Semiologia gandirii

Gandirea reprezinta o posibilitate superioara de cunoastere mai evoluata a

psihismului, caracterizata prin reflectarea mijlocita, generalizata a realitatii exterioare
si interioare, a insusirilor generale si esentiale a obiectelor si fenomenelor, precum si
a relatiilor fundamentale dintre obiecte, fenomene, calitati si relatiilor dintre acestea,
un sistem ordonat de operatii de prelucrare, interpretare si valorificare a informatiilor,
bazat pe principiile abstractizarii, generalizarii si anticiparii, in scopul rezolvarii unor
situatii immediate sau de perspective pentru a gasi o solutie optima adecvata din
multimea celor initial posibile.
Mecanismele functionarii gandirii sunt indisolubil legate de activitatea
cortexului cerebral, fiind correlate cu ansamblul activitatii fiziologice a intregului
organism.
Structura psihologica a gandirii a fost abordata de cercetatorii din trei unghiuri:
din perspective analizei factoriale, a modelarii cibernetice si ca sistem de operatii.
Structura gandirii din perspective analizei factorilor se intemeiaza pe admiterea ideii
despre multidimensionalitatea gandirii ca sistem si a corelatiilor reciproce dintre
diferitele ei componenete sau “factori” de natura functionala sau operationala-
conceptia unifactoriala a lui Spearman, teza multifactoriala a lui Thurstone , modelul
tridimensional a lui Guilford.
Gandirea, analizata din perspecita modelarii cibernetice, are ca puncte de
reper urmatoarele principii:
Gandirea este considerate ca o forma particulara, evolutiv cea mai inalta, de
modelare informationala in plan intern a lumii externe.
Includerea unui ansamblu de porcese si operatii de revelare a determinarilor
semantico-pragmatice esentiala ale mesajelor si de exprimare a acesatora in coduri
generalizate smbolic abstracte.
Gandirea se alaboreaza in cadrul comunitatii individului cu lumea externa
Proces de extragere dintr-o anumita sursa a unei cantitati oarecare de informatii , de
prelucrare si integrare in asa fel incat sa se obtina raspunsul cel mai bun la o
“intrebare” sau la o situatie “critica”
Structura gandirii poate fi principal modelata si reprodusa de pe un alt tip de
sistem substantial decat subiectul (de exemplu calculatoarele)
Ea apare ca un program de modificare a situatiei de la “intrare “ intr-o situatie
adecvata de “iesire”.
Dinamica gandirii are o orientare incursive-recursiva, recursivitatea
reprezentand de altfel un altfel de gen de conexiune inverse optimizatoare care
permite corectarea erorilor, refacerea ciclului de prelucrare a informatiei integrarea
rezultatelor secventiale in rezultatul final global.
Structura gandirii ca sistem de operatii intr-un anume fel ordonate si
interconectate,operatia fiind o actiune interna, initial cu caracter obiectual, apoi mintal,
ambele fiind ipostaze ale actiunii. Evolutia gandirii, dupa J.Piaget are loc in patru

1
stadii de dezvoltare care reprezinta tot atatea niveluri de integrare sistematica ale
intelectului si actiunii. Prezentam o sinteza recapitulative a datelor privitoare la cele
patru perioade de dezvoltare piagetiene
Perioada senzoriomotorie(0-2) ani,caracterizata prin:actiunile formeaza baza
tuturor achizitiilor copilului(actiuni reversibile) aparitia limbajului. Perioada este
constituita din substadiile:
 Exercitiile reflexe (orimele luni)
 Sadiul primelor deprinderi. Reactiile circulare primare (0-4 luni)
 Reactiile circulare secundare, schemele intentionale (4-9 luni)
 Coordonarea schemelelor secundare. Cautarea unui mijloc adecvat unui scop
difrerentiat (9-12 luni)
 Descoperirea de noi mijloace, prin experimentari active si cautarea obiectului
disparut (12-18 luni)
 Inceputul interiorizarii schemelor (18-24 luni)
Perioada preoperatorie (2-7/8 ani), caracterizata prin : gandire egocentric,
sincretism, inceputul reprezentarilor, deconcentrare progresiva, gandire intuitive,
preconcepte.
 Perioada este constituita din substadiile
 Aparitia functiei simbolice: imitarea, jocul simbolic, imaginea mental, desenul.
Nasterea reprezentarii(2-4 ani)
 Organizari representative fundamentale fie pe configuratii statice, fie pe
similarea unei actiuni proprii(4-5 ½ ani)
 Reglari representative articulate. Inceputul lagaturii intre stari si transformari (5
½ -7 ani)
Perioada operatilor concrete (7/8 -11/12 ani), caracterizata prin:achizitiile de
baza ale gandirii logice: operatii concrete pe fenomene concrete, constructia
numarului, a spatiului, a operatiilor temporal, constituirea unui sistem de valori.
Perioada este constituita din substadiile:
 Operatii simple. Conservarea materiei(7/8-9/10 ani)
 Operatii complexe( terminarea operatilor referitoare la timp, spatiu ,viteza.
Conservarea greutatilor si a volumelor)(9/10-11/12 ani).
Perioada formala (incepand cu 11/12 ani) este caracterizata prin posibilitati de a
rationa abstract, material simbolic, posibilitati de operare cu ipoteze verbalizate,
analiza combinatorie reguli de simplificare.
Perioada este constituita din substadiile:
 Geneza operatiilor formale( 11/12-14 ani)
 Terminarea operatiilor formale (incepand cu 14 ani)
Dezvoltarea mentala, deci, se inscribe intre doua repere, unul ca punct de plecare,
altul ca punct de sosire si anume, inteligenta senzorio-motorie (practica) si inteligenta
conceptual ( teorectica).

