Argument

Pe la inceputul anilor 2000 ma aflam impreuna cu un bun amic la un seminar de

studii avansate la Academia de Studii Economice din Bucuresti. Celor cam doua
duzini de tineri economisti participanti le-a fost pusa urmatoarea intrebare: Cine
conduce lumea?, fara o limitare a variantelor de raspuns.

Intrebarea a provocat rumoare si o oarecare stanjeneala. A durat cam o jumatate de ora

pana ce foile continand raspunsurile (nesemnate) au inceput sa fie asezate pe catedra din
lemn innegrit de vreme. Raspunsurile sunau cam asa: SUA, FMI&Grupul Bancii
Mondiale (asimilate mental cam tot cu America), Uniunea Europeana, Serviciile Secrete
(fara a fi vreunul nominalizat in mod special).

Desi TOTI se considerau buni crestini, niciunul nu a raspuns ca lumea e condusa, de

pilda, dupa un plan divin. Locul si interlocutorii au redus apetitul celor care cred - si nu
am nici o indoiala ca sunt cu duiumul - ca, dincolo de aparente, lumea este condusa de tot
soiul de grupuri oculte, materializate (in functie de cultura, apetit pentru lectura sau
convingeri) fie in crima organizata, fie in societati de tipul Francmasoneriei sau a
Grupului Bildenberg, fie chiar de civilizatii extraterestre mult mai avansate tehnologic si
care ne supravegheaza ca pe un musuroi de furnici.

Condeieri conspirationisti de tipul Jan Van Helsing (1) isi au admiratorii lor, inclusiv in
Romania. Intrebarea este, natural, retorica, dar raspunsul nu este deloc simplu. Sau exista
unul foarte simplu: lumea nu este condusa de NIMENI. Avem presedinti, guverne,
parlamente, generali si miliardari - nimeni nu conduce in mod special o arie mai
importanta decat aceea geografica, trasata de niste granite nationale.

Dar nici un participant nu a raspuns in acest fel. Toti suntem convinsi ca undeva, la o
scara mai mare sau mica, se exercita acel gen de influenta a evenimentelor asimilat in
general cu actul de conducere si ca acest fenomen nu este intotdeauna ceea ce pare sau nu
neaparat cei care sunt in lumina reflectoarelor si conduc in mod efectiv.

Sunt oameni care detin genuri mai sofisticate de putere, iar cei care detin puterea - orice
gen de putere: politica, financiara, simbolica, etc- si-o exercita asupra celor din jur, adica
ii conduc.

Deci o abordare serioasa a subiectului comporta mai multe paliere de discutie, care se
ramifica in mod necesar. Putem vorbi de o conducere la nivel global? Asta ar insemna ca
persoane/grupuri/natiuni/institutii sunt capabile sa exercite puterea la acest nivel.

Sau putem vorbi de o complicata retea de influente globale/regionale/locale din

echilibrul/dezechilibrul carora se naste, pana la urma, ceea ce vedem cu totii, adica un
anumit curs al evenimentelor? Care este raportul intre puterea individuala si aceea
institutionala?

Mai precis cat de "sefi" sunt cei care sunt legitimati ca atare si cat sunt la randul lor
tributari puterii launtrice rezervate birocratiilor incolore si inodore pitite in maruntaiele
institutiilor pe care, teoretic, le conduc? Ce reprezinta puterea formala si ce reprezinta
puterea informala?

Ce diferente exista intre modul in care se exercita, public sau in culise, cele doua feluri de
putere? Si cum putem defini puterea in lumea contemporana? Nu exista "putere in sine",
ea se poate defini perceptibil doar in raport cu efectele pe care le produce.

Un om potetial puternic, dar care nu-si exercita aceasta putere este asemenea unui sportiv
care evita Olimpiada, desi ar fi un potetial medaliat cu aur, argint sau bronz. Care sunt
limitele - umane - ale puterii si cum interfereaza intre ele zonele capabile, fiecare dintre
ele, sa exercite un anume soi de putere? Ce se intampla atunci cand o zona de putere -
militara, de pilda - are un alt punct de vedere asupra modului in care ar trebui sa decurga
lucrurile, intr-un domeniu strategic, decat o alta, sa zicem financiara?

Cine are sanse mai mari pentru a-si impune, in final, punctul de vedere? Daca
definim puterea ca posibilitatea a stabili obiective si a influenta cursul evenimentelor in
asa fel incat sa se ajunga la materializarea lor, merita sa ne intrebam daca cei care ne
conduc, intr-un fel sau altul si exercitandu-si influenta pe arii mai intinse sau mai mici, nu
au nevoie, in mod automat, de o etica a puterii si, de ce nu, de o morala a puterii. Cum
spunea Popper (2), libertatea mea de a da cu pumnul se opreste la nasul celuilalt. 

Dar tribul Hutu din Rwanda (3) nu l-a citit, cel mai probabil, pe Popper, asa ca a
macelarit cu nonsalanta un milion de apartinatori ai etniei Tutsi, sub ochii unei
comunitati internationale aparent neputincioase. Daca ASA CEVA SE INTAMPLA, nu
este oare o dovada ca evenimente/miscari/cutremure umane de o amploare uneori
infricosatoare se produc PUR SI SIMPLU, sau descoperim o logica cinica si
infricosatoare in spatele lor?! Cum decriptam si incadram in acelasi sistem coerent al
lumii contemporane sistemul de asigurari medicale al Canadei, de exemplu, si purificarea
etnica din fosta Yugoslavie sau macelul din Rwanda? C

um se exercita puterea asupra cetateanului din Suedia sau Statele Unite ale Americii si
cum asupra celui din Uzbekistan sau India, toti traitori pe aceeasi Planeta, fiinte umane
egale (teoretic) in drepturi? Exista mai multe "lumi" - celebra sintagma a anilor '60,
"lumea a treia", a fost inventata de un jurnalist - cu reguli proprii si atunci (inca) nu
putem vorbi de o putere/conducere reala capabila sa-si canalizeze sinergiile la nivel
global?

Cu alte cuvinte, pletosii antiglobalisti arunca in tinte false cu rosii la reuniunile G-8
(4) sau ale Fondului Monetar International (5)? Exista viziuni/strategii de acest tip sau
totul este o intamplare si un joc de forta in care cei care detin felurite parghii ale puterii
isi impun deciziile celor care nu le detin, mai mult sau putin contondent, mai mult sau
mai putin fatis, sub varii pretexte sau invaluite in diverse ideologii/convingeri/motivatii
religioase, etc?

Exista un scop IN SINE al puterii - cu alte cuvinte, singura motivatie pentru exercitarea
puterii este perpetuarea ei prin orice mijloace - sau intotdeauna puterea este insotita de
scopuri mai sofisticate? Singura diferenta intre desfasurarea de forte pentru ca dl. Bill
Clinton, de exemplu, sa castige al doilea mandat de Presedinte al SUA si crimele comise
de dictatorul dominican Trujillo (6) pentru a se mentine la putere a constat doar in
MIJLOACE si nu si in SCOPURI, in primul rand?

Nu exista, cu alte cuvinte, o diferenta intre puterea dobandita de primul, in mod

legitim si aceea perpetuata in mod criminal de cel de-al doilea? Aparent, Trujillo
detinea o putere de facto mai mare in micul sau "regat" din Caraibe decat presedintele
american, care trebuia sa-si imparta puterea cu un Congres in care opozitia politica avea o
reprezentanta consistenta, cu o Justitie independenta, cu o constelatie de lobby-uri
puternice, cu un Pentagon si o Comunitate de Informatii care uneori se comporta ca state
in state.

De fapt, dictatorul era prizonier in imperiul groazei pe care-l construise el insusi - cu un

semnificativ si regretabil moral sprijin din partea unei Americi speriate de comunism - pe
cand puterea domnului Clinton, chiar cu ingradirile ei constitutionale, era extrem de
potentata de faptul ca reprezenta cea mai mare forta la nivel global, SUA.

Pentru cei care o cunosc, puterea nu este doar un labirint, ci si o sarada, uneori. Vom
incerca sa mergem impreuna prin acest labirint complicat si sa gasim raspunsul cat mai
precis la ghicitoare. (Autorul).

Ce inseamna puterea?
Scriam in "Argument" ca a vedea cine conduce lumea trebuie sa punem
reflectoarele pe cei care detin puterea: ei, mai mult sau mai putin, asa cum vom
vedea, conduc lumea. Cine detine, asadar, puterea?

Daca acceptam definitia puterii ca fiind capacitatea de a stabili obiective/decizii si de a

asigura implementarea lor practica, avem deja doua componente - posibile - ale puterii.
Ele pot fi cumulate sau nu. Trebuie sa operam si o distinctie intre INFLUENTA si
PUTERE.

