Acest tablou, datat în 1789, este cel mai vechi

portret din colecţia Muzeului de Artă din Iaşi în

care este reprezentat un personaj autohton. Cel
portretizat este bunicul scriitorului omonim.
„Bătrânul” Dimitrie Ralet a fost sechestrat de
austrieci la 1788, cu prilejul intervenţiei militare
în Muntenia, şi dus în Transilvania. Aceasta
înseamnă că portretul, realizat în anul următor,
se datorează unui pictor ardelean. Dimitrie
Ralet a revenit în ţară sub Constantin Ipsilanti
vodă, pentru că la 1802 apare în documente ca
mare vistier, în 1806 ca vornic şi în 1813 ca vornic
la Departamentul pricinilor străine. A decedat,
probabil, puţin după 1827. În tabloul de epocă
de la Muzeul de Artă din Iaşi, el este înfăţișat în
costumul obişnuit al vremii, cu anteriu, brâu lat
şi giubea pe deasupra, cu o figură deschisă sub
şlicul extravagant al unui boier de rangul al
doilea. Un boier care pozează pentru un portret
în ulei nu era o figură comună la sfârşitul
secolului al XVIII-lea.
Tabloul prezintă bustul unui bărbat în vârstă, cu
vestimentaţie de tip oriental: giubea brună, işlic
de aceeaşi culoare şi brâu cu motive persane în
tonuri de ocru. Fizionomia luminoasă este
încadrată de o barbă albă, pătrată. Ies în evidenţă
ochii verzi şi privirea ageră, radiind înţelepciune.
Cromatica este fin nuanţată prin jocul luminii,
inteligent distribuită pe suprafaţa tabloului din
partea stângă. Este un portret remarcabil, care
încântă prin înalta tehnică şi picturalitatea caldă.
Maniera academistă şi utilizarea clar-obscurului
indică drept autor pe Eustatie Altini, primul pictor
neoclasic din Moldova (m. 1815).
Casa din Iaşi a lui Constantin Costachi se afla la
intersecţia uliţei Dancului şi al uliţei Cuza Vodă,
pe spaţiul verde dintre actualul Teatru Naţional
şi Filarmonică. La 1832, fiul său, aga Lascarache
Talpan, a concesionat casele pe pentru a se
amenaja în ele primul teatru din capitala
Moldovei: Theatre de Varietes întemeiat de
francezii Joseph şi Baptiste Foraux. La 1906
portretul a fost publicat ca reprezentându-l pe
boierul Manolache Radu.
În cei patru ani petrecuţi în Italia (1808-1812),
tânărul Gheorghe Asachi a dobândit o bună
educaţie artistică, printre maeştrii sau
sfătuitorii săi figurând celebrii Canova si
Thorvaldsen, aceştia fiind nişte familiari ai
salonului găzduit de mama Biancăi Milesi. Ei îi
vor transmite idealul estetic al clasicismului, la
care Asachi va adăuga şi ceva fervoare
romantică de esenţă germană.
Cea mai cunoscută operă picturală a lui Asachi
este Portretul unui cardinal. Marele merit al lui
Asachi nu a constat însă în talentul personal
de artist plastic ci în faptul că a reuşit să
întemeieze o clasă specială de pictură la
Academia Mihăileană şi să atragă maeştrii
străin care să predea această artă unor tineri
localnici, care au constituit prima generaţie de
pictori moldoveni.
Este portretul Beatricei Cenci,
figură tragică a secolului XVI
italian, victimă a unui tată
abuziv, care s-a aflat în
mijlocul unui mare scandal în
epocă. Pictura este o copie
reinterpretată după Guido
Reni, modelul păstrându-se la
Galeriile Barberini din Roma.
Este un exerciţiu din perioada
studiilor sale artistice de la
Roma (1808-1812). A fost
achiziţionată de Muzeul de
Artă din Iași în 1970.
Deşi este printre primele portrete
româneşti intrate în colecţia Muzeului,
identitatea celui portretizat a rămas
necunoscută până astăzi. Personajul este
Gavriil Bănulescu Bodoni. În timpul
administraţiei ruseşti a Moldovei, din anii
1806-1812, a deţinut poziţia de mitropolit
pentru ambele principate. După 1812 s-a
retras în Basarabia, proaspăt anexată de
Imperiul Țarist, devenind Mitropolit al
Chişinăului şi al Hotinului. El a fost un
personaj mult apreciat de unii, dar a avut
şi foarte mulţi contestatari, care au
considerat că activitatea sa a contribuit la
rusificarea populaţiei româneşti din
Basarabia. A decedat în 1821, mormântul
său aflându-se la mănăstirea Căpriana, pe
care a şi renovat-o.
Acesta este cel mai bun portret realizat de
Balomir. În tablou se poate observa stilul de
tranziţie, de la pictura murală la tehnica
picturii de şevalet. Pictorul încearcă să
utilizeze clarobscurul, fără prea mare succes.