2
 Procesul de transformare a informatiilor , de interpretare, de explicare,, are loc
datorita unui sistem de operatii fundamentale (analiza, sinteza, comparatia,
abstractizarea, generalizarea, concretizarea), a functiilor instrumentale (forma
algoritmica si euristica) si a operatiilor specifice care asigura demersul operational al
gandirii: notiuni, judecati, rationamente.
Analiza permite delimitarea esentialului de neesential, descompunerea
mintala a obiectului sau fenomenului in partile sale component, desprinderea
diferitelor insusiri ale intregului. Analiza la deficient mintali este fragmentara,
dominata de elemente nesemnificative, nesistematice, fiind dependent de perceptii
anterioare care le face sa ramana detasate de semnificatia lor reala.
Sinteza, proces opus analizei, reprezinta reconstituirea obiectului,
fenomenului din elementele sale definitorii sau includerea obiectului intr-o ordine
logica.
Compararea, stabilirea numitorului comun, a particularitatilor, a deosebirilor
unui grup de grup pe plan concret sau mintal.Comparatia este o conditie a procesului
de analiza si sinteza.La deficientii mintali compararea se reduce la simpla descriere
succesiva a fiecarui obiect, fara a le raporta unul la altul, sau cand realizeaza acest
lucru se recurge la indici neconcludenti, iar in raport cu normalul numarul insusirilor
diferentiatoare este mai mare, in timp ce stabilirea asemanarrilor dintre obiect este
mai dificila decat stabilirea deosebirilor. Comparatia la deficientii mintali reflecta
incapacitatea de a se deprinde de aspectele perceptive, acestea orientandu-se cu
prioritate dupa criterile care ii sunt accesibile, ca de exemplu, culoarea, marimea,
aspectul exterior, utilitatea practica.
Abstractizarea, desprinderea unui element ale unui fenomen care devine criteriu
de definire, descriere independent, de celelalte care nu sunt luate in considerare .
Abstractizarea poate fi pozitiva atunci cand acentul cade pe operatia de extragere a
insusirilor sau negative, cand se au in vedere insusirile care trebuie neglijate sau se
subliniaza si insusirile neesentiale in scopul inlesnirii procesului de generalizare.
Generalizarea, procesul de sistematizare, ierarhizare a materialului ,
permitand clasificarea obiectelor si fenomenelor in grupe si subgrupe.
Procesul de abstractizare si generalizare la deficientii mintali nu este posibil, ,
nefiind in stare sa extraga esentialul dintr-o problema, acestia vor stabili judecati si
rationamente eronate. Deficientul mintal nu este capapbil de o gandire abstracta, l nu
reuseste sa desprinda ceea ce este secundar, sa se apropie de esenta unor lucruri
simple, ei nu pot depasi concretul sensorial, nu pot ajunge la stadiul formal si deci, nu
deosebesc esentialul de neesential , generalul de particular.
Procesul de clasificare este dificil fie la nivelul obiectelor , fie la cel al
imaginilor, urmand succesiv etapele: asezare intamplatoare-grupare pe baza unor
asociatii situative, clasificare pe baza utilizarii notiunii generale. Procesul de
generalizare pe baza desprinderii a mai multor elemente este extreme de dificil.

3
 Forma algoritmica si ea euristica a operatiilor instrumentale dobandesc
trasaturi distinct la deficientii mintali. Acestea constituieformele strategice ale gandirii
pe baza carora se ajunge la o deplina cunoastere, la rezolvarea situatiilor noi pe baza
organizarii informatiei, fara o risipa inutila de procesementale, prin utilizarea
experientei mintale dobandite anterior. Gandirea, prin definitie, este un process
ierarhic, de organizare si control asupra ordinii de desfasurarea a operatiilor mintale,
iar la deficientul mintal aceste “planuri de organizare ierarhica a proceselor mintale
nu sunt structurate”.
Demersul operational al gandirii se realizeaza cu ajutorul notiunilor ,
judecatilor, rationamentelor, care au de asemenea o simptomatologie sfecifica la
deficientul mintal.
Notiunile sa asociatiile de notiuni realizate prin contiguitate simultana sau
succesiva, asemanare, asonantie prin contrast sau prin cauzalitate sunt rezultatul
activitatii de abstractizare si generalizare.Ele sunt concrete si abstracte.Cele concrete
reflecta legaturile si relatiile dintre obiecte si corespund obiectelor si fenomenelor
concrete. Cele abstracte reflecta numai anumite insusiri ale obiectelor, pe care le
gandim facand abstractive de obiectele carora le apartin.Deficientii mintali opereaza
in general cu notiuni concrete, dar in cele mai multe cazuri nu percep sensul
notiunilor, tulburare denumita de Aurelia Sarbu acatalepsie. Ei sunt capabili sa
defineasca numai notiunile concrete, cu exceptii pentru notiunile abstracte, dar si
atunci sub forma unor exemple concrete.Intre notiuni exista diverse raporturi logice
care reflecta de fapt relatile dintre obiecte si fenomene:
 De identitate: acelasi obiect poate fi gandit fie drept “luna” fie drept “satelit
natural al pamantului”
 De supra sau subordonare: caine-notiune specie este o notiune subordonata
celei de mamifer- ca notiune gen.
 De incrucisare: caine,urs, foca sunt notiuni coordinate in cadrul unei notiuni
care le integreaza in aceea de animal.
Judecatile sunt lanturi de notiuni ce reflecta legaturile dintre obiecte si fenomenele
lumii reale prin care se afirma sau se neaga ceva despre lucru.
Rationamentul reuneste judecatile de baza carora se obtin noi
judecati.Rationamentele sunt inductive, de la particular la general, deci in judecati
particulare extragem o concluzie sau o judecata generala, deductive, de la general la
particular, adica din judecati generale cunoscute se ajunge la formularea unui adevar
particular, de transductie, de la general la general, de analogie adica se stabileste
concluzia pe baza unor judecati particulare fara o analizare suficienta
„Gandirea se defineşte ca proces cognitiv de însemnătate centrală în reflectarea
realului care, prin intermediul abstractizării coordonate în acţiuni mentale, extrage şi
prelucrează informaţii despre relaţiile categoriale şi determinative în forma
conceptelor, judecăţilor şi raţionamentelor”.

