Capitolul I

Noţiuni introductive privind litigiile comerciale

Secţiunea I.
Consideraţii prealabile

Dreptul comercial poate fi definit ca fiind acea ramură a dreptului privat ce cuprinde
ansamblul unitar al normelor juridice care reglementează relaţiile sociale patrimoniale şi
personal nepatrimoniale din sfera activităţii de comerţ, relaţii care se nasc, de regulă, între
persoane care au calitatea de comerciant şi care se află pe poziţia de egalitate juridică1.
Raporturile juridice se caracterizează astfel, în primul rând, prin comercialitate şi, în
consecinţă, în desfăşurarea activităţii sale, comerciantul încheie o serie de acte juridice
sau săvârşeşte fapte juridice de comerţ.
Legile comerciale reglementează deci raporturile juridice comerciale în integralitatea
lor în ceea ce priveşte naşterea, modificarea ori stingerea drepturilor şi obligaţiilor
corelative, inclusiv cu privire la soluţionarea litigiilor ivite în derularea acestora.
Pe de altă parte, dezvoltarea economică şi perspectiva integrării europene au condus
la diversificarea raporturilor comerciale şi în consecinţă la noi necesităţi de reglementare
juridică.
Prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 138/2000 (astfel cum a fost modificată
prin O.U.G. nr. 59/2001) a fost introdus un nou capitol, respectiv Capitolul XIV, în
Cartea a VI-a a Codului de procedură civilă, intitulat Dispoziţii privind soluţionarea
litigiilor în materie comercială. Aceste dispoziţii reprezintă norme derogatorii de la
dreptul comun în legătură cu soluţionarea litigiilor comerciale, reguli speciale care
exprimă particularitatea acţiunii comerciale, relativa ei autonomie în sistemul acţiunilor
civile.
În literatura de specialitate s-a exprimat însă opinia că aceste prevederi ar reprezenta
o procedură specială, întrucât dispoziţiile derogatorii de la dreptul comun vizează o paletă

1
S. Angheni S., Volonciu M., Stoica C. Drept comercial. Curs universitar Ediţia 4, Editura C.H.Beck,
Bucureşti, 2008, p. 18.

1
destul de amplă de instituţii procedurale2. Se instituie astfel o procedură specială de
soluţionare a acestei categorii de litigii, prin care se urmăreşte, între altele, accelerarea
judecăţilor în materie comercială prin scurtarea duratei proceselor, introducerea
concilierii obligatorii între părţi, în cazul litigiilor patrimoniale, suprimarea apelului
împotriva hotărârilor de primă instanţă.
Scopul introducerii acestui capitol îl constituie soluţionarea de urgenţă a litigiilor
comerciale, cunoscut fiind faptul că în comerţ, unde se aplică regula “time is money”,
orice pierdere de timp reprezintă o pierdere de profit3. Dispoziţiile capitolului XIV aduc
un plus de eficienţă procedurii civile în materia soluţionării litigiilor comerciale, mai ales
un important câştig în ceea ce priveşte celeritatea, cu consecinţe benefice pentru
justiţiabilii comercianţi.
Sub incidenţa procedurii reglementate de art. 7201 – 72010 C.proc.civ. intră şi litigiile
asimilate acestora prin dispoziţiile art. 72010 C.proc.civ. Potrivit acestui text, litigiile
privind desfăşurarea activităţii în scopul privatizării prin înstrăinare de bunuri ori alte
valori din patrimoniul societăţilor comerciale sau al altor persoane juridice cu capital de
stat, precum şi litigiile privind drepturile şi obligaţiile contractate în cadrul acestei
activităţi se soluţionează de către instanţele care au competenţa de judecată a proceselor
şi cererilor în materie comercială, potrivit dispoziţiilor prezentului cod şi cu procedura
prevăzută de aceste dispoziţii.
Din perspectiva înfiinţării tribunalelor comerciale specializate, judecătorii trebuie să
se specializeze în domeniile dreptului comercial şi procedurii speciale de soluţionare a
litigiilor comerciale şi să cunoască normele derogatorii de la dreptul comun substanţial şi
de la procedura de drept comun.

Secţiunea a II-a
Litigiul comercial şi acţiunea comercială
2
I. Leş, Tratat de drept procesual civil, Ediţia a III-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 813.
3
C. Roşu , A. Fanu-Moca Consideraţii referitoare la soluţionarea litigiilor în materie comercială în RDC
7-8/ 2001, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001 p. 159.

2
 §1. Litigiul comercial

Litigiul comercial reprezintă orice litigiu derivând dintr-un contract comercial,

inclusiv referitor la încheierea, executarea sau desfiinţarea lui, ca şi alte raporturi juridice
comerciale4. Articolele referitoare la competenţă, dar şi cele referitoare la procedura
specială de soluţionare a litigiilor comerciale cuprinse în Codul de procedură civilă se
referă la “procese şi cereri în materie comercială”, iar cele cuprinse în Codul comercial se
referă la “acţiunile comerciale” sau “acţiunile aparţinând jurisdicţiei comerciale”. Toate
aceste denumiri evocă litigiul comercial ca varietate a litigiului civil.
Din enumerarea facută la art.890 C.com.(articol în prezent abrogat), se desprinde
concluzia că sunt litigii comerciale nu doar cele care vor fi soluţionate potrivit regulilor
de procedură cuprinse în Cartea a VI-a, numită “Proceduri speciale”, capitolul XIV
intitulat “Dispoziţii privind soluţionarea litigiilor în materie comercială”, ci şi potrivit
altor reguli de procedură cuprinse în proceduri speciale, de exemplu procedura
insolvenţei sau procedura arbitrajului comercial privat.
Procesele în materie comercială sunt acelea care rezultă din încălcarea/nesocotirea
unor drepturi născute ca urmare a săvârşirii unor fapte de comerţ (obiective, subiective,
unilaterale sau mixte).
Litigiul va fi comercial dacă priveşte: fapte de comerţ, astfel cum sunt definite de
art. 3 şi 4 C.com.( trebuie adăugate şi litigiile prevăzute de art. 72010 C.proc.civ, adică pe
cele privind “desfăşurarea activităţii în scopul privatizării prin înstrăinare de bunuri ori
alte valori din patrimoniul societăţilor comerciale sau al altor persoane juridice cu capital
de stat, precum şi litigiile privind drepturile şi obligaţiile contractate în cadrul acestei
activităţi (…)”); comercianţi (art.7 C.com) sau “orice altă persoană care, într-un chip
accidental, face o operaţiune de comerţ, nu poate fi considerată comerciant; ea este însă
supusă legiilor şi jurisdicţiei comerciale pentru toate contestaţiile ce se pot ridica din
această operaţiune“ (art 9 C.com).

4
L.Cetean-Voiculescu, Procedura de soluţionare a litigiilor comerciale, Editura C.H.Beck, Bucureşti,
2007, p. 70.

3
 În cazul actelor sau faptelor de comerţ, indiferent de existenţa calităţii de
comerciant, se aplică legea comercială, inclusiv procedura specială în caz de litigiu. Mai
mult, în cazul comercianţilor, toate obligaţiile lor se prezumă a fi comerciale. În cazul
faptelor de comerţ unilaterale sau mixte, chiar dacă acestea sunt comerciale numai pentru
una din părţi, ambele devin părţi într-un proces în materie comercială şi va fi aplicabilă
procedura specială reglementată de art 7201–72010 C.proc.civ 5.
Ansamblul acţiunilor judiciare prin care se valorifică drepturi originate în acte,
fapte sau operaţiuni comerciale, inclusiv cele privitoare la faliment, sau care s-au stabilit
prin raporturi juridice în care participă comercianţi, ori comercianţi împreună cu
necomercianţi, sunt supuse jurisdicţiei comerciale6.

§2. Acţiunea comercială

2.1. Definirea acţiunii comerciale

Acţiunea comercială reprezintă mijlocul legal prin intermediul căruia se poate
formula o cerere adresată instanţelor judecătoreşti, cerere privitoare la fapte de comerţ
între orice persoane, în principal având calitatea de comercianţi7. Ea este o varietate a
acţiunii civile, una dintre formele specifice de exprimare ale acesteia. Astfel, cele două
acţiuni exprimă raportul dintre întreg şi parte. Acţiunea comercială împrumută acele
trăsături ale acţiunii civile ce pot fi considerate constante ale acesteia, dar, pe de altă
parte, acţiunea comercială se particularizează şi, într-o anumită măsură, se detaşează de
acţiunea civilă. Acţiunea comercială îşi manifestă diferenţa specifică faţă de genul său
proxim, care este acţiunea civilă, printr-o serie de elemente distinctive, particulare.
Acţiunea comercială priveşte „toate contestaţiile relative la fapte de comerţ între orice
persoane”; prescripţia dreptului la acţiune în materie comercială cuprinde unele
reglementări specifice; competenţa jurisdicţiei comerciale se stabileşte potrivit unor

5
L.Cetean-Voiculescu, op.cit., p.70-74.
6
M. Costin, A. Miff, Aspecte de ordin procedural privind soluţionarea litigiilor comerciale în RDC nr.
12/2001, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2001, p.13.
7
L.Cetean-Voiculescu op.cit., p. 53.

4
criterii parţial specifice; judecata acţiunii comerciale derogă, sub multe şi importante
aspecte, de la regulile comune aplicabile soluţionării în general a litigiilor civile8.

2.2. Tipuri de acţiuni comerciale

În funcţie de domeniul sau instituţia de drept comercial din care fac parte, putem face
următoarea enumerare şi clasificare a acţiunilor comerciale, fără a avea pretenţia de
exhaustivitate9:
▫Acţiuni privitoare la fondul de comerţ
Fondul de comerţ reprezintă un ansamblu de bunuri mobile şi imobile, corporale şi
incorporale, pe care un comerciant le afectează desfăşurării unei activităţi comerciale, în
scopul atragerii clientelei şi, implicit, obţinerii de profit10. Ca un bun unitar, poate face
obiectul a numeroase acte juridice, motiv pentru care numeroase acţiuni comerciale pot
avea ca obiect fondul de comerţ. Astfel, fondul de comerţ poate fi vândut, gajat, închiriat,
aportat la capitalul social în cazul constituirii sau majorării capitalului social al unei
societăţi comerciale, dat în locaţiune.
▫Acţiuni în unele proceduri speciale:
- Acţiuni pentru aplicarea unor măsuri asiguratorii. vând în vedere faptul că în Codul
comercial nu sunt cuprinse norme derogatorii cu privire la sechestrul judiciar, aşa cum o
face în privinţa celui asigurător şi a popririi asigurătorii, vor fi aplicabile şi în materie
comercială dispoziţiile art. 598-601 C.proc.civ;
- Somaţia de plată; Ordonanţa Guvernului nr.5/2001 privind procedura somaţiei de plată
reglementează această procedură specială, care a fost introdusă de mai mult timp şi
funcţionează cu eficacitate în Franţa, Germania, Olanda, având efecte pozitive ce constau
în: obţinerea titlului executoriu într-un termen foarte scurt şi trecerea rapidă la executarea
creanţelor; degrevarea instanţelor de numeroase litigii având ca obiect creanţe certe,
lichide şi exigibile; reducerea substanţială a costurilor procesului şi a timpului pierdut de
părţile în litigiu. Ea este deci menită să permită creditorului unei obligaţii care constă în
8
Gh. Buta, Jurisdicţia comercială. Teorie şi jurisprudenţă, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p. 114-
115.
9
L.Cetean-Voiculescu, op.cit., p. 107.
10
S.D. Cărpenaru, Drept comercial român, Ediţia a VII-a revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2007, p.120.

5
plata unei sume de bani să obţină rapid un titlu executoriu, scutindu-l de un proces lung şi
costisitor, fără însă ca astfel să fie nesocotite drpturile debitorului11.
În conformitate cu art. 1. al Ordonanţei Guvernului nr.5/2001, procedura somaţiei
de plată “se desfăşoară, la cererea creditorului, în scopul realizării de bunăvoie sau prin
executare silită a creanţelor certe, lichide şi exigibile ce reprezintă obligaţii de plată a
unor sume de bani, asumate prin contract constatat printr-un înscris ori determinate
potrivit unui statut, regulament sau altui înscris, însuşit de părţi prin semnătură ori în alt
mod admis de lege şi care atestă drepturi şi obligaţii privind executarea anumitor servicii,
lucrări sau orice alte prestaţii.“ Această procedură derogă atât de la normele generale de
procedură civilă, cât şi de la normele speciale cu privire la soluţionarea litigiilor în
materie comercială cuprinse în capitolul XIV din Codul de procedură civilă.
- Acţiuni derivate din procedura arbitrajului comercial; În cazul în care părţile au inserat
o clauză compromisorie în contractul principal sau au realizat o înţelegere de sine
stătătoare în acest sens, în forma compromisului, litigiul comercial în cauză va fi
soluţionat pe calea arbitrajului, competenţa instanţelor judecătoreşti fiind exclusă. Cu
toate acestea, instanţa va reţine spre soluţionare procesul în următoarele cazuri: dacă
pârâtul şi-a formulat apărările în fond, fără nici o rezervă întemeiată pe convenţia
arbitrală, dacă convenţia arbitrală este lovită de nulitate sau inoperantă, dacă tribunalul
arbitral nu poate fi constituit din cauze vădit imputabile pârâtului în arbitraj.
- Acţiuni privitoare la procedura reorganizării judiciare şi a falimentului12;
- Ordonanţa preşedinţială reprezintă o categorie specifică de acţiune civilă deosebit de
utilă şi compatibilă cu domeniul comercial. Nici o dispoziţie legală nu împiedică
utilizarea acestei proceduri speciale în materie comercială, însă aceasta este totuşi
incompatibilă cu unele categorii de litigii comerciale, în considerarea condiţiilor specifice
de admisibilitate (de exp, urgenţa).
▫ Acţiuni privitoare la societăţile comerciale: acţiuni privitoare la constituire, la
modificarea actelor constitutive, la dizolvarea şi lichidarea societăţii comerciale, acţiuni
privitoare la aportul asociaţilor, la activitatea Oficiului Registrului Comerţului, privitoare
11
Regis Vouaux-Massel, O noutate în dreptul românesc: somaţia de plată în R.D.C. nr. 12/2001, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 40-41.
12
Ambele sub denumirea de procedura insolvenţei, reglementată de Legea nr. 85/2006, publicată în M.Of.
nr. 359/21 apr. 2006.

6
la hotărârile Adunării Generale a Asociaţilor, acţiunile societăţii împotriva
administratorilor şi ale acestora împotriva societăţii, acţiunile societăţii împotriva
asociaţilor şi ale asociaţilor împotriva societăţii, acţiuni ale creditorilor societăţii.
▫ Acţiuni în răspundere contratuală (derivate din neexecutarea întocmai sau la
timp a obligaţiilor asumate prin contracte comerciale) sau în răspundere delictuală (ce
rezultă din săvârşirea unor fapte ilicite producătoare de pagube).
▫ Acţiuni rezultate din faptele de concurenţă neloială, legea reprimând, pe de-o
parte, prin Legea nr. 21/1996 asupra concurenţei 13, înţelegerile şi practicile
anticoncurenţiale monopoliste, iar pe de altă parte, sancţionând folosirea unor mijloace
nelicite de atragere a clientelei, prin Legea nr. 11 /1991 privind combaterea concurenţei
neloiale14.
▫ Acţiunile în domeniul bancar, sunt considerate acţiuni comerciale, întrucât,
potrivit art.3 pct.11 C.com, operatiunile de bancă şi cele de schimb sunt fapte de comerţ
obiective;
▫ Acţiunile derivând din raporturile de transport au o natură comercială, chiar dacă
dreptul transporturilor este o ramură distinctă de drept, întrucât, potrivit art.3 pct. 13
C.com. sunt fapte obiective de comerţ „întreprinderile de transporturi de persoane sau de
lucruri pe apă sau pe uscat”, indiferent dacă sunt săvârşite de o persoană care are calitatea
de comerciant sau de către un necomerciant.
▫Acţiuni în materie de asigurare sunt şi ele fapte de comerţ, conform art. 3 pct. 17
şi 18 C.com, care se referă la “asigurările terestre, chiar mutuale, în contra daunelor şi
asupra vieţii” şi la ”asigurările, chiar mutuale, contra riscurilor navigaţiei”15.

Capitolul al II-lea
Competenţa de soluţionare a litigiilor comerciale

Secţiunea I

13
Publicată în M.Of. nr. 88/30 apr. 1996, republicată în M.Of. nr. 742/16 aug. 2005.
14
Publicată în M.Of. nr. 24 din 30 ianuarie 1991; forma actualizată fiind cu modificările şi completările
aduse de: Legea nr. 21 din 10 aprilie 1996; Legea nr. 298 din 7 iunie 2001.

15
L.Cetean-Voiculescu, op.cit., p. 130.

7
 Normele de competenţă în materie comercială

Prin competenţă se înţelege aptitudinea recunoscută de lege unei instanţe

judecătoreşti (unui alt organ de jurisdicţie sau cu activitate jurisdicţională) de a judeca o
anumită pricină (a soluţiona un anumit litigiu), capacitatea unei instanţe de judecată, de a
soluţiona anumite litigii sau de a rezolva anumite cereri. Competenţa generală reprezintă
acea instituţie procesuală prin intermediul căreia se delimitează activitatea instanţelor
judecătoreşti de atribuţiile altor autorităţi statale sau nestatale. După ce se stabileşte că o
anumită cauză intră în sfera de activitate a autorităţii judecătoreşti, este necesar apoi să se
stabilească care anume dintre diferitele instanţe judecătoreşti are căderea de a soluţiona
cauza respectivă. Delimitarea activităţii instanţelor judecătoreşti, între ele, se realizează
prin intermediul regulilor competenţei jurisdicţionale16.
Competenţa instanţelor judecătoreşti în materie comercială este supusă unor norme
derogatorii faţă de cele din dreptul comun, principala distincţie fiind aceea că tribunalele
sunt instanţe de drept comun în materie comercială, în competenţa lor intrând nu numai
litigiile având un obiect evaluabil în bani de peste o anumită valoare, ci şi cele care sunt
comerciale, dar care nu pot face obiectul unei aprecieri pecuniare.

Secţiunea a II-a
Formele competenţei

§1. Competenţa generală

În considerarea faptului că litigiile comerciale pot fi sau trebuie soluţionate şi de către
alte organe statale sau nestatale decât instanţele judecătoreşti, considerăm oportună
prezentarea pe scurt a unor norme de competenţă generale, în special a celor care
stabilesc competenţa organelor Curţii de Conturi, organelor arbitrale, Consiliului
Concurenţei sau Curţii Constituţionale în materia litigiilor comerciale.

1.1. Competenţa organelor Curţii de Conturi în materie comercială. Dacă în

trecut Curtea de Conturi soluţiona o serie de litigii comerciale, în prezent, potrivit O.U.G.

16
V. Ciobanu , G. Boroi , Drept procesual civil. Curs pentru licenţă, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p.
85.

8
nr. 43 din 14 iunie 2006 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi17, rolul
Curţii de Conturi este să contribuie la buna gestiune financiară a fondurilor publice şi a
patrimoniului public, să furnizeze Parlamentului şi, respectiv, autorităţilor publice
deliberative ale unităţilor administrativ-teritoriale rapoarte privind utilizarea şi
administrarea acestora, în conformitate cu principiile legalităţii, regularităţii,
economicităţii, eficienţei şi eficacităţii. Curtea de Conturi întocmeşte rapoarte prin care
sesizează instanţa (tribunalul) cu soluţionarea unor cauze financiare. Art. 3. alin.(1)
O.U.G. nr.43 din 2006 prevede : “Curtea de Conturi exercită controlul asupra modului de
formare, de administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale
sectorului public, precum şi asupra modului de gestionare a patrimoniului public şi privat
al statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale.”