Sa luam doua figuri proeminente ale istoriei: Vladimir Ilici Lenin si Jean Jacques
Rousseau. "Contractul social" al lui Jean Jacques Rousseau (7) si ideile promovate de
acesta prin celelalte lucrari ale sale au insufletit "secolul luminilor" si au influentat
decisiv noua pradigma sociala, politica si economica in Franta, reverberand mai apoi in
intreaga Europa si nu numai.
Prin urmare putem afirma fara rezerve ca viziunea acestui mare ganditor a reprezentat o
forma de putere asimilabila doar cu PRIMA parte a definitiei: capacitatea de a stabili
viziuni/strategii/obiective. Dar Jean Jacques Rousseau a avut o viata mai degraba
chinuita, fiind un semimarginal dupa stadardele timpului si nu a condus nici macar o
pravalie in Halele Parisului.

A murit sarac si uitat, cel mai probabil in urma unui act suicidar.

Lenin (8) a stiut nu doar sa forjeze marxismul dupa propriile-i obiective si viziuni, dar
dincolo de opera scriitoriceasca - coplesitoare mai degraba prin cantitate decat prin
calitate - a participat activ la o revolutie, a trimis la plimbare opozitia politica abia
infiripata, a purtat un razboi crancen cu fortele albgardiste (pe care l-a castigat), a inceput
"exportul de revolutie" care demonstra ca in pofida pacii incheiate cu puterile centrale
Rusia nu renunta la ambitiile imperiale (le da doar alta aparenta ideologica) si a reusit, de
bine, de rau, sa controleze imensul aparat de stat nascut din cenusa tarismului si biroul
politic foarte eterogen al partidului devenit unic.

Asadar, Lenin nu doar a stabilit obiective (prima parte a puterii), dar a si avut
capacitatea de a asigura, activ si personal, punerea lor in practica. Lenin a fost, asadar,
un personaj mult mai puternic decat Jean Jacques Rousseau si doar trecand aceasta putere
prin filtrul consecintelor in plan moral si etic al doilea ramane un personaj "pozitiv" al
istoriei moderne in vreme ce primul concureaza la titlul deloc ravnit ca unul dintre cei
mai mari criminali ai istoriei contemporane.

Scriam ca trebuie sa facem o distinctie intre putere si influenta. Am dat exemplul lui Jean
Jacques Rousseau si cel al lui Lenin. Dupa aparitia, in Germania, a "Suferintelor tanarului
Werther" a lui Goethe (9), a urmat un val de sinucideri. O gramada de tineri au citit
romanul pipaind praselele unui pistol cu cremene si apoi si-au zburat creierii.

Deci Goethe a exercitat - fara voie, macar din acest punct de vedere, natural - o influenta
covarsitoare in epoca, la fel ca Charles Dickens (10) in epoca victoriana in Anglia sau
Mark Twain (11) in tinerele SUA. Au modelat caractere si moduri de-a gandi. Au fost
niste formidabili lideri de opinie, dupa o formulare moderna.

Influenta pe care au exercitat-o asupra contemporanilor a fost fara indoiala mai

importanta decat a multor lideri militari, politici sau financiari. Insa aceasta influenta nu
s-a convertit niciodata in putere, sau in nicio forma de putere acceptabila. Revenind la
vremurile mai recente, un asemenea lider de opinie - chiar dincolo de hotarele tarii sale -
a fost Andre Malraux (12).

Malraux a fost nu doar un geniu scriitoricesc si autor al unor senzationale memorii,

ci si un personaj care a nutrit convingeri politice pe care nu a ezitat sa le propage prin
intermediul operelor sale, inclusiv prin cele de fictiune.

A fost apoi ministru si a inventat oarecum ecologia provocand un scandal prin decizia lui
de a curata monumentele Parisului. A fost, prin urmare, un personaj care, comparativ cu
cei enumerati anterior din aceeasi bransa, la un moment-dat si-a convertit influenta intr-o
forma - nu neaparat spectaculoasa, ce-i drept - de putere.

Si aici formulam o intrebare necesara: insotind definitia de mai sus, cate forme de
putere au existat de-a lungul istoriei si/sau in lumea de astazi? Cum s-au nascut, cum
au interferat unele cu celelalte si ce mutatii au suferit (daca au suferit) de-a lungul
timpului?

In general sunt acceptate trei forme de exercitare a puterii: puterea militara (forta
coercitiei si garantiile de securitate), puterea economica (capacitatea de a poseda, genera
si aloca resurse materiale) si puterea simbolica (cea mai sofisticata dintre formele de
putere).

Aceste diferite forme de putere au fost/sunt exercitate de strategi si tacticieni si impartite

in varii proportii intre acesti detinatori ai puterii.

Puterea poate cumula la un moment dat TOATE cele trei forme de manifestare (nu mai
exista cazuri astazi, dar au existat in istorie si ne vom referi la ele) sau cele trei
componente pot interfera, in varii proportii, intr-un mod constructiv sau distructiv (o
forma diminuand-o, nu potentand-o, pe cealalta, adica un soi de "canibalism" al puterii
care si-a avut rolul sau important si benefic in devenirea umana). Sa le analizam pe rand.

Puterea militara
Este aparent cea mai veche si cea mai lesne de inteles forma de putere: capacitatea
de a-ti impune obiectivele prin violenta, pe de-o parte, si a oferi - in schimbul unor
avantaje, fireste - garantii de securitate celor care nu detin putere militara si se simt
amenintati, intr-un fel sau altul, de potentiala violenta a altor subiecti.

Intr-o lume lipsita de amenintari de o natura sau alta, puterea militara ar fi inutila. De-a
lungul istoriei, daca niciun individ nu ar fi ravnit la bunul altuia si daca niciun trib nu l-ar
fi amenintat pe celalalt, puterea militara incipienta nu s-ar fi nascut si nu ar fi dezvoltat
uluitoarele capacitati de astazi.

Dar faptul ca printre primele artefacte umane descoperite se afla in egala masura unelte si
arme, iar starea de conflict a insotit cvasipermanent istoria umanitatii demonstreaza
limpede ca puterea militara a fost, probabil, prima forma de putere nascuta de omenire,
indiferent de arealul geografic in care s-a manifestat.

Fiinta umana este, probabil, din motive asupra carora oamenii de stiinta inca reflecteaza,
cea mai conflictuala fiinta de pe Planeta si din intreaga istorie a acesteia. A existat
probabil mereu o dorinta intrinseca a unor indivizi de a-si exercita
influenta/dominatia/puterea asupra altora si o dorinta a celor opresati de a lupta prin varii
mijloace impotriva acestei influente/dominatii/puteri.

Omul este, dupa definitia lui Aristotel, "un animal politic", "zoon politikon", dar este si
un "animal" teribil de inteligent si conflictual. Mitul lui Cain si Abel sau cel egiptean al
lui Osiris si Seth demonstreaza cu prisosinta acest lucru: capacitatea fiintei umane inca
din zorii existentei sale de a-si exercita din varii motive, uneori greu de deslusit, violenta
asupra semenilor pana in forma cea mai grava a acesteia, omorul.

Istoria primelor "imperii" (punem ghilimele pentru ca erau reduse ca dimensiune

comparativ cu ceea ce omenirea avea sa nasca odata cu Imperiul Persan, Imperiul Roman
sau Imperiul Chinez) este o istorie a unei violente impinse la extrem.

Sumerienii, asirienii sau babilonienii se comporta asemenea unui musuroi de

termite asasine pornite la atac. Nu exista - din ceea ce a ramas scris - un scop religios,
ideologic sau nici macar economic in exercitarea violenta a puterii militare a acestor
populatii asupra vecinilor.

Puterea militara pare un scop in sine, menita doar a demonstra forta liderilor care
conduceau aceste masinarii de lupta. Supunerea totala sau anihilarea pareau unicele
alternative. Pana si birurile sau "donatiile" ("darurile" catre conducatorul asimilat cu un
zeu) par sa fi avut mai degraba un caracter simbolic decat unul propriu-zis economic
(menit sa mentina intacta, uman si logistic, masina de lupta).

O caracteristica a puterii militare in zorii ei a fost completa anihilare a celorlalte forme de

putere: cea economica si cea simbolica. Seful militar era si detinatorul virtual al tuturor
bunurilor celor care intrau in sfera lui de influenta (deci cumula, macar teoretic/juridic
toata puterea economica in egala masura) si era seful nemijlocit al celor care detineau
puterea simbolica (preotii unui cult dominant sau al diferitelor culte).

Regele/imparatul, adica seful militar, era si Marele Preot sau il subordona total pe acesta.

Printre primele legi din istorie sunt si cele impotriva vrajitoriei, adica impotriva
urmasilor directi ai samanilor tribali, cei care, la nivelul comunitatilor restranse,
exercitau puterea simbolica. Printre primele acte, asadar, ale celor deveniti lideri militari
a fost aceea de a "canibaliza" orice alta forma embrionara de putere.

Puterea initiala era caracterizata de primitivism si violenta extrema. Singura "drama" a lui
Ghilgames (13) este aceea ca nu este nemuritor, deci inexorabila degradare biologica il
impiedica sa-si perpetueze, potential la nesfarsit, nemasurata sa putere.