4
Gândirea este principala pârghie psihică, prin care individul uman - deci şi copiii aflaţi
în plin proces de maturizare intelectuală, inclusiv şcolarii handicapaţi mintal
-realizează, mai mult sau mai puţin eficient, adaptarea conştientă la condiţiile de
mediu. Adaptarea se face într-un proces continuu, ciclic, în care, conform concepţiei
piagetiene, secvenţele se desfăşoară în doi timpi:
 asimilarea de noi informaţii, dar nu printr-o simplă adiţiune la vechiul bagaj
cognitiv, ci printr-o interacţiune complexă cu acesta; între vechile informaţii şi
achiziţii cognitive (parţial depăşite) şi cele noi, mai complete şi mai veridice,
apar nepotriviri şi contradicţii, se produce un anumit dezechilibru, care face
necesară:
 «acomodarea» vechiului bagaj cognitiv la elementele de progres ale noii
informaţii, obţinându-se astfel un nou echilibru cognitiv (desigur, relativ) ceea
ce determină, implicit, o mai bună adaptare (temporară). Şi procesul continuă
astfel prin noi secvenţe cognitive.
Dar gândirea se dezvoltă nu numai prin lărgirea şi precizarea bagajului
informaţional, pe calea descrisă - cale evident dinamică - ci şi prin perfecţionarea
suportului operaţional, aceasta accentuând şj mai mult dinamismul procesului
cognitiv. Este cunoscut faptul că forţa motorie a acestui proces o reprezintă
activitatea, în sensul larg al acestei noţiuni, şi că, în mod concret, cogniţia, activitatea
de învăţare se desfăşoară prin transformarea (interiorizarea) treptată a acţiunilor
exterioare în acţiuni şi operaţii mintale. De exemplu, comparând între ele diferite
obiecte concrete, într-un proces de manipulare efectivă a obiectelor respective, apoi
folosind imagini ale acestora şi apoi reflectându-le prin limbaj, copilul îşi formează,
treptat, capacitatea de a efectua comparaţia în plan mintal, fără suport extern,
operând cu reprezentările corespunzătoare, iar apoi cu noţiuni şi concepte.
Prin caracteristicile şi mecanismele sale, gândirea se profilează ca un proces psihic
extrem de complex, care, în stare de normalitate, focalizează şi valorifică optim
întreaga activitate cognitivă a fiecărui individ, asigurându-i acestuia un echilibru stabil
şi adaptarea eficientă la condiţiile de mediu, la solicitările multiple ale acestuia.
Dimpotrivă, în cazul persoanelor cu deficienţă mintală, gândirea suferă o serie de
afecţiuni şi, interacţionând cu celelalte funcţii şi procese psihice, focali¬zează
insuficienţele întregii activităţi cognitive, determinând scăderea, uneori drastică (în
cazurile accentuate de deficienţă mintală) a eficienţei intelectuale sub nivelul minim al
adaptabilităţii.
Una din caracteristicile importante ale dinamicii dezvoltării psihice la deficienţii
mintal - inclusiv ale dinamicii dezvoltării inteligenţei - o reprezintă «vâscozitatea
genetică», fenomen pus în evidenţă de Barbel Inhelder (1963). Bazându-se pe teoria
piagetiană a dezvoltării stadiale a inteligenţei, autoarea citată a evidenţiat faptul că, în
timp ce adolescentul normal atinge cu uşurinţă stadiul operaţiilor inelectuale formale,
inclusiv întreaga paletă a gândirii reversibile, deficientul mintal stag¬nează, adesea,

