ETNOLINGVISTICĂ

1. Domeniul etnolingvisticii. Raporturile cu etnologia, sociolingvistica şidialectologia

Numeroase fapte de limbă şi vorbire au fost demult abordate şi explicate din perspectivă
etnolingvistică, de regulă fără utilizarea acestui termen, dar domeniul etnolingvisticii româneşti
nu s-a constituit încă în mod coerent şi distinct în cadrul ştiinţei lingvistice. În anul 1980, de
exemplu, G. Ivănescu dădea o accepţiune foarte largă şi contradictorie e., considerată, pe de o
parte, ca „ştiinţă de graniţă”, pe de altă parte considerînd că aceasta „în fond, se acoperă şi se
confundă, în mare, cu termenul şi obiectul lingvisticii”. Pornind de la premisa că „limba este unul
dintre elementele caracteristice şi fundamentale ale unui popor” (Etnolingvistica, p. 138), G. I.
divaghează pe tema diferenţelor dintre limbi şi dialecte în raport cu substratul lor etnic, ajungînd
la problema „caracterului etnic exprimat în limbă” (fără să precizeze dacă aceasta este obiectul de
cercetare a e.) şi chiar la „o problemă de convergenţă a lingvisticii cu etnolingvistica [?]”, care
este aceea a creării limbilor naţionale, adică a limbilor literare unitare (p. 142). Lingvistul ieşean
menţionează şi chestiunea universaliilor gîndirii reflectate în limbă, dar crede că nu în cadrul unei
„scheme universale” va trebui căutat specificul limbilor, ci în afara acesteia. Este evident faptul
că G. Ivănescu nu cunoştea preocupările propriu-zise de e. din America şi din Europa, scurta sa
intervenţie fiind, de fapt, o glosare pe marginea termenului e. din perspectiva istoricului limbii
naţionale (şi literare).
În evoluţia e. ca disciplină cu obiect propriu de cercetare, un moment de clarificări a fost
dezbaterea publicată în revista americană „Language” (Baltimore), no. 18, din iunie 1970. Totuşi,
încă multă vreme, diverse şcoli lingvistice au dat e. un înţeles diferit. De pildă, în lingvistica
franceză e. era considerată ca fiind „l’étude du message linguistique en liaison avec l’ensemble
des circonstance de la communication”, definiţie mult prea largă şi, de aceea generatoare de
confuzii, ca şi înţelesul pe care G. Ivănescu îl dădea acestei discipline.
Un text fundamental pentru clarificări teoretice şi metodologice (fără de care nici
sociolingvistica nici e. nu-şi pot defini obiectul şi riscă să rămînă în faza empirică şi intuitivă a
descrierii faptelor) este o comunicare din anul 1978 a lui Eugen Coşeriu (trad. rom. în 1994). E.
C. subliniază cu pregnanţă importanţa delimitării clare a obiectului de cercetare a unei discipline,
urmată de stabilirea sarcinilor şi metodelor specifice, constatînd că, în absenţa unor definiri clare
ale domeniilor, s. şi e. tind să se contopească într-o „etnografie generală şi integrală a
comunicării” (p. 132), dacă s. este „studiul limbajului în relaţie cu contextul social (sau cu
structura socială a comunităţilor vorbitoare”, iar e. „studiul limbajului în raport cu civilizaţia şi
cultura comunităţilor vorbitoare”, definiţii excesiv de imprecise şi una prea largă (pentru s.), iar
cealaltă prea restrictivă (pentru e.).
Mai întîi, E. C. limitează s. (ca disciplină lingvistică, nu sociologică) la „studiul varietăţii
şi variaţiei limbajului în relaţie cu structura socială a comunităţii de vorbitori”, în timp ce
domeniul e. (ca disciplină lingvistică, nu etnologică sau etnografică) este lărgit la „studiul
varietăţii şi variaţiei limbajului în strînsă legătură cu civilizaţia şi cultura unei comunităţi” (p.
133). Extensia domeniului e. este necesară după constatarea că e. s-a limitat, în general, la studiul
lexicului (prin metoda „Wörter und Sachen”) în relaţie cu cultura (civilizaţia) populară materială,
în cadrul geografiei lingvistice (dialectologiei). Chiar dacă etnolingvistica limbilor exotice
(dezvoltată de cercetătorii americani, îndeosebi) a lărgit domeniul e. prin diverse teme

1
(taxonomiile populare, tabuurile lingvistice etc.), E. C. consideră că obiectul trebuie şi mai mult
extins, astfel încît e. „să studieze în totalitatea sa contribuţia «cunoaşterii lucrurilor» cu privire la
configuraţia şi funcţionarea limbajului”. O asemenea abordare ar conduce către o „lingvistică
eschenologică” (din gr. σκένος „lucru”).
Aceste definiţii impun alte distincţii: între s. propriu-zisă (lingvistica sociologică) şi
sociologia limbajului; între e. propriu-zisă (lingvistica etnografică) şi etnografia limbajului
(etnografia lingvistică). Acestea sînt discipline complementare, care pot rămîne sub denumirile
generice de s. şi e., cu condiţia ca obiectele lor de studiu să fie distincte. Astfel, dacă se
cercetează fapte de limbă prin prisma „cunoaşterilor” despre lucruri se poate vorbi de e., iar dacă
se studiază cultura şi civilizaţia prin reflexul lor lingvistic se face etnografie lingvistică (şi chiar
etnografie a limbajului, dacă acesta este abordat doar ca manifestare culturală). De pildă, studiile
istorice şi etnografice au dovedit evoluţia tehnică a uneltei de arat, de la aratrul roman la plugul
de mai tîrziu. Această „cunoaştere a lucrului” explică înlocuirea în limba română a cuvîntului
latin aratrum cu apelativul de origine slavă plug. În acest caz, chestiunea a fost abordată din
punctul de vedere al e. La fel, numeroase izvoare istorice şi cercetările arheologice au arătat că
retragerea stăpînirii romane din Dacia (în anul 275) a avut ca urmare ruralizarea provinciei, fapt
care motivează evoluţiile semantice din cuvinte precum: carraria (cărare), civitatem (cetate),
monumentum (mormînt), pavimentum (pămînt), pontem (punte) etc. Din perspectivă contrarie,
niciun document istoric sau arheologic nu precizează provenienţa sau vechimea armei numită
buzdugan la români, dar etimologia cuvîntului (aşadar un demers lingvistic) plasează apariţia
obiectului în epoca relaţiilor românilor cu triburile turanice ale cumanilor. Perspectiva aceasta
este, evident, a etnografiei lingvistice, dar trebuie subliniat faptul că cele două direcţii de
cercetare sînt (şi trebuie să fie) complementare. Altfel, contradicţiile dintre informaţiile
etnografice şi cele lingvistice pot genera erori în interpretarea fenomenelor limbii sau ale culturii
şi civilizaţiei.
E. Coşeriu adînceşte cercetarea, introducînd alte distincţii în funcţie de cele trei planuri
ale limbajului (pe care el însuşi le-a identificat). Astfel, se va putea constitui o e. a vorbirii în
general, o e. a limbilor şi o e. a discursurilor (cu corespondente în s.).
E. vorbirii ar studia „condiţionarea limbajului prin cunoaşterea universală a lumii şi, în
general, prin cunoaşterile universale extralingvistice (incluzînd şi normele generale ale gîndirii
umane)” (p. 140), deci aşa-numitele universalii ale vorbirii. De pildă, o problemă de acest gen
este aceea a denumirii în toate limbile a soarelui şi a lunii prin cuvinte fără alţi identificatori, dat
fiind faptul că pentru toată lumea acestea sînt obiecte cosmice unice. Observaţii de aceeaşi gen se
pot face în legătură cu denumirile părţilor corpului omenesc, ale unor obiecte geografice
(pămîntul, apa, aerul etc.). Etnografia vorbirii ar trebui să identifice „cunoaşterile universale
despre lucruri, idei şi judecăţi universale” care se manifestă în orice limbă şi, eventual,
determinarea culturii non-lingvistice (aşa cum a fost pusă de ipoteza lui Sapir şi Whorf). E. C.
avertizează însă că e. vorbirii este dificil de constituit dat fiind stadiul incipient al cercetărilor la
acest nivel al limbajului.
E. limbii (istorice) îşi va delimita obiectul în funcţie de cele trei tipuri de diferenţe
(generatoare de unităţi) idiomatice: diatopice (sintopice), diastratice (sinstratice) şi diafazice
(sinfazice), studiate de dialectologie, sociolingvistică şi, respectiv, de stilistică. În această
diviziune tripartită, e. limbii se constituie în relaţie de interferenţă cu s. limbii, abordînd teme ca:
în ce mod faptele de limbă sînt motivate de organizarea socială a comunităţii ca „lucru” şi ce loc
ocupă limbajul însuşi, ca fapt „real”, în această organizare; ce cuvinte şi ce sensuri există şi cum
se organizează ele pentru desemnarea straturilor şi relaţiilor sociale şi a înseşi faptelor de limbaj.
Pe acest teren de probleme, studiul expresiilor idiomatice este de cea mai mare importanţă.

2
Etnografia limbii va studia modul în care experienţele, concepţiile, ideile şi mentalităţile
(juridice, politice, religioase, ştiinţifice etc.) se reflectă într-o limbă istorică. O atenţie specială va
trebui acordată cercetării acelor expresii fixe, caracteristice „discursului repetat”, care conservă
amintirea unor stări şi fapte ce nu mai sînt „actuale”. Uneori, o expresie, o sintagmă rezumă o
sumă de observaţii şi valorizări istorice, ca în celebra apreciere turcească: Un tînăr persan şi un
cal moldovenesc sînt mai de laudă decît oricare alţii (D. Cantemir, Descrierea Moldovei). Pîinea
noastră cea de toate zilele (din Tatăl nostru) este o sintagmă care exprimă o nevoie fundamentală
caracteristică unui tip de civilizaţie (mediteraneană şi europeană), aceea a cultivării cerealelor,
deosebită de civilizaţia orezului fiert, de pildă, din Extremul Orient, sau al cărnii din regiunile
arctice.
Planul discursului, care este planul structurării limbii, poate fi, de asemenea, abordat din
perspectiva s. (a stratificării sociale) şi a e. (a tipului de cultură a comunităţii). De pildă,
formulele de salut şi de adresare în mediul rural şi urban, în diverse epoci istorice.
Deşi aceste distincţii sînt necesare în planul descriptiv al limbii, din perspectivă
diacronică (a schimbărilor în sistemul limbii), abordarea s. şi cea e. nu trebuie strict
separate atunci cînd se are în vedere istoria unei limbi (ca ştiinţă lingvistică integrală), care
descrie şi explică schimbarea lingvistică, adică acea „continuă creare de limbi prin mijlocirea
vorbirii, continua obiectivare a vorbirii în tradiţii istorice” (p. 148).
O relaţie specială există între e. şi dialectologie (sau geografia lingvistică), fiindcă ambele
discipline s-au constituit în „simbioză”, începînd de la sfîrşitul secolul al XIX-lea, în legătură cu
cercetarea sistematică a limbii populare.
Un moment în evoluţia raporturilor dintre dialectologie şi e. este lansarea în anul 1975 de
către dialectologii francezi a unui program de cercetări sub denumirea de etnotexte, menit să
depăşească limitările tradiţionale ale studierii lexicului dialectal prin monografiile
terminologiilor, glosare şi tezaure dialectale. În concepţia acestora, etnotextele sînt textele orale,
dialectale sau de limbă comună, literare sau neliterare, care constituie patrimoniul cultural oral al
unei comunităţi date şi pot permite definirea unei conştiinţe culturale regionale (Valeriu Rusu,
Etnotextele, p. 18). Etnotextele lărgesc în mod semnificativ sfera investigaţiei, dar ideea nu este
cu totul nouă. În fond, textele dialectale care au fost culese şi de dialectologii români paralel cu
anchetele cu chestionarul pentru atlasele lingvistice regionale (NALR) şi naţionale, în tradiţia
valoroasei culegeri Graiul nostru (I–II, Bucureşti, 1906–1908), realizată de I.-A. Candrea, Ov.
Densusianu şi Th. D. Sperantia, şi a revistei „Grai şi suflet” (I–VII, Bucureşti, 1923–1937),
publicată de Ovid Densusianu. Etnotextele sînt culese nu numai din mediul rural, considerat în
mod tradiţional ca reprezentînd „specificul naţional”, ci şi din cel urban. Ele sînt nu numai
documentele orale care constituie literatura populară propriu-zisă, dar şi texte scrise, păstrate în
arhive, precum corespondenţă, carnete de cîntece, însemnări referitoare la tradiţii locale,
obiceiuri, credinţe, viaţă economică, socială, evenimente familiale şi locale etc. Etnotextele
încearcă să surprindă, într-un discurs global, tradiţia orală locală sau regională, mărcile identităţii
culturale şi conştiinţa asumării de către comunitate a propriei sale istorii şi culturi. Cu atît mai
mult se impune acest demers etnolingvistic atunci cînd aşezările umane sînt ameninţate cu
dispariţia în urma unor catastrofe naturale (inundaţiile, de pildă) sau a unor programe de
modificare a teritoriului socio-geografic, cum au fost acelea de pe Valea Bistriţei, în anii 1954–
1958, din zona hidrocentralei de la Bicaz, acelea de la Porţile de Fier din anii 1965–1968, de la
acumularea Stînca – Costeşti, de pe Prut, sau acelea din zonele afectate de demolările abuzive din
deceniul al noulea (îndeosebi din judeţul Ilfov), chestiune care a fost abordată recent de Stelian
Dumistrăcel (Sate…, 1995) cu argumentele şcolii sociologice a lui Dimitrie Gusti.

3
 E. românească s-a constituit în sincretism cu folcloristica, etnografia, dialectologia,
semantica şi istoria limbii, adunîndu-şi materialul, precizîndu-şi treptat temele şi metodele
proprii. La originea preocupărilor de e. se află, ca în atîtea alte domenii ale lingvisticii şi istoriei
noastre, iniţiativele şi lucrările marelui spirit enciclopedic care a fost B. P. Hasdeu. Acesta a
orientat lingvistica românească spre izvoarele documentare (Cuvente den bătrîni) şi spre sursele
limbii şi culturii populare (Obiceiele juridice ale poporului român. Programa, 1878, primul
chestionar românesc, cu 400 de întrebări, referitoare la domeniile: satul, casa şi lucrurile, care a
impus metoda anchetei prin corespondenţă sau indirectă. A urmat chestionarul din 1884, cu 206
întrebări, privitor la limba română, pentru Etymologicum Magnum Romaniae, la care s-au primit
răspunsuri din peste 700 de localităţi, însumînd peste 20 000 de pagini), a stimulat studiul
terminologiilor populare şi a determinat apariţia semasiologiei (metodă esenţială în e.), a anticipat
metoda „cuvinte şi lucruri” etc. I. Muşlea şi Ov. Bîrlea au extras din aceste materiale exemplele
din volumul Tipologia folclorului din răspunsurile la chestionarul lui B. P. Hasdeu (1970).
Cîteva studii timpurii ale lui Hasdeu, din anii 1873–1874, privind veşmintele, armele, locuinţa,
agricultura, viticultura, păstoritul şi viaţa în codru a românilor sînt primele abordări
etnolingvistice ale domeniilor respective, pline de sugestii şi constatări valabile şi astăzi.
Contribuţii importante în istoria e. româneşti apar pe direcţia de cercetare iniţiată de B.P.
Hasdeu.
Astfel, Nicolae Densusianu a alcătuit un chestionar (1893 şi 1895) cu 676 de întrebări
referitoare la tradiţiile istorice şi antichităţile de pe teritoriul locuit de români. S-au primit
răspunsuri din 900 de sate. O parte din informaţii au constituit materialul din lucrarea lui A.
Fochi, Datini şi eresuri populare de la sfîrşitul secolului al XIX-lea, Bucureşti, 1976.
Remarcabilă a fost activitatea şcolii lingvistice bucureşene, dezvoltînd direcţii iniţiate de
B. P. Hasdeu şi Lazăr Şăineanu, şcoală animată apoi de programele lui Ovid Densusianu de la
„Grai şi suflet”, cu rezultate notabile îndeosebi în cercetarea tradiţiilor şi terminologiei pastorale,
după ce Fr. Damé publicase în 1898 prima Încercare de terminologie poporană română.
La Muzeul limbii române de la Cluj, s-au realizat şi difuzat, între 1922 şi 1937, pentru
ALR, opt chestionare privind temele: Calul, Casa, Firul, Stîna, păstoritul şi prepararea laptelui,
Stupăritul, Instrumente muzicale, Mîncări şi băuturi. Romanistul George Giuglea a utilizat printre
cei dintîi la noi sintagma consacrată în e. în titlul unui studiu Cuvinte şi lucruri. Elemente vechi
germane în Orientul romanic (DR, 1921–1922), iar N. Drăganu a publicat articolul Cuvinte şi
obiceiuri (1933).
După G. Pascu, autorul amplului studiu Nume de plante (publicat parţial), dialectologii
ieşeni şi-au îndreptat interesul îndeosebi spre cercetarea unor terminologii ale ocupaţiilor şi
meseriilor populare: exploatarea lemnului şi plutăritul (Vasile Arvinte, 1957), agricultura (Stelian
Dumistrăcel), viticultura (I. Nuţă, 1978, 1989), fierăria (Ioan Florea, 1981), rezultate din
materiale adunate cu două chestionare: Uneltele agricole şi cultura pămîntului (1958–1959) şi
Chestionar dialectal (1969), acesta cu 2988 de întrebări referitoare la nume de locuri şi de
persoane, terminologia meseriilor, a viticulturii şi pomiculturii. O menţiune specială se cuvine
pentru dicţionarul frazeologic Pînă-n pînzele albe. Expresii româneşti. Biografii – motivaţii
(2001), de Stelian Dumistrăcel, lucrare de referinţă pentru e. românească din perspectiva
semasiologică şi a lexicografiei frazeologice.
Trebuie amintite şi contribuţiile unor lingvişti străini, ca G. Weigand şi H. Dumke,
preocupaţi de terminologia păstoritului şi agriculturii. Observăm că e. românească s-a constituit
sincronic cu e. europeană în privinţa ideilor şi direcţiilor de cercetare.
E. europeană a apărut din preocupările de etimologie, semantică şi dialectologie de la
sfîrşitul secolului al XIX-lea, pentru ca să cunoască o mare eflorescenţă în primele patru decenii

