♣

DEZVOLTARE COMUNITARĂ
- Suport de curs, anul III, Asistenţă Socială -
2006-2007
Adrian Dan

Tema 1. SCHIMBARE SOCIALĂ ŞI DEZVOLTARE SOCIALĂ

• Schimbarea socială reprezintă una dintre temele majore prezente în sociologia secolului XX. În
limbaj curent, schimbare înseamnă trecerea unui sistem social sau a unei componente a
acestuia de la o stare la alta diferită calitativ şi/ sau cantitativ (Dicţionar de Sociologie, p. 529).
În ştiinţele sociale, semnificaţia conceptului nu se reduce doar la o simplă tranziţie de la o stare
iniţială, ce se doreşte a fi transformată, la una finală, dorită. Pentru a înţelege sensul sociologic
al schimbării sociale, trebuie operate unele incursiuni în istoria sociologiei.

• Pentru Auguste Comte, sociologia îmbracă două forme duale ce alcătuiesc un tot: statica si
dinamica.
o ”Statica este sociologia ordinii, dinamica sociologia schimbării” (Bădescu). Centrul de
interes al staticii este reprezentat de morfologia părţilor constitutive ale societăţii ce nu
cunosc decât modificări adaptative (Sztompka), (a se vedea şi Spiru Haret, 1910,
Mecanica socială) iar
o Dinamica oferă o imagine globală, în sens evoluţionist, al transformărilor suferite de
ţesuturile sociale. Societatea apare ca un organism, în care totalitatea organelor
componente constituie aria de definiţie a staticii, iar procesele ce asigură creşterea,
maturizarea, funcţionarea acestora în timp constituie obiectul dinamicii. Metafora
organicistă este preluată şi de Herbert Spencer, doar că în loc de “statică” şi
“dinamică”, el opune conceptele de “structură” şi “funcţie”. Paradigma structural-
funcţionalistă şi-a pus amprenta asupra sociologiei schimbării sociale.

o Compte: trecerea progresivă a cunoaşterii prin stadiile: teologic, metafizic, pozitiv.

o Durkheim: diferenţierea între solidaritatea mecanică şi cea organică produsă de
accentuarea diviziunii muncii  s.s. este privită ca naturală, implacabilă, urmând o lege
evolutivă, graduală şi continuă. Ritmul poate varia, dar succesiunea este fixă şi
unidirecţionată, conducând la o îmbunătăţire inerentă.
o K. Marx pune ca motor al schimbării sociale forţele de producţie, tehnologia. Şi
tehnologia reprezintă o implementare a cunoaşterii, dar nu o raţionalitate
abstractă, intelectualistă ca în filozofia franceză, ci cunoaşterea practică care
generează inovaţiile tehnologice. Dezvoltarea tehnologiei, sub presiunea
nevoilor sociale, generează o succesiune de tipuri de organizare socială Teoria
lui Marx introduce un component crucial care leagă tehnologia de organizarea
socială: relaţiile de producţie.

• Schimbarea socială poate fi văzută şi ca un proces dinamic, evolutiv, diferit însă

în unele cazuri de „progres”. Schimbarea de stare nu trebuie văzută doar în termeni pozitivi, ci
uneori şi în termeni de regres. O modalitate/ instrument de schimbare socială fundamentală îl
reprezintă revoluţiile care pot aduce pe lângă elemente de progres şi elemente de regres.

• Schimbarea socială vizează societatea în ansamblul ei, tratând-o ca un sistem în care toate
subsistemele se află în strânsă interdependenţă. Transformări apărute într-un subsistem
determină modificării la alte subsisteme şi astfel activitatea întregului sistem poate fi afectată,

În elaborarea acestui suport de curs un ajutor semnificativ am primit din partea Georgianei Păun şi Nicoletei
Breahnă, cărora ţin să le mulţumesc pentru tot sprijinul ce mi l-au acordat.

1
 modificată. Trecând de la metafora organicistă la unitatea de analiză - “societatea”, orice
transformare petrecută la oricare nivel al societăţii – macro, mezo, micro - determină modificări
la celelalte niveluri.

• Conceptul de schimbare socială implică trei idei de bază:

(1) diferenţă (de stare);
(2) două momente temporale diferite ce (timp)
(3) aparţin aceluiaşi sistem (structură)

Exemple de schimbări sociale:

a. schimbări în compoziţie: migraţia internă, internaţională
b. schimbări de structură: apariţia inegalităţilor, stabilirea relaţiilor de cooperare sau a relaţiilor
conflictuale, de competiţie
c. schimbări de graniţe: relaxarea criteriilor de admitere într-un grup, democratizarea relaţiilor
sociale
d. schimbări în relaţia subsistemelor: ascensiunea unor regimuri totalitare, controlul vieţii
familiale de aceste guverne
e. schimbări de mediu: deteriorarea calităţii mediului, dezastre ecologice

Sztompka face distincţie între:

(1) schimbări / modificări în cadrul sistemului: ( „change in”)
- schimbări doar parţiale, afectează doar un segment al sistemului, fără a modifica,
transforma starea întregului sistem; sunt modificări sau reproduceri cantitative
(2) schimbări ale sistemului: („change of the system”)
- transformări radicale, implică atât schimbări cantitative cât şi calitative
(Revoluţii/ Lovituri de Stat)

Graniţa între cele două tipuri de schimbări este foarte fină; de cele mai multe ori modificările
petrecute în cadrul sistemului reprezintă faza de început a schimbărilor sociale, a sistemului

Schimbarea socială de sine stătătoare este izolată; presupune şi alte accepţiuni, ca de

exemplu: proces, ciclu, progres, dezvoltare

a. Proces: “Prin proces social înţelegem schimbare socială caracterizată în esenţă prin precizarea
stărilor iniţiale, intermediare şi finale, fără sau cu precizarea actorilor implicaţi” (Sandu).
Conceptul „proces” înseamnă:
(1) - o pluralitate de schimbări (în cadrul întregului sistem sau a diferitelor părţi compoente);
(2) – se referă la acelaşi sistem;
(3) – presupune un lanţ cauzal
(4) – schimbările urmează fiecare o secvenţă temporală, în general logică, consecinţă a unei
etape/ acţiuni anterioare
ex: industrializare, urbanizare, lichidarea unei firme

b. Ciclu:
Pitirim Sorokin este cel care a formulat „Teoria Ciclurilor Istorice”
schimbarea nu mai este unidirecţională, ci urmează:
(1) un pattern circular: orice stare a unui sistem în prezent reprezintă copia fidelă a unei stări ce
a existat în trecut şi care la rândul ei se va repeta în viitor, având aceiaşi traiectorie
(2) un pattern ondulatoriu, oscilatoriu: sistemul nu se mai întoarce la starea iniţială, urmând
traiectorii diferite.

Progres:

2
 Ideea de progres a apărut târziu, în secolul al XVIII-lea, în viziunea iluminiştilor. Societatea,
împinsă de forţe difuze interne, progresează în timp spre mai bine. Prezentul este mai bun decât
trecutul şi cu siguranţă viitorul va fi mai bun decât prezentul. (C. Zamfir)

Ideea de progres a apărut ca o prelucrare a experienţei a două procese sociale

interdependente: dezvoltarea tehnologiei şi ştiinţei. Secolul XV-XVI a pus bazele unei revoluţii
tehnologice, secolul XVIII cunoscând o adevărată explozie tehnologică. Inovaţiile tehnice sunt
asimilate în producţie şi promit o viaţă tot mai bună. Apariţia ştiinţelor a oferit o nouă viziune
asupra sensului schimbărilor. (C. Zamfir)

implică noţiunea de direcţionalitate, în care nici un stagiu nu se repetă; este un proces

cumulativ;
progresul, prin definiţie, este evaluat pozitiv, reprezentând diferenţa între:
(1)- trecut şi prezent ( progresul existent)
(2)- prezent şi viitor ( progresul potenţial realizabil)
implică :- existenţa unor stadii necesare – etape
- noţiunea de îmbunătăţire ( „betterment”)

Dezvoltare:
stare inerentă ce caracterizează orice sistem social;
pe lângă cele 4 caracterisitici ale procesului care sunt comune şi dezvoltării, dezvoltarea
mai are următoarele trăsături:
(1) – este unidirecţională: nici o stare a sistemului nu se repetă în nici un stagiu;
(2) – orice stare din prezent a unei proprietăţi a sistemului înseamnă o
îmbunătăţire a acesteia faţă de trecut
dezvoltare înseamnă împletirea forţelor economice şi sociale: dezvoltarea socială nu este
posibilă fără premise economice,dar şi investirea în infrastructura socială ( proces de
alfabetizare: acces la educaţie pentru întreaga populaţie, facilităţi medicale) are drept
consecinţă creştere economică;

Evoluţia regresivă. Surprinzător, există şi viziuni pesimiste asupra direcţiei regresive a

omenirii. Asemenea viziuni pesimiste sunt produse în societăţi aflate ele însele în procese de criză
profundă. Teoria regresului îşi găseşte sursa primară în celebgra metaforă a lui Hesiod, reluată de
Ovidiu, a vârstelor omenirii. Prima a fost vârsta de aur, de la care omenirea a decăzut treptat. În
forme mai explicite sau mai brutal exprimate, pesimismul asupra sensului evluţiei istoriei poate fi
identificată în multe teorii. Un exemplu este celebra divergenţa a progresului civilizaţiei,
complementar cu regresul moral.

Pentru ca o societate să fie dezvoltată, trebuie să fie caracterizată de urmatoarele

trăsături: ( Amartya Sen)
(1) garantarea libertăţilor politice - ce includ exercitarea drepturilor civile, dreptul
la liberă şi critică opţiune politică;
(2) Facilităţi economice - utilizarea raţională a resurselor;
(3) Oportunităţi sociale existente la nivelul întregii societăţi;
(4) Garantarea transparenţei - obscuritatea unor acţiuni individuale în detrimentul
colectivităţii plătitoare aduce mari prejudicii;
(5) Siguranţa protecţionistă: se referă la sistemul de asistenţa socială ca ultima
plasă de siguranţă a unei societăţi.

Atât schimbarea socială, căt şi dezvoltarea sunt concepte multidimesionale. Orice teorie a
schimbării sociale, şi implicit şi a dezvoltării trebuie să conţină urmatorii termeni:
- determinanţii schimbării
- procese şi mecanisme
- direcţii şi consecinţe

3
 Literatura de specialitate propune diferite terorii ale dezvoltării, ca de exemplu:

1. Teoriile modernizării:
ideea de modernitate implică două accepţiuni: (Bell, Weber, Hungtington)
(1) schimbare socială progresivă; (societate tradiţională-societate modernă)
(2) efortul întreprins de ţările subdezvoltate pentru a ajunge la acelaşi nivel de
bunăstare ridicat ca societăţile din Vest
• teoriile modernizării ( anii ’60) pleacă de la premisa că decalajul dezvoltării poate fi
explicat prin diferenţe culturale; forţele economice şi cele culturale se află în relaţie de
strânsă interdependenţă, influenţându-se reciproc.

2. Teoriile dependenţei: (Frank, Wallerstein)

• Subdezvoltarea unor societăţi poate fi explicată în funcţie şi de factori istorici: perioada de
colonizare; societăţile colonizate nu se pot dezvolta tocmai datorită dependenţei economice
faţă de vechile lor metropole, dezvoltarea acestora fiind limitată de statutul de satelit fiind
condamnate la o perpetuă dezvoltare a subdezvoltării. (Bogdan Voicu)
• În anii 60, „ teoria modernizării” a devenit un component cheie al paradigmei dezvoltării
sociale. In anii 70 însă, datorită eşecului celor mai multor ţări nou eliberate au eşuat să intre
într-un proces de dezvoltare prin modernizare, teoria modernizării a devenit aspru criticată,
mai ales în „teoria dependenţei”. Immanuel Wallerstein a lansat, pe această linie, „teoria
sistemului mondial” (The Modern World-System): centrul (ţările capitaliste bogate), periferia
şi semi-periferia. Teoriile marxiste au avut o influenţă enormă asupra sociologiei dezvoltării,
mai ales asupra analizei statului colonial şi post-colonial (P.T.Robbins în Forsyth, 2005).

În contextul adâncirii principiilor democratice, se promovează în ultimii ani „dezvoltarea

participativă”: cum populaţia care este subiectul dezvoltării sociale participă la proiectarea şi
evaluarea programelor de dezvoltare socială.

dezvoltarea însemnă schimbare socială progresivă al cărei scop este îmbunătăţirea calităţii
vieţii
• În general sociologia abordează s.s. la 2 niveluri distincte:

a) s. macrosocială a societăţii făcându-se referire la creştere, evoluţie, dezvoltare, progres,

regres
b) s. microsocială a anumitor subsisteme sau componente ale societăţii.

• Cercetarea s.s. se concentrează şi pe detectarea factorilor care generează s.s.

• Factorii pot fi endogeni şi exogeni
• S. endogene pot fi evolutive sau reproductive (se menţine cadrul structural al
sistemului dar se introduc variaţii în funcţionarea sa efectivă).
• Cele mai multe s.s. sunt în acelaşi timp endogene şi exogene.

Revoluţia ca factor generatori de schimbare socială:

Revoluţia este utilizată în trei sensuri relativ distincte.

1. Sensul uzual este cel de schimbare politică, de regulă printr-o răsturnare violentă, care
deschide o schimbare structurală a întregii societăţi. Este consacrat pentru „revoluţia franceză”,
„revoluţia rusă din 1917”, „revoluţia română din 1989”.
2. Diseminarea unor inovaţii ştiinţifice/ tehnice care au generat schimbări profunde în viaţa
socială: descoperirea focului, descoperirea tiparului; sau, mai nou, cu referire la utilizarea practică
masivă a ştiinţei şi inovaţiei tehnologice: revoluţia ştiinţifică şi tehnică.
3. In sociologia marxistă, conceptul de revoluţie desemnează un proces mai larg:
schimbarea structurală profundă a unei societăţi, prin trecerea de la un tip de organizare socială la
un altul. De exemplu, transformarea societăţii feudale într-o societate de tip capitalist sau
transformarea societăţii capitaliste într-o societate de tip comunist. In acest sens, revoluţia se

4
defineşte prin schimbări globale pe termen relativ lung, chiar dacă nu au fost iniţiate de o
răsturnare politică.

Cătălin Zamfir – Dezvoltarea socială şi schimbarea socială. Câteva elemente teoretice1

Schimbarea socială este un termen des utilizat în sociologie, care se referă relativ
nestructurat şi lax la orice modificare în viaţa socială, mai profundă sau mai superficială, globală
sau sectorială.
Datorită aplicării sale la o mulţime foarte variată de fenomene, este de înţeles că nu se
califica pentru a desemna schimbările structurale profunde în care s-au angajat ţările socialiste.
Evoluţie: o schimbare organică, profundă, „din aproape în aproape”, prin cumulări treptate,
dirijată de legi generale. Ea are un puternic caracter spontan, neproiectat de către actorii sociali,
rezultat al unor perfecţionări continue. Datorită acestui caracter spontan, neplanificat, desfăşurat
pe perioade lungi de timp, prin acumulări treptate în masa sistemului, conceptul de evoluţie nu se
califica nici el.
Dezvoltarea socială reprezintă un proces în care un sistem social îşi amplifică potenţele
structurii sale, fără a antrena însă schimbări structurale propriu-zise: dezvoltarea economică a unei
ţări, dezvoltarea societăţii capitaliste etc. Evident, nici acest concept nu era potrivit, neimplicând
schimbări radicale de structură.

Conceptul de dezvoltare socială include două componente structurale:

a. O stare-obiectiv pusă de realizat de către o comunitate (actor social).
b. Un set de acţiuni desfăşurate în timp pentru realizarea respectivului obiectiv:
strategii, planuri, programe.

Pentru a avea de a face cu un proces de dezvoltare socială, existenţa unui obiectiv nu este
suficientă. Sunt situaţii în care un obiectiv nu se află în centrul unui proces de dezvoltare socială:
• Obiectivul, deşi dezirabil, nu este pus ca ceva care poate/ trebuie să fie realizat printr-o
acţiune socială. Există „idealuri”, „năzuinţe”, dar actorul social cum ar putea acţiona pentru
realizarea acestuia. El este considerat ca dezirabil, dar într-o manieră pasivă.
• Este realizabil printr-o acţiune punctuală (o lovitură de stat) sau prin introducerea unui
sistem/ instituţii/ legi. Societăţile au creat un complex instituţional care soluţionează unele
obiective: armata, poliţia, sistemul sanitar sau educaţional. Instituţiile odată constituite,
chiar dacă în momente de criză se pot modifica/ perfecţiona, nu reprezintă un proces de
dezvoltare socială.
• Schimbarea socială se realizează printr-un proces continuu de perfecţionare, „din aproape
în aproape”, neplanificat printr-o strategie. Societatea s-a transformat continuu printr-un
proces „spontan”, soluţionând „pas cu pas” problemele punctuale nou apărute; acumularea
acestor schimbări produce schimbări neplanificate. Acest proces spontan neplanificat nu
reprezintă o dezvoltare socială aşa cum este aici definită. Este deci necesar să facem o
distincţie între un proces spontan de dezvoltare socială şi un proces planificat, controlat de
dezvoltare.

Geneza paradigmei dezvoltării sociale

Paradoxal, orientarea spre dezvoltare socială nu a apărut în ţările şi segmentele acestora
plasate la vârful evoluţiei – în ţările cele mai dezvoltate, aflate într-un proces de perfecţionare sau
în comunităţile prospere –, ci în ţările confruntate cu situaţii de criză ale dezvoltării. Societăţile
capitaliste dezvoltate au cunoscut un proces rapid de dezvoltare, dar neplanificat, centrat pe
soluţionarea problemei ca problemă.

• Dezvoltarea socială comunitară

• Dezvoltarea organizaţiilor (OD – organizational development)
• Community Based Development Organization - CBDO
• Revoluţia administraţiei : dezvoltarea prin programe/ proiecte FRDS
1
Suport de curs „Probleme sociale şi strategii ale dezvoltării sociale” 2005-06, Masterul de „Management strategic şi dezvoltare socială”.

5
 Dezvoltarea socială se referă la orientarea unei comunităţi/ instituţii spre realizarea
unei stări dezirabile, puse ca obiectiv de realizat printr-un proces planificat în timp, prin-un
set de acţiuni conjugate.

„Dezvoltarea poate fi privită ca un proces de extindere a libertăţilor reale de care se bucură

oamenii (...) Dezvoltarea necesită îndepărtarea surselor majore care duc la privaţiuni de libertate:
sărăcia în aceiaşi măsură cu tirania, numărul redus de oportunităţi economice dar şi privaţiunea
socială sistematică, neglijarea facilităţilor publice, precum şi intoleranţa sau supra-implicarea
guvernelor represive” (Sen, 2004:19)

Lectură obligatorie2:
Definirea dezvoltării sociale este extrem de ambiguă, datorita varietatii sen-
surilor si contextelor în care aceasta este folosita. O definitie sintetica este cea
propusa de James Midgley, autorul unui studiu teoretic asupra dezvoltarii sociale,
realizat din perspectiva politicilor sociale: dezvoltarea sociala reprezinta "un proces de
schimbare sociala planificata, destinata sa promoveze bunastarea populatiei ca întreg,
printr-un proces de transformare economica si sociala complex" (Midgley, 1995, p.
25). Definitia poate fi precizata suplimentar, specificând faptul ca transformarea
sociala în cauza vizeaza si asigurarea suveranitatii si stabilitatii politice.
Sa remarcam mai întâi ca dezvoltarea cunoaste valente conceptuale distincte în
ramuri diferite ale stiintei. Economia trateaza în mod traditional dezvoltarea ca fiind
echivalenta cu progresul material, cu cresterea economica, cu acumularea de bunuri
si tehnologie, reflectata în cresterea avutiei pe cap de locuitor. Sociologia privea pâna
la mijlocul secolului dezvoltarea sociala ca pe o schimbare sociala în sens evolutionist,
prin similitudine cu dezvoltarea speciilor sugerata de Darwin. Psihologia analizeaza
prin dezvoltare procesul de însusire a capacitatilor intelectuale, de dezvoltare si de
structurare a personalitatii. În fine, stiinta politica priveste uneori dezvoltarea ca fiind
evolutia modurilor de structurare a relatiilor de putere într-o societate, de la colec-
tivitati în care functiile politice nu sunt specializate catre societati ierarhice, autocrate,
si mai apoi catre democratii. James Midgley (1995) noteaza faptul ca uneori, mai ales
în cadrul agentiilor internationale ce actioneaza în tarile lumii a treia, prin dezvoltare
sociala este înteleasa dezvoltarea serviciilor sociale, ca actiune distincta de dezvoltare
economica.
Sensul modern al dezvoltarii sociale cauta sa integreze contributiile aduse de
sociologie, economie si stiinta politica. De aici dificultatile de definire sintetica, dar si
posibilitatea precizarii caracteristicilor dezvoltarii sociale: Dezvoltarea sociala
este strict legata de dezvoltarea economica, fiind conditionata si
conditionând progresul material. Dezvoltarea sociala implica un proces, o
schimbare pozitiva continua, al carei obiectiv general ramâne promovarea
bunastarii sociale.
Dezvoltarea sociala presupune planificarea atenta, rationala, a obiectivelor pe
termen mediu si lung ale evolutiei societatii. Planificarea nu presupune neaparat o
conceptie interventionista directa a autoritatii publice, statul sau guvernele locale
putând utiliza, de pilda, stimulente indirecte (precum cele fiscale) pentru a promova
proiectele de dezvoltare.

Populatia este privita ca întreg, dezvoltarea sociala afectându-i pe toti membrii

unei societati, iar obiectivele ei sunt sustinute de valori sociale (credinte si ideologii),

2
Extras din articolul „Dezvoltare Socială”, autor Bogdan Voicu, în Luana Pop (coord.) „Dicţionar de Politici sociale”, Ed. Expert, Bucureşti, 2002.

6
ca si de modul de structurare a relatiilor sociale. În fine, o ultima caracteristica a
dezvoltarii sociale, ca proiect integrativ orientativ pentru evolutia viitoare a societatii,
este cea a dependentei strategiilor actuale de efectele lor pe termen lung.
Dezvoltarea trebuie sa fie una sustinuta, cu alte cuvinte, trebuie ca generatiile actuale
sa lase generatiilor viitoare „cel puţin la fel de multe oportunităţi ca în prezent dacă nu
chiar mai multe”
În ultimele doua decenii ale secolului XX, Natiunile Unite au impus conceptul de
dezvoltare umana, reprezentând "un proces de largire a optiunilor individuale",
dintre care "cele mai critice sunt trairea unei vieti lungi si sanatoase, a fi educat si a
avea acces la resursele necesare pentru un standard de viata decent". Se adauga
câteva optiuni suplimentare, precum libertatea politica, garantarea drepturilor omului
si respectul persoanei (UNDP, 1990). Sub impactul abordarilor ecologiste în anii '90 a
început sa se discute despre necesitatea realizarii unei dezvoltari sustinute, care sa
garanteze si pentru generatiile viitoare accesul la cel putin tot atâtea sanse de viata si
crestere ca si cele de care dispun generatiile actuale.
Daca dezvoltarea sociala este, de regula, definita procesual, ca o creste-
re/îmbunatatire, exista si abordari care o definesc ca stare finala a proceselor de
dezvoltare. Sensul este în acest caz de obiectiv permanent al politicilor de dezvoltare,
al evolutiei umane. O astfel de optiune îngusteaza aria de cuprindere a conceptului.
Prin contrast, definirea procesuala nu poate face abstractie de tinta finala a
transformarii sociale modelate, înglobând astfel si aspectele stationare ale termenului.

DOCTRINE ALE DEZVOLTARII:

Anii '50-'60 au adus în prim-plan dezbaterile despre natura dezvoltarii si modul

de realizare a acesteia. Explicatiile asupra dezvoltarii si cresterii s-au împletit cu
propunerea de proiecte de dezvoltare si combatere a subdezvoltarii, pe care le-au
fundamentat. Principalele conceptii asupra dezvoltarii s-au structurat, astfel, ca
doctrine ce au organizat modul de elaborare a deciziilor luate de statele nationale si
de organizatiile internationale în ce priveste evoluţia dorită a societăţilor umane.
Dezvoltarea ca modernizare este doctrina cea mai des invocată pn una din
multiplele sale forme. Sociologia, economia si stiinta politica au adus conceptii
distincte asupra modernizarii, care au tins apoi sa se sustina reciproc, într-o
perspectiva relativ unitara asupra procesului.
Dintre numeroasele argumente economice privind procesul modernizarii, cel
mai cunoscut este cel al lui Rostow (1960). Acesta a propus un model evolutionist al
cresterii, în care societatile progreseaza de la organizarea lor traditionala pâna ating
maturitatea. Transformarea colectivitatilor presupune sase etape: societatea
traditionala, aparitia preconditiilor cresterii, desprinderea (take-off), drumul spre matu-
ritate, societatea de consum si societatea postconsumerista, aceasta din urma nefiind
însa caracterizata în explicatia lui Rostow. Societatile traditionale se caracterizeaza,
pentru Rostow, prin limitarea productiei datorata organizarii lor pe bazele "stiintei si
tehnologiei prenewtoniene si pe atitudinile prenewtoniene fata de lumea materiala" (p.
4). Cu alte cuvinte, în lipsa cunoasterii legilor generale ale naturii, indivizii nu o puteau
controla si acceptau sau promovau valori de tip fatalist. Societatile traditionale erau
predominant agrare, conservatoare (adverse la inovare), iar puterea apartinea marilor
proprietari de pamânturi. Desi statice, societatile traditionale cunosc cresteri ale
productiei, însa limitarea productivitatii face ca nivelul de productie per capita sa fie
plafonat superior. Preconditiile cresterii sunt constituite de transformarile aduse de
descoperirile stiintifice asupra agriculturii si mai ales industriei, dar si de expansiunea
laterala a pietelor mondiale si a competitiei internationale pentru ele. Manufacturile se
dezvolta, pietele se maresc, comertul ia amploare si stimuleaza dezvoltarea, cresc
investitiile publice si private mai ales în transporturi si comunicatii, apar bancile si alte
societati financiare pentru mobilizarea capitalului financiar. Aceste premise ale dezvol-
tarii au aparut în secolele trecute în societatile vestice, la momente diferite de timp, si
au continuat sa se manifeste rând pe rând si în celelalte tari. Unele societati se afla

7
abia astazi în acest stagiu "al tranzitiei", favorizate de influentele externe din partea
tarilor avansate, atât la nivelul modurilor de productie, dar si la cel al "ideilor si
sentimentelor" (p. 5). Educatia reprezinta si ea o premisa ce favorizeaza
desprinderea/decolarea, etapa în care rezistenta la schimbare a vechilor structuri este
în fine învinsa, dezvoltarea tehnologica si dominanta industriei tind sa se generalizeze.
Este momentul emergentei unei noi puteri politice, capabile sa accepte si sa conduca
societatea pe drumul modernizarii. Stagiul desprinderii, durând aproximativ 20 de ani,
este urmat de cel al drumului catre maturitate, un lung interval de crestere economica
si dezvoltare tehnologica. În cei 40 de ani ai stagiului se produce integrarea deplina în
economia mondiala, exportul începe sa devina dominant, bunurile cândva importate
fiind acum produse acasa.
Societatea de consum presupune o noua transformare reflectata în predomi-
nanta serviciilor si a consumului de masa, datorita impactului progresului tehnologic
ce permite producţia de serie şi o productivitate ridicată a muncii. Ca majoritatea
abordărilor economice din secolul XX, si cea lui Rostow propune o viziune evolutionista
asupra dezvoltarii, cauzele acesteia fiind identificate la nivelul progresului tehnologic
(care permite cresterea productivitatii muncii) si al extinderii pietelor de desfacere si
aprovizionare. Dezvoltarea este o caracteristica a natiunilor sub impactul competitiei
internationale. Rostow nu neglijeaza rolul culturii, lungimea stagiilor desprinderii si
maturizarii fiind justificata prin timpul necesar difuziunii inovatiilor si valorilor favora-
bile modernizarii. Explicatia ramâne însa una în care determinismul economic
primeaza, iar doctrina sugerata este cea a unor politici de accentuare a industrializarii,
de rationalizare a modurilor de productie din agricultura, de stimulare a progresului
tehnologic si de investire în educatie si infrastructura.
Sociologia a propus o alternativa culturalista a modernizarii, dar mai ales una a
simultaneitatii si determinarii reciproce între modernitatea economica si cea culturala.
Max Weber (1922) a argumentat asupra relatiei strânse dintre economic si social,
mergând pâna la a sugera un determinism de natura culturala, lucrarea sa asupra
influentei valorilor culturii protestante asupra dezvoltarii modului de productie
capitalist (1920) fiind un exemplu clasic în acest sens. Talcott Parsons (1951, 1964,
1958) a notat existenta unor diferente socio-culturale între societati, care se reflecta
în gradul lor de dezvoltare economica: în tarile dezvoltate, normele dobândirii,
universalismului si specificitatii sunt dominante, în timp ce în cele subdezvoltate
predomina normele ereditatii, particularismului si ambiguitatii. Cu alte cuvinte,
societatile dezvoltate economic sunt societati deschise, în care oricine poate concura
pentru orice pozitie, în functie de capacitatile sale, iar relatiile sociale sunt specifice. În
contrast, în tarile subdezvoltate, relatiile sociale au o natura difuza (de exemplu, nu
exista relatii pur economice, acestea fiind înalt personalizate prin îmbinarea cu relatii
de rudenie, prietenie etc.), statusurile sociale sunt predeterminate prin ereditate,
mobilitatea sociala fiind redusa.
Omul modern, arata Inkeles (1996, 1974), este în primul rând deschis la
schimbare, preferând adeseori cai noi de a face lucrurile. Aceasta presupune si o
tendinta de acceptare a riscului. Modernitatea implica cresterea independentei fata de
autoritatea traditiei. Noile drumuri sunt alese "rational", prin apelul la o autoritate
aleasa (lideri politici sau sindicali) sau la una epistemica. Credinta în eficacitatea
stiintei si a medicinii implica respingerea fatalismului si abandonului ca strategii de
viata. Investirea în educatie se impune ca obiectiv major al oamenilor moderni.
Consumul cultural, dorinta de a fi informat se înscriu pe aceeasi dimensiune.
Planificarea joaca si ea un rol important în strategia generala de succes. În fine, omul
modern este unul activ, responsabil, caracterizat de un nivel ridicat al participarii la
viata sociala si politica. Societatile moderne se caracterizeaza mai degraba prin
culturi politice participative
Traditionalismul, în schimb, este caracterizat prin culturi politice parohiale sau
dependente. Indivizii preferă „căile bătute” , modurile obişnuite de a face lucurrile.
Tradiţionalistul este mai puşin dispus la asumarea riscului si prefera autoritatea

8
bisericii si cea a statusului mostenit. Lipseste interesul pentru planificare si
rationalizare. Birocratia este putin dezvoltata
Pentru Inglehart (1997, p. 27), traditionalismul a aparut ca o necesitate legata
de aparitia statului. Aceasta a descurajat mobilitatea sociala, impunând accentuarea
cutumelor si obiceiurilor, a obligatiilor fata de comunitate si a normelor religioase
puternice. O data cu acumularea economica, inovatia si individualismul au început sa
primeze în fata regulilor traditionale ale respectului ierarhic si a obligatiilor comunitar-
religioase. Siguranta unei vieti predestinate a disparut o data cu secularizarea
normelor sociale, indivizii începând sa fie expusi incertitudinii axiologice.
În fapt, asa cum arata Giddens, "modernitatea este o cultura a riscului" (1991, p. 3).
Ea reprezinta o "ordine posttraditionala", dar nu una în care "siguranta traditiilor si
obiceiurilor a fost înlocuita cu certitudinea cunoasterii rationale".
Analizând determinantii modernizarii, Inkeles (1996, p. 575) observa ca mo-
dernitatea culturala apare ca o consecinta a socializarii individului. Pe de o parte, este
socializarea primara, cu accent pe educatie. Cu cât indivizii sunt mai instruiti, observa
Inkeles, cu atât ei sunt mai predispusi catre modernism. Însa "nu cunostintele învatate
în scoala, ci orientarea generala [...], modul de organizare [...] însusit" sunt cele ce
determina orientarile moderniste. Pe de alta parte, o influenta importanta o are si
socializarea târzie: angajarea în întreprinderi moderne este strâns corelata cu
modernitatea individuala. Cu alte cuvinte, socializarea primara si mediul în care
individul evolueaza îsi pun amprenta pe orientarea sa traditionalista sau modernista.
Modernitatea culturala presupune asadar acceptarea riscului si tendinta catre
inovare, rationalizarea activitatilor, investitia în educatie si încrederea în posibilitatea
stiintei si tehnicii de a controla natura. Adica exact unele dintre preconditiile
dezvoltarii economice, asa cum este aceasta sugerata de economisti precum Rostow.
Pe de alta parte, modernizarera economica, industrializarea constituie determinanti
pentru modernizarea culturala. Stiintele politice au insistat, la rândul lor, asupra demo-
cratizarii ca parte a procesului de modernizare, de rationalizare a deciziei politice.
Sintetizând, modernizarea reprezinta un proces de industrializare, rationalizare si
planificare, urbanizare, nuclearizare a familiei, deschidere la nou si inovare,
democratizare si, nu în ultimul rând, accentuare a importantei educatiei.
Modernizarea, ca explicatie procesuala a dezvoltarii, a fost elaborata pornind de la
exemplul concret al tarilor vestice. Ulterior, explicatia a fost universalizata prin
generalizarile permise de observarea tarilor subdezvoltate, datele empirice aratând ca
acestea urmeaza patternuri asemanatoare de evoluţie.
Doctrinele care imagineaza dezvoltarea ca modernizare variaza însa de la
cultura la cultura. Optiunea pozitivista, care a dominat prima parte a secolului XX,
imagina un singur mod de a produce modernizarea, si anume cel specific societatilor
vestice. Adeptii explicatiilor culturaliste asupra cresterii economice (în linia deschisa
de Max Weber) au sugerat ca societati diferite pot urma patternuri de dezvoltare dife-
rite chiar si pentru a atinge un obiectiv comun. Dupa cum nota Samuel Huntington,
strategii aplicate cu succes în unele tari nu au dat rezultate similare în altele, chiar
daca aparent acestea prezentau acelasi nivel de dezvoltare economica si politica.
Aceasta sugereaza mai degraba existenta unor culturi ale dezvoltarii (Huntington,
1987), care impun modelarea strategiilor generale de modernizare a societatii în
functie de specificul cultural local
Modernizarea nu a atins simultan toate societatile. În anii razboiului rece a de-
venit populara o sintagma ce defineste tarile care nu au început sau au esuat în
tranzitia catre modernitate drept lumea a treia, o "lume" caracterizata prin înapoiere
tehnologica, economii predominant agrare, traditionalism cultural, analfabetism si
niveluri ridicate ale mortalitatii infantile.
Subdezvoltarea constituie caracteristica comuna a societatilor astfel etichetate,
în contrast cu tarile avansate, divizate în a doua parte a secolului XX în cele doua mari
blocuri ideologice: cel capitalist si cel bolsevic.
Teoriile dependentei au aparut ca alternativa la cele ale dezvoltarii ca proces
de modernizare si industrializare, speculând mai ales incapacitatea acestora de a

9
explica dezvoltarea diferentiata a tarilor avansate si a celor subdezvoltate. Sursele
teoriilor dependentei au fost constituite de analizele empirice asupra tarilor din
America Latina, dar si de teoria marxist-leninista a imperialismului.
Daca teoriile modernizarii cautau cauzele nedezvoltarii în caracteristicile interne ale
societatilor, teoriile dependentei muta accentul pe relatiile dintre state, ca si pe
neadecvarea interna a modelului modernizarii pentru tarile lumii a treia, dat fiind ca
istoria acestora a cunoscut o etapa straina civilizatiei vestice: colonizarea.
În 1950, preluând un argument specific teoriilor modernizarii, ECLA (Comisia
Economica a ONU pentru America Latina) critica modul de structurare a diviziunii
internationale a muncii, care facea din tarile lumii a treia simpli furnizori de materii
prime pentru marile centre economice ale lumii. Acestea prelucrau materia prima si
desfaceau o parte din productie în tarile slab dezvoltate, într-un schimb inegal ce
adâncea treptat decalajele de dezvoltare la nivel international. ECLA a propus o
strategie de dezvoltare a tarilor latino-americane axata pe reducerea importurilor de
materiale prelucrate, prin înlocuirea acestora cu productia proprie, stimulând astfel
industrializarea.
Guvernele urmau sa joace un rol activ, intervenind pentru a reglementa comer-
tul exterior si dirijând catre investitiile în tehnologie profitul obtinut din vânzarea
materiilor prime (Prebisch, 1950). Instabilitatea politica a tarilor latino-americane, dar
si concurenta tarilor dezvoltate au facut ca proiectul ECLA sa esueze, desi a avut
rezultate notabile în anii '60, îndeosebi în Mexic si Brazilia.

Analizând situatia din America Latina, Andre Gunder Frank (1966) observa ca
subdezvoltarea îsi gaseste radacinile în istoria fiecarei societati, în faptul ca unele
societati - în special fostele colonii - nu se pot dezvolta independent datorita
dependentei economice si financiare fata de vechile lor metropole. Acestea le-au
modelat în trecut structura economica, transformându-le în tari furnizoare de materii
prime desfacute exclusiv pe piata pusa la dispozitie de metropola, în timp ce im-
porturile de produse finite se realizau doar de la furnizorii din tara colonizatoare. Chiar
si dupa obtinerea independentei si suveranitatii politice, dependenta de metropola s-a
perpetuat, datorita situatiei monopoliste existente atât pe pietele de desfacere, cât si
în ce priveste importul.
Frank construieste o teorie a dependentei, elaborata în jurul ipotezei ca, "în
contrast cu dezvoltarea metropolelor care nu sunt sateliti ai nimanui, dezvoltarea
satelitilor este limitata de statutul lor de sateliti" (1966, p. 23). Fundamentele teoriei
sunt de natura empirica si provin îndeosebi din exemplul sud-american. Tarile-satelit
provin în general din foste colonii sau posesiuni ale metropolelor, dar nu numai. Ele
sunt inferioare din punct de vedere al productivitatii economice, al acumularii de
capital si al tehnologiei, fiind constrânse la o perpetua "dezvoltare a subdezvoltarii",
prin migrarea continua a resurselor umane si a capitalului financiar catre tarile
dezvoltate. Inegalitatile de control asupra resurselor si predominanta relatiilor feudale
întregesc tabloul. În aceste conditii, economiile lor predominant agrare nu se pot
industrializa, neavând cum sustine dezvoltarea sociala. Productia lor este constituita
de materii prime exportate apoi în metropolele europene în schimbul produselor
prelucrate industrial. "Satelitii cunosc o dezvoltare economica cu atât mai puternica, în
special dezvoltarea industriala capitalista clasica, cu cât legatura lor cu metropola este
mai slaba" (p. 24). Legatura mai slaba presupune o libertate mai mare în selectia
pietelor si în acumularea de capital, posibilitatea reinvestirii profiturilor permitând
dezvoltarea manufacturiera si industrializarea. Astfel, tarile din America Latina au
reusit cresteri importante mai ales atunci când metropolele lor europene s-au aflat în
criza: în timpul recesiunii spaniole din secolul XVII, al razboaielor napoleoniene, al
recesiunii din anii '30 si al celor doua razboaie mondiale.

Frank sesizeaza (oarecum discutabil) ca regiunile neintegrate în comertul

mondial, care nu au fost sateliti ai nimanui (precum Japonia restauratiei Meiji), sunt
cele care au reusit sa se dezvolte si sa avanseze tehnologic la niveluri similare cu cele

10
ale Europei Vestice. Declinul ratelor de dezvoltare din America Latina ofera un
argument suplimentar pentru a doua ipoteza, sugerând ca refacerea legaturilor cu
metropola - slabite provizoriu de criza acesteia - face ca dezvoltarea sa nu mai fie la
fel de rapida sau chiar sa înceteze sub impactul concurentei. În fine, "în prezent,
regiunile cele mai subdezvoltate si mai apropiate de feudalism sunt cele care au avut
legaturile cele mai puternice cu metropolele lor în trecut" (p. 27). Pentru acestea, în-
treaga piata de desfacere a fost asigurata automat, iar deprinderile de a identifica alte
piete nu s-au mai dezvoltat sau materiile prime în cauza nu erau cautate pe alte piete.
Theotonio Dos Santos (1971) este cel ce a sistematizat teoria dependentei,
observând ca dependenta coloniilor si a tarilor-satelit de fosta metropola este una
tripla: economica (industriala), financiara si tehnologica, insistând pe acest al treilea
aspect, pentru a argumenta asupra noilor forme de dependenta.
Alaturi de analizele fostelor colonii, o a doua sursa pentru teoriile dependentei este
constituita de argumentul asupra imperialismului ca ultim stagiu al relatiilor de
productie capitaliste sugerat de Marx si dezvoltat cu precadere de Lenin. Marx a notat
ca, în stadiile sale târzii, capitalismul presupune concentrarea capitalului si a
productiei, piata începând sa fie dominata de monopoluri, de trusturi, înglobând atât
diviziuni productive, cât si companii financiar-bancare. Aceste corporatii extrem de
puternice tind a fi concentrate în mâinile clasei bogate (din tarile avansate), care
începe sa exploateze din ce în ce mai puternic clasa saraca. În mod similar, teoria
dependentei imagineaza dependenta tarilor subdezvoltate si în curs de dezvoltare
(tarile periferice) fata de cele dezvoltate centrul).
Asa cum noteaza Cardoso (1972), dependenta periferiei fata de centru se reali-
zeaza cu ajutorul burgheziei din tarile periferice, cea care intermediaza întregul
comert exterior, profitând de pe urma acestuia. În interiorul tarilor-satelit apare astfel
o a doua relatie de dependenta, cea a saracilor fata de bogati, inegalitatea dintre cele
doua grupuri crescând o data cu decalajul de dezvoltare dintre tarile-metropola si cele
periferice. Dupa cum sesizase si Frank (1966), inegalitatea interna ridicata determina
si este cauzata de subdezvoltare. Apare astfel un cerc al dublei dependente, care face
ca iesirea din starea de subdezvolare sa fie extrem de dificila.

Modelul mai rafinat al lui Cardoso indica, asa cum observa Alvin So (1990), o
noua orientare aparuta în anii '70 în teoriile dependentei. Aceasta începe sa acorde
atentie si efectelor colonialismului asupra modului de organizare interna si asupra
structurii sociale a fostelor colonii. Guillermo O’Donell (1978) noteaza, de exemplu, ca
statele sud-americane au devenit niste societati dominate autoritar de elite
birocratice, excluziunea politica si economica a maselor constituind regula.
Immanuel Wallerstein (1974) propune si el o abordare interesanta a explica-
tiei dezvoltarii prin intermediul teoriilor dependentei. Pornind de la existenta unui
sistem mondial global, bazat pe relatii de schimb capitaliste, Wallerstein remarca
trimodalidatea acestui sistem: alaturi de statele-centru si de cele periferice, el mai
semnaleaza existenta unor state semiperiferice, absolut necesare pentru a asigura
echilibrul sistemului. Necesitatea existentei statelor semiperiferice deriva din ratiuni
politice (opereaza ca o "clasa de mijloc", reducând posibilele tensiuni si polarizarea
între statele bogate si cele sarace), dar mai ales economice (mutarea tehnologiilor mai
vechi în statele semiperiferice permite mentinerea tehnologiilor de vârf în tarile cen-
trale, astfel ca productivitatea muncii sa fie ridicata, permitând existenta unor salarii
ridicate si evitarea crizelor politice interne si a recesiunii). Pentru Wallerstein, fara
schimb inegal progresul nu poate fi posibil, nefiind posibila extinderea diviziunii muncii
si obtinerea de profit (2000, p. 239).
Tarile semiperiferice depind de tarile centrale si pot juca rol dominant în relatia
cu tarile periferice. Spre deosebire de tarile centrale, în care cu cât balanta comerciala
e mai echilibrata, cu atât ele cresc mai mult, în tarile semiperiferice, indiferent de
balanta comerciala, comertul extern nu permite dezvoltarea. Calea cea mai buna de a
creste profitul marginal este aceea de a cuceri piata interna pentru produsele interne,

11
de unde necesitatea politizarii deciziei economice si a interventiei statale, mai ales la
momentul trecerii din starea de stat semiperific catre cea de stat central.
Desi explicarea dezvoltarii prin intermediul teoriilor dependentei au vizat mai
ales exemplul concret al Americii Latine, studii influente au fost produse si pentru
Africa (vezi Amin, 1972), India (de exemplu, Baran, 1957) si Asia de Sud-Est (vezi, de
exemplu, Gold, 1986).
Diferenta care separa teoriile dependentei de cele ale modernizarii în explicarea
dezvoltarii consta în localizarea cauzelor subdezvoltarii ca fiind externe, în primul caz,
si interne, în cel de-al doilea.