Si acest gen de putere a suferit mutatii fundamentale de-a lungul timpului si a inceput sa
interfereze intr-un mod complet diferit cu celelalte doua forme, in moduri care au fluctuat
in istorie, prin flux si reflux.
Dar istoria Imperiului Otoman, de pilda, a URSS in vremurile contemporane sau a celui
de-al treilea Reich german demonstreaza ca in varii circumstante, cei care doresc puterea
absoluta se "rafuiesc" in primul rand cu detinatorii celorlalte forme de putere, dupa un
model ramas intact.

Sultanul era detinatorul de jure al tuturor bunurilor otomanilor (ei "detineau" tot
ceea ce detineau prin vointa sultanului) si subordona de facto clerul islamic, bolsevicii au
prigonit Biserica si au inlocuit procesiunile religioase (forma vizibila de exercitare a
puterii simbolice) cu marile manifestatii comuniste (icoanele purtate la procesiuni au fost
inlocuite de portretele liderilor rosii) si la fel au procedat si nazistii, oferind un surogat de
neopaganism arian care-l avea in centrul cultului sau tot pe seful militar, adica pe Fuhrer.

Durata imperiilor care s-au bazat cvasiexclusiv pe o singura forma de putere, aceea
militara (summerienii, babilonienii, asirienii, macedonenii lui Alexandru cel Mare, mai
apoi romanii sau mongolii) a fost sensibil mai scurta decat aceea a imperiilor care au
acumulat simultan TOATE formele puterii (egiptean, hindus, chinez, cel englez in epoca
moderna). Vom reveni pe larg asupra acestui aspect, plin de invataminte si pentru lumea
de astazi.

Dar inainte de a intra in detalii, sa definim celelalte doua forme de putere.

Puterea economica
Puterea economica nu se refera doar la o posesie momentana a unor resurse de o
anumita natura/amplitudine, ci si la capacitatea de a le
exploata/alimenta/mentine/spori pe acestea si de a decide alocarea lor.

Prima teama a lui Aladin din istoria celor "O mie si una de nopti" este aceea de a nu
se afla de faptul ca lampa fermecata a intrat, printr-un concurs de imprejurari, in posesia
lui, pentru simplul motiv ca nu putea, in aceste conditii, sa-si apare bunul dobandit.

Zacamintele de petrol din Orientul Mijlociu ar fi fost imposibil de exploatat fara

tehnologie straina. Imperiul tarist a incercat mobilizarea de resurse pentru a construi
magistrala ferata transiberiana la Bursa de la New York.

Tarile bogate in anumite resurse din Africa, Asia sau America Latina nu reuseau sa-si
foloseasca aceste resurse pe de-o parte din cauza inapoierii tehnologice, pe de alta parte
din pricina influentei tarilor mai puternice din punct de vedere militar/politic.

Ei le posedau doar virtual, deci nu-si puteau exercita, in deplinul inteles al

termenului, puterea economica. Cand Guatemala, sub un regim care cocheta cu
marxismul in timpul Razboiului Rece, a incercat - prin nationalizare - sa preia efectiv
controlul asupra unor resurse interne si a lovit in interesele United Fruits, aparatul
american al CIA a spulberat acel regim si l-a inlocuit cu unul anticomunist si fidel SUA
(nu conta ca era unul profund criminal in anihilarea oricarei forme de opozitie).

Deci posesia de resurse nu se confunda cu puterea economica propriu-zisa (exemplul

Japoniei este cel mai elocvent). Multa vreme asta a fost si soarta coloniilor nord-
americane, devenite dupa Razboiul de Independenta Statele Unite ale Americii: erau o
putere economica doar virtuala, prin imensele sale resurse, comparativ cu cei sositi mai
demulta vreme la "bucate", Imperiul Britanic, Franta sau Germania.

Doar cel care detine controlul complet asupra resurselor si poate decide nestingherit
asupra alocarii acestora poseda propriu-zis putere economica. Bancherii lombarzi (14),
de exemplu, sau cavalerii templieri (15) devenisera puteri financiare semnificative in
Europa medievala intr-un anumit interval de timp. Insa creantele lor ipotetice puteau
fi - si au fost - sterse dintr-un condei de puterea coercitiva/militara, sub varii pretexte.

Erau aceste grupari efectiv puteri economice ale epocii? Aparent da - detineau capital
(16)- practic nu, pentru ca nu aveau deplina siguranta a controlului asupra acestui capital.
Vom reveni asupra acestui aspect atunci cand vom explica interferentele puterii.

Daca un rege din Babilon nu avea nevoie de niciun pretext formal pentru a dispune de
resursele economice, folosind DOAR puterea militara, regele Filip cel Frumos al Frantei
(17), de pilda, a adaugat ingredientului militar/coercitiv pe cel simbolic, in speta cel
religios, asigurandu-si alianta Papei Clement pentru a isi "legitima" devorarea centrelor
de putere economica infiripate de lombarzi, evrei sau cavalerii templieri.

De la un punct incolo, asa cum vom vedea, pe arii intinse, exercitarea singulara a
puterii militare a devenit imposibila, iar "combinarea" ei cu aceea simbolica si/sau
economica o necesitate vitala pentru ambele. Puterea economica a cunoscut si numeroase
mutatii in interiorul sau.

Daca din Antichitate si pana in Evul Mediu tarziu ea s-a manifestat mai ales sub forma
proprietatii funciare, mai apoi activele industriale si capitalul devin adevaratele resurse de
putere economica. Resursele energetice si cele inovationale sunt "ultimele sosite" in
ingredientele indispensabile (ultimul secol).

Puterea simbolica
Daca puterea economica s-a nascut mai tarziu si a fost sora mai mica - milenii de-a
randul - a celei militare, exista certitudinea ca puterea simbolica a fost sora
geamana a acesteia din urma. Marxismul a atribuit nasterea credintelor religioase
incapacitatii oamenilor de a-si explica tulburatoarele fenomene naturale. Darwin,
prin lucrarea sa "Originea speciilor" (18), furniza aparent o alta solida cale de atac
la adresa creationismului.
Este o explicatie cu certitudine redundanta de vreme ce in epoca zborurilor spatiale si a
descifrarii genomului uman, credinta intr-o fiinta suprema, in creatia divina a lumii si in
nemurirea sufletului nu dau niciun semn de regres - dimpotriva.

Darwinismul "pur" este deja abandonat mai mult sau mai putin discret de mai toti
cercetatorii care nu au reusit sa demonstreze ca ceva se preschimba intr-adevar in altceva
prin jocul adaptarii la mediu. Psihologii vorbesc despre "gandirea magica" - specific
umana - cei mai "laici" dintre acestia atribuind-o unei complexe chimii a imensului
combinat de simturi si perceptii numit creier.

Jung si Adler au vorbit despre inconsitentul colectiv care se manifesta prin simboluri si
de arhetipuri originare pe care tindem sa le adaptam epocilor in care traim. Cert este ca
oamenii cred in "ceva" transcendent - indiferent cum este numit/denumit acel "ceva" - au
intr-adevar o gandire magica si exista toate semnele care mereu au fost asa, inca din
epoca inhumarii/incinerarii mortilor si a picturilor rupestre.

Aceasta gandire magica manifestata in credinte comune impartasite de comunitati umane

de mai mare sau mai mica amplitudine naste, in mod natural, forme de manifestare
vizibila a sa.

De la samanul tribal - care mai exista in comunitati din Asia, Africa sau America Latina -
la Suveranul Pontif, avem de-a face cu o persoana/grup de persoane AFLAT INTR-O
RELATIE SPECIALA CU DIVINITATEA, CEEA CE II CONFERA IN MOD
AUTOMAT UN ASCENDENT ASUPRA CELOR CARE IMPARTASESC
ACELEASI CONVINGERI, ADICA II CONFERA PUTEREA SIMBOLICA.

Aceasta nu este niciodata "palpabila", cum este cea militara sau cea economica, dar este
cel putin la fel de solida.

Intrebarea cinica: "Cate divizii are Papa?" nu are nicio relevanta si demonstreaza o
intelegere labila a terminologiei puterii. Papa nu are nevoie de nicio divizie pentru ca pur
si simplu este acceptat ca lider de toti credinciosii catolici din intreaga lume, iar rolul sau
de "punte" nemijlocita cu divinitatea nu este pus la indoiala de sute de milioane de
oameni.

Daca timp de mii de ani puterea simbolica s-a revendicat doar de la complicatul sistem de
credinte si convingeri religioase, de-a lungul ultimelor secole puterea simbolica a incetat
a fi "monopolul" liderilor religiosi - desi forta acestora a ramas extrem de influenta.

