Despre semnele

vremurilor cele de pe urma:

Privegheati si credeti in Domnul
Sufletul meu tânjeşte după Domnul şi cu lacrimi îl caut. Cum aş putea să
nu Te caut? Tu m-ai găsit mai întâi şi mi-ai dat desfătarea Sfântului
Tău Duh, şi sufletul meu Te-a iubit.
Tu vezi, Doamne, întristarea mea şi lacrimile… Dacă nu m-ai fi atras prin
iubirea Ta, nu Te-aş căuta aşa cum Te caut. Dar Duhul Tău mi-a dat să
Te cunosc şi sufletul meu se bucură că Tu eşti Dumnezeul şi Domnul
meu şi până la lacrimi tânjesc după Tine.
Sufletul meu tânjeşte după Dumnezeu şi îl caută cu lacrimi.
Milostive Doamne, Tu vezi căderea şi întristarea mea, dar cu smerenie cer
mila Ta: revarsă asupra mea, a pă cătosului, harul Sfântului Tău Duh.
Amintirea lui atrage mintea să găsească iarăşi milostivirea Ta.
Doamne, dă-mi duhul smereniei Tale, ca să nu pierd iarăşi harul Tău şi să
nu plâng în hohote după el, cum plângea Adam după rai şi după
Dumnezeu.
Sfantul Siluan Athonitul

Colectie alcatuita de Andrei-Nicolae M.

si tehnoredactata cu ajutorul fratelui Andrei Buda

David a ieşit în întâmpinarea lor şi le-a zis: "De aţi venit cu pace,
ca să-mi ajutaţi, atunci să fie în mine şi în voi o singură inimă; iar de aţi
venit ca prin vicleşug să mă daţi vrăjmaşilor mei, atunci, cum nu este
prihană în mâinile mele, va vedea şi va judeca Dumnezeul părinţilor
noştri".
Cartea întâia Paralipomena (întâia a Cronicilor) 12, 17

Oamenii răi nu pricep nimic din ceea ce e drept, iar cei ce caută pe
Domnul înţeleg tot.
Solomon 28, 5

Inima cunoaşte amărăciunile sale, iar un străin nu poate împărţi

bucuriile ei.
Solomon 14, 10

Lăudaţi-vă cu numele Lui cel sfânt! Să se bucure inima celor ce-L

caută pe El!
Cartea întâia Paralipomena (întâia a Cronicilor) 16, 10

Iisus a răspuns: Adevărat, adevărat zic ţie: De nu se va naşte

cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui
Dumnezeu. Ce este născut din trup, trup este; şi ce este născut din
Duh, duh este. Nu te mira că ţi-am zis: Trebuie să vă naşteţi de sus.
Ioan 3, 7

Luaţi seama la ce auziţi: Cu ce măsură măsuraţi, vi se va măsura;

iar vouă celor ce ascultaţi, vi se va da şi vă va prisosi.
Marcu 4, 24

Şi Dumnezeu poate să înmulţească tot harul la voi, ca, având

totdeauna toată îndestularea în toate, să prisosiţi spre tot lucrul bun.
Corinteni 9, 8

Căci tot celui ce are i se va da şi-i va prisosi, iar de la cel ce n-are

şi ce are i se va lua
Matei 13, 12

Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-

au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El.
I Corinteni 2, 9

Căci dacă am fost altoiţi pe El prin asemănarea morţii Lui, atunci

vom fi părtaşi şi ai învierii Lui, cunoscând aceasta, că omul nostru cel
vechi a fost răstignit împreună cu El, ca să se nimicească trupul
păcatului, pentru a nu mai fi robi ai păcatului.
Romani 6, 5-6

Prefata
Motto:

Tine mintea ta în iad si nu deznãdãjdui.

Sfantul Siluan Athonitul

Aşa e cu Hristos.E pe viaţă şi pe moarte, nu-i de joacă, nu-i de şagă,

nu-i cu jumătăţi de măsură, nu-i cu fofarlica, uite popa nu e popa, nu-i
cu „să vezi că”, nu-i cu „ce putem face , cu „împrejurările m-au silit".
Parintele Nicolae Steinhardt

Vom sta lângă El, cu toată inima, cu tot sufletul, cu tot cugetul, cu toată
puterea noastră, şi aceasta cu preţul oricăror pedepse, cu moartea
îndreptată asupra noastră de către toţi luptătorii contra lui Hristos din
întreaga lume.
Parintele Iustin Parvu

Bucurie mare este sa Il simti pe Domnul. Si mare intristare este a vedea razboiul
impotriva Bisericii Vii ai Lui pornit cu inversunare la fel de puternic si din afara, dar si
dinauntru. Alcatuiesc aceasta colectie de texte din nevoia de Adevar, din grija pentru
semeni, din durerea, grija si frica pe care o am pentru pacatele mele si a tuturor semenilor
mei. M-am ingrijit de a-L gasi pe Dumnezeu neincetat, dar cautarea mea m-a dus de
multe ori in locuri mincinoase: desfrau, droguri, magie, practici orientale, delasare,
muzica, filme, idoli, filosofie, paganism. Am fost chiar si un aprig hulitor al Bisericii.
Mi-am facut chip cioplit din multe ale lumii acesteia si mai ales din mintea mea. Si ce e
si mai rau e ca am sfatuit la rau si pe altii. Revolta mea a plecat din nevoia de a Trai cu
adevarat, din nesuferinta pe care am avut-o dintotdeauna pentru ipocrizie, pentru
fariseism - cum s-ar putea numi mai bine si mai cuprinzator in termeni crestinesti.
Alergand prin tot felul de sfaturi necrestinesti, idolatre si pacatoase, am ajuns la randul
meu sa fiu ipocrit. Lovindu-ma peste tot de minciuna si prefacatorie, am renuntat la lupta
alegand cea mai proasta cale posibila: calea mea. M-am autoproclamat liber si astfel am
devenit sclav. Dar tu singur nu te poti face liber, ci numai Dumnezeu este Acela care te
poate elibera. Numai in Dumnezeu este Libertatatea. Altfel ajungi sa fugi ca cel
nelegiuit, care "fuge fără ca nimeni să-l urmărească" pe cand "dreptul stă
ca un pui de leu fără grijă. " (Solomon 28, 1) Insa indiferent de orice
nu m-am lasat a cauta Adevarul. Scopul meu a fost sa descopar
Iubirea. De mic copil indeletnicirea mea principala a fost aceea de a
gasi Iubirea. Nu o spun metaforic, acesta a fost din totdeauna scopul
meu principal in viata, nadejdea mea insetata si sincera. Si cu toate ca
am umblat si am cautat-o de cele mai multe ori exact acolo unde nu
trebuia, Dumnezeu s-a milostivit de sufletul meu si i s-a aratat lui si m-
a mangaiat cu Iubirea Lui. Mi-a aratat Bunul si Milostivul ca cel care
cauta, cu adevarat va gasi.
Ii multumesc lui Dumnezeu pentru toate. Si pentru cele rele si pentru cele bune si
ca m-a rabdat in nestiinta si ticalosia mea nesuferita, caci cu adevarat am fost un hulitor
de Dumnezeu. M-a luat in mainile Lui si m-a condus acasa: adica chiar in El Insusi, in
Trupul cel Viu al Mantuitorului nostru Iisus Hristos, care este Biserica. Ii multumesc ca
m-a chemat catre El, caci ce altceva este cautarea noastra, decat Chemarea Lui cea
Sfanta, decat glasul Lui catre noi, decat dorul Lui cald si bun, pe care le sadeste tainic in
sufletul nostru spre a ne ridica catre El? Sa ne apere si sa ne povatuiasca pe toti. Doamne-
ajuta!

Ajuns in sanul Bisericii, m-a cuprins o mare bucurie. Dar in scurt timp am inceput
sa ma simt prigonit de acolo, chiar din interiorul ei. Rugaciunea si cautarile m-au invatat
sa nu mai am incredere in gandurile mele, ci mai cu seama sa urmez sfaturile Scripturii si
ale Sfintilor Parinti. Sunt tanar, am douazeci si cinci de ani, si mi-am propus sa ascult,
deasemenea, si pe cei mai batrani, oricare ar fi ei, mai ales dintre credinciosi, eu nestiind
aproape nimic despre cum sa ma comport in biserica. Cu durere o spun si cu grija si fara
nici o intentie de a judeca pe cineva pe nedrept, in scurt timp am inceput sa ma simt
prigonit de acolo, chiar din sanul Bisericii noastre. Povata - o spun inca de pe acum -
imi sunt cuvintele apostolului Pavel din Epistola catre Galateni:
Fraţilor, chiar de va cădea un om în vreo greşeală, voi cei
duhovniceşti îndreptaţi-l, pe unul ca acesta cu duhul blândeţii, luând
seama la tine însuţi, ca să nu cazi şi tu în ispită.
 Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi aşa veţi împlini legea lui Hristos.
Căci de se socoteşte cineva că este ceva, deşi nu este nimic, se
înşeală pe sine însuşi. Iar fapta lui însuşi să şi-o cerceteze fiecare şi
atunci va avea laudă, dar numai faţă de sine însuşi şi nu faţă de altul.
(Galateni, 6, 1-4)
Mai zice Sfantul Apostolul Pavel:
Vă rugăm însă, fraţilor, dojeniţi pe cei fără de rânduială,
îmbărbătaţi pe cei slabi la suflet, sprijiniţi pe cei neputincioşi, fiţi
îndelung-răbdători faţă de toţi.
(Tesaloniceni, 5. 14)
Rostul nostru in viata consider dupa toate cate ne invata Scripturile este sa slujim
Domnului, si prin Domnul aproapelui. Altfel zis, in viata "meseria" noastra este aceea de
a slavi pe Dumnezeu neincetat si de a ajuta pe aproapele nostru oricand, respectand cu
sfintenie oranduiala lasata noua de Mantuirul Hristos si de Duhul Sfant prin prooroci.
Toate acestea din iubire si cu nadejdea mantuirii.
Suntem trecatori pe acest pamant si nu traim aici spre a ne desfata, ci spre a ne
mantui. Nu suntem aici nici macar pentru a supravietui, nu aceasta ar trebui sa fie
principala noastra preocupare - supravietuirea, ci MANTUIREA. Stiti? E simplu: oricat
ne-am chinui sa supravietuim, pana la urma murim. Si abia apoi trecem in adevarata
viata. Noi suntem din fire nemuritori, Dumnezeu ne-a creat nemuritori, El este datator de
viata, nu de moarte, nu El a creat moartea, ci noi in cardasie cu vrasmasul, prin pacat.
Suntem aici sa incercam a spala acest pacat, nadajduind ca Dumnezeu in mila si iubirea
Sa nemarginite, ne va da mantuirea.
Dumnezeu e Iubire. Hristos e Iubire. Crestinismul e Iubire. Asadar, daca ne sta cu
putinta, se cuvine sa ajutam pe cei slabi (Fapte, 20, 35) si pe cat posibil sa ii trezim pe
cei fara de randuiala. A ajuta pe cei slabi nu inseamna doar a milui cu ceva pe unul si pe
altul, ci a-i sari in ajutor celui aflat la anaghie sau in nestiinta si cadere. De exemplu - fara
sa stiu - la inceputul credintei mele treceam tot timpul prin fata altarului pe acolo pe
unde are voie numai preotul si cei care se impartasesc. Iar cineva, cu blandete m-a
atentionat ca lucrul acela e o neranduiala si m-am bucurat, ca m-a ferit sfatul acela de un
pacat. Si am primit sfaturi bune si in legatura cu pacate mult mai mari, despre care eu nu
stiam ca sunt pacate si m-am bucurat, ca sfaturile celor care mi le-au dat cu bunavointa,
m-au pazit de pacate. E o datorie a noastra de a invata pe cel care nu stie si de a atentiona
pe cel care greseste, dar nu cu forta, ci numai cu blandete si iubire. Sa stam atenti, ca
Dumnezeu vorbeste prin oricine, chiar prin cei pe care ii credem vrasmasi, ne poate
Dumnezeu smeri si bine povatui. Asa ca sa nu uram pe nimeni!
Spuneam mai sus ca in scurt timp am ajuns sa fiu prigonit din biserica tocmai de
crestini, si chiar si de unii preoti. Mai ales de dragul acestora am inceput alcatuirea
acestei culegeri de texte, care vorbeste despre caderea crestinilor, despre falsii sau
pseudo-crestinii, despre ipocrizie, apostazie si erezie, intr-un cuvant de semnele
sfarsitului, mai ales asa cum apar ele tocmai in interiorul bisericii noastre. Multi dintre
cei "preadrepti" din biserica considera a da un sfat celui aflat in nevoie drept lipsa de
smerenie. Dar ce fel de smerenie este aceea care ucide? Ca langa noi si in fata noastra,
aproapele - si mai nou, foarte grav - ierarhul nostru, interpreteaza si manjeste Adevarul
pe care din Iubire l-a lasat Hristos-Dumnezeu, lumii spre a se mantui. Acei
"preacredinciosi" flutura tot timpul spre a se scuza, indemnul "Nu judeca si nu vei si
judecat." Adica stiti? - “Sa nu deranjam pe nimeni!”, nici chiar pe dracul.
Ce m-a pus pe ganduri este aceea ca ei nu sunt judecati, ci doar se vad a fi
judecati. Privind la vietile sfintilor si a cuviosilor nostri ortodocsi, nu am gasit pe nici
unul dintre ei sa se supere atunci cand chiar si o desfranata le arata pacatele si ii ajuta
spre indreptare (vezi Patericul). Nu stiu nici un sfant caruia sa i se releve ADEVARul de
catre oricine care sa strige sus si tare "Auzi, tu sa nu ma judeci pe mine, cine esti tu sa
judeci?". Tocmai acel lipsit de smerenie aduce acest argument in favoarea lui. Si tocmai
aceia dintre "dreptcredinciosi" care se supara la o incercare blanda si de multe ori plina de
emotie si compasiune de a-i atentiona (de exemplu ca nu e bine sa vorbesti in biserica),
tocmai aceia sunt cei mai fara de rabdare, tocmai aceia dau afara oameni din biserica pe
motiv ca sunt urat mirositori sau prost imbracati, tocmai aceia dojenesc si s-au instituit ca
un fel de politie a bisericii care te urmareste si te intimideaza sa nu faci ceva gresit,
tocmai aceia dojenesc fara rabdare si blandete. Saracutii! Sa ne rugam pentru ei, pentru
noi si pentru Biserica noastra.
Pentru ca se vorbeste in biserica mai ceva ca in piata, de uneori nu se aude nici
preotul; pentru ca nu exista - cel putin la oras - slujba bisericeasca facuta in liniste si
dupa randuiala; pentru ca se scurteaza slujbele si se modifica tipicul bisericesc dupa
interese lumesti; pentru ca preotii nu mai tin canoanele si oranduiala stramoseasca; pentru
ca episcopii si patriarhii incalca poruncile apostolesti si se inchina, roaga si chiar
impartasesc impreuna cu ereticii; pentru ca au ajuns moastele Sfintilor si Mucenicilor
care au murit pentru Adevarul credintei noastre sa fie donate ereticilor si apostatilor,
astfel ponegrind memoria Sfintilor Aparatori ai credintei noastre, amestecand adevarul
cu minciuna si incurajandu-i pe eretici in amagirea lor; pentru ca slujitorii bisericii
neputand sa-si infraneze poftele lor, le ingaduie si le admit pe acelea si credinciosilor,
tragand si pe altii o data cu ei catre iad; pentru ca in biserica troneaza superstitia si nu
credinta si din acest motiv, este in mare pericol si cel care vine pentru prima data in
biserica sa se murdareasca cu aceste practici pagane, indoilenice si uneori chiar
vrajitoresti s.a.m.d
Cel care vrea sa se roage si sa asculte slujba bisericeasca cu adevarat, nu o poate
face nicicum, caci in biserica nu e aproape niciodata liniste, nici macar cand biserica e
goala. Galagia e pricinuita tocmai de acelea - ca sunt cu precadere femei - care vin
primele, stiti, din evlavie - ca sa nu piarda nimic din slujba. Tocmai ele vorbesc pe
aproape intreg parcursul slujbei. Tocmai aceia care au o obsesie din a pastra oranduiala in
biserica, acei supercorecti - cum ii numea parintele Serafim Rose - dintr-o ravna
nesocotita fac mai multa zarva, decat ordine. Dragele de ele si dragii de ei, sa ne rugam
pentru sufletul lor. Pentru ca multi tineri care isi regasesc drumul catre Dumnezeu, se
simt pur si simplu alungati din biserica de acesti oameni, care in general se socot - se
pare - ca fiind deja mantuiti.
` E o certitudine ca daca ai nevoie de o mangaiere, de un sfat sau de un umar pe
care sa plangi, e mai bine sa eviti acesti "dreptcredinciosi" - care mai degraba te vor
certa, judeca si demoraliza, decat te vor sustine. Cand ai o asemena nevoie de sfat si
mangaiere, e mai bine - am observat - sa alergi catre cei mai pacatsi - saracii, decat spre
acei "preadrepti" si educati din biserici care se pare ca le-au aflat pe toate si nu mai au
rabdare cu aceia care sunt la inceputul drumului in credinta. Deobicei acei "preadrepti"
se dau drept exemplu pe ei insisi, adica stiti - calea lor, ei stiu cel mai bine. Cum am
putea sa stam nepasatori? Sa ne rugam pentru ei, si pentru noi si sa dam slava lui
Dumnezeu, ca nu o fac oamenii aceia din rautate, ci sunt saracii pacaliti de draci, aceasi
draci care pacalesc lumea intreaga si care m-au pacalit vreme indelungata si pe mine si
care daca, nu vom avea nadejde la Domnul inca ne vor mai pacali. Ca stiti? Principala
lege satanica este aceea de a face dupa cum te taie pe tine capul si din pacate observ ca
mare parte din viata mea am trait dupa aceasta minciuna si aproape toata lumea traieste
dupa aceasta lege "Eu stiu ce-i cel mai bine pentru mine" - ceea ce este o greseala imensa:
Cel ce îşi pune nădejdea în inima lui este un nebun, iar cel ce se
conduce după înţelepciune, acela va fi mântuit.
Solomon 28, 26
Pune-ţi nădejdea în Domnul din toată inima ta şi nu te bizui pe
priceperea ta. Pe toate căile tale gândeste la Dânsul şi El îţi va netezi
toate cărările tale.
Solomon 2, 5-6

Deasemnea, sunt unii dintre "crestini" care isi mascheaza nevoia de a ura si de a
vorbi de rau prin atacuri mai mult sau mai putin violente asupra ereticilor si
ecumenistilor. Lor le convine razboiul acesta, sunt "crestini" care isi gasesc in acest
razboi scuza de a-si satisface nevoia de a fi rai, barfitori, pizmuitori si vorbitori de rau.
Adevarul trebuie aparat chiar cu pretul vietii, dar nu prin ura, ci prin iubire!
Zice clar Mantuitorul: "Şi de-ţi va greşi ţie fratele tău, mergi şi-l
mustră pe dînsul între tine şi între el singur; deci, de te va asculta, ai
dobîndit pe fratele tău. Iar de nu te va asculta, mai ia împreună cu tine
încă pe unul sau doi, ca prin gura a două sau a trei mărturii să stea tot
graiul. Iar de nu-i va asculta pe ei, spune-l soborului; şi de nu va
asculta nici de sobor, să-ţi fie ţie ca un păgîn şi vameş."
Matei, 18, 15-17
"Să-ţi fie ţie ca un păgîn şi vameş" nu-nseamna insa a-l ura! Si
spun aceasta bazandu-ma pe intreg textul evanghelic. Sa-ti fie ca un
pagan si vames, adica sa te feresti de invataturile lui murdaritoare, de
comportamentul lui stricacios, sa te feresti de el la o adica, dar nu sa-l
urasti, ci sa-l rabzi si sa-l iubesti si sa te rogi pentru mantuirea lui, ca n-
ai fi tu mai drept decat bunul Dumnezeu, care zice "numai al Meu este
a razbuna". Daca e numai al Lui, atunci nu te baga. "Sa iubesti pe
aproapele tau ca pe tine insuti" nu e un indemn fratilor, e o PORUNCA.
Nu e - dupa cum observa si parintele Arsenie Papacioc - un sfat, o
povata, e PORUNCA DUMNEZEIASCA. Dar lumea a uitat aceasta, din
pacate. Iata textul Evangheliei sa ne aduca aminte si sa ne bage in
simtiri:
Învăţătorule, care poruncă este mai mare în Lege?
El i-a răspuns: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată
inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este marea
şi întâia poruncă. Iar a doua, la fel ca aceasta: Să iubeşti pe aproapele
tău ca pe tine însuţi.
În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi proorocii.
Matei 22, 36-40
Mantuitorul n-a vorbit doar de prieteni, de cei de aceeasi de credinta cu noi, de cei
care ne convin, ci de toti semenii. In prima porunca se vede clar sa aparam Adevarul cu
orice chip, dar mai ales sa-l iubim cu orice chip, sa nu ne plecam in nici un chip ereziilor
si apostaziilor - si deci apostatilor sau ereticilor - dar sa-i rabdam! Sa nu ne rabunam noi
pe ei, ci sa ne rugam pentru trezirea lor din minciuna, ci sa nu-i incurajam in nici un fel
in greseala lor, ci cu blandete si iubire, prin modul nostru de viata si comportament si
trairea noastra mai ales - nu doar prin vorba desarta - sa incercam a-i trezi din amagirea
lor. Ca sa indeplinesti a doua porunca, e neaparat sa o indeplinesti si pe prima: iubeste
"pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot
cugetul tău" si mai departe te va invata Iubirea ce sa faci, adica sa-ti
iubesti aproapele, chiar si pe acela care e vrasmasul tau. Degeaba zici
ca iubesti pe Domnul, daca tu urasti pe aproapele tau, nu faci decat sa
te minti singur. Iar de nu credeti, iata ce spune Mantuitorul:
Aţi auzit că s-a zis: "Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte". Eu
însă vă spun vouă: Nu vă împotriviţi celui rău; iar cui te loveşte peste
obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt. Celui ce voieşte să se judece cu
tine şi să-ţi ia haina, lasă-i şi cămaşa. Iar de te va sili cineva să mergi
o milă, mergi cu el două. Celui care cere de la tine, dă-i; şi de la cel ce
voieşte să se împrumute de la tine, nu întoarce faţa ta.
Aţi auzit că s-a zis: "Să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe
vrăjmaşul tău". Iar Eu zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi
pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru
cei ce vă vatămă şi vă prigonesc, ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din
ceruri, că El face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi
trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi. Căci dacă iubiţi pe
cei ce vă iubesc, ce răsplată veţi avea? Au nu fac şi vameşii acelaşi
lucru? Şi dacă îmbrăţişaţi numai pe fraţii voştri, ce faceţi mai mult? Au
nu fac şi neamurile acelaşi lucru?
Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc
desăvârşit este.
Matei 5, 38-48
Cu aceste ganduri am pornit la alcatuirea colectiei pe care sper ca o veti citi,
colectie adunata din cuvintele multor Sfinti si cuviosi ai Bisericii nostre ortodoxe. Nu
am grija de Biserica noastra, ca stiu ca nici portile iadului n-o vor putea birui, dar am
grija de crestinii nostri care o manjesc si o interpreteaza dupa bunul lor plac, spre a-si
scuza pacatele si ratacirile lor. O spun cu dragoste si mare grija, pentru ca stiu cum
actioneaza acest drac al nesupunerii, ipocriziei si minciunii - ca am trait cu el atata timp
din pacate si cine stie daca nu voi mai cadea, de nu voi nadajdui si de nu ma va tine
Domnul. Minciuna si ipocrizia, fatarnicia si prefacatoria sunt la ele acasa in aceste
timpuri horatatoare chiar in sanul bisericii. O, Doamne! Dumnezeu sa ne ierte si sa ne
pazeasca!
Sper sa fie un cadou placut, de invatatura si mangaiere aceasta culgere pentru toti
cei care o vor citi si sper ca vor ajuta pe aceia sa dea slava lui Dumnezeu si sa deschida
ochii. Doamne ajuta.

Cuvant de inceput
 Ca o introducere, ca o a doua prefata voi prezenta cateva aspecte pregatitoare
pentru lectura acestei carti, care - cred eu - ar putea fi de mare ajutor. Aceasta introducere
este formata din cuvintele teologului contemporan Danion Vasile, culese si sistematizate
de mine pe diferite teme, spre a putea fi cu usurinta asimilate de cititor si sprea a ilustra
cu mai mare usurinta scopul acestei culegeri de cuvinte duhovnicesti. Cuvant de inceput
voi pune pe acela a unui mirean contemporan care a sesizat foarte bine:
"Sunt multe persoane care, desi credincioase, cand aud despre profetii si despre
semne ale sfarsitului incep “sa strambe din nas”, sa zambeasca sceptic si condescendent
sau, dimpotriva, sa aiba un impuls de agresivitate nestapanita: ii enerveaza si ii
deranjeaza atat de tare subiectul incat nici nu suporta sa citeasca vreun rand sau sa auda
vorbindu-se despre el, chiar daca se pune problema sa asculte marturia vreunui sfant
parinte, nicidecum a vreunui prezicator inflamat si dubios. Iar daca totusi iau la
cunostinta de astfel de marturii sau profetii, cauta in tot chipul sa le relativizeze, sa le
rastalmaceasca, sa spuna ca e vorba de niste “interpretari” si sa inceapa, de fapt, sa dea ei
insisi propriile interpretari (“linistitoare”) la pasajele scripturistice referitoare la vremurile
de pe urma si sa-i acuze pe cei care le transmit mai departe de cele mai grele boli
sufletesti. In acelasi timp, tot mai multi oameni constientizeaza ca se petrec in mod
precipitat lucruri din ce in ce mai grave si mai anormale la scara globala, ca lumea o ia
razna tot mai mult si mai mult, iar in biserica (la nivel oficial, mai ales) evolutiile in
directia apostaziei sunt tot mai pregnante si mai ingrijoratoare."

Danion Vasile

M-a întrebat cineva: „Cum de ai curajul să scrii atât de mult?”. Zic: „Am
curaj, pentru că eu n-aş putea să fac nimic prin propriile mele puteri şi,
cu cât sunt mai slab, cu atât mai mult mă bucur, că, dacă va ieşi ceva,
o să iasă pentru că a rânduit Hristos”. adică asta este, aici este
puterea noastră, că nu suntem tari, că de fapt suntem tari prin Hristos.
Dacă am fi tari doar prin noi înşine, am ţine cu dinţii de tăria noastră,
dar, aşa, ştim că Hristos ne dă viaţa; astea nu sunt vorbe goale, şi nu
vi le spun ca pe ceva ce am citit şi eu prin alte cărţi, ci vi le zic pentru
că aşa a rânduit Dumnezeu să cunosc Ortodoxia şi-mi doresc să o
cunoască şi alţii.

Atitudinea Crestinilor fata de semnele sfarsitului si semnele venirii lui Antihrist

Sfântul Chiril al Alexandriei a spus aşa: „E mai bine să nu se petreacă

semnele lui Antihrist în zilele noastre”. În ceea ce priveşte atitudinea
faţă de semnele sfârşitului şi semnele venirii lui Antihrist, putem
constata cu toţii că există trei direcţii, trei tendinţe. Una este cea a
oamenilor care, iubitori de sine, deşi merg la biserică, îşi doresc să aibă
parte de o viaţă cât mai tihnită, cât mai comodă, şi încearcă să ignore
apostazia contemporană; încearcă să nu ţină seama de legalizarea
păcatelor împotriva firii şi de prezentarea lor ca nişte lucruri normale;
încearcă să nu ţină seama de profeţiile unor sfinţi şi cuvioşi care au
vorbit despre sfârşitul lumii. Şi ţin cu dinţii de tihna lor lumească.
 O a doua tendinţă, mult mai periculoasă, este cea a ortodocşilor
care, luând ca model diferitele secte apocaliptice, nu au în cap decât
cuvinte ca: „Vine sfârşitul lumii, pregătiţi-vă, speriaţi-vă, îngroziţi-vă,
că va fi jale!”. Şi se lasă prinşi de un duh de tulburare pe care au
sentimentul că trebuie să-l transmită tuturor. Ba încă îşi imaginează că
fac aceasta din insuflarea lui Dumnezeu şi consideră că e o poruncă
dumnezeiască să trâmbiţeze în stânga şi în dreapta că ortodocşii
trebuie să tremure de frică pentru că îl vor prinde pe Antihrist. Voi mai
reveni asupra acestei tendinţe.
În timp ce Sfântul Chiril ne spunea că ar fi bine să nu se petreacă
semnele lui Antihrist în vremurile noastre, Sfântul Ioan de Kronstadt
spunea despre sfârşitul lumii: „Da, vremea e aproape. Dacă Apostolii
au vorbit despre apropierea ei, noi putem spune cu siguranţă că
sfârşitul bate la uşă.” Iar Sfântul Nicolae Velimirovici, ierarhul care a
fost canonizat de Sinodul Bisericii Serbiei nu cu multă vreme în urmă,
spunea următoarele lucruri: „Vedem şi noi multe semne care au fost
prezise de Domnul Iisus, nu suntem orbi. Asta însă nu ne dă dreptul să
hotărâm ziua sfârşitului lumii şi, cu atât mai puţin, să ne dorim
înmulţirea răului în lume, căci, o dată cu înmulţirea răului, se
înmulţeşte şi numărul nedrepţilor ce-şi pierd sufletul, iar noi, ca fii ai lui
Dumnezeu, trebuie să dorim ceea ce doreşte şi Părintele nostru Ce-
resc, şi anume ca toţi oamenii să se mântuiască. Marea nu are decât
să se clatine, pământul să se cutremure şi stelele să cadă, noi trebuie
să stăm fără tulburare, încrediţându-ne voii celei bune a Făcătorului şi
dorind binele tuturor făpturilor omeneşti”.
Iată atitudinea echilibrată a Sfâtului Nicolae Velimirovici, iată
atitudinea echilibrată pe care ar trebui să ne-o însuşim şi noi. „Vedem
semnele sfârşitului lumii”, spunea Sfântul Nicolae în secolul trecut, iar
noi astăzi vedem încă şi mai multe semne.
Este adevărat că, văzând semne cum (...), unii ortodocşi cad iarăşi
în înşelare tipic sectară şi se apucă să facă tot felul de calcule precise
privitoare la data sfârşitului lumii: „Peste cinci ani vine sfârşitul”. Sau:
„Mai sunt câţiva ani şi cu siguranţă îl vom vedea pe Antihrist. În cinci
ani, maxim”.
Părintele Serafim Rose atrăgea atenţia asupra faptului că, dacă
vor îndrăzni unii ortodocşi să facă astfel de calcule precise - să-şi
expună învăţăturile public, în conferinţe sau cărţi - vor fi nevoiţi ca,
peste 15-20 de ani, să modifice cărţile pe care le-au scris, aşa cum au
făcut diferitele secte care au tot anunţat cu disperare data sfârşitului
lumii.
Nu este în duhul Ortodoxiei să spună cineva: „Apocalipsa vine peste
15 sau peste 20 de ani, ori mâine sau răspoimâine”. În acelaşi timp,
însă, este în duhul Ortodoxiei să observăm şi noi semnele apropierii
sfârşitului, să ţinem cont de aceste semne şi să ne întărim în credinţă,
să luăm putere pentru a rezista prigoanei de astăzi. Pentru că nu este
nevoie să vină Antihrist ca unii ortodocşi să se lepede de credinţa lor.
Se leapădă de Hristos toţi cei care trăiesc în patimi, toţi cei care se
leapădă de Biserică pentru a trăi după propriile pofte.
Un creştin a venit la avva Paisie Aghioritul şi i-a spus: „Mă tem că
va veni Antihrist”. Şi avva Paisie l-a întrebat: „O fi oare mai înfricoşător
decât diavolul? Sfânta Marina s-a bătut cu diavolul, Sfânta Justina a
izgonit dracii, atâţia şi-atâţia sfinţi s-au luptat, ori faţă către faţă, ori
prin rugăciune, cu puterile întunericului. Şi le-au biruit”.
Nouă, creştinilor, ar trebui să ne fie străină teama şi disperarea
că Antihrist va veni. Trebuie să ne fie teamă de căderile şi de patimile
noastre. Dacă noi vom cădea în patimi, ne lepădăm de Hristos până să
vină Antihrist. Iar dacă noi vom merge pe calea virtuţii, vom merge şi
dacă va veni Antihrist.
O creştină m-a întrebat: „Şi care-i punctul tău de vedere în
această privinţa? Ce-o să spui la conferinţă?”. I-am spus: „Eu nu am un
punct de vedere personal asupra acestui subiect. Pentru că într-o
problemă atât de importantă, sau în orice problemă bisericească,
punctul meu de vedere nu are aproape nici o valoare. Trebuie să
înţelegem care este cugetul Bisericii, trebuie să înţelegem cum vede
Biserica o problemă sau alta, şi noi să încercăm să ne însuşim acest
punct de vedere, înţelegând că Biserica nu este altceva decât o şcoală
a adevărului”.
Ar fi absurd să vă vorbesc despre învăţătura ortodoxă, despre
venirea Antihristului, dacă nu aţi şti că învăţătura Bisericii nu este
altceva decât adevăr, de la un capăt la altul. Noi ori înţelegem că
învăţătura Bisericii este adevăr, şi încercăm să cunoaştem acest
adevăr, ori credem că învăţătura Bisericii e adevăr amestecat cu
minciuna – şi atunci e lesne de înţeles de ce ne permitem să extragem
din predanii numai atât cât îi convine raţiunii noastre neputincioase.
Numai că cei care nu înţeleg că în Biserică se află - în plinătatea sa -
adevărul nu vor putea înţelege aşa cum trebuie nici una dintre
învăţăturile Bisericii, nici una dintre hotărârile Sfintelor Sinoade şi, cu
atât mai puţin, delicata învăţătură despre sfârşitul lumii.

SEMNELE

Trăim cu viteză maximă într-o societate apostată, trăim în plină

hăituială… După ce o să vă căsătoriţi şi-o să aveţi familie, o să vedeţi
câtă alergătură e. Vrăjmaşul vrea să nu avem linişte. Vrea să trăim în
aceeaşi viteză cu lumea asta. Şi Hristos vrea exact reversul.

Intrare a femeilor în Sfântul Munte Athos, Grădina Maicii Domnului.

„Parlamentul european cere ridicarea interdicţiei care împiedică accesul

femeilor pe Muntele Athos din Grecia, zonă geografică de 400 km2,
unde accesul acestora este interzis în virtutea unei decizii luate în anul
1045, de către călugării celor 20 de mănăstiri ale regiunii, decizie care
violează astăzi principiul universal recunoscut al egalităţii genurilor, al
non-discriminării, ca şi legislaţia comunitară asupra egalităţii, precum
şi dispoziţiile relative la libera circulaţie a persoanelor în cadrul Uniunii
Europene”.
Înainte ca această pretenţie să devină oficială în luna ianuarie a
anului 2003, acum vreo doi sau trei ani, din rânduiala lui Dumnezeu
am ajuns în Sfântul Munte şi am vorbit cu mai mulţi părinţi care erau
foarte frământaţi de această problemă. Şi ei spuneau clar: „Dacă
femeile intră aici, vine sfârşitul lumii. Aşa ne-au învăţat bătrânii noştri,
aşa au profeţit sfinţii noştri, care erau făcători de minuni, cuvioşi,
asceţi sau nebuni pentru Hristos”.
Duşmanii Ortodoxiei ar vrea să poată demonstra că astfel de
profeţii - în care se face legătura dintre intrarea femeilor în Athos şi
sfârşitul lumii - ar fi falsificate. Numai că, în Sfântul Munte Athos,
înţelegerea acestei grozăvii nu diferă de la o mănăstire la alta sau de
la vreun schit la altul. Dacă cei care afirmă că vor binele grecilor vor
face acest pas, vor lovi în ceea ce are mai sfânt Ortodoxia. Nu se poate
ca ei să ne spună că ne iubesc, că ne respectă credinţa, că ne respectă
cultura, şi să calce în picioare Sfântul Munte.

(Pe avva Paisie Aghioritul) l-a întrebat un creştin: „Pentru ce întârzie

sfârşitul lumii?”. Şi răspunsul primit este foarte important: „Întârzie din
pricina ta şi a mea”, şi putem înţelege deci că şi a mea, şi a ta, şi a ta,
şi a ta şi din pricina noastră. De ce? „Ca să dobândim o stare duhovni-
cească bună. Dumnezeu încă mai rabdă, pentru că, de se va întâmpla
acum, ne vom pierde amândoi.” Adică, Dumnezeu nu va îngădui să
vină vremea sfârşitului înainte ca fiii Bisericii să fie pregătiţi; fiii
Bisericii vor înţelege că se apropie vremurile.
Este adevărat că Hristos va veni ca un fur; asta înseamnă că nu va
şti nimeni nici ziua, nici ceasul, dar semnele le vom cunoaşte. A fost
întrebat avva Paisie dacă ne vor impune pecetluirea cu semnul fiarei.
Şi a răspuns: „Politeţea lor nu va ajunge până acolo. Vor fi politicoşi,
pentru că vor fi europeni, vor arăta că sunt la înălţime. Nu îi vor chinui
pe oameni, dar omul nu va putea trăi dacă nu are pecetea. Vor spune
ei: «Fără pecete, vă chinuiţi. Dacă aţi fi primit-o, nu aţi fi trăit aşa de
greu». Nu se vor putea folosi nici monezi de aur, nici dolari, dacă vor
avea”.
Să observăm însă faptul că deşi slujitorii Satanei vor fi politicoase
şi nu vor impune oamenilor să primească pecetea, totuşi cei slabi în
credinţă nu vor rezista unei astfel de ispite, pentru că au fost învăţaţi
cu o viaţă comodă pe care Antihrist le-o va oferi numai dacă i se vor
închina lui.
Cât de uşor este pentru oamenii care nu se gândesc la sfârşitul
lumii să-şi imagineze că va veni o eră de împlinire, o eră de dragoste,
de înfrăţire între toate popoarele şi religiile, o eră în care va domni
pacea, o adevărată nouă eră, New Age, în care omul va ajunge la
maturitatea spirituală, creştinii vor spori duhovniceşte şi vor avea tot
felul de harisme… Dar sfinţii Bisericii ne atrag atenţia asupra faptului
că a aştepta o Împărăţie a lui Dumnezeu pe pământ este o mare
rătăcire.

Promovarea desfraului si decadentei in scoli. Toleranta fata de pacat si libertinajul

Citind programa Ministerului Educaţiei şi Cercetării despre Educaţia

pentru sănătate, m-am întristat foarte tare. Am încercat să văd şi eu
CD-ul recomandat de minister, ca să-mi dau seama ce vor învăţa copiii
mei în şcoală, şi am constatat că Ministerul Învăţământului îşi doreşte
ca fiii noştri, peste ani de zile, la ora de educaţie pentru sănătate, să
vadă organe sexuale masculine şi feminine. Materialul Ministerului
Învăţământului nu este făcut ca să aibă un caracter strict informativ, ci
este făcut în aşa fel încât să le fie stimulată curiozitatea elevilor.
Întrucât bănuiesc că unii dintre voi nu ştiu exact ce anume prevede
programa respectivă, este mai firesc să vă dau detalii precise
privitoare la această programă.
Auziţi ce vor aceştia să înveţe copiii noştri în şcoli: „Se pare că
sexul oral genital este mai frecvent întâlnit la persoanele civilizate, cu
o igienă personală ridicată, precum şi la cuplurile homosexuale”. Vreau
să fac o mică paranteză: deci, dacă nu-l practicăm, înseamnă că nu
suntem persoane civilizate. „Poziţiile în care este practicat sunt cele
mai variate, mai cunoscută fiind poziţia «69»”, care este descrisă cu
amănuntul în programa respectivă.
Preferinţa multor cupluri pentru sexul oral genital este motivată de
faptul că reprezintă o modalitate de a avea relaţii sexuale, fără riscul
apariţiei unei sarcini, precum şi un mijloc de a ajuta bărbatul în a
obţine erecţii, iar pentru femeie, de a avea relaţii sexuale fără a-şi
compromite virginitatea.” Deci fetiţele, fetele noastre or să afle că pot
rămâne fecioare, fecioria va fi la locul ei, trebuie doar să
lucreze în altă parte.
Ascultaţi cu atenţie, şi închei acest citat blasfemiator, dar care
este strâns legat de tema conferinţei noastre. „Considerat ca o relaţie
din sfera normalului de către sexologi, şi apreciat de către cei care-l
practică, sexul oral genital este condamnat în continuare de anumite
persoane sau grupuri populaţionale – auziţi de ce! – din cauza criteriilor
moral-religioase sau, pur şi simplu, din cauza lipsei de experienţă.”
Adică, va trebui ca fiii noştri să aibă mai întâi puţină experienţă şi abia
apoi să îşi formeze un punct de vedere.
Este trist, însă, că oamenii care trebuie să se ocupe de educaţia
copiilor noştri dau dovadă de atâta „respect” faţă de valorile creştine şi
vor să ne distrugă fiii. Satana şi-a dat seama că dacă astăzi îi va
îngenunchea pe copiii noştri, mâine copiii îl vor chema pe Antihrist.
Spunea Sfântul Ignatie Brianceaninov că Antihrist nu va veni de capul
lui. Antihrist va veni pentru că lumea îl va chema. Va fi o foame după
Antihrist, o foame după minunile sale, după bunăstarea materială pe
care o va da, va fi o foame după liniştea socială pe care o va aduce.

Prea Sfinţitul Hrisostom de Etna, care este doctor în psihologie – a

predat la Princetown şi la Harvard – spune aşa: „Fraţilor! Ştiţi cum stau
lucrurile cu punctul de vedere al psihiatrilor în privinţa
homosexualităţii? S-au adunat în America toţi psihiatrii şi au ajuns la
concluzia: «Homosexualitatea este boală!». Asta au spus-o marea
majoritate a psihiatrilor. În momentul în care organizaţiile de
homosexuali au făcut presiuni asupra psihiatrilor, s-au adunat iarăşi
psihiatrii, iarăşi au deliberat, s-au făcut presiuni chiar în timpul votului
(ne atrage atenţia Prea Sfinţitul Hrisostom) şi au decis: «Nu este
boală!»”. Adică eu, arătând o carte, spun astăzi: „Aceasta este o
carte”. Mâine vine cineva şi-mi dă cu ceva în cap şi mă determină să
spun: „Nu, de fapt este un portmoneu”. Înţelegeţi? Lucrurile stau
extrem de delicat. Campaniile pro-homosexualitate, bine plătite, bine
finanţate, bine organizate, reprezintă una din mâinile Antihristului.
Trebuie să ne dăm seama că legalizarea păcatului, înlocuirea virtuţii cu
păcatul şi considerarea păcatului ca ceva firesc este o treaptă pe care
oamenii, o dată ajunşi, vor deveni ca animalele şi-l vor chema pe
Antihrist.
Unii fac anumite păcate pe care le consideră acceptabile.
Masturbarea e unul dintre acestea. Am citit, nu mai ţin minte exact,
dar după unele statistici peste 70% dintre femei se masturbează, şi
parcă la bărbaţi procentul este mai mare; bănuiesc că sondajele res-
pective fuseseră făcute asupra femeilor necreştine şi asupra bărbaţilor
necreştini; pentru că fiecare creştin ar trebui să se lupte cu această
patimă. Cu toate acestea, aflăm că acest păcat e făcut pe scară largă.

Pecetluirea cu numarul fiarei

La întrebarea: „Care vor fi paşii?”, (avva Paisie Aghioritu) răspunde:

„Încet, încet, după cartelă şi buletin de identitate, adică după îndosari-
ere, vor înainta în mod viclean la pecetluire. Vor sili, prin diferite
mijloace viclene, pentru ca oamenii să primească pecetea pe frunte
sau pe mână”.
am citit o mărturie a unui om care afirma că a lucrat pentru unul
din marile guverne ale lumii; era doctor şi se ocupa de implanturile în
trupul omenesc, şi spunea: „Am realizat implanturi fiind convins că
facem acest implant spre binele oamenilor. În etapa finală trebuia găsit
locul, în trupul uman, în care ar fi trebuit să se facă implantul, astfel
încât să nu aibă nevoie de baterii, ci să funcţioneze cu energia
organismului”. Şi după ce a studiat care sunt locurile ideale în care s-ar
putea implanta un astfel de microcip, cei de la secţia respectivă au
spus: „pe frunte şi pe mână”. Şi atunci, cercetătorul în cauză şi-a dat
seama că lucrase pentru uneltele Antihristului. A părăsit serviciul, a
scris mărturisirea fărădelegii sale şi s-a retras. Mulţi vor crede că astfel
de declaraţii nu au nici o valoare. Alţii, însă, îşi vor da seama că o
astfel de declaraţie se intersectează cât se poate de clar cu învăţătura
Cuviosului Paisie. Părintele continuă: „Vor forţa astfel lucrurile şi vor
spune: «Vă veţi mişca numai cu cartele». banii se vor desfiinţa. va da
cineva cartela la magazin şi va cumpăra şi vânzătorul va lua banii din
bancă”.
E ceva rău în cartele? Să ne dăm seama de un lucru: există
oameni care stau departe de Biserică şi judecă lucrurile din alt punct
de vedere decât noi, creştinii. Dacă n-am fi creştini, şi noi ne-am dori
cartele, pentru că e un sistem cât se poate de simplu şi nu are nimic
rău în sine. Putea exista un sistem de cartele şi chiar de microcipuri
care să nu aibă nimic rău în el însuşi. Puteau să existe cartelele doar
aşa cum se folosesc în prezent: pentru a face cumpărături, pentru una,
pentru alta, şi atât. Numai că de la cartela simplă se va ajunge la
cartela implantată, şi, daţi-vă seama, necreştinii, necredincioşii vor
cere implanturile, aşa cum unii le şi cer deja.
Poate aţi auzit că sunt locuri deja, în America, în care oamenii au
posibilitatea de a-şi pune astfel de implanturi. De ce o fac? Să nu fi fost
creştin şi să ştiu că vor pleca copiii mei în cine ştie ce excursie, într-un
loc în care s-ar putea rătăci, şi să ştiu că aş avea alternativa de a le
pune microcipul ca în cazul în care s-ar pierde să-i găsesc prin satelit,
mi s-ar părea o prostie să nu le pun copiilor microcipul. Aşa cum foarte
mulţi deja pun microcipuri la câini şi la alte animale. Raţionamentul e
practic: dacă vecinul îmi fură calul, eu văd prin satelit unde e calul şi
exact în satul ăla mă duc şi iau calul şi gâtul vecinului!
Deci noi nu trebuie să ne înfierbântăm, să ne încrâncenăm şi să
spunem: „Sunt handicapaţi cei care vor microcipuri!”. Dacă nu
credeam în Dumnezeu şi nu eram creştin, mi s-ar fi părut o prostie să
nu îmi pun microcip.
Să vă fie clar de ce mulţi vor vrea pecetluirea: „este cât se poate
de practică, nu implică nimic rău”, din punctul lor de vedere.
Problema care e? Problema e că în momentul în care se va face
această pecetluire, se va face cu semnul fiarei. Şi pentru necredincioşi,
semnul fiarei va fi o joacă; vedem în tot felul de filme că eroii au nume
de demoni, sau ştiţi cu toţii de parfumul lui Banderas, Diavolo. Oamenii
obişnuiţi să ia în râs astfel de nume o să-şi pună 666! Ei, şi? Puteau, în
egală măsură, să-şi pună pe frunte sau pe mână icoana cu Mântuitorul,
că la fel de tare i-ar fi interesat, înţelegeţi? Ei vor şti că au banul
asigurat, că au masa asigurată, că au stomăcelul plin, şi gata! Nu îi
interesează altceva.
Problema va fi însă pentru creştini. Părintele Paisie continuă: „Cel ce
nu va avea cartelă nu va putea nici vinde, nici cumpăra. Pe de altă
parte, vor face reclamă sistemului perfect al pecetluirii cu raze laser cu
6-6-6, pe mână sau pe frunte, care nu se va vedea la exterior. În
acelaşi timp, la televizor vor arăta că cutare a luat cartela cutăruia şi i-
a luat banii din bancă, şi vor spune mereu: «Mai sigură este pecetluirea
cu raze laser, pe mână sau pe frunte, pentru că numai deţinătorul îşi
ştie numărul lui. Pecetluirea este sistemul perfect. Celălalt nu-ţi va
putea lua nici capul, nici mâna şi nu-ţi va vedea pecetea»”.
Zice aşa părintele Paisie: „Şi nu numai când dăm, dar şi când tre-
buie să luăm ceva, să nu ne gândim la noi înşine, ci să căutăm
totdeauna ce odihneşte celălalt suflet. Să nu existe înlăuntrul nostru
nesaţ, să nu avem gândul că suntem îndreptăţiţi să luăm oricât vrem şi
să nu rămână nimic pentru celălalt”. Am încheiat cu citatele din
Părintele Paisie, rugându-vă să fiţi atenţi asupra ultimei idei: dacă vom
fi învăţaţi cu măsura, vom rezista. Dacă vom învăţa să ne iubim
aproapele şi să îl ajutăm după putere, ne va fi mai uşor să rezistăm în
vremurile de prigoană.
Oamenii politici pretind că vor să aducă Împărăţia lui Dumnezeu pe
pământ prin bunăstare, pace, fericire. Ce altceva aţi vrea să aducă?
Iadul?
E clar că oamenii politici care nu au credinţă în Iisus Hristos şi care
nu ştiu că vor învia nu pot înţelege perspectiva creştină asupra vieţii.
Ar trebui să mai ţinem seama de o implicaţie a acestei situaţii: cei
care ne conduc nu sunt cu nimic mai buni sau mai curaţi la suflet decât
restul oamenilor. Nu sunt nişte repere morale. Dacă statistica spune că
un anumit procent din populaţie duce o viaţă păcătoasă, este firesc ca
cei care ne conduc să aibă aproximativ aceeaşi rată a moralităţii. Ar fi
ciudat ca dintr-un popor de oameni iubitori de păcat să răsară numai
guvernanţi sporiţi în viaţa duhovnicească. Şi, dacă mulţi guvernanţi
sunt iubitori de păcat, nu este de mirare că unele dintre legile pe care
le dau – şi în mod special cele care au implicaţii morale importante
pentru viaţa poporului - sunt într-o măsură mai mică sau mai mare
potrivnice învăţăturilor lui Hristos. Să judecăm lucrurile ca nişte copii,
folosindu-ne de regula de trei simplă: dintr-o sută de oameni şaptezeci
cad într-un anumit păcat, şi din această sută se aleg cei care or să dea
hotărâri pentru toţi. Or să dea şi pentru creştini. Şi ajungem la
concluzia că ne conduc şi ne vor conduce oameni care trăiesc în
patimi, oameni care afirmă că ne vor binele; dar binele pe care-l
doresc ei va fi diferit de binele pe care-l înţelegem noi. Şi oamenii
aceştia, învăţaţi cu patimi, nu au cum să ia hotărâri care să ne fie
nouă, cu adevărat, de folos. Repet: vedeţi cazul Sfântului Munte Athos.
Despre Serbia, nu mai zic. Prigoana anticreştină, pornită din Occident
de iubitorii de democraţie, a atins culmea prin distrugerea atâtor
mănăstiri, biserici şi catedrale.

Caderea si fariseismul (ipocrizia) crestinilor

A fost un simpozion „Părintele Serafim Rose”, şi a trebuit să-i prezint

viaţa şi învăţăturile. Nu era corect din partea mea să trec cu vederea
faptul că părintele Serafim Rose a fost prigonit de către un ierarh. A
fost prigonit aşa cum fusese prigonit şi părintele său duhovnicesc,
Sfântul Ioan Maximovici - făcătorul de minuni din San Francisco.
Precum ştiţi, Sfântul Ioan a fost adus în tribunal, în proces civil. El, care
vindeca bolnavi prin rugăciune încă din timpul vieţii, el, care făcea
mulţime de minuni, a fost chemat la tribunal de către unii ortodocşi
care erau duşmani ai Bisericii.
Pentru că prezentasem câteva amănunte de genul acesta, la
partea cu întrebările, un părinte a spus la un moment dat: „Danion
Vasile n-a vrut să fie anticlerical în ceea ce a spus, dar…” şi a con-
tinuat, iar pe mine m-au durut cuvintele sale. Şi m-am frământat
câteva ore din cauza asta. Am fost anticlerical, fiind obiectiv? Era mai
corect să trec cu vederea faptul că părintele Serafim a fost prigonit aşa
cum a fost prigonit şi Sfântul Ioan Maximovici?
La Mănăstirea Radu Vodă, unde au fost aduse moaştele Sfântului
Ierarh Nectarie, celălalt mare făcător de minuni al secolului XX, la
Vecernia dinaintea praznicului Sfântului Nectarie am ţinut o predică, un
semn de mulţumire pentru că sfântul m-a ajutat (a doua zi urma să fie
botezată fetiţa mea, Nectaria). Mi-am dorit tare mult să predic atunci şi
am predicat. După predică mi-a zis cineva: „Nu-i frumos că ai amintit
faptul că l-au prigonit alţii, că l-a prigonit Patriarhul Sofronie al
Alexandriei, trebuia să treci cu vederea asta”.
Să ne întrebăm oare ce-ar fi să ne apucăm acum să modificăm
noi Vieţile Sfinţilor, să dăm nişte variante giorno, ca să nu supere pe
nimeni, şi apoi să dăm ochii cu sfinţii, la Judecată. Mi-ar fi foarte frică!
Despre subiectul căderii unor clerici voi vorbi cu inima strânsă. Vă
rog să mă credeţi că-i iubesc din tot sufletul meu atât pe preoţii, pe
ierarhii contemporani cu viaţă sfântă, cât şi pe toţi sfinţii şi pe cuvioşii
Bisericii care au urcat treptele ierarhiceşti. Sunt convins că cine dă cu
barda în preoţi şi-n ierarhi, dă cu barda în Biserică. Totuşi, Părintele
Serafim Rose atrăgea atenţia asupra faptului că între lucrările
diavoleşti în secolul XX a fost compromiterea unei părţi din conducerea
Bisericii. Unii ierarhi veneau la adunările ecumenice şi spuneau: „Staţi
liniştiţi, fraţilor, în Rusia e linişte. Staţi liniştiţi, fraţilor, în Rusia se face
închisoare numai din motive politice”.
Intreb: este oare acesta un capitol care a răsărit în istoria Bisericii abia în
secolul XX? Ia gândiţi-vă! Dacă citim Vieţile Sfinţilor, vedem că au
existat ierarhi şi preoţi nevrednici încă de la începutul Bisericii, Iuda
fiind exponentul lor de vază.
Vedem deci nu numai faptul că au existat ierarhi prigoniţi încă din
primele secole, ci şi că au existat ierarhi care au luat tronul arhieresc
prin mijloace mai puţin sau chiar deloc binecuvântate. Dar vedem şi că
până la urmă lucrarea diavolului nu a biruit lucrarea dumnezeiască.
Da, există motive de sminteală, motive de poticnire. Dar cine vrea să Îl
slujească pe Dumnezeu nu se lasă biruit de sminteală.
Mulţi se gândesc cu groază cum o să stea împotrivă, ce o să facă
dacă o să prindă vremurile de pe urmă, de sminteală şi apostazie. Dar
frica şi panica îi cuprind numai pe cei slabi în credinţă. Noi, ca oameni,
ne cunoaştem neputinţele. Dar, în acelaşi timp, trebuie să ştim că, în
măsura în care suntem creştini, pe noi ne ţine Hristos. Şi să nădăjduim
că Hristos ne va întări şi, dacă vom cădea, ne va ridica.

Despre iubirea de sine

Citindu-l pe părintele Justin Popovici, care dădea cu barda în iubirea

de sine şi în narcisismul contemporan, mi s-a părut că prea bate apa-n
piuă. Zic: dom’le, da’ chiar aşa, iubire de sine, iubire de sine… Mi s-a
părut puţin plictisitor. Şi spun în gândul meu: da’ noi, ortodocşii, nu
prea suntem iubitori de sine.
Ca, după aceea, să-mi dau seama: fraţilor, la noi, iubirea de sine e
la ea acasă, că până şi-n modul nostru de a fi ortodocşi suntem iubitori
de sine. Ne place să ne facem canonul, ne place să mergem la biserică,
ne place că nu suntem ca ceilalţi, avem o mândrie foarte fină, care Îl
izgoneşte pe Hristos.
Este adevărat că trebuie să avem bucuria că suntem ai lui Hristos,
să avem bucuria că mergem la biserică, să avem bucuria că Hristos ne
întăreşte împotriva patimilor. Însă linia de demarcare este foarte fină.
Şi egoismul duhovnicesc duce la făţărnicie, făţărnicie pe care iarăşi o
putem găsi în bisericile noastre.
Este foarte plăcut să duci o ortodoxie comodă, să dai periodic bani
la cerşetorii din faţa bisericii, să dai pomelnice substanţiale la
mănăstiri, să ai o siguranţă a banului pe care creştinul obişnuit,
creştinul care de-abia îşi ţine familia, creştinul care trăieşte în greutăţi
materiale nu o are.
Părintele Serafim Rose atrăgea atenţia asupra faptului că
Ortodoxia a fost, este şi va rămâne pătimitoare. Noi, dacă suntem ai lui
Hristos, suntem prigoniţi de lumea aceasta pentru El. Şi în momentul în
care căutăm o Ortodoxie care face pace cu această lume, nu mai
suntem ai lui Hristos. Precum vedem, se propovăduieşte prin diferite
mijloace Ortodoxia care nu zgârie deloc.
Părintele Justin Popovici, de exemplu, este foarte puţin iubit. De
ce? Pentru că a fost o fire polemică, a dat cu barda acolo unde a
considerat că există îndepărtări de la învăţătura lui Hristos. Părintele
Justin Popovici a fost exilat, după cum se ştie, la Mănăstirea Celie. De
ce? Nu se doreşte o Ortodoxie incomodă. „Să căutăm o Ortodoxie care
poate fi iubită de toată lumea, despre care pot vorbi intelectualii care
dau interviuri şi, când se duc acasă, fac păcate împotriva firii, poate fi
trăită de oameni pentru că se împacă foarte bine cu viaţa de zi cu zi.”
Oamenii caută o credinţă convenabilă. Îşi imaginează că, dacă au
descoperit credinţa creştină, Dumnezeu, în marea Sa milă, trebuie să
le ia crucea. Or, Părintele Serafim Rose spune tocmai asta: că
Ortodoxia fără cruce nu este Ortodoxie.
Trebuie să ne dăm seama că Biserica lui Hristos n-a zămislit sfinţi
doar până acum 10 sau 20 de ani, trebuie să ne dăm seama că nu s-a
ofilit sfinţenia în Biserica Ortodoxă, că dacă am avut sfinţi precum
Nectarie din Eghina la începutul secolului trecut, precum Sfântul Ioan
Maximovici, la mijlocul secolului trecut, aceşti sfinţi au lăsat urmaşi.
Să-l iubim pe părintele Filothei Zervakos, care a fost ucenicul
Sfântului Nectarie din Eghina. Să-l iubim pe părintele Serafim Rose,
care a fost urmaşul Sfântului Ioan Maximovici. Să-l iubim pe părintele
Sofronie Saharov, care a fost ucenicul Sfântului Siluan Athonitul. Să-i
iubim pe aceşti urmaşi, ucenici ai sfinţilor. Poate că, mai devreme ori
mai târziu, ei vor fi canonizaţi.

Danion Vasile
Will They Rock Us?
un altfel de "pâine si circ"

Anul Domnului 2004. O nouă reclamă la Pepsi. Numai că o reclamă

aparte. O reclamă care îi pune pe gânduri pe crestini…
Amazoanele asteaptă să intre în arenă. Asteptarea e tensionată. Si
ele ies din întuneric la lumină, purtându-si cu demnitate armele. Se
apropie una de alta. Numai că, în loc să le ofere spectatorilor scene
sângeroase, încep să cânte: "We Will Rock You". Si, o dată cu ele,
începe să cânte si publicul. Cântă atât de tare, încât, datorită
vibratiilor, lada împăratului, plină de cutii de Pepsi - licoare pe care
împăratul o savurează cu multă plăcere, cade în arenă. Si, într-un delir
general, amazoanele se grăbesc să arunce poporului cutiile de Pepsi.
Poporul avea prilejul să bea din această băutură aleasă. Împăratul,
care aterizează acrobatic în arenă, priveste surprins. Si în spatele său
apare unul din animalele care trebuiau să se lupte în arenă: leul…
Reclama e de efect. Pentru ea au fost cooptate mari staruri ale muzicii.
Amazoanele sunt Pink, Beyoncé, Britney Spears. Iar împăratul este Enrique
Iglesias. O primă întrebare: Si-a îndeplinit această reclamă misiunea?
Adică, i-a convins pe oameni să bea mai mult Pepsi? După toate
probabilitătile, da.
Numai că, din exces de zel, celor care au conceput această
reclamă le-a scăpat un lucru esential. Vrând să le dea Pepsi si muzică
oamenilor care asteptau "pâine si circ", i-au ajutat pe cei care nu
doresc "pâine si circ" să înteleagă mai bine oferta lor. Si să o
respingă…
Cine vroia în primele secole ale Bisericii "pâine si circ"? Crestinii, cei care erau
mâncati în arene de fiare? Crestinii, care erau omorâti de fiare? Nu, în nici un caz. Sfântul
Ignatie Teoforul, episcopul care a preferat să moară mâncat de lei decât să se
lepede de Hristos, nu a vrut circ. Crestinii care răbdau fel si fel de
prigoane nu vroiau circ. Atunci cine vroia circ?
Păgânii, cei care se închinau la idoli, cei care trăiau în patimi ca
niste animale, cei care erau flămânzi după spectacolele sângeroase ale
Colloseum-ului si după plăcerile trupesti. De ce le organizau împăratii
aceste spectacole? Pentru a tine poporul flămând în lanturi. Pentru a
hipnotiza poporul cu circ, pentru a-i anihila spiritul de revoltă. Poporul
trebuia tinut în lanturi. Si luptele gladiatorilor erau lanturi foarte fine.
Pe care oamenii simpli, care veneau să privească luptele, si le puneau
de bună voie.
Ce ne spune reclama de la Pepsi? Că împăratii de astăzi vor să ne
amortească mintile, să ne adoarmă constiintele, dându-ne Pepsi si rock
pentru a ne tine mai usor în lanturi, pentru a ne manipula mai usor.
Nu trebuie să limităm oferta la Pepsi si muzică, trebuie să
întelegem că oferta este mult mai largă: prin Pepsi putem întelege
toate bunătătile pământesti, iar prin muzică putem întelege tot
divertismentul pe care mass-media îl oferă cu atâta generozitate. Un
amănunt: în timp ce cântă în mijlocul arenei, amazoana Beyoncé miscă
fundul cât mai ispititor, pentru a-i stârni si mai tare pe privitori. (Si nu e
orice fund. E unul care, după un top întocmit de revista FHM, e al
treilea în ordinea preferintelor.) Ceea ce măreste target-ul celor care
au făcut reclama… Si dacă tot am făcut referire la divertismentul
contemporan, am putea să mai observăm încă ceva: isteria luptelor K1
- o formă modernă a luptelor de gladiatori, cărora mass-media îi
acordă din ce în ce mai multă atentie - ne arată faptul că lumea se
întoarce spre circul păgân. De fapt, lumea se întoarce spre idolatrie si
spre desfrâul păgânesc. Vrem sau nu, oamenii de astăzi vor să Îl uite
pe Hristos, să uite de mântuire, si să trăiască numai pentru poftele
lor.Amazoanele si publicul din arene cântă cu disperare: "We Will Rock
You". Ca niste sirene, pe unii îi zăpăcesc prin refrenul lor. Vor reusi
oare să îi hipnotizeze pe toti? Cu sigurantă, nu. Dacă vor să meargă
mai departe pe calea mântuirii, crestinii ar trebui să îsi astupe urechile,
precum Ulysse, la auzul muzicii amăgitoare. Crestinii ar trebui să îsi
dea seama că aceiasi draci care îi înspăimântau în fel si chip pe
pustnicii din vremea Sfântului Antonie cel Mare lucrează si astăzi,
oferindu-le ispite cât mai nevinovate. Dar lupta dracilor este aceeasi -
de a-i îndepărta de Hristos.
Oricum, se pare că împăratilor de astăzi le convine că lumea se
îndepărtează de Hristos. Altfel, cum ar mai tine în frâu poporul? Sau
cine si-ar mai dori "pâine si circ"?...

CUM SA REZISTAM ISPITELOR

Despre prigoana contemporana si mucenicia la care suntem chemati

Vom sta lângă El, cu toată inima, cu tot sufletul, cu tot cugetul, cu toată
puterea noastră, şi aceasta cu preţul oricăror pedepse, cu moartea
îndreptată asupra noastră de către toţi luptătorii contra lui Hristos din
întreaga lume.
Parintele Iustin Parvu
 Am să vorbesc acum puţin despre prigoana contemporană. De
obicei, cine pronunţă un astfel de cuvânt este luat în vizor şi i se pun
diferite etichete.
Voi începe cu prigoana contemporană în familie, când soţul este prigonit
de soţie, sau tatăl este prigonit de copii, sau copilul este prigonit de
tată. Ne-a spus Hristos că vor fi mari lupte în interiorul familiilor, lupte
care se accentuează din zi în zi. În momentul în care durează nu o zi
sau două, ci săptămâni, luni şi chiar ani, luptele acestea macină su-
fletul omenesc. Tinerii care sunt prigoniţi, aceşti tineri care merg la
biserică, nu-şi dau seama că duc o cruce foarte importantă, nu-şi dau
seama de valoarea muceniciei nesângeroase pe care o duc. Este
plictisitor, la un moment dat, să te certe mama, tata sau chiar cu bu-
nica – dacă nu este credincioasă. Şi totuşi, astfel de tineri ar trebui să-
şi dea seama că vor avea mare plată de la Hristos. Soţii care sunt pri-
goniţi de soţiile lor vor avea mare plată de la Hristos. Soţiile care, de
multe ori, sunt prigonite şi fizic, nu numai în cuvinte, vor avea mare
plată de la Dumnezeu.
Unei femei i s-a arătat Maica Domnului şi-a acoperit-o cu Sfântul ei
Acoperământ, pentru că bărbatul o bătea sistematic; la un moment
dat, el a luat chiar şi toporul ca să o lovească. Şi femeia răbda şi se
ruga, nu divorţa. Şi Maica Domnului i-a dat puţină plată în această
viaţă şi o să-i dea mai mult, dacă o va ţine pe calea asta, a răbdării,
până la sfârşitul vieţii. Asta în cazul în care Dumnezeu nu îi va uşura
crucea. Cu toate astea, vedem în vieţile sfinţilor mucenici că nu toţi au
primit moarte mucenicească. Cel mai clar exemplu îl oferă Sfânta
Muceniţă Tecla care, deşi a suferit chinuri groaznice, în cele din urmă a
murit de bătrâneţe şi a intrat în ceata mucenicilor. Tot aşa, această
femeie despre care v-am povestit şi altele asemenea vor intra într-o
ceată bineplăcută lui Dumnezeu, pentru că viaţa lor este toată o
mucenicie.
Şi mai delicată este mucenicia care are loc la şcoală, la facultate:
pentru că sunteţi tineri, suntem tineri, şi tinereţea e o perioadă a
bucuriei, o perioadă în care simţim că ne cresc aripi. În momentul în
care nu ne mai cresc aripile, ne-am pierdut tinereţea. Este greu ca,
fiind tânăr, să fii arătat cu degetul de ceilalţi: „A, aia-i fecioară, nu ştie
să se bucure de viaţă!”, „A, ăla nu cunoaşte nimic din bucuriile
tinereţii!”. Şi totuşi „ăla” nu ştie nimic pentru că vrea să fie al lui
Hristos, „aia” e fecioară pentru că vrea să fie a lui Hristos. Am primit o
întrebare la o conferinţă: „Se mai poate vorbi despre feciorie?”.
Răspunsul e simplu: dacă se vorbeşte cu elan despre pierderea fecio-
riei, s-ar fi putut vorbi, cu ceva vreme în urmă, despre feciorie. Fecioria
o au toţi atunci când se nasc. Deci fecioria nu este o legendă.
La o conferinţă a cărei temă era fecioria şi viaţa în curăţie, un tânăr
din sală i-a spus părintelui care vorbea: „Părinte, dar ce vorbiţi despre
feciorie, că nu o mai păstrează nimeni în ziua de azi!”. Dar o fată din
sală, emoţionată, a spus: „Ba nu! Ba nu!”.
 Este clar că din ce în ce mai mulţi tineri vor iubi păcatul şi pentru
creştini va fi din ce în ce mai greu să reziste pe calea virtuţii. Dar
Hristos este Acelaşi.
Trebuie să ne dăm seama că, aşa cum ispitele vin peste noi de-a
valma, tot aşa vine şi harul lui Hristos, tot de-a valma, adică ne
covârşeşte, dacă vrem să luptăm pentru Hristos. Eu mă gândesc de
multe ori la pocăinţa de după pocăinţă. Ne place să citim în Vieţile
Sfinţilor despre sfinţi care, după ce au făcut un anumit păcat, s-au spo-
vedit şi de-atunci n-au mai căzut niciodată; dar trecem cu vederea
faptul că au existat şi sfinţi sau cuvioşi care au păcătuit, s-au pocăit, au
dus viaţă curată, şi iar au căzut, şi iar s-au pocăit. Mi se pare un lucru
extraordinar! Mi-aş dori, chiar poate voi scrie vreodată despre a doua
pocăinţă, despre a doua convertire. Pentru că nădejdea noastră este
că, dacă vom cădea, Hristos ne va ridica, şi dacă ne vom pocăi, vom fi
din nou ai Săi. Ce se întâmplă, însă? Unii cad, se spovedesc, se ridică,
duhovnicul îi ţine de mână o zi, o săptămână, o lună, un an, doi, trei,
cinci, până la momentul-cheie, în care vrăjmaşul îşi arată colţii cu
putere. Sunt momentele cele mai grele din viaţă. Şi unii cad fără să
vrea să se mai ridice.
Trebuie să ne dăm seama că Hristos ne dă această şansă a
pocăinţei, şi chiar dacă ne-am mai pocăit o dată, trebuie să înţelegem
că, la avalanşa de patimi şi de păcate din ziua de astăzi, noi trebuie să
avem avalanşa pocăinţei. Este minunat ca tinerii să rămână curaţi.
Este minunat ca, dacă au căzut, să se ridice.
Tot la rubrica prigoană contemporană intră prigoana suferită la
serviciu, pe care o suferă părinţii voştri, rudele voastre – creştinii, în
general – prigoană care este cât se poate de dură. De ce? Pentru că în
lumea în care creşteţi, lumea aceasta murdară, sunt şefi ce pretind
angajatelor să trăiască cu ei, sunt şefe ce pretind acelaşi lucru
angajaţilor lor, dacă nu şi angajatelor, şi se fac tot felul de
compromisuri. Iar în momentul în care vrei să fii creştin, poţi să-ţi pierzi
pâinea, poţi să pierzi banul pe care-l aduci acasă; şi poate că dacă
banul ţi-ar trebui numai pentru tine n-ar fi aşa greu să rămâi fără el,
dar când rişti să pierzi banul pentru copilul tău care nu are ce să
mănânce, lucrurile se complică.
oamenii sunt slabi, oamenii cad, şi nu vreau să arăt pe absolut nimeni cu
degetul. Nu ştiu eu ce e în mintea unor oameni care fac acest lucru,
dar îmi dau seama că, pentru (cateva sute de mii sau avantaje la
munca - n.r.), Îl pierd pe Hristos.
(Pentru aceia repet cuvintele parintelui Nicolae Steinhardt "Aşa e cu Hristos.E
pe viaţă şi pe moarte, nu-i de joacă, nu-i de şagă, nu-i cu jumătăţi de
măsură, nu-i cu fofarlica, uite popa nu e popa, nu-i cu „să vezi că”, nu-i
cu „ce putem face , cu „împrejurările m-au silit". - n.r.)
Părintele Serafim Rose spunea următoarele: „Există o mare
greşeală pe care o fac unii, creând o anumită tensiune între trupul,
sufletul şi duhul lor. Duhovniceşte se împlinesc prin slujbe, dar trupului
nu ştiu să-i dea o activitate care să-i împlinească”. Părintele Serafim
Rose spunea că în drumul către Hristos trebuie să învăţăm sufletul să
devină sensibil. Noi nu trebuie să urcăm pe scara duhovnicească
pentru o lună sau pentru trei luni sau pentru un an. Dacă ar trebui să
fim duhovniceşti vreme de o săptămână, cred că toţi am fi sfinţi.
Numai că Hristos vrea să sporim duhovniceşte până la sfârşitul vieţii,
pentru că dacă am căzut înainte de sfârşitul vieţii, am pierdut tot –
dacă am căzut şi n-am apucat să ne pocăim.
Hristos nu vrea să fim doar anti-sectanţi, anti-păgâni, anti-patimi,
anti-homosexualitate, anti-avort, să fim anti, anti! Nu! Hristos vrea să
fim ai Săi, să-L cunoaştem, să-L iubim, să-i iubim pe Sfinţii Părinţi, să-i
iubim pe sfinţi, să iubim învăţătura Bisericii, să iubim slujbele Bisericii,
să iubim rugăciunea, să fim vii. Dacă nu iubim toate astea, putem fi
apologeţi de nota zece, că nu ne-ajută la nimic!
După ce-a apărut cartea mea despre New Age, duhovnicul mi-a
zis: „Nu mai scrii sectologie! Ai nevoie să mai respiri puţin Ortodoxia şi
pe urmă să mai scrii împotriva altora”. Pentru că, dacă tot dărâmăm
idolii, până la urmă s-ar putea să nu rămână nimic în sufletul nostru şi
să ne uscăm, să ne ofilim.
Dreapta credintă nu este o filosofie interesantă care se poate adapta
anumitor împrejurări. E un adevăr de neclintit care trebuie apărat cu
orice pret. Si toti trebuie să fim pregătiti să ne apărăm la nevoie
credinta.
Sfântul Maxim Mărturisitorul nu a scris numai capete despre
dragoste sau tâlcuiri la locurile mai dificile din Scriptură. A scris foarte
mult împotriva ereticilor si de asta i s-au tăiat limba si mâna dreaptă.
Ca să nu mai poată mărturisi dreapta credintă. Sfântul Teodor Studitul
a însotit scrierile sale despre apărarea icoanelor cu o viată de mare
sacrificiu. O dată a fost bătut atât de tare încât i se vedeau oasele
goale, si a rămas scăldat în sângele său câteva zile, fără să doarmă
sau să mănânce ceva. Si zece dintre ucenicii săi au fost muceniciti
pentru că apărau icoanele.
Teologia ortodoxă, cum arată arhimandritul athonit Vasilios în
cartea sa Intrarea în Împărătie, este viată si nu filozofie. Cartea
aceasta o recomand tuturor, fiind o carte care cu adevărat ne învată să
pătrundem în Împărătia Cerurilor.
Teologia Sfintilor nu e filozofie, nu se întelege doar cu mintea, ci se
asimilează în propria fiintă, spune părintele. Teologia e viată.
Teologia trebuie trăită personal, trebuie să ne sfintim, si nu să
facem din teologie un simplu sistem filosofic. Si, ca să ne
sfintim, e nevoie de jertfă. Crestinismul trebuie trăit cât mai deplin,
în pofida greutătilor de tot felul. În ziua de azi, multi tineri care s-au
apropiat mai serios de Biserică au neîntelegeri cu părintii, care, după
patruzeci si cinci de ani de comunism ateu, nu si-au revenit deplin. Ce
e de făcut când Dumnezeu ne-a poruncit să ascultăm de părinti, iar
părintii se opun unei vieti crestine mai serioase? Ce e de făcut?
Renuntăm la Dumnezeu, sau la capriciile părintilor? Răspunsul îl dă
Sfânta Mucenită Filofteia de la Arges, atât de dragă fetelor crestine.
Faptul că ea mergea la biserică i se părea mamei ei vitrege pierdere de
timp, iar postirile si rugăciunile erau motiv de mânie. Si fata era
deseori bătută pentru aceasta. La numai 12 ani. Asta înseamnă
dreaptă-credintă, să nu cedezi, să nu renunti la Hristos de frica
pătimirilor. Ca să pricepem că tensiunile cu părintii depărtati de
Biserică au fost întotdeauna aceleasi, să ne amintim de faptul că
Sfânta Filofteia a primit mucenicia chiar de la tatăl ei.
Vorbind despre mucenici, să nu ne gândim însă numai la ceva foarte
departe în timp. A avut Biserica noastră, în secolul al IV-lea, 20.000 de
mucenici care au fost arsi de vii în Nicomidia, în timpul prigoanei lui
Maximian. Dar tot Biserica noastră a avut si la începutul secolului
nostru o multime mare de mucenici în Rusia comunistă, în lagărul de la
Oranki, unde erau monahi adunati din diferite mănăstiri din Rusia.
Delegatia militară le-a acordat 24 de ore ca să se gândească dacă se
leapădă de Hristos sau aleg moartea. Un episcop din lagăr a zis: " E
prea mult până mâine. Vă dăm răspunsul în zece minute".
Iubiti crestini, puneti-vă timp de câteva clipe alături de acei monahi.
Vă dati seama ce clipe crâncene? De-o parte crucea, de cealaltă
lepădarea. Episcopul le-a spus: "Fratilor, acum aveti ocazia să vă faceti
mucenici".
Oare noi cum am fi reactionat? Să fim sinceri cu noi când ne dăm un
asemenea răspuns. Cum am fi reactionat, si cum reactionăm când
trebuie să Îl mărturisim pe Hristos în viata de zi cu zi? Să ne gândim că
am fi obligati să fim de acord cu drepturile omului care îsi doreste să
trăiască mai rău decât animalele, si să aprobăm propaganda
homosexuală. Sau căsătoriile între persoane de acelasi sex. Si, dacă nu
am fi de acord, ne-am pierde serviciul, fiind considerati extremisti. Sau
gânditi-vă că ar trebui să semnati pentru scoaterea religiei din scoli,
pentru ca elevii să nu mai fie îndoctrinati cu idei crestine. În multe tări
este interzisă predarea religiei în scoli. Sau gânditi-vă că ati ajunge
într-o tară islamică în care mărturisirea lui Hristos poate aduce
pedeapsa cu moartea. L-am mărturisi sau nu pe Hristos? Oare călugării
de la Oranki cum au reactionat atunci la cele spuse de episcopul lor?
Au strigat toti într-un glas: "Vrem să murim pentru Hristos". Si în scurt
timp fost împuscati toti. Poate că vă gânditi că mărturisitorii nu mai fac
minuni asa cum făceau mucenicii din vechime înaintea mortii. Dar viu
este Domnul. După zeci de ani de la uciderea monahilor de la Oranki,
Dumnezeu a rânduit să se deschidă groapa cu osemintele mucenicilor,
si trupul sfântului ierarh, care fusese împuscat în cap, a fost găsit
neputrezit. Moaste întregi. Să se mire necredinciosii si să se bucure
crestinii! Asta este Ortodoxia: jertfă si sfintenie.
Si noi, românii, avem de ce să ne mândrim. În temnitele comuniste am
avut foarte multi mucenici, si sângele lor nu poate să nu rodească. Un
exemplu ar fi schimonahul Daniil Sandu Tudor, autorul sensibilului
"Acatist la Rugul Aprins al Maicii Domnului". Preotii nostri mai
importanti L-au mărturisit, aproape toti, pe Hristos si în închisoare:
marele teolog Dumitru Stăniloae, părintele Benedict Ghius, cel care a
diortosit Proloagele, părintele Toma Chiricută, unul dintre cei mai mari
predicatori români, părintele Nicodim Măndită, a cărui viată de
sfintenie este impresionantă.
Avem si în viată atâtea biserici vii, care au crescut duhovniceste în
temnită, părinti de care noi nu ne folosim cum trebuie: părintii Sofian
Boghiu si Adrian Făgeteanu de la Mănăstirea Antim, părintele
Constantin Voicescu de la Biserica Sapientei, părintele profesor
Constantin Galeriu, părintele Arsenie Papacioc de la Techirghiol.
Demnă a fost mărturisirea părintelui Gheorghe Calciu, pentru care
seminaristii au făcut tot ce le-a stat în putintă să îl apere înainte ca
securitatea să îl închidă. E nevoie si acum de tineri curajosi care să
riste orice pentru a fi gata să apere adevărul. Tinerii care au strigat în
'89 "Vom muri si vom fi liberi!" ne-au dat sansa de care trebuie să
profităm pentru a trăi în libertatea religioasă. Pe care trebuie să o
apărăm la nevoie.
Gânditi-vă că sunt destule voci ortodoxe, chiar ierarhi, care ne
previn că se pregăteste o nouă formă de prigoană crestină. Nu vor fi
omorâti crestini. Nu. Ci va fi impusă o nouă mentalitate, mentalitatea
păgână, încetul cu încetul. Si în perioada interbelică au fost multi
teologi care au avertizat asupra pericolului comunismului si nu au fost
luati în seamă. Să nu se întâmple asa si cu invazia păgânismului
contemporan. Teologii să înteleagă că idolatria de astăzi trebuie să
primească un răspuns pe măsură.
Desi vremurile par a fi nepotrivite pentru mucenicie, de fapt nicio vreme nu este
nepotrivita pentru o astfel de jertfa. Atata doar ca in vremea de astazi este nevoie - poate
mai mult ca niciodata si de o forma de mucenicie nesangeroasa. Azi nu mai exista
prigonitori care sa-ti ofere mari bunatati cerandu-ti sa te lepezi de Hristos. Azi diavolul
lucreaza cu mai multa iscusinta, convingandu-i pe crestini sa se lepede de Hristos fara sa
fie supusi la chinuri. Ii momeste prin satisfacerea tuturor dorintelor si poftelor, fie ele si
impotriva firii. Ii momeste fagaduindu-le o eliberare din robia lui Hristos. Numai ca,
promitandu-le libertatea, de fapt le-o fura.
Ce fac oamenii care ajung in lanturile propriilor patimi si pofte? Se grabesc sa ii
molipseasca si pe altii de boala de care ei insisi s-au molipsit: si astfel devin mici
apologeti ai pacatului, dar aprigi dusmani ai invataturii lui Hristos. Atunci cand vreun
parinte sau vreun crestin incearca sa-i aduca pe drumul cel bun, il prigonesc in fel si chip.
Asa cum au fost prigoniti multi dintre sfintii Bisericii, asa cum au fost prigoniti si
marturisitorii ultimei prigoane.
As vrea sa le atrag atentia fratilor mei in Hristos ca fiecare dintre cei care va
incerca sa le vorbeasca despre inaintemergatorii Antihristului sau despre sfarsitul lumii
isi asuma o astfel de prigoana. Cuvantul meu este slab, este lipsit de putere, si nu ii
deranjeaza pe cei care uneltesc impotriva Bisericii lui Hristos. Dar cei care marturisesc
Ortodoxia cu putere vor fi batjocoriti in fel si chip de catre inteleptii lumii acesteia.
Diavolul nu vrea ca Biserica sa nasca mucenici. Sau, daca ii naste, diavolul face
tot ce-i sta in putinta pentru ca oamenii sa nu inteleaga jertfa lor. Atunci cand vor incerca
sa darame un marturisitor, slujitorii diavolului nu vor mai face greseala de a se lauda cu o
noua victima din turma lui Hristos. Ci vor incerca sa o batjocoreasca in fel si chip,
incercand sa-i convinga pe oameni ca persoana in cauza era de fapt biruita de cine stie ce
pacate, ca facea parte din cine stie ce grupare sectanta sau schismatica, ca era un pericol
pentru Biserica vremurilor noastre dominate de toleranta si de dorinta de unitate. Se va
spune despre acest marturisitor ca este ultranationalist sau ca este dusman al neamului.
Ca este eretic sau ca este iubitor de eretici. Ca este foarte pacatos sau ca este exagerat de
rigorist, nefiind in stare sa inteleaga neputintele celorlalti. Acuzele vor fi foarte variate, si
vor fi alese astfel incat sa aiba efectul maxim. Presa si mass-media le vor trambita cu
dezinvoltura. Chipurile, spre binele oamenilor.
Si ce vor face oare noii marturisitori? Multi dintre ei, prigoniti in fel si chip,
agonisindu-si ocara unora dintre fratii lor ortodocsi pentru care se roaga cu zdrobire de
inima, vor parasi aceasta lume cu sufletul indurerat pentru ca marturia lor a fost trecuta cu
vederea. Dar, ajunsi in ceruri, vor vedea ca jertfa lor a dat roade. Vor vedea ca patimirea
lor nu a ramas fara ecou.
Altii, din randuiala lui Dumnezeu, vor reusi sa arunce samanta cea buna in inimile
insetate de adevar. Si oricat de iscusite ar fi cursele vrajmasilor, nu vor reusi sa ii
convinga pe cei intariti in credinta sa treaca cu vederea marturia cea buna,
As fi preferat de o mie de ori sa scriu o carte despre lucrurile frumoase care vor
veni. Mi-ar fi placut mult mai mult sa scriu despre raspandirea Ortodoxiei si despre
sfarsitul ereziilor. Numai ca, din pacate, vremurile care se apropie vor fi ale apostaziei si
nu ale adevarului. Cu toate acestea, ''cine va rabda pana la sfarsit acela se va
mantui''(Matei 24, 13).
Să nu lăsăm să ne fie răpiti credinciosii de mentalitatea păgână.
Să Îl apărăm pe Hristos! Să îi urmăm pe sfinti, care au scris teologie
prin nevointele lor!

Dreapta-credinţă, orto-praxia, rugăciunea, dobândirea aşa

numitului cuget al Bisericii

Este greu pentru oamenii care fac primii paşi în viaţa duhovnicească să
facă diferenţa între teologia adevărată, izvorâtă din sfinţenie, şi
teologia cosmetizată, izvorâtă din înţelepciunea lumească.
Ar trebui totuşi să menţionăm patru din criteriile după care
credincioşii pot face deosebirea dintre adevăraţii teologi şi ceilalţi. Un
criteriu este dreapta-credinţă, mai exact fidelitatea faţă de predania
Bisericii. Nici un dascăl care contrazice învăţăturile dogmatice ale
Sfintelor Sinoade Ecumenice sau predania Sfinţilor Părinţi nu se poate
numi teolog. Totuşi, acest criteriu nu este destul de restrictiv. Există
filosofi care, dându-se teologi, prezintă învăţături în probleme în care
glasul Părinţilor nu s-a făcut auzit. „Ce au spus Sfinţii Părinţi despre
transplantul de inimă? Dar despre extratereştri? Nu au spus nimic,
lăsându-ne nouă onoarea de a studia astfel de probleme…”, spun
aceşti ne-teologi, şi propovăduiesc învăţături greşite. (Nu vorbim aici
despre teologii care au susţinut idei eretice, dar dăm două exemple:
Berdiaev, care a susţinut idei new-age-iste, este considerat teolog.
Sau: chiar dacă părintele Serghei Bulgakov a fost condamnat de
Biserica Rusă pentru erezia sofiologică, cărţile lui au mare succes; şi
asta în timp ce cărţile unor sfinţi precum Teofan Zăvorâtul sunt
ignorate de către intelectualii care cochetează cu Ortodoxia…)
Un al doilea criteriu este orto-praxia, dreapta făptuire care trebuie să
însoţească dreapta-credinţă. Când un teolog nu trăieşte cum învaţă,
este un fals teolog. Se spune despre anumiţi filosofi ai secolului XX că
sunt mari teologi. Dar fără ca vieţile lor să fie vieţi de nevoinţă, de
răstignire. Mai degrabă sunt vieţi comode, în care balanţa cumpătării s-
a înclinat în defavoarea nevoinţei. Nefiind vieţi de sfinţenie, luminarea
cu care ar fi trebuit să îi acopere Duhul Sfânt este substituită de figuri
de stil şi de artificii intelectuale. Câţi dintre teologii de astăzi se
nevoiesc precum părintele Justin Popovici? „El era la mănăstire, îi era
uşor să facă sute de metanii.” Este adevărat că unui monah îi este mai
uşor să facă sute de metanii, dar unii dintre teologii de astăzi preferă
să scrie doar despre rolul binefăcător al metaniilor sau al altor forme
de nevoinţă şi nu mai au timp să pună în practică cele scrise.
Un alt criteriu este rugăciunea: mulţi teologi scriu despre rugăciune,
şi chiar despre rugăciunea lui Iisus, fără ca ei înşişi să se roage. Este
ciudat faptul că unii părinţi au scris despre Filocalii şi despre viaţa
isihastă, dar totuşi nu se pricep să îşi călăuzească ucenicii pe calea
practicării rugăciunii lui Iisus. Acest fapt este o dovadă în plus că
secularizarea face ravagii…
Un alt criteriu este dobândirea aşa numitului cuget al Bisericii.
Degeaba cunoaşte cineva pe dinafară citate întregi din Sfinţii Părinţi
dacă nu ştie cum trebuie folosite. Sunt unii care, extrem de zeloşi
pentru apărarea Bisericii, sar tot timpul la ceartă cu toţi sectanţii pe
care îi întâlnesc la colţ de stradă. Sau, prinşi de un duh sectar, tot
flutură în vânt profeţiile sfinţilor despre venirea Antihristului. În acelaşi
timp sunt alţii care spun: „Să nu fim atât de aspri cu ereticii, că doar
sunt sinceri în căutările lor, şi Dumnezeu îi va lumina… Nu mai suntem
pe vremea Sfinţilor Părinţi”. Şi, deşi lumea cade în prăpastia apostaziei,
stau liniştiţi, spunând că nu contează când va fi sfârşitul lumii şi că nu
trebuie să ne gândim la aşa ceva. Nici unii, nici ceilalţi nu au dobândit
cugetul Bisericii.
Când cineva îl consideră pe Sfântul Siluan singurul model de sfinţenie
şi nu este de acord cu duhul mărturisitor al Sfântului Nicolae
Velimirovici, nu are cugetul Bisericii. Când cineva vorbeşte numai de
Sfântul Marcu Eugenicu, dar trece cu vederea blândeţea Sfântului
Siluan, nu are cugetul Bisericii. Nimeni dintre cei care îşi aleg un singur
segment din predania ortodoxă, şi fac abstracţie de celelalte, nu are
acest cuget al Bisericii. Pentru că Duhul Sfânt nu vine peste oamenii
pătimaşi. Nu vine decât peste cei care se leapădă de ei înşişi pentru a-
L dobândi pe Hristos. Şi aceştia au evlavie şi la Sfântul Siluan Athonitul,
dar şi la Sfântul Nicolae Velimirovici sau la Sfântul Marcu Eugenicu.
 Credincioşii trebuie să fie conştienţi de faptul că nu este ucenicul
mai presus de învăţătorul său, nici sluga mai presus de stăpânul său
(Matei 10, 24). Dacă ne vom alege ca învăţători părinţi care sunt
urmaşi ai sfinţilor şi icoane de sfinţenie, ne aflăm pe drumul cel bun.
Dacă ne vom alege ca învăţători filosofi care spun lucruri interesante,
originale, dar care nu se potrivesc cu adevărata teologie, mergem pe
drumul spre prăpastie.
Şi riscul va fi cu atât mai mare în vremurile de pe urmă, când
Antihristul va încerca să se prezinte pe sine ca ales al lui Dumnezeu. Şi
falşii teologi se vor lăsa cuprinşi de fascinaţie, şi i se vor închina. Aşa
cum, la venirea comuniştilor, unii teologi au găsit de cuviinţă să aducă
osanale partidului, liderilor de partid şi filosofiei prin care se încerca
aducerea raiului pe pământ, prin bunăstarea oferită tuturor
proletarilor.
Părintele Justin Popovici este cunoscut şi prin atitudinea de
mustrător neobosit al unor astfel de dascăli mincinoşi. Atât prin scrisul
cât şi prin cuvântul său ferm, el i-a vădit ca slujitori ai întunericului… El
ne învaţă, prin întreaga sa viaţă, că iubitorii de adevăr nu trebuie să
tacă. El ne învaţă, aşa cum a făcut-o şi dascălul său, că adevărul
trebuie mărturisit cu orice preţ.

Curatia si spovedania: Calea sfinteniei

„Cum o să rezistăm când o să vină sfârşitul?”. Şi părintele Porfirie

a dat un răspuns simplu, la obiect; vă rog să îl ţineţi minte: „Dacă ne
vom spovedi, vom rezista”.
Căzuse un anumit preot într-un păcat, şi l-am întrebat pe
părintele meu: „Totuşi, cum de-a putut să cadă părintele acesta aşa?”
Nu-l judecam, ci, pur şi simplu, voiam să-i găsesc circumstanţe
atenuante. Şi părintele mi-a zis: „Ştii de ce cad unii dintre slujitorii alta-
rului? Pentru că nu se spovedesc decât foarte rar”. Dacă până şi unii
dintre clerici vor fi biruiţi, în cele din urmă, la venirea Antihristului, mai
ales pentru că nu au înţeles folosul spovedaniei, care îi ajută, îi
înnoieşte duhovniceşte, cu atât mai mult or să cadă cei care n-au fost
învăţaţi să se spovedească, şi merg la fabrica de spovedanii de Paşti şi
de Crăciun; acolo e coadă de cel puţin o sută de oameni, spovedania
durează două minute, că dacă-ai spovedit mai mult de câteva minute,
deja încep să murmure cei care s-au plictisit, aşteptând la rând. Şi tu,
cu sufletul curăţit după spovedania de două minute, iei poate
dezlegare, te împărtăşeşti şi eşti foarte mândru că te-ai unit cu Hristos,
după care, la prima luptă cu vrăjmaşul, cazi. Deci, dacă ne vom
spovedi des - şi cei care primesc dezlegarea se împărtăşesc - şi ne vom
împărtăşi, vom rezista.
Trebuie să înţelegem că nu există altă şansă de supravieţuire
decât calea nevoinţei, calea sfinţeniei.
Astăzi, când cineva se găseşte să vorbească despre sfinţenie,
pare destul de ciudat. Avem o deformaţie profesională, ne apasă
cuvântul ăsta, ne doare, ne mănâncă, nu ne place cuvântul „sfinţenie”.
Vrem să vorbim despre lucruri frumoase, dar pe cel care ne vorbeşte
despre sfinţenie îl considerăm ciudat, anormal. Şi de fapt nu înţelegem
că Ortodoxia fără sfinţenie nu este Ortodoxie. În măsura în care
creştinul duce lupta cea bună, se spovedeşte şi se împărtăşeşte, este
sfânt. Precum ştiţi, în perioada de început a Bisericii, creştinii erau
numiţi sfinţi: „Sfintele, sfinţilor…”, zice preotul la Liturghie, adică
Sfintele Taine se dau celor care duc lupta cea bună.
Ar trebui să ne dăm seama de marea responsabilitate pe care o
avem faţă de cei de aproape ai noştri. În momentul în care ne-am dat
seama de gravitatea războiului pe care-l duce vrăjmaşul pentru a
distruge sufletele oamenilor, trebuie să ne apese, trebuie să ne doară
pentru cei de lângă noi care nu sunt în biserică sau care sunt în
biserică numai cu un picior.

SEMNELE VREMURILOR: PROROCII

Motto:

”Astfel vor fi cei de pe urmă întâi şi cei dintâi pe urmă, că mulţi

sunt chemaţi, dar puţini aleşi.”
Matei 20, 16
”Căci se vor ridica hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi
şi vor da semne mari şi chiar minuni, ca să amăgească, de va fi
cu putinţă, şi pe cei aleşi. ”
Matei 24, 24

”Ci chiar daca noi sau Inger din Cer va va binevesti altceva afara de ceea ce
v-am binevestit noi sa fie anatema!“(Galateni 1, 8 ). “Cel ce nu-l iubeste pe Domnul
nostru Iisus Hristos, sa fie anathema. Maranatha! (Domnul vine)” (1 Corinteni 16,
22).
Sfantul Apostol Pavel

“Nu ai invatat ca in vremuri de restriste fiecare crestin este raspunzator

pentru intreaga crestinatate? Ca fiecare madular al Bisericii Ortodoxe este
raspunzator pentru intreaga Biserica? Si ca astazi Biserica are dusmani si este
prigonita si dinlauntru si dinafara?”
Sfantul Ioan Maximovici

”Aşa e cu Hristos. E pe viaţă şi pe moarte, nu-i de joacă,

nu-i de şagă, nu-i cu jumătăţi de măsură, nu-i cu fofarlica, uite
popa nu e popa, nu-i cu „să vezi că”, nu-i cu „ce putem face ,
cu „împrejurările m-au silit “…”
 Parintele Nicolae Steinhardt

”Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî pe voi şi vă vor prigoni şi

vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind pentru
Mine. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în
ceruri.”
Matei 5, 11-12

Caderea celor mai multi ierarhi in apostazie

Bisericile vor fi deschise, dar creştinul ortodox (trăitor, viu cu sufletul)

nu va putea intra în ele să se roage, căci în ele nu se va mai aduce
jertfa fără de sânge a lui Iisus Hristos. În ele va fi toată „adunarea
satanică”.
Vine timpul, si nu e departe, cand foarte multe biserici si manastiri se vor
deschide in slujba Domnului si se vor repara, le vor reface nu numai pe dinauntru, ci si pe
dinafara. vor auri si acoperisurile atat ale bisericilor, cat si ale clopotnitelor, dar
preotimea nu va mai lucra la sufletul credinciosilor, ci numai la caramizile lui Faraon.
Preotul nu va mai face si misiune. Cand vor termina lucrarile nu se vor putea bucura de
slujbe duhovnicesti in ele, ca va veni vremea imparatiei lui antihrist si el va fi pus
imparat. Rugati-va ca Bunul Dumnezeu sa mai lungeasca acest timp, ca sa ne putem
intari in credinta, caci vremuri groaznice ne asteapta. Luati aminte la ce va spun, caci
totul se pregateste cu foarte mare viclenie. Toate bisericile si manstirile vor fi intr-o
bunastare imensa, pline de bogatii, ca niciodata, dar (atunci cand se va inscauna
Antihrist) sa nu mergeti in ele.
“Părintele tot timpul ne repeta că sufletele merg în iad aşa cum
merg oamenii duminica de la biserică la chefuri, iar în rai precum
oamenii merg la biserică în zilele de lucru. Spunând aceste lucruri,
Părintele plângea amarnic, gândindu-se la sufletele ce se pierd: – Vai,
cât de mulţi sunt în focurile iadului, şi toţi stau precum peştişorii puşi la
saramură în butoaie. Măicuţele încercau să-l liniştească, dar el le zicea
printre lacrimi: – Voi nu-i puteţi vedea, căci dacă i-aţi vedea, vi s-ar
rupe sufletul de durere”.
Mulţi duhovnici şi slujitori ai Bisericii îşi vor pierde sufletul în
vremea antihristului!

“Părintele interzicea foarte sever tuturor călugărilor, diaconilor şi

preoţilor să-şi tundă părul şi bărbile, zicând că mare e ruşinea pentru
arhierei să fie tunşi şi bărbieriţi, încă spunea despre slujitorii bisericii:
<<Sunt Apostoli, dar sunt şi Iude, doar feţele şi le-au schimbat, iar
vremurile şi vicleniile sunt aceleaşi“.

Părintele Lavrentie se supăra foarte tare pe cei ce binecuvântau

vreo schimbare în rânduiala bisericească: în cărţi, slujbe de priveghere,
botezuri, Sfinte Liturghii sau slujbe de înmormântare. De asemenea era
foarte nemulţumit de cei care scurtau slujbele duhovniceşti. Părintele
spunea că a fost mult mai greu ca acestea să fie scrise decât să fie
citite şi cântate. Era foarte nemulţumit că nu se citea Psaltirea, dar
strigau <<Slavă!>> fără frică de Dumnezeu, iar la Sfânta Liturghie
întrerupeau rugăciunea ce se citeşte înaintea Sfintei Împărtăşanii
deschizând porţile împărăteşti iar cel ce citea neterminând rugăciunea
spunea <<Amin!>>, iar preotul spunea <<Cu frică de Dumnezeu…
>>. <<Este oare aici frică de Dumnezeu? Aici este neglijenţă, aici nu
numai că nu se respectă legea ci este vorba de superficialitate şi
înfruntare a bunului Dumnezeu. Asemenea slujitori ai Bisericii nici ei nu
se salvează şi nici pe alţii nu-i lasă să se mântuiască>>. Şi mai spunea
Părintele, că în locul acestor preoţi nedemni şi cârtitori ai rânduielilor
bisericeşti, slujesc Îngerii, împreună slujitori cu ei, şi completează ceea
ce ei (preoţii) nu îndeplinesc. Arhiereii şi slujitorii Bisericii, cărora le
place să scurteze rânduiala bisericească, vor merge în focul cel veşnic,
iar acei credincioşi ce au stat la aceste slujbe se vor mântui doar prin
rugăciune, post şi milostenie. Din cauza acestor slujitori, poporul nu
vine la Sfânta Biserică. Amar, amar şi jale pentru aceşti cârtitori, căci
focul cel veşnic şi întunericul fără de sfârşit îi aşteaptă”.

“Cuviosul spunea ca preotii vor scurta slujbele: la inceput Psaltirea, iar apoi
Ceasurile. Domnul nu va rabda si ne va pedepsi. De frica multi vor chema numele
Domnului si se vor mantui prin credinta“.

«Tare îmi este milă de tinerii preoţi fără experienţă, pentru că nu au

destulă înţelepciune şi curaj ca să întrebe. Stau la ei pomelnicele
aruncate pe geam şi peste tot prin toată chilia şi toate pomelnicele pe
care nu le citesc aici, la Sfânta Proscomidie, le vor duce în spate în
viaţa cealaltă (viitoare) şi va fi foarte grea povara lor. (Ei, fiind fără
experienţă, scot părticele, iar pomelnicele stau aruncate peste tot).
Dacă ar şti ei ce îi aşteaptă, atunci ar aduna toate pomelnicele
aruncate şi necitite, le-ar pune cu grijă unul peste altul, şi cu frică,
făcând semnul Sfintei Cruci peste ele, ar spune: „Pomeneşte, Doamne,
pe toţi cei trecuţi în aceste pomelnice nepomenite de mine la
rugăciune pentru slăbiciunea omenească”. Şi atunci ei n-ar mai
răspunde înaintea lui Dumnezeu pentru marea dragoste pe care o are
Mântuitorul pentru noi.» Aşa spunea bunul nostru Părinte şi i se
umpleau ochii de lacrimi amare“.

“Vladica Boris avea obiceiul sa scurteze slujbele. Lucrul acesta s-a intamplat de
nenumarate ori. La o astfel de slujba, parintele s-a necajit, a dat deoparte cartile de slujba
si a spus: <<De ce s-a scris tipicul si dupa el cartile?>> Apoi a continuat cu asprime:
<<Un astfel de vladica nu va ramane aici mai mult de doi ani si jumatate>>. Parintele
Lavrentie se intrista, de asemenea, cand nu se citeau toate catismele: <<Mai bine sa
inceteze lumina soarelui, decat sa nu se citeasca catismele>>. Vladica Boris nu il respecta
pe staret si adesea ii facea impotriva. Odata, in timpul unei discutii s-a comportat fara
respect fata de dansul si chiar a fluierat, aratand ca va proceda asa cum doreste. Cand a
iesit, parintele a spus, in auzul tuturor surorilor, ca peste doua-trei zile va fi mare zarva in
casa episcopului. Intr-adevar, peste trei zile, nepotul sau, un tanar pe care il intretinea
episcopul, s-a sinucis. Aceasta intamplare l-a smerit pe vladica, care s-a adresat staretului,
in marea sa amaraciune, pentru a-l ajuta cu rugaciunile lui. Staretul l-a primit cu caldura
si dragoste si a rugat surorile sa faca rugaciuni pentru vladica“.

“Au venit la parintele maica dirijoare si alte surori si vorbeau rasfoind calendarul
bisericesc: ‘Parinte, priviti cati arhierei sunt!‘. Dar parintele a privit si a spus: ‘Eu vad
doar patru si va mai fi si al cincilea‘. Oftand din greu, a inceput sa ne spuna, stergandu-si
lacrimile: ‘Va veni timpul cand si preotimea va fi atrasa de bogatia lumeasca, desarta.
Vor avea masini, vile, vor vizita statiunile climaterice si rugaciunea lui Iisus li se va lua.
Chiar vor uita de aceasta. Apoi nu vor mai merge pe calea care trebuie sa mearga, iar
oamenii slabi de fire vor merge dupa ei. Dar voi sa fiti intelepti si cuminti. Cuvintele lor
frumoase sa le ascultati, dar sa nu urmati faptele lor. Eu va spun si va compatimesc ca
veti cumpara case mari si frumoase din manastire. Nu va va ajunge timpul pentru
rugaciune si doar ati facut fagaduinte calugaresti! In ultimele timpuri oamenii nu se vor
mantui cu truda, ci cu intelepciune! Intelepciunea va fi in randul celor dintai. Primii vor fi
ca luminatorii, iar ultimii ca soarele’.”
Sfantul Lavrentie al Cernicovului

“Cei care ar trebui sa fie stalpi ai Sfintei Ortodoxii – inalti ierarhi incluzand si
ocarmuitorii anumitor Biserici locale – se departeaza de la adevarul Sfintei Ortodoxii.”
Arhiepiscopul Averchie (Tausev)

“Părintele spunea că vremea este aproape. ‘O să înceapă mare

învălmăşeală în Biserică, eu n-o s-o prind, dar voi o s-o prindeţi‘. Mai
spunea că e aproape timpul cînd cărţile ortodoxe vor fi nesemnate şi
se vor răspîndi din mînă în mînă. Atunci vor propovădui femeile, ca pe
vremea sfinţilor apostoli, deoarece preoţii nu o vor putea face. Dreapta
credinţa va fi păstrată prin epistole răspîndite printre credincioşi,
deoarece partea oficială a Bisericii nu va mai propovădui adevărul. Cu
toate acestea, părintele spunea să mergem aşa înainte, fără să ne
rupem de episcopi“.
Cuviosul Selafiil cel orb de la Noul Neamt

O Biserică care răstigneşte în loc să se răstignească, care trăieşte

în slavă lumească în loc de slava Crucii, o Biserică care cade în faţa
celor trei ispite ale lui Hristos în pustie, în loc să le biruiască, este o
Biserică secularizată. O asemenea Biserică este menită să se
acomodeze la o societate căzută şi să rămână în această stare căzută;
răspândeşte dezamăgire şi disperare printre cei care caută ceva mai
profund şi mai substanţial.
Mitropolit Hierotheos Vlachos

Fariseii si fratii mincinosi

Poruncile Vechiului Testament, date de Dumnezeu prin Moise pe muntele Sinai,

priveau păcatele grosolane – iar aceste porunci cer de la noi cea mai
înaltă desăvârşire. Dar cui vorbesc eu despre cea mai înaltă
desăvârşire? Oare nu sunt şi printre ascultătorii de acum oameni ce nu
cunosc nici alfabetul creştinismului, care nu au făcut nici primul pas pe
calea virtuţii?
Cum se poartă unii în biserică? Se împing, se ocărăsc, se
înjură, se osândesc, clevetesc. De ce mai merg aceştia la
biserică? De ce spurcă locaşul sfânt cu prezenţa lor? De ce
smintesc inimile curate ale celor pentru care o asemenea
profanare e de neîndurat?
Sfantul Luca al Crimeii

Pericolul vine de la fratii cei mincinosi, care sunt dusmani ascunsi cu atat mai
periculosi, cu cat cred ca ei sunt frati curati. Predica si ei ortodoxia, dar oarecum
schimbata si prefacuta dupa placul lumii acesteia si al stapanitorului acestei lumi. Predica
lor e ca o hrana prielnica care a inceput sa se strice si in loc sa hraneasca, otraveste pe cei
care o mananca.
Sf. Ioan Iacob Hozevitul

Intreaga trairea din zilele noastre, la nivelul ei public, este o pregatire pentru
venirea lui Antihrist: "toate lucrurile care se intampla in zilele noastre - la cel mai inalt
nivel in religie, guvernamant si in viata publica- nu sunt altceva decat o lucrare intensa a
slujitorilor lui Antihrist pentru pregatirea si instaurarea imparatiei sale", iar aceasta
lucrare este infaptuita tot atat de mult de catre "crestini", ca si de catre necrestini. "Toti
cei care in aceste zile ravnesc sa nu-si piarda credinta in Mantuitorul Hristos trebuie sa se
pazeasca si sa stea impotriva oricarei doriri a lucrurilor materialnice si pamantesti si
impotriva amagirii care vine prin bunurile lumesti. Este peste masura de primejdios sa se
invoiasca cineva cu orice dorinta de a-si face o cariera, de a-si fauri un nume, de a
dobandi stapanire si trecere inaintea oamenilor, de a-si agonisi bogatii, de a se inconjura
de lux si confort".
Parintele Serafim Rose

Desi (in vremurile din urma) numele de crestin va fi auzit pretutindeni si peste tot
vor fi biserici si slujbe, toate acestea nu vor fi decat parelnicie, caci intru acestea sa va
salaslui o adevarata apostazie.
Sfantul Teofan Zavoratul

Vietuirea dupa Dumnezeu va deveni foarte anevoioasa, din pricina apostaziei

generale. Multimea apostatilor, intitulandu-se si prezentandu-se in aparenta drept crestini
(!), ii vor prigoni cu atat mai lesne pe veritabilii crestini. Apostatii, inmultindu-se, vor
impresura pe adevaratii crestini cu nenumarate intrigi, vor pune nenumarate piedici in
calea bunelor intentii de mantuire si slujire a Domnului, dupa cum arata Sfantul Tihon
din Zadonsk. Ei vor lupta impotriva robilor lui Dumnezeu, recurgand la forta autoritatilor
de stat,prin represalii si denunturi, prin diverse uneltiri, amagiri si prigoana feroce.
Sfantul Ignatie Briancianinov
 Mai inainte ereticii isi marturiseau ratacirea lor pe fata; acum insa este plina
Biserica de eretici ascunsi. Oamenii s-au lepadat de adevar, si neadevarul le incanta
urechile. Se graieste ceva care desfata urechile? Toti oamenii asculta cu placere. Se
graieste ceva folositor sufletului? Toti se indeparteaza. Cei mai multi oameni s-au lepadat
de invataturile cele drepte; este ales raul mai mult decat binele. aceasta este deci
"lepadarea de credinta" (II Tes. 2,3). Trebuie asteptat dusmanul (Antihristul), in parte a si
inceput de pe acum sa trimita pe inaintemergatorii lui, ca sa vina pregatit la vanatoare. Ai
grija de tine, omule, si intareste-ti sufletul! Biserica iti arata acum, inaintea Dumnezeului
celui viu (I Tim. 6,13), si te invata mai dinainte cele cu privire la Antihrist, inainte de
venirea lui. Nu stim daca vine in timpul vietii tale si nici nu stim daca vine dupa trecerea
ta din aceasta viata. Este bine insa ca tu sa cunosti semnele venirii lui si sa intaresti mai
dinainte.
Sfantul Chiril al Ierusalimului

Multa grija il intuneca pe om si el se face nesimtitor si se face gatire spre pierzare

la antihrist. Iar lucrarea acestuia este multa grija a celor desarte, materia lucrurilor lumii
si castigarea metalurilor pamantului. Aceasta este capul rautatilor, povatuirea pierzarii si
stricarea mantuirii. (...) Dumnezeu S-a milostivit cu facerea chivotului ca sa se pocaiasca,
dar ei s-au dat spre cele trupesti si asa, nesimtirea lor a adus potopul. Tot astfel si astazi,
s-au dat la multa castigare si grija vietii, a indulcirii, a rapirii, a vanzarii, a minciunii, a
desfranarii, a lenevirii la cele bune, a invartosarii inimii, a pomenirii de rau, a vrajbei, a
iubirii de avere, a iubirii de argint. Precum cei iubitori de avutii inviesteresc in vasul lor
rapitor, asa si la venirea lui antihrist. Fiindca mai inainte se vor intuneca mintile
oamenilor cu nesimtirea intunericului si se vor intuneca oamenii de patimi, dupa cum zice
Sfantul Apostol Pavel: Pentru ca n-au primit adevarul Evangheliei, dand cinstea si
intaietatea patimilor, i-a dat pe dansii Dumnezeu duhului inselaciunii, ca sa se plineasca
intru dansii faradelegea (...) Atunci, pe cat vor pacatui, vor socoti ca-si lucreaza
mantuirea. Atunci o sa se defaime Sfanta Evanghelie si Biserica lui Hristos si o sa fie
multa lipsa in lume, semne si aratari de la Dumnezeu in mijlocul lipsirii si o foame
indoita: gandita si simtita. Simtita, pentru ca se va inchide cerul ca in zilele lui Ilie, din
pricina faradelegilor oamenilor, si nu va da ploaie; vor fi oamenii flamanzi si de cuvantul
lui Dumnezeu, pentru ca nu se va mai gasi nici un drept cu fapte bune care sa-i invete
cuvantul mantuirii. Se va ridica binecuvantarea lui Dumnezeu de la mancare si de la
bautura, pentru ca, pe cat vor manca mai mult, pe atat mai mult vor flamanzi. (...) Si se va
ridica harul lui Dumnezeu de la oameni, precum Scriptura zice: Nu va locui Duhul lui
Dumnezeu in oamenii acestia, fiindca sunt numai trupuri...
Sfantul Nil Athonitul

"Crestinii care traiesc fara frica de Dumnezeu, care nu fac adevarata pocainta si
sunt lipsiti de roade aduc ei, oare, jertfa lui Dumnezeu?". Nicidecum. "Dar multi dintre ei
zidesc biserici, imbraca evangheliile in aur si argint, cos vesminte pentru biserica, aduc
lumanari si tamaie". Cu nimic nu le folosesc acestea, fiindca ei raman neindreptati si
nepocaiti, fiindca lui Dumnezeu , deoarece este duh (v. Ioan 4, 24), nu ii bineplacem
decat prin jertfa duhovniceasca, adica prin supunerea voii noastre fata de voia Lui si prin
celelalte roade ale credintei. Iar ei, desi fac faptele aratate mai sus, nu vor sa-i aduca lui
Dumnezeu jertfa ascultarii, fara de care nimic nu Ii place lui Dumnezeu. "Dar multi merg
la biserica ca sa se roage, sa Il slaveasca, sa Ii cante si sa Ii multumeasca lui Dumnezeu!".
Nici asta nu le foloseste, fiindca ei cu gura canta si multumesc lui Dumnezeu, insa cu
inima stau departe de El, precum spune Dumnezeu despre ei: se apropie de Mine poporul
acesta cu gurile lor si cu buzele lor Ma cinstesc, dar inima lor departe sta de Mine (Matei
15, 8) - si prin viata lor cea nelegiuita necinstesc si hulesc numele lui Dumnezeu. "Si
atunci se afla intr-o stare primejdioasa?". Cu adevarat primejdioasa, fiindca sunt supusi
osandei vesnice dimpreuna cu inchinatorii la idoli, cu care deopotriva se afla in ratacire si
nu-L cinstesc pe singurul Dumnezeu, ci isi jertfesc vointa si sufletul pacatului si prin
pacat diavolului - daca nu se vor intoarce fara fatarnicie si nu se vor pocai. "Si ei cred in
Dumnezeu?". Nicidecum, caci credinta adevarata face roade bune si de lucrurile rele se
departeaza - iar ei Il marturisesc pe Dumnezeu, insa cu inima si cu faptele se leapada de
El, precum invata Apostolul (Tit 1, 14).
Sfantul Tihon din Zadonsk

Satana face ultimul asalt si in acesti ani in care ne gasim, mare necaz si
stramtorare vor veni in lume. Asadar, mare manie are sa vina. Multe rautati se intampla in
lume, indeosebi doua: desfraul si avortul. Vai si amar de vietuitoriii acestei lumi! Cata
intristare va sa vina peste oameni, daca stapanitorii lor sunt slujitori si robi ai
antihristului! Pentru ca aceia care au fost inrolati de Stapanul Imparatiei Cerurilor sa
lupte, s-au molesit. si nu numai ca au slabit, ci s-au adancit in somnul greu al trandaviei si
al nepasarii. vremea sa va treziti din somn. Sculati-va, aruncati departe somnul nepasarii,
ca sa nu va gaseasca vrajmasul dormind si sa va omoare. Treziti-va, caci ne indreptam
spre sfarsit, spre moarte, pentru ca ziua celei de-a doua veniri a Domnului se apropie.
Treziti-va ca sa luptati in putinul timp care v-a mai ramas, caci "vine ceasul cand nimeni
nu va mai putea lucra"..
Fericitul Filotei Zervakos

Uneltele lui Antihrist

Necazurile si ispitele de astazi, in aparenta slabe si mai putin virulente, urmaresc

asemenea necazurilor si napastelor puternice din vechime, sa-l indeparteze pe om de
Hristos, sa distruga crestinismul adevarat de pe pamant, lasandu-i doar o pojghita subtire
pentru o foarte comoda amagire. Vom vedea ca ispitirile usoare, gandite insa si executate
cu viclenie infernala de Satana, actioneaza cu mult mai mare succes decat ispitirile grele,
vadite si directe.
Sfantul Ignatie Briancianinov

"Intr-un asemenea veac - scrie Arhiepiscopul Averchie Tausev - pentru a fi un

adevarat crestin ortodox, gata de a-si pastra credinta in Mantuitorul Hristos chiar si in fata
mortii, este mult mai greu in zilele noastre decat in primele secole ale crestinismului"
Prigonirea crestinilor din zilele noastre este mult mai bine disimulata. "Sub haina unei
imparatii inselatoare, care arata minunat si ii duce pe multi in ratacire, se arata, de fapt, o
prigoana ascunsa impotriva crestinismului... Aceasta prigoana este mult mai primejdioasa
si mai infricosatoare decat prigoana fatisa, caci ameninta cu adevarat sa dea cu totul
pierzarii sufletele - ceea ce inseamna moarte duhovniceasca". Ispita belsugului si a
confortului indeparteaza sufletul de la Dumnezeu, "slujitorii lui Antihrist sa straduie mai
mult decat orice sa Il scoata pe Dumnezeu din viata oamenilor, astfel incat acestia,
multumiti cu belsugul material, sa nu simta in nici un fel nevoia de a se intoarce la
Dumnezeu, sa nu-si mai aduca aminte de El, ca sa poata trai ca si cum Acesta nu ar exista
defel. Asadar, intreaga randuiala a vietii din zilele noastre, in asa numitele "tari libere",
unde nu este o prigoana fatisa impotriva credintei este o primejdie si mai mare pentru
sufletul unui crestin (decat o prigoana la aratare) caci il leaga cu desavarsire de pamant
si-l face sa uite de Rai. Intreaga "cultura" contemporana, indreptata numai catre
cunostinte cu desavarsire lumesti si intreg vartejul nebunesc al vietii legate de aceasta
"cultura" il tin pe om intr-o stare neincetata de sterpiciune si de tulburare, care nu lasa
nimanui putinta de a-si cerceta, doar putin mai adanc sufletul, in acest fel stingandu-se,
incetul cu incetul, viata duhovniceasca". Intreaga trairea din zilele noastre, la nivelul ei
public, este o pregatire pentru venirea lui Antihrist: "toate lucrurile care se intampla in
zilele noastre - la cel mai inalt nivel in religie, guvernamant si in viata publica- nu sunt
altceva decat o lucrare intensa a slujitorilor lui Antihrist pentru pregatirea si instaurarea
imparatiei sale", iar aceasta lucrare este infaptuita tot atat de mult de catre "crestini", ca si
de catre necrestini.
Parintele Serafim Rose

TELEVIZORUL
Antihrist va cunoaşte toate vicleniile diavoleşti şi va face false
minuni. Pe el îl va asculta şi îl va vedea, în acelaşi timp, întreaga lume.
Sfântul lui Dumnezeu, mărturiseau arhiepiscopul Simon, arhiepiscopul
Teodosie, episcopul Iacob şi arhimandritul Teofan, spunea: „Fericit şi
preafericit va fi omul care nu va dori şi nici nu va vedea faţa spurcată a
lui Antihrist. Cine va vedea şi va asculta cuvântul hulitor de Dumnezeu
a lui Antihrist, făgăduinţele pentru toate bunurile pământeşti, acela va
fi ademenit şi va merge cu închinăciune înaintea lui şi împreună cu el
va pieri şi va arde în focul cel veşnic".
Ei l-au întrebat pe părintele: „Cum vor fi toate acestea?". Stareţul a
răspuns cu lacrimi: „în locurile cele sfinte va fi necurăţia pustiirii şi se
vor arăta mârşavii ademenitori ai lumii care vor înşela oamenii ce s-au
lepădat de Dumnezeu şi care vor săvârşi false minuni. După ei se va
arăta Antihrist şi toată lumea îl va vedea deodată". Părinţii l-au întrebat
pe sfânt: „Unde? In locurile sfinte? In biserică?". Cuviosul a răspuns:
„Nu în biserică, ci în fiecare casă. In colţul unde stau acum sfintele
icoane vor sta maşini ademenitoare, care vor înşela oamenii. Mulţi vor
spune: trebuie să vedem şi să auzim noutăţile. In aceste noutăţi se va
arăta Antihrist".
Sfantul Lavrentie al Cernicovului

RESTAURAREA BISERICILOR
Va veni timpul, spunea cuviosul părinte Lavrentie, când şi bisericile
închise vor fi restaurate nu numai în exterior, dar vor fi amenajate şi în
interior. Vor auri cupolele bisericilor şi ale clopotniţelor. Iar când vor
încheia totul, va veni acel timp când se va înscăuna Antihristul. Rugaţi-
vă ca Domnul să ne dea timp să ne întărim pentru că ne aşteaptă
vremuri înfricoşătoare. Şi vedeţi cu câtă viclenie se pregăteşte totul?
Toate bisericile vor fi mai frumoase ca niciodată, dar nu va putea intra
nimeni în acele biserici.
Antihrist se va încorona ca împărat la Ierusalim într-o splendidă
biserică cu participarea preoţilor şi a Patriarhului.
Orice om va putea veni şi pleca din Ierusalim fără nici un fel de
oprelişti. Să vă străduiţi sa nu mergeţi pentru că totul va fi spre
ademenire şi înşelare.

“Va veni aşa un timp când prezicătorii de acest fel se vor înmulţi ca
ciupercile după ploaie. Să vă păziţi de ei. Citeşte rugăciunea lui Iisus,
dar nu uita nici pe Maica Domnului.”
Sfantul Lavrentie al Cernicovului

De ce a avut Arhiepiscopul Ioan o voinţă atât de mare cu privire la

Biserica Franceză, mergând practic împotriva oricui, pentru a da
Bisericii Franceze propriul ei episcop? Cu cât trecea timpul, a devenit
tot mai clar pentru Eugene şi Gleb ceea ce îşi dăduse seama
Arhiepiscopul Ioan cu viziunea sa clarvăzătoare, apocaliptică. Într-una
dintre vizitele Arhiepiscopului la magazinul lor de cărţi, Eugene i-a pus
o întrebare la care cugetase mult:
- Aproape tuturor popoarelor de pe pământ li se propovăduise
Evanghelia. Asta înseamnă că acesta este sfârşitul lumii, cum spun
Scripturile?
- Nu, a răspuns Arhiepiscopul. Evanghelia lui Hristos trebuie să fie
propovăduită în toate limbile din lume într-un context ortodox. Numai
atunci va veni sfârşitul.
Sfantul Ioan Maximovici
din cartea ieromonahului Damaschin - „Viaţa şi opera Părintelui Serafim
Rose”

Si acum pot apărea între noi diverse separări. Dar întrucât legile
Bisericii lui Hristos sunt neschimbătoare, crestinul trebuie să se supună
legilor si rânduielilor Bisericii, indiferent de felul în care altii se
raportează la ele, indiferent dacă societatea este binevoitoare sau
ostilă fată de ele. Cei ce-i sunt credinciosi lui Hristos îl urmează pe
calea acelor legi, pe calea rânduielilor păzite cu sfintenie de Sfânta
Biserică. Iar cei ce-si doresc înlesniri fără masură si bucurii în lumea
aceasta pământeana, care va pieri mai devreme sau mai târziu, aceia
preferă alte legi, nu pe cele ale Bisericii, ci pe cele care le permit să
trăiască asa cum vor si să gândească după bunul lor plac, să-si aseze
voia lor proprie deasupra Duhului Bisericii – Duh dat de Insusi Domnul
Dumnezeu – si îi cheamă si pe altii să le urmeze calea.
Este posibil, fratilor, ca în curând iarăsi să aveti parte aici de tulburări, si
unii dintre voi să vă cheme să mergeti pe calea tăgăduirii legilor sfinte
si să vă supuneti numai legilor stăpânirii omenesti. Temeti-vă de
această cale! Temeti-vă de calea pe care a mers tâlharul din stânga,
căci prin povara hulei, prin povara hulirii lui Hristos, s-a dus la moartea
cea vesnică. Cei ce hulesc legile Bisericii Îl hulesc pe Hristos însusi,
Care este Capul Bisericii, căci legile Bisericii sunt date de Duhul Sfânt,
prin apostoli. Iar legile locale sunt întemeiate pe aceleasi legi, pe legile
si pe canoanele Bisericii. Să nu ne credem mai întelepti ca arhiereii
(sfintii, n.n.) care au rânduit pravilele Bisericii, să nu ne socotim mai
învătati. Ci să strigăm smeriti, împreună cu tâlharul cel întelept:
„Pomeneste-mă, Doamne, întru Împărătia Ta!“
Sfantul Ioan Maximovici

Pazirea

“Daca vrem sa avem o interpretare autentica a semnelor vremurilor, primul lucru

pe care trebuie sa-l stapânim este o temeinica cunoastere ortodoxa. Adica o cunoastere a
Sfintei Scripturi, atât a Noului cât si a Vechiului Testament (dar nu prin constatari ale
„bunului simt,” ci conform modului prin care Biserica a intrepretat-o); o cunoastere a
scrierilor Sfintilor Parinti; o cunoastere a istoriei bisericesti; o familiarizare cu ereziile si
erorile care au atacat adevarata întelegere a dogmelor si mai ales a semnelor vremurilor
din urma de catre Biserica. Daca nu avem o întemeiere pe surse ca acestea, ne vom afla
nepregatiti si tulburati. Este exact ceea ce ne spune Domnul: sa fim fim pregatiti, sa fim
gata. Daca nu avem avem aceasta întelegere de baza, nu ne vom afla pregatiti, drept care
vom rastalmaci semnele vremurilor“.
“Cel mai important lucru pe care cineva îl poate dobândi în urma îndeletnicirii cu
asemenea tip de literatura, este virtutea numita discernamânt. Atunci când avem în fata
doua fenomene care pare sa fie exact la fel/asemanatoare sau întrucâtva similare unul cu
cealalalt, virtutea discernamântului ne îngaduie sa vedem care dintre ele este adevarata si
care este falsa: care dintre ele are duhul lui Hristos si care duhul lui Antihrist. Însasi firea
lui Antihrist, cel ce voieste a fi ultimul mare conducator al lumii si ultimul dusman al lui
Hristos, este de a fi anti-Hrist – iar ‚anti’ nu înseamna numai ‚împotriva’ ci si ‚imitatie a,
în locul.’ Antihristul, dupa cum spun toti Sfintii Parinti în scrierile lor despre el, va fi
cineva care-l va imita pe Hristos, adica care încearca sa-i amageasca pe oameni aratându-
se pe sine ca fiind Hristos întors pe pamânt. De aceea, daca cineva are vreo conceptie
neclara despre Crestinism sau citeste Scripturile în „lumina” propriilor sale opinii (iar
opiniile proprii nu pot veni decât din “vazduh” (aer – nota mea – in sensul de “aerul
vremii“, “opinia publica“, “gura lumii“), care “vazduh” numai crestin nu este acum),
atunci acesta va ajunge la concluzii deosebit de anti-crestine. Vazând figura lui Antihrist,
acesta va fi amagit sa creada ca el este Hristos”.
Când te afli în pozitia de prigonit, Hristos este cu tine, pentru ca suferi pentru El.
Iar când esti în afara, atunci nu este sigur daca e posibil sa te mai întorci în acea pozitie.
Începi sa te întorci la întelegerea omeneasca. Când te afli acolo nu ai pe nimeni pe care sa
te poti bizui, drept care ai nevoie de Hristos. Daca nu-L ai pe Hristos, nu ai nimic. Când
esti afara, începi sa devii calculat, sa te încrezi în tine, pierzându-l astfel pe Hristos”.
Parintele Serafim Rose

“Stiti dumneavoastra ce vremuri traim noi? Noi suntem cei de pe urma! Ar trebui
numai sa plangem in toata ziua, dar nu simtim! Traim in nesimtire, ca asa au trait cei
dinainte de potop… “
Parintele Cleopa

Parintele Nicolae Steinhardt

LEPĂDAREA DE HRISTOS

- cuvânt de învăţătură, asa cum a fost rostit în biserica mănăstirii Rohia în

duminica întâia după Pogorârea Sfântului Duh (1987)

Ţine-mă, Doamne, de urechi, că altfel te vând ca Iuda.

Filip Neri

Aşa cum îmi e obiceiul şi potrivit firii mele vă voi vorbi şi cum
foarte deschis şi pe şleau. Şi aceasta cu atât mai vârtos cu cât şi textul
evanghelic al zilei nu e ticluit din cuvinte amabile, mângâitoare şi
sfioase, ci este şi el redactat cu vorbe dure şi foarte pe şleau.
Socotesc că e mai bine să citim din nou împreună textul evanghelic
aflat, în Evanghelia Sfântului Apostol Matei capitolul 10, versetele 32-
33 şi 37-39:
„Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi
şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri.
Iar cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi
lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri.
Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este
vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe
Mine nu este vrednic de Mine.
Şi cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de
Mine.
Cine ţine la sufletul lui îl va pierde, iar cine-şi pierde sufletul lui
pentru Mine, îl va găsi”.
Textelor acestora li se adaugă un altul, care nu v-a fost citit în cadrul
Sfintei Liturghii, dar care le completează şi stă în legătură nemijlocită
cu ele. Să-l citim şi pe acesta, aflat în Evanghelia Sfântului Apostol
Luca 14, 26:
„Dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte pe tatăl său şi pe mamă şi
pe femeie şi pe copii şi pe fraţi şi pe surori, chiar şi sufletul său însuşi,
nu poate să fie ucenicul Meu”.
Iar versetul 21 aproape că repetă versetul 38 din capitolul 10 al
Evangheliei după Matei:
„Şi cel ce nu-şi poartă crucea sa şi nu vine după Mine nu poate
să fie ucenicul Meu”.
Stranii şi spăimîntătoare cuvinte, fraţi creştini, stranii şi
spăimântătoare cuvinte!
 Cum adică, Domnul Hristos cel bun, blând şi milostiv, Domnul Care
întotdeauna ne-a propovăduit iubirea, care e Însuşi Dumnezeu – iubire,
a Cărui învăţătură dă iubirea drept pivot al Lumii şi esenţă a credinţei,
dintr-odată şi în chipul cel mai neaşteptat ne predică ura, ne îndeamnă
să urâm şi să vrăjmăşim? Şi încă pe cine! Pe soţie, pe copii, pe părinţi,
pe fraţi şi surori, casa noastră, sufletul nostru, pe noi înşine?
Greu îmi vine a crede că Dumnezeul iubirii a putut să ne voiască
duşmănoşi. Eu unul cred că textul evanghelic de astăzi nu trebuie
înţeles numai după ce pare a propovădui, altfel spus după înfăţişarea
sa strict literală. Cred că trebuie tălmăcit şi înţeles în adâncime.
Iar înţelesu-i adânc şi ziditor îl bănuiesc a fi în conformitate cu
învăţătura creştină: se cuvine a ne iubi soţia, fraţii, surorile, copii,
părinţii, casa. Da, a-i iubi. A nu ne urî nici pe noi înşine (numai păcătul
sălăşluitor în noi). Dar – şi repet adverbul acesta – dar la nevoie, la o
adicătelea (cum se zice în limbaj popular), în momentele grave şi
hotărâtoare ale vieţii, când se pune pentru noi problema de a da pe
faţă cine suntem şi ce credem, ei toţi – soţia, copiii, tatăl, mama, fraţii,
surorile şi aşa mai deparie – nu trebuie să ne fie piedică pentru
mărturisirea cu glas puternic şi înalt a lui Hristos.
Zic unii oameni: ce vreţi? ce pot face? ce vreţi să fac? Am nevastă,
am copii mici, am părinţi bătrâni, am şi eu o căsuţă, o brumă de
bunuri, o oarecare situaţie, ce vreţi, n-am ce face! De voie, de nevoie,
n-am încotro, mă lepăd de Hristos, măcar de formă şi numai cu vorba.
Acesta, nu este un raţionament creştinesc. Adevăratul raţionament
creştinesc, conform textului evanghelic şi fidel atât libertăţi cât şi
spiritului său este: deşi am nevastă, copii ş. a. m. d., măcar că am
nevastă, copii ş. a. m.d; eu tot nu mă lepăd de Hristos, eu Îl
mărturisesc. Pe nimeni altcineva nu iubesc mai mult în lumea aceasta
decât pe Hristos, la nimeni în lumea aceasta nu ţin mai mult decât la
Hristos. Nevasta, copiii ş. a. m. d. nu-mi sunt mie piedică în
mărturisirea lui Hristos. Îmi iubesc familia, rubedeniile, fiinţa, dar
stabilesc o ierarhie: în primul rând Îl aşez pe Hristos, iar pentru
dragostea ce o port alor mei nu vreau să le dau o pildă rea, să ajungă a
se ruşina de mine.
Zic unii oameni: nu mă lepăd de Hristos, Îl iubesc, Îl mărturisesc, Îl
venerez, însă în inima şi în sufletul meu, înlăuntrul sinei mele, în
ascunzişul persoanei mele intime. Cu gura, cu glas puternic şi înalt nu-
mi dă mâna să o fac. Ei şi! nu aceasta trage greu la cântar. Esenţial
nu-i oare ce credem, ce mărturisim în sinea noastră, în adâncul fiinţei
noastre spirituale? Vorbele nu-s decât sunete şi părelnicii, alcătuiri
şubrede şi de suprafaţă, zboară, se pierd în vremelnicie.
Nici raţionamentul acesta nu-i creştinesc. Luaţi aminte: nu ajunge
credinţa lăuntrică, nu ajunge dragostea nemărturisită în afară, oricât
de sinceră, de fierbinte. E făţarnică.
Cum adică făţarnică de vreme ce este sinceră, ba şi caldă?
E făţarnică pentru că nu se dă pe faţă, e pe jumătate: numai
înăuntru, e drămuită.
Făţarnică este aceea manifestată doar la exterior, înjumătăţită,
necompletă, necurată este şi aceea care se ascunde în interior, se
piteşte în găoace şi se teme de lumină.
Că aşa este, că am dreptate rezultă din însuşi textul Sfintei
Scripturi, Mă refer la Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel
(10, 10):
„Căci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se
mărturiseşte spre mântuire.”
Auziţi! din inimă mărturisirea lăuntrică e bună pentru sporirea
noastră duhovnicească, pentru mântuire însă e nevoie, neapărată
nevoie de una exterioară cu gura, cu vorba.
Nu ajung iubirea sau credinţa din inimă, ne mai trebuie şi curajul de a
ne mărturisi credinţa cu gura, ori care ar fi riscurile.
Un mare scriitor rus contemporan ne spune ca atunci când ne aflăm la
ananghie, în mare primejdie, într-o situaţie-limită (cum se exprimă
limbajul cult), în pericol de a ne trăda pe noi înşine şi de a săvârşi acte
ori a grăi cuvinte de care apoi ne vom căi amarnic, în asemenea
momente există o singură soluţie eficace şi fără greş: să ne
considerăm morţi!
Dacă ne socotim morţi nu ne mai paşte nici un pericol. Nimic nu
ne mai poate speria, cu nimic nu mai putem fi momiţi, la nimic să nu
mai luăm aminte în afară de credinţa noastră: suntem doar morţi! Ce
ne-ar mai putea ispiti?
A! spune acelaşi mare scriitor, pot striga: păcat de tinereţele mele
(sau vai de bătrâneţele mele), păcat de cărţile pe care nu le voi mai
citi, păcat de plimbările pe care nu le voi mai putea face, păcat de
muzica pe care nu o voi mai asculta, de mâncărurile pe care nu le voi
mai mînca, de băutura pe care nu o voi mai bea, păcat de toate
frumuseţile şi minunile acestei lumi pe care nu le voi mai vedea, însă
altă cale nu există pentru mine: mai bine îmi este să mor odată eu
Hristos decât să-L reneg.
Nimic nu poate fi pus în balanţă cu Hristos: mici nevasta, nici copiii,
nici părinţii, nici rudeniile, nici casa, nici bunurile, nici situaţia, nici
slujba, nici chiar viaţa.
Când e vorba de Hristos, El trebuie mărturisit de făpturile cele mai
apropiate şi mai dragi nouă; şi anume trebuie mărturisit cu vorba, cu
gura.
Cu vorba, cu gura.
De ce oare?
Cum adică, pot obiecta unii oameni, sunt oare atât de importante
vorbele, cuvintele?
Vorbuliţele, cuvinţelele, formulele, vorbele goale?
Au ele atât de mare însemnătate?
Se cade să le acordăm precăderea?
Răspund: da, sunt însemnate, da, importanţa lor e covârşitoare.
 „Ca-n basme-i a cuvântului putere”, spunea poetul Alexandru Vlahuţă.
Nu ajunge să crezi, cu inima.
Ni se cere o declaraţie publică.
Nu-s puse în discuţie numai oarecare cuvinte şi formule, oarecare
cuvinţele şi vorbe de clacă.
Mărturisirea cu glas puternic e altceva, e cu totul altceva. E tot
una cu o luare de atitudine, cu adoptarea unei ţinute, cu vădirea fiinţei
noastre lăuntrice, darea noastră pe faţă şi în vileag, arătând cine şi ce
suntem, de ce parte suntem, unde ne situăm, ce hram purtăm, ce
căutăm pe acest pământ, ce sens dăm prezenţei noastre în lume, cum
ne definim.
Nu putem fi şi cu Dumnezeu şi cu Mamona.
La nevoie trebuie să ştim – dacă suntem cu adevărat ai lui Hristos –
să acceptăm suferinţa, sărăcia, necazul, crucea, chiar şi moartea.
Moartea!
Ei, în secolul nostru şi în societatea contemporană nu prea este
vorba de moarte. Problema nu se mai pune în termeni, atât de
categorici. Pe vremuri, da, când împăraţii romani îi prigoneau pe
creştini, exista pericolul apostasiei, adică al lepădării publice şi
solemne de Hristos, cerându-li-se creştinilor, sub ameninţarea morţii şi
a celor mai groaznice chinuri, să se dezică de Hristos şi să se ducă să
se închine idolilor.
Acum nu mai stau lucrurile aşa.
Creştinii nu mai sunt ameninţaţi cu moartea şi chinurile, nu li se
mai cer acte solemne de apostasie şi lepădare publică de Hristos.
Ceea ce ştim nu înseamnă însă că nu mai există şi acum lepădarea
de Hristos.
Există lepădări indirecte, nu mai puţin reale totuşi decât apostasia
de odinioară.
Ne lepădăm de Hristos aderând la o doctrină ateistă, participând
la adunări ateiste, dându-ne în orice fel consimţământul la o mişcare
ateistă.
Sau ruşinându-ne şi ferindu-ne să ne facem semnul Sfintei Cruci,
ruşinându-ne şi ferindu-ne să fim văzuţi intrând într-o biserică ori
rostind acele cuvinte sau făcând acele gesturi care ne-ar putea
descoperi drept creştini.
Atunci când ni se cere o lepădare, fie ea doar indirectă şi bine
camuflată, de Hristos, atunci, da, e bine să ne urâm pe noi înşine,
familia noastră, bunurile noastre. Atunci să-L mărturisim pe Hristos cu
orice preţ.
Ăsta-i examenul, asta-i proba, asta-i Judecata de Apoi pe pământ.
„Încă nu v-aţi împotrivit până la sânge” grăieşte Apostolul
neamurilor, iar noi ne ferim de necazuri, neplăceri, de oarecare
suferinţe, de vorba lumii, de mărunte pierderi.
În vreme ce Hristos ne cere curajul, fermitatea, neclintirea, puterea de a putea
privi Crucea.
 Da, fraţi creştini, aşa e cu Hristos.
E pe viaţă şi pe moarte, nu-i de joacă, nu-i de şagă, nu-i cu
jumătăţi de măsură, nu-i cu fofarlica, uite popa nu e popa, nu-i
cu „să vezi că”, nu-i cu „ce putem face , cu „împrejurările m-au
silit “…
Hristos e bun, blând, milostiv, mângâietor şi dulce. Dar nu e numai atât.
E tot una cu Acela care S-a suit de bună voie pe Cruce şi Şi-a vărsat
sângele pentru noi, murind în chinuri cumplite.
Hristos e bun, blând, milostiv, mângâietor şi dulce dar e şi teribil, e Cel
care n-a pregetat a Se lăsa răstignit.
El ne cere să luăm foarte în serios situaţiile, noastră de creştini.
Cu El nu-i de şagă şi de joacă.
Pe oameni îi putem minţi, înşela, amăgi, duce cu vorba.
Pe Domnul nu-L putem minţi, înşela, amăgi, duce cu vorba.
Dacă ne lepădăm şi ne ruşinăm de El şi El se va lepăda şi ruşina
de noi la Judecata din urmă.
Există, fraţi creştini, o imagine înfiorătoare, cer voie să o evoc
înaintea dumneavoastră.
Vă mărturisesc că-mi vine adeseori în gând, că mă obsedează
cutremurându-mă şi îngrozindu-mă.
Iat-o:
Hristos stă pe scaunul de judecată în ziua de apoi, pe tronul Său
nepărtinitor şi oamenii vin toţi în faţa Lui.
Şi El îi împarte în două cete: de-a dreapta şi de-a stânga, oile şi
caprele. Pe cei din dreapta îi binecuvântează şi-i trimite în rai, acolo
unde este fericirea veşnică. Pe cei din stânga, blestemaţii, îi trimite în
gheena focului, acolo unde-i plângerea şi scrâşnirea dinţilor.
Dar mai există o a treia ceată!
E a celor pe care înainte de a-i osândi şi trimite în iad, Domnul, de cât îi
este silă şi scârbă de ei, nici nu vrea să-i vadă, să se uite la ei: şi când I
se înfăţişează, El îşi ridică braţul drept, săltându-şi cotul şi acoperindu-
şi ochii cu palma. De cât îi este silă şi scârbă de ei. Nici măcar o privire
nu le aruncă!
(E posibil să-mi spuneţi: dar Domnul e Duh! Cum poate fi vorba de
ridicarea braţului şi acoperirea ochilor? Da, Domnul e duh, dar din
pricina slăbiciunii noastre, noi, în sfintele noastre icoane, ne închipuim
Puterile cereşti luând chip omenesc. Iar Iisus S-a înălţat la cer cu
trupul, cu trup de slavă dar cu trupul, şi-n unele icoane e înfăţişat
şezând de-a dreapta Tatălui şi ţinând Crucea alături de El, amintire a
pătimirilor Sale lumeşti, trupeşti. Aşa încât cred că nu e o erezie ori
greşeală a pomeni de acoperirea ochilor şi ridicarea braţului.)
Pe cei care s-au lepădat de El, pe hulitorii Sfântului Duh, pe prietenii,
urmaşii şi credincioşii lui Iuda (pe vânzători adică, pe delatori, pe
turnători). El îi trimite acolo unde le este locul fără a-i socoti vrednici
măcar de căutătura Sa cea mai aspră.
Imaginea aceasta mă obsedează şi vă mărturisesc că adesea mă rog
lui Dumnezeu să nu fie aşa şi pentru mine când voi veni la Judecată.
Să ne rugăm cu toţii fierbinte să nu fie aşa pentru nici unul dintre
noi.
Să nu-Şi ridice Judecătorul braţul spre a-Şi acoperi ochii, spre a
nu fi silit să ne privească.
Să nu avem parte de această supremă lepădare şi această
înfricoşătoare ruşine.

Parintele Serafim Rose

Este mai tarziu decat credem
“Nu este mai trist decît sa vezi pe cineva care a fost crescut în spirit ortodox, care
are unele notiuni de catehism, care a citit cîteva Vieti ale Sfintilor, care si-a facut o idee
generala despre ce înseamna ortodoxia, care întelege unele dintre slujbe, si totusi nu este
constient de ce se petrece în jurul lui. Iar pe copiii sai îi pune sa aleaga între doua moduri
de viata: unul este modul în care traiesc majoritatea oamenilor, iar celalalt este modul în
care traiesc ortodocsii duminica si atunci cînd citesc vreun text ortodox. Daca un copil
este crescut în felul acesta, cel mai probabil este ca nu va alege modul de viata ortodox;
acesta va reprezenta o particica infima din viata acelui copil, pentru ca viata
contemporana este mult prea ademenitoare, pentru ca prea multi merg pe calea ei, pentru
ca reprezinta o parte prea mare a realitatii de astazi – cu exceptia cazului în care copilul a
fost învatat cu adevarat cum s-o abordeze, cum sa se pazeasca de efectele ei nocive si
cum sa profite de lucrurile bune pe care lumea le are de oferit.
De aceea, atitudinea noastra, începînd de astazi, trebuie sa fie una cu picioarele pe
pamînt si normala. Adica, trebuie sa fie o atitudine adaptata conditiilor reale de viata, si
nu un produs al fanteziei, al fugii de realitate si al refuzului de a veni în întîmpinarea
lucrurilor adeseori neplacute ale lumii din jurul nostru. O ortodoxie prea exaltata si prea
cu capul în nori îsi are locul într-o sera, pentru ca nu ne este de nici un folos în viata de zi
cu zi si cu atît mai putin nu poate face nimic pentru mîntuirea celor din jurul nostru.
Lumea noastra este cruda si raneste sufletele cu asperitatile ei; sa-i raspundem în primul
rînd cu o iubire si o întelegere crestine realiste, lasînd exemplele de isihasm si formele
avansate de rugaciune pe seama celor capabili sa le înteleaga.
De asemenea, nu trebuie sa ne concentram asupra propriei noastre persoane, ci sa
întindem o mîna celor care se afla în cautarea lui Dumnezeu si a unei vieti dedicate Lui.
În ziua de astazi, orice comunitate ortodoxa mai mare are tendinta de a se transforma într-
o societate care se auto-gratuleaza si se delecteaza cu propriile-i virtuti si realizari
ortodoxe: frumusetea bisericilor si a odoarelor noastre, splendoarea slujbelor noastre,
pîna si puritatea doctrinei noastre. Dar adevarata viata crestina, înca de pe timpul
Apostolilor, a fost nedespartita de comunicarea cu ceilalti. O ortodoxie care este vie prin
însusi acest fapt iradiaza catre ceilalti - deci nu este nevoie sa se înfiinteze un
„departament de misionariat” pentru a face acest lucru; focul adevaratului crestinism se
transmite si fara el. Daca ortodoxia noastra este ceva ce pastram pentru noi însine si ne
mai si laudam cu ea, atunci sîntem mortii care-si îngroapa mortii – exact în acest stadiu se
afla multe dintre parohiile noastre ortodoxe de astazi, chiar si acelea care numara multi
tineri, daca acestia nu-si aprofundeaza credinta. Nu este suficient sa spui ca tinerii merg
la biserica. Trebuie sa ne întrebam ce obtin ei acolo, în biserica, cu ce pleaca de la
biserica si, daca nu fac din ortodoxie o parte integranta a vietii lor, atunci chiar ca nu este
suficient sa spui ca merg la biserica. (…)
Dar care crestin-ortodox adevarat din ziua de astazi nu este putin „nebun”? Nu ne
potrivim dupa calapoadele lumii; iar daca ne potrivim, în lumea de astazi, atunci nu
sîntem crestini seriosi. Adevaratul crestin de astazi nu se poate simti la el acasa în lume;
nu se poata sa nu se simta el însusi si sa nu fie privit de ceilalti drept putin „nebun”. De
aceea, sa nu ne temem ca am putea fi considerati putin „nebuni” de restul lumii si sa
practicam în continuare iubirea si iertarea crestine, pe care lumea nu le va întelege
niciodata, dar dupa care, în adîncul sufletului ei, tînjeste, ba chiar plînge.
Scopul meu nu este sa va înspaimînt, ci sa va atrag atentia la ce se petrece în jurul
nostru. Cu adevarat ca este chiar mai tîrziu decît credeam cu totii: Apocalipsa se întîmpla
chiar acum. Si cît este de trist sa vezi crestini, mai ales tineri ortodocsi, peste capetele
carora pluteste amenintator aceasta tragedie incalculabila si care cred ca pot duce mai
departe ceea ce ei numesc „o viata normala” în aceste vremuri cumplite, facîndu-se parte
integranta din capriciile acestei generatii stupide, care se auto-divinizeaza, absolut
inconstienta de faptul ca paradisul nebunilor în care traim este pe cale sa se prabuseasca,
absolut nepregatita pentru vremurile de disperare spre care ne îndreptam.
Nici macar nu mai este vorba de cine este un „bun” crestin-ortodox, sau unul
„prost”; întrebarea care se pune acum este aceasta: va mai supravietui macar credinta
noastra? Pentru multi, nu va mai supravietui; Antihristul care va veni va fi mult prea
atragator, mult prea în spiritul preocuparilor lumesti dupa care tînjim, pentru ca
majoritatea oamenilor sa-si dea macar seama ca si-au pierdut crestinismul înclinîndu-se
în fata lui.
Apartenenta de suprafata nu este suficienta; trebuie sa ne miste ceva pe dinauntru,
ceva ce sa ne faca diferiti de lumea din jurul nostru, chiar daca lumea îsi spune „crestina”
sau chiar „ortodoxa”. Sa pastram si sa hranim aceste calitati ale adevaratei viziuni
ortodoxe asupra lumii despre care am vorbit mai devreme: o viata si o atitudine normala,
iubitoare si iertatoare, nu gravitînd în jurul sinelui, ci pastrîndu-ne inocenta si
spiritualitatea chiar si cu o deplina constiinta a propriului nostru pacat si a puterii ispitelor
lumesti din jurul nostru. Daca traim cu adevarat aceasta viziune ortodoxa asupra lumii,
credinta noastra va supravietui socurilor care ne asteapta si va fi o sursa de inspiratie si de
mîntuire pentru cei care îl vor cauta în continuare pe Hristos, chiar si în toiul naufragiului
umanitatii, care a început deja în zilele noastre”.

Sfantul Ioan Maximovici

Despre sfarsitul lumii
“Nimeni nu cunoaste ziua aceea, afara de Dumnezeu-Tatal, dar semnele apropierii
ei sunt date si in Evanghelie, si in Apocalipsa Sfantului Ioan Teologul. Apocalipsa
vorbeste despre evenimentele sfarsitului lumii si despre infricosata Judecata cu precadere
in simboluri si in ghicitura, dar Sfintii Parinti au talcuit-o si exista o traditie autentica a
Bisericii care ne vorbeste si despre semnele apropierii sfarsitului lumii, si despre Judecata
de Apoi…Inainte de sfarsitul vietii pe pamant vor fi tulburare, razboaie, framantari civile,
foamete, cutremure. Oamenii vor suferi de spaima, vor muri de asteptarea nenorocirilor
(Luca, 21, 26). Nu va fi nici viata, nici bucuria vietii, ci o stare chinuitoare de
pierdere a legaturii cu viata. Dar nu se va pierde numai legatura cu viata, ci si cu
credinta: <<Fiul omului, venind, va gasi oare credinta pe pamant?>> (Luca 18, 8).
Oamenii vor fi mandri, vor fi nemultumitori, vor respinge Legea lui Dumnezeu: alaturi de
pierderea legaturii cu viata, va slabi si morala. Binele va slabi si raul va creste.
Despre aceste vremuri vorbeste si Sfantul Apostol Ioan Teologul in lucrarea sa
insuflata de Dumnezeu, numita Apocalipsa. El insusi marturiseste ca ‘a fost in Duh’, ceea
ce inseamna ca insusi Duhul Sfant era in el cand i s-au descoperit in diferite imagini
simbolice destinele Bisericii si ale lumii; de aceea Apocalipsa este o descoperire a lui
Dumnezeu. El prezinta destinul Bisericii in chipul unei femei care se ascunde in acele
zile in pustie (…)
Vor avea importanta hotaratoare fortele care pregatesc venirea lui Antihrist…
Antihrist va fi un om, iar nu diavolul intrupat. (…) Acel om doreste sa fie in locul lui
Hristos, sa ocupe locul Sau si sa aiba ceea ce ar trebui sa aiba Hristos. El doreste sa aiba
aceeasi putere de fascinatie si aceeasi stapanire asupra intregii lumi.
El va primi acea putere inainte de pieirea sa si a intregii lumi. El il va avea ca un
ajutor pe un mag care, prin puterea falselor minuni, ii va implini toata voia si-i va ucide
pe cei ce nu recunosc stapanirea lui Antihrist. Inainte de moartea lui Antihrist vor aparea
doi drepti, care il vor da in vileag. Magul ii va omori si timp de trei zile trupurile lor vor
ramane neingropate. Aceasta va fi cea mai mare jubilare a lui Antihrist si a tuturor
slujitorilor lui. Dar, deodata acei drepti vor invia si toata ostirea lui Antihrist va fi in mare
tulburare si se va ingrozi, iar Antihrist va cadea deodata mort, omorat de puterea Duhului.
Dar ce se stie despre omul-Antihrist? Originea lui exacta nu se cunoaste. Tatal
este cu totul necunoscut, iar mama este o femeie stricata care se da drept fecioara. El va fi
evreu din semintia lui Dan. Pentru aceasta avem semn ca Iacov, murind, a spus ca, printre
urmasii sai, “Dan va fi sarpe la drum, vipera la poteca, înveninând piciorul calului, ca sa
cada calaretul” (Facerea 49, 17). Aceasta ne indica metaforic ca el va actiona prin
viclenie si rautate. Ioan Teologul vorbeste în Apocalipsa despre mântuirea fiilor lui Israel,
ca înainte de sfârsitul lumii o multime de evrei se vor întoarce la Hristos, dar din sirul
semintiilor mântuite lipseste semintia lui Dan. Antihrist va fi foarte inteligent si va sti
cum sa se poarte cu oamenii. Va fi fermecator si prietenos.…
… Pâna la venirea lui Antihrist în lume, venirea lui este deja pregatita. ‘Taina
lucreaza deja‘ si fortele care-i pregatesc aparitia se lupta, în primul rând, împotriva
împaratiei legiuite. Sfântul Apostol Pavel spune ca Antihrist nu poate aparea pâna nu va
fi indepartat ‘cel care o împiedica‘ (II Tesaloniceni 2, 7). Sfântul Ioan Gura de Aur
tâlcuieste ca ‘cea care o împiedica’ este stapânirea legiuita cinstitoare de Dumnezeu.
Aceasta stapânire (Regalitatea) se lupta cu raul. ‘Taina’ (Lucrarea lui Antihrist)
care lucreaza în lume nu doreste aceasta, nu doreste lupta cu raul prin mijloacele fortei:
dimpotriva, ea doreste stapânirea faradelegii si când o va obtine, nimic nu va mai
împiedica venirea lui Antihrist. El nu va fi doar inteligent si fermecator, dar va fi
milostiv, va face acte de caritate si fapte bune pentru întarirea stapânirii sale. Iar când si-o
va întari într-atât, încât îl va recunoaste întreaga lume, atunci îsi va arata fata.
Capitala pe care o va alege va fi Ierusalimul, pentru ca aici Mântuitorul si-a
descoperit învatatura dumnezeiasca si Persoana Sa, aici întreaga lume a fost chemata sa
guste fericirea binelui si a mântuirii. Dar lumea nu L-a primit pe Hristos si L-a rastignit la
Ierusalim. În timpul lui Antihrist, Ierusalimul va deveni capitala lumii, care i-a
recunoscut stapânirea.…
… El {Antihristul} va crea conditii de viata Bisericii, ii va ingadui sa slujeasca,
va promite ca va construi biserici splendide, cu conditia recunoasterii lui ca ‘fiinta
suprema’ si ca lumea sa i se inchine. (…) Va fi o apostazie generala si, pe deasupra, multi
episcopi vor trada credinta, iar ca justificare, vor arata spre starea stralucita a Bisericii.
Cautarea compromisului va fi atitudinea caracteristica a oamenilor. Fermitatea
marturisirii va disparea. Oamenii vor cauta cu asiduitate sa-si motiveze caderea, iar raul,
ca o moleseala maligna, va sustine aceasta stare generala. Oamenii vor avea obisnuinta
lepadarii de dreptate, a dulcetii compromisului si a pacatului. (…)
Antihrist va îngadui oamenilor totul, numai ca ei „cazând în fata lui, sa i se
închine“. Nu este o atitudine noua fata de oameni: si împaratii romani erau gata sa le
redea libertatea crestinilor cu conditia ca ei sa le recunoasca divinitatea si suprema putere
divina si îi chinuiau doar pentru ca ei marturiseau ca „Domnului Dumnezeului tau sa te
închini si Lui Singur sa-i slujesti” (Matei 4, 9-10).
Întreaga lume i se va supune si atunci el îsi va descoperi fata si ura fata de Hristos
si de crestinism. Sfântul Ioan Teologul spune ca toti cei ce i se vor închina vor avea un
semn pe frunte si pe mâna dreapta. Nu se stie daca aceasta va fi cu adevarat un semn pe
trup sau este o exprimare simbolica a faptului ca oamenii vor recunoaste si cu mintea
necesitatea închinarii la Antihrist si ca întreaga lor vointa îi va fi supusa. (…)
Proorocul Daniel, vorbind despre Judecata de Apoi, povesteste despre un Batrân
Judecator asezat pe tron, în fata caruia este un râu de foc. Focul este elementul curatitor.
Focul mistuie pacatul, îl arde si daca pacatul s-a altoit de sufletul omului, atunci îl mistuie
si pe om. Acest foc se va aprinde înlauntrul omului: vazând Crucea, unii se vor bucura iar
altii vor cadea în disperare, se vor tulbura, se vor îngrozi. Astfel, oamenii se vor desparti
dintr-o data: în relatarea evanghelica unii se aseaza la dreapta, în fata Judecatorului, iar
altii la stânga: i-a despartit constiinta. Însasi starea sufleteasca a omului îl arunca într-o
parte sau în cealalta, la dreapta sau la stânga.
Judecata de Apoi nu cunoaste martori sau lista de protocol. Totul este scris în
sufletele oamenilor si aceste însemnari, aceste „carti” se vor deschide. Când se vor
deschide „cartile”, toti vor întelege limpede ca radacinile tuturor viciilor sunt în sufletul
omului. Iata betivul, desfrânatul: când moare trupul, unii cred ca moare si pacatul. Nu e
asa, în suflet exista o înclinatie, pentru suflet pacatul era dulce. Si daca nu s-a pocait de
pacatul respectiv, daca nu s-a eliberat de el, sufletul va veni la Judecata de Apoi cu
aceeasi dorinta a dulcetii pacatului si niciodata nu îsi va satisface dorinta. Va suferi de ura
si de rautate. Si aceasta e o stare infernala. „Gheena de foc” este focul launtric, este
flacara viciului, flacara neputintei si a rautatii si aici va fi „plânsul si scrâsnirea dintilor”
rautatii neputincioase“.

Parintele Proclu
Anii durerii au inceput
“Le-am spus la mulţi că amu toţi diavolii au ieşit din iad, sunt pe faţa
pământului. Odată a venit un autobuz la Mânăstirea Sihăstria cu
oameni îndrăciţi. S-a întâmplat că, în timpul acela, să fie vreo 4-5 ani
de atunci, eram şi eu acolo. Şi am văzut cum ieşea din cursa aceea
fiecare om chinuit de duhuri şi când ieşeau ei, eu mă simţeam ca la
gura iadului. Era acolo cineva care se vindecase prin Sfântul Maslu,
prin rugăciune, prin smerenie şi post de duhuri rele şi omul acela îi
adunase pe toţi ca să-i aducă la mănăstire. Omul acela o zis aşa: „Vezi
lumea asta, numai şoferul nu-i îndrăcit, încolo toţi sunt îndrăciţi. I-am
adus la Sfântul Maslu“. Şi eu am zis: „Vai de mine, ce s-a întâmplat?
Nenorocire mare, că-i iad pe faţa pământului, dacă îi chinuie aşa de
grozav“. Şi el a răspuns: „Toţi aceştia avem crime, avorturi...” şi a spus
o mulţime de păcate pe care le săvârşiseră aceia. „Ce zici, ne va
mântui Dumnezeu sau nu?“. Eu i-am spus: „Hristos a venit pentru cei
păcătoşi dintre care cel dintâi sunt eu“. Apoi i-am sfătuit cum să se
mărturisească, pentru că persoanele care au duhuri obişnuiesc să dea
vina pe altul, că, uite, eu din cauza cutăruia sufăr, că cineva a trimis
duhurile cu vrăji şi au intrat în mine şi mă chinuie. Le-am răspuns că nu
trebuie să mai spună vorba asta, ci să spună aşa: „Pentru păcatele
mele!“ Că nu-i mai mare vrăjitorul ca Dumnezeu, dar Duhul Sfânt aşa
ne ajută, pe măsura smereniei. Şi orice i s-ar întâmpla omului, să zică
aşa: „Pentru păcatele mele!” Să nu zic niciodată că din cauza cutăruia
eu sufăr, nu, pentru că, de spun aşa, atunci ispitele se îndelungă,
Duhul Sfânt vine cu întârziere sau defel, dacă n-am smerenie. Şi voi fi
pedepsit şi chinuit de duhuri, că Dumnezeu nu mă va ajuta şi le
îngăduie să mă muncească. Cu cât dau vina pe mine, cu cât mă
smeresc şi caut să fac rugăciune tot timpul, începe să mă ajute.
Dacă adorm cu mintea împrăştiată, foarte puţin mă ajută sau
defel. Secretul aicea stă: un creştin, ori un călugăr, ori un preot care
are năcazuri, acela va reuşi care doreşte să adoarmă cu mintea în
rugăciune. Dacă eu m-am rugat zi şi noapte, iar când m-am culcat, am
adormit cu mintea în altă parte, degeaba m-am ostenit. Totodată
trebuie să mă învăţ a ierta.
Astă toamnă au venit aici, la mine, trei domni. Stăteau acolo, în
faţa mea, dar nu zicea nici unul nimica. Se uitau la mine şi tăceau. Măi,
mare comedie, am gândit eu, mai ales că mai aştepta cineva la poartă.
Şi, ce să vezi, le-am zis: „Domnii mei, să ştiţi, fiindcă aţi venit până ici,
plată aveţi, că v-aţi ostenit. Cătaţi un adevăr, dar nu-l veţi găsi. Eu sunt
un om păcătos şi dacă mor amu, diavolii mă iau. Nu-mi place cum
trăiesc. Dar nici lui Dumnezeu nu-i place cum trăiesc eu“. Unul dintre ei
a zis aşa: „Dacă dumneata spui că te ia diavolul la iad, noi ce vom
face?” Le-am răspuns: „Treaba dumneavoastră! Vă priveşte! Sunteţi
oameni deştepţi, nu ca mine prost. Da, eu să fiu în locul
dumneavoastră, aş căuta un duhovnic bun şi m-aş duce la mărturisit.
Şi acel duhovnic a să mă înveţe cum să mă mărturisesc, cum să mă
smeresc şi a nu da vina pe altul. Şi când voi merge la biserică să pun în
minte că toţi de acolo sunt mai buni decât mine iar eu sunt cel mai
păcătos şi nevrednic. Dacă îmi pun astfel de gânduri şi zic şi o
rugăciune în taină, fără să ştie lumea de acolo ce gândesc eu, şi stau în
biserică aşa cum aş fi în faţa lui Dumnezeu, atunci Duhul Sfânt îmi va
lumina mintea şi îmi va descoperi cum trebuie să caut veşnicia. Dar cât
timp eu mă uit de sus în jos la ceilalţi, mai bine nu m-aş duce acolo.
Însă dacă ascult Sfânta Liturghie cu mult dor de Dumnezeu, Duhul
Sfânt nu mă va părăsi. Dumneavoastră vă ajunge dacă puteţi păstra
porunca aceasta: Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face! Dacă fac bine la
altul, eu simt că Dumnezeu nu mă lasă în părăsire. Dar dacă eu caut
să-l jumulesc, să-l tulbur, să-l năpăstuiesc, atunci Duhul Sfânt mă va
lăsa în părăsire“. Să ştiţi că aşa îi îndemn pe mulţi: Ce ţie nu-ţi place,
altuia nu-i face! Cum, un lucru care mie nu-mi place, pe acela să-l fac
eu omenirii? Ori cu cine m-aş întâlni să nu aibă de plâns din cauza
mea.
De multe ori, când diavolul dă năvală asupra mea, îl mai sperii pe
suflet: „Să ştii că dacă nu vreau să rabd aicea, ce voi face în iad cu
dracii?” Atunci se trezeşte sufletul şi caută să repare. Uite, cugetarea
la moarte e un lucru minunat. Aşa spune un Sfânt Părinte: „O, moarte,
mai bine te-aş numi viaţă. De câte ori cuget la moarte se trezeşte
sufletul“. Acestea vi le spun, pentru că au dat năvală toţi diavolii din
iad pe faţa pământului. Unde sunt doi-trei creştini, caută să-i tulbure,
să bage în duşmănie. Multe duhuri bagă în capul creştinilor bănuieli,
păreri. De aicea se iau la ceartă, se fac crime, Doamne fereşte, ce-au
mai ajuns creştinii!
- Încotro merge lumea aceasta, Părinte?
- Ăăă, fiecare unde vrea! Care la iad, care la rai, cultul e liber.
Prin cineva, am înţeles aşa, că Bunul Dumnezeu nu vrea să robească
voia omului. Îl lasă să facă exact ce vrea el. Că are Sfânta Scriptură,
are Biserica şi nu poate zice nimeni: „Doamne, eu n-am ştiut!” Nu.
Omul e liber, chiar rău de vrea să facă, nu-i oprit. Dar după ce a făcut
acel rău, cafeaua o ia. N-o ia când vrea el, îţi stă mintea în loc când o
primeşte. Dar, dacă se pocăieşte, dacă îi pare rău şi caută îndreptare,
poate să scape nepedepsit, că bunul Dumnezeu e prea bun.
Dar atâta vă spun: când o să auziţi că Biserica Ortodoxă a fost
robită de alte credinţe, să ştiţi, să nu mai aşteptaţi altceva, că este
sfârşitul lumii. Unii Părinţi aşa au spus: ‘Bunul Dumnezeu atâta ţine
Pământul cât a fi oameni sfinţi’. Când nu vor mai fi, grăbeşte sfârşitul.
Anii durerilor au început. Asta vă spun, au început. Îmi pare rău de
timpul pierdut, că am văzut un Părinte care, atunci când era să moară
şi au venit monahii să-şi ia rămas bun de la el, a fost găsit tare mâhnit.
L-au întrebat: „Părinte, de ce eşti aşa mâhnit? Te temi de moarte?”
„Nu“, le-a răspuns el, „acesta-i drumul. Dar îmi pare rău de timpul
pierdut. Dacă îl foloseam, acum aveam o bucurie şi o mulţumire în
suflet“. Mi-a rămas în minte problema asta cu timpul pierdut. (…)
Spuneaţi că unii merg la iad, alţii la rai. Care este calea raiului?
- Toţi care duc viaţă de pocăinţă au apucat pe drumul de-a
dreptul. Iară care vrea să trăiască în distracţii şi cu bunătăţi, aceia se
află pe un drum foarte pe înconjurate, la capătul căruia apar mai multe
drumuri şi nu vor şti pe care să ajungă unde trebuie. Amu, cine s-a
trezit, n-are altceva de făcut decât să plângă. A nu plânge ce e aicea,
ci a plânge ce ne aşteaptă la judecată. Uite, asta-i! Vai de capul meu,
felul cum sunt nu-mi place şi pace bună”.
Cuviosul Paisie Aghioritul
“LUMEA ARDE. PRICEPETI ASTA?”
“N-am constientizat ca diavolul a hotarat sa distruga fapturile lui Dumnezeu. Este
hotarat sa lucreze astfel ca sa distruga lumea. A turbat, pentru ca a inceput sa intre in
lume nelinistea cea buna. Este foarte salbaticit, pentru ca stie ca timpul lui e scurt (Apoc.
12,12).
Lumea arde. Pricepeti asta? Au cuprins-o multe ispite. O astfel de vapaie a aprins
diavolul incat de s-ar aduna toti pompierii, n-o pot stinge. Vapaie duhovnicesca. N-a
ramas nimic. Numai de rugaciune e nevoie, ca sa se milostiveasca Dumnezeu spre noi.
Vezi, atunci cand se aprinde un foc mare nici pompierii nu mai pot face nimic, ci oamenii
sunt nevoiti sa se intoarca la Dumnezeu si sa-L roage sa trimita o ploaie puternica, ca sa
se stinga. Asa si pentru vapaia duhovniceasca pe care a aprins-o diavolul e nevoie numai
de rugaciune ca Dumnezeu sa ajute.
Toata lumea se indreapta spre a ajunge un singur caz. O incurcatura generala. Nu
poti spune: “Intr-o casa s-a stricat putin fereastra, sau altceva, sa o repar”. Toata casa este
in dezordine. S-a stricat tot satul. Situatia a scapat de sub control, numai de sus mai e
nadejde, la ceea ce face Dumnezeu. Acum e vremea ca Dumnezeu sa lucreze cu
surubelnita, cu mangaierea mainii Sale ca sa repare. Lumea are o rana care s-a ingalbenit
si trebuie sparta, dar inca nu s-a copt bine. Se coace raul, ca atunci in Ierihon (Isus Navi
6,24) cand a fost gata pentru dezinfectie.
Suferintele lumii sunt fara sfarsit. O descompunere generala, pe familii, si mici si
mari. In fiecare zi inima mea mi se toaca. Cele mai multe case sunt pline de suparari, de
neliniste, de stres. Numai in casele care traiesc dupa Dumnezeu oamenii sunt bine. In
celelalte, divorturi, unii falimentari, altii bolnavi, unii accidentati, altii cu psiho-
medicamente, cu droguri! Mai mult sau mai putin cu totii, sarmanii, au o durere. Mai ales
acum, nu au de lucru; datorii de aici, suferinte de dincolo, ii trag bancile, ii scot din case,
cu gramada si nu pentru o zi sau pentru doua. Sau daca un copil sau doi dintr-o astfel de
familie sunt sanatosi, se imbolnavesc din pricina acestei situatii. Multe familii de acestea
daca ar avea lipsa de grija a monahilor, ar petrece cel mai bun Paste!
Cata nefericire exista in lume! Cand pe cineva il doare si se intereseza de ceilalti
si nu de sine, atunci el vede intreaga lume ca la radiografie, cu raze duhovnicesti... De
multe ori, atunci cand rostesc rugaciunea: “Doamne Iisuse” – vad copilasi mici, sarmanii,
cum trec pe dinaintea mea mahniti si se roaga lui Dumnezeu. Mamele lor ii pun sa faca
rugaciune, pentru ca au probleme, greutati in familie si cer ajutor de la Dumnezeu. Intorc
butonul pe aceeasi frecventa, si astfel comunicam.
Linistea care stapaneste ma nelinisteste. Se pregateste ceva. N-am inteles bine in
ce ani traim, nici nu ne gandim ca vom muri. (…) Este trebuinta sa facem multa
rugaciune cu durere, ca Dumnezeu sa intervina. S-o luam in serios si sa traim
duhovniceste. Anii sunt foarte grei. A cazut multa cenusa, zgura, nepasare. E nevoie de
mult suflet, ca ele sa dispara. (…) Intra unele boli europene si inainteaza spre mai rau.
(…) Iar noi dormim in opinci. Nu spun sa luam pancarte, ci sa intoarcem rugaciunea
noastra, preintampinand marele pericol ce il asteptam si sa ne inaltam mainile catre
Dumnezeu. (…) Ceea ce va ajuta foarte mult este sa intre inlauntrul vostru nelinistea cea
buna: unde ne aflam, ce ne va astepta, ca sa luam masurile necesare si sa ne pregatim.
Viata noastra sa fie mai calculata. Sa traim mai duhovniceste. Sa fim mai iubitori. Sa
ajutam pe cei indurerati si pe saraci cu dragoste, cu durere si cu bunatate…
Trec anii si ce ani grei! Nu s-au terminat subiectele. Cazanul fierbe. Daca cineva
nu este putin intarit, cum va putea oare infrunta o situatie grea? Dumnezeu nu i-a facut pe
oameni nepricopsiti. Trebuie sa cultivam marimea de suflet. Intr-adevar, daca se va face o
zguduitura, Doamne fereste, cati vor sta in picioare? (…) Cautati sa va imbarbatati.
Strangeti-va putin. Vad ce ne asteapta si de aceea ma doare. Nu va lasati slobozi. Stiti ce
trag alti crestini in alte parti? (…) Acest duh slobod care exista … este o mare lipsa de
recunostinta.
Astazi vezi o lume fiarta (…) Pe crestini trebuie sa-i caracterizeze agerimea
duhovniceasca si nobletea, jertfa. (…) Insa acesti ani sunt ca o oala care fierbe si suiera.
E nevoie de o obisnuinta cu viata grea, de vioiciune, de barbatie (…) Sa va pregatiti de
acum, ca sa puteti infrunta o greutate. Hristos ce a spus? Nu a spus: “Fiti gata”? Astazi,
cand traim in niste ani atat de grei, cu atat mai mult trebuie sa fim de trei ori mai
pregatiti. Nu este numai moartea napraznica cea pe care va trebui sa o infruntam, ci sunt
si alte primejdii. Sa alungam asadar aranjarea noastra. Sa lucreze marimea de suflet. Sa
existe duh de jertfa. Acum vad ceva care este aproape sa se intample, dar se amana
mereu. Numai amanari mici. Cine le face? Oare Dumnezeu imbranceste? Hai, inca o
luna, doua… Situatia asa merge. Dar deoarece nu stim ce ne asteapta, pe cat puteti, sa
cultivati dragostea. Acesta este lucrul cel mai important decat toate: sa aveti intre voi
dragoste adevarata, frateasca, nu mincinoasa. (…)
Sa ne pregatim. Daca nu seamana omul, cum va da Dumnezeu sa creasca graul
sau? Omul trebuie sa semene si potrivit cu ce va semana, Dumnezeu va da. Si in armata
se spune: ‘Fii gata!‘. Cand este cineva gata? Atunci cand armata este in asteptare, si
militarii sunt mereu gata, cu incaltamintele lor, cu armele lor, cu corturile, asteptand
ordinul.(…)
Astazi traim in anii Apocalipsei. Nu este nevoie ca cineva sa fie prooroc pentru ca
sa inteleaga asta. Lucrurile inainteaza tac-tac. Ce ne asteapta nu stim. Toata aceasta
situatie ce s-a instapanit ne vorbeste in acest sens. De aceea cu atat mai mult acum trebuie
sa ne sprijinim pe rugaciune si sa luptam impotriva raului prin rugaciune. (…)
Trebuie sa ne doara. Oare poate persista o ispita sau o stare grea daca se roaga
calugarii cu inima? Cu toate ca trecem prin ani grei vad ca in manastiri domneste un
duh… de veselie! Lumea arde. (…) Noi ne trecem vremea cu placere si celalalt intre timp
moare. (…) Toata temelia este calitatea rugaciunii. Rugaciunea trebuie sa fie din inima,
sa se faca din durere. (…) Cheia reusitei este ca pe om sa-l doara. Daca nu-l doare, poate
sta ore intregi cu metania in mana si rugaciunea lui sa nu aduca nici un rezultat. Daca
exista durere pentru problema pentru care te rogi, chiar si cu un suspin faci rugaciune din
inima. (…)
Din pacate, unii „cunoscatori” înfasa pe fiii lor duhovnicesti ca pe niste prunci,
chipurile, ca sa nu-i mâhneasca. „Nu vatama asta; nu-i nimic. E suficient sa credeti
launtric”. Sau spun: „Nu vorbiti despre subiectul acesta – despre buletine si pecetluire –
ca sa nu se mâhneasca oamenii”. În timp ce de le-ar spune: „Sa încercam sa traim mai
duhovniceste, sa fim mai aproape de Hristos si sa nu va temeti de nimic, si de va trebui
vom si marturisi” – îi vor pregati oarecum. Daca cineva cunoaste adevarul, îsi face
probleme si se trezeste. Îl doare pentru situatia de astazi, se roaga si ia aminte sa nu cada
în cursa.”
Sfantul Efrem Sirul
Despre inselaciunea perversa si insidioasa a Antihristului si despre
durerile cele din urma
“Eu, Efrem cel prea mic si pacatos si plin de greseli, cum voi putea sa spun cele
mai presus de puterea mea ? Dar de vreme ce Mantuitorul plin de a Sa milostivire, pe cei
neintelepti i-a invatat intelepciunea si prin ei pe credinciosii de pretutindeni i-a Luminat;
si pe a noastra limba cu indestulare o va lamuri spre folosul si zidirea mea, a celui ce zic,
si a tuturor ascultatorilor, si voi grai intru durere si voi spune intru suspinuri pentru
sfarsitul lumii acesteia de acum, si pentru cel fara de rusine si cumplit balaur (adica
Antihrist) cel ce va tulbura toate de sub cer, si sa bage teama si spaima si cumplita
necredinta in inimile oamenilor… Va face aratari, semne si infricosari, incat, de ar putea
sa amageasca si pe cei alesi. Si se va sargui ca pe toti sa-i insele cu mincinoasele semne,
cu naluciri de aratari vrajitoresti si cu fermecatoriile care se vor face de el…
Caci cu ingaduinta lui Dumnezeu va lua stapanire ca sa insele lumea, fiindca s-au
inmultit paganatatile oamenilor, si pretutindeni se lucreaza tot felul de lucruri cumplite…
Pentru aceasta Dumnezeu va slobozi a fi ispitita lumea cu duhul inselaciunii, pentru
paganatatea oamenilor. De vreme ce asa au voit oamenii a se departa de Dumnezeu si a
iubi pe vicleanul. Mare nevointa va fi fratilor in vremurile acelea, mai ales celor
credinciosi, cand se vor savarsi semne si minuni de insusi balaurul cel cu multe stapaniri;
cand se va arata ca un Dumnezeu, cu naluciri infricosate, zburand in vazduh, si toti dracii
ca ingerii inaltandu-se inaintea tiranului. Si va striga cu tarie schimbandu-si chipul si
infricosand fara de masura pe toti oamenii. Atunci fratilor, oare cine se va afla ingradit si
neclintit petrecand? Avand in sufletul sau semnul Unuia-Nascut Fiului lui Dumnezeu,
adica sfanta Lui venire.Si in vremea aceea nu va fi slabire pe pamant, si marea vazandu-o
toata lumea tulburata, va fugi fiecare sa se ascunda in munti. Unii vor muri de foame, altii
de sete se vor topi ca ceara. Si nu va fi cine sa-i miluiasca pe ei. Atunci vor vedea toate
fetele lacrimand si cu durere intreband: Nu cumva se afla vreun grai a lui Dumnezeu pe
pamant? Si nu vor auzi de nicaieri raspuns…
Cine va suferi zilele acelea? Si cine va rabda necazul cel nesuferit, cand vor vedea
amestecarea popoarelor care vor veni de la marginile pamantului, pentru vederea
tiranului. Multi se vor inchina inaintea spurcatului si vor striga cu cutremur, incat si locul
se va clatina de strigatele lor, zicand: Tu esti mantuitorul nostru… Atunci marea se va
tulbura si pamantul se va usca. Cerurile nu vor ploua si sadurile se vor usca. Si toti cei ce
vor fi pe pamant, de la rasarit pana la apus vor fugi cu multa frica. Si iarasi cei ce vor fi in
partile de apus vor fugi in rasarit cu cutremur…
Luand atunci obraznicul stapanirea, va trimite pe draci in toata lumea, ca sa
propovaduiasca cu indrazneala, ca s-a aratat cu slava: Veniti de-l vedeti pe el. Cine oare
va avea suflet de diamant, ca sa sufere vitejeste toate smintelile acelea? Cine oare va fi
acest om precum am zis, ca toti ingerii sa-l fericeasca pe el? Caci eu fratilor, iubitor de
Hristos, desavarsit m-am infricosat numai din pomenirea balaurului, cugetand intru sine
necazul ce va sa fie asupra oamenilor in vremea aceea, si in ce fel se va arata acest balaur
pangarit asupra neamului omenesc. Insa sfintilor mai cumplit se va arata. Ca vor fi multi
cei ce se vor arata bine placuti lui Dumnezeu, care vor putea scapa prin munti si dealuri si
locuri pustii, cu multe rugaciuni si plangeri nesuferite. Ca vazandu-i Dumnezeu in asa
plangere nemangaiata si intru credinta curata, se va milostivi spre dansii ca un Parinte
milostiv, iubitor de fii, si-i va pazi pe ei unde se vor ascunde. Ca prea pangaritul nu va
inceta sa caute pe sfinti pe pamant si pe mare, socotind ca stapaneste tot pamantul. Si pe
toti ii va supune, si va socoti ca se poate impotrivi lui Dumnezeu din cer, nestiind
ticalosul neputinta sa si mandria pentru care a cazut…
Cu toate acestea va tulbura pamantul, va infricosa cu semnele sale vrajitoresti pe
toti. Si in vremea aceea nu va fi slabire pe pamant, ci necaz mare, tulburare si necaz,
moarte si foamete peste tot pamantul. Ca insusi Domnul a zis: “Ca unele ca acestea nu s-
au facut de la intemeierea lumii”. Iar noi pacatosii, cu ce vom asemana acele nevoi peste
masura de mari? Insa, sa-si puna fiecare in mintea sa cuvintele Mantuitorului, cum ca,
pentru nevoia si necazul cel prea mare, va scurta zilele acelea prin milostivirea Sa.
Viteaz suflet va fi acela care va putea sa-si tina viata atunci in mijlocul
smintelilor; Ca daca putin va slabi credinta sa, lesne va fi inconjurat si va fi robit de
semnele balaurului celui rau si viclean. Si neiertat se va afla unul ca acesta in ziua
judecatii, ca insusi lui-si vanzator se va afla, ca cel ce a crezut tiranului de buna voie. De
multe rugaciuni si lacrimi avem trebuinta, o, fratilor! ca sa fie cineva dintre noi intarit
intru ispite. Fiindca multe vor fi nalucirile fiarei. Caci luptator impotriva lui Dumnezeu
fiind, va voi sa le piarda pe toate …
Luati aminte, fratii mei! Covarsirea fiarei si mestesugirea ei de la pantece incepe.
Caci dupa ce va fi stramtorat cineva, de lipsa de bucate, sa fie silit a primi pecetea lui. Nu
oricum, ci pe mana dreapta si pe frunte va fi pus semnul. Ca sa nu mai aiba stapanire
omul a se pecetlui cu mana dreapta, cu semnul Sfintei Cruci, si nici pe frunte a se mai
insemna cu Numele Sfant al Domului, nici cu preasfanta si slavita cruce a Domnului
nostru Iisus Hristos. Ca stie ticalosul ca daca se va pecetlui cineva cu crucea Domnului, ii
risipeste toata puterea lui. Pentru aceasta pecetluieste dreapta omului, ca aceasta este care
pecetluieste toate madularele noastre. Asemenea si fruntea care este ca un sfesnic ce
poarta faclia luminii. Deci fratii mei, infricosata nevointa va fi tuturor oamenilor celor
iubitori de Hristos, si pana in ceasul mortii sa nu se teama, nici sa stea cu molesire cand
balaurul va incepe a pune pecetea sa, in locul crucii Mantuitorului. Si va face in asa fel
incat sa nu se mai faca nici un fel de pomenire Domnului si Mantuitorului nostru Iisus
Hristos.
Si aceasta o va face, fiindca se teme si se cutremura de puterea Mantuitorului
nostru. Ca de nu se va pecetlui cineva cu pecetea sa, nu va putea fi robit de nalucirile
vicleanului, si nici Dumnezeu nu-i va parasi, ci ii va lumina si-i va atrage la Sine. Ni se
cade, noua fratilor, a intelege nalucirile vicleanului, ca nemilostiv si fara de omenie este.
Iar Domnul nostru cu liniste va veni la noi, ca sa goneasca mestesugirile balaurului. Deci
noi tinand neabatuta si curata credinta in Hristos, lesne vom birui puterea vrajmasului; si
se va departa de la noi neputinciosul, neavand ce sa ne faca. Ca eu, fratilor, va rog pe voi
iubitorilor de Hristos, sa nu ne molesim, ci mai ales puternici sa ne facem cu puterea
crucii. Cu toate acestea ni se cade noua a ne ruga, ca sa nu cadem in ispita. Deci fiti gata
ca niste credinciosi robi, neprimind pe altul. Ca de vreme ce furul si pierzatorul si cel fara
de omenie, mai intai va veni intru ale sale vremuri, vrand sa fure si sa junghie si sa piarda
turma cea aleasa a lui Hristos, adevaratul Pastor; Caci se va da pe sine drept adevaratul
Pastor, ca sa insele oile turmei lui Hristos.
Aceasta cunoscand-o vrajmasul, ca iarasi va sa vina din cer Domnul cu slava, a
socotit aceasta ca sa ia asupra sa chipul venirii Lui, ca sa ne insele pe noi. Iar Domnul
nostru va veni ca un fulger infricosat pe pamant. Dar vrajmasul nu va veni asa. Se va
naste cu adevarat dintr-o femeie spurcata, care va fi unealta a lui. Deci nu se va intrupa
diavolul, ci in acest fel va veni ca sa insele pe toti. Fiind smerit, linistit, urand cele
nedrepte, spre iudei intorcandu-se, bun, iubitor de saraci, peste masura de frumos, cu
buna asezare, lin catre toti, cinstind in mod special pe evrei (caci ei asteapta venirea lui).
Iar intru toate acestea se vor face semne, aratari si infricosari cu multa stapanire, si se va
mestesugi cu viclesug ca sa placa tuturor, si sa fie iubit de multi. Si daruri nu va lua, cu
manie nu va grai, mahnit nu se va arata, si cu chipul bunei randuieli va amagi lumea,
pana ce se va face imparat. Si dupa ce vor vedea multe popoare niste fapte bune ca
acestea, toti impreuna cu o socoteala se vor face, si cu bucurie mare il vor propovadui pe
el imparat, zicand unii catre altii: Au doara se mai afla vreun om ca acesta bun si drept?
Si mai mult poporul cel ucigas al evreilor il vor cinsti si se vor bucura de imparatia lui.
Pentru aceea si ca unul ce va cinsti mai mult locul si templul, va arata tuturor ca are grija
de ei. Si cand va imparati balaurul pe pamant, cu mare sirguinta, toate popoarele ii vor
veni in ajutor: Edom si iarasi Moab, inca si fiii lui Amon, ca unui adevarat imparat i se
vor inchina lui cu bucurie, si ei se vor face cei dintai aparatori ai lui.
Apoi imparatia aceluia se va intari si va bate cu manie pe trei imparati mari. Iar
dupa aceasta se ve inalta inima lui, si-i va varsa amaraciunea lui, punand inainte, din
Sion, veninul mortii, tulburand lumea, va clatina marginile, va necaji toate, va pangari
sufletele. Nu se va arata ca un cucernic, ci in toate ca unul fara de omenie: manios,
cumplit, nestatornic, infricosat, urat, uracios, salbatic, pierzator si silindu-se a arunca in
groapa paganatatii tot neamul omenesc, prin a sa nebunie.
Si stand multimea inaintea lui si alte popoare multe, laudandu-l pe el pentru
naluciri, vor striga cu glas mare, incat se va clatina locul in care popoarele vor sta
inaintea lui. Si le va grai cu indrazneala: Cunoasteti toate popoarele puterea si stapanirea
mea? Iata dar inaintea voastra a tuturor, poruncesc acestui munte mare ce este de cealalta
parte ca sa vina aici la noi. Si va zice spurcatul: si va alerga, adica muntele in privirea
tuturor, insa nicidecum din temeliile lui mutandu-se. Caci cele ce Dumnezeu Prea Inalt
dintru inceputul zidirii le-a intemeiat si le-a inaltat, asupra acestora spurcatul Antihrist,
stapanire nu are, ci va amagi lumea cu naluciri vrajitoresti. Si iarasi altui munte ce va sta
in adancul marii, ostrov foarte mare fiind, ii va porunci sa se duca pe uscat. Dar ostrovul
nu se va misca nicidecum, ci nalucire va fi. Si iarasi isi va intinde mainile lui, si va aduna
multime de taratoare si pasari. Asijderea inca va pasi pe deasupra adancului, si pe mare si
pe uscat va umbla; insa toate acestea vor fi naluciri. Si multi vor crede intru el si-l vor
slavi ca pe un Dumnezeu tare. Iar cei ce vor avea pe adevaratul Dumnezeu, li se vor
lumina ochii inimii lor, si cu de-amanuntul vor privi prin credinta curata si vor cunoaste
inselaciunea lui. Acestea, toate facandu-le, va insela lumea si multi vor crede lui,
slavindu-l ca pe un Dumnezeu tare. Iar cati vor avea frica lui Dumnezeu in ei si ochii
inimii luminati, vor cunoaste ca nici muntele nu s-a mutat din locul sau, nici ostrovul nu a
iesit din mare pe pamant. Si toate acestea intru numele sau le va savarsi Antihrist si nu
vor fi adevarate, precum am zis mai sus. Caci cu farmece va savarsi toate mincinoasele
lui minuni, fermecand vederile oamenilor ce se vor pleca a crede lui.
Si acestea asa facandu-se, si popoarele inchinandu-se lui, laudandu-l ca pe un
Dumnezeu, din zi in zi se va mania Cel Prea Inalt in ceruri si isi va intoarce fata Sa de la
el. Si dupa aceea se vor face cumplite semne: foamete neintrerupta, cutremur neincetat,
morti necontenite si temeri infricosate. Atunci cerul nu va mai ploua, pamantul nu va mai
rodi, izvoarele vor seca, raurile se vor usca, iarba nu va mai rasari, verdeata nu va fi,
copacii din radacina se vor usca si nu vor odrasli. Pestii si chitii marii in ea vor muri si
putoare pierzatoare va trimite marea si sunete infricosate, si de huietul valurilor vor muri
oamenii de frica.Nicaieri nu vor afla sa se sature de mancare, caci se vor pune peste tot
conducatori tirani. Si daca cineva va aduce cu sine pecetea tiranului insemnata pe frunte
si pe mana dreapta, va cumpara putine din cele ce se vor afla. Atunci va plange si va
suspina cumplit tot sufletul, si ziua si noaptea se vor chinui. Atunci vor muri pruncii la
sanul mamelor, vor muri si mamele deasupra pruncilor lor. Va muri tatal cu fiii si femeia
pe drum, si nu va fi cine sa-i ingroape sau sa-i stranga in morminte.
Putoare rea va fi din cauza multimii mormintelor, si a trupurilor ce vor fi aruncate
pe strazi si pretutindeni, care mult vor necaji pe cei vii. Dimineata toti vor zice cu
suspinuri si cu durere: cand se va face seara ca sa dobandim odihna? Si venind seara,
iarasi cu lacrimi prea amare vor grai intre dansii: oare cand se va lumina, ca de necazul ce
ne sta deasupra sa scapam? Atunci se va vesteji frumusetea fetei tuturor, si vor fi fetele
lor ca de morti, si va fi urata frumusetea femeilor. Si toti cei ce s-au plecat cumplit fiarei
si au luat pecetea aceluia, adica paganescul chip al spurcatului, alergand catre el, vor zice
cu durere: da-ne noua sa mancam si sa bem, ca toti murim de foame, si goneste de la noi
fiarele cele veninoase. Si neavand ce raspunde ticalosul, va zice cu multa asprime: de
unde sa va dau eu, oamenilor, ca sa mancati si sa beti? Ca cerul nu voieste sa dea
pamantului ploaie, si pamantul nicidecum n-a dat seceris sau roada. Si auzind acestea
multimile, vor plange si se vor tangui cu totul,neavand nici o mangaiere. Necaz peste
necaz va fi lor nemangaierea, caci de buna voie au crezut tiranului. Si ticalosul nu va
putea nici lui sa-si ajute, si cum ar putea sa-i miluiasca pe ei? Intru acele zile vor fi nevoi
mari din cauza balaurului, de frica, si de cutremurul cel mare si huietul marii, de foamete,
de sete si de muscarile fiarelor. Toti cei ce vor lua pecetea lui Antihrist si se vor inchina
lui, nu vor avea nici o parte de Imparatia lui Hristos, ci dimpreuna cu balaurul se vor
arunca in iad.
Fericit va fi acela ce se va afla curat si credincios, si va avea in inima lui credinta
fara de indoiala catre Dumnezeu, ca fara de frica vor lepada intrebarile lui Antihrist,
defaimand muncile si nalucirile lui. Iar mai inainte de acestea, va trimite Dumnezeu pe
Ilie Tesviteanul si pe Enoh, ca un milostiv ca sa propovaduiasca cu indrazneala
cunostinta de Dumnezeu tuturor, ca sa nu creada lui Antihrist. Ca vor striga si vor zice:
Inselator este, o, oamenilor! Nimeni sa nu creada lui nicidecum, sau sa-l asculte pe acest
luptator de Dumnezeu! Nimeni din voi sa nu se infricoseze, ca degrab se va surpa. Iar
Domnul cel Sfant vine din cer, sa judece pe toti cei ce s-au plecat semnelor lui.
Insa putini vor fi cei ce vor asculta si vor crede propovaduirea proorocilor. Iar
aceasta o va face Mantuitorul ca sa-si arate negraita Sa iubire de oameni, ca nici odata nu
voieste moartea pacatosului, ci voieste ca toti sa se mantuiasca. Ca nici in vremea aceea
nu va lasa neamul omenesc fara de propovaduire, ca fara de raspuns sa fie toti la
Judecata. Deci multi din sfintii care se vor afla atunci vor varsa rauri de lacrimi cu
suspinuri catre Dumnezeu Cel Sfant, ca sa fie izbaviti de balaur, si cu mare sarguinta vor
fugi in pustietati, in munti si in pesteri si cu frica se vor ascunde. Si li se va darui aceasta
de la Dumnezeu Cel Sfant, si-i va povatui pe ei harul in locuri hotarate si se vor mantui,
fiind ascunsi in gauri si in pesteri, nevazand semnele si infricosarile lui Antihrist. Ca
celor ce au cunostinta, cu lesnire le va fi cunoscuta venirea lui. Iar celor ce isi au mintea
permanent la lucruri lumesti, macar daca ar si auzi, nu vor crede, si urasc pe cei ce le-ar
spune. Pentru aceasta sfintii primesc putere de a scapa, pentru ca toata invaluirea si
grijiile vietii acesteia le-au lepadat.
Atunci va plange tot pamantul. Marea si aerul vor plange impreuna, si dobitoacele
cele salbatice cu pasarile cerului. Vor plange muntii si dealurile si lemnele campului. Vor
plange si luminatorii cerului dimpreuna cu stelele pentru neamul omenesc. Caci toti s-au
abatut de la Dumnezeu Cel Sfant si ziditorul tuturor, si au crezut inselatorului, primind
pecetea spurcatului Antihrist, in locul facatoarei de viata Cruci. Vor plange toate
bisericile lui Hristos cu plangere mare, ca nu va mai sluji sfintirea si prinosul! Iar dupa ce
se vor implini trei ani si jumatate ai stapanirii spurcatului si dupa ce se vor implini toate
smintelile in tot pamantul, dupa cum zice gura Domnului, atunci va veni Domnul si
Mantuitorul nostru ca un fulger stralucind, din cerul cel sfant, eel prea curat si infricosat
si prea slavit. Dumnezeul nostru si Imparatul si Mirele cel fara de moarte, pe nori cu
slava neasemanata, alergand inaintea lui ingerii si arhanghelii, toti vapaie de foc fiind.
Heruvimii avand ochii in jos, si Serafimii zburand si fetele si picioarele ascunzandu-le cu
aripile, strigand cu frica unul catre altul: Sfant, Sfant, Sfant, Domnul Savaot. Si glas de
trambita graind cu frica: Sculati-va cei ce dormiti, iata a venit Mirele.
Atunci se vor deschide mormintele si va auzi tarina cea putrezita acea mare si
infricosata venire a Mantuitorului, si intr-o clipa se vor scula toate semintiile si vor cauta
la frumusetea cea sfanta a Mirelui. Si milioane si mii de mii de ingeri si de arhangheli si
nenumarate ostiri se vor bucura cu bucurie mare. Atunci sfintii, dreptii si toti care nu vor
lua pecetea balaurului celui pagan, se vor bucura foarte mult. Si se va aduce tiranul legat
de ingeri cu dracii impreuna inaintea divanului. Iar cei ce vor fi luat pecetea lui si toti
paganii si pacatosii vor fi adusi legati. Si va da Imparatul hotararea asupra lor, aceea a
osandei celei vesnice in focul cel nestins. Amin”.

