5.

POLITICILE MONETARE ŞI FINANCIARE ALE UNIUNII EUROPENE

5.1. - Construcţia şi evoluţia Uniunii Economice şi Monetare; 5.2.- Politica monetară comunitară; 5.3. - Politica financiară comunitară

5.1. - Construcţia şi evoluţia Uniunii Economice şi Monetare

În 1972, după colapsul sistemului monetar mondial de la Bretton Woods, ţările CEE au început să-şi creeze propriul sistem
monetar, care a condus chiar la crearea Sistemului Monetar European (SME) în 1979; acesta s-a bazat iniţial pe principiul parităţii fixe
între valutele ţărilor memebre. Prima criză care a izbucnit în 1992 a produs serioase perturbări în cadrul SME. Încercările de apărare a
vechilor cursuri de schimb s-au dovedit inutile în 1992-93. Bundesbank a susţinut chiar că folosirea largă a intervenţiilor în acea
perioadă a avut ca rezultat o pierdere semnificativă a controlului monetar asupra mărcii în Germania.
Prin semnarea Tratatului de la Maastricht în 1992, s-a hotărât ca, cel mai devreme în 1997 şi, cel mai târziu în 1999, să se
introducă moneda comună euro. Acelaşi tratat a stabilit şi “parametrii convergenţei”, care reflectă principiile fundamentale ale unei
gestiuni economice serioase, realizate în interesul tuturor statelor membre ale UE; 11 din cele 15 state participă la Uniunea Economică
şi Monetară (UEM), pasul următor al edificării integrării europene după realizarea pieţei comune.
Cele 11 state membre ale UEM au încheiat un Pact de stabilitate şi creştere, pentru a-şi garanta funcţionarea corectă şi
omogenă a zonei euro, ca o zonă monetară optimală, cu cicluri economice sincrone şi capacitatea de a absorbi crizele asimetrice.
Se estimează că în anii 2002-2003, 8 tipuri de monede din cupru, aluminiu şi nichel, valorând între 0,10 şi 2 euro, precum şi bancnote
valorând între 5 şi 500 euro, vor înlocui cele cca 20 miliarde cupoane valorice care circulă în ţările membre ale UEM. “Introducerea
progresivă” a monedei unice se va face în două etape: a) stabilirea parităţii monedelor naţionale faţă de euro, de la 1 ianuarie 1999, în
strânsă concordanţă cu criteriile de convergenţă stabilite prin Tratatul de la Maastricht; b) adoptarea de către statele membre ale UE a
unei politici monetare unice, în cadrul UEM, de la 1 ianuarie 2002. Specialiştii consideră că cercurile de afaceri vor adopta mai rapid
moneda euro, în timp ce “cetăţeanul european” trebuie să o caute, să o dorească şi să fie convins, la rândul său, de avantajele
monedei comune.
În toată această perioadă, însăşi denumirea monedei unice europene a suscitat numeroase discuţii: germanii au refuzat
termenul ecu deoarece de la crearea sa în 1978 şi până în 1995, valoarea acestuia s-a depreciat cu cca 40 la suttă faţă de marca
germană; astfel, ecu-ul apărea în ochii opiniei publice ca o monedă slabă. S-a mai propus denumirea franken, care în limba franceză
înseamnă franc, monedă folosită de o parte din germani în trecutul nu prea îndepărtat. In cele din urmă, euro a avut câştig de cauză.
Principiile institituţionale pe care se bazează euro sunt, pe de o parte, parametrii convergenţei stabiliţi pentru a accede la
UEM şi integrarea economică propriu-zisă, şi, pe de altă parte, stabilitatea şi soliditatea monedei unice europene şi noile oportunităţi
pe care le crează la nivel internaţional: stabilitatea mecanismului ratelor de schimb (revenirea, în cadrul UE la marja de +/- 2,25 la
sută, de la +/- 15 la sută); stabilitatea preţurilor, obiectiv prioritar al sistemului european al băncilor centrale; politica fiscală riguroasă,
de care depinde credibilitatea şi stabilitatea euro, reducerea deficitelor publice etc.
Parametrii convergenţei sunt:
a) o inflaţie care să nu depăşească 1,5 la sută din media celor mai mici trei rate ale inflaţiei din ţările membre;
b) o rată a dobânzilor pe termen lung care să nu depăşească mai mult de 2 la sută din media celor mai scăzute trei rate ale
dobânzilor din ţările membre;
c) un deficit bugetar mai mic de 3 la sută din PIB;
d) o rată de schimb care să se păstreze cel puţin doi ani fără reajustări, în interiorul plajei înguste de fluctuaţie a Mecanismului
European al Ratelor de Schimb;
e) o datorie publică totală care să nu depăşească 60 la sută din PIB.
Din pricină că ultimii doi parametri sunt foarte greu de atins de ţările UE, s-a renunţat la luarea lor în consideraţie pentru
admiterea în UEM. La stabilirea lor, în 1992, doar 4 ţări ale UE - Marea Britanie, Germania, Franţa şi Luxemburgul - îndeplineau ultima
condiţie, în timp ce “campioanele datoriei publice” erau Belgia, cu 136 la sută din PIB şi Italia, cu 125 la sută din PIB !
După aprecierea de atunci a Guvernatorului Băncii Franţei, în prezent preşedintele BCE, Jean-Claude Trichet, UE în
ansamblul său a realizat deja remarcabile progrese în ceea ce priveşte stabilitatea monetară, reducerea inflaţiei şi a dobânzilor pe
termen lung, limitarea datoriei publice. UEM se întinde acum din Irlanda şi până în Italia, din Austria şi până în Portugalia, cuprinzând