4
ale veacului al XX-lea, stimulată fiind îndeosebi de geografia lingvistică. Elemente ale concepţiei
despre relaţiile dintre realia şi cuvinte, care constituie esenţa preocupărilor e. se pot identifica în
formulări mult mai vechi, de pildă la Bacon (analogiam inter verba et res, 1623), la J. Grimm
(„am fost totdeauna bucuros cînd am putut ajunge de la cuvinte la lucruri”) sau la Gilles Ménage,
care în 1669 explica termeni din limba italiană cu argumente etnografice, dar abia Rudolf
Meringer (din 1898) şi Hugo Schuchardt (din 1901) au început să studieze în mod sistematic şi pe
grupuri onomasiologice aspecte ale culturii materiale, populare în primul rînd: casa (din Bosnia,
Herzegovina şi Germania) şi uneltele ţăranului (secera, ferestrăul, furca, plasele de pescuit,
îmblăciul etc.). În anul 1909, Rudolf Meringer a înfiinţat la Graz revista „Wörter und Sachen”,
care a fost timp de trei decenii tribuna ştiinţifică a e. europene. Deşi cercetările erau direcţionate
în mod prioritar către obiectele culturii populare materiale, acest autor preciza că prin „lucruri”
înţelegea şi „gîndirile, ideile şi instituţiile, care îşi găsesc expresia lingvistică într-un cuvînt
oarecare”. Din această perspectivă, aprecia R. M., „viitorul istoriei culturii stă în îmbinarea
ştiinţei limbii cu ştiinţa lucrurilor”. De aceea, lingvistul trebuie să înveţe în primul rînd etnografia
şi etnologia. Un mare număr de romanişti au abordat etimologiile şi istoria limbii prin metoda
Wörter und Sachen: Gottfrid Baist, W. Meyer-Lübke, Chr. Nyrop (autorul unei Linguistique et
Histoire des moeurs, trad. 1934), Max Leopold Wagner, cercetător strălucit al vieţii rurale din
Sardinia prin prisma limbii, F. Krüger, autor al unei monumentale opere e. privind regiunea
Pirineilor, E. Roland, care a studiat nomenclatura populară a faunei şi florei din Franţa (13 + 11
volume), G. Pedrotti şi V. Bartoldi (flora italiană), K. Jaberg şi J. Jud, autorii unui mare atlas
italian, E. Eggenschwiler etc.
Metoda Wörter und Sachen (după numele publicaţiei) a fost considerată depăşită după
război, fiindcă aborda cuvintele izolat şi se cantona în detalii. Etnolingvistica şi etnologia
limbajului trebuie, de asemenea, să depăşească stadiul inventarierii termenilor pe grupuri
(cîmpuri, după unii – ex. Zamfira Mihail) onomasiologice şi stabilirii etimologiilor. Această
metodă a servit, de regulă, identificării straturilor lingvistice şi influenţelor culturale (autohton,
latin – romanic, slav, turanic, maghiar, grecesc etc). Studiul comparativ al impactului influenţelor
şi al evoluţiilor semantice în spaţii etnolingvistice vecine sau pe arii mai largi se dovedeşte
extrem de profitabil atît pentru etnologie, cît şi pentru lingvistică. Sînt de remarcat în acest sens
rezultatele cercetărilor de la Association Internationale d’Études Sud-Est Européennes (AISEE),
creată în 1963 şi care publică un „Bulletin”, şi ale Institutului de Studii Sud-Est Europene
(înfiinţat în anul 1963 la Bucureşti; publicaţie: „Revue des Études Sud-Est Européennes”),
preocupat îndeosebi de lingvistica şi etnologia balcanică. Un model pentru asemenea cercetări
sînt studiile comparative ale lui Petru Caraman (despre colindat, de antroponimie etc.). În această
direcţie ar trebui orientate studiile relaţiilor româno-maghiare şi cele ale Moldovei cu spaţiul
polonez şi ucrainean.

E., ca disciplină lingvistică, preocupată în mod special de problemele vocabularului,

urmăreşte ceea ce s-a numit cîndva, cu o sintagmă care trebuie acceptată doar în sens metaforic,
viaţa cuvintelor (A. Darmesteter) şi utilizează achiziţiile ştiinţifice ale etimologiei şi semanticii.
Cursul abordează din perspectivă lingvistică teme principale ale istoriei, etnologiei şi
etnografiei româneşti: etnogeneza şi continuitatea, civilizaţia sătească şi cea urbană, ocupaţiile şi
profesiunile tradiţionale, medicina, alimentaţia şi portul popular, obiceiuri şi practici juridice şi
religioase, familia şi relaţiile sociale.

Bibliografie

5
 Eugen Coşeriu, Geografia lingvistică şi Obiectul şi problemele dialectologiei, în vol. Lingvistică
din perspectivă spaţială şi antropologică, p. 35–78 şi 91–122.
Eugen Coşeriu, Socio- şi etnolingvistica. Bazele şi sarcinile lor, în vol. Lingvistică din
perspectivă spaţială şi antropologică, Chişinău, Editura „Ştiinţa”, 1994, p. 129–156.
Stelian Dumistrăcel, Etno- şi sociotextele în sprijinul istoriei, în „Moldova”, Revistă de cultură
(Iaşi), IV, nr. 15–16, iulie–august 1993, p. 18–25.
Stelian Dumistrăcel, Sate dispărute – sate ameninţate, Iaşi, 1995.
Constantin Frâncu, Curente şi tendinţe în lingvistica secolului nostru, Iaşi, 1999, p. 113–116.
Iorgu Iordan, Lingvistica romanică. Evoluţie, curente, metode, Bucureşti, 1962, cap. Metoda
„cuvinte şi lucruri”, p. 70–80.
G. Ivănescu, Etnolingvistica, în vol. Introducere în etnologie, Bucureşti, 1980, p. 138–142.
Valeriu Rusu, Lexicul dialectal în perspectiva antropologiei socio-culturale, în Materiale şi
cercetări dialectale, II, Bucureşti, 1981, p. 223–233.
Valeriu Rusu, Etnotextele în perspectivă românească, în ALIL, XXX, 1985, A, p. 17–21.
I. Vlăduţiu, Etnografia românească. Istorie, cultură materială, obiceiuri, Bucureşti, 1973.
* * * Introducere în etnologie, coordonator Romulus Vulcănescu, Bucureşti, Editura Academiei
Române, 1980.
„Languages”, no. 18, juin 1970 – dezbatere asupra etnolingvisticii.

2. Civilizaţia daco-getică, romanizarea, ruralizarea şi creştinarea Daciei. Reflexe

lingvistice

1. Civilizaţia şi cultura daco-geţilor sînt bine cunoscute astăzi, în urma cercetărilor

arheologilor, care au continuat după primele mari sinteze realizate de Vasile Pârvan în
monumentala Getica (1926, ed. a doua, 1982) şi Dacia (1937; trad. de Radu Vulpe; cf. şi ed. a
cincea, 1972). Concluziile generale, care interesează aici, pentru perioada imediat anterioară
cuceririi romane, sînt: existenţa unei civilizaţii materiale rezultate din interferenţa civilizaţiilor
mediteraniene (elenistică), iraniene şi celtice, în cadrul unui puternic stat, rezultat din unificarea
unor triburi de aceeaşi origine etnică şi cu o religie politeistă, cu un zeu suprem, care pregăteşte
terenul pentru viitoarea religie monoteistă. Modul de viaţă este agrar (cf. cunoscutele informaţii
despre întinsele lanuri de grîu culcate la pămînt cu suliţele de soldaţii lui Alexandru Macedon în
timpul incursiunii peste Dunăre în anul 335 – v. Arrianus, p. 55–56, care trebuie totuşi cenzurat
pentru exagerarea evidentă – şi despre interzicerea cultivării viţei de vie de către regele Burebista,
pentru a limita excesele consumului de vin), pastoral (ca în întreaga Europă continentală) şi
războinic. Relatările istoricilor despre desfăşurarea războaielor romanilor pentru cucerirea Daciei
confirmă aprecierea mai veche despre „geţi, cei mai curajoşi şi mai drepţi dintre traci” (Herodot).
Metalurgia (probabil de influenţă celtică) şi olăritul, bine documentate arheologic în Dacia,
presupun existenţa unor forme de viaţă urbană, care nu pot fi totuşi comparate ca nivel de
dezvoltare cu oraşele greceşti de la Pontul Euxin. Numeroasele şi puternicile cetăţi dacice au în
primul rînd rosturi militare şi sînt centre de putere religioasă. Un indiciu esenţial pentru
aprecierea civilizaţiei şi culturii daco-geţilor este absenţa unui alfabet propriu şi a unei literaturi
scrise, zadarnic căutate şi presupuse de protocronişti şi fantezişti. Consecinţa aceste absenţe este
necunoaşterea limbii daco-geţilor, cu excepţia unor nume proprii (de locuri şi de persoane) şi a
unui modest număr de cuvinte comune. Dacă am lua în consideraţie doar calitatea inferioară a
ceramicii dacice în comparaţie cu ceramica grecească şi cea romană, putem conchide că
civilizaţia carpato-danubiană era, la începutul primului mileniu creştin, specifică Europei
continentale, adică predominant rurală.

6
 Ce spune limba română, continuatoarea limbii latine în spaţiul daco-getic, despre
specificul civilizaţiei strămoşilor autohtoni? Întrebarea ţine de perspectiva etnografiei limbii şi
confirmă pe deplin concluziile cercetărilor arheologice şi etnologice (Nu avem aici în vedere
contribuţiile fundamentale pe care studiul limbii române le-a adus în alte probleme ale
etnogenezei: teritoriul, epoca de formare, continuitatea). Dacă adoptăm ca un principiu lingvistic
ideea că o limbă superioară prin prestigiu cultural şi prin suportul civilizaţiei materiale se impune
şi înlocuieşte o altă limbă cu care intră în contact (prin bilingvism) şi care devine limbă de
substrat, urmează să observăm cauzele şi măsura în care s-au putut (sau nu) păstra în româneşte
cuvinte din substrat şi sensurile acestora.
Mai întîi, să amintim că această abordare trebuie să rămînă prudentă şi să evite
interpretările speculative. În acest sens, amintim cîteva interpretări semantice care s-au dovedit
greşite sau neconvingătoare. Sextil Puşcariu, de pildă, credea (ca şi Al. Philippide şi G. Ivănescu)
că expresia „a făgădui marea cu sarea”, rezultată din asocierea prin rimă (ca în „unii cu mapa,
alţii cu sapa”) a unor cuvinte de origine latină cu un termen de origine maghiară, a făgădui,
poate fi un argument pentru ideea formării limbii române în nord-vestul Peninsulei Balcanice,
unde sarea este puţină şi preţioasă. Acelaşi lingvist vedea în sintagmele a da drumul (plaiul, în
arom. calea) dovada traiului strămoşilor români în codri cu drumuri numai de ei ştiute, uitînd însă
că drumul se poate rătăci şi în cîmpie sau în deşert. Şi explicaţia evoluţiei semantice a verbului
latin mergere „a se cufunda” spre înţelesul actual prin împrejurarea că românilor locuind pe
munţi li se părea că cel ce se depărta „se cufunda” în vale a fost infirmată de o inscripţie din
secolul al V-lea în care verbul avea deja înţelesul lui „aller”. Aceste exemple avertizează asupra
riscului de a căuta în evoluţiile semantice ilustrări ale unor anume teze, între care aceea a
retragerii protoromânilor (aproape) exclusiv în viaţa pastorală montană, idee care a dominat o
vreme concepţiile istoricilor şi lingviştilor români. Cu atît mai mult, vestigiile limbii daco-geţilor
nu trebuie forţate spre concluzii specioase, date fiind polisemia termenilor, etimologiile incerte şi
evoluţiile semantice imprevizibile. Cîteva constatări cu caracter general au totuşi caracter
etnologic indiscutabil.
Mai întîi, cele cca 90 de cuvinte moştenite cu certitudine din substratul autohton, la care
se adaugă altele probabile (cca 50–70), formează un fond lexical apropiat ca număr de acela al
termenilor de origine celtică din limba franceză (cca 180), fapt ce poate fi interpretat ca
exprimînd o forţă similară de rezistenţă a culturii băştinaşilor la impactul culturii superioare
romane. Specificul ariei laterale orientale a latinei vorbite în Dacia este dat însă şi de faptul că, în
timp ce lexicul din substratul celtic este marginal în vocabularul limbii franceze (adică regional,
arhaic sau specializat semantic), 36 de cuvinte din cele cca 90 sigur autohtone fac parte din
fondul principal lexical românesc: abur, brad, a se bucura, brînză, buză, căciulă, cioară, cioc,
copac, copil, gard, jumătate, mal, moş, pîrîu, raţă, vatră etc. Mai mult, aceste 36 de cuvinte au
creat 535 derivate directe, adică în medie cîte şase derivate la fiecare cuvînt de bază, depăşind
chiar capacitatea de derivare a termenilor latini (cîte cinci derivate de fiecare cuvînt). Această
concluzie lingvistică se coroborează cu rezultatele cercetărilor etnologice, care au evidenţiat
perenitatea unor manifestări materiale şi culturale ale fondului autohton ce vor fi menţionate la
locul cuvenit în continuare.
Gruparea onomasiologică a termenilor de substrat pune în evidenţă faptul că cele mai
multe cuvinte provin din zona de bază a ocupaţiilor autohtonilor: păstoritul. Faptul va fi analizat
mai departe în detaliu, acum limitîndu-ne la observaţia că interpretările acestei constatări trebuie
amendate. S-a spus, de pildă, că terminologia pastorală ar evidenţia superioritatea băştinaşilor în
această meserie faţă de coloniştii militari, negustori, meşteşugari şi agricultori (Gr. Brâncuş), dar
se uită că oaie, berbec, miel, lapte, caş, lînă, ca şi numele altor animale de păşune sînt le origine

7
latină: vacă, bou, taur, viţel, capră, ied, cal, iapă şi altele. Ca şi în alte domenii ale vieţii,
termenii de diferite origini coexistă şi este dificil de stabilit cu exactitate cauzele şi împrejurările
menţinerii unui anumit cuvînt şi a dispariţiei sinonimului său. Din exagerarea importanţei
terminologiei pastorale autohtone (evidentă la B. P. Hasdeu, care a absolutizat unele informaţii
antice: montes et saltus Daci (Plinius), suum Dacis montem (Statiu) şi Daci montibus inhaerent
(Florus)) a rezultat teza eronată a retragerii protoromânilor în zonele muntoase în epoca
migraţiilor, teză a cărei urmare a fost o altă aserţiune, aceea a coborîrii în zonele de cîmpie a
românilor abia în perioada stabilităţii vieţii în cadrele statalităţii feudale (secolul al XIV-lea).
2. Romanizarea Daciei a avut ca urmare lingvistică majoră impunerea limbii latine
populare în provincia cucerită şi apariţia unui popor romanic în estul Europei. Nu insistăm asupra
problemei în general, care ar implica studiul amplu al civilizaţiei romanităţii orientale prin limba
română. Ne oprim doar asupra a două fenomene majore de civilizaţie şi cultură, aşa cum sînt ele
reflectate în limba română: urbanizarea şi creştinarea Daciei, bine cercetate de istorici şi lingvişti.
Urbanizarea s-a concretizat în înfiinţarea a peste 40 de oraşe, unele devenite chiar
municipii, cu temple, palate, băi, construcţia de drumuri pietruite, poduri şi apeducte, deschiderea
unor exploatări de aur şi sare. S-a intensificat comerţul intern şi extern şi s-au pus bazele unei
agriculturi în latifundii de tip sclavagist. Un mare număr de colonişti din toate provinciile
Imperiului au fost aduşi pentru repopularea Daciei după războaiele de cucerire. Limba latină a
devenit lingua franca, s-a impus ca limbă a statului şi a înlocuit limba autohtonilor. S-au construit
amfiteatre şi şcoli şi s-a generalizat scrisul în limba latină. Numai în Dacia au fost descoperite
aproape 3000 de inscripţii.
3. În aceste condiţii, civilizaţia din Dacia ar fi putut urma evoluţia cunoscută în Europa
Occidentală, dacă nu s-ar fi produs retragerea administraţiei şi armatei şi abandonarea provinciei
în anul 275–275. Ruralizarea vieţii în Dacia produsă după această dată, în pofida relaţiilor
păstrate cu Dacia Ripensis şi Dacia Mediterranea şi a încercării de recucerire din timpul lui
Constantin cel Mare (secolul al IV-lea) şi a lui Justinian (secolul al VI-lea), se reflectă în mod
semnificativ în lexicul limbii române. Astfel, în Dacia nu s-a păstrat niciun nume de oraş roman
(şi nici măcar amintirea Romei însăşi, Rîm fiind forma slavă, cultă, popularizată de cronicarii din
veacul al XVII-lea). Pentru comparaţie, trebuie arătat că în sudul Dunării, unde romanitatea a fost
mai îndelungată şi Bizanţul a continuat tradiţia latină, numele Dristor şi Plovdiv amintesc de
oraşele romane Durostorum şi Philipopoli, iar Sredica este, azi, Sofia. În lexicul comun, lipsesc
termenii pentru desemnarea realităţilor citadine, păstrate în limbile romanice occidentale: villa (it.
villa, fr. ville), platea (fr. place, it. piazza), forum (it. foro), strata (it. strada), via (it. via, fr.
voie). Au dispărut cuvintele domus şi aedes (la pl.) pentru „casă”, „locuinţă” şi s-a impus
termenul casa care desemna o colibă, locuinţă rudimentară. Mai semnificative din perspectivă
etn. sînt evoluţiile semantice ale unor cuvinte precum: civitatem „oraş” > cetate, monumentum >
mormînt, pavimentum > pămînt. S. Puşcariu a inclus în această serie şi pons „pod” > punte,
carraria „drum de care” > cărare, al căror sens s-ar explica prin traiul protoromânilor în munţi.
Al. Rosetti obiectează că pons avea şi în latină sensul „punte”, iar înţelesul de „cărare” putea
apărea şi în regiunile de deal sau de cîmpie.
4. Odată cu coloniştii vor fi pătruns în Dacia, odată cu numeroasele culte orientale, şi
primele grupări creştine, nerecunoscute oficial şi adesea reprimate de unii împăraţi. Nu sînt însă
dovezi ale prezenţei semnificative a creştinismului în Dacia chiar din primele două secole de
după cucerirea lui Traian, cum cred unii care susţin ideea că presupusul monoteism al dacilor
(cultul lui Zamolxis) ar fi facilitat adoptarea timpurie a noii credinţe. În secolul al IV-lea exista
însă o comunitate creştină la Biertan pe Tîrnava Mare (cf. Ego Zenovius votum posui, inscripţie
cu un disc cu monogramul lui Cristos). Creştinismul s-a putut răspîndi în Dacia prin misionari şi

