A. W. Tozer - Cunoaşterea Celui Preasfînt

Cunoaşterea Celui Preasfînt
A. W. Tozer - Cunoaşterea Celui Preasfînt

în româneşte de Mircea Mitrofan
Coperta: Marius Rusu

Tehnoredactare computerizată: Marius Rusu
Drepturile în limba engleză: ©1961 by Aiden Wilson Tozer Publişhed by arrangement with Harper San
Francisco, a division of HarperCollins Publisher Inc.
Drepturile în limba română: ©1996 Editura LOGOS, Cluj
Toate citatele din Biblie, cu excepţia locurilor precizate, sînt din versiunea Cornilescu. 1923.
ISBN 973-9212-05-0
Tiparul executat la Imprimeria „ARDEALUL" Cluj Cotnanda nr. 60206
CUPRINS
Introducerea autorului......................... 7
1. De ce e necesar să avem o concepţie corectă
despre Dumnezeu............................ 10
2. Dumnezeul de nepătruns...................... 15
3. Atributul divin: un adevăr referitor la Dumnezeu .... 22
4. Sfînta Treime............................... 28
5. Existenţa în Sine a lui Dumnezeu ............... 36
6. Autosuficienfa lui Dumnezeu ................... 44
7. Eternitatea lui Dumnezeu..................... 50
8. Infinitatea lui Dumnezeu...................... 56
9. Imuabilitatea lui Dumnezeu f................... 62
10. Omniscienţa divină........................... 68
11. înţelepciunea lui Dumnezeu.................... 73
12. Omnipotenţa lui Dumnezeu .................... 80
13. Transcendenţa divină......................... 84
14. Omniprezenţa lui Dumnezeu ................... 89
15. Credincioşia lui Dumnezeu..................... 93
16. Bunătatea lui Dumnezeu ...................... 97
17. Dreptatea lui Dumnezeu...................... 101
18. îndurarea lui Dumnezeu ..................... 106
19. Harul lui Dumnezeu......................... 110
20. Dragostea lui Dumnezeu ..................... 114
21. Sfinţenia lui Dumnezeu ...................... 121
22. Suveranitatea lui Dumnezeu .................. 126
23. Taina descoperită........................... 132
INTRODUCEREA AUTORULUI
Pentru versiunile din limba engleză au fost folosite următoarele abrevieri:
KJV — King James Version (versiunea King James a Biblie engleze)
Adevărata religie pune cerul şi pămîntul faţă în faţă şi face a veşnicia să atingă timpul. Solul lui Hristos,
deşi vorbeşte din artea lui Dumnezeu, trebuie şi „să se adreseze situaţiei" în care e află ascultătorii săi, aşa
cum spuneau quakerii; altfel va vorbi limbă înţeleasă numai de el. El trebuie să vorbească generaţiei ale.
Mesajul acestei cărţi nu-şi trage rădăcinile din timpurile
oastre, dar este adecvat lor şi cerut de o situaţie care există în
iserică de mai mulţi aai şi care se înrăutăţeşte constant. Mă
efer la pierderea conceptului de maiestate din gîndirea religioasă
enerală. Biserica a abandonat concepţia înaltă despre Dumnezeu
e care o avea cîndva şi a înlocuit-o cu una atît de ieftină şi de
ipsită de demnitate, încît aceasta a ajuns cu totul nevrednică de
>amenii inteligenţi care vor să se închine cu adevărat. Ea nu a
"acut lucrul acesta în mod deliberat, ci treptat şi fără să-şi dea
«ama; şi tocmai această inconştienţă a Bisericii face ca situaţia
i să fie cu atît mai tragică.
Imaginea aceasta ieftină despre Dumnezeu, aproape universal >rezentă în rîndul creştinilor, este cauza a
nenumărate alte rele nai mici. Din această eroare de bază a gîndirii noastre religioase rezultat o nouă
filosofie a vieţii creştine.
O dată cu pierderea sentimentului maiestăţii s-au pierdut şi ientimentul de teamă sfîntă şi cel al conştiinţei
prezenţei divine, e-am pierdut spiritul de închinare şi capacitatea de a ne retrage noi înşine pentru a-L
întîmpina pe Dumnezeu în tăcere şi dorare. Creştinismul modern nu produce de fapt acel tip de reştin care
să poată preţui sau trăi o viaţă în Duhul. Cuvintele: priţi-vă şi să ştiţi că Eu sînt Dumnezeu"1 nu înseamnă
aproape imic pentru credinciosul sigur de sine şi agitat al acestui mijloc e secol douăzeci.
Pierderea conceptului de maiestate a intervenit tocmai în omentul în care forţele religioase fac cuceriri
dramatice, iar
12
CUNOAŞTEREA CELUI PREASFÎNT
copleşitoarea problemă privitoare la Dumnezeu: anume, faptul că El există, cum anume este El şi
ce anume trebuie să facem noi, ca fiinţe morale, relativ la acestea.
Omul care ajunge la o credinţă corectă despre Dumnezeu este eliberat de o mulţime de probleme
vremelnice, căci dintr-o dată îşi dă seama că ele sînt legate de chestiuni care, în cel mai rău caz, îl
pot preocupa pentru scurtă vreme; dar, chiar dacă mulţimea de probleme vremelnice i-ar fi
ridicate de pe umeri, această mare povară a veşniciei, singură, l-ar apăsa cu o greutate mai
zdrobitoare decît toate nenorocirile din lume puse una peste alta. Povara aceasta atît de mare
reprezintă obligaţia lui faţă de Dumnezeu. Ea include datoria de a-L iubi pe Dumnezeu neîntîrziat
şi pentru toată viaţa, cu toată puterea cugetului şi a sufletului, de a dovedi ascultare desăvîrşită
faţă de El şi de a I se închina într-un chip vrednic de El. Iar atunci cînd conştiinţa chinuită a
omului îi spune că el n-a făcut nimic de felul acesta, ci încă din copilărie s-a făcut vinovat de
răzvrătire nelegiuită împotriva Maiestăţii cereşti, povara lăuntrică a autoacuzaţiilor poate deveni
insuportabilă.
Evanghelia ne poate lua de pe inimă această povară nimicitoare, poate aduce frumuseţe acolo
unde nu mai este decît cenuşă moartă şi poate îmbrăca în slavă un duh mîhnit. Dar dacă omul nu
simte greutatea acestei poveri, Evanghelia nu înseamnă nimic pentru el; şi, pînă cînd nu va ajunge
să-L vadă pe Dumnezeu înălţat pe scaunul Lui de domnie, nu va simţi nici un chin şi nici o
povară. O concepţie măruntă despre Dumnezeu distruge Evanghelia pentru toţi cei care gîndesc
astfel.
Dintre toate păcatele spre care este înclinată inima omului, cu greu ai putea găsi unul pe care
Dumnezeu să-1 urască mai mult decît idolatria, căci idolatria este, în esenţă, o denigrare a
caracterului Său. Inima idolatră presupune că Dumnezeu este altfel decît cum este — un păcat
monstruos în sine — şi îl substituie pe adevăratul Dumnezeu cu unul făcut după chipul şi
asemănarea sa. Acest dumnezeu va fi întotdeauna după chipul celui care 1-a creat şi va fi rău sau
neprihănit, crud sau milostiv, conform stării morale a minţii din care izvorăşte.
Este ceva cît se poate de normal ca un dumnezeu născut în tenebrele unei inimi decăzute să nu
semene deloc cu Dumnezeul cel adevărat. „Ţi-ai închipuit — zice Domnul omului rău din psalm
— că Eu sînt ca tine."2 Fără îndoială că acesta este un grav afront adus Dumnezeului Preaînalt,
înaintea căruia heruvimii şi
.
De ce e necesar să avem o concepţie corectă despre Dumnezeu 13
serafimii strigă fără încetare: „Sfint, sfint, sfint este Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic".
Să fim cu mare băgare de seamă ca nu cumva, în mîndria noastră, să acceptăm ideea eronată că
idolatria constă numai în îngenuncherea în faţa unor obiecte de închinăciune vizibile şi, prin
urmare, că popoarele civilizate nu practică aşa ceva. Esenţa idolatriei constă în a nutri gînduri
despre Dumnezeu care sînt nedemne de El. Ea începe în minte şi poate fi prezentă chiar şi atunci
cînd nu există nici un act evident de închinare. „...Măcar că au cunoscut pe Dumnezeu", scria
Pavel, „nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu Vau mulţămit; ci s-au dedat la gîndiri deşarte, şi
inima lor fără pricepere s-a întunecat."3
După aceea a urmat închinarea la idoli făcuţi după chipul omului, păsărilor, animalelor patrupede
sau tîrîtoare. Seria acestor acte degradante a început însă în minte. Ideile greşite despre
Dumnezeu nu reprezintă doar izvorul din care se revarsă toate apele murdare ale idolatriei, ci sînt
ele însele idolatre. Omul idolatru îşi imaginează anumite lucruri despre Dumnezeu şi apoi se
comportă ca şi cînd ar fi adevărate.
Noţiunile pervertite despre Dumnezeu degradează religia în care îşi fac apariţia. Lunga istorie a
lui Israel demonstrează destul de clar lucrul acesta, iar istoria Bisericii îl confirmă. O concepţie
înaltă despre Dumnezeu este atît de necesară Bisericii, încît, pe măsură ce această concepţie
degenerează, Biserica, împreună cu formele ei de închinare şi standardele morale, degenerează la
rîndul ei. Primul pas înapoi pentru orice biserică este făcut atunci cînd ea renunţă la ideile ei
înalte despre Dumnezeu.
înainte ca Biserica creştină să intre în eclipsă, trebuie să fi avut loc o denaturare a teologiei ei
fundamentale. Ea porneşte cu un răspuns greşit la întrebarea: „Cum este Dumnezeu?". Chiar dacă
ar continua să aibă un crez teoretic sănătos, crezul cu care operează ea de fapt este fals. Marea
masă a membrilor ei ajunge să creadă că Dumnezeu este altfel decît este El în realitate; şi aceasta
este o erezie, şi încă una dintre cele mai ucigătoare şi mai
perfide.
Cea mai serioasă obligaţie care apasă astăzi pe umerii Bisericii creştine este aceea de a-şi purifica
şi eleva concepţia despre Dumnezeu, pînă va ajunge să fie iarăşi vrednică de El — şi de ea însăşi.
Acest lucru ar trebui să deţină primul loc în toate rugăciunile şi lucrările ei. Facem cel mai mare
serviciu posibil generaţiei viitoare de creştini dacă lăsăm în urma noastră, limpede şi neştirbită,
acea nobilă concepţie despre Dumnezeu pe
12
copleşitoarea problemă privitoare la Dumnezeu: anume, faptul că El există, cum anume este El şi
ce anume trebuie să facem noi, ca fiinţe morale, relativ la acestea.
Omul care ajunge la o credinţă corectă despre Dumnezeu este eliberat de o mulţime de probleme
vremelnice, căci dintr-o dată îşi dă seama că ele sînt legate de chestiuni care, în cel mai rău caz, îl
pot preocupa pentru scurtă vreme; dar, chiar dacă mulţimea de probleme vremelnice i-ar fi
ridicate de pe umeri, această mare povară a veşniciei, singură, l-ar apăsa cu o greutate mai
zdrobitoare decît toate nenorocirile din lume puse una peste alta. Povara aceasta atît de mare
reprezintă obligaţia lui faţă de Dumnezeu. Ea include datoria de a-L iubi pe Dumnezeu neîntîrziat
şi pentru toată viaţa, cu toată puterea cugetului şi a sufletului, de a dovedi ascultare desăvîrşită
faţă de El şi de a I se închina într-un chip vrednic de El. Iar atunci cînd conştiinţa chinuită a
omului îi spune că el n-a făcut nimic de felul acesta, ci încă din copilărie s-a făcut vinovat de
răzvrătire nelegiuită împotriva Maiestăţii cereşti, povara lăuntrică a autoacuzaţiilor poate deveni
insuportabilă.
Evanghelia ne poate lua de pe inimă această povară nimicitoare, poate aduce frumuseţe acolo
unde nu mai este decît cenuşă moartă şi poate îmbrăca în slavă un duh mîhnit. Dar dacă omul nu
simte greutatea acestei poveri, Evanghelia nu înseamnă nimic pentru el; şi, pînă cînd nu va ajunge
să-L vadă pe Dumnezeu înălţat pe scaunul Lui de domnie, nu va simţi nici un chin şi nici o
povară. O concepţie măruntă despre Dumnezeu distruge Evanghelia pentru toţi cei care gîndesc
astfel.
Dintre toate păcatele spre care este înclinată inima omului, cu greu ai putea găsi unul pe care
Dumnezeu să-1 urască mai mult decît idolatria, căci idolatria este, în esenţă, o denigrare a
caracterului Său. Inima idolatră presupune că Dumnezeu este altfel decît cum este — un păcat
monstruos în sine — şi îl substituie pe adevăratul Dumnezeu cu unul făcut după chipul şi
asemănarea sa. Acest dumnezeu va fi întotdeauna după chipul celui care 1-a creat şi va fi rău sau
neprihănit, crud sau milostiv, conform stării morale a minţii din care izvorăşte.
Este ceva cît se poate de normal ca un dumnezeu născut în tenebrele unei inimi decăzute să nu
semene deloc cu Dumnezeul cel adevărat. „Ţi-ai închipuit — zice Domnul omului rău din psalm
— că Eu sînt ca tine."2 Fără îndoială că acesta este un grav afront adus Dumnezeului Preaînalt,
înaintea căruia heruvimii şi
De ce e necesar să avem o concepţie corectă despre Dumnezeu 13
serafimii strigă fără încetare: „Sfint, sfint, sfînt este Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic".
Să fim cu mare băgare de seamă ca nu cumva, în mîndria noastră, să acceptăm ideea eronată că
idolatria constă numai în îngenuncherea în faţa unor obiecte de închinăciune vizibile şi, prin
urmare, că popoarele civilizate nu practică aşa ceva. Esenţa idolatriei constă în a nutri gînduri
despre Dumnezeu care sînt nedemne de El. Ea începe în minte şi poate fi prezentă chiar şi atunci
cînd nu există nici un act evident de închinare. „...Măcar că au cunoscut pe Dumnezeu", scria
Pavel, „nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu Ij-au mulţămit; ci s-au dedat la gîndiri deşarte, şi
inima lor fără pricepere s-a întunecat."3
După aceea a urmat închinarea la idoli făcuţi după chipul omului, păsărilor, animalelor patrupede
sau tîrîtoare. Seria acestor acte degradante a început însă în minte. Ideile greşite despre
Dumnezeu nu reprezintă doar izvorul din care se revarsă toate apele murdare ale idolatriei, ci sînt
ele însele idolatre. Omul idolatru îşi imaginează anumite lucruri despre Dumnezeu şi apoi se
comportă ca şi cînd ar fi adevărate.
Noţiunile pervertite despre Dumnezeu degradează religia în care îşi fac apariţia. Lunga istorie a
lui Israel demonstrează destul de clar lucrul acesta, iar istoria Bisericii îl confirmă. O concepţie
înaltă despre Dumnezeu este atît de necesară Bisericii, încît, pe măsură ce această concepţie
degenerează, Biserica, împreună cu formele ei de închinare şi standardele morale, degenerează la
rîndul ei. Primul pas înapoi pentru orice biserică este făcut atunci cînd ea renunţă la ideile ei
înalte despre Dumnezeu.
înainte ca Biserica creştină să intre în eclipsă, trebuie să fi avut loc o denaturare a teologiei ei
fundamentale. Ea porneşte cu un răspuns greşit la întrebarea: „Cum este Dumnezeu?". Chiar dacă
ar continua să aibă un crez teoretic sănătos, crezul cu care operează ea de fapt este fals. Marea
masă a membrilor ei ajunge să creadă că Dumnezeu este altfel decît este El în realitate; şi aceasta
este o erezie, şi încă una dintre cele mai ucigătoare şi mai
perfide.
Cea mai serioasă obligaţie care apasă astăzi pe umerii Bisericii creştine este aceea de a-şi purifica
şi eleva concepţia despre Dumnezeu, pînă va ajunge să fie iarăşi vrednică de El — şi de ea însăşi.
Acest lucru ar trebui să deţină primul loc în toate rugăciunile şi lucrările ei. Facem cel mai mare
serviciu posibil generaţiei viitoare de creştini dacă lăsăm în urma noastră, limpede şi neştirbită,
acea nobilă concepţie despre Dumnezeu pe
14
care am pnmit-o de la strămoşii noştri evrei şi creştini din generaţiile trecute. Lucrul acesta se va dovedi de
mai mare valoare pentru ei decît tot ce ar putea născoci ştiinţa sau arta.
O, Dumnezeul Betelului, prin ale cărui mîini
şi azi este hrănit al Tău popor;
Tu, care i-ai condus pe-ai noştri părinţi
în această trudnică peregrinare!
Aducem acum rugăciunile şi juruinţele noastre
înaintea tronului Tău de har:
Dumnezeul părinţilor noştri,
fii şi Dumnezeul urmaşilor lor!
Philip Qoddridge
Note:
1. Ioan 1:1.
2. Ps. 50:21.
3. Rom. 1:21.
Capitolul 2
DUMNEZEUL DE NEPĂTRUNS
Doamne, în ce impas ne aflăm! h prezenţa Ta se cuvine să păstrăm tăcerea, însă dragostea ne înflăcărează inimile şi ne sileşte să
vorbim.
De vom tăcea noi, pietrele vor striga; iar de vorbim, ce-am putea spune ? învaţă-ne să ştim că noi nu putem cunoaşte, căci omul nu
poate cunoaşte lucrurile lui Dumnezeu, afară de Duhul lui Dumnezeu. Fă ca acolo unde raţiunea este neputincioasă, credinţa să ne
susţină; şi vom gîndi deoarece credem, şi nu pentru a putea crede.
In Numele Domnului /sus. Amin.
Copilul, filosoful şi omul religios pun aceeaşi întrebare: „Cum este Dumnezeu?". Cartea de faţă reprezintă
o încercare de a răspunde la această întrebare. Totuşi, trebuie să recunosc, chiar de la bun început, că nu se
poate răspunde decît că Dumnezeu nu poate fi asemănat cu nimic; adică El nu poate fi asemănat în mod
exact cu nimeni şi nimic.
Noi învăţăm folosindu-ne de ceea ce ştim deja ca de o punte pe care trecem spre necunoscut. Minţii
noastre îi este imposibil să sară brusc dintr-un mediu familiar într-un mediu total necunoscut. Nici cea mai
ascuţită şi mai îndrăzneaţă gîndire nu este în stare să creeze ceva din nimic printr-un act spontan al
imaginaţiei. Fiinţele stranii care populează lumea mitologiei şi a superstiţiilor nu sînt pure născociri ale
fanteziei. Imaginaţia le-a creat pornind de la vieţuitoarele obişnuite de pe uscat, din aer, din mare,
exagerîndu-le dimensiunile obişnuite sau combinînd formele a două sau mai multe dintre ele pentru a
produce ceva nou. Oricît de frumoase sau groteşti ar fi ele, prototipurile lor pot fi întotdeauna identificate,
deoarece seamănă cu ceva ce cunoaştem deja.
Strădania oamenilor inspiraţi de a exprima inefabilul a modelat profund ideile şi limbajul Sfintelor
Scripturi. Deoarece ele erau adesea revelaţia unei lumi superioare lumii naturale şi deoarece mintea celor
pentru care au fost scrise era parte a lumii
16
naturale, scriitorii au fost siliţi să folosească o mulţime de cuvinte de genul „ca", „asemenea", pentru a se
face înţeleşi.
Cînd Duhul Sfînt vrea să ne facă cunoscut ceva ce depăşeşte sfera cunoaşterii noastre, ne spune că acel
lucru este asemănător cu ceva ce noi cunoaştem deja, însă El are întotdeauna grijă să formuleze descrierea
în aşa fel încît să ne ferească de robia faţă de literă. De exemplu, cînd profetul Ezechiel a văzut cerurile
deschise şi a avut vedenii de la Dumnezeu, s-a trezit că priveşte lucruri pe care limba nu le putea descrie.
Ceea ce vedea era cu totul diferit de tot ce ştiuse el pînă atunci, aşa încît a recurs la limbajul
similitudinilor.
In mijlocul acestor făpturi vii era ceva ca nişte cărbuni de foc aprinşi.1
Cu cît se apropie mai mult de tronul de foc, cuvintele lui devin tot mai nesigure.
Deasupra cerului care era peste capetele lor, era ceva ca o piatră de safir, în chipul unui scaun de domnie;
pe acest chip de scaun de domnie se vedea ca un chip de om, care şedea pe el. Am mai văzut iarăş o lucire
de aramă lustruită ca nişte foc, înlăuntrul căruia era omul acesta, şi care strălucea de jur împrejur... Astfel
era arătarea slavei Domnului.2
Oricît de ciudat ar părea acest limbaj, el nu creează, totuşi, impresia de ireal. Cititorul are impresia că
întreaga scenă este foarte reală, dar absolut diferită de tot ceea ce cunoaşte omul aici pe păinînt. Astfel,
pentru a ne da o idee despre ceea ce vede el, profetul trebuie să folosească expresii ca: „arătare", „părea",
„asemănare" sau „arătarea a ceea ce părea să fie". Pînă şi tronul devine „ceva ce arăta ca un scaun de
domnie", iar Cel care şedea pe el, deşi semăna cu un om, este atît de diferit de oameni, încît poate fi
descris doar ca fiind „cineva care aducea a chip de om".
Cînd Scriptura afirmă că omul a fost făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, noi nu trebuie să
îndrăznim să adăugăm vreo idee de la noi şi să pretindem că înseamnă „imaginea exactă". A proceda astfel
ar însemna să facem din om o replică a lui Dumnezeu şi în acest fel să desfiinţăm unicitatea lui Dumnezeu
şi să sfîrşim prin a nu mai avea nici un Dumnezeu. Ar însemna să dărîmăm zidul, infinit de înalt, care
separă ceea ce este Dumnezeu de ceea ce nu este Dumnezeu. A gîndi că Acela
Dumnezeul de nepătruns
17
care a creat toate lucrurile este la fel ca şi făptura creată de El în esenţa fiinţei Sale înseamnă să-L
deposedăm pe Dumnezeu de cele mai multe din atributele Sale şi să-L reducem la statutul de creatură. De
pildă, înseamnă să-L deposedăm de infinitatea Lui: nu pot exista două esenţe infinite în Univers. înseamnă
să-I luăm suveranitatea: nu pot exista două fiinţe absolut libere în Univers, pentru că două voinţe total
libere, mai devreme sau mai tîrziu, se vor ciocni. Aceste atribute, fără a mai menţiona altele, nu pot
aparţine decît unei singure persoane.
Cînd încercăm să ne imaginăm cum este Dumnezeu, trebuie neapărat să folosim ca materie primă pentru
procesele minţii noastre ceea ce Dumnezeu nu este şi să pornim de aici; aşadar, tot ce vizualizăm noi în
mintea noastră că ar fi Dumnezeu nu este Dumnezeu, deoarece noi ne-am construit imaginile din lucrurile
făcute de El şi ceea ce este creat de El nu este Dumnezeu. Dacă persistăm în încercarea noastră de a ni-L
imagina, vom sfîrşi prin a crea un idol, făcut nu cu mîinile, ci cu gîndurile; şi un idol rod al minţii este la
fel de insultător pentru Dumnezeu ca şi un idol rod al mîinilor.
„Mintea ştie că nu Te cunoaşte", spunea Nicolaus Cusanus, „căci ştie că Tu nu poţi fi cunoscut, afară dacă
ceea ce este de necunoscut poate fi cunoscut, invizibilul poate fi văzut şi inaccesibilul atins."3
„Dacă cineva ar prezenta un concept prin care să poţi fi priceput", mai spune Nicolaus, „ştiu că acel
concept nu ar fi un concept despre Tine, căci orice noţiune se izbeşte de zidul Paradisului... Aşijderea,
dacă cineva ar vraa să vorbească despre faptul că Te înţelege, căutîni să ofere un mijloc prin care Tu să
poţi fi priceput, omul acela ar fi încă departe de Tine... într-atît eşti Tu mai presus de orice concepte pe
care ar putea să le formuleze un om."4
Lăsaţi de capul nostru, noi tindem imediat să-L reducem pe Dumnezeu la nişte termeni cu care putem
opera. Am vrea să-L aducem în poziţia în care să ne putem folosi de El sau, cel puţin, să ştim unde Se află
atunci cînd avem nevoie de El. Am dori un Dumnezeu pe care să-L putem controla într-o oarecare măsură.
Avem nevoie de sentimentul de siguranţă care rezultă din faptul că ştim cum arată Dumnezeu, iar felul în
care ni-L închipuim noi este, bineînţeles, o imagine compozită alcătuită din toate tablourile religioase pe
care le-am văzut, din cei mai buni oameni pe care
18
i-am cunoscut sau de care am auzit şi din toate gîndurile mai înalte pe care le-am avut.
Dacă toate acestea sună ciudat în auzul omului modern, este numai datorită faptului că, timp de o
jumătate de secol, tot ce am auzit despre Dumnezeu am acceptat ca fiind de la sine înţeles. Slava
lui Dumnezeu nu s-a arătat oamenilor acestei generaţii. Dumnezeul creştinismului contemporan
este doar cu puţin superior zeilor Greciei şi Romei antice, dacă nu cumva chiar inferior acestora,
în sensul că el este slab şi neajutorat, pe cînd ei, cel puţin, aveau putere.
Dacă Dumnezeu nu este ceea ce ne imaginăm noi, atunci cum să ne gîndim la El? Dacă este într-
adevăr incomprehensibil, aşa cum proclamă Crezul, şi inaccesibil, cum afirmă Pavel, cum putem
noi, creştinii, să ne astîmpărăm dorul după El? Cuvintele dătătoare de speranţă: „împrieteneşte-te
dar cu Dumnezeu, şi vei avea pace"5 răsună şi astăzi, după trecerea atîtor secole; dar cum să ne
împrietenim noi cu Cineva care scapă oricăror eforturi susţinute ale minţii şi inimii? Şi cum să ni
se pretindă să cunoaştem ceea ce nu poate fi cunoscut?
„Poţi spune tu că poţi pătrunde adîncimile lui Dumnezeu", întreabă Ţofar din Naama; „că poţi
ajunge la cunoştinţa desăvîrşită a Celui Atot puternic? Cît cerurile-i de înaltă: ce poţi face? Mai
adîncă decît Locuinţa morţilor: ce poţi şti?"6 „Tot astfel nimeni nu cunoaşte deplin pe Tatăl, afară
de Fiul", a spus Domnul nostru, „şi acela căruia vrea Fiul să i-L descopere".7 Evanghelia după
Ioan ne revelează cît de neajutorată este mintea omenească în faţa marii Taine care este
Dumnezeu, iar în Epistola întîi către corinteni Pavel ne învaţă că Dumnezeu poate fi cunoscut
numai prin descoperirea de Sine înfăptuită de către Duhul Sfînt în inima omului care-L caută.
Dorinţa fierbinte de a cunoaşte Ce nu poate fi cunoscut, de a pătrunde Nepătrunsul, de a atinge şi
gusta Inaccesibilul se naşte din chipul lui Dumnezeu care sălăşluieşte în natura umană. Adîncul
cheamă adîncul şi, deşi pîngărit şi legat de ţărînă prin teribilul dezastru pe care teologii îl numesc
„Cădere", sufletul îşi intuieşte originea şi tînjeşte să se întoarcă la izvorul care 1-a născut. Cum ar
putea s-o facă?
Răspunsul Bibliei este simplu: „prin Isus Hristos, Domnul nostru". In Hristos şi prin Hristos
Dumnezeu Se descoperă total, deşi El Se arată nu raţiunii, ci credinţei şi dragostei. Credinţa este
un organ al cunoaşterii, iar dragostea un organ al experienţei.
19
Dumnezeu a venit la noi prin întrupare; prin ispăşire ne-a împăcat cu Sine, iar prin credinţă şi
dragoste intrăm şi rămînem în prezenţa Lui.
„Cu adevărat Dumnezeu este de o infinită măreţie", spune înflăcăratul rapsod al lui Hristos,
Richard Rolle; „mai mult decît putem gîndi; ...nu poate fi cunoscut de către lucrurile create; şi noi
nu-L putem cunoaşte niciodată aşa cum este în Sine. Dar chiar acum şi aici, oriunde inima începe
să ardă de dorinţa după Dumnezeu, ea este ajutată să vadă acea lumină necreată, inspirată şi
împlinită de darurile Duhului Sfînt, gustă bucuria cerului. Ea transcende toate lucrurile văzute şi
este înălţată către dulceaţa vieţii veşnice... în aceasta constă dragostea perfectă: cînd toate
năzuinţele minţii, toate lucrările tainice ale inimii sînt înălţate în dragoste către Dumnezeu."8
Faptul că Dumnezeu poate fi cunoscut cu sufletul într-o dulce experienţă personală, rămînînd
totuşi la o depărtare infinită de orice privire curioasă a raţiunii, constituie un paradox care este cel
mai bine descris ca:
Bezna nopţii pentru minte, dar rază de soare pentru inimă.
Frederick W. Faber
Autorul celebrei lucrări Norul necunoaşterii dezvoltă această teză în cartea sa. El arată că, în
dorinţa sa de a se apropia de Dumnezeu, inima însetată descoperă că Fiinţa Divină sălăşluieşte
într-un tărîm neştiut, ascunsă îndărătul unui nor de necunoaştere; cu toate acestea, ea nu trebuie
să se lase descurajată, ci să-şi angajeze voinţa în căutarea asiduă a lui Dumnezeu. Norul acesta se
află între Dumnezeu şi cel care-L caută, pentru ca el să nu-L poată vedea niciodată limpede pe
Dumnezeu în lumina propriei lui înţelegeri, nici să-L simtă prin simţămintele sale. Dar, prin
îndurarea lui Dumnezeu, credinţa poate pătrunde în prezenţa Sa, dacă sufletul în căutare crede
Cuvîntul şi perseverează în căutarea sa.9
Miguel de Molinos, un sfînt spaniol, a susţinut acelaşi lucru. In lucrarea sa, Călăuza Spirituală, el
ne spune că Dumnezeu ia sufletul de mînă şi-1 conduce pe calea credinţei curate „şi, făcîndu-1 să
priceapă că trebuie să renunţe la toate consideraţiile raţiunii sale, îl conduce înainte... Şi, astfel,
sufletul, cu ajutorul unei
20
simple şi umile cunoaşteri prin credinţă, îl caută numai pe Mirele său, purtat pe aripile dragostei."10
Pentru aceste învăţături şi pentru altele asemănătoare, Molinos a fost declarat eretic de către Inchiziţie şi
condamnat la închisoare pe viaţă. A murit în închisoare curînd după aceea, dar adevărul pe care 1-a
afirmat nu va muri niciodată. Iată ce spune despre sufletul creştinului: „...trebuie să considere că lumea
întreagă, împreună cu cele mai rafinate concepţii ale celor mai înţelepte minţi omeneşti nu-1 pot învăţa
nimic şi că bunătatea şi frumuseţea Preaiubitului său depăşesc infinit de mult toate cunoştinţele lor; să fie
convins că toate fiinţele create sînt prea neştiutoare pentru a-i putea vorbi şi a-1 conduce la adevărata
cunoaştere a lui Dumnezeu... Apoi se cuvine să meargă înainte purtat de dragostea Sa, lăsînd totul în
urmă. Să-L iubească pe Dumnezeu aşa cum este El în Sine însuşi, nu aşa cum i-L prezintă şi descrie
propria sa imaginaţie".11
„Cum este Dumnezeu?" Dacă prn asta înţelegem: „Cum este Dumnezeu în Sinel", pentru o asemenea
întrebare nu există răspuns. Dacă vrem să spunem „Ce anume ne-a descoperit Dumnezeu despre Sine şi
poate fi priceput de către o minte pioasă?", cred că există un răspuns deplin şi mulţumitor. Căci, deşi
Numele lui Dumnezeu este tainic şi natura Lui de nepătruns, în dragostea Lui binevoitoare El a declarat,
prin revelaţie, anumite lucruri ca fiind adevărate cu privire la Sine. Pe acestea le numim atributele Sale.
Tată Atotputernic, al cerurilor Domn, îndrăznim acum un imn să-Ţi înălţăm; Cu bucurie îţi mărturisim
atributele, Nenumăratele şi slăvitele.
Charles Wesley
Note:
1. Ezec. 1:13.
2. Ezec. 1:26-28.
3. Nicolaus Cusanus, The Vision of God [înfăţişarea lui Dumnezeu], E. P. Dutton & Sons, New
York, 1928, p. 60.
21
4. ibid. p. 58-59.
5. Iov 22:21.
6. Iov 11:7-8.
7. Mat. 11:27.
8. Richard Rolle, The Amending of Life [Bucuria vieţii], John M. Watkins, Londra. 1922, p. 83-84.
9. The Cloud of Unknowing, [Norul necunoaşterii], Johri M. Watkins, Londra, 1946.
10. Miguel de Molinos, The Spiritual Guide [Călăuza spirituală], Methune & Co., Ltd., Londra, ediţia a 6-
a, 1950, p. 56.
11. ibid. p. 56-57.
Capitolul 3
ATRIBUTUL DIVIN: UN ADEVĂR REFERITOR LA
DUMNEZEU
0, Maiestate indicibilă, sufletul meu doreşte să Te privească. Strig către Tine din pulberea pămîntului.
Dar, cînd vreau să-Ji cercetez Numele, descopăr că este tăinuit. Tu stai ascuns într-o lumină de care nici un om nu se poate
apropia; ceea ce eşti Tu nu poate fi nici conceput, nici rostit în cuvinte, căci slava Ta e de nedescris.
Şi totuşi, profeţi şi psalmişti, apostoli şi sfinp m-au încurajat să cred că, într-o anumită măsură, Te pot cunoaşte. De aceea, Te rog
ajută-mă să cercetez tot ce ai binevoit să descoperi despre Tine, ca pe o comoară mult mai de preţ decît toate mărgăritarele şi
giuvaerurile de aur curat: căci cu Tine voi trăi atunci cînd stelele nopţii nu vor mai fi şi cerurile vor dispărea, cînd Singurul care
rămîne eşti Tu. Amin.
Studiul atributelor lui Dumnezeu, departe de a fi greoi şi searbăd, poate constitui pentru creştinii iluminaţi
un exerciţiu plăcut şi captivant. Nimic nu poate încînta mai mult sufletul însetat după Dumnezeu.
Ce bucurie nespusă
Să zăboveşti cugetînd la Dumnezeu!
Spre El să ne înălţăm gîndul, Numele şoptindu-I;
Fericire mai deplină pe pămînt nu poate fi.
Frederick W. Faber
înainte de a merge mai departe, s-ar părea că este necesar să definim cuvîntul atribut aşa cum este el
folosit în lucrarea de faţă. Nu l-am folosit în sens filosofic şi nici nu l-am limitat la sensul său teologic cel
mai restrîns. Prin el înţelegem pur şi simplu tot ceea ce Ii este atribuit în mod corect lui Dumnezeu. In
accepţiunea cărţii noastre, un atribut al lui Dumnezeu reprezintă tot ceea ce ne-a descoperit Dumnezeu,
într-un fel sau altul, ca fiind adevărat cu privire la Sine.
Atributul divin: un adevăr referitor la Dumnezeu
23
Şi astfel ajungem la problema numărului de atribute divine, învăţaţii credincioşi au păreri diferite în
privinţa aceasta. Unii au insistat că atributele divine sînt şapte, dar Faber a cîntat despre „Dumnezeul cu o
mie de atribute", iar Charles Wesley a exclamat:
Cu bucurie îţi mărturisim atributele. Nenumăratele şi slăvitele.
Este adevărat, oamenii aceştia se închinau, nu numărau; dar poate că e mai înţelept să urmăm călăuzirea
inimii subjugate de iubire decît raţionamentele prudente ale gîndirii teologice. Dacă un atribut divin afirmă
un adevăr cu privire la Dumnezeu, nu avem de ce să încercăm să le enumerăm. Ba mai mult, numărul
atributelor nici nu contează aici, pentru această meditaţie asupra fiinţei lui Dumnezeu, deoarece vom
menţiona numai cîteva dintre ele.
Dacă un atribut este ceva adevărat referitor la Dumnezeu, este în acelaşi timp şi ceva ce noi putem
concepe ca fiind adevărat despre El. Dumnezeu fiind infinit, posedă neapărat atribute despre care noi nu
putem şti nimic. Aşa cum îl putem noi pricepe, un atribut este un concept, un răspuns la o întrebare, o
replică dată de Dumnezeu interogatoriului la care-L supunem noi cu privire la Persoana Sa.
Cum este Dumnezeu? Ce fel de Dumnezeu este El? Cum trebuie să ne aşteptăm să Se raporteze la noi şi la
restul creaturilor? Astfel de întrebări nu sînt pur academice. Ele ating adîncimile spiritului uman, iar
răspunsurile pe care le primim ne afectează viaţa, caracterul şi destinul. Cînd sînt puse cu reverenţă şi
răspunsurile lor sînt căutate în smerenie, întrebările nu pot decît să-I facă plăcere Tatălui nostru ceresc. „El
doreşte să fim preocupaţi de cunoaşterea şi iubirea Lui — a scris Julian de Norwich — pînă în ziua cînd
vom fi desăvîrşiţi în ceruri... Căci, dintre toate lucrurile, contemplarea şi îndrăgirea Ziditorului fac sufletul
să se vadă mai mic în propriii săi ochi şi-1 umplu de o teamă sfîntă şi de blîndeţe adevărată, de dragoste