Implicatia doctrinara este imediata: doctrinele dependentei sustin protectio-

nismul, în timp ce cele ale modernizarii încurajeaza liberul schimb ca agent al
difuziunii inovatiilor. Pentru adeptii doctrinei dependentei, dezvoltarea depinde de
interventia puternica a statului, numai astfel putând fi depasit obstacolul relatiei
monopoliste dintre metropole si tarile periferice.
Obtinerea independentei politice si economice, diminuarea legaturilor cu fostele
metropole, asigurarea eliminarii inegalitatilor interne în controlul resurselor constituie
conditii sine qua non ale dezvoltarii.
Teoria dependentei cunoaste o extensie în planul inegalitatilor sat-oras. Asa
cum remarca Frank (1966), orasul are o pozitie dominanta în relatia sa cu satul, fiind
mai potent financiar si mai dezvoltat economic.
Asa cum arata teoria industrializarii, orasul are rolul de a integra populatia în
economia moderna, actionând ca un magnet în atragerea de forta de munca si capital.
Riscul este cel al exacerbarii discrepantelor locale între ariile urbane si cele rurale
aflate într-o relatie tip metropola-satelit care poate genera subdezvoltarea zonelor
rurale periferice. O atenta politica de dezvoltare regionala poate preveni si corecta un
astfel de risc.
Atât teoriile modernizarii, cât si cele ale dependentei se concentreaza asupra
dezvoltarii statelor natiune, în timp ce teoria sistemului mondial muta accentul pe
relatiile dintre state si pe dezvoltarea globala a întregii umanitati, evolutia fiecarui stat
fiind tratata ca element secundar al evolutiei sistemului mondial. Teoriile dependentei
si cea a sistemului mondial sunt percepute în general ca explicatii pesimiste ale
dezvoltarii, care lasa putine sanse de crestere pentru tarile periferice sau
semiperiferice. În schimb, explicatia modernizarii este considerata a fi versiunea
optimista a dezvoltarii statelor natiune.
Toate cele trei explicatii trateaza statul-natiune ca actor-cheie în procesul de
dezvoltare, considerând interventionismul statal ca de la sine înteles, reflectând
spiritul epocii în care s-au nascut. Anii '50-'60 au marcat respingerea liberalismului
economic si larga popularizare a economiei politice keynesiene. Statul era privit ca
actor economic activ, a carui interventie era menita sa rezolve imperfectiunile pietei si
sa reglementeze redistribuirea. Bunastarea sociala era acceptata ca obiectiv general
al dezvoltarii, iar statul era obligat sa intervina în reglementarea si furnizarea
serviciilor de bunastare.

Evolutia era fireasca, marcând, asa cum sugereaza Polanyi (1944, 1957), o
transformare a modurilor de schimb: daca dominatia trocului si darului fusese înlocuita
cu schimbul comercial si salariul (si el expresie a schimbului de pe piata muncii), era
acum rândul redistribuirii sa devina una dintre manifestarile esentiale ale schimbului
ce determina solidaritatea colectivitatilor. Redistribuirea functioneaza ca mod de
asigurare a indivizilor în fata riscului, prevenind crizele sociale si instabilitatea politica.
Astfel, asigurarea functionarii eficiente a sistemului de securitate sociala
constituie o conditie a ordinii sociale si a cresterii economice. Este motivul pentru care
unii autori considera dezvoltarea sociala ca o doctrina a integrarii politicilor sociale si
economice, în care ambele tipuri de programe sa fie considerate ca parteneri egali.
Midgley (1995) argumenteaza în favoarea acestei perspective, subliniind sprijinul
reciproc dintre cele doua sectoare, dar si faptul ca istoria ideii de dezvoltare sociala

12
este legata de crearea si extinderea serviciilor sociale în fostele colonii ale statelor
europene. Dezvoltarea sociala este astfel menita sa asigure furnizarea nevoilor de
baza pentru toti indivizii, strategiile dominante fiind planificarea si interventia statului.
Sfârsitul anilor '70 a marcat ascensiunea teoriilor neoliberale.
Interventia statala nu putuse preveni recesiunea si problemele generate de criza
petrolului. Somajul în crestere punea în mare dificultate bugetele publice, fortate sa se
preocupe de crearea de locuri de munca si de furnizarea de ajutoare sociale.
Interventia statului a fost supusa criticilor noii drepte, fiind privita nu ca o rezolvare a
imperfectiunilor pietei, ci ca generatoare de astfel de imperfectiuni. Monetarismul a
câstigat teren, sugerând ca interventia statului trebuie sa fie cât mai redusa si sa
utilizeze predominant pârghii financiare - în primul rând, controlul masei monetare.
Filosofia ajustarii structurale promovata de Banca Mondiala si FMI are si ea la baza
principii neoliberale. Cele doua institutii, cu un rol important în dezvoltarea sociala
contemporana, conditioneaza acordarea de credite pentru tarile lumii a treia sau
pentru cele în curs de dezvoltare de preocuparea acestora pentru industrializare,
deschiderea pentru liber schimb si reducerea cheltuielilor guvernamentale.
Dupa 1990, Banca Mondiala a adaugat o preocupare pentru combaterea
saraciei, îndeosebi prin promovarea utilizarii fortei de munca, principalul capital al
celor saraci, dar si prin furnizarea unor servicii de baza pentru acestia, cum sunt
educatia, îngrijirea medicala si asigurarea hranei. Se adauga preocuparea recenta de
sustinere a unei "bune guvernari", prin promovarea democratiei liberale.

Anul 2000 marcheaza o regândire a politicilor de ajustare structurala promovate

de FMI si Banca Mondiala, discutiile purtate între cele doua agentii aducând în prim-
plan propunerea de renuntare la conditionarea de promovare a masurilor neoliberale
pentru acordarea de credite pentru tarile în curs de dezvoltare în schimbul urmaririi
unor indicatori agregati de performanta (Ziarul financiar, 18 iulie 2000).
Esecul sau rezultatele slabe din unele tari ale programelor de ajustare struc-
turala au fost explicate adesea fie prin "coordonarea politica neadecvata si esecul
institutional" (Brohman, 1996, p. 178-179), fie prin neadecvarea unor asemenea
programe pentru structura sociala locala (Portes, 1997). Brohman insista pe
necesitatea unui stat eficient, puternic, în care functionarea institutiilor sa fie
garantata prin participarea activa la constructia lor. Numai astfel schimbarile produse
prin ajustarea structurala pot fi sustinute de catre populatie si pot avea efectele
pozitive asteptate. Portes argumenteaza ca legaturile puternice în interiorul claselor
sociale, dublate de slabiciunea capitalului social de legatura (încrederea si relatiile
sociale între grupuri sau clase sociale), fac imposibila derularea proiectelor neoliberale
de ajustare. Persistenta relatiilor clientelare si de reciprocitate blocheaza liberul
schimb, functionarea eficienta a institutiilor statului, modernizarea si substituirea
importurilor prin industrializare. Ambele tipuri de argumente au condus catre o accen-
tuare a importantei dezvoltarii capitalului social ca o conditie de realizare a
programelor neoliberale de ajustare structurala.
Teoriile postmodernitatii culturale au respins indirect, prin stipularea diver-
sitatii grupurilor sociale, interventia statului ca reprezentant al interesului tuturor.
Acceptarea diversitatii stilurilor de viata si promovarea tolerantei si identitatilor
culturale conduc la minimizarea cuprinderii interesului comun, reprezentat de catre
stat. Dezvoltarea reala nu se poate realiza decât prin descentralizare, modernizarea si
combaterea dependentei neputând fi realizate decât la nivel local, facilitând
participarea tuturor în procesul de dezvoltare comunitara.
Cresterea spectaculoasa a companiilor transnationale, globalizarea activitatilor
umane, dezvoltarea formelor de comunicare la distanta au oferit un argument în plus
pentru retragerea treptata a statului din rolul sau nu numai ca actor economic si de
principal furnizor al serviciilor sociale, dar si din rolul general de reglementator. În
schimb, pentru asigurarea dezvoltarii, un rol esential îl are acordarea de puteri sporite
autoritatilor locale, capabile sa reflecte mai fidel vointa publica si sa gestioneze
interesele acesteia. Dezvoltarea poate ramâne o activitate planificata prin consens la

13
nivel central sau global, extrem de importante fiind în acest caz organizatiile interna-
tionale, dar mai ales asociaşiile neguvernamentale voluntare exprimând interesul
direct al membrilor săi.

Abordarile postmoderniste se împletesc adesea cu perspectivele globale asupra

dezvoltarii. Analistii globalizarii au observat ca aceasta presupune nu numai integrarea
economica manifestata prin dezvoltarea mondiala a pietelor, ci si schimbari
fundamentale la nivelul organizarii sociale, internationalizarea structurii sociale, difu-
ziunea mondiala a stilurilor de viata, a institutiilor, valorilor si normelor sociale (vezi
Roberts si Hite, 2000; McMichael, 1996 etc.). Procesul este sustinut de aparitia
companiilor transnationale, de mobilitatea spatiala în crestere si de evolutia
comunicatiilor si impune dezvoltarea unor politici sociale comune pentru statele
afectate de globalizare (vezi exemplul recent al integrarii Uniunii Europene). Migratia
în crestere presupune rediscutarea modului de asigurare a drepturilor sociale ale
cetatenilor "satului mondial". Globalizarea implica cresterea rolului organizatiilor non-
guvernamentale în procesul de dezvoltare, simultan cu diminuarea treptata a
importantei statului ca actor central în planificarea acesteia.
Diverse curente ideologice ale ultimelor decenii si-au adus contributia în nuan-
tarea doctrinelor dezvoltarii. Astfel, feminismul a pus accentul pe asigurarea egalitatii
de gen ca obiectiv al dezvoltarii sociale. La rândul sau, ecologismul a adus în prim-
plan conceptul de dezvoltare sustinuta, insistând asupra necesitatii prezervarii me-
diului înconjurator.
Dincolo de doctrina care sustine procesul dezvoltarii sociale, obiectivul acesteia
îl constituie realizarea "bunei societati", dupa cum noteaza Huntington (1987).
Aceasta presupune transformarea societatii prin depasirea saraciei, inechitatii,
represiunii, violentei si dependentei si asigurarea bogatiei, dreptatii, democratiei,
ordinii si autonomiei/independentei nationale. Cu alte cuvinte, dezvoltarea presupune
cinci scopuri distincte: cresterea economica, realizarea unei redistribuiri echitabile a
veniturilor, democratizarea, asigurarea ordinii, autonomia nationala (independenta). În
functie de structurarea acestora, Huntington identifica câteva tipuri de strategii ale
dezvoltarii, fundamentate de optiuni teoretice distincte.
Strategia compatibilitatii între obiective sustine ca "toate lucrurile bune vin
în acelasi timp", astfel încât atingerea celor cinci scopuri trebuie urmarita si realizata
simultan. Modernizarea reprezinta un proces sistemic, comprehensiv, în care
societatea se schimba fundamental. Progresul este realizat simultan pe toate
dimensiunile, acestea fiind interrelationate. Aceasta face ca eliminarea unui rau sa
contribuie la eliminarea celorlalte, de unde si aparitia strategiilor axate pe ceea ce
Huntington numeste "teorii ale locomotivei": cresterea economica precum o locomo-
tiva ce atrage dupa sine îndeplinirea tuturor celorlalte obiective (modelul liberal al
dezvoltarii);
Strategia conflictului între obiective porneste de la ideea ca scopurile dez-
voltarii nu pot fi atinse simultan, urmarirea unora afectând realizarea celorlalte, astfel
încât dezvoltarea trebuie realizata pe rând pentru fiecare dimensiune în parte. Astfel,
cresterea economica poate determina în primele sale stagii cresterea inechitatii si
inegalitatii, acestea începând sa descreasca abia dupa atingerea unui anumit nivel al
dezvoltarii economice (Kuznets, 1955). În acelasi timp, pot aparea tensiuni politice
între grupurile avantajate de cresterea economica si cele dezavantajate. Diminuarea
inechitatilor nu este legata în mod necesar de stabilitatea politica. Ba chiar dimpotriva,
uneori echitatea poate creste prin revolutii politice. Regimurile autocratice, bazate pe
aparate birocratice care rationalizeaza politicile de dezvoltare, se pot dovedi pe
termen scurt extrem de eficiente în asigurarea ordinii sociale si a cresterii economice,
acestea intrând însa în conflict cu dezideratul asigurarii democratiei.
Strategia compatibilizarii obiectivelor accepta faptul ca scopurile
dezvoltarii pot intra uneori în contradictie, dar avanseaza ipoteza ca ele pot fi com-
patibilizate prin politici guvernamentale care sa asigure progresul armonios pe cele
cinci dimensiuni. Solutia propusa în general este cea a dezvoltarii secventiale, în

14
trepte: este urmarit initial un singur scop sau un grup de scopuri, apoi, atunci când
dezvoltarea pe aceste prime dimensiuni o permite, încep a fi urmarite celelalte
obiective. De pilda, Huntington sugereaza ca o strategie eficienta de dezvoltare ar
trebui sa se axeze pe crearea preconditiilor unei guvernari eficiente si a participarii de
masa la viata politica, abia apoi începând dezvoltarea economica, asigurarea
autonomiei, definitivarea democratizarii etc.
Fiecare din aceste strategii, noteaza Huntington, ia forme diferite de la o societate la
alta, în functie de cultura locala, fiind modelata în mod decisiv de obiceiurile si valorile
împartasite de colectivitatea în cauza.

STRATEGII ALE DEZVOLTĂRII:

James Midgley (1995) sugereaza o clasificare ideologica a strategiilor de

dezvoltare, chiar daca nu pleaca de la ideologiile care structureaza elaborarea
strategiilor în cauza. Statuând bunastarea sociala ca obiectiv general al dezvoltarii,
Midgley observa ca exista trei mari instante care furnizeaza bunastarea: indivizii (si
firmele) prin activitatea lor pe piata, comunitatea si statul. De aici rezulta trei tipuri
ideale de strategii ale dezvoltarii: strategiile participarii, cele comunitare si cele
etatiste, fiecare accentuând rolul unuia dintre cei trei mari furnizori ai bunastarii.

Strategia participarii pune accentul pe importanta efortului individual, a

pietei si antreprenoriatului în promovarea bunastarii individuale. Guvernul trebuie sa
promoveze politici care sa asigure capacitatea individului de a se descurca într-o
situatie de competitie pe piata. Pentru tarile lumii a treia, în special, se insista asupra
capacitatii economiei informale si a întreprinderilor mici si mijlocii de a genera buna-
stare individuala. Practicile unei astfel de strategii presupun scaderea taxelor,
privatizarea serviciilor, liberalizarea economiei astfel încât sa fie stimulata dezvoltarea
afacerilor, creându-se locuri de munca. Sunt promovate industrii care necesita multa
mâna de lucru, autoangajarea si orice activitate productiva.
Accentul este pus pe productie si mai putin pe redistribuire, aceasta
producându-se automat, în functie de participarea la viata economica. O astfel de
strategie care respecta principiul politicii "pietelor prietenoase" este recomandata de
Banca Mondială, prin World Development Report.
Strategiile comunitare pleaca de la ipoteza ca doar comunitatile sunt cele
mai bine plasate pentru a se autoorganiza si a asigura bunastarea prin masuri socio-
economice. Guvernele locale sunt cele care cunosc si pot rezolva cel mai bine nevoile
indivizilor. Lucrând împreuna si fiind responsabili pentru bunastarea tuturor membrilor
comunitatii, indivizii îsi pot defini mai usor obiectivele dezvoltarii, precum si pro-
gramele pentru atingerea acestora. Rezulta o sustenabilitate accentuata a acestor
programe, dar si preluarea riscurilor sociale, prin integrarea în retelele comunitare.
Strategii comunitare au fost utilizate cu succes în epoca coloniala pentru a determina
participarea locuitorilor din rural la dezvoltarea economica si sociala.
Strategiile etatiste se sprijina pe ipoteza ca dezvoltarea sociala poate fi pro-
movata cel mai bine de guvernarea centrala, prin agentiile sale specializate. Statul
este singurul capabil de a avea o vedere de ansamblu asupra nevoilor de dezvoltare
ale societatii si singurul care poate sa mobilizeze resurse pentru a satisface aceste
nevoi, fiind singurul în stare sa armonizeze politicile sociale si cele economice.
Strategiile de dezvoltare ale democratiilor liberale si ale statelor comuniste europene
dupa cel de-al doilea razboi mondial au urmat un astfel de pattern.
Midgley adauga la aceste trei tipuri de strategii un al patrulea model, pe care îl
numeste strategie institutionala si care este menit a rezolva dilemele alegerii între
cei trei actori principali.
Midgley insista astfel pe elaborarea unei strategii sintetice care sa implice
participarea tuturor institutiilor (alaturi de piata, comunitate si stat incluzând aici si
agentiile internationale, organizatii nonguvernamentale, companii transnationale etc.)
la procesul de dezvoltare.

15
 Modelul propus este etichetat drept "complementar", în timp ce celelalte sunt
numite "antagonistice". În strategia institutionala, guvernul trebuie sa conduca
procesul de dezvoltare sociala astfel încât sa maximizeze participarea statului,
comunitatilor si indivizilor, promovând un management pluralist al dezvoltarii.
Clasificarea strategiilor de dezvoltare în functie de institutia centrala a furnizarii
de bunastare este în fapt una ideologica.

Atât Teoriile Dependenţei cât şi Teoriile Sistemului Mondial Modern au ca unitate de

analiză statele şi capitaliştii. Capitaliştii îşi sporesc fondurile pe două căi: căutând activităţi
productive cu cheltuieli scăzute şi pieţe cu mari profituri pentru produsele desfăcute. (Bădescu,
2004). Statele sunt în căutarea alianţelor care le eprmit să îşi sporească avantajul competitiv,
aceste alianţe numindu-se alianţe de frontieră.(Hopkins, apud Bădescu):
„Statele puternice iniţiază şi dezvoltă procese metropolitane, cele slabe iniţiază şi dezvoltă
procese de periferializare. Fără periferii nu există centre, fără ele amândouă nu există dezvoltare
capitalistă” (Hopkins).

16
 Tema 2: Ce înseamnă Dezvoltare Comunitară?

Ca orice domeniu, şi în cazul Dezvoltării Comunitare se pot găsi multe definiţii care pot
oferi caracteristicile de bază ale conceptelor cheie. Propunem o altă abordare, şi anume, vom
arata ce nu este Dezvoltarea Comunitară , identificând principalele erori care se pot strecura în
definirea domeniului:

• anii 60 aduc în prim plan imaginea Devcom ca fiind un fel de „activitate terapeutică”
prin care se încearcă redarea respectului de sine a persoanelor care au o problemă
mai mult sau mai puţin psihologică:

„Dezvoltarea comunitară are un rol important în îmbunătăţirea vieţii psihice a membrilor

unei comunităţi; redă respectul de sine şi sentimentul încrederii, a mândriei civice provenite din
identificarea cu comunitatea…”(Salvin, apud Kinduka, 1987:359)
“Dezvoltarea Comunitară produce o schimbare revoluţionară în psihologia umană, dar fără
rezultate în planul relaţiilor socio-economice. Are ca scop capacitatea oamenilor de a lua decizii,
dar asta nu are nici o legătură cu puterea economică de a le îndeplini. Încurajându-i să participe în
activităţi comunitare, DEVCOM le creează sentimentul că sunt importanţi sau competenţi, şi aici se
opreşte. Asta nu înseamnă ca în realitate chiar sunt competenţi” (Madge, apud Kinduka, 1987:359)

Au aceste critici vreun sâmbure de adevăr?

Îmbunătăţirea capacităţii oamenilor de a lua decizii poate sau nu, de la caz la caz, să se
finalizeze cu îmbunătăţirea rezultatelor economice. Aceasta este o latură a empowermentului.
Empowermentul are o semnificaţie specială pentru DEVCOM, deoarece , prin definţie,
empowermentul prezintă două laturi: una individuală şi alta comunitară. DEVCOM nu înseamnă
doar îmbunătăţirea capacităţii de a lua decizii la nivel comunitar, ci înseamnă mai mult.

• Cea de-a doua eroare în definirea DEVCOM este confuzia între dezvoltare
comunitară şi dezvoltare a comunităţii.
Dezvoltarea unei comunităţi se poate face prin mijloace strict economice. Trebuie să se
facă distincţia între Dezvoltare Comunitară şi Dezvoltare Economică Locală. Aceste două
modalităţi de îmbunătăţire a calităţii vieţii nu au puncte comune, ci se diferenţiază foarte clar prin
mecanismul participativ.

Ce înseamnă DEVCOM?

Domnul Profesor Dumitru Sandu spune despre DEVCOM că este „o etichetă tolerantă
pentru o familie relativ dezorganizată de practici sau modele de intervenţie locală care au
sau tind să aibă ca rezultat mai binele comunitar” (Sandu,2005)

De ce o o familie relativ dezorganizată de practici sau modele de intervenţie locală?

Practica şi intervenţia de tip dezvoltare comunitară nu urmează o reţetă standard, anumiţi
paşi rigizi, ci se mulează după natura problemei, şi mai ales după contextul socio-economic,
contextul istoric şi geografic. Practicianul DEVCOM trebuie să ţină cont de specificitatea şi
caracteristicile populaţiei. Nu se pot aplica aceleaşi soluţii comunitare unei populaţii rurale din
România şi unei populaţii rurale din Burkina Faso, deşi la prima vedere sunt poate asemănătoare.
De asemenea nu se poate compara situaţia societăţilor post-comuniste, caracterizate de un spirit
civic deficitar în comparaţie cu democraţiile din Vest.

17
 Dezvoltarea Comunitară face parte din familia schimbărilor sociale voluntare.
Dezvoltarea Comunitară are un caracter conştient şi voluntar prin cooperarea actorilor de la nivelul
central, local, a organizaţiilor non-profit, cât mai ales prin implicarea membrilor comunităţii în
derularea programelor.

Dezvoltarea comunitară este o schimbare voluntară în, prin şi pentru comunitate.

(Sandu,2004, 2005). De asemenea, pentru ca o acţiune să fie de tip comunitar, trebuie îndeplinite
următoarele condiţii: (Sandu,2005:26)
- Precizarea spaţiului de desfăşurare ce nu trebuie să fie altul decât comunitatea
(„în”);
- Destinatarii acestor schimbări sunt chiar membrii comunităţii („pentru”)
- Implicarea membrilor comunităţii în toate decizionale („prin”);

Primele două condiţii sunt identice atât pentru DEVCOM cât şi pentru Dezvoltarea
Comunităţii. Ultimul criteriu este cel al diferenţierii între cele două tipuri de dezvoltare: criteriul
implicării sau al participării. În derularea programelor de dezvoltare economică, membrii
comunităţii nu sunt implicaţi, deciziile luându-se de organismele centrale sau locale departe de
privirea şi acordul cetăţenilor.

Participarea locală, specifică dezvoltării comunitare se referă la procesul angajării

membrilor unei comunităţi in derularea unor acţiuni la nivel local, actorii principali şi totodată
beneficiarii acestor acţiuni fiind chiar membrii respectivei comunităţi. (Sandu, Putnam, Verba,
Uslaner)
Gabriel Almond şi Sideny Verba au arătat ca individul în sine poate să îndeplinească
următoarele roluri în relaţia cu statul:
1. Cel de supus sau de parohial (beneficiar pasiv);
2. cel de cetăţean, care presupune implicare (beneficiar activ)
Când un individ crede că singurul scop este obţinerea bunăstării atât pentru el şi pentru
familia lui, Verba spune că el este un parohial, iar dacă singura relaţie pe care individul o are cu
statul este aceea doar de a fi un subiect care îşi plăteşte taxele (rol de supus), în aceste cazuri,
nu vorbim de calitatea de cetăţean.

Dumitru Sandu identifică următoarele tipuri de motivaţie pentru participarea comunitară:

Tipuri de motivaţie pentru participare comunitară

Condiţii de libertate . Raportul conştientizat între interesul personal şi cel de grup

Participare…. discordant concordant
voluntară A. participare dezinteresată C. participare grupală sau
semi-voluntară B. participare prin cointeresare indentitară
(ca membru al unui grup)
sub constrângere D. participare forţată
(funcţională sau disfuncţională pentru cel forţat să participe)
(Sandu, 2005:28)

Participarea sub constrângere nu poate reprezenta un tip de motivaţie implicat în

dezvoltare comunitară, deoarece se contrazice una dintre condiţiile de bază, şi anume cea de
schimbare voluntară. Schimbarea voluntară implică condiţia de cooperare, nu de constrângere.
Participarea dezinteresată poate fi implicată în dezvoltarea comunitară doar cu condiţia ca
membrii comunităţii să fie implicaţi în realizarea „mai binelui comunitar”. În condiţiile în care un
individ donează administraţiei locale fonduri pentru construirea unui bun public, atunci vorbim de
dezvoltare economică locală.

18
 Participarea prin co-interesare este tip de motivaţie DEVCOM în măsura în care ea poate fi
tradusă în termeni de capital relaţional având ca finalitate îmbunătăţirea calităţii vieţii prin
mecanism participativ.
Cea mai evidentă motivaţie pentru participarea comunitară este cea indentitară sau
grupală, deoarece are la bază chiar apartenenţa la un grup, la o comunitate:

Dezvoltarea comunitară în familia schimbărilor care afectează comunitatea

S ch im ba re (S )

în afa ra com u n ităţii în co m u nita te

cu pa rticipa re gru pu ri fă ră pa rticip are

S .extra com u n itară com u n itare grupu ri co m un itare

cu funcţie de fără fun cţie de

im p u să/ forţa tă vo lun ta ră d e zvo ltare d ezvoltare

fă ră fun cţie d e cu fu ncţie d e

d ezvoltare d ezvoltare

prod uce re de
produ ce re de b unuri private
b un uri p rivate p entru S .cu ltu ra lă, S .
la un ul sa u la p rod uce re de b u nu ri
m a jo ritatea m od d e viaţă
pu ţini m em brii pu b lice m e m b rilo r e tc.

aju tor
com u nita r de zv olta re c om unitară

de zv oltare a com unităţii

extras din Sandu,2005:39

Dezvoltarea comunitară – sursă a bunăstării colective

 Producerea bunăstării ca rezultat al (E. Zamfir, 2000, pp.17-19):
- efortului individual;
- statului bunăstării;
- dezvoltarea comunitară.
În societăţile moderne producerea bunăstării se realizează pe trei căi complementare: efortul
individual, statul bunăstării, dezvoltarea comunitară.
• Efortul individual. Economia de piaţă reprezintă, pe de o parte, mecanismul cel mai
important de producere a bunăstării individuale. Prin efortul lor individual ( muncă sau investiţie
de capital), membrii colectivităţilor obţin cea mai mare parte a resurselor necesare propriei
bunăstări individuale. Aici efortul se conjugă, resursele se investesc în crearea condiţiilor
necesare vieţii: locuinţă, maşină, utilităţi gospodăreşti etc. Principiul moral fundamental al
societăţii moderne este responsabilitatea pentru propria bunăstare; o viaţă autonomă în care
bunăstarea este rezultatul efortului propriu. Mecanismul producerii bunăstării în această
strategie îl reprezintă efortul pentru obţinerea resurselor şi piaţa economică care oferă, în
schimbul banilor, toate bunurile şi serviciile necesare bunăstării personale.
• Statul bunăstării. Încă de la sfârşitul secolului XIX a început să devină tot mai evident faptul
că economia de piaţă îşi are propriile sale limite în producerea bunăstării colective. Pe de o
parte, ea produce într-un mod nesatisfăcător bunurile şi serviciile de interes public. Are o
capacitate limitată de control, de management a externalităţilor pozitive şi negative. Pe de altă
parte, structural, produce o distribuţie inegală, deseori, excesivă. Un segment al colectivităţii

19
 este cronic deprivat de (accesul la) resursele minimale necesare. Economia de piaţă nu
conţine mecanisme satisfăcătoare pentru a face faţă situaţiilor de dezechilibru sever dintre
nevoi şi resurse.

Dezvoltarea statului bunăstării a reprezentat o strategie de producere a bunăstării colective,

alternativă doar complementară a economiei de piaţă. Statul a oferit o compensare a limitelor
economiei de piaţă iar nu o înlocuire a ei. In societăţile dezvoltate, intervenţia statului reprezintă o
sursă extrem de importantă a configurării finale a bunăstării colective.
• Dezvoltarea comunitară. Se poate spune că această strategie de producere a bunăstării
reprezintă un complement al primelor două strategii, oferind un răspuns la limitele lor
structurale. In centrul dezvoltării comunitare stă o nouă resursă complet neutilizată în primele
două strategii: comunitatea şi efortul comunitar.
Istoric, problema dezvoltării comunitare a apărut în condiţiile eşecului atât al economiei de
piaţă cât şi al statului în producerea bunăstării. Cazurile paradigmatice ale acestei abordări l-au
constituit comunităţile confruntate cu sărăcie extremă din ţările sărace, dar şi unele comunităţi
izolate din societăţile dezvoltate. Mai puţin spectaculoase dar tot mai vizibile sunt proiectele de
dezvoltare comunitară în segmentele “normale” ale societăţilor dezvoltate. Ele se caracterizează
prin mobilizarea resurselor comunitare pentru rezolvarea unor probleme care altfel ar rămâne
sever nesoluţionate.
Un impuls special în ascensiunea ideii de dezvoltare comunitară a fost generat de tendinţele
actuale de descentralizare în funcţionarea sistemului public. Programele de soluţionare a
problemelor sociale cu instrumentele statului centralizat şi-a dovedit limitele lui structurale. În
ultimele decenii principiul descentralizării a oferit o nouă abordare în sectorul public mutând, într-o
măsură semnificativă, mecanismele publice de la nivel central la nivel local.
Comunitatea locală devine astfel subiectul activ al rezolvării unei game largi de probleme
colective. Dacă la început dezvoltarea comunitară părea a fi o soluţie pentru lumea a treia,
orientarea spre descentralizare a statelor puternic avansate a transformat-o într-o abordare vitală
în societăţile moderne, dezvoltate economic.
Utilizarea conceptului de “dezvoltare comunitară” indică o caracteristică extrem de
importantă a programelor de acţiune colectivă/ socială în contextul societăţilor actuale. Lansarea lor
a fost legată în mod special de problema reabilitării comunitare. O mulţime de comunităţi au o poziţie
marginală în sistemul economiei de piaţă. Integrarea lor eficace în acest sistem este împiedicată de
factori structurali asupra cărora se poate acţiona mai degrabă colectiv decât individual. În aceste
cazuri, producerea bunăstării la un nivel satisfăcător nu poate fi realizată decât prin, pe de o parte,
programe de reabilitare a condiţiilor economice colective (infrastructură, amenajări teritoriale,
dezvoltarea capacităţilor de activitate economică, informaţii asupra cerinţelor pieţei etc.), iar pe de
altă parte, prin mobilizarea unor resurse colective comunitare. Se poate spune astfel că termenul de
-dezvoltare – se referă în principal la crearea /refacerea /reabilitarea condiţiilor comunitare care să
facă posibilă reintegrarea comunităţii în circuitul global al economiei de piaţă şi al unei bunăstări
colective dorite. In acest sens, ideea de dezvoltare comunitară implică (oarecum) o acţiune limitată
în timp, cu obiective precise: eliminarea “handicapurilor comunitare”. De asemenea, ideea de
dezvoltare comunitară se referă la constituirea unor mecanisme de mobilizare a resurselor
comunitare, singurele posibile în anumite condiţii să ducă la soluţionarea unor probleme şi atingerea
obiectivelor în cauză.

20
 Tema 3. Comunitatea - cadru de desfăşurare a programelor DEVCOM

Atât dezvoltarea economică cât şi cea socială, văzute prin prisma mobilizării comunitare,
are la bază conceptul de comunitate, ca întreg. Literatura de specialitate oferă un cadru
conceptual destul de bogat pentru a trasa coordonatele definitorii. Se pot întâlni două tendinţe
majore:
(1) tendinţă pesimistă, de plângere a universului intim pierdut odată cu
industrializarea şi urbanizarea;
(2) o tendinţă optimistă, ce indică faptul că urbanizarea şi industrializarea nu anunţă
sfărşitul comunitaţii.

Comunitatea este o combinaţie de două elemente:

- o reţea de relaţii încărcate afectiv între indivizii unui grup, relaţii care adeseori
se intersectează şi se consolidează reciproc (nu simple relaţii individuale, bilaterale sau în lanţ)
- o doză a ataşamentului faţă de valori, norme şi înţelesuri unanim împărtăşite,
precum şi o istorie şi o identitate comună - pe scurt ataşamentul faţă de o cultură” (Etzioni, apud
Etzioni, 2002: 161)

Clasificarea comunităţilor

În funcţie de spaţiul de desfăşurare, comunităţile pot fi reale (offline) sau virtuale

(online). Comunităţile virtuale vin în completarea celor reale. Ambele prezintă avantaje şi
dezavantaje. Comunităţile virtuale au luat naştere prin expansiunea mijloacelor de comunicare prin
internet, fiind o consecinţă a globalizării. Spre deosebire de comunităţile reale, unde contactul faţă în
faţă este definitoriu, comunităţile virtuale sunt lipsite de autenticitate, membrii lor putându-se
ascunde în spatele unui pseudonim, în schimb comunităţile virtuale asigură o comoditate şi o
economie de efort, ce nu se regăsesc printre caracteristicile comunităţii reale. (Etzioni, 2002:99-
120). Comunităţile virtuale nu pot deveni obiectul programelor DEVCOM deoarece sunt lipsite de
consistenţa comunităţilor reale, nu au o prezenţă geografică, viaţa lor scurgându-se prin intermediul
firelor electronice.

La rândul lor comunităţile reale sau teritoriale se împart în comunităţi rurale şi comunităţi
urbane.

Trăsăturile definitorii pentru comunităţile rurale sunt:

identitate (este vizibil unde începe şi unde se termină o comunitate rurală), dimensiuni mici,
omogenitate (activităţile şi atitudinile sunt asemănătoare pentru toate persoanele de un anumit
sex şi o anumită vârstă), autonomie (satul satisface singur toate sau majoritatea nevoilor
locuitorilor săi)” (Mihăilescu, apud Niţulescu, 2004:62)

Iar pentru comunităţile urbane sunt:

„volum demografic relativ mare, preponderenţa activităţilor industriale, existenţa unei diviziuni
sociale a muncii în numeroase ocupaţii specializate, organizare socială bazată pe diviziune
ocupaţională şi pe structură socială, reglementare instituţională, formală a relaţiilor sociale,
importanţa scăzută a relaţiilor de rudenie, relaţii de intercunoaştere reduse, raţionalizarea vieţii
sociale” (Niţulescu, 2004:62”)

21
 În comunităţile rurale întâlnim „aşezări de tip adunat (zonele de câmpie), aşezări de
tip răsfirat (zone de deal) şi aşezări de tip risipit (zonele de munte)” (Vedinaş, 2001:69). În funcţie de
gradul de urbanizare, întâlnim „comunităţi neurbane/ tradiţionale, comunităţi semiurbane, şi
comunităţi urbanizate” (Vedinaş, 2002:71)

O altă clasificare este făcută de Bauman în lucrarea „Comunitatea” şi anume el împarte

comunitaţile în etice şi epice.

comunitatea etică este ţesută de aranjamente pe termenul lung, iar adjectivul care le
caracterizează este „solid”; de asemenea, imaginea comunităţii etice vine în completarea celei
tradiţionale.
comunităţile estetice sau „de carnaval/ de garderobă” sunt comunităţile lichide, unde
consumerismul reprezintă principalul idol

Comunitatea apare cel mai des definită în comparaţie cu societatea:

Comunitate:

„ Cuvintele au înţeles,dar unele au şi sentiment. Comunitatea este un astfel de cuvânt. El dă un

sentiment plăcut; comunitatea este un loc cald, plăcut şi confortabil. Este ca un acoperiş sub care ne
adăpostim de ploaie, ca un foc cald la care ne încălzim mâinile într-o zi friguroasă. Într-o comunitate
ne înţelegem bine unul cu altul, avem încredere în ce auzim, suntem în siguranţă în cea mai mare
parte a timpului, nu suntem niciodată străini unii altora. Ne putem certa, dar certurile vor fi amicale,
doar pentru că vrem să ne simţim încă mai bine şi mai plăcut împreună, şi putem să nu fim de acord
unii cu alţii chiar dacă suntem ghidaţi de aceiaşi dorinţă de a ne îmbunătăţi traiul comun. Dar nu ne
vom dori ghinion unii altora şi nu putem fi siguri că cei din jurul nostru ne doresc binele” (Bauman)

Iar Societatea :

„Societatea reprezintă un agregat artificial complex format dintr-un număr foarte mare de indivizi,
drept pentru care este întemeiată pe relaţii impersonale, convenţionale şi contractuale, în care
statusul este bazat pe merit şi mai degrabă dobândit” (Tonnies)

Conceptul de comunitate. Comunitatea, ca şi unitate morfologică, reprezintă o formă de

organizare a speciei umane, prezentându-se în general ca un grup social uman de mici dimensiuni
(sat, trib, etc.), în care membrii săi au relaţii nemijlocite, de cunoaştere reciprocă. Comunitatea
prezintă o relativă autarhie şi include/ desfăşoară, la scară redusă, toate activităţile proprii unui
sistem social (economice, culturale, religioase, politice etc.).
Comunitatea este parte integrantă a societăţii, de o complexitate mai redusă, dar în acelaşi
timp reprezintă o formă “naturală” de organizare socială. Conform sociologului german Ferdinand
Tonnies (1887), există o distincţie netă între comunitate şi societate: comunitatea (Gemeinschaft),
prin autenticitatea ei, este ca un organism viu, bine articulat şi integrat, în care relaţiile dintre
oameni sunt bazate pe trăiri comune, obiceiuri şi datini comun acceptate, moştenite, unele având
caracter normativ şi în care statusul indivizilor este mai degrabă atribuit decât dobândit;
societatea (Gesellschaft) reprezintă un agregat artificial, însă extrem de complex, alcătuit dintr-un
volum foarte mare de indivizi, drept pentru care este întemeiată pe relaţii impersonale,
convenţionale şi contractuale, în care statusul este bazat pe merit şi este mai degrabă dobândit.
Factori precum urbanizarea, industrializarea, munca salarială, mass-media, cultura de masă,
opinia publică etc., au condus la “atomizarea” organismului social reducându-l la un ansamblu de
indivizi impersonali/ dezbinaţi. În aceste condiţii societatea poate fi caracterizată de trăsături
precum:
• dizolvarea grupurilor primare,
• dezintegrarea comunităţilor locale,

22
 • dominarea instituţiilor birocratice şi
• uniformizarea condiţiilor sociale.
Spre deosebire de comunitate, în societate funcţiile de socializare se realizează într-o măsură
substanţial mai crescută în afara familiei, ducând la impersonalizarea relaţiilor sociale şi la
pierderea solidarităţilor colective, şi transformându-se astfel într-o societate anonimă expusă unor
tulburări şi dezechilibre mai ample şi mai frecvente.
Pentru Tönnies, comunitatea reprezenta un simbol al trecutului şi al unor vremuri mai bune.
Tönnies localiza comunitatea în spaţiul rural şi micile oraşe, şi societatea în marile oraşe şi
aglomerări urbane. Această dimensiune spaţială a conceptului ‚’comunitate’ a reprezentat o sursă
de dispute încă de la începuturi. Marea majoritate a intelectualilor din secolul XIX ”împărtăşeau
credinţa conform căreia comunitatea a intrat în ’eclipsă’ în Europa şi America contemporană”
(Agnew, 1989: 14) datorită ascendenţei societăţii – ceea ce ei considerau ca fiind un proces
inevitabil ce acompaniază modernizarea. Însă la aceeaşi vreme, a început şi ‚’mitologizarea’ ideii
despre o lume şi un trecut idilic al comunităţilor rurale, şi a fost dezvoltat curentul anti-urbanist
anglo-saxon (Williams, 1985) unde un rol de seamă la jucat la începutul secolului XX şi Ebenezer
Howard fondatorul Mişcării Oraşului-Grădină (The City Garden Movement) şi al International
Federation for Housing and Planning (IFHP).
’Comunitatea’ şi ’societatea’ au constituit subiecte majore de analiză ale ’Şcolii Chicago’ 3,
centrată pe ecologia urbană şi ecologia socială, şi care nu a ocolit studierea relaţiilor dintre şi în
cadrul comunităţii şi al societăţii. Pentru R.E. Park, ’comunitatea’ reprezenta nivelul ’biotic’ al vieţii
sociale, în timp ce ’societatea’ reprezenta nivelul cultural.
Louis Wirth (1938) în studiul “Urbanism as a Way of Life”, analizând cultura urbană, a distins 3
variabile independente – dimensiunea, densitatea şi eterogenitatea – care pot fi considerate factori
cauzali pentru viaţa culturală urbană în general şi pentru o comunitate în particular. Prin
comparaţie cu cultura rurală (considerată drept “variabilă dependentă”), Wirth arată că viaţa
urbană este caracterizată de izolare şi dezorganizare socială, datorită faptului că toate oraşele
sunt dense, foarte mari şi dezvoltă relaţii sociale eterogene – identitatea socială a fost/ este
erodată de modul de viaţă urban. Wirth considera că micile comunităţi care încă mai existau în
oraşe sunt în fapt nişte enclave care mai păstrează unele trăsături reziduale, anacronice, iar
aceste mici enclave datorită efectelor urbanizării, se vor ’veşteji’ şi vor fi înlocuite în timp de
modurile de viaţă urbană moderne, şi că nu există cale de întoarcere către comunitatea
tradiţională.
Punctul de vedere al lui Wirth a fost susţinut şi de celebrul arhitect Le Corbusier, pentru care
ideea de comunitate se confunda cu întregul oraş, bazat pe o arhitectură modernistă ce glorifica
utilitarismul şi uniformitatea şi, drept urmare, în oraşul modernităţii nu există loc pentru ’localism’ şi
’comunitate’.
Procesului de planificare urbană raţională şi comprehensivă caracteristică primei jumătăţi a
secolului XX, i s-a opus o nouă tendinţă (începând cu anii 1960) care re-evalua şi readucea în
actualitate valoarea comunităţilor (şi a celor urbane în special) a căror dispariţie (prezisă de Wirth)
nu s-a produs, ci dimpotrivă acestea au ’supravieţuit’ sub forma ’satelor urbane’, după cum se
arată în două studii celebre 4. Young şi Willmott demonstrează că ”în Bethnal Green există un
sens al comunităţii, un sentiment de solidaritate între oamenii care ocupă acelaşi teritoriu, şi care
izvorăşte din faptul că oamenii şi familiile lor au trăit împreună în acel teritoriu o lungă perioadă de
timp” (1962: 13).

În ciuda răspândirii sale, conceptul de comunitate a demonstrat adesea că este unul

problematic datorită neclarităţii sale. Hillery (1955) a distins 95 de sensuri diferite ale acestui
termen, sensuri utilizate în sociologie. Mai util, Bell şi Newby (1976) disting 3 conotaţii analitice
diferite ale conceptului:
1. este folosit ca o expresie pur topografică, pentru a descrie o arie geografică finită (cu ‘graniţe’),
cum ar fi un sat, o suprafaţă de teren din cadrul unui oraş, o proprietate particulară (locuinţa şi
terenul aferent) etc.
3
Reprezentanţi de seamă ai şcolii: Robert E. Park, Ernest W. Burgess, Louis Wirth, W.I. Thomas.
4
Young Michael & Willmott Peter, (1962) [1957], Family and Kinship in East London, Harmondsworth: Penguin Books, şi Herbert J. Gans,
1962, The Urban Villagers: Group and Class in the Life of Italian Americans. New York: The Free Press of Glencoe.

23
 2. este o expresie sociologică, caracterizată prin gradul de interconectare a populaţiei locale şi
instituţiile lor sociale, presupunând un anumit nivel al unei implicări sau integrări sociale
mutuale, fenomen conceptualizat de Stacey (1969) ca „sistemul social local”.
3. comunitatea descrie un mod particular de asociere umană, un anume tip de relaţii sociale, care
nu are legătură logică cu un anume loc/ teritoriu sau cu sistemele sociale locale. Acest tip de
relaţii este numit de Bell şi Newby ‘comuniune’, indicând căldura sentimentelor, relaţii
personale, informale şi sentimentul de apartenenţă. Totuşi, aceste trăsături nu sunt în mod
necesar asigurate de proximitatea geografică: locuitorii oraşelor moderne pot obţine acest sens
al comuniunii prin intermediul bisericii, al cluburilor, evenimentelor sociale, apartenenţa la un
grup şi altele asemenea. Interacţiunea face-to-face este în continuare prezentă, însă ea poate
fi obţinută mai mult sau mai puţin prin întâlniri formal organizate. Însumând, avem doar o
legătură de contingenţă între teritoriul respectiv, sistemul social local şi sensul mai puţin clar al
‘comuniunii’. Fără dubiu este faptul că avem zone geografice cu sisteme sociale locale relativ
complete care generează sensul de ‘comuniune’. Sunt de asemenea, locuri în care există
relaţii antagonice intre co-rezidenţi. Este o greşeală să ne imaginăm că tipul de aşezare umană
determină/ produce calităţi specifice/ diferite ale relaţiilor sociale.
Aceste probleme conceptuale şi de definire au generat o utilizare ambiguă a
termenului, în multe situaţii fiind utilizat în sens ideologic, reflectând mai degrabă asumpţii şi
prejudecăţi (ambiguităţi) culturale larg răspândite, decât realitatea. Ideea de comunitate însăşi este
una foarte apreciată, respectată, regretele fiind larg exprimate prin pierderea intimităţii, a relaţiilor
face-to-face din micile localităţi rurale.
Studiile din ultimele două decenii au respins ideea potrivit căreia aşezările rurale sunt ‘pline
de comunităţi’, în timp ce oraşele nu sunt compuse din comunităţi.

