Stări Şi Mărimi Electrice Campul Electric

Câmpul electromagnetic.
201
2. STĂRI ŞI MĂRIMI ELECTRICE. CÂMPUL ELECTRIC
In acest capitol se vor prezenta şi explica principalele stări şi fenomene de natură electrică
ale corpurilor şi câmpului electromagnetic macroscopic şi se vor defini mărimile fizice primitive şi
derivate ce caracterizează aceste stări şi fenomene. Este inclusă aici şi problema capacităţii
condensatoarelor electrice.
2.1. Starea de electrizare a corpurilor

+
Corpurile sunt în stare de electrizare atunci când, fiind situate în vid, în repaus,
între ele se exercită acţiuni ponderomotoare (forţe, cupluri) de natură electrică,
suplimentare faţă de cele de natură termo-mecanică. Transmiterea din aproape în
aproape a acestor acţiuni se face prin câmpul electric creat de corpurile în stare de
electrizare.
In două situaţii corpurile sunt în stare de electrizare:
a) când sunt încărcate cu sarcini electrice;
b) când sunt polarizate electric.
Fiecare dintre aceste doua situaţii se studiază cu ajutorul unor mărimi fizice
primitive distincte: sarcina electrică, respectiv momentul electric, la care ne vom referi
mai jos.
Sunt cunoacute mai multe procedee tehnice prin care corpurile sunt aduse în
starea de încărcare cu sarcini electrice: prin frecare, prin contactul cu un corp
electrizat, prin influenţă (inducţie electrostatică), prin acţiuni electrochimice (disociere
electrolitică), prin iradiere (efect fotoelectric extern), prin încălzire (emisiune
termoionică) etc.
Starea de polarizare electrică o pot obţine numai mediile (corpurile)
dielectrice (izolatoare), sub influenţa unui câmp electric exterior. Mediul poate fi cu
polarizare electrică permanentă sau/şi cu polarizare electrică temporară. În cazul
general, un corp poate fi atât încărcat cu sarcini electrice cât şi polarizat electric.
2.2. Sarcina electrică
2.2.1. Definirea sarcinii electrice
Sarcina electrică este mărimea fizică primitivă, scalară, notată Q , sau q , prin
care se caracterizează starea de încărcare electrică a corpurilor. Fiind mărime fizică
primitivă, se defineşte, la scară macroscopică, printr-un raţionament inductiv, pornind
de la experienţe. In cadrul experienţelor se recurge la un mic corp în starea de încărcare
cu sarcină electrică, denumit corp de probă, care se aşează într-un punct al câmpului
electric din vid. Fără a intra în detalii, experienţele conduc la următoarea concluzie:
forţa exercitată asupra corpului de probă depinde atât de starea de încărcare electrică a
corpului, caracterizată prin sarcina electrică Qp a acestuia, cât şi de o mărime specifică
câmpului din punctul unde este aşezat corpul, E0 , denumită intensitatea câmpului
electric din vid :
F
F = Q p E0 , respectiv Q p = (2.1)
E0
202 Stări şi mărimi electrice. Câmpul electric.
Sarcina electrică poate avea valoare pozitivă sau negativă. Unitatea de măsură
a sarcinii electrice se numeşte coulomb (C).
O mai bună înţelegere a noţiunii de sarcină electrică poate fi făcută la scară
microscopică, adică referindu-ne la structura corpusculară a atomului. Experienţele au
evidenţiat că electronul şi protonul deviază în sensuri opuse în timpul mişcării lor într-
un câmp electric, ceea ce a condus la ideea ca electronul să fie considerat încărcat cu
sarcina electrică negativă, iar protonul încărcat cu aceeaşi sarcină, dar pozitivă. Sarcina
electronului (cuanta de sarcină electrică) are valoarea q =- 1,602 × 10 - 19 C .
Un atom (sau moleculă) este în stare neutră dacă are numărul de electroni egal
cu numărul de protoni din nucleu, este încărcat negativ când are un surplus de electroni
şi este încărcat pozitiv când are un deficit de electroni.
În cadrul teoriilor macroscopice, sarcina electrică este o marime continuă,
putând obţine orice valoare, ori cât de mică. În schimb, în cadrul teoriilor microscopice,
sarcina electrică poate obţine numai valori discrete (cuantificate).
Sarcinile electrice adevărate, sau reale (pozitive/negative) sunt cele care
determină starea de încărcare electrică a corpurilor, putând fi măsurate. Spre deosebire,
sarcinile electrice de polarizare, pozitive şi negative, nu pot fi separate între ele şi nu
pot fi măsurate.
Precizări: 1. Valoarea sarcinii electrice este independentă de alegerea referenţialului şi se
supune legii de conservare.
2. La început, sarcina electrică a fost considerată ca un "fluid", care se scurge de la un corp la
altul, de unde provine şi denumirea improprie, folosită şi în prezent, de "cantitate de sarcină electrică".
Realitatea este că un astfel de fluid nu există, sarcina electrică fiind o mărime fizică ce caracterizează o
anumită proprietate a corpurilor.
2.2.2. Densităţi de repartiţie ale sarcinilor electrice

In cadrul teoriei macroscopice clasice, sarcina electrică este o mărime cu
variaţie continuă, putând avea orice valoare, oricât de mică. Densitatea de sarcină
electrică este o mărime fizică derivată, scalară, ce caracterizează local (într-un punct)
starea de încărcare a corpurilor. Dependent de modul de repartiţie al sarcinilor electrice,
se definesc următoarele densităţi:
a. Densitatea de volum caracterizează repartiţia sarcinilor electrice în volumul
corpurilor:
DQ dQ
r v = lim = ( C / m3 ) , (2.2)
Dv ® 0 D v ds
unde ∆Q este sarcina electrică din volumul ∆v. Cunoscând densitatea ρv în
punctele unui domeniu de volum vΣ, sarcina electrică totală din domeniu este:
Q = ò rv d v .
(2.3)
vS
b. Densitate de suprafaţă caracterizează repartiţia sarcinilor electrice pe

suprafeţe:
Câmpul electromagnetic. 203
∆Q dQ
ρs = l i m = ( C / m2 ) , (2.4)
∆s →0 ∆s ds
unde ∆Q este sarcina electrică de pe suprafaţa ∆s . Sarcina totală ce aparţine unei
suprafeţe S se calculează cu relaţia:
Q = ò rs d s . (2.5)
S
c. Densitatea de linie (lineică) caracterizează repartiţia sarcinilor electrice în
lungul corpurilor ce au forma unor fire subţiri (corpuri filiforme):
DQ dQ
rl =
Dl
=limdl
D l ®0
(C/m) , (2.6)
unde ∆Q este sarcina pe lungimea ∆l . Din relaţia (2.6) se obţine sarcina electrică pe
lungimea l:
Q = ò rl d l . (2.7)
l
d. Sarcina electrică punctiformă este cea care aparţine unui corp punctiform,
ale cărui dimensiuni sunt foarte mici ,
neglijabile în raport cu distanţa de la care este
privit.
e. Dipolul electric este constituit din
două sarcini electrice punctiforme, egale ca
valoare dar de semne opuse, + Qd şi - Qd ,
denumite şi sarcini electrice dipolare, situate la
o distanţă ∆l foarte mică între ele (Fig. 2.1, a).
Momentul electric este mărimea fizică
vectorială ce caracterizează dipolul electric:
Fig. 2.1. a) Dipolul electric. b) Sarcini
electrice duble pd = Q d D l (C m) , (2.8)
în care ∆l are sensul de la sarcina - Qd spre + Q .

f. Densitatea de suprafaţă a momentelor electrice caracterizează repartiţia pe
suprafeţe a sarcinilor electrice duble (dipolare), pozitive de o parte şi negative de
cealaltă parte a suprafeţei (Fig. 2.1, b):
Σ pd
τe = l i m = τ e n ( C/m) , (2.9)
∆s →0 ∆s
unde Σp d este suma (geometrică) a momentelor electrice ale dipolilor de pe suprafaţa

∆s , iar n este versorul normal la suprafaţă.
Precizare. Sarcini electrice duble există, de exemplu, la suprafaţa de separaţie dintre electrod
şi soluţia electrolitică de la un element galvanic, la joncţiunea semiconductoare n - p etc.
2.3. Câmpul electric din vid.

O definiţie a câmpului electric ar putea fi dată astfel: este acea zonă din spaţiu
în care se exercită forţe de natură electrică asupra corpurilor electrizate.
In general, sursele câmpului electric sunt:
- corpurile în stare de electrizare;
- câmpul magnetic variabil în timp (Fenomenul de inducţie electromagnetică).
Câmpul electric produs de corpuri în stare de electrizare invariabilă în timp şi
în repaus faţă de referenţialul folosit se numeşte câmp electrostatic. Câmpul produs
numai de sarcini electrice este câmpul electric coulombian.
Câmpul electric existent în spaţiul vid este caracterizat, în fiecare punct, prin
două mărimi fizice vectoriale:
1. Intensitatea câmpului electric din vid, E0 , este mărimea fizică primitivă,
vectorială, ce caracterizează starea locală (într-un punct) a câmpului. Experienţele care
conduc la definirea acestei mărimi recurg la "corpul de probă" punctiform, nepolarizabil
electric, încărcat cu sarcina electrică Q p (o sferă metalică/metalizată de rază foarte
mică). S-a dovedit că forţa ce acţionează asupra corpului de probă, situat în repaus, într-
un punct al câmpului electric din vid, este direct proporţională cu produsul dintre
sarcina electrică a corpului şi o mărime vectorială specifică câmpului din punctul
respectiv, denumită intensitatea câmpului electric din vid: F = Q p E0 , din care
F
E0 = . (2.10, a)
Qp
Pentru ca sarcina electrică Qp să nu modifice sesizabil starea câmpului
electricdin punctul în care este aşezat corpul de probă este necesar ca aceasta să aibă o
valoare foarte mică. De aceea, formal, relaţia (2.10, a) se scrie astfel:
F
E0 = lim
Q ®0 Qp
. (2.10, b)
p
Unitatea de măsură a intensităţii câmpului electric este volt/metru (V/m).

2. Inducţia electrică din vid , D0 , este cea de a doua mărime de stare locală a
câmpului electric din vid. Este o mărime fizică derivată, vectorială, definită prin relaţia:
D0 = e0 E0 , (2.11)
în care ε0 este permitivitatea electrică a vidului, o constantă universală a cărei valoare,
1
în sistemul de unităşi SI (MKSA), este: ε0 = ( farad/ metru)
4 π 9 ⋅ 109
Unitatea de măsură a inducţiei electrice este coulombi/metru pătrat (C/m2).
2.4. Liniile câmpului electric
In general, liniile unui câmp vectorial sunt acele linii din spaţiu, drepte sau
curbe, la care vectorul câmp este tangent în orice punct. Sensul liniilor de câmp este
acelaşi cu sensul vectorului. In cazul câmpului electric din vid sau dintr-un mediu
oarecare, se deosebesc liniile intensităţii câmpului electric E şi liniile inducţiei
electrice D . In vid şi în medii izotrope, cele două familii de linii coincid, deoarece în
astfel de medii cei doi vectori sunt coliniari.
Liniile câmpului electrostatic sunt deschise, adică au un început (în puncte
unde se găsesc sarcini pozitive) şi un sfârşit (în puncte cu sarcini negative). Un astfel de
câmp este de natură potenţială (irotaţională), al cărui vector câmp, în cazul de faţă E ,
satisface în toate punctele domeniului de existenţă ecuaţia:
rot E = 0 (2.12)
(v. § 2.6)
Conform acestei relaţii, vectorul câmp E derivă dintr-o funcţiune scalară V ,
denumită potenţialul electrostatic, conform relaţiei:
E = - gr ad V , (2.13)
cu care întotdeauna r ot g r a d V = 0 .
Totalitatea liniilor câmpului electric dintr-un plan constituie spectrul câmpului
în acel plan. In zonele unde liniile de câmp sunt mai dense, intensitatea câmpului are
valoare mai mare în raport cu valoarea din zonele în care liniile de câmp sunt mai
îndepărtate între ele.
În figura 2.2 sunt prezentate câteva exemple de linii ale câmpului electrostatic
produs
Fig. 2 2. Liniile câmpului electric.

