UNIVERSITATEA TITU MAIORESCU

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE

PSIHOLOGIA ADULTULUI ŞI A VÂRSTNICULUI

Curs pentru Învăţământ la Distanţă

EDITURA UNIVERSITĂŢII TITU MAIORESCU

ADULTUL TÂNĂR (20 – 40 ANI)

Dezvoltarea fizică

În ultimii 30 de ani, înălţimea medie a tinerilor adulţi este mai mare în comparaţie cu
generaţia anterioară. Această evoluţie se datorează pe de o parte alimentaţiei mult mai
complexe şi complete şi pe de altă parte, sportului. Acum sistemul osos se află într-o fază de
maximă dezvoltare, care se poate denumi „fază de platou”. După 45 ani se constată primele
semne ale scăderii în înălţime datorită tasării spaţiilor inter-vertebrale şi apariţiei
osteoporozei (mai frecventă la femei).
Sistemul muscular se dezvoltă până în jur de 30 ani. După această vârstă are o evoluţie
descendentă foarte lentă, până la 60 de ani pierzându-se aproximativ 10% din masa
musculară. Procesul este evident la nivelul musculaturii membrelor şi a spatelui, semnalat
prin dureri musculare şi anchiloză. Ritmul acestui proces poate fi incetinit prin practicarea
susţinută a oricărui sport, înot, gimnastică, etc.
Sensibilitatea vizuală se dezvoltă până la 20 – 21 ani, după care urmează o evoluţie
descendentă.
Sensibilitatea auditivă, olfactivă, gustativă şi tactilă sunt stabile la această vârstă, procesul
involutiv debutează după 40 ani.

Sănătatea

Între 20-40 ani se constată cele mai puţine îmbolnăviri. Există diferenţe din punct de vedere
al interesului pentru sănătate (evaluat prin numărul de vizite la cabinetele medicale) între
bărbaţi şi femei. Femeile sunt mai interesate de sănătatea lor şi merg mai frecvent la medic
din cel puţin două motive, unul moral şi altul estetic. Justificarea morală se asociază cu
statutul şi rolul de mamă, femeile au o responsabilitate mai puternică raportat la copii şi
familie în general. Altfel spus asumarea rolului protector al familiei se asociază cu interes
sau grijă faţă de sănătate. Motivul estetic este corelativ primului, sarcina sporeşte
sensibilitatea şi atenţia faţă de corp şi se asociază frecvent cu dorinţa de a arăta lafel de bine
şi de a fi sănătoasă indiferent de numărul de sarcini.
Cele mai frecvente îmbolnăviri au o cauză socială. Satisfacerea trebuinţelor specifice vârstei
(integrare şi afirmare socială) trebuinţe specifice vârstei implică comportamente care pot
conduce un nivel crescut de stres. Factorii stresorieste reprezentaţi de orice situaţie care
poate genera o trăire negativă, de disconfort denumită stres. Orice situaţie poate avea eticheta
de factor stresor, totul depinde de modalitatea în care persoana interpretează sau resimte
situaţia respectivă. Selye (1980) afirma că „Absenţa stresului înseamnă moarte.”
Stresul este aşadar o trăire inevitabilă pe parcursul vieţii, care se asociază cel mai frecvent cu
trăiri afective negative, cel mai frecvent de tipul depresiei. Distres este termenul care
desemnează trăirile cu potenţial negativ pentru organism, trăiri care se pot croniciza fiind
astfel la baza unei patologii mai mult sau mai puţin grave.
Dar sunt situaţii în care stresul este un factor de energizare. Eustres este termenul care
denumeşte trăirile pozitive, atunci când agenţii stresori sunt reprezentaţi de stimuli
nonagresivi ai contextului (de exemplu, sporturile exetreme) şi au consecinţe, în general,
favorabile pentru organism. Selye (1980) consideră că trăirile pozitive, de tip eustres nu
durează foarte mult şi nu se pot croniciza, spre deosebire de distresuri.
Holmes &Rahe (1976) enumeră caracteristicile unei situaţii generatoare de stres/distres:
- supraîncărcarea cu sarcini multiple, mai ales în condiţii de criză de timp;
- reprezentarea de către persoană a unei situaţii ca fiind o ameninţăre;
- izolarea socială reală sau sentimentul constrângerii libertăţii şi a controlului social;
- apariţia unui obstacol în calea dezvoltării personale;
- presiunea grupului social (proiecţii referitoare la aşteptările celorlalţi) poate genera teama
de eşec sau dezaprobare.
Tot ei listează 100 de factori şi situaţii generatoare de stres ordonate descrescător în funcţie
de gravitatea impactului asupra persoanei. În primele poziţii, cele cu efecte negative sunt
următoarele situaţii:
- moartea unei rude;
- divorţul (separarea de un partener stabil);
- detenţia privativă de libertate;
- căsătoria;
- violările minore ale legii (călătoria fără bilet în autobuz);
- schimbarea obiceiurilor alimentare (dietele);
- schimbarea ritmului de somn.
Alţi factori au o importanţă deosebită în dezvoltarea persoanei şi anume asistarea la conflicte
familiale în perioada copilăriei şi conflictele cu autoritatea parentală. Astfel sunt resimţie ca
frustrante şi sunt generatoare de trăiri negative:
- lipsa de abilităţi a părinţilor de a fi părinţi (comportamente foarte autoritare sau
demisionare);
- concurenţa între fraţi;
- starea de sănătate a membrilor familiei (boala gravă sau cronică unei rude, mai ales dacă
locuieşte în aceiaşi casă);
- conflictele conjugale (părinţi în conflict constant din varii motive cum ar fi tulburările de
dinamică sexuală, imposibilitatea satisfacerii unor trebuinţe, complexele de inferioritate,
etc);
- disfuncţiile profesionale ale părinţilor (activitate excesivă în dauna timpului şi interesului
pentru copii, raporturile conflictuale cu superiorii / subalternii / colegii) care se răsfrâng
în viaţa privată;
- dificultăţile sociale şi financiare (locuinţe neâncăpătoare sau insalubre, privaţiunile de
libertate, şomajul părinţilor, etc.).
De ce unele persoane reacţionează pozitiv şi altele negativ la aceiaşi factorii stresori? Reacţia
depinde de capacitatea de a controla subiectiv situaţia. Când o persoană simte că poate
controla o situaţie, aceasta este resimţită ca fiind mai puţin gravă. Se pot enumera o serie de
trăsături de personalitate indicative pentru vulnerabilitatea la factorii stresori, cum ar fi lipsa
de flexibilitate, intoleranţa, egocentrismul, tendinţele obsesiv-fobice.
Relaţia dintre stres (trăirile afective asociate factorilor stresori), abilitatea de a controla
situaţia generatoare de stres şi efectele în plan somatic a fost demonstrată ştiinţific.
Cercetările au dovedit existenţa unei relaţii corelative între sentimentul de stres perceput ca
necontrolabil şi diferitele îmbolnăviri, de la banalele alergii până la boli maligne (Matheny &
Cupp, 1983; Sklar & Anisman, 1981).
Modalităţile de a face faţă stresului (coping) sunt corelative stării de sănătate. Lazarus (1981)
„Stresul este unul din primii factori de scădere a imunităţii”. Rezultatele unui studiu efectuat
pe un eşantion de bărbaţi care suferiseră de atac de cord au demonstrat că anterior
îmbolnăvirii ei au dezvoltat sentimente de anxietate, neajutorare şi tristeţe şi un libido scăzut,
comparativ cu populaţia care nu a avut probleme cardiace.
Friedmann şi Rosenmann (1974) au dovedit existenţa a două pattern-uri comportamentale în
relaţia cu stresul denumite A şi B. Persoanele care aparţin tipului A tind să fie agitate,
competitive, agresive, ostile şi se comportă constant ca şi cum ar trebui să facă faţă unor
schimbări. Persoanele tipului B sunt mai relaxate, mai puţin competitive, mai optimiste. Din
punctul de vedere al stării de sănătate, persoanele tipului A sunt mult mai expuse bolilor
cardiace la vârste tinere (30 - 40 ani), în timp ce persoanele de tip B sunt expuse bolilor
cardiace mult mai târziu (peste 70 ani) chiar dacă au fumat şi mâncat mult.
Cercetările demonstrează relaţii puternice între tipul A de comportament (ostil, lipsă de
încredere în ceilalţi şi percepuţi ca fiind egoişti, independenţi, necontrolabili, necontrolaţi) şi
modalităţile de rezolvare a crizei încredere versus neîncredere, descrisă de Erikson ca o
caracteristică a primei copilării. O rezolvare incompletă a acestei crize stă la baza unor
comportamente de tip A. Din punct de vedere fiziologic, starea de alertă specifică tipului A
se asociază cu o creştere a secreţiei de hormoni de tip testosteron şi noradrenalină. Se pare că
există o serie de modalităţi practice care pot conduce la ameliorarea caracteristicilor acestui
pattern cum sunt renunţarea la fumat, la alcool, practicarea susţinută a unor sporturi,
alimentaţia sănătoasă, viaţă sexuală echilibrată.
Bolile cardiace, mult mai frecvente la bărbaţi decât la femei în această perioadă, sunt în parte
generate şi de factori stresori. Cercetări de ultimă oră din medicină, precizează şi o altă
explicaţie a numărului mai mic de boli cardiace la femeile cu vârste între 20 şi 40 ani, şi
anume estrogenul, hormon specific vârstlor active sexual, are rol protector împotriva bolile
cardiace. Secreţia de estrogen este asociat ciclului menstrual şi determină o serie de
modificări în sfera senzorialităţii şi anume:
- sensibilitatea acustică este crescută la începutul perioadei şi în timpul ovulaţiei (primele 2
săptămâni după ciclu);
- sensibilitatea olfactivă este crescută în perioada de mijloc a ciclului menstrual şi scăzută
în timpul menstruaţiei;
- sensibilitatea la durere este mai scăzută la ovulaţie (Parlee, 1983)
Nu se semnalează nici un fel de modificări din punct de vedere cognitiv în funcţie de
perioada de ciclu, dar destul de frecvent s-a constatat creşterea nivelului de anxietate şi
depresie în perioada pre-menstruală, modificari cunoscute sub denumirea de „sindrom
premenstrual” (PMS). Alte simptome post-ovulatorii asociate PMS sunt dureri de cap,
senzatia de balonare, retenţie de apă, iritabilitate, oboseală, ş.a.,

