Professional Documents
Culture Documents
INTRODUCERE
1
Tabelul nr. 4.
Evoluţia tensiunilor nominale ale L.E.A.
Nr. Tensiunea
Ţara Anul Observaţii
crt. nominală kV
1. 15 S.U.A. 1891 Tronson de 70 km, c.a.
2. 15 Romania 1900
3. 100 S.U.A. 1907
Linie cu nulul pus efectiv
5. 110 S.U.A. 1907-1908
la pământ
6. 110 Europa 1912
Resita-Anina, tronson de
7. 25 Romania 1915
50 km
8. 220 S.U.A. 1923 Linie cu nulul izolat
9. 60 Romania 1924 Floreşti-Bucureşti
10. 220 Germania 1929
11. Romania 1934 Dobreşti-Bucureşti
110
12.. 275 S.U.A. 1937
Linia Kuibîşev-Moscova
13. 380 Suedia 1952
lungă de 1000 km
Linia Kuibîşev-Moscova
14. 400 U.R.S.S. 1955 prin trecerea de la 400 kV/
la 500 kV
15. 500 U.R.S.S. 1955
16. 220 Romania 1962 Bicaz-Fântânele
Linie combinată de
17. 735 Canada 1963
330 kV
Luduş- Mukacevo-
18. 400 Romania 1964
Lemeshany
19. 750 U.R.S.S. 1966-1967 Linie experimentală
Renardieres-Franta
20. 1050 Franţa 1969
(Tronson experimental)
cc/ca 600
cc/ca 1200 In La nivel de cercetare-
21. S.U.A.
cc/ca 1500 perspectivă experimentare
2
înconjurător (presiune, temperatură, umiditate, poluare), care degradează, în timp, proprietăţile
dielectrice ale materialelor constituiente.
Izolaţia internă este formată din elemente electroizolante solide, lichide sau gazoase,
fiind supusă numai solicitărilor electrice.
Se impune, aşadar, pentru izolaţiile de medie, înaltă şi foarte înaltă tensiune, pe lângă
proiectarea riguroasă, realizată pe baze ştiinţifice şi construcţia deosebit de atentă, cu tehnologii
corespunzătoare, precum şi atestarea (verificarea, încercarea) comportării acestora, la posibile
solicitări din exploatare (modelate în laboratoare specializate de tip LIT).
Pentru izolaţiile de înaltă tensiune, principalele solicitări sunt de natura electrică, acestea
fiind produse de:
- tensiunea nominală cu acţiune îndelungată (pe durata de viaţă a izolaţiei), în regimul
normal de funcţionare;
- creşteri de scurtă durată ale tensiunilor, care pot apărea în regimuri tranzitorii sau de
avarie şi care pot depăşi, cu mult, valoarea tensiunii nominale, numite supratensiuni.
Dupa originea lor, supratensiunile se clasifică în:
- Supratensiuni atmosferice (STA) sau externe, produse ca urmare a descărcărilor
atmosferice (cauze externe ale sistemului electroenergetic) şi care pot lua naştere:
- ca urmare a loviturii directe de trăznet pe elementele sistemului electroenergetic;
- ca urmare a apariţiei unor tensiuni induse în elementele sistemului electroenegretic, la
loviturile de trăznet, din apropierea instalaţiilor de înaltă tensiune.
- Supratensiuni interne (STI), produse de cauze interne ale sistemului electroeneregetic,
ce pot fi determinate de apariţia unor procese tranzitorii întreţinute de t.e.m. din sistemul
electroenergetic, precum:
- manevre de comutare operative;
- manevre dictate de lichidarea unor regimuri de avarie etc.
Izolaţia trebuie să facă faţă tuturor solicitărilor electrice care apar pe durata exploatării,
distrugerea acesteia, producând grave avarii, perturbaţii şi prejudicii în sistemul electroenergetic.
Pentru a evita astfel de situaţii critice, izolaţia trebuie realizată, în acord cu principiul
„Coordonării izolaţiei”, la „Nivelul de ţinere” (NT) sau „Tensiunea de ţinere” (U t ) .
„Nivelul de ţinere” (NT) reprezintă cea mai mare tensiune alternativă şi de impuls la
care izolaţia rezistă (0 % descărcări electrice).
Dacă se are în vedere rigiditatea dielectrică a unui material izolant, trebuie să se
definească cel puţin trei mărimi ale tensiunii de ţinere:
- tensiunea de ţinere de frecvenţă industrială, care caracterizează comportarea izolaţiei la
acţiunea îndelungată a tensiunii de lucru;
- tensiunea de ţinere la unda de impuls de trăznet, care caracterizează comportarea
izolaţiei la acţiunea supratensiunilor atmosferice.
- tensiunea de ţinere la unda de impuls de comutaţie, care caracterizează comportarea
izolaţiei la acţiunea supratensiunilor interne.
Ca principiu fundamental în T.T.I., „Coordonarea izolaţiei” reprezintă un ansamblu de
măsuri luate în scopul preîntâmpinării supratensiunilor, iar dacă din motive tehnico-economice
acest lucru nu este oportun, să fie dirijate acestea în acele puncte (locuri) ale sistemului
electroenergetic unde efectele şi pagubele să fie minimale. De fapt, Coordonarea izolaţiei,
înseamnă corelarea a două nivele: Nivelul de ţinere (NT) adoptat al izolaţiei cu Nivelul de
protecţie (NP), realizat cu mijloacele de protecţie împotriva supratensiunilor (descărcătoarele
electrice).
Nivelul de protecţie (NP) reprezintă cea mai mică tensiune la care lucrează, cert,
aparatul de protecţie (100 % descărcări electrice).
O altă problemă foarte importanta la înaltă şi foarte înaltă tensiune este legată de
influenţa distribuţiei spaţiale şi a intensităţii câmpului electric asupra izolaţiei electrice, mediului
ambiant, regnului vegetal şi animal, dar mai ales asupra fiinţei umane [1].
3
În procesul de exploatare, izolaţia electrică poate fi supusă unui ansamblu de solicitări de
natură: electrică, termică, mecanică, chimică, bacteriologică, condiţiilor de mediu etc. Datorită
acestor factori şi solicitări, asistăm la procesul de îmbătrânire al izolaţiei, care conduce la
degradări structurale în masa acesteia, la pierderea proprietăţilor iniţiale, la micşorarea rigidităţii
dielectrice
sub limita tensiunii de ţinere şi, în final, scoaterea prematură din funcţionare, adică micşorarea
duratei de viaţă. Proprietăţile electroizolante pot fi reduse complet sau incomplet, definitiv sau
temporar, atunci când, sub acţiunea câmpului electric, se produce creşterea conductivităţii
electrice a dielectricului. Evaluarea comparativă a dielectricilor se face în funcţie de „rigiditatea
dielectrică”, aceasta reprezentând valoarea maximă a intensităţii câmpului electric, pe care o
poate suporta un material electroizolant, fără a-şi pierde proprietăţile electroizolante. Ea se
determina în câmp electric uniform (cu electrozi şi distanţe de izolaţie standardizate, normate) şi
se exprimă:
U ⎡ kV ⎤
Ed = d ⎢ ⎥ ,
d ⎣ cm ⎦
unde:
U d este tensiunea de descărcare disruptivă iar d este distanţa standardizată.
Dacă solicitările electrice depăşesc „nivelul de ţinere” al izolaţiei, se produce
„descărcarea disruptivă”. Acesta poate fi sub forma de „descărcare superficială
(conturnare)”sau „descărcare transversală (străpungere)”.
Conturnarea reprezintă descărcarea pe suprafaţa de separaţie a două medii
electroizolante şi este, în general, autoregenerativă (izolaţia îşi reface proprietăţile
electroizolante în urma descărcării).
Străpungerea reprezintă descărcarea prin mediul dielectric (transversal) şi, pentru
izolaţiile solide, este neautoregeneratoare (nu se mai refac proprietăţile electroizolante).
În afara acestor descărcări electrice finalizate, în izolaţii mai pot apare „descărcări
locale, limitate (nefinalizate)”, care degradează izolaţia, slăbindu-i proprietăţile electroizolante
şi micşorându-i durata de viaţă.
Distrugerea izolaţiei atrage după sine grave avarii, în special scurtcircuite, puneri la masă,
pierderi şi întreruperi de energie electrică. Pentru a preveni astfel de situaţii, este necesar ca, pe
lângă măsurile de concepţie, construcţie şi exploatare calitative ale izolaţiilor, periodic acestea să
fie supuse unor verificări şi analize preventive, în scopul stabilirii gradului de uzură.
Măsurile tehnico-organizatorice care înglobează metodele de încercare preventivă şi
intervalul de timp în care trebuiesc efectuate definesc profilactica izolaţiei.
Din astfel de motivaţii, măsurătorile, verificările şi încercările experimentale au impus
realizarea unor laboratoare specializate, cu dotări tehnice deosebit de pretenţioase sub aspectul
asigurării nivelului de tensiune al surselor, al aparatajului de măsură, control şi înregistrare,
precum şi al condiţiilor de încercare.
Principalele laboratoare de înaltă tensiune, în ordinea cronologică a intrării lor în
funcţiune şi principalele caracteristici ale acestora sunt prezentate în tabelul nr.5 [1].
Cel mai mare laborator de înaltă tensiune de la noi din ţară este cel de la ICMET Craiova.
Datorită fenomenelor şi evenimentelor numeroase şi complexe ivite, atât în exploatarea
sistemelor electroenergetice şi a modelarii şi testării acestora în cadrul laboratoarelor specializate
şi tronsoanelor experimentale, cât şi în construcţia de echipament electric, în perspectiva certă a
creşterii continue a valorii tensiunilor nominale de transport a energiei electrice, se impune ca o
necesitate, pentru viitorii specialişti în profilul electric şi energetic, asimilarea riguroasă a
noţiunilor teoretice şi practice legate de Ingineria tensiunilor înalte, în particular, de Tehnica
tensiunilor inalte. Ca probleme generale de perspectivă, pot fi punctate:
- creşterea continuă a tensiunii nominale de transport a energiei electrice;
- generalizarea lucrului la tensiuni înalte;
4
- utilizarea construcţiilor electroizolante şi aparatajului de înaltă tensiune capsulat, bazate
pe proprietăţile izolante foarte bune ale gazelor electronegative (SF6 ) ;
- generalizarea efectuării unor activităţi de exploatare, pe liniile de înaltă şi foarte înaltă
tensiune, fără întreruperea tensiunii.
Tabelul nr.5.
Parametrii principalelor laboratoare de înaltă tensiune din Europa.
TABELUL 1
Niveluri de izolaţie nominalizate pentru instalaţii din clasa A 1 kV < Um < 52 kV
Seria I – bazată în special pe practica europeană
Tensiunea de
Tensiunea de ţinere nominală ţinere
Tensiunea maximă de la impuls atmosferic nominală de
serviciu U m 1,2/50 μs scurtă durată
[kVeF ] [kVmax ] la frecvenţă
industrială
Grupa 1 Grupa 2 [kVeF ]
3,6 20 40 (45) 10 (21)
7,2 40 60 20 (27)
SERIA I
12 60 75 28 (35)
17,5 75 95 38 (45)
24 95 125 50 (55)
36 145 170 70
5
NOTA 1: Alegerea între grupa 1 sau 2 se face:
Pentru practica europeană: - Dupa gradul de expunere la lovituri ale
Seria I trăznetului;
- la supratensiuni de manevră;
- după modul de tratare a neutrului;
- după tipul dispozitivului de protecţie.
NOTA 2: Cifrele din paranteze corespund normativelor româneşti mai vechi.
TABELUL 2
NIVELELE DE IZOLAŢII NOMINALIZATE PENTRU INSTALAŢII
DIN CLASA B [ 52 kV ≤ Um < 300 kV ]
52 42,5 250 95
850* 360
950 395
1050** 460
6
TABELUL 3
NIVELELE DE IZOLAŢII NOMINALIZATE PENTRU INSTALAŢII
DIN CLASA C [ Um ≥ 300 kV ]
u.r. [kVmax ]
1,13 850
3,06 750
1,27 950
300 245 1,12
3,47
850
2,86
362 296 1,24 1050
1,11
3,21 950
2,76
343 1,24
420 1175
1,12
3,06 1050 1,24
2,45 1,11 1300
525 429
1,36
2,74 1175 1,21 1425*
1,10
1,32
2,08 1300 1,19 1550**
1,09
1,38
765 625 2,28 1425 1,26 1800
1,16
1,26 1950
2,48 1550
1,47 2100
1,55 2400
7
CAPITOLUL I
Conform teoriei mecanicii cuantice, un gaz ionizat conţine particule (molecule şi atomi)
sub formă de electroni, ioni pozitivi, ioni negativi şi particule neutre din punct de vedere al
sarcinii electrice.
Ionii negativi iau naştere ca urmare a fenomenului de asociere a unei particule neutre cu
un electron. Ionii pozitivi iau naştere ca urmare a procesului de îndepărtare a unuia sau mai
multor electroni de pe învelişul electronic al unui atom. Această smulgere a unui electron de pe
orbită este posibilă numai dacă particulei respective i se aplică o energie exterioară numită
energie de ionizare wi, ce trebuie să se afle într-un anumit raport cu energia internă a particulei.
Diferenţa de potenţial, necesară creării unui câmp electric, în care electronii, în
deplasarea lor, să fie capabili să acumuleze o energie egală cu energia de ionizare, poartă numele
de potenţial de ionizare Ui:
8
wi = U i ∗ q = U i ∗ e , (1.1)
unde :
q este sarcina electrică a particulei, în speţă a electronului,
e = 1.16 ∗ 10 −19 C .
Dacă se consideră sarcina electronului egală cu unitatea, atunci energia de ionizare este
numeric egală cu potenţialul de ionizare şi se măsoară în electron – volţi (eV ) .
Energia de ionizare a gazelor este cuprinsă între 3 şi 25 eV , având valorile cele mai mari
la gazele inerte. Dacă din exterior se aplică o energia mai mare decât wi, atunci electronul sau
electronii părăsesc orbita, producându-se, astfel, un proces de ionizare.
În cazul în care energia transmisă este mai mică decât cea de ionizare, electronii se vor
deplasa pe un nivel energetic superior fără să părăsească învelişul electronic. Se zice că atomul
(particula) se află într-o stare de excitaţie. Aceste stări de excitaţie sunt extrem de scurte ca
durată, de ordinul (10−7 ÷ 10−8 )s după care electronii revin de pe nivelele de excitaţie pe nivelele
normale (anterioare).
Revenirea se face cu eliberarea de energie sub formă de cuante de lumină numite fotoni,
energie care nu este alta decât cea folosită de electroni în trecerea lor pe nivelele energetice
superioare.
Dar radiaţia de energie sub formă de cuante de lumină este întâlnită şi în procesul de
recombinare a particulelor de semne contrare (ioni pozitivi cu electroni sau ioni negativi),
rezultând particule neutre.
În funcţie de posibilităţile existente şi eficiente de a interveni din exterior cu energie, sunt
întâlnite următoarele forme de ionizare:
a) ionizare prin şoc de electroni;
b) fotoionizarea în volumul gazului;
c) ionizare termică;
d) ionizarea la suprafaţa electrozilor (superficială).
Acest tip de ionizare are loc ca urmare a ciocnirii neelastice a unui electron cu o particulă
neutră, atunci când electronul de sarcină q în deplasarea sa în câmpul electric E pe distanţa x,
depăşeşte pragul de ionizare (Eqx > wi ) .
Deci energia este cu atât mai mare cu cât câmpul electric este mai mare, respectiv pentru
un interval dat, cu cât tensiunea aplicată acestuia este mai mare.
Electronul se deplasează în câmpul electric cu o viteză v şi dacă masa acestuia este m,
ionizarea particulei neutre se va produce pe seama energiei cinetice a electronului, energie
cinetică ce în momentul ciocnirii trebuie să fie mai mare decât energia de ionizare a gazului
⎛ mv 2 ⎞
respectiv ⎜⎜ ≥ wi ⎟⎟ .
⎝ 2 ⎠
Dacă este îndeplinită această condiţie, particula neutră va elibera unul sau mai mulţi
electroni, care se vor deplasa în câmp în mod similar, rezultând noi particule electrice.
S-a arătat experimental că pot exista ionizări prin şoc şi fără ca această condiţie să fie
îndeplinită, astfel:
a) un electron cu energie mai mică decât energia de ionizare trece în stare excitată, după
care la o nouă ciocnire a atomului cu un alt electron se produce ionizarea (ionizare în
trepte);
b) la ciocnirea unui atom excitat cu un electron, electronul preia şi energia potenţială a
atomului, urmând ca la o ciocnire ulterioară cu un atom neexcitat să producă
ionizarea acestuia;
9
c) prin ciocnirea a doi atomi excitaţi energia potenţială a unuia se poate transmite
celuilalt, ionizându-l.
Această formă de ionizare este eficientă în special în cazul în care câmpul electric aplicat
este foarte mic şi constă în a iradia gazul respectiv cu unde electromagnetice de energie mare.
Astfel de unde se situează în domeniul de radiaţii ultraviolete ale spectrului, de aceea o
posibilitate de iradiere a gazului este dată de lampa emiţătoare de raze ultraviolete. Fotoionizarea
are loc când energia cuantei de radiaţii este mai mare decât energia de ionizare a gazului
respectiv:
ch
hv ≥ Wi sau λ ≤ (1.2)
Wi
unde:
h = 6.62 ∗ 10 −34 Js = constanta lui Planck;
v = frecvenţa de oscilaţie a radiaţiei;
λ = lungimea de undă a radiaţiei;
c = 3 ∗ 108 m s = viteza de propagare a undelor electromagnetice.
Fotoionizarea se mai produce şi ca urmare a energiei interne a gazului rezultată din
procesele de recombinare sau de revenire a electronilor de pe învelişurile superioare pe cele de
bază (dacă particula s-a aflat într-o stare de excitaţie).
Dintre componentele aerului, cea mai mică energie de ionizare o are oxigenul (12.5eV ) ,
deci nu ar putea fi ionizat de radiaţii ultraviolete (nu e îndeplinită condiţia de fotoionizare decât
pentru λ > 100μm ).
În aer, fotoionizarea se produce pe următoarele căi:
a) fotoionizare în trepte;
b) formarea unei molecule dintr-un atom neexcitat şi un atom excitat cu energie de
ionizare mai mică decât a atomului.
c) Ionizarea unor particule străine aflate în suspensie în aer (praf), care au o energie
de ionizare mai mică.
c)Ionizarea termică
Prin ionizare termică se înţelege procesul de ionizare ce se produce într-un gaz aflat la
temperatură ridicată. La temperaturi ridicate în interiorul gazului respectiv se produce agitaţia
termică a particulelor care face să sporească numărul de ciocniri a acestora, producându-se noi
ionizări.
Tot ionizare termică mai este produsă prin fotoionizarea gazului sub acţiunea radiaţiei
termice emisă de acesta.
La primele trei tipuri de ionizare amintite mai sus apariţia electronilor liberi era datorată
unor fenomene ce aveau loc în gazul aflat în intervalul dintre cei doi electrozi.
Electronii liberi mai pot, însă, să apară şi prin emisie de către electrozi. Emiterea de catod
a electronilor liberi care conduc la procese de ionizare poartă denumirea de ionizare superficială.
Pentru eliberarea electronilor trebuie să se consume o anumită energie, numită energie de
ieşire, a cărei valoare depinde de natura metalului şi de starea suprafeţei electrodului.
Electronul, pentru a părăsi catodul, trebuie să primească o energie cel puţin egală cu
energia de ieşire, energie care poate fi transmisă astfel:
10
- prin încălzirea electrodului, ceea ce conduce la emisia termoelectronică;
Electronii într-un gaz ionizat se pot afla fie în stare liberă fie ataşaţi moleculelor neutre de
gaz, formând ioni negativi. Această posibilitate a electronilor de a fi liberi sau legaţi depinde de
aşa-zisa energie de fuziune sau de contopire w0 , energie ce poate fi cedată sau absorbită în
timpul procesului de ataşare.
Deci, afinitatea moleculelor neutre la electronii liberi este dictată de această energie de
fuziune.
Dacă energia de fuziune este cedată (eliberată), ea este pozitivă şi se notează cu (+ w0 ) ,
situaţie întâlnită la gazele electronegative, iar dacă este negativă se notează cu (− w0 ) , fiind o
energie negativă.
Pentru a extrage electronii unui gaz electronegativ din ionul negativ, trebuie să se
consume energie din exterior. Din această cauză gazele electronegative sunt considerate ca gaze
stabile (ionii negativi sunt stabili), în această categorie intrând şi oxigenul.
Gazul ionizat din intervalul dintre doi electrozi, conţine electroni, ioni pozitivi şi ioni
negativi.
Sarcinile în exces, de semne contrare ale particulelor se pot neutraliza reciproc dacă
intensitatea câmpului electric aplicat între cei doi electrozi este redusă sau lipseşte, fenomenul
purtând numele de recombinare a purtătorilor de sarcină.
Numărul de recombinări este mai mare decât cel care ar rezulta din numărul de ciocniri
ca urmare a agitaţiei termice, ceea ce înseamnă că intervin în proces şi forţele de atracţie
coulombiene între cele două particule de semne contrare.
Procesul de recombinare este însoţit de eliberarea de energie. De obicei electronii într-un
⎛ mv 2 ⎞
gaz se află în continuă mişcare, deci, posedă o anumită energie cinetică ⎜⎜ ⎟⎟ , la recombinare,
⎝ 2 ⎠
energia eliberată fiind egală cu suma între energia de ionizare a atomului şi energia cinetică a
electronului. La recombinarea unui electron cu un ion pozitiv, se degajă energie în special sub
formă de radiaţii (hν), deci se poate spune că:
mv 2
wi + = hv (1.3)
2
Din recombinarea unui ion pozitiv cu unul negativ rezultă o moleculă neutră.
La gazele electronegative pentru smulgerea electronului din ionul negativ se consumă o
energie egală cu energia de fuziune (w0 ) . La recombinarea a doi ioni dintr-un gaz electronegativ
se va elibera o energie egală cu diferenţa dintre (wi ) şi (w0 ) , (wi − w0 ) , energie ce poate fi
cedată sub formă de radiaţie sau poate fi consumată pentru sporirea energiei cinetice a particulei
formate.
11
Când intensitatea câmpului electric este foarte mică rezultă că şi viteza de deplasare a
particulelor este mică şi, ca urmare, probabilitatea ca două particule încărcate cu sarcini de
semne contrare să se afle una în vecinătatea celeilalte, un anumit timp, este relativ mare,
probabilitatea de recombinare fiind, în astfel de situaţii, mare.
De regulă, procesul de recombinare în acest caz depinde de timpul cât particulele de
semne contrare se găsesc în imediata apropriere una faţă de de cealălaltă.
Probabilitatea de recombinare între ioni şi electroni este mult mai mică, datorită vitezelor
mult mai mari de deplasare a electronilor în câmp electric, în comparaţie cu aceea produsă între
ioni.
Notând cu N + şi N − concentraţiile de ioni pozitivi şi negativi, numărul de particule
neutre formate în unitatea de timp şi în unitatea de volum este:
dN dN + dN −
= = = ρN + N − (1.4)
dt dt dt
unde: ρ este coeficientul de recombinare ionică (ρ i ) sau electronică (ρ e ) în cm s
3
(evident ρ i >> ρ e );
ρ i se poate calcula cu relaţiile:
⎧
(
qe +
)
⎪ ρ i = ε k i + k i ; p ≥ 3atm;
−
⎪ (1.5)
⎨
⎪ ρ = πrm v 2 + v 2 ; p < 3atm;
3
+ −
⎪⎩ i
λi
în care:
qe – sarcina electronului;
ki+ , ki− - mobilitatea ionilor pozitivi, respectiv negativi;
rm – raza medie a particulelor;
λi – drumul liber mediu al ionilor;
v+ , v− - viteza medie a ionilor pozitivi, respectiv negativi.
Integrând ecuaţia în ipotezele că: N + = N − şi că la t = 0 concentraţia este N 0 , se va
obţine:
N0
N= (1.6)
1 + pN 0t
O particulă de sarcină q aflată într-un câmp electric E , se va deplasa sub acţiunea unei
forţe electrice:
r r
Fe = q ⋅ E (1.7)
În principiu, ar trebui ca, sub acţiunea acestei forţe, particula să se deplaseze cu o
acceleraţie constantă. În drumul său, însă, aceasta pierde treptat din acceleraţie ca urmare a
ciocnirilor cu moleculele gazului.
Fenomenul este asemănător cu deplasarea corpurilor într-un mediu vâscos. De aceea
trebuie considerată o viteză medie de deplasare a particulei proporţională cu forţa electrică
aplicată:
r r
v = k⋅E , (1.8)
12
unde:
k fiind o constantă de proporţionalitate denumită mobilitatea particulei încărcate şi este
exprimată prin raportul:
r
v v
k= r = (1.9)
E E
Mobilitatea electronilor este mult mai mare în comparaţie cu cea a ionilor datorită
diferenţelor dintre vitezele de deplasare în câmpul electric. Mobilitatea ionilor ki şi a electronilor
ke se determină făcându-se nişte ipoteze diferite în cele două cazuri.
r r
în direcţia câmpului, sub influenţa unei forţe F = qi ⋅ E , particula având o acceleraţie:
q
a = i ⋅E (1.11)
mi
În aceste condiţii:
1 1 q λ2
S = aτ 2 = ⋅ i ⋅ i2 E (1.12)
2 2 mi ci
Deci viteza medie:
S 1 qλ
v= = ⋅ i i E (1.13)
τ 2 mi ci
iar în virtutea relaţiei (1.9):
1 q
ki = ⋅ i λi . (1.14)
2 mi ci
În aceste relaţii qi şi mi sunt constante ale gazului, iar celelalte mărimi depind de
presiune şi temperatură.
13
1
Ţinând cont că pe distanţa λe există o singură ciocnire, pe unitatea de lungime vor fi
λe
ciocniri.
Ce
În unitatea de timp electronul parcurge o distanţă l ⋅ Ce , deci suferă ciocniri.
λe
Ţinând cont că energia cedată în unitatea de timp prin ciocnire trebuie să fie egală cu
energia primită de la câmpul electric, se poate scrie:
2
c m c
q e = Ev = f ⋅ e ⋅ e e (1.17)
λe 2
Eliminând pe Ce între (1.17) şi (1.15) se va obţine:
4 f q e λe
v= E (1.18)
2 me
sau ţinând cont de (1.9)
4 f q e λe 1
ke = ⋅ (1.19)
2 me E
Particulele se deplasează nu numai în câmp electric ci şi sub acţiunea agitaţiei termice,
când are loc o migrare a particulelor încărcate dinspre zonele de concentraţie ridicată către
zonele de concentraţie scăzută.
Această caracteristică a deplasării sarcinilor electrice poartă denumirea de difuzie.
Difuzia este cu atât mai mare cu cât concentraţia de particule încărcate este mai mare şi cu cât
agitaţia termică a gazului este mai pronunţată.
Ionizarea prin şoc de electroni se realizează pe seama energiei cinetice a acestora, energia
care este acumulată pe drumul între două ciocniri succesive cu moleculele gazului, drum care
poartă denumirea de parcurs (drum) liber mediu şi se notează cu λ.
Dacă raza particulei în mişcare este r0 şi aceasta se deplasează într-un gaz cu un N
particule (de rază r) în unitatea de volum, atunci λ se determină cu expresia:
1 (1.20)
λ=
π (r0 + r ) ⋅ N
2
14
Deoarece în condiţii atmosferice normale temperatura absolută a gazului variază foarte
puţin, o putem considera constantă şi expresia (1.22) devine:
1 (1.23)
= A⋅ P
λ
unde:
A este un parametru funcţie de temperatura şi natura gazului.
Cum vitezele şi deplasările particulelor sunt diferite, se pune problema de a determina o
lege de distribuţie a lungimii drumului liber al particulei. Dacă din punctul x = 0 pleacă particule
ce se deplasează după direcţia x şi o particulă pe unitatea de parcurs liber mediu suferă 1 ,
λ
n
ciocniri, atunci n particule vor face ciocniri, iar pe unitatea de lungime dx numărul ciocnirilor
λ
va fi de ndx .
λ
Având loc ciocniri, numărul acestora va fi egal, pe distanţa dx, cu micşorarea numărului
de particule care nu au suferit nici o ciocnire:
dx
n = − dn
λ
n x
(1.24)
dn dx dn dx n 1
− = ;∫ = − ∫ ; ln = − x
n λ n0 n 0
λ n0 λ
Rezultă:
x
n −
=e λ,
n0
unde :
n reprezintă acea fracţiune din numărul total de particule care nu au suferit ciocniri
n0
pe distanţa x, sau acea fracţiune din numărul total particule, pentru care parcursul liber mediu
este cel puţin egal cu x.
x
−
λ
e reprezintă probabilitatea ca lungimea reală a parcursului liber să fie cel puţin egal
cu x.
Pentru evaluarea noilor ionizări prin şoc de electroni a noilor purtători de sarcină, fizica
descărcărilor în gaze a introdus coeficientul de ionizare prin şoc de electroni α care reprezintă
numărul de noi ionizări, de noi purtători de sarcină produşi de un electron pe unitatea de
lungime a parcursului liber mediu, în direcţia câmpului electric. Pentru determinarea
coeficientului α trebuie făcute unele ipoteze simplificatoare, ipoteze date de teoria lui Townsend:
1) Electronul nu produce nici o ionizare dacă energia sa cinetică este mai mică decât
energia de ionizare a gazului. Această ipoteză nu ţine seama de eventualele ionizări
în trepte, de aceea se consideră a avea un caracter de subevaluare.
2) Electronul ionizează toate particulele neutre cu care se ciocneşte, dacă energia sa
cinetică este mai mică decât energia de ionizare. Ipoteza nu ţine seama de
probabilitatea de ionizare şi dependenţa de viteza electronului, având deci un anumit
caracter de supraevaluare.
3) În timpul ciocnirii neelastice dintre electron şi particula neutră, electronul cedează
acesteia întreaga sa energie cinetică, începând noul parcurs cu o viteză iniţială nulă.
Electronul însă nu cedează întreaga sa energie cinetică în procesul de ciocnire şi, din
acest punct de vedere, ipoteza are un caracter de subevaluare.
4) Pe parcursul formării noilor purtători de sarcină, electronul se deplasează pe un drum
rectiliniu şi în direcţia câmpului. În realitate electronul, datorită ciocnirilor parcurge
15
un drum mai lung, în zig-zag, caz în care numărul de ciocniri este mai mare, deci
ipoteza are un caracter de subevaluare a numărului de ionizări.
Electronul în câmp electric se deplasează în direcţia acestuia pe distanţa x, acumulând o
energie care, pentru a se produce ionizare, trebuie sa fie mai mare decât energia de ionizare:
E ⋅ e ⋅ x ≥ Wi (1.26)
Existenţa unui electron liber în câmpul electric dintre doi electrozi va conduce în urma
procesului de ionizare la formarea a încă unui electron care, fiind accelerat în câmp şi acumulând
energie cinetică, va efectua şi el ionizări. Cei doi electroni după următoarele ciocniri ionizate,
vor da naştere la încă doi electroni deci în total vor fi acum patru, procesul se continuă rezultând
8 electroni, ş.a.m.d.
16
Această creştere continuă a fluxului de electroni poartă denumirea de avalanşă de
electroni.
Electronii din avalanşă, având masă mică, vor avea o viteză mult mai mare de deplasare,
sub acţiunea câmpului electric, spre anod, lăsând în urma lor ionii pozitivi creaţi în procesul de
ionizare prin şoc electronic, care se deplasează către catod, dar cu o viteză mai mică decât a
electronilor.
Numărul de electroni din avalanşă se poate determina dacă se cunoaşte coeficientul de
ionizare spaţială prin şoc de electroni şi legea de distribuţie a câmpului electric între electrozi.
Dacă la distanţa x faţă de catod se află electroni în avalanşă, pe o porţiune dx fiecare din
aceşti electroni va efectua αdx ionizări iar la toţi electronii vor produce nαdx ionizări.
Creşterea numărului de electroni din avalanşă pe distanţa dx va fi:
dn = nαdx (1.32)
Separând termenii şi integrând, rezultă:
n dn x
∫1 n = ∫0αdx
Din limitele integralelor se observă ipotezele făcute:
- iniţial exista un singur electron liber în intervalul dintre cei doi electrozi;
- electronul iniţial a apărut la catod.
Numărul de electroni din avalanşă va fi dat de expresia:
x
αdx
n = e ∫0 (1.33)
Dacă se consideră câmpul electric uniform între cei doi electrozi, nu depinde de x, în
expresia (1.33) integrala va avea o valoare determinată:
n = eαx (1.34)
Deci numărul de electroni din avalanşă creşte exponenţial şi ca urmare distribuţia
sarcinilor pe întregul parcurs al avalanşei va fi foarte neuniformă.
Pentru un calcul exact trebuie ţinut seama de faptul că numărul de electroni se
micşorează continuu ca urmare a fenomenului de ataşare la molecule sau atomii neutri, care se ia
în calcul prin coeficientul de ataşare η, ca şi faptul că, prin crearea de ioni pozitivi, accelerarea
acestora şi lovirea lor de catod, se produce prin smulgere de electroni noi din catod, fenomen ce
se ia în considerare prin coeficientul de ionizare superficială γ.
x
∫ αdx
Fiecare electron plecat de la catod produce e 0 − 1 electroni (d este distanţa dintre catod
x x
∫ α (α −η )dx ∫ αdx
şi anod) din care ajung la anod e 0 electroni; în acelaşi timp el mai produce e 0 ioni
⎛ ∫ αdx ⎞
x
⎜ ⎟
pozitivi care lovind catodul produc alţi γ ⎜ e 0 − 1⎟ electroni.
⎜ ⎟
⎝ ⎠
Deci pentru fiecare electron plecat de la catod în avalanşa iniţială, ajung la anod:
x
e∫0
(α−η)dx
∞ x x
electroni.
17
În cazul unui câmp uniform:
e (α −η )d (1.36)
n=
1 − γ (eαd − 1)
În determinarea acestor rezultate s-a neglijat recombinarea ionică, aceasta ducând la
micşorarea numărului de ioni pozitivi ce ajung la catod, deci calculul are un caracter de
supraevaluare. E ext
Variaţia componentelor longitudinale ( E− şi E+ )
a intensităţii câmpurilor create de sarcinile spaţiale ale -
- ++++++++++------- +
electronilor şi ionilor pozitivi de-a lungul drumului +++++++++++ ------
parcurs de avalanşă şi repartiţia câmpului rezultat între + ----
cei doi electrozi este dată în fig. 1.1.
Se observă că avalanşa de electroni deformează
puternic intensitatea câmpului în intervalul dintre cei doi
E
electrozi în sensul că îl intensifică în fruntea avalanşei
şi îl slăbeşte în spatele acesteia.
Creşte astfel solicitarea în intervalul avalanşă-
E−
anod şi deformarea câmpului se accentuează cu cât
avalanşa se apropie de anod.
Această intensificare de câmp favorizează emisia 0 x
de fotoni prin revenirea electronilor din atomii şi ionii E+
excitaţi pe nivelele inferioare de energie.
Câmpul este slăbit în spatele avalanşei de E E rez
electroni şi pe această porţiune (avalanşă-catod) pot E med
avea loc recombinări de sarcini electrice care se produc
tot cu eliberare de energie sub formă de radiaţii.
Propagarea avalanşei între cei doi electrozi poate
fi însoţită şi de procese de fotoionizare, care fiind
intensificate, sunt generate noi avalanşe numite
avalanşe secundare. Este intensificat astfel procesul
de ionizare care facilitează dezvoltarea avalanşei 0 x
iniţiale şi eventuala sa ajungere la anod, ca în final să
fie posibilă finalizarea descărcării electrice între cei
Fig.1.1
doi electrozi.
Formarea avalanşei de electroni
şi repartiţia câmpurilor
Câmpurile uniforme sunt acele câmpuri care au intensitatea electrică constantă în lungul
liniilor de câmp.
Avalanşa de electroni generează prin deplasarea particulelor din intervalul de gaz spre cei
doi electrozi un curent de circulaţie în circuitul sursei de alimentare care dispare după
neutralizarea sarcinilor pe cei doi electrozi. Un nou curent de circulaţie nu mai este posibil decât
dacă reapare o nouă avalanşă, reapariţie care este condiţionată de prezenţa în intervalul dintre
electrozi cel puţin al unui electron.
Dacă noul electron creat este datorat unui ionizator extern intervalului de gaz, atunci
descărcarea este neautonomă şi este însoţită de impulsuri de curent în circuitul de alimentare.
18
Dacă noul electron creat este produs de procesele interne ale gazului din intervalul dintre
cei doi electrozi, descărcarea este autonomă. În acest sens, se impune ca avalanşa primară de
electroni să creeze un nou electron în apropierea catodului care să fie germenul unei noi
avalanşe.
Generarea noului electron de către avalanşa primară înainte de dispariţia acestuia se poate
realiza prin:
a) bombardarea catodului de către ionii pozitivi creaţi de avalanşă;
b) fotoionizarea superficială a catodului;
c) fotoionizarea în volumul gazului;
Aceste posibilitǎţi de de apariţie a noului electron sunt diferite în funcţie de densitatea
gazului.
19
Dar eαs >> 1 , rezultă că expresia (1.37) devine:
1
γeαs = 1 sau αs = ln (1.38)
γ
Relaţia (1.38) reprezintă condiţia de autonomie la densitate scăzută a gazului. Când
această condiţie este îndeplinită avalanşa primară nu dispare imediat, ci se formează noi avalanşe
secundare ale căror sarcini negative se deplasează către anod simultan cu deplasarea sarcinilor
pozitive create de către avalanşele precedente către catod, formându-se în intervalul dintre cei
doi electrozi un canal de plasmă electrono-ionic. Datorită densităţii scăzute a gazului
conductivitatea canalului de plasmă nu este prea mare, iar curentul de circulaţie care rezultă între
electrozi este destul de firav. Descărcarea la densitate scăzută a gazului mai este denumită şi
descărcarea luminiscentă şi este întâlnită de regulă la tuburile cu gaz rarefiat.
+ + + + +++ + ++ + ----
- ++++++++------- +
a)
+++-+-
-
- ++++++-------
+ + + + ++++ +++++ +
++ ----
-
b) +++-+
+ -+ ++-
- -+++-+-+-+
+ + + + + ++++++++++++ +
+ -+
c)
+++-+-
- - +- +
- + + + +++ +
+ + + + + + + ++ +
+ + - +- - +
-+ +
d) +--- - +-
+
++ +
-+- +
- +- +- +- +- +- + - +- +
- +- +- +- +- +- + -
- +- - +-+- +- +
-+
-+
+ + - + - + - + + - + - + - + - + +- +- + - +
- + - + - +- +- + - + - +- + - + - +- + - +
e)
Fig.1.2
Formarea strimerului anodic
Ca urmare a fotoionizării în volumul gazului iau naştere noi avalanşe secundare (fig.
1.2.b).
Asistăm la o asociere de particule dintre electronii din avalanşele secundare şi ionii
pozitivi din avalanşa iniţială, rezultând în imediata apropiere a anodului un canal de plasmă
electrono-ionic (fig.1.2.c).
20
Acest canal de plasma deformează şi mai mult câmpul electric în sensul că-l intensifică în
frunte şi-l slăbeşte în spate, făcând posibile noi recombinări cu noi disponibilităţi pentru apariţia
de noi avalanşe secundare care contribuie la prelungirea canalului de plasmă către catod (fig.
1.2.d). În fruntea canalului câmpul se intensifică pe măsură ce canalul de plasmă se apropie de
catod, viteza de propagare este crescătoare şi până la urmă canalul de plasmă electrono-ionic
închide întregul interval dintre cei doi electroni (fig. 1.2.e) luând naştere un curent de circulaţie.
Acest canal de plasmă electrono-ionic, care se închide de la un electrod la celălat, poartă
denumirea de strimer. În cazul de mai sus strimerul se propagă de la anod către catod şi se
numeşte strimer anodic.
Există şi situaţii în care intensitatea câmpului electric este aşa de mare şi deformarea
acestuia aşa de puternică încât se formează noi avalanşe secundare ce se pot dezvolta şi în fata
avalanşei iniţiale (1.3).
S
+ +----- +--
- + +++ ++++++++------ ++++++--- +
+ +++++-- -
--
xk
Fig.1.3.
Formarea strimerului catodic
În mod asemănător, din prima avalanşă secundară poate apărea o nouă avalanşă ş.a.m.d.
Asistăm la o asociere de particule şi anume între ionii pozitivi ai avalanşelor secundare şi
electroni ai avalanşelor precedente, formându-se un canal de plasmă electrono-ionic (germenele
strimerului) care avansează de la catod către anod, în acest caz definindu-se strimerul catodic. La
strimerul catodic avem de-a face cu o înlănţuire de avalanşe, fiecare dintre ele parcurgând doar o
parte din distanţa între electrozi; de aceea, viteza de formare şi propagare a strimerului catodic
este mai mare decât a celui anodic.
Strimerul poate să apară numai în condiţiile existenţei unei fotoionizări spaţiale
condiţionată şi ea de o deformare puternică a câmpului în fruntea avalanşei iniţiale. Faţă de cazul
descărcării la densitate ridicată, condiţia de formare a strimerului, deci de autonomie a
descărcării, este:
αs = const. (1.39)
Cele două condiţii de autonomie a descărcării rezultate din expresiile (1.38) şi (1.39) nu
se pot confunda pentru că coeficientul nu numai că are valori diferite, dar are şi semnificaţii
fizice diferite:
• la densitate scăzută se referă la fenomenele de ionizare superficială la catod;
• la densitate ridicată se referă la fenomenele de fotoionizare în volumul gazului.
J.S. Townsend, care s-a ocupat de teoria descărcărilor electrice în gaze, n-a ţinut cont de
densitatea gazului, acceptând procesele fizice de la densitate scăzută şi în cazul densităţii
ridicate.
Această teorie a lui Townsend a fost în concordanţă cu unele măsurători experimentale,
dar n-a putut fi aplicabilă în domeniul presiunilor mari. A venit să înlăture acest neajuns teoria
strimerilor de mai târziu, elaborată în 1940 de I.M. Meek şi H. Raether. Ipotezele acestei teorii
au fost confirmate şi prin rezultate experimentale ulterioare, utilizând camera cu ceaţă a lui
Wilson.
21
Strimerul, aşadar, reprezintă o etapă în formarea descărcării, dar nu este ultima, pentru că
după ce strimerul a parcurs întregul interval de electrozi, prin canalul său trece un curent de
circulaţie întreţinut de sursa de alimentare, care datorită densităţii mari a gazului creşte
conductivitatea termică şi apare aşa-zisa descărcare prin scânteie .
În cazul acestei descărcări, caracterizată printr-un canal luminos, curentul de circulaţie
este foarte mare, prin canal închizându-se curentul de scurtcircuit al sursei de alimentare. Dacă
puterea sursei este suficient de mare, descărcarea prin scânteie se transformă în descărcare prin
arc electric.
Deci tensiunea disruptivă este dependentă de distanţa între electrozi, natura gazului,
temperatura şi presiunea sa.
Relaţia de mai sus vine să exprime analitic o lege ce a fost dedusă pe cale experimentală,
fiind vorba de legea lui Paschen conform căreia tensiunea disruptivă a gazelor în câmp uniform,
la temperatură constantă, este funcţie de produsul între presiunea gazului şi distanţa între
electrozi:
U d = f ( ps ) (1.41)
În relaţia (1.40) intervine coeficientul de ionizare superficială care depinde de presiunea
şi temperatura gazului şi de densitatea câmpului electric. Acest coeficient se determină greu pe
cale analitică şi de aceea se recurge adesea la considerarea valorilor experimentale.
Pentru condiţii atmosferice normale ( p = 760torr ) (1torr = 133.3 N m ) , (t = 20°C ) şi
considerând pentru constantele A şi B valorile : A = 8.5 şi B = 250 (pentru aer), în tabelul 1.1
sunt date tensiunile desruptive în câmp uniform, deduse prin calcul şi experimental, pentru
⎛1⎞
diferite valori ale lui ln⎜⎜ ⎟⎟ şi ale intervalului s dintre cei doi electrozi.