de sarcini punctiforme, respectiv existent între armăturile unui condensator
plan.
Dependent de forma spectrului liniilor de câmp se poate face următoarea
clasificare a acestora: Câmpul electric este plan-paralel dacă spectrul liniilor de câmp
este acelaşi în diverse plane paralele (Fig. 2.2, e) şi este plan-meridian dacă spectrul
este acelaşi în diverse plane meridiane (Fig. 2.2, a, b, c şi d). Câmpul electric este
uniform (omogen) dacă liniile câmpului sunt drepte paralele, echidistante (Fig. 2.2, e) -
neglijând câmpul de la marginile armăturilor condensatorului. La câmpul uniform
vectorul câmp este constant, E = ct. Câmpul este neuniform în cazul contrar. Câmpul
dintre armăturile unui condensator este complet în sensul că toate liniile de câmp încep
de pe armătura încărcată cu sarcini electrice pozitive şi se sfârşesc pe cea încărcată cu
sarcini electrice negative, sarcinile respective fiind egale ca valoare şi de semne opuse.
Liniile câmpului electric nu se intersectează între ele deoarece, în punctul
deintersecţie a două linii ar exista două intensităţi distincte ale câmpului electric, câte
una tangentă la fiecare linie, ceea ce nu este real.
Ecuaţiile diferenţiale ale liniilor câmpului electric se obţin având în vedere că
vectorii E şi dl , reprezentaţi în figura 2.3, sunt coliniari în orice punct din câmp,
ceea ce însemnează că produsul lor vectorial este nul. Recurgând la cordonatele
carteziene, se pot scrie următoarele relaţii:
i j k
E = Exi + Ey j + Ez k ,
E x d l = Ex E y Ez = 0
dl = d x i + d y j + d z k
dx dy dz
Rezultă următoarele ecuaţii diferenţiale ale liniilor de câmp în spaţiu:
dx dy dz (2.14)
= =
Ex Ey Ez
In plan, ecuaţia diferenţială este:
dx dy
= (2.15)
Ex Ey
La integrarea ecuaţiilor diferenţiale
(2.14) sau (2.15) intervin constante de
integrare, ale căror valori diferă de la o
Fig. 2.3. Coliniaritatea dintre E şi linie de câmp
dl . la alta.
2.5. Tensiunea electrică şi diferenţa de potenţial electric

Tensiunea electrică este o mărime fizică scalară ce caracterizează starea
globală a câmpului electric de-a lungul unei linii, fiind definită prin integrala de linie a
intensităţii câmpului electric:
P2
u12 = òE dl , (2.16)
P1
unde P1 şi P2 sunt punctele de la extremităţile liniei (curbei) de integrare. Vectorul dl

reprezintă elementul de linie, orientat de la P1 spre P2 (Fig. 2.4), prin care se precizează
şi sensul de referinţă al tensiunii electrice.
Unitatea de măsură a tensiunii electrice este denumită volt (V).
In regimul variabil al câmpului electric, tensiunea electrică depinde atât de
poziţiile punctelor P1 şi P2, cât şi de traiectoria liniei de integrare.
Spre deosebire, în regimurile
staţionar şi static tensiunea electrică
este independentă de traectoria liniei de
integrare, fiind egală cu diferenţa de
Fig.2.4. Schiţă explicativă pentru

tensiunea electrică.
potenţial electric dintre punctele P1 şi P2. Intr-adevăr, în acest caz câmpul este de natură
potenţială şi E = - ∇V (rel.2.13), astfel că:
P2 P2 P2
U12 = òE dl = - ò Ñ V dl =- òdV = V1 - V2 , (2.17)

P1 P1 P1
unde s-a introdus diferenţiala totală a potenţialului electric:

dV = ÑV d l . (2.18)
In aplicaţii, relaţia (2.17) se scrie în forma:
P2
V1 - V2 = ò E dl , (2.19)
P1
P2
sau V1 = V2 + ò E dl . (2.20, a)
P1
Relaţia (2.20, a) arată că potenţialul electric V1 din punctul P1 se poate

determina numai în raport cu potenţialul V2, din punctul P2, considerat ca potenţial de
referinţă. Obişnuit se notează cu P0 punctul cu potenţialul de referinţă V0 şi cu P
punctul în care se calculează potenţialul V, astfel că
P0
V = V0 + ò E dl . (2.20, b)
P
Potenţialul de referinţă se alege, de obicei, egal cu zero, V0 = 0 . Dacă

sursele câmpului electric sunt situate într-un domeniu finit, atunci la infinit câmpul este
nul, iar potenţialul de referinţă aparţine punctelor de la infinit, V0 = V∞ = 0 şi relaţia
¥
(2.20, b) devine V = òE dl . (2.21)

P
Adeseori se consideră ca referinţă potenţialul pământului, egal cu zero.
Suprafaţa echipotenţională reuneşte toate punctele din spaţiu în care
potenţialul electric are aceeaşi valoare (V = ct.). Intersecţia dintre o suprafaţă
echipotenţională şi un plan determină linia echipotenţională din acel plan. Intr-un câmp
electric uniform suprafeţele echipotenţiale sunt plane paralele; într-un câmp electric cu
simetrie sferică suprafeţele echipotenţiale sunt sfere concentrice iar liniile echipotenţiale
sunt cercuri; într-un câmp electric cu simetrie cilindrică suprafeţele echipotenţiale sunt
cilindrice, coaxiale.
Aplicaţia 2.1. Să se calculeze tensiunea
electrică în lungul unui segment de dreaptă de
lungime d, situat într-un câmp electrostatic
uniform (Fig. 2.5).
Rezolvare. Intrucât E = c t şi α= ct . ,
din relaţia (2.15) rezultă:
Fig. 2.5. Schiţă de calcul a tensiunii

electrice în câmp uniform.
U 12 = E d cos α
Pentru α= 0 , punctele P1 şi P2 se situează pe aceeaşi linie de câmp şi U 12 = E d . Dacă
p
a =± , se obţine U 12 = 0 .
2
Aplicaţia 2.2. Să se demonstreze că
liniile câmpului electrostatic sunt ortogonale cu
liniile echipotenţiale dintr-un plan.
Fig. 2.6. Ortogonalitatea dintre linia

de câmp electricşi linia echipotenţială.
Rezolvare. Intensitatea câmpului
electrostatic E = - ∆ V este un vector tangent, în
oricare punct P, la linia de câmp, iar variaţia
potenţialului pe lungimea infinitezimală dl a liniei echipotenţiale este zero (Fig. 2.6):
d V = D V ×d l = | D V | d l cos a = 0 .
Întrucât | D V | ¹ 0 şi d l ≠ 0 , însemnează cos a = 0 , adică α=π .

2
Conform cu aplicaţia 2.2, în regimurile static şi staţionar ale câmpului electric
liniile de câmp sunt ortogonale pe suprafeţele echipotenţiale.
2.6. Teorema potenţialului electrostatic.
Forţa exercitată de câmpul electrostatic asupra unui corp de probă îcărcat cu
sarcina Q p , F = Q p E , este analoagă cu forţa exercitată de câmpul gravitaţional
asupra unui corp de masă m , F g = m g . Dacă se neglijează frecările, câmpul
gravitaţional este un câmp de forţe conservative, în sensul că lucrul mecanic
corespunzător deplasării corpului de masă m între două puncte este independent de
traiectoria deplasării. Analog, câmpul electrostatic determină un câmp de forţe
conservative încât, deplasând corpul de probă pe o traiectorie oarecare din câmp, între
punctele P1 şi P2 , lucrul mecanic corespunzător forţei câmpului este independent de
traiectorie:
P2 P2
L12 = ò F dl = Q p ò E dl = Q p ( V 1 - V 2 ) , (2.22)
P1 P1
unde s-a ţinut seama de relaţia (2.17).

Dacă corpul de probă se deplasează în câmpul electrostatic pe o traiectorie
închisă Γ (Fig. 2.7), atunci lucrul mecanic corespunzător forţei câmpului este nul:
P2 P3 P1
L 1231 = Q p ò E dl + Q p ò E dl + Q p ò E dl =
P1 P2 P3
= Q p (V 1 - V 2 ) + Q p (V 2 - V 3 )+ Q p (V 3 - V 1 ) = 0 .
Aceasta însemnează valabilitatea relaţiei
∫E d l
Γ
=0 ,
(2.23)
care exprimă, teorema potenţialului electrostatic în
forma integrală, cu următorul enunţ:
În câmpul electrostatic, integrala de linie a
intensităţii câmpu-lui electric, efectuată în lungul
unui contur închis Γ este egală cu zero, dacă
acest contur nu străbate suprafeţe de
discontinuitate ale potenţialului.
Suprafeţele de discontinuitate sunt cele încărcate cu
Fig.2.7. Deplasarea corpului de sarcini electrice duble. Aplicând transformarea
.probă pe o traectorie închisă Stokes, integrala din relaţia (2.23) devine
ò rot E d s = 0 , adică rot E = 0 .
SG
(2.24)
Această relaţie reprezintă forma diferenţială (locală) a teoremei potenţialului
electrostatic.
In puncte ale unei suprafeţe care separă două medii dielectrice, teorema
potenţialului electrostatic se exprimă prin relaţia:
r ot s E = 0 . (2.25).
Aceasta însemnează conservarea (continuitatea) componentelor tangente la suprafaţă ale
lui E , în puncte foarte apropiate, situate de o parte şi de alta ale suprafeţei:
E1t = E 2 t (2.26)
Teorema potenţialului electrostatic se deduce din legea inducţiei
electromagnetice aplicată în regimul static al câmpului.
Precizare. Din relaţia (2.22) rezultă:
L1 2
V1 - V 2 = (2.27)
Qp
adică, în regimul static (şi staţionar) al câmpului electric, diferenţa de potenţial dintre două puncte este
numeric egală cu lucrul mecanic corespunzător forţei exercitate de câmp asupra corpului de probă
încărcat cu sarcina unitară pozitivă când acesta se deplasează între acele puncte.
2.7. Calculul câmpului electrostatic din vid

Ne referim aici la calculul intensităţii şi al potenţialului câmpului electrostatic
produs în vid de sarcini electrice punctiforme şi distribuite, situate într-un domeniu
finit. Potenţialul electric de referinţă, egal cu zero, aparţine punctelor de la infinit, unde
câmpul este nul (V0 = V¥ = 0 ) .
2.7.1. Câmpul sarcinilor electrice punctiforme.
Se consideră, mai întîi, câmpul electrostatic produs în vid de către o singură
sarcină punctiformă, Q > 0. In punctul P situat la distanţa r de această sarcină sese
aşează corpul de probă, având sarcina Qp > 0 (Fig. 2.8), asupra căruia acţionează forţa:
F = Q p E0 . (2.28)
Pe de altă parte, conform cu teorema lui Coulomb
Q Qp
F = ur . (2.29)
4π ε0 r 2
Comparând relaţiile (2.28) si (2.29) se obţine:
Q Qr
E0 = 2
ur = , (2.30)
Fig. 2.8. Sarcina electrică 4 pe0 r 4pe0 r 3
punctiform ă
în care, u = r /r este versorul distanţei r . Se
observă că intensitatea câmpului electrostatic în punctul P are valoarea invers
proporţională cu pătratul distanţei r .
Potenţialul electrostatic în punctul P se calculează cu o relaţie de forma (2.21),
valabilă pentru V∞ = 0 , în care se introduc E0 din (2.30) şi dl = dr . Se obţine:
Q
V = . (2.31)
4π ε0 r
Deci, valoarea potenţialului în punctul P este invers proporţională cu distanţa
r.
1 r
Intrucât ∇ = - 3 , se verifică cu uşurinţă că E0 = - ∇ V .
r r
Dacă câmpul electrostatic din vid este produs de mai multe sarcini
punctiforme, atunci, prin superpoziţie, se obţin:
Q rk
E0 = Sk 4 p ke 3
rk
(suma geometrică) (2.32)
0
Qk
V = Sk 4 p e0 r k
(sumă algebrică) (2.33)
Aplicaţia 2.3. In vârfurile A, B şi C ale unui pătrat

cu latura a se aşează sarcini electrice punctiforme şi
egale, Q > 0. Sistemul fiind situat în vid, să se
calculeze intensitatea câmpului şi potenţialul
electrostatic în vârful D al patratului (Fig 2.9).
Rezolvare. Intensitatea câmpului electric în
punctul D se calculează cu relaţia (2.32):
E D = E A D + E B D + E C D , în care
Fig. 2.9. Câmpul sarcinilor

electrice punctiforme
Q Q
E A D = EC D = , EC D = .
4 π ε0 a 2
8 π ε0 a 2
Conform cu figura 2.9, rezultă:
Q
ED = (2 2 + 1) .
8 π ε0 a 2
Potenţialul se calculează cu relaţia (2.33) şi se obţine:
Q 2
VD = (2 + ) .
4 πε0 2
2.7.2. Câmpul sarcinilor electrice distribuite într-un domeniu finit