1.2. Competenţa organelor arbitrale în materie comercială. Arbitrajul comercial

reprezintă acea instituţie juridică reglementată pentru soluţionarea unor litigii comerciale
născute sau care se vor naşte din acte, fapte sau operaţiuni comerciale, între persoane
fizice sau juridice care au calitatea de comercianţi, în momentul inserării în contract a
clauzei compromisorii sau în momentul încheierii compromisului. La această procedură
(reglementată în cartea a IV-a a Codului de procedură civilă) se recurge frecvent în
litigiile comerciale şi în special, în litigiile de comerţ internaţional. Arbitrajul este un
sistem jurisdicţional special şi derogator de la dreptul comun, care corespunde
exigenţelor specifice ale comerţului internaţional18.
Spre exemplu, Legea nr. 15 din 1990 privitoare la reorganizarea unităţilor economice
de stat în regii autonome şi societăţi comerciale19 a stabilit că litigiile de orice fel în care
sunt implicate regii autonome sau societăţi comerciale cu capital de stat sunt de
competenţa instanţelor judecătoreşti de drept comun (art. 51), iar la alin. (2) prevede că
“pentru soluţionarea litigiilor dintre ele regiile autonome şi societăţile comerciale pot
apela şi la arbitraj.“ La calea arbitrajului privat pot recurge şi societăţile comerciale

17
O.U.G. nr. 43 din 14 iunie 2006 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi modifică Legea nr.
94 din 8 septembrie 1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi
18
I. Macovei, N.R. Dominte, Dreptul comerţului internaţional- suport curs, Editura Universităţii
„Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2008, p. 122.
19
Publicată în M.Of. nr. 98-8.aug.1990

9
înfiinţate în baza Legii nr. 31 din 199020. În concluzie, în prezent, cvasitotalitatea litigiilor
de natură comercială sunt susceptibile de a fi soluţionate pe cale arbitrală.

1.3. Competenţa Curţii Constituţionale în materie comercială. Scopul Curţii

Constituţionale este acela de a garanta supremaţia Constituţiei şi reprezintă „o veritabilă
jurisdicţie specială”21. Constituţia României rezervă un întreg titlu (Titlul V art.142-147)
Curţii Constituţionale, prevăzând că această instituţie reprezintă „garantul supremaţiei
Constituţiei”. Unele dintre atribuţiile Curţii Constituţionale au natură jurisdicţională, cu
aplicabilitate în materia analizată. Astfel, amintim competenţa Curţii Constituţionale de a
se pronunţa asupra constituţionalităţii legilor, înainte de promulgarea acestora, cea de a se
pronunţa asupra constituţionalităţii tratatelor internaţionale, asupra regulamentelor
Parlamentului şi, nu în ultimul rând, cea de a hotărî asupra excepţiilor de
neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti
sau arbitraj comercial22.

1.4. Competenţa Consiliului Concurenţei în materie comercială. Consiliul

Concurenţei, înfiinţat prin Legea nr. 21/199623, reprezintă o autoritate administrativă
autonomă cu personalitate juridică ce îndeplineşte o funcţie corectivă privind restabilirea
şi menţinerea unui mediu competitiv normal şi o funcţie preventivă, de monitorizare a
pieţelor, în scopul protejării şi stimulării concurenţei pentru asigurarea unui mediu
concurenţial normal, în vederea promovării intereselor consumatorilor.

§2. Competenţa jurisdicţională a instanţelor judecătoreşti în materie

comercială
Competenţa jurisdictională îmbracă două forme: competenţa materială şi
competenţa teritorială.

20
Publicată în M.Of. nr. 126 - 127/17 noi. 1990, republicată în M.Of. nr. 1066/17 noi. 2004.
21
I.Leş, Tratat de drept procesual civil, Ediţia a III-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p. 187.

22
L.Cetean-Voiculescu, op.cit., p. 180.
23
Publicată în M.Of. nr. 88/30 apr. 1996 republicată în M.Of. nr. 742/16 aug. 2005.

10
 2.1. Competenţa materială în materie comercială, denumire tradiţională în
literatura noastră de specialitate, este desemnată de alţi autori ca şi competenţa de
atribuţiune.

2.1.1. Competenţa materială a judecătoriilor în materie comercială

După modificarea Codului de procedură civilă prin O.U.G. nr.138/2000,

judecătoria nu a mai fost competentă, în principiu, să soluţioneze nici un litigiu în materie
comercială, această competenţă distribuindu-se între tribunal şi curtea de apel, în primă
instanţă.

Faptul că judecătoria este competentă să soluţioneze, în prezent, litigiile

comerciale al căror obiect are o valoare de până la 100 000 lei inclusiv, nu este prevăzut
expres nici de art.1, nici de art. 2 C.proc.civ., însă reiese din art. 2 pct.1 lit.a), care
prevede că tribunalul judecă “procesele şi cererile în materie comercială al căror obiect
are o valoare de peste 100. 000 lei, precum şi procesele şi cererile în această materie al
căror obiect este neevaluabil în bani.”

Totuşi, de la această regulă (ce prevede că judecătoria soluţionează litigiile

comerciale patrimoniale având un obiect cu valoare de până la 100 000 lei, inclusiv, dar
nu şi litigiile având un obiect neevaluabil în bani) există şi unele excepţii, unele legi
speciale prevăzând că sunt de competenţa judecătoriei anumite cereri din domeniile pe
care acestea le reglementează. Astfel, legea nr. 58/1934 privind cambia şi biletul la
ordin24 prevede la art. 61 alin. (3): competentă pentru a învesti cambia cu formulă
executorie este judecătoria. Aceeaşi este competenţa şi în privinţa învestirii cu formulă
executorie a biletului la ordin şi a cecului, precum şi în privinţa contestaţiei la executare
în cazul urmăririi silite a unui comerciant.

2.1.2. Competenţa materială a tribunalului în materie comercială

Problema competenţei materiale a tribunalului se pune, în principal, cu privire la

soluţionarea acţiunilor comerciale în primă instanţă art. 2 pct.1 lit.a) C.proc.civ.
prevăzând că tribunalul judecă “procesele şi cererile în materie comercială al căror obiect
are o valoare de peste 100.000 lei, precum şi cele neevaluabile în bani.”
24
Legea nr. 58/1934 Cambia şi biletul la ordin, publicată în M.Of. nr. 100/1 mai. 1934, modificată prin
legea nr. 11/1993.

11
 Putem afirma că avem două instanţe de fond în materie comercială: judecătoria,
care soluţionează litigii evaluabile în bani al căror obiect este sub 100.000 lei şi
tribunalul, care soluţionează litigiile al căror obiect are o valoare peste 100.000 lei,
precum şi cele neevaluabile în bani. Putem aprecia în consecinţă că tribunalul este
instanţa cu plenitudine de competenţă în materie comercială.

De asemenea, tribunalul judecă şi litigiile derivând din legi speciale, cum ar fi

din: Legea 85/2006 privind procedura insolvenţei, Legea 31/1990 privind societăţile
comerciale, Legea nr.554/2004 privind contenciosul administrativ25, Legea 544/2001
privind liberul acces la informaţiile de interes public26 etc.

2.1.3. Competenţa materială a Curţii de apel în materie comercială

Ca urmare a modificării Codului de procedură civilă 27, curtea de apel este în

materie comercială instanţă de apel, fiind competentă să judece, potrivit art.3 pct. 2,
apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în primă instanţă.

De asemenea, curtea de apel e instanţă de recurs, soluţionând recursurile

declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel sau împotriva hotărârilor
pronunţate de tribunale în primă instanţă care, potrivit legii, nu sunt supuse apelului şi în
orice alte cazuri prevăzute expres de lege. De exemplu, hotărârile date în primă instanţă
de tribunal în temeiul Legii nr.554/2004 privind contenciosul administrativ, Legii
544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public sau al Legii 85/2006
privind procedura insolvenţei sunt supuse recursului ce se soluţionează de către curtea de
apel

2.1.4. Competenţa materială a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în materie

comercială

În prezent, dispoziţii cu privire la instanţa supremă sunt regăsite în legea

organică a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 56/1993, republicată în 1999 şi
modificată succesiv prin mai multe acte normative, ultimul fiind Legea pentru
organizarea judiciară, nr. 304/2004. Aceasta prevede la art. 18 (1) că în România
25
Publicată în M.Of. 1154 din 7 dec.2004.
26
Publicată în M.Of. 663 din 23 oct. 2001.
27
Prin Legea nr.219/2005 de aprobare şi modificare a O.U.G. nr.138/2000.

12
funcţionează o singură instanţă supremă, denumită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu
personalitate juridică şi cu sediul în capitala ţării. Printre secţiile care funcţionează în
cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie funcţionează şi Secţia comercială. Competenţa
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este circumscrisă de dispoziţiile art. 23, Legea nr.
304/2004 pentru organizarea judiciară28: Secţiile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în
raport cu competenţa fiecăreia, soluţionează: a) cererile de strămutare, pentru motivele
prevăzute în codurile de procedură; b) conflictele de competenţă, în cazurile prevăzute de
lege; c) orice alte cereri prevăzute de lege. De asemenea, competenţa este circumscrisă şi
de prevederile art. 4 C.proc.civ: Art. 4. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă: 1.
recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi a altor hotărâri, în cazurile
prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. abrogat 4. în orice alte materii date
prin lege în competenţa sa. Instanţa supremă este competentă să soluţioneze în materie
comercială doar recursurile îndreptate împotriva hotărârilor pronunţate în apel de către
curţile de apel sau, în situaţiile de excepţie, recursurile îndreptate împotriva hotărârilor
pronunţate de către curţile de apel în primă instanţă, care nu pot fi atacate cu apel.

2.1.5. Competenţa tribunalului comercial specializat29

2.1.5.1. Actuala reglementare
Legiuitorul român a dispus printr-o lege specială (Lgea 304 din 2004 privind
organizarea judiciară), în cadrul procesului de preluare a acquisului comunitar, înfiinţarea
unei noi categorii de tribunale, tribunalele specializate. Art.2 al Legii nr. 304 /2004
prevede că:
“ (1) Justiţia se înfăptuieşte în numele legii, este unică, imparţială şi egală pentru toţi.
(2) Justiţia se realizează prin următoarele instanţe judecătoreşti:
a) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;
b) curţi de apel;
c) tribunale;
d) tribunale specializate;
e) instanţe militare;

28
Republicată în M.Of., Partea I nr. 827 din 13/09/2005.
29
L.Cetean-Voiculescu, op.cit., p. 182-192.

13
 f) judecătorii.”
Aceste tribunale specializate sunt instanţe fără personalitate juridică, care pot
funcţiona la nivelul judeţelor şi al municipiului Bucureşti şi au, de regulă, sediul în
municipiul reşedinţă de judeţ. Tribunalele specializate preiau cauzele de competenţa
tribunalului în domeniile în care se înfiinţează.
Concomitent cu aceste instanţe specializate funcţionează şi secţii specializate, în
domenii care coincid, la instanţe de grad diferit în ierarhia instanţelor judecătoreşti din
România30.

2.1.5.2. Organizarea şi funcţionarea tribunalului comercial specializat

În structura tribunalului comercial specializat se poate înfiinţa şi un compartiment
de informatică juridică. Compartimentele în care îşi desfăşoară activitatea personalul
auxiliar de specialitate sunt conduse de prim-grefieri.
Activitatea instanţelor şi parchetelor este finanţată de la bugetul de stat, prin
urmare bugetul tribunalelor specializate este gestionat de Ministerul Justiţiei, ministrul
justiţiei având calitatea de ordonator principal de credite.
Compunerea instanţelor care soluţionează litigiile comerciale este similară celor
de drept comun, în conformitate cu art. 54 din Legea nr. 304/2004: cauzele date, potrivit
legii, în competenţa de primă instanţă a judecătoriei, tribunalului şi curţii de apel se
judecă în complet format dintr-un judecător, cu excepţia cauzelor privind conflictele de
muncă şi de asigurări sociale. Apelurile se judecă în complet format din 2 judecători, iar
recursurile, în complet format din 3 judecători, cu excepţia cazurilor în care legea
prevede altfel.
Însă având în vedere specificul litigiilor comerciale, considerăm că şi legislaţia
procesuală civilă va trebui să instituie judecători specializaţi31, ceea ce s-a şi încercat prin
instituirea tribunalelor specializate.

2.1.5.3. Rolul şi importanţa tribunalului comercial specializat

30
Există secţii comerciale la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, la curţile de apel şi la tribunale.
31
Cu privire la unele categorii de litigii comerciale există astfel de judecători: judecătorul-sindic şi cel
delegat la Oficiul Registrului Comerţului.

14
 Efectele înfiinţării tribunalelor comerciale specializate constau, în primul rând, în
aceea că noua instanţă devine competentă să soluţioneze litigiile comerciale, litigii care
sunt sustrase din competenţa tribunalului de drpt comun. În al doilea rând, noua instanţă
va avea plenitudinea de jurisdicţie în materie comercială, pentru orice proces şi cerere din
domeniul comercial, afară de cele date în competenţa judecătoriei sau de cele date de legi
speciale în competenţa altor instanţe. În dreptul comparat instanţele specializate s-au
dovedit a fi larg utilizate şi deosebit de utile datorită avantajelor pe care le oferă.
Înfiinţarea acestora se impunea şi în sistemul judiciar românesc, având în vedere
gradul înalt de specificitate al acestor litigii, dat de natura litigiilor, de celeritatea care
trebuie să caracterizeze judecata acestor procese impusă de prevederile art. 720 6
6 alin (1) C.proc.civ.32, de domeniul din ce în ce mai vast şi mai solicitant din punct de
vedere cantitativ al raporturilor comerciale ce pot naşte litigii comerciale. De asemenea,
trebuie avut în vedere şi faptul că unul dintre criteriile de aderare la Uniune Europeană a
fost criteriul economic, ceea ce a esupus alinierea legislaţiei noastre la cea a statelor
membre.
Înfiinţarea tribunalului specializat comercial are ca efect exclusivitatea
competenţei acestuia de a judeca cauzele comerciale şi preluarea dosarelor comerciale
aflate pe rolul tribunalelor de care s-au desprins. Prin urmare, judecătorii tribunalelor
specializate vor fi magistraţi specializaţi în drept comercial şi procedură comercială, ceea
ce va duce la pronunţarea unor hotărâri judecătoreşti temeinice şi la o practică judiciară
uniformă.

2.1.5.4. Anumite inconveniente ale reglementării actuale în domeniu

Cu toate că doctrina a apreciat în mod pozitiv ca pe o schimbare mult aşteptată de
practicieni şi foarte utilă, obligativitatea înfiinţării tribunalelor specializate a fost ridicată
prin Legea nr. 247/2005 care a modificat şi completat Legea nr. 304/2004
- Dacă în vechea reglementare erau enumerate expres cele patru categorii de
tribunale specializate (Articolul 35 alin (1) în vechea redactare prevedea că “tribunalele
specializate sunt: a) tribunalele pentru minori şi familie; b) tribunalele de muncă şi
32
Art. 7206 alin (1) C.proc.civ.: “Procesele şi cererile în materie comercială se judecă cu precădere. Instanţa
este datoare să asigure, potrivit legii, realizarea drepturilor şi obligaţiilor procesuale ale părţilor, precum şi
desfăşurarea cu celeritate a procesului.”

15
asigurări sociale; c) tribunalele comerciale; d) tribunalele administrativ fiscale”), în
prezent se face trimitere la art. 36 alin (3) care prevede ce secţii pot funcţiona în cadrul
tribunalelor, şi anume: secţii sau, după caz, complete specializate pentru cauze civile,
cauze penale, cauze comerciale, cauze cu minori şi de familie, cauze de contencios
administrativ şi fiscal, cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, precum şi, în
raport cu natura şi numărul cauzelor, secţii maritime şi fluviale sau pentru alte materii.
- Vechea redactare definea tribunalele specializate ca instanţe care funcţionează la
nivelul fiecărui judeţ (...), în timp ce actualul art. 37 prevede că tribunalele ...pot
funcţiona la nivelul judeţelor(...)
- Secţiunea din legea nr. 304/2004 referitoare la competenţa instanţelor
judecătoreşti a fost abrogată, cu toate că reglementa expres sfera litigiilor de competenţa
tribunalelor specializate.
- Cu toate că orizontul de timp pentru înfiinţarea tribunalelor comerciale
specializate avea o limită finală destul de îndepărtată şi că unele au fost chiar înfiinţate33,
art. 130 alin (2) care prevedea că tribunalele specializate vor începe să funcţioneze cel
mai târziu la data de 1 ianuarie 2008 a fost modificat, în prezent această normă cuprinsă
în art. 142 alin (1) Legea nr. 304/2004 prevede “Datele la care vor începe să funcţioneze
tribunalele specializate şi localităţile în care îşi vor desfăşura activitatea se stabilesc, în
mod eşalonat, prin ordin al ministrului justiţiei, cu avizul conform al Consiliului Superior
al Magistraturii.”

2.2. Competenţa teritorială în materie comercială a instanţelor judecătoresti

poate fi definită ca formă a competenţei jurisdicţionale prin care legea în funcţie de
anumite criterii specifice – domiciliul părţilor, locul situării bunurilor sau locul producerii
anumitor evenimente – determină pe linie orizontală teritoriul în care instanţele
judecătoreşti urmează să-şi exercite atribuţiile ce le revin. S-ar putea spune că prin
competenţă teritorială se înţelege repartizarea în spatiu a competenţei materiale34;
33
Tribunale specializate au fost înfiinţate în judeţele Argeş, Cluj, Constanţa, Dolj.
34
Gh. Durac., Drept procesual civil, suport curs, Editura Universităţii Al.I.Cuza, Iaşi, 2007, p. 36.

16
presupune o delimitare între competenţele instanţelor de acelaşi grad. Formele de
competenţă teritorială sunt următoarele: competenţa teritorială generală (sau de drept
comun), competenţa teritorială alternativă şi competenţa teritorială excepţională

2.2.1. Competenţa teritorială generală

În cazul litigiilor comerciale, competenţa teritorială generală aparţine instanţei

din circumscripţia teritorială în care pârâtul îşi are domiciliul. Toate celelalte forme ale
competenţei teritoriale reprezintă derogări de la principiul enunţat de art.5 C.proc.civ.,
care prevede că „cererea se face la instanţa domiciliului pârâtului”. Aceasta este deci
regula competenţei generale în privinţa persoanelor fizice, deoarece doar acestea pot avea
un domiciliu. Art. 6 C.proc.civ. se referă tot numai la comercianţii persoane fizice: Când
pârâtul, în afară de domiciliul său, are în chip statornic o îndeletnicire profesională ori
una sau mai multe aşezări agricole, comerciale sau industriale, cererea se poate face şi la
instanţa locului acelor aşezări sau îndeletniciri, pentru obligaţiile patrimoniale şi care sunt
născute sau care urmează să se execute în acel loc.

Potrivit art. 7, alin. (1) cererea împotriva unei persoane juridice de drept privat
se face la instanţa sediului ei principal. Sediul unei societăţi comerciale, ca atribut de
identificare al acesteia, este menit să situeze societatea în spaţiu. Acesta mai poartă
denumirea şi de “sediu social”, pentru a fi distins de domiciliul asociaţilor. Deci sediul
principal poate fi de fapt principalul centru al afacerilor comerciantului. Dacă sediul
social este principala aşezare comercială a societăţii, lucrurile sunt foarte clare. Dacă
societatea are mai multe aşezări comerciale, iar sediul se află la una din ele sau într-o altă
localitate, este foarte greu de determinat care dintre ele este principal. Pentru că această
normă de competenţă prezintă un înalt caracter de relativitate, considerăm35 că ar trebui
să se renunţe la ea în favoarea sediului social, aşa cum este şi în legislaţia altor state.
(Italia, de exemplu) Dacă respectiva persoană juridică are una sau mai multe
reprezentanţe, suntem în prezenţa unei norme de competenţă teritorială alternativă,
deoarece alin. (2) al aceluiaşi articol permite introducerea cererii de chemare în judecată
şi la instanţa locului unde ea are reprezentanţa, pentru obligaţiile ce urmează a fi

35
L.Cetean-Voiculescu, op.cit., p. 243.

17
executate în acel loc sau care izvorăsc din acte încheiate prin reprezentant sau din fapte
săvârşite de acesta.