îmbelşugată faţă de fraţii săi creştini."1
Dumnezeu a pregătit răspunsuri la întrebările noastre; nu toate răspunsurile, desigur, dar suficiente pentru
a ne satisface intelectul şi pentru a ne fermeca inimile. El ne-a pus la dispoziţie aceste răspunsuri în natură,
în Scriptură şi în Persoana Fiului Său.
24
CUNOAŞTEREA CELUI PREASFiNT
25
Ideea că Dumnezeu Se revelează prin Creaţie nu este susţinută cu prea multă convingere de către creştinii
moderni; totuşi, ea este afirmată de către Cuvîntul inspirat, îndeosebi în scrierile lui David şi Isaia în
Vechiul Testament şi în Epistola lui Pavel către romani în Noul Testament. Revelaţia prin Sfintele
Scripturi este şi mai clară.
Doamne, cerurile cîntă slava Ta Şi-n orice stea se-oglindeşte înţelepciunea Ta, Dar, mai presus de toate,
Numele-Ţi Preasfînt Ni-1 revelezi în veşnicu-Ţi Cuvînt.
Isactc Watts
O parte a mesajului creştin, sacră şi indispensabilă, mărturiseşte că splendoarea revelaţiei în plinătatea ei a
venit prin întrupare, cînd Cuvîntul Veşnic S-a făcut trup şi a locuit printre noi.
Chiar dacă prin această întreită revelaţie Dumnezeu ne-a pus la dispoziţie răspunsuri referitoare la Sine,
răspunsurile nu sînt cîtuşi de puţin uşor de aflat. Ele trebuie căutate prin rugăciune, prin meditaţie
îndelungată asupra Cuvîntului scris, prin muncă serioasă şi disciplinată. Oricît de puternic ar străluci
lumina, ea poate fi văzută doar de aceia care sînt pregătiţi s-o primească.
Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu!2
Dacă vrem să avem o concepţie corectă despre atributele lui Dumnezeu, trebuie să învăţăm să respingem
anumite cuvinte care vor începe negreşit să se înghesuie în mintea noastră, ca de pildă trăsătură, însuşire,
calitate, cuvinte care sînt potrivite şi necesare atunci cînd discutăm despre fiinţele create, dar cu totul
nelalocul lor în legătură cu Dumnezeu. Trebuie să ne dezvăţăm de obiceiul de a ne gîndi la Creatorul
nostru aşa cum ne gîndim la creaturile Lui. E, poate, cu neputinţă să gîndim fără cuvinte, dar dacă ne
îngăduim să gîndim cu cuvinte greşite, vom nutri curînd gînduri eronate; căci cuvintele, care ne-au fost
date pentru a ne exprima gîndurile, au obiceiul de a trece dincolo de graniţele lor cuvenite şi de a
determina conţinutul gîndirii. „După cum nimic nu e mai uşor decît să gîndeşti — zice Thomas Traherne
— tot astfel nimic nu e mai greu decît să gîndeşti corect."3 Şi, mai mult ca oricînd, atunci cînd ne gîndim
la Dumnezeu trebuie să gîndim corect.
Un om este suma părţilor lui componente, iar caracterul său — suma trăsăturilor care-1 alcătuiesc. Aceste
trăsături diferă de la om la om şi chiar în unul şi acelaşi om de-a lungul timpului. Caracterul uman nu este
constant fiindcă trăsăturile sau calităţile care-1 constituie sînt instabile. Ele vin şi trec, sînt palide ca o
licărire sau intense ca o torţă aprinsă de-a lungul vieţilor noastre. Astfel, un om care la treizeci de ani este
bun şi politicos, poate fi crud şi grosolan la cincizeci. O asemenea schimbare este posibilă pentru că omul
este făcut; el este o compoziţie, la modul cel mai real: este suma trăsăturilor care-i alcătuiesc caracterul.
în mod natural şi, de altfel, corect, noi ne gîndim la om ca la o lucrare făurită de înţelepciunea Divină. Este
şi creat şi făcut. Cum anume a fost el creat rămîne unul din secretele nedescoperite ale lui Dumnezeu; cum
a fost adus din nefiinţă la fiinţă, din nimic la ceva ce există, nu ne este cunoscut şi poate nu va fi niciodată
cunoscut decît de Acela care 1-a adus în fiinţă. Totuşi, cum 1-a făcut Dumnezeu nu este un secret atît de
mare şi, măcar că nu ştim decît o mică parte din întregul adevăr, ştim că omul posedă trup, suflet şi spirit;
ştim că are memorie, raţiune, voinţă, inteligenţă, simţuri şi mai ştim că, pentru a da tuturor acestora un
rost, omul posedă minunatul dar al conştiinţei. Ştim, de asemenea, că acestea, împreună cu diferite
particularităţi ale temperamentului, alcătuiesc ansamblul sinelui uman. Ele sînt daruri ale lui Dumnezeu
stabilite printr-o înţelepciune infinită, note care alcătuiesc partitura celei mai înălţătoare simfonii a
creaţiei, urzeala pe care se ţese cea mai măiastră tapiserie a Universului.
Cu toate acestea, noi gîndim precum nişte fiinţe create şi, pentru a ne exprima gîndurile, folosim cuvinte
care aparţin domeniului fiinţelor create. Dar nici gîndurile şi nici cuvintele acestea nu sînt pe potriva
Divinităţii. „Pe Tatăl nu L-a făcut nimeni", proclamă Crezul Atanasian; „El nu este nici creat, nici născut.
De la Tatăl singur Fiul este, nici făcut, nici creat, ci născut. De la Tatăl şi de la Fiul este Duhul Sfînt: nici
făcut, nici creat, nici născut, ci de la Ei purces."4 Dumnezeu există în Sine şi prin Sine. El nu-Şi datorează
existenţa nimănui, esenţa Sa este indivizibilă. Dumnezeu nu este alcătuit din părţi, ci este Unul în Fiinţa
Sa unitară.
Doctrina unităţii divine nu înseamnă numai că nu există decît un singur Dumnezeu; ci înseamnă şi că
Dumnezeu este simplu, nu complex, una cu Sine. Armonia Fiinţei Sale este rezultatul nu al unui echilibru
perfect al părţilor componente, ci al absenţei
_
26
27
părţilor. între atributele Sale nu poate exista nici o contradicţie; El tiu are nevoie să-Şi suspende un atribut
pentru a exercita un altul, căci în El toate atributele Sale sînt una. Tot ce este Dumnezeu face tot ce face
Dumnezeu; El nu Se împarte pentru a îndeplini o lucrare, ci acţionează în deplina unitate a Fiinţei Sale.
Aşadar, un atribut nu este o parte componentă a lui Dumnezeu. El ne indică cum este Dumnezeu şi, după
cîţ poate pricepe mintea raţională, am putea spune că ne arată ce este Dumnezeu, deşi, după cum am
încercat să explic, El nu ne poate spune exact ce este. Cum anume Se vede Dumnezeu cînd Se contemplă
pe Sine, numai El ştie:
... nimeni nu cunoaşte lucrurile lui Dumnezeu afara de Duhul lui Dumnezeu.'
Numai unui egal i-ar putea comunica Dumnezeu taina Dumnezeirii Sale; şi a gîndi că Dumnezeu are un
egal este o absurditate intelectuală.
Atributele divine reprezintă ceea ce ştim ca fiind adevărat despre Dumnezeu. Ele nu sînt calităţi pe care
Dumnezeu le posedă, ci constituie ceea ce Dumnezeu este, aşa cum Se revelează El creaturilor Sale.
Dragostea, bunăoară, nu este ceva ce Dumnezeu are şi care poate să crească, să scadă sau să înceteze.
Dragostea Sa este felul Lui de-a fi şi iubind El este pur şi simplu El însuşi. La fel stau lucrurile şi cu
celelalte atribute.
O, unic Dumnezeu! O, Maiestate fără seamăn!
Doar Tu eşti Dumnezeu!
Unitate neţărmurită şi neschimbată!
Ocean insondabil!
Izvor al vieţii,
A Ta viaţă e-a Ta ferice unitate.
Frederick W. Faber
Note:
1 Julian de Norwich, Revelations of Divine Love [Revelaţii ale dragostei divine], Methune & Co., Ltd.,
Londra, ediţia a şaptea, 1920, p. 14-15.
2. Mat. 5:8.
3. Thomas Traherne, Centuries of Meditations [Secole de cugetare], P.J. şi A.E. Dobell, Londra,
1948, p. 6.
4. Crezul Atanasian.
5. 1 Cor. 2:11.
Capitolul 4
SFÎNTA TREIME
Dumnezeul părinţilor noştri, Tu, Cel care domneşti In lumină, cît de bogată, cit de plăcută urechii este limba ţării mele! Şi totuşi, cînd
încercăm să exprimăm minunile Tale, cît de sărace par cuvintele noastre, iar limba atît de aspră! Cînd ne gîndim la taina înfricoşată
a Dumnezeirii Triune, rămînem mup de uimire. înaintea rugului în flăcări cerem nu să înţelegem, ci să Te adorăm cum se cuvine pe
Tine, 0, Tu, Unul în Trei Persoane, Dumnezeul nostru. Amin.
A medita la cele trei Persoane ale Dumnezeirii înseamnă a străbate cu gîndul grădina de la răsărit
de Eden şi a păşi pe pămînt sfînt. Cea mai sinceră încercare a noastră de a pătrunde taina de
nepătruns a Treimii nu poate fi decît zadarnică şi numai reverenţa cea mai profundă o poate salva
de aroganţă.
Unii oameni care resping tot ceea ce nu pot explica au tăgăduit faptul că Dumnezeu este o
Treime. Supunîndu-L pe Cel Preaînalt unei cercetări reci, limitate la ce văd ochii, ei au conchis că
nu este cu putinţă ca El să fie Unul şi totodată Trei. Ei uită că propria lor viaţă este un mister; nu
ţin seama de faptul că explicaţia adecvată a celui mai simplu fenomen din natură zace neştiută de
noi şi că nu-1 putem explica mai bine decît putem explica taina Dumnezeirii.
Orice om trăieşte prin credinţă, necredinciosul la fel ca şi cel credincios; unul prin credinţa în
legile naturii, altul prin credinţa în Dumnezeu. Orice om, în decursul întregii lui vieţi, acceptă
realitatea fără să ceară explicaţii. învăţatul cel mai sagace poate fi redus la tăcere cu o singură
întrebare: „Ce?". Răspunsul la această întrebare rămîne pentru totdeauna în abisul necunoaşterii
care depăşeşte capacitatea oricărui om de a descoperi realitatea. „Dumnezeu îi ştie drumul, El îi
cunoaşte locuinţa"1, dar omul muritor nu-1 va şti niciodată.
Thomas Carlyle, urmîndu-1 pe Platon, îl zugrăveşte pe om ca pe un profund gînditor păgîn care a
trăit pînă la maturitate într-o peşteră întunecată şi care ajunge deodată să vadă răsăritul
Sfînta Treime
29
soarelui: „Ce mare ar fi mirarea lui", exclamă Carlyle, „uimire extaziată la vederea a ceea ce noi
privim zilnic cu indiferenţă! Cu cîtă spontaneitate şi deschidere, asemeni unui copil şi totuşi cu
maturitatea unui adult, i s-ar încălzi inima în faţa acelui spectacol... Vederâa cîmpului verde
acoperit cu muşchi şi flori, copacii, munţii, rîurile, freamătul mării; oceanul de azuriu de
deasupra; vîntul ce-1 străbate de la un ţărm la altul, norul întunecat luînd forma pe care o doreşte
şi care acum varsă foc, acum grindină şi acum ploaie; ce slnt toate acestea? Da, ce sînt ele? De
fapt, noi nu ştim încă şi nu vom putea şti niciodată".2
Cît de diferiţi sîntem noi, care ne-am obişnuit cu toate acestea, care am ostenit să ne mai mirăm!
„Nu datorită înţelegerii noastre superioare nu realizăm această dificultate", spune Carlyle, „ci
datorită uşurătăţii noastre trufaşe, datorită neglijenţei, datorită absenţei priceperii. Atunci cînd nu
mai gîndim încetăm să ne mai minunăm... Noi numim «electricitate» flacăra ce izbucneşte din
norul întunecat şi o explicăm savant, ba chiar o reproducem în laborator: dar ce anume este ea?
De unde vine? încotro se îndreaptă? Ştiinţa a făcut multe pentru noi; dar vai de ştiinţa care ne
ascunde nemărginirea profundă, sacră a Necunoaşterii, pe care n-o putem pătrunde niciodată, la
suprafaţa căreia ştiinţa noastră pluteşte ca o spumă uşoară. Lumea aceasta, în pofida întregii
noastre ştiinţe şi a tuturor ştiinţelor, continuă să rămînă un miracol; minunată, de nepătruns,
magică şi mai mult de atît, pentru oricine vrea să reflecteze la ea."
Cuvintele acestea pătrunzătoare, aproape profetice, au fost scrise în urmă cu mai bine de un secol,
dar nici una din răsunătoarele realizări ale ştiinţei şi tehnologiei de atunci nu au invalidat nici
măcar un cuvînt şi nu au dovedit ca fiind depăşite nici un punct sau o virgulă din ele. Noi încă nu
cunoaştem destul! Salvăm aparenţele repetînd în mod uşuratic jargonul popular al ştiinţei.
Exploatăm măreaţa energie care străbate lumea noastră; o stăpînim perfect cu maşini şi utilaje; o
facem să ni se supună precum djinul din lampa lui Aladin, dar tot nu ştim ce este ea. Spiritul
lumii, materialismul şi agasanta prezenţă a lucrurilor au înăbuşit lumina din sufletul nostru,
transformîndwne într-o generaţie de păpuşi din paie. Ne ascundem ignoranţa îndărătul cuvintelor
şi ne este ruşine să ne minunăm, ne este teamă să şoptim cuvîntul „taină".
Biserica nu a şovăit să propovăduiască doctrina Sfintei Treimi. Fără să pretindă că o înţelege pe
deplin, ea şi-a prezentat mărturia şi a afirmat neîncetat ceea ce ne învaţă Sfînta Scriptură.
30
Unii tăgăduiesc faptul că Sfintele Scripturi propovăduiesc Treimea Dumnezeirii, pe temeiul că întreaga
idee a trinităţii în unitate este o contradicţie în termeni; dar, din moment ce noi nu putem înţelege nici
măcar căderea unei frunze pe marginea drumului sau cum iese din găoace un pui de graur, de ce am
pretinde că înţelegem ceva din Sfînta Treime? „Vom avea o imagine mai înaltă despre Dumnezeu", spune
Miguel de Molinos, „ştiind că El este de nepătruns şi mai presus de capacitatea noastră de înţelegere, decît
dîndu-I vreun chip, încercînd să definim frumuseţea fiinţei Lui cu ştiinţa noastră neîndestulătoare".3
Nu toţi cei care s-au numit creştini au fost de-a lungul secolelor trinitarieni, dar, aşa cum prezenţa lui
Dumnezeu în stîlpul de foc strălucea deasupra taberei lui Israel în tot timpul călătoriei sale prin pustie,
declarînd întregii lumi: „Acesta este poporul Meu", la fel a strălucit şi credinţa în Treime deasupra
Bisericii întîilor născuţi, începînd cu vremea apostolilor, în timp ce ea (Biserica) a continuat să dăinuiască
de-a lungul veacurilor. Credinţa aceasta a fost însoţită de puritate şi putere. Sub stindardul ei au mărşăluit
apostolii, părinţii, martirii, misticii, autorii de imnuri, reformatorii, iniţiatorii marilor treziri spirituale şi
pecetea girului divin s-a văzut în viaţa lor şi în osteneala lor. Deşi aveau păreri diferite în chestiuni
minore, doctrina Treimii îi unea pe toţi.
Ceea ce Dumnezeu declară inima credincioasă mărturiseşte fără să aibă nevoie de o altă dovadă. într-
adevăr, a cere o dovadă înseamnă a lăsa loc îndoielii şi cînd ai dovezi credinţa este inutilă. Cel care are
darul credinţei va recunoaşte înţelepciunea din următoarele cuvinte pline de îndrăzneală ale unuia dintre
primii părinţi ai Bisericii: „Cred că Isus Hristos a murit pentru mine fiindcă este incredibil; cred că El a
înviat din morţi fiindcă este imposibil".
Aceasta a fost şi atitudinea lui Avraam, care, în ciuda tuturor dovezilor, a rămas tare în credinţă, dîndu-I
slavă lui Dumnezeu. A fost şi atitudinea lui Anselm, „al doilea Augustin", unul dintre cei mai mari
gînditori ai creştinismului, care a susţinut că credinţa trebuie să preceadă orice încercare de a înţelege.
Reflecţia asupra adevărului revelat decurge în mod firesc din existenţa credinţei, dar credinţa vine mai
întîi la urechea ce aude, nu la mintea ce cugetă. Omul credincios nu cîntăreşte Cuvîntul, ajungînd la
credinţă printr-un şir de raţionamente, nici nu caută confirmarea credinţei în filosofie şi ştiinţă. Strigătul
lui este:
Sfînta Treime
31
Ţară, ţară, ţară, ascultă glasul Domnului!...4 Dimpotrivă, Dumnezeu să fie găsit adevărat şi toţi oamenii să
fie găsiţi mincinoşi5.
înseamnă aceasta că trebuie să renunţăm la învăţătură şi erudiţie ca fiind lipsite de valoare în domeniul
religiei revelate? Nicidecum! învăţatul are o sarcină de o importanţă vitală ce trebuie îndeplinită în cadrul
unui perimetru bine definit. Datoria lui este să garanteze puritatea textului, pentru ca acesta să fie cît mai
fidel Cuvîntului scris iniţial. El compară verset cu verset pînă ce descoperă adevăratul înţeles al textului.
Dar aici se şi sfîrşeşte autoritatea sa. El nu trebuie să adopte niciodată o atitudine de judecător faţă de
ceea ce s-a scris. Să nu se încumete să aducă înţelesul Cuvîntului înaintea scaunului de judecată al raţiunii
lui. Să nu îndrăznească să elogieze sau să condamne Cuvîntul ca fiind rezonabil sau nerezonabil, ştiinţific
sau neştiinţific. După ce a descoperit înţelesul, acel înţeles îl va judeca pe el şi niciodată
invers.
Doctrina Treimii este un adevăr al inimii. Numai duhul omului poate pătrunde dincolo de perdea pentru a
ajunge în Sfînta Sfintelor. „Fă-mă să Te caut însetat de dor", implora Anselm, „fă-mă să tînjesc după Tine
atunci cînd Te caut; lasă-mă să Te găsesc în dragoste şi să Te iubesc atunci cînd Te găsesc."6 Dragostea şi
credinţa se simt acasă în preajma tainei Dumnezeirii. Fie ca raţiunea să îngenuncheze plină de reverenţă în
curtea de afară!
Hristos nu a şovăit să folosească forma de plural atunci cînd a vorbit despre Sine, alături de Tatăl şi
Duhul: „Noi vom veni la el, şi vom locui împreună cu el"'. Şi a mai spus: „Eu şi Tatăl una sîntem"8. Este
deosebit de important să ne gîndim la Dumnezeu ca la o Trinitate în unitate, fără să confundăm Persoanele
sau să divizăm Esenţa. Numai astfel vom avea o gîndire corectă despre Dumnezeu, care să fie vrednică de
El şi de propriile noastre
suflete.
Tocmai afirmaţia Domnului nostru că El este egal cu Tatăl i-a înfuriat pe oamenii „religioşi" din timpul
Său şi I-a adus în cele din urmă moartea prin răstignire. Atacul împotriva doctrinei Treimii, condus două
secole mai tîrziu de către Arius şi alţii a fost şi el îndreptat împotriva afirmaţiei lui Hristos despre
dumnezeirea Sa. în timpul controversei ariene, trei sute optsprezece părinţi ai Bisericii (mulţi dintre ei
mutilaţi sau purtînd urmele rănilor provocate de violenţa fizică suferită în timpul persecuţiilor
32
anterioare) s-au întrunit la Niceea şi au adoptat o afirmaţie de credinţă din care redăm o secţiune:
Cred în singurul Domn. Isus Hristos.
Singurul Fiu al lui Dumnezeu,
Născut din El înaintea vremurilor.
Dumnezeu din Dumnezeu, Lumină din Lumină,
Dumnezeu Adevărat din Dumnezeu Adevărat,
Născut şi nu creat,
Din aceeaşi esenţă cu Tatăl,
Prin care au fost făcute toate lucrurile.
Timp de mai bine de o mie şase sute de ani, această afirmaţie a rămas în picioare ca test suprem al
credinţei adevărate şi pe bună dreptate, deoarece condensează în limbaj teologic învăţătura Noului
Testament despre poziţia Fiului în Dumnezeire.
Crezul de la Niceea aduce un omagiu şi Duhului Sfint ca fiind Dumnezeu la rîndul Său, egal cu Tatăl şi cu
Fiul:
Cred în Duhul Sfînt,
Domnul şi Dătătorul vieţii.
Care purcede de la Tatăl şi de la Fiul,
Care. la un loc cu Tatăl şi Fiul,
Trebuie adorat şi slăvit.
Afară de problema dacă Duhul purcede numai de la Tatăl sau de la Tatăl şi de la Fiul, această învăţătură a
vechiului crez a fost susţinută şi de Biserica de Răsărit, şi de cea de Apus, şi de toţi creştinii, cu excepţia
unei mici minorităţi. (
Autorii Crezului Atanasian au exprimat cu mare grijă relaţia dintre cele Trei Persoane cu fiecare dintre
celelalte, completînd lacunele gîndirii omeneşti cît au putut mai bine şi rămînînd totuşi în hotarele
Cuvîntului inspirat. „In această Treime", spune Crezul, „nici o Persoană nu este înainte sau după cealaltă,
nu este mai mare sau mai mică: ci toate trei sînt deopotrivă veşnice, egale şi nedespărţite."
Cum se armonizează cuvintele acestea cu afirmaţia lui Isus: „Tatăl este mai mare decît Mine"?9 Aceşti
teologi de odinioară au ştiut şi au scris în Crez: „Egal cu Tatăl în ce priveşte Dumnezeirea Lui; mai prejos
decît Tatăl în ce priveşte umanitatea Lui" şi interpretarea aceasta se recomandă oricărui căutător serios al
adevărului într-o zonă în care lumina este orbitoare.
Sfînta Treime
33
Pentru a răscumpăra omenirea, Fiul Cel Veşnic nu a părăsit sînul Tatălui Său; cît timp a umblat printre
oameni, El a vorbit despre Sine ca despre „singurul Lui Fiu, care este în sînul Tatălui"10 şi S-a referit din
nou la Sine ca la „Fiul omului, care este în cer"11. Recunoaştem că aici este o taină mare, dar nu şi o
confuzie. Prin întruparea Sa, Fiul Şi-a acoperit dumnezeirea, dar nu Şi-a anulat-o. Unitatea Dumnezeirii
făcea cu neputinţă ca El să renunţe la ceva din dumnezeirea Lui. Cînd a luat chip de om, El nu S-a
degradat şi nu a devenit, nici măcar pentru un timp, mai puţin decît fusese înainte. Dumnezeu nu poate
deveni mai puţin decît ceea ce este. Pentru Dumnezeu, a deveni ceva ce nu a fost dintotdeauna e un lucru
de neconceput.
Persoanele Dumnezeirii, fiind una, au o singură voinţă. Ele lucrează întotdeauna împreună şi nici cea mai
mică acţiune nu are loc vreodată fără acordul imediat al celorlalte două. Fiecare act al lui Dumnezeu este
împlinit de întreaga Trinitate, în unitate deplină. Aici, desigur, sîntem nevoiţi să-L concepem pe
Dumnezeu în termeni omeneşti. Ne gîndim la Dumnezeu în analogie cu omul, iar rezultatul va fi inevitabil
mai prejos de adevărul suprem; dar, dacă trebuie să ne gîndim la Dumnezeu, trebuie s-o facem adaptînd
gîndurile şi cuvintele fiinţelor create la Creator. Este o greşeală, chiar dacă e de înţeles, să concepem
Persoanele Dumnezeirii ca stînd de vorbă una cu alta, dezbătînd şi ajungînd la un acord prin schimb de
idei, aşa cum fac oamenii. întotdeauna am avut impresia că Milton a introdus un element de slăbiciune în
celebrul său roman, Paradisul pierdut, cînd a prezentat Persoanele Dumnezeirii stînd de vorbă despre
răscumpărarea rasei umane.
Cînd Fiul lui Dumnezeu a umblat pe pămînt ca Fiu al omului, El a vorbit de multe ori cu Tatăl şi Tatăl I-a
răspuns: ca Fiu al omului, El mijloceşte acum înaintea lui Dumnezeu pentru poporul Său. Dialogul dintre
Tatăl şi Fiul relatat în Scriptură trebuie să fie întotdeauna înţeles ca avînd loc între Tatăl etern şi Omul Isus
Hristos. Comuniunea aceea instantanee şi imediată dintre Persoanele Dumnezeirii care există din veşnicie
nu cere sunet, efort sau mişcare:
în mijlocul tăcerii veşnice
Cuvîntul infinit a fost rostit;
Nimeni nu 1-a auzit decît Cel ce I-a grăit
Şi liniştea n-a contenit.
34
Ce minunat! Ce vrednic de-nchinare!
Nici un cînt sau sunet nu se-aude,
Dar peste tot şi-n orice ceas
în dragoste, înţelepciune şi putere
Tatăl dă grai Cuvîntului etern şi preaiubit.
Frederick W. Faber
O idee răspîndită printre creştini împarte lucrarea lui Dumnezeu între cele Trei Persoane, acordîndu-I
fiecăreia o parte anume, ca, de pildă, creaţia revenindu-I Tatălui, răscumpărarea Fiului şi naşterea din nou
Duhului Sfînt. Acest lucru este adevărat în parte, dar nu în întregime, fiindcă Dumnezeu nu Se poate
diviza astfel încît o Persoană să lucreze în timp ce alta este inactivă. în Scripturi, cele Trei Persoane sînt
prezentate ca acţionînd în unitate şi armonie în toate măreţele lucrări care au loc în Univers.
în Sfintele Scripturi, lucrarea creaţiei îi este atribuită Tatălui (Gen. 1:1), Fiului (Col. 1:16) şi Duhului
Sfînt (Iov 26:13 şi Ps. 104:30). întruparea este prezentată ca fiind realizată de către cele Trei Persoane în
acord deplin (Luca 1:35), deşi numai Fiul S-a făcut trup şi a locuit printre noi. La botezul lui Hristos, Fiul
a ieşit din apă, Duhul S-a pogorît asupra Lui şi glasul Tatălui s-a auzit vorbind din ceruri (Mat. 3:16-17).
Probabil că cea mai frumoasă descriere a lucrării de ispăşire o găsim în Evrei 9:14, unde se afirmă că
Hristos, prin Duhul Cel Veşnic, S-a adus pe Sine însuşi ca jertfă fără cusur înaintea lui Dumnezeu; şi aici
Le vedem pe cele Trei Persoane lucrînd împreună.
învierea lui Hristos este de asemenea atribuită cînd Tatălui (Fapte 2:32), cînd Fiului (Ioan 10:17-18), cînd
Duhului Sfînt (Rom. 1:4). Mîntuirea omului ca individ este prezentată de către apostolul Petru ca fiind
lucrarea tuturor celor Trei Persoane ale Dumnezeirii (1 Petru 1:2) şi ni se spune că în sufletul creştinului
locuiesc Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt (Ioan 14:15-23).
Doctrina Treimii, aşa cum am afirmat deja, este un adevăr care vorbeşte inimii. Faptul că nu poate fi
explicată într-un mod satisfăcător, în loc să fie împotriva ei, pledează în favoarea ei. Un astfel de adevăr a
trebuit să fie revelat: nimeni nu şi l-ar fi putut imagina.
O, binecuvântată Treime! O, Maiestate pură!
Sfînta Treime
35
Voi, Trei într-Unui!
Veşnic unic Dumnezeu, Treime Sfîntă!
Binecuvîntaţi fie toţi Cei Trei Dumnezeule, Tu, Cel ce Unul eşti. Pe Tine Te preamărim.
Frederick IV. Faber
Note:
1. Iov 28:23.
2. Thomas Carlyle, Heroes and Hero Worship [Eroii şi cultul eroilor]. Philadelphia, Henry Altemus Co..
p. 14-15.
3. Miguel de Molinos, op. cit., p. 58.
4. Ier. 22:29.
5. Rom. 3:4.
6. St. Anselm, Proslogium, Open Court Publishing Co., LaSalle. 111. 1903, p. 6.
7. Ioan 14:23.
8. Ioan 10:30.
9. Ioan 14:28.
10. Ioan 1:18.
11. Ioan 3:13.
Capitolul 5
EXISTENŢA ÎN SINE A LUI DUMNEZEU
Doamne al tuturor făpturilbr! Numai Tu pop afirma: EU SÎNT CEL CE SÎNT: şi totuşi, noi, care slntem făcuţi după chipul Tău putem
repeta fiecare „eu sînt", mărturisind astfel că ne tragem din Tine şi că vocea noastră nu este decît un ecou al glasului Tău. Te
recunoaştem pe Tine ca măreţul Original ale cărui copii sîntem noi. imperfecte, dar pline de recunoştinţă, şi aceasta datorită
bunătăţii Tale. Te adorăm, o. Tată Etern: Am<n.
umnezeu;nu are început" a spus Novatian1 şi tocmai acest concept al absenţei începutului deosebeşte ceea
ce este Dumnezeu de ceea ce nu este Dumnezeu.
„Origine" este un cuvînt care se poate aplica numai lucrurilor şi fiinţelor create. Cînd ne gîndim la ceva
care are origine, nu ne gîndim niciodată la Dumnezeu. Dumnezeu există în Sine, pe cînd toate lucrurile
create provin neapărat din ceva, începîndu-şi existenţa la un moment dat. în afară de Dumnezeu, nimic nu-
şi mai are cauza în sine.
Prin încercarea noastră de a descoperi originea lucrurilor, noi ne mărturisim credinţa că totul a fost creat
de Cineva care nu a fost creat de nimeni. Experienţele curente ne învaţă că totul „provine" din altceva. Tot
ceea ce există trebuie să fi avut o cauză care îl precede şi a fost cel puţin egală cu el, pentru că un lucru
mic nu poate produce ceva mai mare decît el. Orice om sau lucru poate să fie concomitent rezultatul unei
cauze şi cauza altei persoane sau a altui lucru; şi tot aşa, pînă ajungem la Cel care este cauza tuturor, fără
ca El însuşi să aibă o cauză în afară de Sine.
Cînd pune întrebarea „Dar cine L-a făcut pe Dumnezeu?", copilul recunoaşte, fără să-şi dea seama,
statutul său de fiinţă creată. Conceptul de cauză, sursă sau origine este deja bine întipărit în mintea sa. El
ştie că tot ce se află în jurul său provine din ceva din afara sa şi nu face decît să extindă acest concept
asupra lui Dumnezeu. Micul filosof gîndeşte în idiomul său de fiinţă creată şi, în ciuda lipsei de
informaţii temeinice, el
Existenţa în Sine a lui Dumnezeu
37
raţionează corect. Lui trebuie să i se explice că Dumnezeu nu are început şi acest lucru i se va părea greu
de înţeles, deoarece introduce o categorie nefamiliară, care contrazice tendinţa de a descoperi cauza
fiecărui lucru, tendinţă foarte adînc înrădăcinată în toate fiinţele inteligente şi care-i îndeamnă să caute
mereu începuturile nedescoperite.
Nu este uşor, ba, poate, este chiar imposibil, să reflectezi îndelung la o fiinţă căreia nu i se poate aplica
ideea de origine. Aşa cum, în anumite condiţii, un punct minuscul de lumină poate fi văzut mai clar nu
privind direct la el, ci concentrîndu-ne privirea asupra unui punct apropiat, la fel este şi cu noţiunea de
Necreat. Cînd încercăm să ne concentrăm gîndirea asupra Celui care este necreat, s-ar putea să nu vedem
nimic fiindcă El locuieşte într-o lumină de care nu se poate apropia nici un om. Numai prin ochii credinţei
şi ai dragostei putem să-L zărim atunci cînd trece prin dreptul adăpostului nostru din crăpătura stîncii. „Şi
chiar dacă această cunoaştere este foarte incertă, vagă şi generală", spune Miguel de Molinos, „totuşi,
fiind supranaturală, ea are drept rezultat o cunoaştere mult mai clară şi adecvată a lui Dumnezeu decît
orice formă de cunoaştere senzorială sau particulară pe care am putea să ne-o formăm în viaţa aceasta,
fiindcă orice imagine fizică sau senzorială este nespus de departe de ceea ce este Dumnezeu."2
Mintea omenească, fiind creată, întîmpină în preajma Celui Necreat o stinghereală lesne de înţeles. Ni se
pare cam incomod să admitem prezenţa Unuia care depăşeşte întru totul sfera cunoaşterii noastre. Ne cam
nelinişteşte gîndul că există Cineva care nu ne dă socoteală pentru faptul că există, nu răspunde înaintea
nimănui, există în Sine, fiind autodependent şi suficient Sieşi.
Filosofia şi ştiinţa nu au privit întotdeauna cu bunăvoinţă ideea existenţei lui Dumnezeu, motivul fiind
faptul că ele s-au dedicat misiunii de a explica rostul lucrurilor şi nu manifestă îngăduinţă pentru ceva ce
refuză să le dea socoteală despre sine. Filosoful şi omul de ştiinţă vor recunoaşte că există multe lucruri pe
care nu le cunosc; dar asta e cu totul altceva decît a admite că există ceva ce ei nu vor putea cunoaşte
niciodată, pentru care nu posedă nici o metodă spre a-1 descoperi. A recunoaşte că există Cineva care ne
transcende, care nu poate fi încadrat în nici una din categoriile noastre, care nu poate fi etichetat cu un
nume şi care nu poate fi somat să Se prezinte în faţa judecăţii raţiunii noastre, nici obligat să Se supună
curiozităţii noastre: aşa ceva
cere foarte multă smerenie, mai multă decît posedăm cei mai mulţi dintre noi, aşa că încercăm să salvăm
aparenţele coborîndu-L pe Dumnezeu la nivelul nostru sau, cel puţin, la un nivel la care II considerăm
accesibil nouă. Dar, vai, cum ne scapă! Fiindcă El este pretutindeni şi nicăieri, fiindcă „unde" se referă la
materie şi spaţiu, iar Dumnezeu este independent de ambele. Timpul sau mişcarea nu au nici o influenţă
asupra Lui, El este dependent doar de Sine şi nu este dator cu nimic lumii pe care mîna Sa a creat-o.
Existenţa in Sine a lui Dumnezeu
39
Infiniţi, nemărginiţi şi unici, Maiestuoşi, însinguraţi şi sublimi Trei. Tu eşti întotdeauna Una, Măreaţă unitate a
Treimii! Unic în măreţie, unic în slavă. Cine poale frumuseţea să-Ţi descrie? înfricoşată Treime!
Frederick W. Fuber
Nu este cîtuşi de puţin o bucurie să ne dăm seama de faptul că milioane de oameni dintre noi, care trăim
într-o fără plină de biblii, sîntem membri ai unei biserici şi lucrăm pentru a promova religia creştină
putem, cu toate acestea, să ne petrecem toată viaţa fără a încerca măcar o dată să reflectăm serios la fiinţa
lui Dumnezeu. Puţini dintre noi şi-au lăsat inimile să privească, pline de uimire, la Cel ce ESTE, la Fiinţa
care există în Sine şi care e mai presus de orice gînduri ale omului. Astfel de gînduri sînt prea dureroase,
preferăm să ne gîndim la ceva mai la îndemîna noastră: cum să facem o cursă de şoareci mai eficientă, de
pildă, sau cum să facem să crească două fire de iarbă în locul unde pînă acum creştea doar unul. Şi din
această cauză plătim acum un preţ foarte mare ce constă în secularizarea religiei şi în decăderea vieţii
noastre lăuntrice.
Poate că vreun creştin sincer, dar nedumerit, ar vrea ca în acest moment să întrebe care este importanţa
practică a conceptelor pe care încerc să le prezint aici. „Ce importanţă ar avea lucrul acesta pentru viaţa
mea?" ar putea întreba el. „Ce poate să însemne existenţa în Sine a lui Dumnezeu pentru mine şi pentru
alţii ca mine, într-o lume ca a noastră şi în astfel de vremuri?"
Răspunsul meu este că, deoarece noi sîntem lucrarea mîinilor lui Dumnezeu, toate problemele noastre şi
răspunsurile la ele sînt teologice. O oarecare cunoaştere a Dumnezeului care lucrează în Univers este
indispensabilă pentru a-ţi forma o filosofie de viaţă sănătoasă şi o concepţie temeinică despre lume. Mult
citatul sfat al lui Alexander Pope:
Cunoaşte-te pe tine însuţi,
Nu te-ncumeta sâ-L cercetezi pe Dumnezeu,
Omul se cuvine să studieze omul,
dacă este urmat literal, va distruge orice posibilitate a omului de a se cunoaşte pe sine altfel decît
superficial. Nu vom putea şti niciodată cine sîntem pînă nu cunoaştem măcar o fărîmă din ceea ce este
Dumnezeu. Din acest motiv, existenţa în Sine a lui Dumnezeu nu reprezintă un mănunchi de doctrine
aride şi academice, lipsite de viaţă; ci este ceva la fel de aproape de noi ca şi suflarea noastră şi la fel de
practic ca şi cea mai nouă tehnică chirurgicală.
Din raţiuni cunoscute numai de El însuşi, Dumnezeu 1-a cinstit pe om mai mult decît pe oricare altă fiinţă,
creîndu-1 după chipul şi asemănarea Sa. Şi trebuie să înţelegem bine că acest chip divin în om nu este o
fantezie poetică sau o idee născută din zel religios. Este un fapt teologic temeinic, propovăduit cu claritate
în întreaga Sfîntă Scriptură şi recunoscut de Biserică drept un adevăr necesar bunei înţelegeri a credinţei
creştine.
Omul este o fiinţă creată, un „eu" derivat şi contingent care în sine nu posedă nimic şi este dependent în
fiecare clipă a existenţei sale de Cel care 1-a creat după asemănarea Sa. Realitatea existenţei lui
Dumnezeu este necesară pentru realitatea existenţei omului. Îndepărtaţi-L pe Dumnezeu din gîndire şi
omul nu mai are nici un temei pentru propria-i existenţă.
Faptul că Dumnezeu este totul şi omul nu este nimic este un principiu de bază al credinţei şi închinării