De la "parintii economiei mondiale" de tipul Adam Smith (19), David Ricardo (20) sau
John Stuart Mill (21) la corifeii ideologiilor politice de tipul Marx, Lenin sau Deng Xiao
Ping (22), de la scriitori de tipul Rabelais (23) sau Victor Hugo (24) la contemporanele
staruri pop, de la pamfletari de tipul Marat (25) la liderii de opinie din massmedia
contemporana, toti si-au revendicat/isi revendica o parte mai mare sau mai mica din
puterea simbolica altadata rezervata clerului in variile sale forme confesionale.
Inventia tiparului, eradicarea analfabetismului pe intinse zone ale Planetei si dezvoltarea
fara precedent a comunicatiilor a inlesnit faramitarea acestui gen de putere. Dar, asa cum
vom vedea, cea mai semnificativa translatie a puterii simbolice s-a produs - cel putin intr-
o mare parte a lumii - de la puterea religioasa la aceea centrata spre statul-natiune ca
pivot central, stat-natiune care si-a atins apogeul in secolul al XX-lea.

###

Asadar, pentru a afla cine conduce trebuie sa vedem cine detine puterea: ea este atributul
esential al conducatorului, "unealta" sa de lucru.

Putem defini puterea drept capacitatea cuiva (persoana, grup de persoane, forme de
organizare mai complexe) de a elabora viziuni/strategii/tactici si de a detine forta de
a le implementa in mod concret. Inca din zorii umanitatii puterea a imbracat trei
forme principale, neschimbate nici astazi.

Cele trei forme sunt: puterea militara (capacitatea de a exercita violenta si de a oferi
garantii de securitate pentru cei care nu detin putere militara si se simt amenintati de o
alta putere militara); puterea economica (capacitatea de a dispune de resurse, si, in acelasi
timp, de a detine controlul exploatarii/alocarii acestora, fie ca vorbim de resurse
materiale, fie ca vorbim de cunoastere si tehnologie); puterea simbolica (rezultata dintr-
un set deseori complex de CONVINGERI religioase si/sau de alta natura si care consacra
o RELATIE SPECIALA a unor indivizi in raport cu aceste convingeri/valori: capii
bisericilor si a clerului in raport cu Dumnezeu, sefii statelor in raport cu valorile
nationale, etc).

Fiecare forma de putere interactioneaza una cu cealalta, asa cum vom vedea in capitolul
viitor. Fiecare forma de putere a cunoscut mutatii importante de-a lungul istoriei si va
continua, predictibil, sa cunoasca asemenea mutatii si in viitor. Cheia intelegerii
mecanismelor puterii este data de intelegerea modului in care interfereaza zonele de
putere, pe de-o parte si de a deslusi mutatii survenite de-a lungul timpului, pe de alta
parte.

Cum au interferat diferitele forme ale

puterii?(1)
De la regii Sumerului care-si revendicau ascendenta divina si pana la marile familii
romane care isi gaseau semintia printre zeii furati din pantheonul elen, de la
faraonul care-l intrupa pe Osiris, iar dupa "plecare" DEVENEA Osiris si veghea
asupra supusilor si pina la merovingianul Clovis (26), "uns" de episcop cu
miraculosul mir, sefii militari au incercat sa cumuleze puterea simbolica.
Cu alte cuvinte, sabia nu era (intotdeauna) de ajuns. Acapararea salbatica a sacerdotiului
legitima un om care, altminteri, nu putea sa supravietuisca decat printr-o teroare
permanenta exercitata impotriva unora care, la o adica, erau la fel de "legitimi" ca si el.

Lectia era invatata din perioada tribala, caracterizata, cel mai probabil, prin ceea ce astazi
am numi o perpetua lupta pentru intaietate intre masculii cu tendinte dominante si forta si
inteligenta pe masura.

Nu intamplator asasinarea lui Cezar s-a hotarat si apoi executat in cadrul grupului violent
republican, cel care nu dadea prea multe parale pe descendenta divina, socotita mai mult
un soi de conventie sociala decat un fapt indiscutabil (clanul/familia Iulia isi revendica
descendenta din zeita Venus/Afrodita).

Era asasinat CETATEANUL Cezar, cel care dorea - sau era impins - sa reinstaureze
regalitatea, iar operatiunea de "divinizare" a lui incepuse deja in mod subtil. Imperiul
roman s-a caracterizat insa, mereu, pe exercitarea DOAR a puterii militare, a acumulat-o
apoi pe aceea economica - jefuind sistematic de resurse zonele cucerite pentru a intretine
opulenta Romei - a produs un sistem administrativ multa vreme coerent si performant,
imbratisat adesea de populatiile cucerite, insa a avut mereu o slaba putere simbolica.

Iti doreai sa devii cetatean roman aproape strict pentru securitatea militara care ti-o
conferea acest statut si pentru avantajele economice, mai deloc pentru cele simbolice.
Romanii nu au "inventat" zei, i-au furat pur si simplu de la greci si le-au schimbat
numele.

Spiritualitatea lor a fost mult mai saraca decat aceea a elenilor. Nu au folosit puterea
simbolica nici macar pentru a-si infricosa proprii cetateni - precum cartaginezii pe care-i
vor extermina dupa cele doua razboaie "punice" - pentru ca ofereau, cum am scris mai
sus, garantii economice/militare, socotite suficiente.

Deci nu au acordat mai deloc importanta puterii simbolice, putere faramitata in Imperiul
Roman intre prea multe centre care si-o exercitau: au ramas aproape in stadiul samanic
din acest punct de vedere, vadind un primitivism straniu.

Pe fondul acestei slabiciuni interne in puterea simbolica, "penetrarile" - importul de

putere simbolica de la popoarele cucerite - cum ar fi cultul lui Mithra, a faramitat si
mai mult interiorul si l-a vulnerabilizat in egala masura (nu intamplator crestinismul avea
sa se raspandeasca cu o viteza uluitoare in acest spatiu atat de eterogen din acest punct de
vedere).

Cand puterea militara a intrat in declin - diminunand si resursele economice - iar aparatul
administrativ s-a turmentat din pricina birocratiei excesive si a coruptiei, nu a existat o
putere simbolica pentru a suplini aceste scaderi din celelalte zone de putere, iar imperiul a
intrat in colaps.
Imperiul de Rasarit, care, prin Constantin, a inteles necesitatea acumularii de putere
simbolica - si a ales crestinismul - a castigat inca o mie de ani de supravietuire, pe cand
cel de Apus a sucombat, pentru ca a ramas incremenit in vechile tabieturi.

Constantin (27) nu doar a ales crestinismul, dar l-a preluat simbolic prin Conciliul de la
Niceea (28), in care a sprijinit acea aripa a clerului care ulterior a exterminat toate
celelalte curente, asigurand UNITATEA PUTERII SIMBOLICE SI O FIDELITATE
TOTALA A CLERULUI.

De la moastele brusc descoperite in Orientul Mijlociu la constructia imensei catedrale

Sfanta Sofia, puterea simbolica se sistematizeaza, se structureaza si vine sa o suplineasca
pe aceea militara inevitabil in declin fata de perioada de inflorire maxima.

Macar o vreme, Imperiu de Rasarit are atu-uri pe care Imperiul Roman, de fapt, nu le-a
avut niciodata - cumuleaza TOATE cele trei forme de putere - militara (ramane un
jucator puternic, totusi, din acest punct de vedere), economica si simbolica.

De aceea - pana la invazia noii puteri militare turce de la rasarit si la aparitia altor
centre de putere de la apus - isi pastreaza forta intacta. O parte din puterea simbolica
i-a fost insa ciuntita brutal in 1054, anul Marii Schisme intre crestinii rasariteni/bizantini
si cei apuseni/catolici.

Cei care citesc cronici de tipul "Povestiri din vremea merovingienilor" isi dau seama cam
in ce paradigma traiau cei care au inspirat legenda Nibelungilor. Cruzimea impinsa la
extrem, arbitrariul, intriga perpetua si razboiul intre clanuri caracterizau o lume
occidentala in care nu ti-ai fi dorit sa traiesti.

Caderea Imperiului de Apus a lasat o lume lipsita de toate cele trei forme de putere.
Militara, pentru ca niciun clan nu era suficient de puternic pentru a le domina definitiv pe
celalalte iar, pe de alta parte, invaziile noilor-veniti spulberau formele de organizare
incipiente.

Economica, pentru ca aveam de-a face cu populatii mai degraba razboinice si lipsite de
mecanisme administrative coerente. Trocul se extinsese iarasi si domina economia -
slaba din punctul de vedere al productivitatii muncii - si abia foarte tarziu au fost
batute, in orasele-cetati din Italia, monede de aur dupa modelul celor antice.

Simbolica, pentru ca aceste populatii se aflau in epoca oarecum samanica. Pana la masiva
crestinare din epoca carolingiana, sute si mii de culte diferite erau practicate in Europa.
Clovis este cel care pune capat acestei stari de lucruri, cand, la anul 500, accepta ca un
"Mare Preot" sa-i aseze coroana pe frunte - pastrand proportiile, face ceea ce facuse
Constantin un secol si jumatate mai devreme: recupereaza puterea simbolica, tot prin
crestinism.

In acelasi timp si in sanul puterii simbolice - crestinismul - se faceau calcule si se duceau

lupte pentru influenta. Autoritatea Papei asupra lumii crestine nu era incontestabila - era
doar episcopul Romei, o Roma decazuta si ajunsa la randul sau la cheremul unor
familii/clanuri rapace si certarete.

