Cuprins

1. Introducere. Sisteme de măsurare analogice și numerice

2. Definiţia si clasificarea traductoarelor
3. Caracteristicile și performanțele traductoarelor
4. Măsurarea temperaturii
4.1. Termocuplul
4.2. Traductoare termorezistive
4.2.1. Termorezistența (RTD)
4.2.2. Termistorul
4.3. Termometre în infraroşu
4.4. Pirometre
4.5. Termografie în infraroşu
5. Măsurarea deplasărilor
5.1. Traductoare de deplasare rezistive
5.2. Traductoare de deplasare inductive
5.3. Traductoare de deplasare capacitive
6. Traductoarul tensometric (Marca tensometrică). Circuite punte
7. Senzori optici
7.1. Celula Fotoconductivă
7.2. Dispozitive Fotojoncțiune
7.3. Celula fotovoltaică (solară)
7.4. Dioda electroluminișcentă (LED)
7.5. Optocuplorul
7.6. LASER-ul
 1. Introducere. Sisteme de măsurare
analogice și numerice
• Măsurarea este operaţia de comparare a unei anumite mărimi
sau proprietăți fizice, cu o unitate de măsură (măsurare directă)
sau de determinare prin calcul a acestora cu ajutorul unor
formule fizice (măsurare indirectă).
• În prezent, sunt utilizate semnalele electrice ca suport al
informaţiei metrologice, ca urmare a numeroaselor avantaje pe
care le prezintă. Semnalele electrice se obţin, fie direct de la un
traductor sau senzor activ (spre exemplu un termocuplu), fie
indirect în cazul traductoarelor pasive, cum ar fi termorezistența
sau marca tensometrică.
• Procesele industriale ca şi multe din activităţile sociale actuale nu
pot funcţiona fără asigurarea unui acces rapid la o cantitate
foarte mare de date. Ca urmare aceste procese impun
necesitatea efectuării de măsurări asupra unor mărimi
neelectrice.
• În industrie, sursa primară a acesor date este constituită de
senzori şi traductori.
• Temperatura, presiunea, debitul, nivelul, poziţia şi alţi parametrii
fizici necesită, pentru a putea fi măsuraţi, transformarea acestor
mărimi neelectrice într-o mărime electrică (curent sau tensiune).
Acest lucru se realizează cu ajutorul dispozitivelor numite
traductoare.
• Prin utilizarea electronicii, prelucrarea semnalelor electrice astfel
obţinute la ieșirea traductoarelor, va oferii măsurărilor calităţi
deosebite, cum ar fi:
a) Sensibilitate ridicată . De exemplu, dacă un galvanometru poate
da o deviaţie de 1mm la 10nA (10 -9A/mm), prin procedee
electronice, s-a ajuns la 10-14A/mm, sensibilitate imposibil de
obţinut pe alte căi;
b) Consum foarte scăzut. Graţie utilizării amplificatoarelor
instrumentale sau de izolaţie, cu impedanţă de intrare foarte mare
(de ordinul 1012-1014 Ω), se pot măsura semnale foarte slabe ca
putere, spre exemplu în domeniul biologiei şi al medicinii. Prin
utilizarea amplificatoarelor cu izolare, impedanţa creşte spre infinit,
iar consumul de putere de la senzor devine practic nul, ceea ce
conduce la o perturbare aproape nulă a mărimii de măsurat;
c) Viteză mare de măsurare. In multe domenii ale tehnicii, apar variaţii
foarte rapide ale semnalelor de măsurat, pe care aparatele clasice
nu le pot urmări datorită inerţiei. Electronica permite mii de măsurări
pe secundă, realizându-se aparate electronice adaptate şi la regimul
permanent, şi la regimurile tranzitorii. În plus, electronica numerică s-
a extins vertiginos, o dată cu creşterea vitezei de lucru a
componentelor numerice şi a microprocesoarelor;
d) Transmiterea uşoară la distanţă a informaţiilor. Problema
transmiterii la distanţă a semnalelor metrologice se pune ori de câte
ori mărimea de măsurat se află într-o instalaţie situată la distanţă
mare de locul unde trebuie prelucrată şi utilizată informaţia
metrologică. În multe cazuri, metodele electronice sunt singurele ce
pot fi folosite în acest scop;
e) Fiabilitate mărită. Ca urmare a integrării pe scară din ce în ce mai
mare, s-au obţinut, într-un singur circuit integrat, toate componentele
unui lanţ de măsurare: senzor, amplificator, convertor, filtru etc. sau
chiar un sistem de achiziţii de date conţinând: amplificatoare, filtre,
multiplexoare, circuite de eşantionare, convertoare analog-numerice
şi numeric-analogice etc. Acest lucru conduce la un număr redus de
conexiuni externe, deci la creşterea fiabilităţii măsurării;
• Măsurările analogice s-au dezvoltat primele din punct de vedere
istoric, deoarece majoritatea fenomenelor supuse măsurării au o
evoluție analogică.
• O măsurare pe cale analogică presupune că semnalul metrologic
depinde de mărimea de măsurat printr-o funcţie continuă.
• În Fig.1.1. este prezentată schema de principiu al unui sistem de
măsurare analogic.

Fig.1.1. Sistem de măsurare analogic.

• captorul sau senzorul, realizează o prima transformare a mărimii
fizice într-o mărime electrică;
• condiţionerul semnalului, este un convertor de măsurare care
transformă semnalul electric de la senzor pentru a fi adaptat
prelucrărilor ulterioare sau transmisiei la distanţă, îl amplifică, dacă
este cazul, asigurând şi alimentarea cu energie în cazul senzorilor
pasivi;
• convertoare de prelucrare, realizează următoarele funcțiuni:
redresare, demodulare, eliminarea unor semnale parazite nedorite,
e.t.c. Prelucrarea poate avea însă ca scop să aranjeze sau să
adapteze semnalul în vederea mai bunei utilizări. Spre exemplu, se
pot efectua: liniarizări, conversii logaritmice, conversie în valoare
absolută, în valoare efectivă, în valoare de vârf, sau prelucrări mai
complicate ca: extragerea unui semnal când este însoţit de zgomote
puternice, corelarea a două semnale etc.;
• Sistemul de măsurare poate fi considerat deschis, dacă informaţia
este numai citită, înregistrată şi interpretată în vederea luării unor
decizii ulterioare, eventual cu semnalarea depăşirii unor valori limită,
sau poate fi în buclă închisă dacă informaţia este direct utilizată
pentru a controla mărimea măsurată (numită şi buclă de reglaj
automat).
• Aplicaţii
1. Măsurarea eforturilor într-o grindă metalică (a unui pod de
cale ferată) supusă la încovoiere se realizează cu traductoare
tensometrice plasate pe grinda studiată, conectate în punte
(Fig.1.2).

Fig.1.2.Sistem de măsurare a eforturilor mecanice (lanţ deschis).

• Condiţionerul semnalului metrologic are rolul de a alimenta
puntea şi de a amplifica semnalul de măsurare de la puntea
tensometrică. Deoarece alimentarea se face cu semnal
alternativ de 400-1000Hz, urmează o redresare cu detecţie
sincronă şi o filtrare. Semnalul astfel obţinut poate fi citit,
înregistrat pe o perioadă îndelungată (la trecerea diferitelor
garnituri de tren) şi apoi studiat în ceea ce priveşte vârfurile
de sarcină.
2. Reglarea temperaturii într-un cuptor de tratamente termice, ce
are structura unui lanţ de măsurare în buclă închisă. Acest
sistem utilizează informaţia metrologică pentru a acţiona
asupra mărimii fizice măsurate, în vederea reglării între
anumite limite, sau a evoluţiei după o lege dată.
 Fig.1.3. Sistem de măsurare şi reglare (în buclă închisă) pentru cuptoare.

• Sistemul este alcătuit dintr-un cuptor electric încălzit cu

rezistenţe, alimentate prin tiristoare ca elemente de reglaj al
curentului (şi al temperaturii) şi un termocuplu ca senzor de
temperatură.
• Utilizarea microprocesorului sau a calculatorului numeric
presupune, obligatoriu, utilizarea unor convertoare analog-
numerice (CAN) sau numeric-analogice (CNA) pentru
trecerea de la mărimile analogice la semnale numerice şi
invers.
• Se obţine astfel un sistem de măsurare numerică a cărui
arhitectură poate fi diferită, în funcţie de cerinţele impuse de
sistemul industrial de supravegheat şi controlat şi în funcţie de
componentele utilizate în sistemul de măsurare.
• Arhitectura unui sistem de măsurare numeric are componenţa
din Fig.1.4. El conţine o parte analogică, formată din traductor
şi condiţionerul semnalului analogic, o parte de conversie
analog-numerică, formată din circuitul de eşantionare-
memorare (E&M) şi convertorul analog-numeric (CAN), partea
numerică propriu-zisă, formată din convertoarele de
prelucrare numerică, microprocesor, afişaj numeric etc.
• Partea de reacţie este formată din CNA şi echipamentul de comandă şi
execuţie propriu-zis. Aceasta ultimă parte lipseşte la lanţurile de
măsurare în buclă deschisă.

Fig.1.4. Lanţ de măsurare numerică în buclă închisă.

• Exemplu: Pentru menţinerea în condiţii adecvate a cerealelor

în silozuri, se utilizează sisteme de măsurare a temperaturii şi
umidităţii în interiorul silozului care comandă şi sistemul de
ventilaţie şi umidificare, pentru a menţine aceşti parametri în
limitele necesare.
 Fig.1.5. Schema funcţională a unui lanţ de măsurare numerică în buclă închisă
pentru menţinerea temperaturii în limite normale în silozuri de cereale.

• Se folosesc, de obicei, termorezistenţe, care măsoară

temperatura în gama -30 -+150°C, sau termistori. La utilizarea
termorezistenţei, condiţionerul semnalului este format din puntea
de măsurare, sursa de alimentare a acesteia şi amplificatorul
semnalului de dezechilibru obţinut de la punte.
• Urmează conversia analog-numerică formată din circuitul de
eşantionare şi memorare (E&M) (care poate să lipsească,
dacă variaţiile sunt lente) şi convertorul analog-numeric
(CAN).
• Microprocesorul primeşte semnalul numeric, realizează
liniarizarea prin utilizarea tabelelor de etalonare a
traductorului termorezistiv, execută programul de stocare şi
înregistrare de date, interpretează rezultatele şi comandă,
dacă este cazul, pornirea ventilatoarelor pentru reducerea
temperaturii şi, eventual, reglarea umidităţii. Se utilizează în
acest scop un alt lanţ de măsurare pentru măsurarea şi
reglarea umidităţii.
• Comanda se realizează fie direct cu semnal numeric, fie prin
conversie în semnal analogic, utilizând un convertor numeric-
analogic (CNA), în cazul când comanda trebuie realizată
proporţional (cu viteză de ventilaţie variabilă).
 2. Definiţia si clasificarea traductoarelor

• De multe ori, noţiunile de traductor şi senzor sunt

considerate ca fiind similare. Riguros vorbind, cele două
noţiuni au semnificaţii distincte.
• Traductorul derivă din cuvântul latinesc “transducere”, care
înseamnă “a transfera”.
• Un senzor este un dispozitiv care recepţionează un stimul
(de natură fizică, chimică sau biologică) şi răspunde cu un
semnal, de regulă electric, compatibil cu circuitele
electronice cărora îl transmite.
• Cuvântul “senzor” provine din latinescul “sentire”, care
înseamnă “a simţi”.
• Traductorul
– Un dispozitiv ce convertește o formă primară de energie într-un
semnal corespunzător, altei forme de energie.
• Forme de energii primare: mecanică, termică, electromagnetică,
optică, chimică, etc.
– Un traductor poate fi un senzor sau un actuator
• Senzorul
– Este un dispozitiv care detectează sau măsoară un semnal sau un
stimul.
– El achiziționează informații din lumea reală.
• Actuatorul
– Este un dispozitiv care generează un semnal sau un stimul.

senzor Sistem
Lumea
inteligent
reală actuator cu reacție
• Senzorul este deci un dispozitiv care reacţionează la anumite
proprietăţi fizice sau chimice ale mediului din preajma lui. Ca
parte componentă a unui aparat sau sistem, poate
măsura/înregistra de exemplu, presiunea, umiditatea, câmpul
magnetic, acceleraţia, forţa, intensitatea sonoră, radiaţii ş.a.
• Un actuator este un dispozitiv mecanic pentru producerea
mișcării sau pentru controlul unui mecanism sau a unui
sistem. Acesta convertește energia transportată prin aer
(actuator pneumatic), curent electric (actuator electric) sau
prin lichide (actuator hidraulic) într-o mișcare.
• În inginerie, actuatorii sunt de regulă utilizați ca mecanisme
pentru producerea mișcării sau pentru oprirea mișcării. În
ingineria electrică actuatorii sunt părți componente ale
traductoarelor care transformă un semnal de intrare (de
regulă un semnal electric) în mișcare. Exemplu: motoare
electrice, actuatori pneumatici, pistoane hidraulice, relee,
actuatori piezoelectrici, e.t.c.
• Structura generală a unui traductor, prezentată în figura 2.1,
conţine elementul sensibil (ES), adaptorul (Ad) şi, opţional,
elementul de legătură pentru transmiterea semnalului (EL) şi
sursa auxiliară de energie (SAE).
• Elementul sensibil (detector, captor sau senzor) reprezintă
componenta primară, care detectează mărimea fizică x pe care
traductorul trebuie să o măsoare. Este detectată numai
mărimea x şi se elimină sau se reduc (la un minim acceptabil)
influenţele exercitate asupra ei de celelalte mărimi care
acţionează în mediul de funcţionare al traductorului. Mărimea
de intrare modifică starea elementului sensibil, aceasta
presupunând un consum de energie.