Ne referim la câmpul electrostatic produs în vid de către sarcini electrice
distribuite în volumul corpurilor, cu densitatea ρv , pe suprafaţa corpurilor, cu
densitatea ρs , şi în lungul unor corpuri filiforme, cu densitatea ρl (Fig. 2.10).
Dacă corpurile se situează într-un domeniu
finit, atunci la infinit câmpul este egal cu zero,
respectiv potenţialul electric de referinţă din
punctul de la infinit este nul. In aceste
condiţiuni sunt valabile relaţiile de calcul
stabilite la subparagraful anterior, pe care le
adaptăm la situaţia sarcinilor electrice
distribuite. In figura 2.10, elementul de volum
dv conţine sarcina punctiformă ρv dv,
elementul de suprafaţă ds conţine sarcina
punctiformă ρs d s , iar elementul de linie dl
Fig. 2.10. Sarcini electrice
distribuite. conţine sarcina punctiformă ρl dl . Aceste
sarcini infinitezimale determină în punctul P
următoarele valori ale intensităţii câmpului şi, respectiv, ale potenţialului electrostatic:
rv d v rs d s r l dl
d E0 = u +
2 r
u +
2 r
ur ,
4 p e0 r 4 p e0 r 4 p e0 r 2
rv d v rs d s r l dl
dV = + + ,
4 p e0 r 4 p e0 r 4 p e0 r
unde ur este versorul vectorului de poziţie, orientat de la sarcină spre punct. Prin
integrare se obţin:
r dv r ds r dl
E0 = ò v u + ò l
2 r
u + ò l 2 ur ,
2 r (2.34)
v 4 p e0 r s 4 p e0 r 4pe0 r
ρv dv ρs ds ρl dl
V = ∫ 4π ε
v 0 r
+ ∫ 4π ε
s 0 r
+ ∫ 4π ε
l 0 r
. (2.35)
Observaţii: 1. In aplicaţiile practice câmpul electrostatic prezintă anumite simetrii (sferică,
cilindrică etc.) care uşurează calculele.
2. In cazul unor extensii infinite ale corpurilor, potenţialul de referinţă egal cu zero nu poate
aparţine punctului de la infinit. Ca urmare, potenţialul nu mai poate fi calculat cu relaţia (2.35), ci
prin integrarea ecuaţiei E0 = - ∇V , cu alegerea potenţialului de referinţă într-un punct arbitrar.
(v. § 2.10.1).
Aplicaţia 2.4. O spiră circulară, filiformă, având raza a, situată în vid, este încărcată
uniform cu sarcina electrică de densitate ρl . Să se calculeze E 0 şi V într-un punctul P de pe axa
spirei (Fig.2.11).
Rezolvare. Intensitatea E 0 a câmpului se calculează astfel:
ρl d l
d E0 = ur r
4ε0 r 2
Fig. 2.11. Spira circulară filiformă

încărcată uniform cu sarcini electrice.
ρl d l
d E0 = ;
4 π ε0 r 2
ρl d l x
d E o x = d E 0 cos β = ; unde s-au înlocuit c o sa = x/r şi s i n a = a/r. Prin
4 π ε0 r 3
ρl d l a
d E o y z = d E 0 sin β = ,
4 π ε0 r 3
integrare pentru lungimea l =2 πa a spirei se obţin E o y z = 0 şi
rl x
E0 = E o x i = 3/2
i , (2.36)
2 e0 ( a 2 + x 2 )
în care s-a introdus r = ( a 2 + x 2 ) 1/2 .
Calculul potenţialului:
ρl d l ρl d l ρl
dV = = ; V = . (2.37)
4 π ε0 r 4 π ε0 ( a + x )
2 2 1/2
2 ε0 ( a 2 + x 2 )
1/2
ρl
In centrul spirei (x = 0) E 0 = 0 şi V = ( V ∞ = 0) .Se poate verifica relaţia
2a
E0 = - g rad V .
Aplicaţia 2.5. O suprafaţă plană, de extensie infinită, situ-ată în vid, este încărcată cu
sarcina electrică având densitatea ρs = ct . ( ρs > 0) . Să se calculeze E 0 şi V într-un punct
situat la distanţa x de suprafaţă.
Rezolvare. Intensitatea câmpului produs de sarcina de pe elementul de suprafaţă ds în
punctul P (Fig. 2.12) este:
ρs d s rs d s
d E0 = ur , cu care d E0 x = cos a .
4 π ε0 r 2 4 p e0 r 2
Intensitatea câmpului rezultant nu are componente după axele y şi z, astfel că
rs d s co sa rs 2p
rs
E0 = E0 x =
4 p e0
ò r2
=
4 p e0
òd W = 2 e0
,
0
ds cos a
Unde d W= 2
este unghiul solid sub care se vede elementul de suprafată ds din punctul P.
r
Deci
ρs
E0 = i (2.38)
2 π ε0
Potenţialul electric se calculează

cu relaţia (2.20, b) în care se
consideră potenţialul de referinţă
egal cu zero ca aparţinând suprafeţei
plane. Rezultă:
ρs
V = - x
2 ε0
(2.39)
Pentru x = + / - ∞ se obţine
V = -/+ ∞
Fig.2.12. Suprafaţă plană încărcată

uniform cu sarcini electrice
2.8. Câmpul dipolului electric.

Considerăm dipol situat în vid (sau în aer) şi calculăm V şi E 0 într-
un punct P0 (Fig.2.13). Potenţialul de referinţă este
V0 =V∞=0 . Sarcinile electrice dipolare fiind punctiforme,
se obţine următoarea relaţie de calcul pentru potenţialul electric:
- Qd Q Q (r - r )
V = + d = d 2 1 ,
4p r2 4p r1 4p r1 r2
şi dacă facem aproximaţia r1 @ r2 = r se
obţine
Fig. 2.13. Dipolul electric în spaţiu.

pd cos a
V = (2.40)
4 pe0 r 2
unde s-a introdus pd = Qd D l (rel.2.8).
1 r
În continuare, având în vedere că pd = Qd D l = p u l şi Ñ = - 3 , relaţia
r r
(2.40) devine:
4
1 r
V=- ( pd × 3 . (2.41)
4 pe0 r
1 1 1 ¶ 1
sau V=
p( ul ×Ñ ) = p ( ), (2.42)
4pe0 r 4pe0 ¶l r
∂ 1
unde ( ) este derivata după direcţia lui p d a
∂
l r
1
lui .
r
Intensitatea câmpului în punctul P0 se calculează astfel:

1 r
E0 = - D P0 V = D P 0 ( pd × 3 ) , (2.43)
4 p e0 r
în care s-au inlocuit:
r 1 1 1 3r
D P0 ( pd × 3 ) = (pd ×r ) D P0 3 + 3 D P0 ( pd ×r) , D P0 3 = 5 ,
r r r r r
D P0 ( pd ×r) = D P0 [ p d x (x - x0 ) + p d y (y - y0 ) + p d z (z - z0 )] =
= - ( p dx i + p dy j + p dz k ) = - p d
( pd este un vector constant). Astfel, relaţia (2.43) devine:
1 3 r (pd ×r) pd
E0 = [ - ] . (2.44)
4 p e0 r
5
r
3
Se remarcă faptul că potenţialul electric descreşte cu pătratul distanţei până la

diolul electric, iar intensitatea câmpului descreşte cu distanţa la puterea a treia. De
aceea, câmpul dipolului electric este practic concentrat în imediata vecinătate a
dipolului.
Câmpul dipolului electric este plan-meridian. Folosind coordonatele polare,
intensitatea câmpului dintr-un plan se poate descompune în două componente
ortogonale (Fig.2.14), ale căror valori se obţin din (2.40) astfel:
∂V p co s α (2.45, a)
E0 r = - = d
∂r 2 π ε0 r 3
∂V p si n α (2.45, b)
E0 α = - = d
r ∂α 4 π ε0 r 3
E0 = E02r + E02α (2.45, c).

π
Pentru α = 0 şi α = (poziţii Gauss) se
2
obţin: E0 α = 0 , respectiv E0 r = 0
Fig.2.14. Dipolul electric în
plan
Precizare: Ansamblul constituit din doi dipoli se numeste cuadrupol , sau multipol de
ordinul doi. Multipolul de ordinul trei este format din patru dipoli s.a.m.d. La calculul câmpului produs
de un multipol se ia în considerare relatia (2.42).
Aplicaţia 2.6. Să se stabilească ecuaţia liniilor câmpului dipolului electric.

Rezolvare. In figura 2.15 este reprezentat spectrul
liniilor de câmp şi al liniilor echipotenţiale ale dipolului
electric. Cele două familii de linii sunt ortogonale. In
coordonate polare, ecuaţia diferenţială a liniilor
câmpului dipolului electric este
dr r dα
= (2.46)
E0 r E0 α
Inlocuind E 0 r şi E0 α din relaţiile (2.44),
rezultă:
dr 2 dα (2.47)
= .
r tg α
Prin integrarea ecuaţiei (2.47) se obţine:
Fig. 2.15. Spectrul câmpului la
dipolul electric.
r
= Kd , (2.48)
s i n 2a
unde K d este o constantă, ale cărei valori se modifică de la o linie de câmp la alta.
2.9. Câmpul din vid al sarcinilor electrice superficiale duble.

În cazul sarcinilor electrice duble (dipolare) repartizate pe o suprafaţă,
considerată plană şi finită (Fig. 2.16), calculul potenţialului şi a intensităţii câmpului
electrostatic se face având în vedere rezultatele de la câmpul dipolului electric (§ 2.8).
Fig. 2.16. Câmpul sarcinilor electrice duble, repartizate pe o

suprafaţă.
Momentul electric al dipolilor ce aparţin suprafeţei elementare d s este:

d p = τe d s = τe d s = τe d s n (2.49)
ünde τe = τe n este densitatea de suprafaţa a momentelor electrice.
Potenţialul electric determinat în punctul P1 de dipolul infinitezimal d p se
calculează cu o relaţie de forma (2.41). Considerând t e = ct. , se obţine:
1  1 1  1 1
dV = d p ∇ = τe n ∇ ds =
4πε0  r  4πε0  r  4πε
(2.50)
 1 d s co s α
în care n ∇ d s = = dΩ
 r r2
este unghiul solid corespunzator suprafeţei d s . Prin integrare rezultă:
1 1
V1 =
4pe0 òt e dW = 4pe0
t e W1 , (2.51)
W1
unde Ω1 este unghiul solid sub care se vede suprafaţa finită S din punctul P1 .
Potenţialul de referinţă are valoarea zero în punctele de la infinit.
Analog, în punctul P2 , situat de partea sarcinilor dipolare negative, rezultă:
şi E0 2 = E0 1 (2.52)
1
V2 = − τe Ω2
4 πε0
Dacă punctulele P1 si P2 sunt situate pe suprafaţa S, de o parte şi de alta a

acesteia,
τ
atunci V1 = e
şi V2 =
τ
− e
(2.53)
2ε
2ε 0
0
Deci, la trecerea prin suprafaţa încărcată cu sarcini electrice duble potenţialul
electric suferă o discontinuitate (Fig. 2.16), astfel că
t
V1 - V2 = e . (2.54)
e0
Precizare. În punctele suprafeţei încarcată cu sarcini electrice duble se operează cu
gradientul superficial al potenialului electric, definit în Anexa ?
2.10. Formula logaritmică a potenţialului

Ne referim la câmpul electrostatic produs în vid (sau într-un mediu omogen)
de corpuri filiforme drepte, paralele, de lungime infinită, încărcate cu sarcini electrice
uniform distribuite în lungul lor. În astfel de situaţii există puncte la infinit în care
potenţialul electric nu este egal cu zero, ceea ce face inaplicabilă relaţia de calcul a
potenţialului stabilită pentru sarcini electrice punctiforme. În acest caz, se alege,
arbitrar, un alt punct cu potenţialul de referinţă egal cu zero.
2.10.1. Câmpul produs de un corp filiform drept
În figura 2.17, a este reprezentat conductorul filiform, drept şi foarte lung,
încărcat uniform cu sarcina electrică de densitate ρl > 0, care produce câmpul din vid.
Ne propunem să calculăm intensitatea E a câmpului şi potenţialulul V într-
un punct P situat la distanţa x de conductor. Urmărind notaţiile din figură, se obţin
relaţiile:
rl d l r da
d E0 = 2
ur = l ur ,
4pe0 r 4peo x
r da x
unde s-au înlocuit: d l = şi r = . Componentele intensitaţii în lungul celor
c os a co s a
rl c o s a d a
două axe sunt: d E0 x = d Eo c o s a i = i ;
4pe0 x
rl s i n a d a
d Eo y = d Eo s i n a j = j .
4peo x
π π
Prin integrare în raport cu α∈( − , + ) se obţin: E o y = 0 şi
2 2
rl
E0 x = E0 = i . (2.55)
2 pe x
Relaţia (2.55) arată că intensitatea câmpului electric este un vector radial faţă
de corpul filiform, valoara sa fiind invers proporţională cu distanţa x faţa de corp.
Pentru x =0 intensitatea obţine valoarea infinita (teoretic).
Fig.2.17. Conductor filiform drept încărcat uniform cu sarcini electrice.
În ceea ce priveste potenţialul electric în punctul P , acesta se obţine prin

integrarea ecuaţiei ∇V = − E0 care, în cazul de faţă, are forma:
dV
= − E0 , V = − ∫ E0 d x + C ,
dx
unde C este o constantă arbitrară. Înlocuind aici relaţia (2.55) şi integrând se obţine:
rl
V =- ln x + C . (2.56)
2pe0
Constanta C se determină considerând că potenţialul de referinţă V0 = 0
aparţine punctului P0 situat la distanţa x0 de conductor (fig.2.17, b), adică, pentru
x = x0 avem V =0 şi
ρl
C = l n x0 . (2.57)
2 πε0
Înlocuind această valoare în relaţia de mai sus rezultă următoarea formulă
logaritmică a potenţialului:
rl x
V = ln 0 . (2.58)
2 p e0 x
2.10.2. Potenţialul câmpului produs de două corpuri filiforme, paralele

