Nr.

1(4)/anul III
Aprilie 2011
 CĂRITICICA DE ROMÂNĂ, NR. 1 (4), AN III (2011)

IMAGINI RĂMASE ÎN SUFLETUL MEU 33 INFLUENŢA ,,NĂZBÂTIILOR’’ … 22

DIN AMINTIRILE MELE 44 POEZIE ŞI VERSIFICAŢIE 23

ISTORIA POVEŞTILOR 55 AMINTIRI DIN COPILĂRIA GRISINEI 23
25
AVENTURI CU PRIETENELE MELE 66 25
PĂRINŢII FAŢĂ ÎN FAŢĂ CU RĂSFĂŢATUL… 27
COPILĂRIE.RO 77 DIN SUFLET 27
29
MESAJ DE TAINĂ 99 COŞUL CU POEZII 2935

GUMIŢA DE PE SCAUN 10
10 CATRENE 3536

SINCERITATE 11
11 SOARELE 36
37
MELANCOLII EMINESCIENE 11
11 TĂRÂMUL INDIFERENŢEI 3738

POEZIILE LUI EMINESCU 12

12 POVESTEA UNUI COPIL… 38
39
FRÂNTURI 13
13 LA PALAT 4039
ORA DE LIMBA ŞI LITERATURA AMURGUL ÎN POEZIA ROMÂNEASCĂ 40
421
ROMÂNĂ 14 CULORILE DIN VIAŢA MEA 41
41
LACRIMI… 1515 HĂRNICIA SOARELUI 41
41
PRIETENIA FAMILIEI 1717 SOMN UŞOR! 42ÎN

ÎNTREBARE DESPRE MINE 19 CULISELE REVISTEI 43

45
FAMILIA DE BIBICI 19 212 45

2
 Încă şi acum îmi amintesc cu mare drag unele amintiri ale copilăriei mele, care
semnifică de fapt o "istorioară" întipărită în sufletul meu! Odinioară parcă eram o fetiţă mică
şi ruşinoasă care nu prea intra în discuţii şi care mai mereu se supăra din problemele altora.
Ţin minte destul de clar când am făcut o prostioară care era o greşeală curioasă de-a
mea. Aveam cam 3-4 anişori, nu prea mult, nici prea puţin. Mama mea mă lăsase singură în
casă alături de surioara mea care avea doar un anişor. Ea a zis să stau cuminte pe pat şi să fac
linişte, să nu se trezească surioara mea .
Am stat eu cât am stat şi m-am plictisit. Eram în dormitor şi nu prea era nimic de făcut
pe acolo. Ies eu din camera neinteresantă şi las uşa deschisă şi mă duc pe hol ca să ies afară.
Nu prea ştiam cum funcţionează uşa şi ce "butoane" are ea, aşa că mi-am încercat norocul.
Am văzut o chestie de fier aurie încadrată într-un locaş, am pus frumos mâna pe ea şi am
învârtit-o şi nu ştiu cum am făcut că uşa nu se mai deschidea de nici un fel! Era de fapt
încuiată, iar eu, fiind mică, nu ştiam cum să o mai descui.
Foarte curios era că am început să plâng, dar, cum urlam în gura mare, am trezit-o şi
pe sora mea cea mica şi a început şi ea să plângă speriată şi neliniştită. Mama a auzit aceste
zgomote şi a vrut să intre în casă, dar uşa încuiată de mine nu o lăsa în niciun fel "să mă
salveze"! S-a dus repede la geam şi mi-a făcut semn să descui uşa, că doar cheia era în
interior. Eu nu am auzit ce a vrut să spună, aşa că am decis să deschid geamul. Nu am putut să
fac nici asta, era prea sus mânerul. M-am dus la uşă şi am încercat să descui ce era pe acolo
încuiat, dar n-am putut şi, enervându-mă foarte tare, totul mi se părea în zadar!
După un sfert de ora m-am calmat şi am reuşit cu greu să mă autosalvez din acea stare
şi să descui uşa. Norocul meu, dar totodată şi ghinionul că nu ştiu cine m-a pus să ies afara.
Asta a fost o amintire de-a mea pe care v-am depănat-o cu mare drag şi din care sper
să vă fi învăţat să nu faceţi vreodată ce am făcut eu!
ANGI
 CĂRITICICA DE ROMÂNĂ, NR. 1 (4), AN III (2011)

Multe întâmplări am avut când am fost mică. Eu am locuit mult timp şi cu

bunicii mei, care mă iubeau la fel ca mama, ba poate că mai mult îmi tolerau ei
greşelile decât mama.
Îmi aduc aminte că odată eram în vacanţa de iarnă, iar eu mi-am cerut voie de
la mama să merg la săniuș, iar ea m-a lăsat. M-am pornit de dimineaţă la ora zece şi
nu m-am mai gândit să mai trag pe-acasă până la ora şase seara. Nu mi-a mai fost nici
foame, nici sete, dar spre seară, când a început să-mi ajungă frigul la oase, iar foamea
mă rodea, m-am gândit să trag pe acasă la mine şi m-am gândit că o să iau o bătaie de
la mama de n-am s-o uit, aşa că am pornit spre casa bunicilor mei.
Ei m-au primit cu dragă inimă, m-am urcat pe sobă şi m-am încălzit, mi-au dat
să mănânc şi m-am culcat,fiind foarte obosită, dar gândindu-mă şi la cum o fi
întâlnirea mea cu mama de a doua zi.
Bunicul, între timp, a anunţat-o pe mama că sunt cu ei şi că rămân peste noapte
acolo.
Când m-am trezit dimineaţa, am mai stat un pic pe la ei şi, însoţită de bunicul,
am venit la mama acasă. Am ajuns, iar mama de la uşă a început să mă certe, dar am
rămas doar cu atât, pentru că moşul mi-a ţinut partea.
Aceasta a fost doar una dintre pățaniile mele de când eram mică. Mi-aş dori să
am iarăşi anii aceia şi s-o mai am pe bunica mea, care între timp a murit şi odată cu ea,
o parte din copilăria mea.
Când eşti copil este foarte frumos, dar cu acei ani nu o să ne mai întâlnim
niciodată.
LUCY

4
 CĂRITICICA DE ROMÂNĂ, NR. 1 (4), AN III (2011)

Istoria poveştilor

Cine este imaginaţia? Ea este mama poveştilor, ea le-a inventat. Le-a

dat viaţă, le-a iubit atât de mult încât a creat pentru fiecare câte o istorioară.
Ele sau răspândit în toată lumea.
Nu de foarte mult timp, poveştile au început să prindă contur,
deoarece multă lume a fost interesată de ele. Poveştile pot fi adevărate sau
fictive, dar de cele mai multe ori sunt fictive pentru a atrage curiozitatea
tuturor.
Era odată un om care gândea foarte mult. Acestuia îi veni în minte să
creeze ceva. Cum imaginaţia lui era foarte bogată şi foarte cultă, s-a gândit să
dea naştere unui lucru plin de fantezie şi înţelepciune.
Se gândi cu multă atenţie la lucruri drepte şi pozitive, la peisajele ce ne
înconjoară, dar şi la sentimente. Vroia să găsească personaje comice şi cu mult
haz, să adapteze sfaturi şi concluzii şi să scoată esenţialul în pagini pregătite cu
atenţie. Toată această tevatură dăruită întru totul gândului şi simţului nu a
fost în zadar, deoarece prima poveste creată de un om a fost numită
"Presimţirea''.
Un al doilea caz a fost în pădure, unde animăluțele au inventat
povestea focului. Ele mureau de frig şi s-au rugat cerului de unde a şi apărut
focul. Fiinţele pădurii au dat naştere istoriilor şi poveştilor de când noi încă nu
am fost ajunşi la lumină.
Pot spune că şi eu am dat naştere unei poveşti şi aceasta se numeşte
"Istoria poveştilor''. Eu am gândit şi am creat multe, multe lucruri cu
imaginaţia.

ANGI

5
 CĂRITICICA DE ROMÂNĂ, NR. 1 (4), AN III (2011)

AVENTURI CU PRIETENELE MELE

Am multe amintiri cu prietenele mele,

majoritatea au numele unor misiuni secrete.
Una dintre ele este s-a petrecut când am fost
împreună cu Maria la un vecin. Nu putem spune
cine. Era primăvara şi nu era nimeni acasă
acolo. Erau nişte ghiocei foarte frumoşi şi nouă
ne plăceau foarte mult. Ne-am gândit să
mergem să ne uităm de mai aproape. Măriuţei
îi plăceau, pe lângă asta, erau şi foarte mulţi.
Am luat câţiva, doar că nu v-am spus pe unde
am intrat şi pe unde aveam de gând să ieşim, pe
poartă sau peste gard. Eu am sărit cu uşurinţă
gardul, dar Maria s-a agăţat. Era cât pe ce să ne
prindă cineva. Pentru noi, acest lucru a fost de
fapt o misiune numită „F.F.F.”, adică „FETE
FURĂ FLORI”.
O altă amintire a fost atunci când am
mers în investigaţie la o casă părăsită. Eu
împreună cu Maria şi cu Andreea ne-am
adunat. Ne era foarte frică. Eram aproape de
casă, tot pe acolo stătea un băiat, nu dăm
nume, din câte ştiu eu, rudă cu Andreea.
Doream să intrăm. Nu am văzut atunci, dar acel
băiat, înconjurând casa, a intrat în ea. Între
timp, noi ne apropiam şi mai mult de mijlocul
casei şi când să facem un pas…”Oaabaau!”. Am
fugit mult timp până să ne dăm seama ce s-a
întâmplat.
Aceasta misiune s-a numit „C.B.”, ce
înseamnă „CASA BÂNTUITĂ”.

(Nico)

6
 CĂRITICICA DE ROMÂNĂ, NR. 1 (4), AN III (2011)
Ursuleţul
Ursuleţul meu iubit
Maroniu şi adormit,
Tu mă vei iubi mereu,
Căci asta o ştiu doar eu.
Tu mă iubeşti şi acum,
Nu mă laşi deloc pe drum,
Tu mă alinai demult,
Ursuleţul meu plăcut!
Eu vreau să îţi fiu mereu
Ca o soră, Martin, zău!
Te-am iubit din totdeauna
La fel ca pe buna'.
Te-am iubit de la cinci ani,
Nu te-am dat nici pentru bani.
Te-am iubit de când sunt mică
Şi să ştii că nu-ţi port pică!
GRISINA
Legenda celor doi frăţiori
La o margine de lac,
În scorbura de copac,
Printre trestii şi răchită,
De ochii lumii ferită
Locuia o vrăjitoare,
Groaznică – o arătare!
Şi mergând pitiş, pitiş,
Sosi la un luminiş
Unde prin iarbă şi flori
Se jucau nepăsători
O fetiţă şi-un băiat,
Un fluturaş şi-o garofiţă.
Baba-i vede, îi aude,
În tufişuri, se ascunde
Şi-ngână încet un cântec,
Poate cântec sau
descântec…
Copiilor le dă bineţe
Şi îi roagă cu blândeţe
Să mănânce câte-o fragă…
Pân' să ia de două ori,
Au fost preschimbaţi în flori:
Ea – o floare mirositoare,
El – o floare zburătoare,
Ea o floare de imaş,
El un mândru fluturaş!
DAVID
7
 CĂRITICICA DE ROMÂNĂ, NR. 1 (4), AN III (2011)

Floricica mea bolnavă

Am în mână-o floricică,
Este tare frumuşică,
Are numele tău,
Dar e ofilită rău.
Aş vrea să o ajut, Cutiuţa muzicală
Măcar cu ceva mărunt.
Când am pus-o în apă Eu înainte de-a dormi
S-a făcut bine pe dată, Cutiuţa mi-o aprind,
Însă peste-o zi Ea începe a cânta
Floarea mea muri. Şi-n acelaşi timp dansa,
Nu era vina mea, Dar… vai, micuţa mea,
Ea era cea rea. Fiindcă pisicuţa rea
Eu doar am udat-o A sărit pe canapea
Şi nu am aruncat-o. Şi mi-a zdrobit-o aşa,
A sărit cu-un salt imens
DEUTZA Şi mi-a răsturnat-o,
Iar apoi a şi stricat-o,
O zână ca în poveşti Dar nu-mi pare rău de ea,
ci de pisicuţa mea.
O zână am fost, din maro şi vişiniu,
O zână voi rămâne, în albastru auriu
Bine voi face peste tot şi-a schimbat blăniţa,
Şi voi aduce fericire. şi-a scurtat codiţa,
a plecat frumos,
Voi, toţi, să mă priviţi aşa cum sunt. dar a luat-o tot în jos!
Eu v-am ajutat la greu ANDREEA
Şi voi trebuie să mă ajutaţi la bine
Eu zâmbesc, sunt happy mereu

Aşa si voi să fiţi,

Eu vă voi fi aproape,
Eu sunt o zână ca în poveşti
Ce mereu zâmbesc!