Majoritatea definiţiilor asociază comunitatea cu un „cerc cald” (Rosenberg), plăcut ce oferă cu

ajutorul imaginaţiei sentimentul de siguranţă ce societatea modernă nu îl mai poate garanta.
Comunitatea în acest caz se bazează pe „un tip de înţelegere ce precede toate înţelegerile şi
neînţelegerile (...) înţelegere pentru care nu trebuie să lupţi, fiinca e acolo, gata facută şi bună de
folosit” (Bauman, 2003:9). În acest caz se poate considera comunitatea nu doar un simplu demers
conceptual ci ea ar deveni locul mai mult sau mai puţin imaginar, în care omul modern (sau
postmodern) s-ar retrage, obosit de zgomotul unei vieţi agitate. Toate lucrarile care deplâng
„comunitatea de ieri” reprezintă o reacţie aversă la adresa modenismului şi a postmodernismului. În
realitate, prin comunitate se înţelege un spaţiu teritorial, în care membrii sunt uniţi prin reciprociatate,
valori, istorii şi interese comune, sau un spaţiu virtual, ce poate fi interpretat ca o comunitate în
funcţie de scopul pentru care a fost creat: împartaşire de informaţii, sociabilitate, etc. Bineţeles că în
acest caz nu mai putem vorbi de o comunitate aşa cum a conceptualizat-o Tonnies.

La baza comparaţiei comunitate-societate, stă o dihotomie, şi anume tradiţionalism şi

modernitate:

prin Tradiţie se înţelege ansamblul obiceiurilor, ideilor, credinţelor, dar şi ansamblul

obiectelor materiale (arhitectură/ spaţiu construit) ce prezintă o valoare datorită originii lor în trecut.
(„Aşa a fost de când e lumea...”)

Caracterizarea tradiţiei:
1.Tradiţia reprezintă un izvor de resurse ideale şi materiale pe care oamenii le folosesc în
activităţile curente;
2.Oferă legitimitate credinţelor, normelor, dar şi consistenţă simbolurilor şi identităţii
colective, apartenenţa la grupuri, comunităţi, state-naţiunii;
3. Orice tradiţie, independent de conţinutul ei poate bloca creativitatea şi inovaţia, prin
promovarea unor soluţii, strategii tradiţionale în rezolvarea problemelor contemporane; reyultatul în
acest caz este ineficienţa, tradusă la nivel macro prin crize politico-economice, apatia cetăţenilor,
eşecul politicilor, şi sărăcie.

24
Caracterizarea modernităţii:

a. Triumful individualismului asupra legăturilor de tip tradiţional;

b. Principiul diferenţierii: diferenţiere în sfera muncii, în sfera consumului, diversificarea
stilurilor de viaţă
c. Principiul expansiunii: modernitatea înseamnă globalizare
Modernitatea, în comparaţie cu lumea tradiţională înseamnă deteriorarea calităţii vieţii,
suferinţă şi frustrare; de aceea, din cauza efectelor perverse pe care modernitatea le aduce cu
sine ( sete de îmbogăţire, deteriorarea relaţiilor în sfera privată, dezastru ecologic), omenirea tinde
să se îndrepte către Postmodernitate
Postmodernitate înseamnă depărtarea de accentele negative ale contemporanităţii;
creşterea importanţei sectorului IV - oamenii de ştiinţă, cercetători, mutarea accentului pe
cunoştinţe şi aptitudini intelectuale,dar şi a tehnologiei din domeniul IT
Opus comunităţii tradiţionale, definită ca un cerc cald şi strâmt literatura de specialitate
dezvoltă termenii de „comunitate bună” şi „comunitate competentă” în relaţia cu dezvoltarea
comunitară.

a. Comunitatea bună : ( Roland Warren )

- Warren consideră că o „comunitate bună” este caracterizată de următoarele trăsături:

1. Relaţii primare de grup

- deşi modernitatea a influenţat puternic răcirea relaţiilor interpersonale, astăzi se pune accentul tot
mai mult pe reconstrucţia acestor relaţii, în sens economic, adică pe capacitatea acestora de
aduce individului avantaje.

2. Autonomie
- conform principiului descentralizării, orice comunitate trebuie să fie capabilă împreună cu
autorităţiile locale să ia singură deciziile importante care o privesc; în realitate orice comunitate
depinde de suportul financiar acordat de stat, ca instituţie centrală, de evoluţiile economice ale
pieţelor la nivel global

3. Viabilitate
- capacitatea oamnilor la nivel local de a rezolva problemele prin acţiune comună

4. Distribuţia Puterii
- cu cât distribuţia puterii este mai largă, şi cu cât participarea la nivel comunitar este mai
puternică, cu atât şansele reuşitei rezolvării unei probleme la nivel comunitar sunt mai mici.
Viabilitatea şi distribuţia puterii sunt valori ce pot intra în conflict

5. Participare
- la toate nivelurile societăţii trebuie promovata ideea de participare pentru evitarea stărilor
de apatie

6. Gradul de ataşament, de angajare faţă de comunitate

- ataşamentul, ca şi capitalul social este un ciclu, fiind necesar într-o primă formă pentru a facilita
participarea însă este şi întărit ca rezultat al participării; când participarea are o finalitate pozitivă,
ataşamentul creşte, existând o relaţie de directă proporţionalitate

7. Gradul de eterogenitate-omogenitate.
- Pentru dezvoltarea unei comunităţi, este indicat ca populaţia să fie omogenă sau eterogenă?
Indicat ar fi ca populaţia să fie eterogenă, atăt din punct de vedere soci-economic, cât ţi din punct
de vedere etno-cultural, iar între membrii comunităţii să se stabilească relaţii sociale.
8. Gradul de control pe care îl deţin diviziunile administrative

25
 - Când centrul administrativ este perceput ca fiind îndepărtat, este nevoie de implicarea activă a
autorităţilor locale, chiar crearea unor centre pentru întâlnirile actorilor sociali implicaţi

9. Măsura în care conflictul este prezent în comunitate.

- Conflictul poate avea o funcţie importantă în rezolavrea problemelor sociale, prin creşterea
solidarităţii în interiorul unei comunităţi

b. Comunitatea Competentă ( Leonard Cottrell)

- conceptul se referă la capacitatea comunităţilor de a rezolva probleme cu care se

confruntă: de a colabora în mod eficient la identificarea problemelor şi nevoilor comunitare
- o comunitate competentă este caracterizată de un grad ridicat de implicare, colaborare
activă, conştientizarea divergenţelor ce pot apărea, managementul relaţiilor cu societatea,
mecanisme de facilitare şi stimulare a participării.

Funcţiile comunităţii:

a. Funcţia de socializare:
- comunitatea reprezintă arena în care individul interiorizează valorile şi normele existente,
principalii agenţi ai socializării find: familia, scoala, vecinătatea, biserica.

b. Funcţia de control social:

- comunitatea îşi exercită funcţia de control social prin organisme formale- poliţia- sau prin
cele informale- familia, grupul de prietenii

c. Funcţia de suport mutual:

- la nivelul fiecărei comunităţi trebuie să existe organisme care pot oferi sprijin persoanelor
aflate în dificulatate.

Resursele comunităţii: (Elena Zamfir)

Orice comunitate este caracterizată de o serie de resurse importante a căror utilizare

poate avea drept rezultat soluţionarea unor probleme stringente:

a. Resurse financiare:
- combinarea resurselor financiare oferite de bugetele locale şi a resurselor individuale în
rezolvarea problemelor comunitare; resursele individuale financiare sunt necesare deoarece
resursele statale sunt limitate

b. Resurse de muncă:
- orice comunitate este caracterizată de resurse nebănuite de forţe de muncă; mobilizarea
acestor resurse devine un factor decisiv în momentul în care resursele financiare sunt scăzute
c. Resurse naturale:
- utilizarea resurselor naturale ce nu sunt rentabile pe piaţa economică, dar pot fi folosite în
realizarea unor obiective de interes local
d. Resurse de solidaritate şi Resurse de capacităţi:
- aceste tipuri de resurse definesc sfera capitalului social şi au ca rezultat consolidarea
capacităţii comunitare

În desfăşurarea programelor DEVCOM, trebuie să se ţină cont de profilul economic al

colectivităţilor, de gradul de urbanizare şi localizare geografică (drum principal, drum european, lipsa
infrastrucurii sau o infrastructură fizică neadecvată), capital uman, stocul de educaţie, religie, etnie.
Comunităţile din DEVCOM pot fi atât rurale, cât şi urbane, şi în general sunt
confruntate cu o stare de lipsă colectivă/ probleme sociale. În ultimii ani, DEVCOM a devenit o

26
strategie viabilă promovată de WORLD BANK în reducerea sărăciei şi rezolvarea diferitelor
probleme sociale.

Lectură obligatorie:
Problemă socială5 reprezintă o situaţie indezirabilă care este considerată de
un segment important al societăţii ca fiind suficient de serioasă pentru a necesita
acţiune colectivă în vederea obţinerii unei ameliorări semnificative şi a unei
dezirabilităţi crescute (Doob C.B., 1995). Considerarea şi definirea unei probleme ca
fiind socială şi nu de altă natură (privată sau personală/ individuală) depinde de
îndeplinirea unui număr relativ mare de condiţii teoretice şi metodologice. R.K. Merton
(1971) definea o problemă socială ca fiind o discrepanţă semnificativă între normele
sociale şi realitatea socială de fapt.
După J.E. Farley (1992), o problemă socială poate fi definită ca o situaţie
caracterizată de următoarele trei elemente: 1. este în mare măsură privită ca fiind
indezirabilă sau ca o sursă de dificultăţi; 2. este cauzată de acţiunea sau inacţiunea
oamenilor sau a societăţii; 3. afectează sau se presupune că va afecta un mare număr
de persoane. 1. Percepţia publică a unei anumite situaţii ca fiind indezirabilă
presupune un anumit nivel de conştientizare. Dacă oamenii nu cunosc nimic despre
această problemă ea nu va apărea ca problemă socială, deci va rămâne în stare de
latenţă. Pe lângă conştientizarea publică a acesteia trebuie, de asemenea, să existe
un nivel semnificativ de conştientizare că această condiţie constituie o problemă
pentru societate. Un rol important în definirea unor probleme ca fiind sociale îl joacă
valorile. O valoare este o credinţă personală despre ceea ce este bun sau rău, drept
sau greşit (J.E.Farley, 1992). Pentru că ea este mai degrabă o preferinţă personală
decât o ilustrare a realităţii, nu este deloc simplu de probat dacă o valoare este
“îndreptăţită” sau “neîndreptăţită” şi nu există o modalitate ştiinţifică pentru a dovedi
că unele valori sunt “adevărate” iar altele “false”. Este însă foarte important care
valori “contează”. Multe dintre valorile “îndreptăţite” sunt influenţate de putere, care
joacă un rol important în definirea unei probleme ca fiind socială. Unii oameni au mult
mai multă influenţă asupra opiniei publice decât alţi oameni, şi aceştia sunt cei care
definesc în cea mai mare măsură o problemă ca fiind socială, funcţie de interesele lor
(Skolnick & Currie, 1985). R.H. Lauer (1978) consideră că un rol extrem de important îl
joacă şi grupurile protestatare, care sunt tot o expresie a manifestării puterii atunci
când se constituie în grupuri de presiune. 2. Conştiinţa publică joacă un rol important
în definirea unei probleme ca fiind socială. Un cataclism natural (de exemplu un
uragan) nu poate fi el însuşi considerat o problemă socială, deoarece el nu a fost
cauzat de acţiunea/ inacţiunea unor oameni. Doar unele efecte generate de acesta pot
fi considerate problemă socială. După Farley o problemă poate fi considerată ca find
socială aceea care este rezultatul/ parte a acţiunii sau inacţiunii oamenilor sau a
societăţii. Există însă autori care deosebesc două feluri de surse ale problemelor
sociale: unele de natură nesocială şi altele de origine socială. Surse precum uraganele,
cutremurele, epidemiile etc., sunt surse nesociale ale unor probleme care afectează
un mare număr de oameni, probleme care ulterior devin/ se transformă în probleme
sociale. Drept urmare, “indiferent de sursa lor, problemele sociale sunt definite în
funcţie de consecinţele lor sociale.” (M. Larionescu, 1980). 3. Trebuie făcută distincţia
între probleme sociale şi probleme individuale sau private. Disoluţia unei familii prin
divorţ nu reprezintă o problemă socială, dar dacă avem o rată foarte mare a
divorţialităţii, cauzele nu mai sunt doar de ordin personal ci au în mare parte origini
societale. C. Wright Mills (1975) face o distincţie netă între <necazurile personale
generate de mediu> şi <conflictele publice ale structurii sociale>. “Un necaz este o
chestiune personală: individul simte că valorile preţuite de el sunt ameninţate.” În
schimb problemele sociale au un caracter mult mai amplu şi sunt de altă natură
căpătând forma unor conflicte. “Conflictele se referă la chestiuni care transcend acele
medii locale ale individului şi zona vieţii sale lăuntrice. Ele se referă la organizarea a
5
Adrian-Nicolae Dan, în Luana-Miruna Pop, (coord.), Dicţionar de Politici Sociale, Editura Expert, 2002.

27
numeroase asemenea medii în instituţiile unei societăţi istorice, luată în ansamblul ei,
la modul în care diferite medii se suprapun şi se întrepătrund pentru a forma structura
amplă a vieţii sociale şi istorice. Un conflict este o problemă publică; anumite publicuri
consideră că o valoare preţuită de ele este primejduită.” (Mills, 1975:37). Fiecare
dintre cele trei elemente ale definiţiei sunt condiţii necesare pentru prezenţa unei
probleme sociale
C. Zamfir defineşte şi analizează problemele sociale din perspectiva
funcţionării sistemelor sociale unde un aspect esenţial este deţinut de “activitatea de
înfruntare a diferitelor dificultăţi care intervin pe parcursul funcţionării lor – cu alte
cuvinte, activitatea de soluţionare a problemelor sociale.” O asemenea activitate
trebuie să se bazeze pe o teorie a problemelor sociale care reprezintă “o parte a
teoriei organizării şi funcţionării sistemelor sociale”, sisteme care funcţionează şi ca
urmare a perfecţionării capacităţii lor de a formula clar şi în timp util soluţii eficiente la
problemele particulare cu care ele se confruntă (C. Zamfir, 1977). Perspectiva de
analiză a unei probleme sociale este următoarea: ”o problemă particulară poate fi de
natură tehnică, sau economică, sau juridică etc. În calitatea sa de problemă a unui
sistem social, ea va fi totodată o problemă socială” În acest sens, în termeni generali o
problemă socială este definită drept “un proces social, o caracteristică, o situaţie
despre care societatea sau un subsistem al ei consideră că trebuie schimbat.” Această
definiţie include două elemente: a. “Un obiect – acel aspect, situaţie, proces care este
problematic, reprezintă, cu alte cuvinte, o sursă de dificultăţi şi asupra căruia urmează
a se acţiona pentru a fi schimbat într-un sens convenabil. Poate fi vorba de un aspect
negativ […] sau pozitiv.” b. “Conştientizarea dificultăţii – respectivul aspect de
eliminat sau de realizat este pus ca problemă, acceptat de către membrii sistemului
social respectiv ca trebuind să fie schimbat.” Unele probleme deşi există nu sunt
conştientizate, deci nu sunt manifeste ci sunt într-o stare de latenţă. Trecerea lor din
latent în manifest este un proces care trebuie să parcurgă anumite etape şi să
îndeplinească anumite condiţii, una din cele mai importante fiind angajarea sistemului
în a lua decizia de a desfăşura o activitate de soluţionare a respectivei probleme.
Clasele de fenomene care pot deveni obiectul unei asemenea problematizări ar fi: 1) o
stare socială învechită (care frânează progresul şi dezvoltarea socială); 2) procese
sociale considerate în sine ca fiind negative (dezorganizarea socială şi individuală,
comportamentele considerate deviante); 3) consecinţe negative ale unui proces social
pozitiv (orice proces social complex prezintă şi consecinţe laterale negative); 4)
fluctuaţii ale factorilor naturali externi sau sociali (descoperirea sau epuizarea unor
resurse naturale, catastrofe naturale, războaie etc.); 5) decalaje produse de
dezvoltare (nearticularea unor elemente şi nesincronizarea lor în procesele de
transformare socială care însoţesc dezvoltarea socială); 6) apariţia de noi necesităţi
(ca urmare a schimbării unor condiţii sociale obiective pot apărea noi necesităţi a
căror imposibilitate de satisfacere poate conduce la comportamente deviante); 7)
probleme de dezvoltare. (C. Zamfir, 1977).
În ultimele decenii s-a conturat o ramură aplicată a sociologiei – sociologia
problemelor sociale. Spectrul de analiză al acestei discipline este unul foarte larg.
Există mai multe perspective de analiză a problemelor sociale: patologia socială,
focalizată pe persoane; dezorganizarea socială, centrată pe semnificaţia legilor şi a
normelor; conflictul de valori, referitor la valori şi interese/ scopuri; comportamentul
deviant, care subliniază rolurile; etichetarea socială, care examinează reacţiile sociale;
perspectiva schimbului social; perspectiva interacţionist-simbolică; perspectiva
biologică (incluzând sociobiologia) etc.
Marea majoritate a acestora sunt oarecum cuprinse însă în două mari categorii
de perspective: a. structuralist-funcţionalistă şi b. conflictualistă. A. Perspectiva
structuralist-funcţionalistă este asociată îndeosebi cu numele lui T. Parsons şi R.K.
Merton. Conform acestei perspective, cele mai multe norme/ reguli şi aranjamente
sociale pot fi explicate în bună măsură în termeni de utilitate a lor pentru societate,
deci ele îndeplinesc o funcţie. Uneori utilităţile sau funcţiile aranjamentelor sociale
sunt extrem de vizibile, alteori ele rămân nevăzute. Funcţiunile care sunt foarte

28
evidente sunt numite funcţiuni manifeste iar cele care nu sunt evidente sunt numite
funcţiuni latente. O asumpţie importantă a funcţionalismului o constituie noţiunea de
interdependenţă. Societatea este privită ca un sistem în care orice segment al ei este
cumva relaţionat la altul. Datorită acestei interdependenţe, schimbarea într-un punct
al sistemului poate determina efecte în tot sistemul, efecte care la prima vedere pot
să apară ca totalmente nerelaţionate (individuale). O altă asumpţie importantă este
aceea că fiecare parte a sistemului (social) îndeplineşte o funcţie pentru societate.
Modelul care emerge deci dintr-o asemenea perspectivă este acela al unui sistem de
părţi interrelaţionate fiecare dintre acestea venind în întâmpinarea unei anumite nevoi
a societăţii, contribuind la eficientizarea sistemului social, sau, într-un alt mod,
contribuie la menţinerea unităţii sistemului (la ţinerea părţilor lui împreună). Drept
urmare se creează o puternică tendinţă de realizare a unei stabiltăţi înalte în sistem,
iar schimbarea socială este posibilă numai în anumite condiţii. O idee adiţională a
perspectivei funcţionaliste este aceea că societatea tinde spre consens (basic
consensus) - în orice societate există un set comun de valori şi credinţe general
acceptate. Funcţionaliştii văd aceasta ca fiind necesar deoarece natura
interdependentă a societăţii impune cooperarea – fundamentul solidarităţii sociale.
Consensul şi solidaritatea socială (o identitate comună cu grupul) sunt părţi
importante ale oricărei societăţi efective. B. Perspectiva conflictualistă îşi trage seva
îndeosebi din teoria socială dezvoltată de Karl Marx. Dezvoltări şi contribuţii
importante la această perspectivă au avut Ralf Dahrendorf şi C. Wright Mills, ambii
examinând în special rolul pe care îl joacă puterea în societate. Asumpţiunea de
principiu a acestei perspective este aceea că resursele din societate – cum ar fi
bunăstarea şi puterea – sunt limitate. Limitarea şi raritatea acestor resurse face ca ele
să fie distribuite inegal în societate, drept pentru care unele grupuri de oameni deţin
mai mult (din aceste resurse) decât alte grupuri. Această situaţie creează un conflict
al intereselor personale sau de grup între diferitele persoane/ grupuri din societate. O
asumpţie importantă a acestei perspective este cea legată de relaţia dintre putere şi
structura socială: grupurile avantajate au mai mult decât o cotă parte/ (participare) la
putere, fiind singurele care controlează societatea şi folosind acest control, într-un
mod conştient sau inconştient, aceste grupuri fac ca societatea să acţioneze şi să
servească propriilor lor interese; deci societatea ia acea formă care serveşte cel mai
bine interesele grupului de oameni dominant din acea societate (spre deosebire de
funcţionalişti care susţin că societatea ia forma care serveşte cel mai bine intereselor
ei ca întreg). Teoreticienii conflictualişti cred că grupurile dominante exercită control
nu doar asupra valorilor şi credinţelor, ci şi asupra practicilor/ rutinelor şi a organizării
societăţi. Ca urmare tendinţa de lungă durată a societăţii este una îndreptată spre
perpetuarea conflictului şi deci spre schimbare socială. Mai devreme sau mai târziu,
spun conflictualiştii, opoziţia intereselor va determina apariţia/ manifestarea
conflictului în societate. Mai mult, perspectiva conflictualistă spune că acest conflict îşi
are originea în interiorul societăţii şi de cele mai multe ori conduce la schimbare
socială, deoarece societatea este o combinaţie de grupuri cu interese nu doar diferite
ci şi conflictuale.
După R.K. Merton şi R. A. Nisbet (1971) principalele caracteristici ale unei
probleme sociale sunt: 1) apariţia unei probleme sociale este indisolubil legată de
manifestarea unei neconcordanţe între ceea ce ar trebui să fie oamenii şi ceea ce sunt
în realitate (mai precis între situaţia socială existentă şi normele sociale); 2) o
problemă socială poate fi, în multe cazuri, consecinţa neanticipată, nedorită şi
indirectă a modelelor instituţionalizate ale comportamentului social; 3) diferite
structuri sociale au probleme distincte funcţie de caracteristicile, valorile şi scopurile/
interesele lor distincte; 4) funcţie de particularităţile structurilor sociale soluţiile date
acestor probleme sunt diferite (soluţiile având ca scop şi rezultat schimbarea socială);
5) deoarece elementele componente ale unei structuri sociale (care defineşte
sistemul) se află în relaţie de interdependenţă, acţiunile dezvoltate/ întreprinse pentru
rezolvarea unei probleme sociale particulare cu care se confruntă sistemul vor genera

29
apariţia unor noi probleme ce trebuiesc soluţionate şi drept urmare, soluţiile găsite vor
fi dificil de concretizat în politici efective.

DEFINIRI ŞI PERSPECTIVE DE ANALIZĂ ALTERNATIVE .

Perspectiva patologiei sociale (prezentă în câmpul sociologiei în special între
1890-1910), este originată în analogia organicistă a societăţii dezvoltată îndeosebi de
Herbert Spencer. Societatea se comportă ca un “organism biologic”, format însă din
oameni, cu o complexitate structurală care creşte pe măsură ce societatea creşte în
volum, în care părţile sunt interdependente, iar societatea (ca organism) are o “viaţă”
care depăşeşte “viaţa” oricărei părţi componente (Principles of Sociology). Termenul
patologie socială poate fi utilizat pentru a denumi condiţiile sociale care rezultă (1) din
insuccesul indivizilor de a se adapta prin propriile forţe la viaţa socială – care
funcţionează independent de suportul membrilor societăţii; (2) din deficitul de ajustare
a structurii sociale, incluzând modurile de a face/crea lucruri şi instituţii, până la
dezvoltarea personalităţii sociale. Condiţiile patologice din societate pot rezulta din (1)
deficit natural al abilităţii indivizilor de a ţine pasul cu schimbarea idealurilor şi a
instituţiilor societăţii, sau (2) din insuccesul societăţii de a ţine pasul în funcţionarea
mecanismelor ei cu schimbarea condiţiilor în lumea în care se află. Condiţiile sociale
dezirabile şi ordinea socială sunt privite ca fiind sănătoase, în timp ce persoanele care
se deosebesc/ deviază de la aşteptările morale (statuate de un sistem de valori
dominant şi deci larg acceptat) sunt privite ca fiind “bolnave”, deci sunt disfuncţionale
şi nedorite. Astfel, pentru perspectiva patologiei sociale, o problemă socială este o
violare a aşteptărilor morale. Drept principală şi ultimă cauză a problemelor sociale
este insuccesul socializării. Societatea are responsabilitatea de a transmite tuturor
indivizilor normele morale larg acceptate, dar uneori asemenea eforturi sunt
ineficiente. În concluzie, singura soluţie reală la problemele sociale este educaţia
morală. Reprezentanţi ai acestei perspective: Samuel Smith, Vytautas Kavolis, Carl M.
Rosenquist.
Dezorganizarea socială este “faţa umbrită”, complementară, a organizării
sociale. Organizarea socială presupune, înainte de toate, că ea este un întreg, în care
părţile se află într-o relaţie de dependenţă oarecum ordonată. În al doilea rând,
dezorganizarea socială este privită din punct de vedere al “unor componente diferite
ale sistemului social, componente care pot fi în antifază” cu cele ale organizării
sociale. Noţiunea centrală a acestor întregi conceptualizări este cea de “ROLURI”.
Rolurile definesc nu doar diferitele părţi ale societăţii, ci de asemenea şi modul în care
ele sunt interrelaţionate” (Weinberg şi Rubington, 1989). Dezorganizarea socială este
percepută ca un eşec al manifestării rolurilor. Cele trei mari tipuri de dezorganizare
sunt: a) lipsa normelor, când nu există nici un fel de reguli care să spună cum să se
acţioneze, deci să reglementeze comportamentul oamenilor; b) conflictul cultural,
presupune cel puţin două seturi opuse de reguli în modalităţile de acţiune/
comportament al indivizilor. Într-o asemenea situaţie, persoanele care acţionează în
termenii unui set de aşteptări/ valori, pot fi considerate ca violând celălalt set de
aşteptări/ valori; c) colapsul/ ne-funcţionalitatea/ prăbuşirea normelor (breakdown),
când există reguli, însă conformarea la acestea nu aduce recompensele aşteptate, ci
chiar poate determina penalizarea indivizilor. Cauza principală a dezorganizării sociale
este considerată a fi schimbarea socială, care determină “ieşirea” din sistem a unor
părţi componente, deoarece nu mai sunt în armonie cu alte părţi ale sistemului social.
Condiţiile care generează o asemenea stare se regăsesc în schimbările tehnice,
demografice sau culturale generate de schimbarea socială şi care vor determina
clătinarea echilibrului prezent (care este însă un echilibru dinamic). Consecinţele stării
de dezorganizare se manifestă atât la nivelul sistemului cât şi la nivelul actorilor
sociali. Pentru actorii sociali, dezorganizarea socială determină “dezorganizarea
personală” manifestată de exemplu prin stress, boli mintale, alcoolism. Pentru sistem,
consecinţele pot fi de trei tipuri: a) pot apărea schimbări în sistem, cum ar fi unele
răspunsuri de adaptare care pot aduce părţile distincte ale sistemului înapoi la starea

30
de echilibru; b) sistemul poate continua să funcţioneze într-o stare de stabilitate
crescută, în sensul că deşi dezorganizarea poate să nu dispară, sistemul îşi continuă
funcţionarea oricum (dar la alţi parametri); c) sistemul se poate prăbuşi, deoarece
dezorganizarea este foarte puternică şi extrem de distructivă. (p.60). Soluţiile la
aceste probleme se referă în general la acele acţiuni de aducere a caracteristicilor
sistemului social înapoi la starea de echilibru. O importantă critică la adresa acestei
perspective a fost făcută de Marshall B. Clinard (“Sociology of Deviant Behavior”,
1957, citat de Rubington & Weinberg) subliniind faptul că mulţi dintre cei care
utilizează conceptul de “dezorganizare socială” (concept ce îşi are originea într-o
măsură foarte mare în opera lui W.I. Thomas şi Fl. Znaniecki The Polish Peasant in
Europe and America, 1927) au tendinţa de a fi confuzi, fantezişti sau părtinitori,
confundând schimbarea, comportamentul deviant, subculturile şi variaţia umană cu
dezorganizarea socială. Cei mai importanţi teoreticieni care au dezvoltat această
perspectivă sunt C.H. Cooley, W.I. Thomas, Fl. Znaniecki, W.F. Ogburn, R.E. Park, G.C.
Homans.
Perspectiva conflictului de valori îşi are originea în teoria conflictului social, fiind
de fapt o sinteză a teoriilor americane şi europene asupra conflictului, promovate la
începutul secolului XX. La origini se află însă teoria lui Marx care a văzut întreaga
istorie a omenirii în termenii “luptei de clasă” şi a lui Georg Simmel care a analizat
conflictul ca formă a interacţiunii sociale. Analiza problemelor sociale din această
perspectivă a fost pusă cu adevărat în evidenţă de către Richard R. Myers şi Richard
C. Fuller, care au publicat în 1941 două articole în care arată că întâlnim un conflict de
valori în toate fazele celor mai multe probleme sociale. Ei argumentează că orice
problemă socială are o “istorie naturală” care cuprinde trei stadii: conştientizarea,
stabilirea/ determinarea politicii, reformarea/ (corectarea/ îmbunătăţirea) – şi în
fiecare din aceste stadii valorile şi interesele diferitelor grupuri se ciocnesc. Astfel
”problemele sociale sunt condiţii sociale incompatibile cu valorile unui anumit grup ai
cărui membri reuşesc să facă publică o chemare la acţiune”, cu alte cuvinte
problemele sociale îşi trag seva din conflictele de valori şi de interese. Diferite grupuri
având interese diferite se regăsesc în opoziţie. O dată cristalizată această opoziţie
într-o situaţie de conflict, putem spune că problema socială şi-a făcut apariţia.
Condiţiile-suport care influenţează apariţia, frecvenţa, durata şi rezultatul problemelor
sociale sunt competiţia şi contactul dintre grupurile sociale. Când două sau mai multe
grupuri se află în competiţie şi în modalităţi particulare/ specifice de contact cu un alt
grup, un conflict nu poate fi evitat. Anumite tipuri de probleme sociale apar sub astfel
de condiţii, iar o dată apărută problema, grupurile în competiţie pot de asemenea fi în
conflict – subiectul fiind modalitatea de rezolvare a problemei. Numeroşi sociologi au
arătat că problemele sociale se compun dintr-o condiţie obiectivă şi o definire
subiectivă a unei situaţii. Condiţia obiectivă este contactul şi competiţia între diferite
grupuri; definirea subiectivă reflectă diferite moduri de definire şi evaluare a
contactului, competiţiei şi distribuirea bunurilor şi drepturilor. O problemă socială,
deci, rezultă din “mixtura volatilă” a unei condiţii obiective şi a unei definiri subiective.
Soluţiile propuse de această perspectivă pentru rezolvarea conflictului de valori sunt
consensul, negocierea şi puterea brută (naked power). Dacă părţile pot rezolva
conflictul în numele unui set de valori semnificative, împărtăşite de ambele părţi,
atunci consensul este cel care a eliminat problema. Dacă părţile pot negocia, atunci
are loc un schimb de valori, toate în spiritul procesului democratic. Dacă nici
consensul nici negocierea nu au loc, atunci grupul ce deţine mai multă putere câştigă/
preia controlul.
Perspectiva comportamentului deviant s-a manifestat dominant în câmpul
sociologiei începând cu anii ‘950 şi îşi are originea în special în teoria anomiei sociale
dezvoltată de R.K. Merton şi teoria asocierii diferenţiale a lui E.H. Sutherland. Teoria
lui Merton explică de ce există rate ridicate ale comportamentului deviant în unele
segmente ale societăţii mai mult decât în altele, dar nu a putut explica de ce unele
persoane din aceste segmente se angajează în asemenea acte de comportament
deviant, în timp ce altele nu se angajează. Teoria lui Sutherland, fiind o teorie bazată

31
pe conceptul de interacţiune socială, este mai puţin aplecată asupra ratei de
participare la acte de comportament deviant, dar poate explica de ce unii oameni, şi
nu alţii, comit acte deviante. Ulterior, A. Cohen (1955) a elaborat o teorie care îmbină
cele două teorii ale lui Merton şi Sutherland. În 1957 a apărut cartea lui Marshall B.
Clinard “Sociology of Deviant Behavior”, prima lucrare scrisă realmente din
perspectiva comportamentului deviant. Conform acestei perspective problemele
sociale reprezintă violări ale aşteptărilor şi comportamentelor normative.
Comportamentul sau situaţiile care se depărtează de la normele larg acceptate de
către societate sunt privite ca fiind deviante. Cauzele comportamentului deviant sunt
legate de socializarea inadecvată – procesul de socializare fiind văzut ca
desfăşurându-se în primul rând în cadrul contextual al relaţiilor primare de grup.
Predispoziţia spre comportamente deviante este rezultatul eşecului socializării
primare şi, în acelaşi timp, al “dobândirii sociale” a acestuia în cadrul aceluiaşi grup
primar. Condiţiile favorizante pentru apariţia şi manifestarea unui asemenea
comportament sunt lipsa şi blocarea oportunităţilor pozitive, stresul, accesul la forme
deviante de satisfacţie, şi modele de rol deviante. Soluţiile de contracarare a
comportamentului deviant se referă în special la resocializare, creşterea gradului de
socializare în grupurile primare, redistribuirea accesului către oportunităţi, reducerea
oportunităţilor de contact cu modelele de rol deviante.
Perspectiva etichetării sociale pune accent pe analiza definirii sociale a
devianţei; sociologii care au îmbrăţişat această perspectivă vor să cunoască cum
oamenii definesc situaţiile, persoanele, procesele sau evenimentele ca fiind
problematice. Tributară întrucâtva perspectivei conflictului de valori, această nouă
teorie subliniază că sociologii s-au ocupat mai mult de definirea unei probleme sociale
din punctul de vedere al definirii acesteia ca o condiţie obiectivă, şi au acordat o mică
atenţie celeilalte laturi – definirea subiectivă a unei probleme sociale. Această
perspectivă s-a manifestat în sociologie de la sfârşitul anilor ’50 şi până la începutul
anilor ’70, iar “piatra de temelie” a acestei perspective a fost pusă îndeosebi odată cu
apariţia cărţii lui Edwin Lemert (1951), Social Pathology: A Systematic Approach to the
Sociopathic Behavior. Lemert susţine că devianţa este definită în special de către
reacţiile sociale, şi este determinată în mare parte de reacţia socială, ajungându-se la
“devianţă secundară”. În acelaşi ton, Howard S. Becker (1963) arată că “grupurile
sociale creează devianţă prin stabilirea unor reguli a căror încălcare constituie un act
deviant, precum şi prin aplicarea acestor reguli la oameni (în mod individual) şi
etichetându-i ca marginali/ intruşi/ devianţi (outsiders)”. Conform teoriei etichetării o
problemă socială (sau deviant-socială) este definită de reacţiile sociale la o pretinsă
violare a regulilor sau aşteptărilor sociale. Această perspectivă se focalizează asupra
condiţiilor prin care comportamentele sau situaţiile sunt definite ca problematice sau
deviante. Cauza unei probleme sociale se originează îndeosebi în atenţia pe care
publicul i-o acordă, sau mai degrabă atenţia din partea celor care exercită controlul
social, deci reacţii sociale la o presupusă cunoaştere a violării unor norme sociale.
Condiţiile în care o persoană/ situaţie este etichetată ca fiind “problematică” sau
deviantă, se referă în special la relaţiile de putere şi influenţă (cel care etichetează se
află în situaţia de a câştiga prin aplicarea unei asemenea etichete, trebuind să aplice o
etichetă negativă, precum şi puterea de a o “alipi” persoanei/ situaţiei respective) dar
şi la potenţialul câştig de a fi etichetat, în special prin auto-etichetare. Consecinţele
unei asemenea etichetări se reflectă atât în aşteptările celorlalţi (de exemplu, de la o
persoană etichetată ca fiind deviantă, se aşteaptă ca ea să “continue” violarea
normelor sau a comportamentului considerat convenţional), cât şi în diminuarea
şanselor celor etichetaţi de a se reintegra, dar mai ales la elaborarea şi adoptarea
unor comportamente deviante ca urmare a reacţiilor celorlalţi (formă de devianţă
denumită “devianţă secundară”). Soluţiile oferite de această perspectivă pentru
rezolvarea problemelor sociale se referă la revizuirea definirii unei situaţii/ persoane
ca fiind deviantă (o mai mare toleranţă şi capacitate de înţelegere a unor situaţii
particulare/ speciale), precum şi eliminarea potenţialelor câştiguri rezultate din
procesul etichetării ai cel al auto-etichetării.

32
33
 Tema 4: Tipuri de acţiuni implicate în DEVCOM

Unul dintre conceptele cheie implicate în desfăşurarea programelor de Dezvoltare

Comunitară este potenţialul de acţiune sau capacitatea membrilor unei comunităţi de a acţiona în
scopul rezolvării unor probleme comune ce afectează comunitatea sau o parte a acesteia. Termenul
original vine din limba engleză: capacity building (consoldarea potenţialului de acţiune) şi
reprezintă:

„Consolidarea potenţialului de acţiune reprezintă acţiuni pentru sporirea stocului de capital uman la
nivelul actorilor implicaţi în vederea creşterii şanselor de contribuţie eficientă la realizarea proiectelor
de dezvoltare” (Sandu)

Ce reprezintă capitalul uman? Şi cum poate fi el deosebit de alte forme de capital?

Capitalul uman:- informaţiile sub formă de cunoaştere, educaţie, dar şi starea de sănătate
a populaţiei. Aceasata este accepţiunea mai largă a capitalului uman(Becker). Există surse in
literatura de specialitate care definesc capitalul uman în funcţie doar de parametrii educaţie şi
cunoştinţe.
Capital social:- interacţiunile existente între oameni, relaţii sociale de cooperare care
reduc costurile de trenzacţie existente între parteneri, încredere, respectarea normelor, participare
socială şi politică. (vezi Putnam, Coleman, Sandu, Uslaner)
Capitalul vital:- se referă la caracterisiticile demografice ale populaţiei sau comunităţii
(raport populaţie tânără/populaţie în vârstă, volumul populaţiei). O populaţie îmbătrânită din
punct de vedere demografic cu greu poate să devină obiectul programelor DEVCOM.(vezi
Sandu, Precupeţu)
Capitalul material : -se referă la bunuri. Se întâlnesc două tendinţe:
a. de a trata separat capitalul material de cel finaciar, Capitalul finaciar definindu-se ca
fiind lichidităţile (bani), dar şi tranzacţiile economice.
b. A doua tendinţă este de a include capitalul finaciar în cel material.

Capitalul simbolic- se referă la credinţele şi valorile unei populaţii, valori ce se pot converti
în bunuri materiale.

Propietatea de bază a oricărei forme de capital este aceea de convertire într-o formă utilă la
un moment dat.

Capacity building poate fi considerat un proces social. (vezi definiţia procesului social). În
literatura de specialitate se pot întâlni două mari direcţii:

(1) de identificare a DEVCOM cu Capacity Building;

(2) de a le considera procese complementare; (World Bank)

Ambele puncte de vedere sunt corecte, deoarece în primul rând DEVCOM se bazează pe
Capacity Building; se pune sub semnul întrebării reuşita unor programe DEVCOM în momentul în
care într-o comunitate potenţialul de acţiune este scăzut De aceea pot să existe programe al căror
obiectiv este tocmai consolidarea potenţialului de acţiune. Într-o comunitate în care autoritatea locală
şi industria deţin controlul socio-economic, şansa derulării unor proiecte DEVCOM este minimă
deoarece o astfel de comunitate este lipsită de stocul de capital necesar, şi tocmai de aceea trebuie
creat. Capacity Building reprezintă o condiţie absolut nesesară, dar nu şi suficientă.

Capacitate comunitară:- include caracterisiticile comunităţii care afectează abilitatea de a

identifica şi rezolva problemele cu care se confruntă. Presupune participare şi lidership, resurse,
reţele sociale. (Precupeţu)

34
„Capacitatea Comunitară reprezintă un set de caracterisitici sociale structurale şi resurse care
permit comunităţii să se ocupe de oportunităţi, provocări şi probleme” (Ktretzman&McKnight)

Dacă analizăm capacitatea comunitară ca fiind o combinaţie de condiţii şi resurse care fac
posibile desfşurarea programelor DEVCOM, se poate considea că termenul de Capacitate
Comunitară capătă aceleaşi valenţe conceptuale ca şi Capacity Building.

Pe lângă Capacity Building, Capacitate Comunitară, un alt concept atrage atenţia, şi anume
cel de Cultură Participativă. Direcţiile de definiţie ale acestui concept sunt: (Sandu,2005)
- valori identitare;
- propensiune spre cooperare
- competenţă civic- administrativă
- capacitatea de a contribui la eforul comunitar de a rezolva probelemele comunităţii.
Profesorul Dumitru Sandu atrage atenţia de anu cădea în capcană limitării culturii
participative doar la o singură direcţie de acţiune şi anume latura capitalului social.

Lectură obligatorie:

Capital Social 6
Capitalul social reprezintă un concept extrem de utilizat în ştiinţele sociale
contemporane, fiind dezvoltat în sociologie, economie şi ştiinţa politică în legătură cu
procesele de dezvoltare socială. Atractiv ca şi conţinut şi oferind o cale de legătură
între sociologie şi economie, conceptul se află în plin proces de cristalizare, în privinţa
definirii şi conţinutului său existând doar un consens la un nivel de mare generalitate.
În principiu,
capitalul social se referă la interacţiunile la care indivizii iau parte,
fiind inclus în reţele sociale şi normele asociate acestora,
manifestându-se prin participarea indivizilor la formarea şi
funcţionarea instituţiilor, în încrederea în aceste instituţii, în alţi
indivizi sau grupuri de indivizi.
Toate aceste aspecte ale vieţii sociale pot să acţioneze ca liant în menţinerea şi
funcţionarea societăţii, facilitând membrilor ei să urmărească eficient scopurile
comune, dar şi pe cele individuale complementare.

DEFINIŢII
Concept extrem de popular şi preluat frecvent în limbajul cotidian, capitalul
social a început să fie utilizat în anii ‘90 de către numeroşi analişti şi decidenţi politici,
devenind „un fel de antidot universal pentru bolile care afectează societăţile de
pretutindeni” (Alejandro Portes, 1998). Numărul mare de fenomene şi contexte în care
capitalul social este utilizat ca variabilă independentă au făcut ca termenul să devină
atât de cuprinzător încât aproape şi-a pierdut orice sens exact. Lindon şi colegii săi
(1999) remarcau cel puţin 12 definiţii distincte pentru capitalul social, utilizate în
literatura anilor ’90. Încercările de sistematizare sunt şi ele numeroase (Portes, 1998;
Robinson et al, 1999; Dasgupta şi Serageldin, 1999; etc.), şi insistă pe dezvoltările
contemporane ale conceptului. Deşi sociologi clasici, precum Durkheim sau Marx,
utilizează concepte similare ca şi conţinut, capitalul social a început să fie utilizat sub
această etichetă în ultimele două decenii ale secolului XX, fiind puternic influenţat de
lucrările lui Bourdieu şi Coleman.
Bourdieu [1980] oferă prima abordare sistematică a tipurilor de resurse de
6
Articol scris de Bogdan Voicu (Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii) pentru Dicţionar de sărăcie, în curs de publicare; on-line la
http://www.iccv.ro .

