Professional Documents
Culture Documents
IULIANA SAVU
INTRODUCERE ÎN DREPT
Ediţia a II-a
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
INTRODUCERE ÎN DREPT
Ediţia a II-a
8
XII. INTERPRETAREA NORMELOR JURIDICE…………………… 227
1. Noţiuni introductive…………………………………………….. 227
a) Noţiunea interpretării normelor juridice……………………… 228
2. Necesitatea interpretării…………………………………………. 230
3. Scopul interpretării………………………………………….…... 234
4. Formele interpretării normelor juridice……………….………… 237
5. Metodele interpretării normelor juridice………………………... 238
6. Rezultatele interpretării normelor juridice……………………… 246
7. Interpretarea normelor juridice specifice unor ramuri de drept…. 247
Bibliografie………………………………………………………….…. 251
9
10
I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE
1. DESPRE ŞTIINŢĂ
De-a lungul timpului s-a încercat a se defini ştiinţa în moduri
diferite. Deosebirile s-au datorat, poate, stadiilor ei de dezvoltare sau
aspectului particular pe care un savant l-a ales pentru a-l evidenţia.
După Dampier, de pildă, ştiinţa este o cunoaştere organizată a
naturii, pentru Kelvin ceea ce nu se poate măsura nu este ştiinţă,
pentru Crowter ea este cunoaşterea pe care omul o poate folosi pentru
a stăpâni natura. O definiţie mai recentă arată că „ştiinţa este un
ansamblu interconectat de fapte atestate şi teorie speculativă, cu
condiţia esenţială ca teoriile să poată fi testate experimental”.
Cele mai prestigioase dicţionare definesc ştiinţa astfel:
– „ansamblu sistematic de cunoştinţe despre natură, societate şi
gândire; ansamblu de cunoştinţe dintr-un anumit domeniu al cunoaş-
terii” (Dicţionarul explicativ al limbii române, elaborat de Academia
Română, 1996);
– „o ramură de cunoştinţe sau studii care se ocupă de un ansam-
blu de fapte sau adevăruri, ordonat sistematic şi care demonstrează
funcţionarea legilor generale; cunoştinţe sistematice despre lumea fizică
sau materială” (Webster’s Dictionary of the english language, 1997);
– „totalitatea ordonată a cunoştinţelor şi experienţelor umane;
activitatea de cunoaştere, prin cercetare, într-un anumit domeniu”
(Dicţionarul limbii germane, 1997);
– „totalitatea cunoştinţelor, studiilor cu valoare universală carac-
terizate de un obiect şi o metodă proprii, bazate pe relaţii obiective
confirmate în practică” (Dicţionarul limbii franceze, 1991).
Aşadar, ştiinţa reprezintă sistemul de cunoştinţe şi experienţe
despre natură, societate şi gândire, rezultate prin utilizarea unor
metode de cercetare proprii şi materializate în noţiuni, concepte,
categorii, principii confirmate în practică.
11
Ştiinţa este o activitate umană de o mare diversitate şi comple-
xitate. Ea pune în evidenţă şi demonstrează, într-o manieră ordonată,
adevăruri şi fapte din lumea înconjurătoare.
Ştiinţa reprezintă un sistem de idei, teorii, legităţi şi reprezentări
(latura statică a acesteia), dar şi un sistem care declanşează şi întreţine
procesul de cercetare şi investigare continuă din care rezultă noi
cunoştinţe, noi valori, noi teorii (latura sa dinamică).
Pentru ca un ansamblu de cunoştinţe să dobândească statutul de
ştiinţă, acesta trebuie:
a) să aibă un domeniu foarte bine delimitat de cercetare, denumit
şi obiectul de cunoaştere;
b) să aibă format şi perfecţionat un limbaj propriu, bine conturat
şi definit;
c) să opereze cu un sistem specific de noţiuni, concepte, categorii,
principii şi legi;
d) să aibă o metodologie proprie de cercetare;
e) să aibă formulate ipoteze şi teorii bine fundamentate, care
permit explicarea aspectelor specifice domeniului cercetat;
f) să dispună de întregul arsenal de mijloace şi metode care să
permită elaborarea de predicţii, precum şi de configurarea unei retros-
pective asupra domeniului specific;
g) să aibă disponibilitatea (capacitatea) de a integra noile des-
coperiri în propriul sistem explicativ;
h) să exprime limpede enunţuri adevărate cu privire la ceea ce
descoperă în domeniul propriu de cercetare.
Sistemul ştiinţelor cuprinde: ştiinţe ale naturii, ştiinţe despre
societate şi ştiinţe despre gândire. Există şi altă structurare a ştiinţelor
în: ştiinţe fundamentale, ştiinţe particulare şi ştiinţe tehnico-aplicative,
care formează, în opinia UNESCO, sistemul celor 1150 de ştiinţe
actuale.
Ştiinţele despre societate sau ştiinţele sociale, în care sunt
incluse şi ştiinţele juridice (ştiinţa dreptului), studiază legile generale
ale existenţei şi dezvoltării societăţii, formele istorice de organizare
socială, modalităţile specifice de manifestare a diverselor componente
ale realităţii social-umane (etice, juridice, politice etc.).
12
2. ŞTIINŢA DREPTULUI ÎN SISTEMUL
ŞTIINŢELOR SOCIALE
Sistemul ştiinţelor sociale cuprinde în alcătuirea sa următoarele
domenii:
a) ştiinţele care au ca obiect de studiu activităţile umane şi ca fina-
litate stabilirea legilor şi relaţiilor funcţionale ale acestora. Exemple:
economia, politologia, sociologia, psihologia, demografia, lingvistica etc.;
b) ştiinţele care reconstituie şi interpretează trecutul societăţii
umane: ştiinţele istorice;
c) ştiinţele care studiază aspectele normative ale activităţii umane:
ştiinţele juridice.
Observăm faptul că ştiinţa dreptului (ştiinţele juridice) ocupă un
loc bine determinat în vastul tablou al ştiinţelor sociale, datorită
specificităţii (particularităţii) obiectului său de cercetare – realitatea
juridică – parte componentă a realităţii sociale.
Ştiinţa dreptului este o ştiinţă social-umană pentru că studiază
realitatea juridică, adică acea dimensiune inalienabilă a existenţei
umane în condiţii particulare social-istorice.
Analiştii sunt de acord că ultima jumătate a secolului XX a fost
cea mai remarcabilă perioadă din istoria omenirii. S-au produs şi se
produc sub ochii noştri veritabile revoluţii în plan politic, economic, în
toată complexitatea lor.
Lumea de astăzi, din debutul mileniului trei, se află într-o puter-
nică interdependenţă, intercondiţionare, trăieşte epoca globalizării cu
toate efectele, bune şi mai puţin bune, ce decurg din aceasta.
Societatea în ansamblul său este confruntată cu o infinitate de
fenomene, de mutaţii esenţiale pe toate planurile: economic, politic,
social, spiritual.
Componenta juridică a realităţii sociale capătă, în acest context,
o importanţă aparte. Fiecare stat trebuie să găsească soluţii proble-
melor noi care se manifestă în societate; el trebuie să organizeze viaţa
oamenilor şi a societăţii, în general, pe toate coordonatele vieţii:
politice, economice, sociale, culturale, spirituale. Totul trebuie introdus
în tiparul normelor juridice, astfel încât societatea să funcţioneze prin
reala articulare a tuturor componentelor sale. Această funcţie de regle-
mentare revine DREPTULUI.
13
Dreptul se apleacă asupra realităţii spre a-i cerceta legităţile,
regularităţile, geneza şi modalităţile în care comportamentul uman
trebuie să răspundă la comenzile societăţii.
Ştiinţa dreptului (ştiinţele juridice) este chemată să studieze, să
cerceteze legile existenţei şi evoluţiei statului şi dreptului, viaţa
instituţiilor politice şi juridice (apariţia şi evoluţia istorică a acestora),
modalităţile concrete în care aceste instituţii influenţează societatea în
globalitatea ei şi suportă, la rândul lor, influenţa acesteia.
Pretutindeni în lume, în orice societate ştiinţa dreptului este
confruntată astăzi cu o vastă problematică. Domeniul de cercetare şi
de analiză care se oferă ştiinţei dreptului este în permanentă extensie.
Ca fenomen normativ, DREPTUL se înfăţişează ca o tentativă de
disciplinare, de coordonare şi articulare a relaţiilor sociale, ceea ce îi
oferă posibilitatea de a promova şi reglementa corespunzător valorile
cele mai importante: viaţa omului, libertăţile individuale, proprietatea,
familia, educaţia, siguranţa juridică, ordinea publică etc.
Ca orice ştiinţă, ştiinţa dreptului are o funcţie descriptivă, cons-
tând în stabilirea şi fixarea în chip metodic a faptelor, situaţiilor,
împrejurărilor concrete pe care le studiază şi cercetează.
Cealaltă funcţie, funcţia teoretică, constă în elaborarea ipotezelor,
teoriilor, principiilor şi conceptelor specifice prin care explică domeniul
pe care îl cercetează, făcându-l accesibil oamenilor.
Prin cele două funcţii, ştiinţa dreptului realizează o generalizare
a experienţei umane în domeniul său de cercetare, oferind date verifi-
cate, riguros sistematizate, un complex de noţiuni, categorii, concepte,
principii şi metode specifice, pe baza cărora fenomenele din societate
pot fi investigate şi studiate.
În esenţă, ştiinţa dreptului analizează şi cercetează domeniul
extrem de vast şi diversificat al participării oamenilor la circuitul
juridic, oamenii priviţi ca purtători de drepturi şi obligaţii juridice, cu
întregul cortegiu de efecte ce decurg de aici.
Pe vasta scenă a societăţii, a realităţii sociale, oamenii sunt
actorii cei mai preţioşi. Ei cooperează, se interferează, se raportează la
semenii lor şi la valorile sociale sub autoritatea dreptului care conduce
şi dirijează comportamentele lor, impunând oamenilor reguli normative
şi modele, programându-le, într-un sens, acţiunile şi limitându-le atunci
şi acolo, când şi unde raţiunea dictează.
14
Pentru a realiza acest obiectiv, pentru a atinge această ţintă,
dreptul ca ştiinţă depăşeşte statutul de „predicator”, adică acela de a
studia norma juridică, jurisprudenţa, contractul etc. Dreptul trece în
teritoriul concretului, adică realizează un amplu proces de explicare a
contextului social în care apar şi trăiesc normele şi instituţiile juridice.
În acest proces complex, de un extraordinar dinamism, dreptul
colaborează cu celelalte ştiinţe sociale: economia politică, istoria,
sociologia, statistica, criminologia, politologia etc.
Importanţa ştiinţei dreptului este pusă în evidenţă cu deosebire
în perioadele de profunde transformări care au avut loc în istoria
societăţii. Este suficient să amintim rolul fundamental al dreptului în
viaţa societăţii româneşti, de după anul 1990, când România a parcurs
perioada trecerii de la un regim de dictatură comunistă la un regim
democratic. Dreptul a fost cel care, analizând şi cercetând noile reali-
tăţi sociale din România, a găsit soluţiile pentru a reglementa juridic,
într-o formă nouă, radical deosebită de perioada anterioară, cele mai
importante relaţii sociale şi valori fundamentale: proprietatea, libertatea
oamenilor, educaţia, societatea civilă etc.
Într-o asemenea perioadă dreptul şi-a demonstrat statutul de
ştiinţă. O ştiinţă modernă, dinamică şi respectată, care, departe de a
dispărea, cunoaşte astăzi o dezvoltare şi afirmare crescândă în domenii
de o mare varietate ale societăţii.
Simpla observare a realităţilor din societatea românească ne
conduce la concluzia că ştiinţa dreptului este pusă să găsească rezol-
vări, să reglementeze o mare diversitate de probleme noi apărute:
privatizarea, protecţia socială, partidele politice, crima organizată,
criminalitatea informatică, protecţia mediului, protecţia drepturilor de
autor, contrabanda, spălarea banilor, procedura falimentului, regimul
străinilor, regimul vamal, combaterea corupţiei etc.
Dreptul îşi lărgeşte câmpul de acţiune: realitatea juridică obligă
ştiinţa dreptului să-şi dezvolte funcţia explicativă şi normativă, aceea
de cercetare şi analiză, dublate de funcţia de prospectare, de prognoză.
Dinamismul dreptului şi capacitatea lui de a identifica domeniile
ce îşi revendică propria reglementare şi normare juridică sunt puse în
evidenţă de apariţia şi consolidarea unor ramuri noi de drept: dreptul
fiscal, dreptul vamal, dreptul comunitar, dreptul spaţial, dreptul nuclear,
dreptul contabil, dreptul populaţiei, dreptul proprietăţii intelectuale,
dreptul maritim, dreptul informatic, dreptul bancar, dreptul ecologic,
dreptul execuţional penal etc.
15
3. SISTEMUL ŞTIINŢEI DREPTULUI
(ŞTIINŢE JURIDICE)
Dată fiind complexitatea fenomenului social-juridic, ştiinţa drep-
tului îşi repartizează eforturile de analiză şi cercetare pe toate secvenţele
(laturile) acestuia, pentru a le pune în valoare particularităţile şi a realiza
corelarea (închegarea) lor într-un sistem articulat.
Din această perspectivă, dreptul este o ştiinţă a valorilor, o
ştiinţă a normelor şi o ştiinţă a realităţii. Dreptul nu este un ambalaj
exterior pentru deciziile autorităţii, ci un limbaj cu efecte de structură,
un rezultat al confruntării între interese şi valori.
Dreptul este, în esenţa sa, produsul faptelor sociale şi al voinţei
omului, un fenomen complex, un ansamblu care include valori morale
dublate de o ordine normativă, o sumă de acte de voinţă şi de acte de
autoritate, de libertate şi constrângere (Bergel – Teoria generală a
dreptului – Paris, 1985).
Dreptul este studiat din perspectivă globală, ca un sistem
articulat, cu regulile caracteristice; din perspectivă istorică, drept
fenomen ce-şi păstrează anumite permanenţe de-a lungul timpului, dar
care se transformă permanent; din perspectivă structurală, ca
fenomen ce se compune din elemente şi secvenţe bine determinate şi
care se află, la rândul lor, în stare de interferenţă.
Ca şi celelalte ştiinţe, dreptul a cunoscut, de-a lungul evoluţiei
sale, un constant şi evident proces de specializare.
Simpla comparare a definiţiilor date dreptului în diferite etape
ale evoluţiei sale, începând cu cea formulată de Ulpian: „Ştiinţa
dreptului este cunoaşterea lucrurilor divine şi umane, ştiinţa de a
deosebi ce e drept şi ceea ce e nedrept” şi terminând cu cele formulate
astăzi în literatura de specialitate („Ştiinţa dreptului are ca obiect de
studiu forma juridică a societăţii, uniformitatea necesară, genetică,
funcţională, structurală, organizaţională a formei juridice pe care o
îmbracă componentele societăţii, explicându-le şi descoperind legile
lor de distribuţie în spaţiul şi timpul social” – Gh. Mihai şi R. Motica,
Fundamentele dreptului, Editura ALL, 1997, pag. 3), evidenţiază
acumulările realizate în planul cunoaşterii realităţii juridice.
Sistemul ştiinţei dreptului (ştiinţelor juridice) este alcătuit din
următoarele părţi:
– Teoria generală a dreptului;
– Ştiinţele juridice de ramură;
– Ştiinţele juridice istorice;
– Ştiinţele juridice ajutătoare.
16
4. TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI. LOCUL
ŞI ROLUL SĂU ÎN SISTEMUL ŞTIINŢEI DREPTULUI
Prima încercare de analiză enciclopedică a dreptului este atribuită
lui Wilhem Durantis, care a publicat în anul 1275 lucrarea Specullum
juris, remarcabilă la vremea ei prin curajul de a aborda dreptul ca
ştiinţă de sine stătătoare.
Ca parte a ştiinţei dreptului, Teoria generală a dreptului capătă
contur şi fundamentare abia în secolul XIX, constituindu-se în cel mai
documentat argument împotriva filosofiei dreptului şi dreptului natural
care orientaseră gândirea juridică într-o direcţie pur speculativă.
Denumită vreme îndelungată ENCICLOPEDIA DREPTULUI, dis-
ciplină ştiinţifică ce îşi propunea să studieze şi să cerceteze conside-
rentele generale şi fundamentale asupra dreptului, Teoria generală
s-a desprins ca parte a ştiinţei dreptului abia la începutul secolului XX.
Problema cea mai importantă şi evident cea mai discutată a vizat
direcţiile sau domeniile caracteristice, particulare, de studiu ale noii
discipline. Cu alte cuvinte, se aşteaptă formulat răspunsul la întrebările:
Care este obiectul de cercetare al acestei discipline ştiinţifice?
Ce studiază ea? Ce principii, concepte, categorii şi noţiuni juridice
conţine această disciplină?
Evident că, de-a lungul timpului, s-au formulat numeroase răs-
punsuri la aceste întrebări.
În 1899, belgianul Edmond Picard, în lucrarea intitulată Le droit
pur (Dreptul pur), identifică şase direcţii caracteristice studiului
enciclopedic al dreptului:
– Enciclopedia universală a Dreptului;
– Enciclopedia vulgară, care înseamnă iniţierea în tainele dreptului,
pentru omul de rând;
– Enciclopedia preliminară, concepută ca o introducere în studiul
dreptului;
– Enciclopedia complimentară, construită ca o completare a stu-
diului particular al dreptului cu noţiuni generale;
– Enciclopedia naţională, concepută ca o radiografie a dreptului
naţional, cu elementele, noţiunile, conceptele şi categoriile juridice
specifice fiecărui drept;
– Enciclopedia formală sau „Dreptul pur”, care trebuia să studieze
permanenţele juridice, adică domeniul statistic al dreptului, acela pe
care îl regăsim în substanţa dreptului în întreaga sa evoluţie.
17
În dreptul român, Mircea Djuvara (1889-1944) a exprimat, în
manieră modernă, argumentele pentru o „Teorie generală a dreptului”.
Interesul său s-a concentrat asupra surprinderii particularităţilor
dreptului, analizei componentelor acestuia şi constantelor comune
tuturor ramurilor dreptului. Imaginea pe care o obţine autorul asupra
dreptului este rezultanta generalizării cunoştinţelor puse la dispoziţie
de disciplinele care studiază diferitele ramuri ale dreptului.
Mircea Djuvara semnalează necesitatea analizei dintr-o perspectivă
interioară (juridică), arătată mai sus, dar şi dintr-o perspectivă exterioară,
cea realizată de filosofia dreptului, care, în concepţia sa, îmbrăţişează
toate problemele mari ale dreptului, toate problemele de legislaţie,
sociologice, psihologice şi istorice.
Meritul eminentului jurist constă în faptul că a pus problema
posibilităţii cunoaşterii juridice, încercând să evidenţieze condiţiile
realizării acesteia.
În articolul intitulat „Observaţii metodologice asupra fenomenului
juridic”, publicat în anul 1939, Mircea Djuvara consemna foarte riguros:
– „fiecare ştiinţă posedă individualitate proprie”;
– „fiecare ştiinţă are un anumit domeniu pe care-l studiază”;
– „observaţia concretă este… baza iniţială de la care juristul
trebuie să pornească şi fără de care orice construcţie a ştiinţei sale nu
poate avea nici un înţeles”;
– „enciclopedia dreptului studiază articulaţiunea însăşi a gândirii
juridice, căutând să determine în felul acesta ce este esenţialul drep-
tului şi se regăseşte în toate ramurile şi manifestaţiunile lui; ea distinge
astfel dreptul de celelalte discipline ştiinţifice”.
Contemporan cu Mircea Djuvara, Eugeniu Sperantia, profesor
la catedra de Filosofia dreptului din cadrul Facultăţii de Drept din
Cluj, considera, în 1946, că „teoria generală a dreptului trebuie să se
ocupe de următoarele cinci mari probleme:
– definiţia dreptului ca realitate socială spre a-l deosebi astfel de
morală, religie etc.;
– clasificările dreptului şi sensurile termenului de drept;
– originea şi evoluţia istorică a dreptului şi legile care guver-
nează această evoluţie;
– principiile ideologice care justifică autoritatea dreptului;
– istoria doctrinelor generale şi filosofice în drept”.
18
După aproape cincizeci de ani de la această proiecţie formulată
de Eugeniu Sperantia, în Italia anului 1996, doi autori (Mario Jori şi
Anna Pintore) consideră că Teoria generală a dreptului trebuie să trateze
următoarele probleme: conceptele juridice; conceptul dreptului; con-
cepţii despre drept; dreptul şi statul; filosofia dreptului; formalismul
juridic; jurisprudenţa; cibernetica şi dreptul; justiţia; interpretarea
logică juridică; norma juridică, ordinea juridică; pedeapsa; semiotică
juridică (Mario Jori, Anna Pintore, Manuale di Teoria generale del
diritto, Seccondo edizione, Torino, 1995).
În România, prof.univ.dr. Nicolae Popa propune ca Teoria generală
a dreptului să fie structurată pe următoarele capitole: sistemul ştiinţei
dreptului; metodologia juridică; conceptul dreptului; dreptul şi statul;
principiile şi funcţiile dreptului, norma juridică; izvoarele dreptului;
tehnica elaborării actelor normative, realizarea dreptului, sistemul drep-
tului; interpretarea normelor juridice; raportul juridic, răspunderea juridică.
Ca disciplină de învăţământ, Teoria generală a dreptului este pre-
zentă practic în toate planurile de pregătire juridică din ţările europene.
În Anglia, noţiunile generale de drept sunt conţinute în disci-
plina ştiinţifică denumită „Jurisprudenţa generală”. În Franţa şi Italia
disciplina se intitulează „Teoria generală a dreptului”.
În prezent, în unele planuri de învăţământ din România, proble-
matica studiată se regăseşte sub denumirea de Introducere în drept.
27
II. CONCEPTUL DE DREPT
5. ESENŢA DREPTULUI
Termenul de ESENŢĂ, potrivit Dicţionarului Explicativ al Limbii
Române, desemnează „ceea ce exprimă principalul şi stabilul din
obiecte şi din fenomene, natura lor internă, ascunsă, latura lor care nu
42
este dată sau perceptibilă nemijlocit: ceea ce poate fi cunoscut numai
trecând de forma exterioară a lucrurilor, pătrunzând în adâncul lor cu
ajutorul gândirii”.
A cerceta esenţa dreptului presupune pătrunderea înăuntrul său,
descoperirea legăturilor intime care-i conferă relativa stabilitate,
identificarea calităţilor sale interne.
Ca orice fenomen, dreptul este expresia unităţii unor laturi cali-
tative şi cantitative. A preciza esenţa dreptului înseamnă a pune în
evidenţă existenţa acestor laturi.