Considerăm că cele două
conductoare filiforme drepte şi
paralele, de lungime foarte mare,
situate la distanţa 2R între ele, sunt
încãrcate uniform cu sarcini
electrice cu densitãţi egale dar de
semne opuse +ρl , respectiv
Fig.2.18. Conductoarele unei linii
−ρl (fig.2.18). Aceste conduc-
electrice bifilare
toare pot aparţine unei linii electrice bifilare.
Cu formula logaritmicã (2.58) se calculeazã potenþialele V A şi V B produse
în punctul P de fiecare conductor. Apoi, prin suprapunere se obţine:
ρl r
V =V A + V B = ln B .
2πε rA (2.59)
Aplicaţia 2.7. Să se stabilească ecuaţia liniilor echipotenţiale ale câmpului electrostatic
produs de conductoarele unei linii bifilare, încărcate uniform cu sarcini electrice lineiforme egale şi
de semne opuse (Fig. 2.19).
Rezolvare. Ecuaţia liniilor echipotenţiale se stabileşte considerând în (2.58) V = ct., ceea
rB
= m1 > 1 , deci V = V1 > 0
r
ce însemnează r
= ct .
B
Se disting două cazuri: şi
A
rA
rB
= m2 < 1 , deci
rA
V =
V2 <
0 . Aaxele de
coordonate se alege ca în figura 2.18, a.
Fig. 2.19. Conductoare filiforme paralele, încărcate uniform cu sarcini electrice

de semne opuse.
rB
Pentru = m1 > 1 se obţine:
rA
rB ( 2 R − x ) + y 2 2 2 2 2 2
2
= = m 1 , ( 2R − x ) + y = m 1 ( x + y ) ,
rA x 2 + y 2
1 3 r (p d ⋅ r ) p
adică E0 = [ - 3d ] . (2.60, a)
4 π ε0 r
5
r
Deci, ecuaţia liniei echipotenţiale V = V1 > 0 este un cerc cu raza
2 R m1
R01 = şi cu centrul


O1 −
2R 

, 0 .Dând lui m1 diferite valori se
m12 −1  m12 −1 
obţin cercurile corespunzătoare, având centrele situate în stânga punctului A . Pentru m1 = 1

corespunde V =0 , respectiv cercul este de rază infinită (dreapta ∆ din Fig.2.19, a).
r2
Pentru = m2 < 1 se obţine analog ecuaţia cercului:
r1
4R 4R 2
x2 + y2 − x + = 0 , (2.60, b)
1 − m 22 1 − m22
2 R m2  2R 
având raza R02 = 2 şi centrul
O2   , 0 . Deci cercurile corespunzătoare
1 − m2 1 − m 2
2

la V = V2 < 0 au centrele situate pe axa x , în dreapta punctului B . În fig.2.19, b sunt reprezentate
cele două familii de cercuri, cunoscute sub denumirea de cercurile lui Apollonius. Liniile de câmp sunt
în formă de arce de cerc (AB), aparţinând cercurilor ce au centrul situat pe dreapta ∆ .
Revenind la figura 2.19, a, se poate verifica faptul că triunghiul O 1PB este dreptunghic,
2
deoarece O1 P = O1 A × O1 B . Adică, dreapta BP este tangentă la cerc. Din această remarcă rezultă o
metodă simplă de a trasa cercurile lui Appolonius (se cunosc: tangenta BP şi dreapta AB pe care este
situat centrul cercului).
2.11. Corpuri metalice în câmpul electrostatic. Echilibrul electrostatic.

Se consideră câmpul electrostatic uniform E0 (Fig. 2.20, a) în care se
introduce un corp metalic M de formă sferică, neâncărcat şi izolat faţă de pământ şi de
alte corpuri (Fig.2.20, b). Asupra electronilor liberi din metal (electronii de conducţie)
acţionează forţa F = q E , având sensul opus faţă de E0 ( q < 0 ). Ca urmare, electronii
se deplasează spre
suprafaţa corpului metalic în sens opus intensităţii E0 , iar pe suprafaţa din direcţia
intensităţii câmpului rămân sarcini pozitive (ioni pozitivi).
Datorită separării sarcinilor electrice, în interiorul sferei metalice apare câmpul
coulombian E ' , opus faţă de E0 . Câmpul rezultant din metal este E = E0 + E ' ,
Fig. 2.20. Corp metalic în câmpul electrostatic.
care determină forţa F scrisă mai sus. Separarea sarcinilor încetează în momentul
când E = 0 ( F =0), adică atunci când s-a sabilit starea de echilibru electrostatic.
Principalele consecinţe ce decurg din stabilirea echilibrului electrostatic sunt :
1. Intensitatea câmpului electrostatic din metal este egală cu zero: Emetal = 0 .
2. Potenţialul electrostatic în metal este constant: Vm e t a l = ct .
3. Suprafaţa corpului metalic M este echipotenţială deci, liniile câmpului
electrostatic din exterior sunt perpendiculare pe suprafaţa corpului respectiv.
4. Sarcinile pozitive/negative ce se separă sunt repartizate pe suprafaţa
corpului. Dacă ar exista şi o repartiţie volumetrică a acestor sarcini, ar însemna
E m e t a l ≠0 . .
Electrizarea corpului metalic descrisă mai sus este denumită electrizarea prin
influenţă (sau inducţie) electrostatică.
Legând corpul metalic la masă (pământ) printr-un fir conductor, potenţialul lui
devine egal cu zero (v. Aplic.2.8).
Experienţa poate continua cu extragerea din câmp a corpului metalic M . Ră-
mâne numai câmpul E ' , care readuce sarcinile electrice negative în poziţiile lor
iniţiale, iar corpul redevine neutru.
Aplicaţia 2.8. In centrul unei coji metalice sferice se găseşte sarcina electrică punctiformă
Q > 0. Coaja fiind situata în vid (sau aer), să se explice rolul de ecran electrostatic al cojii metalice.
Rezolvare. Dacă coaja metalică nu este legată la pământ (Fig. 2.21, a), aceasta nu
îndeplineşte rolul de ecran deoarece sarcina Q din interiorul cojii produce câmp electric şi în spaţiul
exterior ei. In schimb, dacă este legată la pământ (Fig. 2.21, b), ea devine un ecran electrostatic în
sensul că în spaţiul exterior câmpul este nul. Acest rol se realizează prin scurgerea de la pământ la
coajă a unor sarcini negative (electroni) care compensează sarcinile pozitive de pe suprafaţa ei
exterioară.
Fig. 2 21. Ecran electrostatic.
Observaţie. Dacă sursa câmpului electrostatic este în spaţiul exterior cojii, atunci E i n t = 0 ,
indiferent dacă coaja este legată sau nu la pământ.
2.12. Teorema reciprocităţii în câmpul electrostatic

Se consideră sistemul fizic constituit din două corpuri metalice, încărcate cu
sarcini electrice, situate într-un mediu dielectric omogen, izotrop şi fără polarizare
electrică permanentă, care produc câmpul electric (Fig. 2.22).
În prima stare electrostatică, corpurile metalice au potenţialele V1 , V2 şi
sarcinile Q1 , Q2 , iar potenţialul într-un punct din afara corpurilor este V , obţinut
din ecuaţia lui Laplace ∇2V = 0 .
În a doua stare electrostatică, corpurile au potenţialele V1' , V2' şi sarcinile
Q1' , Q2' , iar potenţialul într-un punct din afara corpurilor este V ' , dedus din
∇2V ' =0 .
Teorema reciprocităţii stabileşte o legătură între potenţialele şi sarcinile din
cele două stări. Demonstraţia se face folosind
formula a II-a a lui Green. În acest sens se ţine
seama de relaţiile:
Fig. 2.22. Corpuri metalice încărcate

electric.
Ñ ( V ' e Ñ V ) = e ( Ñ V ' ×Ñ V ) + V ' div( eÑ V ) ;

Ñ ( V eÑ V ' ) = e( Ñ V ×Ñ V ' ) + V div( eÑ V ' ) ,
în care d i v( eÑ V ) =- d i v D = 0 , d i v( eÑ V ' ) = - d i v D' = 0 . Scăzând aceste două
relaţii, se obţine:
Ñ ( V ' eÑ V - V eÑ V ' ) = 0 . (2.61)
Se integrează relaţia (2.61) pentru volumul delimitat de suprafeţele S13, S23 şi
Si∞ (Fig. 2.22) şi, după aplicarea transformării Gauss-Ostrogradski, rezultă:
∫( V ε∇V − V εV ' ) d s = 0 .
'
(2.62)
S 1 3 ,S 2 3 S i ∞
Pentru S13 se obţine:
∫ ( −V D + V1 D ' ) d s = V1' ∫ D ds − V1 ∫ D ' d s ' = V1' Q1 − V2 Q1' ,

' '
1
S1 3 S1 3
iar pentru S23 rezultă analog
∫( −V D + V2 D ' ) d s = V2' Q2 − V2 Q2' .

'
2
S2 3
Pentru Si∞ integrala este nulă deoarece integrandul descreşte spre infinit cu 1/r.
Înlocuind aceste rezultate în (2.60), se obtine :
V1' Q1 − V1 Q1' + V2' Q2 − V2 Q2' = 0
sau V1' Q1 + V2' Q2 = V1 Q1' + V2 Q2' ,

relaţie ce reprezintă teorema reciprocităţii în cazul considerat. Extinzând acest rezultat
pentru cazul mai general al sistemului fizic constituit din n corpuri metalice, rezultă
forma generală a teoremei:
n n
å Vg' Qg = å Vg Qg' . (9.63)

g =1 g=1
Teorema reciprocităţii este valabilă şi în cazul în care mediul în care are loc
câmpul produs de corpurile metalice electrizate este neomogen, izotrop şi fără
polarizare electrică permanentă deoarece, deşi câmpul nu este laplacian, totuşi
d ivD = 0 .
În cazul particular a două corpuri metalice între care există un câmp electric
complet, adică Q1 + Q2 = 0 , Q1' + Q2' = 0 , ... , din (9.61) se obţine:
Q1 Q'
= ' 1 ' = ... = ct. = C . (9.64)
V1 - V2 V1 - V2
Acest raport constant este tocmai capacitatea electrică C a condensatorului ce
are ca armături cele două corpuri metalice.
2.13. Starea de polarizare electrică a corpurilor

Există corpuri care, deşi sunt în stare neutră, adică neîncărcate cu sarcini
electrice adevarate, produc câmp electric şi sunt supuse unor acţiuni ponderomotoare
atunci când sunt introduse în câmpul electric. Astfel de corpuri se găsesc în starea de
polarizare electrică. Important de retinut este faptul ca pot fi aduse în starea de
polarizare electrică numai corpurile izolatoare (mediile dielectrice). Aerul şi corpurile
conductoare (metalele) nu se polarizează electric, având permitivitatea electrică
aproximativ egală cu cea a vidului.
2.13.1. Momentul electric
Momentul electric este mărimea fizică primitivă, vectorială, notată p , ce
carac-terizează macroscopic starea de polarizare electrică a corpurilor. Fiind mărime
primitivă, se defineşte prin raţionament inductiv, pornind de la experienţe. Se constată
că asupra unui mic corp polarizat electric şi situat în câmpul electric din vid (Fig. 2.23,
a) acţionează atât un cuplu
C = p x E0 , (2.65)
care roteşte micul corp astfel încât axa lui de
polarizare electrică să se alinieze cu liniile
câmpului electric, precum şi o forţă,
F = ( p g r a d ) E0 , (2.66)
care tinde să deplaseze micul corp spre zona în
Fig. 2.23. Corp polarizat care câmpul electric este mai intens.
electric. In relaţiile (2.65) şi (2.66) intervine
momentul electric p , pe baza cărora se defineşte
această mărime. De exemplu, din (2.65) rezultă:
C ma x
p = , (2.67)
E0
unde C m a x este valoarea maximă a cuplului.
Micul corp poate avea atât starea de polarizare electrică permanentă, p p ,
care se menţine independent de câmpul electric exterior, cât si starea de polarizare
electrică temporară, pt , care se menţine numai în prezenţa câmpului electric exterior.
Deci:
p = p p + pt . (2.68)
Corpurile cu polarizare electrică permanentă se numesc electreţi.
Observaţie: Micul corp polarizat electric poate fi echivalent cu un dipol electric (Fig. 2.23),
al cărui moment electric este:
p d = Q+ ∆ l (2.69)
Teorema echivalenţei dintre dipolul electric şi micul corp polarizat electric are următorul
enunţ:
In regimul static, un dipol electric, având momentul electric p d , şi un mic corp polarizat
electric, având momentul electric p , sunt echivalente atât din punctul de vedere al acţiunilor
ponderomotoare (forţă şi cuplu) exercitate asupra de-un câmp electric exterior, cât şi din punctul de
vedere al câmpului electric produs în vid, dacă este îndeplinită condiţia:
pd = p . (2.70).
Aplicaţia 2.9. Să se calculeze cuplul şi forţa ce acţionează asupra dipolului electric situat
într-un câmp electric.
Rezolvare. Pentru calculul cuplului considerăm câmpul electric uniform, având intensitatea
E (Fig. 2.24, a). Momentul electric al dipolului este p d = Q d ∆ l . Se obţine:
C d = F ∆l si n α = Q d E ∆l s i n α = p d E si n α ,
Fig. 2.24. Dipolul electric aşezat în câmpul electric uniform (a),

respectiv neuniform (b).
sau, sub forma vectorială:
C d = pd ´ E . (2.71)
Se observă că acest cuplu roteşte dipolul astfel încât momentul electric p d se orientează în
lungul liniilor câmpului electric.
Pentru calculul forţei se consideră câmpul neuniform (Fig. 2.24, b), astfel că
Fd = F 1 + F 2 = Q d ( E 2 - E 1 ) .
¶E
Se înlocuieşte E2 = E1 + D l = E1 + D l (u l g r a d) E şi rezultă:
¶l
F d = (pd g r a d) E , (2.72)
∂E
în care = (u l ∇ ) E este derivata de direcţie a vectorului E după direcţia vectorului ∆ l .
∂l
Forţa F d tinde să deplaseze dipolul spre zona în care câmpul electric este mai intens. Dacă câmpul
electric este uniform, atunci E = ct . şi Fd = 0 Având în vedere că r ot E = 0 şi efectuând
operaţia
↓
_ ,
p d ( ∆ x E ) = ∇ (p d E ) - (p d ∇ ) E = 0
rezultă şi următoarea formă de scriere a relaţiei (2.55):
↓_
(2.73)
F d = ∇ ( pd E ) .
2.13.2. Fenomenul de polarizare electrică. Dipolul electric elementar.

