decesului
acestuia, ele difera insa esential prin faptul ca in timp ce donatia-partaj, fiind un contract, pe de
o parte, se poate realiza numai cu acordul donatarului, iar pe de alta parte, nu poate fi revocata
unilateral de donator, testamentul-partaj este un act de formatie unilaterala esentialmente
revocabil. Spre deosebire de partajul obisnuit, care se realizeaza fie prin acordul coindivizarilior,
fie prin hotarare judecatoreasca, partajul de ascendent se realizeaza sub autoritatea si cu
vointa ascendentilor despre a caror mostenire este vorba .Dispozitiile legale referitoare la
partajul de ascendent (art. 794 si urmat. C. civ.) sunt de exceptie, in lipsa lor un asemenea
partaj neputand fi facut intrucat s-ar contraveni regulilor de drept comun care prohibesc pactele
asupra succesiunilor nedeschise (art. 965 alin. 2 C. civ.) si partajarea bunurilor care fac parte
din rezerva succesorala prin vointa dispunatorului . Ele isi au originea in dreptul roman, dreptul
cutumiar francez si in legiuirile premergatoare Codului civil roman , justificandu-se prin
necesitatea de a elimina, pe cat este posibil, neintelegerile dintre mostenitori sau
inconvenientele partajului judiciar. Dat fiind caracterul de exeptie al partajului de ascendent,
acesta trebuie sa rezulte in mod neechivoc din actul care se pretinde ca il contine. Uneori, in
practica noastra judiciara si in doctrina, acest element este cu totul neglijat, simplul fapt ca
parintii au inzestrat pe fiecare din copiii lor cu ocazia casatoriei neputand duce la concluzia
existentei unei donatii-partaj, asa cum s-a facut, ci cel mult a existentei unor donatii ordinare
.Donatia-partaj este un contract (act juridic intre vii) prin care un ascendent dispune irevocabil
cu titlu gratuit in timpul vietii de toate sau o parte din bunurile sale prezente in favoarea tuturor
copiilor sau descendentilor sai in considerarea drepturilor succesorale ale acestora, realizand
un partaj anticipat intre acestia. Cu alte cuvinte, este vorba de un act care in forma este o

152
donatie (art. 795 alin. 1 C. civ.), dar care nu comporta doar o simpla liberalitate, ci mai cu
seama elemente de anticipatie succesorala care isi vor produce toate efectele la data decesului
dispunatorului . Fara indoiala ca elementul de liberalitate nu poate lipsi, procurand un avantaj
descendentilor. Astfel, o donatie-partaj cu sarcini intruneste aceasta conditie, dar numai in
masura in care sarcinile nu sunt mai oneroase decat emolmentul .Succesiunea nu se poate
deschide decat la decesul lui de cujus. De aceea, copiii gratificati prin donatia-partaj nu pot fi in
timpul vietii dispunatorului decat donatari, nu mostenitori . Este vorba despre un partaj care nu
poarta asupra unei succesiuni deschise, ci doar anticipeaza asupra succesiunii viitoare a
dispunatorului, in cadrul careia va fi luat in considerare ca atare . Donatia-partaj este asadar un
act cu natura mixta, bivalenta, care in esenta sa este un partaj, dar care sub anumite aspecte
apare ca o liberalitate (donatie) .Primordiala in cazul donatiei-partaj este vointa ascendentului
sub autoritatea caruia se face repartizarea bunurilor succesorale, iar nu vointa descendentilor,
care, in masura in care nu li se incalca rezerva, nu pot decat sa se supuna celei dintai, daca vor
sa mosteneasca, sau sa renunte la mostenire. Asadar, partajul il face insusi ascendentul, iar nu
descendentii mostenitori sub medierea acestuia . Persoanele care pot face o donatie-partaj. Pot
face donatii-partaj doar „tatal, mama si ceilalti ascendenti” (art. 794 C. civ.), nu si alte persoane
cum ar fi descendentii sau colateralii. Este indiferent daca legatura de rudenie este legitima (din
casatorie), nelegitima (dinafara casatoriei) sau din adoptie. Un unchi, de pilda, poate face
donatii in favoarea nepotilor sai de frate, numai ca aceasta donatie este una obisnuita chiar
daca dispunatorul a caracterizat-o ca donatie-partaj. O astfel de donatie nu intra sub incidenta
dispozitiilor art. 794 si urmat. C. civ., nepotii nefiind asadar obligati, in lipsa unei stipulatii
exprese, la garantia reciproca pentru tulburari si evictiuni pe care si-o datoreaza coindivizarii
ulterior partajului, iar privilegiul pentru plata eventualelor sulte este cu totul exclus, chiar daca
dispunatorul a prevazut contrariul, privilegiile neputand rezulta decat din lege . Dispunatorul
trebuie sa aiba capacitatea de a face liberalitati conform dreptului comun. Persoanele care pot
beneficia de donatia-partaj. Beneficiari ai donatiei-partaj nu pot fi decat copiii sau ceilalti
descendenti ai dispunatorului (art. 794 C. civ.), indiferent daca rudenia rezulta din casatorie,
dianfara casatoriei sau din adoptie . Desi, in limitele cotitatii disponibile, ascendentul poate
favoriza pe unul sau altul dintre descendentii sai facandu-i liberalitati preciputare -; fie chiar prin
donatia-partaj, fie separat -, donatia-partaj are ca finalitate sau functie principala repartizarea
bunurilor dispunatorului intre descendentii sai care pot si vor sa vina la mostenirea sa legala,
avand asadar vocatie utila, nefiind nedemni sau renuntatori. Ea presupune cu necesitate cel
putin doi descendenti care vin efectiv la mostenire, o donatie-partaj intre un descendent si un
tert (fie el descendent in grad mai indepartat, fie o persoana fara legatura de rudenie cu
dispunatorul) este de neconceput. Destinata sa inlocuiasca partajul care ar fi trebuit facut dupa
decesul ascendentului, donatia-partaj trebuie sa se refere chiar la cei care au dreptul de a
153
participa la partajul pe care il inlocuieste, motiv pentru care actul prin care ascendentul imparte
bunurile sale intre fiii sai si copiii acestora fara a fi intrunite conditiile reprezentarii nu este decat
o donatie ordinara .Persoanele dinafara sferei descendentilor dispunatorului, in actuala
configuratie a textelor Codului nostru civil, nu pot fi beneficiare ale donatiei-partaj , dar, in
limitele cotitatii disponibile, pot fi beneficiare ale donatiilor ordinare.Donatia-partaj care nu
cuprinde pe toti descendentii cu vocatie utila la mostenire la momentul deschiderii acesteia este
nula (art. 797 alin. 1 C. civ.) . Este vorba atat de descendentii care vin la mostenire in nume
propriu, cat si de cei care mostenesc prin reprezentare, fara luarea in considerare a nedemnilor
sau renuntatorilor, momentul la care se raporteaza indeplinirea acestei conditii fiind acela al
deschiderii mostenirii . Constarea nulitatii poate fi ceruta nu numai de descendentul omis, ci
chiar si de ceilalti descendenti (art. 797 alin. 2 C. civ.).Nulitatea pentru omisiunea unui
descendent este incidenta chiar daca la data deschiderii mostenirii masa succesorala, pe langa
bunurile care au format obiectul donatiei-partaj, cuprinde bunuri care prin natura si valoarea lor
ar asigura drepturile succesorale ale mostenitorului omis . Pentru a putea beneficia de donatia-
partaj, descendentii trebuie sa aiba capacitatea de a primi liberalitati la momentul incheierii
actului. Bunurile prezente. Donatia-partaj poate avea ca obiect doar bunurile asupra carora
ascendentul dispunator este unic proprietar la momentul incheierii actului, iar nu si bunurile
viitoare (art. 795 alin. 2 C. civ.). Aceasta dispozitie legala se explica prin incompatibilitatea care
exista intre caracterul irevocabil al oricarei donatii, deci si a donatiei-partaj, si bunurile viitoare
intrucat nu depinde decat de vointa donatorului sa manevreze de o asemenea maniera incat sa
nu dobandeasca aceste bunuri si in acest fel sa revoce donatia .Imparteala poate avea ca
obiect toate bunurile dispunatorului sau doar o parte. In acest din urma caz, bunurile neincluse
in actul de partaj se vor transmite in indiviziune la mostenitori urmand a fi impartite intre acestia
potrivit regulilor dreptului comun (art. 796 C. civ.). Donatia-partaj poate cuprinde nu numai
cotitatea disponibila, cum se intampla in cazul donatiilor obisnuite, ci si rezerva mostenirii,
respectand partea ce revine fiecarui descendent din aceasta Bunurile sotilor obiect al unei
donatii-partaj conjunctive. Practica judiciara si doctrina admit posbilitatea ca o donatie-partaj sa
fie facuta impreuna de mama si tata in favoarea copiilor comuni, act care este cunoscut sub
denumirea de donatie-partaj conjunctiva . Avantajul incontestabil al donatiei-partaj conjunctive
este acela ca parintii pot dispune nu numai de bunurile proprii, ci si de cele comune, lucru pe
care nici unul nu l-ar putea face fara acordul celuilalt. Ca urmare a acestei operatiuni, fiecare
parinte este considerat a fi contribuit la formarea loturilor copiilor in proportie egala din
ansamblul bunurilor distribuite, chiar daca un anume copil a primit bunuri numai de la mama, iar
un altul numai de la tata . Daca exista copii care nu sunt comuni, donatia-partaj conjunctiva
facuta de cei doi soti in favoarea acestora nu poate sa aiba ca obiect decat bunuri care apartin
parintelui sau, iar nu si celuilalt sot, fata de care nu are vocatie succesorala .Donatia-partaj
154
conjunctiva cu rezerva dreptului de uzufruct in favoarea sotului donatar si cu clauza continuarii
uzufructului in persoana sotului supravietuitor este valabila, caci nu este vorba de transmiterea
unui uzufruct viager stins prin moartea titularului sau (art. 557 C. civ.), ci despre un al doilea
uzufruct, distinct de cel dintai, care se naste la data decesului primului titular si care constituie o
donatie de bunuri viitoare (valabila intre soti). Bunurile indivize obiect al donatiei-partaj
cumulative. Adesea, dupa decesul mamei sau tatalui, averea succesorala ramane in indiviziune
intre parintele supravietuitor si copiii sai. Parintele supravietuitor nu va putea face o donatie-
partaj in privinta acestor bunuri intrucat nu-i partin in exclusivitate. Practica judiciara franceza si
doctrina admit insa validitatea unei asemenea operatiuni cu conditia de a fi acceptata de toti
copiii, aceasta incluzand, pe de o parte, un partaj amiabil (in privinta bunurilor provenind din
patrimoniul parintelui predecedat), iar pe de alta parte o donatie-partaj (in privinta bunurilor
apartinand parintelui supravietuitor),aceasta fiind cunoscuta sub denumirea de donatie-partaj
cumulativa . Actul in discutie alcatuieste un ansamblu indivizibil, astfel incat daca acesta nu
este valabil in privinta partajului succesiunii deschise, cade intreaga operatiune, fara ca partajul
anticipat al mostenirii parintelui supravietuitor sa ramana in vigoare . Donatia-partaj cumulativa
poate fi facuta nu numai de parintii casatoriti, ci si de cei necasatoriti (divortati sau care nu au
fost casatoriti niciodata). Bunurile care au format obiectul unor donatii anterioare. Bunurile care
au format obiectul unor donatii anterioare pot forma in anumite conditii obiectul unei donatii-
partaj. Astfel, bunurile care au format obiecul unei donatii raportabile (nepreciputare) pot forma
obiectul unei donatii-partaj, dar numai intrucat sunt facute in favoarea donatarului si cu acordul
acestuia. Prin natura lor donatiile raportabile sunt destinate sa se reintoarce in masa
succesorala la decesul dispunatorului, fiind supuse impartelii conform regulilor mostenirii ab
intestat. Nu exista insa nici o piedica legala ca ascendentul sa includa bunul formand obiectul
unei asemenea donatii intr-o donatie-partaj ulterioara, cu consecinta ca prin aceasta
descendentul-donatar va fi scutit de raport, la data deschiderii mostenirii bunul revenindu-i ca
efect al partajului facut de ascendent in timpul vietii prin donatia-partaj . Divizarea reala prin
vointa donatorului. Donatia-partaj, asa cum o arata chiar denumirea ei, implica in mod necesar
o impartire a bunurilor intre descendenti facuta de donatorul-ascendent cu acordul acestora.
Actul prin care ascendentul dispune in favoarea descendentilor sai cu titlu gratuit in ideea de a-i
gratifica, dar lasand grija impartelii in seama acestora, nu este o donatie-partaj, ci, in lipsa
repartizarii specifice partajului, o donatie ordinara . De asemenea, actul prin care parintele se
limiteaza sa gratifice pe fiecare din copiii sai cu o cota-parte indiviza dintr-un imobil, in lipsa
repartizarii individuale, nu poate fi o donatie-partaj, ci o donatie ordinara . Criteriul de delimitare
a donatiei-partaj fata de donatia ordinara este intentia ascendentului de a proceda la un
aranjament de familie global, chiar daca nu se face expres referire la dispozitiile art. 794 C. civ.
si chiar daca nu este cuprins intr-un act unic, ci in acte distincte, cu conditia ca din acestea sa
155
rezulte vointa ascendentului de a le privi ca indisociabile si deci indivizibile . Compunerea
loturilor. In privinta componentei loturilor atribuite descendentilor, donatorul nu este constrans
de regula care rezulta din dispozitiile art. 741 alin. 1 C. civ., conform careia la partaj (este vorba
de partajul obisnuit facut dupa deschiderea mostenirii) „trebuie sa se dea… aceeasi cantitate
de mobile, de imobile, de drepturi sau de creante de aceeasi natura si valoare”, recunoscandu-
i-se dreptul de a alcatui loturile cum crede de cuviinta . Modelul partajului de ascendent este
partajul voluntar, iar nu partajul judiciar, astfel incat, lasand la o parte faptul ca si in cazul
partajului judiciar principiul egalitatii in natura este susceptibil de nuantari (supra nr. 717),
ascendentul are libertate in fixarea componentei loturilor, admitandu-se ca atribuirea in
intregime a unui domeniu agricol unuia dintre copii cu obligatia de a plati celorlalti copii ai
dispunatorului sultele corespunzatoare -; stabilite de dispunator, indiferent daca sunt platibile in
timpul vietii acestuia sau dupa decesul lui - este o donatie-partaj, iar nu o donatie ordinara cu
sarcini . Solutia nu poate fi insa dusa pana la extrem, in sensul ca atunci cand interesul
economic al pastrarii integritatii imobilelor ori exploatatiilor agricole sau comerciale nu este in
joc, iar ascendentul detine mai multe imobile, principiul egalitatii partajului in natura redevine
aplicabil .Ascendentul donator, in limitele cotitatii disponibile a mostenirii, poate favoriza pe unul
sau altul dintre copiii sai atribuindu-i bunuri de valoare mai mare decat celorlalti. Daca limitele
cotitatii disponibile sunt depasite, ceilalti copii pot cere reductiunea liberalitatii in conditiile
dreptului comun (art. 798 C. civ.) . Aplicarea dreptului comun. Conform dispozitiilor art. 795 alin.
1 C. civ., donatia-partaj trebuie sa intruneasca din punctul de vedere al formei „conditiile si
regulile prescrise pentru donatiunile intre vii”. Asadar, in principiu, sub sanctiunea nulitatii, ea
trebuie sa fie incheiata in forma autentica (art. 813 C. civ.), iar daca se refera si la bunuri
mobile, trebuie sa fie intocmit si un stat estimativ semnat de donator si donatari (art. 827 C.
civ.). Acceptarea donatarilor trebuie sa fie expresa si facuta prin act autentic notificat
donatorului inaintea deschiderii mostenirii (art. 814 C. civ.) . Se recunoaste, nu fara oarecare
retinere, ca, prin exceptie, in cazurile si conditiile admise in dreptul comun, forma autentica nu
este ceruta daca este vorba de donatii sub forma darului manual, a donatiei deghizate si a
donatiei indirecte .In cazul in care un partaj de ascendent nul absolut pentru vicii de forma este
executat in cunostinta de cauza de descendenti, acestia nu mai pot reveni cerand constatarea
nulitatii absolute, actul nul fiind ratificat conform dispozitiilor art. 1167 alin. 3 C. civ. .Raporturile
intre donatorul-ascendent si donatarii-descendenti Efectele sunt cele ale unei donatii obisnuite.
Donatia-partaj produce intre ascendentul-donator si descendentii-donatari efectele unei donatii
obisnuite. Ea comporta in primul rand transferul irevocabil al bunurilor care formeaza obiectul ei
din patrimoniul donatorului in patrimoniul fiecarui donatar, conform stipulatiilor actului.
Transferul se realizeaza in principiu imediat, dar el poate fi amanat prin stipularea unui termen
suspensiv . Descendentii donatari pot dispune liber de bunurile transferate prin donatia-partaj in
156
patrimoniul lor . Afara de cazul unei clauze de reintoarcere conventionala stipulata in act (art.
825 C. civ.), decesul unuia dintre donatari inaintea donatorului nu atrage caducitatea atribuirii,
drepturile acestuia transmitandu-se pe cale succesorala la mostenitorii sai . Ca orice donatie,
donatia-partaj poate fi revocata pentru ingratitudine (art. 830 C. civ.) si pentru neindeplinirea
sarcinilor (art. 831 C. civ.). Revocarea pentru survenienta de copii este exclusa intrucat chiar
prin ipoteza doatia-partaj presupune ca donatorul are descendenti la data incheierii actului.
Transmisiunea este individuala, donatia-partaj neantrenand in nici un fel deschiderea mostenirii.
Ascendentul-donator, chiar daca include in act toate bunurile care le detine la data incheierii
acestuia, nu-si instraineaza descendentilor patrimoniul sau, acesta fiind inalienabil prin acte
intre vii, ramanand tinut personal la plata datoriilor fata de creditorii sai actuali si viitori, chiar
daca a impus descendentilor sai plata lor cu titlu de sarcina a liberalitatii . Donatia-partaj poate
fi atacata cu actiune pauliana de creditorii ascendentului-donator, fara a fi obligati a dovedi
complicitatea descendentilor-donatari la frauda, sub acest aspect actul fiind tratat ca o
liberalitate si nu ca un partaj, acesta din urma neputand fi atacat cu actiune pauliana
.Raporturile dintre desecendentii-donatari-Efectele sunt cele specifice unui partaj. Chiar din
momentul incheierii actului, descendentii-donatari sunt considerati copartajanti, dar nu ai
succesiunii, care inca nu s-a deschis, ci ai bunurilor incluse in donatia-partaj .In aceasta
calitate, afara de cazul unei stipulatii contractuale contrarii, ei isi datoreaza garantia pentru
evictiune, astfel incat daca unul dintre ei este evins de catre un tert, pierderea va fi suportata nu
numai de catre donatarul evins, ci de toti (inclusiv donatarul evins) in proportia drepturilor ce le
revin din succesiune. De asemenea, plata sultelor stipulate in actul de donatie-partaj sau a
indeminizatiei de evictiune sunt garantate intre donatarii-descendenti de privilegiul
copartajantului (art. 1737 pct. 3 C. civ.) asupra imobilelor cuprinse in actul de dispozitie. Dupa
deschiderea mostenirii dispunatorului-Donatarii-descendenti devin mostenitori ai defunctului.
Odata cu decesul donatorului-ascendent, se deschide succesiunea acestuia, iar donatarii-
descendenti devin mostenitori ai acestuia, fiind considerati ca au mostenit direct de la acesta
bunurile care le-au fost atribuite prin donatia-partaj, fara sa fi fost nici un moment in indiviziune
in privinta lor. Bunurile care nu au fost incluse in donatia-partaj se transmit acelorasi mostenitori
in stare de indiviziune, fiind supuse partajului in conditiile dreptului comun.
Partajul de ascendent, care pana la data deschiderii mostenirii anticipa doar drepturile
succesorale ale descendentilor, devine din acest moment efectiv. Din aceasta situatie decurg o
serie de consecinte. In primul rand, bunurile cuprinse in donatia-partaj nu sunt supuse
raportului, caci aceasta „fiind o operatiune preliminara partajului prin faptul ca tinde la
constituirea masei partajabile”, este lipsit de obiect in cazul analizat, partajul fiind deja realizat
prin vointa ascendentului . In al doilea rand, bunurile donate, in lipsa de stipulatie contrara, sunt
considerate ca un avans in contul mostenirii viitoare, iar nu ca o liberalitate preciputara, astfel
157
incat se imputa mai intai asupra rezervei si numai pentru diferenta, daca exista, asupra cotitatii
disponibile a mostenirii .In al treile rand, ca mostenitori ai defunctului, descendentii-donatari
sunt tinuti la plata pasivului succesoral in conditiile dreptului comun. Donatarii-descendenti pot
renunta la mostenirea defunctului, caz in care pierd calitatea de mostenitori, nemaifiind tinuti la
plata pasivului, iar donatia primita se va imputa asupra cotitatii disponibile a mostenirii, fiind
supusa reductiunii in masura in care depasesete limitele acesteia. Reductiunea donatiei-partaj-
Din dispozitiile art. 798 C. civ. rezulta ca in cazul in care la deschiderea mostenirii se constata
ca prin donatia-partaj sau printr-un alt act „vreunul din acei intre care s-au impartit bunurile s-ar
gasi vatamat in partea sa legitima”, imparteala de ascendent „se poate ataca”. Avand in vedere
dispozitiile de ordine publica referitoare la rezerva, textul vrea sa spuna ca donatia-partaj este
supusa actiunii in reductiune atunci cand la deschiderea mostenirii se constata ca unuia sau
altuia dintre descedentii copartajanti i s-au incalcat drepturile referitoare la rezerva. Stabilirea
rezervei si a cotitatii disponibile. Ascendentul are libertatea deplina de a gratifica pe unul sau
altul dintre descendentii sai mai mult decat pe ceilalti, dar aceasta numai in limitele cotitatii
disponibile a mostenirii. Calculul rezervei si al cotitatii disponibile se face prin raportare la masa
de calcul unica rezultata din reunirea fictiva a donatiei-partaj la activul net al mostenirii, alaturi
de celelalte donatii facute de defunct, nepunandu-se in nici un caz problema existentei a doua
mase de calcul (una incluzand bunurile cuprinse in donatia-partaj si alta cuprinzand celelalte
bunuri lasate de defunct) .Imputarea bunurilor primite prin donatie-partaj. Dupa stabilirea masei
de calcul in raport cu care se stabilesc rezerva si cotitatea disponibila a mostenirii, problema
care se pune este aceea a imputarii bunurilor donate, adica daca se vor calcula asupra rezervei
sau asupra cotitatii disponibile. In principiu, bunurile donate se vor imputa asupra rezervei celor
gratificati (supra nr. 768), afara de cazul unei clauze de preciput, caz in care se vor imputa
asupra cotitatii disponibile a mostenirii. Daca un descendent-donatar renunta la mostenire,
bunurile donate acestuia se vor imputa asupra cotitatii disponibile a mostenirii, acesta pierzand
calitatea de mostenitor si, deci, si de rezervatar.. Complinirea rezervei. Daca unul sau altul
dintre descendentii-donatari nu a primit prin donatia-partaj cota corespunzatoare rezervei sale
(lucru care, subliniem din nou, se poate stabili doar la data decesului dispunatorului), pentru
complinirea rezervei acesta are dreptul in primul rand la un drept care se inrudeste cu un „drept
de prelevare” asupra bunurilor ramase nepartajate la decesul dispunatorului si numai daca
acestea nu sunt suficiente poate solicita reductiunea liberalitatilor preciputare facute prin
donatia-partaj . Faptul de a fi participat si el la donatia-partaj nu poate fi opus descendentului-
donatar pentru a-i paraliza dreptul de complinire a rezervei deoarece, pe de o parte, nimeni nu
poate renunta la rezerva sa inaintea deschiderii mostenirii , iar pe de alta parte rezerva nu
poate fi stabilita decat in raport cu situatia patrimoniului defunctului de la data deschiderii
mostenirii, iar nu cu cea de la data donatiei-partaj. Actiunea regelementata de art.798 C. civ.
158
este o actiune in reductiune, care nu duce la anularea donatiei-partaj, ci doar la retrangerea
liberalitatilor care incalca rezerva descendentului-reclamant. Ea nu poate fi primita daca
bunurile donate supuse reductiunii au pierit fara culpa donatarului si acesta nu aprimit nici o
indemnizatie care sa compenseze pierderea . Partajul de ascendent, asa cum rezulta din
dispozitiile art. 795 C- civ., poate fi facut nu numai prin donatii intre vii, ci si prin testament. Spre
deosebire de donatia-partaj, testamentul-partaj este un act juridic unilateral mortis causa,
revocabil, prin care un ascendent face intre copiii sai distribuirea si partajul bunurilor pe care le
va lasa la moartea sa . Testamentul-partaj se aseamana cu testamentul obisnuit pana la
identificare in privinta formelor si conditiilor de capacitate ale dispunatorului, dar se deosebeste
de acesta in privinta continutului sau intrucat menirea lui principala nu este de a institui legatari,
adica de a gratifica preciputar anumite persoane, ci de a repartiza bunurile ascendentului intre
descendentii sai care vin la mostenire in temeiul vocatei lor legale, iar nu testamentare .
Aceasta nu inseamna insa ca dispunatorul, in limitele cotitatii disponibile, nu ar putea favoriza
pe unul sau pe altul dintre descendentii sai in dauna celorlalti, ceea ce inseamna ca nu i se
poate nega radical posibilitatea de a constitui si un instrument devolutiv, iar nu doar de
repartizare a bunurilor succesorale . Ca si donatia-partaj, testamentul-partaj poate avea o
natura ambivalenta. Persoanele care pot face si persoanele care pot beneficia de testamentul-
partaj. Trimitere. Testamentul-partaj poate fi facut de aceleasi persoane care pot face donatii-
partaj, iar beneficiari ai acestuia pot fi aceleasi persoane care pot primi donatii-partaj. Bunurile
care pot forma obiectul testamentului-partaj. Testamantul-partaj poate avea ca obiect nu numai
bunurile prezente ale dispunatorului, ci si bunurile viitoare, pe care acesta le va dobandi pana la
deschiderea mostenirii. Testatorul poate imparti doar o parte din bunurile sale, cele neimpartite
transmitandu-se in indiviziune la descendentii sai, urmand a fi impartite potrivit dreptului comun.
Obiect al testamentului-partaj nu pot fi decat bunurile aflate in proprietatea exclusiva a
testatorului, nu si cele aflate in proprietate comuna, testatorul trebuind sa aiba libera dispozitie
asupra bunurilor pentru a putea face impartirea acestora . De aceea, testamentul-partaj
cumulativ este nevalabil . Un asemenea act nu poate fi realizat nici prin acordul ambilor soti,
deoarece prohibitia testamenului conjunctiv (art. 857 C. civ.) se aplica si testamentului-partaj
.Bunurile de care testatorul a dispus deja prin donatii preciputare nu pot fi incluse in
testamentul-partaj, lucru care insa este posibil in privinta donatiilor nepreciputare (supuse
raportului), care nu constituie decat avansuri in contul mostenirii . Repartizarea bunurilor.
Elementul caracteristic al testamentului-partaj este repartizarea bunurilor succesorale intre
descendentii defunctului prin vointa acestuia. La repartizarea bunurilor ascendentul are libertate
deplina in privinta repartizarii cutarui sau cutarui bun cutarui sau cutarui descendent.
Ascendentul poate repartiza unui descendent anumite bunuri in natura, cu obligatia de a plati
celorlalti sultele corespunzatoare . Sub sanctiunea nulitatii (art. 797 C. civ.), repartizarea trebuie
159
sa cuprinda pe toti descendentii cu vocatie succesorala ai defunctului. Efectele testamentului-
partaj. Fiind un act mortis causa, partajul de ascendent realizat prin testament nu produce
efecte decat la data deschiderii mostenirii, pana la acest moment putand oricand fi revocat sau
modificat de dispunator. Dupa decesul testatorului, descendentii defunctului culeg fiecare
individual lotul sau cu titlu de mostenire legala si nu de legat . Efectul fiind acela al unui partaj,
comostenitorii isi datoreaza garantia specifica pentru evictiune, iar daca este cazul platii unor
sulte, creditorii acestora beneficiaza de privilegiul prevazut la art. 1737 pct. 3 C. civ. Daca
testamentul-partaj (sau altul ordinar) contine si legate in favoarea unui descendent inclus la
partaj, acesta poate opta diferit, acceptand mostenirea legala si repudiind legatul sau invers. De
asemenea, el poate accepta atat mostenirea legala, cat si pe cea testamentara. In privinta
mostenirii care formeaza obiectul testamentului-partaj, descendentii nu pot face un act de
renuntare sub cuvant ca renunta la testament si, pretinzand ca accepta mostenirea legala, sa
ceara o alta impartire; ori accepta mostenirea si se supun vointei defunctului in privinta
partajului, vocatia lor la bunurile care compun loturile formate de defunct fiind legala, ori renunta
la mostenire si nu primesc nimic din aceasta . Mostenitorul care accepta mostenirea pur si
simplu va fi tinut ultra vires hereditatis la plata datoriilor, in timp ce acela care accepta
mostenirea sub beneficiu de inventar va fi tinut la plata doar in limita bunurilor primite de la
defunct. Reductiunea testamentului-partaj. In cazul in care unul dintre descendentii defunctului
primeste in lotul sau bunuri care nu acopera rezerva sa, are dreptul la complinirea acesteia prin
exercitarea actiunii in reductiune prevazuta la art. 798 C. civ., regulile aplicabile donatiei-partaj
in aceasta materie (supra nr. 772) fiind aplicabile si in cazul testamentului-partaj.

56) Împărţeala moştenirii. Noţiune, condiţii, obiect şi forme.

Partajul este operatiunea juridica prin care se pune capat starii de indiviziune prin
transformarea dreptului la cote parti abstracte in drepturi de proprietate individuala asupra
bunurilor din masa partajabila prin atribuirea mostenitorilor. Forme: partaj amiabil, partaj
judiciar-pot cere partajul comostenitorii, creditorii comostenitorilor. Este necesara capacitatea
de exercitiu pentru a putea cere partajul. Cererea de partaj trebuie sa arate persoanele, titlul de
mostenitor, bunurile, evaluarea acestora. In principiu bunurile se atribuie in natura. Bunul se
poate atribui unui coindivizar si acesta trebuie sa plateasca sulte celorlalti coindivizari. Bunurile
pot fi vandute prin licitatie iar sumele impartite intre coindivizari.

57) Împrumutul de consumaţie ( propriu-zis).

160
Imprumutul de consumatie este un contract prin care o persoana numita imprumutator
transmite in proprietate unei alte persoane, numita imprumutat o catime de bunuri fungibile si
consumptibile cu obligatia pentru imprumutat de a restitui la scadenta o cantitate egala de
lucruri de acelasi gen si calitate. Imprumutul este un contract real si unilateral. Atat
imprumutatul cat si imprumutatorul trebuie sa aiba capacitatea ceruta pentru acte de dispozitie.
Daca imprumutul are o valoare mai mare de 250 lei contractul se dovedeste cu inscrisuri.
Imprumutatul are obligatia de a restitui la sacdenta lucruri de acelasi gen, in aceasi cantitate si
de aceasi calitate. Imprumutul cu dobanda care se stabileste la nivelul taxei oficiale a scontului
stabilit de BNR diminuat cu 20%. Imprumutul de consumatie se stinge prin plata.

58) Împrumutul de folosinţă.

Imprumutul de folosinta este un contract prin care o persoana numita comodant remite spre
folosinta temporara unei alte persoane numite comodatar un lucru determinat cu obligatia
pentru acesta din urma de a-l restitui in natura, in individualitatea sa. Comodatul este un
contract real, consensual, esentialmente gratuit si unilateral. Comodatul are ca obiect bunuri
nefungibile deoarece trebuie restituite in integralitatea lor. Este necesara capacitatea specifica
actelor de administrare. Comodatarul este obligat sa conserve bunul, sa intrebuinteze bunul
numai la destinatia determinata prin natura sa sau prin acordul partilor, sa restituie lucrul la
scadenta. Comodatarul raspunde pentru deteriorarea sau pieirea lucrului daca nu dovedeste ca
deteriorarea sau pierea s-au produs fortuit. Riscul pieirii este suportat in principiu de catre
comodant, dar sunt anumite situatii in care riscurile sunt suportate de catre comodatar:
intrebuintarea lucrului contrar destinatiei determinate, prelungeste folosinta dupa scadenta, ar fi
putut salva bunul inlocuindu-l cu un bun al sau sau daca ambele fiind in pericol a scapat lucrul
sau, lucrul a fost evaluat in momentul contractarii. Comodantul are ca obligatii: restituirea
cheltuielilor de conservare, plata despagubirilor generate de viciile lucrului. Comodatul se stinge
prin: restituirea lucrului, reziliere, moartea comodatarului daca contractul a fost incheiat intuitu
personae.

59) Începutul prescripţiei extinctive.

Prescriptia extinctiva nu este definita in legea civila totusi Decretul 167 / 1958 in art. 1, alineatul
1, consacra efectul prescriptiei extinctive “dreptul la actiune avand un obiect patrimonial, se
stinge prin prescriptie, daca nu a fost executat in temeiul stabilit de lege”. Putem defini
161
prescriptia extinctiva din dreptul civil ca fiind stingerea dreptului la actiune neexercitat in
termenul de prescriptie. Prescriptia extinctiva este cunoscuta de toate ramurile de drept , si de
aici drept drept consecinta – natura juridica a prescriptiei extinctive trebuie stabilita in cadrul
fiecarei ramuri de drept. Din dreptul civil face parte prescriptia dreptului la actiune ( in sens
material ) si pentru a stabili natura juridica a prescriptiei extinctive, inseamna a raspunde la
intrebarea ce este, pentru dreptul civil, prescriptia dreptului la actiune ? Pentru a raspunde la
intrebare este necesar sa stabilim ce efect produce prescriptia extinctiva asupra dreptului
subiectiv civil si pe cale de consecinta, asupra obligatiei civile corelative. Inceputul prescriptiei
extinctive -Regula generala potrivit art. 7 alin. 1 “prescriptia incepe sa curga de la data cand se
naste dreptul la actiune…”, iar potrivit art. 1886 Cod civil : “nici o prescriptie nu poate incepe a
curge mai inainte de a se naste actiunea supusa acestui mod de stingere”. In concluzie, regula
generala, este aceasta :prescriptia incepe sa curga la data nasterii dreptului la actiune. Regulile
speciale privind inceputul prescriptiei dreptului la actiune: pentru pur si simplu, prescriptia
dreptului la actiune incepe sa curga de la data nasterii raportului juridic ( art. 7, alin. 2 din
Decretul 167 / 1958 ); pentru dreptul afectat de un termen suspensiv ori de o conditie
suspensiva, prescriptia dreptului la actiune incepe sa curga de la data implinirii termenului ori
realizarii conditiei ( art.7 alin 3 din Decretul 167 / 1958 ); in cazul actiunii in raspundere pentru
paguba cauzata prin fapta ilicita si in cazurile asimilate, prescriptia incepe sa curga de la data
cand pagubitul a cunoscut sau trebuia ( ori putea ) sa cunoasca paguba si pe cel care raspunde
de ea, sau de la expirarea termenului prevazut de lege ( art. 8 din Decretul 167 / 1958 si art. 12
din Legea 11 / 1991 ); prescriptia actiunii in anulabilitate incepe sa curga din momente diferite,
in functie de cauza de nulitate relativa ( art. 9 din Decretul 167 / 1958 ); prescriptia dreptului la
actiune privind viciile ascunse ale unui lucru, ale unei lucrari, ale unei constructii incepe sa
curga de la data descoperirii viciilor, insa cel mai tarziu de la implinirea termenului de garantie
pentru aceste vicii ( art. 11 din Decretul 167 / 1958 ) Prin suspendarea prescriptiei extinctive se
intelege acea modificare a cursului acestei prescriptii care consta in oprirea, de drept, a curgerii
termenului de prescriptie, pe timpul cat dureaza situatiile, limitative prevazute de lege, care il
pun in imposibilitate de a actiona pe titularul dreptului la actiune. Caracterele cauzelor de
suspendare sunt : legale; limitative Cauzele de suspendare sunt enumarate in Decretul 167 /
1958 , art. 13-14. Potrivit art. 13 : “cursul prescriptiei se suspenda:cat timp cel impotriva caruia
ea curge este impiedicat de un caz de forta majora sa faca acte de intrerupere; pe timpul cat
creditorul sau debitorul face parte din fortele armate ale Romaniei, iar acestea sunt puse pe
picior de razboi; pana la rezolvarea reclamatiei administrate facute de cel indreptatit cu privire
la despagubiri sau restituiri, in temeiul unui contract de transport sau prestare a serviciilor de
posta si telecomunicatii, insa cel mai tarziu pana la expirarea unui termen de trei luni socotit de
la inregistrarea reclamatiei”. Potrivit art. 14 : intre parti sau tutore si si cei ce se afla sub
162
ocrotirea lor, intre curator si acei pe care ii reprezinta precum si si intre orice alta persoana
care, in temeiul legii sau al hotararii judecatoresti, administreaza bunurile altora si cei ale caror
bunuri sunt astfel administrate, prescriptia nu curge cat timp socotelile nu au fost date si
aprobate. In legatura cu cazul de forta majora, apare necesar definirea acesteia :forta majora
este un eveniment imprevizibil si insuportabil precum : cutremurul de pamant, inundatia si
altele. Efectele suspendarii prescriptiei-Potrivit art. 15 alin. 1 : “Dupa incetarea suspendarii,
prescriptia isi reia cursul socotindu-se si timpul scurs inainte de prescriptie “. Pentru perioada
anterioara cauzei, suspendarea nu produce nici un efect juridic, socotindu-se si timpul scurs
inainte de suspendare. Pe durata cauzei de suspendare, efectul produs consta in oprirea
curgerii prescriptiei, pe toata aceasta perioada; prin urmare, durata cauzei de suspendare nu
intra in calculul termenului de prescriptie. Ulterior cauzei de suspendare, efectul care se
produce consta in reluarea cursului prescriptiei, din momentul in care produce, consta in
reluarea cursului prescriptiei, din momentul in care el fusese blocat, oprit; este efectul precizat
in art. 15 alin. 1 in termenii “ Dupa incetarea suspendarii prescriptia isi reia cursul… “ Efectul
special al suspendarii este reglementat de art. 15 alin 2 astfel : “prescriptia nu se va implini,
totusi inainte de expirarea unui termen de 6 luni, socotit de la data incetarii cauzei de
suspendare, cu exeptia prescriptiilor mai scurte de 6 luni care nu se vor implini decat dupa
expirarea unui termen de 1 luna de la suspendare “. Efectul special al suspendarii prescriptiei
consta, in esenta, prorogarea momentului implinirii termenului de prescriptie extinctiva, in asa
fel incat, intre momentul incetarii cauzei de suspendare si momentul implinirii termenului de
prescriptie sa se asigure 6 luni ori o luna, dupa cum termenul de prescriptie aplicabil este mai
mare ori mai mic de 6 luni. Intreruperea prescriptiei extinctive poate fi definita ca modificarea
cursului acesteia care consta in inlaturarea prescriptiei scurse inainte de aparitia unei cauze
intreruptive si inceperea unei alte prescriptii extinctive. Cauze de intrerupere sunt potrivit art. 16
din Decretul 167 / 1958 prin recunoastrea dreptului a carui actiune se prescrie, facuta de cel in
folosul caruia curge prescriptia – aceasta cauza presupune de catre debitor a pozitiei sale de
impotrivire fata de dreptul subiectiv corelate in formularea aceasta : recunoasterea dreptului a
carui actiune se prescrie facuta de cel in folosul caruia curge prescriptia. Recunoasterea la care
se refera textul trebuie sa fie neindoielnica; Cererea de chemare in judecata. Pentru a produce
efectul intreruperii se cere ca : actiunea in justitie sa fie efectiva ( adica cu scopul de a fi admisa
); retragerea ori perimarea demonstreaza neindeplinirea acestei conditii; actiunea sa fie
admisa, printr-o hotarare definitiva;retragerea ori anularea actiunii dovedeste neindeplinirea
conditiei” Efectele prescriptiei extinctive sunt stabilite de art. 17 astfel “intreruperea sterge
prescriptia inceputa inainte de a se ivi imprejurarea care a intrerupt-o”. Dupa intrerupere incepe
sa curga o noua prescriptie.Intreruperea prescriptiei extinctive produce urmatoarele doua efecte
: anterior datei intreruperii, prescriptia este stearsa, adica inlaturata; posterior intreruperii,
163
efectul care se produce consta in inceperea altei prescriptii Ca si in cazul suspendarii, efectele
intreruperii prescriptiei extinctive se produc in temeiul legii, organului de justitie neramanandu-i
decat sa constate producerea lor. Repunerea in termen, reprezinta beneficul acordat de lege
titularului dreptului la actiune care, din motive temeinice nu a putut formula actiunea in justitie
inauntrul termenului de prescriptie, astfel ca organul jurisdictional este indreptatit sa solutioneze
in fond, cererea de chemare in judecata, desi a fost introdusa dupa implinirea termenului de
prescriptie. In esenta, repunerea in termenul de prescriptie extinctiva este un beneficiu al legii si
, totodata o piedica in calea producerii efectelor prescriptiei, nejustificat. Domeniul repunerii in
termen a fost conturat astfel : “repunerea in termen este o notiune care exclude si forta majora
si culpa “.Domeniul ei incepe unde inceteaza culpa si inceteaza unde incepe forta majorat.
Potrivit art. 19 alin. 2 “cererea de repunere in termen va putea fi facuta numai in termen de 1
luna de la incetarea cauzelor care justifica depasirea termenului de prescriptie “. Efectul
repunerii in termeni Efectul consta in socotirea prescriptiei ca neindeplinita, desi termenul de
prescriptie a expirat. Efectul aratat permite organului de justitie sa treaca la judecata, in fond, a
cauzei ( nerespectandu-se actiunea ca prescrisa ) Prin implinirea prescriptiei extinctive
intelegem determinarea momentului in care expira termenul de prescriptie.

60) Începutul şi conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice.

Definitia capacitatii de folosinta este cuprinsa in alin. 2 art. 5 D 31/1954; “Capacitatea de

folosinta este capacitatea de a avea drepturi si obligatii” In acest sens retinem: capacitatea de
folosinta a persoanei fizice este o parte a capacitatii civile a omului, ea consta in aptitudinea
omului de a avea drepturi si obligatii, aceste drepturi si obligatii sunt civile, nu drepturi si
obligatii in general. Caracterele juridice ale capacitatii de folosinta ale persoanei fizice, sunt : a)
Legalitatea -; consta in insusirea acestei capacitati de a nu putea fi reglementata decat prin
lege, sub toate aspectele: inceput, continut, incetare b) Generalitatea -; acest caracter se
exprima prin aptitudinea generala si abstracta a omului de a avea toate drepturile si obligatiile
civile c) Inalienabilitatea -; presupune insusirea capacitatii de folosinta a persoanei fizice de a
nu putea forma obiect de renuntare, in tot sau in parte si nici obiect de instrainare. Acest
caracter este consacrat legislativ in D 31/1954 art. 6 alin 2; Nimeni nu poate renunta, nici in tot
nici in parte la capacitatea de folosinta …..” d) Intangibilitatea -; reprezinta caracteristica
capacitatii de folosinta de a nu i se putea aduce limitari, ingradiri decat prin texte exprese de
lege. In acest sens D 31/1954 art 6 alin 1 dispune “Nimeni nu poate fi ingradit in capacitatea de
folosinta … decat in cazurile si conditiile prevazute de lege”. e) Egalitatea capacitatii de
folosinta a persoanei fizice -; D 31/1954 consacra expres acest caracter in art 4 alin 2 astfel

164
“Sexul, rasa, nationalitatea, religia, gradul de cultura sau originea nu au nici o inraurire asupra
capacitatii” f) Universalitatea capacitatii de folosinta a persoanei fizice -; acest caracter consta
in insusirea capacitatii de folosinta de a fi recunoscuta, atribuita tuturor oamenilor. Astfel, D
31/1954 dispune in art 4 alin 1 “Capacitatea civila este recunoscuta tuturor persoanelor” , iar art
6 alin 1 “Nimeni nu poate fi lipsit de capacitatea de folosinta” Inceputul capacitatii de folosinta a
persoanei fizice -; ca regula -; este stabilit de art 7 alin 1 din D 31/1954 “Capacitatea de
folosinta incepe de la nasterea persoanei …”. Aceasta data “a nasterii”, se dovedeste cu actul
de stare civila care este “certificatul de nastere” D 31/1954 art 7 alin 2 prevede “Drepturile
copilului sunt recunoscute, de la conceptiune, insa numai daca el se naste viu” Cu privire la
capacitatea succesorala a persoanei fizice, art 654 Cod civil prevede “Pentru a succede trebuie
neaparat ca persoana ce succede sa existe in momentul deschiderii succesiunii” Copilul
conceput se considera ca exista. Copilul nascut mort este considerat ca nu exista. Dispozitiile
de mai sus recunosc capacitatea de folosinta in favoarea copilului conceput. Dispozitiile
mentionate trebuie coroborate cu prevederile art 61 Codul familiei care reglementeaza “timpul
legal al conceptiunii”, astfel “Timpul cuprins intre a treisuta si a sutaoptzecea zi dinaintea
nasterii copilului este timpul legal al conceptiunii.” El se socoteste de la zi la zi. Pentru a se
aplica exceptia dobandirii capacitatii de folosinta de la data conceptiunii (infans conceptus pro
nato habetur quoties de commodis eyus agitur), este nevoie sa fie intrunite doua conditii si
anume: sa fie vorba de drepturile copilului (iar nu de obligatii, pentru acesta); copilul sa se
nasca viu; legea noastra nu pretinde ca, copilul sa fie viabil Exceptia dobandirii cu anticipatie a
capacitatii de folosinta indica drept data a acestei dobandiri data conceptiunii. Aceasta data nu
poate fi stabilita cu exactitate, de aceea, legiuitorul a instituit prezumtia timpului legal al
conceptiunii. Potrivit acesteia, ca data a conceptiunii poate fi considerata oricare zi din
intervalul, de 121 de zile, cuprins intre a 300-a si a 180-a dinaintea nasterii copilului. Continutul
capacitatii de folosinta a persoanei fizice consta tocmai in aptitudinea omului de a avea toate
drepturile si obligatiile civile. Acest continut cuprinde doua laturi: latura activa -; aptitudinea
omului de a avea drepturi subiective civile; latura pasiva -; aptitudinea persoanei fizice de a
avea obligatii civile Ingradirile capacitatii de folosinta a persoanei fizice pot fi calificate ca
incapacitati de drept civil. Incapacitatile civile formeaza doua subdiviziuni: a) Ingradiri cu
caracter de pedeapsa penala. Din aceasta categorie fac parte: pedeapsa complementara a
interzicerii unor drepturi, pedeapsa accesorie a interzicerii unor drepturi (vezi art 53 din Cod
penal republicat, art 64 si 71 Cod penal) b) Ingradiri cu caracter de pedeapsa civila -; in aceasta
sub categorie intra: decaderea din drepturile parintesti, in conditiile art 109 Codul familiei. In
aceasta subcategorie intra si pedepsele civile stabilite in materie succesorala din Codul civil art
655, art 703 si art 712. Incapacitati prevazute de Codul civil: art 806 “minorul mai mic de 16 ani
nu poate dispune nici intr-un fel…” prin donatie sau testament, de bunurile sale; art 807
165
”minorul de 16 ani poate dispune prin testament si numai jumatate din bunurile de care dupa
lege ar dispune majorele”; art 809 “minorul de 16 ani nu poate, prin testament, dispune in
favoarea tutorelui sau; art 810 “doctorii in medicina sau in chirurgie, ofiterii de sanatate sau
subofiterii (adica medici si farmacistii), care au tratat o persoana in boala de care moare, nu pot
profita de dispozitiile intre vii sau testamentare, ce dansa a facut in favoarea lor in cursul
acestei boli.” Aceleasi reguli sunt aplicabile si in privinta preotilor (vezi art 833, 1307 alin 1, art
1309 Cod civil) Incapacitati prevazute de Codul familiei Art 128 din Codul familiei “este oprit sa
se incheie acte juridice intre tutore, sotul, o ruda in linie dreapta ori fratii sau surorile tutorelui,
de o parte, si minor, de alta” Art 133 alin 3 Codul familiei “minorul (sub 14 ani) nu poate sa faca,
nici chiar cu incuviintare, donatii si nici sa garanteze obligatia altuia” Incapacitatea prevazuta de
Constitutie si Legea 54/1998 Art 41 -; teza a II a din Constitutie “Cetatenii straini si apatrizii nu
pot dobandi dreptul de proprietate asupra terenurilor”. Aceasta incapacitate este preluata ad
litteram in alin 1 al art 3 din L 54/1998 privind circulatia juridica a terenurilor. Nu trebuie
asimilate ingradirilor din dreptul civil, acele ingradiri ori incompatibilitati care sunt cunoscute in
alte ramuri de drept, cum ar fi cele din dreptul constitutional, dreptul muncii, dreptul
administrative, dreptul comercial.

61) Încetarea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice.

ÎNCETAREA CAPACITĂŢII DE FOLOSINŢĂ A PERSOANEI FIZICE I. Regula încetării

capacităţii de folosinţă – moartea persoanei Textul legal care reglementează începutul
capacităţii de folosinţă a persoanei fizice – art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954 – stabileşte şi
sfârşitul acesteia, în termenii următori: „Capacitatea de folosinţă începe de la naşterea
persoanei şi încetează odată cu moartea acesteia”. Pentru declararea judecătorească a morţii
persoanei fizice, art. 18 din acelaşi Decret nr. 31/1954 prevede: „De îndată ce hotărârea
declarativă de moarte a rămas definitivă, cel dispărut este socotit că a murit la data stabilită în
hotărâre, ca fiind aceea a morţii. Data morţii dispărutului se stabileşte potrivit cu împrejurările.
În lipsă de indicii îndestulătoare, se va stabili ca dată a morţii ultima zi a termenului după care
se poate cere declararea judecătorească a morţii. Instanţa judecătorească va putea rectifica
data morţii stabilită potrivit dispoziţiilor prezentului articol, dacă se va dovedi ca adevărată o altă
dată”. II. Ipoteze privind stabilirea datei morţii Din chiar enunţarea, de mai sus, a dispoziţiilor
legale referitoare la data morţii persoanei fizice rezultă că legiuitorul a avut în vedere, conform
realităţilor, două ipoteze, şi anume: - ipoteza morţii constatate fizic, direct (prin examinarea
cadavrului) - ipoteza dispărutului, a cărui moarte nu poate fi constatată direct, fiind necesară
declararea judecătorească a morţii; este ipoteza morţii declarate pe cale judecătorească.
Esenţial de reţinut este că, în ambele ipoteze, data încetării capacităţii de folosinţă a persoanei

166
fizice este aceeaşi, ţi anume data morţii. Această dată este înscrisă în actul de stare civilă care
este actul de deces, pe baza şi în conformitate cu care se eliberează certificatul de deces. În
aceste acte de stare civilă, o rubrică specială este destinată tocmai datei morţii: an, lună, zi.
Ceea ce diferă, în cele două ipoteze de mai sus, este modul în care se ajunge la completarea
rubricii menţionate, şi anume: - în ipoteza morţii fizice constatate, completarea datei morţii se
face fie pe baza datei trecute în actul medical constatator al morţii (când un asemenea act a
fost întocmit de personalul medical), fie pe baza declaraţiei făcute de persoana care anunţă, la
starea civilă, decesul persoanei (când, deci, nu s-a întocmit un certificat constatator al morţii de
către medici); - în ipoteza morţii declarate judecătoreşte, completarea datei morţii, în actul de
stare civilă – actul de deces, se face pe baza hotărârii judecătoreşti declarative de moarte,
rămase definitive şi irevocabile, în sensul că data morţii, din această hotărâre, este trecută în
rubrica corespunzătoare din actul de stare civilă. III. Declararea judecătorească a morţii
Declararea judecătorească a morţii – precedată sau nu de declararea dispariţiei – este
reglementată atât prin norme de drept substanţial ori material – art. 16-21 din Decretul nr.
31/1954 – cât şi prin norme de drept procesual – art. 36-43 din Decretul 32/1954. 1) Noţiune,
justificare şi feluri Expresia „declararea judecătorească a morţii” este folosită în două sensuri.
Intr-un prim înţeles, expresia desemnează instituţia juridică având această denumire şi
cuprinde ansamblul normelor menţionate mai sus. În esenţă, instituţia declarării judecătoreşti a
morţii este justificată de nevoia, social-juridică, a clarificării situaţiei persoanei dispărute, despre
care nu se mai ştie dacă este sau nu în viaţă. Într-o asemenea clarificare este interesată
societatea însăşi, dar sunt interesate şi persoanele cu care cel dispărut se află în raporturi de
familie, precum şi în raporturi civile (creditorii, moştenitorii). Ieşirea din starea de incertitudine
ce planează asupra dispărutului presupune declanşarea mecanismului juridic al declarării
judecătoreşti a morţii. În stabilirea felurilor declarării judecătoreşti a morţii trebuie pornit de la
prevederile art. 16 din Decretul nr. 31/1954: „Cel care lipseşte de la domiciliul său poate fi
declarat dispărut prin hotărâre judecătorească, putându-se institui curatele, dacă a trecut un an
de la data ultimilor ştiri din care rezultă că era în viaţă. Cel astfel declarat dispărut poate fi
declarat mort, de asemenea prin hotărâre judecătorească dacă de la data ultimelor ştiri din care
rezultă că era în viaţă au trecut patru ani. Declararea morţii nu poate fi însă hotărâtă mai înainte
de împlinirea unui termen de şase luni de la data afişărilor extrasului de pe hotărârea prin care
s-a declarat dispariţia. Cel dispărut în cursul unor fapte de război, într-un accident de cale
ferată, într-un naufragiu sau într-o altă împrejurare asemănătoare care îndreptăţeşte a se
presupune decesul, poate fi declarat mort, fără a se mai declara în prealabil dispariţia sa, dacă
a trecut cel puţin un an de la data împrejurării în care a avut loc dispariţia ”. Din conţinutul
acestui articol deducem existenţa a două feluri de situaţii în care intervine declararea
judecătorească a morţii, si anume: - declararea judecătorească a morţii precedată de
167
declararea judecătorească a dispariţiei; aceasta este situaţia-regulă; - declararea
judecătorească a morţii neprecedata de declararea dispariţiei, în cazuri excepţionale; aceasta
este situaţia-excepţie. Trebuie subliniat că, de lege lata, sub aspect material, cererile privind
declararea dispariţiei şi a morţii se soluţionează în primă instanţă de tribunale; de asemenea se
face distincţia între hotărâri definitive nesusceptibile de apel şi hotărâri irevocabile
nesusceptibile de recurs. 2) Declararea judecătorească a dispariţiei a) Condiţia de fond a
declarării dispariţiei Condiţia de fond necesară pentru declararea dispariţiei este ca de la data
ultimilor ştiri din care rezultă că persoana era în viaţă să fi trecut un an. Ea rezultă, cu claritate,
din redactarea art.16 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954: „Cel care lipseşte de la domiciliul său
poate fi declarat dispărut prin hotărâre judecătorească, putându-se institui curatela, dacă a
trecut un an de la data ultimilor ştiri din care rezultă că era în viaţă”. În înţelegerea acestei
condiţii este necesar de subliniat că, nu orice lipsă de la domiciliul persoanei, prin ea însăşi,
justifică, automat, trecerea la declararea judecătorească a dispariţiei, ci e necesar să fie vorba
de o lipsă calificată de la domiciliu sub dublu aspect: pe de o parte, ea trebuie să aibă o durată
minimă de un an şi, pe de altă parte, această lipsă să facă să existe incertitudine asupra
existenţei în viaţă a persoanei. Data ultimilor ştiri din care rezultă că persoana era în viaţă. Art.
16 alin. 1 prevede că termenul de un an se calculează de la data ultimilor ştiri din care rezultă
că era în viaţă. Cum se stabileşte această dată? Răspunsul la întrebare presupune distingerea
a două ipoteze, şi anume: - cea în care există probe (înscrisuri, martori) din care rezultă, cu
certitudine, care este ziua ultimilor ştiri; pe baza probelor existente se stabileşte o anumită zi,
ca fiind data ultimilor ştiri.