DEUTZA
8
 CĂRITICICA DE ROMÂNĂ, NR. 1 (4), AN III (2011)

Să îţi iei avânt pentru a păşi într-o nouă lume nu

e un lucru atât de uşor.
Unele lucruri par să te ţină pe loc şi doare dacă
vrei să te desprinzi din ele. Atunci când eşti pus în faţa
unei uşi deschise şi eşti împins prin ea, nu ştii ce se află
dincolo şi e mai greu să joci atunci când ochii tăi nu sunt
încă obişnuiţi cu lumina de dincolo, după ce au stat
atâta timp în întuneric. Acest întuneric, totuşi era zona
ta de confort şi e greu să pleci din ea când nu cunoşti o
altă lume. Trecerile bruşte nu sunt benefice pentru
nimeni, de fapt.
Să nu îţi pui mâna la ochi pentru a opri lumina,
chiar dacă ţi se pare că te va orbi! Dacă vrei să readuci
întunericul în viaţa ta, nu vei face decât să aluneci
înapoi de unde ai venit, iar lumea aceea nu mai e Cu mult drag,
potrivită pentru tine, nu mai e suficient de mare ca să o
poţi purta. Trebuie să mergi înainte prin lumină. Ceaţa
derutării se va ridica la un moment dat, atunci când te Corespondentul extern,
aştepţi mai puţin.
Totuşi, lumea ce se va ivi acum s-ar putea să nu
fie aşa cum îţi doreşti; vei constata, poate, că lumea din
Sofian Raluca
care ai plecat nu mai are nici ea nevoie de tine, şi că,
deşi vrei, nu mai poţi lua contactul cu ea, fiindcă ceaţa a
stat prea mult în faţa ochilor tăi, iar tu nu ai mai avut
Clasa a IX-a
cum să te gândeşti la ea.
Noua lume e un nou joc în care trebuie să intri.
Paradoxul este că e mai greu decât atunci când ai intra
într-o lume nouă. Lumea aceasta, din păcate, e nouă
numai pentru tine, fără a fi noua şi pentru ceilalţi. Din
nou jocul se complică fiindcă trebuie să joci după reguli
făcute de alţii, cu mult timp înainte, ceea ce e mult mai
greu decât să construieşti singur, de la zero, o nouă
lume, un nou joc.

9
 CĂRITICICA DE ROMÂNĂ, NR. 1 (4), AN III (2011)

GUMIŢA DE PE SCAUN

Este 15 septembrie. Mă pregătesc să merg la şcoală. Mama mă sufocă cu spurcăciunea aceea de

papion. În drum spre şcoală, mama mi-a tot spus să fiu cuminte, să nu fac ce fac de obicei, dar nu înţeleg de ce
mi-a zis asta, că doar ce sunt eu vinovat dacă omul ăla a băgat picioarele în şoşonii aceia murdari de dulceaţă...
că am pus eu dulceaţa... asta-i altceva...
Ajung la şcoală şi mama îmi zice iară:
- Ionele, să fii cuminte, mamă, să nu faci boacăne ca să se supere mama, să faci impresie bună, că doar
azi e prima ta zi de şcoală şi trebuie să fii cuminte!
- Da, mamă, da!
Intrând pe poarta şcolii, mă întâlnesc cu prietenii mei şi cu cele doua gemene, Dana şi Ana. De cum am
ajuns, prietenii mei m-au provocat să o trag de codiţe pe Ana şi eu am acceptat, că doar mă pricep la astfel de
lucruri.
Apoi, când intram în clasă, Vasile m-a provocat să pun gumă de mestecat pe scaunul învăţătoarei, iar,
de data asta, am refuzat, deoarece am zis ca voi fi cuminte... dar n-am rezistat şi a trebuit s-o fac. Când vine
doamna învăţătoare, se aşează pe scaun şi ne cheamă pe fiecare la tablă să ne scriem numele. Gemenele şi
Vasile au fost şi au scris corect... acum era rându' meu.
Eu încep a scrie: "yonel Popescu"…
- Bine, măi, Ionele, dar numele se scrie cu literă mare şi cu "i" normal nu cu "y", înţelegi?
- Da... zic eu cu juma' de gură.
Când se ridică profa, hop! Se aude o ruptură. S-a rupt un colţişor de la rochia ei şi am fost pedepsit,
pentru că Vasile m-a pârât şi am luat vreo două rigle peste degete. Toată ora am stat botos şi nu am zis nimic...
Vine şi mama să mă ia, dar nu apuc să alerg la ea, că văd că vorbeşte cu o femeie, nu o văd, bine, căci e
soare, dar e o femeie subţirică, cu părul strâns sus şi cu taior albastru închis... Hei! E doamna învăţătoare...
Oare ce-or vorbi?
- Deci... cum vă spuneam...
- Mama, ce mai faci?
- Cum vă spuneam, Ionel a lipit gumă pe scaunul meu şi...
- Ce-ai făcut, măi, drace?
- Mamă ...a ... ştii... eu doar... că Vasile...
- Niciun Vasile, măi, împielițatule!
- La revedere, doamnă învățătore, lăsați că vine el pe mâna mea acasă... O zi bună!
- O zi bună şi dumneavoastră, aveți grijă de Ionel!
După ce ieșim din curtea şcolii, mama începe a mă certa...
- Ce-ai făcut, măi, drace? Ai chef de gumă,ai? lasă că vedem noi acasă...
- Nu, mama, nu, dar Vasile mi-a dat o provocare cu cireşica-n vârf şi provocările astea nu se refuză,
înţelegi?
- Ce, măi, provocare cu cireşica, ai... lasă că-ţi arăt eu numa' provocări cu cireşele acasă... dar ce bătaie
o să iei, că o să mă ţii minte! Daca nu, să nu-mi zici mie „mamă”!
Pe drum, mama a început a da cu geanta ei în mine, că-mi duduia capul... şi dă-i şi dă-i... până mă
învineţi la faţă şi mă făcui albastru... Acasă, m-a bătut tata cu cureaua de la pantaloni, că aşa de tare mă durea
fundul, că nici nu puteam sta pe scaun şi de-atuncea... Bănuiesc că voi credeţi că m-am cuminţit, ai?
Nu, nu... că doar dacă m-am născut cu nărav, nu îl dau eu așa de ușor...
După fapta asta, am mai făcut multe şi bătaie am mai luat de m-am saturat!
ALEXUTZA
10
 CĂRITICICA DE ROMÂNĂ, NR. 1 (4), AN III (2011)

SINCERITATE

Mihai Eminescu este primul

care a făcut din limba romana un
adevărat obiect de artă, în condițiile în
care poezia românească, nesigură, era
abia la începuturile sale. Din acest
motiv, mie îmi place de acest poet al
României. Poeziile lui au fost auzite în
întreaga lume, mai ales:
,,Luceafărul’’,,,Făt-Frumos din tei’’ sau
,,Ce te legeni’’.
Melancolii eminesciene
Mai țin minte când eram în
clasa a treia şi domnul învățător ne-a
zis să ne uităm pe coperta de la Din susurul de primăvară , roua rece se
manual, apoi ne-a întrebat cine este pe prelinge,
copertă, iar noi i-am zis simplu: un poet Cerul parcă se scufundă şi pământul îl
mare. Domnul învățător a spus că este atinge.
un poet mare şi se numește Mihai Iarba crudă, toporaşii, irişii şi păpădiile
Eminescu. Peste dealuri-s răsfirate, peste vastele
Atunci am auzit prima data de câmpii,
Mihai Eminescu. Uneori, ne miram că el Muguri roz din copăcei înfloresc parcă
a decedat la doar 39 de ani şi mi-am aievea.
imaginat oare câte poezii ne-ar fi dat şi Liliac, crenguţă mov, pe coroană se aşterne
câte cărţi minunate ar fi publicat dacă Cristaline bălţi de apă ici pe acolo, peste
ar fi trăit mai mult. drum,
CRISTI Păsări glăsuind în cuiburi proaspete făcute
acum.
ANGI

11
 CĂRITICICA DE ROMÂNĂ, NR. 1 (4), AN III (2011)

Poeziile lui Eminescu

Mihai Eminescu un mare scriitor al României, un poet ce a scris despre dragoste, despre iubirile
neîmplinite, despre tristeţe şi singurătate.
În poeziile lui Eminescu găsim tot ce dorim: realitate şi ficţiune, iubire, ură şi singurătate,
descrierea naturii, descrierea iubitei şi altele. Totuşi în poeziile eminesciene cel mai mult se vorbeşte
despre iubire, în deosebi despre cele neîmplinite.
În multe dintre poezii, femeia este descrisă în diferite ipostaze : cea de înger, în poezia „Atât de
fragedă” („ Atât de fragedă, te asameni/Cu floarea albă de cireş/Şi ca un înger dintre oameni/În calea vieţii
mele ieşi.”) şi cea de demon în poezia „Te duci…” („Un demon sufletul tău este/Cu chip de marmură
frumos.”)
În poezia « Nu mă înţelegi », îndrăgostitul o consideră pe iubită o minune a lumii sale (« Căci
pentru care minune decât tine »). El îşi zice că acum dragostea lui este mai curată şi pură ca oricând, dar e
prea târziu, fiindcă iubita nu-l înţelege. Îndrăgostitul o consideră pe aleasa lui o enigmă a vieţii sale.
O altă poezie despre care se vorbeşte tot despre o iubire neîmplinită este „Când amintirile”. În
această poezie, pe îndrăgostit îl năpădesc amintirile din trecut. Acum îşi aminteşte cu durere toate
întâmplările petrecute cu iubita lui şi parcă ar vrea ca totul să fie ca înainte. Îşi aminteşte cât de mult se
iubeau :
„A noastre inimi îşi jurau
Credinţă pe toţi vecii.”
Îndrăgostitul nu poate să conceapă că toate acestea nu mai sunt, că totul s-a sfârşit.
În câteva dintre poeziile poetului, noaptea este prezentă dând o aură plină de mister şi
întunecime. De cele mai multe ori, Eminescu descrie şi locul de întâlnire al îndrăgostiţilor, aceasta dându-
ne o dovadă a iubirii îndrăgostitului.
În poezia „Departe sunt de tine”, îndrăgostitul pare foarte trist din cauza faptului că distanţa a pus
o barieră între el şi iubita lui. Îl dor foarte mult amintirile şi faptul că acum a rămas singur. El şi-o
imaginează pe iubită că vine la el, încearcă să-i spună ceva, dar nu reuşeşte şi începe să suspine.
Îndrăgostitul este totuşi conştient de faptul că acum rămân doar amintirile („ O! glasul amintirii rămâne
pururi mut”).
Toate iubirile din opera eminesciană se petrec în natură, aceasta dându-ne un sentiment foarte
pur şi curat, că iubirea are un aliat foarte puternic, poate cel mai puternic pe care îl poate avea dragostea,
natura.
În poezia „Te duci…”, îndrăgostitul este supărat şi trist pentru că iubita lui pleacă, îl părăseşte. Cu
toate acestea, va avea mereu în minte imaginea iubitei sale. El, la un moment dat, o consideră pe iubită un
demon, fiindcă a avut inimă să-l părăsească şi să plece.
Într-un final, îndrăgostitul îşi dă seama - cu mare tristeţe - că va fi mai bine pentru amândoi ca ea
să plece şi se consolează cu amintirile cele mai frumoase. Cu toate acestea, el îi oferă o iubire
necondiţionată ( „Te blestem, căci te iubesc”). Îi spune că ar trebui să o urască, dar nu poate pentru că o
iubeşte prea mult.
Indiferent de ceea ce a păţit, îndrăgostitul din poezia eminesciană nu încetează nicicând să spere,
să viseze şi să iubească, chiar dacă lumea din jurul lui se prăbuşeşte. Aşa ar trebui să facă oricare dintre
noi, să sperăm până în ultima clipă a vieţii, pentru că toate în viaţa asta se întâmplă cu un sens.
ADDA
12
 CĂRITICICA DE ROMÂNĂ, NR. 1 (4), AN III (2011)

Fata perfectă

Nu am avut niciodată o iubită şi nu ştiu cum ar fi dacă aş avea

una, dar cel puţin aş putea să-mi imaginez cum ar fi fata visurilor mele:
foarte frumoasă şi drăguţă.
Părul ei şaten, ochi albaştri şi buzele dulci. Vreau să fie de
asemenea foarte deşteaptă şi să vorbească cu mine dulce, să ştie cum
să se îmbrace ca un adevărat stilist şi să mă iubească la fel de mult pe
cât o iubesc eu.
O fată perfectă este oricare altă fată, indiferent de culoarea
ochilor sau a părului. Pentru că fetele sunt zânele perfecţiunii şi ale
dragostei, aşa că toate sunt perfecte.