5
în dezvoltarea sa intelectuală, rămâne la nivefui unor trepte intermediare, fără a putea
atinge nivelul gândiri formale.
La rândul său, L.S. Vâgotski (1934, trad.1971) a demonstrat în studiile sale
comparative că, în raport cu dimensiunile largi ale proximei dezvoltări la copilul cu
intelect normal, la copiii deficienţi mintal «zona proximei dezvoltări» a inteligenţei este
limitată, restrânsă, cu atât mai limitată cu cât gravitatea deficitului intelectual este mai
mare. Ca expresie a acestui fapt, deficientul mintal face paşi mărunţi, lenţi şi nesiguri
în evoluţia sa intelectuală, de fapt, în evoluţia întregii sale vieţi psihice.
Datorită particularităţilor enumerate ale dezvoltării inteligenţei, datorită dificultăţilor
întâmpinate în gândire, elevii cu handicap mintal recurg adesea în activitatea lor
şcolară la soluţii puerile în rezolvarea sarcinilor cognitive; ei nu simt nevoia de feed-
back, pe care nu-l solicită - după cum, de regulă, nu solicită nici ajutorul adultului
(cadru didactic, părinte sau alte persoane cu care interacţionează), iar dacă-l primesc
şi, eventual, îl folosesc în situaţia concretă dată, nu-l transferă şi nu-l utilizează în alte
situaţii similare.
Comparând punctele de vedere exprimate de LS. Vâgotski şi B. Inhelder cu
privire la dezvoltarea inteligenţei şi la particularităţile gândirii deficienţilor mintal
observam că ele sunt, de fapt, complementare, împreună făcându-ne să înţelegem
mai bine că întârzierea în dezvoltarea intelectuală, deci, şi a gândirii la deficienţii
mintal, nu reprezintă o simplă încetinire în raport cu ritmurile susţinute ale aceluiaşi
proces la copilul obişnuit. Fenomenul respectiv este, de fapt, o manifestare a
tulburării complexe a dinamicii dezvoltării intelectuale la deficienţii mintal, inclu¬siv a
dinamicii dezvoltării şi a manifestării gândirii, caracterizată prin numeroase inegalităţi
şi oscilaţii şi concretizată într-o evoluţie încetinită, greoaie, inconsistentă şi
neterminată.
O altă trăsătură a gândirii la handicapaţii mintal o reprezintă inerţia proceselor
gândirii. După A. R.Luria (1960), cauza acestui fenomen trebuie căutată în dereglarea
accentuată a mobilităţii proceselor nervoase fundamentale - excitaţia şi inhibiţia - pe
care se bazează activitatea nervoasă superioară. La nivelul gândirii, inerţia patologică
este în strânsă legătură cu «simptomul central al sindromului oligofrenic», simptom
care, după M.S.Pevzner (1959), constă în dificultăţi accentuate de abstractizare şi
generalizare, la rândul lor acestea găsindu-şi explicaţia în diminuarea capacităţii
corticale de analiză şi sinteză.
După S.l. Rubinstein (1979), una dintre cele mai frecvente manifestări ale
«simptomului central», adică ale dificultăţilor de abstractizare şi generalizare, constă
în concretismul excesiv al gândirii, în incapacitatea accentuată a şcolarului cu
handicap mintal de a se desprinde de concretul nemijlocit, de situaţia trăită în
momentul dat, de a face generalizări şi de a verbaliza (conştientiza) propria
experienţă.
De asemenea, aceşti elevi se caracterizează printr-un scăzut spirit de
observaţie, prin slaba manifestare a interesului cognitiv, deci, printr-o insuficientă

6
curiozitate, ceea ce influenţează negativ procesul antrenării lor în activitatea
cognitivă, inclusiv în activitatea de învăţare la clasă.
O altă caracteristică importantă o reprezintă inconsecvenţa gândirii (sau lipsa de
coerenţă), mai ales la acele forme etiologice ale deficienţei mintale (de origine
traumatică, postencefalitică etc.) pentru care este proprie pierderea accelerată a
capacităţii de concentrare şi efort. Şcolarii cu asemenea deficienţă pot începe corect
o activitate -de exemplu, rezolvarea unei probleme accesibile lor - dar, la prima
greşeală întâmplătoare, în virtutea inerţiei, se pot abate de la rezolvarea corectă,
alunecând pe o pistă falsă, datorită unei eventuale asemănări de procedee cu care
au fost deprinşi anterior.
Ca urmare a caracteristicilor menţionate, gândirea deficienţilor mintal îşi
pierde, frecvent, rolul de coordonare asupra activităţii desfăşurate de aceştia. Primind
o sarcină (problemă) de rezolvat, ei nu o analizează, nu-şi stabilesc în prealabil
momentele principale de parcurs, ci trec direct (impulsiv) la rezolvare, orientându-se
după elemente întâmplătoare, după asemănări de formă cu alte situaţii etc. Prin
urmare, şcolarilor cu handicap mintal le lipseşte momentul de orientare în sarcina
primită, adică de judecare, în prealabil, a condiţiilor de rezolvare a sarcinii respective.
În activităţile şcolare cotidiene, întâlnim şi alte frecvente manifestări ale inerţiei
patologice la handicapaţii mintal, atât în gândirea lor, cât şi la nivelul altor procese şi
funcţii psihice. Aşa sunt lentoarea operaţiilor mintale, dar şi practice, pe care elevii le
efctuează cu inabi jjtate, numeroasele stereotipii prezente în comportament şi în
vorbire, repetarea fără discernământ a unor şabloane însuşite mecanic, sără¬cia
exemplificărilor originale, dificultăţile accentuate de aplicare în practică şi de transfer
a achiziţiilor realizate anterior, lipsa de iniţiativă manifestată în activitatea de învăţare
etc.
O manifestare a inerţiei la şcolarii cu handicap mintal constă în dificultăţile
majore pe care ei le întâmpină, mai ales în secvenţa acomodativă a procesului
cognitiv. Ca urmare a acestui fapt, se întâmplă ca, în «depozitul mnezic» al copiilor
respectivi, să coexiste fragmente de informaţii învechite şi contradictorii cu elemente
cognitive noi, având un grad mai mare de autenticitate. După C. Păunescu şi I. Muşu
(1998), un asemenea tip de achiziţii cognitive constituie, de fapt, «un fals progres»,
deoarece informaţiile sunt înregistrate mecanic, iar reproducerea lor ulterioară se face
prin simplă «recitare» şi nu printr-o autentică operare.
Reprezentând una din principalele manifestări ale «vâscozităţii mintale», falsul
progres la elevii handicapaţi mintal se concretizează în restrângerea accentuată a
ariei de aplicabilitate a unor cunoştinţe, pe care ei le-au «asimilat» la anumite lecţii,
dar întâmpină dificultăţi majore sau nu sunt deloc capabili să le folosească
independent (adică din proprie iniţiativă) la alte discipline sau pentru a rezolva, cu
ajutorul lor, situaţii problematice cu care ei nu sunt familiarizaţi. Incapacitatea sau
dificultăţile accentuate în realizarea transferului constituie un indiciu important al
rigidităţii gândirii la copiii cu deficienţă mintală.