62) Încetarea persoanei juridice. Dizolvarea.

Incetarea persoanei juridice- sfarsitul calitatii de subject colectiv de drept civil. Moduri de
incetare a persoanei juridice: prin comasare (absorbtie, fuziune); prin divizare totala (nu si
partiala); prin dizolvare. Comasarea si divizarea sunt forme ale reorganizarii, putem spune ca,
de fapt sunt doua moduri de incetare a persoanei juridice: prin reorganizare; prin dizolvare
Dizolvarea persoanei juridice - mod de incetare a persoanei juridice aplicabil in cazurile
prevazute de lege si presupunand lichidarea. Cauzele de dizolvare: art.45 din Decret 31/1954:
"Organizatiile cooperatiste si orice organizatii obstesti se dizolva daca: a) termenul pentru care
au fost constituite s-a implinit; b) scopul a fost realizat sau nu poate fi indeplinit; c) scopul pe
care-l urmaresc sau mijloacele folosite pentru realizarea acestuia au devenit contrare legii. d)
numarul membrilor a scazut sub limita stabilita de lege, actul de infiintare sau statut. Exista si
cauze de dizolvare prevazute de legi speciale. Clasificarea cauzelor de dizolvare: dupa modul

168
cum opereaza: cauze care conduc la dizolvarea de drept a persoanei juridice; cauze care
produc dizolvarea numai daca exista un act al organului competent. dupa natura lor: cauze de
dizolvare fortata; cauze de dizolvare voluntara. dupa vocatia lor: cauze generale; cauze
speciale. Efectele dizolvarii. Lichidarea.-Efectul esential al dizolvarii este lichidarea persoanelor
juridice. Art. 40 - Incetarea persoanei juridice prin dizolvare presupune trecerea ei - obligatoriu -
prin lichidare. Principalele aspecte ale lichidarii persoanei juridice: Notiunea de lichidare -
efectul direct si obligatoriu al dizolvarii care consta in operatiunile juridice de realizare a
activulni si plata a pasivului subiectului colectiv de drept civil; Continutul lichidarii - lichidarea
are continutul format din ansamblul operatiunilor juridice care urmaresc realizarea activului si
plata pasivului persoanei juridice intrata in dizolvare. Realizarea activului - incasarea drepturilor
ce i se cuvin de la alte subiecte de drept civil. Plata pasivului - indeplinirea obtigatiilor pe care
persoana juridica le are fata de subiectul de drept civil. Soarta ori repartizarea bunurilor ramase
dupa lichidare: dupa lichidare, bunurile au soarta stabilita in actul de infiintare ori statut; in lipsa
de prevedere in actul de infiintare ori statut, repartizarea bunuritor ramase dupa lichidare este
cea hotarata de adunarea generala care a decis dizolvarea; in lipsa criteriilor de mai sus,
bunrile ramase dupa lichidare vor fi atribuite unei persoane juridice cu scop asemanator. Felul
transmisiunii in caz de lichidare Dupa lichidare pot ramane elemente de activ concrete,
determinate, bunuri (activ net). Caracterul transmisiunii patrimoniale poate fi usor de stabilit,
transmisiunea neputand fi decat cu titlu particular. Dobanditorul unui asemenea element de
activ poate fi avand cauza, dar din categoria succesorilor cu titlu particular. Capacitatea civila a
persoanei juridice pe durata lichidarii. In ceea ce priveste capacitatea de folosinta este de
retinut ca principiile specialitatii capacitatii de folosinta, aplicabil si pe durata lichidarii sufera o
reducere a limitelor sale. Pe durata lichidarii, persoana juridica este titulara aptitudinii de a avea
drepturi si obligatii civile necesare realizarii activului si platii pasivului. Cat priveste capacitatea
de exercitiu a persoanei juridice, pe durata lichidarii este de mentionat ca ea se realizeaza prin
lichidatori, indiferent de cine sunt acestia numiti (adunarea generala, justitie). Data producerii
efectelor lichidarii.-Teoretic, persoana juridica dizolvata inceteaza pe data ultimului act de
lichidare. Practic, aceasta data se concretizeaza in moduri diferite: inregistrarea dizolvarii, la
organul competent, daca legea prevede aceasta formalitate; inscrierea dizolvarii si lichidarii;
radierea din registrul persoanei juridice.

63) Înscrierile în cartea funciară, reglementate de Legea nr. 7/1996, republicată.

In legatura cu inscrierile care se fac in cartea funciara, pot fi exercitate doua actiuni: actiunea in
prestatie tabulara si actiunea in rectificarea inscrierilor in cartea funciara. Actiunea in prestatie

169
tabulara-cel care s-a obligat la constituirea, transmiterea sau modificarea unui drept real
imobiliar este obligat sa predea inscrisurile necesare pentru intabularea dreptului in cartea
funciara, iar daca este vorba de stingerea unui asemenea drept, sa predea actele necesare
pentru radierea lui din cartea funciara. In cazul in care se refuza sa-si indeplineasca aceasta
obligatie, persoana indreptatita se putea adresa instantei de judecata, pentru ca aceasta sa
dispuna, prin hotarare, intabularea sau radierea dreptului real. Hotararea judecatoreasca
ramasa definitiva si irevocabila inlocuia inscrisurile necesare pentru intabularea sau radierea
dreptului. Actiunea in prestatie tabulara putea fi intentata impotriva celui care a consimtit la
constituirea, transmiterea sau stingerea dreptului real respectiv, precum si impotriva tertului
subdobanditor inscris in cartea funciara, daca erau indeplinite urmatoarele trei conditii: cel care
cere prestatia tabulara sa fi fost in posesia imobilului la data cand tertul subdobanditor a
contractat; actul juridic cu data certa, in temeiul caruia se cere prestatia tabulara, sa fie incheiat
anterior actului pe baza caruia tertul si-a inscris dreptul in cartea funciara; tertul sa fi dobandit
dreptul cu titlul gratuit sau sa fi fost de rea-credinta. In cazul in care tertul a dobandit cu buna-
credinta si pe baza unui act cu titlu oneros, actiunea in prestatie tabulara se respinge. Actiunea
in prestatie tabulara nu se confunda cu actiunea in executarea unui antecontract de vanzare-
cumparare. Actiunea in retificare inscrierilor in cartea funciara .Daca exista neconcordante intre
starea tabulara si realitate, acestea pot fi inlaturate prin actiunea in rectificare-Rectificarea
intabularii si a inscrierii provizorii-se cere de orice persoana interesata in urmatoarele cazuri:
daca inscrierea sau titlul pe baza caruia s-a facut nu au fost valabile; daca prin isncriere, dreptul
a fost gresit calificat; daca nu mai sunt intrunite conditiile de existenta a dreptului inscris sau au
incetat efectele actului juridic in temeiul caruia s-a efectuat inscrierea. In urma admiterii actiunii,
operatiunea rectificarii se face, la cerere, in temeiul hotararii judecatoresti ramase definitive si
irevocabile. Actiunea in rectificare poate fi introdusa impotriva celui in favoarea caruia s-a facut
inscrierea respectiva, precum si impotriva succesorilor sai, indiferent daca este vorba de un
succesor universal sau cu titlu particular. In legatura cu prescriptia acestei actiuni se prevede:
actiunea in rectificare este imprescriptibila, sub rezerva prescriptiei actiunii de fond, atunci cand
este introdusa fata de dobanditorul nemijlocit, precum si fata de tertul care a dobandit cu rea-
credinta dreptul inscris in favoarea sa; actiunea in rectificare poate fi introdusa in termen de 10
ani, fata de tertul dobanditor cu titlu gratuit, de buna-credinta, care incepe sa curga de la data
inregistrarii cererii de inscriere a acestuia; impotriva tertului dobanditor cu titlu oneros, de buna-
credinta, actiunea in rectificare poate fi introdusa numai cand titlul este valabil sau dreptul a fost
gresit calificat, in urmatoarele termene: sase luni de la data comunicarii catre cel indrituit a
incheierii prin care s-a dispus inscrierea ce face obiectul actiunii in rectificare; trei ani de la data
inregistrarii cererii de inscriere a dreptului a carei rectificare se solicita prin actiune. Rectificarea
notarii se poate cere in urmatoarele cazuri: gresita calificare a dreptului personal, faptului sau
170
raportului juridic notat; daca nu mai sunt intrunite conditiile de existenta a dreptului personal,
faptului sau raportului juridic notat sau au incetat efectele actului juridic in temeiul caruia s-a
facut notarea; daca notarea, indiferent din ce cauza, a incetat sa mai fie exacta sau in
conformitate cu realitatea. Actiunea in rectificarea notarii este imprescriptibila. Inscrierile sunt
de trei feluri: intabularea; inscrierea provizorie; notarea .Intabularea este inscrierea prin care se
transmite, constituie sau stinge un drept real cu titlu definitiv de la data inregistrarii cererii de
inscriere. Intabularea este o inscriere definitiva, fara sa fie nevoie de vreo justificare ulterioara.
Ea are efect constitutiv de drepturi. Intabularea se face pe baza actului juridic caruia se cere
inscrierea, a unei hotarari judecatoresti definitive sau a unui act administrativ individual. Actul
juridic trebuie dovedit prin isncris original. Dovada hotararii judecatoresti si a actului
administrativ individual se face prin copii legalizate. Inscrierea provizorie este inscrierea prin
care se stramuta, constituie, modifica sau stinge un drept real sub conditia si in masura
justificarii sale ulterioare. Ea se numeste inscriere provizorie sau intabulare imperfecta.
Inscrierea provizorie are loc atunci cand inscrisul original nu indeplineste cerintele speciale
prevazute de lege pentru intabulare sau in cazul in care inscrierea este ceruta in temeiul unei
hotarari judecatoresti supusa apelului sau recursului. Daca inscrierea provizorie este justificata,
in sensul ca inscrisul original indeplineste ulterior cerintele prevazute pentru intabulare sau
hotararea judecatoreasca devine irevocabila, ea se transforma intr-o intabulare perfecta.
Justificarea inscrierii se noteaza in cartea funciara. Notarea este acea inscriere care are ca
obiect mentionarea in cartea funciara a unor drepturi personale, fapte sau raporturi juridice
strans legate de drepturile tabulare pentru a le face opozabile tertelor persoane.

64) Întreruperea prescripţiei extinctive (noţiune, cauze, efecte).

Intreruperea prescriptiei extinctive poate fi definita ca modificarea cursului acesteia care consta
in inlaturarea prescriptiei scurse inainte de aparitia unei cauze intreruptive si inceperea unei alte
prescriptii extinctive. Cauze de intrerupere sunt potrivit art. 16 din Decretul 167 / 1958 : prin
recunoastrea dreptului a carui actiune se prescrie, facuta de cel in folosul caruia curge
prescriptia – aceasta cauza presupune de catre debitor a pozitiei sale de impotrivire fata de
dreptul subiectiv corelate in formularea aceasta : recunoasterea dreptului a carui actiune se
prescrie facuta de cel in folosul caruia curge prescriptia. Recunoasterea la care se refera textul
trebuie sa fie neindoielnica. Cererea de chemare in judecata. Pentru a produce efectul
intreruperii se cere ca : actiunea in justitie sa fie efectiva ( adica cu scopul de a fi admisa );
retragerea ori perimarea demonstreaza neindeplinirea acestei conditii; actiunea sa fie admisa,
printr-o hotarare definitiva;retragerea ori anularea actiunii dovedeste neindeplinirea conditiei”

171
Efectele intreruperii prescriptiei extinctive-Efectele prescriptiei extinctive sunt stabilite de art. 17
astfel : “intreruperea sterge prescriptia inceputa inainte de a se ivi imprejurarea care a intrerupt-
o”. Dupa intrerupere incepe sa curga o noua prescriptie. Intreruperea prescriptiei extinctive
produce urmatoarele doua efecte : anterior datei intreruperii, prescriptia este stearsa, adica
inlaturata; posterior intreruperii, efectul care se produce consta in inceperea altei prescriptii. Ca
si in cazul suspendarii, efectele intreruperii prescriptiei extinctive se produc in temeiul legii,
organului de justitie neramanandu-i decat sa constate producerea lor.

65) Legatul. Noţiune şi clasificare. Ineficacitatea legatelor.

Constituie dispoziţii de ultimă voinţă ale testatorului prin care acesta desemnează persoana sau
persoanele care la moartea sa urmează să primească universalitatea întregului patrimoniu
succesoral, universalitatea unei frecţiuni din acesta sau anumite bunuri determinate din
moştenire. Desemnarea legatarului � poate fi făcută direct (fie prin nominalizare, fie prin
arătarea calităţilor care îl individualizează pe acesta � fiu, frate, nepot, etc.) sau indirect (cazul
exhederării moştenitorilor nerezervatari sau a moştenitorilor rezervatari în limitele cotităţii
disponibile. Desemnarea legatarului trebuie să fie făcută prin testament şi să fie făcută personal
de testator. Clasificarea legatelor după criteriul modalităţilor care afectează voinţa testatorului
Legatul pur şi simplu � este legatul neafectat de modalităţi. Transferă proprietatea de la
testator la legatar deîndată ce intervine moartea lui de cujus, deci de la deschiderea
succesiunii. Legatul cu termen � legatul poate fi supus de testator unui termen, adică să se
stipuleze că executarea sau stingerea lui va depinde de un eveniment viitor şi sigur în ceea ce
priveşte producerea lui. Legatul sub condiţie � este cel a cărui naştere sau stingere depinde
de un eveniment viitor şi nesigur în ceea ce priveşte producerea lui. Condiţia suspensivă face
ca dreptul cuprins în legat să nu ia naştere de la data decesului lui de cujus ci numai de la data
împlinirii sale, efectele împlinirii ei urcând până la data deschiderii succesiunii. Condiţia
rezolutorie face ca dreptul formând obiectul legatului să se nască pe data decesului lui de
cujus, dar existenţa acestuia atârnă de îndeplinirea sau neîndeplinirea condiţiei Legatul cu
sarcină � presupune stipularea transmiterii unor drepturi cu obligarea legatarului de a îndeplini
ceva (să dea, să facă) sau de a nu face ceva. Sarcinile pot fi stipulate în interesul unei terţe
persoane, în interesul testatorului sau în interesul legatarului. Clasificarea legatelor după
obiectul lor-Legatul universal � este dispoziţia prin care testatorul lasă după moartea sa la una
sau mai multe persoane, universalitatea bunurilor sale. Sunt considerate legate universale:
Legatul tuturor mobilelor şi imobilelor testatorului; Legatul nudei proprietăţi a întregii moşteniri;
Legatul cotităţii disponibile a moştenirii; Legatul prisosului succesoral rămas după plata tuturor
172
celorlalte legate. Legatul cu titlu universal � este acela care conferă legatarului vocaţie la o
fracţiune din moştenirea testatorului. Sunt legate cu titlu universal: Legatul unei fracţiuni din
moştenire; Legatul tuturor bunurilor imobile; Legatul tuturor bunurilor mobile; Legatul unei
fracţiuni din totalitatea bunurilor imobile; Legatul unei fracţiuni din totalitatea bunurilor mobile.
Legatul particular � este acela care are ca obiect unul sau mai multe obiecte determinate.
Legatul particular conferă vocaţie doar la anumite bunuri succesorale. Poate avea ca obiect
atât bunuri corporale (individual determinate sau de gen), cât şi bunuri incorporale. Nulitatea �
este sancţiunea civilă prin care actele juridice încheiate cu încălcarea condiţiilor de validitate
(de fond sau de formă) sunt lipsite de efecte. Se întemeiază pe motive anterioare sau
concomitente actului. Cauzele de nulitate a legatelor pot fi atât din rândul celor comune tuturor
actelor juridice (incapacităţi, vicii de consimţământ, cauză ilicită, etc.), cât şi din cele specifice
actelor mortis causa (nerespectarea interdicţiei testamentului conjunctiv, nerespectarea
interdicţiei substituţiei fideicomisare, lipsa formelor anume prevăzute de lege). Termenul de
prescripţie a acţiunii în anulare nu curge de la data întocmirii testamentului, ci de la data când
acesta urmează să producă efecte, adică de la data deschiderii succesiunii. Revocarea
legatelor � există situaţii în care legatele iau naştere în mod valabil, dar datorită unor
împrejurări intarvenite ulterior sunt desfiinţate. Este chiar cazul revocării. Revocarea legatelor
prin manifestarea de voinţă a testatorului-Revocarea voluntară-Testamentul fiind un act
revocabil, până la ultima clipă a vieţii, testatorul poate reveni oricând asupra dispoziţiilor sale
testamentare anterioare. Revocarea voluntară expresă � în cazul în care rezultă dintr-o
declaraţie anume a testatorului în acest sens. Nu se poate face decât fie printr-un act autentic,
fie printr-o formă de testament prevăzută de lege. Este un act solemn, iar lipsa formei este
sancţionată cu nulitatea absolută. Revocarea voluntară tacită � revocarea tacită a unui
testament anterior intervine numai dacă între acesta şi cel posterior există incompatibilitate sau
contrarietate. Incompatibilitatea presuoune imposibilitatea absolută materială sau juridică de a
aduce la îndeplinire două legate din două testamente succesive. Contrarietatea presupune o
imposibilitate de executare concomitentă a două dispoziţii testamentare succesive, dar această
imposibilitate nu este una absolută, ci doar una relativă, deductibilă după intenţia subiectivă a
testatorului Revocarea voluntară tacită prin înstrăinarea sau distrugerea voluntară a bunului
care formează obiectul legatului Orice înstrăinare a obiectului legatului, făcută cu orice mod sau
condiţie, revocă legatul pentru tot ce s-a înstrăinat, chiar când înstrăinarea va fi nulă, sau când
obiectul legat va fi reintrat în starea testatorului. Înstrăinarea obiectului legatului de către
testator relevă implicit intenţia acestuia de a-l revoca.Esenţială este nu atât înstrăinarea bunului
în sine, cât intanţia exteriorizată a testatorului de a dispune altfel decât prin legatul iniţial de
bunul respectiv Revocarea (voluntară) tacită prin distrugerea voluntară a testamentului de către
testator Distrugerea materială a testamentului de către testator sau de către un terţ la ordinul
173
acestuia echivalează cu o revocare voluntară tacită. Retractarea revocării voluntare a legatului
Revocarea unui testament sau a unei dispoziţii testamentare, fiind o dispoziţie de ultimă voinţă
ca şi testamentul însuşi, poate fi revocată sau retractată. Retractarea expresă a revocării
testamentului nu se poate face decât prin act autentic distinct sau printr-un testament posterior.
Revocarea judecătorească a legatelor Legatele sunt revocabile pe cale judecătorească pentru
neîndeplinirea sarcinilor şi pentru ingratitudine. Revocarea judecătorească pentru
neîndeplinirea sarcinilor La deschiderea succesiunii legatarul este în drept să opteze între
acceptarea legatului şi renunţarea la acesta. Odată acceptat legatul, sarcinile instituite de
testator devin obligaţii pentru legatar. Potrivit art.930 şi 830 C.civ. neîndeplinirea sarcinilor
impuse de testator atrage revocarea legatului. Neîndeplinirea sarcinilor atrage revocarea
legatului doar în cazul în care aceasta este culpabilă, deci imputabilă legatarului, iar nu şi atunci
când se datoreşte unui caz fortuit sau de forţă majoră. Revocarea judecătorească pentru
ingratitudine Revocarea judecătorească pentru ingratitudine intervine pentru: Atentat la viaţa
testatorului; Delicte, cruzimi sau injurii grave la adresa testatorului; Injurie gravă la adresa
memoriei testatorului. Caducitatea legatelor � presupunând că testamentul este valabil
încheiat, este totuşi posibil ca din pricina unor împrejurări survenite independent de voinţa
testatorului să existe imposibilitatea de executare a legatelor la data deschiderii succesiunii.
Cazurile de caducitate: Predecesul legatarului � orice dispoziţie testamentară devine caducă,
când acela în favoarea căruia a fost făcută a murit înaintea testatorului; Incapacitatea
legatarului de a primi legatul survenită ulterior datei testamentului; Neîndeplinirea condiţiei
suspensive sub care a fost stipulat legatul; Refuzul legatarului de a primi legatul; Pieirea în
întregime a lucrului legat; Dispoziţiile testamentare în favoarea ospiciilor, săracilor dintr-o
comună sau stabilimente de utilitate publică nu pot produce efecte decât dacă sunt autorizate
de şeful statului la propunerea Guvernului. Destinaţia bunurilor care au format obiectul legatelor
ineficiente � dreptul de acrescământ În caz de ineficacitate a legatelor, bunurile care formează
obiectul acestora vor reveni persoanelor cu vocaţie succesorală din a căror parte urmau să se
execute acele legate, adică, după caz, moştenitorilor legali, legatarilor universali şi în mod
excepţional, legatarilor particulari. Legatul conjunctiv este legatul al cărui obiect este lăsat la
mai mulţi legatari fără a se preciza partea ce revine fiecăruia, situaţie în care toţi legatarii au
vocaţie eventuală la întregul obiect al legatului. În cazul în care legatul este ineficace în raport
cu unul sau altul dintre legatari, dar valabil în raport cu cel puţin unul dintre ei, în lipsă de
prevedere testamentară contrară, legatul va reveni legatarului sau legatarilor în raport cu care
el este eficace. Acesta este aşa-numitul drept de acrescîmânt sau drept de creştere.

174
66) Limitele dreptului de dispoziţie asupra moştenirii. Oprirea pactelor asupra unei moşteniri
nedeschise. Oprirea substituţiilor fideicomisare.

Substitutia fideicomisara consta in „orice dispozitie prin care autorul unei liberalitati
insarcineaza persoana gratificata de a conserva intreaga sa viata bunurile donate sau legate
pentru a le transmite la moartea sa unei alte persoane desemnate de dispunator” . Art. 803 C.
civ. prohibeste in mod expres orice asemenea substitutii, spre deosebire de Codul civil francez
care permite substitutiile fideicomisare in cazul donatiilor sau legatelor facute de parinti copiilor
lor cu obligatia de a le pastra si remite nepotilor nascuti sau care se vor naste in viitor, precum
si in cazul liberalitatilor facute de persoanele moarte fara descendenti in favoarea fratilor si
surorilor cu obligatia de a le pastra si remite nepotilor de frate sau sora nascuti sau care se vor
naste in viitor (art. 1048-1074) . Astfel, in dreptul nostru, testamentul prin care unul dintre fiii
defunctului este instituit ca legatar cu obligatia de a pastra bunurile legate pana la moartea sa,
dupa care acestea vor reveni copiilor lui, contine o substitutie fideicomisara prohibita de lege .
Persoana care face liberalitatea, asa cum am vazut, poate dispune atat prin acte intre vii
(donatie), cat si prin acte mortis causa (legate). Primul gratificat se numeste instituit sau grevat,
iar cel de al doilea substituit. Ceea ce caracterizeaza substitutia fideicomisara testamentara
este asadar o maniferstare de vointa care care se refera la o dubla dispozitie cu privire la
acelasi obiect, implicand indisponibilizarea obiectului legatului in patrimoniul instituitului pe tot
parcursul vietii acestuia. Cu alte cuvinte, in acest caz, „dispunatorul organizeaza doua
succesiuni: a sa proprie si, trecand peste capul gratificatului, aceea a gratificatului insusi” .
Plecand de la aceasta caracteristica, putem usor diferentia substitutia fideicomisara de
substitutia vulgara. Substitutia vulgara (obisnuita) consta intr-o singura liberalitate facuta in
favoarea a doi gratificati, dintre care unul principal, chemat in primul rand sa culeaga
liberalitatea, iar celalalt subsidiar, chemat sa culeaga liberalitatea doar daca gratificatul principal
nu vrea (fiind renuntator) sau nu poate (fiind predecedat) primi acea liberalitate. In acest caz nu
este vorba decat de un mod particular de determinare a celui gratificat caruia dispunatorul ii
transmite direct liberalitatea . Substitutia vulgara este recunoscuta de lege ca valabila, art.804
C. civ. precizand ca „este permisa dispozitia prin care o a treia persoana ar fi chemata a lua
darul, ereditatea sau legatul, in cazul cand donatarul, eredele numit, sau legatarul nu ar primi
sau nu ar putea primi”. Constituie o astfel de substitutie, de pilda, dispozitia prin care testatorul
instituie pe sotia sa ca legatara universala, prevazand ca in caz de predeces al acesteia legatul
sa revina unuia dintre nepotii sai anume desemnat de el . Art. 803 C. civ care prohibeste
substitutiile fideicomisare este conceput in termeni generali. Textul este considerat a fi de
exceptie, astfel incat in caz de indoiala dispozitiile testamentare trebuie interpretate in sensul ca
nu contin o substitutie prohibita de lege, primind astfel efecte . Pentru a recunoaste o substitutie
fideicomisara prohibita de lege este necesara intrunirea cumulativa a trei conditii: Existenta a
175
doua liberalitati succesive-Substitutia fideicomisara implica gratificarea prin una si aceeasi
vointa a doua persoane diferite, prin doua liberalitati avand acelasi obiect, cu executare
succesiva in timp. Mai intai primeste executare liberalitatea primului gratificat (instituitul), iar
apoi, la decesul acestuia, adica dupa trecerea unui interval de timp (tractus temporis), cea de a
doua, facuta in favoarea celui de al doilea gratificat (substituitul). Esential este faptul ca „pentru
bunurile care formeaza obiectul substitutiei, substituitul este… avand-cauza nu al instituitului ci
al dispunatorului, care efectueaza doua (s. a.) liberalitati care vor beneficia succesiv instituitului
si apoi substituitului” . Pentru a putea vorbi de substitutie prohibita de lege este esential ca si
vocatia succesorala a substituitului sa provina de la testatorul initial, iar nu de la instituit. Daca
nu testatorul instituie legatarii succesivi, ci doar il roaga (fara a-l obliga juridic) pe legatarul
instituit de el sa gratifice acesta pe un tert daca vrea (legat precativ), sau ii confera
beneficiarului liberalitatii libertatea de a alege el o persoana pe care sa o gratifice, nu poate
surveni sanctiunea pentru incalcarea prohibitiei ; exceptie facand cazul in care sfera persanelor
din randul carora legatarul poate face alegerea este restransa (familia sau mostenitorii
dispunatorului, de exemplu), caz in care se considera ca alegerea celui de al doilea gratificat a
fost facuta tot de testator . Daca substitutia este facuta prin testament, iar la data decesului
dispunatorului (in raport de care se apreciaza intrunirea conditiilor cerute de lege pentru a putea
mosteni atat in privinta instituitului, cat si a substituitului) una din cele doua liberalitati (fie cea
facuta in favoarea instituitului, fie cea facuta in favoarea substituitului) este ineficace -; pentru
incapacitatea de a primi, pentru predecesul gratificatului, pentru revocare etc. -, cealalta este
valabila si va produce efecte, sanctiunea prohibitiei fiind astfel evitata . In cazul in care prin
testament nuda proprietate a unui bun este lasata unui legatar, iar uzufructul aceluiasi bun unui
alt legatar, exista consecinte practice similare celor ale substitutiei prohibite de lege. Astfel, ca
si instituitul, uzufructuarul se va bucura de folosinta bunului pe tot timpul vietii sale fara a putea
dispune de acesta, iar la decesul sau situatia nudului proprietar va fi asemanatoare cu aceea a
substituitului, dobandind toate atributele proprietatii. Cu toate acestea, in acest caz nu exista
substitutie fideicomisara intrucat cele doua legate, pe de o parte, nu au acelasi obiect (unul are
ca obiect nuda proprietate, iar celalalt uzufructul), iar pe de alta parte nu sunt succesive,
producand, din contra, efecte simultane. Art. 805 C. civ. nu face decat sa consacre expres
legalitatea unor asemenea legate. Uneori in practica judiciara este dificil a se face diferenta
necesara intre adevarata substitutie fideicomisara si legatele avand obiecte diferite. Asa, de
pilda, s-a considerat ca dispozitia testamentara prin care s-a lasat un apartament unei
persoane cu dreptul de a-l folosi pana la moarte, dupa care sa fie vandut iar pretul obtinut sa fie
impartit intre doi nepoti ai dispunatorului, reprezinta o substitutie fideicomisara prohibita de lege
. Ne intrebam insa daca nu cumva, in realitate, obiectul celor doua legate este diferit, primul
avand ca obiect uzufructul apartamentului, in timp ce cel de al doilea proprietatea bunului,
176
urmand ca la decesul uzufructuarului apartamentul sa fie vandut in contul nepotilor defunctului,
iar pretului obtinut sa fie impartit intre acestia, astfel incat dispozitia testamentara care exprima
vointa defunctului sa fie salvata intrucat contine doua legate, fiecare cu obiect distinct de
celalalt. Totul depinde de interpretarea clauzelor testamentare, iar daca acestea sunt echivoce,
interpretarea trebuie facuta in sensul ca testamentul sa produca efecte, iar nu in sens contrar
(infra nr. 279). Oricum, datele publicate ale spetei in discutie sunt insuficiente pentru a ne putea
pronunta transant.De asemenea, in cazul uzufructului lasat succesiv la mai multe persoane, nu
exista identitate de obiect al legatului, si deci nici substitutie prohibita de lege, intrucat fiecare
uzufruct este un drept real atasat unei alte persoane si prin aceasta diferit de celelalte .Exista
situatii care desi prezinta unele asemanari cu substitutia fideicomisara, in realitate nu se
confunda cu aceasta. Legatul alternativ sau dublu conditional consta in instituirea de catre
testator a doua persoane ca legatari sub una si aceeasi conditie, dar pentru un legatar acea
conditie este rezolutorie, iar pentru celalalt suspensiva . De pilda, testatorul lasa intreaga sa
avere lui A, iar in cazul in care acesta va deceda inaintea implinirii varstei majoratului averea sa
revina lui B. In acest caz, decesul lui A inaintea varstei majoratului constituie conditia
rezolutorile sub care acesta primeste legatul, dar si conditia suspensiva sub care B poate
deveni beneficiarul legatului in cazul in care s-ar indeplini.Mecanismul juridic al realizarii
conditiei (efectul retroactiv) face ca in cazul examinat sa nu existe doua transmisiuni succesive,
ci doar una singura: atunci cand conditia nu se indeplineste, legatarul sub conditie rezolutorie
isi vede dreptul consolidat definitiv, cu efecte de la data deschiderii mostenirii, in timp ce
legatarul sub conditie suspensiva este pentru totdeauna in situatia unui strain de mostenire,
atat pentru trecut, cat si pentru viitor; invers, cand conditia se realizeaza, legatarul sub conditie
rezolutorie pierde cu efect retroactiv (de la data deschiderii mostenirii) dreptul castigat prin
deschiderea succesiunii (pana la indeplinirea conditiei el fiind intr-o situatie similara legatarului
pur si simplu, care dobandeste un drept neconditionat), in timp ce, de aceasta data, legatarul
sub conditie suspensiva este cel care isi vede dreptul definitiv consolidat cu efecte de la data
deschiderii mostenirii. Dupa cum s-a remarcat, „in acest din urma caz, chiar daca, in fapt (s. a.),
cei doi «legatari» vor fi profitand succesiv de legat, unul singur dintre ei va fi avand, in drept (s.
a.), aceasta calitate” . Dupa ce, pornind de la ideea ca asemenea aranjamente juridice
mascheaza totusi substitutii fideicomisare, practica judiciara a tratat aceste operatiuni ca
ilegale, ulterior le-a admis in principiu . Se considera insa ca atunci cand conditia consta pur si
simplu doar in predecesul primului legatar, operatiunea nu este decat o substitutie fideicomisara
si ca doar conditia predecesului circumstantiat (fara posteritate, inaintea majoratului, fara
casatorie) este una reala, nedisimuland o substitutie prohibita .Evident ca, atunci cand se
dovedeste ca legatul dublu conditional a fost conceput in ideea fraudarii prohibitiei substitutiei
fideicomisare -; ceea ce implica analizarea cauzei acestuia -, iar nu in ideea unei reale
177
gratificari conditionale, se va aplica sanctiunea incalcarii prohibitiei .Legatul alternativ sau dublu
conditional producand efecte de la data deschiderii succesiunii, necesita ca ambii gratificati sa
fie cel putin conceputi la decesul dispunatorului . a) Fiducia In acceptiunea sa generala, fiducia
poate fi definita ca „actul juridic prin care o persoana, fiduciarul, dobandeste de la o alta
persoana, fiduciant, un drept patrimonial, dar cu obligatii care ii limiteaza exercitiul, printre care
figureaza in general aceea de a transfera acest drept, la termenul fixat, fie fiduciantului, fie unui
tert beneficiar” . Fiducia este o institutie juridica polimorfa, avand multiple finalitati (fiducie-
gestiune, fiducie-garantie) , printre care si aceea de fiducie-liberalitate (varianta a fiduciei-
gestiune) prin care „in loc de a investi pe gratificat cu proprietatea bunurilor care alcatuiesc
liberalitatea, dispunatorul prefera sa le cedeze in prealabil unui tert care va fi insarcinat sa le
gereze in contul gratificatului si sa le transfere ulterior acestuia” . Fiducia-liberalitate nu se
confunda cu substitutia fideicomisara intrucat fiduciarul, spre deosebire de instituit, nu este un
gratificat (beneficiar al liberalitatii), ci doar un simplu „intermediar de transmitere”, caci desi i se
transmite proprietatea bunurilor, aceasta nu se realizeaza cu o intentie de liberalitate, ci doar in
scopul administrarii in interesul gratificatului care le va primi ulterior ca adevaratul si singurul
beneficiar al legatului . In dreptul nostru, ca si in dreptul francez, fiducia nu este reglementata
de lege, dar aceasta nu inseamna ca nu ar putea fi utilizata in practica. Ea poate explica mai
bine si mai aproape de adevar procedee juridice cunoscute si utilizate in practica cu aceeasi
finalitate, dar care sunt criticabile. Astfel, fideicomisul simplu sau legatul cu sarcina de a
transmite obiectul acestuia unei persoane neconcepute la data deschiderii mostenirii este
utilizat pentru atingerea unor scopuri identice celor ale fiduciei-liberalitate, numai ca, in realitate,
legatul initial nu este facut cu intentia de a-l gratifica pe cel insarcinat cu transmiterea obiectului
acestuia tertului beneficiar, ceea ce contravine definitiei liberalitatii unanim acceptate in
conceptia clasica. De asemenea, a-l considera pe legatarul care a primit bunul cu sarcina de a-l
transmite adevaratului gratificat ca fiind un simplu executor testamentar iarasi nu este corect,
deoarece executorul testamentar nu este decat un simplu mandatar al testatorului, calitate in
care nu poate dobandi proprietatea bunurilor succesorale, ci doar sezina bunurilor mobile.
Obligarea primului gratificat (instituitul) la conservarea si remiterea obiectului legatului celui de
al doilea gratificat (substituitului)-Dispozitia testamentara intra sub incidenta prohibitiei daca
impune instituitului obligatia de a nu instraina obiectul legatului pentru a-l putea remite ca atare
la decesul sau substituitului. Este vorba de o obligatie de a nu face care se refera atat la actele
juridice inter vivos, cu titlu oneros sau gratuit, cat si la actele juridice mortis causa (legate).Prin
urmare, substitutia fideicomisara presupune indisponibilizarea bunului legat in patrimoniul
instituitului. Obligatia de a nu instraina si de a remite substituitului se poate referi atat la o
universalitate, cota-parte dintr-o universalitate, cat si la un bun individual determinat . Bunurile
fungibile (sumele de bani), desi prin natura lor sunt intersanjabile, pot forma si ele obiect al
178
obligatiei de a nu instraina din partea instituitului intrucat, chiar daca instituitul dispune de acele
bunuri in folos propriu, poate fi obligat oricand sa procure altele de acelasi fel . Daca o
liberalitate contine doar o clauza de inalienabilitate , fara obligatia pentru gratificat de a
transmite bunul unui substituit la moartea sa, nu sunt intrunite conditiile pentru existenta
substitutiei fideicomisare. In practica judiciara s-a pus problema daca legatul prin care
instituitului i s-a dat posibilitatea sa remita substituitului fie bunurile lasate de testator, fie
contravaloarea acestora intra sub incidenta prohibitiei sau nu. Curtea de casatie franceza,
aprobata de doctrina, a ajuns la concluzia ca solutia afirmativa ar fi excesiva . In ceea ce ne
priveste, ne indoim totusi de justetea acestei solutii, intrucat obligarea instituitului la remiterea
obiectului legatului substituitului subzista, chiar daca sub forma unei obligatii alternative, ceea
ce nu inseamna altceva decat act de dispozitie succesiva caracteristic substitutiei fideicomisare
(supra nr.140) si, de asemenea, indisponibilizare pe durata vietii instituitului, chiar daca numai
valorica. Situatii asemanatoare care nu intrunesc cerintele conditie- Validitatea legatelor de
residuo sau de eo quod supererit (fideicomisul fara inalienabilitate). Legatul de residuo (al
ramasitei sau a ceea ce va ramane) este „dispozitia testamentara prin care un testator lasa
bunuri unui prim legatar in ideea ca la decesul acestuia ceea ce va ramane din aceste bunuri,
numit reziduu, sa fie cules de un tert beneficiar ales de testator”. Astfel conceputa, aceasta
operatiune se aseamana cu substitutia prohibita de lege prin faptul ca in privinta reziduu-ului,
daca ramane unul, exista dubla transmisiune succesiva, dar se deosebeste fundamental de
aceasta prin faptul ca nu exista pentru primul legatar obligatia de a conserva obiectul legatului
primit de la testator, acesta avand libertatea de a dispune de bunurile primite . De aceea,
practica judiciara si doctrina admit intr-o proportie covarsitoare valabilitatea acestui legat .
Primul legatar este liber sa dispuna de bunurile primite prin acte intre vii atat cu titlu oneros, cat
si cu titlu gratuit . In schimb, in lipsa de dispozitie expresa, primul legatar nu are dreptul de a
dispune de bunurile primite prin testament in favoarea tertilor, deoarece in caz contrar vointa
dispunatorului ca ramasita sa ramana celui de al doilea legatar ar fi practic lipsita de efecte . Nu
exista substitutie prohibita chiar si in cazul in care testatorul interzice primului legatar sa
dispuna de bunurile primite prin acte cu titlu gratuit (donatie si testament), facultatea de a
dispune cu titlu oneros lasata legatarului fiind suficienta pentru a exclude sarcina de a conserva
obiectul legatului specifica substitutiei fideicomisare . Legatul de residuo poate sa includa si
rezervea primului legatar, daca acesta este mostenitor rezervatar al testatorului, atata timp cat
testamentul nu contine dispozitii prin care rezervatarul sa fie privat de folosinta si dispozitia
cotei-parti din succesiune reprezentand rezerva , testatorul neputand in acest caz limita
libertatea de a dispune prin acte cu titlu gratuit (donatii si legate) a rezervatarului decat in
limitele cotitatii disponibile a mostenirii, nu si in privinta rezervei care ramane intangibila
.Transmisiunea legatului de residuo se realizeaza sub dubla conditie ca la data decesului
179
primului legatar sa fi ramas in patrimoniul acestuia bunuri primite de la testator si ca cel de al
doilea legatar sa-i supravietuiasca. Beneficiarul substituit dobandeste drepturile sale direct de la
testator, iar nu de la primul legatar . Asadar, chiar daca bunurile lasate de testator au facut parte
din patrimoniul primului legatar, ramasita nu face parte din succesiunea acestuia, ci din cea a
testatorului . In principiu, asa cum am vazut, al doilea legatar va dobandi de la testator bunurile
ramase din legat in patrimoniul primului legatar la decesul acestuia. Daca insa obiectul legatului
consta intr-un portofoliu de actiuni cotate la bursa, cesiunea unora dintre actiuni facute pe
timpul vietii de primul legatar in scopul inlocuirii lor cu alte actiuni este considerata a fi un „act
de gestiune normala”, iar nu un act de dispozitie (instrainare), asa incat obiectul ramasitei ce se
va transmite beneficiarului legatului de residuo consta nu numai din actiunile aflate in portofoliu
la data decesului testatorului, ci si din cele obtinute ulterior ca rezultat al actelor de gestiune
mentionate mai sus . Asupra naturii juridice a legatului de residuo practica judiciara si doctrina
au cunoscut o evolutie in timp , acceptandu-se in final ideea ca acesta contine in esenta un
dublu legat conditional, primul legatar dobandind sub conditia rezolutorie ca bunurile sa se
regaseasca in patrimoniul sau la data decesului, iar beneficiarul ramasitei sub conditia
suspensiva ca bunurile sa se gaseasca in patrimoniul primului legatar la date decesului
acestuia . De aici decurg urmatoarele consecinte cei doi legatari, intrucat dobandesc amandoi
drepturi direct de la testator, trebuie sa fie conceputi la data decesului acestuia (art. 808 alin. 2
C. civ.); daca legatarul ramasitei predecedeaza primului legatar, legatul sau devine caduc (art.
924 C. civ.). In cazul in care primul legatar predecedeaza testatorului, legatul va reveni in
intregime beneficiarului subsecvent ca legat pur si simplu (neconditional); beneficiarul legatului
de residuo nu este expus actiunii in reductiune a rezervatarilor primului legatar; beneficiarul
legatului de residuo are aceeasi vocatie la mostenirea testatorului ca si primul legatar
(particulara, cu titlu universal sau universala) . Reportarea transmiterii legatului catre substituit
la momentul si ca urmare a decesului instituitului-Substitutia fideicomisara presupune cu
necesitate ca liberalitatea facuta in favoarea substituitului sa nu produca efecte decat la
moartea instituitului. In cazul in care cel gratificat nu este insarcinat sa pastreze obiectul
legatului pe tot timpul vietii sale, ci doar pana la o data anume (implinirea varstei majoratului,
timp de un an etc.), este vorba doar de un fideicomis sau legat cu sarcina ingaduit de lege, iar
nu de o substitutie prohibita de lege . Ceea ce urmareste de fapt art. 803 C. civ. este sa
impiedice crearea prin vointa dispunatorului a unui sistem de devolutiune a mostenirii
derogatoriu de la regulile de baza in acest domeniu . Din dispozitiile art. 803 C. civ. rezulta ca
substitutia fideicomisara este nula absolut atat in privinta instituitului, cat si in privinta
substituitului . Prin urmare, sanctiunea afecteaza intreaga operatiune, iar nu doar cea de a
doua liberalitate (cea facuta in favoarea substituitului). Solutia este unanim admisa in doctrina si
jurisprudenta. Nulitatea care se aplica este absoluta intrucat dispozitiile art. 803 C. civ.,
180
referindu-se la organizarea generala a succesiunilor, sunt de ordine publica . Sanctiunea se
aplica atat in cazul in care substitutia este cuprinsa intr-un singur act, cat si in cazul in care ea
rezulta din doua acte distincte, dar indivizibile . In schimb, daca un testament contine mai multe
dispozitii, dintre care numai unele sunt afectate de substitutie, iar altele nu, nulitatea va
sanctiona numai dispozitiile care contravin prohibitiei, celelalte ramanand sa produca efecte,
afara de cazul in care clauza care contine substitutia formeaza un tot indivizibil cu celelalte
clauze, situatie in care nulitatea va afecta ansamblul indivizibil . Nulitatea substitutiei
fideicomisare poate fi invocata de orice parte interesata (mostenitor legal, legatar universal
etc.). Ea nu poate fi confirmata, iar actiunea in declararea acesteia este imprescriptibila. Ideea
generala desprinsa din textele Codului civil. Din prevederile art. 1399-1401 C. civ. rezulta fara
urma de indoiala ca o succesiune in intregul ei (si cu atat mai mult o cota-parte din aceasta),
adica un patrimoniu (sau o cota-parte din acesta), un ansamblu de drepturi si obligatii, al unei
persoane decedate poate forma obiectul unui contract de vanzare-cumparare . Cu alte cuvinte,
succesorii pot vinde patrimoniul mostenit. Art. 965 alin. 1 C. civ. stabileste cu valoare de
principiu ca „lucrurile viitoare pot fi obiectul obligatiei”. Imediat insa la alineatul 2 art. 965 C. civ.
face precizarea ca „nu se poate face renuntarea la o succesiune ce nu este deschisa, nici (nu)
se pot face invoiri asupra unei astfel de succesiuni, chiar de s-ar da consimtamantul celui a
carui succesiune este in chestiune”. Prin exceptie asadar, succesiunile nedeschise nu pot
forma obiectul unei vanzari si nici al vreunei alt act juridic Art. 702 C. civ. (in prezent abrogat)
prevedea si el ca „nici chiar prin contractul de casatorie nu se poate renunta la succesiunea
unui om in viata, nici nu se pot instraina drepturile eventuale ce s-ar putea dobandi asupra
succesiunii”. Fara a vorbi in terminis de prohibirea pactelor asupra succesiunilor viitoare
(nedeschise), Codul civil prin textele evocate aplica acest principiu care isi are originea in
dreptul roman. Principiul prohibitiei pactelor asupra succesiunilor viitoare a fost justificat in timp
de patru ratiuni. In primul rand, considerentul de ordin moral ca pactul ar naste dorinta mortii
(votum mortis) celui care lasa mostenirea. Argumentul nu convinge, intrucat, pe de o parte,
daca ar fi primit, ar putea duce si la abolirea mostenirii legale, mostenitorii prezumtivi putand
nutri mai mult sau mai putin aceeasi dorinta, iar pe de alta parte la respingerea unor institutii
care depind si ele de moartea unei persoane, cum ar fi uzufructul, renta viagera sau asigurarea
de viata . In al doilea rand, considerentul ca ar incalca regulile mostenirii legale si mai ales
principiul egalitatii succesorale. Nu poate fi primit nici acest argument intrucat, dincolo de
limitele rezervei succesorale, dispunatorul are libertatea de a favoriza pe oricare dintre
mostenitorii sai ori chiar si pe o terta persoana, sau printr-un partaj de ascendent poate chiar si,
respectand valoric rezerva, sa atribuie ce bunuri doreste unuia sau altuia dintre rezervatari. In
al treilea rand, necesitatea de a proteja mostenitorii contra abuzului de influenta sau leziunii .
Avand nevoie de lichiditati inca din timpul vietii lui de cujus, succesorii ar putea fi determinati sa
181
vanda „speranta de a mosteni” unui tert interesat, fara a cunoaste exact consistenta mostenirii
(aceasta neputand fi cunoscuta decat la data decesului lui de cujus), lucru ce i-ar putea
prejudicia. La ora actuala, aceasta argumentare este destul de subreda din punct de vedere
juridic, protectia legii impunandu-se doar in cazul persoanelor lipsite de capacitate deplina de
exercitiu, iar nu si a celor pe deplin capabile, in cele din urma, interdictia justificandu-se poate
mai degraba prin considerente de ordin moral - de a nu specula elemente ale patrimoniului unei
persoane in viata in considerarea mortii acesteia. In al patrulea rand, argumentul ca libertatea
de a testa nu poate fi alienata prin acte intre vii, caci incheind un contract cu privire la
succesiune, cel despre a carui mostenire este vorba nu ar mai putea reveni unilateral asupra
acestuia, ci numai cu acordul cocontractantului . Este un considerent puternic, dar se poate
aplica numai pactelor la care participa si de cujus, iar nu si celor facute fara participarea
acestuia (renuntarea la o succesiune nedeschisa, instrainarea unei succesiuni nedeschise
realizata intre un mostenitor prezumtiv si un tert etc.), astfel incat nu poate justifica toate
pactele succesorale prohibite. Art. 965 C. civ., din ale carui prvederi rezulta interdictia pactelor
asupra succesiunilor nedeschise, se afla plasat in Sectiunea III (Capitolul II, Titlul III, Cartea III)
„Despre obiectul conventiilor”, ceea ce inseamna ca, in principiu, sanctiunea prohibitiei este
direct atasata incalcarii obiective a normelor legale, fara a se lua in considerare pozitia
subiectiva a celor care incalca prohibitia . De pilda, in cazul rectificarii declararii judecatoresti a
datei mortii prezumate, pactul este nul sau nu in functie de data stabilita prin hotarare ca fiind a
mortii celui disparut, iar nu de credinta partilor la data actului ca se refera la o succesiune
deschisa . Desi denumirea de „pact” ar putea conduce la concluzia ca este vorba doar de
conventii (acte juridice bi- sau multilaterale) , notiunea este utilizata in intelesul ei mai larg,
incluzand nu numai conventiile (cu titlu gratuit sau oneros), cum ar fi donatia sau vanzarea, ci si
actele unilaterale, cum este renuntarea la mostenire (art. 965 alin. 2 C. civ. prevede expres ca
„nu se poate face renuntare la o succesiune nedeschisa”) . In mod cert, testamentul desi este
un act unilateral cu privire la bunurile succesorale, nu cade sub incidenta interdictiei, si aceasta
nu pentru ca este revocabil cum s-a sustinut , ci pur si simplu pentru ca este reglementat de
lege, neintrand in categoria pactelor prohibite. Obiectul pactului. Interdictia se refera la pactele
incheiate cu privire la elementele unei succesiuni nedeschise, adica asupra patrimoniului unei
persoane care este inca in viata. Pactul poate avea ca obiect fie intreaga universalitate
succesorala, fie o cota-parte din aceasta, fie un anume bun . Este indiferent daca afecteaza
sau nu rezerva succesorala . El se poate referi deopotriva la o succesiune legala, testamentara
sau conventionala. Asa cum rezulta din dispozitiile art. 965 alin. 2 C. civ., pactul poate sa se
refere la succesiunea uneia din partile actului juridic (de exemplu, de cujus vinde unui tert o
cota-parte din succesiunea pe care o va lasa) sau la succesiunea unui tert (de pilda, un
succesor prezumtiv vinde unui tert un bun din succesiunea ce o va primi). El poate avea ca
182
obiect dispozitia directa asupra succesiunii viitoare prin incheierea unui contract translativ de
drepturi (vanzare, donatie, schimb etc.), dar si dispozitia indirecta prin renuntarea anticipata -;
gratuita sau oneroasa - la titlul de mostenire ori la dreptul de a cere raportul sau reductiunea
liberalitatilor excesive . Este indiferent de asemenea daca succesiunea la care se refera pactul
este determinata anume (succesiunea lui X) sau netereminata (toate succesiunile la care ar
putea fi chemata una din partile pactului) . Succesinea viitoare obiect al pactelor prohibite, prin
natura ei, nu confera decat drepturi eventuale. Pana in clipa mortii, orice persoana fizica
dispune de dreptul de a dispune liber de bunurile sale prin acte juridice intre vii sau mortis
causa prin testament. Este vorba de un drept inalienabil prin propriile acte si intangibil prin
actele tertilor (art. 973 C. civ. prevede: „conventiile n-au efect decat intre partile contractante”).
Daca, de pilda, de cujus se leaga in timpul vietii printr-un contract fata de un tert sa ii lase prin
mostenire un anume bun din patrimoniul sau, dreptul conferit nu este decat eventual,
dispunatorul pastrandu-si libertatea de a dispune de acel bun fie prin acte oneroase,fie cu titlu
gratuit (donatii sau legate). Este vorba asadar de un act care nu creeaza nici o obligatie pentru
viitorul de cujus, ci, daca s-ar admite valabilitatea lui, doar pentru succesiune si doar in ipoteza
in care titularul dreptului nu ar dispune de bun in timpul vietii. In cazul pactului incheiat de terte
persoane, fara participarea celui despre a carui mostenire este vorba, lucrurile sunt si mai
evidente -; titularul patrimoniului cu privire la care s-a incheiat pactul, nefiind parte a actului, nu
este angajat personal la nimic, putand dispune fara nici un fel de restrictie de bunurile sale
(numai individual in timpul vietii; universal, cu titlu universal si individual prin testament), iar
succesiunea nu este nici ea cu nimic grevata.Avand in vedere libertatea deplina a lui de cujus
de a lasa la data mortii sale ceea ce ii va placea, putand dobandi, instraina sau conserva ceea
ce va dori, rezulta ca succesiunea viitoare se distinge prin caracteristica esentialmente
eventuala sau virtuala a drepturilor pe care le confera . Cu alte cuvinte, pactul asupra
succesiunilor viitoare se poate recunoaste prin faptul ca nu confera creditorului pe timpul vietii
celui despre a carui mostenire este vorba decat o simpla expectativa (speranta), iar nu un drept
actual cert, chiar afectat de modalitati. Obligatiile ferme asumate in timpul vietii de cel despre a
carui mostenire este vorba dau nastere la drepturi actuale in favoarea tertilor creditori si pot
trece pe cale de consecinta prin succesiune la mostenitorii lui la data decesului sau, pe cand
drepturile eventuale se nasc direct in sarcina mostenitorilor (mai exact, a mostenirii, indiferent
cine ar fi mostenitorii), fara a-l obliga pe de cujus . In aceasta lumina, constituie, de exemplu,
pacte prohibite conventiile prin care se sporesc datoriile succesiunii, cum este cazul atunci
cand se prevede ca restituirea imprumutului luat de de cujus nu va putea fi solicitata decat de la
mostenitorii acestuia , caci nu se poate sti la data incheierii actului daca imprumutatul va lasa
sau nu bunuri la data decesului sau, dreptul de restituire al imprumutatorului nefiind decat unul
eventual, depinzand doar de vointa imprumutatului sa lase sau nu bunuri la decesul sau, adica
183
mijloace de plata a datoriei. Cu alte cuvinte, in asemenea cazuri debitorul nu este angajat
personal cu nimic. In schimb, imprumutul a carui termen de rambursare a fost stabilit post
mortem, dar care a fost garantat cu o ipoteca, face sa se nasca in favoarea creditorului un drept
actual, doar executare acestuia fiind amanata post morte In acest caz, dreptul creditorului nu
mai este eventual, ci cert, executarea sa la termen, chiar daca acesta este post mortem, fiind
garantata. De asemenea, este un pact prohibit de lege recunoasterea de datorie prin care
autorul actului unilateral stipuleaza ca aceasta va reprezenta valoric a cincea parte din „bunurile
posedate la decesul sau”, deoarece datoria a fost conceputa sa se impute asupra succesiunii
viitoare, al carei continut este aleatoriu, neputand fi cunoscut decat la data decesului autorului
recunoasterii, iar nu asupra patrimoniului de la data recunoasterii a autorului actului . In schimb,
Casatia franceza a decis ca nu contravine prohibitiei actul prin care mostenitorii au convenit
inaintea deschiderii succesiunii ca darurile manuale de sume de bani primite de ei sa fie
raportate la succesiune nu la valoarea lor nominala, cum prevede legea (art. 869 C. civ.
francez), ci indexat la data partajului, dar doctrina s-a aratat reticenta, considerand, nu fara
temei, ca, dincolo de argumentele de echitate si oportunitate care s-ar putea aduce, este vorba
totusi de o succesiune viitoare, din moment ce donatorul poate „dispune” de raport ca de un
bun asupra caruia a ramas proprietar, in sensul ca pana la decesul sau poate dispensa pe
mostenitori de aceasta obligatie, element care face ca raportul indexat stabilit prin conventie sa
fie eventual, iar nu actual (donatia in sine fiind evident un drept actual, intrucat este irevocabila)
. Moartea lui de cujus ca modalitate a actelor juridice si raportul acesteia cu pactele prohibite de
lege. Cu necesitate, pactul asupra unei succesiuni viitoare este legat de moartea lui de cujus, in
sensul ca intotdeauna este anterior acesteia. Insa trebuie subliniat ca nu orice act care depinde
intr-un fel sau altul de moartea ulerioara a unei persoane este pact succesoral prohibit de lege.
Moartea uneia sau alteia din partile contractante poate fi erijata prin vointa partilor in modalitati
(termen sau conditie) ale actului juridic, fara ca prin aceasta sa se intre sub incidenta pactelor
prohibite de lege. Astfel, potrivit dispozitiilor art. 825 C. civ. „donatorul poate stipula intoarcerea
bunurilor daruite, atat in cazul in care donatarul ar muri inaintea lui, cat si in cazul in care
donatarul si descendentii sai ar muri inaintea sa”. In acest caz, este vorba de o donatie care are
ca obiect drepturi actuale, dar care este stipulata sub conditia rezolutorie a predecesului
donatarului, nu de o donatie a unui bun facand parte dintr-o succesiune nedeschisa. De
asemenea, pactele post mortem, in care producerea efectelor sunt legate de termenul incert al
decesului unuia sau altuia dintre contractanti (de exemplu, se vinde un bun stipulandu-se ca
proprietatea se va transmite la cumparator la data decesului vanzatorului) sunt si ele
recunoscute ca valabile, intrucat vanzatorul, in exemplul dat, pierde din timpul vietii posibilitatea
a mai dispune de bunul care a format obiectul contractului , dreptul nascut in favoare
creditorului fiind unul actual, iar nu eventual, doar efectele fiind amanate pana la implinirea
184
termenului. Diferentierea drepturilor eventuale care se nasc din actele asupra succesiunilor
viitoare pare mai greu de realizat de drepturile nascute din actele in care supravietuirea uniea
dintre parti celeilalte este stipulata drept conditie (eveniment viitor si nesigur de care depinde
nasterea sau stingerea obligatiei), ambele categorii prezentand un element de incertitudine. Ele
se diferentiaza totusi prin faptul ca in timp ce in cazul pactelor asupra succesiunilor nedeschise
incertitudinea deriva din faptul ca cel despre a carui mostenire este vorba poate influenta dupa
bunul sau plac continutul patrimoniului ce il va lasa la decesul sau si, deci, implicit, obiectul
pactului, in cazul actelor conditionale incertitudinea tine de un eveniment supus hazardului, si
anume ordinea deceselor . Simpla la nivelul principiilor, diferentirea intampina totusi dificultati la
transpunerea ei in practica. Evolutia jurisprudentei si a doctritrinei asupra asa-numitei clauze de
acrescamant sau clauze de tontina sta marturie in acest sens. Clauza tontiniera consta in
achizitionarea unui bun de doua sau mai multe persoane impreuna, cu intelegerea de a-l folosi
in comun pe tot timpul vietii lor, ultimul supravietuitor devenind singurul proprietar cu efecte
retroactive de la data dobandirii bunului. Dupa ce un timp practica judiciara a considerat o
asemenea clauza ca ilicita intrucat reprezinta un pact asupra unei succesiuni nedeschise,
ulterior i s-a admis valabilitatea, cu motivarea ca ea nu confera drepturi succesorale reciproce,
ci instituie predecesul fiecaruia ca o conditie rezolutorie cazuala reciproca, fiecare fiind
proprietar pe o cota-parte din bun sub aceasta conditie inca de la data actului de dobandire, in
final supravietuitorul fiind considerat unic proprietar de la aceeasi data, pentru el predecesul
celorlati fiind conditia suspensiva sub care devine unic proprietar, predecedatii pierzandu-si
drepturile ca efect al indeplinirii conditiei rezolutorii .Din formularea imperativa a textului art.965
alin.2 C. civ. („nu se poate face…”), rezulta neindoielnic faptul ca sanctiunea atrasa de
nerespectarea prohibitiei este nulitatea absoluta a pactului. Aceasta inseamna ca ea poate fi
invocata de orice persoana interesata: oricare din partile actului; mostenitorii acestor; creditorii
acestora; si chiar de instanta de judecata din oficiu. Actiunea in nulitate este imprescriptibila.
Refacerea actului. Fiind o dispozitie care protejeaza interese de ordine publica, pactul lovit de
nulitate nu poate fi confirmat, nici chiar cu acordul lui de cujus . In joc fiind interese de ordine
publica, este impropriu sa se vorbeasca de „acoperirea” nulitatii prin confirmare ulterior
deschiderii succesiunii . Desigur, dupa disparitia cauzei de nulitate (dupa deschiderea
mostenirii), mostenitorii pot respecta vointa defunctului executand actul, dar pentru aceasta
este nevoie din partea lor de un consimtamant exprimat neechivoc (chiar si tacit) dupa
deschiderea mostenirii, ceea ce echivaleaza cu refacerea actului in conditii legale, iar nu cu
confirmarea celui nul . Precizarea are consecinte practice in sensul ca actul va produce efecte
doar de la data manifestarii cosimtamantului pentru refacere, iar nu de la data incheierii actului
nul, cum s-ar intampla daca ar fi vorba de o confirmare. Intinderea nulitatii. Pactul prohibit de
lege poate sa atraga nulitatea intregului act care il contine, atunci cand se confunda cu
185
continutul acestuia ori atunci cand, desi reprezinta doar o clauza a acelui act, restul fiind
valabile, exista indivizibilitate intre clauza nula si celelalte clauze, sau doar nulitatea partiala,
atunci cand clauza care contine pactul prohibit de lege nu este in raport de indivizibilitate cu
celelalte clauze ale actului, prin ipoteza valabile .Prin exceptie de la regula interdictiei pactelor
asupra succesiunilor viitoare, Codul civil contine cateva exceptii, al caror camp ar putea fi largit
in viitor, sub presiunea necesitatilor vietii practice. Constituie astfel de exceptii: instituirea
contractuala, atat cea facuta prin contractul de casatorie (art. 933 C. civ.), cat si cea facuta in
timpul casatoriei, care fiind revocabila ad nutum (art. 937 alin.1 C. civ.),chiar daca nu este
prevazuta de lege, nu contravine principiilor art. 965 alin. 2 C. civ. (supra nr. 368); donatia-
partaj, ingaduita de art. 795 C. civ.,prin care ascendentii pot imparti inca din timpul vietii cu titlu
de drepturi succesorale intre descendentii lor bunurile pe care le detin la momentul actului,
chiar daca atribuie drepturi actuale descendentilor.donatari, constituie totusi un pact succesoral
asupra unei succesiuni viitoare prin faptul ca implica renuntarea descendentilor-donatari de a
cere raportul succesoral ; clauzele societare in societatile civile sau de persoane prin care e
stipuleaza continuarea societatii cu asociatii ramasi in viata sau cu mostenitorii acestora
(art.1526 C. civ.). Prin acest pact se reglementeaza in avans soarta drepturilor in societate ale
asociatului predecedat; renuntarea anticipata la dreptul de a cere reductiunea unei liberalitati
consimtite de de cujus. Potrivit dispozitiilor art. 845 C. civ., instrainarea facuta de cel despre a
carui mostenire este vorba unui succesibil in linie dreapta, cu sarcina unei rente viagere sau cu
rezerva uzufructului, este prezumata a fi o liberalitate, dar daca un alt descendent a consimtit la
aceasta instrainare, aceasta echivaleaza cu renuntarea la dreptul de a cere reductiunea acelei
liberalitati, fiind un pact asupra unei succesiuni viitoare recunoscut ca valabil de lege.