creştine; şi aici învăţăturile creştinismului coincid cu cele ale religiilor mai avansate şi filosofice ale
Răsăritului. Omul, în ciuda gemului său, nu este decît un ecou al glasului originar, o reflectare a luminii
necreate. Aşa cum raza de soare dispare cînd se rupe de soare, tot aşa, omul despărţit de Dumnezeu ajunge
înapoi la nimicnicia din care a ieşit la auzul glasului Celui ce 1-a creat.
Nu numai omul, dar şi tot ceea ce există se trage din acest impuls creator continuu şi depinde de el.
40
CUNOAŞTEREA CELUI PREASFINT
La început era Cuvîntul, şi Cuvîntul era cu Dumnezeu, şi Cuvîntul era Dumnezeu... Toate lucrurile au fost
făcute prin El: şi nimic din ce a fost tăcut, n-a fost tăcut tară El.'
Aşa explică Ioan lucrul acesta şi apostolul Pavel este de acord cu el:
Pentrucă prin El au fost făcute toate lucrurile cari sint în centri şi pe pămînt. cele văzute şi cele nevăzute:
fie scaune de domnii, fie dregătorii, fie domnii, fie stăpîniri. Toate au fost făcute prin El şi pentru El. El
este mai înainte de toate lucrurile, şi toate se ţin prin El.4
La această mărturie îşi alătură glasul autorul Epistolei către evrei, mărturisind despre Hristos că El este
oglindirea slavei lui Dumnezeu şi expresia Fiinţei Sale, că El ţine toate lucrurile prin Cuvîntul puterii Sale.
în dependenţa absolută a omului faţă de Dumnezeu se înscrie posibilitatea sfinţeniei şi a păcatului. Una
din trăsăturile distinctive ale chipului lui Dumnezeu în om este capacitatea acestuia de a-şi exercita liberul
arbitru în sfera morală. învăţătura creştinismului afirmă că omul a ales să fie independent de Dumnezeu şi
şi-a confirmat această alegere prin încălcarea deliberată a unei porunci divine. Acest act a violat relaţia
care exista între Creator şi făptura Sa; L-a respins pe Dumnezeu ca temelie a existenţei sale şi l-a făcut pe
om să-şi ia soarta în propriile mîini. De atunci, el a devenit nu o planetă care se învîrte în jurul unui soare
central, ci un soare de sine stătător, în jurul căruia trebuie să se rotească toate celelalte lucruri.
O afirmare mai pozitivă a existenţei în sine nu putea fi imaginată altfel decît prin cuvintele rostite de
Dumnezeu lui Moise:
EU SÎNT CEL CE SÎNT.5
Tot ceea ce Dumnezeu este, toate cîte sînt Dumnezeu, e prezentat în această declaraţie absolută a unei
fiinţe independente. Şi totuşi, în Dumnezeu, şinele nu este păcat, ci chintesenţa oricărei bunătăţi, sfinţenii
şi a oricărui adevăr posibil.
Omul obişnuit este păcătos numai şi numai fiindcă el contestă poziţia Sinelui lui Dumnezeu faţă de cea a
sinelui său. în toate celelalte privinţe, el recunoaşte bucuros suveranitatea lui
Existenţa în Sine a lui Dumnezeu
41
Dumnezeu; însă o respinge în propria sa viaţă. Pentru el, stăpînirea lui Dumnezeu se sfîrşeşte acolo unde
începe stăpînirea sa. Pentru el, eul devine EU şi, astfel, îl urmează fără să-şi dea seama pe Lucifer, pe fiul
căzut al zorilor care a spus în sinea sa:
Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu; ...voi fi ca Cel
Prea înalt."
Atît de insidios este eul, încît puţini sînt conştienţi de prezenţa sa. Deoarece omul se naşte rebel, el nu-şi
dă seama că este rebel. Afirmarea constantă a eului său, în măsura în care se gîndeşte la el, i se pare ceva
cu totul normal. El este gata să se dăruie, uneori chiar să se sacrifice pentru atingerea unui scop dorit, dar
niciodată nu consimte să abdice. Nu contează cît de jos ar aluneca pe scara acceptării sociale, în ochii săi
el se consideră un rege pe tron şi nimeni, nici măcar Dumnezeu, nu-i poate lua acest tron.
Păcatul are multe chipuri, dar esenţa sa este aceeaşi. O fiinţă morală, creată pentru a se închina înaintea
tronului lui Dumnezeu, sade pe tronul propriului său eu şi, de la acea înălţime, declară: „EU SÎNT". Acest
lucru este păcatul în esenţa sa concentrată; dar, deoarece este ceva firesc, pare ceva bun. Numai atunci
cînd, cu ajutorul Evangheliei, sufletul este adus înaintea Celui Preasfînt fără scutul protector al neştiinţei,
numai atunci teribila incongruenţă morală se dezvăluie cugetului său. în limbajul evanghelizării, omul care
este astfel confruntat cu prezenţa Dumnezeului Atotputernic este un om convins de păcatul său. Hristos S-
a referit la aceasta cînd a vorbit despre Duhul pe care-L va trimite în lume:
Şi cînd va veni El, va dovedi lumea vinovată în ce priveşte păcatul, neprihănirea şi judecata.7
Prima împlinire a acestor cuvinte ale lui Hristos a avut loc în Ziua Cincizecimii, după ce Petru a ţinut
prima mare predică creştină: „După ce au auzit aceste cuvinte, ei au rămas străpunşi în inimă, şi au zis lui
Petru şi celorlalţi apostoli: «Fraţilor, ce să facem?»". Acest „ce să facem?"8 este strigătul ce ţîşneşte din
străfundul inimii oricărui om care şi-a dat seama că este un uzurpator şi că sade pe un tron furat. Oricît ar
fi de dureroasă, tocmai această consternare morală acută determină adevărata
42
pocăinţă şi formează un creştin robust, după ce penitentul a fost detronat şi a găsit iertare şi pace prin
intermediul Evangheliei.
„Puritatea inimii înseamnă să voieşti un singur lucru", a spus Kierkegaard şi putem parafraza acest adevăr
declarînd: „Esenţa păcatului înseamnă să voieşti un singur lucru", pentru că a interpune voinţa noastră în
calea voinţei lui Dumnezeu înseamnă a-L detrona pe Dumnezeu şi a ne asuma rolul suprem în mica
împărăţie a sufletului omenesc. Acesta este păcatul în profunzimea sa, aceasta este esenţa păcatului.
Păcatul se poate înmulţi şi ajunge cît nisipul de pe ţărmul mării, dar toate aceste păcate sînt în esenţă unul
singur. Păcatele există pentru că există păcat. Iată motivul pentru care este atît de hulită doctrina despre
decăderea naturală, care susţine că omul nepocăit nu poate face nimic altceva decît să păcătuiască şi că
faptele lui bune nu sînt, de fapt, cîtuşi de puţin bune. Cele mai bune acte religioase ale sale sînt respinse de
Dumnezeu, aşa cum Dumnezeu a respins jertfa lui Cain. Numai după ce îi va restitui tronul furat, îi va
primi Dumnezeu faptele.
Străduinţa creştinului de a fi bun, în timp ce această înclinaţie spre afirmarea sinelui trăieşte încă în el ca
un fel de reflex moral inconştient, este foarte bine descrisă de către apostolul Pavel în capitolul 7 din
Epistola către romani; iar mărturia lui este în deplină concordanţă cu învăţătura profeţilor. Cu opt sute de
ani înainte de venirea lui Hristos, profetul Isaia a identificat păcatul ca răzvrătire împotriva voii lui
Dumnezeu şi ca impunerea dreptului fiecărui om de a alege singur pe ce cale să meargă: „Noi rătăceam cu
toţii ca nişte oi", spune el, „fiecare îşi vedea de drumul lui"9, şi nu cred că există vreo descriere mai exactă
a păcatului.
Mărturia sfinţilor este în deplină armonie cu cea a profeţilor şi a apostolilor, afirmînd că un principiu
lăuntric al sinelui constituie sursa întregului comportament uman, transformînd tot ceea ce fac oamenii în
ceva rău. Pentru a ne mîntui pe deplin, Hristos trebuie să contracareze această înclinaţie a firii noastre; El
trebuie să planteze un nou principiu în noi, astfel încît comportamentul nostru ulterior să izvorască din
dorinţa de a încuraja cinstirea lui Dumnezeu şi facerea de bine aproapelui nostru. Păcatele vechiului eu
trebuie să moară şi singurul instrument prin care pot fi omorîte este crucea.
Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea, şi să Mă urmeze"'.
Existenta m Sine a lui Dumnezeu
43
a spus Domnul nostru şi, cîţiva ani mai tîrziu, Pavel a putut spune victorios:
Am fost răstignit împreună cu Hristos, şi trăiesc... dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine."
Dumnezeul meu, nimiceşte-n mine puterea păcatului
Şi nu-1 lăsa să se înalţe sfidător împotriva Ta!
Nu e de ajuns că Tu m-ai iertat.
Crucea trebuie să se-nalţe şi eul meu pe ea să fie atîrnat.
Dumnezeu al dragostei, puterea Ta arată-Ţi:
Nu e de-ajuns să ştiu că a .înviat Hristos,
Şi eu, cătînd la cerurile sfinte,
Să mă ridic din morţi aş vrea, asemeni lui Hristos.
Imn creştin grecesc
Note:
1. Novatian, On the Trinity, [Despre Treime], Macmillan Co. New York, 1919, p. 25.
2. Miguel de Molinos, op. cit., p. 58.
3. Ioan 1:1-3.
4. Col. 1:16-17.
5. Ex. 3:14.
6. Isa. 14:13-14.
7. Ioan 16:8.
8. Fapte 2:37.
9. Isa. 53:6.
10. Mat. 16:24.
11. Gal. 2:20.
Capitolul 6
AUTOSUFICDENŢA LUI DUMNEZEU
hvaţă-ne, o, Dumnezeule, că Tu nu ai nevoie de nimic. Dacă ai avea nevoie de ceva, acel lucru ar fi măsura imperfecţiunii Tale: şi
cum ne-am putea noi închina unuia care este imperfect? Dacă nu ai nevoie de nimic, înseamnă că nici nu ai nevoie de nimeni, deci
nici de noi. Noi Te căutăm fiindcă noi avem nevoie de Tine, căci în Tine avem mişcarea, viaţa şi fiinţa. Amin.
JJFTlatăl are viaţa în Sine"1, a spus Domnul nostru şi o X caracteristică a învăţăturii Lui era ştiinţa de a
exprima în cîteva cuvinte adevăruri atît de înalte, încît să transceandă cele mai înalte culmi ale gîndirii
omeneşti. Dumnezeu, a spus El, îşi este suficient Sieşi; El este ceea ce este în Sine, în accepţiunea
supremă a acestor cuvinte.
Orice este Dumnezeu şi tot ceea ce este Dumnezeu, El este în Sine. Orice formă de viaţă este în şi din
Dumnezeu, fie că este vorba de forma cea mai rudimentară de viaţă inconştientă, fie de cea extrem de
conştientă de sine şi inteligentă a unui serafim; orice fărîmă de viaţă este un dar de la Dumnezeu.
Viaţa lui Dumnezeu, dimpotrivă, nu este un dar de la altcineva. Dacă Dumnezeu ar primi darul vieţii, sau
orice alt dar, de la altcineva, acel altul ar fi de fapt Dumnezeu. Un mod simplu, dar corect, de a ne forma o
imagine despre Dumnezeu este să ne gîndim la El ca la Cel care cuprinde toate lucrurile, care dă tot ceea
ce există, fără ca El însuşi să poată primi vreun lucru pe care să nu-1 fi dat El mai întîi.
A admite că Dumnezeu are trebuinţă de ceva, înseamnă a admite nedesăvîrşirea fiinţei divine. „Trebuinţă"
este un cuvînt caracteristic fiinţelor create şi nu poate fi folosit cu referire la Creator. Dumnezeu Se află
într-o relaţie voluntară cu tot ceea ce a creat El, însă nu are nici o relaţie necesară cu ceva exterior Sieşi.
Interesul pe care îl poartă creaturilor Sale izvorăşte din voinţa Lui suverană, nu din vreo nevoie pe care
acele făpturi I-ar
Autosuficienţa lui Dumnezeu
45
putea-o satisface, nici din vreo contribuţie pe care ele şi-ar putea-o aduce la desăvârşirea Celui care este
desăvîrşit în Sine.
Acum va trebui să ne schimbăm din nou cursul obişnuit al gîndurilor şi să încercăm să pricepem ceea ce
este unic, ceea ce este adevărat doar în această situaţie şi nicăieri altundeva. Modul nostru obişnuit de a
gîndi admite existenţa nevoii în rîndul fiinţelor create. Nimic nu este complet în sine, ci necesită ceva
exterior sieşi pentru a exista. Toate fiinţele care respiră au nevoie de aer; orice organism are nevoie de
hrană şi de apă. Dacă aerul şi apa ar dispărea de pe pămînt, orice formă de viaţă ar muri într-o clipă.
Putem afirma la modul axiomatic că, pentru a rămîne în viaţă, orice fiinţă creată are nevoie de un alt lucru
creat şi toate lucrurile au nevoie de Dumnezeu. Numai lui Dumnezeu nu-I este necesar nimic.
Rîul creşte datorită afluenţilor săi, dar unde este afluentul care L-ar putea face să crească pe Acela din care
se trag toate lucrurile? Căci infinitei Sale plinătăţi îşi datorează fiinţa întreaga creaţie.
Ocean insondabil: orice viaţă izvorăşte din Tine, Şi viaţa Ta este fericea-Ţi Unitate.
Fredehck IV. Fuber
întrebarea de ce a creat Dumnezeu universul îi mai tulbură încă pe gînditori; dar, chiar dacă nu ştim de ce,
cel puţin putem şti că El nu a adus lumea în fiinţă pentru a-Şi satisface vreo nevoie neîmplinită, aşa cum
omul construieşte o casă, pentru ca ea să-1 adăpostească de frigul iernii sau cultivă cu grîu un ogor, pentru
a-şi asigura hrana necesară. Cuvîntul necesar Ii este cu totul străin lui Dumnezeu.
Din faptul că Dumnezeu este Fiinţa ce se situează mai presus de toate lucrurile, rezultă că El nu poate fi
înălţat. Nimic nu este deasupra Lui, nimic dincolo de El. Orice mişcare în direcţia Sa înseamnă înălţare
pentru creatură; îndepărtarea de El înseamnă coborîre. El îşi menţine poziţia prin Sine însuşi, fără să ceară
permisiunea nimănui. Aşa cum nimeni nu-L poate susţine, tot astfel nimeni nu-L poate degrada. E scris că
El ţine toate lucrurile prin Cuvîntul puterii Lui. Cum poate fi El ridicat ori susţinut de lucrurile pe care El
le ţine?
Chiar dacă toţi oamenii ar orbi dintr-o dată, soarele ar continua să strălucească ziua şi stelele noaptea, căci
ele nu
46
datorează nimic milioanelor de oameni care beneficiază de lumina lor. în mod similar, dacă toţi oamenii
de pe pămînt ar deveni atei, aceasta nu L-ar afecta în nici un fel pe Dumnezeu. El este ceea ce este în Sine
însuşi, independent de oricine altcineva. Credinţa în El nu adaugă nimic perfecţiunii Sale; îndoiala cu
privire la El nu ştirbeşte cu nimic ceea ce este El.
Dumnezeul atotputernic, tocmai pentru că este atotputernic, nu are nevoie de nici un sprijin. Imaginea
unui Dumnezeu agitat, băgăreţ, care Se linguşeşte pe lîngă oameni pentru a le intra în graţii nu e deloc
plăcută; dar, dacă privim cu atenţie la concepţia obişnuită despre Dumnezeu, exact aşa ceva percepem.
Creştinismul veacului al douăzecilea L-a pus pe Dumnezeu pe lista nevoiaşilor, dependent de mila
publică. Atît de bună este părerea^ noastră despre noi înşine, încît ne este uşor, ca să nu spunem că ne
place, să credem că Dumnezeu are nevoie de noi. Dar adevărul este că Dumnezeu nu este mai mare
datorită nouă şi nici nu ar fi mai mic dacă noi n-am exista. Existenţa noastră se datorează în întregime
hotărîrii lui Dumnezeu, nu vreunui merit al nostru ori unei necesităţi divine.
Poate că gîndul cel mai greu de îndurat pentru egotismul nostru înnăscut este acela că Dumnezeu nu are
nevoie de ajutorul nostru. Adesea ni-L închipuim ca pe un Tată ocupat, nerăbdător, oarecum frustrat,
agitîndu-Se încoace şi încolo în căutare de ajutor pentru a-Şi îndeplini mărinimosul plan de a aduce în
lume pacea şi mîntuirea; însă, aşa cum a spus lady Julian: „Am văzut într-adevăr că Dumnezeu face toate
lucrurile, fie ele cît de mici".2
Dumnezeul care a făcut toate lucrurile cu siguranţă că nu are nevoie de nimeni care să-I vină în ajutor.
Prea multe apeluri misionare sînt bazate pe această frustrare imaginară a Dumnezeului cel Atotputernic.
Un vorbitor dibaci poate foarte uşor stîrni mila ascultătorilor săi nu doar faţă de păgîni, ci şi pentru
Dumnezeul care a încercat cu atîtea eforturi şi de atîta timp să-i mîntuiască, dar a dat greş, din lipsă de
sprijin. Mi-e teamă că mii de tineri intră în lucrarea creştină fără o motivaţie mai înaltă decît aceea de a-L
scăpa pe Dumnezeu din situaţia jenantă în care L-a adus dragostea Sa şi din care s-ar părea că nu poate
ieşi datorită posibilităţilor Lui limitate. Dacă adăugăm la aceasta o măsură oarecare de idealism lăudabil şi
o doză considerabilă de compasiune faţă de cei nenorociţi, vom obţine adevărata forţă motrice din spatele
unei mari părţi a activităţii creştine de astăzi.
Aufosuticienţa lui Dumnezeu
47
Repet: Dumnezeu nu are nevoie de apărători. Din veşnicie în veşnicie El nu este apărat de nimeni. Ca să
comunice cu noi într-un limbaj pe care să-1 putem înţelege, în Scriptură, Dumnezeu face deseori uz de
termeni militari; dar fără îndoială că intenţia Lui nu a fost niciodată ca noi să gîndim despre Tronul Măririi
din locurile preaînalte ca fiind luat cu asalt şi că Mihail împreună cu ostile sale ori cu alte fiinţe cereşti l-ar
apăra împotriva unei răsturnări prin forţă. A gîndi astfel înseamnă a înţelege greşit tot ce ne spune Biblia
despre Dumnezeu. Nici iudaismul şi nici creştinismul nu ar putea fi de acord cu asemenea noţiuni puerile.
Un Dumnezeu care are nevoie de apărare ne poate ajuta doar atunci cînd El însuşi este ajutat de către
altcineva. Putem conta pe El do.ar în măsura în care va învinge în nedecisa bătălie cosmică dintre bine şi
rău. Un astfel de Dumnezeu n-ar putea cîştiga respectul oamenilor inteligenţi; le-ar stîrni doar mila.
Pentru a nu greşi, trebuie să avem o imagine vrednică de Dumnezeu. Este un imperativ moral să ne
curăţim gîndurile de orice idei nedemne despre Dumnezeire şi să-L lăsăm pe El să fie şi în gîndurile
noastre Dumnezeul care este în Universul Său. Religia creştină se ocupă de Dumnezeu şi de om, însă
centrul atenţiei ei este Dumnezeu, nu omul. Singurul argument pe care îl poate invoca omul pentru
revendicarea importanţei sale este faptul că a fost creat după chipul divin; în sine însuşi, nu este nimic.
Psalmiştii şi profeţii din Scriptură vorbesc cu dispreţ amar despre omul fragil, a cărui suflare se află în
nările sale, care creşte ca iarba dimineaţa, pentru a fi tăiat şi a se usca înainte de apusul soarelui. Biblia
subliniază învăţătura conform căreia Dumnezeu există pentru Sine, iar omul pentru slava lui Dumnezeu.
Slava supremă a lui Dumnezeu există mai întîi în ceruri şi aşa trebuie să fie şi pe pămînt.
Din toate cele spuse pînă aici, putem pricepe de ce se ocupă Sfintele Scripturi atît de mult de rolul vital pe
care îl joacă credinţa şi de ce necredinţa este considerată un păcat de moarte. Dintre fiinţele create, nici
una să nu îndrăznească să se încreadă în sine. Numai Dumnezeu Se poate încrede în Sine; toate celelalte
fiinţe trebuie să se încreadă în El. Necredinţa este, de fapt, credinţă pervertită, căci îşi pune încrederea în
omul muritor, şi nu în Dumnezeul cel Viu. Necredinciosul neagă autosuficienţa lui Dumnezeu şi uzurpă
atribute care nu-i aparţin. Acest dublu păcat îl necinsteşte pe Dumnezeu şi, în cele din urmă, distruge
sufletul omului.
48
în dragostea şi mila Sa, Dumnezeu a venit la noi în Persoana lui Hristos. Aceasta este poziţia pe care
Biserica a susţinut-o cu consecvenţă încă din zilele apostolilor. Pentru credinţa creştină, lucrul acesta este
stabilit în doctrina întrupării Fiului cel Veşnic. Totuşi, în ultimul timp, această doctrină a ajuns să însemne
ceva diferit şi mai puţin decît a însemnat ea pentru Biserica Primară. Omul Isus, aşa cum a apărut El în
trup, a fost egalat cu Dumnezeirea, iar toate slăbiciunile şi limitările Lui omeneşti au fost atribuite
Divinităţii. Adevărul este că omul care a umblat printre noi n-a fost o demonstraţie a Divinităţii
dezvăluite, ci a umanităţii desăvîrşite. Măreţia înfricoşătoare a Dumnezeirii a fost cu multă îndurare
ascunsă în învelişul fragil al naturii Sale umane, pentru a-i proteja pe oameni. „Pogoară-te", i-a spus
Dumnezeu lui Moise pe munte, „şi porunceşte poporului cu tot dinadinsul să nu dea busna spre Domnul,
ca să se uite, pentru ca nu cumva să piară un mare număr dintre ei"a; şi apoi: „Faţa nu vei putea să Mi-o
vezi, căci nu poate omul să Mă vadă şi să trăiască"4.
Creştinii de astăzi par să-L cunoască pe Hristos numai ca om. Ei încearcă să ajungă în comuniune cu El
ignorîndu-I sfinţenia mistuitoare şi maiestatea inaccesibilă, tocmai acele atribute pe care Şi le-a acoperit
cît a fost în lume, dar. pe care Şi le-a asumat în plinătatea slavei în momentul înălţării Sale la dreapta
Tatălui. Hristosul creştinismului popular are un zîmbet şters şi un nimb deasupra capului. El a devenit
„Cineva acolo sus" care iubeşte oamenii, cel puţin pe unii oameni, iar aceştia sînt recunoscători, dar nu
foarte impresionaţi. E adevărat că ei au nevoie de El, dar şi El are nevoie de ei!
Să nu ne închipuim că adevărul despre autosuficienţa divină va paraliza activitatea creştină. Ba, mai
degrabă, va stimula orice efort sfînt. Deşi acest adevăr este o mustrare necesară la adresa încrederii omului
în sine, dacă este văzut în lumina perspectivei sale biblice, va îndepărta din mintea noastră povara
istovitoare a tot ceea ce este muritor şi ne va încuraja să luăm asupra noastră jugul uşor al lui Hristos şi să
ostenim, sub inspiraţia Duhului Sfînt, spre slava lui Dumnezeu şi spre binele oamenilor. Căci vestea bună
şi binecuvîntată este că Dumnezeul care nu are nevoie de nimeni, în bunăvoinţa Lui suverană, S-a coborît
pentru a lucra în şi prin copiii Săi care-L ascultă.
Dacă toate aceste lucruri par să se contrazică, Amin, aşa să fie. Diferitele elemente ale adevărului se află
într-o perpetuă antiteză, cerîndu-ne uneori să credem lucruri aparent
Autosuficienţa lui Dumnezeu
49
contradictorii, aşteptînd clipa în care vom cunoaşte pe deplin, aşa cum sîntem şi noi cunoscuţi pe deplin.
Atunci, adevărul care acum pare să fie în conflict cu el însuşi, va răsări în unitate strălucitoare şi se va
vedea că acel conflict nu exista în realitate, ci doar în minţile noastre afectate de păcat.
între timp, împlinirea noastră lăuntrică constă în împlinirea în dragoste a poruncilor lui Hristos şi a
îndemnurilor inspirate ale apostolilor Săi.
Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi/
El nu are nevoie de nimeni, dar, acolo unde credinţa este prezentă, El lucrează prin oricine. Această frază
conţine două afirmaţii, iar o viaţă spirituală sănătoasă ne cere să le acceptăm pe amîndouă. Pentru o
întreagă generaţie, prima afirmaţie s-a aflat într-o eclipsă aproape totală; şi aceasta ne-a adus profunde
daune spirituale.
Izvor de bunătate, toate binecuvintările
Curg din Tine; plinătatea-Ţi nu cunoaşte lipsă;
Ce altceva îţi poţi dori decît pe Tine însuţi?
Totuşi, măcar câ-Ţi eşti in toate deajuns.
Doreşti inima mea nevrednică;
Pe aceasta, doar pe aceasta. Tu o ceri.
Johann Scheffler
Note:
1. Ioan 5:26.
2. Julian de Norwich, op. cit., p. 27.
3. Ex. 19:21.
4. Ex. 33:20.
5. Filip. 2:13.
Capitolul 7
ETERNITATEA LUI DUMNEZEU
Inimile noastre aprobă astăzi cu bucurie ceea ce mintea noastră nu va putea pricepe niciodată pe deplin, anume eternitatea Ta, o,
Tu, Cel îmbătrînit de zile! Nu exişti Tu din veşnicie, o, Doamne, Dumnezeul meu cel Sfînt?
Ne închinăm înaintea Ta, Tată Veşnic, ai cărui ani nu vor avea slîrşit; şi a Ta. Fiu preaiubit, a cărui purcedere din Tatăl este
dintotdeauna; Te recunoaştem şi Te adorăm şi pe Tine. Duh Veşnic, care exişti şi iubeşti dinainte de întemeierea lumii, egal în slavă
cu Tatăl şi cu Fiul.
Lărgeşte şi curăţă sufletul nostru ca să fie un locaş potrivit pentru Duhul Tău, care preferă o inimă curată şi cinstită tuturor templelor
din lume. Amin.
Conceptul veşniciei traversează întreaga Biblie asemenea unui semeţ lanţ muntos şi se profilează măreţ în
gîndirea ortodoxă ebraică şi creştină. Dacă am respinge acest concept, ne-ar fi complet imposibil să
înţelegem gîndurile prorocilor şi ale apostolilor, atît de pătrunse sînt ele de străvechiul vis al veşniciei.
Deoarece cuvîntul veşnic este utilizat uneori de către autorii scrierilor sfinte doar în sensul de trainic,
statornic (precum „dealurile veşnice")', s-au purtat discuţii aprinse în jurul faptului că acei autori nu s-ar
referi la conceptul de existenţă nesfîrşită atunci cînd folosesc acest cuvînt, ci că el ar fi contribuţia
ulterioară a teologilor. O asemenea opinie este, fără îndoială, o gravă eroare şi, după cîte îmi dau seama,
nu are nici un suport în cercetarea academică serioasă. A fost folosită de către unii învăţători ca un mijloc
de eludare a doctrinei pedepsei veşnice. Ei resping caracterul etern al răsplătirii morale şi, pentru a fi
consecvenţi, sînt obligaţi să minimalizeze întreaga idee de veşnicie. Nu este singurul caz în care s-a
încercat suprimarea adevărului, pentru a-1 reduce la tăcere, ca nu cumva să apară ca probă materială
împotriva unei erori.
Adevărul este că, dacă Biblia nu ar fi afirmat că fiinţa lui Dumnezeu este eternă în sensul absolut al
cuvîntului, am fi fost obligaţi să deducem lucrul acesta din celelalte atribute ale Sale şi.
Eternitatea lui Dumnezeu
51
dacă Sfînta Scriptură nu ar fi avut nici un termen pentru a desemna veşnicia absolută, ar fi trebuit să
inventăm noi unul care să exprime acest concept, deoarece el este presupus, implicat şi, în general,
considerat ca de la sine înţeles pretutindeni în Scrierile Sfinte. Ideea de veşnicie este pentru împărăţia lui
Dumnezeu ceea ce este carbonul pentru împărăţia naturii. După cum carbonul este prezent aproape
pretutindeni, fiind un element esenţial al materiei vii şi furnizînd energie pentru toate formele de viaţă, tot
astfel conceptul de veşnicie este necesar pentru a da sens oricărei doctrine creştine. De fapt, nu ştiu să
existe vreo teză a crezului creştin care să-şi poată menţine afirmaţia neştirbită dacă eliminăm din ea ideea
de eternitate.
„Din veşnicie în veşnicie, Tu eşti Dumnezeu"2 a zis Moise prin Duhul. „De la minus infinit la plus infinit"
ar fi o altă formulare posibilă, păstrînd sensul spuselor lui Moise. Mintea priveşte înapoi în timp pînă cînd
trecutul cel mai îndepărtat dispare, apoi se întoarce şi priveşte spre viitor pînă cînd gîndurile şi imaginaţia
se prăbuşesc epuizate; şi Dumnezeu Se află la ambele capete, neafectat de nici unul dintre ele. Timpul
marchează începutul existenţei create şi, deoarece Dumnezeu nu a început niciodată să existe, timpul nu îl
poate afecta în nici un fel. „A început" este un cuvînt ce aparţine categoriei timpului şi nu poate avea nici
o semnificaţie personală pentru Cel Preaînalt şi Slăvit, a cărui locuinţă este veşnicia.
Care veac poate vîrsta să-Ţi cuprindă? Dumnezeu iubit! Tu însuţi eşti propria-Ţi veşnicie.
Frederick W. Faber
Deoarece Dumnezeu trăieşte într-un veşnic acum, El nu are nici trecut, nici viitor. Cînd în Scriptură apar
cuvinte ce desemnează durata, acestea se referă la timpul nostru, nu la al Lui. Cînd cele patru făpturi vii
strigă zi şi noapte, fără încetare, înaintea scaunului de domnie:
Sfint, Sfînt, Sfint este Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, care era, care este, care vine,'
ele îl descriu pe Dumnezeu în analogie cu etapele vieţii unei creaturi, folosind cele trei timpuri obişnuite;
şi lucrul acesta este bun şi corect, căci Dumnezeu, în mod suveran, a voit să fie
52
prezentat astfel. Dar, fiindcă Dumnezeu este necreat, El nu este afectat de acea succesiune de schimbări pe
care noi o numim timp.
Locuinţa lui Dumnezeu este veşnicia, iar timpul îşi are locuinţa în Dumnezeu. El a trăit deja toate zilele
noastre viitoare, aşa cum le-a trăit pe toate cele trecute. O ilustraţie oferită de C. S. Lewis ne poate fi de
ajutor aici. El ne invită să ne imaginăm o coală de hîrtie de dimensiuni infinite. Ea ar reprezenta
eternitatea. Apoi, pe foaia de hîrtie tragem o linie scurtă, care să reprezinte timpul. După cum linia începe
şi se termină pe acea suprafaţă infinită, tot astfel timpul a început şi se va sfîrşi în Dumnezeu.
Că Dumnezeu Se află la începutul timpului nu este prea greu de înţeles, dar că El se află simultan la
începutul şi sfîrşitul timpului nu este chiar uşor de priceput; şi totuşi, aşa stau lucrurile. Noi cunoaştem
timpul ca pe o succesiune de evenimente. Este modul în care explicăm schimbările consecutive din
univers. Schimbările nu au loc toate deodată, ci în mod succesiv, una după alta, iar raportul dintre „după"
şi „înainte de" ne dă ideea de timp. Noi aşteptăm ca soarele să se deplaseze de la răsărit la apus ori ca
arătătorul să se rotească pe cadranul ceasului, dar Dumnezeu nu are de ce să aştepte după ele. Pentru El,
toate lucrurile care se vor întîmpla s-au şi întîmplat deja.
De aceea, Dumnezeu poate spune:
Eu sînt Dumnezeu şi nu este niciunul ca Mine. Eu am vestit dela început ce are să se întîmple şi cu mult
înainte ce nu este încă împlinit.4
El cuprinde dintr-o singură privire atît începutul, cît şi sfîrşitul. „Căci timpul infinit, care este centrul
eternităţii, cuprinde toate succesiunile", spune Nicolaus Cusanus, „iar tot ceea ce nouă ni se pare a fi în
succesiune nu există ulterior noţiunii Tale, care este eternitatea... Astfel, pentru că Tu eşti Dumnezeu
Atotputernic, Tu locuieşti în centrul Paradisului, al cărui zid împrejmuitor este locul unde «mai tîrziu»
coincide cu «mai devreme», unde sfîrşitul este una cu începutul, iar Alfa şi Omega sînt una... Căci, în
interiorul Paradisului, ACUM şi ATUNCI se suprapun. însă, o, Dumnezeul meu, Cel absolut şi etern, Tu
exişti şi-Ţi rosteşti Cuvîntul dincolo de prezent şi trecut."5
Cînd a îmbătrînit, Moise a scris psalmul din care am reprodus mai devreme o propoziţie. în acest psalm, el
celebrează eternitatea lui Dumnezeu. Pentru el, acest adevăr este o realitate teologică de
53
necontestat, la fel de solidă şi neclintită ca şi Muntele Sinai, pe care Moise îl cunoştea atît de bine; pentru
el lucrul acesta avea o dublă semnificaţie practică: de vreme ce Dumnezeu este etern. El poate fi şi va
continua să fie singurul adăpost sigur pentru copiii Lui purtaţi de valurile timpului.
Doamne, Tu ai fost locul nostru de adăpost, din neam în neam.6
Al doilea gînd este mai puţin consolator: veşnicia lui Dumnezeu este atît de necuprinsă, iar anii noştri pe
pămînt sînt atît de infimi, încît cum am putea noi oare întări lucrarea mîinilor noastre? Cum putem noi
evita acţiunea erozivă a evenimentelor care ne vor istovi şi ne vor nimici? Dumnezeu umple şi domină cu
prezenţa Sa psalmul şi Lui îi adresează Moise rugămintea sa:
învaţă-ne să ne numărăm bine zilele, ca să căpătăm o inimă înţeleaptă!7
Ajută-mă să nu irosesc aceste cunoştinţe despre eternitatea Ta!
Ar fi înţelept ca noi, cei care trăim în acest veac agitat, să medităm îndelung şi adesea la viaţa noastră şi la
zilele noastre, înainte de a da ochii cu Dumnezeu în pragul veşniciei. Căci noi sîntem făcuţi pentru
veşnicie, la fel de sigur cum sîntem făcuţi pentru timp şi, ca fiinţe morale responsabile, trebuie să ne
preocupăm de amîndouă.
„A pus în inima lor chiar şi gîndul veciniciei"8, a zis propovăduitorul şi cred că aici el prezintă atît măreţia,
cît şi mizeria omului. Să fii creat pentru veşnicie şi silit să trăieşti în timp este o tragedie de proporţii
uriaşe pentru omenire. Tot ce este în noi strigă după viaţă şi permanenţă, iar în jurul nostru totul este
marcat de moarte şi schimbare. Totuşi, faptul că Dumnezeu ne-a făcut din materialul veşniciei este o slavă
şi o profeţie totodată; o slavă ce-şi aşteaptă realizarea şi o profeţie ce-şi aşteaptă împlinirea.
Sper să nu mă repet inutil dacă voi reveni iarăşi la importantul stîlp al teologiei creştine, şi anume la
chipul lui Dumnezeu în om. Trăsăturile chipului divin au fost atît de mult întunecate de păcat, încît nu sînt
uşor de recunoscut, dar nu este oare just să credem că una dintre aceste trăsături este nepotolita aspiraţie a
omului după nemurire?
54
Nu ne vei lăsa în ţarină: Tu l-ai făcut pe om; de ce, el nu pricepe; El crede că n-a fost creat ca să piară
apoi. Căci Tu l-ai făcut: iar Tu eşti drept.9
Astfel gîndeşte Tennyson şi cele mai adînci năzuinţe ale inimii omeneşti sînt de acord cu el. Străvechiul
chip al lui Dumnezeu şopteşte în inima fiecărui om despre nădejdea veşniciei; undeva, în noi, chipul
acesta va continua să existe. Totuşi, omul nu se poate bucura, căci lumina care-1 luminează pe orice om,
venind în lume, îi tulbură conştiinţa, înfricoşîndu-1 cu dovezi ale propriei vinovăţii şi cu mărturii despre
moartea care se apropie. Astfel, el este prins şi măcinat între două pietre de moară: cea de sus, a speranţei,
şi cea de jos, a fricii.
Dar chiar în acest punct se dezvăluie minunata relevanţă a mesajului creştin.
Hristos Fsus... a nimicit moartea şi a adus la lumină viaţa şi neputrezirea, prin Evanghelie.'"
Aşa a scris cel mai de seamă dintre creştini cu puţin înainte de a se duce să-şi întîmpine călăul. Natura
eternă a lui Dumnezeu şi cea muritoare a omului se unesc pentru a ne convinge că a crede în Isus Hristos
nu este o alegere facultativă. Pentru fiecare om, alternativa este ori Hristos, ori tragedia veşnică. Din
eternitate, Domnul nostru a intrat în timp pentru a-i salva pe oamenii-fraţii Săi, a căror nesăbuinţă morală
i-a făcut nu doar nebuni în ce priveşte lumea aceasta trecătoare, ci şi robi ai păcatului şi ai morţii.
O viaţă efemeră ni-i partea aici, întristări de-o clipă, trecătoare griji; Viaţa ce nu cunoaşte sfirşit, Viaţa far'
de lacrimi e acolo.
Acolo veşnic îl vom vedea
Pe Dumnezeu, Regele şi Moştenirea noastră,
în toată măreţia-I plină de har
Şi-n faţa Lui adînc ne vom închina.
Bernard de Cluny