35
care poate dispune un individ, în care include şi capitalul social ca distinct de cel
economic şi de cel cultural. El defineşte capitalul social ca fiind „agregarea
resurselor actuale sau potenţiale legate de posesia unei reţele durabile de
relaţii mai mult sau mai puţin instituţionalizate de responsabilitate şi
recunoaştere reciprocă - sau, cu alte cuvinte, resurse legate de apartenenţa
la un grup - care furnizează fiecărui membru sprijinul capitalului de care
dispune colectivitatea, o «acreditare» care te îndreptăţeşte la credibilitate,
în variatele sensuri ale termenului” (1986, p. 148).
Capitalul social constituie aşadar o proprietate a interacţiunilor constante în
care intră un individ. Aceste relaţii sunt bazate pe „indisolubile schimburi materiale şi
simbolice”. Însăşi existenţa grupului, arată Bourdieu, este condiţionată de profitul pe
care indivizii îl extrag din apartenenţa la grup.
Simpla apartenenţă la grup poate constitui prin urmare o resursă în sine. Totuşi,
„existenţa unei reţele de legături nu este un dat natural sau social al unui act de
instituţionalizare primordială”. Dimpotrivă este produsul un lung şir de eforturi
permanente de instituţionalizare şi reinstituţionalizare, al unor „strategii de investire,
inidviduale sau colective, conştiente sau inconştiente, menite a stabili sau a reproduce
relaţii sociale care sunt utilizabile direct pe termen lung sau scurt [...]” (1986, p. 249).
Bourdieu a publicat dezvoltările sale teoretice iniţial în franceză (1980), apoi în
germană (1983), iar apoi în engleză intr-un manual de teorie şi cercetare pentru
sociologia educaţiei (1986), articolele sale dedicate capitalului social circulând puţin în
lumea academică anglo-saxonă. Coleman este cel ce a impus conceptul de capital
social în sociologia americană şi mondială, conferindu-i o vizibilitate deosebită.
Articolul său fondator din 1988 despre rolul capitalului social în formarea capitalului
uman, ca şi dezvoltările din Foundations of Social Theory (1990) sunt două dintre
materialele cele mai citate în literatura dedicată capitalului social.
Spre deosebire de Bourdieu, Coleman oferă capitalului social o definiţie destul
de vagă, extinzând astfel sfera de cuprindere a conceptului: „capitalul social este
definit prin funcţiile sale. El nu constă într-o singură entitate ci într-o
varietate de entităţi diferite, având două elemente în comun: toate sunt
constituite din aspecte ale structurii sociale şi înlesnesc unele acţiuni ale
actorilor - persoane sau actori corporaţi - în cadrul acestei structuri” (1988, p.
16). Ca şi Bourdieu, Coleman accentuează productivitatea capitalului social,
convertibil în capital economic sau chiar educaţional şi insistă asupra faptului că acest
tip de resursă nu aparţine actorilor sociali ci structurii de relaţii dintre actori.
Capitalul social apare la Coleman ca element integrativ al unei teorii
comprehensive a acţiunii preluând elemente din cele două mari orientări dominante:
individul privit ca fiinţă condiţionată social, pe de o parte, şi ca actor economic
raţional, condus de principiul maximizării utilităţii. Actele aparent ‘iraţionale’ ale
actorilor sociali pot fi astfel explicate prin investirea raţională în capital social.
Pentru Coleman, capitalul social îmbracă următoarele mari forme:
1. În primul rând sunt obligaţiile, aşteptările şi încrederea în structurile sociale,
dominate de principiul reciprocităţii, reflectând siguranţa răsplătirii
eforturilor investite în formarea şi menţinerea relaţiilor sociale;
2. În al doilea rând, capitalul social se concretizează prin „potenţialul de
informaţie inclus în relaţiile sociale”.
3. În al treilea rând, capitalul social înseamnă normele şi sancţiunile presupuse
de instituţionalizarea relaţiilor sociale.
4. În fine, ultima formă a capitalului social, rezidă în participarea la dezvoltarea
şi activitatea organizaţiilor, în primul rând a celor cu caracter voluntar, non-
profit, dar şi la viaţa informală a organizaţiilor care ţintesc profitul economic.
Toate acestea conferă capitalului social caracterul de bun public. Un individ care

36
investeşte în capital social (fie încredere, fie relaţii) nu este singurul care îl foloseşte,
ci el are de cules doar puţine din rezultatele investirii. De aici şi tentaţia pentru
subinvestirea în capital social sau, cu alte cuvinte, strategiile de „free-rider”.
Definiţia (citată mai sus) prin care Coleman statuează sensul şi conţinutul
capitalului social este una ambiguă. Practic, aşa cum remarcă Portes, ea lasă
nelămurite trei chestiuni fundamentale: 1. cine sunt posesorii capitalului social, 2.
care sunt sursele acestui capital şi 3. în ce constau resursele înglobate în capitalul
social. Totuşi, precizările suplimentare ale lui Coleman au rezolvat cel puţin parţial
aceste probleme. Capitalul social este o caracteristică a structurilor sociale, la
care au acces indivizii membrii ai unei societăţi oarecare. Modul concret de
formare al capitalului social sugerat de Coleman constă pe de o parte în
participare şi asociaţionism, iar pe de alta în investirea de încredere în indivizi
şi instituţii şi în respectarea normelor sociale. În fine, resursele la care
capitalul social asigură accesul sunt bunurile publice şi resursele (în special
informaţionale) de care dispun alţi membrii ai comunităţii implicaţi în
aceleaşi reţele sociale ca şi individul de al cărui capital social discutăm.
Dacă Bourdieu definea capitalul social insistând asupra dependenţei acestuia de
interacţiunile personale ale individului, Coleman dezvoltă suplimentar dependenţa
capitalului social individual de existenţa şi garantarea bunurilor publice, de bogăţia în
capital social a tuturor membrilor societăţii. Structurile sociale ce înlesnesc formarea
capitalului social sunt pentru Coleman reţelele sociale complete, închise (într-o reţea
incompletă - cu relaţii puţine între indivizi - norme şi sancţiunile asociate nu pot fi
eficiente, iar încrederea în structura socială este redusă), organizarea socială adecvată
fiind una a asociaţionismului şi participării.
Un pas suplimentar în definirea capitalului social la nivel macrosocial, ca şi
caracteristică a întregii comunităţi sau naţiuni este realizat în ştiinţele politice.
Pentru Putnam, „capitalul social se referă la aspecte ale organizării
sociale – reţele, norme şi încredere – care le permit participanţilor să
acţioneze împreună mai eficient pentru a atinge obiective comune” (1995b,
664-665).
Primul studiu clasic al lui Putnam, cel asupra eficienţei guvernelor locale din
Italia, îl face pe acesta să constate: „capitalul social [...] pare a constitui o precondiţie
a dezvoltării economice ca şi a guvernării eficiente” (1993). Mecanismele care
facilitează această relaţie derivă di proprietăţile capitalului social, tratat ca şi
caracteristică a unei comunităţi: întăreşte normele de reciprocitate generalizată;
facilitează coordonarea şi comunicarea, contribuind la transmiterea informaţiilor
despre gradul de încredere al altor indivizi/grupuri; menţine în memoria socială
amintirea colaborărilor de succes anterioare, creând „forma culturală” în care pot
avea loc colaborări viitoare.
În cartea sa Bowling Alone ... (1995) Putnam are prilejul de a operaţionaliza
conceptul într-un mod extrem de sintetic (încredere şi relaţii sociale), ca şi ocazia
de a dezvolta din nou legătura dintre capital social şi dezvoltare socială. Angajarea
civică, arată Putnam, este cea care facilitează o guvernare eficientă, chiar dacă nu o
poate substitui. O viaţă comunitară bogată, atrăgând participarea majorităţii
membrilor, nu numai că împiedică apariţia anomiei, dar şi contribuie la crearea
bunului public, facilitând reproducerea şi dezvoltarea tuturor tipurilor de capital.
Totuşi, notează Putnam, capitalul social nu reprezintă un panaceu universal pentru
rezolvarea bolilor societăţii, investiţiile în dezvoltarea lui nefiind o alternativă, ci o
parte complementară a unei politici generale de dezvoltare a capitalului economic
(fizic şi financiar), uman şi social.

Acestea sunt, în opinia mea (B.V. – n.n.), cele trei moduri dominante de
definire a capitalului social în ştiinţele sociale contemporane:

37
 - ca atribut al relaţiilor sociale (orizontale), facilitând acţiunea
individuală (mod de abordare ce reflectă în bună măsură
dezvoltările lui Bourdieu);
- ca atribut al nu numai al relaţiilor sociale, dar mai ales al
instituţionalizării reţelelor sociale, facilitând atât acţiunea
indivizilor, cât şi formarea bunului public (direcţie dezvoltată de
Coleman);
- ca bun public în sine, facilitând sau putând frâna dezvoltarea
socială (după cum sugerează Putnam, insistând asupra relaţiilor
orizontale, dar şi asupra normelor ce susţin funcţionarea
instituţiilor guvernării).
Diferenţele sunt mai mult de accent, fiind legate de perspectiva din care se
realizează analiza şi de nivelul la care se plasează explicaţia: pentru Bourdieu,
capitalul social constituie un atribut al microstructurii, în timp ce Coleman caută să
explice aspectele macrostructurale ale aceleaşi realităţi, privite însă prin prisma
funcţionării colectivităţii în ansamblul ei. Putnam reuneşte practic cele două puncte de
vedere, plasând-şi analiza la nivel instituţional şi căutând să explice atât modul în care
instituţiile funcţionează în plan comunitar, cât şi modul de construcţie şi implicaţiile pe
care le au la nivelul relaţiilor dintre indivizi. Definiţiile pot fi derivate una din alta
printr-o simplă schimbare de accent.
O a patra modalitate de definire, mai largă, sugerată în ştiinţa politică şi în
economie, tinde să includă în capitalul social toate caracteristicile structurii
sociale ce contribuie la dezvoltarea economică şi funcţionarea statului, cu
accent pe normele ce susţin instituţiile guvernării (vezi Grootaert, 1998). Se
încearcă astfel explicarea tuturor variaţilor gradului de dezvoltare economică a unei
societăţi care nu ţin de cauze „obiective”, palpabile, capitalul social devenind veriga
de legătură între modelele explicative economice şi realitatea socială. Definirea în
acest mod extinde totuşi sfera conceptului atât de mult încât el devine practic
imposibil de operaţionalizat.
În principiu, capitalul social rămâne o caracteristică a structurii sociale,
constituindu-se ca atribut al relaţiilor dintre actorii sociali (atât individuali, cât şi
corporaţi) şi - mai exact - al sistemului de norme ce guvernează aceste relaţii, având
ca nucleu dur reciprocitatea şi încrederea.

ISTORIC
Capitalul social nu a apărut în ştiinţele sociale din neant. În diferite forme şi sub
diferite etichete, el a fost utilizat ca variabilă explicativă începând cu sociologii clasici
din secolul al XIX-lea. Rădăcinile istorice ale conceptului sunt numeroase: Tocqueville,
Almond şi Verba, Banfield şi mulţi alţii au subliniat legătura dintre participarea activă
la viaţa comunitară şi dezvoltarea societăţii, deschizând drumul pentru dezvoltările lui
Putnam; teoreticienii schimbului social şi antropologii ce i-au precedat au oferit
material empiric pentru Bourdieu, dar şi pentru Coleman; observaţia asupra puterii
legăturilor slabe schiţată de Granovetter şi dezvoltată de Lin ca teorie a resurselor
sociale sau Axelrod cu analizele asupra cooperării şi acţiunii colective au utilizat şi ei
concepte similare capitalului social, anticipându-l pe Coleman.
Sistematizând cunoaşterea ştiinţifică acumulată în timp ce a favorizat explozia
de popularitate cunoscută astăzi de către capitalul social, Portes (1998) remarcă trei
mari tipuri de dezvoltări ce au servit drept surse ale conceptului: În primul rând,
pentru a avea capital social, un actor social trebuie să interacţioneze cu alţii, care
deţin resursele la care doreşte accesul şi cu care trebuie să dezvolte relaţii de schimb.
Teoreticienii schimbului social şi cei ai acţiunii raţionale ar constitui astfel o primă
anticipare a capitalului social. În al doilea rând, este identificarea cu grupul de
apartenenţă, solidaritatea cu acesta, privită ca factor motivaţional pentru dezvoltarea
de relaţii sociale şi producerea bunurilor comune. Portes identifică surse ale unei astfel
de abordări în analiza lui Marx asupra emergenţei conştiinţei de clasă, în observaţiile

38
acestuia legate de solidaritate ca şi produs al unui destin comun. În fine, cea de-a treia
sursă identificată de Portes este teoria durkheimiană clasică a integrării sociale, cu
accentul ei pe modul în care se constituie solidaritatea socială prin capacitatea
comunităţii de a dezvolta sancţiuni pentru nerespectarea instituţiilor ce guvernează
relaţiile sociale.
Putnam o menţionează pe Jane Jacobs (The Death and Life of Great American
Cities, 1968) ca fiind primul autor ce utilizează capitalul social în sensul său
contemporan şi cu această etichetă. Coleman, ca şi Portes, îl creditează pe
economistul Glenn Loury ca fiind cel ce a dat conceptului numele actual, căutând să
suplinească dificultăţile teoriei economice în a explica diferenţele de venit şi educaţie
dintre rase: „ar fi utilă folosirea unui concept de ‘capital social’ pentru a reprezenta
consecinţele poziţiei sociale în facilitarea achiziţionării caracteristicilor standard ale
capitalului uman” (Loury, 1977, p. 176).

FUNCŢII
Dezvoltările contemporane şi-au îndreptat în special atenţia şi au căutat să
sublinieze funcţiile capitalului social.
În primul rând este vorba, aşa cum remarca Portes (1998), despre funcţia de
sursă a controlului social. Stocuri ridicate de capital social implică încredere şi
solidaritate socială, dar mai presus de toate respectarea normelor. Comportamentele
anomice sau deviante îşi găsesc costurile sociale în excluderea din reţelele sociale, în
lipsa de acces la bunurile furnizate de acestea.
A doua funcţie a capitalului social rezidă în rolul său de garant al ajutorului
familial. Legături puternice în cadrul familiei pot asigura o serie de beneficii
membrilor acesteia, dincolo de sprijinul în ce priveşte integrarea socială. Coleman
notează cum astfel de familii pot furniza copiilor suport pentru o mai bună
performanţă şcolară (1988). Exemplul românesc al gospodăriei mixte extinse, reunind
părinţii rămaşi la sat şi copii adulţi integraţi în mediul urban, însă împărţind aceleaşi
resurse comune într-un schimb continuu ilustrează şi el aceeaşi funcţie.
A treia valenţă instrumentală a capitalului social este cea mai des invocată în
literatura dedicată acestuia: accesul la resurse diverse prin intermediul
reţelelor sociale.
Cea de-a patra funcţie este cea de catalizator al dezvoltării sociale, căreia îi
voi acorda un spaţiu mai larg în finalul articolului, dată fiind actualitatea temei pentru
dezbaterile academice contemporane, dar şi legătura directă cu studiul sărăciei.
În fine, a cincia funcţie este cea de „instrument de economisire”. Capitalul
social se poate converti cu uşurinţă în capital de orice alt tip: indivizii bogaţi în capital
social pot avea mai uşor acces nu numai la slujbe mai bune (aşa cum arăta
Granovetter), dar şi la împrumuturi subvenţionate, pieţe pe care au monopol etc.
(Portes, 1998).
Exemplul lui Coleman (1988) este util în ce priveşte transformarea capitalului
social în capital educaţional, atât prin sprijinul acordat de familie copiilor, dar şi prin
faptul că integrarea în reţele sociale previne abandonul şcolar şi poate stimula
continuarea educaţiei în sistemele secundare şi terţiare de învăţământ. Portes (1998)
adaugă faptul că prin intermediul capitalului social, indivizii pot avea contacte cu
experţi şi acces la cunoştinţe de vârf, dar şi pot să se afilieze unor instituţii de renume
şi prin apartenenţa la acestea să îşi mărească capitalul educaţional recunoscut
(acoperit cu diplome). În fapt, acest ultim exemplu ţine mai degrabă de posibilitatea
de convertire a capitalului social în capital simbolic, asupra căruia insistă şi Bourdieu
(1980). Toate acestea argumentează asupra posibilităţii investirii în capital social şi
despre cum lucrează funcţia sa de instrument de economisire.
Este însă capitalul social cu adevărat capital? Robinson, Schmid şi Siles (1999)
au argumentat asupra acestui aspect, subliniind caracteristicile care fac din capitalul

39
social un capital similar capitalului economic. Conform lui Robinson şi ceilalţi, capitalul
economic se distinge prin câteva trăsături definitorii: poate satisface unele nevoi(are
potenţial de servire), este durabil, flexibil, substituibil, este supus uzurii, poate crea
capital, poate fi utilizat în scopuri etice sau non-etice (p. 9). Capitalul social se
comportă în mod similar: este durabil, fiind produsul unor eforturi îndelungate şi având
o inerţie deosebită (după cum subliniază Inglehart, 1997). Are un potenţial deosebit de
mare de servire, putând facilita obţinerea de servicii economice (prin accesul la
resursele controlate de alţii), implicând anumite recompense sociale de integrare şi
recunoaştere (prin însăşi faptul că se bazează pe interacţiuni sociale frecvente), dar
servind şi ca catalizator în ce priveşte informarea indivizilor. Flexibilitatea capitalului
social derivă din posibilitatea de a fi utilizat pentru obţinerea unei game variate de
servicii. Substituibilitatea este dată de faptul că poate înlocui orice tip de capital, fie
direct, fie prin conversie. Neîntreţinerea relaţiilor sociale duce la uzura fizică a
capitalului social, în timp ce monotonia acestora poate determina uzura morală prin
saturare. Despre posibilitatea investirii şi multiplicării capitalului social am amintit
deja. În fine, capitalul social poate fi utilizat atât etic (accesul la resursele unui prieten,
de exemplu la abonamentul acestuia la o publicaţie) sau ne-etic (respingerea unui
candidat pentru o funcţie în administraţia publică datorită legăturilor sale cu persoane
dintr-un grup etnic stigmatizat).

TIPOLOGII
Distincţia operaţională a lui Putnam (capitalul social ca relaţii sociale şi
încredere în instituţii) nu este singurul mod de clasificare a capitalului social.
Collier (1998) descompune capitalul social în „capital social
guvernamental” şi „capital social civil”. Primul se referă în principiu la instituţiile
guvernării care influenţează modul în care indivizii cooperează pentru producerea
bunurilor publice. Conţinutul capitalului social guvernamental este exemplificat în
special prin modul de funcţionare ca şi normă a legilor şi a contractelor formale dintre
indivizi. Capitalul social civil priveşte valorile, normele, reţelele informale şi
participarea în asociaţii care determină capacitatea indivizilor de a coopera. Distincţia
lui Collier operează similar cu cea a lui Putnam, chiar dacă lărgeşte sfera capitalului
social şi asupra consecinţelor sale în planul funcţionării instituţiilor organizării sociale.
practic, capitalul social guvernamental reprezintă încrederea în instituţii şi efectele
acesteia asupra funcţionării guvernării, în timp ce capitalul social civil constituie
tocmai reţeaua relaţiilor sociale şi normele asociate acestora.
O altă distincţie importantă este cea între capitalul social pozitiv şi cel
negativ, operată pentru capitalul social relaţional în funcţie de impactul pe care îl are
acesta asupra dezvoltării sociale şi economice. A-moralismul familial al lui Banfield
constituie un exemplu de capital social negativ: lipsa de încredere în indivizi sau
grupuri din afara familiei, precum şi dezvoltarea de legături aproape exclusiv în grupul
principal de apartenenţă, frânează dezvoltarea societăţii în ansamblul ei nepermiţând
funcţionarea adecvată a instituţiilor de producere a bunurilor publice.
Narayan (1999) oferă o sinteză reuşită pentru tipologizarea capitalului social în
funcţie de efectele sale în planul dezvoltării. Punând accentul pe analiza la nivel mezo-
social, el distinge între A) capitalul social datorat relaţiilor între grupuri (pe care îl
numeşte capital social de legătură/conectare – „bridging social capital”) şi cel al
relaţiilor din interiorul grupului. Narayan notează faptul că relaţiile care stabilesc
contracte între grupuri, fie ele şi slabe, se dovedesc mult mai productive în ce priveşte
dezvoltarea socială a întregii comunităţi. În schimb, grupurile închise, care
promovează relaţii exclusiv în interiorul lor dezvoltă un B) capital social de
menţinere a coeziunii grupurilor („bonding social capital”), care în absenţa celui
de legătură se manifestă ca şi capital social de separare, cu efecte negative asupra
dezvoltării globale. Woolcock (2000) distinge un tip special – al C) capitalului social
de legătură pe care îl numeşte „linking social capital” şi îl identifică prin legăturile
verticale ce se stabilesc între săraci şi indivizii care se află în poziţii cheie ale
instituţiilor formale ale sistemului social (bănci, poliţie etc.). Urmându-l pe Woolcock,

40
World Development Report 2000/2001 (World Bank, 2000) operează cu aceeaşi
clasificare în trei categorii a capitalului social, folosind „bridging social capital” ca şi
capital social relaţional dezvoltat între indivizi proveniţi din grupuri diferite, situaţi însă
la „nivele comparabile ale statusului economic şi puterii politice” (p. 128).
Argumentul este similar teoriei puterii legăturilor slabe a lui Granovetter,
dezvoltate şi de Ronald Burt în interesanta sa analiză asupra golurilor structurale ale
reţelelor sociale (1992). Burt observă că pe pieţele moderne, competitorii sunt legaţi
între ei prin multiple relaţii de cooperare şi colaborare, prin înţelegeri tacite sau
formale, prin anticipări dictate de încredere, schimb şi reciprocitate. Oportunităţile
antreprenoriale nu pot fi identificate decât analizând competiţia ca pe o structură de
relaţii, şi nu ca pe un atribut al actorilor sociali în sine. Structura de relaţii nu este una
completă; nu toţi actorii interacţionează cu toţi ceilalţi, existând perechi de actori care
nu sunt legaţi nici măcar prin legături mediate de alţi actori. Absenţa acestor relaţii dă
naştere „golurilor structurale”, oportunităţi importante ce trebuie exploatate de
antreprenorii ce investesc în capital social relaţional.

INFLUENŢA ASUPRA DEZVOLTĂRII SOCIALE ŞI SĂRĂCIEI

Numărul mare de analize empirice asupra capitalului social desfăşurate în anii
'90 (pentru o trecere în revistă cuprinzătoare a acestora vezi Portes, 1998 sau
Dagsupta şi Serageldin, 1999) a contribuit la fixarea conceptuală a acestuia, precum şi
la acumularea unor cunoştinţe practice extrem de valoroase privind formarea şi
utilizarea capitalului social ca factor de accelerare a proceselor de dezvoltare socială.
Legătura dintre capital social şi dezvoltare este anticipată de studiul extrem de
influent al lui Banfield (1958) asupra satului Montegrano, din sudul Italiei. Banfield a
explicat dezvoltarea redusă a satului prin capacitatea redusă a comunităţii locale de a
se organiza pentru producerea bunurilor publice. Explicaţia lui Banfield este clădită în
jurul a ceea ce el denumeşte „amoralism familial”: lipsa de încredere în indivizi sau
grupuri din afara familiei, fenomen ce împiedică orice fel de relaţii de colaborare în
afara familiei. În mod similar, Almond şi Verba (1963) notează că democraţiile cu cea
mai lungă stabilitate în timp sunt cele în care încrederea inter-personală cunoaşte
nivelele cele mai înalte. Putnam (1993) a argumentat şi el asupra legăturii dintre
eficienţa guvernelor locale din Italia şi stocurile de capital social existente în regiunile
cu pricina. O serie de studii realizate pe baza World Values Survey şi a altor seturi de
date comparative, au documentat asocierea semnificativă dintre nivelul capitalului
social şi gradul de dezvoltare al societăţilor de pretutindeni (pentru o trecere în revistă
a acestor studii vezi Narayan, 1999). Li se adaugă multe alte studii locale (sintetizate
de Knack, 1999), asupra impactului capitalului social asupra bunăstării gospodăriile în
ţările subdezvoltate sau în curs de dezvoltare.

În analiza lor despre influenţa capitalului social asupra veniturilor

gospodăriilor rurale din Tanzania, Narayan şi Pritchett (1997) notează mai multe
moduri în care acesta determină creşterea veniturilor gospodăriilor.
1. În primul rând, capitalul social contribuie la creşterea eficienţei serviciilor
publice. În mod similar cu Putnam (relaţia dintre eficienţa guvernelor locale şi
stocurile de capital social din regiunile Italiei), Narayan şi Pritchet raportează o
asociere consistentă între capitalul social pe de o parte şi calitatea percepută a
serviciilor medicale şi a celor educaţionale, de cealaltă.
2. În al doilea rând, „un alt posibil canal pentru impactul capitalului social este
managementul resurselor tratate ca şi proprietate comună a satului (sau poate a
mai multor sate – a comunităţii – n.n.) precum alimentarea cu apă, irigaţiile şi
drumurile locale” (p. 30). Comunităţile bogate în capital social sunt astfel capabile
să coopereze mai bine pentru producerea bunurilor comune/publice.
Narayan şi Pritchett observă că printre gospodăriile din satele bogate în capital
social sunt mai multe care utilizează îngrăşăminte chimice sau naturale, precum şi
seminţe îmbunătăţite în procesul agricol. În plus proporţia gospodăriilor care utilizează

41
credite agricole este mai mare în satele bogate în capital social. Explicaţiile sunt trei,
toate evidenţiind rolul informaţional al reţelelor sociale:
3. Mai întâi, capitalul social favorizează difuzarea inovaţiilor.
4. Pe de altă parte, capitalul social facilitează accesul pe pieţe variate,
sprijinind decizia optimă, datorită surplusului de informaţie pe care îl aduce
putând fi evitate pierderile datorate cunoaşterii incomplete asupra pieţelor
potenţiale.
5. În fine, capitalul social poate juca rolul unei asigurări informale în faţa
riscurilor implicate de diverse strategii de viaţă, în special în ce priveşte deciziile
de natură economică ale gospodăriei (totuşi, datele raportate de Narayan şi
Pritchett nu susţin, dar nici nu contrazic această ipoteză).
În analiza similară realizată asupra Indoneziei, Grootaert (1999) notează:
„capitalul social reduce probabilitatea de a fi sărac, iar veniturile din investirea în
capital social sunt mai mari pentru săraci, decât pentru întreaga populaţie” (p. 63).
Cele mai puternice asocieri raportate de Grootaert între capitalul social de tip asociativ
şi veniturile gospodăriilor sunt trei: cu fiecare asociaţie în care membrii gospodăriei
sunt membri, veniturile per capita ale gospodăriei cresc cu 1,5%; dacă eterogenitatea
internă a asociaţiilor în care gospodăria intră creşte cu 20%, veniturile gospodăriei
cresc cu 3,3%; o creştere de 20% în ce priveşte participarea la decizie în asociaţiile în
care membrii gospodăriei sunt implicaţi, conduce la creşteri ale veniturilor per capita
de 3,2%.
După cum observă Grootaert (1999, p. 64), deşi capitalul social determină
nivelul de bunăstare, cauzalitatea inversă este şi ea posibilă: gospodăriile mai bogate
ar putea avea o cerere mai ridicată pentru participarea în asociaţii şi ar putea avea
mai mult timp pentru a participa (deşi costul de oportunitate asociat timpului lor este
şi el mai mare)”.
Analizând externalităţile capitalului social, Collier notează faptul că acesta
poate avea deopotrivă efecte negative şi pozitive asupra sărăciei şi dezvoltării. În
primul rând sunt efectele legate de generarea de cunoaştere. Pe de o parte,
cei care dispun de mai multe informaţii/cunoştinţe, prezintă nivele de venit mai
ridicate şi poziţii mai valorizate în societate, de unde tendinţa celor mai săraci de a
adopta strategii imitative cu efecte pozitive asupra dezvoltării. Pe de altă parte,
reţelele sociale cuprind în general indivizi cu acelaşi nivel de cunoştinţe. Astfel, cei mai
săraci în informaţii şi deprinderi, vor interacţiona mai ales cu cei similari lor, neavând
la îndemână un model de succes pe care să îl copieze. Discutând despre asupra
impactului vecinătăţii asupra sărăciei, Jürgen Friederichs (1998) face o observaţie
asemănătoare, remarcând faptul că reţelele sociale ale celor săraci sunt mai
mici decât ale celorlalţi indivizi şi tind a se limita spaţial la proprii vecini.
Consecinţa este formarea unor grupuri închise, sărace, cu un capital social de
separare, excluse practic de la dezvoltare.
A doua externalitate identificată de Collier constă în reducerea
oportunismului. Pe de o parte se regăseşte reputaţia, necesară pentru implicare în
tranzacţii profitabile, indiferent de natura acestora. Dar reputaţia este creată prin
participarea la tranzacţii repetate, bazate pe şi creând încredere. Prestigiul ridicat este
asociat accesului la tranzacţii mai avantajoase, în timp ce lipsa de reputaţie are ca
efect excluziunea socială. Întregul mecanism de integrare socială prin reputaţie şi
schimb îi dezavantajează aşadar pe cei săraci prin posibila lor excludere, dar le şi
creează oportunităţi de a ieşi din sărăcie prin accesul la resurse variate odată
câştigată o minimă reputaţie.
În al treilea rând sunt externalităţile legate de formarea bunurilor publice
şi a acţiunii colective. Securitatea personală, spre exemplu, este asigurată în mod
complementar atât prin cheltuieli publice, cât şi prin cheltuieli private. Lipsa
resurselor face ca săracii să fie acoperiţi doar prin cheltuielile publice, fiind victimele
predilecte ale criminalităţii. Crearea bunurilor publice şi funcţionarea efectivă a

42
instituţiilor publice îi favorizează aşadar mai ales pe săraci, aducându-le un spor de
siguranţă mai important în termeni relativi decât cel adus membrilor mai înstăriţi ai
societăţii. Pe de altă parte, argumentează Collier, alegerea liderilor formali ai
comunităţilor se face din rândul celor bogaţi în capital social şi material, aceştia fiind
predispuşi să acorde ulterior mai multă atenţie păturii din care provin,
dezavantajându-i pe săraci. Acest ultim argument este discutabil: reprezentarea se
asigură în general prin vot, candidaţii fiind forţaţi prin regulile competiţiei să trateze în
egală măsură şi problemele alegătorilor mai puţin înstăriţi (altfel, în termenii lui Burt,
se va găsi întotdeauna un contracandidat care să speculeze oportunitatea găurii
structurale create).

Relaţia între tipul de capital social relaţional şi guvernare

State cu o bună
funcţionare
2. Excluziune (conflicte 1. Bunăstare socială şi
latente) economică

Africa de Sud, sub aparheid

Peru, Mexic (% ridicată a indigenilor) Ţările scandinave
SUA
Unele ţări CEE
Olanda
Legături rare LEGĂTURI
între grupuri FRECVENTE ÎNTRE
GRUPURI
(grupuri sociale Kosovo
insulare) Haiti Kenya (societate civilă)
Columbia Rusia

3. Conflicte manifeste 4. Supravieţuire

State
disfuncţionale
Sursa: adaptat după Narayan (1999), figura 1, p. 14

Discuţia lui Collier despre efectele pozitive şi negative ale capitalului social
asupra bunăstării gospodăriilor, readuce în prim plan distincţia lui Narayan (1999)
între capitalul social care leagă grupurile sociale între ele, menţinând societatea unită
şi funcţionabilă şi capitalul social care separă grupurile, divizând societăţile. În fapt
Narayan distinge între societăţile puternic integrate şi cel de tip insular, formate din
grupuri sociale între care interacţiunile sunt extrem de reduse şi îmbracă mai degrabă
forme conflictuale. Primele dezvoltă un capital social relaţional ce serveşte drept liant
şi catalizează producţia bunului public, favorizând participarea şi activismul civic.
Societăţile de tip insular sunt formate din grupuri închise ai căror membrii dezvoltă
relaţii exclusiv în interiorul grupului, crearea bunurilor publice fiind astfel
obstrucţionată.
Analizând legătura dintre funcţionarea statului şi tipul de capital social prezent
în societatea în cauză, Narayan notează faptul că dezvoltarea economică este inclusă
în cea socială, fiind determinată decisiv de structura socială, în special prin mărimea şi
tipul stocurilor de capital social. Reţele puternice de capital social de integrare pot
menţine funcţionare societăţilor în cazul colapsului instituţiilor formale şi garanta pe
termen scurt bunăstarea economică şi socială. Este cazul Rusiei în primii ani de după
colapsul URSS, ca şi a unora dintre ţările Europei Centrale şi de Est (CEE), unde

43
disoluţia vechilor instituţii ale guvernării a fost suplinită de reţelele sociale dezvoltate
în cadrul societăţii civile. Cadranele 2 şi 4 nu sunt situaţii de echilibru, fiind foarte
instabile, funcţionarea statului şi cea a societăţii civile fiind în fapt complementare şi
nu substituibile. Rusia, de pildă, se deplasează către cadranul 3, dată fiind situaţia sa
descrisă de Richard Rose prin metafora societăţii clepsidră: o pătură săracă foarte
largă având o bogată reţea de relaţii sociale în interior, legată prin fire extrem de
subţiri de elitele financiare caracterizate la rându-le de o viaţă socială internă bogată
(Rose, 1995).

POLITICI DE DEZVOLTARE A CAPITALULUI SOCIAL

Narayan (1999) sistematizează modalităţile de încurajare a formării de capital
social, măsuri ce trebuie totuşi privite cu precauţia formulată de Fukuyama (1995): la
nivel macrosocial capitalul social se creează din interior şi are o inerţie deosebită,
modificându-se cu mare greutate. În funcţie de poziţia societăţii în spaţiul descris în
figura de mai sus, Narayan specifică principii diferite de dezvoltare a capitalului social
pentru deplasarea spre bunăstare. Două mari principii domină proiectele propuse,
fiecare având o serie de măsuri standard asociate.
Un prim mecanism constă în dezvoltarea mecanismelor de incluziune socială a
celor excluşi de la sistemele formale financiare, educaţionale şi de guvernare. Măsurile
concrete sunt identificate în promovarea valorilor şi normelor toleranţei şi incluziunii,
în facilitarea accesului la informaţie, în dezvoltarea de mecanisme de mediere a
conflictelor, asigurarea accesului la educaţie pentru toţi, restructurarea economică
astfel încât toate grupurile sociale să aibă acces la controlul resurselor, ca şi
descentralizarea. Informaţia cât mai completă tinde să elimine conflictele, prin
diminuarea incertitudinii cauzate de necunoaşterea intenţiilor celuilalt şi permite
dezvoltarea de relaţii între grupuri în scopul exploatării găurilor structurale.
Promovarea toleranţei conduce şi ea la creşterea numărului legăturilor sociale, ca şi a
raportului între capitalul social de legătură şi cel de separare. Descentralizarea are ca
efect imediat mutarea centrului de putere mai aproape de individ, făcând ca
obiectivele deciziei politice să fie mai palpabile şi mai atractive din punct de vedere al
participări la crearea şi gestionarea bunului public. Transparenţa actului decizional
creşte şi odată cu ea, după cum nota Sztompka (1999), şi încrederea în instituţii şi
chiar în indivizi.
Al doilea mecanism important este cel de investire în capacitatea organizatorică
a săracilor, atât la nivel microsocial (sprijinul acordat direct săracilor), cât şi la nivel
macro (încurajarea activităţilor asociative). Se intervine astfel direct în dezvoltarea
reţelelor sociale.
Fergus Lyon (2000) sugerează şi el două căi importante de încurajare a formării
de capital social: Prima constă în promovarea reţelelor existente, prin facilitarea
legăturilor, identificare şi sprijinirea nodurilor reţelei şi medierea conflictelor. Ce-a de-a
doua se concentrează pe sprijinirea întreprinderilor mici şi mijlocii şi a antreprenorilor
de la sate. Aceştia pot fi creditaţi de comunitatea locală cu multă încredere, putându-
se constitui în agenţi activi de dezvoltare a capitalului social comunitar.
În general, studiul capitalului social se centrează pe analiza relaţiilor şi reţelelor
sociale. soluţiile de dezvoltare socială mediată de capitalul social iau şi ele în calcul în
primul rând latura relaţională a conceptului. Există însă o bogată literatură dedicată
încrederii (vezi Misztal, 1996 sau Gambetta, 1988 pentru prezentări ale literaturii
dedicate încrederii). Încrederea este privită în general fie ca parte a capitalului social,
fie ca şi produs al acestuia. Ţinând cont de faptul că relaţiile sociale sunt facilitate,
condiţionate şi chiar declanşate de prezenţa încrederii, relaţia prezintă o puternică
bicauzalitate, astfel că încrederea apare mai degrabă ca şi element component al
capitalului social. Uneori studiile asupra încrederii propun schiţe ale unor explicaţii cu
caracter universalist. Este cazul teorie propusă de Sztompka (1999), interesantă în
contextul dicţionarului de faţă prin implicaţiile asupra dezvoltării sociale a societăţilor
în tranziţie.
Sztompka include încrederea în sfera capitalului social, argumentând în

44
importanţa acesteia pentru funcţionarea eficientă a statului şi a instituţiilor guvernării,
pentru colaborarea în cadrul comunităţii, ca şi pentru garantarea libertăţilor
individuale. Relaţională şi anticipatorie, încrederea implică obligaţii din partea actorilor
investiţi cu încredere şi aşteptări din partea celor ce investesc încredere. „Încrederea
este un pariu despre acţiunile viitoare ale celorlalţi care pot afecta situaţia proprie” (p.
25), constituindu-se ca o formă de control asupra acestor acţiuni, ca un mijloc de
eliminare a incertitudinii. Lipsa de încredere duce astfel spre căutarea de substitute
ale acesteia, pentru a menţine predictibilitatea şi controlul asupra mediului
înconjurător în limite acceptabile. Astfel de substitute sunt fatalismul,
providenţialismul, corupţia, creşterea vigilenţei, litigiozitatea accentuată, închiderea
societăţii (ghetou-izarea), paternalizarea şi căutarea unor lideri charismatici promiţând
soluţii miraculoase, externalizarea încrederii către actori îndepărtaţi (NATO, FMI, UE
sau ONU – în ţările CEE).
Încrederea îşi găseşte sursele în experienţa trecută a relaţiilor de cooperare, în
trăsăturile individuale, precum şi în aspectele culturale ale mediului social. Sztompka
construieşte o teorie iterativă a dinamicii încrederii ca rezultat al acţiunii actorilor în
mediile sociale în care aceştia evoluează. Variabilele independente sunt cele care ţin
de contextul social, ca efect şi garanţie a reproducerii unei culturi a încrederii:
coerenţa normativă a societăţii, stabilitatea ordinii sociale, transparenţa organizării
sociale, familiaritatea mediului social, responsabilitatea actorilor sociali (posibilitatea
de sancţionare a acestora). Acţiunea celor cinci variabile contextuale menţionate,
mediată de caracteristicile individuale ale actorilor sociali (valorile sociale pe care le
împărtăşesc şi capitalurile de care dispun indivizii) conduce către menţinerea, crearea
sau deteriorarea unei culturi a încrederii. Aceasta se manifestă ca fundal contextual în
reconstrucţia culturii încrederii în perioadele istorice imediat următoare.
Sztompka îşi testează teoria explicând colapsul încrederii în fostele ţări
comuniste din Europa, ca şi redresarea acesteia în a doua parte a anilor '90 în Polonia.
Disoluţia vechii ordini sociale a afectat familiaritatea mediului social, a destrămat
stabilitatea ordinii sociale, incoerenţa normativă s-a cronicizat etc. Cauzele rezidă în
„anomia haosului post-revoluţionar”, în emergenţa noilor oportunităţi de mobilitate
socială, în dispariţia bruscă a controlului social rigid, în incapacitate noilor elite politice
de a soluţiona rapid situaţiile de criză ale sistemului. Efectele sunt diminuarea
accentuată a încrederii şi orientarea către substitute (accentuarea fatalismului,
corupţia, externalizarea încrederii, nevoia de grija paternală), precum şi
comportamente de protest: emigrarea, neparticiparea la viaţa publică, neîncrederea în
serviciile publice şi opţiunea pentru cele private.
Diminuarea încrederii şi disoluţia multor relaţii sociale, inclusiv reducerea
participării la viaţa asociativă se pot permanentiza în culturi ale neîncrederii,
obstrucţionarea producerea bunurilor comune, colaborarea actorilor sociali şi
diminuând perspectivele de dezvoltare socială.
Sztompka notează două tipuri de acţiuni prin care încrederea şi capitalul
social pot fi menţinute, revigorate sau încurajate să fie create.
I. Prima modalitate este acţiunea asupra celor cinci variabile macrosociale:
1. legislaţia simplă, transparentă, persistentă în timp şi necontradictorie asigură
coerenţa normativă; 2. acurateţea comportamentului clasei politice, hotărârea
Guvernului, acţiunile acestora fără ezitări asigură reprezentarea socială că Guvernul
ştie ce vrea, contribuind la stabilitatea ordinii sociale; 3. pluralismul şi libertatea
presei, monitorizarea continuă a opiniei publice prin sondaje de opinie sprijină
transparenţa organizării sociale; 4. comportamentul celor care intră în contact direct
cu publicul (funcţionari, asistente medicale, preoţi, profesori) este extrem de
important pentru percepţia mediului social ca şi familiar; 5. în fine justiţia
neşovăielnică contribuie şi ea la stabilirea unui climat al încrederii.
II. În al doilea rând sunt acţiunile care îi vizează pe indivizi în sine:
creşterea nivelului de educaţie, o viaţă de familie normală, o educaţie şcolară
promovând toleranţa, dezbaterea publică continuă a schimbărilor anticipate etc.

45
46
 Tema 5. Principii şi modele ale Dezvoltării Comunitare:

Deşi DEVCOM nu este un domeniu standard ce se ghidează după după reguli fixe, există
principii şi modele care orientează practica dezvoltării comunitare. Nu există reţete şi paşi care să
fie urmaţi cu stricteţe. Există şi manuale DEVCOM care indică etapele pe care orice agent
comunitar sau orice practician al domeniului trebuie să le urmeze pentru ca o acţiune comunitară
să aibă rezultate dorite. Aceste reţete şi scheme teoreticie au o aplicabilitate redusă în practică ,
putând fi soluţii de succes în câteva cazuri, dar nu se poate generaliza,acest fapt putând avea
drept consecinţă eşecul programelor de dezvoltare.

Principii:
„1. Activizarea comunităţilor,se realizează prin implicarea atât a bărbaţilor cât şi a
femeilor, mobilizarea având ca scop ajutorarea reciprocă, rezolvarea problemelor, integrare şi
acţine socială.
2. La toate nivelurile societăţii, trebuie promovată ideea de participare, pentru evitarea
stărilor de apatie şi frustrare.
3. Dezvoltarea Comunitară se bazează pe capacitatea membrilor comunităţii în
identificarea şi definirea problemelor, în planificarea şi executarea acţiunilor.
4. Dezvoltarea sustenabilă face apel la resurse comunitare (umane, tehnice, finaciare) şi
la cele ce provin din afara comunităţi, (atunci când este cazul) prin promovarea parteneriatelor
public-private.
5. Integrarea comunitară trebuie promovată după două tipuri de relaţii comoplementare:
a) Crearea relaţiilor sociale între grupuri ce se disting prin statut socio- economic diferit,
diferenţe etnice şi culturale, religie, vârstă, locul de rezidenţă sau alte caracteristici ce pot
determina tensiuni sau conflicte deschise
b) Stabilirea de relaţii între instituţiile publice, agenţii guvernamentale, agenţii private,
agenţii private, organizaţii non-profit şi cele caritabile ce pot veni în sprijinul schimbării de la nivel
comunitar.
6. Organizarea şi promovarea activităţiilor ce au ca scop activarea peroanelor
marginalizate prin implicarea acestora în diferite sectoare sociale.
7. Mutarea accentului de la pasiv la activ prin promovarea unor politici ce încurajează
acţiunea socială.”

Adaptare după Campfens,1999

Dezvoltarea Comunitară presupune:

1. Participarea activă şi reprezentativă a tututror membrilor comunităţii pentru a influenţa
deciziile care le afectează viaţa.
2. Angajarea membrilor comunităţii în învăţarea şi înţelegerea problemelor comunităţii şi a
consecinţelor economice, sociale, polirice, psihologice
3. Incorporarea diferitelor interese şi culturi ale comunităţii în procesul DEVCOM
4. Întărirea capacităţii de conducere a membrilor, liderilor şi grupurilor comunitare
(Sandu 2005)

47
Tipuri de modele:

Jack Rothman şi John E Tropman prpuneau în anii ‘ 80 trei tipuri de modele ale Dezvoltării
Comunitare a căror consistenţă se păstrează şi in anii 2000, în ciuda faptului că literatura abundă
în modele, practici, direcţii de lucru. Cele trei modele identificate de autorii americani sunt:

1. Modelul dezvoltării comunitare: (Model of Locality Development)

Potrivit acestui model, membrii comunităţii sunt priviţi ca cetţeni activi implcaţi în procesul
de schimbare ce are ca scop „mai binele comunităţii” . Reprezintă modelul care se apropie cel mai
mult de construcţia teoretică a domeniului. Structurile de putere colaborează cu liderii locali şi cu
membrii comunităţii pentru rezolvarea problemelor colective. Rolul agentului comunitar este acela
de catalizator, el lucrând de obicei cu grupuri mici şi face parte dintr-o echipă. Acest proces se mai
numeşte şi „învăţare socială”. Agentul comunitar este văzut ca un profesor, nu ca un expert,
oferind sprijin, suport, informaţii, relaţiile fiind de cooperare.