67) Lipsa capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice.

Incapacitati prevazute de Codul civil: art 806 “minorul mai mic de 16 ani nu poate dispune nici
intr-un fel…” prin donatie sau testament, de bunurile sale; art 807 ”minorul de 16 ani poate
dispune prin testament si numai jumatate din bunurile de care dupa lege ar dispune majorele”;
art 809 “minorul de 16 ani nu poate, prin testament, dispune in favoarea tutorelui sau” art 810
“doctorii in medicina sau in chirurgie, ofiterii de sanatate sau subofiterii (adica medici si
farmacistii), care au tratat o persoana in boala de care moare, nu pot profita de dispozitiile intre
vii sau testamentare, ce dansa a facut in favoarea lor in cursul acestei boli.” Aceleasi reguli sunt
aplicabile si in privinta preotilor (vezi art 833, 1307 alin 1, art 1309 Cod civil) Incapacitati
prevazute de Codul familiei Art 128 din Codul familiei “este oprit sa se incheie acte juridice intre
tutore, sotul, o ruda in linie dreapta ori fratii sau surorile tutorelui, de o parte, si minor, de alta”

186
Art 133 alin 3 Codul familiei “minorul (sub 14 ani) nu poate sa faca, nici chiar cu incuviintare,
donatii si nici sa garanteze obligatia altuia” Incapacitatea prevazuta de Constitutie si Legea
54/1998-Art 41 -; teza a II a din Constitutie “Cetatenii straini si apatrizii nu pot dobandi dreptul
de proprietate asupra terenurilor”. Aceasta incapacitate este preluata ad litteram in alin 1 al art
3 din L 54/1998 privind circulatia juridica a terenurilor.Nu trebuie asimilate ingradirilor din dreptul
civil, acele ingradiri ori incompatibilitati care sunt cunoscute in alte ramuri de drept, cum ar fi
cele din dreptul constitutional, dreptul muncii, dreptul administrative, dreptul comercial.

68) Modalităţile actului juridic civil. Termenul, condiţia şi sarcina.

Dupa cum am vazut, actele juridice civile pot fi pure si simple sau afectate de modalitati.
Din punct de vedere juridic, notiunea de “modalitate” desemneaza un eveniment viitor de care
depinde existenta sau executarea drepturilor subiective civile si obligatiilor civile din anumite
acte juridice. Termenul, conditia si sarcina sunt cele trei modalitati ale actului juridic civil.
Termenul este acel eveniment, viitor si sigur ca realizare, care fie amana producerea efectelor
unui act juridic civil, fie determina incetarea efectelor acestuia. Termenele pot fi clasificate dupa
mai multe criterii: a) In functie de ben eficiarul termenului, termenul poate fi dispus: in favoarea
debitorului. Acesta constituie regula; in favoarea creditorului, de exemplu, in contractul de
depozit; in favoarea ambelor parti, de exemplu, termenul dintr-un contract de asigurare. De
calificar ea termenului ca apartinand uneia dintre aceste categorii depinde identificarea
persoanei care poate renunta la beneficiul termenului: termenul este suspensiv cand amana
sau suspenda exercitiul drepturilor subiective civile si executarea obligatiilor civile. termenul
este extinctiv cand, la implinirea lui, se sting efectele actului juridic civil. Efectele termenului
sunt diferite, dupa cum este vorba despre un termen suspensiv sau ex tinctiv. Asa cum am
vazut, termenul influenteaza doar executarea actului juridic civil, nu si existenta sa. Deci,
dreptul subiectiv civil si obligatia corelativa, afectate de termenul suspensiv, exista. Ca urmare:
daca debitorul isi ex ecuta obligatia inainte de scadenta (adica inainte de implinirea termenului
suspensiv), el va face o plata valabila. Aceasta echivaleaza cu renuntar ea la beneficiul
termenului si, dupa cum am aratat, este posibil numai daca termenul a fost prev azut in
interesul debitorului; inainte de implinirea termenului suspensiv, titularul dreptului poate face
acte de conservare; inainte de implinirea termenului suspensiv, creditorul nu poate cere de la
debitor plata; termenul de prescriptie extinctiva, in cazul drepturilor care d ecurg din acte
juridice afectate de termene suspensive, incepe sa curga de la data implinirii acestora; pana la
implinirea termenului suspensiv, compensatia, ca mod de stingere a obligatiilor civile (care

187
presupune existenta unor datorii In ceea ce priveste termenul extinctiv, implinirea acestuia
inseamna stingerea dreptului subiectiv civil si a obligatiei corelative. Conditia, ca modalitate a
actului juridic civil, este un eveniment viitor si nesigur ca realizare, eveniment de care depinde
insasi existenta actului juridic civil. Si conditiile pot fi clasificate dupa mai multe criterii: a) In
functie de legatura ei cu vointa partilor, a realizarii sau nerealizarii evenimentului, conditia poate
fi: cazuala, mixta si potestativa. Potrivit Codului civil, ”Conditia cazuala este aceea ce depinde
de hazard si care nu este nici in puterea creditorului, nici intr-aceea a debitorului.” Conditia
cazuala (de la cuvantul latinesc casus, care inseamna intamplare) este independenta de vointa
partilor. Conditia mixta este aceea care, conform Codului civil, “depinde totodata de vointa
uneia din partile contractante si de aceea a unei alte persoane“ (determinate). Conditia
potestativa este cea a carei realizare sau nerealizare depinde complet de vointa uneia dintre
parti sau, in exprimarea Codului civil, “aceea care face sa depinda perfectarea conventiei de un
eveniment, Conditia potestativa poate fi: potestativa pura si potestativa simpla. Este potestativa
simpla conditia a carei realizare depinde de vointa unei parti si de vointa unei persoane
nedeterminate. Indeplinirea conditiei in exemplele date depinde si de debitor, d ar si de o terta
persoana (cu care acesta se casatoreste, respectiv care il angajeaza). Actele incheiate sub
conditie potestativa simpla sunt, ca regula, valabile. Este pur potestativa acea conditie care
depinde exclusiv de vointa uneia din parti. Angajamentul facut sub o conditie pur potestativa din
partea debitorului nu este valabil. In acest sens, Codul civil prevede: “Obligatia este nula cand
s-a contractat sub o conditie potestativa din partea acelui ce se obliga.” Conditie simpla
potestativa valabile din partea creditorului pura din partea debitorului nula b) Din punct de
vedere al modului de formulare, conditia poate fi pozitiva si negativa. Astfel conditia pozitiva
este cea care consta in indeplinirea unui eveniment viitor si nesigur, in timp ce conditia negativa
consta in neindeplinirea unui asemenea eveniment. Cea mai importanta consecinta a calificarii
conditiei ca fiind pozitiva sau negativa consta in felul in care aceasta se considera indeplinita
sau neindeplinita. Astfel, daca s-a prevazut ca evenimentul trebuie sa aiba loc intr-un anumit
termen si acest termen a expirat fara ca evenimentul sa fi avut loc, conditia pozitiva se
socoteste neindeplinita, iar daca nu s-a prevazut vreun termen, conditia pozitiva se socoteste
neindeplinita numai atunci cand este sigur ca evenimentul nu se va mai produce. Dimpotriva,
daca s-a prevazut ca evenimentul nu trebuie sa aiba loc intr-un anumit termen, conditia
negativa se socoteste indeplinita abia la expirarea termenului, chiar daca inca dinaintea acestui
moment devenise clar ca evenimentul nu se va mai produce. Daca nu s-a prevazut nici un
termen, conditia negativa se socoteste indeplinita numai atunci cand evenimentul este cu n
eputinta sa se mai produca. c) Conditiile se clasifica, d e asemen ea, in conditii posibile,
respectiv imposibile, ca si in conditii licite si morale, respectiv conditii ilicite si imorale. Conditiile
ilicite si imorale afecteaza valabilitatea intregului act juridic. Actul juridic in care se prevede
188
nasterea unui drept conditionata de realizarea unei conditii imposibile, imorale sau ilicite este
nul absolut. Daca se prevede ca stingerea dreptului respectiv va depinde de realizarea unei
conditii imposibile, ilicite sau imorale, se va considera ca actul juridic este incheiat pur si simplu.
d) Cel mai important criteriu de clasificare este cel al efectului pe care il produce: conditia poate
fi suspensiva sau rezolutorie: Conditia suspensiva este cea care, pana la realizarea ei,
suspenda existenta drepturilor subiective civile si a obligatiilor corelative ale partilor. Codul civil
prevede ca: “Obligatia sub conditie suspensiva este aceea care depinde de un eveniment viitor
si necert. Obligatia conditionala nu se perfecteaza decat dupa indeplinirea evenimentului “;
Conditia rezolutorie este cea p ana la realizarea careia drepturile subiective si obligatiile
corelative ale partilor sunt considerate ca exista si se executa. Potrivit Codului civil, “Conditia
rezolutorie este aceea care supune desfiintarea obligatiei la un eveniment viitor si necert”.
Conditia rezolutorie nu suspenda executarea obligatiei, ci numai obliga pe creditor a restitui
ceea ce a primit, in caz de indeplinire a evenimentului prevazut prin conditie. Observam ca, in
cazul conditiei suspensive, actul juridic si efectele sale nu exista; abia implinirea conditiei, daca
se va petrece, va conduce la nasterea acestor efecte. Dimpotriva, in cazul conditiei rezolutorii,
obligatiile care decurg din actul juridic trebuie indeplinite ca si cum actul ar fi pur si simplu. Dar
implinirea conditiei, daca se va produce, va conduce la desfiintarea tuturor acestor efecte, in
mod retroactiv, ca si cum intre parti nu ar fi intervenit niciodata actul juridic respectiv. Principiile
care guverneaza efectele conditiei sunt: Conditia pune in discutie insasi existenta actului juridic
civil, spre deosebire de termen, care numai amana executarea; Conditia produce efecte
retroactive. Daca conditia suspensiva s-a implinit, actul juridic este considerat retroactiv, ca a
fost un act pur si simplu. Acesta este principiul retroactivitatii efectelor conditiei suspensive.
Astfel, plata facuta de catre debitor anterior indeplinirii conditiei, desi pana acum nevalabila, se
transforma in plata valabila. De la principiul retroactivitatii efectelor conditiei suspensive exista
insa unele exceptii: prescriptia extinctiva incepe sa curga doar de la implinirea conditiei; fructele
culese de instrainator raman ale sale, cu toate ca dreptul sau dispare cu efect retroactiv. In
cazul in care conditia suspensiva nu este indeplinita, partile sunt repuse in situatia anterioara
incheierii actului juridic civil. Asadar, intre altele: prestatiile executate trebuie sa fie restituite;
garantiile constituite trebuie sa fie desfiintate.. Efectul conditiei rezolutorii dupa implinirea
acesteia este desfiintarea, retroactiva, a actului. Ca atare, partile isi vor restitui una alteia
prestatiile primite. Exista insa si unele exceptii de la retroactivitate. De asemenea, tot ca o
exceptie de la regula retroactivitatii, nu se vor restitui nici fructele culese de catre dobanditor,
chiar daca conditia rezolutorie s-a indeplinit. Desi contractul se va desfiinta in ipoteza indeplinirii
conditiei, cumparatorul va trebui sa restituie doar terenul, nu si recolta (fruct industrial) culeasa
in ainte de implinirea conditiei. In cazul in care conditia rezolutorie nu s-a realizat, suntem in
prezenta consolidarii retroactive a actului juridic. Sarcina este acea modalitate a actului juridic
189
civil care consta intr o obligatie de a da, a face sau a nu face ceva, impusa de dispunator
gratificatului, in actele cu titlu gratuit (liberalitati). In Codul civil nu exista o reglementare
generala a sarcinii, dar ex ista unele aplicatii ale acesteia, cum ar fi dispozitiile potrivit carora:
”donatiunea intre vii se revoca, pentru neindeplinirea conditiilor cu care s-a facut, …” sau: ”cand
donatiunea este revocata pentru neindeplinirea conditiilor, bunurile reintra in mana donatorului,
libere de orice sarcina si ipoteca.” Din punctul de vedere al valabilitatii lor, sarcinile pot fi:
imposibile (care nu pot fi indeplinite), ilicite (care contravin dispozitiilor legale), imorale (care
incalca bunele moravuri) sau, dimpotriva, sarcini posibile, licite si morale. Sarcina nu afecteaza
valabilitatea actului juridic ce o contine; ea afecteaza numai eficacitatea actului juridic. In caz de
neindeplinire a sarcinii, dispunatorul sau mostenitorii acestuia pot opta intre: revocarea
liberalitatii pentru neexecutarea sarcinii, cu consecinta reintoarcerii bunului sau bunurilor la
masa patrimoniala a dispunatorului; actiunea in executarea in natura a sarcinii (atunci cand
aceasta nu consta intr-o obligatie de “a face”, care nu se poate executa silit).

69) Nulitatea absolută a actului juridic civil. Cauze şi regim juridic.

Cauze de nulitate absoluta: incalcarea regulilor privind capacitatea civila a persoanelor:

nerespectarea unor incapacitati speciale pentru ocrotirea unui interes obstesc (art.1309 din
Codul civil); lipsa capacitatii de folosinta a persoanelor juridice si nerespectarea principiului
specialitatii capacitatii de folosinta (art.34 din Decretul nr.31/1954); lipsa totala a
consimtamantului (in cazul erorii-obstacol); nevalabilitatea obiectului actului juridic civil; cand
lipseste cauza ori ea este ilicita sau imorala; nerespectarea formei ceruta ad validitatem; lipsa
ori nevalabilitatea autorizatiei administrative (art.58 Legea nr.17/1996); incalcarea ordinii
publice; frauda legii.Regimul juridic al nulitatii absolute. a)nulitatea absoluta poate fi invocata de
oricine are interes: partile actului juridic; procurorul; instanta din oficiu. Reprezentativa in acest
sens este prevederea din Legea 18/1991, art.3, alineatul 2 : ,,Nulitatea poate fi invocata de
primar, prefect, procuror si alte persoane care justifica un inteles legitim." b)actiunea in nulitatea
absoluta este imprescriptibila, adica ea poate fi invocata oricand, indiferent de timpul scurs de
la data incheierii actului juridic.(Decretul 167/1958 art.2 ,,Nulitatea unui act poate fi invocata
oricand, fie pe cale de actiune, fie pe cale de exceptie.'') c)nulitatea absoluta nu poate fi
acoperita prin confirmare expresa sau tocita.(a nu se cofunda inadmisibilitatea confirmarii
nulitatii absolute cu validarea actului prin indeplinirea ulterioara a cerintei legale.'') Efectele
nulitatii sunt consecintele juridice ale aplicari sanctiunii nulitatii. Generic, efectul nulitatii consta
in desfiintarea raportului juridic generat de actul jurudic civil lovit de nulitate si prin aceasta
restabilirea legalitatii. In functie de ceea ce s-a intamplat dupa incheierea actului jurudic civil, se

190
pot distinge urmatoarele ipoteze: actul n-a fost executa inca: aplicarea nulitatii va insemna ca
acel act, fiind desfiintat, nu mai poate fi executat; deci partile se afla in situatia egala aceleia in
care n-ar fi incheiat actul; actul a fost executat total sau partial, pana la hotararea de anulare,
efectele nulitatii vor consta in: a)desfiintarea, retroactiva a actului b)restituirea prestatiilor
efectuate intemeiul actului anulat; actul a fost executat, iar dobanditorul de drepturi le-a
transmis, la randul sau, unor terti subdobanditori; pana la hotararea de anulare efectele nulitatii
presupun: a)desfiintarea actului executat b)restituirea prestatiilor efectuate intemeiul actului
anulat c)desfiintarea si a actului subsecvent. Efectul nulitatii se exprima in adagiul ,,quod nulum
est, nullum producit effectum'' , care rezulta din cele spuse mai sus.
Pentru a opera aceasta regula, este necesar sa fie aplicate principiile efectelor nulitatii.
retroactivitatea nulitatii; restabilirea situatiei anterioare - restitutio in integrum - adica restituirea
prestatiilor efectuate in temeiul actului anulat; anularea nu numai a actului initial, primar, ci si a
actului subsecvent. (,,resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis''). Principiul retroactivitatii.
Exceptii. Principiul consta in acea regula potrivit careia nulitatea nu produce efecte numai
pentru viitor (exemplu.nunc.), ci si pentru trecut (exemplu.tunc.), adica aceste efecte se suie
pana in momentul incheierii actului juridic civil. Retroactivitatea presupune inlaturarea efectelor
actului care s-au produs intre momentul anularii efective a actului. In temeiul acestui principiu,
partile ajung in situatia in care n-ar fi incheiat actul juridic. Exceptii de la retroactivitatea nulitatii.
Exceptiile reprezinta acele cazuri in care, pentru anumite ratiuni, efectele produse intre
momentul incheierii actului si acela al anularii sale sunt mentionate. De unde rezulta ca efectele
nulitatii se produc numai ex nunc, iar nu si ex tunc. Constituie asemenea exceptii: mentinerea
efectelor produse de un contract cu executare succesiva (exemplu. contractul de inchiriere,
retroactivitatea efectelor nulitatii este obiectiv imposibila.); pastrarea fructelor culese anterior
anularii de catre posesorul de buna credinta (Codul civil, art. 485); in acest caz,
neretroactivitatea efectelor nulitatii se intemeiaza pe ideea de protectie a posesorului de buna
credinta. Principiul repunerii in situatia anterioara ,,restitutio in integrum''.Exceptii Principiul
repunerii in situatia anterioara este regula de drept potrivit careia tot ce s-a executat in temeiul
unui act anulat trebuie restituit astfel incat partile raportului juridic trebuie sa ajunga in situatia in
care acel act nu s-ar fi incheiat. ,,Restitutio in integrum'', ca si retroactivitatea, priveste efectele
nulitatii actului juridic intre parti nu fata de terti. Exceptiile de la principiul ,,restitutio in integrum''.
sunt exceptii acele situatii in care,pentru anumite ratiuni, prestatiile efectuate in temeiul actului
anulat nu sunt supuse restituirii, deci se mentin.Exceptiile de la ,,restitutio in integrum'' sunt in
acelasi timp, si exceptii de la retroactivitatea efectelor nulitatii. Este exceptie de la ,,restitutio in
integrum'', nu numai mentinerea tuturor efectelor actului, ci si mentinerea partiala a lor. In
doctrina si in practica sunt considerate exceptii de la ,,restitutio in integrum'': cazul incapabilului,
care este tinut sa restituie prestatiile primite numai in masura imbogatirii sale. cazul aplicarii
191
principiului ,,nemo auditur propriam turpetudinem allegons''.(nimanui nu-i este ingaduit sa se
prevaleze de propria incorectitudine ori imoralitate pentru a obtine protectia unui drept.).
Principiul anularii actului subsecvent ca urmare a anularii actului initial (,,resolutio jure dantis
resolvitur jus accipientis'').Exceptii. Acest principiu priveste efectele nulitatii fata de terti.Acest
principiu poate fi definit ca fiind acea regula de drept in virtutea careia, anularea actului initial
primar atrage anularea si a actului subsecvent, urmaritor, datorita legislaturii sale cu primul In
practica, aplicarea acestui principiu se concretizeaza si in 2 situatii: In cazul ,,actelor
autorizate'', la anularea si a actului civil care se intemeia pe acea autorizatie. In cazul a doua
acte, din care unul este principal, iar celalalt accesoriu, anularea actului principal atrage
desfiintarea si a actului accesoriu, prin aplicarea regulii ,,accesorium sequitur principale''.
Exceptii. cazul aplicarii art.1909, alineatul 1 din Codul civil, coroleorat cu art.972 din Codul civil
(Situatia practica este urmatoarea: A incheie un contract de comodat - imprumut de folosinta -
cu B; comodatorul, B ,vinde, desi nu are dreptul sa o faca, bunul mobil, ce face obiectul
contractului de comodat, lui C, care este de buna credinta, adica nu stie ca B nu este
proprietarul mobilului, si inta in posesia bunului mobil; apoi contractul de comodat este anulat -
B a crezut ca A ii doneaza bunul, iar A a avut intentia de a-i da bunul numai cu titlul de
comodat).Odata anulat contractul dintre A si B, ar urma sa fie desfiintat si cel dintre B si C, iar
C,sa fierobligat sa restituie bunul respectiv; cu toate acestea, C, se va apara, cu succes,
invocand art.1909 din Codul civil, potrivit caruia posesorul de buna credinta al unui bun mobil
dobandeste chiar proprietatea bunului; cazul aplicarii art.20, alineatul 2 din Decretul nr.31/1954:
,,Daca cel declarat mort este in viata, se poate cere oricand, anularea hotararii prin care s-a
declarat moartea'', iar alineatul 2 dispune: ,,Cel care a fost declarat mort poate cere, dupa
anularea hotararii declarative de moarte, inapoierea bunurilor sale.Cu toate acestea,
dobanditorul cu titlul oneros nu este obligat sa le inapoieze, decat daca se va face dovada ca la
data dobandirii stia ca persoana declarata moarta este in viata; cazul subdobanditorului de
buna credinta si cu titlu oneros al unui imobil.Nu se aplica exceptia in cazul tertului achizitor, cu
titlu oneros care a cunoscut nevalabilitatea actului de proprietate, deci a fost de rea credinta.
Principii de drept care inlatura regula ,,Quod nullum est, nullum producit effectum''. Aceste
principii sunt: Principiul conversiunii actului juridic. Conversiunea actului juridic inseamna, in
esenta, inlocuirea actului nul cu un act juridic valabil.Pentru a opera conversiunea, sunt
necesare urmatoarele conditii: sa existe un element de diferenta intre actul nul si actul valabil;
unul dintre acte sa fie anulat efectiv si total; actul socotit valabil sa intruneasca toate conditiile
de valabilitate, iar aceste conditii sa se regaseasca in chiar cuprinsul actului anulat;
manifestarea de vointa a partilor sa nu rezulte inadmisibilitatea conversiunii. Mentionam, cateva
aplicatii ale conversiunii actului juridic; cazul in care actul de instrainare este lovit de nulitate,
dar este valabil ca revocare a legatului ce va avea ca obiect bunul ce forma obiect si al actului
192
de instrainare anulat. cazul in care mostenitorul instraineaza un bun din masa succesorala, desi
actul de instrainare este nul, si manifestarea de vointa exprimata in el valoreaza ca acceptare a
succesiuni. Principiul ,,error communis facit jus''. Se mai numeste si ,,principiul
validitatiiaparentei indrept''; acest principiu inlatura nulitatea unui act incheiat intr-o situatie de
eroarecomuna, obsteasca. Consacrarea acestui principiu o gasim in art.7 din Legea
nr.119/1996 cu privire la actele de stare civila (Monitorul Oficial nr.282/1996): ,,Actele de stare
civila intocmite de o persoana care a exercitat in mod public atributiile de ofiter de stare civila,cu
respectarea prevederilor prezentei legi, sunt valabile, chiar daca acea persoana nu avea acesta
calitate.'' Principiul raspunderii civile delictuale. Principiul are in vedere pe incapabilul
minor.Intre principiul raspunderii civile delictuale si principiul ocrotiriiminorului - consacrat in
art.1159 din Codul civil -, are prioritate al doilea principiu care echivaleaza, practic, cu
mentionarea actului anulabil, ca cea mai buna reparare a prejudiciului ce s-ar produce co-
contractului prin fapta ilicita a minorului.(in acest sens, art.1162 din Codul civil dipune:
,,Minorulnu are actiunea in rescizuine contra obligatiilor ce rezulta din delictele sale.''

70) Nulitatea relativă a actului juridic civil. Cauze şi regim juridic.

Cauze de nulitate relativa: viciile de consimtamant: eroarea, violenta, legiuirea sau dol; lipsa
discernamantului in momentul incheierii actului juridic civil; nerespectarea regulilor privind
capacitatea de exercitiu. Regimul juridic al nulitatii relative. Acest regim juridic se exprima in 3
reguli: nulitatea relativa poate fi invocata doar de persoane al carei interes a fost nesocotit la
incheierea actului juridic.(personal sau prin reprezentantul legal al celui lipsit de capacitatea de
exercitiu.); catiunea inanulabilitate este prescriptibila, deci ea trebuie invocata in termenul de
prescriptie extinctiva; nulitatea relativa poate fi acoperita prin confirmare expres sau tacit.(printr-
un act de confirmare ,, care sa cuprinda obiectul, cauza si natura olurgatiei.''Codul civil,
art.1190; iar confirmarea tacita rezulta fie din executarea actului anulaleic, fie din neinvocarea
nulitatii inauntrul termenului de prescriptie extinctiva.) Intre nulitatea absoluta si cea relativa nu
exista deosebiri de efecte, ci numai de regim juridic. Efectele nulitatii sunt consecintele juridice
ale aplicari sanctiunii nulitatii. Generic, efectul nulitatii consta in desfiintarea raportului juridic
generat de actul jurudic civil lovit de nulitate si prin aceasta restabilirea legalitatii. In functie de
ceea ce s-a intamplat dupa incheierea actului jurudic civil, se pot distinge urmatoarele ipoteze:
actul n-a fost executa inca: aplicarea nulitatii va insemna ca acel act, fiind desfiintat, nu mai
poate fi executat; deci partile se afla in situatia egala aceleia in care n-ar fi incheiat actul; actul a
fost executat total sau partial, pana la hotararea de anulare, efectele nulitatii vor consta in:
a)desfiintarea, retroactiva a actului b)restituirea prestatiilor efectuate intemeiul actului anulat;

193
actul a fost executat, iar dobanditorul de drepturi le-a transmis, la randul sau, unor terti
subdobanditori; pana la hotararea de anulare efectele nulitatii presupun: a)desfiintarea actului
executat b)restituirea prestatiilor efectuate intemeiul actului anulat c)desfiintarea si a actului
subsecvent. Efectul nulitatii se exprima in adagiul ,,quod nulum est, nullum producit effectum'' ,
care rezulta din cele spuse mai sus. Pentru a opera aceasta regula, este necesar sa fie aplicate
principiile efectelor nulitatii. retroactivitatea nulitatii; restabilirea situatiei anterioare - restitutio in
integrum - adica restituirea prestatiilor efectuate in temeiul actului anulat; anularea nu numai a
actului initial, primar, ci si a actului subsecvent. (,,resoluto jure dantis, resolvitur jus
accipientis''). Principiul retroactivitatii. Exceptii. Principiul consta in acea regula potrivit careia
nulitatea nu produce efecte numai pentru viitor (exemplu.nunc.), ci si pentru trecut
(exemplu.tunc.), adica aceste efecte se suie pana in momentul incheierii actului juridic civil.
Retroactivitatea presupune inlaturarea efectelor actului care s-au produs intre momentul
anularii efective a actului. In temeiul acestui principiu, partile ajung in situatia in care n-ar fi
incheiat actul juridic. Exceptii de la retroactivitatea nulitatii.-Exceptiile reprezinta acele cazuri in
care, pentru anumite ratiuni, efectele produse intre momentul incheierii actului si acela al
anularii sale sunt mentionate. De unde rezulta ca efectele nulitatii se produc numai ex nunc, iar
nu si ex tunc. Constituie asemenea exceptii: mentinerea efectelor produse de un contract cu
executare succesiva
(exemplu. contractul de inchiriere, retroactivitatea efectelor nulitatii este obiectiv imposibila.);
pastrarea fructelor culese anterior anularii de catre posesorul de buna credinta (Codul civil, art.
485); in acest caz, neretroactivitatea efectelor nulitatii se intemeiaza pe ideea de protectie a
posesorului de buna credinta. Principiul repunerii in situatia anterioara ,,restitutio in
integrum''.Exceptii Principiul repunerii in situatia anterioara este regula de drept potrivit careia
tot ce s-a executat in temeiul unui act anulat trebuie restituit astfel incat partile raportului juridic
trebuie sa ajunga in situatia in care acel act nu s-ar fi incheiat. ,,Restitutio in integrum'', ca si
retroactivitatea, priveste efectele nulitatii actului juridic intre parti nu fata de terti. Exceptiile de la
principiul ,,restitutio in integrum''. sunt exceptii acele situatii in care,pentru anumite ratiuni,
prestatiile efectuate in temeiul actului anulat nu sunt supuse restituirii, deci se mentin.Exceptiile
de la ,,restitutio in integrum'' sunt in acelasi timp, si exceptii de la retroactivitatea efectelor
nulitatii. Este exceptie de la ,,restitutio in integrum'', nu numai mentinerea tuturor efectelor
actului, ci si mentinerea partiala a lor. In doctrina si in practica sunt considerate exceptii de la
,,restitutio in integrum'' : cazul incapabilului, care este tinut sa restituie prestatiile primite numai
in masura imbogatirii sale; cazul aplicarii principiului ,,nemo auditur propriam turpetudinem
allegons''.(nimanui nu-i este ingaduit sa se prevaleze de propria incorectitudine ori imoralitate
pentru a obtine protectia unui drept.). Principiul anularii actului subsecvent ca urmare a anularii
actului initial (,,resolutio jure dantis resolvitur jus accipientis'').Exceptii. Acest principiu priveste
194
efectele nulitatii fata de terti.Acest principiu poate fi definit ca fiind acea regula de drept in
virtutea careia, anularea actului initial primar atrage anularea si a actului subsecvent, urmaritor,
datorita legislaturii sale cu primul In practica, aplicarea acestui principiu se concretizeaza si in 2
situatii: In cazul ,,actelor autorizate'', la anularea si a actului civil care se intemeia pe acea
autorizatie; In cazul a doua acte, din care unul este principal, iar celalalt accesoriu, anularea
actului principal atrage desfiintarea si a actului accesoriu, prin aplicarea regulii ,,accesorium
sequitur principale''. Exceptii. cazul aplicarii art.1909, alineatul 1 din Codul civil, coroleorat cu
art.972 din Codul civil (Situatia practica este urmatoarea: A incheie un contract de comodat -
imprumut de folosinta - cu B; comodatorul, B ,vinde, desi nu are dreptul sa o faca, bunul mobil,
ce face obiectul contractului de comodat, lui C, care este de buna credinta, adica nu stie ca B
nu este proprietarul mobilului, si inta in posesia bunului mobil; apoi contractul de comodat este
anulat - B a crezut ca A ii doneaza bunul, iar A a avut intentia de a-i da bunul numai cu titlul de
comodat).Odata anulat contractul dintre A si B, ar urma sa fie desfiintat si cel dintre B si C, iar
C,sa fierobligat sa restituie bunul respectiv; cu toate acestea, C, se va apara, cu succes,
invocand art.1909 din Codul civil, potrivit caruia posesorul de buna credinta al unui bun mobil
dobandeste chiar proprietatea bunului; cazul aplicarii art.20, alineatul 2 din Decretul nr.31/1954:
,,Daca cel declarat mort este in viata, se poate cere oricand, anularea hotararii prin care s-a
declarat moartea'', iar alineatul 2 dispune: ,,Cel care a fost declarat mort poate cere, dupa
anularea hotararii declarative de moarte, inapoierea bunurilor sale.Cu toate acestea,
dobanditorul cu titlul oneros nu este obligat sa le inapoieze, decat daca se va face dovada ca la
data dobandirii stia ca persoana declarata moarta este in viata; cazul subdobanditorului de
buna credinta si cu titlu oneros al unui imobil.Nu se aplica exceptia in cazul tertului achizitor, cu
titlu oneros care a cunoscut nevalabilitatea actului de proprietate, deci a fost de rea credinta.
Principii de drept care inlatura regula ,,Quod nullum est, nullum producit effectum''. Aceste
principii sunt: Principiul conversiunii actului juridic. Conversiunea actului juridic inseamna, in
esenta, inlocuirea actului nul cu un act juridic valabil.Pentru a opera conversiunea, sunt
necesare urmatoarele conditii: sa existe un element de diferenta intre actul nul si actul valabil;
unul dintre acte sa fie anulat efectiv si total; actul socotit valabil sa intruneasca toate conditiile
de valabilitate, iar aceste conditii sa se regaseasca in chiar cuprinsul actului anulat;
manifestarea de vointa a partilor sa nu rezulte inadmisibilitatea conversiunii. Mentionam, cateva
aplicatii ale conversiunii actului juridic: cazul in care actul de instrainare este lovit de nulitate,
dar este valabil ca revocare a legatului ce va avea ca obiect bunul ce forma obiect si al actului
de instrainare anulat; cazul in care mostenitorul instraineaza un bun din masa succesorala, desi
actul de instrainare este nul, si manifestarea de vointa exprimata in el valoreaza ca acceptare a
succesiuni. Principiul ,,error communis facit jus''. Se mai numeste si ,,principiul
validitatiiaparentei indrept''; acest principiu inlatura nulitatea unui act incheiat intr-o situatie de
195
eroarecomuna, obsteasca. Consacrarea acestui principiu o gasim in art.7 din Legea
nr.119/1996 cu privire la actele de stare civila (Monitorul Oficial nr.282/1996): ,,Actele de stare
civila intocmite de o persoana care a exercitat in mod public atributiile de ofiter de stare civila,cu
respectarea prevederilor prezentei legi, sunt valabile, chiar daca acea persoana nu avea acesta
calitate.'' Principiul raspunderii civile delictuale-Principiul are in vedere pe incapabilul minor.Intre
principiul raspunderii civile delictuale si principiul ocrotiriiminorului - consacrat in art.1159 din
Codul civil -, are prioritate al doilea principiu care echivaleaza, practic, cu mentionarea actului
anulabil, ca cea mai buna reparare a prejudiciului ce s-ar produce co-contractului prin fapta
ilicita a minorului.(in acest sens, art.1162 din Codul civil dipune: ,,Minorulnu are actiunea in
rescizuine contra obligatiilor ce rezulta din delictele sale.''

71) Numele (noţiune, caractere juridice, dobândire).

Numele este o notiune complexa a carei nastere, din punct de vedere istoric, este in primul
rand rezultatul unui uzaj indelungat, ca orice element ce tine de limbaj. Este astfel vorba despre
aspecte de ordin voluntar, si nu de reglementare: familia unui individ il desemneaza printr-unul
sau mai multe cuvinte sau individul insusi isi alege un asemenea mod de individualizare iar
comunitatea din care face parte il accepta ca atare. Elemente dintre cele mai diverse au
determinat continutul numelor si modul lor de atribuire: trasaturi fizice ale persoanei, ocupatie,
legaturi de familie, religie etc. Nu exista o definitie legala a numelui dar prin reglementarea
structurii, dobandirii, modificarii si a schimbarii acestuia legea ofera elementele necesare
definirii sale. Pe baza acestor elemente in literatura juridica au fost propuse mai multe definitii
ale numelui, dintre care o retinem pe cae conform careia numele este „acel atribut al persoanei
fizice care consta in dreptul omului de a fi individualizat, in familie si in societate, prin cuvintele
stabilite, in conditiile legii, cu aceasta semnificatie.” Numele are o structura si aceasta este
stabilita de art. 12 alin (2) din Decretul nr. 31/1954. Conform dispozitiei legale citate „Numele
cuprinde numele de familie si prenumele”. Numele de familie, desemnat in vorbirea curenta prin
expresia „nume patronimic”, este acea componenta a numelui care indica legatura persoanei
fizice cu o anumita familie si o desemneaza in raporturile sale cu membrii altor familii.
Prenumele, desemnat in vorbirea comuna ca „numele de botez”, este format din unul sau mai
multe cuvinte si identifica o persoana in raport cu ceilalti membri ai aceleiasi familii sau cu
membrii altor familii cu acelasi nume de familie. Consideram ca modul de redactare a
dispozitiilor art. 12 din Decretul nr. 31/1954, care, dupa ce dispune prin primul alineat ca „orice
persoana are dreptul la numele stabilit sau dobandit potrivit legii” in alineatul al doilea prezinta
structura numelui, aratand ca „numele cuprinde numele de familie si prenumele” nu permite o

196
alta interpretare decat aceea conform careia numele de familie si prenumele sunt doar
elementele componente ale unui drept unic: dreptul la nume. In general doctrina evidentiaza
urmatoarele caractere juridice ale dreptului la nume: dreptul la nume este un drept absolut;
inalienabil; imprescriptibil; legal; personal; unitar si universal. Ca si orice alt drept personal
nepatrimonial dreptul la nume este un drept absolut. Principala consecinta a apartenentei la
categoria drepturilor absolute o reprezinta opozabilitatea „erga omnes” a dreptului la nume,
ceea ce inseamna ca obligatia de a nu-l incalca revine tuturor celorlalte subiecte de drept.
Inaliebilitatea numelui consta in acea ca nici unei persoane nu i se poate contesta dreptul la
nume, nici o persoana nu poate renunta la nume, dupa cum nu-l poate nici instraina. Dreptul la
nume este imprescriptibil atat sub aspect achizitiv cat si extinctiv. Legalitatea numelui exprima
acea trasatura a numelui de a putea dobandit, modoficat sau schimbat numai in conditiile
prevazute de lege. Personalitatea numelui consta in faptul ca acest drept este strans legat de
persoana omului si nu poate fi exercitat decat personal, iar nu si prin reprezentare. Unitatea
numelui este caracterul specific al dreptului la nume care consta in aceea ca, desi este alcatuit
din doua elemente, individualizeaza aceeasi persoana. Universalitatea numelui exprima acel
caracter al numelui conform caruia orice persoana fizica are drept la numele stabilit sau
dobandit potrivit legii. Acest caracter este exprimat si de art. 7 pct.1 din Conventia pivind
drepturile copilului care dispune: „copilul este inregistrat imediat dupa nasterea sa si are de la
aceasta data dreptul la un nume...” Prin stabilirea sau dobandirea numelui se intelege
operatiunea juridica de atribuire a numelui de familie si a prenumelui copilului nascut. Rezulta
deci ca numele i se atribuie persoanei fizice concomitent cu inregistratrea sa in actul de
nastere, astfel incat actul de stare civila este titlul care va indreptati persoana in cauza sa
poarte un anumit nume si va face dovada acestuia. In sfarsit, la stabilirea numelui concura
parintii copilului si autoritatea publica prevazuta de lege, al carei rol are un caracter subsidiar in
sensul ca el asigura respectarea legii in atribuirea numelui si se poate substitui doar in cazurile
limitativ reglementate de lege. In functie de modul in care copilul si-a stabilit filiatia exista trei
ipoteze de dobandire a numelui de familie: Stabilirea numelui de familie al copilului din
casatorie-Art. 62 din Codul familiei care reglementeaza aceasta materie distinge doua situatii:
cea in care parintii au nume de familie comun si cea in care acestia au nume de familie diferite.
Astfel, conform primului alineat al dispozitiei legale citate „copilul din casatorie ia numele de
familie comun al parintilor”. Potrivit alineatului (2) art. 62 din Codul familiei, „daca parintii nu au
nume de familie comun, copilul va lua numele de familie al unuia dintre ei ori numele lor
reunite. In acest caz, numele copilului se va stabili prin invoiala parintilor si se va declara, o
data cu nasterea copilului, la serviciul de stare civila. In lipsa unei asemenea invoieli,
autoritatea tutelara de la domiciliul copilului va hotara, ascultand pe parinti, daca copilul va
purta numele unuia dintre ei sau numele lor reunite”. Stabilirea numelui de familie al copilului
197
din afara casatoriei-Aici sunt posibile doua situatii: copilul si-a stabilit filiatia mai intai fata de un
singur parinte, care este, de regula, mama. Nimic nu se opune insa ca filiatia copilului sa fie mai
intai stabilita fata de tata; Copilul si-a stabilit filiatia fata de ambii parinti, inainte de sau
concomitent cu declararea nasterii sale. Potrivit legii in cazul in care copilul a fost recunoscut in
acelasi timp de ambii parinti numele de familie a copilulul va fi stabilit conform invoielii partilor,
consemnata intr-o declaratie scrisa si semnata de acestia. Stabilirea numelui de familie al
copilulul nascut din parinti necunoscuti-Din coroborarea dispozitiilor art. 2 alin. final al
Decretului nr. 975/1968 cu cele ale art. 22 si art. 23 din Legea nr. 119/1996 rezulta ca sunt
avute in vedere doua situatii: cea a copilului gasit, nascut deci din parinti necunoscuti si cea a
copilului abandonat in spital fara a se putea stabili identitatea mamei in termen de 30 de zile.
Modificarea numelui de familie nu se confunda cu schimbarea numelui pe cale administrativa,
intre cele doua institutii juridice existand importante deosebiri. Astfel, schimbarea numelui pe
cale administrativa poate privi atat numele de famile cat si prenumele, se datoreaza unor cauze
diferite si este supusa unui alt regim juridic. Modificarea numelui de familie determinata de
schimabari in filiatie-Modificarea numelui de familie determinata de schimbari in filiatie se poate
produce in urmatoarele cazuri: Copilul nascut din parinti necunoscuti isi stabileste filiatia fata de
unul sau fata de ambii parinti; Copilul din afara casatoriei si-a stabilit filiatia si fata de al doilea
parinte; Paternitatea copilului din casatorie a fost tagaduita iar actiunea a fost admisa. Ca
urmare, in literatura juridica au fost propuse urmatoarele solutii, in functie de situatiile in care
copilul in cauza se poate afla: Copilul s-a nascut in timpul casatoriei iar parintii au numele de
familie comun; Copilul s-a nascut in timpul casatoriei iar parintii au nume de familie deosebite.
Sunt posibile urmatoarele cazuri: Copilul a luat la nastere numele mamei sale, nume pe care il
va pastra in continuare; Copilul a dobindit la nastere numele reunite ale parintilor sai, nume pe
care il va pastra ca fiind cel avut de mama la data nasterii lui; Copilului i s-a stabilit la nastere
numele sotului mamei. A fost admisa actiunea in contestatie sau in recunoastere de filiatie.
Modificarea numelui de familie determinata de adoptie-Adoptia atrage o modificare a starii
civile, a persoanei, care poate avea efecte si asupra numelui sau de familie. Sub acest aspect
urmaeaza sa analizam efectele incuviintarii, desfacerii si constatarii nulitatii adoptiei asupra
numelui de familei a celui adoptat. Modificarea numelui de familie determinata de casatorie-
Casatoria este uniunea liber consimtita intre un barbat si o femeie, incheiata conform
dispozitiilor legale, cu scopul de a intemeia o familie, si reglementata de normele operative ale
legii. Incheierea casatoriei, desfacerea acesteia, nulitatea casatoriei si incetarea casatoriei prin
decesul unuia dintre soti atrag modoficarea starii civile a persoanei. Numai incheierea,
desfacerea si nulitatea casatoriei pot avea insa ca efect si modificarea numelui de familie al
persoanei fizice. Schimbarea numelui de familie-Prin schimbarea numelui de familie se intelege
inlocuirea acestuia, la cerere, cu un alt nume de familie, prin decizia administrativa emisa de
198
autoritatea competenta. Reglementarea schimbarii numelui este cuprinsa in Decretul nr.
975/1968 cu privire la nume, modificat prin O.G. nr. 84/2001 privind infiintarea, organizarea si
functionarea serviciilor publice comunitare de evidenta a persoanelor si de Legea nr. 119/1996,
modificata si ea prin O.G. nr. 84/2001. Spre deosebire de modificarea numelui, schimbarea
numelui pe cale administrativa nu este determinata de schimbarea starii civile a persoanei fizice
ci se realizeaza, pentru motive temeinice, la cerea acesteia. Ca urmare, aceasta procedura
este inaplicabila in cazul cererii prin care o persoana divortata solicita sa i se incuviinteze sa
revina la numele dobandit prin casatorie. Actul care declanseaza procedura de schimbare a
numelui pe cale administrativa este cererea formulata in acest scop. Pentru copilul aflat sub
ocrotirea unui tutore, acesta din urma, cu incuviintarea autoritatii tutelare, va face cererea de
schimbare a numelui. Daca minorul va implinit varsta de 14 ani el va semna si personal
cererea, indiferent daca se afla sub ocrotirea parintilor sai sau sub cea a unui tutore. Pentru
persoana pusa sub interdictie, cererea de schimbare a numelui se face de catre tutore, cu
incuviintarea autoritatii tutelare. Cererea de schimbare a numelui se publica in extras, prin grija
si pe cheltuiala solicitantului, in Monitorul Oficial al Romaniei, partea a treia. Nu este necesara
publicarea cererii de schimbare a numelui format din expresii indecente, ridicole ori transformat
prin traducere sau in alt mod. Orice persoana interesata poate face opozitie la cererea de
schimbare a numelui, in termen de 30 de zile de la publicarea acestuia in M.O. Opozitia se
face in scris, trebuie motivata si se depune la primaria unde a fost inregistrata cererea de
schimbare a numelui. Termenul de 30 de zile pentru formularea opozitiei este un termen de
decadere. Atributiile serviciilor publice comunitare locale de evidenta a persoanelor sunt
prevazute de art. 5 din ordonanta. Le citam pe cele care au legatura cu studiul persoanei fizice:
Eliberarea certificatelor de stare civila; Inregistrarea actelor si faptelor de stare civila, precum si
a mentiunilor si modificarilor intervenite in statutul civil, in domiciliul si resedinta persoanei, in
conditiile legii; Intocmirea si pastrarea registrelor de stare civila, in conditiile legii; Intocmirea,
completarea, rectificarea, anularea sau reconstituirea actelor de stare civila, precum si a
oricaror mentiuni facute pe actele de stare civila si pe actele de identitate, in conditiile legii;
Constituirea, actualizarea si administrarea Registrului local de evidenta a persoanei, care
contine datele de identificare si de adresa ale cetatenilor avand domiciliul in raza de
competenta teritoriala a serviciului public local respectiv. Dintre atributiile serviciilor publice
judetene, respectiv ale municipiului Bucuresti, prevazute de art.7, le retinem pe urmatoarele:
Constituie, actualizeaza si valorifica registrul judetean de evidenta a persoanei; Coordoneaza si
controleaza metodologic activitatea serviciilor publice comunitare locale; Controleaza modul de
gestionare si de intocmire a registrelor de stare civila; Asigura producerea si emiterea
certificatelor de stare civila; Tine evidenta si pastreaza registrele de stare civila, exemplarul doi,
si efectueaza mentiuni pe acestea, conform comunicarilor primite. Conform art.13 din
199
Ordonanta, inspectoratul indeplineste urmatoarele functii: De strategie; De reglementare; De
autoritate de stat; De sprijin; De indrumare; De control metodologic a activitatii serviciilor
publice comunitare. Functia de autoritate de stat presupune urmarirea modului de aplicare si
respectare a reglementarilor legale in domeniul actualizarii, administrarii, valorificarii, utilizarii si
protectia datelor referitoare la persoane, precum si in domeniul eliberarii actelor de stare civila,
actelor de identitate, permiselor de conducere, certificatelor de inmatriculare a autovehiculelor
si a intocmirii listelor electorale permanente.