8
prin imigraţia creştinilor din Illiricum, după ce a devenit religie de stat în Imperiul Roman de
Răsărit sub Constantin cel Mare (323–337) şi în timpul dominaţiei goţilor creştinaţi (episcopul
Wulfila traduce Biblia în gotă, iar Sf. Sava este înecat în rîul Buzău). Împăratul Justinian a
înfiinţat o eparhie a unei episcopii în Dacia Traiana. Limba română oferă argumente importante
pentru datări relative şi pentru înţelegerea procesului real de creştinare în condiţiile ruralizării
vieţii în Dacia după anul 275. Evoluţia termenului paganus „locuitor al satului” (< pagus), atestat
din secolul al IV-lea, spre înţelesul „necreştin” (apoi chiar „creştin neortodox”) se explică prin
împrejurarea că satele au putut fi creştinate, ca în toată Europa de altfel, mult mai tîrziu decît
oraşele şi tîrgurile. După edictul din anul 313, cei care au refuzat creştinismul s-au refugiat în sate
(cf. Du Cange, Glossarium…, apud Şăineanu, Încercare, p. 29). (Situaţia are corespondent în
limba germană, unde der Heide „păgîn” este legat etimologic cu die Heide „cîmpie, ţară”). Astfel
se explică şi supravieţuirea în creştinismul popular românesc a atîtor practici şi rituri precreştine
(ex. îngroparea păpuşii de lut a Caloianului, jertfa cocoşilor albi daţi preotului la înmormîntare,
jocul paparudelor, jocurile în jurul focului etc.) pe care instituţia bisericii nu le-a putut înlătura şi
a trebuit să le tolereze, asigurîndu-şi astfel suportul popular. În pofida unor supoziţii sceptice
privind existenţa creştinismului la români înainte de instituţionalizarea bisericii (secolul al X-lea),
datarea unor termeni vechi creştini în perioada latinei dunărene (păresimi < quadragesima,
secolul al IV-lea), forma arhaică creştin < christianus şi faptul că în limba română s-au păstrat
din perioada cea mai veche termeni fundamentali ai credinţei: ajuna < ieiunare, altar < altare,
biserică < basilica, blestema < blastimare, boteza < baptizare, cărindar < calendarius,
cîrneleagă < carne(m)-liga(t), cîşlegi < caseu(m)-liga(t), cer < caelum, comînd < commendare „a
încredinţa”, dial. corindă < *cărindă sau din slavă < calendae, calandae, Crăciun < creatione,
creştin < christianus, cruce < crux, cumătră < commater, cumineca < communicare, drac <
draco, duminică < (dies) dominica, Dumnezeu < Domine deus, închinare < înclinare, înger <
angelus, lege „credinţă” < legem, martur < martor, mesereare „a avea milă”, în texte vechi <
miserere, nun < nonnus, Paşti < paschae, păcat < peccatum, păgîn < paganus, păresimi <
quadragesima, popor < populus, preot <presbyter, priveghea < pervigilare, ruga < rogare,
rugăciune < rogationem, Florii < Florilia, Rusalii < Rosalia, sîn(t) < sanctus, sărbătoare <
(dies) servatoria, scriptură < scriptura, sîmbătă < sambata < sabbatum, sîn < sanctus, tîmplă <
templum, ura < orare, urăciune < orationem, vergură < virgula < virgo, obligă la admiterea tezei
creştinării timpurii a romanicilor orientali, chiar dacă nu s-au conservat şi cuvinte care indică
ierarhia şi organizarea bisericească (canonicus, diaconus, episcopus, eremitus, monachus,
parochia) sau termeni de înaltă teologie (elemosyna, miraculum, missa, saeculum, salvare,
spiritus etc) existenţi în limbile romanice şi chiar în albaneză. Din această cauză au existat
îndoieli privitoare la existenţa unei biserici cu liturghie în limba latină în secolele al IV-lea – al
X-lea şi s-a vorbit de creştinism popular. Trebuie observat aici că în albaneză întreaga
termonologie creştină este de origine latină. Marele număr de termeni de origine greacă, primiţi
prin filieră slavă, şi de origine slavă referitori la ierarhia bisericească (călugăr, popă, pustnic,
stareţ, vlădică), la organizarea vieţii şi cultului creştin (iad, liturghie, mănăstire, Precista, rai,
schit, utrenie, vecernie etc.) dovedesc că adoptarea de către români a liturghiei slave şi a limbii
slave ca limbă oficială a clasei dominante datează din secolul al X-lea, din timpul primului
Imperiu Bulgar (P. P. Panaitescu; după alte opinii – Adrian Andrei Rusu –, în secolul al XIII-lea,
în al doilea ţarat), care a stăpînit efectiv regiuni de la nord de Dunăre.
Creştinarea treptată, fără persecuţii şi distrugere violentă a formelor religioase anterioare,
instituţionalizarea tîrzie şi cultul într-o limbă străină (slavona) timp de aproape şapte secole au
creat o biserică românească tolerantă, fără martiri ai credinţei (cazul Brâncoveanu este o excepţie
şi are o motivare politică determinantă), dar şi fără o mare teologie, fără persecuţii religioase şi

9
schisme importante, în mare măsură limitată la cultivarea ritualurilor şi fără implicaţii sociale
majore. Ca urmare, creştinul român a fost caracterizat ca mai mult superstiţios decît religios,
formalist în îndeplinirea obligaţiilor bisericeşti, tolerant şi puţin respectuos faţă de slujitorii
cultului (cf. Şăineanu, Încercare, p. 107–124). Numeroase semantisme şi expresii idiomatice
conservă amintirea unor străvechi practici şi credinţe precreştine, confirmate de altfel de
cercetarea istorică şi etnologică.
Astfel, a comînda (< lat. commandare < commendare diis „a recomanda zeilor” pe mort),
înlocuit cu a pomeni „a aminti” în slavă, de unde pomana (< sl. pomĕna), însemna jertfa adusă
zeităţilor păgîne, perpetuată cu o mare forţă în nesfîrşitele praznice actuale. Rusaliile amintesc de
Rosalia, sărbătoare păgînă a morţilor, cînd se puneau flori (rosae) pe morminte. Ca şi în alte
limbi romanice, zilele săptămînii (afară de sîmbătă şi duminică) perpetuează numele unor zeităţi
precreştine: Luna, Marte, Mercur, Jovis şi Venus. Expresiile n-are niciun Dumnezeu, pe
Dumnezeul meu, înjurăturile de Hristoşi şi de Dumnezei (la plural, ca la Ion Creangă, în Dănilă
Prepeleac: „ Şi te mai rog de toţi dumnezeii să-mi împrumuţi macar o dată carul, s-aduc nişte
lemne din pădure”), venerarea Soarelui şi a Lunii („Sfîntul soare / Nănaş mare / Sfînta lună /
Mare nună”), a cerului, codrului şi pămîntului, conservă resturi ale credinţelor politeiste,
precreştine: „Mă închin, băieţi, în faţa voastră, cu sănătate ca la un codru verde” (I. Creangă,
Amintiri, III); „Mă închin cu plecăciune ca la sfîntu soare” (M. Sadoveanu, Fraţii Jderi); „Soare,
soare, sfinte soare” (descîntec); „Şi noi, tot săborul, cădem cu feţele la verdele pămînt… şi ne
rugăm” (scrisoare din 1616–1631 a egumenului Mănăstirii Voroneţ către primarul Bistriţei). O
remodelare a Mumei Pădurii, văzută încă în unele texte folclorice ca o zînă bună, protectoare a
pădurii şi oamenilor, într-o fiinţă malefică este rezultatul viziunii creştine despre Maica
Domnului ca adevărata protectoare (cf. Dumistrăcel, p. 220–223). De altfel şi zînele din poveştile
româneşti sînt o reminiscenţă a cultului păgîn al zeiţei Diana (cf. şi zănatic < dianaticus). La
originea expresiei a prinde pe Dumnezeu de-un picior, existentă şi în franceză (tenir Dieu par
pied), E. Coşeriu a identificat sintagma coleum Iouis tenere, găsită în Satiricon de Petronius.
Respectul creştinilor faţă de Dumnezeu a impus substituirea cuvîntului licenţios, perfect adecvat
în cazul zeului păgîn şi… poligam.
Lazăr Şăineanu a adunat un mare număr de expresii şi semantisme ce caracterizează
indiferentismul religios al românilor şi puţina preţuire a clerului ignorant şi corupt, interpretate ca
indici pentru definirea caracterului naţional, în spiritul anecdoticii populare şi a umorului lui I.
Creangă. Pentru abordarea modernă a acestei probleme, vezi Daniel Barbu, Etica ortodoxă şi
„spiritul” românesc, în Firea românilor, p. 39–130.
O trăsătură comună popoarelor din Peninsula Balcanică şi românilor care caracterizează
creştinismul popular este cultivarea unor credinţe şi rituri rezultate din interpretarea unor nume de
sărbători sau termeni creştini ai bisericii oficiale prin etimologie populară. Zamfira Mihail a
urmărit fenomenul la slavii catolici şi ortodocşi. De pildă, în Bulgaria şi Bosnia vînturile sînt
controlate de Sf. Duh (Svjatoj Duh), fiindcă duchat înseamnă „a sufla”. La românii ortodocşi, cel
care aduce ploi şi furtuni este Sf. Ilie. Sărbătoarea catolică din 5 februarie pentru cinstirea Sf.
Agata (martiră din secolul al III-lea) a generat o mulţime de practici magice legate de protecţia
locuinţei şi gospodăriei pentru că numele Agata a fost apropiat de cuvîntul hata „locuinţă”, ca în
proverbul polonez „Pîinea şi sarea de Sf. Agata păzesc de foc chata [= locuinţa]”. Această
mentalitate are un paralelism perfect cu credinţa românilor că de ziua Sf. Foca(s), mucenic din
Sinope (secolul al II-lea), la 23 iulie, nu trebuie să se lucreze, fiindcă poate lua foc casa. Cf. şi
Grigorie de Nazianz, supranumit Teologul (secolul al IV-lea), în calendar la 19, 25 şi 30
ianuarie, care este Ologul. Nerespectarea sărbătorii mari (Trei Ierarhi) din 30 ianuarie duce la
ologire. Un cuvios Simion Stîlpnicul (cel Bătrîn, 1 septembrie; alţi doi sînt cel Tînăr şi cel Nou)

10
ţine cerul şi pămîntul, fiindcă există credinţa că pămîntul se sprijină pe nişte stîlpi (v. Adrian
Fochi, Datini şi eresuri populare…., p. 74, 78, 79).

Bibliografie

Vasile Arvinte, Român, românesc, România, Bucureşti, 1983.

Daniel Barbu (coordonator), Firea românilor, Bucureşti, Ed. Nemira, 2000.
Grigore Brâncuş, Vocabularul autohton al limbii române, Bucureşti, 1983.
Stelian Dumistrăcel, Pînă-n pînzele albe. Expresii româneşti, Iaşi, 2001.
Anca Irina Ionescu, Lingvistică şi mitologie, Bucureşti, 1978.
Zamfira Mihail, Terminologia ecleziastică şi cultura populară sud-slavă, în „Sud-Estul şi contextul european.
Buletin”, IX, 1998, p. 53–57.
Sextil Puşcariu, Limba română, I, Bucureşti, 1976, partea a II-a, Limbă şi naţiune, p. 155–369.
P. P. Panaitescu, Introducere la istoria culturii româneşti, Bucureşti, 1969, p. 96–105, 185–201.
Al. Rosetti, Istoria limbii române, Bucureşti, 1968, p. 78–86, 195–196.
I. I. Russu, Etnogeneza românilor, Bucureşti, 1981, cap. Semnificaţia lingvistică-istorică a cuvintelor autohtone, p.
141–164.
Lazăr Şăineanu, Încercare asupra semasiologiei limbei române, Bucureşti, 1887, p. 25–64, 106–124.
Cătălina Vătăşescu, Termes chrétiens d’origine latine en albanais et roumainn, în RESEE, XXXII, 1994, nr. 1-2, p.
5–19.
Nelu Zugravu, Geneza creştinismului popular al românilor, Bucureşti, 1997.

3. Evul mediu şi epoca modernă. Satul: teritoriul şi gospodăria. Agricultura

Consecinţa istorică a abandonării Daciei de către romani este modul de viaţă exclusiv
rural al românilor, agricol şi pastoral. După stabilizarea vieţii acestora în cadrul statelor feudale
româneşti, sursele de informare etnografice şi scrise permit o mai complexă şi nuanţată abordare
a problemelor etnologice şi a expresiei lor lingvistice.
Istoricii admit ideea că în perioada romanizării Daciei (106–275) a început un proces de
formare a exploataţiilor agricole în ferme (villae), cu utilizarea muncii sclavilor. Dacă în
Romania occidentală sistemul a continuat şi a creat domeniul feudal, dezvoltîndu-se oraşe (fr.
villes) în jurul fermelor, în Dacia abandonată s-a revenit la modul de viaţă anterior, în sate şi în
sistemul arhaic al proprietăţii obşteşti asupra teritoriului aşezării, menţinut pînă în veacul al XIV-
lea. Nu s-au păstrat în româneşte termenii lat. pagus (doar în derivatul păgîn) şi vicus pentru
„sat”.
Nu se poate data momentul istoric în care obştea sătească românească a luat în stăpînire
un teritoriu devenit moşia satului. Anumite indicii (forma regulată a hotarelor, mărimea medie a
moşiilor, în legătură cu satele de 20 de case, în Moldova, în secolul al XV-lea, trimit la perioada
cnezatelor şi voievodatelor slavo-române (de după secolul al X-lea). Ca urmare, nu se poate
admite ideea că moşie „pămînt moştenit” ar fi un termen preroman, cu acest sens numai în nordul
Dunării (Brâncuş, Introducere, p. 13). Cuvîntul moşie este un derivat în limba română, cu atestări
destul de tîrzii: 1548 şi 1599–1600, în Ţara Românească (DERS). În cele mai vechi documente
slavone moldoveneşti şi munteneşti se vorbea de hotarul (cuvînt maghiar: határ) satului şi nu de
moşie. De asemenea, moştean (1537, ŢR, DERS) şi moşean, moşnean au apărut după aservirea
feudală a satelor şi constituirea clasei moşnenilor (secolul al XV-lea) şi răzeşilor (secolul al XVI-
lea). În Moldova din secolul al XVII-lea, moşii erau cei mai vechi proprietari cu urice ale satelor,
iar bătrînii erau fiii moşilor, cei dintîi care împărţeau (în mod abstract) moşia.
În legătură cu vinderea părţilor de moşie răzăşească trebuie explicată expresia a promite
moşi pe groşi, devenită obscură în formularea „Tot înşiră la gogoşi, / Spunînd despre moşi