7
 Trebuie să reamintim, de asemenea, că rigiditatea, inerţia patologică la nivelul
gândirii se manifestă, mai ales, în timpul unor activităţi de învăţare, bazate pe
folosirea excesivă a mijloacelor verbale, insuficient asociate cu mijloace intuitive şi
practice.
Şcolarii cu handicap mintal, îndeosebi, cei din clasele mici, manifestă adesea
stereotipii şi perseverări - expresie a inerţiei patologice a gândirii şi comportamentului
lor - nu numai la lecţii, ci şi în timpul liber, în momente de relaxare etc. De exemplu,
jocurile spontane din recreaţii ale acestor elevi sunt sărace în formă şi conţinut sau,
pur şi simplu, sunt ocolite (desigur, nu în mod conştient), locul lor fiind luat de
activităţi care nu solicită gândirea: deplasări, fără un anumit scop dintr-un loc în altui,
manipulări întâmplătoare de obiecte (aflate prin preajmă), imitarea unor activităţi
(jocuri) ale altor copii, de regulă mai mici etc.
În ultima perioadă, sunt exprimate puncte de vedere optimiste -fundamentate pe date
de cercetare - din care se desprinde posibilitatea influenţării pozitive a dezvoltării
capacităţilor intelectuale -deci şi ale gândirii - la copiii care au suferit afecţiuni
cerebrale sau deprivări îndelungate de stimulare şi care, conform unor evaluări
complexe, se situează în zona de ineficientă mintală. O condiţie esenţială pentru
reuşita influenţării terapeutice a unor astfel de copii şi pentru aducerea lor cât mai
aproape de parametrii normali ai dezvoltării, inclusiv ai dezvoltării gândirii, o
reprezintă abordarea cât mai de timpuriu posibil şi includerea în programe
personalizate de terapie complexă. Există, însă, şi părerea că, de fapt, fără a elimina
ideea abordării timpurii, în caz de nevoie, niciodată nu este prea târziu pentru a
încerca o modificare in bine, o ameliorare a stării de handicap mintal.
Ana Roth-Szamoskozi (1998), exprimă ideea că, spre deosebire de concepţiile care
menţionează importanţa stimulării timpurii a capacităţilor recuperatorii, compensatorii
şi activatoare la persoanele cu deficienţe neurofizio-logice sau datorate deprivării de
stimulare, „Feuerstein şi colaboratorii săi subliniază caracterul structural modificabil al
psihicului uman pe tot parcursul evoluţiei sale, independent de vârsta subiectului ... în
această accepţiune, termenul de modificabilitate cognitivă este foarte puternic
ancorat în practica educativă, recuperatorie şi stimulativă.
Feuerstein a elaborat şi a validat un set de instrumente de îmbogăţire cognitivă care
se adresează cu mare percizie unor funcţii psihice deficitare şi care au ca scop
fundamental creşterea modificabilităţii psihice, adică a capacităţii organismului de a
profita de experienţe de învăţare”.
Este necesar ca, de pe o asemenea poziţie optimistă în cazul deficienţilor mintal
de diferite vârste, să fie elaborate şi experimentate modele diverse de intervenţie,
bazate pe forme accesibile ale învăţării cognitive mediate, dar şi ale învăţării afective,
ale învăţării practice etc.

Simptomatologia gandirii deficientului mintal

8
 Gandirea deficientului mintal, desi prezinta cele mai multe tulburari ,nu a fost
sufficient studiata, lucrarile marginandu-se la aspect limitate, fara a exista decat
foarte putine lucrari de sinteza.Desi gandirea nu a fost studiata sub aspectele
particulare ale operatiilor fundamentale ale gandirii, cercetarile au pus in evident
simptomele, tulburarile majore, definitorii ale gandirii deficientului mintal, ca de
exemplu, vascozitate genetic, eterogenitatea, heterocronia.
Gandirea deficientului mintal la gradul de debilitate este deficitara in mod
evident la nivelul proceselor superioare ale gandirii. Caracteristicile marcante se pot
sintetiza astfel:
Gandirea concreta, situativa, bazata pe clisee verble, pe imaginarea macanica
a actiunilor si limbajul celor din jur.
Lacune majjore in achizitia conceptelor abstracte si o slaba capacitate de
discernamant
 In general se manifesta prin “dezordini intelectuale”
 Incapabili sa ajunga la conexiuni( sau le percep gresit) similitudini, opozitie
succesiune, incluziune, reversibilitate, sau ireversibilitate.
 Incapabili sa sintetizeze, structureze formele si structurile partiale in
ansambluri.
 Rationamentele sunt incomplete, plecand de la date pertiale, subiective, fara
semnificatie.
Gandirea deficientului mintal sever se caracterizeaza prin cateva trasaturi dinstincte:
 Imbecilii pot ajunge la nivelul “neointelectului” care permite sa se foloseasca
de experienta anterioara pentru a se adapta la o situatie noua.
 Gandirea fragmentata, labila, lipsita de functia de elaborare si ganderalizare,
incapabil de a vedea ansamblul, de a se ridica la notiunea generala.
 Pot utilize conceptele ca principiu de clasificare, desi sunt incapabili sa se
verbalizeze cu asemenea concept.
Gandirea deficientului mintal profund se caracterizeaza prin:
 Gandirea are la dispozitie numai “paleointelectul” care le permite numai
utilizarea reflexelor conditiontate
 Absenta totala a relatiilor psihice cu mediul inconjurator : activitatea se reduce
la o “viata pur vegetative” intre gesture si senzatii de dezvolta in fel de “
activitate circular”
 “Activitate circular” este insotita de o “activitate in echo” adica imediata
reproductive a suntetului sau gestului.
 La idiot gasim sisteme inchise care se repeat la infinit (stereotipii)