Dezvoltarea cognitivă

La modul general, din punct de vedere cognitiv această vârsta se caracterizează prin gândire
flexibilă, capacitate de a învăţa din experienţă, memorie în stare bună, etc.
Studiile longitudinale (Cattell, 1965, Horn, 1970) au condus la definirea a două forme de
inteligenţă, şi anume, academică şi experienţială. Inteligenţa academică implică procese
mintale care permit formarea conceptelor şi dezvoltarea de raţionamente abstracte. Acest tip
de inteligenţă este dependentă de nivelul de educaţie şi cultură şi se evaluează cu probe tip
Raven, WISC, ş.a.. Inteligenţa experienţială (sau socială) se bazează pe informaţii obţinute în
afara procesului educaţional, este mai puţin asociată procesul de invăţare academică şi
asigură abilităţile necesare minimizării factorilor stresori. Acest tip de inteligenţă este
dependentă de experienţa de viaţă a fiecărei persoane, gradul de cultură şi informaţie obţinut
prin practică. Ea se evaluează cu probe de vocabular, de informaţie generală şi prin inventare
de evaluare a capacităţii de a face faţă stresului („coping”).
Schaie (1978) descrie un model al dezvoltării intelectuale cu cinci stadii. Conform acestui
model, în această perioadă are loc o trecere de la achiziţia de abilităţi cognitive specifice
copilăriei şi adolescenţei la utilizarea acestora în scopul inserţiei sociale adaptate. Schaie
insistă pe importanţa experienţei în dezvoltarea intelectuală a persoanei. Stadiile propuse de
el sunt:
1. Stadiul de achiziţie (0 - 19 ani) se caracterizează prin interiorizarea de informaţii şi
abilităţi; permite adaptarea corectă la cerinţelor sociale;
2. Stadiul de realizare (20 - 25 ani) se caracterizează prin independenţă şi presupune
utilizarea şi aplicarea informaţiilor şi abilităţilor achiziţionate anterior pentru satisfacerea
trebuinţelor specifice vârstei, integrare şi afirmare socială şi profesională;
3. Stadiul asumării responsabilităţii familiale (25 - 30 ani) presupune asumarea
responsabilităţii pentru sine şi pentru ceilalţi, formarea unui cuplu;
4. Stadiul integrării sociale (30 - 40 ani) are la bază trebuinţa de a fi implicat într-un număr
cât mai mare de relaţii profesionale, ceea ce presupune asumarea de responsabilităţi
socio-profesionale în plus faţă de cele familiale;
5. Stadiul reintegrativ (40 - 50 ani) este condiţionat de depăşirea etapelor anterioare, care
asigură o structurare specifică a atitudinilor şi intereselor şi se asociază cu aşa-numita
“criză a maturităţii“. Acum asistăm la o selecţie şi focalizare a scopurilor şi, implicit, a
responsabilităţilor, pe domenii care sunt verificate a fi nu numai interesante, dar şi cu
grad ridicat de performanţă şi satisfacţie pentru individ.
În ceea ce priveşte gândirea morală, Kohlberg (1973) consideră că la această vârstă
dezvoltarea morală, ca şi cea cognitivă este finalizată. Studii ulterioare au dovedit existenţa
unui stadiu post-convenţional, nu foarte bine descris şi încă nevalidat ştiinţific, care se
bazează pe gândirea abstractă şi raţionamente generalizabile şi care presupune acceptarea
abaterii de la normă ca necesară.
Carol Gilligan (1983) a analizat conduita morală în relaţie cu aşteptările societăţii faţă de
bărbaţi şi femei pentru a explica unele comportamente diferenţiate în funcţie de gender şi
care par a avea o explicaţie la nivelul gândirii morale. Rezultatele studiilor sale arată
structura valorilor morale este dependentă de aşteptările sau expectanţele pe care societatea
le are faţă de persoane, altfel spus de modelul cultural masculin şi feminin. Astfel la nivel
social expectanţele faţă de bărbaţi sunt de tipul independenţă, asertivitate, iar faţă de femei
dependenţă, responsabilitate faţă de familie şi copii. Ca urmare, bărbaţii îşi fundamentează
raţionamentele morale pe termeni de justiţie şi corectitudine, în timp ce femeile în termeni de
responsabilitate. Din punct de vedere moral dilema specifică femeilor este generată de
conflictul dintre propria realizare şi responsabilitatea faţă de familie şi copii.
Gilligan identifică trei niveluri de dezvoltare morală la femei în mare măsură corelative
vârstei, şi anume: a. orientarea pe sine; b. asumarea responsabilităţii pentru ceilalţi (femeia e
dependentă şi e posibil să fie manipulată cu uşurinţă); c. moralitatea nonviolenţei (soluţiile la
propriile dileme se rezolvă prin raportare la problemele familiei).

Personalitate şi integrare socială

Vom descrie caracteristicile dezvoltării personalităţii prin prisma a două abordării, teoria
psihanalitică – modelul crizelor normative (Erikson, 1968, Vaillant, 1977, Levinson,1977) şi
teoria culturală - modelul experenţial (Danish & D’Angelli, 1980).
I. Modelul crizelor normative este structurat în baza teoriei dezvoltării şi susţine că aceasta
se realizează respectând un pattern antestabilit care presupune o serie de crize. Depăşirea
fiecărei crize asigură dezvoltarea comportamentelor adaptate vârstei cronologice. Dacă o
astfel de criză nu este depăşită, dezvoltarea psihică este stagnată. Descrierea şi explicarea
dezvoltării umane astfel acordă o destul de mică importanţă factorilor de mediu.
Specifică acestei perioade este criza generată de două tendinţe contrare: intimitate versus
izolare. Intimitatea presupune capacitatea de a susţine o relaţie care cere „sacrificiu” şi
compromis. Posibilitatea de a accepta compromisurile este condiţionată de structurarea
identităţii, de existenţa unui sentiment de independenţă şi siguranţă, generate de o identitate
matură care permite adultului să relaţioneze (să „fuzioneze”) cu alţii. Cei care depăşesc
această criză, pot să accepte o relaţie intimă foarte apropiată, să accepte pierderea unei relaţii
au sentimentul sacrificiului şi al compromisului.
Izolarea este tendinţa opusă intimităţii şi presupune lipsa capacităţii de a susţine o relaţie care
obligă la compromisuri. Persoanele care se angajează cu frică într-o relaţie, care nu se pot
dărui cu încredere se simt izolaţi şi sunt orientaţi către sine.
În ultimii ani, datorită modificări mentalităţilor privitoare la sexualitatea, conceptul de
intimitate se nuanţează. Erikson revine asupra teoriei sale şi distinge între intimitatea sexuală
şi intimitatea socială, în sensul acceptării celuilalt, fără nici o conotaţie sexuală). Dar şi cu
această derogare de la sensul iniţial, prin excelenţă psihanalistă teoria lui Erikson are o serie
de limite.
a. Teoria discută intimitatea în cadrul cuplurilor heterosexuale şi nu poate explica
evoluţia cuplurilor homosexuale şi nici a cuplurilor fără copii;
b. Conform acestei teorii identitatea, sau personalitatea, este definitivată până în
adolescenţă, ceea ce nu este real. În mod obişnuit procesul de definitivare a identităţii
se continuă la vârsta adultă, fără ca această evoluţie să însemne anormalitate;
c. Teoria ignoră rolul profesiei în formarea identităţii tânărului adult;
d. Este centrată pe dezvoltarea personalităţii masculine, prin extensie se poate aplica şi
personalităţii feminine. Dar diferenţele de gender nu sunt neglijabile începând cu
perioada adolescenţei.
George Vaillant (1977) preia teoria lui Eriksoniană şi identifică o serie de mecanisme de
apărare ale Eu-lui specifice acestei vârste.
a. mecanisme mature de apărare – adaptare se face prin apel la celalalt pentru a depăşi
situaţii dificile;
b. mecanisme psihotice de apărare – adaptare presupune distorsiuni ale realităţii,
explicaţii interpretative utilizate în depăşirea unor situaţii dificile;
c. mecanisme imature de apărare – adaptare presupune dezvoltarea unor simptome
somatice, ipohondriace, ca reacţii la un mediu care este interpretat ca ostil;
d. mecanisme nevrotice de apărare – adaptarea se face prin reacţii de furie necontrolată
cu urmări negative pentru grupul din care face parte.
Dezvoltarea matură, conform Vaillant presupune spre deosebire de predecesorul său,
depăşirea a două crize şi anume intimitate versus izolare, dar şi evoluţie versus stagnare
Deleted:
(caracteristică în teoria eriksoniană stadiului următor de dezvoltare).
Vaillant identifică şi descrie în această perioadă prezenţa unei subetape, pe care o numeşte
“consolidarea carierei” sau „recunoaşterea profesională”, prezentă atât la femei cât şi la
bărbaţi. Această sub-etapă, situată după criza intimitate-izolare, dar înaintea celei de
evoluţie-stagnare pare a explica crizele conjugale de la această vârstă, din ce în ce mai
frecvente din ultimii ani. Dacă evoluţia celor doi parteneri în cuplu este concordantă (sunt
focalizaţi simultan pe carieră) atunci riscul apariţiei unui conflict este mai mic. Spre
exemplu, dacă unul din cei doi parteneri se orientează, să spunem pe carieră, va avea nevoie
de recunoştere profesională şi se va focaliza pe activităţi care să satisfacă această trebuinţă
neglijându-şi partenerul, ceea ce poate declanşa un conflict şi ruptura în cuplu.
Levinson (1977) şi colegii săi de la Universitatea Yale au făcut un studiu pe un grup de
bărbaţi (35 şi 40 de ani), cu profesii diferite (de la muncitori la patroni de firme) în scopul
descrierii caracteristicilor stilului de viaţă specific acestei vârste. Metodele utilizate au fost
interviul biografic şi teste de personalitate. Interviurile biografice au urmărit să descrie stilul
de viaţă vizând toate domeniile, educaţie, religie, activitate profesională, opţiuni politice,
activităţi de loisirs, relaţiile cu părinţii, copii, alte rude, relaţia de cuplu, etc. Studiul a putut
descrie astfel condiţiile sociale în care au crescut, inclusiv descrierea comunităţii din care fac
sau au făcut parte.
Pornind de la informaţiile obţinute prin acest studiu el dezvoltă o teorie conform căreia
scopul principal al acestei vârste îl constituie construcţia unui stil de viaţă, care presupune o
serie de condiţii exterioare şi o serie de caracteristici ce ţin de interioritate. Condiţiile externe
care influenţează structurarea unui stil de viaţă sunt valori definite în sfera religiei, etniei,
familiei şi profesiei, ca şi o serie de influenţe generate de diferite conjuncturi sau evenimente
sociale (război, tranziţie, regresiune economică). Interioritatea, sau aspectele interne definite
în sfera stilului de viaţă sunt valorile personale, idealurile, evenimente care aparţin propriei
experienţe emoţionale.
Conform Levinson, evoluţia sau construcţia stilului de viaţă presupune o succesiune a
perioadelor de tranziţie (cu durate cuprinse între 4 şi 5 ani) cu a celor de stabilitate (cu durate
de 6–8 ani). In timpul tranziţiei persoana se remodelează, “face un salt”, în timp ce in timpul
perioadelor de stabilitate ea integrează noile trăsături la nivel comportamental.
Între 17 şi 40 ani conform acestei teorii, evoluţia stilului de viaţă implică patru perioade, şi
anume: a. Tranziţia de la adolescenţă la tinereţe (17 - 22 ani); b. Stabilitatea adultă (22 – 28
ani); c. Tranziţia vârstei adulte (28 - 33 ani); d. Stabilitatea adultului matur (33 – 40 ani).
a. Tranziţia de la adolescenţă la tinereţe (17 - 22 ani). Această trecere presupune separarea
de părinţi, independenţă financiară şi emoţională.

b. Stabilitatea adultă (22 – 28 ani) este prima etapă în construcţia stilului de viaţă al adultului
şi presupune stabilirea relaţiilor de cuplu, opţiune şi inserţie profesională, integrare socială
matură şi angajarea în viaţa comunităţii.

Definitivarea stilului de viaţă se realizează cu ajutorul mecanismelor de proiecţie şi în

prezenţa unui mentor. Mecanismele de proiecţie asigură reprezentarea propriului viitor,
stabilirea unor idealuri care au rol de scop de atins. Existenţa unei ţinte asigură clusterizarea
(gruparea) scopurilor parţiale şi dezvoltarea mecanismelor de depăşire a stresului (coping).
Mentorul este o persoană mai mare ca vârstă în mod obişnuit care poate oferi informaţii şi
suport moral. Cel mai frecvent este o persoană străină sau o rudă mai îndepărtată dar sunt şi
situaţii când acest statut este acordat şi unuia din părinţi.

c.Tranziţia vârstei adulte (28 - 33 ani) este o etapă crucială în formarea stilului de viaţă,
consideră Levinson. Valorile şi comportamentele se pot transforma şi stabiliza într-o direcţie
definitivă. Această perioadă este marcată de o creştere a ratei divorţurilor, de reorientări
profesionale, etc. în fapt o nouă căutare sau o reajustare a modalităţilor de viaţă.

d. Stabilitatea adultului matur (33 – 40 ani) se caracterizează prin definitivarea

mecanismelor de asumare a propriei evoluţii, de responsabilitate faţă de familie şi
comunitate.
Acest studiu a fost efectuat pe o populaţie masculină, aşadar concluziile nu pot fi extinse
asupra populaţiei feminine. Motivele pentru care studiul a fost făcut pe un eşantion de
bărbaţi cu vârste între 17 şi 40 de ani au fost următoarele:
- s-a considerat că la această vârstă nu există diferenţe de gender, aşadar evoluţia bărbaţilor
şi a femeilor este similară, prin urmare descrierea evoluţiei stilului de viaţă masculin
înseamnă implicit si o descriere a stilului de viaţă feminin;
- studiile au fost efectuate de bărbaţi-psihologi care au fost mai interesaţi şi au putut
explica mai uşor evoluţia persoanelor de acelaşi sex.
Deosebirea majoră dintre bărbaţi şi femei este aceea a modalităţilor sau căilor de structurare
a identităţii. Băieţii se maturizează prin separarea de familia de origine ceea ce le asigură
autonomia şi abilitatea de a-şi fixa şi urmării propriile interese. Fetele îşi construiesc propria
identitate fără să fie necesară ruptura de familie, prin responsabilizare şi ataşament faţă de
persoane exterioare familiei de origine.
Există aşadar diferenţe de gender în structurarea personalităţii. Unul din motive este generat
de statutul şi rolul de mamă al femeii. Pentru a putea îndeplini dezideratele acestui rol fetele
se identifică cu mamele. Un alt motiv este generat de atitudinea faţă de profesie. Femeile,
până relativ de curând, se defineau prin rolul de soţie, soră, etc. şi mai puţin ca persoană de
carieră. Astfel, mecanismele de proiecţie implicate în structurarea identităţii erau diferite la
femei şi bărbaţi.
În ultimii ani situaţia s-a schimbat şi tot mai multe femei îşi proiectează viitorul cu o
componentă profesională puternică, ceea ce se asociază cu conflicte generate de cele două
seturi de expectanţe femeia-profesionist şi femeia-mamă şi soţie, atât la populaţia feminină,
cât şi la cea masculină. Creşterea ratei divorţurilor coincide cu apariţia acestor schimbări de
rol şi statut în relaţiile de cuplu.

