Capitolul 1.

Introducere

A) Analog vs. Digital (Comparaţie analog-digital)

Dispozitivele şi sistemele analogice procesează semnale care variază în timp şi care pot
lua orice valoare dintr-o gamă continuă de tensiune, curent, magnetizare, intensitate luminoasă
sau altă mărime fizică. În reprezentarea analogică mărimea variază continuu şi poate lua oricare
dintre numărul infinit de valori posibile. Pe de altă parte, într-o reprezentare numerică,
mărimea reprezentată poate varia doar în paşi cu valori discrete. Pentru a face mai clară distincţia
între cele două reprezentări, în Fig. 1.1 sunt arătate două instrumente de calcul: unul analogic -
rigla de calcul la care cele două parţi şi cursorul se deplasează continuu şi unul numeric – abacul
la care variaţia se face în paşi discreţi prin trecerea unei bile dintr-o regiune în alta.

Fig. 1.1. Instrumente de calcul: rigla de calcul (analogic) şi abacul (numeric)

Cea mai simplă reprezentare numerică foloseşte doar două stări posibile: „0” sau „1”, „Fals” sau
„Adevărat”, „LOW” sau „HIGH”, „deschis” sau „închis”. Circuitele şi sistemele care
prelucrează aceste semnale digitale (logice) sunt numite circuite şi sisteme digitale. Tabelul 1.1
trece în revistă câteva forme particulare de realizare a reprezentării digitale.

Tabelul 1.1.

1
Deoarece lumea reală este analogică, dispozitivele şi sistemele digitale nu sunt fundamental
diferite de cele analogice dar semnalelor digitale li se acordă semnificaţie doar dacă valoarea lor
se găseşte într-unul din două sub-intervale bine precizate. În Fig. 1.2 sunt desenate cele două
sub-intervale aşa cum sunt definite ele la o anumită familie de circuite digitale. Cele două stări
ale semnalului digital sunt separate între ele printr-o zonă de tranziţie ce trebuie parcursă cît mai
rapid când semnalul trece dintr-o stare într-alta.

Fig. 1.2. Definirea stărilor la seria HC (CMOS)

Calculatoarele digitale au apărut prin anii 1940 şi au cunoscut o răspândire comercială abia în
anii 1960. Totuşi, abia începând cu putem vorbi despre revoluţia digitală ce a schimbat atâtea
aspecte ale vieţii cotidiene. Enumerăm mai jos câteva exemple de sisteme ce au fost dezvoltate
iniţial ca sisteme analogice şi care sunt astăzi sisteme digitale.
- fotografiile
- înregistrările video (mai întâi pe aceeaşi bandă magnetică ca şi înregistrările analogice dar în
format digital, apoi pe cip-uri de memorie)
- înregistrările audio
- controlul carburatorului la autovehicule
- sistemul telefonic
- televiziunea
- efecte speciale în cinematografie
Succesul sistemelor digitale se datorează unei serii de avantaje pe care le prezintă în
comparaţie cu cele analogice:
a) Reproductibilitatea rezultatelor. Acelaşi semnal de intrare aplicat unui sistem digital
bine proiectat va produce întodeauna exact acelaşi rezultat pe când ieşirea unui circuit analogic
depinde de temperatură, tensiune de alimentare, îmbătrânirea componentelor, etc.. Deoarece o
valoare a semnalului digital (0 sau 1) corespunde unui interval, orice modificare minoră datorată
zgomotului sau altor evenimente externe nu va face ca un 0 să fie interpretat ca 1 sau invers.
Acest lucru este valabil şi în cazul înregistrărilor în format digital care nu se degradează
progresiv în timp ca vechile benzi magnetice înregistrate analogic sau discurile de vinil.
b) Uşurinţa proiectării. Proiectarea digitală (logică) nu necesită abilităţi matematice
speciale. În plus, funcţionarea circuitelor logice de complexitate mică poate fi înţeleasă fără a
cunoaşte funcţionarea condensatorelor, tranzistorelor şi a altor dispozitive, cunoaştere ce necesită
calculul diferenţial şi integral.
c) Flexibilitate şi funcţionalitate. Odată ce o problemă a fost „redusă” într-o formă
digitală ea poate fi rezolvată cu un set de paşi logici în spaţiu şi timp.
d) Programabilitate. O mare parte din proiectarea digitală este efectuată azi prin
scrierea de programe în limbaje speciale ce descriu circuitele (Hardware Description
Languages – HDL). În afara compilatorului, un HDL tipic conţine programe de sinteză şi
simulare ce permit verificarea modelului sistemului proiectat înainte de construirea sa.
e) Viteză. Circuitele digitale contemporane sunt foarte rapide. Tranzistoarele individuale
din cele mai rapide circuite integrate (CI) pot comuta în mai puţin de 10 ps iar un circuit