⎝γ ⎠
Se observă că pentru ln ( 1γ ) = 20 există o apropiere între valorile calculate şi cele deduse
experimental ale tensiunii disruptive pentru toate distanţele între electrozi. Condiţia de
autonomia a descărcării este deci:
αs = 20 (1.42)
22
Tabelul 1.1
Tensiunea disruptivă
calculată (kV)
Tensiunea
Valorile coeficientului Rigiditatea
S disruptivă
dielectrică
cm ln⎛⎜ γ1 ⎞⎟ măsurată
⎝ ⎠ kV/cm
kV
10 15 20 25
23
Curba are un minim caracteristic pentru valori mici ale produsului δs , explicaţia are la
bază nişte fenomene fizice. Astfel, se consideră distanţa s dintre electrozi constantă, în acest caz
tensiunea disruptivă depinzând doar de δ . Din relaţia (1.42), pentru s dat, rezultă o anumită
valoare a lui α .
Fig. 1.4.
Curba de variaţie a tensiunii disruptive
Fig. 1.5.
Tensiunea disruptivă în funcţie de
produsul ps pentru aer şI hidrogen
În concluzie, se poate spune că mărirea rigidităţii dielectrice a unui interval de gaz este
posibilă prin mărirea presiunii acestuia. În practică se utilizează acest procedeu la unele
construcţii izolante (unele tipuri de cabluri) dar până la presiuni în jur de 15 atmosfere
⎛ 5 N ⎞
⎜ ≈ 15 ⋅ 10 2 ⎟ .
⎝ m ⎠
24
1.1.7.Descărcarea în gaze în câmp electric neuniform
Câmpurile neuniforme sunt acele câmpuri la care intensitatea câmpului variază de-a
lungul liniilor de câmp. Ele se stabilesc în intervalele în care cel puţin unul dintre electrozi are
raza de curbură mică în comparaţie cu distanţa s dintre electrozi, intensitatea maximă a
câmpului obţinându-se pe suprafaţa electrodului cu raza de curbură cea mai mică.
Aceste intervale sunt caracterizate printr-un coeficient de neuniformitate k, care
reprezintă raportul dintre valoarea maximă a intensităţii câmpului (Em ) şi valoarea sa medie
(Emed ) :
E
k= m
Emed
unde:
U
Emed = (1.47)
s
Coeficientul de neuniformitate este întotdeauna supraunitar (k > 1) şi în funcţie de
valorile lui, câmpurile neuniforme se pot împărţi în:
a) câmpuri slab neuniforme, pentru 1 < k < 4 ;
b) câmpuri puternic neuniforme, pentru k > 4 .
Între aceste două tipuri de câmpuri nu se poate face o delimitare riguroasă. Câmpurile
neuniforme în funcţie de forma electrozilor se pot împărţi în:
a) câmpuri simetrice, în cazul electrozilor de aceeaşi formă şi aceleaşi dimensiuni
(exemplu: între conductoarele liniilor electrice aeriene);
b) câmpuri nesimetrice, între electrozi de formă diferită (de exemplu între conductoarele
liniilor aeriene şi pământ).
Ţinând cont de aceste două clasificări se poate conchide că cel mai neuniform şi cel mai
nesimetric câmp este cel obţinut între electrozii vârf – placă, iar câmpul cel mai neuniform şi cu
simetrie 100% este cel obţinut între electrozii vârf – vârf.
25
⎛ r r ⎞
U d = f ⎜ δ ⋅ s, 1 , 2 ,...⎟ (1.49)
⎝ s s ⎠
În fig. 1.6. sunt date două exemple de intervale între electrozi şi dimensiunile geometrice
ale acestora, pentru două sfere identice şi pentru un condensator cilindric.
Fig. 1.6.
Dimensiuni geometrice caracteristice
• pentru două sfere identice, de rază r, aflate la distanţa s (vezi fig. 1.6.):
⎛ 0.54 ⎞ s
⎜1 + ⎟
⎝ δ ⋅r ⎠r
U d = 2.72δ ⋅ r (1.51)
⎡s ⎛s ⎞
2 ⎤
0.25⎢ + 1 + ⎜ + 1⎟ + 8 ⎥
⎢r ⎝r ⎠ ⎥
⎣ ⎦
26
1.1.7.2. Descărcarea în câmp electric puternic neuniform
Acest tip de descărcare este întâlnit de exemplu între electrozii vârf–vârf sau vârf–placă.
Dacă în câmpuri uniforme sau slab neuniforme pentru formarea descărcării electrice era
necesar să fie îndeplinită condiţie de autonomie a descărcării, în câmpurile puternic neuniforme
această condiţie nu mai este suficientă, pentru că în astfel de câmpuri la electrodul de curbură
mai mare, unde şi intensitatea câmpului este mai mare, apar fenomene de ionizare, apare
descărcarea corona, care influenţează esenţial forma ulterioară a descărcării disruptive în
scânteie.
Fenomenele ce au loc sunt dependente de polaritatea vârfului. În cazul în care se
consideră câmpul neuniform determinat de un sistem de electrozi vârf-placă, se va analiza
mecanismul descărcării pentru ambele polarităţi ale electrodului vârf. Descărcarea mai este
condiţionată şi de formarea între electrozi a unor sarcini spaţiale care vor influenţa asupra
descărcării în funcţie de polaritatea electrodului la care se formează.
Apariţia avalanşei primare de electroni şi a sarcinii spaţiale între doi electrozi vârf-placă
precum şi repartiţia câmpului rezultant, sunt date în figurile 1.7., 1.8.
a)Descărcarea la polaritate pozitivă a electrodului vârf
Fig.1.7. Fig.1.8.
Descărcarea la polaritate Descărcarea la polaritate
pozitivă a vârfului negativă a vâfului
27
b)Descărcarea la polaritate negativă a electrodului vârf
În acest caz, prezentat în fig. 1.8., electronii ce apar în apropierea catodului, găsindu-se
într-un câmp intens pot genera avalanşe de electroni care se deplasează către electrodul placă,
deci spre anod (fig. 1.8..a)
Avansarea electronilor spre anod este din ce în ce mai îngreunată datorită câmpului din
ce în ce mai puţin intens şi aceştia încetează să mai producă ionizări.
O parte dintre electroni ajung la anod şi se neutralizează iar o altă parte se ataşează
moleculelor de gaz, formând ioni negativi care se deplasează tot către anod dar cu o viteză şi mai
mică, rezultând o sarcină spaţială negativă. Ionii pozitivi creaţi de avalanşe se îndreaptă către
catod, însă cu o viteză foarte mică de deplasare şi ca urmare se va forma o sarcină spaţială
pozitivă în imediata apropiere a electrodului vârf(fig. 1.8.b).
Sarcina spaţială negativă datorită densităţii sale slabe nu prea are influenţă asupra
distribuţiei câmpului între cei doi electrozi. Nu acelaşi lucru se poate spune despre influenţa
sarcinii spaţiale pozitive, câmpul modificat datorită acesteia fiind intensificat spre vârf, acolo
unde descărcarea s-a dezvoltat, şi slăbit în faţa strimerului în imediata vecinătate a sarcinii
spaţiale către placă, aşa cum se observă la curba 2 din fig. 1.8.c.
Procesele de ionizare de la electrodul vârf reprezintă o primă etapă a descărcării şi anume
descărcarea corona în stadiul de avalanşă, ce este însoţită de impulsuri de curent în circuitul
sursei de alimentare denumite impulsuri de tip Trichel.
La polaritatea negativă a vârfului, aceste impulsuri au o formă precizată, de tip
exponenţial şi se succed la intervale egale de timp (fig. 1.9.a), iar dacă tensiunea aplicată între
cei doi electrozi creşte, impulsurile îşi păstrează forma şi amplitudinea, dar se modifică frecvenţa
(fig. 1.9.b). La polaritatea pozitivă a vârfului, impulsurile au o formă de dezvoltare haotică (fig.
1.9.c).
Fig. 1.9.
Impulsuri de curent la descărcarea în câmp neuniform
28
Fig. 1.11.
Fig. 1.10. Descărcarea Corona sub formă de
Descărcarea Corona sub formă de Strimer la polaritate negativă a vârfului
strimer la polaritate pozitivă a vârfului
Fig. 1.12.
Descărcarea Corona în stadiul de strimer
29
prin canalul strimerului şi prin capacitatea C este:
dq d dC
i= = (UC ) = U (1.54)
dt dt dt
În această expresie capacitatea C este dependentă de distanţa dintre fruntea strimerului şi
placă.
Deci strimerul în cazul de mai sus nu ajunge la celălalt electrod, totuşi apare un curent de
circulaţie între cei doi electrozi sub formă de impulsuri.
Pentru intervalele de gaz similare geometric se poate conchide că tensiunea de apariţie a
efectului corona este mai mică în cazul polarităţii negative a vârfului, decât în cazul celei
pozitive, iar tensiunea de străpungere a intervalului la polaritate negativă a vârfului este mai
mare de circa 2 ÷ 2.5 ori faţă de cea la polaritatea pozitivă a electrodului vârf.
Fig. 1.13.
Formarea liderului
Viteza strimerilor este de ordinul a câţiva m/μs, iar a liderului de 0.15 ÷ 0.013 m μs .
Periodic, liderul se lungeşte brusc şi canalul devine luminos.
În funcţie de amplitudinea tensiunii şi de direcţiile de propagare ale liderului, canalul de
descărcare se poate opri undeva în intervalul izolant sau se poate produce străpungerea.
30
Străpungerea începe cu saltul final ce are loc în momentul când primii strimeri ai coloanei din
vârful liderului ating planul până la 2 ÷ 4 m μs .
La atingerea de către lider a electrodului plan se produce o intensificare bruscă a
câmpului local şi deci a ionizărilor. Electronii formaţi pătrund în canal şi neutralizează excesul
de ioni pozitivi existenţi.
Cu o viteză foarte mare (până la 100 m μs ) această graniţă între zona neutralizată, se
propagă spre electrodul vârf, formând lovitura inversă sau descărcarea principală, prezentată în
fig. 1.14.
Fig. 1.14.
Lovitura inversă
Datorită câmpului intens din jurul canalului liderului, de-a lungul acestuia apare o
descărcare corona vizibilă sub forma unor egrete luminoase.
Atingerea de către descărcarea principală, a electrodului vârf scurtcircuitează practic
intervalul dintre electrozi, creându-se condiţii de dezvoltare a descărcării prin scânteie şi de
transformare a acesteia în arc electric (pentru o putere suficientă a sursei).
∫e
−
PUd = dU d , (1.55)
σ 2π −∞
unde:
PU d = probabilitatea ca Ud să fie cel mult egală cu tensiunea disruptivă corespunzătoare
câmpului electric critic:
U d = valoarea medie a tensiunilor disruptive dintr-un număr mare de experimente;
σ = abaterea medie pătratică ce caracterizează gradul de dispersie al punctelor
experimentale pentru Ud în raport cu valoarea medie a sa.
Reprezentarea grafică a funcţiei PUd = f (Ud) este dată în fig. 1.15.
Caracteristica are forma unei curbe tipice numită şi curbă în S, ce tinde către zero la
scăderea tensiunii şi către unu la creşterea nelimitată a tensiunii.
31
Descărcarea nu este posibilă la o tensiune prea mică, iar la tensiuni înalte se produce în
toate cazurile .
(
Înfăşurătoarea acestei caracteristici este U d ± 3σ .)
Capetele domeniului de variaţie prezintă abateri de la repartiţia normala gaussiană, de
aceea este suficient dacă se consideră abaterea tensiunii disruptive faţă de U d doar de ±2σ,
porţiunea în care caracteristica este mai liniară.
Fig. 1.15.
Reprezentarea grafică a funcţiei de probabilitate
32
Se foloseşte în acest sens relaţia:
U d = U dn δk (1.60)
unde:
Ud = tensiunea disruptivă pentru condiţii atmosferice reale;
Udn = tensiunea disruptivă pentru condiţii atmosferice normale;
δ = densitatea relativă a aerului, calculată cu relaţia (1.45).
k=coeficient ce depinde de umiditate;
Valorile coeficientului de corecţie k pot fi luate în funcţie de umiditate din diagrama din
fig. 1.16.
Fig. 1.16.
Valoarea coeficientului K
La presiuni mai ridicate (de ordinul a câtorva atmosfere) tensiunea disruptivă poate fi
considerată direct proporţională cu presiunea, iar la presiuni şi mai mari tensiunea disruptivă
creşte mai lent, în special în cazul polarităţii pozitive a vârfului.
Fig. 1.17.
Dependenţa tensiunii disruptive cu presiunea
În acest caz este puternic exprimat efectul polarităţii, în special la sistemul de electrozi
vârf– placă.
La electrozii vârf – vârf acest efect este observabil la distanţe mai mici între electrozi, dar
abaterea curbelor tensiunii disruptive la aceştia este mai mică faţă de cazul electrozilor vârf–
placă.
Caracteristica Ud = f (s) este dată în fig. 1.18.
La sistemul de electrozi vârf– vârf unul dintre electrozi este legat la pământ, câmpul fiind
intensificat pe electrodul aflat la potential ridicat în comparaţie cu cel legat la pământ.
Fig. 1.18.
Influenţa polarităţii vârfului asupra tensiunii disruptive
Variaţia tensiunii disruptive cu distanţa între electrozi este pusă în evidenţă în fig. 1.19.
Tensiunea disruptivă este mai mare şi creşte mai rapid cu distanţa între electrozi la
sistemul de electrozi vârf– vârf.
Fig. 1.19.
Tensiunea disruptivă la frecvenţă industrială
34
Tensiunea disruptivă e determinată de valoarea instantanee maximă a tensiunii alternative
aplicată. Pentru a măsura pe Ud se procedează la creşterea lentă a tensiunii aplicate începând de
la valoarea de 75% din această tensiune, până când intervalul dintre cei doi electrozi disrupe.
Fig. 1.20.
Formarea descărcării la impuls
că descărcarea este dependentă nu numai de amplitudinea tensiunii cât şi de durata acesteia. (fig.
1.20).
Formarea avalanşei de electroni este condiţionată de existenţa a cel puţin unui electron.
Dacă acest electron nu apare cât timp se aplică tensiune, descărcarea nu are loc. Timpul de
descărcare (td), care reprezintă timpul ce se scurge din momentul aplicării tensiunii la electrozi şi
până în momentul apariţiei scânteii, se compune din:
• timpul t0, când tensiunea atinge valoarea U d∞ ;
• timpul statistic de întârziere a descărcării (ts), definit ca intervalul de timp scurs
de la atingerea lui U d∞ , până la apariţia unui electron liber capabil să producă o
avalanşă de electroni;
• timpul de formare a descărcării (tf), definit ca intervalul de timp între momentul
apariţiei primei avalanşe şi momentul formării definitive a descărcării;
td = t0 + ts + tf (1.61)
Timpul de întârziere al descărcării (tid) rezultă ca sumă între ts şi tf
tid = ts + tf (1.62)
Timpul de întârziere al descărcării se poate determina experimental.
Aplicându-se un număr n de impulsuri şi determinând pentru fiecare timpul de întârziere
tid se determină valoarea medie şi abaterea pătratică medie:
n
t id = 1
n ∑t
j =1
idj (1.63)
σt =
id
1 n
n − 1 j =1
(
∑ tidj − t id )2
(1.64)
Pentru un număr n suficient de mare de impulsuri (în general: n > 30), se poate considera
cu suficientă exactitate că legea de repartiţie a timpului de întârziere este gaussiană.
35
Timpul statistic de întârziere (ts) depinde de tensiunea aplicată la electrozi, prin mărirea
tensiunii micşorându-se numărul electronilor care părăsesc intervalul de descărcare şi
probabilitatea de formare a ionilor negativi, deci se micşorează ts. De asemenea ts depinde şi de
gradul de neuniformitate a câmpului, in intervale cu câmp uniform. Timpul de formare a
descărcării (tf) este determinat de durata propagării avalanşei iniţiale şi a strimerului sau
liderului. În intervale scurte de aer ponderea cea mai mare o are ts, iar in intervale lungi de aer o
are tf.
O importanţă deosebită o prezintă caracteristica tensiune – timp. Dacă se ţine seama că
străpungerea intervalelor de aer nu este un proces instantaneu, rezultă că durata sa este suma
duratelor etapelor succesive ale fenomenului. Caracteristica tensiune – timp dă dependenţa între
amplitudinea tensiunii de impuls aplicată la electrozi şi durata apariţiei descărcării.
Pentru ca încercările asupra izolaţiei să se facă în condiţii identice, în practică se
utilizează o undă de impuls de tensiune standard definită prin amplitudinea maximă Um, durata
convenţională de semiamplitudine Ts şi durata convenţională a frunţii Tf măsurată de
oscilogramă (fig. 1.21), astfel:
Fig. 1.21.
Unda de impuls la tensiune standard
Conform prevederilor C.E.I., adoptate în ţara noastră prin STAS 6669 – 69 Tf = 1.2μs ±
30% şi Ts = 50μs ± 20%, iar unda de impuls se notează prin 1.2 / 50μs.
Pentru ridicarea caracteristicilor tensiune – timp pentru diferite intervale disruptive se
foloseşte schema de principiu din fig. 1.22.
Fig. 1.22.
Schema de determinare a caracteristicii
36
Fig. 1.23.
Ridicarea caracteristicii tensiune-timp
Fig. 1.24.
Influenţa neuniformităţii câmpului asupra caracteristicii tensiune-câmp
(curba 1), iar în câmp uniform, durata descărcării fiind determinată în principal de timpul
statistic de întârziere care variază foarte puţin cu tensiunea aplicată, caracteristica are pantă mică
37
(curba 2). Caracteristica tensiune – timp are importanţă practică la adoptarea unei protecţii
raţionale a izolaţiei.
Fig. 1.25.
Dependenţa tensiunii U50% de distanţa între electrozi
Fig. 1.26.
Unda de supratensiune de comutaţie
Acest tip de undă aperiodică s-a standardizat pentru verificarea rigidităţii dielectrice a
izolaţiei transformatoarelor la supratensiuni de comutaţie.
38
1.1.8.4. Influenţa formei electrozilor asupra tensiunii
disruptive
Este posibil ca tensiunea disruptivă să depindă de forma electrozilor dacă distanţa între ei
este mică şi câmpul este puternic neuniform. Examinăm variaţia tensiunii disruptive cu intervalul
între electrozi pentru sistemul de electrozi vârf-placă folosindu-se ca electrod de vârfo tijă cu
capătul conic (fig. 1.27.a), respectiv cu capătul emisferic (fig.1.27.b).
Se observă că pentru distante suficient de mari între electrozi, tensiunea disruptivă este
mai mare în cazul polarităţii negative a vârfului.
La distanţe mici între electrozi intervine influenţa formei electrodului vârf; astfel pentru
vârful semisferic, în interval câmpul este slab neuniform. Intersecţia curbelor pentru cele două
tipuri de polarităţi ale vârfului (fig. 1.27.b) marchează trecerea de la câmpul slab, neuniform, la
câmpul puternic neuniform.
Fig. 1.27.
Influenţa formei elecrozilor asupra tensiunii disruptive
În câmpul slab neuniform pentru electrodul semisferic tensiunea disruptivă este mai mică
la polaritatea negativă, pe cândîn câmp puternic neuniform această tensiune este mai mare decât
în cazul polarităţii pozitive, fenomenul fiind explicat prin apariţia sarcinii spaţiale negative.
Câmpul rămâne însă puternic neuniform indiferent de distanţa între electrozi în cazul ambelor
polarităţi ale vârfului conic. La propunerea CEI pentru a se putea compara rezultatele
experimentale s-a standardizat electrodul vârf, ca fiind realizat dintr-o tijă metalică dintr-o
secţiune pătrată cu latura de 12.7 mm, tăiată la capăt perpendicular pe axa sa.
39
Fig. 1.28.Influenţa ecranului dielectric asupra
repartiţiei câmpului
Dacă electrodul vârf are polaritatea pozitivă, pe ecran sunt reţinuţi ioni pozitivi (fig.
1.28.a), câmpul fiind slăbit pe întreaga lungime a intervalului vârf– ecran (fig. 1.28.c). astfel este
indicată formarea şi propagarea strimerului de la electrodul vârf, favorizând creşterea tensiunii
disruptive.
Dacă electrodul vârfare polaritatea negativă, electronii ce se îndreaptă spre anod sunt
frânaţi de ecran, se alipesc moleculelor de gaz şi formează ioni negativi ce se depun pe ecran. În
apropierea vârfului vor rămâne ioni pozitivi şi câmpul pe această porţiune va fi intens, se
accentuează astfel procesele de ionizare în zona electrodului vârf, fiind posibilă formarea
strimerului şi propagarea acestuia în interval, deci tensiunea disruptivă va fi mai redusă (fig.
2.28.b,d).
În concluzie la polaritatea negativă a vârfului prezenţa ecranului dielectric este
nefavorabilă, dar la polaritatea pozitivă efectul acestuia este pozitiv în sensul că duce la creşterea
tensiunii disruptive.
La tensiunea alternativă, prezenţa ecranului va duce la o creştere a tensiunii disruptive în
semiperioada pentru care electrodului vârfîi corespunde polaritatea pozitivă şi la o scădere a
acesteia în cealaltă perioadă.
Creşterea tensiunii disruptive este influenţată însă şi de poziţia ecranului interval (fig.
1.29).
Fig. 1.29.
Influenţa poziţiei ecranului asupra tensiunii disruptive
În această figură s-a reprezentat variaţia tensiunii disruptive cu intervalul s1 între ecran şi
placă.
40
Dacă ecranul este aşezat aproximativ la mijlocul distanţei dintre electrozi, tensiunile
disruptive pentru cele două polarităţi ale vârfului sunt aproape egale cu tensiunea disruptivă în
câmp uniform, cu distanţa între electrozi egală cu distanţa între ecran şi placă.
Dacă ecranul este aşezat în vecinătatea electrodului vârf, posibilitatea de mărire a
tensiunii disruptive este scăzută la polaritate pozitivă a vârfului, sarcinile pozitive repartizându-
se neuniform pe suprafaţa ecranului. În acest caz repartiţia câmpului nu diferă prea mult de cea
provocată în lipsa ecranului.
O anumită creştere a tensiunii disruptive se obţine la plasarea ecranului în imediata
apropiere a electrodului vârf negativ. În această regiune câmpul fiind foarte intens, ecranul nu
mai poate reţine sarcini negative pentru că electronii se deplasează cu viteze mari şi reuşesc să
treacă prin micile orificii ale acestuia. O slăbire a câmpului în intervalul ecran – placă este
provocată de sarcina spaţială pozitivă care ia naştere din ionii pozitivi depuşi pe suprafaţa
ecranului creaţi de procesele de ionizare ce au loc în spatele lui.
Poziţia optimă a ecranului, pentru ambele polarităţi ale electrodului vârf, corespunde unei
distanţe între ecran şi electrodul vârf egală cu aproximativ ( 0.25 ÷ 0.3 ) din distanţa între
electrozi. Aceste dependenţe s-au obţinut în condiţiile unei aplicări de durată a tensiunii.
Cu totul altfel se prezintă fenomenele la impulsuri de tensiune. În acest caz influenţa
poziţiei ecranului asupra tensiunii disruptive e prezentată în fig. 1.30.
Fig. 1.30.
Influenţa poziţiei ecranului asupra
tensiunii disruptive pentru tensiunea de impuls
După cum se poate observa, pentru polaritatea pozitivă a vârfului, dependenţa tensiunii
disruptive de distanţa de la electrodul plan la ecran rămâne aproximativ aceeaşi ca şi in cazul
acţiunii de durată. În cazul polarităţii negative a vârfului, influenţa ecranului dielectric este foarte
redusă, tensiunea disruptivă având aproximativ aceeaşi valoare atât în prezenţa cât şi în absenţa
ecranului dielectric. La ambele polarităţi, descărcarea începe cu un strimer anodic ce ajunge până
la barieră, după care urmează al doilea stadiu ce definitivează descărcarea.
41
1.1.9. Descărcarea electrică pe suprafaţa dielectricilor solizi
Fig. 1.31.
Străpungerea şi conturnarea
Pentru a observa această influenţă vom presupune câmpul între cei doi electrozi că este în
primul caz uniform şi în al doilea caz puternic neuniform.
42
Fig. 1.32.
Conturnarea în câmp electric uniform şi neuniform
Valorile tensiunii de conturnare depind de forma tensiunii aplicate între cei doi electrozi
(fig. 1.33).
Se observă că tensiunea de conturnare este mai mică în cazul acţiunii tensiunii alternative
de frecvenţă industrială (curba 4) sau a tensiunii continue, de durată (curba 3). Valoarea tensiunii
de conturnare este ceva mai mare la acţiunea de scurtă durată a tensiunii de impuls (curba 2) dar
subtensiunea disruptivă în cazul lipsei dielectricului solid (curba 1). În toate cazurile însă,
tensiunea de conturnare scade la creşterea umidităţii aerului, iar cea mai mare scădere se
înregistrează dacă dielectricul solid posedă higroscopicitate superficială mare.
Fig. 1.33.
Influenţa formei tensiunii aplicate asupra
tensiunii de conturnare
43
La izolatorul de trecere, în primul stadiu al conturnării apare fenomenul corona, după
care prin ridicarea în continuare a tensiunii, descărcarea se dezvoltă sub forma unor canale slab
luminoase (egrete luminoase), filiforme, a căror lungime creşte aproximativ proporţional cu
tensiunea aplicată la electrozi. Iniţierea descărcării se produce la electrodul cu neuniformitate
maximă de câmp, adică la flanşa izolatorului. Următorul stadiu al descărcării poartă denumirea
de descărcare alunecătoare şi apare la o anumită valoare a tensiunii aplicate când canalele
descărcării devin foarte luminoase şi se extind foarte repede pe suprafaţa izolatorului, provocând
conturnarea.
Descărcarea alunecătoare poate fi explicată prin creşterea componentei normale a
câmpului ce dirijează sarcinile spre suprafaţa dielectricului, faţă de componenta tangenţială care
tinde să dirijeze sarcinile pe suprafaţa dielectricului spre electrodul opus.
Datorită valorii mari a componenţei normale, “bombardarea” suprafeţei dielectricului cu
sarcini duce la ridicarea locală a temperaturii sale.
Odată cu creşterea tensiunii, procesul se intensifică până când apare ionizarea termică
fenomen care duce la creşterea numărului de ioni din canalele descărcării, deci la creşterea
conductivităţii canalelor. Ca urmare, creşte intensitatea câmpului în fruntea acestora, uşurând
alungirea canalelor descărcării până la conturnare.
Datorită apariţiei ionizării termice, tensiunea de conturnare în câmp puternic neuniform
va fi mult mai mică în comparaţie cu tensiunea de conturnare a dielectricului introdus în câmp
electric uniform.
Fig. 1.34.
Închiderea curentului de strimer prin capacitate
Cu cât C0· Δ S este mai mare, cu atât curentul strimerului creşte, mărindu-se
conductivitatea canalului descărcării. Tensiunea de conturnare se poate mări micşorând
capacitatea superficială specifică, deci prin mărirea grosimii dielectricului, sau prin mărirea
distanţei dintre electrozi măsurată pe suprafaţa dielectricului numită distanţă de conturnare.
Aceasta se realizează prin nervurarea suprafeţei izolatorului, grosimea dielectricului fiind
mai mare în dreptul nervurii.
Descărcarea se poate produce însă parţial pe suprafaţa izolatorului (fig. 1.35), parţial prin
aer (aceeaşi figură), iar în cazul unui număr mare de nervuri, aproape integral prin aer.
44
Fig. 1.35.
Conturnarea izolatorilor cu nervuri
Umezirea suprafeţei izolatorului se poate produce prin ploaie, rouă, ninsoare puternică.
Pelicula de apă are o conductivitate ionică şi ca urmare prin ea va trece un curent de pierderi Ip
de 5 – 100 mA, care produce încălzirea suprafeţei.
Încălzirea va fi mai mare în porţiunile ce prezintă rezistenţa cea mai mare şi începe un
proces de evaporare lentă a apei care se intensifică pe parcurs datorită creşterii rezistenţei
electrice a porţiunilor de pe care apa se evaporă.
Totodată, creşte şi căderea de tensiune pe porţiunea ce se usucă. Când umezeala s-a
evaporat complet, mare parte din tensiune va fi aplicată acestor porţiuni, ca urmare creşte mult
intensitatea câmpului electric care duce la apariţia unei descărcări locale sub formă de arc
electric care şuntează porţiunea uscată. Curentul total de pierderi va creşte şi va începe uscarea
45
suprafeţei şi în alte porţiuni apărând noi descărcări parţiale. Dacă creşte tensiunea în continuare,
aceste descărcări parţiale se pot uni ducând la conturnarea suprafeţei izolante.
Tensiunea de conturnare sub ploaie se determină în următoarele condiţii:
- debitul apei – 3 ± 15% mm3/min;
- rezistivitatea apei = 100 Ωm ± 15%;
- direcţia jetului = 450;
- temperatura apei = 200 ± 15%;
- durata încercării = 1 minut.
Cu cât rezistenţa peliculei cu apă este mai mare va rezulta o tensiune de conturnare mai
mare. Aceasta este dependentă deci de lungimea drumului curentului de pierderi care trebuie să
fie mai mare şi în acest sens se practică nervurarea suprafeţei izolatorului.
Tensiunea de conturnare sub ploaie depinde şi de durata de aplicare a tensiunii, astfel la
impulsuri de tensiune procesele termice de mai sus nu au timp să se dezvolte şi ca urmare
tensiunea de conturnare sub ploaie nu diferă prea mult de cea în stare uscată.
Fig. 1.36.
Probabilitatea de onturnare în funcţie de
tensiune pentru diferite valori ale umidităţii
46
Din punct de vedere al pericolului pe care îl prezintă pentru izolaţia instalaţiilor de înaltă
tensiune, sursele de poluare se pot clasifica în:
- uzine de produse chimice anorganice;
- uzine de îngrăşăminte artificiale;
- uzine de celuloză şi hârtie;
- uzine siderurgice;
- centrale termoelectrice sau termoficare;
- fabrici de materiale de construcţii.
Cele mai periculoase depuneri sunt cele care conţin săruri solubile în apă, acestea putând
duce la conturnarea izolaţiei chiar la un strat subţire de depunere.
Descărcarea pe suprafaţa poluată are aceiaşi evoluţie ca şi în cazul stării umede, fiind un
proces de durată. Tensiunea de conturnare a izolaţiei poluate e cu atât mai mare cu cât rezistenţa
peliculei de depuneri este mai mare. De aceea se normează “lungimea specifică minimă a liniei
de fugă”, λc, a izolaţiei, exprimată în, cm/kVef;
l
λc = c (1.69)
Uf
unde:
lc este lungimea drumului efectiv de scurgere a curentului de pierderi.
Valorile lui λc date în normativele diferitelor ţări, diferă după cum raportarea se face la
tensiunea nominală sau maximă a liniei şi depind de modul de legare a neutrului.
În ţara noastră, valorile lui λc sunt recomandate prin prescripţiile PE 110/70. Aceste
valori sunt date în tabelul 1.2.
Lungimea specifică minimă a liniei de fugă λc (rapotată la tensiunea maximă a reţelei)
Tabelul 1.2
λc [cm/kV]
Instalaţii electrice exterioare Instalaţii electrice exterioare
de la 100 – 400kV cu neutrul până 35kV cu neutrul izolat
Grad de la pământ sau tratat
poluare a LEA şi bare LEA şi bare
zonei Echipament Echipament
colectoare în colectoare în
staţii staţii
staţii staţii
Fig. 1.37.
Gradientul tensiunii de conturnare în funcţie de
conductanţa stratului poluant
47
Trebuie ţinut cont că această conductanţă, pentru o anumită compoziţie chimică a
depunerilor poluante, e direct proporţională cu intensitatea depunerii.
Deci se poate trasa o caracteristică care să ilustreze dependenţa gradientului de
conturnare funcţie de intensitatea depunerii, prezentată în fig. 1.38.
Fig. 1.38.
Dependenţa gradientului de conturnare
în funcţie de intensitatea depunerii
Descărcarea corona este o descărcare autonomă, care în jurul punctelor de curbură mare
de pe suprafaţa electrozilor este incompletă. Intensitatea câmpului electric în vecinătatea acestor
puncte este mare, depăşind câmpul critic. În acest spaţiu sunt îndeplinite condiţiile de autonomie
a descărcării şi fenomenele se petrec ca şi cum conductorul ar emite ioni de aceeaşi polaritate cu
polaritatea sarcinii electrice de pe electrod.
Descărcarea corona este o coroană luminoasă, un manşon luminos, albastru-violet, care se
formează în jurul unui fir subţire de câţiva milimetri supus la o tensiune înaltă.
Descărcarea corona este un efect nedorit care duce la :
¾ îmbătrânirea izolaţiei;
¾ producerea unor pierderi de putere şi energie activă;
¾ procese poluante ale mediului înconjurător
precum perturbaţiile radio-electrice, zgomotul acustic, producerea de ozon.
Dar producerea efectului corona de impuls pe conductoarele liniilor la apariţia unei
supratensiuni duce la aplatizarea pantei acesteia, uşurând astfel solicitarea izolaţiei. De asemenea
sarcina spaţială corona este utilizată la filtrele electrostatice şi la instalaţiile de neutralizare a
încărcării electrostatice în industria textilă şi de mobilă.
48
1.1.10.1. Descărcarea corona în sistemele de electrozi conductor-placă şi conductor-
conductor
Fig. 1.39.
Descărcarea corona conductor-placă (a) şi conductor-conductor(b).
descărcării poate fi îndeplinită pentru ambii electrozi, fiind posibilă coronarea simultană a
acestora. Avem astfel o coronare bipolară (fig. 1.39.b).
La descărcarea corona bipolară, în zona de ionizare din apropierea fiecărui electrod
pătrund ioni de semne contrare faţă de polaritatea acestuia, produşi de procesele de ionizare de la
celălalt electrod. Ionii pozitivi ce pătrund în zona electrodului negativ nu au influenţă deoarece
nu pot produce ionizări şi nici nu crează o sarcină spaţială capabilă să deformeze câmpul în
această zonă. Ionii negativi ce pătrund în zona de ionizare a electrodului pozitiv devin o sursă de
electroni suplimentari, deoarece la ciocnirea cu electronii se pot descompune. Deci procesele de
ionizare din apropierea electrodului pozitiv vor fi intensificate, iar condiţia de amorsare a
descărcării corona bipolare pozitive va fi îndeplinită pentru Eb(+)<Ei(+).
Diferenţa între Eb(+) şi Ei(+) depinde de raportul n(-)/n(+) dintre concentraţiile de ioni
pozitivi şi negativi la graniţa de ionizare. Acest raport este apropiat de 1 când tensiunea aplicată
este Ui şi este mai mic decât unu când tensiunea aplicată este mai mare decât Ui. Vom numi
regim limită sau critic regimul pentru care raportul n(-)/n(+) ≅ 1, iar intensitatea câmpului
respectiv Ecr(+) o vom numi intensitate critică.
49
Descărcarea corona unipolară şi bipolară poate să apară şi la tensiune alternativă, inclusiv
în sistemele de electrozi cu câmp nesimetric. În acest caz, descărcarea corona bipolară apare
atunci când, distanţa între electrozi fiind mare, ionii creaţi de procesele de ionizare din timpul
unei semiperioade a tensiunii alternative rămân în intervalul dintre electrozi în semiperioada
următoare.
Având în vedere că Ei(-)<Ei(+) şi Ecr(+)<Ei(+), este posibil ca Ecr(+)<Ei(-) şi la scăderea
tensiunii, descărcarea corona se stinge la o valoare instantanee a tensiunii mai mică decât cea la
care amorsează, adică la o intensitate critică medie:
E ( + ) + E ( −)
Ecr= cr i . [kV/cm] (1.70)
2
Se poate deci considera că descărcarea corona bipolară la tensiune alternativă amorsează
la Ei(~)=Ei(-) şi se stinge la Ecr. Pentru conductoarele netede se pot utiliza următoarela formule
empirice:
⎡ ⎤
Ei(~)=18,8 δ ⎢1 + 1,07 ⎥ . [kV/cm] (1.71)
⎢ ⎥
⎢ (δ ⋅ r ) 0,3 ⎥
⎣ 0 ⎦
⎡ ⎤
⎢
Ecr=18,3 δ 1 + 1,07 ⎥. [kV/cm] (1.72)
⎢ 0,3 ⎥
⎢ (δ ⋅ r0 ) ⎥
⎣ ⎦
unde:
δ-densitatea relativă a aerului;
r0-raza conductorului [cm].
Aceste formule nu se pot aplica însă pentru conductoarela funie ale liniilor electrice
aeriene. Pentru acestea intensitatea critică corona este de aproximativ 1,4 ori mai mică decât
pentru un conductor neted de acelaşi diametru exterior.
Prin calcul s-a găsit că raportul dintre tensiunile iniţiale pentru conductoarele funie şi
conductoarela netede de acelaşi diametru exterior, numit şi coeficient de netezime a
conductorului, este cuprins între 0,8 şi 0,85. Practic acesta poate fi şi mai mare.
În cazul sistemelor de electrozi conductor-placă sau conductor- conductor, datorită
asperităţilor şi neregularităţilor de pe suprafaţa conductorului, apar intensificări locale ale
câmpului, deci mai multe focare ale descărcării corona simultan. Astfel impulsurile de curent se
suprapun şi deci caracterul de impuls al curentului nu mai este evident.
Dacă sistemului de electrozi i se aplică o tensiune superioară lui Ui sau Ucr, atunci
descărcarea corona este o descărcare corona totală, amorsând practic pe întreaga suprafaţa a
conductorului.
La liniile de transport datorită dimensiunii electrodului coronat efectul corona pierde
aspectul de manşon continuu şi se discretizează, lumina localizăndu-se în mai multe egrete în
jurul punctelor de pe conductor unde este depăşită intensitatea critică a câmpului electric. Deci la
liniile de transport de energie electrică descărcarea corona totală apare doar în prezenţa unor
supratensiuni interne, iar la tensiunea de serviciu poate să se dezvolte descărcarea corona locală.
Se pot determina pierderile corona, cunoscând caracteristica tensiune-curent a descărcării
corona Ik=f(U). Pierderile corona sunt:
Pk=U Ik=U f(U). (1.73)
Există mai multe moduri în care se manifestă efectul corona, desărcarea putându-se
dezvolta sub formă de impuls continuu sau sub forma unor strimeri uneori chiar ramificaţi.
50
1.1.10.2. Descărcarea corona la tensiune continuă
La tensiune continuă în spaţiul dintre cei doi electrozi are loc o deplasare a sarcinilor
spaţiale spre electrozii de semn contrar, generându-se astfel o circulaţie de curent dependentă de
tensiunea aplicată. Determinarea pierderile corona se face pornind de la caracteristica tensiune-
curent a descărcării corona Ik=f(U). Aceasta se obţine pornind de la ecuaţia lui Poisson scrisă în
coordonate cilindrice:
r dE E 1 d(Er) ρ
div E = + = = (1.74)
dr r r dr ε
unde:
r
E -intensitatea câmpului electric într-un punct de coordonată r;
ρ-densitatea de volum a sarcinii spaţiale în intervalul dintre electrozi;
sau :
ρr R ρ
U = r ( Ei − 0 )ln + (R 2 − r 2 ) (1.80)
0 2ε r 4ε 0
0
ρro
Dar r02<<R2 şi <<EI ceea ce duce la :
2ε
U=r0Eiln R + ρ R 2 . (1.81)
ro 4ε
51
Primul termen din membrul drept al expresiei tensiunii reprezintă tensiunea iniţială:
R
Ui=r0Eiln (1.82)
r
0
şi deci diferenţa de tensiune între electrozi va fi:
U-Ui=
ρ 2 (1.83)
R
4ε
Cunoscând viteza
r
de deplasare a sarcinilor:
r
v = k⋅E
R
şi intensitatea câmpului pe suprafaţa electrodului exterior:
U (1.84)
E =
R R
Rln
ro
Grupând termenii care nu se referă la tensiune într-o constantă A care depinde în general
de configuraţia geometrică a sistemului de electrozi pierderile corona vor fi:
Pk=AU2(U-Ui). (1.88)
Pierderile prin efect corona pot creşte foarte mult prin creşterea tensiunii de transport şi
deci a lungimii liniei.Ele pot depăşi în condiţii atmosferice nefavorabile 60kW pe kilometru la
liniile de 400 kV.
La liniile electrice aeriene este întâlnită descărcarea corona bipolară. În acest caz sarcina
spaţială formată în jurul conductorului coronat în timpul unei semiperioade nu reuşeşte să se
deplaseze până la celălalt conductor sau până la pământ în intervalul de timp până la reapariţia
descărcării în semiperioada următoare a tensiunii alternative de frecvenţă industrială.
52
Fig. 1.40.
Diagramele pentru descărcarea corona alternativă
Fig. 1.41
Stadiile descărcării corona alternative
53
Când tensiunea creşte către Um, procesele de ionizare se intensifică şi conductivitatea
strimerilor creşte, rezultând o intensitate a câmpului în canalele strimerilor mai mică decât Ecr,
în timp ce pe suprafaţa conductorului ea se păstrează egală cu Ecr. Deci intensitatea câmpului pe
suprafaţa conductorului (Ec) rămâne constantă şi deci şi sarcina de pe conductor (Qc) şi tensiunea
creată de această sarcină rămân constante.
Diferenţa ΔU=U-Ucr este arătată în fig. 1.40 prin zona haşurată vertical.
La momentul t1 este atinsă intensitatea critică a câmpului, iar la t2, când tensiunea sursei
trece prin valoarea maximă Um, sarcina spaţială atinge valoarea limită şi respectiv ΔU este
maximă. După aceea tensiunea sursei scade şi sarcina totală de pe conductor şi din vecinătatea sa
trebuie să scadă.
Mai întâi se vor scurge spre sursă sarcinile de pe conductor şi va rezulta Ec<Ecr, deci
procesele de ionizare în învelişul descărcării corona încetează. Aceasta duce la pierderea
conductivităţii canalelor strimerilor şi la rămânerea sarcinii spaţiale separată de conductor(fig.
1.41.b). În continuare va scădea intensitatea câmpului pe suprafaţa conductorului (Ec), ajungând
ca la momentul t3 să treacă prin zero, deşi tensiunea sursei este diferită de zero, fiind egală cu
ΔUm.
În momentul t4, deşi tensiunea sursei este nulă, datorită sarcinii spaţiale, intensitatea
câmpului pe suprafaţa conductorului este diferită de zero şi negativă. Din acest moment încep să
apară pe conductor sarcini negative absorbite de la sursă (fig.1.41.c) care împreună cu sarcina
spaţială reziduală contribuie la creşterea în continuare a intensităţii câmpului pe suprafaţa
conductorului. Aceasta atinge în t5 valoarea Ecr, determinând amorsarea descărcării corona de
polaritate negativă.
Valoarea instantanee a tensiunii sursei va fi Uc.
După cum se observă în fig. 1.40 avem:
U0=Ucr- ΔUm,
iar
ΔUm=Um-Ucr.
Rezultă că
U0=2Ucr-Um.
Fig. 1.42
Amorsarea descărcării corona de polaritate
negativă însemiperioada pozitivă a tensiunii
Deci, dacă amplitudinea tensiunii sursei este de peste două ori mai mare decât
tensiunea critică Ucr, descărcarea corona negativă se poate amorsa încă în semiperioada pozitivă
a tensiunii sursei (fig. 1.42). După amorsarea descărcării corona de polaritate negativă, prin
canalele strimerilor se deplasează în spaţiul înconjurător sarcini negative care compensează
treptat sarcina spaţială pozitivă rămasă din perioada precedentă (fig. 1.41.d).
54
Din momentul t6 când sarcina spaţială reziduală a fost complet compensată, începe să
se formeze în jurul conductorului o sarcină spaţială negativă (fig. 1.41.e), iar în continuare
procesele decurg în aceeaşi succesiune ca şi în prima semiperioadă a tensiunii sursei. În
semiperioada a doua şi în semiperioadele următoare ale tensiunii, în timpul existenţei descărcării
corona, sursa de alimentare cedează liniei pe lângă sarcinile necesare creării sarcinii spaţiale de
aceeaşi polaritate cu a conductorului şi o sarcină suplimentară, necesară sarcinii spaţiale rămase
din semiperioada precedentă.
Curentul absorbit de la sursă de linia coronată este reprezentat în fig. 1.40.b).El conţine o
componentă capacitivă sinusoidală ic şi o componentă activă ik a curentului corona care există cât
timp conductorul este coronat (între t1şi t2, între t5 şi t7 etc).
În prima semiperioadă curentul ik este ca valoare medie mai mic decât în următoarele,
deoarece în prima semiperioadă nu există o sarcină spaţială reziduală care să fie compensată.