Staretul Antonie

Viziuni despre vremurile cele de pe urma

Staretul Antonie a fost un batran duhovnicesc, preot de mir de rang inalt care a slujit,
după detenţia din lagărele sovietice, în parohiile Bisericii Ortodoxe Ruse
a Patriarhiei Moscovei şi care s-a învrednicit de două viziuni de la
Dumnezeu despre timpurile de la urmă (avea in jur de 100 de ani la
data acestor convorbiri, al carei an este neprecizat, dar este foarte
aproape de zilele noastre), iar la scurt timp a trecut la Domnul. Aceste
relatari au aparut in cartea Staretii despre vremurile de pe urma.
Pe la inceputul anilor ‘70, in vremea oficierii Dumnezeiestii Liturghii, am avut parte de prima
viziune. Si iata cum a fost. In vremea aceea, a inceput atractia fata de Occident si, respectiv,
dispareau trasaturile proprii slavilor: simplitatea, ospitalitatea, lipsa lacomiei de bani. Lacomia
banilor (iubirea de argint), de altfel, este pusa in capul unghiului noii conceptii despre lume: banii
si lucrurile sunt mai presus decat moralitatea, spiritualitatea. Cel mai groaznic s-a intamplat sa fie
ca modul de viata al oamenilor ce-si zic ortodocsi, adesea, dintre cei care urmeaza cu ravna
randuielile bisericesti, devine ca si al paganilor din jurul lor! Aceeasi lipsa de modestie in viata de
zi cu zi, aceleasi tendinte de a face cariera, de a ocupa o pozitie inalta in societate.
Pentru copiii din familiile de credinciosi deja nu mai este chinuitoare intrarea in randul
pionierilor, ale comsomolului, ale partidului. Iar justificarea le e la indemana: “dar cum se poate
fara aceasta, doar nu traim in pustiu, ci intre oameni. Si-apoi, cand vine vorba de pacat si incerci
sa intelegi, totul este pacat, asa ca vom merge si ne vom pocai“. Atare atitudine usuratica a
provocat mare ingrijorare pentru insasi posibilitatea mantuirii. Eu reciteam Evanghelia, indeosebi
pasajele despre vremea de la urma, Apocalipsa: nu ma lasa in pace intrebarea despre pustiul in
care oamenii trebuie sa fuga. Si iata ca vad o mare multime de oameni ce calatoresc. Unii se pare
ca nici nu merg, unii chefuiesc, altii desfraneaza, altii le fac rau oamenilor, dar, in egala masura,
aceasta miscare ii atrage inainte, ca un rau. Toti sunt foarte diferiti, fie mireni, fie clerici, militari,
politicieni, toti, toti. Cea mai mare parte dintre oameni pur si simplu o iau inainte si numai unii
merg linistit. In calea lor e o prapastie infricosatoare, prapastia ce duce in iad. S-ar parea ca toti ar
trebui sa se prabuseasca in ea, dar nu. O mare parte de oameni, e adevarat, se prabuseste. Vad
cum ii trage acolo, pe unii, automobilele, pe unii, chefurile, pe unii, banii, pe unii, hainele
scumpe. Unii insa trec linistit peste aceasta prapastie, chiar pe deasupra ei, s-ar putea spune. Cate
cineva nu se prabuseste, dar se lasa in prapastie – barbati luminosi ii ajuta sa iasa, ii sustin. Se
prabusesc nu numai bogatasii, dar si oameni care, in mod evident, nu dispun de cine stie ce mari
bogatii. Dar toti au un singur idol – pofta lumeasca. Era ingrozitor. Din prapastie se auzeau nu
gemete, ci urletul celor nimeriti acolosi se simtea duhoare. Nu era pur si simplu un miros, nu. Asa
cum buna mireasma nu poate fi descrisa, nu mireasma florilor sau a ierbii, ci mireasma harului
daruit de Dumnezeu, pe care o raspandesc moastele, icoanele facatoare de minuni. Putoarea
iadului nu e pur si simplu un miros urat, cum ar fi mirosul de pucioasa, ci senzatia groazei si a
neputintei intoarcerii, intr-un cuvant – iadul. Si iata un pustiu. Acolo, pe pustnici ii ispitea
ucigasul, incercand sa le trezeasca patima agonisirii, poftei trupesti, mahnirii. Multi cadeau,
multi. In acelasi timp, cati domni si cati puternici ai acestei lumi s-au mantuit si nu doar s-au
mantuit, ci au si fost proslaviti de Biserica, cu sfintii: ei aveau totul, insa inima lor nu apartinea
putreziciunii lumii acesteia, ci celor ceresti. Timpul nostru prin aceasta e infricosator: ispitele il
pandesc pe om la orice pas si, de cele mai multe ori, sunt dintre acelea pe care si sa le intelegi e
greu. Cati oameni vin la mine, mi se pare ca pe toti ii intereseaza una si aceeasi intrebare: cum sa
se mantuiasca, cum sa procedeze intr-o situatie sau alta? Dar poti oare sa iei binecuvantare pentru
orice fapta pe care o faci nu numai in decursul unei zile, ci macar a unei luni?! Inseamna ca
trebuie sa ne inchipuim caile ispitei, orientarile sale de baza. Dar ele sunt neschimbate de la
facerea lumii, pentru ca diavolul nu este creator. Alta e ca, pe parcursul a mii de ani, el a
acumulat experienta, iar acum propunerile lui pentru omenire de a se cobori la el in iad au devenit
mult mai viclene; in esenta, lumea actuala e toata o propunere a lui. Propunere, pentru ca el nu te
poate obliga, nu-i sta in puteri, dar sa inveleasca pacatul intr-un ambalaj atragator pentru om,
aceasta da, poftiti, slugile intunericului va stau mereu la dispozitie: “Ce poftiti?” O alta deosebire
a zilelor de azi e apropierea grabnica a Antihristului. Multi oameni duhovnicesti spun ca el deja s-
a nascut. Despre aceasta e greu de judecat. Vrajmasul e viclean, e viclean chiar si cu cei care il
slujesc. Dintre ei, multi s-au considerat antihristi, erau asa in esenta conceptiilor lor despre lume,
a faptelor lor, dar nu era cel despre care a vorbit Biserica. Poate ca s-a si nascut, poate ca nu, nu
aceasta e intrebarea. Cand Sfantul Ignatie (Briancianinov) a fost intrebat despre venirea
Antihristului el a raspuns ca nu exista o data fixa, ca venirea Antihristului o determina oamenii cu
rautatea lor. Iata ca acum este timpul ultimelor pregatiri pentru venirea lui. E de fata si
concentrarea puterii mondiale, el nu va fi doar conducatorul unei singure tari, ci al intregii lumi,
si este necesara “indobitocirea” omenirii. Dar pana si aceasta e cam putin pentru a pune toata
omenirea in genunchi. Trebuie creat un astfel de sistem de viata, a carui oricat de mica incalcare
ar conduce la urmari catastrofale pentru omenire – foame, frig, distrugere. Si sistemul acesta se
creeaza acum. Cum se va intampla aceasta vedem mai tarziu, dupa cativa ani”.
Antihristul va apărea ca un izbăvitor de neajunsurile sociale, cu toate că
anume în acest scop se vor produce ele. Va avea o putere nemaivăzută
această talpă a iadului. Oamenii ce pregătesc venirea lui de pe acum au în
mâinile lor bogăţiile de bază ale pământului. Mirajul bunăstării actuale se va
spulbera tot atât de repede cum trece apa. Să ne aducem aminte unul dintre
antrenamente, o repetiţie care s-a făcut cu oamenii în Uniunea Sovietică – cei
care s-au încrezut în bănci au devenit cerşetori într-o singură zi. Au agonisit
cu anii, care în contul burţii, care în contul sănătăţii, şi părea că aceasta e
pentru o viaţă. Dar s-a dovedit a fi un miraj. Acum va fi mult mai rău. Va avea
de suferit întreaga lume.
Totul se va petrece prin intermediul instituţiilor bancare, de aceea trebuie avut
cât mai puţine contacte cu ele. Acesta e şi zălogul neacceptării codurilor,
printre altele. Niciun fel de bănci şi credite, toate astea sunt controlate de
aceeaşi mână şi de acelaşi cap. Iar dacă vei controla, vei vedea că mâna nu e
mână, ci o labă cu gheare, iar capul nu e simplu cap, ci unul încornorat. Iar în
loc de faţă are un bot de fiară cu un rânjet înfricoşător. De ce pe toţi îi
deprind acum cu băncile? Îţi iei salariul de la bancă, pensia – de la bancă.
Repede vor fi adunaţi toţi în acelaşi staul. Mare mirare vor avea oamenii să
afle că şi ultimul bănuţ din portmoneu le este numărat, lucru care, în
Occident, deja se întâmplă.
Greu mi-a fost sa inteleg acei ani ai aparentei bunastari sovietice. Nu m-am gandit atunci
ca am sa ajung in anii cand voi vedea implinindu-se multe dintre cele ce am vazut.
Asadar, cum am mai spus, a doua viziune n-a fost prelungirea celei dintai, nu. Si, in timp,
s-a produs destul de tarziu, si dupa continut e destul de deosebita. Prima viziune e, in felul sau, o
povata, o inteleptire, parca. Am cerut un raspuns si l-am primit.
A doua viziune e de cu totul alt gen, e cu totul altfel, pot spune. Eu nu am cerut nimic, a
fost dat de sus sa vad despre ce ma intrebau oamenii care veneau la mine. Daca prima viziune
putea fi povestita, mai mult sau mai putin, cu exactitate, a doua, in principiu, este imposibil de
povestit.
Eu, parinte Alexandru, in general, pentru prima data incerc sa iti expun acestea cat de cat
consecutiv, ori sa le sistematizez. Si anume sa expun intr-o anumita ordine, ci nu asa cum mi-a
fost mie dat sa vad. Caci mi-a fost dat pentru vesnic folos, pentru tine si enoriasii tai, banuiesc,
intr-o alta consecutivitate. Pana la aceasta, tot ceea ce mi-a fost dat sa vad am folosit doar pentru
a raspunde la intrebarile pline de nedumerire ale credinciosilor.
Vreau sa mai spun cateva cuvinte, nu despre viziune, ci despre creatie, ca sa poata fi mai
bine intelese cele ce vor urma. Dumnezeu creeaza tot ceea ce este viu intr-un sistem unitar, foarte
dur. Tot universul este absolut legat, prin fiece actiune, pana in cele mai mici amanunte, de cea
mai umila parte a sa, iar pentru o fiinta rationala cum este omul, chiar si printr-o actiune ce nu
face parte din lumea materiala – gandul. Faptele fapturilor inferioare nu pot aduce nici o dauna
universului. Ele sunt limitate la propriile instincte si acelor asemenea lor, la fel si prin
proprietatile de autoreglare a naturii insasi. Altceva e omul. El este creat dupa chipul si
asemanarea lui Dumnezeu. Si oricat am polemiza despre ce este chip si ce este asemanare, despre
ce se sterge si ce nu, cu ce este inzestrat omul de la nastere si ce e chemat sa agoniseasca pe
parcursul intregii sale vieti, in cazul de fata important este altceva – faptele sale, atat in lumea
materiala, cat si in cea nevazuta, cum se reflecta ele asupra mediului inconjurator, asupra
mediului in care traieste, cat si asupra intregului univers. Nu Dumnezeu a sters de pe fata
pamantului Sodoma si Gomora, ci oamenii care s-au dezis de pronia Creatorului. Spun despre
aceasta pentru ca toate nenorocirile ce au sa se intample cu natura si cu omul nu sunt o urmare a
maniei lui Dumnezeu, pentru ca El este Atotiubitor si Atotmilostiv, ci sunt urmare a actiunilor
atotdistrugatoare a omenirii insasi.
Iar acum vreau sa vorbesc propriu zis despre viziune, despre ceea ce ii asteapta pe toti,
din pacate, intr-un viitor nu prea indepartat, iar unele lucruri se si intampla chiar in momentul de
fata. Asadar, iata ce am vazut eu despre viitor.
Intai de toate, tot felul de catastrofe tehnologice. Sistemul de viata creat de om este, in
esenta, satanic si, pentru ca vine in contradictie absoluta cu legile lui Dumnezeu, va incepe incetul
cu incetul sa se distruga. Vor cadea avioane, se vor ineca corabii, vor exploda centrale atomice,
uzine chimice. Si toate acestea pe fundalul unor fenomene naturale, care se vor intampla pe tot
pamantul, dar mai ales in America. Uragane de o forta nemaivazuta, cutremure de pamant, secete
nemiloase si, invers, ploi torentiale, ce vor aminti de potop. Va fi stearsa de pe fata pamantului
Sodoma contemporana- New York-ul. Nu va ramane fara rasplata nici Gomora- Los Angeles-ul.
Se pare ca greu va fi de gasit pe pamant un loc unde omul se va simti linistit, in deplina
siguranta. Omul isi va gasi linistea numai nadajduind in Dumnezeu, pamantul nu il va mai putea
ocroti. Cele mai grele urmari ale dezlantuirilor naturii le vor avea de suportat orasele, pentru ca
ele s-au rupt cel mai mult de ea. Un singur turn babilonian distrus, o casa contemporana, un bloc
si iata – sute de morti fara pocainta, fara impartasanie, sute de suflete pierdute. Aceste case
construite pe pari, care sunt, in esenta, niste sageti ce au strapuns pamantul, ca si cum s-ar
indrepta incolo, catre iad; ele le vor aduce oamenilor moartea grozava sub ruine. Si cel care va
ramane in viata ii va invidia pe cei care au murit intr-o clipa, pentru ca soarta lui e si mai
inspaimantatoare- moartea de foame si prin asfixiere.
Orasele vor prezenta o priveliste groaznica, chiar si cele ce vor fi ferite de o distrugere
capitala, lipsite de apa si electricitate, caldura si aprovizionarea alimentara. Vor aminti de niste
imense cosciuge de piatra, atat de multi oameni vor muri. Bande de ticalosi vor savarsi rautati,
chiar si ziua. In orase va fi greu sa te deplasezi, iar noptile oamenii se vor strange in grupuri mari,
ca impreuna sa incerce sa ajunga pana in zori. Rasaritul soarelui va anunta nu bucuria unei zile, ci
mahnirea necesitatii de a trai si aceasta zi.
Nu trebuie sa credeti ca la sat va domni linistea si bunastarea. Otravite, slutite, arse de
seceta sau inecate de ploi, campurile nu vor mai da roadele trebuincioase. In vite vor da molime
nemaivazute si oamenii, nemaifiind in stare sa le ingroape le vor lasa sa se descompuna, otravind
aerul cu niste miasme groaznice. Taranii vor suferi din cauza atacurilor orasenilor, care, in
cautare de hrana, se vor imprastia prin sate, gata sa omoare omul pentru o bucata de paine! Da,
pentru acea bucata pe care acum nu o pot inghiti fara condimente si sosuri, vor fi varsari de sange.
Canibalismul va fi un fenomen frecvent; primind pecetea Antihristului, omenirea va sterge toate
hotarele moralitatii. Si pentru sateni noaptea va fi un timp al groazei, pentru ca anume noaptea se
vor intampla cele mai crunte jafuri. Dar trebuie nu doar sa supravietuiesti, ci si sa pastrezi averea
pentru lucru, altfel amenintarea mortii de foame va fi o realitate. Insisi oamenii, la fel ca in oras,
vor fi vanati. Dintr-o parte, va parea ca s-au intors vremurile de dinainte de potop. Dar nu. Pe
atunci, asupra lumii, dainuia cuvantul lui Dumnezeu: “Cresteti si va inmultiti“. Acum, insasi viata
omenirii, esenta sa, e indreptata spre negarea harului si a lucrarii lui Dumnezeu. Dar nici acesta
nu este sfarsitul.
La inceputul povestirii am rezumat tot ceea ce a precedat toate acestea, si nu intamplator.
Foarte des, mai bine zis, aproape intotdeauna, de dupa lucrurile marunte nu le distingem pe cele
cu adevarat mari. In sensul acesta, nu observam cum un mic pacat incalca legile fundamentale ale
lui Dumnezeu. Dumnezeu a creat lumea aceasta si, ca un Creator, a creat-o in deplina armonie cu
Sine. Va amintiti cuvantul spus despre lumea abia creata: “E buna!” Dumnezeu a spus aceasta,
Dumnezeu cel Atotsuficient, Atotiubitor, Atotputernic, Atotdesavarsit, Creatorul Atotmilostiv a
gasit creatia ca este buna, adica lumea se afla in armonie cu Binele, cu Dragostea, pentru ca
Dumnezeu este Dragoste. Omul este singura fiinta capabila sa influenteze existenta lumii, cununa
creatiei, creata de asemenea dupa chipul si asemanarea Binelui si a Dragostei. Si poruncile care i-
au fost date de catre Creator nu sunt nimic altceva decat niste indrumari pentru o viata linistita si
fericita, in armonie cu El. Tot ce vine in contradictie cu aceste porunci este pierzator pentru lume,
pentru tot ce este vital pentru ea, care depinde de ea.
Toate incep parca de la niste fleacuri: de la o rochie mai libertina, de la invatamantul
colectiv al fetelor si al baietilor, si nu sub indrumarea unei fete duhovnicesti, ci sub cea a unui
invatator mirean. Degraba si acest nume se va sterge, ramanand tot unul invatator [profesor]!
Invatator de ce si a ce? Multi dintre acesti invatatori, in general, sunt din punct de vedere moral
uzati. Altii nu stiu si nici nu vor sa stie nimic despre regulile de convietuire in aceasta lume creata
de Dumnezeu. Ce-i pot invata ei pe altii? Ii invata despre lume, insa nu ca o creatie a lui
Dumnezeu, ci pentru a trai intr-o lume supusa unor duhuri diavolesti! Iata putinul din care reiese
multul.
 Pervertirea moralitatii. De cate ori a incercat satana s-o faca generala, atotcuprinzatoare,
s-a ciocnit de fiecare data de demascarea amenintatoare a Bisericii. Dar pentru duhurile
intunericului cea mai groaznica este demascarea, scoaterea la lumina. Precum hotul se furiseaza
in intuneric, fiindu-i frica de lumina, asa si invaziile dracesti sunt mai eficiente si mai ispititoare
cand lipseste lumina adevarului. Lumea e in intunericul placerilor unei duzini de tari
“dezvoltate”, pe care vrajmasul le-a ales ca sprijin in misiunea de innebunire a intregii lumi.
Arma principala in aceasta afacere este lozinca libertatii. Cat sange a fost varsat in revolutii si
rasturnari de putere, in actiuni sociale si pseudoreligioase, rafuieli politice si mistice pe altarul
diavolului “libertate”! Acesta este el, diavolul rasculat si invins, zidirea care a vrut sa ia locul
Creatorului- acesta este cel mai de seama iubitor de libertate. Si “libertatea” lui nu e capacitatea
daruita omului de a fi desavarsit in virtuti. Nu, “libertatea” lui sunt cele mai grele lanturi, al caror
scop e ca, lipsindu-l pe om de orice posibilitate de a alege intre bine si rau, sa-i lase liber doar
drumul spre iad. (…)
Esenta acestei miscari e sa faca drum, intai de toate pentru tineri, catre satan. Observati,
parinte, un drum intr-un singur sens. Incearca sa te opui: imediat vei fi stopat. Biserica Ortodoxa
– ea nu-i lasa pe toti sa doarma linistit. Toti catolicii sunt gata pentru orice, ei primesc civilizatia
draceasca, “progresul”. Sustinand sionismul, ei spun, de fapt, “da” venirii lui Antihrist.
Si am vazut eu cate incercari face raul mondial pentru a pata Sfanta Biserica, preacurat
Trupul lui Hristos! Intai de toate o vor defaima in toate ziarele, la radio si televiziune. Iudei cu
nume slave vor defaima in fel si chip clerul si pe crestini, isi vor bate joc de randuieli, de posturi,
de modul de viata, de tot ceea ce a fost intotdeauna baza viabilitatii poporului. Chiar in Biserica,
in mediul duhovnicesc vor patrunde mii si mii de distrugatori catoliciti ai Ortodoxiei. Aparent
evlaviosi, duhul lor e altul, strain, si poporul va parasi lacasurile lor. Vor sta restaurate si proaspat
construite, dar pustii. Unde va straluci luminita adevaratei sfintenii si credinciosiei duhului
credintei stramosesti? Dar cine cauta gaseste. Nimeni nu se va putea indreptati spunand:
“Doamne, am cautat dar n-am gasit!” In intunericul necredintei si al ateismului, pe tot pamantul
ard luminitele adevarului.
Si vor fi prigonitii si stramtorati dreptii slujitori şi supuşi hulelor de tot felul.
Slugile diavolului nu se vor sfii nici să ucidă, dacă va îngădui Dumnezeu unui
cuvios să primească cununa mucenicească. Mulţi vor fi ei, drepţii mucenici ai
timpului de pe urmă! Dar cei de duh străin îşi vor aştepta conducătorul, pe
antihrist. Şi lor însă li se va mai oferi posibilitatea de a se salva, adică să-şi
dea seama cine este el, numai că puterea şi banii le vor închide multora ochii.
Cumplite vremuri! Dar toate încep de la mărunţişuri. Clerul a încetat să mai
poarte hainele cuvenite cinului. De acum şi bărbile rase, după moda
catolicilor şi a protestanţilor, nu mai stârnesc mirare.
A doua „libertate”, umflată în fel şi chip, e libertatea pervertirii moralităţii.
Din păcate, oamenii au primit-o şi ea a devenit o parte organică a zilelor
noastre. Desfrânarea nu mai e desfrânare, ci emancipare sexuală (uitaţi-vă
cum ascunde vrăjmaşul fapta după cuvinte, la prima vedere, frumoase: nu
desfrânare, ci sex; nu hoţie, ci expropriere ş.a.m.d.). Coruperea începe la cea
mai fragedă vârstă, educând, chipurile, cultura sexelor şi a relaţiilor dintre
ele. Vor începe (iar pe alocuri aceasta deja se întâmplă) să le arate copiilor
corpuri dezgolite, actul sexual în desfăşurare, aprinzând poftele, lăsând
aceasta să treacă drept ceva normal.
Cărţile şi televizorul vor fi pline de oameni goi, scene groaznice de
desfrânare. Dezgolirea din zilele noastre e doar începutul. Scopul e mult mai
spurcat: grădinile Astartei şi ale lui Baal, unde se împerecheau ameţiţi de
băutură şi de droguri sute şi sute de păgâni. Iată acolo, spre închinare
dracilor, târăsc lumea luptătorii pentru libertate. De cine eşti învins, aceluia îi
eşti rob. De această robie în ambalaj de libertate se lasă ispitiţi oamenii.
Dar şi desfrânarea propriu-zisă le pare puţină slugilor întunericului. Ca o
manifestare a culmii iubirii de libertate, a descătuşării gândirii, se va servi
sodomia şi zoofilia. Propagarea acestei scârboşenii va atinge proporţii de
necrezut, poate mai mult chiar decât coruperea sexuală. Cazurile căsătoriilor
între homosexuali vor beneficia de tot atâta publicitate ca şi inventarea, pe
timpuri, a antibioticelor! Sodomiţii vor apărea peste tot: vor fi artişti, întâi de
toate, politicieni, administratori.
Păcatul sodomiei va deveni eticheta viitorului apropiat. Deja acum au
loc orgiile lor sălbatice, carnavalurile anuale în America. Toate astea se vor
întâmpla şi la noi, într-un chip nu mai puţin respingător. Toţi cei care se vor
împotrivi acestei invazii drăceşti vor fi declaraţi potrivnici ai libertăţii altora,
înapoiaţi şi persoane antisociale, fiindcă toate statele, în fruntea activităţilor
lor, pun nu apărarea moralităţii, ci apărarea libertăţilor drăceşti.
Anume drăceşti, pentru că nici acum nu prea întâlneşti o publicaţie
ortodoxă, decât cele propriu-zis bisericeşti. Iar la televiziune, arhiereii au
acces numai de sărbătorile cele mari. Câte prostii se scriu şi se spun, dar nu e
nicio confruntare de idei, puncte de vedere privitor la concepţiile despre
lume. Bună libertate, când poţi numai să-ţi baţi joc de sfinţenie! Restul e
tabu. Dar şi aceasta s-a început de la fleacuri şi, vai, ce demult. S-a început
aceasta odată cu transmiterea şcolilor parohiale în administrarea zemstvelor,
a puterii laice. Şi au mers acolo ateii ca să educe cadre pentru revoluţia din
1917!
Tinerii, nimerind sub puterea satanei, din cauza păcatelor săvârşite, ameţiţi de
băutură şi droguri, nu vor putea rezista ultimei chemări către iad a ucigaşului
din veac şi îşi vor pune capăt zilelor. Numărul cazurilor de suicid va creşte
peste măsură. Şi va creşte într-atât, încât nu va mai trezi mirarea nimănui, ca
o consecinţă firească a celor ce se petrec. Cu atât mai mult cu cât numărul
celor care suferă de boli înfricoşătoare, ca rezultat al plăcerilor desfrânate
sau al necumpătării, va fi atât de mare, iar suferinţele acestora – atât de
groaznice, că sinuciderea va părea societăţii ceva de genul unui act caritabil.
Vor ajunge până acolo încât vor propune oamenilor această cale, fapt ce s-ar
explica doar într-un singur fel – totul este orientat spre pierderea sufletelor
rătăcite.
O altă înfricoşătoare şi drăcească capcană va fi îndemnarea oamenilor
către câştiguri, către mărirea veniturilor personale. Această patimă a iubirii
de avuţie este păguboasă, ca orice necumpătare. Iar necumpătarea duce la
distrugerea naturii, în orice sferă ar fi câştigaţi aceşti bani, şi se reflectă
asupra mediului înconjurător. A doua parte a acestei capcane constă în
folosirea acestor bani, a acestor mijloace. Mai repet încă o dată că acest
sistem de viaţă e nemaipomenit de fragil, monstruos de fragil. Deci şi
folosirea de către oameni a banilor e supusă acestei fragilităţi.
Ce prezintă, în sine, banii actuali? O înşelare, o fantomă, o iluzie, ca şi
acele „minuni” diabolice. Toată tehnica produsă devine ceva semnificativ
doar în prezenţa a o mulţime de „dacă“: dacă este combustibil, dacă sunt
piese de schimb etc. Pe lângă toate acestea, automobilul modern, în absenţa
unor ateliere specializate, nici nu poate fi reparat! înseamnă că, în cazul în
care dispare un „dacă”, toate acestea devin o grămadă de metal inutil.
Exemplul este de faţă: ce are un ţăran acum mai de preţ – calul şi vaca.
Iar mai departe e şi mai şi: cea mai mare parte de bani se păstrează fie la
bancă, fie în hârtii de valoare. Vor dispărea aceste bănci, vor da faliment, ca
să poată fi îngenuncheaţi oamenii. Vor dispărea într-o clipită; asemenea
repetiţii au mai avut loc şi cu destul succes. Iar întreprinderile se vor stopa
din cauza cataclismelor naturale şi a războaielor. Şi cu ce se va alege omul?
Cu o groază de lucruri inutile, pentru achiziţionarea cărora s-au cheltuit ani
de viaţă, a căror valoare e destul de relativă chiar şi într-o lume mai reuşită,
iar într-o lume a catastrofelor e praf, e nimic.
Îmi amintesc că femeile mă întrebau: să ai în casă covoare şi cristaluri e
păcat sau nu? Toată Uniunea a grămădit acestea prin case, chiar mai mult
decât a avut nevoie. Şi mai departe? Iar acum imaginaţi-vă că se
deconectează electricitatea, gazele şi căldura. Pe ce va schimba omul
covoarele şi cristalul? Pentru un topor şi o sobă? Dar cine mai are asemenea
lucruri? Unul sau doi dintr-o sută, poate.
Şi dacă a venit vorba de lucruri, cât de raţional era construită lumea
până la nebunia secolelor 19 şi 20. Hainele se făceau trainice, de nădejde. Se
depunea efort pentru a le face şi se întâmpla să le rămână şi nepoţilor, într-
atât îşi preţuiau oamenii timpul! Şi timpul, poate de aceasta, le ajungea
pentru toate, să dovedească şi la câmp, şi la biserică, şi de sărbători să stea
cu rudele la masă. Dar acum? Încălţămintea – pentru un sezon, hainele –
pentru două, ei hai, trei! Dar nu mai e timp pentru rugăciune, nici pentru
biserică – lasă că mă rog acasă -, nici pentru copii. Din păcate, aceştia cresc
fără supraveghere, părinţii doar sunt preocupaţi să câştige bani.
În schimb, nu trăim mai rău decât alţii. Dar trăim?! Trăieşte doar omul
liber, iar cel din robie, robul, doar există. Dumnezeu L-a dat pe Fiul său Unul
Născut ca să ne scoată din robie, din robia păcatului şi a patimilor, iar noi, ca
evreii ieşiţi din robia egipteană, cârtim şi vrem înapoi, în captivitate. Las’ să
ne moară copiii şi apropiaţii să fie umiliţi, numai supa să fie la vreme! Numai
că supa aceasta e tocmai caşcavalul din capcană. Când uşa s-a închis, iar
caşcaval mai este, şoarecele oare ştie că s-a prins? I-a venit ceasul, dar
caşcaval mai este şi el îl roade cu râvnă, fericit de prânzul căzut nu ştiu de
unde! Dar cel ce a pus capcana a auzit cum s-a închis uşa şi ştie că jertfa e
acolo. El poate veni îndată să ucidă victima, dar o poate lăsa să-şi digere în
voie prânzul. Pentru moment, poate că îi va fi strâmt, iar apoi se va obişnui.
Ţi-e foame? Mai ales că nici nu te ucide. Iar sfârşitul e bine ştiut. Bănuiesc că
şi şoarecele îşi dă seama de aceasta.
Da, cumplite vremuri. De exemplu, ultimul război, de ce s-a dezlănţuit? Iată:
Hitler, războinicul popor german, refacerea Europei şi a lumii. Comuniştii mai
adaugă la aceasta imperialismul şi lupta pentru colonii. Şi încă multe altele,
numai că nu aceasta contează. Este, mai curând, vorba despre posibilitatea
de a centraliza puterea, puterea asupra întregii lumi. Orice copac se cunoaşte
după rod; orice ţi-ar spune vânzătorul de puieţi de la piaţă, vei afla şi vei
preţui totul abia atunci când, în sfârşit, vei culege rodul. Dar care sunt
roadele războiului? Milioane de ortodocşi omorâţi şi schilodiţi, atât în Rusia,
cât şi în Balcani. Principalul bastion al Ortodoxiei la sud-vest, Serbia, a ajuns
în mâinile croaţilor, a catolicilor – Iosif Broz Tito e croat şi Croaţia devine cea
mai dezvoltată republică. Regiunile ortodoxe ale Iugoslaviei nu sunt doar în
uitare, ci Kosovo se populează intens cu musulmani, precum astăzi Rusia şi
Moscova.
Alt bilanţ e Israelul. Propaganda a fost astfel organizată ca să se creadă
că principalele victime ale războiului au fost evreii şi nicidecum slavii sau, să
zicem, francezii. Revenind la Balcani, pentru Tito au luptat sârbii, croaţii au
fost cu nemţii, iar, în fine, au câştigat croaţii. Aşa şi evreii. Întâi de toate, pe
cine au nimicit nemţii? Cea mai mare parte au fost evreii pe jumătate, fie
botezaţi, fie toleranţi în privinţa altor religii, nu iudeii, şi, cu atât mai mult, nici
unul dintre capii sionismului n-a nimerit în temniţele lui Hitler, ei au reuşit să
plece, pentru că ştiau dinainte cele ce se vor întâmpla. Dar persecuţiile, într-
un fel anume tratând cele întâmplate, au avut ca rezultat crearea statului
Israel. Pământ li s-a dat – puţin de tot, dar, cum se zice pe la noi, pune-i şi la
masă. Au luat pământul ăsta cu hapca de la arabi. Şi, iarăşi, arabii sunt
terorişti, iar evreii – nu!
Al treilea considerent ţine de Europa. Ce altceva ar fi silit-o să se unească
dacă nu un război global? Şi, iată, acum o putem considera o ţară unică, din
Turcia până în Norvegia. Totul va fi comun – Guvernul, banii, legile. Totul este
pus de acord cu America, astfel încât, în cazul unei uniuni comune, să nu
apară probleme.
Care dintre aceste considerente e cel mai important pentru satanişti? Nu putem şti.
Gândesc şi am văzut că acestea sunt treptele uneia şi aceleiaşi scări ce duc
în împărăţia lui antihrist. La venirea lui aici, totul deja e pregătit, centralizarea
e deplină, poporul e numărat, fiecare e cu numărul său şi cu cartela sa, iar în
ea e inclus totul, până şi opiniile omului şi concepţia lui despre lume. Cu
această cartelă se va putea controla orice mişcare a omului şi pe pământ, şi
sub pământ, şi sub apă. Totul va fi.
Desigur, el va vrea ca lumea să i se închine de bunăvoie, aşa cum L-a primit
pe Hristos. Dar aceasta va fi voia liberă a animalului dus spre tăiere. De mers,
merge el singur, numai că în jur stau ciobanii cu bicele. Omenirea e deja în
capcană, chiar dacă a mai rămas o bucăţică de caşcaval, fapt despre care a
şi spus Mântuitorul, că greu se va mai găsi un suflet credincios. Noi deja am
acceptat condiţiile acestei lumi. Oamenii nu pur şi simplu au fost de acord, ci
singuri îşi zidesc sistemul dependenţei de lume şi, dacă ai intrat în horă,
trebuie să joci până la capăt, iar în cazul de faţă, până la Judecata de Apoi.
Asemenea grozăvenii ţi-am povestit, de nici nu ştiu. Cel mai înfricoşător,
însă, e faptul că a auzi nu înseamnă a si vedea, iar la vedere toate sunt mai
groaznice şi mai mârşave. Şi-apoi nu trebuie spus totul, ca nu cumva
imaginile viitorului să umple de mâhnire prezentul.
Da, se pare că cel mai real fapt existent în lumea aceasta e moartea.
Numai că în realitatea aceasta nu vrea nimeni să creadă şi, mai exact, să
măsoare realitatea morţii cu iluzia vieţii omeneşti. Iluzia nu în sens de
minciună, la Dumnezeu nu există minciună, Dumnezeu este Adevărul.
Înşelarea vieţii constă în grabnica ei trecere şi în atitudinea pe care o are
omul faţă de ea, ori, cum se mai zice, cauza tuturor nenorocirilor se află în
noi înşine. Omul se uită la trecerea vieţii ca la o veşnicie, uitând de realitatea
morţii. Vorbeşte-i cuiva despre moarte, mai ales despre propria sa moarte, şi
ţi-l vei face duşman. Dar ce, parcă el va trăi veşnic, sau eu, sau oricare altul?
Noi, pur şi simplu, ne străduim să nu ne gândim la moarte şi să fugim de ea
după metoda struţului – ţi-ai vârât capul în nisip şi-ţi pare că nu mai există
niciun pericol! Dar aminteşte-ţi câţi sfinţi au trăit cu sicriul în chiliile lor. De
ce? Pentru amintirea morţii, despre care Sfânta Tradiţie spune că e zălogul
mântuirii! Ce oameni au fost, adevăraţi oameni, fii ai lui Dumnezeu, dar
aveau mereu înainte o amintire a morţii – sicriul! Şi pentru ei, dar şi pentru
noi, păcătoşii, oamenii vremurilor de pe urmă, pentru că tare ne mai atrage o
viaţă veşnică pe pământ, aşa ne-am mai învăţat să ne amăgim, încât ni se
pare că iată-iată, încă puţin, şi vom căpăta elixirul tinereţii veşnice.
Cum i se leagă măgarului un morcov în faţa ochilor, ca să alerge după
dânsul tot drumul şi să nu-l supere pe stăpân cu opririle, tot aşa satan
momeşte omenirea cu morcovul vieţii veşnice şi păcătoase pe pământ. Adică,
ce să te mai nevoieşti cu lucrările duhului, cu rugăciunea şi postul, sau, mai
ales, cu iubirea aproapelui, tu ori crezi că după coşciug e numai pământul
rece în care ai să putrezeşti şi tu, şi sicriul se va face putregai, sau în aceea
că există deja diferite modalităţi de întinerire, de prelungire a vieţii, de
prevenire a bătrâneţii, tot ce vreţi. Ei, dar dacă sunteţi prea neîncrezători, iar
de trăit, vreţi să trăiţi, vă îngheţăm! Când vă vom dezgheţa, atunci totul va fi
deja descoperit şi veţi trăi veşnic. Aiureli de om nebun, dar cred, săracii, cred.
Da, pe pământ poţi sa te uneşti cu veşnicia şi cu ochii tăi să te convingi de
realitatea veşniciei, dar nu de mirajul satanic. Apostolul Pavel, Sfântul
Serafim de Sarov şi câţi alţii s-au învrednicit să vadă frumuseţile grădinilor
raiului! Tot aşa precum un şi mai mare număr de rugători au fost luminaţi de
lumina necreată a Taborului. Dar însăşi înfăţişarea oamenilor lui Dumnezeu şi
a oamenilor lui satan nu e un zălog al realităţii?
Cum, deci, să ne mântuim în această vreme de pieire? Au spus nişte
teoreticieni cum că nu se poate omul mântui; dacă va vrea Dumnezeu, îl va
mântui, dacă nu, e imposibil. Şi toate acestea independent de nevoinţele
omului. Calvinism, nu altceva, dar principalul e că nici să tinzi spre mântuire
nu are sens, de vreme ce nu te poţi mântui. Păcătuieşte, frate al meu, cât îţi
pofteşte sufletul – vei fi pe plac sau nu, nu depinde de tine.
Numai că nu, tocmai că nu este deloc aşa. Da, fără ajutorul lui
Dumnezeu, nimeni nu se poate mântui. Însuşi Mântuitorul le-a spus aceasta
ucenicilor, ce să ne mai frământăm zadarnic minţile. Dar ajutorul Domnului
se adaugă la râvna omului, la munca şi la străduinţele lui. Cum marele ierarh
Ioan Gură de Aur spunea că tu trebuie să aduci tot ce e al tău, iar ce nu
ajunge, va împlini Dumnezeu! Şi pentru că râvnă nu este, ne mântuim cu
necazuri şi boli. Cumpătare trebuie, cumpătare în toate. Boala boarfelor,
consumismul, iată povara satanică ce stăruie asupra oamenilor. Toate sunt
puse în slujba agoniselii şi nu mai au capăt.
Am început povestirea mea cu prima viziune, cum se prăbuşeau oamenii în iad,
ce-i trăgea pe ei încolo. Ce înseamnă aceasta? Că nu trebuie să ai nici
maşină, nici casă, nici mobilă?
Cu vreo doi ani în urmă, au venit la mine, pentru rugăciuni, două familii de
ruşi care au fugit din Georgia. M-a uimit evadarea lor, felul cum s-au petrecut
toate. Era deja imposibil de plecat. Toţi cei care voiau s-o facă legal, adică să
respecte toate formalităţile, ca să aibă posibilitatea să-şi ia cu ei tot ce-au
agonisit, maşini şi ce mai aveau de preţ, fie la hotarul ţării, fie în drum spre
el, au fost jefuiţi şi supuşi violenţelor, iar în unele cazuri – omorâţi. Vizitatorii
mei au judecat cu înţelepciune: „Domnul a dat, Domnul a luat, noi să
supravieţuim, celelalte ni se vor adăuga“. Aşa cum erau îmbrăcaţi s-au urcat
în maşini, şi-au luat doar haine călduroase în portbagaj şi au fugit.
Dumnezeu, cu purtarea Lui de grijă, le-a dat atunci şi locuinţe, şi maşinile şi
le-au legalizat, aşa a fost să fie.
Iată, aşa stau lucrurile cu ataşamentul faţă de obiecte. Unul le salvează
fără a se mai gândi la propria siguranţă, cum altfel, doar toată viaţa a muncit
pentru ele. Pentru altul, ele sunt nişte mijloace, nu un scop în sine. De aceea,
un asemenea om cu o asemenea atitudine faţă de lucruri nu se va orienta
niciodată la ceea ce se cheamă „demnitate”. Să-mi fie comod, şi-atât. Iată o
mentalitate potrivită, mai ales pentru vremurile noastre. Nu trebuie să
adunaţi lucruri a căror însemnătate nu vă e clară sau de care vă puteţi lipsi.
Vi le procuraţi doar pentru că toţi le au. Nu e bine aşa. Mulţumiţi-vă cu ceea
ce e absolut necesar, nu foarte scump, ci simplu şi trainic. Aceasta se referă
îndeosebi la haine şi la hainele călduroase, de iarnă. Principiul este acesta –
să fie trainice, din fibre naturale şi să ţină cald.
Foarte atenţi trebuie să fim cu aparatele electronice. Acestea, din aşa-zişi
prieteni, într-o clipă se pot transforma în duşmani nemiloşi; orice receptor
este în acelaşi timp şi un emiţător. Nu o singură dată am discutat despre
aceasta cu oameni competenţi. Aceasta priveşte îndeosebi televizorul.
Această „minune” a civilizaţiei iscă mari bătălii în jurul său. E vorba, cred, nu
atât de televizor, cât de întrebuinţarea lui.
Pe de o parte, oamenii timpului nostru au un surplus de comunicare cu oamenii, iar pe de
altă parte, oricât ar părea de straniu, simt lipsa comunicării. Şi iată din ce
cauză: comunicarea, ca, de altfel, tot ce face omul zilelor noastre, se produce
în fugă. Comunicare; are loc fie la serviciu, fie pe drum, când omul e într-o
dispoziţie nu tocmai paşnică – e neliniştit, obosit. Lipseşte atmosfera
necesară pentru o comunicare liniştită.
Omul zilelor noastre are o cantitate imensă de timp în plus; nu greşesc, pentru
că „liber” înseamnă „în plus”. Şi aşa în toate: în ceea ce ţine de hrană, de
haine, de locuinţă. Peste tot, ceea ce este în plus este dăunător pentru suflet.
Dar cel mai mare pericol constă în timpul de prisos, pentru că însăşi apariţia
timpului liber este o mărturie a lipsei vieţii duhovniceşti şi a unui mare răsfăţ
în viaţa de zi cu zi. In contul a ce apare timpul liber? În contul lucrului? Nu,
orice altceva, numai nu lucrul va rămâne pe ultimul loc. Despre oamenii
decăzuţi, desigur, nu vreau să vorbesc, despre alcoolici şi narcomani. Tema
aceasta, chiar dacă se înrudeşte cu a noastră, e totuşi diferită de ea.
Deci, pentru omul societăţii contemporane, lucrul se află pe primul loc. Mai
mult decât atât, chiar şi credincioşii, primăvara, se ocupă de lucrările
pământului şi în zilele de duminică şi în săptămâna Patimilor şi în săptămâna
Luminată; se produce un fel de nivelare, un fel de mitocănie generală.
înseamnă că nu e timp de pierdut. Mai mult decât atât, toţi, literalmente,
suferă din cauza lipsei de timp. Dar, totuşi, acest timp liber există şi încă e
foarte mult, însă de unde se ia?
Acesta e timpul care trebuie folosit pentru lucrările duhovniceşti – fie rugăciune,
fie lecturi duhovniceşti – şi pentru comunicarea duhovnicească, folositoare
pentru suflet. Numai că timpul acesta se foloseşte numai pentru distracţii.
Aşa l-a învăţat satana pe om să-şi organizeze viaţa, ca din ea să lipsească cu
desăvârşire timpul de liniştire, de cugetare asupra celor ce s-au întâmplat
peste zi, pe parcursul săptămânii, a lunii. Toate acestea sunt înlocuite de
distracţii.
Iar în acest sistem de distracţii televizorul îşi are locul său de onoare,
privilegiat. Cea mai mare parte a timpului liber el o „înghite”, acest idol al
civilizaţiei contemporane. Iar eu aş zice că e un tiran înfricoşător şi un despot
care ţine sub dominaţia sa cea mai mare parte a omenirii, aflată într-o robie
nemaivăzută, pentru că robii îşi simt situaţia înjositoare în care au nimerit,
căci au ajuns la aceasta fiind forţaţi. Iar aceasta e o robie benevolă şi, la
prima vedere, chiar plăcută. Şi doar roadele amare ale desacralizării, ale
cruzimii şi desfrâului dovedesc că şi în acest caz, ca în orice altă robie, de
câştigat are doar stăpânul. Iar coarnele stăpânului se iţesc de după ecran.
De aceea, în acest sistem de pregătire a oamenilor pentru venirea lui antihrist,
televizorului îi este destinat rolul nu doar de mâncător al timpului liber – rolul
său distructiv e mult mai mare. Se uită omul la ştiri, chiar şi ortodoxul, şi i se
pare că lucrul acesta e necesar şi util sau, în orice caz, nedăunător. Numai ca
propriu-zis ştirile ocupă puţin loc, iar restul e ocupat de analiza celor
întâmplate, adică o anumită viziune asupra lucrurilor, care trebuie să i se
inducă consumatorului tele-produsului. Numele celor ce comandă aceste
opinii, a celor ce comandă informaţia servită, nici nu trebuie numite – şi aşa
este clar. De aceea, sub acţiunea programelor TV, omul îşi pierde capacitatea
de a gândi independent şi de a recepta maxim conştient evenimentele ce au
loc şi, în sfârşit, să-şi creeze propria concepţie despre lume.
Începusem a vorbi despre carenţele actualei comunicări dintre oameni.
Rădăcinile acestor slăbiciuni sunt de căutat în lipsa unei gândiri individuale şi
a deprinderii de a medita asupra celor ce se întâmplă, în corelaţie cu modul
propriu de a vedea lumea. Aceasta nu e nicidecum o îndreptăţire pentru
căutările „individului” actual, nu.
Am mai spus că în bucătăria mamei întotdeauna se afla cineva. Seara,
după cină, se punea un samovar enorm şi, împreună cu toţi cei care
rămâneau peste noapte, ne aşezam să bem ceai. Începeau discuţiile. Cât de
interesant era! Câte aveam de învăţat din povestirile acelor oameni simpli.
Tata ironiza pe seama plăcerii noastre de a ne petrece serile la bucătărie,
considerând că un om instruit nu are ce învăţa de la nişte oameni cu puţină
ştiinţă de carte. Dar, petrecând câteva seri cu noi, şi-a schimbat părerea.
Oamenii care veneau la noi erau cu toţii ortodocşi şi cunoşteau lumea nu din
comunicatele crainicilor de televiziune. Ei povesteau despre evenimente,
fapte din viaţă, la care fuseseră martori ei înşişi sau despre care auziseră din
gura oamenilor care au fost de faţă. În toate acele întâmplări căutam partea
moralizatoare, ceea ce s-a întâmplat şi ca acţiune a Providenţei Divine, şi ca
manifestare a liberei voinţe a omului. În acele judecăţi se manifesta
varietatea gândurilor omeneşti, diferenţele în concepţiile despre lume.
Oamenii, pe atunci, ştiau nu doar să vorbească, ci şi să asculte şi, în general,
le plăcea mai mult să asculte decât să vorbească. Cu toate că, am să mă
repet, toţi cei prezenţi aveau ceva de povestit.
Am să mă îndepărtez de subiect, dar este interesant faptul că aceşti
oameni simpli, cu toată aparenta bunăstare din imperiu, încă de pe atunci
vedeau că se apropie dezastrul. Şi aceasta nu doar ca o urmare a comunicării
lor cu stareţii de la Optina şi de la Kiev şi a ascultării predicilor dreptului Ioan
din Kronstadt, ci şi ca urmare a deprinderii de a observa cele ce se întâmplă
şi a trage concluzii nu reieşind din abundenţa materială a celor din jur, ci în
baza păstrării duhovniciei în societate. Împuţinarea credinţei îi ducea pe
aceşti oameni cu gândul că se apropie o nenorocire de neocolit. Mă voi
întoarce la această comunicare „de bucătărie”, dar acum vreau să vorbesc
despre viaţa noastră.
Da, comunicarea actuală, la nivelul aceleia de atunci, e imposibilă. Chiar şi
atunci când oamenii se adună împreună la o masă, îi deosebeşte, întâi de
toate, atitudinea lor faţă de credinţă. Cum a spus înţeleptul David: „Zis-a cel
nebun în inima sa: nu este Dumnezeu!” Însăşi negarea existenţei lui
Dumnezeu e şi nebunie, şi un drum sigur către nebunie. Şi aceasta nu e
nebunia acelor păgâni pe care îi luminau Apostolii şi Sfinţii Părinţi din primele
veacuri ale creştinătăţii. Despre păgânii de astăzi, Apostolul a spus că „nu vor
primi învăţătura sănătoasă, dar după poftele lor îşi vor alege învăţători care
le vor mângâia auzul, şi îşi vor întoarce auzul de la adevăr şi vor crede
basmelor”.
Ce fel de comunicare poate avea loc în asemenea condiţii?! Oamenilor le place să
vorbească, dar nu să asculte, să dea învăţături, dar nu să înveţe. Ce-i adună
pe toţi la aceeaşi masă? Băuturile ameţitoare, mâncarea abundentă, adică
ceea ce se află pe masă şi nu cei adunaţi în jurul mesei. Nimic folositor
pentru suflet nu se poate ivi în acest mediu, pentru că despre Dumnezeu,
după cum ne învaţă sfinţii, nu se vorbeşte cu burta plină, iar cu capul ameţit –
cu atât mai puţin!
Şi încă un mare rău ce vine de la televizor şi, din păcate, nu ultimul.
Acest rău constă în subminarea autorităţii Bisericii. Subminarea sistematică şi
diabolic-vicleană e în toate: în batjocorirea clerului, a obiceiurilor ortodoxe, în
contrapunerea creştinismului cu ocultismul, cu păgânismul, cu toate. Totul e
îmbibat cu ură faţă de Adevăr. Nu va trece încă mult timp şi producătorii de
televiziune vor începe să-şi bată joc pe faţă de Hristos, de sfinţi. De o ură
mare vor fi pătrunse emisiunile despre Preasfânta Născătoare de Dumnezeu,
totul va fi plin cu otrava răutăţii infernale. Abia acoperit cu vălul umorului, al
comediei, „iadul atotrâzător” va duce lucrarea de luare în derâdere a tot ce
este dumnezeiesc, duhovnicesc la bun sfârşit. Iar sfârşitul va fi acela că va
apărea acela care va încerca să ia locul lui Dumnezeu. Şi va intra în acelaşi
moment în toate casele. Cum, cum poate intra un om dintr-odată în toate
casele? Noi spunem că aceasta e una dintre calităţile lui Dumnezeu –
omniprezenţa, căci îngerii se deplasează în spaţiu şi există în timp. Iar
Biserica învaţă că antihristul va intra dintr-odată în toate casele şi aici parcă
am avea de-a face cu o contradicţie.
Dar nu, Biserica, Sfânta, Soborniceasca şi Apostoleasca este vasul adevărului,
al adevărului Divin. Ca să mimeze omniprezenţa, antihristul va intra în toate
casele în acelaşi timp cu ajutorul televizorului. Fiecare om îl va primi în
locuinţa sa şi-l va primi de bunăvoie! Şi-l va primi, îl va primi, pentru că a vrut
să fie pregătit de aceasta şi s-a pregătit cum trebuie, pentru că n-a acceptat
învăţătura Păstorului cel Bun de a fugi în pustie, nu îi e pe plac – se plictiseşte
de uscăciune, şi mai ales încă în pustie!
"Parinte Antonie, dar unde-i acum pustia?!" - nu rezist eu si-l intreb.
Dar tie, sfinte parinte, mintea parca ti-e limpede, dar se vede ca tencuirea bisericii iti ia
mai mult timp decat trebuuie, presupun, altfel nu mi-ai fi pus o asemnea intreabare. Ei, iarta-ma
pe mine, batranul. Va intereseaza cele din afara, iar de cele dinauntru putin va pasa. Biserica
nezidita de maini omenesti din sufletul omului face cat zece biserici de piatra. Din pacate,
catolicismul aluat-o razna pe vremea blestematului de Petru, iar o data cu alipirea uniatilor, inca
si mai mult, ca am ajuns sa luam masuri pentru toate cele exterioare, dupa ele se fac si mitrele si
crucile. Ia scrierile Sfantului Mucenic Ilarion Troitski, intelept a fost sfantul. Am pastrat decupaje
si insemnari din cuvantarile lui.
Principalul in pustie este omogenitatea, monotonia, pe orice s-ar opri ochiul - toate-s la
fel. Diavolul produce miraje: fie veredata, fie apa , fie aur, in sfarsit, dar e de-ajuns sa-ti amintesti
de HRISTOS, cum zic sfintii pustnici, sa faci rugaciunea, sa-ti faci cruce si totul dispare. Iata, si
astazi trebuie sa tindem spre o asemenea stare a sufletului, ca privirea sa nu se lipeasca de nimic,
ca tot ce te inconjoara sa fie un pustiu, iar daca te ispiteste ceva, roaga-te, fa-ti cruce,
marturiseste-te. Osandeste-te singur pe tine. Pentru ca ai dat de o ispita in pustiu, inseamna ca ai
vrut sa vezi, mai exact ai fost predispus spre aceasta.
Esti mirat?iata ce exemplu am sa-ti aduc:merge un om prin padure si cauta ciuperci.Vede
in juru lui atatea ciuperci rele,dar privirea nu i se opreste asupra lor.Dar daca se apropie de o
ciuperca buna,o observa imediat,de departe o vede.El cunoaste ciupercile si cosul lui vafi plin.Iar
celui care nu le cunoaste,numai ciupercile rele i se arunca in ochi, unde sa mai vada el manatarca
aceea uriasa! Iar in cosul lui n-ai ce vedea. A vazaut cunoscatorul de ciuperci ciupercile
otravitoare? Le-a vazut, dar nu le-a bagat in seama, nu si-a oprit privirile la ele. Iata ca va povesti,
deci, si-si va aminti de cele bune si-si va incalzi sufletul.
Asa e si cu pacatul. Vede omul in jurul sau numai pacate si pacatorsi is baga aceasta in
seama. Asa ori altfel, el lasa sa treaca ceea ce vede pruin mintea sa si devine un complice al
raului. Dar daca nu dadea atentie acestor faradelegi, daca-si prefaceain scrum neajunsurile, daca
se lupta cu ele si se supara pe ele, nu avea sa se intineze. Poftim si pustiul. Iar daca, prima data
vazand acestea te revolti, iar a doua oara incepe sa te intereseze ce mia fac oamenii pe acoo, a
treia oara ai vrea sa incerci si tu! Asa si este, de aceea se spune si despre fuga in pustie. Dar, pe de
alta parte, trebuie inteles si in sens direct, pentru ca in partile noastre Antihristului nu-i va reusiun
control absolut si deplin; chiar si in occident am vazut oameni ascunsi de slugile lor incornorate -
Dumnezeu nu va ingadui. Desigur, cine doreste mantuirea si-m numele ei va parasi confortul
orasului, plecand intr-un loc pustiu, va fi intr-o siguranta mai mare. Dar oamenii se vor mangaia
cu gandul ca se vor putea salva pretutindeni pana la a Doua Venire. Iata ca in curand toti vor fi
numerotati, ca sa fie toti numarati pana vine Antihristul, apoi vor introduce cartele-pasapoarte
deosebite, aceasta e ceva mai serios, se va putea determina astfel unde se afla fiecare om. Se
poate fara toate astea? Da, numai ca nu se va putea cumpara, nici vinde nici sa ai locuinta nici
toate celelalte. Si se vor duce dupa buletinele acestea chiar si cei care se considera ortodocsi vor
sta la rand pentru ele. Dar parca Sfanta Scriptura si Traditia vorbesc despre altceva?! Iata pustia:
isi puneau oamenii nadejdea in Dumnezeu, de la ingeri primeau hrana, sau se multumeau cu atat
de putin ca multi considerau cum ca toate acestea sunt povesti - doar ele sfideaza ratiunea!
Eh, raţiunea aceasta! Unii taie cu cuţitul pâine, iar altul îi ia cu el omului
viaţa. Iar raţiunea, raţiunea e un lucru alunecos, nu există ticăloşie şi
mârşăvie pe care raţiunea să nu le poată justifica, să nu găsească cauza din
care toate acestea n-ar trebui făcute. Aşa va găsi o scuză şi pentru numerele
personale şi pentru paşapoarte şi pentru … 666! Că doar nu pe cadavre vor fi
puse numerele astea şi nici nu vor adormi simţurile oamenilor, nu, nicidecum.
Toţi, toţi vor înţelege, dar raţiunea va găsi justificări, numaidecât va găsi, iar
omul, pregătit deja în forul său interior să trădeze, se va autolinişti cu
argumentele raţiunii.
Amar îmi este mie, unui bătrân de o sută de ani, să spun aceasta, dar
pregătirile vor fi de aşa natură că despre materii înalte, vă rog să mă credeţi,
nici vorbă nu va fi! Ce vorbă mai poate fi de „iubeşte-L pe Domnul
Dumnezeul tău“? Pe sine însuşi se vor trăda, pe nevestele şi copiii lor, trup
din trupul lor. Apostolul Iubirii îi demasca pe cei care se băteau cu pumnul în
piept că-L iubesc pe Dumnezeu şi-l urau pe aproapele, zicând: Cel care nu-l
iubeşte pe aproapele său pe care îl vede, cum îl poate iubi pe Dumnezeu, pe
Care nu-L vede? (Ioan 4: 20) Aproapele, nu ca rudă de sânge, ci toţi oamenii
care ne înconjoară. Trădătorul timpurilor de pe urmă e şi trădătorul sângelui
său, gata să distrugă totul pentru o clipă de viaţă pământească, care nu vrea
să-şi ia de seamă, să înţeleagă că, întâi de toate, pe sine se trădează, că se
dă nu în mâinile despoţilor de pe pământ, ci la chinuri veşnice în iad. Se
trădează, se trădează. Iată-l născut şi botezat până se află în mâinile
Domnului. Însă el are voinţă liberă de alegere şi înţelegere a binelui şi răului,
şi conştient se leapădă de dreptul de fiu al Iubirii şi trece în robia răului! Dar
cât e de înfricoşător acolo! (…)
Stareţul s-a lăsat pe pernă şi a tăcut. De sub pleoapele lăsate cădeau
lacrimi – una, două, trei… Buzele i se mişcau mute în rugăciune.
Tu crezi, continuă el peste câteva minute, că făcătorului de minuni de la
Sarov, atât de simplu înălţat până la sălaşurile raiului, i-a fost uşor să fie gata
să meargă în iad, doar ca alţii să se salveze?! Nu, aceasta e treapta cea mai
înaltă a Iubirii, e o totalitate a tuturor virtuţilor, dacă vrei, Vedere a lui
Dumnezeu, Cunoaştere a lui Dumnezeu. Dumnezeu pe Fiul Său L-a adus ca
jertfă pentru păcatele noastre, pentru păcatele întregii omeniri. Apostolul
Pavel se oferă pe sine ca jertfă pentru neamul iudeilor, preafericitul Serafim –
pentru creştinii din păgâni. Ei şi alţii ca ei, mii, care au mers pe calea
agonisirii virtuţilor, pe calea asemănării cu Dumnezeu, au fost gata să se
jertfească pentru oile rătăcite. Ei nu doar au citit, ci au şi cunoscut, că
Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat (Ioan
3: 16).
- Părinte Antonie, întreb, dar, totuşi război va mai fi?
Stareţul a zâmbit cu amărăciune.
- O, neam puţin credincios, până când voi fi cu voi?! – îţi aminteşti aceste
cuvinte, părintele? Despre ce vorbesc eu, părinte Alexandru?! Războiul merge
de la facerea lumii şi va continua până la a Doua Venire a lui Hristos
Răscumpărătorul! Vor participa sau nu oamenii la acest război, nu e chiar
atât de important, mai exact, aceasta este urmarea, nu cauza. Cauza e în
spiritualitate, în eforturile spiritului. Aminteşte-ţi, Constantinopolul asediat de
către păgâni, de strămoşii noştri slavi. Dar asediaţilor, cu toată decăderea lor,
li se păstrează conştiinţa faptului că motivul nenorocirilor sunt anume
păcatele, ele sunt pricina acestor necazuri. Dumnezeu e cu noi atâta timp cât
noi suntem cu El. Se întorc grecii de la păcat, cu post şi rugăciune, şi
Dumnezeu arată o astfel de minune a Maicii Domnului că începe o furtună şi
corăbiile păgânilor sunt împrăştiate în toate părţile. Cât de minunate sunt
lucrurile Domnului o dovedeşte faptul că după această minune o mare parte
din slavi au primit botezul. Iată şi războiul. Fiecare trebuie să ducă război cu
propriile sale păcate. Iar de rezultatele acestei lupte în plan duhovnicesc vor
depinde şi succesele în viaţa pământească.
Vremurile de pe urmă. De cum Evanghelistul începe a povesti despre ele,
dintr-odată dispare meticulozitatea expunerii. Uite cum Scriptura e plină de
mici detalii, ce exactitate a expunerii, lucru de înţeles, căci ştim că scriau
oameni inspiraţi de Duhul Sfânt. E cu totul altceva când vine vorba despre
timpul din preajma Venirii a Doua a lui Hristos. Despre ce scriu Evangheliştii?
Ei vorbesc despre sărăcirea spirituală a oamenilor. Aceasta deja nici sărăcire
nu mai poate fi numită, e un fel de îndrăcire a omenirii. Pentru că ele,
duhurile căzute, sunt purtătoare a tuturor viciilor: mândria, beţia,
desfrânarea, iubirea de arginţi, setea de putere, ateismul. Şi de acum, ca
urmare a acestora – catastrofele terestre, cutremurele de pământ, arătări
cereşti înfricoşătoare, boli necunoscute, războaie şi altele. Distrugerea
spiritualităţii va duce la pieirea vieţii pe pământ. Însuşi Mântuitorul spunea că
ziua şi ora sfârşitului nimeni nu o ştie, doar Tatăl. Trebuie să veghezi ca să nu
fii luat prin surprindere, ca gospodarul cel rău când dau buzna tâlharii. Nu e
nicio aluzie în Scriptură la o dată anume, sau la un soroc lăsat, ca să poată fi
făcut vreun calcul.
Dar omul întotdeauna se străduieşte să pătrundă cu mintea sa căile
Domnului. Câte încercări au făcut să numească anul cu pricina – în zadar!
Subit va fi acest sfârşit, adică neaşteptat. Şi aici apare senzaţia contradicţiei –
Evanghelia va fi propovăduită întregii creaţii, ştim că acesta este unul dintre
semnele sfârşitului lumii, iar glasul trâmbiţei Arhanghelului va fi neaşteptat.
Nu e nimic de mirare aici şi nu-i nicio contradicţie. Şi iudeii au aşteptat mii de
ani venirea lui Mesia, au studiat Testamentul şi proorocirile, dar a venit
Mântuitorul şi nici într-o locuinţă omenească nu s-a găsit un loc pentru
Dumnezeiescul Prunc!
Ei primii aveau să audă Vestea cea Bună din gura Domnului Însuşi. Şi ce?
Întâi „osana”, iar peste câteva zile – „răstigneşte-L, răstigneşte-L!” Această
Veste Bună le era incomodă, le strica liniştea, modul obişnuit de viaţă. Mai
simplă şi mai accesibilă era învăţătura omenească, învăţăturile bătrânilor, pe
care le-au şi urmat. Conform lor, aşteaptă şi acum venirea lui mesia ca
împărat al împăraţilor, pe care poporul evreu îl va face rege al întregii
omeniri. Şi îl vor primi. Il vor primi pe antihrist.
Aşa şi acum, toţi vor auzi cuvintele Evangheliei, mai exact, le vor
asculta, dar nu le vor auzi. Nu le vor auzi. Nu vor auzi învăţăturile Bisericii,
Corabia salvatoare a vremurilor din urmă, şi vor merge după învăţăturile
omeneşti, vor respinge adevărul, se vor mulţumi cu poveşti, aşa cum ne
avertizează Apostolul. Nu le e comodă lor, le încurcă modul de viaţă format
din deprinderea de a-şi satisface poftele. Şi vor huli, şi vor batjocori peste
măsură Biserica ce le-a dat Sfânta Scriptură. Păcatele slujitorilor nevrednici
vor fi luate drept vicii ale Bisericii. Ea lor le încurcă. Pentru că Biserica este
vasul plin de Duhul Sfânt, iar el este Duhul Adevărului! Demascatorul lumii în
lume. Nu al lumii create de Dumnezeu, al neprihănitei lumi a naturii
primordiale şi a duhului, ci al lumii căzute în păcat. Al lumii desfigurate de
poftă, muribunde, care vrea să şi-i facă copărtaşi ai pieirii sale pe cât mai
mulţi oameni, iar ca rezultat, pieirea sufletelor lor.
Asa cum vartejul iscat de sub corabia ispravii atrage in infricosatoarea sa imbratisare tot
ceea ce este marunt, tot asa acum pieirea lumii, ca regiune aflata in stapanirea duhurilor rautatii,
va duce la moarte multe, foarte multe vieti. Deosebirea este una substantiala - aceste vieti mai
devreme s-au oferit pacatului, si parintelui lui Diavolul. N-am vazut om care ar dori sa se
mantuiasca si, urmand aceasta cale a mantuirii, sa nu aiba parte de un liman pe cat se poate
linistit, iar acest liman este unul - Hristos! Cum a spus Apostolul, pentur el viata e intr-u Hristos
si moartea in Hristos. Iata limanul cel tihnit. Greutatile si chinurile sunt ale aceluia pentru care
viata pamanteasca este temelia intregei existente. Numai ca ea este o ilustrare vie nu a existentei,
iar daca si a existentei, atunci de o durata foarte scurta. Se pare ca am mai vorbit despre moarte,
nu face sa ma repet, si totusi - iata unde este esenta! Cea mai sigura realitate dintre toate!
Apare o intrebare, cum asa Domnul Dumnezeu este Cel ce Exista, Iehova iar cea mai
sigura realitate in lumea creata e determinata de moarte, adica de nonexistenta?. Dar moarte e
respingerea Existentei, respingerea Proniei lui Dumnzeu, aceasta e moartea, aceasta e inexistenta,
Nu Dumnezeu a creat moartea, nicidecum. Nu se poate ca Viata sa creeze moarte, ca Dragostea
sa dea nastere raului. Moartea consta in neprimirea vietii, in actiunile contrare Dragostei, pentru
ca Dumnzeu este Dragoste, cum a spus Apostolul. De aceea, moartea, iadul cu chinurile lui
vesnice, raul, nu sunt fenomene naturale, adica ceva propriu lumii creeate de catre Dumnezeu.
Altfel ar trebui sa spunem ca Dumnezeu este creatorul si al binelui, si al raului. Nu, raul este
antipodul Dragostei, se opune ei. Iadul este antirai, antipod al raiului, si, respectiv, moartea este
antiviata, adica actiunea impotriva vietii! Ce inseamna "satana''? Impotrivitor! Iar orice
impotrivire celor Dumnzeiesti este satanism, si, respectiv, moarte si chin, pentru ca numai in
Dumnezeu este fericire si viata.
 Şi cel din urmă care va duce sufletele oamenilor la pieire nu poartă un
nume al său – pentru rău, aceasta e prea mult şi pur şi simplu imposibil, de
aceea antihrist înseamnă anti Hristos, duşman al lui Hristos. Toate acţiunile
lui, pe de o parte, sunt îndreptate către o imitare a lui Hristos. întâi de toate,
să atragă oamenii de partea sa, astfel încât ei să-l urmeze de bunăvoie, nu
forţaţi, cu toate că nici aşa nu se va lipsi de „anti”. Pe de altă parte, aceasta e
o cale cu totul opusă celei a lui Hristos. Calea lui Hristos e ducerea crucii pe
pământ, şi e dulce, încununată în Cer, în lăcaşurile împăratului Slavei. Drumul
puturos al antihristului nici pe pământ nu e dulce, iar sfârşitul lui e în iad! Cu
aceasta totul e spus, iar fiecare alege ce vrea. Dar mulţi vor vrea să fie atraşi
de amăgeala falselor lui minuni. Nu antihristul, dar înşişi oamenii care vor fi
de acord să primească semnul satanei, semnul de împotrivire faţă de
Dumnezeu, îi vor descoperi pe cei care nu l-au primit şi îi vor trimite pe cei
drepţi la chinuri. Primii creştini primeau chinurile în faţa tuturor oamenilor.
Groaznice vor fi chinurile mărturisitorilor ultimelor vremuri, chinurile le vor fi
pricinuite pe ascuns de restul lumii, de către oameni învăţaţi de duhurile
răutăţii, care se vor afla de faţă.
Iată încă un rău pricinuit de stăpânii televiziunii – faptul că îi deprind pe
oameni cu chipurile dracilor! Această învăţătură se desfăşoară din plin: din
toate părţile oamenii sunt priviţi de monştri! Îi numesc acum extraterestri sau
nu mai ştiu cum, dar aceştia sunt draci. Va trece timpul şi ei se vor arăta liber
oamenilor, fiind în slujba antihristului şi a slugilor lui. Cu mult mai greu va fi
atunci de luptat cu ei!
Şi peste toate acestea va domina foamea. O foame dublă – şi fizică, şi,
în principal, spirituală. Vor fi câţiva ani neroditori, secete, toate acestea vor
duce la o foame cumplită. Dar nici acesta nu este motivul principal, doar
oamenii s-au deprins să consume mai multă hrană decât le este necesar
pentru întreţinerea vieţii, cu mult mai multă. Cuvioasei Maria Egipteanca îi
erau de ajuns câteva boabe de grâu şi puţină rouă, ca să trăiască şi să reziste
căldurii pustiului. Cuviosul Serafim de la Sarov, făcătorul de minuni, se
hrănea cu ierburi, iar în fiecare zi muncea fizic din greu. Ei erau plini de har.
Dar oare numai ei? Respingând putreziciunea, ei se uneau cu Viaţa, până şi
trupurile lor rămâneau neatinse de putreziciune, contrar legilor morţii, aduse
în natură de către păcat. Cu oamenii ultimelor timpuri se întâmplă ceva
contrar: unul dintre idolii lor este mâncarea. Mănâncă nu atunci când le e
foame, ci pentru că au ce mânca. Încearcă, cunoaşte oare omul contemporan
adevărata senzaţie de foame? Puţin probabil, altfel de ce i-ar mai trebui
atâtea condimente, mirodenii, sosuri, reţete de mâncăruri rafinate. Căci
menirea lor e să trezească dorinţa de a mânca cele preparate. Cel care are,
într-adevăr, nevoie de mâncare pentru a-şi menţine puterile nu are nevoie de
toate acestea. O bucăţică de pâine şi o înghiţitură de apă îi sunt de ajuns.
Dar băuturile spirtoase care inhibă senzaţia de saturaţie? Toate acestea
sunt o repetare a orgiilor păgâne. Dar noi uităm că, de fapt, consumând
moarte, ne logodim cu ea, devenim ostaticii ei. Acum are loc îndoparea
omenirii. Aşa cum ţăranul îndoapă vitele şi păsările, pregătindu-le de moarte,
de tăiere, aşa şi omenirea se pregăteşte de moarte, de moarte spirituală,
întâi de toate. Diferenţa e doar că animalele nu au libertatea de a alege şi
nici raţiune, iar omul şterge limitele naturale, alegând indivizii ce încalcă
aceste limite. Dar omul are raţiune şi libertatea de a alege şi nimeni nu poate
să-l oblige; tot ce face, face de bunăvoie. Iată Viaţa şi iată moartea. Iată
Biserica-Adevărul, pentru că este Trupul lui Hristos şi e plină de Duhul Sfânt,
şi iată orgia morţii, atotviclenele legi şi ispite ale lumii. Fiecare alege liber una
dintre ele.
Despre ziua de azi, mulţi îşi vor aminti la Judecata de Apoi cu mare căinţă şi
amărăciune, pentru că nu s-au folosit de ea ca să agonisească Duhul Sfânt.
Nu au ascultat chemările Bisericii să se adape din râurile cu apă vie ale
harului lui Dumnezeu. N-au vrut să se deprindă cu rugăciunea şi postul, cu
faptele bune, cu lucrarea duhovnicească. Au agonisit moarte şi pe ea o vor
primi. De aceea s-a şi spus că nu se va îndrepta tot cel viu. Că doar nu va fi o
judecată aşa cum ştie lumea – cu procuror, avocat, cu ultimul cuvânt al
inculpatului, nu. Vor acuza sau îndreptăţi înseşi faptele omului – faptele şi
gândurile. Şi va primi fiecare ce a ales în această vale a plângerii şi a
pribegiei, spre ce a tins, ce a dorit, aceea va primi. Cel care a ales viaţa va
primi viaţa veşnică şi fericirea, iar cui moartea i s-a părut mai dulce – iadul şi
chinurile veşnice.
Şi, după cum ne învaţă Sfinţii Părinţi, principalul chin nu este tigaia
["cazanul cu smoala", n.n.], ci lipsa lui Dumnezeu! Acum, vrem noi aceasta
sau nu, avem în permanenţă drept sprijin Lucrarea Lui dătătoare de Viaţă.
Aşa ori altfel, suntem adăpaţi de Harul Său. Măcar şi prin Cuvântul spus la
facerea lumii plantelor şi animalelor, omului şi universului. Fără lucrarea lui
Dumnezeu, lumea nu ar putea exista nicio clipă. Timpul din urmă de aceea şi
este cel din urmă, pentru că acţiunile omului înşelat de mirajele diavoleşti
sunt îndreptate către desprinderea de lumea Proniei. Şi iată că devine clar
cât de important este să dobândim Duhul Sfânt acum. Numai în aceasta e
zălogul mântuirii.
Scriptura spune clar că domnia antihristului va dura trei ani şi jumătate. S-
ar părea că ce sunt puţini trei ani, dar şi atâta va fi de ajuns ca să nu mai
rămână niciun suflet credincios, aşa luptă înfricoşătoare va fi şi atât de rău
vor fi pregătiţi de ea oamenii. Nu veghem, ne-am relaxat, lăsăm totul pentru
mai târziu. Pentru mai târziu postul, pentru mai târziu rugăciunea, pentru mai
târziu râvna de a primi Sfintele Taine, pentru mai târziu smerenia, pentru mai
târziu – faptele bune. In schimb hrană, şi mai multă acum, locuinţă, chiar în
clipa aceasta, maşină – e foarte de dorit. Dar se va prăbuşi lumea, va
dispărea această invazie a nimicniciei şi se va vădi că eşti gol-goluţ.
Antihristul va apărea ca un izbăvitor de neajunsurile sociale, cu toate că anume
în acest scop se vor produce ele. Va avea o putere nemaivăzută această
talpă a iadului. Oamenii ce pregătesc venirea lui de pe acum au în mâinile lor
bogăţiile de bază ale pământului. Mirajul bunăstării actuale se va spulbera tot
atât de repede cum trece apa. Să ne aducem aminte unul dintre
antrenamente, o repetiţie care s-a făcut cu oamenii în Uniunea Sovietică – cei
care s-au încrezut în bănci au devenit cerşetori într-o singură zi. Au agonisit
cu anii, care în contul burţii, care în contul sănătăţii, şi părea că aceasta e
pentru o viaţă. Dar s-a dovedit a fi un miraj.
Acum va fi mult mai rău. Va avea de suferit întreaga lume. Totul se va
petrece prin intermediul instituţiilor bancare, de aceea trebuie avut cât mai
puţine contacte cu ele. Acesta e şi zălogul neacceptării codurilor, printre
altele. Niciun fel de bănci şi credite, toate astea sunt controlate de aceeaşi
mână şi de acelaşi cap. Iar dacă vei controla, vei vedea că mâna nu e mână,
ci o labă cu gheare, iar capul nu e simplu cap, ci unul încornorat. Iar în loc de
faţă are un bot de fiară cu un rânjet înfricoşător. De ce pe toţi îi deprind acum
cu băncile? Îţi iei salariul de la bancă, pensia – de la bancă. Repede vor fi
adunaţi toţi în acelaşi staul. Mare mirare vor avea oamenii să afle că şi
ultimul bănuţ din portmoneu le este numărat, lucru care, în Occident, deja se
întâmplă.
Iar acesta, din păcate, nu va fi ultimul prilej de mirare. Toată această
carcasă de bunăstare construită de omul modern se va dovedi a fi o capcană
de oţel pentru el însuşi. Ei, dar ce să mai vorbim, capcana are cel puţin arcuri,
apasă pe ele şi eşti liber. Chiar şi animalelor închise le reuşeşte uneori să facă
aceasta. Aici aşa ceva nu va fi posibil. Şi-i va împinge dracul pe oamenii
necredincioşi sau pe cei cu puţină credinţă să-şi facă seama, îngrozitor e
faptul că vor fi prohodiţi şi înmormântaţi – se va scrie că a fost în stare de
iresponsabilitate şi, gata, lucrul e ca şi făcut. Ca şi cum judecata asupra unui
asemenea lucru, vizând iertarea sau pedeapsa, s-ar putea face pe pământ! E
ceva de felul indulgenţei catolice – ai cumpărat-o şi eşti deja iertat. Şi altui
nenorocit i se pare mai puţin înfricoşător – l-au prohodit doar pe precedentul:
„Cu sfinţii odihneşte-L…”, e iertat, iar mie ce-mi încurcă?! Mulţi, mulţi oameni
vor merge în iad cu cântarea aceasta, punându-şi singuri capăt zilelor,
lipsindu-se de orice posibilitate de a lupta pentru viaţa veşnică, pentru viaţa
în Viaţă. Am văzut şiruri de sicrie. Pe pământ plâng, bocesc, se cântă
prohodul, iar în jur joacă dracii, mulţumiţi că au putut să piardă atâtea
suflete!
Iar viii îi vor invidia pe cei morţi. Da, frica de boli şi de războaie, de moartea
celor apropiaţi. Trebuie să ai multă credinţă şi nădejde în Dumnezeu ca să
poţi suporta toate acestea. Cum un om plin de mândrie şi iubitor de argint să
îndure umilinţa? Doar ieri el însuşi striga: „Dacă eşti deştept, de ce nu eşti
bogat?.’” Ieri, mulţumirea de sine dădea din el, iar astăzi e un nimeni. Va
accepta orice; şi codurile, şi „666″, şi cu sânge va semna contractul cu
satana. Dar el nu mai are nevoie de aceasta! Şi aşa eşti al lui, te mai zbaţi,
mai sari în sus, dar gâtul de acum ţi-e în laţ – eşti al nostru! Umilinţa îndurată
cu smerenie în zilele bunăstării himerice, iată podeţul peste cei trei ani şi
jumătate de putere ai lui antihrist.
Asupra cui însă va ţinti atunci gheara ispitei duşmăneşti? Asupra celor
credincioşi. Nu i-au putut ispiti cu confortul şi aurul, cu bunătăţi şi maşini, să
încercăm acum, sub ameninţarea morţii de foame, să-i ispitim cu o bucată de
pâine. Greu, oh, ce greu va mai fi să-ţi păstrezi sufletul când cei apropiaţi,
copiii, demult nu au mai pus o fărâmă de pâine în gură. Numai cel care crede
în Dumnezeu, care Il crede pe Dumnezeu se va putea stăpâni să nu facă
pasul ireversibil. Va da ceva antihristul lumii? Nu, pentru că nu va fi nimic de
dat. Ce va avea el mai mult decât bogăţiile strânse, bogăţii preţuite în acea
lume organizată de diavol şi tot de el distrusă, pentru instaurarea mai
comodă a falsului mesia! Aceşti jinduiţi dolari vor fi număraţi cu metrul. Aurul
va ajunge la preţul său adevărat – zero. Ca metal, nu e bun de nimic, iar în
rest, nici de foame, nici de frig nu ţine. Preţ vor avea doar lucrurile
funcţionale, lucruri fără de care nu e posibilă supravieţuirea omului – topoare,
fierăstraie, orice instrument, plite simple de fier.
Stareţul a închis ochii. Iarăşi s-a strecurat o lacrimă. Părea că doarme,
dar buzele i se mişcau după obişnuinţă în rugăciuni.
În ajunul venirii antihristului va fi un haos în viaţa tuturor ţărilor. Vor prospera
cei care, în virtutea religiei pe care o practică, aşteaptă venirea antihristului
[ca Mesia]. Aceştia sunt, întâi de toate, iudeii şi musulmanii. După ei, acei
protestanţi care, negând Dumnezeirea Domnului nostru Iisus Hristos,
propovăduiesc împărăţia lui Dumnezeu pe pământ. Creşterea influenţei lor se
vede de pe acum, iar mai departe va fi şi mai mare. Principalul pentru ei
acum e să ia în stăpânire pământul. În taină, vor cumpăra tot – şi păduri, şi
câmpuri, şi râuri. Siberia va fi luată de chinezi şi poate şi mai mult.
„Atunci, unde e mai bine să ne salvăm?“, îl întrerup pe stareţ.
Unde va arăta Dumnezeu. Principalul e mântuirea, nu discuţiile
[teoretice] despre mântuire.
Esenţa „minunilor” antihristului va consta în seducţia pe care o vor
emana. Adică, atrăgătoare vor fi aceste false minuni, vor vrăji ochiul. De
aceea, până şi să te uiţi la ele e păcat şi primejdie de moarte. Trebuie să te
ascunzi şi privirea să ţi-o ascunzi. Dar nici aceasta nu e tot. Sensul venirii sale
va fi dreptatea absolută. A venit Mântuitorul nu în Numele Său, ci în Numele
Tatălui. Nu L-au primit, ci, mai mult decât atât, L-au răstignit. Dacă e să
judecăm drept, şi acum îl batjocoresc şi-L răstignesc, negând Dumnezeirea
Lui şi schimonosind învăţătura Lui. Iar acesta va veni ca dumnezeu, nu
Dumnezeu, dar ca dumnezeu, şi îl vor primi şi-l vor crede dumnezeu pentru
minunile sale mincinoase, pentru faptele sale înşelătoare. Adică pentru ceea
ce va fi plăcut şi atrăgător pentru oameni. Ispititor, ne spune limba slavonă,
bisericească.
De aceea se şi spune că nu se va îndrepta tot cel viu – nu va avea
îndreptăţire. Acum sunt din cale afară de vorbăreţi pseudoînvăţătorii. Atunci
însă când faptele şi cuvintele lor vor fi verificate de Adevăr, se va vădi toată
minciuna. Dar va fi primit antihristul în orice biserică din lume şi i se vor
închina lui ca unui dumnezeu. Ia aminte, cinstite părinte, nu el se va declara
dumnezeu, dar cu minuni amăgitoare va face astfel încât i se vor închina ca
unui dumnezeu! Iată în ce constă grozăvia, iată de ce va lipsi orice motiv de
îndreptăţire! Dar cei care îl vor primi vor fi oamenii pentru care Evanghelia se
sfârşeşte la Cina cea de Taină. Pentru Golgota, ei sunt surzi. Chinurile pe
cruce sunt pentru El, toate astea se întâmplă acolo, în Ierusalim, cu 2000 de
ani în urmă.
Ştii, când ne luau CK, eram ca nişte oi, nu vreau să spun miei, ca nici
măcar astfel să nu mă compar cu Mântuitorul. Mergeam tăcuţi la abator; pur
şi simplu era greu să-ţi imaginezi că e posibilă o asemenea fărădelege. Şi
doar ştiam cine sunt ei. Cât au proorocit stareţii despre aceste vremuri,
despre puterea slugilor întunericului. Dar şedeam şi aşteptam – cine va fi
următorul. Doar mulţi au nimerit în aceste mreje ale minciunii. Cât de mari şi
de deştepţi erau şi arhiepiscopul Ilarion, învăţătorul meu, şi mitropolitul
Serghie, şi mulţi alţii. Dar au greşit când au crezut că te poţi înţelege cu dracii
şi cu slugile lor. Le părea că, păstrând forma, conţinutul va rămâne de la sine.
Numai că nu a fost aşa, dar aceasta s-a văzut mai târziu. Tot aceasta se
întâmplă şi acum, numai că se va vedea mai târziu.
„Iertaţi-mă, părinte Antonie, dar cum rămâne cu cuvintele Apostolului
despre putere şi despre supunerea în faţa ei?“, îl întrerup eu iarăşi.
E-e-eh, suflete al meu – a zis stareţul. Dar Apostolul Petru n-a fugit el, oare,
din Roma, când L-a întâlnit Mântuitorul? Dar pe Apostolul Pavel nu l-au salvat
oare într-o coşniţă, dându-l jos de pe zid? Ce are a face aici acceptarea
realităţilor şi opunerea satanismului? Ce să-ţi aduc eu exemple – aminteşte-ţi
de marea muceniţă Ecaterina, sau de marele mucenic Gheorghe. Supunerea
e posibilă doar în lucrurile ce ţin de puterea laică – să-ţi faci meseria, să nu
faci răscoale armate. Dar şi aceasta, după cum vede fiecare. Fraţii Macabei
sunt un exemplu bun de folosire a forţei împotriva celor ce-L insultă pe
Dumnezeu şi tot ce este Dumnezeiesc. Dacă apuci drumul smereniei
prosteşti, aşa şi vei începe a pune întrebări despre proslăvirea în rândul
sfinţilor a lui Alexandru Nevski, biruitorul, şi a lui Dimitrie, cel care i-a
prăpădit pe tătari pe câmpia Kulikovo. Întrebările ca întrebările, dar de
proslăvit, i-a proslăvit Dumnezeu! Eu, când aud asemenea întrebări
„evlavioase”, îmi amintesc de viaţa Sfântului Vasile cel Mare şi a Cuviosului
Iov de la Poceaev, făcătorul de minuni. Ce vreme înfricoşătoare le-a dat
Dumnezeu pentru viaţă. Ei, şi ce? Nu s-a rugat, oare, Sfântul Vasile să moară
împăratul Iulian? Văd că vrei să spui că Iulian a fost un apostat, dar era
împărat şi împărat legitim, bagă de seamă! Oare nu de frică pentru
comoditatea noastră ne rugăm pentru „puterea” satanică?! Şi doar
Dumnezeu a arătat că Sfântul Vasile a avut dreptate – lui Iulian i s-a tras
moartea nu de la o arma pământească, ci a fost străpuns de lancea unui
soldat ceresc. Dar Cuviosul Iov a făcut compromisuri cu polonezii? Nu, el a
luptat cu ei şi cu acoliţii lor în fel şi chip. Nici de judecăţi nu s-a ferit dreptul!
Dar tu-mi spui de putere!
Lucrarea lui Dumnezeu trebuie să se facă cu chibzuinţă. Dacă în relaţiile de
putere, perechea şef-subaltern ar însemna doar atotputernicia unuia şi
adânca smerenie a celuilalt, n-ar mai fi nevoie de Sobornicitatea Bisericii. Dar
dacă n-ar fi Sobornicitatea, n-ar mai rămâne Biserica nici Ortodoxă – de câte
ori s-a întâmplat ca cel care era în adevăr să fie un singur om, în timp ce
ierarhia superioară era în erezie?! Ce să mai vorbim despre puterea laică –
mitropolitul Filip şi patriarhul Nicon, de exemplu. Şi aceşti drepţi, însetaţi de
adevăr, sunt proslăviţi ca sfinţi: Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigore
Teologul, Cuviosul Maxim Mărturisitorul, Cuviosul Iosif Voloţki, dar parcă poţi
să-i enumeri pe toţi. Dar mai trebuie ţinut minte că, luptându-se pentru
curăţenia credinţei, ei, Sfinţii Părinţi, singuri erau împlinitori plini de râvnă ai
Legilor lui Dumnezeu.
Supunerea smerită în faţa oricărei puteri îi convine celui care nu este atras
de viaţa după Cuvânt. Pentru că drumul mărturisirii, chiar dacă e pe undeva
şi aşternut cu roze, neschimbat, după „Osana…“, va răsuna şi „Răstigneşte-L,
răstigneşte-L“. Această incomoditate va servi drept motiv pentru justificarea
de sine şi primirea antihristului – ştiinţă avem, dar raţiunea s-a întunecat din
cauza păcatelor. Adică, dacă orice putere e de la Dumnezeu, ne-om supune şi
antihristului, n-avem încotro. Şi încă vor adăuga că toate se fac cu voia
Domnului. De aceea, se şi spune că se va întrona necuratul în orice biserică şi
niciun cuvânt despre cei care au slujit acolo mai înainte. Ţine minte exemplul
marelui stareţ, făcătorul de minuni de la Sarov. Câte icoane avea el? Una.
Cărţi? Vreo zece. Dar a dobândit mare slavă, şi nu de la oameni, ci de la
Dumnezeu. Acum toţi au pe-acasă iconostase, rafturi întregi de cărţi, numai
că nu se săvârşeşte fapta cugetată! Mulţi ascultă, dar puţini aud, părinte.
„Da, m-am gândit eu, e o piatră şi în grădina mea, ce mai bucurie îmi aduce
biblioteca de vreo mie şi jumătate de cărţi!”
Îţi mai spun încă o dată: nu e nevoie de discuţii despre mântuire, ci de
fapte pentru mântuire - atât acum, cât şi atunci, ceva mai târziu. A trecut
timpul îndreptăţirilor, dacă a mai fost vreodată. Nu numai mântuirea, toate
trebuie supuse acestui scop. A lăsat Domnul timp liniştit pentru a ne deschide
mintea şi a auzi cuvântul lui Dumnezeu şi, principalul, pentru dobândirea
harului Dumnezeiesc înainte de anii înfricoşători. Cine va folosi aceasta spre
bine, iar cine spre rău. Primii vor mai primi, iar cei din urmă şi ce-au avut vor
pierde! Cum s-a şi spus: că celui ce are i se va mai da, iar celui ce n-are i se
va lua şi puţinul ce-l are. Veghează!

Sfantul Anatolie de la Optina

Povăţuirea şi înaintevestirea vremurilor din urmă

Fiul meu, să ştii că în zilele de pe urmă vor veni vremuri grele,
după cum spune Apostolul. Vei vedea că, din pricina împuţinării
credinţei, rătăcirile şi dezbinările vor apărea în biserici şi, cum mai
dinainte au spus Sfinţii Părinţi, pe scaunele ierarhilor şi în mănăstiri nu
va mai fi atunci nici un bărbat încercat în viaţa duhovnicească. Din
care pricină, rătăcirile se vor răspândi pretutindeni şi pe mulţi vor
înşela. Vrăjmaşul neamului omenesc va lucra cu pricepere, ducând în
rătăcire - de e cu putinţă, şi pe cei aleşi.
Nu va începe prin lepădarea dogmelor despre Sfânta Treime,
Dumnezeirea lui Iisus Hristos sau Născătoarea de Dumnezeu, ci pe
nesimţite va începe a strâmba învăţăturile Sfinţilor Părinţi primite de la
Duhul Sfânt - însăşi învăţătura Bisericii. Viclenia vrăjmaşului şi uneltirile
lui vor fi îndreptate împotriva unui număr foarte mic, al celor încercaţi
în viaţa duhovnicească. Ereticii vor pune mâna pe Biserică, îşi vor numi
peste tot slugile, iar viaţa religioasă va fi lepădată. Însă Domnul nu lăsa
pe robii Săi fără apărare şi întru neştiinţa. El a spus: „din roada lor îi
veţi cunoaşte pe dânşii”.
În vremea aceea, monahii vor îndura mari strâmtorări din partea ereticilor,
iar viaţa monahală va fi luată în batjocură. Obştile monahale vor fi
sărăcite, numărul monahilor se va împuţina. Cei rămaşi vor îndura
silnicii. Aceşti urâtori ai vieţii monahale, care au numai înfăţişare a
credinţei, se vor nevoi să-i atragă pe monahi de partea lor, făgăduindu-
le ocrotire şi înlesniri lumeşti, dar ameninţându-i cu exilul pe cei care
nu se supun. Din pricina acestor ameninţări, cei împuţinaţi cu sufletul
vor fi foarte umiliţi, chinuiţi de propria neputinţă. De vei trăi să vezi
acel veac, bucură-te, căci în vremea aceea cei credincioşi care nu au
alte virtuţi, vor primi cununi numai pentru stăruinţa în credinţă, după
cuvântul Domnului: „Tot cela ce va mărturisi întru Mine înaintea
oamenilor, voi mărturisi şi eu întru dânsul înaintea Tatălui Meu, Care
este în Ceruri” (Mt. 10, 32). Să ai frica lui Dumnezeu, fiul meu! Nu
pierde cununa primită, ca să nu fii lepădat de Hristos în întunericul cel
cumplit şi în veşnicul chin. Stai tare în credinţă şi, dacă e nevoie,
îndură cu bucurie prigonirile şi alte necazuri, căci atunci Domnul îţi va
ajuta ţie; iar Sfinţii Mucenici şi Mărturisitori vor privi cu bucurie la lupta
ta. (Mt. 7, 16-20). Şi sârguieşte-te să-i osebeşti de păstorii adevăraţi;
acei furi de cele ale Duhului, care sfâşie turma duhovnicească, „nu
intră pe uşă în staul, ci sar pe aiurea”, după cum a spus-o Domnul,
adică vor intra nelegiuit, nimicind cu de-a sila dumnezeiasca
orânduială. Pe aceştia, Mântuitorul îi numeşte „tâlhari” (In. 10, 1).
După lucrare, adevărata lor slujire este prigonirea adevăraţilor
păstori, întemniţarea lor, căci fără această slujire, turma
duhovnicească ar putea să nu fie prinsă. Drept aceea, fiul meu, când
vei vedea în biserică batjocorindu-se lucrarea dumnezeiască,
învăţăturile Părinţilor şi orânduirea lăsată de Dumnezeu, să ştii că
ereticii au şi apărut, chiar dacă pentru o vreme s-ar putea să-şi
tăinuiască relele voiri sau vor strâmba pe nesimţite credinţa
dumnezeiască pentru a izbuti mai bine, înşelându-i pe cei neiscusiţi. Îi
vor prigoni nu doar pe păstori, ci şi pe slujitorii lui Dumnezeu, căci
diavolul, care ocârmuieşte rătăcirea, nu poate suferi vieţuirea după
rânduiala lui Dumnezeu. Asemenea lupilor în piei de oaie, vor fi
cunoscuţi după firea lor îngâmfată, iubirea de desfătări şi pofta de
putere. Aceia vor fi trădători care vor pricinui ură şi răutate
pretutindeni; şi de aceea a spus Domnul că se vor cunoaşte „din roada
sa” (Lc. 6, 43-45). Adevăraţii slujitori ai lui Dumnezeu sunt supuşi,
iubitori de fraţi şi ascultători de Biserică.

Arhiepiscopul Averchie Tausev

MAREA APOSTAZIE
"Sarea ne pătrunde" – semnul apropierii sfârşitului
(La un centenar de la binecredinciosul sfârşit al Episcopului Ignatie
Brianceaninov)

Sfântul Ierarh Ignatie Brianceaninov şi scrierile sale

Apărător al Ortodoxiei, învăţător şi făptuitor al rugăciunii şi al pocăinţei;

împodobire de Dumnezeu inspirată a arhiereilor, slavă şi laudă a
monahilor: cel ce prin scrierile tale ne-ai înduhovnicit pre noi toţi. Flaut
duhovnicesc, Ignatie de Dumnezeu înţelepţit, roagă-L pe Cuvântul
Hristos Dumnezeu, pe Carele în inima ta L-ai purtat, să ne dăruiască
nouă mai înainte de sfârşit pocăinţă.
Troparul Sfântului Ierarh Ignatie
La Sinodul Local al Bisericii Ortodoxe Ruse consacrat mileniului de la
creştinarea Rusiei (iunie 1988, Lavra Serghiev Posad), Sfântul Ierarh
Ignatie a fost alăturat la ceata sfinţilor. De la această dată moaştele
sale odihnesc în biserica Mântuitorului din mănăstirea Tolgsk-Vedenski
din oraşul Iaroslavl. "Flaut duhovnicesc" a fost numit el în troparul
închinat lui. Viaţa sa aminteşte istoria vechilor Paterice. S-a născut la 6
februarie 1807 în satul Pokrovskoie, gubernia Vologda, în familia unui
demnitar înstărit. Din copilărie îi plăcea să citească cărţi duhovniceşti.
De la vârsta de 15 ani începe să viseze la viaţa monahicească şi la
intrarea în mănăstire, dar este trimis de către tatăl său la Şcoala
superioară de inginerie militară de la Sankt-Petersburg. La examen era
de faţă şi viitorul împărat, marele cneaz Nicolai Pavlovici. Înfăţişarea
nobilă a tânărului şi cunoştinţele sale strălucite l-au interesat pe
marele cneaz, care l-a invitat la palatul Anicikov, reşedinţa sa. Din
acest timp Brianceaninov devine pensionarul marelui cneaz. Era primul
la toate ştiinţele. Puţini însă erau cei care bănuiau ce se petrece în
tainiţele sufletului viitorului inginer militar. "Au trecut aproape doi ani
de preocupaţii lumeşti - îşi amintea el – în sufletul meu s-a născut şi a
crescut o pustietate îngrozitoare, a apărut foamea şi dorul neostenit
după Dumnezeu. Am început să deplâng nepăsarea mea, acea uitare şi
delăsare a credinţei la care ajunsesem, pacea fericită pe care o
pierdusem, acea deşertăciune ce mă cotropise şi care mă apăsa, mă
înfricoşa, mă umplea de sentimentul părăsirii, al lipsei de viaţă!"
Era tânguirea sufletului ce se îndepărtase de adevărata sa viaţă -
Dumnezeu.
Cugetările la ştiinţele studiate de el cu asiduitate în şcoală l-au
adus în pragul deznădejdii:
"Întrebam ştiinţele: "Ce bunuri îi daţi voi omului? Omul este veşnic, şi
bunurile sale se cuvine să fie veşnice. Arătaţi-mi acele bunuri veşnice,
acea bogăţie veritabilă, pe care aş putea s-o iau în cealaltă lume! Până
acum am văzut numai cunoştinţe, ca să zic aşa, împrumutate, la nivel
terestru, ne mai fiind bune la nimic după despărţirea sufletului de
trup... Ştiinţelor! Daţi-mi, dacă sunteţi în stare, ceva veşnic, pozitiv,
daţi-mi ceva inalienabil şi adevărat, ceva vrednic de a fi numit
proprietate a omului!" – Ştiinţele tăceau.
În această perioadă Brianceaninov frecventa casa prezidentului
Academiei de Arte, Alexei Olenin, unde, conform tradiţiei, se adunau
dintotdeauna scriitorii, artiştii, savanţii.
Aici el se întâlnea cu Puşkin, Gnedici, Krîlov, îşi citea compoziţiile sale
rămase nouă necunoscute. Dar slava unui scriitor nu-l interesa.
Literatura laică ce prospera în societatea cultivată, voit sau ne voit era
în opoziţie cu Biserica. Gogol a afirmat că literatura ar trebui să fie "o
treaptă nevăzută spre creştinism" - dar în ansamblu literatura rusă n-a
mers pe această cale.
Dacă în "artistism", după cum socoteau Sfinţii Părinţi, aproape negreşit
se ascunde păcătoşenia, de aceasta se fac vinovate falsele tradiţii
multiseculare. Ştiinţa pătrundea în lume, literatura în suflet, şi dacă el
(sufletul) nu era temeinic apărat de credinţa în adevăratul Dumnezeu,
atunci el se degrada şi pierea. Pierea de "frumuseţurile" neobişnuite şi
de rezultatele extraordinare.
Literatura şi ştiinţa slujeau aceleiaşi tendinţe de respingere a
omului de la Hristos, a fărâmiţării sufletului, a împrăştierii şi distrugerii
tuturor puterilor sufleteşti ale omului, în loc de a le reuni laolaltă.
După cum observa Sfântul Ierarh Ignatie "talentul omenesc în toată
puterea şi frumuseţea sa nefericită s-a dezvoltat mai ales în direcţia
reprezentării răului; în reprezentarea binelui el apare îndeobşte slab,
palid, nefiresc."
 Pentru ca scriitorul să poată deosebi "lumina" de ”întuneric”, Sfântul
Ierarh Ignatie îl îndruma să-i citească pe Sfinţii Părinţi. "Optsprezece
veacuri în glasul lor - scria el în eseul autobiografic "Plângerea mea"
(1847) - mărturisesc unanim unicitatea învăţăturii dumnezeieşti!"
Împreună cu colegul său Mihail Cihacev, viitorul ierarh lua parte la
slujbele de la catedrala Kazanskaia şi vizita adesea metocul mănăstirii
Valaam. În căutările lor duhovniceşti ei au fost ajutaţi foarte mult şi de
călugării de la Lavra Sfântului Alexandrii Nevski. "Dimitrie
Brianceaninov - scrie biograful său - devenise în suflet un adevărat
ascet, înconjurându-se de scrierile Sfinţilor Părinţi, pe care le recitea cu
pasiune."
După terminarea şcolii a început lupta pentru demisie. Împotriva
lui s-a ridicat întreaga conducere împreună cu marele cneaz şi cu
împăratul Nicolai Pavlovici (era în 1826). A fost chemat la palatul
Mihailovski, unde i s-a propus orice slujbă şi orice post în regimentul de
gardă, Brianceaninov însă o ţinea una şi bună, zicând că el voieşte să
se ducă la mănăstire.
"Mai onorabil e să-ţi salvezi sufletul, rămânând în lume" - a
remarcat marele cneaz. " A rămâne în lume şi a dori să te mântuieşti -
răspundea tânărul ofiţer – e totuna cu a nimeri în foc şi a dori să nu
arzi". A fost trimis totuşi să slujească în cetatea Dinaburg. Aici el îşi
petrecea timpul în singurătate, bolind şi corespondând cu ieromonahul
Leonid (Nagolkin), viitorul stareţ de la Optino, cu care făcuse
cunoştinţă în Lavră. După convorbirea cu el, Brianceaninov scria:
"Părintele Leonid mi-a smuls inima... îl voi urma pe stareţ şi mă voi
preda lui cu tot sufletul".
În cele din urmă sănătatea lui s-a înrăutăţit într-atât încât în 1827
demisia i-a fost acceptată. Asta s-a întâmplat fără ştirea părinţilor,
care, aflând vestea, au încetat de a-i mai trimite vreun ajutor bănesc şi
au rupt orice relaţie cu el.
Rămânând fără mijloace financiare, a sosit la Petersburg în straie
ţărăneşti şi de acolo s-a îndreptat spre mănăstirea Sfântul Alexandru
Svirski, aflată pe malul lacului Ladoga. Acolo vieţuia pe atunci părintele
Leonid. În 1829 s-a aflat un timp la Pustia Optino.
În 1831 Brianceaninov a primit schima mică în catedrala învierii din
Vologda, luând numele de Ignatie în cinstea Sfântului Mucenic Ignatie
Purtătorul de Dumnezeu.
La data de 4 iulie, în acelaşi an, a fost hirotonit ierodiacon, apoi
ieromonah. În 1832 a fost numit egumen al mănăstirii Lopotov. La l
ianuarie 1834, din dispoziţia Sinodului egumenul Ignatie a fost ridicat
la rangul de arhimandrit şi trimis din ordinul împăratului la Pustia
Serghievo, nu departe de Sankt - Petersburg. Aici a petrecut 23 de ani.
Împovărat de nenumărate sarcini gospodăreşti, Brianceaninov a
găsit totuşi timp să se ocupe şi de scris. Aici, în Pustia Serghievo au
fost create majoritatea operelor sale, inclusiv monumentalul
"Patericon".
 Exprimarea în scris era pentru el o necesitate duhovnicească. "Scrierile lui
purtau pecetea harului divin. El scria atunci când slovele dumnezeieşti
se atingeau de urechea lui fină, când în inima lui răsăreau cuvintele
trimise de Dumnezeu” - stă scris în Viaţa compusă la canonizarea lui.
În articolul "Păstorul creştin şi artistul creştin" Sfântul Ierarh Ignatie
scrie: "Când talentul îşi însuşeşte caracterul evanghelic, acest proces
fiind la început însoţit de trudă şi luptă lăuntrică, atunci artistul este
iluminat de sus, numai atunci el poate să grăiască cu sfinţenie, să
psalmodieze cu sfinţenie, să picteze cu sfinţenie."
Ale sale "Experienţe ascetice" au fost primite cu dragoste în cele
mai austere şi îmbunătăţite mănăstiri - în Pustia Sarovului, Pustia
Optino, în Lavra Sfânta Treime de la Serghiev Posad ş.a.
La sfântul Munte Athos, scrierile Episcopului Ignatie au trezit o admiraţie plină
de evlavie faţă de autorul lor. În scurt timp ele au fost recunoscute în
toate eparhiile ca unul din cele mai bune îndreptare pentru viaţa
duhovnicească, în afară de asta scrisorile lui se îndreptau către toate
colţurile Rusiei - multe din ele fiind scrise cu o adevărată măiestrie.
Sfântul Ierarh Ignatie era cu totul lipsit de conştiinţa trufaşă că este
scriitor. Scrierile sale el le considera ca aparţinând patrimoniului
Bisericii.
Ca urmare a climei neprielnice, Sfântul Ierarh Ignatie era mereu bolnav. Iarna
anului 1847 şi-a petrecut-o în chilie, dar aproape in fiecare zi era văzut la
masa de scris. În primăvară a cerut să fie slobozit din funcţia de
egumen, dar nu i s-a acordat decât un concediu de un an. În 1847
soseşte la mănăstirea Nicolo-Babaievski de pe Volga, unde, în mijlocul
unei naturi minunate şi-a mai întărit sănătatea. În 1856 vine la Pustia
Optino, intenţionând să-şi clădească o chilie la schit pentru a se închide
în tăcere pentru tot restul vieţii. Din nou n-a fost lăsat la odihnă, în
data de 27 octombrie 1857 arhimandritul Ignatie este sfinţit episcop al
Kaukazului. În noiembrie este chemat de către împărăteasa Alexandra
Fedorovna, care i-a înmânat o panaghie împodobită cu briliante şi
rubine în amintirea împăratului defunct. Noul episcop părăseşte Pustia
Serghievo neavând nici măcar bani de drum - nu agonisise nimic. A
fost nevoit să se împrumute de la o persoană particulară.
În ianuarie 1858 soseşte la Stavropol. Eparhia s-a dovedit a fi într-o
stare deplorabilă. A trebuit să ia fotul de la început.
În 1861 se îmbolnăveşte grav şi devine clar că trebuie sa părăsească
definitiv tărâmul de activitate pastorală. Se mută cu traiul în
mănăstirea Nicolo-Babaievski.
Văzând că mănăstirea este săracă - în casa de bani erau doar 60
de ruble - el îşi vinde panaghia, cadoul împărătesei, cu 30 de mii de
ruble, donând aceşti bani pentru nevoile mănăstireşti. În ultimii săi ani
Sfântul Ierarh Ignatie se ocupa, de lecuirea propriilor boale, cât şi a
ţăranilor suferinzi veniţi din tot ţinutul; renovează, şi în exterior şi în
interior, chinovia modestă şi tihnită, care începuse pe vremea lui să
primească tot mai mulţi pelerini; pregăteşte pentru tipar Patericul şi
scrie câteva lucrări noi.
Articolele, tratatele, predicile şi scrisorile sale din ultima perioadă
conţin o uimitoare bogăţie a gândirii, iluminată dinăuntru de un
sentiment viu al iubirii duhovniceşti.
Episcopul Ignatie a adormit în linişte şi pace, la ceasul rugăciunii, în
data de 30 aprilie 1867.
Cu toate că majoritatea scrierilor sale este destinată monahilor, în
general însă ele sunt adresate, după cum arată el însuşi în prefaţa la
volumul IV - "tuturor creştinilor pravoslavnici, dornici să se
familiarizeze cu viaţa ascetică după cugetul Sfinţilor Părinţi, după
cugetul Bisericii". El a găsit de cuviinţă "să înfăţişeze societăţii creştine
un rezumat al viziunii sale asupra Pământului Făgăduinţei", adică a
mănăstirii veşnice a sufletului.
În veacul de acum lumea sortită pieirii şi fizic şi duhovniceşte,
literalmente imploră mântuirea.
Toată lumea cunoaşte actuala criză ecologică, care este urmarea
crizei spirituale a omenirii ajunsă la apogeul prăbuşirii sale sufleteşti.
După cum spunea ieromonahul Serafim Rose în 1982: "Vizitatorul din
orice ţară a secolului al XIX-lea, uitându-se la programele noastre de
televiziune, la atracţioanele, reclamele, filmele şi muzica noastră -
aproape la fiece aspect al culturii noastre moderne - ar crede că a
nimerit în ţara unor smintiţi, care au pierdut orice contact cu realitatea
cotidiană. De multe secole, forţele întunericului ce pregătesc venirea
Antihristului se folosesc cu abilitate de slăbiciunile naturii omeneşti,
convingându-ne că în aceasta lume e bine sa trăim lejer, necugetat,
"frumos" şi "fericit". Şi cum ar trebui de fapt să trăim? Răspunsurile au
fost date demult în scrierile unor astfel de scriitori ca Sfântul Ierarh
Ignatie Brianceaninov. Această literatură trebuie să fie citită anume
astăzi.

"Sarea ne pătrunde"- semnul apropierii sfârşitului

La un centenar de la dreptcredinciosul sfârşit al Episcopului Ignatie
(Brianceaninov)

Vremurile noastre se aseamănă cu vremurile din urmă - "sarea ne

cuprinde "[1].
[1] "Şi întinzând bucăţica, a dat-o lui Iuda, fiul lui Simon Iscarioteanul. Şi
după îmbucătură a pătruns atunci satana în el" (Ioan 13, 26-27).
Potrivit unor tălmăciri, Iisus a întins bucăţica de pâine în sare.

Păstorii Bisericii au rămas cu o înţelegere a creştinismului slabă,

întunecată, confuză. O falsă înţelegere după buchie, distrugând viaţa
duhovnicească în societatea creştină, distrugând creştinismul, care
este faptă, nu buchie. Trist este să vezi, cui i-au fost încredinţate şi pe
ce mâini au căzut oile lui Hristos, cui i-a fost încredinţată păstorirea şi
mântuirea lor! Apar "lupii îmbrăcaţi în blană de oaie", recunoscuţi după
faptele şi roadele lor. Toate acestea, însă, se petrec cu îngăduinţa
Domnului. "Cei ce vor fi în Iudeea, să fugă la munte!" Cu un secol în
urmă prin aceste cuvinte a caracterizat viaţa Bisericii timpului său
marele luminător şi scriitor duhovnicesc – îndrumătorul vieţii creştin-
ortodoxe, Sfântul Ierarh Ignatie (Brianceaninov), a cărui prăznuire o
cinstim în acest an 1967 (+30 aprilie, 1867).
Oare nu suntem noi în zilele noastre mai în drept ca oricând să repetăm
aceste aspre prevestitoare cuvinte? Or, anume în această privinţă - a
totalei decăderi moral - duhovniceşti, ajunsă, se pare, până la limita
extremă în acest din urmă veac, mai ales de la prăbuşirea catastrofală
a Patriei noastre, Rusia, cu adevărat am ajuns departe. E un "progres"
întristător, vădind clar apropierea sfârşitului potrivit cuvintelor pline de
dumnezeiască înţelepciune ale Episcopului Ignatie.
Încotro s-o apucăm, dacă cei cărora le sunt încredinţate sufletele
oamenilor, le călăuzesc nu spre mântuire, ci spre pierzanie veşnică?!
Pentru noi este important că Sfântul Ierarh Ignatie, care din tinereţe
năzuia din tot sufletul după o înaltă vieţuire moral-duhovnicească, fiind
el însuşi un model al unei asemenea vieţuiri, ne istoriseşte aceasta nu
din teorie, ci trecând el singur prin aceste încercări, după cum ne este
cunoscut din descrierea vieţii sale.
Învăţămintele pe care le-a tras în urma dezamăgirilor şi
necazurilor îndurate de el personal, au fost descrise în "Experienţe
ascetice", "Predici ascetice", "Scrisori către mireni", "Prinos
monahismului contemporan", "Patericon" şi alte lucrări, ajunse până la
noi. Ele alcătuiesc o bibliotecă extrem de valoroasă pentru oricine se
interesează de problemele vieţii moral-duhovniceşti şi, îndeosebi
pentru cel ce doreşte nu numai "să filozofeze" (ceea ce se întâmplă
adesea cu totul zadarnic şi fără de nici un folos!), ci şi să ducă o viaţă
duhovnicească, aşa cum a trăit cu adevărat Episcopul Ignatie. Scrierile
Sfântului Ierarh Ignatie apar ca deosebit de preţioase pentru noi,
deoarece sunt scrise din proprie experienţă duhovnicească.
Pentru noi este important să ştim că Sfântul Ierarh Ignatie, după cum
subliniază el însuşi, caută răspuns şi îndrumare la Sfinţii Părinţi din
vechime, vorbind puţin de la sine.
Iată, de pildă, cum descrie el epoca contemporană lui în
încheierea la "Patericonul" său:
"De la tabloul înfăţişat nouă de antichitate să ne întoarcem la viaţa
contemporană. Ce putem zice despre noi înşine? Cum să trăim, cum să
acţionăm? Răspunsul la aceste întrebări îl găsim la monahii din
vechime: ei au prevestit starea actuală; ei au conturat şi modul de
acţiune în această situaţie. "În vremurile din urmă, glăsuia unul dintre
ei, cei ce vor lucra cu adevărat pentru Dumnezeu, se vor ascunde cu
înţelepciune de oameni şi nu vor face semne şi minuni printre ei, ca în
vremea de faţă. Ei vor păşi pe calea faptelor, dizolvate în smerenie şi
în împărăţia Cerurilor, se vor dovedi mai mari decât Părinţii, care s-au
proslăvit prin semne" (al 4-lea răspuns al Cuviosului Nifon)”.
Câtă temeinică călăuzire, câtă mângâiere pentru noi găsim în
aceste cuvinte profetice ale înduhovnicitului părinte! Această mărturie
este extraordinar de importantă! Din cele spuse reiese clar: acolo unde
este multă gălăgie, autoreclamă, căutarea popularităţii cu orice preţ,
adică - acolo unde lipseşte în mod evident smerenia şi se observă
dorinţa de slavă sau de preamărire a sinelui în faţa altora prin
intermediul unor fapte şi merite reale sau exagerate şi închipuite -
acolo nu este o veritabilă slujire a lui Dumnezeu.
Şi ce este acolo?
Acolo este numai făţărnicie, spune Sfântul Ierarh Ignatie, citându-l
pe Sfântul Tihon Zadonski.
"Teme-te de această făţărnicie", ne învaţă mai departe Episcopul
Ignatie: "teme-te de făţărnicie, în primul rând în tine însuţi, apoi în
ceilalţi; teme-te de aceea, că este în spiritul timpului, fiind în stare să
molipsească pe oricine, la cea mai mică înclinare spre purtare
uşuratică... Urmăreşte făţărnicia în tine însuţi, izgoneşte-o dinăuntrul
tău; fereşte-te de gloatele molipsite de ea, care acţionează voit sau
inconştient în această direcţie, mascând slujirea lumească prin slujirea
lui Dumnezeu, căutarea bunurilor trecătoare prin căutarea bunurilor
veşnice, ascunzând sub masca sfinţeniei un trai şi un suflet vicios,
supus în întregime pasiunilor".
Iată o trăsătură extrem de caracteristică, proprie mai ales
vremurilor noastre, dezvăluită nouă de către Sfântul Ierarh Ignatie
pentru a ne preveni, ca un cunoscător experimentat al vieţii
duhovniceşti.
A doua trăsătură, subliniată nu o dată de Sfântul Ierarh Ignatie în
scrierile sale, este secătuirea binecuvântaţilor păstori ai adevăratei
vieţi moral-duhovniceşti, şi în legătură cu aceasta, ceea ce este
deosebit de important în vremurile noastre, a şti şi a cunoaşte fiecare
sârguitor pentru a-şi salva sufletul - înmulţirea falşilor învăţători,
înşelaţi de ispitirile demonice şi târând întreaga omenire în această
minciună. E necesară o prudenţă deosebită, cum nu o dată ne
prevenea Sfântul Ierarh Ignatie, ca "să nu confundăm lupul cu
păstorul" şi să nu ne încredem cu uşurinţă în acela care poate să-ţi
ducă sufletul la pierzanie, călăuzindu-l pe un drum fals. Potrivit
cuvintelor Sfântului Ierarh Ignatie, vremurile noastre sunt vremurile
excesivei sărăciri de îndrumători înduhovniciţi, de aceea este cu
neputinţă de a mai găsi "stareţi" adevăraţi, cum au fost cei din
vechime; e cu mult mai sigur să ne conducem după Sfânta Scriptură şi
scrierile Sfinţilor Părinţi.
În legătură cu aceasta însuşi Sfântul Ierarh Ignatie îşi aminteşte
cât de mult a suferit de pe urma deselor întâlniri cu aşa-zişii
"îndrumători" duhovniceşti, bolnavi ei înşişi de orbire şi amăgire de
sine, şi câte zguduiri amare şi grele a îndurat din această pricină.
A treia trăsătură caracteristică vremurilor noastre este neobişnuita
înmulţire a ispitelor de tot felul, din cele mai diverse, toate
îndepărtându-l pe om de la slujirea sinceră şi neprefăcută lui
Dumnezeu.
"Vai lumii din pricina smintelilor! Că smintelile trebuie să vină" - a
prevestit Domnul. Năvălirea smintelilor va fi îngăduită de Domnul, tot
aşa după cum şi suferinţa sufletească din pricina smintelilor va fi cu
îngăduinţa Domnului. Către sfârşitul lumii ispitele se vor înmulţi într-
atât, încât "din pricina înmulţirii fărădelegilor iubirea multora se va
răci" (Mt. 24,12), iar "Fiul Omului, când va veni, va găsi oare credinţă
pe pământ?" (Luca 18,8). "Poporul lui Israel" - Biserica "va cădea de
sabie" - zice Domnul Dumnezeu, "mânia Mea se va aprinde pe faţa
Mea" (Iez. 38, 18). Vieţuirea după Dumnezeu va deveni din cale-afară
de anevoioasă.
Aceasta se va întâmpla din cauză că celui ce trăieşte în mijlocul
ispitelor, îi este imposibil să nu cedeze ispitelor. Aşa cum gheaţa se
topeşte şi se preface în apă sub acţiunea căldurii, aşa şi inima
preaplină de samavolnicie, fiind supusă influenţei ispitelor, mai cu
seamă celor permanente, se moleşeşte şi se perverteşte.
"O, vremi nenorocite! O, stare nenorocită!” - exclamă Sfântul Ierarh
Ignatie, contemplând această deprimantă privelişte a ispitelor. "O,
dezastru spiritual, nevăzut oamenilor pătimaşi, neasemuit mai mare
decât toate calamităţile naturale! O, nenorocire, începută în timp şi
nesfârşindu-se în timp, ci trecând în veşnicie! O, nenorocirea
nenorocirilor, înţeleasă numai de drepţii creştini şi de adevăraţii
monahi, ascunsă celor pe care-i învăluie şi-i pierde!"
Cuvinte de aur ale Sfântului Ierarh Ignatie! Ne aflăm, de pe acum chiar în
faţa acestor nenumărate ispite, care îngreuiază atât de mult "vieţuirea
după Dumnezeu" a oamenilor de azi. Dar câţi oare îşi dau seama în
zilele noastre de caracterul dăunător al acestor ispite? Sub ochii noştri
în lume au loc evenimente cutremurătoare, bunăoară, sângeroasa
catastrofă abătută asupra Patriei noastre Rusia, crearea unor state
ateiste, luptătoare împotriva lui Dumnezeu şi a Bisericii, cultul făţiş al
satanei.
Însă majoritatea, aidoma unor orbi, parcă n-ar vedea nimic din
toate acestea, chiar se supără, când li se arată adevărul: "Ce tot
vorbiţi? Nu se întâmplă nimic deosebit. Aşa a fost dintotdeauna!"
ş.a.m.d.
Această orbire spirituală a majorităţii contemporanilor, ce se
numesc creştini (e îngrozitor, dar trebuie s-o spunem - printre ei
aflându-se nu puţini clerici!), cât şi celelalte sminteli, înmulţindu-se cu
fiece zi, împiedică tot mai mult "vieţuirea după Dumnezeu".
Conform cuvintelor Episcopului Ignatie, acesta este semnul evident al Apostaziei,
care a început deja şi progresează cu repeziciune în zilele noastre şi despre
care a proorocit Sfântul Apostol Pavel în Epistola a doua către
Tesaloniceni (II Tesal. 2,3).
"Vieţuirea după Dumnezeu - spune Episcopul Ignatie - va deveni
foarte anevoioasă, din pricina Apostaziei generale. Mulţimea
apostaţilor, intitulându-se şi prezentându-se în aparenţă drept
creştini(!!), îi vor prigoni cu atât mai lesne pe veritabilii creştini.
Apostaţii, înmulţindu-se, vor împresura pe adevăraţii creştini cu
nenumărate intrigi, vor pune nenumărate piedici în calea bunelor
intenţii de mântuire şi slujire a Domnului, după cum arată Sfântul Tihon
Zadonski. Ei vor lupta împotriva robilor lui Dumnezeu, recurgând la
forţa autorităţilor de stat, prin represalii şi denunţuri, prin diverse
uneltiri, amăgiri şi prigoană feroce...”
În vremurile din urmă adevăratul monah (desigur, acest lucru e
valabil pentru orice creştin adevărat!) abia dacă va găsi vreun adăpost
îndepărtat şi ascuns pentru a sluji acolo cu oarecare libertate lui
Dumnezeu, şi pentru a nu se lăsa antrenat de către Apostazie şi
apostaţi în slujire satanei. Cine, văzând ce se petrece acum în lume,
inclusiv slujirea satanei în mod făţiş, poate spune că aceste vremuri n-
au venit încă?
Fără îndoială că ele au şi venit, dacă Sfântul Ierarh Ignatie scria
cu peste o sută de ani în urmă despre aceste vremuri:
"În viitor vremurile vor fi tot mai grele. Creştinismul, ca duh, se
îndepărtează din mediul uman fără ca gloata agitată şi aservită lumii
deşertăciunii, să observe, lăsându-l propriei decăderi!"
Este foarte important să semnalăm prin aceste cuvinte că, acei
oameni care fac parte din gloata agitată şi aservită "lumii
deşertăciunii", cei care într-atât s-au afundat ei înşişi în deşertăciune,
predându-se slujirii lumii acesteia, care zace sub puterea celui rău,
după cuvântul Apostolului (I Ioan 5,19), încât şi-au pierdut vederea
duhovnicească.
De aceea tot ce se petrece acum în lume, li se pare absolut normal, firesc, ceva cu
care trebuie să ne împăcăm. Ei se supără grozav pe acei ce încearcă să le
deschidă ochii, din cauza că aceştia nu-i lasă să trăiască lihnit, cu
plăcerile lor
În continuare Episcopul Ignatie scrie: "Se împlinesc proorocirile Scripturii despre
Apostazia de la creştinism a popoarelor trecute de la păgânism la
creştinism. Apostazia a fost prevestita de către Sfânta Scriptură cu
toată claritatea şi este o mărturie a faptului cât de adevărat este tot ce
s-a spus în Scriptură".
Iată de ce adevăratul creştin nu trebuie să intre în panică,
observând acest sumbru tablou al Apostaziei, spre deosebire de unii,
care cu naivitate şi necugetat se sperie, preferând să nu vadă
Apostazia şi să tacă.
Dreptcredinciosul creştin cunoaşte din cuvintele lui Hristos
Mântuitorul însuşi că toate acestea "trebuie să fie" (Marc 13,7; Luca
21,9), însă el nu trebuie să închidă ochii asupra lor, ci este dator să fie
pe deplin conştient faţă de cele ce se întâmplă, şi să aprecieze corect
toate evenimentele, în care se manifestă Apostazia, ca să ştie cum să
se comporte spre a nu fi târât de puhoiul Apostaziei.
 Spre a ne călăuzi, Episcopul Ignatie spune: "Apostazia are loc cu
îngăduinţa Domnului, nu încerca s-o opreşti cu slabele tale puteri..."
Ce înseamnă aceasta? Înseamnă oare să ne împăcăm cu Apostazia
şi să "ne integrăm" în ea? Nu, desigur! Iată însă cum trebuie să
acţionăm: "Îndepărtează-te, păzeşte-te tu însuţi de ea: aceasta este de
ajuns. Cunoaşte duhul vremii, cercetează-l, ca să poţi evita pe cât
posibil influenţa lui! De aceea tăcerea asupra Apostaziei este criminală.
N-avem voie să păstrăm tăcere asupra Apostaziei, să ne liniştim pe noi
înşine şi pe alţii, că totul ar fi în ordine, că n-avem de ce să ne
tulburăm.
Cu toate că nu ne stă în puteri "să oprim Apostazia cu slabele
noastre puteri", datoria iubirii noastre creştineşti ne porunceşte nu
numai să ne ferim, şi să ne păzim noi înşine, ci să-i păzim, să-i
avertizăm şi pe semenii noştri, care nu văd şi nu observă nimic. Aici se
cuvine să ne amintim minunata cugetare a unuia din cei mai mari
stâlpi ai Bisericii noastre, Sfântul Grigorie Teologul: "Prin tăcere îl
trădăm pe Dumnezeu".
Nu se cade a tăcea despre ceea ce este de primă necesitate -
salvarea sufletelor omeneşti!"
Să ne adresam în continuare cugetărilor Episcopului Ignatie, care
ne deschid ochii asupra celor ce se întâmplă în prezent în lume:
"Apostazia a început de la un timp să înainteze rapid, liber şi făţiş.
Urmările vor fi din cele mai triste. Facă-se voia Domnului!"
Oare noi nu observăm toate acestea? Încă de curând părea de
neconceput acea totală neruşinare din viaţa moral-religioasă a
oamenilor, care se petrece în prezent sub ochii noştri, inclusiv până la
lepădarea completă de Hristos, respingerea oricăror principii moral-
religioase şi slujirea făţişă satanei.
Ar fi de prisos să trasăm o paralelă între persecuţiile actuale ale
dreptei credinţe în Hristos, sub toate formele ei, şi cele ce s-au
petrecut în zorii creştinismului. Atunci creştinii erau prigoniţi de
păgânii, care nu-L cunoşteau pe adevăratul Dumnezeu, nu ştiau de El.
Iar acum prigonesc credinţa creştină, aprig şi nemilos, cei care îl
cunosc prea bine pe Hristos şi sublima învăţătură propovăduită de El,
şi adesea - renegaţii conştienţi, care şi-au vândut sufletul satanei
pentru bunăstarea materială.
În continuare citim cu înfricoşare prevestirile Episcopului Ignatie,
împlinindu-se sub ochii noştri: "Dumnezeu Cel milostiv să ocrotească
rămăşiţa credincioşilor. Dar această rămăşiţă este mică şi devine tot
mai săracă şi mai săracă... Lucrarea credinţei pravoslavnice poate fi
recunoscută ca apropiindu-se de deznodământul hotărâtor... Numai
milostivirea deosebită a lui Dumnezeu poate opri atotnimicitoarea
epidemie morală, o poate opri pentru un timp, pentru că trebuie să se
împlinească ceea ce a fost prezis în Scripturi."
"Judecând după spiritul timpului şi după frământarea minţilor,
suntem îndreptăţiţi să credem că edificiul Bisericii, care se clatină
demult, se va cutremura straşnic şi repede. Nu are cine să-l susţină şi
cine să se împotrivească. Măsurile întreprinse pentru susţinerea lui au
fost împrumutate din stihiile lumii, vrăjmaşe Bisericii, şi mai curând vor
accelera căderea ei, decât s-o oprească."
Aceste cuvinte sunt parcă copiate din realitatea zilelor noastre! Chiar
acum noi suntem martorii acestei "cutremurări straşnice şi rapide." Iar
măsurile luate, într-adevăr, nu sunt nicidecum împrumutate de acolo
de unde ar fi trebuit împrumutate - adică de pe tărâmul duhovnicesc,
ci tot din aceleaşi "stihii ale lumii, vrăjmaşe Bisericii," adică din sfera
pasiunilor umane, care nu jinduiesc la cele dumnezeieşti, ci la cele
omeneşti. Bineînţeles, astfel de măsuri nu numai că nu vor opri
căderea Bisericii, ci mai degrabă o vor accelera.
Unii vor zice: "Ascultaţi, ce tot vorbiţi, despre ce prăbuşire a Bisericii
este vorba, când noi avem legământul hotărât al lui Hristos care
spune: "Voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui" (Mt.
16,18). Foarte adevărat, cuvintele lui Hristos sunt fără îndoială de
netăgăduit, însă nu se ştie de ce, uităm că prin aceste cuvinte Hristos
nu arată hotarele Bisericii, pe care "porţile iadului nu o vor birui." Nu se
spune care anume Biserică va fi aceea: a Constantinopolelui, Rusă,
Sârbă, Bulgară, Biserica Rusă din diasporă, sau oricare alta. Se spune
simplu - "Biserica", adică, până la sfârşitul veacului şi cea de A Doua
Venire a lui Hristos, adevărata Biserică nu va dispare de pe faţa
pământului, ci va subzista. Biserica va rămâne Biserică cu toate
înaltele ei legăminte, împuterniciri şi drepturi binecuvântate ce-i
aparţin, chiar şi în cazul, când în ea va rămâne un singur episcop şi
minimum de credincioşi. Iar restul se va clătina şi va cădea, va fi "biruit
de porţile iadului", chiar dacă va continua să se numească "biserică".
Iată ce trebuie de avut în vedere pentru a evalua corect
evenimentele care au loc în zilele noastre!
"Nu avem de unde aştepta restabilirea creştinismului" - scrie mai
departe Episcopul Ignatie: "Vasele Sfântului Duh au secat definitiv
pretutindeni, chiar şi în mănăstiri, aceste tezaure de evlavie şi daruri
harice, or, substanţa Duhului dumnezeiesc poate fi suplinită şi
restabilită numai prin uneltele Sale. Îndelungata şi milostiva răbdare a
Domnului îngăduie să se prelungească şi să fie amânat deznodământul
final pentru cei rămaşi, care se vor mântui, între timp, cei ce putrezesc
sau au putrezit, vor atinge deplina putreziciune. Cei ce vor să se
mântuiască, trebuie să înţeleagă bine acest lucru şi să folosească
timpul dat spre mântuire, "căci timpul scurt este", iar trecerea în
veşnicie este aproape pentru fiecare din noi.
Se cuvine să fim mai împăciuitori faţă de starea Bisericii şi totodată
înţelegători. Această stare jalnică este îngăduită de Sus.
Stareţul Isaia spunea: ”Înţelege vremea! Nu aştepta buna
orânduire în structura bisericească îndeobşte. Fii mulţumit că există
posibilitatea mântuirii individuale a celor care vor să se mântuiască”.
Sfaturi care parcă ne sunt îndreptate direct nouă, pentru a nu ne
descuraja, a nu cădea în deznădejde, văzând ce se petrece. Cel mai
greu este, desigur, în aceste vremuri, după cum remarca Sfântul Ierarh
Ignatie, de a suporta singurătatea spirituală.
"Mântuieşte-te singur! Fii fericit, dacă vei afla măcar un
colaborator adevărat în lucrarea de mântuire: acesta e cel mai mare şi
mai de preţ dar al Domnului, în zilele noastre. Păzeşte-te, vrând să-ţi
salvezi aproapele, să nu te tragă el în prăpastia pierzaniei. Acest din
urmă lucru se întâmplă la tot pasul."
Iată ce vremuri grele vor veni pentru mântuire, şi aceste vremuri
au şi venit!
"Mântuindu-te, mântuieşte-ţi sufletul!" - li s-a spus ultimilor creştini.
Sunt cuvintele Sfântului Duh, subliniază Sfântul Ierarh Ignatie, vrând să
ne impună tărie şi o vigilenţă sporită faţă de sinele nostru.
Potrivit Episcopului Ignatie, Apostazia, spre care se îndreaptă tot mai rapid
epoca modernă, este premergătoare apariţiei în lume a potrivnicului lui
Hristos - Antihristul. Ea va pregăti venirea şi urcarea pe tron a
Antihristului, fiind "încununată" de acest eveniment, după care va
începe perioada înfricoşătoare a ultimei bătălii decisive a diavolului cu
Dumnezeu şi cu Hristosul Său. Întemeindu-se pe profeţiile unor Părinţi
ai Bisericii, Episcopul Ignatie ne istoriseşte pe larg despre aceasta în
remarcabila sa lucrare: "Despre minuni şi semne."
Antihristul va apărea ca o urmare firească a sărăcirii în oameni a
"înţelepciunii şi cugetării duhovniceşti", "a lipsei dreptei cunoştinţe a
lui Dumnezeu", care vor confunda lucrarea diavolului cu lucrarea lui
Dumnezeu, înainte de venirea Antihristului întreaga ambianţă a lumii
va fi de aşa natură, încât Antihristul va apărea ca o consecinţă
inevitabilă a acestei ambianţe realmente antihristice, a acestei stări de
spirit antihristice a omenirii.
Iată de ce încă Sfântul Apostol Ioan Teologul vorbea despre mai
"mulţi antihrişti" (I Ioan 2,18). Iată de ce putem vorbi despre
manifestarea în lume "a duhului antihristic" cu mult înainte de venirea
la putere a Antihristului în persoană.
A vorbi despre aceasta nu înseamnă deloc a lua asupra noastră
îndrăzneala de "a prezice" timpul venirii Antihristului care, potrivit
învăţăturii Sfintei Scripturi, nu-i este cunoscut nimănui cu precizie, deşi
multe semne se arată.!
Trebuie să vorbim despre aceasta, pentru a nu fi înşelaţi de
Antihristul, care va fi un amăgitor şi un seducător extrem de iscusit,
capabil chiar să facă semne şi minuni false.
Iată cum povesteşte Sfântul Ierarh Ignatie despre această ispitire
primejdioasă şi păgubitoare pentru suflet, întemeindu-se pe învăţătura
Sfintei Scripturi şi a Sfinţilor Părinţi: "Înainte de a doua venire a lui
Hristos, când creştinismul, cunoştinţa şi cugetarea duhovnicească vor
sărăci în ultimul grad printre oameni, "se vor ridica hristoşi mincinoşi şi
prooroci mincinoşi şi vor da semne mari şi chiar minuni ca să
amăgească de va fi cu putinţă şi pe cei aleşi" (Mt. 24, 24).
 Antihristul însuşi va face minuni multe, ca să uimească şi să
satisfacă ignoranţa şi mintea profană, le va da "semnul din Cer" căutat
şi cerut de ei. "Venirea aceluia - spune Sfântul Apostol Pavel, se va
face "prin lucrarea lui satan, însoţită de tot felul de puteri şi de semne
şi de minuni mincinoase şi de amăgiri nelegiuite pentru fiii pierzării,
fiindcă n-au primit iubirea adevărului, ca să se mântuiască" (II Tesal.
2,9-10).
Neştiinţa şi cugetarea lumească, văzând aceste minuni, nu se vor
opri câtuşi de puţin să chibzuiască, ci le vor primi neîntârziat în duhul
lor, înrudit cu duhul aceluia; în orbirea lor se vor închina lui şi vor primi
lucrarea satanei ca pe o supremă manifestare a puterii dumnezeieşti, -
şi Antihristul va fi primit în grabă, pe negândite (Sfântul Efrem Sirul).
"Atunci va plânge tot pământul, va plânge marea şi văzduhul,
împreună cu dobitoacele sălbatice şi cu păsările cerului; vor plânge
munţii şi dealurile şi tulpinile câmpului; vor plânge şi luminătorii cerului
împreună cu stelele pentru neamul omenesc, căci de bună voie s-au
încredinţat tiranului" (Sfântul Efrem Sirul).
"Oamenii nu vor pricepe că minunile lui nu au nici un scop binevoitor,
înţelept, nici o semnificaţie aparte; că acestea sunt departe de adevăr
şi pline de înşelăciune, sunt o comedie monstruoasă, răutăcioasă şi
fără noimă, menită să zăpăcească şi să contrarieze, să înşele, să
smintească şi să captiveze prin magia nălucirilor pompoase, deşarte şi
inutile.
Nu-i de mirare că minunile Antihristului vor fi acceptate
necondiţionat şi cu admiraţie de către apostaţii de la creştinism,
duşmanii adevărului, potrivnicii lui Dumnezeu: ei sunt deja pregătiţi
pentru primirea făţişă, activă a trimisului şi uneltei satanei, a doctrinei
sale, a tuturor activităţilor sale, fiind din timp în comunicare spirituală
cu satana.
Faptul că minunile şi semnele Antihristului îi vor pune în
încurcătură şi pe "aleşii lui Dumnezeu" merită atenţie deosebită şi
adâncă compasiune".
Aceste din urmă cuvinte prevenitoare sunt importante mai ales
pentru cei ce privesc cu superficialitate actuala pregătire a omenirii
pentru venirea Antihristului, rămânând orbi, în pofida realităţii, şi
nevrând să vadă semnele evidente ale acestei febrile pregătiri a
întronării Antihristului de către partizanii săi, care şi-au vândut deja
sufletul satanei în schimbul satisfacerii libere şi fără oprelişti a "poftei
trupeşti", a "poftei ochilor" şi "trufiei vieţii", adică: a senzualităţii, a
cupidităţii şi a iubirii de slavă (I Ioan 2,16).
Trebuie să ştim şi să nu uităm, cât de mare va fi viclenia
Antihristului şi cât de perfid va acţiona el, dacă şi "aleşii lui
Dumnezeu", adică drepţii creştini, vor fi în încurcătură, nefiind în stare
să se dumirească de îndată şi să-l demaşte pe Antihrist, nu vor putea
să-l identifice de la început.
Potrivit cuvintelor Sfântului Ierarh Ignatie, motivul acestei confuzii şi a
puternicei influenţe a Antihristului asupra oamenilor stă în viclenia şi
ipocrizia infernală a acestuia, mascând o cumplită răutate, cât şi în
obrăznicia lui neînfrânată şi nemăsurată, în sprijinul masiv acordat lui
din partea spiritelor damnate şi, în sfârşit, în capacitatea de a produce
miracole, deşi false, dar totuşi extraordinare.
Viclenia şi făţărnicia - iată trăsăturile specifice cu precădere epocii
noastre. Inocularea lor în spiritul oamenilor pregăteşte omenirea
pentru primirea facilă şi fără complicaţii a Antihristului.
"Închipuirea omenească - scrie mai departe Sfântul Ierarh Ignatie -
este neputincioasă de a-şi reprezenta pe sceleratul care va fi
Antihristul; e nefiresc pentru inima omenească, chiar pervertită, a
crede că răul poate să ajungă la gradul atins în zilele Antihristului".
"El va trâmbiţa despre sine însuşi, intitulându-se propovăduitor şi
restaurator al autenticei cunoştinţe despre Dumnezeu. Cei ce nu
înţeleg creştinismul vor vedea în el reprezentantul şi apărătorul
adevăratei religii şi se vor alipi lui. Va predica despre sine că este
adevăratul Mesia cel făgăduit. Slugile sale, adepte ale cugetării
lumeşti, vor aclama venirea lui; văzând slava, atotputernicia şi
aptitudinile sale geniale, amploarea manevrării stihiilor telurice, vor
crede în el şi-l vor preamări ca pe un dumnezeu, devenind părtaşii lui"
(Sfântul Efrem Sirul).
"La început se va arăta blând, milostiv şi drept, iubitor, seducător,
frumos şi plin de tot felul de virtuţi. Cei care vor accepta adevărul lumii
decăzute ca fiind drept, îl vor primi şi i se vor închina din cauza
înaltelor sale virtuţi, nelepădându-se de el pentru adevărul
Evangheliei" (Prea Cuviosul Macarie cel Mare).
"Antihristul va propune omenirii organizarea bunăstării şi prosperităţii
depline pe pământ, va promite onoruri, bogăţii, tot confortul şi
plăcerile trupeşti. Iubitorii de cele lumeşti îl vor venera pe Antihrist şi-l
vor numi stăpânul lor."
Iată tabloul viu a ceea ce observăm în prezent, cu toate că
Antihristul ca persoană concretă nici nu există încă. Dar "precursorii"
lui activează deja în lume, în acelaşi mod cum va acţiona el însuşi. Din
acest punct de vedere devin clare toate aceste mişcări contemporane
din viaţa religioasă bisericească, în genul ecumenismului, toate aceste
chemări înflăcărate la unirea reciprocă "în numele iubirii creştineşti",
această înflorire a culturii şi civilizaţiei pur pământene, satisfăcând
pasiunile şi poftele omeneşti, tot acest entuziasm dubios al
"binefacerilor filantropice". De câtă vigilenţă şi spirit prevăzător avem
nevoie pentru a discerne adevărul de amăgeală, sinceritatea de
viclenie şi prefăcătorie, pe veritabilul binefăcător de slujitorul ce-şi
întinde cursele, a Antihristului ce vine! Cât de periculos este pentru
adevăratul creştin în zilele noastre de a intra în relaţii cu "binefăcătorii"
şi de a se folosi de "binefacerile lor!"
Şi aceasta încă nu e totul! "Antihristul va desfăşura în faţa
oamenilor o panoramă a feluritor miracole deşănţate, inexplicabile şi
nemaipomenite; va înfricoşa lumea prin grandoarea minunilor sale, va
satisface curiozitatea nechibzuită, ignoranţa profană şi superstiţiile de
tot felul; ştiinţa umană va fi luată în râs; prin mijloace oculte va fi
creată o nouă ştiinţă diavolească. Toţi oamenii conduşi de lumina
naturii lor decăzute, înstrăinaţi de călăuzirea dumnezeieştii lumini, vor
fi atraşi în cursa seducătorului.” Observăm şi acum începutul tuturor
acestor evenimente, deci putem să ne închipuim cu claritate ce va fi,
când va apărea Antihristul în persoană.
"Semnele Antihristului Se vor manifesta cu precădere în văzduh" (Sfântul
Efrem Sirul).
"În văzduhuri acţionează puterea stăpânitorului, puterea satanei"
(Efes 2-2; 6-12). Minunile vor acţiona cel mai mult asupra ochilor,
fermecându-i şi înşelându-i (Sfântul Simeon Noul Teolog). Sfântul Ioan
Teologul, contemplând în Apocalipsă evenimentele lumii în preajma
sfârşitului, spune că, Antihristul "va face semne mari, încât şi foc face
să pogoare din Cer, pe pământ, înaintea oamenilor" (Apoc. 13-13).
Acest semn este arătat în Scripturi, ca fiind cel mai mare semn, iar
locul acestui semn este văzduhul: va fi o privelişte impunătoare şi
înfricoşătoare.
Aceste fenomene se observă de pe acum, întrezărindu-se sub forma
diverselor invenţii neobişnuite, nemaivăzute, desfăşurându-şi
activitatea chiar "în văzduh". "Minunile Antihristului se vor adăuga la
manifestările comportamentului său sofisticat, în intenţia de a-i face pe
oameni complicii săi. Cei ce se vor împotrivi Antihristului vor fi
consideraţi instigatori, adversari ai bunăstării şi ordinii publice, vor fi
supuşi persecuţiilor ascunse şi făţişe, vor fi osândiţi la chinuri şi cazne."
Aceste lucruri ne sunt deja cunoscute! Nu numai Antihristul, ci şi precursorii
şi slugile lui au declanşat în epoca noastră prigoana camuflată ori
deschisă a dreptcredincioşilor creştini, iar pe alocuri, ca, de pildă, în
Patria noastră, Rusia, s-a ajuns şi la vărsare de sânge, tortură şi
execuţii.
Toate acestea fiind comise sub cele mai "plauzibile" pretexte: creştinii au fost
declaraţi "duşmani ai poporului", "duşmani ai ordinii publice", acuzaţi
ca "răzvrătiţi”, iar în biserică - "schismatici".
"Spiritele viclene, răspândite în univers, vor inspira oamenilor o
excelentă opinie generală despre Antihrist, un entuziasm
nemaipomenit, o atracţie de neînvins faţă de el" (Sfântul Efrem Sirul).
Ceva asemănător s-a observat deja în atitudinea faţă de acei
predecesori ai Antihristului, ca, de pildă, Lenin şi Stalin. Acestea au fost
doar "repetiţii" a ceea ce se va petrece în proporţii şi mai grandioase în
zilele Antihristului. Sfânta Scriptură a descris prin multe trăsături
grozăvia ultimei prigoane asupra creştinismului şi cruzimea
prigonitorului. Ca trăsătură decisivă şi deosebită va sluji denumirea
dată de Scriptură acestei creaturi cumplite: el este denumit "fiară"
(Apoc. 13, 1), în timp ce arhanghelul căzut este numit "şarpe" (Facerea
3-1). Ambele denumiri redau cu fidelitate caracterul ambilor adversari
ai Domnului. Unul acţionează în taină, altul - făţiş; însă fiarei, ce se
aseamănă cu toate fiarele (Apoc. 13-2), reunind în sine cruzimea
tuturor, "i-a dat ei balaurul puterea lui şi stăpânire mare" (Apoc. 13-2).
Va fi o încercare îngrozitoare pentru sfinţii lui Dumnezeu: viclenia,
ipocrizia, minunile asupritorului se vor înmulţi ca să-i înşele şi să-i
seducă; autoritatea neîngrădită a torţionarului, persecuţiile şi
strâmtorările născocite şi camuflate cu ingeniozitate, îi vor pune pe
creştini în cea mai grea situaţie; numărul lor mic va părea infim pe
lângă întreaga omenire, iar învăţăturile lor vor fi minimalizate;
dispreţul general, ura, prigoana, clevetirile, moartea violentă vor fi
destinul lor. Numai sub călăuza şi cu ajutorul deosebit al harului
dumnezeiesc, aleşii lui Dumnezeu se vor putea împotrivi vrăjmaşului şi
vor fi în stare să mărturisească înaintea lui şi înaintea oamenilor pe
Domnul Iisus Hristos."
Dar cum şi de ce oamenii îl vor respinge pe Hristos şi îl vor primi
pe Antihrist?
Şi la această întrebare Sfântul Ierarh Ignatie dă răspuns minunat:
"Tot aşa cum L-au respins pe Hristos cu 19 secole şi ceva în urmă şi L-
au răstignit pe cruce."
"Creştinismul ne-a fost propovăduit cu atâta certitudine, încât nu
există justificare pentru acei ce nu-l cunosc. Motivul neştiinţei este
unul: bunul plac, samavolnicia. Cum soarele luminează pe cer, aşa
luminează creştinismul. Cel care închide ochii de bună voie, să-şi
atribuie nevederea şi necunoaşterea sieşi, nu lipsei de lumină. Motivul
respingerii lui Dumnezeu - Omul de către oameni se află în oameni,
după cum tot în ei se află şi motivul acceptării Antihristului."
"Eu am venit în numele Tatălui Meu - a mărturisit Domnul iudeilor, - şi
voi nu mă primiţi: dacă va veni un altul în numele său, pe acela îl veţi
primi" (Ioan 5,43). Ei sunt numiţi împreună, cei ce-L resping pe Hristos
şi cei ce-l primesc pe Antihrist, deşi Antihristul e amintit ca unul ce va
să vină. Neprimindu-L pe Hristos conform dispoziţiei lor sufleteşti, ei s-
au alăturat celor ce-l vor primi pe Antihrist, cu toate că şi-au încheiat
călătoria pământească cu multe secole înainte de venirea lui. Ei au
comis fapta lui cea mai nelegiuită: uciderea lui Dumnezeu. Pentru
timpul venirii lui, pentru el însuşi n-a fost lăsată o astfel de fărădelege.
Precum duhul lor se află în stare de vrăjmăşie faţă de Hristos, tot aşa
ei se află în comunicare cu Antihristul, depărtaţi de el în spaţiu şi timp.
"Orice duh - spune Sfântul Ioan Teologul – care nu mărturiseşte pe Iisus
Hristos venit în trup, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui
Antihrist, despre care aţi auzit că vine şi acum este chiar în lume", în
spirit (I Ioan, 4,3).
Cei ce sunt conduşi de duhul Antihristului în spiritul lor, intrând în
legătură cu el, supunându-i-se şi închinându-i-se lui în duh, îl vor
proclama dumnezeul lor. "Şi de aceea Dumnezeu le trimite o lucrare de
amăgire, ca ei să creadă în minciuni, ca să fie osândiţi toţi cei ce n-au
crezut adevărul, ci le-a plăcut nedreptatea" (II Tesal. 2,11-12).
 În îngăduinţa Sa, Dumnezeu este un judecător drept, îngăduinţa
Domnului va fi în acelaşi timp satisfacţie şi acuzaţie, cât şi judecată a
spiritului uman.
Antihristul va veni în vremurile predestinate lui. Venirea lui va fi anticipată de
Apostazia generală a majorităţii oamenilor de la credinţa creştină. Prin
lepădarea de Hristos, omenirea se va pregăti pentru înscăunarea
Antihristului, primindu-l în duhul său. În însăşi starea de spirit umană
va apărea cererea, chemarea Antihristului, atracţia faţă de el, tot aşa
cum într-o stare de grea suferinţă apare setea unei băuturi ucigătoare.
Este lansată iniţiativa, chemarea societăţii umane, exprimându-se
necesitatea imperioasă a geniului dintre genii, care ar impulsiona
dezvoltarea şi prosperitatea materială la cele mai înalte cote, ar instala
pe pământ acea bunăstare, faţă de care Raiul şi Cerul devin pentru om
de prisos. Antihristul va fi o consecinţă logică, justă şi firească a
orientării generale, spirituale şi morale, urmată de omenire. De
altminteri, tot ce observăm acum în lume - în viaţa social - politică şi
bisericească a omenirii - corespunde întru totul prezicerilor expuse mai
sus ale Episcopului Ignatie. Iar dacă ne gândim în mod serios la tot
ceea ce se petrece, devine clar că încă niciodată, în întreaga sa istorie,
lumea n-a fost atât de aproape de Antihrist, ca în zilele noastre. Data
apariţiei lui e doar o chestiune de timp, ce nu ne este încă dezvăluită.
Noi am fost avertizaţi despre cele ce se vor întâmpla şi vom fi
pedepsiţi, dacă vom închide ochii cu uşurinţă asupra tuturor acestor
evenimente, încredinţându-ne pe noi înşine şi pe alţii, că nu se
întâmplă nimic deosebit, că totul e în ordine, că ar fi mai bine să fim
concilianţi, şi "ne vom lăsa duşi de valurile vieţii", ca şi ceilalţi, ori "vom
merge în pas cu vremea" ce ne atrage cu repeziciune spre Antihrist.
Câtă recunoştinţă îi datorăm noi, fiii şi fiicele Bisericii Ortodoxe,
Sfântului Ierarh Ignatie pentru că, încă cu o sută de ani în urmă, a
zugrăvit atât de viu în închipuirea noastră tabloul a tot ceea ce se
întâmplă acum
şi a ceea ce va mai fi poate, în viitorul apropiat!
"Sarea ne cuprinde" - Biserica încetează de a mai fi Biserică. Ea devine
"pseudobiserică", gata de a-l primi pe Antihrist ca "Mesia", în afară de
"mica rămăşiţă" a dreptcredincioşilor care, conform cuvintelor
Episcopului Ignatie devine "tot mai săracă şi mai săracă". Toată cultura
modernă şi întreaga viaţă umană, orientată exclusiv spre satisfacerea
bunăstării aparente, pur materiale a oamenilor, pregăteşte stăruitor şi
cu febrilitate omenirea pentru înscăunarea Antihristului.
Prin urmare, a sosit timpul limită pentru fiecare din noi să hotărâm -
unde suntem şi cu cine: în această "mică rămăşiţă" a
dreptcredincioşilor, în această "turmă mică a lui Hristos", după
cuvintele lui Hristos Mântuitorul însuşi (Luca 12,32) - cu Hristos sau cu
vrăjmaşul Său - Antihristul?
Aceasta ne învaţă scrierile inspirate de înţelepciunea dumnezeiască
ale Sfântului Ierarh Ignatie!
 Ce este si ce nu este Biserica
Arhiepiscopul Averchie a observat că partea bisericească a Ortodoxiei,
mai mult decât oricare alta, era în pericol de a fi deformată în timpurile
moderne. Cum creştinătatea şi-a pierdut din ultimele urme ale întăririi
în credinţa sa de bază, creştinii ortodocşi la fel – influenţaţi de duhul
acestei vremi – au pierdut imaginea corectă a ceea ce reprezintă de
fapt Biserica. Perspectiva lor este, ca şi cea a societăţii în care trăiesc,
întoarsă spre cele exterioare, în afară, şi astfel priveau Biserica din ce
în ce mai mult ca pe o instituţie. Simţind nevoia apăsătoare de a pune
capăt aceastei tendinţe, Arhiepiscopul Averchie nota: “Ortodoxia nu
este un simplu mod de organizare pământească care are în frunte
patriarhi, episcopi sau preoţi care au rol de conducere în Biserică care
este oficial numită “ortodoxă”. Ortodoxia este “Trupul mistic lui
Hristos”, al cărui cap este Hristos Însuşi (vezi Efeseni 1:22-23 şi
Coloseni 1:18,24), şi nu cuprinde numai preoţi ci pe toţi cei care cred
cu adevărat în Hristos, care au intrat pe o cale adevărată prin Sfântul
Botez în biserica pe care El a creat-o, pe cei care trăiesc pe pământ şi
pe cei care au murit în credinţă şi evlavie”.
Arhiepiscopul Averchie se temea că duhul Bisericii ortodoxe va fi
înlocuit de o concepţie papistă a Bisericii, şi că, în viziunea
credincioşilor conducătorii ortodocşi vor fi ca nişte “mini-papi” şi vor
pune în umbră pe Hristos drept Cap al Bisericii. Când Biserica va
ajunge să fie identificată înainte de toate cu o administraţie trecătoare,
atunci Antihrist va avea o uşă deschisă către inimile oamenilor şi cu
puţin efort îi va transforma în slujitorii săi devotaţi. Cu înţelegerea lor
greşită a Bisericii, vor face lucruri – “pentru binele Bisericii” – opuse
poruncilor şi voinţei lui Hristos. Din nou îndreptîndu-şi atenţia de la cele
pământeşti la cele duhovniceşti, afirmă: “Biserica Ortodoxă nu este un
fel de “monopol” sau “afacere” a clerului, cum gândesc cei care nu
cunosc şi cei străini duhului Bisericii. Nu este patrimoniul cutărui ierarh
sau preot. Este unirea duhovnicească a tuturor celor care cred cu
adevărat în Hristos, care se străduiesc să ţină poruncile lui Hristos cu
sfinţenie, cu unicul scop de a moşteni fericirea veşnică pe care Hristos
Mântuitorul a gătit-o pentru noi, şi dacă păcătuiesc din slăbiciune, se
pocăiesc sincer şi se nevoiesc “să aducă roade vrednice de pocăinţă”
(Luca 3:8)”.
Cei a căror cea mai mare grijă este consolidarea puterii temporare
a Bisericii, s-ar putea simţi ameninţaţi de definiţia Bisericii dată de
Înaltul Averchie (definiţie care este identică cu a Sf. Ioan Maximovici,
evidenţiind faptul că aceşti doi ierarhi erau în acelaşi gând şi vorbeau
în duhul aceleaşi tradiţii). “Da“, se aude uneori, “Biserica este mistică.
Dar trebuie să luăm în considerare aspectul pământesc al Bisericii,
indiferent de cât de prozaic ar fi“. În timp ce răspunsul Înaltului
Averchie la aceasta a făcut loc şi pentru astfel de consideraţii, nu le-a
considerat justificări pentru lumescul din Biserică: “Biserica, e
adevărat, nu poate fi complet dezlipită de lume, pentru că oamenii
care intră în ea trăiesc încă pe pământ, şi astfel elementul
“pământesc” şi organizarea exterioară sunt inevitabile; totuşi, cu cât
acest element “pământesc” se află în concentraţie mai mică, cu atât e
mai de folos pentru scopurile ei veşnice. În orice caz, acest element
“pământesc” nu ar trebui să umbrească sau să suprime elementul pur
duhovnicesc – problema mântuirii sufletului pentru viaţa cea veşnică –
pentru care Biserica a fost creată şi pentru care există”.
Cum a observat şi Arhiepiscopul Averchie, umbrirea duhovnicescului
de către lumesc în viaţa bisericească a dus la pierderea a ceva necesar
pentru toţi creştinii: o conştiinţă a diferenţei dintre ceea ce este oficial
şi ce este drept. Îndreptîndu-şi atenţia spre lumea exterioară, omul
caută “poziţia acceptată oficial” – ce este bine şi ce este rău în ochii
celorlalţi – mai mult decât să fie bine în interior cu Dumnezeu şi propria
conştiinţă. A idealiza şi a te conforma la ceva numai pentru că e
“drept” sau “recunoscut” din punct de vedere oficial înseamnă să ceri
să “fii înşelat”, pentru că Satana poate să facă uşor – mai ales în
vremea noastră – să coexiste “oficialitatea” exterioară cu falsitatea
interioară. De aceea Înaltul Averchie sublinia: “trebuie conştientizat şi
reţinut că Ortodoxia nu este numai ceea ce este numit oficial
“ortodox”, pentru că în vremea noastră rea şi înşelătoare aparenţa
pretutindeni a falsei Ortodoxii, care-şi înalţă capul şi este recunoscută
în lume, este un fapt dureros dar indubitabil. Această falsă Ortodoxie
se străduieşte din greu să înlocuiască adevărata Ortodoxie, aşa cum
Antihrist, în vremea lui, se va strădui să-L înlocuiască pe Hristos
Însuşi”.

“Şi i-a spus: “te voi judeca după cuvintele tale…” (Luca 19:22).
“Căci din cuvintele tale vei fi îndreptăţit şi din cuvintele tale vei fi
osândit“ (Matei 12:37)
“ ‘Doamne, Doamne! N-am proorocit noi în numele Tău? N-am scos noi
draci în numele Tău? Şi n-am făcut noi multe minuni în numele Tău?‘.
Cei “aleşi” sunt cei care rostesc aceste cuvinte – cei care şi-ar fi “plătit
datoriile” şi ar fi avut reputaţia de slujitori ai lui Hristos, făcînd lucruri
care să impresioneze, în mod ostentativ pentru El. Şi Domnul va
răspunde: “Niciodată nu v-am cunoscut pe voi; depărtaţi-vă de la Mine,
voi toţi cei care lucraţi fărădelegea” (Matei 7:23-24).

Unde au greşit, pentru a fi respinşi atât de aspru de Domnul? În

“numele” lui Hristos au făcut lucrurile lor, dar nu în Duhul lui Hristos, şi
astfel nu vor fi trăit potrivit poruncilor Lui. Faptele lor, fiind făcute
pentru lumea aceasta, vor pieri în această lume. Se vor fi purtat
conform credinţei pe dinafară, dar în interior nu-şi vor fi îndreptat
vieţile către cer. Şi se vor afla în faţa Judecătorului cu mâinile goale.
Aceasta este o imagine despre ce va avea loc în punctul culminant al apostaziei
lumii, sau al “despărţirii” de Hristos: Judecata finală. Iar aceasta reflectă
exact mesajul unui sfânt părinte ale acestor vremuri din urmă,
Arhiepiscopul Averchie Taushev din Jordanville. Prin Arhiepiscopul
Teofan al Poltavei – părintele său duhovnicesc – a fost în mod direct
racordat la linia integră a teologilor ortodocşi care au transmis duhul
viu al tradiţiei lor din tată în fiu. O dovadă că este un transmiţător
autentic al tradiţiei patristice este faptul că nu s-a gândit niciodată să
se numească pe sine “teolog” sau “învăţat patristic”, cu atât mai puţin
să recunoască ceea ce este cu adevărat: un profet al apostaziei.
Dacă a vorbit a fost numai datorită dragostei pentru adevărul
dătător de viaţă al Ortodoxiei şi pentru turma încredinţată lui de
Hristos. Simţea că este de datoria lui să-i avertizeze pe oameni de
efectele mai subtile ale apostaziei, care se răspândesc cu atât mai
repede cu cât lumea se îndreaptă spre pierzanie. Apostazia, după cum
spunea, însemna mai mult decât ceva care se manifesta exterior
“acolo” – în lumea seculară orbită de sine şi fără Dumnezeu sau în
trupurile creştinilor apostaţi care aproape că au devenit centrul acestei
lumi. Nu, rădăcinile apostaziei sunt mult mai adânci. Pot pătrunde chiar
în inima omului… Arhiepiscopul Averchie a înţeles că, asemeni faptelor
falşilor slujitori ai lui Hristos, pe care El i-a respins în fragmentul de mai
sus, forma exterioară a Bisericii şi chiar a “adevăratei” şi “tradiţionalei”
Ortodoxii poate fi imitată atât de inteligent, atât de precis, încât să fie
în stare “să-i înşele şi pe cei aleşi” (Matei 24:24). Acest gând a fost
foarte apăsător pentru Arhiepiscop. Lui i-a fost transmisă, în mod direct
de la adevăraţii Părinţi ai Ortodoxiei, esenţa acesteia. Pentru a o
transmite cu succes generaţiei următoare, trebuia s-o deosebească de
surogatele care deveneau din ce în ce mai subtile. Cuvântul vorbit şi
scris nu era adecvat pentru această sarcină. Foarte des recurgea la
fraza pătrunzătoare a Sfântului Teofan Zăvorâtul: “Creştinismul
ortodox îşi pierde sarea” (cf. Matei 5:13). E posibil însă ca cei care
puteau resimţi această pierdere să fie numai aceia care deja gustaseră
din “savoarea” autentică a Ortodoxiei. Cineva care nu a gustat
niciodată din sare nu ar simţi nici o diferenţă dacă i s-ar da un alt
condiment şi i s-ar spune că este sare.
Arhiepiscopul Averchie adeseori cita din Sf. Ignatie Briancianinov: “Să nu
îndrăzneşti să ridici mâna ta cea slabă pentru a opri valul puternic al
apostaziei. Evit-o, păzeşte-te tu însuţi de ea, şi-ţi va fi de ajuns.
Cunoaşte duhul vremii, cercetează-l, ca să poţi evita pe cât posibil
influenţa lui.” Desigur că elevii şi călugării Arhiepiscopului Averchie de
la seminarul/mănăstirea Sfânta Treime au apreciat actualitatea
avertismentelor sale. Şi totuşi era greu pentru mulţi să înţeleagă
motivul pentru această insistenţă şi agăţare constantă de o temă atât
de negativă. Odată, când Arhiepiscopul vorbea, ca de obicei, de
semnele îndepărtării de Hristos, un elev puse o întrebare: “Cu
siguranţă că apostazia este groaznică şi am auzit despre ea, dar de ce
atât de mult? Până la urmă suntem păziţi prin faptul că suntem
ortodocşi, lipindu-ne de tradiţie. Suntem în diaspora Bisericii Ruseşti –
nu suntem ecumenişti, nu avem nimic de-a face cu trădarea Ortodoxiei
care este desfăşurată de alte jurisdicţii. Suntem în adevărata Biserică –
Biserica Ortodoxă. Nu suntem în siguranţă? Hristos spunea că porţile
iadului nu vor birui Biserica Sa“. Uitîndu-se pătrunzător la cel care
pusese întrebarea, Arhiepiscopul Averchie, îl întrebă la rându-i: “Dar
ce-ţi poate da siguranţa că tu eşti în Biserică?” Folosea singularul
rusesc “tu” pentru că dorea să se adreseze individual ascultătorilor săi.
Toţi elevii prezenţi erau botezaţi creştini ortodocşi; bărbatul care a pus
o astfel de întrebare era propriul lor ierarh, adică legătura lor cu
apostolii; nu erau numai din aceeaşi Biserică, dar şi sub aceeaşi
“jurisdicţie”. Cum, atunci, putea pune la îndoială apartenenţa lor la
adevărata Biserică fără a o pune la îndoială şi pe cea proprie?
Întrebarea Înaltului Averchie era încărcată de înţeles. Adeseori le
spunea elevilor săi că Antihrist va “recunoaşte”, “legitima” şi astfel va
stăpâni partea exterioară a Bisericii Ortodoxe – cu tradiţiile, dogmele,
artele, adevărul canonic, puritatea liturgică şi succesiunea apostolică.
Aşadar, apartenenţa exterioară la Biserică şi aderarea la tradiţie – deşi
paşi necesari pentru cei care cunosc Adevărul Ortodoxiei şi vor să-l
împărtăşească în plinătatea măreţiei sale – nu oferă, după cum spunea
“nici o siguranţă”. Întrebîndu-şi elevii ce le dădea siguranţa că erau
membrii ai adevăratei Biserici, sublinia necesitatea de a-şi dezvolta
interior sentimentul autenticităţii care să-i ajute să identifice duhul
creştinismului ortodox adevărat şi să-l deosebească de imitaţiile sale
viclene“.

Ce se intelege prin antihrist?

“Ar fi de spus câteva cuvinte despre ce înţelegea Arhiepiscopul Averchie
când vorbea de “Antihrist”, pentru că îl vedea pe Antihrist în chip
duhovnicesc, fără alt senzaţionalism de tip apocaliptic. Pentru a-l
recunoaşte pe Antihrist şi ceea ce încă de acum îi pregăteşte venirea,
trebuie privit dincolo de ceea ce pare bine şi rău, drept şi nedrept.
Trebuie înţeles principiul care stă în spatele lui Antihrist, care este
principiul imitaţiei a tot ce aparţine lui Hristos. Din moment ce numele
lui înseamnă “cel care se află în locul lui Hristos” sau “seamănă cu
Hristos“, Antihrist va fi încercarea ultimă şi cea mai înşelătoare a
Satanei de a “copia” creştinismul, de a face o nouă formă lumească din
el.
“Antihrist va veni”- scria I.M.Kontzevich – “…nu ca un ateu convins sau ca un
epigon al ateismului, bolşevismul, de vreme ce ultimul a arătat lumii toate
ororile care au rezultat din ateism”. Ci, mai degrabă, cum spunea Sf.
Efrem Sirul,
“va veni ca un fur, astfel încât să-i înşele pe toţi: va fi umil, blând, va urî
(cum va spune el însuşi) răul, va dispreţui pe idoli, va fi evlavios, bun,
iubitor de săraci, foarte frumos, ferm şi milostiv cu toţii. Va preţui mai
ales poporul evreu, de vreme ce eveii îi vor aştepta venirea. Şi pe
lângă toate acestea, va arăta semne şi minuni şi privelişti
înfricoşătoare cu o mare putere; şi va utiliza mijloace viclene să placă
tuturor, aşa încât oamenii să-l iubească imediat. Nu va lua mită, nu va
vorbi cu mânie, nu va avea o înfăţişare tristă, ci cu o înfăţişare
împodobită va înşela lumea, până va deveni Împărat“.
Cu acest tip de înţelegere filozofic şi patristic a realităţii lui Antihrist,
Arhiepiscopul Averchie a înţeles că nu trebuie neapărat să trăieşti
atunci când el va domni pentru a-l urma (în sens figurat şi totuşi foarte
real). Unii pot fi atraşi de ceea ce Antihrist reprezintă – falsificarea
creştinismului – de ceea ce au în comun cu el: absenţa interioară a lui
Hristos. Scopul a tot ceea ce oferă Hristos este de a-i pregăti pe
oameni pentru Împărăţia Sa cea Cerească, în timp ce scopul lui
Antihrist este să lege cât mai bine posibil pe oameni de acest pământ.
Această diferenţă, deşi foarte simplă şi clară, poate să fie observată cu
dificultate, de vreme ce Antihrist însuşi – ca mulţi din predecesorii săi –
va fi în aparenţă foarte “duhovnicesc”, legând pe oameni de cele
pământeşti prin chiar manifestarea exterioară a lucrurilor menite să-i
ducă în rai. Imitarea creştinismului va fi observată doar de aceia care
au păstrat o “simţire” despre ceea ce este intrinsec lumesc şi stricăcios
şi ceea ce este ceresc şi veşnic.
“Apostazia” de care vorbea Arhiepiscopul Averchie este chiar pierderea acestui
discernământ şi acestei dorinţe. Din nou, Sf. Efrem Sirul scrie că, atunci
când va veni într-adevăr Antihrist nu va fi văzut aşa cum este de fapt
de cel “care are în minte vicleniile acestei lumi şi iubirea de cele
pământeşti… cel care este totdeauna prins de grijile acestei lumi, chiar
de va auzi nu va crede şi va dispreţui pe cel care va spune aceste
lucruri. Dar drepţii vor fi întăriţi, pentru că ei au dispreţuit toate grijile
acestei vieţi“.
Un creştinism fără “sare” este plin de lumescul care se pretinde
duhovnicesc. Şi să-i acorzi creştinismului atributul de lumesc,
înseamnă să-l faci vulnerabil la chemarea lui Antihrist”.

SA NE AMINTIM CA ADEVARATUL CRESTINISM INSEAMNA LUPTA

“Domnul a zis: <<Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se
lepede de sine însuşi, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze>> (Marcu 8:34).
Postul mare este o perioadă de pocăinţă; iar pocăinţa este acea luptă
împotriva patimilor păcătoase şi poftelor, care este atât de grea încât
Domnul, Judecătorul luptei Însuşi, se supune ei până la cruce. Ni se
aminteşte aceasta chiar la mijlocul Postului mare, în Duminica Sfintei
Cruci. Aşa cum Domnul a purtat crucea pentru mântuirea noastră,
astfel fiecare dintre noi trebuie să-şi “poarte crucea” pentru a ajunge la
mântuirea pregătită nouă de Dumnezeul nostru. Fără cruce, fără luptă,
nu există mântuire! Aceasta este ceea ce creştinismul adevărat ne
învaţă. Învăţătura despre luptă, despre purtarea crucii este precum un
fir roşu în toată Sfânta Scriptură şi-n toată istoria Bisericii; şi viaţa
Sfinţilor care au fost bine-plăcuţi Domnului, atleţii duhovniceşti ai
evlaviei creştine, sunt adevăraţi martori la aceasta. Postul mare e pur
şi simplu un exerciţiu repetat anual pentru purtarea crucii în această
viaţă, un exerciţiu în lupta duhovnicească legat, fără putinţa de a fi
separat, de întreaga viaţă a unui adevărat creştin.
Acum însă, în al 20-lea secol al erei creştine, au apărut “înţelepţii”
– “neo-creştinii“, cum se intitulează unii – care nu vor să audă de
aceasta. Predică un tip nou de dragoste siropoasă, sentimentală,
colorată în roz şi o desfătare neînfrânată cu toate plăcerile acestei vieţi
trecătoare. Ignoră total nenumăratele fragmente din Sfânta Scriptură
care vorbesc cu convingere şi elocvenţă despre luptele duhovniceşti,
de a-L urma pe Hristos Mântuitorul în pătimirea Sa, de multele necazuri
care-l aşteaptă pe creştin în această viaţă, începînd cu cuvintele pe
care Hristos le adresează ucenicilor Săi la Cina cea de Taină: “În lume
veţi avea necazuri” (Ioan 16:33). Şi aceasta este aşa, cum Domnul
Însuşi explica, pentru că adevăraţii creştini “nu sunt din lume” (Ioan
15:19), de vreme ce “toată lumea zace în cel rău” (I Ioan 5:19). De
aceea creştinii nu trebuie să iubească lumea şi “nici lucrurile care sunt
din lume” (I Ioan 2:15); “prietenia cu lumea este vrăjmăşie cu
Dumnezeu”, şi “cine vrea să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş cu
Dumnezeu” (Iacob 4:4).
Aceşti “înţelepţi” moderni eşuează cumva în a vedea Cuvântul lui
Dumnezeu, care nu promite nicăieri creştinilor deplină desfătare
duhovnicească şi binecuvântare cerească în această viaţă
pământească, ci chiar dimpotrivă subliniază faptul că viaţa pe pământ
se va îndepărta din ce în ce mai mult de Legea lui Dumnezeu; că, în ce
priveşte moralitatea, oamenii vor cădea din ce în ce mai jos (vezi II
Timotei 3:1-5); că “toţi cei ce voiesc să trăiască cu evlavie în Iisus
Hristos, vor fi prigoniţi. Dar oamenii răi şi înşelători vor merge din rău
în mai rău, vor amăgi pe alţii, şi se vor amăgi pe ei înşişi” (II Timotei
3:12-13); şi că, în fine, “pământul cu tot ce este pe el, va arde” (II
Petru 3:10). Dar vor apărea “un cer nou şi un pământ nou, în care va
locui dreptatea (II Petru 3:13) – un minunat “nou Ierusalim, coborîndu-
se din cer de la Dumnezeu” (Apocalipsa 21:2), care i-a fost descoperit
lui Ioan, cel care a privit tainele, în timpul descoperirii făcute lui. Toate
acestea nu sunt pe placul “neo-creştinilor”. Ei vor desfătarea aici în
această lume, împovărată de mulţimea păcatelor şi nedreptăţilor; şi
aşteaptă această binecuvântare cu nerăbdare. Una dintre căile cele
mai sigure pentru aceasta, o socotesc a fi “mişcarea ecumenică”,
unirea şi unificarea tuturor popoarelor într-o singură, nouă “Biserică”
care va cuprinde nu numai romano-catolici şi protestanţi, dar şi evrei,
musulmani şi păgâni fiecare menţinîndu-şi convingerile şi greşelile.
Această dragoste “creştină” imaginară, în numele viitoarei bunăstări a
omului pe pământ, nu poate călca în picioare adevărul.
Distrugerea aceastui pământ cu tot ceea ce cuprinde, deşi prevăzută
prin Cuvântul Domnului, este considerată de ei ca ceva îngrozitor, de
parcă nu ar fi consecventă cu atotputernicia lui Dumnezeu şi, aparent,
destul de nedorită. Recunosc în silă distrugerea pământului (cum să nu
accepţi ceva ce a fost prorocit în Cuvântul Domnului?), dar cu
menţiunea că va avea loc într-un viitor îndepărtat şi înconjurat de
ceaţă, nu peste secole, ci peste milioane de ani mai târziu. Care este
motivul? S-ar putea spune, din cauză că sunt slabi în credinţă, sau le
lipseşte în totalitate credinţa în “învierea morţilor, şi viaţa veacului ce
va să vie”. Pentru ei totul este în această viaţă pământească, şi când
aceasta se sfârşeşte, totul se sfârşeşte pentru ei. În câteva puncte -mai
ales în aşteptarea unei vieţi binecuvântate pe pământ – o asemenea
gândire seamănă cu erezia mult-răspândită a primelor secole de
creştinism numită “hiliasm”. Aceasta este aşteptarea unei domnii de
1000 de ani lui Hristos pe pământ; astfel manifestarea contemporană a
acestei erezii poate fi numită “neo-hiliasm“. Trebuie să fim conştienţi şi
să avem în minte că hiliasmul a fost condamnat de al doilea Consiliu
Ecumenic în anul 381; şi să aderi la el acum în secolul 20, chiar în
parte, este de neiertat. Pe lângă aceasta, acest “neo-hiliasm”
contemporan e mult mai rău decât cel vechi pentru că la baza sa stă
necredinţa în “viaţa veacului ce va să vie” şi dorinţa pătimaşă de a se
bucura de desfătări aici pe pământ, folosind toate îmbunătăţirile şi
realizările progresului material al timpului nostru. Această învăţătură
falsă produce un mare rău, adormind vigilenţa duhovnicească a
credinciosului şi sugerîndu-i că sfârşitul lumii e foarte îndepărtat (dacă
va exista vreun sfârşit), şi astfel nu există nici o nevoie să “vegheaţi şi
să vă rugaţi”, cum Hristos Mântuitorul îndeamnă constant pe cei care-I
urmează (Matei 26:41), de vreme ce totul în lume se îmbunătăţeşte din
ce în ce, progresul duhovnicesc ţinînd pasul cu materialismul. Iar
fenomenele groaznice pe care le observăm la momentul prezent sunt
temporare; toate astea s-au mai întâmplat şi toate vor trece până la
urmă, şi o înflorire extraordinară a creştinismului o va înlocui, în care,
bineînţeles, că ecumeniştii vor ocupa locul principal şi de onoare.
Astfel, totul este bine! Nu e nevoie să te chinuieşti pe tine, şi nici o
luptă duhovnicească nu este necesară; posturile pot fi desfiinţate.
Totul se va îmbunătăţi de la sine, până când Împărăţia lui Dumnezeu
va fi în cele din urmă întemeiată pe pământ cu desfătări pământeşti şi
răsplătiri.
Fraţilor! Nu este destul de clar unde zace sursa acestei
amăgitoare învăţături? Cine induce toate aceste gânduri creştinilor de
azi cu scopul de a desfiinţa creştinismul? Ca de o rană infecţioasă, ca
de foc, trebuie să ne temem de acest “neo-hiliasm” care este atât de
opus învăţăturilor cuvântului lui Dumnezeu, învăţăturilor Sfinţilor
Părinţi şi celor de-a lungul istoriei Sfintei noastre biserici, prin care
multe mii de drepţi au fost mântuiţi.
Fără luptă duhovnicească nu există şi nici nu poate exista
creştinism! Prin urmare, calea noastră nu parcurge calea curentelor
moderne, nici a ecumeniştilor, nici a noilor hiliaşti. Credinţa noastră
este credinţa Sfinţilor pustnici, “credinţa apostolică, credinţa părinţilor,
credinţa ortodoxă”, care, “a făcut întreaga lume să fie de neclintit”
(slujba Duminicii Ortodoxiei). La această credinţă şi numai această
credinţă vom adera cu fermitate în aceste vremuri rele în care trăim.
Amin“.