72) Obligativitatea contractului între părţile contractante şi principiul relativităţii efectelor

contractului. Excepţii reale de la principiul relativităţii efectelor contractului.

Principiul obligativitatii contractului(pacta sunt servanda).Este prevazut in art.969

C.civ.:”contractele legal facute au putere de lege intre partile contractante”.
importanta:contractul devine obligatoriu atat pentru parti cat si pentru instanta de judecata
chemata sa aplice contractul; temeiul : siguranta circuitului civil si autonomia de vointa a
partilor; in cazuri exceptionale, efectul obligatoriu al contractului suporta modificari in mod
independent de principiul autonomiei de vointa a partilor( de ex.:prologarea legala a
contractelor de locatiune, influenta evenimentelor de forta majora ); -consecintele fortei
obligatorii a contractului: partile sunt tinute sa-si execute obligatiile asumate una fata de
cealalta; simetria existenta intre modul de incheiere si cel de stingere a contractului: mutuus
consensus, mutuus dissensus; obligatiile contractuale trebuie executate cu buna-credinta.
Exceptii de la principiul fortei obligatorii: incetarea unor contracte inainte de teremnul fixat prin
moarte unei parti sau disparitia obiectului contractului( art.1552 pct.3 ,art.1439 alin.1 C.civ.);
prelungirea efectelor contractelor de inchiriere, prin efectul legii(L17/1994,
L112/1995,O.U.G.nr.40/1999); prelungirea efectelor actului juridic cu executare succesiva
datorita unui caz de forta majora; modificarea efectelor contractelor cu executare succesiva ca
urmare a aplicarii teoriei impreviziunii. Obligativitatea si opozabilitatea contractului: fata de
celelalte persoane contactul nu este obligatoriu , insa el le este opozabil ca un fapt juridic
stricto-sensu;consecintele imediate se regasesc pe teren probational. Obligativitate si
relativitate: obligativitatea contractului fata de parti este in stransa legatura cu principiul
relativitatii contractului:art.973(“conventiile n-au efect decat intre partile contractante). Domeniul
de aplicare a principiului relativitatii efectelor contractului: contractul are efect obligatoriu intre
parti , precum si fata de succesorii partilor: succesorii universali si cu tilu universal sunt
continuatorii personalitatii autorului lor,astfel incat ei dobandesc toate drepturile si obligatiile
acestuia, cu exceptia celor contractate intuituu personae; succcesorii cu titlu particular
dobandesc doar un anumit drept al autorului lor astfel incat chestiunea relativitatii se pune

200
numai in legatura cu contractele incheiate anterior de autorul lor cu alte persoane; in privinta
drepturilor dobandite de autor prin contracte( anterioare transmiterii dreptului catre succesor ),
acestea vor profita succesorului sub conditia de a se afla in stransa conexiune cu dreptul
dobandit; in privinta obligatiilor asumate (anterior transmiterii dreptului catre succesor), de catre
autor, acestea in principiu nu se transmit succesorului; exceptii: obligatiile propter rem si
scriptae in rem, modificari ale dreptului transmis catre succesor si drepturile reale consimtite
anterior transmiterii catre succesor; ca regula generala, contactele incheiate anterior de autor
vor produce efecte –in limitele aratate deja-in urmatoarele contitii: anterioritate constata prin
data certa a inscrisului si respectarea masurilor de publicitate. creditorii chirografari
:opozabilitatea contractelor incheiate de debitor se manifesta in sensul ca ei suporta
tranformarile din patrimoniul debitorului; creditorii chirografari pot inlatura aceasta opozabilitate
in conditiile art.975 C civ – prin actiunea pauliana- si art.1175 –prin actiunea in simulatie; ei pot
interveni in numele debitorului pentru a exercita anumite drepturi patrimoniale ale acestuia :
art.974 C.civ. Exceptii de la principiul relativitatii.Denumesc situatiile in care drepturile si/sau
obligatiile contractuale pot sa apartina si/sau sa incumbe unor persoane-penitus extranei- care
nu au participat la incheierea contractului: cu referire la asumarea de obligatii civile, nu exista
exceptii de la principiul relativitatii; promisiunea faptei altuia(conventia de porte-fort) este o
exceptie aparenta , intrucat obiectul contractului il constituie obligatia1 debitorului de a
determina o terta persoana sa-si asume un angajament juridic fata de creditor; cu referire la
dobandirea de drepturi, exista doua exceptii de la principiul relativitatii: stipulatia pentru altul si
actiunile directe.

73) Obligaţiile solidare.

Obligatia solidara este acel raport obligational cu pluralitate de subiecte care prezinta
particularitatea ca oricare creditor solidar poate cere plata in intregime a datoriei sao oricare
debitor solidar este tinut sa execute intreaga prestatie la care are drept creditorul. Solidaritatea
poate fi activa sau pasiva. Solidaritatea activa-exista mai multi creditori; oricare creditor poate
pretinde plata datoriei de la debitorul comun sau debitorul poate plati datoria la alegerea sa
oricarui creditor. Solidaritatea pasiva-oricare debitor poate fi obligat la plata in intregime a
datoriei, plata facuta de un debitor are efect liberator pentru toti debitorii. Intre codebitori
prestatia este divizibila si fiecare trebuie sa-si execute partea din obligatie. Solidaritatea
inceteaza prin: moartea unui codebitor, plata intregii datorii, renuntarea totala la solidaritate de
catre creditor.

201
74) Petiţia de ereditate.

Ca efect al deschiderii succesiunii proprietatea se transmite de la de cujus la mostenitorii sai.

Se poate intampla insa ca o persoana sa fie doar in aparenta mostenitor si sa beneficieze de
aceasta transmisiune, stapanind bunurile succesorale in aceasta calitate.De pilda, un frate al
defunctului, singur mostenitor legal al acestuia, intra in stapanirea mostenirii, iar ulterior se
descopera un testament prin care este instituit legatar universal un tert, dovedindu-se ca fratele
defunctului a fost astfel exheredat. Daca fratele defunctului nu contesta calitatea de mostenitor
testamentar a legatarului si preda acestuia succesiunea lucrurile reintra in normal, dar daca va
contesta acest lucru invocand nevalabilitatea testamentului, refuzand predarea mostenirii, se
naste un litigiu prin care legatarul va cere instantei sa constate calitatea sa de mostenitor
testamentar cu vocatie universala si sa oblige pe parat sa-i predea mostenirea. O astfel de
actiune, nereglementata la ora actuala de lege, dar aplicata in practica judiciara si recunoscuta
de doctrina, poarta denumirea de petitie de ereditate si isi are originea in dreptul roman . Petitia
de ereditate poate fi definita ca fiind actiunea prin care un mostenitor avand vocatie legala sau
testamentara universala sau cu titlu universal solicita sa i se recunoasca aceasta calitate in
scopul de a dobandi bunurile succesorale detinute de un tert care pretinde a fi el adevaratul
mostenitor universal sau cu titlu universal al defunctului. Disputa partilor are asadar ca obiect
specific calitatea de mostenitor universal sau cu titlu universal a defunctului, predarea bunurilor
succesorale fiind doar miza acestei dispute . Prin obiectul sau, petitia de ereditate se
diferentiaza de actiunea in revendicare, care se refera la simpla disputa asupra proprietatii unui
bun individual determinat, cum este cazul cand mostenitorului legal al defunctului i se refuza
predarea unui bun sub cuvant ca nu a apartinut defunctului, ci tertului care il detine in prezent.
Ceea ce este specific revendicarii este faptul ca „cele doua parti se pretind proprietare ale
aceluiasi bun, nu mostenitoare ale aceluiasi autor” .Natura actiunii. Actiunea este reala intrucat
disputa poarta asupra vocatiei succesorale a partilor litigante, avand drept consecinta esentiala
transmiterea proprietatii patrioniului succesoral, admiterea ei rasfrangandu-se si asupra tertilor .
Nu toti autorii impartasesc acest punct de vedere. Unii, sustinand ca obiectul petitiei este
stabilirea unei calitati a persoanei, considera ca actiunea este personala , iar altii ca este mixta,
dupa natura personala sau reala a drepturilor cuprinse in succesiune . In dreptul nostru, astazi,
majoritatea autorilor considera ca petitia de ereditate se prescrie in termenul general de 3 ani .
Ideea caracterului prescriptibil al petitiei de ereditate este preluata de la autorii nostri clasici,
fara a se observa insa ca acestia au legat prescriptia de „calitatea sa (a reclamantului - n. n.-D.
C.) de succesor chemat la mostenire, calitate care, in conformitate cu art. 700, se pierde prin
trecerea a treizeci de ani” . In prezent, termenul de prescriptie a dreptului de optiune
202
succesorala prevazut la art. 700 C. civ. nu mai este de 30 de ani, ci de 6 luni, situatie in care,
daca urmam rationamentul de mai sus, ar trebui conchis ca actiunea in petitie de ereditate se
prescrie si ea in acest termen, iar nu in cel general de 3 ani.In realitate insa una este
exercitarea dreptului de optiune succesorala -; care se prescrie in 6 luni de la data deschiderii
mostenirii -; si alta este exercitarea actiunii in petitie de ereditate. Dreptul de optiune este un
drept potestativ, a carui exercitare nu necesita colaborarea unei alte persoane, pe cand petitia
de ereditate presupune prin natura ei un conflict intre doua persoane care isi disputa calitatea
de mostenitor al lui de cujus, negandu-si reciproc vocatia succesorala. Or, vocatia efectiva la
mostenire implica in mod necesar acceptarea acesteia in termenul de 6 luni prevazut de art.
700 C. civ. Prin urmare, petitia de ereditate presupune in mod necesar ca partile in conflict sa fi
acceptat mostenirea in termen. Daca una dintre ele nu a facut-o, este straina de mostenire si ca
atare nu are calitatea procesuala (activa sau pasiva) de a discuta pe fond petitia de ereditate.
Daca se accepta caracterul real al actiunii in petitie de ereditate, problema care se pune este ce
drept real apara aceasta, stiut fiind ca singur dreptul de proprietate este imprescriptibil, pe cand
celelalte drepturi reale sunt supuse prescriptiei de 30 de ani (art. 21 din Decretul nr. 167/1958
privind prescriptia extinctiva, combinat cu dispozitiile art. 1890 C. civ.), nicidecum de 3 ani, care
se aplica doar drepturilor personale. Raspunsul nu poate fi decat unul -; dreptul de proprietate
asupra universalitatii succesorale. Or, daca este asa, actiunea in petitie de ereditate este
imprescriptibila. Trebuie subliniat foarte clar faptul ca petitia de ereditate apara dreptul de
proprietate sau mai bine zis vocatia efectiva a adevaratului mostenitor la patrimoniul
succesoral, si doar in acest sens ea este imprescriptibila. Vocatia efectiva la mostenire
(patrimoniul succesoral) este cea care nu se pierde prin neuz, iar nu drepturile care intra in
compozitia acestui patrimoniu. Bineinteles ca impotriva reclamantului care a triumfat in petitia
de ereditate se poate invoca prescriptia achizitiva (uzucapiunea) in privinta imobilelor, posesia
de buna-credinta in privinta bunurilor mobile (art. 1909 C. civ.) sau prescriptia extinctiva in
privinta drepturilor de creanta ori a altor drepturi reale decat cel de proprietate. Partile la
actiune. Petitia de ereditate pune fata in fata doua parti care pretind fiecare a avea drepturi
succesorale incompatibile asupra intregii mosteniri sau a unei cote-parti din aceasta.
Reclamant poate fi orice mostenitor cu vocatie universala sau cu titlu universal, indiferent daca
vocatia sa este legala, testamentara sau contractuala, ca si cesionarii unor asemenea drepturi .
Unii autori sustin ca actiunea in discutie nu poate fi introdusa decat de mostenitorii care au
sezina mostenirii (fie de drept, fie intrucat au fost trimisi in posesie) , opinie care este insa
discutabila intrucat petitia de ereditate nu este o actiune apartinand defunctului, ci una nascuta
in persoana mostenitorului , insasi admiterea actiunii echivaland cu trimiterea in posesie. Daca
exista mai multi succesori chemati la mostenire in acelasi rang, nici unul dintre acestia nu are
calitatea de a-i reprezenta pe ceilalti, fiecare trebuind, in principiu, sa actioneze pentru partea
203
sa, sens in care se vorbeste de caracterul divizibil al actiunii . Divizibilitatea semnifica doar lipsa
puterii de reprezentare a succesorilor, ceea ce face ca hotararea judecatoreasca sa nu le fie
opozabila celor care au ramas in expectativa, dar nu impiedica pe mostenitorul care are vocatie
la universalitate sa actioneze pentru intreg, desi in prezenta altor comostenitori cu aceeasi
vocatie nu are dreptul decat la o cota-parte din mostenire . Inactiunea unora nu trebuie sa puna
in pericol drepturile altora. Dovada calitatii de mostenitor. Fiind o actiune destinata sa transeze
conflictul dintre doua persoane care se pretind fiecare a fi mostenitor universal al defunctului,
problema centrala a petitiei de ereditate este aceea a probei acestei calitati. Daca reclamantul
se prevaleaza de calitatea sa de mostenitor testamentar (legatar), dovada se va face cu
testamentul pe care il invoca in favoarea sa . Reclamantul care invoca vocatia sa legala la
mostenire trebuie sa dovedeasca legatura de rudenie cu defunctul ori faptul ca este sot
supravietuitor al acestuia. In timp ce calitatea de sot nu poate fi dovedita decat cu certificatul de
casatorie, legatura de rudenie poate fi dovedita nu numai cu actele de stare civila, ci si prin
orice mijloc de proba. Daca actiunea in petitie de ereditate este admisa, recunoasterea titlului
de mostenitor al reclamantului produce efecte de la data deschiderii mostenirii. Raporturile
dintre reclamant si parat-Ca urmare a admiterii petitiei de ereditate, reclamantul are dreptul la
restituirea tuturor bunurilor succesorale daca se afla intr-o situatie in care dreptul sau primeaza
pe acela al paratului (de pilda, este beneficiarul unui legat universal, iar paratul este un frate al
defunctului, mostenitor nerezervatar, exheredat prin instituirea legatarului), iar daca este doar
comostenitor impruna cu paratul (de pilda, si-a dovedit filiatia din afara casatoriei fata de
defunct, iar paratul este fiul legitim al lui de cujus) intre ei se va naste starea de indiviziune
succesorala care se transeaza prin partaj. In situatia in care paratul trebuie sa restituie bunurile
succesorale pe care le detine, se va face deosebire dupa cum acesta este de buna sau de rea-
credinta (a cunoscut sau nu ca reclamantul este adevaratul mostenitor). Paratul de buna-
credinta trebuie sa restituie bunurile succesorale in starea lor actuala sau, daca le-a instrainat
cu titlu oneros, trebuie sa restituie pretul incasat. Daca unul sau altul din bunurile succesorale a
pierit fortuit, obligatia de restituire se stinge. Paratul va raspunde insa pentru deteriorarile
suferite de bunurile succesorale din culpa sa. Fructele bunurilor succesorale revin paratului
pana la data cererii de restituire, iar dupa aceasta reclamantului. Paratul de rea-credinta, caruia
ii este asimilat si mostenitorul nesezinar care nu a fost trimis in posesie , trebuie sa restituie
bunurile succesorale in starea in care le-a primit, iar daca acest lucru nu este posibil intrucat le-
a instrainat sau au pierit fortuit, va restitui reclamantului valoarea lor actuala. Fructele bunurilor
succesorale revin reclamantului de la data deschiderii mostenirii. Raporturile dintre reclamant si
terti Daca paratul mostenitor aparent a incheiat in intervalul de timp de la data deschiderii
mostenirii si pana la introducerea actiunii in petitie de ereditate acte juridice de dispozitie cu
privire la bunurile succesorale, problema care se pune este ce soarta vor avea acestea. Din
204
acest punct de vedere, daca s-ar urma cu rigoare principiul nemo plus juris ad alium transfere
potest quam ipse habet (nimeni nu poate transmite mai multe drpturi decat are el insusi), actele
incheiate de proprietarul aparent ar trebui sa ramana fara efecte, iar tertii subdobanditori
obligati la restituire in favoarea reclamantului din petitia de ereditate. Temperari legale ale regulii
nemo plus juris ad alium transfere potest quam ipse habet-Efectele aplicarii rigide a regulii
nemo plus juris… au fost atenuate de legiuitor prin dispozitiile art. 1909 C. civ., conform carora,
in materie de bunuri mobile, posesia de buna credinta valoreaza titlu de proprietate. Cu alte
cuvinte, daca un bun mobil succesoral este instrainat de mostenitorul aparent unui tert de buna-
credinta acesta devine proprietar prin simplul fapt al intrarii in posesia bunului. De asemenea, in
materie de imobile, tertul care a dobandit cu buna-credinta si pe baza unui just titlu de la
mostenitorul aparent neproprietar dobandeste proprietatea daca poseda bunul timp de 10-20
de ani (art. 1895 C. civ.). Temperarea pe baza principiului error communis facit jus-Plecand de
la necesitatea de a proteja siguranta dinamica a circuitului juridic civil, prin asigurarea increderii
in actele juridice translative de proprietate incheiate in conditii de eroare publica asupra calitatii
de proprietar a mostenitorului aparent (si, prin extensie, a oricarui proprietar aparent), cand
nimic nu se poate imputa tertului subdobanditor victima a acestei erori, practica judiciara si
doctrina, pornind de la traditiile izvorate din dreptul roman si perpetuate pana astazi, au
consacrat teoria aparentei creatoare de drept . Este vorba de o situatie in care, cu totul
exceptional, starea de fapt prevaleaza asupra celei de drept, intrucat „organismul juridic are
nevoie pentru buna sa functionare de unele supape de siguranta in absenta carora ar fi distrus;
regula (error communis facit jus -; n. n.-D. C) reprezinta una din aceste supape, una din aceste
deschideri, in profitul echitatii si deasupra dreptului pur” . Intrucat, fara indoiala, aparenta
creatoare de drept comporta un „risc de subminare a ordinii jurdice” , „Dreptul obiectiv nu ii
recunoaste vreo eficacitate decat in cazurile in care ea pare in acelasi timp ca necesara si
conforma echitatii” . Pentru aceasta se cer a fi intrunite cu rigurozitate unele conditii. Conditii.
Pentru ca aparenta sa fie creatoare de drept se cer a fi intrunite urmatoarele conditii: Sa existe
o eroare comuna si invincibila. Exista eroare atunci cand situatia de fapt aparenta nu
corespunde realitatii de drept; o persoana este in aparenta mostenitorul defunctului, dar ulterior
se dovedeste ca acest lucru nu era real. De pilda, un frate al defunctului, unicul succesor legal
al acestuia, i se elibereaza certificat de mostenitor si ia in primire intreaga mostenire, dar
ulterior se gaseste un testament al defunctului din care rezulta ca a instituit ca legatar universal
pe un tert, exheredandu-l pe fratele sau care nu este rezervatar. Aparenta inselatoare trebuie
sa fie nu numai una comuna, impartasita public, ci si irezistibila, greu de descoperit si evitat,
contra careia nici o prudenta umana nu ar permite apararea . Aceasta nu inseamna insa ca
eroarea trebuie sa fie impartasita si de mostenitorul aparent. Eroarea comuna se refera la toti
cei care s-au aflat sau s-ar fi putut afla in situatia celui cu care a contractat mostenitorul
205
aparent, nu si la acesta din urma, care poate fi chiar de rea-credinta, cunoscand realitatea sau
urzind chiar el (sau altul in folosul sau, cu ori fara cunostinta lui) aparenta inselotoare .
Aprecierea erorii comune se face in abstracto, avand in vedere cauza acesteia si faptul daca un
om rezonabil ar fi putut cadea in aceasta . In orice caz, „toate precautiunile, toate formalitatile
obisnuite pentru o asemenea operatie trebuie observate, toate verificarile apte a confirma
existenta dreptului autorului trebuie sa fie efectuate. In lipsa, dobanditorul nu ar datora situatia
sa erorii, ci neglijentei sale” . Avand in vedere consecintele sale, criteriile de apreciere ale erorii
comune sunt foarte severe . „O situatie de fapt contrara dreptului nu poate fi mentinuta decat
daca securitatea sociala o cere; or, aplicarea stricta a legii nu ameninta securitatea sociala
decat acolo unde violarea regulii de drept este necesara si inevitabila” .Eroarea comuna, in
definitiv, un soi de „buna-credinta colectiva” , spre deosebire de buna-credinta individuala, nu se
prezuma, trebuind sa fie dovedita de cel care o alega, lucru care se poate face prin orice
mijloace de proba . Tertul subdobanditor sa fie de buna-credinta. Intrucat eroarea comuna nu
se confunda cu eroarea universala (impartasita unanim), fiind posibil ca realitatea -; contrazisa
de aparenta -; sa fie cunoscuta de unele persoane (de pilda, o persoana ascunde un testament
al defunctului prin care l-a instituit ca legatar pe un tert in scopul ca la mostenire sa vina o ruda
a sa care are vocatie legala la acea mostenire), se cere ca tertul subdobanditor sa fie si el
victima a erorii comune, adica sa fie de buna-credinta. Se impune nu numai ca tertul sa fi crezut
in realitatea (falsa) a situatiei aparente, dar si ca aceasta credinta sa fie scuzabila, lipsita de
orice culpa (neglijenta) din partea sa . Asa cum s-a subliniat, „tertul interesat este decazut de
dreptul obiectiv din facultatea de a invoca o aparenta contrara realitatii nu numai daca el
cunoaste efectiv aceasta realitate, ci si daca este prezumat a o cunoaste, datorita credintei sale
ilegitime in autenticitatea aparentei; in alti termeni, impunand tertului ca increderea sa in
aparenta sa fie legitima, jurisprudenta exclude din campul sau de protectie pe toti cei
care,necunoscand totusi efectiv existenta elementului juridic ocult, nu sunt indreptatiti sa se
prevaleze de ignoranta lor” . Actul incheiat intre mostenitorul aparent si tertul subdobanditor sa
fie cu titlu oneros. Efectul creator de drept al aparentei este recunoscut doar in cazul actelor cu
titlu oneros, nu si al celor cu titlu gratuit. Aceasta se explica prin faptul ca beneficiarul actului cu
titlu gratuit (donatarul) nu risca nimic prin incheierea contractului, cel mult putand fiobligat sa
restituie ceea ce a primit fara sa dea nimic in schimb; el tinde doar sa pastreze un castig (certat
de lucro captando) spre deosebire de tertul subdobanditor cu titlu oneros care tinde sa evite o
paguba (certat de damno vitando) .Efecte. Daca sunt intrunite conditiile de mai sus, actiunea in
revendicare a adevaratului mostenitor va fi respinsa, starea de fapt prevaland asupra dreptului.
Eroare comuna, asa cum rezulta chiar din denumirea sa, creaza drept. Esenta principiului
consta in faptul ca tertul subdobanditor este investit cu un drept de proprietate pe care insa nu il
primeste nici de la adevaratul proprietar (mostenitorul de drept), cu care nu a contractat, nici de
206
la mostenitorul aparent cu care a contractat, dar care nu era proprietarul bunului, ci direct de la
lege (cutuma), fiind un mod originar de dobandire a proprietatii, iar nu unul derivat . In aceste
conditii, este impropriu sa se vorbeasca de „validarea” actului de instrainare facut de
proprietarul aparent sau de „opozabilitatea” sau chiar „forta obligatorie” a acestui act fata de
adevaratul proprietar . Fiind un mod originar de dobandire a proprietatii, principiul error
communis… creaza un drept nou de proprietate opozabil tuturor, inclusiv adevaratului
proprietar . Intrucat adevaratul mostenitor se vede lipsit (expropriat) de dreptul sau, iar
mostenitorul aparent a incasat un pret care in realitate nu i se cuvenea, acesta din urma va fi
obligat sa indemnizeze pe cel dintai in temeiul principiului restituirii imbogatirii fara justa cauza.
Intinderea indemnizatiei difera dupa cum mostenitorul aparent a fost de buna sau de rea-
credinta. In prima situatie, indemnizatia echivaleaza cu pretul incasat de la tertul subdobanditor,
pe cand in cea de a doua situatie cu pretul actual al bunului si daune-interese.

75) Plata lucrului nedatorat.

Reprezinta executarea de catre o persoana a unei obligatii la care nu era tinuta si pe care a
facut-o fara intentia de a plati datoria altuia. cel ce a efectuat plata -; solvens; cel ce a primit-o -;
accipiens Prin efectuarea unei plati nedatorate se naste un raport juridic in temeiul caruia
solvensul devine creditorul unei obligatii de restituire a ceea ce el a platit iar accipientul este
debitorul aceleiasi obligatii.Conditiile platii nedatorate: prestatia pe care solvensul a executat-o
trebuie sa fi avut semnificatia operatiei juridice a unei plati; sa fi fost facuta cu titlu de plata
( prin plata intelegandu-se executarea unei obligatii ); datoria pentru care s-a efectuat plata sa
nu existe, din punct de vedere juridic in raporturile dintre solvens si accipiens; plata sa fi fost
facuta din eroare Se naste obligatia pentru accipiens de a restitui solvensului ceea ce el a primit
cu titlu de plata. Cine poate cere restituirea: solvensul; creditorii chirografari ai solvensului pe
calea actiunii oblice Cazuri in care nu exista obligatia de restituire a platii nedatorate: in cazul
obligatiilor civile imperfecte ( naturale ) achitate de buna voie de catre debitor; cand plata s-a
efectuat in termenul unui contract pentru o cauza imorala grava; cand plata a fost efectuata pe
temeiul unui contract anulabil pentru cauza de incapacitate; cand plata a fost facuta de o alta
persoana decat debitorul iar creditorul accipiens a distrus cu buna credinta titlul constatator al
creantei sale. Natura juridica a platii nedatorate -; apare ca o imbogatire fara just temei.

76) Posesia şi efectele sale.

207
POSESIA – “poate fi definită ca fiind o stare de fapt generatoare de efecte juridice care constă
în stăpânirea materială sau exercitarea unei puteri de fapt de către o persoană asupra unui
bun, cu intenţia şi voinţa de-a se comporta faţă de toţi ceilalţi ca proprietar sau titular al altui
drept real”. Din definiţia de mai sus (şi sublinierile noastre) rezultă că pentru existenţa posesiei
sunt necesare două elemente: unul material – corpus – şi altul psihologic – animus. Elementul
material, corpus, constă în totalitatea faptelor materiale de stăpânire sau folosire, exercitate
asupra lucrului. Acest element (corpus) se poate materializa şi în anumite acte juridice pe care
posesorul le poate încheia cu privire la acel bun (comodatul, locaţiunea, etc). Elementul
psihologic, animus, constă în intenţia sau voinţa posesorului de-a exercita stăpânirea lucrului
pentru sine, adică sub nume de proprietar sau titular al altui drept real. Posesia se deosebeşte
de detenţia precară deşi se aseamănă printr-un element comun: corpus. Cu alte cuvinte, atât
posesorul cât şi detentorul precar exercită o putere fizică asupra unui lucru, fiecare dintre ei
având elementul corpus. In schimb, detentorul precar se deosebeşte de posesor sub aspectul
elementului psihologic deoarece el nu deţine lucrul cu intenţia de-a se comporta ca proprietar
sau titular al unui alt drept real. Detenţiei precare îi lipseşte elementul animus domini sau
animus tibi habendi. Detenţia precară se deosebeşte de posesie deoarece nu este o stare de
fapt (cazul posesiei) ci o stare de drept. Ea rezultă întotdeauna dintr-un titlu în temeiul căruia
detentorul este îndreptăţit să exercite puterea sa asupra unui lucru. Astfel, depozitarul,
locatarul, comodatarul, cărăuşul, etc. exercită puterea asupra lucrului în baza unui contract (de
deposit, de comodat, etc). Având în vedere asemănările şi deosebirile dintre posesie şi detenţia
precară se ridică întrebarea dacă detenţia precară poate fi intervertită (transformată) în posesie.
Răspunsul negativ este dat de prevederile art. 1857 Cod civil. Cu toate acestea, legea prevede
această posibilitate în mod excepţional, în cele patru cazuri limitativ prevăzute de art. 1858 Cod
civil: Când deţinătorul unui bun dobândeşte de bună credinţă de la o altă persoană (alta decât
adevăratul proprietar) un titlu translativ de proprietate cu privire la acel bun; Când deţinătorul
bunului neagă existenţa raportului obligatoriu în baza căruia deţine bunul; Când deţinătorul
strămută posesia de la altul printr-un act cu titlu particular. Terţul dobânditor, dacă este de bună
credinţă, începe să posede pentru sine (iar nu ca detentor precar cum era autorul său); Când
deţinătorul transmite posesia cu titlu universal dacă succesorul său este de bună credinţă.
POSESIUNEA se dobândeşte sau se pierde prin întrunirea sau pierderea celor două elemente:
corpus şi animus. Dobândirea posesiunii are loc prin întrunirea cumulativă a celor două
elemente. Deşi întrunirea cumulativă a celor două elemente este indispensabilă pentru
existenţa posesiei, elementul material al posesiei poate fi dobândit şi exercitat atât personal de
către posesor, cât si printr-un reprezentant al acestuia. Astfel, depozitarul, locatarul,
comodatarul posedă (folosesc) efectiv bunul respectiv, dar corpus aparţine posesorului
deoarece cei ce posedă efectiv sunt doar reprezentanţi ai posesorului. In ce priveşte animus,
208
acesta fiind un element de natură psihică, el trebuie să fie present direct şi nemijlocit în
persoana posesorului. El nu se poate dobândi şi exercita prin altul (cu o singură excepţie:
persoanele lipsite de capacitatea de exerciţiu care dobândesc şi exercită elementul intenţional
al posesiei prin reprezentanţii lor legali – minorii prin părinţi). Pentru a dovedi existenţa posesiei
este necesar a se dovedi existenţa celor două elemente. Dacă elementul material al posesiei
este relativ uşor de dovedit prin price mijloc de probă, proba elementului psihologic este mult
mai dificilă. De aceea legea instituie o prezumţie legală a existenţei acestui element, dedusă
din elementul material al posesiei. Astfel, art.1854 Cod civil prevede că posesorul este
presupus că posedă pentru sine, sub nume de proprietar. Ca şi în cazul dobândirii, pierderea
posesiei are loc prin dispariţia celor două elemente ale sale. Acest lucru se realizează prin
înstrăinarea posesiei sau prin abandon. Spre deosebire de dobândire, care presupune
existenţa ambelor elemente, în cazul pierderii posesiei aceasta are loc chiar şi în cazul pierderii
unuia dintre elemente. Astfel, elementul material se pierde atunci când bunul a intrat în
stăpânirea altei persoane (ex. prin furt). Elementul intenţional se pierde atunci când posesorul
înstrăinează bunul, iar dobânditorul îl închiriază înstrăinătorului (ex. proprietarul vinde bunul iar
cumpărătorul îl închiriază vânzătorului). In această situaţie, posesorul se transformă în deţinător
precar deoarece el posedă bunul (corpus), dar îl stăpâneşte sub nume de chiriaş iar nu de
proprietar. Pentru a putea vorbi de posesie este imperios necesară întrunirea celor două
elemente despre care am vorbit mai sus: corpus şi animus, dar pentru ca posesia să producă
efectele sale juridice, ea trebuie să fie una utilă, adică să aibă anumite calităţi prevăzute de
lege. In lipsa acestor calităţi, posesia nu poate produce efectele sale juridice. Potrivit art. 1847
Cod civil, posesia trebuie să fie: continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de
proprietar. Acestor calităţi prevăzute de lege, literature juridică şi practica judiciară au statuat
că, pentru a fi utilă, posesia trebuie să fie şi neechivocă. Examinând calităţile posesiei, astfel
cum sunt ele enumerate în art. 1847 Cod civil, trebuie să admitem că două dintre ele nu
reprezintă calităţi ale posesiei, ci mai milt decât atâta. Este vorba de calitatea posesiei de-a fi
“neîntreruptă” şi “sub nume de proprietar”. Aceste două “calităţi” ale posesiei sunt în realitate
elementele constitutive ale acesteia deoarece, în absenţa lor nici nu mai poate fi vorba de
posesie. Intr-adevăr, odată cu întreruperea posesiei dispare însăşi posesia. Nu mai poate fi
vorba de o posesie viciată ci de inexistenţa posesiei. De asemenea, faptul că o posesie nu se
exercită sub nume de proprietar înseamnă că ne aflăm în prezenţa unei simple detenţii precare,
că nu putem vorbi despre posesie. Cel care stăpâneşte bunul nu are elementul psihologic al
posesiei, nu are animus domini sau animus sibi habendi. Folosinţa ce nu se exercită sub nume
de proprietar (sau titular al altui drept real) nu este o posesie din punct de vedere juridic, ci o
detenţie precară. In această situaţie, deci, nu este vorba de o calitate (sau viciu) a posesiei ci
de absenţa însăşi a posesiei. Aceasta fiind situaţia, va trebui să conchidem că posesia, pentru
209
a fi utilă, pentru a-şi produce efectele, trebuie să aibă următoarele calităţi: continuă,
netulburată, publică şi neechivocă. Drept urmare, posesia căreia îi lipseşte una sau mai multe
din aceste calităţi este o posesie viciată, iar viciile posesiei reprezintă reversul acestor calităţi.
Vom vorbi astfel de: discontinuitate, violenţă, clandestinitate şi echivoc. In măsura în care
posesia este afectată de unul sau mai multe vicii, ea se transformă într-o posesie viciată –
inaptă a produce efectele juridice prevăzute de lege. Intr-un cuvânt, ea nu mai reprezintă o
posesie utilă. Discontinuitatea posesiei: Potrivit art. 1848 Cod civil, “posesiunea este
discontinuăcând posesorul o exercită în mod neregulat, adică cu intermitenţe anormale”.
Calitatea posesiei de-a fi continuă presupune, deci, o stăpânire continuă asupra bunului. In
realitate acest lucru nu este practic posibil, iar existenţa unor intermitenţe normale nu-i răpeşte
posesiei calitatea de-a fi continuă, nu o afectează de viciul discontinuităţii. Singura condiţie, sub
acest aspect, este ca intermitenţele să nu fie anormale. Asfel, cel ce foloseşte terenul – păşune
– doar în perioada primăvară – toamnă pentru păşunatul animalelor sale exercită o posesiune
continuă deoarece intermitenţele sunt normale, ţin de condiţiile climatice normale. Faptul că
actele de posesie nu se exercită iarna, nu înseamnă că posesia este discontinuă. De altfel, în
art. 1850 Cod civil se instituie o prezumţie legală relativă de continuitate, prezumţie care poate
fi răsturnată prin proba contrară. Discontinuitatea este un viciu absolut deoarece poate fi
invocată de către orice persoană care are interesul să anihileze efectele posesiei şi temporar
deoarecedurează până când actele de stăpânire devin regulate şi normale. Violenţa-Aşa cum
arătam mai sus, una din calităţile cerute posesiei pentru a fi utilă este ca ea să fie paşnică,
adică netulburată. Viciul care reprezintă reversul acestei calităţi este violenţa – reglementată în
art. 1851 Cod civil. Potrivit acestui text legal “Posesiunea este tulburată când este fundată sau
conservată prin acte de violenţă în contra sau în partea adversarului”. Din examinarea textului
legal, pentru a fi utilă, neviciată, posesia trebuie să fie începută, menţinută sau conservată în
mod paşnic, fără violenţă. Cu alte cuvinte, intrarea în posesia bunului, folosirea acestuia de
către posesor trebuie să se facăîn mod paşnic, fără violenţă. Dacă intrarea în posesie sau
menţinerea posesiei posesiei asupra bunului se face prin violenţă, nu ne mai aflăm în prezenţa
unei posesii utile ci a uneia viciate – inapte a produce efectele prevăzute de lege. Textul art.
1851 Cod civil nu este la adăpost de critică deoarece, potrivit lui, posesia ar putea fi tulburată
atât prin violenţă activă cât şi prin acte de tulburare posesivă săvârşite de către posesor în
apărarea posesiei sale. Pe bună dreptate, în literatura juridică s-a decis că – contrar textului
legal – violenţa pasivă din partea posesorului, când este tulburat în posesie de către un terţ, nu
constituie viciu al posesiei. In adevăr, soluţia contrară ar fi injustă şi inechitabilă deoarece
nimeni nu poate fi obligat să suporte consecinţele dăunătoare ale unor fapte săvârşite de către
o altă persoană. Prin asemănare, ar fi cazul în care victima, în penal, nu ar avea dreptul la
legitimă apărare. Clandestinitatea.-Art. 1847 Cod civil prevede că posesia trebuie să fie publică,
210
adică să fie exercitată în văzul tuturor. Reversul acestei calităţi îl reprezintă clandestinitatea,
adică exercitarea posesiei pe ascuns, în secret, fără ca această posesie să fie cunoscută.
Clandestinitatea este unul din viciile posesiei, viciu în prezenţa căruia posesia nu este utilă şi
nu poate produce efecte juridice. Acest viciu al posesiei este reglementat în art. 1852 Cod civil
care precizează că” Posesia este clandestină când posesorul o exercită în ascuns de
adversarul său încât acesta nu este în stare de a o putea să o cunoască”. Clandestinitatea este
un viciu relativ şi temporar. Echivocul.-Deşi textul legal (art. 1847 Cod civil) nu enumeră
neechivocul printe calităţile posesiei, echivocul a fost considerat drept viciu al posesiei în
practica judiciară, iar posesia echivocă nu a fost considerată una utilă, aptă a produce
consecinţe juridice. Posesia este echivocă în cazul în care nu se cunoaşte dacă posesorul are
sau nu elementul intenţional animus domini sau animus sibi habendi. Echivocul există atunci
când două sau mai multe persoane săvârşesc acte de stăpânire asupra unui bun, iar nici una
dintre ele nu pretinde o posesie proprie, distinctă. Aceeaşi posesie echivocă există şi în cadrul
coproprietăţii, în situaţia în care unul dintre coproprietari săvârşeşte singur acte de stăpânire
asupra bunului comun. Intr-adevăr, într-o asemenea situaţie nu se poate şti cu certitudine că
respectivul coproprietar a făcut aceste acte cu voinţa de-a se comporta ca proprietar exclusiv
sau, pur şi simplu, în calitatea sa de titular al unei cote-părţi din dreptul de proprietate.
Echivocul este un viciu relativ deoarece poate fi invocat doar de către ceilalţi coproprietari şi
temporar în sensul că posesia devine utilă în momentul în care posesorul demonstrează că
acţionează animus domini sau animus sibi habendi. Deşi constituie o stare de fapt, posesia
generează, potrivit legii civile, importante efecte juridice. Astfel: Posesia crează o prezumţie de
proprietate în favoarea posesorului. Este îndeobşte cunoscut că exercitarea unei puteri de fapt
asupra unui bun corespunde de cele mai multe ori existenţei dreptului de proprietate.
Deoarece, în covârşitoarea majoritate a cazurilor posesorul este şi proprietarul bunului, posesia
crează o aparenţă a dreptului, orice posesor al unui bun este în aparenţă proprietarul său.Prin
urmare, până la proba contrară, posesorul este prezumat a fi proprietarul bunului pe care îl
posedă. Drept urmare, beneficiind de această prezumţie legală, posesorul bunului nu este ţinut,
în caz de litigiu, să aducă şi alte probe pentru a dovedi că este proprietarul acelui bun. Această
prezumţie poate fi absolută sau relativă. Ea este absolută în materie mobiliară, când posesia de
bună-credinţă asupra unui bun mobil valorează titlu de proprietate. Cu alte cuvinte, posesorul
de bună-credinţă a unui bun mobil este prezumat a fi proprietarul acestuia, această prezumţie
fiind absolută (”juris et de jure”), adică nu poate fi răsturnată prin proba contrară. Prezumţia de
proprietate încetează în toate cazurile când se face dovada că posesorul este de rea credinţă.
Posesorul de bună-credinţă dobândeşte în proprietate fructele bunului pe care îl posedă.
Fructele reprezintă produsele periodice ale unui bun prin a căror percepere (obţinere) nu se
alterează sau consumă substanţa bunului respective. Fructele pot fi naturale, industriale şi
211
civile.Potrivit art. 483 Cod civil, fructele se cuvin proprietarului bunului frugifer. Dreptul de a
culege fructele constituie un element al atributului de folosinţă ce intră în alcătuirea conţinutului
juridic al dreptului de proprietate. De la regula potrivit căreia fructele aparţin proprietarului există
o singură excepţie reglementată de art. 485 Cod civil care prevede că posesorul de bună-
credinţă dobândeşte în proprietate fructele bunului pe care îl posedă. Potrivit art. 486 Cod civil,
este posesor de bună-credinţă cel ce “posedă ca proprietar în puterea unui titlu translativ de
proprietate, ale cărei vicii nu-i sunt cunoscute”. Cu alte cuvinte, posesorul de bună-credinţă are
dreptul să perceapă fructele dacă posesia sa se întemeiază pe un titlu a cărui vicii nu-i sunt
cunoscute. Aşa fiind, din moment ce posesorul prezintă titlul pe care se întemeiază posesia sa
(ex: contractul de vânzare-cumpărare ale cărui vicii le ignoră), el este considerat de bună-
credinţă şi, ca atare are dreptul de-a percepe fructele. Buna lui credinţă este prezumată potrivit
art. 1899 al. 2 Cod civil. In conformitate cu prevederile art. 487 Cod civil, posesorul încetează
de-a fi de bună-credinţă în momentul în care viciile titlului său îi sunt cunoscute. Din acest
moment, posesorul nu mai are dreptul de a percepe fructele. Prin urmare, posesorul va fi
obligat să restituie proprietarului, împreună cu bunul, toate fructele percepute (sau c/valoarea
lor) precum şi fructele nepercepute. Evident, în această ultimă situaţie, proprietarul este dator
să-i restituie posesorului de rea-credinţă cheltuielile pe care acesta le-a făcut pentru
producerea sau obţinerea fructelor. Chiar mai mult, până la plata acestor cheltuieli, posesorul
are dreptul de retenţie asupra fructelor (în limita cheltuielilor). De la această regulă există o
singură excepţie: posesorul de bună-credinţă a unui bun frugifer obiect al dreptului de
proprietate publică nu este îndreptăţit să perceapă fructele. El este obligat să restituie, odată cu
bunul, toate fructele produse, percepute sau nepercepute. In măsura în care le-a consumat,
posesorul de bună-credinţă este îndatorat să achite c/valoarea fructelor consummate. In sfârşit,
dar nu în ultimul rând, posesia are ca efect dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune
(prescripţia achizitivă). După ce am analizat – ca efecte ale posesiei – prezumţia de proprietate
şi dreptul de-a percepe fructele, în cele ce urmează vom examina posesia ca mod de
dobândire al dreptului de proprietate asupra bunului posedat. Uzucapiunea constituie unul
dintre efectele cele mai importante ale posesiei utile, dacă nu cumva cel mai important efect.
Uzucapiunea sau prescripţia achizitivă reprezintă naşterea dreptului de proprietate ori a altui
drept real asupra unui bun imobil prin posedarea acestuia de catre o persoana în condiţiile şi
termenul prevăzut de lege.

77) Principiile generale ale devoluţiunii legale a moştenirii şi excepţiile de la aceste principii

Clasele de mostenitori si gradele de rudenie sunt mijloace tehnice-juridice de stabilire a sferei

persoanelor chemate de lege la mostenire. Aceasta sfera este insa si ea destul de extinsa, iar

212
legea nu doreste o faramitare excesiva a succesiunilor. De aceea, dintre persoanele cu vocatie
legala, legea stabileste o anumita ordine concreta de chemare la mostenire pe baza a trei
principii generale, fiecare dintre acestea cunoscand unele exceptii. Principiile de stabilire a
persoanelor chemate efectiv la mostenire sunt urmatoarele: Principiul prioritatii clasei de
mostenitori in ordinea stabilita de lege intre mostenitorii din clase diferite-Regula. Codul civil a
impartit rudele defunctului in patru clase de mostenitori, chemandu-le la mostenire in ordinea
acestora. Astfel, daca exista mostenitori in clasa intai care nu au renuntat la mostenire si care
nu sunt nedemni, acestia inlatura de la succesiune pe mostenitorii din clasele subsecvente.
Mostenitorii din clasa a doua vin la succesiune doar daca nu exista mostenitori din clasa intai
sau daca acestia sunt renuntatori sau nedemni, cei din clasa a treia doar daca nu sunt
mostenitori din primele doua clase si asa mai departe. Cand exista mostenitori cu vocatie
succesorala din clase diferite, pentru chemarea efectiva la mostenire esential este criteriul
ordinului clasei, iar nu acela al gradului de rudenie cu defunctul. Asa, de exemplu, nepotul de
fiu al defunctului, ruda de gradul doi, mostenitor facand parte din clasa intai, inlatura de la
mostenire pe tatal defunctului, mostenitor din clasa a doua, desi acesta din urma este ruda de
gradul intai. Dupa un autor, uneori, este posibila chemarea la mostenire a doua clase de
mostenitori in acelasi timp . Este dat ca exemplu cazul exheredarii mostenitorilor rezervatari
dintr-o clasa prioritara (descendentii sau parintii defunctului), care vor beneficia de rezerva,
neputand fi exheredati in totalitate, in timp ce mostenitorii din clasa chemata de lege
subsecvent la mostenire vor culege restul succesiunii (cotitatea disponibila) in calitatea lor de
mostenitori legali ai defunctului, iar nu de legatari. Acest punct de vedere este discutabil intrucat
pare a nu tine seama de faptul ca instituirea de legatari poate fi nu numai directa, ci si implicita,
ca rezultat al unei exheredari fara instituire directa de legatari; conform principiului „exclure,
c’est disposer” sau „exhéréder, c’est instituer”, mostenitorii din clasa subsecventa vor mosteni
ca legatari, iar nu ca mostenitori legali, succesiunea fiind in acest caz testamentara (contine o
rezerva si o cotitate disponibila), iar nu legala . Asadar, posibilitatea ca doua clase de
mostenitori sa vina in acelasi timp la succesiune ni se pare exclusa. Exceptia. Prin derogare de
la aceasta regula, conform dispozitiilor art. 1 din Legea nr. 319/1944, sotul supravietuitor vine la
mostenire in concurs cu fiecare clasa de mostenitori. El nici nu inlatura, dar nici nu este inlaturat
de la mostenire de nici o clasa de mostenitori. Principiul proximitatii gradului de rudenie cu
defunctul intre mostenitorii din aceeasi clasa-Regula. Principiul prioritatii clasei de mostenitori
este completat de principiul proximitatii gradului de rudenie, conform caruia, in cadrul aceleiasi
clase, rudele in grad mai apropiat cu defunctul inlatura rudele in grad mai indepartat. Asa, de
exemplu, fiul defunctului si nepotul de fiu al defunctului sunt ambii mostenitori din clasa intai,
dar la mostenirea legala a acestuia nu vor veni amandoi, ci doar fiul defunctului, ruda de gradul
intai, care inlatura de la mostenire pe nepotul de fiu al defunctului, ruda de gradul doi. Tot astfel,
213
unchiul defunctului, frate al unuia dintre parintii acestuia, ruda de gradul trei, inlatura de la
mostenire pe varul primar al defunctului, ruda de gradul patru, desi ambii fac parte din clasa a
patra de mostenitori. Exceptii. Principiul proximitatii gradului de rudenie cu defunctul intre rudele
din aceeasi clasa de mostenitori cunoaste doua exceptii: in clasa a doua de mostenitori,
conform dispozitiilor art. 671 si 673 C. civ., parintii defunctului, rude de gradul intai, vin la
mostenire impreuna cu colateralii privilegiati, care pot fi rude de gradul doi (fratii defunctului),
trei (nepotii de frate ai defunctului) sau patru (stranepotii de frate ai defunctului); reprezentarea
succesorala, care permite unei rude in grad mai indepartat cu defunctul sa urce in locul si
gradul unui ascendent predecedat sa mosteneasca in locul acestuia, constituie si ea o exceptie
de la regula mai sus mentionata . Principiul impartirii mostenirii in parti egale (pe capete) intre
rudele din aceeasi clasa si de acelasi grad-Regula. In cazul in care la mostenire vin mai multi
mostenitori din aceeasi clasa si acelasi grad de rudenie cu defunctul, mostenirea se imparte pe
capete, adica in atatea parti egale cati mostenitori sunt (art. 669, 670, 674 si 675 C. civ.). De
exemplu, daca la mostenire vin trei fii ai defunctului, acestia vor imparti mostenirea in trei parti
egale, iar daca vin doi frati ai defunctului acestia vor primi fiecare cate o jumatate din mostenire.
Exceptia. De la acest principiu exista o exceptie, si anume, cazul in care la mostenirea
defunctului sunt chemati frati si surori care nu au aceeasi parinti, situatie in care impartirea
mostenirii se va face pe linii, fratii consangvini (care au comun doar tatal, mamele fiind diferite)
si uterini (care au comuna doar mama, tatii fiind diferiti) culegand mostenirea fratelui lor
decedat doar pe linia (jumatatea) parintelui comun (paterna sau materna, dupa caz), pe care o
impart intre ei in parti egale, in functie de numarul fratilor ramasi in viata in fiecare din aceste
linii, numai fratii buni cu defunctul (care au aceeasi parinti) culegand mostenirea atat pe linie
paterna, cat si materna, deci mai mult decat fiecare frate consagvin sau uterin in parte (art.674
C. civ.) .

78) Proprietatea comună pe cote-părţi forţată şi perpetuă.

Coproprietatea fortata si perpetua are ca obiect bunuri care prin natura lor sunt folosite
permanent de doi sau mai multi proprietari neputand fi despartite. Aceasta proprietate se
mentine fortat impotriva vointei copartasilor si datorita scopului permanent este permanenta.
Putem spune ca este o proprietate accesorie care nu poate fi instrainata fara bunul principal.
Fiecare coproprietar poate utiliza bunul daca respecta doua conditii: sa nu aduca atingere
drepturilor celorlalti coproprietari si sa exercite dreptul in acord cu interesul celorlalti
coproprietari. Coproprietarii au obligatia de a intretine bunul comun. Cazuri: coproprietatea
lucrurilor comune necesare sau utile pentru folosirea a doua imobile invecinate-poteci aflate pe

214
linia despartitoare dintre doua proprietati, coproprietatea asupra despartiturilor dintre doua
fonduri-art.590-609-Cod civil: zidul comun, santul comun, gardul comun; coproprietatea asupra
partilor comune din cladirile cu doua sau mai multe spatii de locuit sau alte destinatii.