Variaţia sarcinii totale a conductorului este nesinusoidală, curba de variaţie în timp a acesteia
fiind defazată faţă de curba tensiunii. De aceea apar pe linie armonici superioare de curent, iar
capacitatea conductorului liniei se măreşte. Pierderile de energie pe linie sunt determinate de
plusul de sarcină absorbită de la sursă.
În timp ce la tensiune continuă pierderile corona sunt determinate de transportul de
sarcină de la un electrod la celălalt, la tensiune alternativă aceste pierderi sunt legate de
reîncărcarea continuă a învelişului descărcării corona, reîncărcare care are loc nesincron cu
variaţia tensiunii sursei de alimentare.
Experimental s-au determinat şi unele relaţii pentru calculul pierderilor corona. Astfel, în
1911, Peek a stabilit următoarea formulă de calcul a pierderilor corona valabilă pentru o linie
monofazată, formată din două conductoare de rază r[cm], aflate la distanţa s[cm]:
Pk= 241 (f + 25) r (U − U )2 ⋅10−5 [kW/km.fază] (1.89)
δ s f 0
unde:
¾ Uf-vloarea eficace a tensiunii pe fază [kV];
¾ δ-densitatea relativă a aerului;
¾ f-frecvenţa tensiunii pe linie [Hz];
¾ U0-o tensiune de calcul apropiată de tensiunea critică de apariă de apariţie a efectului
corona.
Această tensiune de calcul are expresia:
s
U0=21,2 δr ln m1m2, (1.90)
r
unde:
¾ m1-coeficient care ţine cont de starea suprafeţei;
¾ m2- coeficient care ţine cont de starea timpului (frumos, ploaie, ceaţă, ninsoare,
chiciură etc).
Formula (1.89) de calcul a pierderilor corona se poate aplica şi în sistemul trifazat cu
conductoarele aşezate simetric, tensiunile fiind cele efective pe fază şi pierderile monofazate.
Formula pierderilor corona este o relaţie de forma:
Pk=K.(Uf-U0)2. (1.91)
Aceste formule nu dau rezultate mulţumitoare pentru conductoarele de rază mare folosite
azi în reţelele electrice.
C. Gary a pus la punct o metodă de determinare a pierderilor corona pornind de la o
metodă abordată de Holm în 1927 şi de Mayr în 1942. Această metodă ţine cont de emiterea
succesivă, odată cu creşterea tensiunii, a unei cantităţi de sarcină spaţială corona care îmbracă
care îmbracă şi evoluează la diverse distanţe de de conductor.
55
Reprezentând variaţia cantităţii de sarcină furnizată pe unitate de lungime de către de
tensiune în funcţie de tensiunea instantanee, se obţin cicluri simetrice ca cele din fig. 1.43.
La trecerea prin zero a tensiunii, în lipsa efectului corona, sarcina pe conductor este nulă,
iar în prezenţa efectului corona există o sarcină spaţială qs de semnul alternanţei în cauză, care
provoacă prin influenţă o sarcină superficială qi pe conductor, care va fi de semn opus, adică de
semnul alternanţei următoare.
Deci:
qcond=qgeom+qi. (1.93)
Se fac următoarela ipoteze:
¾ câmpul superficial este limitat la valoarea critică Ecr;
¾ la tendinţe de creştere a câmpului peste Ecr se emit sarcini spaţiale, care prin
sarcinile induse pe conductor blochează creşterea lui E peste Ecr.
Pentru ciclul din fig. 1.44 avem:
¾ în punctele 4 şi 8: qcr=CgeomUcr
¾ în punctele 3 şi 7: qcr=CgeomU1+qi. (1.94)
¾ în punctele 1 şi 5: qcr=Cgeom Umax-qi.
Se va obţine :
qi=Cgeom(Umax-Ucr) şi Umax-Ucr=U0-U1. (1.95)
56
Între sarcina indusă şi cea spaţială avem relaţia:
C
qi=-qs geom , (1.96)
Cs
unde:
Δq=(Cs-C)(Umax-Ucr), (1.98)
unde:C-capacitatea geometrică a conductorului fascicular dată de relaţia:
2π ⋅ ε o
C= .
R
ln
re
Energia dirijată de descărcarea corona în timpul unui ciclu are valoarea:
W = ∫ Udq = 4 ⋅ Δq ⋅ U cr ,
f
(1.99)
integrala fiind efectuată pe curba închisă simplificată a ciclului.
Puterea pierdută este:
P=4f(Cs-C) Ucr(U-Ucr). (1.100)
Se impun utilizarea de conductoare cu diametrul mare pentru ca pe unitatea de lungime a
acestora pierderile să fie cât mai mici. Dar diametru mare înseamnă preţ de cost ridicat. De aceea
există două tendinţe în utilizarea conductoarelor pentru transportul energiei electrice:
¾ utilizarea conductoarelor tubulare;
¾ utilizarea conductoarelor jumelate.
Conductoarele tubulare se construiesc ca şi conductoarele funie de oţel-aluminiu cu
deosebirea că între inima de oţel şi sârmele de aluminiu de la exterior se interpun tuburi de
aluminiu sau umplutură de hârtie.
Conductorul jumelat constă dintr-un grup de conductoare individuale, distanţate între ele
prin câţiva zeci de centimetri (fig.1.45).
Fig. 1.45.
Conductoare jumelate
57
Raza echivalentă a unui asemenea conductor se calculează cu formula:
rs = n rD D ......D , (1.101)
1 2 n −1
unde:
¾ n-numărul conductoarelorunei faze;
¾ D1,D2,….Dn-1-distanţele între conductoare în funcţie de poziţia lor.
Pentru calculul pierderilor corona pe liniile sistemului electroenergetic trebuie să se ţină seama
de variaţiile condiţiilor meteorologice în timpul traseului.
De asemenea trebuie să se cunoască duratele diverselor condiţii de timp pe parcursul unui
an. În graficul din fig. 1.46 se dau pentru o regiune din centrul Europei duratele în ore pe
parcursul unui an în care umiditatea este cuprinsă între anumite limite.
Categoriile de timp în care pierderile corona diferă mult sunt:
¾ timp frumos –cu durata ttf;
¾ zăpadă-cu durata tz;
¾ chiciură-cu durata tch;
¾ ploaie-cu durata tp
Trebuiesc cunoscute duratele în care apar ploi cu anumite intensitǎţi ,tpl.
Fig. 1.46
Împărţirea unui an în trepte de umiditate
58
Efectul perturbator depinde foarte mult de condiţiile atmosferice şi de starea de suprafaţă,
putându-se înregistra variaţii de la 1 la 10. De aceea caracterizarea numerică se face printr-o
valoare medie cea mai probabilă şi prin abaterea medie pătratică.
Pentru studierea acestui fenomen s-au construit instalaţii experimentale pe care se
efectuează măsurători de durată. O astfel de instalaţie există şi la Institutul Politehnic Bucureşti,
unde pe linia experimentală 220-750 kV cu gabarit modificabil se fac măsurători sistematice de
pierderi corona, perturbaţii radio-electrice şi zgomot acustic. Rezultatele cele mai stabile se
înregistrează pe ploaie intensă cu debite superioare lui 0,01 mm/min. În acest domeniu
se înregistrează clasa nivelelor perturbatoare mari cu dispensie relativ redusă:2 σ =6dB, aceste
situaţii apărând în circa 10% din timp. Pentru celelalte categorii de timp, în speţă timp frumos,
dispersia nivelului perturbator este mai mare: 2 σ =12dB. Diferenţa între nivelele de ploaie
intensă şi de timp frumos este de 15 şi 19 dB. Fenomenul perturbator influenţează recepţia
semnalelor de radio şi televiziune în vecinătatea liniei.
Aparatele de măsură a nivelului perturbator sunt aparate ce îndeplinesc condiţiile
internaţionale (CISPR) şi pot fi prevăzute cu antenă cablu, înregistrând Hp, sau cu antenă cu tijă,
pentru Ep. În practica europeană frecvenţa selectată din spectrul impulsurilor perturbatoare este
0,5 MHz, iar în S.U.A. este 1 MHz. Măsurarea se face direct în decibeli prin raportarea mărimii
absolute la un câmp de 1μV/m.
Caracterizarea cantitativă a perturbaţiilor pleacă de la asigurarea unei anumite calităţi a
recepţiei radiofonice. Corelaţia dintre raportul semnal util/zgomot perturbator şi impresia
subiectivă asupra calităţii recepţiei este dată în tabelul următor:
Tabelul 1.3
Corelaţia dintre raportul semnal/zgomot şi calitatea subiectivă a recepţiei:
Raportul:
Câmp electromagnetic
util
Impresia subiectivă
Câmp asupra
electromagneti Codul
c perturbator
calităţii recepţiei
Valori
absolute
Perturbaţii neauzibile
30
32 5 Perturbaţie abia
24 perceptibilă
16 4
18 Perturbaţie auzibilă, dar
8 3
recepţia perfectă a cuvintelor
12 Rău pentru muzică dar
4 2
cuvintele inteligibile
6 Inteligibil numai cu efort de
2 1
concentrare
0 Cuvinte neinteligibile, bruiaj
1 0
total
59
Din practică s-a observat că influenţa efectului corona asupra liniilor de telecomunicaţii
este neglijabilă dacă intensitatea câmpului creat de instalaţia emiţătoare este de 40 de ori mai
mare decât intensitatea perturbaţiilor.
Descărcarea corona în acest caz capătă semnificaţie aparte datorită duratei extrem de
scurte a impulsului de tensiune. Descărcarea corona poate apare pe conductoarele liniilor aeriene
şi în cazul propagării pe acestea a undelor de supratensiuni atmosferice.
Descărcarea corona de impuls are o structură de strimer puternic exprimate, vizibilă sub
forma unor egrete luminoase.În acest caz structura de strimer exclude posibilitatea circulaţiei
curentului prin învelişul corona în direcţia axială a conductorului, deoareca canalele strimerilor
sunt separate între ele.
Deci, nici descărcarea corona de impuls nu modifică inductivitatea liniilor, în schimb se
modifică capacitatea liniei.Aceasta se observă şi din caracteristica tensiune-sarcină a descărcării
corona de impuls prezentată în fig. 1.47.
În acest caz, datorită variaţiei rapide de tensiune nu se mai poate vorbi de capacitatea
statică ci de o capacitate dinamică:
dq . (1.103)
C =
d du
60
Fig.1.48. Variaţia coeficientului B cu diametrul
catodului
61
Sarcina concentrată într-un element de volum dV este:
dq=ρ2π.r dr. (1.106)
Lungimea acestui element de volum este egală cu unitatea. Pentru conductoare de raze
reduse calculele efectuate au arătat că modelul descărcării corona se modifică după amplitudinea
tensiunii aplicate.
Pentru o tensiune care diferă relativ puţin de tensiunea critică se poate considera un
înveliş format din sarcini de polaritate pozitivă înconjurat de un strat subţire de sarcini negative.
Pentru tensiuni mai ridicate decât tensiunea critică se pot neglija sarcinile pozitive şi modelul
este reprezentat numai de stratul de sarcini negative. Pentru tensiuni mult mai ridicate decât
tensiunea critică sarcina de polaritate negativă este repartizată în tot învelişul.
Intensitatea câmpului electric în învelişul corona a fost calculată în ipoteza că există o
astfel de repartiţie a sarcinii spaţiale pentru care valoarea intensităţii câmpului electric în direcţia
radială este constantă. Valoarea câmpului electric poate fi calculată cu relaţia:
q
E = , (1.107)
k 2π ⋅ ε o l
str
unde:
¾ lstr-lungimea strimerului;
¾ q-sarcina totală.
Pentru modelul fizic al descărcării corona a fost considerat ca aplicaţie conductorul tip
BOA cu diametrul de 65 mm. S-au trasat ciclurile sarcină-tensiune q=f(u) pentru conductoare la
două tipuri de undă de impuls de tensiune 1,2/50μs şi 16/80μs pentru ambele polarităţi. În fig.
1.50 sunt reprezentate caracteristicile sarcină-tensiune experimentale şi teoretice la impuls de
1,2/50 μs.
Fig. 1.50.
Caracteristicile sarcină-tensiune pentru
conductorul BOA la impuls 1,2/50 μs.
unde:
1-caracteristica experimentală;
2-caracteristica teoretică.
62
În fig. 1.51 sunt reprezentate caracteristicile sarcină-tensiune experimentale şi teoretice la
impuls de 16/80 μs.
Fig. 1.51.
Caracteristicile sarcină-tensiune pentru
conductorul BOA la impuls 16/80 μs.
unde:
¾ 1-caracteristica experimentală;
¾ 2-caracteristica teoretică.
Se constată o bună corespondenţă între rezultatele experimentale şi cele calculate, mai
ales pentru valori mai mari ale tensiunii aplicate. Pentru polaritate negativă erorile sunt mai mari,
dar acceptabile când amplitudinea tensiunii este mai ridicată. Pentru tensiuni mai mici trebuie
schimbat modelul prin schimbarea raportului între sarcina din înveliş şi cea din stratul subţire
care-l înconjoară.
1.1.10.5. Electrofiltre
Fig. 1.52.
Electrofiltru vertical
63
¾ 1-cameră;
¾ 2-orificiu de intrare a gazelor;
¾ 3-orificiu de ieşire a gazelor;
¾ 4-electrozii de emisie;
¾ 5-electrozii de depunere;
¾ 6-sursă de înaltă tensiune redresată;
¾ 7-buncăr.
Un electrofiltru este compus dintr-o cameră (1) cu orificii de intrare (2) şi de ieşire (3) a
gazelor, în care sunt amplasaţi electrozii de emisie (4) şi electrozii de depunere (5), alimentaţi de
la o sursă de tensiune înaltă redresată (6). Forma electrozilor este astfel aleasă, încât câmpul
electric între cele două tipuri de electrozi să fie puternic neuniform.
La aplicarea unei tensiuni înalta (în jur de 80 kV), pe electrozii de emisie apare
descărcarea corona. Electronii din învelişul corona se deplasează către electrozii de depunere şi
pătrund în zone cu câmp mai puţin intens alipindu-se moleculelor de gaz, formând ioni negativi.
Ionii negativi se vor depune pe particulele aflate în suspensie în gaz şi le vor încărca cu sarcină
negativă. Sub acţiunea forţelor câmpului particulele se deplasează către electrozii de depunere,
fixându-se pe aceştia. Prin scuturarea intermitentă a acestor electrozi materialul depus cade în
buncărul (7).
Există două tipuri de electrofiltre:verticale şi orizontale. Cel mai des folosite sunt cele
orizontale, fiind prevăzute cu mai multe camere în serie şi uneori în paralel.
De asemenea există mai multe tipuri de electrozi. Electrozii de depunere se realizează din
plăci de tablă, de regulă ondulată sau panouri din profile de tip C. Electrozii de emisie se
realizează din sârme cu secţiune rotundă sau stelatăsau aşa numiţii electrozi cu ace. Pe sistemul
de electrozi de emisie se aplică polaritatea negativă a sursei de alimentare, deoarece pentru
această polaritate, diferenţa între tensiunea de amorsare a descărcării corona Ui şi tensiunea
disruptivă Ud este mai mare decât în cazul polarităţii pozitive.
Există numeroase incluziuni gazoase în izolaţia tehnică solidă şi lichidă, rezultate fie în
urma procesului tehnologic deficitar, fie în urma exploatării necorespunzătoare a izolaţiei
respective. Permitivitatea dielectrică a gazului din incluziune este de câteva ori mai mică decât
permitivitatea dielectricului şi deci intensitatea câmpului electric în incluziunea gazoasă va fi
mult mai mare faţă de intensitatea medie a câmpului în restul masei dielectricului. În incluziunile
gazoase, chiar şi la tensiuni de serviciu, vor rezulta procese de ionizare, cunoscute sub denumirea
de descărcării parţiale.
Mecanismul formării descărcărilor parţiale poate fi analizat pe un model ca cel din fig.
1.53.
unde:
¾ Ci-capacitatea incluziunii gazoase;
¾ C0-capacitatea dielectricului care se găseşte în limitele liniilor de câmp care
intersectează incluziunea gazoasă;
¾ C-capacitatea restului dielectricului;
64
¾ Z-impedanţa circuitului de alimentare;
¾ U-tensiunea alternativă aplicată la electrozii între care se găseşte dielectricul cu
incluziunea respectivă.
Capacitatea Ci este posibil să fie şuntată de canalul descărcării parţiale, procesul fiind
modelat de un eclator. Ca urmare a variaţiei sinusoidale a tensiunii Ui pe capacitatea incluziunii
gazoase (curba 1 din fig. 1.54), aceasta se încarcă până ce este atinsă tensiunea disruptivă Uid a
incluziunii gazoase.În incluziune apar procese de ionizare care şuntează capacitatea Ci, tensiunea
Ui scăzând practic până la zero. Ca urmare tensiunea la electrozii între care se află dielectricul va
scădea.
Tensiunea pe incluziunea gazoasă se restabileşte după stingerea descărcării în scânteie
(curba 2 din fig. 1.54) datorită reîncărcării capacităţii Ci de la sursa de alimentare. Toate
procesele descrise se repetă.
Fig. 1.54.
Variaţiile de tensiune corespunzătoare descărcărilor parţiale.
Descărcarea în scânteie din incluziune se stinge imediat datorită valorii mici a capacităţii
Ci, respectiv a curentului de descărcare a acestuia, dar şi datorită scăderii intensităţii câmpului
electric în incluziune la apariţia proceselor de ionizare.
În cursul proceselor de ionizare se formează ioni de semne contrare care se deplasează sub
acţiunea câmpului electric către pereţii de semn contrar ai incluziunii şi se depun pe aceştia,
contribuind la micşorarea intensităţii câmpului în incluziunea gazoasă şi împiedicând dezvoltarea
în continuare a descărcării.
Orice descărcare prin scânteie în interiorul incluziunii dă naştere la un curent de impuls ii,
curent a cărui durată este foarte scurtă (10-7-10-8)s. Acest curent produce la rândul său un curent
de circulaţie i în circuitul sursei de alimentare. După cum se vede în fig. 1.54, frecvenţa acestor
impulsuri creşte odată cu creşterea amplitudinii tensiunii precum şi a frecvenţei tensiunii
alternative aplicate.
Dacă într-un dielectric există mai multe incluziuni gazoase este posibil ca în toate acestea
să apară descărcări parţiale. Apar astfel, în circuitul sursei de alimentare impulsuri de curent care
65
posedă o plajă largă de frecvenţă ce se întinde de la ordinul sutelor de kHz până la ordinulzecilor
de MHz.
Descărcările parţiale produc, asupra izolaţiilor în care apar, solicitări mecanice, electrice
şi chimice care pot duce la străpungerea dielectricului, străpungere ce poartă denumirea de
străpungere ionizantă.
Definim tensiunea de ionizare ca fiind mărimea tensiunii de frecvenţă industrială care
aplicată izolaţiei conduce la apariţia descărcărilor parţiale.
Tensiunea de ionizare poate fi de două feluri în funcţie de comportarea izolaţiei la aceste
descărcări parţiale:
¾ tensiunea iniţială de ionizare, care reprezintă cea mai mică valoare a tensiunii
aplicate pentru care apar descărcări parţiale slabe, care nu sunt capabile să se dezvolte până la
străpungerea izolaţiei;
¾ tensiunea critică de ionizare, care reprezintă tensiunea aplicată la care apar
descărcări parţiale suficient de intense, capabile să producă în timp scurt străpungerea izolaţiei.
Pot deasemenea apărea descărcări parţiale şi la tensiune continuă, nu numai la tensiune
alternativă sau de impuls, însă la tensiune continuă reîncărcarea capacităţii Ci se face prin
intermediul rezistenţelor de izolaţie care au valori mari. Din acest motiv constanta de timp capătă
valori mari şi frecvenţa descărcărilor parţiale este relativ redusă.
Izolaţia tehnică admite deci la tensiune continuă intensităţi de câmp mult mai mari decât
la tensiune alternativă. Pentru a evita urmările descărcărilor parţiale asupra izolaţiei trebuiesc
îndeplinite două condiţii:
¾ tensiunea de încercare a izolaţiei să fie mai mică decât tensiunea critică de
ionizare;
¾ tensiunea de serviciu să fie mai mică decât tensiunea iniţială de ionizare.
66
unde:
¾ Ob-obiectul de încercat;
¾ T-transformator de încercare;
¾ C-condensator de înaltă tensiune;
¾ L-şunt inductiv;
¾ A-amplificator de bandă îngustă;
¾ OC-oscilograf catodic sau voltmetru electronic;
¾ Z-filtru trece-jos.
În schema (a) din fig. 1.55 variaţiile de tensiune pe obiectul încercat provocate de
descărcările parţiale în incluziune, dau naştere în circuitul LC unor oscilaţii amortizate care sunt
înregistrate de oscilograf.
În schema (b) din fig. 1.55 apar oscilaţii similare în circuitul LC, dar sunt datorate
impulsurilor de curent ce însoţesc descărcările parţiale.
Prin aceste scheme nu sunt măsurate direct descărcările parţiale, ci efecte ale acestora în
circuitul de măsurare.
Pentru a înregistra curenţii de impuls daţi de descărcările parţiale se poate utiliza schema
din fig. 1.56.a, în care aceşti curenţi induc în sonda S, cuplată inductiv cu circuitul prin care trece
o tensiune electromotoare care este amplificată şi înregistrată.
Deci în fig. 1.56 este reprezentată schema de determinare a descărcărilor parţiale
prin culpaj electromagnetic.
unde:
¾ Ob-obiectul de încercat ;
¾ T-transformator de încercare;
¾ A-amplificator de bandă largă(2-10MHz);
¾ OC-oscilograf catodic sau voltmetru electronic;
¾ S-sondă.
Metoda este utilizată pentru detectarea descărcărilor parţiale în izolatoarele liniilor
electrice aeriene (fig. 1.56.b).
Prezenţa izolatorului dă naştere unui curent de circulaţie spre masă care produce variaţii
de câmp electromagnetic. Vor rezulta astfel, variaţii de flux care induc în sonda S o tensiune
electromotoare. Acest aparat este cunoscut sub denumirea de defectoscop de înaltă frecvenţă.
Schema permite goniometrarea zonelor defecte prin utilizarea unor antene direcţionale.
Sunt astfel localizate cu destulă precizie zonele cu incluziuni gazoase, generatoare de descărcări
parţiale.
67
CAPITOLUL II
2.1. GENERALITĂŢI.
68
2.2. SUPRATENSIUNI ATMOSFERICE
2.2.1. Descărcarea de trăsnet . Mecanismul de formare al trăsnetului
Trăsnetul reprezintă o descărcare electrică naturală sub formă de arc electric,
caracterizată prin lungimi foarte mari ale canalului descărcării. Lovitura de trăsnet cade pe
obiectele de înalţime mare situate sub norii de furtună. Descărcarea de trăsnet se poate finaliza
pe unul dintre elementele metalice ale instalaţiilor care compun reţelele electrice, cum ar fi :
conductor de protecţie, stîlp de linie, conductor activ, paratrăsnet, tijă.
Ca urmare a proceselor electrice care se petrec în circuitul în care se află elemetul metalic
lovit, apar pe acesta creşteri de tensiune, care se propagă pe conductoarele liniilor în stânga şi-n
dreapta punctului lovit sub forma de unde călătoare, constituind undele de supratensiune
atmosferică directe. (fig. 2.1 a).
Fig. 2.2.
Unde de impuls.
69
Amplitudinea undei de impuls este reprezentată de tensiunea maximă Umax – numită
uneori valoare de creastă, iar timpul în care se atinge această valoare este timpul maxim tmax .
În conformitate cu recomandările CEI, standardele în vigoare în ţara noastră fixează un
impuls nominalizat pentru supratensiunile atmosferice de forma 1,2 / 50 µs.
Primele încercări de explicare a bazelor fizice ale descărcării sub forma de trăsnet datează
din anii 1749 – 1750, atrăgându-se pentru prima dată atenţia asupra naturii electrice a trăsnetului.
Lomonosov a emis ipoteza, verificată de-abia la începutul secolului nostru, ca formarea
sarcinilor electrice în interiorul norului de furtună este condiţionată de deplasările verticale ale
maselor de aer.
Franklin a propus înca din 1749 folosirea paratrasnetelor, care îi poartă numele, pentru
evitarea efectelor dezastruoase ale trăsnetului.
O contribuţie importantă la stabilirea naturii trăsnetului în acea perioadă a avut-o
Richmann.
Pentru explicarea formării şi acumulării de sarcini electrice în interiorul norilor de
furtună s-au emis o serie de teorii, însa nici una din ele nu explică în totalitate fenomenul,
rămânând o problemă deschisă în continuare. În 1909 a fost emisă teoria lui Simpson bazată pe
rezultatele unor încercări de laborator unde a urmărit comportarea picăturilor de apă într-un
câmp electric. A constatat că picăturile foarte fine se încarcă negativ, în timp ce picăturile mai
mari se încarcă pozitiv. Datorită curenţilor ascendenţi de aer şi de vapori de apă dintr-un nor se
formează grupări bogate în sarcină electrică în interiorul norului. Picăturile fine încărcate cu
sarcină negativă sunt transportate în partea superioară a norului, iar picăturile mai grele, pozitive,
rămân în partea inferioară a acestuia. Înseamnă că majoritatea descărcărilor de trăznet să fie
pozitive, însă acest lucru nu a fost confirmat de rezultatele determinărilor experimentale care au
scos în evidenţă polaritatea negativă a curentului de trăznet în majoritatea cazurilor.
Teoria lui Wilson (1921) avea să ţină seama şi de influenţa câmpului electric terestru
Ep = 40 – 400 V/m, creat de sarcina negativă a scoarţei terestre :
q = −ε 0 E p 4πR 2 = −5,4 ⋅10 5 C (2.1)
unde:
R – raza Pământului.
Sarcina pozitivă de compensare se află în atmosferă.
Sub acţiunea câmpului electric terestru are loc polarizarea picăturilor de apă (fig. 2.3.)
prin care picăturile mari, mai grele, cad pe verticală şi captează în drumul lor electroni liberi din
atmosferă, rezultând o sarcină globală negativă concentrată în partea inferioară a norului, iar cele
fine, antrenate de curenţii ascensională, captează sarcinile pozitive libere, rezultând o sarcină
globală pozitivă concentrată în partea superioară a norului de furtună.
Fig. 2.3
Separarea sarcinilor
electrice în nori.
70
Mai târziu în 1946 a fost emisă teoria lui Frenkel potrivit căreia într-un mediu de
dispersie, ca aerul, se află ioni de ambele polarităţi. Picăturile fine de apă sau cristalele foarte
mici de gheaţă absorb din aer cu precadere ionii negativi, norul constând din picături negative şi
aer care posedă sarcini pozitive în surplus.
Sub acţiunea gravitaţiei, picăturile şi cristalele coboară încet, transportînd sarcinile
negative şi lăsând în aerul care rămâne în urmă, pe cele pozitive.
În urma acestor teorii se desprinde concluzia că trăsnetul reprezintă o uriaşă descărcare
electrică naturală între grupările de sarcină electrică din nor şi pământ sau obiecte de pe pământ .
Norul de furtună este încărcat electric la partea inferioară negativ, iar la partea superioară
pozitiv, masurătorile efectuate cu ajutorul baloanelor sonda arătând că sarcinile electrice sunt
separate de izoterma de – 10º C aflată la altitudinea de aproximativ 5 km (fig. 2.4).
Fig. 2.4
Structura electrică a norului de furtună
Curenţii de aer deplasează norii de furtună şi în timpul acestei deplasări, o parte din
picăturile de apă cad sub formă de ploaie din zonele superioare spre cele inferioare, dând
aglomerări de sarcini electrice pozitive. Din punct de vedere electric se poate vorbi de un
condensator gigant ale cărui armături sunt: una reprezentată de norul de furtună încărcat în partea
sa inferioară cu sarcini negative şi alta fiind scoarţa terestra. În spaţiul nor – pământ se crează un
câmp electric a cărui intensitate e mult sporită faţă de intensitatea câmpului terestru pe timp
frumos, atingând valori apropiate de 100 kV/m, dacă se referă la câmpul uniform. În prezenţa
obiectelor supraânălţate şi în primul rând a construcţiilor metalice de conductibilitate ridicată
cum sunt şi liniile electrice aeriene sau construcţiile care echipează staţiile de transformare,
intensitatea câmpului electric creşte local putând depaşi valoarea de 25 – 30 kV/cm, la care sunt
create condiţiile de apariţie a descărcării între nor şi pământ. Descărcarea de trăsnet are de
parcurs mai multe sute de metri în drumul sau între nor şi pământ sau între nor şi linia electrică
aeriană.
Această descărcare prezintă două stadii principale în dezvoltare şi anume :
- stadiul de lider, care reprezintă etapa de început a descărcării şi înaintare a acesteia de
la nor la pământ ;
- stadiul de descărcare principală sau inversă care reprezintă etapa de desăvârşire a
străpungerii intervalului .
71
Aceste două stadii sunt reprezentate schematic în fig. 2.5.
Fig. 2.5
Reprezentarea schematică a fotografiei unui trăznet.
72
Pe masură ce canalul liderului se apropie de suprafaţa solului, intensitatea câmpului
electric între frontul liderului şi pământ creşte, are loc străpungerea totală a intervalului şi
formarea descărcării inverse. Când descărcarea inversă înaintează spre nor, potenţialul canalului
descarcării se anuleaza, iar sarcinile electrice din canal se scurg la pământ, creând un anumit
curent iT ce variază în timp şi este dat de relaţia :
iT = q0 ∗ V ,
unde :
q0 este densitatea liniară a sarcinilor electrice în canalul descărcării,
v – viteza diferitelor stadii ale descărcării.
Variaţia în timp a curentului de trăznet are forma din fig. 2.6.
Fig. 2.6
Descărcarea sub formă de trăznet
Fig. 2.7.
Schema echivalentă a loviturii de trăznet.
73
Dacă se consideră şi rezistenţa de punere la pământ a obiectului asupra căruia s-a produs
descărcarea sub formă de trăsnet se poate alcătui o schemă echivalentă a loviturii de trăznet ca în
fig. 2.7.
Frontul liderului canalului descărcării se caracterizează printr-un potenţial ridicat U0 . În
momentul lovirii unui obiect pus la pământ apare curentul IT care se poate calcula conectând la
tensiunea U0 impedanţa de undă a canalului descărcării ZT şi rezistenţa de punere la pământ RP :
U0
IT = ; U 0 = IT 0 ∗ ZT (2.5)
Z T + RP
astfel încât :
ZT
IT = IT 0 ∗ (2.6)
Z T + RP
ZT este aproximativ de 300 Ω .
Curba curentului
Fig. 2.8
Curbele de variaţie ale curentului de trăznet în funcţie de
valoarea rezistenţei de punere la pământ, pentru ZT = 300 Ω.
74
După lovitura principală este posibil ca dintr-o altă regiune a norului să se dezvolte spre
zona pământată o descărcare în nor şi de aici spre pământ. Canalul având însă o conductibilitate
prealabilă, acest al doilea lider nu se mai dezvoltă în trepte. S-au inregistrat şi trăznete succesive
cu pâna la 26 lovituri, cu durata totala de 2 s.
Aşadar, trăznetul reprezintă o succesiune a loviturilor inverse de-a lungul aceluiaşi canal
de descărcare. Acestea pot fi descendente – de la nor spre pământ – sau ascendente – de la
corpurile înalte de peste 100 – 200 m, spre nor; prima lovitură principala are sensul nor-pământ,
în descărcarea a două, liderul săgeata parcurge canalul prealabil ionizat în sensul nor pământ cu
abatere de la direcţia loviturii principale.
În aceste diagrame sunt prezentate curbele pentru zone cu rezistivitate scăzută a solului şi
pentru zone de munte . Analitic curbele sunt date de relaţiile :
IT I
log PI(1) = 2 − ; log PI( 2) = 2 − T (pentru fig. 2.9); (2.7)
60 30
a a
log Pa(1) = 2 − ; log Pa( 2) = 2 − (pentru fig. 2.10); (2.8)
36 18
75
Între panta şi amplitudinea curenţilor de trpznet nu se poate stabili o legatură statistică
univocă, de aceea probabilitatea apariţiei unor curenţi de trăznet a căror amplitudine şi pantă să
depăşească valorile date „IT” si „a” , se apreciază cu ajutorul expresiilor :
IT a
log PI(,1a) = −( + ); (2.9)
60 36
IT a
log PI(,2a) = −( + ); (2.10)
30 18
Dacă se admite o variaţie liniară a curentului pe porţiunea de front τ f a undei, curentul de
trăznet IT va fi dat de relaţia :
IT = a ∗ τ f (2.11)
Pentru curenţi mai mari de 100 KA se consideră panta undei de 40 KA/µs, iar pentru
curenţi mai mici se consideră un front fix de 2 µs.
Caracterul aleatoriu al trăznetului, varietatea instalaţiilor pe care cade trăznetul fac să
apară unde de supratensiune de forme şi amplitudini foarte diferite. Oscilografiindu-se o
asemenea undă se poate obţine foarte uşor valoarea Umax a supratensiunii.
Dificultăţile de obţinere a datelor de pe oscilogramă sunt legate de urmatoarele aspecte :
• fixarea momentului începerii fenomenului este dificilă atât din cauza oscilaţiilor
parazite cât şi a incertitudinii desprinderii fenomenului de axa orizontala ;
• maximul undei apare într-o perioadă în care fenomenul variază foarte puţin şi
erorile de apreciere pot fi foarte mari ;
• scăderea pe spate a fenomenului este exponenţială cu o constantă de timp mare şi
nu se poate determina momentul ajungerii la zero a tensiunii .
Din aceste motive în calcule , ca şi la încercările de izolaţie , se introduc parametrii
convenţionali ai undei de impuls , definiţi în fig. 2.11.
Punctul O’ reprezintă originea convenţională a fenomenului, durata
O’E’ = τ p . (2.12)
se numeşte durată convenţională a frontului sau timp de front.
Se observă că :
10
τ f = tAB (2.13)
6
Fig. 2.11.
Definirea parametrilor undei de impuls
76
Durata convenţională a spatelui este :
O’C’ = τ p (2.14)
şi se mai numeşte şi durata de semiamplitudine sau timp de spate .
Corespunzător fenomenelor de conturnare sau străpungere a izolaţiei în cazul unui
impuls, valoarea instantanee a supratensiunii , se modifică faţă de cazul din fig. 2.11 , obţinându-
se undele de impuls tăiate, care în funcţie de timpul de tăiere pot fi tăiate pe front (fig. 2.12) când
sunt caracterizate de mărimile Ut , Tt (timpul de tăiere) şi Tst (durata de scădere) definită de :
10
Tst = tCD (2.15)
6
sau tăiate pe spate când sunt caracterizate de : Um, Ut, Tt şi Tst .
Modul de determinare a lui Ut rezultă din fig. 2.12.
Descărcarea de trăznet produce efecte electromagnetice, termice şi mecanice.
Efectele electromagnetice
Datorită valorilor foarte mari ale curentului de trăznet, în lungul liniilor apar tensiuni
ridicate care se propagă simultan cu unda de curent, dând naştere supratensiunilor de origine
atmosferică.
Fig. 2.12.
Definirea parametrilor undei taiate pe front (a) si pe spate (b)
Aceste supratensiuni sunt consecinţa efectului primar, când trăsnetul cade direct pe linia
electrică aeriană.
Efectele secundare sunt intâlnite la loviturile de trăsnet din apropierea liniei şi sunt
generatoare de supratensiuni induse. Aceste supratensiuni apar ca urmare a fenomenului de
inducţie electromagnetică sau electrostatică :
- prin inducţie electromagnetică la variaţia câmpului magnetic produs de curentul de
trăsnet în canalul de descărcare rezultă supratensiuni induse.
- prin inducţie electrostatică, fie la variaţia rapidă a câmpului electric din canalul
descărcării în stadiul de lider sau de descărcarea principală, fie deplasării lente a norului
deasupra liniei electrice aeriene.
În ambele cazuri conductoarele se încarcă electric cu sarcini de semn contrar variaţiei de
sarcină din canal sau din nor. În momentul descărcării electrice sarcinile pe conductoare devin
libere şi se propagă de-a lungul acestora sub formă de unde.
77
Supratensiunile generate de efectele secundare apar conform legii inducţiei
electromagnetice :
diT
U = ∗M (2.16)
dt
unde:
M = inducţia mutuală ;
iT = curentul de trăznet
Indiferent de originea lor supratensiunile atmosferice se propagă pe linii în ambele
direcţii, ajungând pe barele staţiilor de transformare şi provocând distrugeri ale izolaţie
echipamentului racordat la bare .
Efectele termice
Trecerea curentului de trăsnet prin conductoare duce la încălzirea acestora pâna la
temperatura de călire, topire sau vaporizare :
A
IT = K ∗ , (2.17)
τu
unde :
K este un coeficient de material ;
A : secţiunea conductorului în mm2 ;
τ u : durata undei în μ s .
Efectul termic este pus în evidenţă de obicei prin topirile locale ale conductoarelor unde
cade trăsnetul .
Efectul este relativ neânsemnat datorită duratei scurte a acţiunii trăznetului , dar la locul
de contact pot apare deformări în masa materialului pe o adincime de câţiva mm.
Efectele mecanice
Se manifestă prin distrugeri ale stâlpilor sau traverselor liniilor electrice aeriene , în speţă
ale celor din lemn. În general aceste efecte mecanice apar când instalaţiile nu sunt protejate cu
paratrăznete împotriva loviturilor directe de trăznet.
Descărcările de trăznet nu sunt uniforme pe întreaga suprafată a unei zone, ţinut, tari, nici
pe perioada unui an. Pentru a urmări efectul acestei descărcări s-au întocmit hărţi şi s-au stabilit
anumite frecvenţe de apariţie a descărcărilor de trăznet.
În acest sens se defineşte indicele keraunic (KU) ca fiind numărul de zile cu furtună ce
generează descărcarea de trăsnet pe perioada unui an şi acesta luat ca medie a circa zece ani.
Pentru ţara noastră , harta indicilor keraunici este dată în fig. 2.13.
Descărcarea de trăznet variază şi în cursul unei zile , deci se poate urmări şi frecvenţa
orară a acestei descărcări definită prin indicele crono – keraunic.
Numărul anual de descărcări atmosferice defineşte indicele aritmo – keraunic.
O noţiune mult mai precisă şi utilizabilă direct în determinarea numărului de incidente
este densitatea de trăznet pe km2, Dt . De regulă această mărime este legată de indicele keraunic .
Fac excepţie anumite zone numite cuiburi de trăznet unde valorile sunt foarte ridicate.
Folosindu-se numărul de trăznet Ict înregistrat într-o anumită regiune , rezultă :
I
ct
Dt = (2.18)
⎡ N R 2
⎤
π ⋅ R S2 ⋅ ⎢ n ⋅ n2 + 1⎥
⎣ N s Rs ⎦
78
Fig. 2.13
Harta indicilor keraunici în România
unde :
RS şi Rn reprezintă domeniul de detecţie pentru trăznete la sol şi nor-nor în km ,
NS şi NN numărul de trăznete de cele 2 tipuri.
Pentru contorul CIGRE de primul tip cu antenă orizontală folosit la noi, care are RS = 10
km , Rn = 30 km , raportu Nn/Ns depinde de indicele keraunic :
Nn 1
= ⋅ Ku
Ns 2 ‘ (2.19)
(2.18) devenind :
I ct
Dt = (2.20)
⎡ N R2 ⎤
π ⋅ R ⋅ ⎢1 + n ⋅ n2
2
S Ku ⎥
⎣ N s Rs ⎦
79
Datorită razei de curbură mici a captatorului, intensitatea câmpului în apropierea lui va fi
foarte mare , ceea ce favorizează apariţia descărcării între paratrăznet şi nor. După tipul
captatorului paratrăznetele se pot clasifica în :
- paratrăznetele pivot sau verticale, folosite în special la protecţia staţiilor ;
- paratrăznetele orizontale (conductoare de gardă sau de protecţie), folosite pentru
protecţia liniilor de înalta tensiune .
Paratrăznetele verticale se realizează din stâlpi de beton armat sau centrifugal sau stâlpi
metalici în cazul în care sunt necesare înalţimi mari. În vârful acestora se fixează o tijă de oţel
zincat, terminată cu o tijă metalică de captare. Coborârea de la captator la priza de pământ în
cazul stâlpilor de beton armat se face printr-una din armăturile stâlpului.
Ca paratrăznete verticale mai pot fi utilizate şi unele construcţii înalte existente în
exploatare , ca turnurile de răcire, coşurile de fum etc., pe care se instalează tijele de vârf cu
coborârea la pământ .
Pentru tensiuni mai mari de 15 KV paratrăznetele se pot monta direct pe construcţia
protejată , instalând tijele metalice ale acestora în vârful stâlpilor de susţinere şi construcţiei
staţiei.
Paratrăznetele orizontale se realizează din cablu de oţel sau oţel aluminiu cu secţiunea de
35 – 95 mm2 .
Ele se montează în vârful stâlpului cu o clemă care este suntată cu un conductor flexibil
fixat de stâlp şi de conductorul de protecţie , pentru a evita distrugerea clemei ca urmare a
oscilaţiei acesteia .
La liniile de 110 – 220 KV , conductoarele de protecţie se pun la pământ la fiecare stâlp.
La cele de 400 KV ele se suspendă pe stâlpi prin intermediul unor izolatoare , iar legarea la
pământ se face prin intermediul unor eclatoare montate în paralel cu izolatoarele . Amorsarea
eclatoarelor sub acţiunea supratensiunilor şuntează izolatoarele punând conductorul de protecţie
la pământ .
La intrarea în staţie, pe o distanţă de aproximativ 5 km, legarea conductorului de
protecţie la pământ trebuie făcută la fiecare stâlp. Paratrăznetele orizontale se folosesc şi pentru
protecţia clădirilor de pe teritoriul centralelor şi staţiilor , fiind executate sub formă de plase din
benzi de oţel , având ochiuri cu latura de max 10 cm, care trebuiesc legate la pământ din 20 în
20 m.
Obiectele din jurul paratrăznetului sunt protejate faţa de loviturile directe de trăznet
numai dacă sunt cuprinse în aşa zisa zonă de protecţie .
Datele experimentale au arătat că toate loviturile de trăznet lovesc paratrăznetul dacă
distanţa dintre acesta, situată la înalţimea h faţă de pământ şi frontul liderului îndeplineşte
urmatoarele condiţii :
- la paratrăznetele verticale, să fie cuprinsă în interiorul unui cerc având raza maximă : r =
3,5 h (fig. 2.14 a) ;
80
- la conductoare de protecţie să fie cuprinsă în interiorul unei fâşii de lăţime maximă b =
2h (fig. 2.14 b) .
Fig. 2.14
Ilustrarea datelor experimentale privind delimitarea zonei de
protecţie la paratrăznetele verticale (a) şi conductoarele de
Pentru distanţe ce depăşesc aceste limite , o parte din descărcări lovesc solul în punctele
situate la :
r ≥ 1,6 h în cazul paratrăznetelor verticale ;
b ≥ 1,2 h în cazul paratrăznetelor orizontale .
Zona de protecţie a unui paratrăznet vertical este limitată de o suprafaţă de revoluţie al cărei
vârf coincide cu vârful paratrăznetului (fig. 2.15) :
Fig. 2.15
Zona de protecţie a unui
paratrăznet vertical
unde :
h este înălţimea paratrăznetului ;
hx este înălţimea obiectului protejat .
Rezultă :
h − hx
rx = 1,6h ; h ≤ 30 m .
h + hx
81
În practică se foloseşte însă construcţia simplificată din fig. 2.16.
Fig. 2.16
Zona de protecţie a unui paratrăznet
vertical-construcţie simplificată
Fig. 2.17
Zona de protecţie a două paratrăznete
verticale de aceeaşi înălţime
Dacă trebuie determinată zona de protecţie a două paratrăznete de înălţimi diferite h1 > h2
(fig. 2.18) mai întâi se construieşte zona de protecţie a paratrăznetului înalt (1) , apoi din vârful
paratrăznetului mai mic (2) se duce o orizontală până în punctul de intersecţie cu zona de
protecţie a paratrăznetului , punct care se consideră vârful unui paratrăznet fictiv (3) de aceeaşi
înălţime cu 2 şi la distanţa a de acesta . Se construieşte apoi zona de protecţie a paratrăznetelor 2
şi 3 de aceeaşi înălţime , până ce se întâlneşte conturul zonei paratrăznetului 1 .
82
Fig. 2.18.Zona de protecţie a două paratrăznete
verticale de înălţimi diferite.
Fig. 2.19
Zona de protecţie a unui conductor de
gardă
a = 4h (2.28)
Fig. 2.20
Zona de protecţie a două conductoare de gardă
83
Prizele de pământ contribuie la scurgerea sarcinilor electrice (a curentului de trăznet) spre
masă .