Astfel, principala calitate o reprezintă calitatea juridică a voinţei
exprimate în drept şi calitatea interesului, care conduc la elaborarea
şi adoptarea normelor juridice. Această calitate fundamentală rămâne
neschimbată oricât de multe şi profunde modificări ar cunoaşte un
sistem juridic. Operăm, aşadar, cu două categorii: voinţa şi interesul.
VOINŢA este o categorie psihologică; în drept ea are o dublă
semnificaţie: mai întâi este voinţa generală, respectiv a grupurilor
sociale sau a întregii societăţi, determinată de anumite interese şi care
tinde să se oficializeze prin intermediul activităţii statului şi, apoi,
voinţa individuală, respectiv capacitatea omului de a stabili scopuri,
de a planifica, organiza, realiza şi controla activităţile pe care le des-
făşoară.
Când cercetăm esenţa dreptului avem în vedere voinţa generală care
se exprimă în legi sau cutume, care au ca scop subordonarea voinţelor
individuale.
Voinţa generală nu reprezintă suma aritmetică a voinţelor
individuale; ea exprimă poziţia şi interesele generale ale grupurilor şi
structurilor sociale.
Hegel considera că voinţa generală, ca voinţă a statului, este
superioară voinţei individuale şi mai puternică decât ea. Voinţa
generală este o formă a libertăţii şi o treaptă superioară a spiritului.
Esenţa dreptului o constituie voinţa generală oficializată, deve-
nită VOINŢĂ JURIDICĂ, exprimată în legi şi apărată de stat.
Pentru a exista, societatea are nevoie de coordonarea activităţii
indivizilor în cadrul unei cooperări şi a unei ordini care să răspundă
interesului general.
Esenţa dreptului constă în calitatea voinţei juridice exprimată
liber de electorat, reprezentată de organele legislative în norme
juridice şi de interesul în jurul căruia gravitează activitatea normativ-
juridică într-o anumită etapă.
43
Termenul „INTERES” desemnează suma de preocupări pentru
satisfacerea idealurilor oamenilor, constituiţi în comunităţi (popor,
naţiune, naţionalităţi).
6. CONŢINUTUL DREPTULUI
Conţinutul dreptului implică esenţa sa, dar nu se reduce la
aceasta. Conţinutul este mai stufos, mai mobil şi mai dinamic.
Conţinutul dreptului îl constituie totalitatea elementelor, laturilor
şi conexiunilor care exprimă, în mod concret, voinţa intereselor
sociale care reclamă oficializarea şi garantarea lor de către stat.
Componenta cea mai importantă a conţinutului dreptului o cons-
tituie SISTEMUL NORMELOR JURIDICE, adică totalitatea regulilor
de conduită pe care statul le elaborează şi le garantează într-o anumită
perioadă de timp.
Mobilitatea conţinutului dreptului este dată de capacitatea acestuia
de a reglementa noi aspecte şi domenii ale socialului, care apar şi se
dezvoltă în dinamica societăţii. Conţinutul dreptului nu este imuabil,
el având puterea de a exprima în norme juridice nevoile schimbătoare
ale societăţii.
Aşa de exemplu, conţinutul dreptului român de astăzi se deose-
beşte fundamental de conţinutul pe care acesta l-a avut în urmă cu
10-15 ani. Esenţa dreptului rămâne aceeaşi, pentru că este expresia
voinţei juridice, dar conţinutul este radical modificat. Conţinutul
dreptului are o componentă statică în care sunt plasate constantele
dreptului, respectiv normele juridice şi instituţiile care au continuitate,
au o anume vechime (ex. norme şi instituţii de drept civil, dreptul
familiei, dreptul penal etc.). Cealaltă componentă a conţinutului drep-
tului o constituie secvenţa dinamică, respectiv normele juridice noi,
elaborate ca expresie a voinţei juridice şi intereselor societăţii faţă de
noi domenii ale realităţii juridice.
7. FORMA DREPTULUI
Forma dreptului se referă la organizarea interioară a structurii
conţinutului său şi, aspectul exterior al acestuia.
Forma internă a dreptului reprezintă interacţiunea ramurilor drep-
tului, gruparea normelor juridice pe instituţii, ramuri şi subramuri de drept.
44
Forma exterioară a dreptului este analizată:
a) din punct de vedere al modalităţilor de exprimare a voinţei
legiuitorului: izvoarele dreptului reprezentate de legi, hotărâri de
guvern etc.
b) din punct de vedere al modului în care sistematizează legis-
laţia: codificări, încorporări.
8. DEFINIŢIA DREPTULUI
Ce este dreptul? Iată întrebarea care a brăzdat existenţa milenară
a dreptului şi continuă să fie extrem de actuală.
S-au formulat sute de definiţii. Unele mai simplu exprimate,
altele foarte elaborate şi mai dificil de înţeles de oamenii din afara
domeniului.
Definiţiile formulate au evoluat în funcţie de realitatea juridică
existentă.
Romanii au definit dreptul raportat la morală: Jus est ars boni et
aequi (Celsus), respectiv „arta binelui şi a echităţii”, exprimând faptul
că dreptul se află încă sub tutela moralei.
În lucrarea De Republica, Marcus Tullius Cicero (106-43 î.H.) –
celebru filosof, jurist, orator şi om politic al Romei – înţelegea dreptul
ca „o lege adevărată, dreaptă raţiune, conformă cu natura, răspândită
în toţi, constantă eternă. Această lege nu este permis să fie abrogată
şi nici nu se poate deroga de la ea. Nici nu este alta la Roma, alta la
Atena, alta acum, alta mai târziu, ci o singură lege şi eternă şi nes-
chimbătoare va cârmui pe toţi oamenii în toate timpurile”. Observăm
că Cicero defineşte: ce este dreptul, ce face dreptul (cârmuieşte pe toţi
oamenii…) de unde vine dreptul, cum trebuie să fie dreptul (etern şi
neschimbător). Pentru Cicero, dreptul este mai presus decât raţiunea.
Aici, în demersul explicativ al celebrului orator roman găsim înce-
puturile şcolii dreptului natural, care a fost dezvoltată de Hugo Grotius.
Cea mai vehementă contestare a teoriei dreptului natural a
reprezentat-o Şcoala istorică germană a dreptului, care considera dreptul
un produs istoric. Savigny, principalul artizan al teoriei, scria în anul
1892: „În momentul în care găsim o istorie bazată pe documente,
recunoaştem în ele un drept cu caracter propriu poporului căruia el
se aplică, la fel ca limba şi obiceiurile acelui popor”. G.Fr. Puchta,
profesor la Universitatea din Leipzig, reprezentant al aceleiaşi şcoli
45
istorice, afirma în lucrarea Curs asupra instituţiilor (1875): „Precum
viaţa popoarelor se schimbă de-a lungul veacurilor, tot astfel dreptul,
ramură a acestei vieţi, se schimbă şi el cu vremea, se dezvoltă o dată
cu poporul căruia îi aparţine şi se adaptează diferitelor faze din
dezvoltarea lui”.
În dreptul român contemporan, profesorul Nicolae Popa defineşte
DREPTUL astfel: „Ansamblul regulilor asigurate şi garantate de către
stat, care au ca scop organizarea şi disciplinarea comportamentului
uman în principalele relaţii din societate, într-un climat specific
manifestării coexistenţei libertăţilor, apărării drepturilor esenţiale ale
omului şi justiţiei sociale” (Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului,
1997, p. 97).
În opinia noastră, dreptul reprezintă totalitatea normelor
juridice elaborate sau recunoscute de puterea de stat, care au ca
scop organizarea şi disciplinarea comportamentului subiectelor de
drept în cadrul celor mai importante relaţii din societate, conform
valorilor sociale ale societăţii respective, stabilind drepturi şi
obligaţii juridice a căror respectare este asigurată, la nevoie, de
forţa coercitivă a statului.
BIBLIOGRAFIE
Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 1997.
Dumitru Mazilu, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 2000.
46
III. FACTORII DE CONFIGURARE
ŞI EVOLUŢIE A DREPTULUI. TIPOLOGIA DREPTULUI
62
– mediul – clima, teritoriul, starea economică şi socială influen-
ţează profund dreptul unei ţări;
– intruziunea străină – dreptul străin poate pătrunde prin cuce-
rire (exemple: dreptul roman aplicat în teritoriile cucerite, dreptul
francez în teritoriile ocupate de Napoleon);
– imitaţia – cazul Turciei care a adoptat Codul civil elveţian;
cazul Japoniei care a preluat modelul Codului civil şi Codului comercial
german (1899);
– marii jurisconsulţi sau elitele creatoare de sisteme juridice,
care sunt expresia ideilor unui popor, servitori luminaţi ai acestuia;
– atavismul juridic respectiv obiceiul adânc înrădăcinat de a se
supune unor anumite norme şi reguli. Anglia este ţara care ilustrează
cel mai bine importanţa atavismului juridic;
– progenismul, adică germenii dreptului viitor;
– tehnica juridică, adică dreptul şlefuit de inteligenţa omului;
– densitatea populaţiei are o importanţă specială în configurarea
şi evoluţia dreptului;
– acţiunea solidară a marilor forţe sociale, respectiv a influen-
ţelor pe care le au religia, arta, morala, economia.
3. Teoria lui Alexandru Văllimărescu, exprimată în lucrarea
Tratat de enciclopedia dreptului (1932), reduce la patru, factorii de
configurare şi evoluţie a dreptului:
– factorul material: rasa, mediul, densitatea populaţiei, starea
economică;
– factorul moral: religia, morala şi marile curente de idei;
– oamenii superiori;
– hazardul.
2. TIPOLOGIA DREPTULUI
Dreptul este un fenomen de o extremă complexitate, aflat într-un
proces evolutiv care implică permanente transformări în conţinutul său
normativ, modificări de ordin cantitativ în conţinutul şi structura insti-
tuţiilor şi ramurilor de drept. Acest proces evolutiv se realizează sub
influenţa şi acompaniamentul factorilor economici, politico-ideologici,
culturali, sociali etc.
În dreptul modern este unanim acceptată ideea că nu poate exista
o legislaţie veşnică, un drept imuabil, dat odată pentru totdeauna.
63
Istoria universală a dreptului evidenţiază diversitatea sistemelor
de drept, corespunzătoare etapelor din evoluţia statului.
În cercetarea sistemelor de drept, ştiinţa dreptului utilizează
metoda tipologică, metodă care implică neluarea în considerare a
diferenţelor individuale nesemnificative.
Tipologia dreptului ia în considerare apartenenţa la un bazin de
civilizaţie juridică şi dependenţa de tipul sistemelor de organizare
economico-socială.
Astfel, plecând de la dependenţa dreptului de tipul sistemelor de
organizare economico-socială, sistemele de drept se clasifică în: drept
sclavagist, drept medieval, drept burghez, drept socialist, drept modern.
Potrivit criteriului apartenenţei dreptului la un bazin de civili-
zaţie juridică, în dreptul comparat s-a realizat o altă tipologie, res-
pectiv FAMILIA DE DREPT.
Familia de drept reprezintă gruparea unor sisteme juridice
naţionale în raport de trăsăturile comune ale acestora.
În literatura juridică din România, cea mai recentă lucrare în do-
meniul analizat o constituie Panorama marilor sisteme contemporane
de drept a profesorului Victor Dan Zlătescu, publicată la Bucureşti, în
anul 1994, conţinutul acesteia fiind actualizat şi inclus în partea a II-a
Geografia juridică a lucrării Drept privat comparat (Bucureşti, 1997).
Autorul clasifică familiile de drept în:
a) marele sistem (familia) de drept romano-germanic;
b) marele sistem de common-law;
c) sistemele juridice religioase şi tradiţionale;
La această clasificare noi ne permitem a adăuga:
d) sistemul de drept al Comunităţilor europene (dreptul comunitar).
a. Marele sistem de drept romano-germanic
Precizări: – marele sistem de drept romano-germanic nu este
rezultatul fuziunii dreptului roman cu dreptul cutumiar
german;
– în acest mare sistem juridic contemporan sunt
incluse sistemul de drept francez şi german, precum şi
cele înrudite cu acestea;
– sistemul de drept romano-germanic a apărut şi s-a
cristalizat în secolul al XIII-lea, când statele europene
au receptat dreptul roman şi l-au alăturat dreptului
cutumiar specific lor.
64
Un moment esenţial în formarea sistemului de drept romano-
germanic îl constituie receptarea în secolul al XI-lea a lucrării Corpus
Juris Civilis a lui Iustinian.
Din punct de vedere al structurii sale, marele sistem de drept
romano-germanic cuprinde:
– sistemul juridic francez;
– sistemul juridic german;
– sistemul juridic scandinav.
Sistemul juridic francez s-a răspândit din Franţa în următoarele
ţări: Belgia, Italia, Olanda, Luxemburg, România, Spania, Portugalia,
Bulgaria, Polonia.
Istoria dreptului francez cunoaşte trei mari perioade:
– perioada dreptului vechi (ancien droit) care se întinde de la
origini şi până la Revoluţia Franceză (1789);
– perioada dreptului intermediar cuprinsă între Revoluţia Franceză
şi domnia lui Napoleon I;
– perioada începută în timpul Imperiului napoleonian şi până
astăzi.
În tumultoasa istorie a dreptului francez, momentul cel mai
reprezentativ, elocvent pentru înţelegerea modului de formare a siste-
mului de drept romano-germanic, l-a constituit elaborarea şi adoptarea
Codului Civil Francez Napoleonian, la 21 martie 1804. Cea mai mare
parte a juriştilor văd în Codul Civil un exemplu fără precedent de
logică juridică, de tehnică legislativă superioară, de stil concis şi cu
deosebite virtuţi literare.
Napoleon Bonaparte însuşi afirma, exilat fiind pe insula Sfânta
Elena: „Gloria mea nu este aceea de a fi câştigat patruzeci de bătălii.
Ceea ce nimeni nu va stinge, ceea ce va trăi etern, este Codul meu
Civil”.
În ce constă superioritatea incontestabilă a Codului Civil faţă de
reglementările anterioare?
– este expresia juridică a victoriei relaţiilor economiei de piaţă
faţă de relaţiile feudale;
– consacră în forma juridică solemnă principiile de libertate,
egalitate şi fraternitate proclamate de Revoluţia Franceză de la 1789;
– în privinţa proprietăţii, codul consfinţeşte abolirea regimului
feudal şi consacră principiile liberei circulaţii a pământurilor;
65
– codul se bazează pe proprietatea privată şi pe principiile
consensualismului. În Codul Civil, 1766 de articole sunt consacrate
dreptului de proprietate.
Magistrala operă juridică construită de Napoleon Bonaparte este
completată de Codul Comercial şi de Codul de Procedură Civilă,
adoptate în anul 1807. Toate cele trei coduri au fost receptate în
România, Spania, Portugalia, Belgia, Olanda, Polonia.
Sistemul juridic german
Cercetarea istoriei dreptului german pune în evidenţă unitatea
fundamentală dintre acesta şi dreptul francez.
Sigur că, între cele două sisteme juridice există deosebiri, unele
dintre acestea importante, care rămân însă la suprafaţa lucrurilor.
Ambele sisteme juridice au un fond normativ comun, datorat
receptării dreptului roman de către fiecare dintre ele, precum şi asemă-
nării cutumelor franceze cu cele germane.
Asemănările dintre dreptul francez şi dreptul german sunt zdrobi-
toare atunci când comparăm cele două sisteme cu celălalt mare sistem
de drept occidental, respectiv dreptul anglo-saxon (common-law).
În dreptul german, până în secolul al XV-lea, dominantă era
cutuma (se spunea: „cutuma este sfântă”, „cutuma este dreptul”). Peste
acest drept cutumiar s-a suprapus dreptul roman, care a fost uşor
receptat şi datorită faptului că Sfântul Imperiu Roman de origine
germană se considera continuatorul Imperiului Roman.
Prima operă de codificare a dreptului german s-a produs în Prusia
în anul 1794. Codul General cuprindea peste 17.000 paragrafe cu norme
specifice dreptului constituţional, administrativ, civil, penal şi dreptului
canonic.
Epoca de înflorire a dreptului german este plasată în secolul
al XIX-lea, când apare şi se afirmă puternic şcoala istorică a drep-
tului prin Fr.K. von Savigny. În această epocă este elaborat Codul
Civil (1896), considerat unul dintre cele mai importante, dar şi
originale construcţii legislative ale marelui sistem juridic romano-
germanic. Principalul izvor al codului a fost dreptul roman.
Ca şi în Franţa, dreptul a fost completat cu Codul de Comerţ,
urmat de reglementările importante privind: societăţile comerciale cu
răspundere limitată (1892) şi societăţile pe acţiuni.
66
Dreptul german a influenţat puternic sistemele legislative din
Grecia, Japonia, Austria, Elveţia, Ungaria şi Cehia. Dacă pentru ţările
europene influenţa dreptului german este uşor de explicat prin prezenţa
lor în acelaşi bazin de civilizaţie, cazul dreptului japonez necesită o
minimă explicaţie.
Până la sfârşitul veacului al XIX-lea Japonia era guvernată de
un sistem juridic tradiţional, arhaic, de factură feudală. Revoluţia
Meiji, care a deschis porţile Japoniei spre Europa occidentală, a
declanşat o puternică luptă între influenţa franceză şi cea germană.
Guvernanţii Japoniei s-au orientat la început spre dreptul francez
(să amintim aici faptul că Spiritul legilor scrisă de celebrul Montesquieu
era prima lucrare franceză tradusă în japoneză). Propunerile formulate
de juriştii francezi au fost considerate de autorităţile japoneze prea
revoluţionare, în contradicţie flagrantă cu tradiţiile naţionale japoneze.
Paralel cu „varianta franceză”, a fost abordată legislaţia germană,
iniţiativa aparţinând grupurilor de tineri jurişti, reîntorşi de la studii
din Germania.
În anul 1898 a fost adoptat Codul Civil Japonez, inspirat din
Codul Civil German. Normele juridice privitoare la statutul persoanelor,
instituţia familiei şi domeniul succesiunilor reflectau particularităţile
dreptului japonez vechi. Modificările esenţiale ale acestor reglemen-
tări se vor produce abia în anii 1970-1980.
Sistemul juridic scandinav
Precizări: Acest drept se aplică în: Suedia, Danemarca, Norvegia,
Finlanda şi Islanda.
Legislaţia acestor state s-a constituit, de-a lungul timpului, prin
împletirea dreptului cutumiar specific cu reglementări ale dreptului roman.
În studiul dreptului scandinav trebuie să avem în vedere istoria
politică a statelor amintite. Timp de peste 420 de ani (1387-1814)
Norvegia a fost unită cu Danemarca, iar Islanda a fost provincie
norvegiană în perioada 1254-1918.
Finlanda a fost sub dominaţia Suediei timp de peste cinci secole
(până în anul 1808).
Dreptul scandinav are la bază: Codul Danez din 1683, Codul
Norvegian (1867), Codul Suedez (1734), toate conţinând reglementări
specifice marelui sistem de drept romano-germanic. În anul 1879 se
produce prima uniformizare legislativă în acest spaţiu geografic al
Europei.
67
b. Marele sistem de common-law (dreptul anglo-saxon)
Precizări: – în Europa s-au dezvoltat, timp de secole, două
sisteme de drept care nu s-au influenţat între ele:
dreptul continental şi dreptul insulelor britanice, două
lumi juridice orgolioase şi puternic personalizate.
– dreptul anglo-saxon (common-law) se aplică în
Anglia, Statele Unite ale Americii, Australia, Canada,
Africa de Sud;
– întregul drept al comerţului internaţional este astăzi
subordonat tehnicilor contractuale engleze şi americane;
– common-law reprezintă produsul unei evoluţii
îndelungate, petrecute în condiţii specifice insulelor
britanice, rezultatul unei mentalităţi juridice total
diferită de cea continentală.
Aspectul cel mai original al common-law-ului constă în coexis-
tenţa a trei subsisteme normative, autonome şi paralele, respectiv:
– common-law (în sensul restrâns) cuprinde regulile stabilite pe
cale judecătorească, respectiv hotărâri pronunţate de instanţe jude-
cătoreşti care devin obligatorii pentru instanţele inferioare în cazuri
similare.
– equity reprezintă un corectiv adus regulilor de common-law. O
încercare a dreptului englez de a ţine pasul cu schimbările produse în
societate, cu evoluţia firească a instituţiilor juridice. Common-law-ul
devenise, încă din epoca feudală o frână în emanciparea dreptului.
Equity, prin esenţa sa terminologică, exprimă ideea admirabilă ca în faţa
unei legi nedrepte, cetăţeanul de rând putea face apel la rege. În realitate,
plângerile nu erau soluţionate de rege ci de funcţionarul casei regale,
numit Cancelar. Cu toate acestea, de-a lungul veacurilor, equity a adus
perfecţionări şi completări esenţiale unor instituţii ale common-law-ului.
– Un principiu fundamental introdus prevedea faptul că „o vio-
lare a dreptului nu poate rămâne fără sancţiune” şi că equity înseamnă
egalitate între părţile aflate în proces.
– statutary law reprezintă ce de-a treia ramură alcătuită din
reguli de drept create prin legea scrisă. O trăsătură caracteristică a
acestei ramuri decurge din faptul că dreptul englez nu cunoaşte nici
abrogarea implicită şi nici desuetudinea: aceasta explică de ce rămân
în vigoare foarte multe legi care nu au fost abrogate niciodată şi care
datează de secole.
68
În materie constituţională, Marea Britanie nu are nici astăzi o
CONSTITUŢIE, în accepţiunea de act fundamental unic, care să regle-
menteze organizarea ei politică. Constituţia este alcătuită din mai
multe categorii de norme juridice pe care le găsim în statutary law
(dreptul statutar), în common law (dreptul comun sau dreptul judiciar),
în obiceiul constituţional (dreptul nescris, format din uzanţe). În această
materie, statutary law are o poziţie privilegiată, fiind alcătuit din:
– Magna Charta Libertatum, impusă regelui Ioan Fără de Ţară,
în anul 1215, de către nobilii şi orăşenii răsculaţi, care le-a asigurat
acestora anumite privilegii, limitând autoritatea regală.
– Habeas Corpus Act, editat în 1679, la 20 de ani după moartea
lui Cromwell, consfinţea principiul separaţiei puterilor (parlament,
magistraţi şi rege).
– Bill-ul drepturilor, elaborat în anul 1689, prin care parlamentul
dobândeşte putere legislativă.
c. Sistemele juridice religioase şi tradiţionale
Sistemul de drept musulman (islamic)
Precizări: – dreptul islamic diferă de celelalte sisteme de drept prin
izvoare, prin structură, dar mai ales prin mentalitate.
– dreptul islamic guvernează astăzi o populaţie de peste
300 milioane de oameni, fiind aplicat în toate statele
arabe, precum şi în Pakistan, Afganistan, Bangladesh şi
Iran.
– singura ţară musulmană care a abandonat sistemul
tradiţional este Turcia, care a adoptat legislaţia de tip
european.