Papalitatea - daca isi dorea intr-adevar exercitarea REALA a unei autoritatii ecleziastice -
avea nevoie de o alianta cu cea militara/economica (nu o avea nici pe una, nici pe
cealalta) durabila.

Francii merovingieni - cu toate fragilitatile lor - erau SINGURA alternativa de

alianta plauzibila. Este posibil ca pe crestetul pletos pe care a poposit sfantul mir sa
colcaie paduchii, iar Clovis era descedentul unui sir pe care astazi l-am carateriza ca fiind
compus din scelerati criminali: pentru ambele forme de putere, scopul scuza eventualele
"inconveniente".

Pana in acel moment, Clovis se revendica, simbolic, de la miraculoasa nastere a lui

Meroveu, intemeietorul dinastiei din care facea parte - un soi de semizeu nascut dintr-o
divinitate marina. Din momentul ungerii, s-a renuntat discret la aceasta "varianta" si s-a
insistat pe dreptul divin de natura crestina.

Cand Carol cel Mare (29) a nascut ceea ce astazi numim Europa Occidentala, in
anul 800 a intarit puterea militara cu ceea simbolica fiind incoronat de insusi Papa.
A fost un fel de remake mult mai sofisticat si de o amploare mai mare a "filmului"
in care Clovis, cu trei secole mai devreme, jucase rolul principal.

A fost o problema de timp pana cand cele doua centre de putere - Occidentul/Papalitate si
Bizantul/Ortodoxia - au "rupt" in doua puterea simbolica. Aceasta lupta in sanul puterii
simbolice a precedat-o pe cea militara.

La doua secole dupa Mare Schisma cruciatii porniti din Occident jefuiau cu o barbarie
totala Constantinopole, dupa ce propriul cler ii dezbracase pe crestinii ortodocsi de
protectia puterii simbolice - nu macelareai niste crestini adevarati, ci niste degenerati
periculosi, poate mai rai decat paganii "autentici" (30).

Mariajul intre Constantin si crestinismul incipient, apoi cel intre Clovis/Carol si

crestinismul apusean au fost exemple in care puterea militara/economica si aceea
simbolica s-au potentat reciproc si si-au asigurat, chiar, tot reciproc, supravietuirea,
legitimandu-se una pe cealalta.

Dar cele trei genuri de putere interfereaza uneori canibalic. Faraonul

Echanaton/Amenopphis al lV-lea (1364 i.C.) - tatal mai cunoscutului Thutankamon - a
incercat o reforma religioasa intr-un Imperiu care - asa cum am mai scris - supravietuia
deja si se dezvolta (cu perioada de flux si reflux) de peste doua mii de ani tocmai pentru
ca reusise sa cumuleze, mereu, toate cele trei forme de putere - militara, economica,
simbolica.

Mariajul dintre puterea militara si aceea simbolica era asigurat de Faraon, Osirisul
intrupat (31). Probabil ca puterea tot mai mare a unui cler bogat si priceput sa manipuleze
populatia l-au transformat treptat pe Faraon intr-un prizonier al acesteia: puterea
militara (care este perceputa relativ inutila in lungile perioade de pace, in absenta
unor inamici externi/interni bine definiti si a caror actiune este oarecum iminenta)
era subjugata de aceea simbolica.

In perioadele de pace, puterea simbolica ramane relativ intacta, pentru ceea ce

promite/asigura ea - relatia cu divinitatea - este necesara oricand, oricum si pentru
oricine. Mai mult, puterea militara este uneori abulica in a consuma resurse pentru a-si
intretine intacta logistica materiala/umana.

Perceperea de taxe pentru a intretine o masinarie de razboi care nu te apara de nimeni nu

este populara niciodata. Perceperea de taxe pentru viata vesnica si o existenta "protejata
de o relate convenabila cu divinitatea este INTOTDEAUNA acceptata mult mai usor.

Asa ca resursa materiala - puterea economica - este deseori acaparata mai lesne de
puterea simbolica decat de aceea militara. (Deschidem o paranteza actuala in sprijinul
celor de mai sus. La doar cateva decenii de la infiintarea sa, Opus Dei (32), una din
"extensiile" catolicismului, dispune de un patrimoniu imens; Biserica Scientologica sau
gruparea reverendului Moon sunt extrem, extrem de bogate.

Asta in vreme ce veteranii razboaielor din SUA, de exemplu, traiesc aproape in mizerie,
multi dintre ei.) Reforma religioasa a Faraonului - prima tendinta monoteista,
materializata apoi de Moise prin iudaism - a fost instaurarea cultului lui Aton. Schimband
paradigma religioasa, a delegitimizat public clerul - cu alte cuvinte, a fost un soi de
lovitura de stat - si a inceput sa-i muste din puterea economica acumulata, confiscand o
parte din posesiile acestuia.

Tentativa de revolta a Faraonului a durat doar odata cu existenta lui, iar urmasul sau -
care din "Cel iubit de Aton" a fost obligat sa devina "Cel iubit de Amon" - a redevenit
prizonierul aceluiasi cler rapace si exista toate premisele sa credem ca a fost si victima
unui asasinat.

Abia dinastia elena a Ptolemeilor, instalata mult mai tarziu de Alexandru cel Mare,
a recuperat in forta puterea simbolica, bazandu-se pe o putere militara pe care nu
ezita sa si-o foloseasca inclusiv impotriva clerului.

Au existat doua Imperii care nu au cumulat nici macar cat cel Roman puterea simbolica,
ba chiar i-au ignorat cvasicomplet forta - de aceea s-au vadit cele mai fragile si mai
efemere. De fapt, datorita absentei puterii simbolice, au implozat cu o rapiditate
incredibila.

Unul este cel al lui Alexandru cel Mare (33), iar cel de-al doilea cel mongol al lui
Genghis-Han (34). Puterea militara macedoneana - unsa ca o uluitoare masinarie de
razboi de regele Filip, tatal lui Alexandru - nu era dublata mai deloc de cea economica si
deloc de cea simbolica.
Desi controla o parte din bogata Mediterana prin cuceriri, absenta unui aparat
administrativ performant impiedica Macedonia sa devina si o putere economica
semnificativa. Puterea simbolica era inca si mai framatata decat aceea a viitorului
Imperiu Roman: existau, simultan, peste douazeci de culte mai mult sau mai putin
raspandite, "importate" din te miri unde.

Soldatii falagelor - arme letale in razboi - se inchinau la cateva duzini de idoli diferiti,
deci nu exista nicio putere simbolica sa le dea coerenta strategic/vizionara, sa nasca o
sinergie dincolo de instinctele de prada/razboi. De fapt, probabil ca avem de-a face cu un
"imperiu intamplator", fara destin istoric: o forta militara importanta s-a intalnit cu o
personalitate de o anvergura extrem de rara.

Armatele au trecut rauri si munti, au traversat deserte, au ajuns pana in India

spulberand totul in cale, inclusiv (inca) puternicul Imperiu Persan care de secole
ameninta Elada ca rivala regionala, dar a murit odata cu personajul charismatic si geniul
militar care a fost Alexandru.

Tot ce se cucerise strict cu sabia a fost imediat sfartecat in posesiuni mai mici de
locotenentii liderului care, fara ezitare, au adoptat paradigma religioasa/simbolica locala
(Ptolemeii au devenit la fel de "faraoni" ca si precedesorii lor de alta semintie din urma
cu mii de ani, de exemplu). Alexandru ramane o epopee si nu o paradigma politica.

Cam la fel au stat lucrurile cu cel mai intins - ca suprafata - imperiu pe care l-a cunoscut
istoria, cel al mongolului Genghis-Han. El s-a extins cu rapiditate fara egal in istorie
tocmai pentru ca nu se oprea pentru a-si consolida teritoriile odata cucerite, asa cum
faceau romanii, de exemplu.

Parjolea, extermina, jefuia si trecea mai departe. Si el a luat sfarsit - la dimensiunile

considerabile la care ajunsese in apogeu - odata cu moartea liderului charismatic si lupta
pentru impartirea influentei exercitata de marii locotenenti. Nici el nu a fost capabil sa
exercite niciun fel de "export" de putere simbolica.

Chiar daca pur geografic s-a mai extins o vreme, in mod real, imperiul piere odata cu
Genghis Han. Aceasta din urma nici macar nu imbratisase vreo religie monotesita -
personal era inca tributar samanismului primitiv. Am dat exemplu de moduri in care
puterea militara si aceea simbolica fie s-au potentat reciproc (Bizantul, Imperiul
carolingian), fie s-au canibalizat in anumite perioade (Egiptul).

Aici am discutat despre o putere simbolica macar potential conturata, daca nu distilata in
secole de existenta (crestinismul isi numara existenta deja in secole cand
Constantin/Clovis au decis aliantele) si de o putere militara deja redutabila. Romanii
aveau la randul lor secole de arta martiala inglobata in strategiile generalilor sai, iar
francii erau printre cei mai redutabili razboinici produsi de mare flux germanic.
Aici formele de putere S-AU POTENTAT doar una pe cealalta, niciuna dintre ele
CREAND-O pe cealalta. Dar au existat si exemple in care o forma de putere a nascut din
mai nimic o alta forma de putere. Cel mai bun exemplu este Islamul.