Alin. (3) al art.7 C.proc.civ. cuprinde o normă de competenţă teritorială

generală şi una alternativă. Astfel, dacă pârâtul este o asociaţie sau societate fără
personalitate juridică, cererea se face la instanţa domiciliului persoanei căreia, potrivit
înţelegerii dintre asociaţi, i s-a încredinţat preşedinţia sau direcţia asociaţiei ori societăţii,
iar, în lipsa unei asemenea persoane, la instanţa domiciliului oricăruia dintre asociaţi. În
materie comercială sunt asemenea societăţi fără personalitate juridică: sucursalele,
reprezentanţele, agenţiile sau orice alte sedii secundare, indiferent de denumirea pe care o
poartă.

Pe lângă Codul de procedură civilă, norme de competenţă teritorială regăsim şi

în alte acte normative care reglementează anumite raporturi juridice de drept comercial.
Spre exemplu, Legea nr.31/1990 privind societăţile comerciale prevede la art. 63 că
cererile şi căile de atac prevăzute de această lege, de competenţa instanţelor judecătoreşti,
se soluţionează de către instanţa locului unde societatea are sediul principal36.

2.2.2. Competenţa teritorială alternativă

Legiuitorul a consacrat principiul actor sequitur forum rei37, în scopul ocrotirii

intereselor pârâtului, dar a alterat şi chiar a înlăturat aplicarea lui, deschizând
reclamatului posibilitatea de opţiune, prin instituirea unor reguli de competenţă teritorială
alternativă sau facultativă.

Toate ipotezele de competenţă teritorială alternativă prevăzute de legiuitorul

român au unele trăsături comune:

- Posibilitatea de opţiune în desemnarea instanţei aparţine întotdeauna

reclamantului (art. 12 C.proc.civ: Reclamantul are alegerea între mai multe
instanţe deopotrivă competente), dar ea nu este nelimitată, ci circumscrisă, pe de o
parte, prin arătarea expresă în lege a situaţiilor de competenţă teritorială
alternativă, iar pe de alta, prin arătarea instanţelor între care se poate alege;

36
Ibidem.
37
Actor sequitur forum rei înseamnă că reclamantul trebuie să sesizeze instanţa pârâtului.

18
 - Între instanţele faţă de care există posibilitatea de opţiune a reclamantului se află
întotdeauna şi aceea în circumscripţia căreia este domiciliul sau sediul pârâtului;

- Stabilind instanţa competentă prin introducerea cererii de chemare în judecată,

reclamantul nu mai poate reveni, deoarece, prin introducerea acţiunii, s-a fixat în
mod definitiv competenţa acelei instanţe;

- Regulile de competenţă teritorială alternativă fiind stabilite în favoarea

reclamantului, acesta poate renunţa la beneficial acordat;

- Pârâtul nu va putea obiecta cu privire la instanţa determinată, dacă posibilitatea

reclamantului de alegere a instanţei competentă teritorial era reală şi nu va putea
cere declinarea competenţei;

- Instanţa, dacă a fost corect sesizată, fără încălcarea normelor imperative de

competenţă, nu poate, din oficiu, să-şi decline competenţa38.

Normele de competenţă teritorială alternativă le regăsim în Codul de procedură civilă,

art. 9-11, art.12 prevăzând regula generală. Art. 9 se referă la situaţia în care cererea este
îndreptată împotriva mai multor pârâţi, caz în care reclamantul poate alege instanţa
competentă pentru oricare dintre ei, cu condiţia să fie vorba despre obligaţi principali “în
caz când printre pârâţi sunt şi obligaţi accesorii, cererea se face la instanţa competentă
pentru oricare dintre debitorii principali”.

La art. 10 C.proc.civ. sunt enumerate opt cazuri de competenţă teritorială alternativă,

dintre care unele se referă expres la domeniul comercial, iar altele sunt comune cu cel
civil. Astfel, sunt cazuri care se referă expres la materia analizată: în afară de instanţa
domiciliului pârâtului, mai sunt competente urmatoarele instanţe:

- în cererile privitoare la executarea, anularea, rezoluţiunea sau rezilierea unui contract,

instanţa locului prevăzut în contract pentru executarea, fie chiar în parte, a obligaţiunii;

- în cererile ce izvorăsc dintr-un raport de locaţiune a unui imobil, în acţiunile în

justificare sau în prestaţiune tabulară, instanţa locului unde se afla imobilul;
38
Gh. Buta., Jurisdicţia comercială. Teorie şi jurisprudenţă, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p. 282-
283.

19
- cererile ce izvorasc dintr-o cambie, cec sau bilet la ordin, prevăzute de pct. 3, caz în
care reclamantul poate alege şi instanţa locului de plată a titlului de credit;
- cererile privitoare la obligaţii comerciale, prevăzute la pct.4, caz în care reclamantul
poate alege între instanţa domiciliului/sediului pârâtului şi instanţa locului unde obligaţia
a luat naştere sau aceea a locului plăţii;

- cererile izvorâte dintr-un contract de transport, prevăzute de pct. 5, caz în care

reclamantul are alegerea între instanţa domiciliului/sediului pârâtului şi instanţa locului
de plecare sau de sosire.

De o mare importanţă în domeniul comercial este şi norma de competenţă teritorială

alternativă instituită de art. 11 C.proc.civ. în materie de asigurare. Astfel, cererea
privitoare la despăgubiri se va putea face şi la instanţa în circumscripţia căreia se află:
domiciliul asiguratului, bunurile asigurate ori locul unde s-a produs accidentul.
cu precizarea că alegerea competenţei prin convenţie este nulă dacă a fost făcută înainte
de naşterea dreptului la despăgubire. De asemenea, această normă de competenţă nu este
aplicabilă în materie de asigurări maritime şi fluviale, ci doar în domeniul asigurărilor
terestre sau aeriene, conform art.10 alin (3) C.proc.civ.

Pornind de la aceste reglementări, pentru determinarea instanţei judecătoreşti

competente să judece în primă instanţă litigiile comerciale vor trebui analizate şi stabilite
următoarele aspecte: natura comercială a raportului obligaţional care a generat litigiul,
constatarea inexistenţei unei convenţii de arbitraj, determinarea locului unde a luat
naştere obligaţia, determinarea locului plăţii stabilit de părţile raportului juridic
comercial. După ce reclamantul a ales una dintre instanţele competente alternativ din
punct de vedere teritorial, competenţa instanţei sesizate s-a fixat în mod definitiv, astfel
că reclamantul nu mai are posibilitatea de a reveni asupra alegerii făcute, pârâtul nu mai
poate cere declinarea competenţei şi nici chiar instanţa de judecată nu mai poate dispune
declinarea competenţei din oficiu.

2.2.3. Competenţa teritorială exclusivă în materie comercială

Competenţa teritorială excepţională se prezintă ca o derogare completă şi exclusivă

de la regula tradiţională actor sequitur forum rei39 şi reprezintă acea formă a competenţei
39
Gh. Durac, op.cit., p. 40.

20
teritoriale prin care se stabileşte o singură instanţă competentă să judece cauza. Din
categoria dispoziţiilor de competenţă teritorială excepţională, cu implicaţii în materie
comercială, sunt cele ale art. 13 C.proc.civ, referitoare la bunuri imobile, cele ale art. 15,
referitoare la cererile în materie de societate şi cele ale art. 16, referitoare la reorganizare
judiciară şi faliment.

Art. 13 C.proc.civ.prevede că: “(1) Cererile privitoare la bunuri imobile se fac numai
la instanţa în circumscripţia căreia se află imobilele. Este consacrat astfel principiul
forum rei sitae. (2) Când imobilul este situat în circumscripţiile mai multor instanţe,
cererea se va face la instanţa domiciliului sau reşedinţei pârâtului, dacă acestea se află în
vreuna din aceste circumscripţii, iar în caz contrar, la oricare din instanţele în
circumscripţiile cărora se află imobilul.” Deşi operaţiunile cu bunuri imobile nu sunt
fapte de comerţ, dacă acestea intră în fondul de comerţ, privit ca bun unitar, mobil şi
incorporal, se contopesc cu acesta, natura lor juridică suferind o transformare, litigiile
vizând asemenea bunuri putând fi considerate litigii comerciale.

Art. 15 C.proc.civ.prevede că: “Cererile în materie de societate, până la sfârşitul

lichidării în fapt, sunt de competenţa instanţei locului unde societatea îşi are sediul
principal.” Aceste dispoziţii se referă atât la societăţile comerciale, cât şi la cele civile,
întrucât textul articolului nu distinge cu privire la categoriile de societăţi la care se referă.
Această dispoziţie este reluată şi de art. 63 din Legea nr. 31/1990 privind societăţile
comerciale potrivit căruia “Cererile şi căile de atac prevăzute de prezenta lege, de
competenţa instanţelor judecătoreşti, se solutionează de instanţa locului unde societatea
îşi are sediul principal”. Raţiunea acestei competenţe constă în ideea că instanţa de la
sediul societăţii este aptă să examineze în condiţii optime interesele societăţii, precum şi
pe cele ale altor persoane în legătură activitatea societăţii, putând să cerceteze cu mai
mare uşurinţă raporturile juridice rezultate din activitatea ei. Competenţa excepţională
instituită de art. 15 C.proc.civ. vizează toate litigiile în materie de societate, indiferent de
calitatea acesteia de reclamantă sau de pârâtă.

De asemenea, sunt de competenţa exclusivă a tribunalului în circumscripţia căruia se

află sediul principal al debitorului, potrivit art.16 C.proc.civ.. ”Cererile în materia
reorganizării judiciare şi a falimentului”. Legea cu privire la procedura insolvenţei nr.

21
85/2006 prevede la art.6 că toate procedurile prevăzute de aceasta (cu excepţia recursului
îndreptat împotriva hotărârilor date de judecătorul-sindic) sunt de competenţa exclusivă a
tribunalului în a cărui rază teritorială se află sediul debitorului, aslfel cum acesta
figurează în registrul comerţului, respectiv în registrul societăţilor agricole sau în
registrul asociaţilor şi fundaţiilor.

Pentru determinarea tribunalului competent teritorial conform art. 6 prezinţă relevanţă

juridică numai sediul pe care debitorul îl avea înscris în registrul comerţului în momentul
înregistrării cererii de deschidere a procedurii40.

2.2.4. Competenţa convenţională sau clauzele atributive de competenţă

Clauza atributivă de competenţă reprezintă acea clauză convenită de comercianţi sau

intervenită între comercianţi şi necomercianţi, prin care se determină o anumită instanţă
judecătorească ce va soluţiona litigiul dintre ei. Cu privire la asigurări, art. 11 alin. (2)
C.proc.civ. prevede expres că alegerea competenţei prin convenţie este nulă dacă a fost
făcută înainte de naşterea dreptului la despăgubire.

Competenţa convenţională nu poate opera împotriva regulilor de competenţă

absolută. Potrivit art. 19 C.proc.civ., “părţile pot conveni, prin înscris sau prin declaraţie
verbală în faţa instanţei, ca pricinile privitoare la bunuri să fie judecate de alte instanţe
decât acelea care, potrivit legii, au competenţa teritorială, afară de cazurile prevăzute de
art. 13, 14, 15 şi 16” (cazuri de competenţă teritorială excepţională). În cazul în care
părţile au convenit de comun acord ca litigiile ivite între ele să se soluţioneze de anumite
instanţe şi prin această înţelegere nu au fost încălcate norme de competenţă teritorială
absolute, instanţa de judecată astfel învestită nu îşi mai poate declina competenţa, din
oficiu.

Asfel, într-o speţă din practica judiciară (nepublicată), Curtea de Apel Iaşi, în urma
declinării competenţei de către Tribunalul Iaşi în favoarea Tribunalului Vrancea, a admis
apelul reclamantei reţinând că, potrivit convenţiei stipulate de părţi în contractul de
vânzare-cumpărare, orice litigii ce rezultă din derularea contractului sunt de competenţa
Judecătoriei sau Tribunalului Iaşi. Ca urmare, în mod eronat a fost ignorată voinţa
părţilor manifestată expres în contractul perfectat, aceasta fiind în concordanţă cu
40
L.Cetean-Voiculescu, op.cit., p. 251-255.

22
dispoziţiile art.19 C.proc.civ., potrivit cărora, în pricinile privitoare la bunuri, competenţa
teritorială are un caracter relativ.

Capitolul III

Procedura de soluţionare a litigiilor comerciale

Secţiunea I

Judecata în primă instanţă

§1. Procedura prealabilă

23
 1.1. Consideraţii generale
Potrivit art. 7201 alin (1) C.proc.civ. ”în procesele şi cererile în materie
comercială evaluabile în bani, înainte de introducerea cererii de chemare în judecată,
reclamantul va încerca soluţionarea litigiului fie prin mediere, fie prin conciliere
directă”. În dreptul nostru procesual, concilierea este privită ca o invitaţie a unei părţi
adresate celeilalte, în vederea negocierii diferendului: o discuţie între părţi, o procedură
formală, în care partea nemulţumită comunică practic punctul său de vedere celeilalte
părţi, fără ca o terţă persoană să intervină.
Şi în alte ţări este organizată o procedură prealabilă de conciliere, în scopul
degrevării instanţelor judecătoreşti, evitarea cheltuielilor de către părţi şi rezolvarea mai
rapidă a litigiilor. Aşadar, legiuitorul român introducând această procedură a procedat la
o armonizare a legislaţiei interne cu reglementări procesuale din ţări membre ale Uniunii
Europene, care au tendinţa să se generalizeze41.
Guvernul României, în punctul său de vedere nr.1059/11.03.2001 formulat la
propunerea legislativă numită "Lege privind soluţionarea conflictelor prin mediere", la
pct.12, pg.7 prevede că "Această nouă reglementare, care este obligatorie conform
art.720^1 C.proc.civ, în cazul litigiilor comerciale, are ca scop tocmai soluţionarea pe
cale amiabilă a litigiilor şi evitarea recursului la procesul în instanţă42"
Se doreşte ca sesizarea instanţei de judecată să fie făcută numai atunci când există
certitudinea că soluţionarea pretenţiilor şi eventualelor divergenţe nu este posibilă decât
prin intervenţia acesteia (a instanţei de judecată)43.
Importanţa acestei proceduri decurge din scopul acesteia care este, pe lângă cel al
soluţionării pe cale amiabilă a litigiului, şi prevenirea introducerii unor cereri
intempestive sau abuzive care să pună în dificultate cealaltă parte.

41
C.Turianu, Probleme de ordin procesual pe care le ridică prevederile art. 7201 din Codul de procedură
civilă referitoare la soluţionarea litigiilor în materie comercială în “Dreptul”, Anul XIII, Seria a III-a, Nr.
8/2002, p132.

42
http://groups.yahoo.com/group/lird/message/9581=consultată în 8.10.08.
43
C.Turianu, op.cit., în “Dreptul” Anul XIII, Seria a III-a, Nr. 8/2002, p. 130.

24
 Acest scop este reafirmat şi de conţinutul art. 7207 C.proc.civ, care obligă instanţa
ca pe parcursul desfăşurării procesului să stăruie pentru soluţionarea acestuia pe cale
amiabilă „prin înţelegerea părţilor”44.
Legiuitorul a urmărit să transpună în practică principiul celerităţii soluţionării
litigiilor dintre părţi şi să degreveze activitatea instanţelor de judecată.
Este reglementată astfel o procedură extrajudiciară care oferă părţilor
posibilitatea de a se înţelege asupra eventualelor pretenţii ale reclamantului, fără
implicarea autorităţii judecătoreşti competente45.

1.2. Caracterele procedurii prealabile

Procedura prealabilă a concilierii este una obligatorie, directă şi nemijlocită,
contradictorie, formulată în scris, iar obligaţia de a concilia a reclamantului este una de
diligenţă. Procedura concilierii directe vizează doar soluţionarea litigiilor comerciale
evaluabile în bani. Celelalte litigii comerciale neevaluabile în bani urmând a fi
soluţionate, în continuare, conform procedurii obişnuite de judecată.
În cele cinci alineate, art. 7201 C.proc.civ. stabileşte regulile aplicabile acestei
proceduri. Dispoziţiile acestui articol sunt imperative. Înainte de fixarea termenului de
judecată, preşedintele instanţei de judecată are obligaţia de a verifica respectarea
cerinţelor impuse de art. 109 alin. (2) C.proc.civ., conform căruia “în cazurile anume
prevăzute de lege, sesizarea instanţei competente se poate face numai după îndeplinirea
unei proceduri prealabile, în condiţiile stabilite de acea lege. Dovada îndeplinirii
procedurii prealabile se va anexa la cererea de chemare în judecată. ”Din redactarea
imperativă a acestor dispoziţii, deducem că realizarea procedurii de conciliere este
obligatorie46.

44
M. Costin, A. Miff, op.cit. în RDC nr. 12/2001, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2001, p.18.
45
G. Boroi, O. Spineanu-Matei, Codul de procedură civilă adnotat, Ediţia a 2-a, Editura Hamangiu,
Bucureşti, 2007, p. 1027.

46
A se vedea Decizia nr.2619 din 15 septembrie 2004 Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, în Capitolul
IV Practică judiciară, speţa 1.

25
 Articolul 7201 alin (1) C.proc.civ. impune fie medierea47, fie forma
concilierii directe, ce presupune prezenţa efectivă, faţă în faţă a participanţilor. Aceştia
îşi vor comunica reciproc pretenţiile lor referitoare la obiectul litigiului, îşi vor prezenta
punctul de vedere. Prin prezenţa ambelor părţi, reclamantul şi adversarul său, concilierea
este o procedură contradictorie, nemijlocită, fără conciliator. Obligaţia de conciliere
este o obligaţie de diligenţă şi nu una de rezultat.
Art. 7201 alin.(2) C.proc.civ. prevede că ”reclamantul va convoca partea adversă,
comunicându-i în scris pretenţiile sale şi temeiul lor legal, precum şi toate actele
doveditoare pe care se sprijină acestea“. Din enumerarea modalităţilor de convocare la
conciliere reiese neîndoielnic condiţia ca aceasta să se facă în scris. (”scrisoare
recomandată cu dovadă de primire, telegramă, telex, fax sau orice alt mijloc de
comunicare care asigură transmiterea textului actului şi confirmarea primirii acestuia
înmânarea înscrisurilor sub semnătură de primire.’’ Între alte mijloace de comunicare, se
poate include şi comunicarea textului prin intermediul poştei electronice - e-mail –, tot
mai des folosită, deoarece acest serviciu asigură transportul electronic al corespondenţei
până la cutia poştală a destinatarului, iar eventuala pierdere sau adresare greşită este
imediat comunicată expeditorului48.
Mai mult, şi rezultatul concilierii trebuie consemnat în scris, potrivit art. 7201 alin.
(4) C.proc.civ. Adăugăm că înscrisul conţinând rezultatul concilierii constituie un
document care permite instanţei să ia cunoştinţă, chiar de la data primirii cererii de
chemare în judecată, despre conţinutul situaţiei litigioase în ansamblul ei şi astfel să
poată imediat păşi la administrarea (în cunoştinţă de cauză, şi cu precizie) probatoriilor
necesare clarificării situaţiei juridice conflictuale ce i-a fost dedusă spre soluţionare. Este
de remarcat, în acest sens, că la înscrisul privind rezultatul concilierii sunt anexate şi
actele doveditoare49.

1.3. Data şi locul concilierii

47
A se vedea pentru amănunte, D.Atasiei, H.Ţiţ, Mica reformă în justiţie. Legea nr.202/2010 comentată,
Editura Hamangiu, Bucureşti, 2010, p.131-133.
48
C.Roşu, A Fanu-Moca op. cit. în RDC 7-8/ 2001, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001 p. 160.

