Aspectul bioetic al experimentelor biomedicale asupra omului şi animalelor

Este binecunoscut faptul cã în ştiinţele biomedicale orice idee nu se testeazã imediat pe om.
Se incepe cu o fazã de studiu de laborator, apoi experimentarea pe animale şi în cele din urma se
ajunge in faza de experiment asupra fiinţei umane.
Ultima etapã are loc doar în cazul cînd experimentarea preclinicã este rezonabil sigurã şi cînd
cercetarea asupra fiinţei umane prezintã un interes major şi evident, nu comportã riscuri
disproporţionale în raport cu importanta cunoaşterii din domeniul de cercetare respectiv.Testãrile
noilor metode pedagogice asupra copiilor, studiile referitoare la nocivitatea muncii in faşa
monitorului computerului, testul pe scafandri al unor noi compuşi respiratorii, determinarea la
cosmonauţi a modificãrilor parametrilor fiziologici in stare de imponderabilitate de asemenea se
prezintã drept experimente pe oameni.
Experimentarea umanã este tot atat de veche ca si medicina. Medicul este impus sã inoveze,
sã încerce ajustãrile terapeutice de fiecare datã cînd starea pacientului sãu depãşeşte cunoştinţele
acumulate. Cum fiecare individ reacţioneaza la tratament într-o manierã particularã, atunci fiecare
tratament constituie o aventurã care îl imbogãţeşte pe medic cu ceva nou. Astfel, medicina mult
timp a rãmas empiricã, devenind experimentalã relativ mai tîrziu.
James Lind întreprinde in anul 1747 cercetãri prin a compara metodic sub raport de
eficacitate şase remedii propuse pentru scorbut, vitriol, otet, apã de mere,portocale si lãmîie, un
preparat magistral propus de un chirurg. Experimentul a avut loc pe mare, la bordul unei corãbii.
Subiecţii au fost 12 marinari care sufereau de scorbut. Lind i-a repartizat in 6 grupe a cîte 2, fiecare
grupã primind un remediu diferit. Medicul a observat cã marinarii care au primit portocale si lãmîie
se simţeau mai bine decat ceilalţi. El a conchis cã portocalele si lãmîele sunt un remediu contra
scorbutului. Astfel s-a realizat prima experimentare terapeuticã controlatã asupra subiecţilor umani.
în secolul al XVIII-lea variola fãcea ravagii in Europa. O metodã empiricã venitã din China a fost
introdusã in Anglia. S-a început prin a fi testaţi, cu autorizţia regelui, 6 deţinuţi ai închisorii New-
gate. Puşcarişii au supravieţuit si au fost graţiaţi.
în anul 1798 Edward Jenner raporteazã cã in urma observaţiei s-a constatat cã ţãranii care aveau
vaccinã nu s-au îmbolnavit atunci cînd li s-a inoculat variolã umanã. El singur a efectuat la 10
persoane o inoculare experimentalã de vaccinã, urmataã de inoculare de variolã.
În secolul al XIX-lea medicina devine cu adevarat experimentalã. Bolnavii din spitale încep
a fi supuşi tot mai frecvent la încercãri metodice. între anii 1821-1827 Pierre C. A. Luis, medic la
Spitalul Charite din Paris, avînd dubii asupra acţiunilor benefice ale emisiei de sînge in pneumonie,
repartizeazã in douã grupe bolnavii de pneumonie, amînînd emisia de sînge la una din grupe. El
constatã cã în medie bolnavii la care scurgerea de sînge a fost amînatã se simţeau destul de bine.
Luis publicã studiul sãu in anul 1835 şi ca urmare este intreruptã utilizarea medicalã a lipitorilor în
pneumonii.
Cazul talidomidei (1960-1961) a marcat o turnurã decisivã. Talidomida fusese comercializatã la
începutul anilor `60 ca hipnotic dupã ce a trecut doar testul pe animale. Mii de copii au fost nascuţi
cu focolemie, datoritã consumului de talidomidã de cãtre femeile gravide.
Autoritãţile sanitare ale ţarilor industrializate au reacţionat dur, obligînd ca orice substanţã nouã
propusã ca medicament pentru tratament uman, înainte de comercializare sã fie testatã la eficacitate
si absentã de toxicitate prin efectuarea experimentãrilor metodice asupra fiinţelor umane.
În general, medicii realizeazã o distincţie clarã între experimentarea cu “scop terapeutic” si
experimentarea cu “scop cognitiv”. în realitate toatã experimentarea ştiinţificã în medicinã are o
intenţie cognitivã: scopul ei este de a dobîndi o cunoaştere. Experimentarea “terapeuticã” constituie
un test asupra unei persoane umane, a unui procedeu de tratament, de diagnostic care poate fi direct
benefic pentru sãnãtatea acestei persoane, în acelaşi timp permite de a avansa cunoaşterea.

1
Experimentarea “cognitivã” este o încercare susceptibilã de a produce avansarea cunoaşterii şi care
nu comportã beneficii pentru sãnãtatea subiectelor experimentului.
Testele clinice se divizeazã traditional in 4 faze:
- Prima fazã constã în a efectua primele teste ale unei substanţe pe cîţiva voluntari sãnãtoşi în
scopul aprecierii toleranţei sale in funcţie de dozã şi de a verifica proprietãţile sale
farmacodinamice, adicã modificãrile organice sau funcţionale reproductibile si calculabile,
provocate prin administrarea substanţei unui organism viu.
- A doua fazã se testeazã un grup mic de bolnavi. Ea vizeazã confirmarea eficacitãţii
terapeutice a substanţei cu aprecierea interesului faţã de ea si evaluarea raport risc-beneficiu.
- A treia fazã constã într-o comparaţie metodicã a noului tratament cu absenţa oricãrei lecuiri
sau cu cel mai eficare tratament clasic. Ea are scopul de a demonstra activitatea terapeuticã a
medicamentului asupra unui grup larg de pacienţi, urmînd o metodologie riguroasã si complexã.
- A 4 a fazã corespunde studiilor epidemiologice si farmacovigilente. Dacã aceste studii sunt
efectuate la modul serios şi nu în scop promoţional, cum procedeazã o parte din industria
farmaceuticã, apoi ele oferã mijloace de a decela eventualele efecte indezirabile, rare si tardive.
Codul de eticã al medicilor prusaci publicatã în anul 1900 stipuleazã cã atunci cînd unui
bolnav ii se propune un tratament inovator, bolnavul trebuie prevenit cã el va fi supus unui
tratament experimental.
în Codul de la Norberg in 1947 se stipuleazã ca consimţãmîntul voluntar al subiectului uman este
absolut esenţial. Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, adoptat de cãtre ONU
în anul 1960, reafirmau urmãtoarele : “este interzis de a supune unui experiment medical sau
ştiinţific o persoanã fãrã a avea consiţãmîntul ei liber.”
în Europa cercetãrile asupra fiinţei umane s-au dovedit a fi mai “cruţãtoare”. Se efectuau cu
timiditate doar experimente numite “terapeutice”, aceasta pentru cã caracterul legal ale
experimentelor asupra voluntarilor era admis sau greu.
Comisia nationalã americanã pentru protecţia subiecţilor umani contra cercetãrilor
biomedicale şi de comportament a analizat acest risc într-un text despre “principiile etice ale
cercetãrilor asupra subiecţilor umani”. Ea a subliniat cã nici o activitate umanã nu este lipsitã de
pericolul unui sau altui risc şi a amintit cã în cadrul cercetãrilor ştiinţifice, exact ca şi în cadrul altor
activitãţi, este nevoie de a “produce maximum de avantaje şi de a reduce riscurile la minimum”.
Din toate acestea rezultã cã cercetãtorii care efectueazã astãzi experimente asupra fiinţelor
umane sunt obligaţi:
- Sã elaboreze un protocol unde sã fie expus scopul cercetãrii, metoda, numãrul subiecţilor
necesari pentru efectuarea experimentului, obligaţiile subiecţilor, modul în care le va fi solicitat
consimţãmîntul.
- înainte de a începe orice experiment asupra fiinţelor umane se cere avizul unui comitet de
eticã al cercetãrilor despre protocolul in cauzã. Aceastã procedurã garanteazã urmatoarele: calitatea
eticã şi ştiinţificã a cercetãrilor efectuate asupra fiinţelor umane.
La sfarşitul secolului al XX lea se afirmã cã subiectul cercetãrilor trebuie sã colaboreze sau
sã fie un partener de cercetare, dar nu este uşor de aculturat relaţia dintre experimentator şi
experimentat. Unii au afirmat chiar cã “voluntarii sãnãtoşi , care acceptã sã fie supuşi unor
experimente medicale nu sunt remunerati, cãci perspectiva de a cîstiga bani le intunecã capacitatea
de a judeca şi ai face pe aceşti oameni sclavi ai cupiditãţi lor.
Peste tot a fost adoptatã legea conform cãreia nu se admite testarea unui medicament asupra
unui copil înainte ca acesta sã fi fost corect testat pe adulţi.
Atunci cînd se elaboreazã în plan de experimente care vor fi efectuate asupra unor persoane
umane, se impun în acelaşi timp 3 probleme, care la randul lor se divizeaza în 3 bunuri:
1) Este oare eficace planul experimental? Oare dã el şanse mai multe de a ajunge la o
concluzie?
2) Vor servi oare cunoştinţele obţinute viitorilor bolnavi?
3) Cum sã facem ca bolnavii care participã la experimente sã nu fie lezaţi?
Conflictul dintre bunuri este şi mai evident atunci cînd voluntarii care acceptã sã participe la
experiment sunt sãnãtosi. Faptul cã în societãţile liberale nimeni nu este obligat sã participe la