O explicaţie intuitivă a fenomenului de poalrizare electrică poate fi prezentată
la scară microscopică. In acest sens, polarizarea electrică constă în deplasarea, sau
rotirea centrului echivalent de acţiune al sarcinilor electrice elementare negative dintr-o
moleculă sau atom faţă de centrul de acţiune al sarcinilor elementare pozitive. Astfel de
mişcări au loc sub acţiunea unor forţe exterioare electrice sau neelectrice.
Prin dipol electric elementar înţelegem dipolul existent, sau format, la nivelul
moleculei, sau al atomului de substanţă, caracterizat prin momentul electric p d .
Dependent de natura substanţei se disting două modalităţi de polarizare
electrică.
1. Polarizarea electrică prin deformare are loc la substanţele cu molecule
nepolare, la care, în absenţa câmpului electric exterior, momentul electric al moleculei
este egal cu zero ( p d = 0 ) . Sub acţiunea forţei exterioare, centrul echivalent al
sarcinilor negative din moleculă se deplasează faţă de cel al sarcinilor pozitive, iar
molecula devine un dipol electric elementar (v. aplic.2.9). Pentru exemplificare se
consideră atomul de hidrogen situat într-un câmp electric uniform. In absenţa câmpului,
electronul de valenţă are o mişcare orbitală (circulară) în jurul nucleului, încât centrul
echivalent de acţiune al sarcinii sale negative este situat în nucleu, unde se găseşte
sarcina elementară pozitivă (Fig. 2.25, a). In prezenţa câmpului electric exterior, orbita
circulară a electronului se deformează, devenind eliptică, încât cele două centre de
acţiune nu se suprapun (Fig. 2.25, b), astfel că atomul de hidrogen devine un dipol
electric elementar. Câteva exemple de substanţe cu molecule nepolare sunt: hidrogenul,
bioxidul de carbon etc.
Observaţie. Polarizarea
electrică prin deformare se mai
numeşte polarizare indusă sau
electronică.
Fig.2.25. Schiţă explicativă pentru formarea dipolului electric.

2. Polarizarea electrică prin orientare are loc la substanţele cu molecule
polare, la care, în absenţa câmpului electric exterior, momentul electric al moleculei
este diferit de zero ( p d ≠ 0 ) , ceea ce se datoreşte unei anumite nesimetrii de structură
a moleculei. Sub acţiunea unor forţe exterioare (electrice, neelectrice), dipolii electrici
elementari tind să se rotească, astfel încât momentul lor electric pd să se alinieze în
lungul liniilor câmpului electric (v.aplic.2.9). Câteva exemple de substanţe cu molecule
polare sunt: apa, alcoolul metilic, bioxidul de sulf, acizii organici etc.
Precizări: 1) Momentul electric al unei molecule polare format prin orientare este mult mai
mare decât cel al unei molecule nepolare format prin deformare.
2) La polarizarea electrică în câmp variabil intervine fenomenul de vâscozitate electrică, sau
post efect electric care constă într-o anumită "inerţie" în formarea şi orientarea dipolilor moleculari.
Pentru caracterizarea vâscozităţii se recurge şi la noţiunea de timp de relaxare.
Aplicaţia 2.10. Să se calculeze momentul electric al unui dipol elementar, constituit prin
"deformare" sub acţiunea câmpului electric exterior cu intensitatea E
Rezolvare. In figura 2.26 este reprezentat dipolul rezultat prin polarizarea de "deformare".
Forţei determinată de câmpul electric, F1 = - Q d E , i se opune forţa elastică Fe = - K ∆ l ′ , în
care K este o constantă. Din condiţia de ecilibru a celor două forţe se obţine
∆l ′ = - Q d β E , unde ß = 1/K. (2.74)
Momentul electric al dipolului elementar este:
p = Q d ∆l ′ = Q d β E
2
(2.75)
unde D l = - D l ¢şi s-a ţinut seama de relaţia (2.57). Adeseori relaţia (2.58) se scrie în forma
pd = αe E (2.76)
unde αe = Qd2 β este polarizabilitatea

electronică.
Este important de relevat faptul că momentul
electric al dipolilor formaţi prin deformare este
proporţional si are acelaşi sens cu vectorul
Fig. 2.26. Dipolul electric constituit intensitaţii câmpului electric.
prin deformare
2.14. Polarizaţia electrică şi sarcinile electrice de polarizare

Polarizaţia electrică este mărimea fizică derivată, vectorială, notată P , prin
care se caracterizează local şi instantaneu starea de polarizare electrică a mediilor de
substanţă. Se defineşte ca fiind egală cu densitatea de volum a momentelor electrice:
Σp
i
i
dp C (2.77)
P = lim = ( )
∆v → 0 ∆v dv m
2
în care Σp
i
i este suma geometrică a momentelor electrice ale dipolilor elementari
din volumul ∆v . In general, polarizaţia electrică are două componente: Pp -

polarizaţia electrică permanentă şi Pt - polarizaţia electrică temporară, astfel că:
P = Pp + Pt (2.78)
Dacă se cunoaşte polarizaţia P în punctele unui corp de volum ∆v , atunci
momentul electric al micului corp este:
p = ∫ P dv (2.79, a)
∆v
In cazul polarizării electrice uniforme P = c t. şi
p = P∆ v , (2.79, b)
respectiv P = N pd , (2.80)
unde N este numărul dipolilor elementari din unitatea de volum.
Polarizarea electrică a corpului este însoţită de apariţia sarcinilor electrice de
polarizare, având repartiţie în volum şi/sau superficială, cu densităţile ρv, , respectiv
ρ,s . O explicaţie intuitivă referitoare la sarcinile electrice de polarizare poate fi
prezentată la scară microscopică. In acest sens se consideră în figura 2.27 un corp fără
polarizare electrică permanentă, introdus într-un câmp electric. Mediul corpului se
polarizează temporar, adică momentele magnetice ale dipolilor elementari (moleculari)
se ordonează în lungul liniilor câmpului electric. Pe suprafaţa corpului din direcţia
liniilor de câmp apar sarcinile electrice de polarizare superficiale, pozitive, +Q s' , iar
pe suprafaţa din direcţia opusă apar sarcinile de polarizare negative −Qs' . In volumul
∆v din interiorul corpului apar sarcini electrice de polarizare numai dacă mediul
corpului este neomogen ( ε ≠ ct ) .
Precizare. Sarcinile electrice de polarizare nu
pot fi separate cele pozitive de cele negative
şi nu pot fi măsurate, ceea ce le deosebeşte de
sarcinile electrice adevărate (sau libere).
Fig. 2.27. Fenomdeenul de polarizare

electrică
al unui corp Dependenţa polarizaţiei electrice de
sarcinile de polarizare se stabileşte
după cum urmează: In figura 2.28 se consideră un corp dielectric neomogen, fără
polarizare electrică permanentă, introdus într-un câmp electric O suprafaţă închisă Σ
delimitează volumul v Σ din corp. Calculăm, mai întîi, sarcina electrică de polarizare
d Q din volumul elementar d v , haşurat, care, în timpul polarizarii prin deformare, se
'
depla sează pe distanţa ∆l ' şi,

trăbătând suprafaţa d s1 , intră în interiorul volumului v Σ :
Fig. 2.28. Schiţă explicativă pentru

mişcarea sarcinilor electrice de polarizare
d Q ′ = d v N Q d - = (d s1 ∆l ' ) N Q d - ,
unde Q d - = - Q d este sarcina dipolară negativă, N este numărul de dipoli din
unitatea de volum, iar d v = d s1 ∆l ' . Deoarece d s1 = - d s , D l' = - D l şi
P = N pd = N Qd ∆ l (rel.2.80), se obţine d Q′ = - P d s , respectiv, prin integrare
∫ P d s = - Q′ .
Σ
(2.81)
Deci, fluxul polarizaţiei electrice printr-o suprafaţă închisă Σ este egal cu

sarcina electrică de polarizare totală din volumul v Σ , luată cu semn schimbat.
Recurgând la densitatea de volum ρv, a sarcinilor de polarizare, se poate scrie:
Q′ = ∫ ρ v, d v . (2.82)
vΣ
Pe de altă parte, în condiţiuni de continuitate, se poate efectua transformarea de
integrale de tip Gauss-Ostrogradski (G-O):
òP ds = ò d i v P dv . (2.83)
S vS
După înlocuirea relaţiilor (2.82) şi (2.83) în (2.81) se obţine următoarea relaţie
pentru divegenţa volumetrică a polarizaţiei:
d i v P = - r v, . (2.84)
Dacă în domeniul de volum v Σ există suprafeţe care separă medii dielectrice
diferite (Fig. 2.29), pe astfel de suprafeţe apar sarcini de polarizare superficiale. In
puncte ale unei astfel de suprafeţe se operează cu divergenţa superficială a vectorilui
polarizaţiei electrice:
d iv s P = - r s, . (2.85)
Dacă P1 şi P2 sunt polarizaţiile în puncte foarte
apropiate, situate de o parte şi de alta a suprafeţei
S 1 2 , încărcată cu sarcina de densitate ρ,s , atunci
d ivs P = n12 ⋅ (P2 - P1 ) = - P1n + P2n ,

unde n1 2 este versorul normal la suprafaţă, iar
Fig. 2.29. Suprafaţă încărcată cu P1n = n12 P1 şi P2 n = n12 P2 sunt valorile
sarcini electrice de polarizare
componentelor normale la suprafaţă ale polarizaţiei.
Rezultă:
P1 n - P2 n = ρ,s . .(2.86)
Relaţia (2.86) arată că, pentru ρ,s ≠ 0 componentele normale ale pola-
rizaţiei la suprafaţa S 12 sunt discontinui, P1n ≠ P2 n (nu se conservă), iar pentru
r ,s = 0 aceste componente sunt continui, P1n = P2 n (se conservă).
2.15. Câmpul produs în vid de corpuri polarizate electrec

Considerăm câmpul electrostatic produs în vid (sau în aer) de către corpuri
polarizate electric şi având extensie finită. Polarizarea electrică a corpurilor este
permanentă şi/sau temporară, caracterizată prin densităţile sarcinilor electrice de
polarizare volumetrice ρv = ρv p + ρv t , respectiv superficiale ρs = ρs p + ρs t .
, , , , , ,
Potenţialul V ' înru-un punct din vid se calculează pornind de la relaţia de

forma (2.41), în care se introduce momentul electric elementar d p = P d v , adică
1 1 1 1
dV ' = dp∇ = P ∇ dv ,
4 πε 0 r 4 πε 0 r
în care d v este elementul de volum al corpului polarizat electric. Aici se înlocueşte:
1 æP ÷
ö 1
P Ñ = Ñç ç ÷
÷ - d iv P
r çr ÷
è ø r
şi, prin integrare se obţine:
1 æP ÷
ö 1 1
V' = ò Ñç
ç ÷
÷ dv - ò di v P d v , (2.87)
ç ÷
4pe0 vS èr ø 4pe0 vS r
unde v Σ este volumul delimitat de suprafaţa Σ, care cuprinde şi corpurile polarizate
electric.
Prima integrală din membrul drept al relaţiei (2.87) se transformă în integrală
de suprafaţă, iar în a doua integrală se înlocueşte d i v P = - r v, . (rel. 2.84). Deci
1 P ds 1 r 'v d v
V' = ò + ò ,
4pe0 S ,S ' r 4pe0 vS r
unde S este suprafaţa încărcată cu sarcini de polarizare superficiale,
'

care provocă
discontinuitatea componentelor normale la ea ale vectorului P .
Pentru ca transformarea de integrală menţionată-să să fie posibilă, este necesar
ca suprafaţa S ' să fie excusă din domeniu, adică să fie considerată ca suprafaţă ce
delimitează domeniul (suprafaţă de limită), aşa cum se arată în figura 2.30. În acest
scop, integrala pentru suprafaţa S ' se face de două ori, adică pentru suprafeţele S1' şi
S 2' situate de o parte şi de alta a suprafeţei S ' , reprezentate în figură prin linia
întreruptă.
Rezultă: Fig. 2.30. Suprafaţă de discontinuitate.