11 ţări membre ale UE, care grupează cca 372 milioane consumatori ( o populaţie aprox egală cu cea a SUA). De asemenea, puterea
economică a UEM este aproape egală cu puterea economică a SUA şi este de 1,5 ori mai mare decât cea a Japoniei, cel mai puternic
stat industrializat oriental.
Pornind de la axioma armonizării politicilor economice a celor 15 ţări membre, sistemul european al băncilor centrale are
sarcina bine precizată de a asigura stabilitatea preţurilor; pentru aceasta, sistemul are o completă autonomie faţă de autorităţile politice
naţionale şi europene, formal garantată prin Tratatul de la Maastricht.
Una din urmările cele mai semnificative ale introducerii euro considerăm că va fi unificarea sistemelor de plăţi în condiţiile în
care băncile comerciale din ţările membre trebuie să fie pregătite pentru a face faţă schimbărilor ce se vor înregistra. O atenţie
deosebită trebuie acordată utilizării fondurilor de rezervă ale instituţiilor bancare pentru a urmări stabilitatea preţurilor şi menţinerea sub
control a tendinţelor inflaţioniste, sarcinile cele mai grele ale Băncii Centrale Europene. Pentru aceasta, aşa cum propunea Yves
Thibault de Silguy, fost comisar european pentru probleme monetare, trebuie accelerată mobilizarea în ţările membre UE pentru a
aprofunda unele chestiuni practice, de interes pentru consumatorii europeni, cum ar fi cheltuielile pentru conversia monedelor, dublul
afişaj a preţurilor (în euro şi în moneda naţională) şi data definitivă a punerii în circulaţie a monedelor şi bancnotelor în euro... fără a
impune un cost consumatorilor.
Este necesar un control al cursurilor de schimb realizat de cele 11 ţări membre ale UEM asupra celor 4 outsideri (Marea
Britanie, Danemarca, Grecia şi Suedia), care încă nu îndeplinesc criteriile de convergenţă sau nu doresc să facă parte din UEM, pentru
limitarea dezalinierilor la aceste criterii şi evitarea greşelilor din 1992-93. Lucrul acesta va fi în concordanţă cu prevederile art. 109m al
Tratatului de la Maastricht: Fiecare stat membru îşi va trata cursul de schimb ca problemă de interes comun. Outsiderii vor avea de
rezolvat unele probleme legate de credibilitatea politicii lor monetare, cursul de schimb al monedei naţioanle faţă de euro etc.
UEM constituie şi un punct de referinţă pentru vecinii săi din Europa centrală şi de est. Introducerea euro ar putea să fie
avantajoasă pentru aceste ţări din două motive: noul climat economic indus de euro pentru ţările asociate, care încă nu fac parte din
UE şi noul orizont de referinţă economică pe care-l va reprezenta euro pentru aceste ţări. Atât pentru ţările membre UEM, cât şi pentru
cele asociate la UE, transformarea preţurilor în euro va reprezenta o problemă psihologică destul de serioasă, care trebuie depăşită cu
mult tact şi prevedere. Indiferent de crizele economice, care tind să se globalizeze, susţinătorii proiectului euro sunt convinşi că acesta
va avea urmări pozitive pentru economia mondială: investitorii se vor grăbi să vină într-o regiune stabilă cum este UE, iar euro va oferi
operatorilor economici câştiguri considerabile datorită creşterii lichidităţii exprimate în această monedă, reducerii unor comisioane de
schimb etc.
 Pe de altă parte, euroscepticii susţin că proiectul va fi supus eşecului, pentru că urmează a fi introdus în plină criză economică
mondială şi europeană, iar euro va fi o monedă puţin pregătită să facă faţă acestor situaţii conjuncturale net defavorabile. Dintre
aceştia, britanicul Bernard Connolly, fost expert al Departamentului de Coordonare al monedei unice europene, a afirmat în studiul său
“Inima putredă a Europei - războiul murdar pentru banii Europei”, că UEM reprezintă un truc de încredere,...că efortul de creare a unei
uniuni monetare generalizate va declanşa o luptă între Franţa şi Germania pentru controlul Europei, care ar putea degenera chiar într-
un război. Contrar acestei idei, Connolly a susţinut chiar că Franţa şi Germania ar fi încheiat în 1992 un acord pe baza căruia
Bundesbank va oferi sprijin nelimitat francului francez, aruncând lira sterlină în afara cursurilor valutare ale UEM, fapt care s-a şi
întâmplat prin retragerea unilaterală a Marii Britanii din UEM.
De la 1 ianuarie 1999 cetăţenii europeni au putut solicita cecuri şi extrase de cont în euro, paralel cu folosirea propriei monede
naţionale. Intrarea în circulaţie a monedei unice prin distribuţia de euro în trezoreriile băncilor a început la 1 septembrie 2001. Populaţia
a intrat în posesia bancnotelor euro la 1 ianuarie 2002 şi s-a admis o perioadă de tranziţie până la 28 februarie 2002, când s-au folosit
în paralel atât euro, cât şi moneda naţională respectivă. Intrarea în circulaţie a monedei unice, euro, de la 1 ianuarie 2002 a echivalat
cu o revoluţie culturală pentru 304 milioane cetăţeni din ţările membre UE.