79) Proprietatea publică. Bunurile care formează obiectul proprietăţii publice.

Dreptul de proprietate publica este dreptul real care apartine statutului si

unitatilor administrativ teritoriale, asupra unor bunuri mobile si imobile de interes
national sau local, asupra carora exercita atributiile dreptului de proprietate.
Legislativ, proprietatea publica est reglementata de Constitutie, Codul civil si
o serie de legi speciale. Constitutia in art.135 alineat 3 foloseste termenul de proprietate publica
precizand ca apartine statului sau unitatilor administrativ teritoriale. Art. 475 alin. 2 Cod civil
precizeaza ca bunurile care nu sunt ale particularilor sunt administrate si nu pot fi instrainate
decat dupa regulile si formele prescrise anume pentru ele. Articolele 476, 477, 478 enumera
care sunt aceste bunuri cu precizarea ca ele apartin domeniului public. Art. 21 din Legea
15/1991 foloseste sintagma "Sector public si privat". Art. 4 din Legea 18/1991 prevede ca
terenurile "pot apartine domeniului public sau domeniului privat". CARACTERELE JURIDICE
ALE PROPRIETATII PUBLICE Articolul 74 alineatul 1, din Legea 69/1991, privind administratia
publica locala prevede ca "bunurile care fac parte din domeniul public sunt inalienabile,
imprescriptibile si insesizabile". Din text, rezulta expres cele trei caractere juridice si anume:
Caracterul inalienabil, prin care se intelege ca bunurile din domeniul public sunt scoase din
circuitul civil. Acest caracter este subliniat si de textul constitutional, art. 135 alin. 5 prevazand
ca "Bunurile proprietate publica sunt inalienabile". in acelasi sens, art. 5 alineatul 2 din Legea
18/1991 prevede ca "terenurile care fac parte din domeniul public sunt scoase din circuitul
civil"91. Desi sunt inalienabile, prevederea constitutionala permite ca, in conditiile legii
asemenea bunuri sa poata fi date in administrarea regiilor autonome ori a institutiilor publice,
concesionare sau inchiriate. Deosebit fata de cele proprietate privata, bunurile din domeniul
public nu pot fi niciodata insa instrainate, statului fiindu-i inaccesibil atributul dispozitiei cu
privire la aceste bunuri. Caracterul imprescriptibil, consta in faptul ca nimeni nu ar putea opune
vreodata titularului domeniului public prescriptia achizitiva. Articolul 1844 Cod civil dispune ca,
"nu se poate prescrie domeniul lucrurilor care, prin natura lor proprie sau printr-o declaratie a
legii nu pot fi obiecte de proprietate privata ci, sunt scoase in afara de comert". Articolul 5
alineat 2 din Legea 18/1991 prevede ca dreptul de proprietate asupra terenurilor apartinand
domeniului public este imprescriptibil. Caracterul insesizabil, presupune impiedicarea urmaririi
bunurilor din domeniul public pentru realizarea creantelor. intrucat statul este intotdeauna
215
solvabil, atat datoriile sale, cat si ale unitatilor administrativ-teritoriale se platesc ori se
lichideaza prin aplicarea unor norme Bunurile din aceasta categorie, pot fi concesionate,
închiriate sau date în loca?ie de gestiune, prin licita?ie publica. financiare speciale, nefiind
aplicabile dispoziviile de drept comun referitoare la urmarirea silita. Dimpotriva daca asemenea
bunuri ar fi urmaribile, atunci ar insemna indirect ca oricine ar putea dobandi un drept de
proprietate asupra lor, ceea ce contravine caracterului lor inalienabil. in aceeasi masura, dreptul
de proprietate publica este totodata nedezmemebrabil. OBIECTUL DREPTULUI DE
PROPRIETATE PUBLICA Spre deosebire de proprietatea privata, nu orice bun mobul sau
imobil face parte din domeniul public. Potrivit criteriului importantei sociale, domeniul public
poate fi de interes national, cand atributele proprietatii sunt exercitate de stat, sau de interes
local, cand proprietatea apartine comunelor, oraselor, municipiilor sau judetelor. De asemenea,
sunt bunuri de uz public accesibile tuturor persoanelor (parcuri, piete, strazi) si bunuri de interes
public care desi nu pot fi folosite de orice persoana, sunt destinate de a fi folosite pentru
activitati ce intereseaza pe toti
membrii societatii (scoli, teatre, muzee, biblioteci). Articolul 135 alineat 4, din Constitutie,
prevede ca fac obiectul exclusiv al proprietatii publice, bogatiile de orice natura ale subsolului,
caile de comunicatii, spatiul aerian, apele cu potential energetic valorificabil si acelea ce pot fi
folosite in interesul public, plajele, marea tetirotiala, resursele stabilite de lege.

80) Publicitatea imobiliară. Noile cărţi funciare reglementate de Legea nr. 7/1996, republicată.
Principiile noilor cărţi funciare.

In legatura cu inscrierile care se fac in cartea funciara, pot fi exercitate doua actiuni: actiunea in
prestatie tabulara si actiunea in rectificarea inscrierilor in cartea funciara. Actiunea in prestatie
tabulara-cel care s-a obligat la constituirea, transmiterea sau modificarea unui drept real
imobiliar este obligat sa predea inscrisurile necesare pentru intabularea dreptului in cartea
funciara, iar daca este vorba de stingerea unui asemenea drept, sa predea actele necesare
pentru radierea lui din cartea funciara. In cazul in care se refuza sa-si indeplineasca aceasta
obligatie, persoana indreptatita se putea adresa instantei de judecata, pentru ca aceasta sa
dispuna, prin hotarare, intabularea sau radierea dreptului real. Hotararea judecatoreasca
ramasa definitiva si irevocabila inlocuia inscrisurile necesare pentru intabularea sau radierea
dreptului. Actiunea in prestatie tabulara putea fi intentata impotriva celui care a consimtit la
constituirea, transmiterea sau stingerea dreptului real respectiv, precum si impotriva tertului
subdobanditor inscris in cartea funciara, daca erau indeplinite urmatoarele trei conditii: cel care
cere prestatia tabulara sa fi fost in posesia imobilului la data cand tertul subdobanditor a
contractat; actul juridic cu data certa, in temeiul caruia se cere prestatia tabulara, sa fie incheiat

216
anterior actului pe baza caruia tertul si-a inscris dreptul in cartea funciara; tertul sa fi dobandit
dreptul cu titlul gratuit sau sa fi fost de rea-credinta. In cazul in care tertul a dobandit cu buna-
credinta si pe baza unui act cu titlu oneros, actiunea in prestatie tabulara se respinge. Actiunea
in prestatie tabulara nu se confunda cu actiunea in executarea unui antecontract de vanzare-
cumparare. Actiunea in retificare inscrierilor in cartea funciara .Daca exista neconcordante intre
starea tabulara si realitate, acestea pot fi inlaturate prin actiunea in rectificare-Rectificarea
intabularii si a inscrierii provizorii-se cere de orice persoana interesata in urmatoarele cazuri:
daca inscrierea sau titlul pe baza caruia s-a facut nu au fost valabile; daca prin isncriere, dreptul
a fost gresit calificat; daca nu mai sunt intrunite conditiile de existenta a dreptului inscris sau au
incetat efectele actului juridic in temeiul caruia s-a efectuat inscrierea. In urma admiterii actiunii,
operatiunea rectificarii se face, la cerere, in temeiul hotararii judecatoresti ramase definitive si
irevocabile. Actiunea in rectificare poate fi introdusa impotriva celui in favoarea caruia s-a facut
inscrierea respectiva, precum si impotriva succesorilor sai, indiferent daca este vorba de un
succesor universal sau cu titlu particular. In legatura cu prescriptia acestei actiuni se prevede:
actiunea in rectificare este imprescriptibila, sub rezerva prescriptiei actiunii de fond, atunci cand
este introdusa fata de dobanditorul nemijlocit, precum si fata de tertul care a dobandit cu rea-
credinta dreptul inscris in favoarea sa; actiunea in rectificare poate fi introdusa in termen de 10
ani, fata de tertul dobanditor cu titlu gratuit, de buna-credinta, care incepe sa curga de la data
inregistrarii cererii de inscriere a acestuia; impotriva tertului dobanditor cu titlu oneros, de buna-
credinta, actiunea in rectificare poate fi introdusa numai cand titlul este valabil sau dreptul a fost
gresit calificat, in urmatoarele termene: sase luni de la data comunicarii catre cel indrituit a
incheierii prin care s-a dispus inscrierea ce face obiectul actiunii in rectificare; trei ani de la data
inregistrarii cererii de inscriere a dreptului a carei rectificare se solicita prin actiune. Rectificarea
notarii se poate cere in urmatoarele cazuri: gresita calificare a dreptului personal, faptului sau
raportului juridic notat; daca nu mai sunt intrunite conditiile de existenta a dreptului personal,
faptului sau raportului juridic notat sau au incetat efectele actului juridic in temeiul caruia s-a
facut notarea; daca notarea, indiferent din ce cauza, a incetat sa mai fie exacta sau in
conformitate cu realitatea. Actiunea in rectificarea notarii este imprescriptibila. Inscrierile sunt
de trei feluri: intabularea; inscrierea provizorie; notarea .Intabularea este inscrierea prin care se
transmite, constituie sau stinge un drept real cu titlu definitiv de la data inregistrarii cererii de
inscriere. Intabularea este o inscriere definitiva, fara sa fie nevoie de vreo justificare ulterioara.
Ea are efect constitutiv de drepturi. Intabularea se face pe baza actului juridic caruia se cere
inscrierea, a unei hotarari judecatoresti definitive sau a unui act administrativ individual. Actul
juridic trebuie dovedit prin inscris original. Dovada hotararii judecatoresti si a actului
administrativ individual se face prin copii legalizate. Inscrierea provizorie este inscrierea prin
care se stramuta, constituie, modifica sau stinge un drept real sub conditia si in masura
217
justificarii sale ulterioare. Ea se numeste inscriere provizorie sau intabulare imperfecta.
Inscrierea provizorie are loc atunci cand inscrisul original nu indeplineste cerintele speciale
prevazute de lege pentru intabulare sau in cazul in care inscrierea este ceruta in temeiul unei
hotarari judecatoresti supusa apelului sau recursului. Daca inscrierea provizorie este justificata,
in sensul ca inscrisul original indeplineste ulterior cerintele prevazute pentru intabulare sau
hotararea judecatoreasca devine irevocabila, ea se transforma intr-o intabulare perfecta.
Justificarea inscrierii se noteaza in cartea funciara. Notarea este acea inscriere care are ca
obiect mentionarea in cartea funciara a unor drepturi personale, fapte sau raporturi juridice
strans legate de drepturile tabulare pentru a le face opozabile tertelor persoane. Principiul
publicitatii integrale a drepturilor reale si a opozabilitatii insrierilor in carte funciara-art.27 al.1-
inscrierile in carte funciara isi vor produce efectele de opozabilitate fata de terti de la data
inregistrarii cererilor. Integralitatea inscrierii drepturilor reale imobiliare se realizeaza in doua
scopuri diferite: drepturile dobandite intre parti ca neopozabile se inscriu in vederea
opozabilitatii fata de terti, iar drepturile dobandite ca opozabile tertilor se inscriu pentru ca
titularii lor sa le poata transmite. Principiul relativitatii inseamna ca inscrierile se pot face in
principiu numai cu acordul titularului. Inscrierea unui drept in carte funciara se poate face numai
impotriva celui care la inregistrarea cererii este inscris ca titular al dreptului asupra caruia
inscrierea urmeaza sa fie facuta sau impotriva celuia care inainte de a fi inscris si-a grevat
dreptul daca ambele inscrieri se cer deodata. Principiul legalitatii-legalitatea formala inseamna
ca registratorul de carte funciara poate sa incuviinteze numai inscrierea actelor si faptelor
juridice permise de lege care indeplinesc urmatoarele conditii: este incheiat cu respectarea
formelor prescrise de lege, indica numele partilor, individualizeaza imobilul printr-un indicator
unic, este insotit de o traducere legalizata daca actul nu este intocmit in limba romana, este
insotit de o copie a extrasului de carte funciara. Principiul disponibilitatii-orice insriere se poate
face numai la cererea persoanei indreptatite sau a reprezentatului acestuia. Principiul prioritatii-
inscrierile in carte funciara devin opozabile fata de terti de la data inregistrarii cererii de
inscriere. Exceptii: cazul drepturilor reale care sunt opozabile fara inscriere in cartea funciara.
Principiul fortei probante a inscrierilor de drepturi reale: daca in cartea funciara s-a inscris un
drept real in folosul unei persoane se prezuma ca dreptul exista, daca un drept s-a radiat din
carte funciara se prezuma ca acel drept nu exista.

81) Raportul donaţiilor.

Principiul care se desprinde din dispozitiile art. 751 C. civ. este ca toate donatiile sunt supuse
raportului, fie acestea directe sau indirecte. De asemnea, este indiferent daca donatia a fost

218
incheiata in forma autentica ori sub forma darului manual, a donatiei indirecte sau deghizate.
Din simplul fapt ca o donatie imbraca forma darului manual, al donatiei indirecte sau al donatiei
deghizate sub forma unui act oneros nu se poate trage concluzia dispensei de raport, alegerea
acestor forme putand fi inspirata de consideratii diverse (fiscale, discretie, celeritate etc.); nu
mai putin insa, admitandu-se contrar dispozitiilor art. 846 C. civ. ca vointa de a acorda dispensa
de raport poate fi si tacita, aceasta trebuie sa rezulte neindoielnic din circumstantele de fapt
care trebuie bine circumscrise . Singura donatie deghizata care este preciputara prin ea insasi
este cea prevazuta la art. 845 C. civ., care se refera la instrainarea facuta in favoarea unui
descendent cu sarcina dreptului de uzufruct sau a unei rente viagere (supra nr. 430 si urmat.).
In acest caz, chiar textul legii precizeaza ca liberalitatea prezumata irefragabil se va imputa
asupra cotitatii disponibile si numai excedentul, daca este, asupra rezervei celui gratificat. Art.
758 C. civ. precizeaza ca sunt supuse raportului cheltuielile facute de defunct pentru asigurarea
dotei fiicelor , pentru procurarea unei cariere sau profesii , precum si pentru plata datoriilor
personale ale succesibilului. Donatiile remuneratorii sau cele cu sarcini sunt si ele supuse
raportului ca orice donatii, dar numai in masura in care ceea ce recompenseaza sau sarcina
raman inferioare valorii bunului donat si doar in masura emolumentului gratuit care ramane De
pilda, in cazul donatiei unui imobil cu sarcina unei rente viagere, raportul se va face la valoarea
diferentei dintre pretul imobilului la data partajului si anuitatile efectiv platite diminuate cu
veniturile imobilului intre data deschiderii mostenirii si data partajului. Sunt supuse raportului nu
numai donatiile in plina proprietate, ci si cele care au ca obiect un alt avantaj procurat
donatarului, indiferent care ar fi acesta. Sunt astfel supuse raportului donatiile care constau fie
in constituirea unui drept de uzufruct in favoarea unui succesibil, fie in renuntarea la un uzufruct
in favoarea acestuia, uzufructul avand o valoare patrimoniala . Avantajul profesional patrimonial
indirect constand in conferirea de catre defunct dintre succesibilii sai a posibilitatii de a-i
continua activitatea profesionala, dandu-i posibilitatea de a economisi sumele necesare pentru
inceperea acelei activitati si beneficiind de clientela sa, chiar daca nu constituie o insaracire a
dispunatorului si, ca atare, nu este o donatie propriu-zisa, reprezinta totusi o liberalitate supusa
raportului . De asemenea, constituie obiect al raportului „donatia in posesiune” constand in
conferirea folosintei gratuite a unei locuinte pe timpul vietii dispunatorului cu intentia de a
gratifica pe unii succesibili , ca si concesiunea gratuita a dreptului de a incasa chiria unui bun
inchiriat de dispunator unui tert .
In cazul asigurarilor de viata, succesibilul beneficiar al acestora nu datoreaza raportul
capitalului asigurat, care nu a figurat niciodata in patrimoniul asiguratului, ci doar al primelor
platite in timpul vietii de dispunator, fara insa ca obligatia de raport sa poata trece peste
capitalului primit . In afara donatiilor exceptate de la raport prin vointa dispunatorului , care
produc efecte in limitele cotitatii disponibile, pentru rest fiind supuse reductiunii, sau prin vointa
219
donatarului, care renuntand la mostenire este considerat strain de aceasta, caz in care donatia
se va imputa asupra cotitatii disponibile, fiind supusa reductiunii daca trece peeste limitele
acesteia (art. 752 C. civ.), exista donatii exceptate de la raport prin vointa legii. Este vorba de
dispensele de raport prevazute la art. 759 si 762 C. civ. Potrivit dispozitiilor art. 759 C. civ. sunt
scutite de raport donatiile care se refera la: cheltuielile pentru hrana si intretinere. Dispensa de
raport functioneaza fara nici un fel de conditionare, fiind indiferent daca cheltuielile se fac in
temeiul obligatiei legale de intretinere sau inafara acestora, ori daca cel intretinut a avut sau nu
mijloace proprii . Intra sub incidenta dispensei de raport si cheltuielile facute pentru intretinerea
succesibilului internat intr-un azil, ospiciu etc.; cheltuielile pentru educatie si invatatura. Acestea
nu se confunda cu cheltuielile pentru procurarea unei caiere, care sunt supuse raportului
conform dispozitiilor art. 758 C. civ. (supra nr. 669), ci se refera la cheltuielile facute pentru
studii (oricare ar fi nivelul acestora, inclusiv universitare ) in vederea dobandirii cunostintelor
teoretice si practice pentru exercitarea unei profesii. Este vorba de plata taxelor de studii,
achizitionarea cartilor sau instrumenteleor necesare, plata deplasarilor in tara sau strainatate
etc.; cheltuielile ordinare pentru imbracaminte si alte obiecte necesare la intrarea in armata,
dispozitii care nu mai au astazi aplicare, fiind cazute in desuetudine; cheltuielile de nunta, care
includ platile pentru toalete,ceremonia religoasa, banchet, deplasari etc.; darurile uzuale. Desi
textul de lege se referea doar la darurile de nunta, practica judiciara si doctrina i-au dat o
interpretare extensiva, incluzand si alte daruri, cum sunt cele facute cu ocazia botezului unui
copil, a zilei de nastere, a unei aniversari etc. Caracterul de dar uzual trebuie sa se aprecieze
in functie de momentul donatiei si de averea donatorului, neputand fi excesive, nu de valoarea
bunului donat la data partajului, indiferent cat a sporit aceasta in timp . Avand in vedere
prevederile art. 759 C. civ., care se refera la cheltuielile mentionate mai sus ca fiind din
categoria celor care „nu sunt supuse raportului”, daca am rationa in termenii „ce nu este supus
raportului, este liberalitate preciputara (scutita de raport)”,am putea crede ca reprezinta daruri
preciputare care s-ar imputa asupra cotitatii disponibile. Concluzia ar fi insa una pripita, caci
asa cum cu deosebita patrundere si forta de convingere a remarcat un autor, „aceste exceptii
se explica prin multiple consideratii, care, reunite, permit concluzia ca nu ne aflam in prezenta
unor veritabile donatii (s. n. -; D. C.)”, elementul intentional (animus donandi) fiind incert intrucat
aceste cheltuieli sunt mai degraba expresia „unei datorii familiale sau sociale”, imbogatirea
„donatarului” este dificil de stabilit, iar insaracirea „donatorului” este indoielnica . Dincolo de
aspectele juridice si de dificultatile insurmontabile de calcul, solutia izvoraste din favoarea legii
in temeiul faptului ca „viata si educatia sunt valori in afara patrimoniului” de care nu trebuie sa
se tina seama la lichidarea patrimoniului succesoral . Conform dispozitiilor art. 762 C. civ.,
donatarul nu este tinut la raport in privinta fructelor si veniturilor bunurilor raportabile percepute
inaintea deschiderii mostenirii. Acestea, spre deosebire de bunul principal care le produce, sunt
220
preciputare. Este o exceptie de la regula potrivit careia accesoriul urmeaza soarta juridica a
principalului. Solutia isi are explicatia in faptul ca insasi ratiunea de a fi a acestor donatii este ca
donatarul sa se bucure anticipat de folosinta bunului donat. De la data deschiderii succesiunii,
fructele si veniturile bunului donat trebuie aduse de donatar la masa de impartit, dar nu ca
obligatie de raport, ci ca o consecinta a starii de indiviziune care se naste de la aceasta data
intre comostenitorii defunctului, conform principiului fructus augent hereditatem (supra nr. 654).
Clauza contractuala prin care donatorul si donatarul ar stabili ca acestea sunt si ele raportabile
este nula intrucat reprezinta un pact asupra unei succesiuni viitoare prohibit de lege . In schimb,
clauza prin care donatarul este scutit de aducerea la masa partajabila a fructelor si veniturilor
pe care bunul le va produce dupa deschiderea succesiunii si pana la partaj este valabila , fiind
vorba de un legat, adica de o liberalitate preciputara (care se imputa asupra cotitatii
disponibile).Donatia-partaj (infra nr 752 si urmat.) este incompatibila prin natura ei cu raportul,
care este o operatiune preliminara partajului facuta in scopul constituirii masei partajabile, in
timp ce donatia-partaj este partajul insusi facut cu anticipatie de dispunator. Donatia-partaj nu
este donatie decat in forma, nu si in continut. In cazul donatiei-partaj finalitatea este cea a
partajului, in timp ce donatia este doar mijlocul prin care aceasta se realizeaza sau, altfel spus,
esenta actului este partajului, iar donatia doar forma pe care acesta il imbraca. Este exclus ca o
asemenea donatie sa realizeze ceea ce realizeaza donatiile obisnuite, si anume un avans in
contul mostenirii.

82) Răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie.

Răspunderea civilă pentru fapta proprie este reglementată de art. 998-999 Cod civil, texte care
instituie tototdată , principiul general al răspunderii pentru prejudiciile cauzate printr-o faptă
ilicită. Din analiza textelor legale, literatura şi jurisprudenţa au dedus existenţa următoarelor
elemente constitutive ale răspunderii delictuale: prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate
între fapta ilicită şi prejudiciu, culpa (sau greşeala ori vinovăţia) autorului faptei ilicite, acest
ultim element integrând şi capacitatea delictuală. Conform art. 1169 Cod civil, cel care pretinde
ceva în justiţie trebuie să facă proba celor susţinute. In consecinţă, sarcina probei revine în
cazul răspunderii delictuale persoanei vătămate prin fapta ilicită. Probaţiunea se realizează în
condiţii obişnuite cu privire la condiţiile prejudiciului, faptei ilicite şi raportului de cauzalitate,
toate având un caracter obiectiv. Proba culpei este mai dificil de realizat. De regulă, pentru
dovada acestui element se recurge la prezumţiile simple, deduse din existenţa celorlalte condiţii
ale răspunderii. Prin prejudiciu se înţeleg rezultatele dăunătoare de natură patrimonială sau
extrapatrimonială, efecte ale încălcării drepturilor subiective şi intereselor legitime ale unei

221
persoane. In planul dreptului civil existenţa prejudiciului este indispensabilă pentru angajarea
răspunderii delictuale. Astfel, oricât de condamanbilă ar fi fapta ilicită din punct de vedere moral
sau oricât de gravă ar fi sub aspectul penal, în planul dreptului civil nu are nici o relevanţă dacă
nu a creat un prejudiciu. Prejudiciul reprezintă condiţia esenţială pentru antrenarea răspunderii
civile şi dă măsura, întinderea, acestei răspunderi. Clasificări ale prejudiciilor: După criteriul
economic: prejudicii patrimoniale (acelea care au un conţinut economic şi pot fi evalute
pecuniar, cum ar fi distrugerea unui bun); prejudicii nepatrimoniale (acelea care nu au conţinut
economic, neputând fi evaluate în bani şi care rezultă din încălcările drepturilor personale fără
conţinut conomic, cum sunt moartea, atingerile aduse onoarei sau cinstei unei persoane etc.);
După criteriul personalităţii: prejudicii cauzate direct persoanei umane şi prejudicii cauzate
bunurilor sale. Prejudiciile cauzate persoanei umane se subclasifică astfel: prejudicii cauzate
personalităţii fizice sau prejudicii corporale (care rezultă din prejudiciile aduse sănătăţii şi
integrităţii corporale şi pot consta în dureri fizice – a căror reparare se numeşte pretium doloris,
pierderea sau restrângerea posibilităţilor fiinţei umane de a se bucura de satisfacţiile şi plăcerile
normale ale vieţii care se cheamă prejudiciu de agrement; atingerile aduse armoniei fizice şi
înfăţişării unei persoane care se cheamă prejudiciu de agrement etc.); prejudicii cauzate
personalităţii afective (durerile psihice determinate de moartea unei rude apropiate, moartea
unui animal etc., care se cheamă şi pretium affectionis); prejudicii cauzate personalităţii sociale
(care constau în consecinţele încălcării unor drepturi personale nepatrimoniale precum
onoarea, demnitatea, reputaţia, numele etc.). După criteriul previzibilităţii: prejudicii previzibile
(care au putut fi prevăzute în momentul săvârşirii faptei ilicite) sau imprevizibile (care nu puteau
fi prevăzute la data săvârşirii faptei ilicite); După momentul producerii lor: prejudicii instantanee
(care se produc dintr-o dată) şi prejudcii succesive (care se produc continuu sau într-o perioadă
îndelungată de timp). Prejudiciul trebuie să fie urmarea încălcării unui drept subiectiv sau a unui
interes legitim.-In toate cazurile de încălcare a unui drept subiectiv (cum sunt dreptul de
proprietate, dreptul de întreţinere, dreptul la integritate fizică, onoare sau demnitate),
răspunderea poate fi angajată pe temei delictual dacă a fost cauzat un prejudiciu. In literatura
de specialitate s-a pus însă întrebarea dacă răspunderea ar putea fi angajată şi atunci când
prejudiciul ar fi fost cauzat prin vătămarea unor simple interese rezultate dintr-o stare de fapt şi
care nu corespund unor drepturi subiective. Răspunsul a fost afirmativ, dar condiţionat de două
elemente: a. situaţia de fapt să fi avut caracter de stabilitate şi b. să fie vorba de vătămarea
unui interes licit şi moral. Practica judiciară a acordat în aceste condiţii despăgubiri concubinei
aflate în întreţinerea unei persoane decedate în urma unui accident, minorului aflat în
întreţinerea de fapt a unei rude care nu avea obligaţia legală de întreţinere faţă de acesta,
întreţinătorul fiind victima unui accident. Prejudiciul patrimonial. Pentru a obţine repararea
prejudiciul este necesar ca acesta să îndeplinească anumite condiţii: Prejudiciul să fie cert. Un
222
prejudiciu are acest caracter atunci când existenţa lui este sigură, neîndoielnică şi totodată
poate fi evaluat în prezent. Au acest caracter prejudiciile actuale şi cele viitoare şi sigure;
prejudiciul viitor şi nesigur sau prejudiciul eventual au un caracter incert. Prejudiciul să fie
nereparat . In cazul în care prejudiciul a fost deja raparat, răspunderea civilă încetează. Pentru
a se stabili caracterul reparat sau nereparat al prejudiciului, este necesar să distingem între
următoarele ipoteze: atunci când persoana prejudiciată primeşte reparaţia integrală a
prejudiciului de la una din persoanele obligate solidar sau in solidum la reparaţie, dreptul de
creanţă se stinge prin executare; atunci când o terţă persoană remite victimei în mod benevol o
sumă de bani cu intenţia de a repara prejudiciul ce i-a fost cauzat victimei, suma de bani plătită
de acesta are caracterul unei despăgubiri, astfel încât victima nu va mai putea cere autorului
faptei ilicite repararea prejudiciului; atunci când o terţă persoană remite victimei în mod benevol
o sumă de bani, cu intenţia de a face o liberalitate, această sumă de bani nu are caracterul
unei despăgubiri iar victima se va putea îndrepta împotriva autorului prejudiciului pentru
angajarea răspunderii sale. Problema reparării prejudiciilor extrapatrimoniale sau a daunelor
morale-Posibilitatea reparării acestor prejudicii prin mijloace nepatrimoniale a fost unanim
recunoscută chiar şi în perioada regimului comunist când a făcut obiectul unor reglementări
specifice (art. 54-55 din Decretul nr. 31/1954) . Intrebarea care se pune însă în legătură cu
daunele morale este aceea dacă ele pot fi reparate pe cale patrimonială, adică prin despăgubiri
băneşti. Intr-o primă etapă (de la adoptarea Codului civil şi până în anul 1952) s-a considerat că
este posibilă repararea daunelor morale prin despăgubiri băneşti, întrucât art. 998 şi 999 nu
disting între natura prejudiciului. Ulterior, între anul 1952 (data apariţiei Deciziei de îndrumare
nr. VII a plenului fostului Tribunal Suprem) şi Revoluţia din decembrie 1989, s-a considerat că
este inadmisibilă acordarea de despăgubiri pentru prejudicii de ordin moral. După 22 decembrie
1989, practica judiciară, legislaţia în materie şi desigur doctrina au revenit la teza tradiţională a
admiterii posibilităţii reparării daunelor morale prin despăgubiri băneşti. In ce priveşte
cuantumul acestor despăgubiri, problema rămâne nerezolvată şi este lăsată la libera apreciere
a instanţelor de judecată. Prin faptă ilicită se înţelege acţiunea sau inacţiunea care are ca
rezultat încălcarea drepturilor subiective sau a intereselor legitime ale unei persoane.
Trăsăturile caracteristice ale faptei ilicite: are caracter obiectiv; reprezintă obiectivarea unui
element psihic, subectiv; este contrară ordinii sociale. Ilicitul civil. In cazul răspunderii civile, o
faptă este ilicită atunci când este contrară legii sau regulilor de convieţuire socială, având ca
efect încălcarea drepturilor subiective sau cel puţin a intereselor altuia, interese care nu sunt
potrivnice normelor juridice sau moralei. Conţinutul faptelor ilicite. De regulă fapta ilicită constă
în fapte de comisiune, adică în acţiuni prin care se încalcă drepturile subiective sau interesele
legitime ale altei persoane (ex.: sustragerea, deteriorarea unui distrugerea unui bun, lovirea

223
unei persoane etc.). Când normele legale impun unei persoane să îndeplinească o activitate
sau să săvârşească o anumită acţiune, neiîndeplinirea acesteia reprezintă o faptă ilicită, care
constă într-o omisiune. Abuzul de drept constă în exercitarea unui drept subiectiv prin
deturnarea sa de la scopul pentru care este recunoscut şi protejat şi reprezintă o sursă de
răspundere civilă dacă a generat un prejudiciu. Raportul de cauzalitate este o condiţie
esenţială a răspunderii delictuale, dar totodată şi criteriul în funcţie de care se determină
întinderea reparaţiei datorate victimei. Stabilirea raportului de cauzalitate este în multe situaţii
uşor de realizat, legătura dintre faptă ilicită şi prejudiciu fiind evidentă. Alteori stabilirea
raportului de cauzalitate este dificilă datorită complexului de împrejurări (condiţii şi cauze) care
pot contribui la producerea prejudiciului. Pentru determinarea acestora s-au propus mai multe
sisteme. Culpa – condiţie a răspundeii delictuale. Textele art. 998-999 Cod civil instituie
principiul răspunderii bazată pe culpa. In cazul răspunderii subiective, elementul culpă este
indispensabil pentru ca victima să poată pretinde de la autorul faptei ilicite repararea
prejudiciului. Cu toate acestea, condiţia culpei poate să lipsească în cazurile de răspundere
obiectivă, cum ar fi răspunderea pentru lucruri. Aşadar, domeniul specific culpei este cel al
răspunderii subiective pentru fapta proprie. Definiţia şi elementele culpei. Culpa este definită ca
fiind atitudinea psihică a autorului faptei ilicite şi păgubitoare faţă de fapta respectivă şi faţă de
urmările acestei fapte. Elementele culpei se consideră că sunt: un element intelectiv, care
constă în reprezentarea în conştiinţa omului a semnificaţiei sociale a faptei sale şi în
prevederea sau cel puţin în posibilitatea de prevedere a urmărilor faptei pe care o săvârşeşte
sau urmează să o săvârşească; culpa presupune un anumit nivel de cunoaştere a semnificaţiei
sociale a faptelor şi urmărilor eventuale ale acestora; un element volitiv, în care se
concretizează procesul psihic de deliberare şi de luare a unei hotărâri cu privire la conduita pe
care o va avea acea persoană; procesul volitiv are două faze: deliberarea şi decizia, iar
procesul deliberativ trebuie să aibă loc în condiţii libere, presupunând posibilitatea de a alege
între licit şi ilicit. Formele culpei. Din analiza art. 998-999 Cod civil se deduce că există o culpă
intenţională şi una neintenţională. Dacă ne raportăm şi la prevederile art. 19 din Codul penal,
atunci putem reţine că formele culpei sunt următoarele: dolul direct sau intenţia directă,
existentă atunci când autorul îşi dă seama de caracterul antisocial al faptei sale şi totodată
prevede şi doreşte producerea consecinţelor sale;. dolul indirect sau intenţia indirectă, existentă
când făptuitorul prevede caracterul antisocial al faptei sale, prevede consecinţele acesteia şi cu
toate că nu le urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lor; imprudenţa, când făptuitorul îşi dă
seama de caracterul antisocial al faptei sale, prevede consecinţele ei, pe care nu le acceptă,
sperând, în mod uşuratic, că ele nu se vor produce; neglijenţa, când făptuitorul nu îşi dă sema
de caracterul antisocial al faptei şi nu prevede consecinţele acesteia, deşi trebuia şi putea să le
prevadă. Distincţia între diversele forme ale culpei nu are nici o semnificaţie în planul
224
răspunderii delictuale, repararea prejudiciului nedepinzând de forma culpei şi nici de gravitatea
acesteia. Prin excepţie, forma culpei are semnificaţie în situaţia în care la producerea
prejudiciului au contribuit mai multe persoane. După repararea prejudiciului, solidaritatea
acestora nu se mai menţine, astfel încât la desocotirea între debitori, se va ţine seama de
contribuţia fiecăruia la producerea prejudiciului. Gradele culpei. In dreptul civil civil se face
distincţie între: culpa gravă (culpa lata), adică acea culpă de care nu s-ar putea face vinovat nici
omul cel mai mărginit, culpa uşoară (culpa levis), adică acea culpă pe care nu ar fi săvârşit-o un
“bun părinte de familie”, adică un om cu o diligenţă normală; culpa foarte uşoară (culpa
levissima), adică aceea care ar fi putut fi evitată numai de un excelent părinte de familie, adică
cel mai diligentă persoană. Nici gradele culpei nu au importanţă în privinţa antrenării
răspunderii civile decât în situaţii de excepţie (ex. în cazul în care părţile unui contract convin
asupra unor clauze de nerăspundere definite în funcţie de gradul culpei, pentru a stabili
întinderea reparaţiei prejudiciului în situaţia în care prejudiciul a fost cauzat din culpa comună a
făptuitorului şi a victimei). Stabilirea culpei. Criterii. Uneori, stabilirea culpei nu este o chestiune
dificilă şi se poate deduce cu uşurinţă din existenţa celorlalte elemente ale răspunderii.
Capacitatea delictuală. Pentru existenţa culpei este necesară existenţa discernământului.
Discernământul este prezent, cel puţin prezumtiv, la persoanele cu capacitate delictuală.
Capacitatea delictuală este capacitatea de a răspunde pentru faptele juridice ilicite şi nu se
confundă cu capacitatea de exerciţiu care se referă la încheierea de acte juridice. Conform art.
25 alin. 3 din Decretul nr. 32/1954, minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani nu răspund
pentru faptele lor ilicite decât dacă se dovedeşte că au lucrat cu discernământ. In consecinţă,
textul instituie o prezumţie relativă a lipsei de discernământ pentru persoanele care nu au
împlinit 14 ani şi una relativă a existenţei sale pentru persoanele care au depăşit această
vârstă. In ce priveşte bolnavii psihic trebuie să se distingă între bolnavii puşi sub interdicţie şi
cei nepuşi sub interdicţie, prima categorie fiind asimilată minorilor sub 14 ani iar cealeilalte i se
aplică una din cele două prezumţii, după cum autorul a împlinit sau nu 14 ani. Este posibil şi ca
lipsa discernământului să se datoreze unei situaţii accidentale, cum ar fi beţia sau hipnoza. In
aceste cazuri autorul poate fi exonerat de răsoundere dacă acea stare de lipsă a
discernământului nu şi-a cauzat-o el însuşi. În cazul lipsei capacităţii delictuale, victima nu va
putea obţine obligarea autorului prejudiciului la repararea acestuia. Cu toate acestea, în
jurisprudenţa relativ recentă s-a decis, pentru raţiuni de echitate, că este posibilă obligarea
autorului la repararea prejudiciului dacă acesta are posibilitatea materială să facă aceasta şi
dacă nu există nici o altă posibilitate de reparare a prejudicului.

83) Răspunderea comitentului pentru fapta prepusului.

225
In formularea art.1000 alin.3 C.civ. stapanii si comitentii raspund de prejudiciul cauzat de
servitorii si prepusii lor in functiile ce li s-au incredintat. Plecand de la ideea ca redactarea
textului este depasita de realitate, s-a facut observatia justa ca stapanii si comitentii nu
alcatuiesc doua categorii distincte. Din acest motiv, in cuprinsul lucrarilor de specialitate se
foloseste un singur termen, acela de comitent, servitorii fiind, de fapt, prepusi. Conditiile
generale-Raspunderea comitentului pentru fapta prepusului exista ori de cate ori sunt dovedite
conditiile generale ale raspunderii civile delictuale: fapta ilicita a prepusului, prejudiciul, raportul
de cauzalitate si vina prepusului. Ultima cerinta a generat controverse, exprimandu-se si opinii
potrivit carora comitentul raspunde, fiind suficient sa se dovedeasca primele trei elemente.
Consideram ca, atata timp cat comitentul este un simplu garant al faptei altuia, dovada culpei
prepusului este absolut necesara. Conditiile speciale -Doua cerinte speciale particularizeaza
responsabilitatea comitentului: raportul de prepusenie si savarsirea faptei de catre prepus in
functiile ce i s-au incredintat de catre comitent. Fundamentarea raspunderii -In lipsa unor
precizari ale Codului civil cu privire la temeiul acestei forme de raspundere, in decursul timpului
au fost elaborate atat teorii bazate pe culpa, cat si teorii grefate pe risc; teoria prezumtiei de
culpa a comitentului; teoria potrivit careia culpa prepusului este considerata culpa comitentului
aplica relatiei comitent-prepus regulile specifice mandatului; teoria riscului; teoria garantiei.
Efectele raspunderii instituite in sarcina comitentului victima are posibilitatea de a obtine
satisfactie fie de la comitent (art.1000 alin.3 C.civ.), fie de la prepus (art.998-999 C.civ.), fie de
la comitent si prepus, in solidar (art.1000 alin.3 coroborat cu art.998-999 C.civ.). b. in conditiile
in care prepusii unor comitenti diferiti, cauzeaza un prejudiciu comitentului unuia dintre ei,
practica a statuat ca toti ceilalti comitenti, cu exceptia comitentului prejudiciat, raspund solidar
cu prepusii lor, in limita contributiei pe care propriul prepus a avut-o la cauzarea pagubei.

84) Răspunderea părinţilor pentru fapta copiilor minori.

Răspunderea părinţilor pentru prejudiciile caizate de copiii lor minori îşi are fundamentul în
textul art. 1000 alin. 2 Cod civil, conform căruia “tatăl şi mama, după moartea bărbatului, sunt
responsabili de prejudiciul cauzat de copiii lor minori celocuiesc cu dânşii”. Textul a fost implicit
modificat prin intrarea în vigoare a art. 97 din Codul familiei care statuează că “ambii părinţi au
aceleaşi drepturi şi îndatoriri faţă de copiii lor minori, fără a deosebi după cum sunt din
căsătorie, din afara căsătoriei ori înfiaţi”. In concluzie, trebuie reţinut că răspunderea mamei nu
este subsidiară celei a tatălui, ci că părinţii răspund solidar pentru faptele ilicite ale copiilr lor
minori. Determinarea persoanelor răspunzătoare: părinţii fireşti ai minorului; părinţii adopţivi
(înlăturând răspunderea părinţilor naturali). Nu pot avea calitatea de persoane răspunzătoare în

226
temeiul acestei reglementări: instituţiile de ocrotire (centre de educare a minrilor, centre de
primire, oficiile pentru protecţia minorilor sau autoritatea tutelară); tutorii, curatorii sau rudele
minorului (chiar dacă acesta se află în îngrijirea lor). Aceste persoane fizice sau juridice pot
răspunde în mod direct (în temeiul art. 998-999 Cod civil) dacă se fac vinovate de a nu-şi fi
îndeplinit atribuţiile de îngrijire, educare sau supraveghere a minorului autor al faptzei ilicite,
lucru care trebuie dovedit de către cel prejudiciat. Condiţiile răspunderii părinţilor. Pentru
angajarea răspunderii părinţilor pentru fapta copilului lor minor, trebuie îndeplinite trei dintre
condiţiile generale ale răspunderii delictuale: prejudiciul, fapta ilicită a minorului şi raportul de
cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu. Condiţia culpei minorului nu trebuie îndeplinită. Pe
lângă aceste condiţii generale, pentru a ne regăsi în ipoteza prevăzută de art. 1000 alin. 2 Cod
civil, trebuie îndeplinite şi două condiţii speciale: copilul să fie minor, şi copilul să aibă locuinţa
la părinţii săi. Minoritatea. Părinţii răspund pentru prejudiciul cauzat prin fapta ilicită a copilului
lor numai dacă acesta este minor. Minoritatea trebuie să existe în momentul săvârşirii faptei
ilicite, fiind indiferent dacă ulterior acesta a devenit major sau dacă are mijloace materiale
suficiente pentru repararea prejudiciului. Răspunderea părinţilor încetează imediat ce minorul a
ajuns la majorat sau dacă este asimilat persoanei majore prin căsătoria încheiată anterior
împlinirii vârstei de 18 ani. Soluţia este identică şi în cazul în care copilul bolnav psihic a fost
pus sub interdicţie şi a devenit major. Comunitatea de locuinţă cu părinţii. Pentru a se stabili
dacă există această condiţie este a fi determinat nu domiciliul legal al minorului, ci locuinţa
acestuia. Mai mult, interesează locuinţa pe care minorul trebuie să o aibă şi nu locuinţa pe care
acesta o are în fapt. Legat de această condiţie, este important de stabilit dacă ea este întrunită
în câteva ipoteze speciale: situaţia în care minorul are locuinţa legală la părinţii săi, dar
temporar se află în altă parte, cu consimţământul sau ştirea părinţilor (fapta ilicită este săvârşită
de minor în intervalul de timp cât se află în vizită la rude sau prieteni sau era internat în spital).
Deşi într-o asemenea situaţie obligaţia de supraveghere nu poate fi efectiv îndeplinită, se
consideră că părinţii trebuie să fie răspunzători în temeiul art. 1000 alin. 2 deoarece dacă
minorul a săvârşit fapta ilicită şi prejudiciabilă ei sunt prezumaţi în culpă pentru neîndeplinirea
obligaţiei de creştere şi educare; situaţia în care copilul minor nu locuieşte în fapt cu părinţii săi,
împotriva voinţei acestora (minorul săvârşeşte fapta ilicită cât timp este fugit de la locuinţa
părintească sau în intervalul de timp în care părinţii sunt arestaţi ori în executarea unei pedepse
privative de libertate). Si de această dată se consideră că părinţii trebuie să răspundă deoarece
sunt în culpă de a nu-şi fi îndeplinit obligaţia de creştere şi educare faţă de copilul lor minor.
Aceeaşi este soluţia chiar şi în cazul în care părinţii sunt arestaţi sau în executarea unei
pedepse privative de libertate, deoarece fapta reprobabilă săvârşită de aceştia reprezintă un
exemplu negativ pentru copilul lor minor şi este un element al neîndeplinirii corespunzătoare a
obligatiei de educare a acestuia; situaţia în care minorul săvârşeşte o faptă ilicită şi
227
prejudiciabilă fiind fugit dintr-o şcoală sau centru de reeducare unde a fost internat prin hotărâre
judecătorească. După ce o perioadă de timp răspunsul jurisprudenţei a fost în sensul
neangajării răspunderii părinţilor, poziţia a fost reapreciată. Astfel, dat fiind fundamentul larg al
răspunderii părinţilor, legat de neîndeplinirea obligaţiei de creştere şi educare, ei trebuie
consideraţi răspunzători şi în acest caz; situaţia în care minorul săvârşeşte fapta ilicită pe
timpul cât are o locuinţă în scopul desăvârşirii învătăturii, pregătirii profesionale ori determinată
de faptul încadrării lui în muncă. Noua locuinţă a minorului poate fi considerată doar ca o
locuinţă temporară care nu modifică starea de fapt iniţială, aceea a comunităţii de locuinţă cu
părinţii. De aceea, şi în acest caz, părinţii trebuie consideraţi răspunzători în temeiul art. 1000
alin. 2 Cod civil; situaţia în care copilul minor săvârşeşte fapta ilicită fiind încredinţat unuia dintre
părinţi. O perioadă de timp, s-a considerat că va fi ţinut răspunzător într-o asemenea ipoteză,
numai părintele căruia minorul i-a fost încredinţat efectiv spre creştere şi educare. Ulterior, dat
fiind că obligaţia de creştere şi educare revine în egală măsură ambilor părinţi, punctul de
vedere menţionat a fost revizuit, considerându-s ecă ambii părinţi sunt responsabili pentru fapta
ilicită a copilului lor minor. Dreptul la acţiune al celui prejudiciat. Persoana prejudiciată are
următoarele posibilităţi de acţiune în justiţie, în vederea obţinerii reparării pagubei sale: să
ceară despăgubirea de la ambii părinţi care răspund solidar faţă de acesta; să cheme în
judecată doar pe unul dintre părinţi şi să solicite obligarea lui la plata întregii despăgubiri.
Părintele care plăteşte are dreptul la o acţiune în regres faţă de celălalt părinte pentru jumătate
(de principiu) din suma plătită efectiv; să cheme în judecată atât pe părinţi sau pe unul dintre
aceştia, cât şi pe minor, în cazul în care cu privire la cel din urmă sunt întrunite condiţiile
răspunderii pentru fapta proprie. Obligaţia in solidum a părinţilor de a repara prejudiciul. In
literatura de specialitate unii autori consideră că răspunderea părinţilor este solidară în raport
cu copilul lor minor, iar alţii consideră ca aceasta este in solidum. Ultima opinie trebuie
considerată corectă deoarece, solidaritatea prevăzută de art. 1003 Cod civil, nu se aplică şi
acestui caz şi pentru că obligaţia in solidum este singura care justifică regresul total al părinţilor
împotriva minorului dacă ei au achitat despăgubirea persoanei vătămate. Punerea problemei.
Inlăturarea răspunderii părinţilor are loc atunci când nu sunt întrunite condiţiile generale ale
răspunderii în raporturile dintre minor şi victimă, respectiv lipseşte prejudiciului, fapta nu are
caracter ilicit sau prejudiciul s-a produs ca urmare a intervenţiei unei cauze străine – caz fortuit
sau forţă majoră precum şi fapta unui terţ sau a victimei. Inlăturarea prezumţiei de culpă a
părinţilor. Potrivit alin. 5 al art. 1000 Cod civil, părinţii pot fi apăraţi de răspundere dacă
probează că nu au putut împiedica faptul prejudiciabil. In realitate, pertinenţa unei asemenea
probe este condiţionată de concepţia adoptată cu privire la fundamentul răspunderii. Dacă
ţinem seama că, în prezent, acesta rezidă în prezumţia de neîndeplinire a obligaţiei de creştere
şi educare, atunci practic, proba imposibilităţii împiedicării faptei ilicite nu poate fi admisă decât
228
dacă este vorba de fapta unei alte persoane sau de forţă majoră ori caz fortuit.

85) Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale.

Răspunderea pentru animale este reglementată de art. 1001 Cod civil, precum şi de art. 15 din
Legea nr. 103/1996 privind fondul cinegetic şi protecţia vânatului.Sunt chemate să răspundă
persoanele care au calitatea de paznici juridici ai animalului. Se prezumă ca au această calitate
proprietarul şi persoanele cărora acesta le-a transmis paza juridică (locatarul, uzufructuarul,
comodatarul). Nu pot fi obligate să răspundă persoanele care au numai paza materială a
animalului (păstorul sau îngrijitorul animalelor). Animalele pentru care se poate angaja
răspunderea. Art. 1001 Cod civil se aplică numai în cazul prejudciiilor cauzate de animalele
care se află în paza juridică a unei persoane, asupra lor putând fi exercitată, în mod
independent, o putere de direcţie, control şi supraveghere. Intră în această categorie: toate
animalele domestice şi animalele sălbatice care trăiesc în captivitate Art. 15 din Legea nr.
103/1996 distinge între două tipuri de răspundere pentru animalele sălbatice care trăiesc în
libertate, adică în parcuri de vânătoare după felul prejudiciului cauzat: dacă prejudiciul a fost
cauzat bunurilor persoanei umane, răspunderea care revine paznicului juridic al animalului este
o răspundere subiectivă, ce se poate angaja în condiţiile art. 998-999 Cod civil (persoana
răspunzătoare fiind gestionarul fondului de vânătoare); dacă prejudiciile au fost cauzate direct
persoanei umane, răspunderea gestionarului fondului de vânătoare se întemeiază pe
prevederile art. 1001 Cod civil. Fundamentarea răspunderii. Chestiunea comportă aceleaşi
discuţii legate de fundamentul răspunderii ca şi la răspunderea pentru lucruri. Exonerarea de
răspundere se poate realiza numai în condiţiile în care se dovedeşte că la originea prejudiciului
se găseşte forţa majoră sau fapta victimei ori a unui terţ (cazul fortuit nu exonerează de
răspundere). Condiţiile răspunderii: prejudiciul, raportul de cauzalitate dintre “comportamentul”
animalului şi prejudiciu. calitatea de păzitor juridic, care se prezumă că aparţine proprietarului,
în cazul animalelor domestice, respectiv Regiei Autonome a Pădurilor “Romsilva”, pentru
animalele sălbatice, pentru care se antrenează răspunderea civilă în temeiul art. 1001 Cod civil.
Efectele sunt identice cu cele ale răspunderii pentru lucruri în privinţa modalităţilor de reparaţie
şi eventualului regres faţă de paznicul material.

86) Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general.