II. Modelul experienţial al personalităţii depăşeşte blocajul asocierii, sau dependenţei

evoluţiei şi maturizării cu/de vârsta cronologică, considerând experienţa, evenimentele
sociale ca factor de maturizare (Danish & D’Angelli, 1980). Dacă în copilărie şi adolescenţă
dezvoltarea, creşterea este mai puternic asociată cu dezvoltarea fiziologică, la maturitate
aceasta este mai mult sau mai puţin importantă în structurarea unui stil de viaţă. La
maturitate structurarea personalităţii este influenţată de evenimentele de context în care este
implicată persoana. Stilul de viaţă depinde şi de prezenţa fizică şi de imaginea despre
prezenţa fizică.
Evenimentele care marchează evoluţia unei persoane se pot clasifica în două categorii,
normative şi non-normative. Evenimentele sau situaţiile normative sunt evenimente de tipul
căsătorie, naşterea şi creşterea copiilor, pensionarea, etc. Evenimentele non-normative se
referă la situaţii de tipul accidentelor, promovărilor, şomajului, câştigurile la loto, emigrările,
etc.
Momentul de timp în care are loc un eveniment poate transforma un eveniment normativ în
unul non-normativ. Astfel o căsătorie care are loc devreme, să spunem la 15 ani este non-
normativă într-o comunitate europeană , dar poate fi normativă intr-o altă comunitate sau
într-o altă epocă istorică. Se mai poate face o clasificare a evenimentelor în funcţie de gradul
lor de generalitate. Respectând acest criteriu se pot descrie evenimente individuale şi
evenimente culturale. Evenimentele individuale sunt cele care sunt trăite sau implică o
persoană sau o familie, spre exemplu sarcina, promovarea familială. Evenimentele culturale
caracterizează evoluţia comunităţii, spre exemplu regresia economică, războiul, foametea,
molimele. (Zani &Palmonari, 2003).
Indiferent de ce tip de evenimente discutăm ca factor de influenţă a dezvoltării persoanei,
importantă este modalitatea în care răspunde individul la aceste evenimente. Astfel un acelaşi
eveniment poate fi un factor de confuzie pentru o persoană şi factor de energizare pentru alta.
Spre exemplu, 1989 a fost generator de confuzie şi dezadaptare pentru unii şi de trambulină
către afirmare şi succes pentru alţii. Modalităţile de coping cu astfel de evenimente depind de
mai mulţi factori, cum sunt capacitatea de înţelegere, asumare şi integrare a situaţiei şi
sănătatea fizică.
Modalităţile de coping mai sunt influenţate de istoria personală a individului, de susţinerea
pe care acesta o găseşte în grupul social din care face parte şi de capacitatea de a anticipa
evenimentele.
Aceste teorii pot explica evoluţia diferenţiată a persoanelor în cadrul relaţiilor de cuplu. În
alegerea unui partener criteriile sunt, imaginea de sine (self-representation)şi respectul faţă
de sine (self-esteem).
Studiile efectuate de Burgess & Wallin (1953), Walster & Walster (1978) au demonstrat
existenţa unor asemănări / trăsături comune ale partenerilor dintr-un cuplu, trăsături cum ar
fi: atractivitatea fizică, sănătatea fizică şi mintală, inteligenţa, popularitatea, caracteristici ale
familiei de origine, statutul socio-economic, religia, educaţia, veniturile.
Există şi familii, statistic comparativ egale cu cele de mai sus, în care calităţile şi defectele se
compensează (femeie inteligentă şi mai puţin sociabilă şi partener mai puţin inteligent dar
sociabil).
Un studiu, efectuat de Neiswender, Birren & Schaie (1975) a demonstrat că o serie de mituri
privitoare la diferenţe în sfera afectivă între masculin şi feminin sunt false. De exemplu:
- trăirile afective sunt similare indiferent de sex, spre exemplu femeile sunt mai emotive
comparativ cu bărbaţii. La naşterea unui copil bărbaţii “se pierd” au trăiri şi reacţii
afective foarte puternice ceea ce demonstrează că aparenta lor lipsă de emotivitate este
doar efectul modelului educaţional care cere ca bărbaţii să nu îşi manifeste sentimentele);
- dragostea în cuplurile căsătorite nu este diferită de cea din cuplurile informale –
sentimentele sunt acelaşi;
- sentimentele de dragoste pot apare la orice vârstă, nu doar în tinereţe.
Evoluţia relaţiilor de cuplu poate fi prognozată într-o oarecare măsură. Cercet[rile au permis
Deleted:
descrirea a doi factori care au impact puternic asupra stabilităţii şi evoluţiei cuplului, vărsta şi
trăsăturile de personalitate.
Vârsta la care are loc căsătoria este un bun predictor al evoluţiei acesteia. Astfel , căsătoriile
în care partenerii sunt adolescenţi au şanse mici de reuşită, deoarece pot influenţa şi pot
interfera cu aspiraţiile, cariera, restricţionând partenerii la o evoluţie în cuplu, în doi şi nu
individuală. Cuplurile formate după 25 ani au mai mari şanse de reuşită.
Caracteristicile de personalitate sunt un factor important. Partenerii din cuplurile care
funcţionează bine sunt descrise astfel, stabile emoţional, cu respect pentru ceilalţi,
colaborative, cu încredere în sine, dependente emoţional. Caracteristicile de personalitate ale
bărbatului sunt mai importante în stabilitatea cuplului. Astfel, dacă familia de origine a
bărbatului a fost o familie nonconflictuală, echilibrată emoţional şi dacă relaţia tată-fiu a fost
corectă, cuplul nou format are şanse mai mari de stabilitate.
Literatura de specialitate descrie mai multe tipuri de cupluri conflictual, devitalizat, pasiv –
congenitale, activ, total ş.a.
- cuplul conflictual – conflictele constante între cei doi parteneri pare a fi ceea ce susţine
acest cuplu;
- cuplul devitalizat – cei doi parteneri trăiesc cvasi-independent, amintindu-şi sentimentele pe
care le-au resimţit la începutul relaţiei;
- cuplul pasiv - congenital – partenerii sunt împreună pentru că nu au vrut să rămână singuri,
nu pentru că au existat sentimente speciale („Îl respect pentru că atunci când am avut
probleme el a fost primul care m-a ajutat.”);
- cuplul activ – partenerii îşi împărtăşesc sentimentele şi acţionează împreună dar pot trăi
independent;
- cuplul total – cei doi împart totul şi nu pot trăi independent.
Divorţul
Rata divorţului este mai crescută în perioade de prosperitate economică, în cupluri formate
din adolescenţă, în cupluri care provin din familii conflictuale şi / sau divorţate, în cuplurile
fără copii.
Una din cauzele frecvente ale divorţului este statutul socio-economic al femeii. Dacă evoluţia
profesională şi financiară a femeii este mai bună decât a bărbatului, şansele unui divorţ cresc.
Bohannan (1971) a descris şase faţete ale rupturii în cuplu: a. emoţională (deteriorarea
relaţiei afective); b. juridică (recunoaşterea in comunitate, recunoaşterea socială a separării);
c. economică (cei doi parteneri vor trebui să işi gestioneze bugete separate); d.
coparentalitatea (implicare / dezimplicare în creşterea copiilor); e. comunitară (modificarea
relaţiilor cu persoanele exterioare cuplului); f. psihică (divorţul înseamnă, de fapt, trebuinţa
persoanei de a-şi (re)căpăta independenţa emoţională, eventual de perpetuare a dependenţei
materne / paterne)
Indiferent de evoluţia divorţului, el se asociază cu o perioadă de declin şi readaptare, trăirile
sunt negative – depresie, furie, dezorganizare afectivă şi cognitivă.
ADULTUL MATUR (40 – 60 ani)

Dezvoltarea fizică
După 40 de ani schimbările biologice sunt lente şi graduale astfel încât aparent nu exista
diferenţe din acest punct de vedere raportat la vârsta anterioara. Cu toate acestea, se constată
că sensibilitatea vizuală este în declin, apar primele modificări evidente la nivelul acuităţii
vizuale. Sensibilitatea acustică se diminuează gradual, în mod special capacitatea de auzi
sunete de frecvenţă înaltă. Studiile arată că după 55 de ani, bărbaţii au dificultăţi mai mari de
percepere a sunetelor comparativ cu femeile. Involuţia senzaţiilor gustative începe la
aproximativ 50 de ani şi afectează în special capacitatea de a distinge nuanţe foarte apropiate
ca gust. Doar sensibilitatea olfactivă este stabilă în această perioadă (Troll, 1982).
Din punct de vedere psihomotor se constată că deprinderile şi reflexele formate la vârstele
anterioare se află într-un declin gradual, care este compensat prin experienţă,
conştiinciozitate şi atenţie astfel încât performanţele profesionale rămân relativ constante
(Belbin & Belbin, 1966).
Aceste modificări la nivelul senzorialităţii şi al psihomotricităţii pot afecta imaginea de sine
şi implicit relaţiile interpersonale.

Sănătatea

Majoritatea problemelor de sănătate care apar la această vârstă sunt rezultatul direct al
procesului de îmbătrânire dar este ştiut că stilul de viaţă poate influenţa momentul apariţiei
ca şi gravitatea acestora.
Cele mai comune boli cronice ale persoanelor aflate la vârsta mijlocie sunt astmul, bronşita,
diabetul, artrita şi reumatismul, probleme de vedere şi auz, ca şi boli ale sistemului cardio-
vascular, respirator, digestiv şi genito-urinar. Cercetările arată că femeile şi bărbaţii gândesc
şi se comportă diferit raportat la boală şi bătrâneţe (Hunt & Hunt, 1974). Femeile au mai
multe informaţii despre sănătate, consideră că sunt predispuse la îmbolnăviri ca urmare sunt
mai atente şi reacţionează mai repede pentru prevenirea acestora. Sunt de asemenea, mai apte
să îşi exprime temerile cu privire la sănătatea lor şi merg mai des la medic. (Nathanson &
Lorenz, 1982).
Menopauza este modificarea fiziologică normală şi semnificativă a acestei vârste pentru
orice femeie. Vârsta medie la care se instalează menopauza este de 50 de ani, dar o serie de
transformări fiziologice au loc înainte şi după oprirea ciclului menstrual, transformări care
sunt cunoscute sub numele de climacteriu (Upjohn Company, 1983).
Pentru cele mai multe femei menopauza se asociază cu o serie de trăiri negative, fie că resimt
sau nu, simptomele fiziologice corelative secreţiei scăzute de hormon estrogen. Dintre aceste
simptome fac parte bufeurile (senzaţii bruşte de căldură fără un motiv special), lubrificarea
mai redusă la nivel vaginal (se poate asocia cu dureri în timpul actului sexual), disfuncţiile
urinare (cauzate de atrofierea ţesuturilor), osteoporoza (efectul scăderii nivelului de estrogeni
care permiteau metabolizarea rapida a calciului) (Ballinger, 1981).
Schimbările de ordin biologic la bărbaţii de vârsta mijlocie (perioada de climacteriu) privesc
ritmul activităţii sexuale şi mai puţin capacitatea de reproducere. (Beard , 1975). Cercetările
arată că doar 5% din bărbaţii aflaţi la vârsta mijlocie suferă de simptome asociate
disfuncţiilor sexuale, dar mult mai mulţi descriu simptome de tip depresiv (Henker,1981).
Studiile nu au demonstrat existenţa unei relaţii între nivelul de hormoni secretaţi şi
schimbările de dispoziţie. Prin urmare este probabil ca cele mai multe evoluţii depresive ale
bărbaţilor de această vârstă să fie efectul unei reprezentări negative (asocierea falsa a
ritmului mai puţin intens a activităţii sexuale cu impotenţa) asupra propriei sexualităţii cu o
origine culturală şi nu una fiziologică.(Doering, Kraemer, Brodie, Hamburg, 1975).