2
cercetãri, presupune o inegalitate între persoanele care acceptã sã se sacrifice, participînd la
experimente şi cele care aşteaptã ca noile tratamente sã fie testate pe alţii.
Experimentele pe animale se practicã de circa 300 de ani, perioadã relativ scurtã în istoria
medicinei. Organismul animalelor şi cel al omului nu sunt identice, existã particularitãţi anatomico-
fiziologice, deosebiri ale metabolismului.
Bioetica patrunde în toate sferele sociale si încearcã sã reglementeze diferite activitãţi,
inclusiv şi experimentele biomedicale pe fiinţe neumane.
Bioetica pledeazã pentru protejarea oricãrei fiinţe vii şi lucrul acesta este stringent, actual în
cazurile de pericol pentru existenta speciei.
Existã cazuri cînd experimentele dureroase pe animale pot fi şi trebuie substituite prin
diferite metode alternative. Adversarii vivisecţiilor considerã cã rezultatele experimentelor pe
animale sunt relativ nesemnificative, iar preţul lor este incomparabil cu suferinţele animalelor.
Astãzi practic 75% din animalele de laborator posibil sã fie înlocuite prin modele biologice,
informaţionale, computeriale. Tot mai des se foloseşte experimentul virtual. Aceste metode sunt
umane şi cu mult mai ieftine, efective si expresive. Cu ajutorul lor putem proteja şi salva o multime
de animale. în experimentul virtual se pot reproduce procese fiziologice, care în alte condiţii nu se
modeleazã. Alternative medicinei experimentale pot fi medicina naturopatã şi homeopatã care, in
general, nu utilizeazã animale pentru experimente.
Deosebirea dintre valoarea vieţii umane şi vieţii animalului este instabilã şi neclarã.
Dupã cum afirmã marele filozof şi savant din Grecia anticã Pitagora : “Acel care liniştit şi
fãrã scrupule ucide un animal, tot atît de uşor poate sã ucidã şi un om”. Aşadar, dorind o societate
fãrã violenţã, trebuie sã începem cu modificarea radicalã a mentalitãţi acestuia. Anume de datoria
întregii comunitãţi control experimentelor biomedicale.
Din aceste considerente se creazã Comitete de bioeticã pe lîngã instituţiile de cercetãri ştiinţifice,
acestea fiind nişte organe cu putere legalã de a interzice sau accepta un experiment sau altul. Fãrã
avizul comitetelor date este imposibil de realizat orice experiment, motivarea reieşind doar din
considerente etice şi umaniste.

Aspecte bioetice ale reproducerii umane asistate medical.

Fecundarea in-vitro. Inseminarea artificiala. Congelarea embrionilor. Avortul.

Domeniul “bioeticii” a apãrut ca reacţie faţã de tehnologia modernã: dezvoltarea

extraordinarã în ultimii ani a instrumentelor şi procedurilor medicale destinate creãrii şi menţinerii
bios-ului – adicã viaţa omeneascã privitã mai ales din punct de vedere fizic sau biologic. Aceastã
nouã ştiinţã apãrutã la sfârşitul anilor ”60, se concentrezã în special asupra trei mari domenii:
• începutul vieţii omeneşti (cuprinzând metodele artificiale de procreaţie, avortul şi intervenţiile
chirurgicale în uter);
• mijloacele de susţinere şi menţinere a vieţii (cuprinzând aparatele de dializã şi ventilaţie,
tratamentele medicamentoase şi genetice, transplantul de organe vitale);
• sfârşitul vieţii (controlul durerii la pacienţii cu boli incurabile, retragerea şi oprirea hranei,
eutanasia).

Naşterea în vitro

Embrionii congelaţi, inseminarea artificialã şi fecundarea în vitro au rãsturnat într-un

interval de timp foarte scurt conceptele tradiţionale de filiaţie, de paternitate si de maturitate: o
femeie poate fi fecundata de un barbat anonim sau decedat, o femeie care concepe si cea care poartă
sarcina pot fi disociate, mama unei femei poate da nastere copilului propriei fiice.