La jumatatea secolului al Vll-lea, mesajul Profetului se adresa unei societati puternic

tribale, lipsite de unitate si constiinta de sine, enclavizate in zone geografice lipsite
de resurse economice si fara tendintele expansioniste pe care le ofera o forta
militara.

Un secol mai tarziu - indiferent de schisma interna care sfasiase deja lumea musulamana
intre sunniti si siiti - o armata nascuta parca din nisipurile deserturilor ia cu asalt si
supune tot nordul Africii, cucereste de la vizigoti Spania si este oprita la Pirinei pe
muchie de cutit de Carol Martel (35): putin a lipsit ca inca de atunci fostul imperiu
carolingian sa nu devina musulman.

Profetul si urmasii acestuia nu aveau nici putere economica si nici militara. Dar puterea
simbolica imensa oferita de mesajul Coranului si sinergia creata de aceasta forma de
monoteism s-a vadit inca din zorii nasterii ei o formidabila masinarie de razboi. Vom mai
oferi doua exemple de interferenta/potentare, tocmai pentru a sublinia DIFERENTELE
care pot sa existe intre acestea.

Spania rezultata din Reconquista era fragila din toate punctele de vedere: nu avea putere
economica, continea o populatie extrem de eterogena (musulmanii si iudaicii erau
numerosi si mai bine educati decat crestinii), puterea centrala a Majestatilor Lor Catolice
era serios incercata de forta militara a "granzilor".

Spania - sau mai bine zis conducatorii ei, regii - au jucat totul pe o carte: puterea
simbolica, reprezentata de Biserica. De aici vine expresia "mai catolic decat Papa". Pactul
nescris intre regii spanioli si biserica suna cam asa: voi ne sprijiniti in ceea ce
intreprindem si ne oferiti o indiscutabila autoritate, iar noi va dam prerogative la care nici
nu visati in alte spatii geografice.

In Franta, Anglia sau Imperiul "Roman" de Neam Germanic (Germania se "naste"

cand Otto I este uns ca "rege al teutonilor", pe la 900), coabitarea intre puterea simbolica
(biserica) si aceea militara (regalitate) nu era o permanenta luna de miere. De la
chestiunea financiara a taxelor si proprietatilor si pana aceea la numirea reprezentantilor
clerului (episcopii) s-au nascut tensiuni care uneori au imbracat forme contondente.

A existat "pelerinajul de la Canossa", cand imparatul german a stat cu funia de gat, in

zapada, pana ce a fost primit/iertat de Papa (puterea simbolica si-a demonstrat forta), dar
a existat si confiscarea papalitatii in totalitate de catre Filip cel Frumos sau, inainte cu
mai bine de un secol, instalarea lui Urban al II-lea cu ajutorul militar masiv al
provensalilor lui Raymond de Toulouse (36). Nu a fost cazul in Spania. Puterea pe care
regii spanioli au dat-o bisericii a fost unica prin amploarea ei.
Prin bratul inarmat al acesteia - Inchizitia, creata de Papa Inocentiu la inceputul secolului
al XIII-lea, in contextul luptei cu catharii din sudul Frantei - regii Spaniei au impus si
centralizat puterea in interior si au tinut permanent in sah nobilii naravasi. Oricand puteai
fi declarat eretic si ars pe rug dupa un proces mai mult decat lipsit de sanse pentru cel
acuzat.

A fost o forma de teroare sistematizata, de tip totalitar, in care a fost folosita cea
mai legitima forma de putere, aceea simbolica. Daca unui tiran ii trecea prin cap sa-si
justifice actele prin intentia de a jefui economic pe cineva, acest lucru ar fi provocat o
indreptatita revolta, pentru ca atentatul la proprietate pune in primejdie o populatie
numeroasa si o uneste in fata atentatorului.

Teroarea puterii simbolice este acceptata pentru simplul motiv ca "ceilalti" se considera
nevinovati, deci nu se simt in primejdie atunci cand victimele incep sa apara.

Cand se realizeaza ca exista si abuzuri sau chiar acestea devin sistematice, este prea
tarziu. Comisia McCarthy (37) nu a gresit in SUA pentru ca a atras atentia asupra
infiltrarilor comuniste: erau reale si fostul aliat din razboi, URSS, isi infiltra masiv agentii
in structurile unei administratii care nu avea protectie informativa adecvata (OSS, "tatal"
CIA, fusese desfiintat dupa conflagratie, iar FBI nu era pregatit pentru acest gen de
actiuni).

A gresit pentru ca a inceput sa comita abuzuri in numele unei puteri simbolice - siguranta
natiunii - care au fost socotite inadmisibile de o societate nascuta in cultul libertatii.
Natiunea americana a stopat abuzurile si a pus capat comisiei mentionate.

In Spania feudala nu avea cine sa puna capat unor abuzuri care erau incurajate de puterea
militara. Spania si-a construit si imperiul colonial pe acelasi gen de putere simbolica: in
numele Crucii. Populatiile cucerite erau tratate infiorator, justificandu-se ca nu sunt
crestini.

"Hispania" - primul pamant vazut de Columb - adica viitoarea Haiti, a fost

depopulata si colonizata cu sclavi africani. Puterea economica s-a adaugat celei
militare pentru a incuraja abuzurile - munca in sclavie, jaful sistematic, etc - care ii
umpleau cuferele cu aur.

In acea epoca, Spania devenise cea mai importanta putere din Europa tocmai pentru ca
acumulase, simultan, in forta, toate cele trei forme de putere intr-o masura mai mare
decat orice alt regat: puterea militara (invincibila Armada stapanea marile), puterea
economica (un nesfarsit suvoi de argint si aur se scurgea dinspre America spre
metropola) si puterea simbolica (o biserica agresiva, cu un aparat de teroare bine pus la
punct de figuri gen Torquemada si gata sa justifice orice abuz).

Spania a cazut in momentul in care exercitarea acelui gen de putere simbolica a devenit
redundanta dupa Renastere (in coloniile din America de Sud tipariturile, altele decat
cartile religioase au fost interzise pana in secolul al XVIII-lea), iar declinul puterii
militare a condus si la declinul celei economice (tentativa esuata de a invada Anglia a
antrenat pierderea controlului marilor in favoarea acesteia din urma). Anglia - a carei
putere regionala s-a ridicat, istoriceste vorbind, mai tarziu - a folosit alt gen de putere
simbolica pentru a le consolida pe cele economice si militare.

Anglia nu folosea teroarea, de nicio natura: nici in plan simbolic (emanciparea de sub
tutela papalitatii a bisericii insulare a nascut o institutie mai degraba toleranta si
cooperanta), nici in plan militar (nici macar 20.000 de soldati englezi nu erau dislocati
peste frontiere in apogeul Imperiului, in vremea Reginei Victoria).

Dincolo de unele episoade contondente - razboiul cu triburile zulu sau cu burii -

colonizarea s-a facut mai mult prin "export" acceptat de putere simbolica decat prin
putere militara.

Anglia oferea un model de conduita individuala socotit superior de populatiile

colonizate, o organizare administrativa riguroasa si performanta, o cultura care
rivaliza doar cu cea a Frantei sau a Germaniei si o matrice economica prospera. Era
si in avangarda tehnologica.

De aceea puterea Imperiului Britanic a durat mult mai mult decat cea a Imperiului
Spaniol si nu s-a prabusit prin violenta, ci prin consens. De notat ca atunci cand "perla
Coroanei", India, a vrut sa-si castige independenta (38), nu au aparut gherilele inarmate
(teritoriul se preta la un sangeros razboi de gherilla care putea dura si decenii) ci Gandhi
(39). O putere simbolica a fost torpilata tot de o putere simbolica, care in speta s-a vadit
superioara.

Cel care a eliberat India nu a fost un David cu sabia, ci un pasnic guru costeliv si aparent
pacifist, dar care era suficient de inteligent pentru a intelege ca "softul" trebuie
decodificat in termenii in care fusese instalat. O Mare Britanie care nu era obisnuita sa-si
exercite violenta extrema pentru a-si proteja posesiunile (lectia americana fusese
suficienta) a trebuit sa cedeze cand puterea ei simbolica s-a sfarsit.

Sa luam Algeria colonizata de Franta. Franta republicana si nationalista nu a acceptat

ideea independentei statului african, asupra caruia, in treacat fie spus, nici macar nu
exercita o influenta simbolica, ci pur militara si economica.

Daca in India puterii simbolice i s-a raspuns cu un atac simbolic prin Gandhi, in Algeria
puterii militare i s-a raspuns pe masura, prin nasterea unei gherille urbane crude si
redutabile, fapt care a obligat metropola sa raspunda de asemenea prin violenta extrema,
care a condus in final la dezastru.