Fig.2.1. Structura generală a unui traductor

• Modificarea de stare constă în apariţia unui semnal la ieşirea
ES sau variaţia unor parametri de material ai acestuia; în al
doilea caz se generează un semnal de ieşire numai
consumându-se o energie externă de activare, care este
asigurată de blocul SAE.
• Adaptorul (Ad) are rolul de a adapta informaţia obţinută la
ieşirea elementului sensibil, la cerinţele impuse de aparatura
de automatizare care o utilizează. Adaptoarele se
caracterizează printr-o mare diversitate a elementelor
constructive de intrare, care asigură preluarea semnalelor
provenite de la elementul sensibil. Aparatura standardizată de
automatizare include adaptoare care conţin elemente
constructive comune la ieşire, astfel încât să se genereze
semnale unificate, indiferent de tipul sau domeniul de valori
ale mărimii de intrare.
• Structura funcţională simplă a traductorului conţine numai
elementul sensibil şi adaptorul. Unele particularităţi funcţionale,
tehnologice sau economice impun includerea unor elemente
auxiliare, care sunt de două tipuri:
- elemente de legătură, folosite pentru transmiterea către adaptor a
modificării de stare a elementului sensibil; ele realizează
conexiuni electrice, mecanice, optice sau de altă natură;
- surse auxiliare de energie, care asigură energia necesară
conversiilor de semnal care se produc în elementul sensibil şi în
adaptor, fără să altereze performanţele impuse semnalului de
ieşire al traductorului.
• De obicei, traductoarele folosite în automatizările industriale au
semnale de ieşire cu variaţii într-o gamă fixată, indiferent de
domeniul de valori ale mărimii de intrare. Apare astfel
posibilitatea tipizării celorlalte elemente din sistem, care, în
asemenea condiţii, funcţionează cu semnal unificat. Tipizarea
permite producerea în serii mari a aparatelor de automatizare,
modularizarea, interşanjabilitatea şi interconectarea comodă a
diferitelor componente ale sistemului etc.
• Traductoarele sunt deci, formate din elemente sensibile numite
şi senzori, captori sau detectori, care transformă mărimea
neelectrică de măsurat într-o mărime electrică şi adaptoare de
semnal, care produc o tensiune sau un curent într-o gamă care
să permită o interfaţare optimă cu alte dispozitive (aparate de
măsură, sisteme de instrumentaţie sau de reglare etc.).
• Senzorul permite detectarea mărimii fizice de măsurat,
eliminând sau diminuând influenţele pe care le exercită asupra
sa celelalte mărimi fizice existente în mediul respectiv; sub
acţiunea mărimii fizice are loc o modificare a stării senzorului,
după legi teoretice sau experimentale cunoscute. Modificarea
de stare a senzorului se poate produce fie datorită cedării unei
energii din partea obiectului măsurării sau procesului, energie
care se manifestă printr-un semnal electric la ieşirea senzorului,
caz în care traductoarele se numesc active, fie modificării unor
parametri de material pentru evidenţierea cărora printr-un
semnal este necesară o energie de activare externă – caz în
care traductoarele se numesc pasive.
• Traductoarele pot fi clasificate după mai multe criterii:
După natura semnalului electric furnizată la ieşire, există:
- traductoare analogice, care furnizează un semnal continuu
(analogic), dependent de mărimea măsurată;
- traductoare digitale (numerice), care furnizează un semnal
discontinuu, o succesiune de impulsuri sau o combinaţie de
tensiuni care după un anumit cod reprezintă valori discrete ale
mărimii de măsurat.
După principiul de funcţionare, pot fi:
- traductoare generatoare (active), transformă mărimea neelectrică
de intrare într-o tensiune, curent sau sarcină electrică fără a avea
nevoie de o sursă auxiliară de energie (ex. termocupluri, dispozitive
fotoelectrice, traductoare piezoelectrice, etc.);
- traductoare parametrice (pasive), transformă variaţia mărimii
neelectrice de la intrare în variaţia unui parametru electric (rezistenţă,
inductanţă, capacitate) şi necesită o sursă de energie auxiliară (ex.
termorezistența, fotorezistența, termistorul, marca tensometrică, e.t.c).
 Traductoare analogice parametrice
• Traductoare rezistive: Rezistența electrică a unui material
depinde de proprietățile fizice și chimice ale materialului
respectiv și de dimensiunile sale geometrice. Diferitele variante
de traductoare rezistive sunt realizate pe baza modificării
acestor proprietăți sub influența mărimii de intrare.
• Traductoare inductive: Inductivitatea unei bobine poate fi
controlată prin modificarea dimensiunilor geometrice (l-
lungimea circuitului magnetic sau S- secțiunea miezului). Este
cazul traductoarelor de deplasare liniară sau unghiular.
Inductivitatea mai poate fi controlată și prin modificarea
constantelor de material (cazul traductoarelor magnetoelastice
pentru măsurarea eforturilor). Măsurând variația inductivității se
poate obține măsura mărimii de intrare a traductorului care a
produs variația respectivă.
• Traductoare capacitive: Pentru un condensator cu armături
plane sau cilindrice, capacitatea este dependentă de o
constantă de material (permitivitatea "ε") și de dimensiunile
geometrice (suprafața comună a armăturilor și distanța dintre
acestea).
 Traductoare analogice generatoare
• Traductoare termoelectrice: își bazează funcționarea pe efectul Seebeck care
constă în apariția unei tensiuni electromotoare într-un circuit închis realizat din
două conductoare metalice din materiale diferite, atunci când punctele de
contact ale conductoarelor (joncțiunile termoelectrice) se află la temperaturi
diferite. Traductorul realizat după acest principiu se numește termocuplu.
• Traductoare piezoelectrice: își bazează funcționarea pe proprietatea de
polarizare electrică superficială a unor cristale din anumite materiale (cuarț,
sare Seignette, materiale ceramice) atunci câând sunt comprimate după o
anumită direcție. Traductorul este folosit fie direct (ca traductor de efort sau de
presiune) fie se folose]te în traductoarele complexe pentru accelerație.
• Traductoare fotoelectrice: sunt realizate din joncțiuni semiconductoare p-n care
au proprietatea de a se polariza atunci când sunt iluminate (în spectrul vizibil
sau invizibil).
• Traductoare de inducție: au ca mărime de ieșire o tensiune indusă prin
mișcarea unui conductor într-un câmp magnetic. Tensiunea de ieșire depinde
de viteza conductorului (traductoarele electromagnetice de debit) sau de
variația câmpului magnetic.
• Traductoare electrochimice: își bazează funcționarea pe efectele legii lui
Nernst, care stabilește corespondența dintre t.e.m. de tip electrochimic și
concentrația de purtători (ioni) dintr-o soluție, utilizându-se ca traductoare de
concentrație ionică sau aciditate (pH).
• După energia converită în energie electrică:
1. Senzori de radiaţie: transformă energia radiantă în energie electrică,
respectiv semnalul radiant în semnal electric. Ca semnale radiante
avem: intensitatea luminoasă, lungimea de undă, polarizarea, faza,
reflectanţa, transmitanţa, activitatea radioactivă.
2. Senzori mecanici: transformă energia mecanica în energie electrică,
respectiv semnalul mecanic în semnal electric. Ca semnale mecanice
putem avea: forţă, presiune, viteza de curgere, debit, volum, grosime,
nivel, poziţie, deplasare, viteză, acceleraţie, vibraţia.
3. Senzori termici: transformă energia termică în energie electrică, respectiv
semnalul termic în cel electric. Ca semnale termice putem avea:
temperatura, căldura, entropia, căldura specifică, fluxul de căldură.
4. Senzori magnetici: transformă energia magnetică în energie electrică
respectiv semnalul magnetic în semnal electric. Ca semnale magnetice
putem avea: intensitatea câmpului magnetic, inducţia câmpului
magnetic, permeabilitatea magnetică, magnetizarea.
5. Senzori chimici: transforma semnalul (energia) chimică în semnal
(energie) electrică. Ca exemple de semnal chimic putem avea:
compoziţia, concentraţia, viteza de reacţie, toxicitatea, pH-ul.
• Conversia de energie prezentată mai sus se poate rezuma în
schema de mai jos:

Fig.2.2. Clasificarea traductoarelor după energia (semnalul) convertit în energie (semnal)

electric
• Din figura de mai sus se remarcă faptul că un semnal neelectric
poate fi convertit direct în semnal electric sau poate suferi mai
multe conversii de tip neelectric înainte de a fi transformat în
semnal electric. Ca un exemplu de conversii multiple se
prezintă mai sus cu linie punctată transformarea semnalului
mecanic în semnal termic care apoi este transformat în semnal
electric. Pe acest principiu funcţionează anemometrul cu fir de
platină folosit la măsurarea debitului de fluide (gaze, lichide),
care este un semnal de tip mecanic (cm3Imin. , kg/min). În
curgerea sa fluidul întâlneşte un fir încălzit (rezistenţa electrică
de platină). Datorită fluidului firul se răceşte şi atunci îşi scade
rezistenţa electrică. Această variaţie de rezistenţă este apoi
sesizată ca o variaţie de tensiune (la alimentarea în curent
constant) sau ca o variație de curent (la alimentarea rezistenţei
în tensiune constantă). Deci semnalul mecanic (debit) a produs
mai întâi o modificare de temperatură (semnal termic) şi
aceasta din nou a produs o modificare de tensiune sau curent
(în funcţie de modul de alimentare al anemometrului), deci a
fost convertită în semnal electric.
• Toţi senzorii de mai sus se numesc senzori electrici, datorită conversiei
semnalului neelectric în semnal electric.
• Avantajelor semnalelor electrice:
1. Semnalele electrice sunt foarte sensibile la variaţia semnalului neelectric
corespunzător (cel care le-a generat prin efectul de senzor).
2. Măsurarea semnalelor electrice provenite de la sursă necesită puteri electrice
mici datorită curenţilor mici de utilizare (impedanţe de intrare foarte mari) în
amplificatoarele operaţionale ale instrumentelor folosite.
3. Semnalele electrice (aferente unor fenomene fizice care variaza foarte rapid
în timp) care se modifică foarte repede în timp pot fi uşor măsurate cu
circuitele electronice care pot efectua mii de măsurători pe secundă.
4. Semnalele electrice primite de la senzori pot fi transmise cu mare viteză la
mare depărtare (telemetrie) unde pot fi procesate ori stocate de calculatoare.
5. Semnalele electrice primite de la senzori sunt procesate în circuite integrate
de o complexitate din ce în ce mai mare (sisteme integrate) realizate
monolitic care au siguranţă în funcţionare inegalabilă de către circuitele
tradiţionale cu conexiuni prin fire.
6. Semnalele electrice oferă o mare varietate de metode de măsură. De
exemplu o tensiune electrică poate fi măsurată prin intermediul unei
frecvenţe.
De obicei, semnalele analogice oferite de traductoare sunt:
- semnalele unificate in tensiune:
0-10 V;
0-5V;
± 5V;
± 10V.
- semnalele unificate în curent:
4 – 20 mA - se lucreaza cu “0 viu” (de exemplu 0 miliamperi
poate indica fir rupt);
2 – 10 mA – se lucreaza cu “0 viu”;
0 – 20 mA;
0 – 10 mA;
 3. Caracteristicile și performanțele
traductoarelor
• Alegerea unui senzor pentru măsurarea unei mărimi fizice sau
pentru folosirea lui într-un sistem de control depinde de mai mulţi
factori, cum ar fi caracteristicle tehnice, costul sau factorii de
mediu. La alegerea unui senzor este importantă concordanţa
dintre performanţele sale şi necesităţile utilizatorului. De exemplu,
există mulţi senzori pentru măsurarea temperaturii, dar nu oricare
dintre ei poate fi folosit pentru masurarea temperaturii din grădină.
Unii nu se încadrează în domeniul de temperatură necesar, alţii
sunt prea scumpi sau au nevoie de o sursă de energie electrică.
• Carcteristicile prezentate mai jos nu sunt specifice numai
senzorului propriu-zis. Ele pot caracteriza traductorul în ansamblul
său. Există diferite modalităţi de prezentare cantitativă a
caracteristicilor unui senzor dar, de cele mai multe ori, ele sunt
exprimate în procente sau valori minime şi maxime, în funcţie de
natura sistemului de masură, a mărimii măsurate sau chiar de
preferinţele producătorului.
• Caracteristicile funcţionale ale traductoarelor reflectă (în
esenţă) modul în care se realizează relaţia de dependenţă
intrare-ieşire (I-E).
• Performanţele traductoarelor sunt indicatori care permit să se
aprecieze măsura în care caracteristicile reale corespund cu
cele ideale şi ce condiţii sunt necesare pentru o bună
concordanţă între acestea.
• Caracteristicile şi performanţele de regim staţionar se referă la
situaţia în care mărimile de intrare şi de ieşire din traductor nu
variază, adică parametrii purtători de informaţie specifici celor
două mărimi sunt invarianţi.
• Regimul dinamic al unui traductor corespunde funcţionării
acestuia în situaţia în care mărimea de măsurat (x) şi implicit
semnalul de ieşire (y) variază în timp. Variaţiile mărimii de
intrare nu pot fi urmărite instantaneu la ieşire, datorită inerţiilor
care pot fi de natură: mecanică, electromagnetică, termică etc.
• Caracteristica statică a traductorului este reprezentată prin relaţia intrare –
ieşire (I-E):
y = f(x) (3.1)
în care y şi x îndeplinesc cerinţele unei măsurări statice.
• Relaţia (3.1) poate fi exprimată analitic sau poate fi dată grafic printr-o curbă
trasată cu perechile de valori (x , y).
• Caracteristica y = f(x) redă dependenţa I-E sub forma ideală deoarece, în
realitate, în timpul funcţionării traductorului, simultan cu mărimea de măsurat
x, se exercită atât efectele mărimilor perturbatoare externe cât şi a celor
interne care determină modificări nedorite ale caracteristicii statice ideale.
• În afara acestor perturbaţii (nedorite), asupra traductorului intervin şi
mărimile de reglaj, notate prin C . Aceste reglaje servesc la obţinerea unor
caracteristici adecvate domeniului de variaţie al mărimii de măsurat în
condiţii reale de funcţionare a traductorului. Ţinând seama de toate mărimile
care pot condiţiona funcţionarea traductorului, acesta se poate reprezenta
printr-o schemă funcţională restrânsă, ilustrată în figura 1.1.

Fig. 3.1. Schema funcțională

restrânsă
a unui traductor
• Reglajele C1,C 2 , C3 , ..., Cq nu provoacă provoacă modificări
nedorite ale caracteristicii statice ideale şi sunt necesare
pentru:
- alegerea domeniului de măsurare;
- prescrierea sensibilităţii traductorului,
- calibrarea internă şi reglarea zeroului.
• Mărimile perturbatoare externe 1 , 2 , 3 , …, n cele mai
importante sunt de natura unor factori de mediu: presiunea,
umiditatea, temperatura , câmpuri electrice sau magnetice
etc. Aceste perturbaţii (nedorite) pot acţiona atât asupra
mărimii de măsurat, cât şi asupra elementelor constructive ale
traductorului.
• Mărimile perturbatoare interne se datorează zgomotelor
generate de rezistoare, de semiconductoare, frecări în lagăre,
îmbătrânirea materialelor care-şi schimbă proprietăţile, variaţii
ale parametrilor surselor de alimentare etc.
• Datorită mărimilor perturbatoare, traductorul va funcţiona după o relaţie de
dependenţă (I-E) reală, descrisă de funcţia:
y  f ( x, 1 ,  2 , 3 , ...,  n , 1 ,  2 ,  3 , ...,  r (3.2)
)
• Este important de observat că erorile sunt generate de variaţiile mărimilor
perturbatoare şi nu de valorile lor absolute, care dacă ar rămâne
constante ar putea fi luate în considerare ca atare în expresia
caracteristicii.
• Modul în care mărimile perturbatoare influenţează ieşirea , admiţând că
variaţiile lor sunt mici, se pune în evidenţă prin dezvoltarea în serie Taylor
a funcţiei (3.2) cu neglijarea termenilor corespunzători derivatelor de ordin
superior. Se obţine:
f f f f f (3.3)
y x    ... 
1 n  
1   ... 
r 
x  1 n  1  r
• Derivatele de ordinul I au semnificaţia unor sensibilităţi:
f
- este sensibilitatea utilă a traductorului
x
f f
- şi sunt sensibilităţi parazite
i  i
• Cu cât sensibilitatea utilă va fi mai mare, iar sensibilităţile parazite vor fi mai
mici, cu atât caracteristica reală a traductorului va fi mai apropiată de cea
ideală (3.1)
• Dacă sensibilităţile parazite au valori ridicate se impune introducerea unor
dispozitive de compensare automată.
• Prin concepţie (proiectare) şi construcţie, traductoarele se realizează astfel
încât mărimile de influenţă (perturbatoare) să determine efecte minime si
deci , să se poată considera valabilă caracteristică statică ideală y = f(x) în
limitele unei erori tolerate.
• În ipoteza de liniaritate şi admiţând că influenţele mărimilor perturbatoare nu
depăşesc eroarea tolerată , forma uzuală pentru caracteristica statică a
traductoarelor analogice este:
y  k  (x  x 0 )  y0 (3.4)

în care x0 şi y0 pot lua diverse valori pozitive sau negative, inclusiv zero.
• Caracteristicile statice liniare sunt tipice pentru traductoare, dar pot apărea,
în anumite cazuri particulare, (cerute de un S.R.A.), caracteristici neliniare.
În cele ce urmează se prezintă câteva exemple de caracteristici statice –
pentru traductoare.
• liniară unidirecţională – (Fig.3.2.a), defintă prin funcţia:

y  k  (x  x 0 )  y0
x  x0 ; k = tg  (panta caracteristicii)

• proporţională liniară bidirecţională – (Fig.3.2.b), definită prin funcţia:

y=k x;
k = tg 

(a) (b)

Fig.3.2. Caracteristici liniare unidirecțională (a) și bidirecțională (b)

• Pentru traductoarele cu ieşiri numerice caracteristica statică este cvasiliniară
având forma din figura 3.4.
• Reprezentarea este pur convenţională, graficul corespunzând echivalentului
în sistemul de numeraţie zecimal al codului redat de semnalul YN de la ieşirea
traductorului, pentru diverse valori ale mărimii de intrare, considerând un
interval de cuantificare x.
• Prin unirea punctelor corespunzătoare valorilor medii ale nivelelor de
cuantificare se obţine o dreaptă (reprezentată printr-o linie discontinuă) ce
reprezintă caracteristica statică a traductorului numeric.
• Exceptând discontinuităţile datorate operaţiei de cuantificare, această
caracteristică se consideră liniară. Estimarea mărimii de ieşire a traductorului
(YN) este cu atât mai precisă, cu cât intervalul de cuantificare x este mai mic.

Fig. 3.4. Caracteristica statică a

traductoarelor numerice
• Principalii indicatori de calitate ai unui senzor sunt:
Domeniul de operare
• Domeniul de operare al unui senzor defineşte limitele între care el
poate funcţiona efectiv. Domeniul de operare al unui senzor este
specificat (de regulă) prin cea mai mică şi cea mai mare valoare a
cantităţii de intrare pe care este capabil să le măsoare. Este
importantă respectarea acestuia nu numai pentru că în afara lui
măsurătorile nu mai sunt corecte, ci şi pentru că, depăşind
domeniul de operare, este posibilă distrugerea senzorului sa a
componentelor sistemului.
Acurateţea sau toleranţa
• Acurateţea unui senzor sau toleranța, reprezintă măsura în care o
valoare generată de el poate fi incorectă. Se mai poate spune că
acurateţea este eroarea maximă pe care senzorul o poate
produce. Ea ne arată cât de aproape este valoarea de ieşire de
valoarea reală a mărimii măsurate. Acurateţea poate fi exprimată în
unităţi de măsurare: de exemplu ± 0,15oC.
Driftul
• Driftul este tendinţa naturală a unui senzor de a-şi altera
caracteristicile în timp sau în funcţie de modificările mediului
ambiant. Aceasta este o modificare a caracteristicilor de ieşire în
timp ce condiţiile de la intrare nu se modifică, ceea ce afectează
acurateţea senzorului. Unul dintre factorii care pot determina driftul
este temperatura ambiantă. De aceea în specificaţiile tehnice ale
dispozitivului este menţionat şi domeniul de temperatură în care
acurateţea lui nu este afectată. O altă cauză a existenţei driftului
poate fi îmbătrânirea materialelor componentelor senzorului, cum
ar fi de exemplu oxidarea elementelor metalice. Driftul mai poate fi
determinat de uzura mecanică sau de auto-încălzirea
componentelor senzorului.
Repetabilitatea (reproductibilitatea)
• Repetabilitatea este exprimarea numerică a preciziei în condiţii
date. Ea este o măsură a capacităţii senzorului de a produce
răspunsuri identice pentru aplicarea repetată la intrare a aceleiaşi
valori a unei cantităţi fizice. Ea poate fi dată sub forma ± a
procentajului valorii citite la ieşire.
Offset-ul
• Offset-ul este valoarea semnalului de ieşire pentru o valoare a
semnalului de intrare egală cu zero (la intrare nu se aplică
semnal), sau valoarea semnalului de intrare pentru care valoarea
semnalului de ieşire este egală cu zero . În general offset-ul se
compensează cu ajutorul circuitelor de condiţionare sau prin soft.
Stabilitatea
• Stabilitatea este o măsură a gradului de variaţie a mărimii de la
ieşirea sistemului dacă, în condiţii neschimbate, intrarea este
menţinută constantă pentru un interval de timp lung.
Calibrarea
• Calibrarea se referă la unităţile cu care este etichetată scala
display-ului sau înregistratorului senzorului. De exemplu, să
considerăm un senzor de viteză al unei maşini care produce la
ieşire un semnal electric. Tensiunea senzorului este proporţională
cu viteza vehicolului. Acul indicator al vitezometrului se deplasează
în faţa cadranului în funcţie de tensiunea electrică, dar cadranul va
fi etichetat în unităţi de viteză.
Histereza
• Histereza determină diferenţe în răspunsul
senzorului atunci când cantitatea de intrare
este modificată în sens crescător faţă de
cazul în care este modificată în sens
descrescător. O astfel de curbă de
histereză este arătată în figura alăturată.
Histereza generează erori care afectează
acurateţea dispozitivului. Nu toţi senzorii
prezintă histereză. Ea este datorată în
principal tensiunilor şi frecărilor mecanice.