3
 Conform unei tradiţii orientale antice, vârsta omului se calculeazã din momentul conceperii,
pe când cultura occidentalã va considera începutul vieţii din momentul naşterii. Un timp îndelungat
medicii recunoşteau viaţa intrauterinã doar dupã primele mişcãri ale fãtului. Problema însufleţirii
devine un teren pentru discuţii aprinse şi în cadrul dogmelor religioase. Conform teoriei creştine
contemporane, sufletul, fiind un dar Dumnezeiesc, este atribuit embrionului chiar din momentul
conceperii.
Viaţa ne oferã paradoxuri şi uneori, considerãm, nedreptãţi. În timp ce sute de femei merg
zilnic sã avorteze, altele fac tot posibilul pentru a deveni însãrcinate.
Industria farmaceuticã oferã preparate care sunt în stare sã maturizeze concomitent pânã la
zece ovule (în locul celor 1-2 programate de naturã) la o unicã ovulaţie. Acestea sunt colectate de
cãtre medicul biotehnician şi amestecate cu sperma soţului sãu, sau a donatorului, fiind posibilã o
selecţie preventivã a embrionilor dupã sexe (depinde de cererea clientului-pãrinţii). Amestecul
obţinut sau embrionii deja formaţi sunt implantaţi în uterul mamei biologice sau a unei mame
surogat, în caz când situaţia fiziologicã a soţiei nu îi permite sã ducã o sarcinã.
Jac Mono spunea cã: „În crearea unui copil sunt implicaţi trei: femeia, bãrbatul şi
întâmplarea. Medicina actualã induce alte cerinţe: femeia, sperma şi medicul. Copilul se naşte de la
ştiinţã”.
Embrionii sunt congelaţi, pãstraţi în Bãnci de Embrioni Umani, iar mii dintre ei aşteaptã şi
în ziua de astãzi sentinţa. Problema moralã o presupune faptul cã îndelungarea conlgelare a
embrionilor poate rãsturna întregul comportament reproductiv uman cu schimbarea legilor
ereditãţii.
Ce se va întâmpla atunci când Bãncile de Embrioni vor oferi nepoatei un embrion al bunicii
ei, sau când fiica va avea posibilitatea de a fi sora copilului sãu?
O problemã importantã legatã de implicarea medicului în inseminarea artificialã este cea a
confidenţialitãţii. Bioetica clinicã cere acestuia, drept regulã generalã, sã nu dezvãluie nimic din
ceea ce a aflat despre pacienţii sãi, ca şi despre identitatea donatorului, în cursul relaţiei
profesionale. Pentru aceasta trebuie sã se ţinã cont de anumite principii:
- Necesitatea consimţãmântului ambilor soţi;
- Fecundarea se efectueazã într-o unitate medicalã specialã doar de cãtre medicul genetician şi
echipa sa;
- Medicul are obligaţia de a pãstra un secret absolut asupra cuplului ce are un copil pe aceastã
cale;
- Copilul nãscut va fi considerat fiul/fiica legitim/ã al soţiei şi al soţului;
- Medicul trebuie sã pãstreze datele referitoare la donator pentru ca în anumite situaţii acestea
sã poatã fi puse la dispoziţia cuplului;
- Se va limita numãrul de graviditãţi de la acelaşi donator;
- Se va cerceta evoluţia psihologicã a copiilor care au fost concepuţi prin înseminare
artificialã;
- Se vor lua mãsuri de precauţie ca sã nu se poatã stabili legãtura de filiaţie dintre donator şi
copil.
Motivaţiile şi condiţiile în care a fost colectatã sperma vor înainta un alt şir de probleme de
ordin moral. Este înregistrat faptul cã înainte de plecarea soldaţilor americani în rãzboiul din golf,
Bãncile Americane de Spermã au înregistrat numeroase cereri de congelare.
O problemã gravã de ordin bioetic provoacã şi cerinţele unor femei de a fi fecundate
artificial, care sunt trecute de vârsta de patruzeci de ani, în etapa de menopauzã şi, de obicei, de
celibatare. Pe data de 17 decembrie 2004 postul de televiziune Pro-TV deruleazã ştirea zilei: o
femeie de 67 de ani din România a nãscut doi gemeni (unul decedat) în urma fertilizãrii artificiale.
Situaţia se plaseazã şi mai departe când embrionii congelaţi sunt ceruţi spre înfiere de cãtre femei
virgine, care nu îşi pot gãsi locul alãturi de un bãrbat. Entuziasmul oamenilor de ştiinţã
contemporani a ajuns pânã la încercarea de a implanta în uterul femeii embrioni ai unor animale,
sau invers, ori la înlocuirea nucleului celulelor donore cu nuclee ale celulelor altor specii.
Posibilitatea naşterii unui copil de cãtre o gorilã, sau a unui pui de cimpanzeu de cãtre o femeie
voluntarã poate fi nu doar o ipotezã. De exemplu, în Statele Unite existã femei ecologiste care şi-au
oferit uterul pentru salvarea unei anumite specii de maimuţe pe cale de dispariþie.
4
 Mamele surogat creeazã un areal aparte al discuţiilor bioetice. Atunci survine un haos, fiind
sursa unor situaţii şocante în cazuri de determinare a gradelor de rudenie. Spre exemplu, dacã
copilul din uterul femeii este conceput din ovulul fiicei sale fecundat cu sperma ginerelui, atunci
cine va fi aceasta pentru copilul dat? Mamã sau bunicã?
Mamele surogat sunt solicitate mai ales în ţãrile unde este cunoscutã la nivel statal
homosexualitatea. Cuplurile de bãrbaţi cer dreptul de a avea un copil în comun pentru a se simţi
familii împlinite. Ei sunt de acord sã cumpere ovulul, sã încheie un contract cu mama-incubator
numai de a avea parte de fericitul sentiment de a fi pãrinte. Cu pãrere de rãu, pe Internet s-au creat
reţele clandestine, unde contra-platã, femei şi bãrbaţi cu cele mai alese calitãţi fizice îşi oferã spre
vânzare celulele sexuale. Ba chiar s-a mers şi mai departe, atunci când un miliardar american, care a
creat prima Bancã de Spermã Nobel, primea spermã de la bãrbaţii care aveau un coeficient de
inteligenþã de peste 140. Desigur, orice mamã îşi doreşte ca copilul sãu sã fie un Enstein,
presupunând cã acesta va fi fericit sã fie urmaşul unei celebritãţi.

Avortul şi consecinţele sale

Problema avortului include dimensiuni medicale, juridice, sociale, demografice, psihologice,

morale, filosofice etc. Însã, ea constituie, înainte de toate ocazia unei experienţe dramatice pentru
femeia însãrcinatã. La etapa actualã de dezvoltare a ştiinţei obstetrico-ginecologice, în pofida
anumitor realitãţi în elaborarea, propagarea şi implementarea unor mijloace anticoncepţionale,
avortul rãmâne una dintre metodele principale de planificare a familiei.
Pe parcursul perioadei reproductive fiecãrei femei de pe glob îi revine, în medie, un avort
artificial. Anual, în lume, se efectueazã cca 50 de milioane de întreruperi artificiale a sarcinii şi mai
mult de 20 de milioane de avorturi sunt ilegale. Conform datelor OMS, 60-100 de mii de decese
anual, sunt consecinţe ale complicaţiilor septice post-partum. Statistica, în anul 1994 ne indicã
astfel: la 1000 de femei au fost efectuate avorturi: în Polonia-3,6%, Irlanda-5,4%, Germania-8,7%,
Italia-12,7%, Franţa-56,6%, Rusia 119,6% iar în România 172,4%.
Din statisticile prezentate mai sus, se poate observa cu uşurinþã cã ţara noastrã ocupã locul I
în ceea ce priveşte numãrul avorturilor. Din pãcate, aceste cifre nu reflectã realitatea, deoarece cele
mai multe avorturi rãmân neînregistrate, numãrul lor fiind mult mai mare.
Bioetica contemporanã descerne trei abordãri de bazã: radical-liberalã, conservatoare
restrictivã şi moderatã.
Viziunea radical-liberalã interpreteazã drepturile omului în mod identic cu drepturile de
proprietate. Conform acestei viziuni, orice individ exercitã un control asupra corpului sãu şi a
acţiunilor sale: acest tip de control, specific tuturor fiinţelor umane, îl constituie proprietatea.
Dreptul de proprietate legitimã este absolut – de altfel, afirmã libertanienii, toate celelalte drepturi
sunt derivabile din dreptul de proprietate. În acest caz, fetusul este considerat drept un intrus, fiind
comparat chiar cu o tumoare, cu un apendice şi în consecinţã, femeia, titularã a unui drept absolut
asupra propriului sãu corp, poate practica asupra sa însãşi un avort sau sã contacteze un specialist
pentru a o scuti de sarcinã.
Abordarea conservatoare – restrictivã este consideratã ca aparţinând bisericii. Teoriile
Bisericii Catocile cât şi cele ale Bisericii Ortodoxe afirmã cã viaţa trebuie sã fie respectatã în mod
absolut încã din faza concepţiei.
Consecinţele unei astfel de viziuni raportate la avort sunt extrem de clare: „Nu existã nici
om, nici o autoritate umanã, nici o ştiinţã, nici o indicaţie medicalã, eugenicã, socialã, economicã,
moralã care poate exiba, sau acorda un titlu juridic valabil pentru a dispune direct şi deliberat de o
viaţã umanã inocentã deci, de a dispune având ca ţel distrugerea ei”. Se interzice orice avort, chiar
şi cu scopul de a salva viaţa femeii însãrcinate.
Adepţii moderaţi ai avortului pornesc de la ipoteza cã statutul moral al fetusului trebuie cel
puţin parţial sã fie corelat cu nivelul dezvoltãrii sale.
Actualmente, avortul este necesar de combinat cu alte forme şi metode de reglementare a
natalitãţii. Acest lucru ni-l cere ideologia ecogeicã, care preconizeazã o revoluţie axigenicã (demnã

5
de noi), adicã în familie doar un copil şi deci, depopularea anualã cu 1,5-2%. Dar acest fenomen
necesitã o altfel de reglementare, deoarece populaţia Terrei nu este gata sã accepte aşa ceva.