5.2.- Politica monetară comunitară

Comisia Europeană a propus o nouă reglementare prin care transferurile de bani în şi din Europa se vor face doar cu
furnizarea unor date suplimentare: numele, adresa şi contul celui care trimite banii. Aceste date trebuie păstrate de bancă timp de cinci
ani. Procedura este ceva mai simplificată în cazul tranzacţiilor între statele membre: trebuie precizat doar contul bancar, însă numele şi
adresa trebuie, de asemenea, furnizate la cerere, de către bancă celui care primeşte banii. Această nouă reglementare urmăreşte să
prevină finanţările teroriste prin urmărirea surselor de transfer al banilor. Dacă informaţia cerută lipseşte sau nu este furnizată la cerere,
banca receptoare poate refuza transferul. Mai mult decât atât, dacă sunt suspiciuni cu privire la posibile finanţări teroriste, banca poate
alerta autorităţile în cauză. Noua reglementare preia obligaţii pe care UE şi le-a asumat prin Financial Action Task Force, cu privire la
spălarea de bani, care a fost finalizat cu nouă recomandări speciale cu privire la finanţarea terorismului în 2004.

Înainte, dar mai ales, după respingerea Constituţiei Europene de către Franţa şi Olanda, în mai, respectiv iunie 2005, s-au
înteţit luările de poziţie împotriva monedei euro şi asupra politicii duse de Banca Centrală Europeană (BCE). Principala sarcină a BCE
este menţinerea sub control a inflaţiei în zona euro, consolidarea încrederii investitorilor în moneda euro şi respectarea prevederilor
unui Pact de Stabilitate Monetară. Factorii de decizie din cadrul BCE argumentează că misiunea lor principală nu este creşterea
economică înregistrată de zona euro, ci, crearea condiţiilor monetare pentru această creştere, astfel încât guvernele şi oamenii de
afaceri să se ocupe de creşterea economică.
CALENDARUL IMUABILITĂŢII
 iunie 2003: BCE fixează dobânda de referinţă pentru zona euro la 2 la sută;
 mai-iunie 2005: Jean-Claude Trichet, preşedintele BCE, anunţă că reducerea dobânzii de referinţă
nu este o opţiune; deşi BCE menţine dobânda de referinţă la acelaşi nivel, Otlar Issing, economistul şef
al BCE, declară că nu exclude ipoteza unei reduceri a dobânzii de referinţă;
 decembrie 2005: de 2,5 ani BCE menţine aceeaşi rată de referinţă de 2 la sută, în pofida tuturor
criticilor şi încercărilor de a fi schimbată în funcţie de evoluţiile economice europene

Primul care a dat tonul a fost prim-ministrul italian Silvio Berlusconi, care a solicitat BCE reducerea ratei dobânzii de referinţă,
menţinută neschimbată la valoarea de 2 la sută, timp de 2,5 ani. Chiar şi Organizaţia pentru Coperare şi Dezvoltare Economică
(OCDE) a cerut BCE să micşoreze rata de referinţă. În acest interval de timp, Rezerva Federală americană (FED), Banca centrală a
SUA, a mărit de 12 ori rata de referinţă (deci costul împrumutului la FED), de la 1 la 4 la sută, demonstrând că flexibilitatea ratei de
referinţă este o condiţie importantă pentru menţinerea stabilităţii economice şi nu inflexibilitatea. Chiar şi directorul general al FMI, aflat
la sediul BCE, după votul negativ al francezilor şi olandezilor, a solicitat Băncii Centrale Europene să nu excludă din vederile sale o
posibilă scădere a artei dobânzii de referinţă, dacă zona euro va înregistra o creştere economică din ce în ce mai slabă: "Politica
monetară actuală a BCE este una potrivită… însă, dacă nivelul slab al cererii interne va persista şi dincolo de primul semestru, în
trimestrul al III-lea al acestui an, atunci ar putea fi necesar să fie luate unele măsuri printre care se numără şi modificări ale politicii
monetare", adăugînd că, pentru moment FMI nu consideră că există riscuri inflaţioniste în zona euro. Estimările FMI pentru creşterea
economică în zona euro, în 2005, sunt de 1,6 la sută. BCE a redus la 1,4 la sută, la începutul lunii iunie 2005, previziunile de creştere
pentru cele 12 ţări din zona euro, după ce preţul petrolului a atins un nou record - 70 dolari SUA pe baril.