Tulburarile gandirii

9
In clasificarea tulburarilor de gandire vom apela la cea elaborate de C. Gorgos,
mentionand acele tulburari care sunt frecvente si specific diferitelor forme clinice de
deficient mintala.
Studiile privind învăţarea la deficienţii mintali aupermis să se constate că deficitul
cel mai marcant se manifestă în incapacitatea lor de afixa sau organiza elementele
sarcinii.În cadrul teoriei sindroamelor specifice pot fi amintite : teza
heterocroniei(R.Zazzo), a heterogenităţii (H.Pieron), a heterodezvoltării
(C.Păunescu), a incompetenţei sociale  (E.A.Doll),  teza  vâscozităţii  genetice  (
B.Inhelder),  teza  inerţiei  mintale,oligofrenice (A.R.Luria), teza rigidităţii conduitei
(K.Lewin).
1.Tulburari in discursivitatea gandirii:
 Lentoare ideativa
 Vascozitate genetic
 Inertie mintala
 Perseverare
 Rigiditate mintala
2. Tulburari in productivitatea gandirii
 Autism
 Asociatii anormale
 Asociatii superficial
 Anideatie
Lentoarea ideativa: se caracterizeaza prin:
 Scaderea numarului de idei si a posibilitatiilor de asociere
 Lentoarea elaborarilor judecatilor si rationamentelor care se bazeaza in
totalitate pe experienta anterioara
 Lipsa spriritului de inventivitate si creativitate
In general, toate starile de deficient mintala sunt marcate de utilizarea intr-o
maniera pasiva a posibilitatilor cognitive, recurgand in permanenta la experiente, la
ceea ce a invatatsi foarte putin la inventivitate la solutii noi.Comparativ cu copilul
normal, care este orientat spre gasirea unor solutii noi si de perspective, deficientul
este orientat spre solutii similar din experienta proprie, incercand sa-si reaminteasca
un model analogic. Aceasta tendinta de directionare retrospective si nu prospectiva a
judecatilor confera gandirii deficientului aceasta caracteristica lentoare, de stagnare si
platitudine.
Vascozitatea genetica este o alta caracteristica esentiala a conduitei cognitive a
deficientului mintal.Prin extensie,conceptul de vascozitate genetica este utilizat ca un
calificativ atribuit intelectului subiectilor subdotati sau noncreative.Conceptul este
folosit si in caracterizarea mentalitatii epileptic sub denumirea de glischroidie avand
ca simptome: vascozitate mintala, afectivitate “lipicioasa” adezivitate particulara fata

10
de persoane, obiecte, situatii,lentoaore intelectuala, reactii explosive, conduita de
perseverare intr-o anumita actiune, in general prin imaturitate.
In problematica deficientei mintale conceptul de vascozitate genetica a fost folosita de
Barbel Inhelder si de H Sinclair pentru explicarea rationamentului deficientului si
stabilirea diferentei intre conduita cognitiva a acestuia si cea a normalului,
vascozitatea fiind o caracteristica a dinamismului itelectual.
Barbel Inhelder conchide ca deficientul mintal se caracterizeaza prin lentoare
in trecerea de la un stadiu la altul, prin tendinta de plafonare, de regresare, la stadiul
inferior atunci cand intampina dificultati, precum si prin dificultatea de a depasi stadiul
operatilor concrete.Comparand dezvoltare mental a copilului normal cu cea a
deficientului mintal, B. Inhelder nu gaseste forme noi de rationament. Deficientul
mintal parcurge aidoma, celui normal aceeasi succesiune de stadia dar in mod
diferit.La cel normal exista o accelerare progresiva a dezvoltarii, ca urmare a unei
mobilitati crescande a gandirii operatorii. El trece intr-o cadenta relative rapida prin
multe stadia successive, detasandu-se dupa o perioada de oscilare de formele
anterioare de rationament. Deficientul mintal, desi parcurge aceeasi dezvoltare,
acesta se caracterizeaza prin lentoare specifica si uneori chiar stagnare de lunga
durata.Incetinirea dezvoltarii conduce la stagnare care se instaleaza mai repede la un
copil cu coeficientul 50 decat la unul cu coefcientul 70 sau in raport cu un copil
normal imde trecerile de la un mod de gandire la altul se realizeaza repede pana la
terminarea adolescentei.
Evolutia gandirii copilului normal tinde in permanenta spre un echilibru
progresiv, cu o mare mobilitate a rationamentului si o buna stabilizare a
achizitiilor.Dupa J. Piaget, in evolutia normal se produce o stare de echilibru final care
indica faptul ca noua structura s-a terminat si ca ea functioneaza satisfacator.
In schimb, evolutia gandirii deficientului mintal tinde spre un “fals echilibru”
caracterizat prin vascozitatea rationamentului, prin incapacitatea de a parasi un
anumit punct de vedere pentru un altul, nefiind capabili de a efectua operatii. Aceste
“false echilibre” reflecta “ vascozitatea ganetica” si in consecinta nu pot incheia
constructiile operationale.
Conduita cognitiva a deficientului nu depaseste stadiul “operatiilor concrete”
adica gandirea nu poate sa se degajeze de perceptia obiectelor pentru a ajunge la
nivelul formal. Conduita cognitive apare ca o constructive operatorie neterminata.
Deficientul mintal nu ajunge la ultimul stadiu de dezvoltatre intelectuala, acela al
operatiilor formale, cheia de bolta care asigura coerenta edificiului, nedepasind
stadiul “operatiilor concrete.
Constructia rationamentului deficientului mintal se caracterizeaza prin aceasta
intarziere genetic marcanta, prin incleierea in stadiile vechi de gandire. Aceasta
vascozitate genetic constituie caracteristica primordial a sistemului cognitive, fara
insa a se extinde si asupra personalitatii in ansamblu.