Problema dreptului la moarte prin prisma bioeticii.

Eutanasia. Criogenia.

EUTANASIA

Se ştie că tot ceea ce există pe Pământ este destinat pieririi, că fiecare început are şi un
sfârşit. De aceea, încă din antichitate, moartea era considerată ,,medic”: ,,Ea este cel mai bun medic
pe pământ, care nu a avut cazuri nereuşite. Puteţi să fiţi bolnavi de cea mai grea boală, căci ea vă va
trata definitiv, în acord cu natura.”( L. Feuerbach - Problema nemuririi din viziunea antropologiei.)
De asemenea, Seneca, marele filozof antic, scria: ,,Cel care se teme de moarte este tot atât de
nesocotit ca şi cel care se teme de bătrâneţe. Cum după tinereţe vine bătrâneţea, tot aşa după
bătrâneţe vine şi moartea. Cine nu vrea să moară înseamnă că nu a vrut să trăiască. Căci viaţa ni s-a
dat sub rezerva morţii şi către aceasta cu toţii ne îndreptăm. Moartea este o necesitate egală pentru
toţi şi-i neînduplecată. Cine s-ar putea plânge că se află într-o stare în care se află toată lumea?
Temeiul dreptaţii este doar egalitatea. Este zadarnic să căutăm pricina naturii, care nu ne-a pus alte
legi, decât şi-a pus sieşi.”
Bioetica studiază caracterul raportului dintre viaţă şi moarte, din perspectiva diverselor
ramuri ale cunoaşterii umane: medicina, biologia, filozofia, psihologia, sociologia, religia etc.
Procesul morţii a atras mereu atenţia oamenilor. Pentru un biolog, moartea este un proces
fiziologic, fără mister şi mult mai uşor de înţeles decat viaţa. Dar ce se întâmpla atunci când apare
suferinţa, când moartea devine dificilă si dureroasă atât fizic cât şi psihic pentru victimă şi apropiaţii
ei? Se poate afirma că acesta este momentul în care se pun problemele de factură etică. În primul
rând apare o schimbare fundamentală a definiţiei morţii datorită dezvoltarii tehnologiilor medicale
performante capabile să prelungească viaţa umană (de exemplu stimulatorul cardiac sau rinichiul
artificial etc.), să încetinească procesul îmbătrânirii şi să deplaseze momentul morţii la maximum.
Ca urmare apar întrebări cu privire la calitatea vieţii, susţinută prin metode extraordinare şi foarte
costisitoare, întrebari legate de autonomia persoanei şi dreptul la o moarte demnă. Trecând peste
aspectele positive a tehnicilor de reanimare contemporană, societatea îşi îndreaptă atenţia spre un
alt aspect mult mai important şi anume: statutul psihologic al persoanei muribunde. Internat în
secţiile clinice, pacientul devine un obiect în mâinile medicilor, trecerea în nefiinţă fiind singuratică
şi depersonalizată.
Din punct de vedere al reanimatologilor procesul muririi are patru etape care implică diverse
conflicte etice: agonia, moartea clinică, momentul de ireversibilitate sau moartea creierului şi
moartea biologică.
Agonia reprezintă etapa de luptă şi încercare. Aceasta este precedată de moartea clinică în
care, din punct de vedere biologic, există ,,elementele vieţii”. Fiind un proces reversibil, moartea
clinică permite noilor metode de reanimare să susţină viaţa unor bolnavi gravi (de exemplu:
susţinerea sistemului cardio-vascular, întreţinerea respiratorie şi ventriculară, reglarea proceselor
metabolice etc.) a căror salvare părea, până nu demult, imposibilă. Astfel pacienţii se confruntă cu o
situaţie inedită, cu implicaţii morale profunde, fiind ţinuţi în viaţă fără a avea speranţa de a-şi
recăpăta conştiinţa vreodată.
Trecut în cea de-a doua etapa a morţii, şi anume moartea creierului, omul este recunoscut ca
mort indiferent de semnele vitale vizibile (contracţii cardiace, procese metabolice etc.) În acest caz
se descompune unica identitate biologică şi socială care formează personalitatea fiecărui om. De
aceea bolnavului i se atribuie dreptul la informare, la integritatea persoanei şi la refuzul durerii.
Pacientul are dreptul la libertate, în faţa unei medicini din ce în ce mai agresive, capabilă să
prelungească boala atunci când nu mai poate să o vindece. În acest contex apare categoria de
eutanasie care, înainte de a fi o problemă ,,de moarte” este o problemă de viaţă.