Răspunderea pentru lucruri este reglementată de art. 1000 alin. 1 Cod civil, text care a fost
considerat penru o bună perioadă de timp ca fiind o introducere pentru reglementările din
229
alineatele următoare. Ulterior s-a ajuns la concluzia că acest text consacră un principiu general
al răspunderii pentru lucruri. Domeniul de aplicare. Pentru antrenarea răspunderii este
necesară o singură condiţie specială: lucrul care a cauzat paguba să se fi aflat în acel moment
în paza unei persoane. In principiu, trebuie admis că această răspundere poate interveni pentru
prejudiciul cauzat de orice lucru, indiferent de natura sa. Practica judiciară admite constant că
această prvedere legală intervine pentru prejudiciile cauzate de orice lucruri, cu excepţia celor
pentru care există reglementări speciale (aeronave, daune nucleare, ruina edificiului etc.). Nu
se poate angaja răspunderea prevăzută de art. 1001 Cod civil în următoarele situaţii: lucrul a fot
un simplu instrument al omului în cauzarea prejudiciului (singura soluţie fiind de această dată
art. 998-999 Cod civil); atunci când prejudiciul este cauzat de corpul uman sau de o parte din
acesta. In concluzie, răspunderea pentru lucruri intervine numai în acele cazuri când lucrul a
cauzat paguba în timpul cât, din anumite motive, a scăpat de sub controlul omului, atunci când
o persoană cauzează un prejudiciu unei alte persoane printr-o folosire inadecvată a lucrului,
datorită unei culpe foarte uşoare, precum şi în ipoteza în care la baza prejudiciului cauzat de
lucru se află un caz fortuit. Noţiunea de pază a lucrului. Art. 1000 alin.1 prevede că suntem
responsabili de prejudiciul cauzat de “lucrurile ce sunt sub paza noastră”. Literatura de
specialitate şi practica judiciară au considerat că textul art. 1000 alin. 1 trebie completat cu
prvederle art. 1001 Cod civil referitor la paza juridică a animalelor. Prin paza juridică se înţelege
puterea de direcţie, control şi supraveghere pe care o persoană o poate exercita în mod
independent asupra unui lucru sau animal. Temeiul pazei juridice constă de regulă într-un drept.
Deoarece sunt şi situaţii de excepţie, când un lucru cauzează o pagubă aflându-se de fapt în
puterea de direcţie control şi supraveghere a unei alte persoane, fără nici un temei legitim şi
chiar împotriva voinţei păzitorului juridic al acesteia, trebuie să considerăm că temeiul pazei
juridice nu este decât de regulă un drept. Paza juridică şi paza materială. Paza materială se
deosebeşte de paza juridică prin aceea că deşi este tot o putere de direcţie, control şi
supraveghere pe care o persoană o exercită asupra unui lucru, ea se realizează sub autoritatea
păzitorului juridic. Paza juridică şi paza materială aparţin de multe ori uneia şi aceleiaşi
persoane. Sunt însă situaţii în care paza materială se exercită de către o altă persoană decât
păzitorul juridic, de exemplu de către prepus. Sfera persoanelor care au calitatea de păzitori
juridici: proprietarul lucrului – faţă de acesta operează o prezumţie simplă de păzitor juridic;
calitatea sa de paznic nu încetează prin neuz, prin pierderea sau abandonarea lucrului, cât timp
o altă persoană nu a dobândit puterea de a exercita independent direcţia, controlul şi
supravegherea acestuia; când lucrul se află în coproprietate, prezumţia priveşte pe toţi
coproprietarii care trebuie să răspundă solidar. statul - pentru lucrurile dintr-o succesiune
vacantă, însă numai după expirarea termenului de opţiune succesorală; .titularilor drepturilor
reale principale dezmembrăminte ale dreptului de proprietate: superficie, uzufruct, abitaţie,
230
servitute aparentă, precum şi titularii drepturilor reale accesorii care au posesia lucrului:
creditorul gajist şi retentorul; posesorul lucrului. Transmiterea şi scindarea pazei juridice.
Titularul pazei juridice poate transmite paza juridică printr-un contract cum ar fi: închirierea,
comodatul, antrepriză, contractul de transport, arendă, concesiune etc. In aceste situaţie, paza
juridică a lucrului se consideră că este scindată între proprietar sau posesor (în sarcina cărora
rămâne paza structurii lucrului) şi detentor (căruia îi revine paza utilizării lucrului). După cum
prejudiciul este cauzat de viciile structurii juridice sau de folosirea sau păstrarea lui
necorespunzătoare, răspunderea revine proprietarului/posesorului sau detentorului. Persoanele
fizice lipsite de capacitate delictuală nu au calitatea de păzitori juridici ai lucrurilir ce le aparţin,
întrucât, navând discernământ, se consideră că nu pot exercita în mod independent puterea de
direcţie, control şi supraveghere a lucrului. Au însă această calitate reprezentanţii legali ai
persoanelor lipsite de capacitate delictuală care au printre altele şi obligaţia de exercitare a
direcţiei, controlului şi supravegherii lucrurilor celui aflat sub ocrotirea lor. Răspunderea pe
temeiul art. 1000 alin. 1 Cod civil poate fi invocată de victima prejudiciului cauzat de lucrul altuia
şi de succesorii săi în drepturi. Răspunderea în cazul coliziunii de vehicule: In ipoteza în care
două sau mai multe vehicule aflate în paza juridică a unor persoane diferite cauzează un
prejudiciu unei terţe persoane, se va angaja răspunderea prevăzută de art. 1000 alin. 1 Cod
civil şi paznicii juridici vor răspunde solidar conform art. 1003 Cod civil; In ipoteza în care
vehiculele intrate în coliziune îşi cauzează reciproc prejudicii, au fost avansate trei soluţii:
opinia conform căreia la stabiliea răspunderii trebuie să aplice aceleaşi reguli ca şi în situaţia în
care prejudiciul se datorează culpei comune a făptuitorului şi a victimei; soluţia neutralizării
reciproce a răspunderii pentru lucruri, conform căreia intervine o anihilare reciprocă a
prezumţiilor rezultate din art. 1000 alin.1 Cod civil şi, în consecinţă, se revine la regulile
generale de răspundere pentru fapta proprie, în condiţiile art. 998-999 Cod civil; soluţia conform
căreia, fiecare participant fiind în acelaşi timp victimă şi păzitor juridic al câte unui vehicul intrat
în coliziune, poate invoca împotriva celorlalţi răspunderea reglementată de art. 1000 alin. 1 Cod
civil. Fiecare păzitor juridic va fi obligat să repare prejudiciul suferit în urma coliziunii de către
celălalt. Răspunderea în situaţia în care între victimă şi păzitorul juridic al lucrului există un
raport contractual. Răspunderea pentru aceste prejudicii trebuie considerată o răspundere
contractuală. Uneori se consideră că atunci când lucrul a cauzat o vătămare corporală sau
moartea victimei, răspunderea părţii contractante căreia îi aparţine paza juridică a structurii
lucrului este delictuală şi se angajează pe temeiul art. 1000 alin. 1 Cod civil. Răspunderea în
cazul în care lucrul a cauzat prejudiciul cu ocazia efectuării unui serviciu gratuit şi benevol de
către păzitorul juridic în favoarea victimei. In această situaţie se consideră că răspunderea
păzitorului juridic al lucrului se va angaja pe temeiul art. 1000 alin. 1 Cod civil. Răspunderea în
ipoteza în care victima a folosit clandestin lucrul aflat în paza juridică a unei alte persoane.
231
Pentru soluţionarea acestei ipoteze s-au avansat mai multe opinii. In prezent opinia majoritară
este aceea conform căreia se poate vorbi de răspundere a paznicului juridic numai dacă sunt
întrunite condiţiile prevăzute de art. 998-999 Cod civil şi nu se pot invoca prevederile art. 1000
alin. 1. CONDITIILE SI EFECTELE RASPUNDERII PENTRU PREJUDICIILE CAUZATE DE
LUCRURI Condiţii: prejudiciul, raportul de cauzalitate dintre lucru şi prejudiciu, şi lucrul să se
afle în paza juridică a unei persoane. Efectele răspunderii. In cazul în care sunt întrunite
condiţiile răspunderii pentru lucruri, victima are dreptul de a pretinde repararea prejudiciului de
la păzitorul juridic al lucrului. In ipoteza în care lucrul cauzează paguba în timp ce paza
materială se exercită de către o altă persoană decât păzitorul juridic al acestuia, victima poate
pretinde reparaţia de la păzitorul material în condiţiile dreptului comun (art. 998-999 Cod civil).
Păzitorul juridic va avea o acţiune în regres faţă de păzitorul material al lucrului în situaţia în
care s-ar fi putut angaja şi răspunderea celui din urmă pentru fapta proprie.

87) Reducţiunea liberalităţilor excesive.

Reducţiunea este o sancţiune civilă care lipseşte de eficacitate actele de liberalitate ale
defunctului (donaţiile şi legatele), în măsura în care acestea aduc atingere rezervei conferite de
lege moştenitorilor rezervatari. Reducţiunea liberalităţilor între vii nu va putea fi cerută decât
numai de erezii rezervatari, de erezii acestora sau cei care înfăţişează drepturile lor. Căile pe
care se realizează reducţiunea � reducţiunea nu operează de drept ci trebuie cerută. Ea se
poate realiza atât prin acordul rezervatarilor cu cei gratificaţi (pe cale convenţională), cât şi pe
cale judiciară. Reducţiunea pe cale convenţională se realizează în cazul în care rezervatarii, pe
de o parte, şi donatarii şi legatarii gratificaţi de defunct, pede altă parte, ajung la o înţelegere în
legătură cu liberalităţile excesive care încalcă rezerva succesorală. Reducţiunea judiciară
survine de regulă atunci când bunurile de care defunctul a dispus prin liberalităţi se află în
posesia altor persoane decât rezervatarii, iar aceştia din urmă au interesul de a cere să li se
predea bunurile respective. Acţiunea în reducţiune este o acţiune personală şi patrimonială. De
aici decurg următoarele consecinţe: acţiunea în reducţiune nu poate fi formulată decât de cel în
prejudiciul căruia s-a făcut liberalitatea; acţiunea în reducţiune este divizibilă şi nu se poate
porni decât în limitele porţiunii cuvenite rezervatarului reclamant; este supusă prescripţiei
extinctive în termenul general de trei ani. Pentru admiterea acţiunii în reducţiune, rezervatarii
trebuie să facă dovada încălcării rezervei prin liberalităţile făcute de defunct. Ordinea reducţiunii
liberalităţilor excesive: legatele se reduc înaintea donaţiilor; legatele se reduc toate deodată şi
în mod proporţional; donaţiile se reduc în mod succesiv, în ordinea inversă a datei lor, începând
cu cea mai nouă. Efectele reducţiunii În cazul legatelor, reducţiunea duce la caducitatea totală

232
sau parţială a acestora, în funcţie de faptul dacă încalcă în întergul lor sau doar în parte rezerva
succesorală. În cazul donaţiilor, reducţiunea are ca efect rezoluţiunea acestora. Această
rezoluţiune poate fi totală sau parţială, în funcţie de faptul dacă depăşeşte în întregul ei
cotitatea disponibilă sau numai în parte. Reducţiunea donaţiilor se face în natură, rezervatarii
fiind în drept la restituirea chiar a bunurilor care au format obiectul donaţiilor excesive. Prin
excepţie, reducţiunea donaţiilor se face şi prin echivalent în următoarele cazuri: în cazul în care
donaţia excesivă a fost făcută unui descendent sau soţului supravieţuitor cu scutire de raport; în
cazul în care donaţia este făcută unui succesibil fără scutire de raport şi priveşte un imobil, iar
partea supusă reducţiunii (ceea ce excede limitele cotităţii disponibile) este mai mică de
jumătate din valoarea imobilului; în cazul în care donatarul a înstrăinat obiectul donaţiei sau l-a
grevat cu sarcini înaintea deschiderii moştenirii; în cazul în care bunul donat a pierit din culpa
donatarului; în cazul în care bunul donat a fost un bun fungibil şi consumptibil.

88) Reorganizarea persoanei juridice.

Este un proces de adaptare a acestora la realităţile economico-sociale, aflate în continuă

schimbare şi perfecţionare. Prin reorganizare persoanele juridice pot ţine pasul şi cu
transformarea determinată de introducerea în activităţile economico-sociale, a descoperirilor
ştiinţei, a invenţiilor şi inovaţiilor se înfăptuieţte prin comasare şi divizare. COMASAREA-
forma de reorganizare prin care două sau mai multe persoane juridice se unesc sau una
blochează în patrimoniul saă, patrimoniul altei persoane judice formând astfel noi persoane
juridice. Comasarea se bazează pe două căi:---fuziunea si absorbţie Fuziunea – modalitate de
organizare prin care două sau mai multe persoane judice se unesc pentru a forma o persoană
judică nouă. Efectele : încetarea existenţei persoanelor judice care au fuzionat , înfiinţarea unei
persoane judice noi, transmiterea drepturilor şi obligaţiilor personelor judice care au fuzionat
către persoana judică nou formată; scopul persoanei judice nou formată poate să fie a oricăreia
dintre persoanele judice care au fuzionat; unul nou diferit de al lor ori să înglobeze în el
scopurile persoanelor judice fuzionate. Absorbţia – modalitate de organizare prin care o
persoană judică înglobează în patrimoniul său patrimoniul altei persoane judice care astfel îşi
încetează existenţa. Patrimoniul persoanei judice absorbante poate să fie dat , mai mare sau
mai mic ca al persoanei absorbite. Efecte: încetarea existenţei persoanei juridice al cărei
patrimoniu a fost absolvit; continuarea existenţei persoanei judice absorbante, însî cu un
patrimoniu mărit; organizarea de sine stătătoare şi scopul persoanei juridice absorbante nu se
modifică; are loc transmiterea drepturilor şi obligaţiilor patrimoniului absolvit către persoanele
fizice absorbante. DIVIZAREA- forma de organizare prin care patrimoniul unei persoane juridice
233
este împărţit parţial sau total în mai multe fracţiuni care sunt transmise altor persoane juridice
existente sau care astfel se înfiinţează. Divizarea poate fi:parţială sau totală Divizarea parţială –
modalitatea prin care una sau mai multe fracţiuni din patrimoniul unei persoane juridice sunt
deprinse, fiind apoi transmise altor persoane judice existente sau care astfel se înfiinţează.
Efectele: persoana juridică al cărei patrimoniu a suferit o divizare parţială îşi continuă existenţa ,
însă cu un patrimoniu diminuat. Are loc o trasmitere a drepturilor şi obligaţiilor aferente
fracţiunilor desprinse către persoanele existente sau care astfel iau fiinţă. Fracţiunile desprinse
din patrimoniul persoanei judice pot fi absorbite de patrimoniul altor persoane judice sau pot
deveni ele însele noi persoane juridice. Divizarea totală – modalitate de reorganizare prin care
întregul patrimoniu al unei persoane juridice este împărţit în fracţiuni şi transmis altor persoane
juridice existente sau care iau fiinţă. Regula este că patrimoniu trebuie împărţit în părţi egale.
Acest lucru este adesea foarte greu de realizat motiv pentru care în practicp se permite ca prin
actul care hotărăşte divizarea totală să se poată stabili şi alte proporţii ţinând cont de
contractele aferente unei părţi din patrimoniu pentru a nu se aduce prejudicii partenerilor de
afaceri. Efecte . persoana juridică al cărei patrimoniu a suferit o divizare totală îşi încetează
existenţa. Are loc o transmitere a drepturilor şi obligaţiilor aferente fracţiunilor rezultate prin
divizarea totală către persoanele juridice existente sau care astfel se înfiintează. Fracţinunile
rezultate în urma divizării totale pot fi absolvite de patrimoniile unor persoane juridice existente
sau pot deveni ele însele noi persoane juridice. Persoana juridică îşi încetează existenţa prin
unul din următoarele modalitati: desfiinţare; reorganizare; dizolvare; transformare. Desfiinţare –
îşi încetează existenţa persoanele judice care au fost înfiinţate prin actul de dispoziţie al
autorităţiilor publice competente. Autoritatea care a dispus înfiinţarea unei persoane judice este
competentă să dispună şi înfiinţarea acesteia prin înfiinţarea unui act. Reorganizare – îşi
încetează existenţa persoanele judice care au fuzionat, persoanele judice al cărui patrimoniu a
fost absorbit de patrimoniu altei persoane judice, persoană judică ce a suferit o divizare totală.

89) Repunerea în termenul de prescripţie extinctivă.

Prescriptia extinctiva nu este definita in legea civila totusi Decretul 167 / 1958 in art. 1, alineatul
1, consacra efectul prescriptiei extinctive “dreptul la actiune avand un obiect patrimonial, se
stinge prin prescriptie, daca nu a fost executat in temeiul stabilit de lege”. Putem defini
prescriptia extinctiva din dreptul civil ca fiind stingerea dreptului la actiune neexercitat in
termenul de prescriptie. Determinarea “ domeniului prescriptiei extinctive “ inseamna a stabili
drepturile subiectelor civile ale caror actiuni cad sub incidenta acestei institutii , pentru a le
deosebi de cele imprescriptibile extinctive. Formeaza domeniu al prescriptiei extinctive, numai

234
acele drepturi subiective civile ale caror actiuni sunt prescriptibile extinctive. Criteriile pe care le
avem in vedere vizeaza aceste drepturi civile. Primul criteriu de determinare este reprezentat
de natura drepturilor subiective civile, dupa care distingem : domeniul prescriptiei extinctive in
categoria drepturilor patrimoniale; domeniul prescriptiei extinctive in categoria drepturilor
nepatrimoniale. Alt criteriu este acela al actului normativ care reglementeaza prescriptia, potrivit
caruia avem : domeniul prescriptiei extinctive guvernat de Decretul 167 / 1958; domeniul
prescriptiei extinctivecaruia I se aplica codul civil; domeniul prescriptiei extinctive care rezulta
din aplicarea altor acte normative, izvoare de drept civil ( codul familiai, Legea 31 / 1990, etc. )
Domeniul prescriptiei extinctive in categoria drepturilor patrimoniale prescriptia extinctiva si
drepturile de creanta – in principiu, drepturile de creanta sunt prescriptibile extinctive, indiferent
de izvorul lor. Exceptii de la principiu : actiunea in restituirea drepturilor la CEC; actiunea avand
ca obiect partea cuvenita din rezerva de prime in asigurarile facultative de persoane. prescriptia
extinctiva si dreturile reale principale Actiuni reale imprescriptibile extinctive – in intelegerea
domeniului prescriptiei extinctive in categoria drepturilor reale principale trebuie sa tinem seama
de dispozitia, de principiu, cuprinsa in art. 2 din Decretul 167 / 1958 : “Dispozitiile decretului de
fata nu se aplica dreptului la actiune privitor la drepturile de proprietate, uzufruct, uz abitatiune,
servitute si superficie”. Sunt considerate imprescriptibile extinctive : actiune in revendicare
imobiliara, care ,desi imprescriptibila extinctiv, aceasta actiune poate fi paralizata prin invocarea
uzucapiunii; actiunea in revendicare – imobiliara si mobiliara – intemeiata pe dreptul de
proprietate publica; actiunea confesorie, prin care se urmareste apararea unui drept de
superficie Actiuni reale prescriptibile extinctive. Sunt de mentionat urmatoarele: actiunea in
revendicarea mobiliara, intemeiata pe dreptul de proprietate privata; actiunea in revendicarea
imobiliara ( in cazurile prevazute de art. 428 Codul civil, art. 561 alin. 1 Cod procedura civila );
actiunea confesatorie – prin care se urmareste apararea dreptului de uzufruct Domeniul
prescriptiei extinctive in cadrul drepturilor nepatrimoniale -Principiul in aceasta materie este ca
drepturile nepatrimoniale sunt imprescriptibile extinctive. Existenta principiuliu rezulta pe de o
parte din interpretarea per a contrario a art. 1, alin. 1 din Decretul 167 / 1958 : “Dreptul la
actiune, avand un obiect patrimonial se stinge prin prescriptie daca n-a fost exercitat in
termenul stabilit de lege” , inseamna ca “Dreptul la actiune, avand un obiect nepatrimonial nu
se stinge prin prescriptie “. Pe de alta parte, principiul poate fi dedus si din imprejurarea ca
legea stabileste , expres exceptiile de la acest principiu. Principalele actiuni, avand un obiect
nepatrimonial, care sunt prescriptibile, sunt: actiunea in nulabilitate ( adica in nulitate relativa –
termenul general de prescriptie este de 3 ani; actiunea in nulitate relativa a casatoriei ( art. 21
Codul familiei); actiunea in tagada paternitatii ( art. 55 alin. 1 Codul familiei ); actiunea in
stabilirea paternitatii ( art. 60 alin. 1 Codul familiei ) Prin termen de prescriptie extinctiva se
intelege intervalul de timp stabilit de lege, inauntrul caruia trebuie exercitat dreptul la actiune in
235
sens material, sub sanctiunea pierderii acestui drept. Termenul de prescriptie este
esentialmente un termen legal, deoarece numai prin lege se poate stabili un astfel de termen..
Termenul general de prescriptie este acel termen care-si gaseste aplicatie practica ori de cate
ori nu-si gaseste aplicatie un termen special de prescriptie. Termenul general de prescriptie
este de 3 ani ( art. 3 alin. 1 Decretul 167 / 1958 ). Acest termen este general in sensul aplicarii
lui tuturor actiunilor “personale” (intemeiate pe drepturi de creanta ) cu exceptia cazurilor pentru
care exista termene speciale de prescriptie, indiferent de izvorul concret al raportului
obligational: act juridic ( unilateral sau bilateral ori fapt juridic stricto sensu ). Termenul general
de prescriptie este de 30 de ani. Acest termen este stabilit de art. 1890 Cod civil : “toate
actiunile atat reale cat si personale, pe care legea nu le-a declarat neprescriptibile si pentru
care n-a definit un termen de prescriptie se vor prescrie peste 30 de ani “. Trebuie sa reamintim
ca “ Dispozitiile decretului de fata nu se aplica dreptului la actiune privitor la drepturile de
proprietate, uzufruct, uz, abitatie, servitute si superficie” ( art. 21 Decretul 167 / 1958 ). Acest
termen este general, deoarece isi gaseste aplicatie ori de cate ori nu exista un termen special.
Acest termen se obtine prin “scaderea” , din totalul actiunilor reale a :actiunilor reale
imprescriptibile extinctive; actiunilor reale supuse unor termene speciale ale prescriptiei.
Termenul de 30 de ani se aplica :actiunii de revendicare mobiliara intemeiata pe dreptul de
proprietate privata; actiunii confesorii Termene speciale de prescriptie sunt: aplicabile actiunilor
personale nepatrimoniale; aplicabile actiunilor personale, intemeiate pe drepturi de creanta
Regula generala potrivit art. 7 alin. 1 “prescriptia incepe sa curga de la data cand se naste
dreptul la actiune…”, iar potrivit art. 1886 Cod civil : “nici o prescriptie nu poate incepe a curge
mai inainte de a se naste actiunea supusa acestui mod de stingere”. In concluzie, regula
generala, este aceasta :prescriptia incepe sa curga la data nasterii dreptului la actiune. Prin
suspendarea prescriptiei extinctive se intelege acea modificare a cursului acestei prescriptii
care consta in oprirea, de drept, a curgerii termenului de prescriptie, pe timpul cat dureaza
situatiile, limitative prevazute de lege, care il pun in imposibilitate de a actiona pe titularul
dreptului la actiune.Potrivit art. 15 alin. 1 : “Dupa incetarea suspendarii, prescriptia isi reia
cursul socotindu-se si timpul scurs inainte de prescriptie “. Pentru perioada anterioara cauzei,
suspendarea nu produce nici un efect juridic, socotindu-se si timpul scurs inainte de
suspendare. Pe durata cauzei de suspendare, efectul produs consta in oprirea curgerii
prescriptiei, pe toata aceasta perioada; prin urmare, durata cauzei de suspendare nu intra in
calculul termenului de prescriptie. Ulterior cauzei de suspendare, efectul care se produce
consta in reluarea cursului prescriptiei, din momentul in care produce, consta in reluarea
cursului prescriptiei, din momentul in care el fusese blocat, oprit; este efectul precizat in art. 15
alin. 1 in termenii “ Dupa incetarea suspendarii prescriptia isi reia cursul… “Efectul special al
suspendarii este reglementat de art. 15 alin 2 astfel : “prescriptia nu se va implini, totusi inainte
236
de expirarea unui termen de 6 luni, socotit de la data incetarii cauzei de suspendare, cu exeptia
prescriptiilor mai scurte de 6 luni care nu se vor implini decat dupa expirarea unui termen de 1
luna de la suspendare “. Efectul special al suspendarii prescriptiei consta, in esenta,
prorogarea momentului implinirii termenului de prescriptie extinctiva, in asa fel incat, intre
momentul incetarii cauzei de suspendare si momentul implinirii termenului de prescriptie sa se
asigure 6 luni ori o luna, dupa cum termenul de prescriptie aplicabil este mai mare ori mai mic
de 6 luni. Intreruperea prescriptiei extinctive poate fi definita ca modificarea cursului acesteia
care consta in inlaturarea prescriptiei scurse inainte de aparitia unei cauze intreruptive si
inceperea unei alte prescriptii extinctive. Cauze de intrerupere sunt potrivit art. 16 din Decretul
167 / 1958 : prin recunoastrea dreptului a carui actiune se prescrie, facuta de cel in folosul
caruia curge prescriptia – aceasta cauza presupune de catre debitor a pozitiei sale de
impotrivire fata de dreptul subiectiv corelate in formularea aceasta : recunoasterea dreptului a
carui actiune se prescrie facuta de cel in folosul caruia curge prescriptia. Recunoasterea la care
se refera textul trebuie sa fie neindoielnica. Cererea de chemare in judecata. Pentru a produce
efectul intreruperii se cere ca : actiunea in justitie sa fie efectiva ( adica cu scopul de a fi admisa
); retragerea ori perimarea demonstreaza neindeplinirea acestei conditii; actiunea sa fie
admisa, printr-o hotarare definitiva;retragerea ori anularea actiunii dovedeste neindeplinirea
conditiei” Intreruperea prescriptiei extinctive produce urmatoarele doua efecte : anterior datei
intreruperii, prescriptia este stearsa, adica inlaturata; posterior intreruperii, efectul care se
produce consta in inceperea altei prescriptii. Ca si in cazul suspendarii, efectele intreruperii
prescriptiei extinctive se produc in temeiul legii, organului de justitie neramanandu-i decat sa
constate producerea lor. Potrivit art. 19 din Decretul 167 / 1958 : “instanta judecatoreasca sau
organul arbitral poate, in cazul in care constata ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care
termenul de prescriptie a fost depasit, sa dispuna chiar din oficiu judecarea sau rezolvarea
actiunii, ori sa incuviinteze executarea silita “. Repunerea in termen, reprezinta beneficul
acordat de lege titularului dreptului la actiune care, din motive temeinice nu a putut formula
actiunea in justitie inauntrul termenului de prescriptie, astfel ca organul jurisdictional este
indreptatit sa solutioneze in fond, cererea de chemare in judecata, desi a fost introdusa dupa
implinirea termenului de prescriptie. In esenta, repunerea in termenul de prescriptie extinctiva
este un beneficiu al legii si , totodata o piedica in calea producerii efectelor prescriptiei,
nejustificat. Domeniul, termenul si efectul repunerii in termenul de prescriptie-In literatura de
specialitate s-a precizat ca prin “ cauze temeinic justificate” trebuie sa se inteleaga numai acele
imprejurari, care, fara a avea gravitatea fortei majore ( care determina suspendarea ), sunt
exclusive pentru culpa. Asemenea imprejurari, sunt piedici relative nu absolute ( ca forta majora
). Domeniul repunerii in termen a fost conturat astfel : “repunerea in termen este o notiune care
exclude si forta majora si culpa “.Domeniul ei incepe unde inceteaza culpa si inceteaza unde
237
incepe forta majora. Termenul de repunere in termenul de prescriptie-Potrivit art. 19 alin. 2
“cererea de repunere in termen va putea fi facuta numai in termen de 1 luna de la incetarea
cauzelor care justifica depasirea termenului de prescriptie “. Efectul repunerii in termeni-Efectul
consta in socotirea prescriptiei ca neindeplinita, desi termenul de prescriptie a expirat. Efectul
aratat permite organului de justitie sa treaca la judecata, in fond, a cauzei ( nerespectandu-se
actiunea ca prescrisa ). Prin implinirea prescriptiei extinctive intelegem determinarea
momentului in care expira termenul de prescriptie. Calculul termenului de prescriptie stabilit pe
ani si pe luni Potrivit art. 100 alin 3 si 4 din Codul de procedura civila, cand termenul este
stabilit pe ani sau pe luni, el se va implinii in ziua corespunzatoare din ultimul an ori luna ; daca
ultima luna nu are o zi corespunzatoare ( cum este februarie ), termenul se socoteste implinit in
ultima zi a acestei luni. Calculul termenului de prescriptie stabilit pe zile Art. 1887 Cod civil
prevede ca “ termenul prescriptiei se calculeaza pe zile si nu pe ore”. Ziua in cursul careia
prescriptia incepe nu intra in acel calcul. Art. 1889 dispune ca “prescriptia nu se socoteste
castigata, decat dupa implinirea celei dupa zile a termenului definit prin lege”. Acest sistem de
calcul se numeste “intermediar”, pentru ca se plaseaza intre “sistemul termenului exclusiv”
( adica pe zile libere ), in care nu se iau in calcul nici prima si nici ultima zi ale termenului si
“sistemului termenului inclusiv” ( numit si pe zile pline ), in care intra in calcul atat prima cat si
ultima zi a termenului.

90) Rezerva succesorală şi cotitatea disponibilă. Moştenitorii rezervatari.

Principiul libertatii de a dispune de propriile bunuri si limitarea acesteia prin dispozitiile legale
referitoare la rezerva. Din dispozitiile art. 475 si 480 C. civ. rezulta principiul potrivit caruia
proprietarul poate dispune liber de bunurile sale, dar ca aceasta libertate nu este nelimitata,
putand fi ingradita prin dispozitii legale in anumite cazuri, din anumite ratiuni.Printre dispozitiile
legale care limiteaza dreptul de a dispune de propriile bunuri se enumera si cele referitoare la
rezerva. Codul civil si legislatia adiacenta nu se refera decat indirect la rezerva, prevazand ca in
cazul in care cel despre a carui mostenire este vorba lasa in viata rude apropiate (descendeti
sau parinti) ori sot supravietuitor, nu poate dispune prin acte juridice cu titlu gratuit intre vii
(donatii) sau mortis causa (legate) decat in limitele unei anumite cote-parti din patrimoniul sau
(art. 841 si 843 C. civ. si art. 2 din Legea nr. 319/1944). Partea din patrimoniul succesoral de
care de cujus poate dispune neingradit se numeste cotitate disponibila, iar partea de care,
implicit, rezulta ca nu poate dispune si care revine in temeiul legii rudelor sale cele mai
apropiate si sotului supravietuitor se numeste rezerva. Rezerva si cotitatea disponibila se
exprima ambele prin fractiuni din unitatea care este patrimoniul defunctului . Proportia cotitate
disponibila -; rezerva avuta in vedere este cea care se raporteaza la patrimoniul dispunatorului

238
de la data deschiderii mostenirii, iar nu de la data actului de dispozitie. De aceea, nu se poate
vorbi pe timpul vietii celui despre a carui mostenie este vorba de o indisponibilizare sau, cu atat
mai putin, de o inalienabilitate sau insesizabilitate a a cotei parti reprezentand rezerva . Faptul
ca o mostenire are sau nu o parte rezervata se stabileste si in functie de elemente cu totul
straine vointei dispunatorului, cum ar fi, de pilda, elementul obiectiv ca a lasat succesibili
rezervatari. Iar, in plus, rezervatarii fiind liberi sa renunte la mostenire, pot deveni straini de
mostenire prin vointa lor (art. 696 C. civ.), nefiind luati in calcul la stabilirea rezervei. Se observa
ca legea limiteaza doar dreptul de a dispune prin liberalitati (acte cu titlu gratuit), iar nu si prin
acte cu titlu oneros. Lucru firesc, caci numai liberalitatile sunt periculoase pentru mostenitori
putand vida patrimoniul succesoral, iar nu si actele cu titlu oneros, care intotdeauna aduc ceva
in schimbul bunului instrainat, prin mecanismul subrogatiei reale pastrand continutul valoric al
patrimoniului celui care le incheie. Regulile referitoare la rezerva succesorala impun ca o parte
a mostenirii -; rezerva -; sa se defere dupa normele mostenirii legale si doar cealalta parte a
mostenirii -; cotitatea disponibila -; dupa vointa defunctului, conform normelor mostenirii
testamentare . Rezerva protejeaza pe rezervatari nu numai contra liberalitatilor facute tertilor
straini de mostenire, dar si contra celor facute in favoarea unuia sau altuia dintre acestia peste
limitele cotitatii disponibile, pastrand un anumit echlibru intre ei . Principiul este ca nu se pot
face liberalitati (donatii si legate) in favoarea rudelor sau sotului supravietuitor decat in limitele
in care pot fi facute si tertilor, adica in limitele cotitatii disponibile . Rezervatarii gratificati pot
cumula rezerva si cotitatea disponibila. In sistemul Codului civil francez, ca si al Codului civil
roman, spre deosebire de sistemele de drept anglo-saxone, care confera libertate deplina de a
dispune mortis caus, se considera ca datoria sociala si familiala de a transmite rudelor
apropiate (si sotului supravietuitor in dreptul nostru) o parte a bunurilor facand parte din
lasamantul succesoral prevaleaza asupra libertatii de a dispune dupa bunul plac de propriile
bunuri. Intinderea rezervei si, corelativ, a cotitatii disponibile difera in functie de gradul de
rudenie si de numarul rezervatarilor, iar in cazul sotului supravietuitor, de mostenitorii cu care
vine in concurs. Este o parte a succesiunii- Intr-o celebra formulare care a facut cariera,
Casatia franceza a subliniat cu mult timp in urma ca „art. 913 al Codului Napoleon (art. 841 C.
civ. roman -; n. n.), care determina portiunea de bunuri pe care tatal si mama pot sa le doneze
fie copiilor peste partea lor, fie strainilor, rezulta ca rezerva nu este altceva decat succesiunea
insasi, diminuata cu aceasta parte, daca s-a dispus de ea (s. n. -; D. C.) ”. Cu alte cuvinte,
rezerva este partea de succesiune ramasa dupa deducerea cotitatii disponibile de care, de la
caz la caz, cel despre a carui mostenire este vorba a putut dispune prin liberalitati (donatii si
legate). Ea reprezinta o cota-parte din mostenire (pars hereditatis), conferind nici mai mult, nici
mai putin decat „un drept real in si asupra chiar a bunurilor succesiunii” . Pentru a putea
beneficia de rezerva, succesibilii trebuie sa vina efectiv la mostenire, intrunind toate conditiile
239
cerute de lege. Renuntatorii fiind straini de mostenire (art. 696 C. civ.), nu pot beneficia de
rezerva. Partea de mostenire ramasa dupa deducerea liberalitatilor facute de defunct in limitele
cotitatii disponibile se transmite celor in drept ca mostenire ab intestat, in timp ce cotitatea
disponibila se transmite conform regulilor mostenirii testamentare . Drepturile succesorale ale
rezervatarilor se intemeiaza pe dispozitiile art. 669, 670 C. civ. si art. 1 din Legea nr. 319/1944 -;
care reglementeaza mostenirea legala -, iar nu pe dispozitiile art. 841, 843 C. civ. si art. 2 din
Legea nr. 319/1944 -; care reglementeaza „partea disponibila a bunurilor” . Datorita caracterului
de mostenire legala, rezerva revine celor indreptatiti in deplina proprietate, neputand fi
restransa in nici un fel prin conferirea vreunui drept de uzufruct sau folosinta in favoarea unei
alte persoane ori prin grevarea cu sarcini a rezervatarilor . Dispozitiile legale referitoare la
rezerva se impun in mod imperativ celui despre a carui mostenire este vorba atat in privinta
succesorilor care au acest drept, cat si in privinta intinderii drepturilor acestora in sensul ca nu
pot fi micsorate. Daca nu poate micsora rezerva, in schimb, nimic nu impiedica pe dispunator
sa micsoreze cotitatea disponibila, cu consecinta cresterii corespunzatoare a partii cuvenite
rezervatarilor cu titlu de mostenire legala . Intelegerile anterioare deschiderii mostenirii dintre
dispunator si rezervatari cu privire la intinderea rezervei sunt nule ca pacte asupra unei
succesiuni viitoare. Dupa deschiderea succesiunii, rezervatarii pot renunta la rezerva in tot sau
in parte, reglementarea legala fiind in folosul, iar nu contra lor. Caracterul de ordine publica al
dispozitiilor legale referitoare la rezerva nu atrage insa sanctiunea nulitatii absolute a actului
care o incalca, asa cum s-a afirmat , ci o sanctiune specifica -; reductiunea in limitele cotitatii
disponibile. Principiul caracterului de ordine publica al rezervei are totusi o anumita suplete, in
sensul ca regula potrivit careia rezerva este datorata in natura (infra nr.399) poate fi ocolita de
dispunator prin alcatuirea loturilor ce revin mostenitorilor sai, cu respectarea valorica a rezervei,
ori chiar prin conferirea legatarilor beneficiari ai cotitatii disponibile a dreptului de a-si alege
singuri bunurile succesorale pe care le doresc, in limitele acestei cotitati. Este colectiv- In mod
traditional, rezerva este recunoscuta ca fiind colectiva, iar nu individuala. S-a remarcat in acest
sens ca „legiuitorul nu stabileste rezerva pe cale de atribuire individuala, ci se margineste a
arata masura in care si felul cum se determina cotitatea disponibila lasand ca masa rezervata
sa se defere potrivit regulilor privitoare la mostenirea ab intestat catre rudele chemate in
puterea legii si numai catre cele care accepta mostenirea” .
Asadar, daca defunctul lasa doi sau mai multi rezervatari, dupa deducerea cotitatii disponibile
stabilita potrivit dispozitiilor art. 841, 843 C. civ. si art. 2 din Legea nr. 319/1944, partea ramasa,
care este rezerva, se atribuie global rezervatarilor, care o vor imparti intre ei conform regulilor
mostenirii legale. Aceasta caracteristica a rezervei este deosebit de importanta mai ales in
dreptul nostru, care, spre deosebire de Codul Napoleon, l-a ridicat pe sotul supravietuitor la
rangul de mostenitor rezervatar care poate veni la mostenire in concurs cu alti mostenitori legali
240
rezervatari sau chiar nerezervatari, influentind direct sistemul de calcul al cotelor de mostenire,
dupa cum vom vedea in cele ce urmeaza. Nesocotindu-se aceasta caracteristica a rezervei, in
dreptul nostru, s-a ajuns la concluzia ca atunci cand la mostenire vine sotul supravietuitor
impreuna cu alti rezervatari pentru stabilirea cotelor de mostenire cuvenite celor cu vocatie
succesorala se va proceda mai intai la stabilirea rezervei sotului supravietuitor, aceasta se
atribuie sotului supravietuitor, fiind dedusa din intreaga mostenire; raportat la cota-parte ramasa
se calculeaza rezervele celorlalti rezervatari, iar cota parte-rezultata se atribuie acestora; se
insumeaza rezerva atribuita sotului supravietuitor cu rezerva celorlalti rezervatari, suma
scazandu-se din intreg, iar ceea ce rezulta este cotitatea disponibila a mostenirii. Corect ar fi sa
se insumeze rezervele calculate in raport cu fiecare categorie de rezervatari, sistemul de
referinta, dupa cum vom vedea si dupa cum este logic, trebuind sa fie acelasi, adica intreaga
masa succesorala (nu deducand din intreg rezerva sotului supravietuitor si calculand rezerva
celorlalti mostenitori la restul ramas dupa scaderea rezervei sotului supravietuitor); suma, care
reprezinta rezerva colectiva, se va scadea din intreg rezultand cotitatea disponibila; rezerva
colectiva se va imparti intre rezervatari (si acet lucru este o consecinta care decurge direct din
caracterul colectiv al acesteia si din faptul ca rezervatarii culeg ab intestat aceasta parte a
mostenirii) conform cotelor de mostenire legala , iar nu prin atribuirea directa a cotelor
reprezentand, pe de o parte, diferenta dintre intreaga masa succesorala si cotitatea disponibila
in raport cu sotul supravietuitor, iar pe de alta parte diferenta dintre restul ramas dupa
deducerea rezervei sotului supravietuitor si cotitatea disponibila in raport cu ceilalti rezervatari.
Cu alte cuvinte, trebuie sa distingem, pe de o parte, raporturile dintre fiecare categorie de
rezervatari venind la mostenire si beneficiarii liberalitatilor facute de defunct (donatii si legate),
pentru stabilirea partii rezervate a mostenirii (rezerva globala) si cotitatea disponibila, iar pe de
alta parte, dupa determinarea rezervei globale, raporturile dintre rezervatarii chemati la
mostenire pentru atribuirea acestei rezerve conform regulilor mostenirii legale, iar nu direct
confirm cotelor avute in vedere la stabilirea rezervei globale; una este stabilirea rezervei globale
si alta este atribuirea acesteia rezervatarilior. Toti autorii sustin in doctrina romana ca rezerva
descendentilor si ascendentilor privilegiati este comuna , pe cand cea a sotului supravietuior ar
fi individuala. Nu se ofera argumente, dar rationamentul se intemeiaza probabil pe faptul ca
sotul supravietuitor nu poate fi decat unul singur. Afirmatia si rationamentul nu sunt insa
acceptabile, caci atunci cand sotul supravietuitor vine la mostenire impreuna cu alti rezervatari,
rezerva nu poate fi decat globala, incluzand si rezerva sotului supravietuitor (care, oricum, asa
cum am precizat, va primi din rezerva globala cota legala de mostenire prevazuta la art. 1 din
Legea nr.319/1944, iar nu direct rezerva prevazuta la art. 2 aceeasi din lege). Nu este lipsit de
smnificatie faptul ca legea nu reglementeaza nicaieri care este cota individuala de mostenire
care revine rezervatarilor, ci se refera doar la faptul ca in prezenta rezervatarilor cotitatea
241
disponibila „nu poate depasi” cutare sau cutare procent din mostenire (art. 841, 843 C. civ. si
art. 2 din Legea nr. 319/1944), ceea ce inseamna ca poate fi mai mica decat maximul prevazut
de lege, iar in mod corelativ, partea de mostenire care se defera ab intestat mai mare decat
rezerva (conceputa ca plafon minim, nu fix). Altfel spus, legea, plafonand dreptul de a dispune
prin liberalitati al celui despre a carui mostenire este vorba, nu face altceva decat sa
stabileasca implicit cota-parte din mostenire care este sustrasa vointei dispunatorului,
ramanand guvernata de regulile devolutiunii legale a mostenirii in favoarea rezervatarilor,
dreptul comun in materie succesorala. De aceea se poate afirma ca „intinderea rezervei
considerata in ansamblul sau se deduce prin simpla sustragere” (este vorba de sustragerea de
la regulile mostenirii testamentare, conform vointei defunctului). Dar ceea ce se sustrage vointei
dispunatorului nu poate fi impartit decat conform regulilor mostenirii legale, neexistand o
reglementare intermediara (intre mostenirea testamentara si mostenirea legala). Este datorata
in natura-In principiu, bunurile care compun rezerva trebuie sa fie cele apartinand defunctului,
rezervatarii fiind mostenitori ai acestuia, adica succesorii lui in drepturi, iar nu doar simpli
creditori ai unui drept de creanta. In aceasta calitate, pot cere atat la partaj, cat si in cazul in
care se pune problema reductiunii liberalitatilor excesive, predarea in natura a unei cantitati de
bunuri succesorale echivalente cotei ce le revine din mostenire. Asa cum am vazut mai sus,
acest principiu cunoaste ti unele exceptii care il fac mai suplu. Descendentii-Cuantumul
rezervei. Potrivit art. 841 C. civ., in cazul in care la mostenire vin copii ai defunctului, cotitatea
disponibila a mostenirii nu poate depasi: 1/2 din mostenire, daca lasa un copil; 1/3 din
mostenire, daca lasa doi copii; 1/4 din mostenire, daca lasa trei sau mai multi copii.
Implicit, rezulta ca rezerva va fi de: 1/2 din mostenire pentru un copil, 2/3 din mostenire pentru
doi copii si 3/4 din mostenire pentru trei sau mai multi copii. La ora actuala, desi in formularea
initiala textul se referea doar la copiii legitimi (nascuti din casatorie), ca urmare a faptului ca nu
mai exista nici o diferenta de statut juridic intre copiii nascuti din casatorie si cei dinafara
casatoriei, dispozitiile art. 841 C. civ. se aplica tuturor copiilor, din casatorie, dinafara casatoriei
sau a caror rudenie a rezultat din adoptie. Asa cum precizeaza art. 842 C. civ., prin „copii” se
inteleg descendentii de orice grad ai defunctului (fii, nepoti, stranepoti etc.) care, conform
regulilor devolutiunii legale, vin la mostenire. Stabilirea rezervei in cazul in care exista copii
predecedatii. Principiul stabilit de art. 841 C. civ. pentru stabilirea cotitatii disponibile a
mostenirii, respectiv a rezervei, este acela al numarului de copii (fii si fiice) lasati de defunct la
data decesului. Daca unul dintre copiii defunctului este predecedat, avand la randul sau copii, in
viata la deschiderea mostenirii, iar la mostenire vin si unul sau mai multi copii ai defunctului
care i-au supravietuit, calculul se va face in functie de numarul tulpinilor, intrucat sunt intrunite
conditiile reprezentarii succesorale. De exemplu, daca la mostenire vine un fiu al defunctului si
doi nepoti, copii ai unui fiu predecedat, cotitatea desponibila a mostenirii nu poate depasi 1/3
242
din masa succesorala. Calculul se va face tot pe tulpini chiar si in cazul in care nu sunt intrunite
conditiile reprezentarii succesorale, cum se intampla, de pilda, atunci cand defunctul a avut un
fiu, acesta este predecedat, iar la mostenire vin in nume propriu cei trei copii ai acestuia
(cotitatea disponibila va trebui sa se inscrie in limita a 1/2, iar nu de 1/4 din mostenire).
Stabilirea rezervei in cazul cand exista descendenti renuntatori sau nedemni. Pornind de la
formularea art. 841 C. civ., care prevede ca elementul determinant pentru stabilirea cotitatii
disponibile a mostenirii (si, implicit, a rezervei) este numarul copiilor „lasati de defunct”, s-a pus
problema daca se iau in calcul numai descendentii care vin efectiv la mostenire sau si cei care
nu vin la mostenire, fiind renuntatori sau nedemni. Dat fiind ca renuntatorii sau nedemnii sunt
straini de mostenire, solutia fireasca ar fi ca acestia sa nu fie luati in calcul la stabilirea cotiatii
disponibile si a rezervei. Cu toate acestea, jurisprudenta franceza se situeaza in mod traditional
pe pozitia ca rezerva trebuie calculata dupa situatia familiei la momentul deschiderii mostenirii,
fara luarea in considerare a evenimentelor ulterioare, renuntatorul fiind luat n calcul la stabilirea
rezervei . In aceasta conceptie, rezerva este determinata global la data deschiderii succesiunii
in functie de numorul copiilor defunctului, renuntarea sau nedemnitatea unora dintre acestia
profitand celorlalti rezervatari. Argumentele aduse in sprijinul acestei solutii, si anume, pe de o
parte, ca textul art. 913 C. civ. francez (art. 841 C. civ. roman) se refera la copiii „lasati” de
defunct, acesta neavand de unde sti ce vor face succesibilii dupa deschiderea mostenirii, iar pe
de alta parte faptul ca ar asigura o mai buna protectie familiei si ca acela care renunta la
mostenire o face mai degraba in folosul coerezilor decat in ideea de a favoriza un strain, au fost
considerate neconvingatoare de doctrina, deoarece contrazic principiul ca renuntatorul este
considerat a nu fi fost niciodata mostenitor . Oricum, solutia este inaplicabila in cazul in care
renuntatorul sau nedemnul ar fi singurul rezervatar, caci a admite contrariul ar insemna sa se
accepte ca actiunea in reductiune ar putea profita si nerezervatarilor (care, prin ipoteza, ar veni
in mod subsecvent la mostenire), lucru evident inacceptabil . La noi, practica judiciara si
doctrina, aproape unanim, considera ca la stabilirea rezervei nu pot fi luati in considerare decat
descendentii defunctului care vin efectiv la mostenire, iar nu si cei renuntatori sau nedemni .
Fara indoiala ca in cazul in care defunctul lasa patru sau mai multi copii renuntarea sau
nedemnitatea unuia sau altuia dintre acestia, atata timp cat cel putin trei raman mostenitori
(reamintim, daca raman trei sau mai multi copii, indiferent de numarul acestora, rezerva este de
3/4 din mostenire), face ca drepturile celorlalti sa sporeasca in mod corespunzator datorita
caracterului colectiv al rezervei. Ascendentii privilegiati-Cuantumul rezervei. In randul
mostenitorilor rezervatari art. 843 C. civ. include pe mama si pe tatal defunctului, daca acesta
nu lasa descendenti. Este vorba asadar de parintii defunctului, fiind indiferent daca de cujus s-a
nascut din casatorie sau dinafara casatoriei. In cazul filiatiei rezultate din adoptie, adoptatorii
vor lua locul parintilor firesti. Conform art. 843 C. civ., cotitatea disponibila a mostenirii nu poate
243
trece peste !/2 din mostenire daca cel decedat lasa in viata ambii parinti sau peste 3/4 din
mostenire daca lasa in viata un singur parinte, in mod corelativ, rezerva fiind de 1/2 sau 1/4 din
mostenire. Parintii defunctului fac parte din clasa a doua de mostenitori impreuna cu colateralii
privilegiati sau descendentii acestora (supra nr. 83 si urmat.), dar rezervatari nu sunt decat cei
dintai. Stabilirea rezervei in cazul in care unul dintre parinti este renuntator sau nedemn.
Rezerva parintilor defunctului, ca si cea a descendentilor, difera in functie de faptul daca la
mostenire vin ambii sau doar unul dintre acestia. Si in acest caz se pune problema calcularii
rezervei in cazul renuntarii sau nedemnitatii unuia dintre parinti. Mutatis mutandis, solutia va fi
identica celei przentate mai sus in cazul descendentilor. Concursul cu colateralii privilegiati.
Daca parintii defunctului vin la mostenire impreuna cu colateralii privilegiati, care nu sunt
rezervatari, acestia din urma pot fi exherdati prin liberalitati in intregime de cel despre a carui
mostenire este vorba, parintii fiind insa rezervatari sunt in drept sa pretinda reductiunea
liberalitatilor care le incalca rezerva. In masura in care, prin vointa dispunatorului, liberalitatile
nu consuma cotitatea disponibila in intregime, colateralii privilegiati au dreptul la diferenta pana
la limita maxima a cotitatii disponibile, fara insa a putea cere parintilor vreo restrangere a
rezervei, aceasta cuvenindu-li-se in intregime . Asa, de exemplu, daca la mostenire vine tatal
defunctului, care beneficiaza de o rezerva de 1/4 din succesiune, un frate al acestuia si un
legatar al carui legat echivaleaza cu 2/3 din succesiune (care nu consuma intreaga cotitate
disponibila de 3/4), fratele defunctului, ale carui drepturi succesorale ab intestat, daca defunctul
nu ar fi facut legatul, ar fi fost, conform art. 673 C. civ., de 3/4 din mostenire, neprotejat insa de
vreo rezerva, va fi nevoit sa se multumeasca doar cu 1/12 din mostenire, adica doar cu
diferenta dintre valoarea maxima a cotitatii disponibile si valoarea legatului facut de defunct(3/4-
2/3=1/12), rezerva parintelui sau ramanand intangibila. Sotul supravietuitor-Cuantumul rezervei.
Din dispozitiile art. 2 din Legea nr. 319/1944, rezulta ca, in cazul in care defunctul lasa un sot
supravietuitor, liberalitatile facute de sotul predecedat nu pot depasi jumatate din cotele de
mostenire legala prevazute la art.1 din aceeasi lege in favoarea sotului supravietuitor, cote
care, asa cum am vazut (supra nr.104) difera in functie de clasa de mostenitori legali cu care
vine in concurs. Se deduce deci ca rezerva sotului supravietuitor va fi de: 1/8 din mostenire in
concurs cu descendentii (jumatate din cota legala de 1/4); 1/6 din mostenire in concurs cu
ascendentii si colateralii privilegiati, daca acestia vin impreuna la mostenire (jumatate din cota
legala de 1/3); 1/4 din mostenire in concurs fie cu ascendentii privilegiati, fie cu colateralii
privilegiati (jumatate din cota legala de 1/2); 3/8 din mostenire in concurs cu ascendentii ordinari
(clasa a treia de mostenitori) sau cu colateralii ordinari (clasa a patra de mostenitori) (jumatate
din cota legala de 3/4); 1/2 din mostenire cand exista donatii care se imputa asupra cotitatii
disponibile a mostenirii si liberalitati testamentare (legate) (jumatate din intreaga mostenire,
care ar fi revenit sotului supravietuitor in lipsa de mostenitori legali). Stabilirea rezervei in functie
244
de titlul de mostenire al celor care vin la succesiune. Desi textele legale nu sunt suficient de
explicite , se poate trage totusi concluzia ca rezerva sotului supravietuitor in procentele de 1/8,
1/6, 1/4 si 3/8 functioneaza doar atunci cand concureaza efectiv cu mostenitorii legali ai
defunctului, existand o parte de mostenire care se defera potrivit regulilor mostenirii ab intestat ,
iar nu si atunci cand mostenitorii legali ai defunctului sunt ei cei gratificati prin liberalitati si
prefera sa renunte la calitatea de mostenitor legal in favoarea celei de gratificat (donatar sau
legatar) beneficiar al cotitatii disponibile a mostenirii. De pilda, atunci cand la mostenire vin
sotul supravietuitor, parintii si o sora a defunctului instituita legatara universala, care opteaza
pentru calitatea de mostenitoare testamentara, iar nu legala, lucru ingaduit de lege, rezerva
sotului supravietuitor nu va fi de 1/6 din mostenire, asa cum s-a sustinut in doctrina , ci de 1/4,
venind in concurs la partea rezervata a mostenirii, care se defera conform regulilor mostenirii
legale, doar cu parintii, iar nu si cu sora defunctului, care a opat pentru calitatea de
mostenitoare testamentara, iar nu legala. Daca sotul supravietuitor vine la mostenire in concurs
cu alti rezervatari (descendentii sau parintii defunctului) gratificati de de cujus prin donatii sau
legate, acestia pot veni la mostenire atat in calitate de mostenitori legali rezervatari, cat si de
beneficiari ai cotitatii disponibile a mostenirii. De pilda, atunci cand la mostenire vine sotul
supravietuitor si un fiu al defunctului instituit ca legatar universal, rezerva globala a mostenirii
este de 5/8 (1/8 + 1/2), din care sotului supravietuitor ii va reveni 5/32 (1/4 x 5/8), iar fiului
defunctului 15/32 (3/4 x 5/8), cotitatea disponibila de 3/8 (12/32) revenind tot fiului defunctului in
calitate de legatar, in final sotului supravietuitor revenindu-i 5/32 din mostenire, iar fiului
defunctului 27/32 (rezerva de 15/32 + cotitatea disponibila de 12/32). Din punct de vedere
juridic, nu este nici o diferenta intre situatia in care cotitatea disponibila a mostenirii revine prin
liberalitati unui tert strain de mostenire sau unui mostenitor legal, care renunta la aceasta din
urma calitate, urmand a fi tratat ca orice alt donatar sau legatar . Afirmatia se verifica prin faptul
ca, afara de cazul cotitatii disponibile speciale reglementate de art. 939 C. civ. (infra nr. 412 si
urmat.), nici o cotitate disponibila (si, corelativ, rezerva) nu este stabilita in considerarea
persoanei celor gratificati prin liberalitati, ci in functie de obligatiile familiale ale defunctului
(privite in abstract.) fata de o categorie de rezervatari sau alta. Este, se pare, o chestiune pe
care practica (notariala si judiciara) si doctrina nu au sesizat-o sau, in orice caz, nu au punctat-
o inca suficient. Corelatia dintre rezerva sotului supravietuitor si drepturile sale speciale
conferite de art. 5 din Legea nr. 319/1944 in cazul in care vine la mostenire in concurs cu
parintii defunctului. Asa cum am vazut (supra nr.108 si urmat.), art. 5 din din Legea nr. 319/1944
confera sotului supravietuitor un drept special de mostenire asupra mobilelor si obiectelor
apartinand gospodariei casnice, precum si asupra darurilor de nunta, peste partea sa
succesorala legala, atunci cand vine la mostenire in concurs cu alti mostenitori legali decat
descendentii defunctului. Problema care s-a pus in practica judiciara a fost daca dreptul special
245
de mostenire al sotului supravietuitor influenteaza (fiind luat in calcul) sau nu rezerva
succesorala cand acesta vine la mostenire in concurs cu parintii celui decedat . Solutia difera
dupa cum defunctul a dispus sau nu in timpul vietii de aceste bunuri prin donatii sau legate .
Astfel, in cazul in care defunctul nu a dispus in nici un fel prin liberalitati de bunurile in discutie,
acestea revin toate sotului supravietuitor in temeiul art. 5 din Legea nr. 319/1944, nefiind luate
in calcul la stabilirea rezervei intrucat parintii nu au nici o vocatie la ele. Daca insa defunctul a
dispus prin liberalitati de aceste bunuri, drept neingradit de lege, dezafectandu-le scopului
prevazut la art. 5 din Legea nr. 319/1944, valoarea lor va fi luata in calcul la stabilirea rezervelor
sotului supravietuitor si a parintilor defunctului. Problema imputarii rezervelor cand la mostenire
vin alti rezervatari impreuna cu sotul supravietuitor. Fara indoiala ca in cazul in care sotul
supravietuitor este singurul rezervatar, venind la mostenire impreuna cu beneficiarii liberalitatilor
care alcatuiesc cotitatea disponibila a mostenirii sau, eventual (cand liberalitatile nu consuma in
intregime cotitatea disponibila a mostenirii), alaturi de acestia, si cu mostenitorii legali
nerezervatari, rezerva sotului supravietuitor se calculeaza in raport cu intreaga mostenire. Daca
insa sotul supravietuitor vine la mostenire impreuna cu alti rezervatari, s-a apreciat ca s-ar pune
problema daca rezerva lui se deduce (imputa) din rezerva celorlati rezervatari sau din cotitatea
disponibila a mostenirii, raspunsul fiind ca imputarea s-ar face exclusiv asupra cotitatii
disponibile . Potrivit acestei conceptii, daca, de exemplu, defunctul lasa la moartea sa bunuri in
valoare de 100.000.000 lei, iar la mostenire vin trei copii, sotul supravietuitor si un legatar
universal, drepturile succesorale ar terebui stabilite dupa cum urmeaza: se determina rezerva
copiilor, care, in speta este de 3/4 din mostenire (art. 841 C. civ.), adica 75.000.000 lei, din
cotitatea disponibila de 1/4 ramasa (25.000.000 lei) se deduce rezerva sotului supravietuitor de
1/8 din mostenire, care se ridica la 12.500.000 lei, restul de 1/8 din mostenire (12.500.000 lei)
revenind legatarului universal ca parte disponibila a mostenirii. Aceasta conceptie a fost
criticata, aratandu-se ca problema este pusa gresit, rezerva sotului supravietuitor neputand fi
imputata nici asupra rezervei celorlalti rezervatari, nici asupra cotitatii disponibile, ci intotdeauna
asupra mostenirii in intregul ei . Obiectiunea este corecta si trebuie primita ca atare. In plus,
pornindu-se de la constatarea ca aplicarea sistemului de calcul de mai sus poate conduce la
rezultate inadmisibile, in sensul ca in cazul in care la mostenire vin sotul supravietuitor, parintii
defunctului si sora acestuia instituita legatra universala, desi vointa dispunatorului a fost sa
favorizeze prin legat pe sora sa, instituirea legatarei face totusi ca cei favorizati sa fie parintii,
primind mai mult decat daca nu s-ar fi facut legatul , s-a avansat ideea ca rezerva sotului
supravietuitor se va raporta la intreaga mostenire, micsorand nu numai cotitatea disponibila a
mostenirii, ci si rezerva celorlalti rezervatari ale caror drepturi vor fi calculate nu din intreg, ci din
restul ramas dupa scaderea rezervei sotului supravietuitor . Solutia a fost fundamentata pe un
argument de text, art. 1 si 2 din Legea nr. 319/1944 recunoscand sotului supravietuitor drepturi
246
sucesorale „din averea celuilalt sot” (adica din intreg), si pe un argument logic a pari, dedus din
faptul ca daca in cadrul mostenirii legale drepturile succesorale ale sotului supravietuitor
restrang drepturile celorlalti mostenitori legali, acelasi lucru trebuie admis si in cadrul
devolutiunii testamentare a mostenirii, restrangere care in acest caz se refera atat la drepturile
celorlalti rezervatari, cat si ale beneficiarilor liberalitatilor care se inscriu in limitele cotitatii
disponibile a mostenirii. Desi considerat imperfect chiar de autorul sau , acest sistem de calcul
pare sa fie in prezent unanim acceptat. Am impartasit si noi initial aceasta conceptie, dar astazi,
la o analiza mai atenta, ne distantam critic de ea, caci, in primul rand, nu tine seama de
caracterul colectiv al rezervei (supra nr. 397), iar in al doilea rand, considera rezerva sotului
supravietuitor ca fiind de 1/6 din mostenire, in loc de 1/4, asa cum am demonstrat mai sus
(supra nr. 407). Tinand seama de acestea, in exemplul analizat, cotele de mostenire se vor
calcula dupa cum urmeaza: rezerva de !/4 a sotului supravietuitor raportata la intreaga
mostenire (art. 1 lit.c si art. 2 din Legea nr.319/1944) se insumeaza cu rezerva de 1/2 stabilita
de art. 843 C. civ. in favoarea parintilor, raportata de asemenea la intreaga mostenire, iar
rezultatul se scade din intreg, rezultand cotitatea disponibila a mostenirii de 1/4, care se va
deferi legatarei universale (daca sora defunctului a optat pentru calitatea de legatara, iar nu
pentru cea de mostenitoare legala, calitate in care, coform dispozitiilor art. 843 C. civ. si art. 1
lit. b din Legea nr. 319/1944, ar mosteni 1/3 din succesiune); in ceea ce priveste rezerva
colectiva de 3/4 din mostenire, aceasta se va imparti intre sotul supravietuitor si parintii
defunctului conform regulilor mostenirii legale (art. 1 lit. c din Legea nr. 319/1944) in cote egale
de cate 1/2 x 3/4=3/8. In sistemul de calcul propus de noi se respecta nu numai cerintele
argumentului de text mentionat mai sus, ci si cele ale argumentului a pari, rezerva revenind
sotului supravietuitor restrangand nu numai rezerva parintilor, ci si cotitatea disponibila a
mostenirii. Raportarea cotelor tuturor rezervatarilor la intreaga masa succesorala ni se pare mai
potrivita si mai logica decat sistemul raportarii cotelor de rezerva la sisteme de referinta diferite.
In plus, in sistemul pe care il propunem, cota rezervei sotului supravietuitor este egala cu cea a
parintilor, cum se intampla si in cazul in care mostenirea este numai legala, in timp ce in
sistemul criticat cota din partea rezervata a mostenirii care revine sotului supravietuitor (1/6)
este mult mai mica decat cea revenind parintilor (5/12), desi, evident, pentru rezervatari
mostenirea este legala, situatie care, rational si juridic, este cu totul inexplicabila. In fine,
argumentul ca, in exemplul analizat, cotitatea disponibila a mostenirii care revine surorii
legatare universale este mai mica decat cota legala a acesteia, este irelevant din moment ce,
pe de o parte, sora defunctului este mostenitor nerezervatar care poate fi exheredat in
intregime, iar pe de alta parte, nimic nu o impiedica pe legatara sa renunte la legat si sa
primeasca cota legala de mostenire care este mai mare, neexistand nici un principiu de drept
care sa stabileasca intr-un fel sau altul ca gratificarea unui mostenitor legal nerezervatar trebuie
247
sa asigure acestuia o cota mai mare de mostenire decat partea sa legala. Masa de calcul si
operatiunile pentru stabilirea acesteia. Enumerare. Reglementarile legale referitoare la cotitatea
disponibila a mostenirii si la rezerva au ca obiect, asa cum am vazut, determinarea unor cote-
parti dintr-un intreg in functie de numarul si calitatea mostenitorilor rezervatari. Se pune
intrebarea ce reprezinta acest intreg? Asa cum rezulta din dispozitiile art. 849 C. civ., intregul la
care se raporteaza rezerva si cotitatea disponibila a mostenirii nu se confunda cu bunurile pe
care le lasa de cujus la data deschiderii mostenirii, caci rezerva protejeaza pe cei in drept nu
numai contra legatelor facute de defunct, ci si impotriva donatiilor facute de acesta in timpul
vietii, fiind si acestea luate in calcul la stabilirea intregului in discutie. Cu alte cuvinte, se poate
spune ca masa de calcul (sistemul de referinta) pentru determinarea rezervei si a cotitatii
disponibile a mostenirii este patrimoniul pe care de cujus l-ar fi lasat daca nu ar fi facut donatii,
adica un patrimoniu reconstituit fictiv (contabil, prin calcul pe hartie) . Masa de calcul a rezervei
si a cotitatii disponibile este o notiune mai extinsa, care nu se confunda nici cu notiunea de
masa succesorala, ce cuprinde doar bunurile defunctului care se defera prin succesiune, iar nu
si donatiile facute de acesta in timpul vietii, decat daca sunt supuse reductiunii in favoarea
rezervatarilor, nici cu notiunea de masa partajabila, ce nu cuprinde decat bunurile succesorale
care se defera universal sau cu titlu universal, iar nu si cele deferite cu titlu particular (legatele
particulare). Stabilirea activului brut prin determinarea si evaluarea bunurilor lasate de defunct
la data decesului-Determinarea bunurilor existente in patrimoniul defunctului. Toate bunurile
care se afla in patrimoniul defunctului la data decesului acestuia, indiferent de natura lor
(corporale sau incorprale; mobile sau imobile), fac parte din activul brut. In cazul in care cel
decedat este o persoana casatorita, activul brut al mostenirii va cuprinde cota-parte cuvenita
acestuia din bunurile comune. Se includ in activul brut atat bunurile care formeaza obiectul
legatelor sau instituirilor contractuale facute de defunct, cat si cele destinate infiintarii unei
fundatii. In schimb, se exclud drepturile viagere, care se sting la data decesului titularului, cum
este cazul unor drepturi reale ca uzufructul, uzul sau abitatia, ori al unor drepturi de creanta,
cum este cazul rentei viagere. De asemenea, nu intra in activul brut drepturile alcatuind
mostenirile anomale (supra nr. 8 si urmat.), afara de cazul in care de cujus a dispus de ele prin
legate, scotandu-le de sub incidenta disozitiilor legale speciale , sau drepturile sub conditie
suspensiva care nu s-a indeplinit inaintea dschiderii mostenirii. Bunurile care nu au apartinut
niciodata defunctului nu intra nici ele in calcul, cum este cazul capitalului unei asigurari de viata
ori al fructelor bunurilor succesorale culese dupa deschiderea mostenirii. Evaluarea activului
brut. Bunurile facand parte din activul brut al masei de calcul trebuie sa fie estimate valoric
pentru a se putea determina daca liberalitatile facute de defunct se inscriu sau nu in limitele
cotitatii disponibile. Estimarea acestor bunuri se va face dupa starea si valoarea lor de la data
deschiderii mostenirii, cresterile sau scaderile valorice ulteriorare nefiind luate in considerare.
248
Stabilirea activului net prin scaderea pasivului succesoral din activul brut-Pasivul succesoral se
deduce din activul brut. Ansamblul datoriilor aferente patrimoniului defunctului la data decesului
alcatuiesc pasivul succesoral. Se inscriu in aceasta categorie atat datoriile defunctului care
raman in fiinta si dupa data decesului sau (nu si cele care se sting, cum este cazul obligatiei
legale de intretinere), cat si sarcinile succesiunii, chiar daca au ca obiect obligatii nascute dupa
deschiderea mostenirii, cum este cazul cheltuielilor de inmormantare sau al cheltuielilor de
lichidare si partajare a succesiunii, acestea avandu-si cauza in decesul lui de cujus sau in faptul
ca sunt consecinta incheierii conturilor succesiunii . Pasivul se scade din activul brut al masei
de calcul rezultand activul net al acesteia, care indica daca succesiunea este solvabila sau nu,
dupa cum activul depaseste sau nu pasivul. Situatia in care soldul este negativ. Daca soldul
activului net este negativ (pasivul depaseste activul), efectuarea operatiunilor de stabilire a
masei de calcul in ordininea prevazuta de art.849 C. civ. ar avea consecinte inacceptabile din
punct de vedere juridic. Intr-adevar, daca la activul brut s-ar reuni valoarea donatiilor facute de
defunct si din rezultat s-ar scadea pasivul, ar insemna ca pasivul succesiunii (prin ipoteza, mai
mare decat activul) sa fie suportat de donatari, ceea ce este inadmisibil, gajul creditorilor
chirografari neputandu-se intinde (asigurandu-le satisfacerea creantelor) decat asupra bunurilor
aflate in patrimoniul debitorului lor, iar nu si asupra celor iesite legal din acesta . Iata de ce
aceasta ordine a operatiunilor nu a putut si nu este acceptata, operatiunea fireasca dupa
stabilirea activului brut fiind cea a deducerii pasivului pentru a se determina activul net al masei
de calcul si abia apoi reunirea pentru calcul a valorii donatiilor . Ceea ce trebuie subliniat este
faptul ca in cazul in care soldul activului net este negativ (pasivul intrece activul brut), reunirea
fictiva a donatiilor se face la un sold considerat a fi egal cu zero, astfel incat valoarea acelor
donatii consituie masa de calcul a succesiunii . Reunirea fictiva (pentru calcul) la activul net a
valorii donatiilor facute de defunct in timpul vieti. Reunirea fictiva -; sensul notiunii. Deoarece
rezerva protejeaza nu numai impotriva liberalitatilor mortis causa (legatelor), ci si impotrva celor
facute de defunct in timpul vietii (donatiilor), acestea din urma trebuie luate in considerare la
stabilirea masei de calcul. Art. 849 C. civ.prevede acest lucru in mod expres. La activul net
rezultat dupa scaderea din activul brut a pasivului succesiunii (care, atunci cand pasivul este
mai mare decat activul brut, va fi egal cu zero -; supra nr. 422) se adauga „prin calcul” (art. 849
C. civ.) valoarea donatiei.