55
Note:
1. Gen. 49:26.
2. Ps. 90:2.
3. Apoc. 4:8.
4. Isa. 46:9-10 (KJV).
5. Nicolaus Cusanus, op. cit., p. 48, 49, 50.
6. Ps. 90:1.
7. Ps. 90:12.
8. Ecles. 3:11.
9. Tennyson, In Memoriam. 10. 2 Tim. 1:10.
Capitolul 8
INFINITATEA LUI DUMNEZEU
Tatăl nostru care eşti în ceruri, îngăduie-ne să-Ţi vedem slava, fie şi din crăpătura stîncii sau dindărătul mîinii Tale ocrotitoare.
Oricare ar fi pentru noi preţul: pierderea prietenilor, a bunurilor materiale, a lungimii zilelor noastre. îngăduindu-ne să Te vedem aşa
cum eşti, ca să Te putem adora aşa cum se cuvine. Prin Isus Hristos. Domnul nostru. Amin.
umea este stricată, timpul se apropie de sfirşit, iar gloria lui ^Dumnezeu s-a îndepărtat de Biserică, aşa
cum altădată norul de foc s-a ridicat de la uşa Templului, sub privirea prorocului Ezechiel.
Dumnezeul lui Avraam Şi-a retras prezenţa perceptibilă dintre noi; un alt dumnezeu, pe care părinţii noştri
nu l-au cunoscut, îşi face loc printre noi. Pe acest dumnezeu l-am creat noi şi, fiindcă este creaţia noastră,
îl putem înţelege; fiindcă l-am creat noi, el nu ne poate niciodată surprinde, copleşi, uimi ori transcende.
Dumnezeul slavei S-a revelat uneori ca un soare care încălzeşte şi binecuvîntează, e adevărat, însă adesea
uimind, copleşind şi orbind, înainte de a vindeca şi de a dărui vedere permanentă. Acest Dumnezeu al
părinţilor noştri vrea să fie şi Dumnezeul urmaşilor lor. Trebuie doar să-I pregătim o locuinţă, plini de
dragoste, credinţă şi smerenie. Nu trebuie decît să-L dorim din toată inima noastră şi El va veni şi ni Se va
descoperi.
îi vom îngădui oare unui om sfînt şi înţelept să ne sfătuiască? Ascultaţi-1 pe Anselm; sau, mai bine zis,
luaţi aminte la cuvintele lui:
Ridică-te acum, omule firav! Uită o clipă de treburile tale, ascunde-te pentru o vreme de gîndurile ce te
tulbură. Aruncâ-ţi de pe umeri grijile ce te împovărează şi lasă la o parte munca istovitoare. Preţ de cîteva
clipe fa-I loc Iui Dumnezeu şi odihneşte-te puţin în El. Intră în cămăruţa minţii tale; dă afară toate
gîndurile. mai puţin cele despre
Infinitatea lui Dumnezeu
57
Dumnezeu şi cele care te pot ajuta să-L cauţi pe El. Vorbeşte acum, inima mea! Vorbeşte-1 acum lui
Dumnezeu zicînd: caut faţa Ta; faţa Ta, Doamne, o voi căuta.1
Dintre toate lucrurile care se pot gîndi sau spune despre Dumnezeu, infinitatea Lui este cel mai greu de
priceput. Pînă şi încercarea de a o concepe pare o contradicţie în sine, căci o astfel de conceptualizare ne
cere să întreprindem ceva despre care ştim de la bun început că nu vom putea duce niciodată la bun sfîrşit.
Şi totuşi, trebuie să încercăm, fiindcă Sfînta Scriptură afirmă că Dumnezeu este infinit şi, dacă acceptăm
celelalte atribute ale Sale, se impune cu necesitate să-1 acceptăm şi pe acesta.
Deşi drumul este greu şi nu există nici un fel de mijloace mecanice pentru a face urcuşul mai uşor, nu
trebuie să dăm înapoi dinaintea efortului necesar pentru a înţelege. Căci, de acolo în sus, priveliştea este
mai frumoasă, iar călătoria nu se face cu piciorul, ci cu inima. Să căutăm, deci, astfel de „extaze ale
gîndului şi înălţimi ale minţii", pe care Dumnezeu ni le va da cu plăcere, ştiind că adesea Domnul dă
vedere orbilor şi şopteşte la urechea pruncilor şi sugarilor adevăruri nici măcar visate de cei înţelepţi şi
pricepuţi. Acum, orbul trebuie să vadă, iar surdul să audă. Acum trebuie să aşteptăm să primim comorile
ascunse şi bogăţiile locurilor tainice.
Infinitate înseamnă, desigur, nemărginire şi este evident că minţii limitate îi este cu neputinţă să-L
priceapă pe Cel Nemărginit. în acest capitol sînt silit să gîndesc sub nivelul subiectului despre care scriu,
iar cititorul e constrîns şi el să gîndească la un nivel inferior obiectului meditaţiei sale. O, adîncul bogăţiei
înţelepciunii şi cunoştinţei lui Dumnezeu! Cît de nepătrunse sînt judecăţile Lui, iar căile Lui ne depăşesc
puterea de pricepere!
Motivul dilemei noastre a fost sugerat mai devreme: ne propunem să contemplăm un mod de existenţă cu
totul străin nouă şi în întregime diferit de orice altceva cunoaştem în lumea noastră obişnuită, a materiei,
spaţiului şi timpului.
„Aici Şi m toate meditaţiile noastre asupra calităţilor şi esenţei lui Dumnezeu", scrie Novatian, „păşim pe
un tărîm aflat dincolo de puterea noastră de imaginaţie, iar elocinţa omenească nu este în stare să se
măsoare cu măreţia Lui. Cînd e vorba de contemplarea sau de exprimarea maiestăţii Sale, orice elocinţa
amuţeşte pe bună dreptate, orice efort intelectual este prea plăpînd. Căci Dumnezeu este mai mare decît
mintea omenească.
58
Măreţia Lui nu poate fi pătrunsă. Nu, căci dacă am putea noi concepe măreţia Lui, El ar fi mai prejos de
mintea omului care L-ar concepe.JEl este mai presus de orice limbaj şi cuvintele nu-L pot exprima. într-
adevăr, dacă L-am putea exprima în cuvinte, El ar fi mai prejos de graiul omului care, printr-o asemenea
rostire, ar putea să cuprindă şi să rezume tot ce este El. Toate gîndurile noastre despre El îi sînt inferioare
şi cuvintele noastre cele mai nobile sînt mai prejos decît El".2
Din nefericire, cuvîntul infinit nu a fost folosit întotdeauna cu sensul lui exact, ci a fost utilizat în mod
neglijent cu sensul de mult sau foarte mare, ca de exemplu atunci cînd spunem că un artist depune eforturi
infinite pentru a-şi picta tabloul sau că o învăţătoare are o răbdare infinită cu copiii. Folosit corect,
cuvîntul nu se aplică nici unui lucru creat şi nici unei fiinţe, ci numai lui Dumnezeu. Rezultă de aici că a
susţine că spaţiul este sau nu infinit înseamnă a te juca cu cuvintele. Infinitul nu poate aparţine decît Unuia
singur. Nu poate exista un al doilea.
Cînd spunem că Dumnezeu este infinit, vrem, de fapt, să spunem că El nu cunoaşte hotare. Oricum este
Dumnezeu şi în tot ceea ce este Dumnezeu, El este fără limite. Aici iarăşi trebuie să ne desprindem de
înţelesul obişnuit al cuvintelor. „Bogăţie nelimitată" şi „energie nemăsurată" sînt alte exemple de
exprimare improprie. Bineînţeles că nici o bogăţie nu este nelimitată şi nici o energie nu este nemăsurată,
afară numai dacă vorbim despre bogăţia şi energia lui Dumnezeu.
Din nou, a spune că Dumnezeu este infinit înseamnă a spune că El este nemăsurat. Mărimea sau
dimensiunea este o modalitate prin care se prezintă şi se cîntăresc lucrurile create. Ele descriu limitări,
imperfecţiuni şi nu se pot aplica lui Dumnezeu. Greutatea se referă la atracţia gravitaţională pe care o
exercită pămîntul asupra corpurilor materiale; distanţa se referă la intervalele existente între corpurile din
spaţiu; lungimea înseamnă întinderea în spaţiu; şi există multe alte măsurători cunoscute, ca de pildă cele
pentru lichide, energie, sunet, lumină şi mulţimi de numere, încercăm să măsurăm şi însuşirile abstracte şi
să vorbim despre credinţă mare sau mică, despre inteligenţă multă sau puţină, talent mare sau mic.
Nu este oare limpede că toate acestea nu se aplică şi nu pot fi folosite în cazul lui Dumnezeu? Acesta este
felul în care vedem lucrarea mîinilor Sale, dar nu felul în care îl vedem pe El. El este deasupra, în afara
lor, dincolo de ele. Ideea noastră despre măsurare cuprinde munţii şi oamenii, atomii şi stelele, gravitaţia,
59
energia, numerele, viteza, niciodată, însă, pe Dumnezeu. Nu putem vorbi despre măsură, ori cantitate, ori
dimensiune, ori greutate şi despre Dumnezeu în acelaşi timp, fiindcă acestea implică gradaţii, iar în
Dumnezeu nu există gradaţii. Tot ceea ce este, El este fără să crească, să I se adauge ceva sau să Se
dezvolte. Nimic nu este mai mult sau mai puţin în Dumnezeu, nici mare sau mic. El este ceea ce este în
Sine însuşi, fără să aibă nevoie de gînduri sau cuvinte care exprimă calificative. El este pur şi simplu
Dumnezeu.
Se poate ca în adîncul înfricoşător al fiinţei divine să existe atribute despre care noi nu ştim nimic şi care
nu au nici un înţeles pentru noi, după cum atributele îndurării şi harului nu au nici un înţeles pentru
serafimi sau heruvimi. Aceste fiinţe sfinte pot şti despre existenţa acestor calităţi ale lui Dumnezeu, dar nu
au capacitatea de a le experimenta în mod direct deoarece ele nu au păcătuit şi, de aceea, nu apelează la
harul şi îndurarea lui Dumnezeu. Tot aşa, ar putea exista, şi eu cred că există negreşit, şi alte aspecte ale
esenţei fiinţei lui Dumnezeu, pe care El nu le-a revelat nici chiar copiilor Săi răscumpăraţi şi luminaţi de
Duhul Sfînt. Aceste faţete ascunse ale naturii lui Dumnezeu nu privesc relaţiile Lui cu altcineva, ci doar cu
Sine însuşi. Ele sînt ca cealaltă faţă a Lunii, despre care ştim că există, dar care nu a fost explorată
niciodată şi nu are nici o semnificaţie directă pentru oamenii de pe pămînt. Nu avem nici un motiv să
încercăm să descoperim ceea ce n-a fost revelat. Este suficient să ştim că Dumnezeu este Dumnezeu.
Fiinţa Ta pe veci umplînd-o Cu flacără din Tine-aprinsă, în Tine însuţi picuri Miresme fără nume! Fără
închinarea făpturilor, Fără tăinuirea însuşirilor, Dumnezeu pururi neschimbător!
Frederick W. Faber
însă, nemărginirea lui Dumnezeu este a noastră şi ne este făcută cunoscută spre beneficiul nostru veşnic.
Totuşi, dincolo de simpla uimire pe care ne-o produce cînd ne gîndim la ea, ce anume înseamnă ea pentru
noi? Mult, în toate privinţele, şi va însemna
60
şi mai mult pe măsură ce îl vom cunoaşte mai bine pe Dumnezeu şi pe noi înşine.
Deoarece natura lui Dumnezeu este infinită, tot ce izvorăşte din ea este, de asemenea, infinit. Noi, biete
creaturi umane, sîntem mereu frustraţi de limitări impuse asupra noastră dinăuntru şi din afară. Zilele
anilor vieţii noastre sînt puţine şi zboară mai iute decît suveica ţesătorului. Viaţa este o scurtă şi febrilă
repetiţie pentru un concert pe care nu mai apucăm să-1 susţinem. Tocmai cînd s-ar părea că am dobîndit o
oarecare îndemînare, sîntem siliţi să lăsăm jos instrumentele. Pur şi simplu nu avem destul timp pentru a
gîndi, a deveni, a îndeplini ceea ce alcătuirea naturii noastre ne arată că sîntem în stare să facem.
Ce mulţumire simţim cînd ne întoarcem de la limitările noastre spre un Dumnezeu care nu are nici una!
Anii veşniciei se găsesc în inima Lui. Pentru El, timpul nu trece, ci rămîne; şi cei care sînt în Hristos
împart cu El toate bogăţiile timpului nelimitat şi ai anilor fără număr. Dumnezeu nu Se grăbeşte niciodată.
Nu există termene limită pentru finalizarea lucrărilor Lui. Simplul fapt că ştim aceste lucruri ne linişteşte
sufletul şi ne relaxează nervii. Pentru cei fără Hristos, timpul este o fiară vorace; în faţa fiilor noii creaţii,
timpul se pleacă la pămînt, se gudură şi le sărută mîinile. Duşmanul vechii umanităţi devine prietenul celei
noi şi pînă şi stelele, pe cărarea lor, luptă pentru omul pe care Dumnezeu are plăcerea să-1 cinstească. Iată
ce putem învăţa din nemărginirea divină!
Dar asta nu e tot. Darurile lui Dumnezeu în natură îşi au limitările lor. Sînt limitate pentru că au fost
create, însă darul vieţii veşnice în Hristos Isus este la fel de nelimitat ca şi Dumnezeu. Creştinul posedă
însăşi viaţa lui Dumnezeu şi împărtăşeşte nemărginirea Lui. în Dumnezeu există suficientă viaţă pentru
toţi şi timp suficient pentru a te bucura de ea. Tot ceea ce avem în această viaţă naturală trece prin ciclul
obişnuit al naşterii, morţii şi nefiinţei, dar viaţa din Dumnezeu e perpetuă şi nu încetează niciodată. Şi
aceasta este viaţa veşnică: să-L cunoşti pe singurul Dumnezeu adevărat şi pe Isus Hristos, pe care L-a
trimis El.
Indurarea lui Dumnezeu este, de asemenea, nemărginită şi omul care a cunoscut durerea chinuitoare a
vinovăţiei lăuntrice ştie că aceasta nu este doar o afirmaţie teologică.
Unde s-a înmulţit păcatul, acolo harul s-a înmulţit şi mai mult.'
61
Abundenţa păcatului este un teribil flagel pentru lume, dar abundenţa harului este speranţa omenirii. Oricît
s-ar înmulţi păcatul, el are totuşi limite, fiindcă este produsul unor minţi şi inimi mărginite; dar acest „şi
mai mult" al lui Dumnezeu ne introduce în nemărginire. Pentru starea noastră gravă de creaturi bolnave,
Dumnezeu are o infinită capacitate de vindecare.
Mărturia creştină de-a lungul secolelor a fost că „atît de mult a iubit Dumnezeu lumea"4; rămîne ca noi să
vedem această dragoste în lumina infinităţii lui Dumnezeu. Dragostea Lui este nemăsurată. Mai mult: este
nelimitată. Nu are margini pentru că nu este un obiect, ci o faţetă a esenţei naturii lui Dumnezeu.
Dragostea Lui este ceva ce El este şi, deoarece El este infinit, această dragoste poate cuprinde la sînul ei
întreaga lume creată, şi tot mai rămîne loc pentru zeci de milioane de alte lumi.
Acesta este Dumnezeul pe care-L adorăm, Prietenul nostru credincios, neschimbat, Iubirea Lui cît
Puterea-I e de mare, Şi nu cunoaşte limite sau margini.
E Isus, Cel dintîi şi Cel de pe urmă, Duhul Lui ne va călăuzi cu bine-acasă; ii vom lăuda pentru tot ce-a
fost, Şi-n El ne vom încrede pentru tot ce va veni.
Joseph Hart
Note:
1. Sfîntul Anselm, op. cit., p. 3.
2. Novatian, op. cit, p. 26-27.
3. Rom. 5:20.
4. Ioan 3:16.
Capitolul 9
IMUABILITATEA LUI DUMNEZEU
0, Hristoase, Domnul nostru. Tu ai fost locul nostru de adăpost din neam în neam. Ca şi iepurii ce se refugiază in vizuina lor, aşa am
alergat noi la Tine. pentru a fi în siguranţă; ca şi păsările care se întorc din pribegia lor, aşa am zburat noi la Tine, pentru a avea
pace. întîmplarea şi schimbarea umplu lumea noastră, a oamenilor şi a naturii, dar în Tine nu găsim nici schimbare, nici umbră de
mutare. Ne odihnim în Tine fără teamă şi fără îndoială şi privim spre ziua de mîine fără urmă de îngrijorare. Amin.
Imuabilitatea lui Dumnezeu este unul din atributele Lui mai uşor de înţeles, însă, pentru a-i prinde sensul,
trebuie să ne disciplinăm mintea să facă o distincţie între gîndurile pe care le avem cînd ne gîndim la
lucrurile create şi acele gînduri, mai rare, care se nasc atunci cînd încercăm să cuprindem ceea ce poate fi
priceput despre Dumnezeu.
A spune că Dumnezeu este imuabil înseamnă a spune că El nu diferă niciodată de Sine însuşi. Ideea unui
Dumnezeu care creşte sau Se dezvoltă nu există în Scriptură. Mi se pare imposibil să crezi că Dumnezeu
S-ar schimba în vreun fel. Şi iată de ce:
Pentru ca o fiinţă morală să se schimbe este necesar ca schimbarea respectivă să se efectueze într-una din
următoarele trei direcţii: trebuie să treacă de la mai bine la mai rău ori de la mai rău la mai bine; sau, în
cazul în care calitatea morală rămîne aceeaşi, trebuie să se schimbe în ea însăşi, de la imaturitate la
maturitate, sau de la un nivel de existenţă la altul. Ar trebui să ne fie clar că Dumnezeu nu Se poate înscrie
în nici una din aceste direcţii. Perfecţiunea Sa elimină pentru totdeauna orice posibilitate de acest gen.
Dumnezeu nu Se poate schimba devenind mai bun. Deoarece El este sfînt în mod desăvîrşit, înseamnă că
nu a fost niciodată mai puţin sfînt decît este acum şi nu poate fi niciodată mai sfînt decît este acum şi a
fost întotdeauna. De asemenea, Dumnezeu nu Se poate schimba devenind mai rău. Orice deteriorare în
natura indicibil sfîntă a lui Dumnezeu este imposibilă. Ba chiar cred că
Imuabilitatea lui Dumnezeu
63
aşa ceva este imposibil de imaginat, căci, în clipa în care încercăm să ni-L imaginăm, obiectul gîndirii
noastre nu mai este Dumnezeu, ci altceva şi altcineva mai prejos de Dumnezeu. Cel la care ne gîndim ar
putea fi o creatură măreaţă şi înfricoşătoare, dar, fiindcă este o creatură, nu poate fi Creatorul ce există
prin Sine însuşi.
Aşa cum nu poate exista nici o mutaţie în caracterul moral al lui Dumnezeu, tot astfel nu poate exista nici
o schimbare în esenţa divină. Fiinţa lui Dumnezeu este unică în singurul sens corect al cuvîntului; adică
este altfel, diferită de toate celelalte fiinţe. Am văzut cum Dumnezeu diferă de făpturile Sale prin faptul că
există prin Sine, îşi este Sieşi suficient şi este etern. în virtutea acestor atribute, Dumnezeu este Dumnezeu
şi nu altceva. Cineva care poate suferi cea mai mică schimbare nici nu există prin sine, nici nu-şi este
suficient, nici nu este etern, deci nu este Dumnezeu.
Doar o fiinţă alcătuită din mai multe părţi componente se poate schimba, fiindcă schimbarea este, de fapt,
o modificare a relaţiei dintre părţile întregului sau admiterea unui element străin în compoziţia originală.
Deoarece Dumnezeu există prin Sine însuşi, El nu este compus din mai multe gărţi. în El nu există părţi
care să sufere schimbări. Şi, pentru că îşi este în toate suficient, nimic nu poate fi adăugat fiinţei Lui din
exterior.
„Tot ce este alcătuit din părţi", spune Anselm, „nu este o unitate deplină, ci este un fel de pluralitate şi
variază în sine însuşi; şi, în practică sau în teorie, este capabil de a se descompune. Dar aceste lucruri sînt
străine de Tine, Cel decît care nimic mai bun nu poate fi imaginat. Rezultă deci că nu există părţi
componente în Tine, Doamne, şi că Tu eşti Unul. Tu eşti într-o asemenea măsură o fiinţă unitară şi atît de
identică cu Tine însuţi, încît nu eşti în nici un fel altfel decît Tine; ci Tu eşti unitatea însăşi, imposibil de
divizat de imaginaţia cuiva".1
„Tot ce este Dumnezeu a fost întotdeauna, şi tot ce El a fost şi este va fi pe vecie". Nimic din ce a spus
Dumnezeu vreodată despre Sine nu va suferi modificare; nimic din ce au spus despre El profeţii şi
apostolii inspiraţi nu va fi revocat. Imuabilitatea Lui garantează acest lucru.
Imuabilitatea lui Dumnezeu apare în frumuseţea ei desăvîrşită cînd este privită în contrast cu caracterul
schimbător al oamenilor. în Dumnezeu nici o schimbare nu este posibilă; la oameni nimic nu scapă
schimbării. Nici omul şi nici lumea lui nu sînt stabile, ci atît el, cît şi lumea sînt într-o continuă mişcare.
Fiecare om îşi face apariţia pentru un timp, rîzînd şi plîngînd,
64
muncind şi jucîndu-se, pentru ca apoi să plece, spre a face loc celor care-1 vor urma în nesfîrşitul ciclu.
Unii poeţi au găsit o plăcere bolnăvicioasă în legea nestatorniciei şi au cîntat pe un ton nostalgic cîntecul
permanentei schimbări. Omar, făuritorul de corturi, a fost cel care a cîntat plin de patos şi umor despre
schimbare şi moarte, cele două maladii gemene care afectează omenirea. „Nu izbi lutul atît de dur", îl
sfătuieşte el pe olar, „bucata aceea cu care umbli cu-atîta nepăsare ar putea fi ţărîna bunicului tău"; „Cînd
înalţi cupa să sorbi din roşul vin", îi aminteşte petrecăreţului, „săruţi poate buzele vreunei fete frumoase
moartă de mult".
Această notă de întristare potolită exprimată cu umor subtil conferă catrenelor sale o frumuseţe irizată,
dar, oricît ar fi de frumoasă, poezia întreagă este bolnavă de moarte. Asemeni păsării fermecate de şarpele
ce o va devora, poetul este fascinat de duşmanul care-1 distruge pe el, pe toţi oamenii şi pe fiecare nouă
generaţie de oameni.
Scriitorii sfinţi se confruntă, la rîndul lor, cu nestatornicia omului, dar gîndirea lor este sănătoasă şi există
o putere tămăduitoare în cuvintele lor. Ei au găsit leacul pentru teribila maladie. Dumnezeu, spun ei, nu Se
schimbă. Legea schimbării aparţine unei lumi căzute, dar Dumnezeu este imuabil şi oamenii credinţei
găsesc, în sfîrşit, eterna permanenţă în El. între timp, schimbarea lucrează în favoarea copiilor împărăţiei,
nu împotriva lor. Transformările care apar în ei sînt lucrarea mîinii Duhului care locuieşte în ei. „Nu toţi",
spune apostolul, „privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului, şi sîntem schimbaţi în
acelaş chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului".2
într-o lume a schimbării şi a degradării, nici omul credinţei nu poate fi întru totul fericit. El caută instinctiv
ceea ce este neschimbător şi este îndurerat de efemeritatea lucrurilor dragi.
O, Doamne! Mi-e inima bolnavă
De această veşnică schimbare;
Iar viaţa aleargă trudnic de iute
în cursa ei neobosită pe felurite poteci.
Schimbarea nu se poate abate pe la Tine Şi nu-şi află ecou în liniştea eternităţii Tale.
Frederick W. Faber
Imuabilitatea lui Dumnezeu
65
Aceste cuvinte ale "lui Faber găsesc un răspuns aprobator în fiecare inimă; totuşi, oricît de mult am
deplînge lipsa statorniciei în lucrurile pămînteşti, într-o lume căzută ca a noastră tocmai capacitatea de
schimbare este o comoară de aur, un dar de la Dumnezeu, de o valoare fabuloasă, care ar trebui să ne
îndemne să-I aducem neîncetate mulţumiri. întreaga posibilitate de răscumpărare a fiinţelor omeneşti
constă în capacitatea lor de a se schimba. Trecerea de la un fel de a fi la un altul constituie esenţa
pocăinţei: mincinosul devine un om sincer, hoţul devine cinstit, desfrînatul devine curat, cel mîndru
ajunge smerit. întreaga textură morală a vieţii este schimbată. Gîndurile, dorinţele, sentimentele sînt
transformate şi omul nu mai este ceea ce a fost înainte. Atît de radicală este această schimbare, încît
apostolul îl numeşte pe omul care am fost, „omul cel vechi", iar pe omul care sîntem acum, „omul cel nou,
care se înoieşte spre cunoştinţă, după chipul Celui ce 1-a făcut".'
Şi totuşi, schimbarea este mai profundă şi mai fundamentală decît ar putea arăta faptele exterioare, fiindcă
include primirea unei vieţi de o calitate diferită, superioară. Omul cel vechi, chiar la apogeul său, nu
posedă decît viaţa lui Adam; omul cel nou, însă, are viaţa lui Dumnezeu. Cînd rostim aceste vorbe facem
mai mult decît să rostim cuvinte frumoase: afirmăm un lucru întru totul adevărat. Cînd Dumnezeu insuflă
viaţă veşnică în spiritul unui om, acel om devine membrul unui ordin nou, superior, de existenţă.
în desfăşurarea procesului Său răscumpărător. Dumnezeu Se foloseşte din plin de schimbare şi, printr-o
succesiune de transformări, ajunge în cele din urmă la permanenţă. în cartea Evrei, lucrul acesta este arătat
foarte clar: „El desfiinţează astfel pe cele dintîi, ca să pună în loc pe a doua"4 este un fel de rezumat al
învăţăturii acestei remarcabile cărţi. Vechiul legămînt, fiind ceva provizoriu, a fost abrogat, iar legămîntul
cel nou şi veşnic i-a luat locul. Sîngele ţapilor şi al taurilor şi-a pierdut semnificaţia odată ce a fost vărsat
sîngele Mielului Pascal. Legea, altarul, preoţia — erau toate temporare şi supuse schimbării; acum, legea
eternă a lui Dumnezeu este săpată pentru totdeauna în materialul viu şi sensibil din care este alcătuit
sufletul omului. Vechiul sanctuar nu mai este, dar noul sanctuar este veşnic în ceruri, iar acolo Fiul lui
Dumnezeu este preot în veci de veci.
Aici vedem că Dumnezeu foloseşte schimbarea ca pe un slujitor umil, spre a-i binecuvînta pe cei din casa
Lui, dar El
66
însuşi este în afara legilor schimbării şi nu este afectat de nici una din transformările care apar în Univers.
Şi toate lucrurile schimbîndu-se vestesc Pe Domnul neschimbat în veci.
Charles Wesley
Problema utilităţii apare din nou. „La ce-mi foloseşte mie să ştiu că Dumnezeu este imuabil?" ar putea
întreba cineva. „Nu cumva totul e doar o speculaţie metafizică, ceva ce ar putea aduce satisfacţie unor
persoane de o anumită formaţie intelectuală, dar care nu are nici o semnificaţie reală pentru oamenii cu
simţ practic?"
Dacă prin „oameni cu simţ practic" înţelegem oamenii necredincioşi, absorbiţi de treburile lor zilnice şi
indiferenţi la chemarea lui Hristos, la binele sufletului lor şi la foloasele lumii care vine, atunci o carte ca
cea de faţă nu are absolut nici un rost pentru ei; şi, din păcate, nici vreo altă carte care ia religia în serios.
Dar, deşi aceşti oameni pot alcătui majoritatea, ei nu reprezintă nicidecum întreaga populaţie. Mai există
încă acei „şapte mii" care nu şi-au plecat genunchiul înaintea lui Baal. Aceştia cred că au fost creaţi pentru
a se închina lui Dumnezeu şi pentru a se bucura pe vecie de prezenţa Lui şi sînt dornici să înveţe cît mai
mult despre Dumnezeul cu care aşteaptă să petreacă veşnicia.
în lumea aceasta unde oamenii ne uită, îşi schimbă atitudinea faţă de noi după cum le dictează interesele
personale şi îşi revizuiesc părerile despre noi pentru cea mai mică pricină, nu este oare o sursă de
minunată putere să ştii că Dumnezeu nu Se schimbă? Că atitudinea Lui faţă de noi astăzi este identică cu
cea din veşnicia trecută şi cu cea din veşnicia care vine?
Cîtă pace pentru inima creştinului să înţeleagă că Tatăl Ceresc nu diferă niciodată în felul Său de a fi!
Putem veni la El oricînd, fără să ne întrebăm dacă îl vom găsi în toane bune, pentru a fi primiţi. El este
întotdeauna sensibil la suferinţă şi probleme, precum şi la dragoste şi credinţă. El nu are ore de primire şi
nici nu-Şi stabileşte ore la care nu primeşte pe nimeni, nici nu Se răzgîndeşte cu privire la vreun lucru.
Astăzi, în această clipă, El simte împreună cu creaturile Sale, cu pruncii, cu bolnavii, cu cei căzuţi,
păcătoşi, exact aşa cum a simţit atunci cînd L-a trimis pe Unicul Lui Fiu în lume, ca să moară pentru
omenire.
imuabilitatea lui Dumnezeu
67
Dumnezeu nu are toane, nu este distant în sentimentele Lui, nici nu-Şi pierde entuziasmul. Atitudinea Sa
faţă de păcat este acum la fel ca şi atunci cînd l-a izgonit pe omul păcătos din grădina Edenului, iar
atitudinea Lui faţă de păcătos este identică cu cea pe care a avut-o cînd Şi-a întins mîna şi a strigat:
„Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă".5
Dumnezeu nu face compromisuri şi nu are nevoie de linguşiri. El nu poate fi înduplecat să-Şi modifice
Cuvîntul şi nu poate fi dus cu vorba ca să răspundă rugăciunilor egoiste. în toate eforturile noastre de a-L
găsi pe Dumnezeu, de a face ce-I place Lui, de a fi în comuniune cu El, nu trebuie să uităm că orice
schimbare trebuie să aibă loc din partea noastră. „Eu sînt Domnul, Eu nu Mă schimb"h. Nu trebuie decît să
îndeplinim condiţiile Lui clar prezentate, să ne punem vieţile în acord cu voia Sa revelată şi puterea Lui
infinită va deveni numaidecît activă în noi, în maniera prezentată prin intermediul Evangheliei din
Cuvîntul adevărului.
Izvor de viaţă! Sursă de Bine!
Tu neschimbat rămîi!
Nici urmă de schimbare
Nu poate umbri slava domniei Tale.
Pămîntul cu tot ce are poate dispărea, Dacă măreţul Creator aşa va vrea. El însă pe veci acelaşi rămînînd.
Cu veşnicul Nume „Eu sînt".
Din Colecţia Walker
Note:
1. Sfîntul Anselm, op. cit., p. 24-25.
2. 2 Cor. 3:18.
3. Col. 3:10.
4. Evrei 10:9.
5. Mat. 11:28.
6. Mal. 3:6.
Capitolul 10
OMNISCIENŢA DIVINĂ
Doamne, Tu cunoşti toate lucrurile; ştii cînd stau jos şi cînd mă scol şi cunoşti toate căile mele. Eu nu am ce să-Ţi aduc la cunoştinţă
şi este zadarnic să încerc să ascund ceva de Tine. în lumina cunoaşterii Tale desăvîrşite aş fi la fel de neîndemînatic ca un copilaş.
Ajută-mă să dau la o parte orice grijă, căci Tu cunoşti calea pe care merg şi cind mă vei încerca voi ieşi de acolo ca aurul curat.
Amin.
A spune că Dumnezeu este omniscient înseamnă a spune că El posedă o cunoaştere perfectă, deci nu are
nevoie să înveţe. Ba mai mult, înseamnă a spune că Dumnezeu n-a învăţat niciodată şi nici nu poate
învăţa.
Scripturile afirmă că Dumnezeu nu a învăţat niciodată ceva de la cineva. „Cine a cercetat Duhul
Domnului, şi cine L-a luminat cu sfaturile lui? Gu cine S-a sfătuit El, ca să ia învăţătură! Cine L-a învăţat
cărarea dreptăţii! Cine L-a învăţat înţelepciunea, şi I-a făcut cunoscut calea priceperii?"1 „Cine a cunoscut
gîndul Domnului? Sau cine a fost sfetnicul Lui?"2 Aceste întrebări retorice puse de către profetul Isaia şi
apostolul Pavel declară că Dumnezeu n-a învăţat niciodată.
De aici şi pînă la concluzia că Dumnezeu nu poate învăţa nu este decît un pas. Dacă Dumnezeu ar putea
primi vreodată, în vreun fel, cunoştinţe pe care nu le avea înainte şi pe care să nu le fi avut din veşnicie,
înseamnă că El ar fi imperfect şi mai prejos de ceea ce este. Să te gândeşti la un Dumnezeu care trebuie să
şadă la picioarele unui învăţător, chiar dacă învăţătorul ar fi un arhanghel sau un serafim, înseamnă să te
gîndeşti la altcineva, nu la Dumnezeul Cel Preaînalt, Creatorul cerului şi al pămîntului.
Această abordare negativă a omniscienţei divine este, cred eu, cît se poate de justificată în împrejurările
date. Deoarece cunoştinţele noastre intelectuale despre Dumnezeu sînt atît de reduse şi obscure, putem
cîştiga un avantaj considerabil în efortul nostru de a înţelege cum este Dumnezeu, folosind o soluţie
simplă, şi anume gîndindu-ne cum nu este Dumnezeu. Pînă în momentul
Omniscienţa divină
69
de faţă, în această examinare a atributelor lui Dumnezeu, am fost siliţi să spunem adesea cum nu este
Dumnezeu. Am văzut că Dumnezeu nu are origine, nu are început, nu are nevoie de nici un ajutor, că El
nu suferă nici o schimbare şi că, în esenţa fiinţei Sale, nu există nici un fel de limitări.
Această metodă, prin care vrem să-i facem pe oameni să vadă cum este Dumnezeu arătîndu-le cum nu este
El, e folosită şi de către scriitorii inspiraţi ai Sfintelor Scripturi. „Nu ştii? N-ai auzit? Dumnezeul cel
vecinie", zice Isaia, „Domnul a făcut marginile pămîntului. El nu oboseşte, nici nu osteneşte; priceperea
Lui nu poate fi pătrunsă."3 Iar afirmaţia abruptă a lui Dumnezeu: „Eu sînt Domnul, Eu nu Mă schimb"4
spune mai mult despre omniscienţa divină decît un tratat de zece mii de cuvinte, dacă toate negativele ar fi
eliminate în mod arbitrar. Veridicitatea eternă a lui Dumnezeu este afirmată în formă negativă de către
apostolul Pavel: „Dumnezeu... nu poate să mintă"5, iar cînd îngerul a declarat că „la Dumnezeu nimic nu
este cu neputinţă"6, cele două negative se unesc într-un afirmativ răsunător.
Nu numai Scriptura ne învaţă că Dumnezeu este omniscient, ci faptul acesta trebuie dedus şi din tot ce se
poate învăţa cu privire la El. Dumnezeu Se cunoaşte pe Sine în mod desăvîrşit şi, fiind sursa şi autorul
tuturor lucrurilor, rezultă că El cunoaşte tot ce se poate cunoaşte. Iar El ştie aceasta instantaneu, într-o
perfecţiune deplină, care include orice posibilă informaţie cu privire la tot ce există sau ar fi putut exista
oriunde în Univers, în orice moment din trecut, ori în viitor, în secolele sau erele nenăscute încă.
Dumnezeu cunoaşte instantaneu şi fără efort orice problemă şi toate problemele, tot ce are inteligenţă şi
minţile tuturor, tot ce are duh şi fiecare duh în parte, toată fiinţa şi orice fiinţă, toată lumea creată şi fiecare
creatură în parte, orice pluralitate şi toate pluralităţile, toată legea şi orice lege, toate relaţiile, toate
cauzele, toate gîndurile, toate tainele, toate enigmele, toate sentimentele, toate dorinţele, orice secret
nerostit, toate domniile şi toate împărăţiile, toate personalităţile, toate lucrurile văzute şi nevăzute din cer
şi de pe pămînt, mişcarea, spaţiul, timpul, viaţa, moartea, binele, răul, raiul şi iadul.
Pentru că Dumnezeu ştie în mod desăvîrşit toate lucrurile, El nu cunoaşte un lucru mai bine decît altul, ci
toate lucrurile la fel de bine. El nu descoperă nimic niciodată. El nu este niciodată surprins, niciodată
uimit. El nu Se miră niciodată de nimic şi (cu
70
excepţia ocaziilor în care îi atrage pe oameni la Sine, spre binele lor) nici nu caută informaţii, nici nu pune
întrebări.
Dumnezeu există prin Sine şi în Sine şi ştie că nici o făptură nu va putea să-L cunoască pe El vreodată în
mod desăvîrşit.
Nimeni nu cunoaşte lucrurile lui Dumnezeu afară de Duhul lui Dumnezeu.7
Numai Infinitul poate cunoaşte Infinitul.
în omniscienţa divină vedem puse în contrast groaza şi fascinaţia pe care le naşte Dumnezeirea în inima
omului. Faptul că Dumnezeu cunoaşte pe cineva pînă în cele mai mici amănunte poate fi un motiv de
teamă grozavă pentru omul care are ceva de ascuns — vreun păcat ce n-a fost părăsit, vreo tainică
nelegiuire împotriva omului sau a lui Dumnezeu. Sufletul neoblăduit de El are de ce să se cutremure la
gîndul că Dumnezeu ştie şubrezenia tuturor pretextelor şi nu acceptă niciodată scuzele firave invocate
pentru justificarea comportamentului păcătos, de vreme ce El cunoaşte foarte bine adevăratele motive.
Tu pui înaintea Ta nelegiuirile noastre, şi scoţi la lumina Feţei Tale păcatele noastre cele ascunse."
Ce lucru înfricoşător să-i vezi pe fiii lui Adam căutînd să se ascundă printre copacii unei alte grădini. Dar
unde ar putea să se ascundă?