Dezvoltarea cognitivă

Testele standard de inteligenţă demonstrează că performanţa la majoritatea itemilor creşte la

maturitate, diferite abilităţi atingând nivelul maxim în momente diferite de timp. În mod cert,
abilităţile verbale ating un nivel de performanţă crescut la această vârstă. Deşi adultului
matur îi este necesar un timp uşor mai îndelungat pentru a îndeplini o serie de sarcini şi
poate să nu fie dispus să rezolve probleme noi, aceste dificultăţi se pot compensa prin
experienţă şi conştiinciozitate.
Procesualitatea gândirii este diferită la acum în raport cu vârstele anterioare. Piaget ( )a
considerat că cel mai înalt nivel de gândire se caracterizează prin logică formală şi este
definitiv formată la începutul adolescenţei. Şi totuşi, inteligenţa adulţilor este mai mult decât
atât.
Trăsătura principală a gândirii adulţilor pare să fie centrarea pe concret-practic-eficient, ceea
ce permite co-existenţa contradicţiilor şi orientarea pe un unic obiectiv. Gândirea în termeni
de “şir infinit de posibilităţi” pare să nu mai fie adaptivă la această vârstă, ea este orientata
pe/asupra rezolvării de probleme reale in timp scurt. În acest proces de rezolvare a
problemelor ei acceptă contradicţia, imperfecţiunile şi compromisul ca parte a exigenţelor
vieţii adulte. (Labouvie-Vief, 1980).
Studiile asupra creativităţii realizate de Dennis (1966) pe un lot de 738 de savanţi şi artişti,
cu vârste între 40 şi 70 de ani au arătat că cea mai productivă perioadă este în jurul vârstei de
40 de ani. În general, producţiile originale sunt create de persoane de 20 şi 30 de ani, în timp
ce lucrările care solicită cunoştinţe şi analize extensive sunt realizate mai târziu.
În esenţă, trebuie reţinut că această vârstă nu este una de deteriorare intelectuală, ci una de
reorientare. Prin urmare, educaţia permanentă, sau educaţia adulţilor este o necesitate nu o
opţiune. Stubblefield (1977) încurajează „proiectele de învăţare auto-direcţionate”, mai ales
pentru acele persoane care sunt mai degrabă interesate de dobândirea de cunoştinţe decât de
recunoaştere socială.

Personalitate şi integrare socială

Erickson (1968) considera că la 40 de ani, indivizii se confruntă cu a şaptea criză

specifică dezvoltării şi anume „generativitate versus stagnare”.

Generativitate vs. Stagnare

Generativitatea se manifestă în diferite moduri: biologic şi parental, exprimată în

naşterea şi îngrijirea copiilor; în muncă, relevată de transmiterea deprinderilor asimilate şi
altor indivizi; culturală, manifestată în dorinţa şi preocuparea adulţilor de a crea, conserva şi
transmite valori culturale.
Generativitatea este, în primul rând, grija de a stabili şi îndruma urmatoarea generaţie,
deşi exista indivizi care din nefericire sau datorita anumitor inzestrari in alte directii, nu
aplica aceasta cale urmasilor lor. Si intr-adevar, conceptul de generativitate este menit sa
admita sinonime mai populare precum productivitate si creativitate, care totusi, nu il pot
inlocui.
Generativitatea este un stadiu esenţial in dezvoltarea psihosexuala, cit si cea
psihosociala. Daca aceasta criza nu este depasita se regreseaza la un stadiu obsesiv de
pseudo-intimitate, asociat cu un sentiment de stagnare si sărăcire personala. Indivizii încep sa
se complacă atunci ca si când ar fi proprii lor copii unici (sau ai celuilalt); iar unde condiţiile
sunt prielnice, invaliditatea timpurie, fizica sau psihologica, devine subiect al grijilor. Faptul
de a avea sau de a-si dori copii nu duce la generativitate, unii părinţi par sa sufere de
retardare in abilitatea de a dezvolta acest stadiu. Motivele se găsesc adesea in impresiile din
copilărie timpurie, in dragostea de sine excesiva si in fine, in lipsa unei credinţe, o anume
“încredere in specie” aceea ca un copil este o contribuţie la mentinerea speciei.
Ca şi în alte stadii eriksoniene, echilibrul unei trăsături în raport cu cealaltă este important.
Astfel, o anume doză de stagnare este necesară pentru a permite persoanei să se analizeze, în
timp ce prea multă stagnare poate conduce la auto-indulgenţă sau chiar invaliditate fizică sau
psihologică. În concepţia sa cu privire la sarcinile vârstei mijlocii, Erikson nu ia în calcul
faptul că cele mai multe persoane care au ajuns la această vârstă au avut deja copii cărora le-
au asigurat educaţia timp de mai mulţi ani şi că acum pot resimţi nevoia justificată să se
concentreze pe sine, să se regăsească şi să se reevalueze, înainte să se ocupe din nou de alţii.
Pornind de la teoria lui Erikson, Robert Peck (1955) descrie patru stadii ale dezvoltării
psihice la vârsta mijlocie, care sunt corelative experienţelor şi evenimentelor din viaţa unei
persoane şi mai puţin asociate vârstei cronologice.
1. Valorizarea înţelepciunii versus valorizarea forţei fizice
„Înţelepciunea” definită ca abilitatea de a lua cele mai bune decizii în viaţă, pare să depindă
în mare măsură de experienţa propriu-zisă şi de numărul evenimentelor cu care s-a confruntat
o persoană. Aceste oportunităţi de a se confrunta cu un spectru larg de relaţii şi situaţii
asigură adaptarea. Altfel spus permite unei persoane să valorizeze corect înţelepciunea ca
atitudine care poate compensa diminuarea forţei şi atractivităţii fizice.

2. Socializare versus sexualizare în relaţiile sociale

Depăşirea reprezentării celorlalţi prin prisma sexualităţii şi valorizarea ca individualităţi, ca
prieteni mai degrabă decât ca obiecte sexuale permite aprecierea acestora ca unicitate şi o
mai mare profunzime a înţelegerii lor ca persoane sociale. Orientarea pe componenta
socializare permite asumarea atributelor de rol şi statut adaptate vârstei.
3. Flexibilitate versus rigiditate emoţională
Abilitatea de a trece investiţiile emoţionale de la o persoană la alta şi de la o activitate la alta
devine foarte importantă la vârsta mijlocie. Pe de o parte, este perioada în care apar
confruntări inerente cu situaţii de ruptură a relaţiilor în care s-a investit afectiv (moartea
părinţilor sau a prietenilor, independenţa copiilor, plecarea acestora ”din cuib”). Iar pe de altă
parte, forţa fizică fiind în involuţie pot apare impuneri de reorientare a activităţilor
datorită limitărilor fizice.
4. Flexibilitate versus rigiditate mintală
Apelul constant, altfel spus rigid, la soluţiile adaptate şi validate la vârstele anterioare în
dauna unor soluţii noi care să corespundă realităţilor vârstei se asociază cu dezadaptare
emoţională, conflict şi depresie. Spre deosebire de această formulă, cei care sunt flexibili îşi
folosesc experienţa şi soluţiile anterioare doar ca model pentru rezolvarea problemelor noi în
concordanţă cu nivelul abilitaţilor. Aceste evoluţii adaptative nu sunt strict asociate vârstei
mijlocie ci sunt funcţii ale personalităţii mature.
Începând cu sfârşitul anilor ’70 odată cu popularizarea rezultatelor rapoartelor lui Vaillant
(1977) şi Levinson (1978) se discută tot mai frecvent despre „criza vârstei de mijloc”,
concept referitor la un nivel specific al dezvoltării emoţionale.
Ce este criza vârstei de mijloc? Termenul a devenit la modă, gata să explice o depresie, o
aventură extraconjugală, schimbarea carierei, şi aproape orice alt eveniment care apare în
viaţa unei persoane de vârstă mijlocie. Prima dată definită de autori precum Jung (1968) şi
Jaques (1967), criza vârstei de mijloc este în general înţeleasă ca fiind o perioadă de
frământări emoţionale, şi uneori comportamentale, care se instalează odată cu vârsta adultă.
Psihologul elveţian Jung a susţinut că schimbarea de la orientarea spre exterior (inserţia
profesională, familială şi obţinerea recunoaşterii sociale) la orientare spre interior (stabilitate
profesională şi familială, acceptarea diminuării forţei fizice şi a modificărilor relaţiilor
familiale şi sociale) este crucială pentru adaptare. „Ceea ce găseşte şi trebuie să găsească
tânărul în afară, cel aflat la amiaza vieţii trebuie să găsească în interiorul său” (Jung, 1966, p.
114).
Această schimbare implică adesea frământări generate de punerea la îndoială a obiectivelor
anterioare. Persoana devine conştientă că îmbătrâneşte şi că jumătate din viaţa sa de adult s-a
scurs. Cel mai probabil are o familie şi poate acum profita de libertatea pe care o oferă
maturizarea copiilor care „au plecat din cuib„, are o profesie şi este recunoscut social, este
independent în relaţiile cu proprii părinţi şi nu rareori rolurile s-au inversat (aceştia apelează
la ajutor şi sfaturi). Aşadar se află într-o perioadă de succes, când împlinirea pare posibilă,
dar persoana conştientizează brusc vârsta şi faptul că timpul este limitat. Acest fapt nu
semnalează în mod necesar o traumă. Pentru mulţi este doar o altă tranziţie din multele
tranziţii ale vieţii şi care solicită reajustări ce pot fi făcute destul de uşor. Odată depăşite
aceste situaţii persoana dispune de o imagine de sine adaptată şi o mai mare deschidere faţă
de ceilalţi.
Potrivit lui Vaillant (1977) tranziţia (trecerea de la tinereţe la senectute) la vârsta mijlocie se
asociază în plan emoţional cu stres. Factorii de stres sunt pe de o parte solicitările exterioare
specifice noii vârste şi pe de altă parte trăirile asociate conflictelor reprimate la vârstele
anterioare. Rezolvarea acestor conflicte reprezintă o adaptare generativă care presupune
opţiunea pentru noi soluţii la trebuinţe vechi, revizuirea atitudinii faţă de sexualitate,
rezolvarea conflictelor cu părinţii. Dar rareori rezolvarea acestor conflicte capătă
dimensiunea unei crize reale, precizează autorul.
Levinson (1978) descrie patru stadii ale dezvoltării la această vârstă. Primul stadiu reprezintă
o trecere la vârsta adultă (la 40 - 45 de ani) în care se analizează şi isi interoghează propriile
valori, trebuinţe, abilităţi proces care se finalizează cu structurarea unei noi imagini de sine.
Al doilea stadiu, în jur de 45 de ani, presupune formularea unor scopuri adaptate noii
structuri. Dacă aceste secvenţe nu se realizează în jurul vârstei de 40 de ani este obligatoriu
ca ele să se trăiască ulterior, până în 60 de ani. Potrivit lui Levinson şi colegilor lui (1978),
„Nu este posibil să traversezi vârsta de mijloc fără a avea cel puţin o criza moderată la vârsta
de 40 sau de 50 de ani”.
Cele mai cunoscute şi influente teorii ale dezvoltării la vârsta adultă, cele formulate de
Erikson, Levinson şi Vaillant au fost toate orientate pe populaţia masculină, fie în ceea ce
priveşte conceptele teoretice, eşantioanele, sau ambele, ceea ce ne permite să consideram că
această ”criză a vârstei de mijloc” se asociază masculinităţii.
Mai recent, alţi cercetatori au făcut o serie de studii pe grupuri de femei cu vârste cuprinse
între 40 şi 60 de ani şi au descoperit o serie de diferenţe faţă de modelul masculin (Barnett &
Baruch, 1978).
Grace Baruch şi Rosalind Barnett au studiat aproape 300 femei intre 35 ani şi 55 de ani.
Aceasta cercetare a descoperit două variabile/concepte care corelează cu nivelul sănătăţii
mintale la femei. Primul este nivelul de control asupra propriilor activităţi; al doilea este
asociat şi derivat din primul şi el este nivelul de satisfacţie al propriilor performanţe asumate.
Niciunul din aceste criterii nu corelează cu vărsta.
Tot acest studiu a demonstrat că nu există o criză a vârstei de mijloc la femei, această criză
pare a fi specific masculină cel puţin până la noi dovezi valide.
Ceea ce a reieşit ca fiind de foarte important pentru starea de bine a femeii la această vârstă
este combinaţia dintre activitatea profesională şi relaţiile intime.
Recunoaşterea financiară a performanţelor profesionale (o muncă provocatoare care oferă
femeii oportunitatea să îşi folosească abilităţile şi să ia decizii) asociată cu o experienţă
pozitivă în relaţiile familiale (inclusiv relaţii sexuale satisfăcătoare) au fost cei mai buni
predictori pentru nivelul de satisfacţie şi pentru bunăstarea psihologică.
Astfel, sentimentul de bunăstarea la femei se asociază cu roluri multiple, iar absenţa
provocărilor personale şi ocupaţionale se asociază cu trăiri negative şi stres.
Holt, 1982 demonstrează într-un studiu importanţa profesiei în viaţa femeilor. Rezultatele
arată că satisfacţia în carieră se asociază cu o durată mai lungă de viaţă, ceea ce confirmă
importanţa sferei profesionale în viaţa individului. Acelaşi studiu descrie şi principalii
factori de stres asociaţi activităţii profesionale: lipsa de promovărilor şi a recunoaşterii
performanţelor; salariul scăzut; munca monotonă şi repetitivă; neparticiparea la decizii;
încărcătura mare de muncă şi ore suplimentare; dificultăţi de relaţionare cu superiorii;
descriere neclară obligaţiilor profesionale; ş.a.
Efectul pe termen lung al factorilor stresori se materializează în cădere profesională şi
psihologică, care poate duce la situaţii conflictuale şi la deteriorarea relaţiilor interpersonale.
Acest fenomen de epuizare se numeşte sindrom burn-out. Maslach şi Jackson (1982)
definesc burn-out ca pe un sindrom caracterizat prin trei dimensiuni independente între ele:
- epuizare emotivă, adică un consum total al resurselor emotive personale şi senzaţia că eşti
secătuit şi că nu mai ai nimic de oferit la nivel psihologic;
- depersonalizarea, exprimată prin atitudini negative de detaşare de cinism, răceală şi
ostilitate faţă de ceilalţi;
- redusă realizare personală, adică percepţia propriei inadecvări şi incompetenţe profesionale,
pirderea stimei faţă de sine şi atenuarea dorinţei de succes. (Zani, 2003)
Burn out este considerat nu doar un simptom al unei suferinţe individuale legate de
activitatea profesională sau un posibil indicator al unei carenţe organizatorice, ci o problemă
de natură socială, produs al unor dinamici socio-politico-economice (Farber, 1983).