DAVID

Ţinutul îndepărtat

Era odată într-un ţinut îndepărtat un regat care se numea Ecologia. În acest
regat, toate animalele, plantele şi toţi împăraţii pădurilor, apelor şi câmpiilor. Până
într-o zi când a venit un trib foarte mare pe nume Poluarea. A distrus tot ce era pe
acolo, dar a venit o vrăjitoare numită Mama Natură şi a făcut tot la fel cum era
înainte şi a distrus tribul rău făcător şi totul a revenit la normal.

ZÂMBĂREŢ

13
CĂRITICICA DE ROMÂNĂ, NR. 1 (4), AN III (2011)

14
 Semne de întrebare
Într-o seara întunecată,
Un tăntălău cu o lopată
S-a dus în cimitir
Sa-şi ia un trandafir,
Căci el nu avea
Şi dorea să-şi ia
Şi-a săpat el, drăguţul,
Cu lopata, sărăcuţul,
Pân-a dat de ceva tare
Şi se întreba: ,,ce e oare ?’’
Era de fapt un sicriu,
De culoare argintiu
L-a deschis încet, încet
Şi-a găsit un mic schelet.
NICO
Viața mea...
În viața mea soarele fuge
Şi ploaia pentru mine plânge,
Plâng stelele cu rele gânduri
Şi păsări negre stau în rânduri,
Vuiesc albine fără dor
Şi fără ele o să mor...
Şi aripi de fluturi cad
Din cer pe-acest pământ noros
Şi toţi vor merge către rai,
Către pământul albicios...
Vor plânge o dată cu mine,
Când aici nu voi mai fi,
N-ai fost alături de mine
Şi şansa nu va mai fi...
M-ai părăsit când am avut nevoie,
Ai râs de mine fără voie,
Ai plecat fără să-mi spui măcar "Adio"
Sunt doar un vis spulberat
Şi chiar m-ai uitat...
Ţi-ai bătut joc de mine,
Totul a fost doar ceva frumos
Iar apoi... m-ai uitat...
ALEXUTZA
CĂRITICICA DE ROMÂNĂ, NR. 1 (4), AN III (2011)
Viață sau moarte?
Viața are nenumărate secrete şi vise
Parcă ar fi o scenă din culise.
Poţi trăi în ea,
Dar viaţa se va complica...
Vor apărea lucruri ce trebuie descoperite,
Dar care o dată nu ar trebui găsite.
Pe de alta parte, moartea nu are niciun
secret,
E un lucru foarte discret
În moarte, nu găsești nimic,
Nici chiar un trandafir mic-mic.
Moartea te ajută uneori,
Când vrei să-i privești pe alții dintre nori...
Nu te gândești că cineva a ţinut la tine,
Aşa cum au făcut cu mine...
I-am rugat
Pe cei ce m-au iubit
Să aibă grijă de tine, căci am de lipsit...
După ce am murit
Nu ţi-a mai păsat
Şi mormântul meu s-a ruinat...
Sau poate altcineva te-a făcut
Să uiți tot ce-mpreună am făcut,
Dar într-o zi, când te priveam,
Priveai spre bietul meu mormânt,
Ai coborât, m-ai vizitat
Şi cu flori l-ai decorat...
Nu ştiu de ce, dar o lacrimă ţi s-a prelins
Şi-am auzit un plâns stins,
Poate că rău ţi-a părut
După ce am dispărut,
Ţi-ai dat seama că m-ai iubit,
Însă nu m-ai preţuit...
Şi mie-mi pare rău că viaţa mi-am curmat
Şi nicio şansă nu ţi-am dat!
De multe ori am vrut să-ţi spun
Că te-am iubit enorm de mult,
Dar într-o zi ne vom revedea
Şi o să-ţi spun cuvinte stinse
Cum îţi spuneam în ale tale vise
Ne vom vedea şi vom trăi fără durere
Unul pentru altul, ca o mângâiere...
ALEXUTZA
15
 CĂRITICICA DE ROMÂNĂ, NR. 1 (4), AN III (2011)

Pentru tine Oare...?!?

Dragostea e un nimic, Oare...

E doar un basm sau poate-un mit, Oare dragostea doare?
Căci pentru tine am suferit Nu, nu mai vreau să sufăr pentru
Şi ochii mei pentru tine-au plâns,
tine,
Ce pot să fac cu viaţa mea? Eşti doar un vis spulberat,
Ce încă nu l-am uitat,
Aş arunca-o Vreau... să te mai vad măcar o dată,
Sau poate aş face-o cadou,
Să îmi spui povestea toată,
Dar tu, mereu vei fi în ea. Să-mi spui de ce m-ai părăsit,
De ce mă chinuiești, În timp ce eu te-am iubit?
În loc să mă iubeşti? Nu-ţi doresc să suferi niciodată
Ce ţi-am făcut eu ţie?
Aşa cum poate suferi o fata...
ALEXUTZA
Acum sunt o stafie….
Nu te speria,
Nu-ţi voi bântui viaţa,
Căci te-am iubit,
Plâng pentru tine...
Iar tu m-ai chinuit…

Ochii mei plâng,

Eu voi veghea deasupra ta,
Plâng pentru tine,
Îţi voi ocroti viaţa,
Dar nici nu te gândești la mine!
Voi avea grijă de tine să fii fericit,
Eu sufăr, sufăr în tăcere
Cu toate că ştiu că nu m-ai iubit!
În chinuri şi în mare durere,
Tu pleci, păşind frumos la vale...
Alexutza si Deutza
Şi nu-mi dai nici măcar o biată
floare...
Tu îţi baţi joc de mine,
Dar nu-ţi dai seama că o sa se
întoarcă roata şi la tine...
Ce mult am suferit… Ceea ce spun, nu-s vorbe-n vânt
Ce se pleacă la pământ
Ce mult am suferit eu pentru tine,
Sunt cuvinte-adevărate
Ţie nici nu ţi-a păsat de mine,
Ce cu greu vor fi uitate...
Pentru tine am fost un joc de noroc,
Eu te-am iubit,
Şi nu m-ai iubit deloc...
Iar tu m-ai părăsit...
Am plâns nopţile întunecate,
Nu ţi-a păsat de mine,
Fără să te ştiu pe tine aproape.
Dar nici mie n-o să-mi mai pese de
Nu îţi doresc mai mult de a fii fericit,
tine...
dar nu uita un singur lucru:
Eu te-am iubit…
Alexutza si Deutza
DEUTZA

16
 CĂRITICICA DE ROMÂNĂ, NR. 1 (4), AN III (2011)

Furtuna din sufletul unei fete

Pot să spun că acum sunt fericită, chiar sunt fericită. Am scăpat de tot, am scăpat de suferinţă.
Acum pot fi din nou mereu cu zâmbetul de buze aşa cum îmi place mie. Dar oare unde să plec? Să plec la
Alice? Oare mă va înţelege? Trebuie să mă înţeleagă, ea a fost mereu alături de mine şi eu am ajutat-o de
atâtea ori. Pot să mă bazez pe ea, ştiu asta. Acum plec la ea. Ştiu că şi tu te gândeşti la mine, draga mea
Alice.
În faţa casei lui Alice era un câine mare de care m-am speriat. Voiam să o sun, dar am uitat, am
fugit de acasă atât de repede încât am uitat să iau cu mine atâtea lucruri importante.
Încep să o strig o dată, de două ori, când într-un final apare în faţa uşii. Fug repede la ea cu
lacrimile curgând pe obraz, dar totuşi cu speranţa în suflet. I-am povestit tot, cum m-am certat cu părinţii
şi cum m-am hotărât că asta e cea mai bună soluţie. Ea m-a privit foarte ciudat şi mi-a spus:
- Şi ce ai vrea să fac eu? E problema ta, nu pot să te ajut cu nimic, sper că mă înțelegi.
Am rămas înmărmurită… Cum? Ea, cea mai bună prietenă a mea, face asta? Până mai ieri, ea mi-a
dat astfel de sfaturi, iar azi când am ascultat-o şi am nevoie de ajutorul ei mă părăseşte? Oare de ce am
avut atâta încredere în ea când nu trebuia?
După aceste vorbe spuse de Alice plec fără să mai spun nimic. Acum, trebuie să mă gândesc ce
soluţie mai am. Am plecat pe la toţi „prietenii mei”. Toţii au procedat la fel ca Alice, nu m-au ascultat şi au
plecat, lăsându-mă neajutorată.
După ce rămân fără nicio speranţă, întâlnesc în parc o străină, o femeie simplă care stătea pe o
băncuţă şi hrănea nişte porumbei. Ea, văzându-mă atât de tristă şi neajutorată, m-a întrebat ce am păţit,
ce s-a întâmplat. M-am mirat cum unei femeie pe care nu am văzut-o niciodată îi păsa de mine, dar totuşi
bucurându-mă de acest lucru i-am povestit tot.
După ce am terminat de povestit ea m-a privit blând şi mi-a spus:
- Vezi ce se poate întâmpla dacă există lipsă de comunicare între tine şi părinţii tăi? Nimănui nu-i
pasă de tine, nici aşa-zişilor tăi prieteni, care ai văzut cum au procedat. Trebuie să te gândeşti că singurii
oameni care ţin la tine cu adevărat sunt părinţii tăi. Dacă vrei ca ei să te înţeleagă, încearcă să-i înţelegi şi
tu. Ei niciodată nu îţi vor răul, ei vor fi mereu aproape de tine. Probabil că acum sunt îngrijoraţi. Ar trebui
să pleci acasă. Dacă vrei vin şi eu cu tine.
- Mulţumesc foarte frumos! Acum am înţeles, am înţeles tot, îmi este atât de ruşine. Mulţumesc! zic eu
cu lacrimi în ochi.
Imediat am pornit spre casă foarte emoţionată şi ruşinată. Mă gândeam că părinţii mei vor ţipa la
mine şi îmi vor cere explicaţii, dar nu a fost aşa. Atunci când am intrat în casă, mama plângea, iar tatăl
meu părea foarte abătut. Când m-au văzut, s-au bucurat atât de mult şi m-au îmbrăţişat. Eu nu mai
puteam scoate niciun cuvânt atât eram de emoţionată. Totuşi, străina le-a povestit tot părinţilor mei, iar
ei nu au scos niciun cuvânt, doar un simplu „mulţumesc” adresat probabil acelei minunate femei care
m-a adus din nou acasă. 17
 CĂRITICICA DE ROMÂNĂ, NR. 1 (4), AN III (2011)

După această întâmplare, relaţia mea cu părinţii mei a fost minunată, ne-am înţeles niciodată,
de parcă nu ne-am fi certat niciodată. E drept că şi eu am început să îi înţeleg mai mult, iar ei au
apreciat mult asta.

Morala: Aveţi grijă şi nu aveţi încredere în oricine, fiindcă uneori chiar şi cei mai buni prieteni vă
pot dezamăgi, singura care nu vă va face asta este familia. Ea este cea în care găsiţi iertare mereu!
ADDA

O casă de păpuşi

Mai demult, cu vreo cincizeci de ani în urmă, trăia o fetiță pe nume ALBERTA, o fată crescută de
o familie de condiție foarte bună şi cu pretenții înalte. Alberta era o fire simandicoasă şi inteligentă, dar
vroia mereu să fie mofturoasă. Părinţii ei erau extrem de ocupaţi cu afaceri, contracte etc., iar fetiţa se
simţea uşor lăsată deoparte având în vedere că avea o bonă rea şi aspră. Ca să nu se supere, tatăl ei îi
dădea zilnic bani şi jucării, dar degeaba.
Într-o zi, când bona nu era prin preajmă, Alberta se juca cu căsuţa ei de păpuși. Îşi imagina că
frumoasele machete constituie o familie şi că părinţii păpuşilor aveau grijă foarte mare de ele. Se
gândea cum mama lor le citește câte o poveste în fiecare noapte şi că tatăl se joacă cu ele ...
Pe moment îşi puse o dorinţă, iar aceasta era de-a intra în căsuţa păpuşilor pentru a trai acolo
pe veci alături de părinţii-machetă. Dorinţa i-a fost ascultata şi dintr-o data s-a micșorat.
A bătut la uşa căsuţei şi a deschis mama păpuşelelor, acesta a întrebat dacă este orfană, iar
Alberta a tăcut, simţindu-se vinovată. A fost primită înăuntru, i s-a dat mâncare şi un loc de odihnă
acolo unde îşi ea legăna păpuşile. S-a jucat multă vreme cu machetele şi a fost crescută cam trei ani (în
scară mică).
Bonei cele rele nu-i păsase deloc şi atâta vreme cât observase lipsa Albertei nu spuse nimic
părinţilor biologi, pentru a nu o da afara şi pentru a primi în continuare bani. Mama fetiţei era mereu
pe fugă şi ocupată se interesa de starea fetiței din minciunile bonei Yolanda.
În partea cealaltă Alberta era cea mai fericită, se simţea un copil împlinit. Păcat că vraja se rupse
într-o bună zi şi nu din cauza că termenul era expirat, ci fiindcă părinţii fetei au aflat crudul adevăr.
Aceştia au dat-o afară pe Yolanda şi au dat ştire în lume cum că draga lor fată e dispărută. Chiar atunci
Alberta apăruse pe pat în camera ei, dar nu sesizase că e chiar la mărimea iniţială. A dat repede de
mama şi tatăl ei, iar aceștia s-au bucurat văzând-o.
Fetița le explicase ce şi cum, iar părinţii ei au început să lăcrimeze. Au promis că nu vor mai fi
ocupaţi cu alte lucruri şi că vor fi împreună cu fetița lor, ba chiar s-au mutat la o fermă la ţară, unde au
trăit fericiţi multă vreme...
ANGI

18
 CĂRITICICA DE ROMÂNĂ, NR. 1 (4), AN III (2011)

Cum sunt eu?