11
O alta particularitate a sistemului cognitiva rezida din faptul ca, desi deficientul ajunge
la un nivel superior, rationamentul sau pastreaza amprenta nivelurilor anterioare si
deseori apare fenomenul de regresare la stadiul inferior atunci cand intampina
dificultati. La deficientul mintal coexista in permanenta doua moduri de gandire,
trasaturi ce apartin celor doua moduri de dezvoltare, rationamentul osciland in acelasi
moment intre aceste doua niveluri de dezvoltare.
Deficientul mintal depaseste cu mare dificultate schema sa de
gandire.Adaptare sa la la lumea exterioara este relativa, el “asimileaza” reduce totul
la dimensiunile rationamentului sau, deformand realitatea in functie de schemele
anterioare. In loc ca noile informatii sa conduca la modificarea structurilor mai vechi
pentru a le transforma, din contra acestea, sunt dinc e in ce mai
accentuate.Evaluarea faptului ca deficientul a achizitionat o anumita notiuneeste
infirmata de conditiile in care acesta trebuie sa opereze cu ea pentru a solution o
problema practica.in realiztate, ne gasim in fata unui “fals progres” noitiunile sunt
inregistrate mecanic si pur si simplu le “recita” fara a fi capabil de o veritabila
operare.
O alta particularitate a sistemului cognitive este aceea ca dezvoltatea
intelectuala cunoaste un fenomen de “ingradire” de “plafonare” de “inchidere” spre
deosebire de copilul normal care este coerenta, in care elementele se solidarizeaza
intr-un system , care este atat un sistem inchis cat si unul integrabil intr-un system
care permite achizitia de noi informatii, date, fapte. Deficientul mintal ajunge la o
oarecare structura care constituie piedici in realizarea progresiei.
Nivelurile de rationament ale deficientei mintale profunde sunt mai omogene
decat in cazurile deficientei mintale lejere. Debili profund manifesta rationamente
omogene ce pot fi raportate la varsta de 2 ani, iar debili lejer de 13-14 ani, capabili de
operatii concrete, dqar nu si formale, manifesta un mod de rationament
corespunzator celui de 6-7 ani.
Vascozitatea genetica este mai evidenta la debili patologici unde structura
mintala este mai fragile , mai vascoasa, caracterizata prin frecvente perseverari.
Inertia mintala: Aceasta notiune este introdusa de H Ey si A.R. Luria sub
denumirea de inertie oligofrenica, pentru a define caracteristica esentiala a
deficientei mintale, lentoarea.La deficientii mintali se constata stagnari atat la nivelul
informatiilor ,conostiintelor cat si la nivelul deprinderilor.Dupa expresia lui A.R. Luria “
daca este dificil sa-i faci pe copii oligofreni sa invete ceva este si mai dificil sa ii
dezveti” Aceasta inertie a operatiilor gandirii este evident in toate situatiile de
invatare, ca de exemplu, modificarea unui algoritm de calcul, o regula gramaticala,
chiar daca in interventia pedagogica se incearca solutii mai adecvate.
Este o caracteristica opusa mobilitati ce se exprima prin diminuarea nivelului
la care se desfasoara procesele intelectuale,prin predilectia individului pentru
activitatiile de rutina sau tipice si prin ritm lent, Inertia influenteaza intregul procces de
cunoastere, avand consecinte asupra procesului de generalizare si in consecinta,

12
necesitatea de a utilize o metodologie bazata pe tehnici ce solicita activitatea gandirii
si nu simpla reproducere a informatiilor, cunostiintelor.
Inertia se datoreaza unei alterari a activitatii cerbrale sub forma inhibitiei patologice
pusa in evident de E.E.G. Ractiile vasculare ale deficientului mintal demonstreaza o
lipsa de atentie. De exemplu daca la copilul normal reflexul de orientare este provocat
chiar si de stimuli slabi, la deficientul mintal acestia sunt fara efect. De asemenea,
reactiile la stimuli puternici se sting extrem de repede la deficientii mintali in
comparatie cu normalii. Sistemul verbal este mai fragil, mai fragil decat sistemul
perceptive-motric. Asa se explica de ce deficientul mintal poate intelege o comanda
verbal dar nu o poate realize pe plan perceptiv-motric , fara a putea insa sa
verbalizeze actiunea efectuata.
Simptomatologia inertiei mintale se poate sintetiza in urmatoarele
caracteristici:
 Adaptarea este dificila in situatii noi si in special dupa starile conflictuale
 Reactiile sunt lente, inerte, vascoase.
Heterocronia 
Termenul este introdus de Rene Zazzo şi oferă o nouă dimensiune de comparare a
deficientului mintal cu normalul, fiind o caracteristică a deficientului cu cât debilitatea
este mai profundă. Conceptul de heterocronie contribuie la precizarea  diagnosticului
de  deficienţă  mintală,  la  discriminarea  acestora,  de pseudodebilitate în mod
special, precum şi în stabilirea etiologiei diverselor cazuri dedebilitate
mintală.Heterocronia se caracterizează prin decalajul fundamental dintre creşterea
fizică şicea mintală, dintre dezvoltarea somatică generală şi dezvoltarea generală,
dintre vârstacronologică şi cea mintală. Dezvoltarea mintală a debilului mintal nu se
realizează înacelaşi  ritm cu dezvoltarea  fizică,  existând  între acestea  un decalaj
temporal.  Înconsecinţă apare un sistem de echilibru particular, cu trăsături specifice,
fiind vorba de overitabilă structură. Esenţial în teza heterocroniei este deci tendinţa de
a defini debilulprintr-o structură de ansamblu. R.Zazzo apreciază coeficientul de
inteligenţă ca fiind utilîn diagnostic, dar fără ca acesta să conducă la formularea
prognozei. Esenţial, dupăR.Zazzo, este ca debilul să fie definit ca o structură de
ansamblu.Heterocronia constituie o noţiune cheie în descrierea genezei conduitelor
copiluluidebil mintal şi totodată un termen operatoriu în formularea diagnosticului. Prin
aceasta seprecizează că debilitatea mintală este mai mult o structură particulară
determinată de ointegrare dizarmonică a ritmurilor de dezvoltare
asincronă.Heterocronia constituie cheia tuturor particularităţilor, a tuturor
“specifităţilor debilităţii mintale”, iar raportul dintre vârsta mintală şi cea cronologică
apare ca otensiune a unui sistem de echilibru special, a unei structuri originale. Un
copil debil dezece ani cu vârsta mintală de şase ani nu poate fi comparat cu un copil
normal cu vârstamintală de şase ani. Debilul mintal poate avea performanţe fizice mai
bune, forţă şi viteză mai mari, o bogată experienţă, dar rămâne într-o inferioritate netă