Studiu de caz:

Una dintre problemele importante cu care Canada se confruntă este integrarea imigranţilor. În
abordarea problemei s-a propus o „cale comunitară” acceptabilă. Acceptabilă din două motive:

1. Integrarea este un proces complex care se întinde pe o perioadă îndelungată de timp

2. Soluţia comunitară, deşi nu grăbeşte procesul, poate oferi un sentiment de siguranţă
Anul 1970 a reprezentat începutul elaborării de politici ce promovau multiculturalismul.
„Multiculturalism Act” din anul 1988 reglementează Canada ca fiind o ţară de imigranţi (Stalwick,
1999). „În ultimii zece ani, 20% din totalul imigranţilor erau refugiaţi, şi dintre aceştia, 30% au
cunoscut diferite forme de tortură în ţara de origine.” (Chambon & all, 1999)
„Scopul torturii este acela de a distruge personalitatea, nu de a obţine nişte informaţii”
(Canadian Task Force on Mintal Health).7 Orice eveniment de migraţie internaţională este însoţit
de un şoc cultural (Toffler) care poate avea intensitate diferită. Pentru depăşirea şocului cultural
este nevoie de o anumită perioadă de timp; este nevoie de ceea ce literatura de specialitate
denumeşte prin termenul de adaptare. Procesul de adaptare necesită măsuri speciale pentru ca
persoanele torturate să fie integrate. Din punct de vedere psihologic, traumele suferite în ţara de
origine nu se estompează nici în momentul ajungerii în ţara de destinaţie, nici imediat după.
Depăşirea traumelor se face individual şi nu se pot elibera reţete de vindecare. De aceea, la prima
vedere, ar fi indicată în procesul vindecării traumelor o acţiune medicală, terapeutică. Este oare
suficient? Într-adevăr este nevoie de ajutor specializat; însă acest ajutor specializat din partea
psihologilor, psihiatrilor îşi are limitele sale. Limita constă în existenţa unor cercuri concentrice.
Deşi cercurile sunt concentrice, nu au nici un punct comun. După ce a părăsit cabinetul
doctorului, persoana care a fost persecutată trebuie să îşi poarte drama ascunsă. Mergând pe
această direcţie nu se mai poate vorbi de o integrare eficientă. Integrarea presupune intersecţia
mai multor variabile sociale, care în acest caz nu sunt prezente.
Soluţia găsită de comunităţile canadiene îmbină acţiunea terapeutică cu cea socială.
Premisa de la care s-a plecat este aceea că tortura este un fenomen social, şi de aceea necesită
un răspuns social, nu unul medical (CCVT Newsletter, May, 1992).

Din moment ce persecuţia are drept consecinţă izolarea persoanei şi transformarea

acesteia într-un instrument ce nu se mai poate conforma şi adapta la cerinţele mediului, s-a
considerat că funcţia responsabilizării în vederea reumanizării fiinţelor torturate trebuie preluată de
comunităţi.
În anul 1997 a fost fondat la Toronto „The Canadian Centre for Victims of Torture”
(CCVT) cu sprijinul Amnesty International şi dat în folosinţă în anul 1983, fiind al doilea centru
internaţional. Primul centru a fost deschis la Copenhaga. În anul 1994 funcţionau în Canada încă 9
centre; filiale ale centrelor au fost deschise şi în Chile sau Africa de Sud (Chambon & all, 1999).

7
Potrivit unui raport Amnesty International, în anul 1994 în mai mult de 90 de ţări se practica tortura

48
 CCVT reprezintă o organizaţie non-profit a cărei activitate este concentrată în jurul nevoilor
unice ale victimelor torturii şi familiilor acestora din Canada şi din străinătate şi, în acelaşi timp, are
rolul de a sensibiliza şi informa conştiinţa publică asupra efectelor devastatoare ale torturii.”
(Chambon&all, 1999).

Soluţia comunitară găsită a fost înfiinţarea „Cercurilor de Solidaritate”. „Cercul de

solidaritate” reprezintă efortul depus de membrii unei comunităţi în scopul rezolvării, diminuării
consecinţelor negative ale unei probleme comune. Înseamnă, în primul rând, sprijin social. „Cercul
de Solidaritate” reprezintă o activitate şi o acţiune. Îmbracă forma întâlnirilor cooperante între
specialiştii sociali, membrii comunităţii şi persoanele care au cunoscut tortura. Aceste întâlniri au
rolul de a crea o atmosferă de siguranţă. Persoana torturată nu mai este văzută doar ca o victimă,
ci se încearcă redarea sentimentului de apartenenţă la un grup care, în acest caz, este
comunitatea. Redarea acestui sentiment reprezintă scurtătura către reuşita unui proces de
integrare socială, ceea ce medicul psihiatru sau psihologul nu va putea realiza. Activitatea lor se
concentrează doar asupra psihologicului, nu şi asupra socialului. În cazul Cercului de Solidaritate,
rolul specialistului nu este unul direct, ci indirect; el organizează şi imprimă o direcţie activităţilor; el
acţionează „din umbră”. Rolul direct le revine membrilor comunităţii şi, implicit, şi persoanelor
persecutate. Este un exemplu clar de relaţie capital social şi empowerment.

2. Modelul Serviciilor Sociale: (Model of Social Planning)

Presupune că schimarea nencesită experţi, preocuparea centrală fiind oferirea de bunurii şi

servicii, obiectivele principale fiind rezolvarea problemelor punctuale ale comunităţii: delincvenţă,
alcoolism, boli mentale,etc. Termenul de specialitate care descrie acest tip de model este „social
commmunity work” sau „community work”. Componenta participativă este una secundară, însă un
program de reducere a delicvneţei juvenile poate să aibă şi o componentă de activizare.

Modelul Serviciilor Sociale pune accent pe procesul tehnic de rezolvare a unor situaţii
indezirabile cu privire la probleme sociale şi de anvergură, cum ar fi delincvenţa, situaţia locuirii,
sănătatea mentală etc. Planificarea raţională şi controlul schimbării ocupă un loc central în acest
model. Participarea comunitară poate varia de la foarte mult la foarte puţin, depinzând de modul în
care se manifestă o problemă şi ce variabile organizaţionale sunt prezente. Această abordare
presupune că schimbarea într-un mediu complex necesită planificatori profesionişti (experţi) care,
prin exercitarea abilităţilor lor tehnice, incluzând abilitatea de a manipula largi organizaţii
birocratice, pot ghida, în totală cunoştinţă de cauză, procesul complex de schimbare. Proiectarea
planurilor, programelor şi politicilor ocupă de asemenea un loc central, precum şi implementarea
lor într-un mod eficient (cost-beneficiu). Pe larg, în acest model preocuparea principală se referă la
stabilirea, organizarea şi furnizarea de bunuri şi servicii către oamenii care au nevoie de acestea.
Construirea capacităţii comunităţii sau adoptarea unor măsuri de schimbare socială radicală nu
ocupă un rol important în acest model.

Asistenţa socială comunitară (Community Social Work – CSW)

Asistenţa socială comunitară poate fi definită drept un complex de activităţi de asistenţă socială
ce caută să abordeze, să sprijine, capabilizeze şi întărească reţelele locale formale şi informale.
Ea a fost recomandată de Raportul Barclay (UK-1982) ca fiind un important mijloc de a preveni
situaţiile de criză personală prin fortificarea comunităţilor locale. Autorii raportului Barclay nu afirmă
că asistenţa socială comunitară poate face faţă tuturor tipurilor de cazuri, dar confirmă că poate fi
aplicabilă atât cazurilor-tip cunoscute cât şi preventiv.
Asistenţa socială comunitară (ASC) ar trebui să reprezinte elementul central al Serviciilor
sociale personale, având foarte multe elemente în comun cu ajutorul mutual. ASC minimizează
distanţa dintre experţi şi beneficiari, şi maximizează implicarea comunităţii locale, afirmând
importanţa vecinătăţii şi a activităţilor comunitare.
Originile ASC se regăsesc la începutul secolului XX ca o reacţie de contracarare efectele
devastatoare ale sărăciei, crearea ’igienei sociale’ şi prevenirea răspândirii bolilor şi a ghetourilor
(bad habits). ASC s-a constituit într-o mişcare atât de ’sus în jos’ (apariţia primelor ONG-uri), cât şi

49
de ’jos în sus’: dezvoltarea comunitară şi organizarea comunitară în cadrul cărora s-a constat că
marile ONG-uri şi Statul Bunăstării (post-1911 şi post-1945) sunt prea retrase/ slabe şi incomplete
sau chiar opuse. Diferite rezultante/ devieri din ’ingineria socială’, curentele administrării sociale şi
complementar cel al studiilor de caz se regăsesc în influenţarea şi dezvoltarea ASC. Conform
teoreticienilor şi adepţilor ei, ASC vine să acopere o prăpastie, şi constituie o nouă provocare
intervenind în cultura sau ciclul deprivării.
Caracteristici-cheie:
- acţionează preventiv;
- caută să facă familiile mai puternice şi să combată
slăbiciunile acestora;
- este localizată la nivelul comunităţii;
- implică populaţia locală, nu doar ’victima’;
- crează o bază de cunoştinţe precum şi de resurse locale;
- este ghidată de principiile eticii şi echităţii (de ex. orice
profit este împărţit).

Beneficii individuale & familiale

ASC

Dezvoltare comunitară Organizare comunitară Acţiune comunitară

(ex: promovarea muncii (ex: circuite locale (prin rotaţie) (ex: campanii pentru centre
comunitare; activităţi de baby-sitting; uniuni locale familiale, siguranţă rutieră)
educaţionale) pentru acordare de credite)

Caracteristici:
- ASC tinde să pună accent pe reciprocitate şi
responsabilităţi comune;
- ASC nu susţine că profesioniştii întotdeauna cunosc
situaţia, soluţiile etc. cel mai bine;
- ASC încearcă o unificare a posibilităţilor între diferite
grupuri de clienţi;
- ASC tinde în mod uzual să de-stigmatizeze şi să
contracareze discriminarea (de ex. discriminarea celor cu dizabilităţi);
- ASC înceracă să faciliteze accesul diferitelor grupuri la
beneficii care sunt 1) accesibile, 2) adecvate, 3) utilizabile.

ASC utilizează un mix de discipline: psihologie, economie, sociologie etc. Ea însăşi poate
deveni teren al conflictului – iar rezolvarea conflictului va fi adeseori una din trăsăturile/ abilităţile
centrale. Alte puncte forte ale ASC constă în luarea în considerare a cunoştinţelor, acumulărilor şi
valorilor asistenţei sociale de caz (social casework) (dar nu în mod necesar şi abilitatea de a utiliza
toate acestea în profunzime), capacitatea de a câştiga credibilitate într-o comunitate eterogenă, o
mare toleranţă pentru comportamentele individuale, o orientare practică în soluţionare problemelor
şi pentru crearea de infrastructuri, abilitatea de a reflecta pozitiv experienţa de viaţă a fiecărui
individ, capaciţăti de colectare de fonduri şi formularea/ designul de proiecte, precum şi utilizarea
imaginaţiei.
Ca metode ASC se bazează îndeosebi pe un Ciclu de Diagnostic Orientat pe Comunitate,
care se aplică pentru definirea, implementarea, revizuirea şi selecţia sarcinilor într-o intervenţie
comunitară. Acest ciclu se bazează pe un ciclu experienţial de învăţare din experienţa acumulaţă:
i.e. formularea ipotezelor  planul de acţiune  acţiunea  revizuirea ulterioară a ceea ce s-a
întâmplat  re-formularea ipotezelor etc., în lumina experienţei acumulate. Această metodă este

50
bazată empiric, ordonând priorităţile şi căutând să rezolve problemele. Este prin definiţie un
exerciţiu de echipă, şi utilizează şi alte tipuri de informaţii/ cunoştinţe, cum ar fi opinii disponibile
ale unor experţi, date existente din ştiinţele sociale, un studiu local al situaţiei, cunoştinţele ’la zi’
deţinute de diferiţi actori cheie (medici, educatori, părinţi etc.)
ASC alocă foarte mult timp grupurilor, încercând să creeze sau să configureze grupuri de
acţiune, şi presupune unele cunoştinţe despre pihologia grupurilor şi dinamicile de grup.
În multe situaţii se pune accent pe modalităţile practice de a face rost de informaţii, ca
urmare a lipsei de timp, insuficienţei fondurilor; se poate apela la studiul unui eşantion
reprezentativ al populaţiei ţintă, sau se pot folosi metode de tip cercetare-acţiune. Evaluarea
rapidă a caracteristicilor sociale locale este o altă tehnică des utilizată.
Focus-grupurile reprezintă o modalitate de a culege informaţii de al persoane cu interese
diferite dar care au ceva în comun (de ex. actori care locuiesc în aceeaşi vecinătate), în care
Asistentul Social Comunitar are doar rolul de facilitator, de a ajuta în stabilirea unor concluzii, dar
nu şi pe cel de trainer.
Metodele participative se află în centrul ASC. Principiul de bază al acestora susţine că este
mult mai bine pentru indivizi, terepautic sau din punct de vedere al dezvoltării, să fie implicaţi în
activităţile comunităţii, şi viceversa - este mult mai bine pentru comunităţi dacă cât mai mulţi indivizi
sunt implicaţi în activităţi sociale: filozofia procesului de împuternicire (empowerment) solicită în
mod specific ca indivizii şi grupurile excluse în mod normal sunt activate şi conştientizate – şi în
această variantă valorile egalităţii, justiţiei sociale, parteneriatului, respectului, demnităţii şi
autonomiei sunt toate abordate ca fiind prioritare. ASC cu efectele cele mai durabile este de tip
holistic, (indivizi – familii/ gospodării – comunităţi – mediu fiind structuri inter-relaţionate mai
degrabă decât atomizate, punând în valoare informaţiile/ cunoştinţele locale şi dezvoltând o
capacitate durabilă astfel încât diferitele stări de dependenţă sunt reduse.
ASC trebuie să dezvolte capacităţi de a fi inter-profesională şi inter-instituţională.
Realizarea şi menţinerea unor reţele (networking), construirea unui suport colaborativ şi ’stocarea’
oportunităţilor pentru finanţări viitoare, precum şi facilitarea circulării unei pieţe sociale care poate
identifica sponsorizări, capital, ’moşteniri’ locale neaşteptate, subvenţionări din partea mediului de
afaceri, donaţii ’în natură’, muncă voluntară – toate pot fi vitale în menţinerea ’în scenă’ a unor
proiecte într-o economie înalt competitivă.

3. Modelul acţiunii sociale: (Model of Social Action)

Modelul acţiunii sociale se referă la mobilizarea socială având ca scop îndreptarea unei
injustiţii sociale. Modelul a fost impus de către Saul Alinski in anii 1930-1940 prin apariţia lucrărilor
„Ruls for Radicals” şi ”Reveille for radicals”. În acepţiunea lui Alinski, comunitatea este compusă
dintr-o ierahie de putere şi implicit deţinere de privilegii şi populaţia majoritară, caracterizată de
apatie, teoria pe care se centrează acestă abordare fiind una conflictuală. Modalităţile pe care se
bazează acest model sunt: pichetarea, provovaarea stucuturilor de putere prin implicarea mass-
mediei.

Acest model are drept ţintă un segment dezavantajat al populaţiei care necesită şi
urmează să fie (re)organizat, posibil împreună cu ajutorul altor actori sociali comunitari (dar şi
extra-comunitari), pentru a obţine la nivelul întregii comunităţi o cerere adecvată pentru mai multe
resurse şi o distribuţie echitabilă a acestora, precum şi soluţii la problemele cu care se confruntă
comunitatea, într-o conformitate crescută cu justiţia socială şi democraţia. Acest model, ţinteşte
uneori realizarea unor schimbări de bază în cele mai importante instituţii sau în practicile
prezente la nivelul comunităţii. Adesea acţiunea socială caută să determine o redistribuire a
puterii, a resurselor ori a luării deciziilor în comunitatea respectivă şi/sau schimbarea politicilor de
bază ale organizaţiilor formale. Exemple ale abordării acţiunii sociale includ organizaţii de protejare
a consumatorului, a mediului, grupuri feministe de acţiune, organizaţii ale homosexualilor şi
lesbienelor, grupuri ce pledează pentru drepturile civile, ale minorităţilor, sindicate, etc.
Metodele acţiunii sociale se bazează însă pe instrumente oarecum sofisticate şi sunt
utilizate doar de specialişti de vârf, fiind folosite selectiv în situaţii permise într-un anumit context
sau a fi utilizate mult mai extensiv ca forţe istorice ce transformă spaţiul/peisajul social.

51
 Toate aceste trei modele sunt importante deoarece oferă o bază toeretică a practicii.
Modelul acţiunii sociale este important acolo unde participare şi spiritul civic sunt concentrate.

Lectură

IMPORTANŢA CAPITALULUI SOCIAL ŞI A EMPOWERMENTULUI PENTRU PRACTICA

DEVCOM

Două elemente majore pentru practica DEVCOM sunt capitalul social şi

empowermentul. Eu aş spune chiar definitorii şi complementare, reprezentând condiţii ce asigură o
bună funcţionare a practici DEVCOM. Dezvoltarea comunitară nu înseamnă doar capital social sau
doar empowerment. Înseamnă amândouă în acelaşi timp. Sunt ca două instrumente medicale fără
de care o operaţie nu ar putea avea loc.
Literarura de specialitate oferă o imagine de ansamblu asupra relaţiei între DEVCOM,
capital social şi empowermentului:
- argumete ce susţin că stocul de capital social este o precondiţie necesară
implementării activităţilor DEVCOM, în timp ce empowermentul este ceva adiacent; (World Bank)
- argumente ce susţin că de fapt capitalul social si DEVCOM reprezintă axele care
converg către un punct de intersecţie numit empowerment.(Grootaert)

Ambele puncte de vedere pot fi considerate a fi corecte. Atât capitalul social cât şi
empowermentul au importanţă maximă pentru practica DEVCOM, capitalul social reprezentând
stocul ce conferă baza de desfăşurare pentru implemetarea programelor de dezvoltare; se poate
considera că empowermentul are un rol secundar în DEVCOM, deaorece activarea membrilor unei
comunităţi poate fi dificilă, dacă nu chiar imposibilă, în momentul în care capitalul relaţional şi
încrederea sunt strucuri deficitare. La fel de corect este şi faptul că rezultatul ultim al dezvoltării
comunitare şi al capitalului social este empowermentul, deoarece DEVCOM înseamnă în primul
rând capabilizarea şi activarea persoanelor în scopul identificării şi folosirii oportunităţilor
existente dar şi creării de noi oportunităţi.
Problema cine este o precondiţie necesară pentru cine consider că este o falsă
problemă, importantă fiind relaţia de interdependenţă dintre aceste trei elemente cheie.

Ce este capitalul social şi empowermentul?

Noţiunea de capital social a reprezentat pentru literatura sociologică a secolului XX un

fel de ambrozie, fiind un subiect ce încă cu greu se poate epuiza. De aici pleacă şi dificultatea de
a-l defini „corect” şi de a-l măsura.
Deşi cel care a consacrat termenul în sociologia americană este James Coleman,
Bordieu a dezvoltat o manieră proprie de tratare a noţinii, şi Loury a folosit pentru prima dată în
1977 termenul de capital social ca resursă a acţiunii sociale (Sociologie Românească), rădăcinile
conceptuale pot fi căutate mai adânc în trecut, ca de exemplu în amitologia lui Sorokin, definită ca
o componentă bazală a relaţiilor sociale şi a interacţiunilor ce îmbracă diferite forme, „de la relaţia
amicală dintre doi indivizi,la reţelele active dintr-o comunitate sau la mediul socio-cultural în care
aceste relaţii se desfăşoară” (Sorokin, apud Sandu,2003), sau de ce nu în descrierea făcută în
1920 de Hanifan unui alt tip de capital ce are un rol important în acţiunile comunitare.8

„Capitalul social este definit ca sociabilitate productivă. O relaţie socială este de tip
sociabilitate productivă în masura în care este astfel constituită încât permite sau reducerea
costurilor de tranzacţie dintre partenerii interacţiunii sau conversia unei forme de capital potenţiale
într-o formă de capital utilă în contextul dat” (Sandu, 2003:16)

8
www.analyctictech.com/networks/definition_of_social_capital.html, consultat iunie 2004

52
 Conceptul „capital social” este un concept multinivel, pentru înţelegerea căruia se face
apel şi la alte concepte. Dacă în viziunea profesorului Dumitru Sandu capitalul social reprezintă o
formă de sociabilitate productivă, în viziunea lui Fukuyama capitalul social îmbracă forma
încrederii, ce este determinată cultural (Fukuyama, 2001). Astfel societăţile sunt împărţite în :
- societăţi cu grad redus de încredere: China, sudul Italiei, Franţa unde dimensiunea
încrederii este redusă la spaţiul familial, putând deveni un factor de frână economică
(Fukuyama,2001)
- societăţi cu grad înalt de încredere: Japonia, Germania , SUA unde s-au dezvoltat
spontan organizaţii puternice, implicarea statului în economie fiind minimală.(Fukuyama,2001).
Capitalul social nu se reduce doar la dimensiunea încrederii. Alte noţuni ce devin
definitorii pentru capital social sunt „normele sociale deominate de principul reciprocităţii” (Putnam)
sau reţele sociale prin care circulă informaţii, oportunităţi.
(Sandu, Coleman, Putnam). Într-o acceprţiune mai largă, capitalul social este sinonim cu conceptul
de cooperare, fiind format din următorii parametri:”încredere, strucuri sociale de acces, poziţii
sociale, resurse, interese şi valori” (Sandu, 2003:20)
Tipul de capital social este diferit în funcţie de sursa de constituire. Profesorul David
Debertin distinge între capialul social provenit din reţelele constituite geografic, asociate cu un
spaţiu locuibil, şi capitalul social non-geografic, în aria de cuprindere fiind incluse reţelele
oragnizaţionale.9 Capitalul social geografic, la rândul lui poate fi clasificat în capital social rural şi
capital social urban. Capitalul social rural este înconjurat de aura şi farmecul „comunităţilor de ieri”,
în timp ce capitalul social urban este greu de construit şi consolidat, „comunitatea de ieri” fiind
înlocuită de „cartierul” (neighborhood) dominat de principii competiţionale.10
Fiind un concept vag, capitalul social este greu de masurat. O echipă de ceretărorii de
la Institutul de Cercetare Regională Australia şi Universitatea Tasmania au încercat să surprindă
indicatorii capitalului social, în funcţie de „resursele” existenete în comunitatea rurală Rivertown 11,
ce numără o populaţie de bază de 2500 de persoane. Rivertown este o comunitate modernă,
situată într-o zonă ce prezintă însemătate istorică, unde activităţiile comunitare, şi construirea
capitalului social sunt privite ca fiind rezultatul procesului de învaţare socială: „centrul de greutate a
fost dat de faptul că am reuşit să aducem împreună diferite stiluri de viaţă, diferite idei şi diferite
moduri de a privi lucrurile si să le înramăm intr-un tablou ce înseamnă un tot comunitar, (..)şi
reprezină rezultatul indivizilor, grupurior, cluburilor, asociaţiilor, ce acţioneză şi învaţă împreună”
(Voss, apud Falk & Harrison,1998, disscusion paper d4). Indicatorii capitalului social au fost
identificaţi în funcţie de urmatoarele resurse:12

1. resurse de consolidare ce măsoară nivelul de reciprociate

2. resurse identitare ce măsoară apartenenţa la o categorie socială;
3. resursele de cunoaştere ce au în vedere „genealogia comunităţiilor”
(Falk&Harrison) şi potenţialul de informare.

În funcţie de aceste resurse au fost găsiţi următorii indicatori:

TABEL NR. 1: RESURSE DE CONSOLIDARE:

CATEGORIE ARIA DE INTERES DIMENSIUNE INDICATOR

Consolidarea Consolidarea resurselor şi - proiecte de -consolidarea aptitudinilor şi
activităţilor sociale infrastructurii infrasructura; cunoştinţelor specifice;
- târguri de joburi; - construirea de cladiri şi
-forumuri publice; spaţii;
-agregarea interesor
individuale şi comunitare;

9
www.uky.edu/deberty/socsae.html, consultat la data de 23 iulie 2004
10
www.uky.edu/deberty/socsae.html, consultat la data de 23 iulie 2004
11
www.crlra.utas.edu.au/discussion_paper_d4, cosultat la data de 25 iulie 2004.
12
www.crlra.utas.edu.au/discussion_paper_d4 , cosultat la data de 25 iulie 2004

53
 Număr de voluntari Cluburi, grupuri, - strângere de fonduri;
asociaţii - asigurarea serviciilor
Frecvenţa activitaţilor locale -patronarea Frecvenţa activitaţilor locale
evenimentelor locale;
-bazare
-evenimente sportive;

Implicarea in activităţi Menţinea atmosferei - mediere între rivali;

de cooperare - rezolvarea conflictelor
Consolidarea Contribuţia comunităţii în -promovarea spiritului -iniţierea activităţilor pentru
activităţilor civice activităţiile destinate copiilor sportiv; tineri
şi tinerilor -organizarea de
festivaluri;
Consruirea de magazine şi -magazine; -frecvenţa magazinelor şi
şcoli -şcoli; şcolilor locale;

Adaptare după Falk & Harrison, 1998:17

TABEL NR. 2: RESURSE IDENTITARE:

CATEGORIE ARIA DE INTERES DIMENSIUNE INDICATOR

Identitate socială sociabilitatea -vizite; -deschiderea către primirea
de vizitatori;
-vizite făcaute familiilor;

-plimbări, excursii; -organizarea plimbărilor;

-schimb de felicitări si
-trimiterea de felicitări, cadouri;
cadouri;
-întâlniri cu prietenii;
-ieşiri în oraş; -întâlniri de afaceri;
Integritate şi încredere -„Spune ce faci, -comportare demnă;
acţionează cum spui”
-deschidere -ignorarea transgresiunii;
Deschiderea către ceilalţi -acordare a ajutorului; -participarea la evenimente
majore:funeralii,nunti,etc;
-ajutor financiar;
-plătirea facturilor;
-repararea maşinilor;
-mersul la cumpărături;
Mass-media locală -topica; -acoperirea intereselor
majore:ştiri interne şi
externe

Valorificarea contribuţiilor -merite -recunoaşterea eforturilor;

de către comunitate;
Valorificarea contribuţiilor -eficienţă individuală; - creşterea respectului de
la nivel individual; sine;
-mândrie comunitară;

Incluziune -apartenenenţa la -toleranţa diversităţii;

Identitate civică Existenţa unor condiţii
satisfăcătoare de locuit;
Mândria comunitară
comunitate; -discutarea problemelor;
-parteneriat comunitar
-împrejurimi adecvate; -adecvare din punct de
vedere geografic, existenţa
spaţiului verde, forme de
relief;
-posibilităţi de recreere -evenimente culturale;
-înfrumuseţarea -restaurarea zonelor
peisajului istorice;
-înfrumuseţarea străzilor;

-conservare; -reciclarea;
-iniţierea proiectelor
ecologice;

54
 Adaptare după Falk&Harrison, 1998

TABEL NR 3. RESURSE DE CUNOAŞTERE:

CATEGORIE ARIA DE INTERES DIMENSIUNE INDICATOR

„cine” -rezidenţii; -vizibiliatatea
-genealogia locului; comunităţii:
-istoria locului; a.ziare locale; -informaţii locale;
-eroii locului b.radio/tv;
c.ziare extralocale;
d. merite -recunoaşterea şi
rencompensarea
eforturilor;

-articole publicate; -expunerea istoriei,

a. cărti; genealogiei locale
b. filme;

„ce” -activităţile trecute şi -diversitate; -recunoaşterea şi

prezente; demonstarea
experienţei;

-interesele trecute şi -diversitate -recunoaşterea

prezente; interesului
„la ce bun?” -aptitudini; -calităţi pracice;
-cunoştinţe; a- aptitudini,cunoştinţe, -împărtăşirea
-experienţe experienţe calităţilor,cunoştinţelor;
b-resurse; -acordarea a ajutorului;
-calităţi economice; -propuneri şi sugestii;
a-financiare -oferire de suport
b-management;
c-evaluare;
d-negociere;
e-evaluare;
-aptitudini de
comunicare:
-scrise;
-orale;
-empatie.

Adaptare după Falk&Harrison, 1998:

Lista indicatorilor nu este nici pe departe completă; de fapt o listă completă, universal
valabilă a indicatorilor capitalului social este imposibilă deoarece aceşti indicatori nu sunt doar
nişte noţiuni abstracte decupate dintr-un peisaj teoretic, ci dimpotrivă. Capitalul social înglobează
în rândul definiţiilor o realitate socială complexă, exprimând o stare momentană de fapt; de aceea,
indicatorii capitalului social surprinşi de cercetătorii de la Universitatea Tazmania în comunitatea
Rivertown pot să nu coincidă cu indicatorii capitalului social rezultataţi într-o altă cercetare, într-o
altă comunitate , deoarece caracteristicile comunităţilor pot varia.

Al doilea element de bază în procesul DEVCOM este empowermentul:

„Prin empowerment se înţelege capacitatea unui actor social de a se autosusţine, de a

controla mediul său de viaţă şi procesul prin care actorul respectiv este sprijinit pentru a se
autosusţine. Vizează atât starea de a avea putere şi conştiinţa puterii, cât şi procesul de câştigare
a stării de respective. Întărirea capacităţii unui actor social pentru a-şi soluţiona singur problemele

55
se face prin sporirea spaţiului de oportunităţi şi prin orientare psihologică spre controlarea mediului
de viaţă în mai mare măsură”...(Sandu, 2005)

Dacă Dezvoltarea Comunitară reprezintă un proces sau o activitate ce vizează o

comunitate, deci se desfăşoară într-un mediu social clar delimitat, aria de cuprindere a
empowermentului este mai largă. Empowermentul se referă atât la individ tratat în sine ca subiect
al acţiunii, cât şi la comunităţi şi oraganizaţii. Empowermentul are o dublă natură: una psihologică
şi cealaltă socială. De aceea, empowermentul se adresează direct persoanelor sărace, devenind
în acest caz sinonim cu politicile de dezvoltare. Latrura psihologică vizează capabililizarea
individului, cea socală capabilizarea comunităţiilor şi/sau organizaţiilor.
Empowermentul înseamnă acces la informaţie, crearea de oportunităţi , participare,
responsabilizarea organismelor publice, toate acestea fiind caractersitice şi cadrului de definiţie
DEVCOM.
World Bank identifică trei stâlpi de susţinere a empowermentului: ( World Bank, 2001)
- responsabilizarea instituţiilor ceea ce înseamnă în primul rând reformarea
administraţiei publice şi promovarea descentralizării;
- eliminarea barierelor sociale, prin reducerea inegalităţilor, stratificării şi
segmentării sociale;
- construirea capitalului social şi a instituţiilor statului, ceea ce se traduce prin
creşterea capacităţilor organismelor locale, crearea legăturilor şi reţelelor sociale, accesul la
resurse, promovarea solidarităţii şi implementarea programelor DEVCOM;
Fiecare pilon poate fi tratat separat şi considerat ca obiectiv de sine stătător; şi
totodată fiecare obiectiv reprezintă o schimbare socială majoră. De aceea realizarea acestor
obiective presupune timp deoarece schimbarea instituţională nu se produce de la o zi la alta.
World Bank consideră că DEVCOM şi capitalul social reprezintă coordonatele de
definiţie ale empowermentului. Tot World Bank afirmă că reuşita implemetării programelor
DEVCOM depinde de stocul de capital social existent, acesta fiind o condiţe mai mult decât
necesară, dar şi de empowerment. ( World Bank, apud Grootaert, 2003)
Situaţia de compromis la nivel conceptul, deoarece în practică acesta nu prezintă nici o
importanţă, este aceea că aceste trei concepte pot fi descrise cu ajutorul unor diagrame Venn,
unde conţinutul este clar definit, dar graniţele sunt mai puţin vizibile (Rob Chase).
Dacă empowermentul se reduce doar la o tehnică a „animării sociale” (Andre Jacob)
ea va fi sortită eşecului în scurt timp dacă nu este susţinută de mecanismele instituţionale.
Dore integreză empowermentul în patru tipuri de modele: (Dore, Gerald)
1. Modelul Integrării - promovează participarea socială atât în rândul membrilor
comunităţii, cât şi la nivelul structurilor instituţionale;
2. Modelul Presiunii - este orientat către dezvoltarea strategiilor de incluziune a
persoanelor marginalizate în comunitate, utilizând ca tehnică mecanismele mobilizării
sociale;
3. Modelul „Self-management” - orientat către promovarea strategiilor inovative de
dezvoltare comunitară.Modelul „Politicilor active ”13: cuprinde sfera acţiunilor
comunitare menite să schimbe raportul de forţe într-o societate în favoarea persoanelor
marginalizate

13
În limba engleză modelul se numeşte „Politicization model”; l-am tradus cu sintagma”politici active” (tot din limba engleză: verbul „to activate”- a
reda putere)

56
 Tema 6: Programe şi proiecte sociale

Programele sociale au fost create în scopul eliminării sau diminuării problemelor sociale cu
care se confruntă indivizii. Problemele sociale constituie situaţii indezirabile cu care se confruntă
un grup social, „un proces social, o caracteristică, o situaţie despre care societatea sau un
subsitem al ei consideră că trebuie schimbat.” (Zamfir, 1977, 47) Pentru ca o problemă socială să
poată fi eliminată/ rezidualizată este nevoie ca ea să fie conştientizată, sau mai bine spus să
parcurgă drumul de la latent la manifest. Soluţionarea ei depinde în mare măsură de acest drum.
În momentul în care se produce conştientizarea se pot lua măsurile necesare pentru rezolvarea ei.
Cele mai importante şi eficiente măsuri de eliminare a problemelor sociale sunt întotdeauna
incluse într-un program social. Sferele de activităţi în care pot fi realizate programe sociale sunt
diverse, cuprinzând sănătatea, educaţia, accesul la servicii, combaterea sărăciei, excluziunea
socială etc.
Combaterea sărăciei comunitare se realizează prin prisma unor programe sau proiecte
sociale. Aceste noţiuni se folosesc cu acelaşi înţeles în practică, dar la nivel teoretic există foarte
multe distincţii între ele. „Programele sociale reprezintă un ansamblu planificat şi coordonat de
resurse (materiale, financiare, umane) şi activităţi alocate, respectiv desfăşurate pentru o perioadă
determinată de timp sau până la atingerea unui obiectiv clar stabilit, în scopul satisfacerii unei
(unui set de) nevoi sociale, al prevenirii sau rezolvării unei (unui set de) probleme sociale.”
(Măţăuan, 1999, 38) Proiectele se referă la „un grup de activităţi care trebuie realizate într-o
secvenţă logică, pentru a atinge un set de obiective prestabilite, formulate de client; proiectul este
prima subdiviziune a unui program.” (Comisia Europeană, 1994 apud Măţăuan).
Programele se disting de proiecte în funcţie de mai multe caracteristici:
 amploarea operaţiilor
 poziţionarea în ansamblul intervenţiilor
 buget
 durată
 rolul echipei
 focusul evaluării.
Dacă luăm în considerare amploarea operaţiilor, programele se desfăşoară într-un cadru
mai amplu, la nivel naţional sau internaţional, în timp ce proiectele rezolvă probleme ale unui grup
bine definit cu o problemă foarte clar conturată. Programele încearcă să implementeze anumite
politici realizate în majoritatea cazurilor de către stat, pe când proiectele constituie componente ale
programelor. Bugetul programelor este alocat global, poate suferi modificări în timp, cel al
proiectelor este fix, neputându-se modifica. Durata programelor este foarte mare, întinzându-se pe
mai mulţi ani, cea a proiectelor rareori depăşeşte un an. Rolul echipei programului este de
coordonare, planificare şi supervizare, în cazul proiectului acesta fiind de implementare a
activităţilor. Evaluarea proiectelor urmăreşte performanţa, evaluarea programelor urmărind atât
performanţa cât şi impactul.
Diferenţa dintre programe şi proiecte este foarte bine ilustrată de Gabriel Măţăuan (1999,
44) în următorul tabel:

Tabelul 1: Diferenţele dintre programe şi proiecte

Caracteristici Programe Proiecte

Amploarea operaţiilor
Poziţionarea în ansamblul
intervenţiilor sociale
Buget
Durată
Rolul echipei
Focusul evaluării
Naţională/Internaţională
Instrumente de
implementare a politicii
Alocat global şi modificabil
Ani sau indefinită
Planificare, coordonare,
supervizare
Performanţă şi impact
Locală
Componente ale
programului sau iniţiative
ale societăţii civile
Fix
Luni, clar stabilă
Implementare directă
În primul rând performanţa

57
 Armenia Androniceanu (coord, 2004) consideră că principalele caracteristici ale unui
proiect sunt reprezentate de:
 complexitate
 activităţi şi obiective care necesită coordonare conform unei succesiuni clare
 dinamica ciclului de viaţă
 trecerea gradată print-o etapă de iniţiere, urmată de o dezvoltare rapidă, apogeu şi
declin
 interdependenţa
 interacţiunea cu celelalte activităţi din organizaţie şi cu celelalte proiecte
 unicitatea
 competivitatea
 atragerea de resurse umane şi materiale utilizate deja în cadrul departamentelor din
cadrul organizaţiei
 concurenţa cu alte proiecte.

În practica internaţională sunt considerate a fi două abordări majore ale programelor

sociale14. Prima dintre ele se referă la instrumentele de implementare a politicilor naţionale/
comunitare, scopul programului fiind rezolvarea problemelor adresate. Această rezolvare duce la
atenuarea unor caracteristici specifice programelor cum ar fi durata foarte lungă, uneori indefinită
sau modificarea bugetelor în timp. Genul acesta de abordare este specific SUA sau Uniunii
Europene unde fondurile structurale au trăsături comune atât programelor cât şi liniilor de
finanţare. A doua abordare are scopul de a facilita demararea anumitor procese sau de a
demonstra faptul că anumite procese pot fi adresate în diverse feluri. Spre deosebire de prima
abordare, în a doua programele vor avea întotdeauna durate, bugete şi obiective clar definite.
Proiectele sociale însuşesc câteva elemente constitutive comune de care trebuie să se ţină
cont în momentul în care se doreşte realizarea lor (Măţăuan, 1999):
a) Obiectivul general, obiectivul de dezvoltare sau obiectiv pe termen lung reprezintă
contribuţia pe care proiectul o are la programul din care face parte.
b) Obiectiul specific (operaţional, imediat, pe termen scurt) se referă la scopul operaţional
al unui proiect. Cel mai adesa este definit ca starea care se doreşte a fi implementată prin
realizarea proiectului. Spre deosebire de obiectivul general, în cadrul unui proiect obiectivele
imediate pot fi multiple.
c) Rezultate (outputuri, outcomes, efecte) precizează ceea ce aduce în mod direct
programul după realizarea lui: schimbări fizice, psihice, de comportament etc.
d) Resurse (inputuri) sunt mijloace utilizate în scopul producerii rezultatelor dorite
e) Activităţile urmăresc transformarea resurselor programului în rezultate.
f) Legăturile se referă la legăturile cauzale dintre elementele structurale şi factorii externi
g) Factorii externi reprezintă elemente exterioare programului/proiectului care pot afecta
pozitiv sau negativ evoluţia acestuia.
Pornind de la elementele comentate mai sus se poate realiza o metodă de analiză numită
Logical Framework Analyses (LFA) sau pe scurt Logframe (Tabelul 2), metodă dezvoltată de
USAID la sfârşitul anilor 1960, utilizată în majoritatea programelor de asistenţă internaţională.
Această metodă este constituită din concepte legate între ele, făcând posibilă rezumarea
elementelor constitutive ale unui program sau proiect şi înţelegerea lor într-un mod optim. Pentru a
construi această matrice trebuie parcurşi de regulă următorii paşi (Măţăuan, 1999, 49):
 Analiza participării la proiect (cu accent pe principalele grupuri ţintă)
 Analiza problemelor
 Analiza obiectivelor
 Analiza alternativelor
 Identificarea principalelor elemente ale proiectului
 Analiza factorilor externi
 Stabilirea indicatorilor de performanţă

14
Măţăuan, Gabriel în Pop, Luana Miruna. (coord). (2002). Dicţionar de sociologie. Bucureşti: Editura Expert.

58
 Tabelul 2: Logical Framework Analyses

Sumar narativ Indicatori Surse de date Factori externi

Obiectiv general
Obiective specifice
Rezultate
Activităţi Resurse

Sursa: Măţăuan, 1999, 49.

Factorii externi care trebuie introduşi în Logframe sunt aceia care îndeplinesc simultan
următoarele condiţii: să nu poată fi condiţionaţi de echipa proiectului, să aibă o probabilitate
suficient de mare de producere, în cazul producerii să aibă o influenţă semnificativă asupra
proiectului şi evoluţia lor să poată fi monitorizată de către echipa proiectului.
LCA operează cu o logică verticală şi cu una orizontală. Completarea se va face pornind de la
obiectivul general către activităţi/ resurse. După ce a fost realizată această operaţie, matricea
trebuie analizată şi invers, adică de la activităţi spre obiectivul general, pentru a se vedea dacă
derivă unele din celelalte. Urmează completarea primului factor extern, această operaţie trebuind
realizată începând cu ultima căsuţă. „Logica verticală reformulată prin includerea oportunităţilor şi
riscurilor devine: dacă activităţile se desfăşoară şi factorii externi nu se produc, atunci vor fi
obţinute rezultatele. Logica orizontală are ca obiectiv măsurarea resurselor şi rezultatelor unui
proiect, prin identificarea unor indicatori verificabili obiectiv şi a mijloacelor de realizare a acestor
indicatori. Ea este construită pe baza coloanelor 1, 2 şi 3 ale matricei LFA. Coloana 2 conţine
indicatorii de performanţă pentru obiectivul general şi pentru cel specifi, ca şi pentru rezultate.
Coloana 3 indică resursele din care pot culese datele necesare calculării valorilor indicatorilor.”
(Măţăuan, 1999, 51)
În ceea ce priveşte etapele pe care un proiect trebuie să le parcurgă, specialiştii oscilează între
trei şi mai multe în funcţie de preferinţe. Cătălin Zamfir 15 propune şapte etape, considerând că
respectarea acestora reprezintă cheia reducerii sărăciei la nivel comunitar:
 Documentarea preliminară asupra comunităţii
 Contacte preliminare cu comunitatea
 Decizie: continuarea sau sistarea programului
 Identificarea problemelor
 Decizia de a începe derularea proiectului
 Realizarea proiectului
 Implementarea proiectului
Constantin Opran (coord., 2002), sugerează un model cu patru etape, avantajul acestuia fiind
concentrarea activităţilor în blocuri coerente mai uşor de distins:
 Identificarea, analiza, formularea defineşte în linii generale proiectul şi contextul în care
se va realiza acesta, implicând stakeholderii.
 Pregătirea proiectului, estimarea, asumarea se realizează prin activităţile de elaborare
a poiectului, stabilirea reurselor necesare, planificarea detaliată a proiectului, precum şi
explicarea acestuia celor interesaţi.
 Implementarea, monitorizarea, raportarea urmăreşte transformarea resurselor în
rezultate.
 Evaluarea finală stabileşte dacă ceea ce şi-a propus proiectul a fost realizat şi identifică
necesităţile pentru proiectele viitoare.

15
Zamfir, Cătălin în Zamfir, Elena. (coord.). 2000. Strategii antisărăcie şi dezvoltare comunitară. Bucureşti: Editura Expert.