6
 Deşi, atât morala religioasă cât şi cea creştină îşi au un punct de vedere specific, eutanasia
aparţine cu precadere domeniului eticii sociale, deontologiei medicale şi dreptului.
Eutanasia poate fi considerată o acţiune îndreptată spre binele şi interesul pacientului. În
înţelesul larg, s-ar putea defini ca o ,,moarte uşoară” prin suprimarea durerii. Cu toate acestea apar
întrebari inevitabile la care încă se mai caută un raspuns: ,,Cine are dreptul de a decide ce trebuie
făcut ?” sau ,,Cine are dreptul de a autoriza o asemenea procedură ?” şi, mai ales ,,Este oare o
binefacere de a reţine moartea naturală sau invers – de a o accelera ?”.
Savantul englez Francis Bacon va susţine eutanasia şi va recomanda crearea unei ramuri
aparte în medicină, ce ar propune metode speciale pentru a uşura moartea bolnavului.
În prezent, eutanasia ajunge temă actuală de discuţii la nivel de stat, cu tendinţe tot mai
insistente de a fi legalizată. În discuţii aprinse sunt implicaţi medici, jurişti, filozofi, teologi,
jurnalişti, psihologi etc.
Eutanasia se deosebeşte de celelalte acte prin care se ia viaţa cuiva prin două trasaturi
importante. Mai întâi, eutanasia presupune a lua în mod deliberat viaţa cuiva, în al doilea rând, acest
lucru se face de dragul persoanei căreia i se ia viaţa. În sens mai restrans, aşa cum a fost abordată în
dezbaterile din Europa apuseană, mai precis, în ultimul congres organizat de „Federaţia Modială a
Asociaţiilor pentru dreptul de a muri demn”, la Nisa, in zilele de 20-23 septembrie 1984 , eutanasia
semnifică administrarea unor medicamente, de către medic, unui bolnav incurabil, ajuns intr-o stare
preletală, pentru a-i curma suferinţele, adica pentru a-i grăbi moartea, având consimţământul
subiectului sau al membrilor de familie. În sens mai larg, eutanasia implică şi alte fenomene şi
practici antisociale, antiumane şi amorale, ca: avortul (provocat), sterilizarea, genocidul, sinuciderea
(prin intermediar) etc.
Pentru a clasifica eutanasia se iau în considerare două criterii esenţiale: criteriul voinţei
personale a bolnavului şi criteriul acţiunii medicului.
• După criteriul voinţei bolnavului, a consimţământului şi a capacităţii de integrare a
acestuia în sfera socialului, dar şi a nivelului de informare asupra realităţii diagnosticului şi
prognosticului bolii sale, eutanasia poate fi:
- voluntară, atunci când bolnavul aflat în stadiu terminal este competent, având discernământ
neafectat de boală, fără să sufere de o depresie tratabilă, solicită în mod repetat medicului curant
scurtarea suferinţelor din cauza durerilor insuportabile şi/sau a pierderii demnităţii, fiind conştient
că nu mai există nici un fel de soluţie terapeutică. Toate referinţele permanente în privinţa
legalizării s-au făcut şi se fac numai la această categorie de eutanasie.
- involuntară, atunci când pacientul, deşi are capacitatea de a decide, nu este consultat asupra
gestului aducător de moarte sau a declarat anterior că nu doreşte să i se practice eutanasie. Practic,
persoana ar fi fost în măsură să-şi dea sau să se abţină să-şi dea consimţământul, dar nu şi l-a dat,
fie pentru că nu a fost întrebată, fie că a fost întrebată dar s-a abţinut să şi-l dea fiindcă dorea în
continuare să trăiască.Ea este îndreptaţită moral prin motivarea că moartea individului duce la
scăderea costurilor sociale.
- non-voluntară, atunci când se pune capăt vieţii unui bolnav care nu poate alege el însuşi între a
trăi şi a muri, acordul subiectului neputând fi obţinut datorită stării lui mintale sau fizice. Se
întâlneşte în cazurile de fetuşi, nou-născuţi plurimalformaţi, a bolnavilor inconştienţi, a celor aflaţi
în stare vegetativă persistentă, în cazurile pacienţilor cu boli mintale severe sau care datorită unor
boli sau unor accidente nu sunt autonomi (au pierdut capacitatea de a acţiona în mod responsabil),
fără însă ca înainte de boală sau accident să fi menţionat dacă într-o asemenea situaţie ar dori sau nu
eutanasia. Cazurile în care pentru întreruperea vieţii, consimţământul este acordat de familie sau
este obţinut printr-o hotărâre judecătorească, sunt asimilate eutanasiei non-voluntare.
• După criteriul acţiunii medicului se disting două tipuri de eutanasie:
- activă (mercy killing = omorul din milă) apare când moartea este produsă în mod deliberat şi
activ, prin mijloace pozitive. Acest tip de eutanasie presupune intervenţia unei persoane (care nu
este în mod necesar medical curant) în producerea morţii prin utilizarea unui mijloc tanatogen
(supradozări medicamentoase, inhalare de monoxid de carbon sau anestezice,injecţii intravenoase
cu aer, insulină sau clorură de potasiu).
- pasivă (letting die, mercy dying =lăsarea să moară, lăsarea în mila „lui Dumnezeu”) apare când
moartea este produsă în mod deliberat prin neinstituirea sau întreruperea unor măsuri obişnuite de
7
nutriţie sau tratament. Ea presupune grăbirea morţii unei persoane, de către medic, prin:
îndepărtarea echipamentului de susţinere a vieţii; întreruperea oricărui tratament intensiv;
întreruperea administrării de apă şi hrană; acordarea doar a unor îngrijiri minime, de confort.
Procedurile de acest gen sunt aplicate în cazul: bolnavilor incurabili aflaţi în stadii terminale, în care
oricum moartea naturală va surveni curând; persoanelor cu stare vegetativă persistentă – indivizi cu
leziuni cerebrale importante, care se află într-o comă din care nu-şi vor mai reveni niciodată.
Eutanasia pasivă constă, deci, în lipsa aplicării sau întreruperea unui tratament care ar putea
prelungi viaţa.
Cazul Sigmund Freud este unul dintre primele cazuri de eutanasie relatate. Protagonistul
acestui caz este părintele psihanalizei, Sigmund Freud. Aflat în exil în Marea Britanie, Freud era
însoţit de prietenul şi medicul său curant Max Schur. Celebrul psiholog suferea de mult timp de un
carcinom recurent al palatului moale pentru care suportase deja peste 20 de intervenţii chirurgicale.
Cu toate acestea neoplasmul recidivase, iar Freud suferea dureri insuportabile, neexistând nici o
posibilitate ca boala sa să fie vindecată sau măcar ameliorată. La cererea sa expresă, Max Schur i-a
administrat o injecţie letală cu morfină pentru a-i curma, astfel, suferinţele.
Dezbaterile asupra eutanasiei s-au centrat în jurul a două tipuri de argumente ,,pro” şi
,,contra” eutanasiei din punct de vedere moral, din perspectivă bioetică:
a) omul trebuie scutit de suferinţe inutile;
b) doar Dumnezeu poate decide dacă un om este sau nu pe moarte deoarece există întotdeauna
şansa unei vindecari miraculoase a unui bolnav pe care medicii l-au declarat ca fiind pe
moarte.
Susţinătorii eutanasiei aduc patru argumente pentru a justifica aceste practici:
1.Argumentul compasiunii în faţa unei suferinţe majore, boli incurabile care produc o degradare
fizică şi psihică neacceptată de pacient. În astfel de situaţii, gestul apare ca un act de compasiune
pentru persoana a cărei viaţă a devenit de nesuportat.
2.Argumentul dreptului de a muri conform căruia pacientul are dreptul să ceară finalul chinurilor
şi clamarea suferinţei. Acest argument este privit ca parte a dreptului de autonomie, prin care
pacientul are dreptul de a lua hotărâri în legătură cu orice aspect al tratamentului.
3.Argumentul progresului social potrivit căruia societatea ar avea obligaţia de a-i elimina din
cadrul ei pe cei care nu fac faţă din punct de vedere fizic şi mintal. Aceasta are la bază teoria
utilitaristă cunoscută sub numele de darwinism social, teorie populară în Germania Nazistă.
4.Argumentul necesităţii economice are în vedere costurile ridicate pentru îngrijirea medicală şi
socială a celor care ar putea fi candidaţi pentru eutanasie. Într-adevăr costul îngrijirii acestor
pacienţi poate fi foarte mare, iar motivaţiile susţin că legalizarea şi trecerea la efectuarea eutanasiei
ar putea permite ca o parte din sume să fie redistribuite în alte sectoare, în folosul îmbunătăţirii
serviciilor medicale pentru populaţie.
Cu toate că promotorii eutanasiei consideră că viaţa nu mai are nici o valoare atunci când
este degradată până la vitalitate fiind lipsită de formă umană, argumentele lor pot fi dezminţite prin
câteva contraargumente. De exemplu, chiar dacă argumentul compasiunii ca şi cel al dreptului de a
muri demn sunt destul de puternice are oare medicul, dreptul de a accepta eutanasia chiar în
situaţiile în care pacientul şi-o doreşte ? Şi în acelaşi timp, are dreptul pacientul să îşi hotărască
clipa şi momentul morţii ? Dar ce se întâmplă în cazul în care cererea pentru eutanasie este făcută
sub influenţa unei reacţii la durere, depresie sau disperare ? Apare astfel întrebarea: Dacă medicii ar
putea elibera bolnavul de durere şi-ar mai dori acesta să moară ? Desigur, fiecare pesoană este
conştientă ca va muri cândva, dar cunoaşterea datei şi orei exacte a acestui moment nu va pune în
pericol integritatea psihică a pacientului, provocându-i nelinişte şi disperare? De asemenea, nu
trebuie uitat nici cazul în care ar putea apărea o eroare de diagnostic comisă de incompetenţa şi
profesionalismul redus al unor medici. Sau nu trebuie exclus şi pericolul unei intenţii premeditate
criminale. Rudele pot profita de starea bolnavului şi pot influenţa eutanasia unei persone muribunde
din cauza succesiunii, testamentului sau se poate recurge la eutanasie în scopul de a obţine organe
pentru transplant, fenomen destul de răspândit astăzi, mai ales în ţările subdezvoltate economic. De
asemenea, apare pericolul unei politici eugenice. Din anumite puncte de vedere este normal ca o
societate să îşi dorească numai indivizi ,,normali”, sănătoşi atât fizic cât şi psihic, dar dacă, sub
acest pretext, va fi folosită eutanasia drept soluţie de curăţare a societăţii (aşa cum s-a mai
8
întâmplat, de exemplu, în perioada nazistă )? Pe de altă parte, numărul bolnavilor va creşte mereu,
iar societatea le va simţi, în mod inevitabil, povara materială. Ce se va întâmpla cu ceilalţi în acest
caz? Dar cu societatea când nu va mai putea să îi întreţină pe toţi? Este adevarat că susţinerea vieţii
unui muribund necesită tehnologii complicate si costisitoare (argumentul progresului social şi al
necesitaţii economice) dar viaţa umană şi fericirea personală nu pot fi reduse doar la termenii
impersonali ai banilor.Toate aceste întrebări sunt extreme de dificile, al căror raspuns este încă
necunoscut.
Un rol aparte poate fi atribuit şi aspectului deontologic al actului eutanasic. Cine va efectua
această procedură ? În condiţiile în care se ştie că medicina a fost, de la apariţia sa, în folosul
sănătăţii, despre ce fel de medicină se poate vorbi prin prisma eutanasiei legalizate? Nu trebuie
exclus faptul că eutanasia, poate avea efect demoralizant şi atroce asupra societăţii. Se schimbă
radical rolul medicului în luptă cu patologia. Medicul are ca scop păstrarea vieţii şi nu distrugerea ei
şi de aceea el nu poate pune în practică eutanasia.
În ultimul timp, asisenţa medicală din întreaga lume încearcă să demonstreze că eutanasia
poate fi evitată. De aceea ei tind să înlociască tactica medicala aplicată bolnavilor muribunzi cu un
ajutor paliativ (medicament sau tratament care ameliorează sau care înlătură simptomele unei boli
pentru un timp scurt, fără să suprime cauza bolii). Bătrâneţea şi boala trebuie acceptate în viaţa
societaţii printr-o atitudine demnă şi adecvată. Refugiul şi ignoranţa nu vor face ca problema să
dispară, ba din contră, vor agrava în societate conflicte mult mai severe de ordin moral şi spiritual.
Finalul drumului vieţii trebuie sfârşit în pace şi împăcare. Viaţa este cerească. Ea ne-a fost dată de
Dumnezeu şi nu avem dreptul de a o întrerupe. În acest context, nimeni şi niciodată, în nici o
situaţie nu poate să ucidă, nu trebuie să fie ucis şi nu are dreptul să se sinucidă. În momentul de faţă,
societatea nu este pregatită să accepte cu uşurinţă această moarte asistată medical. Parţial şi datorită
educaţiei spiritual creştine care nu este de acord cu nici o formă de eutanasie, fie ea activă sau
pasivă.