O întrebare bună mă frământă de mulţi ani şi anume cum sunt eu?, adică ce fel de om
sunt? Şi cum sunt pe dinăuntru, nu cum arăt pe dinafară imaginea mea de stradă…
Am întrebat pe toţi colegii mei cum mă văd zi de zi şi am primit răspunsurile pe care
mă aşteptam să le primesc. Cei care nu fac parte din grupul meu de prieteni, cei cu care nu ţin
legătura îmi spun că sunt de foarte multe ori arogant şi foarte enervant şi că sunt un băiat cu
nasul pe sus.
Cei mai buni prieteni ai mei, în special fetele, îmi spun că sunt înţelept, foarte drăguţ şi
un bun cântăreţ.
Fiecare cu părerea sa, dar acum eu nu ştiu pe cine să ascult şi pe cine să cred…
DAVID

Cât de drăguţ sunt?

Îmi place să mă port frumos cu cei din jurul meu şi îi

respect pe toţi, dar câteodată, oricât de simpatic m-aş arăta şi
oricât de drăguţ aş părea, sunt enervant.
Am întrebat mai mulţi colegi dacă e aşa şi ei mi-au
răspuns afirmativ, că nu sunt întotdeauna drăguţ, ba chiar
uneori sunt arogant şi nu le dau dreptate, unii mi-au spus că
sunt pur şi simplu deştept, drăguţ.
Cred că nimeni nu poate să-ţi spună cât de drăguţ eşti
decât cei pe care îi cunoşti de o viaţă, decât cei mai buni
prieteni!
DAVID

19
 CĂRITICICA DE ROMÂNĂ, NR. 1 (4), AN III (2011)

Tineri
Acuarelele

Tineri, lumea e deschisă!

O, tu, mare lume eşti!
Am o trusă de-acuarele,
Doar cu dorul şi speranţa
Culorile strălucesc şi ele,
La păduri şi pe câmpii.
De la roşu-aprins
Frate, nu te da bătut,
Până la maro-stins.
Să nu te uiţi deloc în spate,
Altele au culori de acadele
Priveşte-n sus, lumea-i
De nu te mai saturi de ele!
frumoasă şi
Altele formează un curcubeu
Să fii tânăr e frumos!
colorat
Cu multe culori înzestrat.
DEA
Acuarelele sunt flori frumoase
Cu diamante preţioase,
Roşii, verzi şi chiar albastre,
Parcă sunt din nişte basme!
Cu rochiţa-mbujorată şi roz,
Le lipseşte un pantofior.
Îmi place să am acuarele, Vară
Fiindcă sunt ale mele!

Vară, verişoară,
DEA
Tu aduci blândeţea-n ţară,
Tu dai florilor comoară,
Veselie peste tot
şi blândeţe cu noroc!
DEUTZA

20
 CĂRITICICA DE ROMÂNĂ, NR. 1 (4), AN III (2011)

Era o zi frumoasă. Nina s-a uitat la un film de groază şi îi era foarte frică să mai iasă
afară. Mai era foarte puţin şi apunea soarele. În acel oraş venise şi circul.
Ea de-abia aştepta să meargă la circ. A început să îşi imagineze că filmul văzut este o
comedie. În acel film era vorba despre o familie care avea douăzeci şi şapte de membri. Pe
toţi din casă îi chema „Bibică”, dar, fiind foarte mulţi, îi numeau „Bibică 1”, „Bibică 2” şi tot
aşa până la douăzeci şi şapte. Mama, adică Bibică 1, le-a spus:
- Dragi Bibici, eu cred că noi avem un talent înnăscut şi de aceea vă sfătuiesc să
mergem la un film.
Tatăl, Bibică 2, a zis atunci:
- Da’ de unde atâtea bucurii?! Tu nu vezi că Bibică 27 nu poate face un pas şi se
împiedică? Mai vrei să fie şi actor?
Bibică 18 spune:
- Dar ar fi bine să încercăm...
- Bine, spuse şi Bibică 9.
Merg ei frumos şi se interesează. Apoi, încep filmul.

SCENA 1 Bibică 18 este pe scenă.

- „Lume, lume!!!” ... ce trebuie să spun mai departe?

- Bibică 10, ia-i tu locul!
- „Lume, lume, a venit iarna! Ce trebuie să facem? Să ne îmbrăcăm cu haine subţiri!”
- „Cât a trăit Ciclibum? Hai, hai, spune tu!” urla disperat Bibică 5.
- „Aăăă, 50 de ani!”
- „Nu, măi, hai că m-ai dezamăgit! Vă spun eu: până că a murit!”
- Bibică 11, tu urmezi!
- „Vreau să vă spun o poveste. Ea începe aşa: <Am o pisică roşcată..>. şi se termină cu
<Am o pisică albastră>. Ce aţi înţeles din povestea mea? Hai, hai, spune tu!”
- „Că aveţi o pisică jumătate albastră şi jumătate roşcată?”
- „Uuuuuuuuuuuuuuuu! strigă toţi.”
- Hai, măi, spune mama, că aţi fost oribili!

Şi aşa s-a terminat filmul cu frânturi din imaginaţia Ninei. A doua zi, a mers la circ şi i-a
întâlnit pe toţi cei douăzeci de Bibici. A stat, a stat şi apoi s-a gândit ce s-a întâmplat şi târziu
şi-a dat seama că îşi imagina totul cu voce tare, iar un clovn stătea lângă ea şi înregistra tot.
MONICA

21
 CĂRITICICA DE ROMÂNĂ, NR. 1 (4), AN III (2011)

Ion Creangă este foarte cunoscut de copii după năzbâtiile lui. El are poveşti, povestiri,
amintiri adevărate ce ne-au fermecat pe toţi copii, deoarece ştim şi noi că ,,năzbâtiile’’ sunt pe
primul loc.
Cele mai cunoscute amintiri a lui sunt: ,,La scăldat” şi „La cireşe” , deoarece sunt şi cele
mai ,,obraznice’’, iar nouă ne plac. Mie îmi plac foarte mult poveştile lui. Le-am citit pe toate,
dar desigur că cel mai mult mi-au plăcut cele două texte menţionate, iar noi, copiii din ziua de
azi, facem aceleaşi lucru ca el cu cireşele, până şi acum unii copiii merg pe la vecini.
Părerea mea ar fi că şi această carte de Ion Creanga ar trebui citită la timpul ei. Când
am citit pentru prima oară această carte, mi-am dat seama, mi-am amintit exact cum am fost
noi când eram mai mici, nu ştiam multe, dar până şi acum facem asemenea lucruri.
Este ceva şi normal la copii, mai ales dacă noi citim poveştile lui şi ne influențează şi mai
mult, de aceea spun că toate operele trebuie citite la timpul lor, ne-ar putea influenţa, ar putea
influenţa mult mai mult pe ceilalţi.
Acum noi suntem mici şi nu prea ştim multe, iar acest lucru ar putea face şi rău adică, de
exemplu, un copil de nouă ani a citit ,,La cireşe’’ de Ion Creanga, după ce a citit, i s-a făcut poftă
de cireşe şi ce s-a gândit - vecinul este aproape, adică să meargă şi el să fure cireşe, a mers şi s-
a suit în copac şi a căzut. Este un exemplu, sunt foarte multe, dar acesta este mai important,
deoarece poate fi şi periculos, dar pentru alţii nu se întâmpla așa ceva şi chiar dacă li s-ar
întâmpla nu le-ar baga în seamă.
Mie oricum îmi place foarte mult această carte scrisă de Ion Creanga, am citit-o şi le-aş
spune şi celorlalţi să o citească, este foarte amuzanta, distractivă şi foarte „creativă”.

DEUTZA

22

CARTEA
Cartea multe deslușește
Şi de toate povesteşte
Şi explică pe-ndelete
La băieți, chiar şi la fete!
Diferite lucruri are,
Poezii şi dicţionare,
Şi arată şi explică,
Chiar şi de-o fiinţă mică.
Spune glume,
Da’şi zvonuri
De minciuni
Şi de umoruri.
Cântă triluri minunate,
Spune şi poveşti de
noapte,
Chiar şi noutăţi ea scrie
Şi o floare o descrie!
Ea e-nchisă mai tot timpul
Şi-i deschisă tot mai rar
Şi când trece anotimpul
Este scoasă din sertar.
Stă chiar şi în bibliotecă,
Undeva la un loc mare,
Prăfuită, înghesuită,
Dar ştie de-a istorioare!
ANGI
CĂRITICICA DE ROMÂNĂ, NR. 1 (4), AN III (2011)
CARTEA MEA
Am o carte frumuşică PRIETENA MEA
Şi nu e chiar mititică,
Are poze forate multe Eşti prietena mea
Şi cuvinte foarte culte! Şi vei fi mereu.
Are coperte verzi Nu ai fost rea
Şi să crezi şi să nu vezi, În sufletul meu.
Eu mă uit la ea mereu Nu vreau să mă uiţi,
Şi-o port în sufletul meu. Că eu nu o voi face
Îmi place să o citesc, Şi să nu mă minţi
Dar şi mai mult s-o povestesc. Orice aş face.
Are cuvintele mari, Vreau să nu te superi,
De nu-ţi trebuie ochelari. Doar ţi-am stat aproape,
Acolo sunt descrise Ca să nu mai suferi
Ca zânele din vise În fiecare noapte.
Vrăjitoarele rele
Din gândurile mele. NICO
NICO
Maşina mea - Creierul
Împreună mereu Eu sunt om şi iubesc,
(pentru prietene, dedicaţie) Acum cu gândirea mea
Sunt creat ca să gândesc
Împreună mereu am depășit tot greul, Creierul e maşina mea.
Ne-am susținut una pe alta,
La greu şi la bine! Şi la multe de-ascultare
Şi la orice test de-al tău,
Ne-am zâmbit mereu, El gândeşte pentru tine
Că totul va fi bine.. El gândeşte-n locul tău!
Așa am făcut şi eu!
Şi la tema de acasă
Nu ne-am speriat ușor, Mă ajută-n orice timp
La orice prostie.. Pentru nota cea
Am mers mai departe spunându-ne frumoasă,
Că așa a fost să fie! Mă ajută neclintit.
DAVID
DEUTZA
23
 CĂRITICICA DE ROMÂNĂ, NR. 1 (4), AN III (2011)

Moda ştie tot

Moda-i tare importantă

Calculatorul
Este doar o cutiuţă,
Mică şi pătrată.
Are-n faţă doar o sticluţă,
Iar după ea e lumea toată!
Prin ea afli, de vrei, tot
De oriunde-n lume,
De când s-a născut Hristos
Şi acum, din vreme.
Poţi vorbi cu oricine vrei
De oriunde-n lume,
Chiar să-i vezi pe toţi de aici
Că le e dor de tine.
Avem jocuri foarte multe
Şi poveşti hazlii
Şi desene animate,
Filme mii şi mii!
Bujorul
Lungul strat înfloritor
Răsădise un bujor,
Unul roz, strălucitor
Şi pufos ca un mic nor!
Miezul galben auriu
Şi cu frunza în saşiu,
Are o tulpină groasă
Şi-o petală mai cărnoasă.
Drept şi mândru înclinat
Şi de soare luminat,
Este cel mai deocheat,
Cel mai mare, mai roşcat!
Este singurul pozat,
Cel mai îmbrăcat,
Cel mai de seamă înzestrat,
Din catifea colorat!
ANGI
PROFESORII
Şi trebuie asortată,
După anotimp purtată,
Cu sclipiciuri imprimată.
Când e cald şi e frumos,
Un costum mai răcoros
În culoare de marouri
Şi sub formă de carouri!
Când se schimbă pe răcoare,
Un pulover foarte moale
Într-o nuanţă de mov-roz
Şi papuci cu tocul gros.
În sezonul cel ce plouă,
Un palton cu glugă nouă,
Spre un ton de verde închis
Cu pete de alb deschis!
Şi când e de mers la mare,
Un costum de baie care
E albastru la culoare,
Nici prea mic, dar nici prea mare.
ANGI