49
C.Turianu, op.cit., în “Dreptul” Anul XIII, Seria a III-a, Nr. 8/2002, p. 131.

26
 Textul de lege este clar nu numai în privinţa părţii care trebuie să ia iniţiativa
concilierii directe (reclamantul), ci şi în privinţa modalităţilor de comunicare a
pretenţiilor către partea adversă.
De asemenea, legea conţine precizări şi cu privire la data convocării pentru
conciliere. Potrivit art. 7201 alin (3) C.proc.civ. “Data convocării pentru conciliere nu se
va fixa mai devreme de 15 zile de la data primirii actelor comunicate potrivit alin. 2.”
Acest termen constituie un termen util pentru ca pârâtul să-şi poată pregăti apărarea. Se
observă că este un termen minim, deoarece se prevede că data nu se va fixa “mai
devreme de 15 zile”, însă nu se prevede un termen maxim, ceea ce înseamnă că
reclamantul poate să stabilească un termen mai lung, în interesul său fiind însă fixarea
unui termen cât mai scurt50.
Totuşi, din varii motive este posibil şi chiar probabil, în multe cazuri, să nu poată
fi îndeplinită procedura concilierii, uneori pentru simplul considerent că cealaltă parte
litigantă ignoră convocarea la conciliere şi nu îi dă curs. Pentru asemenea ipoteză, legea
procesual civilă instituie obligaţia în sarcina reclamantului de a anexa la cererea de
chemare în judecată, dovada care atestă împrejurarea că la data primirii convocării s-a
epuizat termenul de 30 de zile stipulate de art. 7201 alin. (5) C.proc.civ. “înscrisul despre
rezultatul concilierii ori, în cazul în care pârâtul nu a dat curs convocării prevăzute la alin.
2, dovada că de la data primirii acestei convocări au trecut 30 de zile se anexează la
cererea de chemare în judecată.”51
Art. 7201 C.proc.civ. nu prevede modul în care se calculează aceste termene, aşa
că în literatura de specialitate, s-a considerat că se vor calcula pe zile libere, neintrând în
calcul ziua când s-au început sau ziua când s-au împlinit termenele, potrivit art. 101 alin.
(1) C.proc.civ.
Observăm că termenul de 15 zile curge de la data primirii de către partea adversă
a actelor comunicate de reclamant. Pentru cazul în care convocarea s-a făcut prin
înmânarea înscrisurilor sub semnătură de primire, rezolvarea este foarte simplă, însă în
cazul în care reclamantul şi destinatarul convocării se află în locuri diferite, se pune

50
C.Roşu, A Fanu-Moca op. cit. în RDC 7-8/ 2001, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001 p. 161.

51
M. Costin, A. Miff op.cit. în RDC nr. 12/2001, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2001, p.16.

27
problema de a şti de la ce dată curge termenul de 15 zile sau cel de 30 de zile, în cazul în
care pârâtul nu a dat curs convocării. Codul de procedură civilă este foarte explicit,
prevăzând că termenul de 15 zile curge „de la data primirii actelor”, respectiv termenul
de 30 de zile „de la data primirii acestei convocări”. Prin urmare, nu contează data de la
care destinatarul convocării a luat efectiv la cunoştinţă de conţinutul actelor expediate –
teoria informaţiunii aplicabilă momentului încheierii contractelor în dreptul comercial -,
ci momentul în care acestea au ajuns la domiciliul/sediul său – teoria recepţiunii.52 Este
importantă stabilirea datei exacte a primirii comunicării.
În literatura de specialitate s-a afirmat părerea că aceste termene ar fi prea lungi
pentru domeniul analizat, întrucât procedura comercială ar trebui să se desfăşoare rapid şi
eficient, aşa că ar trebui asigurată celeritatea şi în faza procedurii anterioare judecăţii.53
În Codul de procedură civilă, nu sunt cuprinse dispoziţii procedurale în legătură
cu locul unde urmează să se facă concilierea. Această lacună, în lipsa unei reglementări,
nu poate fi acoperită decât prin trimiterea la normele de competenţă teritorială generală
sau la „principiile de echitate”. Astfel, încercarea de conciliere trebuie să se facă la sediul
unităţii pârâte, căci este firesc ca deplasarea să o facă reclamantul54. Însă nimic nu
împiedică părţile ca, prin acordul lor de voinţă, să stabilească un alt loc pentru
desfăşurarea concilierii.

1.4. Sancţiunea aplicabilă în cazul neîndeplinirii procedurii prealabile.

În unele opinii, neefectuarea concilierii directe constituie un fine de neprimire a
acţiunii55. Deci, procedura prealabilă (fie conciliere, fie mediere) fiind obligatorie, în
cazul neîndeplinirii acestei proceduri soluţia este restituirea cererii fără fixare de termen
de către judecătorul de serviciu, în vederea complinirii acestei cerinţe56.

52
L.Cetean-Voiculescu, op.cit., p. 291.
53
Idem, p. 290.
54
I. Leş, op. cit., p. 815.
55
I. Leş, op. cit., p. 814.
56
B.Diamant, V.Luncean, Probleme de ordin procesual pe care le ridică prevederile art. 7201 din Codul de
procedură civilă referitoare la soluţionarea litigiilor în materie comercială în “Dreptul”, Anul XIII, Seria
a III-a, nr. 8/2002, p. 128.

28
 Faptul că nu este prevăzută nici o sancţiune pentru neîndeplinirea ei nu înseamnă
că dispoziţiile art. 7201 C.proc.civ. nu sunt obligatorii, în caz contrar textul ar avea
caracter de recomandare, ceea ce ar anula ideea caracterului său utilitar al introducerii
acesteia57.
Într-o altă opinie, G.Boroi şi O.Spineanu-Matei58 susţin că ”Sancţiunea
nerespectării procedurii concilierii, care este o procedură prealabilă introducerii cererii de
chemare în judecată, este cea a respingerii acţiunii ca inadmisibilă, având în vedere
dispoziţiile art.109 alin.(2) C.proc.civ.”
Majoritatea autorilor din doctrină au conchis că este vorba despre această
sancţiune a inadmisibilităţii acţiunii.
În fine, există şi opinia izolată potrivit căreia ea va fi respinsă ca prematur
introdusă59.
Concluzionând, putem aprecia procedura prealabilă ca fiind doar o condiţie
premergătoare judecăţii, nu o formă de împiedicare a justiţiabililor de a accede la justiţie.
În acest sens, în Codul de proc civ adnotat60, dispoziţiile art. 7201 sunt considerate în
raport de Legea fundamentală. Prin instituirea procedurii prealabile nu s-a urmărit
restrângerea accesului liber la justiţie de care, în mod evident, cel interesat beneficiază în
condiţiile legii, ci, exclusiv, instaurarea unui climat de ordine, indispensabil, în vederea
exercitării dreptului constituţional prevăzut de art.21, prevenindu-se astfel abuzurile şi
asigurându-se protecţia drepturilor şi intereselor legitime ale celorlalte părţi61.

1.5. Consideraţii critice pe marginea procedurii prealabile

Există în doctrină şi opinii contrare acestei proceduri, principalele critici fiind cele
legate de încălcarea principiului consensualismului procedurii prin consacrarea sa ca

57
L.Cetean-Voiculescu, op.cit., p. 273.
58
G.Boroi , Spineanu-Matei O. Codul de procedură civilă adnotat, Ediţia a 2-a, Editura Hamangiu,
Bucureşti, 2007, p. 1021.
59
L.Cetean-Voiculescu, op.cit., p. 299.
60
G.Boroi , Spineanu-Matei O., op. cit., p. 1027.
61
În acest sens s-a pronunţat şi Curtea Constituţională prin Decizia nr. 335 din 16 septembrie 2004, M.Of.
nr 1026 din 5 noiembrie 2004.

29
obligatorie sau a celui privitor la confidenţialitate, având în vedere obligativitatea
prezentării instanţei de probe referitoare la desfăşurarea procesului62.
Unii autori63 susţin că “finalitatea urmărită de legiuitor pare să fie înfrântă tocmai
prin reglementarea procedurii concilierii directe prealabile, care se poate transforma într-
un mijloc de tergiversare la dispoziţia debitorilor de rea-credinţă”. Se poate duce la
amânarea momentului de satisfacere a pretenţiilor creditorului, deoarece, debitorul de
rea-credinţă va percepe intenţia creditorului de a declanşa procedurile judiciare şi va
proceda la vânzarea bunurilor sale mobile şi la golirea conturilor bancare, ceea ce ar lipsi
de orice eficacitate eventualele măsuri asiguratorii. În opinia aceluiaşi autor, aceste
reglementări, în loc să simplifice mecanismul economico-financiar, îl formalizează în
mod excesiv şi nejustificat.
Însă, ne raliem opiniei potrivit căreia, în cazul în care cei chemaţi să aplice legea
vor dovedi bună-credinţă în interpretarea normelor cuprinse în art. 7201 C.proc.civ.,
considerăm că procedura prealabilă va fi una benefică, de natură să degreveze instanţele
şi să scutească părţile unui litigiu de mari cheltuieli şi timp pierdut.

§2. Etapa scrisă pregătitoare

Etapa scrisă începe în momentul depunerii cererii de chemare în judecată şi se
sfârşeşte în prima zi de înfăţişare. Această etapă are rolul de a determina cu precizie
elementele principale ale judecăţii: părţile litigante, obiectul litigiului şi modul în care
părţile îşi vor dovedi ori îşi vor apăra drepturile şi interesele. În această etapă se mai
depun, eventual, întâmpinarea şi cererea reconvenţională.

2.1. Cererea de chemare în judecată

62
L.Cetean-Voiculescu, op.cit., p. 305.
63
B.Papadopol, Consideraţii critice şi clarificări pe marginea procedurii concilierii directe în litigiile
comerciale în “Dreptul”, Anul XIV, Seria a III-a, nr.8/2003, p.103-114.

30
 Cererea de chemare în judecată este actul procedural prin care reclamantul,
punând în mişcare acţiunea civilă şi, totodată, de regulă, învestind instanţa cu
soluţionarea ei, îşi formulează pretenţiile faţă de cel chemat în judecată, solicitând
concursul instanţei pentru satisfacerea lor64.
În materie comercială, cererea de chemare în judecată trebuie să cuprindă
elementele expres determinate de art. 7203 alin.1 C.proc.civ.:
“a) numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor ori, pentru persoanele juridice, denumirea şi
sediul lor, precum şi, după caz, numărul de înmatriculare în registrul comerţului sau de
înscriere în registrul persoanelor juridice, codul fiscal şi contul bancar65;
b) numele şi calitatea celui care angajează partea şi ale celui care o reprezintă în litigiu,
anexându-se dovada calităţii;
c) obiectul şi valoarea cererii, precum şi calculul prin care s-a ajuns la determinarea
acestei valori, cu indicarea înscrisurilor corespunzătoare;
d) motivele de fapt şi de drept, precum şi probele pe care se întemeiază cererea;
e) semnătura părţii sau a reprezentantului acesteia, după caz.”
Analiza acestui text evidenţiază faptul că, esenţialmente, cuprinsul unei asemenea
cereri nu diferă de cel arătat la art.112 C.proc.civ, indicând totuşi unele elemente
suplimentare de natură să realizeze o mai completă identificare a părţilor.
În cazul persoanelor fizice, considerăm că dispoziţiile art. 7203 C.proc.civ. se vor
corobora cu cele ale art.112 alin (1) pct.1 care prevede că în cazul în care reclamantul
locuieşte în străinătate, în cerere trebuie să se arate şi domiciliul ales în România, unde
urmează să i se facă toate comunicările privind procesul. Lipsa celorlalte date de
identificare (prenume, cetăţenie sau data naşterii în cazul persoanelor fizice) de lege lata
nu produce efecte juridice, chiar dacă în anumite cazuri ele ar fi necesare pentru o mai
bună identificare a părţilor66.
În cazul în care acţiunea este introdusă de către o altă persoană decât cel care
pretinde un drept subiectiv, este necesară şi identificarea celui care nu participă în nume
propriu la judecată, în calitate de reprezentant.(art. 7203 alin (1) lit.b C.proc.civ.)
64
I.Deleanu, Tratat de procedură civilă, Vol.I, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p.126.
65
A se vedea Decizia nr. 817/2000 Curtea de Apel Bucureşti, Secţia comercială în Capitolul IV Practică
judiciară, speţa 2.
66
L.Cetean-Voiculescu, op.cit., p. 308.

31
 Legiuitorul a fost mai riguros în materie comercială pentru că nu se mai referă
doar la obiectul cererii şi valoarea lui, “după preţuirea reclamantului, atunci când
preţuirea este cu putinţă”, ci impune evaluarea obiectului litigiului şi, mai mult, pretinde
arătarea modului de calcul prin care s-a ajuns la acea valoare şi indicarea înscrisurilor
corespunzătoare. Aceste specificaţii contribuie la respectarea normelor de competenţă
după materie şi se referă doar la litigiile patrimoniale67.
Alineatul (2) al art. 7203 C.proc.civ. prevede că “La cererea de chemare în
judecată se vor anexa copii certificate de pe toate înscrisurile pe care reclamantul îşi
întemeiază pretenţiile, menţionându-se care dintre aceste înscrisuri au fost comunicate în
condiţiile prevăzute de art. 7201 alin. 2.”, această regulă, specifică litigiilor comerciale,
derivând din obligaţia concilierii prealabile. Art. 7204 alin. (1) C.proc.civ.prevede că: “La
primirea cererii de chemare în judecată potrivit art. 114, când este cazul, reclamantului i
se va pune în vedere să depună orice act invocat în susţinerea cererii, care nu a fost
comunicat pârâtului la convocarea pentru conciliere.” Cu toate că dispoziţiile legii cu
privire la aceste menţiuni par imperative, din dispoziţiile acestui articol, reiese că, în
situaţia în care unele acte nu au fost comunicate pârâtului odată cu convocarea pentru
conciliere şi nici nu au fost arătate în cuprinsul cererii de chemare în judecată,
reclamantul are şi o a treia variantă, întrucât la primirea cererii de chemare în judecată
reclamantului i se va pune în vedere să depună orice act invocat în susţinerea cererii care
nu a fost comunicat pârâtului.
Dacă cererea de chemare în judecată nu este completă şi dacă nu se pot face
completările de îndată, aceasta va fi înregistrată şi i se acordă un termen scurt pentru
completările necesare, însă în această situaţie nu se poate dispune citarea pârâtului la
termenul fixat. Acordarea termenului pentru completare sau modificare se face cu
menţiunea că neîndeplinirea obligaţiilor în termenul stabilit poate atrage suspendarea
judecăţii potrivit art. 1551 68. Potrivit art. 133 alin. (1) C.proc.civ. “Cererea de chemare în
judecată care nu cuprinde numele reclamantului sau al pârâtului, obiectul ei sau
semnătura, va fi declarată nulă”. Din aceste dispoziţii reiese faptul că legiuitorul
67
Ibidem, p. 309.
68
D. Filioreanu, Noile dispoziţii privind soluţionarea litigiilor în materie comercială, introduse în codul de
procedură civilă, prin OUG nr.138/2000, modificată prin OUG nr.59/2001 în R.D.C. nr. 7-8/2001, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p.352.

32
consideră aceste menţiuni obligatorii sau esenţiale. Per a contrario, lipsa celorlalte
menţiuni nu atrage nulitatea cererii de chemare în judecată, dar poate atrage anularea
acesteia.

2.2. Întâmpinarea
Întâmpinarea este actul procesual prin care pârâtul, mai înainte de dezbaterea
orală a procesului, îşi poate formula excepţiile şi apărările sale faţă de cererea
reclamantului, arătând totodată mijloacele şi dovezile pe care ele se sprijină69.
În sistemul nostru procesual, întâmpinarea prezintă o utilitate practică
incontestabilă, fiind destinată să asigure un echilibru în situaţia juridică a părţilor. Prin
depunerea întâmpinării i se oferă şi reclamantului posibilitatea de a lua cunoştinţă de
apărările pârâtului70.
Art.7204 alin. (2) C.proc.civ. prevede că “Pârâtul va fi citat cu menţiunea că este
obligat să depună întâmpinare la dosarul cauzei cu cel puţin 5 zile înainte de termenul de
judecată, iar în procesele urgente, cu cel puţin 3 zile.” Întâmpinarea va avea cuprinsul
prevăzut de art. 115 C.proc.civ., menţionându-se şi datele arătate la art. 720 3 alin. 1 lit. a)
si b).”
În litigiile comerciale, întâmpinarea va trebui să cuprindă toate elementele
prevăzute de dreptul comun, precum şi cerinţele prevăzute de art.7203 alin. 1 lit.a şi b
C.proc.civ. Nedepunerea întâmpinării în termenul prevăzut de lege angajează aceleaşi
consecinţe ca şi în dreptul comun, respectiv decăderea pârâtului din dreptul de a mai
propune probe şi de a mai invoca excepţii, în afară de cele de ordine publică71.
Potrivit principiului potrivit căruia dispoziţiile speciale se completează în mod
corespunzător cu cele ale dreptului comun, sunt aplicabile în litigiile comerciale şi
dispoziţiile art. 118 C.proc.civ., din care rezultă că depunerea întâmpinării nu mai este
obligatorie în cazul în care pârâtul nu este reprezentat sau asistat de către un avocat,
aceasta fiind o veritabilă excepţie de la principiul obligativităţii depunerii întâmpinării
Prin întâmpinare, reclamantul este pus în situaţia de a cunoaşte apărarea şi
dovezile pe care se sprijină pârâtul, înlăturându-se surpriza şi realizându-se egalitatea în
69
I.Deleanu, op. cit., p. 266.
70
I.Leş, op. cit., p.384.
71
Gh. Buta, op. cit., p. 332.

33
ceea ce priveşte poziţia procesuală a părţilor. Depunerea întâmpinării contribuie la
urgentarea soluţionării procesului prin motivarea ei, prin arătarea dovezilor faţă de care
reclamantul, la rândul său, poate sa-şi pregătească din timp apărarea, precum şi prin
faptul că de la început instanţa are posibilitatea de a cunoaşte cadrul în care îşi va
desfăşura activitatea72.

2.3. Cererea reconvenţională

Cererea reconvenţională este actul procedural prin intermediul căruia pârâtul
urmăreşte valorificarea unui drept propriu faţă de reclamant73. Procedura specială de
soluţionare a litigiilor comerciale conferă o reglementare destul de amănunţită, cuprinsă
în art. 7205 C.proc.civ. Astfel, potrivit alin. (1), dacă pârâtul are pretenţii împotriva
reclamantului derivând din acelaşi raport juridic, el poate face cerere reconvenţională. În
cazul litigiilor prevăzute de art. 7201 C.proc.civ.nu este necesară o alta încercare de
mediere sau conciliere.
Depunerea cererii reconvenţionale constituie o facultate, iar nu o obligaţie pentru
pârât. Fiind o acţiune propriu-zisă, cererea reconvenţională trebuie să îndeplinească din
punct de vedere al formei, condiţiile prevăzute de lege pentru cererea de chemare în
judecată74. Art. 720 5 C.proc.civ. mai prevede la alin. (2): “Cererea reconvenţională
trebuie să îndeplinească condiţiile prevăzute pentru cererea de chemare în judecată şi va
fi introdusă în cadrul termenului prevăzut pentru depunerea întâmpinării.”; alin. (3) “în
cazul în care pârâtul a introdus cerere reconvenţională, reclamantul va depune
întâmpinare până la prima zi de înfăţişare. La cererea părţii interesate, instanţa, ţinând
seama de complexitatea cauzei, poate fixa un termen scurt pentru completarea
întâmpinării, precum şi pentru studierea acesteia de către pârât.”
Se observă că, în materie comercială se restrânge dreptul de a formula cerere
reconvenţională la situaţia în care pretenţiile pârâtului derivă din acelaşi raport juridic ca
cel invocat prin acţiunea principală, pe când în lumina art.119 C.proc.civ., cererea

72
L.Cetean-Voiculescu, op.cit., p. 312-313.
73
A se vedea Decizia nr.1694 din 13 mai 2004 Curtea de Apel Alba-Iulia, Secţia comercială în Capitolul
IV Practică judiciară, speţa 3.
74
Gh. Durac, op. cit. p. 46.