Sursa (izvorul) fundamentală a dreptului islamic este CORANUL,
cartea sfântă a musulmanilor.
Mohamed (cca. 570/580 – 632) este considerat fondatorul religiei
musulmane. Provenind dintr-o familie de aristocraţi din Mecca, Mohamed
cunoaşte încă din tinereţe iudaismul şi creştinismul.
Retrăgându-se în peşterile de pe muntele Hira, din vecinătatea
cetăţii Mecca, începe să aibă viziuni, pe care, mai târziu, le comunică
celor din jur. Apostolatul său religios începe în anul 613, când reuşeşte
să atragă, prin predicile sale, o mare parte a populaţiei sărace. Prigonit
de autorităţi se retrage în anul 622 la Medina (oraşul Profetului), unde
intră în conflict cu populaţia de evrei care îl acuză de falsificarea
69
Scripturii. În anul 624 Mohamed repurtează prima victorie militară
asupra oraşului Mecca, iar în anul 632 moare.
Coranul cuprinde peste 6300 de versete, împărţite în 114 capi-
tole şi se referă la obligaţiile religioase, educaţie în general, dogme
religioase. Peste 500 de versete cuprind reguli de drept, decizii de
speţă, consultaţii date de profet şi se referă, în cea mai mare parte, la con-
diţia femeii, relaţiile de familie, succesiuni, drept penal, drept comercial.
Coranul este un îndreptar de viaţă pentru omul obişnuit; etica
pe care o predică este bazată pe cumpătare şi bun-simţ.
Coranul reglementează dreptul de proprietate, recunoscut
tuturor (mai puţin sclavilor), bărbaţi sau femei, musulmani sau nemu-
sulmani. Orice act de proprietate trebuia să fie încheiat în prezenţa a
doi martori; împrumutul de bani cu dobândă este interzis expres.
Legea islamică nu intervine cu reglementări exprese în viaţa
economică a persoanelor, în privinţa preţurilor practicate pe piaţă etc.
Sistemul de drept hindus
Precizări: – dreptul hindus aplicabil astăzi în India este rezultatul
contopirii normelor de drept tradiţional (religios) cu nor-
mele dreptului englez.
– principalul izvor de drept este cutuma pe care o găsim
formulată în cărţile sacre ale brahmanilor, denumite sruţi.
– ansamblul îndatoririlor persoanelor este cuprins în a doua
categorie de cărţi, denumite sastre.
– există o mare diversitate de cutume: regionale, ale unei
localităţi, ale unei secte şi chiar ale unei familii.
Instituţia căsătoriei nu este considerată un act juridic, în sensul
că nu sunt cunoscute impedimentele la căsătorie din legislaţiile
moderne. Abia în anul 1954 este consacrată monogamia, iar instituţia
divorţului a fost reglementată după anul 1950.
În anul 1860 au fost adoptate Codul penal şi Codul de procedură
civilă, cu puternice influenţe ale dreptului englez. Dreptul modern
hindus nu poate fi considerat o ramură a dreptului englez.
d. Sistemul de drept al comunităţilor europene (dreptul co-
munitar)
Prima Comunitate Europeană, denumită Comunitatea Europeană
a Cărbunelui şi Oţelului (C.E.C.A.), a fost instituită prin Tratatul de la
70
Paris, intrat în vigoare în anul 1952, semnat de şase ţări europene
(Belgia, Franţa, Italia, Germania, Luxemburg şi Olanda).
Prin Tratatul de la Roma, încheiat între aceleaşi state în anul
1957, se crează alte două Comunităţi Europene: Comunitatea Econo-
mică Europeană (C.E.E.) şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice
(C.E.E.A.).
Comunităţile europene numără în prezent 15 state membre, reu-
neşte o populaţie de peste 370 milioane locuitori şi este considerat cel
mai mare teritoriu comercial din lume.
Ce obiective şi-au propus Comunităţile Europene?
– realizarea unei uniuni vamale, economice şi monetare prin des-
fiinţarea taxelor vamale şi a restricţiilor cantitative în comerţul dintre
statele membre;
– stabilirea unei politici comerciale comune faţă de terţi;
– realizarea liberei circulaţii a capitalurilor, serviciilor şi a forţei
de muncă;
– realizarea unei politici economice comune în domeniul agri-
culturii, transporturilor şi energeticii şi o politică bugetară comună.
Pentru realizarea acestor obiective s-a creat un sistem judiciar,
cu trăsături specifice, respectiv dreptul comunitar ale cărui izvoare
sunt:
– tratatele constitutive şi modificate;
– izvoarele derivate sau dreptul comunitar derivat (regulamente,
decizii, directive, recomandări şi avize);
– normele juridice cuprinse în angajamentele externe ale Comu-
nităţilor;
– izvoarele complementare (convenţii, acorduri, rezoluţii, luări
de poziţie);
– izvoarele nescrise (metodele de interpretare ale Curţii de Justiţie,
principiile generale de drept).
Caracteristicile dreptului comunitar european
– normele juridice de drept comunitar dobândesc automat sta-
tutul de drept pozitiv (aplicabil) în sistemul de drept intern al statelor
membre – aplicabilitate imediată;
– normele juridice de drept comunitar sunt susceptibile de a
crea, direct, drepturi şi obligaţii pentru persoanele particulare – aplica-
bilitate directă;
71
– normele juridice de drept comunitar au prioritate faţă de orice
normă juridică din dreptul naţional – prioritate.
Instituţiile Comunităţilor Europene sunt:
– Consiliul – instituţie cu atribuţii de decizie;
– Comisia – organul executiv;
– Parlamentul – instituţie cu atribuţii de control;
– Curtea de Justiţie – instituţie jurisdicţională;
– Curtea de Conturi – instituţie de control financiar în domeniul
finanţelor comunitare.
În cadrul procesului de integrare europeană o importanţă crucială
au avut: Actul Unic European din 1987 şi Tratatul de la Maastricht
din 1993.
Prin Actul Unic European din 1 iulie 1987, s-a stabilit data
realizării definitive a Pieţei Unice Europene la 31 decembrie 1992,
care presupunea mişcarea liberă a bunurilor, serviciilor, capitalurilor şi
persoanelor pe tot cuprinsul Comunităţilor.
Tratatul de la Maastricht (Olanda) a hotărât şi adoptat măsuri
decisive în vederea integrării europene, continue şi ireversibile.
Comunitatea Europeană, ca termen, este înlocuită de Uniunea Europeană.
Acest tratat (Tratatul asupra Uniunii Europene) prevede:
1. O cetăţenie unională, în sensul că toţi cetăţenii statelor
membre sunt cetăţeni ai uniunii. Fiecare cetăţean are dreptul: să se
deplaseze şi să-şi stabilească domiciliul în mod liber pe teritoriul
statelor membre; să voteze şi să candideze la alegerile municipale şi
europene care se desfăşoară în statul în care îşi are domiciliul; să fie
protejat de către autorităţile diplomatice sau consulare ale oricărui stat
membru; să se poată adresa Parlamentului Uniunii Europene în
problemele pe care le consideră importante.
2. Crearea Uniunii Economice şi Monetare constând în:
– politica economică va fi direcţionată pe baza hotărârilor
Consiliului;
– realizarea uniunii monetare: o singură politică monetară; înce-
pând de la 1 ianuarie 1999 s-a introdus moneda unică: EURO şi
s-a creat Banca Centrală Europeană.
3. Continuitatea înfăptuirii uniunii politice prin:
– dezvoltarea unei politici comune de securitate externă;
72
– politica comună în domeniul juridic şi al afacerilor interne
vizând problematica imigraţiei, azilului şi vizelor. Crearea unui birou
european de poliţie (EUROPOL) în scopul organizării schimbului de
date în materia traficului ilegal de droguri;
– creşterea rolului Parlamentului European;
– realizarea unui organism distinct pe probleme de apărare a
statelor Comunităţii Europene.
Filosofia care a fundamentat Tratatul de la Maastricht a vizat
conceperea într-un cadru unitar şi supranaţional a celor trei vectori ai
suveranităţii statale:
a) moneda;
b) siguranţa internă (afacerile interne) şi justiţia;
c) politica externă şi de apărare.
Instituind Uniunea Europeană, statele membre au consimţit să
încredinţeze o parte a suveranităţii lor unor organisme suprastatale,
transferând o serie de atribute naţionale specifice, care nu pot fi
redobândite decât în condiţii de excepţie.
Precizare: Consiliul Uniunii Europene nu trebuie confundat cu
Consiliul Europei ca organizaţie internaţională, regională, de sine
stătătoare. Consiliul Europei a fost înfiinţat la 5 mai 1949 la Londra şi
cuprinde astăzi aproape toate statele din Europa (inclusiv România –
din anul 1993).
BIBLIOGRAFIE
Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 1997, p. 62-72; 82-92.
Alexandru Văllimărescu, Tratat de enciclopedia dreptului, Editura Lumina
Lex. 1999.
I. Filipescu şi A. Fuerea, Drept instituţional comunitar european, Bucureşti,
1996, p. 53-104.
Victor D. Zlătescu, Drept privat comparat, Bucureşti, 1997, p. 100-180.
Vicent Berger, Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Bucureşti,
ediţia a II-a, 1998.
Mihai Bădescu, Introducere în filosofia dreptului, Bucureşti, Editura Lumina
Lex, 2003.
73
IV. DREPTUL ŞI STATUL
1. NOŢIUNEA DE STAT
Statul reprezintă principala instituţie politică a societăţii,
care exercită puterea suverană, asigurând organizarea şi condu-
cerea societăţii prin prerogativa pe care o are de a elabora şi
aplica dreptul, a cărui respectare o poate garanta prin forţa sa de
constrângere.
Accepţiunile termenului de stat:
– statul reprezintă puterea centrală, în opoziţie cu comunităţile
locale (regiuni, departamente, oraşe, comune etc.);
– statul este ansamblul autorităţilor publice care asigură guver-
narea unei societăţi;
– statul reprezintă o modalitate istorică de organizare socială
prin care grupurile sociale şi-au promovat interesele comune;
– statul desemnează o societate politică organizată (statul român,
francez, japonez etc.).
În lucrarea Lecţii de filosofie juridică, Giorgio Del Vecchio
defineşte statul ca „subiectul ordinii juridice, în care se realizează
comunitatea de viaţă a unui popor”. Statul reprezintă „coloana ver-
tebrală a societăţii, osatura în jurul căreia se dispun diversele
ţesuturi sociale, expresia potenţială a societăţii” (Lecţii de filosofie
juridică, Editura Europa Nova, Bucureşti, p. 274).
2. APARIŢIA STATULUI
Statul a apărut pe o anumită treaptă de dezvoltare a societăţii:
istoria statului nu coincide cu istoria societăţii umane. Apariţia statului
a fost precedată de o foarte prelungită perioadă de dezvoltare lentă a
forţelor de producţie în epoca comunei primitive, în care principalele
forme de organizare cunoscute au fost: ginta, fratria, tribul, uniunea de
triburi.
74
Cea mai importantă formă de organizare socială, premergătoare
apariţiei statului, a fost democraţia militară, care corespunde organzării
militare a vieţii comunităţilor în care purtarea războaielor a devenit o
preocupare permanentă. Războaiele de cucerire au avut ca rezultat
concentrarea bogăţiilor capturate în mâinile unor capi de familie,
formându-se astfel o aristocraţie gentilico-tribală, iar şeful militar
acaparează tot mai multe prerogative, puterea acestuia devenind ereditară.
În acest stadiu al organizării comunităţilor apare şi se consoli-
dează proprietatea privată care generează diferenţierile sociale în
clase. Întregul complex al vieţii materiale reclamă cu necesitate o
formă superioară de organizare socială. Această formă de organizare,
care adoptă drept criteriu fundamental TERITORIUL, este STATUL.
Teritoriul este un criteriu politic în baza căruia statul îşi stabileşte
legăturile cu cetăţenii, îşi construieşte o structură specială a aparatului
de conducere şi se conştientizează conceptul de suveranitate.
Teritoriul unui stat este reprezentat de spaţiul geografic alcătuit
din suprafaţa de pământ, de subsol, ape şi coloana de aer de deasupra
acestora, asupra cărora statul îşi exercită suveranitatea.
Cu alte cuvinte, teritoriul unui stat, este compus din:
– partea terestră,
– partea acvatică, compusă din apele interioare şi teritoriale,
– subsolul părţilor terestră şi acvatică,
– spaţiul aerian de deasupra părţilor terestră şi acvatică, până la
limita, superioară a atmosferei.
Dreptul statului asupra întregului teritoriu este un aspect al
suveranităţii sale.
Al doilea element al statului îl constituie POPULAŢIA, res-
pectiv totalitatea persoanelor care se raportează la stat prin acea
legătură specifică –, cetăţenia, cu încărcătura juridică consistentă, în
care sunt precizate drepturi şi obligaţii reciproce.
Al treilea element al statului îl reprezintă FORŢA PUBLICĂ,
respectiv PUTEREA DE STAT sau puterea de constrângere. Statul îşi
creează un aparat din ce în ce mai complex pe care îl utilizează,
potrivit normelor juridice, pentru apărarea ordinii în societatea respec-
tivă. Acest al treilea element, PUTEREA DE STAT, devine cel mai
caracteristic criteriu al statului.
Primele organizări statale s-au constituit în Orientul antic, în
Egipt, Babilon, China, India, Persia, în urmă cu aproape 6000 de ani.
75
O definiţie a statului, rămasă celebră până în epoca modernă, a
fost formulată de Marcus Tullius Cicero (106-43 î.H.): statul este res
populi, adică este cauza poporului (o grupare de oameni asociaţi unii
cu alţii prin adeziunea lor la aceleaşi legi şi printr-o comunitate de
interese). Aceasta este ideea fundamentală pe care Cicero o dezvoltă
în lucrarea sa De republica. El doreşte instaurarea la Roma a unui
regim politic mixt: un princeps, o adunare a aristocraţilor şi poporului.
Princeps-ul intervine în viaţa publică la cererea expresă a senatului şi
nu din proprie iniţiativă.
Un moment important în istoria gândirii politice, îl reprezintă
concepţia lui Platon (427-347 î.H.) care, în lucrarea sa „Republica”,
descrie un model ideal de stat: statul etern, creat de demiurg, în care
sunt recunoscute trei clase sociale: filosofii sau conducătorii; gardienii
sau războinicii, care trebuiau să păzească statul; meşteşugarii şi agri-
cultorii chemaţi să producă bunurile materiale, necesare întreţinerii
celor două clase sociale dominante, fără a avea dreptul de a participa
la viaţa de stat. Platon condamna tirania, adică exercitarea puterii de
către o singură persoană.
Aristotel (384-322 î.H.), născut la Stagira, în Macedonia,
considerat drept un gigant al culturii antice, expresie a geniului
filosofic al Greciei, a construit o concepţie modernă despre stat şi
drept. Scopul statului este acela de a-i face pe oameni virtuoşi şi
fericiţi. Cei mai buni dintre oameni pot conduce dacă sunt aleşi. Cel
mai bun stat este cel care se bazează pe suveranitatea poporului.
Aristotel insistă asupra necesităţii existenţei unei clase de mijloc,
contrapondere atât pentru săraci, cât şi pentru bogaţi, cea mai în
măsură să guverneze pentru că poate reconcilia tendinţele extreme.
Apariţia şi răspândirea creştinismului a transformat radical
lumea antică. Învăţătura lui Hristos şi a apostolilor săi schimbă în
profunzime societatea ultimului imperiu roman, premergător Evului
Mediu. Cel care conduce, fie că este sau nu rege, nu este decât un
locţiitor al lui Dumnezeu. Legea divină este superioară oricărei
Constituţii elaborate de om. Învăţătura lui Hristos recomandă omului
supunere faţă de puterea instituită. În Epistola către Romani, Sfântul
Pavel afirmă că „orice persoană trebuie să fie supusă suveranilor
pentru că nu există autoritate care să nu vină de la Dumnezeu”, glori-
ficând astfel supunerea faţă de autorităţi şi ascultarea. Nesupunerea
76
faţă de autorităţile civile echivalează cu înfruntarea lui Dumnezeu care
le-a stabilit.
Doctrinele politice evoluează în perioada Evului Mediu dezvoltat
în funcţie de realităţile concrete, caracteristice fiecărui stat sau naţiune.
După crizele politice din prima jumătate a sec. al XVII-lea,
gândirea politică din Franţa şi Spania este preocupată de justificarea
monarhiei absolute, considerată forma de conducere preferabilă
tuturor celorlalte, mai ales pe motivul unicităţii deţinătorului puterii.
Un singur rege se integrează perfect într-un sistem întemeiat pe un
singur Dumnezeu şi prin stabilitatea politică ce decurge din principiul
ereditar. Absolutismul va cunoaşte forma sa deplină în Franţa, înce-
pând cu Henric al IV-lea (1589-1610) şi terminând cu apoteoza
modelului impus de Ludovic al XIV-lea (1643-1715), supranumit
Regele Soare. Pentru acesta, suveranitatea absolută a regelui trebuia să
se manifeste în domeniul legislativ, executiv, judiciar, dar şi religios.
O contribuţie importantă la dezvoltarea doctrinelor politice o
constituie lucrarea lui Montesquieu (1689-1755), Spiritul legilor apărută
în anul 1748. Teoria politică concepută cu 100 de ani înaintea anului
revoluţionar 1848, este centrată nu numai pe mecanismele guvernării
ci şi pe implicaţiile ce decurg din influenţa geografiei, istoriei, econo-
miei şi tradiţiilor asupra statului şi dreptului.
Inspirat din Aristotel în clasificarea tipurilor de regimuri politice
în republică, monarhie şi despotism, Montesquieu pledează pentru
regimul monarhic, specific statelor moderne, cu opţiune declarată
pentru monarhia britanică, pe care o consideră ideală, întrucât exerci-
tarea puterii este moderată printr-un echilibru ce decurge din reparti-
zarea echitabilă a puterii. Separaţia puterilor în stat garantează liber-
tatea oamenilor. În concepţia sa, puterea executivă trebuie încredinţată
regelui, puterea legislativă adunărilor naţionale, iar cea judecătorească
magistraţilor de profesie. În anul 1762 (la 14 ani de la apariţia Spiri-
tului legilor) Jean-Jeacques Rousseau (1712-1778) publică Contractul
social opera sa politică reprezentativă, în care dezvoltă concepţia
potrivit căreia statul, ca instituţie centrală a societăţii, a luat naştere o
dată cu apariţia proprietăţii private, adică datorită unui fenomen
economic şi nu datorită divinităţii. Statul, în viziunea lui Rousseau, a
luat naştere în urma contractului încheiat între indivizi şi societate, în
virtutea căruia indivizii sunt apăraţi de lege în ce priveşte libertatea şi
77
proprietatea lor. Pe acest fundament este afirmată teza suveranităţii
poporului, a respectării legii, posibilă atât pentru indivizi, cât şi pentru
suveran. Autorul Contractului social face o distincţie clară între voinţa
generală (voinţa comunităţii) şi voinţa individuală a cetăţenilor. Voinţa
generală este însăşi suveranitatea care nu poate avea interese contrarii.
Cetăţenii particulari pot avea interese contrarii. Voinţa societăţii (suve-
ranitatea) nu poate fi înstrăinată şi nici divizată. Legile existente în
societate trebuie să fie expresia voinţei generale, adică a întregului popor.
În istoria apariţiei şi dezvoltării statelor, Rousseau distinge trei
forme de guvernământ: democraţia, aristocraţia şi monarhia.
Curentul liberalismului clasic plasează cetăţeanul în centrul
preocupărilor statului. Scopul statului era acela de a face legi bune şi
de a respecta principiul nevinovăţiei în treburile private. El trebuie să
se plaseze deasupra grupurilor sociale, cu sarcina de a aplana conflic-
tele şi contradicţiile dintre ele. Liberalismul afirmă şi susţine teza
potrivit căreia orice putere trebuie limitată, fiecare stat trebuie condus
pe baza unei Constituţii care să consfinţească libertăţile individuale,
limitarea autorităţii suveranului şi a administraţiei. Principalul teore-
tician al liberalismului clasic a fost Benjamin Constant (1767-1830)
care afirma că cel mai bun regim politic este monarhia constituţională.
Doctrina materialist-istorică marxistă sau doctrina socialistă a
plasat problematica statului în contextul nemijlocit al luptei de clasă.
Teza marxistă concepe statul ca un instrument de dominaţie a unei
clase asupra alteia. Istoria omenirii demonstrează, în concepţia lui
Marx, opoziţia dintre proletariat şi burghezie. Burghezia exploatează
economic şi politic proletariatul şi nu este dispusă să renunţe la această
dublă putere. Este nevoie de o revoluţie proletară care să asigure
răsturnarea prin forţă a burgheziei de la putere. Urmează apoi o perioadă
tranzitorie a dictaturii proletariatului, în cursul căreia se realizează
exproprierea colectivă a mijloacelor de producţie, iar burghezia dispare
ca o clasă socială. Singura clasă socială o va reprezenta proletariatul,
iar statul va dispare.
Societatea comunistă, etapa următoare, se va caracteriza, din punct
de vedere al situaţiei economice, prin planificare, producţie optimă,
munca liberă şi voluntară, politica reducându-se la o disciplină socială
liber acceptată de cetăţeni. Proprietatea particulară este desfiinţată, iar
lupta de clasă este inexistentă.
78
Doctrina totalitarismului a fost reprezentată de fascism şi nazism.
Fascismul reprezintă teoria dezvoltată de Benito Mussolini
(1883-1945) în Italia. În esenţă, fascismul se opune principiului sepa-
raţiei puterilor în stat, libertăţilor individuale şi proclamă statul totalitar,
conceput a fi condus de un partid unic. Statul trebuie să controleze
toate domeniile: politic, educaţional, religios şi economic; autoritatea
supremă în stat era Ducele, acompaniat de Marele Consiliu Fascist.
Nazismul se bazează pe doctrina politică şi filosofică dezvoltată
de Adolf Hitler (1889-1945) în Mein Kamf (Lupta mea), în Germania.
Nazismul a instituit şi amplificat conceptul de rasă umană, a clasificat
rasele în inferioare (suboameni) şi superioare (supraoameni) în frunte
cu arienii.
Destinul acestor rase era categoric! Evreii trebuiau exterminaţi,
latinii şi slavii transformaţi în sclavi productivi, iar arienii (germanii
puri) urmau a fi stăpânii lumii.
Din această concepţie rasială decurgea natura statului nazist:
poporul (naţiunea germană) era reprezentat de statul condus de Führer,
care nu trebuie ales din moment ce el corespunde unei chemări, unei
necesităţi interioare a poporului. El este înzestrat cu toate puterile.