Modalitatea de a proiecta o lumină
puternică în registrul superior al portretului
este specifică artei iconarilor. Paleta de
tonuri calde maro, galben, roşcat arată un
rafinament cromatic cu adevărat remarcabil.
Pentru că avea o înfăţişare mândră şi
impozantă, contemporanii l-au poreclit pe
Teodor Balş „Frederic” (după împăratul
Frederic cel Mare). El a aspirat să devină
domn al Moldovei la 1822 şi la 1834. După
1835 s-a mulţumit cu titlul de baş-boier, Casa
sa se afla pe locul Universităţii ieşene și a
găzduit Teatrul cel Mare de la Copou, care a
ars la 1888.
Acesta este cel mai bun portret realizat de
Balomir. În tablou se poate observa stilul de
tranziţie, de la pictura murală la tehnica
picturii de şevalet. Pictorul încearcă să
utilizeze clarobscurul, fără prea mare succes.
Modalitatea de a proiecta o lumină
puternică în registrul superior al portretului
este specifică artei iconarilor. Paleta de
tonuri calde maro, galben, roşcat arată un
rafinament cromatic cu adevărat remarcabil.
Pentru că avea o înfăţişare mândră şi
impozantă, contemporanii l-au poreclit pe
Teodor Balş „Frederic” (după împăratul
Frederic cel Mare). El a aspirat să devină
domn al Moldovei la 1822 şi la 1834. După
1835 s-a mulţumit cu titlul de baş-boier, Casa
sa se afla pe locul Universităţii ieşene și a
găzduit Teatrul cel Mare de la Copou, care a
ars la 1888.
Acesta este cel mai bun portret realizat de
Balomir. În tablou se poate observa stilul de
tranziţie, de la pictura murală la tehnica
picturii de şevalet. Pictorul încearcă să
utilizeze clarobscurul, fără prea mare succes.
Modalitatea de a proiecta o lumină
puternică în registrul superior al portretului
este specifică artei iconarilor. Paleta de
tonuri calde maro, galben, roşcat arată un
rafinament cromatic cu adevărat remarcabil.
Pentru că avea o înfăţişare mândră şi
impozantă, contemporanii l-au poreclit pe
Teodor Balş „Frederic” (după împăratul
Frederic cel Mare). El a aspirat să devină
domn al Moldovei la 1822 şi la 1834. După
1835 s-a mulţumit cu titlul de baş-boier, Casa
sa se afla pe locul Universităţii ieşene și a
găzduit Teatrul cel Mare de la Copou, care a
ars la 1888.
Acesta a fost primul domn
pământean al Țării Româneşti
(1822-1828), după înlăturarea
regimului fanariot. În portret,
poartă cabaniţă albă, cu găitane de
fir şi guler de samur, cu fundul din
postav alb – nuanţa rezervată
domnitorului şi familiei sale – iar
şalul de caşmir ce-i încinge mijlocul
are înfipt un hanger cu mânerul şi
teaca bătute în nestemate (era
purtat doar de domni). El a emis
ordonanţa din 27 iulie 1827 prin care
interzicea supuşilor săi să poarte
„haine nemţeşti”.
Portretul se distinge prin exotismul
levantin al costumului, cromatica
verde-gris rafinată a ambianţei și
semiobscuritatea ce umbrește voalat
figura (Andrei Cornea). Scarlat
Miclescu a fost candidat la tronul
Moldovei, dar a murit otrăvit. A fost
căsătorit cu Maria Beldiman, cu care
a avut zece copii. Dintre fiii săi, cei
mai remarcabili au fost Calinic
Miclescu, mitropolitul Primat al
României și Dimitrie Sc. Miclescu,
numit şi “amicul ţăranilor”, fost
ministru în primele guverne ale lui
Cuza Vodă (ministrul lucrărilor
publice, ministru de finanţe,
ministrul justiţiei).
„Chipul femeii, prin ochii lor imenşi, cu o
expresie penetrantă, fixă, sprâncenele negre,
ferm trasate, modelajul discret al feţei, nu
pot să nu amintească imediat de unele foarte
vechi icoane şi chiar să trimită şi mai
departe, îndărăt, până la portretele votive ale
Bizanţului timpuriu... Impresionant acest
bătrân Bizanţ care, chiar în pragul epocii
moderne, nu vrea să se socotească înfrânt şi
nici trecut cu vederea!” (Andrei Cornea).
Maria, soţia lui Scarlat Miclescu, era fiica
vornicului Dumitru Beldiman (m. 1837), iar
mama Smaranda Neculce. Bunicii, părinţii şi
fraţii Mariei sunt înhumat la biserica
Talpalari. Maria Miclescu era mama
Mitropolitului Calinic Miclescu. Ea a ramas
în memoria ieşenilor printr-un faptul că, la
1843, s-a îngrijit de înmormântarea unui
cerşetor pios, figură pitorească a Iașilor,
numit Lumânărică.