Pseudo-crestinismul
Cuvânt la Duminica Ortodoxiei al Sfantului Luca al Crimeei:
Am vorbit cu voi despre faptul că diavolul făureşte un îngrozitor lanţ de
fier din patimile noastre, lanţ care coboară în adânc, trăgându-i acolo
pe cei care, neexersând înfrânarea, dau frâu liber patimilor. Acum
vreau să vorbesc despre un alt lanţ, lanţ de aur, lanţ sfânt, care a fost
făurit pentru noi de către însuşi Domnul Iisus Hristos. L-am numit lanţ
de aur, dar numele acesta este prea mărunt pentru el, fiindcă e
nesfârşit mai preţios decât aurul. Lanţul acesta ne poate ridica uşor la
înălţime, la însuşi Tronul Dumnezeirii. Din ce verigi e făurit lanţul
acesta? Din poruncile fericirilor, pe care le auziţi la fiecare Liturghie şi
pe care trebuie să le păstraţi adânc în inima voastră.
Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia
Cerurilor (Matei. 5, 3). Cine sunt săracii cu duhul? Cei ce duhovniceşte
se aseamănă oamenilor sărmani, flămânzi, săraci trupeşte, care nu au
nici un avut; cei care cu sinceritate, din toată inima socot că nu au nici
un fel de calităţi duhovniceşti şi morale. Dacă fac vreun lucru bun,
aceştia cred, plini de smerenie, că nu l-au făcut ei, ci harul lui
Dumnezeu, care este cu ei (vezi l Cor. 15, 10).
Smeriţi sunt cei care nu se îngâmfă, nu se înalţă pe sine mai
presus de nimeni, ci se socot mai prejos decât toţi şi mai răi decât toţi.
Smeriţi sunt cei despre care vorbeşte însuşi Dumnezeu prin gura
prorocului Isaia: Spre cine voi căuta, fără numai spre cel smerit şi
blând, şi care tremură de cuvintele Mele? (Isaia 66, 2). Smerenia este
cel dintâi lucrul cel mai însemnat şi de temelie, pe care îl cere
Dumnezeu de la noi; este primul pas, prima verigă a lanţului de aur. De
ea este legată şi cea de-a doua verigă: Fericiţi cei ce plâng, că
aceia se vor mângâia (Matei. 5, 4). Cei smeriţi plâng cu uşurinţă;
trufaşii nu plâng niciodată pentru păcate.
Dar pentru ce plâng cei smeriţi? Ce lacrimi sunt plăcute înaintea lui
Dumnezeu? Oare toate lacrimile sunt deopotrivă? Dar oamenii plâng
deseori cu lacrimi de invidie, de răutate, de ură. Nu despre acest plâns
nenorocit vorbeşte Hristos; El vorbeşte de cei ce plâng gândindu-se la
mulţimea păcatelor pe care le-au săvârşit, la greutatea lor care îi
apasă, la vinovăţia lor înaintea lui Dumnezeu, la nevrednicia lor.
Aceasta este întristarea cea după Dumnezeu, de care vorbeşte Sfântul
Apostol Pavel în a doua Epistolă către corinteni (v. 2 Cor. 7, 10).
De preţ sunt înaintea lui Dumnezeu şi lacrimile celor ce nu pot
îndura nedreptăţile lumii, care se chinuie şi suferă trăind între oameni
înverşunaţi în stricăciunea şi desfrâul lor, cum s-a chinuit dreptul Lot
când trăia în Sodoma.
Dacă din ochii voştri vor curge asemenea lacrimi curate, dacă
sufletul nostru va fi sfâşiat de propria noastră nevrednicie, de răutatea
şi nedreptatea lumii, atunci se va împlini asupra noastră cuvântul lui
Hristos: Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia. Vor fi mângâiaţi
cu mare, veşnică mângâiere la Dumnezeu.
În continuare care verigă vine? Fericiţi cei blânzi, că aceştia vor
moşteni pământul (Matei. 5, 5). Cine sunt aceşti blânzi, şi ce pământ
vor moşteni ei? Bineînţeles că nu acest pământ, fiindcă el va arde cu
toate lucrurile de pe el (v. 2 Petru. 3, 10), ci un alt pământ, unul nou:
vor moşteni viaţa veşnică pentru faptul că în viaţa lor, în toate ale lor
s-au asemănat însuşi Domnului nostru Iisus Hristos, Care ocărât fiind,
nu răspundea cu ocară; suferind, nu ameninţa, ci Se lăsa în ştirea Celui
Care judecă cu dreptate (l Petru. 2, 23). Fericiţi cei care nu răspund la
jignire cu jignire. Fericiţi cei a căror inimă este moale ca ceara, nu tare
precum piatra, aşa cum este inima celor trufaşi. Fericiţi cei blânzi,
fiindcă blândeţea este potrivnică trufiei. Blândeţea este urmarea
sărăciei duhului şi a lacrimilor curate.
În acest duh fericit se trezeşte o nesăţioasă foamete şi sete de
dreptatea veşnică, de dreptatea cea mai înaltă. Fericiţi cei ce
flămânzesc şi însetosează de dreptate, că aceia se vor sătura
(Matei. 5, 7) – vor afla în viaţa veşnică, în împărăţia lui Dumnezeu
dreptatea, care este aşa de puţină pe pământ.
Iar cei ce însetează de dreptate cunosc că greutatea nedreptăţii este
întemeiată pe nemilostivirea oamenilor faţă de aproapele lor – şi în
inima lor ia naştere o nouă verigă a lanţului de aur: Fericiţi cei
milostivi, că aceia se vor milui (Matei. 5, 7).
În continuare? În continuare ni s-a făgăduit: Fericiţi cei curaţi cu
inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu (Matei. 5, 8). Pe însuşi
Dumnezeu îl vor vedea cei în a căror inimă nu este murdărie, nu este
urâtă şi scârboasă minciună, curvie, clevetire, ură, ale căror inimi sunt
totdeauna liniştite, blânde, curate. Aceşti fericiţi nu mai pot vedea
oameni care se ceartă şi se învrăjbesc – ei devin făcători de pace.
Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor
chema (Matei. 5, 9).
Împăcându-i pe alţii şi păstrând pace cu toţi în inimile lor, ei se
împotrivesc însă cu tărie răului, suferind din această pricină orice
necazuri. Şi când în inima omului lanţul de aur se va lungi în aşa fel că
omul va deveni în stare să primească liniştit, fără cârtire, chiar bucuros
prigoanele pentru dreptate, pentru Hristos, el va auzi: Fericiţi cei
prigoniţi pentru dreptate, că acelora este împărăţia Cerurilor
(Matei. 5, 10).
Şi, în fine, încununarea tuturor virtuţilor: Fericiţi veţi fi când vă
vor ocărî pe voi şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău
împotriva voastră, minţind pentru Mine. Bucuraţi-vă şi vă
veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri (Matei. 5, 11-12).
Iată unde înalţă acest sfânt lanţ de aur: în împărăţia lui Dumnezeu, în
împărăţia Cerurilor.
Poruncile Vechiului Testament, date de Dumnezeu prin Moise pe muntele Sinai,
priveau păcatele grosolane – iar aceste porunci cer de la noi cea mai
înaltă desăvârşire. Dar cui vorbesc eu despre cea mai înaltă
desăvârşire? Oare nu sunt şi printre ascultătorii de acum oameni ce nu
cunosc nici alfabetul creştinismului, care nu au făcut nici primul pas pe
calea virtuţii?
Ascultaţi ce spunea marele arhiereu Ioan Gură de Aur turmei sale,
cu care semănaţi în multe privinţe:

„Văd că după Botez mulţi trăiesc în mai mare nepăsare decât cei
încă nebotezaţi şi nu vădesc nici măcar un semn de viaţă creştinească.
Iată de ce nici în piaţă, nici în biserică nu se poate face deosebire
grabnică între credincioşi şi necredincioşi… Credinciosul trebuie să se
vadă nu numai după dar, ci şi după viaţa înnoită. Credinciosul trebuie
să fie luminător şi sare a lumii. Iar dacă nu luminezi nici ţie, dacă nu
sărezi propria putreziciune, după ce să te mai cunoaştem că eşti
credincios? După faptul că te-ai scăldat în apele sfinţite? Dar asta ţi se
va face temei de pedepsire, căci mărimea cinstirii se face întru adaos
de certare pentru cei ce nu vor să trăiască în chip vrednic de aceasta.
Nu prin cele primite de la Dumnezeu trebuie credinciosul să
strălucească, ci prin cele pe care le aduce de la sine, şi prin toate să se
vădească: prin umblet, prin privire, prin înfăţişare, prin glas. Nu vreau
să spun că trebuie să luăm ochii lumii, ci că trebuie să ne aducem la
rânduială pe noi înşine spre folosul celor care ne văd.
Or, acum, dacă încerc să recunosc în tine creştinul, din toate părţile
te arăţi tocmai pe dos de cum ar trebui: că dacă vreau să te recunosc
după loc, te văd petrecându-ţi ziua la alergările de cai şi la spectacole
şi în nelegiuiri, în adunările cele rele din piaţă şi în tovărăşia oamenilor
stricaţi; dacă vreau să te recunosc după înfăţişare, te văd mereu
râzând cu o înfăţişare dezmăţată, ca o curvă rânjită, ca o femeie
pierdută; dacă vreau să te recunosc după haine, te văd îmbrăcat ca un
comediant; dacă vreau să te recunosc după însoţitori, târăşti după tine
paraziţi şi lingăi; dacă vreau să te recunosc după vorbe, nu aud de la
tine nimic sănătos, nimic de trebuinţă, nimic folositor pentru viaţa
noastră; dacă vreau să te recunosc după hrană, aceasta mai mare
osândă îţi aduce.
Spune-mi, deci, după ce voi putea să te recunosc drept credincios,
când toate cele spuse mai înainte arată cu totul altceva? Dar ce zic eu
„credincios”?! Nu-mi pot da seama limpede nici măcar că eşti om:
fiindcă atunci când dai din copite ca un măgar, împungi ca un taur,
nechezi la femei ca un armăsar, te îmbuibi ca un urs, îţi îngraşi trupul
ca un catâr, eşti ranchiunos ca o cămilă şi răpitor ca un lup, te mânii ca
un şarpe, înţepi ca un scorpion, eşti prefăcut ca o vulpe, păstrezi
veninul răutăţii ca o năpârcă, te războieşti împotriva fraţilor ca dracul
cel rău, cum voi putea să te număr împreună cu oamenii fără să văd în
tine semnele firii omeneşti? Căci iată, căutând să aflu deosebire între
catehumen şi botezat, sunt în primejdie să nu mai aflu deosebire nici
între om şi fiară. Dar ce zic „fiară”?! Fiara are una dintre aceste
scăderi, în timp ce tu suferi de toate, întrecându-o cu dobitocia. Şi nici
nu ştiu de ce te-am numit drac – căci dracul nici nu e rob tiraniei
pântecelui, nici nu iubeşte avuţia. Aşadar, dacă ai mai multe scăderi şi
decât fiarele, şi decât dracii, cum să te numim om, ia spune-mi? Şi
dacă nu-ţi putem spune om, cum să te numim credincios? Şi – lucru
mai rău – având o asemenea aşezare rea, nu ne gândim la sluţenia
sufletului nostru, nici nu pricepem cât de urât este…”

Iată înfricoşătoarele cuvinte ale marelui sfânt, cuvinte rostite cu o

mie cinci sute de ani în urmă, dar atât de proaspete şi acum! Oare nu
sunt şi între noi oameni pe care ele îi privesc? Sunt, spre ruşinea
noastră, şi încă nu puţini! Cum se poartă unii în biserică? Se împing, se
ocărăsc, se înjură, se osândesc, clevetesc. De ce mai merg aceştia la
biserică? De ce spurcă locaşul sfânt cu prezenţa lor? De ce smintesc
inimile curate ale celor pentru care o asemenea profanare e de
neîndurat?
Şi după ce se întorc de la biserică, ce fac? Îşi chinuie casnicii.
Soacra rea îi otrăveşte zilele nefericitei nore, prigonind-o, blestemând-
o şi înjurând-o pentru orice fleac, o bate, o alungă din casă, reuşeşte să
o despartă de fiul ei, o aduce la sinucidere! Dar numai soacrele sunt
aşa? Sunt şi nurori, fii şi fiice care îşi alungă părinţii şi socrii bătrâni din
casă. Legea veche, a lui Moise, poruncea ca asemenea oameni să fie
omorâţi cu pietre. Ei sunt cu duhul pe de-a-ntregul depărtaţi de
Biserică.
Sunt şi creştini mincinoşi care fură, mint, îşi strică proprii copii! Un
băiat de unsprezece ani a furat un caiet la şcoală. Tras la răspundere,
a zis: „Eu văd cum mama ia mereu cărbuni de la vecina, şi am crezut
că aşa trebuie”. Alt băiat, de doisprezece ani, minte întotdeauna – iar
când i se spune că e urât să minţi, el răspunde: „Dar totdeauna mi se
zice că trebuie să iau exemplu de la cei mari, iar eu aud în fiecare zi
cum mama îi minte pe tata şi pe mătuşa şi îi înşală. Înseamnă că aşa
trebuie”. O fată de cincisprezece ani îşi vopseşte buzele şi
sprâncenele. Ea a învăţat asta uitându-se la mama sa, al cărei păr este
deja cărunt. O, mamă nefericită! Ce-ţi înveţi fiica? Mereu mergi la
biserică şi nu ai auzit ce spune Sfântul Apostol Petru:

Podoaba voastră să nu fie cea din afară – împletirea părului,

podoabele de aur şi îmbrăcarea hainelor scumpe, ci să fie omul cel
tainic al inimii, întru nestricăcioasa podoabă a duhului blând şi liniştit,
care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu (Epistola Intaia a
Sfantului Apostol Petru 3, 3-4).
 Cuvintele acestea parcă nici n-ar atinge-o: ea nu-şi învaţă fiica cum să
fie frumoasă cu inima, ci o învaţă la fals şi la minciună.
Iată că iese din biserică o femeie bine îmbrăcată cu o fetiţă de
şase ani. Copilul, bun la suflet, vede un bătrân sărman şi îi dă o rublă.
Mama ce face? Îşi pedepseşte copilul! Oare n-a auzit nicicând că la
înfricoşata Judecată a lui Hristos nemilostivii vor fi trimişi în chinurile
veşnice? Darmite să-l înveţi şi pe copil să fie nemilostiv, să-i interzici să
facă fapte bune!
Ce îi aşteaptă pe toţi aceşti nefericiţi? Domnul nostru Iisus Hristos
ne învaţă: Nu oricine îmi zice: „Doamne! Doamne!” va intra în
împărăţia Cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri (Mt.
7,21). Acestor oameni, care merg mereu la biserică şi se socot creştini,
El le va spune: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi; depărtaţi-vă de la
Mine, cei ce lucraţi fărădelegea (Mt. 7, 23) – plecaţi, ticăloşi, care
cutezaţi să vă deschideţi gurile de năpârci ca să primiţi Trupul Meu şi
Sângele Meu!
Temeţi-vă de mânia Dumnezeirii! Amintiţi-vă de cuvintele
Sfântului Ioan Gură de Aur cu privire la faptul că celor care nu vor să
trăiască potrivit făgăduinţelor date lui Dumnezeu, Sfântul Botez nu
face decât să le sporească osânda. (…)”

Sfantul Nicolae Velimirovici

Cu cine vreti sa fiti: cu intunecata si puturoasa Europa sau cu Hristos?
Dacă istoria ultimelor trei veacuri - al XVIII-lea, al XIX-lea si al XX-
lea - ar putea fi numită cu un singur nume care să i se potrivească
desăvârsit, atunci nu ar fi un alt nume mai bun decât cel de "protocolul
judecătii dintre Europa si Hristos": fiindcă în ultimele trei sute de ani nu
s-a întâmplat nimic în Europa care să nu aibă atingere cu Hristos-
Dumnezeu. În judecata aceasta între Hristos si Europa, în realitate, se
întâmplau următoarele:
Hristos spune Europei că este botezată întru numele Lui si că trebuie
să rămână credincioasă Lui si Evangheliei Lui. La aceasta, Europa
învinuită răspunde:
- Toate religiile sunt egale. Ne-au spus-o enciclopedistii francezi. Si nimeni nu
poate fi silit să creadă un lucru sau altul.
Europa îngăduie toate religiile ca superstitii populare, de dragul
intereselor sale imperialiste, dar ea însăsi nu urmează nici o religie.
Când îsi va împlini scopurile sale politice, atunci îsi va încheia repede
socotelile cu aceste credinte desarte populare.
Hristos întreabă cu durere:
- Cum puteti voi, oamenii, să trăiti numai cu interesele voastre
imperialiste, materialiste, adică numai cu pofta animalică pentru hrană
trupească? Eu am vrut să vă fac dumnezei si fii ai lui Dumnezeu, iar voi
fugiti si urmăriti să vă faceti deopotrivă cu animalele de sub jug.
 La aceasta, Europa răspunde:
- Esti depăsit. În locul Evangheliei Tale, noi am descoperit zoologia
si biologia. Acum cunoastem că nu suntem urmasii Tăi si ai Tatălui Tău
ceresc, ci ai urangutanului si gorilei, ai maimutei. Noi acum ne
desăvârsim ca să ajungem dumnezei, fiindcă nu recunoastem alti
dumnezei afară de noi însine.
Hristos grăieste:
- Voi sunteti mai tari de cerbice decât vechii iudei. Eu v-am ridicat din întunericul
barbariei la lumina cerească si voi mergeti din nou înapoi în întuneric, ca
orbul în noroi. Eu Mi-am vărsat sângele pentru voi. Eu v-am arătat
dragostea Mea, atunci când toti Îngerii îsi întorceau capetele, neputând
suferi putoarea iadului vostru. Atunci, deci, când erati întuneric si
împuticiune, am fost singurul care am stat să vă curătesc si să vă
luminez. Să nu fiti, deci, acum necredinciosi, căci vă veti întoarce din
nou în întunericul acela nesuferit si în împuticiune.
Europa, zâmbind subtire, strigă:
- Fugi de la noi. Nu te recunoastem. Noi urmăm filosofia elină si civilizatia
romană. Vrem libertate. Noi avem Universităti. Stiinta este steaua
noastră călăuzitoare. Emblema noastră este: libertate, fraternitate,
egalitate. Ratiunea noastră este dumnezeul dumnezeilor. Tu esti un
asiatic. Noi te tăgăduim. Esti numai un basm vechi al bunicilor nostri.
La care, Hristos, cu lacrimi în ochi:
- Iată, Eu plec, dar voi veti vedea. Ati lăsat calea lui Dumnezeu si
ati plecat pe calea lui Satan. Binecuvântarea si fericirea s-au luat de la
voi. În mâna Mea se află viata voastră si moartea voastră, fiindcă M-am
dat pe Mine Însumi la răstignire pentru voi. Cu toate astea, nu Eu vă
voi pedepsi, ci păcatele voastre si căderea voastră de la Mine,
Mântuitorul vostru. Eu am arătat dragostea Părintelui Meu către toti
oamenii si am vrut să vă mântuiesc pe toti prin dragoste.
La care Europa:
- Care dragoste? Ură sănătoasă si bărbătească împotriva tuturor
celor ce nu sunt de acord cu noi, acesta e programul nostru. Dragostea
Ta este numai un basm. În locul basmului acestuia, noi am ridicat
steagul nationalismului, si internationalismului, si etatismului, si
progresismului, si evolutionismului, si scientismului, si culturismului. În
aceasta se găseste mântuirea noastră: iar Tu pleacă de la noi.
Fratii mei, în vremurile noastre, această discutie în contradictoriu a luat
sfârsit. Hristos a plecat din Europa, precum odinioară din tinutul
Gadarenilor la poftirea acelora: dar îndată ce a plecat a venit război,
urgie, spaimă, ruină, distrugere. S-a întors în Europa barbaria dinainte
de crestinism: a avarilor, a hunilor, a longobarzilor, a africanilor, numai
că de o sută de ori mai înfricosătoare. Hristos Si-a luat crucea si
binecuvântarea Sa si a plecat. A rămas în urmă întuneric si putoare. Iar
voi hotărâti-vă acum cu cine vreti să fiti: cu întunecata si puturoasa
Europă, sau cu Hristos?
 Despre inaintemergatorii Antihristului
Ah, fraţii mei! Veacul al XVIII-lea este tatăl veacului al XIX-lea, iar
veacul al XIX-lea este tatăl veacului al XX-lea. Tatăl a făcut datorii
mari. Fiul nu a plătit datoriile tatălui său, ci s-a îndatorat şi mai mult,
iar datoria a căzut asupra nepotului. Tatăl s-a molipsit de o boală grea,
iar fiul n-a vindecat boala cea ruşinoasă a părintelui său, care era
asupra sa, ci a înrăutăţit-o, şi ea l-a molipsit şi pe nepot, de trei ori mai
tare. Nepotul este veacul al XX-lea, în care trăim.
Veacul al XVIII-lea a însemnat răzvrătirea împotriva Bisericii şi a
clerului pontifului roman. Veacul al XIX-lea a însemnat răzvrătirea
împotriva lui Dumnezeu. Veacul al XX-lea înseamnă pactul cu diavolul.
Datoriile s-au mărit şi boala s-a înrăutăţit; iar Domnul a spus că judecă
păcatele părinţilor până în a treia şi a patra spiţă. Nu vedeţi că
Dumnezeu judecă pe nepoţi pentru păcatele bunicilor europeni? Nu
vedeţi biciul asupra nepoţilor, din pricina datoriilor neplătite ale
bunicilor?
Împăratul antihrist întruchipează începutul veacului al XIX-lea.
Papa antihrist închipuie mijlocul veacului al XIX-lea. Filosoful european
antihrist (ieşit din casa de nebuni) închipuie sfârşitul veacului al XIX-
lea: Bonaparte, Pius, Nietzsche. Trei nume blestemate ale treimii
bolnavilor celor mai greu bolnavi de boala moştenită.
Sunt oare aceştia biruitorii veacului al XIX-lea? Nu, aceştia sunt
purtătorii bolii grele moştenite de la veacul al XVIII-lea. Bolnavii cel mai
greu bolnavi! Cezarul, pontiful şi filosoful… nu în vechea Romă păgână,
ci în mijlocul Europei botezate! Aceştia nu sunt biruitorii, ci sunt cei mai
biruiţi. Când Bonaparte a batjocorit sfintele odoare ale Kremlinului,
când Pius s-a numit pe sine infailibil şi când Nietzsche a făcut public
cultul lui faţă de Antihrist, atunci soarele s-a întunecat pe cer - şi nu
numai un soare, ci o mie de sori de ar fi fost, s-ar fi întunecat toţi de
durere şi de ruşine - căci iată o minune pe care nu a mai văzut-o
nicicând lumea: un ateu împărat, un ateu pontif şi un ateu filosof. În
epoca lui Nero, măcar unul din această treime nu era ateu - filosoful.
Veacul al XVIII-lea e veacul lui Pilat: el a osândit pe Hristos la moarte.
Veacul al XIX-lea e veacul lui Caiafa: el a răstignit pe Hristos. Veacul al
XX-lea e veacul Sinedriului alcătuit din Iudele botezate şi cele
nebotezate. Aces t Sinedriu a vestit că Hristos e mort pe vecie şi că n-a
înviat. Pentru ce, atunci, vă mai miraţi, fraţilor, că asupra omenirii
europene au venit biciuiri nemaiauzite, biciuiri până la măduva oaselor,
de pe urma revoluţiilor şi a războaielor?

Danion Vasile
Vremurile noastre indică apogeul lepădării de Dumnezeu
Vedem că vremurile noastre indică apogeul lepădării de
Dumnezeu. Ne apropiem de sfârşitul lumii. Vorbind despre
confruntarea din secolul al XIX-lea dintre Europa şi credinţa creştină,
Vlădica Nicolae (Velimirovici) întreba: „Cine este atunci biruitor, dacă
nu cezarul, pontiful şi filosoful Europei descreştinate? Biruitorul este
mujicul rus şi ţăranul din Balcani, după cuvântul lui Hristos: Cel ce este
mai mic între voi toţi, acesta este mare (Luca 9, 48). Cine a fost cel
mai necunoscut, mai neînsemnat şi mai mic în veacul al XIX-lea, în
vremea marelui Napoleon, a infailibilului Pius şi a neajunsului
Nietzsche, dacă nu mujicul rus, pelerin la locurile sfinte, şi ţăranul din
Balcani, luptător împotriva semilunii şi liberator al Balcanilor?
Câmpul de luptă drăcesc, clerul drăcesc şi înţelepciunea drăcească -
asta înseamnă cezarul, papa şi filosoful veacului al XIX-lea. Ţăranul
ortodox al Balcanilor înfăţişează ceva cu totul potrivnic acestora: mai
întâi vitejia purtătoare de cruce, al doilea - clerul mucenicesc, şi apoi
pescăreasca înţelepciune apostolică. Şi despre el e vorba în cuvintele
rugăciunii Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos: Mă
mărturisesc Ţie, Părinte, Doamne al Cerului şi al pământului, că ai
ascuns acestea de cei înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit pruncilor
(Matei 11, 25). Ce a descoperit Dumnezeu acestor simpli ţărani? Le-a
descoperit vitejia bărbătească, lumina cerească şi înţelepciunea
dumnezeiască. Le-a descoperit, adică, ceea ce este cu totul potrivnic
faţă de cezarul apusean, de papă şi de filosof: tot atât de potrivnic pe
cât este ziua faţă de noapte”.
Unde este astăzi acest ţăran ortodox? Unde este astăzi ţăranul care
are vitejia purtătoare de cruce şi înţelepciunea apostolească? Aproape
că nu mai poate fi găsit. Ce vedem astăzi la ţăranul din Balcani?
Superstiţii sau necredinţă, fugă după desfrâul oraşului, băutură,
lăcomie. Ţăranul de astăzi îi oferă preotului un rol decorativ, căutându-l
doar la nunţi şi botezuri sau înmormântări. Nu este greu să vedem că,
în loc să îşi păstreze credinţa, ţăranul a căutat să îl copieze pe orăşean.
Şi l-a copiat, mai ales în cele rele.
Nu putem generaliza, dar nici nu putem trece cu vederea starea de fapt: şi
anume că ţăranul, pe care Sfântul Nicolae îl vedea în ceata biruitoare,
este astăzi îngenuncheat. A trecut în tabăra învinşilor, a celor învinşi
de conducătorii lumeşti, de filosofii apostaţi şi de prietenii acestora.
Dacă până şi cel care până mai ieri ducea o viaţă bineplăcută lui
Dumnezeu, ţăranul ortodox din Balcani, s-a îndepărtat de Biserică şi de
Hristos, este semn că sfârşitul lumii este aproape.
Dacă Sfântul Nicolae a vorbit în termeni atât de duri despre
secolul trecut, oare cum ar fi vorbit despre secolul XXI? (Şi dacă,
vorbind despre el în aceiaşi termeni în care a vorbit despre cel
anterior, întreaga mass-media l-ar fi considerat extremist, oare cum l-
ar fi considerat dacă ar fi făcut-o în termeni mai duri? Oricum, ar trebui
să ne fie clar că Sfântul Nicolae nu s-ar fi temut să spună lucrurilor pe
nume. De altfel, nici pe vremea sa glasul mass-mediei nu era
îngăduitor faţă de cei care priveau lumea din perspectiva Sfintei
Evanghelii…)
Sfântul Nicolae observa că „fraţii noştri cei botezaţi, care au fost
atraşi de ereziile papale şi luterane, s-au socotit pe ei înşişi mai
înţelepţi decât Hristos şi ne-au dispreţuit pe noi, ortodocşii, ca pe nişte
oameni lipsiţi de înţelepciune şi necivilizaţi: dar şi asupra lor s-a
adeverit cuvântul Apostolului Pavel: Zicând că sunt înţelepţi, au
înnebunit (Romani 1, 22); fiindcă au lepădat înţelepciunea cea
duhovnicească după Hristos, Care umblă în veşmântul smereniei şi al
dragostei, şi s-au înveşmântat, după pilda filosofilor închinători la idoli,
cu înţelepciunea trupească şi lumească, care e plină de trufie şi
răutate”.
Şi asta nu e totul. Noi, ortodocşii, în loc să ne păstrăm neîntinaţi
de noroiul apusenilor, în loc să strălucim prin focul credinţei noastre,
ne-am deschis larg braţele să primim în minţile noastre cugetările
mincinoase ale acestora: „Popoarele eretice din epoca noastră au lăsat
lui Hristos şi Domnului ultimul loc la masa lumii acesteia, ca celui mai
de pe urmă cerşetor, în timp ce pe primele locuri au aşezat pe marii lor
oameni, pe politicieni, pe literaţi, pe romancieri, pe oamenii de ştiinţă,
pe finanţişti, ba chiar şi pe turişti, şi pe sportivi. Toate privirile
noroadelor acestora erau aţintite asupra acestor oameni mari, asupra
acestor zei moderni, în timp ce doar foarte puţini îşi mai întorceau
privirile spre Hristos, biruitorul morţii”.
Vrem sau nu, din ce în ce mai puţini ochi se îndreaptă către Hristos, şi
din ce în ce mai multe spre oamenii mari, care încearcă să îl substituie.
Unde Îl aşază pe Hristos aceşti oameni? Acolo unde L-au aşezat idolii lor:
pe „cel din urmă loc la masa acestei lumi, ca şi cum El ar fi cel mai de
pe urmă cerşetor”… Cuvinte dureros de adevărate.
Conflictul între lumea modernă şi Hristos se apropie de apogeu.
Vorbind despre apostazia Europei, Sfântul Nicolae Velimirovici spune
că Europa ar putea fi denumită „Demonia. Ar numi-o albă din cauza
albeţii pielii, iar Demonia din pricina negrelii sufletului ei: fiindcă
Europa a tăgăduit pe singurul Dumnezeu şi a luat tronul şi vrednicia
cezarilor romani. Şi, la fel ca cezarii romani înainte de distrugerea
Romei, aşa şi ea a încredinţat toate noroadele pământului că fiecare
poate să se închine la zeii săi aşa cum ştie şi cum poate, căci ea va
îngădui aceasta, dar că noroadele au datoria mai întâi să se închine ei,
având-o ca zeitate ultimă - fie sub numele de Europa, fie sub numele
de Cultură.
În felul acestea, fraţii mei, a înviat întocmai ca un vârcolac, în zilele
noastre, Roma cea satanică, Roma aceea dinainte de Constantin cel
Mare, care prigonea cu foc şi sabie pe creştini şi împiedica pe Hristos
să pătrundă în Europa. Numai că Demonia albă a căzut într-o boală mai
grea decât vechea Romă. Pentru că, dacă Roma cea închinătoare la
idoli era chinuită de un singur drac, Demonia albă este chinuită de
şapte duhuri rele, mai crunte decât dracul acela al Romei. Iată deci
noua Romă închinătoare la idoli, iată o nouă mucenicie pentru
creştinism. Să fiţi gata a primi mucenicia pentru Hristos din partea
Demoniei albe”.
Dacă ar trăi astăzi, Sfântul Nicolae ne-ar preveni: „fiţi, deci,
pregătiţi pentru prigoana ce va veni din mâinile unei lumi
demonizate…”. Nu este astăzi Europa singurul demon între îngeri… De
fapt, de la jumătatea secolului trecut până astăzi s-a înmulţit mult
lucrarea celor care slujesc diavolilor, iar a celor care Îi slujesc lui
Dumnezeu abia se mai face simţită.

Arhimadritul Iustin Popovici

Pozitia Bisericii fata se stapanire
Trebuie să ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni
(Fapte 5, 29)

"Pentru Biserică, Dumnezeu totdeauna e pe primul loc, iar omul,

lumea, totdeauna pe locul doi. Trebuie să ascultăm de oameni cât timp
nu sunt împotriva lui Dumnezeu si a poruncilor Lui. Dar când oamenii
se ridică împotriva lui Dumnezeu si a poruncilor dumnezeiesti, Biserica
trebuie să se împotrivească. Dacă ea nu procedează astfel, ce Biserică
mai e si asta? Oare reprezentantii Bisericii, dacă nu procedează astfel,
oare mai sunt ei reprezentantii apostolicesti ai Bisericii? A se îndreptăti
în acest caz cu asa-zisa iconomie bisericească înseamnă nu altceva
decât a-L trăda în ascuns pe Dumnezeu si Biserica Sa. O astfel de
iconomie este pur si simplu o trădare a Bisericii lui Hristos.
Biserica reprezintă o vesnicie în timp, în această lume vremelnică.
Lumea se schimbă, dar Biserica nu se schimbă, nu se schimbă vesnicul
ei adevăr dumnezeiesc, dreptatea ei dumnezeiască, Evanghelia ei
dumnezeiască, vesnicele ei unelte dumnezeiesti. Nu se schimbă,
fiindcă nu se schimbă Domnul Hristos, Carele asa este si asa lucrează.
(...)
Stăpânirea vine de la Dumnezeu, si până când ea rămâne în
Dumnezeu si sub Dumnezeu si cu Dumnezeu - este binecuvântată.
Părăsindu-L pe Dumnezeu, ea se transformă în violentă - prin aceasta
supunându-se pe sine puterii antidumnezeiesti - diavolului.
Aceasta este învătătura dreptmăritoare si apostolică, patristică,
evanghelică despre natura si valoarea stăpânirii. Aceasta este sfânta si
infailibila învătătură ortodoxă a Bisericii lui Hristos, asa a fost de la
început si până acum, si de acum în vecii vecilor. Si cine sunt martorii
ei? Toti Sfintii Apostoli, toti Sfintii Părinti, toti Sfintii Mucenici. În mod
deosebit Sfintii Mucenici, începând cu Sfântul si întâiul Mucenic Stefan,
si până la noii nostri mucenici si câti alti sfinti mucenici ai vremurilor
noastre#. Ei toti au pătimit pentru Domnul Hristos, toti laolaltă, de la
împărati, regi si cneji; într-un cuvânt, de la stăpânirile acestei lumi,
luptătoare contra lui Dumnezeu. Si acesti sfinti mărturisitori nu se
numără cu miile, ci cu milioanele. Ei toti sunt sfinti si nemuritori, ca
martori ai adevărului divino-uman: crestinii trebuie să se împotrivească
poruncilor nelegiuite si necredincioase ale împăratilor, domnitorilor,
stăpânitorilor acestei lumi, oriunde s-ar afla ei, si oricine ar fi ei.
Fiecare sfânt mucenic, fiecare sfânt mărturisitor al credintei lui Hristos
reprezintă o întruchipare vie si o personificare nemuritoare a
preasfintei Atot-Evanghelii a Bisericii Ortodoxe: Trebuie să ascultăm de
Dumnezeu mai mult decât de oameni. Fiecare dintre ei s-a tinut de
această Atot-Evanghelie dumnezeiască cu tot sufletul, cu toată inima,
cu tot cugetul. De aceea au si fost supusi la chinuri, la răutăti, de
aceea au fost omorâti de către stăpânitorii apostati din veac în veac.
(...)
Trebuie să ascultăm de Dumnezeu mai mult decât de oameni
(Fapte 5, 23). Aceasta este rânduiala, aceasta este calea, acesta este
adevărul Bisericii Ortodoxe a lui Hristos, începând cu Sfintii Apostoli
până în zilele noastre, si de azi înainte până la sfârsitul acestei lumi
pământesti. Privitor la această rânduială, la această cale, la acest
adevăr, nu sunt cu putintă nici concesiile, nici compromisurile, nici
retragerile. Nimeni nu ne poate sili, nici chiar un Sinod Ecumenic, dacă
s-ar întâmpla ca acesta să aibă loc.
Dati Cezarului cele ce sunt ale Cezarului si lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui
Dumnezeu - acesta este principiul coexistentei dintre Biserică si stat. Nu
colaborare, ci coexistentă între Biserică si stat. Nu colaborare, cu atât
mai mult atunci când Cezarul prigoneste toate cele ce sunt ale lui
Dumnezeu si nu vrea să stie nimic din cele ce sunt ale lui Dumnezeu,
ci tinteste doar să nimicească tot ce este al lui Dumnezeu. Aici lipsesc
conditiile principale pentru colaborare. Sau coexistenta egală în
drepturi a asezămintelor, si a persoanelor umane, sau calvarul Bisericii
cauzat de către prigonitorii, chinuitorii, cotropitorii care tăgăduiesc si
prigonesc pe Dumnezeu si cele ale lui Dumnezeu. Iar prin dictatură
impun pe potrivnicul lui Dumnezeu si cele potrivnice lui Dumnezeu. În
acest caz, Biserica si statul se despart, se separă, fiecare cu ale sale.
A fost inventat un nou zeu suprem, un nou idol suprem - statul (comunist).
Acestui idol, dictatura ateistă cere să i se aducă ca jertfă totul: constiinta,
credinta, memoria, trupul, cele văzute si nevăzute. Noul idol suprem,
noul zeu suprem, noul Zeus s-a înconjurat imediat de noi zei, de noi
idoli.
Acestia sunt "stiinta" pozitivistă, filosofia materialistă, etica comunistă,
estetica anarhistă, literatura social-realistă si celelalte. Toti trebuie să
se închine acestor idoli si să se aducă ca jertfă pe sine si tot ce le
apartine.
Ce înseamnă asta? Aceasta este pur si simplu idolatrie vampirică,
politeism păgânesc vampiric, fetisism vampiric. În locul Unicului si
Singurului Dumnezeu si Domn Iisus Hristos cel Adevărat, o masă de
idoli, zeităti si zeisori impostori. În aparentă se fortează să pară atei,
iar în realitate sunt niste închinători la idoli, niste politeisti. Ei îsi
mesteresc într-una noi idoli, incluzându-i în noul lor panteon, în
sălbaticul lor ceremonial. Dictatura ateistă, la rândul ei, se străduieste
din răsputeri să-l convingă si să-l silească pe fiecare să se închine
noilor zei, să le aducă jertfe, să mentină cultul personalitătii. În acest
fel, ce se întâmplă? Se instalează vampirismul modului de viată
păgânesc, a cunostintei păgânesti, a modului de viată păgânesc. Si
astfel se petrece viata însăsi în neiertate slujiri idolesti potrivnice lui
Dumnezeu (I Petru 4, 3). (...)
Faptul că mai suntem în viată tine doar de milostivirea lui
Dumnezeu si de puterea lui Dumnezeu. Iar de jur împrejur se
învârteste cea mai ticăloasă minciună universală legiferată în educatia
ateistă: "Hristos este mort", "Hristos este o înselăciune". Iată
programul de educatie. Oare asa ceva poate fi acceptat, oare cu asa
ceva se poate colabora? Si după aceea să te mai consideri crestin? Nu!
Noi anuntăm si declarăm cu tărie: aceasta este cea mai groaznică, cea
mai nerusinată si cea mai mârsavă hulă pe care mintea omenească a
formulat-o vreodată împotriva celei mai perfecte, mai minunate, mai
încântătoare Fiinte omenesti de sub Cer care a păsit pe pământ. Vom
sta lângă El cu toată inima, cu tot sufletul, cu tot cugetul, cu toată
puterea noastră, si aceasta cu pretul oricăror pedepse cu moartea
îndreptate asupra noastră de către toti luptătorii împotriva lui Hristos
din întreaga lume..."

Cuviosul Filotei Zervakos

SE IMPUNE SA SPUI ADEVARUL CAND E NESOCOTITA SFANTA
TRADITIE!
”Păstorii au deschis larg uşile ca să intre nestingheriţi lupii”

Numai prin smerenie, pocăinţă şi întoarcere la Dumnezeu, la credinţa

ortodoxă, va reuşi mult dorita unire, iar nu prin consfătuiri şi dezbateri,
prin dialoguri nefolositoare şi lipsite de rost, prin şedinţe zadarnice.
Dacă nu vor renunţa la mândrie şi nu se vor smeri, dacă nu se vor
pocăi şi nu se vor întoarce la Dumnezeu, toate străduinţele,
stăruinţele, ostenelile şi eforturile pentru unire se vor dovedi
zadarnice, nefolositoare, poate chiar vătămătoare, cauza şi pricina
dezbinărilor, schismelor şi războaielor…
Nici un credincios creştin ortodox conştient, întreg la minte şi cu puţină
frică de Dumnezeu nu va accepta vreodată unirea cu ereticii papistaşi,
nesocotitori ai celor şapte Sfinte Sinoade Ecumenice şi ai Tradiţiei
apostolice şi ai Sfinţilor Părinţi [...] Să cugete bine patriarhul şi să nu se
înşele crezând că unirea Bisericilor e uşoară şi că adevăraţii ortodocşi îl
vor urma şi că va putea să le înşele conştiinţa încât să nesocotească
lesne Sfânta Tradiţie şi Sfintele Canoane ale Sfinţilor Apostoli şi Părinţi
purtători de Dumnezeu. Aceştia, ca să sprijine credinţa ortodoxă şi pe
una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică, s-au nevoit, s-au
ostenit, au asudat, au postit, au privegheat, au suferit chinuri,
prigoane, întemniţări, moarte şi vor accepta acum tradiţiile impuse de
papă?
 Păstorii cei buni, dumnezeieştii Părinţi ai Bisericii, pentru a o păzi
curată şi neprihănită de mulţimea de rătăciri şi erezii pe Mireasa lui
Hristos, Biserica (aşa cum au primit-o de la Mirele Hristos), s-au nevoit,
au fost huliţi, acuzaţi, întemniţaţi, prigoniţi, au suferit multe chinuri si
dureri, iar unii au fost chiar omorâţi. Dar prin credinţa fierbinte in
Dumnezeu şi întăriti de puterea si harul Sfântului Duh i-au izgonit
departe de Biserică pe lupii cei molipsitori, ereticii, şi i-au anatemizat
pentru vecie. Iar Dumnezeu i-a slăvit pe ei, pe pămant si în cer. Si cu
toate că Sfinţii Parinti, păstorii cei buni si adevărati i-au izgonit departe
de Biserică pe lupii cei molipsitori, eretici, Patriarhul Ecumenic
Athenagora il invită pe papa cel eretic, duşmanul Bisericii Ortodoxe,
calcatorul si nesocotitorul Sfintei Tradiţii, îl îmbrăţişeaza, il roagă, ii
recunoaşte întâietatea, ii deschide uşa Bisericii Ortodoxe si ii zice
„intră tu primul, si eu, al doilea, te voi urma cu turma mea!”. Vai, vai
suflete al meu! Ofteaza plangi, jeluieşte ca odinioară Ieremia, nu
pentru Ierusalimul pământesc, oraşul sangelui, care îi omora pe
prooroci si ii ucidea cu pietre pe trimişii lui Dumnezeu (cf. Matei 23,
27). Plângi pentru Mireasa aleasă a lul Hristos, cea neprihănită şi
desavârşită, una, sfânta, sobornicească şi apostoleasca Biserică, maica
duhovnicească a creştinilor ortodocsi, cea pe care ne-au facut-o
cunoscută Sfinţii Apostoli, mucenicii, proorocii, ierarhii, dascălii, sfinţii,
cuvioşii şi drepţii.
Pentru aceasta plângi, căci episcopii şi păzitorii ei au adormit, iar
păstorii ei au deschis larg uşile ca să intre nestingheriţi lupii cei
molipsitori si să jertfească, sa rapească şi să împrăştie oile pentru care
Hristos Şi-a vărsat Sangele Sau [...]
Domnul însă nu doarme: „Iata, nu va dormita, nici nu va adormi
Cel ce păzeşte pe Israel” (Psalmi 120, 4). Dar noi dormim. Ne-a cuprins
somnul nepăsării şi dacă nu ne vom trezi, ne va da morţii celei veşnice
şi vom rămâne, ca fecioarele neînţelepte, în afara cămării Mirelui. Iar
lupii cei văzuţi şi nevăzuţi ne vor înghiţi. Ca să nu rămânem în afara
cămării Mirelui Hristos şi ca să nu fim înghiţiţi de vrăjmaşii noştri văzuţi
şi nevăzuţi, care se-nvârt în jurul nostru, să-l ascultăm pe
dumnezeiescul Apostol Pavel care ne spune limpede: căci este chiar
ceasul să vă treziţi din somn: noaptea e pe sfârşite, ziua este aproape;
să lepădăm dar lucrurile întunericului şi să ne îmbrăcăm cu armele
luminii (Romani 13,11-12).
Dacă îndepărtăm somnul nepăsării care ne-a cuprins şi stăm cu
grijă şi luare-aminte şi cerem ajutorul lui Dumnezeu cu credinţă şi
zdrobire a inimii, îl vom primi, căci puternic este Domnul şi ne va păzi
pe noi şi Biserica Sa şi pe toţi vrăjmaşii noştri îi va împrăştia şi nimici.
Dar ca să primim ajutorul lui Dumnezeu trebuie, pe lângă rugăciune, să
fim statornici şi viteji, să mărturisim credinţa ortodoxă şi să spunem cu
mult curaj celor care se grăbesc şi îndeamnă la o falsă unire şi
celorlalţi prieteni ai papei şi trădători ai ortodoxiei, cuvintele acelea de
aur ale înţeleptului şi Sfântului Iosif Vrienios rostite către trimişii papei:
 „Incă uneltiţi în ascuns ca să ne înşelaţi pe noi, sau nu
ştiţi că orice rău mare dintr-unul mic începe şi aşa se face
mare şi întotdeauna amăgirea vine de la cei ce socotesc
lucrurile cu indiferenţă şi din consimţământul acestora la mici
greşeli venim şi cădem în cele mari. Că nu ne vom lepăda de
tine, iubită Ortodoxie, nu te vom minţi, slavă strămoşească. Nu
te vom lăsa pe tine, maică evlavie. Intru tine ne-am născut,
întru tine trăim şi întru tine vom adormi. Iar dacă o va cere
vremea, vom muri pentru tine şi de o mie de ori”.
Să-l ascultăm şi pe Cuviosul şi Sfântul Părinte al nostru Meletie
Mărturisitorul şi să aflăm ce ne spune despre cei care nesocotesc
Sfânta Tradiţie:
“Nu-i ascultati nici pe pustnici, nici pe preoţi, şi nici pe cei ne
propovăduiesc învăţături nelegiuite, şi povăţuiesc în chipul cel
rău, şi nici pe aceştia şi nici chiar pe episcopi să nu-i ascultaţi,
dacă mărturisesc lucruri neadevărate, care nu sunt spre folos.
Să fim lucrători, şi să cuvântăm, şi să stam împotriva celor ce
îndeamnă la rătăcire în chip viclean. Nu este cu dreptate şi cu
cuviinţă bine-credincioşilor a tăcea acolo unde se calcă
poruncile lui Dumnezeu şi din aceasta îşi întăresc înşelăciunea
ceilalţi potrivnici. Pentru că a zis un mare părinte: Acolo unde
este primejdie a se despărţi cineva de la Dumnezeu, ce bine-
credincios poate să stea deoparte şi să tacă, sau cu totul să se
linişteasca? Pentru că tăcerea sa îl vădeşte cum că şi el se
învoieşte acestor rele. Şi aceasta ne-o arată Inainte-
Mergătorul Domnului şi vitejii Macabei, care pentru o mică
porunca a legii s-au primejduit până la moarte şi n-au părăsit
nici cea mai mică parte a predaniilor primite. Căci războiul de
multe ori este lăudat şi lupta se arată mai bună decat
vătămătoarea de suflet pace. Că mai bine este să stea cineva
împotriva celor rău cugetători, decât să urmeze lor şi să se
despartă de Dumnezeu pentru a se uni cu ei“.
Nici un creştin ortodox întreg la minte, conştient, cu putere de
deosebire şi frică de Dumnezeu nu va accepta o astfel de unire
mincinoasă, care ne desparte de Dumnezeul şi ne uneşte cu falşii
învăţători, cu ereticii lucrători ai întunericului. Noi, ortodocşii de
pretutindeni, adunaţi într-o singură limbă, într-un suflet, într-o voce şi
inimă, urmaşi ai slujitorilor Cuvântului şi ai slăviţilor propovăduitori,
înţelepţilor apostoli şi ai purtătorilor de Dumnezeu Părinti şi păstrători
ai învăţăturilor şi tradiţiei lor, glasuim acestora: “nu primim şi nu
suntem de acord sub nici un motiv…”
Vă întreb, deci, Preafericiţilor, Papa Paul al Romei şi Athenagora,
Patriarh al Constantinopolului, spuneţi-mi, toate cele câte le-au
statornicit ca să fie păzite cei 367 părinţi purtători de Dumnezeu
adunaţi la al II-lea Sinod Ecumenic în Canonul I şi Sfintele Sinoade
Ecumenice inainte de acesta sunt adevărate sau nu? Şi dacă sunt
adevărate, de ce nu le urmaţi?
Invăţaţi nu de la mine, ci de la Sfinţii Părinţi care s-au adunat la
cele şapte Sfinte Sinoade Ecumenice, de la dumnezeiescul Apostol
Pavel, glasul lui Hristos, că dacă nu urmaţi şi nu păziţi cele câte aceştia
ne-au vestit, propovăduit, sfătuit şi ne-au lăsat scris şi prin viu grai,
atunci vă aflaţi sub osânda anatemei. Şi ca să scăpaţi de această
osândă grea, vă povăţuieşte iarăşi însuşi Domnul nostru Iisus Hristos
să vă smeriţi, să vă pocăiţi, să mărturisiţi mândria şi neascultarea
voastră. Şi prin smerenie, pocăinţă, întoarcere, supunere şi ascultare
de cele şapte Sfinte Sinoade Ecumenice şi de Sfânta Tradiţie, (fără
dialoguri neisprăvite şi neînţelepte şi discuţii fără rost), veţi scăpa de
legătura anatemei şi atunci va veni mult dorita unire
Pentru a ne feri de cursele diavolului trebuie să priveghem şi să ne rugăm,
cum spune Domnul, să fim trezvitori şi să avem grijă, cum zice
Apostolul Petru, să păstrăm Tradiţia cea scrisă şi nescrisă pe care am
primit-o şi ne-a fost învăţată, cum glăsuieşte Apostolul Pavel şi să
păzim mărturisirea şi promisiunile pe care le-am dat la Sfântul Botez:
„Mă lepăd de satana şi de toate lucrările lui si de toată slujirea lui”.
Slujirea lui satana şi cursele lui sunt când preoţii se rad, când îşi
dezbracă reverenda şi rămân în pantaloni, imitându-l pe urmaşul
mincinos al lui Hristos, papa si pe actorii de teatru şi dansatorii de pe
scene. Şi în sfarsit, dacă vrem să ne ferim de capcanele diavolului, să
învatam smerenia de la Domnul nostru Iisus Hristos, Mântuitorul si
izbăvitorul sufletelor noastre. Doar aceasta ne va pazi nevătămaţi de
cursele diavolului. Sfântul Antonie cel Mare, omul lui Dumnezeu,
întemeietorul monahismului, a zis: „Am văzut în vedenii cursele
diavolului întinse peste tot pământul şi am întrebat oftând: «care va fi
scăparea noastră?» Şi am auzit voce nevăzută zicând: «smerenia!»”. Şi
deoarece din cauza nepăsării şi neatenţiei suntem lipsiţi de aceasta, să
ne rugăm cu credinţă, evlavie, pocăinţă şi trezvie, cu suspine şi lacrimi
la dătătorul celor bune, al virtuţilor şi tuturor darurilor, să ne dea
smerenie adevărată şi pocăinţă sinceră. Şi scăpând astfel de cursele
întortocheate ale satanei celui viclean şi de toate uneltirile acestuia, şi
izbăviţi prin smerenie şi pocăinţă, cu ajutorul şi harul lui Dumnezeu
vom ajunge fără ocolişuri şi fără primejdii la limanul limpede şi lipsit de
valuri al raiului şi la împărăţia şi viaţa de veci cea nesfârşită, unde vom
afla odihna sufletelor noastre. Amin.
Dar poate că unii admiratori ai papei şi ai patriarhului Athenagora
vor întreba: „Cine eşti tu, neînvăţatule, ţăranule, călugăre învechit care
îndrăzneşti să ceri socoteală celor doi cârmuitori ai Bisericilor? Celor
doi înţelepţi, infailibilului Papă Paul şi Prea Fericitului Patriarh
Athenagora!” La acestea răspund: „Sunt cel mai mic şi cel mai păcătos
dintre toţi şi am văzut că nu sunt nici înţelept, nici savant. Ştiu că nu
cunosc nimic, doar pe Iisus Hristos răstignit pe cruce, Dumnezeu
desăvârşit şi om desăvârşit, care S-a smerit pe Sine, ascultător
făcându-Se până la moarte şi încă moarte pe cruce (Filipeni 2, 8),
învăţându-ne smerenia şi spunând: «Invăţaţi-vă de la Mine, că sunt
blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre.» (Matei
11, 29) şi «dacă zicem că nu avem păcat, ne amăgim şi adevărul nu
este întru noi»(Ioan 1,10).
Când Hristos spune: „Cine dintre voi vrea să fie primul, să fie mai mic
decât toţi”, iar Patriarhul Athenagora zice papei: „Tu eşti primul în
cinstire şi eu al doilea”, spuneţi-mi, vă rog, pe cine să aleg, să ascult,
să cred? Pe Hristos, Adevărul însuşi, ori pe papă şi pe patriarh, care pe
nedrept se numesc fără de păcat şi preasfinţi? Dacă ziceţi: pe cei lipsiţi
de importanţă nu vă ascult şi nici nu vă cred, sunteţi amăgiţi şi vă
sfătuiesc să vă pocăiţi, să mărturisiţi adevărul, că nici papa nu e lipsit
de păcat şi nici patriarhul nu este preasfânt, şi trebuie să se pocăiasca,
să se spovedească şi să se smerească. Daca oamenii nu au smerenie,
rangurile nu îi fac desăvârşiţi şi preasfinţi, ci mândri, amăgiţi şi eretici.
De la Hristos cel smerit şi blând, Adevărul Insuşi, am învăţat să spun
şi să apăr adevărul. De la Apostolul Pavel, glasul lui Hristos, am învăţat
să nu discut cu lucrătorii întunericului, înainte de a cerceta. De la
proorocul David am învăţat să „rostesc împotriva împăraţilor… şi am
zis nelegiuiţilor, nu mai călcaţi legea, şi păcătoşilor, nu mai
păcătuiţi…”. Şi de la cel mai sfânt dintre drepţii Legii Vechi, Sfântul
Ioan Botezătorul, am învăţat să spun: „Pocăiţi-vă, căci împărăţia
Cerurilor este aproape”.
Dar ne vor întreba cei de mai sus: „Dacă Domnul a zis «nu judecaţi ca să
nu fiţi judecaţi», cum îndrăzneşti să îi judeci?” Dacă rosteam sau
scriam papei sau patriarhului: „Eu sunt judecător şi vă voi judeca şi
osândi”, atunci as fi fost călcător al poruncii lui Dumnezeu, aş fi fost
vrednic de condamnat, căci nici mie şi nici altcuiva nu-i este permis să-
şi judece aproapele. Dar să spui şi sa aperi adevărul, când vezi că sunt
nesocotite cuvintele legile, învăţăturile, poveţele şi poruncile lui
Dumnezeu, dogmele, Sfintele Canoane şi Sfânta Tradiţie, nu numai că
nu este interzis, ci se şi impune să faci aceasta.
Atunci când Irod şi-a lăsat soţia legitima, si nesocotind Legea Iui
Dumnezeu a luat-o pe femeia lui Filip, fratele său, cel mai mare dintre
cei născuţi din femeie şi dintre prooroci, Sfântul Inainte Mergător, care
locuia în pustia Iordanului, auzind acestea a părăsit pustia şi liniştea, şi
s-a ridicat împotriva lui Irod, fără să-i fie teamă de puterea
împărătească şi i-a spus cu curaj şl îndrăzneală: „Impărate, Legea lui
Dumnezeu nu îţi permite să iei pe femeia fratelui tău!” Nu i-a zis: „Eu
sunt judecător şi am venit să te judec”. I-a adus aminte de Legea lui
Dumnezeu ca să-l înspăimânte şi să înceteze fărădelegea. In felul
acesta, mulţi Sfinţi Părinţi din pustii şi mănăstiri, Antonie, Eftimie,
Teodor Studitul şi mulţi alţii, chiar şi stâlpnicii, în vremuri şi împrejurări
diferite, văzând că Biserica Ortodoxă este războită de împăraţi,
arhierei, preoţi, monahi şi mireni eretici, au părăsit pustiile şi
mănăstirile lor şi s-au dus grabnic în oraşe, ca ostaşi şi războinici buni
şi bravi ai legiunii Domnului.
 Şi, înarmaţi cu armura Duhului Sfânt, s-au ridicat împotriva
împăraţilor şi stăpânilor, cercetând cu îndrăzneală rătăcirile şi ereziile,
nepăsându-le de ameninţările şi chinurile tiranilor, de întemniţări şi
prigoniri, preferând să moară pentru adevăr şi ortodoxie. Şi dacă nu
existau astfel de luptători viteji (nu numai în pustii şi mănăstiri, dar şi
în oraşe): patriarhi, arhierei, preoţi, clerici şi mireni, învăţători şi
teologi, apărători ai adevărului şi ai credinţei noastre ortodoxe, care să
se războiască cu minciuna şi amăgirea, cu ereziile şi ereticii, astăzi nu
ar fi existat ortodoxia şi învăţătura sănătoasa.
De aceea trebuie să ne rugăm şi să-L imploram pe Atotputernicul,
Preabunul, Preamilostivul si Preaîndurătorul Dumnezeul şi Părintele
nostru Ceresc sa arate şi astfel de oameni luptători care să izbăvească
Biserica Ortodoxă de cei care o războiesc dinăuntru şi din afară,
vrăjmaşii cei văzuţi şi nevăzuţi, şi să nu ne părăsească din pricina
păcatelor noastre celor multe. Să scape corabia Bisericii, care acum
este înconjurată de primejdii, şi să o călăuzească drept şi fără ocolişuri
la limanul liniştit şi fără valuri al raiului şi al vieţii veşnice [...]
Aşa şi eu, cel mai mic şi mai păcătos, imitandu-i pe toţi aceştia,
din anul 1912 şi până astăzi, timp de 52 de ani, de când am fost
învrednicit cu harul lui Dumnezeu la marea treaptă a preoţiei, dându-
mi seama că trebuie să am o purtare demnă de această alegere şi să
nu apar nerecunoscător şi nemulţumitor faţa de Dumnezeul şi Părintele
nostru Ceresc şi faţă de Maica duhovnicească, Una Sfântă,
Sobornicească şi Apostolească Biserică, nu am încetat, cu slabele mele
puteri, să mă lupt, să predic şi să mărturisesc cuvântul lui Dumnezeu,
nu numai aici, în Paros, ci şi în alte insule, oraşe, sate, comune şi
mitropolii ale Greciei, unde a fost nevoie şi unde m-au chemat
mitropoliţii şi credincioşii fraţi creştini, dar şi în afara Greciei, în
Palestina, Egipt, Arabia, sau la Constantinopol. Am scris mai mult de
cinci mii de epistole ce conţineau poveţe părinteşti şi sfaturi către toţi
fiii duhovniceşti pe care mi i-a dat Dumnezeu, din Grecia, Europa,
America, Africa şi Australia şi către credincioşii fraţi creştini. Am scris
epistole de povăţuire către împăraţi nelegiuiţi, către patriarhi,
preşedinţi, arhierei, nu pentru a-i judeca şi condamna, ci din dragoste
pentru aceştia.

Andrei-Nicolae M.
Nu există mai multe căi, există numai una: UN SINGUR ADEVĂR!
Dumnezeu este Adevărul. Iar Adevărul nu poate fi interpretat. Orice adevăr
interpretat nu mai este, de fapt, adevăr. Există un Dumnezeu şi o
singură credinţă: ortodoxia (dreapa credinţă). Tot restul religiilor
reprezintă doar interpretări, adică înşelări.

Religia reprezintă dialogul dintre oameni şi Dumnezeu. Religia cea

adevarată este aceea iniţiată de Dumnezeu! Puţini oameni însă
realizează că acest dialog a fost pornit de la Dumnezeu către om. Să
ne aducem aminte de Adam şi de Eva: ce i-a spus Dumnezeu lui
Adam? Din toţi pomii din rai poţi să mănânci. Iar din pomul cunoştinţei
binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el,
vei muri negreşit! Auzi ce zice Sfânta Scriptură: vei muri negreşit! Cu
toate acestea ei nu au murit în ziua aceea, ci cu mult mai târziu. Însă
au murit duhovniceşte, au căzut din harul lui Dumnezeu. Şi Dumnezeu
ce face? Îi ia la bătaie? Îi pedepseşte? Nicidecum: El ia iniţiativa ca ei
să se vindece: Adame, unde eşti? Cum adică? Nu ştia Dumnezeu unde
e Adam? Ştia şi unde este, ştia şi ce-a făcut. Parafrazez: Ce-ai făcut, ce
s-a întâmplat, de ce te ascunzi de Mine? Ştia Bunul Dumnezeu de ce se
ascunde Adam, dar l-a întrebat totuşi, i-a dat răgaz ca să Îi spună
Adam singur, i-a dat ocazia şi şansa să-şi recunoască greşeala, să se
pocăiască pentru ce a făcut. Adam în schimb, a dat vina pe altcineva:
pe Eva. Adică nu i-a părut rău, nu şi-a recunoscut greşeala, nu şi-a
asumat-o, ci a dat vina pe altcineva: Nu eu sunt de vină, ea e de vină!.
Și Eva tot la fel, a dat vina pe şarpe.
Aşa că repet: Religia este iniţiată de Dumnezeu: Adame, unde eşti?
Căutarea începe de la Dumnezeu, este revelată de la Dumnezeu către
om și nu invers. Aceasta este singura cale spre ortodoxie (dreapta
credintă): dinspre Dumnezeu care revelează spre om, care receptează:
omul se ascunde de Dumnezeu şi Dumnezeu vine în căutarea omului!
Din câte ştiți, în afară de această religie ortodoxă (primită direct
de la Dumnezeu) au existat o pluralitate de religii; pluralitatea de
religii, pluralitatea de credinţe ce arată? Drumul invers: de la om la
Dumnezeu. Întradevăr se caută şi în acele religii reluarea legăturilor cu
Dumnezeu, dar o caută omul după propriile sale putinţe, idei şi prin
propriile sale manevre magice: se spune în Sfânta Scriptură:
Dumnezeii oamenilor sunt demoni! - adică sunt idoli, iar idoli înseamnă
închipuire: Aşa îmi închipui eu că este Dumnezeu, aşa îmi închipui eu
că se comportă, aşa îmi închipui eu. Şi cine este împăratul închipuirilor
şi amăgirilor? Ia gândiţi-vă: diavolul. Că eu mă îmbrac cumva aşa – știţi
– fistichiu şi merg pe stradă şi mi se pare că nu-i nimeni ca mine. Sau
nu ştiu ce descoperire fac, sau nu ştiu câte cărţi citesc şi mă cred nu
ştiu ce. Dar astea sunt închipuiri ale orgoliului, ale mândriei, sunt
înceţoşări mincinoase pornite de la diavol şi acceptate de mine.
Seminţe de adevăr există şi în religiile create de om, dar sunt numai
seminţe, şi restul e malformat de închipuiri. Singurul adevăr integral şi
neştirbit este acela direct de la Dumnezeu.
Restul sunt eforturile omului de a ajunge la Dumnezeu. Dar omul nu poate ajunge la
Dumnezeu, ci numai Dumnezeu la om.
Aşa S-a trimis pe Sine Dumnezeu, prin Fiul Lui, Iisus Hristos: aşa
a fost reluată legătura dintre Dumnezeu şi om, că S-a unit Dumnezeu
cu omul, măi oameni buni, în pântecele Fecioarei s-a unit Dumnezeu
cu omul, s-a împăcat Dumnezeu cu omul în momentul în care a zis
Fecioara Maria Fie mie după Cuvântul Tău. S-a milostivit Dumnezeu de
om prin naşterea Mântuitorului, prin care a trimis calea: calea de a ne
mântui, de a ajunge la Dumnezeu, asemenea lui Dumnezeu, în
Dumnezeu – adică acasă, măi oameni dragi.
(În acest paragraf am fost inspirat şi am parafrazat sau chiar citat din unele
învăţături ale preotului Dan Bădulescu, cel care înainte să descopere
calea, a fost chitarist în celebrele formaţii românesti Sfinx şi Roşu şi
negru, motiv pentru care vă recomand să citiţi şi studiul său teologic
asupra muzicii.)
Atunci s-a împlinit menirea religiilor, atunci a arătat Dumnezeu că nu mai
este nevoie de nicio religie, că El a arătat Calea înapoi, Dumnezeu s-a
făcut Om din solidaritate cu suferinţele noastre şi ca să ne arate cum
trebuie să facem noi faţă suferinţelor noastre, cum să ne întoarcem la
El. Ortodoxia nu este doar o religie, ortodoxia este Calea. Ortodoxia nu
este religie, ci credinţă, Adevărul revelat chiar de Dumnezeu: un
Domn, o Credinţă, un Botez. Şi veţi spune: de ce ortodoxia? Că sunt şi
alte credinţe creştine. Vă spun foarte pe scurt: nu e nevoie decât să
studiaţi istoria. Biserica lui Hristos a fost întemeiată la propriu de Sfinţii
Apostoli, cei care au primit direct învăţătura lui Iisus. Ea a mers pe linie
apostolică şi s-a transmis prin Sfinţii Părinti: Sfântul Vasile cel Mare,
Sfântul Nicolae, Sfântul Ioan Gură de Aur şi mulți alţii.
Erezii au existat încă din secolele III-IV, dar ruptura a fost în 1054:
Marea Schismă. Biserica primară s-a rupt în două: cea ortodoxa a
rămas ca pe vremea apostolilor, cea catolică a început să facă tot felul
inovaţii după capul oamenilor, pentru a fi pe dragul timpurilor, mai
mult decât al Legii lui Dumnezeu. Din catolici s-au desprins protestanţii
(luterani, calvini, anglicani), ca revoltă faţă de despotismul catolic, iar
din protestanţi, rând pe rând, toate sectele creştine de care auziţi
astăzi.
Biserica Ortodoxă a rămas neschimbată de la Apostoli şi până
acum! Acesta este adevărul. Ce face unul şi altul, un preot sau altul, un
călugar sau altul sunt particularităţi şi înşelări la care au căzut pradă
unii, chiar şi din cler.
Fiecare are liber arbitru să creadă ce vrea: dacă alege în mod comod să
priceapă Învăţătura Mântuitorului dupa faptele unuia sau altuia, atunci
nu întelege ce e aceea Biserică. În Biserică te duci să iei contact cu
Dumnezeu şi să primeşti de la Dumnezeu mângâiere, nu ca să judeci
sau să fii cu ochii în patru după vorbăreţele băbuţe sau după greşelile
preoţilor.
Un semn apocaliptic este acela că se doreşte în numele unei simpliste
păci înşelătoare şi inexistente crearea ecumenismului: este ultima
luptă de distrugere împotriva Bisericii lui Hristos. împotriva Bisericii
Ortodoxe. Acum e vremea alegerii; a început, fie că ne place, fie că nu
ne place. În timpul acesta necunoştința este un păcat. Viaţa aici nu
este ca să ne desfătăm sau să încercăm să creăm raiul pe pământ, ci
ca să ne mântuim. De la începutul lumii au tot existat chiar din timpul
Vechiul Testament popoare care au încercat să aducă raiul pe pământ
şi nu au reuşit, pentru simplul motiv că Raiul nu este pe pământ, el
este deja creat şi nu poate nici măcar fi închipuit de om si nici atins în
timpul acestei vieţi înrobite de păcat. Toate sistemele politice de
oricând au fost iniţiate şi create ca nostalgie a omului după paradisul
pierdut, care întotdeauna ascunde o latentă şi inconştientă dorinţă
religioasă (Mircea Eliade, Aspecte ale mitului). Problema e că toate
sistemele politice au pornit de la fantezii umane şi diverse utopii şi
închipuiri, adică minciuni, dragii mei, iar cel mai mare maestru
plagiator şi mincinos este diavolul. El amestecă în capul omului
adevărul cu minciuna, ca omul să nu mai distingă nici pe una, nici pe
alta. Iar omul este vinovat că primeşte acestea cu bună ştiinţă, chiar
dacă nu recunoaşte. Orice om simte la un moment dat când greşeşte,
depinde doar de el să se oprească sau nu. Omul în ignoranţa şi
neștiinţa sa a uitat că locul în care a fost alungat Lucifer şi toată ceata
lui e aici pe pământ. Ceata îngerilor căzuţi a fost alungată în iad şi pe
pământ. Dar iadul nu le e pe plac nici măcar dracilor, veţi afla aceasta
citind orice Evanghelie. Noi trăim efectiv între diavoli. Prinţul
văzduhului, al aerului e însuşi îngerul căzut Lucifer. E greu să crezi aşa
ceva în epoca asta mincinoasă a televizorului si a filmelor science
fiction. Că, măi oameni dragi, cea mai mare viclenie şi amăgire a
duşmanului e aceea să facă omul a crede că duşmanul nu există.
Aşadar, oricât ne place sau nu ne place asta, oricât am vrea să vedem
noi viaţa așa – știţi – umanist, în roz, trebuie să conştientizăm şi să
recunoaştem că aceasta este un loc de luptă, nu de desfătare. Omul –
care are suflarea lui Dumnezeu în el şi al cărui trup e făcut spre a fi
casă Sfântului Duh – locuieşte efectiv înconjurat de forţe malefice pe
care nu le poate înţelege, dar pe care le poate birui. În aceasta stă
înţelepciunea: omul e făcut de Dumnezeu ca să fie biruitor! Iar
mântuirea lui stă în a-şi birui propriile pofte şi patimi (demoni) care vin
din căderea sa şi de a birui pe duşmanul lui Dumnezeu – care stă la
pândă încercând să zădărnicească încercările omului de a se mântui.
De aceea nu ne putem mântui decât cu ajutorul lui Dumnezeu, prin
Hristos Fiul Lui, prin Calea pe care El ne-a arătat-o nouă. Aşa că,
Dumnezeu a dat omului puterea de a birui pe diavol, l-a facut pe om în
firea lui să fie învingător, biruitor! Dar pentru aceasta repet: este
nevoie ca omul să fie sincer cu el însuşi şi să recunoască atunci când
greşeşte, să-și recunoască greşeala şi faţă de sine şi faţă de aproapele.
Depinde doar de el dacă doreşte să se oprească sau nu din greşeală. E
nevoie cel puţin să îşi dorească cu adevărat, că restul, ce nu poate el,
pune Dumnezeu pentru el.
Cum spuneam unui suflet foarte drag mie acum cateva zile: noi ne căutăm pe
noi înşine de parcă nu ne-am avea, dar ne avem, e o păcăleală
demonică să credem că nu ne avem: facem cu viaţa noastră ce vrem,
după cum vrem, după cum alegem. Nu pe noi înşine ne căutăm, ci pe
Dumnezeu! Ne căutam liniştea, fericirea, odihna – pe Dumnezeu! In loc
sa il lasam pe El sa ni le dea, suntem caposi, incercam sa ni le obtinem
noi singuri. Dar acest lucru nu e cu putinta,doar Dumnezeu ni le poate
da. Dar sa facem voia Lui, nu voia noastra saraca si nepriceputa!
Dar cine poate să se mântuiască? Dar Iisus, privind la ei, le-a zis: La
oameni aceasta e cu neputinţă, la Dumnezeu însă toate sunt cu
putinţă.
Matei 19, 26
Şi cine poate să se mântuiască? Iar El a zis: Cele ce sunt cu
neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu.
luca 18, 27
Dacă am încerca să ne facem stăpâni pe noi înşine cu puterea şi
prin ajutorul lui Dumnezeu, n-am mai greşi aşa des. Imaginaţia nu e un
lucru pe atât de bun cât aţi putea crede – dimpotrivă: înainte de
cădere, Adam şi Eva nu aveau imaginaţie, ci pur şi simplu erau; ei nu-şi
închipuiau că sunt, sau ce sunt sau ce ar vrea să fie. Ei nu-şi pierdeau
timpul cu păcăleala asta – ei pur şi simplu erau.
Noi din cauza imaginaţiei traim mai mult în teorii, dar de a fi, nu prea
suntem. Aceea înseamnă că trăim în minciună, că ne păcălim singuri,
că suntem buni numai în teorie, numai în capul nostru: aici e marea
viclenie a satanei: ne uităm la un film, vedem o nedreptate în film şi
plângem, dar când vedem aceeaşi nedreptate lângă noi, pe stradă,
trecem pe lângă ea fluierând. Trăim virtual, în capul nostru – ne
imaginăm că trăim! Şi aceea înseamnă moarte duhovnicească:
înseamnă că nu mai suntem, ci ni se pare doar!
Noi uităm că nu Dumnezeu a făcut moartea: Domnul e dătător de
viaţă, nu de moarte! Moartea am inventat-o noi în cârdaşie cu
necuratul. Şi cum s-au lăsat protopărinţii noştri minţiţi, mai rău decât,
ei ne lăsăm noi păcăliţi. Noi nu suntem treji, noi suntem sedaţi.
Dumnezeu îţi oferă trezirea Lui, zguduirea Lui, înţelepciunea şi
protecţia Lui. Dar noi alegem comoditatea, adică minciuna. Noi vrem
magie, nu mântuire: aprind trei lumânări, zic două invocări, fac nu ştiu
ce mantre budiste şi gata! Ca să te mântuiesti e mai greu: trebuie să
urmezi Calea lui Dumnezeu, a Fiului Său Iisus Hristos, să ai frângere de
inimă, adică să te munceşti şi să-ţi cercetezi inima, lucru care, din
cauza păcatelor doare. E greu, dar e o cale pe care poate merge
oricine pentru că e calea iubirii. Dar oamenii sunt mincinoşi: e prea
grea, de unde au dedus ei că asta trebuie să însemne că nu e
adevărată. Cam după principiile hedoniste - tot ce ne place înseamnă
că e şi bun. Ori, nu-i aşa. Fiecare e mai bun doar prin comparaţie, nu
prin sine însuşi. Iar atunci când nu vrem să mai părem răi, facem totul
pentru a dovedi că exista în jurul nostru alţii mai răi decât noi. Cu alte
cuvinte, murdărim totul în jur pentru a părea noi mai curaţi şi mai buni.
Fiecare înţelege ce vrea, dar mai bine zis ce-i place (monah Savatie
Baștovoi). Și, cu toate acestea, fiecare ştie când greșește, şi
continuându-şi greşeala cu bună ştiinţă e ca şi cum și-ar asasina
sufletul, îl mortifică, se auto-asasinează, Îl loveşte pe Dumnezeu, Îl
(re)-Răstigneşte pe Hristos. Ştiti? – Fiecare va trăi sau va muri cu
înţelesurile sale.Vai de cei care înţeleg că luptă împotriva dragostei şi
nu se opresc. (monah Savatie Baștovoi)
De ce vă scriu? Pentru a vă pune pe gânduri, pentru că mă trezesc
şi e de datoria mea să vă anunţ, pentru că ţin la voi şi ţin la toţi
oamenii, iar la aceia la care nu pot ţine, mă rog lui Dumnezeu să-mi
dea putere spre a-i înţelege. Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi! Să
vă avertizez că lumea este mincinoasă, minţită de însuşi stăpânul ei,
diavolul. Tot răul pe care îl face necuratul în lume este prin gândul
omului şi ca să te lupţi cu el nu poţi singur, decât cu ajutorul lui
Dumnezeu şi prin Dumnezeu, iar Dumnezeu ne-a dat mijloace să ne
protejeze de puterea diavolului: botezul, spovedania, împărtăşania,
liturgia şi celelalte.
Sper ca v-am născut întrebări, să punem întrebari nu e rău, este
bine. Dacă întrebăm sau ne întrebăm înseamna că ne interesează,
înseamnă a căuta Adevărul. Cel ce caută, cu adevarat va găsi. Dar
când găseşti, cel mai important este să accepţi ce-ai găsit, iar ce
găseşti nu e chiar ceea ce vrei să gaseşti. Rugăciunea m-a învăţat cel
mai bine că ceea ce ne dorim este cu totul alta sau foarte rar una cu
ceea ce ne trebuie. Ceea ce ne dorim noi nu e totuna cu ceea ce avem
nevoie. Cel mai greu îi este omului să accepte ceea ce cu adevărat îi
trebuie sau are nevoie, în detrimentul a ceea ce vrea. De aceea, iudeii
L-au omorât pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos: mila lui Dumnezeu,
ridicarea păcatului stramoşesc era ceea ce ne trebuia ca să ne
mântuim, dar nu era ceea ce iudeii îşi doreau cel mai mult: un
eliberator politic de sub puterea Romei.
Sper şi mă rog la Dumnezeu să mă ierte pentru îndrăzneala pe
care am avut-o de a scrie acestea şi să vă ierte şi să vă lumineze şi pe
voi, să ne aducă pe toţi pe calea Lui cea care pare anevoioasă, dar
care e plină de trezire şi bucurie și mângaiere nespusă. Aduceţi-vă
aminte vă rog, că aşa cum Îl căutaţi voi pe El, El ne caută şi mai tare,
că dacă pe noi ne doare când nu ne aude, cu-atât mai tare Îl doare pe
El când nu Îl auzim; cum ne e dor de El aşa şi Lui Îi este dor de noi, pe
toţi ne cheamă şi pe toţi ne iubeşte și pentru fiecare om care se
pierde, Se mâhneşte. Încercaţi să nu Îl mai priviţi pe Dumnezeu ca pe
un judecător sadic, nu e aşa. El este bun şi plin de milă, dar şi înţelept.
El este bun, dar în aceeași măsură şi drept. Nu este ceva abstract în
sensul în care încearcă new-age-ul sau alte religii să Îl facă: suntem
făcuţi după chipul şi asemănarea Lui, deci ne asemănăm cu El. Adică
putem fi asemenea Lui, e în puterea noastră să fim: iertători ca El, buni
ca El. Să nu-L mai întristăm. Ce ziceţi?
E Tatăl nostru, măi oameni buni, e cu fiecare dintre noi şi şi-a pus
speranţa în noi. Să nu-L mai întristăm, vă rog, vă rog eu tare, că plange
sufletul în noi, vă rog să nu-L mai întristăm!

Parintele Arsenie Papacioc

Marturisirea Adevarului
 Danion Vasile.: În ziua de astăzi se spune că e bine să facem pace unii
cu alţii, să fie înţelegere între confesiuni, înţelegere între religii. Că
Dumnezeu primeşte rugăciunile oamenilor, indiferent de religia în care
se află.
Parintele Arsenie: Asta o spun oamenii, că Dumnezeu vrea pace. Vrea
pace mai mult decât oricine, dar nu cu dracul! Ce întâlnire are adevărul
cu neadevărul? Pentru care motiv, după 1054 de ani, s-au despărţit? Şi
acuma vor să ne împăcăm?! Mai mult decât ei, vrem noi pace – dar în
adevăr! Îi primim cu toată plăcerea.
Eram în preajma hramului. Şi a sosit un preot din Paris, probabil cu
gândul să slujească a doua zi, că era Sfânta Maria. Era şi P.S. Serafim,
în casa arhierească. Şi a venit acolo, acest părinte, şi s-a prezentat
când a intrat – că era camera plină cu musafiri, vreo treizeci de
persoane distinse din Constanţa. Eram la o gustare, că a doua zi era
hramul, obiceiul locului. Şi ăla s-a prezentat, până a ajuns la mine şi la
P.S. Serafim. Şi: „Arsenie! Arsenie! Arsenie!…” Făcea teatrul ăsta. Zic:
„nu-mi place deloc”. Ce să spună el Apusului din partea părintelui
Arsenie? Să vină la răsărit, fără pretenţii şi smeriţi. „Păi, (ei – n.n.) zic
că au dreptate”. Dreptate şi dracu’ zice că are. Ăsta nu e un argument.
În sfârşit, nu mă lăsa deloc.
D. V.: Era catolic?
Pr. A.: Era ortodox, dragă, venea de la Paris, voia să slujească a doua
zi la noi, la… a venit un catolic să slujească şi nu i-am dat voie. Şi i-am
spus multe lucruri, şi i-am spus şi lucrul acesta: „Napoleon a omorât un
demnitar. Şi i-a spus cineva: «Sire, pe lângă marele păcat pe care l-aţi
făcut că l-aţi omorât, aţi făcut şi o nedreptate.»” Deci, aia era mai
important decât moartea unui om. Şi aşa este! Nu putem să susţinem
un adevăr după cum vrem noi. Biserica Ortodoxă n-a făcut nicio
greşeală în manifestarea ei mistică, ca să zică acum: „Hai să ne
împăcăm!” N-a făcut nicio greşeală. Să vedem de unde au plecat ei,
primii, chiar cu cafea, dacă vor. Dar nu vrea! Şi acum să punem o
întrebare: „dacă vii să ne împăcăm, renunţi la filioque? Renunţi la
primatul papal? Renunţi la indulgenţe? Renunţi la imaculata
concepţie?” Nu renunţi la nimic. Deci, vizibil, vor să pună mâna… Dar
ceea ce este important… Dacă ai ochi de văzut, să vezi că îi roade
ceva. Îi roade dorinţa de hegemonie, ori un vierme care nu-i lasă în
pace - pentru că nu sunt în adevăr. Pentru că nu putem trece cu
vederea. Dumnezeu nu vede toate aceste lucruri? Nu le suportă cu
multă plăcere. Adevărul este singurul care odihneşte. Dacă nu eşti în
adevăr, nu eşti în Dumnezeu. Şi e numai unul adevărul. Eu sunt
Adevărul şi Viaţa. Ce putem ciunti din adevăr? Nu ciuntim nimic. E
vorba de credinţă, dragii mei, nu-i vorba de păcate de moarte, capitale
şi nu mai ştiu cum. E vorba de cele mai grozave păcate. Pentru că au
fost anatemizaţi. Patriarhii Sinoadelor ecumenice, pe Nestorie l-au
anatemizat şi anatemizat a rămas. Pur şi simplu nu i-a mai convenit, la
1054, cu acel Umberto, să ne pună anatema pe sfânta masă. Şi
demonstrativ şi îndrăzneţ. Măcar că Roma era primus inter pares la
sinoade, primul între egali adică. Dar atâta era, mai mult nu poţi. Şi în
sfârşit, s-au dat de gol catolicii prin mărturisirea papei (Ratzinger –
n.n), prin care a fost declarată (Biserica Catolică drept – n.n) singura
Biserică. De ce mai rezistăm atâta timp? Mă rog, mă rog! Dar noi cine
suntem? Şi cu cine vreţi să vă împăcaţi, dacă voi sunteţi singurii,
singura Biserică? Şi suntem obligaţi să stăm drepţi la astfel de afirmaţii
şi astfel de dorinţe bolnave.
D. V.: Dar ce trebuie să facem?
Pr. A.: Murim! Pentru adevăr, asta facem. Nu se pune problema:
apărăm adevărul, orice ar fi. Dacă e moarte, e sfinţenie, dacă nu e
moarte, e laşitate.
D. V.: Şi cum scăpăm de frica de moarte?
Pr. A.: Dragă, viaţă înseamnă moarte continuă. Uite, a venit, îl
înfruntăm. Mă culc liniştit, şi ăsta nu e lucru puţin, ca un creştin să
doarmă liniştit în privinţa adevărului. Şi noi suntem cei care trebuie să
mărturisim adevărul. A anatemizat Biserica lumea de pe stradă? Nu, ci
pe cei care au susţinut un punct de vedere greşit? Nestorie, şi ceilalţi,
nu-i luăm pe toţi. Pentru că cuvântul ăsta (Filioque – n.n.), cu Sfântul
Duh, că vine de la Fiul,… s-a discutat în toate sinoadele, şi nici unul n-a
acceptat. Sfântul Vasile cel Mare a fost foarte activ în răspunsurile
astea… Ca şi cum Duhul Sfânt ar fi nepotul lui Dumnezeu, ştii, că e
tata, e fiul, şi e şi nepotul acuma. E de o fiinţă Tatăl, cu Fiul, cu Sfântul
Duh. În trei chipuri, în trei feţe, în trei persoane. Sigur că lumea care
crede într-un Dumnezeu o să întrebe: „cum sunt trei?” Ei, Sfântul
Spiridon – care e (prăznuit – n.n.) chiar astăzi – a dovedit (adevărul prin
minunea – n.n.) cu cărămida. Acest grozav Spiridon n-a făcut nici un fel
de teologie, n-a făcut. Teolog e cine susţine adevărul. Ce teologie ceri?
Avem teologi: Sfântul Ioan Evanghelistul, Grigorie de Nazianz şi Ioan
cel Nou (care a teologhisit apărând adevărul în faţa celor prigonitorilor
musulmani – n.n). Vrei să faci pe teologul? Ce teologie? Adevărul poate
să-l apere oricine ar fi creştin.
D. V.: Dar mai sunt astăzi oameni simpli, cum a fost Sfântul Spiridon?
Înainte de a deveni episcop, el avea grijă de oi, de animale. Mai sunt
oameni simpli astăzi, care au curăţia credinţei lui?
Pr. A.: Păi, fără discuţie. E liber fiecare să apere adevărul. Teologia
rânduieşte lucrurile, dar nu e singura care are cuvânt. Toţi Sfinţii
Părinţi, de la Sinoadele Ecumenice… Sfântul Atanasie era mai teologit,
şi era diacon. Şi avea libertatea să apere adevărul chiar dacă nu era
arhiereu. Că la sinoade se alegeau, veneau arhierei. Dar adevărul îl
poate apăra oricine. Că acolo unde e adevărul, e Biserica. Nu unde e
mulţime, unde e gălăgie, unde e „Hai, dom’ne, să ne-mpăcăm!” Repet:
„Biserica Ortodoxă n-a făcut nicio greşeală în manifestarea ei mistică,
ca să zică: «Să ne-mpăcăm acum, hai! Am greşit şi eu, şi tu…»”
D. V.: Aşa pun mulţi problema: au greşit catolicii, am greşit şi noi,
hai să cădem la pace!”
 Pr. A.: Adică, să-mpărţim pomana, ştii? Să-mpărţim colacii. Nu-i
aşa, poziţia demnă. Şi acuma, i-aş întreba chiar pe ei, să spună ei,
teologi şi papi şi ce sunt: „unde e adevărul?” Dar hai să ne-mpăcăm,
nu? La un pahar de bere… sunt foarte siguri că, mai dă un rând, nu?
D. V.: Dar ne acuză că suntem tradiţionalişti, că suntem fanatici.
Pr. A.: Este o poziţie revoltătoare, chiar. Aşa. A început să miroase
greu şi ei singuri nu mai pot să suporte propriul lor miros. Dragii mei,
vreţi să fiţi fericiţi? Muriţi pentru adevăr! Pentru că nu se poate chiar
aşa… Eu, când eram în închisoare, m-a chemat un colonel, cu
santinele, cu puşti, şi mă ducea la el – la Aiud era. Eu eram lângă Aiud,
acolo. Şi m-a întrebat, să-i spun dacă există Dumnezeu. Şi i-am spus:
„Domnule colonel, asta e o întrebare de şcoală primară. Şi nu
mărturisesc ochii mei şi ochii dumneavoastră? Mărturisesc că există!
Inima, sentimentele, comparaţie între valori, între culori, între… Dar
dumneavoastră, ce motiv aveţi de spuneţi că nu există?” Dar pentru
asta trebuia un mare curaj, că acolo erai otreapă, nu erai… Zice: „Păi
ce, războiul din Rusia, care s-a dat în numele Crucii…” „Ce, în numele
crucii? Nebunul ăla de Hitler voia să cucerească lumea! Ce, în numele
crucii?” Şi el a fost biruit şi am spus: „Şi de ce nu credeţi?” Şi mi-a spus
aşa – şi-a dat seama că era înfrânt: „Şi acuma, care e ultimul cuvânt?”
„Sunt gata să mor pentru tot ce spun! Dumneavoastră încercaţi să
muriţi pentru ce spuneţi?” „Luaţi-l de aici!” – asta a fost ieşirea
tiranului: „Luaţi-l de aici!” Eu am fost bucuros că nu m-a împuşcat pe
loc, ştii? Că asta era situaţia la Aiud. Asta era una din marile probleme
care frământa: nu erai sigur că trăieşti până mâine. Mărturiseam prin
morse, prin perete, şi le spuneam: „Dacă muriţi până mâine, e valabilă
dezlegarea mea.” Le dădeam dezlegarea prin perete, aşa. „Dar dacă
nu muriţi şi daţi de un preot, mărturisiţi-vă păcatele, că …” – nu era cu
mâna pe cap, nu era… Înţelegeţi? Stare de spirit… Vreau să spun, în ce
stare de spirit trăiam. Asta era. Aşa că moartea era foarte binevenită.
Şi acum, la fel. Apără adevărul. Moartea nu înseamnă moarte, dragii
mei. Ai trecut de la moarte la viaţă. Dar cel puţin lucrurile se văd,
pentru că ai apărat adevărul. Ce ziceţi? Vorbim de conştiinţa noastră,
nu vorbim numaidecât de adevăruri istorice. Dar lumea nu stă de
vorbă cu conştiinţa proprie. Hai să vedem de adevăr. Ce-au hotărât
Sfinţii Părinţi? Ce caută filioque ăsta, când s-a hotărât la două sinoade
– în primul şi al doilea – (învăţătura despre n.n.) Sfânta Treime: Tatăl,
Fiul şi Sfântul Duh. Cât l-a costat pe Grigorie de Nazianz să apere
adevărul? Chiar la moarte a zis: „Mă duc la Treimea mea.”
D. V.: Pe cei care apără învăţătura ortodoxă, ceilalţi îi acuză că sunt
fundamentalişti: „Eşti extremist, eşti mândru!” Îi pun într-o situaţie
delicată.
` Pr. A.: Dragă, asta nu e o mândrie. Dar dacă e o mândrie a la
Hristos, e binevenită. Apostolii au apărat adevărul, iar noi suntem
mândri că apărăm adevărul. Poţi să-mi spui orişicum ai vrea! Dar nu
noi ridicăm problema. Ei o ridică. Ce aveţi, dom’ne, ce v-a apucat? De
la 1054, până acuma? Mai ales noi, românii, avem o dovadă materială
de la 1700: ne-au păcălit, să ţinem administrativ de ei. Ei, uitaţi-vă
acuma: sunt mai catolici decât… mă rog, catolicii! Greco-catolici…
D. V.: Sunt mai agresivi în manifestări.
Pr. A.: O maică m-a întrebat care drac e mai (rău – n.n)… Toţi dracii
sunt ai dracului, aia e!
D. V.: Ce să facem cu lipsa de dorinţă de a cunoaşte învăţătura
Sfinţilor Părinţi? Se practică o Ortodoxie care nu are baze dogmatice.
Unii vor să trăiască virtutea, fără să cunoască…
Pr. A.: Asta să îi spuneţi patriarhului, nu mie.
I. L.: Adică, şi-n facultăţile de teologie, la ce se învaţă acolo…Ştiţi?
Asta e problema.
Pr. A.: Eu o să vă spun, după 60 de ani de preoţie: sunt şi călugăr,
sunt şi creştin. Sunt şi puşcăriaş. Sunt şi pustnic. Am dreptul să apăr
adevărul. Dar chiar dacă aş fi oaie, cu glas aş apăra adevărul. Zic oaie,
pentru că am văzut, când eram mic, o oaie care a dat cu piciorul şi s-a
culcat. Şi n-a fost pentru mine o întrebare s-o întreb pe mama, că am
văzut altă oaie că a făcut aşa. Zic: „Mămică, de ce a făcut aşa?” „Se
închină, mamă, se închină!” A, zic eu, dacă oaia aia mă învaţă pe mine,
aia e făcută de Dumnezeu pentru Dumnezeu. Şi oricine e creaţia lui
Dumnezeu. E prea frumoasă Ortodoxia să nu fie gratuită! Asta e…
D. V.: Aţi spus că sunt călugăr, puşcăriaş,… Dar ce ne facem, că
mor bătrânii, care au trecut prin închisori. Mor cei care L-au mărturisit
pe Hristos fără frică…
Pr. A.: Pomeniţi-i la morţi! Ce să facem? Păi, e lucrarea lui
Dumnezeu. O zi, cât mai avem de trăit, o săptămână, un an, o mie de
ani – să susţinem adevărul! Puteţi să mâncaţi orice, să beţi orice, dar
să fiţi în adevăr.
D. V.: Părinte, dar există o ruptură a acestei continuităţi duhovnic
– ucenic, ucenic – ucenic şi tot aşa. S-a rupt, pur şi simplu, linia
mărturisitoare. Părintele Cleopa a trecut la Domnul, n-a lăsat un ucenic
pe măsură. Ce ne facem? Pentru că generaţia de azi e în criză. Are
nevoie de modele şi …
Pr. A.: Întrebarea matale înseamnă că eşti ucenicul ăla. Recunoşti, zici:
„Ce ne facem?” Ceea ce înseamnă că simţi răul pe spinare.
I.L.: Cum?
Pr. A: Din momentul în care întrebi lucrul ăsta, îţi dai seama că e o
neregulă. Pune-te la punct. Răspunsul la astfel de întrebări este ăsta:
„întâi să te pui la punct tu”. Tu, care vezi lucrurile astea, stai aşa. Şi
propovăduieşte adevărul mai departe. Dar pune-te la punct, că nu te
ajută harul lui Dumnezeu dacă mărturiseşti adevărul şi nu crezi în el.
(Asta –n.n.) e mai grozav decât ateismul, să-L recunoşti pe Dumnezeu
şi să nu-L asculţi. Să-L recunoşti (aparent – n.n.) în sinea ta şi în
realitate să nu-L recunoşti.
D. V.: În fapte, nu. E foarte important ce ziceţi, pentru că, pe de o parte,
sunt unii care ţin de valorile morale, dar se îndepărtează de învăţătura
dogmatică, şi alţii, în extrema cealaltă, ţin de învăţătura dogmatică,
dar nu trăiesc cum trebuie ortodoxia.
Pr. A.: Se repetă lucrurile. Fiecare ins este obligat să se pună la
punct, şi dacă a făcut un mare efort, a devenit o mare forţă. Şi acolo e
biserica, la ăla care e pus la punct. Unde e adevărul, acolo e biserica.
Şi dacă un ins o susţine acolo, nu e un singur ins acolo, e Biserica
întreagă acolo, în el. Pune-te la punct tu, pentru că eşti un
microcosmos în care se oglindeşte un macrocosmos.
D. V.: Care sunt primii paşi pentru a se pune cineva la punct? A
înţeles cum stau lucrurile, a înţeles care e adevărul. Cum să se pună la
punct?
Pr. A.: Îşi face o cruce ortodoxă în faţa lor. „Dom’ne, eu sunt
ortodox” – dar să faci cruce! Nu cu toată mâna (ca şi catolicii – n.n.). Şi
chiar crucea în sine. Când s-a făcut această cruce, s-a făcut tot de
către Duhul Sfânt (Tatăl, Sfântul Duh – toată înălţimea, Tatăl, Sfântul
Duh – toată adâncimea; Fiul – toată lăţimea, Sfântul Duh – invocarea
Sfintei Treimi). De aceea şi fuge dracul, asta e mărturia cea mai bună
că e sfântul adevăr, că fuge dracul de cruce. Nu fuge numai de semn,
fuge şi de invocarea semnului.
D. V.: Numai că oamenii sunt dezinformaţi. Li se spune, de
exemplu, că părintele Stăniloae a fost ecumenist, când părintele
Stăniloae, înainte de a muri, a spus într-un interviu: „Ecumenismul este
erezia vremurilor noastre. Eu, unul, îl socotesc produsul masoneriei…”
Interviul există, e şi pe internet, poate fi ascultat. Dar ecumeniştii zic:
„Nu, părintele Stăniloae a fost ecumenist.”
Pr. A.: Păi, dacă vrei să interpretezi că Tatăl nu e Tatăl şi Fiul nu e
Fiul, Sfântul Duh nu e Sfântul Duh, – eşti liber! Însă, răspund: nu putea
un Stăniloae să fie ecumenist. Eu am stat de vorbă cu el, şi chiar ne
întâlneam, şi cu el, şi cu părintele Cleopa, nu mai vorbesc! Am trăit
împreună în pustii.
D. V.: Şi de Părintele Cleopa se zice că a fost ecumenist. E chiar
un articol pe tema asta - Părintele Cleopa, model de ecumenism.
Pr. A.: Dragă, dacă se hotărăşte aşa, şi Sfântul Nicolae este
ecumenist.
I.L.: Părintele Stăniloae a spus că „ecumenismul e produsul
masoneriei. Şi a avut dreptate Părintele Iustin Popovici, când a spus că
e pan-erezia vremurilor noastre”. Şi unii au spus că i s-a luat un
interviu forţat (interviul Părintelui Stăniloae este înregistrat). Că,
domne’, i-au luat un interviu forţat şi l-au obligat să zică treaba
aceasta. Şi nu este ceea ce credea Părintele Stăniloae. Asta este
problema.
Pr. A.: Nu putea (fi ecumenist – n.n.)! Era un mare trăitor. Eu nu vă pot
spune nişte lucruri şi slăbiciuni ale părintelui Stăniloae… Dar nu
denatura adevărul. Am fost într-un proces, cu Rugul Aprins, în sfârşit;
pe mine m-a condamnat la 40 de ani; Părintele Stăniloae – şase ani,
cinci ani. Voiculescu, Mironescu, ăştia toţi, câte cinci-şase ani. Mie
atunci mi-a dat 40 de ani. M-a mişcat într-o formă veselă, când am
auzit, dar m-a costat, acolo te trata ca pe un puşcăriaş, ca pe o fiară
mare. 40 de ani! Şi chiar s-a întâmplat, la Jilava, când mă dezbrăca şi
mă tundea acolo, m-a întrebat un căpitan, care comanda operaţia asta:
„Ce ai făcut, mă?” Eu, de colo, zic: „N-am făcut nimic, mă!” zice: „Mă,
dacă nu făceai nimic, îţi dădea 10-15 ani! Nu-ţi dădea 40!” Şi s-a dat
de gol, ştiţi? Şi el singur vedea, el conducea, cum ar zice, mascarada
asta. Am spus, în cameră acolo era şi (părintele – n.n) Stăniloae, şi
Voiculescu, şi Mironescu, şi (părintele – n.n) Benedict (Ghiuş)…
D. V.: Oamenii se tem că, dacă apără Ortodoxia, au necazuri: sunt
daţi afară de la serviciu, sunt văzuţi ca nişte ciudaţi – le e frică că
pierd, pur şi simplu, locul pe care-l au. Ce să facă oamenii? Cum să
biruie această teamă?
Pr. A.: Dragă, eu v-am spus: pentru adevăr trebuie să şi mori, nu
numai să-ţi pierzi serviciul. Dar, dacă nu e vorba de adevăr, şi este
vorba de o intervenţie oarecare, de un examen oarecare, atunci apără-
te pentru locul ăla. Dar dacă nu se poate, în final, să te aştepţi… şi cu
nici un chip… pentru că te aşteaptă o veşnicie neagră, o veşnicie,
îngrozitor, vorba lui Coşbuc: „Nu de moarte mă cutremur, ci de veşni-
cia ei.” Pentru că ai avut ocazia să fii în fruntea unei veşnicii albe, şi ai
renunţat. Nu ne jucăm! Viaţa nu e asta, decât arvunim pe cealaltă cu
asta, adică cu viaţa de pe pământ. Şi repet ce-a spus Mântuitorul: „şi
veţi trece de la moarte la viaţă”. Viaţa atunci începe. Vă daţi
dumneavoastră seama? Nu cunoaşteţi bucuria care te cuprinde atunci
când aperi adevărul – faţă de alte bucurii: că ţi-a mers bine la serviciu,
sau ţi-a mărit leafa. Asta e o bucurie care te renaşte… Şi pentru ce (să
ne fie teamă - n.n.)? Dragii mei, teama de moarte este o mare
greşeală. Teama de moartea fizică, murim în câteva clipe. A murit
cutare, a murit pe scaun. Ţi s-a oprit răsuflarea, în nişte secunde, şi ai
terminat. Dar ce urmează? Ce gândiţi, că moartea vine să-i faci o
cafea? Vine să te ia, nu-i chiar glumă! Dar cum te ia? Cum te duce?
D. V.: Totuşi, oamenii nu-şi dau seama că preţul compromisului e
riscul de a-ţi asuma iadul. Adică, nu-şi dau seama că pot ajunge în iad.
Pr. A.: Păi, nu prelungim discuţia. Sigur că da, ce mai! Întrebarea
se pune: „care este adevărul?” Să ştie (oamenii – n.n.) adevărul tot:
Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Cine n-a apărat adevărul? Să-i cunoască
(oamenii – n.n.) pe Părinţii lor. Lumea nu cunoaşte frumuseţea
Ortodoxiei, de aia tot discută atât de mult, şi o compară. Nu cunoaşte
frumuseţea şi adâncurile ei. Nu au o credinţă trăitoare. E o credinţă
mâzgălită. (Ei – n.n.) aşteaptă Paştele cu fripturi şi cozonaci. Nu îl
aşteaptă cu frumuseţea Învierii.
D.V.: Ce să facă un călugăr care e ameninţat că va fi dat afară din
mănăstire dacă apără Ortodoxia?
Pr. A.: Ei, ferice de el! Dar el e ca un ortodox acolo, nu s-a dus ca un catolic. Şi
ăia care-l dau afară, îi aşteaptă şi pe ei o răspundere, nu-i chiar glumă.
Un singur cuvânt… Cum zice Sfântul Grigorie de Nazianz: „De orice
cuvânt în plus vom da răspuns.” Cu atât mai mult şi de orice cuvânt
ruşinos. Şi, zic eu, şi cu atât mai mult de orice cuvânt ucigător. Păi, a
nu apăra adevărul e groaznic! E o suferinţă teribilă! N-aţi văzut cei
patruzeci de mucenici? Unul care a ieşit (din ceata lor – n.n.), s-a topit.
Iar altul, care a văzut cununile – dar se pune întrebarea dacă a văzut
cununile! – s-a dus el în iezerul ăla. Câţi nu văd cununile! Cine
îndrăzneşte să spună, la judecata cea din urmă, că n-a ştiut? N-ai ştiut?
Ce n-ai ştiut? N-ai ştiut de ce bat clopotele? N-ai ştiut care e adevărul?
De ce n-ai întrebat? Ce voiai să mai fi spus Hristos? N-a spus tot? Eu
sunt Cel Ce sunt. Tatăl, Fiul, Sfântul Duh. Şi Nu ştii că Tatăl e întru Mine
şi Eu întru Tatăl? Ce mai venim cu argumente, cu Evanghelia lui Iuda,
cu nu ştiu ce… nu vedeţi ce luptă se dă în respectivul moment istoric,
pentru uciderea (adevărului –n.n.)… Pentru că diavolul, în lupta lui
finală, dorinţa lui aprigă este să nu recunoaştem că suntem făcuţi după
asemănare cu Dumnezeu. Nu-i convine dracului că noi suntem
asemănarea lui Dumnezeu. Şi suntem: chip şi asemănare. Fiinţa
umană este dincolo de închipuiri. Zice Sfântul Grigorie de Nyssa,
fratele Sfântului Vasile (cel Mare – n.n.) că Dumnezeu are încă multe
taine ascunse despre fiinţa umană, necunoscute nici de îngeri, de
nimeni. Pentru că (omul – n.n.) e făcut chip şi asemănare. Nu l-a făcut
dintr-un cuvânt, cum a făcut scaune, domnii, începătorii, arhangheli,
îngeri, nu! L-a cioplit, l-a făcut după chip şi asemănare. De ce nu dăm
mai multă atenţie acestui cuvânt scripturistic? Creaţia lui Dumnezeu…
chip şi asemănare. Şi atunci nu-i convine satanei să fim noi chip şi
asemănare, să avem asemănare cu Dumnezeu, pentru că el şi-a
pierdut toate aceste drepturi. El n-a fost creat după chip şi asemănare.
A fost creat ca o creaţie ascultătoare, şi gata!
D. V.: Bun, călugărul să mărturisească!
Pr. A.: Orice creştin (să mărturisească – n.n.)…
D. V.: Dar dacă există preoţi care sunt ameninţaţi că dacă apără
credinţa ortodoxă în faţa ereziilor contemporane, vor caterisiţi. Ce să
facă preotul care e ameninţat cu caterisirea? „Dacă nu taci şi dacă mai
vorbeşti despre catolici sau despre ecumenism, vei fi caterisit!” Ce să
facă?
Pr. A.: Nu vă supăraţi: cine, ce să facă?
D. V.: Preotul care e ameninţat cu caterisirea: „Dacă nu taci, vei fi
caterisit”. Ce atitudine să aibă?
Pr. A.: V-am spus: să ştii să mori, că sigur vei învia în fiecare zi. Că
viaţa înseamnă moarte continuă, apărând adevărul. Nu apărăm un
cozonac frumos de Paşte. Apărăm adevărul, care reprezintă Biserica şi
veşnicia, Creatorul! Sfânta Treime: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Apărăm
adevărul. Pentru un cuvânt, dacă l-ai spus, ori anatemizat, ori… ce, ne
jucăm? Să fim gata de jertfă! Care ostaş se duce pe front şi nu se
gândeşte: „Măi, poate mă loveşte vreun glonţ!” Uite, eu am fost
înţepat cu baioneta la un centimetru de burtă. Dar a scăpat ăla puşca
din mână, eu am scos baioneta care era înfiptă în mine, cu puşcă cu
tot, şi ăla a căzut în şanţ. Puteam să-l omor. I-am spus: „Prostule, ce
făceai?” Îl condamna că l-am dezarmat. Vă întreb: cine a biruit, ăla că
a băgat baioneta în mine, sau eu, că am suportat? Mi-a fost un frate
împuşcat. Şi am ajuns pe urmă eu în situaţia de puteam să-l omor pe
acela (pe ucigaş – n.n.) în piaţă, în faţa tuturor, că fratele nu era orice
persoană, era însemnat, dar am zis aşa: dacă-l omor, sunt dator la
fratele meu şi la Dumnezeu. Dacă nu-l omor, ei sunt datori la mine. Mai
bine să fie ei datori la mine. Şi nu l-am omorât. I-am trimis vorbă să
stea liniştit, că nu i se face nimic - îi pun şi pază, dacă vrea. A murit el
la doi ani, de tortură… Dar vă întreb: cine a biruit, ei sau fratele meu,
care e mort? Şi după aia şi noi, ca să urmăm ce lege se cuvine.
D. V.: Părintele Iulian de la Prodromu, duhovnicul schitului
Prodromu, zicea aşa, că în vremurile de astăzi, e nevoie ca mirenii să
aibă curajul să mărturisească Ortodoxia, chiar dacă vor fi ameninţaţi cu
afurisirea; preoţii să aibă curajul de a mărturisi Ortodoxia, chiar dacă
vor fi caterisiţi. Că dacă va fi caterisit azi un preot, mâine un preot,
până la urmă, un episcop o să aibă şi el curajul de a spune adevărul
despre ecumenism.
Pr. A.: Ei, nu mergem pe şirul… să facem un lanţ prea mare, cu zale
multe, ştiţi? Domne’, aperi adevărul. Nnu ştiu ce va fi, dar adevărul
trebuie apărat cu orice chip. Pentru că tu, apărându-l, toate cerurile
ştiu, toată Împărăţia de sus ştie că tu ai apărat adevărul, şi nu te lasă.
Da, Dumnezeu dă harul, dar nu le dă la milogi, le dă la eroi. Păstrează-
ţi mai departe poziţia, că nu mai contează viaţa. Nu vezi cum se pune
problema? „Domne’, ori te omor, ori te dau afară…” Dă-mă afară! Că
tu ai ieşit ca un prost din ordinea cerească, nu eu! Ce mai contează
viaţa? Pe vremea sfântului Constantin cel Mare erau atâţia mucenici.
La anul 300 erau atâţia mucenici. Şi întreb: cine a biruit? A biruit Arie,
care a bârfit adevărul? Cine a biruit? Turcii sau Ştefan cel Mare, cine a
biruit?
D. V.: Da, dar ca să aperi adevărul, trebuie să-l cunoşti. Însă, în ziua
de azi în care se merge chiar şi spre o cenzurare a cărţilor bisericeşti.
Pr. A.: Dragă, îl cunoaşte! Cine nu e ortodox? Pot să spun: eu sunt
catolic? Uite, eram la Paşcani… şi am auzit niţică gălăgie în spatele
gării. Şi m-am dus acolo. Era un grup foarte mare de oameni, cu un
predicator oarecare. Eu, cu chipul meu, când m-am apropiat, nu i-a
convenit ăluia. Dar eu i-am spus: „Cine sunteţi, domnule? Ce e aici?” Şi
am făcut cruce, ştiţi? „Lume bună, zic, puneţi-l să-şi facă cruce -mi-am
dat seama ce e! (sectant, adică – n.n.) - să-şi facă cruce dacă predică”.
Că nu ştie multe românul, dar ştie să facă cruce. Ăsta a fost şi motivul
la catolici, când au intrat la 1700: n-au putut să-şi facă crucea altfel. Şi
atunci au zis: „faceţi crucea cum fac grecii, şi ţineţi administrativ de
noi”. Iar ăla, când a auzit, a fugit, şi-a dat seama. Dar eu i-am spus:
„Dumneata ia, caută în Testament, în locul cutare, unde spune de
cruce, că e nebunie pentru alţii, iar pentru noi este salvare”. Dar el
zice: „Caută în Evanghelia matale!” – că el ştia că noi (ortodocşii – n.n.)
nu le avem (la noi – n.n.). Eu aveam Noul Testament printr-o
întâmplare. Când a văzut că scot Noul Testament, a fugit, şi-a dat
seama că sunt „de meserie”! Adică, un fel de „uite, nu e”! Aşa.
D. V.: Dar din Molitvelnic s-a scos slujba de primire a catolicilor în Biserica
Ortodoxă. Ce să facem cu această lipsă reală?
Pr. A.: Dom’ne, să te pui la punct tu, întâi. Asta să faci. Şi mai
departe, spui care-i adevărul. Cum mă întrebi mata pe mine, întrebi
mata şi pe alţii, sau te întreabă pe mata alţii, şi tot aşa. Apără
adevărul! Ce poţi să faci acum? „Lume bună, eu sunt ortodox, şi asta e
foarte mare lucru”…
Soluţia este moarte continuă, moarte continuă. Când Mântuitorul s-a
apropiat de Nazaret, a zis că „Mergem pe ţărmul celălalt”, şi S-a culcat
în corabie, ştiţi. În timpul ăsta, valuri acopereau corabia, şi ceilalţi:
„Doamne, Doamne, scoală, că pierim!” „Vă şi vedeaţi în fundul mării,
cu Mine cu tot! N-am spus Eu că e bine s-o luăm pe aici, n-am spus?”…
Dar vreţi fără valuri, vreţi fără apă? Vreţi fără niţel rece pe spinarea ta
caldă? Nu se poate fără jertfă. Toată frumuseţea Învierii. Grozavă! Că
nu-i vorba că… dar toată creaţia a trăit momentul Învierii. N-ar fi fost
aşa de frumoasă Învierea, dacă n-ar fi fost crucea mai întâi. Să ştii să
mori şi să înviezi în fiecare zi… Amin!
I. L.: O întrebare, Sfinţia voastră, în legătură cu cartea Singur
Ortodoxia. Au spus unii că v-au fost luate interviurile forţat.. Un mic
cuvânt despre acest lucru.
Pr. A.: Dragă, în momentul în care am semnat, înseamnă că am
ştiut ce am spus. Că au spus că n-ar început şi sfârşit - dar are
conţinut. Ia uite! Să judecăm de formă lucrurile, nu fondul lucrurilor?…
Şi cine zice lucrul ăsta? Cine e împotrivă şi cine vrea să-şi piardă
scaunul. Ştii? Nu e… Aşa e pe toate părţile. Şi lasă-te în voia lui
Dumnezeu. Pentru că, vă repet: bucuria că aperi adevărul n-o
cunoaşteţi, cât de grozav e de odihnitoare şi cât e de… Şi ai un nume,
o identitate, nu mergi pe inerţie. Cum am fost ieri, mergem şi astăzi.
Aoleu, să nu mă loveşti… Ştiţi cum e? Se poate întâmpla să nu păţeşti
lucru mare. Dar pe un iepure îl gonea ogarul, îl urmărea vânătorul, şi s-
a băgat în mărăcini şi stătea liniştit acolo, ferit. Dar o furnică nu-l lăsa
deloc. El nu putea să se mişte, dar ea îl tot pişca: „pişcă-mă,
nemernico, că numai tu lipseai acum…” În felul acesta, ştii, câte o
furnică din asta te deranjează. Asiguraţi-vă viaţa voi întâi! Lasă furnica,
te zgândăreşte acolo, dar nu mori! Iar dacă mori, e fericirea ta, ai
trecut de la moarte la viaţă ca un mărturisitor, nu ca un puturos sau ca
un laş. Pentru că, vă spun: aţi văzut ce a păţit ăla care a renunţat la cei
40 de mucenici? S-a topit! „Căldură ai vrut, căldură îţi dau!” Nu ne
jucăm cu asta. Pentru adevăr, în esenţă, trebuie să ştii să mori. Nu
contează deloc că .Mai ştii momentul istoric când Dumnezeu îţi dă ţie,
într-o formă vizibilă, câştig de cauză? Dar e foarte mult la Împărăţia
Cerurilor (să duci lupta – până la biruinţă – n.n.), te lasă pe tine, dar te
ajută nevăzut. Puterile astea ascunse de noi nu se cunosc de oameni,
nici de noi înşine, dar vă repet, iar vă repet: bucuria aceasta e atât de
însemnată, de odihnitoare, de cerească, de veşnică… Dragii mei, e
puţin lucru? Mori pentru adevăr. Nu e un adevăr susţinut de doi, îl
susţine Biserica întreagă, Ortodoxia, chiar numele ei. De ce s-a dat
aşa? Ortodoxia? Dreapta credinţă! Dar îi roade ceva (pe heterodocşi –
n.n.)… gânduri de cucerire. Dacă a venit papa la noi, în România, n-a
venit să vadă că bisericile sunt pline, şi că e credinţă şi e credinţă, şi că
e un popor trăitor. A făcut demonstrativ o Liturghie, să vadă. Lasă, că
au greşit pe toate feţele lucrurilor… pentru că e obişnuit, românul
nostru e un fel de sancta simplicitas, ştiţi? Sunt oameni simpli, dar ia
uite cum se-nchină. Ia uite, aia n-o face” „Ia uite, aia n-o face!” „La
cununie; vă declar soţ şi soţie.” Şi-atâta tot!
D. V.: Legat de rugăciune… Sunt unii care zic: „hai să practicăm
rugăciunea lui Iisus, şi aşa, prin rugăciunea lui Iisus ne vom înfrăţi:
ortodocşii cu catolicii cu protestanţii, că ne uneşte mistica, ne uneşte
trăirea lui Dumnezeu”. Poate să-i unească rugăciunea lui Iisus pe
ortodocşi şi pe catolici?
Pr. A.: „Nu te supăra…”, nu poţi să stai, să te rogi, ei se roagă în
limba lor… Ei se roagă demonstrativ… Ne rugăm să ne ajute
Dumnezeu să răscolim cerul? Să-L punem în situaţia, cum se zice:
„Doamne, scoală-te şi nu mă lăsa! Nu dormi, Doamne!”
D. V.: Ca-n Psaltire!
Pr. A.: Cât trăiţi, nu se potriveşte. Dar mai e un lucru, domne’! De
ce nu ne deşteptăm şi noi? Ei demonstrativ vor să facem lucrul ăsta.
Au un scop. Avem o mărturie: la 1700. Uite, dom’ne, de ce a făcut-o.
Pentru că sunt o singură biserică, zic ei. A greşit enorm papa ăsta, şi a
dat în cap tocmai ecumenismului. „A, sunteţi o singură biserică? Dar
noi ce suntem? De ce mă numeşti soră? Şi până acuma, ce suntem? Şi
la 1054, când ai trecut prin toate sinoadele ecumenice, până la 787.
Chiar la Sinodul VI, în problema monotelită, a fost ca mucenic papa
Martin. Deci am trăit aceste lucruri până la 1054. Cine v-a format?
Sinoadele ecumenice, nu putem trece peste ele cu nici un chip. Când s-
a hotărât la Sinodul II ecumenic, Simbolul credinţei… şi munca şi
strădania Sfântului Grigorie (de Nazianz – n.n.) … şi s-a discutat şi la
Sinodul III, cu „Theotokos”, şi la Sinodul IV, s-a discutat că Sfântul Duh
purcede de la Tatăl… Şi nu e în nici un chip altceva decât o singură
putere în trei feţe. O singură putere, nu Tatăl cel mai tare, Fiul mai tare
şi Duhul mai mic. Nu există! Când ai zis Sfântul Duh, ai cuprins toată
Sfânta Treime. Că dacă ţi-a scos (cineva – n.n.) un ochi, suferă şi
celălalt, suferă tot. Aşa că nu permitem, chiar la sfârşitul veacurilor, la
malul lucrurilor, cum am zice, să ne pierdem Ortodoxia, să ne pierdem
credinţa. Ruşine mare-mare laşitatea asta, să o faci (pierderea
credinţei – n.n.) de frică! Dragii mei, ce „frumoasă e moartea cuvioşilor
Lui!” De la Psalmi… Ei, dacă puteţi să nu muriţi, nu ziceţi nimic. Dar
(tăcând – n.n.), moartea neadevărului (intră – n.n.) în tine… Ai apărat
adevărul… N-ai apărat dragă vreun porc mistreţ, n-ai apărat vreo
căprioară că era în bătaia vânătorilor. Ai apărat cerurile cerurilor. Pe
Stăpânul cerurilor cerurilor. Nu ştiaţi tot ce am vorbiţi? Ştiam… dar eu
mi-am dat drumul (la cuvânt – n.n.) că ştiam că sunteţi ortodocşi. Nu
se poate fără jertfă, să ştiţi. Cine fuge de cruce, fuge de Dumnezeu. Nu
se poate fără cruce, dragii mei. Dar e corect vorbit: moartea înseamnă
viaţă. Moartea continuă înseamnă viaţă. Cruce. Şi mai înseamnă cruce
să duci ce nu-ţi convine. Dar te stăpâneşte credinţa, învăţătura
credinţei. Credeţi dumneavoastră că te întreabă moartea câte diplome
ai? Te întreabă cui ai slujit, sfinte sau prostule. Eu, peste câţiva ani
împlinesc o sută. Ce-ar fi să mă vând ca un prost, acuma, de frica unei
săbii? Nu, domne’! Nu! Doamne, primeşte-mă şi pe mine în împărăţia
Ta! Doamne, am murit pentru Tine, dacă suntem credincioşi… Vă daţi
seama? Ce zice Hristos? Că am apărat adevărul! O fărâmă de adevăr,
măcar! Că dracul asta şi vrea. Zice: „dă-mi un deget”. Hoţ! Că dacă
stăpâneşte un deget, stăpâneşte tot! Ce caută în casa ta putoarea
asta? Dacă bagi acolo o fărâmă de hoit, îţi impute toată casa. Şi asta
vrea dracul. Şi pe urmă se serveşte de fire. Că dacă firea ta nu … Păi,
nu ne-a făcut Dumnezeu, ne-a făcut liberi? Ne-a dat înger păzitor. Nu i-
am spus noi înger păzitor. Dumnezeu i-a spus înger păzitor. Păzitor: nu
doarme în post. E păzitor! Şi spune cum să nu mori, dacă Nu-i chiar
glumă, dragii mei! Vă rog să ţineţi adevărul. Dacă am reuşit să vă
întind aripile, sunt bucuros. Iar bucuria e mai mare, când ştii că e şi
altul bucuros ca tine.

ACTELE PROCESULUI SFÂNTULUI MAXIM

MĂRTURISITORUL ŞI A UCENICILOR LUI
Audierea de la palat (655)

Relatare a acţiunii juridice ce a avut loc între domnul avvă Maxim şi cei
dimpreună cu el şi arhonţii (din Senat) în Consiliul Secret:

1. În ziua în care domnul avvă Maxim şi cei dimpreună cu el au fost

aduşi pe mare în acest oraş imperial (Constantinopol), pe la apusul
soarelui, venind doi „mandatores” (trimişi) împreună cu zece
„execubitores” (soldaţi din garda imperială) i-au ridicat din navă
dezbrăcaţi şi desculţi şi, despărţindu-i unii de alţii, i-au ţinut în arest în
diferite „excubita” (unităţi de gardă). Şi după câteva zile i-au adus la
palat şi-l introduc pe bătrânul în locul unde era adunat Senatul şi o
mare mulţime, îl pun să stea în picioare în mijlocul arhonţilor aşezaţi
jos, iar sakellarul (trezorier al casei imperiale, sakellarul era în Bizanţ
echivalentul unui ministru al finanţelor, al administraţiei publice şi al
controlului funcţionării instituţiilor imperiale. În procesele de înaltă
trădare intentate papei Martin, lui Maxim şi însoţitorilor săi, el joacă şi
rolul de prim-procuror imperial. Potrivit „Memorialului lui Teodor
Spudeul” care, pentru a-i sublinia cruzimea, îi dă porecla de
„Bukoleon” – Taurleu – el se numea probabil Leon) îi spune cu multă
mânie şi furie:
- Creştin eşti tu?
Iar el a zis:
- Cu harul lui Hristos Dumnezeul a toate sunt creştin.
Iar acela a zis:
- Nu-i adevărat.
Răspuns-a robul lui Dumnezeu:
- Tu zici că nu sunt. Dar Dumnezeu ştie că sunt şi rămân creştin.
Atunci acela i-a zis:
- Dacă eşti creştin, cum îl urăşti pe împăratul (Constans II, 641-
668)?
Răspunzând, robul lui Dumnezeu a spus:
- De unde se vede aşa de evident aceasta? Pentru că ura, ca şi
iubirea (agape) de altfel, e o dispoziţie ascunsă a sufletului.
Iar acela a zis:
- Din câte le-ai făcut te-ai arătat limpede tuturor că urăşti pe
împăratul şi statul lui, fiindcă tu singur ai predat sarakinilor (arabilor)
Egiptul, Alexandria, Pentapole, Tripolis şi Africa.
El însă a spus:
- Şi care e dovada acestor lucruri?
Atunci l-au adus pe Ioan, fost sakellar al lui Petru, fostul strateg al Numidiei
Africii, care a zis:
- Acum 22 de ani (în 633), bunicul (Heraclie) împăratului de acum, a
poruncit răposatului Petru să ia armată şi să plece în Egipt împotriva
sarakinilor. Şi el ţi-a scris, grăind cu tine ca şi cu un rob al lui
Dumnezeu şi încrezându-se în tine ca într-un bărbat sfânt, (întrebându-
te) dacă-l sfătuieşti să plece. Iar tu i-ai scris răspunzându-i şi zicându-i
să nu facă nimic asemănător, pentru că lui Dumnezeu nu-i place să se
dea ajutor statului romanilor pe vremea împărăţiei lui Heraclie şi a
neamului său.
Atunci robul lui Dumnezeu i-a zis:
- Dacă spui adevărul, negreşit că ai şi scrisoarea lui Petru către
mine şi a mea către el.[1] Să fie aduse aici şi mă voi supune
pedepselor prevăzute în lege.
Acela a zis:
- Eu n-am nici o scrisoare, nici nu ştiu dacă ţi-a scris cumva. Dar toţi cei
din tabără vorbeau în acel timp aceste lucruri.
Atunci robul lui Dumnezeu a zis:
- Dacă întreaga tabără grăia aceste lucruri, cum de numai tu
singur mă calomniezi pe mine? M-ai văzut tu vreodată pe mine sau eu
pe tine?
Iar acela a zis:
- Niciodată.
Atunci, întorcându-se către Senat, robul lui Dumnezeu a spus:
- Judecaţi dacă este drept a aduce astfel de acuzatori sau martori,
„căci cu judecata cu care judecaţi veţi fi judecaţi şi cu măsura cu care
măsuraţi vi se va măsura” (Mt. VII, 20), zice Dumnezeul a toate.
2. După aceasta l-au adus pe Serghie Magudan, care a zis:
- Acum 9 ani (în 646) răposatul avvă Toma venind de la Roma mi-a
spus: papa Teodor (642 – 649) m-a trimis la patriciul Grigorie rebelul[2]
să-i spun să nu se teamă de nimeni, fiindcă robul lui Dumnezeu avva
Maxim a văzut un vis cum că în ceruri, la răsărit şi la apus, erau
popoare de îngeri şi cei de la răsărit strigau: „Constantine Auguste, tu
vincas (Auguste Constantine, tu să învingi!)” iar cele de la apus
strigau: „Grigorie Auguste, tu vincas (Auguste Grigorie, tu să învingi!)”
şi glasul celor de la apus întrecea în tărie glasul celor de la răsărit.
Atunci sakellarul a strigat:
- Dumnezeu te-a trimis să fi ars în oraşul acesta (Constantinopol).
A zis atunci robul lui Dumnezeu:
- Mulţumesc lui Dumnezeu Care printr-o pedeapsă fără voie mă
curăţeşte de relele făcute cu voia. Însă „vai lumii din pricina smintelilor
ei! Căci este necesar să vină smintelile, dar vai celui prin care vine
sminteala!” (Mt. XVIII, 7). Într-adevăr nu trebuia să fie grăite unele ca
acestea în prezenţa unor creştini, nici să rămână nepedepsiţi cei care
au plăsmuit unele ca acestea spre a plăcea unor oameni care azi sunt,
iar mâine nu mai sunt. Acesta trebuia să spună aceste lucruri încă pe
când trăia Grigorie şi atunci trebuia să-şi facă cunoscut împăratului
devotamentul lui faţă de el. Drept ar fi însă, şi v-ar ajuta şi pe voi, ca
defăimătorul meu dinaintea acestuia să fie silit să meargă şi să-l aducă
aici pe patriciul Petru, acesta să aducă pe avva Toma, iar acela pe
răposatul papă Teodor; şi atunci în prezenţa tuturor aş zice patriciului
Petru: „Spune, domnule patriciu, mi-ai scris mie sau eu ţie cândva
despre cele de care a vorbit aici sakellarul tău?” Iar dacă ar răspunde
afirmativ, mă voi supune pedepse
. Asemenea şi răposatului papă i-aş zice: „Spune, stăpâne, ţi-am povestit
eu vreodată vreun vis?” Şi chiar dacă acela m-ar acuza de aceasta,
vina ar fi a aceluia şi nu a mea, care l-aş fi văzut; fiindcă visul este un
lucru involuntar, iar legea pedepseşte numai actele voluntare, în cazul
în care acestea sunt contrare ei.
I-a zis atunci Troilos:
- Îţi baţi joc, avvo? Nu ştii unde te afli?
- Nu-mi bat joc, a zis el, ci deplâng faptul că am fost ţinut în viaţă până
acum ca să fac experienţa unor asemenea plăsmuiri.
A zis atunci patriciul Epifanie:
- Ştie Dumnezeu, bine face că-şi bate joc de acestea, dacă nu
sunt adevărate. După care, sakellarul i-a spus iarăşi cu mânie:
- Simplu spus: toţi mint, numai tu singur spui adevărul?
Răspunzând şi amestecând cu lacrimi cuvântul său, robul lui
Dumnezeu a zis:
- Cu îngăduinţa lui Dumnezeu, aveţi putere de viaţă şi de moarte.
Însă dacă aceştia grăiesc adevărul, atunci şi satana este prin fire
Dumnezeu. Dar dacă nu este, cum nici nu este de altfel, nici aceştia nu
spun adevărul. Să nu mă învrednicesc a vedea împreună cu creştinii
arătarea Dumnezeului Celui mai presus de fiinţă, a Făcătorului,
Ziditorului şi Creatorului, a Proniatorului, Judecătorului şi Mântuitorului
a toate, dacă i-aş fi povestit vreodată un asemenea vis sau aş fi auzit
pe un altul povestindu-l, fără numai în ceasul acesta pe domnul
Serghie, devotatul împărăţiei.
3. Apoi au produs pe un al treilea calomniator: pe Teodor, fiul lui Ioan, fost
„candidatos”, numit şi Chila, ginerele de acum al domnului Platon patriciul
(fost exarh al Ravennei, între anii 645-649, consultant pentru Italia al
împăratului Constans II, Platon apare şi în procesul papei Martin), care
a zis:
- Având noi la Roma o discuţie despre împărat, a lungit cuvântul
făcând glume şi ironii.
Robul lui Dumnezeu însă i-a zis:
- N-am discutat cu tine decât numai o singură dată, împreună cu
preacuviosul prezbiter, domnul Teoharist, fratele exarhului, şi aceasta
din cauza primikirului (primul notar şi şeful cancelariei) care m-a
îndemnat la aceasta printr-o scrisoare. Iar dacă voi fi găsit mincinos,
îmi asum toate consecinţele.
4. După aceasta, aduc pe un al patrulea (calomniator), pe
Grigorie, fiul lui Fotin, care a zis:
- M-am dus odată în chilia avvei Maxim la Roma şi, zicând eu că
împăratul e şi preot, a zis avva Anastasie, ucenicul lui, că „nu merită să
fie socotit preot”.
Şi îndată robul lui Dumnezeu îi zice:
- Teme-te de Dumnezeu, domnule Grigorie, căci în discuţia aceasta
confratele meu Anastasie n-a spus absolut nimic despre aceste lucruri.
Şi, aruncându-se la pământ, a grăit Senatului astfel:
- Îngăduiţi robului vostru şi vă voi spune toate aşa cum s-au grăit
şi să mă contrazică dacă voi minţi. Venind la Roma, domnul meu
Grigorie a socotit că merită să vină în chilia robului vostru. Văzându-l,
m-am aruncat, cum îmi este obiceiul, la pământ şi m-am închinat lui, l-
am sărutat şi, după ce s-a aşezat, i-am zis: „Care e cauza afectuoasei
veniri a stăpânului meu?” Iar el a zis: „Bunul şi de Dumnezeu întăritul
nostru stăpân (împăratul), preocupându-se de pacea sfintelor lui
Dumnezeu Biserici, a făcut o poruncă către de Dumnezeu cinstitul
papă, împreună cu o danie către biserica Sfântului Petru, îndemnându-l
să se unească cu întâi-stătătorul bisericii Constantinopolelui, mesaj şi
danie pe care bine-credincioasa sa maiestate imperială a socotit
vrednic să le trimită prin intermediul smereniei mele”.
Şi eu am zis: „Slavă lui Dumnezeu care te-a făcut vrednic de o
asemenea slujire. Dar în ce mod a poruncit de Dumnezeu încoronata
sa seninătate să se facă venirea?”
Iar tu ai zis: „Precum ştii, pe baza Typos-ului”[3].
Atunci am spus: „Este cu neputinţă, pe cât socot, să se facă acest lucru,
pentru că romanii nu vor suferi ca glăsuirile purtătoare de lumină ale
Părinţilor să fie suprimate dimpreună cu rostirile necurate ale ereticilor,
nici ca lumina să dispară împreună cu întunericul.[4] Pentru că obiectul
închinării noastre nu va mai fi nimic dacă se va face vreo suprimare a
cuvintelor învăţate de Dumnezeu“.
Atunci ai zis: „Typos-ul nu face o suprimare a rostirilor sfinte, ci doar o tăcere,
ca să ajungem la pace prin «iconomie»“.
Şi eu am spus: „Pentru dumnezeiasca Scriptură tăcerea este şi o
suprimare, fiindcă Dumnezeu Însuşi a zis prin David: «Nu sunt graiuri
nici cuvinte ale căror glasuri să nu se audă» (Ps. XVIII, 3). Deci, potrivit
Scripturii, dacă nu se grăiesc şi nu se aud, atunci cuvintele despre
Dumnezeu nici nu există în genere”.
Şi atunci ai zis: „Nu mă băga în hăţişuri de pădure. Mie îmi este
de ajuns Sfântul Simbol (al credinţei niceo-constantinopolitane)”.
„Şi cum poţi să te mulţumeşti cu Sfântul Simbol – am zis – dacă
primeşti Typos-ul?”.
„Dar ce lucru vătămător este – ai zis – în a primi Typos-ul şi a rosti
şi Simbolul?”.
Iar eu am zis: „Pentru că Typos-ul suprimă în chip vădit Simbolul”. Şi
tu ai zis: „Pentru Dumnezeu, dar cum?”.
„Rosteşte-mi Simbolul – am spus – şi vei cunoaşte cum este
suprimat el de către Typos.“
Şi ai început să zici: „Cred întru Unul Dumnezeu, Tatăl
Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi
nevăzute”. „Opreşte-te puţin – am zis – şi află cum anume este
tăgăduită credinţa de la Niceea. Căci dacă e lipsit de o voire şi o
lucrare naturală, în cazul în care El a făcut cerul şi pământul voind liber
aceasta şi nefiind constrâns de vreo necesitate exterioară, dacă David
în Duhul grăieşte adevărul atunci când spune: «Domnul în cer şi pe
pământ toate câte a voit a făcut, în mări şi în toate adâncurile» (Ps.
CXXXIV, 6), atunci Dumnezeu n-ar putea fi Făcător. Iar dacă, de dragul
«iconomiei», împreună cu credinţa cea rea este suprimată şi credinţa
mântuitoare, atunci o astfel de formă de pretinsă «iconomie» este de
fapt o separare totală desăvârşită de Dumnezeu şi nu o unire. Fiindcă
mâine iudeii cei cu nume rău vor zice şi ei: «Să facem şi noi pace şi
unire între noi prin «iconomie», să suprimăm noi circumcizia şi voi
Botezul şi nu ne vom mai război unii cu alţii!».
Acest lucru l-au propus în scris oarecând marelui Constantin şi arienii zicând:
«Să suprimăm şi pe homoousios (de o fiinţă) şi pe heteroousios (de
altă fiinţă) şi să se unească Bisericile!»[5]
Dar de Dumnezeu purtătorii noştri Părinţi n-au primit aceasta, ci mai
degrabă au preferat să fie prigoniţi şi să moară decât să treacă sub
tăcere expresia care înfăţişează Dumnezeirea cea una şi mai presus de
fiinţă a Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh.
Iar acestea s-au întâmplat deoarece Marele Constantin s-a aflat sub influenţa
celor ce propuneau astfel de lucruri, precum se istoriseşte de mulţi
care au scris cu iubire de osteneală cele petrecute pe atunci. Dar nici
un împărat nu a reuşit să-i convingă pe de Dumnezeu purtătorii noştri
Părinţi să se împace prin expresii intermediare (de compromis) cu
ereticii de pe vremea lor[6], ci ei s-au folosit de expresii clare, proprii şi
corespunzătoare dogmei aflate în cercetare, spunând deschis că
preoţilor (episcopilor) le revine cercetarea şi definirea dogmelor
mântuitoare ale Bisericii universale“.
Şi atunci tu ai zis: „Ce deci? Nu este orice împărat creştin şi
preot?”
Iar eu am zis: „Nu este, fiindcă nu stă în preajma jertfelnicului, iar
după sfinţirea Pâinii nu el o înalţă zicând: «Sfintele Sfinţilor!», nici nu
botează, nici nu săvârşeşte mirungerea, nici nu hirotoneşte ori face
episcopi, preoţi sau diaconi; nici nu sfinţeşte biserici, nici nu poartă
simbolurile preoţiei: omoforul şi Evanghelia, cum le poartă pe cele ale
împărăţiei: coroana şi purpura”. „Atunci cum spune Scriptura – ai zis –
că Melchisedec este şi Împărat şi Preot (Fc. XIV, 18; Evr. VII, 1)?”
Iar eu am zis: „Melchisedec a fost o prefigurare unică a Unului Dumnezeu a
toate Care, fiind prin fire Împărat, S-a făcut după fire Arhiereu pentru
mântuirea noastră. Iar dacă spui că şi altcineva este împărat şi preot
«după rânduiala lui Melchisedec (Ps. CIX, 4; Evr. VII, 17; V, 10)» atunci
îndrăzneşte de spune despre el şi celelalte şi zi că este «fără tată, fără
mamă, fără neam, neavând nici început al zilelor, nici sfârşit al vieţii
(Evr. VII, 3)». Observă deci răul care ia naştere de aici, pentru că atunci
unul ca acesta va fi găsit că este un alt «dumnezeu înomenit» şi
lucrând după rânduiala lui Melchisedec şi nu după rânduiala lui Aaron
mântuirea noastră. Dar ce să mai lungim atât vorba? La sfânta Anafora
(euharistică rostită) deasupra Sfintei Mese, împăratul este pomenit
după arhierei, diaconi şi tot cinul preoţesc, împreună cu laicii, fiindcă
zice diaconul: «Încă şi pe laicii cei adormiţi în credinţă: Constantin,
Constans şi ceilalţi» şi aşa şi pe împăraţii în viaţă îi pomeneşte după
toţi cei sfinţiţi cu harul preoţiei.[7]“
5. Zicând el acestea, Mina (monah şi cleric, Mina intervine în procesul
politic al Sfântului Maxim în calitate de consilier teologic al Senatului) a
strigat:
- Spunând tu aceste lucruri, ai făcut schismă în Biserică.
Atunci el i-a spus:
- Dacă cel ce grăieşte cuvintele Sfintelor Scripturi şi ale Sfinţilor
Părinţi face «schismă» în Biserică, atunci ce se va arăta făcând Bisericii
cel ce se arată suprimând dogmele sfinţilor, dat fiind că fără de ele nu
este cu putinţă însuşi faptul de a exista o Biserică?[8]
Întorcându-se, sakellarul a spus cu strigăt oamenilor exarhului:
- Spuneţi exarhului: mai trebuie oare să laşi în viaţă un astfel de
om acolo unde stăpâneşti?
Şi scoţându-l afară, îl introduc pe (Anastasie) ucenicul lui şi-i cer
să vorbească împotriva povăţuitorului său cum că i-ar fi făcut necazuri
lui Pyrrhus. Iar el le-a răspuns cu voce stinsă adevărul, cum că nimeni
nu l-a cinstit pe Pyrrhus aşa cum l-a cinstit el. I s-a poruncit atunci să
strige (cu voce tare). Şi întrucât n-a primit să se înstrăineze de vocea
cucernică ce se cuvine monahilor, a poruncit să fie bătut de cei de faţă.
Şi lovindu-l cu pumnii, l-au lăsat pe jumătate mort.
Şi pe când erau duşi ei în temniţă, îl ia în primire acum pe
bătrânul (Maxim) Mina, zicându-i în prezenţa arhonţilor:
- Dumnezeu te-a azvârlit şi adus aici ca să primeşti şi tu câte ai făcut
altora ducându-i în rătăcire (amăgindu-i) pe toţi spre dogmele lui
Origen.
Iar robul lui Dumnezeu i-a spus în prezenţa tuturor:
- Anatema asupra lui Origen şi a dogmelor lui şi a oricui gândeşte ca
el!
Atunci patriciul Epifanie a zis:
- S-a desfăcut şi destrămat, domnule avvă Mina, reproşul adus de
tine împotriva lui, căci chiar dacă era origenist, după ce l-a anatemizat,
s-a eliberat pe sine de un asemenea reproş. Eu, cel puţin, nu mai
accept să se spună aşa ceva despre el.
Şi fiecare dintre ei a fost dus în locul unde era ţinut sub pază.
6. În aceeaşi zi, pe la aprinsul sfeşnicelor, Troilos patriciul şi Serghie
Eukratas, cel peste masa împărătească, au venit la robul lui Dumnezeu
bătrânul Maxim şi şezând i-au poruncit şi lui să şadă şi i-au zis:
- Spune-ne, domnule avvă, discuţia care a avut loc în Africa şi la Roma
între tine şi Pyrrhus cu privire la dogme şi cum l-ai convins să
anatemizeze dogma lui şi să fie de acord cu a ta?
Şi el le-a relatat în ordine toate câte le păstra memoria lui. Şi a
mai zis aceasta:
- Eu n-am o dogmă proprie, ci pe cea comună a Bisericii universale.
Fiindcă n-am lansat vreo expresie ca să fie numită dogma mea proprie.
Iar după relatare i-au spus:
- Nu eşti în comuniune cu scaunul Constantinopolului?
- Nu sunt în comuniune cu el, a zis el.
- Din ce cauză nu eşti în comuniune cu el? au zis ei.
Iar el a răspuns:
- Pentru că prin cele nouă Capitole (puncte) de unire întocmite la
Alexandria (în iunie 633) şi prin Ekthesis-ul întocmit în acest oraş de
Serghie (638) ca şi prin Typos-ul edictat în continuare aici în anul al 6-
lea al indicţiei (în 647-648), acesta a respins cele patru Sfinte Sinoade
Ecumenice; şi pentru că pe cele ce le-au dogmatizat prin Ekthesis le-au
abrogat prin Typos depunându-se din treaptă (caterisindu-se) pe ei
înşişi de tot atâtea ori. Prin urmare, cei osândiţi de ei înşişi şi de către
cei din Roma şi caterisiţi, pe lângă aceasta şi de Sinodul care a avut loc
aici în anul al 8-lea al indicţiei (Sinodul Lateran, în 649), ce fel de
liturghie vor mai săvârşi sau ce fel de Duh se va pogorî asupra celor
săvârşite de unii ca aceştia?[9]
Atunci i-au spus:
- Aşadar, tu singur te vei mântui şi toţi ceilalţi vor pieri?
Iar el le-a zis:
 - Cei trei tineri, care nu s-au închinat idolului la care s-au închinat toţi oamenii,
n-au osândit pe nimeni (Dn III, 18), fiindcă nu se uitau la cele ale
altora, ci cum să nu cadă ei înşişi din adevărata cinstire a lui
Dumnezeu. Tot aşa şi Daniel, aruncat în groapa cu lei (Dn VI, 16), n-a
osândit pe nimeni din cei care nu se rugau lui Dumnezeu, acceptând
decretului lui Darius, ci s-a uitat la el însuşi şi cele ale lui preferând mai
degrabă să moară decât să supere pe Dumnezeu şi să fie biciuit de
conştiinţa proprie pentru călcarea legilor firii. Să nu-mi dea Dumnezeu
nici mie să osândesc pe cineva sau să spun că numai eu mă voi
mântui! Prefer însă mai degrabă să mor decât să am conştiinţa
tulburată că am alunecat în vreun fel oarecare în ce priveşte credinţa.
7. Atunci i-au spus:
- Şi ce vei face dacă romanii se vor uni cu bizantinii? Căci iată că
ieri au sosit apocrisiarii (emisarii) Romei şi mâine se vor împărtăşi cu
patriarhul; şi va fi evident pentru toţi că tu i-ai întors de la credinţă pe
romani; căci negreşit când ai fost luat pe sus tu de acolo, ei s-au unit
cu cei de aici.[10]
El însă le-a zis:
- Chiar dacă cei care au venit se vor împărtăşi, nu vor aduce nici un
prejudiciu scaunului Romei, pentru că n-au adus nici o scrisoare pentru
patriarh; şi nu sunt deloc convins că romanii se vor uni cu cei de aici
dacă ei nu vor mărturisi că Domnul şi Dumnezeul nostru vrea şi
lucrează mântuirea noastră după fiecare din firile din care, în care şi
care este El.
Şi ei i-au spus:
- Dar dacă romanii se împacă cu cei de aici, ce faci?
Şi el le-a zis:
- Duhul Sfânt îi anatemizează prin Apostolul Pavel chiar şi pe îngerii
care ar inova ceva pe lângă ceea ce s-a propovăduit[11] (Ga I, 18)
Şi ei au spus:
- Este aşa de necesar să se vorbească de „voinţe” şi „lucrări” în
Hristos?
Iar el a răspuns:
- Este absolut necesar dacă vrem să fim drept-cinstitori ai lui
Dumnezeu potrivit adevărului. Fiindcă nimic din cele ce sunt nu
subzistă fără o lucrare (energie) naturală. Căci Sfinţii Părinţi spun
limpede că nici o fire (natură) nici nu există, nici nu este cunoscută
fără energia care o caracterizează în mod fiinţial. Iar dacă o fire nici nu
este, nici nu e cunoscută fără energia care o caracterizează în mod
fiinţial, cum este cu putinţă ca Hristos să existe şi să fie cunoscut ca
Dumnezeu şi om adevărat prin fire fără energia Lui divină şi cea
umană? Fiindcă, după Sfinţii Părinţi, leul care şi-a pierdut răgetul nu
mai e leu şi câinele care şi-a pierdut lătratul nu mai e câine (SF.
DIONISIE AREOPAGITUL, Despre numele divine). Şi orice alt lucru care
şi-a pierdut ceva constitutiv lui în mod natural nu mai este ceea ce era.
Atunci ei au spus:
 - Ştim într-adevăr că aşa stau lucrurile. Dar să nu-l întristezi pe
împăratul care a făcut Typos-ul numai pentru pace, iar nu pentru
suprimarea a ceva din cele înţelese în Hristos şi care pentru pace a
poruncit „iconomia” tăcerii asupra expresiilor care creează diviziune.
Atunci aruncându-se la pământ, robul lui Dumnezeu a zis cu lacrimi:
- Bunul şi evlaviosul stăpân (împărat) nu se cade să se supere pe
smerenia mea. Fiindcă nu pot să întristez pe Dumnezeu tăcând asupra
celor ce El Însuşi a poruncit să fie grăite şi mărturisite. Dacă potrivit
dumnezeiescului Apostol El Însuşi este Cel Ce „a aşezat în Biserică mai
întâi apostoli, în al doilea rând profeţi, în al treilea rând, dascăli” (Ef IV,
11), atunci este evident că El este Cel Ce a greşit prin aceştia. Dar
întreaga Sfântă Scriptură a Vechiului şi Noului Testament, Sfinţii
Dascăli şi Sfintele Sinoade ne învaţă că Dumnezeul întrupat vrea şi
lucrează după divinitatea şi umanitatea Sa. Pentru că nu este lipsit de
nimic din cele prin care este cunoscut ca Dumnezeu şi din cele prin
care este recunoscut ca om, afară de păcat (Evr IV, 15). Iar dacă e
desăvârşit după fiecare din acestea, ca Unul Ce nu este lipsit de nimic
în fiecare din ele, atunci este limpede că acela care nu mărturiseşte că
este Ceea Ce este împreună cu toate însuşirile naturale inerente Lui,
după fiecare din cele în care şi care El este, falsifică cu totul taina Lui.
8. După o scurtă tăcere, plecându-se unii spre alţii, au zis:
- De unde poţi arăta că întâi-stătătorii scaunului Constantinopolului
resping Sinoadele Ecumenice?
Iar el le-a zis:
- Faptul a fost arătat deja în parte din cele grăite de mine la Roma
cu domnul Grigorie, secretarul; acum, dacă stăpânul doreşte să-i fie
arătate mai pe larg, să poruncească să i se dea permisiune
nevrednicului vostru rob şi atunci voi indica nişte cărţi, pentru că ale
mele mi-au fost ridicate, şi voi face limpede acest lucru pentru toţi fără
nici un fel de argumente sucite.
După care, grăind multe altele, au întors discuţia spre exerciţii şi
teorii scripturistice, naturale şi tehnice, în care delectându-se au
devenit mai veseli în dispoziţie şi au început a spune:
- Ştie Domnul că ne-am folosit şi de acum nu vă vom mai supăra.
9. Domnul Serghie însă i-a spus:
- De multe ori am venit în chilia ta de la Sfântul Sava (din Roma) şi am
ascultat învăţătura ta; şi Hristos îţi va ajuta şi nu vei mai fi supărat.
Într-un singur lucru însă îi întristezi pe toţi, pentru că pe mulţi îi faci să
se separe de comuniunea cu Biserica de aici (din Constantinopol).
- Există cineva, a spus robul lui Dumnezeu, care spune că eu am
zis: „Să nu stai în comuniune cu Biserica bizantinilor”?
Domnul Serghie a răspuns:
- Însuşi faptul că tu nu eşti în comuniune este pentru toţi ca un
glas mare să nu stea nici ei în comuniune.[12]
Atunci robul lui Dumnezeu a spus:
- Nu există nimic mai silnic decât o conştiinţă care te acuză şi
nimic mai îndrăzneţ decât o conştiinţă care te apără.
Auzind domnul Troilos că Typos-ul a fost anatemizat în tot apusul, i-a
spus robului lui Dumnezeu:
- Bine este ca reputaţia evlaviosului nostru stăpân (împărat) să fie
insultată?
Robul lui Dumnezeu a răspuns:
- Dumnezeu să-i ierte pe cei ce l-au silit pe stăpânul nostru să facă
Typos-ul şi pe cei ce au îngăduit aceasta.
Atunci i-a zis:
- Cine sunt cei ce l-au silit şi cine cei care au îngăduit aceasta?
Iar el a răspuns:
- Oamenii Bisericii l-au silit iar arhonţii Senatului au îngăduit. Şi iată că
acum întinăciunea s-a extins de la cei responsabili asupra celui
nevinovat şi curat de orice erezie. Dar sfătuiţi-l pe împărat să facă ceea
ce a făcut bunicul lui de evlavioasă memorie (Heraclie). Pentru că
acesta, simţind că unii din apus dădeau vina pe el, s-a eliberat pe sine
de oprobriul Bisericii printr-o ordonanţă (????????) (din 640-641) în
care a scris: „Ekthesis-ul nu este al meu, fiindcă nu eu l-am dictat nici
n-am poruncit să fie alcătuit, ci Serghie patriarhul l-a compus cu cinci
ani înaintea întoarcerii mele din răsărit; el mi-a cerut, când am ajuns
eu iarăşi în acest preafericit oraş, să-l propun (în 638) cu semnătură în
numele meu, iar eu am acceptat cererea lui. Acum însă, cunoscând că
unii se luptă între ei pentru el, fac cunoscut şi declar că nu-mi aparţine,
nu este al meu.” Această ordonanţă a făcut-o către răposatul papă
Ioan IV (640-642) care condamnase Ekthesis-ul în scrisoarea pe care o
scrisese pe atunci lui Pyrrhus. (Cf. scrisoarea papei Ioan IV către
împăratul Constantin III, păstrată în traducerea latină a lui Anastasie
Bibliotecarul) Şi de atunci opinia generală este pretutindeni că
Ekthesis-ul este al lui Serghie. Aceasta să o facă şi cel ce împărăţeşte
acum în chip evlavios peste noi şi reputaţia sa va rămâne neîntinată de
orice fel de reproş.
Atunci, clătinându-şi capetele, au tăcut, spunând numai acestea:
- Toate acestea sunt cu anevoie de făcut şi fără ieşire.
Şi grăind acestea şi altele diverse, primind închinăciune şi
închinându-ne la rândul lor, s-au retras veseli şi bine dispuşi.
10. În sâmbăta cealaltă i-au adus iarăşi la palat şi l-au introdus mai
întâi pe ucenicul bătrânului, Anastasie Monahul, venind acolo şi cei doi
patriarhi. (Petru al Constantinopolului, 654-668 şi Macedonie al
Antiohiei, refugiat între 639-662 la Constantinopol) Şi au adus drept
acuzatori ai bătrânului pe Constantin şi Mina, cerând ucenicului să
consimtă în cele grăite împotriva lor. Dar ucenicul, Anastasie Monahul,
a grăit Senatului cu toată îndrăzneala, fără teamă, astfel:
- Introduceţi pe Constantin în sala consiliului secret al palatului? Nu
e nici preot, nici monah, ci un tribun muieratic şi de operetă. Era
cunoscut africanilor şi romanilor ce fel de femeiuşti păscând a venit el
acolo. Toţi ştiau vicleniile pe care le făcea ca să ascundă acest fapt;
uneori zicea că sunt surorile lui alteori că le-a luat pentru că nu erau în
comuniune cu scaunul Constantinopolului ca să nu fie întinate de
comuniunea cu ereticii. Şi, iarăşi, dac-i lipseau desfătările şi găsea un
ţinut unde nu era cunoscut, făcea acelaşi lucru de dragul câştigului
ruşinos şi al plăcerii murdare. Este o mare ruşine pentru cei ce vor să
trăiască demn chiar şi faptul de a discuta cu el.
După acestea, întrebat fiind dacă a anatemizat Typos-ul, a spus
fără frică:
- Nu numai că l-am anatemizat, dar am compus şi o cărticică (libel)
împotriva lui.
- Ce deci? Nu recunoşti că ai făcut rău? i-au spus arhonţii.
Iar el a zis:
- Să nu-mi dea Dumnezeu să spun că s-a făcut rău ceea ce am
făcut bine şi după rânduiala bisericească.
Şi după ce a fost întrebat multe altele şi a răspuns după cum i-a
dat lui Dumnezeu, a fost scos din secret.
11. Şi l-au introdus pe bătrânul Maxim, iar domnul Troilos i-a zis:
- Spune, avvo, vezi, spune adevărul şi se va îndura de tine stăpânul
(împăratul). Fiindcă dacă trecem prin ancheta legală şi se va găsi
adevărată chiar şi numai una din acuzaţiile aduse împotriva ta, legea
te condamnă la moarte!
Iar el le-a zis:
- Am spus-o deja şi o spun iarăşi că dacă şi numai una singură din
cele spuse e adevărată, atunci şi satana este Dumnezeu. Dar dacă el
nu este Dumnezeu ci apostat, atunci şi acuzaţiile aduse împotriva mea
sunt mincinoase şi lipsite de temei. Dacă însă porunciţi să se facă
ceva, faceţi-o. Cinstind pe Dumnezeu nu voi fi nedreptăţit.
Atunci Troilos i-a zis:
- N-ai anatemizat Typos-ul?
Şi el a răspuns:
- Am spus de multe ori că l-am anatemizat.
- Ai anatemizat Typos-ul? Pe împărat l-ai anatemizat.
Răspuns-a robul lui Dumnezeu:
- Eu pe împărat nu l-am anatemizat, ci o hârtie străină de credinţa
ortodoxă a Bisericii.
- Unde a fost anatemizat? l-a întrebat.
- De către Sinodul de la Roma în biserica Mântuitorului (San
Giovanni în Lateran) şi a Născătoarei de Dumnezeu (Santa Maria
Maggiore).
Atunci eparhul (prefectul) i-a spus:
- Eşti în comuniune cu Biserica de aici, sau nu?
- Nu.
- De ce?
- Pentru că a respins Sinoadele Ecumenice.
- Dacă a respins Sinoadele Ecumenice, cum se face că ele sunt
menţionate în diptice (la Liturghie)?
 - Şi care e folosul unor nume dacă sunt respinse dogmele?
- Poţi să dovedeşti aceasta?
- Dacă mi se dă permisiunea şi porunciţi, pot să dovedesc foarte
uşor aceasta.
Şi tăcând ei, sakellarul i-a spus:
- De ce pe romani îi iubeşti, iar pe greci îi urăşti?
Robul lui Dumnezeu a răspuns şi a zis:
- Poruncă avem să nu urâm pe nimeni. Pe romani îi iubesc ca pe
unii de aceeaşi credinţă cu mine iar pe greci ca pe unii de aceeaşi
limbă cu mine.
Sakellarul i-a spus iarăşi:
- Câţi ani zici că ai?
- Şaptezeci şi cinci.
- De câţi ani este cu tine ucenicul tău Anastasie?
- De treizeci şi şapte.
Atunci un cleric a strigat:
- Ţi-a dat şi ţie Domnul tot ceea ce ai făcut tu răposatului
Pyrrhus. Acestuia nu i-a răspuns nimic.
12. În timp ce se grăiau acestea în sala consiliului secret nici unul
dintre patriarhi n-a spus absolut nimic. Dar când s-a făcut vorbire
despre Sinodul de la Roma, Demostene (scriptorul şi colaboratorul
sakellarulului, care apare şi în procesul papei Martin I) a strigat:
- Sinodul acesta n-a fost ratificat pentru că cel ce l-a convocat (adică
papa Martin I) a fost depus.
Atunci robul lui Dumnezeu a răspuns:
- N-a fost depus, ci prigonit (persecutat). Ce act sinodal şi canonic s-a făcut
privitor la cele făcute şi care să conţină în mod sigur depunerea lui?
Dar chiar şi dacă ar fi fost depus în mod canonic, aceasta nu aduce nici
un prejudiciu celor întărite în mod ortodox şi potrivit dumnezeieştilor
canoane (în Sinod) şi cu care consună şi cele scrise de cel între sfinţi
papă Teodor (642-649).
Auzind acestea, Troilos a spus:
- Nu ştii ce vorbeşti, avvo. Ce s-a făcut, s-a făcut.
Acestea sunt cele discutate şi spuse şi câte le-a reţinut memoria.
În acest punct procedurile iniţiate împotriva lor au luat sfârşit, iar ei l-
au scos pe sfântul bătrân din Consiliul Secret ducându-l înapoi în arest.
13. În ziua următoare, care a fost o duminică, oamenii Bisericii au
făcut sfat şi l-au convins pe împărat să-i condamne la acest exil aspru
şi inuman, despărţindu-i pe unul de altul: pe sfântul bătrân la Bizya,
castru din Tracia, iar pe ucenicii lui la Perberis, dincolo de care nu se
mai întinde Imperiul Roman. Şi i-au trimis în acest exil nepregătiţi,
dezbrăcaţi, fără hrană, lipsiţi de orice resurse necesare pentru trai, şi
nu în apropiere de mare ca să nu poată primi vizita unor oameni
milostivi. Şi aşa sunt ei acum acolo goi şi fără hrană, având doar
nădejdea în Dumnezeu, îndemnându-i pe toţi creştinii şi strigând
acestea:
 „Rugaţi pe Domnul ca Dumnezeu să facă mila Lui cu smerenia
noastră şi să ne înveţe că aceia care navighează împreună cu El fac
experienţa unei mări sălbatic dezlănţuite, când luntrea este aruncată
încoace şi încolo de vânturi şi valuri fără a fi însă scufundată. Pentru că
El îngăduie ca ei să sufere încercarea unei mari furtuni punând la
încercare dispoziţia lor interioară faţă de El, ca ei să strige cu glas
mare: «Doamne, scapă-ne, că pierim!»(Mt, VIII, 25), ca să înveţe să
atribuie numai Lui toate cele ale mântuirii lor şi să nu se mai încreadă
în ei înşişi, iar atunci vor afla linişte adâncă, vântul şi valurile potolindu-
se. Fiindcă El îi trimite în mijlocul lupilor (Mt, X, 16) şi le porunceşte să
intre pe poarta cea strâmtă şi să meargă pe calea cea îngustă (Mt, VII,
13-14), le pune înainte foame şi sete, goliciune, lanţuri şi închisori,
izgoniri şi bice, cruce şi piroane, scuipări, palme şi pumni, ocări şi
batjocuri, suferinţă, patimă şi morţi de multe feluri, al căror sfârşit însă
e Învierea cea a tot strălucitoare care aduce cu sine pacea pentru toţi
cei prigoniţi pentru El, bucuria pentru care au fost strâmtoraţi şi în
necazuri pentru El, înălţarea la ceruri şi aducerea la tronul cel mai
presus de fiinţă al Tatălui şi şederea «mai presus de toată începătoria,
puterea şi domnia de sus, şi de tot numele ce poate fi numit în veacul
de acum, cât şi în veacul ce va să vină» (Ef, I, 21); pe care fie să le
dobândim toţi, cu rugăciunile şi mijlocirile Preaslăvitei, Preacinstitei şi
Preamăritei prin fire şi cu adevărat Născătoarei de Dumnezeu şi
Pururea Fecioarei Maria şi ale Sfinţilor Apostoli, Proroci şi Mucenici.
Amin!”