Cercetările asupra caracteristicilor căsătoriei la maturitate au oferit o serie de informaţii

interesante şi utile în terapia de cuplu.
Studiile realizate de Masters şi Johnson (1966) asupra sexualităţii au arătat că modificarea
relaţiilor sexuale, în sensul scăderii activităţii în cuplurile de vârstă mijlocie este cel mai
frecvent datorată unor motive nonfiziologice şi anume, monotonie în relaţia sexuală,
focalizare pe profesie şi reuşită profesonală, oboseală mintală sau fizică, consum exagerat de
alimente şi bautură, infirmităţi fizice sau mintale şi frica de eşec.
Un alt studiu a demonstrat că în cuplurile formate de minim 20 ani apare o scădere generală
a satisfacţiei maritale şi sentimente de înstrăinare (de pierdere a intimităţii) (Pineo, 1961).
Această evoluţie pare a se explica prin intensitatea investiţiei afective în momentul formării
cuplului. Astfel, dacă un cuplu se formează în baza unor motivaţii extrinseci atunci şansele
ca el să devină un cuplu devitalizat sunt majore.
Studiile asupra motivelor rupturii în cuplu, au arătat că la vârsta adultă nu există motive
specifice. În mod obişnuit divorţul apare atunci când în relaţia de cuplu nu sunt satisfăcute
expectanţele unuia sau altuia din cei doi parteneri. Un alt motiv ţine de modelul cultural,
astăzi asistăm la creşterea disponibilităţii de a pune capăt unei relaţii pe fondul acceptării
sociale crescute evidenţiată prin legi mai puţin restrictive referitoare la divorţ.
Aşadar vârsta mijlocie este, atât pentru bărbaţi cât şi pentru femei, o perioadă de
autoevaluare, de estimare a propriei situaţii familiale, ocupaţionale şi bineînţeles a prezenţei
fizice şi, totodată, o perioadă de reorganizare a priorităţilor vieţii. (Neugarten, 1968)
BĂTRÂNEŢEA SAU SENECTUTEA (peste 65 de ani)

În limbajul curent există puţine referiri lingvistice care descriu bătrâneţea în mod pozitiv
”vârsta de aur”. Cel mai frecvent se spune despre bătrâni că ”sunt obosiţi tot timpul”, ”se
îmbolnăvesc aşa uşor”, ”sunt cicălitori”, ”se vaită tot timpul”, ”sunt autocompătimitori”,
”sunt interesaţi doar de ei, într-un cuvânt”, ”sunt altfel decât te aştepţi să fie”. Aceste
atribute, sau sterotipuri, în parte reale, rezultă din neconcordanţa dintre reprezentările care se
formează în copilărie şi tinereţe privitor la bătrâneţe şi situaţia prezentă. Ele pot genera
comportamente şi atitudini supraprotective şi/sau de negare din partea celor mai tineri.
Aceste atitudini diametral opuse nu pot avea decât efecte negative asupra relaţiilor şi a
evoluţiei bătrânilor. În cazul hiperprotecţiei, bătrânul este tratat ca un copil, atitudine care
poate duce la conflict, fie pentru că acesta este în realitate o persoană activă şi echilibrată, fie
pentru că accentuează, susţine procesul involutiv de regresie şi depresie. Negarea are la
rândul ei un efect negativ, prin ignorarea caracteristicilor vârstei şi tratarea batrinului ca pe o
persoană tânără, care poate să îndeplinească o serie de activităţi la fel de repede ca în
tinereţe, este resimţită ca hărţuire.
Unii gerontologii consideră că bătrâneţea începe la 65 de ani şi precizează două etape:
bătrâneţea timpurie (65 - 74 de ani) şi înaintată (peste 75 ani).
Alţii stabilesc pragul bătrâneţii mult mai devreme, în jur de 55 ani. Criteriul fiind unul care
ţine de carieră şi anume retragerea din activitatea profesională, sau pensionare.
Vom considera senectutea ca fiind perioada care începe din momentul în care se instalează
primele modificări fizice şi fiziologice ireversibile, modificări negenerate de un factor
patogen bine precizat. Astfel, este mai corect să considerăm vârsta de 65 de ani (± 5) ca
vârstă de debut a bătrâneţii.
Gerontologii oferă o mulţime de răspunsuri dar nici unul nu este universal valabil. Nu se
cunoaşte încă motivul pentru care organismul pierde o serie de abilităţi de funcţionare odată
cu înaintarea în vîrstă. Bătrîneţea este un proces complex, influenţat de ereditate, nutriţie,
diferite boli şi factori care ţin de mediu. Cele mai multe explicaţii legate de incapacitatea
celulelor de a se regenera sunt cuprinse în teoriile programării şi a uzurii.
Conform teoriei programării, fiecare specie este autoprogramată ca durată de viaţă, iar
variaţiile individuale constituie excepţii nesemnificative prin raportare la specia căreia îi
aparţin. Dacă fiecare specie dispune de un pattern de evoluţie înseamnă că în interiorul
corporalităţii există un factor de determinare. Hayflick (1974) explică evoluţia prin numărul
de diviziuni finit, limitat al unei celule. Prin urmare numărul de diviziuni al celulei este cea
care controlează durata vieţii. Conform acestei teorii, limita maximă de vîrstă la om este de
110 ani.
Conform teoriei uzurii, procesul de îmbătrînire este rezultatul cumulării efectelor
agresiunilor suportate de organism. Teoria uzurii explică bătrîneţea ca fiind un cumul al
caracteristicilor individului, combinat cu factori externi stresori de orice tip (nutriţie, mediu
etc).
Aceste două teorii au implicaţii diferite. Teoria programării este o teorie fără speranţă; teoria
uzurii pare mai pozitivistă, pentru că, în condiţiile în care se limitează amploarea factorilor
stresori, procesul de îmbătrînire poate fi amânat.

Senzorialitatea

Senzorialitatea are aceiaşi evoluţie ca şi la vârstele anterioare cu diferenţe interindividuale

foarte mari.
Văzul este în declin, cu excepţia celor care au suferit de hipermetropie în tinereţe, afecţiune
care este reversibilă. Mai exact hipermetropia stagnează după 50 de ani şi poate involua după
60 de ani. Afecţiunile specifice acestei vârste sunt cataracta, glaucomul etc, ele reprezentînd
şi una din cauzele accidentelor care au loc la această vîrstă (căderi, arsuri, scăparea obiectelor
etc).
La această vîrstă pierderea acuităţii auditive în special a sunetelor înalte este frecventă. Ca
urmare, apar probleme de comunicare şi relaţionare socială asociate cu sentimente de
singurătate, izolare, neputinţă. Cercetările recente au dovedit că aceste trăiri sunt mai
frecevente cind diagnosticul este de surzenie. Persoanele cu deficienţe de auz sunt fie excluse
din conversaţie, fie subiect de conversaţie, ceea ce determină uneori si o surzenie
psihologică, de multe ori selectivă.
Bătrînii declară frecvent că mîncarea nu are gust. De fapt, nu este o scădere a sensibilităţii
gustative, ci a celei olfactive. Celulele gustative îmbătrînesc mai tîrziu decît cele olfactive.
Absenţa gustului mîncării are, în plan comportamental, efecte asupra nutriţiei, fie malnutriţie
(bătrînul refuză să mănânce sau mănâncă selectiv), fie bulimie. A doua situaţie determină
supraponderalitate care, la rîndul ei, provoacă sau agravează bolile cardiace şi circulatorii.
Celulele din zona vestibulară responsabile de echilibru sunt primele care intră într-un proces
de degenerescenţă. Astfel se explică frecventele pierderi de echilibru care se asociază într-un
lanţ de situaţii negative, fiecare eveniment devenind cauză pentru următoarele, sau
următorul, spre exmplu, pierderea echilibrului , cădere, fracturi sau luxaţii, spitalizare,
izolare, însingurare.
Din punct de vedere al psiho-motricităţii, bătrînii pot desfăşura aceleaşi activităţi ca în
tinereţe, dar într-un timp mai lung şi cu o serie de limitări generate de rezistenţa generală la
efort şi capacitatea de efort fizic mai reduse. Încetinirea reacţiilor poate fi generată de
modificările de la nivel osteo-muscular, dar şi de modificări la nivel afectiv, instalarea unor
stări de depresie şi anxietate (care au un corolar somatic).

Sănătatea

O serie de modificări anatomice şi fiziologice care apar la această vârstă pot fi lesne
observate:
- derma devine mată şi îşi pierde elasticitatea;
- părul îşi pierde luciul şi se răreşte;
- înălţimea este în involuţie, ca urmare a tasării discurilor intervertebrale;
- osteoporoza, ca efect al modificărilor metabolice, calciul este asimilat din ce în ce mai greu;
- elasticitatea venelor este în scădere;
- imunitatea mai scăzută, ca urmare, expunerea la temperaturi extreme are efecte mult mai
evidente şi mai rapide decât la celelalte vârste;
- tulburări ale somnului, mai frecvente la femei decât la bărbaţi. O explicaţie neverificată în
această privinţă este legată de procesele de metabolizare a calciului, magneziului şi zincului.
Problema generică a vârstei a treia este aceea că orice îmbolnăvire se suprapune pe un fel de
boală cronică, anume scăderea capacităţii homeostatice (de refacere) a organismului, de unde
decurge creşterea riscului de îmbolnăvire.

Teoretic, bătrâneţea poate fi o perioadă de consolidare şi stabilizare cognitiv-afectivă, dar, în

cel puţin 50% din cazuri, această vârstă este marcată de o serie de evenimente care pot avea
efecte dezintegratoare asupra psihicului.