91) Rezoluţiunea şi rezilierea contractelor.

Prin rezoluţiune se înţelege desfiinţarea, pe cale judiciară sau convenţională, a contractului

sinalagmatic cu executare uno ictu, în cazul în care nu se îndeplinesc, în mod culpabil,

249
obligaţiile asumate prin convenţie, desfiinţare care produce efecte retroactive. Cu alte cuvinte,
rezoluţiunea contractului este o sancţiune a neexecutării culpabile a unui contract sinalagmatic
cu executare imediată, constând în desfiinţarea retroactivă a acestuia şi repunerea părţilor în
situaţia avută anterior încheierii contractului. Rezoluţiunea contractului şi nulitatea-Deşi
ambele au ca efect desfiinţarea retroactivă a contractului, între rezoluţiune şi nulitate există şi
importante deosebiri. Astfel, în timp ce cauzele nulităţii sunt întotdeauna concomitente cu
momentul încheierii contractului, cauza rezoluţiunii este întotdeauna posterioară încheierii
contractului. Nulitatea se întemeiază pe ideea că un contract nu a fost valabil încheiat, pe când
rezoluţiunea are ca premisă un contract perfect valabil încheiat, care însă nu a fost executat din
culpa uneia dintre părţi. Temeiul juridic al rezoluţiunii contractului-În doctrină, s-a afirmat că
rezoluţiunea contractului este o sancţiune civilă, garanţie a respectări contractului, de natură a
contribui la executarea întocmai şi cu bună-credinţă, a obligaţiilor contractuale. Majoritatea
autorilor consideră însă că temeiul juridic al rezoluţiunii îl constituie reciprocitatea şi
interdependenţa obligaţiilor din contractul sinalagmatic, împrejurarea că fiecare dintre obligaţiile
reciproce este cauza juridică a celeilalte. Rezoluţiunea judiciară-Potrivit art. 1021 Cod civil,
rezoluţiunea nu operează de drept. Partea îndreptăţită trebuie să se adreseze instanţei
judecătoreşti cu o acţiune în rezoluţiune. În aceste condiţii, legea recunoaşte instanţei dreptul
de a verifica şi aprecia cauzele rezoluţiunii, putând, după caz, să acorde un termen de graţie
părţii acţionate. Acţiunea în rezoluţiune poate fi introdusă de partea în privinţa căreia
angajamentul nu s-a realizat precum şi de avânzii ei cauză. Dacă s-ar recunoaşte o asemenea
acţiune părţii care nu-şi execută obligaţia, ar însemna să i se acorde o primă de încurajare, o
cale nejustificată de a se desprinde din raportul contractual la care a convenit, ceea ce ar
constitui o înfrângere de neadmis a principiului obligativităţii contractelor. Pentru admiterea
acţiunii având ca obiect rezoluţiunea unui contract se cer îndeplinite următoarele condiţii: una
dintre părţi să nu-şi fi executat obligaţiile sale; neexecutarea să fi fost imputabilă părţii care nu
şi-a îndeplinit obligaţia. Dacă neexecutare s-a datorat unei cauze fortuite, independente de
voinţa debitorului, nu se va pune problema rezoluţiunii, ci aceea a riscului contractului; debitorul
obligaţiei neexecutate să fi fost pus în întârziere, în condiţiile prevăzute de lege. Punerea în
întârziere este foarte importantă, pentru a putea dovedi refuzul de executare a obligaţiilor de
către cealaltă parte contractantă. Instanţa judecătorească, constatând îndeplinirea acestor
condiţii, urmează să se pronunţe asupra rezoluţiunii contractului. Rezoluţiunea convenţională-
Clauzele contractuale exprese prin care părţile prevăd rezoluţiunea contractului pentru
neexecutarea obligaţiilor uneia din ele se numesc pacte comisorii. Aceste clauze sau pacte
comisorii exprese nu trebuie confundate cu condiţia rezolutorie expresă care constituie o
modalitate a contractului. În cazul condiţiei rezolutorii, rezoluţiunea depinde de un eveniment
viitor şi nesigur, străin de comportamentul debitorului şi nu are caracter sancţionator.
250
Dimpotrivă, în cazul pactului comisoriu, rezoluţiunea se datorează neexecutării obligaţiilor
contractuale de către debitor şi se pune în valoare la iniţiativa creditorului. Având în vedere
consecinţele lor asupra fiinţei contractelor, pactele comisorii sunt interpretate de practica
judiciară restrictiv şi cu mai mare severitate. Intenţia părţilor de a stipula o asemenea clauză
trebuie să rezulte fără echivoc din cuprinsul actului juridic. După modul în care sunt redactate,
respectiv intensitatea cu care produc efectele rezoluţiunii, pactele comisorii sunt de patru tipuri:
Pactul comisoriu de gradul I este clauza contractuală prin care părţile prevăd că, în cazul în
care una dintre ele nu execută prestaţiile ce le datorează, contractul se desfiinţează; Pactul
comisoriu de gradul II este clauza prin care părţile convin că în cazul în care o parte nu-şi
execută obligaţiile, cealaltă parte este în drept să considere contractul ca desfiinţat. Instanţa
sesizată de partea care nu şi-a executat obligaţia va putea totuşi să constate că, deşi obligaţia
nu a fost îndeplinită la termen totuşi ea a fost executată înainte de a fi avut loc declaraţia de
rezoluţiune. Astfel, instanţa nu poate acorda un termen de graţie, dar va putea să constate că
rezoluţiunea nu a avut loc; Pactul comisoriu de gradul III constă în clauza prin care se prevede
că, în cazul în care una dintre părţi nu îşi va executa obligaţiile sale, contractul se consideră
rezolvit de plin drept. Aceasta înseamnă că instanţa de judecată nu este îndreptăţită să acorde
termen de graţie şi să se pronunţe referitor la oportunitatea rezoluţiunii contractului; Pactul
comisoriu de gradul IV este acea clauză contractuală prin care părţile prevăd că, în cazul
neexecutării obligaţiei, contractul se consideră desfiinţat de drept, fără a mai fi necesară
punerea în întârziere şi fără intervenţia instanţei de judecată. O asemenea stipulaţie are drept
efect desfiinţarea necondiţionată a contractului, de îndată ce a expirat termenul de executare,
fără ca obligaţia să fi fost adusă la îndeplinire. Instanţa de judecată sesizată de una dintre părţi
nu va avea altă posibilitate decât aceea de a constata faptul că rezoluţiunea contractului a
operat de plin drept. În legătură cu toate pactele comisorii este necesar a fi făcută observaţia
generală că singurul în drept a aprecia dacă este cazul să se aplice rezoluţiunea este creditorul
care şi-a executat sau se declară gată să-şi execute obligaţiile. Înscrierea în contract a unui
pact comisoriu expres nu înlătură posibilitatea acestuia de a cere executarea silită a
contractului şi de a nu se ajunge la rezoluţiune. Debitorul care nu şi-a executat obligaţiile nu are
dreptul de a pretinde rezoluţiunea contractului, chiar dacă în cuprinsul acestuia a fost inserat un
pact comisoriu expres de tipul cel mai sever. Rezoluţiunea produce efecte între părţile
contractului şi faţă de terţi. Efectul principal constă în desfiinţarea contractului, atât pentru trecut
(ex tunc), cât şi pentru viitor (ex nunc). Între părţi, rezoluţiunea contractului are ca efect
repunerea lor în situaţia anterioară, părţile fiind ţinute să-şi restituie prestaţiile efcetuate în
temeiul contractului desfiinţat. Atunci când creditorul a suferit şi un prejudiciu din cauza
neexecutării obligaţiei de către cealaltă parte, el are dreptul să ceară, pe lângă rezoluţiunea
contractului, obligarea debitorului la plata de daune interese. Daunele interese pot fi evaluate
251
anticipat de părţile contractante printr-o clauză penală. În caz contrar, întinderea daunelor
interese va fi stabilită de instanţa de judecată, conform art. 1084 Cod civil. Faţă de terţi,
rezoluţiunea contractului are ca efect desfiinţarea tuturor drepturilor consfinţite în favoarea lor
de către dobânditorul bunului sau bunurilor ce au format obiectul contractului rezolvit, conform
principiului “resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis”. Astfel, urmare a caracterului
retroactiv al rezoluţiunii, dobânditorul nu putea transmite drepturi pe care nu le avea “nemo plus
juris ad alium transfere potest, quam ipso habet”. Cu toate acestea, terţii dobânditori vor putea
opune dobândirea drepturilor lor prin posesie de bună credinţă (art. 1909 Cod civil), în cazul
bunurilor mobile şi prin uzucapiune, în cazul bunurilor imobile. Rezilierea contractului este
sancţiunea care se aplică în cazul neexecutării culpabile a unui contract cu executare
succesivă. Rezilierea are ca efect desfiinţarea contractului sinalagmatic, pentru cauză de
neexecutare numai pentru viitor. Prestaţiile executate în trecut, fiind de regulă ireversibile,
rămân definitiv executate. Contractul de închiriere, de exemplu, este un contract cu execuţie
succesivă, în timp. Dacă la un moment dat una dintre părţi nu-şi mai execută obligaţia, cealaltă
parte va putea cere rezilierea contractului Ca efect al rezilierii, efectele viitoare ale contractului
încetează, fără însă ca aceasta să aibă vreo influenţă asupra a tot ceea ce s-a executat până
atunci. În doctrină s-a afirmat că, se poate spune că rezoluţiunea contractelor cu executare
succesivă se numeşte reziliere. De aceea, cu excepţia faptului că desfiinţează contractul numai
pentru viitor, rezilierii i se aplică, sub toate celelalte aspecte, regimul juridic al rezoluţiunii.

92) Riscul contractului.

Când în cadrul unui contract sinalagmatic, o parte nu vrea să-şi execute obligaţia sa, ori este, în
orice alt mod, culpabilă de această neexecutare, este normal ca şi cealaltă parte să fie
exonerată de executarea obligaţiei sale corelative. Se poate întâmpla însă că dintr-o
împrejurare independentă de voinţa părţilor, una dintre părţi să se afle în imposibilitatea de a-şi
executa obligaţia. Se pune atunci problema de a şti dacă partea cealaltă mai este ţinută să-şi
execute obligaţia ce-i revine ori, cu alte cuvinte, cine va suporta riscul contractului în cazul
imposibilităţii fortuite de executare a obligaţiei ce revine uneia dintre părţi. Problema suportării
riscurilor contractuale a fost soluţionată diferit în decursul timpului. În dreptul roman, contractele
sinalagmatice aveau la bază două stipulaţii independente; de exemplu, la contractul de
vânzare-cumpărare, stipulaţia prin care vânzătorul se obliga să vândă bunul cumpărătorului şi
stipulaţia prin care cumpărătorul se obliga să plătească preţul vânzătorului. De aceea şi
obligaţiile izvorâte din cele două stipulaţii erau independente una faţă de alta. Ca urmare,
pierderea fortuită a bunului înainte de predare, libera pe vânzător, nu însă şi pe cumpărător,

252
care trebuia să plătească preţul, adică să suporte riscul contractual; deci res perit emptori, care
exprima aplicarea la vânzare-cumpărare a adagiului res perit creditori. În dreptul medieval,
soluţia injustă din dreptul roman, a fost înlocuită, din considerente de echitate, cu soluţia res
perit domino. Această soluţie s-a transmis, cu titlu de regulă, şi în dreptul civil modern, însă nu
în exprimarea extracontractuală de res perit domino, ci în exprimarea contractuală de res perit
debitori. Regula menţionată înseamnă că debitorul obligaţiei imposibil de executat nu va putea
pretinde celeilalte părţi să-şi execute obligaţia corelativă, dar nici cealaltă parte nu va putea
pretinde despăgubiri pentru neexecutare de la debitorul obligaţiei imposibil de executat. Temeiul
sau fundamentul regulii res perit debitori constă în caracterul reciproc şi interdependent al
obligaţilor ce revin părţilor contractante. În contractele sinalagmatice, obligaţia fiecărui
contractant este cauza executării obligaţiei de către celălalt contractant. Imposibilitatea fortuită
de executare a obligaţiei debitorului lipseşte de cauză obligaţia creditorului. Cu alte cuvinte,
neexecutarea obligaţiei uneia dintre părţi lipseşte de suport juridic obligaţia celeilalte care,
astfel, nu va mai trebui să fie executată. Regula că riscul contractului este suportat de debitorul
obligaţiei imposibil de executat nu este formulată de Codul civil, dar acesta face unele aplicaţii,
ale regulii, în diferite materii. Astfel: în materie de închiriere, dacă în timpul locaţiunii lucrul
închiriat piere în totalitate, prin caz fortuit, contractul se consideră de drept desfăcut, ceea ce
înseamnă că locatorul nu va avea dreptul să pretindă chiria de la chiriaş (art. 1423 Cod civil
civil). Locatorul este debitorul unei obligaţii imposibil de executat şi va suportă riscul
contractului; în materia contractului de antrepriză, dacă înainte de predare, lucrul confecţionat
de antreprenor piere fortuit, antreprenorul nu va putea pretinde de la comitent plata pentru
munca investită în confecţionarea lucrului Antreprenorul are, în acest caz, calitatea de debitor al
unei obligaţii imposibil de executat şi deci suportă riscul contractului. În cazul în care obligaţia
devine numai parţial imposibil de executat, deci nu în întregime ca în situaţiile precedente, două
situaţii sunt posibile: fie soluţia de a se reduce în mod corespunzător contraprestaţia ce ar urma
să se execute de cealaltă parte, ceea ce înseamnă că debitorul obligaţiei imposibil de executat
suportă riscul contractului în măsura obligaţiei neexecutate de el; fie soluţia desfiinţării sau
desfacerii în întregime a contractului, dacă parte ce ar putea fi executată nu asigură scopul
pentru care contractul a fost încheiat. În această situaţie riscul contractului este suportat
integral de către debitorul obligaţiei imposibil de executat. Regula riscurilor contractuale se
întemeiază pe voinţa prezumată a părţilor care s-au obligat fiecare numai în consideraţia
executării obligaţiei corelative, motiv pentru care această regulă, care pune riscurile în sarcina
debitorului obligaţiei a cărei executare a devenit imposibilă, nu are caracter imperativ, aşa încât
părţile pot conveni cu privire la sarcina riscurilor contractuale, de pildă, pentru a o impune
creditorului. Cazul fortuit, care determină aplicarea regulii riscului contractual, produce efecte
retroactiv, în sensul că ambele obligaţii se consideră ca şi cum nu au existat niciodată.
253
Suportarea riscurilor în contractele sinalagmatice translative de proprietate-Riscul contractului
capătă o soluţie specifică în cazul în care este vorba de un contract sinalagmatic translativ de
proprietate privind un bun cert. O asemenea problemă se pune în situaţia în care lucrul care a
făcut obiectul contractului a pierit dintr-o cauză fortuită, înainte de a fi fort predat de către
transmiţător. Regula consacrată în legislaţie este aceea că în cazul contractelor translative de
proprietate, riscul contractului îl suportă acea parte care avea calitatea de proprietar al lucrului
la momentul pieirii fortuite a acestuia (res perit domino). Cu privire la transmiterea proprietăţii
unui lucru cert, art. 971 Cod civil dispune: “În contractele ce au ca obiect translaţia proprietăţii,
sau a unui alt drept real, proprietatea sau dreptul se transmit prin efectul consimţământului
părţilor, şi lucrul rămâne în rizico-pericolul dobânditorului, chiar dacă nu i s-a făcut tradiţiunea
lucrului”. Codul civil face aplicaţia practică a aceste reguli în materia contractului de vânzare-
cumpărare, conform dispoziţiilor art. 1295 alin. 1: „vinderea este perfectă între părţi şi
proprietatea este de drept strămutată la cumpărător, în privinţa vânzătorului, îndată ce părţile s-
au învoit asupra lucrului şi asupra preţului, deşi lucrul încă nu se va fi predat şi preţul încă nu se
va fi numărat”. În cazul în care obiectul contractului sunt bunuri de gen, transferul dreptului de
proprietate operează numai odată cu predarea către cumpărător, deoarece ca regulă, numai în
acest moment se realizează individualizarea bunurilor. În consecinţă, în cazul bunurilor de gen,
dacă până la predare intervine o imposibilitate de executare, riscul contractului va fi suportat de
debitorul obligaţiei imposibil de executat, adică de vânzător. Pieirea unor bunuri de gen nu
înlătură obligaţia vânzătorului de a-şi executa în natură obligaţia. Chiar dacă toate bunurile din
patrimoniul vânzătorului de genul celor vândute au pierit în mod fortuit, vânzătorul este obligat
să-şi procure altele, de acelaşi fel, spre a-şi executa obligaţia (genera non pereunt). În caz de
neexecutare vânzătorul poate fi obligat la plata de despăgubiri. Riscul contractului va fi suportat
de către vânzător şi atunci când, deşi este vorba de un bun cert, înainte de pieirea lucrului,
vânzătorul fusese pus în întârziere întrucât nu îşi executase la termenul prevăzut, obligaţia de
predare, în acest sens fiind dispoziţiile art. 1074 alin. 2 Cod civil care menţionează expres că
“lucrul este în rizico-pericolul creditorului, afară dacă debitorul este în întârziere; în acest caz
rizico-pericolul este al debitorului”. Debitorul pus în întârziere poate scăpa de urmările riscului
numai dacă dovedeşte că lucrul ar fi pierit chiar dacă ar fi fost predat cumpărătorului la termen
(art. 1156 alin. 2 Cod civil).În cazul în care, deşi este vorba de bunuri certe, transferul
proprietăţii nu se produce la încheierea contractului, ci ulterior, iar bunul piere înainte de a se fi
operat transferul proprietăţii, riscul contractului va fi suportat de către vânzător, atât ca aplicare
a principiului res perit domino, cât şi pentru că el este debitorul obligaţiei imposibil de executat.
O situaţie deosebită apare în cazul în care transferul proprietăţii este afectat de o condiţie.
Astfel, urmează a se distinge după cum este vorba de o condiţie suspensivă sau de o condiţie
rezolutorie. În cazul în care vânzarea a fost încheiată sub condiţie suspensivă, transmiterea
254
proprietăţii lucrului individual determinat este subordonată realizării condiţiei. Dacă lucrul piere
în mod fortuit pendente conditione, legea dispune că riscul îl va suporta vânzătorul, acesta
nemaifiind în măsură să-şi execute obligaţia la împlinirea condiţiei., iar cumpărătorul nu va fi
obligat să plătească preţul, chiar dacă se împlineşte condiţia (art. 1018 Cod civil). Dacă
pendente conditione lucrul a pierit numai în parte, cumpărătorul este obligat să-l primească în
starea în care se găseşte, fără a putea obţine vreo reducere a preţului (art. 1018 alin. 3 Cod
civil). Dacă vânzarea s-a făcut sub condiţie rezolutorie, cumpărătorul unui lucru individual
determinat devine proprietar din momentul încheierii contractului şi se află în aceeaşi situaţie în
care se găseşte vânzătorul în contractul încheiat sub condiţie suspensivă. Dacă lucrul piere mai
înainte de realizarea condiţiei rezolutorii, riscul îl suportă cumpărătorul, proprietar sub condiţie
rezolutorie, care va trebui să plătească deci preţul, deşi dreptul său de proprietate este
desfiinţat cu efect retroactiv din momentul încheierii contractului. În concluzie se poate afirma
că ori de câte ori transferul unui bun este afectat de o condiţie, iar bunul piere pendente
conditione, riscul contractului va fi suportat de către acea parte care are calitatea de proprietar
sub condiţie rezolutorie.

93) Simulaţia.

Simulaţia, este o excepţie de la opozabilitatea faţă de terţi a contractului şi înseamnă că, în

anumite împrejurări şi condiţii, o terţă persoană este îndreptăţită să nu ţină seama, să ignore,
să poată deci să respingă, acele situaţii juridice care au fost create prin anumite contracte. O
asemenea împrejurare ne natură a face inopozabil faţă de terţi un anumit contract este
simulaţia. Pentru a ne găsi în faţa unei simulaţii este necesar ca actul secret – contraînscrisul –
să se fi încheiat concomitent sau, eventual, înainte de încheierea contractului aparent.
Exemplele de simulaţie pe care ni le oferă dreptul român înfăţişează toate formele simulaţiei,
aşa cum sunt ele clasificate: actul fictiv, actul deghizat şi interpunerea de persoane. Contractul
aparent poate fi fictiv, caz în care părţile disimulează total realitatea, creând aparenţa
existenţei unui contract, care însă, în realitate nu există. Contractul poate fi deghizat, atunci
când părţile încheie în realitate un contract, însă urmăresc să-l ţină secret, în tot sau în parte,
faţă de terţele persoane, ascunzându-l, printr-un alt contract. Deghizarea poate fi totală, când
se urmăreşte a se ascunde însăţi natura contractului secret. Deghizarea poate fi parţială, dacă
contractul aparent se mărgineşte a face să fie ignorate numai anumite elemente ale
contractului secret. O altă formă a simulaţiei este interpunerea de persoană, caz în care
contractul aparent se încheie între anumite persoane, fiind însoţit totodată de un contract
secret – contraînscris – prin care se precizează că adevăratul beneficiar al contractului este o

255
altă persoană decât cea care apare în contractul public. Scopurile urmărite prin simulaţie, sunt
dintre cele mai variate: fie pentru a induce în eroare terţele persoane, fie pentru a sustrage de
la urmărire din partea creditorilor a unor lucruri, indicarea unui preţ mai mic la înstrăinări de
bunuri pentru a se plăti taxe mai reduse de timbru, ori pentru adopţii şi căsătorii fictive. etc.
Sancţiunea specifică a simulaţiei este, inopozabilitatea faţă de terţele persoane a simulaţiei
juridice create prin contractul secret şi, după caz, înlăturarea simulaţiei pe calea acţiunii în
simulaţie. Acţiunea specifică în această materie este acţiunea în simulaţie, prin care se
urmăreşte a se demonstra caracterul simulat al operaţiei, spre a se face să se aplice efectiv
singurul contract ce corespunde voinţei reale a părţilor – contractul secret. Efectul principal al
acţiunii în simulaţie este acela de a face să înceteze caracterul ocult, secret, al
contraînscrisului. Reuşita acţiunii în simulaţie nu validează însă contractul secret, dacă acest
contract nu întruneşte toate condiţiile pentru a fi valabil, în el însuşi. Acţiunea în simulaţie
poate fi exercitată de ori ce persoană interesată să invoce în favoarea sa actul secret,
constatarea sau pronunţarea nulităţii simulaţiei. Deci este imprescriptibilă.

94) Starea civilă ( noţiune, reglementare, delimitare, caractere juridice ).

Identificarea persoanei fizice-Mijloacele de drept civil care slujesc la identificarea persoanei

fizice sunt prezentate sub denumirea generica de atribute de identificare si considerate ca fiind
niste drepturi nepatrimoniale ale persoanei fizice. Principalele atribute: Numele persoanei;
Domiciliul persoanei; Starea civila a persoanei In realitate, numele ne apare ca fiind un element
al starii civile, iar domciliul ne apare ca un element de localizare in spatiu a unei persoane deja
identificate. Starea civila Legea noastra nici nu defineste, nici nu reglementeaza starea civila a
persoanei fizice. Ceea ce reglementeaza legislatia noastra, respectiv Legea 119/1996 si
metodologia de aplicare a legii din 1997 sunt doar actele de stare civila in intelesul de inscrisuri
doveditoare ale unei anume stari civile.
In lipsa unei reglementari a starii civile, in literatura de specialitate, starea civila a fost definita in
mod diferit si tot in mod diferit au fost evidentiate si elementele sale. Starea civila -; Un complex
de atribute, de fapt si juridice, precum si de relatii, care permit individualizarea persoanelor in
familie si in societate, care fac obiect al inscrierilor in registrele de stare civila. Astfel, pot fi
considerate ca elemente constitutive ale strarii civile sexul persoanei (stare de fapt), filiatia
persoanei (relatie juridica), numele persoanei (un atribut juridic) relatia conjugala, cetatenia. In
ansamblul ei si din punct de vedere al elementelor sale starea civila prezinta urmatoarele
caractere: Indivizibila -; In intelesul ca o anumita persoana are aceeasi stare civila in raport cu
toate celelalte persoane. De pilda, starea civila de persoana casatorita exista nu numai in raport

256
cu sotul sau sotia, ci si in raport cu toate celelalte persoane. Acest caracter al starii civile si al
elementelor sale explica de ce hotarararile judecatoresti in materie de stare civila sunt
opozabile tuturor, deci nu numai intre parti asa cum sunt in mod obisnuit opozabile hotararile
judecatoresti civile. Imprescriptibil extinctiva -; Nici un element al starii civile nu se pierde prin
nefolosirea lui, oricat de indelungat ar fi acest neuz. Imprescriptibil achizitiva -; Oricata vreme o
persoana s-ar folosi de o anumita stare civila ori un element a acesteia, aceasta persoana nu
poate dobandi aceasta stare civila prin efectul folosiri ei. Caracterul personal -; Elementele starii
civile pot fi exercitate doar personal de catre titularul lor, la fel cum actiunile in justitie privitoare
la starea civila pot fi introduse numai personal de catre titularul starii civile. Indisponibila -; Nici
in tot, nici in parte ea nu poate fi transmisa altuia prin acte juridice. Izvoarele starii civile: Legea;
Actele juridice de stare civila; Faptele de stare civila; Unele hotarari judecatoresti: pronuntate in
temeiul actiunii de stare civila sau actiunii de stat. In functie de scopul lor si de modul in care isi
produc efectele, aceste actiuni se clasifica in trei categorii: a) Actiuni in reclamatie de stat
Scopul acestei actiuni este acela de a se stabili, prin hotarare judecatoreasca o anumita stare
civila a reclamantului, iar consecinta admiterilor este, pe de o parte, stabilirea acestei stari
civile, iar pe de alta parte, inlaturarea cu caracter retroactiv a starii civile avute anterior. De
pilda, este o actiune in reclamatie de stat actiunea in stabilirea paternitatii copilului din afara
casatoriei. Ca urmare a admiterii acestei actiuni, copilul reclamant devine copil din afara
casatoriei, cu filiatia fata de tata stabilita retroactiv, adica de la data nasterii si pierde calitatea
de copil din afara casatoriei cu filiatia de tata nestabilita, tot de la data nasterii. b) Actiuni in
contestatie de stat Acestea au ca scop inlaturarea retroactivitatii a unei stari civile aparente. Ca
urmare a admiterii are consecinta inlaturarea acestei stari civile cu caracter retroactiv si
inlocuirea ei cu o alta stare civila care rezulta din lege. De pilda, este o actiune in contestatie de
stat, actiunea de tagaduire a paternitatii copilului din casatorie, introdusa de catre sotul mamei,
care are ca prim efect pierderea de catre copil a calitatii de copil din casatorie si dobandeste,
prin efectul legii, statutul de copil din afara casatoriei cu filiatia fata de tata nestabilita. Efectele
se produc retroactiv de la data nasterii copilului. c) Actiuni in modificarea starii civile Au ca scop
o modificare a starii civile, dar care isi produce efectele numai pentru viitor. Este cazul actiunii in
divort. Aceste acte de stare civila, indiferent de felul lor, nu trebuie confundate cu actiunea in
anularea, modificarea si rectificarea actelor de stare civila. Cele dintai au ca obiect insa, starea
civila a persoanei, pe cand celelalte au ca obiect doar actele de stare civila. Asa fiind,
admiterea unei actiuni de stare civila impune intotdeauna si modificarea actelor de stare civila,
pe cand admiterea unor actiuni privitoare la actele de stare civila nu implica nici o modificare a
starii civile reale a persoanei. Organele cu atributii de stare civilaPotrivit art. 3 din Legea actelor
de stare civila, Legea nr. 119/1996, aln. 1: “Atributiile de stare civila se indeplinesc de catre
consiliile judetene si de catre autoritatile administratiei publice locale ale municipiului
257
(sectorului), oraselor si comunelor prin ofiterii de stare civila”; aln. 2: “Sunt ofiteri de stare civila
primarii municipiului, sectorului, oraselor si comunelor, sefii misiunilor diplomatice si ai oficiilor
consulare de cariera ale Romaniei, comandantii de nave si aeronave”; aln. 3: “Primarii si sefii
misiunilor diplomatice si ai oficiilor consulare de cariera ale Romanei pot delega atributiile
oficiale de stare civila viceprimarului, secretarului sau altor functii din aparatul propriu, respectiv
unuia dintre agentii diplomatici sau unuia dintre functionarii consulari”. Elementele starii civile a)
Sexul persoanei Poate fi considerat un elment al starii civile, deoarece, pe de o parte, el este
un mijloc de individualizare a persoanei, iar pe de alta parte, este obligat a-l inregistra in
registrul de stare civila, atat o data cu inregistrarea nasterii si actului de nastere, cat si o data cu
modificarea sa ca urmare a unei interventii chirurgicale. b) Filiatia Prin care se desemneaza
relatia cu caracter juridic ce exista intre o persoana si ascendentii ei directi, respectiv parintii,
relatie care poate sa aiba la baza fie legatura de sange (filiatie fireasca), fie legatura rezultata
din actul adoptiei (filiatie din adoptie, civila). Filiatia unei persoane este privita si reglementata
distinct dupa cum este vorba despre filiatia fata de mama ori filiatia de tata. In functie de aceste
deosebiri legea reglementeaza si modurile de stabilire a filiatiei: Filiatia fata de mama-Se
stabileste prin aceleasi moduri fara a deosebi dupa cum mama era sau nu casatorita la data
nasterii ori la data conceptiei copilului. Aceasta deoarece filiatia fata de mama rezulta
intotdeauna din faptul nasterii, care este un fapt material, susceptibil de a fi dovedit in mod
direct prin orice mijloace de proba. Cum dovada nasterii se face, cel mai adesea, prin
certificatul constatator al nasterii si prin actul de nastere, se spune ca in mod obisnuit si in
primul rand, stabilirea filiatiei fata de mama se face prin actul de nastere. Astfel, potrivit art. 47
din Codul familiei: “Filiatia fata de mama rezulta din faptul nasterii; ea se dovedeste prin
certificatul constatator al nasterii”. Un al doilea mod este recunoasterea. Potrivit art. 48, Codul
familiei: “Daca nasterea n-a fost inregistrata in registrul de stare civila ori daca copilul a fost
trecut in registrul de stare civila ca nascut din parinti necunoscuti, mama poate recunoaste pe
copil”. Un al treilea mod este stabilirea prin hotarare judecatoreasca, mod care poate sa
intervina potrivit art. 50, Codul familiei: a) Cazul in care din orice imprejurare dovada filiatiei fata
de mama nu se poate face prin certificatul constatator al nasterii. b) Cazul in care se contesta,
printr-o actiune de contestatie a naturii realitatii celor cuprinse in certificatul constatator al
nasterii. Filiatia fata de tata-Spre deosebire de filiatia fata de mama care rezulta din faptul
material si cert al nasterii, filiatia fata de tata rezulta din actul conceptiei, care nu poate fi
dovedit in mod direct si ca urmare legiuitorul a facut distinctie cat priveste modul de stabilire a
filiatiei, intre copilul din casatorie si cel din afara casatoriei. a) Filiatia copilului din casatorie
Copilul nascut de o femeie care este casatorita la data nasterii copilului, cat si acela nascut de
o familie care era casatorita la data conceptiei copilului. Filiatia se stabileste prin prezumtia de
pater, prevazuta de art. 53, Codul familiei, aln. 2: “Copilul nascut dupa desfacerea, declararea
258
nulitatii sau anularea casatoriei are ca tata pe fostul sot al mamei, daca a fost conceput in
timpul casatoriei si nasterea sa a avut loc inainte ca mama sa fi intrat intr-o alta casatorie”. b)
Filiatia copilului din afara casatoriei Copilul nascut de o femeie necasatorita la data nasterii sau
la data conceperii. Se poate stabili filiatia fata de tata in doua moduri: Potrivit art. 57, Codul
familiei, prin recunoastere voluntara facuta de catre barbatul care pretinde ca este tatal copilului
si potrivit art. 59, Codul familiei, printr-o actiune de stabilire a paternitatii in care exista copilul si
care poate fi pornita de catre mama, chiar daca este minora ori de catre reprezentantul legal.

95) Subrogaţia în drepturile creditorului prin plata creanţei.

Ca mijloc de transmitere a obligatiilor subrogatia consta in inlocuirea creditorului dintr-un raport

juridic obligational cu o alta persoana care, platind datoria debitorului devine creditr al acestuia
din urma dobandind toate drepturile creditorului platit. Subrogatia conventionala poate fi:
consimtita de creditor-opereaza prin acordul de vointe realizat expres intre creditorul initial si
tertul care plateste datoria debitorului, nu este necesar acordul debitorului, subrogatia
consimtita de debitor-are loc prin acordul de vointa intervenit intre debitor si un tert de la care
debitorul se imprumuta pentru a-l plati pe creditor, subrogand pe tert in drepturile creditorului
initial, dar trebuie indeplinite anumite conditii: actul de imprumut si chitanta de plata a datoriei
sa imbrace forma insrisului autentic, in actul de imprumut sa se stipuleze expres ca debitorul a
imprumutat suma de bani pentru a face plata datoriei sale fata de creditor, in chitanta de plata
sa se arate expres ca plata s-a facut cu suma imprumutata de debitor de la tert pe care il
subroga in drepturile creditorului platit. Subrogatia legala opereaza de drept, ex lege fara a fi
necesar consimtamantul creditorului sau al debitorului: in folosul celui care fiind el insusi
creditor al aceluiasi debitor plateste pe alt creditor ce are preferinta, in folosul celui care platind
un imobil ipotecat, plateste pe creditor pentru a preintampina urmarirea bunului, in folosul celui
care fiind obligat cu altii sau pentru altii la palta datoriei are interes de a o desface si il plateste
pe creditor, in folosul mostenitorului care acceptat mostenirea sub beneficiu de inventar si
plateste din patrimoniul sau pe un creditor al mostenirii.

96) Suspendarea prescripţiei extinctive (noţiune, cauze, efecte).

Prescriptia extinctiva nu este definita in legea civila totusi Decretul 167 / 1958 in art. 1, alineatul
1, consacra efectul prescriptiei extinctive “dreptul la actiune avand un obiect patrimonial, se
stinge prin prescriptie, daca nu a fost executat in temeiul stabilit de lege”. Putem defini

259
prescriptia extinctiva din dreptul civil ca fiind stingerea dreptului la actiune neexercitat in
termenul de prescriptie. Determinarea “ domeniului prescriptiei extinctive “ inseamna a stabili
drepturile subiectelor civile ale caror actiuni cad sub incidenta acestei institutii , pentru a le
deosebi de cele imprescriptibile extinctive. Formeaza domeniu al prescriptiei extinctive, numai
acele drepturi subiective civile ale caror actiuni sunt prescriptibile extinctive. Criteriile pe care le
avem in vedere vizeaza aceste drepturi civile. Prin termen de prescriptie extinctiva se intelege
intervalul de timp stabilit de lege, inauntrul caruia trebuie exercitat dreptul la actiune in sens
material, sub sanctiunea pierderii acestui drept. Termenul de prescriptie este esentialmente un
termen legal, deoarece numai prin lege se poate stabili un astfel de termen Regula generala
potrivit art. 7 alin. 1 “prescriptia incepe sa curga de la data cand se naste dreptul la actiune…”,
iar potrivit art. 1886 Cod civil : “nici o prescriptie nu poate incepe a curge mai inainte de a se
naste actiunea supusa acestui mod de stingere”. In concluzie, regula generala, este aceasta
:prescriptia incepe sa curga la data nasterii dreptului la actiune. Prin suspendarea prescriptiei
extinctive se intelege acea modificare a cursului acestei prescriptii care consta in oprirea, de
drept, a curgerii termenului de prescriptie, pe timpul cat dureaza situatiile, limitative prevazute
de lege, care il pun in imposibilitate de a actiona pe titularul dreptului la actiune. Caracterele
cauzelor de suspendare sunt :legale; limitative Cauzele de suspendare sunt enumarate in
Decretul 167 / 1958 , art. 13-14. Potrivit art. 13 : “cursul prescriptiei se suspenda: cat timp cel
impotriva caruia ea curge este impiedicat de un caz de forta majora sa faca acte de intrerupere;
pe timpul cat creditorul sau debitorul face parte din fortele armate ale Romaniei, iar acestea
sunt puse pe picior de razboi; pana la rezolvarea reclamatiei administrate facute de cel
indreptatit cu privire la despagubiri sau restituiri, in temeiul unui contract de transport sau
prestare a serviciilor de posta si telecomunicatii, insa cel mai tarziu pana la expirarea unui
termen de trei luni socotit de la inregistrarea reclamatiei”. Potrivit art. 14 : intre parti sau tutore si
si cei ce se afla sub ocrotirea lor, intre curator si acei pe care ii reprezinta precum si si intre
orice alta persoana care, in temeiul legii sau al hotararii judecatoresti, administreaza bunurile
altora si cei ale caror bunuri sunt astfel administrate, prescriptia nu curge cat timp socotelile nu
au fost date si aprobate. In legatura cu cazul de forta majora, apare necesar definirea acesteia:
forta majora este un eveniment imprevizibil si insuportabil precum : cutremurul de pamant,
inundatia si altele. Efectele suspendarii prescriptiei-Potrivit art. 15 alin. 1 : “Dupa incetarea
suspendarii, prescriptia isi reia cursul socotindu-se si timpul scurs inainte de prescriptie “.
Pentru perioada anterioara cauzei, suspendarea nu produce nici un efect juridic, socotindu-se
si timpul scurs inainte de suspendare. Pe durata cauzei de suspendare, efectul produs consta
in oprirea curgerii prescriptiei, pe toata aceasta perioada; prin urmare, durata cauzei de
suspendare nu intra in calculul termenului de prescriptie. Ulterior cauzei de suspendare, efectul
care se produce consta in reluarea cursului prescriptiei, din momentul in care produce, consta
260
in reluarea cursului prescriptiei, din momentul in care el fusese blocat, oprit; este efectul
precizat in art. 15 alin. 1 in termenii “ Dupa incetarea suspendarii prescriptia isi reia cursul… “
Efectul special al suspendarii este reglementat de art. 15 alin 2 astfel : “prescriptia nu se va
implini, totusi inainte de expirarea unui termen de 6 luni, socotit de la data incetarii cauzei de
suspendare, cu exeptia prescriptiilor mai scurte de 6 luni care nu se vor implini decat dupa
expirarea unui termen de 1 luna de la suspendare “. Efectul special al suspendarii prescriptiei
consta, in esenta, prorogarea momentului implinirii termenului de prescriptie extinctiva, in asa
fel incat, intre momentul incetarii cauzei de suspendare si momentul implinirii termenului de
prescriptie sa se asigure 6 luni ori o luna, dupa cum termenul de prescriptie aplicabil este mai
mare ori mai mic de 6 luni. Intreruperea prescriptiei extinctive poate fi definita ca modificarea
cursului acesteia care consta in inlaturarea prescriptiei scurse inainte de aparitia unei cauze
intreruptive si inceperea unei alte prescriptii extinctive. Cauze de intrerupere sunt potrivit art. 16
din Decretul 167 / 1958 : prin recunoastrea dreptului a carui actiune se prescrie, facuta de cel in
folosul caruia curge prescriptia – aceasta cauza presupune de catre debitor a pozitiei sale de
impotrivire fata de dreptul subiectiv corelate in formularea aceasta : recunoasterea dreptului a
carui actiune se prescrie facuta de cel in folosul caruia curge prescriptia. Recunoasterea la care
se refera textul trebuie sa fie neindoielnica. Cererea de chemare in judecata. Pentru a produce
efectul intreruperii se cere ca: actiunea in justitie sa fie efectiva ( adica cu scopul de a fi
admisa ); retragerea ori perimarea demonstreaza neindeplinirea acestei conditii; actiunea sa fie
admisa, printr-o hotarare definitiva;retragerea ori anularea actiunii dovedeste neindeplinirea
conditiei” Efectele intreruperii prescriptiei extinctive: anterior datei intreruperii, prescriptia este
stearsa, adica inlaturata; posterior intreruperii, efectul care se produce consta in inceperea altei
prescriptii. Ca si in cazul suspendarii, efectele intreruperii prescriptiei extinctive se produc in
temeiul legii, organului de justitie neramanandu-i decat sa constate producerea lor. Repunerea
in termen, reprezinta beneficul acordat de lege titularului dreptului la actiune care, din motive
temeinice nu a putut formula actiunea in justitie inauntrul termenului de prescriptie, astfel ca
organul jurisdictional este indreptatit sa solutioneze in fond, cererea de chemare in judecata,
desi a fost introdusa dupa implinirea termenului de prescriptie. In esenta, repunerea in termenul
de prescriptie extinctiva este un beneficiu al legii si , totodata o piedica in calea producerii
efectelor prescriptiei, nejustificat.