Algeria si-a cucerit independenta si noua putere instalata s-a revedicat (simbolic) de
la revolutia de eliberare. Dar amalgamul de marxism, maoism si nationalism care
clocotea in structura tinerii puteri renascute nu era suficient pentru a o legitima pe termen
lung.
Asa ca a fost imbratisat Islamul ca forma de legitimare/putere simbolica, cu tot ce a
decurs de aici. Ranita in orgoliul ei de dezastrul celui de-al doilea razboi mondial, cand a
cazut in genunchi in cateva saptamani in fata masinariei de razboi germane, Franta si-a
jucat brutal si pur militar cartile coloniale, atat in Indochina, cat si in Africa.

Rezultatul a fost, in ambele cazuri, un dezastru si mai mare si o relativa pierdere de

putere simbolica in plan international: tortura sistematica din Algeria nu se prea potrivea
imaginii unei Frante culturale/emancipatoare, creuzet al drepturilor fundamentale ale
omului.

Renunta relativ pasnic la colonii si nascand Commonwelth-ul, Mare Britanie si-a

pastrat macar cvasiintact prestigiul international si, prin urmare, puterea simbolica.
Si astazi elita din fostele colonii studiaza la Londra, iar limba engleza este latina
moderna.

Cum au interferat diferitele forme ale

puterii?(2)
Spania a folosit gresit si tiranic puterea simbolica, turmentand-o si denaturandu-i
sensul, Franta si-a ignorat-o pe cea proprie in favoarea celei militare, Anglia si-a
distilat-o suficient pentru a constitui un elixir imbatator pana in momentul in care o
alta putere simbolica i s-a opus suficient de inteligent si perseverent.

Pana in acest moment ne-am referit mai putin la puterea economica, mai precis la modul
in care aceasta a interferat cu aceea militara si/sau simbolica. Au existat si situatii in
care puterea economica a jucat un rol esential.

Prea putini stiu ca una din mizele Primei Cruciade - care s-a desfasurat in perioada 1096-
1099(cucerirea Ierusalimului din mainile musulmanilor) - care a pus pentru doua secole
bazelele unui regat crestin/occidental in Orientul Mijlociu a avut si o miza economica
importanta.

Ruta care lega economia orientala de aceea occidentala incepea in portul Tripoli si
patrundea spre Europa Centrala si de Vest prin sudul Frantei, controlat de puternica
familie de Toulouse. Raymond, conte de Toulouse, a fost, de altfel, cel mai fervent
sustinator al Cruciadei, ajutandu-l in acelasi timp pe Papa Urban al ll-lea, propovaduitorul
acesteia, sa-si castige efectiv scaunul printr-un razboi cu partida romana.

Chiar daca Raymond nu a reusit sa cucereasca in timpul vietii sale Tripoli, orasul a cazut
dupa aceea in mainile crestinilor si cultura occitana a sudului Frantei a devenit o
forta economica mai redutabila chiar decat a puterii centrale. Mai mult - probabil ca si
sub influenta unor curente orientale - casa de Toulouse incurajeaza credinta asa numita
"catara" (40), un curent crestin ascetic si diferit profund de cel catolic.

O papalitate care deja trecuse prin Marea Schisma nu-si permitea sa riste sa mai piarda o
jumatate din Europa: catarismul, in variile sale forme (albigenzii, dolcinienii, bogomilii)
musca din Italia, Franta si chiar Spania. In lupta cu "centrul", puterea economica a casei
de Toulouse se legitima cu o putere simbolica (catarismul), ALTA decat aceea aliata a
regalitatii de la Paris, adica catolicismul.

Alianta papalitatii si regalitatea Frantei a fost un soi de pact: redobandirea puterii

simbolice totale pentru prima si jefuirea unui vasal extrem de bogat (puterea economica)
de catre cel de-al doilea. In aceasta speta, "tinta" este deposedata simultan de toate cele
trei forme de putere.

De aceea simbolica, pentru ca papalitatea a condamnat si demonizat catarismul cu o forta

fara precedent (nici macar discursurile impotriva muslumanilor nu ating intensitatea celor
impotriva acestui curent altminteri pasnic), de aceea economica - Proventa a fost jefuita si
subordonata centrului si de aceea militara. Paradigma occitana - mai rafinata, mai bogata
si mai avansata decat aceea a Parisului - nu a supravietuit pentru ca nu reusise sa detina o
putere militara mai semnificativa, desi acumulase inclusiv una economica superioara.

Un asemenea "atac" simultan destinat deposedarii de orice forma de putere si in final,

anihilarea, s-a produs dupa o reteta patentata in istorie de Filip al lV-lea, zis cel Frumos,
in Franta, incepand cu 1307. Peste cateva secole, vom vedea, Hitler a folosit aceeasi
reteta, in totalitate.

Templierii reprezentau o forta de temut pentru ca Militia lui Hristos cumula simultan
TOATE cele trei forme de putere. Intr-o epoca in care adunarea unei ostiri putea dura luni
de zile, comanderiile Templiere puteau mobiliza rapid o forta de soc trecuta prin focul
luptelor din Orient extrem de consistenta.

Puterea militara a Ordinului - chiar daca dramatic diminuata dupa macelul de la Sfantul
Ioan din Accra, ultima posesiune crestina din fostul Regat de Ierusalim, care in anul 1291
cade in mainile mamelucilor care preluasera conducerea Egiptului - era indiscutabila.
Experienta, disciplina si credinta lega corpul cavalerilor intr-un tot periculos pentru orice
opozant militar potential. In cele doua secole de existenta Ordinul devenise si foarte
bogat, avand nu doar posesiuni intinse in toata Europa, dar si concentrand numerar si
creante. Alaturi de lombarzi, erau principalii creditori ai timpului, cel putin in Franta.

Tezaurul regal era zalog in Templul din Paris. Templierii detineau si o importanta putere
simbolica. Erau - prin canonul scris de Sfantul Bernard (41) - subordonati doar Papei, nu
plateau taxe senioriale si erau puternic legitimati de jertfele din Orient impotriva
musulmanilor. Orice atac impotriva lor era socotit un atac direct la adresa Sfantului
Parinte, deci a Sfintei Biserici Catolice.
Pe de cealalta parte, aveam un rege ambitios si dornic de centralizarea puterii, dar cu mari
probleme pe toate cele trei paliere. Visteria era secatuita ca urmare a unor campanii
militare dezastruoase, mai ales aceea din Flandra, cand cavaleria franceza a fost
macelarita de postavarii flamanzi, celebra "batalie a pintenilor de aur". Raspunsul
economic a fost inflatia, in timpul respectiv tradusa prin "calpuirea" monedelor batute de
visterie, adica diminuarea continutului de aur/argint din acestea.

Prin urmare populatia Parisului s-a rasculat, iar regele s-a trezit in situatia
caraghioasa de a cauta adapost la...Templieri, fiind gata sa fie linsat. In plan militar,
regele nu avea o armata pe picior de razboi, ci doar un soi de militie/potera cu rol
cvasiadministrativ. Conform uzantelor feudale, el era supremul senior, iar vasalii
raspundeau cu adunarea ostii la chemarea sa: o operatiune de durata si nu intotdeauna
incununata de succes, printre duci si baroni rapace, certareti si complotisti. Si puterea
simbolica a regelui era in declin.

Mutase papalitatea la Avignon(1309), deci in feuda lui, pentru a o controla, insa raportul
de putere intre rege si Suveranul Pontif era mereu pe muchie de cutit. Urmasii sai erau
socotiti degenerati si incapabili - se vor dovedi ca atare dupa moartea sa - iar
amantalacurile nurorilor era deja de notorietate publica si va sfarsi printr-un scandal
terminat cu executii.

Acest rege incoltit s-a dovedit insa mai rapid in miscari decat aparent foarte puternicul
Ordin si l-a distrus relativ repede. Asta pentru ca stapanea mult mai bine jocul de putere.
Primul atac a fost cel economic. Fortand mana Ordinului pentru imprumuturi tot mai
mari, regele l-a obligat, in termeni bancari moderni, "sa-si puna toate ouale in acelasi
cos".

Visteria regala devenise principalul "client" al Ordinului, adica el se alesese cu hartii

(creante), iar o parte importanta a NUMERARULUI trecuse deja la rege (apropo de cei
care cauta "comoara templiera"...). Apoi a urmat cel simbolic. Oameni platiti de
administratia regala au inceput sa raspandeasca cele mai aberante acuzatii la adresa
templierilor.

Erau cele obisnuite in toate procesele de vrajitorie/erezie, numai ca de asta data

obiectul lor nu erau tarani oarecare, ci tocmai calugari-soldati: lupii in blana de oaie,
falsii profeti prevestiti de Evanghelii. Nu doar ca nu erau credinciosi, era de-a dreptul
anticrestini.

Nu doar ca nu fusesera viteji in razboaiele orientale, dar chiar se vandusera inamicului

musulman si pactizase cu acesta (de aceea se pierdusera posesiunile de peste mari).
Pentru ca banii imprumutati regelului trebuiau returnati, acesta marise birurile: evident,
lacomia templierilor era responsabila pentru un nivel de trai in degradare. Si ce rol mai
avea aceasta "legiune straina" de vreme ce regatul oriental devenise o amintire?!