59
1. Principii, direcţii şi metode utilizate în programele de combatere a sărăciei comunitare:
Diversele cauze şi surse ale sărăciei fac imposibilă desemnarea unui program standard de
eradicare a sărăciei la nivel comunitar. Totuşi sunt câteva principii generale după care se ghidează
actorii sociali implicaţi sau după care se formulează politicile sociale în domeniu. Aceste principii
au fost teoretizate şi explicate de Cătălin Zamfir16 fiind folosite drept ghid în realizarea unor
proiecte de dezvoltare comunitară:
a) Utilizarea potenţialului autorităţilor locale
Autorităţile locale sunt un factor cheie în rezolvarea problemelor individuale şi comunitare
datorită mijloacelor economice de care dispun, capacităţii de iniţiere a programelor de dezvoltare
comunitară şi poziţiei privilegiate de a realiza parteneriate locale.
b) Creşterea încrederii populaţiei în autorităţile locale şi dezvoltarea capacităţii acestora de
a se adresa lor în vederea rezolvării problemelor cu care se confruntă. Mobilizarea resurselor
proprii pentru soluţionarea problemelor existente la nivel comunitar.
Populaţia prezintă un deficit de capacitate în cererea ajutorului actorilor sociali în vederea
soluţionării problemelor importante, deficit accentuat de lipsa de încredere în aceştia. Soluţia
constă în dezvoltarea capacităţii comunităţii de a participa în mod activ la luarea deciziilor şi
creşterea responsabilităţii şi transparenţei autorităţilor locale pentru îmbunătăţirea imaginii
acestora.
c) Creşterea sensibilităţii autorităţilor locale faţă de problemele comunităţii şi în special faţă
de segmentul sărac al populaţiei
Procedurile birocratice foarte complicate, alături de lipsa de interes a autorităţilor măresc
starea de descurajare, marginalizarea şi lipsa de posibilităţi a populaţiei sărace. Pentru a stimula
capacitatea autorităţilor locale de a face faţă populaţiei sărace trebuie dezvoltată capacitatea
administrativului de a iniţia programe de dezvoltate comunitară, lansarea la nivel naţional a unor
programe care să rezolve probleme esenţiale cum ar fi actele şi o capacitate mai mare de
colaborare între instituţiile publice privind abordarea sărăciei.
d) Încurajare şi suport în vederea soluţionării problemelor
Pentru schimbarea atitudinii pasive de care sunt caracterizate majoritatea comunităţilor
sărace trebuie urmărite încurajarea abordării participative, parteneriatul local, promovarea
contribuţiilor parţiale şi iniţierea de proiecte.
e)Diferenţierea şi promovarea agenţilor pentru dezvoltarea individuală şi comunitară: agenţi
care dezvoltă oportunităţi contra agenţi care dezvoltă capacităţi
Sărăcia este generată în multe cazuri de lipsa de capacităţi a populaţiei sărace de a
identifica şi utiliza într-un mod adecvat posibilităţile de care dispun, dar de multe ori de lipsa unor
politici sociale viabile. Creşterea accesibilităţii săracilor la serviciile existente, dezvoltarea de
oportunităţi specifice, promovarea sistemului cooperativ sunt câteva dintre aspectele care trebuie
îmbunătăţite pentru ieşirea din sărăcie.
f) Acordarea unei atenţii speciale protecţiei/securităţii populaţiei sărace/marginalizate
Acest principiu se poate realiza prin dezvoltarea rolului şi a competenţei poliţiei,
sensibilizarea sistemului legislativ şi dezvoltarea capacităţii autorităţilor locale.
g) Copiii şi tinerii ca grupuri ţintă prioritare în politica de combatere a sărăciei
Copiii sunt categoria cu cel mai ridicat risc de sărăcie în România. Pentru a evita afectarea
evoluţiei ulterioare a acestora este nevoie de reglementări care să prevină sărăcia şi perpetuarea
marginalizării. Printre direcţiile de acţiune urmărite se numără asigurarea hranei prin diferite
mijloace, construirea de locuinţe sociale şi sprijin pentru cei care au locuinţe deteriorate, consiliere
privind planificarea familială, asigurarea participării la activităţile preşcolare şi şcolare, prevenirea
abandonului, facilitarea integrării eficiente a adolescenţilor în viaţa adultă şi dezvoltarea de
oportunităţi pentru tineri
h) Acordarea de sprijin comunităţilor de romi sărace/marginalizate
Stimularea proiectelor de dezvoltare comunitară pentru diferite etnii are un rol foarte
important în prevenirea marginalizării acestora. În continuare România se confruntă cu problemele
specifice romilor legate în principal de lipsa actelor, abandonul şcolar, munca la negru, dar prin
încurajarea proiectelor se poate diminua discriminarea acestei etnii.
În România folosirea programelor şi proiectelor de dezvoltare comunitară (aşa-numita
dezvoltare prin proiecte) ca mijloace de îmbunătăţire a standardului de viaţă a început târziu
comparativ cu celelalte state europene. S-a observat că implementarea acestora a dus la
16
Zamfir, Cătălin în Zamfir, Elena. (coord.). 2000. Strategii antisărăcie şi dezvoltare comunitară. Bucureşti: Editura Expert.

60
scăderea sărăciei în anumite zone, dar pentru ca această scădere să fie vizibilă este nevoie şi de
un interes din partea comunităţilor. Principalele proiecte în derulare în ţara noastră constituie o
colaborare între Uniunea Europeană şi Guvernul României sau Banca Mondiala, Banca de
Dezvoltare si Guvern. Printre acestea se numără proiectele PHARE, RICOP, SAPARD şi FRDS
care au ca scop principal întărirea capacităţii comunităţilor de a se organiza şi ajuta prin eforturi
proprii.

2. Programele Bancii Mondiale

Banca Mondială este numele folosit pentru Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi
Dezvoltare (BIRD) şi Asociaţia Internaţională de Dezvoltare (AID), fiind formată din 184 de ţări
membre responsabile de finanţarea instituţiei şi de modul în care sunt cheltuiţi banii. Organizaţiile
amintite asigură credite şi granturi pentru dezvoltarea ţărilor sărace folosind resursele celor bogate
prin aşa numitele Fonduri Sociale.
Fondurile sociale au fost implementate pentru prima dată în America Latină la mijlocul
anilor 1980 cu scopul contracarării efectelor negative ale sectorului social şi îmbunătăţirii
rezultatelor politicilor din domeniu. Primul Fond Social a fost introdus în Bolivia în anul 1987 ca un
mecanism de urgenţă pentru susţinerea săracilor în timpul unei crize economice. De atunci
numărul acestor tipuri de instituţii a crescut foarte mult astfel încât astăzi majoritatea ţărilor din
America Latină şi Caraibe au un sistem de Fonduri Sociale sau mecanisme asemănătoare de
dezvoltare. Deşi iniţial s-au axat pe ajustarea crizei economice, în ultimii ani ele au devenit
principalele organisme care asigură dezvoltarea sectorului social şi diminuarea sărăciei. Banca
Mondială consideră Fondurile un element cheie pentru înţelegerea şi ameliorarea sărăciei prin
finanţarea comunităţilor mici şi ajutorul oferit grupurilor dezavantajate. Fondurile Sociale intervin în
diferite sectoare printre care sectoarele sociale şi infrastructura comunală. Ele nu propun proiecte,
ci răspund celor sugerate de grupurile locale, având un rol esenţial în implementarea,
monitorizarea şi evaluarea acestora. Avantajele principale ale Fondurilor în ceea ce priveşte
diminuarea sărăciei sunt date de mărimea considerentă a fondurilor alocate anual, flexibilitatea
acestora şi parteneriatul cu autorităţile locale. Concentrându-se pe problemele legate de
infrastructură şi şomaj, oferind training-uri şi proiecte viabile, Fondurile încearcă să încurajeze
participarea comunităţilor la rezolvarea problemelor de care sunt afectate. Obiectivele care stau la
baza Fondurilor Sociale sunt implicarea activă a comunităţilor în mărirea bunăstării proprii prin
intermediul proiectelor de dezvoltare durabilă. Statisticile demonstrează că până în anul 200517,
100.000 de comunităţi sărace au beneficiat de finanţarea oferită prin intermediul Fondurilor
Sociale, iar sumele alocate de Banca Mondială pentru anul în curs ajung la 3.716 miliarde de
dolari.
Fondurile Sociale reprezintă instrumentul principal prin care se susţine şi promovează
eforturile ţărilor implicate în vederea obţinerii scopurilor Declaraţiei Mileniului, unul dintre acestea
fiind înjumătăţirea sărăciei extreme până în 2015. Cu toate acestea, evaluările efectuate privind
performanţa Fondurilor arată că efectul total al Fondurilor privind diminuarea sărăciei şi protecţia
socială nu este cel anticipat. În practică, acţiunile îndreptate spre reducerea sărăciei trebuie să se
adreseze multidimensionalităţii problemelor, iar Fondurile Sociale nu oferă o soluţie universală
pentru greutăţile cu care se confruntă populaţia săracă.

a) Avantajele Fondurilor Sociale

 Buget alocat anual

 Corespund problemelor comunităţilor şi cerinţelor pieţei – prin implicarea activă a
comunităţilor şi angajarea de agenţi economici privaţi.
 Flexibile – se pot ajusta schimbărilor în funcţie de nevoile populaţiei sărace
îndeplinind mai multe obiective simultan.
 Relevante, eficace şi eficiente
 Determină realizarea unei coordonări între ONG-uri, autorităţile locale şi membrii
comunităţilor sărace.
 Generează încredere.
17
http://wbln0018.worldbank.org/HDNet/HDdocs.nsf/socialfunds/912775EDFEC3102C85256BBA0065558D?OpenDocument. 25.05.2005.

61
  Diverse – se adaptează specificului fiecărei ţări.
 Exemplu pentru alte organizaţii finanţatoare

b) Dezavantajele Fondurilor Sociale

 Resurse limitate – necesită eforturi din partea mai multor părţi.

 Nu se adresează numai persoanelor sărace, de multe ori Fondurile neajungând la
acestea.
 Diferenţele legate de implementarea proiectelor şi pregătirea populaţiei privind
sustenabilitatea acestora.
 Probleme legate de administratea fondurilor

3. Fondul Român de Dezvoltare Socială

Fondul Român de Dezvoltare Socială (FRDS) a fost creat ca un mecanism de combatere a

sărăciei la nivelul comunităţilor rurale sărace şi al grupurilor dezavantajate. El oferă comunităţilor
sărace posibilitatea de a-şi identifica problemele prioritare şi de a încerca rezolvarea lor prin
participarea la realizarea unor proiecte, iar grupurilor dezavantajate le facilitează accesul la
serviciile sociale de care au nevoie prin intermediul organizaţiilor intermediare. Prin activităţile sale,
fondul propune legături de colaborare între comunităţile rurale sărace, organizaţii
neguvernamentale şi administraţia publică locală.
În România înfiinţarea Fondului Social a avut loc în anul 1997 când Guvernul a cerut
sprijinul Băncii Mondiale pentru un program de reducere a sărăciei şi dezvoltare comunitară.
Banca Mondială a propus înfiinţarea unui fond social după modelul celor 108 existente în America
Latină, Orientul Mijlociu, Africa de Nord finanţate tot de ea. La încercarea de constituire a fondului
au participat consultanţi români şi străini cu resurse financiare oferite de guvernul Japoniei.
FRDS-ul a fost înfiinţat prin Legea nr.129/ 1998 publicată în Monitorul Oficial nr. 751 din 15
octombrie 2002. Organul de conducere al Fondului este numit consiliul director, fiind alcătuit din 9
membri: un reprezentant desemnat de primul-ministru, câte un reprezentant al Ministerului Muncii
şi Solidarităţii Sociale, Ministerului Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei, Ministerului
Finanţelor Publice şi al Ministerului Administraţiei Publice, desemnaţi de conducătorii instituţiilor
respective, patru personalităţi publice recunoscute, din societatea civilă, care nu fac parte din
organizaţii neguvernamentale participante la Fond, numite de cãtre Preşedintele României.
Istoricul FRDS-ului arată o evoluţie continuă a acestuia de la 2273 de cereri de finaţare în
2000, la 3412 în 2004, dintre care 955 finanţate. Fondurile alocate reprezintă 47,9 milioane de
dolari, adresându-se unui număr de 410.000 beneficiari. Categoriile de proiecte eligibile s-au extins
de la mica infrastructură rurală, activităţi generatoare de venituri, servicii sociale pentru grupuri
dezavantajate în 1998 la introducerea proiectelor de finanţare pentru comunităţile miniere în 2004.
Suma alocată a crescut şi ea în timp de la 10 milioane de dolari la 20 milioane de dolari, în 2003
FRDS-ul deţinând 3 acorduri de împrumut, dintre care 2 internaţionale (Banca Mondială, Banca de
Dezvoltare a Consiliului Europei) şi unul naţional (Ministerul Finanţelor Publice).
Obiectivul strategic al FRDS-ului urmăreşte „realizarea unei schimbări de mentalitate pe
multiple planuri (individual şi instituţional, local si naţional) prin demonstrarea faptului că acolo
unde există voinţă în rezolvarea unei probleme, există şi soluţii în acest sens.” 18 În acelaşi timp se
concentrează pe îmbunătăţirea calităţii vieţii beneficiarilor şi întărirea capacităţii de a se organiza şi
ajuta prin eforturi proprii.
În activităţile desfăşurate de FRDS sunt vizate trei categorii de beneficiari: grupurile
dezavantajate, comunităţile rurale sărace şi comunităţile miniere.
Pentru a se ajunge la acestea sau pentru a le convinge să aplice, Fondul utilizează hărţi ale
sărăciei, campanii de informare şi educare sau facilitare. Sărăcia sau bogăţia indivizilor este
considerată în funcţie de anumite criterii bine conturate, luând în considerare studiile realizate.

a) Grupurile dezavantajate
Sunt în accepţiunea Fondului „caracterizate printr-o nevoie de bază comună, relativ
omogenă, pe care nu şi-o pot satisface prin propriile eforturi.” (Manualul de operare, 2002, 23) Ele
18
http://www.frds.ro/index(romana)/about/mission.html, 13.03.2005

62
nu beneficiază de ajutoarele acordate în mod normal de către programele de asistenţă socială sau
de suport familial. Printre beneficiarii eligibili din această categorie se numără:
 Copii defavorizaţi: copii abandonaţi, copii proveniţi din familii sărace care sunt în
pericol de abandon şcolar sau care au abandonat şcoala din cauza muncii, copii din
familii aflate în situaţii de criză, orfani din centrele de plasament care au ajuns la vârsta
de 18 ani şi trebuie să părăsească instituţia, copii cu vârsta între 0 şi 5 ani proveniţi din
familii sărace, supuşi riscurilor malnutriţiei, anemiei, mortalităţii infantile;
 Femei defavorizate – femei sărace analfabete, femei cu copii supuşi violenţei
domestice, femei adolescente fără familie, femei sărace cu mulţi copii, cu rol de cap al
familiei;
 Persoane vârtnice – persoane în vârstă, sărace şi dependente din punct de vedere
fizic sau bătrâni singuri şi săraci;
 Tineri aflaţi în situaţii de risc – tineri consumatori de droguri, tineri cu comportament
deviant şi antisosocial;
 Alte categorii de persoane – persoane fără adăpost, familii monoparentale sărace cu
mulţi copii, persoane sărace analfabete şi persoane sărace dependente din punct de
vedere fizic.

b) Comunităţile sărace
Conform Manualului de Operare al FRDS-ului (2002, 23), „o comunitate rurală săracă
este acel grup de gospodării şi familii care se confruntă cu aceleaşi probleme şi obstacole, au
interese comune şi trăiesc într-un sat sau într-o aşezare umană izolată care îndeplineşte criteriile
de sărăcie definite de Fond.”
Pentru a defini satele sărace, FRDS-ul operează cu o grilă realizată de mai mulţi sociologi,
constituită din 8 criterii, un sat fiind considerat sărac dacă îndeplineşte cel puţin trei dintre acestea.
Iniţial (1998 – 1999), Fondul a lucrat în primele runde de selectare a proiectelor cu o grilă care
considera că un sat este sărac dacă îndeplineşte 4 din 10 criterii. Trecerea la o grilă mai simplă a
avut loc prin renunţarea la patru itemi de dezvoltare comunitară datorită lipsei indicatorilor de
sărăcie la nivel de sate (mortalitate infantilă, pondere vârstnici, număr de aparate TV şi număr de
autoturisme proprietate personală). Schimbarea a intervenit şi datorită completării indicatorilor de
către localnici, fapt care făcea ca relevanţa datelor să nu poată fi cercetată empiric. În varianta a
doua a grilei, sociologii au propus îndepărtarea criteriilor asociate cu erori repetate, introducând doi
indicatori referitori la sectorul economic privat şi la transportul public. (Figura 1)
În urma studiilor realizate (Sandu, coord., 2000) s-a observat faptul că această Grilă
distorsionează rezultatele măsurătorilor, lucru datorat în special neluării în calcul a discrepanţelor
geografice, variaţiei materialelor de construcţie şi a gradului de electrificare de la câmpie la munte.
În zonele de câmpie locuinţele se construiesc din materiale care aduc cu ele condiţii de igienă mai
proastă (chirpici, paiantă). Electrificarea mai scăzută la munte favorizează un grad de sărăcie mai
accentuat faţă de zonele de câmpie. Calitatea locuinţelor este mai scăzută la câmpie decât la
munte, Grila neglijând calitatea locuinţelor ca semn de dezvoltare/ sărăcie comunitară. Pe de altă
parte, accesul la oraşe şi distanţa faţă de acestea este mult mai mică în satele din zonele de
câmpie, comparativ cu cele de la munte. În acest fel locuitorii nu se află la distanţe destul de mari
de oraşe, doctor sau şcoală pentru a se încadra în criteriile propuse de Grilă. Totodată, datorită
distanţelor mici şi neizolării faţă de oraşe este imposibil ca prin satele de câmpie să nu treacă cel
puţin un mijloc de transport în comun pe zi.
O altă limită a Grilei FRDS este dată de faptul că scopul urmărit de aceasta, sărăcia
comunitară nu se suprapune peste sărăcia la nivel de gospodărie. Nivelul comunitar al sărăciei
condiţionează sărăcia la nivel de gospodărie, dar dependenţa este slabă. Sărăcia la nivel de
gospodărie este determinată în primul rând de sursa de venit şi în al doilea rând de stocul de
educaţie din gospodărie. Gradul de dezvoltare al satului are în schimb repercursiuni asupra
consumului alimentar şi nealimentar al gospodăriei. Statisticile evidenţiază şi în acest caz că şi
consumul la nivel de gospodărie este mai redus la câmpie decât la munte. (Sandu, 2001)

63
 Figura 1: Grila FRDS pentru identificarea satelor sărace

Varianta I

Un sat este sărac dacă satisface cel puţin patru din următoarele 10 criterii:
1. „Nu există acces normal la o sursă de apă sigură (nu există apă în sat, iar pentru mai mult
de 50 % din locuitori accesul la apă potabilă se face cu dificultate).
2. Peste 60 % din case nu au electricitate.
3. Peste 50 % dintre copiii de vârstă şcolară au nevoie de mai bine de o oră pentru a ajunge la
şcoală cu mijloacele de transport obişnuite.
4. Pentru a ajunge la un doctor cu mijloacele de transport obişnuite, majoritatea locuitorilor au
nevoie de mai bine de două ore.
5. Satul se găseşte la o distanţă de peste 30 km de oraş, de care nu este legat nici prin cale
ferată, nici printr-o cursă rutieră.
6. Rata mortalităţii infantile în sat a fost de peste 50 la mie in perioada 1995-1998.
7. Mai mult de 30 % din populaţia sa depăşeşte vârsta de 60 ani.
8. Numărul aparatelor TV la suta de locuitori este mai mic de 4.
9. Nu există telefon in sat.
10. Sub 2 % din gospodării posedă automobil proprietate personală.”

Varianta II

Un sat este sărac dacă satisface cel puţin trei dintre următoarele 8 criterii:
1. „Mai puţin de 50% din gospodării au acces la apă potabilă în curte sau la poartă.
2. Mai mult de 60% din gospodării nu sunt conectate la reţeaua de electricitate.
3. Mai mult de 50% din copiii din clasele I-IV şi/sau V-VIII fac mai mult de o oră până la şcoală
folosind mijlocul de transport obişnuit.
4. Pentru a ajunge la un doctor majoritatea locuitorilor au nevoie de mai mult de două ore.
5. Distanţa faţă de cel mai apropiat oraş cu mai mult de 50.000 locuitori este mai mare de 25
km.
6. Nu există nici un mijloc de transport în comun (privat sau de stat) care să treacă cel puţin o
dată pe zi prin sat sau care are staţie la o distanţă mai mică de 2 km de sat.
7. Mai puţin de 5% din gospodării au telefon funcţional.
8. Singurii agenţi economici din sat activează în domeniul comerţului sau alimentaţiei publice.”

Sursa: Sandu, 2001, 156

c) Comunităţile miniere
În martie 2004 a fost aprobată Strategia Sectorului Minier, strategie finanţată de Banca
Mondială la solicitarea Guvernului României. În procesul de restructurare a sectorului minier,
Banca Mondială a sprijinit mai multe programe, printre acestea numărându-se: Proiectul de
Închidere a Minelor şi Atenuare a Impactului Social, Împrumutul de Ajustare Programatică
Structurală, Împrumutul de Ajustare Programatică, continuându-şi asistenţa prin proiectul de
Închidere a Minelor, Refacerea Mediului şi Regenerarea Socio – Economică.
„O comunitate minieră este acel grup de gospodării/ familii învecinate care au probleme şi
interese comune, se confruntă cu aceleaşi ostacole şi locuiesc într-o aşezare umană, componentă
suburbană”19 Proiectele Fondului se adresează comunităţilor miniere din cinci regiuni20 care au
avut sau au ca principală ocupaţie mineritul, membrii săi au fost disponibilizaţi în urma
restructurării din sectorul minier, în prezent neavând alternative de angajare. Pentru ca o
comunitate minieră să poată fi eligibilă pentru finanţare, trebuie să îndeplinească 3 din criteriile
19
Manualul de operare al subcomponentei Schema de dezvoltare socială pentru comunităţile miniere (SDSCM) din cadrul părţii B: Atenuarea
impactului social. (2004). [online]. http://www.frds.ro/indexuri/applicants_MINE(romana).html, 20.03.2005.
20
Regiunea 1: Gorj, Mehedinţi, Vâlcea, Regiunea 2: Hunedoara (Petroşani), Regiunea 3: Caraş-Severin, Hunedoara (Deva-Brad), Tulcea, Alba,
Regiunea 4: Bihor, Sălaj, Maramureş, Bistriţa-Năsăud, Cluj, Suceava, Regiunea 5: Harghita, Bacău, Prahova, Argeş, Covasna, Dâmboviţa.

64
prezentate în Figura 2. Criteriile sunt asemănătoare cu cele folosite în identificarea comunităţilor
sărace, dar aduc completări legate de specificul zonelor miniere.

Figura 2: Grila FRDS pentru identificarea Comunităţilor miniere

1. Mai puţin de 50% din gospodăriile din comunitate au acces la o reţea funcţională de apă
potabilă;
2. Mai puţin de 50% din gospodării sunt conectate la o reţea funcţională de electricitate;
3. Mai mult de 50% din gospodăriile care au avut acces la o centrală termică nu au o reţea
funcţională de încălzire;
4. Mai mult de 50% dintre copiii de vârstă şcolară nu au acces la servicii de educaţie
acceptabile (de ex.: unităţile de învăţământ nu au electricitate, apă curentă, instalaţii sanitare
funcţionale, instalaţii de încălzire funcţionale, sau clădirile şcolii sunt, vizibil, în stare tehnică
proastă);
5. Mai mult de 50% din gospodării nu au acces la servicii sau facilităţi de sănătate acceptabile
(de ex: unităţiile sanitare nu au electricitate, apă curentă, instalaţii sanitare funcţionale, instalaţii
de încălzire funcţionale, sau clădirile unităţilor sunt, vizibil, în stare tehnică proastă);
6. Mai mult de 50% dintre membrii comunităţii miniere locuiesc în clădiri a căror structură este,
vizibil, în stare tehnică proastă (de ex.: degradare avansată a acoperişului, goluri sau crăpături
în zidăria pereţilor, case ale scării degradate care prezintă pericol pentru siguranţa locatarilor,
etc.);
7. Nu există un sistem de transport în comun al persoanelor (public sau privat) cu regim regulat;
8. Comunitatea nu are acces normal la infrastructura de piaţă (membrii comunităţii ajung cu
dificultate la pieţe de desfacere, spaţii comerciale, unităţi care asigură servicii publice, etc.);
9. Comunitatea trăieşte într-o zonă monoindustrială minieră care a fost sau va fi afectată de
procesul de restructurare a sectorului minier, aşa cum este notificat de către Ministerul
Economiei şi Comerţului.

Sursa: Manualul de operare SDSCM, 2004, 8

Categorii de proiecte:
Majoritatea proiectelor avute în vedere de FRDS se adresează comunităţilor sărace
deoarece se consideră că sărăcia comunitară are un efect negativ asupra sărăciei la nivel de
gospodăriei. Dumitru Sandu (2001) a demonstrat că o relaţie dintre ele există, dar mai importante
sunt deficitul de educaţie şi salariul la nivel de gospodărie.
Categoriile de proiecte finanţate de Fond conform Manualului de operare (2002) sunt:
 Proiecte de dezvoltare socială pentru comunităţi rurale şi grupuri dezavantajate: a)
Mica infrastructură rurală (MIR)
b) Activităţi generatoare de venituri (AGV)
c) Servicii sociale comunitare (SS)
d) Proiecte privind activităţi ulterioare (follow – up)
 Proiecte de dezvoltare socială pentru comunităţile miniere

a) Proiectele de mică infrastructură rurală au ca obiectiv principal îmbunătăţirea

accesului comunităţilor rurale sărace la pieţe de aprovizionare şi desfacere, servicii publice şi
sociale. Beneficiarii vizaţi sunt cei care îndeplinesc condiţiile avute în vedere de Grilă. Suma
acordată de Fond se ridică la maxim 75.000 $, dar poate ajunge până la 100.000 $ în cazuri
excepţionale şi cu acordul finanţatorului. Solicitanţii eligibili pentru astfel de proiecte sunt
comunităţile rurale sărace care vor fi trebuit înregistrate ca persoane juridice. Comunitatea trebuie
să contribuie cu cel puţin 10 % din suma cerută drept finanţare de la Fond, această contribuţie
putând fi făcută în bani sau în natură.
b) Activităţile generatoare de venituri urmăresc întărirea capacităţii grupurilor productive
din comunităţile sărace de a face faţă cerinţelor pieţei şi sporirea şanselor de creare a unor locuri
de muncă şi a unor surse suplimentare de venit pentru beneficiarii direcţi şi indirecţi. Proiectele din

65
această categorie se adresează tot comunităţilor sărace eligibile conform Grilei, dar spre deosebire
de MIR ele nu mai urmăresc participarea întregii populaţii a satului, ci sunt propuse şi administrate
de un grup mic (minim 10 locuitori) de beneficiari organizaţi ca persoană juridică, constituit într-un
grup productiv. Pentru a putea aplica, grupul trebuie să nu posede mijloace de producţie necesare
dezvoltării unei activităţi economice, să nu aibă acces la credite, pieţe, tehnologie, să nu deţină
control asupra resurselor locale, neputând influenţa procese decizionale la nivel local şi să poată
stabili parteneriate cu autorităţile administraţiei publice locale sau cu ONG-urile din mediul rural.
Totodată este important să aducă dovada că poate aduce beneficii sub formă de venituri
suplimentare şi unor beneficiari indirecţi, contribuind astfel la dezvoltarea locală. Cererea de
finanţare a proiectului se va încadra în suma de 40.000 $, contribuţia efectivă a membrilor fiind de
15 % din suma cerută.
c) Serviciile sociale comunitare au în vedere creşterea accesului grupurilor
dezavantajate la serviciile comunitare care răspund nevoilor lor imediate şi întărirea capacităţii
ONG-urilor şi autorităţilor locale de a răspunde nevoilor acestora. Beneficiarii vizaţi sunt categoriile
descrise la paginile 26 – 27. Acest gen de proiecte sunt realizate de către ONG-uri sau de
autorităţi ale administraţiei publice locale aflate în raporturi contractuale de parteneriat cu
organizaţii neguvernamentale şi grupuri dezavantajate. Cererea de finanţare trebuie să se
încadreze în plafonul de 20.000 $, iar contribuţia locală să fie în valoare de 5 % din suma cerută,
contribuţie oferită în bani sau în natură. Solicitanţii de proiect pot să solicite finanţare pentru
deschiderea de centre de zi, servicii de promovare a sănătăţii, servicii de îngrijire la domiciliu,
adăposturi, centre comunitare de informare şi consiliere şi centre de integrare socială pentru tineri
aflaţi în situaţie de risc. Fiecare dintre aceste modele de proiect are un număr minim de beneficiari
de la 10 pentru centrele de zi, la 200 pentru centrele de comunicare şi consiliere.
d) Proiectele privind activităţile ulterioare (follow – up) cuprind la rândul lor alte două
categorii: proiecte de rezolvare a unor probleme tehnice neprevăzute sau de forţă majoră şi
proiecte inovative. Primele urmăresc remedierea unor probleme care pot apărea şi care împiedică
buna funcţionare a obiectivului finanţat anterior, în cadrul proiectelor MIR, AGV sau SS, iar al
doilea tip este stâns legat de consolidarea capacităţii grupurilor comunitare şi conştientizarea
diferitelor probleme prin acordarea unui al doilea grant pentru proiecte inovative comunităţilor care
au realizat cu succes un alt proiect cu finanţare de la Fond. Proiectele de rezolvare a problemelor
tehnice se adresează aceloraşi solicitanţi care au depus şi au implementat proiectul iniţial,
dimensiunea financiară a cererii fiind de maxim 10.000 $. Contribuţia locală poate fi în bani sau în
natură, dar nu trebuie să fie mai mică de 5 % din suma cerută. Proiectele inovative se adresează
comunităţilor rurale sărace în parteneriat cu autorităţi ale administraţiei locale şi cu alte comunităţi
din cadrul aceleiaşi comune sau zone învecinate. Suma alocată de Fond este de maxim 45.000 $,
contribuţia obligatorie a solicitanţilor fiind de 5 % din sumă.
În cadrul proiectelor de dezvoltare socială pentru comunităţile miniere, Fondul vizează
două grupuri mari de beneficiari: comunităţi miniere si grupuri dezavantajate provenite din
comunităţi miniere. Categoriile de proiecte pe care FRDS-ul le finanţează sunt de tipul MIR, AGV,
SS, criteriile fiind aceleaşi cu cele prezentate în descrierea proiectelor, cu menţiunea că de data
aceasta Grila se adresează comunităţilor miniere şi nu celor sărace.

Din prezentarea realizată FRDS-ului se observă faptul că acesta încearcă combaterea

sărăciei prin intermediul participării la nivelul comunităţii şi implicarea actorilor sociali. Categoriile
de proiecte pe care le finanţează se adresează unor grupuri ţintă specifice, considerate a fi într-un
nivel de sărăcie severă. Ca realizări se poate vorbi de o creştere accentuată a numărului de
beneficiari din 1999 până în 2004, în urma a 19 runde de competiţie. Este important faptul că
reuşeşte să se adapteze situaţiilor contextuale legate de extinderea sărăciei în rândul comunităţilor
miniere. Din păcate încă nu s-au realizat studii care să demonstreze eficienţa sau ineficienţa Grilei
comunităţilor miniere, dar adresându-de numai acestui gen de comunităţi este posibil ca de
această dată să nu mai genereze excluziune socială.

66
 EVALUAREA PROIECTELOR DE DEZVOLTARE COMUNITARA

Evaluarea, componentă de bază a proiectelor sociale, constituie una dintre cele mai
importante metode de feedback existente fiind folosită din ce în ce mai mult în practica curentă.
Ea reprezintă o mică parte a unui set de activităţi complexe, concentrate pe rezolvarea de
probleme. Evaluarea este un domeniu nou, care s-a bucurat însă de mare interes din partea
cercetătorilor, practicienilor, finanţatorilor, factorilor de decizie. Interesul si nevoia crescândă de
evaluare, fondurile alocate programelor sociale şi educaţionale şi cercetării evaluative au stimulat
dezvoltarea rapidă a domeniului. Evaluarea arată cel mai bine cum au fost realizate obiectivele, ce
s-a încercat prin implementarea acelui proiect şi cum a fost înţeles şi perceput de către grupul
ţintă. Este utilă atât finanţatorilor cât şi iniţiatorilor proiectului respectiv..
Apariţia evaluării moderne este considerată de Shadish, Cook şi Leviton (1996) a fi la
începutul anilor 1960. Iniţial, teroreticienii s-au concentrat pe obiectivele, măsurarea şi
instrumentele de testare ale evaluării, în următoarele decenii crescând interesul pentru
conceptualizarea noţiunii. Evoluţia evaluării a avut loc în Statele Unite datorită contextului
economic şi politic. Din punct de vedere politic evaluarea a apărut ca urmare a conflictului de
interese existent între autorităţile locale şi cele federale, acestea din urmă dorind un control mai
mare asupra programelor sociale. Din punct de vedere economic s-a dezvoltat cu scopul protecţiei
americanilor de efectele negative ale sărăciei. (Shadish, Cook, Leviton, 1996). Un alt motiv l-au
reprezentat disfuncţiile care s-au constatat în implementarea, eficienţa şi eficacitatea programelor.
Toate acestea au dus la crearea unui nou gen de specialişti, mai ales dintre absolvenţii de ştiinţe
sociale orientaţi în special spre evaluare. De atunci numărul profesioniştilor a crescut, „evaluarea
profesionistă devenind o alternativă viabilă de carieră, faţă de cariera academică.” (Shadish, Cook,
Leviton, 1996, 8).
În România evaluarea programelor sociale şi de învăţământ este un domeniu nou, în
principal datorită faptului că programele sociale şi sistemul de învăţământ s-au dezvoltat în
perioada de tranziţie. Primele evaluări de programe s-au realizat cu asistenţă internaţională, iar
primul program care a cuprins şi o componentă de monitorizare şi una de evaluare a fost
Programul de Măsuri Active pentru Combaterea Şomajului (PAEM), administrat de Fundaţia
Internaţională pentru Management, în perioada 1994-1997.

1. Definirea termenului de evaluare de programe

Evaluarea este o noţiune amplă, utilizată frecvent în contemporanitate. Problema cu care
se confruntă este dată de faptul că nici până la ora actuală nu există o definiţie acceptată unanim
de cercetători, ci mai degrabă o multitudine de încercări, majoritatea nereuşite. Foarte mulţi
teoreticieni preferă definiţia dată de Scriven (1986 apud Shadish, Cook, Leviton,1996, 62)
„evaluarea este ceea ce este, determinarea meritului sau importanţei, şi ce se face cu această
determinare este altceva” sau cea a lui Glass şi Elett (1980, apud Măţăuan, 1999, 65) „evaluarea,
mai mult decât orice altă ştiinţă, este ceea ce spun oamenii că este . Şi de obicei oamenii spun că
ea este o sumedenie de lucruri.” Evaluarea este, în general, o activitate de echipă, de aceea o
armonizare a accepţiunilor termenilor, strategiilor şi modelelor teoretice este necesară, în vederea
ameliorării comunicării şi colaborării. Este important ca membrii echipei să împărtăşească o
viziune comună asupra procesului de evaluare, astfel încât activităţile lor să fie complementare în
atingerea aceloraşi scopuri.
După cum spuneam există o multitudine de abordări ale conceptului de evaluare în funcţie
de scopurile, obiectivele urmărite şi metodologiile aplicate. Gabriel Măţăuan (1999) a grupat aceste
definiţii în mai multe categorii în funcţie de criteriile menţionate mai sus.
Prima accepţiune a termenului de evaluare are în vedere nivelul de atingere a
obiectivelor programului. Definiţiile centrate pe obiective consideră că evaluarea este procesul
care determină modul în care acestea au fost sau nu atinse. Una dintre cele mai importante
definiţii în acest sens îi aparţine lui C.H. Weiss (1986, apud Măţăuan, 1999, 61) care consideră că
„evaluarea este un demers raţional care examinează efectele politicii şi ale programelor asupra
grupurilor ţintă, în termenii îndeplinirii obiectivelor asumate. Prin metode obiective şi sistematice,
evaluarea estimeză măsura în care obiectivele au fost realizate şi analizează factorii de care
depind succesul sau insuccesul unui program.” O altă definiţie care ilustrează orientarea evaluării
spre realizarea obiectivelor este cea dată de UNICEF în Ghidul pentru monitorizare şi evaluare:

67
„Evaluarea este un proces care încearcă să determine într-un mod sistematic şi obiectiv relevanţa,
eficienţa, eficacitatea şi impactul activităţilor ţinând cont de obiectivele specifice.” 21
Al doilea set de definiţii consideră evaluarea un instrument managerial şi de decizie, un
mijloc de feedback, o metodă ştiinţifică folosită pentru creşterea performanţelor programului. O
definiţie considerabilă pentru ilustrarea managementului este dată de Tripodi şi Epstein (1986,
apud Măţăuan, 1999, 62). „Evaluarea programelor sociale este o tehnică managerială care
furnizează feedback informaţional administratorilor programului. Ea reprezintă acumularea
sistematică de date care să furnizeze informaţii despre îndeplinirea cerinţelor programului şi
realizarea obiectivelor, luând în considerare eforturile, eficacitatea şi eficienţa în fiecare etapă a
dezvoltării programului.Datele necesare evaluării pot fi obţinute printr-o varietate de tehnici relativ
sistematice. Ele sunt încorporate într-un sistem de valori dat, pentru a facilita deciziile asupra
programelor sociale.”
Orientarea evaluării către generarea deciziei este foarte bine surpinsă de M.S.Thompson
(1975, apud Măţăuan, 1999, 62): „Evaluarea este un proces care furnizează informaţii în vedera
luării deciziilor, ea este un cuvânt tot mai frecvent utilizat pentru a desemna orice proces analitic
care ghidează acţiunile viitoare.”
Un alt gen de definiţii urmăresc modalităţile de utilizare şi îmbunătăţire a programului/
proiectului. În acest caz, evaluarea se centrează pe efectele programului cu scopul menţinerii sau
extinderii celor eficiente şi producerii de schimbări în cele ineficiente. Un studiu OECD din 1986
consideră că „Evaluarea este un proces continuu de descriere şi analiză a activităţii programelor,
în scopul de a îmbunătăţi politicile sectoarelor respective şi de a perfecţiona procedurile de
implementare a programelor.”
Următorul set de definiţii se orientează pe evaluarea ca instrument de judecare şi
valorizare. Valoarea ca element fundamental al evaluării a fost teoretizată de Michael S. Scriven
(1983, apud Shadish, Cook şi Leviton, 1996) care considera că este imposibil de făcut opţiuni în
ceea ce priveşte programele sociale fără valori care să devină evidente în opţiunile referitoare la
criteriile evaluative, standardele de performanţă sau criteriile de măsurare. Astfel, societatea are
nevoie de o ştiinţă a valorii pentru a cunoaşte dacă produsele, personalul sau programele sale
sunt bune. Scriven recomandă patru stadii pentru afirmarea valorii care trebuie urmărite în fiecare
program/ proiect evaluat:
 Dezvoltarea unor criterii de merit pentru stabilirea a ceea ce ar trebui să facă un
evaluator bun.
 Standarde de performanţă care să specifice cum ar trebui să acţioneze un evaluator
conform criteriilor.
 Măsurarea performanţei pe fiecare criteriu pentru a stabili dacă standardele au fost
atinse sau nu.
 Integrarea rezultatelor multiple într-o afirmaţie privind valoarea evaluatului.
O definiţie care clarifică relevanţa valorii şi judecăţii în procesul de evaluare este dată de
Barry şi Rae (1975, apud Măţăuan, 2002, 311): „A evalua înseamnă a ataşa lucrurilor anumite
valori sau, mai simplu spus, a determina dacă sunt bune sau rele.”
Evaluarea mai este considerată de unii specialişti drept o ştiinţă cu o natură comparativă şi
care se bazează pe aplicarea metodelor ştiinţelor sociale, iar de alţii o cunoaştere cuprinzătoare a
rezultatelor diferitelor activităţi. Aceşti teoreticieni consideră că aplicarea cunoştinţelor ştiinţifice
ţine de însăşi natura evaluării, dar există caracteristici care o disting de cercetările al căror scop
este acumularea de date pentru generarea de noi cunoştinţe. 22
Cu toată complexitatea de interpretări oferită conceptului nu a fost elaborată o definiţie care
să cuprindă toate aspectele evaluării, fiecare definiţie generând perspective şi metode de evaluare
diferite. După cum considera şi Patton (1986, apud Măţăuan, 1999) există controverse în ceea ce
priveşte esenţa şi limitele evaluării, confuzii care nu vor fi rezolvate în viitorul apropiat. Aceste
dificultăţi îi fac pe cercetători să considere evaluarea mai mult o artă decât o ştiinţă, deoarece
fiecare evaluare se desfăşoară într-un mod unic, depinzând foarte mult de persoana evaluatorului
şi de subiectivismul acestuia.
Gabriel Măţăuan (1999) consideră că există două interpretări ale evaluării de programe/
proiecte: una în sens larg, iar alta în sens restrâns. Evaluarea în sens larg este un proces care

21
A UNICEF Guide for Monitoring and Evaluation. [online]. http://www.avaliabrasil.org.br/unicef1.htm. 16.04.2005
22
National Advisory Mental Health Council (US DHEW), 1969, apud Măţăuan. 1999

68
se desfăşoară în mod continuu sau periodic, depăşeşte cadrul programului luând în calcul
influenţele mediului, impactul programului asupra societăţii, se bazează pe capacitatea de
negociator a evaluatorului în vederea înţelegerii punctelor de vedere ale stakeholderilor, fiind un
proces de descriere, valorizare, judecare şi învăţare. Evaluarea în sens restrâns este o fază
distinsă a programului care are loc spre sfârşitul acestuia, urmăreşte elementele interne ale
programului şi necesită instrumente de măsurare cât mai precise. Procesul evaluativ urmăreşte
măsurarea, compararea şi identificarea problemelor programului sau a punctelor forte.

2. Scopurile şi obiectivele evaluării

Scopul unei evaluări are în vedere obiectivul general pentru care a fost realizată aceasta,
răspunzând la întrebarea: „De ce a fost cerută această evaluare?”. Nivelul de generalitate este mai
redus decât cel al misiunii, aceasta din urmă încercând „furnizarea sistematică a feedback-ului în
sistemele sociale, pentru sprijinirea îmbunătăţirii modului în care societatea abordează problemele
social, în scopul de a face mai bună soarta umanităţii” 23.
Obiectivele evaluării sunt mai practice, fiind legate de rezultatele evaluării. Întrebarea pe
care încearcă să o clarifice este legată de nevoia imediată căreia îi foloseşte această evaluare24.
În literatura de specialitate, primii teoreticieni care au făcut distincţia între scopurile şi
obiectivele evaluării au fost Tripodi, Fellin şi Epstein (1986, apud Măţăuan, 1999). Aceştia
consideră că evaluarea generează o dualitate a scopurilor deoarece poate fi cerută atât de agenţia
finanţatoare cât şi de directorii de program. În funcţie de cine comandă procesul de evaluare,
scopurile vor fi diferite. Finanţatorii vor urmări aspecte legate de gradul de atingere al obiectivelor
generale, relevanţa programului, prioritităţile financiare ale acestuia, pe când managerii
programelor vor fi centraţi pe îmbunătăţirea componentelor programului. Cei trei autori consideră
că în funcţie de primul criteriu (finanţatorii) va fi stabilit scopul evaluării, iar în funcţie de cel de-al
doilea (managerii programului) se vor defini obiectivele evaluării.
Elena Chelimsky (1986, apud Măţăuan, 1999) identifică trei scopuri majore ale evaluării de
programe:
a) Formularea politicii – oferă informaţii despre problemele pe care programul încearcă să le
rezolve, despre programele trecute sau alte activităţi care au fost încercate pentru
eliminarea problemei. Scopul stângerii acestor informaţii îl constituie alegerea celei mai
bune variante de program în ceea ce priveşte costurile.
b) Implementarea politicii – are ca scop verificarea modului de implementare a programului
vizând date despre managementul acestuia şi evoluţia problemei pe care programul
încearcă să o combată.
c) Responsabilitatea pentru luarea deciziilor – încearcă determinarea modului în care
programul şi-a atins obiectivele, în funcţie de acestea finanţatorii hotărând sistarea,
modificarea sau continuarea sa.
Abordarea propusă de Elena Chelimsky are câteva deficienţe, una dintre ele referindu-se la
accentuarea prea mare a responsabilităţii, iar cealaltă la cunoştinţele pe care evaluarea poate sau
nu să le creeze. Gabriel Măţăuan (1999) consideră că informaţiile pe care evaluarea poate să le
furnizeze constituie efortul mai multor experienţe evaluative şi nu al unui singur proces evaluativ,
de aceea a afirma că o singură evaluare generează cunoştinţe este o abordare prea optimistă. Cu
toate acestea, clasificarea Elenei Chelimsky rămâne o etapă importantă în încercarea istorică de
identificare a scopurilor şi obiectivelor evaluării.
Pornind de la prezentările anterioare, Gabriel Măţăuan (1999) distinge patru scopuri ale
evaluării din care derivă o serie de obiective legate de rezultatele evaluării:
a) Strategic – urmăreşte strângerea de informaţii pentru efectuarea de decizii privind
politica domeniului respectiv. Obiectivele care derivă din scopul strategic au în vedere
luarea de hotărâri privind continuitatea, modificarea sau oprirea programului respectiv,
stabilirea unor programe noi care să contribuie la îndeplinirea scopului politicii
respective, precizarea modalităţilor adecvate de implementare a politicii.
b) Praxiologic – are ca efect îmbunătăţirea metodelor de aplicare a programului, din
interiorul acestuia. Obiectivele evaluării urmăresc îmbunătăţirea managementului

23
Măţăuan, Gabriel în Pop, Luana Miruna. (coord). (2002). Dicţionar de sociologie. Bucureşti: Editura Expert, p. 312.
24
Măţăuan, Gabriel în Pop, Luana Miruna. (coord). (2002). Dicţionar de sociologie. Bucureşti: Editura Expert.

69
 proiectului şi a serviciilor furnizate beneficiarilor, cât şi calificarea echipei de lucru pentru
obţinerea unui rezultat cât mai eficient.
c) Demonstrativ – este utilizată pentru demonstrarea anumitor aspecte legate de proiect
fiind cerută de finanţatorii proiectului. Obiectivele sunt de obicei mascate, dar cu toate
acestea evaluarea trebuie să ajungă la ele: probarea unor raţionalităţi , percepţii,
atitudini, roluri sau responsabilităţi faţă de proiect.
d) Formal – birocratic – evaluarea nu urmăreşte luarea de decizii privind proiectul respectiv,
ci este interesată de modul în care au fost realizate cerinţele birocratice. Obiectivele
urmărite servesc la demonstrarea existenţei unui compartiment de evaluare sau la
confirmarea realizării ei.
Pe lângă obiectivele prezentate mai sus, Gabriel Măţăuan consideră că evaluarea produce
obiective şi rezultate neintenţionate, secundare, acestea fiind comasate sub denumirea de impact
al evaluării. La nivelul proiectului, evaluarea poate contribui în mod direct la perfecţionarea
personalului şi la îmbunătăţirea comunicării între actorii implicaţi.