Statul german trebuia să îndeplinească idealul purităţii rasei, prin eli-
minarea fiinţelor inferioare, a bolnavilor, prin interzicerea căsătoriilor
mixte dintre arieni şi nearieni. În politica externă, Germania trebuia să
dobândească spaţiul vital prin război.
4. PUTEREA DE STAT
Este o componentă esenţială a conţinutului statului, care poate fi
definită ca o formă istoriceşte determinată şi variabilă de autoritate.
În societate există numeroase forme de autoritate: autoritate
morală, politică, religioasă, juridică.
Puterea de stat este un atribut caracteristic statului, ce se
deosebeşte de celelalte categorii sau forme de autoritate, prin
trăsături caracteristice: are caracter politic, are o sferă generală
de aplicabilitate, dispune de structuri specializate care o realizează
(la nevoie prin utilizarea mijloacelor violente) şi este suverană.
85
Toate aceste caracteristici sunt la fel de importante, cu deosebire
în epoca actuală, când conceptul de stat naţional constituie obiectul
unor analize şi abordări în contradicţie cu doctrina clasică.
Am arătat că puterea de stat este SUVERANĂ.
Suveranitatea desemnează prerogativa (dreptul) statului de a
organiza şi conduce societatea şi de a stabili raporturi cu alte state.
Aşadar, există o latură internă a suveranităţii statului care se referă la
puterea acestuia de a conduce societatea, de a comanda în ultimă ins-
tanţă, prerogativă ce se materializează în elaborarea normelor juridice
şi în urmărirea (asigurarea) aplicării acestora în practică, pentru
realizarea idealului său, acela al ordinii de drept.
Fiecare stat îşi organizează „treburile interne” potrivit ideologiei
pe care o promovează şi filosofiei pe care o dezvoltă în numele
acesteia. În consecinţă, statul stabileşte, prin intermediul dreptului (a
actelor normative) modul de organizare şi mecanismul de funcţionare
a puterilor publice, statutul juridic al cetăţenilor, regimul proprietăţii,
organizarea partidelor politice, cadrul general al obiectivelor economice
de importanţă strategică etc. Cu alte cuvinte, întregul angrenaj social
şi problematica societăţii sunt guvernate de suveranitatea statului.
Latura externă a suveranităţii reprezintă ansamblul activităţilor
ce alcătuiesc comportamentul statului în raporturile cu celelalte state,
demersurile sale concrete în vastul teritoriu de acţiune al societăţii
naţiunilor. Această latură a suveranităţii este denumită şi independenţa
puterii sau neatârnarea acesteia.
Statul îşi stabileşte singur, fără amestecul vreunui alt stat, politica
sa internă şi externă. Independenţa în domeniul relaţiilor internaţionale
ale statului constă în faptul că statul dezvoltă politica externă pe care
singur şi-o construieşte, fiind obligat în acelaşi timp să respecte nor-
mele dreptului internaţional, precum şi drepturile suverane ale altor state.
Suveranitatea şi integrarea României în U.E.
Ideea de unitate a Europei este foarte veche. După unele opinii
originea acesteia se plasează în perioada antichităţii, pentru ca la
începutul sectorului XX să apară primele manifestări doctrinare ale
ideii de unitate europeană, concretizate într-un proiect „Statele Unite
Europene”.
86
Un promotor al cooperării europene, al lărgirii şi integrării
europene – în România – a fost Nicolae Titulescu pentru care Europa
era dorită ca fiind unită din punct de vedere politic, economic, militar,
religios, etnic, lingvistic.
Al doilea Război Mondial însă a avut drept consecinţe fărâmi-
ţarea ei, declinul ei politic şi economic. În aceste circumstanţe, Statele
Europei Occidentale au devenit conştiente de necesitatea coalizării
pentru a face faţă, pe de o parte, expansiunii sovietice, iar pe de alta
parte pentru a contracara o întărire prea mare a influenţei americane în
zona europeană.
În primele încercări de cooperare economică şi militară între
Statele Europei Occidentale s-a pornit de la ideea unei cooperări în
cadrul căreia fiecare stat îşi păstrează suveranitatea, fără a se propune
un transfer de competenţe.
Aceasta abordare nu s-a dovedit a fi eficientă, simţindu-se nevoia
unei construcţii suprastatale cu personalitate juridică distinctă în favoarea
căreia statele să „renunţe” la unele elemente ale suveranităţii, dar, în
acelaşi timp, în fiecare stat membru să existe aceste mecanisme guver-
namentale pentru administrarea legilor naţionale.
Uniunea Europeană nu reprezintă un stat deasupra celorlalte
state membre, ci este o organizaţie supranaţională, cu un sistem legal,
compusă din state care au înţeles să formeze o familie democrată şi
şi-a creat şi instituţiile prin care să funcţioneze autonom şi cărora le-a
transferat o parte din suveranitate.
Ordinea juridică europeană este una specifică, distinctă de ordinea
juridică internaţională şi de cea naţională a statelor membre.
Între ordinea juridică naţională şi cea comunitară trebuie să existe
o armonie deplină.
Acest principiu străbate Constituţiile statelor membre.
Ţările ieşite nu demult din lagărul comunist şi având Constituţiile
adoptate după 1990 au fost nevoite să recurgă la revizuiri constituţionale
în baza cărora s-a procedat la cedarea unei părţi din suveranitate,
atribut al statului, ce părea intangibil.
Acest proces de „aliniere” la cerinţele U.E. a fost parcurs şi de
România, care în 2003 a recurs la revizuirea Constituţiei din 1991.
Analizând legile fundamentale ale tuturor ţărilor membre ale
U.E. se poate concluziona că doar patru nu cuprind referiri la suve-
ranitate în condiţiile integrării europene, celelalte stabilind reguli în
acest sens.
87
În unele se exprimă direct ideea transferului unor atribuţii de
suveranitate către U.E., în altele se exprimă limitarea suveranităţii de
stat, iar în altele se afirmă ideea exercitării în comun a atributelor
suverane ale statelor naţionale.
Indiferent însă de forma în care se regăsesc exprimate raporturile
U.E. cu fiecare stat membru, mai exact cele referitoare la exercitarea
suveranităţii, în toate legile fundamentale ale ţărilor membre a fost
subliniată ideea limitării suveranităţii, aşa cum era ea definită în
dreptul constituţional, făcând posibilă integrarea şi continuarea acestui
proces ireversibil.
Este necesară conştientizarea cetăţenilor din ţările candidate de
faptul că transferul unei părţi a suveranităţii nu înseamnă un abandon
al acesteia, precum şi asupra faptului că suveranitatea este diferită de
independenţa statului.
Se menţionează acest aspect întrucât problema suveranităţii a dat
naştere celor mai mari reticenţe în procesul de aderare anterior,
întrucât s-a ignorat evoluţia pe care a înregistrat-o acest proces.
Se poate afirma însă că indiferent cum s-a rezolvat din acest
punct de vedere juridic raportul U.E. – stat membru, cu referire la
suveranitate şi la limitarea acesteia, se înregistrează o concepţie pozi-
tivă, ce permite desfăşurarea şi aprofundarea procesului de integrare.
Transferul de suveranitate dinspre statele membre înspre insti-
tuţiile U.E. este ireversibil, deoarece costurile reversibilităţii ar fi de
nesuportat, iar prăbuşirea construcţiei Unionale ar echivala cu prăbu-
şirea Europei, fapt de care este conştient fiecare stat membru.
Soluţia pentru o bună funcţionare a relaţiei U.E. – stat membru
este partajarea suveranităţii, care nu înseamnă pierderea totală a
suveranităţii interne, ci o revigorare a capacităţii „statelor veştejite” de
a gestiona problemele economice şi politice interne.
Privind suveranitatea politico-economică se poate afirma că ea a
fost influenţată de globalizare care a condus statul spre scoaterea de
sub control a unor sectoare ca finanţele, producţia, comerţul. Migraţia
internaţională a făcut ca statul să nu mai poată exercita suveranitatea
în sensul clasic privind teritoriul şi populaţia. Puterea statului, în
sensul de control şi influenţă, a scăzut. Toate realităţile actuale impun
o redefinire a rolului şi a funcţiilor statului.
De asemenea, suveranitatea juridică este reconsiderată, nu ca o
pierdere a acesteia ca urmare a efectului direct asupra dreptului
comunitar, ci ca o completare în vederea atingerii idealului comunitar.
88
România parcurge ultima porţiune a drumului spre U.E., ea
întrunind cea mai mare parte din cerinţele acestui proces. Astfel,
guvernarea actuală, în continuarea eforturilor celor anterioare, a avut
în atenţie reforma administraţiei publice, a justiţiei, protecţia datelor,
politica vizelor, frontiera externă, lupta împotriva fraudei, corupţiei,
drogurilor şi spălării banilor, politica în domeniul concurenţei, politica
vamală, libera circulaţie a mărfurilor, protecţia copilului, sectorul financiar.
Problema transferului de suveranitate, ce nu poate fi ignorat în
procesul de aderare, este privită diferit de către statele din Balcani.
Doctrina din România s-a postat în mod constant pe o poziţie
fermă, constantă, de susţinere a principiului suveranităţii.
Prin Constituţia din 1991 poporul era deţinătorul unei suveranităţi
inalienabile şi indivizibile, exercitată în mod direct (prin referendum)
sau prin delegarea reprezentanţilor aleşi.
Într-o altă opinie, se admite că noţiunea de suveranitate este
reformulată în ideea acceptării unei federaţii de state naţionale, euro-
pene către care, prin liberul consimţământ al statelor membre, se transferă
anumite prerogative ale suveranităţii.
Acest aspect a început a-şi găsi soluţionarea prin revizuirea
Constituţiei în 2003, care conţine prevederi referitoare la viitoarea
integrare a României în U.E.
România a parcurs o cale lungă în direcţia integrării, care se
confirmă a fi bună şi la capătul căreia România a devenit membru al
U.E. la 1 ianuarie 2007.
Integrarea României în U.E. reprezintă o prioritate a politicii
româneşti şi este un rezultat al conjugării eforturilor tuturor instituţiilor
guvernamentale ale societăţii civile şi nu în ultimul rând ale fiecărui
cetăţean român.
5. FUNCŢIILE STATULUI
a) funcţia legislativă este expresia, manifestarea directă a suve-
ranităţii poporului şi se caracterizează prin aceea că statul stabileşte
reguli de conduită socială obligatorii şi care pot fi aduse la îndeplinire,
în situaţia încălcării sau nesocotirii lor, prin forţa de constrângere pe
care numai statul o are. Statul poate transforma în lege orice principiu
de conduită umană necesar pentru dezvoltarea economică şi socială,
menţinerea ordinii publice şi asigurarea ordinii sociale.
89
b) funcţia executivă şi administrativă are ca obiect organizarea
aplicării şi aplicarea în practică a legilor, asigurarea funcţionării
serviciilor publice instituite în acest scop, precum şi elaborarea de acte
normative date în baza legilor.
c) funcţia jurisdicţională are ca obiect principal soluţionarea
conflictelor juridice care se pot naşte în societate şi asigurarea respec-
tării legilor, prin punerea în aplicare a unor proceduri speciale menite
să garanteze o deplină obiectivitate.
d) funcţia externă a statului desemnează activităţile desfăşurate
de stat pentru dezvoltarea relaţiilor cu alte state pe baza principiilor
dreptului internaţional, cât şi pentru participarea la organismele inter-
naţionale, în scopul rezolvării problemelor proprii, naţionale şi a ches-
tiunilor generale, globale, ale omenirii.
Pentru realizarea funcţiilor sale, statul îşi organizează un sistem
de instituţii (de organe) care sunt expresia concretă a autorităţilor
publice, respectiv a autorităţii legislative, executive şi judecătoreşti.
Aşadar, fiecărei puteri în parte îi corespunde o categorie de organe
ale statului: puterii legislative – organele legislative (Parlament, Adunare
Naţională, Congres etc.); puterii executive – organele executive care sunt
reprezentate de şeful statului, şeful guvernului, guvernul; puterii jude-
cătoreşti – organele judiciare.
Alături de organele legislative, executive şi judecătoreşti statul
dispune de un aparat de stat alcătuit din persoane alese sau numite, un
aparat de specialitate menit să asigure realizarea activităţii de stat
(aparat poliţienesc, armată, aparat administrativ). Aceste persoane din
cadrul aparatului de stat sunt funcţionarii publici şi funcţionarii simpli.
Funcţionarii publici sunt investiţi legal să înfăptuiască funcţiile
statului prin acte juridice şi fapte materiale specifice domeniului în
care aceştia sunt încadraţi.
Funcţionarii publici îşi desfăşoară activităţile specifice în limi-
tele competenţelor ce le sunt stabilite prin legi.
6. FORMA STATULUI
Este un concept complex care exprimă modul de organizare a
conţinutului puterii, structura internă şi externă a acestui conţinut.
90
Laturile componente ale formei de stat sunt: forma de guver-
nământ, structura de stat şi regimul politic.
Forma de guvernământ desemnează modul în care sunt cons-
tituite şi funcţionează organele supreme ale statului. Din acest punct
de vedere, cele mai, întâlnite forme de guvernământ au fost şi sunt
monarhia şi republica.
a) Monarhia, ca formă de guvernământ, se caracterizează prin
aceea că şeful statului este un monarh (rege, domn, împărat, prinţ,
emir) ereditar sau desemnat, potrivit unor proceduri specifice, în func-
ţie de tradiţiile regimului constituţional. Cele mai cunoscute tipuri de
monarhii sunt:
– Monarhia constituţională, caracterizată prin limitarea puterilor
monarhului de către legea fundamentală a statului (Constituţia) pe care
monarhul nu o poate modifica. Totuşi, monarhul poate dizolva Parla-
mentul, poate organiza noi alegeri, are dreptul (posibilitatea) de a
respinge legile votate de Parlament.
– Monarhia parlamentară este forma de guvernământ carac-
terizată printr-o autoritate redusă a monarhului, Parlamentul fiind, în
fapt, abilitat să formeze guvernul pe baza majorităţii parlamentare.
Această formă de guvernământ există astăzi în Anglia, Belgia, Suedia,
Norvegia, Danemarca, Olanda.
De exemplu, potrivit Constituţiei Belgiei din anul 1881, puterile
constituţionale ale Regelui sunt ereditare, în descendenţă directă,
naturală şi legitimă, pentru urmaşii săi de sex masculin, în ordinea
naşterii şi cu excluderea perpetuă a femeilor. Persoana Regelui este
inviolabilă, numai miniştri săi fiind responsabili. Nici un act juridic al
Regelui nu poate avea efecte dacă nu este contrasemnat de un
ministru. Regele numeşte şi revocă pe miniştri, conferă grade militare,
comandă forţele armate, declară război şi încheie pacea şi poate
dizolva Parlamentul.
b) Republica este acea formă de guvernământ în care cetăţenii
aleg un şef de stat, denumit de regulă preşedinte. Guvernarea se reali-
zează prin reprezentanţi aleşi după proceduri electorale. Preşedintele
poate fi ales direct, prin vot universal, sau de către Parlament. Din
acest punct de vedere cele mai cunoscute forme de republică sunt:
─ Republica parlamentară, caracterizată prin aceea că şeful
statului este ales de către Parlament, în faţa căruia răspunde. Ca urmare,
91
poziţia preşedintelui este inferioară Parlamentului, aşa cum întâlnim în
prezent în Germania, Austria, Italia, Finlanda, Ungaria.
De exemplu, Preşedintele Republicii Italia este ales de ambele
Camere ale Parlamentului (Camera Deputaţilor şi Senat), pe termen de
şapte ani. Acesta este abilitat să autorizeze prezentarea proiectelor de
lege iniţiate de Guvern, promulgă legile şi emite decrete cu putere de
lege, acreditează şi primeşte reprezentanţii diplomatici, ratifică tratatele
internaţionale după autorizarea prealabilă a Camerelor, este comandantul
forţelor armate, prezidează Consiliul Superior al Magistraturii.
Preşedintele republicii nu răspunde de actele săvârşite în exerci-
ţiul funcţiei sale decât în cazurile de înaltă trădare contra Constituţiei.
─ Republica prezidenţială, caracterizată prin alegerea şefului
de stat fie direct, prin vot universal, egal, secret şi liber exprimat de
către cetăţeni, fie indirect, prin intermediul colegiilor electorale sau
electori (cazul alegerii preşedintelui S.U.A.)
În cadrul acestei forme de guvernământ, prerogativele preşedintelui
sunt puternice (în SUA preşedintele este şi şeful guvernului).
7. STRUCTURA DE STAT
Desemnează organizarea de ansamblu a puterii în raport cu teri-
toriul, criteriu în funcţie de care statele se clasifică în state unitare
(simple) şi state compuse (federale).
a) Statul unitar sau simplu se caracterizează prin existenţa
unei formaţiuni statale unice şi a unui singur rând de organe centrale
de stat (un singur legiuitor, un singur guvern, un singur organ judecă-
toresc suprem). Organele administraţiei publice locale se subordonează
organelor de stat centrale. Sunt state unitare: România, Bulgaria, Italia,
Suedia, Ungaria, Franţa.
b) Statul federativ, compus sau unional este format din două
sau mai multe state membre, din unirea cărora se creează un stat nou,
FEDERAŢIA – ca subiect unitar de drept. În aceste state există două
rânduri de organe de stat centrale: organele federaţiei (Parlament, Guvern.
organ suprem de justiţie) şi organele statelor membre, în sensul că
fiecare stat are un Parlament, un Guvern şi un organ de justiţie suprem
propriu.
92
Parlamentul Federal este, de regulă, bicameral. Raporturile dintre
statele membre ale federaţiei sunt raporturi de drept intern, reglemen-
tate prin Constituţia federaţiei. Sunt state federative: Statele Unite ale
Americii, Mexicul, Canada, Argentina, Brazilia, India, Germania,
Australia, Elveţia, Iugoslavia.
Precizare: sub aspectul structurii de stat România, este un stat
unitar. În art. 1 din Constituţie se consacră caracterul naţional, suveran,
independent, unitar şi indivizibil al statului român.
8. REGIMUL POLITIC
Ca latură componentă a formei statului, reprezintă modalităţile
practice prin care puterea politică este organizată într-o ţară determinată.
În doctrina franceză, noţiunea de regim politic vizează: regulile
de organizare şi funcţionare a instituţiilor constituţionale, sistemul de
partide, practica vieţii politice, precum şi moravurile politice.
Din punct de vedere al regimului politic, statele se clasifică în:
state democratice, state oligarhice şi state monocratice (despotice).
Statele monocratice se caracterizează prin faptul că autoritatea
publică, puterea în expresia ei directă, este exercitată de o singură
persoană (monos = singur şi kratos = autoritate). Indiferent cum este
denumită persoana (rege, împărat, prinţ, conducător, duce sau chiar
preşedinte) esenţial este ca puterea supremă în stat să fie concentrată
în mâinile unei singure persoane. Monocraţia duce, în cele din urmă,
la totalitarism, la tiranie, la despotism.
Întâlnite cel mai frecvent în antichitate şi în Evul Mediu, statele
monocratice au existat şi în epoca modernă şi contemporană
(Germania, sub conducerea lui Hitler; Italia, lui Mussolini; Spania,
sub dictatura lui Franco; Portugalia, condusă de Salazar; URSS, sub
conducerea lui Stalin; România, sub dictatura lui Ceauşescu etc.)
Statele oligarhice se caracterizează prin aceea că autoritatea
publică este deţinută şi exercitată de o categorie restrânsă de persoane,
de o minoritate. Aceste grupuri oligarhice nu deţin puterea în baza
unui mandat acordat de popor, ci pe criterii fixe, prestabilite de: vârstă
(gerontocraţia), avere (plutocraţia), naştere (aristocraţia).
Statele democratice se caracterizează prin faptul că autoritatea
publică se întemeiază pe voinţa poporului, exprimată prin alegeri
libere şi corecte. Această autoritate proclamă şi garantează libertăţile
93
publice, sistemul pluralist, responsabilitatea guvernanţilor, exercitarea
imparţială a justiţiei, separarea puterilor în stat, respectarea fiinţei
umane şi a statului de drept.
Democraţia înseamnă domnia dreptului, domnia legii.
CE FEL DE STAT ESTE ROMÂNIA?
Cu riscul de a repeta, vom arăta că articolul 1 din Constituţia
României stabileşte următoarele caracteristici ale statului român:
naţional, suveran, independent, unitar şi indivizibil, stat de drept,
democratic şi social.
Stat de drept este acela în care domnia legii (a dreptului) este
evidentă, în care sunt proclamate, garantate şi valorificate drepturile şi
libertăţile cetăţeneşti, în care se realizează echilibrul, colaborarea şi
controlul reciproc al puterilor publice, în care este garantat şi se
realizează accesul liber la justiţie.
România este un stat social, pentru că trebuie să imprime
tuturor acţiunilor economice şi politice un conţinut social pregnant,
fundamentat pe valori etice şi umane, care să permită exprimarea deplină
a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, valorificarea egală a şanselor.
Statul social trebuie să intervină pentru realizarea binelui comun;
el nu este un simplu partener de afaceri; el trebuie să asigure protecţia
socială a oamenilor, să sprijine sectoarele economice aflate în criză.
O ilustrare a materializării acestui principiu o reprezintă Legea
privind prevenirea şi combaterea marginalizării sociale (nr. 116 din
15 martie 2002), în ale cărei Dispoziţii generale (cap. I) sunt inserate
următoarele:
a) caracterul social al statului român, prevăzut în Constituţie,
impune instituirea unor măsuri pentru evitarea degradării nivelului de
trai şi păstrarea demnităţii tuturor cetăţenilor.
b) obiectul prezentei legi îl constituie garantarea accesului efectiv,
în mod deosebit al tinerilor, la drepturi elementare şi fundamentale,
cum sunt: dreptul la un loc de muncă, la o locuinţă, la asistenţă medicală,
la educaţie.
c) marginalizarea socială, în sensul prezentei legi, se defineşte
prin poziţia socială periferică, de izolare a indivizilor sau grupurilor cu
acces limitat la resursele economice, politice, educaţionale şi comuni-
caţionale ale colectivităţii; ea se manifestă prin absenţa unui minimum
de condiţii sociale de viaţă.
94
9. CORELAŢIA IDEOLOGIE, DOCTRINĂ POLITICĂ,
STAT, DREPT
În teritoriul vast al ştiinţelor sociale cel mai derutant concept
este acela al ideologiei.
Dicţionarele definesc ideologia ca „totalitatea ideilor şi concepţiilor
filosofice, morale, religioase etc. care reflectă, într-o formă teoretică,
interesele şi aspiraţiile unor categorii sociale, într-o anumită epocă.
Ştiinţa care are ca obiect de cercetare studiul ideilor, al legilor şi origi-
nilor lor” (Dicţionarul Explicativ al Limbii Române – ediţia 1996).
Termenul de doctrină desemnează „totalitatea principiilor unui
sistem politic, ştiinţific, religios etc.”.