P ds P1 n1 + P2 n 2 d iv s P ρ ,s
∫' r = ∫' r
ds = − ∫
' r
ds = ∫ r
ds , (2.88)
S S S S'
unde s-a înlocuit d i v s P = − ρ s (rel.2.83).În ceea ce priveşte integrala pentru suprafaţa

închisă Σ, considerând această suprafaţă extinsă la infinit, unde câmpul este nul, se
obţine:
P ds
∫
Σ∞
r
= 0.
Cu aceste rezultate, relaţia (2.87) devine

1 ρv, d v 1 ρ ,s d s
V' =
4 πε 0 ∫ r
+
4 πε 0 ∫ r
. (2.89)
vΣ S'
În ceea ce priveşte intensitatea câmpului electric, aceasta se obţine din
E ' = − g r a d V ' . Rezultă:
1 ρ v, d v 1 ρ ,s d s
4 πε 0 v∫Σ r 2 4 πε 0 S∫' r 2
E ='
ur + ur . (2.90)
Pecizări: 1. Relaţiile stabilite mai sus pentru calculul mărimilor V ' şi E ' sunt, aparent,
simple. În realitate, densităţile sarcinilor electrice de polarizare temporară depind de intensitatea locală
a câmpului electric pe care dorim să-l determinăm, ceea ce conduce la rezolvarea unei ecuaţii integro -
diferenţiale.
2. Dacă câmpul electrostatic din vid este produs atât de corpuri încărcate cu sarcini electrice
adevărate (volumetrice şi superficiale) (par. ), cât şi de corpuri polarizate electric, calculul câmpului
se face aplicând teorema superpoziţiei, adică
1 ρ v + ρv, 1 ρ s + ρ,s
V =
4 πε 0 v ∫ r
dv +
4 πε 0 S ∫ r
ds ; (2.91)
Σ
1 ( ρ v + ρ v, ) d v 1 ( ρ s + ρ ,s ) d s
E =
4 πε 0 ∫
vΣ
r2
ur +
4 πε 0 ∫
S
r2
ur . (2.92)
2.16. Mărimile de stare locală ale câmpului electric din medii dielectrice
Câmpul electric dintr-un mediu dielectric este caracterizat local (într-un punct)
prin două mărimi fizice vectoriale, derivate: E - intensitatea câmpului electric şi D -
inducţia electrică. E depinde de sarcinile electrice adevărate şi de polarizare, iar D
depinde exclusiv de sarcinile adevărate.
Important. Există un raţionament prin care mărimile E şi D se definesc în funcţiune de
intensitatea câmpului electric din vid E 0 . In acest sens se recurge la două cavităţi vide, de dimensiuni
foarte mici, realizate în jurul punctului considerat, în care se situează corpul de probă adecvat, şi se
admite că s-ar putea măsura forţa exercitată asupra lui. Se impune condiţia ca prin practicarea
cavităţilor şi prin introducerea corpului de probă să nu se producă o perturbaţie sensibilă a câmpului
electric exterior acestora. Considerând mediul dielectric anizotrop, dacă cavitatea vidă are forma unui
canal foarte îngust, situat în lungul vectorului polarizaţiei electrice P (Fig. 2.31, a), atunci se poate
demonstra că E 0 c în punctul M din cavitate coincide cu E din acelaşi punct în lipsa cavităţii
E0 c = E . (2.93)
Spre deosebire, dacă cavitatea are forma unei fante extrem de plată, cu versorul normal al
ariei bazei aşezat în lungul direcţiei polarizaţiei electrice P (Fig. 2.31, b), atunci D0 f în punctul M
din cavitate, coincide cu D din acelaşi punct în lipsa cavităţii şi se exprimă în funcţie de intensitatea
câmpului electric din cavitate, E 0 f , prin relaţia
D0 f = D = ε0 E 0 f . (2.94)
Raţionamentul prezentat este irealizabil experimental din cauza dimensiunilor foarte mici ale
cavităţilor şi a impsibilităţii măsurări forţei exercitate asupra corpului de probă introdus în ele.
Fig. 2.31. a)
Intensitatea
E ; b) Inducţia
D .
Permitivitatea electrică relativă a mediului dielectric poate fi definită, intuitiv,

în felul următor: Se consideră o sferă metalică încărcată cu sarcina electrică adevărată
Q >0 , situată în vid. Intensitatea câmpului electric într-un punct P, situat la distanţa r
de centrul 0 al sferei este E0 (fig.2.32, a). Intr-o altă situaţie, aceeaşi sferă, încărcată
cu aceeaşi sarcină, se consideră înconjurată de un mediu dielectric omogen şi izotrop. In
această a doua situaţie, mediul este polarizat electric şi la suprafaţa lui, în contact cu
sfera, apar sarcini electrice de polarizare Qs' < 0 (fig.2.32, b). Ca urmare, intensitatea
câmpului electric E din punctul P are o valoare mai mică decât în situaţia
precedentă: E .< E0
Fig. 2.32. Câmpul electric din vid (a) şi câmpul electric din mediul dielectric
(b) .
Permitivitatea electrică relativă a mediului dielectric se defineşte prin relaţia:
εr = E 0 > 1 , (2.95)
E
iar permitivitatea absolută este
e = e0 er (F / m) . (2.96)
2.17. Fluxul electric

Fluxul electric este mărimea fizică scalară, derivată, ce caracterizează starea
globală a câmpului electric pe o suprafaţă definindu-se prin integrala de suprafaţa a
inducţiei electrice:
Y = òDds ,
(2.97)
S
unde d s este vectorul element de suprafaţă, perpendicular pe suprafaţa S de integrare.
Suprafaţa pentru care se calculează fluxul electric poate fi o suprafaţă deschisă
S , delimitată de conturul Γ (Fig. 2.33, a), sau închisă Σ (Fig. 2.33, b).
In cazul suprafeţei deschise sensul lui d s se asociază după regula burghiului
drept cu sensul de referinţă ales arbitrar în lungul conturului Γ. La suprafaţa închisă
sensul lui d s este întotdeauna spre exteriorul acesteia.
Fig. 2.33. Fluxul electric prin: a) Suprafaţă deschisă; b) Suprafaţă

îchisă; c) Suprafaţă plană şi câmp uniform.
Valoarea fluxului electric poate fi pozitivă sau negativă, ceea ce depinde de
unghiul α dintre vectorii D şi d s . Printr-o suprafaţă deschisă S Γ valoarea fluxului
electric nu depinde de forma suprafeţei ci numai de forma şi aşezarea în câmp a
conturului Γcare o delimitează.
In figura 2.33, c este reprezentată suprafaţa plană S Γ = S situată într-un
câmp electric uniform. Fluxul electric prin această suprafaţă este Y = ò D d s c o s a , sau
S
având în vedere că D = ct . şi α = ct . , se obţine:
Y = D S cosa . (2.98)
Pentru a = 0 rezultă Ψ = Ψm a x = D S , şi, pentru a = 90 0 , Y = 0 .

Unitatea de măsură a fluxului electric este aceeaşi ca cea a sarcinii electrice, adică
coulomb (C).
Aplicaţia 2.11. In vârful A al unui con
drept, având raza bazei a şi înălţimea b, se găseşte
sarcina electrică punctiformă Q > 0. Să se calculeze
fluxul electric prin aria bazei conului.
Rezolvare. Considerăm conul aşezat cu
axa în poziţie orizontală (Fig. 2.34). Fluxul electric
prin aria bazei conului are aceeaşi valoare cu aceea
din aria lateralş Sc a calotei sferice cu raza a,
decupată din sfera ce are raza egală cu generatoarea
conului g = a +b ,
2 2
pentru care se
Fig. 2.34. Schiţă explicativă pentru calculează mai uşor. Inălţimea calotei este
calculul fluxului electric.
g - a2 ,
2
h = g -
iar suprafaţa laterală se calculează cu S c = 2 π g h . In punctele suprafeţei Sc inducţia electrică

are valoarea constantă
Q
D =
4 π( a 2 + b 2 )
şi se obţine:
Ψ = ∫ D ⋅ d s = ∫ D d s = D cS.
Sc Sc
După înlocuiri rezultă:
Q b
Ψ= (1 - ).
2 2
a +b
2
2.18. Rigiditatea dielectrică.

Comportarea mediilor dielectrice (izolatoare) la solicitările provocate de
câmpul electric stabilit în interiorul lor are o importanţă practică deosebită în
construcţia şi fiabilitatea maşinilor, aparatelor şi instalaţiilor electrice.
Introducând un dielectric într-un câmp electric a cărui intensitate E se
majorează treptat, la o anumită valoare a acestei intensităţi, forţa F =q E ce
acţionează asupra electronilor de valenţă devine atât de mare încât învinge forţele
interne, de natură elastică, care se opun desprinderii lor de formaţiunile structurale
cărora le aparţin. Electronii sunt smulşi din aceste formaţiuni şi devin liberi, putându-se
mişca în spaţiul intermolecular ca la metale. În această situaţie, dielectricul pierde
proprietatea de izolant, fenomenul fiind denumit străpungerea dielectricului.
Valoarea maximă a intensităţii câmpului electric (gradientul
potenţialului) la care poate fi supus materialul izolant fără a se produce
străpungerea, se numeşte rigiditate dielectrică. Adesea ori se notează cu E d această
valoare, reprezentând, practic, raportul dintre tensiunea aplicată la electrozi şi grosimea
stratului izolator dintre ei, măsurându-se în V/m, sau kV/cm.
Tensiunea de străpungere şi, prin urmare, rigiditatea dielectrică a unui material
depind de calităţile lui naturale şi de condiţiile de fabricaţie şi conservare, cum ar fi:
porozitatea, densitatea, conţinutul de umiditate, temperatura, îmbătrânirea etc. De
asemenea, valoarea rigidităţii măsurate depinde şi de condiţiile de încercare, de
grosimea dielectricului, de forma şi dimensiunile electrozilor aparatului de încercat, de
distribuţia liniilor câmpului electric, de durata încercării etc. Valorile rigidităţii
dielectrice, la temperatura de 200C şi frecvenţa de 50 Hz, ale unor materiale izolante
folosite în tehnică sunt redate în tabelul 2.1.
Tabelul 2.1
Rigiditatea dielectrică a unor materiale
Materialul er Rigiditatea dielectrică la 20 0
C
şi 50 Hz [ kV / cm ]
Aer 1,0006 22 ××30
( 0 0
C ; 750 mm
Apa dsistilată Hg) -
Ulei de transformator 80 ×××81 125 ×××150
2,2 ×××2,5 150 ×××250
Cauciuc
2,6 ×××3 160 ×××400
Sticlă 5 ×××10 50 ×××70
Lemn uscat 2,5 ×××4,5 600 ×××700
Mica 4,5 ×××7,5 300 ×××400
Porţelan 5,5 ×××8 300 ×××600
3 ×××4,3 1000
Hârtie impregnată în ulei
3 ×××5
Preşpan
2.19. Fenomene fizice privind rigiditatea dielectrică

a. Efectul de vârf se referă la valoarea mare a intensităţii câmpului electric la
periferia corpurilor metalice cu suprafaţă curbată având curbură pozitivă mare (centrul
de curbură situat în interiorul corpului), adică având rază de curbură mică. Considerând
corpul metalic în formă de sferă cu rază R, situat în aer şi fiind încărcat cu sarcina Q,
intensitatea câmpului electric într-un punct la suprafaţa acestui corp este invers
proporţională cu pătratul razei:
Q
E = × (2.99)
4 p e0 R 2
Dacă raza sferei metalice scade sub o anumită limită, intensitatea câmpului
electric depăşeşte rigiditatea dielectrică a aerului şi la suprafaţa sferei apare o ionizare a
stratului de aer sau, în anumite condiţii, poate să apară o descărcare electrică.
Efectul de vârf are aplicaţii practice la construcţia paratrăsnetelor şi a
descărcătoarelor electrice de la liniile de înaltă tensiune.
b. Efectul corona constă în descărcarea electrică autonomă incompletă ce apare
în jurul electrozilor (conductoarelor) cu rază de curbură mică, unde intensitatea
câmpului electric este suficient de mare pentru a determina ionizarea prin şoc a unui
strat subţire de aer din jurul conductoarelor. Stratul respectiv devine luminos (violet-
palid) ca o coroană, de unde provine şi denumirea efectului. Acest efect apare în mod
deosebit în jurul conductoarelor liniilor de foarte înaltă tensiune, fiind o sursă de
perturbaţii radiofonice şi provocând pierderi suplimentare de energie. Evitarea efectului
corona se realizează prin dimensionarea corespunzătoare a razei conductoarelor
(electrozilor).
c. Fenomenul de conturnare constă în străpungerea aerului la suprafaţa unui
dielectric solid situat între doi electrozi. Un astfel de fenomen poate să apară, de
exemplu, la suprafaţa izolatoarelor de susţinere a conductoarelor unei linii electrice de
înaltă tensiune. Conturnarea este influenţată de geometria suprafeţei izolatorului şi
forma electrozilor, de starea suprafeţei, de presiunea şi umiditatea aerului etc.
Aplicaţia 2.12. Ştiind că rigiditatea dielectrică a aerului în anumite condiţii de

presiune şi temperatură este Ed = 30 kV/cm, să se determine raza minimă a unei sfere
metalice ce se găseşte la potenţialul V = 100 kV pentru ca intensitatea câmpului
electric în aer, în imediata vecinătate a sferei, să nu depăşească rigiditatea dielectrică.
Rezolvare. Se consideră că sfera este încărcată uniform cu sarcina Q,.în care

caz
Q Q
V = , şi Ed = ,
4 p e0 R m i n 4 p e0 R m2 i n
V 100 ×103
de unde rezultă: = Rm i n = 10- 2 m ×
= 3,33 ×
Ed 105
30 ×
2.20. Capacitatea electrică a condensatoarelor.