34
reconvenţională formulată de pârât trebuie doar să cuprindă pretenţii în legătură cu
cererea reclamantului.
În materie comercială, pârâtul poate face uz de cererea reconvenţională în
numeroase cazuri, datorită avantajelor pe care le oferă, prin soluţionarea a două acţiuni în
cadrul aceluiaşi proces, excluderea posibilităţii de pronunţare a unor hotărâri
judecătoreşti contradictorii, economie de timp şi cheltuieli75.

2.4. Citarea părţilor în litigiile comerciale

Dacă preşedintele instanţei de judecată constată că cererea de chemare în judecată
este completă, va fixa termenul de judecată, iar dacă reclamantul sau reprezentantul său
este prezent, vor fi încunoştinţaţi sub semnătură. Celelalte părţi vor fi citate cu duplicatul
de pe acţiune. Prin citaţie pârâtului i se va pune în vedere obligaţia sa de a depune
întâmpinarea în termen de 5 zile înainte de termenul de judecată, iar în procesele urgente,
cu cel puţin 3 zile, potrivit art. 7201 alin.2 C.proc.civ. Tot cu ocazia fixării termenului de
judecată, preşedintele instanţei va putea dispune, dacă este cazul, citarea părţilor la
interogatoriu şi luarea oricăror măsuri pentru administrarea probelor. Primul termen de
judecată va fi astfel stabilit încât pârâtul să dispună de un termen de 15 zile de la data
primirii citaţiei pentru a-şi pregăti apărarea, iar în procesele urgente cel puţin 5 zile.
Pentru termenele următoare, citaţia, sub pedeapsa nulităţii, va fi înmânată părţii cu cel
puţin 5 zile înaintea termenului de judecată. Conform dispoziţiilor art. 7204 alin (3),
judecătorii vor verifica efectuarea procedurilor de citare şi comunicare dispuse pentru
fiecare termen şi, când este cazul, vor lua măsuri de refacere a acestor proceduri, precum
şi pentru folosirea altor mijloace ce pot asigura înştiinţarea părţilor pentru înfăţişarea la
termen.
S-a pus întrebarea dacă aceste înştiinţări ale părţilor prin alte mijloace decât
citarea (fax, telefon, telex) pot suplini lipsa dovezii de îndeplinire a procedurii de citare.
Răspunsul poate fi nuanţat, în sensul că dacă s-a făcut comunicarea prin alte mijloace
decât citaţia, trebuie să existe o dovadă preconstituită cum ar fi nota telefonică semnată
de judecător cu arătarea persoanei căreia i s-a transmis şi calitatea acesteia, confirmată

75
L.Cetean-Voiculescu, op.cit., p. 316.

35
prin fax sau telex a transmisiunii. Regula stabilită prin art.85 C.proc.civ., în sensul că
citarea să se realizeze prin salariaţii instanţei nu se poate realiza, fiind nerealistă,
dispoziţiile alin.(3) al aceluiaşi articol fiind mai apropiate de realitatea instanţelor
(comunicarea se face prin poştă, cu scrisoare recomandată cu dovadă de primire76.
În formularea art. 921 C.proc.civ., comunicarea citaţiei şi a altor acte de procedură
nu se poate realiza prin afişare în cazul persoanelor juridice, precum şi al asociaţiilor sau
societăţilor care, potrivit legii, pot sta în judecată, cu excepţia cazurilor în care se refuză
primirea sau dacă se constată lipsa oricărei persoane la sediul acestora77.
Potrivit art. 98 C.proc.civ., schimbarea domiciliului uneia din părţi în timpul
judecăţii trebuie, sub pedeapsa neluării ei în seama, să fie adusă la cunoştinţa instanţei
prin petiţie la dosar, iar părţii potrivnice prin scrisoare recomandată, a cărei recipisă de
predare se va depune la dosar o data cu petiţia prin care se înştiinţează instanţa despre
schimbarea domiciliului. Cu toate că nu o face în mod expres, considerăm că dispoziţiile
acestui articol se referă nu doar la domiciliu, ci şi la sediul oricăreia dintre părţi, deci la
persoane juridice78. Potrivit Codului de procedură civilă, care a instituit reguli distincte în
ceea ce priveşte citarea persoanelor juridice, pot fi citate: persoanele juridice de drept
privat, prin reprezentanţii lor, la sediul principal sau la cel al sucursalei ori, după caz, al
reprezentanţei; asociaţiile şi societăţile care nu au personalitate juridică, prin organele lor
de conducere, la sediul administraţiei lor; cei supuşi procedurii reorganizării judiciare şi a
falimentului prin administratorul judiciar ori, după caz, lichidatorul judiciar. În toate
aceste cazuri, înmânarea citaţiilor şi a tuturor actelor de procedură se poate face
funcţionarului sau persoanei însărcinate cu primirea corespondenţei, care îşi va arăta clar
numele, prenumele şi calitatea şi va semna dovada. Considerăm că şi în cazul persoanelor
juridice se aplică regula instituită de art.89 alin (2) C.proc.civ., potrivit căruia înfăţişarea
părţii în instanţă, în persoană sau prin mandatar, acoperă orice vicii de procedură, iar
partea este în drept să ceară amânarea dacă nu i s-a înmânat citaţia în termen.

76
D. Filioreanu, op. cit. în R.D.C. nr. 7-8/2001, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p.354.

77
A se vedea Decizia nr. 110 din 15 ianuarie 2008 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie , Secţia de contencios
administrativ şi fiscal în Capitolul IV Practică judiciară, speţa 4.
78
L.Cetean-Voiculescu, op.cit., p. 320.

36
 §3. Probele în materie comercială

3.1. Aspecte generale

Realizarea justiţiei comerciale nu se poate înfăptui fără un sistem probator
corespunzător, care să asigure aflarea adevărului în cauzele supuse judecăţii, sistem
realizat prin ansamblul mijloacelor de dovadă. Sistemul probatoriu în materie comercială
este, într-o oarecare măsură, diferit de dreptul comun şi este firesc ca legiuitorul să facă
unele concesii în această materie pentru a asigura creditul, securitatea şi celeritatea
operaţiunilor comerciale79. În materie comercială domină principiul libertăţii depline a
probaţiunii obligaţiilor. Codul comercial, în art.46, enumeră mijloacele de probă a
obligaţiilor comerciale, adăugând la cele de drept comun şi altele: ”Obligaţiile comerciale
şi liberaţiunile se probează:
- Cu acte autentice;
- Cu acte sub semnătură privată;
- Cu facturi acceptate;
- Prin corespondenţă;
- Prin telegrame;
- Cu registrele părţilor;
- Cu martori, de câte ori autoritatea judecătorească ar crede că trebuie să admită proba
testimonială, şi aceasta chiar în cazurile prevăzute de art. 1191 din Codul civil.
În fine, prin orice alte mijloace de probă admise de legea civilă.
Textul pare a înşirui limitativ mijloacele de probă în materie comercială. În realitate,
înşiruirea este exemplificativă, nu exhaustivă, ceea ce rezultă cu prisosinţă din cuprinsul
alineatului ultim al art. 46 C.com80. Dacă dreptul comun stabileşte valoarea probatorie a
fiecărui mijloc de probă în parte şi, mai ales, stabileşte ierarhia forţei probante a
mijloacelor de probă, Codul comercial doar enumeră mijloacele de probă admise. În
articolele următoare, respectiv art. 47-52 C.com., legiuitorul stabileşte valoarea probantă
a telegramei şi a registrelor comerciale.

79
Gh. Buta, op. cit., p. 338-340.
80
Ibidem, p. 343.

37
 Dispoziţiile art.46 C.com. se aplică oricărui fel de act comercial, obiectiv sau
subiectiv, şi chiar actelor, faptelor sau operaţiunilor unilaterale sau mixte, indiferent dacă
sarcina probei revine comerciantului sau necomerciantului. Art. 56 C.com. prevede că
dacă un act este comercial numai pentru una din părţi, toţi contractanţii sunt supuşi, în
ceea ce priveşte acel act, legii comerciale81.
În continuare vom analiza succint mijloacele de probă specifice materiei comerciale
şi anume: factura acceptată, corespondenţa, telegrama şi registrele comerciale.

3.2. Factura acceptată

Prin factură se înţelege nota scrisă privitoare la mărfurile vândute –bunuri mobile- în
care acestea sunt arătate amănunţit, indicându-se natura, calitatea, cantitatea, preţul şi
modalităţile executării contractului. În practica comercială, factura este de obicei emisă
cu prilejul executării unui contract de vânzare-cumpărare, este un înscris sub semnătură
privată prin care se constată executarea unei operaţiuni comerciale82.
Factura este un înscris probatoriu, iar în privinţa forţei probante, factura face dovada
deplină împotriva emitentului, adică a vânzătorului, şi în favoarea aceluia ce-l deţine,
adică a destinatarului, a cumpărătorului. Factura poate să facă dovada şi în favoarea
vânzătorului, atunci când este acceptată de cumpărător.
Acceptarea poate fi expresă, atunci când se face prin depunerea semnăturii
cumpărătorului pe unul din exemplarele facturii, cu menţiunea „acceptat” sau prin
corespondenţă, telegramă, telefon, verbal.
Acceptarea poate fi tacită, când rezultă din modul de comportament al
cumpărătorului, manifestat prin orice act de dispoziţie asupra mărfii: revânzare,
depozitare, emisiune de cambii. În principiu, tăcerea nu produce efecte juridice decât
dacă este însoţită de fapte neechivoce şi puternice, de natură să demonstreze voinţa de a
se obliga a debitorului83.
81
L.Cetean-Voiculescu, op.cit., p. 347.
82
S.D. Cărpenaru, op. cit., p. 434.

83
S. Angheni, M. Volonciu, C.Stoica Drept comercial. Curs universitar. Ediţia 4, Editura C.H.Beck,
Bucureşti 2008, p.312-313.

38
 3.3. Corespondenţa comercială
În dreptul comun, datorită caracterului confidenţial al corespondenţei, scrisorile nu
pot fi folosite ca probe decât de către destinatarul acestora, care este proprietarul lor. În
Codul comercial se prevede la art. 46 pct.4 că “obligaţiunile comerciale şi liberaţiunile se
probează(...) prin corespondenţă.”
Prin corespondenţă, în sens comercial, se înţelege orice fel de scrisori, telegrame etc.,
schimbate între comercianţi şi între aceştia şi clientela lor, adică expediate şi primite84;
ansamblul scrisorilor şi al comunicărilor scrise ale părţilor, subscrise de expeditor, prin
care acestea emit oferte sau îşi exprimă acceptarea cu ocazia încheierii sau executării
contractelor comerciale85; orice fel de înscrisuri (scrisori, telegrame, note, fax, e-mail
etc.) intervenite între comercianţi în scopul perfectării, modificării sau stingerii unor
obligaţii comerciale86.
Corespondenţa face parte din categoria actelor scrise sub semnătură privată şi face
dovadă împotriva aceluia de la care emană. Fiind înscrisuri sub semnătură privată, toate
actele ce reprezintă corespondenţă comercială trebuie sa respecte condiţiile prevăzute de
Codul civil privind valabilitatea lor; trebuie obligatoriu să fie semnate de comerciantul de
la care emană. Specific dreptului comercial este faptul că adaugă sistemului dreptului
comun valoare probantă copiei simple a scrisorii expediate păstrată în registrul copier,
copie care este primită ca mijloc de probă, chiar şi în favoarea părţii de la care emană.
Dovada poartă însă numai asupra conţinutului scrisorii, nu şi în ceea ce priveşte faptul
dacă scrisoarea a fost efectiv expediată şi primită. Derogarea de la normele dreptului
comun se întemeiază mai ales pe considerentul că există un registru comercial obligatoriu
în care corespondenţa expediată este copiată (art. 25 C.com)87.

3 3.1. Telegrama

84
Ibidem.
85
L.Cetean-Voiculescu, op.cit., p. 368.
86
S.D. Cărpenaru, op. cit., p.436.

87
S. Angheni, M. Volonciu, C.Stoica, op. cit., p. 313.

39
 Doctrina a definit telegrama ca o comunicare a unei manifestări de voinţă transmisă la
distanţă prin telegraf oficiului de destinaţie şi remisă destinatarului, acesta primind un
înscris ce cuprinde conţinutul comunicării şi nu originalul predat de expeditor.88
Deşi telegrama, prin structura sa de act scris, face parte din corespondenţa
comercială, totuşi reglementarea sa este separată (art.47-49 C.com), din cauza condiţiilor
speciale în care are loc transmiterea şi schimbul declaraţiilor de voinţă.
Telegrama are aceeaşi forţă probantă ca şi un înscris sub semnătură privată pe
motivul că un original semnat de expeditor există depus la oficiul poştal de expediere.
Legea prezumă că între original şi reproducere există perfectă concordanţă89.
În cazul în care se constată culpa funcţionarului oficiului poştal pentru contrafacerea
conţinutului telegramei, acesta va răspunde pe temei delictual. Art. 48 C.com. “În caz de
eroare, schimbare sau întârziere în transmiterea unei telegrame, se aplică principiile
generale asupra culpei. Cu toate acestea, trimiţătorul unei telegrame se prezumă afară de
orice culpă dacă a îngrijit a o colaţiona sau recomanda conform dispoziţiilor
regulamentelor telegrafo-poştale.”
Aşadar, telegrama este, de fapt, copia unei declaraţii de voinţă predată oficiului
poştal, sub formă scrisă, care la rândul său o transmite destinatarului prin mijloace
mecanice.
Art. 47 C.com prevede că telegrama face probă, ca act sub semnătură privată, când
originalul este subscris de însăşi persoana arătată în cuprinsul ei ca fiind expeditorul ei.
Ea face aceeaşi probă, chiar dacă această persoană este subscrisă de o altă mână, când ar
fi probat că originalul a fost predat oficiului telegrafic sau trimis spre a i se preda de
însăşi acea persoană.
Dacă subscrierea originalului este autentificată de autoritatea competentă, atunci se
aplică principiile generale. În caz când identitatea persoanei care a subscris sau predat
originalul telegramei s-a stabilit prin alte moduri prevăzute de regulamentele telegrafo-
poştale, proba contrarie este admisă90.

88
L.Cetean-Voiculescu, op.cit., p. 372.
89
S. Angheni, M. Volonciu, C.Stoica, op. cit., p. 314.

90
Ibidem.

40
 Originalul telegramei conţine semnătura autentificată a persoanei care îşi declară
voinţa. În acest sens, legiuitorul prevede la art. 49 C.com. următoarele: “În comerţ,
mandatul şi orice declaraţie de consimţământ, chiar judiciar, transmise prin telegraf cu
subscrierea declarată autentică de autoritatea competentă, sunt valabile şi fac probă în
justiţie.”
Data telegramelor, emanând de la un serviciu public, se prezumă a fi aceea arătată
de oficiul telegrafo-poştal. Data oficiului stabileşte deci, până la proba contrarie, ziua şi
ora în care telegramele au fost în adevăr expediate (art.47 alin (3) C.com.). Prin urmare,
această prezumţie se poate combate cu proba contrară, dar legiuitorul inversează sarcina
probei, aceasta fiind pusă pe umerii celui care constată data91.

3.3.2. Mijloacele moderne de comunicare

Dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii în perioada modernă a creat noi mijloace de
comunicare care reproduc şi transmit la distanţă cuvinte sau imagini (telexul şi faxul) sau
de stocare a acestora pe suporţi electronici (discuri, benzi magnetice, cd-uri, stick-uri).
Datorită avantajelor pe care le prezintă, asemenea mijloace au pătruns şi în activitatea
comercială, servind la perfectarea raporturilor juridice şi la ţinerea evidenţei activităţii
comerciale92.
Mijloacele de comunicare modernă sunt avantajoase, întrucât reduc necesitatea
călătoriilor, uşurează încheierea şi derularea tranzacţiilor şi simplifică formalităţile
existente, stabilind un contact direct între părţi. De asemenea, ele constituie o cale rapidă
şi comodă de furnizare a datelor, favorizează o reducere a costurilor, iar tehnica folosită
în regulile de scriere şi prezentare, de protecţie şi de revizuire a datelor asigură o
comunicare clară, concisă şi corectă, care stă la baza unei corespondenţe raţionale şi
eficiente93.
Codul de procedură civilă în art. 7201, după ce prevede obligativitatea concilierii
directe între părţi în procesele şi cererile în materie comerciala evaluabile in bani, la alin
(2) aminteşte unele mijloace moderne de comunicare “În scopul arătat la alin. 1,

91
Gh. Buta, op. cit., p. 361.
92
S.D.Cărpenaru, op. cit., p.441.
93
Gh. Buta, op. cit., p. 370.

41
reclamantul va convoca partea adversă, comunicându-i în scris pretenţiile sale şi temeiul
lor legal, precum şi toate actele doveditoare pe care se sprijină acestea. Convocarea se va
face prin scrisoare recomandată cu dovadă de primire, prin telegramă, telex, fax sau orice
alt mijloc de comunicare care asigură transmiterea textului actului şi confirmarea primirii
acestuia.”
Telexul oferă abonaţilor posibilitatea să comunice direct între ei sau prin intermediul
postului telex de la oficiul poştal, folosind alfabetul telegrafic internaţional. Astfel, se
realizează o transmisie telegrafică directă a mesajului de la expeditor la destinatar, care o
recepţionează sub formă de înscris dactilografiat, cu înregistrarea concomitentă şi “pe
coală de control” a expeditorului.
Faxul94 este utilizat pentru a desemna: sistemul prin care se realizează transmiterea
electronică a documentelor, inclusiv semnătura, desene, fotografii, hărţi prin reţeaua de
telecomunicaţii; aparatul care asigură transmiterea la distanţă şi receptarea mesajelor
provenite de la aparate similare; copia documentului original, rezultată în urma acestui
proces. Faxul reconstituie aproape instantaneu un document la destinatar, iar destinatarul
primeşte o copie aproape perfectă a originalului95.
Telexul şi faxul, deşi s-au folosit tot mai frecvent în relaţiile comerciale
internaţionale, cât şi în cele interne, totuşi, nu au un regim probatoriu special. Aceste
mijloace moderne de comunicare pot fi folosite în justiţie ca un început de dovadă scrisă,
potrivit art.1197 alin (2) C.civ. sau ca prezumţii, în condiţiile art.1203 C.civ. Analizând
jurisprudenţa Curţii de Arbitraj Bucureşti şi opiniile exprimate în doctrină, telexul şi
faxul pot fi asimilate ca forţă probatorie telegramelor şi, deci, pot fi utilizate ca înscrisuri
sub semnătură privată, dacă sunt îndeplinite condiţiile impuse de art. 47-49 C.com.96
Telexul şi faxul pot face dovada ca act sub semnătură privată, cu condiţia de a se
putea stabili cu certitudine primirea şi autenticitatea textului.
În actualul sistem al economiei de piaţă, înregistrările electronice au devenit uzuale
în contabilitate, în sistemul bancar şi alte activităţi comerciale. Apelul la calculator
favorizează direct succesul în afaceri, iar internetul a devenit un mediu comercial care
cere reguli juridice specifice. Comerţul electronic este una dintre soluţiile complexe pe
94
Abreviere a termenului englezesc provenit din latină “facsimile”.
95
Gh. Buta, op. cit., p. 373-376.
96
S. Angheni, M. Volonciu, C.Stoica, op. cit., p. 315.