Ideologia, ca ştiinţă, este rezultanta revoluţiilor politice şi sociale
care au acompaniat Prima Revoluţie Industrială şi care au permis con-
solidarea şi răspândirea idealurilor democratice, a concepţiilor moderne
despre societate şi evoluţia acesteia.
Cel care a plasat ideologia în avangarda discursului politic a fost
Karl Marx, discipolul lui Hegel.
Marile doctrine politice pe care le-a cunoscut epoca modernă şi
contemporană (liberalismul – fondat de John Locke în Anglia, în anul
1690; anarhismul – fondat de Proudhon – 1860; socialismul – fondat
de Saint Simon şi Charles Fourier şi desăvârşit de Karl Marx, cu
dezvoltările sale cunoscute drept: leninism, stalinism, maoism etc.;
totalitarismul cu variantele fascism şi nazism; pluralismul prezent
astăzi în SUA.) s-au născut, au evoluat şi au dominat spaţiul de
gândire şi acţiune al forţelor politice decenii şi secole de-a rândul.
Doctrinele politice au caracterizat şi caracterizează sistemele
politice din societate. Fiecare partid sau structură politică îşi elabo-
rează propria doctrină, o doctrină globală, cu componentele: politică,
economică şi religioasă. Aflat pe scena politică a societăţii, fiecare
partid lansează idei, concepte, teorii, programe, manifeste etc., încer-
când să atragă, să înroleze sub stindardul său cât mai mulţi adepţi şi
simpatizanţi.
Pe baza doctrinei globale promovate, partidul său cucereşte, prin
forme şi mecanisme democratice sau antidemocratice, puterea politică.
Odată ajuns la putere, partidul construieşte strategia concretă de
punere în aplicare a doctrinei proprii.
Primul şi cel mai important domeniu care trebuie transformat şi
modelat potrivit doctrinei este STATUL, pe care politicienii îl definesc
95
ca principală instituţie politică a societăţii, capabilă să exercite puterea
suverană. Statul reprezintă sistemul nervos central al societăţii, motiv
pentru care puterea politică instalată va acţiona astfel încât statul să fie
în măsură a implementa conceptele doctrinei respective. Puterea politică
ghidată de o doctrină proprie este forţa care comandă în societate.
Important este faptul că dreptul se află în slujba obiectivelor stabilite
de puterea politică. Teoretic vorbind, dreptul ar trebui să aibă capaci-
tatea de a cenzura comenzile statului, de a domoli nervozitatea ori
nerăbdarea puterii politice, asigurând reglementarea sub forma normelor
juridice a celor mai importante domenii ale vieţii economice, politice
şi sociale, plecând de la protecţia valorilor juridice, a drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale omului, a democraţiei reale în general.
Corelaţia dintre ideologie-doctrină politică, stat şi drept este
evidentă:
─ ideologie – doctrină nazistă – stat nazist – drept nazist;
─ ideologie – doctrină liberală – stat liberal – drept liberal;
─ ideologie – doctrină socialistă – stat socialist – drept socialist.
Voinţa statului este voinţa puterii politice. Normele juridice sunt
elaborate potrivit voinţei statului, voinţei puterii politice. Dreptul nu ar
putea să fie eficient, nu ar putea fi aplicat fără ca el să aibă garanţia
forţei statului.
Dreptul este oglinda statului, este expresia puterii politice.
BIBLIOGRAFIE
Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 1997, p. 98-111.
M. Luburici şi I. Ceterchi, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 1992,
p. 121-169.
M. Maliţa, Zece mii de culturi, o singură civilizaţie, Bucureşti, 1998.
Silviu Brucan, Dialectica politicii mondiale, Bucureşti, Editura Nemira,1997.
H.P. Martin, H. Schumann, Capcana globalizării, Editura Economică, 1999.
Giorgio Del Vecchio, Lecţii de filosofie juridică, Editura Europa Nova.
P. Bruckner, Mizeria prosperităţii, Editura Trei, 2002.
S. Strange, Retragerea statului, Editura Trei, 2002.
P. Hirst şi G. Thompson, Globalizarea sub semnul întrebării, Editura Trei, 2002.
E.C. Dragomir, Suveranitatea statelor membre în Uniunea Europeană, Editura
Refacos G.A. Moreni, 2005.
V. Vese, A. Ivan, Istoria integrării europene, Editura Presa Universitară
Clujeană, 2001.
V. Creţu, Drept internaţional public, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2002.
96
V. PRINCIPIILE DREPTULUI
1. INTRODUCERE ÎN STUDIUL
PRINCIPIILOR DREPTULUI
a) Noţiune
Încă de la începuturile gândirii politico-juridice s-a încercat defi-
nirea liniilor directoare, a principiilor care să explice funcţionarea
dreptului, raţiunea lui de a fi şi specificul acestuia.
Cuvântul „principiu” îşi are originea în grecescul arhe, pe care
romanii l-au tradus cu principium, care înseamnă început, cu semni-
ficaţia de element fundamental, conducător, de căpătâi.
Dicţionarul explicativ al limbii române defineşte principiul ca
fiind un element fundamental, o idee sau o lege de bază pe care se
întemeiază o teorie ştiinţifică, un sistem politic sau juridic, ori o normă
de conduită. Un alt sens al conceptului de principiu, dat de acelaşi
dicţionar, este acela de element primordial, cauză primară sau punct
de plecare a ceva. Rezultă, din această definiţie, că principiul este
elementul de la care se pleacă sau pe baza căruia se construieşte ceva.
Immanuel Kant definea principiile ca fiind judecăţi sintetice
„apriori”, care nu derivă din ale cunoştinţe mai generale şi care
cuprind în ele fundamentul altor judecăţi.
În sens juridic, termenul „principiu” înseamnă idee de bază.
Principiile fundamentale ale dreptului sunt acele idei gene-
rale, diriguitoare care stau la baza elaborării şi aplicării drep-
tului. Ele sunt formulate expres în Constituţii sau, dacă nu sunt for-
mulate expres, sunt deduse în lumina valorilor promovate în societate.
Aşadar, principiile de drept sunt idei conducătoare ale conţi-
nutului tuturor normelor juridice. Ele exprimă cerinţele şi coman-
damentele obiective ale societăţii în procesul de constituire (de for-
mare) a dreptului şi de realizare a acestuia.
În lucrarea Drept şi Sociologie, publicată la Bucureşti, în anul
1936, Mircea Djuvara preciza: „Suntem foarte uşor înclinaţi a comite
eroarea de a crede că un principiu de drept sau de justiţie este un
97
produs al unei pure speculaţii şi că ar apare în mintea noastră înaintea
unei experienţe. De aceea nu pot exista principii de drept imuabile,
care să valoreze pentru orice timp şi orice loc”.
Principiile dreptului nu sunt create nici de legiuitori, nici de
filosofi şi nici de practicieni: ele sunt doar descoperite şi formulate de
aceştia, pentru că principiile sunt produsul nevoilor societăţii. Ca şi
dreptul, principiile lui fundamentale se caracterizează prin mobilitate,
ele izvorând din acele norme juridice care reglementează relaţiile
sociale, cele mai importante pentru societate.
b) Delimitări
Pentru înţelegerea conţinutului principiilor de drept este necesară
o delimitare a acestora de alte noţiuni, respectiv „concepte”, „categorii”,
„axiome” si „norme juridice”.
– Delimitarea de alte concepte şi categorii juridice. „Prin-
cipiile trebuie întemeiate pe concepte” – preciza Kant în Critica raţiunii
practice.
Ce sunt conceptele şi categoriile juridice? Sunt elemente ale
limbajului folosite în procesul de cunoaştere. Între concepte sau categorii
şi principii există o strânsă corelaţie care constă în faptul că principiile
au întotdeauna ca suport de cunoaştere conceptele şi categoriile. Prin-
cipiile exprimă unitatea gândirii, a cunoaşterii, întemeiată şi exprimată
prin concepte şi categorii.
– Delimitarea de normele juridice
Precizări:
• normele juridice conţin şi descriu cele mai multe din principiile
dreptului;
• principiile fundamentale ale dreptului funcţionează în realitate
prin aplicarea în practică a conduitelor şi regulilor prescrise de nor-
mele juridice;
• spre deosebire de principii, normele juridice au o valoare expli-
cativă mult mai redusă, pentru faptul că ele protejează valorile din
societate şi nu explică raţiunea existenţei acestora.
– Delimitarea de axiome, maxime şi aforisme juridice
Axioma: – reprezintă un adevăr fundamental, care nu mai trebuie
demonstrat, iar aforismul, o cugetare juridică.
Maxima: – reprezintă o gândire formulată concis, care exprimă
o normă de conduită.
98
Toate cele trei noţiuni juridice reprezintă, în fond, scurte sinteze,
rezultate din experienţa şi tradiţia milenară a dreptului. Ele au un rol
limitat în interpretarea fenomenului juridic şi o sferă de cuprindere
mult mai redusă decât a principiilor fundamentale.
Exemple:
– fiat justitia pereat mundus – (să se facă dreptate, chiar dacă ar
pieri lumea) – metaforă juridică.
– dura lex sed lex – (legea este aspră, dar este lege) – aforism
juridic.
c) Clasificarea principiilor dreptului
– după importanţa şi sfera de acţiune, principiile dreptului se
divid în: principii fundamentale (generale) şi principii de ramură.
– după conţinutul lor, principiile dreptului pot fi principii de
inspiraţie filosofică, politică sau socială (de exemplu: principiul liber-
tăţii, principiul separaţiei puterilor în stat) sau exclusiv juridică
(principiul legalităţii sau autorităţii lucrului judecat).
d) Caracteristicile principiilor fundamentale ale dreptului
Principiile fundamentale ale dreptului român – în concepţia dr.
Ion Dogaru, sunt „acele idei diriguitoare care se degajă ca urmare a
raportului dintre legea fundamentală şi celelalte legi, în principal din
Constituţia României, şi care se găsesc şi va trebui să se găsească în
întregul nostru sistem de drept în curs de formare”.
Aceste idei conducătoare sunt numite principii fundamentale
întrucât ele redau ceea ce este esenţial şi profund în cadrul tipului res-
pectiv de drept.
Privind originea principiilor fundamentale ale dreptului, opiniile
au fost diferite:
a) susţinătorii dreptului natural au considerat că ele se desprind
dintr-o „morală universală” şi sunt eterne.
b) şcoala pozitivistă susţine că originea principiilor fundamen-
tale trebuie căutată in menirea dreptului de a se realiza libertatea si
egalitatea tuturor persoanelor în societate.
c) doctrina românească oferă răspunsuri, accentuând următoarele
aspecte caracteristice principiilor fundamentale ale dreptului:
– principiile fundamentale ale dreptului sunt categorii istorice,
au un caracter dinamic, fiind expresia schimbărilor produse în evoluţia
societăţii; sunt permanent regândite şi primenite;
99
– principiile fundamentale ale dreptului îşi au originea, de regulă,
în legile fundamentale (Constituţii);
– principiile fundamentale ale dreptului au un rol constructiv şi
valorizator, în aceste două caracteristici fiind cuprinse cerinţele obiective
ale societăţii.
Rolul constructiv se manifestă în crearea şi modernizarea perma-
nentă a dreptului. Dreptul se creează la intersecţia dintre tradiţie şi
inovaţie.
Rolul valorizator constă în capacitatea principiilor fundamentale
de a pune în valoare şi de a reglementa, sub forma normelor juridice,
noi domenii de activitate, foarte importante pentru societate.
Astfel, dreptul român actual, prin acţiunea principiilor lui funda-
mentale, a construit noi instituţii (privatizarea, libertatea de opinie,
libertatea de asociere, piaţa de capital etc.) şi a conferit o nouă valoare
altor instituţii juridice (proprietatea, contractele, preşedinţia etc.):
– principiile fundamentale ale dreptului stau la baza principiilor
de ramură, între ele existând o relaţie de corespondenţă şi una de am-
plificare.
– principiile de ramură reprezintă o prelungire, o dezvoltare, o
particularizare a principiilor fundamentale;
– principiilor fundamentale li se subordonează întreaga arhitectură
juridică a unui stat;
– în unele sisteme de drept principiile fundamentale ţin loc de
norme juridice: când nu există o normă de drept pentru a reglementa o
situaţie anume, cauza este judecată în spiritul principiilor fundamentale;
– principiile fundamentale conferă certitudine dreptului, respectiv
garanţia că dreptul este construit şi se aplică just indivizilor.
107
VI. FUNCŢIILE DREPTULUI
114
VII. DREPTUL ÎN SISTEMUL NORMATIV SOCIAL
3. DREPTUL ŞI RELIGIA
Religia şi fenomenul religios constituie obiect de studiu, analiză
şi cercetare pentru sociologie (religia este un fenomen social ca şi
politica şi economia, care exprimă o formă de coeziune socială), etică
(religia este expresia îndeplinirii datoriei), psihologie (fenomenul religios
este o componentă a psihicului), filosofie (rolul şi semnificaţiile religiei
în evoluţia societăţii, modul în care diferitele civilizaţii şi-au exprimat
prin simboluri religioase percepţia destinului lor).
Dreptul se apleacă asupra religiei şi fenomenului religios pentru a
descifra modul în care acestea au influenţat apariţia şi dezvoltarea sa.
Ca orice fenomen social, religia are propria sa istorie.
Cea mai veche doctrină religioasă este ANIMISMUL, care
înseamnă credinţa în spirite şi în suflete (animus = suflet), principalele
forme de manifestare fiind cultul morţilor şi cel al fenomenelor naturale.
Animismul constituie, în concepţia lui E.B. Taylor (1832-1917), „baza
religiei, de la cea a sălbaticilor, la cea a popoarelor civilizate”.
Prima mare religie monoteistă o reprezintă IUDAISMUL,
bazată pe alianţa dintre Iahve (Iehova) – Dumnezeu şi poporul ales,
răspândită în bazinul mediteranean cu aproape 100 de ani înainte de
Hristos (poporul evreu se consideră poporul ales). Ierusalimul este
considerat primul oraş în care a apărut religia creştină, aproximativ în
anul 30 d.H. religie legată organic de persoana, viaţa şi moartea lui
Hristos (Iisus din Nazaret, Regele Iudeilor).
Ni se pare interesantă epistola trimisă în anul 112 împăratului
roman Traian, de către Pliniu, în care, acesta din urmă, cere sfaturi în
legătură cu tratamentul ce trebuie aplicat creştinilor, evidenţiind inte-
gritatea morală desăvârşită a acestora, care refuzau să fure, să distrugă,
să comită adulter sau să-şi încalce cuvântul dat.
133
Hristos (în limba greacă: ales al Domnului) sau Mesia (în limba
ebraică: cel ales de Dumnezeu) a murit în anul 30 sau 31, iar după 30-
40 de ani de la moartea sa au fost scrise Evangheliile.
În galeria marilor religii se găsesc: hinduismul în India,
budismul în China, islamismul în ţările arabe, fiecare cu o istorie
fascinantă. Fiecare a configurat dreptul societăţilor în întreaga lor istorie,
rămânând şi astăzi la baza culturilor din zonele geografice amintite.
Prin natura sa, religia nu caută să explice fenomenele prin
metode specifice.
La egipteni, faraonul (regele) era considerat un zeu, un nemu-
ritor: el este cel mai bun, cel mai drept, atotştiutor şi desăvârşit în
judecata şi hotărârile pe care le ia. Puterea lui de monarh derivă din
caracterul său divin. Zeul suprem l-a delegat să conducă ţara şi să
stăpânească pământul. El este şeful suprem al cultului religios. Dreptul
egiptean şi-a extras normele din prescripţiile religioase: el este consi-
derat de origine divină, reprezentând poruncile divinităţii.
În timpul despotismului persan, dreptul este inspirat de zeul
suprem Ahura Mazda.
Este important de precizat faptul că atunci când s-a constituit,
instituţia Bisericii Creştine nu a creat un drept, pentru că acesta exista:
era dreptul roman care se aplica tuturor cetăţenilor de pe întreg cuprin-
sul imperiului (Legea celor XII table – sec. V I.H.). Religia creştină
apărută după această dată, a preluat norme şi concepte din legea romană.
Armata romană a răspândit Evanghelia în întreaga lume antică, Imperiul
Roman asigurând mediul politic prielnic pentru răspândirea creştinismului.
Istoria consemnează că armata romană a facilitat creştinarea
populaţiei autohtone din Dacia şi alte teritorii ocupate (după anul 300,
Sfântul Andrei).
Religia creştină a constituit componenta fundamentală a Imperiului
Bizantin: religia a fost factorul catalizator al popoarelor ce trăiau între
graniţele imperiului, ea fiind decretată religie de stat (anul 392, împă-
rat Theodosius), consecinţa fiind numirea împăratului ca şef politic
religios al imperiului.
Încoronarea împăratului era forma religioasă prin care se cons-
finţea autoritatea sa de locţiitor pe pământ al lui Dumnezeu. În această
calitate, el era legislator şi comandant suprem al armatei. Juriştii bizantini
au recunoscut autoritatea absolută a voinţei împăratului în domeniul
administrativ, legislativ, judecătoresc şi religios.
134
În Europa Occidentală, Biserica creştină (catolică) este separată
de stat (Imperiul Roman de Apus), ea exercitând o importantă influ-
enţă asupra legislaţiei şi dreptului roman.
În dreptul medieval, probele cunoscute sub numele de Judecata
lui Dumnezeu sau ordalii erau justificate de credinţa oarbă în inter-
venţia divinităţii pentru a arăta vinovăţia sau nevinovăţia celui supus
judecăţii în cazuri de furt, asasinat, vrăjitorie şi adulter. Ordaliile cele
mai comune erau: proba focului, a apei reci şi a îngurgitării unor lichide
sau alimente otrăvite.
Dreptul canonic recunoştea Bisericii o jurisdicţie specială.
Tribunalele inchiziţiei, create de Papa Grigore al IX-lea prin Bula Papală
din anul 1233, au funcţionat sub autoritatea supremă pontificală şi au
avut drept scop reprimarea ereticilor. În această perioadă s-a redactat
Corpus Juris Canonici (1580), care a fost în vigoare până în anul 1918,
când a fost adoptat Codex Juris Canonici. Biserica, într-o perfectă
înţelegere cu autorităţile statale, s-a aflat la originea cruciadelor,
desfăşurate în perioada 1095-1291. Aproape 200 de ani creştinii au
dus cruciade împotriva maurilor în Spania, a musulmanilor din terito-
riile ocupate.
Motivul principal al cruciadelor a fost cel religios.
Biblia a jucat un rol central în gândirea politică a Evului Mediu
timpuriu (sec. IX – XI).
Astfel, comentând textul din Deuteronom (17, 14-20), un
veritabil Cod Regal formulat de Dumnezeu, reprezentanţii Bisericii
concluzionează:
1. Poporul este acela care cere un rege, nu Dumnezeu i-l propune.
2. Dorinţa de a avea un rege provine din dorinţa poporului Israel
de a fi un popor ca toate celelalte.
3. Dumnezeu îşi avertizează poporul asupra drepturilor regelui
care va domni peste el.
Mult mai târziu (anul 1267) Toma d’Aquino explică în lucrarea
sa De regno faptul că statul rezultă dintr-o necesitate naturală. Pentru
prima dată de la începutul erei creştine existenţa statului este analizată
fără referinţe la natura divină („Regele este cel care guvernează mulţi-
mea dintr-o cetate sau dintr-o provincie în vederea binelui comun”).
135
Este postulat faptul că orice mulţime de oameni, pentru a-şi
realiza finalitatea comună, are nevoie de un principiu director, iar cel
care conduce trebuie să acţioneze ca un păstor şi nu ca un tiran.
*
În Evul Mediu şi chiar în timpurile moderne, dreptul public şi
dreptul privat s-au sprijinit pe religie.
Astfel, dreptul familiei a fost, vreme îndelungată, un domeniu
rezervat religiei.
Raporturile dintre drept şi religie continuă să genereze discuţii şi
dispute în plan teoretic.
Întrebarea care se pune este mai simplă: în dreptul actual şi în
dreptul ce se construieşte sub ochii noştri există elemente ale religiei,
ale credinţelor religioase formulate ca norme juridice? Dincolo de cele
10 porunci ale Decalogului mai pot pătrunde în substanţa dreptului
modern precepte şi reguli ale religiilor?
Cu alte cuvinte, în legile de astăzi, regăsim picătura de religie şi
de spiritualitate religioasă de care avem nevoie?
Sunt doar întrebări!
BIBLIOGRAFIE
Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 1997, p. 138-151.
Ion Craiovan, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 1998, p. 67-82.
Ştefan Odobleja, Psihologia consonantistă, Bucureşti, 1982, p. 512-514;
533-546.
Fl. Braunstein şi J.F. Pepin, Marile doctrine religioase, Bucureşti, 1996,
p. 228-274.
Gh.C. Mihai şi R.I. Motica, Fundamentele dreptului. Teoria şi filosofia
dreptului, Bucureşti, 1997, p. 72-90.
Earle Cairns, Creştinismul de-a lungul secolelor, Bucureşti, 1992, p. 81-109.
Cecile Morrissan, Cruciadele, Bucureşti, Editura Meridiane, 1998.
Michael Senellart, Artele guvernării, Editura Meridiane, 1998.
M. Eminescu, Opere, vol. XII, Bucureşti, 1941.
136
VIII. NORMA JURIDICĂ
2. TRĂSĂTURILE CARACTERISTICE
ALE NORMEI JURIDICE
Norma juridică este considerată celula de bază a dreptului, etalonul
de conduită, modelul de comportament impus individului de către drept.
În substanţa normei juridice se regăsesc cerinţele pe care societatea le
formulează pentru conduita indivizilor în societate.
Norma juridică este elementul primar al dreptului, instituită de
autoritatea publică sau recunoscută de aceasta.
Norma juridică este o specie de normă socială, alături de norma
morală, religioasă, norma tehnică, norma de convieţuire socială.
Norma juridică este o regulă de conduită, de comportament a
unui individ ce se manifestă în raportul sau relaţia acestuia cu altci-
neva (individ, instituţie, colectivitate etc.).
137
În Dicţionarul Explicativ al Limbii Române (DEX) termenul de
normă este definit ca „regulă, dispoziţie obligatorie, fixată prin lege
sau prin uz; ordine recunoscută ca obligatorie sau recomandabilă”.
Normele sociale pe care le-am prezentat în capitolul anterior
conţin, în marea lor majoritate, reguli de comportament. Ele se referă la
drepturi şi obligaţii corelative, precum şi la sancţiuni în situaţiile de
nesocotire a acestora.
Normele juridice pot cuprinde, în afara regulilor de conduită, şi
alte prevederi care reglementează conţinutul acestora şi fixează clar
mesajul pe care legiuitorul doreşte să-l transmită. Astfel, în conţinutul
unor norme juridice sunt cuprinse principii generale de drept, explicaţii
asupra unor termeni utilizaţi, definiţia unor concepte şi instituţii
(definiţia proprietăţii, contractului, infracţiunii, contravenţiei etc.).