Adâncimile la care se montează prizele în mod obişnuit sunt cuprinse între 0,5 m şi 1 m
de la suprafaţa solului .
În funcţie de poziţia şi lungimea electrozilor care formează priza de pământ aceasta poate
fi de două tipuri :
- priza verticală sau concentrată , constând din electrozi instalaţi vertical în pământ ;
- priza orizontală , la care electrozii sunt amplasaţi în poziţie orizontală.
Ca electrozi verticali se folosesc bare rotunde, ţevi, profile, cornier T sau pătrate, de
lungime l = 2 ÷ 3 m, iar ca electrozi orizontali, benzi sub formă de raze . Cel mai utilizat material
este oţelul . În practică se folosesc fie prize multiple care constau din mai mulţi electrozi de
acelaşi tip legaţi între ei, fie prize complexe constând din diverse combinaţii de electrozi verticali
şi orizontali .
Prizele se caracterizează prin aşa - numita rezistenţă de dispersie care se defineşte ca
raportul dintre tensiunea prizei Up şi curentul de punere la pământ Ip care se scurge prin priza .
Această rezistenţă de dispersie se compune din :
- rezistenţa proprie a electrozilor mecanici ;
- rezistenţa de trecere în pământ a curentului ;
- rezistenţa pământului .
Se poate prezenta sub forma : rezistenţa în regim staţionar Rs şi rezistenţa de impuls Ri .
Rezistenţa de regim staţionar depinde de forma electrozilor şi de natura solului .
Rezistenţele diferitelor tipuri de prize în regim staţionar sunt date în tab. 2.1.
Tipul
Nr Relaţie de calcul
electrodului
1
Sfera la ρ ⎛ r ⎞
adâncime R~ = ln⎜1 + ⎟
4πl ⎝ 2t ⎠
Tija verticală ρ 2l
2
la suprafaţă R~ = ln
2πl r
Tija verticală ρ ⎛ l 1 4t + 1 ⎞
3 R~ =
la adâncime ⎜ ln + ln ⎟
2πl ⎝ r 2 4t − 1 ⎠
Tija orizontală ρ l2
4
la adâncime R~ = ln
2πl 2tr
Placă ρ
5 orizontală la R~ =
suprafaţă S
4
π
⎡ S ⎤
Placă verticală ρ ⎢ 2 π ⎥
⎥
6 R~ = ⎢1 + arcsin
la adâncime S ⎢ π S
4t 2 + ⎥⎥
8 ⎢
π ⎣ π ⎦
84
Natura solului intervine prin rezistivitatea ρ , care are valoarea de 300 Ωm pentru
pământ nisipos , 80 Ωm pentru argilă , 50 Ωm pentru pământ arabil şi 20 Ωm pentru pământ
foarte umed .
Rezistenţa de impuls a prizei (Ri) se determină ca fiind raportul între valoarea de vârf a
căderii de tensiune pe priză la trecerea curentului de trăznet şi valoarea de vârf a acestuia :
U
Ri = P max (2.30)
I T max
La valori mari ale densităţii de curent j , intensitatea câmpului E = j ⋅ ρ poate creşte atât
de mult încât să provoace un proces de descărcare în sol , sub formă de canale în jurul prizei
(fig. 2.21) .
Aceste canale , şuntind porţiunile solului , măresc artificial dimensiunile prizei ,
micşorând în felul acesta rezistenţa de punere la pământ a prizei .
Fig. 2.21
Dezvoltarea descărcărilor în sol .
85
2.2.4. Propagarea undelor de supratensiune pe linii
2.2.4.1. Propagarea undelor pe conductoare
Din punct de vedere constructiv o linie electrică aeriană este omogenă, adică parametrii
liniei (rezistenţă, inductanţă, perditanţă, capacitate) sunt uniform repartizaţi pe întreaga lungime
a ei.
Fenomenele electromagnetice pe o linie electrică aeriană sunt descrise de ecuaţiile
telegrafiştilor:
⎧ ∂u ∂i
⎪⎪ − ∂x = Ri + L ∂t ; (2.32)
⎨ ∂i ∂u
⎪− = Gu + C .
⎪⎩ ∂x ∂t
unde mărimile R,L,G şi C sunt exprimate pe unitatea de lungime a liniei,iar u şi i sunt tensiunea,
respectiv curentul într-un punct de coordonată x a liniei.
Rezolvarea sistemului ne dă comportarea în timp a tensiunii şi curentului pe o linie
electrică aeriană, dar duce la soluţii complicate.
Pentru simplificarea lor, într-o primă etapă, se vor neglija efectul pelicular, conductivitatea
finită a solului şi descărcarea corona.
Dacă neglijăm rezistenţa R şi perditanţa G (ca în cazul liniei fără pierderi când R=0 şi
G=0) soluţiile se simplifică. Din punct de vedere fizic, neglijarea lui G înseamnă neconsiderarea
curentului transversal care circulă pe suprafaţa izolatoarelor. Acest lucru se poate face într-o
atmosferă nu foarte poluată şi în lipsa ploii.
Rezistenţa liniei poate fi importantă în cazul undelor cu front abrupt, caracteristice
supratensiunilor atmosferice.
La căderea trăsnetului apar pe linie diferenţe de potenţial în raport cu pământul, care
crează unde electromagnetice de curent şi tensiune, unda directă propagându-se pe conductorul
liniei, iar unda inversă prin sol.
La liniile de înaltă tensiune această rezistenţă are valoarea mică de ordinul zecilor de Ω /
km şi depinde de secţiunea conductorului şi de rezistivitatea solului.
Rezistenţa activă a liniei se manifestă în procesele de propagare prin deformarea undei
mai ales în fruntea ei, deformare care este reprezentată în figura 2.22.
Fig. 2.22.
Deformarea undei pe linie
unde: 1-unda iniţială;
86
Gradul de deformare poate fi caracterizat de durata echivalentă a frunţii undei
deformate,care după M.V.Kostenko este:
ρ ⋅ l2
te= [μs] (2.33)
260h 2 ⋅ z 2
unde:
¾ ρ-rezistenţa specifică a solului [Ω.m];
¾ l-lungimea liniei parcursă de undă [m];
¾ h-înălţimea de suspendare a conductorului deasupra solului [m];
¾ Z-impedanţa caracteristică a liniei fără pierderi [Ω].
Impedanţa caracteristică a liniei fără pierderi Z este dată de relaţia:
Z= L .
C
În cazul solurilor cu rezistivitate mare, unda este vizibil deformată după ce a parcurs pe
linie distanţe de peste 1 km. În cazul schemelor de protecţie împotriva supratensiunilor se iau în
considerare porţiuni scurte de linie, de câteva sute de metri, pentru a putea fi neglijată
deformarea frunţii undei. Solicitarea este mai mare la undă treaptă, deci deformarea frunţii undei
este acoperitoare în cazul supratensiunilor.
În ipoteza considerării liniilor fără pierderi ecuaţiile telegrafiştilor devin:
⎧ ∂u ∂i
⎪⎪ − ∂x = L ∂t ;
⎨ ∂i (2.34)
⎪− ∂u
⎪⎩ ∂x
=C .
∂t
Derivând prima ecuaţie în raport cu spaţiul x şi a doua ecuaţie în raport cu timpul
obţinem:
⎧ ∂ 2u ∂ 2i
⎪− =L
⎪ ∂x 2 ∂x∂t
⎨ 2
(2.35)
⎪ ∂ i ∂ 2u
⎪− ∂t∂x = C 2
⎩ ∂t
∂ 2i ∂ 2i
Cum însă avem = rezultă:
∂x∂t ∂t∂x
∂ 2u ⎛ ∂ 2 u ⎞⎟
− = L⎜⎜ − C ⎟
(2.36)
∂x 2 ⎝ ∂t 2 ⎠
Vom nota cu v viteza de propagare a undelor:
1
v= (2.37)
LC
Sistemul (2.34) se va reduce la două ecuaţii cu derivate parţiale de ordinul 2 cunoscute
sub denumirea de ecuaţia coardei vibrante:
⎧∂2u 1 ∂2u
⎪ = (2.38)
⎪∂x2 v2 ∂t 2
⎨ 2
⎪∂ i 1 ∂2i
⎪ 2 = (2.39)
⎩ ∂x v2 ∂t 2
87
Tensiunea şi curentul vor avea forma:
u=ud(x-vt)+ui(x+vt)
i=
1
[u (x − vt) − u i (x + vt)
2 d
] (2.40)
unde :
¾ ud-unda directă;
¾ ui-unda inversă sau reflectată.
Unda directă şi unda reflectată se propagă în lungul axei x cu aceeaşi viteză v.
Amplitudinea undelor de curent sunt date de raportul dintre amplitudinea undelor de
tensiune şi impedanţa caracteristică:
Ud Ui
id= ; i i= − (2.41)
Z Z
În cazul liniilor electrice aeriene fără pierderi viteza de propagare a undelor este egală cu
viteza luminii ,v=c=3.108 m/s,iar în cazul liniilor în cablu v=c/2=1,5.108 m/s.
În ipoteza unui regim permanent sinusoidal, când se iau în considerare şi rezistenţa şi
perditanţa liniei sistemul (2.32) devine:
⎧d2U
⎪ − γ2 ⋅ U = 0
⎪ dx 2
⎨ 2 (2.42)
⎪ d I
⎪ − γ2 ⋅ I = 0
⎩ dx 2
unde s-a notat:
γ = (R + jω ⋅ L)(G + jω ⋅ C) = α + jβ (2.43)
cu:
¾ γ-constantă de propagare;
¾ α-constantă de atenuare;
¾ β-constantă de fază.
Soluţiile acestui sistem sunt de forma:
U = C1 ⋅ e − γx + C ⋅ e γx ;
2
I=
γ ⎛ C ⋅ e −γx − C ⋅ e γx ⎞ , (2.44)
⎜ ⎟
R + jω ⋅ L ⎝ 1
′ ′ 2 ⎠
în care:
C1 şi C 2 sunt constante complexe care se determină din condiţile de la capătul liniei.
Definim impedanţa caracteristică:
R + jω ⋅ L R + jω ⋅ L ϕ
Z= = = Z⋅e c . (2.45)
γ G + jω ⋅ C
88
În funcţie de mărimile caracteristice ale liniei,constanta de atenuare α şi constanta de fază
β au valorule:
α=
1⎡
(
2 ⎢⎣
RG − ω 2 ⋅ LC + ) (R 2 + ω2 ⋅ L2 )(G 2 + ω2 ⋅ C2 )⎤⎥⎦ ;
β= (
1⎡ 2
2 ⎢⎣
ω ⋅ LC - RG + ) (R 2 + ω2 ⋅ L2 )(G 2 + ω2 ⋅ C2 )⎤⎥⎦ . (2.46)
R 2 + ω 2 ⋅ L2
Zc= 4
G 2 + ω2 ⋅ C2
G R
1 −
ϕ c = arctg ω ⋅ C ω ⋅ L (2.47)
2 RG
1+
ω 2 ⋅ LC
Scriind:
jϕ
C1 = C1 ⋅ e 1
jϕ 2
C2 = C 2 ⋅ e (2.48)
vom obţine:
⎡
u=Im ⎢ U 2 ⋅ e
jω⋅t ⎤ şi i=Im ⎡I 2 ⋅ e jω⋅t ⎤ (2.49)
⎥ ⎢ ⎥
⎣ ⎦ ⎣ ⎦
şi deci:
( ) (
u = C 2 ⋅ e−αx sin ω ⋅ t − β ⋅ x + ϕ + C 2 ⋅ eαxsin ω ⋅ t + β ⋅ x + ϕ
1 1 2 2
);
C
( ) C
(
i = 1 2 ⋅ e −αx sin ω ⋅ t − β ⋅ x + ϕ − ϕ c + 2 2 ⋅ eαx sin ω ⋅ t + β ⋅ x + ϕ − ϕ c
2 1 2 2
).
Se observă că amplitudinea undelor directă şi inversă descreşte cu propagarea pe
linie.Viteza de propagare se determină din condiţia ca faza mărimii să fie constantă. Pentru unda
directă această condiţie se scrie:
ωdt-βdx=0. (2.50)
Deci :
(2.51)
dx ω 1 1
v= = =
dt β LC ⎡ ⎛ R2 ⎞⎛ G 2 ⎞⎤
1 ⎢⎛⎜ RG ⎞⎟ ⎜ ⎟⎜ ⎟⎥
1 − + + 1 + 1
2 ⎢⎜⎝ ω2 ⋅ LC ⎟⎠ ⎜ 2 2 ⎟⎜ 2 2 ⎟⎥
⎢
⎣ ⎝ ω ⋅L ⎠⎝ ω ⋅ C ⎠⎥ ⎦
Deci viteza de propagare a undelor pe linie depinde atât de parametrii liniei cât şi de
frecvenţă.
89
Loviturile de trăsnet sunt unde aperiodice. Pentru aceasta vom studia ecuaţiile
telegrafiştilor pentru cazul liniilor cu pierderi în regim tranzitoriu, folosind metode operaţionale.
Presupunând condiţiile iniţiale nule ecuaţiile (2.31) devin:
⎧ dU(x, s)
⎪⎪ − dx = (R + sL) ⋅ I(x, s)
⎨ dU(x, s) . (2.52)
⎪− = (G + sC) ⋅ U(x, s)
⎪⎩ dx
Ele pot fi aduse la forma:
⎧ d 2 U(x, s)
⎪− = γ 2 U(x, s)
⎪ dx 2
⎨ . (2.53)
2
⎪ d U(x, s)
⎪− = γ 2 I(x, s)
⎩ dx 2
unde γ este constanta de transfer operaţională a liniei,şi este dată de relaţia:
γ(x)= (R + sL)(G + sC) . (2.54)
Rezultă:
⎧ U(x, s) = C ⋅ e − γx + C ⋅ e γx
⎪ 1 2
⎨ 1 − γx (2.55)
⎪I(x, s) = (C1 ⋅ e − C ⋅ e γx )
⎩ Z 2
cu Z impedanţa caracteristică operaţională dată de relaţia:
R + sL
Z= . (2.56)
G + sC
Vom ţine seama că fiecare conductor din sistem se află în câmpul electromagnetic creat
de undele care se propagă pe celelalte conductoare.
În acest caz fenomenele electromagnetice sunt descrise de ecuaţiile lui Maxwell scrise
pentru sarcini imobile ale circuitelor pe unitatea de lungime a conductorului:
⎧ U = α q + α q +L+ α qn
⎪ 1 11 1 12 2 1n
U
⎪⎪ 2 = α q + α q + L + α q
21 1 22 2 2n n (2.57)
⎨
⎪ .................... ............................
⎪U = α q + α q + L + α q
⎪⎩ n n1 1 n2 2 nn n
unde:
¾ αij-coeficienţi de potenţial;
¾ Ui-potenţialele conductoarelor.
Coeficienţii de potenţial se determină din configuraţia geometrică a liniei prezentată în fig.
2.23.
90
Deci coeficienţii de potenţial sunt daţi de relaţiile:
⎧ 1 2h
⎪ α = ln i
⎪ ii 2π ⋅ ε r
⎪ i
⎨ b (2.58)
⎪ 1 ij
⎪α ij = α ji = 2π ⋅ ε ln a
⎪⎩ ij
unde:
ri-raza conductorului cu numărul de ordine i;
hi-înălţimea de suspendare deasupra solului;
aij-distanţa dintre conductoarele cu numerele de ordine i şi j;
bij-distanţa dintre conductorului cu numărul de ordine I şi imaginea electrică a
conductorului cu numărul de ordine j în raport cu solul.
Fig. 2.23.
Configuraţia geometrică a liniei.
Undele electromagnetice sunt plane, deci se poate obţine repartiţia câmpului în procesul
de propagare a undelor, prin deplasarea cu viteza v de-a lungul liniei a câmpului electromagnetic
creat de sarcinile imobile. Putem deci înlocui în ecuaţiile lui Maxwell sarcinile prin curenţii
creaţi de deplasarea lor.
Îmulţind şi împărţind ecuaţiile (2.57) cu v şi ţinând cont că:
α
v.q=I şi =Z
v
rezultă:
91
Înlocuind expresiile coeficienţilor de potenţial în expresiile impedanţelor caracteristice
rezultă:
⎧ 1 2h i
⎪ Z ii = ln ;
⎪ 2π ⋅ ε ⋅ v ri
⎨ 1 bij (2.60)
⎪Zij = Z ji = ln .
⎪⎩ 2π ⋅ ε ⋅ v a ij
1
Pentu liniile electrice aeriene avem v=c=3.108m/s şi ε=ε0= F/m şi deci
9
4π ⋅ 9 ⋅ 10
expresiile impedanţelor caracteristice devin:
⎧ 2h i
⎪ Z ii = 60ln ;
⎪ ri
⎨ b (2.61)
⎪Zij = Z ji = 60ln ij .
⎪⎩ a ij
Sistemul (2.59) este un sistem format din n ecuaţii cu 2n necunoscute. Pentru rezolvarea
acestuia trebuiesc cunoscute condiţiile la limită. Studiem câteva cazuri particulare:
- propagarea simultană a undelor pe conductoare vecine;
- propagarea undelor pe un conductor aflat în vecinătatea altor conductoare legate la
pământ;
- propagarea undelor pe un conductor aflat în vecinătatea altor conductoare izolate faţă de
pământ;
- propagarea simultană a undelor pe două conductoare aflate în vecinătatea unui
conductor izolat faţă de pământ;
92
Z −Z
I2=U0 11 22 . (2.64)
Z Z − Z2
11 22 12
Pentru sistemul de conductoare de acelaşi diametru, aşezate la aceeaşi distanţă faţă de sol
relaţia (2.64) devine:
U
I1=I2= 0 . (2.65)
Z +Z
11 12
S-a considerat că Z11=Z22 şi Z12 =Z21.
Impedanţa echivalentă a fiecăruia dintre conductoare este:
Ze=Z11+Z12 (2.66)
Această impedanţă echivalentă este mai mare decât impedanţa caracteristică a fiecărui
conductor deoarece curentul de transport este mai mic.
Pentru trei conductoare în paralel de acelaşi diametru şi situate la aceeaşi înălţime faţă de
sol avem Z11=Z22=Z33 şi Z12=Z23>Z13 ,şi deci valorile curenţilor vor fi:
Z −Z
I1=I3=U0 11 12 ;
Z + Z Z − 2Z 2
2
11 11 13 12
şi
Z + Z − 2Z
I2=U0 11 13 12 . (2.67)
2
Z + Z Z − 2Z 2
11 11 13 12
Din aceste relaţii se observă că curentul I2 de pe conductorul din mijloc este mai mic decât
curenţii I1 şi I3 de pe conductoarele laterale, impedanţa echivalentă cea mai mare fiind a
conductorului din mijloc.
93
Pentru Z12=Z21, curentul pe conductorul activ va fi:
U
I1 = 0 . (2.70)
Z2
Z − 12
11 Z
22
Menţionăm că numitorul relaţiei (2.70) reprezintă impedanţa caracteristică echivalentă
care este mai mică decât Z11.
94
Propagarea simultană a undelor pe două conductoare
aflate în vecinătatea unui conductor izolat faţă de pământ
Fig. 2.24.
Configuraţia geometrică a unui sistem de două conductoare aflate în
vecinătatea unui conductor izolat faţă de pământ.
95
unde distanţele echivalente sunt:
be= b ⋅b ; ae= a ⋅a ; (2.79)
31 32 31 32
re= r ⋅ a ; 2he= 2h ⋅ b .
12 12
Fig. 2.25.
Deformarea undei datorită efectului corona.
Dar capacitatea faţă de pământ a unei linii coronate diferă de capacitatea geometrică, în
regim de impuls putând fi înlocuită de capacitatea dinamică a liniei Cd dată de relaţia:
dq
Cd= =Cg(1+2Bu),
du
unde:
¾ Cd-capacitatea dinamică a liniei;
¾ Cg-capacitatea geometrică a liniei;
¾ B-coeficient ce depinde de diametrul conductorului;
¾ q-sarcina spaţială;
¾ u-tensiunea de undă.
96
Odată cu creşterea valorii instantanee a tensiunii scade viteza de propagare a undelor pe
linia coronată la impuls. Această constatare a permis introducerea unei metode grafice de
determinare a deformării undei de impuls,reprezentată în fig. 2.26.
Fig. 2.26.
Împărţirea undei de impuls în unde elementare.
Această metodă constă în a diviza unda pentru u>ui,într-un număr de unde elementare şi a
considera că fiecare undă elementară se propagă pe linie cu viteza sa proprie, depinzând de
ordonata sa. Pe măsura propagării undei, porţiuni superioare ale ei vor rămâne treptat în urmă,
rezultând o undă ce are panta frunţii mai mică,undă trasată în figură cu linie îngroşată.
Considerând că unda iniţială a parcurs pe linie distanţa l, atunci timpul cu care întârzie
unda elementară de ordonată u va fi:
l l l c
Δt = − = ⎛⎜ − 1⎞⎟ . (2.82)
v c c⎝v ⎠
Din relaţia (2.81) înlocuim în (2.82) valoarea lui c/v ,şi atunci vom avea:
Δt =
l
c
( l
)
1 + 2BU − 1 ≈ Bu.
c
(2.83)
Pentru fiecare undă elementară se poate scrie:
du
di= , (2.84)
Z′
k
cu:
l Z
Z′ = = , (2.85)
k C g (1 + 2Bu) 1 + 2Bu
unde:
¾ Z′k -impedanţa caracteristică a conductorului coronat corespunzătoare ordonatei
undei elementare du considerate;
¾ Z- impedanţa caracteristică a conductorului necoronat.
Înlocuind relaţia (2.85) în relaţia (2.84) şi integrând se obţine:
1u 1 ⎡
i= ∫ di = ∫ 1 + 2Bu du = ⎢ (1 + 2Bu )3/2 − 1⎤⎥ . (2.86)
Z0 3BZ ⎣ ⎦
Impedanţa caracteristică a conductorului coronat este:
u 3BuZ Z Z
Zk= = ≅ ≅ . (2.87)
i (1 + 2Bu)3/2 − 1 1 + Bu 1 + Bu
2
97
Se observă că dacă se modifică impedanţa caracteristică a conductorului coronat se
modifică şi coeficientul de influenţă între acesta şi conductoarele vecine k i .Valoarea
1k
acestuia se determină înlocuind cu Z11k impedanţa Z11 din formula (2.73):
Z Z
K = 1i = i1 1 + Bu = K 1 + Bu . (2.88)
i Z Z i1
1k 11k 11
Există şi alte formule empirice pentru valoarea acestuia ,folosite în scopuri practice.
Ecuaţiile lui Maxwell sunt valabile pentru liniile infinit lungi, dar în realitate liniile
electrice aeriene sunt finite.
O linie infinită lungă se mai numeşte şi linie acordată, pe ea nu se propagă decât o undă
directă.
În realitate de-a lungul liniilor sunt conectate elemente de circuit sau circuite complete şi
impedanţa caracteristică se modifică.
Vom numi puncte nodale punctele de capăt ale liniilor, punctele de legătură a două sau
mai multe linii cu impedanţe caracteristice care pot diferi între ele, punctele în care sunt
conectate diferite elemente de circuit.
Pentru o propagare monofazată fără pierderi impedanţele caracteristice sunt:
L L
Z1= 1 şi Z2= 2, (2.89)
C C
1 2
unde:
¾ L1,L2 şi C1,C2 sunt inductanţele respectiv capacităţile pe unitatea de lungime ale celor
două linii .
În fig. 2.27. este reprezentată propagarea undelor pe două linii de impedanţe diferite,
înseriate.
În urma căderii trăsnetului apare pe linia 1 în punctul 1 o undă incidentă care se propagă
fără alte modificări până întâlneşte un punct de modificare a impedanţei caracteristice (punctul
2). Modificarea impedanţei caracteristice poate însemna atât modificare conductoarelor sau a
coronamentului, cât şi transformarea din linie aeriană în cablu sau invers.
Fig. 2.27.
Propagarea undelor pe două linii de impedanţe diferite, înseriate.
În punctul 2 apar reflexii şi refracţii. Cum ecuaţiile de propagare sunt liniare, undele
transmise şi cele reflectate vor fi de aceeaşi formă cu unda incidentă, dar de alte amplitudini.
Undele incidente de pe prima linie Ud1, respectiv id1 sunt notate pe figura cu u12 şi i12
deoarece se referă la propagarea de la punctul 1 la punctul 2.
98
Din punctul 2, pe prima linie se vor propaga în sens invers undele reflectate ui1 şi ii1 ,iar
pe a doua linie se vor propaga în sens direct ud2 şi id2.
Notând curentul şi tensiunea pe prima linie cu i1 respectiv u1,iar pe cea de-a doua cu i2 şi
u2, atunci condiţiile la limită sunt:
u1=u2, i1=i2. (2.90)
Pe baza ecuaţiilor (2.40) şi (2.41) se poate scrie:
⎧ U =U +U =U =U ;
⎪⎪ 1 d1 i1 d2 2
⎨ 1 U (2.91)
i = (U − U ) = d2 = i .
⎪1 Z d1 i1 Z 2
⎪⎩ 1 2
Îmulţind ecuaţia a doua cu Z1 şi adunându-le se obţine:
⎧⎪U = αu ⋅ U
d2 d1 ; (2.92)
⎨
⎪⎩ i1U = β u d1⋅ U
⎧⎪i = α ⋅i
d2 i d1 . (2.92)
⎨
i
⎪⎩ i1 = β ⋅ i
i d1
unde:
¾ αu,αi-coeficienţi de refracţie sau de transmitere a undelor:
2Z
αu = 2 ;
Z +Z
1 2
2Z
α = 1 . (2.93)
i Z +Z
1 2
¾ βu şi βi-coeficienţi de reflexie:
Z −Z
βu = 2 1;
Z +Z
1 2
Z −Z
β = 1 2. (2.94)
i Z +Z
1 2
Coeficienţii de reflexie pot avea valori pozitive sau negative cuprinse între –1 şi 1.
Coeficienţii de refracţie au numai valori pozitive sau nule cuprinse între 0 şi 2.
În punctul 2 pot exista doi coeficienţi de transmitere, după cum unda incidentă soseşte pe
linia 1, dinspre 1 spre 2, sau pe linia 2, dinspre 3 spre 2 şi doi coeficienţii de reflexie.
Eliminând în ecuaţia (2.91) pe ui1 rezultă:
U1+Z1i1=2Ud1. (2.95)
Putem întocmi pe baza acestei relaţii o schemă echivalentă a unei linii cu parametri
distribuiţi printr-o linie electrică aeriană cu parametri concentraţi (regula lui Petersen), a cărei
undă incidentă este o t.e.m., E=2Ud1. Liniile sunt înlocuite cu rezistenţe egale cu impedanţele lor
caracteristice, după cum este prezentat în fig.2.28.
Această regulă de reprezentare a permis o analiză detaliată a liniilor electrice în cazuri
particulare.
99
În cazul liniei de scurtcircuit Z2=0, βu=-1 şi βi=1, deci în punctele în care ajung undele
reflectate tensiunea se anulează, iar curentul se dublează.
Fig. 2.28.
Schema echivalentă cu parametri concentraţi a liniei.
În schemele complexe se întâlnesc cazuri în care într-un nod în care se unesc mai multe
conductoare, unda de supratensiune să sosească în nod de pe un singur conductor, caz în care
formulele rămân valabile, rolul impedanţei Z2 jucându-l impedanţa echivalentă a celorlalte n-1
conductoare.
Deasemenea se întâlnesc cazuri în care unda de supratensiune să sosească simultan pe mai
multe conductoare.
În acest caz introducem mărimea ZN, definită prin:
1 n 1
= ∑ . (2.96)
Z j=1 Z
N i
Notând cu Uk tensiunea ce ajunge în nod pe conductorul k când toate celelalte
conductoare sunt pasive (nu sosesc unde) tensiunea în nod va fi:
Z
U=2 NU , (2.97)
Z k
k
iar când pe fiecare linie soseşte o supratensiune:
n Uk
U=2ZN ∑ . (2.98)
k =1 Z k
Considerând că pe fiecare linie soseşte o supratensiune de aceeaşi valoare U0
,impedanţele caracteristice ale liniilor sunt egale, iar în punctul nodal va rezulta o supratensiune:
U=2U0. (2.99)
Asemenea puncte nodale în sistem sunt reprezentate de barele staţiilor, la nivelul cărora
poate deci apare o dublare a tensiunii faţă de valoarea incidentă.
100
2.2.6. Reflexia şi refracţia undelor electromagnetice în
punctele nodale conţinând circuite cu parametrii concentraţi
2.2.6.1. Punct nodal conţinând o inductivitate
longitudinală
Fig. 2.29.
Punct nodal conţinând o inductivitate longitudinală.
unde:
¾ (a)-schema reală;
¾ (b)-schema echivalentă;
¾ (c)-răspunsul la semnal treaptă.
⎧2U = Z i + u ;
⎪ 0 1 1
⎪ di
⎨u = L + u ; (2.100)
⎪ 1 dt 2
⎪ u = Z i.
⎩ 2 2
Înlocuind ultimele două ecuaţii în prima se obţine o ecuaţie diferenţială ce se rezolvă cu
ajutorul transformatei Laplace:
2U
0 = L [i] (Z1+Z2+pL). (2.101)
p
Din relaţia (2.101) determinăm transformata Laplace a curentului:
2U 1
L[i]= 0 ⋅ . (2.102)
Z +Z
1 2 ρ⎛⎜1 + L ⎞
ρ ⎟⎟
⎜ Z +Z
⎝ 1 2 ⎠
Prin transformarea inversă rezultă valoarea curentului:
⎛ − t ⎞⎟
2U ⎜
i(t)=i1(t)=i2(t)= 0 ⎜1 − e TL ⎟, (2.103)
Z +Z ⎜ ⎟
1 2⎜ ⎟
⎝ ⎠
101
unde :
¾ TL-constanta de timp dată de relaţia:
L
TL= .
Z +Z
1 2
Atunci vom avea:
⎛
⎜ − t ⎞
⎟
2Z
u2(t)=Z2.i(t)= 2 U ⎜1 − e TL ⎟; (2.104)
Z +Z 0⎜ ⎟
1 2 ⎜ ⎟
⎝ ⎠
şi
ui(t)=2U0-Z1.i(t). (2.105)
Deci:
− t
2Z 2Z
ui(t)= 2 U + 1 U ⋅ e TL . (2.106)
Z +Z 0 Z +Z 0
1 2 1 2
Înlocuind expresia lui i(t) din relaţia (2.103) rezultă:
⎧ − t
⎪ Z −Z 2Z
⎪u (t) = u (t) − U − 2 1U + 1 U ⋅ e TL ;
⎪ i 1 0 Z +Z 0 Z +Z 0 (2.107)
⎨
1 2 1 2
⎪ − t
⎪
u (t) Z − Z 2Z T
i 1 2 1 L,
⎪ i1(t) = − Z = Z + Z I 0 − Z + Z I 0 ⋅ e
⎩ 1 1 2 1 2
unde :
U
I0 = 0.
Z
1
Vom studia acum cazurile t→0 şi t→∞.
Pentru t→0 avem că :u2(0)=0,i2(0)=0 deci undele reflectate sunt nule,iar ui(o)=U0, ii(0)=I0.
Pentru t→∞ avem:
⎧ 2Z
⎪ u (∞ ) = 2 U =α U ;
2 Z + Z 0 u 0
⎪⎪ 1 2
⎨ Z −Z
⎪ 2 1 U =β U ;
⎪ i u ( ∞ ) = u 0
⎪⎩ Z + Z 0
1 2
şi deasemenea:
⎧ 2Z
⎪i (∞) = 1 I =α U ;
2 Z + Z 0 u 0
⎪⎪ 1 2
⎨ Z −Z
⎪ 1 2 I =β I .
⎪ ii ( ∞ ) = u 0
⎪⎩ Z + Z 0
1 2
Se poate trage concluzia că în momentul final propagarea are loc ca şi cum inductanţa ar
lipsi din punctul nodal.Inductanţa îşi manifestă prezenţa numai atâta timp cât durează regimul
tranzitoriu,în cursul căruia tensiunea şi curentul pe linia a doua cresc exponenţial precum se vede
în fig .2.29.-(c).
102
În punctul nodal în, prezenţa inductanţei, amplitudinea undei nu se modifică.Panta undei
este dată de expresia:
− t
du 2Z
a= 2 = 2 U ⋅ 1 ⋅ e TL , (2.108)
dt Z +Z 0 T
1 2 L
şi depinde de inductanţa L,fiind cu atât mai mică cu cât L este mai mare.
Valoarea maximă a pantei este:
2Z
amax= 2 ⋅ U ; la t=0.
L 0
Există cazuri în care unda incidentă se sfârşeşta brusc,cum ar fi în cazul undelor de
supratensiune tăiate de funcţionarea aparatelor de protecţie sau de conturnarea izolaţiei.
Pentru exemplificarea unui asemenea caz considerăm unda tăiată ca un impuls
dreptunghiular,ca în figura 2.30. şi de durată :
l
t1= AB . (2.109)
c
Considerăm impulsul obţinut prin suprapunerea a două semnale treaptă, unul pozitiv
aplicat la momentul 0,iar altul negativ aplicat la momentul t2. Rezultatele sunt obţinute prin
suprapunerea efectelor.
Forma acestor unde este prezentată în fig. 2.30.
În primul moment are loc o dublare a amplitudinii undei pentru prima linie.Această
valoare dublă se deplasează pe linie doar pe o lungime de lAB/2,după care rămâne doar unda
reflectată datorită dispariţiei undei incidente (impulsul revine la zero ).
După trecerea timpului t unda refractată în linia a doua a ajuns la valoarea maximă U2 max:
⎡ − t ⎤
2Z
u2(t)=U2 max=U0 2 ⎢⎢1 − e TL ⎥⎥ ; (2.110)
Z +Z ⎢ ⎥
1 2⎢ ⎥⎦
⎣
iar unda reflectată are valoarea:
⎡ − t ⎤
Z −Z ⎢ 2Z
ui(t)=U0 2 1 ⎢1 + 1 ⋅ e TL ⎥⎥ . (2.111)
Z +Z ⎢ Z +Z ⎥
1 2⎢ 1 2 ⎥
⎣ ⎦
103
Impulsul negativ care circulă prima linie este de forma:
t−t
− 1
T (2.113)
u′ = U′ ⋅e L .
l 1max
Fig. 2.30.
Forma undelor de tensiune într-un punct nodal cu inductivitate
serie ,pentru impuls dreptunghiular de lungime finită lAB/c.
104
Fig. 2.31.
Punct nodal conţinând o capacitate transversală.
unde:
¾ (a)-schema reală;
¾ (b)-schema echivalentă;
¾ (c)-răspunsul la semnal treaptă.
105
Unda de curent reflectată va fi:
⎛
⎜ − t ⎞⎟
u (t) 2Z
i2(t)= 2 = 2 I ⎜1 − e TC ⎟ . (2.120)
Z Z + Z 0⎜ ⎟
2 1 2 ⎜ ⎟
⎝ ⎠
Undele de tensiune şi de curent reflectate(inverse) vor fi date de relaţiile:
⎧ t
−
⎪ Z 2 − Z1 2Z 2 TC
⎪u i (t) = u1 (t) − U 0 = Z + Z U 0 − Z + Z U 0 ⋅ e ;
(2.121)
⎪ 1 2 1 2
⎨ t
⎪ −
⎪ i (t) = − i = 1u (t) Z − Z 2I + 2Z 1 I ⋅e C .T
⎪⎩ i Z1 Z1 + Z 2 0 Z1 + Z 2 0
La începutul şi la sfârşitul regimului tranzitoriu avem:
106
Forma tensiunilor, la diferite momente de timp este arătată în fig. 2.32.
Fig. 2.32.
Forma undelor de tensiune într-un punct nodal cu capacitate
transversală, pentru impuls dreptunghiular de lungime finită lAB/c.
Unda refractată evoluează după relaţia (2.63) şi atinge valoarea maximă după un timp t1:
⎛ t ⎞
⎜ − 1 ⎟
2Z
u2 max=u2(t1)=U0 2 ⎜⎜1 − e TC ⎟⎟ . (2.124)
Z +Z ⎜ ⎟
1 2
⎜ ⎟
⎝ ⎠
În tot acest timp unda reflectată care este dată de relaţia (2.63) şi este negativă şterga o
parte dinimpulsul incident,iar după timpul t1/2 pe prima linie începe să circule un impuls negativ.
După timpul t1 ajunge la punctul nodal şi unda treaptă negativă,fiind şi ea reflectată şi
refractată,după ce în prealabil avusese loc o suprapunere între ea şi unda incidentă,dând o
supratensiune de valoare –2U0 .
Pentru t>t1, va rezulta pe linia doua un semnal descris de ecuaţia:
⎛ − t ⎞ − t
2Z ⎜ T ⎟ T
u (t ) = u 1 ⎜ e C − 1⎟e C , (2.125)
2rez 0 Z +Z ⎜ ⎟
1 2⎜ ⎟
⎝ ⎠
iar pe prima linie se produce refracţia rezultând un impuls pozitiv cu valoarea:
⎛ t ⎞
⎜ − 1 ⎟ − t
⎜ T ⎟ 2Z1 T
ui rez(t)=U0+ui(t1)=U0 ⎜ e C − 1⎟ e C. (2.126)
⎜ ⎟ Z1 + Z 2
⎜ ⎟
⎝ ⎠
107
2.2.6.3. Punct nodal conţinând o inductanţă transversală
2U ⎛Z Z ⎞
0 = L[u] ⎜ 1 + 1 + 1⎟ , (2.128.)
p ⎜Z pL ⎟
⎝ 2 ⎠
de unde rezultă că transformata Laplace a tensiunii va fi:
2Z 2 1
L[u]= U . (2.129)
Z1 + Z 2 0 Z1Z 2
p+
L(Z1 + Z 2 )
Prin aplicarea transformatei inverse rezultă valoarea tensiunii:
t
−
2Z1 TL
u(t)=u1(t)=u2(t)= U ⋅e , (2.130)
Z1 + Z 2 0
unde:
¾ TL-constanta de timp este dată de relaţia:
1 Z1Z 2
TL= ⋅ .
L Z1 + Z 2
Unda refractată de curent va fi:
t
−
u(t) 2Z1 TL
i2(t)= = I ⋅e . (2.131)
Z 2 Z1 + Z 2 0
108
Undele reflectate sau inverse sunt:
⎧ t
−
⎪ 2Z 2 TL
⎪⎪u i (t) = u(t) − U 0 = Z + Z U 0 ⋅ e − U0 ;
(2.132)
⎨ 1 2
t
⎪ −
u (t)
⎪ i i (t) = − i = I 0 − 2Z 2 I 0 ⋅ e TL .
⎩⎪ Z1 Z1 + Z 2
În momentele iniţial şi final ale regimului tranzitoriu:
u2(0)= αUU0; i2(0)= αII0 ; ui(0)= βUU0; ii(0)= βiI0;
u2( ∞ )=0; i2(∞)=0 ; ui(∞)=-U0; ii(∞)=I0.
Curentul prin inductivitatea transversală este:
⎛ t ⎞
⎜ − ⎟
T
iL(t)=2I0 ⎜1 − e L ⎟ ; şi iL(0)=0;iL(∞)=2I0.
⎜⎜ ⎟⎟
⎝ ⎠
Deci,în momentul iniţial inductanţa transversală nu se simte în circuit, fiind întâlnite atât
unde refractate cât şi unde reflectate iar în momentul final undele refractate sunt nule,nu trec mai
departe, ca şi cum linia ar fi întreruptă.
Deasemenea în momentul final curentul prin inductanţă depăşeşte de două ori pe I0, iar
dacă I0 este curentul de scurtcircuit al primei linii înseamnă că după amortizare prin inductanţă
circulă un curent foarte periculos (dublul lui I0).
109
Prin aplicarea transformatei inverse rezultă valoarea curentului:
t
−
2U 0 TC
i(t)=i1(t)=i2(t)= e , (2.136)
Z1 + Z 2
unde:
¾ TC-constanta de timp care este dată de relaţia:
TC=C(Z1+Z2); (2.137)
t
−
2Z 2 TC
u2(t)=Z2.i(t)= U ⋅e .
Z1 + Z 2 0
U0
Ştiind că :I0= curentul i(t) mai poate fi scris sub forma:
Z1
t
−
2Z1 T
i(t)= I0 ⋅ e C .
Z1 + Z 2
Deasemenea:
⎛ t ⎞
⎜ − ⎟
Z1 T
u1(t)=2U0-Z1i(t)=2U0 ⎜1 − e C ⎟.
⎜ Z1 + Z 2 ⎟
⎜ ⎟
⎝ ⎠
110
Deci la momentul iniţial (t=0), capacitatea longitudinală nu contează, undele refractate şi
cele reflectate având valori maxime.După amortizarea regimului tranzitoriu undele refractate
sunt nule ca şi cum linia ar fi întreruptă,iar undele reflectate au valori finite.
După amortizare, condensatorul se încarcă la o tensiune foarte mare, de două ori
supratensiunea de pe linie.De multe ori ,din această cauză ,bateria longitudinală de
condensatoare poate fi distrusă.
Este deci necesar ca în exploatare,capacităţile longitudinale să fie prevăzute cu aparate de
protecţie la supratensiune.
Deci prezenţa capacităţilor longitudinale într-un punct nodal duce la micşorarea pantei
undelor de supratensiune.El poate fi considerat şi un punct nodal ce conţine un circuit LC.
Fenomenele sunt mai complicate,dar se pot deasemenea reduce la scheme echivalente
Petersen,de unde se pot trage concluzii cu privire la undele de supratensiune.
111
În cazul în care amplitudinea supratensiunii, ce apare ca urmare a căderii trăznetului,
depăşeşte nivelul de izolaţie al liniei, atunci va avea loc conturnarea izolaţiei liniei. Ţinând
seama de caracterul probabilistic al apariţiei supratensiunilor cu o anumită amplitudine
conturnarea izolaţiei liniei va avea loc cu o anumită probabilitate pc . Numărul specific de
conturnări va fi dat de relaţia:
N c = N t ⋅ p c = 1,8 hp c conturnări/100 km an (2.143)
Conturnarea izolaţiei liniei nu duce direct la declanşarea ei (la scurtcircuit), deoarece
durata de existenţă asupra tensiunii atmosferice (cca. 100 µs) este mult mai mică faţă de timpul
de intrare în acţiune a protecţiei prin relee (cca. 0,15 s) şi deci până la demararea protecţiei prin
relee, supratensiunea poate dispărea.
Conturnarea la impuls a izolaţiei liniei poate duce la deconectarea acesteia dacă pe
canalul de conturnare se formează un arc electric întreţinut de tensiunea de serviciu a liniei.
Transformarea conturnării la impuls în arc electric este determinată de o serie de factori,
un caracter statistic, dintre care cel mai important este gradientul mediu al tensiunii de serviciu
de-a lungul căii de conturnare, care pentru linii pe stâlpi metalici sau de beton armat, din reţelele
cu neutrul legat la pământ are expresia:
U
Em = n (2.144)
3l iz
iar în cazul reţelor cu neutrul izolat:
Un
Em = (2.145)
l iz + l st
unde:
U – tensiunea nominală a liniei, în kV;
liz – lungimea lanţului de izolatoare, în m;
lst – lungimea căii de conturnare de-a lungul stâlpului, în m;
Aceste relaţii iau în considerare faptul că în primul caz declanşarea are loc datorită unui
scurtcircuit monofazat, iar în al doilea caz datorită unui scurtcircuit bifazat. Probabilitatea de
transformare a conturnării la impuls în arc electric se poate determina cu relaţia:
p a % = 1,6 E m − 6 (2.146)
Ţinându-se seama şi de aceasta, numărul specific de declanşări, se poate determina cu relaţia:
n = N t ⋅ p c ⋅ p a = 1,8h ⋅ p c ⋅ p a (2.147)
Probabilitatea de conturnare pc depinde de amplitudinea supratensiunii care la rându-i,
depinde de amplitudinea curentului de trăznet.
Considerând un curent de trăznet de amplitudine It ce se scurge la pământ printr-o
impedanţă echivalentă Ze , atunci amplitudinea supratensiunii pe izolaţia liniei va fi:
Uiz=Ze ·It (2.148)
Conturnarea izolaţiei va avea loc dacă amplitudinea supratensiunii depăşeşte nivelul de
izolaţie al liniei, adică tensiunea de conturnare la impuls (U50%) a acesteia.