5.3. - Politica financiară comunitară

Anul 1968 este primul în care CEE a avut, pe lânga bugetele naţionale, şi un buget comunitar. Iniţial, veniturile comunitare au
fost constituite numai din contribuţii ale statelor membre, iar din 1970, resursele bugetare proprii sunt formate din:
♦ un anumit procent din TVA (iniţial 1 la sută, 1,4 la sută din 1986, revenit la 1 la sută din 1993 şi 1,27 la sută din 1999)
– reprezintă cca 50 la sută din total venituri (iar baza de calcul nu poate depăşi 55 la sută din Produsul National Brut al
fiecărei ţări membre);
♦ contribuţii ale statelor membre – cca 26 la sută din total venituri;
♦ taxe vamale la importul mărfurilor admise în CEE – cca 20 la sută din total venituri; la acestea se adaugă prelevări
(taxe suplimentare) percepute la importul de produse agricole - cca 4 la sută din total venituri.

Cheltuielile bugetului comunitar sunt grupate în cheltuieli administrative (4 la sută din total cheltuieli) şi cheltuieli de finanţare
a politicilor comunitare (96 la sută); în cheltuielile de finanţare a politicilor comunitare intră: cheltuielile din cadrul FEOGA (cca 50 la
sută din total cheltuieli); cheltuieli în cadrul fondurilor structurale şi pentru acţiuni regionale (cca 30 la sută din total cheltuieli); cheltuieli
pentru acţiuni externe (ajutoare de preaderare, acţiuni umanitare, în favoarea democraţiei şi a drepturilor omului) (cca 10 la sută);
cheltuieli pentru cercetare şi dezvoltare tehnologica (cca 4 la sută); cheltuieli în cadrul fondurilor pentru probleme sociale, sănătate,
educaţie, tineret, calificare profesională şi cultură (cca 1 la sută); cheltuieli pentru energie, inclusiv pentru sursele reînnoibile de energie
şi securitatea nucleară (cca 1 la sută).
Comisia Europeană a decis demararea procedurilor de penalizare a 16 din cele 25 de state membre UE pentru
implementarea incorectă a acquis-ului comunitar aferent serviciilor financiare. Conform unui comunicat de presă din 3 august 2003,
"Comisia va soma oficial Belgia, Republica Ceha, Grecia, Spania, Franta, Irlanda, Cipru, Letonia, Luxemburg, Ungaria, Olanda,
Polonia, Portugalia, Finlanda, Suedia şi Marea Britanie în vederea implementării în regim de urgenţă a legislaţiei europene,
nerespectate încă de statele mebre UE, şi anume, Directiva 2003/6/CE privind Abuzul de Piaţă şi cele trei directive tehnice de
implementare a acesteia (Directivele 2003/124/CE, 2003/125/CE şi 2004/72/CE).
 Conform articolului 226 al Tratatului CE, această somaţie va lua forma unor opinii motivate: Luând în considerare faptul că
statele membre vor fi somate asupra fiecarei Directive pe care nu o implementează corect, numărul cazurilor de încălcare a acquis-ului
se va ridica la 57. Dacă, în urma acestei solicitări, cele 16 state nu vor întreprinde, în următoarele luni, măsurile necesare conformării
cu cerinţele Comisiei Europene, aceasta se va adresa Curţii Europene de Justiţie. Charlie McCreevy, comisarul responsabil cu piaţa
internă şi serviciile a menţionat că "deşi în ultimii şase ani s-au înregistrat progrese importante în vederea dezvoltării unei pieţe
europene financiare deschise, integrate şi competitive, există, încă, state membre care au înregistrat deficienţe în ceea ce priveşte
implementarea directivelor privind garanţiile. Reglementările asupra cărora statele membre şi Parlamentul European au convenit în
prealabil, îşi pierd utilitatea dacă nu sunt implementate în timp util".
Consiliul European din 16-17 iunie 2005 a permis politicienilor din ţările membre UE să analizeze procesul de integrare
europeană şi să facă propuneri concrete pentru continuarea procesului de integrare. Mesajele liderilor europeni asupra construcţiei
europene, pronunţate cu acest prilej, au fost destul de radicale. Întalnirea la vârf nu a adus un nou buget pentru Uniunea Europeană,
fapt anunţat şi de Willy de Backer, fin observator al evoluţiilor de la Bruxelles şi redactor-şef al agenţiei EurActiv: "Nu cred că vom avea
un buget mai devreme de martie 2006, dar este posibil să aşteptăm până vara viitoare, şi nici atunci nu este foarte sigur că ţările
membre vor ajunge la un consens. În cazul în care nu se va adopta perspectiva financiară pentru 2007-2013, Comisia va avea la
dispoziţie bugetul din 2006", arăta De Backer. În această situaţie, ne putem lua adio de la sumele consistente, propuse de către
Bruxelles încă de acum un an, pentru simplul motiv că bugetul din 2006 nu prevede intrarea României în UE, eveniment programat
pentru 2007.
Cererea Comisiei Europene de mărire a bugetului UE a întâmpinat o vie rezistenţă din partea ţărilor care varsă cei mai mulţi
bani. Olanda, care are cea mai mare contribuţie pe cap de locuitor, se opune creşterii bugetului.
După respingerea hotărâtă a Constituţiei de către populaţie, este greu pentru guvernul de la Haga să susţină ideea unui buget mai
mare. În aceeaşi situaţie se află Germania şi Suedia, mari contributori la bugetul european şi care vor să vadă bugetul Uniunii limitat la
1 la sută din PIB-ul comunitar. Marea Britanie este, de asemenea, puţin dispusă să plătească mai mult la bugetul comun. Londra a
primit în anii '80 acceptul celorlate ţări europene să verse la bugetul comunitar mai puţin decât ar fi trebuit, ţinând cont de puterea
economiei britanice. Premierul de atunci, Margaret Thatcher, a refuzat să plătească pentru subvenţionarea agriculturii comunitare,
invocând faptul că fermierii britanici ar fi primit o mică parte din bani, majoritatea fondurilor îndreptându-se către alte ţări.
În privinţa României, amânarea repetată a votării bugetului comunitar pentru 2007-2013, care se bazează pe creşterea
contribuţiei ţărilor membre va aduce o diminuare a sumelor de care va beneficia ţara noastră, pentru perioada 2007-2009. Iar dacă
luăm în calcul capacitatea instituţională a României de a atrage fonduri europene, s-ar putea să constatăm că în loc să primim, oferim
mai mult Uniunii Europene, din substanţa noastră naţională.