42
care le oferă tehnologia internet97. În sens larg, comerţul electronic reprezintă un schimb
electronic de informaţii între o afacere şi clienţii săi. Acesta se poate realiza prin: - fax,
telefon, voice-mail (un tip de mail practicat on-line prin care se transmite un mesaj sub
formă de fişier audio), e-mail (un sistem de comunicare on-line prin care se poate
transmite un text cu sau fără fişier ataşat), extranet (o reţea între calculatoare aflate la
distanţă) sau internet (o reţea mondială de calculatoare reunind majoritatea reţelelor
locale şi naţionale într-un singur spaţiu virtual)98. Poşta electronică sau e-mail-ul este
aplicaţia cu cea mai largă răspândire în internet, asigurând transmiterea mesajelor,
contribuind astfel la perfectarea raporturilor juridice comerciale. Prin viteza sporită şi
prin posibilitatea de vizionare a mesajelor pe monitor, e-mail-ul diferă substanţial de
scrisorile clasice. El seamănă mai mult cu o conversaţie decât cu o scrisoare, deoarece
destinatarul poate primi mesajul foarte rapid şi poate răspunde în aceeaşi manieră. Pe
lângă acestea, în cazul unei scrisori clasice este esenţial ca ea să fie clară şi fără
ambiguităţi, deoarece destinatarul nu are posibilitatea să ceară explicaţii pe moment. Prin
intermediul e-mail-ului însă se pot cere desluşiri imediat, ceea ce face ca poşta
electronică să semene mai mult cu vorbirea directă.
Înscrisurile în formă electronică sunt reglementate prin Legea 455/2001 privind
semnătura electronică. Potrivit acesteia, un înscris în formă electronică reprezintă o
colecţie de date în formă electronică între care există relaţii logice şi funcţionale şi care
redau litere, cifre sau orice alte caractere cu semnificaţie inteligibilă, destinate a fi citite
prin intermediul unui program informatic sau al altui procedeu similar (art.4 pct.2 din
lege). Cât priveşte forţa probantă a acestui înscris, legea prevede la art. 5 că: “Înscrisul în
formă electronică, căruia i s-a încorporat, ataşat sau i s-a asociat logic o semnătură
electronică extinsă, bazată pe un certificat calificat nesuspendat sau nerevocat la
momentul respectiv şi generată cu ajutorul unui dispozitiv securizat de creare a
semnăturii electronice, este asimilat, în ceea ce priveşte condiţiile şi efectele sale, cu
înscrisul sub semnătură privată.”
Dacă una dintre părţi nu recunoaşte înscrisul ori semnătura, instanţa de judecată va
dispune ca verificarea să se facă prin expertiză tehnică de specialitate.
97
În 2002 a apărut legea comerţului electronic nr. 365/2002.
98
L.Cetean-Voiculescu, op.cit., p. 392.

43
 Îndeplinirea condiţiilor de securitate de către semnătura electronică, având acelaşi rol
ca şi în cazul semnăturii olografe, va conduce la asimilarea înscrisului electronic cu
înscrisul sub semnătură privată, nu doar prin includerea acestuia în categoria mijloacelor
de probă admise de lege, cât mai ales prin recunoaşterea unei forţe probante identice.
Deşi dreptul civil şi dreptul procesual civil nu dau o definiţie generală a semnăturii
olografe, precizând în mod indirect în ce constau efectele ei specifice, asimilarea
semnăturii electronice extinse cu aceasta va fi totală doar în momentul îndeăplinirii
condiţiilor de securitate, destinate să dezvăluie identitatea semnatarului99.

3.4. Registrele comerciale

Legea prevede printre obligaţiile profesionale ale comercianţilor şi aceea de a ţine o
evidenţă a activităţii comerciale, prin intermediul registrelor comerciale (de
contabilitate). Acestea au fost definite în doctrină100 ca acele documente care
consemnează operaţiunile cu caracter patrimonial efectuate de comercianţi. Potrivit
Codului comercial şi Legii nr.82/1991, a contabilităţii, registrele pe care trebuie să le ţină
comercianţii sunt: registrul jurnal, registrul-inventar, registrul copier şi registrul carte
mare.
Registrele comerciale au, pe lângă funcţiile de cunoaştere, evidenţă şi control al
activităţii comerciale, şi o funcţie probatorie. Aceste registre pot fi folosite ca mijloc de
probă în litigiile dintre comercianţi şi, în anumite limite, în litigiile dintre comercianţi şi
necomercianţi.
Pentru a stabili forţa probantă a registrelor comerciale trebuie să facem câteva
precizări101:
- registrele comerciale nu sunt înscrisuri sub semnătură privată, deoarece un act sub
semnătură privată trebuie să provină de la partea împotriva căreia se foloseşte;
- registrele comerciale nu pot fi considerate un început de dovadă scrisă care să
poată fi completat cu martori sau prezumţii;
- registrele comerciale au valoare probatorie proprie, pe baza legii şi nicidecum prin
recunoaşterea părţii adverse;
99
Idem, p. 407.
100
Idem, p. 378.
101
S. Angheni, M. Volonciu, C.Stoica, op. cit., p. 315-316.

44
 - registrele comerciale reprezintă un mijloc de probă facultativ.
3.4.1. Registrele comerciale legal ţinute
Art. 50 C.com. prevede: “Registrele comercianţilor, ţinute în regulă, pot face probă în
justiţie între comercianţi, pentru fapte şi chestiuni de comerţ.” Deci, dacă registrele au
fost ţinute în mod corespunzător, cu respectarea dispoziţiilor legale, ele pot fi folosite ca
probă în litigiile dintre comercianţi, nu numai în contra comerciantului care ţine aceste
registre, ci şi în favoarea acestuia. Aceasta derogare de la principiul dreptului comun,
conform căruia nimeni nu îşi poate constitui un mijloc de probă pentru a-i servi în
eventualele litigii (nemo sibi titulum constituere potest)102 se aplică datorită naturii şi
funcţiilor registrelor comerciale. Astfel, registrele comerciale sunt ţinute pentru
cunoaşterea, evidenţa şi controlul activităţii economice, iar înregistrările se fac cu
respectarea unor reguli precise. Înregistrările unui comerciant se corelează cu cele ale
altui comerciant, acest fapt conferind veridicitate înregistrărilor. Art. 54 C.com. prevede
că: “Judecata este în drept a aprecia dacă se poate atribui conţinutului registrelor unui
comerciant un caracter de validitate mai mult sau mai puţin mare, dacă trebuie a se
renunţa la această probă în caz când registrele comerciale ale părţilor nu concordă, sau a
atribui o credinţă mai mare registrelor uneia din părţi.” În caz de concurs de înregistrări,
judecătorul va aprecia căreia dintre acestea va da prioritate, admiterea sau respingerea
unui registru ca mijloc de probă trebuind să fie motivată.
3.4.2. Registrele comerciale nelegal ţinute
Art. 52. C.com. dispune: “Registrele comercianţilor, chiar neţinute în regulă, fac
probă în contra lor. Partea însă care voieşte a se referi la dânsele nu poate scinda
conţinutul lor.” La rândul său, art.51 C.com prevede că aceste registre, “nu sunt primite a
face probă în justiţie, spre folosul celui ce le-a ţinut” Aceste registre au forţă probantă
împotriva comerciantului care le-a ţinut, deoarece, având valoarea unor înscrisuri, ele fac
dovadă în contra celui de la care emană. Întrucât nu au fost ţinute în condiţiile prevăzute
de lege, aceste registre nu asigură garanţiile de veridicitate necesare şi, în consecinţă, nu
pot fi folosite ca mijloc de probă în favoarea comerciantului căruia aparţin: art. 51 C.com:
“Registrele pe care comercianţii sunt obligaţi a le avea şi care nu vor fi ţinute în regulă şi
nici învestite cu formula prevăzută de lege, nu sunt primite a face probă în justiţie, spre

102
S.D.Cărpenaru, op. cit., p. 438.

45
folosul celui ce le-a ţinut”. Comerciantul nu poate să scindeze conţinutul lor, ele având
valoarea unei mărturisiri103.
Legea română atribuie registrelor o putere probatorie completă, în sensul că,
independent dacă ele sunt sau nu însoţite sau întemeiate pe existenţa unor acte sau piese
justificative, care să confirme înscrierea diferitelor menţiuni sau posturi, ele au putere
probatorie104.
3.4.3. Modalităţile de folosire a registrelor comerciale ca mijloc de probă
Cu privire la procedura specială instituită pentru folosirea registrelor în justiţie, din
art. 31-33 C.com. se desprinde ideea că legiuitorul a instituit două mijloace de tehnică
procedurală: comunicarea şi înfăţişarea. Ele pot fi ordonate de instanţă din oficiu, pot fi
invocate de reclamant sau pot fi cerute de pârât.
Înfăţişarea registrelor comerciale reprezintă prezentarea registrelor pentru a se
extrage ce interesează procesul. Art. 32. C.com. “În cursul unei contestaţii şi oricare ar fi
natura ei, judecata, după cererea unei părţi sau chiar din oficiu, va putea ordona
înfăţişarea registrelor spre a se extrage numai ceea ce este referitor la litigiu.”
Nu se poate cerceta întreg conţinutul registrului, ci numai acela privitor la problemele
în litigiu. Înfăţişarea poate fi substituită prin producerea unui extras din registru, făcut de
partea care îl foloseşte, legalizat de tribunal sau prin prezentarea unui raport de expertiză
întocmit de către un expert contabil, la cererea instanţei de judecată.
Articolul 33 C.com. prevede ce se întâmplă în cazul în care registrele se află în
circumscripţia altui tribunal, situaţie în “judecătoria va adresa o comisie rogatorie
tribunalului respectiv pentru a lua cunoştinţă de conţinutul acelor registre, a-l consemna
într-un proces-verbal şi a-l trimite tribunalului unde cauza este pendinte.”
Comunicarea registrelor comerciale reprezintă punerea la dispoziţia părţii interesate
a registrelor în totalitatea lor pentru a fi examinate. Ea are un caracter excepţional.
Refuzul prezentării registrelor constituie o prezumţie de mărturisire, un început de
dovadă105.
Datorită confidenţialităţii registrelor, comunicarea poate fi dispusă numai în cazurile
expres prevăzute de lege: art. 31 C.com. “Comunicarea registrelor nu poate fi ordonată de
103
Idem, 439-440.
104
Gh. Buta, op. cit., p. 365.
105
L.Cetean-Voiculescu, op.cit., p. 385.

46
judecată după cererea unei părţi decât în afaceri de succesiuni, comunităţi de bunuri,
societăţi şi în caz de faliment.”
În cazul succesiunii, comunicarea este necesară pentru a se putea determina, în
principiu, care este masa succesorală de împărţit şi cotele ce revin moştenitorilor.
Comunitatea de bunuri impune cunoaşterea situaţiei contabile, pentru a se determina
valorile, bunurile ce vor face obiectul unui eventual partaj.
În cazul societăţii comunicarea este necesară pentru stabilirea beneficiilor de împărţit
în materie de dizolvare şi lichidare.
Falimentul este procedura la care se cere comunicarea registrelor pe consideraţiuni de
ordine publică, interesând deopotrivă pe creditori şi debitor, de a se asigura lichidarea
întregului activ, de a se constitui masa pasivă în întregime106.

§4. Dezbaterea cauzei în şedinţă publică

Potrivit art. 7206 alin. (1) C.proc.civ. procesele şi cererile în materie comercială se
judecă cu precădere, instanţa fiind datoare să asigure, potrivit legii, realizarea drepturilor
şi obligaţiilor procesuale ale părţilor, precum şi desfăşurarea cu celeritate a procesului. La
realizarea acestui scop contribuie şi dispoziţiile următoare cuprinse în acelaşi articol;
astfel, potrivit alin.(2), atunci când procedura de citare este legal îndeplinită, judecata,
chiar şi asupra fondului, poate continua în şedinţă publică sau în camera de consiliu, în
ziua următoare sau la termene scurte, succesive, date în cunoştinţă părţilor. La aceste
termene instanţa poate stabili, pentru parte sau pentru cel care o reprezintă, îndatoriri în
ceea ce priveşte prezentarea dovezilor cu înscrisuri, relaţii scrise, răspunsul scris la
interogatoriul comunicat potrivit art. 222 C.proc.civ., asistarea şi concursul la efectuarea
în termen a expertizelor, precum şi orice alte demersuri necesare soluţionării cauzei.
Pentru motive temeinice, alte termene se vor acorda numai în cazul în care judecata nu
poate continua potrivit alin. 2.
Din aceste dispoziţii reiese că regula este acordarea termenului de judecată în ziua
următoare sau la termene scurte, iar excepţia este acordarea de termene normale. Având
în vedere că legea nu impune obligativitatea acordării termenului de judecată a doua zi, ci

106
Ibidem.

47
lasă la aprecierea judecătorului acest fapt107, considerăm108 că instanţele de judecată nu
vor accepta cu uşurinţă să acorde termen chiar a doua zi. Judecata de la zi la zi, cu toate
consecinţele ei favorabile asupra celerităţii rezolvării cauzelor comerciale, rămâne un
deziderat în organizarea judecăţii. În primul rând acest tip de judecată ar îngreuna
activitatea judecătorilor, trebuind a fi modificat numărul de cauze comerciale cu care
intră în şedinţă instanţele de judecată ale secţiilor comerciale; iar în al doilea rând,
judecătorii sunt ţinuţi să aprecieze dacă în cauza dedusă judecăţii, acordarea de termene
chiar pentru a doua zi este benefică în raport cu gradul de complexitate al cauzei deduse
judecăţii. Mai potrivită este acordarea de termene scurte, de la săptămână la săptămână,
care pot să contribuie la soluţionarea cu celeritate a litigiilor comerciale şi dau
posibilitatea administrării oricăror probe109.
Neprevăzând expres modul în care se va desfăşura judecata, se lasă la latitudinea
judecătorilor să hotărască dacă, în funcţie de specificul fiecărei cauze, este mai potrivit să
se soluţioneze cauza în şedinţă publică sau, dimpotrivă, în cameră de consiliu, luând în
calcul şi impactul economic pe care publicitatea şedinţei l-ar putea avea asupra
comercianţilor implicaţi în litigiu110.
Potrivit art. 7207 C.proc.civ., în cursul judecăţii asupra fondului procesului,
instanţa va stărui pentru soluţionarea lui, în tot sau în parte, prin înţelegerea părţilor,
înţelegere care se constată prin hotărâre judecătorească irevocabilă şi executorie.
În cazul în care judecătorul recomandă medierea, iar părţile o acceptă, acestea se
vor prezenta la mediator, în vederea informării lor cu privire la avantajele medierii.
Mediatorul nu poate solicita plata onorariului pentru informarea părţilor. După informare,
părţile decid dacă acceptă sau nu soluţionarea litigiului prin mediere.
Până la termenul fixat de instanţă, care nu poate fi mai scurt de 15 zile, părţile depun
procesul-verbal întocmit de mediator cu privire la rezultatul şedinţei de informare.
107
Fapt ce reiese foarte clar din utilizarea în textul de lege a verbului poate, care exprimă posibilitatea,
facultatea.
108
C. Roşu , A. Fanu-Moca, op. cit. în RDC 7-8/ 2001, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001 p. 163.

109
Ibidem.
110
L.Cetean-Voiculescu, op.cit., p. 325.

48
Prevederile alin. 2 şi 3 ale art. 7207 C.proc.civ. nu sunt aplicabile în cazul în care părţile
au încercat soluţionarea litigiului prin mediere anterior introducerii acţiunii.
Referitor la ordinea de soluţionare a excepţiilor în timpul dezbaterii cauzei
comerciale, se impun următoarele precizări. Dacă sunt invocate în acelaşi timp excepţia
de procedură a necompetenţei şi cea a lipsei procedurii prealabile, ca excepţie de fond,
instanţa va cerceta mai întâi prima excepţie, deoarece numai o instanţă competentă o
poate verifica pe cea de a doua. Însă, trebuie cercetată mai întâi excepţia lipsei procedurii
prealabile, deoarece admiterea ei ar duce la respingerea cererii, astfel încât nu s-ar mai
pune problema analizării excepţiei conexităţii, în cazul în care acestea ar fi ridicate în
acelaşi timp.

§5. Deliberarea şi pronunţarea hotărârii judecătoreşti

Hotărârea judecătorească pronunţată în litigiile comerciale este supusă aceloraşi

condiţii ca şi cele prevăzute în dreptul comun, art. 721 C.proc.civ având deplină aplicare.
Astfel, acestor hotărâri li se aplică dispoziţiile Codului de procedură civilă în ceea ce
priveşte condiţiile, structura şi conţinutul hotărârii (inclusiv sancţiunile privitoare la
elementele de conţinut ale hotărârii) precum şi cele privind deliberarea, pronunţarea,
elaborarea şi comunicarea hotărârii. De asemenea, se aplică hotărârilor pronunţate în
litigiile comerciale şi dispoziţiile de drept comun privitoare la efectele hotărârii
judecătoreşti.
Cu privire la deliberare, întrucât dispoziţiile speciale cu privire la soluţionarea
litigiilor comerciale nu prevăd nici o normă specială, se vor aplica cele cuprinse în
capitolul “Hotărârile” din Codul de procedură civilă. Potrivit art. 256, alin.
(1) C.proc.civ. după sfârşitul dezbaterilor, judecătorii chibzuiesc în secret, fie în şedinţă,
fie în camera de consiliu, iar după chibzuire, potrivit alin (2), preşedintele adună părerile
judecătorilor, începând cu cel mai nou în funcţiune, el pronunţându-se cel din urmă.
După ce s-a întrunit majoritatea, se va întocmi de îndată dispozitivul hotărârii care se
semnează, sub sancţiunea nulităţii, de către judecători şi în care se va arăta, când este
cazul, opinia separată a judecătorilor aflaţi în minoritate. El se pronunţă de preşedinte, în
şedinţă, chiar în lipsa părţilor, potrivit art. 258 alin.(1) şi (2) C.proc.civ. Pentru situaţia în

49
care instanţa nu se poate hotărî de îndată, pronunţarea se va amâna pentru un termen pe
care preşedintele îl va anunţa şi care nu va putea fi mai mare de 7 zile. Hotărârea va
cuprinde, în mod obligatoriu, menţiunile prevăzute de art.261 C.proc.civ. şi va fi motivată
în cel mult 30 de zile de la pronunţare, conform art. 264 C.proc.civ. Având în vedere
dispoziţiile art. 7206 C.proc.civ. considerăm111 că cele două termene vor fi reduse pe cât
posibil cu putinţă, în considerarea celerităţii cu care trebuie să se desfăşoare procesele
comerciale.

Încercarea instanţei de soluţionare a procesului comercial prin înţelegerea părţilor

Art. 131 C.proc.civ. prevede că în faţa primei instanţe judecătorii au datoria de a încerca
împăcarea părţilor. În acest scop ei pot solicita înfăţişarea personală a părţilor, chiar dacă
acestea sunt reprezentate. Această dispoziţie are un caracter imperativ şi deci nu exprimă
doar “posibilitatea instanţei de a ordona înfăţişarea părţilor”, ci obligaţia de a proceda
astfel în fiecare cauză în parte, numai aşa, prin prezenţa personală a părţilor, cel puţin la
un termen de judecată, putându-se face o încercare reală de împăcare din partea
judecătorilor şi să se atingă scopul avut în vedere de legiuitor.

Scopul urmărit de legiuitor prin redactarea art.131 C.proc.civ. a fost acela de a se

evita – pe cât posibil – toate dificultăţile unui proces şi de a se pune capăt litigiului dintre
părţi pe cale amiabilă, iar pentru aceasta, judecătorii vor da părţilor sfaturi de împăcare,
de pe o poziţie de imparţialitate, pentru a nu rezulta din conţinutul lor soluţia finală a
procesului. Dacă părţile se împacă, judecătorul va constata condiţiile împăcării în
cuprinsul hotărârii pe care o va da. Dispoziţiile art. 273 sunt aplicabile. Hotărârea este
definitivă, pentru că se dă fără drept de apel., deoarece ea nu reprezintă rezultatul unei
judecaţi de fond, ca urmare a unor dezbateri contradictorii. Hotărârea care constată
înţelegerea părţilor are, în parte, caracteristicile unei hotărâri de expedient, părţile
litigante având posibilitatea oricând, în cursul judecăţii, să prezinte instanţei, în scris,
învoiala lor, care va alcătui dispozitivul hotărârii (art 271-272 C.proc.civ)112.