2
complex produce un semnal de ieşire în mai puţin de 2 ns (peste 500 milioane de operaţii pe
secundă).
f) Economie. Circuitele digitale pot oferi într-un spaţiu mic o funcţionalitate complexă.
Circuitele cu utilizare foarte largă sunt integrate într-un singur cip şi produse în cantităţi de masă
la preţuri foarte mici (calculatoare de buzunar, ceasuri digitale, cărţi poştale care cântă, etc.).
g) Tehnologie ce avansează constant. Când se proiectează un sistem digital se ştie
întodeauna că peste câţiva ani va exista o tehnologie mai rapidă, mai ieftină şi mai bună. Un
proiectant bun poate lua acest lucru în consideraţie pentru a preîntâmpina ca produsul proiectant
să devină demodat prea repede (de exemplu sloturile de extindere de pe plăcile de bază ale
calculatoarelor desktop).

B) Porţi logice

Cele mai simple circuite digitale sunt numite porţi, deoarece o primă utilizare a lor a fost
să permită sau nu unui semnal digital să se propage mai departe în funcţie de starea unui alt
semnal ce comandă poarta. În general, o poartă are una sau mai multe intrări şi o singură ieşire a
cărei stare este funcţie de stările din acel moment existente la intrări. Deşi semnalele de intrare şi
ieşire sunt în realitate analogice (tensiune, presiune, etc.) ele sunt modelate ca semnale digitale
având doar una din două stări posibile. În Fig. 1.3 sunt reprezentate cele mai importante trei
tipuri de porţi, poarta SI (AND) cu două intrări, poarta SAU (OR) cu două intrări şi poarta
inversoare, împreună toate situaţiile posibile pentru stările semnalelor.

Fig. 1.3. Porţile AND, SAU şi NOT

Denumirile porţilor pot fi înţelese mai uşor dacă atribuim stărilor valoare de adevăr: Fals
(False - F) pentru 0 şi Adevărat (True – T) pentru 1. Pentru poarta SI avem 1 (True) la ieşire
numai dacă intrările sunt 1 (True) şi 1 (True) iar pentru poarta SAU avem 1 (True) la ieşire dacă
una sau alta (cel puţin una) dintre intrări este în 1 (True). Poarta inversoare (NOT) transformă
Adevărat în Fals şi reciproc, ea realizează funcţia de negare. Cele trei tipuri de porţi au fost
numite „cele mai importante” deoarece, aşa cum vom vedea, orice funcţie logică oricât de
complicată poate fi realizată utilizând nimic altceva decât aceste trei tipuri de porţi. Vom vedea
în Capitolul 3 cum se construiesc aceste porţi cu tranzistore dar ele pot fi realizate şi în alte
tehnologii, cu relee, dispozitive hidraulice, pneumatice sau chiar structuri moleculare.
Observaţie: Deşi în vorbirea curentă conjuncţia „sau” se referă la două alternative care se
exclud reciproc, în cazul porţii SAU ieşirea este True şi în cazul în cazul în care ambele intrări
sunt în starea True. Pentru a realiza o operaţie logică care să corespundă conjuncţiei „sau” din
vorbirea curentă se utilizează o poartă specială SAU-EXCLUSIV (Exclussive-OR, XOR) la care
ieşirea este False când ambele intrări sunt True (Fig. 1.4).

3
 C) Aspecte electronice ale proiectării digitale

Circuitele digitale nu operează cu abstracţiunile „0” şi „1” ci cu tensiuni şi curenţi din

lumea reală, care sunt în realitate mărimi analogice. Chiar dacă în majoritatea cazurilor
comportarea analogică poate fi ignorată şi semnalele pot fi modelate prin 0 şi 1, proiectantul
sistemului trebuie să cunoască o mulţime de amănunte legate de aceasta. Un aspect foarte
important este asocierea unui interval de valori analogice cu o anumită valoare logică 0 sau 1. De
exemplu, în starea 0 ieşirea unei porţi nu are garantat o anumită valoare a potenţialului ci se
poate găsi undeva într-un anumit interval, aşa cum se vede în Fig. 1.4. Acest interval trebuie sa
fie în interiorul intervalului pe care intrările altor porţi îl recunosc obligatoriu ca stare 0.
Diferenţa între limitele acestor intervale VNL =VIL (max) −VOL (max) este numită rezervă de
zgomot (noise margin) pentru că ieşirea poate fi coruptă cu zgomot de această amplitudine şi
este încă interpretată corect de intrările celorlalte porţi.