11
păroşi” (Anton Pann), rezultat al unui joc lingvistic rimat. Dumistrăcel (Pînă-n pînzele albe, p.
247–248) recunoaşte impasul în care se află evoluţia sintagmei moşi păroşi şi propune o
interpretare puţin probabilă: moşii ăi roşi. Nici legătura cu Tîrgul Moşilor din Bucureşti, unde se
spuneau multe lucruri neadevărate (după Maria Bojan), nu duce spre interpretarea credibilă a
expresiei, care se luminează în sintagma a vinde moşi pe groşi, groşii fiind o monedă de argint şi
de aramă, cu circulaţie europeană şi în ţările române, îndeosebi în Moldova, din secolul al XIV-
lea şi pînă în secolul al XIX-lea (Instituţii feudale, p. 210–211). În secolul al XVIII-lea, groşii de
aramă erau de valoare mică, astfel încît a promite sau vinde (părţi dintr-)o moşie pe groşi era o
înşelătorie sau o minciună.
Dovezi ale continuităţii aşezărilor dacice în epocile următoare sînt termenii de substrat
cătun şi vatră. Cătun, cu var. cătună, cotună, cotun, cuvînt care apare în toate limbile balcanice,
ca împrumut din albaneză sau română, are mai multe sensuri („lagăr, cîmp, cartier, colibă, tabără,
cort”), dar se disting prin importanţa şi răspîndire acelea de „sat, comună” în Albania şi la
meglenoromâni, şi de „sat mic”, „aşezare păstorescă”, „sat de munte” în dialectele limbii române
(Brâncuş, Vocabularul, p. 58–59). Înainte de secolul al XII-lea (după cercetătorii sîrbi) sau pînă
în secolul al XVI-lea (după istoricii români), cătun avea semnificaţie etnică, localitatea fiind
formată din familii de păstori vlahi istroromâni (dar şi din Tessalia şi Moglen). Nucleul semantic
originar este obscur, dar pare a fi acela de „îngrăditură”, cu o evoluţie similară aceleia din lat.
fossatum spre „sat” (I. I. Russu, Etnogeneza, p. 292–293).
Vatră, intrat din română şi albaneză în limbile vecinilor balcanici, dar şi în poloneză şi
maghiară, are un radical i.-e. *at „foc”, vatra fiind din timpuri imemoriale locul de adunare a
grupului uman în jurul focului (Russu, Etnogeneza, p. 214–216). De remarcat şi extensia sensului
la „locuinţă, casă” (lăsarea la vatră), apoi la locul satului însuşi (vatra satului) şi, mai general,
„locul de baştină” a unui individ sau a unei etnii (vatra strămoşească, „vetrele” lui E.
Gamillscheg). De aceea nu poate fi admisă interpretarea restrictivă a termenului ca fiind specific
unei realităţi pastorale extrem de importante (Brâncuş, Vocabularul, p. 127). Expresia a lăsa la
vatră este un calc după limba franceză, relativ recent (secolul al XIX-lea)
Alţi doi termeni din substratul autohton, gard şi ţarc, sînt dovezi clare ale unui mod de
viaţă stabil din vechime. Gardul iniţial este motivat strict de creşterea animalelor (vite şi oi),
observaţie valabilă mai ales pentru ţarc, cf. a înţărca, iniţial privitor la iezi, miei şi viţei (Brâncuş,
Vocabularul, p. 122–124; în arom. a curma copilul „a înţărca”: Russu, Etnogeneza, p. 403). Mai
tîrziu, gardul este dovada stabilităţii gospodăriei ţărăneşti, în modul de existenţă agrar (implicînd
şi existenţa animalelor şi păsărilor în curte). Derivatul a îngărdi (cf. arom. ngărdescu, ngărdire) a
fost probabil modificat prin metateză sub influenţa v. sl. graditi. Cf. şi a înţărca bălaia, expresie
probabil foarte veche, cu derivatul bălai „alb” dintr-un cuvînt presupus autohton (băl).
Bogata terminologie latină a aşezării (satul, gospodăria, casa) suprapusă peste aceea
autohtonă indică o perfectă continuitate a vieţii în Dacia romanizată.
O evoluţie mai greu de explicat, totuşi admisă de majoritatea lingviştilor, o cunoaşte lat.
fossatum „(aşezare) întărită cu şanţ”, ajuns alb. fshat, ar. fusat şi rom. fsat (secolul al XVI-lea),
sat, dacă ţinem seama de faptul că arheologii nu au descoperit sate înconjurate cu şanţ. Este
posibil (?) ca evoluţia semantică să fi început din perioada cînd fostele tabere militare sau
aşezările veteranilor (canabae), părăsite de militari au fost folosite de populaţia civilă rurală. Este
interesant de observat faptul că şi tinda, încăpere mai tîrziu adăugată camerei de locuit, provine
din lat. tenda, cuvînt din sfera militară, cu sensul „cort”. Gr. Brâncuş sugerează o îndoială asupra
etimologiei („dacă acceptăm această etimologie” – Vocabularul, p. 162; dar în Introducere, p. 13,
admite ipoteza că „satele vor fi fost întărite cu şanţuri”). I. I. Russu admite fără vreo şovăire
etimologia cu „o transformare semantică originală şi interesantă”, evoluţie în sens contrar celei a

12
cuvîntului civitas spre cetate (Etnogeneza, p. 212). Nu este necesară o speculare a faptului că
satul (lat.) este o aşezare principală, iar cătunul o mică aşezare, în evul mediu roită din satul de
bază (în fosta Dacie nord-dunăreană).
Expresii: gura satului, a se face de rîsul (ruşinea) satului, satul lui Cremene
(Dumistrăcel, Pînă-n pînzele albe, p. 364–365); s-a supărat ca văcarul pe sat.
O îndelungată convieţuire cu slavii nu a putut determina înlocuirea cuvîntului sat cu selo,
dovadă că dominaţia slavă s-a exercitat doar la nivelul clasei politice conducătoare. Selişte
(sălişte) este un derivat pe terenul limbii slave, nu în limba română, cu suf. -işte (ca în
mălăişte etc.). Să fie cele mai vechi selişti foste sate slave?
Trebuie, mereu, reconsiderată o mai veche opinie, care a avut implicaţii majore în
istoriografia naţională. Semnificaţia existenţei unor termeni din substratul autohton referitori la
păstorit a fost absolutizată şi într-o etapă a etnologiei şi etonlingvisticii s-a acordat o atenţie
preferenţială studiului păstoritului montan (îndeosebi Ovid Densusianu). Ca urmare, s-a ajuns la
teza retragerii populaţiei romanizate în zone aproape exclusiv montane, ocupaţia de bază fiind
păstoritul oilor, într-un mod de viaţă nomad şi seminomad, de unde şi semnificaţia de „cioban” a
etnonimului valah în Peninsula Balcanică, precum şi la teza coborîrii tîrzii, în zonele de deal şi de
cîmpie, unde agricultura ar fi fost învăţată de la slavii sedentarizaţi în Dacia. S-a exagerat şi rolul
transhumanţei în realizarea unităţii lingvistice a românilor. Reexaminarea fără prejudecăţi a
acestor teze cu mijloacele arheologiei, etnografiei şi lingvisticii trebuie să înlocuiasă vechiul
clişeu: român = cioban, creat şi de învăţaţii noştri din motive patriotice, concluzii exploatate
adesea de publicistica străină denigratoare.

Terminologia aşezărilor, curţii şi locuinţei, între altele, reconstituie evoluţia civilizaţiei

româneşti fără rupturi şi discontinuităţi în modul de viaţă, stabil, agrar şi pastoral.
Termeni din substrat în sfera gospodăriei şi locuinţei: argea, cătun, gard, ţarc, vatră.
Termeni de origine latină: acoperiş (accoperire), casă (casa), căprior (capriolus), celar
(cellarium), cheie (clavis), cheutoare (clautoria), curte (cohors), fereastră (fenestra), fruntar
(frontale), perete (paries), poartă (porta), scară, tindă (tenda), treaptă, uşă; albie, cuptor
(coctorius), masă (mensa), scaun (scamnum), secriu (scrimnum); fîntînă (fontana).
Termeni de origine slavă: camniţă, coş, coteţ, grădină, grajd, jitniţă, ogradă, pivniţă, pod,
poiată, prag, prispă, uliţă; bg. laviţă (laiţă)
Termeni de origine greacă, unii intraţi în română prin intermediar slav: cămară, cămin,
colibă, drum (dromos); ngr. pat, temelie.
Termeni de origine maghiară: hambar (hambár sau bg. hambar), sălaş, sobă.
Termeni de origine turcă: cercevea, cerdac, duşumea, geam, hogeac, iatac, odaie, tavan.
Termeni de origine germană (săsească): şindrilă (Schindel).
Termeni de origine sîrbocroată: crama, şiţă.
Termeni de origine ucraineană: horn.
Casă este unul dintre puţinii termeni care s-au „înnobilat” prin evoluţie semantică
(Şăineanu, Încercare, p. 160). În latină sensul era de „colibă, bordei”, faţă de domus (care în
Occident a evoluat spre dom) şi aedes. La Isidorus, „casa est agreste habitaculum palis,
arundinibus et virgultis contextum” (casa este coliba păstorului, făcută din trestii şi nuiele). Abia
în evul mediu cuvîntul a început să aibă sensul actual.
Zamfira Mihail a urmărit evoluţiile semantice ale unor cuvinte din terminologia locuinţei
în limba română şi în limbile balcanice, constatînd tendinţe paralele. Astfel, sînt argumente
lingvistice pentru ideea că locuinţa primitivă nu avea decît o încăpere. De pildă, din lat. casa a
rezultat rom. casă care înseamnă atît locuinţa, cît şi camera principală, „de curat” (în Basarabia,

13
cca 1900). La fel, rus. изба şi bg. къща. Fiindcă în camera primitivă se făcea iarna foc, pe vatra
preistorică, adesea cuvîntul care denumeşte instalaţia de încălzit denumeşte această încăpere: tc.
očak; în Oltenia, ogeac, hogeac; tc., bg., scr. soba. Urmărind câmpurile semantice „încăpere în
care se locuieşte” şi „adăpost pentru animale”, Zamfira Mihail ajunge la concluzii interesante.
Astfel, tc. oda are sensul „încăpere în care se locuieşte” şi dialectal „colibă”, dar în rom., bg. şi
srb. cr. odaie (odaja, ődaja) înseamnă „cameră”, dar şi „adăpost pentru animale”. Tc. konak
„casă mare”. „loc de popas” a ajuns în alb. şi rom. să însemne „cameră”, iar în rom. şi „locuinţă
ciobănescă”, „adăpost pentru animale”. Termenul v. sl. polata (< lat. palatium „palat”) are în
rom. înţelesurile de „cămară pentru provizii”, „colibă pentru ciobani”, „adăpost pentru animale”
şi „adăpost pentru păsări”. Sensurile se regăsesc şi în bg. , alb., iar în srb. cr. şi alb. (de nord) este
atestat şi acela de „locuinţă”. De asemenea tc. čardak „boltă, umbrar de viţă”, „terasă” a evoluat
de la sensul de „terasă, balcon, galerie deschisă mărginită de stîlpi”, în rom. şi celelalte limbi sud-
est europene, şi spre acela de „adăpost acoperit pentru oi”. La fel, tc. perde „gard pe cîmp, perdea
de pomi”, înseamnă în aceleaşi limbi construcţii rudimentare pentru adăpostirea animalelor, a
oilor îndeosebi, de vînt, ploaie şi frig, dar în rom. şi „colibă a ciobanilor”, „parte a pridvorului
închisă cu scînduri”. Tc. saivan „adăpost pentru vite”, regional „casă de vară” are în bg. aceleaşi
sensuri, iar în rom. doar cel dintîi. Aceste exemple dovedesc convergenţe mentale rezultate din
condiţii de viaţă similare în spaţiul sud-est european, din timpurile cînd vitele erau adăpostite sub
acelaşi acoperiş cu omul, situaţie care nu se regăseşte în limbile occidentale, unde există termeni
specializaţi denumind adăposturile pentru animale. De remarcat faptul că limba greacă nu a
primit termenii turceşti, avînd altă organizare a spaţiului gospodăresc, şi că termenul cioban, de
origine turcă (čoban) s-a răspîndit în toate limbile balcanice, inclusiv în greacă. Aceste constatări
sînt de natură să modifice reprezentarea comună şi schematică a românilor (vlahilor) ca un popor
(aproape) exclusiv de păstori. În rom. (Ardeal) s-a păstrat şi termenul de origine lat. păcurar
(istrorom. picurar < pecorarius).

Agricultura a fost o ocupaţie a românilor trăitori în zonele deluroase şi de cîmpie. Ideea

că ocupaţia de bază a românilor în mileniul I a fost păstoritul este valabilă, ca pretutindeni de
altfel, pentru populaţia romanizată din zonele muntoase. De aceea, s-a ajuns la sinonimia vlah =
păstor în regiunile din Peninsula Balcanică, acolo unde s-a practicat păstoritul nomad. Dacă
românii ar fi fost însă doar păstori, nu s-ar fi putut păstra în româneşte un număr atît de mare de
termeni fundamentali de origine latină referitori la agricultură.
Termenii din substrat din această grupă onomasiologică sînt puţini şi nu dintre cei mai
importanţi: grapă, gresie, leurdă, mazăre, mărar, sîmbure, spînz şi, poate, ţarină. Faptul că toate
denumirile traco-getice ale cerealelor cultivate de aceştia (cf. mărturiile istorice) au fost înlocuite
dovedeşte superioritatea tehnică a agriculturii practicate de coloniştii mediteraneeni. O
inventariere a terminologiei agrare oferă o imagine convingătoare a predominanţei agricole
romane în Dacia cucerită. Astfel, pe agru (ager) şi cîmp (campus) se ară (arare) cu aratrul
(aratrum), se sapă (sappare) cu sapa (sappa), se seamănă (seminare), se seceră cu secerea
(sicilis), se bate (battuere), se treieră (tribulare) cu îmblăciul (< a umbla < ambulare) şi se
scutură (excutulare) pe arie (area) spicele (spicum), se vîntură (ventilare) şi se cern (cernere) cu
ciurul (cribrum) grăunţele (*granucia) de grîu (granum), secară (secalis), orz (hordeum), mei
(milium), părinc (panicum), adesea amestecate cu neghină (*nigellina). La moară (mola) se
macină (machinare) şi din făină (farina) se coace (coquere) pîine (panis). În grădină (nume
slav, în locul lui hortus) se cultivă ai (alium), ceapă (cepa), curechi (coliclu), usturoi (din
ustulare), pur (porrum), varză (viridia), napi (napus), pepeni (pepo), lăptucă (lactuca), lintea
(lens), leuştean (liguisticum, levisticum), pătrunjelul (petroselinum) etc. Cînepa (*canipa sau

14
canabis) şi inul (linum) nu lipsesc, iar peste tot creşte mărul (malus), părul (pirus), prunul
(prunus), nucul (nux), cireşul (cerasus), piersicul (prunus persica), care dau poamă (pomum)
bună.
Pe şes (sessum) sînt iarba (herba) şi fînaţul (*fenacium), unde se coseşte cu coasa (sl.
kositi, kosa), ascuţită cu cutea (cutis) sau gresia (dacică) şi se adună cu furca (furca) fînul
(fenum) sau trifoiul (trifolium), nutreţul (nutricium) pentru vite (vita „viaţă”). Pe malul rîurilor
cresc plopul (populus), salcia (salix), socul (sambucus), iar în pădurile (paludis) de foioase
arinul sau aninul (*alninus < alnus), arţarul (arcer), fagul (fagus), jugastru (*jugaster), sorbul
(sorbus) şi ulmul (ulmus). Această terminologie nu putea fi păstrată de o populaţie trăind exclusiv
ca păstori în munţi timp de sute de ani după retragerea romanilor. Faptul că s-au transmis din
substrat numele brad (nu şi molid, cum considera Sextil Puşcariu) nu poate fi un argument pentru
„întoarcerea daco-românilor la îndeletnicirea strămoşească a oieritului pe vîrfurile munţilor,
dincolo de zona fagului” (p. 360), fiindcă numele răşinoaselor juniperus (ienupăr, jneapăn) şi
pinus (pin) sînt totuşi latineşti.
În pofida acestei bogate terminologii, B. P. Hasdeu a putut crede că aceasta este „mai
toată cu mult posterioară epocei de colonizare a Daciei”, că cerealele erau aduse de romani prin
import chiar în creierii munţilor Carpaţi, unde erau măcinate la faţa locului. În schimb, din
terminologia slavă agricolă Hasdeu deduce un scenariu precis al coborîrii românilor din zonele
muntoase spre cîmpie, unde, între Olt şi Timiş, au învăţat după secolul al VII-lea agricultura de la
slavi (sîrbii de mai tîrziu).
Terminologia agrară de origine slavă nu sugerează o reîntoarcere la agricultură a
protoromânilor în perioada simbiozei cu slavii, în presupusul scenariu al coborîrii de la munte
spre dealuri şi cîmpii. Cîţiva termeni de origine slavă, unii importanţi, precum brazdă, căpiţă,
claie, coasă, greblă, hamei, lopată, ogor, ovăz, pleavă, plug (cu părţile sale: grindei, plaz),
pogon, sfeclă, snop, stog, tîrn nu pot fi argumente în sensul menţionat, fiindcă existau deja în uz
cuvintele aratru (păstrat pînă azi în aromână) şi falce (falx) şi nu pot fi justificaţi termenii claie,
pleavă şi snop fără existenţa grîului, orzului şi secarei nesecerate. În aprecierea unor asemenea
raporturi lingvistice trebuie ţinut seama şi de faptul că împrumutul unui cuvînt nou nu presupune
cu necesitate dispariţia unui obiect vechi şi împrumutul obiectului nou denumit. În acest sens,
exemplul plugului şi altor unelte de săpat este instructiv din perspectiva cunoştinţelor acumulate
de cercetarea ştiinţifică.
Zamfira Mihail, Elena Scărlătoiu şi alţii au studiat comparativ problema relaţiilor dintre
terminologia uneltelor de arat şi realiile corespunzătoare, bine cunoscute de arheologi şi
etnografi. Concluziile privitoare la plug sînt următoarele: a) deosebirea fundamentală dintre
vechiul aratru roman şi plug constă în invenţia brăzdarului asimetric şi a cormanei, capabile să
ridice şi să răstoarne brazda, nu numai să taie pămîntul cu cuţitul lung de fier; consecinţa este
majoră, fiindcă astfel pămîntul poate fi desţelenit şi suprafeţele cultivate cu cereale cresc
semnificativ în zonele de stepă şi silvostepă; b) plugul (cu brăzdar asimetric), inventat prin
secolul al X-lea, a început să fie folosit în centrul Europei din secolul al XI-lea – al XIII-lea şi
perfecţionarea lui este în legătură cu progresul în metalurgie; c) originea plugului este
controversată; galii din Raetia aveau plugul cu două rotile, numit plaumorati de Plinius, în
Naturalis Historia; de la gali unealta s-a răspîndit la germani şi slavi. Slavii au cunoscut un aratru
arhaic (ralo şi šaban), perfecţionat ca socha, lemeš şi palešnik prin secolul al IX-lea – al X-lea;
analogiile indică originea comună a acestor unelte atît la slavii răsăriteni (ucraineni, bieloruşi), cît
şi la cei din sud-estul Europei (bulgari, moravi, sloveni; slavii nu au avut un inventar agricol
evoluat în perioada aşezării lor în sud-estul Europei; d) niciun brăzdar de aratru de tip slav nu a
fost descoperit pe teritoriul românesc şi, de altfel, nici numele slave ale uneltei vechi nu au fost