13
faţă de copilul normalcu aceeaşi vârstă mintală. Ei nu sunt identici, pentru că
normalul dispune de posibilităţisuperioare, de o experienţă mai largă şi mai bogată,
de automatisme mai complexe, areun statut social total diferit de  cel al debilului
mintal de aceeaşi vârstă mintală. Ritmul dedezvoltare  al  debilului  mintal  este mult
mai  lent şi în aceasta  constă elementuldiferenţiator. Copilul normal creşte fizic şi
mintal în acelaşi ritm, având astfel o identitatede timp în creşterea fizică şi
intelectuală. La debilul mintal nu apare acest sincronism, iar decalajul dintre vârsta
cronologică şi cea mintală creşte progresiv, pentru că dezvoltareamintală nu se
săvârşeşte în acelaşi ritm cu dezvoltarea fizică.
Heterogenitatea 
Teză lansată de H.Pieron, prin care relevă proporţia inversăcare există între
heterogenitatea aptitudinilor şi nivelul global mediu al deficienţilor mintal. Indicele  de
heterogenitate se poate explica prin relativa independenţă a unor aptitudini în raport
cu inteligenţa. Noţiunea de heterogenitate trebuie comparată cu cea deheterocronie a
lui R.Zazzo şi concepută ca o idee călăuzitoare pentru înţelegereamentalităţii
debilului mintal şi dinamicii comportamentului, ca un simptom nuclear ceexplică
deficienţa mintală..
Heterodezvoltarea-
Teză lansată de C.Păunescu denumeşte o caracteristicăprimordială structurii
psihice a deficienţei mintale, şi anume, prezenţa unor aspecte aleactivităţii psihice, ce
sunt dezvoltate sub limită, iar a altora peste limita atinsă de copilulnormal de aceeaşi
vârstă mintală.
Perseverarea
este o formă de inerţie mintală ce se caracterizează prinlipsă de fluenţă a
ideaţiei, aderenţă la o idee, atitudine, conduită. Perseverarea este orepetare sau o
continuare a unei activităţi care persistă odată ce s-a declanşat, dupăexpresia lui
Zazzo – fenomenul persistă atunci când cauzele “reale” au dispărut.Perseverarea
îmbracă forme variate :
 de persistenţă a unor concepte şi structuri cognitive ;
 de menţinere a unor activităţi (gesturi) motrice, deşi acestea trebuiau înlocuite
cualtele adecvate noilor situaţii.
Rigiditatea mintală
Este o noţiune introdusă de K.Lewin şi reluată de Goldstein pentru a desemna
rezistenţala schimbare sub toate formele, incluzând idea de fixare, perseverare.
Fenomenul de rigiditate mintală conduce la dificultăţi de adaptare la situaţii şi idei noi
. Rigiditatea mintală apare la nivelul condiţionărilor atunci când deficientul mintal
manifestă tendinţa de a se “reîntoarce la condiţionările mai vechi”, mai consolidate şi
întâmpină mari dificultăţi în stabilirea altora. Rigiditatea mintală este evidentă mai ales
în absenţa supleţii în gândire, fiind o consecinţă ce decurge din vâscozitatea
genetică,  particularitate  caracterizată  prin  revenire  la  modurile  deraţionament, la
conduitele cognitive anterioare, specifice stadiului anterior de dezvoltare.Deficientul

14
mintal ajunge în stadiul operaţiilor concrete, dar nu îşi însuşeşte mecanismul
reversibilităţii, ceea ce duce, de asemenea, la o anumită rigiditate, exprimată prin
incapacitatea de a aplica cele învăţate într-o formă nouă sau în circumstanţe
deosebite. La deficienţii mintali rigiditatea este mai accentuată, ceea ce îi împiedică
să se adapteze la situaţii  noi.  Rigiditatea  mintală  se  manifestă  în  egală  măsură
şi  în  conduita  ,comportamentul deficientului mintal, fapt ce l-a determinat pe
J.S.Kounin să vorbească de rigiditatea conduitei pentru a defini conduita de adaptare
caracterizată prin stabilitatepasivă şi perseverare comportamentală. Unii autori o
denumesc psihorigiditate incluzând-o în tulburările de caracter, având ca
simptomatologie : absenţa supleţii adaptative,comportament neadecvat, refuz de
adaptare

Bibliografia:

15