Unde mă voi duce departe de Duhul Tău, şi unde voi fugi departe de Faţa Ta?... Dacă voi zice: „Cel puţin
întunerecul mă va acoperi, şi se va face noapte lumina dimprejurul meu!" Iată că nici chiar întunerecul nu
este întunecos pentru Tine; ci noaptea străluceşte ca ziua.'
Dar pentru noi, a căror scăpare a fost să apucăm nădejdea pusă înaintea noastră în Evanghelie, cîtă
negrăită binecuvîntare să ştim că Tatăl nostru Ceresc ne cunoaşte în întregime! Nici un informator nu
poate da relaţii despre noi, nici un duşman nu poate aduce vreo acuzaţie; nici o amintire a trecutului nu
poate veni asupra noastră pentru a ne face de ruşine dîndu-ne pe faţă trecutul; nici o slăbiciune nebănuită
din caracterul nostru nu poate ieşi la lumină, îndepărtîndu-L astfel pe Dumnezeu de noi, fiindcă El ne-a
cunoscut cu mult înainte de a-L cunoaşte noi pe El
Omniscienţa divină
71
şi ne-a chemat la Sine în deplină cunoştinţă de tot ceea ce era împotriva noastră.
Pot să se mute munţii, pot să se clatine dealurile, dar dragostea Mea nu se va muta dela tine, şi legămîntul
Meu de pace nu se va clătina, zice Domnul, care are milă de tine.10
Tatăl nostru din ceruri ştie din ce sîntem făcuţi şi nu uită că sîntem ţărînă. El cunoaşte infidelitatea noastră
înnăscută şi, din pricina Numelui Său, S-a angajat să ne salveze (Isaia 48:8-11). Singurul Său Fiu, cînd a
trăit printre noi, a simţit durerile noastre în toată intensitatea lor chinuitoare. Cunoaşterea nenorocirilor şi
suferinţelor noastre de către Dumnezeu nu este doar teoretică; ea este personală, caldă şi plină de
compasiune. Orice s-ar abate asupra noastră, Dumnezeu ştie şi îi pasă ca nimănui altcuiva.
El tuturor oferă bucuria Sa Făcindu-Se un copilaş; Om al durerii a devenit Mîhnirea toată pentru a o purta.
Să nu crezi că poţi un suspin a scoate Şi Făcătorul tău să nu fie aproape; Ori vreo lacrimă să-ţi cadă Şi El
lucirea-i să n-o vadă.
Oh! El ne dă bucuria Lui Durerea să ne-o curme; Lîngă noi stă El şi geme Pînă mîhnirea ni se şterge.
William Blake
Note:
1. Isa. 40:13-14.
2. Rom. 11:34.
3. Isa. 40:28.
4. Mal. 3:6.
5. Tit 1:2.
72
6. Luca 1:37 (KJV).
7. 1 Cor. 2:11.
8. Ps. 90:8.
9. Ps. 139:7, 11-12. 10. Isa. 54:10.
Capitolul 11
ÎNŢEL
O, Hhstoase, Tu, care ai fost ispitit în toate lucrurile ca şi noi, dar găsit fără păcat, întăreşfe-ne. ca să biruim dorinţa de a fi înţelepţi
şi de a fi consideraţi înţelepţi de către alţii, care sînt la fel de neştiutori ca şi noi. Ne întoarcem atît de la înţelepciunea noastră, cît şi
de la nebunia noastră şi alergăm la Tine, care eşti înţelepciunea şi puterea lui Dumnezeu. Amin.
Vom începe acest studiu sumar despre înţelepciunea divină cu credinţa în Dumnezeu. Urmărind modelul
nostru obişnuit, nu vom căuta să înţelegem pentru a putea crede, ci să credem pentru a putea înţelege. De
aceea, nu vom căuta dovezi că Dumnezeu este înţelept. Mintea necredincioasă nu poate fi convinsă de nici
o dovadă, iar inima ce I se închină nu are nevoie de ele.
„Binecuvîntat să fie Numele lui Dumnezeu, din vecinicie în vecinicie!" strigă profetul Daniel. „A Lui este
înţelepciunea şi puterea... El dă înţelepciune înţelepţilor şi pricepere celor pricepuţi! El descopere ce este
adînc şi ascuns; El ştie ce este în întunerec, şi la El locuieşte lumina."1 Omul credincios răspunde la aceste
cuvinte şi la cîntecul îngerilor: „A Dumnezeului nostru, să fie lauda, slava, înţelepciunea, mulţămirile,
cinstea, puterea şi tăria, în vecii vecilor! Amin".2 Unui astfel de om nu-i trece prin minte că Dumnezeu ar
trebui să-i aducă dovezi ale înţelepciunii şi puterii Lui. Nu este destul că El e Dumnezeu?
Cînd teologia creştină declară că Dumnezeu este înţelept, prin cuvîntul „înţelept" ea înţelege mult mai
mult decît spune sau poate el spune, deoarece încearcă să folosească un cuvînt relativ pentru a reda un
sens a cărui plenitudine de necuprins ameninţă să-1 rupă în bucăţi şi să-1 strivească sub greutatea ideii.
„Priceperea Lui este fără margini"3, zice psalmistul. Ceea ce se străduieşte să exprime teologia aici nu este
altceva decît nemărginirea însăşi.
74
Deoarece cuvîntul infinit descrie ceea ce este unic, el nu poate fi cuantificat. Nu putem spune „mai unic"
sau „foarte infinit". în faţa nemărginirii, rămînem fără glas.
Există, într-adevăr, o înţelepciune secundară, creată, pe care a dat-c Dumnezeu cu măsură făpturilor Sale,
după cum era necesar pentru binele lor suprem; însă, înţelepciunea oricărei creaturi sau cea a tuturor
creaturilor la un loc este jalnic de mică dacă e pusă alături de înţelepciunea fără margini a lui Dumnezeu.
De aceea, are dreptate apostolul cînd îl numeşte pe Dumnezeu drept „singurul înţelept"4. Adică,
Dumnezeu este înţelept în Sine, iar toată înţelepciunea sclipitoare a oamenilor sau a îngerilor nu este decît
o reflectare a acelei străluciri necreate ce izvorăşte din scaunul de domnie al Măririi din ceruri.
Ideea că înţelepciunea lui Dumnezeu este fără margini stă la baza întregului adevăr. Este o doctrină
fundamentală, necesară formulării corecte a tuturor celorlalte doctrine despre Dumnezeu. Fiind ceea ce
este independent de creaturile Sale, Dumnezeu, fără îndoială, nu este afectat de părerea noastră despre El,
dar sănătatea noastră morală cere să-I atribuim Ziditorului şi Susţinătorului Universului o înţelepciune
întru totul desăvîrşită. A refuza s-o facem ar însemna să trădăm tocmai acel lucru din noi care ne
deosebeşte de animale.
în Sfintele Scripturi, înţelepciunea, cînd e folosită cu referire la Dumnezeu sau la oamenii neprihăniţi, are
întotdeauna o accentuată conotaţie morală. Este concepută ca fiind curată, iubitoare, bună. înţelepciunea
care nu e decît şiretenie este adesea atribuită oamenilor răi, însă această înţelepciune este perfidă şi falsă.
Aceste două feluri de înţelepciune se găsesc într-un permanent conflict. într-adevăr, văzută de pe înălţimea
muntelui Sinai ori a Calvarului, întreaga istorie a lumii se dezvăluie a fi o luptă între înţelepciunea lui
Dumnezeu şi viclenia lui Satan şi a oamenilor căzuţi. Rezultatul luptei nu este incert. Imperfecţiunea va fi
nevoită să se plece, în cele din urmă, învinsă, în faţa perfecţiunii. Dumnezeu a avertizat că îi va prinde pe
înţelepţi în viclenia lor şi va nimici priceperea celor pricepuţi.
înţelepciunea, printre altele, este aptitudinea de a stabili ţeluri perfecte şi de a le atinge prin mijloace
desăvîrşite. Ea vede sfîrşitul încă de la început, astfel încît nu are nevoie să ghicească ori să presupună.
înţelepciunea aduce toate lucrurile în centrul atenţiei, fiecare fiind înţeles în lumina relaţiei sale cu toate
celelalte şi poate astfel să lucreze în direcţia obiectivelor predestinate cu o precizie impecabilă.
înţelepciunea lui Dumnezeu
75
Toate lucrările lui Dumnezeu sînt îndeplinite cu o înţelepciune desăvîrşită, întîi de toate spre slava Lui şi
apoi spre binele suprem al cîtor mai mulţi, pentru timpul cel mai îndelungat.
Toate faptele Sale sînt tot atît de curate pe cît sînt de înţelepte şi tot atît de bune pe cît sînt de curate şi
înţelepte. Nu numai că faptele Lui n-ar putea fi făcute mai bine, ci o cale mai bună pentru împlinirea lor
nici nu poate fi imaginată. Un Dumnezeu nemărginit în înţelepciunea Lui trebuie să lucreze într-o manieră
care nu poate fi îmbunătăţită de către creaturile mărginite. O, Doamne, cît de felurite sînt lucrările Tale!
Cu înţelepciune le-ai făcut pe toate şi pămîntul este plin de bogăţiile Tale!
Fără actul creaţiei, înţelepciunea lui Dumnezeu ar fi rămas pentru totdeauna zăvorită în adîncul fără sfirşit
al naturii divine. Dumnezeu a adus făpturile Sale în fiinţă pentru a Se bucura de ele şi pentru ca ele să se
bucure de El.
Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse; şi iată că erau foarte bune.5
De-a lungul secolelor, mulţi oameni au declarat că nu pot crede în înţelepciunea ce stă la baza unei lumi în
care se pare că există atîta rău. Voltaire, în lucrarea sa Candide, ne prezintă un personaj numit Dr.
Pangloss, care este un optimist incorigibil şi în gura căruia pune toate argumentele în favoarea filosofiei
„lumii celei mai bune dintre toate lumile posibile". Bineînţeles, cinicul scriitor francez a simţit o mare
voluptate în a-1 pune pe bătrînul profesor în situaţii care fac filosofia sa să pară ridicolă.
Perspectiva creştină asupra vieţii este însă cu mult mai realistă decît cea a Dr. Pangloss, cu conceptul său
de „raţiune suficientă". Şi anume, că lumea aceasta nu este deocamdată cea mai bună dintre toate lumile
posibile, ci o lume ce zace în umbra unui dezastru imens: Căderea omului. Scriitorii inspiraţi insistă
asupra faptului că, în prezent, întreaga creaţie suspină şi suferă durerile naşterii datorită puternicului şoc
provocat de Cădere. Ei nu încearcă să ofere „raţiuni suficiente"; ci afirmă că „firea a fost supusă
deşertăciunii — nu de voie, ci din pricina celui ce a supus-o — cu nădejdea, însă, că şi ea va fi
izbăvită...".6 Nu se face aici nici un efort de justificare a căilor lui Dumnezeu faţă de oameni; se afirmă
doar o stare de fapt. Fiinţa lui Dumnezeu este propria-I apărare.
76
Dar, în ciuda stării noastre de plîns, există speranţă. Cînd va veni ceasul victoriei lui Hristos, această lume
în suferinţă va fi adusă în glorioasa libertate a fiilor lui Dumnezeu. Pentru oamenii noii creaţii, vîrsta de
aur nu se află în trecut, ci în viitor, iar atunci cînd va sosi, un Univers uimit va vedea că Dumnezeu a
revărsat într-adevăr, din belşug peste noi orice fel de înţelepciune şi pricepere. Pînă atunci, speranţa
noastră se bizuie pe singurul Dumnezeu înţelept, Mîntuitorul nostru, şi aşteptăm cu răbdare desfăşurarea
lentă a planurilor Sale milostive.
In ciuda lacrimilor, a durerii şi a morţii, noi credem că Dumnezeul care ne-a creat pe toţi este infinit de
înţelept şi bun. După cum Avraam nu s-a îndoit de făgăduinţa lui Dumnezeu prin necredinţă, ci a fost tare
în credinţă, a dat slavă lui Dumnezeu şi a fost deplin încredinţat că ce făgăduieşte El poate să şi
împlinească, tot astfel ne punem şi noi speranţa numai în Dumnezeu şi nădăjduim împotriva oricărei
nădejdi, pînă se va crăpa de ziuă. Ne odihnim în ceea ce este Dumnezeu. Eu cred că numai aceasta este
credinţă adevărată. Orice credinţă care are nevoie să fie susţinută de dovezile furnizate de simţuri nu este o
credinţă adevărată.
„Tomo", i-a zis Isus. „pentrucă M-ai văzut, ai crezut. Ferice de ceice n-au văzut, şi au crezut."7
Mărturia credinţei constă în aceea că, indiferent cum par lucrurile în această lume căzută, toate lucrările
lui Dumnezeu sînt făcute cu o înţelepciune desăvîrşită. întruparea Fiului cel Veşnic în chip omenesc a fost
una dintre faptele măreţe ale lui Dumnezeu şi putem fi siguri că această lucrare uimitoare a fost îndeplinită
cu o perfecţiune posibilă numai Celui Nemărginit.
Fără îndoială, mare este taina evlaviei: Dumnezeu S-a arătat în trup/
Răscumpărarea noastră a fost, de asemenea, dusă la îndeplinire cu aceeaşi măiestrie fără greş care
caracterizează toate acţiunile lui Dumnezeu. Oricît de puţin o înţelegem, ştim că lucrarea ispăşitoare a lui
Hristos a adus o reconciliere desăvîrşitâ între Dumnezeu şi oameni şi a deschis împărăţia cerurilor tuturor
celor care cred. Preocuparea noastră nu este de a explica, ci de a vesti. Ba chiar mă întreb dacă Dumnezeu
ne-ar putea face să înţelegem tot ce s-a întîmplat acolo, la cruce. După cum spune apostolul Petru, nici
îngerii nu ştiu, oricît de mult ar dori ei să pătrundă aceste lucruri.
77
Acţiunea Evangheliei, naşterea din nou, venirea Duhului Sfînt în natura umană, înfrîngerea finală a răului
şi instaurarea definitivă a împărăţiei neprihănite a lui Hristos — toate acestea au izvorit şi continuă să
izvorască din plinătatea infinită a înţelepciunii lui Dumnezeu. Ochiul cel mai ager al celui mai sfînt
observator din binecuvîntata societate a sferelor înalte nu ar putea descoperi nici un cusur în căile lui
Dumnezeu, prin care El aduce totul la înfăptuire şi toată înţelepciunea serafimilor şi heruvimilor strînsă la
un loc n-ar putea găsi vreo modalitate de îmbunătăţire a procedurii divine.
Am ajuns la cunoştinţa că tot ce face Dumnezeu dăinuieşte în veci, şi la ceeace face El nu mai este nimic
de adăugat şi nimic de scăzut, şi că Dumnezeu face aşa pentru ca lumea să se teamă de Eli'
Susţinerea adevărului despre înţelepciunea infinită a lui Dumnezeu ca fiind o doctrină fundamentală a
crezului nostru are o importanţă vitală; dar nu este de ajuns. Prin practicarea credinţei şi a rugăciunii
trebuie să-1 aducem în lumea practică a experienţei noastre cotidiene.
Credinţa activă că Tatăl nostru Ceresc aşterne mereu împrejurul nostru circumstanţe providenţiale, care
lucrează spre binele nostru prezent şi bunăstarea noastră eternă aduce sufletului o veritabilă binecuvîntare.
Cei mai mulţi dintre noi trecem prin viaţă mai rugîndu-ne niţel, mai planificînd puţin, dînd un pic din
coate pentru a obţine o poziţie, sperînd, dar nefiind vreodată siguri de ceva şi, în ascuns, temîndu-ne
mereu că vom da greş. O asemenea viaţă este o tragică irosire a adevărului, care nu aduce niciodată odihnă
inimii.
Există o cale mai bună: să repudiem înţelepciunea noastră şi, în locul ei, să recurgem la înţelepciunea
infinită a lui Dumnezeu. Dorinţa noastră insistentă de a vedea calea înainte este destul de firească, dar
constituie o adevărată piedică în calea progresului nostru spiritual. Dumnezeu Şi-a asumat întreaga
răspundere pentru fericirea noastră veşnică şi este gata să preia conducerea vieţilor noastre în clipa în care
ne întoarcem la El cu credinţă. Iată promisiunea Lui:
Voi duce pe orbi pe un drum necunoscut de ei, îi voi povăţui pe cărări neştiute de ei; voi preface
întunerecul în lumină, înaintea lor, şi locurile strîmbe în locuri netede: iată ce voi face, şi nu-i voi părăsi.1"
78
CUNOAŞTEREA CELUI PREASRNT
Lasă-L să te conducă fără să ştii ce-i înainte,
Dragostea n-are nevoie să ştie;
Copiii ce se lasă conduşi de Tatăl
Nu întreabă unde merg,
Deşi cărarea e neştiută
Peste cimpii şi munţi singuratici.
Gerhard Teisteegen
Dumnezeu ne îndeamnă mereu să ne încredem în El atunci cînd drumul este necunoscut.
Eu voi merge înaintea ta, voi netezi drumurile muntoase, voi sfarima uşile de aramă, şi voi rupe zăvoarele
de fer. Iţi voi da visterii ascunse, bogăţii îngropate, ca să ştii că Eu sînt Domnul care te chem pe nume.
Dumnezeul lui Israel."
Ne simţim încurajaţi să aflăm cît de multe din lucrările măreţe ale lui Dumnezeu au fost făcute în taină,
departe de ochii curioşi ai oamenilor sau ai îngerilor. înainte ca Dumnezeu să creeze cerurile şi pămîntul,
întunericul acoperea faţa adîncului de ape. Cînd Fiul cel Veşnic S-a făcut trup, a fost purtat o vreme în
întuneric, în pîntecele gingaşei fecioare. Cînd El a murit pentru ca lumea să aibă viaţă, lucrul acesta s-a
petrecut în întuneric, nevăzut de nimeni în final. Cînd a înviat din morţi, era „dis de dimineaţă"12. Nimeni
nu L-a văzut cînd a înviat. Ca şi cum Dumnezeu ar spune: „Ceea ce sînt Eu este tot ce contează pentru
tine, căci în asta constă nădejdea şi pacea ta. Eu fac ceea ce fac şi la urmă totul va ieşi la lumină, dar cum
fac ceea ce fac, este treaba Mea. încrede-te în Mine şi nu te teme".
Avînd bunătatea lui Dumnezeu, care doreşte binele nostru suprem, înţelepciunea lui Dumnezeu, care îl
plănuieşte, şi puterea lui Dumnezeu, care îl aduce la îndeplinire, ce ne lipseşte? Negreşit, sîntem cele mai
privilegiate creaturi.
In toate măreţele planuri ale Creatorului nostru, Strălucesc atotputernicia şi înţelepciunea; Lucrările Lui,
prin minunata zidire, Vestesc gloria binecuvîntatului Său Nume.
Thomas Blacklock
79
Note:
1. Dan. 2:20-22.
2. Apoc. 7:12.
3. Ps. 147:5.
4. 1 Tim. 1:17 (KJV).
5. Gen. 1:31.
6. Rom. 8:20-21.
7. Ioan 20:29.
8. 1 Tim. 3:16 (KJV).
9. Ecles. 3:14.
10. Isa. 42:16.
11. Isa. 45:2-3.
12. Luca 24:1.
Capitolul 12
OMNIPOTENŢA LUI DUMNEZEU
Tatăl nostru ceresc, noi le-am auzit zicînd: „Eu sfnt Dumnezeul Cel Atotputernic. Umblă înaintea Mea şi fii fără prihană". Dar, dacă
nu ne învredniceşti Tu, prin nemărginita mărime a puterii Tale, cum am putea noi, care sîntem din fire slabi şi păcătoşi, să umblăm
pe o cale fără prihană? Ajută-ne să învăţăm să ne folosim de lucrarea puterii tăriei care se manifesta în Hristos cînd L-ai înviat din
morţi şi L-ai pus să şadă la dreapta Ta în locurile cereşti. Amin.
In timpul vedeniei sale, Ioan, autorul Apocalipsei, a auzit ceva ca glasul unei mari mulţimi, ca
vuietul unor ape mari şi ca bubuitul unor tunete puternice răsunînd prin tot Universul; şi glasul
acela proclama suveranitatea şi omnipotenţa lui Dumnezeu:
Aliluia! Domnul, Dumnezeul nostru Cel Atotputernic, a început să împărătească.'
Suveranitatea şi omnipotenţa trebuie să fie nedespărţite. Una nu poate exista fără cealaltă. Pentru
a domni, Dumnezeu are nevoie de putere, iar pentru a domni în mod suveran trebuie să aibă toată
puterea. Şi aceasta înseamnă a fi omnipotent: a avea toată puterea. Cuvîntul vine din limba latină
şi este identic în conţinut cu termenul mai obişnuit atotputernic. Acesta din urmă apare de
cincizeci şi şase de ori în Biblie2 şi nu este folosit decît cu referire la Dumnezeu. Numai El este
atotputernic.
Dumnezeu posedă ceea ce nici o creatură nu poate avea: o incomprehensibilă plinătate de putere,
o tărie absolută. Ştim acest lucru prin revelaţie divină, dar, odată cunoscut, el este în deplin acord
cu raţiunea. Admiţînd că Dumnezeu este infinit şi că există prin Sine, vom observa imediat că El
trebuie să fie şi atotputernic, iar raţiunea îngenunchează în semn de închinare în faţa omnipotenţei
divine.
„Puterea este a lui Dumnezeu"3 zice psalmistul, iar apostolul Pavel declară că natura însăşi
mărturiseşte despre puterea
Omnipotenţa lui Dumnezeu
81
veşnică a Dumnezeirii (Rom. 1:20). Ştiind aceasta, deducem omnipotenţa lui Dumnezeu în felul
următor: Dumnezeu are putere. Fiindcă Dumnezeu este şi infinit, tot ce are El trebuie să fie fără
limite; aşadar, Dumnezeu are putere nelimitată, este omnipotent. Observăm în continuare că
Dumnezeu, Creatorul care există prin Sine, este sursa oricărei puteri care există şi, pentru că o
sursă trebuie să fie cel puţin egală cu tot ceea ce izvorăşte din ea, rezultă cu necesitate faptul că
Dumnezeu este egal cu toată puterea care există, iar aceasta înseamnă că El este omnipotent.
Dumnezeu a delegat putere creaturilor Sale, dar, fiindu-Şi Sieşi suficient, El nu poate pierde
nimic din perfecţiunea atributelor Lui şi, deoarece puterea este unul dintre ele, Dumnezeu nu a
renunţat niciodată nici măcar la o fărîmă din puterea Sa. El dă, însă nu înstrăinează ceea ce a dat.
Tot ce dă El rămîne al Lui şi se întoarce iarăşi la El. El trebuie să rămînă de-a pururi ceea ce a
fost mereu: Domnul Dumnezeul cel Atotputernic.
Nu poţi citi multă vreme Scripturile cu o inimă receptivă fără să observi deosebirea radicală
dintre perspectiva oamenilor Bibliei şi cea a oamenilor moderni. Noi suferim astăzi de o
mentalitate secularizată. Acolo unde scriitorii sfinţi L-au văzut pe Dumnezeu, noi vedem legile
naturii. Lumea lor era în întregime populată; a noastră este aproape pustie. Lumea lor era vie şi
personală; a noastră este impersonală şi moartă. Dumnezeu guverna lumea lor; lumea noastră este
guvernată de legile naturii, iar noi sîntem tot mai îndepărtaţi de prezenţa lui Dumnezeu.
Şi care sînt aceste legi ale naturii care L-au dat la o parte pe Dumnezeu din minţile a milioane de
oameni? Legea are două semnificaţii. Prima este aceea de normă exterioară impusă de către
autorităţi, cum ar fi legea obişnuită împotriva furtului şi a violenţei. Cuvîntul este folosit şi pentru
a desemna uniformitatea modului în care se petrec lucrurile în Univers, însă această a doua
accepţiune a cuvîntului este eronată. Ceea ce vedem în natură nu sînt decît căile prin care puterea
şi înţelepciunea lui Dumnezeu operează în creaţie. La drept vorbind, acestea sînt fenomene, nu
legi, noi însă le numim legi prin analogie cu legile arbitrare ale societăţii.
Ştiinţa observă cum anume operează puterea lui Dumnezeu, descoperă undeva un tipar ce se
repetă şi-1 stabileşte ca „lege". Uniformitatea activităţilor lui Dumnezeu în creaţia Sa îi dă
omului de ştiinţă posibilitatea de a prezice cursul fenomenelor naturale. Constanţa
comportamentului lui Dumnezeu în lumea Sa reprezintă fundamentul întregului adevăr ştiinţific.
Pe el îşi
82
întemeiază omul de ştiinţă credinţa şi de acolo porneşte pentru a realiza lucruri mari şi folositoare în
domenii ca navigaţia, chimia, agricultura şi ştiinţele medicale.
Religia, pe de altă parte, trece dincolo de natură, către Dumnezeu. Ea nu se ocupă de urmele paşilor lui
Dumnezeu pe cărarea creaţiei, ci de Acela care lasă aceste urme. Religia este interesată în primul rînd de
Cel care este sursa tuturor lucrurilor, de făuritorul oricărui fenomen. Pentru acest Unul, filosofia are
diverse nume, dintre care cel mai îngrozitor ce mi-a fost dat să-1 văd este cel furnizat de Rudolf Otto:
„Absoluta, gigantica, neobosita forţă activă a lumii"4. Creştinul îşi aduce aminte cu deosebită bucurie că
această „forţă a lumii" a zis cîndva „EU SÎNT"5, iar cel mai mare învăţător dintre toţi cîţi au existat
vreodată i-a învăţat pe ucenicii Săi să I se adreseze ca unei persoane: „Cînd vă rugaţi, să ziceţi: Tatăl
nostru care eşti în ceruri! Sfinţească-se Numele Tău".6 Oamenii Bibliei au comunicat pretutindeni cu acest
„gigantic absolut" într-un limbaj atît de personal pe cît poate permite graiul omenesc şi, împreună cu El,
profeţii şi sfinţii au umblat cuprinşi de extaz şi de o devoţiune caldă, intimă şi profund împlinitoare.
Omnipotenţa nu este numele dat sumei întregii puteri care există, ci atributul unui Dumnezeu personal
despre care noi, creştinii, credem că este Tatăl Domnului nostru Isus Hristos şi al tuturor celor care-şi pun
încrederea în El pentru viaţa veşnică. Omul plin de reverenţă găseşte în acest adevăr izvorul unei minunate
puteri pentru viaţa sa lăuntrică. Credinţa lui se ridică, pentru a se avînta în părtăşia cu Cel care poate face
orice voieşte, pentru care nimic nu este greu sau dificil, fiindcă deţine puterea absolută.
Deoarece are sub porunca Sa toată puterea din Univers, Domnul, Dumnezeul Cel Atotputernic poate face
toate lucrurile la fel de uşor. Toate lucrările Sale sînt făcute fără efort. El nu cheltuieşte energie care apoi
trebuie să fie completată din nou. Autosuficienţa Sa face inutilă căutarea unei posibilităţi de reînnoire a
tăriei Lui în afara propriei persoane. Toată puterea necesară pentru a înfăptui tot ce doreşte Dumnezeu să
facă locuieşte în fiinţa Sa infinită, într-o plinătate niciodată diminuată.
Pastorul prezbiterian A. B. Simpson, apropiindu-se de vîrsta mijlocie, cu sănătatea şubredă, profund
descurajat şi gata să abandoneze lucrarea creştină, s-a întîmplat să audă unul din cîntecele religioase ale
negrilor:
Omnipotenţa lui Dumnezeu
83
Nimic nu-i prea greu pentru Isus, Nimeni nu poate lucra ca El.
Mesajul i-a străpuns inima ca o săgeată, aducînd credinţă şi speranţă şi viaţă pentru trup şi suflet. A căutat
un loc unde să se retragă şi, după un timp petrecut singur cu Dumnezeu, s-a ridicat în picioare complet
vindecat şi a plecat cu o bucurie deplină pentru a înfiinţa una dintre cele mai mari societăţi misionare
pentru străinătate din lume. După această întîlnire cu Dumnezeu, a muncit enorm în slujba lui Hristos timp
de treizeci şi cinci de ani. Credinţa lui în Dumnezeul puterii nelimitate i-a dat toată tăria de care avea
nevoie pentru a merge înainte.
Mă prostern în ţarină în faţa Ta, Atotputernic Creator! Chiar heruvimii astfel se prostern cu feţele
acoperite; In liniştită şi tăcută închinare Te ador. Prietene atotprezent, atoateştiutor.
Tu pămîntul l-ai îmbrăcat cu haină de smarald,
Ori l-ai drapat în alb,
Soarele strălucitor şi luna de pe ceru-nalt,
în faţa Ta adînc se-nchină, Dumnezeule Preaînalt.
Sir John Bowring
Note:
1. Apoc. 19:6.
2. King James Version (n.trad.)
3. Ps. 62:11.
4. Rudolf Otto, The Idea of The Holy [Ideea despre Cel Sfînt] Oxford University Press, New York, 1958,
p. 24
5. Ex. 3:14.
6. Luca 11:2.
Capitolul 13
TRANSCENDENŢA DIVINĂ
0, Doamne, Domnul nostru, nu este nimeni ca Tine sus în cer sau jos pe pămînt. A Ta este puterea, cinstea şi măreţia. Tot ce se
află în cer ori pe pămînt este al Tău: a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în veci. o. Dumnezeule, căci Tu eşti Înălţat ca stăpîn
peste toate. Amin.
Cînd spunem că Dumnezeu este transcendent, înţelegem, bineînţeles, faptul că El este înălţat cu
mult mai presus de Universul creat, atît de sus, încît mintea omenească nici nu poate realiza.
Totuşi, pentru a ne face o idee corectă, trebuie să nu uităm că expresia „mult deasupra" nu se referă la
distanţa fizică ce-L desparte de Pămînt, ci la calitatea existenţei. Preocuparea noastră nu este localizarea în
spaţiu sau simpla altitudine, ci viaţa.
Dumnezeu este duh şi, pentru El, mărimea şi distanţele nu au nici o însemnătate. Pentru noi, ele sînt utile
ca analogii şi ilustrări şi, de aceea, Dumnezeu face mereu uz de ele atunci cînd ne vorbeşte, coborîndu-Se
la capacitatea noastră limitată de înţelegere. Cuvintele lui Isaia despre Dumnezeu: „Căci aşa vorbeşte Cel
Prea înalt, a cărui locuinţă este vecinică"1 dau o impresie clară de înălţime, însă asta fiindcă noi, care trăim
într-o lume a materiei, spaţiului şi timpului, avem tendinţa să gîndim în termeni proprii materiei şi nu
putem pricepe ideile abstracte, decît dacă le putem găsi o oarecare corespondenţă în lucrurile materiale. în
strădania ei de a se elibera de sub tirania lumii fireşti, inima omenească trebuie să înveţe să traducă în sens
ascendent limbajul pe care îl foloseşte Duhul pentru a ne da învăţătură.
Spiritul este acela care dă semnificaţie materiei şi afară de spirit nimic nu are valoare perenă în final. Un
copilaş se îndepărtează de grupul de turişti căruia îi aparţine şi se rătăceşte pe munte; şi, dintr-o dată,
dispoziţia mentală a membrilor grupului se schimbă în întregime. Admiraţia mută faţă de frumuseţile
naturii face loc mîhnirii profunde provocate de copilul
Transcendenţa divină
85
pierdut. Grupul se răspîndeşte pe versantul muntelui, strigînd îngrijoraţi copilul pe nume şi cercetînd cu
grijă fiecare loc izolat unde ar putea fi ascunsă micuţa fetiţă pierdută.
Ce a adus această schimbare bruscă? Muntele acoperit de păduri este tot acolo, înălţîndu-şi vîrful pînă în
nori, de o frumuseţe ce-ţi taie respiraţia, dar acum nimeni nu-1 mai bagă în seamă. Toată atenţia este
concentrată pentru găsirea unei fetiţe cu păr cîrlionţat, care nu are nici doi ani şi cîntăreşte mai puţin de
zece kilograme. Cu toate că este atît de tînără şi de măruntă, ea preţuieşte pentru părinţii şi prietenii ei mai
mult decît toată acea masă imensă a muntelui străvechi şi impunător, pe care-1 admirau cu cîteva minute
în urmă. Şi toată lumea civilizată va fi de acord cu judecata lor, căci fetiţa poate iubi, poate rîde, poate
vorbi şi se poate ruga, pe cînd muntele nu poate. Calitatea fiinţei copilului îi conferă acestuia valoare.
Totuşi, nu putem compara fiinţa lui Dumnezeu cu nimic altceva, aşa cum am comparat adineaori copilul
cu muntele. Nu trebuie să ne gîndim la Dumnezeu ca ocupînd poziţia cea mai înaltă într-o ordine
ascendentă a fiinţelor: pornind de la unicelulare, urcînd apoi la peşti, păsări, animale, oameni, îngeri,
heruvimi şi Dumnezeu. Aşa ceva ar însemna să recunoaştem eminenţa, chiar preeminenţa lui Dumnezeu,
ceea ce nu este suficient; trebuie să recunoaştem transcendenţa Lui, în sensul deplin al cuvîntului.
Dumnezeu este întotdeauna aparte, într-o lumină de care nu te poţi apropia. El este tot atît de sus faţă de
un arhanghel pe cît este şi faţă de o omidă, fiindcă prăpastia care desparte arhanghelul de omidă nu este
decît una finită, în timp ce prăpastia dintre Dumnezeu şi arhanghel este infinită. Deşi foarte îndepărtate
între ele pe scara lucrurilor create, arhanghelul şi omida sînt totuşi unite prin faptul că sînt amîndouă fiinţe
create. Amîndouă fac parte din categoria „ceea ce nu este Dumnezeu" şi sînt despărţite de Dumnezeu prin
nemărginirea însăşi.
Reticenţa şi rîvna sînt într-un veşnic conflict în inima care doreşte să vorbească despre Dumnezeu.
Nişte muritori corupţi s-ar putea încumeta Gloria sau harul a-Ţi cînta?
Atît de sus Ţi-e urma de privirea muribundă,
Că numai pin' la umbra Feţei Tale poate să ajungă.
Isaac Watts
86
Ne consolăm, totuşi, cu gîndul că Dumnezeu însuşi este Acela care ne pune în inimă dorinţa de a-L căuta
şi, într-o anumită măsură, ne face posibilă cunoaşterea Sa şi Se bucură chiar şi de cea mai slabă încercare
de a-L face cunoscut.
Dacă vreun observator sau sfint oarecare, ce şi-a petrecut fericitele-i veacuri pe ţărmul mării de foc ar
trebui să vină pe Pămînt, cît de fără sens i s-ar părea vorbăria necontenită a seminţiilor omeneşti în
continuă activitate. Cît de ciudate şi lipsite de conţinut i-ar suna cuvintele serbede, banale şi nefolositoare
ce pot fi auzite de la un amvon obişnuit, săptămînă de săptămînă. Şi dacă un astfel de om ar vorbi pe
pămînt, n-ar vorbi el oare despre Dumnezeu? Nu şi-ar fermeca şi fascina ascultătorii cu descrieri incitante
despre Dumnezeire? Şi, după ce am auzit cele spuse, am mai consimţi noi să ascultăm altceva mai prejos
decît teologie, doctrina despre Dumnezeu? Nu ar trebui deci să le cerem celor care se încumetă să ne
înveţe să ne vorbească de pe muntele priveliştii divine sau să nu mai vorbească deloc?
Cînd psalmistul a văzut nelegiuirea celui rău, inima sa i-a arătat cum era posibil lucrul acesta. „Nu este
frică de Dumnezeu înaintea ochilor lui"2, explică el şi, spunînd aceasta, ne-a descoperit psihologia
păcatului. Cînd oamenii nu se mai tem de Dumnezeu, încalcă legile Lui fără şovăială. Teama de
consecinţe nu mai reprezintă un motiv de reţinere, atunci cînd frica de Dumnezeu a dispărut.
în vremurile de odinioară, se ^spunea despre oamenii credinţei că „au frică de Dumnezeu" şi că „îl slujesc
pe Dumnezeu cu frică". Oricît de intimă ar fi fost comuniunea lor cu Dumnezeu, oricît de îndrăzneţe le
erau rugăciunile, la temelia vieţii lor religioase era convingerea că Dumnezeu este mare şi înfricoşător. O
astfel de idee a unui Dumnezeu transcendent străbate întreaga Biblie, dînd culoare şi relief caracterului
sfinţilor. Frica aceasta de Dumnezeu era mai mult decît o presimţire a unui pericol; era o teamă
nonraţională, un sentiment acut de- insuficienţă în prezenţa Dumnezeului Atotputernic.
Oriunde Se arăta Dumnezeu oamenilor în timpurile biblice, rezultatul era acelaşi — un sentiment
covîrşitor de groază şi spaimă, o chinuitoare realizare a păcătoşeniei şi vinovăţiei. Cînd a vorbit
Dumnezeu, Avraam s-a aruncat cu faţa la pămînt ca să asculte. Cînd Moise L-a văzut pe Domnul în rugul
aprins, şi-a ascuns faţa, căci se temea să-L privească. Vederea lui Dumnezeu într-o vedenie i-a smuls lui
Isaia strigătul: „Vai de mine!" şi mărturisirea: „Sînt pierdut, căci sînt un om cu buze necurate."3
Transcendenţa divină
87
întîlnirea lui Daniel cu Dumnezeu a fost poate cea mai înfricoşătoare şi mai minunată dintre toate. Profetul
şi-a ridicat ochii şi a văzut pe Unul pe care îl descrie astfel: „Trupul lui era ca o piatră de hrisolit, faţa îi
strălucea ca fulgerul şi ochii îi erau ca nişte flăcări de foc; dar braţele şi picioarele semănau cu nişte aramă
lustruită, şi glasul lui tuna ca vuietul unei mari mulţimi". „Eu, Daniel, am văzut singur vedenia", scrie el
după aceea, „dar oamenii cari erau cu mine n-au văzut-o; totuş au fost apucaţi de o mare spaimă, şi au
luat-o la fugă ca să se ascundă! Eu am rămas singur, şi am văzut această mare vedenie. Puterile m-au lăsat,
coloarea mi s-a schimbat, faţa mi s-a sluţit, şi am pierdut orice vlagă. Am auzit glasul cuvintelor lui; şi pe
cînd auzeam glasul cuvintelor lui, am căzut leşinat cu faţa la pămînt".4
Aceste experienţe arată că vederea transcendenţei divine va face curînd să înceteze orice controversă
dintre om şi Dumnezeul său. Orice dorinţă de luptă dispare din om, iar el este gata ca, împreună cu Saul