3. Obiectele şi criteriile evaluării

În practica contemporană există două abordări majore privind lucrurile care se evaluează.
Una care se concentrează pe modul în care au fost realizate obiectivele (performanţa programului/
proiectului), iar a doua ia în considerare relevanţa obiectivelor propuse în raport cu mediul politic
sau cu problema pe care proiectul încearcă să o îndepărteze (impactul proiectului). Prima
abordare este specifică începutului evaluării, în timp ce a doua se întâlneşte din ce în ce mai mult
în prezent. (Măţăuan, 1999)
Obiectele evaluării încearcă să răspundă la întrebarea „ce evaluăm?”, acestea putând fi
interpretate în funcţie de mai multe criterii. Încă de la începuturile evaluării moderne, teoreticienii
au căutat termenii cu care poate opera o evaluare eficientă. Primele cuvinte cu care a fost asociată
evaluarea au fost: efort, eficacitate, eficienţă. Conform lui Cătălin Zamfir (1987) „ Eficacitatea unui
element sau sistem reprezintă gradul în care acesta îndeplineşte o funcţie, satisface o cerinţă
funcţională specificată. Costul (efortul) unui sistem reprezintă cantitatea de resurse (mijloace)
consumate de către acesta. Eficienţa reprezintă raportul eficacitate/ cost.”
Potenţialele obiective ale evaluării sunt teoretizate plecând de la ani întregi de cercetare.
Spre exemplu OECD- ul 25 operează în evaluările pe care le desfăşoară cu mai multe criterii de
evaluare, explicate într-un mod exact, pentru a face mai facilă sarcina evaluatorului:
a) Relevanţa – punctul până la care activităţile întrepinse sunt relevante în raport cu priorităţile
şi politicile beneficiarilor şi finanţatorilor.
b) Eficacitatea – măsurarea nivelului în care activităţile sunt obiective.
c) Eficienţa – se focalizează pe legăturile dintre output-uri şi input-uri. Eficienţa reprezintă un
termen economic care sugerează faptul că proiectul utilizează cele mai puţin costisitore
resurse cu scopul de a obţine rezultatele dorite.
d) Impactul – schimbările negative sau pozitive produse de o intervenţie planificată în mod
direct sau indirect, intenţionat sau neintenţionat.
e) Sustenabilitatea – specifică dacă beneficiile unei activităţi vor avea efect şi după ce
finanţarea s-a încheiat.
Gabriel Măţăuan (1999, 81) consideră că „obiectivele evaluării unui program social îl
constituie relevanţa, procesul, performanţa sau impactul său, la fel ca şi orice combinaţie a
acestora. Fiecare dintre acestea poate fi analizat şi evaluat prin prisma mai multor criterii” Legătura
dintre acestea este redată cu ajutorul unei scheme (Fig. 3)
Evaluarea relevanţei urmăreşte raportarea proiectului la priorităţile politicii sau la nevoile şi
problemele sociale care l-au generat. Criteriile de evaluare măsoară modul în care proiectul este
adecvat în raport cu problema socială pe care încearcă să o elimine, necesităţile beneficiarilor,
priorităţile politicii sau alte intervenţii create pentru soluţionarea celor deja expuse.

25
DAC Criteria for Evaluating DevelopmentAssistance. [online].
http://www.oecd.org/document/22/0,2340,en_2649_34435_2086550_1_1_1_1,af00.html . 16.04.2005.

70
 Figura 3: Relaţia dintre obiectele evaluării

Sursa: Măţăuan, 1999, 81

Evaluarea procesului verifică dacă proiectul execută activităţile pentru care a fost creat.
Criteriile de evaluare se referă la management, activităţile desfăşurate, costuri, legăturile interne şi
externe ale proiectului, activităţile formale şi informale, răspunsurile proiectului la factorii externi.
Evaluarea performanţei cercetează măsura în care proiectul a reuşit să îşi atingă scopurile
propuse. Criteriile performanţei măsoară eficacitatea, eficienţa, economia, disponibilitatea,
accesibilitatea, targeting-ul şi acceptabilitatea.
Evaluarea impactului reprezintă cel mai complex obiect al evaluării, deaorece teoreticienii nu
sunt de acord asupra unei definiţii comune. Gabriel Măţăuan (1999, 83) înţelege prin impact „două
categorii de consecinţe ale programului: pe de o parte, contribuţia globală a acestuia la realizarea
politicii domeniului, iar pe de altă parte, consecinţele neprevăzute ale programului asupra
comunităţii în care se desfăşoară şi chiar asupra societăţii în general.” Printre criteriile de evaluare
ale impactului se numără:
 gradul în care proiectul şi-a atins obiectivul general,
 modalităţile prin care proiectul a contribuit la formularea politicilor viitoare,
 gradul de participare (număr de clienţi serviţi/ număr de clienţi potenţiali),
 cunoaşterea acestuia de către grupul ţintă,
 efecte de multiplicare (output total/ output proiect),
 efecte de antrenare ( input total/ input proiect),
 efecte de dislocare,
 efecte secundare.
Dintre toate obiectele evaluării expuse mai sus, cel mai dificil de realizat îl constituie
evaluarea de impact datorită costurilor foarte mari pe care îl implică o astfel de evaluare şi
dificultăţilor legate de metodologie. În practică se preferă combinarea obiectelor, în funcţie de ceea
ce urmăreşte managerul proiectului sau finanţatorii acestuia.

4. Tipuri de evaluare

71
 În funcţie de obiectul evaluat şi de scopul evaluării se întâlnesc mai multe tipuri de
evaluare. Cea mai importantă distincţie este cea referitoare la evaluarea formativă şi cea
sumativă.
Evaluările formative26 îmbunătăţesc obiectul evaluat prin examinarea a ceea ce proiectul
aduce nou, calităţii implementării, contextului organizaţional, personalului, procedurilor, obiectivelor
etc. Aceste evaluări furnizează informaţii pentru îmbunătăţirea, modificarea, documentarea şi
managementul proiectelor. Scopul evaluării formative este procurarea feedbackului, progresului şi
succesului proiectului. Informaţiile utile sunt strânse la începutul proiectului astfel încât
schimbările să poată mări eficacitatea acestuia periodic. Acest tip de evaluare este folositoare
tuturor proiectelor, dar mai ales celor care se întind pe o perioadă mai mare de timp.
Evaluările formative includ mai multe tipuri de evaluare :
a) Evaluarea nevoilor: determină cine are nevoie de proiect, cât de mare este nevoia şi ce
s-ar putea realiza pentru a elimina problemele.
b) Estimarea evaluabilităţii: stabileşte dacă o evaluare este posibilă şi care este utilitatea
ei.
c) Conceptualizarea structurată: îi ajută pe stakeholderi/ decidenţi să-şi definească
proiectul, populaţia ţintă şi posibilele rezultate.
d) Evaluarea implementării: monitorizează fidelitatea proiectului
e) Evaluarea procesului: investighează procesul implementării proiectului, incluzând
alternative la aceasta.

În contrast, evaluarea sumativă27 cercetează efectele sau rezultatele obiectivelor prin

rezumarea proiectului şi descrierea a ceea ce se întâmplă după implementarea acestuia. De
asemenea, estimează dacă un anumit obiectiv produce un anumit rezultat , determină impactul
total al factorului cauzal dincolo de rezultatele imediat scontate şi prevede costurile relative ale
obiectivelor. Aşadar, evaluarea sumativă măsoară succesul unui proiect, fiind folosită pentru luarea
deciziilor privind viitorul proiectului. Întrebările de care un evaluator trebuie să ţină seama în
momentul în care realizează o astfel de evaluare sunt următoarele:
 A avut proiectul succes? Care au fost punctele tari şi punctele slabe ale acestuia?
 În ce procent a reuşit proiectul să-şi îndeplinească obiectivele?
 Au beneficiat participanţii de pe urma acestui proiect? În ce fel?
 Care componente au fost cele mai eficiente?
 Sunt justificate costurile?
 Ai să le împărtăşeşti şi altora cunoştinţele dobândite?

Evaluarea sumativă poate fi împărţită în:

a) Evaluarea rezultatelor: cercetează dacă proiectul a cauzat un efect verificabil asupra
beneficiarilor. Ea estimează impactul, beneficiile şi schimbările apărute în rândul populaţiei
participante la acest proiect. (Măţăuan, 1999) Această evaluare se poate desfăşura pe mai
multe nivele de complexitate. Nivelul elementar are în vedere situaţia celor care au
beneficiat de serviciile oferite, iar cel superior performanţanţele celor care au beneficiat de
proiect comparativ cu cei care nu au avut acces la el. Un nivel mai crescut de dificultate a
acestei evaluări va avea în vedere schimbarea pe care acest proiect a adus-o în rândul
beneficiarilor.
b) Evaluarea impactului: estimează efectele intenţionate şi neintenţionate ale proiectului. Ea
presupune o comparaţie între ceea ce s-a întâmplat după implementarea proiectului şi
ceea ce s-ar fi întâmplat dacă acesta nu ar fi fost implementat. Rezultatele pot fi văzute pe
termen scurt sau pe termen lung. Acest tip de evaluare este foarte important pentru luarea
unei decizii privind continuarea, extinderea sau reducerea fondurilor proiectului.
c) Analiza cost eficacitate şi cost beneficiu: adresează întrebări despre eficienţa proiectului
prin standardizarea veniturilor în funcţie de valoarea monedei.
d) Analiza secundară: reexaminează datele existente pentru adresarea de întrebări sau de
metode nefolosite anterior.

26
http://www.socialresearchmethods.net/kb/intreval.htm . 17.04.2005.
27
Idem.

72
 e) Meta-analiza: integrează rezultatele estimate din multiple studii pentru a ajunge la un total
sau la un rezumat al ideilor asupra unei întrebări evaluate.

5. Metode de evaluare:
Metodele de evaluare şi modalităţile prin care acestea pot fi alese au început să constituie
din ce în ce mai mult atenţia teoreticienilor, în special datorită introducerii conceptului de evaluare
participativă28 ca modalitate de implicare a comunităţilor în evaluarea proiectelor. Foarte mulţi ani
procesul a implicat ideea de experţi (de obicei externi), această judecată fiind bazată pe
dificultatea metodelor folosite. Agenţiile internaţionale finanţatoare s-au concentrat pe asigurarea
evaluărilor independente şi verificabile, pentru a justifica şi îmbunătăţi continuarea finanţării şi a
altor resurse. Profesia de evaluator s-a dezvoltat în timp, teoreticienii utilizând diverse metode de
măsurare ca bază pentru pregătirea rapoartelor academice. Aceste abordări au dus la
îmbunătăţirea rapidă a procesului şi la descoperirea punctelor tari şi slabe ale diferitelor metode.
Totodată, limbajul tehnic şi prezentarea multiplelor rapoarte a dus la dificultatea înţelegerii de către
populaţia cu studii medii a descoperirilor făcute. Astfel, comunităţile pentru care sau care au
realizat proiectele s-au găsit în incapacitatea de a înţelege unde au greşit, fiind nevoite de multe
ori să reia procesul.
În ultimii ani, teoreticienii au încercat să dezvolte noi abordări care să uşureze şi să
impulsioneze implicarea populaţiei direct interesate în practica evaluării. Evaluarea
participativă este văzută ca un mijloc de trecere la alte stadii ale dezvoltării datorită implicării unui
număr cât mai mare de indivizi în procesul de învăţare şi reflecţie. Dacă evaluarea va deveni o
activitate complicată sau tehnică va fi dificilă latura sa participatorie. Dacă numai acele persoane
care au cunoştinţe speciale pot înţelege procesul, din ce în ce mai puţini oameni vor putea
participa. Un principiu al evaluării participative este aşadar, păstrează lucrurile cât mai simple cu
putinţă.
Evaluarea modernă utilizează metodele cantitative, calitative şi economice metode
împrumutate din ştiinţele sociale. Modalitatea de alegere dintre acestea două îi revine
evaluatorului, în funcţie de cerinţele finanţatorului şi bugetul alocat.
Metodele cantitative măsoară reacţiile unui număr nelimitat de indivizi cu un set de
întrebări limitate. Ele sunt succinte, standardizate, fiind împărţite în:
 metode neexperimentale
 metode cvasiexperimentale
 metode experimentale.
Metodele neexperimentale investighează un singur grup de subiecţi, în mod normal cei
care au beneficiat de intervenţia programului. Ea poate opera cu un grup sau două grupuri de
observări. Limita metodei care foloseşte un singur grup de observare este dat de faptul că
evaluatorul nu îşi poate da seama dacă proiectul a realizat schimbări în starea
participanţilor.Utilizarea acestor metode este recomandată atunci când este nevoie să se estimeze
nevoia pentru o evaluare mai riguroasă, când este necesară identificarea unei variabile care a
condus la succesul programului, prin corelarea schimbării cu altă variabilă sau când se pregăteşte
o evaluare viitoare. (Măţăuan, 1999, 191)
Metodele cvasiexperimentale au fost teoretizate de Campbell şi Stanley (1993, apud
Măţăuan, 1999, 193). Activităţile desfăşurate de evaluator în cadrul acestei metode se
concentrează pe observarea participanţilor înainte şi după terminarea proiectului, cercetarea unor
grupuri care nu au beneficiat de proiect şi utilizarea variabilelor.
Metodele experimentale selectează aleatoriu indivizii din interiorul proiectului şi din
componenţii grupului de control cu scopul evaluării rezultatelor proiectului. Etapele acestei metode
au în vedere selectarea în prima fază a grupurilor, măsurarea variabilelor, efectuarea intevenţiei
asupra unui singur grup şi măsurarea variabilelor.
Spre deosebire de metodele cantitative, metodele calitative necesită un efort mai mare
din partea evaluatorului, permiţând acestuia să analizeze mult mai multe detalii pe un eşantion
relativ scăzut. Metodele calitative necesită un subiectivism mai mare din partea cercetătorului,
28
Taylor, Laurence. Good Monitoring and Evaluation Practice. (2001). [online]. http://www.parcinfo.org/documents/e-
learningDownloads/PARC_web_Document_1.Doc. 16.04.2005.

73
datorită implicării directe a acestuia. Modalităţile de culegere a datelor se realizează prin
intermediul examinării semnelor proiectului, observării directe, interviurilor, focus – grupurilor şi
forumului comunitar. Analiza şi interpretarea datelor necesită un proces creativ, nesubordonându-
de nici unei reguli. În general, evaluatorii folosesc descrierile calitative, analizele de conţinut,
inductive şi logice, precum şi studiile de caz. (Măţăuan, 1999, 219)
Metodele economice nu se centrează pe rezultate sau proces cum e cazul celor
cantitative şi calitative, ci utilizează un alt instrument de măsură mai exact, şi anume banii. Acest
tip de metode este utilizat în special în administraţia publică, unde fondurile sunt de obicei
insuficiente. Principiul care stă la baza lor este crearea de proiecte viabile, performante cu bani
puţini. Întrebarea la care încearcă să dea răspuns evaluatorul este: „merită cheltuite resursele
pentru proiect comparativ cu alte resurse de intervenţie pentru care ar fi putut fi alocate?”
(Măţăuan, 1999, 224). Pentru a răspunde la această întrebare, cercetătorul foloseşte ca
instrumente ale evaluării analiza minimizării costurilor, analiza cost – eficacitate, analiza cost –
beneficiu şi analiza cost – utilitate. Caracteristicile acestor patru tipuri de evaluare economică sunt
rezumate de către Drummond printr-un tabel.

Tabelul 3: Măsurarea costurilor şi consecinţelor în evaluarea economică

Tipuri de Măsurarea Consecinţele variantelor analizate Măsurarea

analiză costurilor în consecinţelor
ambele variante
Analiza Unitate Identice din punct de vedere al tuturor
minimizării monetară aspectelor relevante
costurilor
Analiza Unitate Efect singular, comun ambelor variante, Unităţi naturale
cost- monetară dar realizat la nivele diferite
eficacitate
Analiza cost- Unitate Efecte singulare sau multiple, nu Unităţi monetare
eficacitate monetară neapărat comune ambelor variante:
efectele comune pot fi realizate la
niveluri diferite, în funcţie de variantă
Analiza cost- Unitate Efecte singulare sau multiple, nu Zile de sănătate, ani
utilitate monetară neapărat comune ambelor variante; de calitate ajustată
efectele comune pot diferi ca nivel de a vieţii
realizare, în funcţie de variantă.

Sursa: Măţăuan, 1999, 227

În ultimii ani, în evaluarea internaţională au început să se folosească din ce în ce mai mult

metodele participative: PRA (Participatory Rural Appraisal) şi PLA (Participatory Learning and
Actions)29. Aceste analize crează oportunităţi pentru membrii comunităţilor să exploreze şi să
analizeze propria lor situaţie, priorităţile şi potenţialul de dezvoltare. Metodele PRA operează cu
focus grupuri, hărţi ale comunităţilor, diagrame. Acestea au posibilitatea să faciliteze evaluarea
participativă în rândul comunităţilor.
O altă metodă recent folosită în evaluare o reprezintă Logical Framework Analyses. În
ultimii ani aceasta nu a fost asociată cu participarea, fiind cerută de multe ori de către finanţatori ca
metodă de rezumare a planului unui proiect. Ea s-a dovedit o metodă foarte bună pentru
îmbunătăţirea calităţii planurilor de dezvoltare. Ca şi element de evaluare, dacă a fost folosită ca
plan de acţiune la demararea proiectului, LFA facilitează evaluarea plecând de la ideea că
obiectivele, activităţile şi rezultatele au fost identificate.
Analiza SWOT (Fig. 4) este un instrument de evaluare uşor de folosit în proiectele care
folosesec grupuri mici. Aceasta utilizează un proces care poate fi coordonat de o singură
persoană, recunoscând slăbiciunile şi avantajele unei situaţii sau proiectului, orientându-de apoi pe

29
Taylor, Laurence. Good Monitoring and Evaluation Practice. (2001). [online]. http://www.parcinfo.org/documents/e-
learningDownloads/PARC_web_Document_1.Doc. 16.04.2005.

74
identificarea oportunităţilor şi constrângerilor. Deşi această analiză poate fi făcută de o singură
persoană, ea este mai utilă când participă mai multe persoane la efectuarea ei.

Figura 4: Analiza SWOT

PUNCTE TARI (STRENGHTS) PUNCTE SLABE (WEAKNESS)

OPORTUNITĂŢI (OPPORTUNITIES) AMENINŢĂRI (THREATS)

Sursa:30

Pe lângă instrumentele prezentate mai sus metodele participative folosesc şi studiile de

caz, efectuarea de seminarii şi analize ale proiectului.
Metodele de evaluare expuse mai sus sunt prezentate în mod succint. În pratică
evaluatorii sunt încurajaţi să decidă singuri asupra metodelor cele mai relevante şi să
experimenteze singuri, eventual cu instrumente cât mai potrivite pentru oportunităţile şi
constrângerile contextuale. După cum se observă din prezentarea anterioară, evaluarea este o
metodă de feedback folosită din ce în ce mai mult în proiectele sociale. Ea poate să aibă obiective
multiple şi să fie condusă în diferite feluri. Majoritatea stakeholderilor implicaţi în procesul evaluativ
se aşteaptă ca aceasta să fie utilă atât lor cât şi beneficiarilor proiectului. De aceea, efortul
pregătirii şi implementării ei este unul extrem de dificil, bazându-se pe experienţa cercetătorului şi
pe capacitatea lui de a efectua o evaluare obiectivă.

30
Taylor Laurence. Good Monitoring and Evaluation Practice. (2001. p. 37. [online]. http://www.parcinfo.org/documents/e-
learningDownloads/PARC_web_Document_1.Doc. 16.04.2005.

75
 Tema 7: Posibilităţi de intervenţie în comunitate

Dezvoltare socială prin proiecte comunitare.

Rolul Fondurilor Sociale31

Literatura dedicată dezvoltării sociale, dezvoltării comunitare şi dezvoltării prin proiecte a

dobândit o consistenţă notabilă în ultimele 2-3 decenii. Aşa cum arată E. Zamfir (2000) dezvoltarea
comunitară este o componentă şi un instrument de bază al dezvoltării sociale, urmărind promovarea
şi asigurarea (creşterii) bunăstării comunităţii şi indivizilor ca o modalitate complementară celor
două modalităţi/ mecanisme clasice de furnizare a bunăstării: efortul individual în cadrul pieţei
economice şi statul bunăstării.
Dacă dezvoltarea socială şi dezvoltarea comunitară sunt domenii semnificativ abordate şi
dezvoltate în literatura de specialitate încă din anii ’60, dezvoltarea prin proiecte ca şi componentă a
dezvoltării comunitare este un domeniu abordat mai recent şi are la bază apariţia Fondurilor Sociale
finanţate prin Banca Mondială.

Originile Fondurilor Sociale

Atenţia asupra dezvoltării prin proiecte a sporit o dată cu lansarea primului Fond Social în
Bolivia în 1987 Fondo Social de Emergencia care promova dezvoltarea comunitară prin proiecte, ca
un răspuns temporar, punctual la efectele şi costurile sociale negative ale crizei economice şi
procesele consecutive de ajustare structurală ce o însoţeau. Ulterior Banca Mondială a lansat un
masiv program de creare şi sprijinire a Fondurilor Sociale în ţările subdezvoltate şi în curs de
dezvoltare (America Latină, Africa, Asia de Sud-Est, Europa Centrală şi de Sud, Spaţiul ex-
sovietic) astfel că în momentul actual sunt create cu sprijinul BM 108 asemenea Fonduri în 57 de
ţări, pentru anul fiscal 2005 fiind mobilizate fonduri în valoare de 3,716 miliarde US$, la care dacă
se adaugă co-finanţarea furnizată de guvernele ţărilor respective, suma totală ajunge la 8,9 miliarde
US$, iar numărul comunităţilor beneficiare ale unor astfel de proiecte finanţate prin Fonduri Sociale
se ridică la peste 100.00032. După cum arată însă Goovaerts (2003) ele nu sunt un „panaceu” ci
reprezintă în fapt o abordare de tip „bottom-up” ca alternativă la abordarea dezvoltării economice
de tip „top-down”. Fondurile Sociale au fost iniţiate în special pentru combaterea sărăciei şi
rezolvarea unor probleme urgente, critice în comunităţile sărace „marginale în sistemul economiei
de piaţă” (E. Zamfir, 2000) şi asigurarea unor condiţii-suport minime pentru bunăstare şi
dezvoltare: infrastructură (drumuri, poduri, căi de acces, comunicaţii, acces la utilităţi publice – apă
potabilă, electricitate, canalizare etc.), servicii sociale (educaţie, sănătate, asistenţă socială, inclusiv
prin construirea de şcoli, dispensare, centre de zi etc.) şi sprijin pentru dezvoltarea de micro-
întreprinderi.

Specificul şi caracteristicile Fondurilor Sociale

Jorgensen şi Van Domelen (2000) definesc Fondurile Sociale drept agenţii care finanţează
proiecte de mică anvergură în diferite sectoare, şi ţintesc grupuri sociale locale sărace şi vulnerabile,
oferind sprijin bazat pe cererea acestor grupuri locale şi pe baza îndeplinirii unor condiţii de
eligibilitate. Rawlings et. al. (2004) arată că Fondurile Sociale au devenit rapid un instrument
extrem de popular de intervenţie socială pentru ameliorarea condiţiilor de viaţă ale populaţiilor
locale, ca urmare a flexibilităţii lor şi a faptului că furnizau rapid resurse pentru comunităţile în
31
Articol in curs de publicare in C. Zamfir (coord.), Dezvoltarea socială: o nouă provocare, Polirom, Iaşi, 2006.
32
“The World Bank and Social Funds” http://wbln0018.worldbank.org/HDNet/HDdocs.nsf/0/912775EDFEC3102C85256BBA0065558D?
OpenDocument consultat în data de 02 Nov. 2005.

76
nevoie, dar şi a unei abordări ce ţintea abilitarea (empowering) actorilor locali (simpli membri ai
comunităţii sau persoane cu funcţie de decizie) şi dezvoltarea capitalului social.
FS sprijină financiar şi logistic dezvoltarea şi implementarea de proiecte la nivel comunitar
iniţiate de membrii / instituţii ale comunităţii (demand-driven projects). În fapt aceste fonduri oferă
doar finanţare şi asistenţă tehnică comunităţilor aflate în nevoie, prin facilitare, manual de
proceduri, monitorizare şi supervizare. Nevoile şi problemele comunităţii sunt identificate de către
membrii acesteia, la fel şi priorităţile, soluţiile, resursele disponibile, dezvoltarea aplicaţiei şi a
proiectului, implementarea acestuia (inclusiv prin contractarea unor firme specializate),
managementul financiar şi asigurarea sustenabilităţii proiectului după finalizarea lui, Fondurile
Sociale doar sprijinind şi stimulând populaţia locală să devină activă în dezvoltarea propriei
comunităţi. Cu alte cuvinte, dezvoltarea prin proiecte este o dezvoltare participativă, specifică
dezvoltării comunitare, şi poate fi definită ca un tip de dezvoltare <„în”, „prin” şi „pentru”
comunitate> (Sandu, 2005). Dacă dezvoltarea socială poate fi atât un proces coordonat-direcţionat
(dezvoltarea unor programe sociale la nivel macro) cât şi unul difuz (dezvoltare socială rezultată de
exemplu ca urmare a dezvoltării ştiinţei şi tehnologiei), dezvoltarea comunitară prin proiecte este
strict un proces ce are la bază efortul şi suportul voluntar, coordonat, al membrilor comunităţii,
îndreptat spre atingerea unui obiectiv bine determinat, scopul general fiind depăşirea unor situaţii de
criză şi îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă în comunitatea respectivă.

Deşi Fondurile Sociale au o mare varietate, ele au o serie de caracteristici comune, însă
distinctive faţă de alte tipuri de fonduri (Carvalho, 1994; Owen & Van Domelen, 1998; Jorgensen
& Van Domelen, 2000; Batkin, 2001; Rawlings et. al. 2004):
- Fondurile Sociale sunt agenţii de rangul doi (second-tier) deoarece ele nu investesc în mod
direct, ci doar administrează şi distribuie fondurile venite de la alte organisme (de exemplu
Banca Mondială în parteneriat cu guvernul ţării respective), evaluând ofertele şi supervizând
investiţiile realizate de către instituţiile locale publice sau organizaţii ale societăţii civile şi
grupuri comunitare.
- Fondurile Sociale au autonomie operaţională şi practică un management modern. Deşi ele
sunt instituţii publice, ele operează ca şi o instituţie privată, fiind extrem de transparente. Ele
sunt conduse de un Consiliu din care fac parte reprezentanţi ai Guvernului central/
Ministerelor şi ai societăţii civile.
- Fondurile Sociale oferă posibilitatea unor investiţii multi-sectoriale (infrastructură, servicii
sociale, asistenţă socială, micro-credite pentru IMM-uri etc.).
- Finanţarea şi investiţiile sunt bazate pe cererea comunităţii (demand-driven), pe baza unor
propuneri de proiecte de dezvoltare locală realizate de către comunitate.

Tipuri de fonduri

Fondurile sociale sunt mecanisme instituţionale de intervenţie socială la scară micro, şi pe care le
putem regăsi sub mai multe denumiri, însă toate sunt generic considerate a fi Fonduri de Investiţie
Socială33.
Alton (1999) arată că aceste instituţii la baza lor reprezintă mecanisme/ instrumente de
canalizare a unor fonduri relativ mici într-un cadru de asistenţă socială locală cu scopul de a
combate sărăcia locală şi nu de a schimba în vreun fel mediul macro-economic. În fapt schemele de
intervenţie şi proiectele susţinute şi promovate de aceste Fonduri vizează probleme micro-
economice şi sociale locale, inclusiv intervenţia ineficientă şi non-intervenţia administraţiilor
(locale, regionale, naţionale).

33
Literatura de specialitate din acest domeniu a fost cel mai mult dezvoltată de către Banca Mondială, Inter-American Development Bank şi CEPAL
(Comisión Económica para América Latina).

77
 Alton (1999) identifică două mari tipuri de fonduri: Fonduri Sociale de Urgenţă (FSU) şi
Fonduri de Dezvoltare Socială (FDS)34. Primele Fonduri iniţiate au fost cele de tip FSU, adresându-
se unor situaţii de criză şi promovând o paletă largă de obiective, relativ discrete dar inter-
relaţionate. În timp aceste Fonduri FSU au evoluat de la focalizarea pe situaţii de criză şi rezolvarea
unor probleme punctuale, presante, la definirea unor obiective de atins pe termen lung şi astfel au
apărut Fonduri de Dezvoltare Socială.
Aşadar distincţia principală între aceste două tipuri de fonduri este dată de tipurile de
obiective vizate:
1. Fonduri Sociale ce vizează atingerea unor obiective pe termen scurt, acestea fiind FSU şi
ţintind ameliorarea urgentă a celor mai severe consecinţe generate de crizele economice şi de
programele de ajustare structurală asupra celor mai săraci dintre săraci. În acest caz dezvoltarea
locală prin proiecte vizează (re)construcţia infrastructurii sociale de bază, crearea de locuri de
muncă temporare, generarea de venituri, îmbunătăţirea accesului (sau crearea de) la servicii
sociale. Elementul central în aceste tipuri de proiecte îl constituie atingerea unor asemenea ţinte
cu focalizare pe asistenţa membrilor săraci ai comunităţii şi cu participarea acestora. Un element
secundar, în funcţie de situaţie, este focalizarea pe procesul de descentralizare. FS vizează
descentralizarea, însă aşa cum arată Faguet (2005:10) „descentralizarea [la rândul ei] schimbă
rolul Fondurilor Sociale în mod fundamental. Comunităţile rurale nu mai pot fi abordate nici
pe departe ca şi unităţi administrative ale nimănui (terra nullis), abandonate de către alte
instituţii ale statului, ci mai degrabă ca unităţi sociale unde există organizaţii ale societăţii
civile şi instituţiile publice ce exprimă voinţa membrilor comunităţii şi răspund nevoilor
locale”. Alte elemente se referă la întărirea sectorului privat, abilitarea actorilor sociali şi a
comunităţii (empowerment), îmbunătăţirea, diversificarea, focalizarea şi gradul de acoperire al
serviciilor sociale, modificarea priorităţilor în ceea ce priveşte cheltuielile publice locale (în
primul rând spre asigurarea asistenţei medicale de bază şi educaţie primară). Alton (1999) arată
că aceste obiective pot fi împărţite in 3 mari categorii de activităţi:
a. activităţi de ameliorare a situaţiei pe termen scurt, ca urmare a efectelor negative
generate de şocul iniţial al situaţiei de criză;
b. re-orientarea activităţilor şi priorităţilor administraţiei locale şi a destinaţiei resurselor
locale pentru a ţinti cât mai eficient indivizii şi grupurile cele mai afectate de situaţia de
criză;
c. furnizarea de servicii grupurilor vulnerabile.

2. Fonduri Sociale ce vizează transformări pe termen lung, modificări substanţiale ale condiţiilor
structurale din comunităţile sărace şi sprijinirea administraţiilor locale, acestea Fonduri fiind de
tipul FDS. Acţiunile necesare în această situaţie sunt mult mai complexe, nu depind doar de
comunitatea locală, iar obiectivele fixate sunt mult mai greu de atins şi de măsurat. În acest caz,
unul dintre cele mai explicite obiective îl constituie descentralizarea, un proces destul de
controversat datorită cel puţin unei dualităţi în abordare: descentralizarea deciziei fără
descentralizare şi sprijin financiar sau descentralizare financiară fără descentralizarea deciziei.
FDS nu vizează însă toate aspectele descentralizării, concentrându-se pe construirea capacităţii
comunităţii şi a administraţiilor locale, probleme administrative şi administrare financiară locală
şi luarea deciziilor la nivel local, încercând să reflecte cererea şi nevoile comunităţii (stimulând
participarea comunitară şi construirea/ consolidarea capitalului social).

Rolul Fondurilor Sociale

Având în vedere că FS se adresează în primul rând (sau chiar exclusiv) comunităţilor sărace,
combaterea sărăciei este o ţintă prioritară, pe termen lung, iar ameliorarea condiţiilor de viaţă prin
furnizarea unor servicii şi beneficii de bază este o ţintă pe termen scurt. Dată fiind complexitatea şi

34
În limba engleză în original Social Investment Funds, Emergency Social Funds şi Developmental Social Funds/ Social Development Funds

78
multi-dimensionalitatea sărăciei, aceasta trebuie prevenită prin mecanisme complexe care să
promoveze creşterea economică şi dezvoltarea socială concomitent. În acest sens WDR 2000
dezvoltă un cadru de acţiune bazat pe trei piloni, ce implică atât guvernele şi administraţiile
(centrale, regionale, locale), cât şi societatea civilă şi sectorul economic privat. Aceşti trei piloni se
referă la Promovarea oportunităţilor, Stimularea şi facilitarea procesului de abilitare a actorilor
sociali (empowerment) şi Creşterea securităţii. Pornind de la acest scenariu/ cadru dezvoltat în
WDR 200, N. Lustig (2000) încearcă să vadă în ce măsură FS se pot plia pe aceşti trei piloni. Lustig
arată că în condiţii de recesiune economică sau atunci când guvernelor le lipseşte voinţa politică de
a sprijini adecvat iniţiativele de dezvoltare ale comunităţilor locale (îndeosebi cele sărace) FS
reprezintă unul din mijloacele esenţiale ce pot sprijini strategiile antisărăcie bazate pe cei trei piloni
(pp.19-20):
• Promovarea oportunităţilor. În general, programele antisărăcie trebuie să ofere persoanelor
sărace posibilitatea de a beneficia de oportunităţile pieţei libere şi să poată să îşi asume
riscul de a-şi asigura o existenţă decentă (inclusiv prin acces la educaţie şi formare
profesională în acord cu cerinţele pieţei). Piaţa liberă, de asemenea, trebuie restructurată în
sensul creşterii oportunităţilor pentru cei săraci, şi pentru a veni şi în întâmpinarea
strategiilor antisărăcie (WDR 2000). În mod specific FS pot sprijini construirea unor bunuri
publice/ comunitare, cum ar fi şcoli, dispensare, drumuri de acces în comunităţile deprivate.
Prin sprijinirea unor astfel de proiecte pot fi generate locuri de muncă temporare pentru
membrii comunităţii (Lustig, 2000).
• Stimularea şi facilitarea procesului de abilitare a actorilor sociali (empowerment) –
persoanele sărace trebuie să depăşească marginalizarea politică (decizională) şi socială (şi)
prin transformarea şi schimbarea practicilor instituţiilor publice care trebuie să devină mult
mai responsabile, receptive, suportive şi transparente (WDR 2000). În mod specific FS pot
facilita abilitarea / împuternicirea comunităţilor sărace prin creşterea accesului persoanelor
şi grupurilor sărace la servicii şi prin participarea la identificarea problemelor comunităţii şi
luarea deciziilor, ceea ce presupune valorizarea lor şi tratament egal. Un aspect important îl
constituie implicarea femeilor şi a minorităţilor etnice în derularea proiectelor comunitare,
ca şi învingerea rezistenţei comunităţii cu privire la participarea totală şi egală a acestora
(Lustig, 2000).
• Creşterea securităţii. Programele de combatere a sărăciei trebuie să micşoreze şi să reducă
amploarea riscurilor sociale şi economice care îi ameninţă pe cei săraci şi să ofere
mecanisme eficiente de suport pentru ca aceştia să facă faţă diferitelor şocuri, cu accent pe
stimularea independenţei/ auto-suficienţei (WDR 2000). În mod specific FS trebuie să se
concentreze pe sprijinirea şi dezvoltarea reţelei de siguranţă socială. Aceste Fonduri s-au
dovedit extrem de eficiente în special în caz de dezastre naturale pentru că au putut să ofere
asistenţă extrem de prompt (Lustig, 2000).

Obiectivele generale ale Fondurilor Sociale

Am văzut anterior că Fondurile sociale se structurează în funcţie de orizontul de timp

necesar pentru îndeplinirea unor obiective. De asemenea am văzut care sunt grupurile sociale ţintite
şi categoriile de proiecte pentru care se acordă finanţare.
Putem identifica două mari tipuri de obiective, generale (Narayan & Ebe, 1997; Lustig,
2000; Batkin, 2001) :

a) rezolvarea/ ameliorarea problemelor curente, metaforic exprimată prin „prăpastia nevoi-

resurse”, cum ar fi furnizarea de servicii sociale şi beneficii de bază clienţilor aflaţi în
acută nevoie/ situaţie de risc. „Acoperirea prăpastiei” (bridging the gap) presupune
acţiuni prezente, eficace şi eficiente în direcţia furnizării unor servicii de bază în
comunităţile sărace, dar cu accent pe creşterea capacităţii clientului (autonomie vs.
dependenţă).

79
 b) Dezvoltarea unor acţiuni care să preîntâmpine manifestarea unor factori care ar putea
duce la apariţia acestei prăpastii. Scopul acestor acţiuni este de a genera în viitor
modalităţi mai eficiente de preîntâmpinare a dezechilibrelor şi crizelor, vizând:
• Comunitatea, prin:
o sprijinirea acesteia de a dezvolta mecanisme eficace de identificare a
nevoilor locale şi utilizare eficientă a structurilor administrative locale,
dar şi de a dezvolta o serie de elemente necesare unei utilizări mai
eficiente a serviciilor existente;
o dezvoltarea capitalului social şi împuternicire (empowerment);
• Sectorul public, prin:
o sprijinirea proceselor de descentralizare (construirea capacităţii locale,
responsabilitate, transparenţă etc.);
o întărirea şi profesionalizarea instituţiilor publice (formare profesională
continuă, competiţie, proceduri şi standarde de calitate etc.);
o pregătirea şi dezvoltarea unor programe şi abordări inovatoare (activităţi
de tipul cercetare-dezvoltare) în special cu referire la combaterea sărăciei,
protecţie socială şi evaluare impactului programelor şi proiectelor
dezvoltate local.
• Alţi actori sociali locali sau externi (sectorul privat, ONG-uri, Biserica etc.) care
trebuie integraţi în strategia de dezvoltare a comunităţii.

În acelaşi sens, însă mai detaliat, o serie de autori (Bigio, 1997; Sandu et.al., 1998;
Goovaerts, 2003; Alcázar & Wachtenheim, (f.a.) arată că dată fiind abordarea specifică a F.S.
bazată pe exploatarea resurselor locale, aceste proiecte comunitare urmăresc:
- dezvoltarea şi consolidarea capitalului social
- crearea rapidă de locuri de muncă (temporare) şi furnizarea de venituri pentru grupurile
afectate de sărăcie
- crearea unei baze solide pentru angajare stabilă pe piaţa muncii şi generarea de venituri
consistente şi constante în viitorul apropiat
- asigurarea dezvoltării unei infrastructuri sociale locale durabile prin utilizarea eficientă a
resurselor locale
- promovarea contractării private de servicii furnizate de agenţii ce utilizează tehnici intensive
de utilizare a forţei de muncă şi tehnologii bazate pe resursele locale
- promovarea unei politici de investiţii bazată pe exploatarea resurselor locale în primul rând
şi apoi pe atragerea de resurse din exterior
- întărirea legăturilor economice locale, dar şi a celor cu exteriorul comunităţii (inclusiv pieţe
interne şi externe de desfacere şi aprovizionare)
- promovarea descentralizării şi participarea autorităţilor locale în parteneriat cu alte
organizaţii/ grupuri comunitare la proiectele de dezvoltare locală
- crearea unui mediu instituţional, administrativ, economic, politic şi social favorabil
asigurării unei înalte replicabilităţi a proiectelor comunitare de succes
- întărirea capacităţii instituţionale locale prin sprijinirea dezvoltării celor trei piloni ai
societăţii: autorităţile publice locale, sectorul privat local şi organizaţiile comunitare ale
societăţii civile

Limitele şi slăbiciunile FS

Experienţele înregistrate de FS de la lansarea lor în 1987 au arătat că nu întotdeauna se

înregistrează succese, mai ales la începutul derulării acestor programe (Alton, 1999). Alţi autori
(Owen & Van Domelen, 1998), pe baza unor evaluări participative a unor proiecte comunitare,
arată că aprecierea generală a beneficiarilor privind calitatea, sustenabilitatea şi impactul proiectelor
finanţate prin FS au fost foarte mari, chiar şi în stadiile de început ale acestor Fonduri. Aceeaşi
80
autori arată însă că au fost înregistrate şi eşecuri, mai ales în direcţia întăririi capacităţii locale şi a
creşterii capitalului social. Multiplele slăbiciuni privind organizarea şi derularea activităţilor
proiectului (ca urmare a deficitului de pregătire necesară pentru implementare asigurarea
continuităţii după încheierea finanţării) care au periclitat în numeroase rânduri sustenabilitatea în
timp a beneficiilor prognozate (dar şi potenţiale) ale proiectelor comunitare.
Uneori succesele limitate ale unor proiecte derulate prin FS sunt cauzate de o serie de
„slăbiciuni structurale” sau unor „contingenţe specifice/ particulare”. Goovaerts (2003) arată că
aceste slăbiciuni se referă la insuficienta implicare a femeilor în derularea proiectelor, dificultatea
noilor proiecte de a crea locuri de muncă şi consecutiv rezidualizarea unui astfel de obiectiv în
cadrul noilor proiecte, agenţiile/ grupurile de coordonare a proiectelor35 pierd din vedere tocmai
dimensiunea dezvoltării comunitare şi a ameliorării sărăciei, şi nu în ultimul rând faptul că o serie
de obiective – crearea de locuri de muncă şi combaterea sărăciei – sunt extrem de complexe, fiind
legate de o politică economică şi socială mai amplă, globală, drept pentru care în fapt necesită
abordări complexe şi pe termen lung.

Acelaşi tipuri de slăbiciuni au fost semnalate şi de Voicu et. al. (2002) în evaluarea Fondului
Român de Dezvoltare Socială (FRDS), la acestea adăugându-se lipsa de informaţii şi incapacitatea
de a completa aplicaţia (documentaţie stufoasă şi greoaie), slaba comunicare FRDS – Consiliu
Judeţean – Primărie – CCP, neîncrederea populaţiei în autorităţile locale şi lipsa suportului acestora,
slaba implicare a comunităţii în derularea proiectelor – mai ales cele de tipul AGV, finanţarea cu
întârziere, evaluarea eronată a unor proiecte, nesustenabilitatea proiectelor după încheierea
finanţării.

La un deceniu după lansarea primului FS în 1987, Banca Mondială a organizat un seminar

internaţional de evaluare a activităţii acestor instituţii36. Într-un document intitulat „Social Funds:
Main Achievements and Weaknesses” (Bigio, 1997 : 4-6), pe lângă succesele înregistrate de aceste
FS au fost subliniate şi limitele structurale / de contingenţă ale acestora. Dacă limitele de
contingenţă fac referire la contextul naţional în care aceste instituţii operează, limitele structurale
transcend aceste bariere naţionale şi vizează patru mari domenii:
a) Strategiile naţionale de reducere a sărăciei. Deşi este foarte clar că FS reprezintă
instrumente importante în combaterea sărăciei, marginalizării şi promovarea oportunităţilor
egale pentru o reală incluziune socială, totuşi în jurul acestor Fonduri s-a creat imaginea
idilică de „instituţie care rezolvă totul” creând aşteptări mult prea mari, mai ales referitor la
eradicarea sărăciei structurale. FS operează în medii naţionale care nu întotdeauna vizează
reducerea sărăciei sau redistribuţia mai egalitară a veniturilor, guvernele centrale fiind
câteodată animate mai degrabă de dorinţa de a reduce deficitul bugetar şi de a pune accentul
pe politici macroeconomice şi creştere economică în detrimentul dezvoltării sociale şi al
protecţiei sociale (reducerea masivă a cheltuielilor sociale publice). O altă limită (relativ
normală) a FS este generată de posibilitatea redusă a transformării locurilor de muncă
temporare create prin derularea de proiecte comunitare în locuri de muncă permanente
(atacarea sărăciei structurale). O asemenea transformare nu este însă posibilă fără concursul
altor agenţii/ instituţii guvernamentale.
b) Focalizarea programelor pe persoanele/ grupurile sărace/ dezavantajate. În multe situaţii
cei mai săraci dintre săraci nu beneficiază în egală măsură cu ceilalţi membri ai comunităţii
de aceste programe, pentru că ei „nu au voce” – sunt fie incapabili, fie sunt blocaţi de ceilalţi
membri ai comunităţii care au mai multă putere, să-şi exprime nevoile, să obţină un sens al
participării şi apartenenţei la proiectul comunitar. Aici se întâlnesc de obicei bariere
culturale, de gen, etnice şi religioase pe care FS nu le pot depăşi întotdeauna şi care solicită

35
Piet Goovaerts le denumeşte AGETIP’s - Agence d’Exécution des Travaux d’Intérêt Public (in franceză, in original).
36
“The International Workshop on Social Funds” organized by The World Bank and AFRICATIP, La Red Social de América Latina y el Caribe,
NGO-WB Committee, May 27-30, 1997.