Fig. 1.4. Valori logice şi rezerva de zgomot.

Acelaşi lucru se întâmplă şi când ieşirea porţii este în starea 1. Se observă în Fig. 1.4 că
între intervalele logice definite pentru intrări există o regiune denumită „invalidă” sau cu „valori
nedeterminate”. De fapt un anumit dispozitiv digital la o anumită temperatură şi tensiune de
alimentare va avea un prag net la intrare cu care va discrimina între stările 0 şi 1 dar acest prag
net va diferi de la un exemplar la altul datorită împrăştierii tehnologice în timpul realizării şi
datorită condiţiilor diferite în timpul funcţionării. De aceea, pentru a funcţiona corect, toate
dispozitivele trebuie să aibă acest prag undeva în regiunea invalidă astfel încât orice semnal în
regiunile definite pentru 0 şi 1 să fie interpretat corect de toate circuitele. Proiectantul circuitului
electronic al dispozitivului este responsabil pentru ca porţile logice să producă şi să interpreteze
corect semnalele în intervalele definite, dacă sunt îndeplinite condiţiile (tensiune de alimentare,
temperatură, „încărcarea” ieşirilor prin legarea altor dispozitive, etc.) prevăzute în specificaţiile

4
din foaia de catalog. Proiectantul sistemului digital are doar sarcina să asigure condiţiile din
aceste specificaţii.

Circuite integrate digitale

Una sau mai multe porţi fabricate pe acelaşi cip formează un circuit integrat digital
(CID). Structurile cu zeci de milioane de tranzistoare ajung la dimensiuni de câţiva cm pe când
cele mici au doar câţiva mm. După încapsulare (packaging) CI arată ca cele din Fig. 1.5 (unul
din primele tipuri de capsule, DIP - Dual In line Pin package). Cele mai simple IC conţin
echivalentul a 1-20 porţi şi sunt numite SSI (small scale integrated). Diagrama pinilor arată
modul cum sunt conectate porţile la contactele capsulei. Pentru câteva CI uzuale în Fig. 1.6 sunt
date aceste diagrame. Deşi altădată utilizate frecvent ca liant între blocuri mai complexe, aceste
circuite sunt înlocuite azi cu dispozitive logice programabile
Următoarele, în ordinea complexităţii sunt circuitele MSI (medium scale integrated) care
conţin între 20 şi 200 de porţi. Un CI MSI conţine de regulă un întreg bloc funcţional: decodor,
registru sau numărător. Deşi utilizarea lor este în declin, blocurile funcţionale definite astfel se
regăsesc în structura circuitelor mai complexe. CI LSI (large scale integrated) sunt şi mai mari
conţinând echivalentul a 200-200 000 de porţi şi chiar mai mult. Astfel de circuite includ
memorii de capacitate mică, microprocesoare, dispozitive logice programabile şi dispozitive
specializate pe o aplicaţie. Orice IC cu peste 1 milion de tranzistoare face parte din categoria
VLSI (very large sclae integrated) această categorie incluzând majoritatea microprocesoarelor şi
memoriilor actuale ca şi dispozitive logice programabile şi circuite dedicate extinse

Fig. 1.5. Capsule DIP.

5
 Fig. 1.6. Diagrama pinilor pentru câteva CI din seria 7400

PLD – Dispozitive logice programabile

Primele dispozitive logice programabile (PLD - programmable logic devices) au fost
ariile logice programabile (PLA - programmable logic arrays) care conţineau o structură pe două
niveluri de porţi AND şi OR ale căror interconexiuni puteau fi programate de către utilizator. În
exemplul din Fig. 1.7 sunt 6 porţi AND la nivelul 1 care procesează cele 4 semnale de intrare (şi
cele 4 semnale care sunt negaţiile lor) şi 3 porţi OR la nivelul 2 care procesează ieşirile de la
nivelul 1. Semnele x desenate pe conexiuni înseamnă că acele conexiuni puteau să fie întrerupte
sau nu de către utilizator.

Fig. 1.7. Structură PLA.