CRIOGENIA

Criogenia este o procedură de mumificare care constă într-o baie de azot lichid, în
care întreg materialul biologic este menţinut la temperaturi foarte joase, de minus 196°C, dar
infuzat în prealabil cu substanţe protectoare care împiedică formarea cristalelor de gheaţă. Astfel
conservate, ţesuturile capătă un aspect sticlos şi par a suferi mai puţine „stricăciuni”. „Crionauţii”
cred că dacă trupul le va fi conservat la temperaturi joase imediat după moarte, vor putea fi înviaţi
în momentul în care ştiinţa va fi suficient de avansată pentru a-i reanima.
Prima asociaţie ştiinţifică ce s-a dedicat studiului acestei discipline a fost înfiinţata în anul
1963 în SUA de către profesorul Robert Ettinger, părintele criogeniei. În anul 1967, la scurt timp de
la înfiinţarea asociaţiei, a avut loc prima aplicaţie experimentală, adică a fost îngheţat pentru prima
dată un om. Acesta a fost americanul James Benford care bolnav de cancer, fără sperenţa unei vieţi
prea lungi, s-a dedicat ştiinţei, punându-se la dispoziţia cercetătorilor. Procesul de înghetare s-a
desfăşurat pe parcursul mai multor zile.
Ideea de a fi congelat după moarte şi reînviat dupa ani nu este acreditată de specialiştii în
domeniu deşi practica congelarii celulelor şi organismelor umane şi animale în scopul refolosirii lor
este curentă şi viabilă. Cu toate acestea adepţii criogeniei nu-şi pierd speranţa. Studiile în domeniu
se dezvoltă progresiv. Mai mult chiar, criogenia se bucură de o largă mediatizare, astfel încât în
multe ţari au apărut firme ce-şi oferă serviciile de congelare doritorilor. Este şi cazul Fundaţiei
pentru Prelungirea Vieţii "Alcor" din Arizona, SUA care, pentru 120.000 de dolari, congelează
trupul "clientului" imediat după moarte, promiţându-i că îl va readuce la viaţă dacă ştiinţa va avansa
suficient pentru a-l reanima şi pentru a-l vindeca, eventual, de bolile care i-au adus moartea.
Fundaţia pentru Prelungirea Vieţii "Alcor", care poartă numele unei stele din Carul Mare, are 31 de
ani de activitate şi 656 de membri. A fost înfiinţată în 1972 de soţii Fred şi Linda Chamberlain, sub
numele de Societatea pentru Hipotermie în Stare Solidă, având scopul declarat de a promova şi de a
încuraja cercetări în domeniul criobiologiei, ştiinţă care studiază comportamentul materiei vii la
temperaturi scăzute. O dată ajunse la "Alcor", cadavrele sunt băgate într-un fel de saci de dormit de