Portretul reprezintă, potrivit gugiumanului
de blană de pe cap şi giubelei, pe un mare
boier muntean din prima jumătate a
secolului al XIX-lea, neidentificat până în
prezent. Şansa de a stabili despre cine este
vorba este dată de decoraţia, în rangul de
mare cruce, care putea să fie primită de
puţine persoane (în special de către
domni). Eşarfa, deşi decolorată, pare a fi
cel al Ordinului rusesc Sf. Stanislav (clasa
I), dar cu însemnul de metal al Ordinului
Sf. Ana (clasa II). Personajul din portret
coincide, ca prestanţă şi vârsta, cu baş-
boierul Iordache Filipescu, fost şef al
Divanului din Țara Românească, aflat în
poziţia de a ajunge domn (Tudor-Radu
Tiron). Chladek este maestrul cel care l-a
avut ca ucenic, scurtă vreme, pe tânărul
Nicolae Grigorescu; el nu a pictat la Iaşi, ci
doar la Bucureşti.
Ceea ce frapează la acest portret este
contrastul dintre figura inexpresivă,
schiţată vag, şi minuţiozitatea cu care
este redat şalul de pe umerii femeii, în
culori vii, de albastru şi roşu. Subiectul
tabloului este o fostă doamnă, Elena
Scanavi (c.1755-1839; m. Atena),
căsătorită cu Ioan Vodă Caragea, domn al
Țării Româneşti (1812-1818), cel de
numele căruia se leagă vestitul Cod de
legi al lui Caragea. Aceasta era fiica
bancherului Dumitru Scanavi din
Constantinopol şi sora doamnei
Marioara a lui Nicolae Mavrogheni vodă.
Despre această doamnă, datele biografice
lipsesc aproape cu desăvârşire.
Carol Viale a pictat la Bucureşti, atelierul
său fiind găzduit în niște case de pe Podul
Beilicului, iar apoi la hanul lui Simeon
Armeanul. Chipul său pitoresc este
cunoscut din portretul în creion schiţat de
Giovanni Schiavoni.
Alexandru D. Ghica a fost primul domn
regulamentar din Țara Românească (1834-
1842). Domnul poartă costumul de paradă
cu toate accesoriile sale: uniforma de
general cu tunica la un rând, strâmtă,
evazată în talie, cu epoleţi şi galoane
brodate cu fir de aur şi mătase roşie;
marginile sunt tivite cu un galon lat, cu
aceeaşi broderie. Multitudinea de ordine şi
decoraţii, sabia cu ciucuri roşii, împodobesc
costumul. Figura impunătoare a domnului
este încadrată de un păr buclat, pieptănat
liber, barba scurtă şi mustaţa după moda
europeană.
Johann Heinrich Robert Köhler (1807-
1872) este cunoscut ca pictor de portrete,
de subiecte anatomice şi desenator. S-a
născut la Leipzig în 1870 şi a murit la
New-York în 1872. A fost discipolul lui
Johann van Schnorr la Leipzig şi al lui
Pochmann la Dresda. În 1848 a emigrat
în America. El nu face parte dintre
pictorii peregrini ce au vizitat Țările
Române. Portretul vornicului Iordache
Drăghici, îmbrăcat în costum european, a
fost realizat la Leipzig (Lipsca), la 1841,
după cum se vede de pe însemnarea
aflată pe coala de hârtie de pe biroul
personajului zugrăvit.
Lucrarea de mici dimensiuni,
realizată în 1842, atestă valoarea de
miniaturist a pictorului.
Autoportretul este prezentat până
în talie având drept fundal peisaj,
ceea ce reprezintă o inovaţie
romantică. Personajul, în redingotă
bleumarin, ţine pe genunchi un
caiet de schiţe, iar în dreapta o
pensulă. Miniatura se remarcă prin
calităţile deosebite de punere în
pagină. Atitudinea rigidă a
personajului este caracteristică
portretelor din perioada de început
a picturii de şevalet.
Portret de grup, considerat o inovaţiei a epocii, a
fost realizat de Stawski la 1848. Personajele sunt
surprinse în atitudini rigide, marcate de un evident
convenţionalism, specific picturii din epocă. Spre
deosebire de portretele individuale, în cele de grup
au întâietate trăsăturile „pseudo-primitive”:
izocefalie, predominanţa linearului asupra
clarobscurului”. „Ludovic Stawski este mult mai
arhaic, în portretul său colectiv decât în unele
dintre portretele sale individuale”. Se remarcă
preocuparea pentru compoziţie: feţele celor patru
personaje sunt dispuse echilibrat, într-un romb
simetric... Lipsa umbrelor, feţele prea albe, sunt şi
ele semne ale „primitivismului”; expresii
convenţionale ale feţelor, fără psihologie, fără
expresie” (A. Cornea).
Capul familiei poartă un fes oriental, de culoare
roşie; el păstrează vestimentaţia orientală, care
vorbeşte despre poziţia sa socială: anteriul prins cu
un şal de caşmir indian, iar deasupra giubeaua de
postav verde cu un guler lat, dintr-o blană neagră.