Bătrânul este obligat să se adapteze şi să facă faţă unor evenimente de tipul sănătate precară,
pensionare, pierdere a unor persoane apropiate afectiv, scădere a veniturilor etc. Sunt mulţi
bătrâni care împing pensionarea cât mai departe în timp şi, ca urmare, prezintă o mai bună
capacitate de coping şi un declin mai puţin rapid, mai puţin accentuat. Faptul că în societatea
modernă părinţii locuiesc separaţi de copii determină o serie de probleme de adaptare în
special însingurare şi izolare. De asemenea, bătrânii cheltuiesc mai multă energie psihică
 pentru a depăşi perioada de doliu după pierderea unei persoane dragi şi pentru a se adapta la
noile condiţii.
Rezultă o incidenţă crescută a tulburărilor psihice la această vârstă, în special a tulburărilor
de tip depresiv. Agresivitatea şi răutatea, egoismul comportamente ades întâlnite acum sunt
simptome ale neputinţei. Cu toate că un tratament adecvat ar putea să determine o încetinire a
ritmului dezvoltării depresiei, bătrânii refuză în general atât tratamentul medicamentos, cât şi
psihoterapia. Refuzul are două motive, teama de a nu fi consideraţi bolnavi psihic şi
ancorarea într-un şablon care consideră depresia ca normalitate a vârstei. Aceste atitudini
sunt împărtăşite şi de către familie, astfel că nu este posibilă o intervenţie din exterior. Dacă
ideea de terapie este acceptată, cele mai eficiente sunt terapiile de tip cognitiv şi cele de grup.
Din punct de vedere patologic, la această vârstă se înregistrează boli reversibile cum sunt
depresiile, intoxicaţiile medicamentoase, disfuncţiile metabolice, şi boli ireversibile asociate
cu destructurări ale substratului neuronal, printre care demenţa senilă şi sindromul
Alzheimer.
o Cele mai frecvente simptome ale depresiei sunt absenteismul, apatia, incapacitatea de
concentrare, dezinteres pentru lumea înconjurătoare, dezorganizarea cognitiv-afectivă.
o Sindromul Alzheimer afectează toate faţetele vieţii psihice. Unele sunt greu de sesizat:
tendinţa de a vorbi foarte mult la telefon, reacţii extravagante nejustificate, pierderea
Deleted: .
memoriei (cel mai evident simptom) asociată cu stări de confuzie, iritabilitate, agitaţie,
dificultăţi de raţionament, dificultăţi de concentrare, orientare, exprimare. Bolnavul, în final,
nu mai poate înţelege şi utiliza limbajul, nu-şi recunoaşte rudele şi nu poate mânca neajutat.

Dezvoltarea cognitivă

La nivel cognitiv asistăm la o scădere a ritmului procesării informaţiei, începând cu procesele

perceptive care prelucrează mai lent informaţia datorită scăderii abilităţilor senzoriale.
Se constată performanţe mai scăzute la probele de inteligenţă academică, mai ales dacă se
aplică cu limită de timp. Capacitatea de învăţare este mai redusă şi asistăm la o relativă
scădere a performanţelor mnezice. Această involuţie va fi un factor de stres intrinsec pentru
bătrân, care conştientizează toate aceste probleme şi ca urmare, capacitatea de coping este
redusă.
Dacă inteligenţa academică, utilizată în rezolvarea de probleme este evident în involuţie,
achiziţiile inteligenţei experienţiale sunt stabile şi neafectate. De aici rezultă cele două
imagini contradictorii ale bătrânului: „s-a prostit“ şi „este înţelept“. Cercetările au dovedit
existenţa unei bruşte căderi intelectuale cu puţin timp înaintea morţii, reacţie care se numeşte
„picătura terminală“.

Personalitate şi integrare socială

Din punct de vedere cognitiv-afectiv, bătrâneţea poate fi o perioadă de consolidare şi

stabilitate, dar poate fi şi o perioadă de mare instabilitate şi implicit involuţie. Afectiv,
această vârstă e marcată de o serie de evenimente care pot avea efecte dezintegratoare asupra
psihicului. Bătrânul e obligat să se adapteze, să gestioneze o serie de elemente stresoare de
tipul pensionare, sănătate precară, pierderea rudelor, prietenilor, scăderea veniturilor.
Bătrânii consumă foarte multă energie psihică în încercarea de a îşi asuma aceste probleme şi
de a le face faţă. Doliul pentru pierderea unei persoane apropiate este mai accentuat în
comparaţie cu alte vârste. Efectul aceste situaţii este creşterea tulburărilor psihice, în special
a depresiilor.
Conform Erickson (1968) ultima criză este generată de conflictul „integrare versus
disperare“. Integrarea presupune dragoste faţă de ceilalţi şi absenţa egoismului, acceptarea
propriei vieţi şi asumarea întregii vieţi aşa cum a fost, absenţa regretelor pentru ceea ce ar fi
putut face, acceptarea morţii, acceptarea propriilor imperfecţiuni şi pe cele ale celorlalţi.
Robert Peck (1955) descrie trei crize specifice vârstei a treia şi anume:
a. Diferenţierea dintre Eu-l intim şi Eu-l profesional
Pensionarea este un eveniment esenţial la această vârstă. Identificarea Eu-lui cu Eul
profesional este o asociere fericită şi eficientă pentru perioada adultă, dar acum se impune
renunţarea la carieră şi regăsirea propriilor atribute ale Eu-lui. Acesta este motivul pentru
care pensionarea e trăită ca o traumă şi are efecte destructurante.
b. Transcendenţa sănătăţii fizice şi acceptarea simptomelor inerente involuţiei fizice
Declinul fizic e factorul generator al celei de a doua crize. Persoanele care se vor concentra
pe starea de sănătate fizică riscă să dezvolte sentimente depresive, spre deosebire de cei care
acceptă că sănătatea fizică nu mai poate fi cea de la 20 de ani sau se orientează spre alte
activităţi, cum ar fi relaţiile sociale.
c. Transcendenţa Eu-lui versus preocuparea pentru Eu
Această criză se asociază sentimentului morţii. Non-acceptarea morţii se asociază cu trăiri
depresive, acceptarea morţii ca un fapt inevitabil şi natural conferă o stare de bine şi
echilibru.
Cercetări efectuate de Bernice Neugarten (1973) au demonstrat că persoanele care dispun sau
îşi formează capacităţi de coping îşi păstrează aceste capacităţi şi la vârsta a treia. Alte
caracteristici ale personalităţii care rămân constante sunt impulsivitatea, simţul ordinii,
respectul faţă de sine sau sentimentul de umilinţă
Din punctul de vedere al atitudiniilor se constată la această vârstă două direcţii de evoluţie: a.
Deleted:
dezangajare / demisie presupune creşterea preocupării faţă de sine şi absenţa intereselor
pentru alţii, pentru lumea exterioară; b. activism presupune menţinerea preocupărilor
prezente la vârstele anterioare şi depăşirea pierderii persoanelor apropiate prin găsirea de
substitute, fie prin investitii afective in persoane, fie compensarea prin activităţi.
BIBLIOGRAFIE

Abraham, K. (1924b), The influence of oral eroticism on character formation. Selected