15
împrumutate în română (cu excepţia raliţei, numită şi plug sîrbesc, cunoscută prin Teleorman);
plugul propriu-zis, cu brăzdar asimetric, cuţit, cormană şi, eventual, avantren este documentat pe
teritoriul României începînd din secolul al X-lea – al XI-lea. La Suceava, în biserica Sf. Ilie, apar
reprezentări iconografice ale plugului greu cu rotile, iar în 1437, în Transilvania, se menţiona
existenţa plugului greu, tras de opt boi; e) singurii români sud-dunăreni care au practicat
agricultura au fost meglenoromânii, dar aceştia folosesc, pentru a desemna plugul, termenul slav
raliţă, cu var. lariţă şi rariţă; f) cuvîntul plug este în limba română de origine slavă, fiind
împrumutat după secolul al XII-lea – al XIII-lea prin literatura slavonă, dar unealta continuă prin
perfecţionare vechiul aratru roman, dovedind evoluţia neîntreruptă a agriculturii prin contact cu
civilizaţia Europei Centrale (deşi, după constatarea lui M. C. Bruno, terminologia agricolă latină
s-a păstrat în mică măsură în limbile romanice). Exemplul acesta este extrem de instructiv pentru
contribuţia etonlingvisticii la clarificarea unor probleme de istorie a limbii şi a civilizaţiei
româneşti. Alte realităţi etnolingvistice confirmă evoluţiile divergente ale civilizaţiilor
românească şi slavă în veacurile al X-lea – al XIV-lea, pe fondul unor tradiţii anterioare diferite.
Astfel, s-a dovedit că în lumea slavă sud-dunăreană agricultura a avut timp îndelungat,
pînă în secolul al XIX-lea, un caracter „feminin”, cultura de bază pentru alimentaţie a fost meiul
(de altfel ca şi la români, pînă la introducerea porumbului, în secolul al XVII-lea, şi generalizarea
culturii în secolul al XVIII-lea), iar unealta principală sapa. În Croaţia, pînă astăzi, termenul
generic pentru „cereale” (žito) este acela numai pentru mei, iar în alte zone pentru grîu sau secară.
Numai plugul a determinat ca şi bărbaţii să preia sarcinile agricole în cîmp, grădina rămînînd în
sarcina exclusivă a femeilor. În zone întinse din Serbia şi în prezent prăşitul este îndatorirea
femeilor şi copiilor. În Herţegovina, sapa făcea parte din zestrea femeii, care ducea pe umăr şi
sapa bărbatului atunci cînd se întorceau de la cîmp. Formele uneltelor de săpat sînt foarte diferite,
în funcţie de specializarea muncii, iar termenii extrem de numeroşi (27 în bulgară, unde nu există
un cuvînt generic pentru sapă). Dintre aceştia, în română au fost împrumutaţi doar tîrnăcop şi
cazma (din turcă). Şi secerişul cu secerea a fost la slavi o ocupaţie feminină, bărbaţii folosind
coasa, dar numai pentru cositul ierbii, fiindcă fierul era considerat, din motive magice, dăunător
recoltelor. Analiza terminologiei săpatului la slavii sud-dunăreni arată conservatorismul realiilor
şi al cuvintelor din fondul vechi, general slav, în timp ce limba română a împrumutat în secolul al
X-lea – al XIV-lea atît cuvinte slave, cît şi din limbi din centrul Europei prin intermediul
meşteşugarilor saşi din Transilvania (după secolul al XII-lea).
Este adevărat însă, aşa cum argumentează şi Hasdeu, că abia după secolul al XIV-lea
agricultura începe să capete o pondere mai mare în ansamblul economiei rurale şi că abia din
veacul al XVII-lea poate fi considerată ca egală în importanţa cu creşterea animalelor.
Constatarea că uneltele evoluează permanent, iar cuvintele nu reflectă toate schimbările
de detaliu trebuie mereu avută în vedere. De exemplu, s-a păstrat verbul a scrie, deşi
instrumentele au evoluat (stilum, pana, stiloul, pixul); plugul nu a schimbat verbul a ara (cu
aratrul).
Pentru istoria unei limbi, problema elementelor de vocabular intrate în limbile popoarelor
vecine este secundară, în schimb devine importantă din perspectivă etnolingvistică, radiografiind
natura şi intensitatea anumitor relaţii despre care izvoarele istorice tac.
De pildă, faptul că în terminologia agrară numai boro(a)nă (Moldova) şi holdă (Ardeal)
sînt de origine maghiară şi cu circulaţie regională, iar ungurii au împrumutat doar cuvîntul ardei
arată că în acest domeniu onomasiologic relaţiile au fost extrem de sărace. Nici în limbile slave
aportul românesc nu este semnificativ: doar grapă, mălai, trifoi şi ţarină la ucraineni.
Alte provenienţe: din America au venit porumbul (popuşoiul sau cucuruzul), cartoful
(după porumb), floarea-soareluisau răsărita, fasolea, ardeiul, roşiile. O specialitate recunoscută a

16
unor emigranţi bulgari este grădinăritul, „bulgăria”, cu ţelina (bg., scr. celina), morcovul (bg.
morkov), lubeniţă (bg., scr. lubenica) – harbuz (ucr. harbuz), cimbrul (gr. thimbros), salată (ngr.
salata).

Expresii.
A se strînge funia la par provine din practica treieratului cu caii. Pe arie, în jurul unui par,
snopii desfăcuţi erau călcaţi de o pereche de cai, care erau mînaţi în cerc pînă cînd funia cu care
erau legaţi se strîngea în jurul parului. Expresia are sensul „a se apropia sfîrşitul (vieţii)”. (v.
Dumistrăcel, p. 151–152).

Inventarul de expresii idiomatice este mult mai sărac decît cel din sfera păstoritului şi
creşterii animalelor. O explicaţie: omul şi conduita sa îşi găsesc similitudinile şi analogiile în
lumea animală şi nu în cea vegetală.

Bibliografie

George A. Bilavschi, Terminologia românească referitoare la practicile agricole şi pastorale

tradiţionale, în „Anuarul Muzeului Etnografic al Moldovei”, VIII, Iaşi, 2008, p. 33–68.
Al. Bocăneţu, Terminologia agrară în limba română, în „Codrul Cosminului”, II–III, 1925–1926.
Vasile Bogrea, Originea rom. sat, în DR, I, 1920–1921, p. 253–257.
T. Bojan, În legătură cu sfera semantică a vechiului românesc fsat, în CL, XIV, 1969, p. 63–75;
Vechiul românesc fsat şi albanezul fshat, în CL, XV-LEA, 1970, p. 73–79.
Grigore Brâncuş, Introducere în istoria limbii române, I, Bucureşti, 2002.
Valer Butură, Etnografia poporului român, 1978, p. 130–169.
Emil Cernea, Selişte, în Rsl., XXV-LEAI, 1988, p. 275–285.
Stelian Dumistrăcel, Lexic românesc. Cuvinte, metafore, expresii, Bucureşti, 1980, p. 98–101,
186–189.
Stelian Dumistrăcel, Pînă-n pînzele albe. (vezi Indice)
B. P. Hasdeu, Originile agriculturei la români, în Scrieri istorice, II, Bucureşti, 1973, p. 56–73.
Zamfira Mihail, Din terminologia locuinţei, Din terminologia uneltelor agricole şi [Unelte de
săpat], în Etimologia în perspectivă etnolingvistică, Bucureşti, 2000, p. 57–66, 88–110 şi 102–110.
Zamfira Mihail, Recherches d’ethnographie linguistique comparée du sud-est européen (Aperçu
de la terminologie du logement), în „Bulletin. AIESEE”, XI, 1973, nr. 1–2, p. 139–150.
Georgeta Moraru-Popa, Puncte de vedere în cercetarea etnografică a inventarului agricol arhaic
românesc, Bucureşti, 1970.
Georgeta Moraru-Popa, Tipologia plugului românesc, Bucureşti, 1970.
Tudor Pamfile, Agricultura la români. Studiu etnografic cu un adaos despre măsurătoarea
pămîntului şi glosar, Bucureşti – Leipzig – Viena, 1913.
Steluţa Părâu, Vatra – valenţe lingvistice şi etnografice, în Folclor literar, VII, 1988, p. 255–267.
Constantin C. Petolescu, Din istoria Daciei romane (III), în „Lumea veche”, 2, 1997, nr. 1, p. 19–
24.
Elena Scărlătescu, Denumiri de unelte agricole tradiţionale la meglenoromâni, în „Sud-Estul şi
centrul Europei. Buletin”, IX, 1998, p. 85–97.
H. H. Stahl, Eseuri critice despre cultura populară românească, Bucureşti, 1983.
Anca Tanaşoca, Nicolae-Şerban Tanaşoca, Ancienneté et diffusion du „cătun” valaque dans la
Péninsule Balcanique au Moyen Âge, în RESEE, 27, 1989, nr. 1-2, p. 139–144.
Cătălina Vătăşescu, Roumainian ogór: albanais ugár – discussion sémantique, în RESEE, 27,
1989, p. 185–188.

17
 4. Creşterea animalelor şi păstoritul. Viticultura, apicultura

Creşterea animalelor este o ocupaţie a tuturor popoarelor indoeuropene, din preistorie,

diferenţiată doar de condiţiile strict geografice şi climatice. În acest sens, terminologia
domeniului arată vechimea imemorială a relaţiei dintre om şi animalele domesticite. S-a văzut
într-un curs anterior că unii termeni referitori la locuinţe (odaie, poiată) dovedesc un mod de
viaţă specific primitiv pînă în evul mediu. Ovid Densusianu a încercat să combată ideea (Th.
Mommsen, J. Morouzeau) că populaţia Romei arhaice se ocupa prioritar cu agricultura,
identificînd semantisme pastorale în vechi cuvinte latine, precum callis, cohors, egregius,
fecundus, hortari, mansuetus, pecunia, petulans, servare, ubertas etc. De altfel, O. D. adoptă o
poziţie cu totul particulară în această problemă: el a ajuns să susţină ideea că terminologia
pastorală nu este autohtonă, ci latină, imaginîndu-şi chiar venirea păstorilor din Italia în Dacia în
timpul colonizării romane. Termenii din limba română arată acelaşi proces de impunere a limbii
latine în toate domeniile vieţii, inclusiv în acela considerat fundamental pentru populaţia
autohtonă. Din substrat au fost reţinute doar cuvintele măgar (?), mînz(at), muşc(oi) „catîr” şi ţap,
poate şi cîrlan şi vătui (I. I. Russu), în schimb sînt latineşti: armăsar (admissarius), berbec
(vervex), bou (bobus), cal (caballus), capra (capra), cîine (canis), căţea (catella), iapă (equa), ied
(haedus), junc (juvencus), mascur (masculus), miel (agnellus), oaie (ovis), porc (porcus), purcel
(porcellus), scroafă (scrofa), taur (taurus), vacă (vacca), vier (verres) şi viţel (vitellus), adică,
practic, numele aproape tuturor animalelor de curte şi gospodărie (fără a mai menţiona şi păsările
domestice sau numele animalelor sălbatice, din imediata apropiere a aşezărilor săteşti şi
pastorale: iepurele, lupul, mistreţul (mixticius), ursul, vulpea) şi alte denumiri esenţiale în
legătură cu animalele: a mulge, a paşte; fîn, fîneaţă, nutreţ.
Păstoritul (oieritul) este domeniul etnolingvisticii româneşti cel dintîi şi cel mai bine
studiat. Identificarea de către B. P. Hasdeu a unor termeni păstoreşti în vocabularul moştenit din
substratul autohton a direcţionat de timpuriu atenţia asupra acestei chestiuni. Dintre lingvişti,
îndeosebi Ovid Densusianu şi I.-A. Candrea au întreprins cercetări în direcţia aceasta, publicate
în „Grai şi suflet”. Cei cîţiva termeni de origine traco-getică din domeniul oieritului au constituit
baza argumentaţiei pentru teze cruciale ale etnogenezei şi istoriei românilor: modul de viaţă timp
de un mileniu, teritoriul formării poporului român şi unitatea limbii (prin transhumanţă).
Este dificil de ştiut cauza pentru care nu s-au păstrat numele lat. equulus pentru „mînz” şi
hircus pentru „ţap”, dar este explicabil faptul că mai mulţi termeni din păstorit provin din
substrat. Speciile de animale sînt îndeobşte cunoscute pe vaste spaţii geografice şi numele lor pot
fi uşor cunoscute şi chiar împrumutate, în schimb lucrurile şi detaliile lor sînt de o varietate
nesfîrşită, iar denumirile acestora pot fi specializate sau dialectale şi, ca atare, cunoscute şi
păstrate în condiţii particulare. De aceea, numeroşi vorbitori de limbă latină (colonişti) din Dacia
nu puteau şti ce este o caţă, o strungă sau un vătui. Astfel privită problema, deşi oieritul a fost o
ocupaţie generală în toată Europa muntoasă, terminologia românească de origine autohtonă a
păstoritului nu ar mai trebui interpretată ca o dovadă a unui mod de viaţă exclusiv ciobănesc a
întregului popor român timp de un mileniu, ci ca reflex al unei specializări.
Termenii din substrat referitori la păstorit (oierit) sînt esenţiali: baci, strungă, ţarc, poate
şi stînă; baligă, bîr (strigătul de îndemn al oilor), brînză, urdă, zăr, zară; cîrlan, mînz, ţap, vătui;
sterp, străghiat; căpuşă, rînză „stomac); gălbează, grumăzare, strepede; bască, caţă (şi acăţa),
căciulă, ghioagă, traistă; barz, murg; a dărîma; a gudura, a înţărca, a necheza şi altele. Dar nu
mai puţin esenţiali sînt cuvintele de origine latină: ar(i)ete, berbece, capră, miel, oaie; păcurar,
păstor; caş, chiag, corastă (*colastra), lapte, lînă, unt; turmă; a mulge, a paşte, a strecura

18
(*extracolare), searbăd (despre lapte), fapt ce dovedeşte în mod indiscutabil o continuitate
absolută a unei ocupaţii de bază a daco-geţilor şi românilor. De remarcat este evoluţia semantică
a cuvîntului stabulum, care desemna adăpostul boilor şi vacilor din ferma romană. Staul a ajuns
să însemne o simplă îngrăditură, ca ţarcul dacic sau ocolul şi oborul slav.
Adaosul slav la terminologia creşterii animalelor este modest: cireadă, iesle, izlaz; janţ
(jintiţă, a jintui), smîntînă, (sud slav) slănină, v. sl. stavă. Grajd, ca şi coteţ, poiată, cuvinte
vechi slave, tîrlă (srb. trlo) sugerează existenţa încă de prin secolul al IX-lea – al X-lea unei faze
avansate în organizarea gospodăriei, cînd animalele mari erau adăpostite deja în spaţii separate de
locuinţa omului, acoperite şi închise. Asemenea construcţii au putut fi făcute la început doar de
gospodarii foarte înstăriţi, eventual de stăpînii slavi (boieri), dacă tinem seama că foarte mulţi
tărani români şi-au ţinut vitele sub cerul liber şi în bătaia vîntului, în ţarcuri, chiar pînă în secolul
al XX-lea. Şura este, de asemenea, o realizare relativ tîrzie, avînd model săsesc, cum arată
etimonul (săs. Schur). Romanistul G. Giuglea a încercat, fără succes, să găsească etimonuri vechi
germane în cuvintele a gudura, stînă, strungă.
Nici alte influenţe nu mai îmbogăţesc terminologia tradiţională pastorală, cu excepţia
aceleia semnificative, dar tîrzii (secolul al XVI-lea) turce osmanlîie (cioban, conac, odaie, otac,
saia şi saivan, unele – cioban şi odaie – considerate, cu argumente exclusiv istorice, de origine
pecenego-cumană), explicabilă prin marele interes al negustorilor turci (gelepi) pentru carnea de
oaie (permisă de islam). Limba maghiară a contribuit cu termenii regionali imaş (nimaş) şi sălaş
şi cu marfă, din marha „vită”.
În schimb, influenţa terminologiei pastorale româneşti asupra limbilor învecinate este
notabilă (cf. S. Puşcariu, LR, I, p. 303–313): cornut, şut (=ciut), vătui; găleată, putină, rumega,
în graiurile din Carpaţii polonezi; arete, cîrd, cîrjă „bîtă ciobănească”, văcar, la ruteni; bîtă,
brînză, ciul, colastră, fluier, turmă, urdă, la sîrbi; căţel, ciutură, oaie, la slovaci; canură, capră,
căpuşă, măciucă, mascur, la bulgari; berbece, ciut „stîngaci”, ciutură, coraslă, găleată, noaten,
sarică, vătui, în maghiară, şi mocan (mukan), în turcă.