Doar legătura albă de la gât, înnodată în faţă, este
un însemn vestimentar apusean, ce ţine de noua
modă. În contrast, ceilalţi membri ai familiei
poartă o vestimentaţie occidentală.
Tabloul, pictat la 1858, reprezintă un
portret-efigie, de factură academistă, al
prinţului Alexandru Ipsilanti,
conducător al Eteriei, fost general în
armata rusă. Personajul este amplasat
pe un fond gri-verzui, purtând o tunică
neagră, închisă gât, cu brandenburguri
argintii. De sub gulerul tunicii se ridică
spre obraji colţurile înalte şi tari ale
cămăşii albe, susţinute în această
poziţie şi de o legătură de culoare
închisă, petrecută de mai multe ori în
jurul gâtului, după moda epocii. De pe
umărul stâng coboară pe piept o
diagonală neagră cu însemnul cap de
mort. Pe celălalt umăr se sprijină o
pelerină albă ce amintind de toga
antică.
Portretul postelnicesei a fost pictat pe la 1850.
El a fost atribuit lui Ludovic Stawski în urma
analizei stilistice (Virginia Vasilovici). Femeia,
aflată la vârsta maturităţii „poartă o crinolină
albastră de tafta „changeante”, care-şi
cunoaşte acum perioada de glorie în Europa:
decolteul oval („en bateau”), acoperit cu un
voal alb drapat, închis la gât printr-un guler
învoalat, dantelat, după moda englezească;
mâneci căzute, foarte ample („en gigot”),
prinse în manşetă, nelipsitul şal, alb, cu un
decor floral bogat, căzut pe braţe; părul, cu
două mănunchiuri de bucle pe urechi şi cercei
lungi” (Lucia Ionescu). „Turbanul” sofisticat
şi şalul, de origine orientală, nu sunt accesorii
locale adăugate vestimentaţiei occidentale, ci
erau la modă şi în Franţa acelei epoci.
Safta Cantacuzino a fost, se pare, soţia
marelui vistiernic Iliaş Canta. Acesta era fiul
logofătului Ioan Canta, presupusul cronicar,
făcând parte dintr-o ramură secundară a
familiei, Canta-Şerbeşti.
Iniţial, lucrarea a figurat în inventarul
Pinacotecii din Iaşi cu autor necunoscut.
Ulterior, pe baza analizei stilistice a
portretelor realizate de Stawski, cu care
tabloul O cucoană bătrână prezintă
multe similitudini, s-a stabilit că lucrarea
aparţine acestui artist. Lucrat fin, neted,
portretul este prezentat cu o lumina din
faţă, sensibil dozată. Personajul are o
pălărie în formă de turban, neagră, iar
peste aceasta, un fel de şal, de aceeaşi
culoare, trecut pe sub bărbie. Rochia
albastră are un guler dublu, alb, ajurat pe
margini. Deasupra rochiei, un şal negru
cu motiv floral pe margini. Acesta este,
probabil, portretul unei văduve.
Portretul este semnat „Schoefft, 1835”, la o
dată la care se presupune că pictorul nici nu
ajunsese în spaţiul românesc. Andrei Cornea
era de părere că în această lucrare Schoefft
este „autorul unei imagini aproape complet
eliberată de amintirile arhaice directe”.
Identitatea persoanei portretizate este
atestată de adresa scrisorii pe care o ţine în
mână.
Rochia albastră a Caterinei Ghica, cu mânecile
bufante („en gigot”), foarte decoltată,
împodobită cu fronseuri, funde şi voaluri şi
şal înflorat pe braţe ilustrează moda
europeană a epocii. Bijuteriile şi bogata
decoraţie a capului acoperit parţial de boneta
ornată cu flori albe întregesc aspectul de
eleganţă, chiar de extravaganţă. Rochia fiind
cam decoltată pentru vârsta purtătoarei,
decolteul a fost estompat de un voal fin.
Remarcabil ca realizare artistică, acest
portret a fost semnat şi datat în 1836.
Deşi figurează de multă vreme ca
„Portretul logofătului Eustatie Ghica”, în
toată genealogia Ghiculeştilor nu a
existat nici un membru cu acest
prenume. În realitate, personajul din
tablou este Grigore Gh. Ghica (1765-
1838), fondatorul ramurii Ghica-Budeşti.
El a fost, pe rând, mare postelnic, mare
logofăt şi preşedinte al Divanului
Moldovei. Haina roşie şi mai ales
gugiumanul de samur cu fund alb
ilustrează tocmai această poziţie, cea
mai înaltă dintre boierii moldoveni,
aproape un domn. El a murit la 13
martie 1838, fiind înmormântat la
Biserica mănăstirii Sf. Spiridon din Iaşi.