Zona oarbă (moartă)

• Zona oarbă se referă la cea mai mare
variaţie a cantităţii de intrare care nu
poate fi detectată de senzor sau sistem.
Ea se poate datora frecărilor statice sau
histerezei. În graficul alăturat este
prezentată o caracteristică de transfer a
unui senzor care prezintă şi o zonă
oarbă.
Liniaritatea
• Liniaritatea unui senzor se referă
la porţiunea caracteristicii de
transfer care este reprezentată de
o dreaptă. Pe această porţiune
dependenţa dintre cantitatea de
ieşire şi cantitatea de intrare este
o funcţie de gradul întâi. Ea se
exprimă în procente din domeniul
de operare.

• Datorită avantajelor pe care le au caracteristicile liniare se

procedează fie la limitarea funcţionării traductorului pe anumite zone
ale caracteristicii (unde neliniaritatea este redusă), fie se liniarizează
pe porţiuni caracteristica cu ajutorul unor dispozitive special introduse
în structura traductorului. Astfel, caracteristicile statice liniare
constituie o aproximare a caracteristicilor reale neliniare, aproximare
acceptabilă pentru condiţiile de utilizare a traductorului.
• O măsură a aproximării o reprezintă
abaterea de la liniaritate sau eroarea de
neliniaritate, ilustrată în figura 3.5.
• În domeniul (xmin , xmax), în care ne
interesează determinarea erori de
neliniarizare se trasează dreapta AB (linie
continuă), care aproximează cât mai bine
caracteristica reală. Paralel cu AB se
trasează dreptele A’B’ şi A”B” care să
încadreze între ele, caracteristica reală.
Cea mai mare dintre diferenţele y’ şi y”
reprezintă abaterea absolută de la
liniaritate, notată prin ymax.

Fig. 3.5. Eroarea de neliniaritate

“Abaterea relativă de la liniaritate” se definește prin

relaţia:
y max
r   100 % (3.5)
y max  y min
unde: ymax este abaterea absolută de la liniaritate, definită prin relaţia:
ymax = y”-y’; (3.6)
Inerţia
• Inerţia este întărzierea în modificarea stării ieşirii unui senzor
faţă de modificarea corespondentă a intrării. Ea se exprimă în
fracţiuni de secundă. În anumite aplicaţii, cum ar fi controlul
unui proces, inerţia poate afecta serios erformanţele
sistemului.
Rezoluţia
• Rezoluţia este capacitatea cu care un senzor simte sau
afişează la ieşire o valoare corelată cu cea mai mică variaţie a
cantităţii de intrare. Uzual ea este exprimată în termeni de cel
mai mic increment care poate fi măsurat. Cu cât rezoluţia este
mai mare, cu atât este mai mic incrementul pe care-l poate
măsura senzorul. De exemplu, un display al unui senzor cu
cinci digiţi care poate măsura o cantitate de 0,0001 unităţi, are
o rezoluţie mai mare decât unul cu patru digiţi care poate
măsura doar o cantitate de 0,001 unităţi. De regulă rezoluţia
se exprimă în procente.
Timpul de răspuns (reacţie)
• Răspunsul unui dispozitiv este timpul în care este obţinută
valoarea finală la ieşire pentru o cantitate de intrare dată. El
poate fi exprimat în secunde, fracţiuni de secundă sau în
intervalul de timp în care se ajunge la un anumit procent (de
regulă 95%) din valoarea finală la ieşire.
Gradul de fineţe
• Se caracterizează prin cantitatea de energie absorbită de
traductor din mediul de măsură, recomandându-se să fie cât
mai mică pentru a nu influenţa desfăşurarea procesului.
Sensibilitatea S
• Reprezintă raportul dintre variaţia mărimii de ieşire şi variaţia
corespunzătoare a mărimii de intrare:
S = dy/dx (3.8)
în care S este sensibilitatea, y mărimea de ieşire şi x mărimea
de intrare.
• Pentru o caracteristică de transfer obţinută din datele
experimentale, sensibilitatea, poate fi aproximată prin raportul
dintre valorile consecutive pe abscisă:
S= Δy/Δx (3.9)
• În cazul ideal senzorul sau traductorul are o caracteristică statică
de transfer liniară; atunci sensibilitatea este constantă pe întreg
intervalul de măsurare şi reprezintă panta dreptei:
S=dy/dx=tgα (3.10)
• Sensibilitatea astfel exprimată mai poate fi definită şi ca raportul
dintre intervalul mărimii de ieşire şi intervalul mărimii de intrare.
• Valoarea sensibilităţii unui traductor este indicată de fabricant şi
permite utilizatorului să estimeze ordinul de mărime al semnalului
de răspuns, cunoscând ordinul de mărime al măsurandului, şi să
aleagă traductorul de aşa manieră încât lanţul de automatizare în
care intră să satisfacă condiţiile de lucru impuse.
• Unitatea de măsură cu care se exprimă sensibilitatea depinde de
regulă de fenomenul fizic ce stă la baza construcţiei sale (exemple:
Ω/ ͦ C pentru o termorezistență; µV/ ͦ C pentru un termocuplu).
 4. Măsurarea temperaturii
• Aparatele utilizate pentru măsurarea pe cale electrică a
temperaturii se numesc termometre electrice.
• Elementul primar al unui astfel de aparat este senzorul sau
traductorul ce converteşte temperatura într-o mărime electrică:
rezistenţă, tensiune continuă, curent continuu, ş.a. Unele din
aceste traductoare sunt parametrice (temperatura este convertită
într-o mărime electrică pasivă fiind necesară o sursă auxiliară de
energie pentru efectuarea măsurării) iar altele generatoare
(mărimea de ieşire este tensiune electrică sau curent electric).
• Din punct de vedere al contactului cu mediul a cărui temperatură
se măsoară se disting:
- termometre electrice de contact, la care traductorul utilizat se află
în contact direct cu locul de măsurare;
- termometre electrice de radiaţie, la care măsurarea se execută de
la distanţă.
• Instrumentele termometrice pentru temperaturi sub 600oC se
numesc termometre iar cele pentru temperaturi peste 600oC -
pirometre.
• Calitățile prin care se apreciază calitatea unui termometru sunt:
- viteza maximă de răspuns;
- stabilitatea în timp;
- independența de factori perturbatori;
- manevrabilitatea;
- portabilitatea;
- dimensiunile cât mai reduse (posibilitatea de a măsura
temperatura în spații mici).
• Traductorii de temperatură comuni în măsurările din procesele
industriale sunt: termocuple, termorezistenţe (RTD- resistance
thermal detectors), termistori şi circuite integrate dedicate
măsurărilor de temperatură (LM-35).
• Când contactul traductorului cu obiectul măsurat nu e posibil (temperatură
înaltă sau punctul de măsură inaccesibil), se folosesc:
- pirometre,
- termometre în infraroșu (IR),
- captatoare de imagini în IR (scanere IR),
- senzori cu fibră optică (FO).
• Datorită inerţiei termice, constanta de timp a termometrelor depinde de:
- tipul senzorului,
- rezistenţa termică dintre senzor şi obiectul de măsurare,
- starea de agregare şi de agitaţie a mediului,
- locul de montare al senzorului,
- tipul adaptorului electronic folosit, etc.
Termometrele cu termorezistoare, termistoare şi termocupluri fără teacă de
protecţie, au constante de timp de aprox. 1s.
Termomtrele cu teacă metalică au constante de timp mai mari.
Termometrele cu fotodetectoare cuantice în IR au constante de timp foarte
mici .
• Adaptorul electronic trebuie fixat lângă punctul de măsură, pentru a nu
degrada semnalul prin erorile introduse de diferenţele de temperatură
(instabilitatea temperaturii joncţiunii de referinţă, la termocupiuri sau
dezechilibrarea rezistenţei firelor de legătură, la termorezistoare).
 • În mod curent, se folosesc trei scări de temperatură:
- Fahrenheit, datorată fizicianului Gabriel FAHRENHEIT,
1686-1736, care a inventat şi termometrul cu mercur;
- Celsius, datorată lui Anders CELSIUS
- Kelvin, datorată lui Wiliam THOMPSON (lodr Kelvin)
• Regulile de conversie între cele trei scări sunt:

(4.1)

• În 1715 Gabriel D. Fahrenheit a introdus scara cei poarta numele

(Fahrenheit) care contine 180 de diviziuni între punctul de topire
a ghetii (32 °F) si punctul de fierbere a apei (212 °F).
• Acelasi interval – între punctul de topire a ghetii si punctul de
fierbere a apei, în 1742 a fost divizat de Anders Celsiul în 100
de diviziuni (0°C-100 °C). Aceasta scară, cunoscuta ca scara
cu 100 de diviziuni, din 1948 se numeste scara Celsius – în
cinstea autorului.
• Celsius a propus o metoda de calibrare a termometrelor:
- se introduce tubul termometrului intr-un amestec de gheata
pisata si apa pura si se marcheaza punctul unde lichidul
termometric (mercurul) se stabilizeaza; acest punct reprezinta
punctul de inghet/dezghet al apei;
- similar, se marcheaza punctul in care mercurul se
stabilizeaza cand termometrul este tinut in vapori de apa;
- se imparte lungimea dintre cele doua puncte in 100 de
diviziuni egale.
• Pentru lucrarile stiintifice, cea mai folosita este scara absoluta
sau Kelvin, inventata de matematicianul si fizicianul britanic
William Thomson (1st Baron Kelvin).
• Scara Kelvin este scara de temperatura termodinamica (absoluta)
unde temperatura de zero absolut (0 K) este cea mai scazuta
temperatura posibila. Unitatea de masura a scarii Kelvin este
kelvinul (simbol: K), care este unitatea de temperatura in SI si este
una din cele sapte unitati de masura fundamentale. Unitatea si
scara Kelvin este definita, conform conventiilor internationale, prin
doua puncte: zero absolut si punctul triplu al apei. Zero absolut -
temperatura fata de care nimic nu poate fi mai rece si la care in
substanta nu mai exista energie sub forma de caldura - este
definita ca fiind exact 0 K si −273,15 °C. Punctul triplu al apei este
definit ca fiind la exact 273,16 K si 0,01 °C. Aceasta definitie are
trei consecinte:
- stabileste valoarea unitatii kelvin ca fiind exact 1 / 273,16 parti din
diferenta dintre punctul triplu al apei si zero absolut;
- stabileste ca un kelvin are exact aceeasi marime cu un grad de
pe scara Celsius;
- stabileste ca diferenta punctelor de zero intre cele doua scari este
exact 273,15 kelvini (0 K = −273,15 °C si 273,16 K = 0,01 °C).
• In tabelul de mai jos sunt prezentate cateva temperaturi de baza
pe scara Celsius si corespondentele lor pe alte scari.
 Tabelul 4.1

Kelvin Celsius Fahrenheit

Zero absolut
0K −273,15 °C −459,67 °F
(exact, prin definitie)

Punctul de topire al ghetii 273,15 K 0 °C 32 °F

Punctul triplu al apei

273,16 K 0,01 °C 32,018 °F
(exact, prin definitie)

Punctul de fierbere a apei 373,1339 K 99,9839 °C 211,9710 °F

• Măsurarea temperaturii se bazează pe diferite fenomene şi efecte fizice, în
care modificarea temperaturii determină modificări ale unor proprietăţi sau
caracteristici ale materialelor: variaţia dimensiunilor geometrice, variaţia
rezistenţei electrice, apariţia unei tensiuni electromotoare de-a lungul
joncţiunii a două metale, variaţia intensităţii radiaţei emise, variaţia frecvenţei
de rezonanţă a unui cristal de cuarţ etc.
• Acurateţea procesului de măsurare a temperaturii este foarte importantă
pentru cele mai multe aplicaţii de control a diferitelor procese tehnologice. În
Tabelul 2 sunt prezentate patru dintre cele mai utilizate tipuri de traductoare
de temperatură, împreună cu câteva caracteristici semnificative ale lor.

Tabelul 4.2
4.1. Termocuplul
• Un termocuplu este un senzor pentru măsurarea temperaturii care
constă din două bucăţi de metal distincte ca natură, legate împreună
la un capăt . La încălzirea capătului comun, între capetele nelegate,
menţinute la o aceeaşi temperatură, apare o tensiune numită tensiune
Seebeck.
• Schimbarea valorii tensiuneii termoelectrice este interpretată ca
datorindu-se unei schimbări a temperaturii. Tensiunea Seebeck E
este corelată cu schimbarea temperaturii joncţiunii – termocuplu ΔT
prin relaţia
E =αΔT ( 4.2)
• În relaţia de mai sus α este numit coeficient Seebeck sau
sensibilitatea termocuplului, ce se exprimă în mV/ ͦ C sau µV/ ͦ C
• Tensiunea produsă de schimbarea temperaturii joncţiunii se datoreşte
energiei potenţiale diferite a electronilor în cele două metale. Un
termocuplu generează o diferenţă de potenţial nelinear dependentă
de variaţia de temperatură şi prezintă limite de saturare. Este
necesară o condiţionare a semnalelor care să compenseze
nelinearitatea şi saturarea.
• Capatul sudat se numeste sudura calda, iar celelalte capete 2 si 3,
numite capete libere ale termocuplului, se leaga prin
conductoarele de legatura (compensare) la aparatul electric
pentru masurarea fortei termoelectromotoare. Legaturile dintre
capetele libere si conductoarele de legatura constituie sudura
rece. Temperatura sudurilor reci trebuie mentinuta la o valoare
constanta.

Fig.4.1. Sistem de măsură cu termocuplu

• Termocuplul este un traductor care permite măsurarea directă
a diferenţei de potenţial şi măsurarea indirectă a diferenţei de
temperatură. Pentru determinarea temperaturii reale, în
circuitele de măsurare se introduce un termocuplu etalon,
menţinut la o temperatură fixată, de regulă 00C . Acest
termocuplu serveşte drept referinţă pentru toate celelalte
termocuple folosite în măsurări. Necesitatea de referenţiere a
termocuplelor este altă cerinţă de condiţionare a semnalelor
care este asigurată în sistemele moderne printr-o joncţiune de
referinţă simulată.
• O temperatură de 1000C măsurată cu un termocuplu care dă
tipic 50μV / 0C conduce la apariţia unei tensiuni de numai
5mV. Pentru a face acest semnal compatibil cu cerinţele unei
plăci de achiziţie de date, care lucrează – de regulă – cu
tensiuni de intrare mai mari de 100mV, este necesară
condiţionarea semnalului prin amplificarea sa.
• Termocuplele sunt disponibile într-un mare număr de
combinaţii de metale sau aliaje. Fiecare este recomandată
într-un anumit domeniu de temperatură.
• Tabelul 4.3 prezintă câteva astfel de termocuple.
• Termocuplele sunt frecvent utilizate în măsurări industriale
datorită domeniilor de temperatură măsurată largi cât şi
datorită construcţiei robuste. Criteriile de selecţie ale unuia
sau altuia dintre termocuplele posibile sunt:
• Domeniul de temperatură
• Rezistenţa chimică
• Rezistenţa la abraziune
• Răspunsul la vibraţii
• Complexitatea instalării
• Timpul de răspuns
 Tabelul 4.3
Intervale caracteristice
Nr. Variante de termocupluri Temperatura Tensiunea
crt. [C] termoelectromotoare [mV]
1 Cupru / Constantan -184...400 -5,284...20,805
2 Fier / Constantan -184...900 -7,52...50,05
3 Cromel / Alumel -184...1300 -5,51...51,05
4 Cromel / Constantan 0...1000 0...75,12
5 Platină 10% Rodiu / Platină 0...1500 0...15,979
6 Platină 13% Rodiu / Platină 0...1600 0...18,636
7 Platină 30% Rodiu / Platină 6% Rodiu 37...1800 0,007...13,499
8 Platinel 1813 / Platinel 1503 0...1300 0...51,1
9 Iridiu / Iridiu 60% Rodiu 40% 1400...1850 7,50...9,55
10 Tungsten 3% Reniu / Tungsten 24% 10...2200 0,064...29,47
Reniu
11 Tungsten / Tungsten 28% Reniu 15...2800 0,042...43,25
12 Tungsten 5% Reniu / Tungsten 26% 0...2760 0...38,15
Reniu
• În mod frecvent conductorii termocuplului vor fi introdusi într-o teaca
realizata dintr-un aliaj rezistent la caldura sau dintr-un material refractar.
• O alta forma de constructie presupune utilizarea cablurilor cu izolatie
minerala unde conductorii termocuplului sunt introdusi într-o pulbere
minerala inerta, compacta si înconjurati de o captuseala metalica (de
exemplu otel inoxidabil sau aliaj pe baza de nichel), formând un ansamblu
etansat ermetic. Captuseala functioneaza ca o protectie utila în multe
situatii. Aceste tipuri de ansamble pot fi realizate cu diametre exterioare
pornind de la 0,25 mm pâna la 19 mm si lungimi care pot varia între câtiva
milimetri si sute de metri.
• În figura de mai jos este prezentată schema de principiu a
unui termometru cu termocuplu. Joncțiunile J1-3 și J2-3 sunt
menținute la o temperatură constantă într-o cutie
termostatată. La intrarea amplificatorului de instrumentație se
introduce un filtru trece-jos cu frecvența de tăiere dorită: 1Hz
pentru măsurări statice 1KHz pentru măsurări dinamice