Deşi simplă, în aparenţă, norma juridică are un conţinut complex,
care depăşeşte enunţul sec al unei reguli de conduită.
Pentru a înţelege trăsăturile caracteristice ale normei juridice
subliniem faptul că norma juridică conţine dispoziţiuni cu privire la
ceea ce trebuie să îndeplinească un subiect, ceea ce acesta are dreptul
să facă sau ceea ce i se recomandă sau este stimulat să facă. Forţa,
esenţa normei juridice constă, potrivit dreptului roman, în: a ordona, a
interzice, a permite, a pedepsi (imperare, vetare, permitere, punire).
a) Norma juridică are un caracter general şi impersonal
Norma juridică prescrie o conduită, un comportament standard,
destinată unui subiect generic; ea se adresează difuz şi impersonal
destinatarilor săi. Norma juridică nu se adresează unei persoane indi-
vidualizate, nominalizate concret; ea este abstractă.
Caracterul general şi impersonal al normei juridice nu înseamnă
că dispoziţiile acesteia se vor aplica de fiecare dată pe întregul
teritoriu al ţării şi asupra întregii populaţii.
Această caracteristică a normei juridice poate fi analizată atât
prin raportare la subiect, cât şi la ocazie.
Generalitatea faţă de subiect decurge din necesitatea de a asigura
egalitatea tuturor destinatarilor normei în faţa acesteia. Caracteristica
de generalitate a normei juridice suportă o gradualizare atunci când
norma juridică se adresează numai unor segmente ale societăţii, unor
categorii de membri ai acesteia, cum ar fi: militari, funcţionari publici,
studenţi, minori, veterani etc. De asemenea, există norme juridice care
138
se referă la părţi determinate ale teritoriului (zone de frontieră, zone
defavorizate, domeniul silvic).
Generalitatea în raport cu ocazia: Norma juridică reglementează
cazurile cele mai generale şi nu pe cele întâmplătoare. Legiuitorul a
avut în vedere normarea unor seturi de relaţii sociale care au repeta-
bilitate suficientă. Nu este necesar ca ocazia să se producă, dar dacă se
produce, norma juridică se aplică. Aplicarea se face continuu şi într-un
număr nelimitat de cazuri, repetabilitatea şi continuitatea fiind intrinseci
caracterului general al dreptului.
Facem precizarea că aceste limitări în spaţiu şi asupra persoa-
nelor a efectelor normelor juridice nu contrazic caracterul general şi
impersonal al acestora, după cum nici normele juridice care regle-
mentează conduita unor organe unipersonale (Preşedintele României,
Procurorul General, Ministrul Justiţiei etc.) nu îşi pierd caracterul
general şi impersonal, întrucât legiuitorul nu a avut în vedere ca
subiect al drepturilor şi obligaţiilor persoana fizică care ocupa la un
anume moment funcţia respectivă. Norma juridică vizează funcţia ca
atare, indiferent de deţinătorul individual al acesteia.
O altă chestiune pe care o evidenţiem în acest context vizează
faptul că normele juridice nu pot cuprinde în conţinutul lor toate
cazurile şi toate situaţiile în care se poate afla un individ. Norma juri-
dică nu poate fi agreată de toţi cetăţenii, ea nu poate mulţumi pe
fiecare. Important este ca norma juridică să fie acceptată de majori-
tatea oamenilor, în numele căreia forţa publică poate interveni în cazul
încălcării normelor juridice.
b) Norma juridică are un caracter obligatoriu
Am arătat mai sus că scopul normei juridice îl reprezintă
necesitatea asigurării ordinii sociale. Pentru a fi realizat acest scop
fundamental, norma juridică trebuie să aibă un caracter obligatoriu, să
fie recunoscută ca fiind obligatorie de către majoritatea destinatarilor.
Norma juridică trebuie să aibă un caracter obligatoriu pentru că
ea reglementează domeniile cele mai importante ale societăţii, care
privesc guvernarea acesteia, ordinea socială, drepturile şi libertăţile
fundamentale ale oamenilor. Tocmai importanţa acestor domenii
determină ca norma juridică să conţină prevederi care nu sunt lăsate la
liberul arbitru al individului; ele sunt impuse acestuia într-o varietate
de modalităţi: într-o manieră imperativă (specifică dreptului penal şi
139
dreptului administrativ), în manieră permisivă specifică dreptului
privat (dreptul civil, dreptul comercial etc.) sau în manieră prohibitivă.
Spre deosebire de toate celelalte norme sociale, normele juridice
sunt exigibile, adică beneficiază de garanţii exterioare, oferite de stat,
pentru a fi aduse la îndeplinire, chiar prin forţa coercitivă a organelor
de stat specializate. Această forţă trebuie să fie în primul rând legitimă
şi eficientă, în sensul că este organizată şi funcţionează în baza legilor
organelor de stat, au delimitate competenţele şi aplică eficient dispo-
ziţiunile legale. Viaţa în societate, exigenţele existenţei cotidiene obligă
oamenii să-şi subordoneze conduitele dispoziţiilor cuprinse în normele
juridice.
Obligativitatea normei juridice mai înseamnă şi faptul că aceasta
se aplică imediat, din momentul intrării în vigoare, continuu şi
necondiţionat. Norma juridică nu poate fi aplicată decât în termeni
foarte riguroşi şi exacţi: acţiunea ei efectivă începe la o dată foarte
exactă şi certă; acţiunea ei este continuă, permanentă, respectiv până
când norma juridică iese din vigoare. Aplicarea normei juridice este
necondiţionată în sensul că dreptul nu acceptă condiţii pentru a putea
fi pus în aplicare. Cel care formulează condiţii este dreptul, respectiv
norma juridică. Orice condiţie care nu este consemnată expres în
norma juridică este ilegală şi nu poate influenţa aplicarea dreptului.
Aplicarea imediată, continuă şi necondiţionată a normelor
juridice este de natură să asigure protecţia eficientă a societăţii, să ga-
ranteze ordinea socială, să blocheze şi să înfrângă excesele indivizilor.
Obligativitatea este o trăsătură esenţială a tuturor normelor
juridice, indiferent de domeniul în care aceasta acţionează (public sau
privat) şi de forţa juridică a actului normativ în care este inclusă. Cu
alte cuvinte nu există norme juridice obligatorii şi altele mai puţin
obligatorii. O normă juridică cuprinsă într-o lege organică (de exemplu:
Legea de organizare judecătorească, Legea privind proprietatea publică
etc.) este la fel de obligatorie ca şi norma juridică cuprinsă într-o
hotărâre a Guvernului sau într-o decizie elaborată de un organ al
administraţiei publice (minister, prefectură etc.).
Ce s-ar întâmpla dacă dreptul ar fi stabilit grade diferite de
obligativitate ?
Consecinţa ar fi ruperea echilibrului juridic al societăţii, domi-
naţia bunului plac (un subiect ar putea spune că respectă doar normele
140
juridice cuprinse în legi, pentru că sunt elaborate de Parlament, iar
hotărârile executivului vor fi ignorate pentru că emană de la un organ
cu putere inferioară), dezordine socială şi aducerea organelor de
aplicare a legii în imposibilitatea de a acţiona potrivit competenţelor.
O altă precizare, care se impune privitor la obligativitatea
normei juridice: obligativitatea normei juridice nu rezultă şi nu este
dată de frecvenţa aplicării în practică a acesteia. Cu alte cuvinte, o
normă nu este mai obligatorie decât altele în funcţie de frecvenţa cu
care este aplicată. În fiecare sistem de drept, există norme juridice care
se aplică cotidian, datorită caracterului complex şi dinamic al dome-
niului reglementat (exemple: normele juridice de drept administrativ
din domeniul circulaţiei rutiere, normele juridice din domeniul drep-
tului muncii, al dreptului financiar-fiscal, al dreptului civil: contractele,
succesiunile etc.), dar şi norme juridice care se aplică mai rar (dome-
niul stării civile, normele privind falimentul bancar, normele privind
acordarea cetăţeniei române etc.).
Toate normele juridice, indiferent de frecvenţa aplicării lor, au
caracter obligatoriu; obligativitatea lor are aceeaşi intensitate care se
manifestă în manieră particulară, specifică ramurilor de drept din care
normele juridice fac parte.
Norma juridică este obligatorie pentru că ea se aplică nu pentru
interesul unei persoane, ci în folosul convieţuirii umane, pentru apărarea
ordinii sociale. Obligativitate normei juridice derivă din esenţa demo-
craţiei, ea fiind voinţa întregii societăţi adresată fiecărui membru al
societăţii.
c) Norma juridică are un caracter tipic
Norma juridică reprezintă un şablon de comportament care se
aplică asupra unor seturi de relaţii sociale, având drept rezultat
uniformizarea, tipizarea conduitelor subiecţilor de drept implicaţi în
acel gen de relaţii. Legiuitorul extrage ceea ce este dominant, general,
universal pentru un anume set de relaţii sociale şi construieşte tipul de
conduită ce va fi urmat, acesta fiind concordant cu interesul social
legalmente protejat. Aşadar, se urmăreşte formarea unui tip de
conduită uniform, obţinerea unei codificări a acţiunii umane, prin care
se încearcă să se desăvârşească procesul de socializare a indivizilor. În
concret, norma juridică îl învaţă pe om modul de a trăi în societate
prin faptul că îi impune norma tip de conduită.
141
Sigur, această misiune a dreptului nu este uşoară. În construcţia
normei juridice, în realizarea tipului de conduită, legiuitorul trebuie să
aibă în vedere elementele faptice, concrete, ale realităţilor sociale
existente la momentul respectiv.
În primul rând, trebuie acceptată existenţa tendinţei organice a
fiinţei umane spre independenţă în gândire şi acţiune, în capacitatea sa
de a-şi proiecta şi realiza propria personalitate, în înclinaţia de a se
opune unor norme ce îi îngrădesc libertatea de acţiune etc.
În al doilea rând, legiuitorul trebuie să aibă în vedere creşterea
continuă a gradului de complexitate şi dinamism a realităţii sociale,
modificările de esenţă ce se produc la nivel macrosocial, dar şi în
universul de acţiune şi gândire al individului, influenţa pe care o
exercită asupra societăţii factorii externi, internaţionali şi regionali.
În al treilea rând, legiuitorul trebuie să plece de la realitatea
concretă care evidenţiază dependenţa individului faţă de cadrul social,
nevoia intimă a acestuia de a se supune unor norme, efortul lui pentru
integrare spre a se conforma legilor. În egală măsură, legiuitorul trebuie
să accepte situaţii de fapt şi fenomene care apar şi se consolidează în
societate: fenomenul de înstrăinare a individului, proliferarea violenţelor,
excesiva birocratizare a unor instituţii ale statului, manifestarea elemen-
telor de criză intrafamilială, criza educaţională, exacerbarea comporta-
mentelor de exhibiţionism sexual etc.
d) Norma juridică implică un raport intersubiectiv.
Atunci când am afirmat faptul că norma juridică are un conţinut
complex şi beneficiază de trăsături caracteristice bine definite, am
dorit să evidenţiem împrejurarea că, prin însăşi esenţa sa, norma
juridică aşează omul în raporturi complexe cu semenii săi, cu statul şi
instituţiile acestuia.
Norma juridică nu plasează în conţinutul său omul imaginat de o
forţă divină, omul ca făptură desprinsă de realitatea concretă, ci omul
real aflat într-o infinitate de legături sociale, omul înzestrat cu drepturi
şi obligaţii, participant activ la circuitul juridic pe care societatea îl
generează.
Din această perspectivă, putem vorbi de caracterul bilateral al
normei juridice, care implică ideea de reciprocitate. Participarea unui
individ la circuitul juridic presupune o permanentă şi constantă raportare
a acestuia la ceilalţi indivizi. Obligaţia unui subiect de drept faţă de alt
142
subiect de drept implică o limitare a acţiunilor lor, o limitare care
favorizează libertatea, care aprinde scânteia şi întreţine focul comu-
nicării umane şi a convieţuirii indivizilor în societate.
Viaţa ne obligă să fim concesivi, să nu absolutizăm drepturile
noastre şi să cerem a fi şterse obligaţiile noastre. Conduita concesivă
ne este uneori impusă, sub sancţiunea pedepsei, pentru că altfel ciocnirea
conduitelor ar conduce la anarhie şi dezechilibru. Un exemplu este
edificator: legiuitorul ne cere, printr-o lege, să fim înţelegători şi să
acceptăm, ca o obligaţie, faptul de a plăti un procent din drepturile
noastre salariale pentru ajutorarea unor categorii defavorizate (handi-
capaţi, sinistraţi etc.). Un alt exemplu îl constituie suita actelor normative
(legi, hotărâri de Guvern) elaborate în România cu privire la drepturile
acordate participanţilor la Revoluţia din Decembrie 1989, celor răniţi,
urmaşilor celor ucişi etc. Normele juridice adoptate în această materie
au creat o sumă de drepturi pentru categoriile de persoane amintite şi,
pe cale de consecinţă, o sumă de obligaţii pentru statul român. Aici
este vorba de o suită întreagă de concesii pe care statul le-a acceptat,
fără să existe, în contrapondere, obligaţii corespunzătoare din partea
beneficiarilor. Fără a introduce în ecuaţie factorul politic, trebuie să
evidenţiem că în unele situaţii legiuitorul creează voit dezechilibre
între participanţii la viaţa juridică (a se vedea şi reglementările privind
restituirea proprietăţilor naţionalizate, regimul chiriaşilor, facilităţile
acordate investitorilor străini în România etc.)
*
Pentru înţelegerea trăsăturilor caracteristice ale normei juridice
în accepţiunea ei clasică, trebuie să alăturăm la cele prezentate mai sus
şi nuanţele specifice ale unor norme-principii, norme-cadru,
norme-definiţii sau norme-sarcini, precum şi nevoia de a delimita
norma juridică de norma individuală.
În sistemul nostru de drept identificăm cu uşurinţă norme
juridice care stabilesc principii cu caracter general, care vizează
întregul sistem de drept sau o anumită ramură a dreptului, dar care nu
fixează un comportament punctual, concret. Există, totodată, norme
juridice care definesc concepte, instituţii juridice sau care reglementează
atribuţii pentru un anumit subiect de drept determinat, nominalizat
(organ al statului, instanţa de judecată, organ administrativ etc.).
143
Constituţia României, actul normativ fundamental al dreptului
nostru, conţine norme de principiu, prin care sunt reglementate realităţi
concrete ale vieţii social-politice sau prin care sunt stabilite unele
finalităţi ale activităţii statale. De exemplu, titlul I al Constituţiei
României, intitulat „Principii generale”, defineşte caracteristicile şi
principiile fundamentale ale statului român (România este stat naţional,
suveran şi independent, unitar şi indivizibil, stat de drept, social şi
democratic). Aceste prevederi sunt mai mult decât norme obligatorii,
ele sunt norme-principii pentru că fixează în conţinutul lor principii
ce călăuzesc întregul nostru sistem de drept.
Şi alte domenii sunt reglementate de acte normative ce conţin
asemenea norme-principii: codul penal, codul civil, codul de procedură
penală cuprinde capitole introductive intitulate „Dispoziţii generale”
sau „Principii Generale” în care sunt definite principiile ce guvernează
domeniul reglementat, toate celelalte norme juridice cuprinse în aceste
coduri urmând să fie interpretate şi puse în aplicare potrivit princi-
piilor enunţate.
În alte acte normative sunt definite, prin intermediul normelor
juridice, anumite concepte. De exemplu, Codul Familiei defineşte
rudenia într-o manieră clară, ce nu dă posibilitatea la vreo interpretare.
1. CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE
În capitolul anterior, am subliniat faptul că în dreptul modern
contemporan şi, implicit, în dreptul român actul normativ este prin-
cipalul izvor de drept.
Existenţa actului normativ în sistemul izvoarelor formale ale
dreptului este rezultatul activităţii desfăşurate de organe specializate,
abilitate de Constituţie şi de legile cu competenţă normativă, să elabo-
reze, să construiască norme juridice cu caracter obligatoriu.
Aceste organe se numesc organe legiuitoare sau legislative. Ele
sunt investite cu puterea de a reglementa relaţiile sociale cele mai
importante din societate, organizând, prin normele juridice pe care le
elaborează, ordinea juridică a unei naţiuni.
Fiecare legiuitor îşi fundamentează o politică legislativă pe care
o înfăptuieşte prin activitatea concretă de legiferare.
Politica legislativă cuprinde totalitatea strategiilor şi scopurilor
unui legiuitor, precum şi instrumentele conceptuale de realizare a
acestora.
Politica legislativă este inclusă, alături de politica socială, eco-
nomică şi culturală, în programul politic general al legiuitorului. Fina-
litatea ei este aceea de a răspunde voinţei generale a naţiunii, a comu-
nităţii pe care legiuitorul o slujeşte.
Activitatea organelor legislative este organizată şi se desfăşoară
în conformitate cu anumite reguli de tehnică juridică şi potrivit strate-
giei legiuitorului, care este preocupat de buna funcţionare a întregului
mecanism social.
Cele câteva considerente expuse mai sus pun în evidenţă impor-
tanţa cu totul specială pe care o are activitatea organelor cu atribuţii
legislative, activitate larg receptată de societate.
189
Activitatea de elaborare a actelor normative, de edificare a
dreptului, este una deosebit de complexă, cu deosebire în condiţiile
societăţii româneşti actuale, marcată de amplificarea şi dinamica rela-
ţiilor social-juridice. Organele legislative sunt chemate să-şi dezvolte
capacitatea de receptare a comandamentelor sociale, de ierarhizare a
priorităţilor, de apreciere corectă a acestor comandamente şi priorităţi,
de perfecţionare a tehnicii juridice.
Crearea dreptului reprezintă o activitate de profundă rezonanţă
socială, cu adânci implicaţii în derularea firească a relaţiilor sociale.
În acest proces complex de creare a dreptului, un rol fundamental îl
are teoria juridică, căreia i se alătură tehnica juridică.
215
XI. REALIZAREA DREPTULUI
1. CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE
Problematica prezentată în capitolele anterioare a pus în evidenţă
faptul că dreptul este un produs complex al societăţii, impunându-se
ca o dimensiune esenţială a existenţei umane.
Dreptul îşi consolidează poziţia în ansamblul realităţii sociale
prin faptul că este implicat efectiv în conducerea societăţii.
Prin funcţiile pe care le înfăptuieşte dreptul ni se înfăţişează cu
deosebire în dimensiunea faptică, concretă, materială, el reglementând
cu rigoare conduita oamenilor în societate, drepturile lor fundamentale;
el statuează şi pune în acţiune mecanismele instituţionale apte să asigure
aplicarea normelor juridice.
Scopul fundamental al dreptului este acela de a asigura ordinea
de drept, care înseamnă desfăşurarea vieţii sociale în conformitate cu
prevederile legii.
Pentru realizarea ordinii de drept (înţeleasă ca nucleu al ordinii
sociale) trebuie să se înfăptuiască traducerea în fapt a conţinutului
normelor juridice, adică să se realizeze dreptul.
Definiţia realizării dreptului
Realizarea dreptului reprezintă procesul complex de trans-
punere în viaţă a conţinutului normelor juridice. În cadrul acestui
proces oamenii, organele de stat, organizaţiile nestatale şi celelalte
instituţii considerate subiecte de drept, respectă şi aduc la îndeplinire
dispoziţiile actelor normative, iar în situaţia încălcării acestora, organele
de stat abilitate intervin, potrivit competenţelor, pentru aplicarea
dreptului.
Din conţinutul definiţiei reţinem următoarele aspecte:
– realizarea dreptului este un proces complex şi continuu de
traducere în viaţă a conţinutului normelor juridice;
216
– traducerea în viaţă a normelor juridice reclamă asigurarea
cadrului organizatoric necesar, în măsură să permită aplicarea con-
cretă a dreptului;
– coordonata fundamentală a procesului de realizare a dreptului
o constituie respectarea dispoziţiilor normative de către subiectele
de drept;
– realizarea dreptului presupune implicarea organelor de stat
care aplică concret dispoziţiile normative, în conformitate cu compe-
tenţele ce le sunt stabilite prin lege;
– în procesul de realizare a dreptului se intersectează două planuri:
planul realităţii concrete şi planul conduitei, al comportamentului
prescris de legiuitor şi aşezat în substanţa normelor juridice; Realizarea
dreptului urmăreşte apropierea celor două planuri, asigurând concor-
danţa dintre realitatea concretă şi conduita cuprinsă în norma de drept;
– procesul de realizare a dreptului este conceput şi se înfăptuieşte
plecând de la trăsăturile generale ale sistemului social, de la influenţa
pe care o exercită procesele sociale asupra comportamentelor subiectelor
de drept, inclusiv asupra organelor de stat însărcinate cu aplicarea
efectivă a normelor juridice;
– realizarea dreptului se referă la modul de implementare a nor-
melor juridice în viaţa socială, la felul în care societatea recepţionează
conţinutul şi mesajul acestora şi o încorporează în substanţa psiholo-
gică a individului.
O chestiune esenţială care trebuie subliniată vizează rolul extrem
de important al condiţiilor economice, politice, ideologice şi spirituale
în eficienta realizare a dreptului. Este limpede că, într-un climat de
instabilitate economică şi politică, tensionat şi bulversat, opera de
realizare a dreptului cunoaşte inconsecvenţe, cedări în planul fermităţii
cu care trebuie aplicată legea, slăbiciuni ale organelor de stat specializate
în acest domeniu.
Studiile de sociologie juridică şi de criminologie evidenţiază cu
claritate dependenţa realizării dreptului de condiţiile generale econo-
mico-sociale, politice şi culturale.
Cum influenţează condiţiile economico-sociale realizarea drep-
tului? În primul rând, instabilitatea economică conduce direct la insta-
bilitate legislativă, la elaborarea pripită a unor acte normative, care, la
scurtă vreme de la intrarea lor în vigoare, se dovedesc nepotrivite
217
pentru realităţile concrete. Ca urmare, acestea sunt abrogate pentru că,
efectiv, nu pot fi puse în aplicare, adică nu se pot realiza, iar domenii
importante din categoria celor arătate ajung în situaţia de a beneficia
de o legislaţie stufoasă, incoerentă, ruptă de realitate, de multe ori în
flagrantă contradicţie cu dispoziţiile constituţionale.
Instabilitatea politică exprimată prin repetate remanieri guverna-
mentale, prin fricţiuni şi opinii divergente între partidele politice aflate
la guvernare, conduce la instabilitate legislativă şi incoerenţă în
realizarea dreptului.
Se spune, pe bună dreptate, că realizarea dreptului este oglinda
societăţii, exprimând starea reală a acesteia, gradul ei de stabilitate.