Condensatorul electric este dispozitivul constituit din două corpuri metalice,
numite armături, separate între ele
printr-un mediu dielectric neâncărcat
cu sarcini electrice adevărate şi fără
polarizare electrică permanentă, între
care se stabileşte un câmp electric
complet atunci când sunt supuse la o
diferenţă de potenţial (Fig. 2.35, a).
Câmpul electric dintre armături
este complet atunci când sarcinile cu
care se încarcă condensatorul sunt
egale şi de semne opuse: Q1 + Q2 = 0 ,
Q1 > 0.
Fig. 2.35. Condensatorul electric
Parametrul prin care se caracterizează condensatorul electric este capacitatea
electrică, (C).
Ca element de circuit (dipolar), condensatorul are rolul de a realiza în spaţiul
dintre armături un câmp electric intens, care constituie sediul energiei electrice.
Simbolul condensatorului în schemele electrice este cel din figura 2.35, b.
2.20.1. Rezistenţa dielectrică şi capacitatea electrică
Ne referim, mai întâi, la tubul de flux electric care este constituit dintr-un
mănunchi de linii ale câmpului inducţiei electrice D , mărginit de o suprafaţă laterală,
iar la extremităţi de suprafeţe echipotenţiale (Fig. 2.36). Secţiunea transversală ∆S a
tubului este, în general, variabilă în lungul lui. Evidenţiem următoarea proprietate
definitorie a tubului de flux electric:
Fluxul electric ∆ Ψ prin aria oricărei secţiuni transversale ∆S a tubului de
flux electric este constant (Fig. 2.36).
Rezistenţa dielectrică a tubului de flux electric
este mărimea fizică (parametrul) prin care se
caracterizează proprietatea lui de a se opune
trecerii fluxului electric, fiid definită prin
relaţia:
V1 - V 2 (2.100)
Rd 12 = ,
Fig. 2.36. Tubul de flux electric. ∆Ψ
P2
în care V 1 - V 2 = ∫ E dl şi ∆Ψ = ∫ D d s = ct .
P1
Tubul de flux electric este elementar dacă D = ct . pe ∆S , adică fluxul
electric este uniform distribuit pe secţiune. In acest caz, având în vedere că D = ε E , şi că
vectorii D , E , ds şi dl sunt coliniari, relaţia (2.100) devine:
P2
dl
R d 12 = ò e DS . (2.101)
P1
Dacă tubul de flux electric se extinde la întregul câmp dintre armăturile

condensatorlui electric, atunci secţiunea transversală este S şi fluxul electric prin această
secţiune este Ψ = Q1 (rel. 2.97). In această situaţie
V1 - V2 V - V2
Rd = = 1 . (2.102)
Y Q1
Capacitatea condensatorului se defineşte prin raportul dintre sarcina electrică a
uneia dintre armături şi diferenţa de potenţial (tensiunea) dintre acea armătură şi cea de
a doua:
Q1
C = . (2.103)
V1 - V 2
Comparând această relaţie cu (2.102), se observă că:
1
C = . (2.104)
Rd
In sistemul de unităţi MKSA, unitatea de măsură a capacităţii electrice se
numeşte farad (F), cu submultiplii: (mF), (µF), (nF) şi (pF).
Un condensator electric este liniar dacă parametrul său, capacitatea electrică,
are valoare constantă, independentă de sarcina de încărcare şi de tensiunea dintre
armături. Condensatorul este neliniar în cazul contrar.
2.20.2 Teorema capacităţii electrice.
Teorema capacităţii electrice se referă la condensatoarele liniare şi se enunţă
astfel:
Raportul pozitiv dintre sarcina electrică a uneia dintre armături şi diferenţa de
potenţial faţă de cealaltă armătură, numit capacitatea electrică a condensatorului, este
independent de valorile sarcinii electrice şi ale diferenţei de potenţial, depinzând numai
de dimensiunile geometrice ale sistemului celor două armături şi de natura mediului
dielectric dintre ele. Adică:
'
Q1 Q Q"
C = = ' =
1
= ... = ct . (2.105)
V 1- V 2 V1 - V2' V1" - V2"
2.20.3. Capacităţi electrice ale condensatoarelor neliniare

La condensatorul liniar caracteristica sarcină - tensiune este o dreaptă şi C =
ct. (Fig.2.37, a). In schimb, la condensatorul neliniar caracteristica Q(u) este o curbă
oarecare (Fig. 2.37, b).
Pentru un condensator neliniar se definesc următoarele trei valori ale
Fig. 2.37. Caracteristicile sarcină – tensiune pentru: a) - condensator liniar;

b) - condensator neliniar.
capacităţii electrice:
1. Capacitatea electrică statică:
Q
Cs = = k tg α , (2.106)
u
unde k este o constantă, dependentă de scările alese pentru Q şi u la reprezentarea
caracteristicii Q(u).
2. Capacitatea electrică diferenţială:
∆Q dQ
C d = lim = = k tg β . (2.107)
∆u →0 ∆u du
3. Capacitatea electrică dinamică intervine la funcţionarea condensatorului în
regim periodic, când tensiunea dintre armături are o componentă continuă U 0 şi o
componentă alternativă cu amplitudinea ∆u a , căreia îi corespunde amplitudinea ∆Qa
a sarcinii electrice, astfel că:
∆Qa
Cd in = ( ) = g ( P , ∆ua , f ) . (2.108)
∆ua P
Valoarea acestei capacităţi depinde de poziţia punctului P (Fig. 2.37, b),
determinată de tensiunea U 0 , de amplitudinea ∆u a şi de frecvenţa f .
Intre capacitatea statică C s şi cea diferenţială C d se poate stabili o relaţie de
legătură. In acest sens, având în vedere că Q = C s ( u ) ⋅u , în care u =u( t ) , se
calculează:
dQ dCs du du dCs du
= ⋅ ⋅u + Cs = ( Cs + u)
dt du dt dt du dt
şi, conform cu (2.105) rezultă:
dCs
Cd = Cs + u . (2.109)
du
Precizare. Pentru condensatoarele folosite în montajele practice este necesar să se cunoască:
capacitatea electrică, tensiunea nominală de funcţionare şi tipul condensatorului (polarizat, adică ele-
ctrolitic, sau nepolarizat).
2.21. Calculul capacităţii electrice a unor condensatoare

Calculul capacităţii electrice aunui condensator poate fi făcut în două moduri:
- a. Recurgând la legea fluxului electric, care nu introduce nici o restricţie (v. §
3.3),
- b. Calculând rezistenţa dielectrică şi luând valoarea inversă a acesteia, aşa
cum s-a explicat mai sus (v. rel. 2.104).
1. Capacitatea electrică a condensatorului plan, cu dielectric omogen (Fig.
2.38)
a. Se aplică legea fluxului electric pentru suprafaţa închisă Σ
ψ = ∫ D d s = Q1 .
∑
(2.110)Rezultă:
Q1
D S = Q1 , E = D = ,
ε εS
respectiv
Q1
V1 − V2 = E d = d .
εS
Capacitateă electrică a condensa-
torului plan este:
εS
C = Q1 = .
( V − V2 ) d
Fig. 2.38. Condensatorul electric plan
(2.111)
b. Neglijând efectele de margine, fluxul electric este uniform distribuit pe secţiunea
S. Ca urmare se calculează rezistenţa dielectrică cu relaţia (2.111), adică:
M2
dl d (2.112)
Rd = ò eS =
eS
.
M1
Apoi, C= 1
R d şi rezultă aceeaşi relaţie (2.111) a capacităţii electrice a
condesa-
torului plan.
Observaţie. Efectele de margine se referă la neuniformitatea câmpului electric la marginile
condensatorului.
Aplicaţia 2.13. Să se calculeze capacitatea electrică a condensatorului plan cu două straturi
dielectrice, de grosimi constante (Fig. 2.39).
Rezolvare. Condensatorul constă din două condensatoare cu capacităţile
e1 S e2 S
C1 = , C2 =
d1 d2
legate în serie, având capacitatea echivalentă
C1C 2 ε1 ε 2 S
C = = . (2.113)
C1 + C ε 2 d 1 + ε1 d 2
Deoarece D1 S = D 2 S = Q1 , rezultă
D1 = D 2 , respectiv ε1 E1 = ε 2 E 2 , adică
E1 ε 2.114)
= 2
E2 ε1
Dacă e2 > e1 , atunci E 1 > E 2 .

Fig. 2.39. Condensator plan cu două
straturi dielectrice 2. Capacitatea electrică a condensa-
torului cilindric cu dielectric omogen. Armăturile acestui condensator au forma de
cilindrii coaxiali (fig.2.40). Calculăm
capacitatea în două moduri:
a. Folosind legea fluxului electric se
obţine 2 π r h D = Q1 , respectiv
D Q1
E = = ur , (2.115)
ε 2πε h r
unde u r este versorul radial. Se observă că
atât E cât şi D au valori invers
proporţionale cu raza r Î (r1 , r2 ) .
Diferenţa de potenţial dintre armături
este:
Fig. 2.40. Condensatorul electric
cilindric r2
Q1 r
V1 - V 2 = òE dr = ln 2 ,
2 p eh r1
din care se extrage raportul C = Q1 / ( V 1 - V 2 ) şi se r1obţine următoarea relaţie de
calcul a capacităţii condensatorului electric cilindric
2 πε h
C = .
r2 (2.116)
ln
r1
b. Fluxul electric fiind uniform distribuit pe suprafaţa S = 2 p r h , se
calculează rezistenţa dielectrică cu o relaţie de forma (2.99), adică:
r2
dr 1 r2
Rd = ∫ = ln . (2.117)
r1
ε 2π h r 2π ε h r1
Apoi, C = 1 / R d şi se obţine aceeaşi formulă (2.116) pentru capacitatea
condensatorului cilindric.
Aplicaţia 2.14. Să se calculeze capacitatea electrică a unui condensator cilindric la care
permitivitatea electrică relativă a dielectricului variază în funcţie de raza r
conform relaţiei:
r1
εr = , unde r1 este raza armăturii interioare. Raza armăturii exterioare, respectiv lungimea
r
sunt r2 şi h .
ε 0 r1
Rezolvare. Permitivitatea electrică absolută a dielectricului este ε(r) = .
r
Calculăm rezistenţa dielectrică:
r2 r2
dr dr r2 - r1
Rd = ò e(r) 2 p r h = ò 2p r h
=
2 p r1 h
.
r1 r1 1
Capacitatea electrică a condensatorului este:

1 2 p r1 h
C = = .
Rd r2 - r1
3. Capacitatea electrică a condensatorului sferic cu dielectric omogen.
Armăturile acestui condensator sunt sfere concentrice, între care se găseşte dielectricul
(v.Fig.2.41).
a. Aplicând legea fluxului electric pentru suprafaţa sferică Σ, se obţine:
D 4 p r = Q 1 şi
2
D Q1 (2.118)
E = = rr
e 4 p er 2
Deci, atât E cât şi D variază invers pro-porţional cu pătratul razei. Cu
relaşia (2.116) se calculeazã
r2
Q1 r2 - r1
V1 - V2 = ò E dr = × ,
r1 4 p e r1 r2
din care se obţine capacitatea condensa-torului sferic
Q1 4 p e r1 r2 (2.119)
C = = .
V1 - V2 r2 - r1
b. Acelaşi rezultat se obţine calculând rezistenţa dielectrică:
r2
dr r2 - r1
Rd = ò 4 pe 2
=
4 p e r1 r2
(2.120)
r1 r
şi luând valoarea inversă a acesteia,
C = 1/ R d .
Dacă raza armăturii exterioare a
condensatorului sferic tinde la infinit
(r2 ® ¥ ) , se obţine din (2.119)
următoarea formulă de calcul a capacităţii
electrice proprii a unei sfere conductoare
de rază r1 , situată în vid (sau aer):
4 p e0 r1 r2 (2.121)
C = lim
s f = 4p r e0 1
r2 ®¥ r2 - r1
Exemplu numeric: Capacitatea electrică a

sferei Pământului, având raza R = 6370.10 3 .m, este
C s f p ≅ 707 ⋅ 10 F .
-6
Fig. 2.41. Condensatorul electric sferic
2.22. Relaţiile lui Maxwell pentru capacităţi electrice