papers of Karl Abraham, New York: Basic Books, 1927
Ainsworth, M. D. S. & Bowlby (1991), An ethological approach to personality
development, American Psychologist, 46
Ainsworth, M. D. S., Bell, S. M. & Stanton, D. S. (1971), Individual differences in strange-
situation behavior of one-year-olds, The origins of human social relations, New
York Academic Press
Ainsworth, M. D. S., Blehar, M. C., Waters, E. & Wall, S. (1978), Patterns of attachment,
Hillsdale, NJ Erlbaum
Als, H. (1978), Assessing an assessment: Conceptual considerations, methodological issues
and a perspective on the future of the Neonatal Behavioral Assessment Scale,
Monographs of the Society for Research in Child Development, 43, Serial no. 177
Arnheim, R. (1954), Art and visual perception, Berkeley: University of California Press
Baerends, G., Beer, C. & Manning, A. (1975), Function and evolution in behavior, Oxford,
U. K.: Clarendon Press
Baillargeon, R. (1987), Object permanence in 3 ½ and 4 ½ year-old infants, Developmental
Psychology, 22
Bandura & Hustin, (1961), Identification as a process of incidental learning. Journal of
Abnormal and Social Psychology, 63, 311-318
Bandura, A. (1962), Social learning through imitation, Nebraska symposium on motivation,
Lincoln: University of Nebraska Press
Bandura, A. (1965), Influence of model’s reinforcement contingencies on the acquisition of
imitative responses, Journal of Personality and Social Psychology, 1
Bandura, A. (1977), Social learning theory, Englewood Cliffs, NJ: Prentince-Hall
Bandura, A. (1986), Social foundations of thought and action: A social cognitive theory,
Englewood Cliffs, NJ: Prentice-Hall
Bandura, A. & Kupers, C. J. (1964), The transmission of patterns of self-reinforcement
through modeling, Journal of Abnormal and Social Psychology, 69
Bandura, A. & McDonald, F. J. (1963), Influence of social reinforcement and the behavior
of models in shaping children’s moral judgments, Journal of Abnormal and Social
Psychology, 67
Bandura, A. & Walters, R. H. (1963), Social learning and personality development, New
York: Holt, Rinehart & Winston
Bandura, A., () The stormy decade: Fact or fiction? Psychology in the school, 1, 224-231
Barten, S. S. & Franklin, M. B. (1978), Developmental processes: Heinz Werner’s selected
writings (Vols. 1&2), New York: International Universities Press
Bateson, P. P. G. (1966), The characteristics and context of imprinting, Biological Reviews,
41
Baumrind, D. (1967), Child care practices anteceding three patterns of preschool behavior,
Genetic Psychology Monographs, 75
Baumrind, D. (1971), Harmonious parents and their preschool children, Developmental
Psychology, 41, 99-102
Baumrind, D. (1989), Rearing competent children, Child development today and tomorrow,
San Francisco: Jossey-Bass
Beautrais A. L ., Fergusson D. M., Shannon F. T. (1982), Life Events and Childhood
Morbidity:A Prospective Study, Pediatrics, 70, 935-940
Benjamin, J. (1988), The bonds of love. New York: Pantheon
Bercowitz, L. (1962). Aggression: A Social Psychological Analysis. New York: McGraw
Hill.
Bergman, A. (1999), Ours, yours, mine: Mutuality and the emergence of the separate self.
Northvale, NJ: Jason Aronson
Berkowitz, M. W. & Gibbs, J. C. (1985), The process of moral conflict resolution and
moral development, Peer conflict and psychological growth, San Francisco: Jossey-
Bass
Bettelheim, B. (1976), The uses of enchantment: Thee meaning and importance of fairy
tales. New York: Knopf
Bickerton, D. (1984), The language biogram hypothesis, The Behavioral and Brain
Sciences, 7
Bickerton, D. (1999), Creole languages, the language biogram hypothesis, and language
acquisition, Handbook of child languages acquitsion, San Diego: Academic Press
Birch, A. (2000) Psihologia dezvoltării, Bucureşti: Ed. Tehnică.
Blatt, M. M. & Kohlberg, L. (1975), The effects of classroom moral discussion upon
children’s level of moral judgment, Journal of Moral Education, 4
Block, J. (1981) Some enduring and consequential structure of personality. In A. I. Rabin et
al. (Eds.) Further Explorations in Personality, New York: Willey-Interscience.
Bonchiş, E. (2006), Teorii ale dezvoltării copilului, Cluj-Napoca: Editura Dacia
Borke, H. (1975), Piaget’s mountains revisited: Changes in the egocentric landscape,
Developmental Psychology, 11
Bower, T. G. R. (1982), Development in infancy, San Francisco: W. H. Freeman
Bowlby, J. (1969) Attachment, Vol. 1 of Attachment and loss. London: Hogarth Press
Bowlby, J. (1973) Separation, Vol. 2 of Attachment and loss. New York
Bowlby, J. (1982), Attachment and loss, (Vol. 1), New York: Basic Books
Bowlby, J. (1988), A secure base, New York: Basic Books
Breuer, J. & Freud, S. (1895) Studies on hysteria (A. A. Brill, trans.). New York: Nervous
and Mental Disease Publishing Co., 1936.
Bronfrenbrenner, U. (2000) Two Words of Childhood: US and URSS. New York, Russel
Sage
Broughton, J. M. (1983), Women’s rationality and men’s virtues, Social Research, 50
Brown, R. (1965), Social psychology, New York: Free Press
Brown, R. (1973), A first language: The early stages, Cambridge, MA: Harvard University
Press
Brown, R. & Herrnstein, R. J. (1975), Psychology, Boston: Little, Brown
Brunner, Jolly & Sylva (1980), Play: Its Role in Development and Evolution, New York,
NY: Basic Books.
Bryan, J. H. (1975), Children's cooperation and helping behaviors. In E. M. Hetherington
(Ed.), Revieiv of child development research (Vol. 5), Chicago: University of
Chicago Press.
Bryan, J. H. & Walbek, N. (1970), Preaching and practicing generosity: Children’s action
and reactions, Child Development, 41
Buss, et al (1998), The New Science of the Mind, John Wiley and Sons, New Jersey
Camp, B. (2002), Language power: 12 to 24 months, Denver: Bright Beginnings.
Cattell, R. E. (1963), Personality Role. Mod, and Situation, "Psychological Review", 70. În
A. Neculau, (coord.), Iaşi, Psihologia Socială, Polirom, 1996, p. 159.
Chelcea, S. (2003), Comportamentul prosocial, în Neculau, A. (coord.), Manual de
psihologie socială, Iaşi: Polirom
Ciupercă, C. (2000), Cuplul modern, între emancipare şi disoluţie, Bucureşti: Editura
Tipoalex,
Ciupercă, E. & Ciupercă, C. (2003), Individul şi lumea de lângă el, Editura SPER, colecţia
Caiete Experienţiale
Clarke-Stewart, K. A. (1977), Child care in the family: A review of research and some
propositions for policy, New York, Academic
Coffer, C. N. & Appley, M. H. (1964), Motivation: Theory and research. New York: John
Wiley
Colby, A., Kohlberg, L. & Kauffman, K. (1987), Theoretical introduction to the
measurement of moral judgment. In A. Colby & L. Kohlberg (Eds.), The
measurement of moral judgment (Vol. 1), Cambridge, UK: Cambridge University
Press
Cole, M. & Cole, S. R. (2001), The development of children (4th ed.), New York: Freeman
Condon, W. S. & Sander, L. W. (1974), Neonate movement is synchronized with adult
speech: Interactional participation and language acquisition, Science, 183, 99-101.
Conger, J. J. & Peterson, A. (1984), 3rd Ed). Adolescence and youth; Psychological
development in a changing world. New York; Harper & Row.
Crain, S. (1991), Language acquisition in the absence of experience, Behavioral and Brain
Sciences, 14
Crain, W. (1995), Love of nature, Holistic Education Review, 4
Crain, W. (2004), Theories of Development: Concepts and Applications (5th Edition), New
Jersey: Pearson Education Inc.
Darwin, C. (1859), The origin of species, New York: Modern Library
Denney, N. V. (1981), Free clasification in preschool children, Child Development, 43,
1161-1170
Doty, D. H. & Glick. H. W. (1994), Typologies as a Unique Form of Theory Building:
Towards Improved Understanding and Modeling, Academy of Management
Review 19, 230-251
Edwards, C. P. (1981), The comparative study of the development of moral judgment and
reasoning. In R. L. Munroe, R. Munroe & B. B. Whiting (Eds.), Handbook of
cross-cultural development, New York: Garland Press.
Erikson, E. H. (1959), Identity and the life cycle, Psychological Issues, 1, 1.
Erikson, E. H. (1963), Childhood and society (2nd ed.), New York: W. W. Norton
Erikson, E. H. (1963), Childhood and society (2nd Edition), New York: W. W. Norton &
Company Inc.
Erikson, E. H. (1986), Psychosocial Development: Ways of coping with conflicts. În Duane
Schultz, Theories of Personality (3th. edition), Brooks & Cole Publishing
Company, Pacific Grove, California, p. 245-269.
Fantz, R. L. (1958), Pattern vision in young infants. Psy- chological Record, 8, 43-47
Farber, B. A. (1983), Stress and Burnout in the Human Service Professions, New York:
Pergamon Press,
Fogel, A. (2001), Infancy: Infant, family, and society (4th ed.). St. Paul, MN: West
Freedman, D. G. (1974), Human infancy: An evolutionary perspective. New York: John
Wiley
Freud, A. (1936), The ego and the mechanism of defense. New York: International
Universities Press, 1946
Freud, A. (1958), Adolescence. Psychoanalytic Study of the Child, 13, 255-278
Freud, S. (1909), Analysis of a phobia in a five-year-old boy (A & J. Strachey, trans.).
Collected papers (Vol. 3), New York: Basic Books, 1959.
Freud, S. (1915b), The unconscious (J. Riviere, trans.). Collected papers (Vol. 4), New
York: Basic Books, 1959.
Freud, S. (1920), A general introduction to psychoanalysis. (J. Riviere, trans.), New York:
Washington Square Press, 1965.
Freud, S. (1923), The ego and the id (J. Riviere, trans.). New York: W. W. Norton, 1960.
Freud, S. (1924), The passing of the Oedipus complex. (J. Riviere, trans.). Collected papers
(Vol. 2), New York: Basic Books, 1959.
Freud, S. (1926), Inhibitions, symptoms, and anxiety (J. Strachey, trans.). New York:
Norton, 1959.
Freud, S. (1933), New introductory lectures on psychoanalysis (J. Strachey, trans.). New
York: Norton, 1965.
Freud, S. (1992), Introducere în psihanaliză, Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică
Friedman & Rosenmann (1974) Type A Behavior and Your Heart, New York, Knopf
Gardner, H. (1973), The arts and human deivlopment. New York: John Wiley
Gardner, H. (1983), Frames of Mind: The Theory of Multiple Intelligences. New York:
Basic,
Garvey, C. (1973), Social Speech and Social Interaction: Egocentrism Revised. Child
Development, 44, 562-568
Gelman, R. (1969), Conservation acquisition: A problem of learning to attend to relevant
attributes, Journal of Experimental Child Psychology, 7
Gesell, A. & Amatruda, C. S. (1941), Developmental diagnosis: Normal and abnormal
child developmen,. New York: Hoeber.
Gesell, A. & Ilg, F. L. (1946), The child from five to ten. In A. Gesell & F. L. Ilg (Eds.),
Child development, New York: Harper & Row, 1949
Gesell, A. (1928). An Atlas of Infant Behavior, New Haven: Yale University Press
Gesell, A. (1946). The ontogenesis of infant behavior. In L. Carmichael (Ed.), Manual of
child psychology (2nd ed.). New York: John Wiley, 1954
Gesell, A. & Ilg, F. L. (1943), Infant and child in the culture of today, In A. Gesell & F. L.
Ilg (Eds.), Child development, New York: Harper & Row, 1949.
Gesell, A., Ilg, F. L. & Ames, L. B. (1956), Youth: The years ten to sixteen. New York:
Harper
Gilligan, C. (1982), In a different voice, Cambridge, MA: Harvard University Press
Ginsburg, H. & Opper, S. (1988), Piaget's theory of intellectual development (3rd ed.).
Englewood Cliffs, NJ: Prentice Hall
Gleitiman, H. (1996), Basic psychology (4th ed.), New York: W. W. Norton
Goldberg, S. (1995), Introduction. In S. Goldberg, R. Muir & J. Kerr (Eds.), Attachment
theory, Hillsdale, NJ: Analytic Press
Goldstein, K. (1939), The organism: A holistic approach to biology derived from
pathological data in man, New York: American Book
Greenberg, J. R. & Mitchell, S. A. (1983), Object relations in psychoanalytic Theory,
Cambridge, MA: Harvard University Press.
Gutman, D. (1987), Reclaimed powers, New York: Basic Books
Haan, N., Smith, M. B. & Block, J. (1968), Moral reasoning of young adults: Political-
social behavior, family background, and personality correlates, Journal of
Personality and Social Psychology, 10
Haber, R. N. (1969), Eidetic images, Scientific American, 220
Hall, G. S. (1916), Adolescence. New York:Appleton
Hart, B. & Risley, T. R. (2003), The early catastrophe, American Educator, 27
Hetherington, E. M. & Parke, R. D. (1977), Contemporary readings in child psychology,
New York: McGraw-Hill.
Hofer, M. A. (1981), The roots of human behavior: An introduction to the psychobiology of
early development, San Francisco: W. H. Freeman.
Hogan, R. (1973), Moral conduct and moral character: A psychological perspective.
Psychological Bulletin, 79
Holstein, C. B. (1973), Irreversible, stepwise sequence in the development of moral
judgment: A longitudinal evaluation, Paper presented at the biannual meeting of the
Society for Research in Child Development
Hutt, C. (1972), Males and Females, Baltimore: Penguin
Iacob, L. (1998), Repere psihogenetice. Caracterizarea vărstelor şcolare. În Psihologia
şcolară, voulm coordonat de Andrei Cosmovici şi Luminiţa Iacob, Iaşi, Polirom,
1998
Jacobi, J. (1965), The Way of individualization (R. F. C. Hull, trans.). San Diego: Harcourt
Brace Jovanovich, 1967.
Johnson, J. S. & Newport, E. L. (1989), Critical period effects in second language learning:
The influence of maturational state on the acquisition of English as a second
language, Cognitive Psychology, 21
Jung C. C. (1931), Marriage as a psychological relationship (R. F. C. Hull, trans.). In C. G.
Jung, The collected works of C. G. Jung: Vol. 20. The development of personality,
Princeton: Princeton University Press, 1953
Jung C. C. (1933), Modern man in search of a soul, (W. S. Dell & C. F. Baynes, trans.).
New York: Harvest Book.
Jung C. C. (1945), The relations between the ego and the unconscious (R. F. C. Hull, trans.).
In C. G. Jung, The collected works of C. G. Jung: Vol. 7. Two essays in analytic
psychology, Princeton: Princeton University Press, 1953.
Jung C. C. (1961), Memories, dreams, reflections, (A. Jaffe, Ed., R. & C. Winston, trans.).