226
XII. INTERPRETAREA NORMELOR JURIDICE
1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE
În capitolul anterior am arătat faptul că o etapă importantă în
procesul de aplicare a dreptului o constituie interpretarea normelor
juridice.
Trebuie însă subliniat că interpretarea dreptului este prezentă în
orice moment de existentă a dreptului, de la crearea lui şi până la
realizare, întrucât atât cel ce creează dreptul, cât şi cel ce îl aplică, îl
realizează au un singur scop, acela de a asigura pacea socială.
Interpretarea se constituie în punte de legătură între legiuitor şi
cel ce realizează dreptul. Fără prezenţa interpretării, dreptul va fi în
contradicţie cu societatea, cu manifestările economice, sociale şi politice
ale acesteia.
În momentul elaborării legiuitorul devine un vizionar al condiţiilor
de existenţă viitoare ale societăţii şi, prin interpretare, el va insera
viitorul în prezent, garantând funcţionarea sistemului social.
Interpretarea, acest soare pe bolta dreptului, luminează din mo-
mentul răsăritului – acela al elaborării dreptului – şi până în apus –
moment al realizării dreptului, încălzind în mod necesar conştiinţa
juridică a celor chemaţi a da viaţa dreptului, şi în acelaşi timp lumi-
nând drumul tuturor celor care ţintesc dreptatea socială.
În realizarea dreptului, interpretul va avea tot timpul o poziţie
activă, căutând să confirme calităţile legiuitorului, să actualizeze gân-
direa acestuia. În efortul de a descoperi, formula şi realiza dreptul, cei
implicaţi în această misiune au la îndemână modalităţi diferite şi
anume:
– legiuitorul se adresează viitorului, încercând să descopere
sensul progresului social, dar, în acelaşi timp, implicând şi raportarea
la valori tradiţionale, înfăptuind aceasta la modul general, iar
– judecătorul va acţiona pentru prezent şi pentru cazuri concrete.
227
Revenind la interpretarea normei juridice în procesul de aplicare
a dreptului, menţionăm că ea penetrează integral acest proces de apli-
care, fiind prezentă în fiecare din fazele aplicării dreptului: stabilirea
situaţiei de fapt, alegerea normei incidente, elaborarea actului de aplicare.
Nu trebuie însă să identificăm aplicarea dreptului cu rezolvarea
litigiilor de către tribunale şi să credem că aceasta nu depinde decât de
apropierea unei situaţii litigioase, de regulă preexistentă şi perfect
adecvată. Este o vedere incompletă şi inexactă.
Aplicarea dreptului se operează deseori necontencios: legea nu
poate să prevadă totul şi are nevoie mereu să fie interpretată: legarea
faptului de drept şi a dreptului de fapt este în genere conexă şi orice
soluţie juridică, că este sau nu contencioasă, presupune un raţionament
particular legat de metode intelectuale determinate.
Aşadar, aplicarea dreptului ca şi realizarea lui prin respectare,
presupun şi interpretarea lui, operaţie intelectuală logică la care recurg
nu doar judecătorii ci şi ceilalţi actori prezenţi pe scena dreptului:
avocaţi, procurori, notari publici, experţi, executori judecătoreşti, arbitri.
Din nevoia de securitate juridică a acelora faţă de care legea este
aplicată, cei chemaţi a recurge la interpretare trebuie să manifeste
obiectivitate.
a) Noţiunea interpretării normelor juridice
Din punct de vedere etimologic, termenul de interpretare vine
din latinescul interpretor-atus-ari, care înseamnă a înţelege, a explica,
a prinde sensul, a atribui.
În ţara noastră, în trecut, se folosea termenul de „tălmăcirea
legilor” sau „tâlcuirea legilor” înţelegându-se prin aceasta „aflarea
sensului legilor”. În prezent se consideră mai potrivit termenul de
interpretare care corespunde scopului urmărit prin această operaţiune.
Interpretarea a fost catalogată ca „element nuclear al dreptului,
liantul dintre antefactum şi postfactum, dintre trecut, prezent şi viitor,
dintre raţional şi real, configurând geometria judiciarului”.
Noţiunea de interpretare a dreptului este complexă, polivalentă,
aflată în conexiune directă cu însuşi conceptul dreptului.
Dreptul înseamnă mai mult decât suma normelor juridice. Dreptul
este înţeles prin multiple acte de limbaj, transmise în scris sau oral,
semnificaţia lor neavând aprioric efect asupra apartenenţei sau neapar-
tenenţei lor la categoria actelor juridice.
228
Dreptul trebuie privit ca însăşi Dreptatea pe care a formulat-o
legiuitorul şi a aplicat-o judecătorul, iar interpretarea ca acea operaţiune
logică prin care se stabileşte o legătură logică între dreptul creat şi cel
realizat.
Interpretarea dreptului, în literatura de specialitate, a fost definită
ca un „proces intelectual care cuprinde un ansamblu de operaţiuni
raţionale de lămurire şi argumentare a sensurilor şi semnificaţiilor nor-
mative purtate de obiectele juridice – acte juridice, mijloace de probă –,
cu scopul găsirii unei soluţii pentru o problema juridică, teoretică sau
practică”.
În practica dreptului, sub denumirea de interpretarea dreptului se
înţelege ansamblul de procedee intelectuale care servesc la determinarea
şi precizarea într-o situaţie dată a principiului aplicabil.
În concluzie, interpretarea dreptului este o operaţiune, o
activitate cu caracter logic care lămureşte şi explică înţelesul exact
şi complet al dispoziţiei normelor juridice, oferind astfel soluţii
juridice pentru diferitele speţe, cazuri şi situaţii pe care organele
de stat le au de rezolvat.
Conceptul de interpretare a normelor juridice are propria sa
istorie. În Imperiul Roman de Răsărit, Justinian proclamase că numai
el poate şi are dreptul să interpreteze legile, hotărâre care a condus la
interzicerea oricărei interpretări private şi obligativitatea interpretării
imperiale. Principiul invocat atunci se referea la faptul că legea nu
poate fi interpretată decât de cel ce a făcut-o.
Nici Napoleon, figură legendară a istoriei universale şi legislator
rămas în galeria marilor făuritori de legi, nu admitea interpretarea
normelor cuprinse în Codul Civil de la 1804. La apariţia primelor
comentarii făcute de jurişti pe marginea Codului Civil, Napoleon ar fi
spus: Mon code est perdu! (Codul meu este pierdut).
În perioada pregătirii revoluţiilor burgheze (anul 1848), ideea
determinantă a fost axată pe principiul respectării de către judecători a
literei legii, fiind aproape eliminate orice încercări de interpretare a
normelor juridice. Se afirma cu tărie că legea este suverană şi reflectă
toate trebuinţele naţiunii.
Abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, pe măsura dez-
voltării economico-sociale, atotputernicia legii este pusă în discuţie,
fiind evidente semnele unei crize a dreptului materializată în întârzierea
legilor moderne care să corespundă vremurilor noi.
229
În sistemul de drept anglo-saxon, în care izvoarele principale ale
dreptului sunt precedentul judiciar şi cutuma, interpretarea dreptului
este relativ mai liberă.
În dreptul francez s-a admis faptul că legiuitorul nu poate şi nici
nu trebuie să prevadă totul; juriştii atrăgeau atenţia asupra pericolului
pe care îl reprezintă ambiţia legiuitorului de „a voi să reglementezi şi
să prevezi totul” (Portalis).
Sunt norme juridice care conţin, după expresia lui Georgio Del
Veechio, concepte supape care permit dilataţia şi comunicarea cu
lumea din afara spaţiului legii. Aşa de exemplu, se utilizează frecvent
expresiile: bunele moravuri, ordinea publică, fără ca legiuitorul să le
definească exact. Acestea pot fi aplicate şi interpretate în raport de
diversitatea condiţiilor concrete de existenţă a comunităţilor umane.
Dreptul modern contemporan subliniază importanţa vitală a
operei de interpretare a normei juridice. În egală măsură există preocu-
parea pentru eliminarea manifestărilor de extremism juridic, în sensul
că interpretul să se transforme în legiuitor, înlăturând voinţa generală
sau aplicarea oarbă a literei legii, nesocotind spiritul acesteia.
Scopul fundamental al activităţii de interpretare a normelor juridice
îl constituie aplicarea corectă a legii, realizarea maximei dreptăţi.
Interpretarea răspunde la întrebarea: ce a dorit legiuitorul să spună?
2. NECESITATEA INTERPRETĂRII
În statul de drept, dreptul are rolul de a apăra valorile cristalizate
la nivelul societăţii. Aşa cum reiese din cele expuse anterior, dreptul
este însoţit permanent de interpretarea lui, de la creare şi până la reali-
zarea acestuia.
Interpretarea presupune clarificarea, explicarea şi înţelegerea
comandamentelor dreptului, de a descoperi voinţa legiuitorului şi de a
o actualiza. Interpretarea înseamnă, potrivit clasicei definiţii heideg-
geriene, „articulare a înţelesului”, desfăşurare a unui ştiut, în care din-
totdeauna prezentul este proiectat.
Necesitatea interpretării se face simţită datorită următoarelor
considerente:
Norma juridică are caracter de generalitate, ceea ce înseamnă
că interpretarea este necesară în cadrul oricărui proces de aplicare a
legii, ea facilitând aplicarea textului general la cazul concret dat.
230
Aşadar interpretarea nu rezultă ca fiind necesară datorită obscurităţii
sau insuficienţei legii.
Aristotel menţiona că orice lege are un caracter general şi că, în
anumite cazuri, este imposibil să te pronunţi corect rămânând la
enunţuri generale. De aceea este justificat ca acolo unde legiuitorul a
făcut o omisiune şi a greşit printr-o exprimare prea generală şi apoi
survine un caz care nu se încadrează perfect în această regulă, să se
remedieze omisiunea, ceea ce legiuitorul însuşi ar face dacă ar fi
prezent şi ar fi avut cunoştinţă de speţa respectivă.
Necesitatea interpretării decurge, de asemenea, din modul de
redactare a normelor juridice, din specificitatea limbajului juridic. În
elaborarea actelor normative legiuitorul este preocupat de claritatea,
de conciziunea textelor. El este ghidat în acest sens şi de normele de
tehnică legislativă.
Complexitatea în creştere a normei juridice apare însă ca un
factor de nesiguranţă, incomprehensiune şi insuficienţă, dar, din păcate,
această constatare reprezintă un fapt cunoscut şi de multe ori repetat.
Totuşi legea ar trebui şi ar putea fi solemnă, concisă şi perma-
nentă. În prezent legiuitorul care doreşte să obţină un asemenea rezul-
tat dispune de instrumentele necesare. Într-adevăr o redactare legislativă
eficientă se foloseşte şi de legistică, ştiinţa care permite să se obţină un
text juridic de bună calitate, iar câteodată este posibil ca unele dintre
preceptele acesteia să fie reluate într-un text de lege.
Înţelegerea textului reprezintă o preocupare constantă a juriştilor,
considerată o condiţie de eficienţă a textului. Or a fost demonstrat
faptul că înţelegerea legii nu reprezintă o condiţie suficientă, pentru
eficienţă, care, în aceeaşi măsură, dacă nu chiar mai mult, ţine atât de
comunicarea legislativă cât şi de textul votat.
„Spiritul legii” este preocupat ca la redactarea legilor să folo-
sească termeni simpli, uzuali, dar acesta nu exclude folosirea unor
termeni şi expresii cu caracter tehnic.
În astfel de situaţii legiuitorul trebuie să definească termeni ce se
abat de la sensul comun, uzual. De exemplu, termenul „competenţă”
în înţeles comun înseamnă capacitatea cuiva de a se pronunţa asupra
unui aspect, iar pentru jurist înseamnă „totalitatea atribuţiilor unui organ”.
Dar rolul interpretului creşte datorită limbajului uzual care tre-
buie determinat, el nefiind precizat ca în cazul limbajului tehnic.
231
Interpretul, în activitatea de aplicare a dreptului, este pus în
situaţia de a constata sensul normei de drept, de a verifica cu ce înţeles
utilizează legiuitorul cuvintele, dacă acesta a gândit concret sau
abstract, dacă a făcut enumerări limitative ori s-a menţinut în limitele
unei reglementări cadru.
Analiza textului legii ridică problema mai largă a sistemelor de
semnificaţii, sistemul comun al limbajului.
Interpretarea este necesară nu numai în cazul speţelor dificile, ci
şi a celor simple, clasificare preluată din literatura occidentală. Clari-
tatea absolută a textelor este o himeră, aşa cum consideră unii autori,
fiindcă sursele de posibile îndoieli sunt numeroase şi ele sunt generate
nu numai de raţionamente juridice ci şi de cele de actualizare, celeri-
tate, valorizare.
Este evident că ideea cuprinsă în normă nu pune stăpânire
automată pe gândirea celui ce aplică dreptul, ci doar după ce ea este
preluată de acesta, după ce are loc un anumit proces de colaborare
între legiuitor şi cel ce aplică dreptul.
Necesitatea interpretării este impusă şi de dinamica finalităţilor
dreptului.
Interpretarea dreptului devine un fenomen foarte complex în
legătură cu caracterul dreptului, care, pe de o parte, trebuie să fie stabil
pentru a asigura securitatea necesară raporturilor sociale, iar pe de
alta, să fie dinamic.
Stabilitatea normelor juridice şi dinamismul vieţii sociale sunt
mereu în contradicţie.
Interpretului îi revine sarcina de a le pune în rezonanţă, în
armonie, el trebuie să adapteze normele juridice deja existente la o
realitate mereu schimbătoare, la contextul social real.
Pentru a se putea realiza această armonizare permanentă un rol
deosebit îi revine şi legiuitorului, care, chiar înainte de a elabora legea,
execută acea interpretare de fundamentare, cum a numit-o M.C. Eremia.
Operă a inteligenţei umane – interpretarea – este sensibilă la
evoluţiile şi aporturile culturale.
Interpretarea dreptului nu este un proces mecanic. Ea este în
primul rând reconstituirea gândului altuia, a gândului normativ. Gân-
direa legiuitorului va fi pentru interpret un model în argumentarea
interpretării, model ce va fi preluat de interpret şi prelucrat cu pro-
pria-i gândire.
232
Textul legislativ vehiculează o gândire „unică” cea a legiuito-
rului, analizată de interpret, nu numai ca purtătoare a unei intenţii, a
unui anumit sens, dar şi pentru ca ea face cunoscută o voinţă care se
impune tuturor.
Ea se exprimă sub forma de imperative şi de norme care obligă o
anumită persoană sau îi permit acesteia să întreprindă o anumită acţiune.
Legiuitorul încearcă mai puţin să stipuleze ceea ce este, decât
ceea ce trebuie să fie, iar vocabularul acestuia, precum şi sintaxa, vor
reflecta cu prioritate această voinţă prescriptivă conceptuală şi
responsabilă.
Legea reprezintă, în primul rând, cuvântul legiuitorului, cel pe
care el îl adresează cetăţenilor, prin care el le face cunoscute drepturile
şi obligaţiile.
Astfel ca orice limbaj, cel al legiuitorului îndeplineşte două funcţii:
de expresie a gândirii şi, de asemenea, de mod de comunicare, tributar
formării discursului juridic.
Legiuitorul atât în exprimarea gândirii prin text, cât şi în acţiu-
nea de comunicare a acestuia, pe care trebuie să o desfăşoare începând
cu dezbaterile pregătitoare votării legii, trebuie să încerce să ia în
considerare aşteptările tuturor destinatarilor textului.
Astfel acestea sunt comparate cu o orchestra în care ar trebui
făcute eforturi, de fiecare dată când este posibil, pentru ca toţi membrii
potenţiali ai orchestrei să cânte împreună. O asemenea modalitate ar
permite obţinerea unei eficienţe a legii, bazată pe „autoritatea” ei.
În acest caz, legea ar fi aplicată fără dificultate, în conformitate
cu ceea ce s-a votat, ea fiind astfel mai bine înţeleasă, mai bine
primită, mai bine aplicată. Însă, câteodată este posibil ca legiuitorul să
nu dorească acest lucru în mod real, deoarece, în anumite circum-
stanţe, exprimarea legislativă nu corespunde, în mod voluntar, cu
gândirea profundă a autorului textului de lege.
Astăzi însă, pentru a atrage atenţia opiniei publice sau pentru a
răspunde solicitărilor diferitelor grupuri sociale, acţiunea politică a
luat forma unei gesticulări legislative. Ea se traduce prin texte în care
implicitul are, adesea, mai multă importanţă decât explicitul, iar acest
lucru o determină să multiplice: legile-spectacol, legile de marketing
politic, legile temporare, legile care „înşală aparenţele”, legile experi-
mentale, legile „schiţă” pentru alte legi, legile incoerente, legile DDOS
233
(legile cuprinzând diverse dispoziţii privind ordinea socială), dar a
căror calitate redacţională necesară bunei lor implicări este mai puţin
importantă, deoarece ele sunt mai mult destinate să atragă atenţia
opiniei publice decât să aibă un caracter normativ.
Deşi conform unor păreri exprimate de jurişti, legea este prezen-
tată ca fiind expresia gândirii legiuitorului, vehiculată prin litera textului
şi denumită limbaj legislativ, o astfel de viziune prezintă inconvenientul
că presupune, în principiu, că o astfel de gândire poate fi în întregime
conţinută de un limbaj şi exprimată în totalitate de acesta.
Consecinţa ar fi simplificarea considerabilă a sarcinii de inter-
pretare, prin anularea sau diminuarea nuanţelor neexprimate ale gândirii.
Prin ştergerea lor artificială devine posibilă o interpretare unică sau cel
puţin susceptibilă de unicitate a textului.
Bergson însă a demonstrat contrariul. Cuvântul este plat, precis,
ferm şi nu are nici un fel de strălucire. Gândirea însă este întotdeauna
mai profundă decât limbajul. Însă, cum pot fi traduse toate aceste nuanţe
într-un text al cărui scop este ca el să fie aplicat de către toţi în acelaşi
mod, nuanţe care corespund unei gândiri unice (a legiuitorului).
3. SCOPUL INTERPRETĂRII
Stabilirea scopului interpretării este de o deosebită importanţă.
În legătură cu scopul propus, s-au conturat curente de gândire şi
s-au găsit mijloace de atingere a lui.
Astfel, concepţia tradiţională consideră că scopul interpretării
este de a stabili voinţa legiuitorului, numită concepţie exegetică sau
şcoala interpretării istorice. Concepţia exegetică pură reduce rolul
interpretului la comentariul legii, susţinând plenitudinea ei. Interpretarea
textului se reduce la cercetarea semnificaţiei texului, la semantica şi
interpretarea gramaticală.
Dacă uneori situaţiile concrete exceed textelor sau acestea din
urmă sunt obscure sau ambigue ori comportă contradicţii, dacă soluţia
nu rezultă din simpla lectură, interpretul va recurge la analiza textului
pentru a descoperi voinţa legiuitorului.
Cercetarea făcută pentru a descoperi voinţa legiuitorului are
caracter istoric, interpretul căutând-o în documentele preparatorii:
rapoarte, expuneri de motive, consemnări ale dezbaterilor parlamentare
etc. susceptibile să clarifice textele obscure şi să evidenţieze scopul
acestora.
234
S-a apreciat însă că voinţa legiuitorului care reprezintă premisa
teoriei exegetice este doar o ficţiune, această voinţa fiind uneori con-
tradictorie. Uneori votul asupra legii este rezultatul unei tranzacţii
între grupurile parlamentare.
Se poate vorbi de existenţa unei gândiri pluraliste, existând mai
mulţi autori cu gândiri diferite care nu se întâlnesc întotdeauna şi care,
adesea, nu urmăresc cu adevărat acelaşi scop. Condiţiile de elaborare a
unui act normativ de către legiuitor – acest personaj unic cu multiple
feţe – explică, în mare parte, dificultăţile întâlnite de un text de lege
confruntat cu o practică ce nu primeşte întotdeauna acelaşi mesaj cu
cel emis de către legiuitor.
Privită mai îndeaproape gândirea legiuitorului este mult mai
puţin unică decât ar putea să ne facă să credem o analiză superficială a
textului.
Activitatea legislativă este adesea prezentată ca o cursă cu
obstacole în care fiecare caută mai mult să prevaleze punctul său de
vedere decât să participe la elaborarea unei opere comune.
De aceea interpreţii vorbesc uneori de „voinţa rezonabilă” sau
„voinţa prezumată”, noţiuni care au un grad mare de incertitudine şi
de arbitrar.
Interpretarea exegetică are în vedere substanţa intelectuală a
legii şi nu realitatea. Astfel concepţia exegetică opreşte dezvoltarea
dreptului şi îl face uneori anacronic.
O a doua concepţie, mai nouă, consideră că scopul interpretării
este de a adapta dreptul la nevoile sociale ale momentului şi ale evo-
luţiei acestor nevoi; ea este numită şi concepţia sociologică sau şcoala
evoluţionistă.
Potrivit concepţiei acestei şcoli, legea odată elaborată se desprinde
de voinţa legiuitorului si evoluează, se transforma o dată cu societatea.
Legea trebuie interpretată în funcţie de concepţiile juridice, morale şi
sociale ale momentului aplicării ei, urmând aşadar spiritul timpului.
Aceasta concepţie asigură supleţea dreptului, dar dacă este privită
cu exclusivitate ar putea prezenta pericolul incertitudinii şi arbitrariului.
Alte concepţii privind interpretarea dreptului, vizând scopul acestei
operaţiuni – acela de găsi modalităţi de corectă aplicare a dreptului au
fost susţinute de Şcoala liberei cercetări ştiinţifice a cărui fondator a
fost Fr. Geny.
235
Adepţii acestui curent porneau de la ideea că interpretarea
dreptului îşi găseşte câmpul de dezvoltare în mediul moral, social şi
economic, metoda consistând în cercetarea izvoarelor formale ale
dreptului (legea, obiceiul şi doctrina), dar atunci când legea este
demodată sau insuficientă, soluţia să fie căutată în mod liber de către
interpret, recurgând la principiile liberei cercetări ştiinţifice prin apel
la conştiinţa interpretului.
Interpretul având ca scop realizarea în practică a justiţiei şi
utilitatea generală nu trebuie să se simtă încătuşat de concepţiile pe
temelia cărora s-au clădit construcţiile abstracte căci aceste concepţii
considerate ca ipoteze ştiinţifice, cu excepţia cazului când nu sunt
consacrate în formula scrisă a legii, trebuie doar să-i dea directiva de
interpretare, recrutând elementele în natura lucrurilor şi în sistematizarea
logică, astfel că va trebui să consulte atât raţiunea, cât şi conştiinţa.
Acestei concepţii i s-a imputat o prea mare libertate acordată
judecătorului, care s-ar putea substitui legiuitorului.
Ca o concluzie, se poate menţiona, ca scop al interpretării,
atingerea maximului de dreptate atât în procesul elaborării, cât şi cel al
realizării dreptului.