PLANUL DE ACŢIUNE ÎN DOMENIUL SERVICIILOR FINANCIARE

Obiectiv
Planul de Acţiune în domeniul serviciilor financiare are ca obiectiv general recunoaşterea serviciilor financiare ca
factor de bază al pieţei internaţionale. Totodată, reglementările europene trebuie să fie compatibile cu cele existente la nivel
mondial. În acest sens, regulile Planului de Acţiune trebuie să fie atât stricte şi restrictive pentru a asigura siguranţa legală şi
încrederea, cât şi maleabile pentru a permite instituţiilor să acţioneze şi să-şi ajusteze activitatea în funcţie de cea desfăşurată
la nivel internaţional.

Istorie
În iunie 1998, dezbaterile Consiliului European de la Cardiff au constituit primul pas în procesul de elaborare a unui
cadru general pentru integrarea serviciilor financiare în celelalte politici europene, ca o condiţie esenţială în ceea ce priveşte
potenţialul economic al UE şi introducerea monedei unice, euro. Astfel, în octombrie 1998, Comisia Europeană a publicat o
Comunicare prin care stabilea Cadrul de Acţiune aferent Serviciilor Financiare, urmat, în mai 1999, de Planul de Acţiune
aferent Serviciilor Financiare.
În cadrul Consiliului European de la Lisabona, din aprilie 2000, reprezentanţii statelor membre UE au convenit
asupra finalizării primei etape a Planului de Acţiune până, cel târziu, la sfârşitul anului 2005. În opinia Comisiei Europene,
Planul de Acţiune aferent Serviciilor Financiare reprezintă o parte integrantă a Strategiei de la Lisabona. În acest context, este
necesară asigurarea coerenţei documentelor financiare necesare investiţiilor în UE, a securităţii în vederea comercializării
garanţiilor în afara graniţelor, concomitent cu eliminarea tuturor barierelor din calea fuziunilor şi a preluărilor.
În octombrie 2003, un raport privind rezultatele implementării Planului de Acţiune aferent serviciilor financiare, din
punct de vedere al progresului integrării în domeniile: bancar, asigurări, gestiunea activelor şi comercializarea garanţiilor, a
arătat că Planul a înregistrat succese nu numai în ceea ce priveşte adoptarea legislaţiei, dar şi în promovarea cooperării între
instituţiile europene şi agenţii economici. În Raportul de evaluare, publicat în iunie 2004, Comisia Europeană a subliniat faptul
că, începând cu anul 2005, o atenţie deosebită va fi acordată implementării şi monitorizării eficienţei Planului de Acţiune
aferent Serviciilor Financiare, prin intermediul unui Monitor de Integrare Financiară.

Aspecte generale
Planul de Acţiune aferent Serviciilor Financiare este împărţit în trei categorii, după cum urmează:
- Vânzarile en-gros, au ca obiectiv: creşterea capitalului, a investiţiilor, a garanţiilor;
- Vânzarea cu amănuntul, are ca obiectiv: promovarea accesului la bunuri, servicii şi capital, asigurarea unor
informaţii viabile, precum şi asigurarea procedurilor de redresare la nivelul consumatorului final;
- Supravegherea, are ca obiectiv: promovarea unui regim eficient de supraveghere şi reglementare, ca
element esenţial al implementării legislaţiei curente. Acest proces va conduce la întărirea relaţiei de cooperare şi
instituţionalizare, între instituţiile cu responsabilităţi în domeniu.