Discuţiile de la Bizya şi Rhegium

(august – septembrie 656)

Tomos conţinând dogmele discutate între cel întru sfinţi Maxim şi

Teodosie episcopul Cezareei Bithyniei şi arhonţii de la palat care erau
împreună cu el.[13]

1. Am socotit necesar să vă fac cunoscute în mod limpede vouă

tuturor celor ce stăruiţi în ortodoxie cele discutate despre preacurata
noastră credinţă a creştinilor şi despre inovaţia introdusă în ea de cei
potrivnici acesteia între avva Maxim şi Teodosie, episcopul Cezareei
Bithyniei ca, putând să cunoaşteţi mai exact cele privitoare la acestea,
să slăviţi mai mult pe Iubitorul de oameni Dumnezeul nostru Care dă
cuvânt cu înţelegere întru deschiderea gurii lor (Ef, VI, 19) celor ce se
tem de El, ca nu cumva vrăjmaşii adevărului care răspândesc cele
contrare acestuia să tulbure inimile voastre.
2. Aşadar, în ziua a 24-a a lunii august, anul al 14-lea al indicţiei
care a trecut (656), au venit la el în exilul în care era sub pază, adică în
castrul Bizya, mai sus-menţionatul episcop Teodosie, trimis, cum
spunea, în numele lui Petru, întâi-stătătorul Constantinopolului, ca şi
consulii Pavel şi Teodosie, trimişi, cum spuneau, ca reprezentanţi ai
împăratului. Şi intrând la numitul monah Maxim în locul unde era
închis, au şezut şi i-au poruncit şi lui să şadă, împreună cu ei fiind,
evident şi episcopul Bizyei.
3. Şi-i zice Teodosie episcopul:
- Cum îţi este, domnule avvă?
MAXIM: Cum a prehotărât Dumnezeu înaintea tuturor veacurilor
desfăşurarea proniatoare a vieţii mele, aşa îmi este!
TEODOSIE: Ce deci? Dumnezeu a prehotărât înaintea tuturor veacurilor
cele privitoare la fiecare din noi?
MAXIM: Dacă a precunoscut, negreşit a şi prehotărât (Rm, VIII,
29).
TEODOSIE: Ce înseamnă faptul că „a precunoscut” şi „a
prehotărât”?
MAXIM: Preştiinţa este a gândurilor, cuvintelor şi faptelor care
atârnă de noi, iar predestinaţia este a celor ce ni se întâmplă şi nu
atârnă de noi.
TEODOSIE: Care sunt cele ce atârnă de noi şi care cele ce nu atârnă de
noi?
MAXIM: Pe cât se pare, stăpânul meu care cunoaşte toate acestea
discută cu robul său pentru a-l pune la încercare.
TEODOSIE: Pe adevărul lui Dumnezeu, te-am întrebat neştiind
acestea şi vrând să aflu diferenţa dintre cele ce atârnă şi cele ce nu
atârnă de noi şi cum unele sunt sub preştiinţa lui Dumnezeu, iar
celelalte sub predestinaţia Lui.
MAXIM: Atârnă de noi toate cele voluntare, adică virtuţile şi viciile
(relele). Nu atârnă însă de noi venirile peste noi ale modurilor
pedepselor care ni se întâmplă sau ale celor contrare. Fiindcă nu
atârnă de noi nici boala care ne pedepseşte, nici sănătatea care ne
aduce bucurie, deşi cauzele care le produc sunt în noi. De pildă: o
cauză a bolii este dezordinea vieţii, după cum o cauză a sănătăţii e o
viaţă bine ordonată; o cauză a Împărăţiei cerurilor e paza poruncilor,
după cum una a focului veşnic e călcarea acestora.[14]
TEODOSIE: Ce deci? De aceea te chinuieşti atunci în exilul acesta,
pentru că ai făcut oarecare lucruri vrednice de acest chin?
MAXIM: Mă rog ca Dumnezeu să mărginească prin acest chin
pedepsele celor ce au păcătuit prin călcarea preadreptelor Sale
porunci.
TEODOSIE: Pentru mulţi chinul nu este oare din pricina unei puneri
la încercare (dokime; Rm, V, 3-4)?
MAXIM: Punerea la încercare este proprie sfinţilor pentru ca prin chinul
lor în viaţa oamenilor să se arate dispoziţiile lor interioare faţă de ce
este bine prin fire şi împreună cu ele să se arate şi virtuţile lor ignorate
de toţi, ca la Iov şi Iosif. Fiindcă unul a fost ispitit ca să se arate
bărbăţia lui ascunsă, iar celălalt a fost încercat pentru arătarea
înfrânării lui sfinţitoare. Şi oricare dintre sfinţii care au fost chinuiţi fără
voie în veacul acesta, a fost chinuit printr-una sau alta din „iconomiile”
de acest gen, pentru ca prin neputinţa îngăduită să vină asupra lui să
calce în picioare balaurul cel trufaş şi apostat, adică pe diavolul (Lc, X,
19), căci în fiecare din sfinţi răbdarea este rodul încercării (Rm, V, 4;
Iac, I, 3)[15]
4. TEODOSIE: Pe adevărul lui Dumnezeu, frumos ai vorbit şi
recunosc folosul pe care l-am avut din cuvintele tale. Aş fi căutat să
discut cu tine pururea despre astfel de lucruri, dar pentru că atât eu,
cât şi iluştrii patricii am parcurs o distanţă atât de mare şi am venit la
tine pentru un alt subiect, te invităm să primeşti cele ce-ţi vor fi
propuse de noi şi să faci bucurie astfel la toată lumea.
MAXIM: Care sunt aceste propuneri, stăpâne, şi cine şi de unde sunt eu,
ca pentru consimţământul meu la propunerile voastre să se facă
bucurie la toată lumea?
TEODOSIE: Pe adevărul Domnului nostru Iisus Hristos, cele ce-ţi
vom spune eu şi stăpânii mei, iluştrii patricii, le-am auzit din gura
stăpânului nostru patriarhul şi a evlaviosului stăpân a toată lumea
(împăratul).
MAXIM: Porunciţi, stăpânii mei, şi spuneţi ce voiţi şi ce aţi auzit?
TEODOSIE: Împăratul şi patriarhul vor să afle prin noi de la tine din
ce cauză nu stai în comuniune cu scaunul Constantinopolului.
MAXIM: Aveţi pentru aceasta un mandat scris de la
preaevlaviosul împărat sau de la patriarh?
TEODOSIE: Nu se cade, stăpâne, să nu ai încredere în noi. Fiindcă,
deşi sunt umil, sunt totuşi episcop, iar stăpânii mei de aici fac parte din
Senat, şi n-am venit să te ispitim, ferească Dumnezeu!
MAXIM: În orice chip veţi fi venit la robul vostru, eu vă voi spune
fără nici o teamă cauza pentru care nu stau în comuniune cu scaunul
Constantinopolului, chiar dacă altora le revine să mă întrebe din ce
cauză, şi nu vouă, care cunoaşteţi negreşit mai bine decât mine cauza.
Cunoaşteţi inovaţiile făcute începând din anul al 6-lea al indicţiei
care a trecut (din anul 647-648; aluzie la Ekthesis) şi începute la
Alexandria prin cele Nouă capitole promulgate (în 633) de Cyrus, care
nu ştiu cum de a ajuns întâi-stătător (patriarh) acolo, „capitole” care au
fost întărite de scaunul Constantinopolului; cunoaşteţi şi celelalte
schimbări, adaosuri şi micşorări făcute în sinod de cei care au fost mai
înainte întâi-stătători (patriarhi) ai Bisericii Bizanţului: Serghie (610-
638), Pyrrhus (638-641 şi 654), Pavel (641-653), inovaţii pe care le
cunoaşte întreaga lume. Din această cauză nu stă robul vostru în
comuniune cu Biserica Constantinopolului. Să fie ridicate prilejurile de
poticneală aşezate de bărbaţii mai sus-numiţi, împreună cu cei ce le-au
pus, cum a spus Dumnezeu: „Şi pietrele din drum aruncaţi-le” (Ir, L.
26) şi voi merge fără nici un îndemn de la oameni pe calea dreaptă a
Evangheliei, netezită şi liberă de orice spini ai răutăţii eretice. Până
însă ce întâi-stătătorii Constantinopolului se fălesc cu pietrele de
poticneală puse şi cu cei ce le-au pus pe ele, nu există nici un
argument sau mod care să mă convingă să stau în comuniune cu ei.
 TEODOSIE: Dar ce lucru rău mărturisim ca să te separi de
comuniunea noastră?
MAXIM: Pentru că spunând că există o singură lucrare (energie) a
divinităţii şi umanităţii Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus
Hristos, confundaţi discursul despre Dumnezeu (????????) cu discursul
despre Întrupare (??????µ??). Căci dacă se cade să credem Sfinţilor
Părinţi care spun că „cele ce au o singură energie au şi o singură
fiinţă”, voi faceţi atunci din Sfânta Treime „pătrime”, dat fiind că atunci
trupul Cuvântului devine conatural cu El şi iese din identitatea lui după
natură cu noi şi cu cea care L-a născut. Şi iarăşi: suprimând lucrările şi
decretând că există o singură voinţă a divinităţii şi umanităţii Lui,
negaţi distribuirea celor bune ale Lui. Căci dacă nu ar avea nici o
lucrare, potrivit celor ce au prescris şi ordonat această dogmă, este
evident că nu s-ar putea milostivi de noi, chiar dacă ar voi, fiind lipsit
de lucrarea celor bune, dat fiind că fără o lucrare naturală, nici o fiinţă
nu poate prin fire să lucreze sau să facă ceva.[16]
De altfel, în acest chip faceţi ca trupul Lui să fie prin voinţa lui con-
creator împreună cu Tatăl, cu Fiul şi cu Duhul al tuturor veacurilor şi al
celor din ele, iar Dumnezeirea care este prin fire creatoare sau, mai
adevărat spus, fără de început în ce priveşte voinţa – pentru că voinţa
divină e fără de început – o faceţi să fie ceva recent prin fire, lucru care
întrece nu numai toată nebunia, dar este şi o lipsă de evlavie faţă de
Dumnezeu. Fiindcă nu spuneţi simplu numai „o singură voinţă”, ci mai
spuneţi şi că aceasta este „divină”. Dar nimeni nu poate gândi un
început sau un sfârşit al voinţei divine, pentru că acest lucru nu este
propriu nici naturii divine căreia îi aparţine voinţa fiinţială.
Introducând iarăşi o altă inovaţie, suprimaţi pe de-a întregul toate
proprietăţile caracteristice şi constitutive ale divinităţii şi umanităţii lui
Hristos, atunci când prin legi şi edicte (??µ??? ??? ??????) decretaţi că
nu trebuie să se mai vorbească nici de o voinţă, nici de două voinţe,
nici de o lucrare, nici de două lucrări în Hristos, ceea ce este propriu
doar unui lucru neexistent. Fiindcă nici o fiinţă nu este lipsită, dacă e
spirituală, de putinţa de a voi şi de a lucra; dacă e sensibilă, de o
lucrare sensibilă; dacă e vegetală, de lucrarea creşterii şi hrănirii; iar
dacă e cu desăvârşire neînsufleţită, de lucrarea şi capacitatea zisă
„habitus”; şi ele arată toate fiinţele care sunt astfel fiind în stare să fie
percepute de simţurile celor sensibile, întrucât lucrarea acestora este
aceea de a cădea sub simţul vederii prin apariţia lor, sub simţul auzului
prin sunet, sub cel al mirosului printr-o exalaţie de vapori conaturală,
sub cel al gustului, prin unele savori şi sub cel al pipăitului prin
consistenţa lor. Fiindcă aşa cum spunem că faptul de a vedea este o
lucrare a vederii, aşa şi faptul de a fi văzut este o lucrare a celor
văzute şi aşa mai departe în acelaşi fel pentru toate celelalte. Aşadar,
dacă nici o fiinţă nu este cu totul lipsită de lucrare naturală, iar Domnul
şi Dumnezeul nostru – miluieşte-mă Doamne! – nu are nici o voinţă sau
lucrare naturală potrivit fiecăruia celor din care, în care şi care este El,
cum mai puteţi fi sau să vă numiţi cinstitori de Dumnezeu, voi cei care
ziceţi că Cel închinat de voi nu este în nici un chip voitor şi lucrător?
Fiindcă noi am fost limpede învăţaţi de Sfinţii Părinţi care zic: „Ceea ce
n-are nici o putinţă nici nu este ceva, nici nu există vreo afirmare a lui
în genere”. (Sf. Dionisie Areopagitul, Despre numele divine)
TEODOSIE: Nu lua ca o dogmă propriu-zisă ceea ce s-a făcut prin
„iconomie”.
MAXIM: Dacă Typos-ul care prescrie să nu se vorbească de nici o
voinţă sau lucrare a Domnului – a căror suprimare indică de fapt
inexistenţa celui lipsit de acestea – nu este o dogmă propriu-zisă
pentru cei care-l primesc, atunci din ce pricină m-aţi predat fără de
cinste unor neamuri barbare şi fără Dumnezeu? Din ce cauză am fost
condamnat să locuiesc în Byzia, iar tovarăşii mei unul în Perberis iar
altul în Mesembria?
TEODOSIE: Pe Dumnezeu Care mă va judeca, am spus-o şi când s-a
făcut şi o spun şi acum: Typos-ul s-a făcut în chip rău şi spre dauna
multora. Motivul edictării lui a fost sfada şi lupta ortodocşilor între ei pe
tema voinţelor şi lucrărilor şi, pentru ca toţi să trăiască în pace, unii au
considerat că astfel de expresii trebuie să fie reduse la tăcere.
MAXIM: Şi care credincios va accepta „iconomia” care reduce la
tăcere expresiile pe care Însuşi Dumnezeul a toate a rânduit în
Iconomia Lui să fie rostite de Apostoli, Proroci şi Dascălii Bisericii? Să
observăm, domnule mare, la ce rău conduce acest punct pe care l-am
atins. Pentru că, dacă Dumnezeu a aşezat în Biserică în primul rând
apostoli, în al doilea rând proroci, iar în al treilea rând învăţători spre
desăvârşirea sfinţilor (Ef, IV, 11), spunând în Evanghelie Apostolilor şi
prin ei şi celor de după ei: „Ceea ce vă spun, spun tuturor” (Mc, XIII,
37), şi iarăşi: „Cel ce vă primeşte pe voi pe Mine Mă primeşte şi cel ce
vă dispreţuieşte pe voi, pe Mine Mă dispreţuieşte” (Mt, X, 40; Lc, X,
16), este limpede şi evident că acela care nu primeşte pe apostoli, pe
proroci şi pe învăţători, ci nesocoteşte expresiile şi glasurile lor, acela
dispreţuieşte pe Însuşi Hristos.
Să observăm însă şi alt lucru: Dumnezeu a ales şi a ridicat
apostoli, proroci şi învăţători spre desăvârşirea sfinţilor (Ef, IV, 11-12),
diavolul însă a ales şi a ridicat şi el apostoli, proroci şi învăţători
mincinoşi împotriva dreptei cinstiri a lui Dumnezeu ca să lupte şi să
combată atât Legea Veche, cât şi Evanghelia. Iar apostoli, proroci,
învăţători mincinoşi cred că sunt doar ereticii ale căror cuvinte şi
gânduri sunt perverse (Fa, XX, 30). Deci, aşa cum cel care primeşte pe
adevăraţii apostoli, proroci şi învăţători primeşte pe Dumnezeu, tot aşa
şi cel care primeşte apostoli, proroci şi învăţători mincinoşi primeşte pe
diavolul. Aşadar, cel ce respinge pe sfinţi împreună cu ereticii cei
spurcaţi şi necuraţi - primiţi pe cel ce grăieşte adevărul! – acela
condamnă în chip vădit împreună cu diavolul şi pe Dumnezeu.
Aşadar, dacă discutând inovaţiile făcute pe vremurile noastre
găsim că ele ajung de fapt la acest rău suprem, vedeţi ca nu cumva
sub pretextul „păcii” să ne aflăm bolnavi de „apostazie” propovăduind-
o pe cea despre care dumnezeiescul Apostol a spus (2Tes, II, 3) că va fi
înainte – mergătoare a venirii lui antihrist.[17] Acestea vi le-am spus
fără teamă şi reţinere, stăpânii mei, ca să vă feriţi atât pe voi înşivă,
cât şi pe noi. Vreţi ca, având toate acestea scrise în cartea inimii, să
vin să mă cuminec în Bisericile care propovăduiesc aceste lucruri şi să
intru în comuniune cu cei care respingând, chipurile, pe diavolul,
resping de fapt pe Dumnezeu? Să mă ferească Dumnezeu Care pentru
mine S-a făcut om afară de păcat! (Evr, IV, 15)
Şi punând metanie, a zis:
- Dacă vreţi să faceţi ceva robului vostru, faceţi, dar eu nu voi
intra nicicând în comuniune cu cei ce primesc unele ca acestea.
Uimiţi de cele spuse şi plecându-şi capetele, ei au tăcut o bună bucată
de vreme, după care, ridicându-şi capul şi aţintindu-şi privirea asupra
avvei Maxim, Teodosie episcopul a spus:
- Noi îţi răspundem în numele stăpânului nostru împăratul că,
dacă intri în comuniune cu noi, va abroga Typos-ul.
MAXIM: Suntem încă foarte departe unii de alţii. Ce facem cu
expresia ratificată sinodal de Serghie şi Pyrrhus cum că în Hristos
există „o singură voinţă” cu eliminarea oricărei lucrări? (Poziţia
Ekthesis-ului din 638)
TEODOSIE: Acest document a fost dat jos şi deci abrogat şi respins.
MAXIM: A fost dat jos de pe zidurile de piatră, nu însă din minţi şi din
suflete. Să se primească condamnarea acestor lucruri edictată prin
dogme şi canoane evlavioase de Sinodul din Roma (Lateran, 649)
(Pentru Sf. Maxim Sinodul Lateran din 649 avea autoritatea unui Sinod
Ecumenic) şi atunci şi peretele cel din mijlocul nostru va cădea (Ef, II,
14) şi nu vom mai avea nevoie de îndemnuri.
TEODOSIE: Sinodul din Roma n-a fost ratificat pentru că s-a făcut fără un
ordin al împăratului.
MAXIM: Dacă ordinele împăraţilor şi nu credinţa ortodoxă
confirmă sinoadele care se fac, atunci să fie primite şi sinoadele ariene
făcute împotriva lui „??µ???????” pentru că ele s-au făcut din porunca
împăraţilor; mă refer la cel din Tyr (335), la cel din Antiohia (341), din
Seleucia (359), din Constantinopol pe vremea lui Eudoxie Arianul (360),
cel din Niceea Traciei (între 357-360), cel din Sirmium (357), iar, la
mulţi ani după aceasta, la cel de-al doilea sinod („tâlhăresc”) de la Efes
(449) pe care l-a prezidat despotic Dioscor; căci pe toate acestea le-a
reunit ordinul unor împăraţi şi, totuşi, toate au fost condamnate pentru
ateismul impioaselor dogme ratificate de ele. Dar de ce nu respingeţi
atunci şi sinodul (Antiohia, 264) care l-a depus pe Pavel al Samosatei
pe vremea Sfinţilor şi fericiţilor Părinţi Dionisie papa Romei (260-267),
Dionisie al Alexandriei (248-264) şi Grigorie Taumaturgul care a
prezidat acest sinod, pentru că nu s-a făcut din ordinul împăratului? Ce
canon statuează că trebuie rat
ficate numai acele sinoade care s-au întrunit din ordinul împăratului sau că toate
sinoadele trebuie să se întrunească numai din ordinul împăratului?
Regula evlavioasă a Bisericii le-a recunoscut drept sinoade sfinte şi
aprobate pe cele pe care le-a judecat atare corectitudinea dogmelor.
[18] Dar, aşa cum se ştie bine stăpânul meu şi cum învaţă şi pe alţii,
canonul (Canonul 5 al Sinodului I Ecumenic – 325; cf. can. 19 al
Sinodului IV Ec.; canonul 34 şi 37 apostolic, etc.) prevede, fără să se
facă nici o menţiune de vreun ordin imperial ca anual să aibă loc în
fiecare eparhie două sinoade pentru asigurarea credinţei mântuitoare
şi îndreptarea tuturor punctelor care nu sunt în armonie cu
dumnezeiasca lege a Bisericii.
TEODOSIE: E aşa cum spui. Rectitudinea dogmelor aprobă
sinoadele. Dar nu primeşti „libelul lui Mina”[19] care a dogmatizat o
singură voinţă şi o singură lucrare în Hristos?
MAXIM: Ferească Domnul Dumnezeu! Voi nu primiţi, ci îi respingeţi
pe toţi dascălii care au luptat după Sinodul de la Calcedon – 451 –
împotriva nebuniei lui Sever, iar eu să primesc „libelul lui Mina” care s-
a făcut după acest Sinod şi care pledează deschis pentru Sever,
Apolinarie, Macedonie, Arie şi toată erezia şi prin toate cele
dogmatizate în el acuză sau mai degrabă respinge acest Sinod?
TEODOSIE: Ce deci? Nu primeşti defel „lucrarea unică”?
MAXIM: Care dintre dascălii aprobaţi ai Bisericii vorbeşte de o
„lucrare unică”?
Şi Teodosie a adus citatele atribuite pseudonim de ei Sfinţilor
Iulius al Romei, Grigorie Taumaturgul şi Atanasie cel Mare şi le-a citit.
MAXIM: Să ne temem de Dumnezeu şi să nu voim să-L mâniem
prin producerea de citate eretice! Căci nu este un secret pentru nimeni
că acestea aparţin impiosului Apolinarie. Dacă ai altele, arată-le.
Pentru că proferându-le vă veţi convinge şi mai mult că într-adevăr
sunteţi bolnavi de opinia rea (?????????) a impiosului Apolinarie şi a
celor ce cugetă asemenea cu el.
Atunci episcopul Teodosie a mai adus alte două citate sub numele lui
Hrisostom pe care citindu-le avva Maxim a spus:
- Acestea sunt ale lui Nestorie care s-a îmbolnăvit de boala dogmatizării
unei dualităţi personale în Hristos.
Iar episcopul fierbând de mânie, i-a spus îndată:
- Domnule monah, satana a grăit prin gura ta.
MAXIM: Să nu se supere stăpânul meu pe robul său.
Şi îndată a început să-i dovedească că acele citate sunt ale lui
Nestorie şi să-i arate în ce tratate ale acestuia se află ele.
TEODOSIE: Dumnezeu ştie, frate, citatele acestea mi le-a dat
patriarhul. Însă, iată, tu zici că unele sunt ale lui Apolinarie, iar altele
ale lui Nestorie.
Şi producând un citat al Sfântului Chiril care spune: „arătând
Hristos prin amândouă firile o lucrare unică şi comună”, i-a zis:
- Ce zici de acestea?
MAXIM: Sunt unii care arată că acest pasaj a fost adăugat împotriva
adevărului în „Tâlcuirea evangheliei după Ioan” făcută de acest Sfânt
Părinte de către monofizitul Timotei Elur (+477). Dar să admitem că
ele sunt aşa cum spuneţi: Să cercetăm deci înţelesul expresiilor
patristice şi să cunoaştem adevărul.
TEODOSIE: Nu îngădui să se facă acest lucru, căci trebuie să
primeşti doar expresiile simple, aşa cum sunt.
MAXIM: Spune-mi, rogu-te, care e diferenţa dintre expresiile simple şi
cele cu multe sensuri?
TEODOSIE: E ca tu să primeşti expresia aşa cum este şi să nu mai
cercetezi înţelesul ei!
MAXIM: Este limpede că şi cu privire la expresii, introduceţi legi noi
şi străine Bisericii. Dacă, după voi, nu trebuie să cercetăm expresiile
Scripturilor şi Părinţilor, respingem de fapt întreaga Scriptură, atât cea
veche, cât şi cea nouă. Să-l ascultăm însă pe David care zice: „Fericiţi
cei ce cercetează mărturiile Lui şi-L caută cu toată inima” (Ps, CXVIII,
2) întrucât nimeni nu poate să-L caute pe Dumnezeu fără o cercetare.
Şi iarăşi: „Înţelepţeşte-mă şi voi căuta legea Ta şi o voi păzi cu toată
inima mea” (Ps, CXVIII, 34), întrucât căutarea duce la cunoaşterea legii
iar prin dorinţa de cunoaştere convinge pe cei vrednici să o păzească
în inima lor prin împlinirea sfintelor porunci aflate în ea. Şi iarăşi:
„Minunate sunt mărturiile Tale, pentru aceea le-a cercetat pe ele
sufletul meu” (Ps, CXVIII, 129). Pentru ce cuvântul Proverbelor (I, 6)
vrea ca noi să cercetăm „parabolele”, „enigmele” şi „cuvintele
obscure”? Pentru ce, vorbind în parabole, Domnul vrea ca ucenicii să le
înţeleagă învăţându-i înţelesul parabolelor (Mt, XIII, 18; Lc, VIII, 11)?
Pentru ce porunceşte: „Cercetaţi Scripturile!” (In, V, 39) ca unele ce
dau mărturie despre El? Ce vrea să înveţe corifeul Apostolilor Petru
atunci când spune: „Această mântuire au căutat-o cu stăruinţă şi au
cercetat-o cu de-amănuntul prorocii” (I Ptr, I, 10)? Ce vrea să înveţe
dumnezeiescul Apostol Pavel atunci când spune: „Iar dacă Evanghelia
noastră este acoperită, este pentru cei pierduţi, căci dumnezeul
veacului acestuia a orbit minţile necredincioşilor ca să nu-i lumineze
lumina Evangheliei slavei cunoaşterii lui Hristos” (II Cor, IV, 3-4)? Pe cât
se pare, vreţi ca noi să ne asemănăm iudeilor care, aplecându-şi
mintea numai asupra expresiilor simple, adică asupra literei, au căzut
din adevăr, având un văl pe inimile lor, ca să nu înţeleagă pe Domnul
Care e Duhul cel ascuns în litera despre care s-a scris că „ucide”, dar
„Duhul face viu” (II Cor, III, 6). Să fie încredinţat stăpânul meu că eu nu
voi suferi să primesc o expresie (????) fără înţelesul (???????) care zace
în ea, ca să nu devin iudeu pe faţă.
Auzind acestea Teodosie a zis:
- Trebuie să vorbim de o singură lucrare ipostatică a lui Hristos.
MAXIM: Să observăm mai îndeaproape răul născut de aici şi să
fugim de această expresie străină, căci ea aparţine numai ereticilor
politeişti. Căci dacă numim ipostatică o unică lucrare a lui Hristos, dar
Fiul nu coincide vreodată după ipostas cu Tatăl şi cu Duhul, e evident
că nu coincide nici după lucrarea ipostatică. Iar atunci vom fi
constrânşi să atribuim lucrări ipostatice, ca şi Fiului, atât Tatălui, cât şi
Duhului şi atunci, după voi, fericita Dumnezeire va avea patru lucrări:
trei care disting Persoanele în care Ea există şi una comună indicând
comunitatea de natură a celor Trei Ipostasuri. Şi dacă primim
învăţătura lor, atunci potrivit Părinţilor suntem bolnavi de tetrateism;
fiindcă ei susţin că orice lucrare / energie este naturală, nu ipostatică.
Şi dacă acest lucru este adevărat, cum şi este, atunci ne vom înfăţişa
spunând că există patru naturi, patru dumnezei diferind unii de alţii
atât după ipostasă cât şi după natură. Dar cine a văzut sau contemplat
o energie proprie a celor strânse sub aceeaşi specie şi orânduite prin
natura lor sub definiţia comună a speciei? Căci niciodată ceea ce este
comun după natură nu devine propriu doar cuiva, unuia anume. Pentru
că semnele distinctive ipostatice, ca de pildă: nasul acvilin sau nasul
cârn, ochii albaştri sau calviţia şi altele de acest gen sunt accidente
distinctive ale indivizilor care diferă între ei prin număr. Fiindcă orice
om lucrează întrucât este ceva prin natura sa şi nu întrucât este cineva
prin ipostasul lui; el lucrează potrivit definiţiei (raţiunii) lui gândite şi
enunţate despre el atât într-un mod foarte propriu, cât şi comun, ca de
pildă: potrivit faptului că este o fiinţă vie, raţională şi muritoare, adică
potrivit definiţiei noastre generale. Căci toţi participăm la aceeaşi
viaţă, la aceeaşi raţionalitate, la acelaşi flux şi reflux al substanţelor
vitale, la aceeaşi capacitate de a şedea şi de a sta în picioare, de a grăi
şi de a tăcea, de a vedea, auzi şi pipăi; care toate ţin de definiţia
noastră comună. Aşadar, nu se cuvine a inova expresii care nu au forţă
nici scripturistică, nici patristică, nici naturală, ci una străină,
excogitată prin distorsiuni ale oamenilor. Arată-mi însă că această
expresie se află la un Părinte oarecare şi vom cerceta din nou gândul
celui ce a rostit-o.
TEODOSIE: Dar ce? Nu trebuie să se vorbească deloc de „o singură
lucrare în Hristos”?
MAXIM: Potrivit Sfintei Scripturi şi Sfinţilor Părinţi, noi nu primim să
se spună nimic asemănător, ci suntem obligaţi să credem şi să
mărturisim că, aşa cum în Hristos există două naturi din care este El,
aşa sunt şi voinţele şi lucrările naturale corespunzătoare Lui Care prin
fire este deodată Acelaşi Dumnezeu şi om.
TEODOSIE: Într-adevăr, stăpâne, şi noi mărturisim atât naturile, cât
şi lucrările diferite, adică cea divină şi cea umană şi că Divinitatea Lui
este înzestrată cu voinţă, cum şi umanitatea Lui este înzestrată cu
voinţă; pentru că sufletul Lui nu era fără voinţă. Dar nu spunem că
sunt două, ca să nu introducem prin aceasta ideea că El S-ar lupta cu
Sine Însuşi.
MAXIM: Ce deci? Când spuneţi două naturi, le introduceţi luptându-se
între ele din cauza numărului?
TEODOSIE: Nu.
MAXIM: Ce, dar? Când numărul este atribuit naturilor nu le divizează,
dar când este rostit despre voinţe şi lucrări are semnificaţia unei
diviziuni?
TEODOSIE: Negreşit pentru acestea numărul are semnificaţia unei
diviziuni şi Părinţii nu l-au atribuit voinţelor şi lucrărilor vrând să evite
diviziunea, ci au vorbit despre „una” şi „alta”, „divină” şi „umană”,
„dublă” şi „duală”. Şi eu grăiesc aşa cum au grăit ei şi spun ce au spus
ei.
MAXIM: Pentru Dumnezeu! Dacă cineva îţi spune „una şi alta”, câte
le-ai înţelege că sunt? Sau dacă îţi spune „divină şi umană”, câte le-ai
înţelege că sunt? Sau dacă îţi spune că este „dublă sau duală”, câte ai
înţeles că sunt?
TEODOSIE: Ştiu cum înţeleg, dar nu spun două.
Atunci întorcându-se spre arhonţi, avva Maxim a spus:
- Pentru Dumnezeu! Dacă aţi auzi spunându-se „una şi una” sau „una
şi alta” sau „doi ori doi” sau „doi ori cinci” ce aţi răspunde că înţelegeţi
celor ce vă spun acestea?
- Pentru că ne-ai făcut să jurăm, am răspunde: când auzim „una şi
una”, înţelegem două, tot aşa când auzim „una şi alta”, iar când auzim
„doi ori doi” înţelegem patru iar „doi ori cinci” înţelegem zece (Iată ce
înseamnă să spui că 2+2 = 4!, n.mea).
Şi, ruşinat de răspunsul acelora, Teodosie a spus:
- Eu nu voi spune ceea ce n-a fost spus de Părinţi.
Şi îndată avva Maxim, luând cartea ce conţinea actele Sfântului
Sinod apostolic de la Roma (din Lateran, 649), le-a arătat că Sfinţii
Părinţi vorbesc explicit de două voinţe şi lucrări ale Mântuitorului şi
Dumnezeului nostru Iisus Hristos; carte pe care luând-o de la el şi
consulul Teodosie a citit şi el toate citatele Părinţilor.
Atunci răspunzând Teodosie episcopul a spus:
- Dumnezeu ştie, dacă acest sinod n-ar fi aruncat anateme şi
asupra unor persoane, l-aş fi primit mai mult decât orice om.[20] Dar
ca să nu pierdem timpul aici, dacă Părinţii au spus aşa ceva, atunci
spun şi eu şi o fac şi în scris, că există două naturi, două voinţe şi două
lucrări. Ci intră în comuniune cu noi şi să se facă unire.
MAXIM: Stăpâne, eu nu îndrăznesc să primesc de la voi un
consimţământ scris despre aşa ceva, fiind un simplu monah. Dar dacă
Dumnezeu v-a împuns la inimă să primiţi expresiile Sfinţilor Părinţi,
trimiteţi voi, adică: împăratul, patriarhul şi sinodul lui, cum cere
canonul, înscrisul privitor la acestea la Roma.[21] Fiindcă eu nu voi
intra în comuniune până când lucrurile stau aşa, pentru că aici la
Sfânta Anafora euharistică sunt menţionate persoane care au fost
anatemizate, deoarece mă tem de osânda anatemei.
TEODOSIE: Dumnezeu ştie, nici eu nici altcineva nu-ţi reproşează
această teamă. Dar, pentru numele Domnului, dă-ne un sfat, dacă e cu
putinţă să se facă acest lucru.
MAXIM: Ce sfat aş putea să vă dau despre aceasta? Duceţi-vă,
cercetaţi dacă s-a întâmplat vreodată aşa ceva, adică să fi fost absolvit
cineva după moarte de o acuzaţie privitoare la credinţă sau de o
osândă pronunţată împotriva lui. Şi împăratul şi patriarhul să accepte
să imite pogorârea condescendentă a lui Dumnezeu şi să facă primul o
ordonanţă sub formă de rugăminte, iar celălalt o suplică sinodală către
papa Romei, şi negreşit se va găsi o modalitate bisericească care
permite aceasta, se va împăca cu voi pe această temă din pricina
dreptei mărturisiri a credinţei.
TEODOSIE: Aceasta se va face negreşit. Dar dă-mi cuvântul că, dacă
mă vor trimite, vei veni cu mine!
MAXIM: Stăpâne, îţi este mai de folos să iei cu tine pe tovarăşul
meu de robie din Mesembria (Anastasie Apocrisiarul) decât pe mine,
căci acela cunoaşte şi limba latină şi ei îl cinstesc după vrednicie ca pe
unul ce a fost pedepsit atâţia ani pentru Dumnezeu şi a ţinut cu tărie
dreapta credinţă care domneşte în scaunul lor.
TEODOSIE: Am avut diferite ciocniri între noi şi nu-mi este plăcut să mă
duc cu el.
MAXIM: Stăpâne, atunci când se va hotărî să se facă acest lucru,
se va găsi o ieşire potrivită pentru cei ce vor lua această hotărâre; şi
dacă porunciţi, vă voi însoţi.
Atunci s-au sculat toţi cu bucurie şi cu lacrimi, s-au pus în genunchi şi
au făcut o rugăciune şi fiecare din ei a sărutat Sfintele Evanghelii,
cinstita Cruce şi icoana Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus
Hristos şi cea a Doamnei noastre care L-a născut, a Preasfintei
Născătoare de Dumnezeu, strângându-şi mâinile spre întărirea celor
spuse.
5. După care, discutând între ei despre vieţuirea potrivit lui
Dumnezeu şi paza dumnezeieştilor porunci, întorcându-se spre avva
Maxim, Teodosie episcopul a spus:
- Iată că s-au soluţionat toate scandalurile şi s-a făcut şi se va
face, prin Dumnezeu, pace. Dar, pentru numele Domnului, să nu-mi
ascunzi: nu vorbeşti şi tu într-un fel oarecare şi spui că există o singură
voinţă şi o singură lucrare în Hristos?
MAXIM: Nu se poate ca eu să fi spus cândva aceasta. Şi vă spun şi de
ce: pentru că această expresie care spune că există o singură voinţă şi
o singură lucrare a celor două naturi e străină Sfinţilor Părinţi. Apoi
pentru că acela care zice în orice fel aceasta se găseşte întâlnind de-a
dreptul absurditatea. Fiindcă dacă spun că această voinţă şi lucrare
unică e „naturală”, atunci mă tem de contopire, iar dacă spun că e
„ipostatică”, separ pe Fiul de Tatăl şi de Duhul şi mă arăt introducând
în Treime trei voinţe şi trei ipostase care nu sunt în acord între ele. Iar
dacă spun că voinţa şi lucrarea unică e „a unuia singur”, atunci sunt
silit să spun, chiar dacă nu vreau, că există o voinţă ca a Unui singur
Tată şi una ca a Unui singur Duh, iar cuvântul se va găsi atunci căzând
în politeism. Iar dacă spun că e „relaţională”, atunci introduc diviziunea
personală a lui Nestorie. Şi dacă spun că e pe lângă natură, atunci
corup existenţa celui ce voieşte, căci faptul de a fi pe lângă natură este
o corupţie pentru natură, precum spuneau Părinţii.
TEODOSIE: Trebuie să spunem că există numai o singură voinţă din
cauza unirii Mântuitorului, precum au scris, înţelegând bine lucrurile,
pe cât socot, Serghie şi Pyrrhus.
MAXIM: Dacă porunceşti, stăpâne, primeşte două vorbe ale mele
pe această temă. Dacă din cauza unirii Dumnezeului şi Mântuitorului
nostru s-a făcut, precum au scris Serghie, Pyrrhus şi Pavel, o singură
voinţă, atunci, după ei, Fiul va avea o voinţă diferită de cea a Tatălui,
Care are o singură voinţă cu Fiul din cauza naturii şi nu a unei uniri,
dacă unire şi fire nu înseamnă acelaşi lucru. Dacă însă, după ei, din
cauza unirii s-a făcut o singură voinţă a Mântuitorului nostru, aceasta
va avea negreşit drept cauză unirea şi nici una din naturile din care
este El; iar voinţa va aparţine, după ei, relaţiei şi nu naturii, întrucât
cuvântul adevărului ştie că unirea e o relaţie şi nu o natură. Iar dacă
din cauza unirii s-a făcut, precum spuneam, o singură voinţă a
Mântuitorului, atunci prin care voinţă zic ei că s-a făcut această unire?
Căci, dacă se îngrijesc de adevăr şi fug de absurditate, n-ar putea
spune că s-a făcut prin ea însăşi. Dacă însă din cauza unirii s-a făcut o
singură voinţă a Mântuitorului, atunci este evident că înainte de unire
Acesta fie avea mai multe voinţe, fie n-avea absolut nici una. Iar dacă
avea mai multe voinţe, asta înseamnă că a suferit o diminuare a
multor voinţe care au fost restrânse una singură şi atunci este limpede
că a suferit o schimbare: cea a reducerii voinţelor celor multe care
preexistau în El în chip natural. Dacă însă mai înainte era cu totul lipsit
de voinţă, asta înseamnă că El a arătat că unirea e superioară naturii,
pentru că din aceasta I s-a furnizat o voinţă de care natura era lipsită;
şi iarăşi Hristos se arată suferind schimbare, ca Unul Ce a câştigat prin
relaţie ceea ce nu-I era inerent prin sine natură. Dacă din cauza unirii
s-a făcut o singură voinţă în Mântuitorul nostru după fiecare din cele
din care este El, atunci prin voinţă Dumnezeu a ajuns să fie ceva
recent, rămânând însă Acelaşi din cauza unirii veşnic prin fire şi a ajuns
prin voinţă om fără de început, rămânând însă recent prin fire, lucru cu
neputinţă, ca să nu spun lipsit de evlavie. Iar dacă din cauza unirii s-a
făcut o singură voinţă a naturilor, atunci de ce nu s-a făcut din aceeaşi
cauză şi o natură unică a naturilor?
6. Retezând în acest punct mişcarea argumentării, Teodosie episcopul
a spus:
- Atunci ce s-a făcut prin unire, dacă prin ea nu s-a făcut nimic din
acestea?
MAXIM: Ea a arătat pe Însuşi Dumnezeu Cel netrupesc prin natură
întrupat în chip nemincinos şi a înfăţişat pe Ziditorul a toate devenit
prin natură în chip limpede om nu printr-o schimbare de natură sau
printr-o micşorare a uneia din naturi, ci printr-o asumare adevărată a
unui trup înzestrat cu suflet raţional, adică a unei umanităţi integre şi
fără lipsuri şi curată prin natură de orice vină a păcatului strămoşesc.
Şi, în virtutea schimbului, fapt cu adevărat şi uimitor şi uluitor pentru
toţi şi toate, rămânând în întregime Acelaşi Dumnezeu întreg în cele
omeneşti şi întreg în interiorul celor proprii Lui şi în întregime om întreg
în cele dumnezeieşti, fără a cădea din nimic din cele proprii umanităţii;
căci potrivit învăţăturii de Dumnezeu grăitorilor noştri Părinţi, prin
unire a avut loc o întrepătrundere reciprocă (perichoresis) a naturilor şi
proprietăţilor lor naturale inerente şi nu o strămutare (metachoresis)
sau cădere, fapt care este propriu celor ce fac în mod pervers din unire
o contopire şi care pentru aceasta o amestecă cu tot felul de inovaţii şi,
din lipsa unei solidităţi a învăţăturii lor, îi persecută pe cei bine-
credincioşi.
7. Auzind acestea, Teodosie episcopul împreună cu restul celor veniţi cu el
au părut că primesc cele spuse. Şi acelaşi episcop i-a spus iarăşi avvei
Maxim:
- Fă iubire. Ce este ceea ce ne-ai spus, cum că nimeni nu
lucrează întrucât e cineva, adică potrivit ipostasei, ci întrucât e ceva,
potrivit naturii? Fiindcă acest lucru îmi vine în minte, dacă mă gândesc
bine, din cele ce ai spus.
MAXIM: Nimeni nu lucrează întrucât este cineva, ca ipostasă, ci
întrucât este ceva, ca natură; de exemplu: şi Petru şi Pavel lucrează,
dar nu întrucât sunt Petru şi Pavel, ci pentru că sunt oameni, căci
amândoi sunt oameni prin natura lor, în virtutea raţiunii comune şi
definitorii a naturii lor, iar nu prin ipostasă, sau prin calitatea proprie
fiecăruia în parte. Tot astfel şi Mihail şi Gavriil lucrează, dar nu întrucât
sunt Mihail şi Gavriil, ci întrucât sunt îngeri, căci amândoi sunt îngeri. Şi
tot aşa, în orice natură ce este enunţată despre mai mulţi indivizi care
diferă după număr vedem că lucrarea lor este comună şi nu
individuală. Aşadar, cine spune că lucrarea e ipostatică acela introduce
şi ideea că însuşi natura, care e unică, devine infinită prin lucrări şi
diferită în sine însăşi după mulţimea indivizilor pe care-i conţine sub
ea, fapt pe care dacă-l luăm de bun corupem împreună cu natura şi
însăşi raţiunea modului ei de a fi.
8. Şi după ce au fost zise şi acestea, când s-au îmbrăţişat pentru
a se despărţi, Teodosie consulul a zis:
- Iată că toate s-au făcut bine. Va accepta însă împăratul să facă
o ordonanţă sub formă de rugăminte (paraklitikin keleusin)?
MAXIM: O va face negreşit dacă va voi să imite pe Dumnezeu şi să
se smerească împreună cu El pentru mântuirea noastră comună, a
tuturor, socotind întru sine că dacă Dumnezeu Cel Ce mântuieşte prin
fire n-a făcut mântuirea până nu a voit să Se smerească, cum atunci
omul care este prin fire mântuit se va mântui sau va mântui dacă nu se
smereşte?
Şi Teodosie consulul i-a spus:
- Nădăjduiesc, dacă Dumnezeu îmi va ţine memoria, să-i ţin şi lui
acest cuvânt şi se va convinge.
Şi îmbrăţişându-se unii pe alţii au plecat cu pace, episcopul
dându-i avvei Maxim o mică sumă de bani trimisă lui, o tunică şi o
cămaşă. Dar tunica i-a luat-o pe loc episcopul Bizyei, iar la Rhegium i s-
a luat nu numai mica sumă de bani ci şi tot ceea ce mai avea primite
ca binefacere împreună cu restul lucrurilor şi hainelor lui vrednice de
milă.
9. După plecarea bărbaţilor menţionaţi, în ziua de 8 septembrie în
anul al 15-lea al indicţiei de faţă (656), Pavel consulul a ieşit iarăşi în
Bizya la avva Maxim purtând cu el un ordin cu următorul cuprins: „Îţi
poruncim excelenţei tale să te duci la Bizya şi să-l aduci pe Maxim
monahul cu multă cinste şi consideraţie pentru bătrâneţea şi
neputinţele lui pentru că a fost cunoscut şi scump bunicilor noştri şi să-
l aşezi în sfânta mănăstire a Sfântului Teodor ce se află aproape de
Rhegium. Să vii apoi să ne informezi şi noi vom trimite în numele
nostru doi patricii care ne iubesc din suflet şi care sunt iubiţi de noi şi
care sunt însărcinaţi să discute cu el cele hotărâte de noi. Să mergi şi
să ne vesteşti apoi venirea lui.” Şi acesta (Pavel consulul), aducându-l
şi aşezându-l în sus numita mănăstire, s-a dus să-l vestească pe
împărat.
10. Iar în ziua următoare au venit la el patricii Epifanie şi Troilos cu
mult fast şi pompă împreună cu Teodosie episcopul şi au intrat la el în
partea bisericii mănăstirii rezervată catehumenilor. Şi după obişnuita
salutare s-au aşezat silindu-l şi pe el să şadă. Şi începând primul
cuvântul, Troilos i-a spus:
- Stăpânul nostru ne-a poruncit să venim la tine şi să-ţi spunem
ce a hotărât de Dumnezeu întărita sa maiestate imperială. Dar mai
întâi spune-ne: vei executa ordinul împăratului sau nu?
Maxim a spus:
- Stăpâne, să ascult mai întâi ce porunceşte evlavioasa sa
maiestate şi apoi voi răspunde cum se cuvine. Căci ce răspuns pot să
dau la ceea ce nu cunosc?
Troilos a insistat zicând:
- Nu putem să spunem ceva dacă nu ne spui înainte dacă vei
executa sau nu ordinul împăratului.
Şi cum i-a văzut insistenţi şi privind cu ochi răi ezitarea lui şi că
răspundeau repezit împreună cu toţi cei aflaţi împreună cu ei, oameni
înalţi în demnităţi lumeşti, răspunzând avva Maxim a zis:
- Pentru că nu suferiţi să spuneţi robului vostru cele hotărâte de
stăpânul şi împăratul nostru, iată răspund, în auzul lui Dumnezeu şi al
Sfinţilor Îngeri şi al vostru al tuturor, că orice mi se va porunci despre
orice fel de lucru ce se distruge şi piere o dată cu veacul acesta, voi
executa cu toată râvna (aplicarea cuvântului Mântuitorului – Daţi
Cezarul ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu
-n.mea).
Şi îndată ridicându-se Troilos a zis:
- Rugaţi-mă şi eu tot plec; căci acesta nu va face nimic.
Şi făcându-se mult tumult şi multă tulburare şi confuzie, le-a
spus lor Teodosie episcopul:
 - Spuneţi-i răspunsul şi luaţi bine aminte ce spune: pentru că nu
este rezonabil să plecăm astfel, fără să spunem nimic şi fără să auzim
nimic.
Atunci Epifanie patriciul a spus:
- Iată ce-ţi face cunoscut prin noi împăratul: „Pentru că întreg
apusul şi toţi cei deturnaţi din răsărit privesc la tine şi toţi se
răzvrătesc din cauza ta nevrând să se împace cu noi în credinţă, să te
împungă Dumnezeu la inimă să intri în comuniune cu noi pe baza
Typos-ului edictat de noi. Şi atunci vom veni noi înşine la Poarta de
Bronz (Chalke) şi te vom saluta şi-ţi vom da mâna noastră şi te vom
aduce cu toată cinstea şi slava în Marea Biserică (a Sfintei Sofii) şi vom
sta împreună cu tine în locul unde stau de obicei împăraţii (faimosul
„Omphalos” situat în mijlocul bazilicii Sfintei Sofii, loc sacru rezervat
împăratului când asista la ceremoniile liturgice, se poate vedea marcat
pe pavajul ei până astăzi) şi vom face îndată Synaxa euharistică şi ne
vom cumineca cu Sfintele şi Preacuratele şi de viaţă făcătoarele Taine
ale Trupului şi Sângelui lui Hristos, după care te vom proclama părinte
al nostru. Şi se va face bucurie nu numai iubitorului de Hristos Oraş
imperial al nostru, ci şi întregii lumi (un
vremelnic conducător al unei biserici ortodoxe afirma, şi el, că nu bucură
pe Dumnezeu declaraţiile anti-ecumeniste – n.mea). Căci ştim sigur că
dacă tu intri în comuniune cu sfântul scaun patriarhal de aici, se vor
uni cu noi toţi cei care din pricina ta şi a învăţăturii tale s-au rupt de
comuniunea cu noi”.
11. Întorcându-se spre episcop, avva Maxim i-a spus cu lacrimi:
- Mărite domn, cu toţii aşteptăm ziua judecăţii. Ştii cele hotărâte
şi stabilite de noi pe Sfintele Evanghelii, pe Crucea cea făcătoare de
viaţă şi pe Icoana Dumnezeului şi Mântuitorului nostru şi Preasfintei
Maicii Sale Pururea Fecioare din care S-a născut.
Şi pogorându-şi faţa în jos Teodosie episcopul i-a spus cu voce
blândă:
- Şi ce pot face eu, dacă prea evlaviosului împărat i s-a înfăţişat
altceva?
Şi avva Maxim i-a zis:
- Atunci de ce tu şi cei împreună cu tine v-aţi atins de Sfintele
Evanghelii, dacă soluţionarea celor grăite nu stătea în puterea voastră?
Cu adevărat nici toată puterea cerurilor nu m-ar putea convinge să fac
aceasta. Căci ce cuvânt de apărare aş putea avea, nu faţă de
Dumnezeu, ci în faţa conştiinţei mele, pentru faptul de a fi trădat
printr-un jurământ pentru slava oamenilor, care prin raţiunea ei de a fi
n-are de fapt nici o existenţă, credinţa care-i mântuie pe cei ce o
iubesc?
12. La aceste cuvinte, sculându-se în picioare şi furia stăpânindu-i pe toţi,
l-au copleşit şi imobilizat smulgându-i barba şi părul, împingându-l şi
lovindu-l cu pumnii şi palmele şi acoperindu-l din creştet şi până în
vârful unghiilor cu scuipări, a căror ploaie n-a încetat până ce n-au fost
umplute de ele toate hainele cu care era înveşmântat.
Şi sculându-se Teodosie episcopul a zis:
- Nu trebuia să se procedeze astfel; trebuia doar să ascultăm
răspunsul lui şi să mergem să raportăm bunului nostru stăpân. Căci
chestiunile canonice se administrează într-un alt mod.
Şi de-abia i-a convins episcopul să se liniştească, s-au aşezat
iarăşi bătându-şi în continuare joc de el prin mii de ocări şi blesteme
necugetate.
Iar Epifanie a grăit cu mânie şi asprime:
- Spune, bătrânule preaticălos şi lacom, ai spus aceste cuvinte
socotindu-ne pe noi, oraşul nostru şi pe împărat ca pe nişte eretici? În
realitate suntem mult mai creştini şi ortodocşi decât tine. Noi
mărturisim că Domnul şi Dumnezeul nostru are şi voinţă divină şi
voinţă umană şi suflet raţional; şi că orice natură raţională are negreşit
prin natură putinţa de a voi şi de a lucra, pentru că mişcarea este
proprie vieţii, iar voinţa e proprie minţii. Iar pe El Îl cunoaştem a fi
înzestrat cu voinţă nu numai în Divinitatea, ci şi în umanitatea Lui. Nu
negăm nici chiar cele două voinţe şi lucrări ale Lui.
Răspunzând, avva Maxim a spus:
- Dacă aceasta e credinţa voastră şi credeţi aşa, precum cred firile
îngereşti şi Biserica lui Dumnezeu, cum de mă siliţi să intru în
comuniune cu voi pe baza Typos-ului, al cărui singur scop e suprimarea
acestor lucruri?
EPIFANIE: Acest lucru s-a făcut printr-o „iconomie”, ca poporul să nu
se vatăme cu astfel de expresii foarte subtile.
Răspunzând, avva Maxim a spus:
- Dimpotrivă, orice om se sfinţeşte prin mărturisirea exactă a
credinţei, nu însă prin suprimarea ei pe care-o conţine Typos-ul.
TROILOS: Şi la palat ţi-am spus că el nu suprimă nimic, ci
porunceşte să se treacă sub tăcere aceste expresii, ca să avem cu toţii
pace.
MAXIM: Tăcerea asupra acestor cuvinte este suprimarea acestor
cuvinte. Căci zice Duhul Sfânt prin Prorocul: „Nu sunt graiuri, nici
cuvinte al căror glas să nu se audă” (Ps, XVIII, 3). Aşadar, cuvântul care
nu este rostit, nici nu mai există.
TROILOS: Crede în inima ta cum vrei, nimeni nu te împiedică.
MAXIM: Dar Dumnezeu n-a limitat la inimă întreaga mântuire, atunci
când a spus: „Cel care Mă va mărturisi înaintea oamenilor şi Eu îl voi
mărturisi înaintea Tatălui Meu cel din ceruri” (Mt, X, 32). Iar
dumnezeiescul Apostol învaţă spunând: „Cu inima se crede spre
dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire” (Rm, X, 10).
Aşadar, dacă Dumnezeu şi prorocii şi apostolii lui Dumnezeu poruncesc
ca taina cea mare, înfricoşătoare şi mântuitoare a toată lumea să fie
mărturisită cu glasurile sfinţilor, nu trebuie în nici un chip să fie redus
la tăcere glasul care propovăduieşte această taină, ca să nu se
micşoreze mântuirea celor ce tac.[22]
 Răspunzând cu glas foarte aspru, Epifanie i-a zis:
- Ai semnat „libelul”?[23]
Şi avva Maxim a spus:
- Da, l-am semnat.
- Şi cum ai îndrăznit – a zis Epifanie – să semnezi şi să
anatemizezi pe cei ce mărturisesc şi cred ca şi firile îngereşti şi Biserica
universală? Cu adevărat, după judecata mea, ar trebui să te aducem în
oraş şi să te expunem legat în for, să aducem mimi şi comediante şi
desfrânatele din piaţă şi tot poporul, ca fiecare să te pălmuiască şi să
te scuipe în faţă.
Răspunzând la acestea, avva Maxim a spus:
- Să se facă aşa cum aţi spus dacă i-am anatemizat pe cei ce
mărturisesc că există două naturi în Hristos şi cele două voinţe şi
lucrări naturale corespunzătoare Celui Care este cu adevărat şi prin
natură Dumnezeu şi om. Citeşte, stăpâne, „actele” şi „libelul” şi, dacă
găsiţi cum aţi spus, faceţi ce vreţi. Căci eu şi tovarăşii mei de robie câţi
am semnat i-am anatemizat pe cei ce zic o singură voinţă şi lucrare, ca
şi Arie şi Apolinarie şi nu mărturisesc că Domnul şi Dumnezeul nostru
este inteligent prin natură după fiecare din cele din care, în care şi care
este El, drept pentru care El vrea şi lucrează mântuirea noastră prin
fiecare din acestea.
Iar ei i-au zis:
- Dacă ne mai lăsăm duşi de acesta, nu mai mâncăm şi nu mai
bem. Să ne sculăm, să prânzim şi să mergem. Să spunem ce-am auzit.
Căci acesta s-a dat pe sine însuşi lui satan.
Şi sculându-se, au prânzit şi au intrat cu mânie (SIC!) în
privegherea Înălţării cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci (13-14
septembrie 656)[24].
13. Ziua următoare, dis-de-dimineaţă, Teodosie consulul a revenit
la avva Maxim şi i-a ridicat toate lucrurile pe care le mai avea zicându-i
în numele împăratului: „Pentru că n-ai voit cinste, ea se va depărta de
la tine (Ps, CVIII, 17). Du-te acolo unde te-ai socotit că eşti vrednic şi ia
osânda ucenicilor tăi, a celui din Mesembria şi a celui din Perberis, care
a fost notar al răposatei noastre bunici”.
Erau acolo şi Troilos şi Epifanie care i-au spus:
- Negreşit îi vom aduce şi pe cei doi ucenici ai tăi, pe cel din
Mesembria şi pe cel din Perberis, şi-i vom ancheta şi pe ei şi vom
vedea care va fi rezultatul în ce-i priveşte. Dar să ştii bine, domnule
avvă, că dacă vom avea un mic răgaz de la tulburarea actuală pe care
o avem cu neamurile barbare, – pe Sfânta Treime! – nu ne vom mai
armoniza cu voi, ci vom pune mâna şi pe papa (Eugeniu I, 654-657)
care se umflă acum în pene şi pe toţi cei care vorbesc acolo şi pe restul
ucenicilor tăi şi vă vom topi pe toţi ca într-un cuptor, fiecare în locul
potrivit lui, cum a fost topit Martin.[25]
Şi luându-l numitul consul Teodosie l-a predat soldaţilor şi l-au
dus până la Salembria. (Actualul oraş Silivri, Turcia, pe ţărmul Mării
Marmara)
14. Acolo au rămas două zile până ce unul din soldaţi a plecat în
tabără şi a spus întregii trupe: „Monahul care blasfemiază pe
Născătoarea de Dumnezeu a venit aici”, ca să instige armata împotriva
avvei Maxim ca unul ce ar blasfemia pe Născătoarea de Dumnezeu. Şi
după două zile întorcându-se soldatul, l-a luat în tabără şi, împuns de
Dumnezeu, generalul, sau mai exact locţiitorul generalului, a trimis la
el pe şefii companiilor, preoţi şi diaconi şi pe evlavioşii păzitori ai
stindardelor. Văzându-i venind, avva Maxim s-a sculat şi a făcut
metanie. Aceştia i-au răspuns la salut şi s-au aşezat poruncindu-i şi lui
să şadă. Şi un bătrân foarte cinstit i-a spus cu mult respect: „Părinte,
pentru că unii dintre noi s-au scandalizat de sfinţia ta cum că nu
numeşti Născătoarea de Dumnezeu pe Doamna noastră, Preasfânta
Pururea Fecioară, te jur în numele Sfintei, Celei de o fiinţă şi de viaţă
făcătoarei Treimi, să ne spui adevărul şi să depărtezi sminteala de la
inimile noastre, ca să nu ne vătămăm pe noi înşine, scandalizându-ne
pe nedrept.”
Şi punând metanie, avva Maxim s-a sculat şi, întinzându-şi
mâinile spre cer, a zis cu lacrimi: „Cine nu spune despre Doamna
noastră, preasfântă, preacurată şi cinstită de toată firea îngerească, că
a fost cu adevărat şi Mamă naturală a lui Dumnezeu Cel ce a făcut
cerul şi pământul, marea şi toate cele ce sunt în ea, să fie anatema şi
katathema de la Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, Treimea cea de o fiinţă şi
adorată, de la corul Puterilor cereşti, al apostolilor şi prorocilor şi de la
nesfârşitul popor al mucenicilor şi de la tot duhul cel săvârşit întru
dreptate, acum şi pururea şi în vecilor. Amin.”
Şi plângând s-au rugat pentru el zicând: „Dumnezeu să-ţi dea
putere, părinte, şi să te învredniceşti să sfârşeşti fără poticneală
alergarea aceasta! (II Tim, IV, 7)”
Iar pe când s-au spus aceste cuvinte, mulţi soldaţi s-au strâns ascultând
multele cuvinte frumoase ce s-au discutat acolo. Şi văzând unul din
domesticii generalului că se adunase armată multă şi că se zideau şi
blamau cele ce se făceau cu el, bănuind Dumnezeu ştie ce, a poruncit
să-l ia cu forţa de acolo şi l-a azvârlit la două mile de tabără, până ce
se va face adunarea şi vor veni cei ce trebuiau să-l ducă la Perberis.
Clericii însă, învinşi de dragostea dumnezeiască, au făcut cele două
mile pe jos şi venind l-au îmbrăţişat şi s-au rugat pentru el. Şi
ridicându-l cu mâinile lor l-au pus pe un dobitoc şi s-au întors cu pace
la locurile lor. Iar el a fost dus în Perberis în arestul în care este deţinut
acum.
15. Să se ştie şi aceasta, că la Rhegium, explicându-se faţă de
avva Maxim, Troilos a spus că într-adevăr consilierul Ioan i-a scris
despre acordul care le-a fost propus şi că „până să se facă aceasta,
neorânduiala ucenicilor lui a împiedicat totul.” Cred însă că numitul
consilier Ioan nu i-a scris lui Troilos, ci lui Mina monahul şi acesta a
spus celor de la palat.
Fragment privitor la cel de-al doilea proces al Sfântului Maxim şi al tovarăşilor
săi în faţa unui sinod ţinut la Constantinopol în mai-iunie 662

16. Iar după acestea i-au adus la Constantinopol şi au făcut un

proces împotriva lor. Şi după ce i-au anatemizat şi afurisit pe cel întru
Sfinţi Maxim, pe fericitul Anastasie, ucenicul său, pe preasfântul papă
Martin, pe Sfântul Sofronie, patriarhul Ierusalimului şi pe toţi ortodocşii
care cugetă la fel cu aceştia, l-au adus şi pe celălalt fericit Anastasie şi,
lovindu-l cu aceleaşi anateme şi ocări, l-au predat arhonţilor din Senat
grăind aşa:
„Şi tu, Anastasie, care ai îmbrăcat haina întunecată a blestemului
public al anatemelor, ai fost scos de sub ascultarea canonică, ca unul
ce ai fost deferit stării gheenei pe care ai ales-o. Ilustrul şi cinstitul
sacru Senat, instanţa juridică prezentă împreună cu noi, aplicându-ţi,
după cum vor hotărî, pedepsele prevăzute de legile politice de stat
pentru blasfemiile şi comportamentele tale tiranice atât de mari.”
17. A treia sentinţă împotriva lor
„Prezentul sinod, cu împreună-lucrarea preaputernicului Hristos,
adevăratul Dumnezeul nostru, a hotărât canonic măsurile ce trebuie
luate împotriva voastră, Maxime, Anastasie şi Anastasie; pentru că s-a
hotărât ca cele făptuite şi grăite de voi fără evlavie să fie supuse
asprelor pedepse ale legilor, măcar că nu există pedeapsă vrednică
pentru ofensele şi blasfemiile voastre. Lăsându-vă pentru o mai mare
pedeapsă dreptului Judecător şi golind de valabilitate pentru viaţa
voastră prezentă rigoarea legilor, drept pentru care v-aţi câştigat
dreptul de a rămâne în viaţă, hotărâm pentru voi ca preaslăvitul eparh,
aici de faţă, să vă ia îndată la el în pretoriul său de guvernator peste
mulţi, să vă bată peste spate cu vine de bou, pe voi, pe Maxim,
Anastasie şi Anastasie, după care va tăia din rădăcină organul
neînfrânării voastre, adică limba voastră blasfemiatoare, apoi va tăia
prin fier şi nelegiuita voastră mână dreaptă care a slujit gândului
vostru blasfemiator. După aceasta, plimbându-vă, lipsiţi de aceste
spurcate mădulare ce vă vor fi smulse, prin toate cele douăsprezece
districte ale acestei doamne a oraşelor (Constantinopol), vă vor preda
exilului veşnic şi arestului perpetuu pentru tot timpul vieţii care vă va
mai fi rămas ca să vă plângeţi rătăcirile blasfemiatorii ale blestemului
pe care l-aţi iscodit împotriva noastră şi care s-a întors acum asupra
capului vostru.”
Luându-i deci eparhul şi aplicându-le pedeapsa le-a tăiat mădularele
şi plimbându-i în jurul întregului oraş i-a exilat surghiunindu-i în
Lazica”.

NOTE:
[1] Aceste scrisori probabil n-au existat. Ni se păstrează însă două importante
epistole şi în acelaşi timp tratate de hristologie antimonofizită –
epistola 12 şi 13 – fragmente dintr-o a treia şi un tratat despre calculul
pascal adresate de Sfântul Maxim „ilustrului patriciu Petru”, care pare
să fie acelaşi personaj cu strategul Numidiei de aici.

[2] În 646, Grigorie, exarhul Africii, iniţiase o rebeliune împotriva împăratului

Constans II, murind însă în 647 în luptă cu invadatorii arabi. În iulie
645, Grigorie prezidase la Cartagina faimoasa dispută între Maxim şi
fostul patriarh Pyrrhus, în care acesta a fost convins pentru scurtă
vreme să renunţe la erezia monotelită.

[3] Decret imperial din octombrie 647, redactat de patriarhul Pavel II al

Constantinopolului şi publicat în numele împăratului Constans II, care
interzicea sub pedepse grave să se mai vorbească despre numărul
lucrărilor şi voinţelor în Hristos.

[4] Aluzie la condamnarea monotelismului şi monoenergismului şi la

dogmatizarea diotelismului şi bioenergismului.hristologic de către
Sinodul de la Lateran din octombrie 649, prezidat de papa Martin I.

[5] Scrisoarea lui Arie şi Euzoios către împăratul Constantin în Istoria

bisericească a lui Socrate

[6] Pe urmele Sfinţilor Părinţi anteriori, Sfântul Maxim se arată aici un

adversar hotărât al aplicării abuzive la chestiuni de dogmă şi credinţă a
principiului canonic al «iconomiei», respectiv al acomodării
conjuncturale pe care voia să o impună prin Typos puterea politică în
numele «simfoniei» şi «armoniei» reclamate de interesele salvării
unităţii şi a înseşi existenţei Imperiului. În credinţă şi dogme nu poate
exista decât «acrivie» – exactitate, rigoare – niciodată «iconomie»,
respectiv concesie, compromis. Typos-ul sacrifica astfel credinţa şi
adevărul de dragul unităţii şi păcii Imperiului şi Bisericilor care trebuiau
realizate cu orice preţ şi cu orice mijloace, inclusiv ale represiunii
poliţieneşti şi compromisului cu erezia şi ereticii. Faţă de acest
«ecumenism» teologic şi politic, ca şi faţă de protagoniştii lui
oportunişti, Sfântul Maxim adoptă o atitudine riguros ortodoxă,
intransigentă şi sacrificială în acelaşi timp, cu o valoare exemplară
pentru ortodocşii din toate epocile istorice, mai ales în cele de confuzie
şi derută spirituală.

[7] Întreagă această discuţie reprezintă o succintă şi remarcabilă punere

la punct de principiu creştină a adevăratei relaţii între Biserică şi stat,
între sacerdotium şi imperium în viziunea Sfinţilor Părinţi ai Bisericii
Ortodoxe. Departe de a accepta pretenţiile teocratice ale bazileilor,
funcţiile religioase şi caracterul sacerdotal al împăratului – cum o
făceau membrii oportunişti ai administraţiei imperiale şi ai ierarhiei
bisericeşti – Sfinţii Părinţi vor contesta profetic aceste pretenţii
imperiale inacceptabile reafirmate cu vigoare de bazilei în timpul
crizelor ariene, monofizite, monotelite şi iconoclaste. Gestul profetic al
Sfântului Maxim va fi reluat în termeni aproape identici în secolele VIII
şi IX de Sfinţii Ioan Damaschin – +749 – şi mai ales Teodor Studitul –
+826.

[8] Mai bine schismă – ruperea comuniunii – pentru dogme, pentru

Ortodoxie şi Adevăr, fără de care nu există în principiu Hristos şi
Biserică, decât «comuniune» şi «iubire» în erezie şi heterodoxie, în
care există doar congregaţii religioase ca asociaţii umane.

[9] Absenţa dreptei-credinţe atrage după ea şi pierderea harului şi deci

nevalabilitatea Euharistiei şi a Tainelor săvârşite de heterodocşi sau
eretici. Această atitudine rigoristă a Sfântului Maxim face plauzibil
evenimentul descris în „Viaţa” siriacă care ne relatează faptul că, la
instigarea Sfântului Maxim, călugăriţele unei mănăstiri din
Constantinopol, unde fusese deţinut sfântul – se pare că înaintea
acestui proces – au călcat în picioare „euharistia” săvârşită de preotul
lor în comuniune cu patriarhul eretic al Constantinopolului, drept
pentru care au fost arse pe rug.

[10] Aluzie la emisarii Bisericii Romei veniţi să negocieze – după condamnarea

definitivă în martie 654 a sfântului papă martir Martin I la exil în
Crimeea, condamnare acceptată însă mult prea uşor – sfinţirea noului
papă ales, Eugeniu I, om conciliant, a cărui alegere fusese organizată
de exarhul imperial. „Faptul că Sfântul Martin I e încă în viaţă şi
protestează în scrisori contra acestei proceduri le ridică acestora, cum
remarcă mai încolo Sfântul Maxim, orice drept de a angaja scaunul
Romei în materie dogmatică. Comuniunea lor cu patriarhul monotelit
Petru – 654÷668 – nu-i angajează decât pe ei înşişi. Totodată, se vede
că la Constantinopol era binecunoscut rolul hotărâtor al Sfântului
Maxim la Sinodul Lateran care condamnase în 649 oficial atât
monotelismul, cât şi Typos-ul.” – GARRIGUES, Le Martyre; „„Roma
acceptă o apropiere care seamănă cu un compromis în chiar momentul
în care episcopul ei legitim e deportat, iar teologul ei cel mai ferm era
în proces. Nu se va pierde ocazia de i se arăta grotescul situaţiei şi de
ai se reproşa faptul de a fi, în sensul strict al cuvântului, mai papist
decât papa” – GARRIGUES, Maxim le Confesseur, la Charite, avenir
divin de l’homme).

[11] Referinţa la Ga I, 18 îl arată pe Sfântul Maxim departe de

recunoaşterea harismei unei pretinse infailibilităţi scaunului Romei ca
atare.

[12] „Indiciu al imensului credit spiritual de care se bucura Sfântul Maxim la

Constantinopol şi în Imperiu, fapt care explică şi încrâncenarea pe care au
depus-o autorităţile politice şi religioase mai întâi încercând să-l
înduplece, apoi să-l reducă la tăcere şi să-l lichideze” – GARRIGUES, Le
Matyre…

[13] (La sfârşitul primului proces, Sf. Maxim e exilat la Bizya. În faţa
fermităţii Romei care a respins „synodica” patriarhului Petru şi a
ameninţării arabe, palatul şi ierarhia imperială încearcă o ultimă
tentativă de compromis cu Sf. Maxim trimiţând la el un episcop însoţit
de doi patricieni).

[14] Episcopul Teodosie nu era familiar cu atare dezvoltări asupra predestinaţiei,

chestiune ce nu fusese abordată de Părinţii Răsăriteni. Trebuie văzută
aici o urmă a cunoaşterii de către Sf. Maxim a operelor lui Augustin în
timpul repetatelor sale şederi în Caratagina? În orice caz, el dă
predestinaţiei un cu totul alt sens decât Augustin. Dacă Dumnezeu
cunoaşte dinainte toate lucrurile prin atotputernicia Sa, predestinaţia
Sa nu priveşte decât derularea naturală a lucrurilor în succesiunea
cauzelor şi efectelor, lăsând intactă libertatea ipostatică a omului în
faţa lucrurilor şi suferinţelor ce i se întâmplă. Mai mult, această
sinergie ipostatică sau ratarea ei are consecinţe naturale diferite şi
influenţează deci asupra cursului evenimentelor. – Alain Riou, Le
Monde et l’Eglise selon Maxim le Confesseur.

[15] Episopul Teodosie prinde din zbor definiţia anterioară a Sf. Maxim pentru a
o întoarce împotriva lui, zicând că potrivit ei, suferinţele sale actuale ar
fi consecinţe ale unui păcat anterior; prin aceasta el vrea să insinueze
că această greşeală trecută e chiar atitudinea lui în conflictul dintre
Roma şi Constantinopol … Dar în răspunsul său, Sf. Maxim precizează
că, dacă încercarea este efectiv consecinţa naturală a unei greşeli,
aceasta nu este cu necesitate a sa, ci a celor ce au păcătuit. Este astfel
îngăduit şi predestinat de Dumnezeu ca sfinţii să sufere consecinţele
dureroase ale păcatelor altora … Prin kenoza lui, sfântul poate
enipostazia în încercările pricinuite de păcătoşi puterea distrugătoare a
păcatului semenilor. Prin suferinţa sa, el deschide lumii păcătoase
iertarea; realizează lucrarea cea mai tainică care există: neutralizează
ceea ce în mod natural ar fi trebuit să aibă consecinţe catastrofale; mai
mult, face din aceasta însăşi calea mântuirii lumii. În kenoza lui, el
realizează astfel o diaconie eclezială; abolind categoriile naturale care
îi opun pe cei păcătoşi, el îi mântuie şi adună în catolicitatea
comuniunii sfinţilor. Acesta e „capătul” pe care nu l-a ales el, dar pe
care-l asumă de bunăvoie în Providenţa divină şi prin care se
împlineşte în el preamărirea lui Dumnezeu Care a murit şi este viu. –
Alain Riou, Le Monde et l’Eglise selon Maxim le Confesseur).

[16] Întreagă această argumentaţie teologico-filozofică a Sf. Maxim

împotriva monoenergismului va fi reluată în sec. XIV de Sf. Grigorie
Palama – +1359 – şi Tomosul Sinodului palamit de la Constantinopol
din 1351, care vor considera dogma despre energiile necreate şi
împărtăşirea lor omului drept o simplă „explicitare” – ????????? – a
dogmei hristologice ortodoxe dioenergiste şi diotefite, precizate de Sf.
Maxim şi oficializate de Sinodul V Ecumenic – 681 – Cf. „mărturisirea
de credinţă a Sf. Grigorie Palama” traducere şi studiu dogmatico-istoric
de dr. Ioan I. Ică jr.

[17] Acest pasaj, alături de alte câteva atestă că Sf. Maxim avea o lectură
eshatologică a evenimentelor istorice ale epocii sale. Alungat din
liniştea mănăstirii sale palestiniene de invaziile perşilor din 614 sau
626 şi aruncat pe marea dezlănţuită care era Imperiul bizantin în
secolul VII, Sf. Maxim se deschide tot mai mult dimensiunii
eshatologice a acestor evenimente înfricoşătoare. Ameninţarea vine,
într-adevăr, de pretutindeni: fugind din Constantinopolul asediat de
perşi şi avari, el va întâlni în Africa ascensiunea fulgerătoare a
islamului, pe evreii care profitau de dezastrele imperiului creştin
pentru a se răzbuna pentru umilinţele la care erau supuşi, intrigile
prefecţilor imperiali care slăbeau administraţia şi armata şi mai cu
seamă erezia prezentă peste tot în Orientul Apropiat unde biserica era
deja definitiv sfâşiată în ciuda eforturilor disperate ale ierarhiei
imperiale gata la toate compromisurile verbale pentru a salva mai
degrabă unitatea politico-religioasă decât unitatea credinţei. Foarte
repede Sf. Maxim înţelege că în acest cataclism istoric e derizorie
ridicarea de baraje pentru a conjura inevitabilul; în această zguduire
trebuie citită urma eshatologică a venirii lui Dumnezeu care trebuie
privită în unicul mod cu putinţă de a primi pe „Cel ce vine”: prin
mărturisire şi martiriu... Sf. Maxim a văzut în monotelism o fugă
speculativă din faţa evenimentului tragic al invaziei – persane şi arabe
– sau o formulă politico-religioasă destinată să conjure iminenţa
eshatologică a sfârşitului lumii. În 646 Sf. Maxim a înţeles că
prăbuşirea politică în faţa arabilor e legată de o eshatologie aparţinând
unei Iconomii superioare: e judecata pe care o reprezintă pentru
Biserică erezia şi că mărturisitorul trebuie să manifeste venirea
Domnului înaintând până la martiriu. – GARRIGUES, Le Martyre..

[18] „Corectitudinea dogmelor” asigură deci ortodoxia sinoadelor, nu

convocarea sau măcar ratificarea lor de către împărat sau papă, cum
susţineau adepţii ecleziologiei imperiale bizantine şi, ulterior,
teoreticienii ecleziologiei papale până astăzi.

[19] E vorba de un fals fabricat de patriarhul Serghie pentru a acredita formula

monoenergistă atribuind-o patriarhului Mina – 536÷552 – şi Sinodului V
Ecumenic – 553. Cu ajutorul lui însă, patriarhul Serghie l-a câştigat
pentru monotelism pe episcopul Cyrus din Phasis care, ajuns în 630
patriarh al Alexandriei, va încheia pe baza formulei monoenergiste
„unirea” cu monofiziţii de la Alexandria – 633 – declanşând începutul
controverselor. „Libelul lui Mina” va fi prezentat de monoteliţi ca
argument sinodal şi la Sinodul VI Ecumenic, care însă, după o anchetă
în biblioteca patriarhală, l-a declarat inexistent în arhive, deci apocrif,
confirmând verdictul anterior al Sfântului Maxim, extrem de atent în ce
priveşte detectarea originii dubioase şi a neautenticităţii citatelor
„patristice” invocate de monoenergişti şi monoteliţi în sprijinul opiniei
lor, citate falsificate sau fabricate de-a binelea.

[20] Aluzie la canonul 18 al Sinodului Lateran care anatemiza împreună cu Teodor al

Faranului şi Cyrus al Alexandriei – 631÷643 – şi pe patriarhii
Constantinopolului Serghie – 610÷638 – Pyrrhus – 638÷641 – şi Pavel –
641÷653

[21] Aceeaşi atitudine a avut-o Sfântul Maxim în iulie 645 şi faţă de ex-
patriarhul monotelit Pyrrhus pe care l-a învins în dispută publică la
Cartagina: condiţiile reconcilierii lui cu Biserica Ortodoxă sunt un
pelerinaj la mormintele Apostolilor la Roma şi o mărturisire de credinţă
– libellus – ortodoxă dată episcopului Romei

[22] Nu există compromis şi „iconomie” în chestiunile de credinţă de care

depinde mântuirea veşnică a sufletelor oamenilor. Credinţa trebuie
mărturisită exact, explicit şi pe faţă, iar nu vag, implicit, cu
subînţelesuri şi compromisuri inacceptabile ale Ortodoxiei cu
heterodoxia sau erezia. Soluţia diplomatică a autorităţilor imperiale şi
ecleziastice bizantine, care urmăreau prin formule miracol de
compromis sau prin tăceri echivoce salvarea unităţii Imperiului cu
preţul ereziei. Sfântul Maxim le opune soluţia eshatologică şi ascetică a
mărturisirii şi martiriului.

[23] E vorba de libelul sau petiţia monahilor greci din Roma către Sinodul
Lateran (octombrie 649) prin care aceştia cereau condamnarea Typos-
ului. Avem aici confirmarea faptului că semnătura „Maximus
monachus” care apare alături de cea a lui „Anastasius monachus” sub
libelul prezent în Actele Sinodului Lateran – Mansi, X, 910 – sunt chiar
cele ale Sfântului Maxim şi ucenicului său credincios. R. Riediger a
demonstrat încă din 1980 faptul că Sfântul Maxim a avut o contribuţie
hotărâtoare şi atotprezentă în redactarea Actelor şi Canoanelor
Sinodului Lateran care trebuie enumerate printre operele lui şi
considerate drept opera sa teologică.

[24] Notaţia nu este numai cronologică, ci şi liturgică. Umilirea şi

batjocura, preludiu al martiriului pe care Sfântul Maxim îl va suferi în
ziua următoare, vor avea loc în ziua în care Biserica prăznuieşte
Înălţarea Sfintei Cruci. Simbolic, ea se situează deci în orizontul
liturghiei eshatologice a Crucii.
[25] Tentativele de reconciliere eşuând, emisarii revin la ameninţări şi
dezvăluie motivul ascuns al vizitei lor: refuzul papei Eugeniu I de a
primi „synodica” monotelită a patriarhului Petru. Numai dificultăţile
militare ale imperiului cu arabii au făcut ca Eugeniu I să nu aibă parte
de acelaşi tratament violent ca şi Sfântul Martin I, arestat în iunie 653,
judecat şi maltratat în decembrie 654 la Constantinopol şi mort la 16
septembrie 654 în exil în Chersonesul Crimeei.

Sfantul Ioan Iacob Hozevitul

MIZERIA DIN LUME ŞI CHEFUL CELOR CU RADIO

Cinstitele Lăcaşuri
Acum se pustiesc
Căci oamenii acuma
La Radio se silesc.

În ocna sovietă
Se chinuiesc mereu
Acei care din râvnă
Iubesc pe Dumnezeu!

Pe front sub mii de gloanţe

Cad sute de ostaşi,
Lăsând femei vădane
Cu bieţii copilaşi.

Cutremurul pe ostrov
Îl face cimitir,
Curmând la mii de oameni
Al vieţuirii fir.

În schimb auzi la Radio

Cum cântă măscării
Şi celor graşi la ceafă
Le face jucării!

În casa cea săracă

La sobă pe cuptor
Orfanii fără pâine
Îşi plâng pe tatăl lor.

Copila cea orfană

Rămasă prin streini,
Plângând aşteaptă milă
În poartă la vecini.
 Dar Radioului nu-i pasă,
El cântă la vecini,
Făcând pe cei din casă
La inimă “haini”.

Acel sărac oftează

Şi nu poate dormi,
Datornicii cer banii
Şi nu-i poate plăti!

În târg pe piatra goală

Un cerşetor zăcând,
Zadarnic cere milă
Cu lacrimi, tremurând.

În fundul puşcăriei
Se-nchide pe nedrept
Creştinul cel cu râvnă,
Fiind bătut în piept.

Iar colo lângă groapă,

Alături de sicriu,
Amar se tângueşte
O maică fără fiu!

La Radio cântă marşuri

În piaţă la oraş,
Ducând în nesimţire
Pe omul pătimaş.

În patul suferinţii
Bolnavul cel sărac
Nu are mângâiere
De hrană, nici de leac.

Iar muzica la Radio

Ca nişte boi răgând,
Le dă curaj la oameni
În chefuri petrecând.

Proptindu-se în cârje,
Beteagul din război,
Alunecă şi cade
Pe stradă în noroi.

Iar Radio lângă dânsul

Cântând caraghios,
 Îl face să înjure
Pe cel care l-a scos.

Acel robit de patimi

Căzând din darul sfânt
Nu află astăzi sprijin
La cei de pe pământ!

Iar Radioul dănţuieşte

Acum la mânăstiri,
Făcând să pierdem rostul
Sărmanei mântuiri!

Pe calea mântuirii
Un suflet apucând,
Programul de la Radio
Îi vine lui în gând!
La patru după masă
Concert îi rânduit
Şi nu am vreme astăzi
Să merg la spovedit!

Duminică la nouă
Sunt cântece hazlii
Ocazia nu pierde
Cu sfinte Leturghii.

La praznicele Sfinte
Se fac excursii mari
Şi lasă tinerimea
Streină de altar.

În posturi “lumea nouă”

Petrece mai vârtos
Şi balul ca o slujbă
Îl pregăteşte jos.

În timp ce face slujbă

Sfinţitul Slujitor,
La crâşmă îl ascultă
Râzând cu Radioul lor.

În vremea când se roagă

Un suflet credincios
Alături zbiară Radioul
Un cântec ruşinos!
 Iar când petrec la groapă
Plângând pe adormit,
În drumul lor le cântă
Acum de dănţuit.

Cuvântul cărţii sfinte

Acum a amuţit,
De când le cântă Radio
La cei ce s-au sfinţit.

Duminica la slujbă
Creştinii nu prea vin,
Iar cinematograful
Îi totdeauna plin.

Biserica adesea
Nu are cântăreţi
Iar noaptea la petreceri
Se cântă fără preţ.

Mizeria din lume

Sporeşte azi mereu,
Căci azi puţini din oameni
Mai cred în Dumnezeu!

Pe căile pierzării
Cei mulţi călătorind,
Acompaniamentul
De Radio au slujind.

Mizeria din lume

S-adună mai cu spor
În cântecul de Radio
Spre iadul pierzător.

În toată lumea astăzi

Răsună glasul lui,
Ca un concert funebru
Pierzării omului!

Corabia vieţii
Se luptă azi în larg
Avându-şi cârma ruptă
Şi pânza la catarg.

Din Miază-Noapte valuri

Lovesc acum cumplit
 Corabia în coaste
- Cu omul buimăcit -

În loc să se grijească
De pânza pentru vânt,
Sărmanul om ascultă
A Radioului cânt!

Şi cântecul de Radio
Pe om l-a fermecat
Şi duhul nesimţirii
Îl ţine încleştat!

Şi după imnuri sfinte,

Auzi la Radio iar
Cântări neruşinate
Slujind lui Veliar.

Ieromonahul Savatie Bastovoi

Trista cugetare despre dragoste
Avem atîtea pricini de întristare şi altele care vin din urmă, încît a
trebuit să inventăm televizorul, discotecile şi terasele cu muzică. A
trebuit să inventăm internetul şi telefonia mobilă, avioanele şi plaja.
Dacă am da toate acestea la o parte pentru cîteva zile lumea s-ar
surpa, răpusă de tristeţe. Dar s-ar ridica mult mai sănătoasă şi mai
frumoasă decît este.
Mă întristează mai ales lipsa de înţelegere, provenită dintr-o
slăbire bolnăvicioasă a dragostei. Nu mai este bunăînţelegere nici între
oamenii acestei lumi, nici în adunarea bisericească. Fiecare e mai bun
doar prin comparaţie, nu prin sine însuşi. Iar atunci cînd vrem să nu
mai părem răi, facem totul pentru a dovedi că există alţii mai răi ca
noi. Cu alte cuvinte, murdărim totul în jur pentru a părea noi mai curaţi
şi mai buni. Dar aceasta este o minciună.
A venit vremea cînd fiecare trebuie să deosebească singur binele de rău
şi minciuna de adevăr. Nu mai există argumente şi dovezi pentru că nu
mai există o gîndire izvorîtă din trăire. Fiecare înţelege ce vrea, dar
mai bine zis ce -i place. Şi fiecare va trăi sau va muri cu înţelesurile
sale.
Vai de cei care înţeleg că luptă împotriva dragostei şi nu se opresc.

Fericitul Filotei Zervakos

Despre vremurile cele de pe urma
 Satana face ultimul asalt si in acesti ani in care ne gasim, mare necaz si
stramtorare vor veni in lume... Asadar, mare manie are sa vina. Multe rautati se intampla
in lume, indeosebi doua: desfraul si avortul.
Dumnezeu este indelung-rabdator, iar o mie de ani sunt inaintea lui Dumnezeu ca
o ora. Rabda indelung, dar si rabdarea Sa are margini. Nu e cu putinta ca Dumnezeu, care
totdeauna pedepseste pacatul, sa ingaduie a se face atatea pacate, fara sa le pedepseasca...
Numai sa fim pregatiti. S-avem credinta in Dumnezeu, in El sa ne punem nadejdea si
dragostea si El nu ne va parasi. Fie ca nimic sa nu ne desparta de iubirea lui Hristos.
Acum ne aflam in pragul marii manii; se apropie sfarsitul sfarsitului. Sfintii Parinti ai
Bisericii noastre au socotit moartea si a doua venirea Mantuitorului necesare pentru
mantuirea omului, iar cei care le-au avut intotdeauna in minte, au fost izbaviti de
chinurile vesnice. Din nefericire, oamenii au exemple rele din partea mai marilor
societatii si ai Bisericii, care si-au invartosat inimile mai rau decat evreii.
Vai si amar de vietuitoriii acestei lumi! Cata intristare va sa vina peste oameni,
daca stapanitorii lor sunt slujitori si robi ai antihristului!
Pentru ca aceia care au fost inrolati de Stapanul Imparatiei Cerurilor sa lupte, s-au
molesit. si nu numai ca au slabit, ci s-au adancit in somnul greu al trandaviei si al
nepasarii.
E vremea sa va treziti din somn. Sculati-va, aruncati departe somnul nepasarii, ca
sa nu va gaseasca vrajmasul dormind si sa va omoare. Treziti-va, caci ne indreptam spre
sfarsit, spre moarte, pentru ca ziua celei de-a doua veniri a Domnului se apropie. Treziti-
va ca sa luptati in putinul timp care v-a mai ramas, caci "vine ceasul cand nimeni nu va
mai putea lucra"...

Mitropolit Hierotheos Vlachos

Secularismul. Un cal troian in Biserica
Secularismul este pierderea vietii adevarate a Bisericii, instrainarea membrilor
Bisericii de duhul autentic. Secularismul este respingerea ethosului eclezial si infiltrarea
asa-numitului duh lumesc in viata noastra. S-a subliniat ca Secularismul membrilor
bisericii este unul dintre cele mai serioase pericole. Biserica are cativa "dusmani". Cel
mai rau si cel mai periculos este secularizarea, care perverteste esenta Bisericii. Desigur,
Biserica insasi nu se afla in nici un pericol real, pentru ca este binecuvantatul Trup al lui
Hristos, dar pericolul exista pentru membrii Bisericii.
Ca sa fim exacti, vom spune ca secularismul, care consta in falsificarea caii vietii
si a credintei adevarate, se inrudeste cu patimile si, in mod firesc, sta ascuns in Biserica
de la inceputurile existentei sale. In rai, Adam a incercat sa interpreteze cu mintea sa
poruncile lui Dumnezeu. Chiar si dupa Pogorarea Duhului Sfant, au existat cazuri in care
s-a vadit modul omenesc de gandire si de viata al unor crestini. Gnosticii si altii
reprezinta dovezile evidente ale acestei cai.
Dar secularismul a inceput mai cu seama dupa incetarea persecutiilor. In timpul
persecutiilor, crestinii credeau si traiau cu adevarat. Cand crestinismul a devenit religie
oficiala de stat a inceput falsificarea credintei si a vietii crestine. Anahoretismul si mai
tarziu monahismul s-au dezvoltat ca o reactie la aceasta secularizare. Asa cum arata
Sfintele Scripturi, mai ales Epistolele Sfintilor Apostoli, in Biserica primara toti crestinii
traiau monahal.
 Secularismul a fost o urmare a faptului ca oamenii au fost atrasi la crestinism din
oportunism. Monahismul a venit ca o reactie la aceasta atitudine. Monahismul nu este
ceva strain de Biserica, ci mai degraba traieste potrivit Evangheliei, pe care unii crestini
vroiau sa o traiasca desavarsit si astfel au ales aceasta cale de viata. Se poate argumenta
ca pana si cel mai excentric monah este o reactie sanatoasa la duhul secular care ii
imbolnaveste pe crestinii epocii noastre.
Când teologia noastră nu este legată de aşa-numita viaţă isihastă,
când nu este ascetică, atunci este seculară, este teologie scolastică,
este teologie varlaamită – chiar dacă ni se pare că combatem teologia
occidentală şi ne străduim să fim ortodocşi.(...)O altă cale de a
experimenta varlaamismul şi scolasticismul este că am limitat teologia
la estetică. Am transformat-o în estetică. Putem scrie câteva cărţi şi
întreprinde lungi analize asupra artei ortodoxe, putem studia şcolile de
iconografie, putem accepta marile valori ale artei bizantine, în timp ce
tratăm cu dispreţ şi nu ţinem seama de nevoinţă, de metoda isihastă,
care este temeiul oricărei arte ortodoxe. Purificarea, iluminarea şi
îndumnezeirea reprezintă baza tuturor artelor, actelor şi tainelor
Bisericii Ortodoxe.

Cuvinte din Predanie

Sfantul Maxim Marturisitorul
Dar nu scriu acestea vrand sa fie necajiti eretici, sau bucurandu-ma de necajirea
lor, ci mai curand impreuna veselindu-ma de intoarcerea lor.
Caci ce e mai placut celor credinciosi decat sa vada copiii risipiti ai lui Dumnezeu,
adunati impreuna? Nu le scriu aici indemnandu-ma sa preferati asprimea iubirii de
oameni, n-as putea sa fiu atat de salbatic, ci rugandu-va sa faceti si sa lucrat cele bune
tuturor oamenilor cu luare aminte, si cu multa cercare, si facandu-va tuturor toate, dupa
cum are nevoie fiecare dintre voi.
Numai un lucru il doresc de la voi, va rog: sa fiti aspri si neindurati fata de orice
ar putea sa ajute la mentinerea credintei lor nebunesti. Caci socotesc ura de oameni si
despartire de dragostea Dumnzezeiasca incercare de a da tarie spre mai multa stricaciune,
celor cuprinsi in ea.
Intrebat fiind, pentru ce nu este in comuniune, in rugaciune, pentru ce nu se
impartaseste cu cei ce propovaduiesc eresul, si pe acestia ii mustra, raspuns-a Sfantul:
Chiar daca toata lumea ar incepe sa se impartaseasca, eu nu pot sa ma
impartasesc, pentru ce stiu ca Duhul Sfant, prin Apostolul Pavel, a dat anateme chiar pe
ingeri, daca ar fi propovaduit intr-alt chip aducand ceva nou in credinta.
Voiesc mai bine a muri, decat sa-mi tulbur constiinta mea, gresind cu ceva
inaintea dreptei credinte.
Ei (cei care sustin eresul), ce singuri de la sine sunt blestemati si lepadati, si de
preotie sunt instrainati, aceia ce fel de taina savarsesc? apoi, ce Duh vine asupra acelora
care se hirotonisesc de unii ca aceia?

Canonul 15, Sinodul de la Constantinopole (861)

 Cei ce se despart pe sinesi de impartasirea cea catre intaiul sezator al lor, pentru
oarecare eres osandit de Sfintele Sinoade, sua de Sfintii Parinti, de acela adica eresul in
public il propovaduiesc, si cu capul descoperit il invata, unii ca acestia nu numai
Canonicestii certari nu sunt supusi, ingradindu-se pe sine si despre impartasirea numitului
Episcop mai inainte de Sinodiceasca cercetare, ci si de cinstea cea cuvenita celor
Dreptslavitori se vor invrednici
Ca nu au osandit Episcopi, ci minciuno-episcopi, si minciuno-invatatori. Si nu cu
schisma au rupt unirea Bisericii, ci s-au silit a izbavi Biserica, de schisme si de impartiri.
Talcuire, din Pitalion:
Daca intai sezatori cei numiti a fi eretici, si eresul lor l-ar propovadui intr-o
aratare, si supusii lor pentru aceasta se despart de ei, si mai inainte de Sinodiceasca
judecata, pentru eresul acela, unii ca acestia despartindu-se de aceia, nu numai nu se
osandesc, ci si de cinstirea cea cuvenita, ca niste Dreptsavitori, sunt vrednici.
Ca nu au pricinuit schisma Bisericii cu osandirea aceasta, ci mai ales o au slobozit
de schisma si eresul minciuno-episcopilor acelora si minciuno-invatatorilor acelora.

Sfantul Teodor Studitul (+826)

Atunci cand Credinta e primejduita, poruna Domnului este de a nu pastra tacere.
Daca e vorba de Credinta, nimeni nu are dreptul sa zica: "Dar cine sunt eu? Preot , oare?
N-am nimic de a face cu acestea. Sau un carmuitor? Nici acesta nu doreste sa aiba vreun
amestec. Sau un sarac care de-abia isi castiga existenta? Nu am nici cadere nici vreun
interes in chestiunea asta."
Daca voi veti tacea si veti ramane nepasatori, atunci pietrele vor striga, iar tu
ramai tacut si dezinteresat?
Sfantul Ioan Gura de Aur a spus deschis ca dusmani ai lui Hristos nu sunt numai
ereticii ci si cei aflati in comuniune cu ei.
Avem porunca de la insusi Apostolul Pavel ca, atunci cand cineva invata ori ne
sileste sa facem alt lucru decat am primit, si decat este scris, acela urmeaza a fi osandit,
ca nefacand parte din clerul sfintit.

Sfantul Fotie cel Mare patriarh de Constantinopole (secolul IX)

Cea mai buna comuniune este comuniunea in credinta si in dragostea cea
adevarata.
Nu exista nimic mai minunat decat Adevarul! Exista doar o Biserica a lui Hristos,
apostolica si soborniceasca. Nu mai multe nici macar doua. Iar celelalte sunt sinagogi ale
celor ce viclenesc si sinod al razvratitilor. Noi dreptcredicniosii crestini, acestea gandim,
asa credem, pe acestea le vestim. Este nevoie sa pazesti fara nici o exceptie si, mai presus
de toate, cele ale credintei. Pentru ca daca ai devia cat de putin, pacatuiesti pacat de
moarte. Si acestea care au fost hotarate la Sinoadele ecumenice si de obste, trebuie ca toti
sa ne pazeasca. Si toti cat pazesc cele pe care fie unu dintre Parinti le-a scris in chip
particular fie un Sinod local le-a statornicit, au dreapta judecata. Dar pentru cei care nu le
primesc este infioratoare neglijenta.

Sfanta Scriptura

Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl

va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe
celălalt îl va dispreţui; nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui
mamona.
Matei, 6, 24
Cine nu este cu Mine este împotriva Mea şi cine nu adună cu Mine
risipeşte.
Matei 12, 30
Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor
trece.
Matei 24, 35
Mai lesne e să treacă cerul şi pământul, decât să cadă din
lege o cirta sa cada.
Luca, 16, 17
Căci adevărat zic vouă: Înainte de a trece cerul şi
pământul, o iotă sau o cirtă din Lege nu va trece, până ce se
vor face toate. Deci, cel ce va strica una din aceste porunci,
foarte mici, şi va învăţa aşa pe oameni, foarte mic se va chema
în împărăţia cerurilor; iar cel ce va face şi va învăţa, acesta
mare se va chema în împărăţia cerurilor
Matei, 5, 18-19

PARTEA A DOUA
Rugaminti

“Totul în Biserica este bun si se face dupa rânduiala.”

Sfantul Vasile cel Mare

Despre Sfanta Cruce

Căci cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru
noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu.
Corinteni I, 1, 18
"Din coasta lui Adam a intrat stricaciunea in lume, iar din coasta lui Hristos a
izvorat viata in lume. In paradis a rasarit moartea, iar pe cruce a fost desfiintata si s-a
deschis raiul. Ia ca temelie nezdruncinata Crucea si cladeste pe ea toate celelalte puncte
de credinta.”
Sfantul Chril al Ierusalimului

Nu va faceti semnul crucii in deradere, ca rad dracii si plange sufletul in noi; si

mai ales nu va rusinati sa faceti semnul crucii. Crucea o facem asa, ca asa i-a invatat
Duhul Sfant pe Sfintii Parinti. Si iata cum se face ea:
Cele trei degete astfel împreunate se pun pe frunte, apoi coboară spre
abdomen; de acolo, mâna merge către umărul drept, iar apoi ea merge
orizontal către umărul stâng. În timp ce se face semnul crucii, se
rosteste “în numele Tatălui” (când mâna e pe frunte), “si al Fiului”
(când mâna coboară pe abdomen), “si al Sfântului Duh” (când mâna se
duce de la un umăr la celălalt), „Amin” (cand mana o retragem de la
umarul stang). Cele trei degete împreunate simbolizează Sfânta
Treime. Celelalte două degete, strânse unul lângă celălalt si ambele în
podul palmei reprezintă cele doua firi, umană si divină, reunite în
persoana Domnului Iisus Hristos.
Deci nu spunem „Amin” cand mana este la umarul stang, nu facem cruci mici
strambe si rapide de parca am canta la mandolina, n-o facem cu limba in gura sau cine
stie cum.
Semnul Sfintei Cruci îl însoteste pretutindeni pe credincios. Cand facem Sfanta
Cruce sa cugetam la Bunul Dumnezeu, la Mantuitorul hristos si la patimile Lui si la
Sfantul duh datatorul de viata - intr-un cuvant Sfintei Treimi, adica lui Dumnezeu Celui
in Trei Ipostasuri.. Sau macar sa ne gandim ca dam slava lui Dumnezeu. Insemnarea cu
semnul crucii este o deprindere crestineascä foarte veche, chiar din timpul Sfintilor
Apostoli. Facem semnul crucii insotind orice rugaciune rostita cu glas tare sau in gând si
când trecem pe lânga bisenica, pe lânga troita, pa langa orice loc sfant; cand incepem
rugaciunea, in timpul ei, si cand o terminma; la iesirea din casa, la plecarea in calatorie,
ca si la intoarcere; la inceputul ca si la sfarsitul lucrului; inainte de culcare, pentru a ne
incredinta grijii lui Dumnezeu, si la trezirea din somn, spre a ne agonisi binecuvantarea
Lui, in toata ziua; cand ne asezam si ne ridicam de la masa; in vreme de mahnire,
primejdie sau ganduri rele… Si in atatea imprejurari asa cum faceau cei dintai crestini,
dupa cum ne da marturie scriitorul bisericesc Tertulian ( 160-240) care spune: "Inainte si
in timpul treburilor, intrind si iesind, imbracandu-ne, inainte de somn, in toate lucrarile
noastre, la fiecare pas si la fiecare fapta, noi ne insemnam cu semnul sfintei cruci" (P.L.
II, col. 99).
Semnul Crucii este marturia vazuta a credintei noastre. Ca sa vezi daca cineva
este crestin ortodox, roaga-l sa-si faca semnul Sfintei Cruci. Daca îl va face sau nu, si
cum îl va face, ne va lumina întru totul. Evanghelia ne spune ” Cel ce este credincios în
foarte putin si în mult este credincios” (Lc. 6,11)
Semnul crucii are o putere foarte mare. Sunt multe întâmplari zugravite în vietile
sfintilor care ne arata cum semnul Sfintei Cruci facut peste trupul cuiva, chiar si o singura
data, sparge legaturile diavolilor. Din aceasta pricina cei care îsi fac crucea neglijent, fara
evlavie, îi fac pe diavoli sa salte de

Rugaciunea Sfintei Cruci

Să învie Dumnezeu şi să se risipească vrăjmaşii Lui şi să fugă de
la faţa Lui cei ce-L urăsc pe Dânsul. Să piară, cum piere fumul; cum se
topeşte ceara la faţa focului, aşa să piară diavolii de la faţa celor ce-L
iubesc pe Dumnezeu şi se însemnează cu semnul crucii şi zic cu
veselie: Bucură-te, preacinstită şi de viaţă făcătoare crucea Domnului,
care alungi pe diavoli cu puterea Celui ce S-a răstignit pe tine, a
Domnului nostru Iisus Hristos, şi S-a pogorât la iad şi a călcat puterea
diavolului şi te-a dăruit nouă pe tine, cinstită crucea Sa, spre alungarea
a tot pizmaşul. O, preacinstită şi de viaţă făcătoare crucea Domnului!
Ajută-mi cu Sfânta Doamnă Fecioară, Născătoare de Dumnezeu, şi cu
toţi sfinţii în veci. Amin

Despre rugaciune
 Rugaţi-vă neîncetat.
Daţi mulţumire pentru toate, căci aceasta este voia lui
Dumnezeu, întru Hristos Iisus, pentru voi.
Tesaloniceni I, 5, 17-18
Faceţi în toată vremea, în Duhul, tot felul de rugăciuni şi de
cereri, şi întru aceasta priveghind cu toată stăruinţa şi rugăciunea
pentru toţi sfinţii.
Efeseni, 6, 18
Vă îndemn deci, înainte de toate, să faceţi cereri, rugăciuni,
mijlociri, mulţumiri, pentru toţi oamenii, pentru împăraţi şi pentru toţi
care sunt în înalte dregătorii, ca să petrecem viaţă paşnică şi liniştită
întru toată cuvioşia şi buna-cuviinţă, că acesta este lucru bun şi primit
înaintea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, care voieşte ca toţi oamenii
să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină.
Timotei I, 2, 1-4
De asemenea şi Duhul vine în ajutor slăbiciunii noastre, căci noi nu
ştim să ne rugăm cum trebuie, ci Însuşi Duhul Se roagă pentru noi cu
suspine negrăite.
Romani 8, 26

Rugaciunea este cel mai important lucru. Fara rugaciune nu putem inainta in
nimic. Inainte de orice trebuie sa avem in fata rugaciunea.
Spuneti va rog mult, dragii mei, rugaciunile din suflet, ca si cum ati fi in momentul
mortii, si nu ca pe niste mantre pagane sau ca pe niste automatisme. Spuneti-le din tot
sufletul si cugetul vostru, asa cum v-ati dori sa le spuna Ingerii lui Dumnezeu pentru
mantuirea voastra in fata Mantuitorului nostru milostiv, in ziua mortii si in ziua Judecatii
noastre. Dar fiti cu grija sa nu deznadajduiti: nu veti reusi, poate, din prima sa va rugati
cu tot sufletul. Rugati-va cu nadejde, rugaciunea se dobandeste, ea este un dar de la
Dumnezeu. O clipa poate sa fie un timp si o suspinare poate sa fie o rugaciune, spune
parintele Arsenie Papacioc. Iar Sfantul Ioan de Krostadt indeamna: "In rugaciune tine-te
de regula urmatoare: Mai bine sa spui cinci cuvinte din inima decat nenumarate cu limba.
Cand bagi de seama ca inima e rece si n-ai chef sa te rogi, opreste-te incalzeste-ti inima
cu oarecare imagine vie - de pilda cea a ticalosiei tale, a saraciei si orbirii tale
duhovnicesti - sau prin gandul la marile binefaceri din fiecare clipa ale lui Dumnezeu fata
de tine si de tot neamul omenesc, mai ales fata de crestini, iar apoi roaga-te fara graba, cu
simtire calda. Chiar daca nu vei reusi sa citesti toate rugaciunile, n-o sa fie nici un necaz,
iar folosul din rugaciunea nepripita si calda va fi mult mai mare decat daca ai citi toate
rugaciunile dar in graba si fara simtire. Voiesc cinci cuvinte a grai cu mintea mea decat
zece mii de cuvinte cu limba. Se intelege, a fi foarte bine, daca am putea spune cu simtire
la rugaciune si zece mii de cuvinte."
Cand vine sau vi se porneste din inima indemnul sa va puneti la rugaciune, nu
pregetati. La rugaciune ne cheama, Ingerul Pazitor si Duhul Sfant din noi. Rugaciunea
este chemarea Domnului, graiul dintre noi si Dumnezeu.

Sfantul Ioan de Kronstadt

Rugaciunea - stare inaintea Sfintei Treimi si a soborului locuitorilor
 ceresti
"Cand chemi in rugaciune pe Domnul Dumnezeu Cel in Trei Fete, adu-ti aminte
ca il chemi pe Parintele Cel fara de inceput a toata faptura, al ingerilor si oamenilor, ca de
tine, cel ce-l chemi se minuneaza toate puterile ceresti si te privesc cu dragoste pentru
faptul ca chemi cu credinta, cu dragoste si cu evlavia cuvenita pe Facatorul Cel de obste
al lor si al nostru, pe Atottiitorul si Domnul , pe Care ei il iubesc fara de masura, inaintea
Caruia se cucernicesc nespus. O, ce inalta fericire, ce marire, ce vrednicie de a-L chema
pe Vesnicul Parinte! sa pretuiesti neincetat si neschimbat aceasta preainalta fericire pe
care ti-a daruit-o nesfarsita bunatate a Dumnezeului tau si nu te lasa furat de ganduri in
timpul rugaciunii tale. La tine ia aminte Dumnezeu, la tine iau aminte ingerii si sfintii
oameni a lui Dumnezeu. (am lacrimat scriind aceste randuri)"
Cand te rogi in singuratate, si se trandaveste duhul tau, si va incepe sa se
plictiseasca, si sa se ingreuneze de singuratate, adu-ti aminte, atunci ca si intotdeauna, ca
spre tine cauta cu ochi mai luminosi ca soarele Dumnezeul Cel in Trei Ipostasuti, toti
sfintii ingeri, ingerul tau pazitor si sfintii oameni a lui Dumnezeu. Adevarat, fiindca ei
sunt cu totii una in Dumnezeu, si unde este Dumnezeu acolo sunt si ei. Incotro se intoarce
soarele, intr-acolo si razele lui toate. Intelege ce spun. Roaga-te totdeauna cu inima
aprinsa - iar pentru asta nicicand nu te ghiftui cu mancare si bautura. Adu-ti aminte cu
cine stai de vorba! Oamenii uita foarte des cucine stau de vorba la rugaciune, cine e
martorul rugaciunii lor. Ei uita ca stau de vorba cu Cel privighetor si Atotvazator ca la
impreuna-vorbirea dintre ei si Dumnezeu iau aminte toate puterile ceresti si toti sfintii
oameni ai lui Dumnezeu.
Cand te rogi Stapanei sau vreunui sfant, intipareste-ti in minte gandul ca esti o
piatra a unei biserici in care Stapana este piatra din capul unghiului zidirii, incepatoarea
zidirii intelegatoare (Acatistul Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu icos 10) si sa stii ca e
strans legat launtrc cu toti locuitorii cerului ca piatra din cladire, desi esti moale si nu
tare. Astfel vazand lucrurile vei intelege de ce rugaciunile ajung atat de usor la sfinti: noi
toti suntem sub un singur Cap - Hristos (vezi Efesni 1,22), si toti suntem insufletiti de un
singur duh a lui Dumnezeu.
La sfarsitul rugaciunilor pe care le faci acasa dimineata si seara cheama-i pe sfintii
patriarhi prooroci apostoli ierarhi mucenici marturisitori cuviosi doctori fara de arginti
pentru ca vazand in ei intruparea a toata fapta buna sa te faci si tu urmator lor in toata
fapta buna. Invata de la patriarhi credinta copilareasca si ascultarea fata de Domnul, de la
prooroci si de la Apostoli - ravna pentru slava lui Dumnezeu si pentru mantuirea
sufletelor omenesti, de la ierarhi - ravna de a propovadui cuvantul lui Dumnezeu si
indeobste, de a lucra prin scrieri la proslavirea pe cat e cu putinta a numelui lui
Dumnezeu, la intarirea credintei, nadejdii si dragostei intre crestini; invata e la mucenici
si marturisitori sa fii tare in credinta si in cucernicie in fata oamenilor necredinciosi si
necucernici, de la cuviosi rastignirea trupului cu patimile si poftele, rugaciunea si
cugetarea la Dumnezeu, de la doctorii fara de arginti - neagonisirea si ajutorarea fara
plata a celor aflati in nevoi.
Rugaciunea este respiratie duhovniceasca; rugandu-ne, respiram duh sfant: in
duhul sfant rugandu-va (Iuda 1,20). Asadar, toate rugaciunile Bisericii sunt respiratie a
Duhului Sfant, vazduh duhovnicesc si totodata lumina duhovniceasca, foc duhovnicesc,
mancare duhovniceasca si imbracaminte duhovniceasca.
In rugaciunile si in cantarile Bisericii, pe toate intinderea lor Se misca duhul adevarului.
Tot ce vine in cap din alta parte impotrivindu-se si hulind, este de la diavolul, parintele
minciu7nii, clevetitorul; rugaciunile si cantarile sunt respiratia Duhului Sfant.
Nu ai cunoscut ca Eu sunt in Tatal si Tatal in Mine? (In 14,9-10). Nu stii, oare, ca in
timpul rugaciunii Tatal, Fiul si Duhul Sfant sunt in tine si tu in ei?.
Rugaciunea este materia pe care o respira sufletul precum vazduhul este materia fireasca
pe care o respira trupul. Noi respiram prin Duhul Sfant. Fara Duhul Sfant nu poti spune
din toata inima nici macar un singur cuvant al rugaciunii. Rugandu-te stai de vorba cu
Domnul fata catre fata, si daca ai gura inimii deschisa prin credinta si prin dragoste e ca si
cum ai trage atunci din El bunatatile duhovnicesti ale Duhului Sfant pe care le-ai cerut.
Cand te scoli la rugaciune impovarat de pacate multe si stapanit de deznadejde, incepe sa
te rogi cu nadejde, arzand cu Duhul, si aminteste-ti ca insusi Duhul lui Dumnezeu, ne
ajuta in neputintele noastre, mijlocind pentru noi cu suspinuri negraite. Cand iti vei
aminti cu credinta de aceasta lucrare a Duhului Sfant in noi, lacrimi de umilinta vor
izvora din ochii tai si in inima vei simti pace, dulceata, indreptatire si bucurie in Duhul
Sfant, vei striga prin cuvantul inimii: avva Parinte!

Danion Vasile
Bolnavul si puterea rugaciunii
(scrisoare catre un om bolnav)

"Sunt bolnav, si nu merg la biserica. Ma doare ficatul, si prefer sa stau sa ma

relaxez uitându-ma la televizor. Nu am stare sa ma rog, îmi e mai bine sa stau asa,
asteptând sa ma vindece Dumnezeu. Canonul o sa mi-l fac dupa ce o sa ma simt din nou
bine."
"Sunt din ce în ce mai bolnav, dar cu ajutorul lui Dumnezeu reusesc sa ma duc la
biserica. Îmi e tare rau, dar când ma rog simt o liniste si o pace binecuvântata. Ma
straduiesc sa îmi fac canonul în fiecare zi. Multa putere îmi da rugaciunea?"
"Sunt bolnav, ma doare capul groaznic, dar îmi pun nadejde mare în puterea
rugaciunii. Ma rog pâna nu mai rezist, pâna simt ca îmi plezneste capul. Termin repede
canonul pe care mi l-a dat duhovnicul, dupa care zic vreme de câteva ore rugaciunea
mintii. Si, desi doctorul si duhovnicul mi-au zis sa dezleg postul, eu nu ma las influentat
de parerile lor. Ba chiar postesc cât pot?"
Vreau sa îti scriu câteva idei despre canonul de rugaciune al bolnavului. Motivul
pentru care fac asta este ca am constatat cu tristete ca unii bolnavi rastalmacesc cuvintele
Sfintilor Parinti privitoare la aceasta problema. Rastalmacind învatatura patristica despre
boala îsi fac rau singuri. Celor care o rastalmacesc în cunostinta de cauza nu am ce sa le
scriu. De altfel, cred ca acestia nici nu s-ar osteni sa citeasca ceva care le-ar contrazice
pozitia în care se complac.
Stiu însa ca exista si oameni care înteleg gresit anumite învataturi ale Sfintilor
Parinti nu din rea vointa, ci pur si simplu pentru ca li s-au parut atât de simple si de clare
încât nu au considerat ca mai este nevoie de lamuriri suplimentare.
"Rugaciunea este ajutorul cel mai tare al bolii" - Sfântul Isaac Sirul [8; 72].
Poate un credincios sa conteste o astfel de afirmatie? Da. Si pentru a arata în ce
mod o poate face, voi reproduce un citat din învatatura Sfântului Tihon de Zadonsk "Ce
rugaciune îi trebuie bolnavului? Multumire si suspinare". Acestea înlocuiesc orice
nevointa. Deci, fiti senina!" [21; 32-33].
Stiu ca oamenii care merg la biserica de multa vreme nu gasesc nici o contradictie
între cuvântul Sfântului Isaac Sirul si cel ale Sfântului Tihon. Dar ceilalti? "Ori
rugaciunea e ajutor al bolii, ori boala tine loc rugaciunii, nu? Ce sa întelegem?"
Câteva citate din sfaturile Sfântului Teofan Zavorâtul ne ajuta sa ne lamurim:
"Bolile tin loc de canon. Rabdati cu seninatate: ele sunt pentru Dumnezeu ca
sapunul pentru spalatorese. La biserica, fiind bolnava, nu sunteti îndatorata sa mergeti.
Strigati acasa mai des catre Dumnezeu! Daca nu faceti ceea ce nu va sta în putere, asta nu
înseamna ca sunteti pentru Dumnezeu ca un copil vitreg" [21; 35].
"Nu puteti merge la biserica din pricina bolii, asa încât ati ramas la pravila de
chilie. Împliniti-o dupa putere. Sa stiti ca pravila este de trebuinta din pricina neputintei
noastre, nu pentru rugaciunea în sine, care se poate face si fara pravila... Stati cu gândul
la Liturghie - nu ca un savârsitor, ci ca unul ce e de fata (prin mutarea cu gândul) la
Liturghia savârsita de altul" [21; 33].
"Ce mare lucru ca trebuie sa stati în chilie, ca nu mergeti la biserica (nu din
lenevie, ci din boala)? Când va rugati, va faceti de fiecare data biserica lui Dumnezeu (II
Cor. 6, 16), fiindca Dumnezeu este pretutindeni" [21; 33].
Trebuie totusi sa observam modul în care cei slabi în credinta pot rastalmaci
cuvintele Sfântului Teofan. Înainte de aceasta însa voi preciza ca pozitia Sfântului Teofan
nu este deloc originala, ci este o pozitie care se regaseste în dintre scrierile sau cuvintele
Sfintilor Parinti. Nu are rost sa aduc multe dovezi în acest sens. Consider ca este de ajuns
sa reproduc un singur citat, al Sfântului Ioan din Gaza, citat în care întâlnim aceeasi
învatatura duhovniceasca: "Despre psalmodie sau liturghie, nu te necaji. Caci nu ti le cere
Domnul odata ce esti bolnav. Cel ce ia aminte la sine îsi pricinuieste el însusi suferinta
nevointei pentru Domnul si pentru mântuirea sa... Dar tu ai suferinta bolii în locul
suferintei nevointei. În privinta bolii, nu te descuraja, caci nu te va parasi Domnul, ci o va
folosi cum singur El stie spre folosul tau, ca sa nu suferi peste putere" [22; 116].
Întelesul unor astfel de cuvinte pare foarte clar si pentru cei întariti în credinta si
pentru cei care le rastalmacesc fara voie. Celor dintâi explicarea lor le poate parea inutila,
si greseala pozitiei celorlalti li se pare evidenta. Totusi, nadajduiesc ca primii vor întelege
rostul pentru care scriu rândurile de fata.
Scrisoarea mea începe cu trei afirmatii care nu seamana între ele. Cea de-a treia
afirmatie îi apartine unei persoane care da dovada de râvna exagerata, de râvna care e
fiica a mândriei. Parintele Serafim Rose, urmând predaniei Sfintilor Parinti, atragea
atentia asupra faptului ca cel care pacatuieste din râvna exagerata se afla într-o pozitie
mai periculoasa decât cel care pacatuieste pentru ca iubeste pacatul. Râvnitorul este
înselat de diavol si se încapatâneaza sa ramâna în înselarea sa, fiind convins ca toti
ceilalti vor sa îl rupa de sfintenie. Pe când pacatosul, într-un moment de pocainta, poate
întelege caderea în care se afla si se poate ridica din cadere. (Sa nu se înteleaga însa ca
cei care cad în pacate de-a dreapta, din pricina râvnei fara masura, sunt pierduti. Chiar
daca le este greu sa îsi înteleaga greseala, nu sunt predestinati la iad.)
Oamenii care se regasesc în cea de-a treia afirmatie sunt lipsiti de masura. Tot
parintele Serafim atragea atentia asupra faptului ca cei care ajung la o astfel de pozitie
extremista sunt mai ales cei proaspat convertiti la Ortodoxie (parintele vorbea chiar
despre sindromul convertitului nebun: diavolul, vazând cum un suflet vrea sa îi scape din
gheare, îl îndruma pe drumul pacatelor de-a dreapta, drum care nu de putine ori se
termina la spitalele de psihiatrie.) În momentul în care se îmbolnavesc, astfel de
convertiti sunt ispititi sa refuze sprijinul medicului, sa refuze sa ia medicamente pe motiv
ca se trateaza prin rugaciune, ?
"Sunt bolnav, ma doare capul groaznic, dar îmi pun nadejde mare în puterea
rugaciunii. Ma rog pâna nu mai rezist, pâna simt ca îmi plezneste capul. Termin repede
canonul pe care mi l-a dat duhovnicul, dupa care zic vreme de câteva ore rugaciunea
mintii. Si, desi doctorul si duhovnicul mi-au zis sa dezleg postul, eu nu ma las influentat
de parerile lor. Ba chiar postesc cât pot?"
Despre cei care se regasesc în aceasta a treia afirmatie nu vreau sa spun decât ca
prin postul exagerat îsi distrug trupul - si aceasta este o alta forma de sinucidere, iar prin
faptul ca se forteaza sa se roage mai mult decât le sta în putere îsi vatama mintea: astfel,
de la boala trupeasca pot ajunge la boli sufletesti, mult mai greu de vindecat. Am auzit de
astfel de cazuri, am auzit de oameni care dupa ce au ajuns la spitalul de psihiatrie au
regretat amarnic ca au calcat cuvântul duhovnicului si s-au zbatut sa cucereasca culmile
sfinteniei în câteva zile. Urcusul lor a fost superficial, si a lasat rani foarte urâte. Nu scriu
foarte mult despre aceasta afirmatie pentru simplul motiv ca nu are foarte multi partizani.
(Si bine ca nu are mai multi?) Ar fi nepotrivit sa tratez la fel de amplu trei pozitii care nu
au segmente egale de simpatizanti.
Prima pozitie îi apartine unei persoane care, citind cuvinte ca cele ale Sfântului
Teofan, a considerat ca boala este o cruce privilegiata si a renuntat la rugaciune:
"Sunt bolnav, si nu merg la biserica. Ma doare ficatul, si prefer sa stau sa ma
relaxez uitându-ma la televizor. Nu am stare sa ma rog, îmi e mai bine sa stau asa,
asteptând sa ma vindece Dumnezeu. Canonul o sa mi-l fac dupa ce o sa ma simt din nou
bine."
Sa analizam putin aceasta pozitie. Cum e omul bolnav? Aceasta întrebare nu o
putem pune asa cum am întreba care sunt caracteristicile ursului polar. Ursul îl stim din
carti sau din emisiuni de televiziune. Pe când boala am trait-o cu toti, mai mult sau mai
putin, pe propria piele.
De obicei, bolnavul este un om mai plictisit, nemultumit de faptul ca suferinta îi
rastoarna anumite planuri. Este un om mai irascibil. Un om care pâna ce nu îsi recapata
sanatatea are o stare generala proasta. Un astfel de om cauta ca sanatatea sa îi vina cât
mai repede, sa îi pice din cer. De parca Dumnezeu ar fi vinovat de faptul ca i-a trimis
boala, din ratiuni superioare, si omul asteapta ca tot El sa îi aduca sanatatea. Ca si cum
boala ar fi o întâmplare nefericita, ca si cum nu si-ar avea sens. Cuvintele Sfântul Teofan
- "boala tine loc de canon?" - îi merg la inima. Cum sa se mai roage când este plictisit,
când este nervos, când este obosit? Cum sa se roage când deznadejdea i-a patruns în
suflet?
Nu este nevoie de prea multe cuvinte ca sa se înteleaga faptul ca nici aceasta
pozitie nu este buna. Si totusi, ce voi face, îl voi contrazice pe Sfântul Teofan Zavorâtul
si pe cei de-un cuget cu el? Departe de mine gândul acesta.
Nu îl voi contrazice pe Sfântul Teofan, ci voi încerca sa lamuresc cuvintele sale,
si astfel se va vadi faptul ca prima pozitie nu se regaseste în aceste cuvinte decât la o
privire superficiala. Întâi de toate trebuie precizat cui anume i se adreseaza Sfântul
Teofan: unei persoane întarite în credinta, unei persoane care întelege viata crestina ca pe
o lupta pentru mântuire. Precizarea aceasta este foarte importanta. Pentru a explica de ce,
fac o paranteza: daca un baschetbalist are piciorul rupt, antrenorul îi va spune sa faca tot
posibilul pentru ca piciorul sa i se refaca în cel mai scurt timp. Daca îi cunoaste râvna, nu
îi spune: "Fa toate celelalte exercitii, ca sa nu îti pierzi conditia fizica?" Antrenorul stie ca
sportivul nu va lasa timpul sa treaca degeaba. De ce? Pentru ca pentru orice sportiv
timpul înseamna enorm. Si, daca iubeste sportul cu pasiune, daca sportul e viata lui,
sportivul nu îsi va cruta puterile. Scriu asta din experienta. Am facut baschet la Dinamo,
si am ajuns chiar ca la unele meciuri sa fiu capitan al echipei de Juniori 3. Dar de baschet
m-am apucat pe vremea când aveam mâna dreapta (eu sunt stângaci) în curs de refacere
dupa o paralizie careia doctorii nu îi mai vedeau vindecarea. Ma antrenam cu greu, mâna
ma durea, dar nu aveam ce face. Vroiam sa fiu cel mai bun. Si asta presupunea efort si
rabdare. Vecinii care ma vedeau facând exercitii la bara din fata blocului nu îsi imaginau
ca mâna mea se va reface complet. Dar, dupa mult efort, s-a refacut.
Daca un sportiv aflat la începutul drumului si îsi rupe piciorul, antrenorul îi va
spune cu lux de amanunte tot ce trebuie sa faca pentru a folosi timpul la maxim.
As compara sportivul al carui picior e rupt cu bolnavul care primeste de la
duhovnic sfaturi primitoare la canon: pe cel care se afla la începutul vietuirii sale crestine,
duhovnicul îl va sfatui cu grija sa se roage cât îi sta în putere, îi va vorbi despre marele
folos al rugaciunii? Pe sportivul avansat antrenorul nu îl va sfatui sa îsi înmulteasca
eforturile, ci îl va sfatui sa aiba masura, îl va sfatui sa nu exagereze cu exercitiile, pentru
a nu-si îngreuna refacerea. Tot asa, pe crestinul sporit în vietuirea duhovniceasca
parintele nu îl va sufoca prin vreun canon foarte greu, ci va cauta sa îi tempereze râvna.
Iata ce scrie tot Sfântul Teofan: "Alt folos este si acela ca, daca ati fi fost
sanatoasa, daca v-ati fi hotarât sa va dati osteneala pentru mântuirea dumneavoastra, ati fi
fost nevoita sa tineti posturi aspre, sa faceti privegheri, rugaciuni lungi, sa stati la slujbele
bisericesti de obste si înca alte lucruri anevoioase sa întreprindeti. Acum însa, în loc de
toate acestea, vi se cere rabdarea sanatatii subrede. Rabdati deci, si de nimic nu va
tulburati. Atâta doar: sa tineti sufletul în starea cuviincioasa. Partea duhovniceasca va e
întreaga. Ca atare, cu ea trebuie sa slujiti lui Dumnezeu întru toata deplinatatea" [21; 22].
Ce vedem? Ca viata crestina este pentru omul sanatos o viata de mare nevointa.
De fapt viata crestina este o cruce. Prin boala crestinul nu se întâlneste în mod brusc cu
crucea, ci doar - pentru o vreme - înlocuieste o cruce cu alta, care poate fi mai grea. Poate
ca ar fi bine sa îti mai reproduc un ultim citat din Sfântul Teofan, care va nuanta ideea pe
care încerc sa ti-o prezint:
"Nu e nimic ca nu faceti toate mataniile dupa pravila. Puteti sa nu treceti aceasta
în lista de pacate, ci curatiti ceea ce ati trecut deja. Împliniti pravila facând rugaciunea lui
Iisus în tacere. Totodata, daca puteti face matanii, faceti câte puteti; de nu, stati în
picioare. Daca nu puteti sta în picioare, sedeti; daca nu puteti sedea, stati întinsa. Atâta
doar: nu încetati a fi cu mintea împreuna cu Domnul" [21; 29].
Nu tine boala loc de canon? Atunci de ce Sfântul Teofan nu îi spune sa renunte sa
mai faca matanii? De ce încearca doar sa o consoleze ca nu e un pacat ca nu face toate
mataniile dupa pravila? Cine citeste cu atentie aceste cuvinte ale Sfântului Teofan
întelege ca nu exista nici cea mai mica contradictie între ceea ce pareau a fi cele doua
puncte de vedere ale sfintilor Bisericii privitoare la rugaciunea bolnavului.
Am precizat ca nu era vorba de doua puncte de vedere, ci de aceeasi învatatura
prezentata însa unor oameni aflati pe trepte duhovnicesti diferite. Prin faptul ca
duhovnicul nu da acelasi canon unui copil de zece ani, unui om de treizeci de ani si unui
batrân de optzeci nu trebuie sa se înteleaga ca exista trei învataturi diferite despre
spovedanie. (De altfel, nici doctorul nu le prescrie copiilor medicamentele pe care le
prescrie adultilor.)
Este foarte important ca atunci când citim carti duhovnicesti sa fim foarte atenti la
toate elementele prezentate în text, nu sa izolam în mod sectar vreunul dintre ele si sa ne
laudam ca ne-am însusit cine stie ce învatatura înalta despre mântuire. Daca vom încerca
sa plinim masura de post pe care un parinte din Pateric o rânduia ucenicilor sai riscam sa
ne pierdem si mântuirea, si mintile. (Am spus ca nu vreau sa fac prea multe referiri la
râvna exagerata, asa ca nu mai dau detalii). Am încercat sa scot în evidenta faptul ca este
foarte important sa luam aminte la faptul ca nu putem considera sfaturi date la un
moment dat unei persoane anume ca fiind reprezentative pentru întreaga învatatura a
Bisericii privitoare la un anumit subiect.
(Ca o întarire a celor prezentate mai sus: spunând ca rugaciunea care îi trebuie
bolnavului este multumirea si suspinarea, Sfântul Tihon nu a recomandat bolnavilor sa
renunte la rugaciune - desi crucea bolii este grea, ea nu tine locul rugaciunii. Numai la o
citire superficiala se poate întelege asa. De fapt, bolnavul care suspina nu poate sa nu
cârteasca daca nu primeste putere de la Dumnezeu prin rugaciune. Ca suspinarea sa nu
izgoneasca multumirea este nevoie de rugaciune. Fara rugaciune, bolnavul nu poate
cunoaste linistea. Sfântul Tihon încerca sa explice ca nu este bine ca bolnavul sa caute o
pravila de rugaciune foarte aspra, boala însasi fiind un canon. Dar acest canon, chiar daca
în unele situatii face imposibila prezenta la slujbele Bisericii, nu exclude rugaciunea.)
Întrucât am aratat erorile primei si celei de-a treia pozitii prezentate la începutul
acestei scrisori, parasim tarâmul polemicii pentru a încerca sa aducem câteva completari
si explicatii privitoare la cea de-a doua pozitie, care îi apartine unei persoane întarite în
credinta si care da dovada de dreapta socoteala: "Sunt din ce în ce mai bolnav, dar cu
ajutorul lui Dumnezeu reusesc sa ma duc la biserica. Îmi e tare rau, dar când ma rog simt
o liniste si o pace binecuvântata. Ma straduiesc sa îmi fac canonul în fiecare zi. Multa
putere îmi da rugaciunea?"
Sunt constient ca foarte putini oameni au o astfel de atitudine în fata bolii. De ce?
Pentru ca foarte putini oameni au o atitudine crestina fata de lume atunci când sunt
sanatosi. Cine nu vrea sa traiasca o viata crestina când este sanatos nu duce o viata
crestina atunci când se afla pe patul de boala. Este adevarat ca unii se pocaiesc atunci
când ajung în suferinta, dar totusi ei constituie cazuri deosebite care nu se pot generaliza.
Daca în spitale pocainta ar fi un fenomen de masa, problema s-ar putea pune altfel. Dar,
pe masura ce credinta este înlocuita de apostazie, scade proportional si numarul celor
pentru care suferinta este înteleasa ca o chemare la pocainta?
Ma vad pus în urmatoarea dilema: cititorilor care duc o viata crestina nu am ce
sfaturi privitoare la rugaciunea la vreme de boala sa le dau, pentru ca ei stiu - poate mai
bine decât mine - ce au de facut. Cei care au devenit interesati de tema rugaciunii abia
când au ajuns pe patul de boala nu stiu ce sa le spun mai întâi. Asta pentru ca sunt foarte
multe învataturi despre rugaciune, prezentate în amanuntime de catre sfintii Bisericii si
parintii contemporani, care le-ar fi de mare folos. Îmi este foarte greu sa sintetizez în
câteva fraze o învatatura prezentata în numeroase volume de mare pret. Si nu e locul aici
nici macar sa rezum învatatura Sfintilor Parinti despre rugaciune. De aceea îi îndemn pe
cei interesati de aceasta tema sa citeasca chiar textele sfintilor sau ale cuviosilor parinti
din vremurile noastre. Aceste texte sunt pline de putere, sunt pline de hrana cu care se
poate hrani orice suflet flamând.
Eu voi prezenta doar câteva idei, poate nu cele mai importante, dar cele care mie
îmi sunt clare si pe care le consider de folos.
Ce canon de rugaciune trebuie sa faca bolnavul? Cunoaste Biserica un canon
standard care sa poata fi spus de orice bolnav
Singurul canon universal, daca putem vorbi de asa ceva, este cel pe care l-a
pomenit Sfântul Teofan: "Sa tineti sufletul în starea cuviincioasa. Partea duhovniceasca
va e întreaga. Ca atare, cu ea trebuie sa slujiti lui Dumnezeu întru toata deplinatatea."
Înainte de orice altceva, acest lucru trebuie sa îi fie clar bolnavului: ca daca
puterile fizice i-au slabit, totusi mintea îi este întreaga (nu ma refer la cei cu boli psihice).
Si lupta cu patimile este o lupta foarte grea, dar i se cere fiecarui crestin - deci si
bolnavului. Lupta de pazire a mintii în vreme de boala, când deznadejdea si întristarea
vor sa puna stapânire pe inima, este deci absolut necesara pentru oricine vrea sa se
mântuiasca.
Cât priveste canonul de rugaciune primit de la duhovnic, as putea repeta câteva
sfaturi pe care le-am auzit la rândul meu: în primul rând crestinul trebuie sa înteleaga
canonul nu ca pe o pedeapsa pentru pacatele sale, ci ca pe un leac potrivit cu boala pe
care o are. Cu cât sufletul s-a murdarit mai tare prin pacate, cu atât boala se vindeca mai
greu, si este nevoie de un tratament mai dur. Când ranile sunt adânci, tamaduirea dureaza
mai mult. Crestinul trebuie sa priveasca la canonul pe care îl are nu ca la un dusman, ci ca
la un prieten. Chiar daca de multe ori este ispitit sa faca orice altceva în locul canonului,
crestinul trebuie sa stie ca fara vindecarea sufletului nu va vedea Împaratia Cerurilor.
Daca este încercat de o boala usoara, care nu îi îngreuneaza rugaciunea, bolnavul
nu are nici un motiv sa nu îsi faca în fiecare zi canonul.
Daca boala este grea, si savârsirea canonului este peste puterile bolnavului, acesta
trebuie sa faca atât cât îi sta în putinta. De exemplu, daca un crestin care a primit canon sa
faca în fiecare zi Paraclisul Maicii Domnului si un numar de matanii îsi rupe piciorul,
este de la sine înteles ca nu va putea face mataniile. Dar nu are nici un motiv sa renunte la
Paraclis.
Daca poate lua legatura cu duhovnicul sau (ori fata catre fata, ori telefonic sau
prin scris), bolnavul îi poate spune acestuia ca boala îl împiedica sa faca o parte din
canon (sau, în cazuri mai grele, chiar tot canonul). Duhovnicul poate rândui scurtarea
canonului sau schimbarea acestuia în functie de capacitatea bolnavului de a-l împlini.
Sunt si situatii în care un crestin, atunci când ajunge grav bolnav, primeste de la
parintele sau un canon mult mai greu decât avea de obicei (când se afla în preajma unei
operatii, ori când se afla în situatii limita în care este nevoie de mai multa rugaciune?).
Daca nu poate lua legatura cu parintele sau duhovnic, bolnavul poate cere sfatul
unui alt preot. Nu se pune problema ca acesta va dezlega ce a legat celalalt duhovnic, ci,
pâna ce bolnavul va putea ajunge la parintele sau, se va putea folosi de sfaturile unui alt
slujitor al altarului (despre exceptiile de la aceasta situatie nu voi vorbi aici).
În cazul în care bolnavul nu poate lua legatura cu duhovnicul sau sau cu vreun alt
preot, situatia lui este delicata prin faptul ca se afla în fata unui alt examen (of, si câte
examene ne ofera viata?): el trebuie sa fie de o sinceritate maxima cu el însusi - sa se
gândeasca bine daca poate sau nu sa faca canonul, sau cât anume poate sa faca din canon.
Parintele Paisie Aghioritul spune ca "trebuie ca fiecare sa-si încerce rezistenta sa
si astfel sa ia aminte. Mai ales atunci când omul este la o vârsta înaintata, este trebuinta
de mai multa atentie, pentru ca unei masini vechi, daca va alerga cu aceeasi viteza cu care
alerga atunci când era noua, îi vor sari si rotile si carburatorul... În perioada în care ma
durea mijlocul, nu puteam rosti rugaciunea lui Iisus stând în picioare. Când am vazut ca
situatia s-a îmbunatatit putin, m-am ridicat si am început sa fac rugaciunea în picioare si
metanii, dar a început sa ma doara din nou. M-am asezat putin. Apoi mi-am spus: "Hai sa
mai încerc". Dar din nou a început sa ma doara. Dupa aceea nu am mai continuat, dar
eram împacat cu constiinta" [13; 234-235].
Silirea fortata poate avea urmari negative (am mai scris doar despre asta). Dar sa
luam aminte la faptul ca parintele nu s-a lenevit sa se ridice la rugaciune. Ci a facut tot ce
i-a stat în putinta. Dar, în cele din urma, biruit de neputinta trupeasca, a renuntat sa se mai
roage stând în picioare. Ce e important? Ca avea constiinta împacata.
E greu sa avem constiinta împacata si când suntem sanatosi, dar când suntem
bolnavi. Totusi, prin constiinta ne vorbeste Dumnezeu. Si daca, atunci când suntem
bolnavi, încercam sa sufocam glasul constiintei lepadând rugaciunea din comoditate, ne
lepadam prin aceasta si de Domnul rugaciunii, de Dumnezeul Caruia ar fi trebuit sa Îi
aducem rugaciuni.
Nu se afla în aceasta situatie cei ale caror dureri sunt mucenicesti, cei care sunt cu
adevarat rastigniti de durerile bolii. Rabdarea lor este cea mai curata rugaciune. Dar nu
multi bolnavi se afla într-o situatie atât de grava. Ba chiar unii nu cunosc deloc astfel de
dureri îngrozitoare, chiar daca bolile îi încearca ani îndelungati.
Vreau sa mai scriu un lucru care mi se pare important: este bine ca oricine vrea sa
biruiasca starea de plictiseala, de tristete sau chiar de deznadejde care îl poate cuprinde
atunci când vrea sa se apuce de canon sa încerce sa goneasca aceasta stare. Parintii
duhovnicesti recomanda într-o astfel de situatie o anumita pregatire pentru canon: ea
poate consta ori în citirea unui capitol din Noul Testament sau a unui fragment dintr-o
carte duhovniceasca, ori rostirea unei rugaciuni pe care crestinul o face cu mai multa
tragere de inima. Rostirea mecanica a canonului nu este de folos ("Si ce sa fac atunci, sa
nu îmi fac canonul deloc?" Nu, este mai bine sa fie facut canonul, chiar si mecanic, decât
sa se renunte la el. Numai ca este si mai bine ca în timpul rugaciunii crestinul sa ia aminte
la cuvintele pe care le rosteste. Chiar daca îi e greu, totusi acest efort îi aduce cununa.)
Dumnezeu nu ne vrea niste papagali care sa repete formule mântuitoare, ci vrea sa
întelegem ca suntem fiii Sai si ca trebuie sa ne adresam Parintelui nostru în asa fel încât
rugaciunea sa fie nu numai o rugaciune a gurii, ci sa fie o rugaciune în care mintea si
inima se deschid lucrarii harului dumnezeiesc.
De când m-am apucat sa îti scriu aceasta scrisoare mi-am pus întrebarea daca e
bine sa îti spun ceva despre asa numita rugaciune a lui Iisus. Este bine ca despre ea sa
scrie cei care sunt sporiti pe calea practicarii ei. Eu nu îndraznesc sa îti scriu aproape
nimic despre ea. Îti voi reproduce doar un citat din cartea Pelerinul rus, una dintre cele
mai frumoase si mai miscatoare carti ortodoxe. Poate ca ai citit-o deja, poate nu. Dar
citatul pe care îl voi reda aici este bine sa ramâna bine întiparit în mintea fiecarui crestin,
si cu atât mai mult în cea a bolnavului care, stând pe patul de boala, are mai mult timp la
dispozitie pentru a se ocupa cu aceasta rugaciune. (Pentru cine nu stie, rugaciunea lui
Iisus este formata din cuvintele Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-
ma pe mine, pacatosul? Pe treptele înalte ale rugaciunii, aceasta devine neîncetata si în
urma rugaciunii mintea coboara în inima; parintii duhovnicesti învata ca mirenii nu
trebuie sa caute treptele înalte ale rugaciunii, ci trebuie sa rosteasca rugaciunea cu gura,
pâna ce mintea le va fi curatita. Sarirea etapelor este fatala, ducând la nebunie si la
ratacire.)
"Roaga-te oricum, însa mereu, si nu te nelinisti de nimic, fii vesel si linistit cu
duhul, caci rugaciunea va rândui toate si te va întelepti. Tine minte puterea rugaciunii
despre care vorbesc Sfintii Ioan Gura de Aur si Marcu Ascetul; cel dintâi spune ca
"rugaciunea, chiar atunci când este facuta de noi, care suntem plini de pacate, ne curata
numaidecât?". Iar al doilea vorbeste astfel: "Ca sa ne rugam într-un fel oarecare, sta în
puterea noastra; dar ca sa te rogi curat este un dar de sus!".
Prin urmare, jertfeste lui Dumnezeu ceea ce îti sta în putere; adu-I la început drept
jertfa macar cantitatea, adica un numar cât mai mare de rugaciuni, si puterea lui
Dumnezeu se va revarsa în neputinta ta. Rugaciunea va deveni o deprindere si, facându-
se una cu firea, va ajunge o rugaciune curata, luminoasa, înflacarata, asa cum se cuvine.
(?)
Iata, rugaciunea e totul! Ea ne este data ca un mijloc atotcuprinzator spre
mântuirea si desavârsirea sufletului? Dar cu indicarea rugaciunii este aici strâns unita si
conditia ei: "Neîncetat va rugati!", asa cum porunceste cuvântul Domnului. Ca urmare,
rugaciunea îsi va arata toata puterea ei lucratoare si roadele doar atunci când va fi rostita
des, neîncetat. Repetarea deasa a rugaciunii tine fara nici o îndoiala de vointa noastra
libera, pe câta vreme osârdia, desavârsirea, ca si curatenia rugaciunii sunt un dar de sus"
[33; 196-197].
Cred ca este bine sa îti scriu totusi un sfat pe care l-am primit de la un parinte care
a murit destul de tânar si care înainte de a muri a stat o vreme în spital. El îi sfatuia pe
bolnavi sa rosteasca rugaciunea lui Iisus cu gura cât mai mult: "Când sunteti sanatosi,
aveti de alergat în multe parti. Va este greu sa prindeti momente atât de linistite ca cele
din spital. Încercati sa goniti singuratatea prin rugaciune. Chiar daca pentru o vreme
rugaciunea lui Iisus va fi plictisitoare, chiar daca va va durea gura de prea multa repetare,
nu renuntati.
Nu se poate ca la rugaciunea lui Iisus, pe care o puteti spune si câteva ore pe zi, sa
aveti aceeasi luare-aminte pe care o aveti la acatiste, la paraclise sau la alte canoane care
nu va iau mai mult de o ora pe zi. Dar Dumnezeu nici nu cere sa va fortati la rugaciunea
lui Iisus. Ea difera de celelalte rugaciuni si canoane. Daca multi au regretat faptul ca au
încercat sa sara direct la stari înalte - la rugaciunea mintii sau la cea a inimii - nimeni nu a
regretat faptul ca s-a nevoit vreme îndelungata cu rugaciunea cu gura. Multora, aceasta
nevointa le-a schimbat viata? Duhovnicii nu interzic ucenicilor sa rosteasca rugaciunea
cu gura. Da, pentru rugaciunea mintii este nevoie de sfatul si de binecuvântarea unui
duhovnic iscusit, pentru ca sa nu se cada în înselare, dar rugaciunea cu gura, chiar daca
este lipsita de mari mângâieri, este lipsita si de pericole? Si, daca omul va spori în
rugaciune, îl va ajuta Dumnezeu sa gaseasca un povatuitor iscusit, ca sa îi arate care sunt
etapele urmatoare?" (Parintele care a spus aceste cuvinte avea obiceiul sa daruiasca
metanii altora, pentru ca siragul de metanii - sau metanierul de mâna - are rolul de a ajuta
mintea sa nu se împrastie. Daca bolnavul vrea sa rosteasca rugaciunea lui Iisus i-ar prinde
bine un metanier.)
Cam atât am vrut sa îti scriu. Este usor sa scrii despre rugaciune, dar este mai greu
sa te rogi, sa duci povara rugaciunii. Dumnezeu sa te lumineze si sa te calauzeasca pe
calea rugaciunii, ajutându-te sa nu te poticnesti. Iar daca te vei poticni, sa te ajute sa te
ridici si sa mergi mai departe?
Sfantul Teofan Zavoratul
Despre nesimtirea si raceala inimii
Nu rareori se intampla ca oamenii care merg pe calea bunei vieturi crestinesti,
brusc, si dupa cat se pare, fara nici un motiv, sa inceapa sa simta in ei o paralizie a tuturor
puterilor sufletesti, in urma careia le apare raceala fata de toate nevointele duhovnicesti
de pana atunci. Celor ce se intreaba cum si de ce se intampla acest lucru si cum sa lupte
cu el, Preasfintitul Zavorat zice:
Acest lucru li se intampla tuturor din cand in cand.(...) mijloacele de izbavire nu
sunt foarte complicate: A rabda si a te ruga!
Sfantul Marcu Ascetul pomeneste trei vrajmasi ai rugaciunii: nestiinta impreuna cu
uitarea; lenevia impreuna cu nepasarea si nesimtirea impreuna cu impietrirea.
Este posibil ca Dumnezeu Insusi sa trimita acestea pentru invatare de minte - sa
nu ne punem nadejdea in noi insine. Cateodata luam multe asyupra noastra si asteptam
mult de la eforturile, mijloacele si istenelile noastre. Dar, iata, Domnul ia harul si ne lasa
singuri spunand parca: ''Poftim, incearca-ti puterile!'' cu cat exista mai multe daruri
naturale, cu atat mai necesara este aceasta invatare de minte. Daca intelegem acest lucru,
rabdam.
Acestea sunt trimise si ca pedeapsa pentru pornirile patimase, ingaduite si neosandite de
noi si neacoperite de pocainta.
Pornirile acestea sunt pentru suflet exact ceea ce este pentru trup hrana proasta,
care ori ingreuiaza, ori slabeste, ori indobitoceste. trebuie sa cercetam cu atentie sa vedem
daca nu cumva exista asa ceva in suflet. Cel mai mult nesimtirea si raceala vin in urma:
maniei, a nedreptatii, a supararii, a osandirii, a trufiei si a celor asemenea lor. Un singur
lucru ne ramane - a ne rugam(...) pentru izbavirea de aceasta uscaciune. In perioada
racelii si a nesimtirii, in minte sunt greu de tinut cuvintele rugaciunii, totusi este posibil.
Trebuie sa luptam impotriva sinelui. Tocmai ostenirea sinelui va fi mijlocul de a-L
indupleca pe Domnul spre mila si de a inapoia harul. DAR NU TREBUIE
NICIDECUM SA RENUNTAM LA RUGACIUNE!
Sfantul Macarie spune: Domnul vede cat de sincer iti doresti binele acesta si ti-l
trimite. Iar rugaciunea impotriva racirii inimii [sa o faci], cu cuvantul tau, inainte de
pravila si dupa pravila…, ca si cum aduci inaintea fetei Lui un suflet mort: “Vezi ,
Doamne, cum este sufletul meu! Zi, asadar, un cuvant si se va vindeca!”. Cu aceleasi
cuvinte si in timpul zilei sa I te adresezi mai des lui Dumnezeu.
Cel mai important este sa nu lasati sufletul sa se raceasca. Tineti gandurile sfinte
in minte si simtiti-le, in acelasi timp, in inima.
Raceala este o stare amarnica si primejdioasa. La Domnul ea sta in randul
mijloacelor de calauzire, invatare si indreptare. Insa poate sa fie si ca pedeapsa. Cauza
acesteia este pacatul vadit, dar, atunci cand nu-l puteti vedea, trebuie sa cautati pricinile
in simtamintele si dispozitiile launtrice:
- nu cumva vi s-au strecurat ingamfarea ca nu sunteti ca ceilalti?
- nu cumva va multumiti cu oranduiala de viata pe care o duceti?, si v-ati culcat
pe o ureche spunand ca nu mai trebuie sa va ingrijiti de nimic?
- nu cumva aveti de gand sa pasiti singuri pe calea mantuirii si sa ajungeti sus
numai prin mijloacele voastre?
Sfintii Parinti spun: ''Nu te masura pe tine!'' cea mai buna masura pentru sine este
''Nu am nimic Doamne, da-mi sa pun inceput bun! Doamne cu judecatile pe care le stii,
mantuieste-ma'' si alungati orice gand care va spune sa va masurati si,''Uitand cele ce sunt
in urma'' oricare ar fi ele catre cele dinainte sa tindeti. Vrajmasul va indeamna sa va
masurati pentru ca ingamfarea sa strice tot. Sa spuneti totdeauna in sinea voastra:
''NU AM NIMIC, NU AM DE CE SA MA MASOR!''
Osteniti-va sa va adunati gandurile mai mult pe ideea ca inca nu ati inceput lucrul.
Apoi adaugati convingerea potrivit caruia chiar daca a-ti ajunge pe cai inalte, niciuna nu
este sigura fata de cadere.
Sa nu credeti ca va veti aprinde singuri pe voi insiva, Domnul va va aprinde cand
va veni vremea. Iar lucrul vostru este OSTENEALA SI IAR OSTENEALA. La aceasta
osteneala launtrica sa adaugati rugaciunea catre Domnul, anume pentru izbavirea de
aceasta rana. Lasati toate celelalte lucruri si pastrati numai aceasta rugaciune impotriva
racelii. SI SA NU VA DATI PACE PANA CAND NU VA VETI INCALZI!. Incalzirea
vine prin atingerea Domnului de inima voastra, iar caldura neincetata este vederea
Domnului in inima. Sa va daruiasca Domnul acest bine.
Sfantul Isaac Sirul spunea: ''Nu fii tulburat in cuget si nu incuraja slabirea
sufleteasca, ci rabda, citeste cartile invatatorilor, sileste-te la rugaciune si asteapta ajutor.
El va veni atat de curand incat nici nu-ti vei da seama.''
Nu fiti nepasatori si nu va descurajati.
Faceti ca trupul sa simta ca o mana grea sa afla peste el. Ura si dusmanie
neimpacata fata de trup sa aveti si voia lui sa o persecutati. Indata ce trupul slabeste,
simtamandu-l duhovnicesc invie. Foarte mult inseamna sa nu-l lasati sa se prabuseasca,
sa tineti in bunastare toate madularele lui prin incordarea launtrica am muschilor. Acest
lucru mentine cu putere voiniciunea Duhului si ajuta sufletul sa stea in stare de trezvie.
Nimic nu este spre placerea trupului, ci numai spre sanatate, caci trupul niciodata nu este
satul. Puneti-va ca lege: sa plecati de la masa putin infometati. Sclava cea rea - trupul - va
simti ca asupra sa se afla o mana puternica!
Miscarilor rugaciunii niciodata sa nu va opuneti si nimic sa nu preferati inaintea
ei, dimpotriva, sa fiti gata sa jertfiti totul pentru ea. Caci ea este imparateasa. Si punctul ei
de sprijin este Duhul umilit.

Sfântul Teofan Zăvorâtul

Pravila de rugăciune
După tunderea sa în monahism, Teofan, împreună cu alţi monahi
proaspăt călugăriţi, s-a dus la Lavra Pecerskaia la binecunoscutul
părinte Partenie. Stareţul le-a spus:
„Voi, călugărilor învăţaţi, care vă asumaţi diverse reguli, nu uitaţi că un
singur lucru este cel mai de trebuinţă dintre toate: să te rogi, să te rogi
neîncetat în mintea şi inima ta către Dumnezeu”.

In ceasurile in care lumea oarba petrece in veselii zgomotoase si nebunesti, robii

lui Hristos plang in linistea chiliilor, revarsandu-si rugaciunile pline de osardie inaintea
Domnului.
Fiii lumii dupa ce isi petrec noaptea intr-o nebuneasca priveghere, intampina ziua
urmatoare cu duhul intunecat si scarbit, iar robii lui Dumnezeu intampina acea zi cu
veselie si cu duh imbarbatat, stapaniti de constiinta si de simtirea unei neobisnuite
capacitati pentru cugetarea de Dumnezeu si pentru a reimprospata lucrurile bune, intrucat
noaptea care a trecut ei au petrecut-o cu nevointa rugaciunilor. Domnul, in timpul
rugaciunilor Sale a ingenunchiat, deci nici tu crestine nu trebuie sa neglijezi
ingenuncherile, daca ai puteri suficiente pentru a le savarsi. Prin plecarea noastra cu fata
la pamant, dupa lamurirea Sfintilor Parinti, se inchipuie caderea noastra iar prin ridicarea
de la pamant, Rascumpararea noastra.
Inainte de a incepe pravila de seara, este deosebit de folositor sa facem un numar
de metanii, dupa putere; caci in urma lor trupul ti se va incalzi, iar inima va primi un
simtamant de tristete binecuvantata, iar prin una si prin cealalta se va pregati o citire plina
de osardie si de luare aminte a pravilei.
In vremea savarsirii pravilei si a metaniilor nu trebuie sa ne grabim deloc. Atat
pravila cat si inchinaciunile trebuie sa le savarsim cat se poate de incet. E mai bine sa
citim mai putine rugaciuni si sa batem mai putine metanii, pentru luare aminte, decat
multe, si fara de luare aminte.
Alege-ti o pravila corespunzatoare puterilor tale sau cea data de duhovnic. Ceea
ce a spus Domnul despre Sambata (cum ca ea este pentru om, iar nu omul pentru ea), se
poate si trebuie raportat catre toate nevointele binecuvantate, iar printre ele si catre
pravila de rugaciune. Pravila de rugaciune este pentru om, iar nu omul pentru pravila. Ea
trebuie sa-1 ajute pe om sa ajunga la sporirea in cele duhovnicesti, nu sa-i serveasca drept
o povara cu neputinta de purtat, care zdrobeste puterile trupesti si tulbura sufletul. Cu atat
mai mult, ea nu trebuie sa slujeasca drept un prilej de mândrie si de o pagubitoare
părere de sine, de pierzatoare osandire si injosire a semenilor.
O pravila de rugaciune aleasa cu chibzuinta, corespunzatoare puterilor si felului
de viata, serveste drept un mare ajutor pentru cel ce se nevoieste pentru mantuirea sa.
Savarsind-o in anumite ceasuri, dobandim o deprindere, o cerinta fireasca si necesara. Cel
ce a capatat aceasta fericita deprindere, de indata ce se va apropia de obisnuitul loc de
savarsire a pravilei, sufletul i se umple de o dispozitie catre rugaciune. El n-a inceput sa
pronunte nici un cuvant din rugaciunile citite de el, iar din inima se si revarsa umilinta si
mintea se adanceste in intregime in camara dinlauntru.
“Prefer, a spus un oarecare Parinte, o pravila de scurta durata dar mereu
indeplinita decat una e lunga durata dar in scurta vreme parasita. Iar o astfel de soarta o
au intotdeauna pravilele de rugaciune ce nu sunt pe masura puterilor”.
In timpul primului avant de ravna si fierbinteala, nevoitorul le indeplineste un
timp oarecare, dar desigur ca dând atentie mai mult cantitatii, decat calitatii mai tarziu
puterile ii slabesc din cauza nevointelor ce intrec fortele trupesti, ceea ce il sileste sa-si
scurteze din ce in ce mai mult pravila.
Vai! Si adeseori nevoitorii, randuindu-si fara nici o chibzuiala o pravila
impovaratoare, trec de la pravila cea atat de grea direct la lepadarea oricarei pravile. Dupa
lepadarea pravilei si chiar dupa scurtarea ei, năpădeste numaidecat asupra
nevoitorului o tulburare. Din tulburare, el incepe sa simta un
dezechilibru sufletesc. Din dezechilibru se naste trandavia care,
intarindu-se, produce o slabire si o iesire din fire, iar din lucrarea lor,
nevoitorul fara judecata incepe sa se dea in mainile unei vieti desarte
si risipite, cazand cu indiferenta in cele mai grosolane greseli. Vai!
Dupa ce ti-ai ales o pravila de rugaciune pe masura puterilor si necesitatilor
sufletesti, lupta-te cu tine sa o implinesti, cu grija si fara abatere, caci aceasta este de
trebuinta pentru mentinerea puterilor morale ale sufletului tau, asa cum este de trebuinta
pentru mentinerea puterilor trupesti, un aer curat si o hrana sanatoasa suficienta ce se
intrebuinteaza zilnic in anumite ceasuri.
“In ziua Judecatii Sale, Domnul nu ne va osandi pentru ca am lasat psalmii – zice
Sfantul Isaac Sirul – nu pentru ca am lasat rugaciunile, ci pentru ca am dat putinta
demonilor sa intre liber in noi. Demonii, cand vor afla un loc, vor intra si vor inchide
usile ochilor nostri. Atunci ei indeplinesc prin noi, care ne facem uneltele lor, in chip
silnic si necurat, cea mai cumplita razbunare, tot ce nu este ingaduit de Dumnezeu”.
Vai! Din pricina ca am lasat o mica pravila, pentru ca cei care o indeplinesc, se
invrednicesc de apararea lui Hristos – noi ne facem supusi diavolilor, dupa cum este scris
de un oarecare intelept: “Cel ce nu-si supune voia sa lui Dumnezeu, se va supune
vrajmasilor sai”. Aceste pravile, care ti se par mici, ti se vor face niste ziduri impotriva
celor ce staruie sa ne robeasca.
Savarsirea acestor pravile inlauntrul chiliei este stabilita cu intelepciune de cei ce
au asezat Tipicul Bisericesc, dupa o descoperire de sus, pentru paza vietii noastre.
Marii Parinti ai Bisericii, care dintr-un prea mare belsug de lucrare a darului au
petrecut intr-o neincetata rugaciune, nu-si lasau nici pravila lor, pe care s-au obisnuit sa o
săvarşeasca in anumite ceasuri din zi si din noapte. Multe din dovezile
de acest fel le vedem in vietile lor. Antonie cel Mare, savarsindu-si
pravila la ceasul al noualea (ceasul al noualea bisericesc corespunde
ceasului al treilea de dupa amiaza) s-a invretlnicit de o descoperire
dumnezeiasca.
Cand Preacuviosul Serghii Radonejschi se ocupa cu citirea rugaciunilor sale, in
timpul Acatistului Maicii Domului i s-a aratat Prea Sfanta Fecioara insotita de Apostolii
Petru si Ioan.
Citirea plina de rugaciune din Acatistul Prea Dulcelui Iisus, in afara de vrednicia
sa proprie, serveste drept o admirabila pregatire pentru exercitarea cu rugaciunea lui
Iisus, care se citeste astfel: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma
pe mine pacatosul”. Aceasta rugaciune alcatuieste aproape unica indeletnicire pentru
nevoitorii sporiti care au ajuns la simplitate si curatenie, pentru care orice multa cugetare
si multa cuvantare le este drept risipire impovaratoare. Acatistul arata cu ce ganduri poate
fi insotita rugaciunea lui Iisus, care pentru un nou incepator pare extrem de uscata. El, in
toata intinderea lui, zugraveste numai cererea pacatosului ca Domnul Iisus Hristos sa-1
miluiasca; dar acestei cereri i se dau felurite forme corespunzatoare cu munca mintii
noilor incepatori. Asa li se da pruncilor hrana, care mai intai este inmuiata.
Iubite frate, supune-ti libertatea in folosul pravilei, caci ea, lipsindu-te de
libertatea pierzatoare, te va lega numai pentru ca sa-ti aduca libertatea duhovniceasca,
libertatea lui Hristos. La inceput lanturile ti se vor parea grele, mai tarziu insa, se vor face
scumpe pentru cel legat de ele.
Toti sfintii lui Dumnezeu au luat asupra lor si au purtat jugul cel bun al pravilei de
rugaciune. Urmeaza si tu lor, calca si tu pe urmele Domnului nostru Iisus Hristos, Care
luand trup omenesc si aratandu-ne prin El Insusi Chipul de purtare, a lucrat asa cum lucra
Tatal Lui, vorbea ceea ce Ii poruncea Tatal, avand drept scop implinirea intru totul a voii
lui Dumnezeu. Voia Tatalui si a Fiului si a Sfantului Duh este una. Cu privire la oameni,
ea se cuprinde in mantuirea oamenilor.
 Prea Sfanta Treime, Dumnezeul nostru, Slava Tie! AMIN.

CELE SAPTE PLANSURI ALE SFANTULUI EFREM SIRUL

Rugaciuni pe care le rostesc cei ce vor sa-si schimbe voia lor cea plecata catre patimi si
dezmierdari

PLANSUL DE LUNI SEARA

Primeste rugaciunea gurii mele celei intinate si necurate, Stapane al tuturor,
iubitorule de oameni, Iisuse Hristoase; si sa nu te ingretosezi de mine ca de unul ce sunt
nevrednic si nepriceput. Nici sufletul meu, care de iad se apropie, nu-l judeca nevrednic
de mangaierea Ta. Cauta-ma pe mine ca pe oaia cea pierduta, caci m-am facut pustiu de a
ma indrepta catre toata osardia si tot gandul cel bun. Caci, dupa ce m-am orbit cu
dulcetile si cu dezmierdarile, am intunecat sufletul meu si de betia patimilor este innegrita
inima mea.
Marturisesc Tie Doamne, Mantuitorul lumii, toata amaraciunea, rautatea si
dobitocia mea. Voi spune, iarasi, din inima, toata bunatatea si veselia Ta pe care Tu,
Doamne, din nemarginita iubire le-ai revarsat peste mine. Din pricina mea Te-am
intaratat, Doamne; m-am aratat fara osardie catre facerea de bine, m-am gandit des la rau
si lesne am savarsit tot pacatul. Iar Tu, Stapane, ai trecut cu vederea toata rautatea mea
din pricina nemarginitei intinderi a indurarii Tale, Fiule al lui Dumnezeu. Capul meu se
inalta prin darul Tau, Stapane, dar se smereste iarasi pentru pacatele mele. Ma trage pe
mine, iarasi, darul Tau catre viata, iar eu, mai vartos, catre moarte cu staruinta ma duc.
O, cat de cumplita e obisnuinta patimilor ! Cum leaga mintea cu legaturi de
nedezlegat! Si eu, pacatosul, ma leg cu ele de buna mea voie. Si inca ma si bucur cand
ma vad legat. Cufundat sunt in adanc: si-n fiecare zi ma bucur de lanturile vrajmasului si
ma indulcesc intr-insele. Ne leaga cu legaturi pe care nu vrem sa le vedem, si de-a pururi
ne intinde curse, in care ma prind. Pentru ca el insusi cunoaste cugetul si pornirea. Si
fiindca este mai tare, intr-o clipita ma leaga.
Acesta este plansul, aceasta este tanguirea, pentru ca ma ferec eu singur, ca si cu
niste obezi, cu voile mele. Caci putand sa zdrobesc legaturile intr-o clipita de ochi si sa
ma fac slobod de toate cursele, nu vreau s-o fac. Ma las biruit de trandavie si de
obisnuinta patimilor. Cu voia ma supun lor. Acest lucru, de rusine plin,este mai greu de
plans. Pentru ca merg cu voile mele la vrajmasul meu si el imi leaga sufletul si ma
omoara in patimi, bucurandu-se. Si putand sa sfarm legaturile, iata ca nu poftesc! Este
oare alta rusine mai cumplita decat aceasta a mea? O, nu !
Nimic nu este mai de rusine decat ca cineva sa faca voile vrajmasului sufletului
sau ! Si asa, aflandu-ma eu, ticalosul, si cunoscand legaturile mele, le ascund din falsa
evlavie.
Iar cugetul meu ma mustra si ma omoara in adancul sufletului: "pentru ce nu te
trezesti ticalosule?".
Oare nu stii ca langa usa este infricosata zi a judecatii?
Scoala-te ca un puternic! Rupe-ti legaturile! In tine este puterea dezlegarii ca si
puterea legarii. Asa ma mustra pururea, in adancul sufletului, sfanta stiinta. Si eu nu
vreau sa ma izbavesc din legaturile curselor. Ma tanguiesc si suspin in fiecare zi, si iarasi
in chip zilnic ma descopar legat. Vrednic de jale si ticalos sunt eu, nesporit in lucrul cel
bun al vietii mele, fiindca nu ma tem de cursele mortii.
Trupul imi este imbracat cu chip de cucernicie, de ochii privitorilor mei, dar
sufletul imi este ferecat, ca in niste obezi, de ganduri necuvioase. Pe dinafara ma fac
cucernic cu multa sarguinta dar inauntru sunt uraciune in fata lui Dumnezeu. Imi
indulcesc graiul cu oamenii, cautand sa par bun, in timp ce sunt amar si rau cu voirea.
Si ce oare voi face in ziua cunostintei? Atunci cand judecatorul Dumnezeu va da
pe fata totul inaintea judecatii? O! Ce mare frica ticaloseste inima mea, fiindca ma strang
eu insumi in lantul nemarginitelor faraldelegi!
Eu insumi stiu ca acolo ma voi munci daca nu voi imblanzi aici, cu lacrimi, pe
Judecatorul. Pentru aceasta, ma rog sa nu Iti incui indurarile, Stapane, intru urgie; ca Tu
Insuti astepti intoarcerea mea, pentru ca nu voiesti sa vezi pe cineva arzand, ci voiesti ca
toti oamenii sa se mantuiasca in viata cea vesnica. Indraznesc deci, la indurarile Tale,
Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, cad inaintea Ta, rugandu-ma. Cauta spre
mine si ma miluieste! Scoate din temnita faradelegilor sufletul meu!
Straluceste-mi in minte raza de lumina, mai inainte de a ne duce la judecata ce va
sa-mi fie infricosata. Frica mare ma apuca pe mine, ticalosul si inversunatul. Cum ma duc
eu acolo, cu totul gol de fapte bune! Frica si cutremur ma cuprinde, Doamne, cand ma
vad pe mine fara de osardie spre bunatate. Si cu ganduri potrivnice ma svarcolesc intr-
una, plecandu-mi dracilor, care, cu dezmerdarile patimilor, spre pierzare pururea ma
amagesc. Ma aseman prea bine negustorului trandav si lenes, care, in fiecare zi, isi
pagubeste capitalul cu castigul. La fel si eu ticalosul, ma pagubesc zilnic de bunatatile
mele cele ceresti intru multe invaluiri, care mi trag spre rau, caci simt in mine cum, in
fiecare ceas, eu ma fur singur. Si vrand, ma aflu intru acelea pe care le urasc. Ma
inspaimant eu insumi de voirea mea, care, in multe chipuri, se arunca intru necazuri in
pricina ca pacatuiesc. Si ma inspaimant iarasi de pocainta mea, care nu are temelie tare pe
stanca cea izbavitoare care ma poate mantui. O, cum nu ma lasa in pace vrajmasul
sufletului!
Cum pune in fiecare zi temelia zidirii pe care, cu mainile mele, iarasi o risipesc!
N-am pus inceput bun pocaintei sufletului. Sunt un rob al trandaviei. Cu insasi
voia mea si cu multa osardie slujesc vrajmasului. O, cine va da capului meu apa cea fara
de nume care sa-l spele? Si cine ochilor mei izvoare de lacrimi cu care sa plang totdeauna
catre induratul Dumnezeu? Sa cer dar de la el sa trimita har mie, pacatosului, Si sa ma
scape de marea cea innebunita, care, cu valurile pacatului, inviforeaza necontenit inima
mea.
Caci voile mele au biruit ca niste rani care nicidecum nu primesc doctorii de
vindecare.
Femeia cea pacatoasa, inteleapta s-a aratat fiindca s-a temut si s-a sarguit si-a urat
lucrurile pacatului, aducandu-si aminte de rusinea cea vesnica ce va sa fie si de chinuirea
cea nesuferita a muncii iadului.
lar eu, pentru patimile pacatului,in fiecare zi rugandu-ma, nu ma indepartez de
dansele, ci raman de-a pururea nebun,intru obiceiul cel rau. Spre nadejdea de pocainta
imi este asteptarea, furandu-ma cu desarta-i fagaduinta si zicand: ma pocaiesc, in vreme
ce eu niciodata nu ma pocaiesc cu adevarat. Ma pocaiesc numai cu graiul in timp ce cu
lucrurile, mult stau in urma de adevarata pocainta. Deci imi uit firea, facand cunostinta cu
raul si, intaratand pe Domnul, neintrerupt pacatuiesc. Izvor de pocainta nu am aflat caci
cu intarire am facut pacatul, si nu fara de voie am pacatuit. Si Iuda, vanzatorul, loc de
pocainta nu a aflat, caci cu Domnul fiind, a pacatuit si stia ceea ce facea, fiindca avea
cunostinta Domnului. Deci pentru pacatele noastre,intru cunostinta facute, ce voi astepta
eu, ticalosul?
Si daca cel ce numai gandeste raul intocmai e cu cel ce-a lucrat, apoi eu ce
raspuns voi da pentru nenumaratele multimi, ale faradelegilor mele? Ham, gandind rasul
tatalui sau, lepadat a fost. Cei ce s-au unit, in car de foc s-au inghitit nimic zicand sau
facand. Si cei din vremea lui Ilie, asemenea au patimit. Si Saul cu gandurile slujirii de
idoli numai invoindu-se, s-a lepadat de Dumnezeu. Si Aristotel, numai sfatuind pentru
pacat, a murit. Si fiii lui Aron, gresind, s-au sfarsit. Si Anania si Safira, cu nebagare de
seama petrecand, vreme de pocainta n-au aflat.
Dar eu cel ce fac intru cunostinta fapta mea, privesc la invoirea mea si zic ca
astept cu credinta hotararea dreptatii ce mi se cuvine.
Pentru ce ma las amagit de chipul smereniei mele cand eu sunt eu totul strain de
faptele cele bune si cele potrivnice fac inaintea lui Dumnezeu? Fariseii au suferit
mustrare atunci cand Mantuitorul Hristos le arata pe fata minciuna portului si-a chipului
lor !
Iar eu adesea ma plictisesc de mustrarile cugetului si caut sa mi-l adorm spre a
scapa de ele. Atunci amar este adevarul celor ce cauta sa-l ascunda. Ci eu vin acum,
Doamne, sa-mi descopar chipul si se vor arata viermii, si voi dezveli fata si ochii, si vor
vedea cei de fata fatarnicia mormantului si minciuna faptei mele se va descoperi si vor
privi toti fata mea de fariseu. Caci chiar aici, in lume, ea se face vazuta, nu numai dincolo
in vesnicie, unde o va arde focul.
Tinde-i mana de ajutor celui ce se tavaleste Doamne! Caci voind a ma scula nu
pot, pentru ca sarcina pacatelor mele s-a ingreunat peste masura si obiceiul cel rau ma
opreste, legandu-ma. Vad si ca intr-o negura umblu, si intru mult intuneric misc mana
mea, si ca un slabanog sunt. Mi se pare ca sunt sarguitor si iata ca ma plictisesc curand.
Ma rog sa ma izbavesc, si cu toate ca postesc, vad ca sunt impiedicat de duh
vrajmas. Vreau sa ma blagoslovesc mult, dar cu inima nu-L iubesc pe Dumnezeu.
Cum voi indrazni sa cer iertare pentru pacatele, mele, cand petrecerea de mai
inainte eu nu o uit; sau cum ma voi dezbraca de omul cel vechi, care se strica, cand
poftele amagirii celei vechi nu ma leapada ?
Miluieste-ma, Dumnezeule, dupa mare mila Ta, si dupa indurarile Tale sterge
faradelegile mele.
Gura mea netrebnica striga catre Tine, Stapane, si inima mea necurata si sufletul
meu intru pacate intinat. Auzi-ma pentru bunatatea Ta, si rugaciunea mea nu o lepada.
Caci nu lepezi rugaciunea mea, ci a celor ce nu se pocaiesc intru adevar. Dar pocainta
mea, Doamne, nu este curata! Un ceas ma pocaiesc si doua Te intarat. Intareste sufletul
meu pe piatra pocaintei. Lumineaza, cu darul Tau, intunericul din mine.
Pleaca-Te, bunule Dumnezeu, catre plansul inimii mele, dar nu pentru dreptatile
mele, caci nu au nici o bunatate, ci pentru multa si negraita Ta bunatate si pentru
indurarile Tale!
Ridica din nou, Doamne madularele mele pe care le-a frant pacatul! Si lumineaza
inima mea pe care a intunecat-o pofta cea rea!
Izbaveste-ma, Doamne, de tot lucrul cel rau cu care se straduieste sa ma surpe pe
mine potrivnicul. Nu-Ti intoarce fata de la mine.
Sa nu-mi zici mie: " Adevar zic tie, nu te cunosc pe tine ".
Mantuieste, Doamne, din moarte, sufletul necajit! Tu, cel ce ai stapanire peste
viata si peste moarte! Caci Tu ai zis, Stapane: " Cere si ti se va da! "
 Curata-ma, Doamne, de tot pacatul, mai inainte de sfarsit. Si daruieste-mi,
iubitorule de oameni, in toata viata aceasta care mi-a mai ramas, sa izvorasc lacrimi din
inima spre curatirea intinaciunii mele celei sufletesti, ca sa pot sterge de aici din datoriile
mele cele multe, macar putine greseli, si sa ma mantui acolo prin acoperamantul mainii
Tale celei atotputernice, atunci cand va tremura tot sufletul de Slava Ta cea Infricosata.
Asa, Stapane, Fiule al lui Dumnezeu, auzi-Ma si primeste rugaciunea pacatosului
robul Tau !
In dar mantuieste-Ma pe mine cu Darul Tau !
Ca milostiv si iubitor de oameni Dumnezeule esti si Tie slava inaltam, Tatalui si
Fiului si Sfantului Duh, acum si pururea si in vecii vecilor - Amin. -

PLANSUL DE MARTI SEARA

Vai mie, in ce fel de deznadajduim stau, in ce fel de rusine zac ! Nu este omul cel
dinlauntru, precum este cel vazut. Caci macar ca vorbesc despre sfintenie, cugetarea
uratelor patimi este in mine ziua si noaptea. Si macar ca ridic in slavi curatenia prin
graiurile mele, totusi in inima mea, ma gandesc la necuratenie.
Vai mie, ce fel de judecata imi este gatita ! Pentru ca numai chip de sfintenie am,
iar nu si putere. Cu ce fala ma voi apropia oare eu, care de atatea rautati sunt vinovat, de
Domnul Dumnezeul meu, Cel Ce-mi cunoaste si cele ascunse ale inimii mele. Ma tem,
stand la rugaciune, sa nu se pogoare foc din cer si sa ma arda pe mine, precum, oarecand,
pe cei care in pustie, cu foc de la Dumnezeu, Domnul i-a ars.
Dar eu ce voi astepta de la cele ale mele, care cu multa si nemasurata greutate de
pacate sunt infasurate?
S-a infocat inima mea, s-a schimbat gandul meu cel dreptcredincios, s-a intunecat
mintea mea. De-a pururea ma intorc ca un caine in varsatura sa.
Nu este in mine nici o indrazneala catre Cel Ce cearca inima si rarunchii. Mintea
nu-mi este curata si lacrimile imi lipsesc in rugaciune. Caci daca vreau sa suspin, fata mi
se apleaca scufundata in rusine. Bate-mi, o, Doamne, pieptul care este locas al patimilor
si al gandurilor rele !
Slava Tie, Facatorule de bine al sufletelor si trupurilor noastre. Mari si multe sunt
indurarile Tale peste noi pacatosii, Doamne!
Sa nu ma lepezi pe mine cu cei ce zic Tie "Doamne, Doamne", dar cu inima nu
implinesc voia Ta, pentru rugaciunile Prea Curatei Stapanei noastre, Nascatoarea de
Dumenezeu. Caci Tu cunosti, Doamne, patimile cele ascunse intru mine. Tu stii ranile
sufletului meu. Vindeca-ma, Doamne! Imi vei zidi casa sufletului la care se ostenesc toti
ziditorii, caci ma pregatesc catre impotrivirea patimilor. Cand ma apuc de lupta, insa,
atunci reaua mestesugire a dusmanului imi slabeste taria sufletului prin placeri, si fara sa
fie nimeni care sa ma sileasca, ca pe un robit ma trage catre ele.
Ma sarguiesc sa ma smucesc din vapaia care ma arde si din neiscusinta, dar,
impreuna cu ea ma scufund. Cert pe cel bolnav, in timp ce eu sunt mai bolnav ca dansul.
Doctor al patimilor vreau sa ma fac eu, ticalosul, si iata ca eu insumi ma dau lor robit.
Lumineaza-mi Doamne, ochii inimii ca sa-mi cunosc multimea patimilor.
Darul Tau sa umbreasca peste mine, Stapane. Lumineaza-mi mintea cea
intunecata, salasluind in mine lumina dumnezeirii ! Caci Tie nimic nu-Ti este cu
neputinta.
Cine nu ma va plange pe mine oare, cand, pentru o mica placere, focul cel nestins
l-am cumparat si de Imparatia cea vesnica m-am lepadat?
 M-am robit patimior, eu ticalosul!
Cu slobozenia sufletului meu, dobitoc m-am facut. Si nu pot sa caut catre Domnul
cel milostiv. Am ingropat in lene darurile Stapanului, cele de viata purtatoare, si am iubit
mai mult saracia patimilor! Strain m-am facut de faptele cele bune, in tara departata a
rautatii ducandu-ma.
Pe jumatate sunt mort, in viata fiind.
Plangeti-ma, lucratori infrinati, pe mine, care sunt indaratnic si indracit cu
pacatele si iubitor de dezmierdari! Plangeti-ma, cei miluiti, pe mine, care L-am amarit pe
Cel Ce m-a miluit! Plangeti-ma, cei ce ati iubit cele bune si ati urat cele rele, pe mine,
care am iubit cele rele si am urat cele bune. Plangeti-ma, cei cu viata imbunatatita, pe
mine, cel ce numai cu chipul sunt imbunatatit, dar cu faptele sunt patimas si nebagator de
seama. Plangeti-ma, cei ce bine ati placut lui Dumnezeu, pe mine, care am placut
oamenilor. Plangeti-ma, cei ce dragostea cea desavirsita catre Dumnezeu si catre
aproapele o aveti, pe mine, care numai cuvintele iubesc, dar cu lucrurile stau departe de
adevarata dragoste. Plangeti-ma, cei ce aveti rabdare, si aduceti roade prisositoare
Bisericii Domnului, pe mine, cel nerabdator si neroditor. Plangeti-ma cei ce fara de rusine
si cu indrazneala va rugati lui Dumnezeu, pe mine, cel ce ma rusinez a cauta la fata
Domnului. Plangeti-ma, cei ce aveti blandete, pe mine, cel ce sunt strain de blandete.
Plangeti-ma, cei smeriti si curati cu inima, pe mine, cel ingamfat si mandru si
necuviincios. Plangeti-ma, cei ce necastigarea apostolilor ati castigat, pe mine, cel
indracit, cel ce cu materia sunt ingreunat. Piangeti-ma, cei ce aveti in minte pe
Judecatorul si Judecata cea de dupa moarte, pe mine, cel ce marturisesc ca o pomenesc,
dar impotriva ei traiesc. Plangeti-ma, mostenitorii Imparatiei Cerurilor, pe mine,
mostenitorul gheenei focului.
Rugati-va, Sfinti ai lui Dumnezeu, pentru sufletui meu cel inviforat. Intru ceea ce
puteti, Sfinti ai lui Dumnezeu, ajutati-mi !
Caci stiu ca daca veti ruga pe Iubitorul de oameni, Dumnezeu, toate se vor ierta
noua, pentru noianul bunatatii Sale!
Si precum Dumnezeu este iubitor de oameni, asa si voi sa nu treceti cu vederea
rugaciunea mea, a pacatosului ! Caci eu n-am indrazneala, din pricina multelor mele
pacate rele. Lucrul vostru este, o, Sfinti ai lui Dumnezeu, a va ruga pentru cei pacatosi !
Iar la Dumnezeu, lucrul este ca pe cei deznadajduiti sa-i miluiasa
Rugati-va vietii pentru cel mort! Sa trimita Domnul darul Sau si sa opreasca
alunecarea sufletului meu smerit! Stapane al tuturor, primeste rugaciunea pacatosului !
Indulceste sufletul amarat de pacat ! Impartasesc celui insetat din izvorul vietii si il
povatuiesc cand inima ca intr-un lant de fier imi e tinuta. Sa ma intampine indurarile
Tale, Doamne, prin indurarile Sfintilor Tai, inainte de a ma trage impreuna cu cei ce
lucreaza faradelegea ! Acolo se vor descoperi cele intru intuneric si cele intru lumina,
lucrate de mine.
Vai mie, ce fel de rusine ma va cuprinde, cand ma vor vedea osandit pe mine, care
ma socotese acum fara prihana.
Lucrarea cea duhovniceasca am parasit-o, eu ticalosul, si patimilor m-am supus.
Vai mie suflete, pentru ce innegresti soarele cu negura patimilor? Pentru ce nu se
risipeste negura cand vine de fata raza? Pentru, ce alegem mai curand stricaciunea decat
nestricaciunea? Pentru ce ne framantam cugetul pe pamant cu patimile?
Haina cea dumnezeiasca am netrebnicit-o, si nevrednic de Nunta cea imparateasca
m-am facut. De bunavoie ne-am daruit pacatelor vrajmasului si vietii noastre robi ne-am
facut.
Ce vei zice, suflete al meu Judecatorului, in ziua cea infricosata si groaznica ? Am
flamanzit pentru Tine, sau inselat sau gol m-am facut, sau m-am smerit? Te-am iubit pe
Tine cu tot sufletul meu? Cu indrazneala striga suflete, catre Domnul ! Primeste darul
Lui, tu, cel ce esti slobod.
Pentru ce tot amani intoarcerea cand El te cheama? Pentru ce apuci pierzania si nu
mantuirea? Pentru ce nu-ti asculti cugetul cat mai ai inca vreme; pana ce esti domn al
gandurilor, pana nu se osteneste trupul si mintea inca e vie, pana nu va zacea in puterea
altora binele tau, pana ce mai poti prinde inca Darul cu puterea crediniei si nu, cu
indoiala, sa te prazi tu singur.
Pana cand lacrimile tale sunt vestite intoarcerii, intampina, stai vitejeste impotriva
patimilor. Lupta cu tarie, cu toata puterea, cu ajutorul lui Dumnezeu. arunca-te cu vitejie
asupra lui Goliat, sa nu te apuce mai inainte talharul, sa nu te rapeasca mai inainte
ucigasul. Ca nu cumva slujitorii Imparatiei sa te incuie afara. Se cuvine sa ne temem si cu
toata strajuirea sa ne pazim. Se cade sa nu ne aratam mincinosi ai marturisirii noastre.
Ca vamesul suspin, ca si curva lacrimez, ca talharul slobod glas, ca si fiul cel
curvar strig catre Tine, Iubitorule de oameni, Hristoase, Mantuitorul lumii, Lumina cea
adevarata. Intareste sufletul meu cel slabit si robit cu betia dezmierdarilor !
Tamaduieste ranile acestea, precum si abaterile mintii mele!
Spala-ma cu scumpul Tau Sange pe mine, cel inegrit, Rascumparator al
pacatului ! Acum este vremea bine primita ! Acum este zi de mantuire. Cu multumirea
milei Tale, intoarce-ma, Unule, indelung Rabdatorule! Si ma slobozeste de toata
desfatarea cea dezmierdatoare. Sa nu ma arda cuptorul patimilor. Ci, cu roua milei Tale
sterge sufletul meu!
Vai mie, ca mi-ai daruit, Doamne, lumina cunostintei si eu o lepad, netrebnicul.
De cate daruri ma mai umpli pe mine pacatosul, Stapane, iar eu ticalosul sunt nemultumit
si nerecunoscator cu voia ! Totdeauna ma indulcesc cu darul Tau, totdeauna ma intaresc
si totdeauna il lepad intru amaraciunea mea si iar ma schimb. Imi aduc aminte, Prea
Bunule, de moarte, de muncile cele vesnice; ci ma tragi pe mine totdeauna catre viata, sa
ma mantuiesc, iar eu in rautatea mea raman de-a pururi. Pentru aceasta nu voi avea nici
im raspuns acolo ! Bat sa mi se deschida usa milei Tale, Doamne; ingaduie-mi ca
rugandu-ma sa-mi dobindesc cererea ! Ca nu fara rusine caut sa ma miluiesc. Fii indelung
rabdator asupra mea, razvratitul ! Si izbaveste-ma de pacatele care m-au inconjurat,
ridica-ma sanatos din adancul faradelegilor !
Slobozeste-ma pe mine de tot lucrul cel rau mai inainte de a ma apuca sfarsitul.
Caci in Iad cine se va marturisi Tie? Albeste-mi vestmantul cel intinat mai inainte de a
veni porunca cea infricosata si a ma lua nepregatit si nerusinat. Izbaveste-mi sufletul
necajit din gura leului si miluieste-l pe dansul cu darul si indurarile Tale.
Pentru rugaciunile Prea Curatei Stapanei noastre, Nascatoarea de Dumnezeu si ale
tuturor Sfintilor, ca binecuvantat esti in vecii vecilor - Amin. -

PLANSUL DE MIERCURI SEARA

Dorul de-a grai catre Tine, Doamne, ma sileste sa-Ti vorbesc, dar nevrednicia si
pacatosena mea imi poruncesc sa tac. Durerile si necazurile vietii ma indeamna sa
cuvantez, dar faradelegile trecutului imi spun sa fiu mort. Sufletul meu geme din adancuri
si ochii mei lacrimi poftesc. Gresit-ai, suflete !
Pocaieste-te ! Caci iata, zilele noastre ca umbra trec si infricosate si groaznice
locuri va sa treci, sufletul meu! Nu intarzia multa vreme amanand zi de zi intoarcerea ta
la Domnul !
Umileste-te, sufletul meu, de toate bunatatile cate le-ai luat de la Domnul si nu le-
ai pazit. Umileste-te pentru toate cate ai lucrat si Dumnezeu indelung a rabdat pentru tine
ca nu intru intunericul cel mai dinafara sa te dai inaintea infricosatului Divan al lui
Hristos. Vai mie, pacatosului, ca am intinat si de-a pururi intarzii curatenia inimii mele
din pricina trandavirii.
Indrazneala inimi mele a fost rusinata adanc de lene si de fatarnicie, iar pofta cea
rea, ca un stapan robului, imi porunceste. Si eu, intocmai ca un prunc, cu frica o ascult.
Ma rataceste si ma pierde pe mine, iara eu ma bucur.
Vai mie, Doamne, caci Darul Tau ma trage pe mine la viata iara eu, mai vartos,
spre moarte ma trag.
Dimpotriva si-ntocmai cu ingerii, Te sirguiesti ca sa ma faci!
Iar eu, intru rautate, pe mine ma micsorez . Inmultitu-s-au pacatele mele, si de-a
pururea se inmultesc si nu este margine intru multimea lor. Si cine va plange pentru
mine? Numai Tu singur, Mantuitorule, de-a Ta bunatate indemnat fiind, cauti spre mine,
cel necajit. O, cum Te voi ruga pe Tine, Stapane, cind gura mi-am umplut-o cu ocari? Sau
cum Te voi iubi cand sunt plin de patimi ? Sau cum va salaslui in mine adevarul cand eu
cu minciuna pe mine m-am ocarat? Sau cum Te voi chema pe Tine, cand poruncile Tale
nu le-am pazit ? Caci dupa ce-am luat cunostinta adevarului m-am facut rapitor,
prigonitor, rau sfatuitor, aspru si cu cugetele asupra aproapelui aruncandu-ma. Nemilostiv
spre saraci, manios, lenes si de haina stralucitoare iubitor. Si inca si acum ma aflu intru
ganduri intinate, intru intaratati, intru iubire de placere, intru slava desarta, intru mandrie,
intru voirea cea rea, intru prigonire, intru manie.
Nimic fiind, ma socotesc pe sine-mi ca sunt ceva. Mintind, de-a pururea impotriva
celor mincinosi strig. Intind biserica trupului meu cu ganduri si cu fapte curvesti,
impotriva curvarilor propovaduiesc. Judec pe cei ce gresesc, insumi de greseli fiind plin.
Judec pe deosebitori si furi, insumi fiind fur si deosebitor. Luminat oamenilor vreau sa
ma arat, inauntrul sufletului fiind necurat. In biserica si la masa in fata vreau sa stau.
Femeilor vreau sa ma arat vesel si inaintea strainilor ma inalt. Si intre ai mei, cuminte si
intelept, iar intre cei intelepti, desavirsit ma socotesc. Si catre cei credinciosi numai
intelept ma am pe sine-mi, iar pe cei fara de minte si neinvatati, ca pe niste dobitoace ii
defaim. Cand sunt vrednic de ocara, ma mandresc. Cand gandesc sa fiu cinstit, ma
dispretuiesc. Daca mi se cere sa fiu drept, ma razvratesc. Iar cand cele adevarate mi se
spun, urasc. Mustrat fiind de fratele meu, ma manii. Iar voind sa ma impotrivesc ispitei,
obosesc. Nu voi a cinsti pe cel vrednic si nevrednic fiind, cinste cer. Nu voiesc a ma
osteni. Daca nu-mi slujeste cineva, ma manii pe el. Nu vreau a merge cu cei ce lucreaza.
Si daca nu ma lauda pe mine cineva, il graiesc de rau. Cand il vad pe fratele meu in
nevoi, nu-l cunosc, iar cand e sanatos si-n cinste, il vizitez. Pe cei mai mari ca mine ii
defaim, iar pe cei mai mici ii trec cu vederea. Cand izbutesc sa ma stapanesc de la vreo
fapta rea, ma trufesc. Daci voi ispravi, postul si privegherea, cu nesupunere si cu graire
de rau, ca intr-o cursa ma prind. Iar cand intru rugaciune stau si staruiesc, nu iert. Cand
face cineva o fapta buna, nu o vad. Dar e destul cu o mica fapta sa greseasca si-l mustru.
Pe toate cele frumoase ale oamenilor le nesocotesc, insa de faptele cele desarte ale lor,
ma las robit
Pe dinafara ma arat smerit si bland, dar pe dinlauntru sunt mandru si neindurat.
Cu pareraa sunt ca si cum n-as dori nimic, dar in fundul inimii sunt bolnav de dragoste de
argint. Si ce sa mai vorbesc despre chipul in care imi folosesc vremea, caci numai cu
parerea m-am lepadat de lume, pe cand inlauntrul cugetului, eu lumii vorbesc. Barfirile
cele din adunari, cercetarile, gandurile ascunse ale oamenilor, pomenirile cele desarte,
vorbirile cele fara de folos de la mese, nesatiul darurilor si al luarilor, certurile cele
pierzatoare, iata lucrurile pe care le fac cu cugetul meu.
Aceasta este viata mea. Acesta este cugetul cu care ma lupt impotriva mantuirii
mele. Si trufia, si slava desarta a mea nu ma lasa sa-mi privesc ranile ca sa ma vindec.
Acestea sunt vitejiile mele. Aceasta e oastea de pacate cu care vrajmasul ma cuprinde. Si
intru acestea aflandu-ma si ramanand eu, ticalosul, cu slava sfinteniei caut sa ma infasor.
Petrecand in pacate, vreau sa fiu socotit un drept. Si ce raspuns pot sa dau pentru
toate astea? Ca diavolul este cel care m-a sfatuit. Dar nici lui Adam un astfel de raspuns
nu i-a folosit. Sau poate vreau sa ma indreptatesc cu ispita lui Cain? Dar nici el n-a scapat
de-a Domnului dreapta hotarare. Ce raspuns voi da eu cand ma va judeca Dumnezeu?
Nu este nici un raspuns pentru lenevirea mea. Ma tem sa nu fiu si eu dintre aceia
pe care i-a zugravit Pavel drept vase ale urgiei pe care diavolul le cere in stapanire, pe
care, pentru nebagare de seama, in patimi si in necinste i-a lasat Dumnezeu. O, cat imi
este de frica sa nu cada o astfel de hotarare asupra mea !
Doamne, Tu mie, pacatosului, mi-ai pus pocainta. Si pururea vrei sa ma
mantuiesti pe mine, nevrednicul. Inviaza, Datatorule de viata, sufletul meu cel omorat cu
pacatele. Spala-mi orbirea cea invechita a ticaloasei mele inimi. Si plangi ! Caci cu
adevarata lepadare de lume inca nu m-am lepadat si de lanturile trufiei mele inca nu m-
am scuturat. Din postul cel adevarat al Bisericii n-am gustat. Si cu slava cea inselatoare a
lumii sunt infasurat. Pragurile facerilor de bine nu le-am trecut si bucuriile cele adevarate
ale dragostei nu le-am cunoscut. La indrazneala facerilor de bine n-am pasit. Iar pentru
greselile lui, pe fratele meu l-am osandit. La lumina cunoasterii adevarului n-am ajuns,
dar pe altii despre mantuire vreau sa-i invat. Toate Ti le-a dat Tie Prea Bunul Dumnezeu,
o suflete: cunostina, pricepere, intelepciune. Cunoaste-ti folosul ! Cum te socotesti a da
lumini aproapelui, intunecat fiind? Fa-te tie doctor, o suflete! Suspina ! Lacrimeaza ! Si
spala-ti prin post cuviincios necuratia pacatelor!
Dumnezeule Cel prea bun si inalt, Care singur ai, Stapane, stapanire peste viata si
moarte, daruieste-mi, mie pacatosului, in ceasul acela infricosat al venirii Tale, indurarile
Tale cele multe, ca sa nu fiu parat acolo, inaintea strasnicului Tau Divan, si sa nu fiu de
ocara inaintea privitorilor : ingeri, arhangheli, prooroci, apostoli, patriarhi, ucenici,
pustnici si drepti. Mantuitorul meu, pedepseste-ma aici, unde de dulceata pacatului m-am
indulcit, ca un parinte bun si iubitor de fii. Si acolo iarta-mi, ca un Dumnezeu ceresc,
singur si fara de pacat. Caci tot pacatul eu, ticalosul, l-am lucrat. Si daca pornesc sa ma
pocaiesc, nu am lacrimi.
Vai mie ! Cu ce ochi voi mai vedea eu, pacatosul si trandavut strasnicul Tau
Divan pe care, Doamne, sezand, ma vei vadi pe mine.
Te stiu Judecator infricosat intru Slava dumnezeirii, vrand sa ma mustri pe mine.
Toata viata mea, vrednicul de jale, cu inversunare am cheltuit-o totdeauna si in noroiul
dezmierdariior m-am tavalit. Toate greseliie ascunse in adancul sufletului meu, Tu singur
le cunosti, Ziditorul meu!
 Nimenea nu este ca mine, un locas al pacatului. Nimenea asa ca mine n-a intaratat
bunatatea Ta, Stapane, pornirile rautatii intru toate urmand. Dar pentru ca esti adanc fara
de fund al tuturor milelor, arde adancul pacatelor mele ! Si sa nu-mi rasplatesti mie cu
rasplatiri vrednice de cele ce-am lucrat. Sa nu ma osandesti ln vapaia gheenei, caci
nesuferita este urgia Ta, Doamne.
Caci cine va putea suferi oare, ingrozirea ei? Pentru ca focul nu se stinge si
viermele nu doarme. Teme-te de ingrozirea iadului, o suflete al meu! Leapada somnul cel
greu al lenevirii si dormirea cea pierzatoare a trandavirii. Aproape este sfarsitul ! Langa
usa, Judecata. Oare ce ne va intampina dupa ce se va desparti sufletul de trup ? Adunati-
va impreuna cu mine, Cuviosi si Drepti, cei ce cu nevointa cea buna v-ati nevoit si ca pe
un mort plangeti-ma sau ca pe un jumatate viu si jumatate mort indurati-va, fiindca eu
sunt plin de rusine si nu am indrazneala pentru pacatele facute de mine intru cunostinta.
Varsati peste mine mila voastra ca pe o tainica lucrare a milostivului Dumnezeu,
Mantuitorul nostru.
Rugati-va Lui ca in dar sa ma intoarca si nu nevrednic sa ma aflu in ceasul venirii
Lui. Si sa nu aud nicidecum acea infricosata hotarare: " Du-te de la mine, blestematule,
lucrator al nedreptatii, caci nu te cunosc !". De aceea, Te rog pe Tine, Lumina cea
adevarata, Nastere binecuvantata din Sfantul Tau Parinte, Chipul Ipostasului Lui, Cel ce
sezi de-a dreapta Slavei Lui necuprinse, Fiu al lui Dumnezeu prea dulce, Hristoase al
meu!
Sa nu ma lepezi pe mine cel urat. Caci mult se veseleste vrajmasul meu cand vede
ca deznadajduiesc din pricina rautatii si se bucura cind in deznadejde ma dau lui orbit.
Tu, cu milostivirea Ta, rusineaza nadejdea lui si ma smulge din dintii si din lanturile
lucrarii lui, care, cu mult mestesug, a tabarit Doamne, asupra mea.
Daruieste-mi lumina launtrica ca sa cunosc deplin mestesugurile lui. Caci
nenumarate sunt alunecarile pe care mi le pune inainte: semintele, vatamarile, multa
castigare, trufia, placerile cele trupesti, teama de post, fuga de rugaciune, lene si odihna
multa pentru zburdalniciile trupului. Pe cat se sarguieste ca sa ma piarda pe mine, de atita
ma lenevesc pentru a ma mantui. Si pe cat acela ma pandeste si ma vaneaza, pe atat eu nu
ma bag in seama si ma las prins.
Ia aminte, suflete ! Grijeste-te si nu dormi ! Nu lua aminte la greselile altora, ci
mai vartos cerceteaza-ti greselile tale. Nu umbla sa scoti paiul din ochiul fratelui si al
aproapelui, ci osteneste-te zi si noapte, cu ajutorul lui Dumnezeu, sa-ti scoti barna din
ochii tai. Sarguieste-te ! Apuca a te judeca inainte de Hristos, Cel Ce pentru tine s-a
rastignit cu trupul pe cruce, caci de nu ne vom judeca aici cu asprime pe noi insine, cum
vom putea scapa dincolo de judecata cea groaznica si de osanda lui Dumnezeu?
Indura-Te spre Mine, Doamne pentru milostivirea Ta ! Si ma mantuieste pe mine
pentru bunatatea Ta, cu solirile Prea Curatei noastre Stapane, de Dumnezeu Nascatoare,
si ale tuturor Sfintilor Tai. Ca binecuvintat esti in vecii vecilor . - Amin. -

PLANSUL DE JOI SEARA

Iata, iarasi cad la usa Stapanului meu cu cucernicie, inchipuindu-ma si strigand cu
frica. De folos ii este robului a nu fugi de mainile stapanului sau dupa ce-a gresit lui ci
mai vartos a starui langa dansul. Auzi, Stapane, suspinul meu si, primeste graiul cererii
mele pe care il aduc eu, pacatosul, cu cucernicie.
Varsa peste mine, ticalosul, macar o picatura din nesfarsitul noian al indurarii
Tale, ca sa am putina osardie spre a ma indrepta pe sine-mi. Caci daca nu vei da lumina
Darului Tau sufletului meu, nu voi mai putea sa-mi cunosc pacatosenia.
Vai mie, caci apucand inainte, pacatul a aflat loc de odihna intru inima mea si ma
innegreste si ma cufunda, silindu-ma pururea a-L intarata pe Domnul Dumnezeu.
O, vai mie, ticalosul ! Cum nu ma infranez eu de focul cel nestins si cum nu ma
cutremur, eu de muncile cele vesnice !
Caci iata: a pus lege in mine si fara intrerupere ma trage intru pierzare. Caci
macar ca ma mustru adesea si pacatele nu incetez sa le marturisesc, totusi raman cu
sufletul intru cele rele.
Vazand nu vad, fiindca pacatuiesc. Nu ma ostenesc cu sufletul ca, in adevar, sa
ma indrept, ci, zi cu zi si fara intrerupere, pocainta mea o prihanesc. Rob sunt pacatului,
si nevrand fac raul, ca un ostasit de pacat, lui ma supun. Si putand a fugi de el, m-am
facut birnic lui, fiindca l-am lasat sa ajunga imparat in mine.
Platesc leafa trupului ingrijindu-mi patimile. Si macar ca-mi dau seama ca ii sunt
rob, cand mi se porunceste de catre el ascult fara intarziere, fug de mania ce va sa fie, dar
ca un caine legat in fier ma supun in graba celui ce-mi porunceste. Urasc adica pacatui,
fug de faradelege, dar raman in patima, caci sunt robit. Ca un siroi curg asupra mea
patimile, ca o fantana adinca . se aduna in mine indemnurile lor. Inlauntrul cugetului de
multa vreme le-am unit cu mine si nu imi vine sa primesc despartire de ele. Ma sarguiesc
sa-mi schimb vrerea, dar iata ca-mi sta impotriva asezarea cea dintii a patimilor mele. Imi
ajuta necontenit sa ma imbogatesc in patimi si datoria cea veche nu-mi ingaduie sa o
platesc. Vreau sa-i dau inapoi si el imi mai adauga. Si oricat ma-s sili ca sa platesc dintr-
ansa, el adauga necontenit tot altele, ca sa-mi arate intruna ca din a lui platesc. Si vazind
el ca necurmarea datoriei ma pleaca pe mine sa fiu ticalos, aseaza in mine zilnic pofte noi
si ma face sa uit patimile, ca sa nu le marturisesc. Ma intimpina cu patimi straine, si
implinindu-le pe acestea, le uit pe cele ce au venit asupra-mi si necontenit descopar ca
sunt dator.
Alerg la patimi ca la niste prieteni si, imprumutandu-ma de la dansele, le am ca
niste stapani. Si cele pe care cu putin inainte ma sarguiau ca sa ma izbavesc, iata ca acum
ma fac, printr-insele, rob desavarsit vandut.
Ma chinuiesc sa tai si sa rup legaturile lor si iata ca patimi noi ma cuprind si ma
tin. Ma lupt si ma ostenesc sa scap intru totul de stapanirea lor si la apropierea de lupta
ma simt si ma descopar un ecou al lor.
O, cumplita stapanire in mine a legaturilor pacatului ! O, stapanire a raului, a
vicleanului balaur. Ma zbat sa scap de el si mai mult ma prinde, ba inca si mintea mi-am
vandut-o pacatului. De somn ma las cuprins, cand vreau sa lupt. Nici macar sa ma rog nu-
mi ingaduie vrajmasul, ci ca intr-o funie de arama imi tine legata mintea si voind sa fug,
nu lasa legatura. Intemeind pacatul, tot mai adanc in mine trage zavorul puternic pe usa
cunostiiniei. Si pentru ca nu cumva sa se uneasa cu Dumnezeu, aseaza drept paznic la usa
duhul rau . El mi-aduce mereu inainte tot felul de ganduri proaste, si ma pleaca sa cred ca
nu e judecata pentru dansele, pentru ca nimeni nu le tine minte. Iar eu pun inainte oglinda
cugetului si stiu ca deasupra mea este spanzurata osanda. Cu aceasta ma tine pe mine, cu
aceasta ma leaga, cu aceasta ma vinde si ma cumpara, cu aceasta imi porunceste sa ma
supun, dupa cum zice apostolul: " Iar omul cel trupesc vandut pacatului " (Romani). Caci
pacatul, in trupul meu fiind, imi stapaneste mintea si sufletul, din pricina trupului pe care
il unelteste si-l necajeste mereu si-l impileaza. Nici a fugi nu poate, nici sa ma ajute. Vai
mie, mort sunt eu, cel vinovat ! Si. orb, cel ce vad ! Ca un caine m-am facut eu, omul. Si
eu, cel ce gandesc, m-am pogorat in rand cu necuvantatorele.
Miluieste-te pe sine-ti, o, suflete al meu ! Sarguieste-te, inainte de despartire, sa
nu ne incuiem afara impreuna cu fecioarele cele nebune ! Caci nu le e cu putinta a
mosteni viata celor morti in pacat. Si nici a castiga cununa alergarii celei bune, celor ce
au dormitat.
Miluieste-ma, Dumnezeule, dupa marea Ta mila si, dupa multimea indurarilor
Tale, sterge faradelegea mea. Caci daca ma vei ajuta sa ma izbavesc din ticaloasa robie a
patimilor, atunci numai voi putea sa Te slavesc ca pe Dumnezeul meu. Si daca numai Tu
vei vrea, ma vei mantui! Si numai daca ma vei binecuvinta Tu, ma voi izbavi.
O, Doamne Dumnezeule! Cred ca poti toate acestea si nu deznadajduiesc. Stiu ca
dupa multimea indurarilor Tale, vei curati multimea pacatelor mele. Stiu ca pe toti i-ai
miluit si-i miluiesti pe cei ce se intorc catre Tine din toata inima ! Marturisesc ca si eu m-
am indulcit de Darul Tau, am pacatuit ca nimeni altul. Tu, cel ce pe morti i-ai sculat,
ridica-ma pe mine, cel ce sunt mort cu pacatul.
Tu, cel ce pe orbi i-ai tamaduit, lumineaza si ochii cei intunecati ai inimii melei
Tu, cel care din gura sarpelui pe Adam l-ai izbavit, trage-ma si scoate-ma si pe mine din
noianui faradelegilor mele.
Caci oaia Ta sunt si mancat de leu m-am facut cu pacatele, dar fiu ma voi face,
daca ma voi tamadui cu darul Tau.
Lepadat m-am facut ca un lepros, dar Tu, daca vei voi, sa ma curati ! Stiu, vai, ca
intru cunstinta am pacatuit ! Tu, Doamne, pe Zaheu l-ai miluit ca pe un vrednic.
Miluieste-mi si pe mine care sunt netrebnic! Lup, era Pavel oarecand, gonind oile Tale.
Fiara era rupand oile Tale, dar pastor l-ai facut cu darul Tau, tamaduind si grijind oile
Tale. Stiu ca el intru necunostinia a pacatuit. Dar pe mine. Doamne, cela ce cu cunostinta
am gresit, miluieste-ma cu darul Tau cel covarsitor ! Vai mie ! Ma sfiesc de cei ce acum
se sfiesc de mine, ca nu cumva sa ma rusinez de dansii pentru pacatele mele cele ascunse!
Ma rusinez de cei ce m-au nascut pe mine. Ca vaduva din Evanghelie, care suparand pe
Judecatorul cu staruinta ei si-a dovedit cererea, vreau sa ma fac. Si ca prietenul cel
indraznet vreau sa ma arat catre Tine, prea bunule si singurul Stapan, ca sa intorci sufletul
meu cel ce in pacat s-a robit. Acela paine a cerut spre mangaiere, iar eu dezlegarea
sufletului de osteneala cer. Acela hrana trupeasca a cerut, iar eu chemarea inapoi a
sufletului cersesc. Asculta, ca un bun si prea bun, glasul plangerii si al lacrimilor mele si
intoarce-ma ca sa fac rod bun de pocainta.
Racoreste-mi arsita constiintei mele, innoindu-ma pe mine cel invechit cu
patimile pacatului, ca, de robia acestora dupa ce ma voi izbavi, sa rasuflu cu usurare
vazduhul slobozeniei mele si cu bucurie si veselie sa slavesc bunatatea Ta !
Stiu, o Stapane, ca milostiv esti, Doamne, si voiesti ca sa ma schimbi. Astepti cu
nespusa bucurie si bunatate rodul voirii mele. Si gata esti ca sa ma miluiesti o, nemarginit
de bunule Doamne ! Dar vrei sa vezi asezamantul meu. Caci miluind, voiesti sa ma
inveti. Si iertandu-ma, voiesti sa ma castigi partas al imparatiei Tale.
Vai de simtirea mea ! Vai de ticalosia mea ! O, grasul si pamantescul suflet ! O,
inima razvratita ! O, gura. plina de amaraciune ! O, gitlej, mormant deschis ! Pentru ce
nu-ti aduci aminte o, suflete, de calea netrecuta a despartirii tale? Pentru ce nu te gandesti
catre calatoria aceea? Pentru ce iti tragi asupra-ti pedepsele cele vesnice? Ce faci o,
suflete, petrecand ca un animal fara de pricepere ?
Vai, mie cum aleg intunericul mai mult decit lumina!
 Cum pe placerea care astazi este, dar maine nu mai e, o iubesc mai mult decat
bunatatile cele vesnice si negraite.
Vai mie, cum voiesc, decit podoaba aceea in chipul soarelui, mai mult pe cea
intunecata si innegrita s-o imbrac.
Cum, decat imparatia Cerurilor, mai mult cinstesc locuinia cea intunecata si
innegrita a iadului eu, pacatosul, singur si intru cunostinta voind sa ma ranesc.
Vino-ti in fire, suflete ! Teme-te de Dumnezeu! Slujeste-L ! Slujeste-I intru toate
faptele bune, ca sa nu primesti din mana Lui indoite pedepse. Iubeste pe Dumnezeul tau
si umbla in calea Lui cu dreapta credinta. Intelege o, suflete, ca veacul acesta se
aseamana locului de lupta al balaurului... Balaurul cel tare, negresit se nevoieste sa
biruiasca. El se surpa si e batjocorit de unii care vedem ca se incununeaza prin inselarea
lui. Altii prin amaraciunea pricinuita de el, veselia vesnica o dobandesc, altii, prin
placerea lor, amaraciunea vietii vesnice vedem ca o afla. Unii, prin lepadarea de sine, pe
diavol il biruiesc. Iar pe altii, care se infasoara in sine, cu inlesnire el ii biruieste. Celor ce
iubesc pe Dumnezeu din tot sufletul lor, razboiul cu diavolul li se pare usor. Dar celor ce
iubesc lumea, razboiul greu si nesuferit le este.
Intelege, suflete ticaloase, ca bucuria veacului acesta si desfatarea si odihna lui,
pline de scarbe si amaraciune sunt. Iar necazurile si rastignirile luptei bucurie negraita si
viata vesnica pricinuiesc.
Intoarce-te, o, suflete ! Nevoieste-te intru liniste! Ca ceasul mortii si al despartirii
sa nu te prinda nepregatit. Intelege o, suflet al meu, care iti este chemarea. Cum iti este
priceperea, cum mergi, pentru cine si pana cand? Toti la sfarsitul lucrurilor celor
pamantesti au sosit, deci sfarsitul va sosi si la a ta neingrijire.
Intoarce-te o, suflete, la Domnul ! Intoarce-te cat mai ai timp !
Incredinteaza-ti viata cu hotarare in mamile lui Dumnezeu !
Lucreaza cu El si pentru El ! Si pregateste-te ca sa intri in a Lui slava atunci cand,
din indurare, va binevoi sa te cheme la El, caruia i se cuvine toata slava, cinstea si
inchinaciunea, acum si pururea si in vecii vecilor - Amin -

PLANSUL DE VINERI SEARA

Sufletul meu necajit se apropie de Tine, Sfinte Stapane! Cu lacrimi iti vorbeste
Tie despre vrajmasul cel pierzator. Si cu smerenie cade inaintea Ta, rugandu-se din
pricina potrivnicului care-l necajeste.
Deci, de vreme ce vine la Tine, auzi-l pe el degraba! Si alergand la Tine cu dorire,
cerceteaza-l cu sarguinta ! Daca il vei trece cu vederea, el necajit fiind; va pieri. Iar daca
pentru indurarile Tale il vei auzi si-l vei cerceta, se va afla. Daca vei cauta spre el se va
mantui. Daca il vei auzi, va prinde putere. Sa nu-l treci cu vederea pe el ca sa nu- apuce
vrajmasul. Sa nu pomenesti intaratarile mele cele prea rele cu care am intaratat Darul
Tau, Stapane, milostive. Sa nu-mi rasplatesti dupa toate faptele mele. Ci mai vartos
daruieste mie, pacatosului, putina vreme spre a afla pocainta adevarata, Iubitorule de
oameni, Bunule. A suferit Darul Tau o multime de nelegiuiri ale tineretilor mele, ca acum
sa sufere si lepadarea, intaratarea si indrazneala mea.
Nu pot sa uit, o, Doamne, ca Tu insuti Te-ai jurat asupra-Ti ca nu voiesti moartea
pacatosului, ci mai vartos sa se pocaiasea de pacatele lui prin indurarile Tale. Darul Tau,
Stapane, Iubitorule de suflete, totdeauna biruieste cu indurarile si milostivirile Tale.
Miluieste si mantuieste pe cei ce Te doresc! Si iarasi, indurarile Tale, pretutindeni
propovaduiesc prin Evanghelii, prin Apostoli si prin toate scripturile Sfintilor Parinti si
Dascali. Stiind pilda curvarului, a lui Zaheu, a Canaainencei, a celei ce-i curgea sangele,
a slabanogului, a orbului, a fiicei lui Iair si-a tuturor celor mai inainte scrisi, venind la
Tine, ma rog: deschide-mi usa milostivirilor Tale si primeste-ma si pe mine ! Indulceste-
mi mintea, ca de multe ori cad intru faradelegile mele cele dintai zacand ca in noroi in
gandurile cele intinate. Si vrand sa se coboare Darul Tau in mintea mea, afla mirosul urat,
respingator, al gandurilor mele cele intinate. Indata se indeparteaza de mine, neafland o
inima pregatita in care sa poata indrepta si sa slujeasca.
Spala-mi, Doamne, inima cu a Ta apa prea luminoasa ca sa-mi vin in simtire!
O, bunatatea si iubirea de oameni a lui Dumnezeu ! Cum doresti sa indemni pe
toti oamenii sa se mantuiasca !
Cruta, Doamne, pe netrebnicul tau rob. Cruta milostive Hristoase Mantuitorule,
zidirea Ta. Caci daca Tu, Doamne, nu ma vei inlelepti pe mine ticalosul si nu-mi vei da
lumina inimii, nu voi putea, din cauza rautatii, sa-mi inteleg lenevirea si pierzania. Cata
vreme sunt robit de amarul vrajmas care ma necajeste, voi striga cu lacrimi, ziua si
noaptea catre bunatatea Ta : izbaveste-ma pe mine din cursele lui, care in fiecare ceas, cu
ginduri desfranate si cu fel de fel de placeri, imi necajeste sufletul.
Puterea Ta, Hristoase, care a certat valurile marii, sa-l certe si pe el si sa-l
goneasca de la mine, netrebnicul robul Tau.
Trimite-mi, Stapine, degraba Darul Tau, sa alunge de la mine pe balaurul cel mare
impreuna cu toate gandurile grozave si rele. Fiindca strapunsaturile sagetilor lui s-au
facut putreziciuni intru inima mea. Si eu in tot chipul le ascund intru a mea nebunie.
Doctorul cel bun striga catre mine. El plati nu ia, sange nu varsa, dar lenevirea
mea nu-mi da voie sa ma duc la El. Vine El sa ma tamaduiasca si ma afla mancandu-mi
ranile. Dupa ce le-am mancat, ma caiesc, insa cainta mea nu e adevamta.
Izvor al tuturor tamaduirilor si Parinte al indurarilor Tu esti, prea bunule si
milostive Dumnezeule, Cel ce daruiesti de-a pururi cele bune celor care cer de la Tine.
Caci eu insumi am cerut adesea nenumaratele Tale vindecari si darurile cele bune pe care
mi le-ai daruit zi de zi. Nemasurata este adancirea milostivirii Tale care vindeca pe toti
care vin la Tine.
Pentru aceasta fara de sfiala rog bunatatea Ta, mult suferitorule de rau, Doamne,
sa vina iar peste mine Darul Tau, sa-mi adune mintea si sa-mi vindece ranile cele grele.
Caci iata, invaluiri si griji vremelnice ma tulbura si ma fac sa nu ma mai ingrijesc de
bunatatile Tale cele vesnice. Fii indelung rabdator asupra mea ! Nici cerul, nici pamantul,
nu vor putea sa-ti multumeasca dupa vrednicie pentru tamaduirile pe care Tu le reversi
asupra noastra. Caci cu ce cinste vrednica vor putea oare sa Te rasplateasca? Prin lacrimi
le daruiesti si prin plans le inmultesti, Tu; in mijlocul nostru. O, putere a lacrimilor !
Daruieste-mi, Doamne, mie, nevrednicului, lacrimi de pocainta ca sa-mi spal
pacatele si sa-mi luminez inima, sa-mi sterg datoriille cele multe prin putine lacrimi. O,
de-as putea sa-mi spal zapisul pacatelor cu lacrimile mele, sa sting cu ele focul ochillor
mei ce arde pentru mine in adancurile iadului. Caci cei care pling aici se vor izbavi de
plansurile vesnice.
Dar eu cum stau Doamne? Imi adun necontenit gandurile de pretutindeni, si inca
nu m-am slobozit de lucrarile duhurilorcelor rele ce vor sa ma opresc in vazduh din
pricina lor. Si inca nu mi-am cunoscut multimea nemarginita a pacatelor mele. Caci cele
ce ma cufunda in pacat, rodesc inca in sarmanul meu trup.
O, pana cand eu, ticalosul, ma voi imbata fara de vin de-ale mele pacate? Ca un
rob rau, asa-mi bantuiesc si-mi vrajmasesc eu singur mantuirea. Ca si cum altii ar trebui
sa vina si sa ia asupra lor ostenelile mele. O, cum nu priveghez si cum totdeauna intarat
indelung rabdarea Ta, Doamne ! Inaintea ochilor pururea am amaraiciunea mea. Si Tu
toate le rabzi indelung, pentru bunatatea Ta, Doamne. Daruieste-mi doctorie de intoarcere
ca sa ma vindece de amaraciunile mele.
Ajuta-ma, Doamne, sa ma pot infrana. Daruieste-mi umilinta inimii ca sa-mi
petrec in pocainta toate zilele vietii mele.
Lumineaza ochii cei intunecati ai inimii mele, ca sa vin cu osardie sa lucrez in
Biserica Ta. Caci mi-am pierdut vremea vietii in pacate si desertaciune. Ceasul al
unsprezecelea a sunat pentru mine, o suflete! Carmuieste-mi, Doamne, corabia vietii mele
! Si daruieste-mi din plin, o Doamne, pricepere si intelepciune ca sa-mi calauzesc
calatoria vietii. Caci ceasul despartirii a venit, o suflete, pentru mine.
Si foarte m-am infricosat intelegandu-mi saracia. In loc sa ma bucur, eu mai
vartos m-am infricosat. Infricosata cu adevarat este, o suflete, sosirea ceasului mortii
pentru cei pacatosi, trandavi si pentru cei ce nu se sarguiesc sa petreaca in curatenie viata
aceasta vremelnica. Doar lucratorii cu rugaciune si cu post se pot bucura in ceasul de
despartire. Caci vad inaintea ochilor osteneala cea mare a pustnicilor: privegherile,
ajunarile, metaniile, rugaciunile, lacrimile; si sufletul lor salta vrand sa piece din casa
trupului, la loc de odihna. Pe cand pacatosului ii este scarba de vremea despartirii, el vede
inaintea ochilor lenea sa si tradavia. Insa nu i se mai da voie sa graiasca ceva, in stradania
lui de implinire a poruncii, dupa cainta ce este atunci in inima lui. Inima lui s-a impietrit
de atata lenevire si nu mai e in stare sa se intoarca in clipa aceea.
Vai mie, suflete ! Pentru ce nu te ingrijesti de viata ta?. Pentru ce te risipesti atata
in lumea care te inconjoara? Fara de veste se va face chemarea ta si ce vei face acolo,
daca aici nu lucrezi nimic? Inaintea Divanului Judecatorului celui infricosat ce vei
raspunde?
O, cum te fura vrajmasul si tu nu pricepi! Cum te jefuieste pe tine de bogatia cea
cereasca si tu nu cunosti, mandrule si risipitorule!
Indelung rabdatorule, Fiu al lui Dumnezeu, bunule, milostivule si prea blandule
Hristoase, sprijineste-ma ! Daruieste-mi, Mantuitorule, cugetare statornica la viata ce va
sa fie ca sa indeplinesc bine voia Ta. Macar la batranete fa-ma, Doamne, ajutor si
impreuna lucrator al Darului Tau ! O, cum oare voi putea sa stau inaintea infricosatului
Tau Scaun eu, risipitorul ? Cum ma voi afla eu, nerabdatorul si cel fara de roada,
impreuna cu cei desavarsiti; cu cei ce au adus roada in voia Bisericii Tale. intru ce fel de
osanda voi fi aruncat eu, Doamne, atunci cand sfintii se vor cunoaste unii pe altii intru
camarile cele ceresti? Cind voi vedea pe Cuviosi, pe Drepti pe imparati, intru lumina
neinserata pe veci ducandu-se? lar pacatosii cei rai, mandri si trufasi, cei ce-au benchetuit
fara de grija, mergand sa arda in focul nestins.
O, suflete nepricepute, o suflete fara simtire, care ti-ai urat viata cea vesnica! Pana
cand obiceiul cel rau, cu pofte blestemate, te va robi pe tine? Oare nadajduiesti, in
levenirea ta, ca intarzie de-a veni sfarsitul tau? Nu ! Caci va veni la tine ca un fulger !
Atunci cand nu te astepti, il vei auzi cum te striga sa-ti platesti vama. Privegheaza, o,
suflete, cu lacrimi rugandu-te !
Striga din toata inima spre a te gasi intors spre rugaciune in ceasul despartirii, al
mortii tale, pentru rugaciunile Prea Curatei Stapanei noastre, Nascatoarea de Dumnezeu
si pururea Fecioara Maria, si ale tuturor Sfintilor Tai ca bine esti cuvantat in vecii vecilor
- Amin -

PLANSUL DE SAMBATA SEARA

Si astazi, Doamne, cu fata rusinata si-n pamant plecata, indrazesc catre Tine,
Stapanul ingerilor si Ziditorul tuturor, eu ca ce sunt pamant si cenusa, ocara oamenilor si
defaimarea norodului, vierme si nu om. Sunt mustrat si prihanit cu totul, plin de durere si
de intristare.
Cum voi cauta catre bunatatea Ta, Stapane? Ce fel de limba necredincioasa si
intinata voi indrazni sa misc catre Tine? Si cum voi face inceputul marturisirii mele?
Peste masura am intinat eu, ticalosul, numele Tau. Si mai ticalos decat curvarul din
Evanghelie am vietuit curveste. Caci pe acela ce este intru mine dupa chipul Tau l-am
intinat si l-am lasat fara paza.
Care pacate ale mele, eu ticalosul, voi cere mai intaii sa mi le ierti? Pe cele intru
cunostinta, cu neasemanare neiertate? Sau a tuturor calcaturilor de porunci pe care, cu
gandurile mele si cu simturile, nevraind le-am savarsit?
Stiu, Doamne, ca, pentru multele intinari ale sufletului meu si pentru necuratia
mea, nu sunt vrednic de chemarea Ta. Nu pot sta intru rugaciune inaintea Ta. Nu pot sa
caut si sa privesc la inaltimea cerurilor, caci pornirile rele, fara randuiala uneltind, intru
totul sufletul l-au intinat. Haina cea de nunta a Botezului mi-am manjit. Caci toata mintea
s-a framantat in gandurile dracilor. Prin toate lucrurile si gandurile, pururea Te amarasc.
Iar pe vrajmasul meu, care se lupta cu mine de-a pururi, il trag catre mine si lui ii slujesc.
Cugetul ma mustra, fata mi se rusineaza in inima mea. Osandit de mine insumi, astept
judecata Ta.
O, cum ma da pe fata inversunarea din mine! Si cum, fara intrerupere, in noroi ma
tavalesc. De-a pururi cu ganduri desfranate ma pangaresc. Caci din pruncie chiar m-am
facut vas pacatului. Si acum, in fiecare zi, stiind ca ma asteapta Judecata, eu totusi
pacatuiesc. Nu vreau sa ma impotrivesc poftelor trupului. Ci intocmai, intotdeauna, ma
ratacesc si patimilor robesc.
Vai mie Doamne! - indelunga Ta rabdare cat de rau am cheltuit-o. Vai mie!
Vremea vietii am petrecut-o in desertaciuni. Doamne, sa nu ma mustri cu mania Ta! Sa
nu dai la vedere toate lucrurile mele cele urate si necuviin- cioase ca sa le afle toata
lumea. si nici inaintea ingerilor, spre osana vesnica sa nu ma dai. Stiu ca de toata rusinea
si de toata osanda sufletului sunt vrednic, Stapane! O, cum voi putea plange orbirea
sufletului meu? Cum voi plange atata necunostinia? Cum voi plainge voirea mea atat de
patimasa si nepocaita?
Alaturatu-m-am cu dobitoacele cele fara de minte si m-am asemanat lor. Gol m-
am facut eu, ticalosul, prin a mea trandavie caci strain sunt de cei ce intru rugaciune si
intru priveghere s-au nevoit. Cauta spre mme, Stapane, cu mila dintru inaltimea cea
sfanta a Ta. Vezi neindreptarea sufletului meu celui ticalos si cu judecatile Tale
miluieste-ma si ma indreapta.
Ca si cum as sta inaintea Sfantului Scaun al Slavei Tale, ca si cum m-as fi atins de
prea curatele Tale picioare, asa ma rog si ma daruiesc Tie cu inima zdrobita.
Miluieste-ma, Milostive, pe mine, faptura Ta. Intoarce-ma pe mine cu Darul Tau.
Stiu ca toate le poti si cu neputinta nimic nu este inaintea.Ta. Sa nu astepti vointa mea cea
stricata, caci nu am osardie spre a ma indrepta. Plangeti toata firea cea vazuta si nevazuta,
pentru mine, cel care intru pacate si-n patimi de tot am imbatranit. Plangeti pentru mine,
cel care pentru cei ce ma vad sunt intreg si intelept, dar pe dinlauntru de-a pururea
curvesc.
O, suflete ticalos, s-a apropiat dezlegarea ta de trup! Pentru ce te veselesti de
privirile cele straine de tine, de care vrei sa te lasi? Cu care lucruri ai veselit pe Domnul,
pe Nascatoarea de Dumnezeu, pe Sfinti si pe vecinii tai?
Trezeste-te, suflete ticalos, ca sa nu te afli in scarbe si-n suspine! Ca sa nu plangi
fara de folos in vecii vecilor. Caci de ar veni atunci toate in mintea ta, nu te vei ajutora.
acum este vremea rascumpararii, pe care toti au folosit-o.
Trimite-mi puterea Ta, Doamne, spre ajutor.Intoarce-ma si miluieste-mi inima,
care s-a facut pestera si locas dracilor. Nu sunt vrednic sa-ti cer iertare, Doamne, ca de
multe ori m-am fagaduit sa ma pocaiesc Tie si mincinos al fagaduintei m-am facut. De
multe ori m-ai ridicat si eu iarasi am cazut. Pentru aceasta atrag osanda asupra mea si
marturisesc ca sunt vrednic de toata munca si pedeapsa. Caci de cate ori mi-am luminat
mintea cea intunecata si ai adunat din ratacire gandurile mele si eu iarasi, cu sufletul meu,
vin spre cel rau.
Totul ma inspaimanta si ma cutremur cand ma gandesc cum m-a biruit patima.
Cum voi povesti darurile ce mi s-au dat mie de la Darul Tau Doamne, pe care eu,
ticalosul, le-am lepadat si le lepad din pricina lenevirii mele! Caci Tu Stapane, cu
nenumarate daruri m-ai umplut pe mine, iar eu, ticalosul, Ti-am rasplatit cu cele
potrivnice.
Si Tu, Doamne, cel ce firesc ai indelunga rabdare si adincul milostivirii, sa nu ma
parasesti ca sa fiu taiat precum smochinul cel neroditor. Sa nu te grabesti a ma secera din
viata crud si fara de vreme. Sa nu ma rapesti pe mine nefiind pregitit. Sa nu ma ridici pe
mine mai inainte de a-mi aprinde candela. Sa nu ma iei pe mine neavand imbracaminte de
nunta. Ci ca un bun iubitor de oameni, miluieste-ma pe mine, si daruieste-mi ani de
pocainta. Si nu pune sufletul meu gol, la jalnica mustrare inaintea infricosatului Tau
Divan. Caci daca dreptul abia se mantuieste, apoi eu cel necredincios pacatos unde ma
voi arata? Si daca stramta si necajita este calea ce duce in viata, atunci eu, cel ce am
benchetuit desfatandu-ma si inaltandu-ma, cum ma voi invrednici bunatatilor celor
vesnice? Tu Doamne, Mantuitorul meu, Fiu al adevaratului Dumnezeu, in dar intoarce-
ma de la rautatea ce este in mine si din pierzare.
La mila Ta nazuiesc eu, ratacitul. Primeste suspinele mele ca pe lacrimile curvei.
Caci Tu, stii, Stapane, cat de lesne e alunecarea spre pacat a firii omenesti!
Adu-ti aminte ca din tinerete se pleaca mintea omului spre cele rele. Sa nu te
manii asupra noastra, ci deschide-mi usa milei Tale.
Sa nu biruiasca trandavia mea iubirea Ta de oameni, sa nu biruiasca lenevia mea
sarguinta Ta. Primeste, Stapane, si auzi intinata si nevrednica mea rugaciune. Cela ce nu
Te intorci de la rugaciunea pacatosilor. Cela ce dai mana celui ce zace jos. Povatuieste-
ma pe mine la frica Ta! Da-mi lacrimi de umilinta !
Am ridicat ochii cei duhovnicesti ai sufletului meu catre Tine, Doamne. Sa nu ma
lepezi de la fata Ta, ca Binecuvantat este numele Tau in vecii vecilor - Amin -

PLANSUL DE DUMINICA SEARA

Ca inaintea infricosatului Tau Divan, Doamne, sunt eu osanditul si fiind mustrat
de privelistea cea ingrozitoare a faptelor mele si vazand dreapta hotarare rostita de gura
Ta care ma asteapta, strig eu cu lacrimi: Drept esti, o Judecatorule, si dreapta este
judecata Ta! Caci intocmai cum mi se cuvine, primesc eu de la Tine !
O, luminilor, prea sfinti Ingeri, picati lacrimi asupra mea!
 Caci mila lui Dumnezeu am nesocotit-o statornic, si nu m-am umilit pre mine
precum a vrut El. Deci, cu adevarat, dupa dreptate sunt pedepsit. Cand Domnul, mila Sa
mi-a pus-o inainte, eu, necugetand, n-am luat-o in seama. Deci cu dreptate, se intoarce
acum de la mine. Si cu ce urgie imi vor grai atunci ingerii: " S-a dus vremea de pocainta.
Acum este rasplatirea " ? Mangaierea a slabit. Pocainta si lacrimile sunt nelucratoare.
Muncile se inmultesc. Suspinele mele nu se aud.
Acum este tanguirea nesfarsita. Acum du-te, ia-ti rasplata pentru lucrurile tale
cele amare si cumplite, arzandu-te ca o materie a firii celei neadormite si-a viermelui
celui amar!
Ca un fiu al intunericului, desfateaza-te ! Ai iubit intunericul cel vesnic,
indulceste-te de fetele cele negre, pentru ca ai urat lumina cea de-a pururea nemuritoare !
Acolo va fi plansul cel neincetat si scrasnirea cea dureroasa. Vai mie, sufletul meu
ticalos, ca esti gol cu totul de fapte bune !
Cum vei vedea pe Judecatorul cel nemitarnic, Arhanghelii stand si cantandu-I toti
pamantenii stiindu-i, de infricosatul Scaun tremurand toti? Caci Judecatorul este fara de
mila celor ce n-au lucrat aici mila. Vai mie atunci, suflete necajit! Caci nu va fi glas, nici
ascultare. Vesnic se vor veseli cei drepti, vesnic se vor munci ceilalti. Pentru ca pe
Dumnezeu cel vesnic nu L-am ascultat.
Deci de nevoie este de-aici sa strigam spre Dumnezeu si oamenilor sa le vestim.
Chezasi, pentru aceasta sunt Cuviosii si Dreptii. De aceea, si eu Doamne, vestesc Numele
Tau. Iarta-ma pe mine netrebnicul, robul Tau !
Sa nu treci cu vederea ticaloasa mea rugaciune. Mainile mele, intinate, catre tine
le intind. Sa nu ma lepezi pe mine cel incarcat de patimi! Ci cauta spre mine cu iubire de
oameni si cu blanda Ta milostivire. Pe mine, cu dezmierdarile de tot m-am intinat. Si
frumusetea sufletului intru totul am necinstit-o. Cugetelor celor trupesti m-am robit. Si
stapanirea mea cea dintai am pierdut-o. Vrajmasul sfatuindu-ma, nebuneste pe el l-am
ascultat. Si pe idolii patimilor, in suflet i-am inaltat. Poftele pantecului le-am implinit si
stralucirea mintii, de tot am innegrit-o. In cinstea de fiu adevarat fiind, dobitoacelor celor
necuvantatoare m-am asemanat.
Frica strasnica si cutremur ma tin cand vad inainte taierea mortii care vine asupra
tuturor in chip tainic si ma gaseste pe mine, vai, tot neindreptat.
Pentru aceea, din adancuri strig catre Tine, Doamne, si cad inaintea Ta cu lacrimi.
Fii mie milostiv si iubitor de oameni, caci spre Tine am nadejdile mele. Ajuta-ma sa scap
de urgia de dincolo!
Binevoieste ca sufletul meu cel impietrit sa castige inaintea Ta puterea de a rodi
fapte bune! Gandurile cele sterpe scutura-le cu focul Sfantului Tau Duh ! Sa nu ma tai ca
pe pomul eel neroditor si in focul cel nestins, Doamne, sa nu ma trimiti ! Sa nu faci din
mine paie ale vapaii iadului, ci ca pe niste grau, Dumnezeul meu, primeste-ma in
hambarul Tau.
Genunchii inimil mele imi plec eu, ticalosul. Caci nu indraznesc sa caut la ceruri.
Primeste rugaciunea gurii mele celei intinate, Cel Ce esti fara de pacat, Ziditorule si
Imparate al tuturor si Atotputernice. Surpa-l pe vrajmasul meu din tot felul de faradelegi
izbavindu-ma. O, cum se bucura ingerii si muritorii vazand intoarcerea mea!
Am calcat toate poruncile Tale. M-am amagit cu fapte urate. Sa nu Te ingretosezi
de mine, preabunule Stapane ! Izbaveste-ma de robia vicleanului! Cu inima infricosata,
Te rog pe Tine, Doamne, Cel Ce cu voia Ta m-ai auzit si m-ai iubit atat de mult, incat
pentru mine te-ai intrupat si moarte ai suferit.
O, cum am putut uita dragostea Ta ! Cum am putut sa ma fac rob tuturor
dezmierdarilor, spurcandu-mi trupul si sufletul in tot felul si-n tot locul? Pentru aceasta
strig: Pacatuit-am, Doamne, si pururea pacatuiesc ! De aceea, inaintea Ta, eu stau acum
osandit. Ci da-mi dezlegare de rautatile mele, ca un Dumnezeu milostiv si indurat!
Nascatoare de Dumnezeu, Fecioara, Maica lui Dumnezeu, Usa cea cereasca si
Chivot sfant, mantuire intemeiata te am pe tine. Maintuieste-ma, Stapana, in Dar!
Legiuni de Ingeri, in cer, de multe ori suspina pentru mine, ca nu cumva sa se
rapeasca fara de veste sufletul meu si sa merg in curgerile focului. Legiutori, Apostoli
infricosati sezand pe scaune cu Judecatorul, Ingeri cu palose inarmati si infricosatori, vor
desparti inimile pacatosilor.
Atunci se va taingui toata suflarea caci nu vor avea margine, vai, muncile cele
cumplite. Apuca mai inainte de toate acestea, suflete. Urmeaza plansul desfranatei si
striga dimpreuna cu dansa:
" Izbaveste-ma, Mantuitorule, de infricosata groaza a muncilor celor vesnice! Pe
Tine te lauda neincetat Heruvimii si necontenit Serafmiii cei cu sase aripi. Te canta
Cetele cele ceresti si iti slujesc si se inchina Tie, Treime in Unime. Lumina nenascuta
esti, Parinte, si dimpreuna, fara de inceput, Il ai pe Fiul Tau. Si de-a pururea impreuna
vecuitor Il ai pe Duhul Sfant, Care daruieste tuturor suflare de viata, ca un milostiv,
indurat si bun.