„Costumul bărbătesc ilustrează moda
occidentală de influenţă franceză, care era mai
receptată de tineret decât cea englezească, de
tip sportiv. Portretul tânărului nobil, având
plasat, în dreapta jos, portretul redus ca
dimensiuni al fiului său, reprezintă tipul
romantic, foarte la modă în capitala Franţei:
pieptănătura, atitudinea meditativă, costumul
foarte elegant, alcătuit din cămaşă albă cu
gulerul tare şi fundă lată, dublă, de mătase, la
gât şi vesta de aceeaşi culoare, cambrată pe
talie, având prins la butonieră nelipsitul lanţ cu
ceas; pardesiul negru, de forma redingotei cu
guler şal din blană, şi despicat pe mâneci. Fiul
este îmbrăcat într-o jiletcă neagră, cambrată pe
talie, cu poalele evazate şi mâneci despicate, cu
guler lat şi manşete albe brodate. Decorul
convenţional, constituit dintr-un fotoliu roşu
plasat pe un fundal de draperie bogată, cu
ciucuri aurii, întregeşte atmosfera romantică ce
o degajă lucrarea” (Lucia Ionescu).
Tablou de dimensiuni mari, îl reprezintă pe domnitorul
Moldovei, Mihail Sturza (1834-1849), cel în timpul căruia
s-a fondat la Iași, în 1835, Academia Mihăileană.
Domnitorul, îmbrăcat în uniformă militară, este
prezentat în picioare, în faţa unor coloane înalte, având în
dreapta sa o draperie roșie. Personajul, în poziţie
impunătoare, monumentală, ţine în mâna dreaptă un
gugiuman de samur cu surguci și egretă albă. Pe braţul
stâng, mantia albastră cu căptușeală roz-pal, este probabil
„fermeneaua”, care a înlocuit cabaniţa, ca veșmânt de
investitură (1834). Domnitorul este prezentat pe un
postament și poartă pe piept o banderolă (eșarfă) și
decoraţii militare. În stânga se află o placă verde pe care
sunt câteva inscripţii din care se pot distinge fragmentar:
”FUNDATOR ACADEM(IAE) MDCCCXXXV”.
Schoefft era priceput în a-și flata modelele, printr-o
anumită manieră de idealizare și stilizare a personajelor.
În cazul de faţă nu a avut o misiune tocmai ușoară, Mihail
Sturdza nefiind prea înzestrat fizic (deși era fiul celei mai
frumoase femei din Moldova, domniţa Callimachi). Părul
domnitorului este redat mai puţin roşcat decât era în
realitate, părul de această culoare fiind considerat o
adevărată pacoste în epocă.
Portretul, de mari dimensiuni,
provenind de la Academia Mihăilenă,
face pereche cel al lui Mihail Sturdza, a
fost pictat tot la 1837. Înaltul ierarh este
înfăţișat în veșminte de ceremonie, în
interiorul Mitropoliei Vechi din Iași
(Biserica Sf. Gheorghe). Mitropolitului
Veniamin Costachi a fost decorat în 1831
cu Ordinul rusesc Sf. Ana clasa I, iar în
1834, a fost distins de Țarul Nicolae I cu
engolpionul Fecioarei (Panaghia) ornată
cu briliante. În septembrie 1837
mitropolitului a fost decorat cu ordinul
otoman Nishan Iftihar. În planul
secund, pe o masă, se poate vedea
planul actualei Catedrale Mitropolitane.
Logofătul Alecu Ghica, poreclit „Bilboquet”,
era cel mai respectat boier din Moldova
epocii sale. El este tatăl viitorului domn
Grigore Al. Ghica. Personajul portretizat este
înveşmântat în obişnuitul anteriu. Brâul din
mătase indiană, meşteşugit pliat, încinge
mijlocul înviorând întreaga ţinută prin
înfloriturile sale colorate. Deasupra se află
fermeneaua scurtă, îmblănită, cu guler înalt,
de culoare maro. Peste fermenea se află o
haină amplă din postav brun, cu gulerul
ridicat, îmblănită pe margini cu blană de
samur. Nu regăsim clasicul guler răsfrânt,
foarte lat, din blană de samur, specific
giubelei marilor boieri. Alecu Ghica are la gât
ordinele ruseşti „Sf. Ana” şi „Sf. Stanislas”
(primit în 1834), iar în piept ordinul otoman
Nishar Iftihar şi placa ordinului „Sf. Ana”. Nu
este un portret după natură, ci o copie după
un alt portret. Originalul este un portret de
mici dimensiuni, datorat lui August Schoefft.
Portretul „de aparat” al domnitorului Grigore
Ghica, în uniformă de paradă, degajă o
remarcabilă monumentalitate: tunică
bleumarin, strânsă pe talie, la un rând, cu
guler înalt şi manşetele asimetrice, brodate
cu mătase roşie şi fir de aur, prinse în butoni
aurii; epoleţii din fir de aur cu franjuri
brodate pe umeri, un şnur auriu legat în
dreapta cu ciucuri alternând, peste care este
prinsă sabia; Eșarfa albastră aparţine
Ordinului Mântuitorului, în rang de Mare
Cruce, care a fost primit din partea tânărului
stat grec. „Pe fondul compus dintr-o coloană
toscană având ca pandant o draperie bogată,
roşie cu ciucuri aurii, se detaşează figura
mândră a tânărului principe, cu părul buclat
adus în faţă, „à la Chateaubriand”, şi mustăţi
subţiri” (Adrian-Silvan Ionescu).