Uiz=Ze ·It < U50% (2.149)
Curentul de trăznet cu amplitudinea It , ce corespunde îndeplinirii la limită a condiţiei
(2.149) se numeşte curent de protecţie al liniei:
U
I pr = 50% (2.150)
Ze
Izolaţia liniei va fi conturnată dacă I t ≥ I pr deci probabilitatea de conturnare va fi egală
cu probabilitatea de existenţă a curentului de trăznet de o anumită amplitudine.
112
În cazul supretensiunilor induse, acestea se pot calcula cu formula experimentală:
25 I t ⋅ h
Ui = (2.151)
s
în care:
It – este amplitudunea curentului de trăznet [kA];
h – înălţimea medie a conductorului [m];
s – distanţa de la locul de cădere al trăznetului la conductor
[m];
Probabilitatea de apariţie a unor supratensiuni induse cu amplitudinea cel puţin egală cu
tensiunea de izolaţie Ui este de:
U i ⋅s
−
Pui = e 650 h
(2.152)
Pentru determinarea numărului de conturnări de izolaţie datorită acestor supratensiuni, se
consideră trăznetele ce cad în apropierea liniei pe o fâşie ds aflată la distanţa s de linie.
Considerând că într-o zi cu furtună cad 0,15 trăznete / km2 atunci pe fâşia de lăţime ds şi
lungime 100 km vor cădea într-un an cu ku zile de furtună 15 ku ·ds trăynete, deci un număr de:
U i ⋅s
−
dN = 15K u ⋅ e ds 650 h
(2.153)
tensiuni induse de amplitudine mai mare sau egală cu Ui . Considerând că linia ia asupra
ei trăznetele ce revin fâşiei, cu lăţime 6h, rezultă smin=3 h şi pentru ku=20 va rezulta:
∞ U
470 − 216i
N = 2 ∫ dN ) e (2.154)
s min
Ui
unde Ui se dă în kV.
Calculul tensiunii care se stabileşte pe izolaţia liniei în cazul loviturii acesteia de către
trăznet se poate efectua cu ajutorul unei scheme electrice echivalente cu parametri concentraţi
conform regulii lui Petersen (fig. 2.33), în care Z0 este impedanţa caracteristică a canalului de
trăznet, iar Z este impedanţa echivalentă a elementelor liniei prin care se scurge către pământ
curentul de trăznet.
Z0
Z
U iz
2U 0=Z0· i t
Fig. 2.33.
Schema electrică echivalentă pentru calculul
supratensiunilor la lovituri directe de trăznet.
113
iar curentul la locul căderii trăznetului va fi:
Z0
i = it (2.156)
Z0 + Z
Impedanţa Z se determină în funcţie de locul de cădere a trăznetului, putând avea mai
multe situaţii ce vor fi descrise în continuare.
i
t
Z ca Zca
- +
U iz
Fig. 2.34.
Lovitură de trăznet pe linie.
114
Dacă se consideră Z0·It=1 ,deci treapta unitate de tensiune, rezultă pentru tensiunea de
izolaţie a fazelor, expresia:
Z0 + Rp
Rp Z0 − t
U iz = + ⋅ e Lst (2.161)
Z0 + Rp Z0 + Rp
Considerând unda de curent de trăznet cu front oblic It=at, unde a=It/tf este panta, iar tf
este durata frontului undei şi utilizând integrala lui Duhamel, se obţine pentru căderea de
tensiune maximă pe stâlp, care se aplică şi pe izolaţia liniei (la t=tf), expresia:
Z0 ⎛ Z 0 ⎞ Lst
2
⎛ −
Z0 + Rp
tp ⎞
U iz = ⋅ Rp It + ⎜ ⎟ ⋅ ⋅ I t ⋅ ⎜1 − e Lst ⎟ (2.162)
Z0 + Rp ⎜Z +R ⎟ t ⎜ ⎟
⎝ 0 p ⎠ f
⎝ ⎠
Exponenţiala este însă neglijabil de mică în raport cu unitatea şi dacă se notează cu:
Z0
x= (2.163)
Z0 + Rp
se obţine:
⎛ L ⎞
U iz = ⎜ xR p + x 2 st ⎟ I t (2.164)
⎜ t ⎟
⎝ f ⎠
Această expresie se utilizează în cazul liniilor de înaltă tensiune. Deoarece conturnarea
izolaţiei liniei se datorează în acest caz creşterii potenţialului stâlpului, ea se numeşte conturnare
inversă şi mecanismul de producere este arătat în fig. 2.35.
A
Uiz
Uiz
i
Uf
Rp Rp
a) b)
Fig. 2.35.
Conturnarea inversă.
115
Neglijând procesul de refracţie în punctul nodal ce apare la contactul între canalul
trăznetului şi conductorul de protecţie şi considerând că la scurgerea curentului de trăznet la
pământ participă în mod egal ambii stâlpi de la capetele deschiderii, rezultă că pe fiecare stâlp,
respectiv pe izolaţia liniei faţă de pământ, supratensiunea care apare este de două ori mai mică
faţă de cazul în care acelaşi trăznet ar fi căzut pe stâlp.
Curentul de protecţie e la căderea trăznetului pe conductorul de protecţie (Iprcp) va fi
aproximativ de două ori curentul de pretecţie la căderea trăznetului pe stâlp:
Iprcp=2Iprst (2.166)
În cazul liniilor fără conductoare de protecţie se ia în considerare posibilitatea lovirii
trăznetului în stâlp şi în conductorul activ. Pe baza datelor din exploatare s-a constatat că circa
47% din numărul total de trăznete cad pe conductoarele active, iar restul de 53% pe stâlpi.
Numărul specific de declanşări la liniile fără conductoare de protecţie va fi:
n=nca+ nst=0,47Npcca·pa+0,53N·pcst·pa (2.167)
În cazul liniilor fără conductoare de protecţie, cazurile posibile de lovituri de trăznet sunt:
în stâlp, în deschiderea conductorului de protecţie ţi în conductorul activ.
Repartizarea loviturilor de trăznet pe stâlp şi pe conductorul de protecţie depinde de
raportul dintre lungimea deschiderii liniei (a) şi înălţimea medie de suspendare a conductorului
de protecţie (hcp), diagrama de variaţie fiind dată în fig. 2.36.
%
100
80
60 % pe conductor
40
% pe st` lp
20
0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
a/h
Fig. 2.36.
Repartizarea loviturilor de trăznet pe stâlpi
şi pe conductorul de protecţie în deschidere
Numărul de lovituri de trăznet care cad pe conductorul activ trecând prin ecranarea
conductorului de protecţie, depinde de unghiul de protecţie θ şi de înălţimea stâlpului hst , în
cazul stâlpilor de înălţimi mai mari de 30 m. Probabilitatea de pătrundere a trăznetului prin
ecranajul conductoarelor de portecţie şi de lovire a conductoarelor (Pθ) poate fi calculată cu
relaţia de forma:
Θ
l0 pΘ = − 4 , pentru hst<30 m (2.168)
20
Θ hst
l0 pΘ = − 4 , pentru hst>30 m
90
Ţinând seama de aceste consideraţii, numărul specific de declanşări al liniilor cu
conductoare de protecţie va fi dat de relaţia:
1 − pΘ
n = nca + n st + ncp = p Θ N ⋅ pcca ⋅ p a + +
γ ⋅ N ⋅ p cst ⋅ p
+ (1 − γ ) ⋅ N ⋅ pccp ⋅ p a (2.169)
unde:
γ reprezintă coeficientul de repartiţie al trăznetului între stâlp şi conductorul de protecţie,
în deschidere.
Pentru calculul probabilităţilor pc respectiv a curenţilor de protecţie, se va considera că
liniile cu conductoare de protecţie funcţionează în reţele cu neutrul legat la pământ, deci
declanşarea liniei e posibilă ca urmare a unei conturnări pe o singură fază.
116
La liniile de foarte înaltă tensiune, apar unele particularităţi în comportarea la lovituri de
trăznet.
Tensiunea de serviciu în acest caz, reprezintă 15-20% din tensiunea disruptivă de 50%
conturnări la impuls a lanţului de izolatoare.
La liniile de foarte înaltă tensiune, datorită înălţimii mari a stâlpilor, trebuie să se ţină
seama şi de tensiunea indusă în conductoarele respective sub acţiunea câmpului electromagnetic
creat de curentul ce trece prin stâlp şi de curentul din canalul de trăznet.
117
2.2.8. Protecţia staţiilor şi posturilor de transformare
împotriva supratensiunilor atmosferice.
DT1 DT2 S
DRV
S DRV
Fig.2.37.
Scheme principale de protecţie a staţiilor:
a) numai la intrarea în staţie; b) pe toată lungimea;
118
peste tensiunea descărcătorului. Schemele principale de protecţie ale aparatajului unei staţii şi
forma tensiunii care solicită izolaţia acestora sunt date în fig. 2.38 –2.41.
U
1 2
l U0
Urez
U = U izol
z z
S C Ud
U rez
DRV 2
Forma tensiunii pe
Fig. 2.38.
descărcătoare (Ud=U1) şi pe
Schema principală I de
izolaţia obiectului protejat.
protecţie a unei staţii:
(U2=Uizol) faţă de unda
1.-lungimea barelor;
incidentă U0 pentru schema 1
c2- capacitatea aparatului
de protecţie.
protejat.
U
1 2
l
Urez U
0
z
U =Uizol
C1 Urez
1
S DRV
> > t
119
Autoprotecţia creşte cu numărul de linii racordate permanent la barele staţiei (fig. 2 42).
Ua %
Uo
200
100
50
1 2 3 4 5 6 7 8 n
Fig. 2.42.
Valoarea supratensiunii la barele staţiei în funcţie de
numărul liniilor racordate
Numărul minim de linii racordate, pentru care valoarea supratensiunilor la bare este mai
mică decât tensiunea de încercare a aparatajului din staţie, rezultă din tabelul 2.1.
Tabelul 2.1.
Numărul minim de linii racordate necesar pentru autoprotecţia staţiei.
Un 35 110 220-500
KV Pe stâlpi de Pe stâlpi de
Tipul Pe stâlpi Pe stâlpi de
metal sau metal sau
liniei de lemn metal sau beton
beton beton
n 5 5 4 3
Pentru staţiile de înaltă şi foarte înaltă tensiune, schemele principale de protecţie sunt
reprezentate în fig. 2.43. Descărcătoarele cu rezistenţă variabilă pentru protecţia de bază la
supratensiunile atmosferice se montează, în staţiile de 220-400 kV, la bornele
transformatoarelor şi autotransformatoarelor. În staţiile mari, cu distanţe apreciabile între
transformatoare sau autotransformatoare şi restul echipamentului, se montează seturi,
suplimentare de descărcătoare cu rezistenţă variabilă pe unele linii (fig. 2.43.a.) sau pe barele
staţiei (fig. 2.43.b.).
În aceste scheme prin DC s-a simbolizat descărcătorul cu coarne. În cazul liniilor lungi,
prevăzute cu reactoare de compensare transversală, montate direct pe linie, ca şi în cazul
prezenţei pe linie a transformatoarelor de tensiune inductivă, este necesară instalarea pe linie a
descărcătoarelor cu rezistenţă variabilă, care asigură totodată şi protecţia echipamentului de pe
linie în cazul căderii trăznetului în pauza de RAR sau la funcţionarea liniei în gol (fig. 2.43.a.).
120
>
R
DRV
S~ S DRV
S DRV
TT
DRV
S S DRV
> >
> a)
DC
DRV
S R
S
DRV
> ~>
>>
>
S
>
DRV
DC
S DRV
> >
b)
G
> >
T
~
~
S DRV1
S DRV
2 S
DT
> >
>
Fig. 2.44.
Racordarea generatoarelor prin transformator
121
propagă pe linii ajung la înfăşurarea maşinii, pot produce străpungerea izolaţiei în locurile în care
aceasta este îmbătrânită, scoţând maşina din funcţiune. De asemenea nu se recomandă racordarea
directă a maşinilor rotative la reţea, ci prin intermediul transformatoarelor, condiţie obligatorie
pentru maşinile electrice cu puteri de 15000 kVA sau mai mari (fig. 2.44).
Astfel valoarea tensiunii care solicită izolaţia maşinilor este mai mică decât a undei care
ajunge la înfăşurarea de înaltă tensiune a transformatorului şi care are valoarea:
U0=Urez a DRV
În acest caz izolaţiei maşinii i se transmite o tensiune redusă conform raportului de
transformare al transformatorului:
U
U G max = 0 (2.171)
n
La generatoarele de putere mai mică, în circuitul format de înfăşurarea de joasă tensiune
a transformatorului şi înfăşurarea maşinii, pot apare oscilaţii ale tensiunii care să depăşească în
timpul regimului tranzitoriu pe UGmax , devenind periculoase pentru izolaţia maşinii.
În astfel de cazuri, se montează la bornele maşinii un descărcător suplimentar DRV2.
Maşinile de puteri mai mici la care se admite racordarea direct la reţea, trebuie prevăzute
cu mijloace de protecţie corespunzătoare, în speţă cu descărcătoare cu rezistenţă variabilă cu
suflaj magnetic şi cu condensatoare. Protecţia intrărilor în staţie împotriva loviturilor, directe de
trăznet, se realizează cu conductoare de protecţie sau paratrăznet pivot şi cu descărcătoare
tubulare (fig.2.45.).
> >> >
G
~
It
DT1 DRV =C
> S S
DRVM
Rp > >
Fig. 2.45.
Protecţia generatoarelor racordate direct la reţea.
DT1 DT1 =C
Cl
DRVM
S
> >
Fig. 1.14Schema de protecţie a generatorului cu
paratrăznet
pivot P şi intercalarea unei porţiuni de cablu
122
Când este posibil, între linie şi staţie se intercalează o porţiune de cablu, de 100 m
lungime sau mai mare (fig. 2.46.) mantaua cablului fiind legată la pământ.
De asemenea elementele de legare la pământ ale dscărcătorului DT1 şi DT2 se conectează
printr-un conductor de legătură C1 suspendat sub conductoarele active, la armătură şi montarea
de plumb a cablului, precum şi la priza de pământ realizată cât mai aproape de capătul respectiv
al cablului.
Este una din cele mai sigure scheme de protecţie, deoarece prin amorsarea
descărcătorului DT2 se realizează o legătură electrică, între conductor şi armătura cablului, care
contribuie la scurgerea curentului de impuls la pământ.
Astfel tensiunea la capătul legat la bare al cablului va fi mică, nepericlitând izolaţia
maşinii electrice rotative.
În fig. 2.47. se consideră un sistem simplificat format dintr-o linie de înaltă tensiune
alimentată de la un generator G prin transformatorul ridicător T1 , care alimentează un
consumator prin transformatorul coborâtor T2 .
Punctele neutre ale transformatorului sunt legate la pământ prin reactanţele xn1, xn2.
Presupunându-se că linia este de lungime mică capacităţile între faze C R0 = C ST = CTR = C şi
capacităţile fazelor faţă de pământ C R = C S = CT = C0 pot fi considerate concentrate. Dacă apare
o punere la pământ pe faza R, prin metoda componentelor simetrice se ajunge la schema
echivalentă din fig. 2.48 obţinută prin înserierea schemelor de succesiune directă, inversă şi
homopolară. Schema de succesiune directă cuprinde reactanţa sincronă a generatorului (xgd),
reactanţa de scăpări a transformatoarelor (xT1d şi xT2d) şi reactanţa directă a liniei (x2d).
G T1 T T2
C C
S ST
= = TR
C=
RS
Xn1 Xn2
R = = =C0
Fig. 2.47.
Schema unui sistem energetic.
E
~ Xgd X t X l XT
X gi X t Xi X
T
C = =C 3X
3X 2 2 X
n1 T n2
X X
T th
Fig. 2.48.
Schema echivalentă a sistemului din fig. 2.47.
123
Schema de succesiune inversă cuprinde reactanţele de scăpări ale generatorului (xgi<xgd)
şi transformatoarelor (xT1i şi xT2i) şi reactanţa liniei (x1i=x1d=x1), xT1i ≈ xT1d şi xT2i ≈ xT2d .
Schema de succesiune homopolară cuprinde reactanţele homopolare ale tuturor
elementelor din fig. 2.47, iar linia este reprezentată printr-un cuadripol în π în care x1h>x1 .
Dacă cele două transformatoare sunt de aceeaşi putere atunci: xT1h= xT2h= xT1d= xT2d= xT
.
S-au considerat capacităţile liniei ca fiind neglijabile şi în acest caz reactanţele totale
directe, inversă şi homopolară sunt:
xT (x gd + xT + xl )
xd = ;
x gd + 2 xT + xl
xT (x gi + xT + xl )
xi = ; (2.172)
x gi + 2 xT + xl
xh =
(xT + xlh + 3xn1 )(xT + 3xn 2 ) ;
2 xT + xlh + 3xn1 + 3xn 2
U R' = U h + U d + U i = 0 ;
U S ' = U h + a 2 U d + aU i ; (2.174)
U T ' = U h + aU d + a 2 U i ;
unde:
2π
−j
a=e este un factor de amplificare.
3
124
5
Uf' /Uf
3
-7 -6 -5 -4 -3 -2 -1 0 1 2 3 4 5 6 7
Xh/Xd
Fig. 2.49.
Curba de variaţie a raportului U / U f curaportul xh /xd
'
f
Dacă se ţine seama şi de rezistenţele active ale elementelor din reţea şi în special de
rezistenţa homopolară a liniei, tensiunile pe fazele sănătoase variază în funcţiee de xh /xd şi rh /xd
ca în fig. 2.50.
Pentru diverse valori ale raportului xh/xd s-a reprezentat variaţiile U f / U f în funcţie de
'
rh/xd.
1,5
1,4
Uf' /Uf
1,3 X h/X d=
5
1,2 X h/X d=
3
1,1 X h/X d=
Xh/Xd=1 2
1,0
1/2
0,9 X h/Hd=
0 1 2 3 4 5 6
Xh/Xd
Fig. 2.50.
Curba de variaţie a raportului U / U f = f ( x h / x d )
'
f
Pentru xh /xd tinzând la infinit, tensiunile pe fazele sănătoase faţă de pământ devin egale
cu tensiunea de linie.
Un astfel de caz apare atunci când punctele neutre sunt legate la pământ prin bobine se
stingere acordate la rezonanţă. Dacă punctele neutre sunt izolate faţă de pământ, reactanţa
homopolară xh devine negativă şi vor rezulta creşteri importante ale tensiunilor pe fazele
sănătoase (fig. 2.49.).
Cazul xh /xd=-2, când tensiunile devin infinit de mari corespunde rezonanţei tensiunilor
care apar atunci când reactanţa capacitivă din schema homopolară devine egală cu reactanţele
din schemele de succesiune directă şi inversă.
Se poate trage concluzia că în regim staţionar, în cazul punerii la pământ monofazate,
cele mai mari supratensiuni se obţin în reţelele cu neutrul izolat, iar cele mai mici în reţelele cu
neutru legat la pământ.
125
2.2.9.2. Supratensiuni în regim tranzitoriu
=
C C
S L S = =C o
>
~
=
u L T =C C
o
T
~
=
C
o
Fig. 2.51.
Schema echivalentă a reţelei în regim tranzitoriu.
C
= 2C o = 2C i = 2(C+Co)
o 1
u
U 3Um/2 Um/2 Um/2
m/2 L/2 L/2 Uegal
i
a) b)
Fig. 2.52.
Schema echivalentă în ipoteza punerii la masă la
trecrea prin maxim a tensiunii: redistribuirea
sarcinilor (a) şi reîncărcarea capacităţii 2 (C+C0) (b).
Punerea la pământ este simultană prin închiderea întrerupătorului I din schemă. În primul
moment al procesului tranzitoriu are loc o redistribuire a sarcinilor pe capacităţile legate de
paralel, iar tensiunea la bornele lor se egalizează, având forma:
U 3U
2C0 m + 2C m
U egal = 2 2 = U m 3C + 3C0 (2.176)
2C + 2C0 2 C + C0
Diferenţa de potenţial între punctele R şi S (T) va fi egală cu 3Um/2, iar capacităţile 2C şi
2C0 legate în paralel vor fi încărcate la tensiunea Uegal.
În continuare are loc reâncărcarea capacităţii 2(C+C0) de la tensiunea Uegal la 3Um/2
rezultând schema echivalentă din fig. 2.52.b. Pentru această schemă, după închiderea
întrerupătorului I’ , se pot scrie ecuaţiile:
126
⎧U m L di di
⎪ 2 + U m = 2 dt + u − L dt ;
⎪
⎪− U = L di + L di0 ;
⎪ m 0
⎨ dt dt (2.177)
⎪ 1
⎪u = U egal +
2 (C + C ) ∫ idt ;
⎪ 0
⎪⎩i + i1 = i0
Utilizând transformata Laplace şi prin 2eliminări succesive se ajunge la forma:
Um L(3C + C0 ) p + 1
U= ⋅ , (2.178)
2(C + C0 ) L p ( p 2 + ω12 )
unde:
L + L0
ω12 =
L( L + 3L0 )(C + C0 )
Prin transformare rezultă:
⎡ L + 3L0 LC + L0 C0 ⎤
u (t ) = U m ⎢ + cos ω1t ⎥ (2.179)
⎣ 2( L + L0 ) ( L + L0 )(C + C0 ) ⎦
Componenta liberă a procesului tranzitoriu va fi:
LC − L0 C0
U l (t ) = U m ⋅ cos ω1t (2.180)
( L + L0 )(C + C0 )
La reţelele cu neutru legat la pământ L0=0 şi:
C
U l (t ) = U m ⋅ cos ω10 t ,
(C + C0 )
unde: (2.181)
1
ω10 =
L(C + C0 )
La reţelele cu neutrul izolat L0 → ∞ şi tensiunea devine:
C0
U l (t ) = U m ⋅ cos ω11t , (2.182)
(C + C0 )
unde:
1
ω11 =
3L(C + C0 )
La reţelele compensate L0 reprezintă inductanţa bobinei de stingere. Cum L<<L0 rezultă
LC<<L0C0 din expresia (2.180) rezultă aceeaşi expresie (2.182).
Frecvenţa oscilaţiilor libere este mult superioară frecvenţei industriale ( ω10 ,ω11 >> ω ) şi
ca urmare amplitudinea maximă a oscilaţiilor regimului tranzitoriu este dată de suma
amplitudinilor de regim forţat şi liber. Dar amplitudinile oscilaţiilor regimului sunt Um, în cazul
neutrului legat la pământ şi 3U m în cazul neutrului izolat. Având în vedere acestea şi folosind
relaţiile (2.181) şi (2.182) se obţin următoarele expresii pentru supratensiunile maxime în regim
tranzitoriu:
C ⎛ C ⎞ C ⎛ C ⎞
U max l p = U m + U m = U m ⎜⎜1 + ⎟⎟ ; U max iz = 3U m + U m = U m ⎜⎜ 3 + ⎟⎟ ;
C + C0 ⎝ C + C 0 ⎠ C + C 0 ⎝ C + C 0 ⎠
(2.183)
Relaţia a doua este variabilă şi pentru reţelele compensate.
127
2.2.9.3. Compensarea curentului capacitiv de punere
la pământ
Deoarece majoritatea punerilor la pământ monofazat în reţelele electrice se fac prin arc
electric, este necesară pe cât posibil reducerea curentului de punere la pământ la locul defectului.
Această reducere se poate realiza prin compensarea componentei capacitive a curentului cu un
curent inductiv dat de o bobină de reactanţă instalată între punctul neutru al reţelei şi pământ
(fig. 2.53.).
R
r
o
I Co
=C o= Co =
>>>
L
o
> Ib I pp
Fig. 2.53.
Compensarea curentului capacitiv cu bobină de reactanţă.
În regim normal de funcţionare, potenţialul punctului neutru faţă de sol este nul, deci prin
bobina de stingere nu trece curent. Dacă o fază este pusă la pământ, potenţialul neutrului faţă de
pământ devine egal cu tensiunea de fază (Uf) şi prin bobina de stingere trece curentul:
Uf r0 − jωL0
Ib = =U f (2.184)
r0 + jωL0 r0 + (ωL0 )
2
Considerând:
U R =U f ; U S = a 2U f ; U T = aU f , ⇒ (2.187)
I pp = −U f (3g 0 + j 3ωC0 )
128
Dacă se notează cu:
⎡ r0 ⎤
Ia =U ⎢3 g 0 + ⎥
f
⎣ (ω L 0 )2 ⎦
Uf
I C = 3ωC0 ⋅ U f ; I L = (2.189)
ωL0
I 0 = I a2 + ( I c − I l ) 2 (2.190)
Se alege reactanţa bobinei de stingere astfel încât prin locul punerii la pământ să treacă doar
componenta activă.
Relaţia (2.188) se mai poate scrie sub forma:
⎛ I I ⎞
I 0 = I a + j ( I C − I L ) = jI C ⎜⎜1 − L − a ⎟⎟
⎝ IC IC ⎠
IC
unde q şi δ pot fi exprimate în funcţie de g0, L0C0, urilizând relaţiile (2.192).
r0
3g 0 +
q=
1
;δ =
(ωL0 )2 (2.192)
3ω L0C0
2
3ωC0
r0 g
în care se poate considera << 3g 0 , de unde: δ = 0 reprezintă chiar tgδ a izolaţiei liniei.
ωL0 ωC 0
Variaţia raportului I0/IC din relaţia (2.191) în funcţie de q, care reprezintă gradul de
compensare al reţelei, este dată în fig. 2.54.
1,0
Io/Ic
0,8
0,6
0,4
0,2
Fig. 2.54.
Variaţia I0/IC =‚f(q).
129
Poate fi obţinută o subcompensare a reţelei (q<1, IL<IC) sau o supracompensare (q>1,
IL>IC) în funcţie de modul în care este reglată bobina de stingere.
Pentru o compensare perfectă, când q=1 şi IL=IC se obţine curentul minim prin locul de
defect.
2
1 ⎛ω ⎞
Dacă pulsaţia proprie ω = , rezultă din (2.192) că q = ⎜ 0 ⎟ şi cum q=1,
3L0 C0 ⎝ω ⎠
înseamnă că ω 0 = ω .
De aceea legarea neutrului la pământ prin bobina de stingere se mai numeşte şi legarea la
pământ rezonantă a neutrului.
În cele mai multe ţări din lume se utilizează funcţionarea cu neutrul legat de pământ în
reţelele de înaltă şi foarte înaltă tensiune. La reţelele de medie tensiune, în cazul funcţionării cu
neutrul izolat, când curenţii de punere la pământ sunt mari, arcul electric ce se formează la defect
monofazat devine stabil şi există pericolul scurtcircuitului polifazat. Pentru a evita acest pericol
se impune utilizarea bobinelor de stingere la valori ale curentului de punere la pământ de până la
50 A, când la reţelele de medie tensiune arcul se poate autostinge.
În ţara noastră se impune utilizarea bobinelor de stingere la valori mici ale curentului de
punere la pământ ca de exemplu 10A, în reţelele de 6-35 kV şi 5 A în reţelele de 60 kV. La
reţelele cu neutrul izolat nivelul supratensiunilor, datorită punerii la pământ monofazate, este
relativ ridicat, ceea ce impune un nivel ridicat al izolaţiei reţelei.
Dacă, reţeaua nu este perfect simetrică şi se utilizează bobine de stingere, pot apare
deplasări mari ale neutrului reţelei ce duc la apariţia în reţea a unor componente homopolare de
tensiune care crează unde perturbatoare pentru liniile de telecomunicaţii învecinate. Aceste
perturbaţii nu sunt de intensitate mare, dar există permanent, de aceea trebuiesc evitate. Evitarea
lor se poate face realizând simetrizarea reţelei prin transpoziţia fazelor, precum şi prin reglarea
bobinelor de stingere.
Legarea afectivă la pământ a neutrului reţelelor de înaltă şi foarte înaltă tensiune asigură
limitarea nivelului supratensiunilor datorită punerilor la pământ monofazate. Pentru ca siguranţa
în alimentare să nu fie afectată, în astfel de reţele se utilizează RAR a liniilor.
În cazul reţelelor de înaltă şi foarte înaltă tensiune, frecvenţa punerilor la pământ
monofazate prin arc este mai redusă, liniile fiind prevăzute cu conductoare de protecţie. La
reţelele în cablu de medie tensiune, stingerea arcului de punere la pământ devine mai dificilă din
cauza condiţiilor mai bune de ardere stabilă a arcului în izolaţia cablului.
Datorită duratei îndelungate de ardere a arcului se ajunge la transformarea defectului
monofazat în defect polifazat, ceea ce înseamnă scoaterea cablului din funcţiune.
Acordarea la rezonanţă a bobinelor de stingere în reţelele de cabluri este permisă,
deoarece aceste reţele nu prezintă nesimetrii transversale deci nu apare pericolul unor deplasări
mari ale punctului neutru. Totuşi curentul rezidual la locul defectului în acest caz, poate atinge
valori foarte mari, de aceea există tendinţe de a se renunţa la utilizarea bobinelor de stingere în
reţelele de cabluri. De obicei reţelele, mai ales cele industriale, funcţionează cu neutrul izolat.
Dacă valoarea curentului de punere la pământ depăşeşte limitele normale, neutrul reţelei
se leagă la pământ prin impedanţe de valori reduse (de preferinţă rezistenţe), care au rolul de a
limita curentul de scurtcircuit.
Pentru ca în acest caz siguranţa în alimentare să nu fie afectată, se prevăd rezerve în
alimentare sau se apelează la RAR trifazată a liniilor.
130
2.3. SUPRATENSIUNI INTERNE
2.3.1. Consideraţii generale
131
Între valorile de vârf ale supratensiunilor şi amplitudinea tensiunii pe fază în regim
normal se pot scrie relaţiile:
U m = K s ⋅ U stm = K s ⋅ U fm = K ⋅ U fm (2.194)
. .
unde:
Um - valoarea de vârf a tensiunii faţă de pământ în timpul procesului tranzitoriu;
Ustm - amplitudinea tensiunii de regim staţionar;
Ufm - amplitudinea tensiunii de serviciu pe fază;
K s - coeficient de şoc;
.
132
I jX I
Us
RI
U
b) c
U c
U d U 1 2= U 1- U
2
U1
0
t
i
U 2
x / «2 = Δ U
c)
în care:
Ito - este valoarea componentei libere a curentului prin circuit în momentul iniţial;
1
ω1 = (2.197)
LC
133
Pentru cazul (a), când:
U co = 2Uˆ
va rezulta:
U c = −Uˆ (cos ωt − 2 cos ω 1 t ) (2.198)
deci o supratensiune:
U = 3U (2.199)
Pentru cazul (b) rezultă:
Uco = 3U
şi
U c = −Uˆ (cos ωt − 4 cos ω 1 t ) (2.200)
deci o supratensiune:
U = 5U (2.201)
Alte forme au fost determinate în condiiile neglijării rezistenţei R.
Luarea în considerare a acestei rezistenţe duce la amortizarea componentelor osilante de
pulsaţie ω1.
În aceste cazuri, diagramele arată ca în fig. 2.56.
Prezenţa reamorsărilor de arc electric în întreruptoare conduce la valori periculoase ale tensiunii,
deci la supratensiuni care sunt cu atât mai mari cu cât numărul reamorsărilor e mai mare. În acest
sens trebuiesc construite întreruptoare, care pe cât posibil să nu prezinte reamorsări de arc
electric.
u=Uc Uc
i
u
i
u=Uc
Uc
u=Uc
u
i
i
i
u
u=Uc
Uc
Fig.2.56.
Diagramele valorilor instantenee ale tensiunilor şi curenţilor la
deconectarea sarcinilor capacitive, cu reamorsarea de arc
134
2.3.2.2. Supratensiuni la deconectarea sarcinilor
capacitive trifazate
Fig.2.57.
Deconectarea unei sarcini capacitive trifazate:
Schema electrică (a) şi diagrama fazorială (b)
135
u1
e1 Uω t
i
1
0,5 E
ωt
π /2
u2
i 23
3 E
i2
π/6
ωt
e2
u3
e3
π /6 ωt
3 E
i
3
Fig.2.58.
Diagramele fazoriale pentru deconectarea sarcinilor capacitive
Comutaţia liniilor electrice aeriene în gol este asemănătoare din punct de vedere al
fenomenelor generate cu deconectarea bateriilor de condensatoare.
Deconectarea liniilor electrice aeriene în gol se caracterizează prin:
- efectul Ferranti şi oscilaţia liniei de frecvenţa fundamentală, în cazul lipsei reamorsării
arcului electric la întreruptor;
- efectul Ferranti şi oscilaţia liniei pe un număr mare de frecvenţe, în cazul reamorsării
arcului electric în întreruptor.
În cele ce urmează se va urmări oscilaţia liniei pe frecvenţa fundamentală. Efectul
Ferranti apare sensibil la liniile aeriene, care funcţionează în gol, cu o lungime mai mare de 200
km şi constă în creşterea tensiunii liniei la extremitatea liberă în raport cu tensiunea de
alimentare.
136
În fig. 2.59 se reprezintă circuitele la frecvenţa industrială, diagramele fazoriale şi
valorile instantanee ale tensiunilor la o linie la care se consideră rezistenţa (cazul a) şi respectiv
la care se neglizează rezistenţa (cazul b).
În ambele situaţii s-a neglijat perditanţa liniei.
În cazul (a) tensiunea extremităţii libere 3, faţă de pământ, este mai mare şi defazată cu
unghiul ϕ faţă de tesniunea bornei 2. În cazul (b) pe lângă această creştere de tensiune a bornei 3
faţă de 2, tensiunile U3 şi U2 sunt în fază. Descrierea fenomenelor este mai sugestivă în cazul (b).
Pentru cazul (b), din ecuaţiile telegrafiştilor, pentru linie fără pierderi, rezultă:
⎧U 2 = U 3 ⋅ ch ⋅ γ ⋅ l + Z c I 3 ⋅ sh ⋅ γ ⋅ l (2.203)
⎪
⎨ U3
⎪ I 2 = Z ⋅ sh ⋅ γ ⋅ l + I 3 ch ⋅ γ ⋅ l (2.204)
⎩ c
unde:
cu indice 2 s-au notat mărimile de la începutul liniei;
cu indice 3 mărimile de la capătul în gol al liniei.
γ = jω L 0 C 0 (2.205)
I jX I
I
U1
RI U
2 jX I
U
s Us
U2 U
U3 3
3
U
U
ωt 2 ω t
ϕ
i
i
Fig.2.59
Deconectarea unie linii în gol
137
se observă :
( ) ( )
⎛ ωl ⎞
ch ⋅ γ ⋅ l = ch jω L0 C 0 ⋅ l = cos ω L0 C 0 ⋅ l = cos⎜ ⎟
⎝ v ⎠
(2.209)
( ) ( )
⎛ ωl ⎞
sh ⋅ γ ⋅ l = sh jω L0 C 0 ⋅ l = j sin ω L0 C 0 ⋅ l = j sin ⎜ ⎟
⎝ v ⎠
(2.210)
U3
Raportul în funcţie de lungimea liniei este indicat în fig. 2.60 pentru linia fără
U2
pierderi.
Dacă λ este lungimea de undă a propagării la frecvenţa industrială , cu cât lungimea liniei
λ
se apropie mai mult de formulă , creşterea de tensiune este mai mai pronunţată.
2
În ipoteza că întreruperea curentului are loc la trecerea acestuia prin zero, creşterea de
tensiune instantanee are valoarea maximă:
2,0
1,8
U 1,6
3
U2 1,4
1,2
1,0
200 400 600 800 100
L[km
U3
Fig.2.60. Raportul formulă în funcţie de lungimea liniei
U2
138
Δu max = u 3 − uˆ 2 = 2 (u 3 − u 2 ) (2.216)
În momentul întreruperii curentului, funcţionarea liniei trece din regimul forţat în regimul
liber de oscilaţie.
Cum linia este liberă la ambele capete, lungimile de undă pe care oscilează linia sunt:
2
λn = ⋅l (2.217)
n
unde:
n = 1,2, 3……
Pentru unda fundamentală (n=1) frecvenţa proprie va fi:
v 1 1 1
f1 = = ⋅ = (2.218)
λ L0 C 0 2 L 2 LC
unde:
L0 - inductivitatea pe unitatea de lungime;
C0 - capacitatea pe unitatea de lungime.
Oscilaţiile armonicii l sunt caracterizate de ventre de tensiune şi noduri de curent la
extremiăţi, după cum se observă în fig. 2.61.
u
λ/2
Fig.2.61.
Oscilaţii fundamentale pe linie
Fig.2.62.
Modelul electric al liniei în gol
139
Fenomenele de oscilaţie, cauzate de efectul Ferranti se vor studia pe acest circuit, cu
respectarea egalităţilor de curent, frecvenţă proprie şi creştere de tensiune, adică:
⎧
⎪
⎪
⎪C + C = C
⎪ 1 2
⎪ 1 1 (2.219)
⎨ =
⎪ 2 LC 2π L C1C 2
⎪ 1
C1 + C 2
⎪
⎪U 3 1 U3 1
⎪U = cos(ωl / v ) = U − L C ω 2U = 1 − L C ω 2
⎩ 2 3 1 2 3 1 2
⎧
⎪
⎪C = 2C = 0,203C
⎪ 1 π2
⎪
⎪ ⎛ 2 ⎞
⎨C 2 = ⎜1 − 2 ⎟C = 0,797C (2.220)
⎪ ⎝ π ⎠
⎪ L
⎪ L1 = = 0,627 L
⎪ ⎛ 2 ⎞
2⎜1 − 2 ⎟
⎪⎩ ⎝ π ⎠
Poate fi calculată astfel tensiunea u2, scriind ecuaţia diferenţială a circuitului din fig. 2.62.
1 t di 1 t
u 2 = u 02 −
C1 ∫0
i dt = L 1
dt
+ u 03 +
C 2 ∫0
i dt (2.221)
unde:
u02 şi u03 sunt valorile tensiunilor, bornelor 2 şi 3 faţă de pământ în momentul
întreruperii curentului.
Transformând în operaţional, se obţine:
1
u 02 − u 03 u − u 03 C R L1
L[i ] = = 02 ⋅ (2.222)
C + C2 L1 1
p 2 L1 + 1 p2 +
C1 C 2 CR C R L1
140
⎛ 3 ⎞
Ţinând cont că L−1 ⎜⎜ 2 2 ⎟⎟ = sin at , rezultă că :
⎝ p +a ⎠
u 02 − u 03 t
i= sin (2.223)
L1 C R Li
CR
1 u 02 − u 03 ⎛ t ⎞
sin ⎜ ⎟dt
t
u 2 = u 02 −
C1 ∫
0
L1 ⎜ C ⋅L ⎟
⎝ R 1 ⎠
CR
sau
CR ⎛ ⎞
u 2 = u 02 + (u 03 − u 02 )⎜⎜1 − cos t ⎟
⎟
(2.224)
C1 C R L1
⎝ ⎠
Această relaţie arată că tensiunea bornei 2 are valoarea cea mai mare pentru
t
cos = −1 şi este:
C R L1
uˆ 2 = uˆ 02 + 1,594(u 03 − u 02 ) (2.225)
t
Valoarea cea mai mică a tensiunii bornei 2 se obţine pentru cos = 1 şi este: u min = û 02 .
C R L1
u u1
t
0
u-u
U
i 1 2
1,594 (U - U ) u
01 02
2
Fig.2.63.
Tensiunea de restabilire
141
Această valoare întrece de două ori valoarea de vârf a tensiunii aplicate liniei în gol. În
acest caz s-a considerat lipsa reamorsărilor de arc în întreruptor, lipsă posibilă numai când curba
tensiunii de ţinere Ud nu intersectează curba tensiunii de restabilire.
Dacă există intersecţie, există şi reamorsarea de arc în întreruptor (fig. 2.64).
u
ur
M ud
t
Fig.2.64.
Solicitarea dielectrică a întreruptorului
4 x = 0,1
k2
x = 0,4
3
x=0
,4
x = 0,1 k1
l
2
100 200 300 400 500 km
Fig.2.65.Influenţa parametrilor schemei asupra
supratensiunilor
142
2.3.3. Supratensiuni la deconectarea sarcinilor mici inductive
Deconectarea sarcinilor mici inductive, cum sunt transformatoarele în gol, poate conduce
la întreruperea arcului electric înainte de trecerea curentului în mod natural prin valoarea zero.
Această întrerupere are drept consecinţă formarea de supratensiuni care solicită nu numai izolaţia
întreruptorului, dar şi izolaţia întregii instalaţii.
Se poate spune cu alte cuvinte, că întreruperea are loc cu smulgere de curent. Scheme de
principiu a deconectării a unui transformator în gol este indicată în fig. 2.66. a.
Fig. 2.66.
Deconectarea sarcinilor mici inductive
Această relaţie se poate obţine şi direct din bilanţul energetic, ţinând seama că suma
energiilor acumulate în inductivitatea L2 şi capacitatea C2, în momentul deconectării,
ecvhivalează energia acumulată în condensatorul C2 după deconectare, la valoarea maximă a
tensiunii, adică:
1 1 1
L 2 i m2 + C 2 u 022 = C 2 uˆ 22 (2.229)
2 2 2
Dacă se face abstracţie de căderea de tensiune în racordul dintre reţea şi transformator, se
poate admite că în momentul întreruperii, tensiunea la bornele capacităţii C1 este u02. Se mai
notează cu u0 - valoarea instantanee a tensiunii sursei şi cu I02 - valoarea instantanee a curentului
în rezistenţa R1.
143
Pentru simplificarea calculelor se poate considera că u0 rămâne constant pe o durată
scurtă.
În aceste condiţii se poate scrie:
⎧ di1
⎪⎪u 0 = R1 i1 + L1 dt + u 1
⎨ (2.230)
⎪u1 = u 02 + 1 i1 dt
t
⎪⎩ C1 ∫0
Rezolvând aceste ecuaţii se obţine valoarea tensiunii bornei 1 faţă de pământ, deci
tensiunea la bornele condesnatorulu C1. Calitativ, tensiunile u1 , u2 şi u1 - u2 la bornele
întreruptorului în ipoteza întreruperii la valoarea im a curentului de magnetizare, sunt
reprezentate în fig. 2.66. b.
Din examinarea acestor curbe se pot trage următoarele concluzii:
• Transformatorul suferă o supratensiune de valoare dată de relaţia (2.228);
• În mod teoretic rezultă, corespunzător, valori mari ale supratensiunii la bornele
întreruptorului şi în orice caz o tensiune de restabilire u1 - u2 cu viteză mare.
Din această cauză în întreruptor are loc reamorsarea arcului electric (fig. 2.67), deoarece
viteza de restabilire a tensiunii (u1 - u2) este mare faţă de viteza de creştere a tensiunii de ţinere
între conctactele întreruptorului.
U tensiunea de \inere
@ntre contacte
t
u1- u2
Fig. 2.67.
Reamorsări ale arcului electric
Ţinând seama că lungimea racordului între reţea şi transformator este relativ scurtă
(câţiva metri), frecvenţa f0 este cam de ordinul (0,5-1) Mhz. Amorsările succesive ale arcului
elsectric încetează supă ce tensiunea de ţinere depăşeşte valoarea tensiunii de restabilire.
• Sistemul R2 , C2 , L2 al transformatorului osciliează cu frecvenţa proprie f2 de ordinul (200
÷2000 Hz);
• Sistemul R1 , C1 , L1 de partea reţelei oscilează cu frecvenţa f1 de ordinul (2000 ÷5000 Hz);
• La stabilirea frecvenţei f0 trebuie să se considere capacitatea de impuls a transformatorului
întrucât frecvenţa este foarte ridicată, iar în repartiţia câmpului electric în transformator un
rol hotărâtor îl joacă reţeaua de capacităţi. În concluzie, se poate spune că la deconectarea
sarcinilor mici inductive prezenţa reamorsărilor la întreruptor conduce la micşorarea
144
supratensiunilor, deci aceste reamorsări de această dată sunt de dorit, efectul lor fiind
favorabil.
Aşa cum s-a văzut supratensiunea depinde de valoarea curentului smuls im. Din analiza
rezultatelor experimentale, pentru diferite unităţi de transformatoare cu o gamă destul de largă a
curenţilor nominali In, la început valoarea lui im creşte cu creşterea lui In, pentru ca apoi să se
menţină aproape constant pentru o variaţie mare a lui In (fig.2.68. a.).
I Il
In
Il
0 Im1 Im2
tt t Im
a) b)
Fig.2.68.
Varaiţia curentului smuls faţă de curentul nominal
4
ω1
=1
3 ω0
2
1 ω1
=0
ω0
0
0,1 0,2 0,3 1,0
Fig.2.69.Variaţia factorului de
supratensiune
Ed
145
O metodă simplă pentru adaptarea întreruptorului în scopul întreruperii curenţilor mici
inductivi constă în conectarea în paralel cu întreruptorul a unei rezistenţe variabile, aşezată în
serie cu un eclator (fig.2.70).