Cu rugaciunile Mucenicilor si ale Proorocilor, ale apostolilor, ale Cuviosilor si ale

Ierarhilor, primeste si glasul nostru, Parinte ceresc. Slava Tie, Doamne, caruia Ti se
cuvine Slava si stapaniirea, impreuna cu prea sfantul, bunul si de viata facatorul Tau Duh,
acum si pururea si in vecii vecilor! - Amin -

Aceste plansuri sa-ti dea putere

Sa-i faci pe altii, citind, sa spere
Deschide-le ochii sa-L vada
Deschide-le si inima sa creada

Atunci vei afla Mantuirea

Credinta, Speranta, Iubirea

Despre Biserica

Mergeti la Biserica, atat cat mai puteti merge! Nu conteaza ce face preotul si cum
slujeste, acolo e Insusi Hristos. Spunea un sfant ca atunci cand preotul nu slujeste cum
trebuie, atunci slujeste un Inger in locul sau. Mergeti la biserica si ascultati de preoti,
ascultati cele bune pe care vi le zic, si nu va uitati in viata lor si la faptele lor, ca nu prin
comparatie ne va judeca Domnul. Dati ascultare totala lor, pana in momentul in care v-ar
pune sa va lepadati de credinta (incurajare la erezii, ecumenism, rugaciune in comun cu
ereticii si paganii, lucruri imorale etc). Iar pe voi, dragi preoti, va rog din suflet sa
protejati pe cat posibil pe fii dumneavostra duhovnicesti, tineti-va de Canoanele
Apostolice si ignorati spiritul acesta apostatic al vremii, sa ne intoarcem la izvoarele
limpezi si cristaline ale Ortodoxiei pe cat e cu putinta, ganditi-va ca suntem celule vii
trupul lui Hristos ca fii ai maei noastre, Biserica - si il durem pe bunul Mantuitor cu toate
greselile noastre. Va rog, si aparati cu orice chip ADEVARUL, chiar de ar fi sa fiti
caterisiti. Iata ce spune trist un ierarh contemporan:
Ma ingrijoreaza faptul ca, pe fondul unei bunastari a Bisericii (ortodoxe), unii
ierarhi si preoti tind sa minimalizeze o marturisire de credinta ferma. Comoditate,
diplomatie, indiferenta, interes, nepasare, amestecate la un loc, creioneaza chipul euro-
ierarhului ortodox: “Sa nu deranjam pe nimeni!”. Nici chiar pe dracu’. Nu ne mai pasa
de cine cum si in ce mai crede. De sus, din Deal nu se vede la orizont cum multe suflete
se pierd de la Adevar. Si incet, incet asist cum Biserica devine o institutie care
elaboreaza “proiecte sociale”, declaratii, realizari de seama, pelerinaje turistice, etc…
Tare mi-e teama ca nu cumva si Sf. Taine sau Sf. Liturghie sa devina “proiecte”.
In rest … “Trustul Fericirii” din deal emite in eter!
preot D. Popescu
Nu fiti nepasatori si impietriti, doara de mantuirea noastra, a fiilor vostri
duhovnicesti depinde pana la urma si mantuirea dumneavoastra. Va rog, luptati pentru
Credinta si nu ne lasati pe noi, cei mai nestiutori si slabi, in izbeliste. Va rog, si cu
dragoste si grija imi cer iertare. Doamne-ajuta!
Pentru a afla totul Despre Sfanta Liturghie, despre toata insemnatatea ei si
despre cum uneste ea Biserica de aici de pe pamant de biserica cereasca, citit cartea
Sfanta Liturgie in Invatatura Bisericii si a Sfintilor Parinti, Editura Anestis.

In continuare invatatura despre Biserica, extras din "Carte de invatatura

dcrestina ortodoxa".
Invatătura ortodoxă despre Sfânta Biserică este cuprinsă pe scurt
în articolul 9 din Simbolul credintei: (Cred) «si intr-una, sfântă,
sobornicească si apostolească Biserică». Asa mărturisim credinta
noastră în asezământul sfânt întemeiat de Mântuitorul Iisus Hristos
pentru mântuirea noastră si, în acelasi timp, arătăm si însusirile Sfintei
Biserici.
Credem si mărturisim că întemeietorul Sfintei Biserici este Iisus
Hristos Domnul. După pogorârea Duhului Sfânt, acest asezământ duce
până la sfârsitul veacurilor propovăduirea dumnezeiestii învătături,
propovăduite de Mântuitorul si împărtăsind credinciosilor harul sfintitor
prin Sfintele Taine si indrumându-i necontenit pe calea adevăratei vieti
crestine.
Sfânta Biserică este obstea celor care s-au botezat, au crezut, cred
si mărturisesc pe Iisuis Hristos de Fiu al lui Dumnezeu si Mântuitor. In
înteles mai larg, ea îi cuprinde astfel si pe cei dinaintea venirii lui
Mesia, care au asteptat întru nemicsorată nădejde venirea Lui. Din
Biserică fac parte toti cei uniti prin aceeasi credintă în Hristos, care se
împărtăsesc din aceleasi Sfinte Taine, săvârsite de ierarhia
sacramentală (episcopul si preotul). Intre Biserica de pe pământ
(Biserica luptătoare) si Biserica din cer (Biserica triumfătoare) este nu
numai o solidaritate, ci si o continuitate. Devenim membri Bisencii prin
harul Sfintelor Taine, indeosebi prin Sfântul Botez, Mirungere si prin
Sfânta Euharistie sau Impărtăsanie Prin Sfantul Botez noi ajungem
mădulare ale Bisericii, murind si inviind în chip tainic cu Hristos. Prin
Sfânta Taină a Mirungerii dobandim harul cresterii în Hristos prin Duhul
Sfânt iar prin Sfanta Impărtăsanie ne unim cu Hristos si devenim
purtatori de Hristos, mâncând trupul si sângele Său. Mintuitorul insusi
zice : «Cel ce mănâncă trupul Meu si bea sângele Meu, intru Mine
petrece si Eu întru el» (Ioan VI, 56). Nu fac parte din Biserica luptătoare
ereticii, schismaticii si cei care s-au lepadat de credintă, care singuri s-
au asezat în afara Bisericii. Membrii Bisericii triumfătoare (sau ceresti)
sunt dreptii, sfintii si îngerii.
Pregătind-o prin alegerea apostolilor (Fapte XX, 28) si punindu-i
bazele prin Cruce si înviere, Mântuitorul Hristos a intemeiat în chip
văzut Biserica Sa în ziua Cincizecimii Atunci S-a pogorât Sfântul Duh în
chip de limbi de foc asupra sfintilor apostoli, peste fiecare în parte,
îmbrăcându-i cu putere pe ei si pe cei botezati după predica lor, si au
devenit locasuri ale Duhului Sfânt (Fapte II, 1-4, 41-47 ; IV, 5 ; 2 Cor
VI,^6). Legatura Bisericii cu Mântuitorul Hristos, este o legătura
organica El fiind capul ei; iar Duhul Sfânt este sufletul ei, Oare o
sfinteste prin harul si darurile Sale.
Biserica este locas si centru prin care Mântuitorul Hristos desfasoara lucrarea Sa
mântuitoare în lume. Si după cum Mântuitorul a răscumpărat si mântuit firea
păcătoasă prin întreita Sa slujire (de profet sau invătător, de arhiereu
si împărat), tot astfel si Bisericii Sale i-a lăsat o întreită putere si
misiune: de a propovădui nealterat adevărul dumnezeiesc, cuprins in
Sfanta Scriptură si Sfânta Traditie, de a curăti si sfinti pe credinciosi
prin Tainele si ierurgiile sale si de a-i conduce pe calea mintuirii spre
viata vesnică. Acest lucru se vede clar din porunca-dată, după înviere,
sfintilor apostoli, de către Mintuitorul: «Mergând, învătati toate
neamurile, botezându-le in numele Tatălui si al Fiului si al Sfântului
Duh, învătându-le sa pazească toate câte v-am poruncit vouă, si iată
Eu cu voi sunt în toate zilele până la sfarsitul veacului» (Matei XXVIII,
19—20). Intreita putere a fost dată apostolilor si prin ei urmasilor lor,
episcopi si preoti.
Puterea si dreptul de a propovădui Evanghelia, de a săvârsi Sfintele
Taine si de a păstori pe credinciosi apartine membrilor ierarhiei
sacramentale, în baza hirotoniei lor. Acest lucru îl arată sfântul apostol
Pavel corintenilor prin cuvintele : «Asa să ne socotească pe noi fiecare
om: ca slujitori ai lui Hristos si ca iconomi ai tainelor lui Dumnezeu» (1
Cor. IV, 1).
Trebuie să fie lămurit lucru, pentru credinciosii Sfintei Biserici, că
numai în sanul ei, iar nu în afară de ea, Mântuitoml Iisus Hristos
impărtăseste, prin Sfântul Duh, harul Său mântuitor. In Sfânta Biserică
ne împărtăseste El acest har, întrucât ea este maica noastră
duhovnicească ; ea ne naste la viata în Hristos, prin Sfântul Botez,
făcându-ne fii ai lui Dumnezeu după har. Sfântul Ciprian zice că «nu
poate avea pe Dumnezeu de Tată, cine nu are Biserica de mamă».
Mântuitorul Iisus Hristos este Capul Sfintei Biserici, iar Sfânta Biserică este
trupul Lui, după cum bine aflăm din Sfânta Scriptură: «Hristos este
Capul Bisericii, trupul Său, al cărui Mântuitor si este» (Efes. I, 22—23 ; V,
23 ; Col. I, 18—20). Este deci usor de înteles că nimeni nu se poate
împărtăsi de mântuire, dacă nu este mădular al trupului lui Hristos,
adică al Bisericii. Căci Iisus Hristos si Sfânta Sa Biserică sunt de
nedespărtit. Asa precum Mântuitorul Iisus Hristos este singurul
învătător al credinciosilor, singurul mijlocitor între Dumnezeu si
făpturile Sale, singurul «dat între oameni, în care trebuie să ne
mântuim noi» (Fapte IV, 12), tot asemenea nimeni nu poate să se
împărtăsească de mântuire, decât fiind mădular al trupului lui Hristos,
adică al Sfintei Biserici.
Adevărul mântuirii în Sfânta Biserică este mare si taina lui este
adancă; de primirea si urmarea lui atârnă însăsi mântuirea noastră.
Pentru a apropia acest adevăr de întelegerea noastră, Mântuitorul Iisus
Hristos se slujeste de asemănarea cu vita si mlăditele, zicând :
«Rămâneti în Mine si Eu în voi. Precum mlădita nu poate să aducă
roadă de la sine, dacă nu rămâne în vită, tot asa nici voi, dacă nu
rămâneti în Mine. Eu sunt vita, voi sunteti mlăditele. Cel ce rămâne în
Mine si Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără de Mine nu puteti
face nimic. Dacă cineva nu rămâne în Mine, se aruncă afară ca mlădita
si se usucă» (Ioan XV, 4—6). Precum mlădita se usucă dacă este ruptă
de vită, de la care primeste hrană prin sevă, tot asa si sufletul moare
duhovniceste, adică îsi pierde mântuirea, dacă se rupe de Sfânta
Biiserică, de trupul tainic al Mântuitorului Iisus Hristos, care îl hrăneste
prin harul dumnezeiesc. Harul din Sfânta Biserică este asemenea
sângelui cald din trupul omenesc viu, care hrăneste toate mădularele
trupului. Daca un mădular se desprinde de trup, atunci de îndată se
lipseste de viată, căci nu mai curge în el sângele trupului si asa este de
lepădat. Tot asa si credinciosul, care se desparte de Sfânta Biserică, în
care este harul dumnezeiesc, moare sufleteste, pentru că nu mai are
viată duhovnicească din trupul tainic al lui Hristos, din Sfânta Biserică.
Deci din Sfânta Biserică fac parte toti cei botezati cu botezul crestin,
adică în numele Sfintei Treimi, care cred în Mântuitorul nostru Iisus
Hristos, oare se împărtăsesc de aceleasi Sfinte Taine, care aduc
aceeasi închinare lui Dumnezeu si stau sub cârmuirea văzută a unei
ierarhii bisericesti sacramentale.
Nu numai dreptii, ci si păcătosii fac parte din Sfânta Biserică, asa cum
intr-o casă mare nu sunt numai vase de aur si de argint, ci si de lemn
si de lut; si unele sunt spre cinste, iar altele spre necinste» (2 Tim. II,
20) ; dar păcătosii sunt membri sau mădulare bolnave ale ei. Si nu
numai credinciosii vii, ci si cei morti, care au adormit întru dreapta
credintă, sunt membri ai Sfintei Biserici. Cei vii alcătuiesc Bisenca
văzută, din viata aceasta pământească, adică Biserica luptătoare : iar
cei morti întru credintă alcătuiesc Biserica biruitoare sau triumfătoare,
nevăzută sau cerească, pentru că au trecut de pragul acestei vieti de
luptă. Dar în Hristos sunt una, cum ne invată apostolul, că în El toate s-
au împreunat, «cele din ceruri si cele de pe pământ» (Efes. I, 10).
 Sfânta Biserică nu este nici numai văzută, nici numai nevăzută. Ea
este văzută, pentru că este aici pe pământ si văzuti sunt membrii ei
din viata aceasta. Văzute sunt sfintele locasuri, ierarhia bisericească si
credinciosii, sfintele slujbe, sfintele cărti, ca : mărturisirea de credintă,
rânduielile si canoanele bisericesti etc. Iar nevăzută este Sfânta
Biserică-mamă, precum nevăzut este întemeietorul si Capul ei,
Mântuitorul Iisus Hristos ; nevăzuti sunt cei care au trecut din această
viată si sfintii îngeri, nevăzut este harul Sfântului Duh, care lucrează în
ea.
Nu fac parte din Sfanta Biseiică cei care din voia lor s-au rupt de ea
prin învătături desarte, prin eresuri si schisme sau dezbinări.
Intemeind Sfânta Biserică, Mântuitorul Iisus Hristos a asezat în ea si o
bună rânduială, anume ca unii din membrii ei să conducă, iar altii să
asculte, păstrând cu totii legătura dragostei si a păcii între ei si cu El.
Conducătorii sunt clericii sau ierarhia bisericească ; ei propovăduiesc
cuvântul adevărului, pentru a-i face părtasi pe credinciosi de harul
dumnezeiesc si pentru a păstori obstea credinciosilor ; ei sunt păstorii
sufletesti ai laicilor sau mirenilor credinciosi, cum citim în Sfânta
Scriptură: «Luati aminte de voi însivă si de toată turma întru care
Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca să păstoriti Biserica lui
Dumnezeu, pe care a câstigat-o cu însusi sângele Său» (Fapte XX, 28 ;
1 Petru V, 1—2).
In chip văzut, ea este condusă de ierarhia bisericească, de sinodul
sau soborul episcopilor, care hotărăste cele privitoare la bunul mers al
Sfintei Biserici. Dacă la sinodul episcopilor iau parte episcopi din toată
lumea crestină, el se numeste sinod sau sobor a toată lumea, sau
sinod ecumenic.
Sinoadele au lucrat si lucrează, iau hotărâri si conduc Sfânta Biserică
sub călăuzirea Sfântului Duh. Mântuitorul Hristos însusi este pururea în
Sfânta Biserică (Matei XXVIII, 20) si o conduce prin Sfântul Duh (Ioan
XV, 26). Sfintii apostoli s-au socotit doar slujitori ai Sfintei Biserici (1
Cor. III, 5—11) si tot asemenea sunt si episcopii, urmasii lor, si preotii, în
conducerea ei.
Potrivit învătăturii ortodoxe, Sfanta Biserică are patru insusiri, cum
se arată în Simbolul Credintei (articolul 9) : ea este una, sfantă,
sobornicească si apostolească.
Sfânta Biserică este una, pentru că unul este Capul si întemeietorul
ei, Domnul nostru Iisus Hristos (Efes. I, 22—23 ; V, 23; Col. I, 18) ; unul
este Sfântul Duh, Care o însufleteste cu harul dumnezeiesc; una este
tinta ei de a-i aduna pe toti credinciosii la un loc si a-i sfinti (Ioan XI,
51—52 ; VII, 11 si 20—23) ; una este învătătura adevărată si tot una este
calea cea dreaptă care duce la mântuire. Mântuitorul Iisus Hristos a
întemeiat o singură Sfântă Biserică si nu voieste să fie mai multe.
Biserica este sfântă, pentru că sfânt este întemeietorul ei,
Mântuitorul Iisus Hristos, Care a sfintit-o pe ea cu Sângele Său (Efes. V,
25—27) si i-a dat puterea să-i sfintească pe oameni prin harul
dummezeiesc; sfântă este si învătătura Bisericii (Ioan XVII, 17).
Sfintenia Bisericii nu se pătează întru nimic prin aceea că în ea se
găsesc si păcătosi, fiindcă nu membrii Bisericii sfintesc Biserica, ci
Biserica îi sfinteste pe membrii ei; Sfânta Biserică nu are scântenia de
la membrii ei, ci de la Mântuitorul Iisus Hristos, prin Sfantul Duh.
Sfânta Biserică este sobornicească sau universală, pentru că,
chemarea ei este să se întindă peste tot si să-i cuprindă în sânul ei pe
toti, (Matei XXVIII, 19 ; Luca XXIV, 47 ; Fapte I, 8) fără deosebire de
neam sau rasă, făcând din toti una. Ea este întemeiată pentru toate
locurile, pentru toate vremurile, pentru toti oamenii care vor să vină la
«cunostinta adevărului». Ea rămâne în tot timpul si în tot locul aceeasi,
neclintită în învătarea adevărului dumnezeiesc deplin, stând pe temelia
Sfintei Scripturi, a celor 7 sinoade sau soboare ecumenice si a Sfintei
Traditii în opozitie cu Bisericile sau comunitătile eretice.
Sfânta Biserică este apostolească, pentru că este întemeiată si
asezată pe mărtuna sfintilor apostoli «piatra din capul unghiului fiind
Insusi Iisus Hristos» (Efeseni II, 20) ; ea are învătătura Mântuitorului
Iisus Hristos ajunsă la noi prin sfintii apostoli si prin urmasii lor si tine
neschimbate rânduielile acestora (2 Petru III, 2; luda 12). In acest
înteles zicem că Sfânta Biserică este zidita pe «temelia apostolilor»,
întemeietorul si Capul ei fiind Mântuitorul Iisus Hristos.
Sfânta Biserică Ortodoxă reprezintă adevărata Biserică, pentru că,
prin dreapta ei credintă, ea păstrează neschimbate si fără nici o
abatere învătătura si rânduielile asezate de Mântuitorul Iisus Hristos,
asa cum le-au transmis sfintii apostoli, si cum le-au statornicit si
lămurit apoi sfintii părinti în soboarele lor.

Despre superstitii

Va rog din suflet, nu mai priviti Biserica ca un instrument de magie si slujbele ca

ritualuri magice. Nu va mai imbulziti si nu va mai calcati in picioare sa atingeti moastele
Sfintilor, ca astfel nu le aduceti venerare, ci ii intristati.
Trebuie să precizăm că Biserica Ortodoxă canoniseşte superstiţia,
la fel ca magia şi vrăjitoria prin afurisire, cum prevede Pravila
Bisericească. Despre superstiţioşi Mântuitorul spune: „Nimeni nu poate
sluji la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau
de unul se va alipi şi pe celălalt îl va dispreţui” (Matei 6, 23), lucru
întări şi de Sfântul apostol Pavel: „Nu puteţi bea paharul Domnului şi
paharul demonilor” (I Corinteni 10, 21). Iată ce consecinţe grave pot
avea indiferenţa, ignoranţa şi superstiţia.

Despre voia lui Dumnezeu

Fiul meu, nu dispreţui certarea Domnului şi nu simţi scârbă pentru

mustrările Lui, căci Domnul ceartă pe cel pe care-l iubeşte şi ca un
părinte pedepseşte pe feciorul care îi este drag.
Solomon 2, 11-12

Nu cartiti la greutatile vietii - ele sunt daruri, fie ca sunt necazuri, boli, suferinte,
nedreptati din partea oamenilor.Rabdati-le si bucurati-va de ele. Acelea le ingaduie
Dumnezeu spre povata noastra sau spre a ne spala de anumite pacate. Eu vad in surprizele
vietii - fie ele si neplacute- scanteia divina. Faptul ca sunt surprins, adica uimit, imi aduce
aminte de miracolul vietii, ca e Acolo Dumnezeu si ne aduce aminte de El. Ne pune in
simtiri. In orice surpriza si surprindere vad scanteia divina si chiar daca uneori surpriza
pare neplacuta, trebuie sa invatam sa ne bucuram de ea: si in cea mai trista surprindere si
mai ales prin aceea, Dumnezeu ne trimite o bucurie, un dar. Trebuie doar sa o accepti si
iti vei da seama. Iar daca e sub forma unei suferinte, aceea este un margaritar de mare
pret. Ca zicea un mare traitor si sfant, de fiecare data cand scapa de napaste si necazuri:
"De ce m-ai parasit Doamne? Ca demn sunt numai de pedeapsa! Ori vei vrea sa ma
pedepsesti dupa moarte? Pacatul meu este prea mare, Doamne, indura-te de mine,
Domnul meu, si trimite-mi incercarile Tale. Nu ma parasi, Doamne."

Despre milostenie

Cel ce are milă de sărman împrumută Domnului şi El îi va răsplăti

fapta lui cea bună.
Solomon, 19, 17
Bun este bărbatul care se îndură şi împrumută; îşi rânduieşte
vorbele sale cu judecată, că în veac nu se va clinti.
Psalmi, 111, 5
Fiecare să dea cum socoteşte cu inima sa, nu cu părere de rău,
sau de silă, căci Dumnezeu iubeşte pe cel care dă cu voie bună.
II Corinteni, 9, 7
Doamne, când Te-am văzut flămând şi Te-am hrănit? Sau însetat şi
Ţi-am dat să bei? Sau când Te-am văzut străin şi Te-am primit, sau gol
şi Te-am îmbrăcat? Sau când Te-am văzut bolnav sau în temniţă şi am
venit la Tine? Iar Împăratul, răspunzând, va zice către ei: Adevărat zic
vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-
aţi făcut.
Matei, 25, 37-40
Celui care cere de la tine, dă-i; şi de la cel ce voieşte să se împrumute
de la tine, nu întoarce faţa ta.
Matei 5, 42
1Şi dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi
avea? Că şi păcătoşii acelaşi lucru fac. Şi dacă daţi împrumut celor de
la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce mulţumire puteţi avea? Că şi
păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor, ca să primească înapoi
întocmai. Ci iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut,
fără să nădăjduiţi nimic în schimb, şi răsplata voastră va fi multă şi veţi
fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi.
Luca, 6, 33-35
 Mare bucurie e in ceruri cand se face milostenie. Dar ce inseamna milostenie?
Daca ajuti un om ajutati-l va rog pana la sfarsit. Nu il priviti de sus pe acela pe care il
ajutati, aceea nu e milostenie. Ajutati-l pana la sfarsit! Nu alegeti calea caldicica. Nu va
spalati pe maini de cersetor, aruncandu-i un ban, ci mai degraba luati-l la voi si hraniti-l.
Intrebati-l de problemele lui, unde traieste, daca are cu ce se imbraca si daca are parinti si
tratati-l ca pe egalul vostru sau chiar ca pe un mai mare decat voi. Nu-i da-ti un ban ca sa
va simtiti voi constiinta impacata ca ati ajutat cu ceva - ca acela, ca spun drept, nu e
ajutor, e fatarnicie; si nu de putine ori e chiar pacat, ca cine stie ce face cu banii! Mai bine
luati-l fara teama in casa voastra si spalati-l, puneti-l la masa cu voi si faceti asta cu
emotie si respect: acolo este Hristos. Ajutati pe acesti sarmani si napastuiti, si nu va uitati
la ei ca au patimi, ca patimi mai mari ca ei avem cu totii. Vorbiti cu ei si consideratii
prieteni. Nu stiti ce este in sufeltul lor si cum de au ajuns in situatia in care sunt. Primiti-i
in caminul vostru, aflati-le familia, ajutati-i, cunoasteti-i. Nu de putine ori veti descoperi
ca sunt oameni sensibili, simtitori si din pacate chinuiti. Nu-i judecati, ci iubitii!
Sprijiniti-i pe umerii vostri si dati-le mangaierea voastra. Bucurati-va cand va cer, chiar
daca va cer si de mai multe ori pe zi: Domnul i-a scos in fata voastra.
Dar milostenie e si atunci cand sari in ajutorul oricui, ca sa faci bine. Cand
mangai si ingrijesti un bolnav, cand povatuiesti un nestiutor, cand ajuti un strain, cand
mangai un napastuit. Fiti milostivi, bucurati-va de cei care va cer ajutorul - Domnul ii
trimite la voi fiindca va iubeste si nadajduieste ca voi ii veti ajuta. De fiecare data cand
faceti un bine Domnul zambeste si se mira cu bucurie intreg cerul si toate Puterile Ceresti
si toti Sfintii oameni ai lui Dumnezeu, si Ingerii si Maica Domnului si Mantuitorului
Nostru.

Iubeste-ti vrasmasii

Nu vă împotriviţi celui rău; iar cui te loveşte peste obrazul drept,

întoarce-i şi pe celălalt. Celui ce voieşte să se judece cu tine şi să-ţi ia
haina, lasă-i şi cămaşa. Iar de te va sili cineva să mergi o milă, mergi
cu el două. Celui care cere de la tine, dă-i; şi de la cel ce voieşte să se
împrumute de la tine, nu întoarce faţa ta. Aţi auzit că s-a zis: "Să
iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău". Iar Eu zic vouă:
Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi
bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă
prigonesc, ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să
răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste
cei drepţi şi peste cei nedrepţi. Căci dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce
răsplată veţi avea? Au nu fac şi vameşii acelaşi lucru? Şi dacă
îmbrăţişaţi numai pe fraţii voştri, ce faceţi mai mult? Au nu fac şi
neamurile acelaşi lucru? Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru
Cel ceresc desăvârşit este.
Matei 5, 39-48
Mai clar decat o spune Insusi Mantuitorul nu se poate spune. Sa nu uitati, va rog,
ca a vorbi de rau sau a barfi pe cineva e aceeasi cu uciderea. Incercati din tot sufletul sa
iubiti pe vrasmasul vostru si mare bucurie veti avea. Incercati!
 Spune Sfantul Siluan Athonitul:
O, nemăsurată e milostivirea lui Dumnezeu faţă de noi!
Mulţi bogaţi şi puternici ar da mult să vadă pe Domnul sau pe
Preacurata Lui Maică, dar nu bogăţiei i Se arată Dumnezeu, ci sufletului
smerit.
Şi la ce bun banii? Spiridon cel Mare a prefăcut un şarpe în aur, şi
noi n-avem nevoie de nimic afară de Domnul: în El este plinătatea
vieţii.
Dacă Domnul nu ne-a dat să cunoaştem multe din întocmirile
acestei lumi, aceasta înseamnă că n-avem nevoie; nu putem cunoaşte
cu mintea toată făptura.
Dar însuşi Făcătorul cerului şi al pământului şi a toată făptura ne-a
dat să-L cunoaştem prin Duhul Sfânt. în Ace- laşi Duh Sfânt cunoaştem
pe Maica lui Dumnezeu, pe îngeri şi pe sfinţi, şi sufletul nostru arde de
iubire pentru ei.
Dar cine nu iubeşte pe vrăjmaşi, acela nu poate cunoaşte pe
Domnul, nici dulceaţa Duhului Sfânt.
Duhul Sfânt ne învaţă să iubim pe vrăjmaşi până într-atât încât
sufletului să-i fie milă de ei ca de propriii copii.
Sunt oameni care doresc vrăjmaşilor lor sau duşmanilor Bisericii pierire
şi chinuri în focul iadului. Ei gândesc aşa pentru că n-au învăţat de la
Duhul Sfânt iubirea lui Dumnezeu, căci cel ce a învăţat aceasta va
vărsa lacrimi pentru întreaga lume.
Tu zici: „Cutare e un criminal şi e bine să ardă în focul iadului”. Dar te
întreb: „Dacă Dumnezeu ţi-ar da un loc bun în rai şi de acolo ai vedea
arzând în foc pe cel căruia i-ai dorit chinurile iadului, nu-ţi va fi milă de
el, oricine ar fi, chiar dacă e un duşman al Bisericii?”
Sau vei avea şi tu o inimă de fier? Dar în rai nu e nevoie de fier.
Acolo e nevoie de smerenie şi de iubirea lui Hris-tos, care are grija de
toţi.
Cine nu iubeşte pe vrăjmaşi n-are în el harul lui Dumnezeu.
Milostive Doamne, învaţă-ne prin Duhul Tău Cel Sfânt să-i iubim pe
vrăjmaşi şi să ne rugăm pentru ei cu lacrimi.
Doamne, dă Duhul Sfânt pe pământ ca toate noroadele să Te
cunoască şi să înveţe iubirea Ta.

Iubeste-ti aproapele

Sa-ti iubesti aproapele ca pe tine insuti este o porunca, nu un sfat. Trebuie macar
sa incerci, mori incercand.
Spune parintele Arsenie Papacioc:
Lumea aceasta nu e vinovată, suntem vinovati noi că nu stim să iubim
si nu stim s-o apreciem! Ce-am făcut noi pentru lumea asta, dacă este
vorba să intrăm în amănuntele drumului mântuitor? Ce-am făcut noi
pentru lumea aceasta - asta ni se cere!
Nu este niciodată nimeni degeaba lângă tine. El este cu stiinta lui
Dumnezeu, ca tu să-l ajuti sau să te folosesti. Te folosesti, că poate are
o putere de duh mai mare. Sau îl ajuti tu, în sensul de-al suporta. Este
o mare greseală atunci când certăm pe unul sau pe altul! Il rabdă
Dumnezeu si pe acela, si de aceea l-a pus în calea ta, ca să-l rabzi si tu
si să te încununezi!
Nu certati pe cei din jur si rabdati-i, va rog sa faceti asa si sa fiti rabdatori, ca
altfel ii veti speria. Fiti voi exemple prin comportament, ci nu prin vorba. Dumnezeu sa
ne lumineze!

Sfantul Ignatie Briancianinov

Despre ravna sufleteasca si cea duhovniceasca
Monahul trebuie foarte mult sa se pazeasca de rava trupeasca si sufleteasca, ce se
infatiseaza la aratare ca evlavioasa, iar de fapt este nesocotita si stricatoare de suflet.
Oamenii din lume si multi dintre cei ce duc viata monahiceasca, datorita nestiintei lor,
lauda mult o asemenea ravna, nepricepand ca izvoarele ei sunt parerea de sine si trufia.
Aceasta ravna ei o preamaresc ca ravna pentru credinta, pentru evlavie, pentru Biserica,
pentru Dumnezeu. Ea consta in osandirea si acuzarea mai mult sau mai putin aspra a
celorlalti, pentru greselile lor in privinta moralei si pentru cele impotriva bunei oranduieli
si intocmiri bisericesti. Amagiti fiind de o falsa conceptie despre ravna, ravnitorii lipsiti
de intelepciune socot ca, lasandu-se in voia acestei ravne urmeaza Sfintilor Parinti si
sfintilor mucenici, uitand ca ei - ravnitorii - nu sunt sfinti, ci pacatosi.
Daca sfintii ii mustrau pe pacatosi si pe necredinciosi, o faceau din porunca lui
Dumnezeu, fiind datori sa faca aceasta, potrivit insuflarii Sfantului Duh, nu insuflarii
propriilor patimi si a demonilor. Iar cel ce se hotaraste, de capul lui, sa-l acuze pe fratele
sau sa ii faca observatie, acela arata limpede ca se socoate mai intelept si mai virtuos
decat cel acuzat de el, ca lucreaza sub inraurirea patimii si a amagirii cugetelor demonice.
Se cuvine sa ne aducem aminte de porunca Mantuitorului: "De ce vezi paiul din ochiul
fratelui tau, si barna din ochiul tau nu o iei in seama ? Sau cum vei zice fratelui tau:
Lasa sa scot paiul din ochiul tau si iata barna este in ochiul tau ? Fatarnice, scoate intai
barna din ochiul tau si atunci vei vedea sa scoti paiul din ochiul fratelui tau" (Matei 7,
3-5).
Daca vrei sa fii un fiu credincios si ravnitor al Bisericii Ortodoxe, atinge-ti telul
prin implinirea poruncilor evanghelice legate de aproapele. Nu indrazni sa-l lauzi ! Nu
indrazni sa-l inveti ! Nu indrazni sa-l lovesti si sa-l mustri ! Acestea nu sunt fapte ale
credintei, ci ale ravnei lipsite de judecata, ale parerii de sine, ale trufiei.

Cercetati Scripturile

Va rog cercetati Scripturile, mai ales Noul Testament. De acolo veti afla cuvantul
Domnului, mangaierea, poruncile si indemnurile Lui. Cercetati scrierile Sfintilor Parinti
si aflati oranduielile crestinesti asa cum ni le-a revelat Bunul Mantuitor si Duhul Sfant
prin prooroci.
Ascultati de proorocii nostri ortodocsi, de toti, si de cei din vechime si de cei de
acum. Intrebati in rugaciune si vi se va raspunde tainic in suflet, dar nu de putine ori si
din gura aproapelui sau prin diferite intamplari. Fiti doar cu ochii deschisi si cautati
neincetat. Tineti cautarea vie in voi si da-ti slava lui Dumnezeu.
Aveti grija de Sfintele Taine: botezati si fiti nasi dupa randuiala, dupa cum
alegeti-va nasii dupa credinta, ci nu dupa portofele. Nasul are îndatorirea sa îngrijească
de viata sufletească a finului său, învătându-l, la vremea cuvenită,
adevărurile dreptei noastre credinte spre a face din el un bun
credincios, mădular sănătos al Sfintei Biserici. Dar si finul este dator cu
ascultare si cu respect fată de nas, în aceeasi măsură cum îi ascultă pe
părintii săi trupesti.
Voi prezenta in continuare Sfintele Taine, din diverse materiale duhovnicesti
adunate si de mare folos pentru orice crestin si pe intelesul tuturoR. O atentie deosebita
voi arata Tainei Spovedaniei, numita si Taina Pocaintei. Pocainta este cel mai important
lucru. Sa acercetati cu luare-aminte acest capitol, care prin continut a fost dorit a fi unul
cat mai complet si de primeneala pentru crestinul pornit pe calea pocaintei sincere,
adevarate.

Cele sapte Sfintele Taine:

TAINA SFANTULUI BOTEZ
TAINA SFANTULUI MIR
TAINA SFINTEI IMPARTASANII
TAINA SPOVEDANIEI
HIROTONIA (PREOTIA)
NUNTA
TAINA SFINTULUI MASLU

Taina Botezului

Cati în Hristos v-ati botezat, în Hristos v-ati îmbrăcat.

Galateni 3, 27.
Scufundându-te în apă, unde-ti pierzi urma, înseamnă că ai ajuns să
te lipsesti de viata din aer. Iar a te lipsi de viată, e tot una cu a muri.
Când, peste câteva clipe, te-ai ridicat la fata apei, ajungând iar la
lumină, inseamnă că te doresti fierbinte după altă viata, iar după ce ai
dobândit-o trăiesti numai din ea. Din această pricină si cerem în slujba
Botezului ajutorul Făcătorului a toate, iar o nastere din nou e cu mult
mai însemnată decât cea dintâi. Acum si chipul lui Dumnezeu se
întipăreste mai bine în sufletul celui botezat decât odinioară, iar
statura lui e făcută acuma si mai întocmai după modelul dumnezeiesc,
căci de-acuma chiar modelul ni se arată cu trăsături mai lămurite.
Nicolae Cabasila, Viata in Hristos.

Botezul este Sfânta Taină care prin întreita cufundare în apă şi

invocarea numelui Sfintei Treimi se şterge celui botezat păcatul
strămoşesc şi celelalte păcate săvârşite până în acel moment (dacă cel
botezat este adult), se naşte la o viaţă nouă, spirituală, şi devine
membru al Bisericii lui Hristos. Botezul este numit şi "uşa tainelor",
fiindcă numai prin botez devenim fii ai lui Dumnezeu după har şi
mădulare vii ale trupului Sau mistic şi numai astfel, botezaţi fiind,
putem primi şi celelalte Taine. Botezul este întemeiat ca Taină de către
Mântuitorul prin cuvintele: "Mergând, învăţaţi toate neamurile,
botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh" (Matei
28,19).
Săvârşitorii Tainei Sfântului Botez sunt episcopii şi preoţii, căci lor
le-a încredinţat Mântuitorul Iisus Hristos puterea de a săvârşi Sfintele
Taine. Numai în caz de nevoie poate boteza şi diaconul, iar în cazuri cu
totul deosebite poate face acest lucru şi un simplu credincios, având
însă grijă să rostească cuvintele care arată că lucrarea se face în
numele Sfintei Treimi. In acest caz, dacă cel botezat trăieşte, trebuie
chemat preotul pentru citirea rugăciunilor din rânduiala Botezului şi
administrarea Tainei Mirungerii şi a împărtăşaniei. Formula botezului
este: „Se botează robul lui Dumnezeu (N) în numele Tatălui, Amin, şi-al
Fiului, Amin, şi-al Sfântului Duh, Amin, acum şi pururea şi în vecii
vecilor. Amin”. Botezul nu se repetă.

Recomandări înainte de botez:

În ziua întâi după ce femeia lăuză a născut, moaşa, sau cineva din
familie aduce la biserică într-o sticlă apă curată pentru sfinţire. După
sfinţire, apa este folosită de femeia lăuză spre „a o gusta, sau o va lua,
sau se va stropi, spre alinarea duhurilor, spre iertarea păcatelor spre
depărtarea tuturor relelor, spre tărie şi spre vindecare”.
În a opta zi, preotul este chemat la casa unde s-a născut pruncul şi citeşte
rugăciunile la femeia lăuză, după care citeşte şi rugăciunea de
însemnare a pruncului când i se pune numele. Părinţii împreună cu
naşii vor alege un nume de sfânt ales din calendarul creştin ortodox.
Este recomandat a i se pune copilului doar un nume.
Botezul grabnic sau de urgenţă:
Se cuvine a şti că, dacă pruncul născut este slab şi nu suge, ci
trage să moară, nu trebuie să aştepte, cum rău zic unii, până la a
şasea sau a opta zi, spre a-l boteza; ci în ceasul în care s-a născut,
spălându-l, un bărbat sau orice persoană botezată îndată să-l şi boteze,
spre a nu muri nebotezat. Dacă va trăi pruncul, acesta se va aduce la
biserică, unde preotul va continua rânduiala botezului.
Naşii de botez:
Părinţii pruncului născut trebuie să rânduiască naşii de botez de
credinţă ortodoxă şi cucernici. Naşii de botez vor învăţa pe de rost
Simbolul de credinţă (Crezul), pe care îl vor rosti la momentul potrivit.
Naşul are îndatorirea să îngrijească de viaţa sufletească a finului său,
învăţându-l, la vremea cuvenită, adevărurile dreptei credinţe spre a
face din el un bun credincios, mădular sănătos al Sfintei Biserici. Dar şi
finul este dator cu ascultare şi cu respect fată de naş, în aceeaşi
măsură cum îi ascultă pe părinţii săi trupeşti.
Recomandări după botez:
La 8 zile după botez, mama împreună cu pruncul botezat vor veni
la biserică, pentru a li se citi: mamei rugăciunile de curăţire, iar
pruncului rugăciunile de îmbisericire. Va fi de faţă şi naşul, care va ţine
în mână lumânarea ce a avut-o pruncul la botez.
De va fi băiat, preotul îl duce în sfântul altar şi-l închină la cele
patru laturi ale sfintei mese, iar de va fi fată, o duce până la uşile
împărăteşti şi o închină la icoanele catapetesmei şi la iconostas.

Sfintul Botez este întâia dintre Tainele Sfintei Biserici ; este usa prin care se întră
în Sfânta Biserică. Si numai ajungând membri ai Bisericii lui Hristos ne
putem învrednici si de primirea celorlalte Sfinte Taine.
Taina Sfântulul Botez a fost asezată de Mântuitorul Iisus Hristos prin
cuvintele : «Mergând, învătati toate neamurile, botezându-le în numele
Tatălui si al Fiului si al Sfântului Duh» (Matei XXVIII, 19). Acestea le-a
grăit după învierea Sa din morti.
Dar Taina Sfântului Botez nu este numai usa prin care se intră în Sfânta
Biserică a lui Hristos, ci si pentru câstigarea impărătiei lui Dumnezeu,
asa cum ne încredintează însusi Mântuitorul, zicând : «De nu se va
naste cineva din apă si din Duh, nu va putea să intre în împărătia lui
Dumnezeu.» (Ioan III, 5).
Si înaintemergătorul Mântuitorului Hristos, sfântul Ioan, a botezat la
Iordam. Dar botezul lui nu era Taină, ci inchipuia doar curătirea. de
păcate prin credintă si pocăintă; el era mai mult un îndemn la
pocăintă, un semn văzut si pregătitor spre cele ce aveau să vină, cum
mărturiseste chiar sfântul Ioan Botezătorul: «Eu unul vă botez cu apă
spre pocăintă, dar Cel ce vine după mine este mai puternic decât
mine ; Lui nu sunt vrednic să-I duc încăltămintea. Acesta vă va boteza
cu Duh Sfânt si cu foc» (Matei III, 11). Mai târziu, si sfântul apostol
Pavel, întâlnind în calea sa pe unii care primiseră botezul lui Ioan, i-a
întrebat: «Primit-ati voi Duhul Sfânt când ati crezut ? lar ei au zis către
el: Dar nici n-am auzit, dacă este Duh Sfânt. Si el a zis : Deci în ce v-ati
botezat ? Ei au zis: In botezul lui Ioan. Iar Pavel a zis : Ioan a botezat cu
botezul pocăintei, spunând poporului să creadă în Cel ce avea să vină
după el, adică in Iisus Hristos. Si auzind ei, s-au botezat în numele
Domnului Iisus» (Fapte XIX, 1—5), adică au primit Botezul crestin.
Sfântul Botez instituit de Mântuitorul Iisus Hristos nu este doar un semn
pregătitor pentru cele ce ar fi să vină, ci este o Sfântă Taină a Bisericii
lui Hristos.
Partea văzută a Tainei Sfântului Botez constă din afundarea de trei
ori în apa sfintită a celui ce se botează si în rostirea cuvintelor :
«Botează-se robul lui Dumnezeu. (N) In numele Tatălui, amin, si al
Fiului, amin, si al Sfantului Duh, amin.; acum si pururea si in vecii
vecilor, amin».
Apa care se foloseste la Taina Sfântului Botez trebuie să fie naturală, curată,
cu nimic amestecată.
Efectele primirii Tainei Sfântului Botez sunt : iertarea păcatului strămosesc
si a tuturor păcatelor săvârsite înainte de Botez în situatia celor ce se
botează mai târziu ; renasterea, sau nasterea la o viată nouă
duhovnicească, viată de curătie si sfintenie ; de asemenea, primirea în
sânul Sfintei Biserici, adică numărarea celui botezat între fiii ei,
putându-se împărtăsi de toate celelalte Sfinte Taine si de bunurile
sufletesti pe care Sfânta Biserică le dăruieste membrilor ei (cum s-a
mai arătat). De aici si denumirile date Tainei Sfântului Botez: «baie»,
«izvor sfânt», «luminare», «renastere», «nastere din nou», «sfintire»,
«pecetea lui Hristos», «baia vietii"-, «baia renasterii»i «baia pocăintei».
Daca botezul ne curăteste în primul rând de păcatul strămosesc,
oare trebuie să uităm că si copiii se nasc cu acest păcat ? Stim ce
spune psalmisitul: «Intru fărădelegi m-am zămislit si în păcate m-a
născut maica mea» (Ps. L, 6). Stim ce spune si sfântul apostol Pavel :
«De aceea, precum printr-un om a intrat păcatul în lume si prin păcat
moartea, asa moartea a trecut la toti oamenii, prin acela în care toti au
păcătuit» (Rom. V, 12). Acest lucru cunoscându-l, că toti ne nastem cu
păcatul strămosesc, avem noi siguranta că un prunc va trăi până la
vârsta când poate să cunoască si să mărturisească credinta în Hristos,
pentru ca atunci să-l botezăm ? Putem noi să riscăm ca el să moară
nebotezat, sub osânda păcatului strămosesc ?
Iar dacă ne referim la vremurile străvechi, la Traditia Bisericii,
vedem că de atunci, din secolele I—II si III se practica botezul copiilor.
Sfintii părinti arată în scrierile lor că Biserica a primit de la apostoli
obisnuinta de a administra botezul si pruncilor.
In ceea ce priveste faptul că pruncii nu pot să-si mărturisească
credinta crestină, Biserica are ca garant pe nasii care-i primesc la
botez, care mărturisesc pentru acestia credinta crestină rostind Crezul
si care îsi iau indatorirea ca finii lor să fie crescuti de ei în credinta
Bisericii.
Există un Botez al muceniciei sau al sangelui (Matei X, 32 ; XVI,
25), cunoscut în cele dintâi veacuri crestine, întelegând prin el moartea
martirică, în persecutii, pentru Mântuitorul Iisus Hristos. Sfintii părinti îl
socotesc asemenea Botezului din apă si din Duh, umeori chiar mai de
pret decât acesta (sfântul Grigorie Teologul).
Mai cunoastem si Botezul dorintei care constă în dorinta arzătoare a cuiva
de a ajunge membru al Sfintei Biserici, ducând o viată de pocăintă si în
virtute. Dacă dintr-o pricină oarecare fără voia lui nu ajunge să
primească botezul prin apă si prin Duh, el e socotit botezat cu Botezul
dorintei.
Taina Sfântului Botez nu se repetă. Căci «este un Domn, o credintă, un
botez» (Efes. IV, 5)... «Mărturisesc un botez spre iertarea păcatelor»,
rosteste cel ce primeste Sfânta Taină a Botezului (Art. 10 din Simbolul
Credintei). Intr-adevăr, după cum cineva nu se naste trupeste decât o
singură dată, tot asemenea nasterea sufletească nu poate fi decât una
singură.

Taina Mirungerii
 Cel ce ai dăruit robului Tău izbăvire de păcate prin Sfântul Botez si
i-ai dat lui înnoirea vietii, însuti, Stăpâne Doamne, binevoieste să
strălucească pururea lumina fetii Tale în inima lui ; apără pavăza
credintei lui nebântuită de vrăjmasi, păzeste într-insul nespurcată si
neintinată haina nestricăciunii cu care s-a îmbrăcat, păstrând într-
insul, cu harul Tău, nestricată pecetea cea duhovnicească ; si fii
milostiv acestuia si nouă, după multimea îndurărilor Tale. Că s-a
binecuvântat si s-a preaslăvit preacinstitul si de mare cuviintă numele
Tău, al Tatălui si al Fiului si al Sfântului Duh, acum si pururea si în vecii
vecilor. Amin.
Din rânduiala Tainei Sfântului Botez

Asa cum pruncul nou-născut are nevoie de hrană pentru a creste si a

se întări în cele trupesti, cel născut prin Taina Sfântului Botez are
trebuintă de crestere si întărire duhovnicească în viata cea nouă, viata
în Hristos Domnul. Iar această intărire, care vine de la Sfântul Duh, i se
dă celui botezat prin a doua Taină a Sfintei Biserici, prin Sfântul Mir
(Mirungerea).
Taina Sfântului Mir (Mirungerea) este instituită de Domnul nostru Iisus
Hristos care făgăduieste sfintilor apostoli că le va trimite Duhul Sfânt:
«Si iată, Eu trimit peste voi făgăduinta Tatălui Meu ; voi însă, sedeti în
cetate până ce vă veti imbrăca cu putere de sus» (Luca XXIV, 49 ; vezi
si Ioan XIV, 16—17, 26; XV, 13—15; Matei X, 20). In chip mai lămurit,
pentru întelegerea noastră, mai vădit si mai strălucit avea să se arate
instituirea acestei Sfinte Taine în ziua Cincizecimii, in ziua Pogorârii
Sfântului Duh cu toate darurile Sale.
Sfintii apostoli au împărtăsit Taina Sfântului Mir celor botezati, cum
citim în Sfânta Scriptură : «Apostolii din Ierusalim, auzind că Samaria a
primit cuvântul lui Dummezeu, au trimis la ei pe Petru si pe Ioan, care,
coborând, s-au rugat pentru ei, ca să primească Duh Sfânt, căci nu se
pogorâse încă peste nici unul dintre ei, ci erau numai botezati în
numele Domnului Iisus. Atunci îsi puneau mâinile peste ei, si ei luau
Duh Sfant» (Fapte VIII, 14—17).
Aflăm asadar că, incă de la inceput, Taina Sfântului Mir era, ca si
în vremea noastră, nedespărtită de Taina Sfântului Botez. De
asemenea, că ea se împărtăsea prin punerea mâinilor numai de către
sfintii apostoli asupra celor botezati. Astfel, si în Efes, sfântul apostol
Pavel a impărtăsit Sfânta Taină a Mirului unora pe care i-a botezat cu
botezul lui Iisus — Botezul crestin — si care nu avuseseră până atunci
decât botezul lui Ioan (Fapte XIX, 1—6).
Sfintii apostoli împărtăseau Duhul Sfânt celor botezati atât prin
punerea mâinilor (Fapte VIII, 14—16 ; Evrei VI, 2 ; Fapte XIX, 1—6), cât si
prin ungerea sau pecetluirea cu Sfântul Mir a celor botezati: «Iar Cel ce
ne întăreste pe noi împreună cu voi în Hristos si ne-a uns pe noi este
Dumnezeu, Care ne-a si pecetluit si ne-a dat arvuna Duhului în inimile
noastre» (2 Cor. I, 21—22 ; Efes. IV, 30) ; «Iar voi ungere aveti de la Cel
Sfânt si stiti toate... ungerea pe care ati luat-o de la El rămâne întru voi
si nu aveti trebuintă ca să vă învete cineva» (1 IoanII,-20, 27).
Cu trecerea vremii, numărul credinciosilor a sporit, iar sfintii apostoli
nu au mai putut ajunge peste tot, ca să-si pună mâinile asupra tuturor.
De aceea s-a îndătinat săvârsirea Tainei Sfântului Mir prin ungere de
către urmasii lor, adică de către episcopii si preotii Bisericii, cum se
face si azi.
Despre toate acestea ne încredintează si Sfânta Traditie prin mărturii din
secolele II, III si IV: «După ce am iesit din baia Botezului, ne ungem cu
ungere sfântă, după ritualul vechi, precum si la preotie se ungeau cu
untdelemm din corn. Ungerea ni se face matenal, dar ea poartă roade
duhovnicesti, după cum si la Botez, afundarea este un act material, dar
roadele sunt duhovnicesti, că suntem curătiti de păcate... Apoi vine
punerea mâinilor, cu care unindu-se binecuvântarea, se cheamă si se
coboară Sfântul Duh» (Tertulian). «Vouă, după ce ati iesit din
cristelnita sfintei ape, vi s-a dat ungerea, preinchipuirea aceleia cu
care a fost uns Hristos ; iar aceasta este Sfântul Duh» (Sfântul Chiril al
Ierusalimului).
Partea văzută a Sfintei Taine a Mirungerii o constituie ungerea în
formă de cruce cu Sfântul Mir a părtilor mai însemnate ale trupului si a
organelor simturilor, cu rostirea, de fiecare dată, a cuvintelor: «Pecetea
darului Duhului Sfânt. Amin».
Sfântul Mir se prepară din untdelemn, vin si 38 diferite aromate si se
sfinteste de către un sobor de episcopi, în Joia Patimilor. Amestecul
acestor aromate simbolizează bogătia si felurimea darurilor Sfântului
Duh de care se împărtăsesc primitorii acestei Taine.
Săvârsitorul Tainei Mârungerii este episcopul sau preotul. Sfânta
Taină a Mirungerii împărtăseste primitorilor harul Sfântului Duh, care
luminează mintea pentru întelegerea si mărturisirea adevărului
crestin ; ea întăreste voia pentru propăsirea în toate cele bune, dând
astfel celor botezati tăria de a fi adevărati crestini sau locasuri
vrednice ale Sfântului Duh. Darurile acestea sunt vii si lucrătoare în
sufletul crestinului care rămâne în Biserică si participă la viata Bisericii.
Sfânta Taină a Mirungerii nu se repetă. Chiar dacă se obisnuieste
ca cei care s-au lepădat de credinta crestină ori au părăsit Sfânta
Biserică si vor să se întoarcă din nou la ea, să fie iarăsi unsi, aceasta
nu înseamnă o repetare a Sfintei Taine, ci numai reintărirea lor în
dreapta credintă.

Taina Sfintei Împărtăşanii (Euharistia)

Trupul Tău cel Sfânt, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru,

să-mi fie spre viata de veci si Sângele Tău cel scump spre iertarea
păcatelor. Si să-mi fie mie împărtăsania aceasta spre bucurie, spre
sănătate si veselie. Iar la înfricosătoarea si a doua venire a Ta,
învredniceste-mă pe mine păcătosul ca să stau de-a dreapta măririi
Tale, pentru rugăciunile preacuratei Maicii Tale si ale tuturor sfintilor
Tăi. Amin.

Pentru împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului este necesar,

pe de o parte, ca omul să se spovedească, iar pe de altă parte să-şi
curăţească trupul şi sufletul prin post, cel puţin câteva zile, prin
rugăciune şi prin fapte bune. Prin urmare, credinciosul se va pregăti
atât sufleteşte, prin evitarea, pe cât posibil, a grijilor lumeşti, prin
lepădarea păcatelor şi prin împăcarea cu toţi semenii, cât şi trupeşte,
prin post alimentar, prin abstinenţa de la relaţiile trupeşti şi printr-o
igienă corespunzătoare a trupului.
Prezentarea în faţa Sfântului Altar a credinciosului în vederea primirii
Sfintei Taine, se face respectând următoarele cerinţe: bărbaţii vor fi
îmbrăcaţi decent şi vor fi bărbieriţi, femeile vor avea ţinuta decentă şi
capul acoperit.
Împărtăşirea cu Sfintele Taine va fi precedată de împlinirea unui
canon rânduit de preotul duhovnic la spovedanie şi din citirea din
cartea de rugăciuni a celor 12 rugăciuni de dinainte de împărtăşanie.
Nu se pot împărtăşi persoanele care au de ispăşit un canon şi au
fost oprite de preotul lor duhovnic.
De îndată ce va primi Sfânta Împărtăşanie, credinciosul va aduce
laudă lui Dumnezeu şi va citi rugăciunile de mulţumire, rânduite în
cartea de rugăciuni.
După ce a primit Sfânta Împărtăşanie, credinciosul va evita să
sărute mâna preotului sau icoanele, cu atât mai puţin să mănânce
peşte sau alte alimente nepotrivite, pentru ca nu cumva vreo părticică
din Sfintele Taine rămasă pe buze sau în gură să fie aruncată afară.
După împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Mântuitorului Iisus Hristos
se ia anaforă.
De la vârsta de şapte ani omul nu mai poate primi Împărtăşania
decât precedată de Spovedanie.
Biserica primeşte la Sfânta Împărtăşanie pe copilului în vârstă de
până la 7 ani fără ca acesta să fi fost spovedit înainte, considerând că
păcatele acestuia sunt mici şi Dumnezeu, prin rugăciunile preotului, le
iartă. Cu toate acestea copilul trebuie să ţină ajun (să nu mănânce
nimic din seara precedentă). După vârsta de 7 ani, toţi copii se vor
împărtăşii după rânduiala respectată de toţi credincioşii.

Dupa savarsirea Tainelor botezului si mirungerii, născut la viata cea nouă,

viata în Iisus Hristos, întărit in ea prin pecetea darului Sfântului Duh, de
acum fiu al Sfintei Biserici, credinciosul se poate învrednici si de
primirea celorlalte Sfinte Taine. Asa i se dă lui Taina Sfintei
împărtăsanii sau Cuminecături, prin care, sub chipul pâinii si al vinului
primeste însusi Trupul si Sângele Mântuitorului Iisus Hristos spre
iertarea păcatelor si spre viata de veci.
 Această Sfântă Taină se mai numeste si Sfânta Euharistie ceea ce
înseamnă multumnire, pentru că atunci când a asezat-o, la Cina cea de
Taină, Mântuitorul Hristos a multumit Părintelui ceresc înainte de a
frânge pâinea si a o da sfintilor apostoli. Dar ea este si o jertfă de
multumire către Dumnezeu adusa de Sfanta Biserică, de credinciosii ei,
prin episcop sau preot.
Sfânta Impărtăsanie ii uneste pe credinciosi cu Mantuitorul Iisus
Hristos, dar îi uneste si între ei prin aceeasi credintă si prin dragoste
crestinească ; ei sunt una si aceeasi obste crestinească în fata
aceluiasi sfânt altar, împărtăsindu-se de toate darurile dumnezeiesti
din unul si aceiasi potir.
Sfânta împărtăsanie nu este numai o Taină, ci si o jertfă reală,
nesângeroasă, adusă lui Dumnezeu, Jertfa trupului si a sângelui lui
Iisus Hristos. Acelasi Hristos S-a jertfit pe cruce si Se jertfeste în Sfânta
Euharistie. Deosebirea este că jertfa de pe cruce este sângeroasă, pe
cand cea din Sfânta Euharistie este nesângeroasă, însă strâns unită cu
cea de pe cruce pe care o actualizează până la sfârsitul veacurilor
Sfânta Impărtăsanie este cea mai mare Taină, fiindcă prin ea noi
nu primim numai harul dumnezeiesc, ci pe însusi izvorul harului, pe
Iisus Hristos, împărtăsindu-ne cu Trupul si Sângele Său.
Mântuitorul Hristos a instituit Taina Sfintei Euharistii sau împărtăsanii în Joia
înaintea mintuitoarelor Sale Patimi, la Cina cea de Taină. Atunci, luând
pâinea si binecuvântând-o, a frant-o si, dând-o ucenicilor Săi, a zis:
«Luati, mâncati, acesta este Trupul Meu. Si luând paharul si
multumind, le-a dat, zicand : Beti dintru acesta toti, că acesta este
Sângele Meu, al Legii celei Noi, care pentru multi se varsă spre iertarea
păcatelor» (Matei XXVI, 26—28). După aceea le-a poruncit : «Aceasta să
faceti întru pomenirea Mea» (Luca XXII, 19).
Sfânta Taină a împărtăsaniei se savarseste numai de episcop si
preot, în virtutea puterii date lor de Mântuitorul Hristos, prin sfintii
apostoli (Luca XXII, 19) si numai în cadrul Sfintei Liturghii; ea este
miezul si centrul Sfintei si Dumnezeiestii Liturghii. Darurile ce se aduc
spre prefacere în Trupul si Sângele Domnului sunt painea din grâu
curat si dospită si vinul, tot curat, din struguri.
Prefacerea pâinii si vinului în Trupul si Sângele Domnului, în vremea Sfintei
Liturghii, are loc atunci când preotul sau episcopul, ridicând mâinile, fruntea si inima
către cer se roagă fierbinte :
"Incă aducem Tie această slujbă duhovnicească si fără de sânge,
si Te chemăm, Te rugăm si cu umilintă la Tine cădem : Trimite Duhul
Tău cel Sfânt peste noi si peste aceste Daruri ce sunt puse înainte si fă,
adică, pâinea aceasta, Cinstit Trupul Hristosului Tău, iar ceea ce este in
potirul acesta, Cinstit Sângele Hristosului Tău, prefăcându-le cu Duhul
Tău cel Sfânt".
In acest timp, la strană se cântă «Pe Tine Te lăudăm», iar credinciosii
îngenunchează, căci acum se săvârseste prefacerea, iar nu atunci când
se rostesc cuvintele de instituire a Sfintei Taine : «Luati mâncati... Beti
dintru acesta toti...». Cum se petrece acest lucru, mintea noastră nu
poate pricepe; se face în chip tainic, mai presus de întelegerea
noastră.
In încercările lor de a deslusi măcar în parte această lucrare întru
totul tainică, până si cei mai mari si mai alesi cugetători crestini nu au
găsit cuvinte potrivite.
Dar trebuie să luăm aminte, înainte si mai presus de toate, că ceea
ce se săvârseste la Sfânta Liturghie nu este doar o asemănare cu ceea
ce s-a făcut la Cina cea de Taină, ci Insusi Mântuitorul Iisus Hristos este
prezent aici sub chipul pâinii si al vinului. El, Hristos Domnul, ne-a grăit
limpede despre aceasta incă înaintea Sfintelor Sale Patimi, zicând :
«Cel ce mănâncă Trupul Meu si bea Sângele Meu are viată vesnică, si
Eu îl voi invia în ziua cea de apoi» (Ioan VI, 54). Căci «adevărat,
adevăiat zic vouă, dacă nu veti manca Trupul Fiului Omului si nu veti
bea Sângele Lui, nu veti avea viată în voi» (Ioan VI, 53).
La primirea Sfintei Cuminecături sunt chemati toti fiii Sfintei Bisenci;
ei se pot împărtăsi cu Trupul si Sângele Domnului, dacă mai întâi si-au
mărturisit pacatele si au fost dezlegati de preotul duhovnic. După
primirea Sfintei Cuminecături se cuvine să nu mai sărute icoana, sau
mâna episcopului sau preotului, să-si păzească limba de orice vorbă
desartă, de blestem, de clevetiri, cinstind astfel Dumnezeiescul Trup si
Sânge pe care l-au primit.
Mari, multe si minunate sunt roadele Sfintei Cuminecături pentru viata
duhovnicească a credinciosului crestin. Căci cel ce se împărtăseste cu
Trupul si Sângele Domnului se uneste tainic cu Domnul si, prin
aceasta, îsi umple sufletul cu har si cu toate bunurile duhovnicesti pe
care le aduce o asemenea unire. Cel ce mănâncă Trupul Meu si bea
Sângele Meu rămâne intru Mine si Eu întru El» (Ioan VI, 56), ne grăieste
Mântuitorul. El îsi sporeste viata duhovnicească : «Cel ce Mă mănâncă
pe Mine va trăi prin Mine» (Ioan VI, 57), adaugă Hristos Iisus. Si ce-i
poate fi mai de folos credinciosului crestin, decât trăirea lui cu Hristos
si în Hristos.
Sfântul Ignatie Teoforul spune că Sfânta Cuminecătură «este leacul
nemuririi, dându-ni-se «spre iertarea păcatelor si spre viata de veci».
Ea păstrează si strânsa legătură cu întregul Trup al Sfintei Biserici, în
care Mântuitorul Iisus Hristos se află prezent fără întrerupere.
Dat fiind roadele Sfintei Cuminecături, Sfânta Biserică porunceste fiilor
ei să se pregătească si să se împărtăsească cât mai des cu Trupul si
Sângele lui Hristos. îndeosebi, în cele patru posturi mari de peste an, în
preajma unei călătorii mai îndelungate, la caz de suferintă si boală, ca
si înainte ca mirii să se învrednicească de Sfânta Cununie. Eiectele
binefăcătoare ale Sfintei împărtăsanii apar numai în sufletele celor care
au primit-o cu vrednicie. Celor nepregătiti si nevrednici le aduce
osândă de la Dumnezeu (1 Cor. XI, 27—29).

RUGĂCIUNI
 Inainte de primirea Sfintei Impărtăsanii

Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, slăbeste, lasă, milostiveste-

Te si-mi iartă mie păcătosului, netrebnicului si nevrednicului robului
Tău căderile în păcat, smintelile si greselile mele, toate câte am
păcătuit fată de Tine, din tineretile mele până în ziua si ceasul de
acum, fie cu stiintă, fie din nestiintă, cu cuvântul sau fapta, sau cu
gândul, sau cu cugetul, cu deprinderile si cu toate simturile mele. Si
pentru rugăciunile aceleia ce fără de prihană Te-a născut pe Tine, ale
preacuratei si pururea Fecioarei Maria, Maicii Tale, singura nădejde
neinfruntată si ocrotitoarea si izbăvitoarea mea, invredniceste-mă fără
de osândă să mă împărtăsesc cu preacuratele, nemuritoarele, de viată
făcătoarele si înfricosătoarele Tale Taine, spre iertarea păcatelor si
spre viata de veci, spre sfintire, spre luminare, spre tărie, spre
vindecare si spre sănătatea sufletului si a trupului si spre stergerea si
pierderea cu totul a cugetelor, a gândurilor si a deprinderilor mele
celor rele si a nălucirilor de noapte ale duhurilor celor viclene si
întunecate. Că a Ta este împărătia si puterea, slava, cinstea si
închinăciunea, împreună cu Tatăl ,si cu Duhul Sfânt acum si pururea si
în vecii vecilor. Amin.

După primirea Sfintei Impărtăsanii

Multumesc Tie, Doamne Dumnezeul nostru, că nu m-ai lepădat pe mine

păcătosul, ci partas a fi Sfintelor Tale Taine m-ai învrednicit. Ci,
Stăpâne, iubitorule de oameni, Care pentru noi ai murit si ai înviat si ai
dăruit nouă aceste infricosătoare si de viată făcătoare Taine, spre
binefacerea si sfintirea sufletelor si a trupurilor noastre, dă să-mi fie si
mie acestea spre tămăduirea sufletului si a trupului, spre izgonirea a
tot potrivnicul, spre luminarea ochilor immii mele, spre întărirea
sufletestilor mele puteri, spre credintă neinfruntată, spre dragoste
nefătarnică, spre desăvârsirea întelepciunii, spre paza poruncilor Tale,
spre adăugirea dumnezeiescului Tău har si spre dobândirea împărătiei
Tale. Ca întru Sfintenia Ta cu acestea fiind păzit, să pomenesc harul
Tău pururea si să nu mai viez mie, ci Tie, Stăpânului si Binefăcătorului
nostru. Si asa, iesind dintru această viata întru nădejdea vietii celei
vesnice, să ajung la odihna cea de-a pururea, unde este glasul cel
neâncetat al lăudătorilor si bucuria cea fără de sfârsiit a celor ce văd
frumusetea cea nespusă a fetei Tale. Că Tu esti dorirea cea adevărată
si veselia cea nespusă a celor ce Te iubesc, Hristoase, Dumnezeul
nostru, si pe Tine Te laudă toată făptura în veci. Amin.

Taina Spovedaniei (a Mărturisirii)

Recunoaşterea păcatelor se face prin mărturisirea sau spovedirea

lor, prin viu grai, în fata preotului duhovnic. Păcatul apasă conştiinţa
noastră ca o piatră şi o răneşte dureros. Dar prin mărturisire, sufletul
se uşurează, inima dobândeşte linişte, conştiinţa câştigă împăcare şi
rana se vindecă. După cum bucuriile cer să fie mărturisite si prin
aceasta îşi sporesc frumuseţea, asemenea si durerile se cer mărturisite
si astfel sufletul se uşurează.
Păcatul, oricum ar fi el, mare sau mic, trebuie să fie mărturisit în
fata preotului duhovnic, cu adâncă părere de rău, cu hotărârea de a nu
mai greşi, cu credinţa puternică în Hristos si cu nădejdea în îndurarea
Lui. Aceasta, pentru a ne păstra mereu curată haina sufletului nostru,
pentru a nu ne despărti de Dumnezeu. Sfântul apostol Iacob ne
îndeamnă, zicând : «Mărturisiti-vă unul (credinciosul) altuia (preotului)
păcatele si vă rugati unul pentru altul, ca să vă vindecati, că mult
poate rugăciunea stăruitoare a dreptului" (Iacob V, 16). Asadar, când
ne simtim apăsati de păcate, când suntem bolnavi sufleteste, să
alergăm la preotii Sfintei Biserici si lor să ne mărturisim, ca prin
rugăciunea si dezlegarea lor să dobândim iertarea păcatelor (Iacob V,
14—15). Si în alt loc ni se grăieste despre îndatorirea crestină de a ne
mărturisi păcatele: «Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi
însine si adevărul nu este întru noi. Dacă mărturisim păcatele, El —
Iisus Hristos — este credincios si drept, ca să ne ierte păcatele si să ne
curătească pe noi de toată nedreptatea. Dacă zicem că n-am păcătuit,
îl facem mincinos, si cuvântul Lui nu este Intru noi» (1 Ioan I, 8—10).
Lucru deosebit de însemnat nu este însă numai mărturisirea păcatelor, ci
căinta, adică părerea de rău si durerea sufletească pe care o simte
crestinul pentru păcatele săvârsite în felurite chipuri.

Cum ne pregătim pentru spovedanie?

Cerinţele unei bune mărturisiri a păcatelor trebuie împlinite printr-
o pregătire din bună vreme, cu deosebire prin post si rugăciune. Căci
postul smereşte trupul, iar rugăciunea deschide sufletul credinciosului
în fata lui Dumnezeu. De asemenea, să cercetăm în cei măsură ne-am
împlinit datoriile către Dumnezeu, către Sfânta Biserică, apoi către
aproapele, către familie, către noi înşine, către ţară, si aşa să păşim
către Sfânta Taină a Spovedaniei. Ştiut este că Sfânta Mărturisire se
administrează celor ce se pregătesc a primi Sfânta Cuminecătură. De
aceea si grăieşte Sfântul Apostol Pavel: «Să se cerceteze omul pe sine
si aşa să mănânce din pâine si să bea din pahar» (1 Cor. XI, 28), adică
să ia Sfântul Trup si Sânge al Mântuitorului Iisus Hristos numai după
vrednică mărturisire.
Potrivit cu greutatea păcatelor mărturisite si după cea mai bună
socotintă a preotului-duhovnic, celui ce s-a spovedit i se dă, înainte de
dezlegare, un canon de pocăinta, ca de pildă : rugăciuni, metanii,
participarea la sfintele slujbe si îndeosebi la Sfânta Liturghie din
duminici si sărbători, fapte de milostenie, înfrânări de la anumite
mâncăruri sau fapte. Toate acestea nu urmăresc pedepsirea celui ce s-
a mărturisit, ci îndreptarea lui; ele sunt asemenea unor leacuri spre
însănătosire duhovnicească, spre întărire în virtute si îndepărtare de
păcat.
Roadele Sfintei Mărturisiri sunt de nepretuit. Căci ea ne dezbracă de
haina întinată a păcatelor si ne îmbracă în haina cea nouă a virtutilor
crestine, în haina luminoasă a harului dumnezeiesc ; din starea de
păcat si de osândă, ea ne trece în starea de har mântuitor. Ea ne
deschide calea spre desăvârsire, ne sporeste evlavia, rodeste curătia
sufletului, pacea cugetului, îndreptarea vietii spre câstigarea fericirii
vremelnice si vesnice.
Soroacele Sfintei Mărturisiri nu sunt fixe. Dar e bun si folositor lucru,
pentru viata noastră duhovnicească, să ne spovedim cât mai des, dar
mai ales cu prilejurile arătate în legătură cu Sfânta Cuminecătură.

NU UITA:
Lacrimile spala pacatule si sunt socotite ca al doilea botez.
Daca ai cazut, nu deznadajdui, ci indata, ridica-te.
Deseori, insasi caderea noastra poate sa ne fie cel mai puternic prilej de a destepta
in noi cainta si intoarcerea spre drumul curatiei, sfinteniei si desavarsirii noastre.
Ca sa te spovedesti, trebuie sa ai un duhovnic, pe care sa-l cauti si sa-l alegi numai
din pricini duhovnicesti. Duhovnicul, pe langa savarsitorul Tainei de dezlegare, este si
doctor sufletesc si cu cat ne cunoaste mai bine, cu atat ne poate ajuta mat mult.
Cel ce acopera la spovedit sau nu spune vreun pacat de moarte, de care-si aduce
aminte, face un nou pacat de moarte si in loc de folos are paguba.
Daca ai totusi un pacat de moarte pe care nu l-ai marturisit la spovedanie, fiindca
l-ai uitat fara voia ta, atunci este destui daca-l marturisesti la spovedania urmatoare. Daca
nu l-ai marturisit de rusine, sau pentru ca nu ti-ai facut bine cercetarea cugetului, atunci
trebuie sa spui duhovnicului pacatul pe care l-ai ascuns, sa spui la cate spovedanii nu l-ai
marturisit si sa faci o marturisire desavarsita.

Marturisirea este Taina în care Dumnezeu iartă, prin duhovnic, păcatele

crestinilor care se căiesc sincer si le mărturisesc la scaunul
spovedaniei, în fata preotului.
Ea are diferite numiri. Se numeste pocăintă, pentru că cel ce o primeste
trebuie să regrete în mod sincer, păcatele săvârsite si mărturisite
preotului duhovnic; mărturisire sau spovedanie, întrucât crestinul îsi
mărturiseste păcatele în fata preotului; al doilea Botez, pentru că prin
ea se spală păcatele întocmai ca prin Taina Botezului; iertare,
dezlegare, pentru că prin ea se dezleagă păcătosul de legătura
păcatelor; împăcare, pentru că ne împacă cu Dumnezeu.
Mântuitorul Hristos a îngăduit această Taină sfintilor Săi apostoli când
le-a spus : "Oricâte veti lega pe pământ, vor fi legate si in cer si oricâte
veti dezlega pe pământ, vor fi dezlegate si in cer" (Matei XVIII, 18; XVI,
19). El a instituit-o apoi după Sfânta Sa inviere din morti, când
arătându-Se apostolilor le-a zis : «Pace vouă! Precum M-a trimis pe
Mine Tatăl vă trimit si Eu pe voi. Si zicând aceasta, a suflat asupra lor
si le-a zis : Luati Duh Sfânt; cărora veti ierta păcatele, le vor fi iertate si
cărora le veti tine, vor fi tinute» (Ioan XX, 21—23). Puterea de a lega si
dezlega păcatele o are numai Mântuitorul Hristos, cum ne-a arătat
(Luca V, 20 si 24), dar El a dat această putere si apostolilor (Ioan XX,
21-23) si prin acestia, episcopilor si preotilor.
Recunoasterea păcatelor se face prin mărturisirea sau spovedirea
lor, prin viu grai, în fata preotului-duhovnic. Păcatul apasă constiinta
noastră ca o piatră si o răneste dureros. Dar prin mărturisire, sufletul
se usurează, inima dobândeste liniste, constiinta câstigă împăcare si
rana se vindecă. După cum bucuriile cer să fie mărturisite si prin
aceasta îsi sporesc frumusetea, asemenea si durerile se cer mărturisite
si astfel sufletul se usurează.
Păcatul, oricum ar fi el, mare sau mic, trebuie să fie mărtunsit în
fata preotului duhovnic, cu adâncă părere de rău, cu hotărârea de a nu
mai gresi, cu credinta puternică în Hristos si cu nădejdea în îndurarea
Lui. Aceasta, pentru a ne păstra mereu curată haina sufletului nostru,
pentru a nu ne despărti de Dumnezeu. Sfântul apostol Iacob ne
îndeamnă, zicând : «Mărturisiti-vă unul (credinciosul) altuia (preotului)
păcatele si vă rugati unul pentru altul, ca să vă vindecati, că mult
poate rugăciunea stăruitoare a dreptului" (Iacob V, 16). Asadar, când
ne simtim apăsati de păcate, când suntem bolnavi sufleteste, să
alergăm la preotii Sfintei Biserici si lor să ne mărturisim, ca prin
rugăciunea si dezlegarea lor să dobândim iertarea păcatelor (Iacob V,
14—15). Si în alt loc ni se grăieste despre îndatorirea crestină de a ne
mărturisi păcatele: «Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi
însine si adevărul nu este întru noi. Dacă mărturisim păcatele, El — Iisus
Hristos — este credincios si drept, ca să ne ierte păcatele si să ne
curătească pe noi de toată nedreptatea. Dacă zicem că n-am păcătuit,
îl facem mincinos, si cuvântul Lui nu este Intru noi» (1 Ioan I, 8—10).
Lucru deosebit de însemnat nu este însă numai mărturisirea păcatelor, ci
căinta, adică părerea de rău si durerea sufletească pe care o simte
crestinul pentru păcatele săvârsite în felurite chipuri. Căci fără de
căintă, Sfânta Mărturisire sau Pocăinta nu ne aduce roadele dorite ; nu
ne aduce iertarea si împăcarea cu Dumnezeu. Iar căinta trebuie să fie
sinceră, deplină (pentru toate păcatele) si să izvorască din credinta,
nădejdea si iubirea lui Dumnezeu.
Aceeasi însemnătate o are si hotărirea de îndreptare, curajul prin
care punem hotar între viata trecută si cea viitoare; o hotărâre sfântă,
că vom duce de acum înainte o viată nouă, viată în Hristos, făcând
fapte vrednice de pocăintă (Matei III, 7).
Mărturisirea sau însirarea păcatelor fără căintă adevărată si fără
hotărâre de îndreptare, nu aduce iertarea păcatelor (Luca XIII, 5).
Stiut este că Sfânta Mărturisire se administrează celor ce se pregătesc a
primi Sfânta Cuminecătură. De aceea si grăieste sfântul apostol Pavel:
«Să se cerceteze (însă) omul pe sine si asa să mănânce din pâine si să
bea din pahar» (1 Cor. XI, 28), adică să ia Sfântul Trup si Sânge al
Mântuitorului Iisus Hristos numai după vrednică mărturisire.
După ascultarea celor mărturisite de crestin, dacă din ele se
vădeste căintă si hotărâre de îndreptare, preotul-duhovnic îl dezleagă
pe acesta prin cuvintele : "Domnul si Dumnezeul nostru Iisus Hristos,
cu harul si cu îndurările iubirii Sale de oameni, să te ierte pe tine, fiule,
si să-ti lase toate păcatele. Si eu, nevrednicul preot si duhovnic, cu
puterea ce-mi este dată, te iert si te dezleg de toate păcatele, în
numele Tatălui si al Fiului si al Sfântului Duh. Amin".
Iar de te simti si-ti vine sa spui ca ai timp sa te spovedesti si sa te pocaiesti, ia mai
bine si citeste urmatoarea istorioara povestita de marele duhovnic roman, parintele
Cleopa Ilie:

Arhimadrit Cleopa
Cum inseala diavolul pe om
În cele ce urmează, vom vorbi despre sfatul dracilor; cum îi învată
dracii pe oameni sa amâne pocainta.
Era un calugar pustnic, ascet mare în pustie în partile Alexandriei, cu numele
Ilarion, mare sihastru. Avea aproape o suta de ani.
S-a rugat lui Dumnezeu câtiva ani de zile: "Doamne, sa-mi arati mie care este
sfatul dracilor cu care ei câstiga cele mai multe suflete pentru împaratia iadului! Care-i
mestesugul lor si metoda de a-i întoarce pe oameni de la calea cea buna, pentru a-i face
robi pacatului, si a-i duce în iad. Cum câstiga ei mai multe suflete pentru iad, decât
îngerii pazitori pentru împaratia cerului?" S-a rugat parintele un an, doi, trei si nu i-a
raspuns Dumnezeu.
Într-o noapte, stând el la rugaciune, în puterea noptii fiind, afara era luna ca ziua,
aude un glas: "Avva Ilarioane!" "Ce este, Doamne?" "Ia Sfânta Cruce în mâna, ia toiagul
tau, fa semnul Sfintei Cruci, iesi din chilie si mergi pâna în poiana din apropiere si, când
vei ajunge în poiana, stai lânga un copac, acolo. Dar sa nu te temi de ce vei vedea! Stai
acolo si uita-te în mijlocul poienii pâna voi veni".
El, când a auzit ca l-a învatat sa se înarmeze cu semnul Sfintei Cruci, a cunoscut
ca este de la Dumnezeu chemarea. S-a dus batrânul, zicând în minte rugaciuni, si a ajuns
în poiana. Era liniste mare; nu batea vântul în noaptea aceea. Numai luna si stelele se
vedeau. S-a dus batrânul calugar lânga un copac si statea luând aminte.
Deodata, vede ca în mijlocul poienii apare un jilt, un tron împaratesc. Parca era de
fulgere, ca para focului. Întâi scaunul a aparut si s-a minunat. Dupa aceea vede ca vine
satana si se asaza pe scaun. Avea umerii ca nicovala. Pielea lui era ca cerneala, cu peri ca
de urs, cu gheare puternice. Avea o coroana facuta numai din serpi, si tinea în mâna un
toiag în chip de balaur.
Când l-a vazut, s-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci. Satana s-a asezat pe scaunul
acela si a batut de trei ori din palme. Când a batut, s-a umplut vazduhul de cete dracesti.
Polcuri de draci, mii si milioane. Unii, care pareau sa fie cei mai mari, boieri de-ai
iadului, stateau aproape de el. Altii, deasupra padurii si altii, prin vazduh; cât vedeai,
numai cete dracesti.
Când a vazut calugarul atâta amar de iad acolo si atâtia diavoli, si-a adus aminte
de cuvântul din chilie, care i-a zis "sa nu te temi", s-a înarmat cu semnul Sfintei Cruci si
statea atent.
Atunci, dupa ce s-au adunat cat nisipul marii, în toate partile nu se vedeau decât
cete de diavoli, s-a sculat satana în picioare si a zis:
- V-am adunat în noaptea asta, în miezul noptii aici, ca vreau sa fac un examen cu
voi. Trebuie sa dati un examen greu. Stiti voi de ce v-am chemat?
Si a zis unul:
- Stapâne, nu stim!
- Iata de ce v-am chemat aici. Sa iasa la raport fiecare din voi, care stie cel mai
bun mestesug de a însela oamenii si a-i aduce în împaratia mea. Si sa-mi arate cum
înseala el lumea si cum îl prosteste pe om si-l înseala de-l aduce la munca cea vesnica si
la împaratia noastra. Care-i metoda, care-i mestesugul vostru, ca voi în toata lumea,
aceasta treaba aveti, sa înselati sufletele oamenilor? Sa va vad cât de iscusiti sunteti voi în
a însela sufletele oamenilor!
Cel ce ma loveste în gândire, daca are sa-mi spuna un sfat cum înseala lumea asa
cum gândesc eu, iata îi voi da sa conduca trei minute iadul, îl voi pune împarat trei
minute în locul meu, si-l voi face mare general peste ceilalti.
Atunci a iesit unul din multime si a zis:
- Sa traiesti, întunecimea ta! Am venit sa dau raport, cum însel eu pe oameni!
- Ei, sa vedem! - Eu, zice el, îi spun omului asa: "Mai omule, mai du-te la
biserica, mai posteste, mai roaga-te, mai fa chiar si milostenie, si alte fapte bune. Mai, dar
nici cu dracul nu te strica! Mai du-te la restaurant, mai mergi la crâsma, la jocuri, la
petreceri, la jocuri de noroc, ca si cu lumea asta sa te mai veselesti!"
Cu aceasta metoda am înselat pe foarte multi. Le dau în gând, ca alta putere n-am!
Din iad alta putere nu ni s-a dat noua. Îngerii din rai au putere de la Dumnezeu numai sa-i
dea în gând omului sa faca bine. Noi avem putere numai sa-i dam în gând omului sa faca
rau. Da ca sa-l silim, nu putem, ca omul are de sine stapânirea lui data de Dumnezeu. Nu
putem cu sila sa-l facem sa pacatuiasca; numai daca-i prost si ne asculta ce-i dam în gând.
Si asa am amagit pe foarte multi. Când ies de la biserica, unii se opresc la
cârciuma. Acolo fiecare se întâneste cu neamuri, cu prieteni. Mai ia o tuica, mai ia un
pahar; unul mai ia o tigara, mai vine un lautar sa-i mai cânte. Din cauza asta omul s-a
împiedicat, nu i-a mai folosit nimic ca a fost dimineata la biserica, caci seara s-a întors de
la slujba noastra. Si tot asa fac cu fiecare.
Si a întrebat satana:
- Pe multi ai înselat?
- Sa traiesti, întunecimea ta, pe multi!
- Ai înselat pe cei mai prosti decât tine, dar n-ai facut nici o isprava.
- De ce, întunecimea ta? - Tu îi spui omului sa mai mearga si la biserica, sa mai
mearga si la cârciuma, sa mearga si la petreceri, sa se mai roage, pe urma sa mearga la
distractii nepermise, dar Hristos îi spune în Evanghelie: Nimeni nu poate sluji la doi
domni! adica si mie si Lui.
L-ai îndemnat tu, poate omul n-a fost pregatit sufleteste si se duce de câteva ori,
dar dupa o vreme vine îngerul si-i da în gând: "Mai omule, nu poti umbla pe doua carari;
ori cu dracul, ori cu Dumnezeu". Si omul, fiind certat de frica de Dumnezeu, se lasa.
"Mai, ma tin de una, ca nu este mântuire umblând pe doua cai!"
- Ai patit asa?
- Am patit si asa!
 - Vezi! Ti-am spus eu ca tu ai înselat pe cei mai prosti decât tine. Deci sa stii ca n-
ai raspuns bine.
Si a chemat pe un comandant, de acei mari, un capitan si i-a zis:
- Ia-l în spate, du-l în adunare si da-i zece toiege la spinare si sa-l trimiti în fundul
iadului ca-i prost!
L-a batut, în loc sa-i multumeasca! Nu i-a placut sfatul lui. Cauta altul mai bun.
Iese altul la raport:
- Sa traiesti, întunecimea ta! Daca nu te-oi multumi eu, altul nu te multumeste.
- Sa te vad, viteazule! Cum te cheama?
- Scarabuta ma cheama.
- Cum înseli tu pe oameni?
- Iata cum, maria ta. Eu îi spun omului asa: Mai omule, nu este Dumnezeu, nu
este drac, nu este înger, nu este iad, nu este rai, nu este munca vesnica, nu este slava
vesnica, totul este aici în lumea asta! Daca ai ce mânca si ce bea si ai femei si bani multi,
daca ai cinste de la oameni, casa si bogatii multe, aici este raiul. Si daca n-ai, aici este
iadul. Deci atâta-i, cât îi omul pe lumea asta.
- Si ai înselat multi?
- Multi am înselat!
- Si tu ai înselat pe cei mai prosti decât tine. Stiu eu ca ai înselat, dar pe cei prosti,
ca pe cei ce stiu Scripturile nu poti sa-i înseli. Pentru ca Scriptura îi spune omului ca este
Dumnezeu, ca este drac, ca este înger, este iad, este rai, este munca vesnica, este
pedeapsa pentru pacat, este rasplata pentru fapta buna în ceruri. Scriptura este plina de
acest fel de învataturi si cei care o citesc, nu te cred pe tine.
Ba si mai mult. Dumnezeu, când l-a sadit pe om a pus în sufletul si trupul lui
simtirea de Dumnezeu. Cât de pagân ar fi cineva, simte ca este o putere nevazuta în
sufletul lui si aceasta este constiinta. Constiinta îl mustra când face rau si-l bucura când
face bine. Si glasul constiintei nu poate fi un reflex al materiei, ceva material, ca-i de
natura nevazuta.
Constiinta este glasul lui Dumnezeu în om si, îndata ce a gretit, îl mustra: "De ce
ai facut asa? Poate sa nu-l mustre nimeni când face pacatul. Oricând greseste, aceasta
lege pusa de Dumnezeu lui Adam întâi, numita si legea firii sau a constiintei, îl mustra
imediat.
Uneori asa de tare în mustra, daca este pacatul mare, încât îl da aproape în
deznadejde. Se împlinelte atunci cuvântul care spune în psalmi: Întru mustrari pentru
faradelege ai pedepsit pe om si ai subtiat ca pânza de paianjen sufletul sau (Psalm 38, 14-
15). Adica se subtie nadejdea ca pânza unui paianjen si, de mare mustrare de cuget, mai
ca-si pierde nadejdea.
Constiinta, daca se pateaza cu multe pacate, asa de tare îl mustra pe om uneori, ca
se face lui aceasta mustrare chinuirea chinuirilor. Din cauza constiintei nici nu poate
mânca bine, nici nu mai poate dormi, nici pace nu mai are, nici nu se poate ruga.
Constiinta roade, roade ca si cariul în lemn. "De ce ai facut si de ce ai mâniat pe
Dumnezeu cu asemenea pacate?"
Deci, degeaba îi spui tu ca nu-i Dumnezeu, caci constiinta îi spune si, dupa
constiinta, îi spune si Scriptura. Tu zici ca-l înveti pe om ca nu-i Dumnezeu, ca nu-i drac,
ca nu-i înger, ca nu-i iad, ca nu-i rai, dar constiinta îi spune ca este si Scriptura este plina
de marturii din care se arata ca exista Dumnezeu, ca este înger, este munca vesnica, este
slava vesnica. Deci si tu - i-a zis satana la acel cu raportul, care se lauda ca prin acest sfat
înseala multa lume - esti prost si nu aduci mare aport pentru împaratia iadului; nu aduci
mare folos!
Asa a patit si acest drac care a venit cu al doilea raport înaintea satanei, cum a
patit si cel dintâi care se lauda ca a facut mare isprava. Adica în loc sa-l laude, sa-l faca
mai mare peste multe cete de draci, l-a batut si cu rusine l-a trimis în fundul iadului, ca-i
prost si nu stie sa însele pe oameni.
A înselat, dar a înselat prea putin si prea putine suflete a dus la iad! A patit si
acest diavol ca si cel dintâi care învata pe om sa mearga si la biserica si la crâsma si sa
faca si de-ale lui Dumnezeu ti de-ale satanei. Deci si acesta a iesit rau.
Si acum dintre cetele dracilor care erau de fata a chemat pe altul la raport. Si era o
tacere între polcurile dracilor, ca erau milioane de demoni în jurul padurii si a poienii
aceleia, si nu iesea nici unul, ca se temeau ca vor pati ce au patit ceilalti, ca, în loc de
lauda, îi bate si îi trimite în fundul iadului.
Satana statea pe scaun si astepta sa mai iasa vreo unul la raport, zicând:
- Daca cel ce iese a treia oara, ma loveste în gândire, adica îmi spune un plan de a
câstiga suflete pentru împaratia iadului, mai bun decât al celor doi care mi-au dat raportul
mai înainte, atunci eu pe acela îl voi face general peste multe ostiri dracesti si-l voi pune
sa stea pe scaunul meu de împarat al iadului trei minute.
Dupa ce-a zis satana asa, din polcurile cele nenumarate de draci n-a vrut sa mai
iasa nimeni, pentru ca se temeau sa nu pateasca ce au patit ceilalti doi, care au raportat
mai înainte si nu i-a placut lui.
Totusi dupa un timp iese unul ghebos, cu patru rânduri de coarne, un picior de
rata, unul era de cal. Avea semnele iadului pe fruntea lui, coada era lunga, de nu stiu câti
metri în urma. Si când a iesit, s-a dus înaintea satanei, cum statea pe scaun acolo în
mijlocul poienii, si i-a spus:
- Sa traiesti, întunecimea ta! Satana îl întreaba:
- Cum te cheama?
- Sarsaila, ma cheama!
- Ehei, te vad batrân si grebanos. Mi se pare ca stii tu ceva mestesuguri de a însela
suflete, sa le aduci la împaratia mea. Sarsaila a spus:
- Nici întunecimea ta nu stii ce stiu eu!
- Sa te vad! Mi se pare ca esti mare mester de a câstiga suflete.
- Nici tu nu stii ce stiu eu! Eu am un mestesug, ca am îmbatrânit în lupta cu
sufletele oamenilor de atâtea mii de ani, prin care multe suflete duc la iad. Cum cad
primavara fulgii de zapada, asa cobor suflete în iad în fiecare zi.
- Si cum ai reusit sa aduci atâtea suflete la împaratia mea?
- Eu n-am sa spun nici ca diavolul cel dintâi, care a iesit la raport, pentru ca se
întâmpla cum ai zis întunecimea ta. Omul stie ca nu poate sluji la doi domni si îndata îl
câstiga îngerul de partea lui. Dar, nici n-am sa-i spun omului, ca celalalt prost, ca nu-i
Dumnezeu, nu-i drac, nu-i înger, nu-i iad, nu-i rai. Nu! Pentru ca Scriptura spune ca este
si Dumnezeu si drac si înger si iad.
Eu atât îi spun omului: "Mai omule, este Dumnezeu, este drac, este înger, este
munca vesnica pentru pacat si slava vesnica pentru fapta buna, dar mai ai vreme! Esti
prost? Chiar de azi începi fapta buna?"
Daca-i copil îi spun: "Mai baiete, tu de acum ai de trait! Vine tineretea, trebuie sa
te casatoresti, trebuie sa petreci în lume! Nu cumva sa-ti pierzi tineretea asa degeaba,
doar viata trebuie traita!"
Iar daca-i tânar îi spun: "Dupa ce te vei casatori si îti vei face o gospodarie, dupa
aceea ai sa începi fapta buna. Acum manânca, bea, distreaza-te, fa toate rautatile, ca doar
esti tânar. Te va ierta Dumnezeu, ca El stie neputinta omului. Pentru pocainta mai lasa pe
mâine, lasa pe poimâine, lasa pe la anul, mai încolo!"
Îl învat pe om sa amâne pocainta de azi pe mâine, de mâine pe poimâine! "Ce
milostenie vrei sa faci acum? Taci din gura! Te pocaiesti aproape de moarte! Vrei sa
postesti acum, sa-ti cheltuiesti sanatatea trupului? Lasa la batrânete, ca postul este pentru
cei batrâni! Vrei sa te rogi? Sa pierzi tu atâtea ceasuri rugându-te lui Dumnezeu? Apoi
acum ai treaba. Iata, ai sa cresti copii, ai de facut casa si zestre la fete, ai de însurat si
maritat. Ai atâtea!"
Si-l încurc cu grijile vietii si tot îi spun: "Lasa pe alta data". Cand vine îngerul si-i
spune: "Mai, omule, fa un praznic pentru morti!" Eu îi spun: "Dar esti prost? Acum ai de
îmbracat copiii, ai de facut nunta, ai de facut cutare!" Îngerul vine si-i spune: "Mai,
omule, ia începe a posti posturile de peste an, miercurea si vinerea!" Eu îi spun: "Nu posti
ca îti pierzi sanatatea! Tu trebuie sa muncesti, sa aduni averi, ai de crescut copii!"
Sau vine îngerul si-i spune: "Mai omule, spovedeste-te si lasa pacatul, lasa
desfrâul, lasa betia, lasa tutunul, lasa înjuraturile!" "Ei, dar de pe acum? Mai încolo,
aproape de moarte, m-oi spovedi la un preot, ma va dezlega si gata. Doar cartea spune sa
te apuce sfârsitul cel bun, dar pâna atunci poti petrece asa!"
Cu aceasta ma asculta toti, zice diavolul, si fapta buna tot o amâna de azi pe
mâine.
Sfânta Scriptura spune altfel. Duhul Sfânt îi trezeste pe oameni, zicând: Astazi de
veti auzi glasul Lui, sa nu va învârtosati inimile voastre (Evrei 37,8). Si cum am spus,
glasul lui Dumnezeu în om este constiinta, care-l mustra pentru pacat si-i spune: "Omule,
paraseste pacatul! Lasa-te de furat, lasa-te de curvit, lasa-te de înjurat, lasa-te de betie,
lasa-te de fumat, lasa-te de lucruri rele, de zavistie, de pizma, de cearta". Dumnezeu îi
porunceste azi, iar noi îi spunem lui: "Nu astazi, ci mâine, poimâine, la batrânete!"
Si-i zicem asa: "Da-mi mie ziua de azi si tu ia-o pe cea de mâine!" Si asa, zice,
este pacatul la om cum, ai lua un cui mare si cu o barda începi a-l bate într-un lemn de
stejar uscat. Daca-i dai un ciocan, dpua, trei, cuiul îl poti scoate usor. Daca-l bati pe
jumatate, este mai greu, iar daca îl bati de tot, trebuie sa crapi lemnul!
Asa-i si pacatul! Se bate în fire prin obisnuinta. Si daca omul nu lasa azi pacatul,
când este proaspat, cu cât se învecheste, cu atât mai greu se poate dezobisnui de dânsul.
Vazut-ai în arama rugina verde? Arama daca o curatai în fiecare zi, stralucea ca
aurul! Însa, daca s-a lasat ani de zile, a prins rugina verde, n-o mai poti spala cu nimic în
lume, numai daca o topesti. Asa-i sufletul când îmbatrâneste în pacat. Daca nu a lasat azi
pacatul, sa nu creada ca mâine sau poimâine îl lasa mai usor. Ca, pe masura ce trece
vremea, pacatul se învecheste, se bate în fire si obiceiul devine o a doua natura;
obisnuinta se face a doua fire si omul face pacatul vrând-nevrând, si cu mare nevoie se
mai dezbara omul de pacat, dupa ce s-a învechit în el!
Obisnuinta, dupa legile canonice ale Bisericii, este a zecea treapta a pacatului, ca
de aici urmeaza deznadejdea, penultima treapta. Si când l-am vazut pe om ca s-a obisnuit
cu pacatul, un an, doi, zece, nu stiu câti, este al meu pentru totdeauna! Si asa reusesc eu
sa-i însel, ca mii si milioane de oameni amâna pocainta de azi pe mâine, si toti se robesc
de pacat; caci pacatul care nu l-a lasat azi, mâine-poimâine tot prinde radacini si este tot
mai greu. Iar când vrea omul sa lase pacatul, pacatul se ridica cu mare putere asupra lui:
"Esti prost, mai? Cu mine ai trait! Cum sa te lasi de mine? Ce mai este? Sa traiesti cum te
învat eu si cum te-ai obisnuit cu mine!"
Asa, cum ti-am spus mai înainte, am învatat si înselat atâtea suflete, încât acestea
cad în iad cum cad fulgii când ninge, cu un singur sfat: "Oameni buni, pentru fapta buna
mai este vreme; nu fiti prosti sa începeti chiar de azi sau chiar din ceasul acesta!"
Deci, va spun întunecimea ta, acesta-i sfatul si mestesugul meu si am o ceata în
iad de mii si sute de mii de ucenici de-ai mei, pe care i-am învasat asa, si-i trimit în tot
pamântul sa sopteasca omului la ureche: "Omule, pentru fapta buna mai este vreme.
Mâine, poimâine, peste un an, peste doi, la batrânete". Si am reusit si reusesc. Du-te si
vezi în iad câti am pogorât si pogor cu acest sfat!
Atunci satana a zis:
- Bravo! Cel mai bun sfat, sa-l înveti pe om sa amâne pocainta de azi pe mâine:
"Chiar azi vrei sa te spovedesti? Chiar azi vrei sa te împartasesti? Chiar azi vrei sa faci
milostenie? Nu vezi ca n-ai timp? Lasa pe mâine!"
Acum, pentru ca m-ai lovit în gândire, îti voi da coroana si toiagul meu, sa
stapânesti trei minute iadul, si toti sa învatati de la el acest viclesug, ca sa aduceti cât mai
multe suflete în împaratia mea, ca sa se chinuiasca cu noi în vecii vecilor.
Calugarul, dupa ce-a vazut si auzit toate acestea, a vazut pe satana ca a batut de
trei ori din palme si ca o scânteie s-a stins în vazduh si n-a mai vazut nimic, nici nu s-a
mai auzit nimic. Si el a ramas uimit de cele ce a auzit, cum instruieste satana pe ucenicii
lui si pe cei fara numar draci în iad, ca sa-i învete pe oameni sa amâne pocainta.
Atunci a venit îngerul Domnului si i-a zis:
- Avva Ilarioane!
- Ce este, Doamne?
- De trei ani de zile te rogi lui Dumnezeu ca sa-ti arate cum înseala dracii pe
oameni si cum îi duc în împaratia iadului! Iata ai vazut cu ochii tai si ai auzit cu urechile
tale cum!
Du-te la chilia ta, ia un caiet, pune mâna pe condei si scrie tot ce-ai vazut, tot ce-ai
auzit cu urechile tale, sa ramâna pentru neamurile ce vor veni, pentru cele din urma, acest
mestesug al satanei. Caci trebuie sa stie toata lumea, ca cel mai bun sfat al dracilor de-a
câstiga suflete pentru împaratia iadului, este de a-l învata pe om sa amâne fapta buna de
azi pe mâine, de mâine pe poimâine, de la tinerete la batrânete, pe patul mortii, si asa sa-i
duca pe toti în iad! Amin!

Sfantul Ignatie Briancianinov

Vederea pacatului meu
Va veni acel timp infricosat, va sosi acel ceas plin de groaza in care toate pacatele
mele vor sta dezgolite in fata lui Dumnezeu Judecatorul, in fata ingerilor Lui, in fata
intregii omeniri. Presimtind starea sufletului meu in aceste clipe cutremuratoare, ma
umplu de spaima.
Sub inraurirea presimtirii vii si puternice ma grabesc cu frica sa ma adancesc in
cercetarea de sine, ma grabesc sa caut in cartea constiintei mele gresalele insemnate si
savarsite cu lucrul, cu cuvantul, cu gandul.
 Cartile necitite de multa vreme, care zac de timp indelungat prin dulapuri, sunt
macinate de carii. Cel ce ia o astfel de carte intampina o mare greutate in citirea ei. Fiind
necercetata de multa vreme, nu s-a putut deschide decat cu anevoie. Asa este si constiinta
mea – deschizand-o, nu aflu multumirea asteptata. Numai pacatele mari se cunosc destul
de lamurit; insemnarile marunte, care sunt foarte multe la numar, aproape ca s-au sters,
ba nici nu mai poti pricepe acum ce au inchipuit ele.
Numai Dumnezeu, Unul Dumnezeu, poate sa intoarca insemnarile galbejite si sa
le dea claritate si astfel sa-l izbaveasca pe om de constiinta vicleana (Evrei 10, 22).
Singur Dumnezeu poate sa-i dea omului darul de a-si vedea pacatele si pacatul, caderea
lui in care se afla radacina, samanta, gandurile, samburele, manunchiul tuturor gresalelor
omenesti.
Chemand in ajutor mila si puterea lui Dumnezeu, chemandu-le in ajutor prin cea
mai calda rugaciune, unita cu post bine chibzuit, unita cu lacrimile si plansul inimii,
deschid din nou cartea constiintei, din nou cercetez cu luare aminte cantitatea si
calitatea pacatelor mele, cercetez ca sa vad la ce au dat nastere gresalele facute de mine.
Vad ca, “faradelegile mele covarsesc capul meu si ca o povara grea apasa peste
mine. Inmultitu-s-au mai mult decat parul capului meu” (Psalmul 37, 5; 39, 13). Care este
urmarea unei a emenea stari de pacatosenie? “Ajunsu-m-au aradelegile mele de nu mai
pot sa vad; inima ea m-a parasit” (Psalmul 39, 13).
Urmarile unei vieti pacatoase sunt: orbirea mintii, inasprirea, nesimtirea inimii.
Mintea unui pacatos invederat nu vede nici binele, nici raul; inima lui isi pierde puterea
de a simti cele duhovnicesti.
Daca, parasind viata pacatoasa, acest om se va intoarce spre nevointe cuviincioase
atunci inima lui, ca si cum ar fi o fiinta straina, nu va consimti la nazuinta lui catre
Dumnezeu.
Cand prin lucrarea Dumnezeiescului Dar i se vor descoperi nevoitorului multimea
gresalelor lui, atunci e cu neputinta ca el sa nu ajunga la cea mai mare nedumerire, sa nu
se scufunde intr-o adanca tristete: “Inima mea s-a tulburat”, din pricina unei asemenea
privelisti, “parasitu-m-a taria mea si lumina ochilor mei, si aceasta nu este cu mine; ca
salele mele s-au umplut de ocari”, adica lucrarea mea s-a umplut de poticneli din
obisnuinta spre pacat, care ma trage cu sila spre noi pacate; “inmultitu-s-au si au putrezit
ranile mele din pricina nebuniei mele”, adica patimile pacatoase s-au invechit si m-au
vatamat grozav din pricina vietii mele traita fara bagare de seama; “nu este vindecare in
trupul meu , adica nu este vindecare numai prin propriile mele puteri pentru intreaga mea
fiinta, “lovita si molipsita de pacat” (Psalmul 37,11).
Prin faptul ca-mi recunosc pacatele, ma caiesc de ele, le marturisesc la preot si-mi
pare rau ca le-am savarsit, rastorn toata multimea lor nenumarata in adancul milostivirii
lui Dumnezeu.
Pentru ca pe viitor sa ma pazeasca de pacat, voi cerceta cu luare aminte,
insingurandu-ma in mine insumi, cum lucreaza pacatul impotriva mea, cum se apropie de
mine si ce-mi spune.
El se apropie de mine ca un hot; fata lui este acoperita; “cuvintele lui sunt mai
alunecoase ca untdelemnul” (Psalmul 54, 22); imi vorbeste minciuni, imi propune
faradelegi, otrava este in gura lui; limba lui este un ac purtator de moarte.
“Indulceste-te! sopteste el incet si lingusitor. Pentru ce iti este oprita placerea?
Indulceste-te, ce pacat gasesti aici?” si raufacatorul propune calcarea poruncilor
Domnului Celui Atotsfant.
N-ar fi trebuit sa dau nici cea mai mica atentie cuvintelor lui; stiu doar ca el e un
fur si un ucigas. Dar nu tiu ce neputinta neinteleasa, o neputinta a vointei, ma biruie.
Caci iau aminte la vorbele pacatului, la fructul oprit. In zadar constiinta imi aminteste
ca gustarea din acest rod este totodata si gustarea mortii.
Daca fructul oprit nu se afla inaintea ochilor mei, atunci acest rod se zugraveste
pe neasteptate in inchipuirea mea se picteaza in culori vii, parca de o mana fermecata.
Simtirile inimii sunt atrase spre tabloul scandalos, care este asemenea unei desfranate.
Aspectul lui exterior este captivant; sminteala odihneste intr-insul; este impodobit cu o
imbracaminte pretioasa, stralucitoare; lucrarea ei purtatoare de moarte este acoperita cu
grija. Cand din pricina absentei obiectului insusi, pacatul nu poate gasi victima in trup,
atunci cauta ca aceste jertfe sa fie aduse de inima.
Pacatul lucreaza in mine prin gandul pacactos prin simtirea inimii si prin simtirea
tru ului, lucreaza prin simtirile trupesti, lucreaza prin inchipuire.
La ce incheiere ma aduce o asemenea privire aruncata asupra mea? La concluzia
ca in mine, in toata fiinta mea, traieste o vatamare patatoasa, care consimte si ajuta
pacatului ce napadeste asupra mea, din afara. Eu sunt asemenea omului legat si infierat cu
grele lanturi. Oricine, numai daca ii va fi ingaduit, il inhata pe legat, il duce unde vrea,
pentru ca legatul, fiind legat cu lanturi, nu are putinta sa opuna nici o rezistenta.
Patruns-a odinioara pacatul in inaltul Rai. Acolo el le-a propus stramosilor mei sa
guste din fructul oprit. Acolo i-a inselat, acolo i-a lovit pe cei inselati, cu moarte vesnica.
El imi face si mie, – urmasului lor – neincetat aceeasi propunere; el se sileste neincetat sa
ma insele si sa ma prinda si pe mine, urmasul lor.
Indata dupa savarsirea pacatului, Adam si Eva au fost izgoniti din Rai si
surghiuniti in tara scarbelor (Facere 3, 23 – 24). Eu m-am nascut in aceasta tara a
plansului si a nevoilor! Dar aceasta nu ma indreptateste, caci Raiul imi este adus aici de
catre Rascumparatorul, imi este sadit in inima mea. Nu am alungat Raiul din inima mea
prin pacat. Acum acolo este un amestec de bine si rau, acolo este o cumplita lupta intre
bine si rau, este o ciocnire a nenumaratelor patimi, acolo este chinul care e o pregustare a
vesnicelor chinuri din iad.
Vad in mine o dovada ca sunt fiul lui Adam; pastrez inclinarea spre rau; ma unesc
cu propunerile inselatorului, desi stiu cu siguranta ca mi se propune inselarea, ca mi se
pregateste uciderea.
Degeaba as incepe sa-i invinuiesc pe stramosi pentru pacatul ce mi l-au transmis,
caci eu sunt eliberat din robia pacatului de catre Rascumparatorul meu, si, de aici inainte,
cad in pacate nu de sila, ci de buna voie.
Stramosii au savarsit o data, in Rai, calcarea unei singure porunci dumnezeiesti,
iar eu aflandu-ma in sanul Bisericii lui Hristos calc neincetat toate poruncile divine ale lui
Hristos, Dumnezeul si Mantuitorul meu.
Uneori sufletul mi se tulbura de manie si de trea de minte a raului! In inchipuirea
mea sclipeste pumnalul deasupra capului vrajmasului si inima-mi se imbata de
razbunarea satisfacuta, savarsita cu imaginatia. Alteori mi se infatiseaza niste gramezi
risipite de aur. In urma lor se deseneaza palate marete, gradini, toate obiectele de lux,
placerile, mandriile care se dobandesc prin aur si pentru care omul iubitor de pacat se
inchina acestui idol, ce nu este decat un mijloc de infaptuire a tuturor dorintelor putrede.
Cateodata sunt amagit de cinste si putere. Sunt atras, ma ocup cu visurile care ma
pun la conducerea oamenilor si tarilor, care ma fac sa le procur lor lucruri pieritoare, iar
mie o slava pieritoare. Altadata, pare chiar in chip vadit, imi stau in fata mea mese cu
mancaruri placut mirositoare, din care se ridica aburii! Ma indulcesc intr-un chip
caraghios si dureros in acelasi timp, de inselarile ce se infatiseaza inaintea mea. Adeseori
ma vad pe neasteptate drept, sau mai bine zis inima mi se fatarniceste, se sileste sa-si
insuseasca dreptatea, se linguseste pe sine, se ingrijeste de laude omenesti, ca si cum ar
vrea sa si le atraga spre sine!
Patimile se cearta intre ele spunand una alteia ca eu sunt al lor, ma trec neincetat
din mana in mana, ma intarata, ma nelinistesc. Peste mintea mea este trasa o perdea de
nepatrunsa intunecime; pe inima se afla trantita o mare si grea piatra de nesimtire.
Oare mintea isi va veni in fire? Va voi oare sa-si indrepte pasii spre bine? Ii sta
impotriva inima, deprinsa cu placerile pacatoase, i se impotriveste trupul meu, care si-a
dobandit dorinte dobitocesti. S-a pierdut pana si intelegerea ca trupul meu, (ca unul ce
este facut pentru ve,snicie ,si este capabil de dorinte ,si mi,scari dumnezeiesti), nu mai
intelege ca nazuintele cele asemanatoare celor dobitocesti nu sunt decat neputinta lui,
introduse intr-insul prin cadere.
Diferitele parti care alcatuiesc fiinta mea mintea, inima si trupul – sunt ciopartite,
dezbinate, lucreaza in dezacord, se impotrivesc una alteia; numai atunci lucreaza in
intelegere cand lucreaza pentru pacat, potrivnic lui Dumnezeu.
Aceasta este starea mea! Ea este moartea sufletului in timpul vietii trupului. Dar
eu sunt multumit cu starea mea! Multumit nu din cauza smereniei ci din pricina orbirii
mele, din pricina impietririi mele. Sufletul nu-si simte moartea, asa cum n-o simte nici
trupul cand este despartit prin moarte de suflet.
Daca eu as fi simtit moartea mea, as fi petrecut intr-o necurmata pocainta! Daca
eu as fi simtit moartea mea, m-as fi ingrijit de inviere!
Eu sunt in intregime ocupat cu grijile lumii si prea putin ma ingrijesc de nevoile
mele sufletesti. Osandesc cu asprime cele mai mici greseli savarsite de aproapele meu, pe
cata vreme eu, care sunt plin de pacate, orbit de ele, prefacut in stalp de sare asemenea
femeii lui Lot, nu sunt in stare sa fac nici un fel de miscare duhovniceasca
N-am pasit pe urmele pocaintei, pentru ca inca nu vad pacatul meu. Si nu-mi vad
pacatul fiindca mai lucrez inca in folosul pacatului. Caci cel ce se indulceste de pacat nu-
si poate vedea pacatul, precum nu-l poate vedea nici cel ce-si ingaduie sa guste din el
macar numai cu gandul si cu consimtirea inimii.
Numai acela poate sa- i vada pacatul care, s-a lepadat cu o hotarare libera de orice
prietenie cu pacatul, care sta ca un strajer treaz, la poarta casei sale, cu sabia in mana, cu
cuvantul lui Dumnezeu; care respinge si taie cu aceasta sabie pacatul, in orice infatisare
s-ar apropia el.
Cine va savarsi aceasta mare lucrare, cine va declara razboi pacatului, smulgand
cu sila pacatul din mintea, inima si trupul lui, aceluia ii da Dumnezeu un mare dar:
“vederea pacatului sau”.
Fericit este sufletul care si-a vazut pacatul cuibarit in sanul sau!
Fericit este sufletul care a vazut in sine caderea stramosilor, vechimea vechiului
Adam!
O asemenea vedere a pacatului sau este vederea duhovniceasca, este vederea
mintii, vindecata de orbire prin darul dumnezeiesc. Sfanta Biserica de Rasarit invata sa
cerem de la Dumnezeu vederea pacatului nostru prin post , rugaciune si ingenunchere.
 Fericit este sufletul care neincetat se invata in Legea Domnului! Caci intr-insa
el poate vedea chipul si frumusetea Omului Nou, iar prin comparatie cu el, isi poate
cerceta si indrepta neajunsurile sale.
Fericit este sufletul care si-a cumparat tarina pocaintei prin omorarea sa cu privire
la inceputurile pacatoase! In aceasta tarina el isi va gasi o nepretuita comoara de
mantuire.
Daca ti-ai dobandit tarina pocaintei, preda-te plansului de copil fata de
Dumnezeu. Daca poti , sa nu ceri nu cere nimic de la Dumnezeu, lasa-te in voia Lui, cu
lepadare de sine.
Intelege si simte, ca tu esti faptura, iar Dumnezeu este Facatorul. Preda-te prin
urmare fara sa mai stai pe tganduri, adu-I numai lacrimile de prunc, adu-I o inima tacuta,
gata sa-I urmeze voia si sa-si sigileze voia Lui.
Daca insa din pricina prunciei tale, nu te poti cufunda in tacere deplina, in
rugaciune si in plansul in fata lui Dumnezeu, atunci rosteste inaintea Lui o rugaciune
smerita pentru iertarea pacatelor si pentru vindecarea de patimile cele pacatoase, de
aceste groaznice neputinte morale, care se compun din gresalele savarsite de buna voie in
decursul unei vremi destul de insemnate.
Fericit este sufletul care si-a dat seama ca este pe deplin nevrednic de Dumnezeu,
care s-a judecat ca unul ce se afla ticalos si pacatos! Un astfel de suflet se afla pe calea
mantuirii, intr-insul nu este inselare de sine.
Dimpotriva, cine se crede gata sa primeasca darul, cine se socote chiar vrednicde
Dumneyeu si cere venirea Lui tainica, cine spune ca e gata sa-L primeasca, sa-L auda si
sa-L vada pe Domnul , acela se inseala pe sine, acela se linguseste pe sine, acela a atins
culmea cea inalta a mandriei de unde urmeaza caderea in intunecoasa prapastie a pierzarii
(Sfantul Isaac Sirul, cuvantul 55).
Acolo se prabusesc toti cei care se mandresc inaintea lui Dumnezeu, care cuteaza
sa se recunoasca cu nerusinare vrednici de Dumnezeu si cu aceasta parere de sine si
inselare de sine, sa-I spuna lui Dumnezeu “Vorbeste, Doamne, ca robul Tau Te asculta”.
Cea mai inalta lucrare a mintii este neobisnuit de simpla; pentru capatarea ei nu
are nevoie decat de o simplitate si credinta de copil. Dar noi ne-am facut atat de
complicati incat tocmai aceasta simplitate este de neatins, de neajuns. Noi vrem sa fim
mai destepti, vrem sa-i dam viata eului nostru, nu suferim le adarea de sine nu, nu vrem
sa lucram cu credinta. Din aceasta cauza avem nevoie de un indrumator, care ar putea sa
ne scoata din complexitatea noastra, din viclenia noastra, din siretlicurile noastre, din
slava noastra desarta si din parerea de sine spre o credinta larga si simpla. Din aceasta
cauza se intampla ca, pe terenul lucrarii mintii, copilul (omul despatimit) ajunge la o
propasire neobisnuita, iar inteleptul deraiaza din drum si se arunca in intunecoasa
prapastie a pierzarii.
Tanarul prooroc Samuil L-a auzit pe Domnul care 1-a chemat si nu s-a socotit
vrednic de vorbirea cu Domnul, ci a stat inaintea batranului sau indrumator, cerand de la
el indrumari pentru purtarea sa. A auzit Samuil a doua oara acelasi glas care il chema si
din nou a stat inaintea indrumatorului sau.
Povatuitorul a inteles ca glasul care il chema era glasul lui Dumnezeu. Si atunci i-
a poruncit tanarului, cand va auzi o asemenea chemare sa-I raspunda Celui care ii
vorbeste: “Graieste, Doamne, caci robul Tau Te asculta.”
Acelasi lucru indrazneste sa-I spuna un inchipuit, iubitor de placeri si misel, care
nu este chemat de nimeni, care este imbatat de o parere de slava desarta, care alcatuieste
in sine glasuri si mangaieri prin care isi linguseste vicleana sa inima, prin care se inseala
pe sine si pe urmasii sai usuratici.
Fiule al Bisericii Ortodoxe’ de Rasarit, care este una Sfanta si Adevarata, in
nevointele tale nevazute, sa te conduci de indrumarile Sfintilor Parinti ai Bisericii tale,
caci ei poruncesc ca inainte de a te fi innoit printr-o vadita lucrare a Sfantului Duh sa nu
primesti nici un fel de vedenie; sa nu primesti nici un fel de glas, de oriunde s-ar auzi, in
afara sau inlauntrul tau, ci sa le consideri ca fiind un aratat prilej de inselare (Prea
Cuviosul Grigorie Sinaitul, Despre inselare, s.a. Filocalia. Sfantul Calist si Ignatie
Xantopolis cap. 73).
Pazeste-ti mintea de vedenii, alunga toate inchipuirile si parerile ce se apropie de
ea, prin care caderea in inselarea diavoleasca ia locul adevarului.
Infasurat cu pocainta, stai cu frica si cu evlavie inaintea Marelui Dumnezeu, Care
poate curati pacatele tale si te poate innoi prin Duhul Sau Preasfant. Duhul care va veni,
te va povatui spre “toata dreptatea” (Ioan 16, 3).
Simtamantul plansului si al pocaintei pentru pacate este singurul care e de mare
nevoie sufletului, care s-a apropiat de Dumnezeu cu gandul ca sa primeasca de la E1
iertarea pacatelor sale. Aceasta este partea cea mai buna. Daca tu ai ales-o, atunci sa nu
se mai ia de la tine! Sa nu dai aceasta comoara in schimbul simtamintelor desarte,
mincinoase, silnice, care trec pe alaturea de Dar, sa nu te pierzi prin lingusirea de sine.
“Daca unii Parinti, spune prea cuviosul Isaac Sirul, au scris despre ceea ce este
curatenia sufleteasca, ce este sanatatea ei, ce este nepatimirea, ce este vederea
duhovniceasca, asta nu inseamna ca ei au scris-o pentru ca noi sa le cautam inainte de
vreme si cu asteptare. S-a si spus in Scriptura: «Imparatia lui Dumnezeu nu vine in chip
vazut» (Luca 17,20). Aceia care traiesc in asteptarea Imparatiei Cerurilor, au dobandit
mandria si caderea… Cautarea inaltelor daruri dumnezeiesti cu asteptare este respinsa de
Biserica lui Dumnezeu. Aceasta nu este un semn de dragoste pentru Dumnezeu; aceasta
este o neputinta a sufletulm (Sfantul Isaac Sirul, cuvantul 55)
“Toti sfintii s-au recunoscut ca sunt nevrednici de Dumnezeu si prin acest lucru ei
si-au aratat vrednicia, care consta in smerenie.” (Sfantul Isaac Sirul, cuvantul 36).
Toti inselatii de sine s-au socotit vrednici de Dumnezeu, prin acest lucru au aratat
ca sufletul lor este cuprins de mandrie si de inselaciune draceasca. Unii din ei i-au primit
pe demoni, care s-au infatisat in chipul ingerilor si le-au urmat; altora li se aratau demonii
in propriul lor chip si se inchipuiau ca unii ce sunt biruiti prin rugaciunea lor, lucru prin
care ii ducea la inaltarea mintii; unii isi atatau imaginatia, isi infierbantau sangele,
produceau in sinea lor miscari nervoase, si luau aceasta drept placere harica si au cazut in
inselarea diavolilor, intr-o desavarsita intunecare, s-au numarat dupa duhul lor cu
duhurile lepadate.
Daca ai nevoie sa stai de vorba cu tine insuti adu-ti inaintea ta nu lingusirea ci
defaimarea de sine. In starea noastra de cadere ne sunt foarte folositoare leacurile amare.
Cei ce se lingusesc pe ei insisi au si primit aici pe pamant rasplata lor care este lingusirea
de sine, lauda si dragostea lumii, vrajmasele lui Dumnezeu; in afara de osanda, ei nu au
ce astepta in vesnicie.
“Ca faradelegea mea eu o cunosc si pacatul, meu inaintea mea este pururea”
(Psalmul 50, 4), vorbeste despre sine Proorocul David. Pacatul lui era obiectul
neincetatei lui cercetari: “Ca faradelegea mea eu o voi vesti si ma voi ingriji pentru
pacatul meu.” (Psalmul 37, 18) Sfantul Prooroc David se ocupa cu(osandirea de sine,
se ocupa cu demascarea pacatului sau, atunci cand pacatul lui era deja iertat si cand
Darul Duhului Sfant i se inapoiase. Mai mult, el si-a dat pe fata pacatul, 1-a marturisit in
auzul lumii intregi.
Cand Sfintii Parinti ai Bisericii de Rasarit si indeosebi vietuitorii pustiei
atingeau inaltimile starilor duhovnicesti, atunci toate aceste nevointe se contopeau la ei
numai intr-una singura, in pocainta. Pocainta cuprindea toata viata lor, toata activitatea
lor, ea era urmarea vederii pacatului lor.
Un oarecare mare Parinte a fost intrebat in ce trebuie sa se cuprinda lucrarea unui
calugar singuratic? Si el i-a raspuns: “Sufletul tau sta mort inaintea ochilor tai si tu mai
intrebi care trebuie sa-ti fie lucrarea?!” (Sfantul Isaac Sirul , cuv. 21 )
Plansul este lucrarea esentiala a adevaratului nevoitor al lui Hristos, plansul sa fie
lucrarea lui, din clipa inceperii nevointei si pana la savarsirea nevointei!
Vederea pacatului nostru si pocainta ce se naste dintr-insa este lucrarea ce nu tre s
arsit pe pamant. Prin vederea pacatului, se trezes e pocainta; prin pocainta se dobandeste
curatenia; ochiul mintii curatit treptat incepe sa vada astfel de neajunsuri si vatamari in
toata fiinta omeneasca, pe care mai inainte din pricina intunecarii sale el nu le zarea
deloc.
Doamne! Daruieste-ne sa ne vedem gresalele noastre, pentru ca mintea noastra
atrasa in intregime de catre luarea aminte de propriile pacate, sa inceteze de a mai vedea
pacatele aproapelui si in felul acesta, sa-i vada pe toti oamenii buni. Daruieste inimii
noastre sa lase grija pierzatoare de neajunsurile aproapelui, ci toate grijile sa si le uneasca
intr-o singura grija, aceea pentru dobandirea curateniei si sfinteniei poruncite si pregatite
noua de Tine.
Daruieste-ne, noua, celor care ne-am spurcat vesmintele sufletului, sa le albim din
nou, ele au fost deja spalate de apele botezului, dar acum,dupa ce au fost spurcate, au
nevoie sa fie spalate de apele lacrimilor.
Daruieste-ne sa vedem, in lumina Darului Tau, feluritele neputinte ce traiesc in
noi, care distrug in inima miscarile cele duhovnicesti, care introduc in ea miscari trupesti
vrajmase Imparatiei lui Dumnezeu.
Daruieste-ne, Marele Dar al pocaintei, care se naste ca urmare a vederii pacatelor
proprii.
Pazeste-ne, cu aceste mari daruri, de prapastia inselarii de sine, care se deschide in
suflet din cauza neluarii in seama si neintelegerii pacatoseniei noastre; care ia nastere din
lucrarile iubirii de placeri si de slava desarta, care nu sunt luate in seama si raman
neintelese de noi.
Pazeste-ne, cu aceste mari daruri, pe calea noastra ce duce la Tine, daruieste-ne sa
ajungem la Tine, Care chemi pe cei ce se recunosc pacatosi si respingi pe cei ce se
recunosc drepti, ca sa Te blagoslovim vesnic in fericirea vesnica pe Tine, Unul
Adevaratul Dumnezeu, Rascumparatorul celor robiti, Mantuitorul celor pierduti.
AMIN!

Despre sfanta taina a spovedaniei

(extras din cartea Pelerinul Roman, scrisa de diacon Gheorghe Babut, editata de
manastirea ''Portarita''; majoritatea problemelor morale dogmatice si canonice sunt
scoase din gura Parintelui Cleopa)
 Domnul nostru Iisus Hristos a desavarsit cele 10 porunci vechi.
Spovedania este una din cele 7 taine ale Bisericii Ortodoxe, care se repeta de cate
ori se simte omul impovarat de pacate si vrea usurare. Pentru ca taina spovedaniei sa-si
faca efectul deplin, trebuie din partea celui ce vine la ea sa indeplineasca cateva conditii:

1. In primul rand Spovedania sa se faca de buna voie, conditia suprema.

2. Spovedania sa fie sincera, se face in fata lui Dumnezeu
3. Sa fie facuta cu umilinta, smerenie.
4. Sa nu fie prihanitoare, sa nu dai vina pe drac, sau pe altcineva, ci sa zici: Eu le-am
facut aceste pacate!
5. Sa fie hotaratoare: Nu mai fac aceste pacate, mai bine sa mor. Hotarare de indreptare.
Acestea le aduce omul, iar Dumnezeu prin preot, aduce iertarea, sterge pacatele omului
ca si cum n-ar fi fost.
Pentru ca un credincios sa le poata indeplini, are datoria sa indeplineasca trei conditii,
care sunt:
1. Crestinul sa aiba catre Dumnezeu, inima de fiu;
2. Catre aproapele, inima de mama;
3. Iar catre noi insine, inima de judecator.
Catre aproapele sa avem inima de mama, asa cum o mama isi iubeste fiul ei, tot
asa trebuie sa-i iubim si noi pe cei din jurul nostru. In privinta aceasta am sa va spun o
istorioara.
In orasul Constantinopol era o biata mama tanara, al carei barbat a mers la razboi si a
murit acolo, ea a ramas vaduva, cu un copilas in brate, femeia s-a hotarat fiind crestina
buna, ca sa nu se mai casatoreasca, ci sa-si creasca acest copil in frica lui Dumnezeu.
Singura ei mangaiere ii mai era copilul, pe care l-a dus la biserica, l-a invatat rugaciunile
si credeul, l-a pazit sa nu spuna minciuni, l-a invatat sa nu faca rele si sa fie cu frica lui
Dumnezeu, iar copilul totdeauna era la biserica is se minunau oamenii de un asemenea
copil.
Insa vine vremea de a pleca in armata, care sa facea sub Imperiul Bizantin vreme
de trei ani, iar in timpul armatei mama se ruga la icoana Maicii Domnului pe care o avea
in casa, ca s-al pazeasca pe baiat in armata. Baiatul termina armata cu bine, insa ce s-a
intamplat, copii cand sunt mici asculta parintii, iar cand sunt mari se influenteaza unii de
la altii si se invata sa faca rau toti. Tocmai asa s-a intamplat si cu acest baiat, cand a veni
din armata, mama l-a primit bucuroasa, dar vede acum ca Ioan nu se mai ruga. Mama il
cheama la biserica si nu mai voia sa mearga, el nu mai voia sa posteasca si asa ii zicea
mamei lui: "Lasa ca stiu eu sa-mi port palaria!". Seara in loc sa vina acasa se ducea cu alti
tineri, iar mama tot il indemna, dar vazand ca nu asculta, se ruga la icoana Maicii
Domnului pentru el. In satul vecin traia o vrajitoare. O femeie ii spune mamei unde se
duce el, iar mama l-a rugat sa nu mai mearga la acea vrajitoare.
Intr-o noapte tanarul s-a dus la vrajitoare, care auzand ca mama lui nu-l mai lasa
sa vina la ea, ii zice vrajitoarei: ''Te rog sa-mi spui concret: Pe cine iubesti mai mult, pem
ine sau pe mama ta? El a stat si s-a gandit, iar vrajitoarea i-a zis: ''Eu vreau fapte nu
vorbe!'' Du-te acasa si sa-mi aduci inima mamei tale sa vad de ma iubesti cu adevarat''
Era in puterea noptii, mama ii pregateste patul, el insa intunecat de satana fiind,
mama acum il ruga sa nu mai intarzie. Ce rau l-a intunecat satana, el cauta cutitul, o
prinde pe mam-sa de gura, ca sa nu racneasca si o injunghie drept in inima. Apoi, scoate
inima afara, o spala cu apa rece si a pus-o intr-un castron de marmura alba, a spalat-o pe
mama si a cusut-o la loc, apoi a imbracat-o cu haine de sarbatoare, a luat inima intr-o
basma alba. Mergand prin padure cu inima mamei in mana, cum se arcuiesc crengile prin
padure, o creanga din padure s-a indoit si l-a lovit peste ochiul drept, el era acuma tocami
sa ajunga la vrajitoare. Atunci s-a frecat la ochi de durere, dar aude imediat din inima
mamei un glas: ''Puiul mamei, te doare rau?'' Cand a auzit s-a trezit si a vazut ce a facut si
a inceput sa planga pentru acest lucru rau. Nu s-a mai dus cu inima mamei la vrajitoare,
ci s-a intors acasa ca sa nu se faca ziua si a inceput sa racneasca: ''Mama mea a murit!''.
Venind oameniiil -au intrebat: ''Mai Ioane, de ce plangi? ''A murit mama!'' Plangea foarte
tare pentru ca a omorat-o. El a chemat pe nasa de cununie ca s-o spele pe mama lui
moarta si s-o imbrace de inmormantare, femeile, insa se sperie vazand ca mama lui a fost
omorata, el insa nu se mai putea opri din plans. Au inmormantat-o si dupa ce au trecut
cateva zile, vine o alta durere mai mare, a inceput sa vorbeasca mama lui cu el, de cate
doua sau trei ori pe ceas si-i zicea: ''Puiul mamei, de ce m-ai omorat? El, cand o auzea, se
topea stiind ce mama buna a avut. Cand lua castronul sa manance, mama lui ii zicea:
''Puiul mamei" De voia sa se culce, mama iar ii vorbea: ''Puiul mamei, de ce m-ai
omorat?''
Vazandu-se el asa si-a amintit ca mama lui se lupta sa-l duca o data la o manastire
la un duhovnic bun ca sa se Spovedeasca, caci mama ii zicea: ''Hai la manastire, sa-ti fac
un sfant Maslu sa te Spovedesti''. Numai ca sa-l intoarca la Dumnezeu.
El s-a gandit acum, saraca mama, cat se lupta cu mine sa ma duc la manastire sa-
mi faca Sfantul Maslu si sa ma Spovedeasca, acum ma duc eu singur la duhovnic. Cand a
ajuns la manastire, duhovnicul i-a citit molifta, iar el i-a spus duhovnicului: ''Parinte, eu
am un pacat faorte mare, uite cum am omorat pe mama mea!''
Duhovnicul o stia pe mama lui, fiul ei acum plangea groaznic. Caci cine a omorat
un om e oprit 25 de ani de Sfanta Impartasanie, dar cel ce si-a omorat tatal sau mama -
dupa Sfantul Grigorie - se opreste de la Impartasanie timp de 30 de ani, dar daca vrei sa
te faci calugar, canonul se reduce la jumatate, orice pacat ai avea. Duhovnicul il intreba:
''Vrei sa te faci calugar si mai ai 15 ani de canon?'' El a zis: ''Parinte, in veac nu ma mai
casatoresc si ma duc la manastire sa-mi plang aceasta crima, fiindca am fost fermecat asa
de tare, ca n-am stiut ce fac''. I-a dat preotul 15 ani canon si a plecat acasa si a dat casa
unei vaduve sarace si a spus ca el se duce la lucru undeva. S-a dus la Iordan la manastirea
Sfantului Gherasim, care a fost slujit in viata sa de un leu. A batut la poarta manastirii si
l-a vazut portarul trist si hotarat si i-a spus staretului. Dar cand intri in manastire, prima
data te Spovedeste sa vada cine esti. Duhovnicul ce l-a Spovedit i-a dat o chilie l;anga
clopotnita manastirii si i-a zis: ''De acum, frate Ioane, faci ascultare ca toti fratii
manastirii!'' Si l-a pus la cele mai grele ascultari: la bucatarie, la biserica, el insa tot
timpul plangea si cerea de la toti iertare. Plangand le facea pe toate si au vazut calugarii
ascultarea lui cu lacrimi si a stat la aceasta ascultare in manastire vreme de 3 ani, iar
duhovnicul si ceilalti calugari ziceau, ca acesta orice pacat ar fi facut l-a iertat Dumnezeu
pentru ascultarea si lacrimile lui. L-a chemat duhovnicul in seara de Florii si i-a zis asa:
''Frate Ioane, din seara aceasta si pana in ziua de Pasti sa nu mananci nimic asa cum sunt
cativa calugari si la noi in Sihastria, care nu mananca in prima saptamana a Postului
Pastilor nimic si in saptamana Patimilor la fel, de la Florii pana in ziua de Pasti''. Ioan a
zis: ''Da, parinte!'' si a luat blagoslovenie si s-a dus, dar duhovnicul i-a zis: ''Dar, in
sambata Pastilor sa vii la mine!'' N-a mancat nimic, nici apa n-a gustat toata saptamana
Patimilor. Apoi vine la duhovnic, care-l intreaba: ''Ai tinut toata saptamana nemancarea?''
''Cu mila lui Dumnezeu, asa parinte, am tinut''. ''Din seara aceasta, frate Ioane noi Soborul
manastirii de 300 de calugari vom merge la Sfanta Inviere, insa tu sa nu vii, sa nu
mananci nimic pana in ziua de Pasti si du-te in chilia ta, pune o candela cu untdelemn,
pune-i fitil dar sa n-o aprinzi, incuie usa ta, sa te rogi, de seara pana se face invierea, insa
sa nu aprinzi nici lumanare, nici nimic. Sa te rogi asa: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui
Dumnezeu, intr-u rugaciunile Maicii Tale, iarta-ma pe mine pacatosul si ma miluieste!''.
S-a pus pe rugaciune in chilie pe intuneric si cum nu mancase nimic de la Florii a
slabit taresi uda pamantul cu lacrimi, iar dupa 2 ore de rugaciune s-a uitat la candela, cum
ii spusese Duhovncul, daca se va aprinde candela singura, te-a iertat mama ta si-ti da voie
sa te impartasesti. Vazand el ca nu s-a aprins s-a mai rugat inca 2 ore cu lacrimi si se
batea cu capul de pamant plangand si zicand: ''Iisuse Hristoase si mama mea iertati-ma si
nu ma lasati'' si: ''Doamne Iisuse Hristoase, pentru rugaciunile Preacuratei Maicii Tale si
ale mamei mele, iarta-ma ca am fost un criminal''. Si mai era pana la Inviere inca 2 ore,
dar asa a slabit ca nu mai putea zice rugaciunea, numai cu mintea, era deja a 8-a zi de
cand nu mancase nimic si plangea continuu si se ruga sa-l ierte. Cand au tras clopotele de
Inviere, deodata s-a aprins candela singura si lumina dulce a umplut chilia si un glas a
venit de la Sfintele icoane: ''Puiul mamei, te-am iertat!''. Cata bucurie l-a cuprins, pana
dimineata a plans de bucurie ca dupa trei ani de plans l-a iertat mama lui. Duhovnicul a
venit si a vazut candela si a zis: ''Te-a iertat mama ta, te iertam si noi!'' cu cat facea canon
mai aspru cu atat se auzea glasul mamei mai rar. Iar acum a auzit glasul iertarii si
duhovnicul l-a impartasit cu Sfintele Taine si el a stat in manastire 60 de ani pana la
varsta de 97 de ani. Inainte de moartea lui, cu 40 de zile i s-a aratat mama lui si i-a zis:
''Dragul mamei, unde sunt eu in veselia cea fara de margini acolo vei fi si tu, caci ai facut
pocainta destula si de acea m-am rugat Mantuitorului si Maicii Domnului, ca daca nu te-
am avut in lume jos, sa te am cu mine aici unde sunt eu''. Si dupa 40 de zile de la aceasta
vedenie moare si s-a dus la bucuria fara de margini, prin rugaciunile Prasfintei
Nascatoarei de Dumnezeu si ale mamei lui, care acum era martira.
Tot asa s-a petrecut cu pustnicul Iacob din Vietile Sfintilor.
Acest pustnic traia in pustie, era om invatat, avea cunostinta pe un bogatas, care i-
a adus pustnicului Iacob pe cei doi copii ai sai, ca sa-i invete carte. Un baiat si o fetita au
invatat carte la pustnicul Iacob, dar diavolul prin acesti doi copii l-a daramat pe pustnicul
Iacob. Iacob pustnicul, primind gand de la diavol, a curvit cu fetita, la care apoi ii taie
capul, apoi il oamoara si pe baiat. Apoi diavolul l-a aruncat in deznadejde si Iacob
pustnicul paraseste pustia. Copii ucisi i-a aruncat intr-o apa si pe cand pleca de la chilie,
dupa curvie, se intalneste cu un alt pustnic batran, caruia i-a spus pacatele si zicea Iacob
ca nu se va mai putea mantui niciodata. Batranul pustnic l-a sfatuit pe Iacob sa mearga la
marginea satului si sa-si sape o groapa in cimitir, si asa face. Iacob l-a rugat pe un satean,
ca o data la saptamana sa-i aduca putina apa si paine. Acolo in mormant a petrecut timp
de 15 ani, plangand ziua si noaptea ca sa-l ierte Dumnezeu de cele doua ucideri si o
curvie. Dupa pravila Bisericii, nu se putea impartasi timp de 25 de ani, au trecut 15 ani de
sedere in mormant si Dumnezeu trimite o seceta mare peste acels tinut si mureau oamenii
si animalele. Noaptea i s-a aratat in vedenie episcopului acelei cetati Iisus Hristos si i-a
zis: ''Du-te la cimitir si spune-i pustnicului Iacob sa se roage pentru voi, ca de nu se va
ruga el, nu va dau ploaie!''.
Episcopul pleaca cu tot poporul si i-a zpus lui Iacob de vedenia, iar el n-a vrut sa
se roage zicand, ca e prea mare pacatos.
Episcopul pleaca, dar i se arata iarasi Mantuitorul, poruncindu-i acelasi lucru. Iar
vine episcopul la el si nu-l lasa pana nu ese din groapa si incepe sa se roage.
Cand si-a ridicat pustnicul Iacob mainile la cer, i s-au facut ca 2 faclii de foc si au
inceput sa apara nori de ploaie, si atata a plouat incat toate s-au veselit si au scapat de la
moarte. Pocainta de 15 ani cu lacrimi pentru curvie si doua ucideri i-a sters pacatul. La fel
in Roma pe vremea persecutiilor, unul dintre tradatorii crestinilor general de armata fiind,
din cauza caruia au murit zeci de crestini, la sfarsit si el moare ca martir pentru Hristos,
moare cu aceeasi moarte cu care au murit cei tradati de el, si asa si-a mantuit sufletul lui.
Orice pacat ar face omul, oricat de mare, prin pocainta cu canon, dupa Pravila
Bisericeasca, i se iarta omului, altfel nu se poate ierta.

Sa avem catre Dumnezeu inima de fiu!

Dupa cum un fiu nu se teme de tata ci il iubeste, caci dragostea este cea mai mare,
tot asa trebuie si noi se ne gandim: oare ce fac eu acum ii palce lui Dumnezeu? sau ma
duc in Iad? si daca ne judecam noi pe noi insine, numai cadem in judecata lui Dumnezeu.
Omul cand uita frica lui Dumnezeu si cand uita ca sta in fata lui Dumnezeu de-a pururea
atunci greseste.

Sa avem minte de judecator!

Cine are minte de judecator se judeca: Mai,eu n-am inima dreapta catre mama,
catre tata, catre frati, catre straini, eu ii urasc, eu le doresc raul si atunci omul se retrage,
se Spovedeste si nu mai cade in judecata lui Dumnezeu. Pentru ca omul sa se poate
mantui, trebuie sa indeplineasca 3 conditii. Pe acestea mi le-a spus la Athos marele
pustnic Paisie, cand am fost acolo in vizita. In anul 1977 am fost la Muntele Athos, unde
am vazut pustnici mari. Unul se spunea ca n-a mancat timp de 40 de zile, venit de la
muntele Sinai. Ne-a condus un ghid la manastirea Burajieru, unde era slujba zi si noapte.
Calugarii erau facuti 24 de cete si fiecare avea ora ei de rugaciune. Mergand prin padure
am ajuns la un gard, care avea o sarma, iar ghidul mi-a zis: ''Drage parinte, de sarma
aceasta!'' si sarma cobora intr-o prapastie. Numai ce vad ca apare un batran pe o stanca,
cu capul gol, cu barba alba ca zapada, care zice: ''Oriste'' - Poftiti. Am ajuns la pestera lui
unde avea un pat de piatra, avea o icoana, o candela si avea un antreu unde ne-a primit pe
noi, caci eram foarte obositi si insetati. Pe alaturi curgea un parau cum e cristalul el ne-a
dat cate o bucatica de zahar si un pahar cu apa rece, atata avea si ne-a prins foarte bine.
Acest pustnic avea 91 de ani si nu vorbea mult. Pustnicul ne-a spus pe nume cu mne
cheama: ''Dumneata esti duhovnicul Ilie Cleopa, duhovnicul manastirii Sihastria si
arhimandrit, dumneata esti parintele Ieromonah de la manastirea Bistrita, dumneata esti
Vartolomeu, pictor si diacon, ne-a spus pe nume la toti, fara sa ne fi vazut vreodata''.
Talmacitorul nu stia cum ne cheama, iar pustnicul stia. A zis preotul ghid: ''Puneti-i cate o
intrebare pustnicului, ca u vorbeste mult''. Eu Cleopa i-am pus cel dintai intrebare:
''Parinte Paisie, unde se mantuie omul, aici in pustia aceasta sau in viata de chinovie de
obste, sau in Lavre mari, sau anahoreti care stau cate 2 sau 3 calugari in pustie?'' El a stat
putin si apoi a spus:
''Omul se mantuie oriunde, si in padure, si-n oras si-n sat, si-n manastire, daca are
aceste 3 fapte bune
 1. Credinta dreapta in Iisus Hristos - ortodoxa - sa nu fie sectara
2. Faptele cele bune: Smerenia, omul sa nu se socoteasca pe sine ca ar avea ceva
al sau, ci totul este de la Dumnezeu. Cine le are pe acestea se mantuie oriunde pe fata
pamantului, cine nu le are pe acestea, nu se poate mantui!''
Pe urma i-a spus parintelui Vartolomeu diaconul:
-''Dumneata ai venit in Sfantul Munte sa inveti pictura, dumneata sa-l pictezi pe
Hristos in inima ta!''
Staretul Victorin i-a zis:
-''Conduci suflete multe, esti staret, sa fie asa, sa amesteci blandetea in toata
vremea cu seriozitate, sa nu fii nici prea serios nici prea bun, calea de mijloc''.
Lui Ioanichie i-a spus:
-''Dumneata ai venit ca sa faci insemnari ca sa scrii o carte dar sa si faci cate ceva
din ceea ce scrii!'' Si dupa acestea n-a mai vorbit nimic cu noi.
Privitor la Spovedanie, ca sa te poti Spovedi si Impartasi, mai intai tii 5 zile de
post, si de n-ai opreliste de la Impartasanie vii la Spovedanie. Cei batrani tin numai 3 zile.
Se pofteste fara de vin si fara de ulei. Batranul si bolnavul postesc numai 3 zile, iar in caz
de moarte se da sfanta Impartasanie orice canon ai avea.
Cine mananca Miercurea si Vinerea de dulce nu se poate impartasi 3 ani, dupa
canoanele Apostolice si ale Sfintilor Parinti. Pentru mantuirea sufletelor, Biserica are
doua metode: Scumpatarea si Iconomia. In Apocalips 12 s-a vazut semn mare, i s-au dat
femeii 2 aripi ale vulturului celui mare ca sa fuga de la fata balaurului. Si femeia era
chinuindu-se sa nasca si balaurul pandea cand va naste ca sa manance copilul. Sunt cele
doua aripi ale Bisericii : Scumpatarea si Iconomia.
La un preot trebuie sa-i fie mila de sufletul care vine la Spovedanie si a fost adus
de inger, ca a venit inaintea lui Dumnezeu, ca preotul este numai un martor. Precum ii
este lui Dumnezeu mila de toata lumea, asa trebuie sa-i fie mila preotului de cei ce vin la
Spovedanie. Preotul, ca doctor, cat timp se marturiseste un suflet trebuie sa caute repede
cu memoria in Dumnezeiestile Scripturi, in sfintele canoane si in invataturile Sfintilor
Parinti, care-i doctoria cea mai potrivita pentru rana acestui suflet, ca nu se potriveste la
toti la fel, sa nu fie nici prea bland, nici prea ingaduitor, nici prea aspru, ca sa nu-l
descurajeze pe omul cu nadejdea slaba. Trebuie sa citesti cu atentie canonul 102 de la
Sinodul VI Ecumenic, ce i-a dat toata puterea Episcopului si duhovnicului sa
impartaseasca de la caz la caz canoanele, dupa cum va gasi de cuviinta.
Ca preot duhovnic ai putere pentru cei mai slabi sa imparti canonul in trei: o parte
ii dai la mila lui Dumnezeu, o parte iei tu ca duhovnic, avand puterea sa ierti, iar o parte i-
o dai celui vinovat. De s-a Spovedit si un preot a dezlegat la impartasanie fara de canon,
de vezi ca n-a primit doctoria atunci ii dai canon din nou. Caci spun canoanele:
''Duhovnice, cum dezlegi tu ceea ce este de nedezlegat?''
Unii zic ca ei sunt mai buni decat Sfintii Parinti dar de nu-i dai omului canon dupa
Pravila Bisericii sa stii preotule ca pacatul trece asupra ta si mergi in iad si tu preotul si
cel pe care nu l-ai tamaduit.

Valeriu Gafencu
ÎNDREPTAR LA SPOVEDANIE
Lui Gheorghe şi Maria cu dragoste,
Valeriu
 Cel fără păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra asupra ei.
Ioan 8, 7
Adevărat, adevărat vă spun că voi veţi plânge şi vă veţi tângui, iar
lumea se va bucura. Voi vă veţi întrista, dar întristarea voastră se va
preface în bucurie.
Ioan 16, 20
S-a sculat de la Cină, S-a dezbrăcat de haine şi, luând un ştergar, S-
a încins cu el. După aceea a turnat apă în vasul de spălat şi a început
să spele picioarele ucenicilor şi să le şteargă cu ştergarul cu care era
încins.
Ioan 13, 4-5
Iar la masă era rezemat la pieptul lui Iisus unul dintre ucenicii Lui,
pe care-l iubea Iisus.
Ioan 13, 23
Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-
am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul.
Ioan 13, 34
Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea
dragoste unii faţă de alţii.
Ioan 13, 35

Ce este păcatul

Păcatul este călcarea legii lui Dumnezeu, călcare voită sau

nevoită, cu ştiinţă sau fără ştiinţă, cu fapta, cu cuvântul, cu gândul.
Păcatul este necinstirea adusă lui Dumnezeu, ocară, dispreţuire,
defăimare, nerecunoaştere şi vătămare adusă fiinţei Dumnezeieşti,
dintr-un sentiment egoist.
Păcatul este necredinţă şi neîncredere în Dumnezeu, în legea Lui
şi prea multă credinţă şi încredere în sine, până acolo că omul să-şi fie
singur lege, pentru că de îndată ce ai călcat
Legea lui Dumnezeu, ai urmat o altă lege, fie a ta, fie a diavolului.
Păcatul este a doua răstignire adusă Mântuitorului, căci prin
păcat se reînnoiesc toate batjocurile de altădată şi toate bătăile
primite. Piroanele, suliţa, spinii, prin păcat Mântuitorul le simte din nou.
Acum însă nu mai sunt bătute de cei ce-L defăimau şi strigau: "Să se
răstignească, să se răstignească"... Acum îi sunt administrate de cei ce
zic că cred în El, că-I urmează poruncile, că-L iubesc. Acum Îl scuipă în
faţă cei ce sunt botezaţi, acum cununa de spini I-o pun cei ce se
numesc creştini, acum Îi dau palmele, acum Îi bat piroanele, acum Îl
împung cu suliţa, cei pentru care suferit batjocoriri şi bătăi şi pentru
care Şi-a dat sângele Său pe Golgota pentru ca să-I facă fii ai lui
Dumnezeu, pentru ca să le deschidă Raiul, să sfarme moartea şi să
dărâme Iadul.
Păcatul este îndepărtare de Dumnezeu şi în schimb apropiere de
diavol, este îndepărtare de casa Tatălui şi păzire în ţară străină a
porcilor diavolului.
Pentru că suntem robi aceluia căruia îi slujim (Ioan 8, 34), păcatul
înseamnă robia diavolului.
Când păcătuieşti nu mai socoteşti ceea ce a făcut pentru tine
Dumnezeu, nu-I mai eşti fiu, şi nu te gândeşti la dreptatea Lui, care va
pedepsi pe cei ce păcătuiesc împotriva Voii Lui.
Prin păcat toate lucrurile lui Dumnezeu sunt pornite împotriva
scopului pentru care au fost făcute.
Gura n-a fost făcută de Dumnezeu ca să înjurăm cu ea, să bârfim şi
să blestemăm pe aproapele, ci gura a fost făcută ca, cu ea, să vorbim
lucruri folositoare sufletului.
Mintea nu ţi-a dat-o Dumnezeu ca, cu ajutorul ei, să găseşti
argumentele care te îndepărtează de Dumnezeu, ci ca să găseşti
argumentele care te apropie.
Ochii nu au fost făcuţi spre a privi ceea ce aduce vătămarea
sufletului, ci spre a vedea creaţiile lui Dumnezeu şi spre a-I aduce
mulţumiri.
Tot aşa urechile, mâinile, picioarele n-au fost create spre a ne
îndepărta de Dumnezeu.
Bunătatea şi îndelunga răbdare a lui Dumnezeu nu vrei să le
socoteşti ca atare? Căci să ştii că tot timpul ţi s-a dat ca să câştigi raiul
şi tu te pierzi socotind că El nu va mai judeca, că ne va ierta, că sunt
alţii mult mai răi decât tine.

Ce urmări are păcatul.

Răul pricinuit de el

1. Prin păcat pierdem darul cel mai presus de fire ce-l avem de la
Dumnezeu. Fără acest dar, sufletul rămâne slut.
2. Prin păcat Duhul Sfânt este luat de la noi şi nu mai suntem
recunoscuţi fii.
3. Prin păcat pierdem fericirea veşnică a raiului; pierdem
posibilităţile unirii cu Dumnezeu şi petrecerea împreună cu sfinţii;
pierdem lumina veşnică şi odihna.
4. Câştigăm iadul cu focul cel nestins şi cu întunericul cel ce este
totdeauna.
5. Prin păcat pierdem toate bunătăţile pe care le-am făcut înainte,
căci Dumnezeu te va judeca în ceea ce te va găsi făcând.
6. Prin păcat pierdem ajutorul lui Dumnezeu (atât cât eşti în
păcat).

Spovedania

Nu plângi gândindu-te că ai pierdut Raiul?

Nu te cutremură mâhnirea adusă lui Dumnezeu?
 Nu te înfioară Iadul?
Nu cauţi să-ţi dobândeşti starea pierdută?
Se mai poate ?
Da! Trebuie numai să vrei ...
Dumnezeu a ştiut dintru început neputinţa noastră şi ne-a dat
posibilitatea curăţirii de păcate.
El a ştiut că omul cât va trăi va păcătui şi că, fără de greşeală,
nimeni nu este, de aceea spunea ucenicilor Săi: Oricâte veţi lega pe
pământ vor fi legate în Cer, şi oricâte veţi dezlega pe pământ vor fi
dezlegate şi în Cer, cuvinte prin care se instituie şi Taina Spovedaniei.
Spovedania sau pocăinţa este o baie din care sufletul scăldat iese
uşurat de greutate şi curat de murdăria păcatelor, o baie în care se
spală şi se pierd toate întinăciunile şi greşelile noastre.
Spovedania este o doctorie care vindecă sufletul rănit de draci, o doctorie
ce strică otrava păcatului.
Spovedania întoarce pe păcătos de la diavol la Dumnezeu şi le pune
din nou în legătură cu Făcătorul său.
Spovedania însemnează aducerea sufletului la faptele şi lucrurile care
sunt pentru şi după firea lui.
Spovedania redă pe om curat lui Dumnezeu.
Spovedania pregăteşte sufletul şi trupul pentru primirea Sf. Trupului
şi Sângelui Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Spovedeşte-te în Biserică de patru ori pe an la acelaşi Duhovnic.

Când îţi faci examenul de conştiinţă găseşte-te vinovat, nu te

justifica; gândeşte-te la următoarele puncte:

a. Motivul sau scopul cu care sau pentru care ai păcătuit. A doua zi

caută să ocoleşti momentul potrivit respectiv.
b. Intenţia-ce ai voit de ai păcătuit.
c. Împrejurările, ocoleşte-le a doua zi.
d. Locul unde ai păcătuit.
e. Cât l-ai răspândit-ai îndemnat pe alţii.
f. Numărul...

Spovedania trebuie făcută cu zdrobire de inimă şi cu părere de rău.

Zdrobirea inimii este supărarea şi durerea ce ţi se pricinuieşte când îţi
aduci aminte de păcat.
Această durere nu stă numai în a simţi păcatul, a suspina şi a
plânge pentru el, ci stă mai ales în a urî păcatul.
Părerea de rău este durerea ce o simte cel ce se pocăieşte
pentru că s-a lipsit de darul lui Dumnezeu şi a câştigat munca.
Biserica a stabilit înainte de spovedanie să ţii un post de şapte zile sau
chiar mai puţin. Bolnavii sunt scutiţi.
Scrie păcatele pe hârtie şi citeşte-le singur înaintea Duhovnicului.
Angajează-te în faţa lui Dumnezeu să nu le mai faci.
 CELE 10 PORUNCI

Porunca întâi: Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, să nu ai alţi dumnezei

afară de mine.

1. Crezi în Dumnezeu?
2. Crezi în Sfânta Treime?
3. Îl adori pe Dumnezeu?
4. Îl iubeşti?
5. Îl cunoşti? Te-ai silit spre a afla ceva despre Dumnezeu din
cărţile Sfintei Scripturi, cărţile bisericeşti sau de altundeva?
6. Nu cumva crezi în farmece?
7. Nu ai umblat pe la ghicitori, prezicători?
8. Nu faci spiritism?
9. Nu crezi în vise? Crede numai în Dumnezeu.
10. Nu cumva dai mai multă cinstire unei fiinţe sau lucru decât lui
Dumnezeu?
11. Nu preţuieşti banul, mâncarea sau vinul, femeia sau bărbatul,
mai mult decât pe Dumnezeu?
12. Ai cârtit vreodată împotriva lui Dumnezeu?
13. Nu ai deznădăjduit din cauza vreunui necaz, supărare sau orice
alt rău venit asupra ta?
14. Nu te-ai împotrivit adevărurilor şi învăţăturii creştine?
15. Nu ai citit cărţi împotriva credinţei?
16. Nu ai dat altuia să citească?
17. Nu ai fost la adunările necredincioşilor?
18. Nu ai citit cărţile şi revistele lor cu scopul aflării altui adevăr
decât cel al Bisericii?
19. Nu ai apărat necredinţa sau sectele sau mahomedanismul?
20. Nu ai dus daruri sectarilor?
21. Nu crezi în credinţe deşarte sau păgâneşti? Că mi-a ieşit un preot
înainte îmi merge rău, mi-a ieşit un coşar îmi merge bine, mi-a ieşit cu
plinul sau cu golul etc.?
22. Este Dumnezeu centrul preocupărilor tale?
23. Ţi-ai pus întotdeauna nădejdea în Dumnezeu?
24. Crezi că există Rai sau Iad?
25. Crezi că va fi Judecată?
26. Nu te încrezi prea mult în bunătatea lui Dumnezeu şi în felul acesta
nu te temi de judecată?
27. Nu crezi că Dumnezeu nu te mai poate ierta din cauza prea
multelor (tale) şi grelelor păcate?
28. Ai cerut totdeauna ajutorul lui Dumnezeu?
29. Ţi-ai făcut regulat rugăciunile? Seara, dimineaţa şi la prânz?
30. La Biserică mergi regulat?
31. La rugăciune şi în Biserică te gândeşti numai la Dumnezeu?
 32. Peste zi îţi mai aduci aminte de Dumnezeu?
33. Mulţumiri I-ai adus lui Dumnezeu după toate faptele tale?
34. Şi înainte de a face ceva I-ai cerut ajutorul?
35. Rugăciunile nu le spui câteodată numai din obicei sau să te
scapi?
36. Nu te gândeşti în altă parte în timpul rugăciunii?
37. Nu-ţi vin gânduri că nu te mai poţi mântui?
38. Nu ai amânat pocăirea spre bătrâneţe?
39. Nu cauţi să mergi târziu la Biserică?
40. Asculţi slujba atent?
41. Nu râzi, nu vorbeşti sau nu te uiţi după lume în Biserică?

Porunca a doua: Să nu-ţi faci chip cioplit nici asemănarea vreunui

lucru, din câte sunt în cer, pe pământ, în ape sau sub pământ,
nici să te închini lor, nici să le slujeşti.

1. Nu cumva crezi că unii oameni sunt mari şi au valoarea pe care a

avut-o Mântuitorul? Exemplu: filosofii sau şefii de religii.
2. Crezi în Sfintele Icoane?
3. Cel de închinare le dai?
4. Nu crezi cumva că Icoana este chiar Sfântul pe care îl zugrăveşte?
5. Nu cumva crezi în oameni-femeia ta, bărbatul tău, copilul tău, etc?
6. Nu te închini vreunui lucru, banului, mâncării, băuturii sau altor
plăceri?
7. Nu cumva mintea este singura ta lege şi faci numai ceea ce-ţi spune
ea?

Porunca a treia: Să nu iei Numele Domnului Dumnezeului tău în

deşert.

1. Ai înjurat vreodată de Dumnezeu Tatăl sau de Mântuitorul Iisus

Hristos?
2. Ai înjurat de Îngeri, Arhangheli?
3. Ai înjurat de Sfânta Fecioară?
4. Ai înjurat de Sfinţi, Biserică, Paşte, Candelă, Icoane, Cruce şi
altele?
5. Ai adus numele Domnului drept mărturie mincinoasă?
6. Ai luat altfel de mărturii: ochii tăi, viaţa ta, mântuirea sufletului
tău? Căci Mântuitorul a zis: Vorba ta să fie da şi nu; căci ce e mai mult
vine de la diavol.
7. Ai drăcuit? Ai trimis pe alţii la dracu sau pe tine?
8. Ai obiceiul să blestemi pe cei ce-ţi fac rău? Mântuitorul ne-a
învăţat să ne rugăm pentru ei.
9. Jurământ fals ai depus?
10. Dar jurământ adevărat?
11. Nu întrebuinţezi ca jurământ formula "zău", care este
prescurtarea lui "pe Dumnezeul meu"?