Acesta este un portret „de aparat” al unui înalt
demnitar, arborând toate însemnele funcţiei şi
poziţiei sale sociale. Culoarea roșie a gulerului şi
manşetelor uniformei, precum şi broderiile din
fir auriu, din portretul lui Iordache Ghica indică
apartenenţa acestuia la Departamentul
Dinăuntru (Ministerul de Interne); bogatele
broderii de pe pieptul uniformei, dar mai ales
penajul alb (de struţ) care împodobeşte
bicornul, arată rangul său de ministru. Sabia ce
atârnă la brâu este una „de costum” şi făcea
parte integrantă din această ţinută obligatorie.
Se ştie că, la sfârşitul lunii octombrie 1845,
vistiernicul Iorgu Ghica a fost numit şef al
Departamentului Dinlăuntru, în locul
logofătului Alexandru Ghica. La gâtul
personajului se pot vedea cravatele ordinului
otoman Nishan Iftikhar, a ordinului rusesc Sf.
Ana şi a celui grecesc „al Mântuitorului”.
Logofătul Iorgu Ghica a fost decorat cu ordinul
otoman „Nishan Iftikhar” în 1850.
Portretul, pictat în 1845, provine din reşedinţa
de la Mirceşti, îl prezintă pe vornicul Alecsandri,
la trei ani după dispariţia soţiei, avându-i de o
parte şi de alta pe cei doi fii: Vasile şi Iancu.
Vasile Alecsandri, la 24 ani poartă redingotă
neagră, iar Iancu de 19 ani – uniformă militară
bleumarin a Miliţiei Pământene, în contrast cu
vestimentaţia orientală a venerabilului vornic:
anteriu verde, brâu de caşmir si giubea de
culoare albastră cu guler de blană.
Vornicul Vasile Alecsandri (1792-1854) a fost
„sameş al Vistieriei”, devenind cel mai înalt
funcţionar al Departamentului de Finanţe,
administratorul financiar la Moldovei,
exercitându-şi această calitate vreme de 14 ani.
În 1844 şi-a încheiat cariera de înalt funcţionar,
dobândind drept răsplată rangul de vornic. Casa
sa din Iaşi a adăpostit multă vreme Muzeul
Teatrului din Moldova.
Portretul se remarcă prin sobrietate şi prin
sublinierea trăsăturilor fizionomice cu ajutorul
luminii. Formele personajului sunt modelate în
tonuri calde, nuanţate. „Carlota Livaditti, soţia
pictorului, este zugrăvită la vârsta maturităţii.
Îmbrăcată într-un costum elegant, dar sobru, ea este
înfăţişată într-o poză naturală, necăutată. „Cu
mâinile încrucişate cuminte pe genunchi, ea priveşte
drept în faţă şi în căutătura ei se desluşeşte uşor toată
seriozitatea de burgheză înstărită, mamă a mai mulţi
copii, pe care vâltoarea vieţii, cu ademenirile ei a
încetat să o mai înşele. De altfel privirea Carlotei,
tihnită şi înţeleaptă, e în deplină armonie cu
placiditatea feţei... care mai păstrează totuşi urma
frumuseţii trecute” (Jeana Gheorghiu).
Carlota Cianchi (1808-1864) din Florenţa, viitoarea
soţie a pictorului Livaditti, era fiica spaniolei Medina
Celli, de religie catolică. În 1830, Carlota şi-a urmat
soţul la Constantinopol şi apoi la Iaşi. Ea era
înzestrată cu o voce frumoasă şi a jucat, ocazional,
teatru, în trupa fraţilor Foraux. După moartea soţului
său, rămânând la Iaşi, s-a convertit la ritul ortodox,
fiind înhumată în cimitirul bisericii Golia (1864).
Acest tablou, ce poartă autograful lui Livaditti, a
fost realizat la 1852. Pe un fond ocru cald, cu
lumina atent distribuită pe chip, este zugrăvit un
personaj feminin, într-o rochie albastră
cambrată pe talie, ce stă într-un fotoliu, într-o
atitudine de poză. Portretul este realizat atent,
într-o gamă cromatică armonioasă, animat de o
privire atentă. În mână, personajul are un mic
buchet de trandafiri, simbol al tinereţii, dar şi al
efemerului. Şi în acest tablou, artistul excelează
prin redarea calităţii materialelor şi a
preţiozităţii bijuteriilor. Deşi portretul este
înregistrat ca fiind al unei persoane
neidentificate, o însemnare de pe verso, destul
de ştearsă, indică faptul că persoana portretizată
este „Ecaterina Kog(ălniceanu?)” (sau poate
Bogdan).
Fizionomia personajului se remarcă prin
eleganţă şi sobrietate, chiar dacă nu este o
frumuseţe. Zulufii orientaţi vertical, ce
acopereau urechile, se numeau anglaises.