Fig.4.2. Termometru cu termocuplu

• Avantajele termocuplurilor
- robustețe și fiabilitate mare;
- imunitate la șocuri mecanice și electrice;
- imunitate la vibrații;
- domeniu mare de temperaturi măsurate;
- simplitate constructivă;
- nu necesită sursă de alimentare;
- nu dezvoltă căldură proprie;
- pot avea orice dimensiuni.
• Dezavantaje
- valoare mică a tensiunii de ieșire;
- neliniaritatea caracteristicii de transfer;
- necesitatea compensării temperaturii joncțiunilor de referință;
- susceptibilitate la perturbații pe calea de semnal;
- necesitatea amplificatoarelor cu zgomot redus;
 4.2. Traductoare termorezistive
• Realizarea traductoarelor rezistive de temperatură se bazează pe
dependența de temperatură a rezistivității senzorului, realizat dintr-un
metal (termorezistențe) sau nemetal - pulberi de oxizi metalici sau
semiconductor (termistoare). Materialele utilizate pentru realizarea
senzorilor de temperatură sunt alese pe baza următoarelor
caracteristici:
- stabilitate și repetabilitate a proprietăților fizico-chimice pentru o
utilizare îndelungată într-un domeniu de tempratură cât mai larg;
- sensibilitate cât mai mare (Δρ/Δθ) într-un domeniu de temperatură cât
mai larg, pentru a necesita scheme de măsurare cât mai simple;
- rezistivitate ridicată, pentru ca o valoare mare a rezistenței să se
obțină cu un volum mic de material.
• Rezistența inițială mare este necesară pentru a micșora influența
negativă a variației rezistenței conductoarelor de legătură dintre senzor
și circuitul de măsurare a rezistenței asupra preciziei de măsurare).
Dimesiunile reduse sunt impuse de necesitatea ca senzorul să poată fi
utilizat în zone greu accesibile și să nu modifice, prin prezența sa,
câmpul termic din zona în care se efectuează măsurarea.
 4.2.1. Termorezistența (RTD)
• Principiul de functionare al termorezistentelor se bazeaza pe
proprietatea unor conductoare de a-si modifica rezistivitatea
electrica la modificarea temperaturii mediului în care se gasesc.
• Fiecare metal are o rezistivitate specifică ce poate fi
determinată experimental. Rezistenţa (R) a unui conductor este
direct proporţională cu lungimea firului (l), cu rezistivitatea () şi
invers proporţională cu aria secţiunii transversale (S). În cazul
unui conductor omogen formula este:
R= l/S (4.3)
• Termorezistența (senzor rezistiv metalic) funcţionează pe baza
proprietății materialelor conductoare de a-şi modifica
rezistivitatea (deci şi rezistenţa) sub influenţa temperaturii.
 R() = R0 (1+   +  2+...) (4.4)
unde: R() este rezistenţa materialului conductor la temperatura  (în grade
Celsius), R0 este rezistenţa materialului conductor la temperatura  = 0C,
, , ... sunt coeficienţi de variaţie a rezistivităţii cu temperatura.
• Pentru intervale mai reduse de temperatură, coeficienţii , , ... ai funcţiei
(4.4) pot fi consideraţi constanţi şi de obicei nivelele de precizie în
majoritatea aplicaţiilor permit neglijarea termenilor superiori ai seriei, astfel
că relaţia cea mai utilizată de dependenţă a rezistenţei de variaţia
temperaturii este:
R() = R0 (1+  ) (4.5)
• Din relaţia de mai sus se poate calcula  măsurând pe R() la temperatura
de fierbere a apei şi pe R0 la temperatura de topire a ghieţii. O dată 
determinat, se pot determina rezistenţele R() pentru diferite temperaturi .
Coeficientul termic  poate fi determinat pe cale grafică din panta curbei
(graficului) de variaţia a rezistenţei R în funcţie de temperatura , R = f()
(curba se aproximează cu o linie dreaptă).
• Materialele din care se confectioneaza termorezistentele trebuie sa-si
pastreze în timp proprietatile fizico-chimice, iar coeficientul de variatie a
rezistivitatii electrice functie de temperatura sa fie cât mai mare, la rândul ei
– variatia rezistivitatii functie de temperatura sa fie cât mai liniara etc.
• Cel mai des, la confectioneaza termorezistentelor, sunt utilizate
materialele: platina, cuprul, nichelul si fierul. Cele mai
performante termorezistente sunt executate din platina sau
cupru.
• Termorezistentele din platină se folosesc de obicei pentru
masurari de precizie, pe când, pentru masurarile obisnuite, se
folosesc termorezistente din cupru. Platina permite măsurări în
intervalul [-200,+850]oC cu precizie maximă (materialul poate fi
foarte pur și este greu oxidabil, deci dependența ρ(θ) se
menține (cu erori minime) constantă în timp;
• Termorezistentele din cupru se utilizeaza pentru domenii mici
de variatie a temperaturii (-200 °C, +250 °C). Au o precizie
medie, având sensibilitate mai mare decât platina dar
rezistivitatea foarte mică. Cuprul este ieftin dar ușor de
impurificat de agenții externi.
• Termorezistențele din nichel permit măsurări în intervalul [-
80,+320]oC, cu precizie medie, dependența ρ(θ) fiind neliniară.
Au cea mai mare sensibilitate și o rezistivitate medie
• În figura 4.4 este reprezentata variatia indicelui Rθ/R0, pentru
diverse materiale, în functie de temperatura.
• Constructiv, termorezistentele sunt alcatuite dintr-o înfasurare de
fire sau benzi 1, înfășurat bifilar (neinductiv), cu extremitățile la
același capăt (Fig.4.3), executată pe un suport izolator din punct de
vedere electric 2 (ceramica, mica, sticlă). Aceasta înfasurare se
acopera cu un strat izolant 3 si se introduce într-un tub de protectie
4, confectionat din cupru sau otel. Pentru utilizarea în mediu
industrial, termorezistența propriu-zisă se introduce într-o teacă de
protecție prevăzută cu un sistem de prindere (cu flanșă) pe peretele
incintei în care se măsoară temperatura, și o cutie de borne, ca în
reprezentarea din Fig.4.5.

Fig.4.3. Termorezistență cu fir metalic

Fig. 4.4. Curbele de variatie a rezistentei functie de temperatura pentru nichel, cupru
si platina.
 Fig.4.5. Traductor
rezistiv industrial

Fig.4.6. Termorezistente
uzuale
• Coeficientul de temperatură al rezistenţei
platinei este aproximativ linear în domeniul
de temperatură:
− 200C ÷ 800C astfel că variaţiile de
rezistenţă ale RTD sunt:

• În cazul în care termorezistentele sunt

destinate masurarii unor temperaturi joase,
tubul de protectie este etans si uneori umplut
cu gaz sub presiune – un bun conducator de
temperatura, sau cu parafina. Gazul sau
parafina servesc la reducerea inertiei termice Fig. 4.7. Sectiune dintr-o
care ar exista la transmiterea temperaturii termorezistenta.
dintre mediu si înfasurarea 1. La capetele
termorezistentei se sudeaza fire din acelasi
material ca si spirele înfasurarii, care se aduc
la o cutie de borne.
• În masurarile industriale se folosesc termorezistente cu valori
ridicate ale rezistentei electrice, deoarece necesita aparate de
precizie mai mica:
• Termorezistentele se pot nota în functie de rezistenta la 0°C
(notata cu R0) astfel:
- pentru termorezistentele din platina: Pt100 (R0 =100Ω); Pt50
(R0 = 50Ω); Pt10 (R0 =10Ω);
- pentru termorezistentele din cupru: Cu100 (R0 = 100Ω);
Cu50 (R0 = 50Ω).
• Circuitele de măsură cu termorezistenţe necesită o sursă de
excitaţie, de exemplu o sursă de curent constant, care să
producă pe termorezistenţă o cădere de tensiune măsurabilă
cu un instrument de măsurare. Proiectarea circuitului de
măsură trebuie să ţină seama de sensibilitatea scăzută a
termorezistenţei, care la o rezistenţă uzuală de 100Ω prezintă
o variaţie cu temperatura de sub 0,4 Ω/0C. În aceste condiţii
trebuie găsite soluţii pentru ca erorile datorate firelor de
legătură să fie minime.
• În figura 4.8 este prezentată o schemă de măsură cu două fire, utilizată
acolo unde lungimea firelor de legătură este mică, astfel încât rezistenţa lor
(2r) să fie neglijabilă în raport cu cea a senzorului (Rt).

Fig.4.8. Schemă de măsurare cu 2 fire

• Tensiunea măsurată este:

Um=Iex(Rt+2r) (4.6)
unde Iex este curentul constant de excitare al termorezistenţei. În aceste condiţii rezultă o eroare de
măsură sistematică εU = 2r/Rt. Rezistenţa conductoarelor de legătură poate fi micşorată prin creşterea
secţiunii sau prin alegerea unor conductoare din materiale cu rezistivitate foarte scăzută, având insă
ca rezultat creşterea preţului.
• Pentru evitarea erorilor datorate firelor de legătură se poate utiliza o schemă
de măsură cu patru fire, aşa cum se arată în figura 4.9.
• Prelevarea căderii de tensiune de pe termorezistenţă se face cu ajutorul unui
amplificator de măsură cu rezistenţă de intrare foarte mare şi curent de
polarizare neglijabil. În acest caz se poate scrie că: Um=Iex(Rt+2r)
(4.7)
• Dezavantajul acestui circuit este reprezentat de faptul că se foloseşte un
număr mare de conductoare de legătură şi un amplificator de măsură
diferenţial. Folosirea unui astfel de circuit este utilă în cazul unor măsurări de
precizie cu senzori plasaţi la distanţe mari (peste 2m).

Fig.4.9. Schemă de măsurare

cu 4 fire
 • Se poate reduce numărul de conductoare, cu preţul creşterii erorilor de
măsură, aşa cum se arată în figura 4.10, dar cu avantajul posibilităţii de
utilizare a unui amplificator asimetric.

Fig.4.10. Schemă de măsurare

cu 3 fire

• Tensiunea măsurată are valoarea: Um=Iex(Rt+r) (4.8)

• Alte posibilităţi de măsurare cu termorezistenţă implică utilizarea unor circuite cu punte Wheatstone, excitată
cu o sursă de tensiune. Şi în acest caz trebuie găsite soluţii pentru compensarea rezistenţei conductoarelor
de legătură.
 • Aplicație: Să se determine
tensiunea la ieșirea punții
Wheatstone din figura 4.11.

Fig.4.11. Circuit de măsurare tipic pentru

termorezistențe cu puntea Wheatstone

Principalele mărimi caracteristice ale unei termorezistențe:

1. Rezistența nominală, definită la 0oC sau la 200C are valori standardizate:
- pentru Cu: 10Ω (la 20oC);
- pentru Pt: 25, 50, 100, 200Ω (la 0oC);
- pentru Ni: 50, 100, 120Ω (la 0oC).
2. Curentul maxim admisibil - limita curentului pe care circuitul de măsurare îl
poate injecta în termorezistență fără a-i modifica temperatura (prin efect termic);
domeniul uzual 1...5mA.
3. Eroarea constructivă - abaterea maximă față de dependența R(θ)
standardizată, exprimată procentual prin raportare la domeniul de măsurare, cu
valori în intervalul: [0,1;1]%.
4.2.2. Termistorul
• Termometrele cu rezistenţe metalice bobinate
(termorezistențe) au dezavantajul variaţiei mici a rezistenței
cu temperatura. Termistorii (abrevierea de la thermal resistor)
folosesc același principiu de măsurarea a temperaturii dar
variaţia cu temperatura a rezistenţei lor este mult mai mare
(de peste 100 de ori) decât cea a senzorilor rezistivi metalici
(termorezistențe). Aceasta se întâmplă deoarece ei sunt
confecţionaţi din materiale semiconductoare, mult mai
sensibile la variaţiile de temperatură decât metalele. De
exemplu, un termistor de 2252Ω(rezistența nominală la 25°C)
are sensibilitatea de -100Ω/°C, în timp ce o termorezistență
de 100Ω are sensibilitatea de 0.4 Ω/°C.
• Există termistoare cu coeficient negativ de temperatură (NTC-
Negative Temperature Coefficient), și termistoare cu
coeficient de variație pozitiv - PTC (rar utilizate la măsurarea
temperaturii).
• In tehnică se utilizează temistoare a căror sensibilitate este deci
superioară cu cel puţin un ordin de mărime faţă de termorezistenţe. Se
execută din oxizi cu proprietăţi semiconductoare ca oxizii de mangan,
nichel, cobalt, cupru, magneziu, zinc, aluminiu, fier, care sunt măcinaţi
şi apoi presaţi prin sinterizare la o temperatură ridicată, la extremităţi
aplicându-se prin metalizare electrozi de legătură. Se realizează în
forme miniaturizate de discuri, plachete, perle, cilindri şi permit
măsurarea cvasipunctuală a temperaturii cu o viteză de răspuns
ridicată. Domeniul de măsură poate acoperi plaja –200÷+4000C, uzual
fiind până la +2000C.
• Se poate demonstra că rezistenţa lor variază cu temperatura după
relaţia:

(4.9)

unde: T – temperatura absolută; A – constantă dependentă de dimensiuni şi

forma constructivă (T→∞ => R = A, rezistenţa convenţională a termistorului); B
– constantă caracteristică a materialului din care e confecţionate termisorul, cu
valori între 2500 ÷ 5000 pentru temperaturi până la 2000C.
 Fig.4.13. Forme geometrice de termistori și simbolul acestuia

• În cataloage se precizează de obicei următorii parametrii pentru

un termistor:
a) Rezistenţa nominală R25- valoarea rezistenţei termistorului la
temperatura de 250C;
b) Constanta B;
 c) Coeficientul de variaţie cu temperatura (la o temperatură de
referinţă, de obicei 250C);

1 dRT B
 25    2 (4.16)
RT dT T  298K T T  298K
Observaţie: Acest parametru se poate deduce cunoscând valoarea constantei B.
d) Coeficientul de disipaţie termică D[W/K] (notat uneori şi cu ) este numeric egal cu puterea disipată în termistor
(P) la o diferenţă de 1 0C (1K) între temperatura corpului termistorului T şi temperatura ambiantă T 0;

P
D (4.17)
T  T0
• Majoritatea circuitelor de măsurare utilizate pentru termistoare sunt
circuite dedicate, impuse în primul rând de caracteristica puternic
neliniară și coeficientul negativ de variație cu temperatura ale acestora.
• Puntea simplă de curent continuu se utilizează în asociere cu
caracteristica statică a termistorului dată sub formă tabelară. Termistorul
introdus în mediul cu temperatura de măsurat este conectat pe una din
laturile punții. Puntea se echilibrează (manual sau automat) iar valoarea
rezistenței termistorului se calculează pe baza valorilor celorlalte
rezistoare ale punții. Pentru o anumită valoare a rezistenței termistorului
se determină temperatura utilizând tabelul dependenței intrare-ieșire
(manual sau automat).
• În timp ce rezistențele fixe din brațele punții se modifică puțin cu
temperatura (10-100 ppm/°C), rezistența termistorului se modifică mult
mai puternic cu modificarea temperaturii (aproximativ 4%/°C sau 40.000
ppm/°C).
• Unul dintre dezavantajele utilizării termistorului este acela că rezistența
sa este extrem de neliniară în funcție de temperatură fiind aproximativ o
funcție exponențială. Figura 4.14 prezintă caracteristica rezistență
funcție de temperatură pentru un termistor NTC tipic și constanta
B=3890, în intervalul de temperatură 0-50°C, normalizată la 1 pentru
temperatura de 25°C.
 Fig.4.14. Dependența de temperatură a rezistenței unui termistor

Există diferite metode de liniarizare a dependenței rezistenței de

temperatură, într-un anumit domeniu de temperatură. Un exemplu
de circuit de liniarizare este prezentat în Fig. 4.15.
În acest circuit, dependența tensiunii de
ieșire (VOUT) de rezistența termistorului
(RTH) este dată de relația:

(4.23)

Fig.4.15. Circuit punte cu termistor

Graficul din Fig. 4.16 arată dependența tensiunii diferențiale de ieșire de

rezistența termistorului pentru RREF = 10kΩ, și RTH variind în intervalul 1kΩ -
100kΩ.
Se observă că dependența rezistenței termistorului de tensiunea de ieșire este
aproape logaritmică, în intervalul considerat. De asemenea, rezistența
termistorului variază aproape exponențial cu temperatura. Combinând aceste
două funcții neliniare, rezultă că tensiunea de ieșire va fi o funcție liniară cu
temperatura într-un interval mic de temperatură (în jurul temperaturii de 25°C,
când tensiunea de ieșire este zero). Graficul acestor funcții combinate este
prezentat în Fig. 4.17.
Fig.4.16. Tensiunea de ieșire
funcție de rezistență