Art 131 C.proc.civ. nu cuprinde dispoziţii privitoare la materiile în care se impune

realizarea procedurii prealabile, deci îşi au aplicare şi în materie comercială. Scopul
111
Idem, p. 327.
112
M. Costin, A. Miff op. cit., p.11.

50
urmărit prin art. 7207 C.proc.civ. - care prevede “în cursul judecăţii asupra fondului
procesului, instanţa va stărui pentru soluţionarea lui, în tot sau în parte, prin înţelegerea
părţilor. Înţelegerea se constată prin hotărâre irevocabilă şi executorie.”- a fost
soluţionarea de urgenţă şi pe cât posibil, pe cale amiabilă, a litigiilor comerciale. Textul
instituie, în mod imperativ, obligaţia instanţei comerciale de a stărui pentru soluţionarea
litigiului prin înţelegerea părţilor, obligaţie ce trebuie îndeplinită de instanţă nu doar
formal, ci efectiv şi, în acelaşi timp, cu păstrarea nealterată a imparţialităţii sale.

Art. 7207 C.proc.civ. este o normă derogatorie de la dreptul comun – art 273
C.proc.civ. (“Hotărârea care consfinţeşte învoiala părţilor se dă fără drept de apel.”),
hotărârea fiind “irevocabilă”, adică nesusceptibilă nici de apel nici de recurs.
Potrivit art. 7208 C.proc.civ., hotărârile date în primă instanţă privind procesele şi
cererile în materie comercială sunt executorii113. Exercitarea apelului nu suspendă de
drept executarea. Anterior modificării Codului de procedură civilă prin OUG nr.58/2003
hotărârile judecătoreşti în materie comercială erau executorii şi supuse numai recursului.
Reintroducerea apelului în materie comercială reprezintă un subiect ce atrage puncte de
vedere diferite, fiind autori care o susţin, dar şi unii care o critică. Cu privire la caracterul
executoriu al hotărârii judecătoreşti pronunţate în materie comercială, art. 7209
C.proc.civ. prevede că pentru hotărârea judecătorească dată în materie comercială, care se
aduce la îndeplinire prin executare silită, hotărârea, purtând menţiunea că este
irevocabilă, constituie titlu executoriu, fără efectuarea altor formalităţi. Astfel, hotărârile
judecătoreşti irevocabile date în materie comercială sunt titluri executorii de plin drept,
ceea ce înseamnă că pentru executarea lor silită nu va mai fi necesară nici o procedură
prealabilă, situaţie care atrage un câştig de timp considerabil în favoarea creditorului
interesat în demararea executării silite. Creditorii sunt scutiţi de prelungirea inutilă a
procesului şi de cheltuieli suplimentare114.

113
A se vedea Decizia nr. XXXVIII-2007, pronunţată în şedinţă publică din 7 mai 2007, I.C.C.J., Secţiile
Unite în Capitolul IV Practică judiciară, speţa 5.
114
C. Roşu , A. Fanu-Moca, op. cit., p. 167.

51
 §6. Aspecte specifice judecăţii în primă instanţă, în materie comercială

6.1. Asigurarea acţiunii comerciale

Cu privire la măsurile asiguratorii, art. 1141 alin.(6) C.proc.civ. prevede că, în
condiţiile legii, preşedintele va putea încuviinţa, prin încheiere executorie, măsuri
asiguratorii, precum şi măsuri pentru asigurarea dovezilor ori pentru constatarea unei
situaţii de fapt, iar potrivit art. 7204 alin. (4) C.proc.civ. încheierea privind luarea
măsurilor prevăzute de art. 1141 alin. (6) C.proc.civ., în cazul proceselor şi cererilor în
materie comercială, poate fi atacată cu recurs în termen de 5 zile de la pronunţare, dacă a
fost dată cu citarea părţilor, şi de la comunicare, dacă a fost dată fără citarea lor. Potrivit
art. 592 alin. (2) C.proc.civ. încheierea este supusă numai recursului, în termen de 5 zile
de la comunicare; în cazul încheierii cu privire la cererea de poprire asiguratorie se vor
aplica aceleaşi dispoziţii, potrivit art. 597 alin (2) C.proc.civ., iar cu privire la sechestrul
judiciar, art. 600 alin. (1) C.proc.civ. prevede că încheierea este supusă numai recursului,
în termen de 5 zile de la pronunţare.
Aşadar, dispoziţiile cuprinse în partea specială a Codului de procedură civilă
referitoare la procedura de soluţionare a litigiilor comerciale sunt, practic, inutile, întrucât
este vorba despre aceeaşi cale de atac şi acelaşi termen de introducere a acesteia115.

6.2. Reprezentarea şi asistarea

Prin reprezentare se desemnează situaţia în care o persoană numită reprezentant
îndeplineşte acte procedurale în numele şi în interesul altei persoane care este parte în

115
L.Cetean-Voiculescu, op.cit., p. 330

52
proces116. Având în vedere faptul că cei mai mulţi dintre comercianţi sunt persoane
juridice, în domeniul litigiilor comerciale reprezentarea este mult utilizată.
Reprezentarea judiciară legală a persoanelor fizice este rar utilizată în cadrul
proceselor comerciale, întrucât au capacitate de a săvârşi acte de comerţ doar cei care
dispun de capacitate deplină de exerciţiu.
Cu privire la reprezentarea legală a persoanelor juridice, art. 35 din Decretul nr.
31/1954 prevede că acestea îşi exercită drepturile şi îşi îndeplinesc obligaţiile prin
organele lor, iar actele juridice îndeplinite de organele persoanei juridice, în limitele
puterilor ce le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice însăşi.
Reprezentarea convenţională a persoanelor fizice are la bază un contract de
mandat încheiat între una dintre părţile litigiului comercial şi un terţ, cu capacitate
deplină de exerciţiu, care poate sau nu să aibă calitatea de avocat. Această distincţie are
importanţă, întrucât în cazul în care reprezentantul nu este avocat, consilier juridic care,
potrivit legii, reprezintă partea, doctor sau licenţiat în drept în cazul reprezentării soţului
sau rudelor până la gradul patru inclusiv ori când este vorba despre reprezentarea la
judecătorie de către soţ sau o rudă până la al patrulea grad inclusiv, mandatarul nu poate
pune concluzii.
Cu privire la reprezentarea convenţională a persoanelor juridice, în doctrină s-a
afirmat că problemele complexe ale conducerii regiilor autonome, a societăţilor
comerciale şi ale celorlalte persoane juridice face, adeseori, dificilă în practică
reprezentarea acestora prin organele de conducere. Reprezentarea persoanei juridice se
poate realiza prin administrator, consilier juridic sau avocat.
Reprezentarea, în ambele sale forme, este un instrument deosebit de util în cadrul
litigiilor comerciale, ea operand în mod natural în cazul părţilor comercianţi persoane
juridice, dar şi în cazul persoanelor fizice, care vor numi un mandatar care le va
reprezenta în proces, în scopul continuării activităţii lor comerciale, ştiut fiind faptul că în
comerţ timpul este foarte preţios.
Asistarea, spre deosebire de reprezentare, nu presupune îndeplinirea actelor
procedurale în numele şi pe seama mandantului, ci punerea la dispoziţia acestuia a
cunoştinţelor prin oferirea de consultanţă juridică sau de altă natură sau prin consiliere, în

116
I. Leş, op. cit., p. 131.

53
formularea de acte la diferite autorităţi publice, acte care nu implică reprezentarea părţii
în justiţie. Altfel spus, dacă reprezentarea implică şi asistarea părţii, asistarea nu implică
şi reprezentarea. De asemenea, asistarea nu implică în mod obligatoriu raportul dintre
specialist sau expert, pe de-o parte, şi partea litigantă, pe de altă parte, ci poate avea loc şi
cu privire la reprezentantul acesteia117.
Potrivit art. 7202 C.proc.civ. în procesele şi cererile în materie comercială părţile
sau reprezentanţii lor pot fi asistaţi de experţi ori de alţi specialişti. Este o inovaţie
importantă a legii, care nu se regăseşte în dreptul comun. Ea se întemeiază cu deosebire
pe caracterul complex al litigiilor comerciale. Părţile au deplină libertate în a aprecia dacă
este sau nu cazul să fie asistaţi de experţi sau specialişti. Legea nu limitează în mod
expres numărul experţilor sau specialiştilor care pot asista părţile. O limitare a numărului
experţilor ar fi fost, după părerea unor autori118, recomandabilă.

6.3. Asigurarea celerităţii

Principiul celerităţii care trebuie să caracterizeze orice proces civil este imperativ
cu precădere în domeniul litigiilor comerciale, având în vedere specificul relaţiilor
economice, frecvenţa şi celeritatea tranzacţiilor comerciale. Comerciantul încheie
frecvent acte juridice, iar rapiditatea încheierii acestora este pentru el o condiţie a
succesului. Rolul tranzacţiilor comerciale în viaţa economică şi pentru comerciantul în
cauză implică o mai mare punctualitate în executarea obligaţiilor asumate, iar în caz de
litigii, rezolvarea rapidă şi eficientă a acestora. Din aceste considerente, procedura de
soluţionare a litigiilor comerciale se referă şi la celeritate, art. 7206 C.proc.civ. prevăzând
că :
- procesele şi cererile în materie comercială se judecă cu precădere;
- instanţa este datoare să asigure, potrivit legii, realizarea drepturilor şi obligaţiilor
procesuale ale părţilor;
- instanţa este datoare să asigure desfăşurarea cu celeritate a procesului.
Numeroase alte dispoziţii sunt de natură să asigure această celeritate, spre
exemplu reglementarea procedurii somaţiei de plată, posibilitatea ca judecata să continue
117
L.Cetean-Voiculescu, op.cit., p. 331-339.
118
I. Leş, op. cit., p. 820.

54
în ziua următoare sau la termene scurte, atunci când procedura de citare este legal
îndeplinită, inadmisibilitatea acordării altor termene, cu excepţia cazului în care judecata
nu poate continua, inadmisibilitatea acordării termenului de graţie de către instanţă în
cazul obligaţiilor comerciale, caracterul executoriu al hotărârilor judecătoreşti.

6.4. Inadmisibilitatea retractului litigios119

Poate forma obiect al unui contract de vânzare-cumpărare şi un drept litigios, care
poate fi un drept real sau de creanţă, în legătură cu care există un litigiu sau o contestaţie.
Acest contract de vânzare-cumpărare, denumit cesiune, poate fi definit ca acel contract
prin care o parte, numită cedent, cedează unui terţ, numit cesionar, dreptul litigios pe care
îl are împotriva unui debitor al său, în schimbul unui preţ.
În scopul prevenirii realizării intenţiei speculative a cesionarului şi protejării
debitorului, Codul civil îi dă dreptul acestuia din urmă de a plăti cesionarului preţul pe
care acesta l-a plătit cedentului său, cu accesoriile lui (dobânzi şi cheltuieli), astfel
punându-se capăt procesului.
Această protecţie din partea legii nu mai este necesară şi oportună în cazul în care
litigiul are o natură comercială, întrucât, pe de-o parte, comercianţii sunt persoane
avizate, iar, pe de altă parte, speculaţia este de natura comerţului. Având drept consecinţă
o îngrădire a circulaţiei bunurilor şi o limitare a câştigului firesc, rezultat din diferenţa
între preţul de cumpărare şi cel de vânzare, retractul litigios nu putea fi acceptat de
legiuitorul comercial, care l-a respins, negându-i aplicarea, întrucât în materie comercială
nu i se poate imputa cumpărătorului intenţia de speculă asociată cu ideea de risc 120. Actul
de comerţ este unul de speculaţie, este actul care se face în scopul realizării de beneficii,
speculând asupra transformării unor materii prime, materiale ş.a. în produse de o valoare
superioară sau asupra circulaţiei produselor, inclusiv asupra drepturilor litigioase. În
concepţia Codului comercial, cumpărarea unui drept litigios, care include în sine şi un
element aleatoriu, reprezintă o investiţie făcută în scop de câştig. Din acest motiv

119
Cuvântul “retract” este de origine latină şi provine de la verbul retraho-retrahere aici cu semnificaţia de
a aduce înapoi cu sila.

120
Gh. Buta, op. cit., p. 337

55
legiuitorul a prevăzut că retractul litigios nu poate opera în cazul cesiunii unui drept
derivând dintr-un fapt comercial (art.45 C.com).
Prin urmare, drepturile litigioase care izvorăsc din acte, fapte sau operaţiuni
comerciale pot face obiectul unui contract de vânzare-cumpărare, însă debitorul nu are
posibilitatea exercitării retractului litigios, în condiţiile stabilite de art. 1402-1404 C.civ.
În mod constant, doctrina a susţinut că sintagmei fapt comercial trebuie să i se atribuie un
înţeles larg, acela de materie comercială, de act de comerţ obiectiv sau subiectiv, deci nu
numai din perspectiva uneia dintre părţi, respectiv nu numai din perspectiva debitorului
cedat121.

6.5. Perimarea judecăţii în litigiile comerciale

Interesul general cât şi interesul părţilor reclamă soluţionarea rapidă a raporturilor
litigioase deduse judecăţii. Dacă procesele s-ar prelungi în mod nejustificat, ca urmare a
rămânerii lor în nelucrare, activitatea organelor judiciare ar fi considerabil îngreunată.
Perimarea corespunde tocmai necesităţii soluţionării prompte a litigiilor şi restabilirii
ordinii de drept. Ea constituie o modalitate anormală de finalizare a activităţii judiciare.
În mod obişnuit, procesul se finalizează printr-o hotărâre judecătorească122.
Perimarea evocă ideea de „stingere”, de „desfiinţare” a procesului, a unui act sau
a mai multor acte procedurale, prin efectul atribuit de lege trecerii unei perioade de timp
determinate123.
În scopul asigurării celerităţii proceselor comerciale, legiuitorul a mai prevăzut o
normă distinctă, referitoare la litigiile comerciale şi în materia perimării, de această dată
în chiar cuprinsul secţiunii dedicate perimării procesului civil, fără să o amintească în
capitolul referitor la procedura de soluţionare a litigiilor comerciale.
Astfel, potrivit art. 248 C.proc.civ., orice cerere de chemare în judecată,
contestaţie, apel, recurs, revizuire şi orice altă cerere de reformare sau de revocare se
perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare:
- timp de un an, în materie civilă;

121
Ibidem.
122
I. Leş, op. cit., p. 323.

123
I. Deleanu, op. cit., p. 221

56
 - timp de 6 luni, în materie comercială.
Rămânerea în nelucrare presupune lipsa oricărei activităţi procesuale înăuntrul
termenului stabilit de lege124.
În afară de acest termen mai scurt, pe deplin justificat, perimarea în materie
comercială urmează regulile aplicabile procesului civil.

6.6. Inadmisibilitatea acordării termenului de graţie de către instanţă în

cazul obligaţiilor comerciale
Prin termen de graţie se înţelege amânarea sau eşalonarea pe care judecătorul o
acordă prin hotărâre celui obligat prin acea hotărâre (debitorul), pentru executarea
obligaţiei. Potrivit art.1021 C.civ, în cazul unui contract sinalagmatic, dacă debitorul nu
îşi execută obligaţia, creditorul are dreptul să ceară, fie executarea pe cale silită a
obligaţiei, când acest lucru este posibil, fie rezoluţiunea contractului cu daune interese. În
cazul când creditorul solicită rezoluţiunea contractului, instanţa, ţinând seama de
împrejurările care l-au pus pe debitor în situaţia de a nu-şi executa obligaţia, poate să îi
acorde un termen, numit de graţie, în care debitorul să îşi îndeplinească obligaţia 125. Art.
262 C.proc.civ. prevede că: “în cazurile în care judecătorii pot da termen pentru
executarea hotărârii, ei vor face aceasta, prin chiar hotărârea care dezleagă pricina,
arătând şi motivele pentru care au încuviinţat termenul” . Potrivit art. 1101 alin 2 C.Civ,
deşi debitorul nu poate sili pe creditor a primi parte din datorie, chiar divizibilă,
“judecătorii pot, în considerarea situaţiei debitorului, să acorde mici termene pentru plata
şi să oprească executarea urmăririlor, lăsând lucrurile în starea în care se găsesc”
Dacă în materie civilă – cu unele excepţii prevăzute de lege – instanţa poate acorda
debitorului termenul de graţie, Art. 44. C.com. prevede în termeni categorici şi fără nici
un fel de circumstanţieri: “În obligaţiile comerciale judecătorul nu poate acorda termenul
de graţie permis de art. 1021 din Codul civil.”. În raporturile comerciale, executarea
exactă a obligaţiei este o condiţie esenţială. Numai prin executarea la termen a obligaţiei,
creditorul realizează scopul avut în vedere la încheierea contractului cu debitorul. În
acelaşi timp, executarea la termen a obligaţiei comerciale constituie şi o necesitate pentru

124
I.Leş, op. cit., p.328.
125
S.D. Cărpenaru, op. cit., p. 424.

57
buna desfăşurare a activităţii comerciale pe care o realizează alţi comercianţi. Într-adevăr,
activităţile comerciale şi implicit, raporturile juridice pe care se bazează, se află într-o
strânsă interconexiune. Dacă instanţa de judecată ar acorda termen de graţie unui debitor,
întârzierea în executarea obligaţiei acestuia s-ar repercuta în lanţ asupra obligaţiilor din
alte raporturi juridice în care s-ar afla creditorul126.
I.L.Georgescu, căutând motivaţia acestui text arată în lucrarea “Drept comercial
român”: “Necesitatea apărării creditului şi a circulaţiei bunurilor cer ca obligaţiile să se
execute întocmai şi la termenul stipulat. Obligaţiile comerciale sunt, în general,
înlănţuite, neexecutarea uneia atrăgând, în mod fatal, pe aceea a celorlalte şi adeseori
insolvabilitatea, cu consecinţa falimentului.” Termenul de graţie nu poate fi acordat nici
în materia cambiilor, biletelor de ordin şi cecurilor, aşa cum se arată în mod expres în
art.97 şi art.106 din Legea nr. 58/1934 şi art.78 din Legea nr. 59/1934 ( Art. 97. - Nu sunt
admise termene de graţie, nici legale, nici judecătoreşti.) În doctrină127, analizându-se
prevederile art.44 C.com, s-au desprins următoarele aspecte privind aplicarea interdicţiei
prevăzute de acest text:
- Prin “obligaţiuni comerciale” se înţelege sfera tuturor raporturilor juridice care au
natura comercială, deci şi acelea care sunt comerciale numai pentru o parte;
- Pentru a se aplica interdicţia prevăzută de art. 44 C.com, obligaţia trebuie să fie
bilaterală sau sinalagmatică;
- Obligaţia trebuie să aibă un termen de executare, căci, altfel, nu s-ar putea pune
problema acordării termenului de graţie. În cazul în care obligaţia nu are termen de
executare, iar judecătorul, la cererea părţii, fixează un termen, acest termen nu poate fi
socotit de graţie, ci un termen de executare, întrucât instanţa nu face altceva decât să
suplinească tăcerea părţilor;
- Prevederile art. 44 C.com privind interdicţia acordării termenului de graţie în
obligaţiunile comerciale nu împiedică partea în culpă să execute tardiv obligaţia, chiar în
instanţă, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, întrucât, până la acea dată,
are fiinţă contractul.