La apariţia unei supratensiuni, aceasta va fi limitată de un eclator. Eficacitatea va fi mai
mare dacă resistenţa este neliniară. Eficacitatea va fi mai mare dacă rezistenţa este neliniară,
dependentă de tensiune, întocmai ca rezistenţele descărcătoarelor conectate la liniile aeriene.
146
1
Z 1 = jωL si ; Z 2 = jωLe ; Z 3 =
jωC e
Z1Z 2 + Z1Z 3 + Z 2 Z 3 Z Z + Z 2 Z 3 + Z 3 Z1
Z 12 = ; Z 23 = 1 2 (2.232)
Z3 Z1
⎡ ⎤
⎢ ⎥
1 1 ⎢ 1 ⎥
Y= = 1+
Z 23 Z 3 Z3 ⎢ Z2 Z2 ⎥
⎢ 1+ Z + Z ⎥
⎣ 3 1 ⎦
C ech = C e ⎢1 + ⎜⎜1 − ω Le C e +
2
⎟ ⎥ (2.233)
⎢⎣ ⎝ L si ⎟⎠ ⎥
⎦
Ul
U2 f
Id
U
1f
Fig.2.73.
Repartiţia tensiunii în lungul liniei în regim staţionar
147
Dependenţele dintre Ktr şi Kc este dată în diagarama din fig. 2.74.
kg
2,25
2
1,75
kg
1,5
1,05 1,1 1,15 1,2 1,25
Fig.2.74.
Dependenţa Ktr = f(Kc)
Deoarece valoarea lui Ktr scade cu creşterea lui Kc ca urmare a apariţiei fenomenului
corona, supratensiunea la capătul liniei nu depăşeşte (2-2,2) Ufm, situaţia valabilă pentru cazul
conectării simultane a fazelor.
În realitate datorită deplasării nesincrone a contactelor mobile ale întreruptorului,
experienţele au arătat o creştere cu 15-20% a supratensiunii faţă de cazul conectării sincrone a
fazelor.
Deconectarea de la reţea a motorului asincron, în gol sau cu o sarcină redusă faţă de cea
nominală, ridică probleme specifice întreruperii curenţilor, mici inductivi. Trebuie să se ţină
seama de existenţa tensiunii electromotoare induse în statorul maşinii ca urmare a faptului că în
rotor curentul nu poate lua brusc valoarea zero. Există mai multe cazuri de considerare:
a) Motorul în repaus cu rotorul calat. În acest caz alunecarea este 1, motorul se
comportă ca o inductivitate. Pot apărea supratesniuni de valoare redusă datorită faptului că în
fond se întrerupe un curent de scurtcircuit, deci nu curent mare.
b) Motorul în repaus cu circuitul secundar deschis. Se poate întâlni la motorul asincron
cu inele. Motorul se comportă tot ca o inductivitate, iar supratensiunile pot să apară.
c) Motorul în funcţiune la sarcină nominală. Deconectarea motorului în funcţiune este
uşurată de conservarea fluxului principal φh în maşină, în momentul deconectării, flux care apoi
se amortizează după constanta de timp a circuitului secundar. După deconectare fluxul principal
va fi:
φ = φ h ⋅ e −δt cos ωt (2.236)
unde:
R2
δ= este factorul amortizare
L 2σ + L h
148
După întreruperea circuitului, la bornele motorului continuă să existe o tensiune
alternativă, practic în fază cu tensiunea reţelei. În fig. 2.75 este reprezentat circuitul echivalent al
motorului asincron, cu aproximaţia egalităţii între curenţii de mers în gol şi de magnetizare (I0 ≅
Iμ), precum şi diagrama fazorială a curenţilor şi tensiunilor.
Fig.2.75.
Deconectarea motorului asincron:
schema echivalentă (a) şi diagrama fazorială (b)
Se admite că stingerea arcului are loc la trecerea prin zero a curentului formula I 1 din
stator. Se constată că la bornele motorului nu apare tensiunea Usin ϕ, ci tensiunea:
u 2 = X 1σ Iˆ1 (2.238)
contactele întreruptorului pe o fază, imediat după deconectare. Tensiunea de restabilire este cam
de 20% din valoarea de vârf a tensiunii reţelei, iar întreruperea este simultană pe celelalte două
faze după aproximativ 900 electrice.
d) Oscilaţii la deconectarea cu smulgere de curent. Dacă întreruperea se execută cu
smulgere de curent, se suprapun două fenomene:
- oscilaţia energiei în inductivitatea şi capacitatea faţă de masă a motorului;
- producerea tensiunii electromotoare, datorită fluxului principal, care nu dispare brusc.
149
Ca urmare a deconectării întreruptorului, care asigură funcţionarea în paralele a celor
două generatoare, tensiunea de restabilire la frecvenţa industrială poate atinge valori de 2Un,
unde Un este tensiunea nominală a reţelei.
Generatoarele echivalente G1 şi G2 alimentează un consumator intermediul liniilor de
inductivitate L1 şi L2. În funcţionarea normală, tensiunilor la bornele clor la bornele sarcinii Zr,
ambele generatoare vor contribui la obţinerea curentului de scurtcircuit:
U⎛ 1 1 ⎞
I1 = ⎜⎜ + ⎟ (2.239)
ω ⎝ L1 L 2 ⎟⎠
unde:
U este tensiune la borne a unui generator.
Raportul între curentul de scurtcircuit I2, în opoziţie de fază, şi curentul I1, de scurtcircuit
normal este:
2
I L + L2
K= 2 = 1 (2.241)
I1 1 1
+
L1 L 2
U A = U1,2
UL1 UL2
UB
U1
U2 f
Fig.2.77.
Diagrama fazorială
150
Reprezentarea oscilaţilor acestor tensiuni este dată în fig. 2.78.
Frecvenţele proprii de oscilaţie ale acestor tensiuni de restabilire sunt diferite:
U
U1
U 12
2U
t
U2
Fig.2.78.
Opoziţia de fază - tensiunea oscilantă de restabilire
1 1
f1 ≅ ; f2 ≅ (2.242)
2π L1 C1 2π L 2 C 2
Fig.2.79.
Opoziţia de fază pentru două sisteme trifazate cu neutrul legat la
pământ
151
Cei trei poli şi întreruptorul întrerup curenţi egali în modul, sistemul este simetric, iar
tensiunea de restabilire la frecvenţa industrială este:
( )
uˆ r = Uˆ A1 − Uˆ A 2 = Uˆ λ − − Uˆ λ = 2Uˆ λ (2.243)
152
Există trei situaţii:
12
c1) faza A deconectează prima, când Z = jωL = 1,715 jωL , iar u rA = 1,715U B1
7
12
c2) faza B deconectează prima, când Z = jωL = 1,715 jωL , iar u rB = 1,715U B1
7
Defectul kilometric apare pe linie şi constă în apariţia unui scurtcircuit, nu imediat după
întreruptor şi nici la capătul circuitului, ci undeva pe linie la câţiva km de întreruptor, după cum
se indică în fig. 2.81. a şi b.
Reţeaua s-a reprezentat prin sursa de curent alternativ u, rzistenţa R1, inductivitatea L1,
capacitatea C1, iar linia scurtcircuitată la un capăt, prin inductivitatea L2, rezistenţa R2 şi
capacitatea C2. În fig. 2.81. c cu linie plină s-a trasat nivelul tensiunilor după ridicarea
scurtcircuitului şi amortizarea fenomenelor tranzitorii.
La durata scurtcircuitului valoarea de vârf a tensiunii la ambele borne ale întreruptorului
este U0, tensiunea punctului de
scurctcircuit este nulă, iar tensiunea sursei se menţine practic constantă la valoarea de vârf Û .
Fig.2.81.
Defectul kilometric
153
Tensiunea bornei 2 se calculează prin stabilirea unui circuit echivalent pentru linia
întreruptă, cu o extremitate liberă şi cu cealaltă conectantă la pământ. Dacă se neglizează
amortizarea liniei, rezultă o linie fără pierderi, care oscilează pe sfert de lungime de undă:
4
λn = ⋅ l ; n = 0,1,2,3,... (2.246)
2n + 1
Pentru această linie se poate stabili un circuit echivalent pentru fundamentală (n = 0),
dacă se impune să aibă aceeaşi frecvenţă de oscilaţie şi acelaşi curent capacitiv ca linia reală cu
constante uniform distribuite. Astfel, linia va oscila pe sfert de lungime de undă, ca în fig. 2.82.
u
i
i=2
4
Fig.2.82.
Oscilaţia liniei în λ/4
154
Ţinând cont de :
R2 2δ
= 2 (2.254)
L2ω e 2 ω e 2
se va obţine:
⎡δ ⎤
u 2 = U 0 ⋅ e −δ t ⎢ 2 sin ω e 2 t + cos ω e 2 t ⎥
2
(2.255)
⎣ω e2 ⎦
În ipoteza amortizării nule (R0 = 0;δ2 = 0), tensiunea bornei 2 este:
t
u 2 = U 0 cos ω e 2 t = U 0 cos (2.256)
L2 C 2
Dacă se admite că o durată mică, la trecerea curentului de scurtcircuit, prin zero,
tensiunea u a sursei are valoarea Û constantă, se poate scrie:
di 1 t
Uˆ = R1 i1 + L1 1 + U 0 + ∫ i dt 1
(2.257)
dt C0 0
1 t di
u1 = U 0 + ∫ i1 dt = Uˆ − R1 i1 − L1 1
C1 0 dt
Făcând notaţiile:
R1 1
δ1 = ; ω e1 = ω e21 − δ 12 ; ω 012 =
2 L1 L1 C1
se obţine:
Uˆ − U e −δt
i =1 = ⋅ e sin ω e1 t (2.258)
ω e1 L1
iar tensiunea u1:
u1 = Uˆ − R1 i1 − L1
di1
( )
⎡⎛ R δ ⎞ ⎤
= Uˆ − Uˆ − U 0 ⋅ e −δ t ⎢⎜⎜ 1 − 1 ⎟⎟ sin ω e1 t + cos ω e1 t ⎥
1
(2.259)
dt ⎣⎢⎝ L1ω e1 ω e1 ⎠ ⎦⎥
care, ţinând cont de (2.257) devine:
( ) ⎡δ 1
⎤
u1 = Uˆ − U 0 − Uˆ e −δ t ⎢ 1 sin ω e1 t + cos ω e1`t ⎥ (2.260)
⎣ ω e1 ⎦
Făcând ipoteza că amortizarea este nulă, se obţine:
( )
u1 = Uˆ + U 0 − Uˆ cos ω 01 t (2.261)
Curbele tensiunilor u1, u2 şi u1 - u2 sunt reprezentate în fig. 2.83.
Se constată că frecvenţa de oscilaţie a liniei este mult inferioară frecvenţei de oscilaţie a
reţelei şi că panta iniţială a tensiunii de restabilire u1,2 este accentuată.
În cazurile practice, frecvenţa tensiunii u2 este de ordinul 100 kHz a tensiunii u1 de
ordinul 1 .... 6kHz, iar zona periculoasă este cuprinsă între 0,8 şi 9 km.
B
ts
U 1- U 2
A
YU
U
1
U
5U
Uo
U2
t
ts
Fig.2.83.
Diagrama tensiunii de restabilire pentru defectul kilometric
155
Pericolul defectului kilometric constă în reamorsarea arcului electric în întreruptor. Cu
cât valoarea tensiunii U0 este mai mare, cu atât panta iniţială a tensiunii oscilante de restabilire
este mai mare.
Valoarea maximă formulă Û 0 a tensiunii U2 depinde de valoarea curentului de
scurtcircuit şi, în primă aproximaţie, de reactanţa liniei scurcircuitate, confrom relaţiei:
U 0 = Uˆ 0 = 2 Ilχ 0 (2.262)
unde:
I - curentul de scurtcircuit în valoare efectivă;
l - lungimea liniei;
X0 - reactanţa liniei pe unitatea de lungime.
Defectul kilometric poate să apară în reţelele în care
curentul de scurcircuit este mai mare decât 20 kA şi unde puterea de rupere a întreruptorului este
apropiată de puterea de scurtcircuit a reţelei în punctul considerat.
Defectul evolutiv este un defect de scurtcircuit între o fază şi pământ sau între două faze,
ca urmare a supratensiunilor produse la deconectarea sarcinilor mici inductive sau capacitive.
Întreruptorul se conectează în prima etapă un curent mic inductiv sau capacitiv, iar în etapa a
doua un curent de scurtcircuit. Ţinând seama de probabilitatea redusă de apariţie a defectului
evolutiv, se admite ca valoarea curentului de scurtcircuit, care se deconectează la defectul
evolutiv, să fie de 60% din valoarea curentului de scurtcircuit la verificarea normală a capacităţii
de deconectare.
156
Cu ajutorul calculatoarelor digitale se poate efectua studiul regimurilor tranzitorii în cazul
unor sisteme suficient de complexe. Se pot face generalizări teoretice sau cu caracter aplicativ
datorită posibilităţii de a varia în limite largi diferiţi parametrii.
Studiul regimurilor tranzitorii este comod cu ajutorul calculatoarelor analogice, dar
considerarea unei scheme mai complicate este limitată de numărul de elemente operaţionale de
care dispune calculatorul.
Prin posibilitatea considerării unui număr mare de cazuri ca şi prin poosibilitatea variaţiei
în limite largi a parametrilor, modelul analogic, reprezintă un auxiliar de calcul deosebit de util.
Pentru ca rezultatele obţinute să fie suficient de exacte, este necesară reprezentarea corectă a
elementelor sistemului, care să ia în considerare dependenţa de frecvenţă a unor parametri. Cu
ajutorul modelului analogic se poate efectua de asemenea, studiul supratensiunilor luând în
considerare caracterul aleatoriu al unor mărimi de stare sau a fenomenelor care intervin în studiul
efectuat.
1 2 4
Fig. 2.84.
Schema bloc a modelului unei
reţele
Modelul fizic pentru studiul supratensiunilor, interne într-o reţea, numit şi analizor
tranzitoriu de reţea are schema bloc din fig. 2.84. unde:
1. este modelul sursei de alimentare;
2. modelul întreruptorului;
3. blocul de comandă al întreruptorului sincronizat cu sursa de alimentare;
4. modelul de linie.
Linia se modelează printr-un lanţ de cuadripoli trifazat, fiecare cuadripol conţinând
elemente de secvenţă directă şi homopolară (fig.2.85.)
r L
C-C
d h= = = = Cd- Ch
6 r L 6
= =
r L
C = = = r h- r d L-L = = = C
2
h 3
h d 2
h
3
157
Pentru a obţine o caracteristică de frecvenţă a modelului cât mai apropiată de a liniei
reale, este necesar ca o porţiune de o anumită lungime să fie reprezentată printr-un număr n
suficient de mare de cuadripoli (fig. 2.86.)
Io I1 Ii I i+1
Z1 Z1 I i-1 Z1 In
Z2 Z3 Z2 Z3 U Z2 Z3
Uo U1 Ui U i+1 i-1 Un
Fig.2.86.
Lanţ de cuadripoli ce modelează o linie monofazată
=Δ C
r
k
Ua Ua
Fig.2.87.
Modelarea descărcării corona
Ld
Ld
Ld
Lh
Lμ
Fig.2.88.
Schema echivalentă a unui transformator
trifazat cu două înfăşurări
158
Transformatoarele de forţă se modelează prin circuite echivalente Y-Δ, care cuprind
Zh
reactanţa de scăpări de secvenţă directă Xd, reactanţa de magnetizare Xμ şi, dacă ≠ 1,
Zd
reactanţa homopolară Xh conectată la bornele a unui trunghi deschis (fig.2.88.).
159
2.3.7.2. Utilizarea calculatorului analogic în calculul
supratensiunilor
-u
o
Σ
-i 1
u
i
Σ 1
2
-i2 la cuadripolul 2
de la cuadripolul 2
160
2.3.7.3. Utilizarea calculatorului numeric în calculul
supratensiunilor
unde Yij este admitanţa caracteristică a liniei între nodurile i şi j, iar Yj este admitanţa
caacteristică a nodului j.
Tensiunea în nodul j : Uj = αij · Uij, iar tensiunile reflectate către celelalte noduri: Uji = Uj
- Ui.
Pentru calculul tensiunii în nodurile cu transformatoare descărcătoare, se folosesc
subprograme corespunzătoare.
161
CAPITOLUL III
COORDONAREA IZOLAŢIEI
APARATAJULUI ELECTRIC
Limitarea supratensiunilor care pot apărea într-o instalaţie electrică este posibilă prin
practicarea de măsuri tehnice privind reducerea funcţională a supratensiunilor şi prin măsuri
privind coordonarea izolaţiei. Măsurile tehnice ce pot fi luate în special în instalaţiile cu tensiuni
foarte mari sunt:
- compensarea liniilor prin metoda transversală (bobine) sau longitudinală
(condensatoare);
- echiparea întreruptoarelor cu rezistenţe serie pentru conectarea liniilor electrice;
- testarea polarităţii fazei la închiderea întreruptorului;
- echiparea liniilor electrice aeriene cu fire de gardă şi a staţiilor cu paratrăznete
Franklin.
Coordonarea izolaţiei cuprinde un ansamblu de măsuri privind dimensionarea izolaţiei
echipamentului electric pentru a realiza în mod economic o protecţie supratensiunilor şi în scopul
asigurării continuităţii în serviciu a unei instalaţii electrice.
Coordonarea izolaţiei reprezintă un sistem coerent de raţionamente care se dezvoltă în
etape, prin aproximaţii succesive. Punctul de plecare îl reprezintă o ipoteză de lucru care este o
solicitare estimată într-o reţea dată asupra unui aparat sau tip de aparat. În aceste condiţii se alege
izolaţia care să ţină la această solicitare, cu eventuala prezenţa a unui echipament de protecţie. Se
poate astfel cerceta coerenţa ansamblului: aparat - dispozitiv de protecţie - solicitare, pentru toate
tipurile de undă. Se iau apoi în considerare, succesiv, celelalte aparate ale reţelei, analizându-se
succesiunea mărimilor: solicitări - tensiuni de ţinere - coeficienţi de siguranţă. Se construieşte pe
această cale un sistem coerent de izolaţii pentru echipamentele unei reţele, apreciindu-se
sensibilitatea soluţiilor, din punct de vedere economic sau al coeficienţilor de siguranţă, la
variaţia diverselor ipoteze.
Pentru coordonarea izolaţiei trebuie să se ţină seama deci, pe de o parte, de condiţiile în
care echipamentul şi instalaţiile îşi menţin izolaţia, iar pe de altă parte, de caracteristicile
dispozitivelor de protecţie.
Principalele măsuri care se preconizează în cadrul coordonării izolaţiei sunt:
a) Introducerea descărcătoarelor electrice, care au rolul de a limita supratensiunile
atmosferice şi de comutaţie într-o instalaţie electrică. Descărcătoarele electrice sunt
aparate cu un nivel de izolaţie inferior echipamentelor din instalaţie, concepute iniţial
pentru a face faţă, supratensiunilor de origine atmosferică dar care prin perfecţionări
constructive au ajuns să aibă o capacitate termică suficientă pentru a face faţă şi
supratensiunilor de comutaţie.
b) Stabilirea unor nivele de tensiuni, la care se încearcă echipamentul înainte de a fi
montat în instalaţie, de forma: 1,2 / 50 μ s ; 250 / 2500 μ s şi la frecvenţa industrială
de 50 Hz sau 60 Hz. După cum se observă, alegerea unui ansamblu de izolaţii şi
dispozitive pentru un anumit sistem reprezintă stabilirea unui optim pentru etapa
respectivă tehnică şi de exploatare a sistemului.
Odată cu evoluţia substanţială a mijloacelor de protecţie, datorită progresului ştiinţific şi
tehnic a unor variaţii bruşte în costul anumitor materiale şi dispozitive de protecţie, soluţia
optimă evoluează.
162
3.2. NIVEL DE ŢINERE. NIVEL DE PROTECŢIE
163
Corelarea nivelelor de protecţie şi de ţinere la impuls se face în directă dependenţă cu
caracteristicile aparatelor de protecţie. Astfel în cazul utilizării DRV de tip normal care au
capacitate termică suficient de mare pentru a asigura protecţie împotriva supratensiunilor de
comutaţie, nivelul de protecţie se ia superior nivelului supratensiunilor de comutaţie. Rezultă
nivele de izolaţie relativ ridicate, care se pot reduce prin utilizarea descărcătoarelor cu suflaj
magnetic.
Pentru determinarea nivelului de ţinere Ut se acceptă un coeficient de siguranţă:
Ut
Cs = = 1.2 ÷ 1.5 (3.1)
Up
unde:
Up defineşte nivelul de protecţie.
Acest coeficient de siguranţă este determinat de:
- posibilitatea ca prin descărcător să treacă un curent mai
mare decât cel nominal;
- poziţia relativă a aparatului de protecţie faţă de elementele
instalaţiei;
- dispersia tensiunii de amorsare 100%;
- rezistenţa la impuls singular şi la impulsuri repetate.
La tensiuni de exploatare mai mici coeficientul de siguranţă este mai mare decât la
tensiuni mai mari, deoarece probabilitatea de străpungere sau conturnare este mai mare, iar din
motive economice legarea la pământ este mai puţin bună.
Conform recomandărilor CEI 71 schema de coordonare a izolaţiei pentru instalaţii cu
tensiunea nominală Un < 300 kV, este indicată în fig. 3.1.
Nivelul de ţinere în acest caz defineşte impulsul de tensiune de trăznet pentru unda de
1,2/ 50 μ s şi tensiunea alternativă la frecvenţa de 50 Hz.
Nivelul 1 este stabilit la valoarea de vârf a tensiunii unei faze faţă de pământ:
2U n
Û fp = (3.2)
3
164
La apariţia unei puneri la pământ tensiunea fazei creşte la Kp·Ufp. Echipamentul se
încearcă la frecvenţa industrială pe o durată de un minut (Û~) şi la tensiunea de impuls. Deoarece
un descărcător se montează între o fază şi pământ, nivelul tensiunii nominale a descărcătorului
(Und) se află deasupra nivelului coeficientului de punere la pământ Kp. Nivelul de protecţie al
descărcătorului Upd se află sub nivelele Û şi de impuls.
Pentru echipamentul electric cu tensiuni nominale Un>300kV schema de coordonare a
izolaţiei este indicată în fig.3.2.
În acest caz nivelul de ţinere defineşte impulsul de tensiune de trăznet (ITT) şi impusul
de tensiune de comutaţie (ITC). Intervalele a şi b sunt prevăzute pentru siguranţă între nivelul de
protecţie al descărcătorului Upd şi unda de 250/2500μs, respectiv unda 1.2/50μs.
Conform indicaţiilor din recomandările CEI 71 există trei categorii de tensiuni înalte
pentru echipamentul electric :
- categoria A (÷52kV);
- categoria B (52÷300kV);
- categoria C (peste 300kV).
Primele două categorii dau încercarea de un minut corespunzătoare solicitărilor la
supratensiuni temporare şi tensiuni de frecvenţă industrială. Izolaţia se încearcă şi la tensiunea de
impuls; în cazul categoriei C se recomandă încercări diferite corespunzătoare solicitărilor date de
tensiuni de frecvenţă industriala şi supratensiuni temporare pe de o parte, şi a solicitărilor date de
supratensiuni interne, pe de altă parte.
165
Fig. 3.3.
Distanţele izolante principale ale unei linii aeriene
166
În fig. 3.4 este reprezentată o curbă a valorilor lui d3 pentru diverse deschideri.
Fig.3. 4.
Curba de variaţie a distanţei între conductorul
activ şi conductorul de protecţie în funcţie de
Se observă apariţia unei uşoare saturaţii pentru deschiderile foarte mari. Distanţele de
izolaţie se modifică sub acţiunea factorilor meteorologici, de o pondere deosebită în această
modificare fiind vântul prin oscilaţiile pe care le provoacă la un conductor. Impulsul de origine
atmosferică se consideră că apare pe un conductor deplasat sub acţiunea unui vânt de 10 m/s.
Aceste deplasări pe conductor apar şi în deschidere, ducând la apropierea conductoarelor
active între ele (d2’) şi apropierea acestora de cel de protecţie (d3).
De fapt prin coordonarea izolaţiei se înţelege dimensionarea acesteia, şi în afară de liniile
electrice aeriene, coordonarea izolaţiei se aplică la transformatoare, autotransformatoare, aparate
din staţii, instalaţii capsulate cu SF6, cabluri.
În cazul transformatoarelor şi autotransformatoarelor trebuie să se asigure o tensiune de
ţinere la supratensiuni atmosferice de 1425 kV şi la frecvenţa industrială de 630 kV fază-pământ
şi 325 kV la neutru.
Pentru aparatele din staţii, supratensiunea de ţinere la supratensiuni atmosferice este de
ordinul a 1485 kV, iar pentru instalaţiile capsulate cu SF6 este de ordinul a 1300 kV, valoarea
nominalizată care se poate păstra, fiind net superioară nivelului de amorsare a DRV-ului. Nivelul
de ţinere normalizat la cabluri este de 1425 kV.
Astfel alese tensiunile de ţinere pe baza supratensiunilor atmosferice sunt satisfăcute
prevederile coordonării izolaţiei la supratensiuni externe.
1 Ud ⎡ (Ud −U50%) ⎤
2
P(Ud ) =
σ 2π ∫−∞
exp⎢−
⎣ 2σ 2 ⎥du
⎦
(3.6)
168
unde:
U50% - este tensiunea de descărcare de 50% pentru care: P = 0.5; σ este abaterea medie
pătratică.
Făcând schimbarea de variabilă:
1
t= (U d − U 50% ) (3.7)
σ
se obţine:
1 t ⎛ t2 ⎞
P (U d ) =
2π ∫0 exp⎜⎜⎝ − 2 ⎟⎟⎠dt (3.8)
Fig. 3.5.
Probabilitatea de descărcare în funcţie
de amplitudinea impulsului
169
Fig. 3.6.
Curbele P(Ud)=f(Ud) pentru
două unde cu durate de front diferite
Considerând pentru cazul din fig. 3.5.a., abaterea medie pătratică σd , se pot considera
valorile U50%t la un moment t drept variabile aleatorii într-o distribuţie care are valoarea medie
U50%T şi o dispersie în jurul acesteia σn .
După regula de compoziţie a distribuţiilor:
σ T = σ d2 + σ n2 (3.9)
Relaţia (3.10) defineşte tensiunea de ţinere, iar relaţia (3.11) defineşte tensiunea de
descărcare de 100%.
O reprezentare în aceleaşi coordonate, a curbei probabilităţilor cumulate P(Ud) ale
tensiunilor de descărcare şi variaţia densităţii de probabilitate, în % MV, P(US) pentru distribuţia
supratensiunilor este dată în fig. 3.7.
Distribuţia P(Ud) corespunde ţinerilor elementului izolant considerat într-un interval de
timp, şi probabilitatea de a apărea o supratensiune cuprinsă între US şi US + dU este p(US)dU.
Densitatea de probabilitate a unui defect de izolaţie cauzat de o supratensiune de valoare US este
produsul dintre probabilitatea de apariţie a unei supratensiuni de valoare US şi probabilitatea de
deteriorare a izolaţiei supusă la aceeaşi valoare a solicitării:
dR=p(U) P(U)du (3.12)
170
În fig. 3.7 produsul p(U) P(U) este curba 3 şi reprezintă variaţia densităţii de probabilitate
a riscului. Probabilitatea de defect pentru toate tensiunile U, în cazul tipului de supratensiune
considerat, este:
∞
R = ∫ p (U ) P(U )du (3.13)
0
adică aria închisă de curba 3 cu axa absciselor.
Fig. 3. 7.
Determinarea riscului de defect al unei izolaţii
Riscul de defect pentru echipamentele din staţii este în general redus. Pentru mai multe
intervale izolante conectate în paralel pe o fază şi solicitate la aceeaşi supratensiune, se poate
obţine riscul global prin multiplicarea riscului unui singur element cu numărul de elemente.
Pentru a se ţine seama de prezenţa tuturor fazelor, rezultatul anterior se multiplică prin trei sau se
consideră o distribuţie a densităţilor de probabilitate care a înglobat frecvenţele de apariţie şi
valorile simultane pe toate cele trei faze.
Determinarea riscului cu relaţia (3.13) se face cu ipoteze simplificatoare privind forma
undelor de supratensiune; se presupune că toate supratensiunile descrise în curba 2 au aceeaşi
formă, polaritate şi nu se ia în calcul decât maximul cel mai ridicat.
În exemplul din fig. 3.7 riscul de avarie este de 2.9% dacă se alege pentru U50% valoarea
de 1510 kV, corespunzător distanţei de 6.4m. Analiza probabilistică a problemelor de coordonare
a izolaţiei pleacă de la valoarea impusă a riscului admis la avarierea izolaţiei cu eventuala
adoptare a unor mărimi de limitare asupra tensiunilor, în limite economic raţionale.
Pentru izolaţiile neautoregeneratoare, din motive economice, determinarea curbei 1, de
distribuţie probabilistică a străpungerii izolaţiei, nu este posibilă sau este foarte aproximativă.
Aplicarea exactă a metodei statistice la liniile aeriene lungi trebuie să ţină seama că
valoarea coeficientului de supratensiune ales (US) nu apare pe toată lungimea liniei ci numai pe
ultimii 10-15 km şi că lanţurile de izolatoare din acest tronson nu sunt solicitate cu tensiuni
egale.
Metoda statistică nu se aplică încă la supratensiunile atmosferice din cauza dificultăţilor
de propagare în staţii.
Adoptându-se însă ipoteze simplificatoare, se pot trasa nişte curbe de dependenţă a
riscului de străpungere R de coeficientul de siguranţă statistic la supratensiuni atmosferice.
171
CAPITOLUL IV
ÎNCERCAREA IZOLAŢIEI
ECHIPAMENTELOR ELECTRICE
172
instalaţiilor de încercare şi a obiectului de încercat astfel încât legăturile de racord să fie scurte,
să fie uşor de observat din camera de comandă, să se poată asigura lucrările de întreţinere şi să se
prevadă accesul uşor al echipamentelor de încercat în laborator. Camera de comandă situată de
obicei la o înalţime de circa 2-3 m are dimensiunile determinate de gabaritele pupitrelor de
comandă.
173
4.2. PRINCIPALELE METODE DE CONTROL
PREVENTIV ASUPRA IZOLAŢIEI
Fig. 4.1.
Diagrama tensiune – timp pentru izolaţie tip hârtie – ulei
174
Prin UFF şi UCP se notează valorile maxime ale tensiunii de serviciu între fază şi respectiv
pe fază, pentru a asigura o funcţionare sigură, de lungă durată a izolaţiei. Prin diagramele II şi III
s-au reprezentat solicitările caracteristice ale izolaţiei între faze şi respectiv faţă de pământ, care
apar în exploatare la echipamentul de 400 kV.
Pentru fiecare tip de construcţie izolantă sunt caracteristice anumite tipuri de defecte, care
necesită metode adecvate de control preventiv. Defectele izolaţiei pot fi de două feluri:
- defecte locale sau concentrate care ocupă o parte mică din volumul izolaţiei, ca de
exemplu: fisuri de izolaţie, urme de carbonizare etc. ;
- defecte distribuite, care ocupă în întregime sau o parte mare din volumul izolaţiei, cum
ar fi de exemplu umezirea acesteia.
Starea izolaţiei se poate constata prin examinare şi prin încercări şi măsurători în
laborator sau la locul de montare.
Aceste încercări se efectuează la punerea în funcţiune a utilajului respectiv, valorile
obţinute servind ca date de comparaţie pentru verificările ulterioare. De asemenea ele se execută
după reparaţii precum şi periodic pentru a determina starea izolaţiei şi a depista locurile defecte
în vederea reparării şi înlocuirii elementelor respective.
Din acest motiv ele se numesc încercări preventive.
Metodele de tensiuni pot fi:
a) Distructive, care pot duce la distrugerea izolaţiei.
Acestea au ca scop verificare comportării izolaţiei la acţiune supratensiunilor din punct
de vedere al probabilităţii de ţinere. În această categorie se includ încercările pentru stabilirea
caracteristicilor de performanţă (care se efectuează la tensiunea de descărcare disruptivă) precum
şi încercările de verificare la tensiunile nominale de ţinere (în cadrul controlului uzinal) şi la
tensiunile de încercare ale izolaţiei (în cadrul încercărilor de exploatare).
Deşi tensiunile de ţinere cât şi cele de încercare sunt inferioare tensiunilor de încercare
disruptivă, în timpul efectuării acestor încercări există pericolul deteriorării ireversibile a
izolaţiei.
Din acest motiv toate încercările susceptibile să producă descărcări disruptive sunt
considerate distructive.
175
b) Nedistructive, în urma cărora izolaţia nu se deteriorează. Acestea au ca scop
determinarea stării unei izolaţii prin determinarea, intensităţii anumitor fenomene fizice care au
loc în dielectrici sub acţiunea solicitărilor electrice şi care preced şi determină distrugerea unei
izolaţii.
Din prima categorie fac parte încercările cu tensiune mărită, alternativă, continuă şi de
impuls.
Principalele metode nedistructive sunt:
- măsurarea tangentei unghiului de pierderi, tgδ;
- măsurarea caracteristicilor capacitive;
- măsurarea descărcărilor parţiale în izolaţie;
- determinarea repartiţiei tensiunii pe izolaţie;
- metode utilizând tensiunea continuă;
- defectoscopia cu tensiune de impuls nedistructivă;
- defectoscopia prin raze RÖNTGEN şi ultrasunete.
Fiecare din aceste metode evidenţiază un anumit tip de defect; de aceea, pentru
descoperirea întregii serii de defecte posibile în instalaţie, e necesar să se utilizeze toate
metodele.
Prin această metodă se permite, verificarea prezenţei unei rezerve necesare în ceea ce
priveşte rigiditatea dielectrică a izolaţiei şi pentru evidenţierea unor defecte locale, care
determină reducerea valorii tensiunii de străpungere. Acest tip de încercare poate fi:
a) Cu tensiune aplicată de frecvenţă industrială care serveşte la verificarea tuturor
izolaţiilor externe precum şi a izolaţiei interne a aparatelor de comutaţie şi a izolaţiei principale
uniforme a transformatoarelor, caz în care puterea surselor este:
S = 2πfCU inc
2
10 −9 [kVA], (4.1.)
în care:
f – este frecvenţa
C – capacitatea totală de sarcină (inclusiv cele parazite) [pF]
Uinc – tensiunea de încercare [kV]
b) Cu tensiune indusă, care se poate aplica la echipamentele ce au cel puţin două
înfăşurări cuplate magnetic şi serveşte la verificarea izolaţiei longitudinale a transformatoarelor
ca şi a izolaţiei principale a transformatoarelor cu izolaţie redusă.
Pentru micşorarea saturaţiei circuitului magnetic şi deci a puterii absorbite, se impune
mărirea frecvenţei de obicei până la 150 Hz.
În acest caz se modifică şi timpul de încercare după formula:
200
t = 60 [s] (4.2.)
f
Scheme de încercare pentru transformatoare sunt date în fig. 4.2. – pentru tensiunea
aplicată şi fig. 4.3. – pentru tensiune indusă.
În aceste figuri 4.2.a,b şi 4.3.a,c,d,e corespund încercării cu alimentare monofazată, iar
4.2.c şi 4.3.b încercării cu alimentare trifazată.
Înainte de încercare, toate obiectele de încercat sunt curăţate, nu se supun încercării:
- izolaţiile cu defecte evidente sau cele cu depuneri;
- izolaţiile care prin metode precedente de control nedistruptive au fost găsite
necorespunzătoare;
- izolaţiile în ulei, la care nivelul acestuia nu este suficient.
176
Fig. 4.2.
Scheme pentru încercarea transformatoarelor
trifazate cu tensiune alternativă mărită aplicată
Tensiunea se aplică brusc până la cel mult 50% din valoarea tensiunii de încercare, apoi
se creşte lent şi continuu sau în trepte de maxim 5% într-un timp cuprins între 10 şi 30 secunde,
se menţine un minut, după care se micşorează continuu până la cel puţin 50% din tensiunea de
încercare în cel mult 5 s şi se deconectează, aceasta în scopul reducerii supratensiunilor de
comutaţie. Prezenţa defectelor în izolaţie poate fi sesizată prin oscilaţiile indicaţiilor aparatelor
de măsură, declanşare automată, străpungeri sau conturnări vizibile, zgomote specifice, prin
oscilografiere şi prin prezenţa unor încălziri locale ale izolaţiei. Încercarea se execută după
reparaţii capitale şi prezintă unele neajunsuri, în special pentru izolaţiile cu hârtie – ulei ca:
- reprezintă o solicitare grea pentru izolaţie favorizând descărcările parţiale, fără a le
putea detecta şi avănd posibilitatea de producere a defectelor remanente;
- este insuficient de sensibilă faţă de exigenţele siguranţei în exploatare a echipamentelor.
Pentru a ţine seama de pericolul defectării izolaţiei, datorită efectului cumulativ, valoarea
tensiunii de încercare pentru control preventiv se alege cu 20 – 30 % mai mică decât nivelul de
ţinere la tensiunea alternativă de 50 Hz.
Încercarea cu tensiune alternativă mărită prezintă unele avantaje; reproduce modul de
solicitare din exploatare; străpungerea se observă uşor prin creşterea bruscă a curentului şi
scăderea la zero a tensiunii de încercare, iar sursele tensiunii de încercare nu sunt complicate. De
aceea este şi cea mai răspândită încercare.
177
Fig. 4.3.
Scheme pentru încercarea transformatoarelor
trifazate cu tensiune mărită alternativă indusă
178
4.2.5. Încercări nedistructive ale izolaţiei
4.2.5.1. Metode de încercare utilizând tensiunea
continuă
Fig. 4.4.
Schema echivalentă completă (a) şi simplificată (b)
179
Fig. 4.5.Variaţia curentuluiprin dielectric sub acţiunea
tensiunii continue
Variaţia de timp a acestei rezistenţe este reprezentată în fig. 4.5. Măsurarea rezistenţei de
izolaţie constituie o metodă practică de control preventiv şi se realizează după 60 s de la
aplicarea tensiunii continue, când prin izolaţie circulă numai curentul de conducţie. Umezirea
izolaţiei conduce la scăderea rezistenţei de izolaţie.
De asemenea, impurificarea masivă sau prezenţa unor defecte de străpungere determină o
scădere accentuată a rezistenţei de izolaţie.
Diagnosticarea izolaţiei prin această metodă nu este sigură, existând defecte (incluziuni
gazoase) care pot duce la reducerea substanţială a tensiunii de străpungere fără a influenţa
valoarea rezistenţei de izolaţie.
Aprecierea stării izolaţiei prin măsurarea rezistenţei se recomandă să se facă prin
comparaţie cu datele iniţiale şi nu după valorile absolute.
Raportul rezistenţelor de izolaţie măsurate după 15 s şi după 60 s de la aplicarea tensiunii
continue, defineşte coeficientul de absorţie
Riz 60'
K abs =
Riz15'
Fig. 4.6.
Curbele de absorţie
180
cu capacitate mare, cu constante de timp de polarizare de ordinul orelor.
Pentru măsurarea rezistenţei de izolaţie se utilizează ca instrumente: megohmetre sau
teraohmetre. Valoarea tensiunii la care se execută măsurarea influenţează mărirea rezistenţei de
izolaţie (fig. 4.7.).
Fig. 4.7.
Dependenţa rezistenţei de izolaţie de tensiune
Fig. 4.8.
Curbele I=f(U)
Fig. 4.9.
Schema echivalentă a unei izolaţii în două straturi (a),
curbele de autodescărcare (b) şi de revenire (c)
181
La conectarea izolaţiei la o sursă de tensiune înaltă continuă tensiunea se repartizează
invers proporţional cu mărimea capacităţilor
U C
1 = 1 , (t = 0) (4.8.)
U C
2 2
După un anumit timp, repartiţia tensiunii este determinată de rezistenţele de izolaţie:
U 1 R1
= , (t → ∞) (4.9.)
U 2 R2
Dacă izolaţia se deconectează de la sursă, în primul moment tensiunile se repartizează
conform relaţiei (4.9.) şi în contunuare tensiunea la bornele izolaţiei variază după curbe rezultate
din suma celor două exponenţiale de descărcare (fig. 4.9. b). Caracteristica U=f(t) astfel ridicată
se numeşte curbă de autodescărcare. Dacă, curba scade mai repede, rezultă că starea izolaţiei este
slabă, deci prezintă un grad mai mare de umezire.
Dacă după deconectarea sursei se scurtcircuitează pentru un timp izolaţia, tensiunile U1 ,
U2 vor fi egale şi de semn contrar, iar sarcina electrică de pe suprafaţa de separaţie a straturilor
izolante se repartizează proprţional cu capacităţile C1 şi C2 . În primele momente după desfacerea
scurtcircuitului, tensiunea creşte relativ repede şi apoi scade la zero mai lent (fig. 4.9. c) .
Caracteristica U=f(t) rezultă prin însumarea celor două tensiuni U1 şi U2 poartă
denumirea de curbă de revenire. Pentru izolaţia umedă revenirea se face mai încet şi până la o
tensiune mai mică. Aceste metode de control a umidităţii izolaţiei aplicabile la izolaţiile
neomeogene sunt caracterizate prin mare sensibilitate şi uşurinţă în execuţia măsurării. Pentru a
evidenţia gradele mici de umezire a izolaţiei se poate aplica metoda coeficientului real de
absorţie, utilizând schema din fig. 4.10.
Fig. 4.10.
Schema pentru determinarea coeficientului real de absorţie.
182
În schema din fig. 4. 10. capacitatea C a izolaţiei de încercat se încarcă cu tensiunea
continuă U, apoi se descarcă pe rezistenţa r de valoare mică.
Curba de variaţie a cǎderii de tensiune produsǎ de curentul de polarizare care trece prin r
este oscilografiatǎ cu ajutorul oscilografului catodic O.C. Existǎ aparate speciale care dau direct
valoarea coeficientului real de absorbţie.
Fig. 4.11.
Diagramele: exactă şi simplificată a curenţilor prin izolaţie.
Pe baza diagramei simplificate din fg. 4.11. b, pierderile totale în dielectric vor fi:
P = UI cos ϕ = UI sin δ = UI c tgδ (4.11.)
dar I c = ωCU , de unde:
P = ωCU 2tgδ (4.12.)
în care C reprezintă capacitatea fizică totală.
Se observă din relaţia (4.12.) că pierderile totale în dielectric depind de dimensiunile
geometrice ale izolaţiei şi pentru aprecierea acesteia se utilizează raportul:
Ia
tg = , (4.13.)
Ic
care nu depinde de volumul izolaţiei.
183
Utilizând notaţiile din fig. 4.4., componentele activă şi reactivă ale curentului vor avea
expresiile (fig. 4.11.).
1 ωT
I a = U [ + ωC p ] (4.14.)
ra 1 + (ωT ) 2
ωC p
I c = U [ωC ∞ + ] (4.15.)
1 + (ωT ) 2
Prin măsurarea tg δ se poate aprecia starea izolaţiei pentru echipamente cu diferite
capacităţi. Creşterea tg δ indică o stare proastă a izolaţiei şi anume o umezire puternică a ei,
precum şi existenţa unor impurităţi şi incluziuni gazoase în masa dielectricului.
Prezenţa umidităţii determină deci creşterea tg δ , dat practic acestea nu depind de
tensiune. Prezenţa descărcărilor parţiale în incluziunile gazoase ale izolaţiei solide determină
creşterea bruscă a tg δ , începând de la o anumită tensiune critică de ionizare Ui (fig. 4.12.).
Fig. 4.12.
Variaţia tg δ în funcţie de valoarea tensiunii aplicate
pentru izolaţia solidă (a) şi izolaţia hârtie-ulei (b)
Fig. 4.13.
Scheme de principiu a punţii Schering.
184
Z x Z4 = ZeZ3 ,
în care:
Z 3 = R3 ;
1
Z x = Rx + ;
jωC x
1
R4
jωC 4 (4.16.)
Z4 = ;
R4 + jωC 4
1
Ze = .
j ωC e
C4
R x = R3 ; (4.19.)
Ce
R4
Cx = Ce ; (4.20.)
R3
Fig. 4.14.
Schema punţii Schering neecranată (a) şi ecranată (b)
185
La măsurătorile efectuate cu puntea Schering pot apare erori determinate de sensibilitatea
limitată a indicatorului de echilibru a punţii, ca influenţa câmpurilor electromagnetice exterioare,
de curenţi şi capacităţi parazite.