Fig.4.17. Tensiunea de ieșire

funcție de temperatură
• Sensibilitatea foarte ridicată între, (20 ÷ 80) ⋅10−3 K−1, preţul
scăzut şi volumul mic al termistorilor îi fac competitivi în rândul
termometrelor.
• Termistoarele au coeficienti mari de variatie a rezistentei cu
temperatura. Modificarea cu un grad a temperaturii produce o
variatie a rezistentei de 4 % din rezistenta termistorului.
Aceasta sensibilitate mare face ca ele sa fie utilizate pentru
masurari de precizie. Rezistivitatea mare a semiconductoarelor
face posibila utilizarea termistoarelor pentru masurari la
distante mari, deoarece rezistenta conductoarelor de legatura
este neglijabila.
• Dezavantajul principal al termistorilor constă în instabilitatea în
timp a parametrilor lor. Fenomenul de îmbătrânire produce
variaţii de ordinul procentelor ale constantelor ce
caracterizează termistorii.
• Un alt dezavantaj al termistoarelor îl reprezinta caracterul
neliniar al caracteristicii sale care limiteaza utilizarea lor în
domenii largi de masurare a temperaturilor.
• În comparaţie cu termorezistoarele metalice
(termorezistențe), traductoarele cu termistoare prezintă
următoarele avantaje:
- variaţia mare a rezistenţei cu temperatura;
- rezistivitate electrică mare (pot fi folosite chiar atunci
când distanţa dintre punctul de măsurare şi locul de
amplasare este mare, întrucât rezistenţa firelor de
legătură devine neglijabilă);
- au dimensiuni foarte mici.
• Utilizarea acestor traductoare în practică este redusă
datorită intervalului mic de temperatură măsurabil (între
-1000C … +3000C). Ca atare, termistoarele sunt folosite la
măsurări de temperaturi moderate, în unele aplicaţii
industriale, de laborator şi medicale, în special atunci
când se cer dimensiuni mici ale traductorului, sensibilitate
ridicată, răspuns rapid etc.
4.3. Termometre în infraroşu
• Măsoară temperaturi fără contact cu obiectul de măsurat,
timpul de răspuns fiind de ordinul ms.
• Nu interesează conductivitatea termică a obiectului măsurat,
factorii importanţi fiind:
- vederea directă între termometrul în IR şi obiectul de
măsurat,
- elementele optice trebuie să fie protejate împotriva prafului şi
condensului,
• Măsoară doar temperatura suprafeţelor, radiaţia termică
depinzând de materialul obiectului măsurat şi gradul de finisare
a suprafeţei.
• Corpurile cu temperatură mai mare ca 0K radiază energie.
Căldura determină vibraţii moleculare care induc vibraţii
electronice, deci emisie electromagnetică.
• Alte proprietăţi ale corpului ce influenţează radiaţia emisă:
transparenţa şi reflectivitatea.
• Obiectele nemetalice au reflectivitate scăzută și nu sunt transmisive,
având emisivitate mare.
• Metalele cu suprafaţă lucioasă sau lustruite au reflectivitate mare și
emisivitate mică.
• Constructiv, sunt instrumente portabile, cu afişaj numeric, cu
microcontroler pentru compensare şi calibrare şi senzori sensibili în
IR.
• Fac măsurători rapide, fără contact cu obiectul, la temperaturi –40…
1700°C.
• Obiectul măsurat poate avea dimeniuni foarte mici.
• Termometrele moderne în infraroşu au ca parte analogică
fotodetectoarele şi preamplificatoarele, în rest toate celelalte circuite
sunt numerice (convertoare analog-numerice, circuite-numerice
programabile, memorii ROM şi EEPROM şi procesoare numerice de
semnale), ieşirile fiind analogice şi /sau numerice. Cele mai folosite
sunt termometrele în infraroşu cu două lungimi de undă. Legăturile
de date permit transferul datelor între termometre în infraroşu,
calculatoare şi alte instrumente şi dispozitive de control. Interfeţele
standard cele mai folosite sunt cele serie, RS-232 sau RS-485.
 4.4. Pirometre
• Se folosesc la măsurarea temperaturilor mari, peste I000°C, pe baza radiaţiilor
totale, parţiale sau monocromatice emise de corpurile măsurate.
Pirometre de radiaţie totală.
• Intr-o carcasă metalică numită lunetă, conţin:
- un sistem optic, format din lentile obiectiv şi ocular şi diafragme;
- un sistem electric de măsurare, format din termopile, montate cu joncţiunile
de măsurare pe plăcuţe receptoare de radiaţii din Pt înnegrită, centrate pe axul
lunetei.
• Constantele de timp ale măsurătorilor sunt 2...3 s.
Pirometre de radiaţie parţială.
- Pirometrul optic cu filamemt compară densitatea spectrală a luminanţei
energetice a corpului măsurat, cu luminanţa spectrală variabilă a unei lămpi cu
incandescenţă. Curentul prin filament dă informaţia de temperatură a corpului.
- Pirometrul fotoelectric măsoară densitatea spectrală a emitanţei energetice a
corpurilor, utilizând fotodetectoare în benzi de câţiva m în jurul unei anumite
lungimi de undă. Se folosesc două fotodetectoare identice pentru măsurare
(fotodiode duale), pentru eliminarea recalibrării periodice.
- Pirometrele de culoare funcţionează pe baza raportului densităţilor spectrale
ale emitanţelor energetice, pentru 2 lungimi de undă ale radiaţiilor corpului a
cărui temperatură se măsoară.
4.5. Termografie în infraroşu
• Utilizată în:
- inspecţia sistemelor electrice, pentru depistarea conexiunilor și
echipamentelor calde sau anormal de reci;
- inspecţia sistemelor mecanice la frecări excesive şi curgeri anormale ale
fluidelor;
- inspecţia acoperişurilor, detectarea izolărilor umede, pierderea de energie
prin pereţii exteriori ai clădirilor;
- monitorizarea proceselor,
- analize medicale, cantitative şi ale plăcilor de circuit electronice, etc.
• Un sistem de termografie în IR conţine:
- un captator termic de imagini IR (scaner IR),
- o placă de achiziţie de imagini,
- soft pentru procesarea de imagini şi
- monitor video.
• Măsurătorile se fac în 2 benzi spectrale: 3...5 m sau 8...12 m, datorită
transmisiei bune a radiaţiei IR prin atmosferă, în aceste benzi.
• Informaţia obţinută trebuie corectată, încât temperatura măsurată să depindă
doar de temperatura obiectului.
• Se ţine seama de mărimea obiectului.
Pentru un obiect a cărui imagine spectrală pe fotodetector este mai mică
decât fotodetectorul, scanerul va măsura o temperatură medie a temperaturii
obiectului şi mediului înconjurător.
• Pentru mărirea rezoluţiei, se foloseşte un sistem optic de mărire a imaginii
obiectului şi nu o amplificare electronică a semnalului, se elimină astfel
efectele difracţiilor optice, aberaţii sau umbriri.
• Rezultatele măsurătorilor nu sunt identice în cele 2 benzi, datorită:
- condiţiilor atmosferice,
- distanţei până la obiect,
- tipul obiectului a cărui temperatură se măsoară,
- radiaţia obiectelor înconjurătoare, etc.
• Condiţiile specifice aplicaţiei se compensează prin software în sistemul de
procesare de imagini.
• Scanerele în IR sunt de două tipuri:
- cu suprafeţe de fotodiode care necesită răcire la temperaturi criogenice, au
diferenţe de temperaturi echivalente de zgomot de 0,01°C, sunt scumpe, se
folosesc în aborator şi lucrează în banda 3. ..5 m;
- cu suprafeţe de fotodiode la temperatura camerei, în banda 0,9 … 2,5 m,
cu diferenţe de temperaturi echivalente de zgomot de 1°C.
 5. Măsurarea deplasărilor
• Deplasarea este mărimea ce caracterizează shimbările de poziţie
ale unui corp faţă de un sistem de referinţă. Separarea spaţială dintre
două puncte reprezintă distanţa dintre cele două puncte. Gradul de
situare la foarte mică distanţă faţă de un reper fix al unui obiect
poartă denumirea de proximitate. Deplasările pot fi liniare (când
corpul execută o mişcare de translaţie) şi unghiulare (când corpul
execută o mişcare circulară în jurul unui punct fix). Deplasarea
simultană (liniară sau circulară) a unui punct pe diferite axe în raport
cu un sistem de coordonate poartă denumirea de traiectorie (care pot
fi planare sau spaţiale). Unitatea de măsură este metrul cu
submultipli pentru deplasările liniare şi gradul (cu submultipli) sau
radianul pentru deplasările unghiulare.
• Pentru măsurarea deplasărilor se utilizează o serie de traductoare
cum ar fi: traductoarele rezistive (potenţiometrice), inductive,
capacitive, selsinele, traductoare piezoelectrice, cu radiaţii, numerice,
de proximitate, ş.a.
• Măsurarea cu precizie a deplasărilor este necesară atât în
procese industriale, cât şi în laboratoarele de cercetare. După
mărimea deplasării de măsurat, aceste traductoare sunt
utilizate pentru deplasări mici, de ordinul 10-2 ÷102 mm şi pentru
deplasări mari, de ordinul metrilor sau zecilor de metri (la
maşini-unelte cu comandă numerică, la laminoare, la benzi
transportoare, etc).
• Cele mai răspândite traductoare pentru deplasări mici sunt cele
parametrice, de tip rezistiv, inductiv şi capacitiv; pentru
deplasări mari se folosesc traductoare de tip riglă (inductosinul
liniar, rigla optică) sau cele bazate pe interferometrie cu laser.
• În cele ce urmează se vor analiza doar traductoarele pentru
deplasări mici. Structura acestora cuprinde în general două
elemente de bază: elementul sensibil la deplasare - care are
rolul de a converti deplasarea mecanică într-o mărime electrică
şi adaptorul format din blocul electronic care prelucrează
semnalul electric dat de elementul sensibil.
Traductoare de poziţie şi deplasare transformă o deplasare liniară sau unghiulară într-o
variaţie a unui parametru al unui element pasiv de circuit electric (rezistenţă electrică,
capacitate electrică, inductanţă magnetică)
Cele mai simple traductoare de deplasare sunt :
rezistive - transformă o deplasare liniară sau unghiulară într-o variaţie a rezistenţei
unui reostat sau a unui potenţiometru
capacitive - transformă o deplasare liniară sau unghiulară într-o variaţie a capacităţii
electrice a unui condensator
inductive - transformă o deplasare liniară sau unghiulară într-o variaţie a inductanţei
unui circuit magnetic
 5.1. Traductoare de deplasare rezistive
• După cum se cunoaşte, variaţia rezistenţei e dată de:

(5.1)

unde  – rezistivitatea electrică; l– lungimea conductorului; S – secţiunea

conductorului. Modificând lungimea conductorului, practic se va modifica
rezistenţa electrică R.
• Se utilizează frecvent elemente sensibile rezistive cu variaţie cvasicontinuă,
realizate prin bobinare cu pas uniform şi mic a unui fir conductor pe un suport
de material izolator (ceramică)- Fig.5.1.
• Deoarece principalele surse de erori pentru aceste elemente sensibile sunt
contactele imperfecte între cursor şi rezistorul bobinat, cât şi variaţia
temperaturii mediului, se impune pentru firul conductor utilizarea unor
materiale care au coeficientul de variaţie a lui ρ cu temperatura foarte mic:
manganina, constantan, nicron.
• Pentru cursor, se utilizează lamele
sau perii din fire de argint cu grafit, iar
pentru carcasă, materiale ceramice
cu bună izolaţie şi stabilitate la
variaţia temperaturii .

Fig.5.1. Element sensibil rezistiv pentru deplasări liniare

• Schemele de conversie ale deplasării în variația rezistenței sunt de două tipuri:

a) Montajul reostatic, Fig.5.2.a unde deplasarea (x) se exprimă prin modificarea
curentului , conform relaţiei :

E
Ix  (5.2)
RS  R x

relație care indică o

caracteristică neliniară.

Fig. 5.2. Element sensibil rezistiv în montaj reostatic: a – schema

electrică; b – caracteristica statică
b) Montajul potenţiometric, (Fig. 5.3) la care mărimea de ieşire este o tensiune dată de
relația:

Fig. 5.3. Element sensibil rezistiv în montaj potenţiometric:

a – schema electrică; b – caracteristici statice

• Caracteristica statică este liniară doar pentru sarcinã infinită (m = 0); Rs . Neliniaritatea creşte odată cu
micşorarea rezistenţei de sarcină Rs. Este necesară deci o rezistenţă de sarcină cât mai mare.
• Și deplasarea unghiulară se poate măsura cu ajutorul elementelor
sensibile rezistive.
• Constructiv, acestea sunt servopotenţiometre (Fig.5.4) care funcţionează
pe acelaşi principiu ca şi elementele sensibile rezistive pentru deplasări
liniare. Dacă cursorul este rotit cu unghiul  faţă de poziţia de referinţă
(zero) se obţin la bornele potenţiometrului tensiunile:

U  U a   max   
Ux  a sau U 'x  (5.4)
 max  max

unde: Ua este tensiunea de alimentare; -

unghiul maxim care de obicei este mai mic
decât 360° fiind limitat de spaţiul necesar
amplasării contactelor.
  0...355 (358 )

Fig. 5.4. Element sensibil rezistiv (potenţiometric) pentru deplasări unghiulare

 5.2. Traductoare de deplasare inductive
• Din punct de vedere constructiv, elementele sensibile ale acestor
traductoare sunt de două tipuri:
a) cu modificarea inductanţelor proprii sau mutuale (prin
deplasarea unui miez mobil);
b) cu modificarea întrefierului (prin deplasarea unei armături
mobile).
• Funcţionare: Componentele mobile ale traductoarelor inductive
(armătura mobilă, respectiv miezul magnetic mobil) sunt solidare
cu subansamblul a cărui deplasare trebuie determinată, astfel că,
prin modificarea distanţei x dintre armătura mobilă şi armătura
fixă, respectiv deplasarea miezului magnetic mobil în bobina
cilindrică, se modifică practic inductanţa bobinei deci curentul
absorbit de solenoid, respectiv de bobina cilindrică. Astfel, curentul
indicat de ampermetru este direct proporţional cu deplasarea.
 Fig. 5.6. Traductor inductiv cu miez mobil
Fig. 5.5. Traductor inductiv cu armătură mobilă

• Pentru deplasări mici, de ordinul zecimilor de milimetru se

folosește traductorul inductiv cu armătură mobilă, iar pentru
deplasări mai mari (100 mm sau uneori chiar până la 1000 mm),
traductorul inductiv cu miez mobil.
• Pentru reducerea perturbaţiilor de natură electromagnetică, întreg
ansamblul se ecranează.
• În figura 5.7.a este prezentată forma constructivă (varianta de bază)
a unui element sensibil cu modificarea inductivităţii proprii, iar în
figura 5.7.b este dată variaţia acestei inductivităţii în raport cu
deplasarea miezului feromagnetic M, în interiorul carcasei unei
bobine B.

Fig. 5.7. Traductor inductiv cu miez mobil (a) și variația L cu deplasarea (b)

• Deplasarea lui M provoacă modificarea inductanţei proprii L a bobinei

B. Caracteristica statică este pronunţat neliniară, datorită câmpului
magnetic neomogen creat în bobină
• De asemenea, apar forţe parazite de atracţie dintre miez şi bobină.
Aceste dezavantaje se elimină prin utilizarea a două bobine (B1 şi
B2) legate diferenţial (figura 5.8.a) care asigură o caracteristică mult
mai liniară, prezentată în figura 5.8.b, iar sensibilitatea traductorului
creşte. În poziţia de referinţă (x = ”0”), miezul feromagnetic este
echidistant faţă de capetele interioare ale bobinelor B1 şi B2.

Fig. 5.8. Traductor inductiv, cu miez mobil, cu bobine diferentiale (a)

și variația diferenței inductivităților cu deplasarea (b)
• Dacă miezul este aşezat simetric faţă de bobine ele vor avea
inductanţe egale. Prin deplasarea miezului într-un sens, bobina în care
pătrunde miezul îşi va mări inductanţa, în timp ce cealaltă şi-o va
micşora.
• Conectate într-o schemă de punte împreună cu două rezistenţe egale
R, deplasarea miezului va produce dezechilibrul punţii:

(5.5)

Dacă bobinele au rezistenţe neglijabile:

(5.6)

ecuaţia (5.5) devine:

(5.7)
• Caracteristica dependenţei ΔU=f(x)
exprimată de relaţia (5.7) este dată în fig.
5.9. Deoarece ΔU îşi schimbă faza la
deplasarea miezului în stânga sau în
dreapta poziţiei de echilibru, cu un
redresor sensibil la fază se poate detecta
şi sensul deplasării.
• Intervalul deplasărilor la care se utilizează
acest tip de traductor este 0-100 mm.
Fig. 5.9. Variația tensiunii de
dezechilibru cu deplasarea

• O variantă îmbunătăţită a elementului sensibil inductiv o reprezintă

elementul sensibil de tip - transformator diferenţial liniar variabil
(TDLV) format dintr-o bobină primară şi două bobine secundare
situate simetric faţă de cea primară şi plasate într-o carcasă cilindrică
comună. În interiorul carcasei bobinelor se deplasează un miez
feromagnetic mobil - pe distanţa x, care asigură închiderea fluxului
magnetic, figura 5.9.a.
 • Dacă miezul se deplasează spre stânga creşte inductivitatea
mutuală cu secundarul din stânga şi creşte U1, în timp ce U2
scade, astfel că la ieşire Ue va fi diferită de 0. Faza tensiunii Ue
poate indica şi sensul deplasării. Funcţia Ue=f(x) este liniară şi
traductorul este foarte sensibil, măsurând deplasări de la ±1µm
până la ±400 µm la micrometre, sau deplasări de ±10 mm.