cel învins, să întrebe smerit: „Doamne, ce vrei să fac?"6 în contradicţie cu aceasta, siguranţa de sine a
creştinilor moderni, uşurătatea nelipsită din multe din întrunirile noastre, lipsa şocantă de respect faţă de
persoana lui Dumnezeu constituie suficiente dovezi ce demonstrează orbirea adîncă a inimii. Mulţi se
numesc cu numele lui Hristos, vorbesc mult despre Dumnezeu şi se roagă uneori, dar dovedesc clar că nu
ştiu cine este El. ,.Frica de Domnul este un izvor de viaţă"6, însă această frică tămăduitoare este greu de
găsit astăzi printre creştini.
Discutînd o dată cu prietenul său Eckermann, poetul german Goethe şi-a îndreptat gîndurile spre religie şi
a vorbit despre abuzul comis asupra Numelui divin. „Oamenii îl tratează, a zis el, ca şi cum Fiinţa supremă
şi incomprehensibilă, pînă la care gîndul nostru nu poate ajunge, ar fi seamănul lor! Altfel n-ar spune:
«Doamne, Dumnezeule! Ce Dumnezeu! Dragă Doamne!». Aceste expresii devin pentru ei, în special
pentru clericii care le au zilnic pe buze, cuvinte goale, nume fără semnificaţie, cărora nu li se ataşează nici
o idee. Dacă ar fi impresionaţi de măreţia Lui, ar fi muţi de admiraţie şi, venerîndu-L, n-ar mai dori să-I
dea nume."7
Doamne al tuturor, pe tronul Tău înălţat. Slava Ta străluceşte de la soare pîn' la stele; Inimă şi suflet eşti
oricărei sfere, Şi totuşi atît de-apropiat oricărei inimi iubitoare!
Domn al vieţii-ntregi, de sus şi de jos. Lumina Ta e-adevăr, căldura Ta dragoste, în faţa tronului Tău veşnic aprins
Lepădăm a noastră strălucire.
Oliver Wendell Holmes
Note:
1. Isa. 57:15.
2. Ps. 36:1.
3. Isa. 6:5.
4. Dan. 10:6-9.
5. Fapte 9:6.
6. Prov. 14:27.
7. Johann Peter Eckermann, Conversations with Eckermann [Convorbiri cu Eckermann], M. Walter
Dunn, Washington şi Londra, 1901, p. 45.
Capitolul 14
OMNIPREZENŢA LUI DUMNEZEU
Tatăl nostru, ştim că eşti aici cu noi, dar cunoaşterea noastră nu este decît o umbră, o palidă imagine a adevărului şi are atît de
puţin din savoarea spirituală şi dulceaţa lăuntrică pe care ar trebui s-o ofere o astfel de cunoaştere. Lucrul acesta este pentru noi o
mare pierdere şi cauza unei mari slăbiciuni spirituale. Ajută-ne să facem acele schimbări în viaţa noastră care sînt necesare înainte
de a pricepe adevăratul sens al cuvintelor: „în prezenţa Ta sînt bucurii nespuse". Amin.
Cuvîntul prezent înseamnă, desigur, aici, aproape de, Ungă, iar prefixul omni îi conferă ideea de
universalitate. Dumnezeu este aici pretutindeni, aproape de orice lucru, lîngă orice fiinţă.
Puţine adevăruri sînt exprimate în Scripturi la fel de clar ca doctrina omniprezenţei divine. Pasajele care
susţin acest adevăr sînt atît de clare, încît ar fi necesar un efort considerabil pentru a le înţelege greşit. Ele
declară că Dumnezeu este imanent în creaţia Sa, că nu există loc în cer, pe pămînt ori în infern unde
oamenii s-ar putea ascunde de prezenţa Lui. Ele ne învaţă că Dumnezeu este în acelaşi timp şi departe şi
aproape şi că în El oamenii se mişcă, trăiesc şi îşi au fiinţa. în plus, la fel de convingător e faptul că de
fiecare dată, pentru a explica şi celelalte realităţi ce ne sînt comunicate despre El, respectivele pasaje ne
obligă să presupunem că Dumnezeu este omniprezent.
De exemplu, Scriptura afirmă că Dumnezeu este infinit. Asta înseamnă că fiinţa Lui nu cunoaşte limite.
Aşadar, nu există limite pentru prezenţa Sa; Dumnezeu este omniprezent. în nemărginirea Lui, El
înconjoară mărginită creaţie şi o cuprinde. Dincolo de El nu mai poate fi loc pentru nimic. Dumnezeu este
mediul nostru de viaţă, cum este apa pentru peşti şi aerul pentru păsări. „Dumnezeu este deasupra tuturor
lucrurilor, scria Hildebert din Lavardin, sub toate lucrurile; în afara tuturor; înăuntru, dar nu inclus; în
afară, dar nu exclus; deasupra, dar nu ridicat; dedesubt, dar nu coborît; întru totul deasupra, conducînd;
întru totul dedesubt, susţinînd; întru totul înăuntru, umplînd."1
90
Credinţa că Dumnezeu este prezent în Universul Său nu poate fi susţinută izolat de alte adevăruri.
Ea are implicaţii practice în multe domenii ale gîndirii teologice şi este legată direct de anumite
probleme religioase, cum ar fi, de pildă, natura lumii noastre. Gînditorii din aproape toate
timpurile şi culturile s-au întrebat ce fel de lume este cea în care trăim. Este ea o lume materială
care se guvernează singură sau este spirituală şi e condusă de puteri nevăzute? Se explică acest
sistem interdependent de la sine sau va rămîne el un mister? începe oare şi se termină în sine
fluxul existenţei? Ori îşi are el izvorul mult mai sus şi mult mai departe de munţii cei înalţi?
Teologia creştină afirmă că deţine răspunsurile la aceste întrebări. Ea nu speculează şi nici nu-şi
dă cu părerea, ci autoritatea ei constă în faptul că „Aşa vorbeşte Domnul". Ea declară cu hotărîre
că lumea este spirituală: îşi are originea în spirit, izvorăşte din spirit, este spirituală în esenţa ei şi
este lipsită de sens fără Duhul, care locuieşte în ea.
Doctrina omniprezenţei divine dă un caracter personal relaţiei omului cu Universul în care el se
găseşte. Acest adevăr fundamental dă semnificaţie tuturor celorlalte adevăruri şi conferă o
valoare supremă scurtei sale vieţi. Dumnezeu este prezent, aproape de el, alături de el; şi acest
Dumnezeu îl vede şi-1 cunoaşte pe deplin. Aici începe credinţa şi, deşi continuă cu o mie de alte
adevăruri minunate, ele se sprijină toate pe adevărul că Dumnezeu este şi El este aici. „Căci cine
se apropie de Dumnezeu", spune Epistola către evrei, „trebuie să creadă că El este"2. Iar Hristosul
însuşi a spus: „Aveţi credinţă în Dumnezeu, şi aveţi credinţă în ..."3 Orice „şi în" s-ar adăuga la
credinţa fundamentală în Dumnezeu va reprezenta o suprastructură şi, indiferent de înălţimea la
care se va ridica, ea va continua să se rezeme ferm pe temelia iniţială.
învăţătura Noului Testament este că Dumnezeu a creat lumea prin Logos, Cuvînt, şi Cuvîntul este
identificat cu a doua Persoană a Dumnezeirii, care era prezentă în lume chiar înainte de a Se
întrupa în firea umană. Cuvîntul a făcut toate lucrurile şi a rămas în creaţia Sa pentru a o susţine
şi a o întreţine şi pentru a fi în acelaşi timp o lumină morală, care să-1 ajute pe orice om să
deosebească binele de rău. Universul funcţionează ca un sistem ordonat, dar nu pe baza unor legi
impersonale, ci datorită glasului creator al prezenţei imanente şi universale, Logosul.
Preotul W.G.H. Holmes, din India, spunea că a văzut hinduşi care mîngîiau copacii şi pietrele,
şoptind: „Eşti acolo? Eşti acolo?",
Omniprezenţa lui Dumnezeu
91
către dumnezeul care sperau că se află înăuntru. Creştinul instruit aduce, cu toată smerenia,
răspunsul la această întrebare. Dumnezeu este acolo, într-adevăr. El este acolo, aşa cum este aici
şi pretutindeni, nu închis în copaci sau pietre, ci liber în Univers, aproape de orice, alături de
oricine şi, prin Isus Hristos,.accesibil imediat oricărei inimi iubitoare. Doctrina omniprezenţei
divine stabileşte acest adevăr pentru vecie.
Pentru un creştin convins, adevărul acesta este o sursă de profundă mîngîiere în întristări şi de
siguranţă neclintită în felurite experienţe prin care trece în viaţa sa. Pentru el, „practicarea
prezenţei lui Dumnezeu" constă nu în proiectarea unui obiect imaginar în mintea sa, a cărui
prezenţă să încerce a o realiza ulterior; ci înseamnă mai degrabă a recunoaşte prezenţa reală a
Aceluia despre care orice teologie temeinică declară că este deja acolo, o entitate obiectivă,
existînd independent de orice concepţie despre El din partea creaturilor Sale. Experienţa care
rezultă nu va fi vizuală, dar va fi reală.
Certitudinea că Dumnezeu este mereu aproape de noi, prezent în orice colţ al lumii Sale, mai
aproape de noi decît chiar gândurile noastre, ar trebui să ne menţină mai tot timpul într-o stare de
înaltă fericire morală. Dar nu tot timpul. Nu ar fi cinstit să promitem fiecărui credincios o stare de
continuă jubilaţie şi ar fi nerealist să ne aşteptăm la aşa ceva. Aşa cum un copil poate plînge de
durere chiar şi adăpostit în braţele mamei sale, tot astfel, un creştin poate cunoaşte suferinţa chiar
dacă este conştient de prezenţa lui Dumnezeu. Chiar dacă „totdeauna sîntem veseli"4, Pavel a
recunoscut că, uneori, el şi tovarăşii lui erau întristaţi, iar Hristos a trecut din pricina noastră prin
momente de durere profundă şi lacrimi grele în rugăciune, măcar că nu părăsise niciodată sînul
Tatălui (Ioan 1:18). \
însă totul va fi bine. într-o lume ca aceasta, lacrimile au un efect terapeutic. Balsamul vindecător
ce picură din veşmîntul Prezenţei care ne înconjoară ne vindecă durerile, înainte de a deveni
fatale. Certitudinea că nu sîntem niciodată singuri potoleşte marea zbuciumată a vieţii noastre şi
aduce pace sufletului nostru.
Atît Scripturile, cît şi raţiunea, afirmă că Dumnezeu este prezent. Rămîne doar ca noi să învăţăm
să experimentăm acest adevăr în mod conştient. O frază dintr-o scrisoare scrisă de Dr. Allen
Fleece rezumă mărturia multor alţi oameni: „Este o binecuvîntare să ştii că Dumnezeu este
prezent, dar a simţi prezenţa Lui este o nespusă fericire".
92
Dumnezeu îşi dezvăluie prezenţa:
Veniţi sâ-L adorăm
Şi plini de teamă sfîntă Lui să ne-nchinăm.
Singurul nostru Dumnezeu, El ne e şi Domn şi Mîntuitor. Lăudaţi-I Numele nemuritor!
Dumnezeu însuşi e cu noi:
Cel pe care puternice oşti îngereşti
îl slujesc în locurile cereşti.
Gerhard Tersteegen
Note:
1. A New Dictionary of Quotations, selectat şi editat de H. L. Mencken, Alfred A. Knopf, New York,
1942, p. 462-463.
2. Evrei 11:6.
3. Ioan 14:1.
4. 2 Cor. 6:10.
Capitolul 15
CREDINCIOŞIA LUI
Este bine să-Ji aducem mulţumiri şi să cîntăm laude Numelui Tău, Preaînalte, să vestim dimineaţa
bunătatea Ta şi noaptea credincioşia Ta. După cum Fiul Tău, cînd era pe pămînt, a fost credincios faţă de
Tine — Tatăl Său ceresc — tot astfel, acum, în ceruri, El este credincios faţă de noi, fraţii Lui pămînteşti;
ştiind lucrul acesta mergem înainte cu nădejde deplină pentru toţi anii şi toate veacurile ce vor veni. Amin.
Aşa cum am subliniat mai sus, atributele lui Dumnezeu nu sînt trăsături izolate ale caracterului
Său, ci faţete ale fiinţei Lui unitare. Ele nu sînt lucruri în sine; mai degrabă sînt idei care ne ajută
să ni-L imaginăm pe Dumnezeu, aspecte ale unui întreg perfect, nume pe care le dăm
adevărurilor pe care le ştim despre Dumnezeire.
Pentru a avea o înţelegere corectă a atributelor este necesar să le vedem ca fiind una. Ne putem
gîndi la ele în mod distinct, dar ele nu pot fi despărţite. „Toate însuşirile atribuite lui Dumnezeu,
în realitate nu pot diferi una de alta, datorită simplităţii Lui desăvîrşite, cu toate că noi folosim
cuvinte diferite referindu-ne la Dumnezeu în situaţii diferite", spune Nicolaus Cusanus.
„Urmează că, deşi îi atribuim lui Dumnezeu vedere, auz, gust, miros, pipăit, sentimente, raţiune,
intelect şi aşa mai departe, potrivit cu semnificaţia fiecărui cuvînt, cu toate acestea, în El, văzul
nu este diferit de auz, ori gust, ori miros, ori pipăit, ori sentiment, ori pricepere. Astfel, toată
teologia se înscrie într-un cerc, deoarece fiecare atribut al Său este afirmat de un alt atribut."1
în procesul studierii oricărui atribut, unitatea de esenţă a tuturor atributelor devine evidentă.
Vedem, de pildă, că, dacă Dumnezeu există prin Sine, trebuie, de asemenea, să-Şi fie Sieşi
suficient; şi, dacă are putere, fiind infinit, trebuie să aibă toată puterea. Dacă posedă cunoaştere,
natura Lui infinită ne asigură că El posedă toată cunoaşterea. în mod similar, imuabilitatea Sa
presupune credincioşia Lui. Dacă este neschimbat, rezultă că El
94
nu poate fi neloial, fiindcă aceasta I-ar cere să Se schimbe. Orice lipsă în caracterul divin ar demonstra
imperfecţiune şi, întrucît Dumnezeu este perfect, ea nu poate exista. în felul acesta, atributele se explică
unele pe altele şi dovedesc că ele nu sînt decît licăriri, întrezărite cu bucurie de mintea omenească, ale
Dumnezeirii care este perfectă la modul absolut.
Toate acţiunile lui Dumnezeu sînt în armonie cu toate atributele Sale. Nici unul dintre atribute nu
contrazice vreun altul, ci toate se armonizează şi se îmbină în adîncul infinit al Dumnezeirii. Tot ceea ce
Dumnezeu face este în acord cu ceea ce este El; a fi şi a face sînt una în El. Imaginea obişnuită despre
Dumnezeu ca fiind sfîşiat între dreptatea şi îndurarea Sa este cu totul falsă. Să ţi-L închipui pe Dumnezeu
ca oscilînd cînd spre unul din atributele Lui, cînd spre un altul înseamnă să-ţi imaginezi un Dumnezeu
care este nesigur de Sine, frustrat şi instabil emoţional, ceea ce, desigur, ar însemna că cel la care ne
gîndim nu este adevăratul Dumnezeu, ci o palidă reflectare mentală a Lui, cît se poate de neclară.
Fiindcă Dumnezeu este ceea ce este, nu poate înceta să fie ceea ce este şi, din această cauză, El nu poate
acţiona în neconcordanţă cu Sine însuşi. El este în acelaşi timp credincios şi neschimbat, deci toate
cuvintele şi faptele Lui trebuie să fie şi să rămînă statornice. Oamenii devin infideli din pricina dorinţelor,
fricii, slăbiciunii, pierderii interesului faţă de ceva sau din cauza unei influenţe puternice din afară. Este
evident că nici una dintre aceste forţe nu-L poate afecta în vreun fel pe Dumnezeu. El îşi este propria
raţiune pentru tot ce este şi face. El nu poate fi constrins din afară, ci întotdeauna vorbeşte şi acţionează
din Sine însuşi, prin propria Lui voinţă suverană, aşa cum găseşte El de cuviinţă.
Cred că s-ar putea dovedi că aproape orice erezie care a lovit Biserica de-a lungul anilor a apărut ori
datorită faptului că au fost crezute lucruri neadevărate despre Dumnezeu, ori datorită accentuării exagerate
a unor aspecte adevărate, dar umbrind astfel alte aspecte la fel de adevărate. A amplifica orice atribut cu
preţul excluderii altui atribut înseamnă a te îndrepta direct spre una dintre mlaştinile îngrozitoare ale
teologiei; cu toate acestea, sîntem mereu tentaţi s-o facem.
De pildă, Biblia ne învaţă că Dumnezeu este dragoste; unii oameni au interpretat adevărul acesta în aşa fel
încît practic neagă faptul că El este drept, lucru pe care Biblia îl afirmă de asemenea. Alţii împing doctrina
biblică despre bunătatea lui
Credincioşia lui Dumnezeu
95
Dumnezeu atît de departe, încît ajung să contrazică sfinţenia Lui, sau fac ca mila Lui să-I umbrească
adevărul. Iar alţii înţeleg suveranitatea lui Dumnezeu într-un fel care distruge sau, cel puţin, diminuează
considerabil bunătatea şi dragostea Sa.
Putem avea o percepţie corectă a adevărului numai dacă îndrăznim să credem tot ce a spus Dumnezeu
despre Sine. Un om îşi asumă o responsabilitate imensă atunci cînd îndrăzneşte să elimine din revelaţia de
Sine a lui Dumnezeu acele aspecte care lui, în ignoranţa sa, i se par că pot ridica obiecţii. Nu încape
îndoială că o orbire parţială a căzut peste oricine a încercat aşa ceva. Şi, de fapt, este cu totul inoportun.
Nu trebuie să ne fie teamă să lăsăm adevărul exact aşa cum este scris. Nu există nici un conflict între
atributele divine. Fiinţa lui Dumnezeu este unitară. El nu Se poate dezbina pe Sine astfel ca, la un moment
dat, să acţioneze pe baza unuia dintre atribute, în timp ce celelalte rămîn inactive. Tot ceea ce Dumnezeu
este trebuie să fie în perfect acord cu ceea ce El face. Dreptatea trebuie să fie prezentă în îndurare şi
dragostea în judecată. La fel stau lucrurile şi cu celelalte atribute divine.
Credincioşia lui Dumnezeu este o premisă fundamentală a unei teologii temeinice, însă, pentru cel
credincios, ea este mult mai mult: trece prin procesul de înţelegere şi ajunge să fie o hrană consistentă
pentru suflet. Fiindcă Scripturile nu doar afirmă adevărul, ci şi arată care-i sînt foloasele pentru toţi
oamenii. Scriitorii inspiraţi ai Bibliei au fost oameni cu aceleaşi slăbiciuni ca şi noi, trăind în viitoarea
vieţii. Ceea ce au învăţat despre Dumnezeu a devenit pentru ei o sabie, un scut, un ciocan; a devenit
motivaţia vieţii lor, speranţa lor de mai bine, o aşteptare plină de încredere. Din realităţile obiective ale
teologiei, inimile lor au făcut mii de deducţii fericite şi aplicaţii personale! Cartea Psalmilor vibrează de
bucurie şi de recunoştinţă pentru credincioşia lui Dumnezeu. Noul Testament preia această temă şi
celebrează loialitatea lui Dumnezeu Tatăl şi a Fiului Său, Isus Hristos, care a făcut acea frumoasă
mărturisire înaintea lui Pilat din Pont; în Apocalipsa, Hristos este văzut călare pe un cal alb, îndreptîndu-se
spre victorie, iar numele pe care le poartă sînt „Cel credincios" şi „Cel adevărat".
Cîntarea creştină, la rîndul ei, laudă atributele lui Dumnezeu şi, printre acestea, se găseşte şi credincioşia
lui Dumnezeu. în imnurile noastre, în cele mai izbutite dintre ele, atributele reprezintă izvorul din care
curg rîuri de melodii voioase. Mai există încă unele cărţi vechi de imnuri în care cîntările nu au
titluri; un rînd scris cu caractere italice deasupra indică tema fiecăruia, iar inima credinciosului nu poate
decît să tresară de bucurie la ceea ce descoperă: „Proslăvirea perfecţiunii glorioase a lui Dumnezeu",
„înţelepciune, măreţie şi bunătate", „Omniscienţă", „Omnipotenţă şi imuabilitate", „Slavă, îndurare şi
har". Iată doar cîteva exemple luate dintr-o carte de imnuri publicată în 1849, dar oricine este familiarizat
cu imnologia creştină ştie că izvorul cîntărilor sfinte îşi are sursa cu mult înainte, în primii ani de existenţă
ai Bisericii. De la început, credinţa în perfecţiunea lui Dumnezeu a adus credincioşilor un sentiment plăcut
de siguranţă şi i-a învăţat în decursul veacurilor să cînte.
Toată speranţa binecuvântării noastre viitoare se bizuie pe credincioşia lui Dumnezeu. Legămîntul Lui
rămîne valabil şi promisiunile Sale vor fi onorate pe măsura credincioşiei Lui. Numai avînd o deplină
încredinţare că El este credincios putem trăi în pace şi putem privi cu încredere înainte, spre viaţa viitoare.
Faima fiecăruia dintre noi îşi poate dezvolta propriile aplicaţii ale acestui adevăr şi poate trage acele
concluzii pe care el i le sugerează, iar nevoile sale i le aduc în atenţie. Cei ispitiţi, cei îngrijoraţi, cei plini
de teamă, cei descurajaţi pot cu toţii să găsească o speranţă nouă şi un motiv de bucurie în faptul că Tatăl
nostru ceresc este credincios. El îşi va respecta întotdeauna cuvîntul prin care S-a legat. Fiii greu apăsaţi ai
legămîntului pot fi siguri că El nu-Şi va îndepărta niciodată bunătatea de la ei, nici nu va putea accepta
vreodată să slăbească credincioşia Lui.
Ferice de omul a cărui speranţă
E-n Dumnezeul lui Israel; El a făcut cerurile,
Şi, cu tot ce e-n ele, pămîntul şi mările;
Adevărul Lui pe veci stă neclintit;
El pe sărac hrăneşte şi scapă pe cel asuprit,
Promisiunile Lui nu sînt pentru nimeni zadarnice.
Isaac Watts
Note:
1. Nicolaus Cusanus, op. cit., p. 12.
Capitolul 16
BUNĂTATEA LUI DUMNEZEU
0, Doamne, fă-ne bine după placul Tău. Lucrează în vieţile noastre nu după cum merităm, ci aşa cum îţi sade bine Jie, fiind
Dumnezeul care eşti. Astfel nu vom avea de ce să ne temem în lumea aceasta sau în cea care va veni. Amin.
Cuvîntul bun înseamnă aşa de multe lucruri pentru aşa de mulţi oameni, încît acest studiu succint despre
bunătatea divină va începe cu o definiţie. înţelesul cuvîntului poate fi precizat numai cu ajutorul
cîtorva sinonime, plecînd şi întorcîndu-ne în acelaşi loc pe mai multe căi.
Afirmaţia teologiei creştine că Dumnezeu este bun nu este acelaşi lucru cu a spune că El este drept sau
sfînt. Sfinţenia lui Dumnezeu este proclamată cu putere în ceruri, iar ecoul reverberează pînă pe pămînt,
prin gura sfinţilor şi înţelepţilor, pretutindeni unde Dumnezeu S-a revelat oamenilor; totuşi, de data asta nu
vom vorbi despre sfinţenia Lui, ci despre bunătatea Lui, ceea ce este cu totul altceva.
Bunătatea lui Dumnezeu este 'ceea ce-L face să fie bun, iubitor, milostiv şi binevoitor faţă de oameni. El
are o inimă duioasă şi plină de compasiune, atitudinea Lui statornică faţă de toate fiinţele morale fiind
deschisă, sinceră şi prietenoasă. Prin natura Sa, El este înclinat să reverse binecuvîntări asupra noastră şi
găseşte o plăcere sfîntă în asigurarea fericirii poporului Său.
Fiecare pagină a Bibliei afirmă explicit sau implicit faptul că Dumnezeu este bun, ceea ce trebuie acceptat
ca un articol de credinţă la fel de neclintit ca şi scaunul Său de domnie. Acest adevăr constituie o piatră de
temelie pentru o concepţie corectă despre Dumnezeu şi este necesar pentru sănătatea morală a omului. A
admite posibilitatea că Dumnezeu ar putea fi altfel decît bun înseamnă a contesta validitatea gîndirii în
general şi ar duce în final la negarea oricărei judecăţi morale. Dacă Dumnezeu nu este bun, atunci nu
există nici o deosebire între blîndeţe şi cruzime, iar raiul poate fi iad şi iadul, rai.
98
Bunătatea lui Dumnezeu stă la baza tuturor binecuvîntărilor pe care El le revarsă zilnic asupra noastră.
Dumnezeu ne-a creat pentru că bunătatea Sa L-a îndemnat să o facă şi tot de aceea ne-a şi răscumpărat.
Julian de Norwich, care a trăit cu şase sute de ani în urmă, a văzut limpede că temeiul oricărei
binecuvîntări este bunătatea lui Dumnezeu. Capitolul şase din mica ei lucrare, azi clasică, de o nespusă
frumuseţe şi putere de pătrundere, Revelations of Divine Love [Revelaţii ale dragostei divine], începe
astfel: .Această demonstraţie a fost făcută pentru ca sufletele noastre să înveţe să se alipească cu
înţelepciune de bunătatea iui Dumnezeu". După care enumera cîteva dintre lucrările măreţe pe care le-a
făcut Dumnezeu pentru noi şi, după fiecare, ea adaugă cuvintele: „în bunătatea Lui". Autoarea a observat
că toate activităţile noastre religioase şi toate mijloacele harului, oricît de bune şi folositoare ar fi, nu sînt
nimic pînă nu înţelegem că bunătatea nemeritată şi spontană a îui Dumnezeu se află în spatele şi la baza
tuturor acţiunilor Sale.
Bunătatea divină, fiind unul dintre atributele lui Dumnezeu, îşi are cauza în sine însăşi, fiind infinită,
perfectă şi eternă. De vreme ce Dumnezeu este imuabil, intensitatea bunătăţii Lui nu este variabilă. El n-a
fost niciodată mai bun decît este acum, nici nu va fi vreodată mai puţin bun. El nu-i privilegiază pe unii în
defavoarea celorlalţi, ci face ca soarele Lui să strălucească peste cei răi ca şi peste cei buni şi îşi trimite
ploaia peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi. Cauza bunătăţii Lui se află în Sine însuşi; destinatarii bunătăţii
Lui sînt cu toţii beneficiarii Săi, fără a avea vreun merit sau a putea oferi ceva în schimb.
Raţiunea este de acord, iar înţelepciunea morală care se cunoaşte pe sine se grăbeşte să recunoască faptul
că nu poate exista nici un merit. în conduita umană, nici în cea mai bună şi mai curată dintre ele.
Aşteptările noastre se întemeiază întotdeauna pe bunătatea lui Dumnezeu. Deşi necesară, pocăinţa nu este
meritorie, ci o condiţie pentru a primi darul fără plată al iertării pe care o acordă Dumnezeu în bunătatea
Sa. Rugăciunea nu este nici ea meritorie în sine. Ea nu-L obligă pe Dumnezeu cu nimic şi nici nu-L face
dator nimănui. El ascultă rugăciunile numai pentru că este bun şi pentru nici un alt motiv. Nici credinţa nu
creează merite; ea nu este decît încredere în bunătatea lui Dumnezeu, iar lipsa ei echivalează cu punerea
sub semnul întrebării a caracterului Său sfînt.
Bunătatea Iul Dumnezeu
99
întreaga perspectivă a oamenilor s-ar schimba dacă am ajunge cu toţii să credem că locuim sub un cer
prietenos şi că Dumnezeul cerurilor, deşi înălţat în putere şi măreţie, doreşte din toată inima să ne fie
prieten.
Dar păcatul ne-a făcut fricoşi şi timoraţi, aşa cum îi stă în putere s-o facă. Anii trăiţi în răzvrătire împotriva
lui Dumnezeu au făcut să crească în noi o frică ce nu poate fi învinsă peste noapte. Rebelul prins nu se
înfăţişează de bunăvoie înaintea regelui contra căruia a luptat atîta timp ca să-1 înlăture, dar fără succes.
Dacă însă se căieşte cu adevărat, va veni totuşi, încrezîndu-se numai în îndurarea Domnului său şi trecutul
nu i se va mai lua în socoteală. Meister Eckhart ne îndeamnă să nu uităm că, dacă ne întoarcem la
Dumnezeu, chiar dacă păcatele noastre ar fi tot atît de numeroase cît cele ale întregii omeniri la un loc,
Dumnezeu nu va ţine cont de ele, ci ne va arăta încrederea Sa ca şi cînd n-am fi păcătuit niciodată.
Cineva care, în ciuda păcatelor lui din trecut, doreşte sincer să se împace cu Dumnezeu, ar putea întreba
circumspect: „Dacă mă întorc la Dumnezeu, cum Se va purta El cu mine? Ce fel de atitudine va avea El?
Ce voi descoperi despre cum este El în realitate?"
Răspunsul este că vom descoperi că Dumnezeu este exact ca Isus. „Cine M-a văzut pe Mine", a zis Isus,
„a văzut pe Tatăl".1 Hristos a umblat pe pămînt, printre oameni, ca să le arate cum este Dumnezeu şi ca să
poată face cunoscută adevărata natură a lui Dumnezeu unui neam care avea idei greşite despre El. Acesta
este doar unul dintre lucrurile pe care le-a făcut cît timp a trăit aici, în trup, şi a făcut-o într-un mod
desăvîrşit.
De la El învăţăm cum Se poartă Dumnezeu cu oamenii. Ipocritul, omul nesincer, îl va găsi rece şi distant
aşa cum li s-a părut şi Isus odinioară celor din vremea Lui, care erau aşa; celui ce se căieşte, însă, i se va
părea plin de îndurare; celui care se judecă singur I se va părea generos şi bun. El este prietenos cu cel
cuprins de teamă, iertător cu cel sărac în duh, atent faţă de cel neştiutor, blînd cu cel slab şi ospitalier cu
cel străin.
Prin atitudinea noastră putem determina felul în care vom fi primiţi de El. Deşi bunătatea lui Dumnezeu
este infinită, un izvor nesecat de bunăvoinţă, El nu Şi-o va impune cu forţa. Dacă vrem să fim bine primiţi,
asemeni fiului risipitor, trebuie să venim la El aşa cum a venit fiul risipitor; şi cînd venim astfel, chiar dacă
fariseii şi legaliştii vor rămîne afară, supăraţi, înăuntru va fi o
100
sărbătoare de bun venit, cu muzică şi dans, în timp ce Tatăl îşi va strînge din nou copilul la piept.
Măreţia lui Dumnezeu ne inspiră teamă, dar bunătatea Lui ne îndeamnă să nu ne temem de El. Să te temi,
dar să nu fii stăpînit de frică — iată paradoxul credinţei.
O, Doamne, Tu, nădejdea mea, odihna mea cerească
Şi-ntreaga fericire ce aici am adunat,
Cererea-mi stăruitoare ascultă
Şi bunătatea Ta mi-o arată;
Descoperă-Ţi chipul minunat,
Strălucirea ce face ziua să zăbovească.
'Naintea ochilor luminaţi de credinţa în Tine Desfăşoară bunătatea-Ţi şi harurile divine; Bunătatea Ta —
iată ce ochii mei preţuiesc; O, de-aş zări un zîmbet de-al Tău, ceresc! Sufletul meu firea preasfintă să-Ţi
vestească A ta dragoste şi al Tău Nume să slăvească.
Charles WesJey
Note:
1. Ioan 14:9.
Capitolul 17
DREPTATEA LUI DUMNEZEU
Tatăl nostru, Te iubim pentru dreptatea Ta. Recunoaştem că judecăţile Tale sînt intru totul adevărate şi drepte. Dreptatea Ta susţine
ordinea în Univers şi garantează siguranţa tuturor celor care-şi pun încrederea în Tine. Noi trăim fiindcă Tu eşti drept — şi milostiv.
Sfînt, sfînt, sfînt eşti Doamne, Dumnezeule Atotputernic, drept în toate căile Tale şi sfînt în toate lucrările Tale. Amin.
In Sfintele Scripturi, dreptatea şi neprihănirea abia pot fi deosebite una de cealaltă. Acelaşi
cuvînt din original este tradus fie cu dreptate, fie cu neprihănire, termenii fiind lăsaţi — s-ar
putea crede — la latitudinea traducătorului.
Vechiul Testament afirmă dreptatea lui Dumnezeu într-un limbaj clar, elaborat şi tot atît de
artistic ca al oricărei opere a literaturii universale. Cînd a aflat de distrugerea Sodomei, Avraam a
mijlocit pentru cei neprihăniţi din cetate, spunîndu-I lui Dumnezeu că este sigur că El va acţiona
în acea situaţie critică potrivit cu caracterul Său. „Să omori pe cel bun împreună cu cel rău, aşa ca
cel bun să aibă aceeaş soartă ca cel rău, departe de Tine aşa ceva! Departe de Tine! Cel ce judecă
tot pămîntul nu va face oare dreptate?"1
Concepţia psalmiştilor şi a profeţilor lui Israel despre Dumnezeu era aceea a unui conducător
atotputernic, înălţat mai presus de orice, domnind cu nepărtinire. „Norii şi negura îl înconjoară,
dreptatea şi judecata sînt temelia scaunului Său de domnie."2 Despre mult aşteptatul Mesia se
profeţise că, atunci cînd va veni, îşi va judeca poporul cu dreptate şi pe săraci cu nepărtinire.
Oamenii sfinţi, plini de adîncă compasiune, revoltaţi de nedreptatea conducătorilor lumii, se
rugau: „Doamne, Dumnezeul răzbunărilor, Tu, Dumnezeul răzbunărilor, arată-Te! Scoală-Te,
Judecătorul pămîntului, şi răsplăteşte celor mîndri după faptele lor! Pînă cînd vor birui cei răi,
Doamne, pînă cînd vor birui cei răi?"3 Ceea ce trebuie înţeles ca fiind nu o cerere de
102
răzbunare personală, ci expresia unei arzătoare dorinţe de a vedea că dreptatea morală învinge în
societatea umană.
Oameni ca David şi Daniel şi-au recunoscut propria lipsă de neprihănire în contrast cu neprihănirea lui
Dumnezeu şi, ca urmare, rugăciunile lor de pocăinţă au dobîndit o mare putere şi eficacitate. „Tu,
Doamne, eşti drept, iar nouă ni se cuvine astăzi să ni se umple faţa de ruşine..."4 Iar cînd îndelung amînata
judecată a lui Dumnezeu începe să se abată asupra lumii, Ioan îi vede pe sfinţii biruitori stînd în picioare
pe o mare de sticlă amestecată cu foc. Ei ţin în mîini harfele lui Dumnezeu şi cîntecul lor este cîntarea lui
Moise şi a Mielului, iar tema ei este dreptatea divină. „Mari şi minunate sînt lucrările tale, Doamne
Dumnezeule, Atotputernice! Drepte şi adevărate sînt căile Tale, împărate al Neamurilor! Cine nu se va
teme, Doamne, şi cine nu va slăvi Numele Tău? Căci numai Tu eşti Sfînt, şi toate Neamurile vor veni şi se
vor închina înaintea Ta, pentrucă judecăţile Tale au fost arătate!"5
Justiţia cuprinde şi ideea de echitate morală, iar inechitatea este exact opusul ei; este in-echitate, absenţa
egalităţii dintre gîndurile şi faptele omului. Judecata este aplicarea echităţii la situaţii morale şi poate fi
favorabilă sau nefavorabilă, după cum cel care este cercetat a fost echitabil sau inechitabil în inima şi
conduita sa. Uneori auzim spunîndu-se: „Dreptatea cere ca Dumnezeu să facă lucrul cutare", cu referire la
o lucrare pe care ştim că El o va face. Este o eroare atît de gîndire, cît şi de exprimare, deoarece se
postulează existenţa unui principiu al dreptăţii în afara lui Dumnezeu, care L-ar obliga să acţioneze într-un
anumit mod. Bineînţeles că nu există un asemenea principiu. Dacă ar exista, el I-ar_fi superior lui
Dumnezeu, căci numai o putere superioară poate impune ascultare. Adevărul este că nu există şi nici nu
poate exista ceva exterior naturii lui Dumnezeu, care să-L poată determina să acţioneze într-un fel sau
altul. Toate mobilurile activităţii lui Dumnezeu provin din interiorul fiinţei Sale necreate. Din veşnicie,
nimic nu a pătruns în fiinţa lui Dumnezeu, nimic nu a fost înlăturat, nimic nu s-a schimbat.
Atunci cînd vorbim despre dreptate, făcînd referire la Dumnezeu, ea nu este decît un nume pe care-1 dăm
felului Său de a fi şi nimic mai mult; cînd Dumnezeu acţionează cu dreptate, n-o face pentru a Se
conforma unui criteriu independent, ci pur şi simplu în situaţia respectivă El este El însuşi. După cum
aurul este un element ireductibil şi nu-şi poate schimba sau altera
Dreptatea lui Dumnezeu
103
natura, ci este aur oriunde s-ar găsi, tot astfel, Dumnezeu este Dumnezeu, întotdeauna, în întregime
Dumnezeu, numai Dumnezeu şi niciodată nu poate fi altfel decît ceea ce este. Orice lucru din Univers este
bun în măsura în care se conformează naturii lui Dumnezeu şi este rău în măsura în care nu îndeplineşte
această condiţie. Dumnezeu îşi este propriul Său principiu al dreptăţii morale, de sine stătător, şi, cînd îi
pedepseşte pe cei răi sau îi răsplăteşte pe cei drepţi, acţionează în conformitate cu Sine însuşi, din interior,
nefiind influenţat de nimic din ceea ce nu este El însuşi.
Toate acestea par, însă numai par, să distrugă speranţa îndreptăţirii păcătosului pocăit. Filosoful şi sfîntul
creştin Anselm, arhiepiscop de Canterbury, a căutat o soluţie pentru contradicţia aparentă dintre dreptatea
şi îndurarea lui Dumnezeu. „Cum poţi cruţa Tu pe cel rău", L-a întrebat el pe Dumnezeu, „dacă eşti drept,