Serviciile Financiare au ca priorităţi în perioada imediat următoare, consultările privind acquis-ul comunitar aferent
serviciilor financiare, care se va concentra pe:
- Directiva privind cerinţele de capital, care îşi continuă circuitul interinstituţional; directiva a fost dezbătută de
către Parlamentul European, proiectul final fiind supus votului Consiliului ECOfin din 11 octombrie 2005;
- Consolidarea serviciilor bancare - aspectele privind facilitarea operaţiunilor bancare tranfrontaliere şi
asigurările au fost dezbătute în cadrul Consiliului ECOfin din data de 8 noiembrie 2005;
- Directiva privind pieţele serviciilor financiare - detaliile privind implementarea acestei directive au fost
dezbătute în cadrul Comitetului Reglementatorilor Serviciilor Bancare Europene. Complexitatea noii reglementări
a generat obiecţii din partea indusţriilor statelor membre, astfel încât termenul de implementare a fost devansat
 pentru 30 octombrie 2006. Totodată, industriile au obţinut o perioadă de graţie până în aprilie 2007, pentru a se
adapta la procedurile noului regim financiar;
- Creditul ipotecar - Comisia Europeană nu a decis, încă, asupra adoptării unei legislaţii aferente acestui
domeniu. Un studiu privind costurile şi beneficiile adoptării şi implementării legislaţiei privind creditul ipotecar a
fost prezentat în august 2005, iar consultările asupra acestuia au fost deschise până în noiembrie 2005, urmând
ca până în decembrie 2005 să se desfăşoare dezbaterea publică a proiectului;
- Gestiunea activelor - Directiva privind fondurile de investiţii vândute pe teritoriul UE se afla în proces de
revizuire; publicată în iulie 2004, Carta Verde privind aceasta directivă a deschis dezbaterile asupra unei serii de
linii de acţiune şi proceduri de implementare a directivei de către statele membre UE;
- Creditul de consum - adoptata în 1987, Directiva privind creditul de consum a fost declarată ca fiind
depăşită. În acest sens, în octombrie 2004, fosta Comisie Europeana a propus un proiect de actualizare a
acesteia, însă noua Comisie a transferat responsabilitatea asupra dosarului către Direcţia Generală Afacerile
Consumatorilor. Un nou proiect privind creditul de consum a fost făcut public în toamna anului 2005;
- Terorismul - a treia directivă privind spălarea banilor a fost adoptată în septembrie 2005. Prin această
directivă au fost adoptate măsuri suplimentare privind finanţarea terorismului.

- "Uniunea Europeană se bazează pe soliditate financiară. Ne aflăm în mijlocul unei dezbateri în privinţa revizuirii
perspectivei financiare, iar Parlamentul European este hotărât să ajungă la o înţelegere cu Consiliul de Miniştri.
Dar nu orice fel de înţelegere - căutăm o formulă care să ofere Uniunii Europene resursele de care are nevoie
pentru a putea face faţă provocării extinderii în perioada 2007-2013. Dacă nu atingem acest rezultatat,
Parlamentul European îşi va utiliza în totalitate prerogativele stabilite prin procedura bugetară anuală".
Josep Borrell Fontelles, preşedintele Parlamentului European

După îndelungi dezbateri şi pertractări, trei scenarii au fost intens vehicuate pentru noul buget al Uniunii Europene, valabil
pentru perioada 2007-2013:
 a) plafonarea finanţelor comunitare la nivelul de 815 miliarde euro, cât sunt şi în prezent, ceea ce reprezintă 0,98 la
sută din produsul naţional brut (PNB) al statelor membre UE, variantă susţinută de cei şase mari contribuabili: Austria,
Germania, Franţa, Italia, Marea Britanie, Olanda; aceste ţări susţin mărirea contribuţiilor comunitare la cel mult 1 la sută
din PIB;
 b) varianta de compromis, prezentată abia pe 19 mai a.c. şi susţinută de Luxemburg (care a deţinut între ianuarie şi
iunie a.c., preşedinţia prin rotaţie a UE), adică un buget comunitar între 875 - 900 miliarde euro, echivalentul a 1,06 până
la 1,09 din PNB;
 c) creşterea la nivelul de 1.000 de miliarde (1 trilion) euro, ccea ce ar reprezenta 1,14 la sută din produsul naţional
brut comunitar, aşa cum a solicitat Comisia Europeană;