126
Ibidem.
127
I.L.Georgescu Drept comercial român, citat de Gh. Buta, op. cit., p.413.

58
 Pornindu-se de la temeiurile interdicţiei prevăzute de art.44 C.com. de a se
acorda, în obligaţiile comerciale, termenul de graţie, s-a considerat că, în anumite limite
sau sub rezerva anumitor condiţii, s-ar putea admite şi în materia obligaţiilor comerciale
acordarea termenului de graţie. Argumentele aduse în favoarea acestei propuneri sunt
următoarele:
- Întrucât regula, în privinţa termenelor în obligaţiile comerciale, este caracterul lor
neesenţial, dacă din natura obligaţiei sau din convenţia părţilor nu rezultă altfel, existenţa
pur şi simplu a unui termen pentru executarea obligaţiei nu poate fi un obstacol pentru
acordarea termenului de graţie; .
- Uneori, prin acte normative, s-au acordat termene de graţie societăţilor comerciale, cât
priveşte plata obligaţiilor bugetare şi dacă o astfel de ipoteză nu poate constitui pur şi
simplu un argument pentru acordarea unor termene de graţie în materie comercială poate
fi un sprijin la ideea că un comerciant nu este, prin definiţie, sine modo si aprioric
“sacrificat” prin refuzul, în orice situaţii, a termenului de graţie.
- Ordonanţa Guvernului nr.5/2001 privind procedura somaţiei de plată instituie o
procedură simplificată de realizare voluntară sau prin executare silită a creanţelor băneşti
certe, lichide si exigibile, aducând argumente suplimentare în susţinerea interdicţiei de
acordare a termenului de graţie în cazul obligaţiilor comerciale. Judecătorul, dacă va
constata că pretenţiile creditorului sunt justificate, va emite o “ordonanţă care va conţine
somaţia de plată către creditor, precum şi termenul de plată”. Fără a se face distincţie
după cum obligaţia este civilă sau comercială, în art.6 se prevede că “termenul de plată
nu va fi mai mic de 10 zile şi nici nu va depăşi 30 de zile. Judecătorul va putea stabili alt
termen potrivit înţelegerii părţilor.” Acestea sunt termene de graţie legale, respectiv
convenţionale128.

128
Gh. Buta, op. cit., p. 415-417.

59
 Capitolul IV
Judecata în etapa controlului judiciar

§1. Căile legale de atac în litigiile comerciale

Căile de atac sunt mijloace sau remedii juridice procesuale prin intermediul cărora se
poate solicita verificarea legalităţii şi temeiniciei hotărârilor judecătoreşti şi, în final,
remedierea erorilor săvârşite129.
Până la modificarea textului comentat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului
nr.58/2003, hotărârile pronunţate în materie comercială erau supuse numai recursului.
Desfiinţarea căii de atac a apelului a provocat unele critici, în literatura de specialitate,
ţinând seama de caracterul limitativ al motivelor de recurs130. S-a apreciat că exceptarea
litigiilor comerciale de la calea de atac a apelului nu este oportună, datorită valorii, de
regulă ridicate, a acestor litigii şi efectelor majore pe care le au în societate, complexităţii
deosebite, sistemului probator complex şi că exercitarea doar a recursului nu asigura
condiţiile unui control corespunzător, posibilitatea instanţei de recurs de a cerceta cauza
sub toate aspectele fiind serios limitată131.
Cu privire la hotărârile pronunţate în materie comercială, în prezent, procedura
specială de soluţionare stabileşte două reglementări distincte raportat la cele din dreptul
comun. În primul rănd, potrivit art. 7208 C.proc.civ., hotărârile date în primă instanţă
privind procesele şi cererile în materie comercială sunt executorii, iar exercitarea apelului
nu suspendă de drept executarea, iar în al doilea rând, potrivit art. 7209 C.proc.civ., pentru
hotărârea judecătorească dată în materie comercială, care se aduce la îndeplinire prin
executare silită, hotărârea, purtând menţiunea că este irevocabilă, constituie titlu
executoriu, fără efectuarea altor formalităţi.

129
I.Deleanu, op. cit., p.547.
130
I.Leş, op. cit p. 821.
131
Gh. Buta, op. cit., p. 418-419.

60
 §2. Apelul
Apelul este o cale ordinară de atac prin intermediul căreia oricare dintre părţi poate
solicita unei jurisdicţii superioare reformarea hotărârii pronunţate de instanţa de fond132.
Potrivit reglementării actuale, hotărârile pronunţate în materie comercială în primă
instanţă sunt susceptibile de apel, iar cele pronunţate în apel sunt susceptibile de recurs.
Având în vedere faptul că instanţa de fond este, de regulă, în materie comercială,
tribunalul, rezultă că instanţa de apel va fi curtea de apel.
Există numeroase dispoziţii speciale care prevăd că anumite hotărâri judecătoreşti nu
sunt supuse apelului sau că pot fi atacate doar cu recurs. Astfel, art. 2821 C.proc.civ.
prevede că nu sunt supuse apelului hotărârile judecătoreşti date în primă instanţă în
cererile introduse pe cale principală privind pensii de întreţinere, litigii al căror obiect are
o valoare de până la 100 000 lei inclusiv, “atât în materie civilă, cât şi în materie
comercială”, acţiunile posesorii, luarea măsurilor asiguratorii “şi în alte cazuri prevăzute
de lege.” Din interpretarea acestor dispoziţii, rezultă că hotărârile nesusceptibile de apel,
în materie comercială, sunt cele pronunţate în litigii patrimoniale, al căror obiect nu
depăşeşte valoarea de 100 000 lei. Prin urmare, litigiile care nu au un obiect evaluabil în
bani sunt susceptibile de apel.
De asemenea, în legi speciale comerciale regăsim texte care prevăd că anumite
hotărâri judecătoreşti pot fi atacate doar cu recurs. Spre exemplu, potrivit art.60 din
Legea 31/1990, încheierile judecătorului delegat privitoare la înmatriculare sau la orice
alte înregistrări în registrul comerţului sunt executorii de drept şi sunt supuse numai
recursului. Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei prevede la art.12 că hotărârile
judecătorului sindic sunt definitive şi executorii şi pot fi atacate separat cu recurs.
Întrucât partea specială referitoare la soluţionarea litigiilor comerciale nu prevede un
termen de apel, considerăm că se aplică dispoziţiile art. 284 alin (1), potrivit căruia
termenul de apel este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu prevede altfel.

132
I.Deleanu, op. cit., p.557.

61
 Cu privire la caracterul suspensiv al apelului, chiar dacă art. 84 alin (5) C.proc.civ.
prevede că apelul declarat în termen “suspendă executarea hotărârii de primă instanţă, cu
excepţia cazurilor anume prevăzute de lege”, potrivit art. 7208 C.proc.civ., partea a doua
a textului, arată că “exercitarea apelului nu suspendă de drept executarea”. Prin urmare,
în materie comercială, apelul nu are caracter suspensiv, deşi în cadrul apelului instanţa
exercită controlul hotărârii ce se atacă atât din punctul de vedere al legalităţii, cât şi al
temeiniciei. Astfel, respectiva hotărâre este susceptibilă de a fi pusă în executare, chiar pe
durata soluţionării apelului şi se poate ajunge la situaţia ca privitor la aceeaşi hotărâre să
se formuleze şi apel şi contestaţie la executare133.

§3. Recursul
Recursul este calea de atac prin intermediul căreia părţile sau Ministerul Public
solicită, în condiţiile şi pentru motivele limitativ determinate de lege, desfiinţarea unei
hotărâri judecătoreşti pronunţate fără drept de apel, în apel sau de un organ cu activitate
jurisdicţională134.
Având în vedere că recursul se soluţionează de către instanţa imediat superioară celei
care a soluţionat apelul, rezultă că instanţa cu plenitudine de competenţă în materie de
recurs comercial este curtea de apel. Pentru cazurile în care hotărârea primei instanţe nu
este susceptibilă de apel, recursul va fi soluţionat de către curtea de apel, dacă judecata în
fond a fost de competenţa tribunalului, sau de către tribunal, dacă judecata în fond a fost
de competenţa judecătoriei.
Există dispoziţii în legi speciale care prevăd unele reguli pentru soluţionarea
recursului. Art.60 din Legea 31/1990, după ce prevede că încheierile judecătorului
delegat cu privire la înmatriculare sunt supuse numai recursului, stabileşte la alin. 2 că:
„termenul de recurs este de 15 zile şi curge de la data pronunţării încheierii pentru părţi şi
de la data publicării încheierii sau a actului modificator al actului constitutiv în Monitorul
Oficial al României, partea a IV-a, pentru orice persoane interesate.” Astfel, termenul de
recurs este acelaşi ca cel din dreptul comun, de 15 zile de la comunicarea hotărârii,

133
L.Cetean-Voiculescu, op.cit., p. 430-434.
134
I.Deleanu, op. cit., p.587.

62
potrivit art.301 C.proc.civ. De asemenea, potrivit alin.(3) recursul se depune şi se
menţionează în registrul comerţului unde s-a făcut înregistrarea. În termen de 3 zile de la
data depunerii, oficiul registrului comerţului înaintează recursul tribunalului în a cărei
rază teritorială se află sediul societăţii, iar în cazul sucursalelor înfiinţate în alt judeţ,
tribunalului în a cărei rază teritorială se află sediul sucursalei.
Motivele recursului se pot depune la instanţă, cu cel puţin două zile înaintea
termenului de judecată, iar în cazul admiterii recursului, decizia instanţei de recurs va fi
menţionată în registrul comerţului, fiind aplicabile dispoziţiile art. 48-49 si 56-59.
Articolul 8 din Legea 85/2006 privind procedura insolvenţei prevede unele norme
procedurale cu privire la soluţionarea recursului declarat împotriva hotărârilor
judecătorului-sindic. Astfel, curtea de apel va fi instanţa de recurs pentru hotărârile
pronunţate de judecătorul-sindic, termenul de recurs este de 10 zile de la comunicarea
hotărârii, (termen derogatoriu de la dreptul comun), recursul va fi judecat de complete
specializate, în termen de 30 de zile de la înregistrarea dosarului la curtea de apel, citarea
părţilor se face prin Buletinul procedurilor de insolvenţă şi, prin derogare de la
prevederile art. 300 alin. 2 si 3 din Codul de procedură civilă, hotărârile judecătorului-
sindic nu vor putea fi suspendate de instanţa de recurs.
Una dintre cele mai controversate reguli cu privire la recurs este aceea instituită de
art. 305 C.proc.civ, potrivit căruia, în instanţa de recurs nu se pot aduce probe noi, cu
excepţia înscrisurilor, care pot fi depuse până la închiderea dezbaterilor. S-a afirmat în
doctrină că dispoziţiile acestui articol sunt în contradicţie cu cele ale art. 3041, pentru
cazul în care recursul este introdus împotriva unei hotărâri pronunţate de către prima
instanţă, întrucât instanţa de judecată nu va putea examina cauza sub toate aspectele, dacă
nu se vor putea administra probele necesare stabilirii unei corecte situaţii de fapt, cu
excepţia înscrisurilor. Unii autori135 consideră că, de această dată recursul devine o cale
devolutivă de atac, motiv pentru care vor putea fi administrate aceleaşi probe ca şi în
apel.

135
L.Cetean-Voiculescu, op.cit., p. 437.

63
 §4. Alte căi extraordinare de atac în materie comercială
În materie comercială operează şi alte căi extraordinare de atac, cum ar fi, contestaţia
în anulare, revizuirea şi recursul în interesul legii.
4.1. Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac de retractare prin
intermediul căreia părţile sau procurorul pot obţine desfiinţarea unei hotărâri judecătoreşti
în cazurile limitativ prevăzute de lege136.
Rolul contestaţiei în anulare constă în faptul că nu lasă să treacă în puterea absolută a
lucrului judecat o hotărâre rămasă definitivă şi irevocabilă, care a fost dată cu încălcarea
dispoziţiilor legii, prejudiciind astfel partea în defavoarea căreia a fost dată137.
Într-o speţă, Secţia comercială a instanţei supreme a decis că prin contestaţia în
anulare formulată în cauză se urmăreşte aducerea încă o dată în judecarea instanţei
supreme, ca instanţă de recurs, a susţinerii dacă reclamantul (Ministerul Finanţelor)
datora taxă de timbru pentru recursul declarat. Deoarece contestaţia în anulare ar fi
echivalat cu un recurs la recurs (ceea ce este inadmisibil în drept, pentru că s-ar ajunge la
rejudecarea recursului), calea de atac extraordinară formulată în cauză este inadmisibilă şi
a fost respinsă138 Contestaţia în anulare este o cale de atac de retractare, iar nu de
reformare a soluţiei atacate şi vizează numai hotărârea instanţei de recurs, fără a implica
reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor139. De asemenea, s-a decis că dacă în
cadrul contestaţiei în anulare nu se arată care dintre motivele de recurs nu a fost analizat
sau care este greşeala materială, susţinându-se doar că instanţa de recurs nu s-a pronunţat
asupra tuturor motivelor invocate, atunci în cauză nu-şi găsesc aplicarea dispoziţiile
art.318 C.proc.civ, iar cererea va fi respinsă ca nefondată140.

136
I.Leş, op. cit., p. 628.
137
Gh. Durac, op. cit., p. 104.
138
C.S.J. s.com. dec nr.305 din 7 martie 1996, publicată în R.D.C. nr 6/1997, p. 92-93.
139
L.Cetean-Voiculescu, op.cit., p. 439.

140
C.S.J. s.com. dec nr. 2383 din 2 aprilie 2002, publicată în R.D.C. nr. 5/2004, p. 206-207.

64
 4.2. Revizuirea face parte din categoria căilor extraordinare de atac de retractare şi
este reglementată în art. 322-328 C.proc.civ. Ea poate fi definită ca acea cale
extraordinară de atac de retractare prin intermediul căreia se poate obţine desfiinţarea
unei hotărâri judecătoreşti definitive şi reînnoirea judecăţii în cazurile expres prevăzute
de lege141. Obiectul revizuirii este determinat chiar de dispoziţiile art. 322 alin.(1)
C.proc.civ.. Potrivit acestui text se poate solicita revizuirea “unei hotărâri rămase
definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o
instanţă de recurs atunci când evocă fondul”. În aplicarea cazului prevăzut la art.322
pct.5, instanţa judecătorească trebuie să urmărească ca acel înscris să fie reţinut de partea
potrivnică sau să nu fi putut fi înfăţişat dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor.
Într-o cauză142, revizuirea a înfăţişat ca înscris doveditor un înscris care a fost emis de
către Camera de Comerţ şi Industrie prin care se atestă că reclamanta a fost înregistrată ca
societate comercială la o anumită dată. Dar acel înscris nu a fost reţinut de partea
potrivnică şi nici nu a existat un caz de forţă majoră care să fi împiedicat părţile să îl
înfăţişeze, deoarece exista oricând posibilitatea de a-l solicita, astfel că cerinţele
dispoziţiei legale amintite nu au fost îndeplinite pentru ca revizuirea hotărârii să fie
admisibilă.
4.3. Recursul în interesul legii este o cale extraordinară de atac, reglementată în
art.329 C.proc.civ şi are ca scop realizarea unei jurisprudenţe unitare pe întreg teritoriul
ţării. Prin intermediul acestei căi de atac se cere Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie să se
pronunţe asupra chestiunilor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele
judecătoreşti. Art. 3307 alin. 2 C.proc.civ. prevede că “soluţiile se pronunţă numai în
interesul legii şi nu au efecte asupra hotărârilor judecătoreşti examinate şi nici cu privire
la situaţia părţilor din acele procese”, iar potrivit alin. 4 al aceluiaşi articol, „dezlegarea
dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe de la data publicării
deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I”.
Menirea recursului în interesul legii este de a asigura formarea şi menţinerea pe întreg
teritoriul ţării a unei jurisprudenţe unitare, fără ca prin aceasta să fie afectate raporturile

141
I.Leş, op. cit., p. 645.
142
C.S.J. s.com. dec. nr. 893 din 5 martie 1998, publicată în R.D.C. nr 7-8/2002, p. 380-381.

65
juridice care au fost deja soluţionate prin pronunţarea unor hotărâri judecătoreşti care se
bucură de autoritate de lucru judecat143.

BIBLIOGRAFIE

1. Angheni S., Volonciu M., Stoica C. Drept comercial. Curs universitar Ediţia 4,
Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2008.

2. Boroi G., Spineanu-Matei O. Codul de procedură civilă adnotat, Ediţia a 2-a,

Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007.

3. Buta Gh., Jurisdicţia comercială. Teorie şi jurisprudenţă, Editura Lumina Lex,

Bucureşti, 2003.

4. Cărpenaru S.D., Drept comercial român, Ediţia a VII-a revăzută şi adăugită,

Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007.

5. Cetean-Voiculescu L., Procedura de soluţionare a litigiilor comerciale, Editura

C.H.Beck, Bucureşti, 2007.

6. Ciobanu V, Boroi G., Drept procesual civil. Curs pentru licenţă, Editura All Beck,
Bucureşti, 2005.

7. Costin M.C., Miff A., Aspecte de ordin procedural privind soluţionarea litigiilor
comerciale în R.D.C. nr.12 /2001, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001.

8. Deleanu I., Tratat de procedură civilă, Volumul I, Editura All Beck, Bucureşti,
2005.

9. Diamant B., Luncean V., Probleme de ordin procesual pe care le ridică prevederile
art. 7201 din Codul de procedură civilă referitoare la soluţionarea litigiilor în
materie comercială în “Dreptul” Anul XIII, Seria a III-a, Nr. 8/2002.

143
Gh. Durac, op. cit., p. 127.

66
10. Filioreanu D., Noile dispoziţii privind soluţionarea litigiilor în materie comercială,
introduse în codul de procedură civilă, prin OUG nr.138/2000, modificată prin
OUG nr.59/2001 în R.D.C. nr. 7-8/2001, Editura.Lumina Lex, Bucureşti, 2001.

11. Leş I., Tratat de drept procesual civil, Ediţia 5, Editura CH Beck, Bucureşti, 2010.

12. Papadopol B., Consideraţii critice şi clarificări pe marginea procedurii concilierii

directe în litigiile comerciale în “Dreptul” Anul XIV, Seria a III-a, Nr.8/2003.

13. Vouaux-Massel R., O noutate în dreptul românesc: somaţia de plată în R.D.C. nr.
12/2001, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001.

14. Roşu C., Fanu-Moca A. Consideraţii referitoare la soluţionarea litigiilor în materie

comercială în RDC 7-8/ 2001, Editura.Lumina Lex, Bucureşti, 2001.

15. Turianu C. Probleme de ordin procesual pe care le ridică prevederile art. 7201 din
Codul de procedură civilă referitoare la soluţionarea litigiilor în materie
comercială în “Dreptul” Anul XIII, Seria a III-a, Nr. 8/2002.

Legislaţie

1. Decret nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, Decret din
30/01/1954, publicat in Buletinul Oficial nr. 8 din 30/01/1954.

2. Legea nr.15 din 7 august 1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca
regii autonome şi societăţi comerciale publicată în M.Of. nr. 98/8 aug. 1990.

3. Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale publicată în M.Of.nr.126-127/17

nov.1990.

4. Legea nr.58 din 1 mai 1934 Cambia şi biletul la ordin publicată în M.Of. nr. 100/1
mai. 1934.

5. Legea nr.59 din 1 mai 1934 asupra Cecului publicată în M.Of. nr. 100/1 mai. 1934.

67
6. Legea nr 85/2006 privind procedura insolvenţei publicată în M.Of. nr. 359/21 apr.
2006.

7. Legea nr. 304/2004 (r1) din 28/06/2004 republicata in M.Of., Partea I nr. 827 din
13/09/2005.
8. Legea nr. 455 /2001 privind semnătura electronică, publicată în M. Of. nr. 429 din
31 iulie 2001.
9. O.U.G. nr. 43 din 14 iunie 2006 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de
Conturi care modifică Lege nr.94 din 8 septembrie 1992 privind organizarea şi
funcţionarea Curţii de Conturi.
10. Codul civil.
11. Codul comercial.

Surse electronice

1. http://www.scj.ro/SE%20rezumate%202004/SE%20r%202619%202004.htm

2. http://groups.yahoo.com/group/lird/message/9581=consultată

3. http://www.dreptonline.ro/spete/detaliu_speta.php?cod_speta=18

4. http://spete.avocatura.com/speta.php?pid=5026

5. http://www.euroavocatura.ro/jurisprudenta/701/Citare_prin_afisare_la_sediul_par
tii__Domiciliu_ales__Procedura_viciata__Dreptul_la_un_proces_echitabil_

68