Ceva trebuie să aflaţi:

La vreo lecţie de nu ştii,
Profesorii sunt respectaţi.
Ştie el calculatorul,
Noi trebuie să facem asta
Dar nicicând să nu uiţi,
Şi cu asta, basta!
Tot mai bun e profesorul!
Ei ne-nvaţă lucruri bune,
LUCY
Ca să ştim şi noi de lume.
Să vorbim mult mai frumos,
S-avem capul luminos.
Trebuie să-i respectăm
Şi, desigur, să-nvăţăm.
NICO

24
 CĂRITICICA DE ROMÂNĂ, NR. 1 (4), AN III (2011)

Amintiri din copilăria Grisinei

Satul în care am copilărit se numeşte Comăneşti, un sat cu oameni de toate felurile, de la

copilaşi până la bătrâni, ce stau lângă o pădure verde mai tot timpul şi fel de fel de copaci (nuci,
meri, peri, pruni, cireşi, salcâmi), pe dealuri şi munţi cu pâraie în zare.
Vara, oamenii munceau, lucru pe care îl fac şi acum, iar iarna umblau cu colinda sau cu
alte obiceiuri, lucruri care nu se mai practică decât în unele zone.
Ehe… de la vacile la jug de atunci la tractoarele de acum! Ce „minuni” ne-a mai adus
viitorul: televizoare, calculatoare, telefoane, DVD-uri şi alte lucruri de pe vremea asta. Lucrurile
s-au schimbat mult de când m-am născut eu, darămite de când s-au născut bunicii sau străbunicii.
Bunica Matroana, o femeie harnică şi muncitoare şi-a petrecut viaţa lângă bunicul meu
Ion. Eu au născut-o pe mama, singura şi unica lor fată, singura lor alinare, care împreună cu tata
Ion m-au avut pe mine, auto-poreclită Grissina, şi pe sora mea, Mihaela.
Tata este apicultor, de când a hotărât asta, a avut parte de câteva obstacole. Sora mea, o
fată silitoare, a împlinit de curând 17 ani şi este în clasa a X-a. Desigur că cele mele mai multe
dintre amintirile mele sunt cu ea. Eu, Cristina pentru unii, iar Florica, pentru alţii, sunt elevă la
şcoala din sat, în clasa a VI-a, mă prezint cu note bune, câteodată sunt cuminte, câteodată nu.
Dar să vă povestesc şi câteva din amintirile mele…
Nici nu mai ştiu de câte ori m-am bătut, de cele mai multe ori cu perne, cu Miki, aşa îi
spun eu Mihaelei.
Într-o zi de marţi, din vacanţa mare, eu nu ascult de Miki şi îi spun o replică, pentru că
vroia un pahar cu apă:
- Pahar cu apă? Ai şi tu picioare ca să poţi merge după unul.
- Du-te imediat!
- De ce? Că vrei tu?
- Da, sau poate vrei unul cu apă rece…
- Da!
- Na! şi mi-l toarnă în cap…
- De ce ai făcut asta?
- Aşa ai spus.
- Vrei să-ţi dau şi eu ceva?

25
 CĂRITICICA DE ROMÂNĂ, NR. 1 (4), AN III (2011)

- Nu.
- Lasă, din partea casei…”
Ei bine, nu a scăpat de pernă, dar nici eu de răspuns.

Mai demult, eu şi Miky am mers la pădure. Era primăvară, deci atunci apăreau
grâuşorul, ciuboţica cucului, păscuţele, viorelele, toate felurile de flori de primăvară.
- Uite, grâuşorul cucului alb!
- Şi galben, aici! Uite, ce mulţi sunt!
- Rupe-i cu o coadă mai lungă!
- Bine!
- Uite şi viorele!
- Lasă-le, venim şi mâine!
- Îi împărţim în jumătate? Cei galbeni pentru cei de aici, iar cei albi pentru bunica de la
Comăneşti?
- Da, mă bucur că ai înţeles. Uite şi unul în două culori!
- Ce frumos este…
- Da, ai grijă… eu încerc să-l iau pe acesta…
- Eu îi ţin pe ceilalţi..
- Se înserează. Mai venim mâine.
După ce am plecat, ne-a apărut ceva în cale. Trebuia să trecem pârâul pe un
buştea. Miki îmi spune:
- Acum e acum…
- Da, ai dreptate!
- Uite, treci tu prima, eu ţin florile.
- Bine, s-o facem! Pune piciorul acolo…
- Gata, am trecut… Dă-mi mie florile.
- Hoooop, şi am trecut. Uh! Ce bine!
- Stai puţin să udăm florile, să nu se ofilească.
- Ia puţină apă şi stropeşte-le.
- Bine.
Am mers apoi acasă şi le-am pus în apă fericite după plimbarea în pădure.
GRISINA

26
 CĂRITICICA DE ROMÂNĂ, NR. 1 (4), AN III (2011)

PPĂRINŢII FAŢĂ ÎN FAŢĂ CU RĂSFĂŢATUL LOR

PERSONAJELE:
Domnul Georgescu, avocat, 40 de ani
Madam Georgescu, consoarta, casnică, 37 de ani
Domnişorul Georgescu, student la medicină, 20 de ani
Domnişoara Popescu, fiica lui Popescu, 20 de ani

În Bucureşti, la domnul Georgescu

(O odaie mare şi luxoasă. La mijloc un pat mare de culcare, două ferestre mari la stânga şi la dreapta.
Lângă fereastra din dreapta se află uşa. O lampă e aprinsă pe o masă rotundă care este aflată lângă pat.
Câteva scaune şi un dulap de haine sunt şi ele în această odaie. Domnul Georgescu e în costum negru, cu
pantofi de asemenea negri şi cu pălăria pe cap; Madam Georgescu este într-un neglije roşu, legată la cap cu
o eşarfă tot roşie. Amândoi stau şi se uită la fereastră.)

Scena I

MADAM GEORGESCU : După cum spuneam, nu mă duc aşa târziu în oraş. Cum pot lăsa casa singură, mai
ales acum când am auzit că tot felul de persoane dubioase îşi fac apariţia pe aici de ceva vreme? Nu te
supăra, dragul meu, dar, în plus, am o presimţire că cineva ne va căuta în seara asta.
DOMNUL GEORGESCU: Astea-s prostii, nevastă. Câte presimţiri mai aveţi voi femeile…
MADAM GEORGESCU(prefăcându-se supărată): Şi ce dacă sunt prostii? Eu nu merg aşa târziu nicăieri.
DOMNUL GEORGESCU (încercând să o mai îmbuneze): Vai, vai, vai, că supărăcioasă mai eşti. Nu am fost în
oraş de foarte mult timp şi credeam că vrei şi tu, de aceea am zis şi eu aşa, draga mea. Dacă tu nu vrei să
mergi să mergem acum, vom merge altădată. Dar cu presimţirea asta nu sunt de acord, este o prostie…
MADAM GEORGESCU: Aşa-i mai bine, dar te rog, chiar am o presimţire ciudată, parcă îl simt mai aproape
pe Răducu.
DOMNUL GEORGESCU: Stai liniştită, nu se va întâmpla nimic. Apropo, ai văzut ce vorbesc vecinii ăştia?
MADAM GEORGESCU (devenind curioasă): Ce, ce zic?
DOMNUL GEORGESCU: Nu ştii tu cum e lumea asta? Vorbeşte ca să aibă ce face. Într-o zi, venind eu din
oraş, pe cine crezi că am văzut stând pe o bancă?
MADAM GEORGESCU: Pe cine?
DOMNUL GEORGESCU: Pe nepotul meu, Ion. Sigur era el, fiindcă avea pălărie şi palton la fel ca a lui Radu,
iar Radu nu era, deoarece el nu umblă aiurea prin oraş. Dar asta nu e tot… Pe cine crezi că ţinea la braţ?
MADAM GEORGESCU: Pe cine? Sigur pe sora ta, Olimpia.
DOMNUL GEORGESCU: Eee, prostii, pe fata aia a lui Popescu, aia mică, acum îmi scapă numele ei.
MADAM GEORGESCU: Du-te de aici, pe Sofia? Sofia e fată cuminte, frumoasă. Sofia era perfectă ca soţie
pentru Răducu nostru.
DOMNUL GEORGESCU: Era sau poate n-am văzut eu bine, orice e posibil.
MADAM GEORGESCU: Da, poate s-au întâlnit şi ei aşa, că doar sunt colegi.
27
 CĂRITICICA DE ROMÂNĂ, NR. 1 (4), AN III (2011)

DOMNUL GEORGESCU (gânditor): Da, da se poate. Prea cuminte era fetiţa lui Popescu, da’ mie mi-e că am
auzit vorbindu-se şi prin vecini de asta.
MADAM GEORGESCU: Doar tu ai zis că lumea vorbeşte, că nu are ce face. Apropo, e cam târziu, mergi şi
îmbracă-te că eu mă pun pe pat ca să dorm.
DOMNUL GEORGESCU: Da, ai dreptate. E foarte târziu. (domnul Georgescu vine îmbrăcat în pijamale.)
Dormi, ai adormit? Voiam să îţi mai spun ceva, dar…(Madam Georgescu începe să sforăie.)

Scena II

( Domnul Georgescu nu poate deloc să doarmă. E ora 12 şi domnul Georgescu stă şi se învârte pe
toate părţile, nereuşind să adoarmă. Deodată, o bătaie în uşă spulberă liniştea ce învăluie încăperea.
Domnul Georgescu începe să fie îngrijorat, se ridică din pat şi se uită pe fereastră. Văzând două siluete
cunoscute, el deschide uşa.)
DOMNIŞORUL GEORGESCU: Vai, credeam că nu mai deschizi uşa odată. Ce mai faci?
DOMNUL GEORGESCU (puţin mirat): Eu foarte bine, dar cu tine ce s-a întâmplat, ce-i cu tine aici la ora asta
cu domnişoara Sofia?
DOMNIŞORUL GEORGESCU: Vreau să vă destăinui ceva, dar mama unde e?
DOMNUL GEORGESCU: Doarme, vorbeşte mai încet ca să nu o trezeşti.
DOMNIŞOARA POPESCU: Fără ea nu putem să zicem nimic. Nu-i aşa?
DOMNIŞORUL GEORGESCU: Da, aşa e, dar tatei îi putem spune acum. Uite despre ce e vorba. Noi am venit
aici ca să îţi spunem că eu şi cu domnişoara Popescu ne vom căsători.
DOMNUL GEORGESCU (foarte, foarte mirat): Cum? Nu se poate aşa ceva…
DOMNIŞORUL GEORGESCU: Ba da, se poate. Noi ne iubim de ceva mai mult timp, singurul care ştie de asta
este vărul meu, Ion. Şi am venit aşa târziu, deoarece acum avem amândoi timp liber, restul zilei suntem
ocupaţi cu şcoala.
MADAM GEORGESCU (trezindu-se brusc): Ce-i cu gălăgia asta? Ce s-a întâmplat? Răducu, mamă, tu eşti?
DOMNUL GEORGESCU: Lasă-l cu „Răducu, mamă”! Ştii ce vrea să facă Răducu tău?
MADAM GEORGESCU: Ce poate să facă?
DOMNUL GEORGESCU: Vrea să se căsătorească. Vrea să se căsătorească cu Sofia.
MADAM GEORGESCU: Şi asta e ceva rău? Felicitări, dragii mamei!
DOMNUL GEORGESCU: Cum poţi să zici asta?
MADAM GEORGESCU : Las’ că e foarte bine aşa. Bine că a ales-o pe Sofia şi nu pe altcineva.
DOMNIŞOARA POPESCU: Vă mulţumesc, doamnă!
DOMNIŞORUL GEORGESCU: Îţi mulţumesc şi eu, mamă!
MADAM GEORGESCU (îmbrăţişându-i pe amândoi): Nu aveţi pentru ce, dragii mei.
DOMNUL GEORGESCU (devenind palid la faţă): Bine, dacă tu crezi că e potrivit, îi vom lăsa să se
căsătorească. ( Ei, comedie, să ştii că băiatul acela care o ţinea la braţ pe Sofia era chiar Răducu. Ce o să
mai zică nevasta când va auzi şi asta? Nu l-am cunoscut pe propriul meu fiu!)
(Toată lumea e fericită şi petrece fericitul eveniment.)