De o parte se află deci, Comisia Europeană, care a propus un buget total de un trilion de euro, echivalentul a 1,14 la sută din
produsul national brut european. În tabăra opusă, cele şase ţări bogate, printre care Germania, Franţa, Marea Britanie şi Olanda, spun
că nu-şi mai pot permite să contribuie la fel de mult ca în trecut şi cer un buget de austeritate de cca 800 de miliarde de euro, adică sub
1 la sută din produsul national brut european. La mijloc, dar cu interese adesea divergente, se află celelalte ţări membre.
Prin intermediul ministrului său de finanţe, Hans Eichel, Germania a atras atenţia că poate aborda o atitudine mai flexibilă, dar
aceasta nu schimbă cu nimic poziţia sa cu privire la limita de 1 la sută din PIB. Cancelarul Gerhard Schroeder şi preşedintele
Parlamentului European solicită o decizie cât mai curând cu putinţă. Negocierile sunt afectate şi de campania electorală anticipată
declanşată acum în Germania, ţara care contribuie cel mai generos la bugetul Uniunii.
Ţările membre UE nu au mai acceptat acordul de la Berlin din octombrie 2002, pentru finanţarea Politicii Agricole Comune,
acord care prevedea majorarea cu doar două miliarde euro a subvenţiilor europene pentru agricultură, deşi aceste sume trebuiau să
acopere Aderarea României şi Bulgariei în 2007, în timp ce Comisia Europeană şi Franţa doreau o majorare cu cca 8 miliarde euro a
sumelor pentru acest capitol. De asemenea, Franţa şi Irlanda nu au acceptat ca subvenţiile agricole din 2007 să se împartă la 27
membri ai UE, susţinând că pachetul financiar pentru România şi Bulgaria trebuie să fie unul separat.
Rabatul (în valoare de cca 4,65 miliarde euro anual) de care beneficiază Marea Britanie la bugetul comunitar din 1984, încă
de pe vremea lui Margaret Thatcher, nu este o chestiune negociabilă, a anunţat premierul britanic Tony Blair. Iar Jack Straw, secretarul
de stat britanic de externe a solicitat reanalizarea nivelului mare de cheltuieli extrabugetare din UE. Cancelarul britanic, Gordon Brown
crede că procentul de 1 la sută permite o marjă de creştere anuală a bugetului UE, superioară creşterii bugetelor naţionale ale statelor
membre, ceea ce ar fi suficient pentru acoperirea costurilor extinderii. Acum 20 de ani Marea Britanie era una dintre cele mai sărace
ţări vest-europene şi, având un sector agricol mai redus decât Franţa şi Germania, ajungea să primească mult mai puţine subvenţii
decât contribuţia sa la bugetul comunitar. Deşi economia britanică este acum printre cele mai puternice din lume, guvernul laburist nu
vrea să renunţe la rabat, ameninţând chiar că-şi va utiliza dreptul de veto dacă celelalte ţări membre UE vor vota în acest sens.
Încăpăţânarea britanicilor în privinţa beneficiului lor şi lupta dintre vechile state UE 15 şi noile UE 12, în privinţa fondurilor
structurale, ar putea întinde dezbaterea asupra bugetului comunitar până în 2006, principalul perdant fiind UE, ale cărei obiective
stabilite prin Agenda Lisabona ar fi mult întârziate în acest fel sau foarte greu de atins. De altfel, este aproape clar pentru toţi că
atingerea pragului de competitivitate al SUA nu poate fi făcută numai prin infuzii bugetare planificate.
Pentru a mai uşura din "povara" contribuţiilor europene de sub 1 la sută din PIB la bugetul comunitar, ţări ca Germania,
Olanda şi Suedia vor beneficia de o reducere a sumelor colectate din TVA şi trimise la bugetul UE.
Printre propunerile Luxemburgului se numără reducerea semnificativă:
- a sumelor propuse de Comisia Europeană pentru finanţarea ajutoarelor regionale (doar 305 miliarde euro, faţă de 336
miliarde cât propunea Comisia Europeană în scenariul c):
- a ajutoarelor pentru creşterea competitivităţii în diferite sectoare, precum transporturi, cercetare ştiinţifică ş.a., de la 132
miliarde euro, cât propunea Comisia, la 74 miliarde euro;
- a contribuţiilor marilor donatori, ca Germania, Olanda şi Suedia, care ameninţă, altfel, să blocheze prin veto bugetul.
În acelaşi timp, redeschiderea discuţiilor asupra acordului privind cheltuielile în agricultură, de circa 42 miliarde euro anual,
este improbabilă. Aceste cheltuieli ar putea fi, totuşi, depăşite, prin finanţarea subvenţiilor agricole pentru România şi Bulgaria,
programate să adere la Uniune în 2007, iar statele membre ar putea fi obligate să cofinanţeze suma echivalentă.
Polonia, Republica Cehă, statele baltice şi Portugalia au condamnat propunerile preşedinţiei luxemburgheze ca fiind
"inacceptabile" şi "un gigantic pas înapoi". Comisia Europeană şi ţările membre mai mici ale UE declară că este timpul ca Marea
Britanie, una din cele mai prospere ţări din Europa, să renunţe la rabatul pe care i l-a făcut cadou UE, în urmă cu 21 de ani (valoarea
lui de atunci şi până în 2005, se ridică la aproape 100 miliarde euro !)
Este un paradox totuşi, faptul că, în condiţiile un exerciţiu bugetar excedentar în 2004 (în valoare de 2,7 miliarde euro), bazat
pe:
 veniturile din taxe vamale şi TVA;
 capacitatea de absorbţie precară a fondurilor europene de către noii veniţi (cele 10 state din centrul Europei, care au