97) Testamentul autentic.

Testamentul autentic este acela care, potrivit legii, (art.86o C. civ. si art.65 din Legea
nr.36/1995) este auteentifiat de notarul public. Testamentul autentic prezinta unele avantaje dar

261
si unele inconveniente. In privinta avantajelor se mentioneaza ca in aceasta forma pot testa si
persoanele care nu stiu sa scrie sau sa citeasca si care astfel nu au acces la testamentul
olograf. Apoi testamentul autentic este un act de autoritate publica, iar forta sa probanta este
mai puternica decit a testamentului olograf caci continutul actului este verificat de notar. Sarcina
dovezii contrare revine celui care-l contesta. Testamentul autentic mai are avantajul ca un
exemplar original se pastreaza la biroul notarului public astfel incit pericolul ca testamentul sa
fie sustras sau distrus este mai mic decit la testamentul olograf. Ca inconveneinte se
mentioneaza faptul ca testamentul autentic necesita cheltuieli si pierdere de timp prin
indeplinirea formalitatilor prevazute de lege si ca nu asigura secretul in aceasi masura ca
testamentul olograf. Testamentul autentic poate fi redactat de catre testator, sau de catre
notarul public sau de catre un avocat dupa indicatiile testatorului. Autentificarea lui se poate
realiza de catre orice birou notarial din tara. Secretarii consiliilor locale, din localitatile in care nu
functioneaza birouri notariale nu au competenta de a autentifica testamente. Testamentul fiind
un act cu caracter strict personal testatorul nu-l poate incheia prin mandatar ci trebuie sa fie
prezent personal la autentificare. Notarul public este obligat sa constate autentificarea printr-o
incheiere care trebuie sa cuprinda, sub sanctiunea nulitatii :data si locul autentificarii, iar daca
s-a realizat infara biroului notarial mentionarea motivelor care au determinat acest lucru, datele
de identificare a testatorului, constatarea ca testatorul si-a exprimat consimtamintul si ca acesta
l-a semnat in fata notarului. In Cazul in care nu sunt indeplinite conditiile de autentificare a
testamentului notarul da in termen de 5 zile de la inregistrarea cererii de autentificare o
incheiere de respingere motivata, care poate fi atacata la judecatorie. In cazul in care instanta
dispune ca autentificarea se poate face notarul va proceda potrivit hotaririi judecatoresti.
Sanctiunea care intervine in cazul nerespectarii prevederilor legale prin autentificarea
testamentului este nulitatea absoluta.

98) Testamentul olograf.

Codul civil prevede in art.859 ca :”Testamentul olograf nu este valabil decit cind este scris in tot,
datat si subsemnat de mina testatorului”.. Din formularea data de legiuitor vom retine, asadar,
ca nu orice scriere olografa, chiar avind ca obiect transmisiunea bunurilor dupa moartea celui
ce lasa mostenirea va putea fi considerata testament olograf ci numai aceea care va fi scrisa
intergral, semnata si datata de mina testatorului. Lipsa oricareia din cele trei conditii va duce la
nevalabilitatea testamentului, caci ele se cer a fi indeplinite cumulativ. Ca avantaje ale acestui
testament se specifica acela ca este simplu si accesibil oricarei persoane care stie sa
scrie;poate fi redactat oricind si oriunde si fara nevoia participarii unor persoane straine
262
asigurindu-se astfel secretul sau. Apoi, data fiind simplitatea formei sale, nu necesita cheltuieli
pentru intocmirea sa. Dar tocmai din simplitatea formelor sale rezulta si unele dezavantaje ale
sale. Astfel, el poate fi usor sustras sau distrus, dupa moartea testatorului sau in timpul vietii
sale, dar fara cunostinta sa. Nu ne asigura de protectia vointei testaorului impotriva unor
influiente straine si abuzive sub forma captatiei sau sugestiei sau chiar a violentei din partea
celor interesati. Tot din cauza simplitatii sale el poate fi usor falsificat precum poate fi mai usor
contestat decit celelalte forme de testament. In alta ordine de idei el poate cuprinde formulari
confuze sau contradictorii din care este greu sa se deduca adevarata vointa a testatorului.
Prima conditie :testamentul sa fie scris in intregime de catre testator. Nu este valabil
testamentul scris la masina de scris sau la calculator chiar daca este semnat de catre testator
sau chiar daca cuprinde mentiunea ca reprezinta ultima sa vointa. Prin inpunerea acestei
conditii de a fi scris in intregime de mina testatorului legiuitorul previne eventualele fraude si in
caz de contestatie ca testamentul provine de la defunct da posibilitatea verificarii de scripte prin
expertize de specilalitate. Scrierea se poate realiza prin orice mijloace, (cu cerneala, cu creion,
cu pasta, cu creta, vopsea, carbune etc.) si pe orice material (pe hirtie, pe pinza, pe lemn,
material plastic, sticla etc.); prin orice scriere (cu caractere de tipar sau de mina, stenografie); in
orice limba cunoscuta de catre testator (chiar si intr-o limba moarta ca limba latina) pe un
suport material sau mai multe(de pilda pe o singura foaie sau mai multe, cu conditia in acest
caz sa existe o legatura materiala sau intelectuala intre ele pentru a constitui un act unitar. Se
accepta scrierea pe etape a testamentului, nefiind nevoie nici de formule sacramentale si nici
de titulatura ca atare de testament sau testament olograf. Se cere doar ca testamentul sa
reprezinte ultima vointa a defunctului. In cazul in care testamentul prezinta stersaturi, adaugiri
sau chiar modificari dar facute de mina testatorului, fie cu prilejul intocmirii acestuia, fie ulterior,
s-a apreciat ca testamentul ramine valabil chiar daca adaugirile, stersaturile etc. nu sunt
semnate si datate de catre acesta cu conditia ca ele sa fie simple corecturi sau interpretari ale
dispozitiilor initiale. Daca insa este vorba de dispozitii noi, sau se inlatura unele dispozitii
anterioare care duc la modificarea continutului testamentului s-a considerat ca este vorba de un
nou testament si trebuie scrise, semnate si datate de mina testatorului. S-a admis si
imprejurarea ca testatorul poate fi ajutat de un tert la redactarea testamentului, sau ca in caz de
boala si batrinete sa-i dea chiar un ajutor fizic la realizarea scrierii sprijinindu-i mina . Problema
este insa ca prin acest ajutor sa nu se vicieze vointa testaorului, iar asistenta de catre un tert sa
fie pur tehnica. Atunci cind testatorul nu a fost decit un instrument pasiv de exprimare a vointei
altei persoane testamentul este lovit de nulitate. In legatura cu ipoteza cind in cuprinsul
testamentului apare o scriitura straina se impun unele precizari. Astfel atunci cind scriitura
straina nu are legatura cu continutul testamentului iar adausurile nu fac corp comun cu acesta
testamentul va fi valabil ca testament olograf intrucit nu exista indicii ca s-a adus astfel vreo
263
atingere libertatii de vointa a testatorului, indiferent ca acesta a cunoscut sau nu existenta
scriiturii straine. Daca scriitura interpusa in cuprinsul testamentului are legatura cu continutul
acestuia trebuie facuta distinctia intre doua situatii: daca interventia din cuprinsul testamentului
de catre tert s-a facut cu stiinta acestuia, testamentul va fi nul absolut caci nu a fost scris in
intregime de catre testator; daca interventia tertului s-a realizat fara stiinta testatorului
testamentul va fi valabil intrucit nu s-a incalcat libertatea de vointa a acestuia. Desigur insa cele
scrise de catre tert nu vor fi luate in considerare. A doua conditie este aceea ca testamentul sa
fie datat de mina testatorului. Data testamentului prezinta importanta dintr-un indoit punct de
vedere. In primul rind, in functie de data redactarii testamentului se poate verifica daca
testatorul avea capacitatea de a testa. In al doilea rind, in cazul testamentelor succesive, cu
dispozitii contrare sau incompatibile se va putea determina care anume vor fi avute in vedere
tinind cont de regula potrivit careia manifestarea ultima de vointa a testatorului produce efecte,
revocind dispozitiile anterioare. Codul civil nu cuprinde dispozitii in legatura cu modul in care
trebuie datat testamentul. Se admite insa ca ceea ce este important e faptul ca data sa fie
scrisa de mina testaorului. Nu are importanta locul unde este inserata, desi de regula este
plasata la sfirsitul actului;ea poate sa fie insa inserata la inceputul actului sau in cuprinsul sau,
ceea ce este necesar e faptul de a se putea intelege ca data se refera la intregul act. Data
trebuie indicata prin precizarea zilei, lunii si a anului cind testamentul a fost redactat, ea putand
fi scrisa in cifre sau in litere. Se considera ca este valabil precizata si cand se face numai
referire la o sarbatoare a carei data poate fi cu certitudine stabilita (bunaoara Craciun 2ooo).
Ora si locul intocmirii testamentului nu sunt necesare. In caz de nevoie aceste elemente se vor
putea dovedi prin orice mijloc de proba. Nerespactarea acestor reguli in privinta datei, iar
aceasta scrisa de testator este un element esential de forma a testamentului olograf, duce in
mod logic la sanctiunea nulitatii absolute. A treia conditie pentru valabilitatea testamentului
olograf este semnarea acestuia de catre testator. Semnatura de pe testament atesta faptul ca
autorul sau recunoaste ca ii exprima vointa si il insuseste ca atare si de asemenea faptul ca
actul a fost incheiat in forma definitiva. Legea nu prevede conditiile in care trebuie executata
semnatura. Se admite ca ea nu trebuie neaparat sa cuprinde numele si prenumele testatorului,
fiind suficienta semnatura sa obisnuita prin care sa poata fi identificat. Semnatura cu initiale
este considerata valabila daca testatorul semna in mod obisnuit in acest fel. Semnatura trebuie
sa fie de mina. Nu se admite ca valabila punerea parafei, stampilei ori a sigiliului. Se considera
ca este nul testamentul care in locul semnaturii are pus degetul testatorului. Cei care in mod
obisnuit folosesc un pseudonim pot semna cu acesta testamentul. Semnatura de pe plicul in
care a se afla testamentul s-a considerat ca nu este valabila caci intr-adevar cei interesati ar
putea introduce in el un act care sa nu reprezinte vointa testatorului. Cele trei elemente
obligatorii ale testamentului trebuie sa reprezinte un tot unitar caci numai impreuna dau
264
intreaga masura a acestui act juridic asa cum legiuitorul l-a gandit. Codul civil prevede in
art.892 ca testamentul olograf si cel mistic inainte de a fi pus in executare trebuie sa fie
prezentat unui notar public de la locul deschiderii mostenirii pentru ca acesta sa constate prin
proces verbal deschiderea lui si starea lui materiala, iar apoi se va pastra la biroul natarial
respectiv. Sarcina dovedirii ca testamentul provine si este semnat de catre testator revine celor
care-l invoca dupa principiul de drept comun potrivit caruia cel ce pretinde un drept trebuie sa-l
dovedeasca.

99) Transmisiunea activului şi pasivului moştenirii.

Principiul dobandirii imediate la data deschiderii succesiunii. Transmisiunea succesorala este

una aparte intrucat nu are ca oiect un bun sau altul, drepturile facand parte din activul
succesoral sunt dobandite de succesori imediat si de plin drept de la data deschiderii mostenirii,
oricare ar fi natura acestora, si indiferent daca succesiunea este legala, testamentara sau
conventionala. Calitatea de subiect activ al drepturilor succesorale, indiferent daca este vorba
de drepturi reale sau de creanta, se transmite de la de cujus la mostenitorii sai fara ca acestia
din urma sa trebuiasca sa faca ceva, iar uneori chiar fara ca sa stie. Mostenitorii universali sau
cu titlu universal, care au vocatie la intregul patrimoniu succesoral sau la o cota parte din
acesta, sunt considerati continuatori ai persoanei defunctului, substituindu-se acestuia in
calitatea de titulari ai patrimoniului succesoral sau al unei cote-parti ideale din acesta. Cand la
mostenire vine un singur mostenitor universal, acesta devine unic titular al patrimoniului
succesoral, iar cand vin doi sau mai multi, patrimoniul succesoral se transmite acestora in stare
de indiviziune, fiecare detinand o cota-parte din activul succesoral. In cazul nasterii starii de
indiviziune succesorala, niciunul dintre succesori nu are drepturi exclusive asupra elementelor
active ale patrimoniului succesoral, astfel incat nu poate dispune de acestea fara acordul
celorlalti. De cujus poate dispune mortis causa de bunurile sale si individual prin legate
particulare. Spre deosebire de transmisiunile universale sau cu titlu universal, legatele
particulare confera celor gratificati vocatie la un bun anume din patrimoniul succesoral (drept
real sau de creanta). Aceasta transmisiune opereaza si ea automat la data deschiderii
succesiunii, dar in acest caz legatarul nu mai este considerat fi continuator al persoanei
defunctului, ci doar un simplu avand-cauza (succesor la bunuri) al acestuia. Se poate asadar
trage concluzia ca transmisiunea drepturilor succesorale opereaza de drept la data deschiderii
mostenirii, fara a fi necesare indeplinirea unor formalitati. Transmisiunea succesorala insa nu
este obligatorie, toti succesibilii, indiferent daca sunt mostenitori legali sau testamentari, daca
au vocatie universala, la o cota-parte din universalitate sau doar la unul sau altul din bunurile
succesorale, avand dreptul sa opteze fie pentru acceptarea mostenirii (si, implicit, pentru
consolidarea tilului de mostrenitor), fie pentru renuntarea la mostenire. Daca sub aspectul
265
proprietatii, care este o chestiune abstracta, nu exista nici o discontinuitate in cazul decesului
unei persoane fizice, chiar de la deschiderea succesiunii mostenitorii sai fiind considerati a-i
succede de plin drept lui de cujus, in privinta stapanirii efective, precum si a indeplinirii actelor
de conservare, administrare si dispozitie in privinta bunurilor succesorale, de la decesul
titularului si pana la exercitarea dreptului de optiune succesorala de catre succesibilii cu vocatie
succesorala, exista o perioada de incertitudine, in care nu se stie exact cine vine efectiv la
mostenire si care sunt bunurile ce vor reveni mostenitorilor. In aceasta situatie, in ideea evitarii
pe cat este posibil a conflictelor intre succesibili (mai ales intre mostenitorii legali si legatari), cu
consecinte daunatoare pentru patrimoniul succesoral, legiuitorul a avut de ales intre solutia
numirii unui tert ca administrator al succesiunii, cu dubla misiune de a verifica titlurile
pretendentilor si de a gestiona succesiunea , si solutia acordarii unor puteri in acest sens unora
dintre succesori, la care, dupa modelul francez, s-a oprit si legiuitorul nostru. Sezina si
dobandirea de drept a posesiunii mostenirii de catre mostenitorii sezinari Reglementare legala.
Art. 653 C. civ. prevede ca „descendentii si ascendentii au de drept posesiunea mostenirii din
momentul mortii defunctului” si ca „ceilalti mostenitori intra in posesiunea mostenirii cu
permisiunea justitiei”.Din textul de lege mentionat, desi considerat de unii enigmatic , iar de altii
de-a dreptul inutil si bizar , rezulta totusi destul de limpede ca unii mostenitori sunt preferati, in
sensul ca au posesia sau sezina patrimoniului succesoral de la data deschiderii mostenirii, fara
nici o verificare prealabila intrucat este vorba de rudele de sange in linie dreapta ale
defunctului, in timp ce toti ceilalti mostenitori - fie acestia legali, testamentari sau contractuali -,
au nevoie pentru aceasta de o verificare prealabila. Mostenitorii sezinari. Conform dispozitiilor
art. 653 alin. 1 C. civ., mostenitorii sezinari sunt doar descendentii si ascendentii, adica rudele
in linie dreapta ale defunctului . Aceast sistem, desi aspru criticat intrucat este „lipsit de orice
logica si gresit din toate punctele de vedere” , a ramas neschimbat de la adoptarea Codului
civil. Este indiferent daca rudenia rezulta din casatorie, dinafara casatoriei sau din adoptie.
Caracterele sezinei-Caracterul de ordine publica. Sezinei i se recunoaste caracterul de ordine
publica, in sensul ca de cujus nici nu poate priva de sezina pe succesorii carora legea le-o
acorda, nici nu poate acorda sezina altor persoane decat cele prevazute de lege, nici nu poate
modifica atributiile conferite de lege sezinarilor . Faptul ca defunctul poate numi un executor
testamentar cu sezina (supra nr. 361 si urmat.) nu contravine caracterului de ordine publica al
sezinei legale. Sezina executorului testamentar este una limitata doar la bunurile mobile
succesorale, fiind marginita in timp, conferind executorului doar atributiile unui administrator-
sechestru (conservarea bunurilor mobile, incasarea pretului vanzarii bunurilor mobile, plata
legatelor), motiv pentru care sezinarii legali care „vin in concurs” cu un executor testamentar isi
pastreaza toate prerogativele prevazute de lege, mai putin cele revenind acestui administrator
sechestru . Majoritatea autorilor este de acord ca sezinarii nerezervatari putand fi exheredati de
266
defunct, pierd totusi indirect dreptul la sezina, aceasta neputand fi disociata de vocatia
succesorala . Afirmatia nu este pe deplin convingatoare, caci daca sezinarii sunt preferati de
plano de lege in calitatea lor de mostenitori legali ai defunctului, avand printre atributii si pe
aceea de „politie a mostenirii”, fiind investiti cu puterea „de a controla titlul celor carora nu le
este conferita” , cel putin in cazul in care exheredarea este facuta prin instituirea de legatari,
sezinarii nerezervatari ar trebui sa ramana investiti cu sezina . Nu aceasta este insa si solutia
Codului civil, care in art. 891 precizeaza ca atunci „cand testatorul nu a lasat erezi rezervatari,
legatarul universal va cere de la justitie (in prezent, notarul public -; n. n.-;D. C.) posesiunea
bunurilor cuprinse in testament”. Caracterul de ordine publica al sezinei nu impiedica insa pe
succesori sa renunte sa se prevaleze de aceasta . Caracterul individual. Sezina este
individuala, iar nu colectiva, ceea ce inseamna ca nu este conferita tuturor mostenitorilor
sezinari in acelasi timp, indiferent de ordinea chemarii lor la mostenire, ci, dimpotriva, conform
ordinii in care sunt chemati de lege la mostenire . Totusi, daca succesorul chemat in primul rand
la mostenire ramane inactiv, mostenitorii subsecventi pot sa preia posesia mostenirii si sa
exercite actiunile referitoare la aceasta, solutie care se justifica prin caracterul virtual al sezinei,
decurgand din ratiuni practice de conservare a drepturilor succeorale, mostenitorii subsecventi
putand accepta succesiunea conditinat (virtual) de renuntarea celor chemati in rang preferat .
Sezina virtuala, trebuie subliniat, nu ingaduie in nici un caz succesibilului de rang subsecvent
sa se amestece in gestiunea mostenirii cand este asigurata efectiv de cel chemat de lege la
mostenire in primul rand, ci numai daca acesta ramane inert, iar atunci cand sunt intrunite
conditiile pentru exercitarea sezinei virtuale, ea nu confera celui indreptatit sa o exercite decat
atributii limitate doar la exercitarea unor acte conservatorii (acte de intrerupere a unei
prescriptii, actiunea in revendicare contra unui tert care detine bunuri succesorale, actiunea in
petitie de ereditate, actiunea pentru anularea unui testament) . Caracterul succesiv. In cazul
renuntarii la mostenire a succesorului in rang preferat, sezina trece la urmatorul chemat de lege
la mostenire, sens in care se spune ca este succesiva . Solutia se impune intrucat mostenitorii
subsecventi nu au fost inclusi de lege (art. 653 alin. 2 C. civ.) in categoria mostenitorilor care
trebuie trimisi in posesie. Caracterul indivizibil. Daca mostenirea este deferita mai multor
mostenitori legali de acelasi rang (de pilda, celor trei copii ai defunctului), sezina apartine
tuturor acestora. Cand comostenitorii se inteleg intre ei asupra exercitarii sezinei, nu exista nici
o dificultate, dar daca unii dintre comostenitori raman inactivi, se pune problema daca ceilalti
pot actiona si pentru partea de mostenire revenind acestora sau numai pentru partea lor. Dupa
unii autori, fiecare sezinar poate exercita sezina doar in limitele cotei-parti ce ii revine din
succesiune, iar nu pentru intreg, solutia fiind dedusa din dispozitiile art. 1060 C. civ., conform
carora erezii „nu pot cere creanta, sau… nu sunt tinuti de a o plati decat in proportie cu partile
lor ereditare” . Majoritatea autorilor este insa de parere ca sezina este indivizibila, deoarece se
267
refera la universalitatea succesorala, iar nu la bunurile facand parte din aceasta privite ut singuli
. Exercitarea sezinei de catre un singur comostenitor (sau unii dintre acestia) se justifica numai
daca ceilalti comostenitori se dezintereseaza de mostenire, ramanand inactivi, iar nu si atunci
cand isi pun drepturile in valoare . In caz de dezacord intre comostenitori in legatura cu
exercitarea sezinei, diferendul ar putea fi rezolvat prin numirea de catre instanta judecatoreasca
a unui administrator provizoriu insarcinat cu gestiunea masei succesorale pana la partaj .
Indivizibilitatea sezinei permite comostenitorului diligent, de pilda, sa exercite singur actiunea in
revendicare a unui bun succesoral pentru reconstituirea integralitatii masei partajabile . De
asemenea, in aceleasi conditii, permite exercitarea actiunii in nulitatea unui act juridic incheiat
de defunct sau a actiunii pentru incasarea unei creante succesorale .Efectele sezinei-
Verificarea titlurilor mostenitorilor nesezinari-Preferati de lege pentru ratiunile aratate mai sus,
sezinarii sunt investiti de lege cu puterea de a face politia succesiunii, adica de a verifica titlurile
de mostenire ale succesorilor nesezinari si de a le preda acestora amiabil, la cerere, bunurile
succesorale (infra nr. 583 si urmat.) .Aceasta, desigur, nu exclude interventia justitiei in cazul in
care intre sezinari si legatari se nasc neintelegeri. Preluarea si administrarea bunurilor
succesorale- Preluarea bunurilor succesorale. De la data deschiderii succesiunii, mostenitorii
sezinari au dreptul de a intra in stapanirea materiala a bunurilor succesorale, fara a fi insa
obligati la aceasta, sezina putand sa-si produca celelalte efecte ale sale fara preluarea efectiva
a bunurilor. Sezina permite titularului sau sa actioneze in justitie impotriva tertilor sau chiar a
mostenitorilor nesezinari (pana la trimiterea in posesie) pentru a obtine predarea bunurilor
succesorale, chiar daca nu au dreptul la acestea (de exemplu, intrucat formeaza obiectul unui
legat particular) . Sezina nu confera insa nici un drept de dispozitie asupra bunurilor
succesorale, acestea fiind preluate in interesul succesiunii, iar nu al mostenitorilor sezinari.
Administrarea bunurilor succesorale. Sezina da dreptul la exercitarea unor acte de administrare
a bunurilor succesorale, permitand perceperea fructelor si incasarea creantelor succesorale,
fara a avea insa dreptul de a dispune de acestea decat in limitele drepturilor sale succesorale,
restul trebuind sa fie pastrat la dispozitia celor carara le revin, conform legii, de la data
deschiderii mostenirii (in cazul fructelor, mostenitorilor legali nesezinari si legatarilor universali,
ale caror legate i-au exheredat pe mostenitorii legali nerezervatari). Reprezentarea in justitie
activ si pasiv a intereselor succesiunii Ca efect al sezinei, de la data deschiderii succesiunii,
mostenitorii desemnati ca atare de lege se substituie defunctului, pe de o parte, fiind in drept sa
introduca orice actiune petitorie sau posesorie apartinand acestuia, iar pe de alta parte sa fie
parati in actiunile introduse de terti contra succesiunii. Neavand insa dreptul de dispozitie
asupra succesiunii, sezinarii nu pot tranzactiona sau face compromisuri cu privire la bunurile
succesorale .Trimiterea in posesie a mostenitorilor legali nesezinari-Mostenitorii legali
nesezinari. Afara de rudele in line dreapta ale defunctului, toti ceilalti mostenitori legali
268
(colateralii, sotul supravietuitor si statul) dobandesc sezina numai dupa trimiterea lor in posesie
(art. 653 alin. 2 C. civ.), adica dupa indeplinirea unei proceduri de verificare a vocatiei la
mostenire. Caile de realizare a trimiterii in posesie. In principiu, procedura de trimitere in
posesie este gratioasa (necontencioasa), iar in prezent se realizeaza de notarul public de la
locul deschiderii mostenirii. Trimiterea in posesie se realizeaza prin eliberarea certificatului de
mostenitor sau de vacanta succesorala (art. 83 si 85 din Legea nr. 36/1995). Cand intre
mostenitori exista neintelegeri care impiedica finalizarea procedurii necontencioase prin
eliberarea certificatului de mostenitor, trimiterea in posesie se va realiza prin hotarirea
judecatoreasca ce pune capat acestor neintelegeri . Procedurile mentionate au ca finalitate
verificarea vocatiei succesorale si intinderea drepturilor mostenitorilor care solicita trimiterea in
posesie. Trimiterea in posesie trebuie solicitata chiar si in cazul in care la mostenire vine un
singur mstenitor legal nesezinar. Efectele trimiterii in posesie. Pana la trimiterea in posesie
mostenitorul legal nesezinar, desi este proprietar al drepturilor succesorale din momentul
deschiderii mostenirii, nu are exercitiul drepturilor succesorale, neavand calitatea de a introduce
actiuni de a sta ca parat in procesele introduse de terti contra succesiunii si nici de a administra
bunurile succesorale. Actiunea in petitie de ereditate (infra nr. 627 si urmat.) poate fi insa
exercitata de mostenitorii legali nesezinari chiar si inaintea trimiterii in posesie, deoarece, pe de
o parte aceasta actiunea nu a apartinut defunctului, ci direct mostenitorilor, iar pe de alta parte,
obiectul acesteia consta tocmai in recunoasterea calitatii de mostenitor a reclamantului .
Trimiterea in posesie a mostenitorilor legali nesezinari produce efecte retroactive, incepand de
la data deschiderii mostenirii, ceea ce face ca actele de administrare sau actiunile introduse de
acestia anterior sa devina valabile . Cei trimisi in posesie au dreptul la fructele si veniturile
bunrilor succesorale incepand de la data deschiderii mostenirii, sezinarii care le-au perceput
anterior avand obligatia de a da socoteala de acestea. Transmiterea pasivului se suporta de
mostenitorii universali si cu titlu universal. Legatarul particular poate fi obligat la plata pasivului
in urmatoarele situatii: daca testatorul a prevazut plata unei datorii, daca legatul particular are
ca obiect un grup particular de bunuri cuprinzand atat drepturi cat si obligatii, daca legatul
particular are ca obiect un bun ipotecat, daca activul nu acopera pasivul in mod indirect si fara a
fi obligat personala legatarul va suporta consecintele existentei pasivului. Mostenitorii universali
sau cu titlu universal au obligatia de a plati pasivul succesoral proportional cu partea ereditara a
fiecaruia, dar exista si unele exceptii: daca obligatia are ca obiect un bun individual determinat,
mostenitorul va putea fi actionat singur, avand drept de regres impotriva celorlalti mostenitori,
daca un mostenitor este insarcinat cu executarea obligatiei, daca obligatia este indivizibila
oricare mostenitor poate fi urmarit pentru intreg. Separatia de patrimonii este un beneficiu ce
poate fi invocat de creditorii mostenirii in virtutea caruia crditorul separatist are dreptul sa fie
platit din valoarea bunurilor succesorale, cu preferinta fata de creditorii personali ai
269
mostenitorului.

100) Uzucapiunea.

Uzucapiunea constituie unul dintre efectele cele mai importante ale posesiei utile, dacă nu
cumva cel mai important efect. Uzucapiunea sau prescripţia achizitivă reprezintă naşterea
dreptului de proprietate ori a altui drept real asupra unui bun imobil prin posedarea acestuia de
catre o persoana în condiţiile şi termenul prevăzut de lege. Din examinarea acestei definiţii
putem reţine că prescripţia achizitivă (uzucapiunea) reprezintă un mod de dobândire a
proprietăţii, un mod originar, care operează doar în sfera bunurilor imobile şi se întemeiază pe
faptul ce trebuie exercitată în condiţiile şi termenul prevăzut de lege. Uzucapiunea este un mod
originar de dobândire a proprietăţii sau a altui drept real deoarece se întemeiazăpe faptul
posesieie (pe o stare de fapt) ce exclude ideea de act juridic. Domeniul de aplicare al
uzucapiunii se circumscrie doar la categoria bunurilor imobile, deoarece bunurile mobile se
dobândesc în proprietate prin însăşi faptul posesiei lor cu bună credinţă, fără a fi necesară
trecerea unui interval de timp. In această ultimă categorie de bunuri (mobile), literature juridică
şi practica judiciară vorbesc fie de o prescripţie instantanee, (chiar dacă este o contradicţie în
termeni), fie de faptulcă posesia valorează titlu. Uzucapiunea, ca mod de dobândire a
proprietăţii, operează doar în privinţa bunurilor imobile care se află în proprietate privată,
indiferent de titularul acestui drept (statul, regii autonome, societăţi comerciale, unităţi
administrative sau persoane fizice). Nu pot fi dobândite pe această cale bunurile imobile care
fac parte din domeniul public naţional sau local, întrucât acestea sunt scoase din circuitul civil
general. Cu alte cuvinte, pot fi uzucapate numai imobilele aflate în circuitul civil general.
Această situaţie este reglementată în mod expres atât în art. 135 pct. 5 din Constituţie cât şi în
art. 1844 Cod civil, art. 5 alin. 2 din Legea 18/1991 şi în art. 74 alin. 1 din Legea nr. 69/1991.
Potrivit acestor texte legale “Bunurile proprietate publică sunt inalienabile şi, în măsura în care
sunt legalmente – inalienabile, ele sunt imprescriptibile (extinctiv sau achizitiv). Uzucapiunea
este reglementată în codul civil (Cartea a III-a titlul XX, în Decretul 167/1958 şi în Decretul-Lege
nr. 115/1938 pentru unificare dispoziţiunilor privitoare la cărţile funciare. Uzucapiunea se
justifică pe următoarele considerente: dovada dreptului de proprietate este de multe ori destul
de dificilă. Această dovadă este mult mai facilă când dreptul real se dobândeşte printr-un mod
originar cum este uzucapiunea, deoarece o stare de fapt este mai uşor de probat. Drept
urmare, uzucapiunea are rolul de-a înlătura dificultăţile şi inconvenientele probei dreptului de
proprietate; uzucapiunea clarifică raporturile juridice cu privire la un bun imobil. Având ca efect
naşterea dreptului de proprietate în persoana posesorului, uzucapiunea transformă aparenţa
îndelungată într-un raport juridic de proprietate cert şi indiscutabil; uzucapiunea constituie o
sancţiune îndreptată împotriva fostului proprietar, împotriva neglijenţei acestuia care a permis
270
altei persoane să folosească vreme îndelungată imobilul proprietatea sa. In privinţa uzucapiunii,
legislaţia noastră cuprinde două mari sisteme de reglementare: sistemul Codului civil şi
sistemul cărţilor funciare, în funcţie de modul de realizare al publicităţii imobiliare în diferitele
regiuni ale ţarii. Reglementările Codului civil cu privire la felurile şi condiţiile uzucapiunii se
aplică numai în acele teritorii în care publicitatea imobiliară se realizează prin registrele de
transcripţii şi inscripţii.In aceste regiuni importanţa uzucapiunii este cu totul deosebită deoarece
ea reprezintă dovada supremă a dreptului de proprietate. In sistemul Codului civil naşterea,
stingerea sau transmiterea dreptului de proprietate se realizează prin acordul de voinţă,
contractul având un caracter constitutiv de drept real. Registrele de transcripţii şi inscripţii
realizează doar opozabilitatea faţă de terţi, ele reprezentând deci un sistem de publicitate
imobiliară. Drept urmare, proba dreptului de proprietate (sau a altui drept real) se face prin
contract, iar în ipoteza unor transferuri succesive, este necesarăexhibarea tuturor acestor acte
translative, ceea ce, în unele situaţii este aproape imposibil. De aceea, în doctrină această
probaţiune a fost denumită diabolică! Datorită acestei situaţii, uzucapiunea reprezintă dovada
absolută a dreptului real deoarece, în loc să dovedeşti şirul neîntrerupt al actelor translative,
este suficient (şi mult mai facil) să dovedeşti o stare de fapt: o posesie utilă exercitată în
termenul prevăzut de lege. Cu alte cuvinte, să dovedeşti uzucapiunea.In sistemul Codului civil,
uzucapiunea este de două feluri: uzucapiunea de 30 de ani; uzucapiunea de 10 sau de 20 de
ani, ori de 10 până la 20 de ani. In privinţa uzucapiunii de 30 de ani, lucrurile sunt simple.
Dreptul de proprietate sau alt drept real se dobândeşte de cel ce posedă un bun imobil timp de
30 de ani dacă sunt întrunite două condiţii: posesia să fie utilă – aşa cum acestă posesie a fost
examinată mai sus , când am discutat despre calităţile şi viciile posesiunii; posesia să fie
exercitată neîntrerupt timp de 30 de ani, indiferent dacă posesorul este de bună-credinţă sau de
rea-credinţă. Cu alte cuvinte, cel ce posedă în mod continuu, public, paşnic şi netulburat, timp
de 30 de ani, un bun imobil dobândeşte dreptul de proprietate prin uzucapiune. Spre deosebire
de uzucapiunea de 30 de ani, cea de-a doua formă de uzucapiune reglementată de Codul civil
are o reglementare şi condiţii mult diferite prevăzute în art. 1895 – 1899 Cod civil. Potrivit
prevederilor art. 1895 Cod civil, posesorul unui bun imobil determinat dobândeşte proprietatea
prin prescripţia de 10 ani dacă adevăratul proprietar locuieşte în raza teritorială a tribunalului
unde se află imobilul şi prin prescripţia de 20 de ani dacă locuieşte în afara razei teritoriale a
tribunalului unde se găseşte imobilul. Altfel spus, dacă adevăratul proprietar locuieşte în raza
teritorială a tribunalului unde se află imobilul, posesorul dobândeşte dreptul de proprietate dacă
posedă timp de 10 ani, iar dacă proprietarul locuieşte în afara razei teritoriale – posesorul
prescrie în 20 de ani. In fapt, lucrurile pot fi diferite. Este posibil ca adevăratul proprietar să
locuiască determinate perioade de timp atât în raza teritorială a tribunalului unde se află situat
imobilul, cât şi în afara ei. Intr-o astfel de situaţie, termenul de prescripţie se calculează astfel:
271
la numărul de ani cât proprietarul a locuit în raza teritorială a tribunalului unde se afla situat
imobilul se adaugă dublul anilor în care proprietarul a locuit în afara razei tribunalului. Din
examinarea textului art. 1895 Cod civil rezultă că acest fel de uzucapiune se aplică numai
bunurilor imobile individual determinate iar pentru a o putea invoca cu succes trebuiesc
îndeplinite două condiţii: Posesia să se întemeieze pe un just titlu sau justă cauză; Posesia să
fie de bună-credinţă. Aceste două condiţii legale demonstrează diferenţa considerabilă faţă de
uzucapiunea de 30 de ani care opereazăindiferent de existenţa sau inexistenţa titlului sau
bunei-credinţe. Prin just titlu se înţelege orice act juridic translativ de proprietate (vânzare,
donaţie, schimb, etc) care, contrar credinţei dobânditrului, nu are puterea sau capacitatea de a-i
strămuta proprietatea, nu este transfer de proprietate. Acest lucru este cât se poate de firesc
deoarece, dacă actul (justul titlu) este translativ de proprietate, dobânditorul devine proprietar
ca urmare al efectului translativ de proprietate al actului încheiat. Intr-o asemenea situaţie el nu
are nici interesulde-a invoca uzucapiunea şi nici posibilitatea de-a o face deoarece transferul
proprietăţii s-a făcut ca urmare a încheierii actului translativ de proprietate, fiind de neconceput
invocarea unui mod original de dobândire a dreptului de proprietate (uzucapiune). Existenţa
titlului translativ de proprietate exclude ideea dobândirii dreptului prin uzucapiune. Dreptul s-a
născut ca efect al posesiei îndelungate. Literatura juridică şi practica judiciară consideră că
pentru a fi în prezenţa unui just titlu este esenţial ca actul să provină de la o altă persoană
decât adevăratul proprietar (de la un nou “dominus”). Acest lucru este firesc deoarece dacă
actul ar proveni de la adevăratul proprietar, acest act ar fi suficient pentru a opera transferul
dreptului de proprietate şi nu ar mai fi necesară existenţa unei posesii îndelungate
(uzucapiunea). Justul titlu trebuie să existe în realitate. De aceea, titlul putativ nu este suficient
deoarece el există numai în imaginaţia posesorului. De asemenea titlul nul nu poate servi ca
bază pentru uzucapiunea de 10 până la 20 de ani. In schimb, un titlu anulabil poate fi invocat
drept just titlu împotriva oricărei persoane cu excepţia celui care are dreptul să ceară nulitatea
relativă (de protecţie). In practica judiciară sunt considerate just titlu: Tranzacţia; Hotărârea
judecătorească de adjudecare în cadrul execuţiei silite; Hotărârea judecătorească prin care se
constată existenţa unei convenţii translative de proprietate; Hotărârea judecătorească care ţine
loc de act autentic de înstrăinare. In schimb nu sunt considerate just titlu: Convenţiile pe baza
cărora bunul se află în stăpânirea unui detentor precar (contractul de depozit, comodat, etc.);
Hotărârea judecătorească declarativă de drepturi; Convenţia de partaj; Certificatul de
moştenitor;; Antecontractul de vânzare-cumpărare. Justul titlu nu se prezumă; el trebuie să fie
dovedit de către cel ce invocă uzucapiunea de 10 până la 20 de ani. Justul titlu trebuie să aibă
dată certă deoarece, în caz contrar, el nu este opozabil terţilor. Termenul de 10 – 20 de ani
începe să curgă de la data certă a justului titlu. Cea de-a doua condiţie necesară pentru
dobândirea dreptului real prin uzucapiunea de 10 – 20 de ani este ca posesia uzucapantului să
272
fie de bună-credinţă. Posesia este de bună-credinţă atunci când cel ce stăpâneşte bunul imobil
are convingerea că o face în calitate de titular al dreptului de proprietate. Cu alte cuvinte, el
ignoră viciile actului în baza căruia a intrat în posesia bunului şi are credinţa că acest act este
unul perfect valid şi că provine de la adevăratul proprietar, dar convingerea lui este greşită.
Buna-credinţă trebuie să existe în momentul dobândirii posesiei imobilului (art. 1898 Cod civil),
nefiind necesară existenţa ei pe parcursul posesiei. Buna-credinţă este prezumată de lege
(art.1899 al. 2 Cod civil) dar prezumţia este una relativă, ceea ce înseamnă că poate fi
înlăturată de către cel interesat care poate face dovada contrară prin orice mijloc de probă. In
sistemul de publicitate al cărţilor funciare importanţa uzucapiunii ca mod de dobândire al
dreptului de proprietate este, în opinia noastră, mai redusă. Explicaţia trebuie căutată în
caracterul constitutiv de drept real al înscrierii în cartea funciară. Dacă în sistemul registrelor de
inscripţiuni şi transcripţiuni dreptul real se naşte, se transmite sau se stinge ca efect al actului
(contractului) iar înscrierea în registru are doar rolul de a asigura opozabilitatea faţă de terţi, în
sistemul de carte funciară dreptul real se naşte numai prin înscrierea în cartea funciară. Aşa
fiind, dobânditorul are tot interesul să-şi înscrie dreptul în cartea funciară deoarece contractul
imediat nu-i conferă un asemenea drept. Odată înscris în cartea funciară, dreptul real se naşte,
există şi, ca atare, problema uzucapiunii nu se mai pune, importanţa ei devenind
nesemnificativă. Uzucapiunea tabulară este reglementată în art. 27 din Legea 115/1938 care
prevede că în cazul în care s-a înscris fără cauză legitimă, adică pe baza unui titlu nevalabil,
drepturi reale care pot fi dobândite prin uzucapiune, ele vor rămâne valabil dobândite dacă
titularul dreptului le-a posedat cu bună-credinţă timp de 10 ani. Acest caz de uzucapiune
(tabulară) se mai numeşte “prin convalescenţa titlului”. Specific acestei uzucapiuni este faptul
că dreptul de proprietate este înscris în cartea funciară pe numele dobânditorului în baza unui
titlu nevalabil – împrejurare ce pune sub semnul întrebării existenţa dreptului real. Dacă, însă,
timp de 10 ani de la data înscrierii în cartea funciară, dobânditorul posedă bunul respectiv în
condiţiile legii, dreptul său se consolidează pe deplin. Prin trecerea termenului de 10 ani, titlul
său nevalabil se curăţă de viciile sale, se vindecă, devenind pe deplin valabil. De aici expresia
de convalescenţa titlului. Ca urmare, prin trecerea acestui termen, starea de aparenţă tabulară
creată prin înscrierea titlului nevalid se consolidează punându-se de acord cu realitatea. Şi în
acest caz uzucapiunea produce efecte retroactive, de la data întabulării acestui drept în cartea
funciară (iar nu de la data împlinirii termenului). Uzucapiunea extratabulară este reglementată
în art. 28 al Legii 115/1938 care prevede că posesorul unui imobil care l-a posedat, în condiţiile
legii, timp de 20 de ani de la moartea proprietarului de carte funciară, poate cere întabularea
dreptului în favoarea sa cu titlu de uzucapiune. Pentru ca uzucapiunea să poată opera în
această situaţie, se cer întrunite în mod cumulativ următoarele condiţii: titularul dreptului de
proprietate înscris în cartea funciara să fie decedat; uzucapantul să posede imobilul timp de cel
273
puţin 20 de anide la moartea proprietarului tabular. posesia să fie utilă, indiferent de buna sau
reaua-credinţă a posesorului Posesorul care îndeplineşte aceste condiţii se poate adresa cu
cerere judecătoriei în a cărei rază este situat imobilul. Cererea este publicată prin afişare pentru
ca cei interesaţi să poată face opoziţii. Dacă în termen de o lună de la afişare nu s-au făcut
opoziţii, judecătorul de carte funciară va dispune, prin încheiere, întabularea dreptului de
proprietate dobândit prin uzucapiune. Dacă s-au făcut opoziţii, acestea se notează în cartea
funciară, iar cererea se va înainta instanţei de judecată pentru soluţionare. Când cererea este
admisă (prin încheiere sau hotărâre), dreptul de proprietate se întabulează cu data notării
cererii în cartea funciară. In schimb efectele uzucapiunii se produc retroactiv de la data
începerii posesiunii, dreptul de proprietate fiind dobândit înaintea înscrierii lui în cartea funciară.
Acesta este motivul pentru care această uzucapiune se numeşte extratabulară. Precizarea de
mai sus are importanţă practică în situaţia în care, după împlinirea termenului de uzucapiune şi
până la notarea cererii de întabulare, bunul respectiv este scos din circuitul civil. In această
situaţie, deşi la data cererii de întabulare imobilul era scos din circuitul civil, cererea va fi
admisă şi se va dispune întabularea dacă la data scoaterii bunului din circuitul civil termenul de
20 de ani era implinit. Explicaţia constă în efectul retroactiv al uzucapiunii care se produce pe
data începerii posesiei ( deci înaintea scoaterii imobilului din circuitul civil). In această situaţie,
înscrierea în cartea funciară nu are efect constitutiv de drept real, ci doar un rol de publicitate
(excepţie de la regula efectului constitutiv de drept real al înscrierii în cartea funciară). După
circa o jumătate de secol de proiecte şi încercări nereuşite de implementare a unui sistem de
publicitate imobiliară pe întreg teritoriul naţional, în anul 1996 a fost adoptată Legea nr. 7/1996
a cadastrului şi publicităţii imobiliare. Acesta este sistemul cărţilor funciare. Noua reglementare
a preluat multe din dispoziţiunile Decretului-Lege 115/1938, dar noua lege nu mai cuprinde
dispoziţiile speciale, derogatorii de la dreptul comun în materie de uzucapiune (prevederile
cuprinse în art. 27 şi 28 din legea 115/1938). Drept urmare, de la data intrării în vigoare a legii
nr. 7/1996 uzucapiunea este şi rămâne reglementată de Codul Civil Român. Intrucât noua
reglementare nu conţine dispoziţii tranzitorii, rezolvarea conflictelor de legi privitoare la
uzucapiune urmează a se face potrivit principiilor care guvernează aplicarea legilor civile în
timp. Aşa fiind, uzucapiunile împlinite înaintea intrări în vigoare a Legii 7/1996 pe teritoriile de
carte funciară îsi produc efectele conform Legii 115/1938. Uzucapiunile începute dar neîmplinite
îşi vor putea produce efectele în condiţiile şi termenele prevăzute de Codul Civil Român, la fel
ca şi cele începute după data intrării în vigoare a legii. Pentru a dobândi dreptul de proprietate
prin uzucapiune, posesorul are uneori interesul să unească posesiunea sa cu a autorului
(antecesorului) sau pentru a realiza termenul legal al prescripţiei achizitive. Această unire a
posesiunilor se numeşte, în literatura şi practica judiciară, joncţiunea posesiunilor. Joncţiunea
posesiunilor nu este o obligaţie ci o facultate – aşa cum rezultă din textul art. 1860 Cod civil
274
care prevede că “Orice posesor posterior are facultatea, spre a putea opune prescripţia, să
unească posesia sa cu posesia autorului său”. Cu alte cuvinte, posesorul actual are
posibilitatea să aleagă între a invoca sau nu unirea celor două posesii. Pentru a putea invoca
joncţiunea, autorul (la fel ca şi posesorul actual) nu poate fi titular al dreptului de proprietate
deoarece, în caz contrar, joncţiunea nu este posibilă. Cei doi posesori unesc posesiunile lor
pentru a putea prescrie împotriva proprietarului. Pentru a putea realiza joncţiunea este
necesară îndeplinirea cumulativă a două condiţii: să fie vorba de o posesie propriu-zisă (utilă);
posesorul actual să fi dobândit posesia imobilului de la autorul său pe baza unui raport juridic
(deoarece cel ce a uzurpat posesia altuia nu poate invoca joncţiunea). Posesorul actual trebuie
să continue posesia autorului său cu toate calităţile şi viciile acesteia, termenul prescripţiei fiind
cel necesar autorului său. In acest fel pot să apară trei situaţii diferite: Posesia actuală este de
aceeaşi natură cu cea a autorului, fiind de bună-credinţă sau de rea-credinţă. In această
situaţie posesorul actual va invoca întotdeauna joncţiunea, iar termenul va fi de 10 – 20 de ani
(în caz de bună-credinţă) sau de 30 de ani (în cazul relei-credinţe); Dacă posesorul actual este
de rea-credinţă iar autorul său a fost de bună-credinţă şi cu just titlu, el va uzucapa în 30 de ani
şi va avea interesul să invoce joncţiunea; Dacă posesorul actual este de bună-credinţă şi are
just titlu, iar autorul său a fost de rea-credinţă, el va putea opta pentru soluţia cea mai
avantajoasă: fie va începe o posesie nouă de 10 – 20 de ani, fie va invoca joncţiunea
posesiunilor şi va prescrie în 30 de ani.

101) Viciile de consimţământ.

Sunt vicii de consimtamant : eroarea, dolul (viclenia), violenta si leziunea. EROAREA-Eroarea

este falsa reprezentare a realitatii la incheierea unui act vicil. Dupa criteriul consecintelor care
intervin, eroarea este de trei feluri : eroarea-obstacol (numita si distructiva de voinat) este cea
mai grava forma a erorii, falsa prezentare cazand fie asupra naturii actului ce se incheie -; error
in negatio -; fie asupra identitatii obiectului -; error in corpore; eroarea-viciu de consimtamant
este falsa reprezen tare ce cade fie asupra calitatilor substantiale ale obiectului actului -; error
in substantiam, fie asupra persoanei cocontractante -; error in personam; eroarea-indiferenta
este falsa reprezentare a unor imprejurari mai putin importante la incheierea actului juridic civil
si care nu afecteaza insasi valabilitatea actului. Dupa criteriul naturii realitatii fals reprezentata,
se disting doua feluri de erori : eroarea de fapt, care este falsa reprezentare a unei situatii
faptice la incheierea actului juridic (care priveste obiectul actului, valoarea, cocontractantul);
eroarea de drept, care este falsa reprezentare a existentei ori continutului unei norme de drept
civil. In alcatuirea erorii-viciu de consimtamant intra un singur element, de natura psihologica -;

275
falsa reprezentare a realitatii -; de unde rezulta si dificultatea probarii, dovedirii sale. DOLUL
SAU VICLENIA-Dolul, numit si viclenie, este acel viciu de consimtamant care consta in
introducerea in eroare a unei persoane, prin mijloace viclene sau dolosive, pentru a determina
sa incheie un act juridic. In esenta, deci, dolul este o eroare provocata (iar nu spontana, ca
eroarea propriu-zisa). Avand originea in dreptul privat roman -; unele se distingeau intre dolus
malus (dolul grav) si dolus bonus (dolul usor) -; dupa consecintele pe care le are, ori nu, asupra
valabilitatii actului juridic, se distinge intre : dolul principal (dolus dans causam contractui), care
este dolul ce cade asupra unor elemente importante, determinate la incheierea actului juridic si
care atrage anularea actului si dolul incident (dolus incidens), numit si incidental ori secundar,
care este dolul ce cade asupra unor imprejurari nedeterminate pentru incheierea actului juridic,
neatragand nevalabilitatea actului (se poate cere, insa, o reducere a prestatiei, daca e cazul).
Dolul, ca viciu de consimtamant, este alcatuit din doua elemente :un element obiectiv, material,
constand in utilizarea de mijloace viclene (masinatiuni, siretenii, manopere dolosive) pentru a
induce in eroare; un element subiectiv, intentional, constand in intentia de a induce in eroare o
persoana, pentru a o determina sa incheie un act juridic civil. Pentru a fi viciu de consimtamant,
dolul trebuie sa indeplineasca, cumulativ, conditiile :sa fie determinat pentru incheierea actului
juridic; sa provina de la cealalta parte. Fiind un fapt juridic, dolul poate fi probat prin orice mijloc
de proba, inclusiv martori sau prezumtii simple. VIOLENTA-Violenta este acel viciu de
consimtamant care consta in amenintarea unei persoane cu un rau care ii produce o temere ce
o determina sa incheie un act juridic, pe care altfel nu l-ar fi incheiat. Dupa natura raului cu care
se ameninta, se distinge intre : violenta fizica -; vis -; existenta atunci cand amenintarea cu raul
priveste integritatea fizica ori bunurile persoanei; violenta morala -; metus -; existenta atunci
cand amenintarea cu raul se refera la onoarea, cinstea ori sentimentele persoanei. Dupa
caracterul amenintarii, se deosebeste intre :amenintarea legitima, justa cu un rau, care nu este
viciu de consimtamant (spre exemplu, creditorul il ameninta pe debitor cu darea sa in judecata
in cazul in care nu-si indeplineste indatorirea pe care o are) si amenintarea nelegitima, injusta,
cu un rau; numai aceasta are semnificatia juridica a viciului de consimtamant, atragand
anulabilitatea actului incheiat sub imperiul unei temeri insuflata de o asemenea amenintare. Ca
si dolul, violenta -; viciu de consimtamant este alcatuita din doua elemente :un element obiectiv,
exterior, care consta in amenintarea cu un rau; un element subiectiv, constand in insuflarea unei
temeri persoanei amenintata; ceea ce altereaza consimtamantul, in cazul violentei, este tocmai
aceasta temere insuflata victimei violentei. Pentru a fi viciu de consimtamant, violenta trebuie
sa intruneasca, cumulativ, urmatoarele doua conditii : sa fie determinanta pentru incheierea
actului juridic civil; sa fie injusta (nelegitima, ilicita). LEZIUNEA-Leziunea este acel viciu de
consimtamant care consta in disproportia vadita de valoare intre doua prestatii. Structura
leziunii difera in functie de conceptia care sta la baza reglementarii ei. In conceptia subiectiva,
276
leziunea presupune doua elemente : unul obiectiv, constand in disproportia de valoare intre
contraprestatii si unul subiectiv, constand in profitarea de stare de nevoie in care se gaseste
cealalta parte. In conceptia obiectiva, leziunea are un singur element : paguba egala cu
disproportia de valoare intre contraprestatii. Pentru anularea actului juridic civil pentru leziune
este necesar sa fie intrunite urmatoarele conditii : leziunea sa fie o consecinta directa a actului
respectiv; leziunea sa existe in raport cu momentul incheierii actului juridic; disproportia de
valoare intre contraprestatii trebuie sa fie vadita. In starea actuala a legislatiei noastre in
materie, leziunea are un domeniu restrans de aplicare, atat din punctul de vedere al
persoanelor care o pot invoca drept cauza de anulare, cat si din acela al actelor susceptibile de
anulare pentru leziune. Intr-adevar, sub primul aspect, leziunea priveste minorii intre 14 si 18
ani, adica minorii cu capacitate de exercitiu restransa. Sub cel de-al doilea aspect, sunt
anulabile pentru leziune numai actele juridice civile care, in acelasi timp : sunt acte de
administrare; au fost incheiate de minorul intre 14-18 ani singur, fara incuviintarea ocrotitorului
legal; sunt lezionare pentru minor; sunt comutative.

277