Fig. 5.9. Element sensibil de tip TDLV: (a) schema constructivă; (b) schema de conexiuni
• Bobinele secundare sunt legate diferenţial, (figura 5.9.b) astfel încât
tensiunea la ieşire este dată de diferenţa dintre tensiunile
electromotoare induse în cele două înfăşurări secundare. Din
teorema a-II-a a lui Kirchhoff rezultă:
U1  U 2  U e  0 ; sau : U e  U1  U 2 . (5.5)

• Când bobina primară este alimentată de la o sursă de tensiune alternativă în bobinele

secundare se induc tensiuni. Întrucât bobinele secundare sunt legate în sens contrar,
tensiunile induse sunt în opoziţie de fază. Astfel la ieşire se obţine diferenţa tensiunilor
induse. Diferenţa este nulă când miezul se află poziţionat în centrul bobinei, poziţie
considerată de zero.
Fig.5.10. Transformator diferenţial liniar variabil (TDLV)
5.3. Traductoare de deplasare capacitive
• Se deosebesc trei categorii de traductoare capacitive de deplasare
după relaţia capacităţii electrice a unui condensator:
S + +
S

d ε0 d ε0

ε
x –
– x

traductoare cu suprafaţă variabilă

traductoare cu dielectric variabil

S +
S +
 .S
x C x ε0

d
d
ε0 ε –

traductoare cu distanţă variabilă

–
traductoare cu distanţă variabilă și
dielectric variabil
• Prin deplasarea dielectricului sau a unei armături (solidare cu
dispozitivul a cărui deplasare se măsoară) se produce variaţia
unuia din cei trei parametri (ε, S, d), variaţie ce duce la
modificarea capacităţii condensatorului, mai uşor măsurabilă.
• Sensibilitatea traductoarelor e dată de relaţia: S=ΔC/Δd

• Toate traductoarele capacitive funcţionează în curent alternativ,

la o frecvenţă de cel puţin 1 kHz.
• Se utilizează frecvent pentru măsurări de deplasări rapide
(metoda compensării) sau prin montarea în punte a două
traductoare identice, unde numai unul dintre traductoare este
acţionat de mărimea neelectrică măsurată sau controlată.
• Armăturile se confecţionează dintr-un material special numit
invar, pentru înlăturarea erorilor datorate variaţiilor de
temperatură.
 6. Traductorul tensometric (Marca tensometrică).
Circuite punte
• Marca tensometrică este un traductor care își modifică rezistența la
terminalele sale de ieșire, atunci când este supusă unui efort de
întindere sau de compresiune.
• Mărcile tensometrice şi principiile care stau la baza lor sunt adesea
folosite în dispozitivele destinate măsurărilor de acceleraţie,
presiune, tensiuni mecanice și forță.
• Lordul Kelvin a descoperit că (în 1856), odată cu modificările de
natură mecanică (lungime l, secţiune S sau rezistivitate electrică )
ale unui corp metalic sau semiconductor supus unei forţe, are loc şi
o modificare a rezistivităţii acestuia – efectul tensorezistiv.
• Măsurând lungirea sau contracţia structurii respective, se obţin
informaţii despre mărimea forţei care a determinat-o.
• Aplicaţiile industriale ale efectului tensometric îşi fac apariţia mult
mai târziu, abia prin anul 1920.
• În figura 6.1 se prezintă construcţia și caracteristica unui traductor
electrotensometric rezistiv (TER), denumit și marcă tensometrică
sau timbru tensometric.
 Fig. 6.1. Construcţia și caracteristica unei mărci tensometrice

• În forma lui cea mai simplă, traductorul cu fir metalic (fig.6.1), constă dintr-un fir
subţire de constantan sau nicrom, cu diametrul de câteva sutimi de mm, de
lungime l bine determinată şi rezistenţă electrică R. Firul conductor, dispus sub
formă de grilă, este lipit pe un suport din hârtie sau alt material izolant.
• Traductorul se lipeşte cu ajutorul unui clei special, cu partea izolată pe elementul
care se deformează, de unde provine şi denumirea de marcă tensometrică.
• La baza utilizări TER stă fenomenul de variaţie a rezistenţei electrice a unui
conductor datorită deformaţiei mecanice ale acestuia în zona de lipire (numită
baza de măsurare), deformaţii proporţionale cu deplasarea extremităţii
elementului elastic.
• Se cunoaşte ca rezistenţa electrică a firului este dependentă de
rezistivitatea ρ, secţiunea S a firului şi lungimea I a acestuia
R = ρ I/S (6.1)
• La o variaţie mică Δl a lungimii conductorului, se produce o variaţie a
tuturor parametrilor din formula (6.1).
• Sensibilitatea relativă a traductorului este definită cu relația:

(6.2)

• La anumite materiale (constantan, nicrom, etc.) variaţia relativă a

rezistenţei electrice a traductorului ΔR/R este proporţională cu
alungirea relativă ε = Δl/l, sensibilitatea relativă k fiind o constantă a
acestora. De exemplu, pentru conductorii din constantan (58,8% Cu;
40% Ni; 1,2% Mn) a rezultat k = 1,9 ÷ 2,1 ≈ 2.
• Pentru aceste materiale, variaţia rezistenţei poate fi scrisă:

(6.3)
• Relaţiile (6.3) demonstrează că, măsurând variaţia rezistenţei electrice
ΔR şi cunoscând sensibilitatea relativă k a traductorului, se poate
determina alungirea specifică ε a corpului pe care este lipit traductorul.
De exemplu, pentru piesele din oţel aliat aflate la limita elastică de
deformare, se alege ε=Δl/l ≤ 2,5.103, astfel că ΔR/R ≤ 5.103. De obicei,
în practică, valorile raportului ΔR/R sunt mai mici; în aceste condiţii,
variaţiile de temperatură ale conductorului, chiar cu câteva grade,
influenţează variaţia rezistenţei. Ca urmare, trebuie avută în vedere
variaţiile termice.
• Un timbru tensometric are rezistenţa nominală între 100 şi 500 Ω şi
poate măsura deformaţii de la câţiva milimetri până la câţiva centimetri.
• În figura 6.2 sunt prezentate mai multe tipuri de TER: cu fir sub formă
de grilă plană (fig.6.2a) sau înfăşurat (fig.6.2b), cu folie (fig.6.2c) –
obţinute prin procedee fotochimice, asemănătoare cu cele folosite
pentru circuitele imprimate din electronică, ori cu material
semiconductor (fig.6.2d). Tehnologia de fabricaţie a TER cu fir este în
prezent depăşită şi costisitoare, iar mărcile cu semiconductoare, în
ciuda factorului k net superior, are dezavantajul unei neliniarităţi mai
pronunţate şi al compensării mai dificile a erorilor de temperatură,
nefiind recomandate pentru captoarele de uz industrial. Prin urmare,
sunt preferate TER cu folie realizate într-o mare varietate tipo-
dimensională.
 a b c d
Fig.6.2. Tipuri de TER: cu fir sub formă de grilă plană (a);
cu fir înfăşurat (b); cu folie (c) și cu material semiconductor (d)

• Pentru a obține date cât mai precise despre mărimile măsurate (forțe,
accelerații, e.t.c.), trebuiesc sesizate modificări extrem de mici ale
rezistenței mărcii tensometrice. În cazul mărcilor tensometrice,
modificarea rezistenței datorită eforturilor poate fi de sub 1% din
rezistența nominală. Ca urmare, măsurarea cu precizie a acestor mici
modificări de rezistență este destul de difcilă.
 Fig.6.3. Puntea copletă

• Montajul cel mai adecvat pentru a sesiza micile variaţii de rezistenţă

ale mărcilor tensometrice în procesul de măsurare este puntea
Wheatstone, care convertește aceste microeforturi în modificări ale
tensiunii de ieșire, tensiune ce poate fi apoi aplicată la intrarea unui
convertor analog-numeric (Fig.6.3).
• Când toate cele patru rezistoare din brațele punții sunt egale, puntea
este perfect echilibrată și tensiunea la ieșire VOUT=0. În momentul în
care una sau mai multe rezistențe își modifică rezistența doar cu o
mică valoare, puntea va determina la ieșire o tensiune însemnată,
măsurabilă.
• În funcție de numărul mărcilor tensometrice din brațele punții, există
trei tipuri de astfel de circuite punte: puntea copletă, jumătate de
punte și sfert de punte.
Puntea completă (Fig.6.3)
• Cu toate că circuitele jumătate de punte şi sfert de punte sunt
adesea folosite, puntea completă este cea mai optimă pentru
măsurările cu mărci tensiometrice.
• Puntea completă conține patru mărci tensometrice în brațele punții:
două montate pe suprafața supusă tensiunii, iar celelalte pe
suprafața opusă, de compresie (Fig.6.3). La apariția unui efort pe
suprafața superioară, rezistența a două mărci va crește, în timp ce
rezistența celorlalte două, va scădea, puntea dezechilibrându-se și
astfel va apare la ieșire o tensiune proporțională cu deplasarea.
Tensiunea la ieșire va fi dată de relația:
R
VOUT 
R
Vexc
(6.4)
• Se observă că relația între tensiunea de ieșire și variația de
rezistență este liniară.
• Erorile datorate variațiilor de temperatură sunt neglijabile,
deoarece toate cele patru mărci au același coeficient de
temperatură și sunt situate foarte aproape una față de cealaltă.
• De asemenea, rezistența firelor de legătură nu va afecta precizia
de măsurare atâta timp cât impedanța de intrare a
amplificatorului conectat la ieșirea punții este mare. De exemplu,
un amplificator cu impedanța de 100MΩ, determină un curent
neglijabil prin firele de legătură, minimizând căderile de tensiune
pe acestea și implicit erorile de măsurare.
• Sensibilitatea unei punți este raportul între valoarea maximă a
tensiunii de ieșire și tensiunea de excitație. Astfel, dacă
tensiunea de excitație este Vexc=10V iar domeniul de variație al
tensiunii de ieșire este 10mV, atunci sensibilitatea punții este de
1mV/V.
 Circuitul semipunte
• Când condițiile fizice nu permit montarea a patru mărci tensometrice,
este utilizată semipuntea. În acest caz, vor fi montate două mărci pe
dispozitivul testat, iar alte două rezistențe fixe egale cu valoarea
nominală a rezistenței senzorilor vor completa puntea (Fig.6.4).

Fig.6.4. Circuitul semipunte

• Tensiunea de ieșire este în acest caz:
RV Vexc
R
VoutV 
out
R 2
exc
(6.5)
R 2

• Se observă și în acest caz că relația între tensiunea de ieșire și

variația de rezistență este liniară.
• Dacă coeficienții de temperatură ai rezistoarelor fixe sunt diferiți
de cei ai mărcilor tensometrice și dacă rezistența nu se modifică
proporțional cu temperatura, vor apărea erori de măsurare. În
plus, rezistoarele fixe, de multe ori, se află situate la distanță de
mărcile tensometrice, astfel încât diferența de temperatură
creată determină erori suplimentare. În sistemele de măsurare
cu fire (conductoare) de legătură lungi, rezistențele fixe trebuiesc
atașate aproape de mărcile tensometrice, dar acest lucru ar
putea să nu fie întotdeauna posibil în practică din cauza
limitărilor de prindere sau a altor constrângeri fizice.
 Circuitul sfert de punte
• Este realizat dintr-o singură marcă tensometrică și trei rezistențe fixe
(Fig.6.5).

Fig.6.5. Circuitul sfert de punte

• Tensiunea de ieșire este în acest caz:
R Vexc
Vout  (6.6)
R 4
R
2

• Se observă că acest circuit are cea mai mică tensiune de ieșire, astfel
încât zgomotele ar putea fi o problemă. Pentru reducerea (eliminarea)
efectelor zgomotelor este necesară amplificarea tensiunii de ieșire.
• Un alt dezavantj important al acestui circuit este neliniaritatea tensiunii
de ieșire cu variația rezistenței. În multe aplicații, neliniaritatea punții
poate fi acceptată, dar există multe metode pentru liniarizarea punților
de măsurare.
• În plus, toate sursele de erori și limitările de la circuitul semipunte apar
și în acest caz.
• Punțile mai pot fi excitate cu ajutorul surselor de curent constant
(Fig.6.6).
 Fig.6.6. Tensiunea la ieșirea diferitelor tipuri de configurații de punte,
pentru curent de excitație constant

• Deși sursele de curent nu sunt la fel de populare ca sursele de tensiune,

acestea au un mare avantaj, atunci când puntea de măsurare se află la
distanță față de sursa de excitație, deoarece rezistența firelor de
legătură nu mai introduce erori de măsurare. De asemenea, în cazul
excitării punții cu curent constant, toate configurațiile sunt liniare, cu
excepția punții cu un singur element variabil.
 Amplificarea și liniarizarea ieșirilor punții
• O modalitate de amplificare a ieșirii unei punți de măsurare, constă în
introducerea unui amplificator de instrumentație (de măsurare), ca în
Fig.6.7.

Fig.6.7. Punte de măsurare cu un singur element variabil și amplificator de instrumentație.

• O modalitate de liniarizare este prezentată în Fig.6.8, în care
amplificatorul operațional introdus în puntea de măsurare forțează o
tensiune zero în diagonala punții.

Fig.6.8. Metodă de liniarizare a unei punți cu un singur element variabil

 • Un circuit utilizat pentru liniarizara și amplificarea tensiunii la ieșirea
punții cu un singur element variabil este prezentat în Fig.6.9.

Fig.6.9. Metodă de liniarizare și amplificare a ieșirii unei punți cu un singur element variabil
 7. Senzori optici
• Prin dispozitive optoelectronice se inteleg acele dispozitive electronice
la care semnalul de intrare sau de iesire este radiatia optica.
• Funcţionarea dispozitivelor optoelectronice se bazează pe următoarele
fenomene fizice:
- conversia energiei electrice în energie de radiaţie electromagnetică
datorită combinării radiative a purtătorilor mobili de sarcina în
semiconductoare (pentru LED-uri);
- conversia radiaţiei electromagnetice (absorbita in corpul solid) in
energie electrica (pentru fotoelemente, fotodiode, fototranzistoare,
fototiristoare, etc.).
• Lumina este o radiaţie electromagnetică caracterizată prin frecvenţă (f)
sau mai des prin lungimea de undă (λ). Aceste două mărimi nu sunt
independente ci legate prin relaţia:
(7.1)

în care c este viteza luminii (3×108 m/s).

• Lungimea de undă este exprimată mai ales în angstromi (1Α = 10-10m).
Lumina vizibilă are o lungime de undă cuprinsă între 4000 – 7000 A
sau în termeni de frecvenţă 4,3×1014 – 7,5×1014 Hz. Frecvenţa cea mai
mică este percepută de ochiul uman ca având culoarea roşie,
frecvenţa cea mai mare este percepută ca violet. Lumina albă este de
fapt un amestec de radiaţii de diferite frecvenţe din spectrul vizibil.
• Radiaţiile electromagnetice cu frecvenţa mai mică decât a radiaţiilor din
spectrul vizibil, până la 1012 Hz se numesc infraroşii iar cele cu
frecvenţa mai mare decât spectrul vizibil, până la 5×1017 Hz, se
numesc ultraviolete.
• Ochiul uman are sensibilitatea maximă pentru culoarea galben, deci,
pentru radiaţiile electromagnetice cu lungimea de undă de 5700A. Ca
şi în cazul unui amplificator, sensibilitatea este mai mică pentru
frecvenţele din capetele benzii vizibile, adică, pentru roşu şi violet.
• Spectrul radiatiei optice este cuprins intre 5nm si 1mm. Spectrul se
imparte astfel:
‑ domeniul de radiatie ultraviolet: (5nm,400nm);
‑ domeniul vizibil: (400nm ,760nm);
‑ domeniul infrarosu: (760nm,1mm).
Procese electronice

Procese
Energia Radiatie
electrica termice electromagnetica
(energie luminoasa)
• Trebuie să ne reamintim că într-un semiconductor, perechile
electron – gol, deci purtătorii liberi de sarcină, sunt generaţi datorită
energiei pe care aceştia o primesc din mediu. Până acum am făcut
referire la energia termică drept sursă de energie suplimentară. În
cazul dispozitivelor optoelectronice, energia luminii este sursa care
determină generarea perechilor electron – gol.
• Fenomenul de creare de purtatori liberi de sarcina sub actiunea
radiatiei electromagnetice se numeste EFECT FOTOELECTRIC.
• Daca electronii, care au absorbit radiatia electromagnetica, sint
extrasi din interiorul corpului solid, fenomenul poarta denumirea de
efect fotoelectric extern; acesti electroni pot participa la fenomene
de conductie in vid sau gaze.
• Daca electronii sint doar desprinsi de atomul de origine, devenind
purtatori liberi in interiorul retelei, fenomenul poarta denumirea de
efect fotoelectric intern; acest fenomen este specific numai
semiconductoarelor, deoarece la metale exista un mare numar de
purtatori liberi, chiar in absenta radiatiei electromagnetice.
• Senzorii optici mai sunt cunoscuți sub denumirea de “Dispozitive
Fotoelectrice” sau “Fotosenzori” care pot fi grupați în două mari
categorii - cei care generează energie electrică, atunci când sunt
iluminațifi (Dispozitive Fotovoltaice sau Fotoemisive) și cei care își
modifică proprietățile electrice su acțiunea luminii (Fotorezistoare
sau Fotoconductoare).
• Acest lucru conduce la următoarea clasificare a acestor
dispozitive:
- Celule Foto-emisive: acestea sunt fotodispozitive ce eliberează
electroni dintr-un material sensibil la lumină, cum ar fi cesiu, atunci
când este lovit de lumină.
- Celule Foto-conductive: aceste fotodispozitive își modifică
rezistenţa lor electrică atunci când sunt supuse la lumină. Cel mai
utilizat material fotoconductiv este Cadmiul.
- Celule Foto-voltaice: aceste fotodispozitive generează o tensiune
electromotoare, proporțională cu energia luminoasă radiantă
recepționată. Cel mai utilizat material fotovoltaic este Seleniul.
 - Dispozitive Foto-joncțiune: aceste fotodispozitve sunt în principal
dispozitive semiconductoare, cum ar fi fotodioda sau fototranzistorul,
care utilizează lumina pentru controlul fluxului de electroni și de goluri
prin joncțiunea lor.
• În general purtătorii apar într-un semiconductor datorită excitării
electronilor din banda de valenţă şi deplasarea acestora în banda de
conducţie. Dacă semiconductorul este iluminat apar purtătorii de sarcină
suplimentari cu energie mai mare (purtători liberi). Deci iluminând un
semiconductor concentraţia purtătorilor liberi devine:

(7.1)

• unde n0, p0 sunt concentraţiile de echilibru ale electronilor şi

golurilor, iar Δn,Δp sunt concentraţiile electronilor şi golurilor apărute
ce urmare a injecţiei optice.
 Functiile dispozitivelor optoelectronice

Energie electrica Energie luminoasa Diode

electroluminiscente
Celule solare
Dispozitive fotovoltaice

Energie
Energie luminoasa Fotorezistenta
electrica
Fotodioda
Fototranzistorul
 Sistem optoelectronic

Laser
Sursa/generator
de lumina Dioda
electroluminiscenta
Sistem
optoelectronic
Receptor Fotorezistenta
de lumina
Fotodioda
Fototranzistorul
Tipuri de dispozitive optoelectronice receptoare
 Structura generală a unui traductor
optoelectronic

Radiaţie optică Radiaţie optică Semnal

modulată în electric
Sursa de
Senzor optic intensitate Senzor optic
radiaţie optică
pasiv activ

Mărime de
măsurat
Sursa de
tensiune
alimentare
• Sursa de radiație optică (RO) poate fi de diferite tipuri, funcţie de
mediul de propagare, distanţa până la senzorul optic pasiv, tipul
senzorului optic pasiv, tipul mărimii de măsurat. Astfel, sursa de
RO, poate fi:
- coerentă sau necoerentă,
- de bandă largă sau de bandă îngustă şi
- de putere optică mare sau mică.
• Mărimea de măsurat determină variaţia unuia din următorii
parametrii ai undei de radiaţie optică din senzorul optic pasiv:
- intensitate,
- fază,
- polarizare,
- lungime de undă sau
- frecvenţă de modulaţie.
- Senzorul optic activ (detector optic sau fotodetector) converteşte
intensitatea undei de RO de la ieşirea SOP în semnal electric:
tensiune, curent, sarcină sau rezistenţă.
Schema bloc a senzorului optoelectronic cu
variaţia polarizării radiaţiei optice.

Sursa de Analizor de
Polarizor Senzor Senzor
radiaţie polarizare
optic optic
optică
pasiv activ

Mărime de
măsurat
Sursa de
alimentare
cu tensiune
• Sursa de radiaţie optică trebuie:
- să fie monocromatică şi
- să permită o definire corectă a stării de polarizare.
• Blocul polarizor este un element optic ce permite obţinerea unei
polarizări bine definite. Conţine un polarizor şi mai multe lame ce
permit un defazaj fix sau continuu variabil între două polarizări
ortogonale.
• Senzorul optic pasiv este un mediu a cărui birefringenţă depinde de
mărimea de măsurat. Conversia se face prin efect elasto-optic,
electro-optic sau magneto-optic.
• Blocul analizor de polarizare analizează starea de polarizare a undei
de radiaţie optică la ieşirea modulatorului optic.
• Analizorul de polarizare transformă variaţia polarizării în variaţii de
intensitate.
• Rolul senzorului optic pasiv este de modulator optic, însă transformă
şi variaţia parametrului modulat în variaţie de intensitate optică.
 Surse de radiaţii optice necoerente
• Aceste surse sunt:
– sursele cu incandescenţă;
– lămpile cu descărcare;
– diodele electroluminiscente (LED).
• Sursele cu incandescenţă: Sunt lămpi cu halogen iod sau brom şi filament de tungsten.
– Produc RO stabilă, strălucitoare, în domeniul vizibil şi IR.
– RO se emite datorită excitării termice a atomilor sau moleculelor sursei.
– Spectrul radiaţiei este continuu şi aproximează un corp negru.
– Distribuţia spectrală şi fluxul radiat depind de:
 temperatură,
 suprafaţa de incidenţă şi
 emisivitate.
– Produc o temperatură de aprox. 3000 K şi emisivitate de 0,4 în domeniul vizibil.
– Halogenul înlătură tungstenul depus în interiorul balonului de cuarţ şi îl reîntoarce la
filamentul cald, lăsând interiorul lămpii curat şi mărind durata de viaţă. Procesul se numeşte
ciclu halogen.
– Energia radiată este maximă pentru lungimea de undă de aproximativ 1 m.
– Avantaje: energie radiată mare, spectru de emisie întins, cost scăzut.
– Dezavantaje: fragilitate, durată scurtă de viaţă (4000 ore), radiaţie puţină în domeniul vizibil,
inerţie termică mare, absenţa directivitaţii.
• Lămpile cu descărcare
• Sunt de două tipuri:
- cu descărcare în gaz la presiune scăzută şi
- cu descărcare în gaz la presiune mare.
• În lămpile cu descărcare în gaz la presiune scăzută, datorită ionizării atomilor
sau moleculelor în urma descărcării bruşte a unui condensator apare un curent
electric.
Electronii căpată energie la nivele energetice superioare şi cad pe nivele
inferioare emiţând RO sub forma unor linii spectrale înguste, fixe, cu radiaţie
mică.
• Lămpile cu arc cu densitate mare de curent, cu descărcare în gaz cu presiune
mare sunt sursele convenţionale de RO cu strălucirea cea mai mare.
Se obţine plasmă în tot volumul interior. Plasma fierbinte emite ca o sursă
incandescentă; atomii ionizaţi emit linii lăţite. Distribuţia spectrală este o
combinaţie de spectru continuu şi spectru de linii. Sursele de acest tip sunt
lămpile cu arc scurt cu Xe sau vapori Hg. Se folosesc şi alte gaze: Ar, Kr, Ne,
deuteriu, H2, vapori de Na, vapori de Zr, amestecuri de gaze. Carcasa este din
material transparent, de obicei safir, datorită transferului de căldură bun.
Dezavantajul safirului este prelucrarea dificilă. Forma optică este cilindrică,
specifică aplicaţiei, cu doi electrozi la extremităţi. Se folosesc în undă continuă
sau în impulsuri de putere mare (I = 1... 700 A, T = 1 .. 10 ms).
Aplicaţii: - surse de pompare pentru laserele optice cu cristale solide,
- aplicaţii industriale, de măsurare, comerciale, etc.
• Diode electroluminescente
− RO emisă nu este riguros monocromatică.
− Lăţimea tipică de emisie este de aproximativ 40 nm (măsurată
la jumătatea înălţimii vârfului de radiaţie spectrală).
− La creşterea temperaturii, spectrul se translează spre lungimi
de undă mai mari deoarece lăţimea benzii energetice interzise
variază cu temperatura.
− LED-urile cele mai eficiente au structuri cu heterojoncţiune
dublă:
 cu emisie de suprafaţă - are caracteristică de radiaţie cu
directivitate mai bună;
 cu emisie laterală.
• Avantaje: consum electric mediu, liniaritate bună între puterea
radiată şi curentul direct, bandă de trecere mare, rezistenţă
bună la şocuri şi vibraţii, fiabilitate bună, compatibilitate cu
circuitele de comandă logice.
• Dezavantaje: putere optică mică (< 100 mW) şi dependenţa de
temperatură a puterii.
 Surse de radiaţii optice coerente
• Sunt denumite uzual surse laser şi au următoarele
proprietăţi:
- Monocromaticitate mare, lăţime spectrală îngustă şi
mare coerenţă temporală;
- divergenţă mică,
- dimensiune mică a fascicolului,
- coerenţă spaţială mare sau focalizare limitată de
difracţie;
- putere mare: în undă continuă (mW … MW), impulsuri
(GW … EW);
- gamă mare de acord, existând surse laser pentru
aproape tot spectrul optic;
- impulsuri laser cu lăţimi foarte înguste.
7.1. Celula Fotoconductivă
• Senzorii de lumină fotoconductivi își modifică proprietățile fizice sub
acțiunea energiei luminoase. Cel mai obișnuit tip de senzor
fotoconductiv este Fotorezistorul care își modifică rezistența
electrică ca răspuns la modificarea intensității luminoase.
Fotorezistorul este un dispozitv semiconductor care utilizează
energia luminoasă pentru controlul fluxului de electroni și implicit al
curentului prin acesta.
• Fotorezistorul se mai numește și Rezistor Dependent de Lumină -
LDR (Light Dependant Resistor).
Fotorezistorul (LDR)
• Aşa cum îi spune și numele, Fotorezistorul este un senzor rezistiv de
lumină, care își modifică rezistenţa electrică de la mai mult de mii de
Ohmi în întuneric, la numai câteva sute de Ohmi atunci cand lumina
cade pe el.
• In functie de materialul semiconductor din care este realizat,
sensibilitatea lui spectrala poate varia din ultraviolet pina in infrarosu.
• Fotorezistorii se obtin prin depunerea unui strat din material
semiconductor pe un suport izolator, prevazut la capete cu doua
contacte ohmice pentru lipirea terminalelor.
• Materialele utilizate în stratul de semiconductor sunt: sulfura de
plumb (PbS), selenura de plumb (PbSe) și sulfura de cadmiu.
• În mod obișnuit, sensibilitatea este cuprinsă între 560nm și 600nm,
în spectrul vizibil.

Fig. 7.1. Construcția, simbolul și

caracteristica unui fotorezistor
• Parametrii unui fotorezistor sint :
‑valoarea rezistentei electrice la intuneric ;
‑tensiunea maxima admisa la borne ;
‑puterea maxima disipata ;
‑sensibilitatea la lumina‑reprezinta raportul dintre variatia curentului si
variatia iluminarii, la o tensiune constanta.Se masoara in mA/lx.
‑sensibilitatea spectrala‑depinde de natura materialului semiconductor
utilizat si reprezinta dependenta sensibilitatii S de lungimea de unda a
radiatiei incidente.
- inertia fotorezistorului: timpul dupa care rezistenta elementului se
stabilizeaza la noua valoare, atunci cand fluxul luminos variaza prin salt.
• Cel mai utilizat senzor de lumină fotorezistiv este celula fotoconductivă cu
sulfură de cadmiu ORP12. Acest rezistor dependent de lumină are
răspunsul spectral de aproximativ 610nm în domeniul galben-orange al
luminii. Rezistența la întuneric este foarte mare (aproximativ 10MΩ), care
scade la aproximativ 100Ω când este puternic iluminată. Pentru creșterea
rezistenței la întuneric și astfel reducerea curentului de întuneric, calea
rezistivă este dispusă sub formă de zig-zag pe stratul izolator ceramic.
• Un exemplu de utilizare a LDR este comutatorul sensibil la lumină
prezentat mai jos.
• În absența luminii (întuneric) rezistența LDR
este foarte mare (MΩ) și potențialul V1 este
scăzut astfel încât tranzistorul este blocat și
releul R este nealimentat. Dacă lumina începe
să crească, rezistența fotorezistorului începe
sa scadă și potențialul V1 începe să crească.
La un anumit punct, determinat de divizorul
format cu rezistorul fix R1, potențialul V1 este
suficient pentru deschiderea tranzistorului.
Deschizându-se, căderea de tensiune pe
bobina releului va fi aproximativ +Vcc și va
acționa asupra contactului său, controlînd
astfel circuitul exterior. Dacă nivelul luminii
scade, creste din nou rezistența
fotorezistorului, scade potențialul V1, Fig. 7.2. Comutator sensibil
tranzistorul se blochează, iar bobina releului la lumină
nu va mai fi alimentată, deschizându-și
contactul.
• Înlocuind rezistorul fix R1 cu un potențiometru, punctul la care releul comută din
“ON” in “OF” poate fi presetat la un nivel dorit al luminii. Acest circuit simplu are o
sensibilitate scăzută iar punctul de comutare este influiențat de variațiile de
temperatură și ale tensiunii de alimentare. Un circuit mult mai sensibil și mai precis
se obține prin introducerea fotorezistorului într-o punte Wheatstone și înlocuind
tranzistorul cu un amplificator operațional.
Fig. 7.3. Comutator sensibil la lumină de precizie
7.2. Dispozitive Fotojoncțiune
• Sunt senzori sau detectori de lumină bazați pe o joncțiune PN, care
detectează atât lumina vizibilă cât și cea în infraroșu. Această clasă
de senzori fotoelectrici cuprinde Fotodioda și Fototranzistorul.
Fotodioda
• Este un dispozitiv semiconductor fotosensibil in care curentul invers
prin jonctiunea pn poate fi modulat de catre un flux de lumina ce
patrunde până in regiunea acesteia.
• Dacă este direct polarizată, o joncţiune pn are oricum o rezistenţă
foarte mică şi efectul fotoelectric este insesizabil. Dacă este invers
polarizată joncţiunea are în schimb o rezistenţă foarte mare. Ea
este traversată numai de un curent foarte mic de purtători
minoritari, generaţi pe cale termică ca la diodele obişnuite. În cazul
fotodiodelor rezistenţa joncţiunii invers polarizate scade foarte mult
din cauza numărului mare de purtători minoritari generaţi ca efect al
expunerii la lumină.
• Deci, fotodioda, trebuie invers polarizată pentru a i se exploata
proprietăţile fotoconductive. În acest caz, rezistenţa echivalentă a
joncţiunii poate fi considerată practic infinită în condiţii de întuneric,
dar, poate ajunge la valori de ordinul sutelor de ohmi dacă este
expusă la o lumină puternică.
• Faţă de fotorezistenţe, fotodiodele răspund aproape liniar la
creşterea iluminării, deci, curentul prin ele este direct
proporţional cu radiaţia luminoasă incidentă. De asemenea,
viteza de răspuns la modificarea iluminării este mult mai bună
decât în cazul fotorezistenţelor care au o inerţie mare.
• De exemplu, fotodioda MRD500, polarizată invers cu 20V are
un curent maxim de 2nA în întuneric şi un curent tipic de 9uA
la iluminare de 5mW/cm2. Timpul de răspuns pentru această
modificare a iluminării este de 1ns.
• Abilitatea fotodiodelor de a-şi schimba aproape instantaneu
rezistenţa la modificări relativ mici ale iluminării le face
utilizabile în aplicaţii digitale de mare viteză, cum sunt
cititoarele optice de coduri de bare.
• Construcția unei fotodiode este similară cu cea a unei diode
obișnuite, exceptând carcasa exterioară, care este
transparentă pentru ca lumina să ajungă la joncțiune.
• Simbolul, modul de polarizare şi caracteristicile statice ale
fotodiodei sunt prezentate în fig. 7.4
Fig. 7.4. Simbolul, modul de polarizare şi caracteristicile statice ale fotodiodei
• Parametrii specifici unei fotodiode sunt:
-curentul de întuneric ILo , este curentul prin fotodiodă la iluminare nulă;
-tensiunea inversă maximă VR max , este tensiunea inversă maximă ce o
poate suporta fotodioda fără să apară multiplicarea curentului în
avalanşă:
-rezistenţa dinamică la polarizare inversă: RD=ΔVa /Ia
-sensibilitatea integrală reprezintă variaţia curentului la o variaţie a
fluxului luminos sau a iluminării.

(7.2)

Fototranzistorul
• Ca şi fotodioda, fototranzistorul are o joncţiune p-n invers polarizată
care poate fi expusă la lumină. Joncţiunea în cauză este joncţiunea
colector bază.
• În figura 7.5 este prezentat fototranzistorul în situaţia în care nu este
expus la lumină şi în situaţia în care este expus la lumină. În condiţii de
întuneric, curentul care trece prin joncţiunea colector bază este ICB0.
• În condiţii de întuneric, curentul care
trece prin joncţiunea colector bază
este ICB0. În consecinţă curentul de
colector va fi:
(7.3)

 = factor de amplificare în curent; are valori cuprinse intre

20 si 1000.
• În prezenţa luminii, joncţiunea colector bază va fi
traversată de un curent suplimentar, IL, datorat
purtătorilor generaţi prin efect fotoelectric. Curentul de
colector va fi în acest caz:
Fig. 7.5. Curentul de colector
printr-un fototranzistor,
în absența și în prezența iluminării

(7.4)
• Întrucât curentul ICB0 este foarte mic faţă de curentul datorat luminii, iar
β este mult mai mare decât unitatea, curentul de colector poate fi
aproximat prin relaţia:
(7.5)

• Se poate remarca faptul că faţă de o fotodiodă, fototranzistor are

avantajul unei sensibilităţi de β ori mai mari. Dezavantajul lui este că
timpul de răspuns este mai mic. Timpul de răspuns este de ordinul
microsecundelor, faţă de nanosecunde în cazul fotodiodelor. Aplicaţiile
lui sunt aceleaşi ca şi ale fotodiodelor numai că frecvenţa de lucru este
mai mică.
• Fototranzistoarele au capsula prevăzută cu o lentilă care focalizează
lumina incidentă pe joncţiunea colector – bază. Unele au terminalul
bazei care poate fi utilizat în scopul polarizării tranzistorului. Alte tipuri
nu au terminalul de bază accesibil. Curentul de colector urmăreşte
relativ liniar variaţiile de lumină (Fig.7.6). Valori uzuale sunt 2mA pentru
o lumină de 10mW/cm2 respectiv 8mA pentru 40mW/cm2.
Fig. 7.6. Simbolul, construcția şi caracteristicile statice ale fototranzistorului
• Se utilizează şi conexiunea fotodarlington. În
acest caz, aşa cum este reprezentat în figura
7.7 fototranzistorul este încapsulat împreună
cu un alt tranzistor, cu care formează un
tranzistor compus darlington.