Coafura la modă nu o avantajează, deoarece
accentuează lungimea feţei, în loc să o
corecteze. Femeia este înveșmântată într-o
elegantă rochie de seară, destinată ocaziilor
speciale. Singurele bijuterii sunt cele două
lănţişoare şi broşa purtată la mijlocul
decolteului. Poza personajului este una
rigidă, lipsită de nerv, parcă atemporală.
Persoana din tablou este Sevastia, soţia
spătarului Iancu Costache Negel („Boldur”).
Sevastia era fiica lui Ioan Argyropulo,
amintit la 1818 ca translator al Consulatului
rusesc din capitala Moldovei. Mama
Sevastiţei era Catinca, fata căminarului
Iordache Miclescu. Copiii familiei au fost
Sevastia, Olimpiada şi Gheorghe (bunicul
matern al lui Nicolae Iorga).
Personajul este reprezentat până în talie, cu
mâna dreaptă adusă spre mijloc, purtând
redingotă neagră, plastron alb şi vestă „ou de
raţă”. Pletele şi barba reprezintă moda
romantică a generaţiei de la 1848. Preocupările
sale sunt ilustrate prin reprezentarea unui raft
de bibliotecă, în dreapta tabloului, pe un fond
gri-verzui. „Este un portret de factură
academistă, ce utilizează din plin clar-obscurul,
rezultatul fiind un cadru puţin cam întunecat.
Poza rigidă şi unele stângăcii de desen nu
diminuează valoarea artistică şi documentară a
portretului.
Joseph Meisner era născut în ducatul Bucovinei
şi a venit la Iaşi împreună cu soţia sa, în 1851,
unde a întemeiat un pension de domnişoare.
Din 1858 a funcţionat ca profesor de germană la
Colegiul Naţional. A obţinut împământenirea în
1866. El este tatăl academicianului Constantin
Meissner, întemeietorul Pedagogiei româneşti,
cunoscut şi prin activitatea sa în cadrul
Societăţii Junimea.
 Frumosul oval al feţei este subliniat şi de
pieptănătura discretă, cu cărare la mijloc, fără
volum. Rochia neagră, de bal, are un corset ce-i
strânge talia, subliniindu-i supleţea, în timp ce
partea de jos capătă volum. Bijuteriile sunt
purtate cu distincţie şi fără ostentaţie.
Lănţişorul cu pandantiv este decorat cu o
camee antică; broşa ce închide decolteul are de
asemenea montată o camee. La mâna dreaptă,
pe degetul mijlociu, doamna poartă o simplă
verighetă, însemn al statutului social de femeie
căsătorită.
Portretul depăşeşte înregistrarea mecanică,
fiind pictat cu căldură şi sinceritate. Graţia
fizionomiei, distincţia trăsăturilor sunt
evidenţiate de fineţea desenului, prin discreta
armonizare a culorilor şi prin lumina potolită,
egal distribuită. Tapiseria cărămizie a
scaunului subliniază talia doamnei şi aduce o
necesară pată de culoare, ce încălzeşte
cromatica tabloului.
Portretul, semnat de Livaditti, datează din 1846.
Valerian Missir a fost unul dintre fruntaşii
comunităţii armeneşti din Botoşani. El a fost
căsătorit cu o armeancă născută la Cameniţa
(Polonia), Ana, fiica lui Grigore de Bohdanowicz.
Tabloul redă portretul unui bărbat în floare
vârstei, cu trăsături frumoase. Bărbatul este
îmbrăcat sobru cu vestă şi redingotă de culoare
neagră, pe care se zăreşte sclipirea lănţişorului de
la ceasul de buzunar. Cămaşa albă are colţurile
gulerului ridicate, prinse cu o eşarfă neagră de
mătase.
În mâna dreaptă, personajul ţine un plic alb cu
sigiliu din ceară roşie, pe care se conturează stema
imperială austriacă. Se poate descifra inscripţia,
dispusă inelar: „M. FÜRSTLICH
METERNICHSCHE GENERAL KANZLEY”.
Personajul portretizat a ţinut să pozeze cu această
scrisoare primită de la cancelarul Metternich,
căruia el îi acordă o însemnătate deosebită. Se știe
că Austria şi-a asumat rolul de protector a
armenilor din Moldova, încercând să creeze o
contrapondere la comerţul făcut de grecii de aici.