Porunca a patra: Adu-ţi aminte de Ziua Domnului, şase zile să

lucrezi, iar a şaptea să o serbezi.
Ziua Domnului este Duminica. Aceeaşi valoare o au şi toate sărbătorile
instituite de Sfânta Biserică, de peste an.

1. Ţinut-ai toate Duminicile şi sărbătorile?

2. Fost-ai în toate aceste zile la Biserică?
3. Cei din casa ta le-au ţinut, au fost la Sf. Biserică, nu i-ai oprit pentru
vreun lucru?
4. Altora nu le-ai dat de lucru în aceste zile? Nu mergi prea târziu la Biserică?
5. Ziua Domnului o serbezi cum trebuie? Sau e pentru tine o zi obişnuită sau o
zi de chefuri şi petreceri? Dimineaţa mergi la Biserică? După masă
citeşti cărţi folositoare, ziditoare de suflet?
6. Te îngrijeşti de suflet mai mult în această zi decât în altele?
7. Nu ai făcut sau ai participat la clăci?
8. Nu te porţi cu necuviinţă în Biserică?
9. Nu ai hulit Biserica şi pe slujitorii Sf. Altar?
10. Pe preoţi îi cinsteşti ca pe slujitorii lui Dumnezeu? Nu-i
batjocoreşti? Nu-i bârfeşti spunându-le păcatele?
11. Te rogi pentru ei? Îi asculţi?

Porunca a cincea: Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta ca să-ţi fie ţie

bine şi să trăieşti ani mulţi.

1. Nu ţi-ai bătut părinţii sau socrii?

2. Nu i-ai înjurat sau persecutat?
3. Ai ascultat sfaturile lor?
4. Nu i-ai înşelat cu ceva?
5. Nu le-ai speculat buna credinţă?
6. Când au fost în necazuri i-ai ajutat?
7. Slujbe după moarte le-ai făcut?
8. Fraţii, surorile, le-ai ajutat?
9. Ai purtat grijă de soţie, de copii? Căci Sf. Pavel zice: Dacă nu
poartă cineva grijă de ai lui şi mai ales de cei din casa sa, s-a lepădat
de credinţă şi este mai rău decât un necredincios. (1 Timotei 5, 8)
10. Nu ţi-ai bătut soţia? Nu te-ai purtat rău cu ea? N-ai înjurat-o?
11. Soţul ţi l-ai cinstit? Soţia sau soţul ţi-ai iubit ca pe tine însuţi?
12. Nu ţi-ai înşelat soţul sau soţia?
13. Nu i-ai făcut viaţa mai grea? Nu eşti cicălitor?
14. De cele sufleteşti ale celor din casa ta te-ai îngrijit suficient?
15. Cum te-ai purtat cu părinţii sufleteşti? Naşi, profesori, preoţi? I-ai
respectat şi i-ai ajutat?
16. Nu ai fost obraznic sau încăpăţânat cu părinţii?
17. Nu i-ai supărat? Mâniat?
 18. Nu i-ai vorbit de rău, batjocorit?
19. Nu ai râs de neputinţele lor?
20. Ai luat seama să-şi facă datoriile religioase?
21. Nu te-ai ruşinat de ei?
22. Nu ţi-ai cheltuit banii pe lucruri nefolositoare (tutun sau alte
plăceri) şi în felul acesta ai lipsit familia de cele trebuitoare?

De eşti părinte

23. Ai îndreptat pe copii tăi pe drumul Bisericii, cu fapta şi cu

cuvântul?
24. Nu le-ai dat exemplul tău de certuri, beţii, vorbe porcoase,
minciună, furt, necinste, clevetire, lene?
25. Nu cumva trăieşti în concubinaj şi copiii văd acest lucru?
26. Pentru faptele rele: certuri, minciună, bătaie, furt, i-ai pedepsit? Nu
cumva din milă iai cruţat?
27. Pentru copiii tăi, soţie, soţ, fraţi, surori, părinţi, ai făcut
rugăciuni?
28. Nu ai fost prea aspru, sau prea blând cu copiii tăi?
29. Slugi rele care să înveţe copiii lucruri stricăcioase de suflet nu ai
ţinut?

De eşti tutore

30. Ţi-ai îndeplinit toate îndatoririle materiale şi morale faţă de

copil?

De eşti stăpân

31. Cum te-ai purtat cu servitorii sau ucenicii tăi?

32. Le-ai plătit leafa cinstit, nu le-ai reţinut pentru cine ştie ce
motive?
33. I-ai îndemnat să-şi facă datoriile religioase?
34. Nu i-ai îndemnat să facă vreun păcat?

De eşti slugă

35. Ai ascultat stăpânii, patronii etc.?

36. Ţi-ai îndeplinit cu hărnicie toate datoriile?
37. Nu le-ai lucrat de mântuială?
38. Nu le-ai furat ceva?
39. Nu le-ai povestit casa?

Porunca a şasea: Să nu ucizi

1. Nu cumva ai ucis vreodată cu voie sau fără voie?

2. Nu doreşti să ucizi, nu ai gânduri de răzbunare? Ai lăudat pe
cineva care a omorât?
3. Nu doreşti moartea cuiva, fie pentru a-i lua averea, femeia,
bărbatul etc?
4. Nu ai bătut pe cineva?
5. Nu ai ameninţat?
6. Nu urăşti pe cineva, eşti împăcat cu toţi cunoscuţii?
7. Doreşti rău cuiva, moarte, pagubă?
8. Te bucuri de răul ce se întâmplă semenului?
9. Cum te porţi cu cei din jur?
10. De eşti bărbat ai admis lepădarea de copii?
11. De eşti femeie, nu ai lepădat prunc cu voie?
12. Nu ai căutat să te sinucizi direct sau indirect?
13. Ai făcut vânătoare?

Porunca a şaptea: Să nu preacurveşti.

Curvie face cel necăsătorit; preacurvie cel căsătorit.

1. Nu ai curvit sau de eşti căsătorit n-ai preacurvit?

2. Nu trăieşti în concubinaj?
3. Nu păcătuieşti împotriva firii: onanie sau homosexualitate?
4. Nu cumva pofteşti să curveşti cu bărbatul sau femeia altuia?
5. Nu cauţi prilej de curvie?
6. La lucruri ruşinoase nu te gândeşti prea mult?
7. Nu cauţi să-ţi aduci aminte de asemenea scene?
8. Nu vrei să vezi părţile ruşinoase ale corpului?
9. Nu vorbeşti lucruri ruşinoase?
10. Nu ai citit cărţi care să-ţi producă plăceri sexuale?
11. Nu ai îndemnat pe altul să facă acest păcat?
12. Nu ai făcut pe altul să păcătuiască prin îmbrăcăminte sau
gătire?

Porunca a opta: Să nu furi.

Preotul nu poate ierta furtul neînapoiat; deci să restitui ceea ce ai furat şi
apoi spovedeşte-te.

1. N-ai furat bani sau alte obiecte de la stat, societate sau vreun om?
2. N-ai păgubit pe alţii?
3. Pe cel păgubit l-ai despăgubit?
4. De averea altuia, încredinţată ţie, ai avut destulă grijă?
5. Bani sau alte obiecte pe care le-ai luat împrumut, le-ai restituit?
6. Ai primit lucruri furate?
7. Lucrurile găsite le-ai dat înapoi?
8. N-ai schimbat hotarele pământului cu vecinul tău?
9. N-ai îndemnat pe altul să facă acest lucru?
10. N-ai luat dobândă prea mare?
11. N-ai falsificat vreo marfă, n-ai vândut-o ca marfă bună?
 12. La cântar sau socoteală n-ai înşelat?
13. N-ai luat de la cel mai mic decât tine lucruri cu de-a sila?
14. N-ai luat mită?
15. N-ai învăţat copiii să fure?
16. N-ai gânduri de îmbogăţire pe căi necinstite?

Porunca a noua: Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui.

1. N-ai jurat strâmb?

2. N-ai minţit?
3. N-ai adus mărturii mincinoase?
4. Te-ai purtat corect cu semenul tău?
5. Nu l-ai minţit?
6. Nu cumva ai purtat minciuni?
7. Nu cumva ai umblat cu poveşti de la unul la altul?

Porunca a zecea: Să nu pofteşti şi să nu doreşti nimic, din ceea ce

vezi că are fratele tău.

1. Dorit-ai femeia, fiica, bărbatul sau fiul aproapelui tău?

2. Dorit-ai averea vecinului?
3. Nu ai dorit starea socială a celui mai mare ca tine?
4. N-ai urât din această cauză pe vecin?
5. N-ai dorit casa, sau pământul, sau vita, sau lucrul fratelui tău?

CELE ŞAPTE PĂCATE DE MOARTE

Mândria
Este izvorul tuturor răutăţilor sufleteşti; ea este o lăcomie spirituală
pentru care şi dracii au căzut din darul lui Dumnezeu.

1. Nu eşti mândru, fălos, închipuit?

2. Nu crezi prea mult în frumuseţea sau averea ta, nu te-ai mândrit cu
ele?
3. Cum te porţi cu cei mari?
4. Nu dispreţuieşti pe nimeni?
5. Stai de vorbă cu oricine?
6. Nu eşti făţarnic, ipocrit (una spui, alta faci)?
7. Nu te-ai lăudat prin fapte, vorbe, îmbrăcăminte?
8. Nu ai vorbit ceva spre a fi lăudat?
9. Nu ai clevetit pe aproapele ca să-i înjoseşti cinstea şi vrednicia şi spre
a te ridica pe tine?
10. Ai răbdat ocara celui ce te-a ocărât?
11. Ai iertat pe cei ce s-au supărat pe tine?
12. Nu te-ai mândrit cu ştiinţa, cu cunoştinţele tale?
 Lăcomia
Din abstract, egoismul se concretizează prin lăcomie.
Din acest punct de vedere priveşte Sf. Apostol Pavel când zice că
lăcomia este rădăcina tuturor răutăţilor.

1. Nu eşti lacom la mâncare sau băutură?

2. Nu vrei să strângi avere sau alte lucruri?
3. În strângerea de bani nu eşti lacom, n-ai înşelat pe aproapele tău din
această cauză?
4. Nu ai mâncat sau ai băut pe ascuns?
5. Ai mâncat în sărbători înainte de Sf. Liturghie?
6. Ai mâncat mortăciuni?

Lenea
Este lipsa de întrebuinţare a puterilor trupeşti şi sufleteşti pe care
Dumnezeu ni le-a dăruit ca să le folosim în viaţa noastră

1. Nu eşti leneş?
2. Nu pierzi timpul fără să lucrezi?
3. Nu te ocupi cu lucruri rele sau deşarte (gătirea trupului etc.)?
4. Rugăciunea o faci regulat?
5. De suflet te îngrijeşti?
6. Datoria ca funcţionar, lucrător, servitor, ţi-o faci?
7. Nu obligi pe cei mai mici să facă lucrul tău?
8. Nu ai căutat duhovnic mai iertător?
9. Ţi-ai îndeplinit canonul?

Mânia
Se întemeiază tot pe pivotul lăcomiei. Când omul nu-şi poate
îndeplini poftele sale, se înfurie căci este împiedicat de la scopul său
cel rău. Omul se poate mânia numai contra păcatului.

1. N-ai făcut rele în mânie, înjurături, bătăi, etc.?

2. Te mânii des? Cât te ţine? Ştii că Sf. Pavel a spus: Soarele să nu
apună este mânia voastră (Efeseni 4, 26) ?
3. Acum eşti supărat pe cineva?
4. Ai bătut pe cineva cu bâta, cu palma?
5. N-ai supărat sau mustrat pe cineva fără temei, cu răutate?
6. Ai dorit răul celui ce ţi-a făcut rău? Dar celui ce ţi-a făcut bine?
7. Nu te-ai mâniat pe vecin pe motivul că e mai bun decât tine? Nu l-ai
invidiat? Nu-ţi pare rău?
8. Nu ai vărsat sângele cuiva (în beţie)?
9. Nu te-ai bătut la duel?
10. Nu te-ai rugat (în mânie) să vină răul asupra vrăjmaşilor tăi?

Zgârcenia
 Este materială şi spirituală. Materială este atunci când omul nu
voieşte să mângâie trupeşte pe cel sărac, iar spirituală când nu
voieşte să îndrumeze pe cel neştiutor din răutate.

1. Eşti zgârcit?
2. N-ai lipsit de cele necesare pe un vecin din zgârcenie?
3. Ai ajutat pe sărac?
4. La masă ai chemat săraci sau bogaţi? Ştii că Mântuitorul ne
îndeamnă să chemăm la masă pe cei ce nu ne pot chema înapoi.
5. Nu vinzi prea scump?
6. Nu înşeli?
7. Nu-ţi pare rău că ai făcut vreun bine?
8. Nu cumva mănânci puţin, te îmbraci prost (pe tine şi pe ai tăi)
spre a te îmbogăţi?
9. Nu cumva nu te îngrijeşti de sănătatea alor tăi, copii, soţie, părinţi,
fraţi, spre a nu cheltui bani?

Invidia (cearta sau pizma)

Când cel furios nu poate birui cu mânia lui piedicile care i se opun, şi neputând
să facă altceva, se îndulceşte cu inima în patima invidiei, ca să
acopere cinstea şi vrednicia sufletească şi trupească a aproapelui şi să
se înalţe el.

1. Eşti certat cu cineva?

2. Îţi place să te cerţi?
3. Urăşti pe cineva?
4. Batjocoreşti?
5. Sfaturi viclene dai?
6. Acum ai pe cineva invidie?
7. Vorbeşti cu toată lumea?
8. Ai poreclit pe cineva?
9. Nu ai băgat vrajbă între fraţi?
10. Nu porţi pizmă pe cineva pentru faptul că e mai bun ca tine sau
se bucură de mai multă cinste, avere, situaţie socială etc.?

Desfrânarea (Curvia)
Este tot o lăcomie, dar nu de ordin material sau spiritual, ci de
ordin sentimental. Păcatul curviei, ca nici un alt păcat, se face în trup.
Trupul e templul Duhului Sfânt.
(Poţi face desfrânare privind sau auzind lucruri care te-ar face să
păcătuieşti. Chiar mâncând, dormind prea mult, vorbind etc.)

1. Ai căzut în curvie?
2. Dar preacurvie?
3. Nu cumva îţi place să vezi sau să citeşti cărţi care te fac să
păcătuieşti cu gândul, nu cumva îţi place să asculţi sau să vorbeşti
vorbe porcoase sau de ruşine? Să ştii că Sf. Pavel ne spune să nu se
audă din gura noastră nici vorbe spurcate sau porcoase, nici glume
proaste care nu sunt cuviincioase, nici vorbe nechibzuite.
4. Nu cumva îţi place să vorbeşti cu rost sau fără rost?
5. Nu te stăpâneşte nici o patimă?
6. Nu mănânci sau dormi prea mult? Ştii că tot Sf. Pavel a spus:
Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos (1 Cor 6, 12).
7. Nu ai în casă tablouri cu chipuri goale? Nu le priveşti cu patimă?
8. N-ai curvit cu rudenii de sânge sau cu cele spirituale (fină, naşe)?
9. N-ai pipăit trupul altuia cuprins de patima desfrânării?
10. N-ai vrut să vezi părţile ruşinoase ale corpului?

PĂCATE STRIGĂTOARE LA CER

A. Uciderea cu voie

1. Ai ucis pe cineva?
2. Ai căutat să ucizi?
3. Vrei să ucizi pe cineva?
4. Vrei să te răzbuni luând viaţa cuiva?
5. Ai bătut pe cineva?
6. Ai certat, ai ameninţat pe cineva?

B. Sodomia (împreunare împotriva firii)

1. Bărbat cu bărbat sau orice fel de animal?

2. Bărbat cu femeie împotriva firii?
3. Onania. Ai făcut onanie?

C. Oprirea pensiei sau simbriei la orfani, văduve, muncitori,

salariaţi sau servitori

1. Ai oprit pensiile sau salariile? Din orice motiv, fie ca despăgubire pentru
un lucru stricat, fie din alte motive?
2. Reţineri parţiale sau nedrepte ai făcut?
3. Ai plătit totdeauna pentru ceea ce ţi-au lucrat alţii?

D. Asuprirea văduvelor, orfanilor, invalizilor şi

neputincioşilor

1. N-ai bătut copiii, bătrânii sau orfanii?

2. Nu ţi-ai bătut joc de ei?
3. N-ai asuprit pe cel mai mic decât tine?
4. N-ai râs de ologi sau neputincioşi?
5. Nu i-ai necăjit?
6. Nu cumva ai avut datoria să-i ajuţi şi nu i-ai ajutat?
7. Pe cei ce nu ai avut datoria i-ai ajutat sau ai trecut pe lângă ei ca preotul şi
levitul din Evanghelia cu Samariteanul milostiv?
8. Pe orb l-ai făcut să cadă conducându-l rău?
9. De orice neputincios, surd, gângav, şchiop, ciung, chior nu ţi-ai bătut
joc?

DATORII FAŢĂ DE VIAŢA SUFLETEASCĂ A APROAPELUI

1. A feri pe altul de a păcătui. Ai ferit sau nu ?

2. A învăţa pe cei neştiutori.
3. A da un sfat bun celui ce are nevoie.
4. A ne ruga lui Dumnezeu pentru alţii.
5. A mângâia pe cei întristaţi.
6. A suferi cu răbdare când suntem nedreptăţiţi.
7. A ierta greşelile altora.

PORUNCI PRIVITOARE LA VIAŢA TRUPEASCĂ A APROAPELUI

1. A da hrană celui flămând. Ai dat sau nu?

2. A potoli setea celui însetat.
3. A îmbrăca pe cel gol.
4. A îngriji pe cel bolnav.
5. A primi şi ospăta pe streini.
6. A cerceta pe cei din închisori.
7. A îngropa pe cei morţi.

PĂCATE STREINE

1. Când sfătuieşti pe altul să păcătuiască.

2. Când porunceşti altuia să păcătuiască.
3. Când te învoieşti cu altul la păcat.
4. Când ajuţi pe altul să păcătuiască.
5. Când lauzi pe cel ce face păcatul.
6. Când poţi, dar nu voieşti să împiedici pe altul de a face păcatul.
7. Când ştii şi nu spui păcatul altuia (să i-l spui)

PĂCATE ÎMPOTRIVA DUHULUI SFÂNT

1. Nesocotirea harului lui Dumnezeu şi încrederea prea mare în tine.

a. Să crezi că Dumnezeu n-are putere să te ierte, e un păcat
foarte mare.
b. Să crezi că tu eşti totul şi Dumnezeu n-are nici o putere în
lume.
1. Neîncrederea în Dumnezeu.
2. Împotrivirea la Adevărul stabilit de Sfânta Biserică (să nu crezi în
vreo dogmă).
3. Lepădarea de Biserica Ortodoxă. Fereşte-te de aceste păcate,
căci Mântuitorul spune: Dar cine va huli împotriva Duhului Sfânt nu
are iertare în veac, ci este vinovat de osânda veşnică (Marcu, 3, 29).

CELE 9 PORUNCI BISERICEŞTI

1. Cercetarea Sfintei Biserici în toate Duminicile şi sărbătorile legale.

2. Păzirea celor patru posturi din an.
3. Respectul faţă de feţele bisericeşti.
4. Mărturisirea păcatelor în cele patru posturi.
5. A ne feri de eretici.
6. A ne ruga pentru conducătorii statului şi dregătorii Bisericii.
7. A nu face nuntă, petreceri, în post.
8. A feri Biserica de a i se înstrăina lucrurile.
9. A păzi posturile şi a face rugăciunile pe care chiriarhul
(episcopul) locului le pune în vremuri grele.

DIFERITE PĂCATE

1. Neîndeplinirea angajamentelor:
· ai îndeplinit pe cele luate în faţa lui Dumnezeu, a ta, a aproapelui?
· ai îndeplinit canonul dat la Spovedanie?

2. Furtişag de cele sfinte:

· ai minţit la Spovedanie?
· ai ocolit să spui tot şi din ce motive?

SFATURI

· Spovedeşte-te de cel puţin patru ori pe an în posturi.

· Posteşte înainte de spovedanie.
· Păstrează acelaşi duhovnic.
· Fă-ţi un serios examen de conştiinţă înainte de a merge la
spovedanie.
· Scrie pe hârtie păcatele, altfel le poţi uita. Apoi arde hârtia imediat.
· Mărturiseşte singur nu numai păcatele făcute ci şi (pe) cele din
inimă.
· Nu ascunde nici un păcat.
· Împacă-te cu cel ce ţi-a greşit.
· Ocoleşte prilejul de păcătuire.
· Părăseşte păcatul - angajează-te că nu vei mai păcătui.
· Regretă păcatele făcute.
· Fereşte-te pe cât poţi de ele.
· Cuminecă-te numai dacă te simţi curat. Altfel vei fi osândit.
· Îndeplineşte cu sfinţenie canonul dat de duhovnic.
· Judecă-te singur pentru fiecare păcat făcut.
 Fiecare dintre noi avem o menire, dar trebuie să stăm sub povaţa
duhovnicului, care înlătură voia nepricepută, făcând loc voii lăsată de
Dumnezeu în fiecare dintre noi. Duhovnicul dezvăluie intenţiile lui
Dumnezeu în noi. Dacă nu stăm sub povaţa duhovnicului putem să
intrăm în rătăciri mai mari ca patimile. Îl simt prieten pe fiecare suflet
care-mi trimite un singur gând de iubire. Şi doresc şi rog ca fiecare
prieten să copieze acest îndreptar la spovedanie.
Am scris, cum am putut, în toată graba, din dorinţa curată de a vă trimite
acest îndreptar la spovedanie.

Cu toată dragostea, Valeriu.

Sfârşit
şi lui Dumnezeu Slavă!

Cugetare foarte folositoare în necazuri (din „Mântuirea păcătoşilor”, pagina 191)

1. Ce-ai fost mai înainte de a te zidi Dumnezeu?

2. Câtă facere de bine ţi-a făcut zidindu-te?
3. Câtă răsplătire Îi eşti dator?
4. Câtă nemulţumire I-ai arătat pentru bunătăţile ce ai primit?
5. Câtă pedeapsă ţi se cuvine pentru această nemulţumire?
6. De câte bunătăţi te-ai învrednicit în locul relelor ce ţi se cuveneau?
7. Câte trebuie să faci, măcar de acum înainte, ca să îmblânzeşti pe
Făcătorul tău de bine, ca să nu te muncească veşnic?

Cuvant al marelui staret Macarie de la Optina

•La spovedanie nu trebuie sa repeti acele pacate de care te-ai cait mai inainte, de
care ai fost dezlegat si pe care nu le-ai mat savarsit. Altminteri, ar insemna o nemcredere
in puterea Tainei ce se savarseste prin spovedanie.
•Nu trebuie sa-ti amintesti de alte persoane cu care ai venit in atingere in clipa
cand ai faptuit pacatele, ci sa te osandesti numai pe tine.
•Sfintii Parinti opresc pe credincios sa-si spuna pacatele in toate amanuntele, ci
numai sa si le recunoasca in deobste, pentru ca nu cumva luandu-le pe fiecare in parte sa
dea prilej de sminteala atat sufletului sau, cat si duhovnicului.
•Tu ai venit sa te pocaiesti si totusi nu te caiesti de pacatele tale, fiindca nu stii
cum trebuie sa te pocaiesti: adica iti savarsesti pocainta in chip rece si impietrit.
•Tu ai insirat toate maruntisurile, iar ceea ce este mai insemnat ai scapat din
vedere. Nu ti-ai marturisit cele mai grele pacate. N'ai recunoscut si n'ai insemnat ca: tu nu
iubesti pe Dumnezeu, urasti pe aproapele, nu crezi in cele ce spune Cuvantul Domnului si
esti plin de mandrie si de slava desarta. In aceste patru pacate intra toata rautatea si toata
stricaciunea noastra sufleteasca. De fapt, ele sunt radacinile cele mai insemnate, din care
rasar toate vlastarele caderilor noastre in felurite pacate,
Spovedania omului launtric (Cercetarea cugetului)

Toate aceste pacate grele Ie gasesc intr'adevar in mine, atunci cand imi cercetez in
chip amanuntit simtirile si faptele:

•Ar trebui sa iubesc mai mult pe Dumnezeu, caci daca L-as iubi mai mult, m'as
gandi mereu la El cu o bucurie pornita din adancul inimii si orice gand despre Dumnezeu
mi-ar aduce in suflet o placere deosebita. Dimpotriva, eu ma gandesc mai des si cu mai
multa desfatare la cele pamantesti, in timp ce cugetarea despre Dumnezeu nu-mi
pricinuieste decat greutate si uscaciune. Daca L-as iubi, atunci convorbirea cu El, din
vremea rugaciunii, m'ar hrani, m'ar multumi si m'ar duce catre o neintrerupta legatura cu
El. Eu insa nu numai ca nu ma desfat in rugaciune, ci simt o greutate tocmai in timpul
cand ma rog: ma lupt cu oboseala, slabesc din pricina trandaviei si sunt gata sa ma
indeletnicesc, cu mai multa placere, cu orice alt lucru mai marunt, numai ca sa scurtez
sau sa pun capat rugaciunii.
In vorbirile despre lucrurile nefolositoare, despre cele nemsemnate pentru suflet,
eu sunt treaz, simt placere, iar in vorbirile despre Dumnezeu sunt uscat, obosit si trandav.
Si chiar atunci cand, uneori, sunt atras fara voie spre vorbirile dumnezeiesti, caut sa trec
cat repede la cele care imi magulesc patimile. Sunt biruit de dorinta de a dobandi cat mat
multe cunostinte din ale lumii, in timp ce invataturile legii Domnului, cunostintele despre
Dumnezeu, despre religie, nu imi lasa nici o urma in minte, nu-mi hranesc sufletul. De
aceea socot ca toate aceste indeletniciri, departe de a fi niste treburi de seama in viata
unui crestin, sunt numai niste lucruri laturalnice si de prea mica insemnatate, de care ar
trebui sa ma ocup numai in timpul liber, cand nu am altceva mat bun de facut. Scurt
vorbind, daca dragostea lui Dumnezeu se cunoaste dupa implinirea poruncilor Lui, asa
cum spune si Mantuitorul: "Daca Ma iubiti, veti pazi poruncile Mele", iar eu nu numai ca
nu pazesc poruncile Lui, ci imi dau prea putina silinta sa le implinesc - atunci trebuie sa
trag incheierea ca eu nu-L iubesc pe Dumnezeu. Aceasta o intareste si Sfantul Vasile cel
Mare, cand spune: "Dovada ca omul nu-L iubeste pe Dumnezeu si pe Hristosul Sau este
faptul ca el nu-I implineste poruncile".

•Nu am dragoste pentru aproapele, caci departe de a ma hotari, potrivit

Evangheliei, sa-mi pun sufletul pentru binele aproapelui, eu nu-mi jertfesc nici macar
cinstea, fericirea, linistea, in folosul fratelui meu. Daca l-as iubi ca pe mine insumi, asa
cum porunceste Evanghelia, atunci nenorocirea lui m'ar durea si pe mine, iar fericirea lui
m'ar umple si pe mine de bucurie. Pe cata vreme eu, dupa ce ascult cu mult interes
povestirile ce privesc nenorocirile aproapelui, nu ma intristez, nu-mi frang inima de
durere, ci stau nepasator si - ceea ce e o vina si mai mare - simt parca o placere cand aud
astfel de istorisiri, iar pe deasupra, eu nu acopar cu dragoste faptele rele ale aproapelui, ci
raspandesc vorba despre ele si le osandesc. Bunastarea, cinstea si fericirea lui nu ma
inveselesc, ca si cum ar fi ale mele proprii ci - ca orice lucru cu desavarsire strain de mine
- ele nu trezesc in sufletul meu nici un simtamant de bucurie; dimpotriva, ele starnesc in
inima mea un fel de zavistie sau chiar dispret.
•Nu sunt tare in credinta. Daca as fi fost bine incredintat si as fi avut o credinta
tare, ca - fara indoiala - dincolo de mormant este o viata vesnica, cu o anumita rasplata
pentru faptele savarsite pe pamant, atunci m'as fi gandit fara incetare la ceea ce ma
asteapta. Un simplu gand despre nemurire m'ar fi ingrozit si mi-as fi trait viata aceasta ca
un crestin, care e gata sa intre in patria cereasca. Dimpotriva, eu nici nu-mi pun problema
vesniciei, iar sfarsitul vietii de aici il socot ca pe un fel de capat al traiului meu. Uneori un
gand tainic mi se cuibareste in minte: cine stie ce va mai fi dupa moarte? Si chiar daca
spun ca eu cred in nemurire, o zic numai cu mintea, dar inima ramane departe de
puternica incredintare in cele vesnice, ceea ce o dovedesc fatis toate faptele mele si
necontenita grija pentru o mai buna intocmire a vietii mele trupesti. Daca Sfanta
Evanghelie, care e cuvant dumnezeiesc, ar fi tost primita in inima mea cu credinta, eu
m'as fi ocupat mereu de ea, m'as fi desfatat cu citirea ei, ba chiar o simpla privire aruncata
asupra ei ar fi desteptat in mintea mea o adanca evlavie. Intelepciunea, fericirea si iubirea
ce sunt cuprinse in paginile ei m'ar fi umplut de bucurie, iar eu m'as fi desfatat cu
invataturile legii Domnului zi si noapte, m'as fi hranit cu ele cum te hranesti cu painea
cea de toate zilele, si as fi purces din toata inima la implinirea pravilelor ei. Nimic din
cele pamantesti n'ar fi fost in stare sa ma abata de la aceasta hotarare. Si, cu toate acestea,
eu chiar daca mai ascult sau mai citesc din cand in cand cuvantul Domnului, o fac fie la
vreo nevoie, fie dintr'o anumita ispita. Si, fiindca in asemenea imprejurari nu ma pot
adanci cu cea mai mare luare aminte in duhul Evangheliei, simt ca ma cuprinde o
uscaciune, o lipsa de interes si, ca si cum m'as afla in fata unei carti obisnuite, raman fara
nici o roada si sunt gata, ba chiar bucuros, s'o schimb pe orice carte lumeasca, pe care o
citesc cu mai multa placere si in care mi se pare ca gasesc lucruri mai pline de noutate si
de interes.
•Sunt plin de mandrie si fle o trupeasca iubire de mine insumi. Toate faptele mele
dovedesc urmatorul lucru: ori de cate ori vad in mine ceva bun, doresc sa'l scot la iveala,
ca sa ma ridic pe mine insumi in fata altora sau sa ma indulcesc inlauntrul meu. Desi in
afara arat o oarecare smerenie, totusi in sinea mea imi pun toate faptele pe seama
propriilor mele puteri si ma socot in fata altora cel mai desavarsit om sau, cel putin, nu
mai rau decat ei. Daca vad la mine un neajuns, caut sa mi-l indreptatesc, sa-l acopar. Ma
supar pe cei ce nu-mi dau cinstire, din care pricina ii socot drept niste nepriceputi care nu
stiu sa pretuiasca oamenii. Ma laud cu binefacerile mele, cartesc si ma bucur de
nenorocirile vrajmasilor mei, iar infrangerile suferite in lucrarile incepute de mine ma
necajesc. Si chiar atunci cand imi dau silinta sa fac ceva bun, am in vedere ori lauda, ori
folosul men duhovnicesc, ori mangaierea ce vine din partea lumii. Intr'un cuvant, imi
cioplesc mereu in mine insumi un idol propriu, in fata caruia savarsesc o neintrerupta
slujba, cautand in toate faptele mele fie o placere pentru simturi, fie o hrana pentru
patimile si poftele mele iubitoare de desfatari.
Din toate cele pomenite pana aici, vad ca sunt mandriu, neinfranat, lipsit de credinta,
neiubitor de Dumnezeu si neiubitor de aproapele.

Canoanele pentru pacate dupa pravila Bisericii Ortodoxe

1. Cine si-a stricat fecioria - 40 de zile de post cu 100 de metanii pe zi.

2. Preacurvie, pe care o fac cei casatoriti, oprire de la Sfanta Impartasanie 15 ani.
Vine cineva la Impartasanie si spune: Eu, parinte, n-am gresit acum, ci cand am fost de
40 de ani, iar acum este de 80 de ani. Il intrebi: Te-ai marturisit, ti-ai facut canonul? Daca
nu, atunci are 15 ani canon pentru acest pacat. El s-a Spovedit dar -a primit canon dupa
rana lui si rana lui este nevindecata, ii mai dai cativa ani de canon si batranului ii dai ceea
ce poate face el, fiind batran degeaba ii mai dai metanii si post ce nu poate face. Ce s-ai
dai? Ii dai rugaciune, Psalmul 50 zis o data dupa Pravila de la Govora este egal cu 25 de
metanii, ii spui: Mosule, stii Psalmul 50: ''Miluieste-ma Dumnezeule...?'' Dumneata esti la
pat bolnav nu poti face altceva, sa zici Psalmul 50 de atatea ori pe zi, sa plangi si sa-ti
para rau de pacatul facut, atata vreme zici Psalmul si apoi vii la Spovedanie si la
Impartasanie. Fac exceptie cei bolnavi de moarte, carora li se da Spovedania si
Impartasania pe loc, indiferent de canonul ce l-au avut pana in ziua mortii. Preacurvarul
de face 250 de metanii la zi, mancare uscata dupa orele 15, timp de 3 ani, aceasta facand-
o in al 4-lea an, i se da Sf.Impartasanie - Vezi Pravila lui Nicodim Sachelarie, Manastirea
Cernica 1940 la litera C.
- Preacurvie cu nasa-sa, 9 ani oprire si metanii in zi 150
- Preacurvie cu fina-sa, ce a botezat-o, 12 ani oprire si metanii 300 la zi. - Prav.
Bis. de la Govora.
- Sodomia - 20 de ani oprire de la Impartasanie, homosexualii
- Cu dobitoace, 20 de ani oprire.
3. Pacatul curviei, pe care-l fac cei necasatoriti, 7 ani oprire de la Impartasanie, iar
in al 8-lea an se impartaseste - dupa Sf.Vasile cel Mare, canonul 59.
4. Uciderea fara voie, oprire de la impartasanie 10.
5. Uciderea de voie, oprire 25 de ani.
6. Uciderea parintilor, oprire 30 de ani.
7. Avortul, uciderea copiilor, pentru un avort oprire 20 de ani dupa Sinodul VI
Ecumenic. Canonul 91 si Sf. Vasile cel Mare Canonul 56. De la 10 avorturi in sus nu se
da Sf. Impartasanie pana in ziua mortii, sunt 10 ucideri
8. Femeia ce a pierdut copilul fara voie, 1 an oprire de la Impartasanie.
9. Femeia ce bea ierburi ca sa nu nasca coconi, 7 ani oprire si 200 de metanii la zi.
10. Femeia, de va incepe, si niste farmece oarecare va bea, ca sa se scurga, ca sa
se lepde dintr-insa, 8 ani oprire si metanii 67 la zi, iar de i se va intampla a muri, sa nu se
ingroape de preot - dupa Pravila Bisericeasca de la Govora, pag. 115 si Pravila mare
Bisericeasca, glava 374.
11. Iar de face si barbatul asa, mai rau este, nici Biserica sa nu-i primeasca
Prescura lui, nici prinosul lui, de nu se va pocai, dupa Pravila Bisericeasca de la Govora,
pag. 98. Canonisiri: sa creasca un copil sarac. Sa mearga la cimitir un numar de zile.
12. Cei ce se opresc dea avea copii, 2 ani oprire de la Impartasanie cu 80 metanii
pe zi.
13. Pentru furt, se da inapoi ce s-a furat, altfel n-are iertare.
14. Pentru bataie, sa se roage, metanii multe, oprire de a mai bate.
15. Pentru para, paraste pe altul - parere de rau.
16. Pentru vrajitorie, descantatorie si fermecatorie, cel ce cauta in palma,
chiromantia, cel ce cauta in bobi, cel ce cauta in cafea, cel ce cauta in carti, toti acestia se
opresc 4 ani de la Impartasanie. Cel ce a fsot la vrajitoare ca sa faca sa mearga cutare
dupa el in casatorie, sau fata cutare, sau baiatul cutare, sau sa invrajbeasca pe cutare, ca
sa n-o ia pe cutare, acestia se opresc 7 ani de la Impartasanie. Iar care a fost la
fermecatorii care fac otravuri de moarte, fermecatorii care leaga mana la vite, care leaga
nunta, toate acestea se fac cu puterea draceasca acestia se opresc 20 de ani de la
Impartasanie.
- Vrajitoria - cel ce spune vrajitorii (descanta) se va canonisi ca si ucigasul cu 20
de ani oprire de la Impartasanie (vrajitoarele). Femeia ce fa fermeca strainii si pe ai ei, 9
ani oprire de la Impartasanie si 500 de metanii pe zi.
- Cei ce merg la vrajitoare - 6 ani oprire de la Impartasanie
- Cine cauta in carti 6 ani oprire
- Cine a fost la vrajitoare din nestiinta, 4 ani oprire de la Impartasanie
 - Cei ce merg la vrajitoare din nestiinta, 4 ani oprire de la Impartasanie
- Celor ce marturisesc de voie pacatul vrajitoriei sau de farmece, le scurtam
pocainta la 3 ani, daca vreau sa ajune zilnic, sa manance mancare uscata o data in zi, dupa
orele 15, incat numai sa traiasca si 250 de metanii la zi cu fruntea la pamant, timp de 3
ani fac aceasta (vrajitoarele).
17. Cine mananca sange, mortaciune - 5 ani oprire de la Impartasanie.
18. Cine nu posteste Miercurile si Vinerile de peste an, 4 ani oprire.
19. Cine crede in vise - 1 an oprire de la Impartasanie.
20. Pentru betie, 2 ani oprire de la Impartasanie dupa Pravila Bisercii. De vrea sa
primeasca canonul si sa nu mai bea alcooluri deloc, dupa canon ii spui, 1 an de zile iti dau
voie sa bei in zilele de marti, joi, sambata si duminica, cate un pahar mic de vin si unu de
tuica, pentru a-l invata sa se infraneze, dupa ce vei tinea un an de zile infranare asa, apoi
vorbim de Impartasanie. Ii dai infranare, pentru ca la un om ca acesta e mare pacat sa-i
dai Sf. Impartasanie fara de infranare.
21. Cine fumeaza tutun se opreste de la impartasanie 2 ani, daca isi da cuvantul ca
nu mai fumeaza. La fel se canoniseste si luxul, impodobirea cu haine si alte podoabe = 2
ani oprire de la Impartasanie. Toate care se vopsesc (ochi buze unghii) care umbla in
pantaloni, se opresc 2 ani de la Impartasanie.
22. Pentru injuraturi se opreste 2 ani de la Impartasanie.
Pentru documentare preotii sa studieze Canoanele Apostolice si ale celor 7 Sinoade
Ecumenice si locale pentru Taina Spovedaniei. un preot nu poate dezlega ceea ce e de
nedezlegat si care nu poate fi dezlegat decat de episcopi. Un preot nu poate dezlega ceea
ce e legat de un alt preot, fiind in viata acela iar de a murit, dezleaga episcopul - dupa
Sinoadele Ecumenice. Asa au randuit sfintii.
Daca un crestin moare, avand canon de la preot dupa randuiala canoanelor
Bisericii si nu apuca sa se impartaseasca, se mantuie, deoarece era pe drumul cel bun al
Bisericii, dar de moare fara de canon, dupa Pravila Bisericii, pacatul ramane asupra
Preotului si asupra pacatosului si amandoi merg in iad. Nu sunt preotii de azi mai sfinti,
decat Sfintii Parinti in numar de 3635, care au facut aceste Canoane. Aplicand Canoanele
mantuim si pe crestini si se mantuie si el insusi.

Cum se poate reduce canonul la Spovedanie

Exemplu: Un tanar casatorit a cauzt in pacatul preacurviei de curand. Iata ce

canon i se da si cum se reduce acest canon. Care-i tanar, deodata se opreste de la Sf.
Impartasanie timp de 15 ani. Dar el zice: ''Parinte, e prea mult si n-am sa mai traiesc
atata!''. Atunci e gata, Canonul 1 al Sfantului Ioan Postitorul - ''Chinuirea trupului
scurteaza anii pocaintei!'' Clar, mai baiete, nu-ti dau 15 ani, dar:
1. Ai sa-mi postesti toate posturile de peste an si Miercurile si Vinerile si Lunea -
ii scazi 2 ani de va spune ''Da!''.
2. Vrei sa tii post negru Miercurea si Vinerea pana la apusul soarelui timp de un
an de zile, mai scazi 2 ani.
3. Vrei un an de zile sa nu bei vin, niciun fel de bautura alcoolica si sa nu mananci
carne - mai scazi 2 ani.
4. Vrei sa faci milostenie cu 100 metanii la zi timp de un an si sa zici Psalmul 50
de 7 ori pe zi - ii mai scazi 2 ani
5. Vrei sa faci 50 de metanii pe zi, ii mai scazi un an, de face 100 ii mai scazi 2
ani
6. Vrei sa nu mananci carne, ii mai scazi un an.
Canonul acesta se face numai timp de un an de zile
Detine acest Canon, adunati laolalta toti fac 11 ani scazuti deci mai raman 4 ani
din Canon, acestia se pot imparti in 3 si asa ca mai ramane un an si jumatate pana cand se
va Impartasi pacatosul.
Sfanta Impartasanie nu se da dupa un an de zile Canon care l-a facut, ci dupa
trecerea anilor de la Impartasanie. A fost oprit 15 ani dar tinand aceasta randuiala au mai
ramas 4 ani dupa care se va Impartasi. Ii scazi Canonul in masura in care isi ia obligatia
sa faca acest Canon: imparti in 3 cei 4 ani o parte o pui la mila lui Dumnezeu, o parte ii
iei tu, iar o parte ii lasi pacatosului, asa ca nu se va impartasi un an sau doi ani dupa
exemplul cu preacurvia. Numai dupa trecerea unui an sau doi ani dupa terminarea
Canonului i se da Impartasanie. El zice: ''Parinte, fac 200 de metanii la zi'' de mai face ii
scazi inca din ani.
Acesta este Canonul si asa se procedeaza pentru oamenii tineri si sanatosi.

Canonul si reducerea lui pentru batrani si bolnavi

1. Vrei sa rostesti Psalmul 50 de 4 ori pe zi, tine loc de 100 de metanii.

2. Vrei sa postesti Miercurea si Vinerea, se da dupa putere,2 ani, scazi.
3. Zii rugaciunea aceasta cat de des poti: ''Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui
Dumnezeu, Miluieste-ma pe mine pacatosul'' scazi inca 2 ani.
4. Sa spuna toate rugaciunile cate le stie, mai scazi inca 2 ani.
5. Il vezi ca plnage pentru pacate si are cainta fierbinte, mai scazi 2 ani.
Acest Canon il tin cei batrani tot timp de un an, in acest fel procedam cu cei
batrani si bolnavi. Cine e pe moarte i se da Sfanta Impartasanie indiferent de ce Canon a
avut.
Canoanele sunt un medicament impotriva pacatelor si nu pedepse, fara aceste
Canoane nu poate omul scapa de diavol si de pacat. Numai cand primesti Canon greu
vezi cat de mare este pacatul pe care l-ai facut si te feresti de a-l mai face. Este bine ca
crestinul sa caute duhovnicii cei mari, macar o data in viata sa te Spovedesti la ei din
copilarie pana la zi - Spovedanie generala - caci numai asa te vei simti usurat si te vei
mantui. Cand esti bolnav cauti cel mai bun doctor, cand esti pacatos cauta cel mai bun
preot duhovnic si pe cel mai aspru care poate vindeca rana ta.
Fierul numai daca este pus in foc la temperaturi mari se indoaie, cand il loveste
fierarul cu ciocanul, asa si sufletul, cand este vartos in pcacate, numai facand Canon
aspru se va putea scapa de pacat si va sta plecat inaintea lui Dumnezeu. Focul nu este o
pedeapsa pentru fier, ci un mijloc de a-l indrepta, de este stramb, la fel si Canonul nu este
o pedeapsa, ci un mijloc de indreptare a pacatosului.

Cum nu se cade a ierta pacatele de preoti fara Canon

Un preot ce venise din Ostrovul (Insula) Ciprului, ne-a spus noua ca o femeie
oarecare se indeletnicise cu descantece si cu vraji. Pe aceasta vrajitoare o rugase o femeie
sa-i faca mestesug dracesc, pentru ca s-al atraga pe un barbat la pofta curviei ei. Deci,
vrajitoarea a trimis la acel barbat pe doi draci, pentru a-l birui pe el, la a lor voie. Dar,
ducandu-se acei draci spurcati, s-au intors inapoi fara a putea face vreo isprava. Iar
vrajitoarea intrebandu-i pe draci din ce cauza s-au intors fara biruinta, acei draci i-au
raspuns:''Fiind siliti de puterea lui Dumnezeu - au zis ei - l-am aflat pe acel barbat
facandu-si canonul fara de stirbire, cel dat de preot, pentru aceea nici n-am indraznit a ne
apropia de el, ca acela tocmai se marturisise preotului amintit mai sus si luase de la el
Canon, precum poruncesc Dumnezeiestile Pravile''.
Apoi i-a intrebat pe ei muierea: ''Oare cu toti care sunt sub canon se intampla
asa ?''
''Ba nu - i-au zis dracii - ci numai cu aceia la care le da porunca acel preot, care-i
invata pe ei din legea lui Dumnezeu si din Scripturi si din ele el da porunci si Canon. Si
pentru acestea noi nu indraznim sa ne apropiem de ei ffindca ne temem de legile lui
Dumnezeu, iar cei ce de la sine inata si dau porunci, de unii ca acestia nu ne temem, nici
nu fugim vreodata".
Deci, acestea auzind vrajitoarea de la dracii cei necurati si nadajduind in
invatatura preotului, a alergat degraba, s-a apropiat de dansul si marturisindu-si toate
pacatele sale, cerea porunca - Canon. Insa, preotul, crutand-o pe ea, nu-i dadea Canon,
nu-i punea asupra-i poruncile ce se dadeau dupa Pravila, iar ea se ruga zicand: ''Nu ma
cruta pe mine nicidecum, ci dupa legea lui Dumnezeu si cu Dumnezeiestile Scripturi sa
ma judeci pe mine, pentru ca de acestea au marturisit dracii ca se tem''. Deci i-a dat
preotul porunca si Canon 20 de ani oprire de la Impartasanie si de atunci s-a inteleptit
femeia, cu darul lui Dumnezeu.
Acestea le-a spus acel preot, care s-a iscusit singur la unele ca acestea.
De atunci el incredintandu-se si temandu-se, cu mai multa grija invata si poruncea
din Dumnezeiestile Scripturi, iar nu de voia sa. Acest cuvant se potriveste cu cel din
Pateric, pentru un staret, care in copilarie, fiind feciorul popii idolesc, fiind in capistea
idoleasca, a auzit de la dracii care vorbeau cu domnul lor, cat de mare este inaltimea vietii
calugaresti, si el intelegand acestea s-a apropiat de viata calugareasca si s-a facut calugar
iscusit.

Asa ne Spovedim noi crestinii ortodocsi

Mantuitorul nostru Iisus Hristos i-a poruncit Apostolului Petru: ''Ia cheile
imparatiei cerurilor si oricate vei lega pe pamant, vor fi legate in cer, si oricate vei
dezlega pe pamant, vor fi dezlegate in ceruri'' (Mt. 16,9), iar dupa slavita Sa Inviere, le-a
zis: ''Si zicand acestea a suflat asuprea lor si le-a zis: ''Luati Dug Sfant, carora veti ierta
pacatele, le vor fi iertate si carora le veti tine vor fi tinute'' ( Ioan 20, 22-23). Prin aceste
cuvinte a intemeiat Sfanta Taina a Spovedaniei, Taina mantuirii noastre. Fara Taina
aceasta a Spovedaniei, nu poate nici un om sa se mantuiasca, fara sa ne usuram de pacate
nu putem intra in ceruri. De aceea aceasta Sf. Taina se da in dar, fara de bani, tuturor
crestinilor.
Crestinul ortodox nu se poate Spovedi oricum, mai intai trebuie sase pregateasca.
Cel ce vine la Spovedanie trebuie sa fie nemancat, dupa ce a postit 5 zile inainte de
Spovedanie. Fara 5 zile de Post nu se da Taina Spovedaniei si Impartasaniei. Nu poate un
preot sa dezlege ceea ce a legat alt preot, fiind in viata preotul ce a legat, face mare pacat
preotul ce dezleaga pe cel legat. Fara Canoane NU se sterge nici un pacat, de nu-i dai
Canon celui ce vine la Spovedanie, iar va cadea in acelasi pacat de mai inainte. Canonul
este medicament si mijloc de indreptare.
Si acum vom reda pe rand pacatele pe care le pot face crestinii si cat de mari sunt
aceste pacate. Preotul la Spovedanie sta in fata icoanei Mantuitorului in picioare, avand
pe masa inaintea sa Sf. Evanghelie si Crucea cu un sfesnic in care arde o lumanare.
Preotul este imbracat in Epitrahil si Felon ca la toate cele 7 Taine, nu se face nici o taina
numai cu Epitrahilul. Dupa ce a facut Molitva pentru Spovedanie la crestinii de fata,
crestinii la Spovedanie spun numele de botez. Este bine ca fiecare crestin sa vina cu
pacatele scrise pe o hartie de acasa, pentru a face o Spovedanie completa fara a uita ceva.
De este duhovnic slab, cauti unu mai bun, pentru a te vindeca de pacate, asa admite
schimbarea duhovnicului, dar pentru a spune la unul pacatele si la altul altele acesta este
pacat. Bolnavii gravi cauta chirurgul cel mai bun si cei cu pacate mari cauta chirurg
sufletesc bun si pe cel mai priceput.
Despre prunc-ucidere (avort)

Va rog din suflet, nu mai faceti asta, iar cele care ati facut-o (femei), cat si cei
care ati ingaduit sau ati sfatuit la aceasta (barbati, femei, rude), pocaiti-va si cereti cat mai
repede canon pentru acest mare si oribil pacat. Mare tristete aduc aceste ucideri. Din
nefericire, multe persoane in timpurile noastre nu vad avorturile ca pe ceva gresit.
Medicina contemporana a demonstrat ca avort este si pilula contraceptive!Nu voi scrie
prea mult despre asta, citatele din Sfanta Scriptura sunt mai mult decat graitoare:

„Tu ai zidit rărunchii mei, Doamne, Tu m-ai alcătuit în pântecele maicii

mele (…) nu sunt ascunse de Tine oasele mele, pe care le-ai făcut întru
ascuns, nici fiinţa mea pe care ai urzit-o ca în cele mai de jos ale
pământului. Cele nelucrate ale mele le-au cunoscut ochii Tăi”.
Ps. 138, 13-16

Isaia şi Ieremia au fost chemaţi de către Dumnezeu înainte de crearea

lor în pântece şi au fost destinaţi să fie slujitori şi profeţi ai iudeilor şi
păgânilor:
„Domnul m-a chemat de la naşterea mea, din pântecele maicii mele mi-a
pus mie nume (…) m-a zidit din pântecele maicii mele ca să-i slujesc
Lui şi să întorc pe Iacob către El şi să strâng la un loc pe Israel”.
Isaia 49, 1-5
„Înainte de a fi zămislit în pântece, te-am cunoscut şi înainte de a ieşi din
pântece, te-am sfinţit şi te-am rânduit proroc pentru popoare”.
Ieremia 1, 5
Sf. Ap. Pave l ales din pântecele maicii sale
„Dar când a binevoit Dumnezeu, Care m-a ales din pântecele maicii mele şi m-a
chemat prin harul Său să descopere pe Fiul Său întru mine…”.
Galateni 1, 15-16

Tertulian în Despre suflet spune: „substanţa trupului şi a sufletului se

formează în acelaşi timp” confirmând astfel însufleţirea imediată. Tot
el numeşte avortul crimă, indiferent dacă fetus-ul este format sau
neformat.
Sfântul Vasile cel Mare stabileşte că „cea care cu bună ştiinţă distruge
fetusul, va fi pedepsită pentru crimă” adăugând că „la noi nu este
după subtilitatea expresiunii de făt format şineformat” (Epistola 188,
can. 2).

Despre desfranare

Terapeutica desfrânării în Patericul Egiptean

(Fragment din cartea “Metode psihoterapeutice in Pateric”, Pr. Petru Suciu)

“Desfrânarea este, în general, poftirea sau satisfacerea fără rânduială şi

nepermisă de legea morală a plăcerilor sexuale. Desfrânarea se poate
săvârşi: a) în cuget, adică prin închipuiri şi pofte; b) prin cuvinte şi
fapte, c) după rânduiala firească, când se face în afara căsătoriei,
d)împotriva rânduielii naturale, ca în păcatele sodomiţilor, care este
aşezat între păcatele strigătoare la cer, e) după persoanele care o
săvârşesc: desfrânare simplă, incest, adulter şi sacrilegiu.”
“Demonul preacurviei îl sileşte să poftească trupuri diferite. El are mai
cu seamă grijă de cei care se înfrânează, pentru ca aceştia,
nedobândind nimic, să lase totul baltă. Şi, mânjind sufletul, el îl
încovoaie spre trebi mârşave. Ba îl face să spună, ori să asculte tot
felul de vorbe ca şi cum lucrul cu pricina ar fi chiar în faţa ochilor lor.”
Desfrânarea este un păcat foarte grav. Patericul îl numeşte cădere, şi
aşa cum zice Sfânta Scriptură este păcatul ce îl facem în trup. Din
desfrânare se naşte nesocotinţa, orbirea minţii, iubirea de sine, ura lui
Dumnezeu, alipirea de cele materiale, groaza de moarte etc.
Desfrânarea este o degradare, o sinucidere şi are ca urmare degradarea
trupească, istovirea acestuia, degenerare biologică etc. Din cauza
desfrânării suferă neamurile, se nasc copii bolnavi mintal, se
înnebuneşte (vezi sifilisul) etc., dar cea mai gravă consecinţă este
pierderea mântuirii.
Ca terapeutică, Părinţii Pustiei recomandă:
1. Rugăciunea: “un frate a întrebat pe avva Agathon pentru
păcatul curviei şi i-a răspuns aceluia: mergi, aruncă neputinţa ta
înaintea lui Dumnezeu şi vei afla odihnă.” (Agathon, 21); “povestitu-sa
despre maica Sara, că a răbdat treisprezece ani, fiind luptată tare de
dracul curviei şi niciodată nu s-a rugat să se depărteze războiul de la
dânsa, ci mai vârtos zicea: Dumnezeu, dă-mi putere!” (Sara, 1)
2. Postul: “un frate l-a întrebat pe un bătrân, zicând: ce voi face, părinte,
că pântecele meu mă supără şi nu pot să-l opresc? De aceea zburdă
trupul meu. Zis-a lui bătrânul: de nu vei pune întru el frică şi post, nu
vei îndrepta paşii tăi pe cărarea lui Dumnezeu,” (VI, 34)
3. Răbdarea: “un bătrân oarecare, l-a văzut pe ucenicul său că
este foarte supărat şi necăjit de dracul curviei. Şi i-a zis lui: fiule, vrei
să-l rog pe Dumnezeu să se depărteze de la tine şi să te părăsească
acel război? Iar el a zis: ba nu, părinte, că de mă şi supăr şi mă
necăjesc de acel război şi mă ostenesc muncindu-mă, dar văd din
osteneală roada răbdării întru mine. Pentru aceasta mai vârtos te
roagă pentru mine, părinte, să-mi dea Dumnezeu răbdare ca să pot
purta cu mulţumire această ispită. Zis-a lui bătrânul: acum, fiule, am
cunoscut că eşti în sporire şi că mă întreci.” (VI, 5)
4. Nădejdea: “un frate oarecare, ce trăia în Enat, în mănăstirea
Alexandriei, a căzut în păcatul curviei şi după cădere, de multa lui
scârbă l-a dus pe el vrăjmaşul la deznădăjduire. El mai venindu-şi în
fire şi văzându-se biruit de scârbă şi deznădăjduit, singur ca un doctor
iscusit fiind, a pus gândul său spre buna nădejde, zicând: crezi în
marea milostivire a lui Dumnezeu, că va face şi cu mine păcătosul şi
mă va ierta! Iar când grăia el întru sine acestea, diavolii i-au zis: cum
ştii tu că îşi va face milă cu tine? Şi le răspundea lor aşa: dar voi cine
sunteţi şi ce grijă aveţi, de îşi va face Dumnezeu milă cu mine ori de nu
îşi va face? Că voi sunteţi fiii întunericului, ai gheenei şi ai pieirii
veşnice, iar Dumnezeu este bun şi milostiv. Voi ce treabă aveţi?
Acestea grăindu-le lor fratele au fugit dracii ruşinaţi de la dânsul,
neputând să-i mai facă nimic. Iar fratele cu nădejdea şi cu ajutorul lui
Dumnezeu, s-a pocăit şi s-a mântuit.” (VI, 24)
5. Luarea aminte la cauza patimii şi tăierea acesteia: “a zis un bătrân.
Dacă curvia se luptă cu trupul tău, vezi din care pricină s-a pornit
războiul asupra te şi o îndreptează. Sau din desfătare, sau din somn
mult, sau din mândrie, sau de te socoteşti pe tine mai bun decât pe
altul, sau ai osândit pe cineva când greşea. Fiindcă afară de acestea nu
se luptă omul spre curvie.” (VI, 42)
6. Înfrânarea simţurilor şi a gândului: “s-a dus odată avva Isidor la
avva Teofil, arhiepiscopul Alexandriei şi dacă s-a întors la Schit, l-au
întrebat pe el fraţii: cum se află. Iar el a zis: cu adevărat, fraţilor, eu
faţă de om nu am văzut, fără numai a arhiepiscopului. Iar ei auzind, s-
au tulburat zicând: oare, s-au cufundat ei, avvo? Iar el a zis: nu aşa, ci
nu m-a biruit cugetul să văd pe cineva. Iar ei auzind s-au minunat şi s-
au întărit ca să păzească ochii de răspândire.” (Isidor, 8); “spuneau
părinţii despre un bătrân, care mergând pe un drum, a văzut urme de
femeie pe nisip, pe lângă drum. Iar el mergând, tot astupa cu piciorul
acele urme, zicând: ca nu cumva să le vadă vreun frate neputincios şi
din vederea acestora să înceapă a-l supăra gândurile şi războiul
curviei.” (VI, 18)
7. Fuga de prilej: “zicea ucenicul lui avva Sisoe, către dânsul: părinte, ai
îmbătrânit, să mergem de acum aproape de lume. I-a zis lui bătrânul:
unde nu este femeie, acolo să mergem. I-a zis lui ucenicul: unde este
loc, care să nu aibă femeie, decât numai în pustie? Deci i-a zis lui
bătrânul: la pustie du-mă!” (Sisoe, 3)
8. Fuga de compania sexului opus: “un frate a rugat pe avva Daniil zicând: dă-mi
o poruncă şi o voi păzi pe ea! Şi a zis lui: niciodată să nu întinzi mâna
ta cu femeie în strachină şi să mănânci cu ea şi cu acestea vei scăpa
puţin de dracul curviei.” (Daniil, 2); “zis-a un bătrân: sarea este din apă
şi când se apropie de apă, se topeşte şi piere! Aşa şi călugărul, din
femeie este născut şi de se va apropia de ea, se va topi şi va pieri.”
(VI, 27)
Visul, aşa cum am arătat, este un indicativ al stării în care ne aflăm faţă
de această patimă: “mişcările fireşti ale trupului (poluţii nocturne)
neînsoţite de imaginii în timpul somnului arată că sufletul este destul
de sănătos. Orice încropire de imagini e semn de nevolnicie. Socoteşte
feţele fără contur simbolul unei patimi mai vechi, iar cele bine
conturate, simbolul unei răni proaspete.”

Parintele Arsenie Boca

Despre desfranare
“De pe la 5- 6 ani apar jocurile cu împunsături necurate de-a mirele cu
mireasa cu sora-verişoara, încurajate iresponsabil chiar de părinţii
copiilor.
A doua perioadă începe pe la 14-15 ani în funcţie de gradul de
vitalitate a individului(poate începe chiar mai devreme). Acum apare
altă formă de desfrânare:onania, malahia, sau pe limba poporului
„curvia cu mâna“, de care greu se tămăduieşte. Ea ţine de la 14 până
la 75 de ani, dacă nu se îngrijeşte să se despartă de ea.
Desfânarea cu dobitoacele începe tot în faza copilăriei, poate începe la
pubertate sau adolescenţă, această pervertire se întâlneste mai ales la
cei debili mintal, care se dezechilibrează astfel şi mai rău. Se poate
ţine acest păcat şi după copilărie.
Acum după aceste păcate dau cu ticăloşia şi în păcatele curviei-stil
personal, la care se trece începând cu viaţa adolescenţei. De aceea
mulţi nu mai pot veni la căsătorie şi din pricină că ţinuta lor are o gravă
defecţiune, contractată înainte. Pe respectivul nu-l mai doare nimic dar
nu reuşeşte să convie cu cineva şi să-şi aleagă o soţie. Fetele, de
asemenea, au desfrânarea cu mâna dar la ele merge aşa de departe
încât ajung să se şi lupte cu nebunia şi greu reuşesc să ajungă la
căsătorie. O vom dovedi.
Alte păcate din acest pomelnic sunt cele din interiorul familiei,
începând cu cele dinaintea cununiei bisericeşti, cu propia aleasă. Ei nu
mărturisesc păcatul acesta înainte, ca să-şi ia iertare, şi cer Sfânta
Taină a căsătoriei peste curvie nemărurisită. După asta se mira de
traiul rău şi că nu vine binecuvântarea copiilor. Făcând păcatul înainte
de căsătorie, poate s-a temut că prinde copii, şi această frică fiind
foarte puternică s-a resimţit în tot corpul şi astfel i-au fost paralizate
ovarele.În felul acesta ajunge să nu mai aibă copii, să fie stearpă. A
gustat mai înainte de vreme din fructul oprit şi a avut o teamă care a
trecut prin ea ca un curent electric ce i-a paralizat ovarele.
Şi după căsătorie poate fi desfrânare-aşa cum o numeşte
Scriptura. Sub numele căsătoriei îşi îngăduie toată risipa şi toate
blăstămăţiile. Ce se întâmplă: Se face o pervertire a energiei genetice
până acolo că intră în simţul lor şi desfrânarea devine o a doua natură.
Dacă devine o a doua natură, ei sunt robiţi de plăcere, şi sărăciţi de
putere.Când se întâmplă să mai zămislească şi copii, nedoriţi sau
printr-un accident, căci căsătoria nu este dată spre plăcere ci este
însoţită şi de plăcere( şi asta este cu totul altceva) energia naturală
slăbită va da un copil slăbănog sau debil fizic sau mintal. Ispitiţi
oamenii au despărţit plăcerea de poruncă şi se feresc de zămislire-
ferire care aduce daune atât bărbatului cât şi femeii. Aceasta ajunge
tot la sterilitate. Ferirea de copii este a doua pricină de sterilitate

„Cine e nedrept, să nedreptăţească mai departe. Cine e spurcat, să

se spurce si mai tare. Cine este drept, să facă dreptate si mai departe.
Cine este sfânt, să se sfinţească si mai mult. Iată, vin curând şi plata
Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia, după cum este fapta lui.
(Apocalipsa 2, 11-12)
„Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu zelos, care
pedepsesc pe copii pentru vina părinţilor ce Mă urăsc pe Mine, până la
al treilea şi al patrulea neam si Mă milostivesc până la al miilea neam
către cei ce Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele” (Iesirea 20, 5-6).
Desfranatului i se scriu faptele in samanta. Toate faptele omului, toate miscarile
lui, se inseamna undeva ca intr-o nevazuta carte si se inseamna si in samanta sa, si cu
aceasta omul isi trage urmasii sub povara ispravilor sale. Iar cum copilul este imbinarea
celor doi parinti, a celor patru bunici, a celor opt strabunici a celor 16 strastrabunici, asta
e mostenirea care se numara pana la al patrulea neam. Dar si ceilalti inaintasi isi dau
partea lor de zestre, insa din ce in ce mai mica, deci ne putem da seama cate au de ispasit
copiii din greselile parintilor.
Un copil are scris in sine toate inclinarile unui mare numar de inaintasi, atat cele
bune, cat si cele rele: jumatate de la cei doi parinti, a patra parte de la cei patru bunici, a
opta parte de la cei opt strabunici si asa mai departe. Mostenirii bolnave de la un parinte
ii sare in ajutor partea sanatoasa de la celalalt, dar neputinta o poarta totusi cu sine.
Diavolul a strecurat in firea omeneasca, din neam in neam, tot mai multa neghina,
adica inclinarea draceasca a faradelegii. De aceea, in copii se arata si samanta celui rau,
care va trebui sa o rabdam pana la seceris, fiindca semanatorii, lucratorii si iconomii
tainelor au mai si dormit, incat acum vedem cam multa neghina in tarina aceasta.
Nu e gluma cu viata copiilor pe care ii aveti sau vreti sa-i aveti. Sunteti
raspunzatori de ei si de toata viata lor, caci ce le-ati transmis, asa viata vor avea. Si copiii
vostri va vor judeca pe voi, dupa cum bine stiti si bine platiti. Iar cand va vor supara, fiti
cuminti si nu-i blestemati, ca sa nu ascultati de diavol pana la sfarsit, ci dati-va seama ca
ei va aduc aminte de pacatele voastre cele nemarturisite si neispasite. Rugati-va pentru ei
si rugati-va pentru voi sa va ierte Dumnezeu, chiar si atunci cand va vor blestema.
Dar nu numai patima desfranarii omoara grauncioara nervoasa, ci toate patimile.
Mania aprinsa, durerea peste masura pentru o dragoste pamanteasca, la cati nu le-a facut
sange rau? Iubirea vrea ca ceea ce iubeste sa dainuiasca vesnic; nu poate concepe ca
obiectul ei sa moara. Asta dovedeste ca iubirea isi are sensul in Dumnezeu, care e vesnic
si invesniceste si pe cel ce iubeste pe Dumnezeu. Dar oamenii se incurca cu iubirea de
trup. Iubirea aceasta nu e egala in toate cazurile cu pacatul, ci spunem ca in tot cazul e
infectata de pacat.
Insa daramarea cea mai cumplita vine din patima betiei. Otrava bauturii, pe langa
amortirea si arderea tuturor nervilor, ii strica omului si samanta toata intr-un chip
nemaivazut. Iar daca cineva concepe copii in starea de betie fiind, peste bietul copil
atarna necaz mare, necaz greu, boala indracirii.
Asa se face ca vedem nesfarsitul sir de urmasi nenorociti: orbi, schiopi, uscati sau
putrezind de vii, altii strambi in fel si chip si mai greu ca toate, unii chinuiti de draci. Iar
altii, in ce priveste mintea, porniti de mici spre rele, iar cand vor fi mai mari, azvarlind in
parinti si in Dumnezeu si sfarsind naprasnic.
Acestea sunt faradelegile ce iau chip de om, „materializate” in urmasi, ce striga
vinovatiile parintilor. Acestia sunt „pruncii nascuti din somnul necurat, martori ai
nelegiuirii parintilor, cand stai sa cercetezi” (Cartea înţelepciunii lui Solomon 4, 6).
Asa se razbuna pacatele parintilor in bietii copii, care nu au nici o vina
si nici un viitor.
Singura scapare este de a nu ajunge aici. Exista o cale care nu are faradelegi –
Taina cununiei. Casatoria este o taina dintre cele 7, tocmai ca sa nu ingaduie intr-insa
atata serparie de faradelegi.
Iata cateva feluri de patimi prin care isi prapadesc oamenii samanta si vlaga,
aprinsi de pofte contra firii:
- onania;
- curvia (concubinajul);
- sodomia (homosexualitatea);
- bestialitatea (zoofilia);

Iar in casatoria legitima:

- desfranarea (perversiunile);
- fereala de zamislire (contraceptia);
- crima de avort;
- preacurvia (adulterul);
- nesocotirea vremurilor oprite de Biserica de la impreunare.

Dar ce e atunci dupa fire? Ce nu este faradelege? Numai si numai ceea ce este
spre zamislirea pruncilor! Pentru ca binecuvantarea lui Dumnezeu nu s-a dat
faradelegilor. Deci sa ridicam casatoria din desfranare la inaltimea de Taina!
Neamul pe care Dumnezeu il stie ca nu va da roade vrednice de pocainta il va
stinge ca pe smochinul neroditor, prin morti napraznice, boli incurabile, boli genetice,
etc. Legea atotputernica care intoarce faptele oamenilor in bratele lor este aratata in
Sfanta Scriptura: „Fiii desfrânaţilor nu vor avea desăvârşire şi sămânţa ieşită
din patul nelegiuit se va stinge. Că de vor şi avea viaţă lungă, nu vor fi
de nici o treabă şi bătrâneţile lor, la urmă de tot, vor fi fără cinste. Iar
de vor muri de timpuriu, vor fi fără nădejde şi fără mângâiere în ziua
judecăţii. Căci neamul celui nedrept are sfârşit groaznic” (Cartea
înţelepciunii lui Solomon 3, 16-19).
Scurtarea vietii a venit neamului omenesc ca o plata pentru caderea in desfranare.
De Dumnezeu nu scapi prin faptul ca nu-l asculti, Ii tagaduiesti existenta, sau iI
nesocotesti Biserica, pentru ca El are o randuiala si-ti cere s-o urmezi. Un trecut pacatos
insoteste omul ca un cazier judiciar. Ispasirea e obligatorie, rabdand palmele trecutului
peste obrazul mintii.
 „Cei nelegiuiţi vor fi pedepsiţi după cugetul lor cel viclean, pentru
că nu le-a păsat de cel drept, iar de Dumnezeu s-au depărtat.
Defăimătorii înţelepciunii şi ai învăţăturii sunt ticăloşi, şi nădejdea lor
este deşartă şi ostenelile lor fără de folos şi lucrurile lor netrebnice.
Femeile lor sunt fără de minte şi copiii lor sunt stricaţi şi spiţa lor este
blestemată. Drept aceea, fericită este cea stearpă care nu s-a pângărit
şi care n-a cunoscut pat cu păcat; ea va avea roadă la cercetarea
sufletelor. Tot aşa famenul ale cărui mâini n-au săvârşit fărădelegea şi
împotriva Domnului n-a gândit cele rele; el va primi aleasă plată pentru
credinţa lui şi în templul Domnului locul cel mai de dorit. Căci roada
bunelor osteneli este slăvită şi rădăcina înţelepciunii n-are pieire”
(Cartea înţelepciunii lui Solomon 3, 10-15).
Dar milostivirea lui Dumnezeu, care “nu de bunavoie umileste si pedepseste pe
fiii oamenilor” (Plâgerile lui Ieremia 3, 33), aduce in cate unii inclinarile bune ale
strabunilor si copilul ajunge de mic la deosebirea dintre bine si rau. Despre acestia zice
Dumnezeu: „un fiu, care, văzând păcatele, văzând toate câte le-a făcut
tatăl său, el se păzeşte şi nu face nimic asemenea, …acest om nu va
muri pentru nedreptăţile părintelui său, ci în veci va trăi, …pentru că
fiul a făcut ceea ce era drept şi legiuit şi toate legile Mele le-a ţinut şi
le-a împlinit; de aceea va trăi” (Iezechiel 18, -14, 17, 19).
Daca „nici un fir de par nu se misca din capul omului fara stirea lui Dumnezeu”,
cum se poate ca uneori dau oamenii peste o moarte naprasnica, greu de impacat cu
purtarea de grija a lui Dumnezeu fata de om?
Viata nu este un scop in sine. Dumnezeu asigura viata cand aceasta este traita
conform sensului ei metafizic, devenit constient (mantuirea sufletului). Desi si atunci se
petrec nedumeriri in privinta asigurarii vietii.
Lui Iisus I s-au adus la cunostinta doua categorii de accidente: mai multi galileeni
au fost omorati din ordinul lui Pilat, pentru ca au rugat pe Iehova cu jertfe impotriva
stapanirii romane, iar in Siloam a cazut un turn si a omorat 18 oameni (Luca 13, 1-5).
Iisus a asigurat ca oamenii aceia nu au fost cei mai pacatosi oameni, iar cei ramasi nu
sunt pentru aceasta mai putin pacatosi ca ei. Daca nu se pocaiesc, pe toti ii asteapta
aceeasi soarta.
Daca neamul omenesc nu aduce „roade vrednice de pocainta” (cum cerea Sf. Ioan
Botezatorul), taierea il asteapta. S-a furisat in sfatul mintii legea pacatului, care este
placerea simturilor si pentru care s-a hotarat moartea trupurilor, ca nu cumva rautatea sa
fie nemuritoare. Dumnezeu pe toti ii trimite inzestrati si in stare sa fie drepti. Dar trecand
ei prin poarta nasterii pamantesti, iau in spate poveri parintesti, care-i spetesc si-i
incovoaie spre pamant. Pe urma, slabiti de osteneala vietii, greu se vor decide sa
reprezinte cauza lui Dumnezeu. Pe masura ce s-a intarit desfranarea in madularele
oamenilor, a scazut si puterea lor de aparare impotriva bolilor de tot felul, caci orice fel
de desfranare este o putrezire inceata, ca gunoiul care arde si care scurteaza zilele
omului. Cancerul -aceasta misterioasa anarhie celulara- se pare ca vine tot din aceleasi
pricini. „Căci voia lui Dumnezeu aceasta este: sfinţirea voastră si să vă
feriţi de toata desfrânarea. Să ştie fiecare dintre voi să-şi stăpânească
vasul său în sfinţenie şi cinste, nu în patima poftei cum fac
necredinciosii, care nu cunosc pe Dumnezeu… Căci Dumnezeu nu ne-a
chemat la necurăţie, ci la sfinţenie. (I Tesaloniceni 4, 3-7)
E cu putinta despovararea de sub o mostenire mizerabila? Da, e cu putinta, cu
pretul si cu osteneala unei vieti curate. Acesta este crestinismul: o creatie din nou a
lumii, o creatie din nou a omului, o creatie din nou a firii.
Casatoria nu este numai o aprindere de trupuri, iar unde este numai atata, macina
dragostea intre soti si vine vrajba care duce la ura si razbunare, ca orice pacat! Nunta este
mai mult decat acestea, este chip al unirii sufletului cu Dumnezeu. Numai cand cei doi
soti sunt uniti cu sufletul in Dumnezeu, dainuieste si unirea cea trupeasca si aduce roade
dupa Dumnezeu.
Casatoriile facute dupa sila parintilor care socotesc averea familiei, nu duc la
sfarsit bun, caci toata averea se imprastie. Cercetati ce purtari au avut parintii, cei patru
bunici, strabunicii, caci aschia nu sare departe de trunchi.
Nu incepeti casatoria cu pacatul, pentru ca siliti Taina lui Dumnezeu, si-L veti
avea impotriva. Pana la cununia Bisericii, toti sunt datori a avea fecioria nestricata, si
fete si baieti, caci altfel inmultesc raul intre oameni, osandind si pe urmasii lor impreuna
cu dansii. Astfel, din curvii nemarturisite, facute inainte sau dupa casatorie, apare vrajba
in casa. Daca sotii au intrat in casnicie cu o pecete draceasca pe trupul si pe sufletul lor si
pentru ca nu s-au spovedit, acel pacat are sa le sparga casa, tocmai pentru ca n-au omorat
pe diavolul, care este cel care face acest lucru.
In casnicie, binecuvantata este numai nasterea de copii, iar tot ce este in afara de
rostul acesta, este desfranare si pacat. Insusirile copilului atarna de gradul de pervertire la
care a ajuns instinctul maternitatii la femeie.
Inclinarile pe care le-au avut parintii in vremea sarcinii, dar mai ales ale mamei,
acelea vor fi conducatoare in toata viata copilului ce vine; ele se intiparesc in copil ca
tendinte si predispozitii, pe care acesta le va avea toata viata. Suparari, amaraciuni,
dureri, predispun copilul la tristete, melancolie, nesanatate. In vremea aceea, daca mama
fura oarece, copilul va fura toata viata, daca se imbata mama odata, copilul se va imbata
toata viata. Se roaga mama la Dumnezeu, se va ruga si copilul. Acum e vremea cea mai
scumpa de a ingriji de purtarile viitoare ale copilului, caci acum poti semana intr-insul
inclinarile unui sfant sau apucaturile talharului. Acum e vremea cand poti sa faci ce vrei
din copilul tau, acum esti cu deosebire dator sa-l pazesti de toate relele, cu care n-ai vrea
sa te supere, fiindca numai acum te asculta cu desavarsire. Se roaga parintii in vremea
respectiva, se impartasesc cu Sfintele Taine, petrec cu dragoste de Dumnezeu, asa va fi si
toata viata copilului ce se va naste si nu vei avea bataie de cap cu el ca nu crede, ca n-
asculta si umbla dupa rele. Caci pentru osteneala parintilor spre voia lui Dumnezeu, El se
milostiveste de copiii acestora si-i binecuvanteaza cu daruri, precum Insusi a zis: „pana la
al miilea neam” (Iesirea 20, 6).
Un sfat: Sa va doriti copii de la inceput, din tinerete, pana ce parintii nu s-au
hodorogit de grijile vietii si de multe pacate, caci sunt mai ageri si de mai buna nadejde in
viata. Copiii de la batranetea parintilor sunt mai stinsi, pare ca lipseste vlaga din ei si duc
o viata chinuita, pentru ca au mostenit o zestre slabita (cu mai multe pacate).
Se poate intampla ca amandoi sotii sa fie roditori si totusi sa nu poata face copii.
Ce sa fie? Pe unul dintre soti l-au ajuns faptele din tinerete, mult timp practicand
faradelegea: era curvar, onanist, sau alt chip de patimas.
Crima de avort este mai mare decat alte crime, pentru ca se face contra unui copil
fara aparare. De aceea cere cap de mama si de tata; sangele lor striga la Cer razbunare
si putini scapa. „Sângele spurcă pământul şi pământul nu se poate curăţi în
alt fel de sângele vărsat pe el, decât cu sângele celui ce l-a vărsat
(Numeri 35, 33).
In toata lumea nu gasesti un lucru mai usor de facut decat pacatul. De aceea
pacatuim cu usurinta, dar anevoie ne pocaim. Daca oamenii si-ar potrivi purtarile dupa
poruncile lui Dumnezeu si nu dupa momeala pacatelor, ar preveni si ar ocoli toate
necazurile, dar asa, drept in ele isi sparg capul. Si apoi umbla plangand. Toata tineretea
ta o dai dracului si pe urma vezi ca ai ales rau. Dar intrebarea este daca-ti mai raman zile
sa le dai lui Dumnezeu? Si alta intrebare: daca-ti mai primeste Dumnezeu o gramada de
cioburi, in loc de un vas frumos si intreg cum puteai sa fii?
Prin Isaia proorocul, Cuvantul se tanguie: “Piere dreptul şi nimeni nu ia
aminte; se duc oamenii cinstiţi şi nimănui nu-i pasă că din pricina
răutăţii a pierit cel drept” (Isaia 57, 1). Cum pier dreptii si nimeni nu ia
aminte? Foarte simplu: ca nu se mai nasc. Iata ca disparitia dreptului
e o problema de care suntem trasi la raspundere. Ca sa fie oamenii
asa cum ii vrea Dumnezeu, aceasta atarna si de parinti, caci acestia ii
incarca pe copii cu poveri (pacate) prea mari, pe care copiii trebuie sa
le impartaseasca, iar cand sunt maturi si ar trebui sa propovaduiasca
pe Hristos, ei sunt ispasitori ai pacatelor inaintasilor. Iata temeiul
pentru care suntem raspunzatori de misiunea de regenerare morala.
Caci scrie: „Daca nu se vor griji de pacatele lor, pentru aceasta ii voi da
in mainile copiilor lor”. Deci de noi depinde ce generatie vine.
Generatia de acum trebuie sa inteleaga aceste lucruri: ori se leapada
de pacate, ori va vedea zilele de pe urma.

Istorisiri pline de povata despre vindecarea de desfranare

Despre o calugarita care si-a scos ochii, ca sa-si pazeasca fecioria

La inceput cand Anglia a primit credinta in Hristos, erau acolo multi oameni
credinciosi si imbunatatiti; si multi bogati nu-si maritau fiicele, ci, cheltuind multa
bogatie, zideau manastiri si le duceau pe dansele acolo, spre petrecerea calugareasca.
In vremea aceea, era un boier iubitor de fapte bune, care avea o fiica de 12 ani,
foarte frumoasa, Maria cu numele. Si, vrand sa o duca la calugarie, a intrebat-o, pentru ca
sa vada si gandul ei. Deci i-a zis:
- Daca as mai fi avut o copila, as fi dorit sa o dau intr-o manastire Stapanului
Hristos, impreuna cu jumatate din averea mea, iar pe cealalte sa o marit. Dar fiindca te
am numai pe tine, imi pare foarte rau, si nu stiu ce sa fac. Insa mie mi se pare ca est mai
bine ca frumusetea aceasta, pe care ti-a dat-o Preabunul Dumnezeu, sa o afierosesti Lui,
decat sa o strice vreun om. Si de vei face dupa sfatul meu, vei fi cinstita de oameni in
aceasta lume, si in ceruri de Dumnezeu.
- Intelepteste ai judecat, o, parintele meu! Si eu m-am gandit ca mai bine sa iau pe
Mantuitorul de Mire al meu, decat vreun boier mare si stricacios.
Atunci tatal i-a multumit din tot sufletul, si in putina vreme a dus-o intr-o
manastire de fecioare, unde erau si alte calugarite. Si, cheltuind toata averea lui, a zidit o
biserica unde petrecea ea cu fapte bune, impreuna cu celelalte calugarite. Si erau si alti
boieri care-si aduceau fiicele lor in manastire, unde sedeau pana la varsta cea dupa lege,
cand erau intrebate ce doresc sa faca. Si unele doreau viata monahiceasca si se tundeau in
monahism, iar altele cu mai putin evlavie, se maritau.
In acel timp era un domnitor care stapanea tara aceea, Ricardie cu numele, curvar
si neinfranat, care avea o fiica orfana de mama, pe care a dus-o in manastirea aceea. Iar
stareta a primit-o cu bucurie, si pentru ca sa respecte pe domn, a poruncit de au venit
toate surorile ca sa-l cinsteasca. Printre ele era si Maria, cea pomenita mai sus, care,
vazand impodobirea domnului, zicea in mintea ei: ''Dumnezeul meu, oare sa aiba acest
om atata slava si intru imparatia Ta?''. Iar acela, daca a vazut-o ca se uita la el, si-a ranit
inima de frumusetea ei, socotind ca si ea tot cu acest gand il privise.
Deci s-a ranit de un dor nevindecat, insa n-a descoperit atunci gandul lui din
cauza celorlalte surori care erau de fata. Dar, dupa ce s-a dus la palatul sau, a vestit
staretei ca sa-i trimita pe Maria in acea seara, si sa stie ca si ea il iubeste. Iar stareta s-a
scarbit foarte si i-a trimis raspuns sa nu faca rusine manastirii; ba mai mult, ca un domn al
cetatii ce este, daca ar fi auzit ca altul voieste sa faca un lucru necuviincios ca acesta, sa-l
pedepseasca. Si multe alte cuvinte placute lui Dumnezeu i-a raspuns. Insa acela, nici intr-
un chip nu le-a socotit, ci ca un intunecat la minte de patima curviei, i-a poruncit a doua
oara sa i-o trimita, spunand ca ii pofteste foarte mult ochii, care l-au ranit la inima cand
priveau la el. Si poruncea sa i-o trimita cu hotarare, sau se va duce singur si-o va lua cu
sila, facand o mare rusine si paguba neasemanata manastirii.
Intre acestea, mai inainte de a ajunge al doilea vestitor, a intrebat stareta pe Maria
si i-a zis:
- Tatal tau te-a fierosit aici lui Dumnezeu si pururea Fecioarei Maicii Sale, cu
toata bogatia lui, si a murit cu multa bucurie, ca ai sporit intr-un poruncile Domnului. Si,
in urma mea, alta nu va fi stareta, numai tu, pentru fapta cea buna si pentru bogatia ta;
insa mam ir cum ai facut aceasta greseala, ca sa cauti la domnitor, care m-a vestit ca sa te
trimit la el si nu stiu ce sa fac.
- Maica mea, cu alt gand am cautat eu la el, insa chibzuiala lui a fost vicleana,
gandind la lucrul cel necuviincios. Deci cand va trimite a doua oara vreun om, sa ma lasi
ca sa-i dau eu raspunsul, ca sa cunosti cat dor am ca sa pazesc fecioria mea.
- Vezi sa nu zici vreun cuvant aspru, sa se manie si sa strice manastirea.
- Ma duc la biserica sa ma rog Stapanei, sa ma lumineze ca sa-i dau raspunsul cel
cuviincios, si insasi pururea Fecioara ma va pazi pe mine si manastirea.
A alergat asadar la ajutorul cel de sus si se ruga cu lacrimi inaintea icoanei Maicii
lui Dumnezeu sa o izbaveasca de intinaciunea trupului.
Dupa un ceas, a venit omul si i-a zis staretei cuvantul cel de mai sus, la care ea a
raspuns:
- Nu se cuvine ca eu sa trimit pe cineva la pacat, ci spune-i ei, si daca va voi, iti va
urma.
Deci s-au dus la biserica, si i-a zis ei cel trimis:
- Doamna mea, domnul nostru a vazut frumusetea ta si atat s-a ranit la inima de
vederea ochilor tai celor prea dulci, ca nu afla vindecare daca nu vei veni sa te vada, dar
de buna voie, ca sa te faca sotia lui, sa fii foarte mult cinstita si sa te slavesti intru aceasta
lume; iar daca nu vei veni de voie, te va lua cu sila, ca sa te rusineze in toata Anglia.
- Du-te afara din biserica si asteapta, si peste putina vreme iti voi da ceea ce
doreste domnul tau, i-a raspuns ea.
 Atunci acela a iesit bucurandu-se, gandind ca s-a induplecat voii domnului sau.
Asemenea si stareta a cugetat ca a fost biruita de vrajmasul, si foarte s-a intristat. Insa
evlavioasa mireasa a lui Hristos, ducandu-se a stat inaintea Preasfintei, zicand acestea cu
lacrimi: ''Stapana mea, bine imi este sa am ochi, ca sa vad sfanta icoana ta, dar fiindca
acestia m-au impiedicat pe mine privindu-l pe acel pangarit, mai bine sa-i scot pe ei decat
sa-mi intin fecioria mea, si voi vedea darul tau cu ochii sufletului. Iarta-ma, Doamna mea,
si sa nu mi se socoteasca mie intru pacat aceasta, ca de nevoie o fac. Si din doua rele ce-
mi stau inainte, mai bine este a alege raul cel mai mic''
Acestea zicand, si-a scos amandoi ochii cu un cutit si i-a pus intr-un vas. Apoi a
strigat pe omul cel trimis si i-a zis:
- Fiindca ochii acestia au gresit domnului tau si l-au ranit, iata, cu dreptate i-am
pedepsit. Si daca dupa cum ai zis, pot sa-l mangaie, mergi si-i da ca sa ia din ei toata
veselia si bucuria.
Iar acela, ingrozit, a luat ochii si i-a dus domnitorului sau, spunandu-i cuvintele
acestea. Si domnitorul, vazandu-i, s-a inspaimantat, schimbandu-se cu dumnezeiasca
schimbare. Deci minunandu-se de fapta buna a fecioarei, si-a schimbat dragostea cea
trupeasca in evlavia duhului. A plans cu amar, a urat din inimafaradelegile lui si,
umilindu-se la suflet, a dus ochii la manastire de i-a pus inaintea icoanei a Maicii lui
Dumnezeu si pe oarba sa stea acolo. Si adunand toate surorile, le-a zis:
- Cadeti toate la rugaciune cu lacrimi, rugandu-va stapanului Hristos, Celui
Atotputernic, si Preasfintei si pururea Fecioarei Maicii Lui, ca sa faca mila cu sora
aceasta binecuvantata si sa o vindece pe ea. Si daca vom avea credinta fierbinte, ne va
auzi Stapanul; numai sa nu aveti nevredinta in inima voastra, nici sa va indoiti cat de
putin. Caci cele ce sunt cu neputinta la oameni sunt cu putinta la Dumnezeu, Care face
voia celor ce se tem de El. Si va rog pe voi, sa nu indrazneasca una sa se scoale de la
pamant pana ce voi savarsi si eu rugaciunea mea.
Acestea zicand, nevrednicul, a pus cenusa pe capul lui si, cazand jos, la pamant,
cu capul descoperit si cu multa smerenie, se ruga cu multe lacrimi si tanguiri:
- Doamna si Stapana ingerilor, Maica Atotputernicului Dumnezeu, nu sunt
vrednic sa vad sfanta icoana ta, nici sa deschid gura mea cea pangarita ca sa te rog, ca nu
am lasat nici un pacat pe care sa nu-l fi facut. Intinat-am sufletul si trupul meu si tot
pamantul, insa fiindca Domnul Iisus Hristos S-a intrupat pentru pacatosi si n-a lepadat pe
desfranate, pe talhari si pe vamesi, ci i-a primit pe toti, si la dumnezeiasca Lui inaltare de
la noi, te-a lasat pe tine mijlocitoare a pacatosilor, pe tine te pun si eu chezasa, Stapana
mea, catre Fiul tau Cel milostiv, ca sa ma intorc de la calea cea rea a faradelegilor, si prin
pocainta sa-mi spal noroiul sufletului meu. Sa auda darul tau rugaciunile sfintitei starete
si a sfintitei fratimi, ca sa dai iarasi ochii sfintei roabei tale acestia, careia eu,
nepriceputul, i-am fost pricina de i-a scos. Si asa, aceasta sa se izbaveasca de trupeasca
nevedere, si luand lumina cea prea dorita, sa slujeasca bisericii tale, ca si mai inainte, iar
eu, nevrednicul robul tau, sa ma slobozesc de robia cea cumplita a celui viclean, care ma
trage legat, nevazut, cu lant de fier.
Aceasta si altele multe zicea cu lacrimi domnitorul, iar calugaritele de asemenea
se rugara toata ziua aceea. Si fiindca se rugau cu credinta si cererea le era binecuvantata
si sfanta, pentru dragostea cea frateasca s-a auzit de graba rugaciunea lor. Iar la ceasul
vecerniei a stralucit toata biserica si s-a auzit un glas, zicand:
- Ia-ti lumina ta cu darul Celui nascut al meu.
 Atunci calugarita, privind in sus, a vazut pe Stapana cea atotputernica stand
inauntrul Jertfelnicului si i-a zis:
- Maresc numele tau, Doamna mea, si slavesc darul tau!
Iar domnitorul si toate surorile, dupa ce au auzit glasul, s-au sculat, dar pe
Preasfanta n-au vazut-o. Insa vazand ca era vindecata ceea ce mai intainte era fara ochi,
au slavit pe Stapana cea atotputernica si i-au multumit, facand privecghere toata noaptea.
Apoi, domnitorul a dat manastirii multe daruri, si, caindu-se de pacatele sale, dupa
fagaduinta, nu s-a intinat mai mult, ci a petrecut viata cu fapte bune. Iar preacinstita
Maria s-a facut minunata in lumea aceasta, pentru marea intelepciune si pazirea fecioriei
ei, si toate surorile au cinstit-o mult pentru minunea cea zisa mai sus si pentru petrecerea
ei cu fapte bune.
Iar dupa sfarsitul staretei, cu sfat de obste au ales-o pe dansa, care, dupa
Dumnezeu pastorind sfanta manastire, s-a dus intr-u imparatia cereasca.
Pe care, o, de ar da Dumnezeu ca noi toti sa o dobandim, cu darul si cu iubirea de
oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Caruia I se cuvine toata slava, cinstea si
inchinaciunea, impreuna cu Cel fara de inceput a Lui Parinte si cu Preasfantul si de o
fiinta Duh, in veci. Amin

Un monah care era necajit de dracul curviei, s-a izbavit prin Maica lui Dumnezeu

Un oarecare monah se linistea in muntele Eleonului, avand o icoana prea

frumoasa a Nascatoarei de Dumnezeu in chilia lui, la care avea multa evlavie. Si i se ruga
uin fiecare zi cerand sa-l izbaveasca de dracul curviei. Ca avea atata razboi de la aceasta
patima, incat nu-l slabea nici ziua nici noaptea, si se primejduia sa cada si in fapta.
Deci, in data ce se aprindea in inima lui vapaia aceea vatamatoare de suflet a
spurcatei pofte, alerga la sfanta icoana si rugandu-se cu lacrimi, indata disparea sminteala
trupului. Insa vrajmasul, desi vedea bine ca prin ajutorul Nascatoarei de Dumnezeu
fratele se izbavea, el nu inceta, ci totdeauna il ispitea. Si, intr-o zi, stand afara din chilie,
i-au venit iarasi viclenele ganduri. Deci, vrand sa alerge catre rugaciune, dupa obisnuinta
lui, vazu cu ochii aievea pe diavolul, caruia ii zise:
- Pana cand, vrajmasule al adevarului, vrei sa ma ispitesti? Nu ai cunoscut
hotararea mea ca nu ma supun? Pentru ce in zadar ma muncesti?
- Eu pe multi altii, mai imbunatatiti decat tine, i-am biruit, si vreau sa te fac si pe
tine sa fii biruit, caci nu ma lenevesc, nici n-am alta slujba, decat aceasta. Insa daca vei
face ce-ti voi zice, voi inceta sa te mai supar.
- Ce voiesti sa fac?
- Cu inlesnire si putin lucru este ceea ce-ti cer. Dar fa juramant ca nu vei marturisi
nimanui, si iti voi spune.
Iar pustnicul, ca un neinvatat si fara de rautate ce era, pentru dorul ce avea ca sa
se izbaveasca de acest fel de razboi, s-a jurat sa nu spuna altcuiva.
Deci, i-a zis lui vicleanul sarpe:
- Sa nu te mai inchini icoanei ce o ai in chilia ta; scoate-o pe dansa afara din chilie
si eu mai mult nu te voi supara.
- Maine iti voi da raspuns pentru aceasta.
Apoi dracul, facandu-se nevazut, il lasa pe monah sa se sfarame cu gandurile,
nestiind ce sa faca. Si avea multa scarba si chin, mai ales pentru ca se jurase sa nu
marturiseasca nimanui. Caci diavolul cel prea viclean s-a silit sa-i incuie usa, ca sa nu
intrebe vreun dascal care sa-l invete despre greseala cea mai mica. Insa in ziua aceea a
venit in munte avva Teodor Eliotul, care era iscusit in Scripturi si deprins in fapta de
ispitele dracilor, si cati il intrebau luau mare folos. Deci, ducandu-se si monahul acesta, i-
a vestit lui pricina, iar avva l-a canonisit greu pentru juramant, apoi i-a zis:
- Nu stii ca vrajmasul nu scoate niciodata pe cineva dintr-un pacat mare ca sa-l
duca in altul mai mic, ci totdeauna in mai mare primejdie il prapastuieste? Caci ce
faradelege este mai mare decat sa nu te inchini Stapanei celei prealaudate? Mai mic pacat
este sa curvesti de mii de ori, decat sa te lepezi de Nascatoarea de Dumnezeu cea pururea
Fecioara. Deci, sa nu asculti mai mult pe vicleanul, ci o roaga pe dansa si ea iti va ajuta,
ca sa rusinezi pe dracul.
Apoi pustnicul pleca de la avva si, ducandu-se la chilie, l-a intampinat dracul,
zicandu-i:
- O, batranule rau, oare, nu te-ai jurat mie ca sa nu spui nimanui orice iti voi zice?
Sa stii ca, deoarece ai calcat juramantul, ai sa te muncesti, caci eu nu voi inceta pana in
sfarsti a te ispiti.
- Vrajmasule al binelui si prea inrautatitule! Ori curvar de voi fi, ori jurator
stramb, nu ma vei judeca tu, ci numai Dumnezeu si Stapanul meu, Fiul pururea Fecioarei,
de care zici sa ma lepad. Insa eu nu te voi asculta si acum poti sa faci cu mine ce vrei.
Darul ei imi va ajuta si ma va izbavi de ispitele si cursele tale.
Atunci dracul s-a facut nevazut, iar monahul, facand o iconita mica dupa chipul
icoanei Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu pe care o avea in chilie, o purta cu el
intotdeauna. Si, de atunci, n-a mai putut sa-l supere vicleanul, ci a petrecut viata lui cu
fapte bune si s-a invrednicit fericirii celei ceresti.

Parintele Neofit

Parintele Neofit a fost Parintele duhovnicesc de la Manastorea Sf. Ana Mica, el a

trait in Schitul Sfintii Arhangheli, locul unde Sf. Agapie a trait si a scris ''Mantuirea
Pacatosilor''.
Odata , parintele Neofit a plecat in insula Tinos, pentru a fi preot slujitor la o
manastire de maici. Aici, toate calugaritele incercau sa traiasca o viata curata. Una dintre
ele care era oarba, s-a dus sa se Spovedeasca la parintele Neofit si a dezvaluit gandurile
de ispita pe care le avea pentru el. Parintele a fost atat de inspaimantat, incat s-a intors la
manastirea Sf. Ana Mica.
Era trist si nedumerit: Cum poate Satana duce asemenea ganduri unei persoane
oarbe. Intr-o zi s-a hotarat sa ceara sfaturi de la toti parintii duhovnicesti din vecinatate. A
discutata cu parintii Stefan, Ciprian si Cozma si cu un ucenic trimis de parintele Ignatie
care, desi era mai iscusit decat toti, s-a intamplat sa fie bolnav in acel timp. Numele
ucenicului era Ignatie. Acesta, fiind din Ismirne, a dorit de mic sa devina calugar.
Toti parintii au inceput sa discute despre acest subiect: Cum poate o calugarita
oarba sa fie ispitita de ganduri necurate? Dar, desi erau parinti duhovnicesti, nu au reusit
sa raspunda la aceasta intrebare.
Apoi a venit randul parintelui Ignatie cel tanar: Vocea ta parinte a fost cauza
acestor ganduri ale calugaritei, asupra carora a cugetat, dupa care a venit sa se
marturiseasca''.

Despre un monah izbavit de la pacat prin intelepciunea unei fete

 Un preot in Antiohia a povestit o istorisire auzita de la Patriarhul Atanasie:
''Ún monah din Manastirea Avvei Severian, a fost trimis pentru o treaba in partile
Elevteropolei, unde a poposit la un satean credincios. Acesta avea o singura fata; mama ei
murise de mult timp. Si monahul statea de mai multe zile in casa sateanului. Iar diavolul,
care totdeauna ispiteste pe oameni, a bagat in inima fratelui ganduri necurate asupra fetei,
care-l chinuiau, si cauta prilej ca sa se culce cu ea. Iar diavolul, care-i bagase ispita in
suflet, l-a ajutat sa aiba si prilej. Pe cand tatal fetei era plecat la Ascalon, pentru alte
treburi, calugarul a ramas singur cu fata. Stiind ca nu e nimeni acasa, monahul s-a dus la
ea cu gandul sa-l siluiasca. Ea vazandu-l tulburat, si cu totul pornit spre fapta, i-a spus:
- Nu te tulbura si nici sa nu faci vreo fapta rusinoasa cu mine. Tatal meu nu vine
acasa nici azi nici maine asculta-ma mai intai, iar apoi, martor mi-e Dumnezeu ca fac tot
ce-mi spui. Dupa ce l-a potolit cu astfel de cuvinte, i-a zis:
- De cati ani esti frate in manastire?
- De saptesprezece ani, i-a raspuns el.
- Ai cunoscut femeie vreodata?.
- Nu, a raspuns calugarul.
- Si vrei acum sa-ti pierzi toata osteneala ta? Cate lacrimi n-ai varsat ca sa
infatisezi lui Hristos trupul tau lipsit de orice pata! si vrei acum sa pierzi toata osteneala
ta, pentru o placere de o clipa? In ce ma priveste, eu te ascult. Daca te culci cu mine,
trebuie sa ma iei de nevasta. Ai cu ce sa ma tii?
- Nu, a raspuns calugarul.
- Adevarat ca nu mint, i-a raspuns fata. Daca ma necinstesti, ai sa ajungi pricina
multor rele.
- Care?
- Primul, ca-ti pierzi sufletul tau; al doilea ca ti va cere de la tine suflletul meu. Ti-
o spun ca sa stii si te incredintez prin juramant. Daca ma necinstesti, ma spanzur, asa ca
vei fi si ucigas, pleaca deci, la manastirea ta si ai sa-mi fii recunoscator!
Calugarul si-a venit in sine si s-a desteptat din betia sa si a plecat la manastirea
lui. Aici a facut metanie staretului, rugand ca pe viitor sa nu-l mai trimita din manastire.
A mai trait trei luni si a plecat la Domnul.

Rugăciunea Sfintei Iustina împotriva desfrânării

“O, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, uite vrăjmaşii mei

cum s-au ridicat împotriva mea pregătind laţuri picioarelor mele!
Sufletul mi-e greu dar numele Tău m-a uşurat în noapte. Când m-au
împresurat am fugit la Tine, pentru ca vrajmaşii mei să nu se bucure
de mine, pentru că Tu ştii, Doamne, că eu sunt roaba Ta. Pentru Tine
am păstrat curăţia trupului meu şi sufletul meu l-am închinat Ţie; de
aceea, miluieşte pe roaba ta, o bunule Păstor şi nu lăsa duşmanii să
mă mănânce, ci ajută-mă să înving aceste rele ispite.”

FOARTE IMPORTANT!
CUM IMI ALEG DUHOVNICUL SI DESPRE ASCULTARE:
 Cautati-va cu sarg si cu rugaciune aprinsa catre Dumnezeu, un duhovnic iscusit.
In continuare va voi prezenta o scriere a unui monah de la Sfanta Manastire Frasineni,
prin care care se va infatisa cum ar trebui sa fie un duhovnic adevarat.
Pentru cei care vor sa afle tot ceea ce trebuie sespre taiona spovedaniei le
recomand cartea Sfatuire foarte frumoasa despre spovedanie a Sfantului Grigorie
Dascalul.

Părintele Paisie - Duhovnicul

Biserica Ortodoxă a avut întotdeauna ca mijloc de transmitere a

cuvântului lui Dumnezeu şi paternitatea duhovnicească. Paternitatea
duhovnicească este strâns legată de naşterea cuvântului lui Dumnezeu
în inimă prin rugăciune şi transmiterea acestuia de la duhovnic la
ucenic spre naşterea din nou.
Această lucrare a părinţilor duhovniceşti ai bisericii lui Hristos a
fost descrisă de Sf. Siluan, ori ieromonahul Rafail Noica, şi este numită
şi duhovnicie.
Duhovnicia este centrul vieţii bisericeşti. Biserica este firea omului, iar
venirea întru fire a unui om, a unui Adam ieşit din firea lui, este
duhovnicia. Deci, duhovnicia, este centrul vieţii noastre şi de ea este
strâns legată şi paternitatea duhovnicească. De la duhovnicie pornesc
toate şi în duh se săvârşesc toate. Duhovnicia este duh şi „Duh este
Dumnezeu”, şi în duhovnicie preotul trebuie să găsească felul în care
Dumnezeu acum lucrează lucrarea de mântuire în fiecare suflet ce vine
către biserică.
Această căutare a duhovnicului nu este o lucrare în puterea
omului, ci în puterea lui Dumnezeu, şi puterea lui Dumnezeu el o
caută, şi prin puterea lui Dumnezeu duhovnicul încearcă să o
desăvârşească. Puterea lui Dumnezeu este cea care mântuieşte prin el
pe cei care vin la scaunul duhovnicesc.
În ortodoxie duhovnicia nu este lucrarea omului, ci lucrarea dumnezeiască prin
omul ce este duhovnic.
Sf. Serafim spune că: „Atunci când vorbeam omeneşte”, puteau fi
greşeli, şi Sf. Siluan adaugă: „Şi greşelile pot fi mici, dar ele pot fi mari
(…)”. Sf. Siluan într-o convorbire cu un alt nevoitor din Caucaz,
Stratonic, spunea: „Părinte, cum vorbesc cei desăvârşiţi? Şi Stratonic
nu a ştiut să răspundă. Şi Sf. Siluan zice:
Cei desăvârşiţi nu vorbesc niciodată de la ei, întotdeauna vorbesc
numai ceea ce le dă Duhul”.
În duhovnicie nu trebuie ca duhovnicul să născocească o desăvârşire a
cuvântului, ci să o caute de la Duh (…).
Mântuirea nu este ceva scris într-o carte, un răspuns de tip „pagina 37,
paragraful 3”. Mântuirea este un cuvânt tainic dumnezeiesc, pentru
fiecare suflet ce s-a născut în lume şi pentru fiecare suflet alt cuvânt.
Vedeţi în Pateric, cum vine un călugăr la avva cutare şi cere un
cuvânt, şi avva zice: „Păstrează-ţi chilia: mănâncă, bea, dormi, fă tot
ce vrei, dar nu ieşi din chilie!” Altul are aceeaşi căutare: „Cum să mă
mântuiesc avva?” Şi avva îi zice: „Păstrează postul până la ora şase”
sau cât era. Poate să iasă din chilie, poate să intre să facă ce vrea, dar
postul să-l păstreze. Altuia îi spune ceva despre gânduri, altuia îi spune
alt lucru. Şi cum spunea Părintele Sofronie, aici nu e vorba de teologie,
nu-i vorba de o doctrină scrisă într-o carte, este vorba de o strategie
duhovnicească, unde Duhul îi naşte cuvânt în inima duhovnicului (…).
Ori, acest cuvânt trebuie să-l căutăm în rugăciune, în rugăciune să se
nască, în rugăciune să-l dăm şi în rugăciune să fie primit şi căutat de
ucenici”.
Părinţii duhovniceşti sunt aceia care prin frica dumnezeiască,
rămân neclintiţi în curgerea veşnică a voii lui Dumnezeu, şi se
învrednicesc a auzi glasul blând al lui Hristos, supunându-se Acestuia
cu smerenie şi dreaptă socotinţă, neluând seama la mişcările lor
sufleteşti lăuntrice, nici măcar atunci când ele par a fi după voia lui
Dumnezeu.
Părinţii devin purtători ai cuvântului lui Dumnezeu, îl duc pe
acesta mai departe «spre zidirea cea de trebuinţă» a poporului, şi
înştiinţează prin har inimile «celor ce ascultă»
Părintele Paisie, ca şi Părintele Lavrentie, au fost prin excelenţă
duhovnici. Se spovedeau unul altuia, ceea ce sugerează că a existat o
paternitate duhovnicească, prin care unul a născut duhovniceşte pe
celălalt.
Pe ei nu-i putem numi nici doctori în teologie, ori altfel. Putem să le dăm un
singur calificativ, duhovnici.
Duhovnicul este cel după ce a fost născut el însuşi duhovniceşte, prin
ascultarea desăvârşită faţă de alt duhovnic, naşte spiritual pe alţii la
scaunul său duhovnicesc. Duhovnicul este precum Moise, ori Isus al lui
Navi, ce au condus poporul evreu în pământul făgăduinţei. Duhovnicul
este călăuză, far în întuneric, cărare ce străbate desişul lumii acesteia,
felinar dătător de lumină, trâmbiţă prin care se află voia lui Dumnezeu,
el este părinte născător de fii duhovniceşti.
Cuvântul lor nu era unul „iscusit”. Sfaturile lor nu erau de genul: versetul cutare,
pagina cutare. Ei nu făceau prelegeri dogmatice, teoretice. Cuvântul nu era
dres cu tot felul de figuri de stil, el era unul viu, „întrupat în faptă”.
Fapta fiind trupul cuvântului, căci ea însăşi este un cuvânt nerostit,
însă un cuvânt arătat. Ei vieţuiau încercând să vorbească despre
Dumnezeu prin propriile fapte.
Ei aveau o singură căutare, şi anume, aceea de a respecta Sf.
Canoane ale Sfinţilor Părinţi, şi aflarea voii lui Dumnezeu, prin
rugăciunea continuă.
Această severitate în respectarea canoanelor le-a dat apelativul
de cei mai severi duhovnici, „habotnici” de la Frăsinei.
Există o sumă de mărturii ale credincioşilor ce erau uimiţi ori
şocaţi de francheţea cu care părintele Paisie, în urma unor spovedanii,
în care îşi mărturiseau căderea în păcatul curviei, primeau de la acesta
7 ani oprire de la Sf. Împărtăşanie.
Ca duhovnic, părintele ştia că Sf. Împărtăşanie trebuie dată unui
penitent ce a dat dovadă de îndreptare, iar sufletul lui este cât de cât
pregătit pentru a primi pe Iisus Hristos. Astfel, părintele dădea trei zile
de ajunări pe săptămână: lunea, miercurea şi vinerea. Acestea constau
în nemâncarea până la ora 5 după masă, când penitentul trebuia să
facă 50 de metanii, urmate de rostirea psalmului 50, după care putea
lua agheasmă mare. Dacă acesta ţinea timp de un an canonul de mai
sus şi toate posturile fixate de Sfânta Biserică, i se scădeau doi ani din
cei şapte primiţi, luându-se în considerare şi anul de pocăinţă făcut.
Pravila fixată de Părintele era: Paraclisul Maicii Domnului, Canonul
Îngerului Păzitor şi Canonul de pocăinţă.
Pentru păcatul gomoriei (adică sex oral) părintele fixa o perioadă
de timp, în care penitentul nu avea voie să sărute nici Sfintele Icoane.
Acest canon îl dădea pentru a trezi conştiinţa păcatului. Spunea
Părintele: „gura omului este vioara lui Dumnezeu care trebuie sfinţită
prin rostirea de rugăciuni, nu organ a toată spurcăciunea”.
Îmi aduc aminte cum veneau oamenii la părintele să-i dezlege de
canoanele ce le primiseră de la el. Unii preoţi de mir chiar îi certau, de
ce au fost la părinte să se spovedească, căci părintele fiind călugăr era
prea sever pentru lumea de astăzi, unde omul contemporan este din
ce în ce mai slab.
Astfel, apăreau unele discuţii contradictorii pe marginea modului
de a fixa perioada de pocăinţă a penitenţilor în urma spovedaniilor
făcute la părintele Paisie. Însă părintele ştia una şi bună, respectarea
Sf. Canoane trebuie ţinută cu străşnicie, căci ele sunt fixate sub
inspiraţia Duhului Sfânt.
Biserica Ortodoxă este trupul lui Hristos, iar cap al ei nu este vreun
om, ci este Iisus Hristos. Ea nu caută să dea doar oameni morali, ea
caută să dea sfinţi, căci chemarea ei este să nască desăvârşirea. Iisus
Hristos spune:
„Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc
desăvârşit este” (Mat. 5; 48)
Prin urmare, Biserica trebuie să fie născătoare de sfinţi, iar respectarea
canoanelor face să se împlinească una din menirile Sf. Biserici, adică
naşterea de oameni desăvârşiţi.
Călcarea Sf. Canoane Apostolice, ori a celor fixate în timpul celor
şapte Sfinte Sinoade Ecumenice pentru părinte era premergătoare sau
născătoare a unor devieri de la ţelul Sfintei Biserici
Respectarea Sfintelor Canoane, împreunate cu trăirea tuturor Sfintelor
Taine nasc chipul lui Hristos în sufletul oamenilor. Canoanele Sf. Ioan
Postitorul, ale Sf. Ioan Gură de Aur, ori ale Sf. Vasile cel Mare erau
călăuze ale părintelui în aplicarea medicamentelor duhovniceşti după
căderea unui om în păcate.
Părintele cerea mult de la oameni deoarece el avea întotdeauna
în faţa ochilor cuvintele lui Iisus:
 „Deci, cel ce va strica una din aceste porunci foarte mici, şi va învăţa aşa pe
oameni, foarte mic se va chema în împărăţia cerurilor, iar cel ce va
face şi va învăţa, acesta mare se va chema în împărăţia cerurilor.
Căci zic vouă: Că de nu va prisosi dreptatea voastră mai mult
decât a cărturarilor şi a fariseilor, nu veţi intra în împărăţia cerurilor.”
(Mat. 5;19-20)
Ţelul vieţii creştine, spune Sf. Serafim de Sarov, nu este postul,
ori rugăciunea, ci este dobândirea Duhului Sfânt prin desăvârşirea
sufletească şi trupească a omului. Posturile, faptele bune, rugăciunea
nu sunt scopuri în sine, ele sunt mijloace indispensabile spre mântuirea
omului, însă ele se aplică cu ajutorul Sf. Taine, naşterea omului
desăvârşit.
Postul făcut cu mândrie, poate să păgubească, rugăciunea zisă cu
făţărnicie iar poate produce acelaşi efect. Sf. Împărtăşanie primită cu
nevrednicie este spre osânda primitorului şi a celui căruia i-o dă.
Penitentul trebuie adus la cunoştinţa acestui eveniment, adică primirea
trupului lui Iisus Hristos.
Părintele asta făcea, pregătea sufletul acestuia spre a fi vrednic
de o astfel de unire cu Dumnezeu.
Oamenii spuneau:
- „Da, părinte, cum să nu mă împărtăşesc eu timp de şapte ani,
căci preotul de mir mă lasă să mă împărtăşesc mai repede?”
Iar părintele spunea:
- Măi omule, nu eu te leg să nu te împărtăşeşti, eu doar te anunţ
că singur te-ai legat să nu poţi să te împărtăşeşti. Uite, tu ai căzut în
curvie cu o femeie, trădându-ţi relaţia ta cu soţia. Păcatul acesta se
încadrează în următoare aplicare canonică:
„Cel ce cade cu o femeie în curvie în afara relaţiei conjugale este oprit 7
ani de la Sf. Împărtăşanie”. Iar Sf. Ioan Pustnicul spune:
"Pre preacurvar, după trei ani judecăm cu cuviinţă să se
împărtăşească cu Sfintele Taine, de nu se îngreunează de mâncare
uscată după al nouălea ceas şi de va face în fiecare zi câte două sute
cinzeci de metanii. Iar cu lenevire aflându-se, să aştepte sfârşitul
vremei pre care o au hotărât-o Părinţii”[5]
Prin urmare, nu te-am legat, ci tu singur ai făcut ce nu trebuia. Eu doar
te-am înştiinţat şi încerc să te ajut ca tu să ieşi din această legătură ce
singur ţi-ai făcut-o.
Dacă ţii ajunări lunea, miercurea şi vinerea şi posturile de peste
an eu pot să-ţi scad trei ani din cei şapte. După un an de pocăinţă şi de
fapte îndreptătoare îţi vor mai rămâne încă patru ani, şi dacă vei mai
face încă un an îţi voi scădea încă doi ani şi aşa iute te vei împărtăşi
doar după trei ani, nu după şapte ani.
Trebuie să văd şi eu o îndreptare a ta, încât după primirea Sf.
Împărtăşanii să nu te întorci la păcatele săvârşite odinioară.”
Astfel era părintele Paisie, sever cu sine şi destul de îngăduitor cu
alţii, însă în limita Sf. Canoane.
 Părintele era un împlinitor al voturilor monahale, un preot
liturghisitor, vrednic de chemarea sa, duhovnic bun, dar şi un statornic
slujitor al Sf. Mânăstiri Frăsinei. Iar ca o încununare a acestor calităţi
era şi ctitor de biserici şi miluitor de săraci.

Danion Vasile
Care sunt criteriile după care să îmi aleg duhovnicul?
De ce sunt mai sporiţi duhovnicii de la mănăstire?
Nu greşesc alegându-mi un duhovnic de mir?

Discuţiile dintre cei care se apropie de Biserică şi cei care merg la

slujbe de ani de zile sunt, pentru cei dintâi, prilejuri de lămurire,
prilejuri de a dobândi răspunsuri la întrebările care îi frământă.
Raspunsul unui om poate fi mai de folos decat citirea unei carti intregi. Raspunsul
venit in urma unei experiente are o mare valoare pentru cel care nu are timp sau nu are
tragere de inima sa caute acest raspuns in carti.
Exista doua feluri de intrebari: unele simple, al caror raspuns poate fi dat de catre
orice crestin care are o experienta de ani de zile in viata liturgica a Bisericii, si altele
grele, al caror raspuns necesita o experienta duhovniceasca foarte inalta, in lipsa caruia
problema discutata poate fi inteleasa gresit.
La astfel de probleme ii este mult mai de folos omului sa afle direct raspunsurile
Sfintilor Parinti sau ale parintilor imbunatatiti din vremurile noastre.
Totusi, oamenii nu au timp (sau se lenevesc) sa cerceteze scrierile duhovnicesti.
Raspunsurile pe care le obtin intrebandu-i pe altii nu sunt insa la aceeasi masura. Ba mai
mult inca, daca cel care raspunde are o oarecare agonisire strict intelectuala din citirea
cartilor sfinte, va putea da raspunsuri nepotrivite, nefiind in stare sa se foloseasca asa cum
trebuie de cele citite. Pentru ca invatatura ortodoxa nu este un simplu curs de filosofie pe
care, dupa ce il invata, cineva poate da raspunsuri precise la orice intrebare privitoare la
cunostintele prezentate in curs.
Invatatura crestina nu poate fi inteleasa decat de catre cei care isi armonizeaza
cunoasterea cu trairea. Hristos nu vine automat in inimile celor care citesc mii de pagini
din cartile duhovnicesti, fie ele si toate volumele din Filocalie plus colectia de Parinti si
scriitori bisericesti. Hristos vine la cei care merg pe calea cea ingusta a Evangheliei.
Ar fi bine ca oamenii sa ii intrebe pe preoti despre nelamuririle lor. Numai ca
aceasta se intampla abia dupa ce oamenii constientizeaza importanta legaturii cu preotul,
si nevoia unui preot care sa ii calauzeasca pe drumul spre rai.
Pana sa inteleaga nevoia unei calauze, cei care vin de putina vreme la biserica isi
fauresc un sistem propriu de intelegere a credintei crestine.
Lumea exterioara, cu contradictiile ei, cu poticnirile ei, cu ciudateniile ei, il
determina pe om sa isi creeze anumite baraje de aparare. Omul cauta un echilibru,
inventeaza mijloace de supravietuire, se simte ca un animal incoltit care se lupta sa nu fie
nimicit de cei mai puternici decat el. Omul isi creeaza propriul mod de a vedea lumea, de
a o intelege, de a-i raspunde. Cati oameni, atatea filosofii.
In momentul in care omul se apropie de Biserica are tendinta de a o supune
aceluiasi filtru prin care trece tot ce il inconjoara: are tendinta de a-si forma o viziune
protestantizata a Bisericii. Aceasta atitudine este fireasca in masura in care el nu a inteles
ca Biserica este Trupul lui Hristos, Trup caruia el ii este madular, sau Trup din care este
chemat sa faca parte, daca nu a primit inca Taina Botezului.
La inceput, omul se vrea un simplu observator, un analist al vietii bisericesti.
Incetul cu incetul, el constientizeaza tensiunea dintre filosofia proprie si viata Bisericii.
Isi da seama ca Biserica este locul in care nu numai "grija cea lumeasca" trebuie sa o
lepadam, ci trebuie sa lepadam si toata intelepciunea cea desarta a acestei lumi. Atunci se
afla intr-un moment de cumpana: ori imbratiseaza Ortodoxia, si isi modeleaza viata dupa
invatatura si filosofia Bisericii, ori ramane cu idolii sai, fiind ortodox prin Botez, dar
protestant prin gandire (protestant nu in sensul limitat in care ar considera icoanele
chipuri cioplite sau in care ar nega importanta Sfintei Traditii, ci in sensul in care ar
pretui mai mult punctul sau de vedere, propriile sale opinii, decat adevarul pe care il
propovaduieste Biserica).
Exista mai multe motive pentru care unii prefera sa fie "protestanti". Nu sunt de
acord cu posturile, care li se par aspre, sau nu vor sa inteleaga ca invatatura despre
reincarnare este eretica. Nu vor sa sarute mana preotului, sub pretext ca si acesta este
pacatos ca toti ceilalti, sau nu vor sa inteleaga ca omul nu se trage nici din maimuta, nici
din peste si nici din cine stie ce lighioana preistorica. Åi pentru ca nu vor sa se smereasca,
dar pentru ca totusi se tem sa nu isi piarda mantuirea, ei vin la biserica, ba chiar se
spovedesc dupa cum cred ei ca e mai bine, si nu rareori ajung si la Sfantul Potir, convinsi
ca sunt pe drumul cel bun.
Nu trebuie judecati prea aspru: dintre ei unii, mai devreme sau mai tarziu, isi vor
intelege greseala si vor porni pe drumul cel bun. Oscilarile lor au fost doar pasi marunti,
ocolisuri trecatoare, dar care si-au aflat in cele din urma sfarsitul. Nimeni nu vine la
biserica sfant. Conceptiile noastre sunt pe masura trairii noastre. "Cine se roaga este
teolog, si cine cu adevarat este teolog se roaga", spune un cuvant de demult. Altfel spus:
"Cine traieste ortodox gandeste ortodox, si cine gandeste ortodox, traieste ortodox".
Trairea si filosofia sunt interdependente. Este firesc ca cei care vin de putina vreme la
biserica sa aiba foarte multe minusuri nu numai in ceea ce priveste cunostintele lor
religioase, ci si in ceea ce priveste modul in care sunt receptate aceste cunostinte.
Numai cei care persista in idolatria lor religioasa, numai cei care nu vor cu nici un
chip sa se rupa de modul protestant de intelegere a Ortodoxiei, numai acestia sunt fii
vitregi ai Bisericii.
Exista oameni care, spre deosebire de protestantii la care am facut referire in
randurile de mai sus, au ajuns la biserica tocmai pentru ca au fost sufocati de idolii lor. S-
au saturat sa aiba puncte de vedere discutabile, s-au saturat sa isi tot modifice parerile in
functie de elemente variabile, s-au saturat de nestatornicie. Cameleonismul i-a dus intr-o
fundatura in care aveau de ales intre a-si nega starea de fapt, pacalindu-se pe ei insisi ca
totul e in regula, a ajunge la disperarea care poate degenera in sinucidere si a alerga la
Dumnezeu, Cel care poarta de grija tuturor fapturilor Sale.
In momentul in care omul are curajul sa alerge spre Dumnezeu ca fiul risipitor, el
vine in Biserica hotarat sa se lepede de toate caderile sale si sa paraseasca toata filosofia
cea desarta care i-a intunecat mintea.
Ritmul in care oamenii dobandesc un mod de intelegere ortodox asupra Bisericii
si a lumii intregi este asemanator cu ritmul in care ei sporesc in lupta cu patimile si cu
poftele care le-au intinat sufletele.
Multi ar vrea sa devina sfinti intr-o clipa, sa se vindece pentru totdeauna de
caderile lor si sa nu mai cunoasca decat virtutea. Dar, cu tot elanul lor, nu rezista mult in
aceasta stare proprie incepatorilor. Razboiul pentru tamaduirea sufletului este de durata.
Tot asa, multi ar vrea ca intr-o clipa sa paraseasca propriul mod de intelegere a
adevarului, si sa dobandeasca asa numitul cuget al Bisericii, ar vrea sa dobandeasca
intelepciunea Sfintilor Parinti. Numai ca aceasta intelepciune nu se dobandeste la
comanda: e nevoie de lepadare de sine, de o nevointa apriga si mai ales de primirea
harului dumnezeiesc pentru ca un intelept al acestei lumi sa primeasca intelepciunea cea
adevarata.
In momentul in care cineva vine la biserica hotarat sa renunte la adevarurile
relative care nu au facut altceva decat sa usuce sufletul si sa primeasca invatatura
ortodoxa, contactul cu preotul si cu ceilalti credinciosi este de o importanta covarsitoare.
Nu vom insista aici asupra binefacerilor pe care le aduce o astfel de intalnire. Ci
vom incerca sa atragem atentia asupra anumitor situatii nedorite, care totusi nu sunt rare.
Vom prezenta aici trei dintre aceste sfaturi, fara a avea intentia de a trata cu
amanuntime subiectele, ci numai de a sensibiliza cititorii fata de probleme cum sunt: cat
de deasa trebuie sa fie spovedania, care sunt pacatele care nu trebuie spuse la spovedanie
si daca nu este mai buna spovedania la un ieromonah decat spovedania la un preot de mir.
"Trebuie sa te spovedesti si sa te impartasesti de patru ori pe an, ca asa invata
Biserica..." Iata unul dintre cele mai dese sfaturi pe care le primeste cineva care vine la
biserica de la unii care isi inchipuie ca au o "experienta vasta" in trairea ortodoxa si care,
fara a-si fi tamaduit propriul suflet, incearca sa ii vindece pe altii.
De cate ori ar trebui sa se spovedeasca credinciosii intr-un an? Daca am da un
raspuns precis, daca am spune un numar mai mare, mai mic sau egal cu cel din sfatul
reprodus mai sus ne-am afla intr-o inselare pe care o vom da in vileag.
Ce este spovedania? Este calea de vindecare a sufletului. De ce se spovedesc
oamenii? Ca sa ia iertare de pacate si sa inceapa lupta cea buna pentru dobandirea
mantuirii. Acest inceput bun este legat, de multe ori, de primirea Sfintelor Taine. Dar cei
care sunt opriti de la impartasanie, pentru o perioada de timp mai lunga sau mai scurta, nu
sunt opriti de la a duce lupta cea buna. Ci dimpotriva.
Daca oamenii se spovedesc pentru a lua iertare de pacate, ar trebui sa ne intrebam
nu de cate ori pe an ar trebui sa ne spovedim, ci cat de des pacatuim, cat de des facem
pacate care ne rup de Dumnezeu.
Este adevarat ca orice pacat intineaza sufletul, si nu putem spune ca dupa ce am
facut pacate mici sufletele noastre au ramas curate.
Care sunt pacatele pentru care trebuie sa ne spovedim fara sovaiala, si care sunt
pacatele pentru care putem astepta spovedania din urmatorul post? Nici aceasta intrebare
nu poate primi un raspuns constand intr-o lista iezuita, care sa contina perioada in care ar
trebui spovedit fiecare pacat inainte de a se inradacina in suflet.
O atitudine modernista o au preotii care considera ca in vremurile de apostazie in
care traim ar putea face pogoraminte pe masura, astfel incat crestinii sa se spovedeasca
macar de doua ori pe an, de Pasti si de Craciun, daca nu pot in fiecare din cele patru
posturi.
O boala avea un tratament destul de eficace: cei care luau o anumita doctorie se
vindecau in cateva zile. Dar de la un an la altul, boala a inceput sa ia forme din ce in ce
mai grave. Doctorii, ingrijorati de evolutia ei, s-au multumit sa afirme ca doctoria trebuie
luata in cantitati din ce in ce mai mici.
 O intrebare pentru copii: oare a putut da roade un astfel de tratament? Copiii ar
raspunde intr-un glas: Nuuuu.
O intrebare pentru adulti: Ar putea da roade un astfel de tratament? Raspunsul nu
este greu de gasit: "Nu. Numai daca tratamentul initial, fiind gresit, a fost mai ineficient
decat cel din urma. Numai daca doctoria era data initial intr-o cantitate prea mare".
In cazul epidemiei de pacate care domneste astazi nu putem spune ca spovedania
in cele patru posturi este prea deasa. Nu putem fi de acord cu preotii care, din prea multa
dragoste pentru credinciosi, sunt prea ingaduitori.
"Imi este frica sa nu pierd credinciosii daca nu sunt atat de ingaduitor..." - spunea
un slujitor al altarului. Tocmai ca sa nu se piarda, credinciosii au nevoie de spovedanie
cat mai deasa. Nu este o dovada de dragoste din partea doctorului sa lase ca boala
pacientilor sa se agraveze, ca nu cumva tratamentul sa produca indispozitii bolnavilor.
Dovada dragostei ar fi sa ii cerceteze imediat ce au aflat de primele simptome ale bolii.
Privitor la spovedania foarte deasa, trebuie amintit si faptul ca au existat
credinciosi care au ajuns la o inalta parere de sine: spovedindu-se foarte des, au ajuns sa
se considere deasupra celor care se spovedesc mai rar. Au ajuns sa confunde deasa
spovedanie cu un semn al sporirii duhovnicesti, si au transformat spovedania intr-o cale
de a se lauda in fata preotului cu virtutile lor: in loc sa spovedeasca faptul ca isi judeca
aproapele sau ca sunt iubitori de sine, ei spovedesc lucruri neimportante, ca sa para cat
mai sporiti in ochii duhovnicilor. Oricum, astfel de situatii nu sunt multe. Åi nu trebuie sa
fie o piatra de poticnire pentru cei care isi dau seama ca au nevoie de spovedanie deasa.
Vom trece la prezentarea unui alt sfat standard: "La spovedanie nu trebuie sa spui
decat pacatele foarte mari, ca sa nu il obosesti pe parintele. Numai in spovedaniile de la
manastiri parintele te ia la puricat. Aici, in lume, preotii sunt mai intelegatori, vad altfel
lucrurile...".
Acest sfat este dat de obicei de catre crestinii cu viata caldicica celor care vor sa
afle cat mai multe despre spovedanie.
Experienta primei spovedanii este hotaratoare. Daca prima spovedanie este facuta
asa cum trebuie, omul incepe cu adevarat o viata noua. Tocmai de aceea diavolul incearca
sa transforme aceasta Taina intr-o practica banala. In cartile monahale se fac dese referiri
la ravna incepatorilor: cei care iau asupra lor crucea calugariei sunt povatuiti sa pastreze
cu grija aceasta ravna, ca pe o comoara. O ravna asemanatoare o au cei care se spovedesc
pentru prima data. De aceasta prima spovedanie depinde in mare masura viitorul lor
duhovnicesc. Amprenta acestei spovedanii este foarte puternica.
Daca la aceasta spovedanie sunt trecute cu vederea anumite pacate, sufletul nu
poate primi tamaduirea. La citirea rugaciunilor de dezlegare preotul spune credinciosilor
ca "orice pacate veti ascunde, indoite le veti avea...".
Este foarte greu acest cuvant, dar cine nu tine seama de el contesta intreaga
procedura de tamaduire a spovedaniei. Sufletul nu este de lemn, sa poata fi cioplit cu
dalta. Nu exista o procedura magica de tamaduire a sufletului. Cine respinge invatatura
Bisericii despre spovedanie nu poate primi iertarea pacatelor.
Nu putem deci inventa o noua cale de tamaduire a sufletelor. Daca oamenii nu isi
spovedesc pacatele, nu se vor putea indrepta. Daca ar fi stat in puterea oamenilor sa se
indrepte prin propriile puteri, atunci nu ar mai fi fost nevoie de spovedanie.
Diferentierea intre spovedania de manastire si spovedania de parohie este unul
dintre indiciile ca oamenii au o conceptie gresita in privinta acestei Sfinte Taine.
Majoritatea duhovnicilor de la manastiri au o alta randuiala de spovedanie decat
duhovnicii de parohie: spovedesc dupa indreptarele de spovedanie sau pun intrebarile din
Moliftelnic. Este firesc ca atunci cand un preot de manastire sta si da sfaturi pentru
indreptarea fiecarui pacat, credinciosul se simte mai folosit duhovniceste. Nu judecam
aici de ce, de regula, preotii de mir sunt mai ingaduitori la spovedanie decat preotii din
manastiri (e adevarat ca uneori cei din urma folosesc indreptare de spovedanie care
contin si pacate discutabile: "m-am rugat la Dumnezeu avand ochii inchisi..."; sunt scrieri
duhovnicesti in care se recomanda inchiderea ochilor la rugaciune tocmai pentru ca
mintea sa se adune mai bine. Oricum, spovedaniile in care se tine seama de aceste
indreptare imperfecte sunt de preferat spovedaniilor facute la intamplare, dupa criterii
subiective si indoielnice).
Repetam: nu ne vom ocupa aici de motivele pentru care de regula preotii de
manastire dau dovada de mai multa acrivie in ceea ce priveste spovedania. Ci ne vom
ocupa de celalalt aspect, si anume al atitudinii unor credinciosi fata de spovedania la
preotul de manastire si la preotul de parohie.
"La spovedanie nu trebuie sa spui decat pacatele foarte mari, ca sa nu il obosesti
pe parintele..." Asemenea atitudine fata de spovedanie este gresita. Unul dintre cele mai
pacatele care intra cel mai lesne in aceasta categorie sunt cele legate de viata intima a
sotilor.
Adoptand o atitudine protestanta, unii soti nu mai inteleg familia ca pe o cale a
implinirii iubirii, in care pruncii sunt o binecuvantare de la Dumnezeu, ci o inteleg ca pe
un mijloc de satisfacere a poftelor si a dorintelor egoiste, copiii nefiind decat piedici
nedorite sau putin dorite. Numarul mare de avorturi arata ca oamenii nu inteleg deloc
legatura dintre dragostea trupeasca si rodul acesteia care sunt copiii.
Toti crestinii stiu ca avortul este un mare pacat. Dar nu toti crestinii au o
conceptie crestina in ceea ce priveste unirea trupeasca. Respingand rodul, ei resping de
fapt ceea ce este dragoste; transforma unirea trupeasca in satisfacerea poftelor trupesti.
Amintim aici faptul ca unele mijloace anticonceptionale nu fac altceva decat sa
ucida embrionul abia format, si femeile care le folosesc nu fac altceva decat avorturi in
serie (care, chiar daca nu sunt constientizate ca atare, tot crime sunt). Asa-numitele
"pilule post-contact" omoara embrionii. Steriletul impiedica numai dezvoltarea
embrionului, nu si formarea acestuia, si determina implicit avorturi incipiente (in marea
majoritate a cazurilor aceste avorturi nu sunt simtite de catre femeile care nici nu isi dau
seama ca au fost mame, embrionul eliminat la perioada de necuratie neavand prea mult
timp si nici loc pentru a se dezvolta; dar aceste avorturi nu sunt mai putin crime decat
avorturile programate).
Se poate pune intrebarea: ce legatura are folosirea steriletului cu alegerea
duhovnicului? Cum un autor isi permite sa amestece doua subiecte atat de diferite, cel al
povatuitorului duhovnicesc cu cel al mijloacelor anticonceptionale?18
O astfel de intrebare ar trada insa imaturitate duhovniceasca. Credinta ortodoxa nu
este traita numai in spatii cu o traire spirituala aleasa. Nu toti fiii Bisericii isi petrec
vremea ocupandu-se de sufletul lor. Unii isi impart timpul liber intre slujba de duminica,
singurul moment duhovnicesc din saptamana, si momentele de satisfacere a diferitelor
patimi. Dar scopul Bisericii nu este de a se ocupa numai de oile cele cuminti, ci este de a-
i aduce pe toti la mantuire. In aceasta situatie, a nu face referire la un pacat in care cad
unele dintre femeile care se considera crestine ar fi o dovada de ipocrizie (pacatul sotilor
nu trebuie trecut cu vederea, doar femeia nu ramane insarcinata de una singura...).
Am adus in discutie acest subiect delicat dupa ce am ascultat cum un doctor
crestin relata cu stupoare o parte din discutiile sale cu diferiti duhovnici. Era intrigat nu
numai de faptul ca acestia le ingaduiau credinciosilor care se spovedeau la ei sa se
pazeasca de a face copii, fara sa stie ca unele din aceste metode includeau avortul.
"Ei, ca duhovnici, ar fi trebuit sa stie ca o femeie care are sterilet ramane
insarcinata la fel de usor ca inainte. Ei ingaduiau asa ceva, desi erau foarte categorici
impotriva avortului. Cand le-am spus ca de fapt ingaduiau avortul, chiar daca in faza
incipienta, au ramas fara cuvinte...
Nu este greu de observat ca problema metodelor anticonceptionale nu este o
simpla problema medicala sau o chestiune care tine numai de optiunea personala "“ fara
implicatii spirituale, asa cum se considera de obicei, ci este in acelasi timp o problema
duhovniceasca. Una este insa cand sotii pacatuiesc, pazindu-se sa faca copii, si alta este
cand pacatuiesc, ucigand fara sa fie constienti copiii pe care i-au facut fara sa vrea.
Nu vom intra prea mult in acest subiect, pentru a nu ne indeparta de tema
principala. Ne vom opri insa inca putin asupra intrebarii: "Care sunt pacatele care nu
trebuie spuse la spovedanie?"
Un sfant si-a adus aminte ca in tineretea sa furase o smochina, si pentru acest
pacat plangea cu frangere de inima. "Pentru o smochina? Asta este exagerare, altii fura
fabrici intregi, si unul s-a gasit sa se pocaiasca pentru o smochina? Asta este exagerare..."
Aceasta pozitie apartine celor care considera ca pacatele trebuie cantarite in functie de
caderile marilor pacatosi, ale marilor hoti, criminali, desfranati, ...
Dar nu este asa. Pe masura ce urcam pe scara duhovniceasca, intelegem ca
pacatele care mai inainte ni se pareau mici ne indepartau de Dumnezeu.
Ce este de facut? Trebuie ca cei care injura sa se spovedeasca de mai multe ori pe
zi, dupa fiecare injuratura? Sau cei care se lupta cu patima fumatului sa alerge la
spovedanie de fiecare data cand le vine sa aprinda o tigara?
Consideram nefolositoare prezentarea unei liste care sa contina pacatele care ar
trebui spovedite fara zabava, si cele a caror spovedanie poate fi amanata. O astfel de lista
nu poate fi decat gresita. Pentru ca oamenii nu sunt roboti, sa reactioneze fiecare la fel.
Daca oamenii ar fi roboti, atunci rolul duhovnicului ar fi simplu: ar deschide Pravila
bisericeasca si ar citi de acolo reteta. Ar cauta canonul prescris de Sfintii Parinti, si l-ar
repeta fara sa stea pe ganduri.
Numai ca atat pravilele cat si canoanele Sfintilor Parinti nu au fost date ca retete
exacte pentru fiecare persoana bolnava sau doar ranita de pacat. Invatatura Bisericii
atrage atentia asupra faptului ca duhovnicul, tinand seama de canoanele din pravile,
trebuie sa foloseasca retetele lor cu cat mai multa intelepciune, dand dovada de acrivie
sau facand pogoramant, dupa situatie. Rostul canonului este indreptarea pacatosului, nu
pedepsirea lui.
Ajunsi in acest punct vom trece la cel de-al treilea punct al expunerii, si anume
alegerea duhovnicului, alegerea intre un ieromonah si un preot de mir.
Comparatia clasica dintre monahii care stralucesc precum soarele, vaduvii care
stralucesc precum luna si cei casatoriti care stralucesc precum stelele a fost inteleasa in
mod gresit ca o afirmare a faptului ca preotii de mir nu pot ajunge la o masura
duhovniceasca inalta.
"Preotii de la manastire au har, cei de mir nu..."
 Aceasta cugetare tradeaza o conceptie eretica asupra familiei. Sfintele Sinoade au
canonisit foarte aspru pe cei care dispretuiau nunta si se scarbeau de unirea trupeasca
dintre soti.
Taina hirotoniei este aceeasi: nu exista vreo Sfanta Taina pe care sa o poata
savarsi numai ieromonahul, iar preotul de mir nu. Toti preotii, cata vreme nu primesc
invataturi eretice, au har. Iar daca sunt vatamati de vreo erezie, sunt cazuti din har,
indiferent daca traiesc sau nu in manastire.
Daca exista o anumita diferentiere, aceasta este intre duhovnicii mai iscusiti si cei
mai putin iscusiti. Chiar daca si unii si altii au puterea de a dezlega pacatele oamenilor,
cei dintai au si priceperea de a-i ajuta pe oameni sa se ridice din caderea in care se afla.
Rostul spovedaniei nu este doar ca pacatosul sa ia dezlegare de pacate, ci este ca
pacatosul sa se indrepte si sa nu mai pacatuiasca. Problema nu se pune deci la modul
general, care e doctor mai bun, cel de la manastire sau cel de la parohie. Problema este
care anume ar fi doctorul cel mai bun pentru fiecare dintre credinciosi.
Unii vor ajunge la concluzia ca pentru ei este mai bine sa se spovedeasca la un
duhovnic dintr-o manastire, altii la un preot de mir.
Nu trebuie trecut cu vederea faptul ca unii crestini nici macar nu isi pun problema
alegerii duhovnicului. Din comoditate, se spovedesc la preotul a carui biserica este
aproape de casa lor. Nu vor sa se osteneasca sa gaseasca un duhovnic iscusit, pentru ca se
tem ca nu cumva un astfel de duhovnic sa le dea canoane grele, sa ii puna sa renunte la
pacate. Ei inteleg in mod gresit faptul ca parintele la care se spovedesc este ingaduitor, si
ajung sa considere viata crestina un compromis permanent, inlocuind poruncile
Evangheliei cu niste porunci mai comode, lepadand crucea mantuirii fara mustrari de
constiinta.
In acelasi timp exista altii care, din snobism sau din dorinta de a iesi in evidenta,
se spovedesc la manastire fara ca prin aceasta sa manifeste dorinta de a primi o povatuire
mai inalta.
Acestia vor sa iasa in evidenta cu orice pret. Sfintii Parinti au observat ca, in viata
monahala, exista ispita ca anumite patimi sa fie ascunse sub masca cuvioseniei. Mandria
este cea mai puternica dintre acestea. De o forma asemanatoare a mandriei sunt biruiti cei
care ii dispretuiesc pe cei care se spovedesc la duhovnici de mir, si care pot face sute sau
chiar mii de metanii in fiecare zi, dar la baza nevointei lor sta mandria.
Nu incercam aici sa stabilim un clasament, sa facem o ierarhie intre duhovnicii de
la manastire si cei de mir. De altfel, nu este greu de observat faptul ca ieromonahilor,
slujind mult mai des decat preotii de mir si neavand grijile familiei, le este mai usor sa
mearga pe calea Evangheliei, avandu-i ca povatuitori pe Sfintii Parinti. Dar credinta
crestina nu se rezuma la rugaciune. Åi familia este o cale de mantuire, si crucea ei este
binecuvantata de Dumnezeu. Sunt preoti de mir care, crescandu-si copiii cu dragoste,
sporesc mai mult decat unii ieromonahi care se lasa cuprinsi de rutina slujbelor, si pentru
care randuiala monahala este aducatoare de uscaciune, de plictiseala si de impietrire a
inimii.
Intrebarea nu trebuie sa fie pusa la modul general: "care sunt mai sporiti?", ci
fiecare trebuie sa se intrebe care duhovnic este cel mai potrivit pentru sine.
Nu trebuie sa ne sperie faptul ca in vremurile noastre s-au imputinat povatuitorii.
Cuviosul Serafim Rose scrie ca nu trebuie sa ne asteptam ca in aceste vremuri pagane sa
mai gasim duhovnici ca cei din Filocalie. Scrie ca iubitorii de Dumnezeu trebuie sa
inteleaga ca trebuie sa ne multumim cu duhovnicii pe care ii avem, si nu sa asteptam
degeaba sa gasim duhovnici de marimea celor din Pateric.
Indraznim totusi sa spunem ca parintele Porfirie Bairaktaris a trait in vremurile
noastre. Ca parintele Paisie Aghioritul a trait in vremurile noastre. Ca parintele Dimitri
Gagasthis din Platanos, vrednicul preot de mir facator de minuni, a trait in vremurile
noastre. Åi altii ca ei, multi la numar, pe care ii stie numai Dumnezeu, au urcat pe culmile
sfinteniei prin rabdare si smerenie.
Oare sfatul parintelui Serafim Rose este gresit? Nu, in nici un caz. Parintele ii
previne insa pe cei care cauta duhovnici din Pateric sa fie cu picioarele pe pamant. Daca
am fi fost la masura monahilor din Pateric, am fi putut pretinde ca avem nevoie de
indrumatori la masura Avvei Antonie cel Mare, dar asa, fiind plini de pacate si iubitori de
sine, ar trebui sa ne multumim cu doctorii care ne pot vindeca de patimi, chiar daca
acestia nu se ridica la inaltimea batranilor din Pateric.
"Duhovnic de mir sau de manastire?"
Fiecare are ranile lui. Pentru unele boli unii doctori sunt mai buni decat altii. Sunt
unii carora le este mai de folos sa se spovedeasca la preotul de parohie, la care pot ajunge
foarte des. Cata vreme au de luptat cu caderi foarte mari, spovedania deasa le este de
mare folos. In acelasi timp s-ar putea ca de mai mare folos sa le fie intalnirea cu un
duhovnic ieromonah, care poate avea mai multa experienta in arta spovedaniei.
Dar spovedania nu tine numai de arta, cel mai important este ca duhovnicul sa fie
luminat de Dumnezeu.
Una dintre solutiile pe care le intalnim din ce in ce mai des in zilele noastre este
urmatoarea: crestinii isi gasesc un duhovnic de mir cu care se pot intalni des. In acelasi
timp, pentru problemele mai grele ei pot cerceta pe vreunul dintre ieromonahii mai
batrani (nu numai la trup, ci mai ales la minte). Duhovnicii de mir nu ii impiedica sa tina
seama de povetele batranilor ieromonahi, iar ieromonahii ii vor ajuta sa sporeasca in toate
cele bune pe care le recomanda duhovnicii de mir.
S-ar mai putea spune multe despre acest subiect, dar nu o vom face, intrucat nu
dorim decat sa atragem atentia asupra unor probleme care isi cauta rezolvare.
"Trebuie sa te spovedesti si sa te impartasesti de patru ori pe an, ca asa invata
Biserica..." "La spovedanie nu trebuie sa spui decat pacatele foarte mari, ca sa nu il
obosesti pe parintele"... "Preotii de la manastire au har, cei de mir nu..." Iata care au fost
afirmatiile care ne-au provocat sa scriem acest text. Astfel de sfaturi nu pot da roade
bune. Dovedesc imaturitate duhovniceasca. Cei care s-au grabit sa le comunice altora
sunt doctori care nu s-au vindecat mai intai pe ei insisi.
Nu este usor ca, dupa citirea randurilor de mai sus, cititorii sa reuseasca sa
discearna intre ceea ce le este cu adevarat de folos sa preia din sfaturile altor crestini si
ceea ce nu merita luat in seama.
Trebuie totusi sa atragem atentia asupra faptului ca nu ne-am dorit in nici un caz
sa promovam un anumit scepticism cu masca duhovniceasca. Efectul unui asemenea
scepticism poate fi demolator, poate duce la uscaciune duhovniceasca. Un astfel de
scepticism risca sa transforme omul intr-un judecator nu numai al parerilor indoielnice
ale altora, ci si al intregii vieti ortodoxe, ajungand sa judece critic pana si invatatura
Sfintilor Parinti, Sfanta Scriptura si insasi Biserica.
Pentru a preintampina o astfel de atitudine, vom afirma fara sovaiala importanta
legaturii duhovnicesti dintre crestini. Cei care vin la biserica de putina vreme vor avea
multe de invatat de la cei care au o experienta duhovniceasca mai solida. Este adevarat ca
sfaturile acestora nu au rolul de a substitui sfaturile primite de la duhovnic. Dar este si
mai adevarat ca pot fi foarte folositoare. Mai ales pentru cei care inca nu indraznesc, din
rusine sau din lasitate, sa ceara raspunsuri chiar de la cel randuit de Dumnezeu pentru a
raspunde: adica de la duhovnic...

Ieromonah Efrem Kataunakiotul

Despre Ascultare
„Ascultarea de duhovnic este viata vesnica, scara cereasca, suire grabnica, bogatie de
cununi, lucru ingeresc, lupta nepatimirii, suire si calatorie la cer. Ascultarea implineste
toate poruncile, pe toate le indreapta, pe toate le face si le zideste, iar pe suflet, in chip
nevazut si nestiut, cu mare grija il imbogateste si il asaza in vistierie necontenit,
ridicandu-l spre Dumnezeu ca sa stea inainte incununat si infrumusetat in taina”.
Sfantul Grigorie Sinaitul

Un fel de introducere

Dumnezeu ne dăruieşte mare blagoslovenie atunci cînd ne ajută să

îl aflăm pe părintele duhovnic. Din acel moment, sîntem încredinţaţi că
pe drumul spre Veşnicie avem un călăuzitor, iar în această lume avem
un părinte, un tată, care ne iubeşte şi căruia putem să îi mărturisim
bucuriile şi necazurile.
Sînt mulţi fraţi de-ai noştri care încă îşi caută duhovnic. Fie ca
Sfînta Treime să le lumineze mintea şi calea şi să îl afle cît mai degrabă
pe cel care îi va ajuta să se mîntuiască.
Şi sînt mulţi fraţi care, dacă l-au găsit, nu îl ascultă. Nu pot sau
nu vreau. Şi încearcă să meargă la duhovnici mai renumiţi, să le ceară
acestora sfatul, uitînd că fiecare preot ce a primit duhovnicia are
acelaşi har cu toţi ceilalţi duhovnici. Din păcate, nici răspunsul acestor
mari duhovnici nu li se pare mulţumitor. Şi caută în continuare.
Căutarea nu are sfîrşit şi ajung să plece din lumea aceasta fără să fi
făcut ascultare.
Nădăjduiesc ca sfatul părintelui Efrem Katunakiotul de a face
ascultare de duhovnic să ne ajute să străbatem pustiul Marelui Post şi
pustiul acestei vieţi, "să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!"
maica Eufemia

„Ascultarea de duhovnic este viata vesnica, scara cereasca, suire grabnica, bogatie
de cununi, lucru ingeresc, lupta nepatimirii, suire si calatorie la cer. Ascultarea implineste
toate poruncile, pe toate le indreapta, pe toate le face si le zideste, iar pe suflet, in chip
nevazut si nestiut, cu mare grija il imbogateste si il asaza in vistierie necontenit,
ridicandu-l spre Dumnezeu ca sa stea inainte incununat si infrumusetat in taina". (Sfantul
Grigorie Sinaitul)
 Parintele Efrem Katunakiotul este astazi unul din cei mai apreciati duhovnici
aghioriti. El a adormit intru Domnul nostru Iisus Hristos in 27 februarie 1998 si a fost
unul dintre ucenicii binecunoscutului gheron Iosif Isihastul. Daca ceilalti ucenici ai
Cuviosului Iosif au preluat conducerea unei manastiri aghiorite, parintele Efrem a
preferat isihia, ramanand retras in pustia Katounakiei unde a vietuit cu trei ucenici.
Redam mai jos, in traducere, cateva din sfaturile sale adresate monahilor simonopetriti,
despre ascultare.
Ascultarea fata de duhovnic le va aduce pe toate. Ascultarea va aduce harul. Cea
mai mica neascultare alunga harul. Duhovnicul este, oarecum, in locul lui Dumnezeu.
Orice spune duhovnicul e ca din gura lui Dumnezeu. Sa-l ai pe duhovnic ca pe chipul lui
Dumnezeu. Toate patimile, putin cate putin, se vindeca prin ascultare. Nu mantuie nici
preotia, nici postul, nici asceza, ci doar ascultarea de duhovnic.
Ascultarea face minuni: ascultarea va aduce toate harismele. Prin ascultare
Hristos da rugaciunea. Nu ne mantuie rugaciunea; ci ascultarea de duhovnic ne mantuie.
Un demonizat a intrat la ascultare la doi batrani si prin ascultarea lui s-a vindecat.
Mi-a povestit el insusi cum vedea demonul inaintea lui si cand zicea o data rugaciunea lui
Iisus demonul se tulbura. Cand zicea rugaciunea a doua oara, demonul incepea sa
tremure. A treia oara cand zicea rugaciunea, demonul disparea. Faci ascultare? Ai harul
lui Dumnezeu, esti pentru rai. Sa stiti ca diavolul nu se teme de noi, nici macar nu ne ia in
seama. El fuge de noi cand vede Harul lui Dumnezeu pe care il avem datorita ascultarii
de duhovnic.
Cel care face ascultare nu se teme – oarecum – de Dumnezeu. Nu faci ascultare?
Fa ce vrei: rugaciune, post, asceza, etc. – nu mantuiesc. Numai ascultarea mantuieste. Cel
care face ascultare se aseamana cu Hristos, Care S-a facut ascultator pana la moarte, si
inca moarte pe Cruce.
Duhovnicul poate sa cada. Cel care face ascultare nu cade niciodata. Duhovnicul
va da socoteala inaintea lui Dumnezeu pentru dansul, dar cel care face ascultare nu.
Prin duhovnic vorbeste Hristos. Se poate oare sa cada cineva cata vreme se
aseamana in ascultare cu Hristos? Chiar daca porunca duhovnicului e ratacita,
Dumnezeu, pentru ascultare, o va intoarce in folos sufletesc. Pe duhovnicul tau, asadar,
sa-l vezi ca pe Hristos. Sa nu-l intristezi. L-ai intristat pe duhovnic, L-ai intristat pe
Dumnezeu. Eu am experienta personala a neascultarii si a constrangerii duhovnicului
meu, Nichifor. L-am constrans zicandu-i: „Daca nu facem aceasta… plec." Parintele
Nichifor a fost nevoit sa accepte. Cand m-am intors la chilia noastrã, parintele mi-a spus:
De ce, mai copile, m-ai silit sa facem lucrul asta? Dupa ce mor eu, vei putea sa faci ce
vrei".
Cu aceste cuvinte ale lui, infricosatoare si biciuitoare, mi-a aratat ca m-am
indepartat de Dumnezeu. Am pierdut rugaciunea pentru mult timp. Nu numai ca am
pierdut harul rugaciunii, insa am fost si „biciuit" de Dumnezeu.
Stii ce canon se primeste daca-l fortezi, daca-l obligi pe duhovnic sa faca ceva? E
cu adevarat infricosator.
Cel ce face ascultare e ca o hartie alba. Nu are nimic scris pe ea care sa fie luat de
diavol.
Cat valoreaza duhovnicul, cu frica de Dumnezeu, nu valoreaza intreaga lume, nu
valoreaza tot Sfantul Munte.
Faci ascultare la duhovnic? La Dumnezeu si la Maica Domnului faci ascultare. Iar
Hristos, Care a facut desavarsita ascultare la Tatal Ceresc te primeste, te aude, te face
asemanator Lui. De aceea, cel ce face ascultare va avea o dubla cununa in slava vesnica.
Daca te trimite duhovnicul pe luna si te duci, esti in ascultare. Il odihnesti pe
duhovnic? Il odihnesti pe Dumnezeu.
Cand m-am dus eu la duhovnicul Iosif, duhovnicul vostru era incepator. Parintele
Iosif mereu il incerca, dar duhovnicul vostru nu stia nimic decat blagosloviti si sa fie
blagoslovit. Adesea parintele Iosif ii striga cand mergeam eu pe acolo: „Vavuli fa-ne
cafea", si duhovnicul vostru Efrem raspundea: „Sa fie blagoslovit" si fugea sa
indeplineasca porunca. Cum se indeparta, parintele Iosif zicea incet: „Fii binecuvantat
intotdeauna!" si se ruga pentru el. Duhovnicul vostru a primit mult har tocmai datorita
ascultarii la parintele Iosif.
Demonizatul acela care a facut desavarsita ascultare la cei doi batrani si care s-a
tamaduit prin ascultarea sa, mi-a spus cum îi sopteau demonii: „Pleaca de la batranii la
care esti si coboara pe tarm, pe stanci. Batranii astia mananca, dorm, se roaga prea putin.
Ca sa iesim trebuie multa rugaciune si post." Si desigur ziceau adevarul, insa era o cursa
a diavolilor pentru ca sa-l scoata de sub ascultare. Siliti de o alta putere au marturisit:
„Daca reuseam sa te scoatem de la batrani si sa te facem sa cobori pe stanci, spre tarm, te-
am fi aruncat incet-incet in deznadejde si te-am fi facut sa sari in mare, adica sa te
sinucizi". Prin ascultarea lui a invins demonii si s-a vindecat.
Numai diavolul stie ce e duhovnicul, ce inseamna duhovnicul, ce inseamna
ascultarea de duhovnic!
Facandu-mi eu odata voia si plantand pomi, toti s-au uscat. Cei pe care i-am
plantat cu binecuvantarea parintelui Nichifor s-au prins, desi parintele Nichifor nu era
dintre monahii rugatori.
Nu trebuie sa tolerezi sa-l judece cineva pe duhovnicul tau. Sa te opui, sa te
impotrivesti cand auzi ca se spune ceva impotriva duhovnicului tau. Asa e corect si asa
trebuie sa faci. O intamplare asemanatoare cu cea in care acel monah a zis: „am
duhovnic" si prin aceasta au disparut dracii, i s-a intamplat si tatalui parintelui Amfilohie.
Parintele Amfilohie si-a adus tatal la Sfantul Munte, l-a facut monah si-l ingrijea. Ca sa
vezi, copilul si-a facut tatal calugar!… Cand tatal lui tragea sa moara, parintele Amfilohie
a intrat in camera muribundului si vazandu-l foarte tulburat il intreba:
- De ce esti, tata, atata de tulburat?
- Au venit diavolii si mi-au spus, inspaimantandu-ma, ca-mi vor lua sufletul. Iar
parintele Amfilohie i-a spus:
- Nu-ti fie frica pentru ca nu-ti pot face nimic, pentru ca esti sub ascultare. Daca
mai vin la tine sa le zici: Ce aveti cu mine? Am duhovnic. Eu sunt ascultator".
Au venit din nou demonii in ziua urmatoare cu mai mult zgomot, cu sabii, cu
topoare, cu furci, speriindu-l ca-l vor lua. Cum le-a zis ca are duhovnic, demonii s-au
fãcut nevãzuti. Numai diavolul stie ce putere are duhovnicul, ce zice duhovnicul.
A zis duhovnicul? Du-te! Urca-te pe luna, nu te teme! Orice vrea duhovnicul, sã
fie fãcut. Nu te intereseaza. Nu intereseaza decat ascultarea. Ai facut ascultare, mergi in
Rai, nu ai facut, mergi in Iad.
N-ai venit sa te impartasesti de zece ori pe zi, sa faci rugaciunea mintii, privegheri
sau posturi. Toate nu valoreaza nimic fara ascultare. Ai facut ascultare, mergi in rai, ai
facut neascultare, mergi in Iad! Adam a facut neascultare si a ajuns in iad! Noi calugarii
spunem putine cuvinte: ASCULTARE DE DUHOVNIC = VIATA, NEASCULTARE =
MOARTE. Ai facut ascultare, ai facut totul. Eu nu spun ca celelalte nu ne folosesc, insa
sunt pe planul doi.
Imi amintesc ca odata, pe cand traia duhovnicul Iosif, l-am judecat intr-o
problema. M-am dus seara sa ma rog si nu puteam de loc sainaintez in rugaciune:
„Doamne Iisuse….Doamne Iisuse…" mai mult nu puteam.„Undeva am gresit" m-am
gandit. „Undeva am pacatuit". Ia sa vedem in ziua precedenta, unde am mers, ce am
facut, ce am spus. Am gasit: l-am judecat pe duhovnicul meu. Ziua urmatoare era
duminica si trebuia sa slujesc la Sfantul Altar. Acum ce era sa fac? Rugaciune!
„Dumnezeul meu, iarta-ma caci mi-am judecat duhovnicul. Am gresit, imi cer iertare"
Dar nimic! „Dar Petru, Doamne, Te-a tagaduit de trei ori si l-ai iertat. Eu nu Te-am
tagaduit, ci doar l-am judecat pe duhovnicul meu. Acum ma pocaiesc si-mi cer iertare".
Nimic! Iau din nou metaniile, dar rugãciunea nu inainteaza. Au inceput lacrimile. Am
varsat rauri de lacrimi. „Pe cuvioasa Maria Egipteanca ai iertat-o cand s-a pocait si pe
multi pacatosi ai iertat. Pentru mine nu exista mila, nu exista iertare?"
Au trecut asa trei ore. In sfarsit simt o pace, o dulceata, o bucurie inlauntrul meu.
Atunci incepe si rugaciunea, singura: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma". Deci nu-i
acelasi lucru sa judeci un strain cu a-l judeca pe duhovnicul tau. Vai tie! L-ai judecat pe
Insusi Dumnezeu. Singurul om pe care l-am iubit si singurul om de care m-am temut a
fost parintele Iosif. Duhovnicul poate sa-ti spuna un cuvant mandru sau sucit. Tu fa-ti
ascultarea ta, fa ascultare desavarsita. Rodul desavarsitei ascultari l-am incercat la
duhovnicul Iosif. O sa ma intrebi desigur care este? Nu ma temeam de Dumnezeu, nici
macar nu ma temeam. Gura duhovnicului ce zice? Sa fie blagoslovit…fa ascultare fara
deosebire.
Gura duhovnicului e gura lui Hristos. Sa faci ce spune duhovnicul fara sa
analizezi, fara sa cercetezi si fara sa murmuri. Construieste pe smerenie. A zis duhovnicul
asa? Sa fie blagoslovit. De nimic sa nu te ingrijesti de vreme ce faci ascultare. Te vei
mantui, o sa mergi in Rai.
Un diacon ii zice duhovnicului: „Parinte vreau sa merg sa fac baie in mare pentru
sanatate". „Nu te du copile pentru cutare sau cutare motiv". „Ba ma duc sa fac baie". Si se
duse…Facu baie si in timp ce se scalda un rechin l-a omorat. Mai tarziu i-a scos marea
trupul sfasiat la mal. Unde s-a dus sufletul lui?
Ascultarea aduce iluminare, lacrimi si rugaciune. Daca n-ai ascultare, chiar daca
le ai pe acestea, le vei pierde. Cat de mult il cinstesti si il iubesti pe duhovnic, atat de mult
primesti. Harul ascultarii il inconjoara pe ascultator ca o flacara si de aceea nu-l poate
prinde diavolul. Daca lipseste aceasta flacara, diavolul ne va devora.
Teologia (cuvantarea de Dumnezeu) este rezultatul rugaciunii, iar rugaciunea este
rezultatul ascultarii. Cand faci ascultare o sa gasesti si rugaciune si teologie (cuvantare de
Dumnezeu). Cand insa nu faci ascultare nu gasesti nimic. Primul lucru, sau mai bine zis
radacina, este ascultarea. Ai facut ascultare? O sa gasesti rugaciune. Se poate sa o gasesti
acum sau sa o gasesti maine.
Intrebare: Si daca duhovnicul da o porunca gresita?
Raspuns: Niciodata nu ajungi tu rau, pentru ca la mijloc este ascultarea.
Cu cat mai mult devotament, abnegatie, iubire si credinta ai in suflet, cu atat nu ai
impotriviri launtrice. Cand insa ai ceva cu duhovnicul tau, sa stii ca nu esti una cu el, ca
nu-l iubesti si n-ai credinta in el. Cu cat ai mai multa credinta in duhovnic, ca atat ai mai
putina grija. Cand nu esti unit cu duhovnicul simti o impotrivire, ai un „spin" inlauntrul
tau.
Cu cat ai mai mult devotament si ascultare fata de duhovnicul tau, cu atat o sa ai
mai multa ravna.
Cel mai bun zel e la inceputul vietii calugaresti. Esti devotat duhovnicului. Cand
te unesti cu duhovnicul e zelul cel mai bun. Cand vezi fata duhovnicului ca pe a lui
Hristos, totul merge bine. Cand vezi greseli la duhovnic, e vai de tine!
Odata mi-a zis cineva: „Parinte staret vreau sa merg la duhovnic sa ma spovedesc
pentru asta si asta. Sfintia ta ce zici?" „Fa 1000 de metanii". „Sa fie blagoslovit". Si n-a
mai zis nimic la duhovnic. Asta e, sa zicem, credinta, atasamentul, unirea cu staretul.
Ah, fericita ascultare! Parintilor, eu ce sa zic? Cand eram sub ascultare alt har
aveam, alta rugaciune. Pluteam, ca sa spun asa in aer. Acum sunt staret. O sa ziceti ca nu
am cautat asta, ca Dumnezeu mi-a dat. Da, insa imi amintesc starea de ucenic. Cea mai
buna stare pentru monah este starea de ucenic, de ascultator. Puterea ascultarii se vede
din urmatoarea intamplare. Era intr-o marti si spre seara mi-au venit niste ganduri contra
duhovnicului meu, parintele Iosif, pentru ca ne-a pus sa semnam o scrisoare. Avea si
dreptate, dupa cum s-a dovedit ulterior. Sambata merg la slujba cu parintele. Cum mã
vede imi zice: „Parinte, ai ceva contra mea, ceva te separa de mine, ai ceva inlauntru. Nu
te desparti de duhovnic, nu te rupe de mine!" Eu uitasem ca l-am judecat, uitasem
gandurile. „Parinte, zic, nu-mi amintesc sa am un gand care sa ma separe de sfintia ta."
„Si totusi ai ceva care te separa de mine. Cum te-am vazut, am stiut. A stiut sufletul meu
ca ai ceva ganduri care te separa de mine." „Parinte, nu-mi amintesc nimic!" “Sa incerci
sa-ti amintesti!"
Dupa ce am terminat Sfanta Liturghie am plecat. Mergand spre chilia mea si
urmarind ce ganduri am avut in aceste zile, mi-am amintit de judecata pe care i-am facut-
o in legatura cu scrisoarea. M-am intors inapoi si mi-am cerut iertare cu lacrimi.
Calugarul trebuie, deci, sa faca ascultare orbeste, sa nu faca deosebire. Imi
amintesc ca, alta data, m-am dus la chilie sa ma rog. Ma gaseam intr-o stare harica.
Deodata, parintele Procopie, care era ucenic impreuna cu mine, bate la usa si ma cheama
la lucru. Pentru ca stiu ca harul poate sa vina sa te bucure fie cinci minute, fie o ora, fie
doua, m-am gandit ca acum cand ma gasesc sub lucrarea harului sa profit si cand se va
sfarsi sa merg la lucru. Parintilor, nici nu am apucat sa termin de gandit ce am zis, ca am
si pierdut harul! N-a fost asta neascultare? Ba neascultare a fost, chiar daca parintele
Procopie nu era duhovnicul meu. Si mi-am zis atunci in sine: „Si neascultarea am facut-o
si rugaciunea am pierdut-o". De aceea zic: Fa ascultare si vei gasi rugaciunea. Nu urmari
rugaciunea ca ea vine din ascultare.
Primul lucru pe care l-am intalnit noi la parintele Iosif a fost ca Dumnezeu te
mantuieste prin rugaciunile duhovnicului. Ce putem spune e ca pe cat de unit esti cu
duhovnicul, pe atata de mult har primesti. Ca fierul in foc, se face si el foc. Pe cat il
indepartezi de foc, cu atata se raceste.
Rugaciunea izvoreste din ascultare, nu ascultarea din rugaciune. Fa ascultare
acum si in continuare va veni harul.
Parintele Iosif spunea: „Cel ce face ascultare va iesi bine numai si numai pentru
ascultare! Nu are importanta cine e duhovnicul. Ce i-a folosit lui Iuda ca L-a avut pe
Hristos? Nimic! Ce i-a folosit lui Adam ca L-a avut staret pe Dumnezeu si ca era in Rai?
Nimic! Nu s-a folosit de Rai, caci a facut neascultare. Cu ce l-a impiedicat de la sfintenie
pe marele Acachie faptul ca duhovnicul sau era sucit si nebun si il batea zilnic? Cu nimic!
 Intrebare: Dumnezeu ne-a dat putere de judecata. Asta e alba, asta e neagra. Daca
iti spune duhovnicul ca albul e negru si invers, nu elimini judecata?
Raspuns: Asta este ascultarea, parintele meu, asta este ascultarea. Sa te
incredintezi ca e negru si nu alb cum il vezi tu… Tu vezi lucrul alb, iar duhovnicul il
vede negru. El vede corect, el vede drept! Asta este ascultarea! Sa te straduiesti sa vezi ca
nu este cum spui tu, adica alb, sa nu crezi nici macar ceea ce vad ochii tai.
Cand esti unit cu duhovnicul te inunda harul. Imi amintesc anii aceia: suvoi venea
harul. Mi-a spus intr-o zi: „N-o sa primesti nimic pana sambata viitoare". Cu adevarat
moarte a fost pentru mine. Ne minunam cum se implineste cuvantul duhovnicului, cum il
pecetluieste Dumnezeu.
Odata, niste crestini ne-au adus un sac cu cartofi, la arsana. Un ucenic de-al meu,
incepator (acum nu mai este la noi) mi-a spus ca este obosit si ca nu vrea sa mearga sa-l
aduca si m-am dus eu. Jos era oprit un camion, i-am facut semn. Inauntru erau doi
profesori universitari care imi zic: „Parinte, nu stiti unde sta parintele Efrem?" „Eu sunt",
le raspund. Iar unul dinre ei imi zice: „Voi monahii sunteti cu adevarat fericiti, pentru ca
traiti cu adevarat viata crestina".
Cand m-am intors la chilie, i-am povestit ucenicului intamplarea, la care el mi-a
zis cu multa nerusinare: „Mda, cand vin aici ii izgonesti, iar jos ii inviti aici". „Ce sa ma
fac, mai copile, asa mi-a venit atunci sa le zic, ii raspund. Acum hai sa ne rugam o ora la
chilie". Dupa o ora vine la mine si ma intreaba: „Cate rugaciuni ai facut?" „Atatea", ii
raspund. „Doar atatea? Eu am facut cu mult mai mult si inca mai pot sa mai fac". Mi-a zis
toate astea cu nerusinare. M-am intors intristat la mine la chilie. Numai ca nu am plans
pentru comportamentul copilului aceluia. Se duse ucenicul sa doarma. Cum insa sa poata
dormi cand diavolii au inceput sa-l atace? Si numai ce vine la mine la chilie speriat si-mi
spune ce i se intampla. Ii raspund: „Asta ti se intampla pentru ca l-ai suparat pe
duhovnicul tau". I-am citit o rugaciune, au trecut toate si s-a culcat linistit.
Cand te faci prost pe tine insuti, pentru ascultare, si daca esti asa cum iti spun si
intrebi pentru toate, incepe Dumnezeu sa-ti dea har.
Parintele Procopie a plecat o data, facand neascultare de parintele Nichifor. Cand
a ajuns la o anumita stare de lepadare a simtit deodata lipsa harului. Se simtea ca si cum
ar fi un alt Procopie care-l intreaba: „De ce ai plecat?" „De asta si asta!" – ii raspund. „De
ce ai lasat ascultarea si pe duhovnicul tau? Du-te inapoi la ascultarea ta!" Si s-a intors
Procopie.
Nu are importanta cine este duhovnicul. Metania pe care o pui duhovnicului e
lucru mare. Facand ascultare la parintele Nichifor in anii aceia, am vazut minuni.
Parintele Iosif spunea: „Nici preotia, nici Sfanta Impartasanie, nici rugaciunea
mintii, nici postul, nici privegherea nu mantuiesc fara ascultare. Tot ce se face din voia
proprie e luat de diavoli!" „Caci implinind cineva voia altuia si nu pe a sa, infaptuieste nu
numai lepadarea de sufletul sau, ci si rastignire fata de toata lumea.
Cel ce contrazice pe parintele sau, face bucuria dracilor. Iar de cel ce se smereste
pana la moarte, se minuneaza ingerii. Caci unul ca acesta face lucrul lui Dumnezeu (Ioan
VI, 28), asemanandu-se Fiului lui Dumnezeu, Care a implinit ascultarea de Parintele Sau
pana la moarte, iar moarte, pe cruce (Filip, II, 4-11)".

Sfantul Teofan Zavoratul

Cum sa iti mantuiesti sufletul
 Ce graieste cineva unei persoane care intreaba: „Cum imi pot mantui sufletul?”
Aceasta: Pocaieste-te, si fii intarit de puterea harului din Sfintele Taine, paseste pe
calea poruncilor dumnezeiesti, sub indrumarea pe care Sfanta Biserica ti-o da prin preotia
ei dumnezeiasca. Toate acestea trebuie facute in duhul credintei sincere, fara nici o
indoiala.
Atunci ce este credinta?
Credinta este marturisirea sincera ca Dumnezeu, Caruia ne inchinam, Treimea,
Cel care este ziditorul si datatorul a toate, ne mantuieste pe noi cei cazuti, prin puterea
mortii pe Cruce a Fiului lui Dumnezeu cel intrupat, cu harul Prea Sfantului Duh in Sfanta
Sa Biserica. Inceputurile reinnoirii, care sunt puse in viata aceasta, vor aparea in intreaga
lor slava in veacul ce va veni, intr-un fel pe care mintea nu il poate intelege, nici limba
glasui.
O, Dumnezeul nostru, cat de marete sunt fagaduintele tale!
Cum poate atunci cineva sa paseasca pe calea poruncilor fara sa se abata din
drum?
Nu se poate raspunde la aceasta cu un singur cuvant, caci viata este un subiect
lipsit de simplitate. Iata ceea ce este trebuincios:

a) Pocaieste-te si intoarce-te catre Domnul, recunoaste-ti pacatele, plangi pentru

ele, cu strangere de inima, si marturiseste-le in fata parintelui duhovnicesc. Jura-te cu
vorba si cu inima inaintea fetei Domnului sa nu il mai superi de acum inainte cu pacatele
tale.
b) Apoi, statornicind cu Dumnezeu in minte si in inima, nazuieste sa implinesti in
trup indatoririle si treburile pe care sederea in aceasta viata ti le impune.
c) In aceasta nevointa mai ales sa iti pazesti inima de cugetele si simtirile cele rele
– mandria, slava desarta, mania, judecarea celorlalti, ura, invidia, dispretul, deznadejdea,
atasamentul fata de lucruri si de oameni, ganduri imprastiate, neliniste, toate placerile
simturilor si tot ceea ce desparte mintea si inima de Dumnezeu.
d) Pentru a rezista in nevointa aceasta, hotaraste inainte de toate sa nu te retragi
din ceea ce recunosti ca este trebuincios, chiar de ar insemna moartea. Pentru a dobandi
aceasta, cand te-ai hotarat sa faci astfel, daruieste-ti viata lui Dumnezeu pentru a nu mai
trai de dragul tau, ci doar pentru Dumnezeu.
e) Sustinerea unei vieti dusa astfel este o jertfa smerita a sinelui catre vointa lui
Dumnezeu, si a nebizuirii pe sine; arena duhovniceasca in care aceasta viata se savarseste
este rabdarea sau sederea neabatuta in randul vietii rascumparate, cu indurarea plina de
bucurie a tuturor nevointelor si neplacerilor care sunt legate de aceasta.
f) O temelie pentru rabdare este credinta, sau convingerea ca, nevoindu-te in acest
fel pentru Dumnezeu, esti sluga Sa si El este Stapanul tau, Care iti vede stradaniile, se
bucura de ele si le pretuieste; nadejdea ca ajutorul lui Dumnezeu care te ocroteste
pururea, este mereu pregatit si asteptandu-te, si se va pogori asupra ta la vreme de
trebuinta, ca Dumnezeu nu te va parasi la sfarsitul vietii tale, si pastrandu-te ca unul
credincios poruncilor Sale aici, printre toate ispitele, te va calauzi prin moarte la vesnica
Sa Imparatie; dragostea, care cugeta zi si noapte asupra Domnului iubit, in toate felurile
straduindu-se sa faca numai ceea ce este placut Lui, si sa evite tot ceea ce L-ar putea
supara cu gandul, cu vorba sau cu fapta.
g) Armele unei astfel de vieti sunt: rugaciunile in biserica si acasa, mai ales
rugaciunea mintii, postirea pe masura puterii fiecaruia si a randuielilor Bisericii, trezvia,
singuratatea, muncile fizice, marturisirea deasa a pacatelor, Sfanta Impartasanie, citirea
Cuvantului lui Dumnezeu si a scrierilor Sfintilor Parinti, discutii cu oameni tematori de
Dumnezeu, cercetarea deasa a parintelui duhovnicesc asupra tuturor intamplarilor vietii
launtrice si exterioare. Temelia tuturor acestor nevointe in masura, vreme si loc este
intelepciunea, cu povata celor experimentati.
h) Pazeste-te cu teama. Pentru aceasta adu-ti aminte de sfarsit – moartea, judecata,
iadul, Imparatia cerurilor. Mai ales, fii cu bagare de seama la tine: pastreaza-ti mintea
treaza si inima netulburata.
i) Aseaza-ti ca tel din urma aprinderea focului duhului, ca focul duhovnicesc sa
arda intru inima ta si, strangandu-ti toate puterile laolalta, sa inceapa a-ti zidi omul
launtric si, in cele din urma, sa arda neghina pacatelor si patimilor tale.

Randuieste-ti viata in acest chip si, cu harul lui Dumnezeu, te vei mantui.

Avva Filimon
Cum sa iti mantuiesti sufletul
Un frate pe nume Ioan a venit la avva Filimon si asezandu-se i-a spus: "Ce sa fac sa ma
mantuiesc? Deoarece mintea mi se plimba de la una la alta si se indreapta spre toate
lucrurile rele". Dupa o pauza, parintele i-a raspuns: "Aceasta e una din patimile din afara
si nu te lasa fiindca inca nu ai dobandit o dorire desavarsita a lui Dumnezeu. Caldura
acestei dorinte si cunostiinta lui Dumnezeu inca nu au venit la tine". Fratele i-a zis: "Ce ar
trebui sa fac, parinte?" Avva Filimon raspunse: "Cugeta in launtrul tau pentru o vreme,
adanc in inima ta; caci aceasta iti poate curati mintea de lucrurile acelea". Fratele,
neintelegand ceea ce i se spusese, ii zise batranului: "Ce este cugetarea launtrica,
parinte?" Batranul raspunse: "Uita-te mereu in inima ta, si cu atentie rosteste in mintea ta
cu frica si cutremur: 'Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma'. Caci aceasta e povata pe
care fericitul Diadoh a dat-o incepatorilor".Fratele a plecat; si cu ajutorul Domnului si
pentru rugaciunile batranului a gasit linistea si o vreme s-a umplut de dulceata cu aceasta
cugetare. Dar apoi, dintr-o data, aceasta l-a parasit si nu mai putea sa o savarseasca sau sa
se roage cu atentie. Asa ca s-a dus iar la batran si i-a spus ce patise. Iar batranul i-a zis:
"Ai avut aceasta inainte-gustare a linistii si a lucrarii launtrice, si ai trait dulceata care
vine din ele. Aceasta e ceea ce ar trebui sa faci mereu in inima ta: fie de mananci sau bei,
ca esti cu cineva sau in afara chiliei tale, sau pe drumuri, repeta acea rugaciune cu mintea
treaza si gandul neabatut; de asemenea, canta, si mediteaza in rugaciune si psalmi. Chiar
si cand faci munci trebuincioase, nu lasa mintea ta sa stea ci continua sa cugeti launtric si
sa te rogi. Caci astfel poti atinge profunzimile Sfintei Scripturi si puterea ascunsa acolo,
dand lucrare neincetata mintii, si astfel implinind porunca apostoleasca "Rugati-va
neincetat" (1 Tesaloniceni 5:17). Da mare atentie inimii tale si pazeste-o, ca nu cumva sa
intre ganduri rele sau altfel goale si nefolositoare. Fara intrerupere, fie de esti adormit sau
treaz, de mananci, bei, sau esti cu cineva, lasa-ti inima si mintea, launtric, intr-o vreme sa
cugete la psalmi, intr-alta sa repete rugaciunea: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui
Dumnezeu, miluieste-ma". Si cand canti, asigura-te ca gura nu iti glasuieste un lucru, iar
mintea iti cugeta la altul."Iarasi, fratele a zis: "In somn vad multe inchipuiri desarte". Si
batranul i-a spus: "Nu fi trandav si neglijent. Inainte sa te duci spre somn, rosteste multe
rugaciuni intru inima ta, lupta impotriva gandurilor rele si nu te lasa amagit de cererile
diavolului; atunci Dumnezeu te va primi in prezenta Sa. Daca este cu putinta, dormi
numai dupa rostirea psalmilor si dupa cugetarea launtrica. Nu te lasa prins nepregatit,
lasandu-ti mintea sa accepte ganduri straine; ci intinde-te cugetand cu gandul rugaciunii
tale, ca in vremea somnului te va pazi, iar cand te vei destepta va grai cu tine (Pilde 6:22).
De asemenea, rosteste sfantul Crez al credintei Ortodoxe inainte sa adormi. Caci dreapta
credinta in Dumnezeu este izvorul si paza tuturor binecuvantarilor".

RUGĂCIUNILE SPOVEDANIEI
Inainte de spovedanie

Rugăciunile începătoare:

In numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin.

Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, slavă Ţie!
Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, slavă Ţie!
Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, slavă Ţie!
Împărate Ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului, care
pretutindeni eşti şi toate le împlineşti, Vistierul bunătăţilor şi
Dătătorule de viaţă, vino şi Te sălăşluieşte întru noi şi ne curăţeşte pe
noi de toată necurăţia şi mântuieşte, Bunule, sufletele noastre.
Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe
noi!
Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe
noi!
Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe
noi!
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh şi acum şi pururea şi în
vecii vecilor. Amin!

Prea Sfântă Treime, miluieşte-ne pe noi. Doamne, curăţeşte

păcatele noastre. Stăpâne, iartă fărădelegile noastre. Sfinte,
cercetează şi vindecă neputinţele noastre pentru Numele Tău.

Doamne miluieşte, Doamne miluieşte, Doamne miluieşte. Slavă

Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh şi acum şi pururea şi în vecii vecilor.
Amin.

Tatăl nostru, care eşti în ceruri sfinţească-se Numele Tău, vie

împărăţia Ta, fie voia Ta precum în cer şi pe pământ. Pâinea noastră
cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi şi ne iartă nouă greşelile noastre,
precum şi noi iertăm greşiţilor noştri. Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci
ne izbăveşte de cel rău.

Pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţilor noştri, Doamne Iisuse

Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Amin!

Veniţi să ne închinăm Împăratului nostru Dumnezeu!

 Veniţi să ne închinăm şi să cădem la Hristos, Împăratul nostru
Dumnezeu!
Veniţi să ne închinăm şi să cădem la însuşi Hristos, Împăratul şi
Dumnezeul nostru!

Trei închinăciuni, apoi îndată:

Ps. 50, Miluieşte-mă Dumnezeule… şi Simbolul Credinţei.

Psalmul 50 al lui David

Miluieste-ma, Dumnezeule, dupre mare mila Ta, si dupre multimea indurarilor
tale sterge faradelegea mea. Mai vartos ma spala de faradelegea mea, si de pacatul meu
ma curateste, ca faradelegea mea eu o cunosc, si pacatul meu inaintea mea este pururea.
Tie unuia am gresit, si rau inaintea Ta am facut, ca sa te indreptatesti intru cuvintele Tale
si sa biruiesti cand te vei judeca tu. Ca iata intru faradelegi m-am zamislit, si in pacate m-
a nascut maica mea. Ca iata adevarul ai iubit, cele nearatate si cele ascunse ale
intelepciunii tale ai aratat mie. Stropi-ma-vei cu issop, si ma voiu curati; spala-ma-vei, si
mai vartos decat zapada ma voiu albi. Auzului meu vei da bucurie si veselie, bucura-se-
vor oasele cele smerite. Intoarce fata ta de catre pacatele mele, si toate faradelegile mele
sterge. Inima curata zideste intru mine, Dumnezeule, si Duh drept innoieste intru cele
dinlauntru ale mele. Nu ma lepada dela fata ta, si Duhul tau cel Sfant nu lua dela mine.
Da mie bucuria mantuirii tale, si cu duh stapanitor ma intareste. Invata-voi pre cei fara de
lege caile tale, si cei necinstitori la tine se vor intoarce. Izbaveste-ma de sangiuri,
Dumnezeule, Dumnezeul mantuirii mele; bucura-se-va limba mea de dreptatea ta.
Doamne, buzele mele vei deschide, si gura mea va vesti lauda ta. Ca de-ai fi voit jertfa, as
fi dat: arderi de tot nu vei binevoi. Jertfa lui Dumnezeu, duhul zdrobit; inima infranta si
smerita Dumnezeu nu va urgisi. Fa bine, Doamne, intru bunavoirea Ta, Sionului, si sa se
zideasca zidurile Ierusalimului. Atunci binevoi-vei jertfa dreptatii, prinosul si arderi de
tot; atunci vor pune pre altarul tau vitei.

Crezul, Simbolul credinţei

Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al
pământului, văzutelor tuturor şi nevăzutelor.
Şi întru unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut,
care din Tatăl S-a născut, mai înainte de toţi vecii. Lumină din Lumină,
Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, nu făcut, Cel de
o fiinţă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut.
Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a pogorât din
ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara şi S-a făcut
om.
Şi S-a răstignit pentru noi în zilele lui Pilat din Pont, a pătimit şi S-
a îngropat.
Şi a înviat a treia zi după Scripturi.
Şi S-a suit la ceruri şi sade de-a dreapta Tatălui.
Şi iarăşi va să vină cu slava, să judece viii şi morţii, a cărui
Împărăţie nu va avea sfârşit.
Şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă Făcătorul, Care din Tatăl
purcede, Cel ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi slăvit, Care
a grăit prin prooroci.
Întru una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică.
Mărturisesc un Botez întru iertarea păcatelor.
Aştept învierea morţilor
Şi viaţa veacului ce va să fie. Amin.

Rugăciunea lui Manase împăratul.