6
 Cu o astfel de structură proiectantul putea implementa orice funcţie logică până la un
anumit nivel de complexitate, utilizând tehnicile de sinteză şi minimizare ce vor fi descrise în
Capitolul 4. Ulterior, structura PLA a fost dezvoltată şi îmbogăţită iar costul redus ajungându-se
la dispozitive PLA – programmable array logic care sunt circuitele medii („MSI”) ale industriei
de dispozitive logice programabile. Odată cu posibilitatea unei integrări mai accentuate, s-a dorit
realizarea de PLD-uri LSI dar structura de bază cu două niveluri AND-OR nu a putut fi scalată la
dimensiuni mai mari. În locul acesteia producătorii oferă CPLD (complex PLD) care este o
colecţie de PLD-uri cu o structură de interconexiune, realizate pe acelaşi cip, atât PLD-urile
individuale cât şi interconexiunile între ele fiind programabile. Structura CPLD oferă
posibilitatea scalării la niveluri superioare de complexitate prin creşterea numărului de PLD-uri
şi dezvoltarea structurii de interconexiune. Aproape simultan cu circuitele CPLD au apărut şi un
alt tip de circuite programabile numite arii de porţi programabile la faţa locului (field-
programable gate arrays FPGA). Acestea conţin un număr mult mai mare de blocuri individuale
mai mici şi oferă structură mare, distribuită de interconexiuni ce domină întregul cip. Figura 1.
ilustrează diferenţa între aceste abordări.

Fig. 1.8.

ASIC – Application Specific IC (Circuite integrate specifice unei aplicaţii)

Cea mai intersantă dezvoltare în tehnologia circuitelor integrate, pentru proiectantul
obişnuit de sisteme digitale, nu este creşterea continuă a mărimii şi complexităţii cip-ului ci
creşterea continuă a posibilităţii de a-şi proiecta „propriul cip”. Un asemenea circuit integrat
proiectat special pentru o aplicaţie sau produs particular este numit „application-specific IC –
ASIC” circuit integrat pentru o aplicaţie specifică. Circuitele ASIC reduc costul total al
componentelor şi costul de fabricaţie prin reducerea numărului de circuite integrate utilizate, a
mărimii şi puterii consumate de sistem şi furnizează adesea performanţe mai bune decît o
proiectare cu CI de uz general. Costul proiectării unui ASIC de complexitate medie (având în
jur de 100 000 de porţi) este de 30-50 000 USD ceea ce îl face util doar dacă se poate recupera
din vânzarea unui număr suficient de produse. Pe de altă parte, costul de proiectare al unui cip
LSI full custom ajunge pe la 250 000 USD şi această soluţie este aleasă doar pentru produsele la
care se aşteaptă o producţie de masă (interfaţă de reţea pentru PC, ceas electronic, etc.). Pentru a
reduce costul de proiectare se lucrează adesea cu celule pre-proiectate care se interconectează
după cerinţele aplicaţiei respective, eventual proiectându-se doar câteva celule noi. Se ajunge
astfel pe la 150 000 USD. O reducere substanţială de cost (50 000- 75 000 USD) se obţine dacă

7
circuitul ASIC este o arie de porţi (gate array) dar proiectantul sistemului nu mai are posibilitatea
să introducă celule proiectate special pentru aplicaţia sa.

Circuite imprimate (PCB)

În mod normal un CI este montat pe placă de cablaj imprimat (printed circuit board PCB)
care îl conectează cu alte CI într-un sistem complex. În sistemele digitale sunt utilizate tipic plăci
cu mai multe straturi de trasee. În cablajele tipice traseele sunt înguste avînd 0.25-0. 625 mm
(10-25 mils, 1 mil = 1 inch/1000=0,0254 mm) dar în tehnologia fine-line PCB sunt mult mai
înguste, de numai 4 mils adică 0.1 mm. Cele mai multe componente sunt montate pe suprafaţă
folosind tehnologia SMT- surface mounted tehnology. În loc să aibă pini lungi care să treacă prin
găuri (through-hole tehnology) ca la capsulele DIP şi să fie lipiţi pe de dedesubt, dispozitivele
SMD au pinii îndoiţi astfel încât să facă un contact plan cu suprafaţa superioară a plăcii. Înainte
de montare, zonele de contacte de pe cablaj (pad-urile) sunt acoperite cu o pastă de lipit specială
folosind o mască, apoi dispozitivele sunt aplicate şi ţinute pe loc în timp ce placa este încălzită
pentru ca pasta să se topească şi lipiturile să fie efectuate. Tehnologia SMT împreună cu fine-line
PCB permit obţinerea unei foarte mari densităţi de componente, ceea ce, pe lângă micşorarea
dimensiunii produsului, permite lucrul la frecvenţe mari prin minimizarea unor efecte analogice
ca cel de linie de transmisie sau limitările legate de viteza finită a luminii. Pentru satisfacerea
unor cerinţe şi mai mari în privinţa vitezei şi dimensiunilor, a fost dezvoltată tehnologia
modulelor multi-cip (MCM – multichip modules) în care mai multe cipuri nu se mai
încapsulează individual ci se montează direct pe un substrat comun ce conţine interconexiunile
structurate pe mai multe straturi. Apoi circuitul MCM este încapsulat etanş, având proprii săi
pini pentru conectarea cu restul sistemului.