Expresii: nu i-s toţi boii acasă, a sta ca viţelul la poarta nouă, a trage unul hăis şi unul
cea, a ţine în frîu, a da frîu liber, a pune frîu la limbă, a scăpa hăţurile din mînă, trebuie să-l
mîni din urmă, l-a apucat strechea, cal de bătaie, boii ară şi caii mănîncă, calul de dar nu se
caută de dinţi, calul bătrîn nu se mai învaţă în buiestru,bate şaua ca să priceapă iapa, a pune
carul înaintea boilor, nici în car, nici în căruţă, nici călare, nici pe jos, a fi a cincea roată la
căruţă, a prinde cu arcanul, făcut-o de oaie, a umbla să iei două piei de pe o oaie, mielul blînd
suge la două oi, nu-i nici laie, nici bălaie, ori e laie, ori bălaie, a înţărcat bălaia,lup îmbrăcat în
piele de oaie, a da oile în paza lupului, a închide lupul în stînă, a merge ca mielul la
tăiere,brînză bună în burduf de cîine, nu face nicio brînză (ceapă degerată), cînd e brînză nu-i
bărbînţă, a avea cheag (v. St. Dumistrăcel, Lexic...).

Viticultura la români este una dintre dovezile cele mai clare ale continuităţii vieţii şi
ocupaţiilor tradiţionale în Dacia. Ea presupun stabilitatea unei populaţii în zone de deal şi nu
exclusiv muntoase, contrazicînd în mod evident concepţia lui Hasdeu (şi a altora) despre locul şi
modul de viaţă de după retragerea romanilor. Este de notorietate faptul că geto-dacii cunoşteau şi
cultivau viţa de vie cu o stăruinţă atît de mare, încît marele preot Deceneu, din vremea regelui
Burebista, a trebuit să interzică această cultură pentru a tempera înclinaţia spre beţie a

19
locuitorilor. Totuşi, din substrat nu s-au transmis decît curpen (de vie), butuc (I. I. Rusu),
strugure şi gardină, poate şi bucium (cu etim. nec.).
Coloniştii romani vor fi adus tehnici şi cunoştinţe noi viticole din zonele mediteraneene
renumite în antichitate pentru calitatea vinurilor. De aceea, terminologia vitivinicolă principală
este latină: vinea > vie (vinia, în Palia din 1582), vitis > viţă, labrusca > lauruscă „viţă
sălbatică”, chorda > coardă, uva > aua (auo, în Psaltirea din 1577; aua, în 1648, glosat poama <
pomum, dovadă că termenul devenise obscur), mustum > must, vinaceus > vinaţ, vinum > vin,
buttis > bute (dar ucr. butelka şi germ. buttner > butnar), calcatorium > călcător, cavus > căuş,
circus > cerc, cippus > cep, doga > doagă, fundus > fund, galleta > găleată, *putina > putină,
extorquere > a stoarce, bibitus > beat, bibitivus > beţiv, imbibitare > a îmbăta. Suprafeţele de
vie se măsurau cu falcea (lat. falx). Pe o medalie din timpul împăratului Decius (249–251) Dacia
era reprezentată simbolic prin chipul unei femei purtînd un vexillum şi flancată de doi copii, unul
ţinînd cîteva spice de grîu, iar celălalt un ciorchine de strugure. Numeroase alte informaţii
conturează imaginea unei activităţi viticole importante în Dacia. S-au descoperit cosoare de tăiat
coarda, amfore pentru vin (unele de import), mese de piatră pentru teascuri. Pe Columna lui
Traian sînt reprezentate butoaie cu cercuri de lemn (aşa cum s-au făcut pînă în secolul al XIX-
lea), iar o inscripţie din Sucidava (Celei) vorbeşte despre o vie lăsată prin testament pentru
pomenire. Un colier de aur găsit la Şimleul Silvaniei şi datat cca 350 reproduce în miniatură
diverse unelte, între care un cosor şi o foarfecă de vie.
Tîrziu, în evul mediu, cînd suprafeţele de vie acopereau întinse podgorii (1538,
podgoreia, la Aninoasa, Ţara Românească, din slavonul podŭgorije „sub munte”, cf. germ.
Weinberg) pe dealurile subcarpatice şi mai apoi în podişuri, în terminologie apar cuvintele slave:
pivniţă (v. sl. pivĭnica), teasc (v. sl. tĕskŭ), vadră (v. sl. vedro), drojdie (v. sl. droždijen), cramă
(scr. krama), poloboc (etim. controversată, poate ucr. polubok), cosor (v. sl. kosori). Mai trebuie
menţionaţi tc. ravak, ngr. agurída, haráki, magh. bujtás.
Din secolul al XIII-lea apar numeroase mărturii scrise (de regulă întăriri de vii pentru
mănăstiri) ale expansiunii viticulturii în Transilvania (1202–1203), Ţara Românească (1388) şi
Moldova (1407). În veacul al XV-lea, la Cotnar şi Hîrlău, vieri saşi şi maghiari vor deveni
specialiştii ce vor crea renumele podgoriilor. Adesea, documentele menţionează inventarul de
instalaţii şi vase necesare la vii: crame, pivniţi (multe de piatră, la Cotnar), teascuri, linuri, căzi,
ciubere, deje.

20
 Denumirea populară a lunii septembrie, luna culesului viilor, a fost vinicer. (vezi şi Ion
Pillat, ciclul Calendarul viei)
Expresii: au mîncat aguridă părinţii şi şi-au strepezit copiii dinţii (Anton Pann), dintr-un
vechi inventar paremiologic balcanic, fiindcă se găseşte tradusă în latineşte într-un tratat
comercial genovez din 1387: ex uvis acerbis quas patres comedissent, obstupescent dentes
filiorum (vezi Hasdeu, Scrieri istorice, II, p. 85–86).

Apicultura are o tradiţie trimilenară în Dacia. Herodot (secolul al V-lea) transmitea o

informaţie colportată de traci după care în ţinutul de peste Istru nu se putea pătrunde din cauza
mulţimii albinelor, iar Polibiu relata despre mierea şi ceara importate din ţinuturile de la Pontul
Euxin. Şi în acest domeniu termenii de bază sînt latini: albina (alvina), ceară (cera), fagure
(favulus), miere (mela), păstură (pastura), stup (*stypus). Împrumuturi ulterioare: v. sl. voština
(boştină), košĭnica (coşniţă), medŭ (mied), prěsěk (prisacă), roj (roi), bg., scr. matka. În evul
mediu, un mare număr de documente consemnează existenţa prisăcilor în curături, cu obiceiul de
a măsura locul acestora aruncînd toporul, măciuca, piatra în jur, cu stupi în număr impresionant
(5000–6000 pe o moşie), producţia, dările (camăna), vămile şi exportul de ceară (pietre sau caşuri
de ceară) şi miere, cu producţia de mursă (lat. mulsa), mied. Interesantă a fost „vînătoarea de
albine” din stupii sălbatici, practică numită bărcuit. O meserie rentabilă a fost aceea a strîngerii şi
valorificării boştinei de către boştinari (hoştinari).
Expresia: a da bani pe miere, cu sensul „a înjosi pe cineva, a-l batjocori de faţă cu
lumea”, înregistrată şi explicată de B. P. Hasdeu în EMR (cf. Dumistrăcel, 240–241) aminteşte de
pedepsele aplicate de balgii (negustorii) turci care plătisera arvuna pentru miere şi nu o găseau
adunată. Chiriţa lui Alecsandri traduce expresia în franceza ei: lui donner de l’argent pour de
miel.

Bibliografie

Ovid Densusianu, Din folklorul păstoresc, Bucureşti, 1920.

Ovid Densusianu, Viaţa păstorescă în poezia noastră populară, I, Bucureşti, 1922.
Ovid Densusianu, Terminologia păstorescă provensală, curs, Bucureşti, 1925–1926.
Ovid Densusianu, Cuvinte latine cu semantism păstoresc, în GS, 3, 1928, p. 285–296, şi 4, 1929, p. 136–
145.
Ovid Densusianu, Păstoritul la popoarele romanice, în Opere, I, Bucureşti, 1968.
Ion Donat, Păstoritul românesc şi problemele sale, în „Studii”, 19, 1966, nr. 2, p. 281–304.
B. P. Hasdeu, Originile păstoriei la români. Studiu de filologie comparată. Elemente dacice, în Scrieri
istorice, II, Bucureşti, 1973.
Traian Herseni, Probleme de sociologie pastorală, Bucureşti, 1941.
Petre N. Panaitescu, Însemnătatea economică a mocanilor în istoria Ţării Româneşti, Cluj, 1936.
Romulus Vuia, Tipurile de păstorit la români (secolul al XIX-lea – începutul secolul al XX-lea),
Bucureşti, 1964.
Magdalen Vulpe, Încercare de descriere etnolingvistică a unui cîmp semantic: animalele domestice, în
FD, 11, 1992, p. 109–113.
•
B. P. Hasdeu, Originile viniculturei la români, în Scrieri istorice, II, 1973.

5. Târgurile: structuri, comerţ şi meşteşuguri

21
 Etnografia şi etnologia românească a cercetat în mod aproape exclusiv civilizaţia şi
cultura tradiţională, identificate în universul ţărănesc. Această limitare exclude zone întregi ale
vieţii şi istoriei româneşti considerate în mod tacit, prin omisiune, ca nefiind „specifice” şi
caracteristice pentru etosul naţional. Deşi în ţările române a existat o viaţă urbană de peste şase
veacuri, domeniul acesta nu a fost niciodată obiectul de interes pentru etnografi. La o privire
chiar numai generală, viaţa tîrgurilor, comerţul şi meşteşugurile oferă etnolingvisticii un material
preţios.
Retragerea romanilor din anul 274–275 a însemnat sfîrşitul civilizaţiei urbane în Dacia
pentru un mileniu. Din această cauză limba română nu a moştenit niciun termen referitor la oraşe.
Doar civitas, care a avut şi sensul de „oraş”, a evoluat spre cetate, fapt semnificativ pentru
condiţiile istorice din epoca migraţiilor. Trebuie subliniat şi faptul că termenul s-a păstrat, fără să
poată fi înlocuit de slavul gradište, impus doar ca toponim (ca şi est slav. horodište). De
asemenea, centrele militare romane de mărimea unei cohorte (lat. cohors) au evoluat spre
reşedinţe nobiliare întărite (asemenea acelor Hof din Germania), numite corte în Italia şi Spania,
cour sau court în Franţa (de unde Héricourt, Bethincourt), curte în fosta provincie Dacia: Curtea
de Argeş (1330), Curtea (1517–1518), jud. Timiş, Curteni (1332), com. Sîntana de Mureş,
Curtişeni (1342), jud. Bihor, Curtuiuşu Dejului (1325), jud. Cluj, Curtuiuşul Mic (1405) şi
Curtuişul Mare (1566), jud. Maramureş, Curtici (1519), jud. Arad, şi alte sate Curteana, Curteni,
Curtişoara. Chiar dacă oraşele au decăzut şi drumurile au devenit nesigure, circulaţia oamenilor
şi mărfurilor nu a încetat niciodată, dovadă fiind depozitele de monedă bizantină descoperite în
diverse locuri, pînă spre sfîrşitul secolul al VI-lea (la marginea Bucureştilor, din vremea lui
Tiberios, 578–582). Aşezarea slavilor în Dacia întrerupe comerţul cu Bizanţul pînă în secolul al
X-lea, dar schimburile comerciale interne, de regulă în produse, continuă. Toponimia şi lexicul
sînt de cea mai mare importanţă pentru reconstituirea unor etape din evoluţia civilizaţiei urbane
în ţările române.
Astfel, limba română a păstrat termeni latini specifici comerţului (negoţ, neguţitor,
negustor, a vinde, a cumpăra, a schimba), dar alţii sînt de origine slavă şi dovedesc reînfiriparea
schimburilor de produse pe la începutul mileniului II, cînd viaţa se stabilizează în cadrul unor
cnezate şi voievodate slavo-române. Atunci renasc în primul rînd vechile aşezări romane din
Transilvania, de la Napoca (Cluj), Potaisa (Turda), Apulum (Alba Iulia, cu numele slav Bălgrad),
Auraria (Zlatna, slav) şi apar aşezări comerciale, de regulă pe vetre de sate, cu caracter incipient
urban. Acestea sînt centre locale sau zonale de schimb economic, situate la confluenţa rîurilor, la
răscruci de drumuri importante, la vadurile principale le Dunării şi rîurilor. Unele sînt exploatări
miniere înfiinţate de străini, de regulă germani, numite băi (magh. bánya < sl. baja < lat.
bannea): Baia Mare (1327, oraş în 1346), Baia de Arieş (1308), Baia Sprie (1339, oppidum în
1523), Baia de Aramă (1581), Baia (secolul al XIII-lea, Civitas Moldaviae din 1334-1335) din
Moldova. Cînd aşezările de schimb au o anume statornicie, ele încep să fie numite tîrguri (v. sl.
trŭgŭ). Tîrgovişte este unul dintre acestea, dintre cele mai vechi. O mulţime de asemenea tîrguri
au luat fiinţă în cursul evului mediu. Cele mai multe dintre ele iau numele rîurilor pe care se află,
argument pentru identificarea unor formaţiuni prestatale cneziale şi voievodale în diverse bazine
hidrografice, cu reşedinţele în aceste tîrguri, mai ales dacă acestea devin, începînd din secolul al
XIV-lea – al XV-lea, şi centre de putere administrativă ale comitatelor (în Transilvania), judeţelor
(în Ţara Românească) şi ţinuturilor (în Moldova). Aşa au apărut Tîrgul Trotuşului (1408), Tîrgul
Frumos (1448), probabil un tîrg de pe o Frumoasa (Crasna slavă), Tîrgul Gilortului (secolul al
XIV-lea, azi Tîrgul Cărbuneşti), Tîrgul Jiului (1429), Tîrgul Lăpuşului (1291), de pe Lăpuş (sl.
lopuš „captalan, brusture”), Tîrgul Siretului (1340), Tîrgul Sucevei (1388), Tîrgul Bahluiului
(Hîrlăul, 1384), Tîrgul Moldovei (Civitas Moldaviae, 1334–1335, şi Baia), Tîrgul Vasluiului

22
(1375), Tîrgul Bîrladului (1408), Curtea de Argeş (1330) etc. Slavii au controlat şi trecerile prin
vadurile importante, o dovadă fiind în acest sens numele brod pentru podurile umblătoare de pe
Mureş, dintre Vinţ şi Arad.
În Transilvania, sub stăpînirea regatului maghiar, au luat fiinţă oraşe de colonişti aduşi din
Flandra şi de pe Rhin şi numiţi saşi (< saxoni, după dreptul cutumiar saxon acordat de regii
maghiari începînd din secolul al XII-lea). Ei au venit iniţial, în secolul al XII-lea, ca ţărani,
aducînd sistemul cultivării ţarinei în trei cîmpuri, şi ca meşteşugari cunoscători ai metalurgiei
fierului şi s-au aşezat lîngă sate deja existente, cu nume slave: Braşov, Sibiu, Bistriţa, Rodna. De
aceea Transilvania se va numi în evul mediu Siebenbürgen. Termenul maghiar pentru tîrg este
város, împrumutat în româneşte ca oraş. Tîrgul Secuiesc s-a numit Toriawasara (1407), cu
numele mai vechi slav Tîrgul Turiei. Cele mai vechi atestări ale termenului oraş datează, în
documente slavone, din anul 1424, în legătură cu Tîrgovişte, şi din 1450 în Moldova. Singura
localitate care a avut entopicul oraş într-o sintagmă denominativă a fost Oraşul Flocii (secolul al
XVII-lea – al XVIII-lea) sau Tîrgul Flocii, dispărut la sfîrşitul secolul al XVIII-lea. În
documentele de redacţie latină, tîrgurile româneşti sînt numite, de regulă, oppidum, civitas sau
forum.
Spre deosebire de sat, care îşi are originea într-un grup gentilic, stăpîneşte un hotar ales şi
este aservit în primele două secole de statalitate feudală, tîrgul, chiar dacă se dezvoltă dintr-o
aşezare sătească, devine, în virtutea dreptului dominium eminens, proprietate domnească (în Ţara
Românească după 1330 şi în Moldova după 1359) sau regală (în Transilvania), cu un hotar dat în
folosinţă tîrgoveţilor şi din care domnii fac adesea danii, de regulă mănăstirilor. Tîrgul este o
comunitate controlată, în sensul că orice nou venit se aşează cu acordul tîrgoveţilor. Tîrgurile au
o organizare juridică specifică şi o conducere aleasă. În tîrg locuieşte un vornic (dvornic),
reprezentant militar şi judecătoresc al domnului, la curtea (dvor) care este şi reşedinţa domnului.
În Transilvania, acesta s-a numit comes sau jude crăiesc, reprezentînd autoritatea regală. Ştefan
cel Mare a avut reşedinţe în toate tîrgurile mari, unde a rezidat periodic, a făcut judecăţi şi a emis
urice. În tîrgurile care aveau şi cetăţi (Suceava, Neamţ, Hotin, în Moldova, Poienari, în Ţara
Românească) există un pîrcălab, cu atribuţii militare. Din a doua jumătate a secolul al XVII-lea,
au fost numiţi pîrcălabi (< germ. Burggraf) în toate tîrgurile, avînd autoritate militară,
judecătorescă şi administrativă în întreg ţinutul (judeţul). În Ţara Românească pîrcălabul se
numea căpitan (< lat. capitaneus). Pîrcălabii devin ispravnicii dintre 1742 şi 1864. Conducerea
civilă a tîrgului era aleasă de sfatul cel mare al tîrgoveţilor (orăşenilor). Primarul de mai tîrziu
(după 1864) se numea judeţ în Ţara Românească, jude în Ardeal (Hans Benkner era în 1521
judele Braşovului; în germ. Richter) şi şoltuz sau voit în Moldova (ca în Polonia), din germ.
Schultheiss şi Vogt, iar consilierii, în număr de 12, erau pîrgari (< germ. Bürger). Terminologia
administrativă de origine săsească a tîrgurilor româneşti din Ţara Românească şi germano-
galiţiană din Moldova se explică prin circumstanţele istorice ale întemeierii statelor feudale Ţara
Românească şi Moldova, desprinse de suzeranitatea regatului maghiar, de unde au venit
numeroase influenţe politice şi administrative, unele şi din Polonia.
Au existat numeroase localităţi în care se organizau tîrguri sezoniere (de primăvară, vară
şi toamnă) pentru desfacerea produselor de sezon: tîrgul mieilor, tîrgul lînii, tîrgul moacrelor sau
cireşelor, tîrgul cepei. În zonele viticole munteneşti (Dealul Mare şi altele) sînt cunoscute
zborurile (sl. sbor < sl. sŭborŭ, cuvînt din care provine şi termenul bisericesc sobor „adunare”)
de toamnă pentru vînzarea strugurilor şi fructelor. Tîrgurile anuale, iarmaroacele moldoveneşti
(ucr. jarmarok, din germ. Jahrmarkt), şi bîlciurile (magh. bolcsu), de regulă organizate cu prilejul
unor sărbători religioase importante (Sf. Maria), aveau loc în mod tradiţional în numeroase centre
care nu au devenit localităţi urbane. Sînt vestite bîlciul de la Rîureni (Rîmnicul Vîlcea), înfiinţat