Cortina
ADDA
28
 CĂRITICICA DE ROMÂNĂ, NR. 1 (4), AN III (2011)

Afară plouă…

Afară plouă,
Eu sunt de rouă,
Mă evapor ușor
Şi mă aşez pe un nor.

De fapt sunt un copilaş

TRANDAFIRUL
Ce zboară uşor… de pe un nor pe altul
Şi zâmbesc mereu
Şi îi ajut pe prietenii mei la greu… Un trandafir negru şi pustiu,
Străpuns de durere….
Am grija de ei…. Nici soare nu mai e,
Îi însoţesc mereu… Nici luna nu-i pe cer,
Poate v-aţi dat seama de fapt ce sunt eu,
Ea se ascunde după stele… de durere
Eu sunt un îngeraş
Care mereu mă joc pe norişori Şi plângând-ncetişor,
Şi le zâmbesc mereu
Atunci când zbor! Pe el s-a aşezat o stea căzătoare
Şi îi spunea în fiecare seara cu blândeţe:
DEUTZA ,,Nu fii tu negru, trandafirule,
Tu te-ai ofilit o dată,
Te-ai făcut negru în clipă,
Pentru că o fată suspină în negura întunecată
Din cauza unui băiat pe care l-a iubit şi îl iubeşte,
Singurătate
Iar ea stă mereu lângă tine şi te întreabă plângând:

Când singură tu m-ai lăsat

Oare chiar nu ţi-a păsat ,,De ce eşti tu negru, trandafirule, odată cu plecarea
De dragostea purtată lui… ?
De tine lăsată? Erai roşu în fiecare seară şi sclipeai frumos în
noapte…. de ce?
E clar că mă minţeai El răspunde încetişor:
Şi nici nu mă iubeai, ,,Tu, copilă, nu mai plânge şi nici eu nu voi muri,
Dar ce s-a întâmplat
Iubeşte-l în continuare şi cu siguranţă te va iubi!
De-aşa tare te-ai schimbat?
Ai răbdare şi încredere în tine şi nu uita că
Aş vrea să vii înapoi El va veni la tine cu o floare şi-ţi va cere iertare
Şi să nu uiţi de noi. într-o noapte senină, cu stele multe şi cu o luna
Eu te aştept mereu, senină!
Dar mi-e tare, tare greu.
Eu un trandafir roşu am devenit şi foarte mult iubit,
Mi-e dor de tot… de toate
Cu blândeţe le-am şoptit:
Acum iar eşti departe.
Oare când tu o să vii IUBEŞTE ŞI VEI FI IUBIT, iar SPERANŢA NU MOARE-N
Tu din nou mă vei minţi? CLIPĂ!
DEUTZA
ADDA 29
 CĂRITICICA DE ROMÂNĂ, NR. 1 (4), AN III (2011)

DRAGOSTEA – BUNĂ SAU REA?

Cu zâmbetul tău alb
M-ai fermecat pe loc,
Dragostea poate fi bună sau rea,
Erai frumos, înalt
Depinde de cine o vrea,
Şi-atunci am ştiut ca te iubesc cu foc.
Ţi-aş da-o şi ţie de ţi-ar păsa,
Numai să nu-ţi baţi joc de inima mea.
M-ai invitat la o cafea
La o mică cafenea,
Ţi-aş oferi ce am eu mai bun,
Te-am aşteptat cumplit,
Aş putea şi stele să adun,
Dar tu n-ai mai venit...
Să ţi le fac cadou de ziua ta,
De la mine, din partea mea!
Şi-acum, după vreo 10 ani în care m-am gândit
Şi nu te-am mai văzut vreodată,
Dragostea poate fi prietenie sau iubire,
Însă acum iar te-am zărit
Atunci când nu iubeşti pe orișicine,
Dar eu… nu mai sunt o fată...
Sau poate fi de orice fel sau tip,
Însă, ai grijă, nu e un prototip!
Acum m-am maturizat şi eu,
Acum te uiţi la mine,
Iubesc pe cel pot iubi,
Mai am o poza-n torpedo
Așa că nu mă amărî,
Şi-o am de la tine.
Nu încerca să intri în inima mea,
Că nu-ţi dau cheia de la ea!
Azi iar m-ai invitat la masă,
Însă iarăşi ai lipsit.
Dragostea e aşa de frumoasă,
Te-am aşteptat ziua toată,
E ca o floare în glastră,
Dar iarăşi tu n-ai mai venit...
Atâta timp cât îi dai apă, ea va continua să
crească,
Acum, când stau pe-acasă,
Dar când tu o vei părăsi, săraca de ea va
Aştept că poate o să vii
pieri...
Şi mi se pare că te văd la masă
Dar sunt doar iluzii...
ÎNCĂ TE-AŞTEPT...
Te-aştept cu mare dor,
Aştept ca să te-ntorci vreodată,
Odată te-am zărit pe stradă, Însă sper că n-am să mor,
Şi către mine capul ai întors, Te-am aşteptat viaţa toată...
Eu eram încă o fată,
Tu mi-ai zâmbit frumos...

ALEXUTZA

30

Trecut şi viitor
Copilărie, copilărie,
Acum eşti ca o stafie,
Fericită am fost când eram copil,
Acum sunt ca un mort subtil.
Viaţa nu mai are sens,
Sunt un tren ce merge în contrasens,
Aş vrea să fiu iar o fetiţă,
Ce mă bucuram când primeam o rochiţă!
Nu vreau să devin femeie în toată firea,
Căci cu maturitatea a plecat fericirea.
Nu pot să mă mai bucur de colegii mei,
Când eram aşa de fericită cu ei...
Vreau să pot visa din nou,
Să fiu iar un boboc de floare,
Să pot trimite un cadou
Alături de o-mbrăţişare!
Vreau să zbor iar printre flori
Când problemele nu-mi dau fiori.
Acum eu o femei devin,
Dar, câteodată, aş vrea să nu mai fiu...
La ce îmi foloseşte frumuseţea,
Dacă odată cu ea vine tristeţea?
Bucuria durează doar o clipă
Şi tristeţea stă la pândă.
Când eram copil, vroiam
La picioare lumea să o am,
Să n-am nici griji şi nici nevoi
Să fiu cu prietenii mei...
CĂRITICICA DE ROMÂNĂ, NR. 1 (4), AN III (2011)
Cândva, eu mă-ncredeam în ei,
Căci erau prietenii mei,
Însă acum ei m-au uitat,
Fiindcă sunt ca un vis spulberat!
Aş vrea să fiu din nou la şcoală,
În oră să mănânc o bomboană,
Să iau un şase la mate sau la altceva
Şi colegii să m-aline în ale lor braţe!
De-aş fi primit un botez în zăpadă, ar fi fost
frumos,
Însă, acum, nu mai are rost.
Aş vrea să cad iar pe omăt,
Când vreau să mă ridic, nu pot...
Îmi doresc să fiu iar copil,
Să nu fie totul în zadar,
Să mă bucur cu cea mai bună prietenă a mea,
Pe care o chema DEUTZA.
Îmi doresc să-i văd din nou pe cei dragi,
Să-i văd pe prietenii mei buni,
Pe Mia,pe DAVID, pe ADDA sau pe Nico,
Să fim prieteni buni din nou!
Nu, nu vreau să devin femeie,
Nu vreau să fiu ca o alee,
O alee pustiită
Şi de toţi dispreţuită.
Aş vrea să dau timpul înapoi măcar o zi,
Atunci când noi eram copii,
Când ne făceam cadouri
Şi stricam stilouri!
ALEXUTZA
31
 CĂRITICICA DE ROMÂNĂ, NR. 1 (4), AN III (2011)

De sus eu îţi voi spune :

În negura întunecată… Mereu voi fi cu tine la greu şi la bine,
Tu ești o parte din mine,
Iar eu sunt o parte din tine…
În negura nopţii
Eu te caut,
Vreau să-ţi spun ceva
Nu ţi-a păsat de mine…
Foarte important pentru inima mea!

Plâng şi suspin după tine,

Merg spre cer,
Ca nu eşti lângă mine.
Sperând că te voi zări de sus…
Te implor să te întorci,
Nu te văd,
Dar nici nu te uiţi la mine.
Nu îţi văd zâmbetul…

Te privesc mereu în ochi

Într-un final te zăresc
Şi plâng mereu...
Mergând singur, pe strada pustie,
Eu plângeam atunci,
Iar tu eşti un suflet părăsit de viaţă,
Tu erai fericit lângă ea...
Care suferi şi plângi…
În fiecare noapte pentru mine!
Nu îți păsa de altul
Şi te gândeai tot timpul la ea…
Eu vreau să îţi spun că te-nsoţesc mereu,
Nu îţi păsa de mine…
Că te păzesc, dar tu...
De ce să îmi pese mie… de tine?
Nu mă auzi, nu mă vezi!
Eu sunt moartă fizic, dar nu şi sufleteşte!
Cum eu am plâns, să plângi şi tu,
Cum eu suspinam, aşa să suspini şi tu.
Dacă îţi va fi dor de mine,
Când eu mă plimb pe strada luminoasă,
Gândește-te că sunt cu tine… doar un cuvânt
Tu să fii în parcul singur… şi pustiu…
Bun despre mine şi imediat voi fi la tine….
Vei simţi că îţi şoptesc în fiecare noapte
Numai că eu nu îţi doresc aşa ceva,
Şi că sunt aproape…
Nu vreau să plângi sau să suspini… după ea,
Îţi doresc să fii fericit cu cine vrei tu,
Tu vei auzi aceste vorbe venind de undeva.
Dar nu uita un singur lucru: nici una nu te va
Te uiți pe cer şi mă privești şi îmi spui
iubi cum te-am iubit!
Că mă iubeşti, iar plângând îmi spui
Că ai nevoie de mine…
DEUTZA

32
Nu ştiu ce să mai cred
Nu știu cum să încep,
Ce să spun..,
Cum să-ţi spun…
Începe cam așa:
,,Dragostea este un basm frumos
Sau poate doar un mit”.
Pentru mine nu există
Eu cu ea nu m-am întâlnit.
Se ascunde pe undeva…
Iar eu nu o găsesc,
De iubit, eu am iubit
{pe cineva},
Dar iubire înapoi eu nu am mai
primit.
Poate, într-o zi, o voi primi şi eu,
Acel basm frumos,
Dar nu ştiu ce să mai cred,
Va veni vreodată şi la mine?
Am suferit destul,
m-am saturat
nu știu ce să mai fac
pe cine să aștept…
să nu mai cred în dragoste?
Sincer, prin ce am trecut,
Nu cred,
Dar cum se spune că
Speranţa moare ultima!
DEUTZA
O fată îndrăgostită
Mai demult, demult, o fată
Iubea pe cineva prima dată,
Prima dată-n viaţa ei,
Avându-l în mintea ei,
Plimbându-de pe alei.
Visul
Ce bucuroasă era,
Dar s-a întâmplat ceva.
Am visat…
Pe băiatul cel iubit,
Doar că nu îmi aduc bine
O boală grea l-a lovit,
aminte ce.
Boala grea era iubirea,
Ştiu doar că te-ai îndepărtat,
Dar nu pentru ea…
Oare de ce ?
El iubea o altă fată,
Chiar de era măritată.
Erai chiar tu,
Aşa că, săraca fată…
Acum mi-aduc bine aminte,
Rămăsese supărată.
Dar ce s-a întâmplat, nu ştiu.
Singura ei bucurie
Nu cred că îmi mai trebuie
Era ca el să mai vie
cuvinte.
Şi-l tot aştepta, îl tot aştepta,
Nu ştiu nimic, dar parcă
Însă nimeni nu venea,
totul-l ştiu…
Singura ei alinare,
Singura ei mângâiere…
Ai plecat zâmbind din calea
Nu venea deloc, deloc,
mea
În inimă-i rămânea loc,
Atunci când m-ai văzut
Ce rău îi mai părea,
plângând,
Vai şi da,
E vina mea, e vina ta?
Că nimeni n-o asculta,
Nu cred… de vină e doar ea.
Inimioara îi plângea
După persoana iubită
Într-un târziu mă vei striga,
Ce-a lăsat-o părăsită,
Îţi va fi dor de iubirea mea…
Dar băiatul cel iubit
Eu, auzindu-te, voi dispărea,
Tot de ea s-a-ndrăgostit,
Căci asta m-a învăţat
De fetiţa din poveste,
dragostea ta.
Uite-aşa şi nu mai este…
Mary
Nu mai nimic de spus,
Căci dragostea l-a adus,
Uite-aşa ca prin minune,
Vai! că nu mai am ce spune…
GRISINA