New York: Vintage Books.
Jung C. C. (1964), Approaching the unconscious. In C. G. Jung (Ed.), Man and his symbols.
New York: Dell.
Kagan, J. (1984), The nature of the child, New York: Basic Books.
Kamii, C & DeVries, R. (1977), Piaget for education, In M. C. Day & R. K. Parker (Eds.),
The preschool in action (2nd ed.), Boston: Allyn & Bacon
Kamii, C. K. (1985), Young children reinvent arithmetic, New York: Teachers College
Press.
Kanner, L. (1943), Autistic disturbances of affective contact. Nervous Child, 2, 217-250.
Karen, R. (1994), Becoming attached, New York: Warner Books (Oxford University Press
paperback, 1998)
Keniston, K. (1971), The perils of principle, In K. Keniston (Ed.), Youth and dissent, San
Diego: Harcourt Brace Jovanovich.
Kohlberg, L. & Gilligan, C. (1971), The adolescent as philosopher. Daedalus, 100
Kohlberg, L. & Kramer, R. (1969), Continuities and discontinuities in childhood and adult
moral development, Human Development, 12
Kohlberg, L. (1958), Global Rating Guide with new materials, School of Education,
Harvard University
Kohlberg, L. (1963), Moral development and identification. In H. W. Stevenson (Ed.) Child
Psychology, University of Chicago Press.
Kohlberg, L. (1963), The development of children's orientations toward a moral order: I.
Sequence in the development of moral thought, Human Development, 6
Kohlberg, L. (1966), Cognitive stages and preschool education, Human Development, 9
Kohlberg, L. (1976), Moral stages and moralization: The cognitive-developmental
approach, In T. Lickona (Ed.), Moral development and behavior: Theory, research,
and social issues, New York: Holt, Rinehart & Winston.
Kohlberg, L. (1981), Essays on moral development (Vol. 1), New York: Harper & Row
Kris, E. (1952), Psychoanalytic explorations in art. New York: International University
Press.
LeBoyer, F. (1975), Birth Without Violence. NY: Alfred Knopf.
Levinson, D. (1977), The mid-life transition. Psychiatry, 40, 99-112
Levinson, D. (1996), The seasons of a woman’s life. New York: Ballantine Books.
Levy, D. M. (1989), Maternal Overprotection, New York, Norton
Liebert, R. M., Poulos, R. W. & Marmor, G. S. (1977), Developmental psychology (2nd
ed.). Englewood Cliffs, NJ: Prentice-Hall
Lipsitt, L. P. (1975), The synchrony of respiration, heart rate, and sucking behavior in the
newborn. Biologic and clinical aspects of brain development, Readings in child
development and relations (2nd ed.). New York: Macmillan, 1977
Lorenz, K. (1935), Companions as factors in the bird's environment, In K. Lorenz, Studies in
animal and human behavior (Vol. 1), Cambridge, MA: Harvard University Press
Lorenz, K. (1963), On aggression, San Diego: Harcourt Brace Jovanovich
Lovaas, O. I. (1973), Behavioral treatment of autistic children, University Programs
Modular Studies Morristown, NJ: General Learning Press
Lovaas, O. I. (1977), The autistic child, New York: Halstead Press
Lyons, N. P. (1983), Two perspectives: On self, relationships, and morality, Harvard
Educational Review, 53
Maccoby, E. & Nagy, J. C. (1974), The psychology of sex differences, Stanford, CA,
Stanford University Press
Mahler, M. S. (1968), On human symbiosis and the vicissitudes of individualization. Vol. 1:
Infantile psychosis (in collaboration with M. Furer). New York: International
University Press.
Mahler, M. S., Pine, E. & Bergman, A. (1975), The psychological birth of the human
infant. London: Hutchinson.
Malinowski, B. (1927), Sex and repression in savage society, San Diego: Harcourt Brace
Jovanovich, 1967.
Martin et al (1977), Maternal alcohol ingestion and ciggarette smoking and their effects on
new born conditioning. Alcoholism: Clinical and Experimental Research, 1, 243-
247
Maslow, A. (1943), A dynamic theory of human motivation, Psychological Review, 50
Maslow, A. (1954), Motivation and personality (2nd ed.), New York: Harper & Row
Mead, M. (1928), Coming of age in Samoa. New York. In D. E. Papalia si S. W. Olds,
Human Development, McGraw-Hill Book Company, New York, 1986.
Mead, M. (1964), Continuities in cultural evolution, New Haven: Yale University Press
Meltzoff, A. N. (1988), Infant imitation and memory: Nine-month-olds in immediate and de-
ferred tests, Child Development, 59
Mendras, H. & Dirn, L. (1987), De quelques tendances majeures de transformation de la
société française, La Revue Tocqueville, vol. 8, 1986-1987, p. 3-38.
Mitrofan, I. (2003), Cursa cu obstacole a dezvoltarii umane, Iaşi: Polirom
Mitrofan, N. (1997), Testarea psihologică a copilului mic, Bucureşti: Editura Press Mihaela
SRL
Mogoş, Gh. & Ianculescu, A. (1973), Compendiu de anatomie şi fiziologie,. Editura
Ştiinţifică, Bucureşti
Mogoş, Gh. & Ianculescu, A. (1973), Manual de anatomie si fiziologie, Bucuresti: Editura
Ştiinţifică
Munn, N. L., Fernald, L D. & Fernald, P. S. (1974), Introduction to psychology (3rd ed.),
Boston: Houghton Mifflin
Mussen, P. H. & Eisenberg-Berg, N. (1977), Roots of caring, sharing, and helping, San
Francisco: W. H. Freeman
Neugarten, B. L. (1964), A development view of adult personality. In J. E. Birren (Ed.)
Relations of development and aging. Chicago: University of Chicago Press.
Neugarten, B. L. (1968), The Awarness of Middle Age, in „Middle Age and Aging”,
Chicago, University of Chicago Press, p. 93-98.
Neugarten, B. L. (1968), Adult personality. Toward a psychology of the life cycle. In B. I.
Neugarten (Ed.), Middle age and aging. Chicago: University of Chicago Press.
Overton (1998), Properties and Plasticity of Excitatory Synapses on Dopaminergic and
GABAergic Cells in the Ventral Tegmental Area, In The Journal of Neuroscience,
May 15, 1999, 19 (10): 3723-3730
Papalia, D., Olds, S. (1986), Human Development, McGraw-Hill
Parten M. B. (1932), Social participation among preschool children. Journal of Abnormal
Social. Psychology 27, 243-269
Parten M. B. (1932), Social play among preschool children. Journal of Abnormal and Social
Psychology, 27, 243-269
Pavlov, I. P. (1927), Conditioned reflexes, London: Oxford University Press
Pavlov, I. P. (1928), Lectures on conditioned reflexes (Vol. 1), New York: International
Publishers
Piaget, J. (1936), The construction of reality in the child (M. Cook), New York: Ballantine
Books
Piaget, J. (1952), Autobiography. In E. Boring, H. S. Langfeld, H. Werner & R. M. Yerkes
(Eds.), A history of psychology in autobiography (Vol. 4), Worcester, MA: Clark
University Press
Piaget, J. (1964), Development and learning. In R. Ripple & V. Rockcastle (Eds.), Piaget
rediscovered, Ithaca, NY: Cornell University Press
Piaget, J. (1970), Piaget’s theory. In P. H. Mussen (Ed.) Handbook of child psychology (4th
ed.) (Vol. 1, W. Kessen, Ed). New York: John Wiley, 1983.
Piaget, J. (1972), Intellectual evolution from adolescence to adulthood. Human
development, 15, 1-2.
Piaget, J. (1983), Jean Piaget's views on the psychology of language and thought In R. W.
Rieber (Ed.), Dialogues on the psychology of language and thought. New York:
Plenum
Piaget, J. & Inhelder, B. (1966), The psychology of the child, New York: Basic Books
Piaget, J. & Szeminska, A. (1941), The child's conception of number, New York: W. W.
Norton
Piatelli-Palmarini, M. (1979), Language and learning: The debate between Jean Piaget and
Noam Chomsky, Cambridge, MA: Harvard University Press
Pitariu (1987)
Power, F. C, Higgins, A. & Kohlberg, L. (1989), Lawrence Kohlberg's approach to moral
education, New York: Columbia University Press
Rawls, J. (1971), A theory of justice, Cambridge, MA: Harvard University Press
Reimer, J., Paolitto, D. P. & Hersh, R. H. (1983), Promoting moral growth (2nd ed.), New
York: Longman
Rest, J. (1973), The hierarchical nature of moral judgment: The study of patterns of
preference and comprehension of moral judgments made by others, Journal of
Personality, 41
Rubin, Z. (1961), Does Personality really change after 20? Psychology Today, 15, 18-27
Rushton, J. P. (1975), Generosity in children: Immediate and long term effects of modeling,
preaching, and moral judgment, Journal of Personality and Social Psychology, 31
Sachs, J. S. (1976), Development of speech. In E. C. Carterette & M. P. Friedman (Eds.),
Handbook of perception (Vol. 7), New York: Academic Press
Şchiopu, U., Verza, E. (1997), Psihologia vârstelor, Bucureşti: Editura Didactică şi
Pedagogică
Schwartz, B. (1989), Psychology of learning and behavior (3rd ed). New York: W. W.
Norton
Scrimshaw, N. S. (1976), Malnutrition,learning and behavior, American Journal of Clinical
Nutrition, 20, 493-502
Searles, H. F. (1965), Collected papers on schizophrenia and related subjects, New York:
International Universities Press
Selye, H. (1950), The stress concept, Handbook on Stress and Anxiety, San Francisco,
Jossey-Bass, 127-143
Simpson, E. L. (1974), Moral development research: A case study of scientific cultural bias,
Human Development, 17
Sinclair, H. (1971), Sensorimotor action patterns as a condition for the acquisition of syntax.
In R. Huxley & E. Ingram (Eds.), Language acquisition: Methods and models, New
York: Academic Press
Skinner, B. F. (1938), The behavior of organisms, Englewood Cliffs, NJ: Prentice-Hall
Skinner, B. F. (1953), Science and human behavior. New York: Macmillan
Skinner, B. F. (1969), Contingencies of reinforcement, Englewood Cliffs, NJ: Prentice-Hall
Skinner, B. F. (1974), About behaviorism. New York: Knopf
Slobin, D. I. (1973), Cognitive prerequisites for the development of grammar. In C. A.
Ferguson & D. I. Slobin (Eds.), Studies of child language development, New York:
Holt, Rinehart & Winston
Slobin, D. I. (1985), Introduction. In D. I. Slobin (Ed.), The crosslinguistic study of language
acquisition (Vol. 1). Hillsdale, NJ: Erlbaum
Steinberg, L. (1984), Early temperamental antecedents of adult Type A behavior, University
of Wisconsin, Madison,
Stern, D. N. (1985), The interpersonal world of the infant, New York: Basic Books.
Sternberg, R. (1988), The Triarchic Mind: A New Theory of Intelligence. NY: Viking Press
Şchiopu, U. & Verza. E. (1997), Psihologia vârstelor, ciclurile vieţii. Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti
Tanner, J. M. & Inhelder, B. (Eds.) (1971), Discussions on child development, The
Proceedings of the Meetings of the World Health Organization Study Group on the
Psychological Development of the Child, Geneva, 1953-1956. New York:
International Universities Press
Thain, M. & Hickman, M. (1994), The Penguin dictionary of biology (9th ed.), London:
Penguin
Thorndike, E. L. (1905), The elements of psychology. New York: Seiler
Tmbergen, N. (1951), The study of instinct. Oxford: Clarendon Press
Tolman, E. C. (1948), Cognitive maps in rats and man. Psychological Review, 55
Torrance (1962), Tests of Creative Thinking: Directions manual and scoring guide,
Tronto, J. C. (1987), Beyond gender difference to a theory of care, Signs: Journal of
Women in Culture and Society, 12
Turiel, E. (1966), An experimental test of the sequentiality of developmental stages in the
child's moral judgments, Journal of Personality and Social Psychology, 3
Turner, E. W. & Rommetveit, R. (1967), Experimental manipulation of the production of
active and passive voice in children, Language and Speech, 10
Valliant, G. E. (2000), Adaptive mental mechanisms. Their role in a positive psychology.
American Psychologist, 55, 89-98.
Vîgotsky, L. S. (1967), Thought and Language, Cambridge MA: MIT
Von Franz, M. L. (1964), The process of individualization. In C. G. Jung (Ed.). Man and his
symbols. New York: Dell.
Vygotsky, L. S. (1931), The history of the development of the higher mental functions,
Excerpt in M. Colo, V. John-Steiner, S. Scribner & E. Soubenrwin (Eds.), L S.
Vygotsky: Mind in society. Cambridge, MA: Harvard University Press
Wachs, T. (1997), Relation on infants' performance on Piaget's scales between 12 and 24
months and their Stanford Binet performance at 31 months. Child Development,
46, 929-935
Walker, L. J. (1984), Sex differences in the development of moral reasoning: A critical
review, Child Development, 55
Walker, L. S. & Pitts, R. G. (1998), Naturalistic conceptions of morality, Developmental
Psychology, 34
Watson, J. B. (1913), Psychology as the behaviorist views it. Psychological Review, 5, 158-
177.
Watson, J. B. (1924), Behaviorism. New York: W. W. Norton, 1970.
Watson, R. I. (1968), The great psychologists from Aristotle to Freud (2nd ed.). Philadelphia:
Lippincott.
Weitz, C. (1979), Introduction to antropology, Englewood Cliffs, New Jersey
Werner, H. (1948), Comparative psychology of mental development (2nd ed.). New York:
Science Editions
Werner, H. (1956), On physiognomic perception, In G. Kepes (Ed.), The new landscape,
Chicago: Theobald
Werner, H. (1957), The concept of development from a comparative and organismic point
of view. In D. B. Harris (Ed.), The concept of development,. Minneapolis:
University of Minnesota Press
Werner, H. & Kaplan, B. (1956), The developmental approach to cognition: Its relevance
to the psychological interpretation of anthropological and ethnolinguistic data,
American Anthropologist, 58
Werner, H. & Kaplan, B. (1963), Symbol formation, New York: John Wiley
White, R. W. (1960), Competence and the psychosexual stages of development. In M. Jones
(Ed.), Nebraska symposium on motivation, Lincoln: University of Nebraska Press
Whitmont, E. C. & Kaufmann, Y. (1973), Analytic psychotherapy. In R. Corsini (Ed.).
Current psychotherapies, Itasca, IL: F. E. Peacock.
Whitmont, E. C. (1969), The symbolic quest: Basic concepts of analytical psychology. New
York: Putnam’s.
Williams, C. D. (1959), The elimination of tantrum behavior by extinction procedures,
Journal of Abnormal and Social Psychology, 5
Wordsworth, W. (1807), Ode: Intimations of immortality from recollections of early
childrenhood. In W. E. Williams (Ed.). Wordsworth, London: Penguin, 1985
Zani, B. & Palmonari, A., (2003), Manual de Psihologia comunităţii, Iaşi: Polirom