Dreptul având menirea nu de a domina ci de a exprima socie-
tatea. Interpretarea nu constă decât în maximum de dreptate. Scopul
interpretării este de a promova dreptatea. O interpretare care duce la
nedreptate nu este o interpretare bună, după cum o lege care duce la
nedreptate nu este o lege bună.
Sub pretextul acestui ideal, însă, nu este îngăduit a înlătura
textele. Cel ce aplică dreptul este îndreptăţit să caute dincolo de lege,
dar prin lege, sa lărgească sensul textului, să-l acomodeze noilor
condiţii sociale, să vadă dincolo de litera rece a articolelor, să năzu-
iască spre Dreptate, fără însă a ignora textul.
Este destul câmp ca, în cadrul legilor, interpreţii lor să asigure
triumful Dreptăţii. În acest câmp ei au destule mijloace să aplice
legile, să le mlădieze după vremuri şi după speţe, dar să nu le înfrângă
ori să le înlăture.
Respectând legile, cei chemaţi a le interpreta să se străduiască să
o facă în chip echitabil, aşa încât să realizeze cât mai mult bine şi pace
pentru societate.
236
4. FORMELE INTERPRETĂRII NORMELOR JURIDICE
Activitate complexă, cu multiple elemente de dificultate, inter-
pretarea normelor juridice se realizează prin participarea mai multor
subiecţi, fiecare cu partitura sa, iar soluţiile formulate nu au aceeaşi
forţă juridică.
Teoria Generală a Dreptului clasifică interpretarea normelor juri-
dice în:
– interpretarea oficială sau obligatorie;
– interpretarea neoficială.
a) INTERPRETAREA OFICIALĂ sau obligatorie este cea reali-
zată de către organele de stat care au atribuţii fie în procesul elaborării
normelor juridice, fie în procesul aplicării acestora.
Organele care elaborează acte normative (organele legiuitoare sau
organele administrative) procedează în unele cazuri la interpretarea
normelor juridice prin acte normative interpretative.
În situaţia în care organul emitent îşi interpretează normele
juridice cuprinse în propriul act normativ, această interpretare poartă
denumirea de interpretare autentică. Actul normativ interpretativ se
aplică retroactiv. Acest gen de interpretare se cheamă interpretare
generală sau legală.
O altă formă a interpretării oficiale o constituie interpretarea
juridică sau cazuală, realizată de instanţele judecătoreşti sau de
organele administraţiei. Acest gen de interpretare se referă în mod
direct la procesul de aplicare a normelor juridice, fiind o interpretare
de caz. Interpretarea cazuală este obligatorie pentru speţa respectivă şi
faţă de participanţii respectivi. Organul de aplicare care trebuie să
soluţioneze o cauză concretă, stabileşte circumstanţele cauzei, califică
juridic speţa respectivă, iar pentru emiterea actului de aplicare (o
hotărâre judecătorească sau un act administrativ) trece la interpretarea
normei juridice, pentru a emite actul de aplicare legal.
Organul de aplicare nu se poate pronunţa decât strict la speţa pe
care a avut-o de rezolvat.
Subiectele acestui gen de interpretare sunt toate organele de stat
care aplică dreptul, deoarece această activitate presupune, întotdeauna,
lămurirea sensului normei juridice ce urmează a fi aplicată, iar rezul-
tatul interpretării este conţinut în forma finală a actului de aplicare.
237
Există o evidentă deosebire între interpretarea general-obliga-
torie şi cea cazuală. Prima este realizată pentru a lămuri sensul unei
norme, nefiind condiţionată de necesitatea soluţionării concomitente a
unei cauze concrete. Interpretarea cazuală este justificată de soluţionarea
unei cauze determinate.
b) INTERPRETAREA NEOFICIALĂ este activitatea de inter-
pretare a normelor juridice efectuată de analişti din domeniul drep-
tului, practicieni şi teoreticieni ai dreptului, cuprinsă, de regulă, în
opere ştiinţifice (tratate, cursuri universitare) ori în reviste de specia-
litate. Mai este denumită şi interpretare doctrinară.
Precizare: interpretarea neoficială nu are forţă juridică şi nu este
obligatorie.
Interpretarea neoficială se regăseşte, cel mai adesea, în pledoariile
avocaţilor.
În decursul istoriei interpretarea doctrinară a jucat un rol impor-
tant, fiind considerată chiar izvor de drept.
251
XIII. RAPORTUL JURIDIC
3. TRĂSĂTURILE CARACTERISTICE
ALE RAPORTULUI JURIDIC
a) Raportul juridic este un raport social, pentru faptul că se
stabileşte întotdeauna între oameni, fie între parteneri, persoane fizice,
fie între acestea şi organele statului sau între organele şi instituţiile statului.
Afirmăm că raportul juridic este un raport social pentru a ne
delimita de opinia exprimată în unele lucrări de specialitate care susţin
că raportul juridic este un raport între oameni şi bunuri.
Chiar dacă raporturile între oameni pot să apară ca relaţii faţă de
anumite bunuri (obiecte), conţinutul real al acestora este tocmai rapor-
tul social.
Omul există şi acţionează într-un sistem de relaţii, într-o ambianţă
socială dată, el fiind supus unui proces de socializare progresivă.
b) Raportul juridic este un raport de suprastructură pentru
că este influenţat de şi influenţează la rândul său celelalte categorii de
raporturi sociale (raporturi materiale şi raporturi ideologice).
Este unanim acceptată teza potrivit căreia relaţiile de proprietate
alcătuiesc axul în jurul căruia gravitează toate reglementările juridice.
253
Raportul juridic este prezent practic în toate domeniile vieţii
politice, economice, de conducere a societăţii, de apărare socială, admi-
nistrative, ale vieţii de familie, ale convieţuirii sociale, ale dreptului
internaţional etc.
c) Raportul juridic este un raport voliţional, adică un raport
de voinţă exprimată în cazul legăturilor ce se creează şi se dezvoltă
între oameni. Pentru a-şi rezolva propriile probleme, din ce în ce mai
complexe, omul intră într-o multitudine de raporturi cu semenii săi, cu
organele şi instituţiile statale şi nestatale. Din momentul naşterii, omul
îmbracă diferite „haine” juridice: fiu, minor, soţ, tată, cumpărător,
vânzător, donator, alegător, ales etc., calităţi care îi dau posibilitatea
de a intra în diverse raporturi juridice, ca purtător de drepturi şi obligaţii.
Fiind un raport de voinţă, raportul juridic reprezintă zona de
întâlnire a două voinţe: voinţa statului, exprimată în norma juridică şi
care consacră drepturile şi obligaţiile participanţilor la raportul juridic
şi voinţa subiecţilor. În marea majoritate a cazurilor, întâlnirea celor
două categorii de voinţe, se materializează în colaborarea dintre parti-
cipanţi, în faptul concret că aceştia îşi conformează conduitele, reacţiile
şi comportamentele potrivit dispoziţiei normei juridice. În alte cazuri
însă, întâlnirea celor două voinţe capătă forma unei confruntări,
determinată de faptul că participanţii nu înţeleg să-şi subordoneze
voinţa şi conduita individuală potrivit dispoziţiei din norma juridică.
Din acest punct de vedere, literatura juridică clasifică raporturile
juridice în: raporturi juridice prin care se realizează dispoziţia normei
juridice şi raporturi juridice prin care se realizează sancţiunea normei
juridice.
Existenţa celor două voinţe (a statului şi a subiecţilor) pune în
evidenţă dublul caracter voliţional al raportului juridic, care se
exprimă practic în legătura dintre drepturi şi obligaţii, ca şi între titularii
acestora.
Atunci când analizăm dublul caracter voliţional al raportului
juridic trebuie să ne raportăm la ramura de drept în care se regăseşte
norma juridică ce leagă subiectele raportului juridic.
Astfel, în materia dreptului muncii, dreptului civil, al familiei
etc. majoritatea raporturilor juridice se nasc pe baza actului de voinţă
individual. De exemplu, în cazul raportului juridic de căsătorie, deter-
minantă este voinţa celor două părţi (persoane fizice) de a încheia acest
254
raport juridic. Această voinţă, nu poate fi valabil exprimată (căsătoria
nu se poate încheia legal) decât în condiţiile pe care legea le prevede
în mod expres.
În domeniul dreptului penal, administrativ şi financiar esenţială
este voinţa de stat, exprimată în cuprinsul normei juridice.
d) Raportul juridic este un raport valoric, pentru că în fiecare
legătură ce se creează între participanţii la circuitul juridic găsim
concretizate valorile esenţiale ale societăţii.
În substanţa raportului juridic identificăm cele mai importante
valori protejate de lege: viaţa şi sănătatea omului, proprietatea acestuia,
siguranţa naţională, proprietatea, drepturile şi libertăţile fundamentale
ale omului etc.
e) Raportul juridic reprezintă o categorie istorică pentru că el
reflectă tipul de organizare socială care îl generează.
În dreptul privat roman sclavul era considerat, din punct de
vedere juridic, ca un lucru, stăpânul acestuia având asupra lui dreptul
de viaţă şi de moarte. Sclavul putea fi vândut şi ucis, el nu avea avere,
nu avea familie şi nu putea să apeleze la justiţie.
Mai târziu, în epoca feudală, clasa stăpânitoare (nobilimea) nu
mai avea drept de viaţă şi de moarte asupra ţăranului iobag, dar îşi
păstra suficiente drepturi asupra acestuia (legarea de pământ, obligaţia
plăţilor în muncă sau bunuri pentru nobil).
În dreptul burghez este legiferată egalitatea tuturor oamenilor în
faţa legii.
În concluzie, putem afirma că fiecare tip de societate este carac-
terizat de un anume tip de raporturi juridice.
264
XIV. RĂSPUNDEREA JURIDICĂ
DIVIZIUNI DE DREPT
DREPT PUBLIC; DREPT PRIVAT
RAMURI DE DREPT
SUBRAMURI DE DREPT
INSTITUŢII JURIDICE
NORMA JURIDICĂ
Precizări:
– ramurile de drept, care cuprind cea mai largă grupare de
norme juridice, se structurează după următoarele criterii:
– după obiectul reglementării juridice, respectiv relaţiile sociale
ce cad sub incidenţa normelor juridice;
– după metoda reglementării, respectiv modalitatea practică de
înfiinţare a conduitei subiectelor de drept;
– după principiile comune ramurii respective de drept.
– sistemul dreptului nu este o construcţie rigidă: în evoluţia lui
sistemul înregistrează apariţia unor noi ramuri sau subramuri de drept,
a unor noi instituţii juridice. Se vorbeşte astăzi de dreptul spaţial,
dreptul energiei nucleare, dreptul proprietăţii intelectuale, dreptul afa-
cerilor, dreptul bancar, precum şi de noi instituţii juridice: instituţia
pieţei de capital, instituţia privatizării etc.
– sistemul dreptului evoluează o dată cu societatea. El este
dependent de evoluţia relaţiilor sociale. Caracterul său dinamic este
pus în evidenţă de apariţia unor noi norme juridice, de noi raporturi şi
instituţii juridice.
3. DE CE ESTE NECESAR STUDIUL
SISTEMULUI DREPTULUI?
– în primul rând, pentru că prin studierea şi înţelegerea meca-
nismelor sale de funcţionare, se pot depista rapid lacunele, respectiv
279
zonele şi domeniile realităţii sociale care nu sunt reglementate juridic
sau sunt insuficient reglementate (spălarea banilor, crima organizată,
protecţia martorilor etc.);
– în al doilea rând, pentru că el identifică normele juridice
perimate, care nu mai corespund realizărilor. Exemple: completarea
legislaţiei în domeniul privatizării, a organizării pieţei de capital, ela-
borarea de noi legi pentru domeniul bancar, reglementarea procedurii
falimentului etc.;
– în al treilea rând, pentru că sistemul dreptului asigură concor-
danţa, articularea între normele juridice, instituţiile juridice şi ramurile
dreptului;
– în al patrulea rând, pentru că sistemul dreptului asigură siste-
matizarea normelor juridice prin cele două forme: codificarea şi încor-
porarea;
– în al cincilea rând, pentru că numai un sistem închegat de drept
poate asigura buna interpretare şi aplicare a dreptului.
4. NELINIŞTEA DREPTULUI
Niciodată în cursul istoriei speţa umană nu s-a aflat în faţa atâtor
probleme complexe ca la începutul acestui mileniu: explozia demo-
grafică în ţările slab dezvoltate, scăderea demografică în ţările super-
industrializate, criza alimentară pe care o suportă miliarde de oameni,
conflictele religioase, terorismul, expansiunea crimei organizate,
accentuarea decalajului dintre bogaţi şi săraci, creşterea manifestărilor
violente în rândul tinerilor, dispariţia sistemelor de valori.
Oamenii se simt fără apărare, sunt catapultaţi într-o lume pe care
nu o înţeleg şi care nu îi înţelege, sunt copleşiţi de multitudinea de
fenomene care vin din toate părţile şi asistă pietrificaţi la avalanşa de
pseudosoluţii pe care guvernanţii le oferă într-o epocă în care concep-
tele de globalizare, universalizare, mondializare sunt rostite cu o frec-
venţă năucitoare.
Statele puternice, cu legi şi structuri democratice, violează legea
internaţională, ori de câte ori se pune problema intereselor lor naţionale
directe. Deseori, religiile servesc ca scuză pentru lupta fratricidă (Irlanda,
Kosovo, Liban, Indonezia etc.) alimentată de ambiţiile celor puternici.
Pentru cele mai multe ţări principiul suveranităţii este din ce în
ce mai incompatibil cu realităţile globalizării şi interdependenţelor.
280
Guvernele dau prioritate soluţiilor folositoare politic pe termen
scurt, neglijând sistematic perspectiva pe termen lung. Consecinţa
acestor politici de guvernare o constituie acumularea de probleme
nerezolvate şi permanentele crize de guvernare. Ciclul normal parla-
mentar de patru sau cinci ani între alegeri este o trăsătură a guvernării
democratice. Jocul puterii, al partidelor politice, determină ca atât
administraţiile cât şi opoziţia să răspundă rapid la problemele de
importanţă imediată pe care le pune electoratul, dacă doresc să deţină
în continuare sau să câştige puterea la viitoarele alegeri.
O zonă de puternică nelinişte o constituie cea legată de justeţea
luării deciziilor importante, în condiţiile manifestărilor vădite de
descentralizare şi autonomie locală (Iugoslavia), în contrapondere cu
ambiţiile de centralism promovate de unele guverne.
Aceasta accentuează neîncrederea în guverne, partide politice şi
personalităţi publice, îngrijorarea faţă de creşterea birocraţiei şi corupţiei,
absenteismul la urne şi alienarea generală a societăţii.
Oamenii se simt abandonaţi de autorităţi: se impune o reformă a
statului şi, implicit, a dreptului, o reformă reală care să facă din oameni
parteneri reali, activi şi conştienţi în procesul de conducere democratică.
Societatea de mâine, indiferent cum îi vom spune: globală, uni-
versală sau mondială, nu poate fi reală şi nu poate fi mai bună decât
cea de astăzi dacă nu „soarbe” din licoarea sublimă a valorilor morale
şi spirituale care-i pot asigura dinamica necesară. Deasupra culturilor,
religiilor şi filosofiilor există în fiinţa umană o sete de libertate, a
aspiraţiei de a-şi depăşi limitele care nu au putut fi abolite de nici o
dictatură şi nici o altă forţă.
Persoanele sunt confruntate cu contradicţii culturale, suferă de
lipsa identităţii, nu au conturată motivaţia muncii, sunt obsedate şi
îngrijorate de decăderea religiei, a valorilor şi cerinţelor tradiţionale.
Această stare conduce la instaurarea supraconsumului, a hiperindivi-
dualismului, a egoismului, a înstrăinării individului.
Omul simte în sinea lui că nici statul şi nici dreptul nu-l mai
consideră figura centrală a realităţii sociale, se consideră ignorat într-o
lume din ce în ce mai străină lui, o lume imorală în care elitele
sfidează marea masă a indivizilor.
Omul din societatea începutului de mileniu trei cere să-i fie res-
pectate valorile permanente: libertatea, drepturile omului şi responsa-
bilităţile, viaţa familială, drepturi egale pentru femei şi bărbaţi, înţelegere
281
şi protecţie pentru oamenii în vârstă şi handicapaţi, toleranţă, respect
pentru viaţă şi pace, lupta pentru adevăr.
Noile realităţi impun o nouă etică a naturii dictată de cutre-
murătoarele probleme ale mediului, o etică a vieţii exemplificată prin
progresele uimitoare ale geneticii, o etică a dezvoltării, rezultată din
decalajul inuman dintre săraci şi bogaţi, o etică a imaginilor care ar
trebui să modereze influenţa televiziunii prin excesiva dramatizare a
imaginii, o etică a solidarităţii dictată imperios de faptul că dimen-
siunea problemelor puse de omenire astăzi necesită cooperare între
oameni, ca o condiţie pentru supravieţuire.
Trebuie să spunem că prea de multe ori valorile „colective” sunt
cele ce sunt impuse prin norme juridice, prin drept în ultimă analiză,
de către aceia care deţin puterea, care doresc cu orice preţ să-şi
impună valorile lor, prin nesocotirea valorilor altora sau chiar prin
suprimarea acestora.
Într-un asemenea cadru, DREPTUL este neliniştit. Neliniştea lui
vine din ofensiva ideologiilor care nu fac distincţie dintre drepturile
oamenilor şi drepturile banilor, care echivalează libertatea şi drepturile
persoanelor individuale cu libertatea pieţei şi drepturile de proprietate.
Libertatea pieţei înseamnă tot mai multă libertate banilor, iar când
drepturile sunt o funcţie a proprietăţii şi nu a persoanei, este limpede
că numai cei care deţin proprietatea au drepturi.
Neliniştea DREPTULUI este alimentată de tendinţa acestor ideo-
logii de a impune drept obligaţie fundamentală a individului aceea de
a respecta contractele şi drepturile de proprietate ale semenilor săi,
aceştia din urmă fiind practic eliberaţi de obligaţii faţă de cei ce nu au
proprietate.
Dreptul riscă să instituţionalizeze sărăcia, lăcomia, dispreţul faţă
de om şi comportamente abuzive.
Dreptul riscă să instituie un sistem penal care acţionează la baza
societăţii şi nu la vârful acesteia.
Sociologii dreptului evidenţiază cu claritate faptul că legiuitorii
sunt interesaţi de părăsirea unui anumit tip de ordine juridică. Nu ne
mai surprinde faptul că vânzarea pe nimic a unei părţi din avuţia unui
popor se numeşte „privatizare” şi nu furt, că aducerea unor familii şi
comunităţi întregi în stare de sărăcie se numeşte „disponibilizare” sau
„raţionalizare” şi nu genocid.
282
Dreptul are motive de nelinişte şi pentru simplul fapt că
închisorile sunt ticsite de infractori aparţinând straturilor inferioare ale
societăţii, care au furat, au violat, au tâlhărit sau au comis alte infrac-
ţiuni mărunte.
Elitele nu au reprezentare în puşcării! Nu pentru că acestea nu ar
comite infracţiuni, ci pentru că organele speciale ale statului nu vor,
nu pot sau nu ştiu să descopere infracţiunile săvârşite de aceştia.
Infractorii care acţionează în lumea afacerilor ajung în instanţele de
judecată, în cazuri rarisime şi extreme. Contrabandiştii, traficanţii,
delapidatorii şi autorii evaziunilor fiscale au şanse infinit mai mari de
a-şi rezolva cazul în afara tribunalului decât hoţii mărunţi şi criminalii
de rând.
Dreptul are şi alte numeroase motive de nelinişte... Le recep-
ţionăm zilnic şi ne întrebăm cum va reuşi DREPTUL să fie drept,
pentru fiecare dintre noi şi pentru toţi laolaltă.
Printre termenii care au dispărut în ultimii zece ani din voca-
bularul curent este şi cel de „legalitate”. Noţiunea înseamnă respectarea
legii, în sens general.
Gaius definea legea ca fiind quod populus romanus iubet atque
constituit, adică ceea ce poporul roman porunceşte şi rânduieşte.
Cele mai importante măsuri ale statului în domeniul economic,
social, cultural şi al ocrotirii drepturilor şi libertăţilor democratice
îmbracă forma legilor. Respectarea legii exprimă atitudinea cetăţenilor,
a organelor de stat, a organismelor sociale şi organizaţiilor de orice fel
faţă de actele normative în vigoare, faţă de normele juridice.
Un ministru în funcţiune afirmă într-o conferinţă de presă că
deşi este proastă şi nu ne favorizează, Legea proprietăţii publice nu
va afecta procesul... De fapt, nu este singura persoană publică ce
afirmă despre o lege că este proastă. Norma juridică are un caracter
general, impersonal, şi nu poate, oricât de perfectă ar fi exprimarea ei,
să cuprindă toate situaţiile posibile care apar în viaţă. Poate că o lege
este proastă, dar este lege. O lege este dură, dar este lege.
Respectarea normelor de drept constituie o condiţie necesară
pentru realizarea prevederilor dreptului şi pentru crearea ordinii de
drept. Nici un tip istoric de stat, nici un sistem de drept nu se poate
lipsi de respectarea prevederilor care exprimă voinţa de stat, care
fixează măsurile principale ale statului în conducerea vieţii econo-
mice, sociale, culturale etc.
283
Dacă un ministru declară în mod public că o lege este proastă,
cum mai poate – acelaşi ministru – să ceară respectarea acesteia de
către subordonaţi, de exemplu?
Legalitatea se referă atât la procesul de elaborare, cât şi la cel de
aplicare şi realizare a normelor juridice. O cerinţă a legalităţii este şi
respectarea ierarhiei actelor normative, în special respectarea supre-
maţiei legii. Or, legislaţia ultimilor ani este parazitată de o mulţime
de instrucţiuni, norme metodologice, ordine şi alte asemenea acte,
care, contrar principiului supremaţiei legii statuat în Constituţie,
sunt emise cu depăşirea competenţei, adaugă la lege sau sunt
contrar prevederilor legii. Aşadar, în practică se constată o inversare
a ierarhiei actelor normative, pe primul loc fiind plasate instruc-
ţiunile de aplicare şi nu legea. Este adevărat că astfel de acte pot fi
atacate în justiţie, dar sunt puţine persoane – fizice şi chiar juridice –
care îşi pot permite să cheltuiască bani şi să aştepte mai mulţi ani
pentru ca instanţa judecătorească să anuleze un act emis în dispreţul
legii.
Astfel de manifestări nu sunt izolate. Înregistrăm o atitudine
cvasigenerală de lipsă de respect faţă de lege.
Este firesc ca DREPTUL să fie neliniştit.
BIBLIOGRAFIE
Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 1997, p. 320-328.
Dumitru Mazilu, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 1999, p. 306-326.
284