23
pe la 1636, care ţinea 10 zile, „tîrgul fetelor” de pe Muntele Găina, ţinut şi în prezent, şi altele.
Celebru este şi Tîrgul Moşilor din Bucureşti, iniţial un bîlci de moşii de primăvară.
Este dovedit faptul că tîrgurile (şi apoi oraşele româneşti) nu sînt la origine forme de
civilizaţie nici moştenite din romanitatea antică şi nici cu totul importate din Europa Centrală sau
Occidentală, cum au susţinut unii istorici maghiari şi germani, ci rezultatul unor evoluţii lente ale
economiei de schimb într-o lume predominant rurală. Termeni şi semantisme ale relaţiilor de
schimb reconstituie faze primitive ale constituirii pieţelor stabile. Nu s-au descoperit depozite
monetare din perioada cnezatelor şi voievodatelor slave din Dacia, dovadă că schimburile se
făceau „în natură”, trocul fiind un fenomen universal în fazele primitive şi vechi ale civilizaţiei.
Este firesc ca, într-o lume în care creşterea animalelor şi păstoritul erau ocupaţii fundamentale,
valoarea principală de schimb să fie vita, care avea avea marele avantaje ale uşurinţei numărării
şi a putinţei deplasării în orice loc şi la distanţe mari. În acest sens, exemplificările sînt
numeroase şi revelatoare.
Sanscr. rupiia „aur, argint, monedă” derivă din rûpa „vită”; lat. pecunia „bani” şi peculia
„avere” pornesc din pecus „turmă”; got. faihu „turmă” se găseşte în traducerea Bibliei de Ulfila
cu sensul „bani”, iar skatts „turmă” şi „comoară” se regăsesc în germ. Schatz „comoară” şi
frizonă (limbă vorbită în zone rurale din nordul Olandei, în Danemarca, Germania) sket „vită”; v.
sl. skotŭ „vită”, împrumutat din v. germ., a trecut în rom. scutar „păzitor de vite” şi scutărie
„crescătorie de vite (cai)” şi în maghiară, în verbul szokotálni „a calcula”, din înţelesul vechi „a
păzi vitele”, păstrat şi în ucr. sokotyty „a paşte”. Din maghiară cuvîntul a trecut în rom. a socoti,
care în limba veche avea sensul „a îngriji” (vite, lucruri). În pravila lui Vasile Lupu (Carte
românească de învăţătură, 1646), dulăul este „socotitorul turmei”, iar în Îndreptarea legii (1652)
preoţii şi duhovnicii sînt consideraţi socotitori ai satelor şi oraşelor.
Evoluţia semantică a cuvîntului marfă este, de asemenea, semnificativ. Din vechea
germană Mähre, care însemna „cal prost”, a intrat în nsl. [neoslovenă] marhă şi în magh.
(marha) cu înţelesul „turmă, marfă”. Cuvîntul românesc marfă, împrumutat din maghiară, avea în
Palia de la Orăştie (1581) sensul de „vită”, păstrat pînă astăzi în Transilvania.
În evul mediu românesc vitele erau un echivalent valoric pentru diverse evaluări sau
pentru amenzi. Astfel, gloaba (din sl. globa) era o veche amendă în cazuri penale sau
civile, atestată în Ţara Românească din 1389 şi în Moldova din 1434 şi foarte rar în
Transilvania, plătită în natură de vinovat sau de rude, de obicei cu boi, dar şi cu vaci,
oi cu miei, dar şi în bani. Gloaba a fost aplicată pînă în secolul al XVIII-lea, dar se
menţionează şi în Codul Calimachi (1818) doar cu înţelesul de clauză penală.
Slujbaşii care puneau în aplicare amenda se numeau globnici sau globari. Astăzi
cuvîntul gloabă are sensul de „vită slabă”.
Deosebirea principală dintre tîrgurile sezoniere şi anuale (bîlciuri şi iarmaroace), care s-au
organizat şi în localităţi rurale importante, şi tîrgurile stabile, care devin oraşe, constă în faptul că
schimbul comercial a fost dublat de activităţi meşteşugăreşti stabile, permanente şi specializate.
Multe dintre acestea provin din ocupaţii şi meşteşuguri ţărăneşti, altele sînt practicate doar de
meşteri străini (saşii din Transilvania, armeni, evrei, greci etc). Un loc aparte îl au meseriile
practicate de robii ţigani la curţile boiereşti sau pe lîngă mănăstiri. Chiar dacă oraşele au fost în
toată lumea cosmopolite, locul de întîlnire a formelor şi produselor civilizaţiei mai multor
popoare, a existat dintotdeauna un specific urban naţional sau regional pe care cercetarea îl poate
evidenţia. Oraşele româneşti din anume epocă nu semănau nici cu acelea din Europa Centrală,
dar nici cu acelea din Balcani, iar tîrgurile moldoveneşti sau munteneşti se deosebeau de acelea
din Banat sau Ardeal.

24
 Terminologie. Slavă: cupeţ şi precupeţ, plată, plăti, tîrg, ucenic; maghiară: aldămaş,
bîlci, a cheltui, gazdă, marfă, meşter, oraş, samă, vamă; turcă (unele de origine persană sau
arabă): băcan, chilipir, cîntar, boiangiu, cazangiu, dugheană, geamgiu, muşteriu, raft, saftea,
samsar, tarabă, zaraf şi un număr foarte mare de nume de mărfuri (alimentare, îmbrăcăminte);
greacă: a agonisi, arvună, camătă, corabie, desagi, felie, folos, ieftin, a lipsi, litră, mirodenie,
maistor, mirosi, prăvălie, a pricopsi, zugrav şi nume de mărfuri. Simpla enumerare a termenilor
arată diversificarea mărfurilor, provenienţa lor şi dezvoltarea comerţului şi a meşteşugurilor în
timpul dominaţiei otomane (secolul al XV-lea – al XIX-lea) şi a domniilor fanariote (secolul al
XVIII-lea – 1821).
Cercetarea etnolingvistică a vieţii urbane poate pune în evidenţa anumite mentalităţi
specifice româneşti faţă de comerţ în general şi anumite meşteşuguri. O primă constatare este
aceea a puţinei preţuiri în mentalitatea naţională a altei munci decît aceea a ţăranului sau
păstorului. În special comerţul a fost considerat ca o afacere necinstită, bazată pe înşelăciune,
falsificarea calităţii, provenienţei şi valorii mărfilor, iar oraşul (tîrgul) un loc de decadenţă a
valorilor tradiţionale şi de corupţie. Faptul se explică prin diferenţele de preţ dintre munca
ţăranului şi cea a negustorului (aceasta mai „uşoară”, dar nu lipsită de mari primejdii) ca şi prin
prezenţa masivă a străinilor în oraşe, a cămătarilor, zarafilor şi a autoritătilor administrative
opresoare. Tema aceasta cunoaşte o mare difuziune în secolul al XIX-lea şi primele decenii ale
secolul al XX-lea şi formează un cîmp de dezbateri ideologice în problema definirii specificului
naţional şi include ca problemă fundamentală opoziţia dintre sat şi oraş.

Expresii: A face matrapazlîcuri. Termenul tc. matrabazlik, cu înţelesul „colportaj”

denumea activitatea comercială cunoscută din secolul al XVII-lea ca precupeţie. În anul 1669,
Vasile Ureche, fiul răposatului Gligore Ureche, vindea doamnei Dafina, a răposatului Istratie
Dabija, un loc cu pivniţe şi dugheni din Iaşi, pe Uliţă Rusască, „de unde simtu precupéţele”
(DIOI, II, p. 242). Matrapazii sau matrapajii erau precupeţii, care, spre deosebire de cupeţi,
negustorii direcţi, erau, ca şi astăzi, intermediarii din pieţele tîrgurilor. La Iaşi exista în 1761 o
breslă a matrapagiilor pe care Grigore Ghica-Vodă a desfiinţat-o în anul 1776, pentru abuzul de
speculă, dar practica a rămas fără soluţie. De pildă, în anul 1806, la jalba orăşenilor din Buzău,
Constantin Alexandru Ipsilante ameninţa pe negustorii de pîine care înşelau la cîntar şi la preţ:
„fiind bine încredinţaţi Domnia Mea că nu se pricinuieşte nici nu curge [scumpetea] din altcevaş
fără de numai din lăcomia interesului şi matrapazlîcul vostru, măgarilor, iată vă poruncim straşnic
ca să daţi nizamul cel cuviincios de acum înainte şi să vă părăsiţi de acest fel de urmări, căci vă
vom sfărîma Domnia Mea capetele” (V. A. Urechia, Istoria românilor, XI, 1900, p. 331).
A prinde cu ocaua mică se referă la înşelăciunea obişnuită prin cîrciumi de a vinde vinul
cu oca (măsură turcească, de 1,52 l în Moldova, în secolul al XVIII-lea – al XIX-lea)
subdimensionată. (v. Ghibănescu, Traista, p. 374–378).
Expresia a spune braşoave, cu înţelesul „a spune minciuni”, echivalentă cu a spune
gogoşi, îşi are geneza în lauda excesivă a mărfurilor aduse sau presupuse a fi aduse de la Braşov,
îndeosebi, probabil, nişte covrigi numiţi braşoave (Dumistrăcel, Lexic, p. 51).
În interiorul tîrgurilor se organizau pieţe specializate în vinderea anumitor bunuri şi
mărfuri. Ele sînt menţionate în documente ca tîrguri, unele amintite pînă astăzi de toponimia
urbană ca nume de pieţe, intersecţii, străzi şi de mahalale: Tîrgul Boilor (Botoşani şi Iaşi), Tîrgul
Cailor (Botoşani), Tîrgul Făinii (Iaşi, Huşi), Tîrgul Fînului (Iaşi), Tîrgul Sării (Sărăria), Tîrgul
Vitelor (passim). Interesant este Tîrgul Cucului (Iaşi, Bucureşti, Vaslui), neexplicat corect pînă
acum, nume pe care îl punem în relaţie cu vama cucului, sintagmă cu înţelesul de loc de trecere

25
frauduloasă a graniţei, fără plata vamei. Similar, un „tîrg al cucului” era un loc de comerţ ilicit
sau unde nu se plăteau taxele legiuite.
Negustorii străini erau organizaţi de la început pe bresle, conduse de cîte un staroste. Din
veacul al XVIII-lea au fost recunoscute de domnie şi breslele (tc. isnafuri) negustorilor
pămînteni. În tîrguri şi oraşe, de regulă breslele negustorilor se grupau pe uliţi şi mahalale, cu
numele mărfurilor specifice: Uliţa Braşovenească, Uliţa Brăhăriei, Uliţa Fînului, Uliţa Măjilor,
Uliţa Meserciilor, Uliţa Ocnei, Uliţa Sărăriei, toate în Iaşi. La Bucureşti este vestită Uliţa
Lipscanilor, cu dugheni unde se vindea marfă de Lipsca. Alte uliţi indică gruparea negustorilor
(şi meseriaşilor), pe etnii: Uliţa Armenească, Uliţa Rusească, Uliţa Sîrbească, Uliţa Ţigănimei
(Iaşi).
Antroponimia românească cuprinde un mare număr de nume (şi porecle) care radiografiază
trecutul comerţului românesc: Brăgaru, Făinaru, Geambaşu, Măjaru (Majeru), Săraru etc.
Chiar dacă meşteşugurile au fost mai preţuite decît negustoria, este grăitor faptul că un
sens vechi al termenului meşterşug (lat. magister > germ. meister, prin intermediarul maghiar
mesterség) era peiorativ, acela de „înşelătorie abilă”, aşa cum apare în testamentul lui Miron
Barnovschi din iunie 1633. Domnul mărturisea că a căzut în mîinile turcilor care „într-acela chip
meşterşugiră cu mîngîierea lor, de nici casa nu mi-am tocmit cum se cade la purcesul nostru”
(DIOI, I, p. 310). La 25 iunie 1642, Vasile Lupu a judecat o pricină pentru un sat luat „cu
strîmbătate şi meşterşug” de un egumen care răsese un nume de sat de pe un ispisoc mai vechi şi
scrisese un alt nume (DRH, A, XXVI, p. 425). Semantismul este similar cu acela de astăzi din
sintagma inginerie financiară. Chiar şi meşter are uneori un sens echivoc, fiindcă şi dracul este
meşter. Cel mai vechi meşter, un Mihaiu, este atestat în Moldova, în 1470 sau 1476. În anul 1648
un podvodar din Iaşi făcuse nişte case „cu al meu meşterşug” (DIOI, I, p. 418). Maistor este un
cuvînt de origine greacă (bizantină), mai rar folosit, desigur în legătură cu constructorii de
biserici ortodoxe. Este interesantă observaţia (N. Iorga) că acelaşi cuvînt latin magister a fost
moştenit de cuvîntul măiastră, cu un sens cu totul special în numele zînelor şi ielelor, Măiestrele
(A. Fochi, Datini, p. 59, 61, 138, 143, 370) şi în sintagma păsări măiestre, adică păsări
fermecate, cf. şi fr. maître Merlin. Şi derivatul măiestrie a căpătat în limba vechi un sens
peiorativ, ca şi meşterşug. În documente de pe la 1700 se menţionează uneori interdicţia de a se
prinde peştele cu „măiestrii” (N. Iorga, Opere economice, p. 105, 156). Şi meserie, astăzi termen
principal în domeniul ocupaţiilor industriale, este de origine latină, intrat în română mai tîrziu, cu
o formă ce indică un intermediar turcesc: meserea, pl. mesereale (1730).
N. Iorga a pus în evidenţă rolul străinilor în apariţia multor meşteşuguri, dar mai ales în
specializarea acestora, însă a arătat originea unora dintre ocupaţiile orăşeneşti în industria casnică
ţărănească. Pînă în secolul al XIX-lea în gospodăria ţăranului s-au făcut aproape toate lucrurile
necesare îmbrăcămintei, iar în sate se găseau meşterii care făceau cîteva obiecte de străveche
necesitate şi care cereau oarecare specializare: căciula şi cojocul. Nu întîmplător căciulă (brîu şi
traistă) sînt termeni moşteniţi din substrat. Cîteva cuvinte din domeniul meşteşugurilor sînt de
origine latină. Ele nu au fost uitate, chiar dacă meseriile nu au mai putut fi practicate extensiv
după încetarea activităţii miniere de după retragerea din Dacia romană: argintar, aurar, fierar. Cel
puţin aurul a putut fi obţinut prin spălare din rîurile aurifere din Munţii Apuseni fără o calificare
specială încă din perioada slavă, cînd a apărut toponimul Zlatna. Din evul mediu timpuriu
(secolul al XIII-lea) prelucrarea metalelor a devenit o ocupaţie specifică robilor ţigani, zlătari şi
fauri domneşti, mănăstireşti şi boiereşti.

Bibliografie

26
N. Iorga, Negoţul şi meşteşugurile în trecutul românesc, Istoria industriilor la români, Istoria comerţului
cu Orientul, Istoria comerţului românesc, în Opere economice, Bucureşti, 1982.
P. P. Panaitescu, Introducere în istoria culturii româneşti, Bucureşti, 1969, p. 279–291.