de o dreptate absolută?"6 Apoi a privit direct la Dumnezeu pentru a primi răspunsul, fiindcă ştia că acesta
se găseşte în ceea ce Dumnezeu este. Descoperirea lui Anselm poate fi parafrazată astfel: fiinţa lui
Dumnezeu este unitară; nu este alcătuită din mai multe părţi care lucrează împreună în armonie, ci este
una. Nu există nimic în dreptatea Sa care să împiedice manifestarea îndurării Lui. A-L concepe pe
Dumnezeu aşa cum ne imaginăm noi uneori o curte de justiţie, unde un judecător blînd, constrîns de lege,
condamnă pe cineva la moarte, cu ochii în lacrimi şi cerîndu-şi scuze, înseamnă să gîndim într-o manieră
cu totul nevrednică de adevăratul Dumnezeu. în Dumnezeu nu există niciodată contradicţii interne. Nici
un atribut al Său nu se află în conflict cu un altul.
Mila lui Dumnezeu izvorăşte din bunătatea Lui, iar bunătatea fără dreptate nu este bunătate. Dumnezeu ne
cruţă pentru că este bun, însă nu ar putea fi bun, dacă n-ar fi drept. Cînd Dumnezeu îl pedepseşte pe cel
rău, conchide Anselm, este drept, fiindcă este în concordanţă cu ceea ce acesta merită; iar cînd Dumnezeu
îl cruţă pe cel rău, este drept, fiindcă este potrivit cu bunătatea Lui; deci El face ceea ce se potriveşte cu
firea Sa de Dumnezeu bun la modul absolut. Aceasta este raţiunea care caută să înţeleagă, nu pentru a
crede, ci pentru că deja crede.
O soluţie mai simplă şi mai familiară la întrebarea „Cum poate Dumnezeu să fie drept şi, în acelaşi timp,
să-1 justifice pe cel nedrept?" se găseşte în doctrina creştină a răscumpărării, ce postulează că, prin
lucrarea ispăşitoare a lui Hristos, dreptatea nu este încălcată, ci satisfăcută, atunci cînd Dumnezeu îl cruţă
pe un
104
păcătos. Teologia răscumpărării afirmă că îndurarea nu devine eficace în viaţa omului pînă cînd dreptatea
nu şi-a făcut lucrarea. Dreapta pedeapsă pentru păcat a fost ispăşită în mod perfect atunci cînd Hristos,
înlocuitorul nostru, a murit pentru noi pe cruce. Oricît de neplăcut ar suna aceasta în urechile omului
firesc, pentru urechea credinţei a fost întotdeauna un sunet dulce. Milioane de oameni au fost transformaţi
moral şi spiritual de acest mesaj, au trăit o viaţă de o mare putere morală şi la urmă au murit plini de pace,
avînd încredere în el.
Acest mesaj al achitării juridice şi al îndurării active a lui Dumnezeu reprezintă mai mult decît o teorie
teologică agreabilă; el anunţă o realitate necesară datorită nevoii profunde în care ne găseam noi, oamenii.
Din pricina păcatului nostru sîntem cu toţii condamnaţi la moarte, sentinţă ce a fost dată atunci cînd
dreptatea a examinat situaţia noastră morală. Cînd echitatea infinită s-a întîlnit cu inechitatea noastră voită
şi cronică, a avut loc un război aprig între cele două, un război pe care 1-a cîştigat şi trebuie să-1 cîştige
întotdeauna Dumnezeu. Dar cînd păcătosul pocăit se aruncă în braţele lui Hristos pentru a fi mîntuit,
situaţia morală se schimbă total. Dreptatea analizează noua situaţie şi-1 declară pe credincios drept. Astfel,
dreptatea trece, de fapt, de partea copiilor lui Dumnezeu care se încred în El. Aceasta este semnificaţia
cuvintelor îndrăzneţe ale apostolului Ioan: „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să
ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire".7
Insă dreptatea lui Dumnezeu se ridică mereu plină de severitate împotriva păcătosului. Speranţa vagă şi
firavă că Dumnezeu este prea bun pentru a-i pedepsi pe cei răi a devenit un narcotic fatal pentru conştiinţa
a milioane de oameni. Le adoarme temerile şi le permite să practice tot felul de fărădelegi plăcute, în timp
ce moartea se apropie tot mai mult, pe zi ce trece, iar porunca de a se pocăi este neglijată. întrucît sîntem
fiinţe morale responsabile, să nu îndrăznim să ne jucăm astfel cu viitorul nostru veşnic.
Isuse, sîngele Tău şi neprihănirea Ta Sînt frumuseţea mea, haina-mi de slavă; Cu ele îmbrăcat în lumea de
lumină, Cu bucurie fruntea voi ridica, încrezător voi sta în ziua-Ţi cea mare; Căci cine să mă acuze va
putea?
Dreptatea lui Dumnezeu
105
Deplin eliberat sînt de acestea toate — Păcat şi moarte, vină şi ruşine.
Contele N. L. von Zinzendorf
Note:
1. Gen. 18:25.
2. Ps. 97:2.
3. Ps. 94:1-3.
4. Dan. 9:7.
5. Apoc. 15:3-4.
6. Sfîntul Anselm, op. cit., p. 14.
7. Ioan 1:9.
Capitolul 18
ÎNDURAREA LUI DUMNEZEU
Tată sfînt, înţelepciunea Ta ne cîştigă toată admiraţia, puterea Ta ne umple de teamă, omniprezenţa Ta transformă fiecare palmă de
loc in pămint sfînt; dar cum să-Ţi mulţumim îndeajuns pentru îndurarea Ta, care se coboară pînă la cea mai umilă dintre nevoile
noastre, ca să ne dea o cunună împărătească în loc de cenuşă, untdelemn de bucurie în locul plînsului şi o haină de laudă în locul
unui duh mîhnit? Preamărim şi binecuvîntăm îndurarea Ta, prin Isus Hristos, Domnul nostru. Amin.
In ziua cînd, graţie sîngelui legămîntului cel veşnic, noi, copiii umbrelor, vom ajunge în cele din urmă
acasă, în împărăţia luminii, vom primi harfe cu o mie de corzi, dar cea mai dulce melodie va fi cea care va
cînta fără cusur îndurarea lui Dumnezeu. Căci cu ce drept ne vom afla noi acolo? Nu am luat noi parte,
prin păcatele noastre, la acea nelegiuită răzvrătire care a căutat, plină de nesăbuinţă, să-L detroneze pe
slăvitul împărat al creaţiei? Şi nu am umblat noi odinioară după mersul lumii acesteia, după domnul
puterii văzduhului, al duhului care lucrează acum în fiii neascultării? Nu am trăit noi în poftele firii
noastre pămînteşti? Nu eram noi din fire copii ai mîniei, la fel ca ceilalţi? Dar noi, care odinioară eram
vrăjmaşi şi străini, prin gândurile şi prin faptele noastre rele, îl vom vedea pe Dumnezeu faţă în faţă şi
Numele Lui va fi pe frunţile noastre. Noi, care meritam să fim alungaţi, ne vom bucura de părtăşie cu El;
noi, care meritam chinurile iadului, vom cunoaşte fericirea nespusă a raiului. Şi toate acestea datorită
marii îndurări a Dumnezeului nostru, în urma căreia ne-a cercetat Soarele care răsare în locurile cereşti.
Cînd sufletu-mi se-nalţă, Doamne, Şi ia aminte la ale Tale îndurări, Fermecat de ce văd, mă pierd In
uimire, laudă şi dragoste.
Joseph Addison
Indurarea lui Dumnezeu
107
îndurarea este un atribut al lui Dumnezeu, o energie infinită şi inepuizabilă, izvorînd din interiorul naturii
divine care-L predispune pe Dumnezeu să Se manifeste plin de compasiune activă. Atît Vechiul, cît şi
Noul Testament proclamă îndurarea lui Dumnezeu, însă Vechiul Testament o face de cel puţin patru ori
mai mult decît Noul Testament.
Trebuie să renunţăm pentru totdeauna la ideea răspîndită, dar eronată, că dreptatea şi judecata îl
caracterizează pe Dumnezeul lui Israel, în timp ce îndurarea şi harul aparţin Domnului Bisericii. De fapt,
în principiu, nu există nici o diferenţă între Vechiul şi Noul Testament. în Scripturile Noului Testament
găsim o dezvoltare completă a adevărului răscumpărător, dar acelaşi Dumnezeu vorbeşte în ambele
perioade şi ceea ce spune El este în armonie cu ceea ce este El. Oriunde şi oricînd Se arată oamenilor,
Dumnezeu Se manifestă aşa cum este. Fie în grădina Edenului, fie în grădina Ghetsimani, Dumnezeu este
atît milostiv, cît şi drept. El a manifestat întotdeauna îndurare faţă de omenire şi Se va purta întotdeauna
cu dreptate atunci cînd mila Lui este dispreţuită. Aşa a procedat El în perioada antediluviană; aşa a
procedat cînd Hristos a umblat printre oameni; aşa procedează şi astăzi şi o va face întotdeauna, pentru
singurul motiv că El este Dumnezeu.
Dacă n-am pierde din vedere faptul că îndurarea divină nu este un capriciu trecător, ci un atribut al fiinţei
eterne a lui Dumnezeu, nu ne-am mai teme că, într-o bună zi, va înceta să existe. îndurarea n-a început la
un moment dat, ci există din veşnicie; de asemenea, ea nu va înceta niciodată să existe. Nu va fi niciodată
mai mare, căci este infinită în ea însăşi; şi niciodată nu va fi mai mică, fiindcă infinitul nu poate descreşte.
Nimic din ce s-a întîmplat sau se va întîmpla în cer, pe pămînt ori în iad nu va putea afecta în vreun fel
marea îndurare a Dumnezeului nostru. îndurarea Lui rămîne în veci, o copleşitoare, nemărginită imensitate
de milă şi compasiune divină.
După cum judecata este dreptatea divină ce se confruntă cu inechitatea morală, tot astfel, îndurarea este
bunătatea lui Dumnezeu ce se confruntă cu suferinţa şi vinovăţia omului. Chiar dacă n-ar exista nici urmă
de vină în lume, nici o lacrimă şi nici o durere, Dumnezeu ar fi tot infinit de milostiv; dar îndurarea Lui ar
rămîne zăvorită în inima Lui, necunoscută Universului creat. Nici un glas nu s-ar înălţa să slăvească o
îndurare căreia nimeni nu-i simte nevoia. Nenorocirea şi păcatul omului cer acţiunea îndurării divine.
108
„Kyrie eleison! Christe eleison!"1 s-a rugat Biserica de-a lungul veacurilor; însă, dacă nu mă înşel,
desluşesc în glasul rugii ei o notă de tristeţe şi deznădejde. Strigătul ei tînguitor, repetat adesea pe tonul
unei mîhniri resemnate, îl sileşte pe ascultător să tragă concluzia că Biserica se roagă pentru un hatîr pe
care, de fapt, nu se aşteaptă să-1 primească vreodată. Ea poate continua să cînte cu sîrg despre măreţia lui
Dumnezeu şi să recite crezul de nenumărate ori, dar cererea ei pentru îndurare sună ca o speranţă deşartă
şi nimic mai mult, ca şi cum îndurarea ar fi un dar ceresc după care trebuie să tînjeşti, dar de care nu-ţi
este dat niciodată să te bucuri cu adevărat.
Să fie oare neputinţa noastră de a recepta bucuria pură a îndurării experimentate în mod conştient,
rezultatul necredinţei sau ignoranţei noastre sau, poate, al amîndurora? Acesta era cazul odinioară în
Israel. „Le mărturisesc", spune Pavel despre Israel, „că ei au rîvnă pentru Dumnezeu, dar fără pricepere."2
Ei au dat greş pentru că a existat cel puţin un lucru pe care nu l-au ştiut, un lucru care ar fi schimbat totul.
Iar autorul Epistolei către evrei scrie despre Israel în pustie: „Dar lor cuvîntul care le-a fost propovăduit,
nu le-a ajutat la nimic, pentrucă n-a găsit credinţă la cei ce l-au auzit."3 Ca să primim îndurare trebuie mai
întîi să ştim că Dumnezeu este milostiv. Şi nu este de ajuns să crezi că odinioară El Şi-a manifestat
îndurarea faţă de Noe, Avraam sau David, ori că Şi-o va arăta din nou, cîndva, într-un viitor fericit.
Trebuie să credem că îndurarea lui Dumnezeu este fără margini, fără plată şi, prin Isus Hristos, Domnul
nostru, la îndemîna noastră acum, în situaţia noastră actuală.
Putem implora îndurare o viaţă întreagă fără credinţă, iar la sfîrşitul zilelor noastre să nutrim doar o tristă
speranţă că undeva, cîndva, o vom primi. Aceasta ar însemna să murim de foame chiar la uşa sălii
ospăţului la care am fost invitaţi cu toată dragostea. Sau, dacă vrem, putem să beneficiem de îndurarea lui
Dumnezeu prin credinţă, intrînd în sală şi aşezîndu-ne la masă cu un suflet îndrăzneţ şi flămînd, care nu va
îngădui ca sfiala şi neîncrederea să-1 oprească să se înfrupte din bucatele gustoase pregătite pentru el.
Ridică-te, ridică-te, sufletul meu
Alungă din preajma ta frica şi vina;
Jertfa-nsîngerată
Se arată în locul meu:
îndurarea lui Dumnezeu
109
El, Chezăşia mea, stă în faţa tronului, Pe palmele Lui e scris numele meu.
Dumnezeul meu este împăcat; I-aud vocea iertătoare:
Sînt al Lui, copilul Lui; De-acum nu mă mai tem: Acum mă apropii cu încredere Şi strig: „Tată, Ava, Tată!"
Charles Wesley
Note:
1. „Doamne, miluieşte-ne! Hristoase, miluieşte-ne!"
2. Rom. 10:2.
3. Evrei 4:2.
Capitolul 19
HARUL LUI DUMNEZEU
Dumnezeul oricărui har, ale cărui gînduri faţă de noi sînt întotdeauna gînduri de pace şi nu de nenorocire, dăruieşte-ne o inimă care
să creadă că sîntem acceptap în Preaiubitul Tău; şi dăruieşte-ne o minte în stare să admire acea perfecţiune a înţelepciunii morale
care a găsit o cale prin care să păstrezi integritatea cerului şi totuşi să ne primească acolo. Sîntem înmărmuriţi şi uluiţi că Cineva atît
de sfînt şi înfricoşat ne invită în casa Lui de ospăţ şi face ca dragostea să fie steagul fluturat peste noi. Nu putem da glas
recunoştinţei ce-o simţim, dar, Te rugăm, priveşte în adîncul inimii noastre şi citeşte-o Tu acolo. Amin.
In Dumnezeu, îndurarea şi harul sînt una; însă, în relaţia lor cu noi, ele sînt două, înrudite, dar nu identice.
După cum îndurarea este răspunsul bunătăţii lui Dumnezeu cînd se confruntă cu vinovăţia şi mizeria
umană, tot aşa harul este bunătatea lui Dumnezeu îndreptată spre datoria şi lipsa noastră de merite. Prin
harul Său, Dumnezeu atribuie merite acolo unde înainte nu exista nici unul şi declară că nu se mai află nici
o datorie acolo unde, cu puţin timp înainte, aceasta exista.
Harul este buna plăcere a lui Dumnezeu care-L predispune să-Şi reverse binefacerile asupra celor ce nu le
merită. Este un principiu de sine stătător, inerent naturii divine, şi nouă ni se înfăţişează ca o înclinaţie
autodeterminată de a manifesta milă faţă de cel nenorocit, de a-1 cruţa pe cel vinovat, de a-1 primi pe cel
proscris, de a acorda bunăvoinţă celui pe drept dezavuat. Faţă de noi, păcătoşii, rostul harului este acela de
a ne mîntui şi de a ne aşeza împreună în locurile cereşti, ca să arate veacurilor viitoare nemărginita bogăţie
a bunătăţii Lui Dumnezeu faţă de noi, în Hristos Isus.
Datorită faptului că Dumnezeu este exact ceea ce este, beneficiile noastre sînt eterne. Fiindcă El este ceea
ce este, El ne înalţă capul, ne scoate din temniţă, ne schimbă hainele de detenţie cu veşminte împărăteşti şi
ne întinde neîncetat masa înaintea Feţei Lui, în toate zilele vieţii noastre.
Harul lui Dumnezeu
111
Harul izvorăşte din însăşi inima lui Dumnezeu, din adîncul măreţ şi de neînţeles al fiinţei Lui sfinte; însă
canalul prin care se revarsă către oameni este Isus Hristos, Cel răstignit şi înviat. Apostolul Pavel, care a
prezentat şi a explicat, mai mult decît oricine, harul răscumpărător, nu disociază niciodată harul lui
Dumnezeu de Fiul lui Dumnezeu Cel răstignit. în învăţăturile sale, cele două se află mereu împreună, unite
organic şi indisolubil.
Un rezumat exact şi complet al învăţăturii lui Pavel despre acest subiect se găseşte în Epistola sa către
efeseni: „...ne-a rînduit mai dinainte să fim înfiaţi prin Isus Hristos, după buna plăcere a voiei Sale, spre
lauda slavei harului Său, pe care ni 1-a dat în Prea Iubitul Lui. în El avem răscumpărarea, prin sîngele Lui,
iertarea păcatelor, după bogăţiile harului Său..."1.
Ioan, de asemenea, în evanghelia ce-i poartă numele, II identifică pe Hristos ca fiind calea prin care harul
ajunge la oameni: „Căci Legea a fost dată prin Moise, dar harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos".2
Dar tocmai aici este uşor să te rătăceşti, abătîndu-te de la adevăr; şi unora chiar aşa li s-a întîmplat. Au luat
acest verset şi l-au izolat, neraportîndu-1 la celelalte texte din Scriptură referitoare la doctrina harului,
folosindu-1 astfel ca bază a afirmaţiei că Moise n-a cunoscut decît Legea, iar Hristos nu cunoaşte decît
harul. Astfel, Vechiul Testament este transformat într-un cod de legi, iar Noul Testament într-o carte a
harului. Adevărul este cu totul altul.
Legea a fost dată oamenilor prin Moise, dar ea nu-şi are începutul o dată cu Moise. Ea exista în inima lui
Dumnezeu înainte de întemeierea lumii. Pe muntele Sinai, a devenit codul de legi al poporului Israel; însă
principiile morale pe care le exprimă sînt eterne. Nu a existat niciodată o vreme cînd Legea să nu fi
reprezentat voia lui Dumnezeu pentru oameni şi nici nu a fost un timp în care încălcarea ei să nu fi atras
pedeapsa cuvenită, cu toate că Dumnezeu a fost răbdător şi uneori a „trecut cu vederea" greşelile datorită
ignoranţei oamenilor. Temeinica argumentaţie a lui Pavel din capitolele 3 şi 5 ale Epistolei către romani
clarifică foarte bine acest lucru. Izvorul moralităţii creştine este dragostea lui Hristos, şi nu Legea lui
Moise; cu toate acestea, principiile moralităţii cuprinse în Lege nu au fost abrogate. Nu există nici o clasă
privilegiată, care să fie scutită de neprihănirea pe care o cere Legea.
112
Vechiul Testament este, într-adevăr, o carte a Legii, dar nu numai a Legii. înainte de potop, Noe „a căpătat
har înaintea Domnului"3, iar după ce a fost dată Legea, Dumnezeu i-a zis lui Moise: „ai căpătat har
înaintea Mea".4 Şi cum ar fi putut să fie altfel? Dumnezeu va fi întotdeauna El însuşi, iar harul este un
atribut al fiinţei Lui sfinte. El nu-Şi poate ascunde harul, după cum soarele nu-şi poate ascunde strălucirea.
Oamenii pot fugi de lumina soarelui în întuneric sau în peşterile mucegăite ale pămîntului, dar nu pot
stinge soarele. Tot aşa, oamenii din toate timpurile pot dispreţui harul lui Dumnezeu, dar nu-1 pot nimici.
Dacă vremurile Vechiului Testament ar fi fost caracterizate doar de legi aspre şi neînduplecate, înfăţişarea
lumii vechi ar fi fost mult mai puţin veselă decît cum o găsim descrisă în scrierile antice. N-ar fi existat
nici Avraam, prietenul lui Dumnezeu; nici David, omul după, inima lui Dumnezeu; nici Samuel, nici Isaia,
nici Daniel. Capitolul 11 din Evrei, acea catedrală a giganţilor spirituali din Vechiul Testament, ar rămîne
întunecat şi pustiu. Harul a făcut posibilă sfinţenia în Vechiul Testament, aşa cum o face posibilă şi astăzi.
Nimeni, începînd de la Abel şi pînă în clipa de faţă, nu a fost mîntuit vreodată altfel decît prin har. Din
momentul în care oamenii au fost alungaţi din Grădina Răsăritului, nimeni nu a mai beneficiat de favoarea
divină decît prin bunătatea lui Dumnezeu şi numai prin ea. Şi în orice loc în care harul a întîlnit vreun om,
lucrul acesta s-a întîmplat întotdeauna prin Isus Hristos. Cu adevărat, harul a venit prin Isus Hristos, însă
nu a aşteptat ca El să Se nască în iesle sau să moară pe cruce pentru a-şi manifesta eficacitatea. Hristos
este Mielul care a fost junghiat de la întemeierea lumii. Primul om din istoria omenirii readus în părtăşie
cu Dumnezeu a beneficiat de aceasta prin credinţa în Hristos. Oamenii din vechime priveau înainte, spre
lucrarea răscumpărătoare a lui Hristos; cei de mai tîrziu îşi aţintesc privirea înapoi, tot spre ea, dar
dintotdeauna au venit şi vor veni la El prin har, prin credinţă.
Trebuie, de asemenea, să nu uităm că harul lui Dumnezeu este infinit şi veşnic. Nu are sfîrşit, după cum nu
are nici început şi, fiind un atribut al lui Dumnezeu, este la fel de nemărginit precum infinitul însuşi.
în loc să facem eforturi să pricepem acest lucru ca pe un adevăr teologic, ar fi mai bine şi mai simplu să
comparăm harul lui Dumnezeu cu nevoile noastre. Nu vom putea cunoaşte niciodată grozăvia păcatului
nostru şi nici nu este necesar. Ceea
Harul lui Dumnezeu
113
ce putem şti este că „unde s-a înmulţit păcatul, acolo harul s-a înmulţit şi mai mult".5
A „înmulţi" păcatul: iată lucrul cel mai rău şi totodată tot ce putem sau am putea noi să facem. Verbul a
înmulţi (a spori) defineşte limita posibilităţilor noastre finite; şi, măcar că simţim cum nelegiuirea noastră
se înalţă peste noi ca un munte, cu toate acestea, ea are graniţe ce pot fi delimitate: are cutare lăţime,
cutare înălţime, cutare greutate şi nimic mai mult. Dar cine poate defini harul nemărginit al lui
Dumnezeu? Acest „şi mai mult" ne adînceşte gîndurile în abisul infinitului, pierzîndu-se acolo. Lui
Dumnezeu I se cuvine toată recunoştinţa noastră pentru harul Său îmbelşugat!
Noi, care eram străini de părtăşia cu Dumnezeu, ne putem înălţa acum feţele descurajate şi putem privi în
sus. Prin puterea morţii ispăşitoare a lui Isus, motivul izgonirii noastre a fost înlăturat. Ne putem întoarce
acum, asemenea fiului risipitor şi vom fi primiţi cu bunăvoinţă. Apropiindu-ne de Grădină, casa noastră de
dinainte de Cădere, vedem că sabia învăpăiată a fost vîrîtă în teacă. Păzitorii pomului vieţii se dau la o
parte cînd văd un fiu al harului apropiindu-se şi-1 lasă să treacă.
întoarce-te, acum întoarce-te, fugarule, Şi cată-n sus la faţa Tatălui ceresc; Dorinţele acelea noi ce-ţi ard în
vine Aprinse-au fost de harul Lui în tine.
întoarce-te, acum întoarce-te, fugarule, Şi ştergîndu-ţi lacrima de pe obraz: Tatăl te cheamă pe nume,
curmă-ţi plînsul Iubirea Lui te cheamă la Dînsul.
William Benco Collyer
Note:
1. Efes. 1:5-7.
2. Ioan 1:17.
3. Gen. 6:8 (KJV).
4. Ex. 33:17 (KJV).
5. Rom. 5:20.
Capitolul 20
Dragostea lui Dumnezeu
115
DRAGOSTEA LUI DUMNEZEU
Tatăl nostru care eşti in ceruri, noi, copiii Tăi, sîntem adesea tulburaţi de o voce lăuntrică ce rosteşte. în acelaşi timp, şi afirmaţiile
credinţei şi acuzaţiile conştiinţei. Sintem convinşi că nu avem nimic in noi înşine care ar putea atrage dragostea Unuia atît de sfînt şi
drept cum eşti Tu. Cu toate acestea, Tu, în Isus Hristos, ai declarat dragostea Ta nestrămutată ţaţă de noi. După cum nimic din fiinţa
noastră nu-Ţipoate cîştiga dragostea, nimic din Univers nu Te poate opri să ne iubeşti. Dragostea Ta este necauzată şi nemeritată.
Tu însuţi eşti motivul dragostei cu care sîntem iubiţi. Ajută-ne să credem în intensitatea şi în eternitatea dragostei care ne-a găsit.
Atunci, dragostea va alunga frica; iar inimile noastre tulburate vor afla pacea, încrezîndu-se nu în ceea ce sîntem noi, ci în ceea ce
ai declarat Tu că eşti. Amin.
Apostolul Ioan, prin Duhul Sfînt, a scris: „Dumnezeu este dragoste"1 şi unii oameni au considerat spusele
acestea drept o afirmaţie definitivă referitoare la esenţa naturii lui Dumnezeu. Ceea ce este o mare eroare.
Prin aceste cuvinte Ioan afirma o realitate, nu pretindea să ofere o definiţie.
A pune semnul egalităţii între Dumnezeu şi dragoste este o greşeală majoră, care a generat o mare parte
din filosofia religioasă nesănătoasă şi a provocat o avalanşă de poezie vaporoasă în complet dezacord cu
Sfintele Scripturi şi avînd un climat afectiv cu totul diferit de cel al creştinismului istoric.
Dacă apostolul ar fi afirmat că dragostea este ceea ce este Dumnezeu, am fi dedus în mod necesar că
Dumnezeu este ceea ce este dragostea. Dacă Dumnezeu este literalmente dragoste, atunci, tot literalmente,
dragostea este Dumnezeu şi noi am fi constrînşi să ne închinăm dragostei ca singurului Dumnezeu care
există. Dacă dragostea este egală cu Dumnezeu, atunci Dumnezeu nu este decît egalul dragostei, iar
Dumnezeu şi dragostea sînt acelaşi lucru. In felul acesta, distrugem conceptul de personalitate în cazul lui
Dumnezeu şi îi negăm categoric toate atributele, cu excepţia unuia, iar pe acel unul îl substituim lui
Dumnezeu. Dumnezeu astfel rămas nu este Dumnezeul lui Israel; nu este
Dumnezeul şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos; nu este Dumnezeul prorocilor şi al apostolilor; El nu
este Dumnezeul sfinţilor, al reformatorilor şi al martirilor, nici Dumnezeul teologilor sau al compozitorilor
Bisericii.
Pentru binele sufletelor noastre, trebuie să învăţăm să înţelegem corect Scripturile. Trebuie să ne eliberăm
de tirania cuvintelor şi, în schimb, să ne ţinem cu fidelitate de sensul lor. Cuvintele trebuie să exprime
idei, nu să le genereze. Noi spunem că Dumnezeu este dragoste; spunem că Dumnezeu este lumină;
spunem că Hristos este adevăr; şi urmărim ca aceste cuvinte să fie înţelese în acelaşi mod în care
înţelegem cuvintele următoare cînd le spunem despre cineva: „este bunătatea întruchipată". Vorbind astfel
nu afirmăm că bunătatea şi omul sînt unul şi acelaşi lucru şi nimeni nu ne înţelege cuvintele în felul
acesta.
Cuvintele „Dumnezeu este dragoste" ne spun că dragostea este un atribut esenţial al lui Dumnezeu.
Dragostea este ceva adevărat despre Dumnezeu, dar nu este Dumnezeu. Ea exprimă cum anume este
Dumnezeu în fiinţa Lui unitară, la fel cum o fac cuvintele sfinţenie, dreptate, credincioşie şi adevăr.
Fiindcă este imuabil, Dumnezeu Se manifestă întotdeauna aşa cum este şi fiindcă este o unitate, El nu-Şi
suspendă niciodată un atribut pentru a-Şi exercita un altul.
Celelalte atribute deja cunoscute ale lui Dumnezeu ne pot învăţa multe despre dragostea Sa. Putem şti, de
pildă, că, deoarece Dumnezeu există prin Sine însuşi, dragostea Lui nu are început; fiindcă El este etern,
dragostea Lui nu poate avea sfirşit; fiindcă este infinit, ea nu are limite; fiindcă este sfînt, iubirea Lui este
chintesenţa purităţii absolute; fiindcă El este atît de mare, dragostea Lui este un ocean a cărui întindere nu
poate fi cuprinsă, un ocean fără fund şi fără ţărmuri, în faţa căruia îngenunchem într-o fericită tăcere şi
dinaintea căruia cea mai strălucită elocinţă se retrage încurcată şi ruşinată.
Totuşi, dacă vrem să-L cunoaştem pe Dumnezeu şi, din dragoste faţă de semenii noştri, să le spunem şi lor
ceea ce ştim, trebuie să încercăm să vorbim despre dragostea Lui. Toţi creştinii s-au străduit s-o facă, dar
nici unul cu prea mult succes. Căutînd să vorbesc aşa cum se cuvine despre această măreaţă şi minunată
temă, mă simt ca un copil care încearcă să prindă o stea. Şi, totuşi, ridicîndu-şi mîna către stea, copilul
poate atrage atenţia asupra ei şi ar putea chiar indica direcţia în care cineva trebuie să privească ca s-o
vadă. în acelaşi fel, în timp ce eu îmi înalţ inima spre dragostea preaînaltă, strălucitoare, a lui Dumnezeu,
poate că
116
o persoană care nu a auzit despre ea va fi încurajată să privească în sus şi să aibă nădejde.
Noi nu ştim, şi poate nu vom şti niciodată ce este dragostea, dar putem şti cum se manifestă ea şi asta ne
este, deocamdată, de ajuns. Mai întîi, o vedem sub forma bunăvoinţei. Dragostea vrea binele tuturor şi nu
vrea răul nimănui. Ceea ce explică vorbele apostolului Ioan: „în dragoste nu este frică; ci dragostea
desăvîrşită izgoneşte frica"2. Frica este acel sentiment dureros care apare la gîndul că cineva sau ceva ne-
ar putea face vreun rău sau ne-ar putea pricinui durere. Frica aceasta persistă atîta timp cît sîntem la
cheremul unei persoane care nu ne vrea binele. în momentul în care ne bucurăm de protecţia binevoitoare
a cuiva, frica dispare. Un copil care s-a rătăcit într-un supermagazin aglomerat este plin de teamă pentru
că îi percepe pe străinii din jurul lui ca duşmani. Cîteva clipe mai tîrziu, în braţele mamei sale, toată
groaza i se topeşte. Bunăvoinţa cunoscută a mamei îi alungă frica.
Lumea este plină de duşmani şi, atîta vreme cît există posibilitatea ca ei să ne facă rău, frica este
inevitabilă. Efortul de a învinge frica fără a înlătura cauzele ce o produc este cu totul zadarnic. Inima este
mai înţeleaptă decît cei ce propovăduiesc liniştea. Atîta timp cît sîntem la discreţia întîmplării, cîtă vreme
trebuie să ne punem speranţele în statistici, cît timp, pentru a supravieţui, trebuie să ne încredem în
abilitatea noastră de a fi mai isteţi sau mai şmecheri decît adversarii noştri, avem toate motivele să ne fie
teamă. Iar frica este chinuitoare.
Să ştii că dragostea este de la Dumnezeu şi să pătrunzi în Sfînta Sfintelor rezemîndu-te pe braţul Celui
Preaiubit — iată singurul lucru care poate alunga frica! Dacă un om ajunge la convingerea că nici un rău
nu i se poate întîmpla, toată frica din Univers va dispărea pentru el instantaneu. Reflexele emoţionale,
aversiunea firească faţă de durerea fizică se vor face uneori simţite, dar chinul profund al fricii s-a dus o
dată pentru totdeauna. Dumnezeu este dragoste şi Dumnezeu este suveran. Datorită dragostei Sale, El
doreşte binele nostru veşnic, iar datorită suveranităţii Sale, El este pe deplin capabil să ni-1 asigure. Unui
om bun nu i se poate întîmpla nimic rău.
Trupul, ei.mi-1 pot nimici; Dar al Lui adevăr va dăinui; Veşnică-i împărăţia Lui.
Martin Luther
117
Dragostea lui Dumnezeu ne spune că El este prietenos, iar Cuvîntul Său vine să ne asigure că El ne este
prieten şi că doreşte ca şi noi să fim prietenii Lui. Nici un om ţu un dram de smerenie nu s-ar încumeta să
spună că este prietenul lui Dumnezeu; însă ideea nu a pornit de la om. Avraam n-ar fi cutezat niciodată să
zică: „Sînt prietenul lui Dumnezeu", dar Dumnezeu însuşi a afirmat că Avraam este prietenul Lui.
Apostolii ar fi ezitat poate să se dea drept prietenii lui Hristos, dar Hristos este Cel ce le-a zis: „Voi sînteţi
prietenii Mei"3. Modestia ezită înaintea unui gînd atît de nesăbuit, dar o credinţă curajoasă va îndrăzni să
creadă Cuvîntul şi să-şi afirme prietenia cu Dumnezeu. îl cinstim mai mult pe Dumnezeu atunci cînd
credem ceea ce a afirmat despre Sine şi avem curajul să venim cu încredere la tronul harului, decît atunci
cînd ne ascundem cu umilinţă timidă printre copacii din grădină.
Dragostea este şi o identificare emoţională. Ea socoteşte că nimic nu-i aparţine şi dăruieşte totul, fără
plată, celor care constituie obiectul afecţiunii ei. Lucrul acesta îl vedem mereu în lumea noastră, a
oamenilor. O tînără mamă, firavă şi obosită, alăptează la sînul ei un copilaş sănătos şi durduliu şi, departe
de a se plînge de asta, ea îşi priveşte copilul cu ochii strălucind de fericire şi mîndrie. Jertfirea de sine este
ceva obişnuit în cazul dragostei. Hristos a zis despre Sine: „Nu este mai mare dragoste decît să-şi dea
cineva viaţa pentru prietenii săi"4.
Dumnezeu, care este absolut liber, Şi-a lăsat inima să se identifice afectiv cu oamenii, permiţîndu-Şi o
curioasă şi minunată excentricitate. Deşi îşi este suficient în toate, El doreşte dragostea noastră şi nu va fi
mulţumi* pînă n-o va avea. Deşi Se bucură de libertate absolută, El de bunăvoie Şi-a legat inima de noi pe
vecie.
Şi dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi, şi a trimes
pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre5.
„Sufletul nostru", scrie Julian de Norwich, „este iubit cu o dragoste atît de deosebită de către Cel Preaînalt,
încît ea depăşeşte puterea de înţelegere a oricărei făpturi: ceea ce înseamnă că nici o făptură nu poate
cunoaşte cît de mult, de dulce şi de duios ne iubeşte Făcătorul nostru. De aceea, prin harul Lui şi cu
ajutorul Lui, ne putem aţinti privirea lăuntrică asupra Sa, minunîndu-ne veşnic de această înaltă,
necuprinsă, nepreţuită
118
119
dragoste pe care Dumnezeul cel Atotputernic, în bunătatea Lui, o are faţă de noi"6.
O altă trăsătură a dragostei este aceea că îşi găseşte plăcerea în obiectul ei. Dumnezeu Se bucură de creaţia
Lui. Apostolul Ioan afirmă direct că scopul lui Dumnezeu în creaţie a fost propria Lui plăcere (Apoc. 4:11,
KJV). Dumnezeu Se bucură, iubind tot ce a creat. E imposibil să nu remarcăm sentimentul de plăcere al
lui Dumnezeu ce răzbate din referirile Lui, făcute pe un ton plin de încîntare, la lucrarea mîinilor Sale.
Psalmul 104 este un poem al naturii de inspiraţie divină, exultînd de fericire, iar desfătarea lui Dumnezeu
se face simţită de la un capăt la celălalt. „în veci să ţină slava Domnului! Să Se bucure Domnul de
lucrările Lui!"7
Domnul îşi găseşte o plăcere deosebită în sfinţii Lui. Mulţi oameni şi-L închipuie pe Dumnezeu undeva
departe, sumbru şi extrem de nemulţumit de toate, privind în jos, cu o profundă apatie, spre o lume pentru
care Şi-a pierdut de mult interesul; dar această idee este eronată. Este adevărat, Dumnezeu urăşte păcatul
şi niciodată nu poate privi cu plăcere nelegiuirea, dar, cînd oamenii caută să-I facă voia, El le răspunde cu
o veritabilă afecţiune. Prin jertfa Lui ispăşitoare, Hristos a înlăturat definitiv bariera ce ne împiedica să
avem părtăşie cu Dumnezeu. Acum, în Hristos, toţi cei credincioşi sînt obiectivul desfătării divine.
Domnul Dumnezeul tău este în mijlocul tău, ca un viteaz care poate ajuta; se va bucura de tine cu mare
bucurie, va tăcea în dragostea Lui, şi nu va mai putea de veselie pentru tine.8
Potrivit cărţii lui Iov, lucrarea de creaţie a lui Dumnezeu a fost făcută cu acompaniament muzical. „Unde
erai tu", întreabă Dumnezeu, „cînd am întemeiat pămîntul?... atunci cînd stelele dimineţii izbucneau în
cîntări de bucurie, şi cînd toţi fiii lui Dumnezeu scoteau strigăte de veselie?"9 John Dryden a dus ideea mai
departe, dar, probabil, nu prea departe pentru a fi adevărată:
Din armonie, cerească armonie, Trupul lumii se-ncheagă... Pe cînd Firea-mpovărată De-al atomilor joc
nestăpînit Fruntea-n ţarină o ţinea plecată, Din cer vocea ca de tunet a glăsuit: „Sculaţi şi prindeţi viaţă!"
şi-ndată, Ce-i cald, rece, ud, uscat,
Spre locul cuvenit se-ndreaptă