O scrisoare mare, mare
Universul minunat de nimeni nu
este uitat
El mereu ne aminteşte
Şi nu prea ne amăgeşte
De lucruri petrecute,
De multe, multe...
De amintiri trecute
Şi bine reţinute,
Undeva păstrate
De nimeni uitate.
Aşa am avut şi eu
Un vis doar al meu
Reţinut într-o scrisoare,
Una foarte, foarte mare.
O mai am chiar şi acum
Şi nu pot s-o uit nicicum
Că nu merge nici arsă
Şi nici aruncată dincolo de casă.
Oricum, nici eu nu vreau să dispară
Fiindcă-i tot ce am de-afară.
Toate gândurile păstrate,
Toate clipele parfumate
Sunt în aceea scrisoare
Care-i foarte, foarte mare.
Sunt acte sentimentale,
Sunt momente de neuitare
Care dor când mă trezesc
Şi de ele-mi amintesc.
Brusc, subtil şi dintr-o dată
Mintea îmi este sfâşiată
Şi nu îmi revin nicicum
Până nu-l văd pe el in drum…
Până când nu simt o umbră,
Până nu aud o vorbă
Să-l ascult cu mare dor
Şi să-l văd printr-un vizor
Şi să spun şi eu mai multe,
El cu dor să mă asculte
Şi ca să îl sfătuiesc
Şi să ştiu să îl trezesc...
Ştiu că fără mine
CĂRITICICA DE ROMÂNĂ, NR. 1 (4), AN III (2011)
Lui nu-i chiar aşa bine
Şi chiar fără nu mi se pare bine
Că nu-i lângă mine.
Aş vrea să-l mai văd măcar o dată
Să mai simt fiorul de altădată,
Să visez la viitor,
Totul să mi se pară uşor,
Să te am iar lângă mine
Şi totul să meargă bine,
Să meargă cum a şi fost
Totul numai cu rost,
Fără nicio trăire şi fără despărţire,
Să fie totul frumos
Şi mereu miraculos...
Să te aducă acasă,
Să-ţi văd soarta frumoasă
Şi să-ţi dau tot ce doreşti
Şi să nu mă mai părăseşti…
ADDA şi ANGI
Iubirea – un sentiment greu…
de înţeles
Ce este iubirea?
Iubirea-i un sentiment fără rost,
Este ca o mare ce seacă, ce parcă nici
n-a fost!
Iubirea-i o rază de soare,
Care uneori doare,
Iubirea-i un chin
Ce deseori aduce un suspin.
Ce viaţă de chin şi amar,
Totul i-un calvar.
Iubirea nu este şi nici n-a fost,
Căci totul este fără rost.
Ce greu e să iubeşti şi să nu fii iubit,
Să suferi osândit,
Să n-ai pe lume nici un rost,
Ca şi cum nici n-ai fi fost…
Uneori, iubirea-i o mângâiere,
Dar deseori ea piere…
ALEXUTZA
34

Înghețata
Draga noastră Silviana
Stă la soare, îşi linge blana
Şi-i un pic cam supărată,
Că i-e dor de înghețată
Şi că-i tare cald afară,
E caniculă amară!
Apa nu-i, că s-a uscat,
Chiar şi umbra a plecat
Şi în casă nu o lasă
Că se suie iar pe masă!
Leşinată, dintr-o dată,
Iarăși vrea înghețată
Cu aromă pisicească ,
Doar ca să se răcorească
Şi cu peşte şi friptură,
Parcă-ar lua o înghițitură!
Ploaie nu-i, n-are ce face,
La răcoare îi şi place,
De-o soluţie găsită,
Ar fi tare fericită!
Ca să scape de uscat,
S-a urcat sus într-un copac
Şi sub frunze ca sa doarmă
Tot cu capul pe o poamă
Şi cu coada pe o creangă,
Sforăie o zi întreagă,
Draga mea Silviana!
ANGI
CĂRITICICA DE ROMÂNĂ, NR. 1 (4), AN III (2011)
O lume ideală…
O lume ideală!
Pentru pacea mondială,
Graniţa de apărare,
Fără rău, fără poluare.
Să trăim în pace,
Lumea aşa se face,
O lume ideală!
Fără-ncălzire globală.
Să o apăr pe ea
Că este lumea mea,
E o lume chiar de vis,
Lumea unui paradis
E o lume chiar reală
E o lume ideală!
DAVID
Stiloul meu
Stiloaşul meu cel mic,
Stă pe foaie mai tot timpul,
El se plimbă printre degete
Că-i agil ca şi un peşte
Şi se laudă că știe,
Că-i profesor, meserie!
Eu nu îi mai zic nimic,
Că-i profesor de mult timp,
Dar el știe, știe multe,
Coşul cu fructe
Vara este iarnă grea
Şi bunica-i foarte rea,
Găinuşa n-are cioc,
Alexandra stă la bloc.
Vrăbiuţa nu mai zboară,
Pătura fuge pe-afară,
Cartea are două file
Şi maşina fuge bine!
Vasilică cel isteţ
A venit şi el c-un băţ
Să-mi dea şi una
Să mă doară toată luna!
Găbitzu
Atâtea mi-a mai șoptit,
Ce-i adverbul, ce-i proverbul,
Dar eu tot nu știu nimic!
Stiloaşul meu cel drag
Este-acum şi „gagicar”
Toate fetele se plimbă
Pe stiloul meu să-l prindă,
Eu nu-l dau pe nimic în lume
Că-i stiloul cel mai bun
Şi-un profesor foarte bun!
Andreyutzu
35
 CĂRITICICA DE ROMÂNĂ, NR. 1 (4), AN III (2011)

Lacrima fierbinte curge încet Totul a fost doar un miraj.

De pe obrazul întristat, De ce ai dispărut aşa din peisaj?
Curge şi nu se mai opreşte, Nu ştiai că dacă pleci
Iar dragostea ei întruna creşte. Îmi vor cădea doar lacrimi reci?

Durerea te-a maturizat, te-a pus pe

gânduri, Soarele mă încălzește
Ce puteai să faci când citeai atâtea Şi mereu el mă trezeşte.
rânduri? Chiar de mă simt rău sau bine
Tot ce a fost frumos s-a terminat El e aproape lângă mine.
Ca un basm cu un final neaşteptat.

Durerea mi-o scriu pe-o foaie de hârtie

Inima mea plânge cu lacrimi de foc Acolo nimeni sigur nu mă ştie.
Că ai plecat şi nu ai lăsat nimic în loc, Acolo suntem doar tu şi eu
Dar asta e, totul va trece Şi tu vei mereu al meu.
Chiar şi faptul că ai fost prea rece.

Îţi spun că nu te mai plac,

Aseară am visat Dar chiar n-am ce să fac.
Ceva minunat, Îţi spun că nu te mai iubesc
Că tu din nou ai sosit Doar ca să nu te rănesc.
Şi nu m-ai părăsit.

Am un înger păzitor
Copilăria e ceva minunat, Când visez îngrozitor,
Ceva ce nu trebuie uitat. El de rele mă păzeşte
Cu toate că vom creşte mereu Şi mereu mă îngrijeşte.
Noi de ea nu trebuie să uităm.

Chiar dacă azi mă simt rău

Eu simt mereu parfumul lui Ăsta e destinul meu,
Chiar şi când el nu-i, Ştiu că mâine va fi bine
M-am obişnuit aşa Pentru că te am pe tine.
Şi acum nu-l pot uita.
ADDA

36
 CĂRITICICA DE ROMÂNĂ, NR. 1 (4), AN III (2011)

Soarele

Soarele, un lucru minunat şi foarte frumos, pleacă, ne părăseşte pentru câtva timp, în locul
lui venind frumoasa lună, care ne aminteşte că e vremea pentru odihnă şi pentru culcare.
Nu ne aminteşte acest lucru doar nouă, ci şi soarelui, care vrând-nevrând trebuie să plece şi
el la culcare, după cum spune şi versul: “cade-n mările somnului”, dintr-o poezie al cărei nume nu
vi-l spun. Faptul că merge la odihnă, ni-l putem da seama şi pentru că a doua zi vine cu mult mai
multă putere şi astfel ne putem bucura şi noi de el.
Atunci când pleacă, el se lasă rugat cam mult de lună, deoarece merge foarte încet şi vrea
să-şi ia rămas bun de la noi, dar nu prea poate.
Probabil dacă soarele nu ar fi existat, totul ar fi fost foarte trist, liniştit şi întunecat. Atunci
când soarele ne părăseşte, toţi sunt atât de trişti pentru o clipă, chiar şi pădurea „ia foc”. Soarele
este cel mai important lucru pe care ni l-a dat Dumnezeu, de aceea ar trebui să fim mereu fericiţi.

ADDA

37
CĂRITICICA DE ROMÂNĂ, NR. 1 (4), AN III (2011)

38
 CĂRITICICA DE ROMÂNĂ, NR. 1 (4), AN III (2011)

Povestea unui copil…

Era odată, pe un tărâm uitat de lume, un copil care a trăit acolo 10 ani.
El acum avea 15 ani. Era aşa de singur… Mânca ce găsea, acum, după 5 ani, se
hrănea singur, se descurca.
Într-o zi ploioasa şi întunecoasă, foarte urâtă, el zării o fată pe malul
mării, ce era la 15 m de casa pe care el o construise. Era foarte frumoasă. El a
ieșit să o ia în casă, dar fata dispăru din faţa lui. ,,,Unde să fi mers? Nu avea
unde, eu eram în faţa ei la un metru, cum a putut să dispară?’’ se întreba
băiatul… Era de fapt o fantomă a unei fete ce s-a înecat în valurile mării.
Ea umplea tot timpul şi îl vedea pe băiat, dar băiatul nici măcar nu
avusese timp să o întrebe cum o cheamă. Dar oare cum sa poate să fie ceva
între el şi o fantomă?
Aşa a fost doar un an în care băiatul aştepta ca fata să se întoarcă la el.
Într-o noapte, băiatul ieşise afară, merse lângă apă şi se gândi de ce fata
dispare şi apare. El şi-a dat seama şi a zis că dacă va muri şi el, o va întâlni, asta
îşi puse el în gând…
Dar nu a fost să fie… Cât a trăit acel băia, tot aştepta acea fata pe care o
visa, o vedea, dar ea…. nu mai ieșise niciodată ca s-o vadă băiatul, măcar şi aşa,
fantomă, dar nu o mai văzuse.
El suspina şi plângea după ea. A spus: ,,de ce nu mai vine măcar o
singură dată să o mai văd şi atât… Nu o mai pot uita… Dar ea unde se ascunde,
unde stă? Este doar un simplu spirit ce mă face să sufăr…” Şi aşa băiatul rămase
singur şi pustiu pe acel tărâm uitat de lume...