9
lână şi apoi introduse, cu capul în jos, în cilindrii de oţel umpluţi cu azot lichid, la -196°C. De
asemenea, clienţii pot opta pentru conservarea întregului corp sau doar a capului.
Dar mult mai ciudat decât procesul în sine este faptul că aceste fundaţii de criogenizare îşi
au deja o mulţime de adepţi prin rândul oamneilor, chiar dacă serviciile prestate sunt destul de
costisitoare având în vedere că totul se petrece la nivel ipotetic, adică nimeni nu le poate garanta că
vor primi ceva în schimb. În cadrul fundaţiei Alcor există deja 58 de cadavre umane, depuse în
containerele de oţel şi alţi 656 de membrii, înscrişi pe lista de aşteptare.
Deocamdată, oamenii de ştiinţă fac cercetări pentru a reuşi să depaşească mulţimea
de probleme care le stau în cale. O primă piedică a „crionauţilor” este că, la temperaturi scăzute,
structura celulară se deteriorează ireversibil - prin congelare, pereţii celulelor se fracturează, iar
conţinutul acestora - apă, săruri, zaharuri şi altele - se elimină prin fisurile provocate în timpul
îngheţării. De aceea, pentru a evita formarea gheţii, criogenia a evoluat către un proces denumit
vitrificare. Pentru a vitrifica un organism, o maşinarie îi înlocuieşte sângele cu o soluţie ce conţine o
înaltă concentraţie de substanţe chimice, denumite crioprotectori, care răcesc corpul şi, în acelaşi
timp, previn formarea gheţii. O altă poblemă cu care se confruntă adepţii criogeniei este
reprezentată de păstrarea identitaţii unei persoane, a gândurilor şi a amintirilor acestora, care sunt
întiparite fizic în creier, sub presupunerea că, în viitor, va fi posibilă "cresterea" unui nou trup. Cea
mai mare problemă este supravieţuirea unui organism viu în urma decongelării.De aceea,
specialiştii îşi pun speranţele în nanotehnologie care va corecta deteriorările ţesuturilor. Însă cea
mai mare parte a cercetătorilor ramân sceptici, având în vedere că e puţin probabil ca miliardele de
neuroni ai creierului uman se vor organiza într-o ordine corectă astfel încât reîntoarcerea la viaţă cu
ajutorul nanotehnologiei să se producă fără pericol.
Şi totuşi, ce este criogenia? În contextul în care până acum nu a fost înviată nici o fiinţă
umană criogenizată iar succesul nu este garantat ne întrebăm dacă criogenia este un mod de a
stoarce bani de la bogătaşi excentrici sau pur şi simplu o cale de salvare? Şi dacă ne referim la a
doua variantă, mulţi se întreaba: salvare de la ce anume? De la procesul natural al morţii? Sunt
oamenii în măsură să decidă cât mai au de trăit ? Şi oare aceste fundaţii au dreptul de a da
oamneilor speranţe, care deocamdată sunt false, în numele ştiinţei. Au ele dreptul să facă aceste
experimente pe corpul uman?
Deocamdată criogenia pare a fi privită ca un subiect desprins din cărţile SF. Doar
presupunerea că readucerea la viaţă a persoanelor criogenizate va fi posibilă peste câţiva ani dă
naştere la o serie de întrebari, supoziţii şi repercusiuni morale. Acest proces, dacă va fi posibil, va
avea un efect demoralizant şi atroce asupra societăţii.Ce se va întâmpla cu o persoană care, să
presupunem, s-ar trezi într-o lume complet diferită de cea în care a trăit cândva, o lume străină în
care nu va cunoaşte pe nimeni? Va fi capabilă acea persoană să accepte, din punct de vedere psihic,
o schimbare atât de radicală? Toti pacientii si neuropacientii (care speră ca atunci când se vor trezi
se va face fără probleme un transplant de cap) au avut o convingere greu de estimat din punct de
vedere ştiinţific: îsi vor păstra memoria peste o sută de ani? Reflexele dobândite, temperamentul şi
caracterul vor fi aceleaşi? Nu cumva perioada prelungită de pauză le va altera profund
personalitatea (în cazul când revenirea la viată va fi posibilă)? Din punct de vedere cerebral,
procesele neurodegenerative ireversibile se instaleaza în aproximativ patru ore de la decesul clinic.
Dar „neajunsurile” creierului se instaleaza la numai 4-6 minute de la încetarea bătăilor inimii. Cât
de repede trebuie să intre în crioconservare un defunct care vrea să se trezească întreg la minte? Vor
fi ca nişte nou-nascuţi, forţaţi să o ia de la capăt, să înveţe totul de la început ?De asemenea, nici un
specialist nu poate garanta că pacienţii se vor recupera integral, că părţi ale corpului nu vor suferi
daune ireparabile în urma dezgheţării. De fapt chiar s-a observat, în urma unui experiment ce a avut
ca subiect un câine, că un efect secundar al procesului de criogenizare constă în pierderea
refelexelor.
Astăzi se mai pune problema banilor alocaţi acestor cercetări. Fiscul îşi pune deja problema
ce fel de organizaţie non-profit, scutită de taxe, este "Alcor", de vreme ce banii curg şi nici un fel de
cercetare ştiinţifică serioasă nu a fost făcută în cele trei decenii de existenţă.
Fundaţia Alcor a fost implicată în diferite scandaluri. Poliţia din Los Angeles investighează
moartea unui oficial "Alcor", al cărui nume nu a fost dat publicităţii. Detectivii nu exclud că ar fi
vorba de omucidere, deşi "Alcor" susţine că a fost eutanasie. Un membru "Alcor", Hugh Hixon,
10
spune că a văzut cum presupusei victime, care era bolnavă de SIDA, i s-a administrat o substanţă
paralizantă care i-a grăbit moartea.
De asemenea, "Alcor" neagă cu vehemenţă că s-ar fi implicat în clonarea umană, deşi
documentele arată că oficialii fundaţiei au finanţat cu 100.000 de dolari, în 1998, organizaţia
BioTransport, care avea acest scop. În plus, tot actele arată că fondatorul "Alcor", Fred
Chamberlain, a folosit banii de la BioTransport pentru a înfiinţa o altă firmă, Cells4Life (în
traducere, "celule pentru viaţă"), care ar urma "să ofere posibilitatea stocării la rece a probelor ADN
cu posibilitatea clonării viitoare". Cazul jucătorului de baseball Ted Williams, al cărui trup se află
într-un container "Alcor" din 2002, a ţinut pagina întâi a ziarelor americane după ce s-a constatat că
el nu-şi dăduse acordul scris pentru suspendare crionică (congelarea întregului corp). În plus,
testamentul său din 1996 arată că îşi dorea să fie incinerat. Scandalul a căpătat amploare după ce pe
Internet au apărut fotografii macabre din timpul decapitării, cu o daltă şi un ciocan, a lui Williams.
Astăzi ne întrebam: Reprezintă criogenizarea un progres ştiinţific sau o eroare a societăţii?
Care sunt limitele etice ale unei astfel de tehnici? Până unde poate merge omul în punerea ei în
practică?
Ştiinţa avansează tot mai mult în zilele noastre şi odată cu ea se nasc noi întrebari şi noi
probleme legate de etică şi morală.

Bioetica si problema celulelor stem. Clonarea.

Celulele stem, bioetică şi viitor

Ce sunt celulele stem? Celulele stem sunt acele celule care au abilitatea de a se transforma în
cursul dezvoltării în mai mult de un singur tip de celule. Această capacitate unică face ca celulele
stem să fie ţinta a numeroase cercetări, dezbateri, punctul de plecare a numeroase tehnologii, dar şi
o problemă bioetică majoră prin implicaţiile ştiinţifice, religioase, filosofice, etice pe care le are
utilizarea lor asupra omului şi asupra viitorului.
Posibilele aplicaţii ale cercetării pe celule stem embrionare
Numeroşi oameni de ştiinţă au afirmat că beneficiile pe care le-ar putea aduce cercetarea în
domeniul celulelor stem pentru viitorul umanităţii sunt extrem de importante.
Unul din beneficiile importante ar fi evitarea riscului incompatibilităţii de organ, în cazul
persoanelor care au suferit un transplant, prin prepararea celulelor stem din „embrioni” creaţi prin
transfer nuclear (transferul unui nucleu din celulele proprii ale pacientului într-un ovul al cărui
nucleu a fost extras în prealabil). Acest procedeu a fost numit de unii cercetători „clonare
terapeutică”.
Dar cum nimic nu este perfect, există şi anumite riscuri ale acestei noi tehnologii. Ca
exemple ar fi proliferarea necontrolată a celulelor transplantate sau transmiterea agenţilor infecţioşi.
Revenind la beneficii, cercetarea în domeniul celulelor stem embrionare ar putea revoluţiona multe
ramuri ale medicinii, prin posibila descoperire a tratamentelor diferitelor afecţiuni, în acest moment
incurabile.
Filosofii şi clerul
Fiecare fiinţă, fiecare persoană este unică. Deci: cum şi cu ce drept să folosim embrionii,
care au acest potenţial extraordinar de a se transforma într-un OM UNIC, în scopul cercetării?
Aceasta este problema pe care filosofii moderni o au de rezolvat. Pentru cercetarea pe embrioni
umani stau ca argumente în primul rând incredibilele beneficii pe care le-ar putea aduce aceasta în
tratamentul tuturor afecţiunilor pe care le-am descris mai sus. Cu alte cuvinte, nu este sigur dacă
este etică această cercetare, dar cu siguranţă este nevoie de ea.
În acelaşi timp, o contribuţie majoră în această dezbatere o aduc opiniile diferitelor religii,
opinii care variază în funcţie de statutul embrionului uman în diferitele culturi şi confesiuni. Unele