Doamne, atotţiitorule, Dumnezeul părinţilor noştri, al lui Avraam, al
lui Isaac, al lui Iacob, şi al seminţiei celei drepte a lor; Cel ce ai făcut
cerul şi pământul, cu toată podoaba lor; Care ai legat marea cu
cuvântul poruncii Tale; Care ai încuiat adâncul şi l-ai pecetluit cu
numele Tău cel înfricoşat şi slăvit, înaintea Căruia toate se tem şi
tremură din pricina atotputerniciei Tale. Pentru că nimeni nu poate să
stea înaintea strălucirii slavei Tale şi nesuferită este mânia urgiei Tale
asupra celor păcătoşi! Însă nemăsurată şi neajunsă este şi mila
făgăduinţei Tale, căci Tu eşti Domnul cel preaînalt, bun, îndelung-
răbdător şi mult-milostiv, căruia îi pare rău de răutăţile oamenilor. Tu,
Doamne, după mulţimea bunătăţii Tale, ai făgăduit pocăinţă şi iertare
celor ce Ţi-au greşit şi după mulţimea îndurărilor Tale ai hotărât
pocăinţă păcătoşilor spre mântuire. Aşadar, Tu, Doamne, Dumnezeul
celor drepţi, n-ai pus pocăinţă pentru cei drepţi: pentru Avraam şi Isaac
şi Iacob care nu Ţi-au greşit Ţie, ci ai pus pocăinţă mie păcătosului,
pentru că am păcătuit mai mult decât nisipul mării. Multe sunt
fărădelegile mele şi nu sunt vrednic a căuta şi a privi înălţimea cerului
din pricina mulţimii nedreptăţilor mele. Strâns sunt eu cu multe cătuşe
de fier, încât nu pot să-mi ridic capul meu şi nu am nici loc de odihnă,
pentru că Te-am mâniat şi am făcut rău înaintea Ta; n-am împlinit voia
Ta, nici am păzit poruncile Tale, ci am pus urâciuni şi am înmulţit
smintelile. Dar acum îmi plec genunchii inimii mele, rugând bunătatea
Ta. Am păcătuit, Doamne, am păcătuit şi fărădelegile mele eu le
cunosc. Însă cer, rugându-Te: iartă-mă, Doamne, iartă-mă şi nu mă
pierde în fărădelegile mele şi nici nu mă osândi la întuneric, sub
pământ, căci Tu eşti, Dumnezeule, Dumnezeul celor ce se pocăiesc.
Arată-Ţi peste mine bunătatea Ta, mântuindu-mă pe mine nevrednicul,
după mare mila Ta. Şi Te voi preaslăvi în toate zilele vieţii mele. Căci
pe Tine te slăvesc toate puterile cereşti şi a Ta este slava în vecii
vecilor. Amin!

Psalmul 6
Doamne, nu cu mânia Ta să mă mustri pe mine, nici cu iuţimea Ta să
mă cerţi. Miluieşte-mă, Doamne, că sunt neputincios; vindecă-mă,
Doamne, că s-au desfăcut oasele mele şi Sufletul meu s-a spăimântat
foarte şi Tu, Doamne, până când? Întoarce-te, Doamne, izbăveşte
Sufletul meu, mântuieşte-mă pentru Mila Ta. Că nu este în moarte cel
ce Te pomeneşte pe Tine şi în iad cine se va mărturisi Ţie? Ostenit-am
în suspinul meu, spăla-voi în toate nopţile patul meu, cu lacrimile mele
voi uda aşternutul meu. Tulburatu-s-a de necaz ochiul meu, învechitu-
m-am între toţi vrăjmaşii mei. Depărtaţi-vă de la mine toţi cei ce lucraţi
fărădelegea, că a auzit Domnul glasul plângerii mele, auzit-a Domnul
cererea mea, Domnul a primit rugăciunea mea. Să se ruşineze şi să se
înspăimânteze toţi vrăjmaşii mei, să se întoarcă şi să se ruşineze foarte
degrabă.

Psalmul 129
Dintru adâncuri am strigat către Tine, Doamne, Doamne, auzi glasul
meu! Fie urechile Tale luând aminte spre glasul rugăciunii mele. De Te
vei uita la fărădelegi, Doamne, Doamne, cine va suferi? Că la Tine este
milostivirea. Pentru Numele Tău, Te-am răbdat, Doamne, aşteptat-a
Sufletul meu spre cuvântul Tău, nădăjduit-a Sufletul meu spre Domnul.
Din straja dimineţii până în noapte, din straja dimineţii să nădăjduiască
Israel spre Domnul. Că la Domnul este mila şi multă mântuire la El şi El
va izbăvi pe Israel de toate fărădelegile lui.

Rugăciune de umilinţă către Domnul nostru Iisus Hristos

Păcătuit-am şi n-am făcut dreptate înaintea Ta, Preabunule
Stăpâne, călcat-am poruncile Tale cele mântuitoare şi juruinţele
noastre cele sfinţite, pe care le-am făcut la Sfântul Botez. Numele de
creştin îl purtăm noi nevrednicii, iar mâinile noastre s-au făcut
nevoitoare spre toată lăcomia. Picioarele grabnice şi cu cutezare spre
toată alergarea cea rea. Gura, organul sfintelor rugăciuni şi al
cuvintelor, am făcut-o organ a toată vorba nebunească. Ochii noştri şi
toate simţirile noastre, peste măsură le-am umplut de păcate şi de
toată necurăţia. De aceea, Preabunule Stăpâne, multă iubirea Ta de
oameni am întors-o spre mânie, noi nevrednicii. Mulţimea facerilor Tale
de bine am prefăcut-o nebuneşte spre chinuri. Însă nu cu iuţimea Ta să
ne cerţi pe noi, Doamne, Ţie Unuia am greşit, dar Ţie Unuia ne şi
închinăm şi cu inimă umilită ne rugăm: „Slăbeşte, lasă, iartă, iubitorule
de oameni, Stăpâne. Biruiască mulţimea îndurărilor Tale adunarea cea
vicleană a păcatelor noastre. Adâncul bunătăţilor Tale cel nemăsurat
să acopere marea cea amară a răutăţilor noastre!
Adevărat, Preabunule Iisuse, ne rugăm Ţie, dăruieşte iertare
păcatelor noastre, bună aşezare minţii, sănătate trupului, pace în zilele
noastre, aerului bună liniştire, pământului bună rodire, credinţei celei
dreptmăritoare creştere, unire şi pace Sfintelor Tale Biserici, surparea
eresurilor, stricarea sfaturilor celor necurate şi toate lucrurile cele de
folos ni le dăruieşte după neschimbatele Tale îndurări. Cel ce nu voieşti
moartea păcătosului, dăruieşte nouă timp de pocăinţă, ca şi de
chinurile cele veşnice, care vor să fie, să ne mântuim, cu darul şi cu
iubirea de oameni a Preacuratului Tău Părinte, cu Care împreună eşti
binecuvântat, cu Prea Sfântul, Bunul şi de viaţă Făcătorul Duhul Tău,
acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
 Rugăciune pentru recunoaşterea ticăloşiilor noastre
Doamne, Dumnezeul nostru, Cel bogat în milă şi necuprins în îndurări,
Care Singur din fire eşti fără de păcat şi pentru noi Te-ai făcut om fără
de păcat, ascultă în ceasul acesta, această rugăciune dureroasă a
mea, că sărac şi lipsit sunt eu de fapte bune şi inima mea s-a tulburat
în mine! Tu, Doamne preaînalte, Împărate al cerului şi al pământului,
ştii că toată tinereţea mea am cheltuit-o în păcate şi umblând după
poftele trupului meu, m-am făcut cu totul bucurie dracilor, cu totul am
urmat diavolului, tăvălindu-mă totdeauna în noroiul poftelor.
Întunecându-mi-se gândul din copilărie şi până acum, niciodată nu am
voit să fac voia Ta cea Sfântă; ci cu totul robindu-mă de poftele care
mă înconjoară, m-am făcut de râs şi de batjocură dracilor, nicidecum în
minte venindu-mi că nesuferită este urgia îngrozirii Tale asupra
păcătoşilor şi gătită fiind gheena focului? Din această pricină căzând în
deznădăjduire, nicidecum venind în simţire de întoarcere, m-am făcut
pustiu şi gol de dragostea cea de la Tine. Că ce fel de păcate n-am
făcut? Ce lucru drăcesc n-am lucrat? Ce faptă grozavă şi înverşunată n-
am săvârşit, cu covârşire şi cu sârguinţă. Mintea cu totul mi-am întinat
prin cugete trupeşti; trupul mi-am spurcat prin amestecări; duhul cu
totul mi l-am pângărit cu învoirea spre păcate. Toate mădularele
ticălosului meu trup le-am pornit a lucra şi a sluji la păcate. Cine dar,
nu mă va plânge pe mine ticălosul? Cine nu mă va tângui pe mine
osânditul? Pentru că eu singur, Stăpâne, am întărâtat mânia Ta, eu
singur am aţâţat urgia Ta asupra mea, eu singur am făcut răutate
înaintea Ta, întrecând şi covârşind pe toţi păcătoşii cei din veac,
păcătuind fără de asemănare şi fără de iertare. Însă de vreme ce eşti
multmilostiv, Iubitorule de oameni, şi aştepţi întoarcerea oamenilor,
iată şi eu mă arunc pe mine, şi cad la înfricoşatul Tău Divan şi, ca şi
cum m-aş atinge de preacuratele Tale picioare, din adâncul Sufletului
strig Ţie: Milostiveşte-te, Doamne, iartă-mă, Îndurate, ajută neputinţei
mele, pleacă-Te nedumeririi mele, ia aminte la rugăciunea mea şi
lacrimile mele să nu le treci cu vederea. Primeşte-mă pe mine, cel ce
mă pocăiesc şi rătăcit fiind, întoarce-mă şi întorcându-mă
îmbrăţişează-mă şi mă iartă, căci mă rog. Pentru că n–ai pus pocăinţă
drepţilor şi n-ai pus iertare celor ce nu greşesc; ci ai pus pocăinţă
asupra mea, a păcătosului, în acelea cu care spre întărâtarea Ta am
lucrat. Gol şi descoperit stau înaintea Ta, cunoscătorule de inimi,
Doamne, mărturisindu-mi păcatele mele, pentru că nu pot să caut şi să
văd înălţimea cerului, fiind împilat de greutatea păcatelor mele. Deci,
luminează-mi ochii inimii mele şi dă-mi umilinţă spre pocăinţă şi
zdrobire de inimă spre îndreptare, ca să merg cu bună nădejde şi cu
adevărată şi deplină adeverire la lumea cea de dincolo, lăudând şi
binecuvântând totdeauna preasfânt Numele Tău: al Tatălui şi al Fiului
şi al Sfântului Duh, acum şi pururea şi în veci vecilor. Amin.
 Rugăciune umilită pentru recunoaşterea păcatelor
Doamne mult milostive, Dumnezeule preabune, Sfinte, Care iubeşti numai
binele şi urăşti tot răul, rogu-Te, nu te uita la mulţimea păcatelor mele,
ci priveşte la mine, fiul cel risipitor, la oaia cea rătăcită care îmi
recunosc vina mea şi vin la Tine, mâhnit cu inima, zdrobit şi ruşinat
cerşind iertare. Doamne, fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu
este pururea înaintea mea. Sunt greu tulburat, zdruncinat şi
nemângâiat. N-am linişte, nu am odihnă în Sufletul meu, văzând că m-
am pus cu trup şi Suflet în slujba diavolului. Cunosc că prin multele şi
feluritele păcate, pe Tine, Părintele şi Dumnezeul meu cel preabun Te-
am jignit, mâhnit, amărât şi Te-am mâniat foarte mult. Păcatele mele
apasă cumplit asupra mea, întocmai ca o piatră foarte grea şi rău mă
mai chinuiesc. Ce voi face? Scula-mă-voi şi mă voi duce la Tatăl meu şi
din adâncul inimii păcătoşite, voi zice, ca şi fiul cel rătăcit: „Tată! Am
greşit la cer şi înaintea Ta…” Aceasta voiesc să o fac chiar acum.
Pentru aceasta cu căinţă mă rog Ţie, iartă-mă pe mine păcătosul.
Doamne, eu nu mai cutez să mai vin la Tine în starea aceasta
păcătoasă în care mă aflu, dacă nu m-aş fi întărit de cuvintele
milostivirii Tale: „Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă
voi odihni pe voi… Eu nu voiesc moartea păcătosului, ci doresc să se
întoarcă de la calea lui cea rea şi să fie viu!” Cuvintele acestea mă
încurajează foarte mult a veni înaintea Preotului Duhovnic şi a-mi
mărturisi păcatele, acestui minunat împuternicit al Tău, care stă văzut
în Scaunul Sfintei Spovedanii, în locul Tău, Dumnezeul meu, Care stai
nevăzut acolo de faţă şi primeşti mărturisirea cea adevărată, pe care o
facem noi păcătoşii. Rogu-Te Doamne, luminează-mi mintea, deschide-
mi inima şi buzele mele, să spun numai adevărul şi să-mi mărturisesc
toate păcatele mele. Nu mă lăsa, Doamne, ca din vreo frică sau ruşine,
să ascund vreun păcat şi să-l las nemărturisit, ci luminează-mă,
Doamne, ajută-mă să-mi reamintesc şi să-mi mărturisesc toate
păcatele mele, mari şi mici, cu toată umilinţa, zdrobirea inimii şi căinţa,
înaintea Preotului Duhovnic şi a Ta, cu hotărârea de a le părăsi
desăvârşit şi a face roade vrednice de pocăinţă ca astfel să fiu iertat ca
şi mulţimea Magdalenelor, Samarinencelor, Zaheilor, tâlharilor şi a
altor păcătoşi, pocăiţi după dreptarul dreptei-credinţe creştineşti, care
acum se veselesc în Raiul desfătărilor, îndulcindu-se pururea de
nemărginita frumuseţe a Feţei Dumnezeirii Tale. Astăzi vreau a face o
mărturisire cât mai amănunţită, şi mai bună, mai desăvârşită, aşa ca şi
când ar fi cea din ceasul despărţirii Sufletului meu de trup. Ajută-mi,
Doamne, ca să fac această adevărată mărturisire, pentru că eu nu
cunosc, ci numai Tu singur, dacă voi mai avea vreme şi prilej să mă
mai mărturisesc vreodată, ori cu această mărturisire voi merge
înaintea Ta, Preadrepte Judecătorule.
Doamne Dumnezeule, astăzi doresc din toată inima a mă întoarce la
Tine, a mă curăţi de toate păcatele, Părintele meu Cel preabun, pe
Care Te-am jignit şi mâhnit şi a mă mântui de tot păcatul. Puterile mele
cele slabe încă nu sunt în stare a mă ajuta pentru a face aceasta. Deci,
rogu-mă Ţie, Dumnezeule, Părintele milostivirilor, ajută-mă a face şi a
desăvârşi această curăţire de păcate. Rogu-Te, Doamne, fie-Ţi milă de
mine şi iartă-mă. Doamne, Iisuse Hristoase, Mântuitorul şi Dumnezeul
meu, Tu ai venit în lume să mântuieşti pe cei păcătoşi, dintre care cel
dintâi sunt eu. Ajută-mi, Doamne, Care ai venit să chemi, nu pe cei
drepţi ci, pe cei păcătoşi, la pocăinţă, cheamă-mă şi pe mine
păcătosul. Ajută-mă a alerga la Tine, Izvorul vieţii şi Lumina lumii, Care
luminezi tuturor. Primeşte-mă pe mine, păcătosul. Ajută-mă a alerga la
Tine, la milostivul Scaun al judecăţii Tale de aici de pe pământ, la
Sfânta Spovedanie. Pentru minunata Ta întrupare, activitate Mesianică,
Patimă, Crucificare şi moarte pe Cruce, pentru mântuirea noastră şi
pentru preamărita Ta Înviere, rogu-Te pe Tine, Care ai iertat pe
vrăjmaşii Tăi răstignitori, iartă-mi şi mie toate păcatele mele!
Dumnezeule, Duhule Sfinte, mângâietorul, Vistierul bunătăţilor,
înzestrătorule al nostru, cu toate bogatele Tale Daruri şi Dătătorule de
viaţă, vino şi la mine păcătosul, curăţeşte-mă cu Darurile Tale cele
bogate, întăreşte-mă în tot binele şi ajută-mă să mă mântuiesc şi să
redobândesc fericirea, în Împărăţia Ta cea Cerească, începând de aici
de pe pământ.
Dumnezeule cel Preamărit în Sfânta Treime, cea de o Fiinţă şi
nedespărţită, Părinte, Fiule şi Duhule Sfinte, ajută-mă să mă curăţesc
de toate păcatele la Scaunul Judecătoresc şi milostivnic al Sfintei
Spovedanii, de aici de pe pământ şi să-ţi slujesc Ţie totdeauna cu trup
şi Suflet, că Ţie se cuvine, Doamne, toată Slava, cinstea şi
închinăciunea, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în
vecii vecilor. Amin.

După spovedanie

La inceput se spun rugaciunile incepatoare, pana la Simbolul Credintei, inclusiv

(cele de mai sus). Apoi:
Psalmul 102
Binecuvintează suflete al meu pe Domnul şi toate cele dinlăuntrul
meu numele cel Sfânt al Lui. Binecuvintează suflete al meu pe Domnul,
şi nu uita toate răsplătirile Lui. Pe Cel ce vindecă toate bolile tale. Pe
Cel ce izbăveşte din stricăciune viaţa ta, Pe cel ce te încununează cu
milă şi cu îndurări. Pe Cel ce umple de bunătăţi pofta ta; înnoi-se-vor
ca ale vulturului tinereţile tale. Cel ce face milostenie Domnul şi
judecată tuturor celor ce li se face strâmbătate. Cunoscute a făcut
căile Sale lui Moise, fiilor lui Israel voile Sale. Îndurat şi milostiv este
Domnul, îndelung-răbdător şi mult milostiv. Nu până în sfârşit se va
iuţi, nici în veac se va mânia. Nu după fărădelegile noastre a făcut
nouă, nici după păcatele noastre ne-a răsplătit nouă. Că după
înălţimea cerului de la pământ, a întărit Domnul mila Sa, spre cei ce se
tem de El. Pe cât sunt de departe răsăriturile de la apusuri, depărtat-a
de la noi fărădelegile noastre. În ce chip miluieşte tatăl pe fii, a miluit
Domnul pe cei ce se tem de Dânsul. Că El a cunoscut zidirea
noastră, adusu-şi-a aminte că ţărână suntem. Omul ca iarba, zilele lui
ca floarea câmpului, aşa va înflori. Că duh a trecut într-însul şi nu va fi
şi nu-şi va mai cunoaşte încă locul său; iar mila Domnului din veac şi
până în veac spre cei ce se tem de Dânsul. Şi dreptatea lui spre fiii
fiilor, spre cei ce păzesc aşezământul de lege al Lui, şi-şi aduc aminte
de poruncile Lui ca să le facă pe ele. Domnul din cer a gătit Scaunul
Său, şi Împărăţia Lui pe toţi stăpâneşte. Binecuvântaţi pe Domnul toţi
îngerii Lui, cei puternici la virtute, care faceţi cuvântul Lui, a auzi glasul
cuvintelor Lui. Binecuvântaţi pe Domnul toate puterile Lui, slugile Lui
care faceţi voia Lui, binecuvântaţi pe Domnul toate lucrurile Lui, în tot
locul stăpânirii Lui, binecuvintează suflete al meu pe Domnul.

Psalmul 31
Fericiţi cărora s-au iertat fărădelegile şi cărora s-au acoperit
păcatele. Fericit bărbatul, căruia nu-i va socoti Domnul păcatul, nici
este în gura lui vicleşug. Când am tăcut, topitu-s-au oasele mele în
strigătul meu toată ziua. Că ziua şi noaptea s-a îngreuiat peste mine
mâna Ta, prefăcutu-m-am în uscăciunea verii. Fărădelegea mea am
cunoscut şi păcatul meu n-am acoperit. Zis-am: „Mărturisi-voi
fărădelegea mea Domnului şi Tu ai iertat păgânătatea inimii mele.
Pentru aceasta se va ruga către Tine tot cuviosul în vreme bine
cuvenită, însă un potop de ape multe, către dânsul nu se vor apropia.
Tu eşti scăparea mea de necazul ce mă cuprinde, bucuria mea.
Izbăveşte-mă de cei ce m-au înconjurat…
Doamne Iisuse Hristoase Dumnezeul meu, mult milostive, îţi mulţumesc Ţie,
că prin mărturisirea cea către duhovnicescul meu Părinte, m-ai
învrednicit pe mine păcătosul să iau de la Tine iertarea păcatelor mele.
Ca David cel ce a zis: „Juratu-m-am şi am pus ca să păzesc judecăţile
dreptăţii Tale”, făgăduiesc şi eu înaintea Ta, cu voinţă hotărâtoare a
sufletului meu, că aleg mai bine a muri, decât a face de acum înainte
vreun păcat de moarte şi a amărî cu el bunătatea Ta cea nemăsurată.
Dar de vreme ce voinţa mea este neputincioasă, singură de sine fără
ajutorul Tău, mă rog Ţie fierbinte, să mă întăreşti cu Darul şi ajutorul
Tău, ca să rămân până la sfârşit neschimbat în această hotărâre. Dă-
mi, Doamne, ca cealaltă vreme a vieţii mele să o petrec în pace şi în
pocăinţă, şi să dobândesc în această viaţă Darul Tău, iar în cealaltă
fericirea de veci, pentru rugăciunile prea binecuvântatei Maicii Tale şi
ale tuturor Sfinţilor Tăi. Amin.

Este bine, deasemnea sa va rugati si pentru duhovnicul vostru, cu sinceritate si

frangere de inima:

Rugaciunea arhimadritului Sofronie pentru parintele duhovnic

 Doamne Iisuse Hristoase Fiul Lui Dumnezeu, care pe desfranata si pe talharul i-ai
primit, primeste si rugaciunea mea pentru robul tau, duhovnicul meu (N) ales de Tine sa
poarte povara pacatelor mele in fata Ta, asa cum Tu porti povara lumii intregi in fata
Tatalui Ceresc.
Iarta-i toate greselile lui pentru dragostea si jertfa staruitoare, ca sa pun inceput
bun de pocainta eu, oaia ratacita. Cerceteaza-l degraba si vezi nevoile lui.
Vindeca-l de toata boala si intinaciunea trupeasca si sufleteasca si de slabiciunea
firii celei cazute.
Izbaveste-l de toti vrajmasii vazuti si nevazuti, de tot raul si ispitele ce i-au venit
pentru pacatele mele.
Sporeste-i intelepciunea, indelunga rabdare, linistea, pacea si multumirea
sufleteasca.
Inmulteste-i puterea, sporeste-i blandetea si purtarea de grija si implineste toate
cele de folos lui.
Da-i minte luminata si pricepere sfanta care se pogoara de la Tine, Imparatul
Luminii.
Bine sporeste in el Doamne si daruieste-l sanatos, indelungat in zile, drept
invatand cuvantul adevarului Tau. Amin. (Metanie)
Imparate Ceresc Mangaietorule, deschide stavila cerului si ploua peste duhovnicul
meu (N) belsug de har si bogata mila.
Pogoara-Te asupra lui, odihneste in el pururea si revarsa peste el multimea
indurarilor Tale. Amin. (Metanie)
Maica Domnului, acopera cu Atotputernicul tau Acoperamant pe robul tau,
duhovnicul meu (N) si roaga-te Bunului Dumnezeu sa-l miluiasca pentru rugaciunile tale.
Izbaveste-l de toata ispita trupeasca si sufleteasca, curata-l, tamaduieste-l, intareste-l si
sanatate deplina daruieste-i. Amin. (Metanie)
Cuvioase Parinte Siluane, roaga-te Domnului sa miluiasca si sa mantuiasca pe
duhovnicul meu (N), pentru rugaciunile tale.
Cuvioase Arsenie cel Mare, roaga-te Bunului Dumnezeu sa miluiasca si sa
mantuiasca pe duhovnicul meu (N), pentru rugaciunile tale.
Cele noua Puteri Ceresti, Sfintilor Romani – mucenici si mucenite, cuviosi si
cuvioase – Preacuviosilor Parinti ai nostri si sfintii a caror pomenire se face astazi,
impreuna cu toti sfintii, rugati-va lui Dumnezeu sa miluiasca si mantuiasca pe (N) pentru
rugaciunile voastre.
Amin. Amin. Amin. (Metanii)

Taina hirotoniei (preoţia)

Preotia se săvârseste pe pământ, dar are rânduiala cetelor ceresti.

Si pe foarte bună dreptate, căci slujba aceasta n-a rânduit-o un om sau
înger sau un arhanghel sau altă putere creată de Dumnezeu, ci însusi
Mângâietorul. Sfântul Duh a rânduit ca preotii, încă pe când sunt în
trup să aducă lui Dumnezeu aceeasi slujbă pe care o aduc îngerii în
ceruri. Pentru aceasta preotul trebuie să fie atât de curat ca si cum ar
sta chiar în cer printre puterile cele îngeresti...
Preotii sunt aceia cărora li s-a încredintat zămislirea noastră cea
duhovnicească ; ei sunt aceia cărora li s-a dat să ne nască prin Botez.
Prin preoti ne îmbrăcăm în Hristos (Gal. III, 27) ; prin preoti suntem
îngropati împreună cu Fiul lui Dumnezeu (Rom. VI, 4 ; Col. II, 12) ; prin
preoti ajungem mădularele fericitului cap al lui Hristos (Col. I, 18). Prin
urmare este drept ca preotii să fie pentru noi... mai cinstiti si mai iubiti
chiar decât părintii. Părintii ne-au născut din sânge si din vointa
trupului (Ioan I, 13); preotii însă ne sunt pricinuitorii nasterii noastre
din Dumnezeu, ai acelei fericite nasteri din nou, ai libertătii celei
adevărate si a înfierii după har.
Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre Preotie

Hirotonia (Preotia) este a cincea sfântă Taină a Bisericii, în care, prin

punerea mâinilor si rugăciunea arhiereului, se împărtăseste unor
bărbati, ce s-au pregătit pentru aceasta, harul dumnezeiesc, care dă
puterea de a propovădui cuvântul lui Dumnezeu, de a săvârsi Sfintele
Taine si slujbele bisericesti, si de a conduce pe cei credinciosi la
mântuire.
Sfânta Taină a Preotiei se împărtăseste asadar unor bărbati anume
pregătiti pentru a o primi cu vrednicie. Insusi Mântuitorul Iisus Hristos i-
a ales pe sfintii apostoli si i-a învătat, prin toate câte a făcut între
oameni, cele ale împărătiei lui Dunmezeu. După aceea i-a învrednicit
de deosebita cinste de a propovădui Sfânta Evanghelie si de a săvârsi
fapte minunate. Adresându-se lor, a asezat si Taina Preotiei prin
cuvintele : «Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit si Eu pe voi. Si
zicând acestea, a suflat asupra lor si le-a zis : Luati Duh Sfânt; cărora
veti ierta păcatele, le vor fi iertate si cărora le veti tine, vor fi tinute»
(Ioan XX, 21—23).
Sfintii apostoli, cum aflăm din Sfânta Scriptură, au săvârsit Sfânta
Taină a Preotiei prin punerea mâinilor, adică: «hirotonându-le preoti în
fiecare biserică, rugându-se cu postiri, i-au încredintat pe ei Domnului
în Care crezuseră» (Fapte XIV, 23), dar având grijă «să nu pună prea
degrabă mâinile peste nimem» (1 Tim. V, 22), să fie cu multă grijă,
pentru că Preotia este lucrarea Duhului Sfânt (Fapte XX, 28).
In trei directii se exercită puterea si slujirea preotească si anume:
Puterea învătătorească, adică de a propovădui cuvântul lui Dumnezeu,
Mântuitorul Hristos a dat-o sfintilor apostoli si, prin ei, episcopilor si
preotilor, odată cu cea sfintitoare, prin cuvintele : «Mergând, învătati
toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui si al Fiului si al
Sfântului Duh, învătându-i să păzească toate câte v-am poruncit voua»
(Matei XXVIII, 19—20). Puterea sfintitoare a fost dată si în chip deosebit
la Cina cea de Taină prin cuvintele : «Aceasta — adică Sfânta Euharistie
— să o faceti spre pomenirea Mea» (Luca XXII, 19 ; 1 Cor. XI, 25).
Despre puterea sfintitoare a preotiei vorbeste si sfântul apostol Pavel:
«Asa să ne socotească pe noi fiecare om : ca slujitori ai lui Hristos si ca
iconomi ai tainelor lui Dumnezeu» (1 Cor. IV, 1). Puterea de conducere
duhovnicească le-a fost dată prin cuvintele : «Cel ce vă ascultă pe voi,
pe Mine Mă ascultă, si cel ce se leapădă de voi se leapădă de Mine ; iar
cel ce se leapădă de Mine se leapădă de Cel ce M-a trimis pe Mine»
(Luca X, 16).
Sfintii apostoli au împărtăsit harul Preotiei prin punerea mâinilor
ierarhiei bisericesti, (adică episcopilor, preotilor si diaconilor), având
credinta luminată de Duhul Sfânt că harul hirotoniei, în una din cele
trei trepte, nu-si are izvorul în cel ce pune mâinile, ci în Dumnezeu,
cum ne arată si sfântul Ioan Gură de Aur : «Se pune mâna peste om,
dar toate le face Dumnezeu si mâna Lui se atinge de capul celui ce se
hirotoneste, dacă hirotonia se face cum se cuvine» (sfântul Ioan Gură
de Aur).
Asadar, Preotia este de la Dumnezeu, cum îi scrie si sfântul apostol Pavel
ucenicului său Timotei : «Nu fi nepăsător fată de harul care este întru
tine, care ti s-a dat prin proorocie, cu punerea mâinilor preotimii» (1
Tim. IV, 14). «Te îndemn să tii aprins harul lui Dumnezeu, cel ce este în
tine, prin punerea mâinilor mele» (2 Tim. I, 6).
Taina Sfintei Preotii o poate săvârsi numai episcopul si de partea ei
văzută tine rugăciunea rostită de el:
"Dumnezeiescul har, care pe cele neputincioase le vindecă si pe cele cu lipsă
le împlineste, hirotoneste pe (N) întru diacon (pe diacon întru preot, pe
preot întru episcop...") si punerea mâinilor episcopului slujitor pe capul
celui ce se hirotoneste.
Taina Hirotoniei are trei trepte — toate adeverite de Sfânta Scriptură si de
Sfânta Traditie si bine cunoscute încă din vremea sfintilor apostoli — si
anume : diaconia, preotia si arhieria.
In Faptele sfintilor apostoli în se arată cum a luat fiintă treapta
diaconească, pe urma alegerii si hirotoniei celor sapte diaconi în
Biserica din Ierusalim. «Pe acestia i-au pus înaintea apostolilor, si
rugându-se si-au pus mâinile peste ei» (Fapte VI, 6).
Sfintii apostoli au hirotonit preoti în mai multe cetăti (Fapte XIV, 23) ; de
asemenea, sfântul apostol Pavel a asezat si episcopi, pe care, prin viu
grai si prin scrisori, îi sfătuieste să îndrepteze cele ce mai lipsesc si să
aseze preoti prin cetăti (Tit I,5).
Si sfintii părinti dau mărturie neîntreruptă si netăgăduită despre
cele trei trepte ale Sfintei Preotii, unul din ei scriind: «Supuneti-vă toti
episcopului precum Iisus Hristos Tatălui, si preotilor ca apostolilor,
cinstiti pe diaconi ca pe legea lui Dumnezeu.
Fără episcop nimeni să nu facă ceva din cele ce apartin Bisericii»
(sfântul Ignatie Teoforul, Epistola către smirneni, VIII, 1—2).
Spre Sfânta Preotie poate păsi numai cel ce este găsit vrednic de
primirea ei, după cercetarea lui de către duhovnic prin Taina Sfintei
Spovedanii. Dar harul odată împărtăsit prin hirotonire nu se pierde
niciodată. Cel hirotonit poate fi doar oprit — pentru pricini de abateri de
la buna purtare preoteasc㠗 de la săvârsirea celor sfinte.
Potrivit treptei în care se află, primitorii Sfintei Preotii au puterea să
săvârsească cele sfinte legate strâns de treapta preotiei lor. Astfel,
episcopul are puterea să săvârsească toate Sfintele Taine si toate
slujbele bisericesti, îndeosebi de a hirotoni întru diacon, preot si,
împreună cu încă doi arhierei, întru anhiereu si de a sfinti într-un sobor
de arhierei, Sfântul Mir. Treapta arhierească, venind de-a dreptul de la
apostoli, prin succesiune apostolică sau episcopală, detine plinătatea
celor trei puteri : de a învăta, de a săvârsi cele sfinte si de a conduce
Biserica.
Preotul primeste de la arhiereu, prin hirotonie, darul celor trei puteri:
învătătorească, sfintitoare si de conducere, însă fără dreptul de a
hirotoni si de a sfinti Sfântul Mir si Antimisul.
Diaconul este ajutător al preotului si al episcopului, în întreita lor
activitate, spre mântuirea credinciosilor, neputând săvârsi nici o Taină
si nici o Ierurgie. Pe baza Revelatiei dumnezeiesti, cuprinsă în Sfânta
Scriptură si Sfânta Traditie, Sfânta Biserică ne învată că Taina
hirotoniei a fost instituită de Mântuitorul Hristos si că sfintii apostoli au
împărtăsit harul Hirotoniei numai episcopului, preotului si diaconului.
Acestea sunt cele trei trepte ierarhice avându-si baza în vointa
Mântuitorului.

Taina Cununiei (a Nunţii)

Stăpâne, Doamne Dumnezeul nostru, Sfintitorul nuntii celei de

taină si preacurate, Păzitorul nestricăciunii si Chivernisitorul cel bun al
celor lumesti, Cela ce din început ai zidit pe om si l-ai pus ca pe un
împărat făpturii si ai zis : Nu este bine să fie omul singur, să-i facem
ajutor potrivit pentru el si, pentru aceasta, ai poruncit să lase omul pe
tatăl său si pe mama sa si să se lipească de sotia sa (sotul său) si să
fie amândoi un, trup, iar pe care Dumnezeu i-a unit, omul să nu-i
despartă ; însuti Stăpâne, trimite darul Tău cel ceresc si peste mine
nevrednicul robul Tău (nevrednica roaba Ta) si binecuvintează
căsătoria pe care astăzi o leg înaintea fetei Tale. Curăteste toate
păcatele mele, iartă-mi toate fărădelegile, dezleagă-mi toate greselile
cele ,de voie ,si cele fără de voie ; uneste gândurile, cugetele si inimile
noastre în dragoste nefătarnică si în credintă nestrămutată ;
îndreptează pasii nostri pe cărările Tale, pentru ca să împlmim pururea
voia Ta cea sfântă. Umple casa noastră de toate bunătătile cele de pe
pământ si ne învredniceste să petrecem împreună vietuirea noastră
fără de prihană, ca să sporim spre tot lucrul bun, de folos Patriei si Tie
bineplacut. Păzeste-ne întru toate zilele vietii noastre, ca să plinim cu
inimă curată poruncile Tale si să lăudăm si să preamărim Preacmstitul
si de mare cuviintă numele Tău, al Tatălui si al Fiului si al Sfântului
Duh, acum si pururea si în vecii vecilor. Amin.

A sasea Taină a Bisericii este Sfânta Taină a Nuntii, prin care, după
făgăduinta mirelui si a miresei dată în mod liber in fata preotului, li se
împărtăseste acestora harul dumnezeiesc, care sfinteste insotirea lor
după fire, prefăcând-o într-o desăvârsită si curată legătură
duhovnicească, într-o unire pe viată, după chipul legăturii dintre
Mântuitorul Iisus Hristos si Sfânta Sa Biserică.
Căsătoria a fost randuiă de însusi Dumnezeu încă în Vechiul
Testament. Astfel, în cartea Facerii ni se arată că Ziditorul a toate a
asezat căsătoria chiar de la început, prin cuvintele : «Nu e bine să fie
omul singur; sa-i facem ajutor potrivit pentru. el» (Facere II, 18). El a
binecuvântat însotirea bărbatului cu femeia, zicând : «Cresteti si vă
înmultiti si umpleti pământul si-l stăpâniti (Facere I, 28).
Dar în Noul Testament căsătoria este înăltată si asezată de
Mântuitorul Iisus Hristos în rândul Sfintelor Taine. El a cinstit-o prin
aceea că a luat parte la Nunta din Cana Galileii (Ioan II, 1—11). Iar de
câte ori a găsit bun prilej să grăiască despre căsătorie, El a privit-o ca
Sfântă Taină, subliniând importanta ei prin cuvintele: «Pentru aceea va
lăsa omul pe tatăl său si pe mama sa si se va lipi de femeia sa si vor fi
amândoi un trup, asa încât nu mai sunt doi, ci un trup. Deci ce a
împreunat Dumnezeu omul să nu despartă» (Matei XIX, 5—6).
Credincios următor întru toate Mântuitorului Iisus Hristos, sfântul apostol
Pavel îi îndeamnă pe soti să-si iubească sotiile, precum Hristos a iubit
Biserica, iar pe sotii să fie supuse bărbatilor lor ca Domnului, «pentru
că bărbatul este cap femeii, precum si Hristos este capul Bisericii"
(Efes. V, 23). Si incheie prin cuvintele: Taina aceasta mare este, iar eu
zic în Hristos si în Biserică» (Efes. V, 32).
Asemenea celorlalte Sfinte Taine, si Taina Nuntii se săvârseste în biserică,
mai potrivit în zi de duminică, după Sfânta Liturghie, când obstea
credinciosilor se află în casa lui Dumnezeu. Potrivit poruncii a noua a
Bisericii, nu se fac nunti însă în timpul posturilor si în anumite sărbători
ale anului. Exceptia de la această regulă o poate încuviinta numai
episcopul.
Cununia se încheie pentru intreaga viată a celor ce o primesc ; o poate desface
numai moartea (Matei XIX, 6 ; 1 Cor. VII, 10). Doar necredinciosia unuia
din soti fată de celălalt, o poate desface, căci ea înseamnă nimicirea
iubirii curate dintre soti. Sotul nevinovat poate Incheia o nouă
căsătorie, după desfacerea celei dintâi, asa cum poate face si sotul
rămas văduv prin deces.
Formula Sfintei Taine a Nuntii este :
«Cunună-se robul lui Dumnezeu (N) cu roaba lui Duminezeu (N), în
numele Tatălui si al Fiului si al Sfântului Duh, Amin», săvirsitorul ei fiind
episcopul sau preotul care administrează harul dumnezeiesc.
Primitorii acestei Sfinite Taine sunt credinciosii crestini — bărbati si femei —
care au varsta aratată în legile tării, sunt liberi să-si mărturiseiască
dorinta de a întemeia o familie, care nu sunt înruditi în anumite grade
si au încheiat căsătoria civilă.
Sotii uniti prin Sfânta Taină a Nuntii sunt îndatorati la păstrarea dragostei
curate si a respectului unuia către altul, la cresterea fiilor lor în
temerea de Dumnezeu, la cinstirea Sfintei Biserici si la iubirea Patriei în
care vietuiesc si care lucrează spre binele lor si al semenilor.

Sfantul Ioan Gura de Aur

Căsnicia creştină
Un om înţelept, care a spus multe cuvinte de folos, le-a spus şi pe
acestea: „Femeia şi bărbatul să se înţeleagă bine între ei” (Parafrază la
Înţelepciunea lui Sirah 25, 1). De la început Dumnezeu a avut grijă ca
soţii să trăiască în armonie. De aceea vorbeşte despre amândoi ca şi
când ar vorbi despre unul, şi spune: „Bărbat şi femeie i-a făcut”
(Facerea 1, 27); şi „nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască”
(Galateni 3, 28). Pentru că nu poate exista legătură strânsă între doi
bărbaţi aşa cum este legătura dintre un bărbat şi o femeie.
De aceea şi David, plângând şi jelind pentru moartea bunului său
prieten, Ionatan, pe care-l iubea foarte mult, nu l-a numit tată ori
mamă, frate ori soră, ci a spus: „Iubirea ta mi te-a făcut minune mai
sus decât iubirile femeii” (II Regi 1, 26). Şi într-adevăr, această iubire
este mai presus decât toate. Celelalte iubiri sunt puternice, această
însă este şi puternică şi neofilită. Pentru că există un instinct erotic
care cuibăreşte în natura soţilor şi, fără să înţelegem cum, leagă cele
două trupuri. De aceea încă de la început, din bărbat a provenit
femeia, iar în continuare din bărbat şi femeie au provenit alţi bărbaţi şi
alte femei. Vezi ce legătură a creat Dumnezeu, neîngăduind vreunei
alte firi să pătrundă din afară?
Vezi şi câte altele a încuviinţat? A îngăduit ca sora lui Adam să-i
devină acestuia soţie; sau mai bine-zis, nu sora, ci fiica sa; sau poate
nici fiica lui, ci ceva mai mult, însuşi trupul lui. Iar legătura lor a stabilit-
o direct de la început, ca pe o stâncă, unindu-i într-un singur întreg. De
aceea nici pe femeie n-a făcut-o dintr-o natură străină lui Adam, pentru
ca acesta să nu se lege cu ea ca şi cu o străină, şi nici n-a oprit
căsnicia la unirea lui Adam cu Eva, ca acesta să nu se despartă,
datorită unirii lui cu o singură femeie, de restul neamului omenesc.
Aici s-a întâmplat adică ceea ce se întâmplă cu un copac frumos: are
un trunchi, care se înalţă deasupra rădăcinii şi după aceea se întinde în
multe ramuri. Dacă nu are trunchi şi ramurile ies direct din rădăcină,
nu valorează nimic; iar dacă are doar multe rădăcini, nu-l admiră
nimeni. Aşadar în felul acesta Dumnezeu, dintr-un singur om, Adam, a
făcut să se nască tot neamul omenesc, la fel ca ramurile din trunchiul
copacului. Şi pentru ca iubirea să nu se micşoreze, ci să se întindă la
toată omenirea, n-a îngăduit ca oamenii să se căsătorească cu surori şi
fiice, impunându-ne despărţirea de rudele noastre. De aceea se spune:
„Acela Care i-a făcut de la început, bărbat şi femeie i-a făcut” (Matei
19, 4).
Din acestea provin mari lucruri bune dar şi mari lucruri rele pentru familii
şi societăţi. Pentru că iubirea dintre bărbat şi femeie constituie, mai
mult decât orice altceva, cea mai puternică legătură din viaţa noastră.
Datorită acesteia mulţi oameni încep a se război şi chiar şi sufletele şi
le vând şi le jertfesc.
Aşadar nu întâmplător şi zadarnic a vorbit Pavel despre această
chestiune, spunând: „Femeile să li se supună bărbaţilor lor precum
Domnului” (Efeseni 5, 22). De ce oare? Pentru că dacă soţii
convieţuiesc în bună înţelegere, atunci şi copiii lor vor creşte bine şi
vecinii se vor desfăta de mireasma vieţii lor creştine şi prietenii lor se
vor bucura şi rudele lor se vor mândri. Dar dacă se întâmplă invers,
toate se vor învălmăşi, toate vor fi tulburi şi confuze. Se întâmplă adică
şi aici ce se întâmplă într-o armată: Când generalii ei au legături
liniştite şi conlucrează armonios, armata merge bine şi poartă biruinţe;
însă când aceştia nu se înţeleg şi se ceartă, toată armata se întoarce
cu susu-n jos. Aşadar de aceea spune: „Femeile să li se supună
bărbaţilor lor precum Domnului”.
Însă cum se face că Scriptura într-un alt loc spune: „Dacă vine
cineva la mine şi nu urăşte pe femeie şi pe bărbat, nu poate fi ucenicul
Meu”? (Parafrază la Matei 14, 26). Dacă femeile trebuie să li se supună
bărbaţilor lor precum Domnului, cum de în altă parte le cere să se
lepede de ei pentru Domnul? Citind cu atenţie ambele fragmente, veţi
constata că unul nu-l contrazice pe celălalt. Sunt valabile în paralel
amândouă. Adică ce vrea să spună aici Apostolul? Sau „să vă supuneţi
bărbaţilor voştri, ştiind că aşa Îl veţi sluji pe Domnul” sau „să-i ascultaţi
pe bărbaţii voştri, considerând, ca ucenice ale lui Hristos, că faceţi voia
Lui”. Pentru că, dacă cel care nu se supune puterii statului şi
autorităţilor se împotriveşte ordinii pe care a aşezat-o Dumnezeu, mult
mai mult femeia care nu se supune bărbatului ei calcă porunca
dumnezeiască.
Să considerăm deci că bărbatul este capul şi femeia trupul, după
cum o arată şi acest pasaj apostolic: „Bărbatul este cap femeii (adică
cârmuitor), aşa cum şi Hristos îi este cap Bisericii, El Mântuitorul
trupului. Dar aşa cum Biserica I se supune lui Hristos, tot astfel şi
femeile să le fie întru toate bărbaţilor lor” (Efeseni 5, 23-24).
Tu, bărbatul, îl auzi pe Pavel, care o povăţuieşte pe femeie să ţi
se supună ţie, şi-l lauzi şi-l admiri. Auzi însă ce spune mai jos:
„Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre aşa cum şi Hristos a iubit Biserica
şi pe Sine S-a dat pentru ea” (Efeseni 5, 25). Ai văzut mai înainte un
model de supunere? Vezi acum şi modelul de iubire. Vrei ca femeia să
ţi se supună aşa cum Biserica i se supune lui Hristos?
Poartă-i şi tu ei de grijă, aşa cum Hristos îi poartă de grijă Bisericii.
Şi dacă trebuie să-ţi jertfeşti viaţa pentru ea, să fii făcut bucăţi de o
mie de ori, să le suferi şi să le rabzi pe toate, nu refuza s-o faci. Căci
nici măcar aşa nu vei face ceva egal cu ceea ce a făcut Hristos pentru
Biserică, de vreme ce tu vei suferi acestea pentru cea cu care eşti unit,
iar Domnul a suferit pentru cea care s-a întors împotriva Lui şi L-a
nesocotit. Aşadar pe când Hristos, nu cu ameninţări, nu cu huliri, nu cu
spaime, ci cu multă iubire şi blândeţe, cu grijă şi jertfă a reuşit să
inspire încredere celei care atât de mult L-a necăjit, aşa să faci şi tu,
aşa să te porţi cu femeia ta. Dacă nu-ţi acordă atenţie, dacă te înfruntă
cu mândrie, dacă te nesocoteşte, vei putea s-o îndreptezi prin marea
ta purtare de grijă, prin dragostea şi bunătatea ta, nu prin mânie şi
înfricoşare.
Doar pe un slujitor îl poţi cuminţi în felul acesta, sau poate că nici pe
el, pentru că se va înfuria degrabă şi va înceta să te mai slujească. Pe
tovarăşa ta de viaţă, pe mama copiilor tăi, pe temelia oricărei bucurii
din familie, nu trebuie s-o îndreptezi cu sălbăticie şi ameninţări, ci cu
iubire şi bune maniere.
Ce căsnicie mai e asta, când femeia tremură în faţa bărbatului
său? Şi de ce afecţiune familială se va bucura bărbatul, când trăieşte
cu o femeie pe care o exploatează ca pe o roabă? Şi dacă păţeşti ceva
datorită ei, să nu i-o reproşezi. Nici Hristos n-a făcut aşa ceva. „Şi pe
Sine S-a dat pentru ea”, zice, „ca s-o sfinţească, curăţin- d-o…”
(Efeseni 5, 25-26). Prin urmare era necurată, avea slăbiciuni, era urâtă
şi josnică.
Orice femeie ai lua, nu va fi ca Biserica, pe care Hristos a ales-o ca Mireasă a
Lui, şi nici nu se va deosebi de tine atât cât se deosebea aceea de
Hristos. Şi cu toate acestea, Domnul n-a simţit repulsie faţă de ea şi
nici n-a scârbit-o pentru marea ei urâţenie. Şi vrei să pricepi cât de
mare era urâţenia ei? Auzi ce spune Apostolul: „Altădată eraţi
întuneric” (Efeseni 5, 8). Vezi cât de neagră era? Există ceva mai negru
decât întunericul? Iată însă şi necuviinţa ei: „Că noi eram cândva fără
de minte… petrecându-ne viaţa în răutate şi invidie” (Tit 3, 3).
Iată şi necurăţia ei: „Eram neascultători, rătăciţi, slujind poftelor
şi feluritelor desfătări…” (Tit 3, 3). Şi totuşi, deşi Biserica avea atâtea
slăbiciuni, Hristos S-a dat pe Sine morţii pentru ea, de parcă era una
bună, frumoasă, vrednică de admirat. Pavel, fiind uimit de acest lucru
şi admirându-l, spunea: „Hristos a murit pentru noi, oamenii nelegiuiţi.
Cu greu va muri cineva chiar şi pentru un drept. Dar Dumnezeu,
depăşind aceste hotare, şi-a arătat iubirea faţă de noi prin aceea că
Hristos a murit pentru noi pe când noi eram încă păcătoşi” (Parafrază
la Romani 5, 6-8).
Şi în vreme ce în starea asta era când a luat-o pe mireasa Lui,
Biserica, a curăţit-o, a împodobit-o, a îmbăiat-o. Voia în felul acesta „ca
s-o sfinţească, curăţind-o prin baie de apă întru cuvânt, ca s-o
înfăţişeze Sieşi Biserică slăvită, fără să aibă pată sau creţuri sau
altceva de acest fel, ci să fie sfântă şi fără prihană” (Efeseni 5, 26-27).
Aşadar a curăţit-o prin baie de apă. Dar şi „întru cuvânt”, zice. Care
cuvânt? „În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”. Şi nu numai
că a împodobit-o, dar a şi slăvit-o, a făcut-o strălucitoare, „fără pată
sau creţuri sau altceva de acest fel”.
Şi noi, aşadar, această frumuseţe să o cerem. Şi dacă o
nădăjduim, vom putea s-o dobândim. De aceea nu cere de la femeie
cele ce nu sunt ale ei. Vezi cum Biserica le-a luat pe toate de la
Domnul. De la El s-a făcut slăvită şi strălucitoare. Să nu simţi
respingere faţă de femeie pentru că s-a nimerit să nu fie frumoasă.
Ascultă ce zice Scriptura: „Albina e mică printre zburătoare, dar rodul
muncii ei întrece orice dulceaţă” (Înţelepciunea lui Sirah 11, 3). Făptură
a lui Dumnezeu este şi femeia. Prin respingerea ta n-o jigneşti pe ea, ci
pe Ziditorul ei. Ce are ea al ei? Nu i le-a dat pe toate Domnul? Dar nici
pe femeia frumoasă să n-o lauzi, să n-o admiri.
Admiraţia pentru una şi nesocotirea celeilalte arată că omul acela
e desfrânat. Să cauţi frumuseţea sufletului şi să-L imiţi pe Mirele
Bisericii. Frumuseţea trupească, dincolo de faptul că este plină de
mândrie, provoacă gelozie, şi deseori chiar bănuieli neîntemeiate. Nu
dăruieşte însă, şi plăcere? Pentru puţin, da; pentru o lună sau două,
sau cel mult pentru un an; mai târziu, însă, nu. Pentru că, datorită
obişnuinţei, nu te mai preocupă frumuseţea, care însă întreţine
mândria femeii. Aşa ceva nu se întâmplă în cazul unei femei care nu
are frumuseţe exterioară, însă are frumuseţe lăuntrică. Acolo este
normal ca plăcerea şi iubirea soţului să rămână de la început şi până la
sfârşit nemicşorate, întrucât provin din frumuseţea sufletului, nu a
trupului.
Există ceva mai frumos decât stelele cerului? Un trup mai alb ca
al lor nu poţi găsi. Ochi mai strălucitori nu-mi poţi arăta. Când
Dumnezeu a zidit stelele, îngerii le-au admirat plini de uimire. Şi noi
acum le admirăm, însă nu atât de mult, aşa cum o făceam când le-am
văzut pentru prima oară. Aceasta este obişnuinţa. Micşorează uimirea,
şi prin urmare şi admiraţia şi atracţia. Gândi- ţi-vă acum cât de mult
este valabil acest lucru în cazul femeii. Iar dacă se întâmplă s-o afle şi
vreo boală, toate au pierit. Iată de ce de la femeie trebuie să cerem
bunătate, cumpătare, responsabilitate şi sinceritate. Acestea sunt
însuşirile frumuseţii sufleteşti. Frumuseţe trupească să nu cerem. Nu-i
vezi pe atâţia şi atâţia care şi-au luat femei frumoase, cum şi-au
distrus vieţile în chip jalnic? Şi nu-i vezi pe alţii, care fără să aibă femei
frumoase au trăit foarte fericiţi?
Însă nici femeie bogată să nu căutăm. Nimeni să nu aştepte să
devină bogat prin căsătorie. Vrednică de scârbă şi de nesocotire este o
asemenea îmbogăţire. În plus, cum spune Apostolul, „Cei ce vor să se
îmbogăţească, aceia cad în ispită şi în cursă şi în multe pofte nebuneşti
şi vătămătoare, care-i cufundă pe oameni în ruină şi-n pierzare” (I
Timotei 6, 9).
De la femeie, deci, să nu ceri bani, ci virtuţi. E cu putinţă să fii
nepăsător faţă de cele importante şi să te îngrijeşti de cele lipsite de
importanţă? Din păcate însă, cu toate facem aşa. Dacă dobândim copil,
ne interesează nu de cum va deveni om bun, ci de cum îi vom asigura
averi; nu de cum va dobândi bune maniere, ci de cum va agonisi multe
venituri. În profesia noastră, la fel, nu ne preocupăm de cum s-o
practicăm cinstit, ci de cum ne va aduce mari câştiguri. Aşadar toate
se fac pentru bani. Ne-a cuprins iubirea de arginţi, şi de aceea mergem
spre pieire.
„Aşa sunt datori bărbaţii să-şi iubească femeile”, continuă
Apostolul, „ca pe propriile lor trupuri. Cel ce-şi iubeşte femeia, pe sine
se iubeşte. Că nimeni vreodată nu şi-a urât trupul; dimpotrivă, fiecare îl
hrăneşte şi-l îngrijeşte, precum şi Hristos Biserica; pentru că noi
suntem mădulare ale trupului Său, din carnea Lui şi din oasele Lui”
(Efeseni 5, 28-30). Ce vrea să spună prin aceste cuvinte? Ne
proiectează o imagine mai puternică, un exemplu mai viu. Totodată ne
conduce mai aproape şi cu mai multă limpezime de încă o îndatorire a
noastră.
Ca să nu spună cineva că, „Acela Dumnezeu a fost şi S-a dat pe
sine”, de aceea Pavel zice: „Aşa sunt datori şi bărbaţii…”. Prin urmare
nu e vorba de o harismă, de un dar, ci de o îndatorire, de o obligaţie.
După ce zice, „să-şi iubească femeile ca pe propriile lor trupuri”,
adaugă: Căci „nimeni vreodată nu şi-a urât trupul; dimpotrivă, fiecare îl
hrăneşte şi-l îngrijeşte”. Şi cum este femeia trup al tău? Citim în cartea
„Facerii” că, atunci când Adam s-a trezit şi a văzut-o pe femeia pe care
Dumnezeu a plăsmuit-o din coasta lui, a spus: „De data aceasta iată os
din oasele mele şi carne din carnea mea!” (Facere 2, 23). Aşadar aşa
cum Domnul îngrijeşte cu blândeţe de Biserică, adică de noi toţi,
pentru că suntem mădulare ale Lui, trup al Lui şi oase ale Lui – şi asta
o cunoaştem bine noi, cei ce participăm la Sfintele Taine –, la fel şi
bărbatul este dator să se îngrijească cu blândeţe de soţia lui, pentru că
din el s-a zidit, este bucată din trupul lui.
„De aceea”, spune Scriptura, „va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa
şi se va lipi de femeia sa şi cei doi (prin căsătorie) vor fi un trup”, un
singur om (Facerea 2, 24; Efeseni 5, 31). Iată şi al treilea motiv. Aici se
arată că bărbatul, după ce-i părăseşte pe cei care l-au născut, se
lipeşte de femeie. De aici înainte trupul, tatăl şi mama, nasc copil care
se plăsmuieşte din unirea seminţelor lor. Încât toţi trei sunt un singur
trup, aşa cum şi noi la fel suntem un trup cu Hristos. Aşadar câtă iubire
ai pentru tine, atâta iubire vrea Dumnezeu să ai şi pentru femeia ta. Nu
vedeţi că şi în trupul nostru există multe lucruri nedesăvârşite şi multe
lipsuri? Unul are picioarele strâmbe, altul mâinile paralizate, un al
treilea are vreun mădular bolnav etc. Însă nici nu se poartă rău cu
mădularul acela, nici nu-l taie; dimpotrivă, îl îngrijeşte şi-l ocroteşte
mai mult decât pe mădularele sănătoase, şi motivul este lesne de
înţeles.
Aşadar iubeşte-o pe femeia ta tot aşa cum te iubeşti şi pe tine.
Nu numai pentru că bărbatul şi femeia au aceeaşi fire, ci şi dintr-o altă
pricină, mai însemnată: Deoarece nu mai sunt două trupuri separate, ci
unul singur; şi bărbatul este capul, iar femeia trupul. După cum spune
apostolul Pavel într-o altă epistolă de-a sa, „Hristos este capul oricărui
bărbat, iar capul femeii este bărbatul, iar capul lui Hristos este
Dumnezeu” (I Corinteni 11, 3). Însă aşa cum spune, că „capul lui
Hristos este Dumnezeu”, la fel zic şi eu că, după cum noi suntem un
trup, aşa este şi Hristos cu Tatăl. Prin urmare şi Tatăl este capul nostru.
Ne aduce şi două exemple, unul despre trup şi altul despre Hristos.
De aceea şi adaugă: „Taina aceasta” – adică cea care spune că
bărbatul şi femeia vor deveni un trup – „mare este; iar eu zic, în Hristos
şi în Biserică” (Efeseni 5, 32). Se referă la legătura dintre Hristos şi
Biserică, pentru că şi Acela L-a lăsat pe Tatăl Său, s-a arătat ca om pe
pământ, s-a unit cu mireasa (Biserica), adică cu noi, şi s-a făcut un duh
cu ea – cu noi, căci „cel ce se lipeşte de Domnul este un duh cu El” (I
Corinteni 6, 17). Şi este taină mare, pentru că omul pe tatăl lui, care l-a
născut şi l-a crescut, pe mama lui, care în dureri înfricoşătoare l-a adus
pe lume, pe părinţii lui, care i-au făcut atât bine şi l-au ocrotit atâţia
ani, pe aceştia îi părăseşte. Şi ce face? Se lipeşte de o femeie care cu
puţin înainte îi era necunoscută, cu care nu avea nimic în comun. Cu
adevărat, mare taină! Iar părinţii nu numai că nu regretă că se
întâmplă acest lucru, ci se şi bucură şi cheltuiesc cu bunăvoinţă bani
pentru nuntă.
Negrăită taină! Necercetată taină! A profeţit-o şi Moise în cartea
„Facerii” (2, 23-25). A propovăduit-o acum cu glas tare Pavel, zicând că
se referă la legătura dintre Hristos şi Biserică.
„Dar şi în ceea ce vă priveşte, fiecare din voi să-şi iubească
femeia ca pe sine însuşi, iar femeia spre bărbat să se-nfioare” (Efeseni
5, 33). Nu se arată aici doar dragoste, ci şi respect. Nefiind stăpân al
familiei, femeia nu trebuie să ceară aceeaşi cinstire cu a stăpânului,
bărbatul, de vreme ce este mai jos ca el. Dar nici bărbatul nu trebuie
să-şi nesocotească femeia pentru că aceasta i se supune, căci ea este
trupul; şi dacă capul nesocoteşte trupul, va pieri şi el împreună cu
acela. De aceea bărbatul trebuie să-i ofere femeii iubirea lui ca o
răsplată a supunerii ei. Şi capul este necesar, şi trupul. Trupul pune în
slujba capului mâinile, picioarele, şi toate celelalte mădulare ale sale,
iar capul se îngrijeşte de trup şi-l ocroteşte. Nu există lucru mai bun
precum căsnicia şi conlucrarea de acest fel: respect din partea femeii,
iubire din partea bărbatului. Desigur, femeia care-l respectă pe bărbat
îl şi iubeşte. Îl respectă ca pe capul ei şi-l iubeşte ca pe un mădular, de
vreme ce şi capul este tot un mădular al trupului.
Aşadar în felul acesta Dumnezeu a stabilit ca femeia să i se
supună bărbatului, ca să existe pace şi înţelegere între ei. Căci nicăieri
unde sunt mai mulţi stăpâni nu există pace. Unul trebuie să fie
stăpânul. Aceasta o observăm peste tot. Oricum, acolo unde există
oameni duhovniceşti există şi pace. De pildă, primii creştini ai
Ierusalimului erau cinci mii de oameni, dar aveau o inimă şi un suflet.
Şi nimeni nu considera că vreunul din bunurile lui era al său, ci se
supuneau unul altuia. Acest lucru arată înţelepciune şi respect faţă de
Dumnezeu.
Fii cu luare-aminte însă, la faptul că Apostolul stăruie mai mult pe iubire
decât pe respect. E firesc. Căci atunci când există iubire între soţi,
pentru toate problemele se găsesc soluţii. Bărbatul care-şi iubeşte
femeia sa, chiar dacă ea ar fi neîmblânzită, o va răbda. În căsnicie,
înţelegerea fără iubire nu se poate realiza.
Iar dacă la prima vedere poziţia femeii pare dezavantajată,
deoarece i-a fost poruncit să arate respect faţă de bărbatul ei, în
realitate poziţia este avantajată, căci bărbatului i s-a poruncit să fie
înzestrat cu ce-i mai important, cu iubirea. Ce trebuie să se întâmple,
însă, dacă femeia nu-l respectă pe bărbat? Şi într-o asemenea
împrejurare, acesta are datoria s-o iubească. Dacă ceilalţi nu-şi fac
îndatoririle lor, noi trebuie să le facem. Zice, de pildă, „să vă supuneţi
unul altuia întru frica lui Hristos” (Efeseni 5, 21). Porunca se referă la
amândoi. Ce însemnătate are, aşadar, dacă unul nu se supune? Tu să
asculţi de legea lui Dumnezeu. Femeia, chiar dacă soţul său n-o
iubeşte, este datoare să-l respecte, ca să nu încalce îndatorirea ei. Şi
când fiecare îşi duce la îndeplinire îndatorirea, atunci căsnicia lor este
creştină, este duhovnicească, nu trupească.
Dar să ţii seama de un lucru, bărbate, că, atunci când Apostolul a
poruncit soţiei tale să-ţi arate respect, a vorbit despre respectul care
se cuvine unei femei libere, nu unei sclave. Am spus-o, femeia este
trupul tău. Dacă vrei să aibă respect de roabă, atunci îţi necinsteşti
trupul şi te insulţi pe tine însuţi. Care este conţinutul respectului
acestuia? Să nu-ţi vorbească împotrivă, să nu se răzvrătească, să nu
vrea să fie stăpână în casă. E de ajuns ca respectul ei să se limiteze la
acestea. Dacă tu o iubeşti, cum ţi-a poruncit Dumnezeu, vei izbuti mai
multe. Căci firea femeiască este oarecum mai slabă şi are nevoie de
ajutor, ocrotire, blândeţe, purtare de grijă. Pe toate să i le oferi, pe
toate să le faci de dragul ei, chiar şi la chinuri să te supui.
Femeia stă pe lângă stăpânul casei. Are şi ea putere asemănătoare cu
cea a bărbatului. Bărbatul, însă, are ceva mai mult, un lucru izbăvitor
pentru familie. A primit rangul de a fi cap al trupului, aşa cum este
Hristos cap al Bisericii, nu numai de a o iubi şi îngriji pe femeie, dar şi
s-o călăuzească spre bine, „ca s-o înfăţişeze…”, zice, „sfântă şi fără de
prihană” (Efeseni 5, 27). Şi dacă el se va îngriji ca femeia să
dobândească sfinţenie şi neprihănire, toate celelalte vor veni de la
sine. Dacă le cere pe cele dumnezeieşti, cele omeneşti vor urma foarte
uşor, şi în casă vor domni ordinea, pacea, evlavia.
Aşadar Apostolul a spus că toate problemele căsniciei pot fi
rezolvate, dacă bărbatul îşi iubeşte femeia şi femeia îşi respectă
bărbatul. N-a explicat însă în ce fel se vor realiza acestea. Vă voi
explica eu: Nesocotind banii, năzuind la virtuţile sufletului şi având
frică de Dumnezeu.
„Orice va făptui cineva, bun sau rău, va fi răsplătit pe măsură de
Domnul” (Parafrază la Efeseni 6, 8). Aşadar nu de dragul ei, ci de
dragul lui Hristos şi ascultând de El s-o iubească pe femeia lui. Dacă se
gândeşte aşa, ispita sau cearta nu se vor cuibări între ei. Femeia să nu
creadă pe nimeni când soţul ei este vorbit de rău. Dar nici nu trebuie
să urmărească bănuitoare unde intră şi de unde iese tovarăşul său de
viaţă.
Bărbatul, de asemenea, nu trebuie să îngăduie calomnii despre
femeia sa, însă nici să nu-i nască bănuieli prin purtarea lui. De ce,
omule, rătăceşti de colo-colo toată ziua şi te aduni acasă abia seara,
fără să-i dai explicaţii mulţumitoare soţiei tale? Dacă-ţi va reproşa asta,
să nu-ţi pară rău. Reproşurile ei dovedesc iubire, nu îndrăzneală şi
răceală. Şi iubirea ei pentru tine o face să-i fie teamă. Îi e teamă ca nu
cumva vreo alta să i te răpească, ca nu cumva să-i ia tot ce are mai de
preţ, ca nu cumva să-i rupă legătura căsniciei. Eşti dator deci să faci
tot ce poţi pentru a n-o amărî pe femeia ta.
Dar nici femeia nu trebuie să-l nesocotească pe bărbatul ei pentru
vreun motiv, mai ales dacă este sărac. Să nu cârtească şi să nu
hulească, spunând, de pildă, „Laşule şi fricosule, leneşule,
nesârguinciosule şi somnorosule! Cutare, chiar dacă se trage dintr-o
familie săracă, prin multe osteneli şi primejdii a făcut avere mare. Şi
iată, femeia lui poartă haine scumpe, umblă cu trăsura, are atâţia
slujitori, iar eu te-am luat pe tine, care eşti măcinat de sărăcie şi
trăieşti fără rost!”. Femeia nu trebuie să-i spună bărbatului ei
asemenea vorbe. Trupul nu se răzvrăteşte împotriva capului, ci i se
supune. Însă cum va răbda sărăcia?
De la cine va afla mângâiere? Să se gândească la femeile mai sărace
ca ea. Să cugete câte fete provenite din familii bune, nu numai că n-au
primit nimic de la bărbaţii lor, ci şi-au cheltuit şi averea lor pentru ei.
Să socotească primejdiile care însoţesc o astfel de bogăţie, şi va
prefera atunci viaţa săracă dar liniştită. În general, dacă-şi iubeşte
soţul, nu va grăi nicicând cârteli sau vorbe de ocară la adresa lui. Va
prefera să-l aibă lângă ea fără averi, decât să fie bogat dar ea să
trăiască în nesiguranţa şi neliniştea care însoţesc lucrările
negustoreşti.
Nici bărbatul însă, auzind cârtelile şi ocările femeii sale, nu
trebuie s-o înjure sau s-o lovească, sub pretext că are putere asupra ei.
Mai bine s-o sfătuiască şi s-o povăţuiască liniştit, fără ca vreodată să
ridice mâna asupra ei. S-o înveţe filozofia cerească, creştină, care este
adevărata bogăţie. S-o înveţe nu numai prin cuvinte, ci şi prin fapte, că
sărăcia nu este deloc rea. S-o înveţe să nesocotească slava şi să
iubească smerenia; şi atunci ea nici cârteli n-ar mai rosti, nici bani nu
şi-ar mai dori. S-o înveţe să nu iubească bijuterii de aur şi hainele
luxoase şi multele parfumuri, nici să nu-şi dorească în casă mobilă
scumpă şi podoabe de prisos. Toate acestea vădesc zădărnicie şi
prostie. Podoabele ei şi ale casei sale să fie buna cuviinţă şi decenţa. Şi
ea şi casa în care locuieşte să fie înmiresmate de mireasma
înţelepciunii şi a virtuţii.
Aşadar s-a terminat sărbătoarea nunţii? Au plecat invitaţii? Ai rămas
numai cu mireasa, soţia ta? Nu arunca imediat de pe tine seriozitatea,
aşa cum fac bărbaţii desfrânaţi. Păstreaz-o pentru multă vreme, şi
mare câştig vei avea. Acum, în prima perioadă a căsniciei, înainte de a
vă cunoaşte bine şi a căpăta libertate în relaţia voastră, când femeia
este stăpânită de o anume ruşinare şi reţinere, este ocazia cea mai
bună s-o modelezi după tine şi să-i impui, în chip delicat şi cuminte,
principiile tale. Căci, când femeia va prinde curaj, le va învălmăşi pe
toate. Bine ar fi, deci, să menţii sfiala ei cât mai mult cu putinţă. Şi cum
vei face asta? Când şi tu arăţi că nu ai mai puţină reţinere ca ea; când
vorbeşti puţin, când eşti serios şi înţelept. Astfel te va asculta şi va
accepta, vrând-nevrând, cele pe care i le vei spune. Dar şi mai
binevoitor le va primi dacă-i vei arăta din belşug iubirea ta; căci nimic
altceva nu contribuie atât de mult la a convinge un om de cuvintele
noastre, cât dacă înţelege că i le-am spus cu dragoste şi din dragoste.
Şi cum îi vei arăta iubirea ta? Spunându-i, de exemplu: „N-am
vrut să iau de soţie o altă femeie, care poate ar fi fost mai bogată sau
mai gospodină. Te-am ales pe tine pentru caracterul, cuminţenia,
blândeţea şi înţelepciunea ta. Căci am învăţat să nesocotesc bogăţia
ca pe ceva zadarnic, ceva pe care-l dobândesc tâlharii, oamenii imorali
şi înşelători. Pe mine m-a atras virtutea sufletului tău, pe care o prefer
în locul vreunei alte bogăţii. O fată înţeleaptă, care trăieşte în evlavie,
merită cât lumea întreagă. De aceea te-am iubit, te iubesc şi te pun
mai presus de viaţa mea. Viaţa de aici este deşartă. Mă rog, aşadar, la
Dumnezeu şi fac tot ce pot ca să ne învrednicim să ne trăim viaţa
astfel încât şi în împărăţia cerurilor să fim împreună. Căci viaţa
pământească este şi scurtă şi provizorie, însă dacă ne vom învrednici
s-o petrecem făcându-ne plăcuţi lui Dumnezeu, vom fi veşnic împreună
cu Hristos, desfătându-ne în fericire negrăită.
Eu mai presus de toate pun iubirea pentru tine, şi nimic nu-mi va fi atât de
neplăcut şi greu decât să mă cert vreodată cu tine. Şi dacă ar trebui să
le pierd pe toate şi să devin sărac sau să mă aflu în primejdie sau să
păţesc orice, pe toate le voi îndura cu răbdare, e de ajuns să ştiu că
legăturile dintre noi doi sunt bune. Dar e necesar să faci şi tu la fel.
Dumnezeu vrea ca legătura iubirii noastre să fie reciprocă şi
nedespărţită. Auzi ce spune Scriptura: „Va lăsa omul pe tatăl său şi pe
mama sa şi se va lipi de femeia sa”. Să nu avem, deci, nici o pricină de
împuţinare a sufletului. Piară toţi banii, slujitorii şi cinstirile! Eu mai
presus de toate pun iubirea pe care o am pentru tine”.
Cuvintele acestea vor fi preţuite de femeie mai mult decât mulţimi de
comori şi de bogăţii! Să-i spui c-o iubeşti, fără să te temi că vreodată
se va răsfăţa sau se va folosi în chip rău de vorbele astea. Femeile
necuviincioase, care se duc cu unul şi cu altul, e firesc să se răsfeţe la
auzul unor asemenea cuvinte. O fată bună, însă, nu numai că nu se va
înfumura, ci se va şi smeri. Arată-i că-ţi place mult să stai cu ea, că
preferi să rămâi acasă de dragul ei, decât să te întâlneşti cu prietenii
tăi. S-o cinsteşti mai mult decât pe prietenii tăi, mai mult chiar şi decât
pe copiii voştri. Şi pe aceştia, de dragul ei să-i iubeşti. Dacă face ceva
bun, s-o lauzi şi s-o admiri. Dacă va cădea în vreo greşeală, s-o
povăţuieşti şi s-o îndreptezi într-o manieră delicată.
 Să faceţi rugăciuni împreună. La biserică să mergeţi amândoi.
Dacă se întâmplă să vă afle sărăcia, adu-i aminte soţiei tale că Sfinţii
Apostoli Petru şi Pavel, care sunt mai presus de toţi împăraţii şi
bogătaşii, şi-au petrecut viaţa în foame şi sete. Arată-i că nici un necaz
din viaţă nu este înfricoşător, fără doar să ne împotrivim lui Dumnezeu
şi voii Sa.
Dacă te comporţi în felul acesta în căsnicia ta şi acestea o înveţi
pe soţia ta, nu vei fi mai prejos decât un monah. Şi dacă vrei ca
vreodată să oferi un prânz şi să faci un praznic, nu invita oameni
necuvioşi şi imorali. Găseşte un sărac sfânt, care, intrând în casa ta, va
aduce cu el toată binecuvântarea lui Dumnezeu, şi pe acesta invită-l.
Să spun şi altceva? Nimeni să nu facă greşeala să-şi ia soţie mai
bogată ca el. Mai săracă să ia. Căci cea care este mai bogată, intrând
în casă, se va purta în chip neplăcut. Cu aerul bogăţiei sale, va vorbi
urât, va cere multe, va risipi fără rost. Iar dacă bărbatul ei va îndrăzni
să-i spună câteva vorbe, îi va răspunde cu neruşinare: „Nu cheltuiesc
dintr-ale tale, ci dintr-ale mele!”.
Ce spui, doamnă? Ale tale? Care ale tale? Există vreun cuvânt mai
necuviincios decât acesta? Acum, că te-ai măritat, nu mai ai un trup al
tău, dar ai banii tăi? Prin căsătorie tu şi soţul tău aţi devenit un trup, un
singur om, şi spui încă „ale mele”? Cuvântul acesta blestemat şi
mizerabil a fost adus de diavol în lume. Toate cele care sunt necesare
în viaţă, Dumnezeu ni le-a dat la toţi. Nu poţi spune „lumina mea”,
„soarele meu”, „apa mea”. Toate sunt obşteşti, să nu fie aşa şi cu
banii? Of, iubirea asta de arginţi! Să piară de o mie de ori banii; sau
poate că nu banii, ci mentalitatea acelora care nu ştiu să mânuiască
cum trebuie banii şi-i preţuiesc mai presus decât toate lucrurile.
Şi despre acestea s-o înveţi pe femeia ta, însă cu mult drag.
Această povaţă de virtute în sine este grea şi neplăcută, şi de aceea
trebuie să fie dată în chip plăcut. Mai presus de toate acest lucru să-l
dezrădăcinezi din sufletul ei, pe „al meu” şi „al tău”. Şi dacă-ţi va
spune vreodată „ale mele”, să-i răspunzi: „Care sunt ale tale? Căci eu
nu le ştiu. Eu n-am nimic al meu. Aşadar cum spui „ale mele”, de
vreme ce toate sunt ale tale?”. Dăruieşte-i-le pe toate. Nu facem aşa şi
cu copiii? Când iau ceva pe care-l ţinem în mâini şi apoi vor să mai ia şi
altceva, le spunem cu îngăduinţă: „Da, şi ăsta e tot al tău, şi ăla e tot
al tău”. Aşa să faci şi în cazul femeii, căci are minte copilăroasă. Ţi-a
spus „ale mele”? Spu-ne-i: „Toate ale tale sunt, şi eu sunt al tău”. Nu
sunt cuvinte linguşitoare, ci cuvinte înţelepte. În felul acesta vei putea
să-i potoleşti mânia şi să stingi ţinerea de minte a răului. Spune-i deci:
„Şi eu al tău sunt!”. De altfel aceasta este şi porunca pe care a lăsat-o
apostolul Pavel: „Bărbatul nu este stăpân pe trupul său, ci femeia” (I
Corinteni 7, 4).
Dacă eu nu sunt stăpân pe trupul meu, ci tu, cu mult mai mult nu
sunt stăpân pe bani. Spunând aceasta ai liniştit-o, ai făcut-o sluga ta, ai
legat-o strâns, dar şi pe diavol l-ai ruşinat. Şi niciodată să nu-i vorbeşti
urâcios şi cu răceală, ci în chip dulce, cu cinstire şi cu multă dragoste.
Dacă o cinsteşti tu, nu va avea nevoie de cinstirea altora. S-o pui mai
presus de toţi, s-o iei cu binişorul, s-o lauzi. Astfel nu va fi atentă decât
la tine. Pune-i în inimă frica de Dumnezeu, şi toate celelalte vor curge
cu îmbelşugare ca din izvor. Casa se va umple de bunătăţi
nenumărate. Când le cereţi pe cele nestricăcioase, vă vor veni şi cele
stricăcioase. „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea
Lui, şi toate acestea vi se vor adăuga” (Matei 6, 33).
Dacă trăiţi în felul acesta, şi copii mulţi veţi dobândi, şi plăcuţi lui
Dumnezeu vă veţi face, şi bunătăţile veşnice le veţi moşteni, cu harul
şi iubirea de oameni ale Domnului nostru.

Despre soţ şi soţie

Rugaţi-vă împreună, duceţi-vă, fiecare, cum se cuvine, la biserică;

bărbatul să ceară femeii să-i împărtăşească tot ceea ce s-a grăit sau s-
a citit în faţa ei şi femeia, de asemenea, bărbatului.
Să nu ţinem decât la un lucru: depărtarea oricărui temei de
întristare, aşezarea în casa noastră a unei păci desăvârşite, ca astfel
femeia să închine bărbatului toată grija ei, iar bărbatul să se destăinuie
ei, după alergăturile şi necazurile de afară, ca într-un adăpost, ca acolo
să găsească aproape de ea, mângâierile dorite.
Femeia dacă a fost bărbatului ca ajutor să-i fie, ca îndemnurile ei
să-i îngăduie a face faţă relelor care-l ameninţă. Dacă ea-i virtuoasă şi
blajină, nu numai că va aduce bărbatului ei mângâierea tovărăşiei ei,
ci, în orice împrejurare, îi va fi de un mare sprijin. Ca un pilot
îndemânatic, ea va preface în înseninare, prin dibăcia înţelepciunii ei,
furtunile sufletului – şi înţelepciunea ei va fi izvor de întărire.
“Femei, fiţi supuse bărbaţilor voştri, cum se cuvine, în Domnul…”
adică din pricina lui Dumnezeu. Pe voi -zice apostolul – vă împodobeşte
această supunere nu către un stăpân, ci în supunerea care-şi are
singurul temei în fire, în rânduiala cea de la Dumnezeu. “Bărbaţi, iubiţi-
vă femeile voastre şi nu vă porniţi împotrivă-le!…”
Vedeţi, aşadar, cum au fost arătate deopotrivă, îndatoririle şi ale
unora şi-ale altora. Se poate întâmpla să te tulburi cu toate că iubeşti.
El zice aşadar: “Nu vă certaţi” – nimic nu-i mai supărător decât
certurile dintre bărbat şi femeie, căci mai supărătoare între toate sunt
certurile între cei ce se iubesc. Este o stare de mare amărăciune a te
lupta, ca să zic aşa, cu unul din mădularele propriei tale fiinţe.
Datoria bărbaţilor este, aşadar, de a iubi, aceea a nevestelor de a
asculta. Dacă fiecare săvârşeşte ceea ce-i dator, atunci înţelegerea e
de piatră. Iubirea face pe femeie iubitoare, ascultarea face pe bărbat
mai blajin. Băgaţi de seamă că-i după fire, ca unul să iubească şi altul
să asculte. Când cel ce îndrumă iubeşte pe cel ce primeşte
îndrumarea, totul este în ordine. Dragostea nu-i cerută celui ce ascultă
aşa cum este celui ce îndrumează – ceea ce i se cere este ascultarea.
 Dacă femeii îi este dată frumuseţea, iar bărbatului dorinţa,
este tocmai ca să înlesnească apariţia dragostei. Nu fiţi, aşadar,
poruncitori pentru că femeia vă este supusă – şi, voi, femeilor, nu
zămisliţi trufie pentru că bărbatul vă iubeşte. Nici gingăşia bărbatului
nu se cade să sucească mintea nevestei, nici supunerea femeii să nu
deştepte trufie în sufletul soţului

Dumnezeu v-a hărăzit pe nevasta voastră ca s-o iubiţi din ce în ce

mai mult – şi el a făcut aşa, o, femeie, ca să fii iubită spre a putea
purta fără trudă îndatorirea de a fi supusă. Nu vă înspăimântaţi de
această supunere. A fi supusă celui pe care-l iubeşti, nu-i lucru greu.
Iar voi, nu vă temeţi să iubiţi, căci aceea pe care o iubiţi, vă este
supusă, împreună petrecerea nu s-ar fi putut săvârşi altfel, voi aţi
primit de la fire împuternicirea trebuitoare, primiţi, aşadar, legătura pe
care o porunceşte dragostea.
Viaţa acestei lumi este alcătuită din două loturi: treburile obşteşti
şi treburile casnice. Dumnezeu a făcut două părţi: femeii i-a dat
îndrumarea casei, bărbatului, toate treburile Statului, cele
privitoare le negustorie, judecăţile, treburile militare şi celelalte
ranguri obşteşti. Femeia nu poate mânui arma – ea poate să ţină şi să
chivernisească aşa cum se cuvine toate cele casnice. Ea nu-şi poate
da întotdeauna părerea într-o problemă obştească, – ci numai în
cămin, unde, de atâtea ori este mai bună decât bărbatul. Ea nu poate
îndruma cum se cuvine treburile Statului, dar poate creşte, cuviincios,
copiii. Poate vedea preluările servitorilor, le poate supraveghea treaba,
dând bărbatului toată liniştea, despovărându-i de orice grijă dinlăuntru,
– poate avea grija cămării, pregătirea meselor, întreţinerea veşmintelor
şi toate celelalte treburi de care nu se cade a se îndeletnici bărbatul,
încă un semn al înţelepciunii şi-a orânduirii dumnezeieşti este şi acesta
că acela care-i în stare de a face lucrările însemnate, să nu ie poată
face pe cele mai mici, în care se arată neîndemânatic, ca, în
felul acesta, femeia să aibă un rost însemnat.
Dacă Dumnezeu l-ar fi făcut pe bărbat îndemânatic în toate
aspectele vieţii, femeia ar fi fost marginalizată. Dimpotrivă, dacă ar fi
dat îndemânare femeilor la treburile cele mai însemnate şi mai
folositoare, le-ar fi făcut să se trufească. Cugetând a întemeia pacea şi
păstrând fiecăruia locul cuvenit, el a făcut din viaţa noastră o armonie,
dând fiecăruia ce-i este de folos.
Bărbatul care-şi petrece cea mai mare parte din timp în viaţa
publică, este prins de treburile obştei. Femeia, stând la ea acasă,
ca într-o şcoală a înţelepciunii, reculegându-se în ea însăşi, are
putinţa să se dedea rugăciunii, citirilor pioase şi alte înţelepte
îndeletniciri. După cum cei ce sălăşluiesc în pustie, nu sunt tulburaţi de
nimeni, tot asemenea femeia, trăind mereu în cămin, se poate bucura
de o pace fără sfârşit. Ea poate aşadar, să săvârşească, pe socoteala
ei, înţelepciunea.
 Poate, când bărbatul vine tulburat, să-l potolească, să-i aducă
liniştea, să-i depărteze din suflet grijile cele închipuite, cugetele de
mânie, şi să-l trimită iarăşi la treburile lui despovărat de cele rele –
ducând cu el cele bune câştigate acasă. Nimeni nu are o putere mai
mare întru a desăvârşi un bărbat şi a-i mlădia sufletul cum vrea,
decât o femeie pioasă şi înţeleaptă. Asemenea, de la nimeni altul:
stăpân, judecător, nu va primi mustrări sau sfaturi cu bunăvoinţă un
bărbat, ca de la femeia lui; va fi pentru el chiar o plăcere să fie mustrat
de ea, din pricina iubirii pe care el o are pentru aceea care-l sfătuieşte.
Aş putea arăta mulţi bărbaţi, aspri şi neprimitori de mustrări, care au
fost, în felul acesta, mult îmbunătăţiţi de soţiile lor.
Femeia, care împarte cu bărbatul ei şi masa şi patul, care-i mama
copiilor lor, care ştie treburile cele văzute şi cele tainice ale lui şi toate
celelalte, care-i este alături întru toate, care ţine de el ca trupul de cap,
dacă-i înţeleaptă şi ştie cum să se poarte, va veghea mult mai bine şi
mai folositor decât oricine ar fi, asupra tovarăşului vieţii ei. Poftesc pe
femei la o asemenea lucrare – să fie bărbaţilor lor bune sfătuitoare.

Despre femeia crestina

Nobila ei istorie. Pretioasele ei misiuni.

ISTORIA EI NOBILA
Aceasta istorie începe în creatia sa, se urmeaza în caderea ei dureroasa, se termina
cu o slava incomparabila în împacarea ei în Iisus Hristos.
Femeia la crearea ei. – Ceea ce trebuie sa fie ea, în ce rang o plaseaza Dumnezeu,
ce prerogative îi confera ei Dumnezeu, ce drepturi îi pastreaza; Dumnezeu ne-o arata în
actul sau creator.
1. Scopul crearii ei. – Sa urmam opera divina, mai bine decât în oricare alt studiu,
ea ne va descoperi ideea divina în crearea femeii, în momentul în care îl creeaza
Dumnezeu pe barbat, universul este format, împodobit stralucitor; este domeniul regelui
pe care-I introduce Dumnezeu pentru a împarati aici. In acest domeniu imens a fost
pastrata o resedinta regeasca, este raiul pamântesc. Viata curge din plin peste maluri
lânga Adam; fiinte de tot felul au fost create pentru a sluji Ia nevoile sale sau pentru a
contribui prin farmecul lor la fericirea sa.
Ori în sânul bogatiilor acestora, Adam este izolat.
Nici-o fiinta nu-i raspunde prin cunostinta si prin inima si se pare ca crearea sa ar
fi ramas incompleta. “Si Dumnezeu zice: nu este bine ca omul sa fie singur”. Si el adauga
în tainicul sfat al Persoanelor divine: “Sa facem ajutor pentru el ca sa fie asemenea lui”.
Aceia sunt termenii hotarârii divine. “O sotie”, “un ajutor”; asa va fi femeia pentru
barbat. Ea va fi farmecul existentei Iui si ca îi va fi un ajutor. Ajutor de-o noblete egala si
lasând deoparte în mod infinit ajutoarele pastrate de Dumnezeu în celelalte creaturi ale
creatiei..
Acest farmec, pe care-l va afla omul în însotitoarea sa îi este închipuit în scena
tainica din Eden. Dumnezeu îi trimite lui Adam deliciile extazului si în timpul acestui
extaz el o scoate din Adam pe care-o va iubi “ca trup din trupul sau si os din oasele sale”.
2. Rangul ei, demnitatea ei, privilegiile ei, puterile ei. -Femeia nu-i este inferioara
barbatului: crearea ei o demonstreaza în mod biruitor. Ca si pentru barbat este Treimea
întreaga cea care se hotaraste, tine sfat si da hotarârea “sa facem”. Ea nu este formata
dintr-o materie mai inferioara, ea este scoasa chiar din Adam însusi: si când o primeste
Adam din mâinile Iui Dumnezeu, devenind vazuta, dotat cu darul profetiei, el îi da nume
adevarat, femeie; el o proclama “trup din trupul meu”, el vesteste ca pentru a o poseda va
trebui ca omul sa renunte la fiintele cele mai dragi.
Femeia nu este sclava barbatului, ea împarte cu el sceptrul stapânirii, la amândoi
le-a zis Dumnezeu “stapâniti” “vor stapâni”.
Femeia în caderea ei cea dureroasa. – Dureroasa este istoria acestei caderi si trei
întâmplari o împlinesc. Noi o vedem pe femeie rând pe rând într-o greseala grea:
Dumnezeu într-o dreapta dar milostiva pedepsire: pe barbat în abuzul dispretuit al sau de
forta.
1. “Nu Adam este cel care s-a lasat înselat în raiul pamântesc, de
înselaciunile diavolului, ci femeia”. Eva este cea care vorbeste în mod sacrileg cu Satana,
care putin câte putin, încântata prin promisiuni înselatoare, ajunge la acest fapt de deplina
mândrie si de revolta de a pretinde sa se substituie Iui Dumnezeu! Aceasta greseala
personala ea o accentueaza facându-l partas la ea si pe Adam; ea se foloseste spre el
de partea pe care i-o face farmecul ei, de împaratia care-o are peste el frumusetea ei. Ea
stapâneste barbatul pentru a-l antrena cu ea în cea mai nerusinata stricaciune..
2. Care va fi pedeapsa? Dumnezeu îi da una, totodata aspra si milostiva, dreapta
însa temperata. Ea îsi pierde o parte din puterea sa de stapânire, din aceasta stapânire pe
care ea n-a stiut s-o foloseasca decât pentru ruinarea comuna. Sceptrul ei se zdrobeste
dupa ce n-a facut din el decât un complice pentru revolta sa.
Insa în pedepsire Dumnezeu cuprindea mai ales mila. Punând peste om povara de
a stapâni, el o lua de pe umerii femeii. Cu cât sotia lui devenea mai slaba si mai
dezarmata, cu atât mai mult omul trebuia s-o trateze cu delicatete si cu blândete, devenind
ajutorul ei si facându-i-se ca un protector, ceea ce-i va aduce ei supunerea si serviciile:
“Vei fi plecata catre barbatul tau, aceasta este scaparea ta; portul; ajutorul tau va fi el”.
3. Dumnezeu voia asa. Insa barbatul era creat liber. El putea sa abuzeze; el putea
sa travesteasca si sa strice opera divina. El o face. Si istoria femeii nu mai este decât
istoria unui lung si sângeros martiriu.
Femeia în împacarea ei în lisus Hristos. – 1. Lumea, dupa ce a degradat si a
coborât femeia, îi arunca în fata dispreturile ei si o respinge. Lumea este mândra, fariseul
Simon neaflând în fata lacrimilor Magdalenei decât mustrarile, acuzarile si insultele, însa
Hristos este acolo. Se produce o revolutie imensa. Femeia sclava barbatului, prada
patimilor lui, victima cruzimii lui, aceasta femeie este înaltata în mod maret de catre lisus
Hristos, Omul-Dumnezeu. In Magdalena, Iisus Hristos reuneste lumea si veacurile, si de
acum femeia va deveni un obiect de respect peste tot unde va patrunde Evanghelia si
unde va împarati crestinismul. El a primit-o, el a curatat-o; ea a uns capul lui cu mir, si a
stropit cu lacrimi picioarele lui cele sfinte. Si el în schimb îi confera cu nevinovatia
redobândita, onorurile nespuse. Câta slava omeneasca sortita la uitare! Câte straluciri
stinse pentru totdeauna! Si în lumea întreaga, dupa douazeci de secole, nu înceteaza sa
rasune vestea despre femeia smerita.
2. La aceasta prima împacare lisus Hristos îi mai adauga una. Femeia dispretuita
pâna la a nu mai fi decât o sclava, redevine în crestinism, ceea ce a facut-o crearea ei: “un
ajutor asemenea”. Ea colaboreaza la faptele barbatului cele mai înalte si cele mai grele.
lisus Hristos le face predicatori si apostoli, ele seamana Evanghelia, si în timpul
întemeierii credintei, Sf. Pavel saluta în ele pe nobilele colaboratoare si neobositele
ostenitoare. .
3. In pagânism femeia a devenit prada venala a barbatului, si cum nimic n-o apara
împotriva patimilor lui nestapânite si loviturile cruzimii lui, i-au venit dezonoruri peste
dezonoruri, nefiind decât ca o negustoreasa pusa la taraba spre vânzare. Crestinismul îi
construieste spitale; el o retrage în pustie, el o pune sub rânduielile religioase, la adapost
de insultatori; singuratatile Iudeii si ale Egiptului au fost umplute cu ele, care au mers
acolo cu miile, femeile pe care pocainta si evlavia le-au sfintit în actiunile lor.
4. Un tron de slava mult mai ridicat le este pastrat înca. Ele vor fi îmbracate cu
purpura regeasca a martiriului; ele vor marturisi credinta lor în fata regilor si a
puternicilor; Roma va auzi afirmatiile lor marete si puterea marelui imperiu se va zdrobi
de puterea lor de neînvins.
Astfel revelate, astfel înnobilate, dobândind o demnitate noua si o putere noua,
femeia n-a încetat sa împlineasca cele mai pretioase si cele mai diferite misiuni.

PRETIOASELE EI MISIUNI
Pentru a aprecia diferitele ei misiuni, s-o consideram pe femeie rând pe rând: ca
sotie, ca mama, ca stapâna a casei.
Ca sotie. – Sa nu uitam ca ea a fost data barbatului ca un “ajutor” ca siguranta. Si
Dumnezeu a pregatit-o în mod minunai pentru acest rol. Mai întâi prin singuratate.
Barbatului îi sunt atribuite viata publica cu luptele ei, pericolele ei, ranirile ei. Pe când
barbatul pentru a veni în ajutorul tuturor se expune la furtunile cele mai înalte de pe mare,
femeia se bucura în interiorul caminului ei de o pace continua. Daca ea iese de acolo o
face numai pentru un moment scurt si datoriile ei o recheama în singuratatea sa
protectoare. Cine nu o vede cât de favorabila este aceasta viata de calm si de siguranta,
pentru dezvoltarea evlaviei si culturii virtutilor? Aceasta evlavie si aceste virtuti vor fi
podoaba si în acelasi timp marele mijloc de a actiona al sotiei, împodobita de virtuti
fermecatoare în simplitatea ei, iubirea ei, rabdarea ei, bucuria ei, ea îsi va asigura asupra
sotului ei o stapânire binefacatoare. Când viata publica îl va tulbura, necaji, mânia, sau
cazând în lasitate sau deznadejde, ea îl va reculege precum salveaza portul pe cei
naufragiati. Ce putere are pentru bine ca si pentru rau, sotia sau virtuoasa sau lipsita de
sfintenie! O femeie îl sustine pe Apostolul lui Hristos, o alta îl pierde pe Samson.
Ca mama. – Ca educatia copiilor este totdeauna opera mamei, este foarte usor a o
dovedi si pe temeiuri solide ale ratiunii. Cât de putina alegere are tatal pentru aceasta
misiune sfânta? Pe femeie totul o apropie de copii, singuratatea caminului, asemanarea
naturii, delicatetea si stiinta, devotamentul si iubirea. Natura o desemneaza pentru aceasta
misiune; însa Dumnezeu o desemneaza si mai puternic si mai clar înca.
Sa ascultam apostolul. El începe prin a-i face mamei aceasta promisiune
mângâietoare ca ea se va mântui în nasterea ei: “Prin nasterea de fii”. Acolo unde pacatul
a pus durerea si expierea, Dumnezeu socoteste demn sa puna harul si mântuirea. Insa
apostolul ramâne la aceasta prima afirmatie? Este destul pentru o mama sa le dea fiilor ei
o viata naturala? Nu desigur! “Daca-i va educa pe copii”. Iata prin excelenta opera
mamei. Si cum este lucrul ei, Dumnezeu a pregatit-o pentru aceasta cu grija. Femeia
pastreaza mai bine credinta si evlavia. Ea arata alaturi de copii aptitudini cu totul
speciale. Calmul vietii sale din casa îi creeaza starile necesare. Totul o cheama la aceasta
munca mare a primei educatii, de care va depinde pentru copil viata sa întreaga. Caci cum
vom putea noi arata destul pretul acestei opere?
Acest pret se evalueaza cu diferite titluri. Prima educatie ni se ofera noua ca opera
esentiala pentru mai multe motive. Primul este obligatia. Mai mult decât oricare altele
parintii au datoria la aceasta. Al doilea este gravitatea urmarilor. Ce va ajunge copilul a
carui educatie va fi neglijata? Vai! Acest suflet tânar devine un pamânt acoperit cu toate
ravagiile. Al treilea este legea divina. Dumnezeu a legiferat asupra acestei materii grave.
Si legile promulgate de El în Scripturile divine sunt legi obligatorii ale primului cap. Al
patrulea este interesul chiar temporal al unei mame. Câte nenorociri îi pregatesc ei
slabiciunile ei sau neglijenta sa! Câte lacrimi o va face sa verse acest fiu, pe care ea a
neglijat sa-l ridice în credinta si în virtute.
Ca stapâna casei. – Unul îi este serviciul femeii ca sa împarta grija, sa pastreze
cele spuse, sa grijeasca de lucrurile casei; caci spre aceasta a rânduit-o Dumnezeu, ca în
aceste lucruri si în altele sa ne fie de ajutor. Caci viata noastra consta din doua lucruri, din
lucruri private si publice; ei i-a atribuit Dumnezeu partea ei: grija femeii este sa grijeasca
de lucrurile casei, a barbatului de negotul public, judecatile, armata, celelalte toate.
Femeii îi este orânduita conducerea interioara. Daca ea se achita cu fidelitate de sarcina ei
familia este prospera; daca o neglijeaza, este ruina ei.
De acolo se poate judeca, cât de nebune sunt aceste teorii care-i atribuie femeii
lucrurile dinafara, ostenelile vietii publice. “O voi care totul rasturnati, lucrul diavolului
este acesta, ca toate sa se confunde si sa se strice de la principiul lor începator, care a fost
dat din natura de catre Dumnezeu. Femeilor Dumnezeu atât le-a dat sa pazeasca casa,
barbatilor însa grija vietii publice; tu capule te transformi în picioare si picioarele în cap”.

RUGACIUNI

Rugăciunea sotului pentru sotia sa

Dumnezeul meu, Tu mi-ai dat sotie ca să îmi fie însotitoare nedespărtită

a vietii mele si să îmi fie părtasă sortii în vremea călătoriei mele pe
pământ. Fă, Preabunule, să cunosc că încredintându-mi această
făptură din mâinile Tale, mi-ai încredintat-o ca să lucrăm împreună
toată virtutea; că desi florile frumusetii, blândetii si bunătătii sunt
însusirile firii sale, prin însăsi firea sa totdeauna este supusă la diferite
slăbiciuni si neputinte. Ajută-mi să nu fiu asupritor si nedrept cu ea. Să
nu pretind lucruri mai presus de puterile ei si împotriva poruncilor Tale.
Căci dacă nu cerem de la strălucitorul trandafir să înflorească înainte
de vremea sa si de la frageda viorea să aibă tăria si trăinicia copacilor,
cum voi cere de la sotia mea lucruri mai presus de puterile ei? Fă să
mă port fată de ea totdeauna cu dragoste si blândete, si când
rătăceste să o întorc cu bunătate din amăgirea ei. Alungă din inima
mea mândria neomenească si cruntul drept al celui mai tare, care m-ar
îndemna a mă purta cu asprime si a chinui o făptură pe care dragostea
a adus-o lângă mine si pe care Legea o tine lângă mine când poate
această dragoste se stinge. Fă să înteleg că este nedrept a asupri o
făptură slabă si fără nici o apărare, că este nevrednic a dispretui si a
călca în picioare o floare ce mi-a pricinuit bucurie în frumoasele zile ale
primăverii vietii mele.
Dreapta judecată îmi porunceste, o, Dumnezeul meu, ca fiind si eu
însumi căzut în mii de greseli si neajunsuri, să le sufăr cu răbdare pe
cele ale sotiei mele, si-mi arată că omul este supus amăgirilor si
rătăcirii si că fapta dragostei poruncite de Tine este a ierta si a trece cu
vederea greselile aproapelui. Si, numai astfel purcezând, Îti cerem ca
Tu să ne ierti, precum iertăm si noi.
Fă să cunosc că această făptură pe care mi-ai încredintat-o, fiind
supusă prin gingăsia si neputinta firii ei la multe feluri de boli si
slăbiciuni, se cuvine să mă port cu ea cu blândete si iubire, să îi fiu
sprijin în bolile si slăbiciunile ce sunt legate de firea ei si să nu uit
niciodată că ea este mama acestor copii de care mă bucur si care mă
veselesc prin mângâierile lor; că acestia sunt un dar al dragostei ei si
ar fi nedrept a dispretui pomul care a dat asa frumoase roade.
Păzeste inima mea, Dumnezeule, de ucigătoarea otravă a
geloziei si bănuielilor, si fă să cunosc că acestea nu fac decât a depărta
dintre noi iubirea si fericirea.
Ajută-mi ca prin vorbe si fapte bune să-i dovedesc sotiei mele că
are în mine cel mai bun si mai iubitor însotitor. Si dacă nu voi reusi în
acest chip, să mă feresc a i-o dovedi întrebuintând mijloacele cele
nefolositoare. Asprimea si purtarea rea întărâtă duhurile în loc să le
apropie; iar purtării blânde si întelepte si dragostei îndelung
răbdătoare nici cea mai stricată inimă nu i se poate împotrivi până în
sfârsit; căci gheata groasă ce acoperă râurile se topeste când vântul
cald al primăverii suflă fără oprire.
Dumnezeul meu, Tu care cârmuiesti inimile oamenilor spre cele bune, cârmuieste
asemenea si pe ale noastre si fă ca deplina întelegere să unească sufletele
noastre.
Iar dacă Tu ai hotărât, Doamne, să cerci inima mea, dă-mi
răbdare, ajută-mi să nu mă port împotriva poruncilor răbdării, nici să
fiu nedrept cu altii pentru că ei s-au arătat nedrepti fată de mine.
Fă să cunosc că numai simtămintele de dragoste înrâuresc
celelalte suflete. Întăreste inima mea în bunele hotărâri, si ajută-mi ca
prin purtarea mea să nu fac nefericită făptura pe care bunătatea Ta
mi-a încredintat-o. Ci, printr-o înteleaptă unire, bucurându-ne de
fericire pe cât poate omul a se bucura pe pământ, să binecuvântăm
totdeauna numele Tău. Amin.

Rugăciunea sotiei pentru sotul ei

O, Doamne preabunule, Tu mi-ai dat un sot al zilelor mele pe pământ, părtas

sortii mele si sprijinul meu în vremea călătoriei acestei vieti. Fă să
cunosc că el se îngrijeste de mine si ajută-mă să nu întristez niciodată
zilele lui, nici să fiu nemultumitoare fată de cel care mă sprijină si mă
îngrijeste. Fă-mă supusă si îndatoritoare, ca nu cumva printr-o purtare
necuviincioasă să-i adaug la osteneli si să-i amărăsc pâinea ce-o
câstigă pentru mine si copiii nostri.
Izvorule al întelepciunii, luminează-mă să cunosc toate virtutile familiei
si printr-o înteleaptă chivernisire să păstrez ceea ce el adună cu
osteneli si prin sudoarea fetei sale. Ajută-mi ca prin supunere, prin
dulceata purtării mele, prin răbdarea si dragostea mea, să încununez
zilele lui cu flori si cu bucurii, să împart cu el fără cârtire toate loviturile
vietii si să-i fiu însotitoare nedespărtită, precum în fericire asa si în
necaz.
Păzeste-mă de împodobirile necumpătate si de necuviintele în
care cad femeile care nu cunosc pretul unui sot bun, punându-si toată
fericirea lor în podoabe si petreceri zgomotoase si desarte ce atrag
după sine neîntelegeri, dezamăgire si dureri. Ajută-mi să deprind toate
virtutile care fac podoaba femeii, pentru ca dacă vârsta sau bolile îmi
vor ridica floarea frumusetii si a tineretii să-mi rămână o inimă
vrednică de dragostea sotului meu si a fiilor nostri, ca să le dau pildă
bună, întărindu-i în puterea virtutii. Ascultă, Preabunule, glasul meu cel
umilit, si trimite binecuvântarea Ta asupra zilelor noastre. Amin.

Rugăciunea sotilor unul pentru altul

(pe care o pot spune sotii impreuna, deodata)

Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, Cel Ce ne-ai învătat ca

totdeauna să ne rugăm unul pentru altul, căci asa vom împlini legea Ta
si ne vom arăta vrednici de mila Ta, caută cu îndurare si păzeste de
vrăjmasii văzuti si nevăzuti pe sotul meu (sotia mea) (numele) pe care
cu tainică rânduială mi l-ai dăruit (mi-ai dăruit-o) spre a vietui
împreună până la moarte. Dăruieste-i sănătate si deplină întelepciune,
ca să îsi poată îndeplini îndatoririle sale după voia si poruncile Tale.
Fereste-l (o) de ispitele pe care n-ar fi în stare să le poarte. Întăreste-l
(o) în dreapta credintă si în dragoste desăvârsită, ca să împlinim
împreună faptele cele bune si să ne rânduim viata noastră după
sfintele Tale rânduieli si porunci. Că a Ta este Împărătia si puterea, în
vecii vecilor. Amin.

Rugăciune pentru căsătorie

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, Cel Ce ai zis: "Căutati mai întâi
Împărătia lui Dumnezeu, si toate celelalte se vor adăuga vouă",
dăruieste-mi toate cele de trebuintă pentru a merge pe calea mântuirii.
În mâinile Tale este viata mea si fără Tine nu pot cunoaste nici
împlinirea si nici bucuria cea adevărată. Stiind aceasta, având dorinta
de a purta crucea căsătoriei, Te rog să mă ajuti să găsesc făptura
potrivită alături de care să înfrunt marea vietii acesteia.
Ajută-mă, Doamne, ajută-mă, cum numai Tu mă poti ajuta. De
multe ori ispita singurătătii mi-a rănit inima, de multe ori diavolul
deznădejdii a lovit în poarta sufletului meu. De atâta durere inima mea
s-a strâns, si nu este nimeni care să îmi aline durerea.
La Tine alerg, Doamne, nădejdea mea, întărirea mea, lumina vietii
mele. Ajută-mă să am o familie bineplăcută Tie, o familie peste care să
se reverse multimea binecuvântărilor Tale.
Fereste-mă, Doamne, de tot răul. Fereste-mă de o alegere gresită.
Fereste-mă de minciuni, de răutate, de desfrâu. Să nu mă însele
frumusetea cea degrab trecătoare, ci să caut mai ales frumusetea
sufletească. Să nu mă orbească dragostea pătimasă, nici să nu mă
biruie patimile si poftele.
Tu stii, Doamne, nepriceperea si slăbiciunea mintii mele. Izbăveste-mă
prin harul Tău de neputintele care mă apasă.
Vino în ajutorul meu, Iubitorule de oameni! Dăruieste-mi întelepciune si
răbdare. O, grea este crucea răbdării, si greu îmi este să nu fiu covârsit
de ea. Dar în Tine îmi pun nădejdea.
Ajută-mă, Doamne, să iubesc Biserica, să stărui în rugăciune si să
am râvnă pentru împlinirea poruncilor Tale. Să mă spovedesc ori de
câte ori umbra păcatului va tulbura mintea mea, mai înainte ca gândul
murdar să devină faptă. Dăruieste-mi ca primind dezlegare de păcate
să-mi îndrept viata după cum Îti este bineplăcut Tie.
Fă să-mi fie mie familia cale de mântuire, cale de bucurie. Să nu
caut împlinirea cea înselătoare cu care mă ademeneste această lume,
ci să caut dragostea pe care ai binecuvântat-o la nunta din Cana
Galileii.
Să îmi fie familia prilej pentru a-Ti multumi în fiecare zi. Si la
vreme potrivită, dăruieste-mi, Doamne, copii credinciosi si sănătosi,
care să ducă o viată curată si sfântă.
Rugători aduc pentru mine pe toti sfintii, pe mai marii cetelor
îngeresti, pe Înaintemergătorul Tău, pe înteleptii Apostoli, si împreună
cu acestia pe Preacinstita si Preacurata Maica Ta, ale căror rugăciuni
primeste-le, Milostive Hristoase al meu, pentru folosul meu si pentru
mântuirea mea.
Că Tu Însuti esti, Bunule, sfintirea si luminarea sufletelor noastre
si Tie după cuviintă, ca unui Dumnezeu si Stăpân, toti slavă Îti înăltăm,
în toate zilele. Amin.

Rugăciunea tinerilor care vor să se căsătorească

Doamne, Dumnezeule al milostivirilor si a toată bunătatea, care plinesti

cererile celor care Te cheamă cu credintă, ascultă si nevrednica
noastră rugăciune. Tu vezi că vrem să ne unim vietile prin căsătorie,
Tu vezi dorirea inimilor noastre si stii dacă este bună sau este rea.
Dacă este bineplăcut Tie să luăm asupra noastră crucea
căsătoriei, ajută-ne să biruim toate piedicile cu care vrăjmasul ne
necăjeste. Ajută-ne, Doamne, că la Tine este nădejdea noastră.
Dăruieste-ne pace, dăruieste-ne liniste si sănătate sufletească si
trupească. Fereste-ne de noroiul desfrâului, fereste-ne de căderea în
poftele trupesti. Luminează-ne mintile ca să nu fie întunecate de
vrăjmas. Curăteste-ne Tu, ca să nu ne întineze păcatul. Întăreste-ne să
mergem pe calea cea îngustă, ocrotiti de Preacurata Ta Maică si de
soborul tuturor sfintilor. Să avem o familie în care să strălucească
făclia credintei si a virtutilor, si pruncii nostri să fie călăuziti asa cum
trebuie pentru a ajunge mădulare vrednice ale Bisericii Tale.
Iar dacă Tu stii că din anumite pricini ne este mai de folos să
părăsim vrerea noastră si să nu pornim împreună pe drumul căsătoriei,
ajută-ne să întelegem aceasta si să părăsim voia noastră fără a fi
cuprinsi de tulburare sau de deznădejde.
Înaintea Ta, Doamne, sunt vietile noastre. Rânduieste cu ele precum stii că este
mai bine pentru noi. Ca văzând grija Ta să Îti multumim si să Te
lăudăm până la sfârsitul zilelor noastre. Că Tu esti Dumnezeul nostru si
Tie slavă Îti înăltăm, Tatălui si Fiului si Sfântului Duh, acum si pururea
si în vecii vecilor. Amin.

Rugăciunea celor ce se căsătoresc

Stăpâne, Doamne, Dumnezeul nostru, sfintitorul nuntii celei de

taină si preacurate, păzitorul nestricăciunii si chivernisitorul cel bun al
celor lumesti, Cela Ce dintru început l-ai zidit pe om si l-ai pus ca pe un
împărat făpturii si ai zis: "Nu este bine să fie omul singur pe pământ,
să-i facem ajutor potrivit", si pentru aceasta ai poruncit "să lase omul
pe tatăl său si pe mama sa si să se lipească de femeia sa si să fie
amândoi un trup", iar pe cei ce Dumnezeu i-a împreunat, omul să nu-i
despartă, Însuti Stăpâne, trimite darul Tău cel ceresc si peste noi,
nevrednicii robii Tăi, si binecuvântează căsătoria pe care astăzi o
întemeiem înaintea fetei Tale preasfinte.
Curăteste toate păcatele noastre, iartă-ne toate fărădelegile,
dezleagă toate greselile noastre cele de voie si cele fără de voie;
uneste gândurile, cugetele si inimile noastre în dragoste nefătarnică si
în credintă nestrămutată; îndreptează pasii nostri pe cărările Tale,
pentru ca să facem pururea voia Ta cea sfântă. Umple casa noastră de
toate bunătătile cele de pe pământ si ne învredniceste să petrecem
împreună vietuirea noastră fără de păcat, ca să sporim în tot lucrul bun
si bineplăcut Tie. Păzeste-ne în toate zilele vietii noastre, ca să plinim
cu inimă curată poruncile Tale si să lăudăm si să preamărim
preacinstitul si de mare cuviintă numele Tău, al Tatălui si al Fiului si al
Sfântului Duh, acum si pururea si în vecii vecilor. Amin.

Taina Sfântului Maslu

Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, primeste smerita mea rugăciune

pentru iertarea păcatelor mele si, ca un îndurat, cu dreapta Ta cea
atotputernică, stiinge-mi focul ce m-a cuprins, încetează-mi boala si,
cu milostivirea Ta, ridică-mă din patul durerii, întru slava numelui Tău.
Că Tu esti doctorul sufletelor si al trupurilor noastre, Hristoase
Dumnezeule, si Tie slavă înăltăm, Tatălui si Fiului si Sfântului Duh,
acum si pururea si în vecii vecilor. Amin.

Maslul este Sfânta Taină în care, prin rugăciunile preoţilor şi ungerea

bolnavului cu untdelemn sfinţit, se împărtăşeşte harul lui Dumnezeu
spre tămăduirea celui bolnav. După porunca lui Hristos, Apostolii au
mers să propovăduiască Evanghelia şi, întâlnind oameni bolnavi, „îi
ungeau cu untdelemn şi-i vindecau” (Marcu 16, 3). Harul tămăduieşte
trupul de slăbiciuni şi curăţă sufletul de păcate. Săvârşirea acestei
Taine s-a transmis episcopilor şi preoţilor. Sfântul Apostol Iacob scrie:
„Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoţii Bisericii şi să se roage
pentru el, ungându-l cu untdelemn, în numele Domnului. Şi rugăciunea
credinţei va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica, şi de va fi făcut
păcate se vor ierta lui” (Iacov 5, 14-15).
Sfinţii Părinţi îndeamnă la săvârşirea Sfântului Maslu. Astfel:
„Dacă sufletul este sănătos, boala trupului nu poate să-i cauzeze
omului nicio pagubă” (Sf. Ioan Gură de Aur); “Boala, deşi îţi chinuieşte
trupul, totuşi îţi mântuieşte sufletul” (Sf. Tihon de Zadonsk);
“Sănătatea trupului îi deschide omului uşa spre multe capricii şi
păcate, iar neputinţa trupului o închide” (Sf. Tihon de Zadonsk); “Dacă
te molipseşti de vreo boală, nu te deznădăjdui şi nu te împuţina cu
duhul; ci mulţumeşte-I lui Dumnezeu, că El se îngrijeşte ca prin această
boală să-ţi facă un bine” (Sf. Isaia Pustnicul).
Slujba Sfântului Maslu se face în Biserică. În mod excepţional, această
Sfântă Taină se poate face şi la domiciliul celui aflat în neputinţă.
După predania veche a Bisericii, pentru slujba Maslului este
nevoie de şapte preoţi. Atunci când acest număr nu poate fi împlinit,
din motive binecuvântate, pot sluji chiar şi numai doi preoţi.
Credincioşii care participă la această Sfântă Taină aduc la biserică
făină, untdelemn şi lumânări, împreună cu un pomelnic pe care îi vor
trece, mai întâi, pe cei bolnavi, atât din familie cât şi vecini sau
prieteni, apoi pe ceilalţi membri ai familiei. De asemenea, cei care
participă la această Sf. Taină, aduc la biserică o haină, care unsă fiind
cu undtdelemn sfinţit, va fi purtată de cel aflat în neputinţă.
Cele mai importante momente din cadrul Taine Sf. Maslu sunt următoarele:

· Rugăciunea de sfinţire a untdelemnului, care se rosteşte de 7

ori;

· Citirea Apostolului şi a celor 7 Evanghelii;

· Citirea celor 7 rugăciuni de dezlegare, după fiecare Evanghelie;

· Ungerea cu untdelemn sfinţit, pe frunte şi pe mâini, a credincioşilor

din biserică;

Conform predaniei Bisericii, la această Sf. Taină participă, mai întâi, cei
aflaţi în diferite neputinţe, sau bolnavi, însă pot participa şi ceilalţi
credincioşi, deoarece această Sf. Taină nu se săvârşeşte doar pentru
cei bolnavi trupeşte, ci şi pentru cei bolnavi sufleteşte.
Pentru Sfântul Maslu se vor pregăti şapte beţişoare ce se vor
întrebuinţa la ungerea cu untdelemn sfinţit (mir) a celor prezenţi la
oficierea Tainei.
Partea văzută a Sfântului Maslu constă din rugăciunea rostită de
sapte ori pentru vindecarea bolnavului de neputinta trupească si
sufletească; din untdelemnul sfintit de preotii slujitori ai Tainei si
ungerea cu el de sapte ori a trupului bolnavului.
Urmările Sfântului Maslu sint vindecarea de bolile trupesti si
sufletesti si iertarea păcatelor pe care bolnavul ar fi uitat să le
mărturisească la Sfânta Spovedanie.
Săvârsitorii Sfantului Maslu sunt preotii, pentru că Sfântul Iacob
zice: «să cheme preotii Bisericii» — iar nu preotul. Rânduiala slujbei
este întocmită pentru sapte preoti; însă o pot face si cinci trei sau cel
putin doi preoti.
Sfântul Maslu poate fi primit nu numai o singură dată si nici numai de cel
aflat în pragul mortii, ci ori de câte ori credinciosul se simte îngreuiat
din pricina bolilor sau păcatelor.

Mântuitorul Iisus Hristos ne cheamă neincetat la sfintirea vietii noastre,

la mântuire. Aceasta poate fi dobândită numai in Sfinta Sa Biserică,
cunoscand si împlinind Cuvântul lui Dumnezeu si împărtăsindu-ne cu
Sfintele Taine ale Bisericii.
In urma pogorârii Sfântului Duh, cerul ne-a rămas deschis si, astfel, harul
si darurile Lui se revarsă neincetat asupra si spre sfintirea celor ce fac
parte din Trupul Mântuitorului Hristos, din Biserică. Dar lucrările văzute
instituite de Hristos si săvârsite de episcop si preot, prin care, în chip
nevăzut, se impărtăseste credinciosului harul Duhului Sfânt, se numesc
Taine. Sfintele Taine sunt lucrări văzute, pentru că omul are nu numai
suflet rational înzestrat cu libiertate, ci si trup. Prin aceste lucrări ni se
împărtăseste însă harul nevăzut al Duhului Sfânt. Partea văzută sau
externă a Sfintelor Taine o formează lucrurile, cuvintele si actele
slujbei, iar partea internă sau nevăzută a Sfintelor Taine este harul
dumnezeiesc care se împărtăseste prin partea văzută. Scopul Sfintelor
Taine fiind sfintirea omului, harul pe care ele îl împărtăsesc este harul
sfintitor. Iar ceea ce produce harul în sufletele credinciosilor, roadele
speciale ale acestui har, sunt efectele Tainelor. Desi, după natura lui,
harul dumnezeiesc este unul singur, totusi, prin lucrarea pe care o
implineste, se deosebeste de la Taină la Taină. De pildă prin Sfântul
Botez ni se împărtăseste harul iertării păcatului strămosesc si eventual
al celor personale, precum si harul înfierii noastre. Prin Sfântul Mir ?
harul cresterii în Hristos. Ceea ce caracterizează si deosebeste o Taină
de toate celelalte Taine este harul special pe care îl împărtăsesc. Taina
Sfântului Botez ne încorporează in Hristos si ne face mădular al
Bisericii Sale. El ne deschide usa spre celelalte Sfinte Taine.
Sfânta noastră Biserică ne învată că sunt sapte Sfinte Taine, toate
întemeiate de Matuitorul nostru Iisus Hristos. Acestea sunt
următoarele: Botezul, Mirungerea, Cuminecătura sau Impărtăsania,
Mărturisirea, Preotia (Hirotonâa), Cununia (Nunta) si Maslul.
Sfintele Taine au fost săvârsite de sfintii apostoli si sunt săvârsite de
urmasii lor legiuiti, după cum bine citim în Sfânta Scriptură : «asa să ne
socotească pe noi fiecare om : ca slujitori ai lui Hristos si ca iconomi ai
tainelor lui Dumnezeu»
Deci nu oricare om poate să fie slujitorul Sfântelor Taine, după cum
iarăsi aflăm din Sfiânta Scriptură, că Iisus Hristos «a dat pe unii ca să
fie apostoli, pe altii prooroci, pe altii binevestitori, pe altii păstori si
învătători, spre desăvârsirea sfintilor, la lucrul slujirii, la zidirea trupului
lui Hristos» (Efes. IV, 11?12; 1 Cor. XII, 28?30 ; Evr. V, 1?6).
Astfel Sfintele Taine, pe care le avem de la Mântuitorul Iisus Hristos, ne sunt
asemenea unor izvoare curate prin care curge puterea sfintitoare a harului dumnezeiesc,
sau si asemenea unor stâlpi de neclintit pe care se reazimă viata cea nouă, viata
crestină.
După sfintii părinti ai Bisericii Sfintele Taine sunt focul care
încălzeste inimile, arde patimile si luminează sufletele si rodeste spre
un folos ; altoiul care nobilează viata ; apa care spală întinăciunea
patimilor si păcatelor; pâinea duhovnicească ce hrăneste sufletele
noastre si doctoriile care ni se dau spre întărirea trupească si
sufletească, spre viată vesnică.
Se întelege însă că atât pentru săvirsirea, cât si pentru primirea cu
vrednicie a Sfintelor Taine este de trebuintă o pregătire deosebită, de
pe urma căreia să si fim vrednici de harul lui Dumnezeu. Să cugetăm în
liniste si cu răgaz la sfintenia Tainelor, la lucrarea lor mântuitoare, la
adevărul că puterea lor este atit de mare, încât ele pătrund fiinta
noastră, ne vindecă de durerile noastre sufletesti, ne hrănesc
duhovniceste, ne sfintesc spre viată vesnică (Ioan IV, 10?14).
In mod deosebit, Sfintele Taine ne impărtăsesc si întăresc in noi darurile
Sfântului Duh (Isaia XI, 2), adică dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-
răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinta, blândetea, înfrânarea,
curătia (Gal. V, 22-23). Iar aceste daruri sunt izvoare de sfintenie si de
mântuire celor ce vin la Hristos si rămân ai lui Hristos (Efes. II, 5).
Sfintele Taine ne unesc cu Dumnezeu, făcând din noi locasuri ale
Părintelui Ceresc, cum ne încredintează sfântul apostol, zicând că :
«suntem templu al Dumnezeului celui viu, precum Dumnezeu a zis că :
Voi locui în ei si voi umbla si voi fi Dumnezeul lor si ei vor fi poporul
Meu» (2 Cor. VI, 16). Ele ne unesc si ne înfrătesc pe unii cu altii, nasc în
noi viată nouă si buourie curată.
Dar noi suntem chemati nu numai sa primim, ci să si lucrăm împreună cu
darurile Sfintelor Taine, ca ele să rodească în noi cât mai bogat; să ne
fie trepte ale desăvârsirii, scări cu ajutorul cărora să urcăm de pe
pământ la cer, la viata cea neimbătrânitoare si pururea vesnică (Ioan
VI, 27 ; 1 Ioan II, 25).

Sfantul Ignatie Briancianinov

Plangerile unui monah
Introducere

Stau singur in chilie, cu usile inchise; fereastra este astupata cu o perdea groasa; o
candela modesta palpaie in fata sfintelor icoane, imprastiind in chilie o lumina firava,
posomorata. Mi-ajunge acesta lumina; am lasat orice lucru deoparte. Sed pe laita, in
nedumerire, intr-o tacere tulbure. Mi se pare ca nu mai exist. Nu-mi sta gandul la nimic,
tristetea imi copleseste sufletul; lacrimile mi se preling pe obraji si pe haine si plansul imi
tine loc de orice indeletnicire. Nu intrati, nu intrati, rogu-va la mine! Nu cautati sa ma
scoateti din tacere! Nu sunt in stare sa stau acum de vorba cu prietenii. Am nevoie de
singuratate. Nu sunt in stare decat sa plang. Cu cat ar incerca cineva sa ma indeparteze
mai mult de aceasta stare, cu atat as ravni-o mai mult si m-as lasa cuprins de ea. Fiindca
ma hraneste si imi da liniste, cu toate ca este foarte amara. O turturica plina de elan
zboara de pe o creanga uscata, pe alta creanga uscata; pe o creanga verde nu se asaza; asa
fac si eu, trecand de la un gand de jale la alt gand de jale, de la stari de tristete la alte stari
de tristete; gandurile si simtamintele placute nu se prind de o inima indurerata.
Cand Ierusalimul a fost pustiit si distrus, iar locuitorii sai dusi in robie, intr-o tara
indepartata, atunci Ieremia proorocul, care proorocise in zadar nenoricirile Ierusalimului
din pricina nelegiuirilor locuitorilor sai si care ii chemase zadarnic la pocainta pe
nelegiuitii orbiti si invartosati la inima, a ramas pe ruinele Ierusalimului, sa-si planga
profetia implinita. Cu suspine, cu neogoite suspine, pe cenusa templului parjolit, templul
care trecea drept o minune a arhitecturii si care era singurul de pe pamant inaltat intru
slava adevaratului Dumnezeu. Suspina proorocul cu suspine neogoite pe daramaturile
orasului; era singurul oras de pe pamant in care inchinatorii adevaratului Dumnezeu
puteau sa-I inchine Lui, intocmai cum oranduise El, singura rugaciune bineprimita de
Dumnezeu.
Lacrimile mele nu cad pe daramaturi si nici pe mormane de cenusa; nu plang dupa
un templu facut de mana omeneasca, din marmura, profira si lemn neputrezicios. Nu
suspin pe ruinele orasului care s-a zidit veacuri de-a randul, cu bratele puternice al
regilor, ale popoarelor, ale aurului; tanguielile mele nu insotesc in zbor multimile
iudeilor, desi in robie seculara de ani fara numar, pricina plangerilor mele este morala si
taramul lor este acela al sufletului. Plang mistuirea in flacari a unui templu nevazut,
nezidit de mana omeneasca, pe care Dumnezeu l-a creat pentru o nevazuta, inalta slujire
dumnezeiasca. Plang surparea unui oras tainic, menit sa fie salas si adapost de ganduri si
simtaminte binecuvantate. Plang caderea in captivitate a sufletului, a mintii si a inimii
infrante de pacat. Sunt tinute in prinsoare, legate cu lanturile patimilor, duse in robie, in
imparatia si in cetatea de capetenie a Babilonului, sub stapanirea arhanghelului osandit,
stapan aspru si crud al tuturor fapturilor rationale osandite, deopotriva ingeri si oameni.
Plang cu plangere de pocainta si de iubire. Ma las cuprins de tristete mantuitoare,
nu de aceea care aduce omului moarte. Nu ma intristez pentru desertaciuni, pentru lucruri
nestatornice, trecatoare. Ma cuprinde plansul mostenit de la protoparintele meu Adam,
care a inceput a cauta plansul gandind ca va afla in el ogoire dupa pierderea desfatarilor
raiului. In acest plans se rasfrange fericirea vesnica. Acest plans este o marturie ca
fericirea vesnica a fost harazita omului; acest plans este un mijloc de redobandire a
fericirii vesnice.. Ca o rasfrangere a fericirii, ca un suspin si ca o aducere aminte, pentru
si despre fericire, plansul cuprinde in sine o desfatare; invaluind in mahnire inima, el o
adapa si o oblojeste cu liniste. Dumnezeu-Omul a lacrimat cu lacrimile Sale
intrutotsfinte, pentru Lazar cel mort de patru zile; Dumnezeu-Omul a varsat
dumnezeiestile Sale lacrimi pentru orasul in care furnica multime mare de oameni, pentru
poporul care nu si-a dat seama sau s-a prefacut a nu-si da seama de venirea lui
Dumnezeu. Nu numai desfranata si-a spalat cu lacrimi pacatele; nu numai pacatosii care
voiau sa se impace cu Dumnezeu prin pocainta alergau cu lacrimi in ochi; capetenia
Apostolilor vedea in lacrimi un lucru mantuitor, leacul de care nicicum nu te poti lipsi.
"A plans cu amar" marele Petru, cand s-a lepadat de Hristos. Cu planset si cu lacrimi si-a
tamaduit pacatoasa rana ucigasa. Exista oare cineva care, cazand inaintea lui Dumnezeu,
cu lacrimi in ochi sa nu fi fost ascultat ? Ahab, regele cel fara de cinste al Israelului, si-a
stropit obrazul cu cativa stropi de lacrimi, umilindu-se pentru putina vreme, dupa care a
continuat sa-l manie pe Dumnezeu prin faptele lui de necinste. Dar acele putine lacrimi -
umilinta-i trecatoare si stearpa - n-au ramas fara urmari; osanda rostita impotriva
slujitorului idolilor, care se manjise de sangele unor victime nevinovate, a fost ridicata.
"Vezi cum s-a smerit Ahab inaintea Mea ?" - avea sa vesteasca glasul lui Dumnezeu prin
proorocul Ilie, prin care se facuse cunoscuta pedepsirea regelui - "Fiindca s-a smerit
inaintea mea chiar si pentru o umilinta slaba, pentru niste lacrimi putine si neinsemnate -
nu voi aduce necazurile in zilele lui", nu voi tine seama ca i-am dat o groaznica osanda,
pentru groaznice nelegiuiri. Nu pot vedea pe cineva plangand, fara a-i arata mila Mea.
O, frate al meu preaiubit! Inima mea sufera pentru tine. Plang pentru tine si nu ma
pot opri. Ma indeamna la plans iubirea de oameni a Domnului Iisus si nefericirea care te-
a lovit. Din lacrimile celui ce plange si se intristeaza pentru pacate mijejste speranta
mantuirii, asemeni unei stele pierdute in bezna noptii. Amesteca plansul meu cu plansul
tau, lacrimile tale cu lacrimile mele. Nu ne va respinge Domnul pe cei ce ne rugam Lui.
pe cei ce suspinam inaintea Lui, straduindu-ne sa ne vindecam prin pocainta. El, Cel ce
ne-a dat pilda plangerii, deschide in noi izvoarele lacrimilor. El, singurul care poate
curata intinaciunea sufletului, ne va curata pe noi prin pocainta, prin lacrimi, prin har
dumnezeiesc. Pacatul este nascator de plans si de lacrimi.
Voi incepe, deci, sa dau drumul strigarii mele. prin suspine si prin tanguiri voi
usura si voi indeparta apasarea inimii mele. Cuvintele plangerilor mele sa nu-ti fie nici
tine rani, nici dojeni, ele sunt o expresie a iubirii, semne ale compasiunii si copartasiei,
glas bland de linistire si incurajare, chemarea de a parasi vietuirea in pacat, de a pasi din
nou pe taramul mohanicestilor, sfintelor fapte de desavarsire, chemare la scuturarea
jugului pacatului, la lupta barbateasca cu incepatoriile si cu puterile cele de sub cer,
pentru libertate spirituala. Plangand pentu tine, ma plang si pe mine insumi. Sunt si eu
incarcat de pacate, zanganesc si deasupra mea grelele lanturi ale gandurilor si
simtamintelor pacatoase. Luandu-mi ingaduinta de a plange pentru tine, plangi si tu,
rogu-te, pentru mine. Sa ne unim inimile in plangere! Imbracati fiind in lacrimi, ca intr-o
haina pe care am pus-o pentru a ne acoperi goliciunea spirituala si rusinea, care ne-au
venit din pricina neimplinirii poruncilor lui Dumnezeu, sa cadem inaintea Domnului; sa
nu venim cu desarta si trufasa indreptatire de sine, cu care se pecetluieste intotdeauna
pacatosenia si pieirea omeneasca; sa-i aducem marturisire din inima infranta si smerita.
Prin sincera si hotarata marturisire a greselilor noastre, a caderii noastre, a conditiei
noastre mizerabile sa pasim catre pocainta si mantuire. Pocainta este poarta spre
Dumnezeu. "Intrati la portile Lui cu spovedanie si in curtile Lui cu laude marturisiti-va
Lui" vesteste si statorniceste pentru intreaga omenire proorocul, chemand la pocainta
intreg neamul omenesc.

A ajuns pana la mine, pe neasteptate, o veste trista; iute ca sageata a ajuns. Mi-a
ranit adanc inima si in acelasi timp mi-a adus inaintea ochilor o priveliste uluitoare,
intunecata, in stare sa ma amarasca cum nu se mai poate. Cel ce la o varsta frageda s-a
legat de Domnul, cel ce si-a inchinat zilele vesele ale adolescentei nevointelor
mohanicesti, dispretuind de timpuriu desertaciunea lumii, este acum ademenit si luat in
batjocura de lume. Vai tie! Ai naufragiat la liman! Vai tie! Te-ai lasat prins de neamuri
straine in propria-ti cetate ! Vai tie! Pacatul te-a luat in robie, pacatul greu, pacat de
moarte, legandu-te cu lanturi nevazute, cu neputinta de dezlegat prin nici o sfortare
omeneasca. Stand intre zidurile manastirii cu trupul, te-ai instrainat de sfantul locas cu
sufletul. El tanjeste dupa tine ca dupa un fiu care s-a ratacit de el, ca dupa un fiu care,
nesocotindu-i sfatul ce i l-a dat inimii sale, este ca si cum l-ar fi parasit. Maretele biserici
ale lui Dumnezeu, smeritele chilii calugaresti, turlele intunecate, zidurile crenelate ale
batranei manastiri, sfintite de nevointele duhovnicesti ale atator batrani cuviosi, te privesc
cu jale, ca si cand ti-ar fi ghicit tradarea tainic savarsita in sufletul tau. In sfintele cantari
duhovnicesti rasuna cantari de jale, inima il aude si sufera de nenorocirea ta, deslusind in
cantarile bisericesti o plangere pentru tine, asemeni tanguielilor de ingropaciune.

Plang pentru tine toata ziua; plang pentru tine toata noaptea. Plansul meu nu
pretuieste mare lucru. Se intampla insa o mare plangere, al carei pret nu poate fi de nimic
egalat: plang ingerii, plang chipurile mucenicilor si parintilor din ceata pustnicilor, plang
toti vietuitorii cerurilor, nicicum nu-si ogoiesc plansul. Se uita din cer cu luare-aminte si
cu dragoste spre pamant, se bucura de faptele bune ale oamenilor, se intristeaza de
pacatele lor. L-ai intristat pe insusi Cel ce te-a facut din nimic si te-a rascumparat cu
scump sangele Sau. "Ce folos ai de sangele meu de ma cobor in stricaciune ?", graieste El
catre toti gresiti, catre cei care vietuiesc in pacat. Atotsfantul, neatins de stricaciune, se
coboara in stricaciune, dandu-se crestinilor imbracati in Hristos si care il au in ei pe
Hristos, atunci cand se ating de intinaciunea nelegiurilor.

Pacatele in aparenta neinsemnate, trecute cu vederea, nevindecate prin pocainta,

duc la pacate si mai grele, iar intr-o viata nepasatoare de ea insasi, se naste in inima
mandria. Invata-te sa te veghezi pe tine, sa nu te increzi in tine, nici sa nu te autoadmiri,
ca sa agonisesti inima infranta si smerita, pentru ca pacatul tau, stand inaintea ta, sa-ti
infranga trufia si setea de marire. Domnu a ingaduit sa fi supus ispitei care s-a lasat
asupra ta ca un nor, purtat de vartej. nu ai rezistat loviturii la care ai fost supus. Ai
incaput pe mana vrajmasilor. Te-au impresurat cei ce-ti urasc sufletul, prinzandu-ti-l cu
catusele grele, luandu-l in captivitate si robie, acoperandu-l cu nenumarate, chinuitoare,
de netamaduit rani!"

Parasit-ai sfintele fapte calugaresti de desavarsire; slujirea ta catre Dumnezeu s-a

prefacut intr-o rusinoasa fatarnicie. Cand sufletul a cazut in pacat de moarte si i s-a facut
acestuia locas, nu se mai afla in el loc pentru adevarata slujire a lui Dumnezeu. Tristetea
si moleseala au pus stapanire pe tine; puterea barbatiei s-a ofilit; pornirea spre bine s-a
zdruncinat; inima s-a lipsit de binecuvantata pace si de linistea din care se nutreste si
prinde aripi monahul in mersul sau catre Dumnezeu. Gandurile desarte si pacatoase,
starea de descurajare, care vine odata cu ele, si-au gasit adapost in sufletul tau, asa cum
salasluiesc in casele parasite gadinele si pasarile de prada. O singura faradelege ti-a
pradat toate faptele bune. Pentru ca cine va pazi toate legea, dar va gresi intr-o singura
porunca, s-a facut vinovat fata de toate poruncile, ne invata Scriptura. Cand tulpina
plantei este retezata de coasa, florile si frunzele ei se ofilesc.

Inainte de a fi cazut in pacat, vrajmasii nevazuti ti-au adus tulburare in suflet,

atingandu-l numai pe dinafara, clatinandu-l doar la suprafata. Ei nu patrunsesera in inima,
aceasta fiind insemnata de mana lui Dumnezeu, n-au putut sa te ia in stapanire, i-ai
defaimat si i-ai respins, standu-le impotriva. Le-ai cedata in ceasul nevegherii sale, al
negrijii fata de tine, li te-ai supus de bunavoie, le-ai facut pe plac; le-ai urmat indemnurile
ademenitoare, aducatoare de moarte. Te-ai facut robul lor; te stapanesc si te mana din
urma, prin hatisuri si prapastii, prin maracini si pietre ascutite; te-au legat, te-au inlantuit,
nu ai putere sa li te impotrivesti. Domnul, cel ce vede inainte tot si carmuieste peste tot, a
vrut sa te umileasca, din pricina multelor tale pacate. Orice gand bun, orice intentie buna
este inabusita de pacatul care te-a luat in stapanire.

"Asa si-a irosit fiica Sionului toata stralucirea!" Luatu-ti-s-a toata frumusetea
sufletului tau, juruit lui Hristos, frumusetea cea duhovniceasca. Gandurile cucernice in
care iti statea mintea ca intr-un foisor de nunta s-au risipit; risipitu-s-au sfintele
simtaminte care iti invaluiau inima si in care isi gasea pace si desfatare. Le cauti, dar nu
le gasesti. S-au risitpit departe, nu se stie unde, locul lor fiind luat de ganduri pacatoase,
lumesti, de simtaminte patimase. Singur te-ai lipsit de o inalta, imparateasca vrednicie!
Ai cazut in starea jalnica de rob! Amara este neputinta pe care o aduce in suflet pacatul
de moarte; din pricina ei si a slabiciunii, orice intalnire cu gandul ademenitor, nelegiuit,
dracesc inseamna infrangere pentru suflet.

7
 A venit un timp al indurarii, timp greu, timpul injosirii si dezonoarei tale, timpul
in care ai fost indepartat de la fata lui Dumnezeu. Lipsit de ajutorul Celui preainalt, uitat
parca de Dumnezeu, lasat pe mainile vrajmasilor, ai devenit pentru ei o jucarie si un lucru
de batjocura. Caderea calugarului si a oricarui crestin este pricina de plangere pentru
sfintii ingeri; este pricina de bucurie pentru inraitii demoni. Ordiile lor tresalta de bucurie
la nenorocirile oamenilor, rasuna printre ele un hohot de ras asurzitor, smintit.

Ademenitu-s-a mintea ta; muscat-a din fructul oprit de Dumnezeu; privit din
curiozitate si fara precautie, fructul parea frumos cum nu se mai poate. Din cale-afara de
frumos parea fructul din necunoastere, din naivitate, din lipsa de experienta; sfatul
rauvoitor, viclean, a izbutit sa-l faca pe om sa muste din fruct. Si astfel, muscand, a fost
lovit de moarte. Amareala acelei muscaturi veninoase iti mai manjeste buzele, fiinta ta
launtrica se zbuciuma in chinuri de pe urma otravii care lucreaza in ea. Tulburarea,
confuzia, intristarea, necredinta iti coplesesc sufletul. Sleit de puteri, tulburat de pacat,
privesti indarat, dupa ce te indreptasesi catre imparatia lui Dumnezeu.
Oare sa nu-ti fi amintit, atunci cand te-ai aflat la marginea caderii, pe buza
parapastiei pacatului, ca, mai devreme sau mai tarziu, vei avea parte de un sicriu stramt si
de un mormant, si ca ele se pregatesc negresit drept salas pentru orice faptura trupeasca ?
Si ca pacatoasele desfatari iau sfarsit indata ce omul incepe sa se descompuna, ca trupul,
pe seama caruia se caleste sufletul, este sortit a se da jertfa putreziciunii si mancare
viermilor. De aceasta nu ti-ai adus aminte. Uitat-ai de judecata lui Dumnezeu, cea care
asteapta cu rabdare intoarcerea spre pocainta a pacatosilor, dar care ii paste pe toti. Nu va
intarzia infricosata judecata; curand, curand va sa vina; veni-va "ca un fur noaptea". Cere-
i-se-va atunci socoteala fiecarui om de ce a facut in sederea si in lucrarea lui pe pamant.
Ai uitat ca viclenii si cumplitii demoni care se arata acum sufeltului in chip de visari
desfatatoare, care il ademenesc cu gandul de a-l lua in stapanire, se vor napusti asupra
sufletului, in clipa despartirii acestuia de trup, ca niste fiare salbatice, si daca vor face
dovada ca este al lor, il vor rapi. Ai uitat de soarta vesnica a pacatosilor care nu s-au
invrednicit de mila lui Dumnezeu. Pentru ca au respins virtutea si pocainta prin care se
vindeca nesocotirea virtutilor, vor fi aruncati in iadul cel mai din afara, vor fi dati
chinurilor si schingiuirilor fara de masura si fara de sfarsit. Uitat-ai acestea toate si ai
cazut cu groaznica cadere. Toate ale lumii - petrecerile, distractiile, grijile si
indeletnicirile lumesti - nu-ti vor aduce liniste. Ele fac sa atipeasca constiinta pentru putin
timp, dar nu pot s-o inabuse. In clipele cand incepi sa te scrutezi pe tine, ea se trezeste si,
desteptandu-se incepe sa te acuze tot mai necrutator.
Dumnezeule milostiv! Tu vezi si porti neputintele omenesti ce stau dezgolite
inaintea ochilor Tai; vezi neputinta si necuratia mea, in toata goliciunea, in fata ochilor
Tai, patimile si demonii cumpliti care ma supun caznelor si schingiurililor.

Strainul de neam "sa nu intre in obstea Domnului", porunceste Dumnezeu. N-am

pazit porunca Dumnezeului meu. Am savarsit o tradare prin care strainii de neam au
patruns nu doar in templu, ci si in altar, maini necuvincioase s-au atins de prinoasele si de
vasele sfinte. Numesc templul lui Dumnezeu intreaga faptura a omului; altarul-inima,
vasele si prinoasele-gandurile si simtamintele. Templul lui Dumnezeu este pangarit de
picioare spurcate si de duhuri spurcate; ele au intins altarul; au prefacut gandurile si
simtamintele duhovnicesti binecuvantate intr-unele trupesti, urat mirositoare.

10

Jelaniile imi umplu fiinta! Durerea si-a facut cuib in mine, imi roade inima ca un
vierme, musca din ea ca un sarpe. Caut alinare, caut mangaiere, caut hrana duhovniceasca
din care m-am indestulat candva, nimic nu aflu! Stiu ca acea hrana nutreste si bucura. Mi
se propune insa o alta hrana; mi se da cu de-a sila hrana pacatului; sunt ademenit cu ea,
fagaduindu-mi-se ca ar putea sa ma sature; dar ea numai ca nu satura, ci provoaca o si
mai mare foame, o groaznica istovire, neptinta, zdruncinare.
Doamne, Doamne al meu! Gresit-am inaintea fetei Tale, inaintea ochilor Tai!
Vezi cat sunt de umilit. In fata ochilor Tai preasfinti, talharii ma batjocoresc. M-ai parasit
fiindca si eu Te-am parasit. Ma aflu in mainile celor pe care i-am pus inaintea Ta. Nu ?
indraznesc sa-mi arunc ochii spre Tine, nu cutez a-mi ridica mainile spre Tine, nu am
curaj sa rostesc un singur cuvant inaintea Ta. Greseala mea, tradarea mea mi-au luat orice
indrazneala. Am cazut, m-am facut jertfa nebuniei mele, jertfa vicleniei si vrajmasieii
demonilor. Ma aflu apropape de deznadejde! Inima imi spune ca stau la portile ei. Nu am
pe nimeni care sa puna o vorba buna pentru mine, sau poate ca sunt unii, dar eu nu-i
cunosc. Sa fie mijlocitoare inaintea slavei Tale celei neatinse bunatatea Ta cea
nemarginita.

11

Toti cei care pasiti pe calea vietii pamantesti, toti cei care strabateti taramul de la
pantecele mamei care v-a nascut pana la groapa si mormant, pana la infricosatoarele porti
prin care fiecare om intra in nemasurata si tainica vesnicie, "priviti si vedeti daca este
vreo durere ca aceasta care ma copleseste". Nu ma intristez pentru pierderea avutiilor si
privilegiilor pamantesti, nu ma las doborat de durerea prigoanelor purtate impotriva mea,
de defaimarile si ranile venite de la oameni; nimic din ceea ce este vremelnic nu slujeste
drept pricina vaietelor mele, a istovirii inimii mele. Sufar, ma chinuiesc, fiindca m-am
indepartat de Dumnezeu prin cadere in pacat. L-am tradat pe Domnul, stau respins
departe de fata Creatorului meu, cufundat in bezna morala, predat demonilor. Mainile si
picioarele imi sunt legate; lucrarea sfanta imi este luata, luat imi este insasi darul de a ma
dedica ei. Zac vatamat, in neputinta, in prapastie. O prapastie care mi se arata in chip
tainic, dar foarte deslusit: abisul iadului. Beau paharul amaraciunii, paharul smereniei.
Paharul pe care mi L-a umplut Dumnezeu, in dreapta Sa manie.

12

Neintelese sunt caile Domnului. In sfanta Sa judecata, Domnul a chibzuit si a dat

dreapta hotarare pentru mine: aceea de a fi osandit, ingaduind sa fiu cuprins de focul
patimilor, foc vrajmas, sa dau inapoi (cad) din taramul duhurilor, cel de sub cer, templul
sufletului meu sa fie parjolit, podoabele sale nepretuite ?? prefacute in cenusa. Fost-au
intinse curse inaintea picioarelor mele si eu nu le-am bagat in seama, prinsu-m-am de ele,
vrajmasii au tabarat asupra mea, venind din ascunzatorile lor; am fost luat prin
surprindere, am fost infrant, am incercat sa fug. Dar Domnul nu mi-a aratat mie mila,
predatu-m-a vrajamasului. Pieirea cea de pe urma ma inspaimanta. Lantul zilelor mele s-a
prefacut intr-un lant al suferintelor mele. Pacatul sta inaintea mea ca o nametenie de om,
cu palosul gol in mana. Ochii lui maniosi scapara de o flacara rosie ca sangele; gura ii
este cascata monstruos, scarsneste din dinti. Si nu ma slabeste o clipa, ziua si noaptea.

13

Vrajmasul nu m-a scapat din ochi multa vreme, de cand m-am nascut, de cand am
primit botezul, pizma si ura nedomoilte il indemnau sa ma tina sub supraveghere,
neobosit. Pandea ceasul in care, din usuratate, sa-mi pierd vegherea de sine, prudenta. A
tot asteptat acest ceas, pana cand a si venit, mester fiind vrajmasul in pierzania oamenilor,
m-a lovit de-a binelea si sigur.
Acum, cand ma aflu prins de vrajmas, cazut in robia lui, el ma pazeste din nou, ca
sa nu fug din prinsoare, sa nu-mi scutur jugul; greu si rusinos jug! Taria mea s-a
slabanogit, bratele si-au pierdut puterea, nu ma pot ridica din cadere, nu ma pot slobozi
din captivitate. Port imbracaminte de carne care ma face totodata greoi si neputincios; zac
in ea ca si cum as fi legat, tinut in temnita; vrajmasul meu este un duh sprinten, se misca
precum fulgerul; vesmantul lui, care ii tine loc de orice arma, este tesut din fel de fel de
apucaturi, cunostinte, puteri; vrajmasul ma pazeste asemenea unui leu care racneste la
prada sa, neajutorata. Nu sunt in stare sa ma impotrivesc lui; adaug pacatelor vechi pacate
noi, ma desfatez, silit, in patimi. Domul m-a dat pe mana chinuitorilor.

14

"Stapanul a toate a strivit ca in teasc pe fecioara, fiica lui Iuda", a strivit sufletul
meu predat Domnului cu credinta in El; "pentru aceasta plang mereu", plang si suspin cu
plangere pe care eu insumi nu mi-o pot explica si n-o inteleg. Duhul meu tanjeste si se
chinuie. Isi simte saracia si nimicnicia. Cu ingaduinta Domnului, cetatea mea s-a naruit,
schimbatu-si-a infatisarea in rau, frumusetea i-a fost slutita, schimonosita, luatu-i-s-a
nepatimirea. "Datu-mi-s-a mie un ghimpe in trup, un inger al satanei; sa ma bata peste
obraz ca sa nu ma trufesc." Ingerul acesta urmareste un scop: acela de a ma pierde. Dar in
ceea ce face si netinand seama de ce face, este ingaduinta lui Dumnezeu, telul sau
nepatruns, intelept si bun.

15

"Din ochii mei izvorasc lacrimi, caci departe de mine este Mangaietorul, Cel ce-
mi imbarbata inima. Feciorii mei cu totii au fost dati pieirii, caci dusmanul a avut
biruinta. Gandurile sfinte care linistesc inima, o imbarbateaza si o invioreaza umpland-o
de inveselitoarea speranta a mantuirii s-au indepartat de la mine. Darul Sfantului Botez a
amutit in mine; intristatu-L-am pe Duhul Sfant, L-am mahnit cu pacatul meu de moarte.
Apropiatu-m-am de tot ce este de potrivnic si vrajmas lui Dumnezeu si acestea au patruns
si lucreaza in mine. Umplutu-m-am de intuneric, umplutu-m-am de sminteala.
Rugaciunea imi este furata de risipirea mintii; gandurile la patimi desfranate mi-o spurca
si mi-o nimicesc. Vrajmasul s-a pornit asupra mea cu inversunare. Vars siroaie de lacrimi
ca dintr-un izvor si ele nu-mi aduc folosul pe care mi-l aducea inainte putinii stropi de
lacrimi. Amare sunt lacrimile mele! Nepatimirea pierduta trebuie plansa cu lacrimi
amare. Intinaciunea - pecetea pe care o lasa caderea in pacat - trebuie spalata de pe suflet
cu lacrimi amare. Pacatul de moarte, trecut in cartea voievodului ceresc, trebuie sters cu
lacrimi amare. Nevinovatia, dragostea sfanta varsa lacrimi de bucurie. Vin la picioarele
Celui ce S-a rastignit pentru mine, cu lacrimi amare, cu inima infranta, cu saracia mea.
Primeste-ma, Doamne al meu, asa cum ai primit lacrimile desfranatei; pret, pe care
fericita Maria l-a varsat pe picioarele Tale. Tu, Atotputernice si Atotbun, prefa
pacatoasele si amarele mele lacrimi in mir binemirositor si bineprimit de Tine. Ridica de
pe cantarul Tau drepta Ta osanda si manie; pune pe acest cantar al Tau iubire de oameni,
neasemuita putere a lacrmimilor Tale, puterea neasemuita a sangelui Tau. Ti ai varsat
pentru noi nepretuitul Tau sange; ai platit rascumpararea noastra. Cu lacrimile Tale ti-ai
aratat dragostea pe care ne-o porti; ai pecetluit aceasta dragoste cu sangele Tau
atotputernic, dumnezeiesc, ai curatat pacatele intregii lumi.

16

Imi inalt mintea catre Dumnezeu; ea insa nu are putere sa se ridice de pe pamant
si sa stea deasupra lui. S-a straduit mult, dar zadarnic. Cum se ridica de pe pamant, cum
cade inapoi, se prabuseste de parca ar fi trasa indarat de o mana de fier. Domnul m-a
parasit, impresuratu-m-au din toate partile cei ce cauta pierirea sufletului meu. Daca m-as
bizui numai pe puterile mele, nu m-as putea ridica din prinsoare. Domnul, numai Domnul
ii ajuta sa se ridice pe cei cazuti; ii invie pe cei morti. Mie insa Domnul mi-a harazit alta
soarta. El vede cat de jos am cazut, dar nu-mi vine in ajutor. A auzit suspinul meu,
strigatul meu si nu ma scoate din prinsoare, din cumplita captivitate, din coltii iadului.
Dusmanul triumfa, isi serbeaza biruinta, este convins ca am pierdut cu adevarat. In
smintita lui manie, in smintita lui trufie, el crede ca Dumnezeul meu nu are putere de a
ma smulge din mainile lui, iar despre sine crede ca i se poate impotrivi, ca-i poate tine
piept cu izbanda Dumnezeului meu, Dumnezeului Atotputernic.

Ce sa facem si ce nu trebuie sa facem in Sf. Biserica

Prin dreapta-credinta si fapte bune, intram in viata vesnica.

Mari sunt ispravile credintei si de foarte mare trebuinta faptele bune. Fiecare din
noi crestinii ortodocsi -pastori si pastoriti -pentru a dobandi viata vesnica, trebuie mai
intai sa ne agonisim o credinta dreapta, curatita de toate desertaciunile, superstitiile,
idolatrismele, ereziile...si sa facem fapte bune. Ceea ce-i calapodul pentru formarea si
facerea incaltamintelor, aceea-i dreapta credinta pentru buna formare a crestinului. Astfel,
crestinul trebuie mai intai a crede bine, dupa care poate a face fapte bune sau vietui
crestineste. Credinta se naste din auz: ''Fara credinta - zice Sf. Apostol Pavel - nu este cu
putinta a bine-placea lui Dumnezeu, ca trebuie cel ce se apropie la Dumnezeu, sa creada
cum ca este si celor ce-L cauta pe Dansul este datator de plata...Credinta este adeverirea,
celor nadajduite si dovedirea lururilor celor nevazute; ca intru aceea sunt merturisiti cei
de demult...''(Evr.11,6,1) Astfel, adevarata credinta ortodoxa, sobornica si apostolica, este
a crede cu inima si a marturisi cu gura. Un Dumnezeu in trei fete, adica:
Credem intru unul Dumnezeu, Tatal atottiitorul, Facatorul cerului si al
pamantului, vazutelor tuturor si nevazutelor.
 Credem intru unul Domn Iisus Hristos, fiul lui Dumnezeu, Unul-Nascut, Care din
Tatal S-a nascut, mai inainte de toti vecii; Lumina din lumina, Dumnezeu adevarat din
Dumnezeu adevarat, nascut nu facut, Cel de o fiinta cu Tatal prin care toate s-au facut.
Credem intru Duhul Sfant, Domnul de viata facatorul Care din Tatal purcede, Cel
ce impreuna cu Tatal si cu Fiul, este inchinat si marit, Care a grait prin prooroci.
Credem intru una Sfanta Soborniceasca si Apostoleasca Biserica. Precum
Dumnezeu cel adevarat e numai unul asa si Biserica cea adevarata a Lui e numai una, nu
mai multe. Cei care zic ca toate religiile sunt bune, sunt asemenea cu cei care zic ca toti
buretii (si cei viermanosi) sau buruienile (si cele otravitoare) ce ies din pamant ar fi bune
de mancat.
Marturisim un botez intru iertarea pacatelor. Si asa: Asteptam invierea mortilor si
viata veacului.
Privitor la agonisirea, pastrarea si folosirea dreptei-credinte ne indeamna
Mantuitorul, zicand: ''Aveti credinta in Dumnezeu...credeti in Dumenzeu si in Mine
credeti...Credeti in Evanghelie...si Apostolul: ''Avand credinta si buna cunostinta, pe care
unii lepadand-o au cazut din credinta''...Avand taina credintei in cuget curat''...(Ioan 14,1;
Mc. 1,15; Tim.1, 14, 3, 9).
Credinta dreapta trebuie a fi insotita de fapte bune sau de vieturie crestineasca:
fiindca, numai prin aceste doua, omul devine crestin adevarat si are nadejde tare de
mantuire vesnica. Aceasta o adeveres Dumnezeiestile Scripturi zicand: ''Vedeti ca din
fapte se indrepteaza omul si nu numai din credinta: Precum trupul fara suflet este mort,
asa si credinta fara fapte este moarta'' (Iac.2, 24-26).
Asadar, pentru ca crestinul sa devina, sa fie si sa ramana placut lui Dumnezeu,
trebuie mai intai sa-si agoniseasca si sa aiba o adevarata credinta in Dumnezeu si sa-si
indrepteze dupa aceasta cugetele, cuvintele, faptele si viata sa.
Precum pasarile nu se pot ridica in zbor de pe pamant in vazduh numai cu o
aripa, ci cu amandoua, asa si oamenii nu se pot apropia si a fi cu Dumnezeu, decat numai
prin aceste doua aripi: credinta dreapta si fapte bune. Aceasta reiese clar din cuvintele
Mantuitorului: ''Nu tot cel ce-Mi zice Mie, Doamne, Doamne, va intra intru imparatia
Cerurilor; ci acelace face voia Tatalui Meu Care este in ceruri'', adica cele aratate de El in
predica de pe munte. (Mt. 7, 21; 6; 7). In intreg capitolul 25 de la Matei, El ne dezvolta
destul de clar planul mantuirii prin dreapta-credinta si fapte bune. Sf. Apostol Iacob, dupa
ce arata clar ca, credinta fara fapte e moarta, ca si trupul fara suflet, adauga: ''Din fapte
(bune) se indrepteaza omul, iar nu numai din credinta.'' (2, 24,16-26). Sf. Apostol Pavel
arata ca faptele bune sunt roadele Duhului, zicand: ''Roada Duhului este: dragostea,
bucuria, blandetea, infranarea poftelor...Facand binele sa nu slabim, ca la vreme vom
secera neostenind. Deci pana cand avem vreme, sa facem bine catre toti si mai vartos,
catre cei ai nostri de o credinta. Domnul va rasplati fiecaruia dupa faptele lui...Noi toti
trebuie sa ne aratam inaintea Divanului lui Hristos, ca sa ia fiecare dupa cum a facut,
celei ce s-a lucrat prin trup ori bine ori rau''. (Gal. 5, 22; 9, 9, 10; Rom. 2, 6; 2, Cor. 5,
10). Credinta dreapta cu faptele bune sunt intr-o foarte stransa legatura, ca si trupul cu
sufletul.
Acestea lucreaza mana in mana, ca aripile zburatoarelor sau cele doua lopeti:
credinta si faptele bune.
Multi din cei care aveau fapte bune nu s-au putut mantui si intra in Imparatia lui
Dumnezeu, pana n-au imbratisat adevarata credinta. Asa d. p. au fost Cornelie sutasul (F.
Ap. 10; 11, 11-15) Eustatie - Plachida - generalul Roman (V. Sf. 20 Sept. s.a.). Asijderea
si cei ce au avut numai dreapta-credinta nu s-au mantuit fara fapte bune sau pana ce n-au
facut roade vrednice de pocainta. (Ex. Saul, Petru vamesul, C. Peleghia, Maria
Egipteanca s. a.)
Dreapta-credinta si faptele bune se cuprin in trei principale virtuti teologice,
adica: in Credinta - Crezut; in Nadejde, - Rugaciunea Domneasca, - fericirile; si in
Dragoste - Dumnezeiestile zece Porunci, cu dragostea de Dumnezeu si de aproapele,
cuprinse in Decalog si in Sf. Evanghelie. Aceste principale virtuti il ridica pe om la
treapta lui (Ps. 48, 12, 24) il invioreaza, inaripeaza, inalta, apropie si uneste cu
Dumnezeu, Creatorul sau.
Dupa acestea, se poate ridica din caderile sale pe treapta demnitatii de om si de a
sta la nivelul inalt unde l-a asezat Dumnezeu prin agonisirea si folosirea cu succes a celor
patru virtuti cardinale: Intelepciunea, dreptatea, cumpatarea, si barbatia sau taria.
Dumnezeu S-a descoperit pe Sine alesilor Sai, stand pe un tron de patru Heruvimi, in
Biserica Vechiului Testament si de patru Serafimi in Biserica Noului Testament (Iez. 1;
Apc. 4, 6). Si sufletul omenesc care-i creat si destinat de Dumnezeu a fi dupa chipul si
asemanarea Sa, are ca tron al statorniciei sale, in tot binele vremelnic si vesnic, aceste
patru virtuti, ca un scaun mai inalt cu patru picioare.
Cat timp Sufletul are aceste patru virtuti bine cunoscute, paracticate, traite, sta
foarte bine in cinstea deosebita in care a fost si este pus. Cand vreuna sau mai multe din
ele slabesc, se subrezesc sau lipsesc, Sufletul omenesc se povarneste spre cadere, se
prabuseste, si nu se poate ridica pe treapta demnitatii lui, pana nu si le agoniseste,
practica, si traieste in buna lor randuiala. Aceste virtuti stralucite, absolut necesare si
foarte folositoare, sunt Daruri ale lui Dumnezeu, cu care El inzestreaza pe alesii Sai, asa
cum stie mai bine. Pe acestea le putem agonisi, alimenta si dezvolta prin rugaciuni
fierbinti facute in Duh si in Adevar, prin participarea cu trup si suflet in Sf. Biserica, in
toate Duminicile si Sarbatorilor si in dupa-amiaza zilelor Sfinte, la cele sapte laude, la
Dumnezeiasca Liturghie, la Sf. Taine, la invataturile Evanghelice, la cele curat-ortodoxe,
prin citirea sau ascultarea Dumnezeiestilor Scripturi in stransa legatura cu Marturisirea
Ortodoxa, Cazaniile Bisericii, Vietile Sfintilor si alte carti Sfinte, crezand si vietuind
dupa invatatura cea mantuitoare.

Pregatiri in ajunul zilelor Sfinte pentru serbarea lor cu Sfintenie...

Multa grija il cuprinde pe cineva cand este chemat la palat, de stapanitorul sau
conducatorul patriei sale. Mai intai se socoteste cum sa se prezinte mai intelepteste, mai
curat si mai bine. Ca un om cu bun-simt, se spala bine peste tot corpul, isi piaptana parul
capului, se imbraca in hainele cele mia curate. Observa bine ca incaltamintea sa fie
curatita de praf sau de noroi. Plecand de acasa, pe drum, isi face socoteala cum sa se
prezinte, sa se miste, sa stea, si cum sa graiasca inaintea mai marelui sau, pentru a-i bine-
placea si a dobandi cele de folos. Cu o chibzuiala mult mai mare tebuie a ne pregati noi
crestinii drept-credinciosi - pastori si pastoriti, cand suntem chemati de Dumnezeu la Sf.
Biserica, Palatul Dumnezeirii, prin Ingerii Lui; cu cat Dumnezeu e mult mai mare si mai
nemarginit, fata de stapanitorii acestia lumesti si temporali.
Astfel, Sambata seara sau in ajunul sarbatorii, indata ce auzim sunetul toacei si al
clopotelor Bisericii, care simbolizeaza glasul Arhanghelului si vocea lui Dumnezeu (1
Tes. 7, 16; Mt. 24, 31; Ioan, 5, 25-29; 12, 28-46; 11, 45) ce ne cheama la sine pentru
rugaciune, trebuie a inceta lucrul oriunde am fi. Mergem apoi la Sf. Biserica unde
ascultam Ceasul al IX-lea, Vecernia si Pavecernita. Cei mai departati de Sf. Biserica isi
citesc acolo pe loc aceste trei laude, dupa ceaslov sau Mica Pravilioare. In lipsa cartilor,
precum si nestiutorii de carte isi fac rugaciunile pe care le stiu si inchinaciuni: Sambata si
Duminica, de la Craciun pana la ajunul Bobotezei, de la Pasti pana la Vecernia dupa
Duminica Mare si in Praznicile Imparatesti, sau metanii cand se fac (vezi Triodul, Tipicul
mare pg. 504-507. Pravila Bisericeasca Ierom N. Sachelarie pg. 200-206).
Seara trebuie a-si face baie sau a se spala cat mai bine. Mancarea pentru zilele
Sfinte trebuie sa se pregateasca in ajunul Duminicii sau Sarbatorii. ''Domnul a zis lui
Moise: ''Iata, Eu le voi ploua paine din cer. Sa iasa si sa adune in fiecare zi cat trebuie
pentru o zi, ca sa-i cerc de va pasi sau nu dupa legea Mea. Iar in ziua a 6-a sa adune de
doua ori mai mult decat adunau in celelalte zile, pentru o zi''. Fiecare aduna mana
dimineata cat ii trebuia pentru mancat in ziua aceasta; caci daca se infierbanta soarele,
ceea ce ramanea se topea. Iar in ziua a sasea adunau de doua ori mai mult: cate doua
omere de fiecare.
Dar unii din popor au iesit sa adune si in ziua a saptea si n-au gasit. Atunci
Domnul a zis catre Moise: ''Pana cand nu veti voi sa ascultati de poruncile Mele si de
invataturile Mele? Vedeti ca Domnul v-a dat ziua aceasta de odihna si de aceea v-a dat El
in ziua a sasea si paine pentru doua zile. Ramanesti in casele voastre fiecare si nimeni sa
nu iasa din locul sau in ziua a saptea'' (Ies. 16, 4, 5, 21-22, 27-29)
Daca credinciosii Vechiului Testament aveau porunca atat de stricta din partea lui
Dumnezeu, data prin Moise, de a cinsti ziua de odihna si prin faptul de a nu aduna mana (
pe care nici nu o gaseau) in acea zi, cu mult mai mult sunt datori crestinii a-si gati
mancare pentru zilele de Duminici si Sarbatori din ajunul acestor zile ca nu cumva in
vremea Dumnezeiestilor Liturghii si predici absolut trebuitoare Sufletului lor, ei sa se
invarteasca pe langa pantecele oalelor, ca israelitii usuratici din pustiul Sinai pe langa
mancaruri si bauturi si vitelul de aur, pentru care-au cazut in ascutisul sabiei pierzatoare.
(Ies.32; 33, 1-6;1 Cor. 10, 14-2-3-5-6).
Seara mancam cat se poate mai cumpatat. Facem ce mai avem de facut pentru a
doua zi, apoi rugaciunile spre somn si ne culcam.
Toti drept-credinciosii crestini, pastori si pastoriti, apostolici, patristici si dupa
dansii toti adevaratii crestini din toate vremile si cei din prezent, s-au pazit si se feresc ca
de cea mai mare primejdie Sufleteasca a merge, in seara zilelor Sfinte si chiar in oricare
zi, la: jocuri, baluri, serate, nunti, onomastice insotite de petreceri anticrestinesti si
felurite blestematii.
Se fereau a vorbi desertaciuni, vorbe putrede, convorbiri murdare, cantece
curvesti. Ei se rugau, cantau cantece duhovnicesti, citeau in cartile Sfinte, Bisericesti si
cugetau cu multa sarguinta in legea Domnului prin care deveneau fericiti si rodnici
duhovniceste ( Ps. 1, 1-3; Lc. 11, 28; 8, 28; 1 Ioan 14, 21-23; Iac.11, 21-25; Apc. 22, 19)

Pregatiri in zilele sfinte pentru mergerea la Sfanta Biserica

E bine de stiut aceasta ca in dimineata zilelor Sfinte, fiecare bine-credincios

crestin, sculandu-se, se spala, se piaptana si primeneste, imbracand hainele cele mai
curate, simple chiar, dar curate.
Apoi, aprinzandu-si candela sau lumanarea, inaintea Sf. Icoane, tamaiaza cu
tamaie sau smirna, Sfintita de Preotul Bisericii si asa citeste rugaciunile cele mai
complete, dupa ceaslov sau cartea de rugaciuni. Ingrijesc repejor de cele trebuincioase ale
gospodariei, vite si pasari. Cand au vreme mai citesc in cartile Sfinte din biblioteca cu
carti religioase pe care trebuie s-o aiba in casa lui fiecare crestin. Se iarta cu cei c s-au
certat, nu de forma goala, ci dupa adevar, pentru a se folosi.
La vremea hotarata, pleaca la Sfanta Biserica, cat mai curati la trup si suflet,
oglindindu-si curatenia Sufleteasca in fetele si imbracamintea lor. Pe drum merg
cuviincios, graind cu evlavie din Dumnezeiestile Scripturi, din vietile si invataturile
Sfintilor, Proorocilor, Apostolilor, Parinti, Marturisitori, Mucenici, Cuviosi si Drepti, sau
vorbind cu Dumnezeu prin Sfintele rugaciuni. Crestinii mai inflacarati se duc la Biserica
inaintea venirii Preotului, pe care-l asteapta cu dragoste Sfanta, ca oile pe pastorul lor.
Crestinii sa nu cedeze ispitirii care adeseori ii impiedica a merge la Sf. Biserica.
Dam aici o pilda:
Diavolul, prefacut in baba, ii iese inaintea unei fetite care merge la Biserica, si-i
zice: ''Unde te duci tu, copila?'' ''La Sf, Biserica, matusica!'' ''Ei, la Biserica! Ce-ai sa faci
tu la BIserica? Acolo se duc oamenii mari, babele si mosnegii. Las-ca tu ai vreme si de
Biserica. Ia vezi colo in poienita, ce mai harjoana! Du-te de te joaca si tu acolo''...''Bine
mai zici, matusica!'' Si s-a dus fetita la harjoana copiilor, in loc de a se duce la Sf.
Biserica, unde plecase.
Se face fetita fata mare si pleaca iar la Sf. Biserica. Diavolul baba, ii iese inainte
si o intreaba: ''Unde te duci tu fata mare?'' ''La Sf, Biserica, matusica!'' Iata, mai auzii
una! Fata mare la Biserica! Fetele mari, iata-le cum sar in joc! Iata-le cum se
indragostesc! Du-te si tu cu ele...'' ''Ca bine mai zici, matusica!'' Si s-a intors fata din
calea Bisericii, la joc!...
Dupa aceea se casatoreste, ajunge femeie cu barbat si copii...Pleaca iar la
Biserica. Diavolul-baba ii iese inainte, zicandu-i: ''Unde ai plecat, nevasta?'' '''La Sf.
Biserica, matusica!'' ''Ei, Biserica! Ai lasar copii singuri in casa sa arda, ori isi scot ochii,
ori ies pe drum si-i calca vitele, ii rup cainii, barbatul cand vine acasa, nu gaseste
mancare, s-apoi huiet si injuraturi...batai!...Intoarce-te inapoi, ca dupa ce-i vei imbatrani,
tot la Biserica o sa fii'' ''Ca bine mai zici, matusica!'' si s-a inapoiat acasa.
Ajunge nevasta, baba batrana. Pleaca iar la Sf. Biserica. Diavolul-baba ii iese iar
inainte, intreband-o: ''Únde te duci, baba hai?'' ''Ia, la Sf. Biserica, matusica!'' ''Ia, mai
auzii una! Baba surda, la Biserica! D-apoi, ce-ai sa mai poti face tu la Biserica. Asa
surda, garbovia slaba si sfarsita de suferinta? Te dor picioarele; iti tremura corpul! N-auzi
nimic. Te apuca tusea, ba si neputintele si smintesti atata lume! Du-te inapoi acasa, ca
dupa ce-i muri, tot la Biserica vei fi!''... Baba s-a intors din calea Bisericii si a stat acasa
pana a murit, neagra de pacate. Vedeti? Iata, asa a castigat si castiga diavolul sumedenii
de Suflete, crestine din toate varstele...
Asa a inselat si inseala diavolul pe toti si pe toate care cedeaza ispitelor lasandu-se
amagiti de ele. ''Fiti treji, privegheati, pentru ca potrivnicul vostru, diavolul, racnind ca un
leu, umbla, cautand pe cine sa inghita!'' (1 Petru 5, 8)

In Sf. Biserica intram, ne inchinam, stam si ascultam cu evlavie

Dumnezeiasca Liturghie

Mergand astfel si ajungand la Sf, Biserica, ne scuturam hainele de praf ori

zapada, ne curatim incaltamintele de praf sau noroi. Astfel curatiti la Suflet, trup si
imbracaminte, intram in Biserica lui Dumnezeu patrunsi de fiorii evlaviei Sfinte, dornici
fiecare a participa la intreaga Slujba a Bisericii, zicand: ''Intra-voi in Casa Ta, inchinama-
voi in Biserica Ta cea Sfanta intru frica Ta. Doamne povatuieste-ma intru dreptatea Ta,
iar fata de vrajmasii mei, indrepteaza inaintea Ta calea mea''.
Prin Sf. Biserica mergem usor, fara a face tropaiala sau zgomot, pentru a rupe
inchinatorilor firul rugaciunii si ascultarii Sf. Slujbe. Toata partea barbateasca intra cu
capul descoperit, iar partea femeiasca cu capul acoperit, imbracate cuviincios, acoperite
peste tot corpul, dupa exemplul Maicii Domnului si ale sfintelor femei (mironosite)
facandu-si fiecare Sf. Cruce completa pe fata. Barbatii merg inainte si stau in naos, iar
femeile se opresc in pronaos, in urma barbatilor. Acolo (barbatii in naos si femeile in
pronaos) fiecare se inchina la Sf. Icoane. Fac inaintea fiecarei Sfinte Icoane cate doua
inchinaciuni, in Duminici si praznice Imparatesti, iar in Sarbatorile Sfintilor, metanii
(cugetand cu toata evlavia la Mantuitorul, Maica Domnului sau Sfintii infatisati acolo)
sarutand chipul Sfant nu pe fata, ci la picioare sau la maini, mai face o inchinaciune sau
metanie la Icoana: 1) Mantuitorului din Catapeteasma, 2) a Maicii Domnului, 3) a
hramului, 4) La celelalte Sf. Icoane, dupa marimea sfintilor ce-i infatiseaza, trece pe unde
iese Preotul cu Sfintele Daruri, la Iconostasul mic, la Maica Domnului sau Sf, Treime din
strana. Nimeni n-are voie a trece printre Iconostasul mic si strana Maicii Domnului fara
numai Arhiereii, Preotii, Diaconii si eclesiarhii numai cand duc sfesnicul cu lumina
inaintea Liturghisitorilor la iesirea cu cadelnita, cu Sf. Evanghelie si cu Sf. Daruri. Apoi
trece fiecare la locul sau dupa varsta sau demnitate, unde in liniste, se roaga Domnului in
Duh si Adevar, urmarind cu atentie si ascultand cu toata evlavia intreaga slujba Sfanta.
Inchinarea pe la Sf. Icoane din Catapeteasma (barbatii in naos si femeile in pronaos)
trebuie a se face inaintea venirii Preotului si inceperea slujbei. Cei veniti dupa darea
binecuvantarii se inchina si ei in foarte mare liniste, fara tropaieli, in vremea
Miezonopticii sau Utreniei. Dupa inceperea Dumnezeiestii Liturghii, nu-i iertat a se
inchina pe la Sf. Icoane, ci numai la Iconostas, ori numai in mijlocul Bisericii si trece la
locul sau, linistit, stand cu toata evlavia, pentru a nu intrerupe firul rugaciunilor sau
ascultarea credinciosilor adunati. In acest scop, nu-i iertat nici a mai saruta mana, sau pe
obraz pe altii in timpul Sf. Slujbe mai ales a Sfintei Liturghii. fiecare e indatorat sa
pastreze linistea si buna-cuviinta in tot timpul Sf. Slujbe, sa nu tulbure sufletul celorlalti
inchinatori din Sf. Lacas nici prin imbracaminte (luxoase, mode, zorzoane, seminuduri
idolatre) nici prin vorbarii, rasuri, hasmodii, semne, miscari sau alte scandalizari. Fiecare
sa nu uitam nici o clipa ca suntem in Sf. Biserica, chiar inaintea lui Dumnezeu care vede,
aude si cunoaste toate. Sa nu lasam mintea a se abate de la Sf. Slujba aiurea. In
momentele potrivite, ne inchinam cu evlavie, facandu-ne Semnul Sf. Cruci drept si
complet pe fata, coboram din strana sau ingenunchem dupa randuiala. Cu toata atentia si
cu tot gandul, ori prin citire sau cantare, luand parte la intreaga Slujba Bisericeasca,
castigam doua foloase: 1) timpul pare a trece mai repede, 2) cu vremea dobandim multe
invataturi foarte folositoare din slujba religioasa, din cantari, din citirea laudelor,
paremiilor, psalmilor, Apostolului, Sf. Evanghelii, Cazanei sau din predica. Fiecare sa
caute a cunoaste cuprinsul talcurilor biblice si Vietile Sfintilor ce-i vede zugraviti pe
catapeteasma si pe peretii Bisericii. Sa povatuiasca cu toata linistea si toata blandetea pe
nestiutori, a pastra buna-randuiala in Sf. Biserica. Inchinatorilor straini, veniti in Sf.
Biserica, sa le aratam mult respect si dragoste sfanta, buna voie si cuvand de zidire
spirituala.

Toata partea femeiasca in Sfanta Biserica sa stea la locul lor, in pronaos

 N-a fost si nu este de iertat pentru nimic in lume partii femeiesti a trece din
pronaos, locul destinat sederii lor, in naos, printre barbati, ba chiar si inaintea lor, langa
catapeteasma, oricare ar fi ele. Se facea exceptie de la aceasta numai pentru capetele
incoronate, dar de ar fi stat la locul lor, mai bine se foloseau.
Dumnezeu a facut mai intai pe barbat cu suflet viu, dupa Chipul Sau si l-a
destinat a deveni si dupa asemanarea Sa. Pe barbat l-a adus si asezat in stralucitul Paradis
anume facut.
Pe barbat l-a pus stapan in gradina Raiului, ca s-o lucreze si s-o pazeasca.
Barbatului i-a dat porunca a manca din toti pomii gradinii Raiului si l-a oprit sa manance
din pomul cunostintei binelui si a raului. Privind la barbatul creat singur, Dumnezeu a zis:
''Nu e bine sa fie omul singur, sa-i facem si ajutor pentru el''. Domnul Dumnezeu facand
din pamant toate fiarele, pasarile si feluritele vietati, le-a dus si le-a trecut pe dinaintea
barbatului creat, ca sa le vada, cunoasca, si sa le puna nume si asa ele au ramas cu nume
pus de Adam. Mai pe urma a creat o femeie - Eva - din coasta lui Adam, ca si Biserica,
din coasta lui Hristos (Fac. 2; Hron. pg. 29). Deci, precum Biserica cea adevarata merge
dupa Hristos si nu inaintea lui, ascultandu-L in toate (Efs. 5, 22-38) asa si toata partea
femeiasca sa stea in pronaos, locul destinat sederii lor si sa nu se strechieze printre barbati
ca cele din carciumi si de pe la petreceri anticrestinesti. Toata partea femeiasca in
Biserica Vechiului Testament si Noul Testament, din vremile apostolice si patristice, au
stat separate de barbati. Sfanta Imp. Elena si calugaritele din secolul patru, stateau separat
cu femeile, in Sf. Biserica a Domnului (Const. Apost. cart. II-cap. 57; Ist. Bis. Socrat cart.
I cap. 17, Chiril cateh. 8).
Biserica lui Dumnezeu este Ierusalim Ceresc in care se pastreaza buna-randuiala,
nu Babilon plin de amestecare, confuzii si neoranduieli. Cei ce fac neoranduieli in Sf.
Biserici cad sub afurisenie (can. 9 Apost. P.B.S. pp. 111; Rand. Monah. ale Cuv.
Pahomie 8...).
Femeile si fetele ce se amesteca printre barbati, provoaca sminteala, tulburari,
neoranduieli urate, ce incarca cu grele pacate, care se revarsa asupra parintilor si nasilor
care nu le-au invatat buna-randuiala. Femeile si fetele semidespuiate (cu rochia cu
maneca scurta sau fara maneca, cu decolteuri, imbracate in pantaloni, cu capul gol)
mergand printre barbati, sau cele mai cu pretentie inaintea lor, la fiecare inchinaciune, fac
cate o scena draconica atragand asupra lor groaznicele urgii Dumnezeiesti (vezi Ogl.
Duhovniceasca pp. 828-835 de aut).

Femeile si fetele sa nu vina impodobite la Sfanta Biserica

Orice invataturia divina si bisericeasca arata clar ca Dumnezeu a randuit ca

femeia sa fie supusa barbatului ei in toate, asa cum Biserica este supusa Domnului Iisus
Hristos (Ef. 5, 14). In scopul acesta al mantuirii, toata partea femeiasca trebuie a
imbratisa cu toata sarguinta, minunata smerenie cu care s-a impodobit Preasfanta
Fecioara Maria si toate Sfintele Fecioare si Femei din trecut. ''Ca a cautat Domnul spre
smerenia roabei Sale si iata de acum ma vor ferici toate neamurile''. (Lc. 1, 45; 11, 27).
Multe femei si fete crestine, lipsite de adevarata intelepciune crestineasca care le
primejduieste mantuirea, vin in Sf. Biserica, imbracate la moda, semidespuiate, cu capul,
mainile, pieptul si picioarele dezgolite, inzorzonate cu desertaciunile idolesti ( cercei,
margele, salbe, inele, bratari, martisoare, flori si alte fleacuri) cu care idolatrii se
impodobeau pe ei si idolii lor. Acestea sunt uraciuni inaintea lui Dumnezeu si placute
dracilor. Sf. Apostol Petru, combatand luxul si demonicele mode ale femeilor si fetelon
crestine usuratice, le poruncea: ''Femeilor, plecati-va barbatilor vostri (in tot ce-i bun si
mantuitor de suflet)''. Viata voastra sa fie curata. Podoaba voastra sa nu fie pe dinafara, in
impletirea parului, in podoabele de aur...si in gatelile cu haine; ci in omul dinlauntru,
tainic, al inimii, bland si pasnic care e de mare pret la Dumnezeu.
Aceasta porunceste femeilor si Sf. Apostol Pavel, zicand: ''Femeile sa se roage
imbracate cuviincios (acoperite peste tot corpul, dupa chipul si asemanarea Preasfintei
Fecioare, Maria si a Sf. Femei) cu sfiala si curatenie, impodobindu-se nu cu impletiturile
parului sau cu aur, sau cu margaritare sau cu haine scumpe, ci cu fapte bune cum sade
bine femeilor ce se harazesc evlaviei''. Femeile sa NU vorbeasca in Biserica. (1 Tim. 2, 9-
12; 1 Cor. 14, 34).
Sf. Ioan Gura de Aur, talcuind acest loc scripturistic, zice: ''Hainele femeilor
crestine sa fie potrivite pe trup din toate partile cu oranduiala, dupa buna-cuviinta, iar nu
cu mestesuguri ( mode demonice, idolatre, seminuduri) spre a atrage curiozitatea. Aceea
este podoaba adevarata, iar aceasta este podoaba falsa. Ce spui femeie? Tu te apropii sa te
rogi lui Dumnezeu infasurata cu aurarii, cu impletituri, cu parul umflat deasupra fruntii,
ca unele pasari demonice sau salbatice, cu carlionti in par. Nu cumva ai venit aici (in
Biserica) ca sa joci? Nu cumva sa iei parte la o nunta lumeasca? Nu cumva sa iei parte la
vreo pompa? Acolo ( la petreceri anticrestinesti, nunti lumesti,pompe omenesti) isi au loc
aurariile, impletiturile, carliontii, acolo luxil;...iar aici in Biserica lui Dumnezeu, chiar in
orice loc daca vrei sa fii placuta Lui, nu-i trebuinta de nimic din acestea. Ai venit aici sa
te rogi lui Dumnezeu pentru pacatele cu care L-ai maniat, sa-I ceri iertare si sa-L faci tie
milostiv? Apoi, pentru ce te-ai impodobit asa? Pentru ce ai venit astfel impodobita? Cum
vei putea ofta? Cum vei putea plange? Cum vei putea a te ruga cu sarguinta si cu lacrimi
cand tu vii aici impodobita cu astfel de momitarii? De vei plange, lacrimile tale vor
provoca ras celor ce te vad, fiindca ceea ce lacrimeaza nu trebuie sa fie impodobita cu
aurarii. Asta-i adevarata scena teatrala si ipocrizie, ca din acelasi cuget, de unde ambitia a
zamislit acest lux de pe tine, sa versi lacrimi. Arunca la o parte acea ipocrizie, fiindca
Dumnezeu nu se amageste. Asemenea papuserii sunt ale mimicilor ( clovnilor) si ale
celor din orchestra, ale celor de pe scena teatrului (a anticrestinilor). Unei femei cu
randuiala acestea nu se potrivesc. Femeie - striga asezamintele apostolice - daca voiesti sa
fii credincioasa si bine-placuta lui Dumnezeu, nu te gati, ca sa placi altor barbati nu purta
bucle sau incaltaminte ca desfranatele, ca sa atragi pe cei ce se amagesc cu astfel de
lucruri, ca desi nu vei face aceste fapte rusinoase spre a pacatui, ci numai spre
impodobirea ta, totusi cu chipul acesta nu vei scapa de pedeapsa viitoare, pentru ca ai
smintit pe altii...Crestinelor, nu le urmati femeilor rele...Nu va sulemeniti ( schimonositi
cu pudra, ruj, grimari) fata pe care v-a facut-o Dumnezeu pentru ca la voi nu este nimic
care sa aiba trebuinta de gateala deoarece: ''Toate cate le-a facut Dumnezeu sunt foarte
frumoase''.( Fac. 1, 31). O gateala, sulemeneala, peste masura a ceea ce este frumos si
foarte bun, batjocoreste podoaba Artistului. (Asez. Apos. cartea!, cap. 8) E o mare
obraznicie si nebunie, ca, creatura sa se semeteasca a corecta pe Creator, nedandu-si
seama ca schimonoseste sau strica, chipul lui Dumnezeu cel viu, pus in Sufletul lor, si
umbros in fetele lor''.

Femeile impodobite si sulemenite sunt mai pacatoase decat desfranatele

publice
 Ni se istoriceste ca pe vremea Sf. Ioan Gura de Aur, ca si in prezent, femeile
umblau asa luxos, si desucheat imbracate, incat crestinii mai intelepti se rusinau cand le
vedeau: Sfantul Parinte le infiera cu cuvinte grele, silindu-le a se abate de la acel groaznic
pacat. El ne arata clar ca sunt mult mai pacatoase decat acele femei destrabalate care isi
practica meseria imorala. ''Acelea pacatuiesc in case - zice el - pe cate vreme acestea
(femeile si fetele impodobite si sulemenite) isi arata imoralitatea in public, chiar si in Sf.
Biserica. Desi acestea poate nu vorbesc imoralitati, si nici nu le fac, totusi, prin
imbracamintea lor nerusinata, se aseamana cu ucigasii care ucid barbatii, trupeste su
Sufleteste''
Intr-o zi de sarbatoare Sf. Ambrozie vazu o femeie tanara sulemenita si imbracata
fara rusine, asemenea unui idol, care mergea grabita la Sf. Biserica. Sfantul mirandu-se a
intrebat-o: ''Unde te duci, femeie?'' Aceea i-a raspuns intepat: ''La Biserica!'' Sfantul,
vazand-o ca vrea sa intre asa in Sf. Biserica, i-a zis: ''Privindu-ti fardarea, hainele,
zarzamurile si felul de a te arata asa, omul ar crede ca tu alergi la joc sau la teatru si
nicidecum la Sf. Biserica! Pleaca de aici, femeie pacatoasa! Fugi la casa ta si plange-ti
desfraul tau! Nu mai veni aici cu idolul acestor suchiate impodobiri, sa-ti bati joc de
Dumnezeu si Biserica Lui si prin nerusinatul tau Suflet, sa duci in pierzare si-n iad si alte
Suflete nevinovate!''.
Alta data, acest Sfant Parinte, infierand diavoleasca patima a impodobirii si
fardarii femeilor si fetelor din vremea sa, zicea: ''Femeia impodobita,e casa tuturor
dracilor din iad''.