Porunca Muzicii urmînd nepregetat.
Din armonie, cerească armonie,
Trupul lumii se-ncheagă:
Din armonie-n armonie,
Notele ce pe rind lucrarea au slăvit
în Om s-au reunit desăvîrşit.
Din A Song for St. Cecilia 's Day [Un cîntec de ziua Sfintei Cecilia]
Muzica reprezintă atît o expresie, cît şi o sursă a bucuriei, iar bucuria cea mai curată şi mai aproape de
inima lui Dumnezeu este cea a dragostei. Iadul este un loc lipsit de orice bucurie pentru că acolo nu există
dragoste. Cerul este plin de cîntare fiindcă este locul unde bucuriile dragostei sfinte abundă. Pămîntul este
locul în care bucuriile dragostei sînt amestecate cu durere, pentru că aici există păcat şi ură şi intenţii rele.
într-o lume ca a noastră, dragostea are de suferit uneori, după cum şi Hristos a suferit dîndu-Se pe Sine
însuşi pentru ai Săi. Avem însă promisiunea sigură că, în cele din urmă, cauza întristării va fi înlăturată şi
noua rasă se va bucura veşnic într-o lume a dragostei altruiste şi desăvîrşite.
Dragostea, prin natura ei, nu poate rămîne pasivă. Ci este activă, creativă şi milostivă. „Dar Dumnezeu îşi
arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe cînd eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi"10.
„Atît de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu..."11. Aşa se întîmplă unde este
dragoste; dragostea trebuie să dăruiască mereu celor ce-i aparţin, oricît ar costa-o. Apostolii au mustrat
aspru tinerele biserici pentru faptul că unii dintre membrii lor au neglijat acest aspect şi îngăduiau ca
dragostea lor să se irosească în satisfacţii egoiste, în timp ce fraţii lor se găseau în nevoie. „Dar cine are
bogăţiile lumii acesteia, şi vede pe fratele său în nevoie, şi îşi închide inima faţă de el, cum rămîne în el
dragostea lui Dumnezeu?"12 Aşa a scris Ioan, cel care a rămas cunoscut peste veacuri ca „ucenicul
preaiubit".
Dragostea lui Dumnezeu este una dintre marile realităţi ale Universului, un stîlp pe care se reazămă
speranţa lumii. Dar ea este şi ceva intim şi personal. Dumnezeu nu iubeşte populaţii, El iubeşte oameni.
Nu iubeşte mase, ci indivizi. El ne iubeşte pe toţi cu o dragoste puternică, fără început şi fără de sfîrşit.
120
Experienţa creştină conţine acest element al iubirii dătătoare de profundă împlinire, care o deosebeşte de
toate celelalte religii şi o ridică pe culmi mult mai înalte decît cea mai pură şi mai nobilă filosofic Acest
conţinut de dragoste nu este doar un fapt; este însuşi Dumnezeu în mijlocul Bisericii Sale, cîntînd
poporului Său. Adevărata bucurie creştină este răspunsul armonios al inimii faţă de cîntecul de dragoste al
Domnului.
Iubire tainică divină, cu înălţimi Şi adîncimi de om nepătrunse, De departe zăresc minunata-Ţi lumină,
Suspin adine după liniştea Ta; Inima-mi tînjeşte neaflîndu-şi tihna Pînă cînd în Tine se va odihni.
Gerhard Tersteegen
Note:
1. 1 Ioan 4:8.
2. 1 Ioan 4:18.
3. Ioan 15:14.
4. Ioan 15:13.
5. 1 Ioan 4:10.
6. Julian de Norwich, op. cit., p. 58.
7. Ps. 104:31.
8. Ţef. 3:17.
9. Iov 38:4, 7.
10. Rom. 5:8.
11. Ioan 3:16.
12. 1 Ioan 3:17.
Capitolul 21
SFINŢENIA LUI DUMNEZEU
Slavă lui Dumnezeu în locurile preaînalte! Te lăudăm, Doamne, Te binecuvîntăm şi ne închinăm înaintea Ta, din pricina slavei Tale
marele. Doamne, am vorbit fără să le înţeleg de minuni care sînt mai presus de mine şi pe care nu le pricep. Urechea mea auzise
vorbindu-se despre Tine, dar acum ochiul meu Te-a văzut. De aceea, mi-e scîrba de mine şi mă pocăiesc în ţarină şi cenuşă. O,
Doamne, îmi pun mîna la gură. Am vorbit o dată şi nu voi mai răspunde; de două ori şi nu voi mai adăuga nimic.
Dar în timp ce eu cugetam astfel, focul ardea. Doamne, trebuie să vorbesc despre Tine, ca nu cumva prin tăcerea mea să
păcătuiesc împotriva acestei generapi de copii ai Tăi. lată că Tu ai ales lucrurile nebune ale lumii ca să faci de ruşine pe cele
înţelepte şi lucrurile slabe ale lumii ca să faci de ruşine pe cele tari. O, Doamne, nu mă părăsi. Ajută-mă să arăt puterea Ta acestei
generapi şi tăria Ta tuturor acelora care vor urma. Ridică proroci şi văzători în Biserica Ta, care să preamărească slava Ta şi care,
prin Duhul Tău cel Atotputernic, să redea poporului Tău cunoaşterea Celui Preasfînt. Amin.
Socul moral pe care l-am suferit în urma rupturii noastre violente de voia înaltă a cerului, ne-a
lăsat cu un traumatism cronic, care afectează fiecare aspect al naturii noastre. Purtăm în noi o
maladie ce a afectat şi mediul nostru ambiant.
înţelegerea bruscă a propriei stări de păcat a cuprins fulgerător inima tremurîndă a profetului Isaia
în clipa în care sfinţenia lui Dumnezeu i s-a revelat într-o vedenie ce i-a revoluţionat întreaga
viaţă. Strigătul său plin de durere: „Vai de mine! Sînt pierdut, căci sînt un om cu buze necurate,
locuiesc în mijlocul unui popor tot cu buze necurate şi am văzut pe împăratul, Domnul oştirilor!"1
exprimă sentimentul pe care-1 încearcă orice om cînd şi-a descoperit adevărata faţă şi cînd se
vede confruntat cu acea privelişte lăuntrică a strălucirii sfinte a lui Dumnezeu. Este cu neputinţă
ca o asemenea experienţă să nu aibă un puternic impact emoţional.
Pînă nu ne vedem aşa cum ne vede Dumnezeu, este puţin probabil că vom fi tulburaţi de situaţia
din jurul nostru, atîta timp cît nu iese de sub control într-atît încît să nu ne ameninţe stilul de viaţă
confortabil. Ne-am obişnuit să trăim în necurăţie şi am ajuns
122
s-o privim ca fiind ceva natural şi de aşteptat. Nu sîntem dezamăgiţi că nu găsim întregul adevăr la
învăţătorii noştri, sau loialitate la politicienii noştri, sau deplină onestitate la comercianţii noştri, sau totală
credincioşie la prietenii noştri. Ca să ne putem continua existenţa, facem legi care să ne protejeze de
concetăţenii noştri şi ne mulţumim cu atît.
Nici autorul şi nici cititorul acestor rînduri nu au competenţa să aprecieze sfinţenia lui Dumnezeu. Putem
spune, fără exagerare, că ar fi necesară săparea unui nou canal prin deşertul gîndirii noastre care să
permită apelor dulci ale adevărului, ce pot vindeca boala noastră cea mai grea, să se reverse în noi. Nu
putem pătrunde adevăratul sens al sfinţeniei lui Dumnezeu gîndindu-ne la cineva sau la ceva foarte curat
şi apoi ridicînd ideea aceasta pînă la nivelul cel mai înalt de care sîntem noi capabili. Sfinţenia lui
Dumnezeu nu este doar lucrul cel mai bun pe care-1 cunoaştem îmbunătăţit la infinit. Nimic din ce
cunoaştem noi nu se poate compara cu sfinţenia divină. Ea este diferită, unică, inabordabilă, de neînţeles şi
de neatins. Omul obişnuit este orb faţă de ea. El se poate teme de puterea lui Dumnezeu şi-I poate admira
înţelepciunea, dar sfinţenia Lui nu şi-o poate nici măcar imagina. Numai Duhul Celui Sfînt poate dărui
duhului omenesc cunoaşterea a tot ceea ce este sfint. Dar, după cum energia electrică se transmite numai
printr-un conductor, tot astfel şi Duhul vine numai prin adevăr şi trebuie să găsească o anumită măsură de
adevăr în mintea noastră, ca să ne poată ilumina inima. Credinţa se trezeşte la glasul adevărului, însă nu
răspunde la nici un alt sunet. „Astfel, credinţa vine în urma auzirii; iar auzirea vine prin Cuvîntul lui
Hristos."2 Cunoaşterea teologică este mijlocul prin care Duhul Se revarsă în inima omului, dar, înainte ca
adevărul să poată produce credinţa, în inima aceea trebuie să aibă loc pocăinţa în smerenie. Duhul lui
Dumnezeu este Duhul adevărului. Este posibil să ai o doză de adevăr în minte fără a avea Duhul în inimă,
dar niciodată nu poţi avea Duhul în inimă fără adevăr.
în pătrunzătorul său studiu despre sfinţenie, Rudolf Otto insistă asupra prezenţei în inima omului a ceea ce
el numeşte „numinos" şi pare-se că prin aceasta vrea să spună că în lume există un vag şi incomprehensibil
Ceva, acel Mysterium Tremendum, teribilul mister, care înconjoară şi învăluie Universul. Acesta este un
ce, un lucru înfricoşător, care nu poate fi conceput raţional, ci numai perceput şi simţit în adîncurile
spiritului omenesc. Subzistă acolo ca un instinct religios permanent, un simţ al prezenţei fără nume şi
nedescoperite care „curge ca argintul viu prin venele creaţiei" şi uneori uluieşte mintea, confruntînd-o cu
Sfinţenia lui Dumnezeu
123
manifestarea sa supranaturală şi supraraţională. Omul astfel confruntat este doborît, copleşit şi, rămas fără
grai, nu poate decît să tremure în tăcere.
Această groază nonraţională, sentimentul existenţei în lume a acestui mister necreat, se află în spatele
tuturor religiilor. Religia curată a Bibliei, la fel ca şi animismul primitiv al triburilor sălbatice, există
numai datorită acestui instinct primar, prezent în natura umană. Bineînţeles că diferenţa dintre religia unui
Isaia sau a unui Pavel şi cea a unui animist constă în faptul că primii au adevărul, iar cel de pe urmă nu-1
are; el are numai instinctul „numinos"-ului. El „simte nevoia" unui Dumnezeu necunoscut, dar unii ca
Isaia şi Pavel, bunăoară, L-au găsit pe adevăratul Dumnezeu prin descoperirea de Sine pe care El a făcut-o
în Sfintele Scripturi.
Sentimentul misterului, fie el şi Marele Mister, este un element de bază al naturii umane şi este
indispensabil credinţei, însă nu este suficient. Datorită lui, oamenii ar putea să vorbească în şoaptă despre
„lucrul acela groaznic", dar nu pot striga: „Dumnezeul meu, Sfîntul meu!"3 în Scripturile evreilor şi ale
creştinilor, Dumnezeu îşi continuă revelaţia de Sine şi îi conferă personalitate şi conţinut moral. Prezenţa
aceasta înfricoşătoare este arătată a fi nu un lucru, ci o fiinţă morală cu toate calităţile pline de afecţiune
ale autenticei personalităţi. Ba mai mult, El este chintesenţa desăvîrşirii morale, de o perfecţiune infinită în
ce priveşte neprihănirea, puritatea, corectitudinea şi nepătrunsa-I sfinţenie. Şi în toate acestea El este
necreat, suficient Sieşi, mai presus de tot ce poate concepe mintea omenească sau de ce poate limba să
rostească.
Prin revelaţia de Sine a lui Dumnezeu în Scripturi şi prin iluminarea făcută de Duhul Sfînt, creştinul
cîştigă totul şi nu pierde nimic. Noţiunii lui de Dumnezeu i se adaugă cele două concepte gemene de
personalitate şi caracter moral, dar sensul original de uimire şi teamă în prezenţa misterului care umple
lumea rămîne. Astăzi creştinul poate tresaltă de bucurie strigînd: „Ava, Tată! Domnul meu şi Dumnezeul
meu!". Mîine poate îngenunchea cu inima tremurînd de încîntare, pentru a-L admira şi a-L adora pe Cel
Preaînalt, a cărui locuinţă este veşnicia.
Sfint înseamnă aşa cum este Dumnezeu. Pentru a fi sfînt, El nu Se conformează unui standard. El însuşi
este standardul. El este sfint la modul absolut, cu o puritate de o infinită şi nepătrunsă plinătate şi care nu
poate fi decît aşa cum este. Fiindcă El este sfînt, toate atributele Lui sînt sfinte; adică orice credem că-I
aparţine lui Dumnezeu trebuie conceput ca ceva sfînt.
124
Dumnezeu este sfînt şi El a făcut ca sfinţenia să fie condiţia morală necesară pentru sănătatea Universului
Său. Prezenţa temporară a păcatului în lume nu face decît să accentueze acest adevăr. Tot ce este sfînt este
sănătos; răul este o boală morală care, în cele din urmă, duce la moarte.
Deoarece preocuparea primordială a lui Dumnezeu pentru Universul Său este sănătatea lui morală, adică
sfinţenia lui, tot ce contravine acestui principiu produce numaidecît în Dumnezeu o nemulţumire veşnică.
Pentru a-Şi proteja creaţia, Dumnezeu trebuie să distrugă tot ce ar putea s-o nimicească. Cînd Se ridică
pentru a îndepărta nelegiuirea şi a salva lumea de la o prăbuşire morală ireparabilă, se afirmă despre El că
este mînios. Orice judecată plină de mînie, ivită în decursul istoriei lumii, a fost o acţiune sfîntă de
conservare. Sfinţenia lui Dumnezeu, mînia Lui şi sănătatea creaţiei sînt inseparabile. Mînia lui Dumnezeu
reprezintă intoleranţa Sa absolută faţă de tot ce este degradant şi distrugător. El urăşte nelegiuirea aşa cum
o mamă urăşte poliomielita care ameninţă viaţa copilului ei.
Dumnezeu este sfînt, de o sfinţenie absolută, care nu cunoaşte grade şi pe aceasta n-o poate acorda
făpturilor Lui. Există însă o sfinţenie relativă şi contingenţă pe care El o împarte cu îngerii şi serafimii în
ceruri şi cu oamenii răscumpăraţi de pe pămînt, în pregătirea lor pentru cer. Această sfinţenie, Dumnezeu
poate s-o dea şi o dă copiilor Lui. Le face parte de ea atribuindu-le-o şi acordîndu-le-o şi, pentru că le-a
pus-o la dispoziţie prin sîngele Mielului, Dumnezeu le-o şi pretinde. Dumnezeu a vorbit mai întîi lui Israel
şi apoi Bisericii Sale, zicînd: „Fiţi sfinţi, căci Eu sînt sfînt"4. El nu a zis: „Fiţi la fel de sfinţi ca Mine",
fiindcă asta ar fi însemnat să ne pretindă sfinţenie absolută, calitate ce-I aparţine numai Lui. înaintea
flăcărilor necreate ale sfinţeniei lui Dumnezeu, îngerii îşi acoperă faţa. Nici chiar cerul nu este curat şi nici
stelele nu sînt fără pată în ochii Lui. Nici un om sincer nu poate spune „Sînt sfînt", însă nici un om sincer
nu trebuie să ignore cuvintele solemne ale scriitorului inspirat: „Urmăriţi pacea cu toţi şi sfinţirea, fără
care nimeni nu va vedea pe Domnul"5.
Prinşi în această dilemă, ce trebuie să facem noi, creştinii? Trebuie să ne acoperim, asemenea lui Moise,
cu credinţă şi smerenie, în vreme ce aruncăm o privire fugară la Dumnezeul pe care nici un om nu poate
să-L vadă şi să rămînă în viaţă. El nu va dispreţui o inimă zdrobită şi mîhnită. Trebuie să ne ascundem
nesfinţenia în rănile lui Hristos cum s-a ascuns Moise în crăpătura stîncii în timp ce slava lui Dumnezeu
trecea prin faţa lui. Trebuie să ne adăpostim de mînia lui Dumnezeu în Dumnezeu. Mai presus de orice,
trebuie să credem că Dumnezeu ne vede desăvîrşiţi în
Sfinţenia lui Dumnezeu
125
Fiul Lui, deşi ne disciplinează, ne pedepseşte ca un tată şi ne curăţeşte pentru a fi părtaşi la sfinţenia Lui.
Prin credinţă şi ascultare, prin continuă meditaţie la sfinţenia lui Dumnezeu, iubind neprihănirea şi urînd
nelegiuirea, crescînd în cunoaşterea Duhului sfinţeniei, ne putem deprinde cu tovărăşia sfinţilor de pe
pămînt şi ne putem pregăti pentru compania eternă a lui Dumnezeu şi a sfinţilor de acolo. în felul acesta,
aşa cum spun credincioşii de rînd cînd se întîlnesc, vom avea un cer de dus cu noi în ceruri.
Anii Tăi cei veşnici mă-nfioară, O, Doamne veşnic! Tu, Cel proslăvit necurmat De duhurile ce Te-
nconjoară!
Ce minunat, ce minunat,
A Ta faţă s-o ador!
Puterea-Ţi fără margini, înţelepciunea-Ţi fără hotar.
Sfinţenie la care sufletu-mi a tresâltat!
Nutresc grozavă teamă,
Cea mai adîncă şi mai duioasă teamă,
Dar de-o firavă speranţă mînat, Sufletu-mi penitent Ţie s-a-nchinat.
Frederick W. Faber
Note:
11 Isa. 6:5.
2. Rom. 10:17.
3. Hab. 1:12.
4. 1 Petru 1:16.
5. Evrei 12:14.
Capitolul 22
Suveranitatea lui Dumnezeu
127
SUVERANITATEA LUI DUMNEZEU
Cine nu se va teme de Tine, o, Doamne, Dumnezeul oştirilor, cel mai înălţat şi cel mai de temut? Căci numai Tu eşti Domnul. Tu ai
făcut cerurile şi cerurile cerurilor, pămîntul, cu tot ce este pe el, şi în mîinile Tale se află sufletul oricărei făpturi vii. Tu şezi ca un
împărat deasupra noianului de ape; da. Tu domneşti pe vecie. Tu eşti Măreţul împărat al întregului pămînt; eşti îmbrăcat cu putere şi
în faţa Ta sînt slava şi mărirea. Amin.
Suveranitatea lui Dumnezeu este atributul prin care El conduce întreaga creaţie, iar pentru a fi suveran,
Dumnezeu trebuie să fie atotştiutor, atotputernic şi absolut liber. Motivele sînt următoarele:
Dacă ar exista un domeniu al cunoaşterii, oricît de mic, care să-I fie necunoscut lui Dumnezeu, stăpînirea
Lui s-ar frînge în acel punct. El trebuie să posede toată cunoaşterea pentru a fi Domn peste întreaga
creaţie. Şi dacă lui Dumnezeu I-ar lipsi o cantitate infinitezimală de putere, acea lipsă ar determina
sfîrşitul stăpînirii Sale şi I-ar distruge împărăţia; acel atom rătăcit de putere ar aparţine altcuiva şi
Dumnezeu ar fi un Stăpîn limitat, deci n-ar fi suveran.
In plus, suveranitatea Lui cere ca Dumnezeu să fie liber în mod absolut, ceea ce înseamnă că El este liber
să facă tot ce vrea, în orice loc şi în orice timp, pentru a-Şi duce la îndeplinire planul Său etern pînă în cele
mai mici detalii, fără amestecul nimănui. Dacă ar fi mai puţin liber, El nu ar fi suveran.
Este necesar un efort susţinut al minţii pentru a putea pricepe ideea libertăţii totale. Din punct de vedere
psihologic, noi nu avem capacitatea de a înţelege libertatea decît în formele ei imperfecte. Concepţia
noastră despre ea s-a conturat într-o lume în care nu există libertate absolută. Aici fiecare element natural
depinde de multe alte elemente şi această dependenţă îi limitează libertatea.
La începutul poemului său „Preludiul", Wordsworth se bucură că este departe de oraşul care-1 sufoca şi
acum este liber, „liber ca o pasăre să mă aşez unde vreau". Dar a fi liber ca pasărea înseamnă a nu fi liber
deloc. Un naturalist ştie că aşa-zisa pasăre liberă îşi duce, de fapt, toată viaţa într-o colivie a fricii, a
foamei şi a instinctelor; este limitată de condiţiile atmosferice, de presiunea variabilă a aerului, de
posibilităţile locale de hrană, de animalele de pradă şi de opreliştea cea mai ciudată: constrîngerea
irezistibilă de a rămîne în cadrul suprafeţei mici de pămînt şi văzduh care reprezintă teritoriul familiei ei.
Cea mai liberă pasăre, la fel ca oricare alt lucru creat, este ţinută tot timpul în şah de o plasă a necesităţii.
Numai Dumnezeu este liber.
Spunem despre Dumnezeu că este liber pentru că nimeni şi nimic nu-L poate împiedica, obliga sau opri să
facă ce vrea. El poate acţiona aşa cum îi place întotdeauna, oriunde, pe vecie. Pentru a avea această
libertate trebuie să posede autoritate universală. Ştim din Scripturi că El are putere nelimitată şi putem
deduce lucrul acesta şi din alte atribute ale Sale. Dar ce putem spune despre autoritatea Lui?
Chiar simpla discutare a autorităţii Dumnezeului Cel Atotputernic pare cam fără sens, iar punerea ei sub
semnul întrebării ar fi absurdă. Ni-L putem noi imagina pe Domnul Dumnezeul oştirilor pus în situaţia de
a cere permisiunea cuiva sau făcînd cerere pentru ceva unei autorităţi superioare? Cui îi va cere Dumnezeu
permisiunea? Cine este mai înalt decît Cel Preaînalt? Cine este mai puternic decît Cel Atotputernic? Cine
poate spune că a existat înainte de Cel Veşnic? La tronul cui va îngenunchea Dumnezeu? Unde este acela
mai mare la care va trebui să apeleze? „Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: «Eu sînt Cel dintîi şi Cel de pe
urmă şi afară de Mine nu este alt Dumnezeu»."1
Suveranitatea lui Dumnezeu este un fapt stabilit foarte clar în Scriptură şi afirmat cu voce tare de către
logica adevărului. Dar, după cum se recunoaşte, el ridică unele probleme care pînă în momentul de faţă nu
au fost rezolvate satisfăcător. Ele pot fi clasificate, în mare, în două categorii.
Prima este generată de prezenţa în creaţie a acelor lucruri pe care Dumnezeu nu le poate aproba, cum ar fi:
răul, suferinţa şi moartea. Dacă Dumnezeu este suveran, El ar fi putut împiedica apariţia lor. De ce nu a
făcut-o?
Zend-Avesta, cartea sacră a zoroastrismului, religia cea mai elevată dintre marile religii nebiblice, a ocolit
cu eleganţă problema aceasta, postulînd un dualism teologic. Existau doi
128
dumnezei, Ormuz şi Ahriman, şi ei amîndoi au creat lumea. Cel bun — Ormuz — a creat toate
lucrurile bune, iar Ahriman — cel rău — a făcut restul. A fost destul de simplu. Ormuz nu
deţinea o suveranitate pentru care să se îngrijoreze şi se pare că nu-1 deranja să-şi împartă
prerogativele cu altcineva.
Pentru un creştin, explicaţia nu rezolvă nimic, deoarece contrazice categoric adevărul afirmat atît
de răspicat în întreaga Biblie, şi anume că există un singur Dumnezeu şi că El singur a creat cerul
şi pămîntul, cu tot ce conţin ele. Natura atributelor lui Dumnezeu face imposibilă existenţa unui
alt dumnezeu. Creştinul recunoaşte că nu are răspunsul final pentru enigma răului îngăduit. Dar el
ştie care nu este răspunsul. Şi el ştie că nici Zend-Avesta nu-1 are.
Deşi o explicaţie completă a originii păcatului ne depăşeşte, există totuşi cîteva lucruri pe care le
cunoaştem. în înţelepciunea Lui suverană, Dumnezeu a permis răului să existe în anumite zone
din creaţia Sa delimitate cu grijă, ca un fel de proscris fugar ale cărui activităţi sînt temporare şi
limitate ca sferă de cuprindere. Procedînd astfel, Dumnezeu a acţionat după nemărginita Lui
înţelepciune şi bunătate. Nimeni nu ştie în momentul de faţă mai mult; şi nimeni nu are nevoie să
ştie mai mult. Numele lui Dumnezeu este o garanţie suficientă pentru perfecţiunea lucrărilor Sale.
O altă problemă reală creată de doctrina suveranităţii divine are de-a face cu voinţa omului. Dacă
Dumnezeu conduce Universul prin intermediul decretelor Sale suverane, cum este posibil ca
omul să-şi exercite libertatea de a alege, cum poate fi el responsabil pentru comportarea sa? Nu
este el o simplă marionetă, ale cărui acţiuni sînt determinate de un Dumnezeu din spatele scenei,
care trage sforile după cum îi convine?
încercarea de a răspunde la aceste întrebări a dus la divizarea Bisericii creştine în două tabere
distincte, care au purtat numele a doi teologi remarcabili: Jacobus Arminius şi Jean Calvin. Cei
mai mulţi creştini se mulţumesc să se alăture uneia dintre tabere şi să nege ori suveranitatea lui
Dumnezeu, ori voinţa liberă a omului. Se pare, totuşi, că este posibilă o reconciliere între cele
două poziţii fără a leza vreuna dintre ele, deşi tentativa care urmează va părea, poate, defectuoasă
pentru partizanii uneia din tabere.
Iată punctul meu de vedere: Dumnezeu a decretat în mod suveran că omul trebuie să fie liber să
facă alegeri morale şi omul a împlinit această hotărîre de la început, alegînd între bine şi rău.
129
Cînd omul alege să facă răul, prin aceasta el nu contrazice voia suverană a lui Dumnezeu, ci o
îndeplineşte, întrucît hotărîrea divină a decis încă din veşnicie nu ce anume va trebui să aleagă
omul, ci faptul că el trebuie să fie liber să aleagă. Dacă Dumnezeu, în libertatea Sa absolută, a
voit să-i acorde omului o libertate limitată, cine poate să stea împotriva mîinii Lui sau să-I zică
„Ce faci?"2. Voinţa omului este liberă, pentru că Dumnezeu este suveran. Un Dumnezeu care nu
ar fi suveran nu ar putea acorda libertate morală creaturilor Sale. I-ar fi teamă s-o facă.
Poate că o ilustraţie simplă ne va ajuta să înţelegem. Un vapor de pasageri transoceanic pleacă
din New York cu destinaţia Liverpool. Destinaţia i-a fost stabilită de autorităţile în drept. Nimic
n-o poate schimba. Aceasta este doar o palidă imagine a suveranităţii.
La bordul vasului se află cîteva zeci de pasageri. Nu sînt în lanţuri, activităţile lor nu sînt
determinate de decrete. Ei sînt în întregime liberi să umble pe vas după cum doresc. Mănîncă,
dorm, se joacă, stau tolăniţi pe punte, citesc, discută, toate acestea după bunul lor plac; dar, în tot
acest timp, marele transatlantic îi duce neabătut înainte spre un port prestabilit.
Atît libertatea, cît şi suveranitatea, se regăsesc aici fără să se contrazică una pe alta. La fel este,
cred eu, cu libertatea omului şi suveranitatea lui Dumnezeu. Marele vapor al planului suveran
făurit de Dumnezeu 'îşi menţine cursul neîntrerupt pe marea istoriei. Dumnezeu Se îndreaptă
netulburat şi nestînjenit spre împlinirea acelor scopuri veşnice pe care le-a plănuit în Hristos Isus
înainte de întemeierea lumii. Noi nu ştim tot ce e cuprins în acele planuri, însă ne-a fost
descoperit suficient pentru a ne forma o imagine generală despre lucrurile care vor veni şi pentru
a ne da o nădejde bună şi o încredere neclintită în binele nostru viitor.
Ştim că Dumnezeu îşi va împlini toate promisiunile făcute prorocilor; ştim că, într-o zi, păcătoşii
vor fi înlăturaţi de pe faţa pămîntului; ştim că un popor de răscumpăraţi va intra în bucuria lui
Dumnezeu şi că cei neprihăniţi vor străluci în împărăţia Tatălui lor; ştim că, pînă la urmă,
lucrările lui Dumnezeu vor primi aclamaţiile tuturor, că toate făpturile dotate cu inteligenţă II vor
recunoaşte pe Isus Hristos ca Domn, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că imperfecta ordine
prezentă va dispărea şi că va fi întemeiat un pămînt nou ce va dăinui veşnic.
Dumnezeu Se îndreaptă spre realizarea tuturor acestora cu o infinită înţelepciune şi cu o precizie
perfectă în acţiune. Nimeni nu-L poate abate de la scopurile Sale; nimic nu-L poate întoarce
130
131
de la planurile Lui. Deoarece El este omniscient, nu pot exista situaţii neprevăzute sau accidente. Pentru că
este suveran, nu pot exista ordine contramandate şi nici momente de pierdere a autorităţii; şi, fiindcă este
omnipotent, nu poate exista nici un neajuns în puterea necesară jaentru a-Şi aduce la îndeplinire toate
ţelurile propuse. Dumnezeu îşi este suficient Sieşi pentru a realiza toate^ aceste lucruri.
între timp, lucrurile nu sînt atît de simple precum le-ar putea sugera această schiţare rapidă. Taina
nelegiuirii lucrează deja. în spaţiul larg al voii suverane, permisive, a lui Dumnezeu, conflictul de moarte
dintre bine şi rău continuă cu o furie crescîndă. Totuşi, Dumnezeu îşi va continua lucrarea chiar şi pe vifor
şi furtună, dar furtuna şi viforul sînt aici, iar noi, ca fiinţe responsabile, trebuie să ne hotărîm în situaţia
morală prezentă.
Anumite lucruri au fost determinate de hotărîrea liberă a lui Dumnezeu, iar unul dintre ele este legea
alegerii şi a consecinţelor. Dumnezeu a hotărît că toţi cei care se vor dărui de bunăvoie Fiului Său Isus
Hristos, prin ascultarea credinţei, vor căpăta viaţa veşnică şi vor deveni fii ai lui Dumnezeu. El a hotărît,
de asemenea, că toţi cei care vor iubi întunericul şi vor stărui în răzvrătire împotriva înaltei autorităţi
cereşti vor rămîne într-o stare de alienare spirituală, iar în cele din urmă vor avea parte de moartea eternă.
Dacă transpunem totul în termeni individuali, ajungem la concluzii vitale şi foarte personale. în conflictul
moral dezlănţuit acum în jurul nostru, oricine se găseşte de partea lui Dumnezeu este de partea
învingătorilor şi nu poate pierde; oricine se află de partea cealaltă este de partea învinşilor şi nu poate
cîştiga. Aici nu există întîmplare sau noroc. Există libertatea de a alege de partea cui vrem să fim, însă
libertatea de a negocia rezultatele alegerii o dată făcute este exclusă. Prin mila lui Dumnezeu, avem şansa
de a ne pocăi de o alegere greşită şi putem schimba consecinţele făcînd o alegere nouă şi corectă. Dincolo
de aceasta nu putem trece.
întregul subiect al alegerii morale se concentrează în jurul persoanei lui Isus Hristos. Hristos a afirmat
deschis: „Cine nu este cu Mine, este împotriva Mea"3 şi „Nimeni nu vine la Tatăl decît prin Mine"4.
Mesajul Evangheliei cuprinde trei elemente distincte: o veste, o poruncă, o chemare. El anunţă vestea
bună a răscumpărării înfăptuite prin îndurare; porunceşte tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască
şi cheamă pe toţi
oamenii să capituleze în faţa condiţiilor harului crezînd că Isus Hristos este Domn şi Mîntuitor.
Noi toţi trebuie să alegem dacă vom asculta de Evanghelie sau dacă îi vom întoarce spatele cu necredinţă
şi-i vom respinge autoritatea. Alegerea este a noastră, dar consecinţele ei au fost deja stabilite prin voia
suverană a lui Dumnezeu şi, în cazul acesta, nu există drept de apel.
Domnul coboară din înălţime, Plecînd cerurile preaînalte Şi aruncînd sub picioarele Sale întunericul bolţii
albastre.
Călărea pe heruvimi şi serafimi Ca un adevărat Rege, Şi pe aripile vînturilor puternice Zbura venind tot
mai aproape.
Stătea netulburat deasupra apelor, Domolindu-le furia; Căci ca un Domn şi Rege suveran El va domni în
veci.
Psalm parafrazat de Thomas Sternhold
Note:
1. Isa. 44:6.
2. Dan. 4:35.
3. Mat. 12:30.
4. loan 14:6.
Capitolul 23
TAINA DESCOPERITĂ
Văzută din perspectiva eternităţii, nevoia cea mai imperioasă a momentului de faţă este ca Biserica să fie
adusă înapoi din îndelungata ei robie babiloniană şi Numele lui Dumnezeu să fie slăvit iarăşi în ea ca în
zilele de odinioară. Totuşi, Biserica nu trebuie înţeleasă ca un organism anonim, o abstracţie religioasă
mistică. Noi, creştinii, sîntem Biserica şi tot ce facem noi, aceea face Biserica. Problema este deci una
personală pentru fiecare dintre noi. Orice pas înainte în Biserică trebuie să înceapă cu individul.
Ce putem face noi, nişte creştini simpli, ca să aducem înapoi gloria trecută? Există vreun secret pe care l-
am putea învăţa? Există vreo formulă pentru trezirea spirituală personală pe care s-o putem aplica situaţiei
prezente, propriei noastre situaţii? Răspunsul la aceste întrebări este „Da".
Totuşi, răspunsul i-ar putea dezamăgi pe unii cititori pentru că nu este deloc profund. Nu aduc nici o
criptogramă ezoterică, nici un cod mistic greu de descifrat. Nu apelez la nici o lege ascunsă a
inconştientului, nici la o cunoaştere ocultă destinată doar cîtorva iniţiaţi. Secretul este unul deschis, pe
care orice călător îl poate citi. Nu este altul decît vechiul şi mereu noul sfat: împrieteneşte-te cu
Dumnezeu. Pentru a-şi recîştiga puterea pierdută, Biserica trebuie să vadă cerul deschis şi să aibă o viziune
transformatoare despre Dumnezeu.
însă Dumnezeul pe care trebuie să-L vedem nu este Dumnezeul utilitarist, atît de popular astăzi, ale cărui
principale afirmaţii despre Sine vizează capacitatea Sa de a aduce succes în diversele noastre activităţi şi
care, din cauza aceasta, este linguşit şi flatat de toţi cei care doresc să obţină o favoare. Dumnezeul pe care
trebuie să învăţăm să-L cunoaştem este Maiestatea cerurilor, Dumnezeu Tatăl Cel Atotputernic, Ziditorul
cerului şi al pămîntului, singurul Dumnezeu înţelept şi Mîntuitorul nostru. El este Acela care sade pe
globul pămîntesc, care întinde cerul ca o
Taina descoperită
133
maramă subţire şi-1 lăţeşte ca pe un cort, ca să locuiască în el, care a făcut să meargă după număr, în şir,
oştirea stelelor şi care le cheamă pe toate pe nume prin marea Lui putere, care vede ca o nimica lucrarea
omului, care nu Se încrede în voievozi şi nu cere sfatul împăraţilor.
Cunoaşterea unei asemenea fiinţe nu poate fi dobîndită numai prin studiu. Ea vine printr-o înţelepciune
despre care omul obişnuit nu ştie nimic, nici nu poate şti, fiindcă trebuie judecată duhovniceşte. A-L
cunoaşte pe Dumnezeu este, în acelaşi timp, şi cel mai uşor, dar şi cel mai greu lucru din lume. Este uşor,
pentru că această cunoaştere nu este dobîndită prin muncă intelectuală asiduă, ci este un dar fără plată.
După cum lumina soarelui cade pe cîmpul deschis fără să ceară ceva în schimb, tot astfel cunoaşterea
Dumnezeului Cel Sfînt este un dar fără plată acordat oamenilor care sînt deschişi spre a-1 primi. însă,
cunoaşterea aceasta este dificilă, fiindcă există anumite condiţii ce trebuie îndeplinite, iar firea îndărătnică
a omului căzut nu le agreează deloc.
îngăduiţi-mi să prezint un scurt rezumat al acestor condiţii aşa cum sînt ele prezentate de Biblie şi repetate
de-a lungul secolelor de către cei mai deosebiţi, cei mai minunaţi sfinţi pe care i-a cunoscut lumea:
în primul rînd, trebuie să ne lepădăm de păcate. Convingerea că un Dumnezeu sfînt nu poate fi cunoscut
de către oamenii cu o viaţă păcătoasă nu este ceva nou, aparţinînd doar creştinismului, în cartea ebraică
înţelepciunea lui Solomon, scrisă cu mulţi ani înaintea apariţiei creştinismului, se găseşte următorul pasaj:
Iubiţi dreptatea, voi care sînteţi judecătorii pămîntului; gîndiţi-vâ la Domnul cu o inimă bună şi căutaţi-L
în smerenia inimii. Căci El va fi găsit de cei care nu-L ispitesc; şi Se va arăta acelora care nu se îndoiesc
de El. Căci gîndurile îndărătnice despart de Dumnezeu, iar puterea Lui, cînd este pusă la încercare, mustră
pe cel neînţelept. în sufletul rău nu va pătrunde înţelepciunea; şi nici nu va locui în trupul supus păcatului.
Căci spiritul sfint al disciplinei va fugi de amăgire, se va retrage din faţa gîndurilor fără pricepere şi nu va
rămîne atunci cînd intră nelegiuirea.
Aceeaşi idee se găseşte în nenumărate afirmaţii de la un capăt al Sfintelor Scripturi la celălalt, dintre care
poate cea mai bine cunoscută se găseşte în cuvintele lui Hristos: „Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor
vedea pe Dumnezeu!"1.
134
în al doilea rind, trebuie să aibă loc o predare totală a întregii vieţi lui Hristos, prin credinţă. Aceasta
înseamnă „a crede în Hristos". Implică o ataşare volitivă şi emoţională faţă de El, însoţită de o hotărîre
fermă de a asculta de El în toate lucrurile. Ceea ce înseamnă să păzim poruncile Lui, să ne ducem crucea
şi să-L iubim pe Dumnezeu şi pe semenii noştri.
In al treilea rînd, trebuie să ne socotim morţi faţă de păcat şi vii pentru Dumnezeu în Hristos Isus, lucru
urmat de o deschidere a întregii noastre personalităţi pentru ca Duhul Sfînt să ne inunde. Apoi va trebui să
punem în aplicare orice formă de autodisciplină cerută de umblarea prin Duhul şi să ţinem în frîu poftele
cărnii.
în al patrulea rînd, trebuie să respingem cu hotărîre valorile ieftine ale lumii decăzute şi să ne separăm cu
totul în duhul nostru de orice lucru de care îşi leagă inima oamenii necredincioşi, permiţîndu-ne numai
bucuriile simple ale naturii, pe care Dumnezeu le-a revărsat deopotrivă peste cei drepţi şi peste cei
nedrepţi.
In al cincilea rînd, trebuie să practicăm arta meditaţiei îndelungate, cu dragoste, asupra măreţiei lui
Dumnezeu. Ea va cere un oarecare efort, deoarece gîndul măreţiei a dispărut cu totul din mintea
oamenilor. Acum atenţia omului se concentrează asupra lui însuşi. Umanismul, în variatele lui forme, a
luat locul teologiei, fiind considerat cheia pentru înţelegerea vieţii. Cînd poetul Swinburne, care a trăit în
secolul al XlX-lea, a scris: ..Glorie omului în locurile preaînalte! Căci omul este stăpînul lucrurilor", el a
dat lumii noul ei Te Deum. Toate acestea trebuie inversate printr-un act deliberat de voinţă şi menţinute în
poziţia aceasta printr-un efort susţinut al minţii.
Dumnezeu este o persoană şi El poate fi cunoscut prin treptele ascendente ale unei legături intime de
prietenie, pe măsură ce ne pregătim inimile pentru această minune. Va trebui, poate, să ne schimbăm
concepţia anterioară despre Dumnezeu, în timp ce slava ce împodobeşte Scripturile Sfinte se coboară peste
viaţa noastră lăuntrică. Este posibil, de asemenea, să fie necesar so rupem cu blîndeţe şi în tăcere cu
textualismul mort care predomină în bisericile evanghelice şi să ne opunem caracterului uşuratic al multor
lucruri care trec drept creştinism printre noi. Ca urmare, pentru un timp este posibil să pierdem prieteni şi
să ne cîştigăm o reputaţie trecătoare de „eu sînt mai sfînt decît tine"; însă cel care permite ca iminenţa
unor consecinţe neplăcute să-1
Taina descoperită
135
influenţeze într-o chestiune atît de importantă nu este vrednic de împărăţia lui Dumnezeu.
în al şaselea rînd, pe măsură ce cunoaşterea lui Dumnezeu devine tot mai minunată, se impune să ne
implicăm tot mai mult în slujirea semenilor noştri. Această binecuvîntată cunoaştere nu ne este dată pentru
a ne bucura de ea într-un mod egoist. Cu cît îl vom cunoaşte mai bine pe Dumnezeu, cu atît vom simţi mai
mult dorinţa de a transforma nou-descoperita cunoaştere în fapte de milostenie faţă de cei aflaţi în
suferinţă. Dumnezeul care ne-a dăruit nouă totul va continua să dăruiască totul, prin noi, pe măsură ce îl
vom cunoaşte tot mai bine.
Pînă aici am avut în vedere relaţia personală a individului cu Dumnezeu, dar, asemeni parfumului ce-şi
răspîndeşte mireasma „trădîndu-1" pe posesorul Iui, orice cunoaştere aprofundată a lui Dumnezeu va
începe curînd să-i afecteze pe cei care ne înconjoară în comunitatea noastră creştină. Iar noi va trebui să
căutăm în mod deliberat să împărtăşim lumina noastră crescîndă cu ceilalţi oameni din casa lui Dumnezeu.
Putem face aceasta menţinînd măreţia lui Dumnezeu în centrul atenţiei în timpul serviciilor publice din
biserică. Nu numai rugăciunile noastre în taină trebuie să fie pline de Dumnezeu, ci şi mărturia noastră,
cîntarea noastră, predicile noastre, scrierile noastre, toate vor trebui să se axeze în jurul persoanei
Domnului de trei ori sfînt şi să preamărească neîncetat mărimea puterii şi a demnităţii Sale. La dreapta
Măririi, în ceruri, se află un Om glorificat, care ne reprezintă cu cinste acolo. Sîntem lăsaţi pentru o vreme
în mijlocul oamenilor; să-L reprezentăm cu cinste aici.
Note:
1. Mat. 5:8.
Seria
IZVOARE DE SPIRITUALITATE CREŞTINĂ
a editurii LOGOS intenţionează să pună la dispoziţia cititorului român lucrări cu caracter
devoţional ale unor clasici ai genului, din primele secole după Hristos şi pînă în prezent.
Titlurile selectate îmbrăţişează o largă diversitate de forme (meditaţii, biografii, aleag|},
mistică etc.) şi provin de la autori din toate marile curejp creştinş^protestantism,
catolicism, ortodoxie). Deşi ele ijftpS în mg|rtvident PJpP teologica diferite, ceea ce
jjpffneşte eşj* căutarea ^nscendentei,*filtivarea vieţii lăultrice şi «sfieJcentuarea
importanţei unei «rotunde relaţii personale cu Hristos, fără de care corevtudinea
doctrinară rămîrtş un demers pur intelectual. Această serie se doreşte o contribuţie la
redescoperirea dimensiunii devoţionale, mistice, a trăirii creştine. Ea a fost inaugurată
de cea mai populară lucrare a lut Aiden Wilson Tozer, „în căutarea lui Dumnezeu".
Această exemplară carte prezintă, aşa cum afirmă Dr. Samuel M. Zwemer, „o teologie a
inimii, nu a minţii" căci subiectul ei central este „setea sufletului după Dumnezeu".
Cu siguranţă, aceste prime două lucrări vâ vor deschide interesul pentru cele ce vor
urma.
Fratele Laurenţîu PRACTICAREA PREZENŢEi Lui DUMNEZEU
♦
R. Foster DISCIPLINELE SPIRITUALE
♦
Thomas a Kempis IMITATIO CHRISTI
♦
John Bunyan CĂLĂTORIA PELERINULUI

A. W. Tozer - Cunoaşterea Celui Preasfînt

Uploaded by

Document Information

Original Title

Copyright

Available Formats

Share this document

Share or Embed Document

Sharing Options

Did you find this document useful?

Is this content inappropriate?

Copyright:

Available Formats

A. W. Tozer - Cunoaşterea Celui Preasfînt

Uploaded by

Copyright:

Available Formats

Cunoaşterea Celui Preasfînt

A. W. Tozer - Cunoaşterea Celui Preasfînt

Coperta: Marius Rusu

Spre locul cuvenit se-ndreaptă

You might also like