Se consideră sistemul format din n corpuri metalice, situate într-un domeniu
finit, încărcate cu sarcinile electrice adevărate Q1 , Q2 , . . . , Qn şi având
potenţialele V1 , V2 , . . . , Vn , mediul dielectric fiind omogen, izotrop, liniar şi fără
polarizare electrică permanentă. Pentru un astfel de sistem au fost stabilite următoarele
trei forme ale relaţiilor pentru capacităţi electrice, atribuite lui Maxwell.
Prima formă stabileşte că potenţialul unui corp metalic al sistemului considerat
este univoc determinat dacă se cunosc sarcinile electrice ale tuturor celor n corpuri şi
potenţialul electric de referinţă V ¥ = 0 , adică:
n
Vj= Σa
k=1
jk Qk ( j = 1,2,..., n) , (2.122)
unde a j k = a k j sunt coeficienţii de potenţial (mărimi pozitive), ale căror valori depind
de aşezarea în spaţiu a celor n corpuri şi de permitivitatea electrică a mediului.
Forma a doua este reciproca primei: sarcina electrică a unui corp metalic este
univoc determinată dacă se cunosc potenţialele tuturor corpurilor în raport cu
potenţialul de referinţă:
n
Qj =
k=1
Σb jk Vk (j = 1,2,...,n) , (2.123)
unde b j k = bk j sunt coeficienţii de influenţă, mărimi pozitive pentru j =k şi

negative pentru j ≠k . Valorile acestor coeficienţi se pot determina experimental
conform cu următoarele relaţii:

Q j 
 Q j 
bj j =   b jk =   (2.124)

V j 
V j =0 , k ≠ j Vk V j =0 , j ≠ k
Forma a treia a relaţiilor de capacitate corespunde situaţiei când sistemul de
n
sarcini ale corpurilor este complet, adică ΣQ
j=1
j = 0 . Aceasta însemnează:
n n
Σb
j=1
jk = 0 ( k = 1, n ) , echivalent cu Σb
k =1
jk = 0 ( j = 1, n )
(2.125)
Multiplicăm a doua relaţie din (2.125) cu V j şi o scădem- din (2.123). Se
obţine:
n
Qj = å - b jk (V j - V k ) . (2.126)
k =1
De aici, rezultă forma a treia a relaţiilor de capacitate ale lui Maxwell:

n
Qj = å c j k (V j - Vk ) (j = 1, 2, . . . , n) ,
(2.127)
k =1
k¹ j
unde c j k = - b j k > 0 ( k ≠ j) sunt capacităţile parţiale (c j k = c k j ) .

In cazul particular al armăturilor metalice ale unui singur condensator, relaţiile
de forma a treia (2.129) devin Q1 = c12 ( V 1 - V 2 ) şi Q 2 = c 2 1 ( V 2 - V 1 ) , în care
c1 2 = c 2 1 = C este capacitatea condensatorului.
Relaţiile lui Maxwell pentru capacităţi electrice scrise mai sus sunt valabile şi
în cazul când unul sau mai multe corpuri conductoare se extind la infinit. De exemplu,
în figura 2.42 este reprezentat cazul în
care unul dintre corpuri este pământul,
cu potenţialul elecric V0 = 0 , faţă de care
fiecare corp conductor are o anumită
capacitate parţială ( c10 , c 2 0 , etc .) .
2.23. Capacitatea electrică în

serviciu.
Fig. 2.42. Capacităţi electrice parţiale
Capacitatea în serviciu (de
exploatare) intervine la liniile electrice aeriene şi cablurile multifilare de transmisie a
energiei sau de telecomunicaţii, care funcţionează în anumite condiţii privind
potenţialele sau sarcinile electrice care le încarcă. Astfel, la un cablu cu mai multe
conductoare se disting:
- serviciul în care suma tensiunilor tuturor conductoarelor faţă de pământ este
egală cu zero;
- serviciul cu suma tuturor sarcinilor conductoarelor egală cu zero;
- serviciul cu toate conductoarele la aceeaşi tensiune faţă de pământ;
- serviciul cu aceeaşi sarcină pe fiecare conductor.
Capacitatea electrică în serviciu
între conductorul j şi conductorul k se
defineşte prin relaţia:
Qj
Cs j k = (2.128)
V j - Vk
Spre exemplu, dacă câmpul electric
dîntre două armături metalice M1 şi M2
nu este complet (Fig. 2.43), adică
există linii ale câmpului care ajung de
la armături la pământ, sau la alte
Fig.2.43. Câmpul electric incomplet dintre
trei armături metalice corpuri, Însemnează Q1 + Q2 ¹ 0 , iar
capacitatea în serviciu dintre cele două
armături se determină cu următoarea relaţie:
Q1 c (V − V2 ) + c10 (V1 − V0 ) c
C s 12 = = 12 1 = c12 + 10 ,
V1 − V2 V1 − V2 2
(2.129)
unde s-a ţinut seama de relaţiile (2.127) şi (2.128). De asemenea, s-a considerat că
serviciul făcut de cele două armături metalice este astfel încât V1 + V2 = 0 şi V0 = 0 .
P R O B L E M E (P2)
P2.1. In vârfurile unui triunghi echilateral cu latura a sunt aşezate sarcinile electrice
punctiforme egale, Q. Mediul având permitivitatea electrică ĺ 0, să se calculeze E şi V în punctul din
centrul triunghiului.
R: E = 0, V = 3aQ ( V ∞ = 0) .
P2.2. Două sarcini electrice punctiforme, Q1 şi Q2, sunt situate în vid la distanţa d între ele.
Să se determine poziţia punctului situat pe dreapta ce uneşte cele două sarcini, în care intensitatea
câmpului electrostatic este egală cu zero. (Discuţie privind poziţia punctului în raport cu valorile celor
două sarcini).
P2.3. Trei sarcini electrice punctiforme: Q , k Q şi k Q , sunt aşezate, în vid în vârfurile

unui triunghi dreptunghic isoscel, iar un corp de probă, având sarcina Q p , este aşezat în punctul
pentru care x = y (fig.2.44). Să se determine k în funcţie x astfel ca forţa exercitată asupra
corpului de probă să fie egală cu zero. Cât este valoarea lui k pentru x =1 ?
1
R: x = 1 , k = - .
2 2
P2.4. Intensitatea câmpului electrostatic
dintr-un mediu omogen este dată în coordonate
carteziene prin:

0 x ∈ ( −∞ , 0 ]

Ex =  2 x i x ∈ ( 0 , 1]
 2
 2 i , x ∈ (1 , +∞)
 x
Se cer:
a). Diferenţa de potenţial dintre punctele P1(-
1,0,0) şi P2(2,0,0), respectiv P3(-1,-1,0) şi P4(2,2,0);
Fig. 2.44. Trei sarcini electrice b). Să se verifice teorema potenţialului
punctiforme electrostatic în lungul conturului închis în formă de
patrulater cu vârfurile în punctele P1, P2, P3 şi P4 .
P2.5. Două spire circulare concentrice, filiforme, având razele a şi b, situate în vid, sunt
încărcate uniform cu sarcini electrice ce au densităţile ń la şi ńlb. Să se calculeze E şi V într-un punct
situat pe axa comună a spirelor la distanţa x de planul lor.
1 r r
R: E= [ 2 la 2 3/2 + 2 lb 2 3/2 ] x i ,
2 e0 ( a + x ) (b + x )
1 ρla ρlb
V= [ 1/2
+ ].
2 ε0 ( a 2 + x 2 ) ( b 2 + x 2 )1/2
P2.6. Un condensator electric sferic cu razele armăturilor a şi c ( a <c ) , are două

straturi dielectrice, cu permitivităţile relative εr1 (r) = k/r şi εr 2 = 1 , separate între ele de
suprafaţa sferică de rază b . ( r este raza - valoare curentă). Să se calculeze capacitatea electrică
echivalentă a condensatorului.
R: 4 p e0 k c b
C = .
b
b c l n + k (c - b)
P2.7. Un condensator electric variabila are plăcile
semicirculare de rază a. Numărul total al plăcilor este n
(număr impar), dintre care (n-1)/2 sunt mobile. Distanţa
dintre o placă fixă şi una mobilă este d , iar spaţiul
respectiv este aer (fig.2.45).
Să se calculeze capacitatea electrică a conden-satorului,
corespunzătoare unghiului α de rotire a plăcilor mobile
faţă de cele fixe.
R: ε0 a 2
Cα = ( n − 1 ) α.
2d
Fig.2.45. Condensator
electric variabil

Stări Şi Mărimi Electrice Campul Electric

Uploaded by

Document Information

Original Title

Copyright

Available Formats

Share this document

Share or Embed Document

Sharing Options

Did you find this document useful?

Is this content inappropriate?

Copyright:

Available Formats

Stări Şi Mărimi Electrice Campul Electric

Uploaded by

Copyright:

Available Formats

Câmpul electromagnetic.

2.1. Starea de electrizare a corpurilor

2.2.2. Densităţi de repartiţie ale sarcinilor electrice

b. Densitate de suprafaţă caracterizează repartiţia sarcinilor electrice pe

în care ∆l are sensul de la sarcina - Qd spre + Q .

unde Σp d este suma (geometrică) a momentelor electrice ale dipolilor de pe suprafaţa

2.3. Câmpul electric din vid.

Unitatea de măsură a intensităţii câmpului electric este volt/metru (V/m).

Fig. 2 2. Liniile câmpului electric.

2.5. Tensiunea electrică şi diferenţa de potenţial electric

unde P1 şi P2 sunt punctele de la extremităţile liniei (curbei) de integrare. Vectorul dl

Fig.2.4. Schiţă explicativă pentru

U12 = òE dl = - ò Ñ V dl =- òdV = V1 - V2 , (2.17)

unde s-a introdus diferenţiala totală a potenţialului electric:

Relaţia (2.20, a) arată că potenţialul electric V1 din punctul P1 se poate

Potenţialul de referinţă se alege, de obicei, egal cu zero, V0 = 0 . Dacă

(2.20, b) devine V = òE dl . (2.21)

Fig. 2.5. Schiţă de calcul a tensiunii

Fig. 2.6. Ortogonalitatea dintre linia

Întrucât | D V | ¹ 0 şi d l ≠ 0 , însemnează cos a = 0 , adică α=π .

unde s-a ţinut seama de relaţia (2.17).

2.7. Calculul câmpului electrostatic din vid

Aplicaţia 2.3. In vârfurile A, B şi C ale unui pătrat

Fig. 2.9. Câmpul sarcinilor

2.7.2. Câmpul sarcinilor electrice distribuite într-un domeniu finit

Fig. 2.11. Spira circulară filiformă

Potenţialul electric se calculează

Fig.2.12. Suprafaţă plană încărcată

2.8. Câmpul dipolului electric.

Fig. 2.13. Dipolul electric în spaţiu.

Intensitatea câmpului în punctul P0 se calculează astfel:

Se remarcă faptul că potenţialul electric descreşte cu pătratul distanţei până la

E0 = E02r + E02α (2.45, c).

Aplicaţia 2.6. Să se stabilească ecuaţia liniilor câmpului dipolului electric.

2.9. Câmpul din vid al sarcinilor electrice superficiale duble.

Fig. 2.16. Câmpul sarcinilor electrice duble, repartizate pe o

Momentul electric al dipolilor ce aparţin suprafeţei elementare d s este:

Dacă punctulele P1 si P2 sunt situate pe suprafaţa S, de o parte şi de alta a

2.10. Formula logaritmică a potenţialului

Fig.2.17. Conductor filiform drept încărcat uniform cu sarcini electrice.

În ceea ce priveste potenţialul electric în punctul P , acesta se obţine prin

2.10.2. Potenţialul câmpului produs de două corpuri filiforme, paralele

Fig. 2.19. Conductoare filiforme paralele, încărcate uniform cu sarcini electrice

Deci, ecuaţia liniei echipotenţiale V = V1 > 0 este un cerc cu raza

obţin cercurile corespunzătoare, având centrele situate în stânga punctului A . Pentru m1 = 1

2.11. Corpuri metalice în câmpul electrostatic. Echilibrul electrostatic.

Fig. 2.20. Corp metalic în câmpul electrostatic.

Fig. 2 21. Ecran electrostatic.

2.12. Teorema reciprocităţii în câmpul electrostatic

Fig. 2.22. Corpuri metalice încărcate

Ñ ( V ' e Ñ V ) = e ( Ñ V ' ×Ñ V ) + V ' div( eÑ V ) ;

Pentru S13 se obţine:

∫ ( −V D + V1 D ' ) d s = V1' ∫ D ds − V1 ∫ D ' d s ' = V1' Q1 − V2 Q1' ,

iar pentru S23 rezultă analog

∫( −V D + V2 D ' ) d s = V2' Q2 − V2 Q2' .

sau V1' Q1 + V2' Q2 = V1 Q1' + V2 Q2' ,

å Vg' Qg = å Vg Qg' . (9.63)

2.13. Starea de polarizare electrică a corpurilor

Fig. 2.24. Dipolul electric aşezat în câmpul electric uniform (a),

sau, sub forma vectorială:

2.13.2. Fenomenul de polarizare electrică. Dipolul electric elementar.

Fig.2.25. Schiţă explicativă pentru formarea dipolului electric.

unde αe = Qd2 β este polarizabilitatea