81
 din partea acestor agenţii eforturi speciale, susţinute de îmbunătăţire a „comunicării
sociale”.
c) Participarea socială şi parteneriatul în dezvoltare. Deşi subliniază importanţa societăţii
civile şi a parteneriatului public-ONG în dezvoltarea şi implementarea proiectelor
comunitare, FS au întâmpinat dificultăţi în cooperarea cu sectorul public şi uneori chiar pot
crea conflicte cu ministerele/ agenţiile publice de resort. De asemenea, managementul
acestor FS poate fi afectat de discontinuitatea filozofiilor de guvernare diferite uneori de la
un ciclu politic la altul. Dependenţa crescută a FS de finanţarea internaţională periclitează
continuitatea acestora, mai ales în situaţiile în care aceste Fonduri nu sunt integrate şi în
bugetele naţionale. În anumite situaţii, investiţiile masive in proiecte comunitare pot
submina autoritatea administraţiilor locale, care văd priorităţile locale dintr-un alt unghi.
d) Strategii durabile de furnizare a serviciilor. O serie de politici şi programe sociale publice
oferă beneficiarilor servicii contra-cost, mai ales cu scopul de a nu-i demotiva şi crea
dependenţă. Asemenea proiecte şi practici sunt uneori neluate în seamă de către FS, în
special din dorinţa lor de a furniza rapid servicii de bază şi a-i ajuta pe cei în situaţie de risc
de a depăşi cât mai rapid un astfel de moment. Dezvoltarea de proiecte la nivel local cu
sprijinul şi implicarea comunităţii a arătat că, uneori, în ciuda bunelor intenţii, există
numeroase limite în managementul acestora şi mai ales în asigurarea continuităţii şi
sustenabilităţii lor după încetarea finanţării externe.

Participarea – elementul central al proiectelor comunitare

Una din temele majore în discursul asupra dezvoltării comunitare prin proiecte se referă la
participare. Fondurile Sociale au deschis posibilitatea rezolvării unor probleme sociale locale, dar
nu oricum, printr-o finanţare şi asistenţă tehnică necondiţionată, ci dimpotrivă – (în cele mai multe
cazuri) este condiţionată de participarea marii majorităţi a comunităţii la toate fazele de dezvoltare a
proiectului comunitar. Sandu (2005 : 4) referindu-se la dezvoltarea locală prin proiecte susţinută în
România de către FRDS37 (dar şi alte agenţii/ instituţii publice sau private) arată că „In principiu,
majoritatea programelor de dezvoltare locală îmbrăţişează ideologia participării comunitare,
implicării săracilor sau altor grupuri comunitare în identificarea problemelor şi în luarea
deciziei”.

Într-o încercare de definire a participării D. Sandu arată că:

„<Participarea locală> sau comunitară se referă la procesul angajării membrilor unei comunităţi locale
in acţiuni care urmăresc satisfacerea unor cerinţe cu caracter local, preponderent local şi public sau
grupal. Cu alte cuvinte, participarea locală este participare în acţiuni comunitare, adică la acţiuni in care
<principalii actori şi beneficiari sunt rezidenţi locali, in care scopurile reprezintă interese ale acestor
rezidenţi, iar acţiunea este mai degrabă publică decât privată" (Kaufman, Wilkinson, 1967, cap. III)>”.
(Sandu, 2005 : 32)

Participarea membrilor comunităţii este nu doar necesară dezvoltării proiectului ci reprezintă

şi un obiectiv pe care programele derulate sub umbrela FS îl promovează şi încearcă să îl atingă. În
fapt participarea (cât mai largă) membrilor comunităţii este de natură a susţine dezvoltarea
capitalului social şi empowermentul la nivel individual şi comunitar, dar şi sustenabilitatea
proiectelor. Alcázar & Wachtenheim, (f.a.), arată că în general se consideră că o abordare
participativă a dezvoltării proiectului comunitar creează premizele formării şi consolidării unei
tradiţii participative, mai ales în condiţiile unui proiect finalizat cu succes, ceea ce va duce nu doar
la sporirea capitalului social, empowerment şi la îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă în comunitate, ci
şi la o mai mare propensiune spre replicabilitate (succesul stimulează succesul).
37
În România înfiinţarea Fondului Social a avut loc în anul 1997 când Guvernul a cerut sprijinul Băncii Mondiale pentru un program de reducere a
sărăciei şi dezvoltare comunitară. FRDS-ul a fost înfiinţat prin Legea nr.129/ 1998 publicată în Monitorul Oficial nr. 751 din 15 octombrie 2002.

82
 Ce fel de participare, cât de largă să fie aceasta? Sandu (2005:9) arată că
„Esenţială […] este dimensiunea participativă legată de mobilizarea membrilor comunităţii. O
participare voluntară, lipsită de constrângeri implică , în bună măsură, şi dimensiunea de finalitate,
de implicare în acţiune sau în schimbare pentru satisfacerea unor nevoi interne ale majorităţii
membrilor grupului sau ale unora dintre aceştia care sunt percepuţi ca fiind realmente în situaţie
dificilă. Se pune firesc întrebarea legată de câţi membri din grup trebuie să participe la acţiunea
pentru ca aceasta să fie calificată ca fiind de tip comunitar, doi, trei, majoritatea sau toţi.
Participarea integrală a grupului sau a majorităţii membrilor săi este un fenomen relativ rar, asociat
mai degrabă cu situaţiile de viaţă socială de tip tradiţional sau cu calamităţi, crize. În grupurile
sociale cu grad redus de tradiţionalism şi în situaţii normale de viaţă, problema care se pune este cea
a implicării unei părţi a membrilor grupului. Câţi anume nu contează. Important este ca ei să lucreze
în folosul comunităţii şi la modul voluntar sau cointeresat.”

Alcázar & Wachtenheim, (f.a.), arată că marea majoritate a studiilor asupra participării
comunitare nu fac prea multe diferenţieri între tipurile de participare în funcţie de tipul proiectelor,
caracteristicile comunităţii sau nivelul capitalului uman al participanţilor. Ei arată că marea lor
majoritate susţin că „un nivel cât mai mare al participării comunitare pare să fie întotdeauna un
lucru pozitiv”. Deşi această ultimă afirmaţie este cvasi-adevarată, putem arăta că o serie de factori
influenţează negativ/ pozitiv dezvoltarea proiectelor comunitare. Voicu et.al. (2002) arată că în
comunităţile rurale româneşti participarea este influenţată cel puţin de nivelul de informare al
membrilor comunităţii (informaţii cu privire la condiţiile finanţării proiectului dar şi cu privire la
succesul înregistrat de alte comunităţi), încrederea în instituţiile publice locale şi transparenţa
acestora (Consiliul Local), nivelul de dezvoltare a societăţii civile (prezenţa unui ONG în localitate)
şi tipul de proiect (proiectele de tip AGV finanţate de FRDS au cea mai mică susţinere şi participare
locală). C. Zamfir (2000a) trece în revistă o serie de elemente necesare dezvoltării de programe de
combatere a sărăciei la nivel comunitar şi care pot determina şi stimularea participării comunitare:
• Utilizarea potenţialului autorităţilor locale
• Creşterea încrederii populaţiei în autorităţile locale şi dezvoltarea capacităţii acestora de a
se adresa lor în vederea rezolvării problemelor cu care se confruntă.
• Încurajare şi suport în vederea soluţionării problemelor – abordare participativă

De asemenea, în studiul lor Alcázar & Wachtenheim, (f.a.), dar şi Sandu (2005:33)
identifică următorii factori care favorizează participarea:
Capacitatea comunităţii de a se auto-organiza are la bază stocul de capital social. Un stoc
mare de capital social este generat şi de o dezvoltare economică locală crescută, dar la rândul lui
acesta poate stimula dezvoltarea economică. În esenţă, efectul participării asupra succesului
proiectului comunitar este cu atât mai puternic cu cât nivelul de dezvoltare economică locală este
mai mare.
Costurile adiţionale ale proiectului, legate de trainingul şi implicarea adecvată a membrilor
comunităţii în derularea activităţilor proiectului (nu doar cunoştinţe/ informaţii/ competenţe dar şi
timp, nu sunt deloc de neglijat. Astfel, efectul participării asupra succesului proiectului comunitar
este cu atât mai puternic cu cât stocul de capital uman al participanţilor este mai mare. 38
O serie de proiecte nu pot stimula participarea masivă a membrilor comunităţii, datorită
specificului lor. Unele proiecte produc beneficii de care beneficiază doar o parte (mică) a
comunităţii, sau solicită stocuri mari de capital uman. În esenţă, efectul participării asupra
succesului proiectului comunitar depinde uneori în mare măsură de tipul proiectului.
Se înţelege că până acum am vorbit despre participarea voluntară, presupunând că cel care
participă este beneficiar al activităţii/ proiectului comunitar la care participă. Nu întotdeauna însă
participarea este voluntară, mai ales în condiţiile în care cel care participă nu este beneficiar al
38
Pe de altă parte însă un stoc prea mare de capital uman poate avea şi efecte negative, total contrare, fie prin reducerea participării (dar nu neapărat
efectul acesteia în asigurarea succesului proiectului) celor cu stocuri mari de capital uman, fie prin descurajarea celorlalţi membrii ai comunităţii de a
participa alături de aceştia.

83
activităţii/ proiectului comunitar (Sandu, 2005:32). Sandu (2005:15) arată că putem vorbi de mai
multe tipuri de participare, în funcţie de motivaţia pentru implicare: „motivaţie voluntară”,
„forţată”, „cointeresată” sau „altruistă”, aceste motivaţii putând fi asociate cu „tradiţia, valorile,
sentimentele sau raţionalitatea raporturilor dintre scopuri şi mijloace” (p.16). Aceste tipuri de
motivaţie generează 4 tipuri de participare: participare dezinteresată /altruistă, prin cointeresare,
grupală şi forţată (p.15, Schema 1).
Aşa cum am arătat anterior Fondurile Sociale condiţionează finanţarea proiectelor
comunitare de asigurarea participării comunitare şi de contribuţia cu resurse proprii (cotă-parte) la
dezvoltarea proiectului. Voi lua aici exemplul FRDS, care acordă finanţare şi asistenţă tehnică
pentru două categorii de proiecte39:
 Proiecte de dezvoltare socială pentru comunităţi rurale sărace şi grupuri
dezavantajate:
a) Mica infrastructură rurală (MIR) – care vizează întreaga participare a satului şi o
contribuţie de cel puţin 10 % din suma cerută drept finanţare de la Fond, această
contribuţie putând fi făcută în bani sau în natură.
b) Activităţi generatoare de venituri (AGV) - nu mai urmăresc participarea întregii
populaţii a satului, ci sunt propuse şi administrate de un grup mic (minim 10 locuitori)
de beneficiari organizaţi ca persoană juridică, constituit într-un grup productiv;
contribuţia efectivă a membrilor este de 15 % din suma cerută;
c) Servicii sociale comunitare (SS) – unde cerinţa de participare este minimală, iar
contribuţia efectivă a membrilor este de doar 5 % din suma cerută;
d) Proiecte privind activităţi ulterioare (follow-up).
 Proiecte de dezvoltare socială pentru comunităţile miniere40.

39
Pentru mai multe detalii mergi la http://www.frds.ro/index(romana)/applicants/MINE_Tip.html
40
Pentru mai multe detalii a se vedea şi Manualul de operare al subcomponentei Schema de dezvoltare socială pentru comunităţile miniere (SDSCM)
din cadrul părţii B: Atenuarea impactului social. (2004). [online]. http://www.frds.ro/indexuri/applicants_MINE(romana).html, 05.11.2005.

84
Ciclul de dezvoltare şi implementare a unui proiect

Această secţiune urmăreşte, pe de o parte să sublinieze ciclul dezvoltării unui proiect

susţinut prin FS, iar pe de altă parte să furnizeze o schemă generală de realizare a unui proiect la
nivel comunitar.
Având în vedere specificul FS – şi anume focalizarea pe combaterea sărăciei – proiectele
dezvoltate cu sprijinul acestora urmăresc o serie de cicluri specifice. Rawlings et.al. (2004) arată că
stadiile de dezvoltare ale unui proiect comunitar sunt: identificarea comunităţilor sărace;
promovarea programelor, informarea şi identificarea nevoilor; evaluarea propunerilor/ aplicaţiilor
primite; implementarea; continuarea activităţilor după încheierea finanţării (operations and
maintenance); monitorizare şi evaluare.
a) Identificarea comunităţilor sărace (poverty targeting) se face în general pe baza unei grile de
evaluare (respectarea unor criterii clare) sau de hărţi ale sărăciei pentru a direcţiona investiţiile
către comunităţile sărace. De exemplu FRDS foloseşte o grilă de evaluare formată din 8
criterii după ce iniţial a fost folosită o grilă cu 10 criterii, o comunitate fiind eligibilă pentru
finanţare dacă îndeplineşte cel puţin 3(4) din cele 8(10) criterii. Sandu (2001) face o analiză a
acestor criterii subliniind relevanţa acestora, dar arătând şi principalele limite ale acestora, mai
ales cele legate de slaba diferenţiere a comunităţilor în funcţie de aşezarea geografică şi forma
de relief, variaţia materialelor de construcţie (munte/ câmpie) şi a gradului de electrificare de
la câmpie la munte. O altă limită a grilei FRDS, subliniată de D. Sandu, este dată de faptul că
scopul urmărit de aceasta, sărăcia comunitară, nu se suprapune peste sărăcia la nivel de
gospodărie. În ciuda acestor limite, focalizarea programelor FRDS este cel puţin
satisfăcătoare, dovedind că grila utilizată este funcţională (Voicu et. al. 2002). De asemenea în
România au fost elaborate două instrumente foarte utile pentru identificarea sărăciei la nivel
comunitar: indicelui de dezvoltare a satului DEVSAT elaborat de D. Sandu (2004) şi harta
sărăciei în România elaborat de o echipă coordonată de L. Pop (2004).
b) Promovarea programelor, informarea şi identificarea nevoilor (promotion and needs
identification) are în vedere faptul ca FS nu fac o preselecţie a comunităţilor ci doar realizează
o informare adecvată despre structura programului şi condiţiile de eligibilitate, comunităţile
interesate în obţinerea de fonduri pentru proiecte comunitare urmând să completeze
formularele de aplicaţie. În România, FRDS a realizat campanii de informare în mass-media
(radio şi presa scrisă), prin facilitatori, ONG-uri şi prin intermediul Consiliilor Judeţene care
diseminau aceste informaţii în general la întâlnirile lunare ale autorităţilor judeţene cu cele
locale.
c) Evaluarea propunerilor/ aplicaţiilor primite se face în două faze, şi anume o evaluare de birou
(evaluarea aplicaţiei şi a validităţii documentelor ce o însoţesc) şi o evaluare în teren. Specific,
evaluarea urmăreşte să surprindă relevanţa proiectului, fezabilitatea proiectului, eficacitatea şi
eficienţa proiectului (analiză cost-beneficiu), impactul social, aranjamentele instituţionale,
contribuţia beneficiarilor şi sustenabilitatea proiectului.
d) Implementarea se realizează prin angajarea de contracte (licitaţii) cu terţi (firme private,
ONG-uri) sub supravegherea directă a comunităţii şi a unităţii de coordonare a proiectului. În
multe situaţii, pentru a evite risipa de resurse dar şi frauda, transferurile de fonduri se fac
direct către terţii care realizează diferitele activităţi. Pe perioada desfăşurării activităţilor,
există supervizori locali care se asigură de buna desfăşurare a lucrărilor (mai ales sub aspect
calitativ), lucrările/ implementarea fiind de asemenea supervizată de personal specializat din
partea FS (ca agenţie finanţatoare).

85
e) Continuarea activităţilor după încheierea finanţării (operations and maintenance). FS în
general încearcă să dezvolte diferite modalităţi şi aranjamente instituţionale pentru a se
asigura de continuare activităţilor după finalizarea investiţiei iniţiale.
f) Monitorizare şi evaluare. FS utilizează metode complexe de evaluare şi monitorizare a
performanţelor în alocarea resurselor şi implementarea proiectului, dar şi alte domenii. Cele
mai obişnuite forme de evaluare se referă la cele realizate de beneficiarii proiectului şi auditul
tehnic şi financiar. Evaluarea realizată de beneficiari urmăreşte aspectele calitative ale
proiectului (impactul proiectului, inclusiv cu referire la relaţiile FS-comunitate-autorităţi
locale).

Într-o analiză complexă privind sărăcia comunitară în România şi programele de combatere a

sărăciei la nivel comunitar C. Zamfir (2000b) prezintă o schemă generală privind managementul
programelor/ proiectelor de combatere a sărăciei la nivel comunitar şi evaluarea programelor
antisărăcie comunitare. În acest sens C. Zamfir (2000b:298) arată că proiectele comunitare pot: a)
„fi iniţiate de către autorităţile locale; b) fi adresate unor probleme generale adresate comunităţii sau
problemelor unor segmente comunitare; c) implica interese comune sau posibile conflicte de
interese.”
Principiile generale de acţiune, în general dar şi în cazul particular al dezvoltării de proiecte
comunitare, urmăresc (pp. 299-300):
• identificarea problemelor/ obiectivelor;
• identificarea soluţiilor posibile şi evaluarea acestora;
• crearea de capacităţi comunitare;
• asimilarea proiectului de către autorităţile locale şi alţi actori sociali;
• asigurarea transparenţei, participării şi feedback-ului.

Ciclul/ fazele de dezvoltare a proiectului avute în vedere de C. Zamfir sunt (C. Zamfir,
2000b:300-301): 1-Documentarea preliminară asupra comunităţii; 2-Contacte preliminare cu
comunitatea; 3-Decizia de a continua sau sista programul; 4-Identificarea problemelor; 5-Decizia
de a începe derularea proiectului; 6-Realizarea proiectului, care cuprinde trei faze: 6.1) desemnarea
echipei de coordonare a proiectului; 6.2) realizarea proiectului (a. selectarea obiectivului; b.
identificarea resurselor; c. elaborarea în detaliu a proiectului); 6.3) obţinerea angajamentului faţă de
proiect: din partea comunităţii şi a finanţatorilor externi; 7-Implementarea proiectului.

Evaluarea rezultatelor proiectului, deşi nu este în mod necesar un punct terminus, reprezintă o
etapă crucială. C. Zamfir (2000b:302-303) arată că evaluarea trebuie făcută din perspective
multiple: a) cea a beneficiarului direct; b) cea a autorităţilor publice locale, responsabile pentru
bunăstarea comunităţii; c) cea a agentului extern/ finanţatorul.
În procesul de evaluare a proiectului/ programului (comunitar) nu mai puţin importante sunt
criteriile de evaluare, împărţite de C. Zamfir în două categorii: 1) criteriul produsului finit (care
conţine a) criterii intermediare/ de mijloc; b) criterii finale) şi 2) criterii de creştere a capacităţii.
O modalitate complementară de analiză a proiectului din perspectiva evaluării este aceea de
a vedea evaluarea ca pe un proces, şi anume, aşa cum o denumeşte C. Zamfir „evaluarea stadială”:
a) evaluarea continuă/ neîntreruptă; b) evaluarea pe termen mediu, după parcurgerea fiecărui stadiu;
c) evaluarea finală; d) evaluarea ulterioară.
Nu în ultimul rând, C. Zamfir arată că un rol extrem de important îl deţine circularea/
răspândirea informaţiilor privind rezultatele evaluării între actorii participanţi în proiect.

86
Concluzii şi recomandări

Indiscutabil FS reprezintă instrumente importante în combaterea sărăciei comunitare şi

stimularea dezvoltării sociale prin finanţarea şi promovarea dezvoltării (comunitare) prin proiecte.
Aşa cum am văzut există FS create în scopul de a interveni în situaţii critice, de urgenţă,
focalizându-se pe susţinerea dezvoltării de proiecte comunitare care să ducă ameliorarea rapidă a
sărăciei pentru grupurile sociale şi comunităţile cronic defavorizate. Există de asemenea, FS ale
căror obiective vizează dezvoltarea socială în ansamblul ei, prin promovarea şi susţinerea la nivel
comunitar a unor proiecte ce nu mai vizează combaterea sărăciei ci dezvoltarea capitalului social şi
abilitarea actorilor locali (empowerment).
Eficacitatea intervenţiei acestor FS, mai ales în cadrul programelor de ameliorare a sărăciei
comunitare, a fost dovedită în foarte multe situaţii, însă în unele situaţii, mai ales când FS sunt la
începutul activităţii lor, eficienţa, focalizarea şi sustenabilitatea FS este periclitată.
FS, prin proiectele comunitare pe care le susţine, contribuie masiv la construirea şi abilitarea
comunităţii locale, la incluziunea socială a grupurilor defavorizate, la dezvoltarea capitalului social
şi a celui uman, la crearea unor premise pentru dezvoltarea de capacităţi economice locale care pot
asigura o dezvoltare locală sustenabilă. Stimulate şi de procesul de descentralizare, proiectele
dezvoltate cu sprijinul FS sunt „însuşite” de către comunitate determinând trecerea de la proiecte de
combatere a sărăciei la proiecte de dezvoltare socială.

Într-o amplă analiză a rolurilor FS şi a posibilităţilor acestora de a îmbunătăţi situaţia celor

săraci, rezultată în urma seminarului internaţional organizat de Banca Mondială în 1997 (Bigio,
1997:6), se arată că trei direcţii de acţiune (recomandări) sunt fundamentale. Urmărind aceste
recomandări şi pe baza celor descrise în acest studiu, putem arăta că:
a) FS trebuie să se integreze mai bine şi să aibă un rol mult mai bine definit în cadrul
politicilor macro-economice naţionale şi al strategiilor de reducere a sărăciei structurale. În mod
explicit, FS pot juca un rol activ în persuadarea obţinerii unui sprijin politic mai amplu privind
includerea unor obiective ce ţintesc o mai mare echitate socială în cadrul dezvoltării politicilor de
creştere economică. De asemenea FS nu trebuie să creeze aşteptări nejustificate referitor la
posibilităţile lor de a influenţa masiv diminuarea sărăciei structurale, şi nici să nu se suprapună cu
alte programe sociale naţionale, ci doar să reprezinte unul din instrumentele sistemului de securitate
socială care încearcă să îmbunătăţească situaţia grupurilor sociale/ comunităţilor cronic
defavorizate.
b) FS trebuie să acorde o mai mare atenţie dezvoltării unor comunităţi sustenabile, să
promoveze dezvoltarea societăţii civile şi a organizaţiilor locale, cu accent pe creşterea capacităţii
acestora de intervenţie independentă. În îndeplinirea unor astfel de obiective, flexibilitatea FS şi
gradul lor de adaptare la nevoile specifice locale (care nu sunt statice ci dinamice) reprezintă
elemente fundamentale. Asigurarea sustenabilităţii în dezvoltarea comunităţilor nu poate fi realizată
în lipsa unor programe privind îmbunătăţirea capitalului uman al comunităţii (prin activităţi de
calificare şi recalificare profesională, dobândire de diferite cunoştinţe şi deprinderi) ca şi a celui
economic (acces la credite pentru dezvoltarea iniţiativei antreprenoriale, înfiinţarea de
microîntreprinderi şi locuri de muncă). Îmbunătăţirea capitalului social41 al comunităţii reprezintă,
de asemenea, un element cheie în asigurarea sustenabilităţii comunităţii, mai ales prin implicarea
oamenilor şi a ONG-urilor/ asociaţiilor/ grupurilor locale în configurarea proiectelor locale şi în
activităţi de trening, şi nu doar în implementarea şi execuţia lor.
c) FS trebuie să-şi promoveze în mod sistematic inovaţiile, principiile de funcţionare şi
tehnicile în cadrul sectorului public. Mai ales în condiţiile înregistrării unor importante succese
regionale şi locale, exemplare (best practices) FS trebuie să-şi prezinte schemele de intervenţie şi

41
A se vedea capitolul din această carte “Dezvoltare socială neconvenţională: Despre capitalul social” elaborat de Bogdan Voicu

87
management către organismele publice naţionale/ regionale. În analiza lor asupra FRDS Voicu et.al.
(2002) au arătat că multe dintre comunităţile care nu au aplicat într-o primă fază la FRDS, dar care
au auzit că o serie de comunităţi învecinate au aplicat şi obţinut finanţare FRDS pentru
implementarea unor proiecte (în general de refacere/ îmbunătăţire/ creare a infrastructurii – proiecte
MIR) au fost „contaminate” aplicând (cu succes) în runda imediat următoare de finanţare FRDS
(aşa numitul „efect de contagiune”). Promovarea unor politici şi programe participative în
dezvoltarea comunitară presupune nu doar implicarea beneficiarilor ci şi atragerea organismelor
publice locale/ regionale şi naţionale.

Pornind de la aceste recomandări putem adăuga că FS trebuie să încurajeze descentralizarea

şi să contribuie la construirea şi cimentarea parteneriatului comunitar (autorităţi locale, sectorul
privat şi comunitate). Pe baza unor astfel de iniţiative şi realizări FS, în parteneriat cu ceilalţi actori
sociali, pot aborda sărăcia comunitară de o manieră mai comprehensivă, prin mutarea accentului
iniţial dinspre realizarea (exclusivă) de proiecte de infrastructură către furnizarea de servicii sociale
şi mai ales crearea de oportunităţi economice prin orientarea proiectelor locale către dezvoltarea de
activităţi economice/ productive (de la „suport/ susţinere” la „auto-suficienţă/ independenţă”). De
asemenea se impune o mai mare eficienţă în utilizarea fondurilor (un mai bun raport costuri-
beneficii) prin identificarea cu acurateţe a relevanţei proiectului, stimularea unui mai bun
management al proiectului şi prin dezvoltarea şi îmbunătăţirea instrumentelor de măsurare a
impactului. În acest sens Goovaerts (2003) susţine chiar ideea ca orice proiect comunitar finanţat
prin FS (şi în mod extins orice program social guvernamental) să aibă obligatoriu o componentă
privind crearea de locuri de muncă şi activităţi generatoare de venit, incluzând dimensiunea „gen” şi
orice alte dimensiuni în funcţie de caracteristicile zonale (cum ar fi dimensiunea „etnică”) pentru
promovarea incluziunii sociale a persoanelor/ grupurilor defavorizate/ marginalizate. În fine,
orientarea acestor programe şi proiecte comunitare trebuie să fie una suportivă, însă de ne-
interferenţă, nesuprapunere şi ne-influenţare (nefundamentată) a deciziilor locale, ce ar putea duce
la un efect contrar şi anume creşterea gradului de dependenţă a comunităţii locale, iar programele
sociale naţionale ar putea deveni redundante. Am putea concluziona că politica FS ar putea fi privită
ca una de tipul „morcovul şi băţul”. Este cert însă faptul că FS ajung să acţioneze foarte bine abia în
momentul în care se maturizează, iar pentru aceasta este nevoie uneori de o perioadă mai lungă de
timp, în funcţie de contextul în care acestea evoluează.

88
 REZOLVAREA PROBLEMELOR COMUNITĂŢII:
UN POSIBIL GHID DE INTERVENŢIE42

Ghidul de faţă este ordonat secvenţial, în funcţie de factorii care se consideră că pot fi
întâlniţi în situaţiile reale, de zi cu zi. Ghidul trebuie utilizat în mod flexibil, nefiind util să fie
transformat într-un instrument rigid. Practicienii cu experienţă nu vor avea nevoie să exploreze
fiecare punct al ghidului. Puţini vor avea oportunitatea să îl utilizeze sistematic în fiecare situaţie de
intervenţie. […] ca orice model general, şi acesta poate eşua în explicarea unor situaţii şi oferirea de
răspuns la unele întrebări importante într-o situaţie specifică. Ghidul poate fi adaptat de fiecare
practician în parte, acesta contribuind la o abordare mai logică şi mai coerentă a problemelor în
contextul multiplelor presiuni şi situaţii confuze în contextul practicii şi intervenţiei comunitare.

I. Consideraţii preliminare

A. Realizarea unui inventar a ceea ce trebuie făcut (a sarcinilor ce urmează să fie îndeplinite
de către angajaţi) (Summary of Assignment). Scurtă descriere a sarcinilor ce trebuie
îndeplinite de către cei din agenţie, cu scopul de a realiza un fel de introducere şi a face
inteligibile etapele următoare.

B. Agenţia (organizaţia în care activează sau practicianul sau cea care îl angajează).
1. Tipul agenţiei:
a. Bazată pe beneficiarul primar/ client, beneficiu mutual, bunuri publice/
bunăstare comunitară, servicii şi activităţi economice (business) (2)
b. Bazată pe nivelul unde se realizează controlul – la vârf (naţional) sau la bază
(local) (13), la nivel de corporaţie sau la nivel regional/ (judeţean).
c. Reprezentativă, cu autoritate/ putere distribuită în mod egal între cei ce sunt
colegi (collegial ), birocratic sau anomic (23).

2. Forma de organizare şi orientarea către obiectiv (goal orientation) (statutul formal şi

„înţelegerea informală” a scopurilor agenţiei – modus operandi):
a. Domeniul şi măsura în care există un consens în comunitate asupra domeniului
de acţiune (8).
b. Definire (a obiectivului) specifică şi îngustă versus largă şi generală (13)
c. Orientare spre schimbare şi spre servicii.
d. Ţintele sunt membrii sau non-membrii, sau ambele categorii.
e. Ţintele sunt instituţionale sau individuale (vizează schimbare instituţională sau
îmbunătăţirea situaţiei individuale).
3. Constituenţa/ compoziţia (toţi cei care exercită control în agenţie) şi baza obţinerii
resurselor (fonduri, clienţi, personal şi resursele acestora):
a. Omogenitate sau eterogenitate pe dimensiuni variate – calsă socială,
caracteristici etnice, sex, interese etc.
b. Organizaţii sau indivizi.
c. Măsura în care agenţia este dependentă de compoziţie/ structură şi de obţinerea
de resurse.
42
Fred M. Cox, Community Problem Solving: a Guide to Practice with Comments, în “STRATEGIES OF COMMUNITY ORGANIZATION.
MACRO PRACTICE.” (edited by Fred M. Cox, John H. Erlich, Jack Rothman, John E. Tropman), 1987, 4th edition, F.E. Peacock Publishers, Inc.,
Itasca, Illinois.

89
 4. Structura internă:
a. Autoritatea – ierarhică sau colegială.
b. Diviziunea muncii – specializare sau generală.
c. Reguli – pre-determinate şi impuse angajaţilor, bazate pe internalizarea
obiectivelor de către angajaţi, ad-hoc, etc.
d. Relaţii interpersonale – impersonale sau personale.
e. Personal numit pe bază de merit sau pe criterii irelevante comparativ cu
obiectivele organizaţiei.
5. Programe şi funcţii ale agenţiei şi relaţiile lor cu sarcinile angajaţilor.

C. Practicianul (persoana care a fost angajată de către agenţie pentru a rezolva o problemă
dată).
1. Motivaţie, capacitate şi oportunitate de a îndeplini sarcinile trasate (14).
2. Ambiguitatea rolului, conflict, discontinuitate şi tensiune în situaţia respectivă şi
managementul acesteia (22)

II. Problemele (15)

A. Analiza problemei (aşa cum este ea percepută de către practician).
1. Natura problemei: cu ce fel de problemă specifică se confruntă?
2. Localizare: unde este localizată problema (geografic, social, psihologic, instituţional).
3. Scop: Cine (indivizi – ce fel de - , grupuri sociale) sunt cei afectaţi?
4. Grad: cât de mult şi de grav sunt aceştia afectaţi?

B. Eforturi de ameliorare/ intervenţie/ schimbare realizate în trecut.

1. De către cine?
2. Cât de eficient?
3. Motive ale succesului sau ale eşecului.

C. Percepţia problemei de către alţii semnificativi (indivizi, grupuri şi organizaţii) (15)

1. Cine percepe problema în acelaşi fel ca şi practicianul?
2. Cine percepe problema în mod diferit – nu există nimeni sau este nesemnificativ, sau
diferă în mod semnificativ (calitativ şi cantitativ).

III. Contextul social al problemei

A. Originile problemei (dacă este relevant) (4)

B. Teorii explicative asupra problemei 43

1. De ce o anume teorie mai degrabă decât o altă teorie/ explicaţie alternativă?

2. Justificare empirică şi ideologică a teoriei alese.

C. Analiza structural-funcţională a problemei

1. Structuri sociale care menţin, amplifică sau diminuează problema:
a. Societale, regionale, judeţene, locale, de vecinătate.
b. Organizaţii formale, asociaţii voluntare, grupuri primare.

43
Vezi Dicţionar de politici sociale, 2002, şi Dicţionar de Sociologie, 1995, definirea conceptului/ termenului “Problemă socială”.

90
 c. Aliniamente de putere, factori demografici/ sociali, relaţii ecologice/ economice,
factori culturali/ tehnologici.
2. Consecinţele problemei pentru elemente semnificative ale structurii sociale – cine
câştigă, cine pierde. În ce fel problema este funcţională sau disfuncţională pentru
„menţinerea” grupului care are un interes/ o miză în contextul manifestării
problemei?

IV. Clientul (segmentele de populaţie sau grupuri sociale care sunt beneficiari primari ai
eforturilor depuse de practician) (2, pp. 45-57).
A. Localizare fizică/ spaţială graniţe, dimensiuni.
B. Caracteristici sociale, economice, politice şi demografice.
C. Modalitatea (formală) de organizare a clientului.
D. Diviziuni şi clivaje în cadrul sistemului client.
E. Relaţii semnificative cu alte componente ale structurii sociale.
F. Schimbări semnificative realizate în timp în componentele A – E.
V. Obiective (11; 18)
A. Obiectivele în ordinea aproximativă a priorităţii lor, pentru a face faţă problemei, aşa cum
a fost ea identificată de
1. Agenţie.
2. Sistemul client.
3. Alţii semnificativi.

B. Obiectivele şi priorităţile considerate/ identificate de către practician, în lumina celor

menţionate anterior, incluzând:

1. Obiective centrate pe sarcină (task goals) (obiective referitoare la obţinerea unei

ameliorări semnificative a unei probleme substanţiale cu care se confruntă
comunitatea).

2. Obiective centrate pe proces (process goals) (menţinerea funcţionării optime a

sistemului şi lărgirea orizontului obiectivelor – relaţii sociale, capital social, procese
şi structuri de rezolvare a problemei).

VI. Strategie. În lumina obiectivelor şi priorităţilor selectate, este util a fi considerate două sau
chiar trei strategii fezabile, în următorii termeni: (9, pp. 71-89)

A. Sarcini minime necesare pentru asigurarea succesului.

B. Sistemul/ modalitatea de acţiune. Identificarea resurselor şi oferirea de suport grupurilor

din cadrul agenţiei, clientului şi altora semnificativi cărora li se cere să elaboreze strategia
sub coordonarea practicianului.

C. Forţele de Rezistenţă (opoziţie) şi Interferenţă (inerţie, confuzie).

1. Revederea/ revizuirea analizei funcţionale (III.C.2, deasupra).

91
 2. Identificarea grupurilor oponente, posibilele lor acţiuni şi dificultăţile ce pot fi
întâmpinate ca urmare a acestor acţiuni.
3. Se va stabili în ce fel strategia elaborată va face faţă celor menţionate anterior.

D. Evaluarea abilităţilor practicianului de a folosi strategia produsă.

1. Pot fi realizate şi susţinute cel puţin sarcinile minime?
2. Pot fi mobilizate resursele necesare şi grupurile ce pot acorda suport? Poate fi
menţinută coeziunea lor şi de asemenea comportamentul orientat pe obiectiv?

3. Pot fi „administrate” (managed) forţele de rezistenţă şi cele de interferenţă?

E. Strategia aleasă (preferred strategy). Din strategiile elaborate, se selectează una şi se
oferă motivaţiile obiective/ raţionale pentru această alegere.

VII. Tactici (9).

A. Câştigarea suportului iniţial.

1. „Intrarea” – unde începem şi cu cine?

2. Suport/ pârghii (leverage) – ce acţiuni iniţiale oferă practicianului cea mai bună şansă
de a-i fi acceptată/ susţinută strategia?

B. Implicarea şi organizarea (sau re-organizarea) Sistemului-Acţiune.

1. Clarificarea problemei, incluzând aici culegerea di interpretarea datelor relevante.

2. Clarificarea obiectivelor şi a strategiei alese (preferred strategy).

3. Clarificarea aşteptărilor agenţilor schimbării – agenţiei şi a unor diverse părţi ale
sistemului-acţiune – în ceea ce priveşte rolul practicianului.
4. Stabilirea unui „contract” (sau acord de bază între practician şi toţi cei care alcătuiesc
sistemul-acţiune).

C. Implementarea acţiunilor/ programelor decise.

1. Training şi oferire de suport organizaţional şi psihologic sistemului-acţiune.
2. Planificarea acţiunilor şi stabilirea calendarului.
3. Utilizarea resurselor disponibile.
4. Utilizarea modelului „Acţiune-Reacţiune-Acţiune” (creionarea unei secvenţe de
acţiuni pentru a obţine un avantaj asupra răspunsurilor anticipate).
5. Moderarea acţiunilor opoziţiei, dacă este necesar (confruntare, neutralizare,
legitimitatea acţiunilor acestora, negociere etc.).

VIII. Evaluarea (# 9)

A. Succesul înregistrat de strategia aleasă în soluţionarea problemei.

B. Eficienţa tacticilor utilizate.

92
IX. Modificarea, terminarea şi transferul acţiunii.

A. Designul unor noi obiective, strategii sau tactici.

B. Facilitarea terminării sau modificării activităţii practicianului:

1. Încetarea colaborării (disengaging) dintre sistemul-acţiune şi practician.

2. Transferarea relaţiilor/ informaţiilor către noul practician.
3. Menţinerea sau instituţionalizarea efortului de realizare a schimbării.
4. Mutarea sistemului de acţiune către obiectivul final.

93
Bibliografie:
Obligatorie
• Abraham Dorel, Gânju Marilena & al. Percepţia schimbării sociale în perioada tranziţiei reflectată în
sondajele de opinie, in Sociologie Romaneasca, nr.1 / 2000
• Mihailescu Vintilă, Nicolau, V., Gheorghiu, M. Olaru, C. Blocul intre loc si locuire,. Revista de
Cercetari Sociale, 1, 1994, 70-89
• Batkin Andrew, 2001, Social Funds: Theoretical Background, în Social Protection in Asia and the
Pacific, Asian Development Bank
• Bauman, Zygmunt (2003): „Comunitatea”, Editura Antet XX Press, Prahova
• Etzioni, Amitai (2002) : „Societatea monocromă”, Editura Polirom, Iaşi
• Grootaert, Christian (2003) : „On the Realationship between Empowerment, Social Capital and
Community- Driven Development”
• Putnam, Robert D. (2001): „Cum funcţionează democraţia? Tradiţiile civice ale ale Italiei moderne”,
Editura Polirom, Iaşi
• Rawlings, Laura B., Sherburne-Benz, Lynne, Van Domelen, Julie, 2004, Evaluating Social Funds. A
Cross-Country Analysis of Community Investments, The International Bank for Reconstruction and
Development / The World Bank
• Sandu, Dumitru, 2005, Dezvoltare comunitară - cercetare, practică, ideologie, Polirom. Iaşi.
• Sandu, Dumitru, Pascal, Despina, Sandi, Ana-Maria, Vladu, Cristina, 1998, Building Social Capital By
Social Funds In Transition Societies, Paper for the Regional Conference on SIFs in Transition
Economies, Yerevan, Armenia, November 9-12, 1998
• Sandu, Dumitru. (2001). Cum ajungi într-un sat sărac: drumul sociologic, în Sociologie Românească, 1-
4. Bucureşti.
• Sandu, Dumitru. (2004). Disparităţi sociale în dezvoltarea satelor, în Raportul dezvoltării umane,
România, UNDP, 2004
• Sen, Amartya (2004) : „Dezvoltarea ca libertate”, Editura Economică, Bucureşti
• Voicu, Bogdan(2002) „Dezvoltare socială” în Pop, Luana (2002): „Dicţionar de Politici Sociale”,
Editura Expert, Bucureşti
• Zamfir, Cătălin, 2000a, Elemente pentru o strategie antisărăcie în România, în E. Zamfir (coord.),
Strategii antisărăcie si dezvoltare comunitară, Ed. Expert, Bucureşti.
• Zamfir, Cătălin, 2000b, Programe de combatere a sărăciei la nivel comunitar, în E. Zamfir (coord.),
Strategii antisărăcie si dezvoltare comunitară, Ed. Expert, Bucureşti.
• Zamfir, Elena, 2000, Dezvoltarea comunitară – sursă a bunăstării sociale, în E. Zamfir (coord.),
Strategii antisărăcie si dezvoltare comunitară, Ed. Expert, Bucureşti.
• Niţulescu, Dana Cornelia (2004): „Vecinătăţile de locuire urbană” , Sociologie Românească, vol II, nr 1,
Editura Polirom, Iaşi

Orientativă
• Alcázar Lorena & Erik Wachtenheim, (f.a.), Determinants of Success of Social Fund Projects. The case
of FONCODES, World Bank
• Alton, G, 1999, Social Funds Performance: A Review, World Bank Social Protection Department,
Human Development Network, Washington D.C.
• Bigio Anthony G., 1997, Social Funds and Reaching the Poor. Experiences and Future Directions,
Proceedings from “The International Workshop on Social Funds” organized by The World Bank, May
27-30, 1997, Washington D.C.
• Campfens, Hubert (1999): „Community Development Around the World: Practice, Theory, Research,
Training”, University of Toronto Press Incorporated, Second Edition
• Dore, Gerald (1999): „Conscientization as a Specific Form of Community Practice and Trainig in
Quebec” în Campfens, Hubert (1999): „Community Development Around the World: Practice, Theory,
Research, Training”, University of Toronto Press Incorporated, Second Edition

94
• Faguet Jean-Paul, 2005, Social Funds and Decentralization: Optimal Institutional Design, Development
Studies Institute, Working Paper Series, London.
• Goovaerts Piet, 2003, Experiences with Social Investment Funds, lucrare prezentată în cadrul UN-
Expert Working Group Meeting on Social Funds and Poverty Reduction, New York – 15-16 October
2003
• Jorgensen, Steen Lau & Van Domelen, Julie, 2000, “Helping the Poor Manage Risk Better: The Role of
Social Funds” în Nora Lustig, ed., Shielding the Poor: Social Protection in the Developing World.
Washington, D.C.: Brookings Institution.
• Kinduka, S.K. (1987) : „Community Development: Potentials and Limitations” în Cox, Fred&all
„Strategies of Community Organization”, F.E. Peacock Publishers, Inc
• Krishna, Anirudh (2003): „Social Capital, Community Driven Development and Empowerment: a Short
Note on Concepts and Operation”
• Lustig, Nora, 2000, Three-pillar framework of poverty alleviation, în Antony Levine (ed.), Social
Funds: Accomplishments and Aspirations, Proceedings of the Second International Conference on
Social Funds, June 5-7, World Bank.
• Narayan, Deepa & Ebbe, Katrinka, 1997, Design of Social Funds. Participation, Demand Orientation
and Local Organizational Capacity, The International Bank for Reconstruction and Development/ The
World Bank, Washington D.C.
• Owen Daniel & Van Domelen, Julie, 1998, Getting an Earful: A Review of Beneficiary Assessments of
Social Funds, Social Protection Team, Human Development Network, World Bank

• Pop, Luana (2002): „Dicţionar de Politici Sociale”, Editura Expert, Bucureşti

• Pop, Lucian. (coord.). (2003). Harta sărăciei în România. Metodologia utilizată şi prezentarea
rezultatelor. Raport elaborat la cererea Comisiei Naţionale Anti-Sărăcie şi Promovarea Incluziunii
Sociale de către Universitatea Bucureşti şi Institutul Naţional de Statistică. Bucureşti.
• Sztompka, Piotr (1993) : „The Sociology of Social Change”, Blackwell Publishing
• Vedinaş, Traian (2001) : „Introducere în sociologia rurală”, Editura Polirom, Iaşi
• Voicu, Bogdan, Dan, Adrian, Voicu, Mălina, Şerban, Monica, 2002, Assessing the causes of country
disparities in RSDF projects proposals. A Report to Romanian Social Development Fund, (Second draft)
Bucharest, 10 January.
• **** “The World Bank and Social Funds”
http://wbln0018.worldbank.org/HDNet/HDdocs.nsf/0/912775EDFEC3102C85256BBA0065558D?OpenDocument
• **** “World Development Report 2000”, Oxford University Press, The International Bank for
Reconstruction and Development / The World Bank
• **** World Bank, 2000, World Bank Report, „Attacking Poverty”, Oxford University Press

Site-uri:
http://www.worldbank.org/anti-povertystrategy/chapter13.html,/Community Driven
Development,
http://www.hrdc-drhc.gc.ca/community, consultat în iunie 2004
http://www.analyctictech.com/networks/definition_of_social_capital.html, consultat iunie
2004

95