DEUTZA

39
 CĂRITICICA DE ROMÂNĂ, NR. 1 (4), AN III (2011)

La Palat

Într-o zi de primăvară frumoasă, eu şi prietenele mele am vrut să mergem

într-o drumeție. Ne-am strâns toate într-un loc şi am plecat. Am mers şi tot am mers,
iar în inima pădurii era o lumină puternică, dar nu puteai să vezi ce este acolo.
Noi ne-am apropiat încet, încet şi am văzut un zid înalt ce ascundea ceva. Am
mers roata şi am găsit o poartă înaltă şi era desenată foarte frumos. Erau trandafiri
roşii, albaştrii şi albi. Era foarte frumos! Am bătut la poartă, dar nimeni nu a ieşit. Am
încercat, dar nu am reuşit să o deschidem.
Ne-am suit pe un copac de pe o creangă pe alta şi am intrat. Era un palat
imens şi era foarte frumos. Am mers pe o punte care ducea la palat. Am deschis uşa,
am intrat şi nu era nimeni. Oare exista cineva acolo, ne întrebam noi…
Într-o cameră era o fată frumoasă ca în poveşti, numai că … s-a speriat ușor şi
fugise în altă cameră. Am găsit-o într-un final. Ne-am împrietenit, iar ea a spus:
- Vreţi să rămâneţi cu mine aici la palat?
- Păi… dar… tu ce mănânci aici? o întreb eu...
- Am o grămadă de mâncare, fac şi cursuri…
- Cu cine..???
Dintr-o cameră, ieşise o doamnă frumoasă, apoi un bucătar. M-am mirat, dar
după aceea mi-am dat seama că de fapt ei se speriaseră de noi şi se ascunseră.
- Zii, rămâneţi?
- Nu, nu cred, nu se poate, dar te vom vizita mereu.
- Oricum, dacă rămâneţi sau nu, tot aici veţi sta!!!
Dintr-o dată, palatul se făcuse o cocioabă urâtă, fata frumoasă într-o
vrăjitoare, doamna într-o pisică, iar bucătarul într-un câine mare şi urât. Noi am fugit,
dar nu am putut scăpa, fata a vrăjit poarta şi nu se mai putea deschide. Ea a zis:
- Uite, acum vă vrăjesc în broaşte!
- Nu, te rugăm, nu!
Şi m-am trezit repede… a sunat ceasul şi... am plecat la şcoală. M-am întâlnit
cu prietenele mele la şcoală, le-am văzut că erau bine. Sper să nu mai am asemenea
vise niciodată!
DEUTZA

40
 CĂRITICICA DE ROMÂNĂ, NR. 1 (4), AN III (2011)

Amurgul în poezia românească

În poezia lui Adrian Maniu, „Amurg”, autorul ne descrie amurgul văzut sau imaginat
de el pe uscat, mai exact la un han, pe când în cealaltă poezie, cea a lui Lucia Blaga,
„Asfinţit marin”, poetul ne descrie un asfinţit petrecut undeva pe o mare, ne descrie atât
de frumos, încât ne îndeamnă şi ne spune că ar trebui să mergem şi noi acolo să-l vedem.
În ambele poezii, poeţii ne vorbesc despre asfinţit. Ne descriu frumuseţea naturii în
această perioadă a zilei ( „Pădurile o clipă s-au aprins”, „Steaua te-atinge cu genele” ).
Prima poezie, cea a lui Adrian Maniu, poezia nu este structurată în versuri, pe când
cealaltă a lui Lucian Blaga este structurată în versuri, fiecare strofă având câte două
versuri.
În prima poezie predomină epitetul. A doua poezie, însă nu are atât de multe figuri
de stil, dar versurile sunt atât de emoţionante, încât poezia este foarte frumoasă şi parcă
noi ne simţim acolo pe mare şi vedem frumuseţea peisajului şi a asfinţitului.
Aceste două poezii sunt minunate, datorită temei pe care o au – iubirea.
ADDA

Culorile din viaţa mea

Încă de micuţă eram fascinată de culorile curcubeului. Mereu mă uitam pe cerul

senin şi vedeam ca după orice ploaie de primăvară nuanţele norilor erau multicolore.
Număram mereu şi încercam să despart frumoasele fâşii lungi, dar splendoarea lor cădea
într-un semicerc pe cerul uşor plâns.
Se mai spune că acest mirific curcubeu nu este o simplă raza reflectată a soarelui, ci
chiar o legendă a copiilor. Unii cred că pe fiecare nor locuia câte o oiţă albă, iar iarna
acestea aveau lâna deasă pentru a le ţine de cald atunci când aerul era cu promoroacă.
Primăvara, oilor le cădea lâna groasa şi rămâneau doar cu un strat subţire şi pufos. Lâna
rezultată era vopsită în culori diferite şi, după ce se usca, era toarsă de oile paradisului .
Vara, împleteau fulare şi stăteau pe scaunele de lemn ce se legănau. Cum nu prea vedeau,
oile purtau ochelari şi şorţuri, erau adevărate pricepute în tricotaj şi în împletire.
În fiecare ziulică tricotau şi fără să-şi dea seama vreuna, fularul împletit şi colorat ajungea
până la noi, aici, pe pământ. Din cauza aceasta, copiii credeau că este un curcubeu.
ANGI

41
 CĂRITICICA DE ROMÂNĂ, NR. 1 (4), AN III (2011)

Hărnicia Soarelui

Amurgul este unul dintre cele mai frumoase momente oferite de mândrul soare.
Dimineața, când răsare, pornește din poala lui Dumnezeu şi traversează cerul, apoi, seara,
ajunge o lacrimă sfântă care cade tot în palmele Lui pentru a se trezi a doua zi odihnit şi
demn de a parcurge din nou norii.
Atunci când pleacă din poalele lui Dumnezeu, acesta îi prezintă situaţia. Îi spune să alunge
norii care umbresc fericirea, iar câteodată îi spune să adune toţi norii urâţi pentru a
pedepsi oamenii răi. Soarele respectă îndemnurile şi poruncile lui Dumnezeu.
Cât este ziua de mare, colindă cerul. Când întâlnește câte o păsărică, îi luminează
calea, iar când vede un norișor mai gri, supărat, îl înveselește şi îl face din nou luminos.
După ce şi-a făcut treaba, porneşte drumul spre casă. Casa lui are mai multe drumuri, mai
multe uşi. Uneori, se ascunde după dealuri, se aruncă după crestele munţilor şi alteori se
îneacă în mare urmând să reînvie a doua zi.
Timpul petrecut la mare, dă soarelui posibilitatea de a înveseli mulţi oameni. El
mângâie corpurile care cu ajutorul razelor lui vor deveni ciocolatii. Focul cu are el pătrunde
în atmosferă se transportă şi la apa mării care este numai bună pentru o bălăceală şi pentru
un joc cu mingea.
Seara, pe nisipul încins tot de căldura lui, vei sta şi vei privi în zare. Nu vei vedea
altceva decât soarele care se îneacă în mare. Aşa îi înmânează lunii munca lui, iar ea are o
munca mai uşoara. Luna are mulți slujitori, stele şi ea nu fac altceva decât să lumineze calea
celor care s-au pierdut în noapte.
Soarele este frate cu luna, dar putem spune că este mai harnic decât ea în fiecare zi.

MARY

42
 CĂRITICICA DE ROMÂNĂ, NR. 1 (4), AN III (2011)
LUNA
Luna e şi ea o prietenă de-a mea,
Chiar de vrea, chiar de nu vrea!
Eu nu cred că este rea.
Câteodată ea va plânge,
Din ochii ei picură sânge,
Sângele a curs şiroi
Pe pământ a ajuns la noi
Şi noi ne-am înecat în el!
Ca o pană de porumbel,
Porumbelul va zbura,
Iar inima mea se va sfărâma,
Se va frânge şi din ea…. va curge
sânge
Totul s-a întâmplat ca şi cum ar fi
Lăsat Domnul pe pământul meu
Luna şi stelele să se frângă mereu!
ÎNGERAŞ
RÂGÂILĂ
Cât un munte dolofan,
Locuitor din Mormalia,
Capu-i lat cât un borcan,
I se spune Râgâilă
Buzele îi sunt lăsate
Roşii, vineţii şi crăpate,
Ochii mari şi-ncercănaţi,
Purpurii şi-ntunecaţi,
Nasul lung turtit de tot,
Nările-n formă de tort,
Urechi lungi de liliac
Şi timpan cât un lac,
Păr de cal gros ca de aţă,
Cu bretonul dat pe faţă
Şi chelbos în vârf pe cap,
Coarne are, cleştii de rac,
Mâini ce au în greutate
„Şaispe” kile jumătate,
Palma groasă terminată
Cu mari copite de lopată!
Are fizic, are burtă,
Este grea şi e rotundă
Un buric cât un ceaun,
Aşa om, aşa nebun!
Umeri drepţi, puţin curbaţi,
Pân' la cot, sunt foarte lați,
Spatele e cocoșat,
Cât un deal învolburat!
Picioroange nu-i de glumă,
Se întind parcă-s de gumă.
Gleznele îi sunt păroase,
Oasele chiar îi sunt oase,
Tălpile un metru, cred,
Degetele nu se văd
Că-s lipite între ele
Ca un lanţ doar cu inele.
Şi sprâncenele lipite
C-au crescut nedumerite.
Barba până la genunchi
Când o prinzi, e un mănunchi!
ANGI
43
 CĂRITICICA DE ROMÂNĂ, NR. 1 (4), AN III (2011)

ÎN CUI SUB PAT

De data aceasta vom face o vizită la Claudiu, un

copil foarte dezordonat şi alintat. Să nu credeţi că vom
vorbi despre dumnealui, ci de ceea ce se află sub patul
acestuia.
Când am ajuns am fost miraţi, deoarece am
observat că sub pat nu erau lucruri obişnuite, ci un tărâm
viu. Erau jucării vorbareţe, şosete dansatoare, cuiburi de
circari şi roboţei talentaţi. Acestea prinseră viaţă şi îşi
construiseră o micuţă lume acolo în întunericul misterios
de pe podea.
Regele era domnul Broscuţă de pluş, un ţopăilă în
toată regula. Supuşii dumisale erau păpușarii îmbrăcați în
haine de soldăţei. Acolo, era mereu gălăgie şi se certau
multe din Dobitocimile Sale. Broscuţa de pluş avea o fiica
pe nume Covoraş şi purta mereu rochii din bucăţi de
zdrenţe.
Într-o zi, cavalerul Moarte blândă sosi la palatul
regelui Broscoi ca să-i ceară mâna Zgârceniei sale fiice.
Măria Sa regele nu fusese de acord, aşa că au început să se
jignească fără de hal.
- Cruzimea dumneavoastră, nu doresc decât să
vorbesc cu Sensibilimea dumneaei Covoraş. Voiesc a o
întreba dacă acceptă să se logodească cu mine.
- Nici într-un caz, răspunse regele. Gândurile
dumitale îmi par în zadar, aşa că şterge-o din împărăţia
mea!!!
- Degeaba mă goniţi, eu nu plec fără mâna Lăudării
sale…
- Nesuferinţa dumneavoastră, aşa să îmi vorbiți
mie? Vreţi să mă daţi jos de pe tron, nu?
- Să ştii, Înlemnirea Ta, că eu am să plec chiar acum,
aşa rege cum sunteţi cred că e pe măsura fetei pe care o
aveţi! Eu am tăiat-o!
Claudiu a descoperit la un moment mizeria de sub
pat. Ştiţi cum? A văzut că într-o zi toate lucrurile din
camera sa erau ''în cui sub pat'' ca într-o temniţă a unui
rege obsedat de negre pronume de politeţe. Speriat,
băiatul a început să facă curat.
ANGI

44
 CĂRITICICA DE ROMÂNĂ, NR. 1 (4), AN III (2011)

În culisele revistei…

Redactor I: Mary - Grigorean Maria, clasa a VIII-a (responsabil clasele a V-a şi a VI-a)
Redactor II: Adda - Straton Adriana-Ioana, clasa a VIII-a (responsabil clasele a VII-a şi a VIII-a)

Redactori:
 Alexutza - Coşulianu Alexandra-Loredana, clasa a VI-a
 Angi - Sofian Angela-Elena, clasa a VI-a
 David - Sofian Octavian-Petru, clasa a VIII-a
 Deutza - Sofian Andreea - Fevronia, clasa a VI-a

Colaboratori:
 Andreyutzu – Sofian Andrei, clasa a VI-a REVISTA ESTE REALIZATĂ LA
 Andy – Nistor Andreea-Pelaghia, clasa a VI-a ŞCOALA CU CLASELE I-VIII
 Cristi – Girigan Cristi, clasa a VI-a
COMĂNEŞTI DIN ANUL 2009
 Dea – Nistor Andreea - Trandafira, clasa a VI-a
 Găbitzu – Morar Gabi, clasa a VI-a
 Grisina - Strugariu Cristina - Floricica, clasa a VI-a DISTINCŢII:
 Îngeraş – Finiş Maria, clasa a VI-a
 Lucy - Sahleanu Luci-Maria, clasa a VI-a
 Monica - Onioi Simona, clasa a VI-a  24-29 iunie 2010 Expoziţia
 Nico - Iuga Andreea - Nicoleta, clasa a VI-a Naţională „Anelisse” de la Iaşi
 Zâmbăreţ - Onioiu Vasile, clasa a VIII-a PREMIUL I

Corespondent extern: Sofian Raluca, clasa a IX-a  19 decembrie 2010 Expoziţia

Naţională „Anelisse” de la Iaşi
Profesor coordonator: Constantinescu Anca PREMIUL I

Copertă: Constantinescu Anca

Tehnoredactare:
 Grigorean Maria (clasa a VIII-a)
 Straton Adriana-Ioana (clasa a VIII-a)
 prof. Constantinescu Anca

Pentru comentarii şi sugestii: aancaancaa@yahoo.com

Răspunderea pentru opiniile exprimate şi originalitatea lucrărilor revine, în exclusivitate, autorilor

45
 CĂRITICICA DE ROMÂNĂ, NR. 1 (4), AN III (2011)

Carticica de romana (online) = ISSN 2069 – 2560

http://scoalacomanesti.blogspot.com/ (etichetă: Cărticica de română)

46