Fig. 7.7. Fotodarlington

• În acest caz sensibilitatea creşte prin factorul de amplificare al tranzistorului

suplimentar. Bineînţeles şi viteza de răspuns scade în aceeaşi măsură. Dacă la
fotodiode acest timp este de 1ns iar la fototranzistori 2μs în cazul fotodarlingtonului
acesta poate ajunge la 15μs. Este însă de remarcat faptul că dacă la fotodiode curentul
produs de o iluminare de 5mW/cm2 era de numai 2μA, la fotodarlington ajunge să fie
25mA pentru o iluminare de 10 ori mai mică.
• Se construiesc de asemenea și fototiristori şi fototriace. Ele se
folosesc în cazurile în care partea de forţă şi partea de comandă
a unui echipament trebuie perfect izolate galvanic. Cu un circuit
de tipul celui din figura 7.8 se poate comanda cuplarea sarcinii RS
la sursa de tensiune prin intermediul luminii. Circuitul electronic
care asigură comanda becului este complet izolat faţă de circuitul
de forţă, alimentat din de curent alternativ.

Fig. 7.8. Fototiristor comandat de un bec

 7.3. Celula fotovoltaică (solară)
• Celula solară este de fapt o fotodiodă cu o suprafață foarte mare. Ea
asigură conversia energiei solare în energie electrică şi poate fi
utilizată ca sursă de alimentare. Ea este construită în forma unui disc
din siliciu de tip n cu un strat foarte fin de tip p deasupra. Lumina
penetrează stratul p şi ajunge la joncţiunea p-n unde ca efect al ei se
generează purtători minoritari.
• Dacă la bornele dispozitivului se cuplează o sarcină, ca în figura 7.9,
curentul joncţiunii va trece prin rezistenţa de sarcină. Acest curent este
de fapt curentul invers al joncţiunii la care se adaugă curentul generat
prin efect fotoelectric:

(7.6)

• O valoare tipică a iluminării, la amiază, înt-o zi însorită

este de 100mW/cm2. La această lumină o fotocelulă poate
debita peste 100 mA în scurtcircuit. La 15mW/cm2 curentul
de scurtcircuit va fi de 200mA. Valoarea tensiunii la
bornele celulei solare este funcţie de valoarea iluminării.

Fig. 7.8. Celulă solară

• Atunci când sunt utilizate ca surse de alimentare,
celulele solare se leagă într-o rețea serie – paralel ca
cea din figura 7.8. Conectarea în serie măreşte
valoare tensiunii de alimentare iar conectarea în
paralel măreşte valoarea curentului pe care îl poate
debita alimentatorul.

Fig. 7.8. Legarea serie-paralel

a celulelor solare
• Valoarea curentului generat de o celulă solară
depinde de intensitatea luminoasă, de suprafața
celulei și de eficiența.
• Celulele solare sunt de mai multe tipuri:
monocristaline, policristaline, amorfe, film subtire,
CIS (copper indium diselenide) si CdTe (cadmium
telluride), etc.

Fig. 7.9. Caracteristica curent-tensiune și

simbolul unei celule solare tipice
• Diferenta intre aceste celule consta in structura si modul cum sunt
aranjati atomii. Acest lucru va da si un aspect specific fiecarei
celule solare. Diferenta cea mai mare consta totusi in eficienta.
Eficienta celulei se masoara in procentul de energie luminoasa
transformata in energie electrica. Celulele solare monocristaline si
policristaline au aproape aceasi eficienta fiind si cea mai mare din
multitudinea de celule solare comerciale existente pe piata.
• In ultimul timp, celulele solare CIS si CdTe au inceput sa fie
disponibile pe piata in cantitati reprezentative.
• Eficienta celulor solare
Monocristaline:15-18 %
Policristaline:13-15 %
Amorfe:5-8 %
Cadmium telluride:6-9 %
 7.4. Dioda electroluminișcentă (LED)
• Când curentul trece printr-o joncțiune pn polarizată direct, electronii liberi
proveniţi din regiunea n se recombină cu golurile în regiunea p. În acest
fel ei trec de la un nivel energetic mai mare, corespunzător benzii de
conducţie, la un nivel energetic mai mic, corespunzător benzii de
valenţă. Diferenţa de energie este eliberată sub formă de căldură şi
lumină. La unii semiconductori prevalează emisia termică. Acesta este
cazul siliciului.
• Există alte materiale semiconductoare la care emisia de lumină este
prevalentă. Dacă lumina emisă este în spectrul vizibil, aceste dispozitive
se numesc diode electroluminiscente sau, prescurtat din limba engleză,
LED. Ele sunt realizate pe baza unor combinaţii de galiu, arsen şi fosfor,
GaAs, GaP şi GaAsP. Faţă de diodele de siliciu, diodele
electroluminiscente au o cădere de tensiune în conducţie directă mai
mare, de 2 până la 3V, în funcţie de curentul care trece prin ele. De
asemenea tensiunea inversă de străpungere este mai mică, aproximativ
5V. În figura 7.10 avem un montaj simplu de alimentare al unui LED.
Dacă tensiunea de intrare este de 5V, LED – ul va lumina. Dacă
tensiunea de intrare este 0V, LED – ul va fi stins. Valorile rezistenţelor
RC şi RB vor fi determinate considerând căderea de tensiune pe LED de
2,5V şi factorul de amplificare în curent al tranzistorului, β = 50.
• Când tranzistorul este saturat curentul de
colector se poate calcula cu relaţia:

(7.7)

• Curentul necesar pentru a aprinde LED-ul este

uzual 20mA. Rezultă deci pentru rezistenţa de
colector o valoare de 125Ω. Curentul de bază
necesar pentru 20mA curent de colector este:

Fig. 7.10. Alimentarea

(7.8) LED-ului printr-un tranzistor

• Practic se va folosii o rezistență de 10KΩ pentru bază și una de 120Ω

sau de 130Ω pentru colector
• Simbolul, caracteristica curent-tensiune şi caracteristica
spectrală ale unui LED sunt prezentate în figura 7.11.
• Parametrii specifici unei diode luminiscente sunt:
-intensitatea luminoasă emisă la un anumit curent direct
-lungimea de undă la intensitate luminoasă maximă λP ;

Fig. 7.11. Simbolul, caracteristica curent-tensiune şi caracteristica spectrală ale unui LED
• Principalul dezavantaj al LED-urilor este consumul relativ mare de
curent. Din acest motiv, în unele aplicaţii, ledul este alimentat în
impulsuri. El se aprinde şi se stinge de mii de ori într-o secundă dar
datorită inerţiei ochiului lumina emisă este percepută ca fiind continuă.
Intensitate luminii depinde în acest caz de valoarea medie a curentului
prin LED adică de factorul de umplere al impulsurilor care comandă
LED – ul.
• O aplicaţie foarte populară a LED –urilor este afişajul cu 7 segmente.
Fiecare segment este de fapt un LED, notat cu o literă de la a la g.
Combinând în mod convenabil segmentele care luminează se poate
afişa orice cifră de la 0 la 9. De exemplu pentru a afişa numărul 3 se
aprind simultan LED-urile a,b,c,d şi g.
• În figura 7.12 este prezentat un
afişaj cu 7 segmente şi punct
zecimal realizat din 8 LED-uri cu
catodul comun. Evident există
afişaje la care anodul diodelor este
comun.
Fig. 7.12. Afişaj cu 7 segmente cu catodul comun
 7.5. Optocuplorul
• Optocuplorul este un dispozitiv obţinut prin cuplarea optică a unui fotoemiţător
(LED) şi a unui fotodetector (fototranzistor, fototriac, e.t.c.). Rolul unui
optocuplor este acela de a separa două părţi de circuit. Această separare este
realizată pentru mai mule motive printre care:
- Interferenţa. O parte a unui circuit poate fi într-o zonă unde este influenţat de
interferenţe (cum ar fi cele de la motoarele electrice, echipamente de sudură,
motoare termice etc.). Dacă ieşirea acestui circuit trece printr-un optocuplor
spre alt circuit, numai semnalele dorite vor trece prin optocuplor. Semnalele de
interferenţă nu vor avea destulă „putere” să activeze LEDul din optocuplor şi de
aceea ele sunt eliminate.
- Separare de tensiune mare. Optocuploarele au calităţi înnăscute pentru
separarea tensiunilor mari. Deoarece LEDul este complet separat de
fototranzistor, optocuploarele pot da dovadă de izolare de tensiune de 3KV sau
chiar mai mare.
• Atunci când LED-ul este alimentat activează fototranzistorul care permite
trecerea unui curent proporţional cu lumina dată de LED. Cum această lumină
este la rândul ei proporţională cu curentul care trece prin LED, optocuploarele
pot fi caracterizate de factorul de transfer în curent (CTR):

(7.9)

unde IC este curentul prin fototranzistor, iar ID este curentul prin LED.
• Valoarea acestui factor poate să difere foarte mult de la un optocuplor
la altul. El poate lua valori de la 0,1×100% până la câteva sute ×100%
în cazul optocuploarelor realizate cu fotodarlington. De exemplu CTR
pentru optocuplorul TIL117 la un curent de 20mA prin LED este de
100% dacă tensiunea colector emitor a fototranzistorului este 10V.
• Simbolul unui optocuplor împreună cu caracteristica de transfer IC=f(IL)
sunt prezentate în figura 7.13.

Fig.7.13. Simbolul unui optocuplor împreună cu caracteristica de transfer

• Un alt parametru important al optocuploarelor este tensiunea de
izolaţie. Aceasta este diferenţa maximă de potenţial dintre intrarea şi
ieşirea optocuplorului pentru care acesta asigură izolarea galvanică
dintre intrare şi ieşire. Ea este de ordinul kilovolţilor. De exemplu ea este
de ±1,5kV pentru optocuplorul TIL 111 şi ±2,5kV pentru TIL 114, 116,
117.
• Nu trebuie omis faptul că LED – urile în general au tensiune inversă de
străpungere mică. Prin urmare tensiunea inversă aplicată la intrarea
optocuploarelor nu poate depăşi câţiva volţi. Pentru optocuploarele TIL
111, 114, 116, 117 aceasta are valoarea de 3V. Timpul de răspuns al
acestor optocuploare este de maximum 10μs dar o valoare tipică este
5μs.
• Circuitul din figura 7.14 prezintă o aplicaţie tipică a optocuploarelor. El
este de fapt versiunea cu optocuplor a circuitului din figura 7.8. Impulsul
de comandă din baza tranzistorului poate să comande aprinderea
tiristorului cu toate că nu există legătură electrică între circuitul
tiristorului şi circuitul tranzistorului. Comanda se transmite optic, prin
optocuplor. În acest scop, rezistenţa R2 va fi astfel dimensionată încât:

(7.10)
 Fig.7.14. Izolarea galvanică cu optocuplor
• Rezistenţa R1 va fi dimensionată astfel încât fototranzistorul să asigure
în poarta tiristorului curentul necesar pentru amorsare, IG. Grupul R – D
– C este de fapt un redresor monoalternanţă care asigură alimentarea
cu tensiune pozitivă a fototranzistorului. Această tensiune, V, poate fi
de ordinul zecilor de volţi şi împreună cu R1 trebuie să satisfacă relaţia:
(7.11)
• Optocuploarele sunt împachetate ca o singură unitate sau în grupuri
de două sau mai multe într-o singură capsulă. Fiecare optocuplor
are nevoie de două alimentări pentru a funcţiona. Ele pot fi folosite
cu o alimentare, dar capacitatea de izolare a tensiunii este pierdută.
• Optocuploarele pot fi folosite ca dispozitive de intrare sau ieşire.
Optocuplor pe o linie de intrare
• În figura de mai jos este prezentat un exemplu de optocuplor folosit
la intrarea unui microcontroler, care este de fapt un contor, folosit
pentru numărarea produselor de pe o linie de producţie, pentru
determinarea vitezei unui motor, pentru contorizarea numărului de
revoluţii a unei axe etc. Considerăm senzorul ca un micro-
întrerupător. De fiecare dată când întrerupătorul este închis, LEDul
este luminat.
• Când LEDul din optocuplor este aprins şi luminează pe baza
fototranzistorului din aceeaşi carcasă, tranzistorul este activat,
tensiunea dintre colector şi emitor cade la 0.5V sau mai puţin şi
microcontrolerul sesizează acest lucru ca zero logic pe pinul RA4.
Fig.7.15. Exemplu de linie de intrare cu optocuplor
 Optocuplor pe o linie de ieşire
• Un optocuplor poate fi folosit pentru a separa semnalul de
ieşire a unui microcontroler faţă de un dispozitiv de ieşire. Acest
lucru poate fi necesar pentru separarea tensiunilor înalte sau
pentru amplificare. Ieşirea unor anumite microcontrolere este
limitată la 25mA. Optocuplorul va lua semnal de curent scăzut
din microcontroler şi tranzistorul de ieşire va comanda un LED
sau un releu, cum este exemplificat mai jos.
• Programul pentru acest exemplu este simplu. Prin livrarea unui
‚1’ logic în pinul 4 al portului A, LED-ul se va aprinde şi
tranzistorul va fi activat în optocuplor. Orice dispozitiv conectat
la ieşirea optocuplorului va fi activat. Curentul limită pentru
tranzistor este în jur de 250mA.
Fig.7.15. Exemplu de linie de ieșire cu optocuplor
7.6. LASER-ul

• Light Amplification by Stimulated Emission of Radiation (Amplificator de

Lumina prin Emisie Stimulata de Radiatii)
• Laserul este un generator si amplificator de lumina care lucreaza in
domeniul lungimilor de unda corespunzatoare spectrului vizibil.
• Datorita frecventei foarte mari a radiatiei luminoase (f=1013-1015Hz) si
posibilitatii de modulare a fasciculului luminos, este utilizat in
prelucrarea si transmiterea in paralel a informatiilor.
• Laserele sunt dispozitive care amplifica lumina si produc raze clare de
lumina, ce trec rapid din infraroşu in ultraviolet. O raza de lumina este
clara atunci când undele sau fotonii ei se propaga toate împreuna. De
aceea, lumina laser, poate fi extrem de intensa, foarte direcţionata (sub
forma uni fascicul) si foarte pură in culoare (in frecvenţă). Acum
dispozitivele laser lucrează in gama de frecventa a razelor X.
• Laserele forţează atomii să stocheze si să emită lumina într–un fascicul
coerent. Electronii dintr – un atom, intr –un mediu laser, sunt la început
pompaţi, sau energizaţi, pînă la o limita de excitare, de către o sursa de
curent electric. Ei sunt apoi „stimulaţi” cu fotoni externi, să emită
energia stocata tot sub forma de fotoni; acest proces este cunoscut sub
denumirea de emisie stimulată.
• Fotonii emişi au o frecvenţă caracteristică egală cu cea a atomilor si
se mişcă împreună cu fotonii stimulatori, iar prin interferenta lor excita
atomii să elibereze mai mulţi fotoni.
• Amplificarea luminii se face prin mişcarea fotonilor intre doua oglinzi
paralele stimulându – se astfel emisia. Lumina monocromă,
direcţionată si foarte intensă, in final, iese prin una dintre oglinzi, care
este parţial argintată.
• Emisia stimulată, procesul fundamental al acţiunii laserului, a fost
pentru prima oara propus de Albert Einstein in 1917. Principiile
funcţionarii insa, au fost subliniate de fizicienii americani Arthur
Leonard Schawlow si Charles Hard Townes in aplicaţia lor din anul
1958. Invenţia a fost patentată, dar mai târziu a fost schimbată de
fizicianul si inginerul Gordon Gould.
• In 1960 fizicianul american Theodor Maiman observa prima acţiune
laser in rubin solid. Un an mai târziu a fost construit un laser gazos pe
baza de heliu – neon, de către fizicianul american de origine irakiană
Ali Javan. Apoi in anul 1966 un laser lichid a fost construit de fizicianul
Peter Sorokin.
• In 1970 tribunalul Oficiului de Invenţii al Statelor Unite, atribuie lui
Gordon Gould meritul descoperirii principiilor de funcţionare a
laserului.
• Tipuri de lasere: bazate pe felul mediului folosit, laserele, sunt in
general clasificate ca: solide, gazoase, semiconductoare, sau lichide.
• Laserul este folosit in diverse domenii, cum ar fi: tehnică, medicina
(dermatologie, in tratarea unor afectiuni grave ale pielii, in lupta
impotriva cancerului etc.), in biologie, și in tot ceea ce implica
cercetare.
• Oftalmologia a fost unul din principalele domenii de utilizare ale
laserului, acesta putând fi folosit atât la diagnostic cât și la tratament.
Se creaza o mica gaura in iris, care va elibera presiunea intraoculara,
lucru care nu dauneaza nici corneei si nici altor parti ale ochiului.
Exista mai multe modalitati de a realiza aceasta gaura, in schimb cu
laserul ea se inchide mult mai repede.
• Folosirea laserului in dermatologie are ca exemplu indepartarea
diferitelor afectiuni ale pielii, de exemplu in tratarea cancerului;
indepartarea permanenta a firelor de par etc.
• Laserul este una dintre cele mei utilizate tehnologii actuale.