6. Moneda. Metrologia

Deşi circulaţia mărfurilor şi a banilor este una dintre cele mai cosmopolite aspecte ale
civilizaţiei, numeroase particularităţi regionale şi locale dau, în mod paradoxal, tocmai specificul
cel mai pregnant al unei ţări. Moneda naţională este un mijloc de afirmare a statalităţii unei
naţiuni şi de cunoaştere a multor laturi ale vieţii economice, politice, culturale.
Existenţa banilor este un indicator al nivelului de civilizaţie, fiindcă indică etapa ieşirii
din economia de schimb în natură şi trecerea de la modul de viaţă predominant rural, agrar şi
pastoral, la civilizaţia urbană. La geto-daci schimbul intern s-a făcut prin troc (de regulă vitele
fiind măsura valorii bunurilor), dar au existat încă din secolul al IV-lea î. d. Hr. emisiuni
monetare de argint, înlocuite apoi cu imitaţii după monedele macedoneano-greceşti (drahmele şi
tetradrahmele de argint), care au circulat în întreaga Peninsulă Balcanică. În timpul ocupaţiei
romane, în Dacia au continuat să circule monedele greceşti, dar şi denarii romani de aramă. În
perioada migraţiilor, Dacia a rămas în sfera de influenţă bizantină, monede emise de împăraţi
(pînă în veacul al XI-lea, cu o întrerupere de pe la 680 şi pînă la sfîrşitul secolului al IX-lea) şi
chiar tezaure fiind descoperite chiar pînă în nordul Moldovei sau la Prundul Bîrgăului. Bizanţul a
fost pînă la căderea sa sub dominaţie otomană (1453) principalul emiţător de monedă
internaţională în estul Europei, concurat doar de cetăţile genoveze şi veneţiene de la Marea
Neagră (Caffa şi Cetatea Albă) şi mai tîrziu de regatele din centrul Europei (Ungaria, statele
germane şi Polonia).
În voievodatele slave nu a existat monedă proprie, veniturile micilor state provenind din
dijmele şi gloabele plătite în vite, grîne etc. Numai după întemeierea statelor feudale Ţara
Românească şi Moldova, domnii au bătut monedă proprie, ca semn al suveranităţii lor faţă de mai
marii vecini. În Ţara Românească nu s-a mai bătut niciodată monedă după Vlad Dracul, iar în
Moldova, mai departe de puterea turcească, mai mulţi domni au cutezat să emită monedă proprie:
un Despot-Vodă (taleri) şi chiar Istrate Dabija, care în bănăria de la Suceava a bătut în anul 1662
nişte „şalgăi” sau „şalăi” (< şiling) mincinoşi, adică monedă poloneză falsă, care ar fi provocat o
importantă perturbare pe piaţa poloneză şi lituaniană (v. B. P. Hasdeu). Totuşi, în 1665, şalăii
aveau o valoare mică. Veniturile în monedă ale statelor româneşti şi domnilor proveneau în
primul rînd din vămile mărfurilor tranzitate sau vîndute în ţară şi din birurile adunate de Visterie.
Numele generic al monedelor româneşti din evul mediu şi pînă astăzi, banul, pl. bani, îşi
are originea în dreptul banului din Banatul Severinului (secolul al XIII-lea) de a gestiona în acea
parte a spaţiului românesc circulaţia monedei venite din regatul maghiar. După 1270 au intrat în
spaţiul românesc aşa-numiţii banales denarii, bătuţi în Banatul Severinului. Mai multe monede
europene au nume provenite fie de la rangul suveranului emiţător (ducat de la ducele Veneţiei;
real de la regii Spaniei; sultanin de la sultanii otomani) sau de la numele propriu al unora dintre
aceştia (louis „ludovic” < Louis XII, frederic < Frederic cel Mare al Prusiei, napoleon <
Napoleon I). Către 1400, termenul bani a căpătat sensul generic de monedă, mai întîi în Ţara
Românească şi mai tîrziu în Moldova (în a doua jumătate a secolul al XVI-lea), fiindcă denarul
(banul) ardelenesc şi cel localnic de argint şi apoi de aramă era moneda cu cea mai mică valoare,
deci cu cea mai mare circulaţie. În privilegiul de negoţ dat braşovenilor de Mircea cel Bătrîn în
anul 1413 vama de la Bran era de 3 bani pentru un călăreţ şi de un ban pentru trecătorul pedestru.

27
În secolul XVI-lea, deja cuvîntul ban avea sensul generic de „monedă” (în catastih de lucrurile şi
banii mănăstirii Galata, 1588, orig. rom.).
Leul, numele monedei româneşti divizionare actuale, este numele leului heraldic de pe
talerii germani numiţi Löwenthaler. Această monedă, de argint, a pătruns în Ţara Românească
încă din secolul al XV-lea şi s-a numit uneori şi talant. În Moldova, după 1600, numeroase
tranzacţii se făceau în taleri şi lei. Au circulat la noi şi taleri germani de o valoare mai mare, de
aur, cu coroană heraldică (Kronenthaler).
Pînă la crearea sistemului monetar naţional din anul 1867 (cînd s-au bătut la Birmingham
primele monede de 1, 2, 5 şi 10 bani avînd imprimat numele România; monetăria statului a fost
înfiinţată în anul 1870), au circulat în ţările române numai monedă străină, cu valori fluctuante,
uneori greu de precizat, de provenienţă diversă şi cu nume uitate. Documentele vamale şi
economice le menţionează din abundenţă. Cîteva, de mare importanţă şi circulaţie, au lăsat urme
în limba română şi trebuie cunoscute.
O monedă de imitaţie bizantină, perperul (< gr. hyperper), a circulat doar în Ţara
Românească, în secolul al XIV-lea – al XV-lea, cu o valoare mai mică decît cea a monedei
originale, şi a dat numele unei dăjdii, părpăritul, cunoscută pînă în veacul al XVIII-lea. Chiar
după căderea Constantinopolului (1453) a continuat să circule şi în spaţiul balcanic, controlat de
turci, asprul (<gr. aspron „alb”), o monedă bizantină de argint, de valoare scăzută prin secolul al
XVII-lea, astfel încît pentru plata haraciului trebuiau adunate mii de pungi (de cîte 500 de aspri),
transportate la Istanbul cu carele domneşti. Asprii au circulat atît în Ţara Românească, cît şi în
Moldova (în secolul al XVI-lea), devenind „bani”.
Din Ungaria venea florinul unguresc (azi, magh. forint), monedă de aur, cu valoare mare,
foarte cunoscut în Moldova şi prea puţin în Ţara Românească. În documentele slavone, florinii
sînt ugărschi, adică ungureşti, de unde, prin prescurtare, ug, pl. ughi, omniprezenţi în
documentele secolul al XV-lea – al XVII-lea.
Tot de aur (uneori şi de argint) erau zloţii tătărăşti, de fapt bani frînceşti, adică italieneşti,
astfel numiţi fiindcă veneau pe drumul comercial tătărăsc, din Crimeea, unde în secolul al XIV-
lea înflorise oraşul genovez Caffa. Ei au dominat piaţa valutară moldovenească în secolul al XIV-
lea – al XV-lea şi au circulat şi în Polonia, unde erau numiţi ruble, denumire transmisă pînă astăzi
ruşilor. (Totuşi, în 1315, rubla din Rusia era o bară de argint ştampilată, cf. Instituţii, p. 414). În
anul 1380, Petru I Muşat a împrumutat pe regele polon Wladislaw Jagello cu 4000 de ruble de
argint frîncesc, care nu au mai fost restituite şi au constituit motivul anexării Pocuţiei de către
Ştefan cel Mare.
O monedă de argint atestată mai întîi la Tours (1226), grossus, a ajuns în Polonia şi în
Ungaria şi a trecut în Moldova, unde Petru I (1378–1393) şi apoi Iliaş-Voievod (secolul al XV-
lea) au bătut groşi moldoveneşti în hereghia (< magh.) sau bănăria domnească. Grosul a avut o
mare răspîndire şi în Transilvania, pînă în secolul al XIX-lea, a fost banul cel mai obişnuit pentru
multe feluri de tranzacţii (plata taxelor vamale, a salariilor etc.). Numele monedei a intrat în
expresia a vinde moşi pe groşi. Nu este demonstrată relaţia dintre moneda gros şi gros
„închisoare” (cf. Instituţii, p. 211). Cuvîntul gros, atestat la Dosoftei („cu picioarele băgaţi în
gros”), este explicat de S. Dumistrăcel prin „butuc gros” (p. 66, 179, 439). Grosăritul (groşăria)
era un bir al temniţei, plătit de „cei ce se vor închide la gros pentru datorii sau vinovăţii” la
sfîrşitul secolul al XVIII-lea – al începutul secolul al XIX-lea). Tot din Polonia au venit în
Moldova, în secolul al XVI-lea – al XIX-lea, potronicul de argint, multiplu de trei al grosului.
Echivalentul său în Ţara Românească era costanda de origine turcească (de la Constantinopol).
Foarte răspîndit în ţările române în secolul al XVI-lea – al XIX-lea a fost ortul de origine
germană (Ortgroschen, un sfert de gros) sau polonă, reprezentînd un sfert din alte monede (taler,

28
leu, gulden). Era o monedă populară şi a intrat în expresia a da ortul popii. Un ort se punea şi pe
mîinile mortului pentru plata vămilor pe care trebuia să le treacă sufletul răposatului.
Mai multe monede de valoare modestă apar în documente şi în literatura secolelor al
XVIII-lea – al XIX-lea, unele cu nume păstrate pînă astăzi în limba populară: rubla, pitacul şi
copeica rusească, creiţarul austriac (< germ. Kreuzer) şi sfanţii (< zwanziger) de 20 de creiţari cu
care se dădeau micile bacşişuri (sfănţuitul funcţionarilor), paraua turcească, frecventă în
socotelile veacului al XVIII-lea (40 de parale făceau un leu turcesc, unitate monetară fictivă).
Desigur, existau în secolul al XVIII-lea – al XIX-lea şi monede de aur, cu valori mari: galbenii
austrieci, olandezi, ţechinii (< zecchino) veneţieni, mahmudelele, irmilicii şi icosarii turceşti
(ultimii cu nume grecesc), ludovicii şi napoleonii francezi.
Foarte frecventă era în epocă moneda multiplu sau diviză cu 40 şi 20, de unde sorocovăţul
rusesc (< rus. soroc) de 40 de parale şi polul (jumătate de sorocovăţ sau de altă monedă: napoleon
etc). Cele mai frecvente monede au căpătat sensul generic de „bani”: paralele, gologanii (cu
etimologie necunoscută, monedă de 10 parale), francii.
Cîteva sintagme şi expresii păstrează amintirea unor practici ale comerţului şi circulaţiei
banilor. Pînă în veacul al XVII-lea multe tranzacţii se calculau în bani, dar, efectiv, se produceau
prin schimb de produse. În 1635, o ocină din satul Părtănoşi era vîndută drept 2 vaci cu viţei şi un
caş de ceară, acestea preţuite la cîte 5 zloţi. Tot în acelaşi an, o ocină din Mirăeşti (Tecuci) a fost
vîndută pentru doi boi şi un cal, preţuiţi la 14 ughi galbeni. Banii erau, aşadar doar un echivalent
abstract, care nu se vedeau. În asemenea situaţii valoarea mărfii se „biciuluia” (cu un cuvînt
maghiar), se „preţăluia”. În 1636, un pămînt din satul Romăneşti era vîndut drept doi boi buni
biciuluiţi drept 12 galbeni şi 30 potroinici, şi două oi şi 12 mierţe de pîine, cîte patru potrinici
mirţă (DRH, A, XXIII). În 1661, de pildă, pentru o datorie de 200 de lei către negustorul Ghinea
erau biciuluite drept 120 de lei nişte case din Iaşi ale lui Andreiaş, fiul răposatului mitropolit
Varlaam (DIOI, II, p. 7). Spre sfîrşitul secolul al XVII-lea, deja cuvîntul nu se mai foloseşte. În
1699, la Vama din Iaşi „s-au preţuit” (şi „s-au preţăluit”) odoare şi alte bunuri pentru o datorie a
lui Dumitraşco Gherghel către un evreu Lazor jidovul (DIOI, III, p. 130).
Cînd banii existau în mod palpabil, ei erau bani gata şi bani bătuţi, bani sunători, bani
gheaţă, banii grămadă, bani uscaţi, bani peşin (< tc.). Banii gîrlă sînt banii lichizi, care curg,
banii mulţi, spre deosebire de banii cu ţîrîta. Banii umblă (sau nu mai merg), dar salariile pot fi
îngheţate. A prinde cheag, adică a deveni înstărit, trimite, printr-o metaforă pastorală, tot la
putinţa adunării laolaltă a banilor (a avea cheag la pungă). Banii pe masă! trebuie să fi rezultat
din scena numărării banilor la o masă, în timp ce banii jos! evocă numărarea lor jos, pe vreo
haină întinsă la pămînt, în marginea oborului sau a iarmarocului. Banii erau buni, adică de
valoare, şi proşti, monedă curentă, mărunţiş, potronicii şi orţii. A strînge bani albi pentru zile
negre, expresie construită pe o opoziţie stilistică, aminteşte de banii buni de odinioară, asprii
bizantini de argint. Banii cu o gaură în mijloc era „chior”, de unde vorba a nu avea un chior, o
para chioară. Cînd banala monedă de aramă era poleită cu aur sau argint, la o simplă zgîrietură
„îşi dădea arama pe faţă”, expresie care a căpătat sensul figurat „a-şi dezvălui adevăratul caracter
(negativ)”. (S. Dumistrăcel, p. 23–24, 89, 170–175, 434–435).
Banu-i este ochiul dracului provine din literatura moralizatoare de sorginte evanghelică
(vezi la Theodor Râşcanu, romanul cu acest titlu). A fi cu două feţe, adică a avea o
faţă ascunsă, prefăcută, provine din condiţia monedei, de a avea totdeauna faţa şi
reversul diferite ca desen.
Time is money nu este o sintagmă care ar putea caracteriza mentalitatea românească
despre timp şi bani.

29
 Metrologia. Ca şi banii, în trecut, ca şi astăzi, unităţile şi sistemele de măsură erau
„internaţionale”, pentru buna funcţionare a vămilor, în primul rînd. O străveche unitate de măsură
pentru mărfurile voluminoase, care se transportau pe cai, măgari, cămile era lat. pondus,
perpetuat ca iuc de turci, tar la unguri (tár) şi tovar la sîrbocroaţi, de unde derivatele tărhat
(magh. terhet) „sarcină a unui animal” şi tovaroş (< ucr. tovaryš), un partener la transportul unei
mărfi. În privilegiul comercial din 1408, dat de Alexandru cel Bun negustorilor din Liov, tarul era
unitatea de greutate pentru postavuri importate din Braşov. Se folosea tarul şi pentru lînă etc. În
veacul al XVII-lea, numele obişnuit era povoară (povară) (sl. podŭvora „targă”), greutate de
100–125 ocale. Alte unităţi erau specializate: maja (< magh. másza), între 50 kg şi 100 de oca,
pentru ceară şi peşte, îndeosebi în Moldova. Petru Rareş era poreclit Măjarul, pentru presupusul
comerţ cu peşte, iar în Iaşi, în secolul al XVII-lea – al XVIII-lea, o uliţă era a Măjilor (azi
Gheorghe I. Brătianu). O veche greutate pentru ceară, care se turna în formă de „caş”, era piatra
(ca lat. lapis). Termenul a fost tradus în slavonă prin kamenŭ şi a dat numele unei dări, bezmen
(cuvînt tătărăsc), dijma pe băuturi vîndute în cîrciumi, unde se strîngea şi ceara. Dregătorii
însărcinaţi cu strîngerea camenei erau cămănarii (între aceştia, Gheorghe Eminovici). Foarte
întrebuinţată în prăvălii era ocaua turcească (tc. okka; pl. oci, ocale), de circa un litru şi un sfert,
pentru capacitate şi greutate (1,25 kg). Ocaua era „vinovată” de micile dar frecventele înşelătorii
negustoreşti, de unde pedepsele pentru prinderea cu „ocaua mică” şi expresia mai mare daraua
decît ocaua (ngr. tára > tará, dará).
Pentru măsura grînelor se foloseau bărbînţa (berbeniţa) şi găleata, în Ţara Românească,
baniţa (< bg. banica), merţa (mirţa) (< magh. mérce), dimerlia (< tc. demirli „vas de fier”).
Pentru cantităţi mai mari, prin schele (porturi), se utiliza încă din secolul al XVI-lea chila (< tc.
kilé) de 20 de baniţe sau cca 500 kg. Bucăţile de postavuri se numeau viguri şi lungimea lor se
măsura cu cotul.
Dacă mărfurile sînt, ca şi măsurile lor (cu nume maghiare, turceşti, poloneze, germane),
de folosinţă comună pe largi zone geografice în Europa, măsura pămîntului este mai specifică
unui popor, fiind de străveche tradiţie la popoarele de agricultori. Românii au utilizat falcea (<
lat. falcem) şi pogonul (bg. pogon) pentru suprafeţele de vii, apoi de păşuni. Ţarinile se măsurau
cu funia (lat. funis) şi se împărţeau în pămînturi. Un pămînt avea, de regulă, lăţimea de 20 de
paşi, iar pasul şase sau opt palme (proaste sau domneşti). Adesea, pe hotarnice şi izvoade de
împărţire a pămînturilor răzăşeşti, se desena un dreptunghi foarte îngust, avînd lungimea palmei
folosite. Din secolul al XVIII-lea a început să se măsoare pămînturile cu stînjenul (< bg.
stă(n)žen), cu lungime variabilă (în jur de 2 m). O palmă domnească de fier exista la sfîrşitul
secolul al XVIII-lea la Visteria Moldovei, apoi un stînjen etalon a fost încastrat în zidul Curţii
domneşti din Iaşi, lîngă poartă. Prăjina (< bg. prăjina) de trei stînjeni a fost folosită din secolul al
XIX-lea.

Bibliografie

N. Iorga, Opere economice, p. 126–137,

N. Stoicescu, Cum măsurau strămoşii. Metrologia medievală pe teritoriul
României, Bucureşti, 1971.
G. Zane, Economia de schimb în Principatele române, Bucureşti, 1930.
• • • Crearea sistemului monetar naţional la 1867, Bucureşti, 1968.

30