Determinarea tg δ se efectuează în special la transformatoare (de putere, tensiune şi
curent), la bobinele de stingere şi la condensatoare.
Metoda este foarte mult utilizată pentru determinarea gradului de umezire a izolaţiei
transformatoarelor şi se bazează pe influenţa temperaturii, frecvenţei, timpului asupra
fenomenelor de polarizare lentă datorată neomogenităţii dielectricului. Din relaţia (4.15) rezultă
valoarea aparentă a capacităţii izolaţiei:
ωC p
C =C ∞ + (4.22.)
1 + (ωT ) 2
relaţie din care rezultă două metode de măsurare a gradului de umiditate a izolaţiei:
- Metoda capacitate-temperatură, care are în vedere că la creşterea temperaturii,
conductibilitatea straturilor umede din izolaţie creşte, constante de timp T se micşorează şi deci
creşterea capacităţii cu temperatura este cu atât mai intensă, cu cât umezirea e mai puternică;
- Metoda capacitate-frecvenţă, care are în vedere faptul că la frecvenţe relativ înalte,
gradul de umiditate nu influenţează practic valoarea capacităţii. Datorită sensibilităţilor mici
aceste metode se utilizează mai puţin.
- Metoda capacitate-timp, are o înaltă sensibilitate şi constă în determinarea raportului
C p / C ∞ , prin măsurarea separată a celor două capacităţi. Schema principială este dată în fig.
4.15.
Fig. 4.15.
Schema de principiu pentru metoda capacitate-timp.
186
Din diferenţa celor două valori ale capacităţii C rezultă creşterea capacităţii ΔC datorată
umidităţii:
ΔC = C − C∞ (4.24)
În norme este dată valoarea raportului:
ΔC C − C ∞ C p
= = (4.25)
C∞ C∞ C∞
Compararea valorilor măsurate cu cele din norme permite aprecierea stării izolaţiei.
Descărcările parţiale apar în incluziunile gazoase care pot exista în izolaţie. Sunt
denumite parţiale deoarece descărcarea este limitată numai la spaţiul ocupat de incluziuni.
Apariţia lor la tensiunea de lucru provoacă pierderea lentă dar sigură a calităţilor izolante ale
dielectricului.
Descărcările parţiale reprezintă un pericol real pentru aparatele turnate în răşini sintetice
şi aparatele cu izolaţie din hârtie şi ulei. În legătură cu descărcările parţiale se pun următoarele
probleme:
- stabilirea unui nivel admisibil de descărcări parţiale;
- corelaţia între comportarea la descărcări parţiale şi durate de viaţă a izolaţiei;
Prin determinarea descărcărilor parţiale este pusă în evidenţă nu existenţa defectelor
izolaţiei, ci a descărcărilor în izolaţie. Astfel, umezirea unei fisuri în porţelan, carbonizarea
pereţilor incluziunii în izolaţiile organice duc la dispariţia descărcărilor parţiale deşi defectul de
izolaţie este evoluat. Se poate spune că măsurarea descărcărilor parţiale permite determinarea
defectelor aflate numai într-un stadiu iniţial de dezvoltare.
Pentru detectarea şi evaluarea descărcărilor parţiale se folosesc aparate speciale care se
bazează pe unul din principiile:
a) măsurarea uneia dintre mărimile caracteristice ale descărcărilor parţiale ca:
- sarcina electrică aparentă (q), reprezentând sarcina care, dacă ar fi injectată
instantaneu la bornele obiectului de încercat, ar produce o variaţie de tensiune
ΔU egală cu aceea produsă de descărcarea parţială însăşi;
- frecvenţa de repartiţie (n) a descărcărilor parţiale care reprezintă numărul de
impulsuri pe secundă;
- curentul mediu de descărcare:
I=
1 n
∑ [q 1 + q 2 + ... + q n ] (4.26)
T 0
unde:
T este un interval de timp mare cmparativ cu perioada tensiunii de serviciu;
- debitul pătratic:
1 n
(
D = ∑ q12 + q 22 + ... + q n2
T 0
) (4.27)
187
Fig. 4.16.Schema de principiu pentru detectarea
descărcărilor parţiale prin metoda sarcinilor
electrice aparente
Schema fundamentală a aparatelor bazate pe primul principiu este dată în fig. 4.16. în
care:
Cx- este obiectul de încercat;
Zm- impedanţa de măsură;
Ck- condensator de cuplaj;
F- filtru;
A- amplificator;
∝- oscilograf catodic;
N- contor e impulsuri şi discrimintor de amplitudine;
B- detector liniar sau pătratic;
M- instrument de măsurat;
Z- filtru trece jos;
Impedanţa de măsură Zm se conectează la circuitul de înaltă tensiune, pe partea dinspre
pământ a obiectului încercat. Condensatorul de cuplaj Ck reduce perturbaţiile în raportul Cx/Ck .
Dacă obiectul de încercat are o bornă legată la pământ, impedanţa Zm se conectează în serie cu
Ck sau altă capacitate din schemă, care serveşte drept capacitate de cuplaj.
Măsurarea directă a variaţiilor de tensiune la bornele obiectului de încercat nu este
posibilă, datorită valorii lor extrem de mici în raport cu valoarea tensiunii aplicate. Datorită
descărcărilor parţiale în obiect, în întreaga schemă se produce un proces tranzitoriu. Căderea de
tensiune pe Zm poate fi aplicată unui filtru trece sus, amplificată şi măsurată.
Amplificatoarele utilizate pot fi de bandă largă sau de bandă îngustă, cu frecvenţa de
acord variind în limite largi (de la kHz la MHz) şi banda de trecere în jur la 10 KHz. În cazul în
care Zm este un rezistor de valoare Rm , neglijând inductivitatea circuitului primar, la intrarea
circuitului de măsură se obţine un impuls aperiodic pentru fiecare descărcare parţială, de forma:
t
−
U x (t ) = U xm e T
(4.28)
unde:
T = Rm C e (4.29)
iar:
Ck C x
Ce = C p + (4.30)
Ck + C x
este capacitatea a circuitului, cu Cp capacitata parazită de intrare a circuitului de măsură.
Ţinând cont că fiecare descărcare parţială produce o variaţie foarte mică de tensiune ΔU x
pe capacitatea Cx de valoarea:
q
ΔU x = (4.31)
Cx
188
q – fiind, sarcina aparentă a descărcării.
Ţinând cont de acestea, amplitudinea impulsului de tensiune la intrarea circuitului de
măsură va fi:
Ck Cx q
ΔUxm = ΔUx =
Cp (Ck + Cx ) + Ck Cx Cx (4.32)
Cx + Cp (1+ )
Ck
deci e proporţională cu sarcina aparentă a descărcării.
Pentru Zm rezistiv este nevoie de un amplificator de bandă largă deci va rezulta un nivel
ridicat al perturbaţiilor ce apar de la descărcarea corona pe barele de înaltă tensiune, aparatele de
comutaţie etc. Acest nivel poate fi redus prin folosirea ca impedanţă de măsură a unei inductanţe
Lm , caz în care procesul tranzitoriu la intrarea circuitului de măsură e oscilant amortizat, iar
impulsul de tensiune e de forma:
U x (t ) = U xm ⋅ e −αt cos ω 0 t (4.33)
în care:
U xm este dat de (4.32);
1
ω0 = (4.34)
Lm C e
Re
α= (4.35)
2 Lm
Re – fiind rezistenţa activă a circuitului de înaltă tensiune. Forma impulsului de tensiune
în cele două cazuri e dată în fig. 4.17 .
Fig. 4.17
Forma şi spectrul de frecvenţe al impulsului la intrarea circuitului de
măsură pentru o impedanţă de măsură rezistivă (a) şi inductivă (b)
189
Trebuiesc reduse influenţele perturbatoare externe, în care scop se utilizează scheme de
măsură cu circuit echilibrat în punte, ecranarea incintei de măsurare, evitarea apariţiei altor surse
de descărcări electrice. Aparatele pentru măsurarea descărcărilor parţiale în izolaţia externă se
bazează pe principiul radioreceptoarelor. Metoda permite o verificare nedistructivă asupra stării
izolaţiei şi a evidenţierii defectelor de izolaţie care produc descărcări electrice. Dacă sunt
prevăzute cu antene direcţionale aparatele pot localiza izolaţia defectă.
Comparând curba obţinută cu cea normală se poate determina locul defectului, adică
elementul străpuns din lanţ sau traseul descărcării pe suprafaţa unui izolator.
ΔU
%
40
c
30
b
20 a
10
nr.
1 2 3 4 5 elem.
Fig. 4.18.
Repartiţia pe un lanţ de 5 izolatoare
a) repartiţia normală;
b) elementul 3 defect;
c) elementul 1 şi 2 defecte.
Metoda are avantajul că se poate efectua fără deconectarea aparatului, adică în condiţii
normale de funcţionare. Pentru determinarea repartiţiei tensiunii se folosesc stăngi sau prăjini de
măsurare a căror schiţă este indicată în fig. 4.19.
Fig. 4.19.
Schiţa prăjinii de înaltă tensiune; E – eclator
1. coarne; 2. mâner; 3. condensator
190
Aceste prăjini de înaltă tensiune se bazează pe amorsarea spaţiului disruptiv al eclatorului
E sub efectul tensiunii elementului pe care s-au plasat coarnele 1 ale prăjinii. În serie cu eclatorul
se montează condensatorul C pentru ca scânteia ce apare la eclator să nu şunteze elementul
respectiv ducând la creşterea tensiunii pe restul elementelor, ceea ce ar putea provoca
conturnarea întregului lanţ.
Fig. 4.20.
Defectoscopia prin metoda OTA:
1,2 - normograme undă plină respectiv tăiată;
3 - defectogramă, defect masiv în izolaţia principală;
4 - idem în izolaţia longitudinală;
5 - defect – scurcircuitul de galeţi;
6. – defect pasager în izolaţia longitudinală;
191
- oscilografierea curentului de şoc absorbit de la sursă (OCS);
- oscilografierea curentului indus în înfăşurarea neîncercată, scurcircuitată (OCIN);
- oscilografierea potenţialelor induse în înfăşurările neîncercate (OPI);
- oscilografierea curentului de cuvă izolată (OCC);
- oscilografierea curentului între punctul neutru şi pământ pentru legarea în stea a fazelor.
Alegerea schemei optime de defectoscopie este condiţionată de particularităţile
constructive ale echipamentului de încercat, de posibilităţile instalaţiei de încercare şi
înregistrare, de nivelul perturbaţiilor etc.
În afară de aceste tipuri de defectoscopie, bazate pe răspunsul înfăşurărilor, mai există
defectoscopia de tip electroacustic bazată pe recepţionarea undelor sonore şi ultrasunetelor
propagate de la locul de apariţie al defectului în izolaţie de ulei şi hârtie a transformatoarelor sub
acţiunea tensiunii de impuls.
Metoda de încercare cu tensiune de impuls nedistructivă se aplică şi maşinilor electrice
rotative pentru evidenţierea izolaţiei slăbite dintre conductoarele unei secţii sau bobine sau între
două bobine. Încercările se execută în uzina constructoare, precum şi în laboratoarele
specializate, după reparaţii capitale.
În principiu, orice circuit de încercare cu tensiune înaltă se compune din trei elemente
(fig. 4.21): sursa de înaltă tensiune (1), dispozitivul de măsurare a tensiunii (2) şi obiectul de
încercat (3).
1 2 3
Fig. 4.21.
Schema unei instalaţii pentru încercări de înaltă tensiune.
Tensiunea înaltă folosită diferă după tipul încercării efectuate iar dispozitivele de măsură a
tensiunii diferă după felul tensiunii şi parametrul măsurat.
192
4.3.1. Instalaţii de încercare cu tensiune înaltă de
frecvenţă industrială
4.3.1.1. Transformatorul de încercare
Sursa de tensiune înaltă a unei instalaţii de încercări cu tensiune alternativă înaltă, este
transformatorul de încercare. Acesta are o construcţie specială, monofazată, cu puterea relativă
redusă în regimul de durată, dar cu posibilităţi de supraîncărcare la funcţionarea de scurtă durată.
Caracteristicile de bază ale unui transformator sunt:
- Tensiunea nominală trebuie să fie apropiată ca valoare de tensiunea de încercare;
- Puterea nominală care rezultă din curentul de regim de durată trebuie să fie suficientă
pentru ca deformarea curbei tensiunii de încercare să fie redusă şi pentru evitarea
supratensiunilor de autoexcitaţie;
- Curentul de scurtcircuit pe partea de înaltă tensiune trebuie să fie suficient de mare
pentru a produce un defect vizibil în izolaţia încercată şi pentru a evita pericolul
supratensiunilor datorate descărcărilor intermitente. Curentul de scurtcircuit stabilizat
trebuie să fie de circa 1 A;
- Tensiunea de scurtcircuit trebuie să aibă o valoare cât mai mică (câteva procente),
pentru a satisface condiţia de mai sus, precum şi pentru a nu rezulta căderi de tensiune
importante la bornele obiectului încercat în regimul descărcării incomplete. Această
condiţie ar conduce la valori necesare ale curentului de scurtcircuit de circa 5 A;
- Sursa trebuie să aibă o capacitate de intrare mare, pentru evitarea atenuării semnalelor
de descărcări parţiale faţă de cele corespunzătoare condiţiilor naturale.
Din motive de stabilitate mecanică şi asigurarea izolaţiei interne, la transformatorul de
încercare se foloseşte predominant înfăşurarea în straturi (fig. 4.22.).
Fig. 4.22.
Realizarea transformatorului de încercare
193
curentul de magnetizare are o pondere suficient de mare în curentul total absorbit, asigurând în
mare măsură compensarea curentului capacitiv de sarcină, ceea ce elimină pericolul de
autoexcitaţie. Astfel de transformatoare de încercare, tip coloană, se construiesc până la tensiuni
care pot atinge 1 MV.
Varianta din fig. 4.23.c are cuvă metalică, la care se leagă o extremitate a înfăşurării de
înaltă tensiune. Izolatorul 5 de trecre este dimensionat de valoarea tensiunii nominale. Pentru
obţinerea de tensiuni mai înalte (peste 1 MV) se foloseşte conectarea transformatoarelor de
încercare în cascadă.
Fig. 4.23.
Tipuri constructive de transformatoare de încercare
Fig. 4.24.
Transformatoare de încercare în cascadă
194
a primei trepte la carcasa metalică a treptei a doua, impune ca aceasta din urmă să fie aşezată pe
izolatoare suport dimensionate la tensiunea U2. Izolatoarele de trecere ale celor două trepte se
dimensionează tot la tensiunea U2.
În schema din fig. 4.24.b alimentarea transformatorului treptei a doua se face printr-un
transformator auxiliar (T3) care are raportul de transformare unitar.
Cele două tipuri de cascade se deosebesc în ceea ce priveşte puterea transformatoarelor,
componenţa. Astfel, în cazul (a) transformatorul primei trepte trebuie să asigure şi transferul de
putere pentru alimentarea treptei a doua, iar în cazul (b) toate cele trei transformatoare au puterea
egală (U2I2). În ansamblu puterea instalată în cele două cascade este aceeaşi, 3U2I2.
Coeficientul de utilizare a puterii instalate în cascadă va fi:
Putila nU 2 I 2 n 2
C= = = = (4.36)
Pinst . [n + (n − 1) + ... + 1] U 2 I 2 (n + 1)n n + 1
2
unde n este numărul de trepte.
Deoarece C scade cu creşterea lui n, numărul de trepte se limitează la 2-3, rareori 4. Dacă
creşte numărul de trepte, creşte şi tensiunea de scurtcircuit a cascadei. Pentru cascadele cu
tensiuni şi puteri mari se iau măsuri de reducere areactanţei de scăpări (fig. 4.25).
Înfăşurările E legate în scurtcircuit cu rolul de a mări cuplajul magnetic între cele două
colone, reducând fluxul de scăpări.
Pentru a evita efectele dăunătoare datorate cuplajului se folosesc nişte bobine de
reactanţă fig.4.25 (înfăşurarea C cuplate cu fiecare etaj). Pentru a înlătura apariţia unei eventuale
armonici superioare în curba tensiunii, se montează filtre RC acordate pe armonicile cele mai
probabile (3 sau 5), de regulă, în înfăşurările de egalizare sau de alimentare.
Fig.4.25.
Reducerea reactanţei de scăpări
Fig. 4.26.
Cascadă de transformatoare 1200 kV / 800 kVA
195
Transformatoarele componente ale cascadei sunt: fie cu carcasă izolantă de tip coloană,
fie cu cuvă metalică şi izolator de trecere. În fig. 4.26. este reprezentată schema electrică a unei
cascade moderne cu trei trepte, tensiune nominală 1200 kV, putere nominală 800 kVA.
Pe lângă înfăşurările primară (P), secundară (S), de transfer (T), transformatoarele posedă
înfăşurarea de egalizare (E), bobina de compensare a puterii reactive (C) şi filtrul de armonici (F)
în prima treaptă. Conectarea în cascadă are o serie de inconveniente ca: gabarite importante,
tensiune de scurtcircuit mai ridicată, puterea instalată depăşeşte puterea nominală a cascadei.
Tensiunea înaltă de înaltă frecvenţă este folosită în special pentru studiul descărcărilor
electrice în dielectrici solizi şi gazoşi pentru producerea radiaţiilor X, precum şi în unele aplicaţii
industriale.
Instalaţiile folosite pentru producerea acestor tensiuni au ca element principal un
transformator fără miez. Cea mai răspândită este instalaţia din fig. 4.27.a, cunoscută şi sub
denumirea de transformator Tesla.
t
1 di1 di2
C1 ∫0
i1 dt + L1 + R1i1 − M = U0
dt dt
t (4.37)
1 di di
C2 ∫0 i2 dt + L2 dt2 + R2i2 − M dt1 = 0
Calculele se simplifică dacă nu se ia în considerare amortizarea deci R1=R2=0.
196
Utilizând transformata Laplace şi pentru condiţii iniţiale nule,
ecuaţiile devin:
⎛ 1 ⎞ U
⎜⎜ + L1 p ⎟⎟ I 1 − MpI 2 = 0
⎝ C1 p ⎠ p
(4.38)
⎛ 1 ⎞
⎜⎜ + L2 p ⎟⎟ I 2 − MpI 1 = 0
⎝ C2 p ⎠
Din aceste condiţii eliminînd pe I1, se obţine:
( )(
⎡ 1 + L1C1 p 2 1 + L2 C 2 p 2 ⎤ )
U
− M p ⎥I 2 = 0 (4.39)
⎢ 2
⎣ MC1C 2 p ⎦ p
Deoarece:
t
1
C 2 ∫0
U2 = i 2 dt
197
Pentru cuplaj puternic (K→1), pulsaţiile diferă mult între ele, iar tensiunea U2(t) se va
prezenta ca o sinusoidă de frecvenţă mare modulată în amplitudine după o sinusoidă cu frecvenţă
mică (fig. 4.28.a).
Pentru un cuplaj slab (K→0), cele două pulsaţii sunt apropiate şi U2(t) este o sinusoidă
(fig. 4.28.b).
Curbele din fig. 4.28 ţin seama de prezenţa amortizărilor deş în calcule s-a neglijat
amortizarea; aceasta pentru că rezulatele obţinute cu considerarea amortizării duc la aceleaşi
concluzii cu privire la forma tensiunii U2.
Amortizarea în circuitul primar este mărită în prezenţa rezistenţei arcului electric între
sferele eclatorului E1.
Tensiuni înalte de înaltă frecvenţă staţionare se pot produce şi cu ajutorul unor scheme
rezonante excitate cu tensiune alternativă de înaltă frecvenţă (fig. 4.29).
În bobina L2 se induce o tensiune de înaltă frecvenţă, datorită cuplajului magnetic M cu
bobina L1 din circuitul rezonant L1C1.
(4.44)
I2
ştiind că: U2 = şi făcând notaţiile:
jωC2
1 1 M2
ω 12 = ,ω 2 2 = ,k = (4.47)
L1C1 L2 C2 L1 L2
198
se obţine:
k 2 U1
U2 = −
(4.48)
− ⎡ ⎛ ω 1 ⎛ ω 22 ⎞
2
⎞ ⎤
ω C2 M ⎢⎜ 1 − 2 ⎟ ⎜ 1 − 2 ⎟ + k ⎥
2 2
⎢⎣⎝ ω ⎠⎝ ω ⎠ ⎥⎦
Se observă din relaţiile 4.48 că U2 atinge maximul în fiecare din
situaţiile: ω1 = ω , ω 2 = ω , ω1 = ω 2 = ω .
Ar rezulta că amplitudinile tensiunii sunt identice în toate cele trei cazuri de rezonanţă.
Dacă se vor lua în considerare şi R1 şi R2 se va arăta că concluzia de mai sus este valabilă numai
pentru factori de cuplaj reduşi. Pentru cuplaje magnetice strânse tensiunea U2 este maximă
numai dacă rezonanţa este totală.
Schematic construcţia unui transformator Tesla este dată în fig. 4.30.
199
4.3.3.1. Elementele redresoare pentru tensiune înaltă
Primul redresor folosit a fost cel mecanic şi datorită numeroaselor dezavantaje a fost scos
din uz. Actualmente se folosesc diode de înaltă tensiune cu vid (Kenotron) şi redresoare cu diode
semiconductoare.
Kenotronul constă dintr-un tub în interiorul căruia se află doi electrozi; Catodul format
din însuşi filamentul tubului, alimentat la tensiunea redusă (6-24 V) şi anodul care poate avea
forme de disc sau cilindru ce înconjoară catodul. Curentul admisibil este de ordinul zecilor de
miliamperi, iar tensiunile inverse până la 500 kV. Dezavantajele Kenotroanelor sunt legate de
dimensiunile lor mari. Pentru alimentarea filamentului se poate folosi un transformator special
sau un acumulator, fiecare cu dezavantajele lui.
Diodele semiconductoare prezintă faţă de Kenotroane multe avantaje, unul esenţial fiind
legat chiar de dimensiunile mai mici ale acestora. Tensiunea inversă pe o joncţiune poate atinge
la tipurile cele mai perfecţionate câteva mii de volţi. Problema redresării tensiunilor mai înalte,
se rezolvă prin înserierea unui număr mai mare de elemente, atingându-se tensiuni inverse până
la 500-600 kV. Tensiunile foarte înalte se obţin prin redresarea în schema cu multiplicarea
tensiunii.
În fig. 4.31 sunt reprezentate principalele scheme de redresare folosite pentru producerea
tensiunilor înalte continue.
În schema din fig. 4.31.a se redresează o singură alternanţă. Tensiunea redresată cea mai
mare depinde de tensiunea inversă maximă admisă de redresor. Tensiunea maximă obţinută la
bornele condensatorului C poate să fie cel mult jumătate din tensiunea inversă a redresorului, iar
valoarea de vârf a tensiunii produsă de transformator trebuie să fie cu 10-15% mai mare decât
tensiunea continuă de ieşire, pentru acoperirea pierderilor dielectrice.
Schema din fig. 4.31.b permite dublarea tensiunii de vârf dată de transformatorul T, care
are o bornă legată de pământ. Condensatorul C1 se încarcă prin redresorul Rd1 , potenţialul
punctului 2 devenind egal cu de două ori valoarea de vârf a tensiunii alternative de alimentare.
Condensatorul C2 se încarcă prin intermediul redresorului Rd2 astfel încât la funcţionarea
în gol punctul 3 va lua potenţialul punctului 2, redresoarele având o tensiune inversă egală cu
dublul valorii de vârf a tensiunii alternative de alimentare. Schema stă la baza realizării
instalaţiilor de înaltă tensiune continuă, obţinute prin legarea în cascadă a mai multor astfel de
module de redresare cu dublare de tensiune.
Fig. 4.31.Scheme de
redresare
200
Schema din fig. 4.31.c, este folosită , pentru obţinerea tensiunii continue cu valoarea
dublă faţă de valoarea de vârf a tensiunii dată de transformator, când acesta are ambele borne
izolate. Fiecare din cele două condensatoare este încărcat de câte un redresor, după schema
redresării monoalternanţă, astfel încât tensiunile lor se însumează. Transformatorul T este mai
bine utilizat, deoarece înfăşurarea sa de înaltă tensiune este parcursă de curent pe durata ambelor
alternanţe ale unei perioade. Pentru schemele din fig. 4.31, forma curbei tensiunii redresate la
bornele de ieşire ale acestora, în regim staţionar, este prezentată în fig. 4.32.
Fig. 4.3.
Formele tensiunii redresate:
a) redresare monoalternantă;
b) pentru schema din fig. 4.31.a;
c) pentru schema din fig. 4.31.b;
d) pentru schema din fig. 4.31.c.
Rolul capacităţii de netezire C, pentru schema din fig. 4.31.a, rezultă din compararea
figurilor 4.32.a şi 4.32.b, care corespund situaţiei în care capacitatea lipseşte (fig. 4.32.1) şi
respectiv în prezenţa acesteia (fig. 4.32.b). Dacă la ieşirea schemei este conectată o sarcină, în
semiperioada în care redresorul nu conduce, aceasta este alimentată de condensator. Valoarea
absolută a pulsaţiei δ u la redresarea monoalternanţă va fi dată de expresia:
I med . ⋅ T I med .
δu = = (4.49)
C C⋅ f
unde:
Imed. – este curentul de sarcină al instalaţiei.
f şi T – frecvenţa şi respectiv perioada tensiunii de alimentare.
Factorul de ondulaţie care caracterizează instalaţia de încercare cu tensiune înaltă
redresată va fi:
δu 100
k= × 100 = [%] (4.50)
U RCf
unde R este rezistenţa obiectului de încercat.
Valoarea lui K este limitată la instalaţiile de încercare la 3-5% şi chiar 1% pentru
încercările descărcătoarelor. Astfel curentul de sarcină maxim admis Imed.=U/R. La creşterea
curentului de sarcină e necesar să se adopte o capacitate de netezire mai mare. Curbele
tensiunilor din fig. 4.32.c şi d se referă la schemele de redresare-dublare b şi respectiv c din fig.
4.31. În cazul schemelor din fig. 4.31.b,c la conectarea sarcinii, redresorul nu mai dă o tensiune
maximă egală cu dublul tensiunii de vârf a transformatorului de alimentare deoarece în intervalul
de T/2 , ce trece între maximul pozitiv şi cel negativ al tensiunii, condensatoarele se descarcă pe
sarcină.
201
Tensiunile maxime ce pot fi conţinute sunt:
^ ⎛ I ⋅t I ⋅t⎞
U max. = 2 U − ⎜ med . + med . ⎟ (4.51)
⎝ C1 C2 ⎠
- pentru schema 4.31b:
^⎛ −
1
⎞
U max. = U ⎜ 1 + e 2πRC ⎟ (4.52)
⎝ ⎠
- pentru schema 4.31.c , în cazul în care C1=C2=C.
În fig. 4.32.c, s-a pus în evidenţă atât căderea de tensiune produsă în sarcină de curentul
de descărcare al condensatorului δ u , cât şi căderea de tensiune produsă la încărcarea acestuia
(ΔU). La conectarea în cascadă factorul de ondulaţie creşte, ceea ce limitează numărul de trepte
al cascadei la 3 ÷ 4 .
Redresoarele folosite în schemele instalaţiilor de înaltă tensiune continuă sunt redresoare
de tensiune înaltă cu seleniu, realizate prin conectarea în serie a mai multor celule. Tensiunea
inversă pe celulă este de cca. 45kV, iar redresorul realizat prin înserierea celulelor poate atinge
valoarea tensiunii inverse de 350 kV, curentul nominal fiind de 30-50 mA.
Reglajul tensiunii de încercare se realizează pe partea de joasă tensiune a
transformatorului care alimentează schema de redresare cu ajutorul unui transformator reglabil.
Pentru tensiuni până la 90 kV se realizează instalaţii de înmarcare cu tensiune redresată,
după schema din fig. 4.31.a, care pot servi şi ca instalaţii de încercare în curent alternativ prin
detaşarea redresorului. Pentru tensiuni înalte continue între 100 şi 400 kV se folosesc instalaţii
realizate după principiul redresării cu dublarea de tensiune, iar peste 400 kV (până la cca. 1300
kV) instalaţii în cascadă.
Schema principială de montare a unei instalaţii de tensiune înaltă continuă de 300 kV este
prezentată în fig. 4.33.
Această schemă al cărui curent este de 50 mA, a fost produsă de firma TUR Dresden pe
baza schemei electrice din fig. 4.31.
Separatoare
de
Fig. 4.33.
Schema unei instalaţii de tensiune înaltă continuă
202
4.3.4. Instalaţii de încercare cu tensiune înaltă de impuls
Fig. 4.34.
Varianta generală a schemei Marx
R1C1 + R2 C 2 + R 2 C1 + R3 C 2
η= (4.55)
C1 R2
203
R1C1 + R2 C2 + R2 C1 + R3C2
α= (4.56)
2 C1C2 ( R1 R2 + R1 R3 + R2 R3 )
(4.57)
(
u2 ( t ) = kU 0 e − t / τ 1 − e − t / τ 2 ) (4.58)
în care:
α
k= (4.59)
η α2 −1
1 α − α2 −1
= (4.60)
τ1 τ
1 α + α 2 −1
= (4.61)
τ2 τ
Din analiza acestor relaţii rezultă că pentru obţinerea impulsului cu front rapid şi
descreştere lentă esre necesar să fie îndeplinite condiţiile:
⎧ R1 + R3 << R2
⎨ (4.62)
⎩C1 >> C 2
Unda de impuls 1,2/50 µs se obţine pentru:
τ 1 = 69 μs şi τ 2 = 0,39 μs care se pot obţine pentru:
R1=0, C2=1000 µF, C2/C1=0,1
Se observă că u2(t) este o sumă a două exponenţiale de semne contrare. Dacă τ 1 < τ 2
această sumă reprezintă un impuls aperiodic (fig.4.35). Valoarea maximă a tensiunii u2(t) este
întotdeauna mai mică U0 datorită căderii de tensiune pe rezistenţa R1. Raportul acestor două
tensiuni poartă denumirea de coeficient de utilizare al generatorului:
Fig. 4.35.
Impulsul de tensiune pentru generatorul Marx
204
Um
C= (4.63)
U0
unde:
Um este la valoarea de vârf a tensiunii u2(t) obţinută prin egalarea cu zero a derivatei
du2
= 0 , u2(t) fiind dată de relaţia (4.58).
dt
Un generator de impuls are performanţe cu atât mai bune cu cât acest coeficient este mai
apropiat de unitate.
Aceasta se realizează atunci când R1 şi C2 au valori mult mai mici decât R2 şi C1.
Schema Marguerre este dată în fig. 4.36 şi cuprinde două condensatoare C1 şi C2 , care se
încarcă de la o sursă de curent continuu de înaltă tensiune, până la tensiunea U0 de amorsare a
eclatorului cu sfere E.
Fig. 4.36.
Schema Marguerre
curenţii i1 şi i2 fiind:
t t
U 0 − R1C1 U 0 − R2C2
i1 = ∗e ; i2 = ∗e (4.65)
R R
Tensiunea la ieşire va avea astfel o formă asemănătoare cu cea de la schema Marx,
expresia ei fiind:
(
u2 ( t ) = U 0 e − t / R1C1 − e − t / R2 C2 ) (4.66)
205
sarcină 2 este coronă pentru toate etajele, la unele încercări aceasta fiind însăşi capacitatea
obiectului de încercat.
În regim de încărcare toate condensatoarele se încarcă în paralel până la tensiunea U0 de
amorsare a eclatoarelor 8, prin redresorul 7, rezistenţa de limitare 6 şi rezistenţele de încărcare 5.
Prin amorsarea eclatoarelor, etajele se înseriază, iar la bornele OA se obţine tensiunea de impuls.
Conectarea în serie a etajelor are loc în cascadă imediat după amorsarea eclatorului 8 al etajului
inferior.
Fig. 4.37.
Generatorul de impuls de tensiune multietajat
206
- capacitatea obiectului de încercat în paralel cu condensatorul 2, poate să modifice forma
undei de impuls, iar la încercarea echipamentelor cu inductivitate mare, pot să apară oscilaţii
inadmisibile. Pentru efectuarea unor probe cu unda 1,2/50 µs, este necesar să fie satisfăcută
relaţia:
Ci ≥ 5C
∑ (4.67)
pentru încercarea izolaţiilor care reprezintă o capacitate pură şi:
ts
Ci ≥ 8 (4.68)
L
C1
în cazul echipamentelor de încercat care reprezintă o inductivitate unde Ci = este capacitatea
n
de impuls a generatorului; C∑ este formată din capacitatea obiectului şi capacitatea parazită a
instalaţiei ts este durata semiamplitudinii, în µs; L – inductivitatea echipametului de încercat, în
H, iar capacităţile se exprimă în pF.
- rezistenţele de încărcare 5, influenţează forma undei de impuls, prin valoarea constantei
de timp de încărcare.
Pentru a obţine o undă de impuls de tensiune tăiată necesară încercării izolaţiilor, se
foloseşte un eclator multiplu de tăiere (ETM). Acesta se realizează sub forma unei coloane cu
mai multe eclatoare dispuse vertical şi acţionată de un mecanism comandat de la un pupitru şi
cuplat prin rezistenţa cu condensatoarele divizorului de tensiune, care face parte din lanţul de
măsură.
Datorită loviturilor de trăznet pe liniile aeriene, prin acestea circulă curenţii de trăznet a
căror acţiune poate fi modelată în laboratoarele de înaltă tensiune prin generatoare care produc
impulsuri de curent de scurtă durată şi amplitudine mare. După recomandările CEI-∞, unda de
curnet normalizată este de forma 8/20 µs. Această undă este folosită pentru stabilizarea
rezistenţelor neliniare ale descărcătoarelor.
Schema electrică a unui generator de impuls de curent este dată în fig. 4.38.
Condensatorul C se încarcă până la tensiunea U0 de amorsare a eclatorului Ea şi apoi se
descarcă aperiodic pe circuitul format din rezistenţa R şi inductivitatea L.
În regimul de descărcare al condensatorului este valabilă ecuaţia:
t
1 di
U 0 = ∫ idt + L + Ri (4.69)
C0 dt
Fig. 4.38.
Generator de impuls de curent
207
Transformând în operaţional şi identificând curentul se obţine:
U0 1
I ( p) = × (4.70)
L R 1
p + ⋅p+
2
L LC
Dacă se notează cu:
R 1
δ= ,ω 0 =
2
,ω = δ 2 − ω 0
2
(4.71)
2L LC
u = Ciα (4.74)
unde:
u- este căderea de tensiune pe rezistenţa R;
C- este o constantă cuprinsă între (650-700), în acest caz;
α - ia valori în domeniul 0,2 ÷ 0,35.
De obicei rezistenţa R, este de valoare foarte mică.
Prin F s-a reprezentat un fuzibil cu rezistivitate mare întins între sferele unui eclator.
Comanda declanşării se transmite asupra generatorului de tensiune care aplică pe obiect
un impuls.
208
Dacă obiectul de încercat este conturnat (străpuns) de către impulsul de tensiune, este
scurtcircuitat circuitul generatorului de curent şi fuzibil se topeşte. Impulsul de curent se închide
prin arcul electric format după topirea fuzibilului.
Pentru generarea impulsului de tensiune se foloseşte o sursă de tensiune alternativă de 50
Hz şi puterea 1-2 MVA.
Schema electrică principială a unui generator mixt în care obiectul de încercat este un
descărcător D este prezentată în fig. 4.40.
Fig. 4.40.
Schema electrică a generatorului mixt
Pentru măsurarea tensiunii înalte se pot folosi metode directe, când tensiunea se aplică
direct aparatului de măsură şi indirect când tensiunea se aplică acestuia prin intermediul altui
aparat (de ex. a divizoarelor de tensiune sau transformatoarelor de măsură).
După valoarea care o măsoară, aparatele de măsură corespunzătoare celor două metode
pot fi de două feluri:
- aparate pentru măsurarea valorii de vârf a tensiunii, cum sunt: eclatoarele cu sfere,
oscilografele etc.;
- aparate pentru măsurarea valorii efective a tensiunii, cum sunt: voltmetrele
electrostatice, voltmetrele generatoare etc.;
Cele mai răspândite aparate pentru măsurarea tensiunii alternative sunt eclatoarele cu
efere, voltmetrele electrostatice, transformatoarele de tensiune cu voltmetre de joasă tensiune şi
divizoarele de tensiune cu diferite aparate de măsură conectate pe partea de joasă tensiune a
divizorului. Pentru măsurarea tensiunii de impuls se folosesc de regulă eclatoarele cu sfere şi
divizoarele de tensiune cu oscilograf catodic.
209
4.4.2. Măsurarea tensiunii înalte cu eclatorul cu sfere
Cu ajutorul eclatorului cu sfere se pot măsura toate tipurile de tensiuni care se utilizează
într-un laborator de înaltă tensiune. El este format din două sfere metalice de diametru egal,
fixate pe doi suporţi dintre care cel puţin unul este izolant. Una din sfere are posibilitatea de
deplasare. Axul comun al sferelor poate fi orizontal pentru diametre până la cca. 250 mm (ca în
fig. 4.41), sau vertical pentru diametre mai mari.
Eclatoarele cu sfere se construiesc cu diametre de la 20 la 3000 mm. În interiorul zonei
sferice cu centrul în punctul de scânteiere nu trebuie să se afle obiecte către care să se poată
închide liniile câmpului electric între sfere.
Eclatorul cu sfere reprezintă un caz tipic de sistem de electrozi cu câmp slab neuniform.
Ele se conectează în circuitul de înaltă tensiune prin intermediul unei rezistenţe ce are dublu rol:
- limitează curentul prin arcul electric dintre sfere în scopul prevenirii deteriorării
acestora;
- amortizează oscilaţiile de înaltă frecvenţă datorată tăierii bruşte a tensiunii de către
eclator.
Fig. 4.41.
Eclator cu sfere orizontat
Această rezistenţă poate fi de 0,5-1 Ω / V pentru tensiuni de durată şi mult mai mică
pentru tensiuni de impuls.
Măsurarea tensiunii se efectuează prin intermediul unei descărcări electrice. În cazul
tensiunilor de durată pot fi întâlnite două metode de măsurare:
- menţinând constantă distanţa între sfere şi crescând tensiunea aplicată;
- menţinând constantă tensiunea şi reducând distanţa între sfere până la apariţia
străpungerii.
Deşi condiţiile de măsurare sunt menţinute pentru mai multe încărcări efectuate, totuşi
rezultatele pot diferi, din care cauză se recomandă mai multe serii de măsurări.
Din aceste serii se selectează cele care nu diferă cu mai mult de 3% şi se face media
aritmetică a lor. La eclatoarele cu diametrul sferelor D ≤ 125mm , pentru mărirea preciziei de
măsurare se iradiază spaţiul de eclatoare cu un preparat radioactiv sau cu raze ultraviolete. Dacă
se măsoară tensiunea de impuls se determină, cu ajutorul eclatorului cu sfere, de fapt valoarea de
50% amorsări. În acest caz tensiunea se menţine constantă, iar distanţa se reglează în trepte mici.
Se fixează o anumită distanţă înter sfere şi se aplică un număr de impulsuri cu aceeaşi
amplitudine, la intervale de timp suficient de mari pentru deionizarea aerului. De obicei din
distanţa între sfere se determină prin aplicarea a 10 impulsuri pentru care apar 4 sau 5 amorsări
neconsecutive.
210
Folosirea eclatorului cu sfere pentru măsurarea tensiunilor înalte nu asigură precizie
maximă, din care motiv nu este utilizat în mod curent pentru măsurări, ci doar pentru etalonarea
altor dispozitive de măsură.
În scopul unificării metodei de măsurare pe plan mondial, CEI a adoptat valorile
tensiunilor de străpungere în publicaţia 52 din 1960, valori repreduse de STAS 3811-63, pentru
condiţii atmosferice normale din mediu.
Voltmetrul elctrostatic este folosit, în mod uzual pentru măsurarea valorii efective a
tensiunii înalte alternative.
Soluţia constructivă a unui voltmetru electrostatic este dată în fig. 4.42. şi este folosită
pentru tensiuni între 50 şi 200 kV.
Fig. 4.42.
Schema de principiu a voltmetrului
În principiu, voltmetrul electrostatic este format din două armături metalice, dintre care
una este mobilă. Dacă se aplică o tensiune între aceste armături, are loc o deplasare a
electrodului mobil sub acţiunea forţei electrostatice. Făcând asemănarea cu un condensator,
energia înmagazinată în câmpul său electric va fi:
CU 2
W = (4.75)
2
Dacă forţa electrostatică care acţionează asupra armăturii mobile este F, deplasarea
acesteia în câmp, pe distanţa dx, necesită consumarea unui lucru mecanic:
dL=Fdx (4.76)
Ţinând cond că variaţia de energie în câmp este datorată variaţiei distanţei între armături,
valoarea forţei electrostatice va fi dată de relaţia:
1 dc
F = ⋅U 2 ⋅ (4.77)
2 dx
În fig. 4.42 prin 1 şi 3 s-au reprezentat electrozii ficşi care sunt nişte discuri cu margini
curbate în scopul evitării efectului de capăt. Electrodul mobil 2 este susţinut de axul 6. Cuplul
antagonist este creat de aripioara 5 care se roteşte în întrefierul magnetului permanent 4.
Deplasarea armăturii mobile sub acţiunea forţei electrostatice este măsurată pe cale optică
pe o scală gradată în kV.
Dacă se variază distanţa între electrozii 1 şi 3, se modifică domeniul de măsurare.
Tensiunile foarte înalte se pot măsura cu voltmetre construite prin modificarea unui
eclator cu sfere fig. 4.43, la care sfera superioară este suspendată de un lanţ de izolatoare şi un
dispozitiv cu resort. Prin blocarea dispozitivului cu resort, aparatul se poate folosi ca eclator.
211
Fig.4.43.Voltmetru obţinut prin modificarea unui
eclator cu sfere
Cele mai uzuale voltmetre electrostatice sunt cele de construcţie sovietică de tipurile C-
100 şi C-96 pentru tensiuni maxime de 75 kVef şi respectiv 30 kVef . Acestea au trei domenii de
măsurare, cu precizie de ± 1,5%, în domeniul de frecvenţă de la 40 Hz la 5 MHz.
Pentru măsurarea tensiunilor înalte alternative, domeniul de măsurare al voltmetrelor
electrostatice se poate extinde cu ajutorul divizoarelor capacitive sau al unui condensator auxiliar
conectat în serie cu voltmetru.
Fig. 4.44.
Principiul de funcţionare al voltmetrului
cad pe electrozii 2 şi 3, izolaţi între ei. Rezultă o sarcină electrică a cărei densitate este direct
proporţională cu intensitatea locală a câmpului. Densitatea locală a sarcinii electrice se schimbă
dacă între liniile de câmp şi electrozii 2 şi 3 apare o mişcare relativă. Ca urmare apare un curent
electric de egalizare, care se poate măsura cu aparatul conectat între electrozi.
Principiul voltmetrului generator sectorial este reprezentat schematic şi în fig. 4.45.
Se compune dintr-un electrod metalic 1, la care se aplică tensiunea de măsurat, un
electrod metalic 2 de ecranare prevăzut cu un anumit număr de ferestre, indusul 3, un electrod
metalic (fix sau mobil), format din nişte sectoare metalice izolate, de o anumită formă, un
electrod metalic 4 legat la pământ. Indusul este rotit de un motor cu turaţie fixă şi este indus
periodic în câmpul tensiunii de măsurat. Sarcinile induse se scurg la pământ prin capacitatea C şi
rezistenţa R, producând un curent alternativ proporţional cu intensitatea câmpului în care se află.
212
Pot exista două categorii de voltmetre generatoare: voltmetre sectoriale cu simetrie plană
(fig. 4.46) şi voltmetre cu simetrie cilindrică.
213
4.4.4. Măsurarea tensiunilor înalte cu ajutorul divizoarelor de tensiune
4.4.4.1. Divizoare de tensiune. Tipuri de divizoare
Un divizor de tensiune constă în principiu din două impedanţe neegale înseriate, pe care
se aplică tensiunea de măsurat (fig. 4.47).
Impedanţa Z1 care suportă cea mai mare parte a tensiunii se numeşte “braţ de înaltă
tensiune”, iar impedanţa Z2 care suportă restul tensiunii şi la care se conectează aparatul de
măsurat, poartă numele de “braţ de joasă tensiune”. Aceste impedanţe se aleg astfel încât
raportul de divizare:
U Z2
K= 2 = (4.78)
U1 Z1 + Z 2
să fie suficient de mare.