Deşi părea lipsită de identitate, opera este
semnată şi datată „Schiavoni, 1843”; se ştie
că personajul reprezentat este doamna
Constantiniu născută Petcu. Doamna era
probabil din Muntenia, deşi nu se ştie ca
Schiavoni să fi pictat şi la Bucureşti. Este o
lucrare de mici dimensiuni, destinată
unui spaţiu intim. „Plasată pe o terasă cu
baluştri, într-un fundal de peisaj, cu
nelipsita draperiei cu ciucuri, tânăra
femeie este îmbrăcată în conformitate cu
moda occidentală: părul strâns, cu cărare
la mijloc şi mănunchi de bucle la urechi:
cercei lungi, panglică cu cruce la gât,
brăţări, inele; crinolina sau „malakoful” în
dungi, decoltată „en coeur”, strânsă pe
talie cu şnur, mâneci foarte largi, „en
gigot”, căptuşite cu mătase; fusta foarte
largă, rigidă; şalul, ce acoperă braţele este
tot în dungi, creând un interesant loc de
linii” (Lucia Ionescu)
Portretul, reprezentând un personaj
neidentificat, este semnat şi datat „Schiavoni,
1844”, ceea ce implică modificarea datei la
care se ştia că artistul s-ar fi retras la Veneţia
(decembrie 1843). Proiectat pe un fond unitar
verde închis, pictura înfăţişează un bărbat, a
cărui vestimentaţie este alcătuită din
redingotă bleumarin cu revere largi, vestă gri
cu dungi orizontale verzi, cămaşă albă sub
gulerul căreia se află o decoraţie otomană,
prinsă de o panglică roşie. Sunt evidente
execuţia îngrijită şi măiestria în dozarea
culorilor şi a luminii. Acesta este considerat
cel mai reuşit portret din acea epocă, dintre
cele aflate astăzi la Muzeul de Artă din Iaşi.
Bărbatul poartă la gât Ordinul otoman
Nishan Iftihar, instituit în 1831 de sultanul
Mahmud II, ceea ce îl arată pe purtător ca
fiind un localnic, supus al Înaltei Porţi. În
1838, domnitorul Mihail Sturdza a dat
decretul prin care permitea boierilor
moldoveni portul acestei decoraţii.
Portretul, realizat la 1843, reprezintă
bustul unui bărbat așezat pe scaun.
Modelul bărbii este specific epocii
regulamentare. Bărbatul poartă o
redingotă neagră cu nasturi aurii,
având pe reverul stâng Ordinul otoman
Nishan Iftihar. Nodul eșarfei răsucite în
jurul gâtului este prins cu un ac
ornamental, cu lănţișor. Draperia
albastră din fundal lasă deschisă
perspectiva către un peisaj natural,
aceasta fiind o inovaţie romantică.
Constantin Socolescu a fost un prieten
apropiat al pictorului C.D. Rosenthal și
un adept convins al idealurilor
revoluţiei de la 1848.
Tabloul reprezintă pe soţia lui Constantin
Socolescu, născută Văleanu. Este o femeie
gătită după moda occidentală
corespunzătoare epocii regulamentare:
pieptănătura în „V”, cu bucle verticale
(„englezești”) ce încadrează faţa. Câteva
flori naturale, de culoare roșie,
completează găteala capului. Rochia de
catifea roșie, frumos drapată, are talia
strânsă în corset și mânecile ample („en
gigot”). Decolteul „en bateau”, ce lasă
dezveliţi umerii, este estompat de o
dantelă ce ajunge până la baza gâtului.
Colierul și cerceii, cu piatră verzuie
(asortate l culoarea ochilor), sunt din
același set. Verigheta este purtată pe
degetul arătător al mâinii drepte.
Fundalul gri-verzui nu este împodobit cu
draperie și nici nu se mai deschide spre
peisaj, ca în portretul soţului.
Tabloul, având o bună execuţie tehnică,
înfăţișează o femeie aflată la vârsta
maturităţii, așezată pe un scaun
„Bidermeier” cu tapiserie albastră.
Părul, pieptănat cu cărare la mijloc,
este acoperit de o bonetă (împodobită
cu câteva margarete), care sugerează
virtuţile de gospodină ale persoanei.
Rochia neagră, austeră, este închisă
până la baza gâtului și este strânsă într-
un corset care subliniază talia doamnei.
Pata de culoare necesară este dată de
șalul din mătase roșie, cu ornamentaţii
mărunte, ce a alunecat de pe umeri, se
sprijină pe antebraţe. Pe degetele
mâinii stângi se observă mai multe
inele și verigheta care stă mărturie
pentru statutul de femeie măritată.
Personajul poartă uniforma de ofiţer al
Miliţiei Pământene din Moldova, oştirea
naţională înfiinţată potrivit Regulamentului
Organic din 1830. Modelul uniformei este
occidental, dar copia ţinuta armatei ruseşti
din acea vreme. Piesa principală era
mondirul din postav bleumarin, lung până la
genunchi, în felul redingotei, paspoalat cu
roşu, culoare specific acestui principat.
Portretul poate fi de la 1865, deoarece atunci
a revenit în ţară George Manu. Acesta este
pictat aproape identic în tabloul votiv din
biserica familiei, de la Budești.
George I. Manu (1833-1911) a fost general,
ministru de război, prim-ministru (1906-
1907). Era fiul lui Ioan Manu, fost mare agă
de Bucureşti, la 1846, caimacam al Valahiei
(1857-1858). Căsătorit la 1837, la Budeşti-Ilfov,
la cu Ana Ghika din ramura muntenească.