aderat la UE la 1 mai 2004) şi de România şi Bulgaria, care vor să prindă ultimul val de integrare în UE (la 1 ianuarie
2007) - se propun două noi variante de creştere a bugetului UE (b şi c, de mai sus), având în vedere o susţinere bugetară
suplimemntară a noilor veniţi în UE;
 excedentul fondului de garanţii pentru exportul produselor agricole,
Parlamentul European apropus o ajustare a cheltuielilor administrative, precum şi creşterea cheltuielilor pentru justiţie, afaceri
interne, politică externă, cercetare şi dezvoltare. De asemenea, bugetul comunitar modificat (ajustat) pentru 2005, are în vedere
economii de cca 2,8 miliarde euro.
Începând cu anii ‘90, în vederea pregătirii aderării, UE a investit în ţările candidate mai multe miliarde de euro pe an. Astfel,
cheltuielile pentru programul PHARE (Întărirea instituţiilor democratice şi ale administraţiei publice) în primii 4 ani ai actualului deceniu
au totalizat 6,7 miliarde de euro, pentru programul ISPA (Infrastructura de transport şi mediu) - în perioada 2000-2003 a fost alocată
suma de 4,2 miliarde de euro, iar pentru programul SAPARD (Agricultură şi dezvoltare rurală) - în perioada 2000-2003, au fost cheltuiţi
2,8 miliarde de euro. După aderarea celor 10 state noi membre din 2004, cheltuielile nete ale UE pentru noile state membre vor fi
destul de modeste. Conform acordului realizat la Copenhaga, în 2002, costurile, începând cu 2004 şi până la sfârşitul anului 2006, vor
fi de maximum 40,8 miliarde euro, sumă în care sunt incluse subvenţiile agricole, investiţiile în infrastructură şi ajutoarele regionale,
precum şi fondurile destinate creşterii siguranţei nucleare, ameliorării administraţiei publice şi a securităţii la frontiere. În acelaşi timp,
noii membri vor plăti contribuţii de aproximativ 15 miliarde de euro la bugetul UE, în timp ce cheltuielile bugetare nete alocate extinderii,
până în 2006, calculate ca numerar efectiv plătit, vor fi probabil de aproximativ 10 miliarde de euro. Deşi semnificativă pentru noile
state membre, această cheltuială bugetară a UE este totuşi modestă pentru UE, din punctul de vedere al realizării creşterii economice
şi al sprijinirii stabilităţii politice. Dar, aceste cheltuieli sunt mai mici decât costul campaniei de război şi reconstrucţie din Kosovo, care a
depăşit 10 miliarde de euro şi este mult mai mică decât resursele alocate de Germania reunificării sale în anii 90.
Impactul extinderii asupra bugetului UE în perioada de după anul 2007 depinde de cum anume se va restructura bugetul, iar
în ce priveşte cheltuielile, în special politica agricolă comună şi dezvoltarea economică a zonelor şi sectoarelor mai sărace vor necesita
costuri mai importante. Costurile extinderii sunt influenţate în mare măsură de "compensaţiile" pe care actualele state membre le vor
primi sau nu pentru reducerea, în propriile lor regiuni, a cheltuielilor din fondurile structurale, pe măsură ce acestea devin relativ mai
bogate în cadrul unei Uniuni extinse. Aderarea noilor membri, dă Uniunii Europene şansa de a-şi reforma politicile economice şi sociale
în domenii unde se simte deja nevoia unor astfel de reforme. UE poate să înveţe de la noii membri şi din experienţa acestora în
realizarea reformelor economice şi sociale. Unii dintre aceştia au operat schimbările necesare mai rapid decât vechii membri ai UE.
De la data aderării, România a pus în aplicare măsurile necesare pentru a se conforma dispoziţiilor legilor-cadru europene şi
acelor regulamente europene, care sunt obligatorii în domeniul impozitării directe şi indirecte. Este o obligaţie ce decurge din Tratatul
de Aderare a României la UE. Prevederile Tratatului lasă însă la latitudinea autorităţilor naţionale alegerea formei si a metodelor de
implementare. Conform art. 55 din Tratat, România poate cere derogări temporare de la aplicarea dispoziţiilor legilor-cadru europene
după data aderării.
În domeniul impozitării indirecte, TVA şi accize, directivele europene stabilesc principiile generale de aplicare, scutirile, nivelul
minim al accizelor pentru produsele accizabile, care trebuie respectate întocmai. Motivul pentru care a fost necesară elaborarea unor
directive europene în domeniul impozitării indirecte l-a constituit crearea pieţei comune unice în care operatorii economici să nu fie
dublu impozitaţi sau dimpotrivă, netaxaţi. S-a avut în vedere eliminarea oricăror distorsiuni de concurenţa între operatorii economici din
statele membre, indiferent unde îşi desfăşoară activitatea aceştia. Această situaţie nu este o ştirbire a suveranităţii naţionale, ci
dimpotrivă, respectarea unor reguli menite să creeze un mediu de afaceri concurenţial pentru toţi operatorii economici din Comunitate.
În ceea ce priveşte TVA, directivele europene nu impun decât limite minime ale cotelor de TVA (15 la sută pentru cota standard şi 5 la
sută pentru cota redusă), fiecare stat membru având suveranitatea să aplice cotele pe care le fixează în funcţie de necesităţile
bugetare.