Fig. 4.47.
Schema de principiu a divizoarelor de tensiune
b)
a)
c) d)
Fig. 4.48.
Scheme practice de divizoare de tensiune
214
a) divizor rezistiv;
b) divizor capacitiv;
c) divizor mixt-paralel;
d) divizor mixt-serie;
⎪⎩ C2 ∫0
unde: “i” este curentul care trece prin divizor.
Pentru excitaţie treaptă de tensiune u1=U, răspunsul divizorului va avea forma :
C ⎡ ⎛τ 2 ⎞ −τt ⎤
u2 = U ⎢1 + ⎜ − 1⎟⎟ ⋅ e ⎥
C 2 ⎣ ⎜⎝ τ 1 ⎠ ⎦
(4.82)
unde:
C1 C2
C= ; R=R1+R2; τ = RC ; τ 1 = R1C1 ; τ 2 = R2 C2 .
C1 + C 2
În funcţie de constantele de timp, răspunsul sistemului poate lua una din următoarele trei
forme:
- pentru aceeaşi constantă de timp în ambele braţe, deci pentru
R1C1 = R2 C2 = RC = τ se obţine:
C1 R
u2 = ⋅U = 2 ⋅U (4.83)
C1 + C2 R
În acest caz timpul de răspuns este zero, răspunsul fiind compensat, de forma treptei
(fig.4.49.a).
τ2
- pentru > 1 se obţine un răspuns supracompensat (fig.4.49.b);
τ1
τ
- pentru 0 < 2 < 1 se obţine un răspuns subcompensat (fig.4.49.c);
τ1
215
a) b) c)
Fig. 4.49.
Caracteristicile divizorului mixt serie pentru excitaţie treaptă în cazul
divizorului compensat (a), supracompensat (b) şi subcompensat (c)
Pentru un divizor de tensiune compus din module RC identice la care se practică o priză
pentru măsurarea de joasă tensiune răspunsul este totdeauna compensat.
Pentru divizorul de tensiune serie-paralel (fig. 4.48) se pot scrie relaţiile:
⎧ 1 t
C1 ∫0
u
⎪ 1 = R i
1 1 = i2 dt
⎪
⎪ 1 t
u
⎨ 2 = R i
2 3 =
C ∫0
i4 dt
⎪ 2 (4.84)
⎪i1 + i2 = i3 + i4
⎪
⎩
Pentru o excitaţie treaptă unitate, ţinând cont că pentru divizoarele uzuale R2<<R1,
C1<<C2 , răspunsul este dat cu aproximaţie, de formula:
τ 2 ⎡ ⎛ τ 2 ⎞ −τ 2 ⎤
t
C1
u2 = × ⎢1 + ⎜ − 1⎟ e ⎥ × U (4.85)
C1 + C2 τ 1 ⎢⎣ ⎝ τ 1 ⎠ ⎥⎦
iar pentru cazul în care: τ 1 = τ 2 , va rezulta:
C1 R2
u2 = ⋅U = ⋅U (4.86)
C1 + C2 R1 + R2
Caracteristicile de frecvenţă
Dacă tensiunile de intrare U1 şi de ieşire U2 au forma: U 1 = U1 ⋅ e jϕ1 , U 2 = U 2 ⋅ e jϕ 2 ,
raportul de divizare va fi dat de expresia:
U1
k ( jω ) = = k ( jω ) e j (ϕ 1 −ϕ 2 ) (4.87)
U2
unde: k ( jω ) = A(ω ) - se numeşte caracteristica de frecvenţă a amplitidinii;
ϕ (ω ) = ϕ1 (ω ) − ϕ 2 (ω ) = arg k ( jω ) - se numeşte caracteristica de frecvenţă a fazei.
Cunoscând raportul de divizare şi forma semnalului u1(t), se poate determina forma
tensiunii u2(t) folosind transformata Fourier:
+∞
F1 ( jω ) = ∫− ∞ u1 (τ )e − jωτ dτ (4.88)
de unde:
F2 ( jω ) = k ( jω )F1 ( jω ) (4.89)
216
Efectuând transformarea inversă rezultă:
1 +∞
u 2 (t ) = ∫ F2 ( jω )e jωt dω (4.90)
2π −∞
Fig. 4.50.
Divizor de tensiune cu structură complexă
217
Între mărimile lineice şi cele totale există relaţiile:
⎧ K1 = K01 / l
⎪R = R l
⎪⎪ 0
⎨ L = L0 l
⎪K = K / l (4.93)
⎪ 2 02
⎪⎩C = C0 l
În această structură o parte din mărimi sunt mărimi constructive iar altele parazite. Printr-
o considerare adecvată, din această structură se pot obţine structurile simple:
- divizorul rezistiv: R0 - constructiv, L0, C0, k01 - parazite, k02= ∞ ;
- divizorul capacitiv: k02- constructivă, L0, C0, k01- parazite, R0=0;
- divizorul mixt-serie: k02-R0 constructive, L0, C0, k01-parazite;
- divizorul mixt-paralel R0, k01- constructive, L0-parazită, k02= ∞ ; k01/C0 → ∞ .
Pentru ca un divizor rezistiv sau mixt compensat să fie de calitate, trebuie îndeplinite
următoarele condiţii:
a) prezenţa inductivităţii L0 să nu determine un răspuns la treapta de tensiune de tip
oscilant;
b) prezenţa capacităţii C0 faţă de pământ să nu influenţeze valoarea raportului de
divizare;
c) răspunsul la excitaţie treaptă să nu depindă de timp.
Îndeplinirea acestor condiţii se face prin alegerea corespunzătoare mărimilor constructive
şi a valorilor lor.
Linia de racord dintre divizorul de tensiune şi obiectul de încercat este format dintr-un
conductor metalic suficient de mare în diametru pentru a nu avea loc descărcarea corona.
Această linie trebuie considerată cu parametrii uniform repartizaţi, dacă se măsoară
tensiuni de impuls foarte rapide.
Influenţa liniei de racord se manifestă prin rezistenţa sau mai ales inductivitatea ei şi
poate da naştere la oscilaţii la borna de intrare a divizorului. În fig. 4.51. se consideră schemele
de măsură cu divizor capacitiv şi mixt-paralel.
Fig. 4.51.
Scheme simplificate de măsurare
În aceste scheme s-a considerat doar rezistenţa braţului de înaltă tensiune şi capacitatea
braţului de joasă tensiune. Considerându-se tensiunea de intrare U0 – un impuls treaptă, se poate
determina tensiunea u la intrarea în divizor.
218
Pentru divizorul mixt-paralel (fig.4.51.a) pot fi scrise ecuaţiile:
di u du
L⋅ + R1i + u = U 0 ; i = i1 + i2 ; i1 = ; i2 = k (4.94)
dt R ωt
Transformând în operaţional făcând notaţiile:
1 1 L + R1 Rk R + R1
,δ = × ,ω 0 =
2
a= (4.95)
Lk 2 RLk RLk
se obţine:
aU 0
U ( p) =
(
p p 2 + 2δp + ω0
2
) (4.96)
aU 0 ⎡ − δt ⎛ δ ⎞⎤
u( t ) = 2 ⎢1 − e ⎜ cosω 1t + ⋅ sin ω 1t ⎟ ⎥ (4.97)
ω0 ⎣ ⎝ ω1 ⎠⎦
în care:
aU 0 ⎡ − δt ⎛ δ ⎞⎤
u (t ) = ⎢1 − e ⎜
⎜ chω t + ⋅ shω t ⎟
2 ⎟⎥ (4.98)
ω
2
ω 0 2 ⎢⎣ ⎝ 2 ⎠⎥⎦
în care:
ω 2 = δ 2 − ω 2 0 , si δ 2 > ω 0
2
di du
L⋅ + R1i + u = U 0 , i = K (4.99)
dt ωt
Făcând transformata Laplace şi utilizând notaţiile:
1 1 R1
a = ω0 = ,δ =
2
(4.100)
LK 2 L
se obţine expresia tensiunii U(p) de forma (4.96).
Dacă se fac aceleaşi ipoteze ca în cazul divizorului mixt-paralel, se va obţine pentru u(t)
una din formele (4.97) şi (4.98). Răspunsul tranzitoriu la treaptă unitate obţinut pe partea de
joasă tensiune, în cazul considerării parametrilor liniei de racord, are fie formă aperiodică (fig.
4.52.a) fie oscilantă amortizată (fig. 4.52.b).
Fig. 4.52.
Răspunsul tranzitoriu la treaptă unitate al divizorului de tensiune;
răspuns aperiodic (a) şi răspuns oscilant amortizat (b)
219
Suprafeţele haşurate reprezintă constantele de timp ale divizorului. Pentru răspunsul
oscilant suprafaţa se obţine prin adunarea algebrică a suprafeţelor determinate de curbă faţă de
treapta unitate.
Influenţa liniei de racord poate fi redusă prin micşorarea lungimii acesteia, adică prin
plasarea divizorului cât şi mai aproape de GIT şi de obiectul de încercat.
Alte măsuri ce se iau sunt: realizarea liniei de racord din bandă sau de formă tubulară, caz
în care se înlătură şi descărcarea corona; înserierea pe linia de racord a unei rezistenţe de
amortizare cu o inductivitate proprie minimă cu rolul de a scoate răspunsul liniei din domeniul
oscilant şi de a amortiza undele reflectate care se formează la trecerea de la linie la divizor.
Semnalul obţinut în braţul de joasă tensiune al unui divizor are o amplitudine relativ mică
şi pentru a nu fi deformat de câmpurile electrice, este transmis către aparatul de măsură prin
intermediul unui cablu coaxial de lungime cât mai mică. Impedanţa caracteristică a cablului de
racord este de cca. 75 Ω, iar impedanţa de intrare a aparatelor de măsură conectate la braţul de
joasă tensiune este foarte mare.
Un astfel de sistem de măsurare este prezentat în fig. 4.53.
Fig. 4.53.
Sistem de măsurare
Cablul coaxial are impedanţa caracteristică Zc, iar pentru acordarea extremităţilor
cablului se folosesc impedanţele Z3, Z4 şi Z5. Dacă se consideră U2(p) răspunsul tranzitoriu al
divizorului determinat anterior, se poate exprima tensiunea U5(p) aplicată aparatului de măsură,
considerând cablul ca o linie lungă.
Z5 Zc 2( Z 4 + Z 5 ) −γL
U 5 ( p) = e U 2 ( p) (4.101)
Z4 + Z5 Zc + Z3 Z4 + Z5 + Zc
unde: γ = p L0 C 0 şi impedanţele de acordare a extremităţilor cablului au fost alese astfel încât:
l
Dar γ ⋅ l = p ⋅ L0 C 0 l = p = p ⋅ τ unde τ este durata propagării undei de impuls pe
v
cablu.
Dacă Z3, Z4 şi Z5 sunt rezistenţele, prin transformarea inversă se obţine:
R5 Zc 2( R4 + R5 )
u 5 (t ) = u 2 (t − τ ) ⋅ ⋅ (4.102)
R4 + R5 Z c + R3 Z c + R4 + R5
220
Aşadar, tensiunea se aplică aparatului de măsură este tensiunea furnizată de divizor,
afectată de un coeficient de divizare şi întârziată de durata de propagare pe cablu. Raportul de
divizare al cablului de racord va fi:
U5
K= (4.103)
U2
Fig. 4.54
Moduri de realizare a acordării
Pentru cazul a), R3=0, R4 + R5 = Zc şi, folosind relaţia (4.102) rezultă raportul de
R5
divizare K = , care este egal cu unitatea dacă R5=Zc şi R4=0.
Zc
Pentru cazul b), Z4 = 0, Z5 = , R3 = Zc şi K = 1.
Tensiunile înalte continue pot fi măsurate utilizând divizoare rezistive, al căror raport de
divizare este dat de expresia:
R1
K= (4.104)
R1 + R2
Schema unui astfel de divizor este dată în fig. 4.48.a. La măsurare pot interveni erori
produse de variaţia valorii rezistenţei cu temperatura sau datorită efectului corona.
Pentru măsurare nu trebuie să se consume un curent mai mare de 1-2 mA, în care scop se
dimensionează rezistenţa la o valoare de 100-200 MΩ/100 kV. Erorile de măsură pot fi reduse
mult dacă se asigură un regim termic favorabil şi se folosesc rezistenţe bobinate din materiale cu
coeficient mic de variaţie a rezistenţei cu temperatura.
221
4.4.4.5. Divizoare pentru măsurarea tensiunilor alternative de frecvenţă
industrială
Schema de principiu (fig. 4.55.a) se compune dintr-un condensator CN, două redresoare
Rd1 şi Rd2 şi aparatul de măsură magnetoelectric.
Fig. 4.55.
Măsurarea valorii de vârf a tensiunii înalte
222
În fig. 4.55.b, s-a reprezentat curba curentului şi a tensiunii cu un singur maxim pe
intervalul unei semiperioade, iar în fig. 4.55.c curbele pentru maxime auxiliare. Şi la
această schemă de măsurare sunt întâlnite erori datorate mai multor cauze:
- curentul mediu este proporţional cu frecvenţa şi erorile sunt, la rândul lor, proporţionale
cu variaţia frecvenţei. Pentru ca mărimea măsurată să fie independentă de frecvenţă se folosesc
diferite variante constructive, cum ar fi cea cu indicator cifric.
- prezenţa mai multor maxime şi minime în intervalul unei semiperioade a curbei
tensiunii (fig. 4.55.c).
Pentru un singur maxim auxiliar, curentul mediu va avea expresia:
⎛ ΔU ⎞
I med = 2 fC N U m ⎜⎜1 + ⎟⎟ (4.106)
⎝ Um ⎠
iar dacă, există mai multe maxime intermediare, în expresia (4.106) în locul mărimii ΔU apare
ΣΔU, deci eroarea creşte. Măsurări precise se pot efectua numai dacă tensiunea de măsurat nu
prezintă maxime auxiliare.
- neglijarea rezsitenţei de conducţie a redresorului şi a aparatului de măsură.
De obicei condensatorul este de construcţie ecranată şi are dielectric gazos, astfel încât
valoarea capacităţii se poate cunoaşte precis şi este constantă în timp.
Prin ecranarea circuitului de joasă tensiune, dacă semnalul aplicat are un singur maxim
pe semiperioadă, eroare globală a instalaţiei de măsurare poate fi de 0,1%.
În fig. 4.56 este indicat, principiul de măsurare a valorii de vârf a tensiunii alternative
prin utilizarea unui divizor capacitiv.
Voltmetrul de vârf conţine condensatorul Cm care se încarcă prin redresorul Rd, la
valoarea de vârf a tensiunii aplicate la bornele de intrare ale dispozitivului. Această valoare este
indicată de voltmetrul electrostatic V. Rezistenţa Rm în paralel cu condensatorul Cm provoacă
descărcarea acestuia astfel încât să se poată urmări variaţiile tensiunii de măsurat.
223
Erorile de măsurare pot fi datorate mai multor cauze:
- descărcarea condensatorului Cm în intervalul dintre două perioade de conducţie a
redresorului; ceea ce provoacă micşorarea valorii tensiunii măsurate. Mai este
denumită şi eroarea de descărcare şi este de circa 1% pentru Tm=1s şi frecvenţa de 50
Hz, crescând pentru frecvenţe mai joase.
- încărcarea condensatorului Cm şi conectarea practic în paralel cu capacitatea C2 a
braţului de joasă tensiune a divizorului. Raportul de divizare va fi diferit în cele două
semiperioade, determinând apariţia unei componente continue de tensiune pe
capacitatea C2.
Pentru a scurtcircuita sarcina reziduală a acestei capacităţi se foloseşte rezistenţa R,
datorită căreia condensatorul Cm nu se va încărca până la valoarea maximă a tensiunii de la
bornele lui C2, apărând aşa-zisa eroare de încărcare.
Poate fi înlăturată eroarea de încărcare dacă se elimină rezistenţa, R prin folosirea unei
scheme (fig. 4.57) cu două ramuri identice, într-una fiind introdus aparatul de măsură.
Fig. 4.57.
Scheme de măsurare a valorii de vârf a
Fig. 4.58.
Scheme de măsurare a valorii de vârf cu circuit de
compensare şi eliminarea erorii de descărcare
Constanta de timp RsCs < (Rm + Rs) Cm, astfel descărcarea condensatorului Cm este mult
mai lentă faţă de cea a condensatorului Cs. Prin urmare, condensatorul Cs înlătură inerţia
dispozitivului, iar Cm descărcându-se lent reduce eroarea de descărcare.
224
4.4.5.3. Voltmetre de vârf pentru tensiuni de impuls
Schema de principiu a voltmetrului de vârf pentru tensiuni de impuls este dată în fig.
4.59.
Voltmetrul este montat în paralel pe condensatorul de măsură Cm care se încarcă la
valoarea de vârf a tensiunii de impuls aplicată de la divizorul de tensiune, aşa cum se observă din
schema de bază din fig. 4.59.a. Schema de măsură nu prezintă eroare de încărcare, deoarece
impulsurile au aceeaşi polaritate.
Eroarea de descărcare poate fi redusă prin folosirea unei scheme ca cea din fig. 4.59.b în
care în paralel cu Cm este montat un condensator suplimentar Cs de circa zece ori mai mare.
Încărcarea şi descărcarea acestui condensator au loc destul de lent, astfel încât se poate
citi indicaţia aparatului de măsură.
Pentru a evita încărcarea capacităţii Cs, simultan cu capacitatea Cm se foloseşte în schemă
o rezistenţă Rs de valoare mare. Cel mai utilizat voltmetru de vârf de joasă tensiune pentru
măsurarea tensiunii de impuls este universalul MUT-7.
225
Fig. 4.60.
Oscilograf catodic pentru tensiune de
Oscilografele cu catod rece au fost înlocuite tot mai mult cu cele cu catod cald, prin
utilizarea corespunzătoare a unor divizoare de tensiune modernizate.
În acest caz amplitudinea semnalului de intrare este cel mult 1000 V. Racordarea la
divizorul de tensiune se face prin cabluri coaxiale, luându-se măsuri împotriva reflexiilor
repetate. Trebuie asigurată sincronizarea declanşării baleiajului cu impulsul de studiat, astfel
încât impulsul să fie înregistrat în totalitate.
Această sincronizare se realizează prin intermediul blocului de comandă a amorsării GIT.
Aceste voltmetre sunt destinate a măsura atât tensiuni de impuls, cât şi tensiuni
alternative şi continue.
Dacă un dielectric transparent, izotrop, este supus unui câmp electric intens, el devine
anizotrop şi se comportă ca un cristal uniax cu axa optică paralelă la direcţia câmpului electric.
Dacă un fascicul de lumină polarizat traversează dielectricul perpendicular pe direcţia
câmpului electric, apare o diferenţă de fază între cele două componente ale luminii polarizate.
Fascicolul de lumină devine polarizat electric şi efectul este cunoscut sub denumirea sub
efect de birefringenţă sau efect Kerr. Acest efect stă la baza construcţiei unor voltmetre a căror
schemă de principiu este dată în fig. 4.61.
Elementul de bază îl reprezintă celula Kerr (K) care este încadrată de un polarizor P şi un
analizor A, aşezaţi încrucişat, astfel încât, în lipsa tensiunii aplicate pe celulă, raza de lumină nu
trece de analizor.
Din lumina polarizată electric, componenţa aflată în planul de polarizare al analizorului
poate trece şi produce un curent electric în detectorul fotoelectric D.
226
Semnalul generat de acesta se aplică unui oscilograf, iar dacă se măsoară o tensiune
continuă sau alternativă se foloseşte un galvanometru. Instalaţia mai cuprinde sursa de lumină S,
electrodul C, diafragmele A1, A2 şi filtrul F.
Fig. 4.61.
Schema de principiu a voltmetrului cu efect Kerr
227
Fig. 4.62.
Graficul funcţiei I=f(E) şi forma semnalului oscilografiat
Fig. 4.63.
Schema ampermetrului magneto-optic
Fig. 4.64.
Diagrama de explicare a funcţionării
228
I0
I= (1 − sin 2α ) (4.112)
4
Se observă că dependenţa între curentul electric de măsurat şi curentul electric produs de
traductorul fotoelectric este neliniară. Pentru unghiuri α mici, se poate aproxima sin 2α ≅ 2α ,
dependenţa devenind liniară şi curentul electric de joasă tensiune având forma identică cu
curentul din circuitul de înaltă tensiune (fig. 4.64).
Datorită condiţiei γ = 45 o , apare însă o componentă de curent continuu, chiar în lipsa
curentului de măsurat, care poate fi înlăturată prin diverse metode de compensare. Pentru
asigurarea transmisiei informaţiei de la punctele de înaltă tensiune ale instalaţiilor la sol, se
utilizează în ultima perioadă tot mai mult cabluri opto-electronice cu transformarea în amplitud
ine sau în frecvenţă.
229
CAPITOLUL V
Pătrunderea supratensiunilor este însoţită de solicitări însumate ale izolaţiei între spire,
respectiv ale izolaţiei înfăşurărilor.
Ecuaţiile care determină mărimile caracteristice (tensiuni şi curenţi) rezultă din fig. 5.1.
∂i x
i+ ⋅ dx rdx Lx
∂x
K/x iK
a a’
∂u
∂u u u− ⋅ dx
u+ ⋅ dx Cdx ∂x
∂x
b b’
Fig. 5.1.
Schema electrică echivalentă la înfăşurarea cu parametrii repartizaţi
⎛ ∂u ⎞ ⎛ ∂i ⎞
u − ⎜u − dx ⎟ = ⎜ Ri + L ⎟dx (5.2)
⎝ ∂x ⎠ ⎝ ∂t ⎠
respectiv:
⎛ ∂u ⎞ dx t
u − ⎜ u − dx ⎟ = ∫ ik dt (5.3)
⎝ ∂x ⎠ k 0
L,R respectiv C reprezentând inductivitatea, rezistenţa respectiv capacitatea înfăşurării, toate
considerate ca valori pe unitatea de lugime.
Aceste ecuaţii mai pot fi scrise şi sub forma:
∂(i + ik ) ∂u
=C
∂x ∂t
∂u ∂i
= Ri + L (5.4)
∂x ∂t
∂u 1
∂x k ∫
= ik dt
230
Din acest sistem rezultă ecuaţia pentru tensiunea u:
∂ 4u R ⎡ ∂ 3u ∂u ⎤ 1 ∂ 2 u ∂ 2u
K + ⎢ k − C ⎥ + = C (5.5)
∂x 2 ∂t 2 L ⎣ ∂x 2 ∂t ∂t ⎦ L ∂x 2 ∂t 2
⎛ 2 1⎞d u
2
R ⎡ d 2u ⎤
⎜ kp + ⎟ 2 = Cp U − p ⎢k 2 − CU ⎥
2
(5.6)
⎝ L ⎠ dx L ⎣ dx ⎦
sau:
( )
2
1 2 d u ⎛ 1 ⎞
1 + pRk + Lkp 2
= ⎜ Cp 2 + RCp ⎟U (5.7)
L dx ⎝ L ⎠
în care:
∞
U = ∫ e − pt u (t )dt
0
este transformata Laplace a funcţiei u(t) şi s-a considerat că la t=0:
∂u
u (0) = (0) = 0
∂t
Scriind polinomul caracteristic pentru ecuaţia (5.7) se obţin rădăcinile de forma:
pC ( pL + R)
α 2 ( p) = (5.8)
Lkp 2 + pRk + 1
Numitorul se anulează pentru: α ( p) = jβ
deci pentru:
2
R β2 ⎛ R ⎞
p12 = − ±j −⎜ ⎟ (5.9)
2L L(kβ + C ) ⎝ 2 L ⎠
2
231
5.2. MODELAREA PROCESELOR ONDULATORII DIN ÎNFĂŞURĂRILE
TRANSFORMATOARELOR, MAŞINILOR ŞI APARATELOR ELECTRICE
Fig. 5.2.
Schema echivalentă a înfăşurării obţinută prin împărţirea ei în N părţi.
dx ∫ M ( x − s )ds
ξ ξ
⎛ξ ⎞ L1 (ξ )
L0 ⎜ ⎟ = 1 =
∫
0 0
(5.14)
⎝ l ⎠ L (l )
∫ dx ∫ M ( x − s )ds
l l
0 0
232
de unde:
L0 (2 N )
M1 = − L0 (1 N ) (5.16)
2
Aplicând încă odată (5.15) pentru L0 (3 N ) şi înlocuind pe (5.16), se obţine:
L0 (3 N ) = 3L0 (1 N ) + 4M 1 + 2M 2 (5.17)
de unde rezultă M2 , conţinând procedeul M3 ş.a.m.d.
A A
C
C
K
K
X
X
a) b)
Fig. 5.3.Schema echivalentă a înfăşurării unui transformator la
frecvenţe înalte
Cdx
u X +du X uX
Cdx
Fig. 5.4.
Schema echivalentă a elementului de lungime dx.
233
Se pot scrie următoarele ecuaţii:
(u x + du x ) − u x = q x
K dx (5.18)
(q x + dq x ) − q x = u x ⋅ Cdx
Rezultă pentru un punct aflat la coordonata x:
du q
=
dx K
(5.19)
dq
= Cu
dx
obţinându-se pentru tensiune ecuaţia:
d 2u C
= u (5.20)
dx 2 K
care are soluţia generală de forma:
u = Ashα ⋅ x + Bchα ⋅ x (5.21)
unde:
C
α= (5.22)
K
iar A şi B sunt constante ce rezultă din condiţiile iniţiale şi la limită.
a) Capătul înfăşurării pus la masă
x = 0; u (0) = 0;
(5.23)
x = l ; u (l ) = u;
de unde:
u
B = 0; A= (5.24)
sh(α ⋅ l )
sh(α ⋅ x)
u= U (5.25)
sh(α ⋅ l )
care este reprezentată în fig. 5.5
x = 0; q = 0;
(5.26)
x = l; u = U ;
rezutând:
U
B = 0; A= (5.27)
ch(α ⋅ l )
234
x
U
l
αl = 0
u
1
U
2
0.5
5
10
0
0.5 0
Fig. 5.5.
Distribuţia tensiunii de-a lungul înfăşurării cu capătul legat la masă.
iar soluţia:
ch(α ⋅ x )
U= U (5.28)
ch(α ⋅ l )
U
l
u αl = 0
U
2 1
0.5
5
10
0
0.5 0
1 x
235
5.4. DEPENDENŢA GRADIENTULUI DE TENSIUNE DE FORMA UNDEI
APLICATE
τ t
Fig. 5.7.Impuls dreptunghiular
236
Aplicând principiul suprapunerii efectelor şi ţinând cont de (5.40), se va obţine:
U (t , x ) = ∑ bn ⋅ sin (α n ⋅ x ) ⋅ cos(ω n ⋅ t ) − ∑ bn ⋅ sin (α n ⋅ x ) ⋅ cos ω n ⋅ (t − τ ) =
n n
⎡ ⎛ τ ⎞⎤ ⎛ ω ⋅ τ ⎞
= −∑ bn ⋅ sin (α n ⋅ x ) ⋅ 2 ⋅ sin ⎢ω n ⋅ ⎜ t − ⎟⎥ sin ⎜ n ⎟ (5.41)
n ⎣ ⎝ 2 ⎠⎦ ⎝ 2 ⎠
T
II
Fig. 5.8.
Impuls de formă oarecare.
Pentru impulsul I:
F=a·t, (5.44)
1
cu: a =
T
Introducând în (5.42) pentru F de forma (5.44) şi ϕ de forma (5.40) se obţine:
⎛ x⎞ a ⋅ bn
u ( x, t ) = at ⎜1 − ⎟+∑ sin (α n ⋅ x ) ⋅ sin (ω n ⋅ t ) (5.45)
⎝ l⎠ ωn
⎛ x⎞ a ⋅ bn ⎛ x⎞
u ( x, t ) t >T = at ⎜1 − ⎟ + ∑ sin (α n ⋅ x ) ⋅ sin (ω n ⋅ t ) − a (t − T )⎜1 − ⎟ −
⎝ l ⎠ n ωn ⎝ l⎠
a ⋅ bn
−∑ sin (α n ⋅ x ) ⋅ sin[ω n ⋅ (t − T )] , (5.46)
n ωn
237
sau, deoarece: a·T=1,
⎛ x⎞ b ⎛ω T ⎞ ⎡⎛ T ⎞ ⎤
u ( x, t ) t >T = ⎜1 − ⎟ + ∑ n sin (α n ⋅ x ) ⋅ 2 sin⎜ n ⎟ cos ⎢⎜ t − ⎟ω n ⎥ =
⎝ l ⎠ n ω nT ⎝ 2 ⎠ ⎣⎝ 2 ⎠ ⎦
ωT
sin n
⎛ x⎞
= ⎜1 − ⎟ + ∑ bn ⋅ sin (α n ⋅ x ) ⋅ 2 cos ⎡ω ⎛ t − T ⎞⎤
l ω T ⎢ n ⎜ 2 ⎟⎥ . (5.47)
⎝ ⎠ n n ⎣ ⎝ ⎠⎦
2
Datorită formei funcţiei:
ωT
sin n
f = 2
ωnT
2
Se obţine o scădere a amplitidinii cu creşterea pulsaţiei. În fig. 5.9 este reprezentată
valoarea tensiunii pentru diferite valori ale lui T.
%
u 3
1
100
2
80 4
60
5
40
20
τ
Fig. 5.9.
Distribuţia tensiunii pe înfăşurare.
La variaţiile foarte rapide ale proceselor, cu frecvenţe de ordinul a 102, 103 kHz, care au
loc în momentul aplicării undei pe aparat, prezintă importanţă numai curentul de deplasare prin
condensatoare.
Deci aparatul se comportă ca un condensator.
Considerăm aplicată acestui condensator echivalent o undă dreptunghiulară (fig. 5.10).
Această undă are următoarele caracteristici: amplitidinea u cunoscută; curentul i al undei
incidente: amplitudinea ur a undei reflectate; curentul ir corespunzator undei reflectate :tensiunea
u prin transformator.
ir
ur
u utr
Ce
i itr
Fig. 5.10.
Propagarea undelor într-o reţea cu condensator
238
Ecuaţiile care modelează fenomenele de propagare sunt:
u = Z ⋅i ; (5.48)
u r = Z ⋅ ir ; (5.49)
u tr = u + u r ; (5.50)
1 t
u tr =
Ce ∫i 0
tr dt ; (5.51)
itr = i − ir ; (5.52)
în care Z este impedanţa caracteristică a liniei şi are valoarea uzuală Z=500 Ω , iar Ce este
capacitatea echivalentă a aparatului.
Ce este funcţie de valorile C şi K din schema echivalentă şi de lungime.
Pentru transformatoare, Ce are valoarea cuprinsă între 10-7 şi 10-8 F.
Din aceste ecuaţii se obţine pentru:
2U 1 t
Z Ce Z ∫0
itr = − itr dt , (5.53)
239
Trebuie ţinut cont că dublarea grosimii izolaţiei conduce la scăderea capacităţii K între
spirele de intrare, deci la mărimea lui α , ceea ce ar mări neuniformitatea repartiţiei tensiunii.
Această sporire a neuniformităţii poate fi evitată prin folosirea unei izolaţii cu aceeaşi
grosime ca a restului înfăşurării, dar cu o rigiditate dielectrică mărită, sau, prin folosirea unei
izolaţii cu grosime dublă, dar cu permitivitate dielectrică mare, astfel încât să se menţină
neschimbată valoarea capacităţii între spire.
Sporirea capacităţii între spire poate fi obţinută prin utilizarea unor conductoare cu
înălţime mai mare în zona de intrare.
O altă metodă este folosirea unui inel de gardă: un inel din material izolant, bandajat cu o
ţesătură din fire metalice, dar luând măsuri de izolare astfel încât să nu se formeze o spiră în
scurtcircuit, inel care se aşează în vecinătatea spirelor de intrare şi este legat la borna de intrare
(fig. 5.11).
Fig. 5.11.
Utilizarea inelului de gardă
Fig. 5.12.
a) intercalarea spirelor;
b) conductoare duble şi intercalarea spirelor.
240
Ecran cilindric
Fig. 5.13.Utilizarea
ecranelor metalice.
241
BIBLIOGRAFIE
[1] Drăgan, Gb. Tehnica tensiunilor înalte. Editura Tehnică, volumul I, Bucureşti, 1996.
[2] Dragan, Gb. Tehnica tensiunilor înalte, volumul III, Editura Academiei Române,
Bucureşti, 2oo3.
[3] Negru, V. Tehnica tensiunilor înalte, Supratensiuni interne, Universitatea Politehnica
Timişoara, 1995.
[4] Negru, V. Tehnica tensiunilor înalte . Reprografia I.P. Timişoara, 1981.
[5] Titihăzan, V. Tehnica tensiunilor înalte, Instalaţii de înaltă tensiune şi modelări numerice,
Reprografia Universităţii Politehnica Timişoara, 1992.
[6] Titihăzan, V. Impactul reţelelor electrice asupra mediului şi aspecte de compatibilitate
electromagnetică, Editura AGIR Bucureşti, 2ooo.
[7] Gavrilas, N., ş.a. Tehnica tensiunilor înalte. Supratensiuni în sistemele electroenergetice.
Editura Fundaţiei Culturale - Renaşterea Romãnă, Iaşi, 1996.
[8] Aguet, M., Ianovici, M. Haute tensions, Traite d'électricité. Editions Giorgi, Lausanne,
1982.
[9] Chowdhuri, P. Electromagnetic Transients in Power Systems, John Wiley & Sons Inc,
1996.
[10] Greenwood, A. Electrical Transients in Power Systems, Second Edition, John Wiley &
Sons Inc, 1991.
[11] Cristescu, D., Olah, R. Supratensiuni şi izolaţia reţelelor electrice. E.D.P., Bucureşti,
1983.
[12] Aguet, M., Morf, J-J. Energie électrique. Ed. Dundod, Presses Polytechniques Romandes,
Lausanne, 1987.
[13] Nicoară, B., ş.a. La Practique des Hautes Tensions. Editura ICPE Bucureşti, 1998
[14] Tuşaliu, P. Tehnica tensiunilor înalte. Reprografia Universităţii din Craiova, 1991.
[15] Drăgan, Gb., Golovanov, N., Coatu, S. Tehnica tensiunilor înalte. Reprografia I.P.B
Bucureşti, 1987.
[16] Fossepres, M. Topologie et comportement des circuits non-lineaires, non-reciproques.
Press Polytechniques Romandes Lousanne, 1989.
[17] Guşă, M., ş.a. Tehnica tensiunilor înalte. Supratensiuni în sistemele electroenergetice.
Editura Fundaţiei Culturale - Renaşterea Romãnă, Iaşi 1997.
[18] Drăgan, Gb., ş.a. Tehnica tensiunilor înalte. Îndrumar de laborator. Reprografia I.P.B.,
Bucureşti, 1988.
[19] Drăgan, Gb., ş.a. Supratensiuni interne în sistemele electroenergetice. Editura Tehnică
Bucureşti, 1975.
[20] Hortopan, G. Tehnica Impulsului în laboratorul de înaltă tensiune. Editura Tehnică,
Bucureşti, 1965.
[21] Schwab, A.J. Compatibilitatea Electromagnetică. Editura Tehnică, Bucureşti, 1996.
[22] Horvath, T., ş.a. Încercarea izolaţiei electrice. Editura Tehnică, Bucureşti, 1982.
[23] Asftei, C., ş.a. Tehnici de control şi supraveghere a reţelelor electrice de distribuţie.
Editura Fundaţiei Culturale Renaşterea Romãnă, Iaşi, 1998.
[24] Toader, D., Titihăzan Mariana, Titihăzan, V.- Elemente fundamentale de electrotehnică –
Aplicaţii industriale, Editura Politehnica Timişoara, 2oo4.
[25] Titihăzan V.ş.a. – Modellations and experimental determinations in High Voltage
Laboratory about corona effect losses, International Power Systems Conference,
Timişoara, Romania, November 6-7, 2oo3, pag.487-490.
[26] Ionescu, T., Baciu, A. Reţele electrice de distribuţie. Editura Tehnică, Bucureşti.
[27] Minovic, M., Schulze, P. Hochspannungtechnik. Offenbach, vde-verlag, Berlin, 1992.
[28] Topan, D. Circuits electrique. Universitaria Craiova, 1996.
[29] Cividjian, G.A. Aparate electrice.Izolaţie şi arc. Editura Avrămeanca, Craiova, 1996.
[30] Badea, M. Analiza asistată de calculator a circuitelor electrice. Infomed Craiova, 1997.
242
[31] Tuşaliu, P., ş.a. Ansamblu portcontact şi cameră de stingere pentru întreruptorul tip 1UP-
M-27, 5 kV/1250A. Brevet de inovaţie nr. 628/1987, Bucureşti.
[32] Tuşaliu, P., ş.a. Dispozitiv pentru determinarea solicitărilor întreruptoarelor electrice la
comutaţia bateriilor simple şi multiple de condensatoare. Brevet de invenţie nr.
92363/1987, Bucureşti.
[33] Bălă, C. Maşini electrice. Editura Didactică si Pedagogică, Bucureşti, 1989.
[34] Tuşaliu, P., ş.a. Dispozitiv pentru măsurarea tensiunii, puterii şi enrgiei arcului electric de
comutaţie de joasă tensiune. Brevet de inovaţie nr. 526/1987, Bcureşti.
[35] Aguet, M., et autres. Contrôle de qualité des insolations haute tension dans des postes de
couplage en exploitation. Rapport CIGRE 23-02, 1980.
[36] PIE, Prescriptions de l`Assciation Suisse des Electriciens sur les installations électriques
intérieurs, ASE 1000. 1974, 2éme éd., Zurich, 1981.
[37] Recueil des prescriptions fédérales concernant les installations électriques, Recueil édité
par l`Office Fédéral de l`Economie Energétique, 7éme éd., Berne, 1971.
[38] Tensions normales de la CEI, Modification No.1, Août, 1977 á la Publ. CEI No.38,
Genéve, 1975.
[39] Grădeanu, P. Underground Power Transmission, J. Wiley, New York, 1979.
[40] ENEL, Il progetto 1000 kV, Estratto della revista dell`ENEL `Rassegna tecnica di
problemi dell énergia electtrica`, Fascicolo 5, No. 141, 1978.
[41] Lavanchy, Ch. Etude et contruction des lignes aériennes á haute tension, J.-B. Baillére,
Paris, 1952.
[42] Avril, Ch. Constrution des lignes aériennes á haute tension, Eyrolles, Paris, 1941.
[43] Datwyler, R. Weitspannleitungen mit isoliereden Abstandhaltern, Bull. ASEUCS,
tome70, No. 4, 1979, pp.190-193.
[44] Recherches sur les effets biologiques des champs électrique et magnétique, Rev. Gén. E.,
numéro spécial, juillet 1976.
[45] Barthold, L.O. Aspects de la conception des lignes á ultra-haute tension, Electra CIGRE,
No. 37, décembre 1974, p.121.
[46] Sirotinski, L.I. Tehnica tensiunilor inalte. Editura Energetica de stat, Bucuresti , 1994.
[47] xxx Coordination de l'isólation. Publication 71-1/1976 si 71-2/1976, Cómissión
Electròtechniqe Internationale.
[48] xxx STAS 6489/1-80 . Coordonarea izolaţiei în instalaţiile electrice cu tensiuni peste 1
kV.
[49] xxx STAS 6669/1-80. Încercări la înaltă tensiune.
[50] Góia , L.M., ş.a. Tratarea neutrului reţelelor de medie tensiune. Editura tehnică , Bucureşti
, 1985.
[51] Bălan, Gh. Influenţa tratării neutrului asupra siguranţei în funcţionarea reţelelor de medie
tensiune. Teza de doctorat. I.P. Bucureşti, 1978.
[52] Radu, N. Supratensiuni datorate regimurilor nesimetrice de funcţionare care apar în
reţelele de medie tensiune prevăzute cu bobine de stingere de compensare a curenţilor
capacitivi de punere la pământ. Teza de doctorat. I.P. Bucureşti , 1980.
[53] Vatră, F. Contribuţii la studiul supratensiunilor temporare datorate defectelor la pământ şi
a închiderii nesimultane a fazelor. Teza de doctorat, I.P. Bucureşti, 1985.
[54] xxx PE 109/81. Normativ privind alegerea izolaţiei, coordonarea izolaţiei şi protecţia
instalaţiilor electroenergetice împotriva supratensiunilor. MNE, ICEMENERG, 1981.
[55] Razevig, D.V. Tehnica vasókih npreajenii. Energhia, Moskova, 1976.
[56] Kóstenkó, M.V. Tehnica vasókih npreajenii. Vîsşaia şcòla, Moskova, 1973.
[57] Cristovici, A. Coordonarea izolaţiei în reţeaua de înalta şi foarte înalta tensiune din R.S.
România. Studii şi cercetări în energetică, nr. 2, 1972.
[58] Balan, Gh. Coordonarea izolaţiei la sistemele electrice. Edtura Tenică, Bucureşti, 1968.
[59] Berthóld, L.O. The probabilistic approch to'insulatios coordination .Electra nr.13, mai,
1970.
243
[60] Leroy, G. Recent developments in the physics and engineering of high voltage breakdown.
Gas discharges conference, London 9th september, 1974.
[61] Urbain, J.P. Lignes aériennes a haute et tres haute tension. Regles d'isolation. Electricité de
France. Direction des Etudes et Recherches, 1976.
[62] Mathe, B., s.a. Încercarea transformatoarelor. Editura Tehnică, Bucureşti, 1966.
[63] Cramariuc, R., ş.a. Măsurări electrice industriale, vol.lll. Editura Tehnică, Bucureşti,
1971.
[64] Marinescu, A. Comportarea transformatoarelor la supratensiuni de comutaţie. Editura
Tehnică, Bucureşti, 1998.
[65] Mathe, B., ş.a. Încercarea aparatelor electrice. Editura Tehnică, Bucureşti, 1976.
[66] Timotin .Al. , ş.a. Lecţii de bazele electrotehnicii. Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1970.
[67] Sabac, I.G. Matematici speciale. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1965.
[68] Angot, A. Complemente de matematici pentru inginerii din electrotehnică şi
telecomunicaţii. Editura Tehnică, Bucureşti, 1966.
[69] Mocanu, C. Teoria circuitelor electrice. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1969.
[70] Mocanu, C. Asupra transmisiunii energiei electromagnetice pe o linie lungă multifilară.
În: Studii si cercetări de energetică 14, nr. 4, 1964.
[71] Hedman, D.E. Propagation on overhed transmission lines. In: IEEE Trans. Power App.
and Syst, nr. 84, 1965.
[72] Tuşaliu, P. Contribuţii la determinarea solicitarilor întreruptoarelor la comutaţia bateriilor
de condesatoare cu aplicaţii la echipamentul electric din R.S. România. Teza de doctorat.
I.P. Bucuresti, 1987.
[73] xxx Manoeuvre des courants capacitifs - etat de l'atr. Groupe de Travail 13.04, Electra
nr.155, 1994.
[74] Tuşaliu, P., ş.a. About power system electromagnetic compatibility at the transients due
to switching operations, in Proc. of the 4th European Symposium on Electromagnetic
Compatibility, September 11-15, 2000, vol. 2, pp.178-184, Brugge, Belgium.
[75] Tusaliu, P., Device for strains determination of electric breakers, when simple or multiple
capacitor banks are switched, Author's certificate of invention no.92383/1987, Bucharest,
Romania.
[76] Standler, R.B., Transients on the mains in a residential environment, Electromagnetic
Compatibility, IEEE Transactions on, Volume: 31, Issue: 2, May 1989, pp.170 – 176.
[77] Comparative electric field calculation and measurements on high voltage insulatorsus.
Working Group 03. Electra no. 141, pp. 74-132, 1992.
[78] Lazimov, T.M., Akhundov, S.A., Research on Influence of High Voltage Circuit
Breakers’ Characteristicson Switching Overvoltages and Overcurrents, in Proc. of the
Third International Conference on Electrical and Electronics Engineering, ELECO’ 2003,
3-7 December 2003, Bursa, Turkey.
[79] Marincu, A., Greconici, M., The electromagnetic field around a high voltage 110 kV
electrical overhead lines and the influence on the biological sistems,in Proc. of the 5th
International Power Systems Conference, November 6-7, 2003, Timişoara, Romania.
[80] Magureanu, Gh., Ground electric field characteristics and measurement problems,
in Proc. of the the 5th International Power Systems Conference, November 6-7, 2003,
Timişoara, Romania.
[81] www.sunna.info/souwar/imag1041.htm,
[82] www.uwm.edu.
244