Unii barbati, in loc de a ramane dupa chipul ce li s-a dat de Dumnezeu, se

necajesc a se asemana femeilor

Pacatuiesc mult, astfel, si barbatii care se impodobesc si-si schimonosesc fetele,

aruncandu-si la gunoi podoaba barbateasca, netinand seama de Cuvantul lui Dumnezeu
si-a trimisilor Sai care zice: ''Sa nu va stricati barbile voastre! Sa nu va radeti colturile
barbii! Preotii sa nu-si tunda marginea barbii!'' ( Levit. 19, 27; 2, 15). Acestea reies si din
asezamintele Apostolice, care hotarasc: ''Nu te gati cu haine alese, cu pantaloni si
incaltaminte aleasa, nici purta inel da aur pe deget caci acestea sunt dovezi ale unei vieti
desfranate...Nu se cade a ingriji prea mult parul capului, nici a-l face breton sau freza,
nici a-l lasa sa cada pe frunte, nici a-l desparti in carari. Nu trebuie a strica nici parul
barbii si a schimba forma omului (barbatului) contra firii, aratandu-se ca femeile prin
raderea barbii si mustatilor caci: ''Sa nu va radeti barba - zicea Legea (Lev. 19, 27; 21, 5)
deoarece Dumnezeu Creatorul a facut ca aceasta( lipsa de barba) sa fie potrivita pentru
femei; iar pentru barbati, a judecat-o nepotrivita. Tu, deci, care faci aceasta din dorinta de
a placea, impotrivindu-te Legii, te vei face uracios inaintea lui Dumnezeu, care te-a sadit
dupa chipul Sau. Hristos este capul fiecarui barbat si barbatul e cap femeii...Fiecare sa
ramana lui Dumnezeu in starea in care a fost creat. (1 Cor.11, 3; 7, 20-24; Fac.1, 26-27;
2, 7-21-25; vezi si Pedalion).

Diavolii zugravesc in mintea inchinatorilor usuratici, felurite desertaciuni

Renumitii Sfinti Parinti ai Bisericii lui Dumnezeu ii numesc pe diavoli, zugravi si

incepatori; iar nalucirile le numesc poduri (umblatoare) pe care demonii, trecand peste
hotarele stapanirii omenesti nastrajuite, impreuna se amesteca cu Sufletul facandu-l locas
neroditoarelor intelegeri patimase ( Sf. Calist. Filocalia cap. 64). Cei ce-si lasa mintea lor
plansa diavolilor, sa zugraveasca ce vor ei pe ea, de nu si-o vor sterge si curati prin roade
vrednice de pocainta, indata ce vor iesi din trup, vor fi opriti de ei la vamile vazduhului,
cercetati si doborati in iad. Astfel, dupa vedeniile unor Sf. Parinti, abia unul dintr-o mie
de Preoti se mantuieste (Sf. I. Hrisostom) si dintre crestini, din zece mii, abia unul se ia
de Inger, dupa iesirea din trup. ( Cuv. Nicon; pr. Bucevschi). Privitor la aceste zugraviri
diavolesti, avem multe exemple ingrozitoare in Vietile Sfintilor, Istoria si pictura
Bisericeasca; etc
Odinioara, diavolul s-a dus la usa Cuviosului Macarie Alexandrinul, indemnandu-
l a merge cu el la rugaciune, spunandu-i ca fara ei (diavolii) nu se face nici o adunare
monahiceasca si nici o cantare bisericeasca. Sfantul, certand pe diavol si rugandu-se lui
Dumnezeu sa-i descopere adevarul, s-a dus in Sf. Biserica in timpul slujbei de miezul
noptii. Dumnezeu, deschizand ochii binevazatori ai Sfantului, a vazut niste copii mici de
arapi, negri, umbland repede incoace si incolo printre parinti si frati, de parca zburau prin
Sf. Biserica. Pe cand unu din parinti sau frati citea Psalmii si ceilalti sedeau si ascultau,
vede ca arapii aceia mititei si iuti, sedeau fiecare din ei pe langa cei ce nu ascultau si
radeau sau dormitau. Cand unii din arapii aceia se atingeau cu amandoua degetele de
ochii cuiva, indata adormea. Cand isi puneau degetele pe buzele cuiva, acela imediat
casca. Iutii arapi mititei umblau inaintea unora, in asemanari femeiesti. Inaintea altora se
faceau ca lucreaza ceva, ospateaza, joaca, canta lumeste, petrec anticrestineste, se manie,
iutesc, viclenesc...si aceia vorbeau, radeau, faceau felurite neoranduieli din cele auzite,
vazute si simtite inaintea ascultatorilor Sf. Slujbe. Ceea ce naluceau in amintirile
parintilor si fratilor, aceea cugetau in inimile lor. Cand alti arapi de aceia incepeau sa faca
alte naluciri pacatoase inaintea unora din ascultatorii Sf. Slujbe, erau goniti indata cu
oarecare putere si aruncati cu capul in jos, incat nu mai cutezau a mai sta inaintea acelor
imputernicitit duhovniceste, nici a merge alaturea. Pe alti inchinatori si ascultatori mai
neputinciosi care nu luau aminte la rugaciune sau la citirile Sfinte, diavolii se suiau si
stateau pe grumazii si pe spatele lor (ca pasarile pe momai, cand vad ca nu se misca, stau
si le murdaresc) si ii batjocoreau. A doua zi Sf. Macarie marturisindu-i pe toti, a vazut ca
gandurile de la rugaciunea fiecaruia, erau chipurile pe care diavolul, ca printr-un film
cinematografic graitor, zugravise pe plansele mintii lor, batjocorindu-i. Iata si astea sunt
un fel de gustarele cu care diavolul amageste si alimenteaza cu pacate, sufletele
inchinatorilor usuratici, chiar in Sf. Biserica.
O istorioara araba ne graieste ca,diavolii intrebuinteaza cinci degete infernale
pentru ruperea din Biserica lui Dumnezeu si prabusirea in iadul vremelnic si vesnic a
crestinilor usuratici. Astfel cu doua degete le acopereau ochii ca sa nu cunoasca pe
Dumnezeu, din mareata Scriptura a universului, in care totul vesteste existenta
Atotputernicia, Atotintelepciunea, purtarea Lui de grija si conlucrarea Lui. Le impiedica
privirile sa nu vada Sf. Evanghelii si a mantuirii. Cu celelalte doua degete astupa urechile
sa nu auda Cuvantul lui Dumnezeu si chemarile mantuirii. Si degetul al cincilea, satana il
pune lacat pe buzele pacatosilor robiti astfel, zicandu-le: ''Veniti cu totii dupa mine, fara
nici un fel de impotrivire!'' In felul acesta, Satana a atras multe suflete in iad.

Diavolii scot afara pe unii crestini din Sfanta Biserica

O ispita groaznica navaleste adesea asupra inchinatorilor in timpul Sfintelor

Slujbe si mai ales al Dumnezeiestilor Liturghii. Unii vazatori cu duhul au vazut pe
diavoli in chip de arapi negri zburand prin Sf. Biserica, pe deasupra inchinatorilor si
aruncandu-le scai peste ele. Si de cei ce se aprindeau scaii, ieseau afara.
Sf. Ioan Gura de Aur zice ca, cei ce ies afara din Sf. Biserica mai inainte
desavarsirea Dumnezeiestilor Liturghii (fara mare nevoie sau cauza binecuvantata) se
aseamana lui Iuda Iscariotul care, plecand de la Cine cea de Taina, s-a cufundat in
intunericul noptii, s-a prabusit din Darul Apostoliei.
Altii au vazut pe diavoli, imbratisand pe cei ce vorbeau si radeau, stand pe spatele
si dupa grumazii lor (Prolog.Adev.Sf.Inviere; Cele 7 laude; Sf. Liturghie de aut. pp. 1892,
1900, 2001, 2423, 2435, 2474, 2524)

Cei ce vorbesc, rad si fac neoranduieli in Sfanta Biserica, pacatuiesc

groaznic, prabusindu-se cu babilonul in infern

Taberele ispitelor navalesc ca norii lacustelor asupra omenirii. Acestea vazandu-

le, Mantuitorul zice: ''Vai lumii pentru smintele, ca smintelele trebuie sa vina. Dar mai
vai acelora prin care vine sminteala, ca mai de folos ar fi fost lor sa-si spanzure o piatra
de moara de grumaz si sa se arunce in mare, decat sa sminteasca pe unul dintre acesti mai
mici care cred in Mine. Daca ochiul tau cel drept te sminteste, scoate-l si arunca de la
tine! Daca mana ta cea dreapta sau piciorul tau cel drept te sminteste, taie-le si arunca-le
de la tine. Ca mai de folos iti este sa pierzi unu din madularele tale, decat cu tot trupul sa
fii aruncat in gheena'' ( Mt. 5, 29, 30; 18, 6-9; Mc. 9, 42-50; Lc. 17, 22; Rom. 8, 5-13; 1
Cor. 11, 13).
Daca blestemul acesta rostit asupra celor ce aduc altora sminteala in felurite locuri
si in vremi, e asa de groaznic, socotiti cu cat mai groaznic va fi acest blestem
Dumnezeiesc, asupra acelora care vin si in Biserica Lui, sa provoace sminteli
inchinatorilor!!! Noi toti crestinii - pastori si pastoriti - ne adunam aici in Sf. Biserica, sa
ne curatim de pacate; sa ne luminam ca Ingerii, sa nu ne intunecam ca dracii. Sa ne
intalnim cu El aici, in casa Lui, sa I ne rugam pentru iertarea pacatelor savarsite, pentru a
ne ajuta in viitor, spre a-i multumi pentru toate binefacerile Lui, iar nu pentru a ne intalni
aici unii cu altii, a vorbi, a rade si a face felurite neoranduieli, bucurand pe draci. Cei ce
fac acestea, mai adauga inca alta sarcina de pacate, peste pacatele cu care au venit sa se
usureze de ele. Toti si toate care dau Bisericii lui Dumnezeu o alta destinatie, potrivnica
destinatiei Ei sfinte si luminatoare de Suflet, prin vorbaria aceea, prin rasul acela,
hasmodiile si neoranduielile acelea, isi dau lor alta destinatie contrara mantuirii. Vreti sa
va arat? Ascultati!
Iata, a intrat aici cutare si cutare persoana, parte barbateasca sau femeiasca. Grija
ei nu e sa asculte Cuvantul lui Dumnezeu, ca sa se mantuiasca de cel rau, ci ca sa se puna
in evidenta, sa atraga privirile tuturor spre ea. Priveste cum, prin gesturile ei, prin pasi si
prin toate miscarile ei, - se sileste a se arata mai grozava, mai respectabila, mai
fanfaroana decat celelalte persoane. Grija ei nu e alta decat: Oare a vazut-o X sau Y?
Oare a admirat-o? Oare a fost ea frumos impodobia? Dupa c umbla, de colo pana colo,
prin Sf. Biserica, luandu-si locul si stand, imediat ii curg in minte, puhoi, grijile vietii.
Mandria ii stapaneste Sufletul si-si cauta pereche; cam asemenea, cu care sa vorbeasca, sa
rada, sa se destinda, sa se mai distreze. Si asa auzi acolo vorbindu-se de politica, dincolo
de negustorie, de gospodarie, dincolo de vrajmasie, neintelegeri si alte desertaciuni.
Diaconul sau Preotul striga: ''Sa luam-aminte cu intelepciune!'' Ei vorbesc. Citetul zice:
''Acestea zice Domnul!'' ei vorbesc si rad. Un cleric citeste Apostolul cu invataturile lui
luminatoare - ei vorbesc ori rad. Diaconul sau Preotul citeste Sf. Evanghelie, ale carei
cuvinte Dumnezeiesti mantuitoare sufletelor, iesite din gura Liturghisitorului, le iau
Ingerii luminati, unul dupa altul, si le duc sus, in inaltimile ceresti, inaintea lui
Dumnezeu. - Ei vorbesc, vo-o-rbesc si ra-a-ad! Cuvintele acestea sfinte, proorocesti si
apostolesti, Dumnezeiesti, nu le rosteste citetul, Diaconul, Preotul sau Arhiereul, in
cinstea lor, ci in cinstea lui Dumnezeu, ai Carui slujitori sunt, si spre mantuirea Sufletelor
noastre.

Trebuie a asculta pe Dumnezeu, mai mult decat de oameni

Oamenii toti, si mari si mici, trebuie sa asculte de Dumnezeu. In fiecare zi va

citim si va aducem aminte si la cunostinta, epistola lui Dumnezeu, cuvintele Lui cele
foarte mult folositoare si mantuitoare. Acestea trebuie primite si folosite, nu neglijate. Ia
inchipuiti-va ca ar veni cineva de la inalta stapanire lumeasca aici in Sf. Biserica, ridicand
cu mana sus o hartie scrisa si scuturand-o in vazul vostru si spunandu-va ca-i trimis de
stapanire sa v-o aduca la cunostinta! Oare nu v-ati intoarce toti la cel trimis? Oare n-ati
asculta ce graieste ele dupa acea hartie? Eu cred ca da. Adeseori am vazut liniste
mormantala cand a venit cineva si a citit vreo hartie de la stapanirea lumeasca. Si cand
vine Proorocul, Apostolul si Dumnezeu - Omul, Iisus Hristos de ne graieste despre cele
din ceruri, noi sa nu fim cu luare-aminte la cele ce ne spun? Unii cartesc cand aud pe
cineva predicand in Sf. Biserica. Dar iata, toata slujba Sf. Biserici este predica, rugaciune
si lauda. Multe din Sf. Scriptura sunt aratate acolo. Auditorii insa cer, dezmierdari,
predici frumoase, incantatoare, impletite cu mestesug. Oare Pavel cu predici incantatoare
a intors neamurile la Hristos? Oare cu fala a propovaduit Petru cel necarturar? Dar noi -
zic multi - nu stim cele scrise in Sf. Scriptura. De ce nu stiti din Sf. Scripturi daca multe
altele stiti? Au doar acestea s-au citit in Sfanta Biserica in limbi necunoscute? Nu s-au
citit totdeauna in romaneste? Lenea si neplacerea de a auzic Cuvantul lui Dumnezeu, ne-
au tinut si ne tin in intuneric si in umbra mortii, in care lincezim.

Rasetele in Sf. Biserica sunt uraciune inaintea lui Dumnezeu

Sminteala mare si stricaciune multa e rasul si vorbaria din Biserica. Cand vedem
unele persoane vorbind in timpul Sf. Slujbe, ne vedem siliti a striga cu Proorocii si cu Sf.
Ioan Gura de Aur: ''Fata de desfranata s-a facut fata ta, fara rusine ai fost catre
toti...despuiere si pedeapsa grea te urmareste. Vai, cum cetatea aceea credincioasa a ajuns
o desfranata! Era plina de o luminata judecata si dreptatea locuia in ea. Acum insa, e
plina de ucigasi. argintul s-a prefacut in zgura (vorbirile bune in rele, putrede) si vinul
ales e amestecat cu apa, (virtutea cu viciile, Sfintenia cu desertaciunile). Conducatorii
calca Legea Sfanta si concetatenii-s hoti...'' (Is.1, 21-28; 3, 16-28; 48, 2-3; Ier.2, 22-26;
13, 22-27; Mih. 1, 44; Naum. 3, 5; Os. 1; 2). Tu stai in Sf. Biserica razand, ca si femeile
pe scena? Aceasta a rasturnat totul pe dos! Aceasta a nimicit totul. Cele (Sfinte) ale
noastre au devenit de ras, nimic nu este statornic din parte-ne, nimic serios; ci o
pacatoasa purtare de glumeti si lumesti! Aceasta n-o graiesc catre barbatii si femeile din
lume...ca Biserica e plina de rizilic (dispret infruntare si ocara) Iata, cineva spune o
gluma. Aceasta indata provoaca ras printre inchinatorii din Sf. Biserica. E dureros cand
vezi ca cei mai multi nu mai contenesc a rade, chiar in timpul rugaciunilor si a
Dumnezeiestilor Liturghii. Pretutindenea joaca diavolul, pe toti i-a impleticit la un loc
( in vorbarii, ras si hasmodii) si pe toti ii stapaneste. Hristos se necinsteste, este alungat si
nici intr-o parte nu este in Biserica...Mascariciunile - striga Apostolul - vorba nebuneasca
si glumirea nici sa se afla intre voi'' ( Efs. 54) si tu razi in Biserica DOmnului? R-a-a-zi
mereu si-ti inveselesti fata, tu care esti singuratic? Tu, care esti rastignit si trebuie a
plange, razi? Auzit-ai tu zicand pe Mantuitorul undeva, razi? Nicaieri! De multe ori il
vedem pe El mahnindu-se si plangand. Il vedem plangand pe zidurile Ierusalimului. S-a
tulburat cadn a vazut pe Iuda vanzatorul la Cina cu El. Cand a sculat pe Lazar din
mormant a plans. Si tu razi in Biserica Lui? Cand cineva nu se intristeaza pentru pacatele
aproapelui, e vrednic de invinovatire, cu atat mai mult cei care nu-si plang pacatele lor.
Vremea aceasta este de jale, mahnire, de mortificare, de robie, de lupta, de iconomisire,
de facerea roadelor vrednice de pocainta, de plans pacatele si tu razi? Nu-ti amintesti cum
a fost certata Sarra pentru ca a ras? (Fac.18, 1-5). Razatorilor in Sf. Biserica, n-ati auzit
pe Mantuitorul zicand: ''Vai voua care radeti acum, ca veti plange si va veti tangui'' (Lc.6,
25 comp. Is. 65, 13-15) si tu razi, agonisindu-ti blestemul? Oare Psalmistul zice ca am
ras. Nu, ci: ''Ostenit-am intru suspinul meu'' (Ps. 6, 7) si tu razi in Sf. Biserica? Asta-i
nebunie, sminteala! Preotul si Dumnezeu se osteneste inaltand rugaciunile credinciosilor
cu mieasma tamailor (Apc. 5, 8; 8, 3, 4) inaintea Lui si tu razi? Nu te sfiesti? Nu te temi?
Cand intri intr-un palat imparatesc iti potrivesti: pasii, privirile, gesturile si toate celelalte
miscari, ca nu cumva sa te arunce afara, ori sa te intemniteze. Si aici, in Sf. biserica, in
cele ceresti, unde Dumnezeu e de fata, razi? Ati venit aici sa va rugati si radeti? Ati intrat
aici a cadea inaintea Lui, a va curati de pacatele voastre si faceti asta razand? Femeie! Iti
acoperi capul in chip de supunere si smerenie is razi in Biserica lui Dumnezeu? ( Omil. V
catre evrei). Cei ce vorbesc, rad si fac neoranduieli in Sf. Biserica si-n Sf. Altar, vai lor,
se rup de Sf. Biserica si de Sf. Altar si formeaza spiritualmente, curtea din afara Bisericii,
scoasa afara si nemasurata, destinata calcarii neamurilor, primejduirilor, pierzarii. Fericiti
sunt inchinatorii cu trup si suflet in Duh si Adevar ca formeaza Altarul si Biserica.
Acestia devin pururea fericiti (Apc. 11, 1-2; 19, 1-9; 7; 21; 22; Ps. 1, 1-3; Lc. 11, 28).

Convorbirile, rasul si neoranduielile trebuie scoase din Sf. Biserica

Dumnezeu Iisus Hristos, Sf. Apostoli, Sf. Parinti Apostolici si Patristici hotarasc a
fi pace in Sf. Biserica. Astfel, vedem ca Mantuitorului pe cei ce huiau cu negotul in
Biserica i-a scos cu biciul afara, nelasand nici vas a purta cineva prin Biserica, zicand:
''Casa (Biserica) Tatalui Meu a Mea, casa de rugaciune este pentru toata lumea. Voi o
faceti casa de negot?! Pestera talharilor?! (Ioan 2, 16-17; Mt. 21, 12-13; Mc. 11, 15-17;
Lc. 15, 45-46). Sf. Ap.Pavel sfatuieste ca in Biserica toate sa se faca (numai) dupa buna-
cuviinta si buna-randuiala ca adunarea credinciosilor inchinatori sa se zideasca. Sa nu se
faca vorbarie peste randuiala, ca nu cumva cei intrati pentru a asculta, sa le zica: nebuni
sau nebune. Femeile sa taca in Biserica (1 Cor. 15; 11; comp. Fac. 3, 11; 1 Tim. 2, 11; Ef.
5, 32; Cols. 3, 13; Tit. 2, 3-5).
Vorbaria, rasul si neoranduielile din Sf. Biserica pun sub afurisenie pe cei ce le-au
facut si le fac (canon. 9 Apost.). Urmarile acestora culmineaza in pruncucideri,
fraticideri, patricideri si sinucideri moralicesti, spirituale si deseori trupesti. Cei ce vor a
se curati de povara acestora, indata ce au vorbit sau au ras, sa faca o suta de metanii. De
cate ori au vorbit sau au ras, atatea sute de metanii sa faca, pentru a se curati de pacatul
acesta (P.B.G.p. 128). Sf. Cuv. Parinti, canoniseau aspru pe calugarii si fratii (monahiile
si surorile) care vorbeau si radeau in Sf. Biserica...Daca s-ar fi intamplat ca in vremea
cantarilor sau rugaciunilor, sau in timpul cuvantarilor sa vorbeasca cineva sau sa rada,
imediat era pedepsit sa-si desfaca cingatoarea (ca un dezmatat) si plecandu-si capul si
mainile in jos, sa stea inaintea Sf. Altar, unde era mustrat de staretul Manastirii, de cel
mai mare. Aceeasi pedeapsa se aplica si in trapeza obsteasca, cand fratii stau la masa. Cei
pe care n-aveau cine-i pedepsi, puneau asupra-le blesteme groaznice (Reg. Monahale ale
Cuv. Pahomie 8, 31, 121). Prin vorbaria din afara Bisericii se da loc diavolului, dar cu cat
mai mult prin vorbaria, rasul dinauntrul ei (Rand. C. Benedict cap. 43). Trebuie sa se stie
si aceasta ca fratii sa nu faca impreuna vorbire in stranile Bisericii. Caci daca omul sta cu
frica, cu toata simtirea in sine si cu cucernicie inaintea unui Stapanitor pamantesc, ca nu
cumva sase porneasca supra-i cu vreo vina; cu cat mai vartos inaintea vesnicului Imparat
Dumnezeul nostru, se cuvine sa stam cu frica si cu cucernicie in Biserica si fara sa
indraznim a vorbi catre cineva, ci sa ne avem mintea atintita la cantari, la rugaciuni si la
citiri, ca sa nu ocaram Biserica vorbind, razand, dormind, cautand incoace si-ncolo,
lenevindu-ne fara griji, schimband picioarele, inmultind scuipatul si largind ochii in toate
partile ( Prav. Sf. Parinti fata 960; Tipicul Bisericesc al Sf. Sinod). Dumnezeu, nu e
dumnezeul neoranduielilor, ci al pacii. Asa e in toate Bisericile Sfintilor (1 Cor. 14, 3;
comp. 1 Tes. 5, 23). Astfel, cei ce fac vorbiri, rasuri, hasmodii si felurite neoranduieli in
timpul Sf. Slujbe, sunt fata de Sf. Biserica unde intra, precum sunt carii fata de lemn,
rugina fata de fier, gargaritele fata de cereale; microbii bolilor molipsitoare fata de
oamenii ce-i primesc in corpul lor. Cum oamenii robusti, prin anumite doctorii, injectii,
se curata de microbi distrugandu-i, si copacii prin vijelie se curata de uscaturile lor, asa si
Biserica, prin puterea lui Hristos se curata de acesti paraziti.
Adevaratii crestini, crestine, care cu atentie incordata in Duh si Adevar se roaga
fierbinte lui Dumnezeu, Izvorul tuturor bunatatilor, ascultand slujba si Cuvantul
Domnului, sunt asemenea harnicelor albine intelepte, care cu multa liniste si osardie, isi
aduna ceara si mierea de prin anumite flori, pentru a o duce la stupul lor. Usuraticii,
crestini si crestine, care fac vorbarii goale, ras, neoranduieli si tulburari in Sf. Biserica,
sunt asemenea feluritelor muste ordinare care, alergand din murdarii in murdarii, prin
gunoaie si hoituri, tulbura vazduhul cu bazaitul lor nefolositor si primejdios, ducand
boala dalacului; sau veninul feluritelor jivine, in oameni si in anumite. Acestia de nu se
vor indrepta, ajung ca multi altii, jucaria dracilor si osanditi pe veci. Sa pastram buna-
randuiala si pacea in Bisericile lui Dumnezeu, ca se prea poate.
In Biserica Sf. Casian cu 800 de inchinatori in timpul slujbelor sfinte, nu se auzea
altceva decat glasul Sfintitilor Liturghisitori, al citetului si al corului.
Un Preot Teolog, intr-o predica tinuta in Biserica Popa Chitu- Bucuresti, spunea ca, intr-
o Biserica mare din apus, cu mii de inchinatori, se pastra o liniste asa de mare, incat se
auzea usoara bataie a ceasornicelor din buzunare.
Fiilor si fiicelor!
Luati seama cand mergeti in Biserica lui Dumenezeu. E mai bine sa scultati decat
sa aduceti jertfa nebunilor (convorbiri, ras, neoranduieli) caci ei nu stiu decat sa faca rau (
Ecl. 4, 17)

Vorbariile si rasul din Biserica atrag urgiile Divine

Unicul Dumnezeu, Preamarit in ceruri si pe pamant, a poruncit credinciosilor Sai

a-L face lacas Sfant ( Biserica), unde sa asculte Cuvantul Lui, pentru a se face mai buni,
mai curati, mai plini de Duh Dumnezeiesc. Dumnezeu a randuit ca aici, in Sf. Biserica, sa
ne intalnim cu El, sa I ne rugam, sa ne plangem pacatele, sa-I cerem ajutorul, sa-I
multumim pentru binefacerile primite (Ies. 25, 8). ''Ochii Mei - zice El - vor fi deschisi si
urechile Mele vor asculta rugaciunile acelora care se vor ruga in acest loc, in Duh si
Adevar '' ( 3 Imp. 9, 2-3; 8, 22-53; 2 Par. 6, 12-42; 7, 103; 12-16; Ioan 4, 23-24). Sfintele
Biserici sunt locasuri alese, Sfintite si destinate anume pentru rugaciune, alimentarea cu
Cuvantul lui Dumnezeu si Impartasirea noastra cu Sfinteniile Lui.
Aici e locul unde, in vremurile de grele cumpene, alearga, pentru a nu pieri
trupeste si sufleteste. In vremurile acestea cand huietul, bodoganelile, vorbirea si rasul
predomina in majoritatea Bisericilor, oare unde sa priveasca Dumnezeu, maniat de
nelegiuirile noastre, ca sa se milostiveasca spre noi? Cand ochii Sai vad aici, in Bisericile
Sale, neoranduieli, tulburari, atacari, muscaturi, rasuri umflate...si urechile Lui aud
vorbarii, bodoganeli, infruntari dusmanoase, amestecate cu rugaciuni, cantari, paremii,
citiri din Apostol, Sf. Evanghelie si cuvant, unde sa mai fugim de mania Lui? Unde sa
mai nadajduim a afla mila Lui? Unde sa se mai uite Dumnezeu pentru a Se milostivi si a
nu arunca biciul Sau de foc, fulgere si traznete peste noi pacatosii? Sa priveasca in lumea
mare, unde oamenii se ucid unii pe altii, ca si cum ai ucide un pui de gaina? La femeile
care-si ucid barbatii cu otrava, cum ai adapa un calator cu un pahar de apa rece? La
barbatii beti care vin acasa ca niste salbaticiuni, schilodindu-si din batai femeia si
copilasii? La mamele denaturate care, avortandu-si pruncii ii arunca la gunoi, cum ai
arunca niste pisici sau catei fara ochi? La copiii indaratnici, cruzi, care in loc de a ajuta,
isi parasesc, batjocoresc si tortureaza parintii lor batrani, slabi si neputinciosi? Sa
priveasca la multimea gurilor de iad, la carciumi, la nuntile si onomasticile cu jocuri,
cantece curvesti, unde crestinii petrec anticrestineste, idolatrizandu-se? Sa priveasca
acolo unde dantuiesc minciunile, vicleniile, inselaciunile, acolo unde uracioasa patima a
betiei si a corte-giului de blestematii indobitoceste pe oameni si pe femei? Sa priveasca la
judecatori si tribunale unde-s aparari cu rautate, invinovatiri si minciunarii in marturisiri,
inselaciuni in aparari, juraminte strambe? Acolo unde inimile se umfla de patima urei,
unde-s prefacatorii: in fata dulceata de vorbe, otrava in dorinta?! Unde sa mai priveasca
Dumnezeu, pentru a-si potoli mania dreapta? In largul lumii? Va-a-ai! Acolo va vedea
curatia inimilor dispretuita si obrazniciile aplaudate in toate partile!
Oriunde se va uita Dumnezeu, va simti aprinzandu-I-se dreapta manie si fulgere
infocate vor izbucni traznind cu mare putere asupra omenirii pacatoase. Iata, asa de mari
si cumplite sunt nelegiuirile omenirii care predomina pamantul! Destul se manie
Dumnezeu cand priveste omenirea invrajbindu-se asa de groaznic. Oare sa-L mai silim si
noi crestinii cu vorbariile, rasetele, neoranduielile si tulburarile noastre a se mania cand
priveste in Sf. Biserica? Astfel de pacate a prabusit cetatea Ierusalimului cu Templul
Sfand sub robia babilonienilor, romanilor si turcilor. De asemenea si stralucita imparatie
a bizantinilor cu puternica cetate Sfanta a Constantinopolului si luminata catedrala
patriarhala Sf. Sofia si alte lacasuri sfinte, sub robia turcilor.
Sa pastram sfintenia Bisericilor cu buna lor randuiala ca sa nu murim, ci sa traim
(2 Lege 30, 10). ''Pentru ce mori, casa lui Israil, caci Eu nu voiesc moartea celui ce moare
- zice Domnul Dumnezeu. Intorceti-va la Mine si traiti'' (Iez. 18, 2, 3, 23)

Bisericile moarte mortifica sufletele, iar cele vii la viaza

Harnicia spirituala viaz mortii ( Ioan 5, 29, 15) iar lenevirea spirituala cu
neoranduielile ei, mortifica si sufletele vii. Acesta e un adevar crud, dar foarte graitor. In
Bisericile moarte (pline de huiet, vorbarii, ras,neoranduieli) trebuie sa duci un razboi pe
viata si pe moarte, ca sa poti via si ramane viu inaintea lui Dumnezeu: ''De i se pare cuiva
ca e intelept, nebun sa se faca; ca sa fie intelept'' (1 Cor. 3, 18).
In tara Aquitaniei, cu multi ani inaintea noastra, era un nobil si viteaz domnitor,
anume Walter. El a intrat in multe razboaie, a luptat eroic si a iesit biruitor. Aproape
intreaga viata si-a petrecut-o in razboaie si arme.
Imbatranind, ajunse la cunostinta ca pacea veritabila, adevarata, nu este in razboaie,
langa arme, ci numai cat mai aproape de Dumnezeu. Intr-o buna zi, hotarandu-se a vietui
numai pentru mantuire, isi ia drumul pribegiei si porneste in lumea mare ca sa caute locul
adevaratei paci si linistiri, unde sa-si afle mantuirea sufletului sau. In acest scop inalt, el
pleaca sa afle pe oamenii aceia care slujesc lui Dumnezeu cu tot devotamentul, in toata
vremea.
Pentru a afla si cunoaste cu adevarat pe crestinii aceia si lacasul Sfant, unde sa se
poata mantui, intrebuinteaza mijlocul acesta cam ciudat: a legat in varful toiagului sau
cativa clopotei. Astfel intra el in multe Biserici in vremea serviciului religios, pe cand
oamenii se rugau si slujeau in ele. Inaintand pana in mijlocul Bisericii, lovind cu toiagul
de cateva ori de pamant, clopoteii sunau. Si pribeagul domn a vazut ca inchinatorii aceia
lasau rugaciunile, uitau pe Dumnezeu si isi aruncau privirile la dansul. In inchinatorii
aceia vedea el implinindu-se cuvantul Domnului: ''Poporul acesta numai cu buzele Ma
cinsteste, iar inima lui este departe de Mine'' (Mt. 15, 8).
Dupa o alergare in multe Biserici, schituri si Manastiri, a ajuns la o manastire
(Novalese), in Muntii Alpi. Acolo se aflau la rugaciune parintii si fratii impreuna cu
luminatul lor staret. Intra in Biserica. Aici in zadar a lovit el toiagul de pamant si au sunat
clopoteii, ca nimeni n-a privit la el. Toti adevaratii crestini si staretul lor, au ramas
cufundati in rugaciune. Nimenea n-a luat nici o cunostinta de venirea lui. Batranul domn
s-a bucurat foarte mult, ca a aflat ceea ce cauta. Acolo s-a simtit el foarte fericit, acesta
fiind adevaratul Sfant Lacas al pacii, stiind ca in locul unde omul se roaga lui Dumnezeu
cu Duhul si cu Adevarul, acolo se revarsa cu imbelsugare Darul Lui. Acolo a ramas si s-a
mantuit. De aici vedem clar ca rugaciunile noastre, pentru a fi primite de Dumnezeu si
folositoare, trebuie sa fie vii, umilite, staruitoare si pline de credinta.
Mintea, inima si toata vointa noastra sa fie patrunsa de adevarul cuvintelor,
rugaciunilor ce le facem. Astfel, precum focul zugravit fara caldura si lumina nu e foc,
omul mort, lipsit de suflet nu e om adevarat, asa si rugaciunile facute cu raceala si cu
risipirea gandurilor, nu-s rugaciuni. Rugaciunile reci, ingheata de pe buze si cad ca niste
lepadaturi, ca fumul jertfei lui Cain, inainte de a se inalta la ceruri.

Bisericile vii ii fac pe crestinii intunecati, ingeri luminati

Oamenii, oricat de intunecati ar fi ei, cand intra in Sf. Biserica de asculta cuvantul
lui Dumnezeu si cu hotarare statornica il pazesc, se lumineaza si devin fericiti nu
vremelnic, ci vesnic.
Bisericile sunt casa lui Dumnezeu. Totul in ele spun slava lui Dumnezeu ( Ps. 17,
5). Pentru a se folosi pe sinesi si pe altii, toti crestinii - pastori si pastoriti - trebuie a se
ruga si pastra linistea in ele cu toata evlavia. Numai astfel Biserica va putea transforma pe
pacatosii intunecati, in crestini luminati.
Avva Pavel cel (numit) Simplu (+341 d. Hs) ucenicul Sf. Antonie cel Mare, s-a
dus o data la o manastire pentru cercetare, sfatuire si folosul calugarilor. Dupa obisnuita
vorbire cu ei, calugarii au intrat in Sf. Biserica, la Sf.Slujba. Fericitul Pavel a ramas afara,
la usa Sf. Biserici, luand seama la fiecare din cei ce veneau si intrau in Sf. Biserica. Cu
Darul lui Dumnezeu cu care era inzestrat el, vedea fata fiecarui suflet cum intra in Sf.
Biserica, cum iesea si cat se folosea, asa cum ne vedem noi fata unii altora. Privind el pe
adevaratii calugari si mireni care veneau si intrau cu fata vesela, ingerul fiecaruia
bucurandu-se de el, iata ca vede un crestin negru si intunecat peste tot corpul. Dracii il
trageau de amandoua partile de un capastru pus in nasul lui. Iar Sfantul sau inger Pazitor
de la Botez, mergea departe dupa dansul, posomorat si trist.
Cuv. Pavel vazandu-l asa, a inceput a plange, batandu-si pieptul indurerat, dupa
acel suflet pe care-l vazuse asa de nefericit. Cei ce-l vedeau plangand asa nemangaiat il
intrebau de ce plange cu atata amar. El ferindu-se sa le raspunda, se da de o parte
tanguindu-se pentru acels ce-l vazuse asa.
Sfarsindu-se slujba, inchinatorii au inceput a iesi unii dupa altii din Sf. Biserica.
Sf. Pavel privea cu multa atentie pe fiecare, stiind cum a intrat, sa vada cum iese: folosit
ori pagubit.
Iata ca vede si pe batranul acela intunecat la trup, ca iese din Sfanta Biserica
luminat la fata, alb la trup si Ingerul pazitor mergea aproape de el, bucurandu-se foarte,
iar dracii foarte departe mergeau dupa dansul. Atunci Sf. Pavel, sarind de bucurie,
binecuvanta pe Dumnezeu si, suindu-se pe o piatra inalta a strigat: ''Veniti si vedeti
lucrurile Domnului cat sunt de infricosate si de toata spaimantarea vrednice! Veniti si
vedeti pe cel ce voieste ca toti oamenii sa se mantuiasca si la cunostinta adevarului sa
vina! Veniti sa ne inchinam si sa cadem la El si sa zicem: ''Tu singur poti sa ridici
pacatele'' (Ps. 65, 2; 1 Tim. 2, 4; Ps. 14, 6). Auzind acestea oamenii, au alergat toti cu
mare sarguinta aproape de dansul, vrand sa auda mai bine ce voia sa le spuna. Adunandu-
se toti, Sfantul le-a povestit ceea ce vazuse la intrarea inchinatorilor in Sf. Biserica si la
iesirea lor. In acelasi timp a rugat pe omul acela, sa spuna tuturor cauza pentru care
Dumnezeu i-a daruit o asa grabnica schimbare minunata. Omul, vazandu-se vadit, a
povestit tuturor, cu toata indrazneala: ''Éu sunt un om pacatos. Multa vreme am vietuit in
desfranare pana acum. Astazi, intrand in Sf. Biserica a lui Dumnezeu, am auzit citindu-se
din proorocirea lui Isaia in care Dumnezeu ne graia printr-insul: ''Spalati-va, curatiti-va,
scoateti viclesugurile din inimile voastre inaintea ochilor Mei. Invatati-va a face bine. Si
de vor fi pacatele voastre ca mahoraciunea, ca zapada le voi albi. Si de veti vrea si ma
veti asculta, bunatatile pamantului veti manca'' (Is. 1, 16-20). Auzind eu desfranatul,
cuvantul Proorocului, m-am umilit in sufletul meu, zicand: ''Dumnezeule, care ai venit in
lume sa mantuiesti pe pacatosi si ai fagaduit aceasta prin proorocul Tau, rogu-Te,
implineste aceasta si in mine, nevrednicul si pacatosul ca nu voi mai savarsi pacatul
acesta si iti voi sluji in curata stiinta. Primeste-ma pe mine care ma pocaiesc si cad
inaintea Ta si ma departez de tot pacatul!'' Cu aceste fagaduinte si hotarari am iesit din Sf.
Biserica dupa savarsirea Sf. Slujbe, asa cum a fost vazut!''.
Toata adunarea credinciosilor auzind aceasta, au strigat cu glas inalt catre
Dumnezeu zicand: ''Cat s-au marit lucrurile Tale, Doamne, toate intru intelepciune le-ai
facut!''

Au nu zece s-au curatat? Dar cei noua unde sunt?

Vazut-ai cum Mantuitorul i-a vindecat de lepra pe cei 10 leprosi, i-a dat sanatosi
familiilor lor? Iata tot asa si pe noi toti, cei care ne-am crestinat cu Sf. Botez, Mir-Ungere
si Sf. Impartasanie ne-a vindecat de groaznica lepra a pacatului stramosesc si de cele
proprii si ne-a redat mostenirea Raiului. Dar, vai, precum atunci noua din leprosii
vindecati, nu s-au intors sa dea multumita lui Dumnezeu pentru vindcarea lor, asa si in
vremurile noastre, majoritatea purtatorilor de nume crestinesc lipsesc de la imlpinirea
datoriei lor si a multumirii inaintea lui Dumnezeu, pentru binefacerile primite, chiar cand
se aduna si stau in Sfanta Lui Biserica.
Cand Domnul priveste in casa Lui si vede pe multi hoinarind cu mintea, aiurea,
vorbind, razand, facandu-si semne, tulburari si felurite neoranduieli si, numai putin stand
cum se cuvine, striga indignat la noi ca si la aceia: ''Áu nu zece (toti crestinii prin Sf.
Botez) s-au curatit?'' Dar cei noua (multi) unde sunt? Nu s-au aflat sa se intoarca si sa dea
slava lui Dumnezeu?''

Pacatul dormitarii in Sfanta Biserica

Neputinciosi si nepriceputi sunt crestinii aceia care dormiteaza in Sf. Biserica.

Aceasta provine uneori din oboseala, alteori din cauza vreunei boli. Adeseori insa vine
din lenevire, indiferentism religios, de la diavolul. Un frate dormitand in Sf. Biserica din
multa lenevire si lene, pe cand ceilalti cantau Utrenia, dupa randuiala a vazut in vis pe
Stapanul Hristos, rastignit pe cruce, intorcandu-si ochii de la monahul somnoros, si i-a
zis: ''Sluga lenesa si trandava! - Tu nu esti vrednica sa ma vezi in fata, somnoros fiind si
cufundat in lene, cand ceilalti Ma lauda si Ma slavoslovesc. Deci nici fericirea nu o vei
dobandi in Imparatia Mea cea cereasca. Sa stii ca cel ce se leneveste, slava cea vesnica nu
va afla''.
Acestea zicand Stapanul, fratele acela desteptandu-se s-a infricosat groaznic de
acea hotarare a Imparatului Ceresc. Caindu-se mult in durerea inimii, si-a indreptat
nepsarea sa si s-a izbavit de dormitare si lenevire in timpul Sfintelor Slujbe si rugaciuni.

Nu va ajunge lumea larga pentru vorbarii, ras si baut?

Iscusitul Apostol dojenea pe crestinii din Corint pentru unele neoranduieli ce

faceau in Bisericile lor, zicand: ''Au nu aveti case in care sa mancati si sa beti? Sau
defaimati Biserica lui Dumnezeu? Eu nu va laud pentru aceasta'' (1 Cor. 14, 26). Asa si
noi Preotii Bisericii ne vedem siliti a striga: ''Purtatori ai numelui Domnului Hristos! Nu
va mai ajung casele, ograzile, locurile voastre, umbrele copacilor, cararile, drumurile,
targurile, lumea larga, pentru vorbarii, rasuri, miscari, somn, mancat, baut si alte
neoranduieli? Ce? Ati mai venit cu ele si aici? Dispretuiti Biserica lui Dumnezeu? Noi nu
va laudam pentru aceasta. Aceasta va despoaie de Darul lui Dumnezeu si va alunga in
osanda''.
Priviti si vedeti ca intindere de pamant a lasat Dumnezeu, de la o Biserica la alta,
pentru felurite trebuinte omenesti si cat de putin spatiu, din loc in loc, si-a oprit pentru
Sine, unde sa ne intalnim mai multisor cu El si sa scapam de primejdii si pierzare. Aceste
locasuri Sfinte, Sfintite Lui, sunt niste adaposturi, locuri de scapare, cetati de salvare care
trebuie respectate cu toate raduielile lor Sfinte pentru a ne folosi (Num. 35, 9-29; 2 Lege.
19, 2-10; Is. 20).
Acestea cunoscandu-le, nimeni sa nu mai cuteze a dispretui Sfintele Biserici cu
vorbarie, ras, neoranduieli, mancat si baut.
 Mai intai sa ne hranim pe noi cu Cuvantul lui Dumnezeu si apoi pe altii

Multi crestini ai vremurilor noastre, cand aud citindu-se in Biserica Paremiile,

Psaltirea, Apostolul, Sf. Evanghelie, Cazania si mai ales Predica, in loc de a-si lua fiecare
pentru sine, in loc de a se socoti fiecare vinovat, le tot potriveste pentru altii, le arunca
asupra unora si altora. Parca-i vad tot impartind si-i aud soptind: ''O! ce bine se loveste
cuvantul acesta la cutare bogatan care-i plin de viclesug si iubitor de avutii. Tare bine se
mai loveste cuvantul acesta la cutare betivan! Cuvantul celalalt parca-i anume facut
pentru cutare femeie luxoasa, care vrea sa intreaca pe toate celelalte in lux, mode si
podoabe. Cum lipseste cutare si cutare femeie sa auda acest cuvant care parca e citit
anume pentru ele. Si asa, unii soptesc intr-una intr-un fel, altii in alt fel, impartind cele ce
se citesc si vorbesc aici, numai altora. E foarte primejdios pentru aceia care se suie in
scaun de judecata si osandire asupra semenilor lor, netinand seama ca prin aceasta se
inrudesc cu diavolul, parasul lui Dumnezeu si al oamenilor. Se despoaie de Darul lui
Dumnezeu si se transforma din crestini in anticrestini '' ( Hronograf pg. 27-28; Pateric.
cap. 15, 6, 8, 10).
Adeseori slujba Bisericii, citirile si predica, ori se par greoaie, ori neplacute,
incurcate, sau prea lungi, uneori ii copleseste somnul sau felurite griji si cand prind ceva,
cum am zis, impartasesc altora. Acestia-s diavolii care risipesc Cuvantul lui Dumnezeu
din mintea crestinilor ca sa n-aduca roada dorita (Mt. 13, 9; Mc. 4, 14-15; Lc.8, 12; Fac.
15, 18,40,18).

Sfantul Ignatie Briancianinov

Plangerile unui monah
Introducere

Stau singur in chilie, cu usile inchise; fereastra este astupata cu o perdea groasa; o
candela modesta palpaie in fata sfintelor icoane, imprastiind in chilie o lumina firava,
posomorata. Mi-ajunge acesta lumina; am lasat orice lucru deoparte. Sed pe laita, in
nedumerire, intr-o tacere tulbure. Mi se pare ca nu mai exist. Nu-mi sta gandul la nimic,
tristetea imi copleseste sufletul; lacrimile mi se preling pe obraji si pe haine si plansul imi
tine loc de orice indeletnicire. Nu intrati, nu intrati, rogu-va la mine! Nu cautati sa ma
scoateti din tacere! Nu sunt in stare sa stau acum de vorba cu prietenii. Am nevoie de
singuratate. Nu sunt in stare decat sa plang. Cu cat ar incerca cineva sa ma indeparteze
mai mult de aceasta stare, cu atat as ravni-o mai mult si m-as lasa cuprins de ea. Fiindca
ma hraneste si imi da liniste, cu toate ca este foarte amara. O turturica plina de elan
zboara de pe o creanga uscata, pe alta creanga uscata; pe o creanga verde nu se asaza; asa
fac si eu, trecand de la un gand de jale la alt gand de jale, de la stari de tristete la alte stari
de tristete; gandurile si simtamintele placute nu se prind de o inima indurerata.
Cand Ierusalimul a fost pustiit si distrus, iar locuitorii sai dusi in robie, intr-o tara
indepartata, atunci Ieremia proorocul, care proorocise in zadar nenoricirile Ierusalimului
din pricina nelegiuirilor locuitorilor sai si care ii chemase zadarnic la pocainta pe
nelegiuitii orbiti si invartosati la inima, a ramas pe ruinele Ierusalimului, sa-si planga
profetia implinita. Cu suspine, cu neogoite suspine, pe cenusa templului parjolit, templul
care trecea drept o minune a arhitecturii si care era singurul de pe pamant inaltat intru
slava adevaratului Dumnezeu. Suspina proorocul cu suspine neogoite pe daramaturile
orasului; era singurul oras de pe pamant in care inchinatorii adevaratului Dumnezeu
puteau sa-I inchine Lui, intocmai cum oranduise El, singura rugaciune bineprimita de
Dumnezeu.
Lacrimile mele nu cad pe daramaturi si nici pe mormane de cenusa; nu plang dupa
un templu facut de mana omeneasca, din marmura, profira si lemn neputrezicios. Nu
suspin pe ruinele orasului care s-a zidit veacuri de-a randul, cu bratele puternice al
regilor, ale popoarelor, ale aurului; tanguielile mele nu insotesc in zbor multimile
iudeilor, desi in robie seculara de ani fara numar, pricina plangerilor mele este morala si
taramul lor este acela al sufletului. Plang mistuirea in flacari a unui templu nevazut,
nezidit de mana omeneasca, pe care Dumnezeu l-a creat pentru o nevazuta, inalta slujire
dumnezeiasca. Plang surparea unui oras tainic, menit sa fie salas si adapost de ganduri si
simtaminte binecuvantate. Plang caderea in captivitate a sufletului, a mintii si a inimii
infrante de pacat. Sunt tinute in prinsoare, legate cu lanturile patimilor, duse in robie, in
imparatia si in cetatea de capetenie a Babilonului, sub stapanirea arhanghelului osandit,
stapan aspru si crud al tuturor fapturilor rationale osandite, deopotriva ingeri si oameni.
Plang cu plangere de pocainta si de iubire. Ma las cuprins de tristete mantuitoare,
nu de aceea care aduce omului moarte. Nu ma intristez pentru desertaciuni, pentru lucruri
nestatornice, trecatoare. Ma cuprinde plansul mostenit de la protoparintele meu Adam,
care a inceput a cauta plansul gandind ca va afla in el ogoire dupa pierderea desfatarilor
raiului. In acest plans se rasfrange fericirea vesnica. Acest plans este o marturie ca
fericirea vesnica a fost harazita omului; acest plans este un mijloc de redobandire a
fericirii vesnice.. Ca o rasfrangere a fericirii, ca un suspin si ca o aducere aminte, pentru
si despre fericire, plansul cuprinde in sine o desfatare; invaluind in mahnire inima, el o
adapa si o oblojeste cu liniste. Dumnezeu-Omul a lacrimat cu lacrimile Sale
intrutotsfinte, pentru Lazar cel mort de patru zile; Dumnezeu-Omul a varsat
dumnezeiestile Sale lacrimi pentru orasul in care furnica multime mare de oameni, pentru
poporul care nu si-a dat seama sau s-a prefacut a nu-si da seama de venirea lui
Dumnezeu. Nu numai desfranata si-a spalat cu lacrimi pacatele; nu numai pacatosii care
voiau sa se impace cu Dumnezeu prin pocainta alergau cu lacrimi in ochi; capetenia
Apostolilor vedea in lacrimi un lucru mantuitor, leacul de care nicicum nu te poti lipsi.
"A plans cu amar" marele Petru, cand s-a lepadat de Hristos. Cu planset si cu lacrimi si-a
tamaduit pacatoasa rana ucigasa. Exista oare cineva care, cazand inaintea lui Dumnezeu,
cu lacrimi in ochi sa nu fi fost ascultat ? Ahab, regele cel fara de cinste al Israelului, si-a
stropit obrazul cu cativa stropi de lacrimi, umilindu-se pentru putina vreme, dupa care a
continuat sa-l manie pe Dumnezeu prin faptele lui de necinste. Dar acele putine lacrimi -
umilinta-i trecatoare si stearpa - n-au ramas fara urmari; osanda rostita impotriva
slujitorului idolilor, care se manjise de sangele unor victime nevinovate, a fost ridicata.
"Vezi cum s-a smerit Ahab inaintea Mea ?" - avea sa vesteasca glasul lui Dumnezeu prin
proorocul Ilie, prin care se facuse cunoscuta pedepsirea regelui - "Fiindca s-a smerit
inaintea mea chiar si pentru o umilinta slaba, pentru niste lacrimi putine si neinsemnate -
nu voi aduce necazurile in zilele lui", nu voi tine seama ca i-am dat o groaznica osanda,
pentru groaznice nelegiuiri. Nu pot vedea pe cineva plangand, fara a-i arata mila Mea.
O, frate al meu preaiubit! Inima mea sufera pentru tine. Plang pentru tine si nu ma
pot opri. Ma indeamna la plans iubirea de oameni a Domnului Iisus si nefericirea care te-
a lovit. Din lacrimile celui ce plange si se intristeaza pentru pacate mijejste speranta
mantuirii, asemeni unei stele pierdute in bezna noptii. Amesteca plansul meu cu plansul
tau, lacrimile tale cu lacrimile mele. Nu ne va respinge Domnul pe cei ce ne rugam Lui.
pe cei ce suspinam inaintea Lui, straduindu-ne sa ne vindecam prin pocainta. El, Cel ce
ne-a dat pilda plangerii, deschide in noi izvoarele lacrimilor. El, singurul care poate
curata intinaciunea sufletului, ne va curata pe noi prin pocainta, prin lacrimi, prin har
dumnezeiesc. Pacatul este nascator de plans si de lacrimi.
Voi incepe, deci, sa dau drumul strigarii mele. prin suspine si prin tanguiri voi
usura si voi indeparta apasarea inimii mele. Cuvintele plangerilor mele sa nu-ti fie nici
tine rani, nici dojeni, ele sunt o expresie a iubirii, semne ale compasiunii si copartasiei,
glas bland de linistire si incurajare, chemarea de a parasi vietuirea in pacat, de a pasi din
nou pe taramul mohanicestilor, sfintelor fapte de desavarsire, chemare la scuturarea
jugului pacatului, la lupta barbateasca cu incepatoriile si cu puterile cele de sub cer,
pentru libertate spirituala. Plangand pentu tine, ma plang si pe mine insumi. Sunt si eu
incarcat de pacate, zanganesc si deasupra mea grelele lanturi ale gandurilor si
simtamintelor pacatoase. Luandu-mi ingaduinta de a plange pentru tine, plangi si tu,
rogu-te, pentru mine. Sa ne unim inimile in plangere! Imbracati fiind in lacrimi, ca intr-o
haina pe care am pus-o pentru a ne acoperi goliciunea spirituala si rusinea, care ne-au
venit din pricina neimplinirii poruncilor lui Dumnezeu, sa cadem inaintea Domnului; sa
nu venim cu desarta si trufasa indreptatire de sine, cu care se pecetluieste intotdeauna
pacatosenia si pieirea omeneasca; sa-i aducem marturisire din inima infranta si smerita.
Prin sincera si hotarata marturisire a greselilor noastre, a caderii noastre, a conditiei
noastre mizerabile sa pasim catre pocainta si mantuire. Pocainta este poarta spre
Dumnezeu. "Intrati la portile Lui cu spovedanie si in curtile Lui cu laude marturisiti-va
Lui" vesteste si statorniceste pentru intreaga omenire proorocul, chemand la pocainta
intreg neamul omenesc.

A ajuns pana la mine, pe neasteptate, o veste trista; iute ca sageata a ajuns. Mi-a
ranit adanc inima si in acelasi timp mi-a adus inaintea ochilor o priveliste uluitoare,
intunecata, in stare sa ma amarasca cum nu se mai poate. Cel ce la o varsta frageda s-a
legat de Domnul, cel ce si-a inchinat zilele vesele ale adolescentei nevointelor
mohanicesti, dispretuind de timpuriu desertaciunea lumii, este acum ademenit si luat in
batjocura de lume. Vai tie! Ai naufragiat la liman! Vai tie! Te-ai lasat prins de neamuri
straine in propria-ti cetate ! Vai tie! Pacatul te-a luat in robie, pacatul greu, pacat de
moarte, legandu-te cu lanturi nevazute, cu neputinta de dezlegat prin nici o sfortare
omeneasca. Stand intre zidurile manastirii cu trupul, te-ai instrainat de sfantul locas cu
sufletul. El tanjeste dupa tine ca dupa un fiu care s-a ratacit de el, ca dupa un fiu care,
nesocotindu-i sfatul ce i l-a dat inimii sale, este ca si cum l-ar fi parasit. Maretele biserici
ale lui Dumnezeu, smeritele chilii calugaresti, turlele intunecate, zidurile crenelate ale
batranei manastiri, sfintite de nevointele duhovnicesti ale atator batrani cuviosi, te privesc
cu jale, ca si cand ti-ar fi ghicit tradarea tainic savarsita in sufletul tau. In sfintele cantari
duhovnicesti rasuna cantari de jale, inima il aude si sufera de nenorocirea ta, deslusind in
cantarile bisericesti o plangere pentru tine, asemeni tanguielilor de ingropaciune.

2
 Plang pentru tine toata ziua; plang pentru tine toata noaptea. Plansul meu nu
pretuieste mare lucru. Se intampla insa o mare plangere, al carei pret nu poate fi de nimic
egalat: plang ingerii, plang chipurile mucenicilor si parintilor din ceata pustnicilor, plang
toti vietuitorii cerurilor, nicicum nu-si ogoiesc plansul. Se uita din cer cu luare-aminte si
cu dragoste spre pamant, se bucura de faptele bune ale oamenilor, se intristeaza de
pacatele lor. L-ai intristat pe insusi Cel ce te-a facut din nimic si te-a rascumparat cu
scump sangele Sau. "Ce folos ai de sangele meu de ma cobor in stricaciune ?", graieste El
catre toti gresiti, catre cei care vietuiesc in pacat. Atotsfantul, neatins de stricaciune, se
coboara in stricaciune, dandu-se crestinilor imbracati in Hristos si care il au in ei pe
Hristos, atunci cand se ating de intinaciunea nelegiurilor.

Pacatele in aparenta neinsemnate, trecute cu vederea, nevindecate prin pocainta,

duc la pacate si mai grele, iar intr-o viata nepasatoare de ea insasi, se naste in inima
mandria. Invata-te sa te veghezi pe tine, sa nu te increzi in tine, nici sa nu te autoadmiri,
ca sa agonisesti inima infranta si smerita, pentru ca pacatul tau, stand inaintea ta, sa-ti
infranga trufia si setea de marire. Domnu a ingaduit sa fi supus ispitei care s-a lasat
asupra ta ca un nor, purtat de vartej. nu ai rezistat loviturii la care ai fost supus. Ai
incaput pe mana vrajmasilor. Te-au impresurat cei ce-ti urasc sufletul, prinzandu-ti-l cu
catusele grele, luandu-l in captivitate si robie, acoperandu-l cu nenumarate, chinuitoare,
de netamaduit rani!"

Parasit-ai sfintele fapte calugaresti de desavarsire; slujirea ta catre Dumnezeu s-a

prefacut intr-o rusinoasa fatarnicie. Cand sufletul a cazut in pacat de moarte si i s-a facut
acestuia locas, nu se mai afla in el loc pentru adevarata slujire a lui Dumnezeu. Tristetea
si moleseala au pus stapanire pe tine; puterea barbatiei s-a ofilit; pornirea spre bine s-a
zdruncinat; inima s-a lipsit de binecuvantata pace si de linistea din care se nutreste si
prinde aripi monahul in mersul sau catre Dumnezeu. Gandurile desarte si pacatoase,
starea de descurajare, care vine odata cu ele, si-au gasit adapost in sufletul tau, asa cum
salasluiesc in casele parasite gadinele si pasarile de prada. O singura faradelege ti-a
pradat toate faptele bune. Pentru ca cine va pazi toate legea, dar va gresi intr-o singura
porunca, s-a facut vinovat fata de toate poruncile, ne invata Scriptura. Cand tulpina
plantei este retezata de coasa, florile si frunzele ei se ofilesc.

Inainte de a fi cazut in pacat, vrajmasii nevazuti ti-au adus tulburare in suflet,

atingandu-l numai pe dinafara, clatinandu-l doar la suprafata. Ei nu patrunsesera in inima,
aceasta fiind insemnata de mana lui Dumnezeu, n-au putut sa te ia in stapanire, i-ai
defaimat si i-ai respins, standu-le impotriva. Le-ai cedata in ceasul nevegherii sale, al
negrijii fata de tine, li te-ai supus de bunavoie, le-ai facut pe plac; le-ai urmat indemnurile
ademenitoare, aducatoare de moarte. Te-ai facut robul lor; te stapanesc si te mana din
urma, prin hatisuri si prapastii, prin maracini si pietre ascutite; te-au legat, te-au inlantuit,
nu ai putere sa li te impotrivesti. Domnul, cel ce vede inainte tot si carmuieste peste tot, a
vrut sa te umileasca, din pricina multelor tale pacate. Orice gand bun, orice intentie buna
este inabusita de pacatul care te-a luat in stapanire.

"Asa si-a irosit fiica Sionului toata stralucirea!" Luatu-ti-s-a toata frumusetea
sufletului tau, juruit lui Hristos, frumusetea cea duhovniceasca. Gandurile cucernice in
care iti statea mintea ca intr-un foisor de nunta s-au risipit; risipitu-s-au sfintele
simtaminte care iti invaluiau inima si in care isi gasea pace si desfatare. Le cauti, dar nu
le gasesti. S-au risitpit departe, nu se stie unde, locul lor fiind luat de ganduri pacatoase,
lumesti, de simtaminte patimase. Singur te-ai lipsit de o inalta, imparateasca vrednicie!
Ai cazut in starea jalnica de rob! Amara este neputinta pe care o aduce in suflet pacatul
de moarte; din pricina ei si a slabiciunii, orice intalnire cu gandul ademenitor, nelegiuit,
dracesc inseamna infrangere pentru suflet.

A venit un timp al indurarii, timp greu, timpul injosirii si dezonoarei tale, timpul
in care ai fost indepartat de la fata lui Dumnezeu. Lipsit de ajutorul Celui preainalt, uitat
parca de Dumnezeu, lasat pe mainile vrajmasilor, ai devenit pentru ei o jucarie si un lucru
de batjocura. Caderea calugarului si a oricarui crestin este pricina de plangere pentru
sfintii ingeri; este pricina de bucurie pentru inraitii demoni. Ordiile lor tresalta de bucurie
la nenorocirile oamenilor, rasuna printre ele un hohot de ras asurzitor, smintit.

Ademenitu-s-a mintea ta; muscat-a din fructul oprit de Dumnezeu; privit din
curiozitate si fara precautie, fructul parea frumos cum nu se mai poate. Din cale-afara de
frumos parea fructul din necunoastere, din naivitate, din lipsa de experienta; sfatul
rauvoitor, viclean, a izbutit sa-l faca pe om sa muste din fruct. Si astfel, muscand, a fost
lovit de moarte. Amareala acelei muscaturi veninoase iti mai manjeste buzele, fiinta ta
launtrica se zbuciuma in chinuri de pe urma otravii care lucreaza in ea. Tulburarea,
confuzia, intristarea, necredinta iti coplesesc sufletul. Sleit de puteri, tulburat de pacat,
privesti indarat, dupa ce te indreptasesi catre imparatia lui Dumnezeu.
Oare sa nu-ti fi amintit, atunci cand te-ai aflat la marginea caderii, pe buza
parapastiei pacatului, ca, mai devreme sau mai tarziu, vei avea parte de un sicriu stramt si
de un mormant, si ca ele se pregatesc negresit drept salas pentru orice faptura trupeasca ?
Si ca pacatoasele desfatari iau sfarsit indata ce omul incepe sa se descompuna, ca trupul,
pe seama caruia se caleste sufletul, este sortit a se da jertfa putreziciunii si mancare
viermilor. De aceasta nu ti-ai adus aminte. Uitat-ai de judecata lui Dumnezeu, cea care
asteapta cu rabdare intoarcerea spre pocainta a pacatosilor, dar care ii paste pe toti. Nu va
intarzia infricosata judecata; curand, curand va sa vina; veni-va "ca un fur noaptea". Cere-
i-se-va atunci socoteala fiecarui om de ce a facut in sederea si in lucrarea lui pe pamant.
Ai uitat ca viclenii si cumplitii demoni care se arata acum sufeltului in chip de visari
desfatatoare, care il ademenesc cu gandul de a-l lua in stapanire, se vor napusti asupra
sufletului, in clipa despartirii acestuia de trup, ca niste fiare salbatice, si daca vor face
dovada ca este al lor, il vor rapi. Ai uitat de soarta vesnica a pacatosilor care nu s-au
invrednicit de mila lui Dumnezeu. Pentru ca au respins virtutea si pocainta prin care se
vindeca nesocotirea virtutilor, vor fi aruncati in iadul cel mai din afara, vor fi dati
chinurilor si schingiuirilor fara de masura si fara de sfarsit. Uitat-ai acestea toate si ai
cazut cu groaznica cadere. Toate ale lumii - petrecerile, distractiile, grijile si
indeletnicirile lumesti - nu-ti vor aduce liniste. Ele fac sa atipeasca constiinta pentru putin
timp, dar nu pot s-o inabuse. In clipele cand incepi sa te scrutezi pe tine, ea se trezeste si,
desteptandu-se incepe sa te acuze tot mai necrutator.
Dumnezeule milostiv! Tu vezi si porti neputintele omenesti ce stau dezgolite
inaintea ochilor Tai; vezi neputinta si necuratia mea, in toata goliciunea, in fata ochilor
Tai, patimile si demonii cumpliti care ma supun caznelor si schingiurililor.

Strainul de neam "sa nu intre in obstea Domnului", porunceste Dumnezeu. N-am

pazit porunca Dumnezeului meu. Am savarsit o tradare prin care strainii de neam au
patruns nu doar in templu, ci si in altar, maini necuvincioase s-au atins de prinoasele si de
vasele sfinte. Numesc templul lui Dumnezeu intreaga faptura a omului; altarul-inima,
vasele si prinoasele-gandurile si simtamintele. Templul lui Dumnezeu este pangarit de
picioare spurcate si de duhuri spurcate; ele au intins altarul; au prefacut gandurile si
simtamintele duhovnicesti binecuvantate intr-unele trupesti, urat mirositoare.

10

Jelaniile imi umplu fiinta! Durerea si-a facut cuib in mine, imi roade inima ca un
vierme, musca din ea ca un sarpe. Caut alinare, caut mangaiere, caut hrana duhovniceasca
din care m-am indestulat candva, nimic nu aflu! Stiu ca acea hrana nutreste si bucura. Mi
se propune insa o alta hrana; mi se da cu de-a sila hrana pacatului; sunt ademenit cu ea,
fagaduindu-mi-se ca ar putea sa ma sature; dar ea numai ca nu satura, ci provoaca o si
mai mare foame, o groaznica istovire, neptinta, zdruncinare.
Doamne, Doamne al meu! Gresit-am inaintea fetei Tale, inaintea ochilor Tai!
Vezi cat sunt de umilit. In fata ochilor Tai preasfinti, talharii ma batjocoresc. M-ai parasit
fiindca si eu Te-am parasit. Ma aflu in mainile celor pe care i-am pus inaintea Ta. Nu ?
indraznesc sa-mi arunc ochii spre Tine, nu cutez a-mi ridica mainile spre Tine, nu am
curaj sa rostesc un singur cuvant inaintea Ta. Greseala mea, tradarea mea mi-au luat orice
indrazneala. Am cazut, m-am facut jertfa nebuniei mele, jertfa vicleniei si vrajmasieii
demonilor. Ma aflu apropape de deznadejde! Inima imi spune ca stau la portile ei. Nu am
pe nimeni care sa puna o vorba buna pentru mine, sau poate ca sunt unii, dar eu nu-i
cunosc. Sa fie mijlocitoare inaintea slavei Tale celei neatinse bunatatea Ta cea
nemarginita.

11

Toti cei care pasiti pe calea vietii pamantesti, toti cei care strabateti taramul de la
pantecele mamei care v-a nascut pana la groapa si mormant, pana la infricosatoarele porti
prin care fiecare om intra in nemasurata si tainica vesnicie, "priviti si vedeti daca este
vreo durere ca aceasta care ma copleseste". Nu ma intristez pentru pierderea avutiilor si
privilegiilor pamantesti, nu ma las doborat de durerea prigoanelor purtate impotriva mea,
de defaimarile si ranile venite de la oameni; nimic din ceea ce este vremelnic nu slujeste
drept pricina vaietelor mele, a istovirii inimii mele. Sufar, ma chinuiesc, fiindca m-am
indepartat de Dumnezeu prin cadere in pacat. L-am tradat pe Domnul, stau respins
departe de fata Creatorului meu, cufundat in bezna morala, predat demonilor. Mainile si
picioarele imi sunt legate; lucrarea sfanta imi este luata, luat imi este insasi darul de a ma
dedica ei. Zac vatamat, in neputinta, in prapastie. O prapastie care mi se arata in chip
tainic, dar foarte deslusit: abisul iadului. Beau paharul amaraciunii, paharul smereniei.
Paharul pe care mi L-a umplut Dumnezeu, in dreapta Sa manie.

12

Neintelese sunt caile Domnului. In sfanta Sa judecata, Domnul a chibzuit si a dat

dreapta hotarare pentru mine: aceea de a fi osandit, ingaduind sa fiu cuprins de focul
patimilor, foc vrajmas, sa dau inapoi (cad) din taramul duhurilor, cel de sub cer, templul
sufletului meu sa fie parjolit, podoabele sale nepretuite ?? prefacute in cenusa. Fost-au
intinse curse inaintea picioarelor mele si eu nu le-am bagat in seama, prinsu-m-am de ele,
vrajmasii au tabarat asupra mea, venind din ascunzatorile lor; am fost luat prin
surprindere, am fost infrant, am incercat sa fug. Dar Domnul nu mi-a aratat mie mila,
predatu-m-a vrajamasului. Pieirea cea de pe urma ma inspaimanta. Lantul zilelor mele s-a
prefacut intr-un lant al suferintelor mele. Pacatul sta inaintea mea ca o nametenie de om,
cu palosul gol in mana. Ochii lui maniosi scapara de o flacara rosie ca sangele; gura ii
este cascata monstruos, scarsneste din dinti. Si nu ma slabeste o clipa, ziua si noaptea.

13

Vrajmasul nu m-a scapat din ochi multa vreme, de cand m-am nascut, de cand am
primit botezul, pizma si ura nedomoilte il indemnau sa ma tina sub supraveghere,
neobosit. Pandea ceasul in care, din usuratate, sa-mi pierd vegherea de sine, prudenta. A
tot asteptat acest ceas, pana cand a si venit, mester fiind vrajmasul in pierzania oamenilor,
m-a lovit de-a binelea si sigur.
Acum, cand ma aflu prins de vrajmas, cazut in robia lui, el ma pazeste din nou, ca
sa nu fug din prinsoare, sa nu-mi scutur jugul; greu si rusinos jug! Taria mea s-a
slabanogit, bratele si-au pierdut puterea, nu ma pot ridica din cadere, nu ma pot slobozi
din captivitate. Port imbracaminte de carne care ma face totodata greoi si neputincios; zac
in ea ca si cum as fi legat, tinut in temnita; vrajmasul meu este un duh sprinten, se misca
precum fulgerul; vesmantul lui, care ii tine loc de orice arma, este tesut din fel de fel de
apucaturi, cunostinte, puteri; vrajmasul ma pazeste asemenea unui leu care racneste la
prada sa, neajutorata. Nu sunt in stare sa ma impotrivesc lui; adaug pacatelor vechi pacate
noi, ma desfatez, silit, in patimi. Domul m-a dat pe mana chinuitorilor.

14

"Stapanul a toate a strivit ca in teasc pe fecioara, fiica lui Iuda", a strivit sufletul
meu predat Domnului cu credinta in El; "pentru aceasta plang mereu", plang si suspin cu
plangere pe care eu insumi nu mi-o pot explica si n-o inteleg. Duhul meu tanjeste si se
chinuie. Isi simte saracia si nimicnicia. Cu ingaduinta Domnului, cetatea mea s-a naruit,
schimbatu-si-a infatisarea in rau, frumusetea i-a fost slutita, schimonosita, luatu-i-s-a
nepatimirea. "Datu-mi-s-a mie un ghimpe in trup, un inger al satanei; sa ma bata peste
obraz ca sa nu ma trufesc." Ingerul acesta urmareste un scop: acela de a ma pierde. Dar in
ceea ce face si netinand seama de ce face, este ingaduinta lui Dumnezeu, telul sau
nepatruns, intelept si bun.

15

"Din ochii mei izvorasc lacrimi, caci departe de mine este Mangaietorul, Cel ce-
mi imbarbata inima. Feciorii mei cu totii au fost dati pieirii, caci dusmanul a avut
biruinta. Gandurile sfinte care linistesc inima, o imbarbateaza si o invioreaza umpland-o
de inveselitoarea speranta a mantuirii s-au indepartat de la mine. Darul Sfantului Botez a
amutit in mine; intristatu-L-am pe Duhul Sfant, L-am mahnit cu pacatul meu de moarte.
Apropiatu-m-am de tot ce este de potrivnic si vrajmas lui Dumnezeu si acestea au patruns
si lucreaza in mine. Umplutu-m-am de intuneric, umplutu-m-am de sminteala.
Rugaciunea imi este furata de risipirea mintii; gandurile la patimi desfranate mi-o spurca
si mi-o nimicesc. Vrajmasul s-a pornit asupra mea cu inversunare. Vars siroaie de lacrimi
ca dintr-un izvor si ele nu-mi aduc folosul pe care mi-l aducea inainte putinii stropi de
lacrimi. Amare sunt lacrimile mele! Nepatimirea pierduta trebuie plansa cu lacrimi
amare. Intinaciunea - pecetea pe care o lasa caderea in pacat - trebuie spalata de pe suflet
cu lacrimi amare. Pacatul de moarte, trecut in cartea voievodului ceresc, trebuie sters cu
lacrimi amare. Nevinovatia, dragostea sfanta varsa lacrimi de bucurie. Vin la picioarele
Celui ce S-a rastignit pentru mine, cu lacrimi amare, cu inima infranta, cu saracia mea.
Primeste-ma, Doamne al meu, asa cum ai primit lacrimile desfranatei; pret, pe care
fericita Maria l-a varsat pe picioarele Tale. Tu, Atotputernice si Atotbun, prefa
pacatoasele si amarele mele lacrimi in mir binemirositor si bineprimit de Tine. Ridica de
pe cantarul Tau drepta Ta osanda si manie; pune pe acest cantar al Tau iubire de oameni,
neasemuita putere a lacrmimilor Tale, puterea neasemuita a sangelui Tau. Ti ai varsat
pentru noi nepretuitul Tau sange; ai platit rascumpararea noastra. Cu lacrimile Tale ti-ai
aratat dragostea pe care ne-o porti; ai pecetluit aceasta dragoste cu sangele Tau
atotputernic, dumnezeiesc, ai curatat pacatele intregii lumi.

16

Imi inalt mintea catre Dumnezeu; ea insa nu are putere sa se ridice de pe pamant
si sa stea deasupra lui. S-a straduit mult, dar zadarnic. Cum se ridica de pe pamant, cum
cade inapoi, se prabuseste de parca ar fi trasa indarat de o mana de fier. Domnul m-a
parasit, impresuratu-m-au din toate partile cei ce cauta pierirea sufletului meu. Daca m-as
bizui numai pe puterile mele, nu m-as putea ridica din prinsoare. Domnul, numai Domnul
ii ajuta sa se ridice pe cei cazuti; ii invie pe cei morti. Mie insa Domnul mi-a harazit alta
soarta. El vede cat de jos am cazut, dar nu-mi vine in ajutor. A auzit suspinul meu,
strigatul meu si nu ma scoate din prinsoare, din cumplita captivitate, din coltii iadului.
Dusmanul triumfa, isi serbeaza biruinta, este convins ca am pierdut cu adevarat. In
smintita lui manie, in smintita lui trufie, el crede ca Dumnezeul meu nu are putere de a
ma smulge din mainile lui, iar despre sine crede ca i se poate impotrivi, ca-i poate tine
piept cu izbanda Dumnezeului meu, Dumnezeului Atotputernic.
ANEXE

Duhul necurat al feminismului. Lupta antihristica impotrica Tainei Cununiei

Pr. lect. dr. Emil Jurcan

Familie si sex în feminismul teologic contemporan

O mare problemă pe care o ridică Teologia Feministă este cea

legată de sex si viată erotică. După ce secole de-a rândul femeia s-a
luptat pentru a-si câstiga egalitatea valorică cu bărbatul, sfârsitul
secolului al XX-lea, prin glasul adeptilor celor două miscări propun o
depăsire a acestui prag, depăsire pe cât de anticrestină, pe atât de
dăunătoare. Este vorba de reconsiderarea ideii de sexualitate, care, zic
ei, a fost tabuizată milenii de-a rândul iar acum ar fi timpul să-si
recâstige valoarea primordială, pe care matriarhatul I-ar fi acordat-o.
Feminismul (New Age si alte miscări contemporane) are o cu totul altă
conceptie despre sex decât o are crestinismul traditional. Câtă vreme
Biserica Ortodoxă si cea Romano - Catolică văd în viata sexuală o
împlinire a iubirii cuplului, a sotilor uniti în sfânta taină a căsătoriei, cu
scopul binecuvântat de a aduce pe lume copii, prin care să se
reverbereze pe mai departe în timp si spatiu credinta curată în
Dumnezeu, miscările analizate văd în viata monogamică a omului o
constrângere unidirectională a sexului spre o singură persoană.
Tema are la bază ideile lui Sigmund Freud, care vedea în viata
sexuală unidirectionată o frustrare a libertătii vietii, care din această
cauză refulează în angoase si izbucniri în toate domeniile vietii. Asadar
în revalorificarea sexului, psihanaliza a adus o contributie importantă.
De fapt, nu este singura disciplină din cadrul stiintelor socio-umane,
care a argumentat această bulversare a axiologiei familiei. Sociologia a
argumentat necesitatea avortului si a anticonceptionalelor, ca o
conditie a stopării exploziei demografice, considerându-se că astfel se
va opri procesul de pauperizare a omenirii. Miscarea feministă a fost
vârful de lance în acest demers mondial, organizând demonstratii în
marile capitale si strigând sloganuri ca: “pântecul meu îmi apartine
mie!” sau “dacă noi vrem sau nu copii, noi singure suntem cele care
hotărâm aceasta!” S-a obtinut astfel legalizarea întreruperii de sarcină
în toate marile state occidentale, urmând ca acest exemplu să fie
preluat de toate tările europene. Astfel femeia a demisionat din vocatia
ei divină de împreună-creatoare cu Dumnezeu în domeniul vietii
umane, adevărata ei misiune sacerdotală, cerându-si o autonomie fată
de Divinitate, aidoma celei pe care omul si-a luat-o în rai, prin
neascultare.
Familia a devenit pe zi ce trece o realitate incomodă deoarece unirea vietii
în mod monogamic dintre un bărbat si o femeie părea prea incomod
pentru libertatea promisă de această miscare, în care sexul se cerea să
devină liber (ca “iubire liberă” – “freie Liebe”), în care viata relatională
dintre sot si sotie trebuia deschisă spre … “globalizare”, adică să se
realizeze o iubire universală de tip holistic-naturist între oameni în
detrimentul familiei, considerată mult prea îngustă în interesele ei
egoiste.

Există modalităti multiple de a justifica si argumenta ortica

erotică a feminismului. Vom aminti doar câteva.

a. O modalitate de substituire a familiei si a rolului conjugal în desăvârsirea

mântuirii este revitalizarea cultelor păgâne ale fertilitătii. Legitimitatea
sexualitătii si a eroticului în Teologia feministă o oferă religiile
politeiste din spatiul canaanit, care le găsim expuse în Vechiul
Testament. În viziunea feministelor aceste culte nu trebuiesc
condamnate, deoarece ele oferă de fapt fetele ascunse ale unei religii
matriarhale, pierdute în istorie, dar care au rămas în subconstientul
istoriei lumii. Lupta împotriva cultului erotic (al fertilitătii) din religiile
canaanite (cultele lui Baal si Astartea), proferată de către profeti, nu ar
fi altceva decât lupta lui Iahve sau El împotriva matriarhalismului.
“Monoteismul – zice Susanne Heine – nu a fost în Israel, în perioada
pre-exilică un lucru de la sine înteles (…). Putem afirma prin exemple
acest lucru: pe de o parte se poate sublinia cât de dominante erau
cultele canaanite între evrei, pe de altă parte acestei dominante îi
corespunde apărarea vehementă de mai târziu.” Astfel se încearcă să
se arate de către această teoloagă că chiar în rândul profetilor vechi-
testamentari practica sexuală era o realitate. De exemplu, Oseea
primeste de la Dumnezeu porunca de a se căsători cu o desfrânată
(Oseea 1,2); Ieremia vede poporul ca pe o desfrânată, care s-a
destrăbălat “pe toti muntii înalti si pe sub tot copacul umbros"(Ieremia
3, 6-9). Această practică a desfrâului ar fi fost, după ea, parte
integrantă dintr-un cult, în care sexualitatea era considerată
centralitatea actului de venerare, dintr-o vreme în care se mai păstrau
încă rămăsitele matriarhale. Ulterior El ar fi desfiintat aceste culte,
lupta finală dându-se pe muntele Carmel sub conducerea lui Ilie din
Tesba Galaadului.
De aceea, orientarea Teologiei Feministe spre reanimarea sexualitătii în cultul
poporului evreu ar fi în optica lui S. Heine o revenire la o normalitate,
anume descoperirea femininului din viata religioasă si din divin.
Practica erotică este de fapt acea reîntoarcere la traditia poporului
evreu, care trebuie să elibereze de complexe religia crestină
contemporană, intrată se pare în impas. “Practica cultică a erosului
era o împlinire sacrală, si nu simplu ceva imoral, asa cum se lasă să se
creadă în mod superficial. Erosul si viata tâsnesc dintr-un izvor de
putere, în care se oglindeste Numen-un divin”. Această sursă de
putere, care fundamentează viata în plenitudinea ei, se axează pe trei
teme erotice: hierogamia, prostitutia cultică si deflorarea rituală, care
fac ca reconstituirea acestei realităti primare să se poată realiza. Totul
vrea să conveargă spre a cea “freie Liebe” (iubire liberă), pe care
cultele matriarhale o profesau.
Cultul zeitelor Anath si Asherat, după Heine, ar putea astăzi să aducă
"înlăturarea traditiei cu privire la dominarea masculină asupra trupului
(n.n. femeii)", ceea ce ar constitui baza primirii unei noi valente în
problematica raporturilor inter-umane. Erosul poate si trebuie să
devină forta de distrugere a conventionalului masculin. "Erosul - zice
ea - depăseste granitele eului, ale unicitătii persoanei, granitele ordinii
si ale conventiei sociale, granitele pudicitătii." Prin această nouă
religie, bazată pe redescoperirea cultelor păgâne s-ar putea trece la o
etică mult mai permisivă decât “morala crestină atât de rigidă”
Din această expunere putem concluziona că de fapt argumentele
biblice sunt trunchiat luate pentru a justifica aceste idei. În cazul lui
Oseea sau a lui Ieremia de fapt nu este vorba de o înclinare a spre
cultele canaanite, deoarece se stie că supărarea profetilor pleca
tocmai de la faptul că poporul evreu uitase pe Iahve, ca unica
divinitate reală si “desfrânase” cu idolii deserti. În al doilea rând relatia
spirituală de tip conjugal dintre Iahve si popor nu duce cu gândul la un
hieros gamos din vremurile străvechi, ci prezintă această legătură ca
pe ceva foarte intim în planul divin. Dumnezeu este ca un tată sau un
sot pentru acest neam, ocrotindu-l si conducându-l în istorie pentru a
păstra firul revelational intact si nealterat.
Ceea ce se propune pentru a recupera ideea de erotic este de fapt o alterare a ei si
o deviere în partea trupescului. Erosul poate fi recuperat din punct de vedere ortodox
numai prin acceptarea omului ca persoană integrală, cu trup si suflet în
permanent dialog. Trupul nu se condamnă, dar nici nu se
singularizează în fata lumescului, deoarece atunci religia nu-si mai
împlineste misiunea ei redată prin etimologia cuvântului: aceea de a
lega pe om de Dumnezeu. Nici Dumnezeu ne se coboară la
dimensiunea trupescului, ci omul în totalitatea lui este înăltat la sfera
comuniunii cu transcendentul, în care ambele părti ale umanului sunt
afirmate. Nu putem crea o religie pe baza unui păgânism al fertilitătii
deoarece atunci trebuie să acceptăm nu doar latura erotică-cultică, ci
si pe cea sacrificială-sângeroasă (cum este cazul sacrificiilor umane
către Moloh). Ori acest lucru este de neacceptat.
b. Altă provocare, pe care Teologia feministă o aduce Bisericii
traditionale, este cea unei … globalizări prin trăire naturistă.
Naturismul ca mod de viată vegetal, asa cum îl stim noi, pare a fi o
posibilitate de revitalizare a celulelor îmbătrânite sau bolnave, prin
alimentare naturală. Acesta se pare că este doar vârful de aisberg al
unei retele, mult prea perfide si profunde. Mai precis, naturismul actual
nu se mai rezumă doar la alimentatie dau la ecosistem, ca mediu
ambiant, ci vrea o conformare a vietii omului cu cerintele naturii
dincolo de spatiul pudic si sănătos al unei morale crestine.
Naturismul vrea globalizare: omul să trăiască plenar în spatiul naturii,
conform cu ea si numai în cadrul legilor ei. orice lege care vine în plus
fată de legea morală naturală (lege juridică, bisericească) trebuie să se
integreze în cadrul naturismului. Multe transmisii mass-media,
(reportaje, documentare, interviuri) încep să prezinte ca “normal”
modalitatea de convietuire în comun, fără prejudecăti (părinti si copii,
prieteni de familie dezbrăcati pe plajă) a unor grupuri care … s-au
conformat deja naturii (un fel imitare de mod de viată ca al animalelor
în savană). De aici si până la sexul în grup, prezentat de programele
erotice, la homosexualitate (ca optiune liberă de a-ti alege modul de a
iubi) nu mai este decât un pas. Probabil este deja o legătură subtilă
care încă nu se vrea dată la iveală deocamdată. si tot aici pot intra
cultele care văd în naturism o mântuire. Să luam cazul credintelor
panteiste, care respectă mediul deoarece în el se ascunde Divinul
impersonal, care nu trebuie violat prin acte brutale si vom ajunge la
tendintele dizolvante, care îl absolvă pe om de dialog cu Dumnezeu,
deoarece Acesta din urmă nu mai este persoană.
Probabil se poate explica această tendintă spre naturism prin aceea că
s-a pierdut din teologia contemporană a Apusului ideea de post si
meditatie. Natura consumată cu irationalitate, hrana bazată doar pe
toxinele cărnii, se repercutează asupra sănătătii. si este un fapt real. În
societatea bunăstării exagerate apare morbul bolii din cauza
surplusului alimentar si a sedentarismului. Postul ortodox si metania
acest lucru vrea să-l echilibreze: în primul rând ele sunt o rugăciune a
trupului, alături de cea a sufletului, pe de altă parte ele sunt o dianoia
(mod de trai), care complementează asceza sufletească. Când una din
cele două nu sunt respectate repercursiunea patologică se face
simtită. Dar între post si trăirea viatii conjugale, a raportului cu copiii
“conform naturii” este de fapt o mare diferentă, păcăleala diavolului,
care te vrea să zici “binelui rău si răului bine” (Isaia 5, 20), adică să-ti
bulversezi axiologicul crestin din tine.
c. Libertinajul vietii conjugale si păcatele sexuale sunt altă provocare la
adresa familiei, pe care Teologia Feministă le admite si le propagă. În
planul luptei pentru repunerea sexualitătii în planul primordial pe scara
valorică a secolului nostru, atât feminismul, cât si new age-ismul au
afirmat mai mult decât o simplă tolerantă fată de perversiunile
sexuale, care s-au manifestat în societate (travestismul,
homosexualitatea, fetisismul, etc.), propagând ideea că adevărate
libertate a omului abia atunci se manifestă când se poate alege între
diversele variante sexuale. Mai mult se face foarte multă publicitate
acestor noi forme de viată sexuală, care ar afirma, prin distrugerea
vietii în doi, coeziunea comunitară inter-umană. În această asa-zisă
comuniune oamenii ar putea realiza simbioza dintre ei si natură, atât
prin împărtăsirea de bunuri, de sentimente si de idei, cât si prin
împărtăsirea de trupuri pentru sex. Sexul ar fi deci limbajul comuniunii:
“Homosexualitatea feminină – zice analistul Herrad Schenk – este
expresia dorintei după modelul de interactiune uman, care nu este
format după necesitătile masculine. Ea este de asemenea, un protest
împotriva definitiei culturale a feminitătii, care extrage valoarea femeii
doar din atractivitatea ei fată de bărbat, la care se adaogă iubire,
căsătorie si familie (…) . Din această cauză lesbianismul câstigă o
mare însemnătate în cadrul miscărilor feministe”.Printr-o astfel de
orientare nouă în atractia trupească s-ar elimina un alt element de
sorginte patriarhalist: viata în doi, familia.
Această temă feministă este preluată de new age-ism, care
explică această nevoie de libertinaj nu numai prin dorinta de a sparge
structurile patriarhaliste si de a înlocui era prea ratională a Pestilor, cu
cea mai afectivă, a Vărsătorului, ci si prin oferirea unei noi variante de
mântuire, de tip Tantra. Mântuirea prin Hristos este astfel înlocuită prin
sintagma «salvare prin sex».
Sexul ar fi, după miscările analizate, păcatul adamic, care nu este
altceva decât o îndrăzneală, un sapere aude fată de intransigentul
Iahve al Vechiului Testament. Luată astfel “iubirea erotică ar fi nici mai
mult nici mai putin decât dorul după unitatea pierdută”. Această
unitate cosmică poate fi deci reactualizată prin libertatea expresiei
sexuale, considerată “oglinda relatiei cosmice”, în care totul se
interconditionează. Exacerbată de către feminism pentru a da o ripostă
puritanismului patriarhalist, sexualitatea capătă valente soteriologice,
fiind considerată “poartă pentru lumea de dincolo, pentru experientele
mai înalte”, de aceea adeptii feminismului trebuie să regăsească
“sensul sacrului din sexualitatea noastră”.

Pozitia ortodoxă fată de familie si viată sexuală.

Familia din punct de vedere ortodox nu poate ajunge la drama, pe care o expune
Teologia Feministă, deoarece baza de plecare, pentru alcătuirea si
sustinerea ei, este cu totul alta. Dacă feminismul, cu latura lui
teologică, pleacă în realizarea căsătoriei de la latura socială, ea fiind
considerată ca un acord social între oameni, Teologia Ortodoxă o vede
permanent prin prisma lui Dumnezeu. Accentul cade aici nu pe
considerente umane, ci pe vointa divină, căci “ce a unit Dumnezeu,
omul să nu despartă”(Mt. 19,6). Familia devine astfel o “micro-
ecclesiae”, în care oamenii se unesc pentru a se aduce unul pe celălalt
jertfă lui Dumnezeu si pentru a-si oferi unul altuia jertfa iubirii.
“Traditia orientală –zice Paul Evdokimov – asociază astfel în natura lor
profundă comunitatea Bisericii cu comunitatea conjugală. Ea le vede
încă sub forma nediferentiată a «începutului»: în Paradisul pământesc
misterul Bisericii si comuniunea primului cuplu uman nu sunt decât una
si aceeasi realitate. Prima celulă conjugală coincide cu prima biserică si
manifestă esenta comunitară dintre Dumnezeu si om”. Deci relatia
inter-umană are la bază comuniunea dintre om si Dumnezeu si nu
simplu o empatie între oameni sau o simplă afectivitate efemeră.
Noul Testament se în planul minunilor, pe care Hristos le face în vederea
reabilitării creatiei, cu minunea de la Cana Galileii, ca o reconsiderare a
raportului dintre bărbat si femeie. Bucuria minunii face ca cei doi miri
să fie părtasi egali la iubirea Celui care făcuse pentru ei minunea. Deci
nu veselia erotismului face ca nunta din Cana Galileii să rămână în
istoria mântuirii, ci bucuria unei “împărtăsiri” din vinul minunii, care
apropie mult ideea de căsătoria de cea de biserică, asa cum observă
Sfântul apostol Pavel (Efeseni 5, 23-31). ”Cele două persoane, unite
într-o singură fiintă, nu sunt decât o imagine concretă a Bisericii,
«pluralitate de persoane unite într-un singur corp»”. Aspectul ecclezial
face ca legătura matrimonială să primească dimensiunile unei micro-
biserici, a unei comuniuni în care să existe toate normele necesare
unei biserici: Divin, jertfă si jertfitor. Divinul este prezenta lui
Dumnezeu în harul tainei, jertfa o constituie darul iubirii, zestrea
spirituală, pe care o aduc mirii în fata sfântului altar iar sacerdotii sau
jertfitorii sunt cei doi angajati în acest serviciu divin. În cadrul ecclezial
al nuntii, spatiul se deschide spre comuniune. Părintele profesor Ilie
Moldovan extinde aspectul ecclezial la dimensiunea cosmosului, unde
iubirea dintre cei doi se răsfrânge asupra lumii, modelând prin harul
primit sacralitatea ei. “Ecclesia trinitară se oglindeste în ecclesia
domestica … trecerea de la comuniunea divină la comuniunea umană
se face în Hristos, consubstantial cu Tatăl si cu Duhul, în divinitatea Sa,
consubstantial cu noi în umanitatea Sa”.
Expresia eccleziologică din cadrul familiei se revelează si în raportul
comunional dintre soti, care corespunde celui sobornicesc din Biserică.
Prin aceasta de elimină “acelsubordinationism medieval”, în care după
modelul divin (un Dumnezeu în ceruri sus), se prezenta si societatea
(un rege pentru tară – pater terrae; un nobil pe pământ si un tată/cap
în familie – pater familiae).
În al doilea rând, aspectul bisericesc din cadrul familiei se demonstrează prin
faptul că, precum în Biserică se modelează caractere religioase, si în
familie sunt formate caractere personale, care se deschid spre
Dumnezeu. De fapt, actiunea subversivă, care loveste în familie,
pleacă de la acest fapt incontestabil: câtă vreme familia va fi stabilă si
religioasă, câtă vreme iubirea dintre sotii familiei va fi puternică, tara si
societatea va avea personalitătii, care nu vor putea fi transformate în
indivizi, usor de condus. Dar în momentul în care familia se va
dezmembra societatea va avea indivizi dezaxati de la valorile
personalitătii, si deci va putea foarte usor să conducă această masă.
În al treilea rând, Biserica este locul în care iubirea de aproapele se realizează
plenar iar familia este, de asemenea, această iubire în miniatură, pe
care o realizează între membrii ei si fată de ceilalti, ca o micro-biserică.
În fine, familia este, asemeni Bisericii, locul în care se realizează mântuirea.
Sotii nu se căsătoresc pentru un scop teluric, ci în primul rând pentru
mântuirea lor si a copiilor. Sfântul apostol Pavel spune explicit acest
lucru: “bărbatul necredincios se sfinteste prin femeia credincioasă si
femeia necredincioasă se sfinteste prin bărbatul credincios” (1 Cor. 7,
14).
 Familia deci nu este o asociere de persoane (hetero- sau homosexuale), care să
trăiască o viată biologică, în care Dumnezeu să fie un apanaj sau o
chestiune de estetism etic sau, mai rău, o justificare erotică, ci este un
templu, în care se slujeste zilnic liturghia iubirii si se aduce euharistia
(multumirea) comuniunii în vederea mântuirii. Numai o atare viziune
poate oferi un răspuns la criza care există astăzi în societate.

Episcopul Porfirie Uspenski

Spovedania unui păcătos (un altfel de îndreptar de
spovedanie)
1. Mantuirea noastra incepe prin renuntarea la lumea aceasta pacatoasa si
desfranata sau prin dispretuirea a tot ceea ce iubesc si lauda oamenii lumesti; prin
indiferenta fata de bunurile pamantesti, care nu au nici un pret, spre deosebire de cele
vesnice, din ceruri.
Dar eu sunt total dedat acestei lumi, caci iubesc banii, confortul, lauda, slava,
imbracamintea frumoasa, distractiile si dansurile, desi stiu ca dupa acestea, ca dupa focul
de paie, nu mai ramane nimic, in afara de scrum si cenusa. O, Doamne, milostiv fii mie,
pacatosului; slabeste si raceste in mine dragostea pentru lumea aceasta si, fie daca vreau
sau nu, du-ma pe calea mantuirii.

2. Indiferenta fata de lumea aceasta pacatoasa si desfranata inseamna intoarcerea

sufletului catre desavarsirea spiritula, iar primul pas catre aceasta este pocainta sincera si
cu lacrimi. Aceasta este judecarea aspra a sinelui in fata lui Dumnezeu, parerea de rau cu
lacrimi pentru pacatele savarsite si atentia incordata totdeauna asupra faptelor mantuirii.
Cel care se pocaieste sincer isi marturiseste faradelegile, isi plange ratacirile si, necautand
la pacatele sale din fiecare zi, nu deznadajduieste si nu paraseste faptele bune, ci le
exerseaza si mai mult pentru ca, de acum inainte, sa schimbe pacatele cu faptele
mantuirii.
Dar eu cateodata ma judec aspru, insa de cele mai multe ori imi scuz pacatele;
cateodata imi pare rau pentru acestea, dar din ochii mei nu picura acea apa sfanta care
spala necuratia sufleteasca; cateodata tind sa ma impac cu Dumnezeu si cu constiinta,
fara a face vreun bine pentru aceasta. Daca m-am lenevit peste masura, nu muncesc de
doua ori mai mult. Daca m-am imbuibat, nu postesc. Daca am suparat pe cineva, nu-mi
cer iertare imediat. Daca dau dovada de zgarcenie, nu fac mila indata. Daca m-am
mandrit, nu ma smeresc. Intr-un cuvant, nu aprind lumina in intunericul sufletului meu.
O, Doamne, milostiv fii mie, pacatosului, si da-mi darul pocaintei adevarate.

3. Cine incepe sa-si mantuiasca sufletul, acela isi aduce aminte printre toate
ocupatiile sale zilnice ca Dumnezeu cel Atotprezent si Atoatevazator il vede ca pe un vas
de sticla si constiinta, aceasta il retine de la a minti, a supara, a fi parsiv si de la alte
pacate, impingandu-l spre faptele bune.
Dar eu cand fac ceva nu ma gandesc ca ma vede Dumnezeu, ci la ceea ce vad
oamenii si la folosul meu din aceasta. O, Doamne, milostiv fii mie, pacatosului, si nu
pomeni uitarea mea de cele sfinte si de Numele Tau cel sfant, spus lui Avraam: “Eu sunt
Dumnezeul cel Atotputernic; fa ce-i placut inaintea mea si fii fara prihana” (Facerea 17,1)
 4. Cine vrea sa-si mantuiasca sufletul, acela isi aduce aminte zilnic de moarte si
de judecata Infricosatoare, fara a se teme de moarte, care este schimbata cu invierea.
Aceasta tinere de minte il opreste pe om de la a cadea in patimi si il apara de pacatele de
moarte*, dupa cuvantul Domnului: “tine minte sfarsitul tau si nu vei pacatui in veci”
(Ecclesiastul 8 )
Dar eu, chiar daca ma gandesc la moarte, o fac fiindca mi-e frica sa mor; si
aceasta frica demonstreaza ca sufletul meu nu este curatit da lacrimile pocaintei si nu are
acea dragoste fata de Dumnezeu care i-a inaripat pe mucenici spre Imparatia Cerurilor. O
Doamne, milostiv fii mie, pacatosului; nu lua aminte la frica mea de moarte, caci eu stiu
ca Tu esti Dumnezeul celor vii, nu al celor morti. Ajuta-ma, Doamne, sa inving aceasta
cu harul Tau si da-mi o picatura din aceasta dragoste cu care Te iubeau sfintii mucenici.

5. Cel care isi mantuieste sufletul traieste cumpatat si isi struneste trupul prin
posturile stabilite de Biserica, ca un fiu credincios al ei.
Dar eu traiesc fara a ma abtine de la ceva, ma imbat si nu postesc, ca unul rupt de
fratii si surorile mele intru Domnul, iar daca postesc, fac acest lucru doar in ceea ce
priveste mancarea, neinfanandu-mi patimile, injurand, fara a ma impaca cu aproapele si
fara a gandi la cele sfinte. O, Doamne, milostiv fii mie, pacatosului si neascultatorului de
Biserica Ta cea sfanta! Fa-ma sa postesc postul cel placut Tie.

6. Este de ajutor omului pentru mantuirea sufletului sau sa se departeze de

societatea celor care gandesc cele necurate si de cei imorali.
Dar eu ma intalnesc cu unii ca acestia si cateodata chiar ma indeletniscesc cu
invataturile si exemplele lor. O, Doamne, judec in fata Ta aceasta indeletnicire a mea si
Te rog sa ma izbavesti de orice om rau.

7. Este de ajutor pentru mantuirea sufletului sa citesti Evanghelia si Epistolele

apostolice cu inima curata.
Dar eu nu citesc Scriptura, ci niste carti care imi adapa inchipuirea necurata si imi
starnesc patimile pierzatoare de suflet. O, Doamne, indreapta pasii mei dupa cuvantul
Tau, ca sa nu fiu stapanit de vreo faradelege.

8. Este de ajutor pentru mantuire sa te rogi in Biserica lui Dumnezeu, in partasie

cu ceilalti crestini, ca sa dai slava lui Dumnezeu.
Dar eu ma lenevesc si nu merg la Biserica, iar cand merg acolo, uit pentru ce m-
am dus si unde ma aflu, vorbind urat, gandindu-ma la altceva sau uitandu-ma aiurea, iar
daca ma inchin cu semnul Sfintei Cruci si ma rog, o fac din obisnuinta, rece, fara a ma
gandi prea mult sau pentru a ma inalta sufleteste. Nu sunt obisnuit sa ma rog in partasie
cu ceilalti, in acelasi cuget si simtire. Atunci cand se face vohodul cu Evanghelia, si eu ar
trebui sa zic: Mantuieste-ma, Doamne, dupa mare mila Ta,curateste faradelegea meaTie
unuia am gresit, dare eu nu zic nimic, fiindca nici nu stiu acest psalm. Are loc vohodul cu
Cinstitele daruri, si eu ar trebui sa zic in mintea mea: Pomeneste-ne, Doamne, intru
Imparatia Ta, dar eu in aceste momente nu ma gandesc nici la Domnul si nici la Imparatia
Lui. Aud ecfonisul: Sa multumim Domnului, si nu-I multumesc Domnului pentru toate
bunurile de care m-a invrednicit. Aud cantarea de biruinta: Sfant, sfant, sfant Domnul
Savaot, si nu ma rog Lui ca sa ma sfintesc prin faptele bune. In clipele cele mai de taina
ale slujbei, cand se canta: Pre tine te laudam, cand se invoca Duhul Sfant peste noi si
peste Darurile ce sunt puse inainte, nu cant Domnului din adancul sufletului meu: inima
curata zideste intru mine, Dumnezeule, si duh drept innoieste intru cele dinauntru ale
mele; nu ma lepada de la fata Ta si Duhul tau cel Sfant nu-l lua de la mine. Iar in clipele
cand se canta: Vrednica esti, cu adevarat si cand se face rugaciunea pentru cei adormiti si
pentru mantuirea tuturor celor vii, nu pomenesc pe parintii mei care au adormit in
credinta si nici nu ma rog pentru cineva. Cand se zice catre mine si catre toti cei de fata:
Cu frica de Dumnezeu, cu credinta sa va apropiati!, eu nu raspund prin: Cred, Doamne si
marturisesc ca Tu esti Fiul lui Dumnezeu Celui viu, Care ai venit in lume sa mantuiesti
pe cei pacatosi, dintre care cel dintai sunt eu.
O, Doamne, milostiv fii mie, pacatosului; iarta-mi pacatul indiferentei si invata-ma sa ma
inchin Tie in duh si adevar, impreuna cu fratii mei credinciosi.

9. Crestinul adevarat nu ia in desert numele Domnului, tinand minte porunca

Mantuitorului: “Ci cuvantul vostru sa fie: ceea ce este da, da, si ceea ce este nu, nu”
(Matei 5,37)
Dar eu injur de Dumnezeu, ma jur, cateodata fara a tine cuvantul dat. O, Doamne,
milostiv fii mie, pacatosului, si scrie pounca aceasta direct in inima mea.

10. Crestinul adevarat nu minte

Dar eu mint foarte des si prin minciunile mele imi acopar faptele rele sau ma
feresc de reprosurile pe care le merit sau, mintind, barfesc pe altii, despre care spun
lucruri rele pentru a-i face de ras. O, Doamne, milostiv fii mie, pacatosului, si nu pomeni
minciuna mea, fie aceasta cu mintea beata, fie rautacioasa, ci umple inima mea de frica
Ta si de dragostea pentru adevar.

11. Crestinul adevarat este curat cu inima si cu sufletul. Curatia inimii sau a
sufletului este deprinderea de a vorbi si de a actiona sincer, fara prefacere si minciuna,
fara vreun gand ascuns si rautacios.
Dar eu nu am o astfel de deprindere, ci, dimpotriva, nu spun ceea ce simt, mint,
ma prefac a fi bun, dar in sufletul meu nutresc ganduri rele. Laud pe unii pentru a-i
indeparta de mine si a-i da pe mana altora; vorbesc despre oameni in diferite feluri pentru
a le lua locul pe care il ravnesc. O, doamne, milostiv fii mie, pacatosului. Judec in fata Ta
prefacatoria mea, fatarnicia, inselatoria si rautatea, rugandu-Te sa ma cureti de toata
aceasta rautate si sa ma faci ca pe un prunc fata de cele rele.

12. Crestinul adevarat are tot timpul in minte ca omul este creat dupa chipul lui
Dumnezeu si nu ponegreste pe nimeni cu cuvinte rele, dupa cum a spus Domnul: “Eu
insa va spun voua: Ca oricine se manie pe fratele sau vrednic va fi de osanda; si cine va
zice fratelui sau: netrebnicule, vrednic va fi de judecata sinedriului; iar cine va zice:
nebunule, vrednic, vrednic va fi de gheena focului” (Matei 5, 22)
Dar eu, mai ales in rautate fiind vars asupra chipului lui Dumnezeu toate cuvintele
rele si josnice ale umanitatii. O, Doamne, iarta-ma pe mine pacatosul, caci am murdarit
darul Tau cel sfant al cuvantului si am dispretuit chipul Tau cu cuvinte pe care le
interzice legea Ta.

13. Crestinul adevarat nu judeca pe aproapele sau, dupa porunca Domnului: “Nu
judecati, ca sa nu fiti judecati” (Matei 7, 1), iar cand este nevoit sa vorbeasca despre
acesta, atunci el judeca pacatul sau patima, nu si pe pacatos.
Dar eu le pun altora in carca patimi, chiar daca nu stiu ca acestia le-ar avea; judec
slabiciunile altora, fara a le vedea pe ale mele si uitand ca cel pe care il judec poate ca s-a
pocait, s-a indreptat intre timp si a fost iertat de Mantuitorul. Doar Dumnezeu are dreptul
sa-l judece pe pacatos, dar eu, fara de minte, Ii iau acest drept Domnului. O, Doamne,
milostiv fii mie, pacatosului, si iarta-mi vorba cea rea care imi ingreuneaza constiinta si
binecuvanteaza-ma ca sa iubesc pe toti oamenii cu neajunsurile lor.

14. Crestinul adevarat este modest si smerit. Acesta nu are nevoie de laude si,
chiar daca este laudat, nu spune tuturor despre aceasta, iar pentru injosirile de care are
parte nu se supara; se bucura in liniste; vorbeste fara a jigni pe cineva prin vreo vorba
veninoasa; se poarta frumos intotdeauna si cu toti cei pe care ii intalneste; mania celorlalti
o stinge prin tacere sau prin tandrete.
Dar eu, cand sunt laudat, trambitez despre aceasta tuturor, adaugand si ceea ce nu
a fost laudat la mine, dar mie mi se pare ca ar fi trebuit. Insa atunci cand sunt preferati
altii in locul meu, ma supar si tip nervos. Veselia mea este zgomotoasa, convorbirile
barfitoare, iar comportamentul fata de ceilalti este de cele mai multe ori unul rautacios.
Mania celuilalt o aprind si mai tare cu a mea si, de multe ori, chiar ma bat din aceasta
cauza. O, Doamne, iarta-mi aceasta manie si daruieste slugii Tale modestie, smerenie si
tacere binecuvantata.

15. Crestinul adevarat nu asculta doar de stapanire, ci si de orice om intelept.

In convorbirile cu acestia nu isi impune parerile; obiectiile si atentionarile lor le asculta
linistit, argumentarile le primeste cu placere, la nevoie contrazicand pasnic si smerit, din
dorinta de a cunoaste adevarul, si nu aratandu-si iubirea de sine sau desteptaciunea.
Dar eu ma consider mai destept decat toti oamenii; nu rabd sa fiu contrazis, vreau
sa mi se acorde dreptate intotdeauna, cu incapatanarea care imi este proprie. Atunci cand
sunt sigur ca am dreptate, ma intrec in a continua dezbaterile cu infocare, chiar jignindu-
mi interlocutorii, cu toate ca nu am nimic de castigat din disputa sau din jignirea
proferata, dezvaluindu-mi si mai mult mandria si incapatanarea. O, Doamne, milostiv fii
mie, pacatosului, si pune paza gurii mele, daruind robului Tau ascultarea cea inteleapta si
smerita.

16. Crestinul adevarat are masura in toate. El nu este delasator, dar nici foarte
aspru cu sine insusi, nu este prea milostiv, dar nici rau. El este drept, fara a fi crud si da
fiecaruia ale sale, iar importanta personalitatii sale o acopera cu smerenia, pentru a nu
intarata iubirea de sine a altcuiva.
Dar eu nu sunt astfel. Eu ori ma uit printre degete la orice as face ori caut orice
maruntis in vreun lucru. Pe unii ii laud pana cand se satura cu totul de mine, iar pe altii
sunt suparat mai mult decat ar trebui si astfel trece ziua si eu tot suparat raman pe aceea
persoana; sunt invidios pe darurile pe care le primesc altii si injosesc pe cei care primesc
distinctii. Imi place sa dezvalui in toti oamenii punctele lor slabe si sa-i arat cu degetul
pentru acestea, si inabus pe oricine este mai slab decat mine cu ceea ce am eu superior. O,
Doamne, milostiv fii mie, pacatosului, si-mi iarta abaterea de la cinste, dragoste si
dreptate. Pune-ma din nou in mediul sanatos al celor egali, ca sa nu ma fac mai mare
decat altii vreodata si sa nu ma mustre constiinta ca fac ceva cu cap, dar nedrept, sau
drept, dar fara mila.

17. Crestinul adevarat nu jigneste pe nimeni, iar jignirile care ii sunt adresate le
iarta, fara a le lua in seama sau a se supara, chiar daca a fost de fata.
Dar eu jignesc si supar pe multi oameni, iar cand cineva ma jigneste pe mine, ma
supar foarte tare si amenint cu razbunarea, daca se poate, iar de nu, ma prefac a rabda in
societate, iar in sinea mea tin minte toate cuvintele rele, zambetul ironic, expresia cu
intelesuri ascunse si altele. O, Doamne, milostiv fii mie, pacatosului. Judec in fata Ta
aprinderea mea, razbunarea, fatarnica marinimie si tinerea de minte a raului, rugandu-Te
ca prin harul Tau sa imprimi in mine chipul Mantuitorului Atotmilostiv, Care S-a rugat
pentru vrajmasii Sai, si daruieste robului Tau bunatate si marinimie sincera, pentru a
putea trece peste jigniri.

18. Crestinul adevarat iubeste pe vrajmasii sai.

Dar eu ii urasc si sunt gata sa le fac rau oricand as avea ocazia. In mine este o
dospitura a rautatii. O, Doamne, milostiv fii mie, pacatosului, si ajuta-mi cu harul Tau sa
iubesc vrajmasii, caci am nevoie de ei. Acestia ma ajuta sa-mi cunosc puterea rautatii
mele innascute si necesitatea iubirii celei harice, fara de care nu se poate ajunge la
asemanarea cu Dumnezeu, Soarele care straluceste asupra celor buni si a celor rai.

19. Evanghelia le spune celor care patimesc: “Bucurati-va si va veseliti, caci plata
voastra multa este in ceruri”., dandu-le acestora de inteles ca cel mai bine este sa
patimesti inaintea Lui Dumnezeu, Care le vede pe toate si Care ti-a pregatit plata, iar nu
sa te plangi de cei care iti provoaca durerile.
Dar eu ma plang tot timpul de cei care ma fac sa sufar, dorind astfel sa-mi treaca,
dar, de fapt, mai rau imi fac, caci pacatuiesc si ii fac sa cada pe cei carora ma plang. Caci
spunandu-le lor despre suferintele mele, ii fac si mai groaznici pe raufacatorii mei in
ochii prietenilor si atunci simt si mai mult durerea ranilor inimii mele; ma indreptatesc,
de parca eu nu as avea nici o vina, punand greutati mari pe umerii altora, iar
compatimirea care se naste in ascultatori se transforma adesea in acuzarea si judecarea
partii adverse. Cate fapte rele sunt in actiunea mea?! Si toate acestea dovedesc ca nu se
poate gasi printr-o astfel de cale linistea si ca trebuie sa stiu si cum sa ma plang. O,
Doamne, milostiv fii mie, pacatosului, si binecuvanteaza-ma sa sufar in liniste, zicand
rugaciunea Mantuitorului: “daca este posibil, sa treaca acest pahar de la Mine, iar daca nu
se poate, faca-se voia Ta”.

20. Dupa cuvantul Evangheliei, stim ca sunt fericiti facatorii de pace, caci acestia
fiii lui Dumnezeu se vor chema.
Dar eu, blestematul, ma cert cu multi si pe altii ii fac sa se certe: pe sot cu sotia,
pe frate cu sora, pe sef cu angajatul. O, Doamne, milostiv fii mie, pacatosului si
imblanzeste naravul meu cel rau si crud.

21. Crestinul adevarat ii iubeste pe toti cei care sunt aproape de el: rudele,
prietenii si cunostintele. Ii iubeste in Dumnezeu, iubeste chipul lui Dumnezeu din acestia
si acel har al Domnului care le este dat lor dupa masura credintei lor; ii iubeste cu
neajunsurile lor, datorita virtutilor pe care le au, si de aceea dragostea pentru acestia, desi
nu neaparat inflacarata, este totusi continua.
 Dar dragostea mea este inabusitoare si imediata si nu tine mult deoarece nu este
decat dragostea mea largita pentru mine insumi, fiindca in ceilalti eu ma iubesc pe mine
si ceea ce as putea obtine de la ei. Atunci cand observ ca nu sunt ceea ce vreau eu sa fie,
ori nu ma compatimesc in necaz, ori sunt prea severi, ori isi pun sperante desarte in mine,
ori ma dezamagesc, ma racesc la inceput, apoi nu ii mai iubesc deloc, iubindu-ma doar pe
mine insumi sau caut printre ceilalti pe unii care sa ma laude pentru vrednicia mea. O,
Doamne, Care miluiesti pe cei iubitori si pe cei ce nu Te iubesc, iarta-mi nestatornicia
iubirii.
Intelepteste-ma si binecuvanteaza-ma sa-i iubesc pe toti datorita Tie, Creatorului
si Mantuitorului lor, si datorita unor trasaturi bune pe care acestia le au. Slabeste iubirea
mea de sine, cea care imi cauta inchinatori si admiratori si care nu se satura cu nici un fel
de tamaie adusa, ca sa nu ajung pana la acel moment cand oamenii nu mai iubesc pe
aproapele, ci se ocupa doar de ei. Mi-e frica de un astfel de viitor, fa ca aceasta frica sa
fie totdeauna in mintea mea.

22. Crestinul adevarat nu este interesat de bunurile altuia si nu invidiaza;este

compatimitor fata de cei nenorociti, milostiv cu cei saraci si bun cu cei care-l inconjoara.
Pe prietenii sai ii iubeste sincer si ii apara intotdeauna, iar favorurile acestora le
recompenseaza cu darnicie. Nici iubirea de sine, nici mandria, nici asteptarea cu
infrigurare a onorurilor nu-i alunga curatia si bunatatea, deoarece el savarseste toate
faptele bune in numele lui Dumnezeu, care este Iubire.
Dar eu, de nu fur bunurile altcuiva, atunci fac avere in mod necinstit sau invidiez
bunastarea aproapelui meu. Eu sunt bogat, dar zgarcit; chiar daca imi pare rau de cei
saraci, nu ii ajut sau le dau foarte putin, traind mai mult pentru placerea mea. Le dau
saracilor ajutor doar intamplator, nu am o suma anuala pe care ar trebui s-o dau celor care
sunt in nevoi. Nu-i recompensez asa cum se cuvine pe cei care ma inconjoara si care si-au
petrecut tineretea ca sa ma creasca. Iau apararea prietenilor apropiati fara tragere de
inima, ca sa nu mi se intample mie ceva rau, ingrijindu-ma de linistea mea.
Se intampla sa le dau multe daruri strainilor, iar rudelor mele apropiate foarte
putin.
Se intampla ca mila mea sa nu dea roade din cauza lenei, a supararilor, a mandriei ori a
judecarii celui sarac. O, Doamne, milostiv fii mie, pacatosului, caci nu am o inima buna
si curata, ci curateste-o Tu si intareste-o spre fapte bune.

23. Sotul credincios isi iubeste sotia, dupa cum Hristos iubeste Biserica. Se roaga
pentru ea, o respecta ca pe un dar dumnezeiesc si ca pe o impreuna mostenitoare a vietii
celei vesnice; nu o insala, se comporta cu ea retinut si frumos, fara a-si permite sa faca
ceva care ar contraveni timiditatii feminine si maternitatii; evita sa o supere, iar
neajunsurile i le ascunde de altii si le indreapta cu intelepciune; o priveste ca pe un ajutor
de nadejde si ii cere sfatul si acordul in treburile casnice; primeste sfaturile intelepte, iar
pe cele neintemeiate le respinge, dar cu mare tact, aratandu-i partile pe care ea nu le vede,
fara a o jigni insa. Fiind cap al familiei, sotul se ingrijeste de bunastarea acesteia prezenta
si viitoare, tinand casa cu cinste si fapte bune, precum Biserica in care este slavit Tatal
ceresc. Astfel este sotul credincios.
Dar eu, pacatosul, desi stiu ca trebuie sa fiu astfel, nu imi implinesc datoria.
Dragostea mea fata de sotie nu se sfinteste prin rugaciunea pentru ea, nici prin privirea ei
ca pe chip al lui Dumnezeu, ca pe un dar al Tatalui ceresc, ca pe impreuna mostenitoarea
vietii vesnice cu Hristos, si de aceea o insel, o supar cu nerabdarea mea care dauneaza
nasterii de prunci binecuvantati, imi permit diferite lucruri nerusinate si, de acele mai
multe ori, o necajesc prin gelozie, mandrie, zgarcenie, batai, ii spun ce neajunsuri are
atunci cand ar trebui sa le acopar cu dragoste si rabdare. Sotia mea este mai degraba o
sclava, decat un ajutor pentru mine. Ea ma sfatuieste sa fac totul cat mai bine, dar eu nu o
ascult, ci chiar o jignesc. Se intampla sa ma infurii chiar si pe tacerea ei inteleapta. Dar
cel mai mare pacat al meu este lipsa de grija pentru casa, pentru educarea copiilor in frica
lui Dumnezeu. In loc sa fac acestea, eu cheltui banii pe placerile mele. O, Doamne,
milostiv fii mie, pacatosului, si-mi iarta faradelegile, vindecandu-mi sufletul.

24. Sotia credincioasa isi iubeste sotul intotdeauna; il respecta ca pe chipul lui
Dumnezeu si se roaga pentru el; il asculta ca pe capul sau, deoarece Dumnezeu i-a
poruncit sa faca astfel; se teme ca nu cumva sa piara dragostea si ii este credincioasa si
nu-l lasa singur decat daca este nevoita; rabda izbucnirile de moment ale sotului si incetul
cu incetul le vindeca prin smerenie, tacere sau lacrimi. Sotia credincioasa tine minte
intotdeauna ca cele mai bune podoabe ale ei sunt cinstea, faptele bune si niste copii bine
educati, iar nu impletirea parului, aurul, pietrele scumpe sau hainele distinse, desi nu se
fereste neaparat nici de aceste podoabe exterioare, atunci cand le are in surplus (I Timotei
2, 9-10). Dar imediat cum este nevoie pentru altceva, renunta la podoabele ei fara a
cracni. Sotia credincioasa este bine placuta lui Dumnezeu, ajutor sotului, copiilor, dar da
si celor ai casei exemplu de curatenie si moralitate. Ii este placut sa implineasca porunca
randuielii bune in casa (I Timotei 5,14). Astfel este sotia credincioasa.
Dar eu sunt nestatornica; astazi sunt tandra, iar maine furioasa si rece in relatie cu
sotul. Uneori chiar ma indoiesc daca il mai iubesc sau nu asa cum se cuvine. Se intampla
sa fac lucrurile numai dupa capul meu, desi as putea sa-l intreb si pe el. De multe ori imi
supar sotul prin izbucniri, galceava, incapatanare si barfe. Am putina rabdare si sunt
ispitita sa nu fiu fidela. Nu traiesc intr-un mod bineplacut lui Dumnezeu si de aceea nu
am putere sa indrept slabiciunile sotului. Placerea de a ma infrumuseta este cel mai mare
dusman al meu, caci nu imi iese moda din cap, iar la infrumusetarea cu virtuti nu ma
gandesc. Nu fac cele bineplacute lui Dumnezeu si imi place sa ma consider deasupra
sotului, facand lucrurile asa cum mi se pare mie ca e bine, desi vad ca din aceasta cauza
se clatina pacea si linistea in familie. Ii iubesc pe copii nostrii, numai ca nu le dau
exemplu de virtute si de aceea se supara pe mine Dumnezeu, Cel care i-a creat. Nu ma
ocup de gospodarie si fac pacate. Ma pocaiesc, o, Doamne ! Primeste-mi marturisirea si
vindeca-mi sufletul.

25. Tanarul educat dupa legea crestina este plin de frica de Dumnezeu si
infraneaza orice pornire patimasa, asculta de parinti, de invatatori si de cei mai mari ai
lui, cinsteste pe cei mai in varsta, este modest, rusinos si neprihanit.
Dar eu nu am frica de Dumnezeu, si de aceea imi fac doar voia mea, nu ascult de
nimeni, rad mult, sunt indraznet peste masura, cred, rau, fara rusine si nu sunt fecior. Ma
pocaiesc, o, Doamne! Primeste-mi marturisirea si vindeca-mi sufletul.

26. Tanara fecioara educata in legea crestineasca stie si-si aduce aminte des ca ea
apartine Domnului, si de aceea trebuie sa fie sfanta la trup si la suflet. Fecioria o pazeste
ca pe o aroma bineplacuta, pusa intr-un vas casabil, si de aceea se foloseste de orice loc si
intamplare in care ar putea cadea in pacat, abtinandu-se de la a rade prea mult, de manie
si iritare, ca sa nu se nelinisteasca in van. Se ocupa cu lucrul de casa, ca sa nu cada in
visare. Sufletul ei este atent si pastreaza decenta, astfel incat un cuvant tandru sau
raspicat, o privire furioasa sau amabila, un salut din inima si un ramas bun prietenos sa nu
provoace, dar nici sa nu respinga in ceea ce priveste relatiile cu barbatii.
O astfel de fata nu este obisnuita cu insinuari patimase sau cu vorbe urate, ci
vorbeste smerit, intelept, astfel incat toti o respecta pentru curatia limbii, care oglindeste
curatia sufletului. Fecioara crestina intampina si respecta pe orice om ca pe chipul si
asemanarea lui Dumnezeu; iubeste mintea agera, darurile, meritele, virtutile, iar nu
papusile frumoase.
Cand isi face prieteni, are grija ca acestia sa-i ramana prieteni si in ceruri. Cand se
arata in societate, o face astfel incat ceilalti sa tanjeasca dupa neprihanire datorita
prezentei ei deosebite. Gaseste placere in discutiile duhovnicesti cu oamenii intelepti,
deoarece stie ca de la acestia va capata credinta clara, cunostinte folositoare si vorbe
bune. Calitatile fecioarei crestine sunt, in afara neprihanirii, smerenia, modestia,
blandetea, ascultarea, compatimirea si atentia la rugaciune.
Dar eu sunt mandra, vorbareata, incapatanata, visatoare, neatenta, rea, lenesa, rad
mult si ma aprind repede de furie, astfel incat dau ocazia barbatilor sa se poarte libertin
cu mine. Imi place mai mult la barbati felul in care arata exterior, decat virtutile pe care le
au in suflet. Despre prietenie se spune ca este pe jumatate dragoste, iar cealalta jumatte
curatie; eu nu pot spune ca am prietenii curate. Aparitia mea cu alte fete la baluri
starneste patimile in barbati, in loc sa-i duca cu mintea la neprihanire. In prezenta
oamenilor duhovnicesti si intelepti sunt atenta si imi stapanesc patimile, dar cand sunt
singura ma pierd in pacate. Judec comportamentul meu schimbator. Marturisesc ca sunt
lenesa in a ma ruga Domnului. Ma pocaiesc, o, Doamne ! Primeste-mi marturisirea si
vindeca-mi sufletul.

27. Parintele meu duhovnicesc, sunt mic, dar deja pacatuiesc, caci nu urmez
Mantuitorului meu, caci El, dupa cum scrie in Evanghelie, crestea si se intarea cu duhul,
dar eu lenevesc si nu invat. El asculta de mama si de tatal Sau (Luca 2, 40) dar eu nu
ascult de parinti intotdeauna. Pe Mantuitorul toti Il iubeau (Luca 2, 52), dar pe mine nu
ma iubesc toti, deoarece eu mint, injur si ma incapatanez, nu imi cer iertare, provoc
suparari, ma bat, fur, invidiez, ascund adevarul de parinti si de invatatori, ma inchin si ma
rog neatent. Marturisesc aceste pacate ale mele si ma pocaiesc de ele, dorind sa fiu
destept si bun. Doamne, primeste aceasta marturisire si dorinta a mea, lumineaza-ma si
ma mantuieste.

28. Stapanitorii cei drepti tin minte intotdeauna ca cei care sunt sub ei sunt
oameni, creati dupa chipul lui Dumnezeu, ca sunt fratii si surorile lor intru Hristos si ca
Dumnezeu le va cere socoteala. Avand acestea in minte, acesti stapanitori sunt blanzi,
milostivi si compatimitoti, crutandu-le puterile si miluindu-i cu daruri, ca sa poata avea
cele necesare vietii.
Dar eu ma port urat cu angajatii, nu am grija de ei si, dupa demisie, nu le dau bani
ca sa le ajunga pana isi gasesc alt serviciu, desi am aceasta posibilitate.

29. Crestinii servitori stiu ca Insusi Domnul Iisus Hristos le slujea altora (Matei
20.28; Marcu 10.45) si ca pentru munca lor vor primi rasplata cuvenita, caci si-au facut
datoria cu credinta si din inima. Ei stiu acest lucru si lucreaza in casa ca si cum ar sluji
Domnului Insusi (Efeseni 6,5; I Timotei 6, 1-2; I Petru 2, 18-19), indeplinind toate cate
le-au fost incredintate constiincios, corect, avand grija de proprietatea celor la care slujesc
ca si cum ar fi a lor.
Dar eu nu lucrez din inima, nu-mi pare rau de bunurile proprietarilor si chiar fur,
ii judec si le spun altora despre slabiciunile lor, eu insumi fiind un mare pacatos.

30 Crestinul desavarsit este neprihanit. El stie ca trupul lui este templu al Duhului
Sfant si ca sufletul lui va trai vesnic printre ingeri. Stiind acestea, crestinul desavarsit
lupta impotriva placerilor trupului (daca nu este casatorit), cerand Domnului darul
curatiei (Intelepciunea lui Solomon, cap 8); nu da frau liber imaginatiei, aducerilor-
aminte pacatoase, gandurilor de placere, nu se imbuiba, ci munceste ziua, iar noaptea,
inchinandu-se, se lasa in paza Ingerului si, luptand pana la batranete, atinge o astfel de de
desavarsire incat nu se mai aprinde trupeste de patimi, nici macar cu mintea, ci priveste
frumusetea fara a cadea, asa cum privesti o floare sau un tablou, iar in suflet da slava lui
Dumnezeu, Celui care a creat o astfel de faptura. Iar cand cade datorita neputintei
trupesti, iar se ridica, precum desfranata din Evanghelie, isi plange caderea, se indreapta,
spre Mantuitorul si, aruncandu-se in marea milei Lui, cu lacrimi si cu parere de rau
primeste o picatura din scump Sangele Sau. Atunci acest om devine mai curat decat unul
care nu si-a pierdut fecioria, dar si-a manjit sufletul cu ganduri desfranate si nu l-a curatit
cu lacrimile de pocainta. Asa este crestinul neprihanit.
Dar eu nu am in mine nici macar o umbra din asemenea desavarsire. Eu fac doar
placerea trupului. Traiesc patimas si din cauza desfranarii pierd banii, avutia, sanatatea,
cinstea, iar in schimb am parte de boala, de imbatranire inainte de vreme, de minte
desarta si goliciune in suflet, devenind astfel demn de mania lui Dumnezeu si de chinurile
cele vesnice, ca un pacatos care nu s-a pocait. Eu, netrebnicul, sunt deja mort, dar inca
pacatuiesc amintindu-mi desfanarile de demult si desfranandu-ma cu aceste amintiri.
Desi sunt fecior cu trupul, in sufletul meu este murdarie din cauza gandurilor
desfranate, a intentiilor si dorintelor trupesti. O, Doamne, nu indraznesc sa ridic ochii mei
catre cer, unde nu va intra nimic necurat, ci Te rog din tot sufletul miluieste-ma dupa
mare mila Ta si dupa multimea indurarilor Tale, sterge faradelegea mea; iarta-mi caderea
in pacat si daruieste robului Tau neprihanire.

31.Crestinul desavarsit are in afara de neprihanire si alta mare comoara – sfanta

smerenie.
Aceasta este puterea de a simti care este neputinta noastra sufleteasca si de a constientiza
pacatosenia noastra; constiinta faptului ca faptele noastre bune sunt ale lui Dumnezeu,
tinerea de minte a milelor Lui pe care ni le-a dat si ascultarea de Voia Sa cea sfanta si
inteleapta. Cel care are o astfel de virtute nu este judecat de nimeni, acela nu se socoate
mai presus de cineva, nu alearga dupa slava, nu se lauda cu mintea sa, este tandru,
modest, pasnic, bun la suflet si multumit ca un sarac care primeste orice i se da; este
ascultator, intelegator si voitor de bine.
Dar eu sunt mandru, increzator in mine, ma laud cu cunostintele mele, cu ce am
muncit, cu faptele bune, iubesc doar laudele si nu rabd atentionarile, suparandu-ma. Spun
foarte rar: “cum va da Domnul…,aveti incredere in Dumnezeu…” si de cele mai multe
ori spun ca asa am vrut eu, ca eu voi face asa si asa, ca toti ar trebui sa aiba incredere in
mine, de parca eu as fi Dumnezeu si nu un om slab, muritor, care astazi este puternic, iar
maine nu reprezinta nimic; astazi viu, iar maine mort. Iata ce fel de roade face sufletul
meu ! Doar marire de sine, manie, invidie, injuraturi, suparare, certuri, nemultumire,
fatarnicie si, ceea ce este mai rau, incantarea de comportamentul meu. O, Doamne,
milostiv fii mie, pacatosului, ca sunt ca un mormant varuit. Judec in fata Ta increderea
mea in sine si mandria cu toate cele care decurg din acestea si ma rog Tie: alunga acestea
din inima mea si sadeste in mine smerenia cea datatoare de har.

32. Crestinul desavarsit este plin de frica de Dumnezeu. Aceasta frica este evlavia
sfanta a sufletului care simte pretutindeni prezenta lui Dumnezeu si care este uimit de
maretia Lui, consternat de sfintenia si de dreptatea Lui. Acestea il retin pe crestin de la
incalcarea poruncilor, incatusindu-i patimile si samavolnicia.
Dar eu nu am frica de Dumnezeu, nu am nici teama de a calca legea Domnului.
Eu fac ceea ce imi poruncesc patimile si deprinderile rele. Si doar atentionari deosebite,
cum ar fi bolile, lipsurile, nenorocirile, bataile, ma fac sa ma gandesc la Dumnezeu, dar si
aceasta nu pentru mult timp. Dupa ce trec problemele, ma indepartez din nou de
Dumnezeu, savarsind faradelegi, deorece nu am frica de Dumnezeu in suflet. O, Doamne,
milostiv fii mie, pacatosului. Judec in fata Ta uitarea iertarilor pe care mi le-i daruit,
samavolnicia mea si lipsa de evlavie in fata maretiei Tale, rugandu-Te sa-mi dai frica de
Tine.

33. Un crestin desavarsit are tendinta de a implini poruncile lui Dumnezeu si setea
de a fi indreptat prin credinta in Mantuitorul, caci stie ca, dupa firea noastra, nu putem
implini toate poruncile, iar daca le implinim, nu facem aceasta intotdeauna cu
convingere.
Dar in mine este o tendinta continua de a incalca poruncile lui Dumnezeu si daca
astept indreptare, aceasta se intampla doar atunci cand ma pregatesc de spovedanie, iar in
celelalte zile pacatuiesc din nou. O, Doamne, milostiv fii mie, pacatosului, si primeste-mi
pocainta, ajutandu-ma sa pun inceput bun prin implinirea a trei, doua, sau macar a uneia
dintre poruncile Tale, iar credinta in Mantuitorul mi-o intareste, ca sa ramana macar
aceasta in mine, ca un vlastar al vietii crestine care, cu timpul, sa aduca roadele sale.

34. Crestinul desavarsit are o lumina interioara care arata toate ascunzisurile
inimii lui ajutandu-l sa-si cunoasca starea sufletului pentru desavarsirea continua. Aceasta
este chibzuinta duhovniceasca care testeaza conformitatea cu poruncile divine si probeaza
curatia gandurilor, a dorintelor, a inclinatiilor si a actiunilor si da 0 directie cat mai buna
in viata crestinului Cu ajutorul acestei lumini, crestinul vede si stie daca, pe langa cele
duhovnicesti, in el se aduna si cele trupesti sau nu, de exemplu: daca alaturi de
milostivire sau prietenie se adauga si dragostea necurata; daca pe langa ospitalitate se
adauga si dorinta proprie de a se inveseli; daca pe langa chibzuinta se adauga viclenia; pe
langa dreptate, cruzimea; pe langa smerenie, lipsa de dorinta in a sluji aproapelui; pe
langa speranta, lenevia; pe langa neprihanire, egoismul sau mania; pe langa marinimie,
mandria; pe langa toate, vanitatea. Crestinul desavarsit stie toate acestea si se straduieste
ca, pe cat este posibil, sa desparta cele duhovnicesti de cele trupesti, pentru ca sufletul sa-
i fie curat si luminat. Cercetandu-se pe sine insusi, el stie ce il impinge cel mai mult catre
o viata duhovniceasca: frica de nesfarsitele chinuri, nadejdea in fericirea vietii vesnice
sau dragostea sincera Pentru Dumnezeu si bine. El stie acestea si, adunand virtutile ca pe
niste ancore, trece cu bine de marea involburata a vietii, incredintand corabia sa Proniei
lui Dumnezeu. Ispitindu-se pe sine, acesta stie de unde ii pot veni ispitele, ca niste
furtuni: de la desfatarea trupului, de la iubirea de arginti sau de la mandrie, si dinainte
indreapta panzele unde trebuie, ca sa nu pluteasca in furtuna pacatului. Cand la lumina
judecatii interioare reiese ca pacea lui, ascultarea, modestia, milostivirea, umilinta nu sunt
calitati naturale, ci dobandite prin efortul mintii, atunci el recunoaste smerit ca daca
Dumnezeu nu l-ar fi creat astfel, atunci nu s-ar fi mantuit si, multumind Domnului pentru
mila pe care i-o arata, pastreaza ceea ce i s-a dat in dar, facand toate lucrurile in starea in
care l-a asezat Domnul. Dar cand reiese ca victoria asupra inclinatiilor rele a fost
dobandita in urma unor eforturi extraordinare ale mintii si vointei si ca viata aspra a
inceput in urma acestei victorii, atunci crestinul este foarte atent la tot ce i se intampla in
viata mergand inainte pe calea credintei si a faptelor bune, temandu-se ca nu cumva, dupa
atatea eforturi, sa cada din nou si sa ramana doar cu amintirea biruintei asupra pacatului.
O astfel de experienta interioara il face pe crestin mai ingaduitor fata de sufletele slabe
care au drept bogatie doar credinta in ajutoarele Mantuito-rului. Aceasta atentie pe care
si-o acorda siesi, aceasta cunoastere de sine si testare a puterilor ii descopera starea
sufletului.
Dar eu, din pacate, nu sunt atent cu mine insumi. Singura mea comoara este
sufletul meu, dar si de acesta nu ma ingrijesc. Nici macar nu-i cunosc starea, nu stiu ca,
daca sunt lenes in ce priveste faptele bune, inseamna ca, dupa cuvintele sfintilor, nu am in
suflet frica de Dumnezeu si de aceea fac doar ceea ce vreau eu. Nu stiu ca inrairea inimii
mele si inradacinarea in fapte rele isi au izvorul in indiferenta fata de ceea ce este
dumnezeiesc, frumos, maret, fata de credinta si Biserica. Nu stiu ca iritabilitatea si
incapatanarea mea isi au sursa in iubirea de sine. Nu meditez la viata mea si nu fac o
socoteala zilnica a gandurilor, dorintelor si actiunilor mele. Daca as sti mai bine ca
lipsurile, necazurile, nenorocirile sunt mai de folos sufletului meu decat fericirea
continua, atunci nu as carti impotriva lui Dumnezeu, Care conduce cu un bici cu ghimpi;
caci daca as fi fost fericit, nu as fi fost nici macar cum sunt acum. Daca as cunoaste mai
bine necuratia sufletului meu, nu m-as mai lauda cu realizariIe pe care le am. Dar eu nu
ma cunosc. 0, Doamne, milostiv fii mie, pacatosului. Judec in fata Ta ignoranta mea fata
de mine insumi si Te rog: ajuta-ma cu harul Tau sa recunosc amestecul dintre
duhovnicesc si trupesc in mine, sa deosebesc pornirile, sa prevad ispitele si sa ma feresc
de acestea din timp, sa pastrez cele mai bune calitati naturale ale mele, sa dezradacinez
pornirile si deprinderile rele si sa desavarsesc cele duhovnicesti dinauntrul meu.

35. Pentru un crestin desavarsit, rugaciunea este unirea dulce cu Dumnezeu,

exprimarea dragostei pentru El si a nadejdii in El, mangaierea in necazuri, intalnirea
neputintei cu harul Sfantului Duh, chemarea sufletului din toate puterile ei: veniti sa ne
inchinam Imparatului nostru Dumnezeu. Rugandu-se, acesta preamareste pe Dumnezeu,
Ii multumeste pentru milele Sale, I se ofera in intregime si toate cate are, spune parerea
de rau pe care o are pentru pacatele savarsite si in numele Mantuitorului, Ii cere iertare si
toate cele bune si de folos pentru suflet, har luminator, pace lumii si unitatea credintei.
Crestinul desavarsit se roaga cu speranta, iar in minutele de rugaciune sufletul lui arde si
in aceasta ardere a rugaciunii, el are sapte cereri: sfinteasca-Se numele Tau … faca-se
voia Ta … painea noastra cea spre fiinta da-ne-o noua … iarta greselile noastre … nu ne
duce pe noi in ispita, ci ne izbaveste de cel rau. Aceste putine dar inflacarate cereri sunt
mai puternice decat multime de cuvinte, rostite rece, fara participarea inimii.
Daca va inalta trei rugaciuni catre Dumnezeu cu lacrimi sau cu inima zdrobita:
“nu intoarce fata Ta de la mine si Duhul Tau cel Sfant nu-L lua de la mine … inima
curata zideste intru mine si duh drept innoieste intru cele dinauntru ale mele … da-mi
bucuria mantuirii Tale si cu Duh stapanitor ma intareste”, atunci aceste rugaciuni vor fi
mai eficace decat multe cuvinte rostite fara umilinta. Daca va Spune doua cuvinte:
“Doamne, miluieste!”, de cateva ori, cu credinta, dragoste, nadejde si umilinta atunci
acestea, treptat, vor ajunge acolo unde neputinta omului intampina harul Domnului. Daca
in timpul rugaciunii ii apar ganduri nechemate, amintiri nepoftite, visari aievea care sa-l
ia prin surprindere, el nu se tulbura de acestea, ci va continua sa se roage cu .putere mai
mare, stiind ca doar ingerii nu se tulbura din contemplarea lui Dumnezeu. In ceasul de
rugaciune, daca se va aprinde in el vreo simsire, parere de rau, multumire sau dedicarea
sinelui voii lui Dumnezeu , el va tine in sine aceasta dorinta, repetand aceeasi rugaciune
de mai multe ori, dupa care va incepe sa ceara altceva Domnului, .caci o astfel de
aprindere a simtirii arata prezenta Ingerului pazitor alaturi de el la rugaciune. Daca se
plange Domnului stiind ca nu are nimic pe constiinta, atunci face acest lucru cu smerenie
cerand mila pentru el si pentru cei care l-au nedreptatit. Daca cere pentru sine sau pentru
altcineva vreun bine si Dumnezeu nu-l asculta, nu carteste si nu pierde nadejdea, stiind ca
nu i-a fost auzita rugaciunea deoarece nu era la timpul potrivit sau nu era el vrednic sau
cei pentru are se roaga ori pentru ca implinirea grabnica a rugaciunii ar fi putut duce la
caderea sa sau a celui pentru care se roaga. Rugaciunea crestinului desavarsit corespunde
starii sale duhovnicesti. Daca a gresit cu limba se roaga Domnului sa-i puna straja gurii.
Daca si-a scuzat vreo slabiciune vreun pacat, atunci se roaga inflacarat sa fie iertat
de acestea. Daca este suparat, Ii spune Domnului sa-i ierte pe cei care i-au provocat
suparare, caci nu stiu ce fac. Daca vrea sa faca ceva important, il roaga pe Dumnezeu sa-i
dea intelepciunea care sta langa tronul Sau. Astfel se roaga crestinul desavarsit si
rugaciunea il directioneaza in viata tot timpul.
Dar eu nici nu stiu bine ce este rugaciunea. Fac metanii, citesc diferite rugaciuni,
multi psalmi dar ca si cum as fi mort, fara inflacararea inimii, din obisnuinta, si de aceea
nu ma indrept. Amintirile sau visarile din timpul dedicat rugaciunii le retin in minte si
incetez atunci a ma mai ruga. Toate sentimentele mele si cererile de rugaciune sunt
trecatoare si pier ca niste nori. Ma pocaiesc lui Dumnezeu de pacatele mele, dar nici o
lacrima nu curge din ochii mei. Ma plang Domnului de cineva, dar eu insumi nu-i pot
ierta si nici nu vreau sa-I cer sa fie iertat. Astept bunurile cerute in rugaciune si, far a a
rabda destul, cartesc ca un copil fara minte care nu intelege cauza refuzului parintesc.
Fiindca nu ma cunosc bine pe mine insumi, nu pot sa ma rog pentru nevoile pe care le
am. Sunt mandru si nu-L rog pe Dumnezeu sa-mi dea smerenie; sunt lenes in a face fapte
bune si nu rog pe Domnul sa-mi dea frica de Dumnezeu; sunt senzual si nu ma indrept
spre Mantuitorul; sunt bogat si nu cer Domnului bogatii duhovnicesti; sunt intunecat la
minte si nu cer intelepciune; sunt crud si iritabil, dar nu cer bunatate de la Domnul. O,
Doamne, milostiv fii mie, pacatosului, si ma invata sa ma inchin Tie, in duh si in adevar.
Dar eu, blestematul, ma rog rar; doar atunci cand boala ma baga in pat si cand ma
trasneste fulgerul. Ca si cum nu as fi crestin, nu ma rog Domnului.
O, Doamne, miluieste-ma pe mine, pacatosul, si binecuvinteaza-ma sa incep a ma
ruga macar cu rugaciunea “Tatal nostru” sau macar cu “Doamne, miluieste!”.

36. Crestinul desavarsit crede si marturiseste ca Dumnezeu cel Intreit si Unul a

creat toate cele vazute si nevazute si conduce toate dupa legea firii si cea morala; ca Iisus
Hristos, Fiul lui Dumneseu celui Viu, este Mantuitorul tuturor oamenilor si modelul
vietuirii sfinte; ca Duhul Sfant este datatorul celor duhovnicesti, fiecaruia dupa masura
credintei sale. Crede si marturiseste asa cum invata Biserica cea Una, Sfanta,
Soborniceasca si Apostolica. Dar credinta lui este o putere vie, care produce in el evlavia
si smerenia in fata maretiei lui Dumnezeu, ascultare fata de voia Lui, incredere in
intelepciunea si bunatatea Lui, multumirea pentru toate bunatatile pe care i le da, unirea
cu Hristos, imitarea vietii lui Hristos si setea dupa darurile Duhului Sfant.
Dar in mine aceasta credinta nu este decat ca o schita a unui tablou frumos, fara
culori, fara expresie, asttfel ca, daca vreun eterodox sau unul slab in credinta se va uita
inlauntrul meu si ar compara ceea ce cred cu ceea ce fac eu, nu ar putea indragi nici
credinta mea si nici pe mine. Se intampla sa-mi fie rusine sa marturisesc credinta in fata
fiilor lumii acesteia si chiar sa ma prefac a fi necrendincios, pentru ca sa se zica despre
mine: este destept! 0 astfel de fatarnicie imi produce si mie scarba. Se intampla sa ma
indoiesc de dogmele credintei doar pentru ca nu le pot pricepe cu mintea mea, ca si cum
Dumnezeu nu ar trebui sa faca ceea ce eu nu pot intelege. De cele mai multe ori se
intampla sa nu ma gandesc deloc la adevarurile de credinta, deoarece traiesc in dezmat si
nu ma ingrijesc de mantuirea sufletului.
O, Doamne, milostiv fii mie, pacatosului, si asaza in mine acea credinta pe care o
au crestinii desavarsiti, caci doar aceasta ma va indreptati in fata Ta, aratandu-mi calea
cea adevarata in viata.

37. Crestinul desavarsit, crezand in Dumnezeu cel Atotputernic, Atoatevazator,

Atotintelept, Milostiv, Vesnic si datator de nemurire sufletelor, se increde tot timpul in
El. Nadejdea acestuia este asteptarea cea inteleapta a ajutorului dumnezeiesc, a dreptatii
si a milei in toate situatiile din viata contemporana si asteptarea vie a fericirii celei
vesnice. Avand in sine aceasta putere duhovniceasa, crestinul face lucrurile asa cum
poate el, dar in asa fel incat Dumnezeu sa-l opreasca de la unele, pentru altele sa-i dea
puteri, iar altora sa le schimbe mersul in dependenta de faptele celorlalti oameni si de
mantuirea personala, deoarece doar Dumnezeu le stie pe toate acestea. Daruindu-se
Domnului in totalitate crestinul nu are indoieli, frica, temeri in ceea ce priveste succesul
sau insuccesul actiunilor sale, nu merge la vrajitori ca sa-i intrebe cum are sa-i mearga
sau daca ar trebui sau nu sa faca ceva anume nu isi face programul dupa superstitii, vise
si ghicire in Evanghelie sau Psaltire, nu face promisiuni superstitioase in fata lui
Dumnezeu pentru a primi bunul cerut, iar cand il primeste, dupa credinta si nadejdea sa,
atunci multumeste Domnului asa cum poate.
Crestinul savarseste orice cu intelepciune, trezvie, liniste pastrand puterile celor
care muncesc impreuna cu el si lasa multe in grija Proniei lui Dumnezeu. Daca este sarac
crestinul munceste pana cand poate, sperand ca Dumnezeu si oamenii buni nu-l vor lasa
nici pe el, nici pe apropiatii lui sa piara la timpul batranetii, cand au secat puterile. Daca
este injosit pe nedrept, crestinul se intristeaza, dar nu lancezeste, asteptand de la Domnul
schimbarea sortii lui incurajandu-se ca parerea oamenilor nu inseamna nimic, atunci cand
vina sau lipsa acesteia o vede Dumnezeu. Daca este suparat pe comportamentul celor la
care tine, crestinul se poarta cu acestia ca si cu niste bolnavi, lasand in seama Domnului
mantuirea lor si tinand minte cuvantul adevarat al lui Dumnezeu: “Acolo unde s-a
inmultit pacatul, a prisosit si harul”. Daca este lovit de boala sau de nenorociri, crestinul
rabda ca Iov, unindu-si patimile cu ale Domnului, si asteapta cununa pregatita celui ce va
rabda pana la capat. Daca este chemat la o slujba grea in cadrul statului sau al Bisericii,
crestinul o primeste fara a socoti voia sa mai presus decat voia puterii lumesti si asteapta
ajutor de la Dumnezeu. Daca traieste ca un om bogat, avand tot ce ii trebuie, si reuseste
sa duca toate la bun sfarsit, ii multumeste pentru aceasta lui Dumnezeu si, socotindu-se
un trecator pe pamant, se straduieste sa-si agoniseasca bogatie duhovniceasca, ca sa se
prezinte cu aceea in Imparatia Cerurilor, pe care o asteapta conform fagaduintei lui
Dumnezeu. Astfel este crestinul care se increde in Dumnezeu.
Dar eu, desi nadajduiesc in mila Domnului, nu fac aceasta pe deplin, nu am tarie
in nadejdea mea si nici curatie. Ma ingrijesc de prea multe ma incred in puterile mele,
crezand ca voi reusi sa fac tot ce mi-am propus, si de aceea nu am liniste trupeasca si nici
sufleteasca, caci stau tot timpul de veghe, agitat, ca sa termin ce doresc. Astfel, mai mult
ma chinuiesc, iar lucrurile nu merg asa cum as vrea si pe deasupra acestor multe griji ale
mele, mai adaug diferite ghicitorii si credinte in superstitii, vise si preziceri ale
vrajitorilor si al prietenilor diavolului, care invart mesele si piuie, astfel injosindu-mi
mintea, slabind credinciosia fata de Dumnezeu. Astfel ma fac obiect de joaca in mainile
oamenilor nebuni si ale dracilor. In afara de aceasta pacatuiesc, promitand ca voi aprinde
o lumanare, ca voi ajuta biserica, ca voi merge la slujbe, dar ma duc la biserica nu pentru
a-mi implini datoria de crestin si enorias, ci pentru a primi darurile Domnului de care am
nevoie. Astfel, il oblig pe Dumnezeu sa astepte daruri de la mine, chiar daca El nu are
nevoie de nimic. Dar, in cazul in care eu nu primesc cele pentru care m-am rugat, imi
pierd credinta si nadejdea in El. Pacatuiesc greu, fiindca uneori ma arunc in marea
disperarii din cauza saraciei mele, ca si cum Dumnezeu nu ar avea grija de vaduva, de
orfan sau de cel sarac. Pacatuiesc mult cand ma intristez peste masura in timp ce sunt
umilit fara a avea vreo vina sau din cauza pierderii vreunui prieten sau apropiat, ca si cum
Dumnezeu nu are putere sa indreptateasca pe cel nevinovat si nici nu ar avea grija de cel
adormit. Pacatuiesc mult suparandu-ma tare pe aproapele meu cand acesta cade in
desfranare si ma port cu el ca si cum as fi Mantuitor, ca un judecator. Cartesc pe patul de
boala sau cand ma ajung nenorociriIe neputand sa-mi unesc suferintele cu cele ale
Mantuitorului. Marturisesc si ca din sfiiciune refuz slujirea care mi-a fost acordata, ca si
cum Dumnezeu i-ar ajuta pe toti, numai pe mine nu.
Eu, avand toate bunurile, mananc, beau, ma veselesc fara a ma gandi la ceasul
mortii, la iad sau la rai si aman pocainta pentru zilele batranetii cu speranta in mila lui
Dumnezeu, Care l-a mantuit pe talharul de pe cruce ca si cum mantuirea data acestuia
intr-un minut, atunci, pe cruce, poate fi data mie sau altora, celor care am trait in pacat si
veselie si de parca as sti cu siguranta ca voi ajunge la batranete.
O, Doamne, Dumnezeul meu ! Judec in fata Ta aceste pacate ale mele, grija si
increderea prea mare in mine care mi-a ros trupul, dar si sufletul frica de pericolele
inchipuite, superstitie, deprimarea, mahnirea, disperarea, carteala, timiditatea neglijenta
fata de mantuire si amanarea nebuna a momentului pocaintei pana la batrranete, rugandu-
Te: miluieste-ma pe mine, pacatosul, si daruieste-mi increderea in Tine pe care o au
crestinii desavarsiti.

38. Crestinul desavarsit il iubeste pe Dumnezeu din toata inima si din tot sufletul
sau, ca pe Creatorul, Mantuitorul, Luminatorul si Datatorul nemuririi si al vietii vesnice
fericite. Dragostea pentru EI este 0 ravna sfanta, pe care acesta o intretine cat de mult
poate prin raspandirea credintei adevarate acolo unde aceasta nu este vestita sau nu da
roade, si nu este doar aceasta ravna, ci si aceea de a implini poruncile Domnului.
Schimbarea sufletului dupa chipul si asemanarea Lui, indumnezeirea si unirea cu Domnul
se petrec astfel incat ele se inradacineaza in inima lui, incat acesta gandeste, simte,
actioneaza, se linisteste si este fericit.
 Dar eu, pacatosul, nu am 0 astfel de dragoste. Nu dau nici un ban celor care merg
sa boteze necredinciosii in Siberia, ca si cum lumina lui Hristos este doar pentru mine.
Imi Inchipui ca II iubesc pe Dumnezeu, dar nu implinesc poruncile Lui asa cum fac
pentru un om pe care il iubesc. Nu urmez pilda lui Hristos, Mantuitorul meu, cel smerit si
bland milostiv si drept, iertator de vrajmasi, necartitor, curat, rabdator, lmplinitor al voii
Tatalui Ceresc, patimitor fara a cracni. Toata viata mea traiesc, simt, gandesc ca si cum as
fi separat de Dumnezeu, fara a ma gandi la El.
O, Doamne, milostiv fii mie, pacatosului! Judec In fata Ta nepasarea mea fata de
raspandirea credintei adevarate, samavolnicia mea, faptul ca nu urmez lui Hristos si ca
nu-mi aduc aminte de Tine, Datatorul vietii al Intelepciunii, virtutii, nemuririi, si ma rog
Tie: inflacareaza In mine dragostea desavarsita pentru Tine, dragoste care striga din
adancul sufletului: Avva, Parinte!, ca sa spun cu Petru: Doamne, Tu stii ca Te iubesc.

39. Toate virtutile crestine, de la pocainta pana la dragostea de Dumnezeu,

infrumuseteaza sufletul sfant, asa cum infrumuseteaza stelele cerul. Iar coroana acestora
este pacea interioara. Aceasta este armonia tuturor puterilor sufletului, adica a
imaginatiei, memoriei, mintii,vointei si constiintei, dar si asezarea acesteia in Dumnezeu,
datorita simtirii vii a iubirii divine fata de ea, dupa ce s-a facut dupa chipul si asemanarea
lui Hristos Mantuitorul. 0 astfel de pace interioara se dobandeste in urma multor trude, in
urma implinirii poruncilor si a virtutilor. Daca ratiunea ar domina sentimentul in sufletul
omului sau invers, acesta nu ar avea liniste. Daca sufletul nu ar recunoaste in sine mania
lui Dumnezeu uneori si facerea Lui de bine alteori, atunci nu ar avea pace. Aceasta pace
este ultimul dar pe care Dumnezeu il da unui suflet sfant. Darul acesta I-au avut doar
putini alesi ai lui Dumnezeu. Asadar, merit oare eu, pacatosul, sa primesc asa ceva cand
ratiunea mea nu se intelege deloc cu ce-mi spune inima, iar fapte bune ori nu am, ori sunt
putine, da si acelea indoite cu mandrie si iubire de sine?! Poruncile, de asemenea, nu Ie
implinesc. Daca m-ar invrednici Domnul sa am pace sufleteasca macar dupa spovedanie,
si aceasta ar fi un mare bine pentru mine! Astept aceasta pace din tot sufletul meu si strig
catre Tine, Dumnezeule, Mantuitorul meu: milostiv fii mie, pacatosului, primeste
pocainta mea sincera, iarta-mi pacatele cele cu voie si cele fara de voie, vindeca-mi
sufletul meu cel bolnav si da-i macar o picatura din impacarea cu Tine. Amin.

Mergi cu pocainta, caci Domnul este gata sa te primeasca.

Tu, cel caruia ii sunt placuti cei ce se pocaiesc, binevoieste si spre mine,
pacatosul. Hraneste-ma cu faramituri de la masa Ta cea mare si nu lasa ca viata mea sa
piara in intunericul dinafara si ca dreptatea Ta sa caute spre necuratiile mele in dimineata
cea mare, cand va fi rostita judecata vesnica.
Bucuria acestei lumi este amara. Vai de cel care o gusta pe deplin! Viata mea se
cutremura ca o corabie in valurile marii; bucuria desarta este inrobita de privelistea
placerilor . Tu insa fii carmadul meu si indreapta-mi corabia spre limanul Tau in
dimineata cea mare, cand va fi rostita judecata vesnica.
Dumnezeu il iubeste pe pacatosul care se pocaieste; pe cel care, cu ochii plini de
lacrimi, striga catre EI:
Doamne, izbaveste-ma de foc! Te rog, primeste lacrimile nimicniciei mele.
Am gresit de buna voie in fata Ta dar de buna voie ma si pocaiesc.
Asadar, intra cu indrazneala, pacatosule; usa este deja deschisa si gata sa te
primeasca. Adu Domnului drept jertfa lacrimile tale si mergi cu incredere spre El. Caci
Domnul nu cere daruri si nu cauta la fata omului; milostiv este fata de oameni si iarta
pacatele celor ce se pocaiesc.
Cu dragoste crestina,
un frate

SA FIE CU FOLOS SI SPRE MANTUIREA SUFLETELOR NOASTRE

AMIN!

Mangaieri cu Sfantul Lavrentie al Cernicovului

“In manastire era un obicei: cele care isi serbau numele se impartaseau cu Sfintele
lui Hristos Taine, apoi luau o prescura si mergeau la parintele. El rupea o bucatica, le
felicita de ziua numelui si deseori le oprea la masa. Noi eram douasprezece surori.
Parintele manca dintr-un blid de lut cu o lingura rotunda de lemn. Deodata si-a ridicat
capul si a spus, adresandu-se maicii P.: <<Mergi si vezi cine a venit! Spune-i sa intre si sa
stea la masa!>> Maica a iesit si a vazut o femeie care plangea foarte tare. Femeia a rugat-
o sa-i ingaduie sa intre la parintele, dar maica P., avand mila de staret, i-a spus: <<Dupa
ce termina de mancat, sa veniti caci va primeste>>. Femeia a continuat sa planga. Maica,
intorandu-se la trapeza, i-a spus parintelui: <<Mancati, nu este nimeni>>. Parintele
Lavrentie a mai luat cateva linguri de bors, si-a intors capul si a spus din nou: <<Acolo
este cineva, chemati-o aici!>>. <<Dar nu este nimeni afara, mancati linistit>>, a insistat
maica. Parintele a mai luat o lingura, apoi, indispus, a asezat lingura pe masa si a
pronuntat cu voce tare: <<Eu ti-am spus ca acolo este o femeie care plange, mergi si adu-
o aici!>>. El insusi s-a ridicat vrand para sa o intampine pe femeia ce plangea… In fata
noastra a aparut o femeie de varsta mijlocie, toata numai lacrimi…. Probabil ca un mare
necaz o adusese aici si staretul s-a dus la chilie sa vorbeasca cu ea. Peste vreo zece
minute femeia a iesit. S-a inclinat bucuroasa in fata tuturor si a plecat cu pace in suflet.
Parintele s-a asezat la masa si adresandu-se maicii P. a intrebat-o: “Daca ai vazut ca un
om plange, cum ai putut sa mai mananci?“. Asa era staretul Lavrentie”.
“Odată, în timpul războiului, măicuţa M. veni la Părintele ca să
ceară binecuvântare pentru a-i face procesiune de înmormântare
surorii ei, ce locuia într-un sat distrus de nemţi, şi despre care credea
că murise în bombardament, la care Părintele a întrebat-o: - Ea te ajuta
pe tine cu ceva? – Da, Părinte, întotdeauna mi-aducea lapte şi pâine. –
Atunci nu va arde în foc şi nu se va îneca în apă! Măicuţa insista însă în
continuare pentru binecuvântare ca să-i facă slujbă de înmormântare.
– Du-te cu Dumnezeu, ţi-am spus, şi lasă-mă să-mi văd de ale mele, îi
spuse Părintele şi s-a apucat de treabă. Măicuţa n-a crezut cuvintelor
Părintelui şi s-a dus la un alt preot care i-a dat binecuvântare pentru
înmormântare. Ea a făcut tot ce era de făcut pentru înmormântare, dar
mare i-a fost mirarea când a doua zi după înmormântare o vede pe
sora sa că vine la dânsa vie şi nevătămată, aducându-i pâine şi lapte.
Părintele Lavrentie s-a supărat foarte tare când a aflat de neascultarea
măicuţei, spunând: <<Pentru ce mai veniţi la mine să întrebaţi dacă
până la urmă faceţi tot cum vă duce capul, dacă faceţi tot ce vreţi
voi?”.
 “Era încă în viaţă Părintele când măicuţele se ocupau din ce în ce
mai mult cu lucrul manual, făcând icoane, iar el era nemulţumit şi
mereu le spunea: – <<Toate câte le faceţi, le faceţi fără rugăciunea lui
Iisus şi fără de rânduiala Bisericii şi, pentru aceasta, mănăstirile nu vor
dăinui cât trebuie şi multe se vor închide“, ceea ce s-a şi împlinit.
Dimineaţa, când se aprindeau luminile prin chilii, Părintele, cu mintea
sa clarvăzătoare, ştia unde şi ce se întâmplă, ştia cine se roagă şi cine
se ocupă cu altceva. Odată, când Părintele se îndrepta spre biserică, i-
a spus măicuţei ce-l însoţea să intre în chilia de lângă biserică şi să
vadă cu ce se ocupă acolo măicuţele. Într-adevăr, ele se ocupau cu
diferite treburi şi nimeni nu se grăbea să meargă la biserică. Părintele
s-a supărat foarte tare şi a spus: – <<În felul acesta mănăstirea nu o
va mai duce mult>> ceea ce s-a şi împlinit. El mereu le spunea că
pentru monah rugăciunea este la fel de necesară ca şi aerul, altfel el
se va asemăna cu o „statuie neagră” rău mirositoare. Şi le mai spunea:
– <<Fericiţi sunt cei care sunt scrişi în Cartea Vieţii>> Iar la întrebarea
surorilor: <<Cine este scris în Cartea Vieţii?>>, el le răspundea:
<<Cei care au râvnă şi merg cu bucurie la biserică, aceia sunt scrişi în
Cartea Vieţii.”
“Despre Sfânta Liturghie, Părintele ne spunea mereu: – <<Dacă
trebuie neapărat să pleci de la Sfânta Liturghie, atunci pleacă după
„Tatăl Nostru”, iar dacă s-au scos Sfintele Daruri, atunci să stai cu frică
şi să te rogi pentru că aici este prezent Însuşi Dumnezeu cu Maica
Domnului şi cu toate puterile cereşti, iar dacă poţi, varsă măcar o
lacrimă cât de mică pentru nemernicia ta. Căci îngerul tău păzitor se
va bucura pentru tine. Dacă te întreabă atunci cineva ceva, tu
răspunde-i, dar foarte scurt. Iar tu singură să stai în biserică precum
stă lumânarea”.
“Citeşte rugăciunea lui Iisus, dar nu uita nici pe Maica Domnului.”
“În timpul războiului, pe pământul mănăstirii a fost semănată
secară şi, iată, venise timpul culesului, dar nu puteau face nimic, căci
pământul era bine păzit de soldaţi. Maica iconomă a mers cu plângere
la primărie să ceară ajutor, dar au alungat-o cu ruşine şi au fugărit-o cu
vorbe batjocoritoare. Cu lacrimi în ochi ea s-a întors la mănăstire şi şi-a
vărsat tot necazul Părintelui. A doua zi, spre dimineaţă, Părintele a
binecuvântat-o şi i-a spus să meargă din nou la primărie, poruncindu-i
să nu vorbească cu nimeni pe drum. Cu credinţă în Dumnezeu şi în
rugăciunile Părintelui, păzind tăcerea, măicuţa a mers din nou, la
aceiaşi şefi. De îndată ce a ajuns la primărie şi le-a cerut din nou să o
ajute, a şi primit permisiunea pentru strângerea roadelor, ba mai mult,
toţi s-au purtat foarte frumos cu ea şi i-au vorbit amabil. Ea,
bucuroasă, se întoarse repede la mănăstire şi-i povesti Părintelui cum
s-au schimbat în bine lucrurile, la care stareţul zâmbi şi-i zise: – <<Ei,
iată, când omul este rău atunci cu el este satana, cel viclean, şi îi
întunecă sufletul, iar când te vei ruga pentru acela, dracul fuge de la el
iar omul devine bun şi înţelegător>>.
 “Părintele M. M. ne povesteşte că : <<Atunci când tatăl meu
murea, eu l-am rugat să mi se arate în vis, pentru rugăciunile Părintelui
Lavrentie. Într-o noapte l-am visat, spunându-mi: Îţi mulţumesc pentru
prescuri, mai mult decât atât nu-mi trebuie nimic, ele mă ajută. Eu ştiu
că tu ai mari datorii, dar fără prescuri eu voi muri. Atunci eu am plecat
la Părintele şi i-am povestit visul iar el mi-a explicat că acele prescuri
se împart la proscomidie şi cu ele se spală păcatele omului. După 40
de zile l-am visat din nou pe tatăl meu şi l-am întrebat: <<Tu eşti
mort?>> iar el mi-a răspuns: <<Eu sunt şi mort şi viu>>. Apoi l-am
întrebat: <<Unde-i locul tău?>> Iar el mi-a răspuns: <<Încă nu mă
aflu nicăieri>>. Întrebându-l pe Părintele despre cele visate el mi-a
explicat, spunându-mi că tatăl meu încă n-a trecut vămile. Depinde de
greutatea păcatelor şi de vama la care a fost oprit. Pentru aceştia
trebuie făcută foarte multă rugăciune, milostenie şi date prescuri la
Sfânta Liturghie, la biserici de mir şi mănăstiri.

Lasatul secului, lasatul lumii

In mod obisnuit, cuvantul sec, din sintagme precum “lasatul secului” sau
“mancare de sec”, este inteles ca fiind sinonim cu uscat, fara grasime, de post. “Lasatul
secului” ar insemna deci inceputul vremii de sec, lasatul postului. Si totusi, nimic mai fals
ca aceasta etimologie populara, in care accentul cade in primul rand pe calitatea mancarii,
asa cum nu se intampla de fapt in invatatura sfintilor parinti!
Secul pe care il lasa postul ortodox este seclum (saeculum), adica lumea, in sensul
de mondenitate, moda, obiceiuri lumesti. E vorba aici nu de comunitate, de umanitate, ci
de lumea care nu-l cunoaste pe Dumnezeu, de lumea in toata stralucirea ei de tinichea,
despre care Hristos ne-a avertizat: “Eu marturisesc despre ea ca lucrurile ei sunt rele”. In
ce consta aceasta lume, o va spune si ucenicul cel iubit, Apostolul Ioan, in felul sau unic
prin simplitate si concizie: “Tot ce este de la lume, aceasta este: pofta trupului si pofta
ochilor si trufia vietii” (1 Ioan 2, 16). El nu se refera aici numai la pacate, ci la toate
lucrurile zadarnice care ne ocupa viata si ne consuma timpul. Nu omul este condamnat in
cuvintele sfantului, ci nimicurile in care se risipeste; ele alcatuiesc acum, mai presus de
orice, lumea. Este tot atata efemeritate in viata lumii, cat si intr-un banal ziar de stiri:
astazi il parcurgi cu voluptate, pentru ca maine sa nu mai faca doi bani. Poate ca acesta
este si cel mai mare pacat al lumii: pierderea de timp, risipirea ei atat de patimasa in
desertaciuni. Unul dintre cele mai tulburatoare versuri din Psalmi este si acesta:
“Dumnezei sunteti, si toti fii ai Celui Preainalt, dar voi ca niste oameni muriti...”
De aceea, lasatul secului este mai intai de toate un indemn la reculegere, la
reinnoirea vietii prin lasarea pacatelor si a preocuparilor desarte si prin intoarcerea spre
Dumnezeu. Asa se spune in frumoasele cantari bisericesti de post: “Ziua postului parasire
de pacate sa-ti fie, suflete, si catre Dumnezeu plecare si apropiere”. Postul este prin
excelenta timp de rugaciune, de cainta si marturisire a pacatelor, de infranare, de rabdare
si mai ales de iertare. Infranarea de la mancarea “de frupt” este numai un aspect al postirii
ortodoxe, cel vazut. Dar in Sinaxarul Sambetei Albe, vorbindu-se despre “marea lupta a
postului”, se arata treptele sale, ca intr-o scara: “Mai intai dragostea si departarea mintii
de la lucrarile si faptele necuviincioase; apoi insusi postul, dar sa nu postim numai de
mancari, ci sa postim si cu limba si cu ochii si, ca sa spunem pe scurt, sa ne oprim si sa ne
indepartam de la orice fapta rea”.
Parintii nu au incetat sa atraga atentia, chiar in cele mai aspre cuvinte, ca, inteles
doar ca efort alimentar, postul nu are nici o trecere religioasa: “De mancare postind,
suflete al meu, dar de pofte necuratindu-te, in desert te lauzi cu nemancarea... Ca un
mincinos vei fi urat de Dumnezeu si demonilor celor rai te vei asemana, caci nici ei nu
mananca pururea...”; sau: “Eu, cel ce raman neindreptat in toate, in zadar ma bucur de
oprirea mancarii, ca n-a zis Domnul sa fie postul de acest fel”. Nici atunci cand este
revendicat de la etimologia lui siccus, referirea nu se face la calitatea mancarii (uscata,
seaca), ci la sensul figurat al cuvantului, acela de cumpatare, sobrietate. In fond, nu
mancarea este condamnata prin post, ci neinfrinarea, necumpatarea, proasta ei folosinta.
Aceleasi cantari de post vorbesc de “intunericul satiului”. Masa de post trebuie sa fie in
primul rand cumpatata, altfel “intunericul satiului” poate la fel de bine sa vina si din
mancarea de fasole...
Postul ortodox nu este asadar un exercitiu alimentar, o dieta “purificatoare”, asa
cum se concepe in multe confesiuni ezoterice (dupa cum nu exista in crestinism alimente
necurate sau interzise). El reprezinta insa un act spiritual superior, acela de a corecta
vietuirea imediata si instinctuala si de a orienta lumea dupa sensul ei inalt si singurul
adevarat: acela de creatie a lui Dumnezeu.

BIBLIOGRAFIE

Viata, invataturile, minunile si acatistul Sfantului Lavrentie al Cernigovului, Editura: Egumenita

Parintele Selafiil de la Noul Neamt, “Dragostea care nu cade niciodata”, Editura Cathisma
Ieromonah Damaschin, „Viata si opera Parintelui Serafim Rose”, Editura Sophia
Sfantul Ioan Maximovici „Predici şi Îndrumări Duhovniceşti”, Editura Sophia
Parintele Serafim Rose, „Semnele sfarsitului lumii”, Editura: Egumenita
Ne vorbeste parintele Filothei Zervakos, Editura: Egumenita
“Staretii despre vremurile de pe urma“, Manastirea Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil,
Petru-Voda
Preot Alexander Krasnov - Convorbiri duhovnicesti si invataturi ale Staretului Antonie
Preot Serafim Rose - Semnele sfarsitului lumii
Arhimadrit Filothei Zervakos, Marturisirea credintei ortodoxe. Testament duhovnicesc,
Ed. Egumenita
Arhimadrit Arsenie Papacioc - Singur Ortodoxia, Editura: Sophia
Apostazia si Antihristul. Dupa invataturile Sfintilor Parinti, Fundatia Sfintii Martiri
Brancoveni
Mitropolit Hierotheos Vlachos - Secularismul. Un cal trioan in Biserica, Editura:
Egumenita
Danion Vasile - Zorii Apocalipsei, Editura Egumenita
Iustin Popovici - Biserica ortodoxa si ecumenismul, Manastirea Sfintii Arhangheli
Credinta ortodoxa si viata intru hristos, Editura Bunavestire
Sfantul Teofan Zavoratul, Sfaturi intelepte, Editura Egumenita
Sfantul Teofan Zavoratul, Rugaciunea, Editura Egumenita
Sfantul Ioan de Kronstadt - In lumea rugaciunii, Editura Sophia
Pidalion de la Neamt sau cârma Bisericii Ortodoxe
Carte de invatatura crestina ortodoxa
Episcopul Porfirie Uspenski – Spovedania unui păcătos, Editura: Sophia
“Canoanele Sfântului Ioan Pustnicul”, Bucureşti
Ierom. Rafail Noica, “Cultura Duhului”, Ed. Reîntregirea
Arhim. Zaharia Zaharou, „Hristos Calea vieţii noastre”, Ed. Bunavestire
Sfantul Grigorie Dascalul - Sfatuire foarte frumoasa despre spovedanie, Editura Sophia
Sfantul Siluan Athonitul - Intre iadul deznadejdii si iadul Smereniei, Editura Deisis
Biruinta Asupra desfranarii, Editura Bunavestire
Parintii Bisericii despre sfarsitul lumii
Monahii John Marler si Andrew Wermuth - Tinerii vremurilor de pe urma - Ultima si
adevarata razvratire, Editura Sophia
Preot Simeon Adrian - Calauza Canonica, Editura Pelerinul
Parintele Arsenie Boca, “Omul, zidire de mare pret”;
Parintele Arsenie Boca, “Tinerii, Familia si copiii nascuti in lanturi”;
Parintele Arsenie Boca, “Ridicarea casatoriei la inaltimea de Taina”
Patericul sau apoftegmele parintilor nostri din pustia Egiptului
Pr. Petru Suciu “Metode psihoterapeutice in Pateric”

CUPRINS
Prefata
PARTEA INTAI
Atitudinea Crestinilor fata de semnele sfarsitului si semnele venirii lui Antihrist

Cuvant de inceput
Danion Vasile Atitudinea Crestinilor fata de semnele sfarsitului si semnele venirii lui
Antihrist
SEMNELE
- Intrare a femeilor în Sfântul Munte Athos, Grădina Maicii Domnului.
- Promovarea desfraului si decadentei in scoli. Toleranta fata de pacat si libertinajul
- Pecetluirea cu numarul fiarei
- Caderea si fariseismul (ipocrizia) crestinilor
- Despre iubirea de sine
- Un altfel de "pâine si circ"
CUM SA REZISTAM ISPITELOR
- Despre prigoana contemporana si mucenicia la care suntem chemati
- Dreapta-credinţă, orto-praxia, rugăciunea, dobândirea aşa numitului
cuget al Bisericii
- Curatia si spovedania: Calea sfinteniei

SEMNELE VREMURILOR: PROROCII

- Caderea celor mai multi ierarhi in apostazie
- Fariseii si fratii mincinosi
- Uneltele lui Antihrist (televizorul, restaurarea bisericilor, schismele, ecumenismul etc)
- Pazirea

Parintele Nicolae Steinhardt Lepadarea de Hristos

Parintele Serafim Rose Este mai tarziu decat credem
Sfantul Ioan Maximovici Despre sfarsitul lumii
Parintele Proclu Anii durerii au inceput
Cuviosul Paisie Aghioritul Lumea arde. Pricepeti asta?
Sfantul Efrem Sirul Despre inselaciunea perversa si insidioasa a Antihristului si despre
durerile cele din urma
Staretul Antonie Viziuni despre vremurile cele de pe urma
Sfantul Anatolie de la Optina Povăţuirea şi înaintevestirea vremurilor din
urmă
Arhiepiscopul Averchie Tausev
MAREA APOSTAZIE
Sfântul Ierarh Ignatie Brianceaninov şi scrierile sale
"Sarea ne pătrunde"- semnul apropierii sfârşitului
Ce este si ce nu este Biserica
Ce se intelege prin antihrist?
Sa ne amintim ca adevaratul crestinism inseamna a lupta
Pseudo-crestinismul (Cuvânt la Duminica Ortodoxiei al Sfantului Luca al Crimeei)
Sfantul Ioan Gura de Aur despre pseudo-crestini

Sfantul Nicolae Velimirovici

Cu cine vreti sa fiti: cu intunecata si puturoasa Europa sau cu Hristos?
Despre inaintemergatorii Antihristului

Danion Vasile Vremurile noastre indică apogeul lepădării de Dumnezeu

Arhimadritul Iustin Popovici Pozitia Bisericii fata se stapanire
Cuviosul Filotei Zervakos Se impune sa spui adevarul cand nesocotita Sfanta Traditie!
Andrei-Nicolae M. Nu există mai multe căi, există numai una: UN
SINGUR ADEVĂR!
Parintele Arsenie Papacioc Marturisirea Adevarului

Actele procesului Sfantului Maxim Marturisitorul si a ucenicilor lui

Sfantul Ioan Iacob Hozevitul Mizeria din lume si cheful celor cu radio
Ieromonah Savatie Bastovoi Trista cugetare despre dragoste
Fericitul Filotei Zervakos Despre vremurile cele de pe urma
Mitropolit Hierotheos Vlachos Secularismul. Un cal troian in Biserica

Cuvinte din Predanie

Sfantul Maxim Marturisitorul
Canonul 15, Sinodul de la Constantinopole (861)
Sfantul Teodor Studitul (+826)
Sfantul Fotie cel Mare patriarh de Constantinopole (secolul IX)
Din Sfanta Scriptura
 PARTEA A DOUA
Rugaminti

Despre Sfanta Cruce

Rugaciunea Sfintei Cruci

Despre rugaciune
Sfantul Ioan de Kronstadt Rugaciunea - stare inaintea Sfintei Treimi si a soborului
locuitorilor ceresti
Sfantul Teofan Zavoratul Despre nesimtirea si raceala inimii
Pravila de rugăciune
Cele sapte plansuri ale Sgantului Efrem Sirul: - Plansul de Luni seara
- Plansul de Marti seara
- Plansul de Miercuri seara
- Plansul de Joi seara
- Plansul de Vineri seara
- Plansul de Sambata seara
- Plansul de Duminica seara
Despre Biserica
Despre superstitii
Despre voia lui Dumnezeu
Despre milostenie
Iubeste-ti vrasmasii
(cuprinde si un cuvant al Sfantului Siluan Athonitul)
Iubeste-ti aproapele
(cuprinde si un cuvant al parintelui Arsenie Papacioc)
Sfantul Ignatie Briancianinov Despre ravna sufleteasca si cea duhovniceasca

Cercetati Scripturile

Cele sapte Sfintele Taine:

Taina Botezului
Taina Mirungerii

Taina Sfintei Împărtăşanii (Euharistia)

Rugaciuni Inainte de Sfanta Impartasanie
Dupa Sfanta Impartasanie
TAINA SPOVEDANIEI (a Mărturisirii)
Arhimadrit Cleopa Cum inseala diavolul pe om
Sfantul Ignatie Briancianinov Vederea pacatului meu
Parintele Cleopa Despre sfanta taina a spovedaniei
Valeriu Gafencu ÎNDREPTAR LA SPOVEDANIE
Parintele Cleopa Canoanele pentru pacate dupa pravila Bisericii Ortodoxe
Cum se poate reduce canonul la Spovedanie
Canonul si reducerea lui pentru batrani si bolnavi
Cum nu se cade a ierta pacatele de preoti fara Canon
 Asa ne Spovedim noi crestinii ortodocsi
Despre prunc-ucidere (avort)
Despre desfranare
Terapeutica desfrânării în Patericul Egiptean
Parintele Arsenie Boca Despre desfranare
Istorisiri pline de povata despre vindecarea de desfranare
- Despre o calugarita care si-a scos ochii, ca sa-si pazeasca fecioria
- Un monah care era necajit de dracul curviei, s-a izbavit prin Maica lui
Dumnezeu
- Parintele Neofit
- Despre un monah izbavit de la pacat prin intelepciunea unei fete
Rugăciunea Sfintei Iustina împotriva desfrânării

FOARTE IMPORTANT! CUM IMI ALEG DUHOVNICUL SI DESPRE

ASCULTARE
Părintele Paisie - Duhovnicul
Danion Vasile - Care sunt criteriile după care să îmi aleg duhovnicul?
De ce sunt mai sporiţi duhovnicii de la mănăstire? Nu greşesc
alegându-mi un duhovnic de mir?
Ieromonah Efrem Kataunakiotul Despre Ascultare
Sfantul Teofan Zavoratul Cum sa iti mantuiesti sufletul
Avva Filimon Cum sa iti mantuiesti sufletul
Rugaciunile spovedaniei Inainte de Spovedanie
Dupa Spovedanie
Rugaciunea arhimadritului Soflonie pentru duhovnic
Taina hirotoniei (preoţia)
Taina Cununiei (a Nunţii)
Sfantul Ioan Gura de Aur Căsnicia creştină
Despre soţ şi soţie
Despre femeia crestina
Rugaciuni: Rugăciunea sotului pentru sotia sa
Rugăciunea sotiei pentru sotul ei
Rugăciunea sotilor unul pentru altul
Rugăciune pentru căsătorie
Rugăciunea tinerilor care vor să se căsătorească
Rugăciunea celor ce se căsătoresc
Taina Sfântului Maslu

Ce sa facem si ce nu trebuie sa facem in Sfanta Biserica

Protosinghel Nicodim Mandita Ce sa facem si ce nu trebuie sa facem in Sfanta Biserica

Prin dreapta-credinta si fapte bune, intram in viata vesnica
Pregatiri in ajunul zilelor Sfinte pentru serbarea lor cu Sfintenie
Pregatiri in zilele sfinte pentru mergerea la Sfanta Biserica
In Sfanta Biserica intram, ne inchinam, stam si ascultam cu evlavie Dumnezeiasca
Liturghie
Toata partea femeiasca in Sfanta Biserica sa stea la locul lor, in pronaos
Femeile si fetele sa nu vina impodobite la Sfanta Biserica
Femeile impodobite si sulemenite sunt mai pacatoase decat desfranatele publice
Unii barbati, in loc de a ramane dupa chipul ce li s-a dat de Dumnezeu, se necajesc a se
asemana femeilor
Diavolii zugravesc in mintea inchinatorilor usuratici, felurite desertaciuni
Diavolii scot afara pe unii crestini din Sfanta Biserica
Cei ce vorbesc, rad si fac neoranduieli in Sfanta Biserica, pacatuiesc groaznic,
prabusindu-se cu babilonul in infern
Trebuie a asculta pe Dumnezeu, mai mult decat de oameni
Rasetele in Sfanta Biserica sunt uraciune inaintea lui Dumnezeu
Convorbirile, rasul si neoranduielile trebuie scoase din Sfanta Biserica
Vorbariile si rasul din Biserica atrag urgiile Divine
Bisericile moarte mortifica sufletele, iar cele vii le viaza
Bisericile vii ii fac pe crestinii intunecati, ingeri luminati
Au nu zece s-au curatat? Dar cei noua unde sunt?
Pacatul dormitarii in Sfanta Biserica
Nu va ajunge lumea larga pentru vorbarii, ras si baut?
Mai intai sa ne hranim pe noi cu Cuvantul lui Dumnezeu si apoi pe altii

Sfantul Ignatie Briancianinov Plangerile unui monah

ANEXE

Duhul necurat al feminismului. Lupta antihristica impotrica Tainei Cununiei

Pr. lect. dr. Emil Jurcan
Familie si sex în feminismul teologic contemporan

Episcopul Porfirie Uspenski Spovedania unui păcătos (un altfel de îndreptar

de spovedanie)

Mangaieri cu Sfantul Lavrentie al Cernicovului

Lasatul secului, lasatul lumii

Bibliografie

David a ieşit în întâmpinarea lor şi le-a zis: "De aţi venit cu pace,
ca să-mi ajutaţi, atunci să fie în mine şi în voi o singură inimă; iar de aţi
venit ca prin vicleşug să mă daţi vrăjmaşilor mei, atunci, cum nu este
prihană în mâinile mele, va vedea şi va judeca Dumnezeul părinţilor
noştri".
Cartea întâia Paralipomena (întâia a Cronicilor) 12, 17

Oamenii răi nu pricep nimic din ceea ce e drept, iar cei ce caută pe
Domnul înţeleg tot.
Solomon 28, 5

Inima cunoaşte amărăciunile sale, iar un străin nu poate împărţi

bucuriile ei.
Solomon 14, 10

Lăudaţi-vă cu numele Lui cel sfânt! Să se bucure inima celor ce-L

caută pe El!
Cartea întâia Paralipomena (întâia a Cronicilor) 16, 10

Iisus a răspuns: Adevărat, adevărat zic ţie: De nu se va naşte

cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui
Dumnezeu. Ce este născut din trup, trup este; şi ce este născut din
Duh, duh este. Nu te mira că ţi-am zis: Trebuie să vă naşteţi de sus.
Ioan 3, 7

Luaţi seama la ce auziţi: Cu ce măsură măsuraţi, vi se va măsura;

iar vouă celor ce ascultaţi, vi se va da şi vă va prisosi.
Marcu 4, 24

Şi Dumnezeu poate să înmulţească tot harul la voi, ca, având

totdeauna toată îndestularea în toate, să prisosiţi spre tot lucrul bun.
Corinteni 9, 8

Căci tot celui ce are i se va da şi-i va prisosi, iar de la cel ce n-are

şi ce are i se va lua
Matei 13, 12

Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-

au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El.
I Corinteni 2, 9

Căci dacă am fost altoiţi pe El prin asemănarea morţii Lui, atunci

vom fi părtaşi şi ai învierii Lui, cunoscând aceasta, că omul nostru cel
vechi a fost răstignit împreună cu El, ca să se nimicească trupul
păcatului, pentru a nu mai fi robi ai păcatului.
Romani 6, 5-6