11
consideră posibilă utilizarea embrionului în scopuri terapeutice sau de cercetare, în timp ce altele
consideră inacceptabilă folosirea embrionului uman în astfel de scopuri.
În religia islamică, vârsta la care embrionul „capătă suflet” este de 40 de zile de la fertilizare, deci în
perioada de dinainte de atingerea vârstei de 40 de zile ar putea fi acceptată folosirea embrionului în
scopuri terapeutice sau în cercetare.
Din punctul de vedere al creştinilor protestanţi, statutul uman este stabilit dupa dobândirea
treptată a anumitor calităţi, calităţi care ar putea să nu fie prezente la embrionul timpuriu, fapt care
ar permite cercetarea pe embrioni şi folosirea lor terapeutică.
Iudaismul susţine că statutul de om nu este prezent în momentul fertilizării, ci se
dobândeşte după o perioadă de dezvoltare post-implantare. De asemenea, embrionul în afara
pântecelui mamei nu are statut de fiinţă, decât atunci când parinţii îsi exprimă dorinţa de a avea
copil, fapt ce ar putea înlesni utilizarea embrionilor care nu prezintă potenţial de implantare şi deci
de viaţă.
Cea mai categorică opinie contra folosirii embrionilor în scopuri terapeutice sau pentru
cercetare o are Biserica Romano-catolică. Această opoziţie se datorează percepţiei că omul îsi
capătă statutul de fiinţă umană în momentul fertilizării, deci embrionul este considerat fiinţă umană
şi i se conferă toate drepturile, inclusiv dreptul la viaţă. Viaţa fiecărui embrion este sacră şi în
concluzie nu este permisă sub nici o formă utilizarea embrionilor supranumerari în scopuri
terapeutice. Papa Ioan Paul al II-lea spunea că „cercetarea pe celule stem embrionare este în aceeaşi
categorie cu avortul, eutanasia sau orice altă formă de atac asupra unei vieţi nevinovate”.
Concluzie
Cel mai dificil moment într-o dezbatere de acest gen, cu multe variante, argumente, aspecte
şi excepţii, este finalul, momentul concluziilor.
Grija principală a bioeticienilor este aceea de a stabili statutul embrionului uman. Este
embrionul fiinţă umană în deplinătatea drepturilor sau nu, şi dacă da, de la ce vârstă? Sunt întrebări
la care raspunsul se lasă aşteptat şi compromisul pare greu de găsit.
O altă problemă este aceea că embrionul, indiferent de statutul său, are potenţialul de a
deveni o fiinţă umană, care este unică. Cum putem să folosim celulele stem embrionare fără a
vătăma în nici un fel acest potenţial?
Salvarea de ultimă oră de la această dificilă dezbatere etică pare a fi o noua tehnică numită
reprogramare directă (detalii găsiţi în Ştiinţa şi tehnica nr. 6/2007), care realizează modificarea
genetică prin rearanjarea ADN-ului unor celule adulte cu scopul creării de celule stem embrionare.
Cercetătorii de la cele două universităţi implicate în acest studiu – Universitatea Kyoto şi
Universitatea Wisconsin-Madison - au utilizat celule recoltate din pielea umană. Diferenţa este că în
timp ce echipa japoneză a lui Shinya Yamanaka de la Universitatea din Kyoto a recoltat celule
cutanate de pe faţa unei femei în vârstă de 36 de ani, echipa de cercetători americani, condusă de
James Thomson, a folosit celule din prepuţul unui nou-născut. Odată ce au fost prelevate celulele
fibroblaste, ambele echipe au injectat gene care codifică patru factori de transcripţie.
În continuare, ambele echipe de cercetători au încercat reprogramarea celulelor deja total
diferenţiate. De ambele părţi s-a utilizat un retrovirus care a permis introducerea genelor
selecţionate în interiorul celulelor cutanate.
Astfel este posibilă producerea de celule stem embrionare care să conţină informaţia
genetică a pacientului, un avantaj extraordinar dacă ne gândim la riscul de rejecţie în caz de grefă.

Clonarea Umană
Deşi până în prezent nu există cazuri confirmate de clonare a fiinţelor umane, clonarea
umană, teoretic, permite oamenilor de ştiinţă să creeze o copie genetică a unui individ uman. Clona
nu va fi, totuşi, o copie fizică perfectă şi el/ea va avea propria sa personalitate individuală, amprente
proprii la degetele de la mâini şi picioare, diferite de cele ale persoanei din care a fost clonată.

12
 CARE ESTE DIFERENŢA DINTRE AŞA-ZISA CLONARE TERAPEUTICĂ ŞI
CLONAREA REPRODUCTIVĂ?

Ambele tipuri de clonare sunt reproductive, deoarece ambele reproduc indivizi umani.
Singura diferenţă constă în modul de abordare a individului clonat. În aşa-zisa clonare terapeutică,
oamenii de ştiinţă încearcă să creeze un embrion clonat, care este folosit apoi în cercetare şi, în
final, distrus. În clonarea reproductivă, embrionul este plasat în uterul mamei şi-şi poate continua
dezvoltarea, dându-i-se posibilitatea de a se naşte.

ESTE CLONAREA UMANĂ LEGALĂ?

În Uniunea Europeană este interzis ca un embrion uman clonat să fie transferat în uterul
unei femei. Totuşi, guvernul britanic şi tribunalele englezeşti au aprobat crearea de embrioni
clonaţi şi utilizarea lor în scopuri de cercetare cu distrugerea embrionului. Oricine doreşte să
realizeze clonare umană trebuie să facă o cerere la Autoritatea pentru Fertilizare şi Embriologie
Umană (AFEU) pentru obţinerea de licenţă. Totuşi, opozanţii clonării susţin că Autorităţii de
Fertilizare şi Embriologie Umană nu i s-a atribuit vreodată autoritatea de a reglementa clonarea
umană. Statele care au semnat Convenţia internaţională privind drepturile omului şi biomedicina
aderă automat şi la Protocolul adiţional din 12 ianuarie 1998, privind aplicarea biologiei şi a
medicinii ce interzice clonarea fiinţei umane.

POATE FI REALIZATĂ CLONAREA UMANĂ?

Cercetările recente sugerează că este imposibilă crearea de embrioni clonaţi care să se

dezvolte sau care ar putea fi sursă de celule stem (tulpinare) funcţionale. Prin urmare, ar fi
imposibil ca oamenii de ştiinţă să creeze şi să utilizeze embrioni clonaţi în modul în care ei doresc
să-i folosească.

CLONAREA UMANĂ: ETICĂ SAU NU?

Clonarea umană încalcă demnitatea şi respectul faţă de fiecare persoană umană deoarece ea
subminează drepturile sale, identitatea şi bunăstarea fiecărui om creat în acest mod.
Clonarea umană în scopuri aşa-zis terapeutice este total neetică. Asemenea cercetări creează
viaţă cu scopul de a o distruge şi, prin urmare, nu respectă dreptul la viaţă al embrionului uman.
Embrionul uman, în asemenea circumstanţe, este tratat ca o resursă materială, nu ca o fiinţă umană
cu demnitate şi drepturi umane fundamentale inerente.
Mulţi oameni care se opun clonării consideră clonarea terapeutică chiar mai inacceptabilă
decât cea reproductivă, deoarece clonarea reproductivă cel puţin prevede ca embrionii clonaţi să
trăiască, în timp ce clonarea terapeutică înseamnă crearea de embrioni în scopul de a-i distruge şi a
le folosi celulele.
Societatea pentru Protecţia Copiilor Nenăscuţi de la Londra consideră că resursele ar trebui
direcţionate spre cercetarea celulelor stem de adult, precum şi a celor placentare şi din cordonul
ombilical. Aceste alternative nu numai că evită problemele etice inerente în utilizarea embrionilor
umani, ci s-au încununat de succes până în prezent.Mulţi oameni de ştiinţă sunt împotriva clonării
reproductive din cauză că nu este sigură. Dacă ar deveni sigură, unii cercetători consideră că ar fi o
tehnică acceptabilă de folosit pentru a ajuta cuplurile infertile. Cu toate acestea, chiar şi dacă ar
deveni sigură, clonarea reproductivă nu ar putea fi considerată niciodată etică.
Clonarea reproductivă şterge şi complică relaţiile umane şi parentalitatea pentru copilul creat care
ar putea avea doar un părinte în mod legal (persoana din care a fost creat/creată). Acest unic părinte
ar putea fi chiar sora sau fratele său biologic, si ambii aceştia din urmă vor avea aceiaşi părinţi
genetici. Clona poate avea, de asemenea, o mamă surogat.
Orice tip de clonare umană nu numai că pune în pericol sănătatea şi bunăstarea umană, ci
este total neetică.

13