Nu erau decat niste paraziti lacomi care traiau din munca oamenilor onesti,
infumurati si dubiosi. Cand terenul a fost pregatit - in tot acest timp, templierii au
ignorat complet campania subtila declansata impotriva lor, considerandu-se de neatins
sub protectia Papei - a fost necesara doar o zi pentru a-i aresta, simultan, pe toti cavalerii.

Cand calaii si-au intrat in rol si au inceput torturile, au inceput sa curga si "marturiile".
Un Papa batran si bolnav nu mai putea face nimic, riscandu-si el insusi capul daca s-ar fi
pus chezas pentru apararea Ordinului. Nu a putut decat sa-l suspende temporar si sa
transfere bunurile - atatea cate mai erau - Ordinului Ospitalier, pentru a ramane in sanul
Bisericii. Exemplul de mai sus este plin de invataminte.

Cel mai devastator atac atunci cand un centru ataca alt centru in lupta pentru putere este
ATACUL SIMULTAN PE TOATE CELE TREI PALIERE. Atacul pe palierul simbolic
adesea precede atacul militar, dupa cum atacul pe linie economica il lipseste pe inamic de
potetialele resurse necesare ripostei/contratacului/rezistentei.

Blocada economica este un exemplu de atac simultan militar/economic folosit din

Anticihitate si pana in zilele noastre. Daca atacul simbolic si cel economic sunt bine puse
la punct, sarcina militarilor este mult mai usoara. Atacarea unui inamic care dispune de o
mare putere simbolica a fost si este un act necugetat.

Henric al II-lea Plantagenet al Angliei era un rege puternic si inteligent, dar asasinarea la
sugestia sa a arhiepiscopului de Cantebury - Thomas Becket - i-a degradat imaginea in
asemenea hal incat a fost obligat sa-i pedepseasca pe faptasi si sa faca penitenta publica
(42). Niciunui dictator ca Mussolini nu i-ar fi trecut prin cap sa-l aresteze pe Papa.

Autoritatile comuniste de la Varsovia nu au putut sa faca nimic impotriva valului popular

care a iesit sa-l aduleze pe Ioan Paul al II-lea in timpul vizitei sale, in pofida unor eforturi
uriase in acest sens. Hitler a folosit - dupa ce a fost numit cancelar la inceputul anului
1933 - acelasi mecanism pentru a anihila orice opozitie si a concentra puterea in mainile
partidului nazist, adica ale sale. Slab ca pozitie politica - abia controla o treime din
parlament si popularitatea era in declin - Hitler a decis sa atace primul.

Inamicul, "templierii" lui, erau nu doar evreii, ci si difuzul sistem de complicitati al

acestora, unde se amestecau de-a valma oameni de afaceri neprietenosi, bancheri
importanti si oameni politici indezirabili, toti acuzati oficial ca au complotat impotriva
Germaniei si au provocat, prin urmare, pierderea razboiului mondial si degradarea prin
care trecea natiunea.

Terenul simbolic a fost pregatit de asa natura - intre timp se inventase si radioul, asa ca
exista un vehicul propagandistic care asigura raspandirea rapida a propagandei pana si
printre analfabeti - incat actul simbolic al incendierii Reichstangului a fost detonatorul
unei rafuieli definitive cu TOTI adversarii.

Reichstangul era el insusi un SIMBOL al natiunii - inamicul lovea, asadar, direct in

inima. Merita, prin urmare, tot ce e mai rau. Si a urmat tot ce era mai rau: atac economic
prin deposedare de bunuri, atac militar prin batalioanele de asalt asmutite impotriva
opozantilor si aparitia sistemului concentrationar extins, atac simbolic prin inventarea a
tot soiul de vini imaginare atribuite adversarilor.

Reversul acestui tip de atac de succes - Hitler a reusit anihilarea oricarei forme de
rezistenta interna si a acaparat TOATA puterea - este campania impotriva Angliei
demarata de acelasi Hitler dupa ce Franta a sucombat militar, iar Imperiul Britanic
ramasese sa duca singur razboiul impotriva Axei (atacat simultan si in Orient de Japonia).
Impotriva Angliei nu a fost niciun soi de atac simbolic.

Chiar propaganda rasista a regimului nu putea sa socoteasca populatia anglo-saxona a

insulelor britanice altfel decat apartinand mult laudatei rase ariene. Anglia era o monarhie
inaltata in sfere ceresti de regina Victoria si acest mare simbol national nu putea fi atacat
sub nicio forma, de nicio propaganda, oricat de otravita. Nu a existat niciun atac
economic consistent.

Pentru ca Anglia (inca) stapanea marile prin extraordinara sa marina de razboi si

comerciala, o blocada eficace era imposibila si s-a dovedit imposibila, in pofida
razboiului submarin carora germanii i-au acordat o mare importanta strategica. Asadar
nu puteai sufoca economic Anglia.

Prin urmare, pentru ca atat palierul simbolic, cat si cel economic, erau dificil daca nu
imposibil de atacat intr-un mod hotarator, s-a optat pentru atacul militar pur si simplu.
Operatiunea "Leul de mare" s-a vadit un esec usturator - tentativa de a invada pe calea
aerului Anglia s-a lovit de rezistenta darza a unei Aviatii Regale care a luptat extraordinar
de bine si a reusit sa castige suprematia cerului.

Elita aviatiei germane s-a spulberat peste Canalul Manecii, ciuntind pentru tot restul
razboiului masinaria de razboi nemteasca si conducand, prin recul, la marile infrangeri
ulterioare din Rusia. Nemtii au ignorat ca accidentul marelui zeppelin R101, in octombrie
1930, a determinat aviatia britanica sa se orienteze spre constructia de avioane: la Londra
era zeppelinelor se incheiase. La Berlin aceasta era s-a incheiat abia dupa explozia
celebrei nave Hindenburg, sase ani mai tarziu.

Asadar RAF a intrat in aceasta confruntare cu un avans de sase ani, avans care s-a
dovedit decisiv ca putere militara. Asa cum vom vedea intr-unul dintre viitoarele capitole,
puterea militara si cea economica au depins tot mai mult in istorie de dezvoltarea
tehnologica. Puterea simbolica nu a depins/depinde niciodata de tehnologie, pentru ca nu
are nevoie de tehnologie. Ramanand la a doua conflagratie mondiala, Germania infrunta
in URSS un adversar care, macar teoretic, supravietuia prin teroarea pe care o exercita
asupra propriilor cetateni.

Bolsevicii decimasera armatele alb-gardiste, infiintasera Gulagul, provocasera un masiv

exod de elita in strainatate, omorasera milioane de oameni prin infometare in timpul
campaniilor de colectivizare din Ucraina sau Azerbajdzan. Mai mult, Stalin masacrase si
fosta elita bolsevica leninista in urma unor serii de procese trucate, in cadrul carora s-au
formulat acuzatii aberante, procese urmate inevitabil de executii in masa.
Nu exista - aparent - niciun motiv sa crezi ca un asemenea regim, pe care populatia
avea toate motivele sa-l urasca, va reusi sa creeze o sinergie necesara unui razboi dur cu
un adversar de talia Germaniei. Nici din punct de vedere economic si/sau militar lucrurile
nu mergeau bine in Tara Sovietelor.

Exista convingerea ca Stalin omorase elita militara in timpul marilor procese. Rusia
fusese umilita la inceputul secolului in razboiul cu Japonia, avusese pierderi infioratoare
in Primul Razboi Mondial - pe care il pierduse printr-o pace rusinoasa semnata de
bolsevici - iar razboiul civil provocase la randul sau alte pierderi majore de substanta
militara. Si situatia economica era mai mult decat dificila.

Se abandonase ideea Noii Politici Economice (NEP) incercata de Lenin, iar planurile
cincinale se dovedisera nerealiste si imposibil de implementat in practica.
Cooperativizarea agriculturii nu provocase decat foamete. Deci o Germanie care isi
atinsese apogeul ei militar, geografic si economic si care ingenunchease intr-un an
intreaga Europa, ataca o Rusie eterogena, lipsita atat de putere militara si economica, cat
si de putere simbolica (panslavismul mesianic care insufletise pana la un punct nasterea si
devenirea imperiala a Rusiei fusese aruncat la cos de un regim eminamente antireligios).

Insistentele lui Stalin ca occidentalii sa deschida un al doilea front, vestic, care sa usureze
povara militara nu a fost realizat decat tarziu, prin debarcarea in Normandia (simulacrul
de debarcare de la Dieppe (43) a fost o gluma macabra). Rusia era singura.

Daca istoricii au insistat asupra erorilor militare/logistice ale Operatiunii "Barbarossa" -

atacarea URSS - nu s-au mentionat mai deloc cele SIMBOLICE. Regimul de la Berlin a
gresit in primul rand ideologic/simbolic si abia apoi militar, victima a propriei sale
viziuni turmentate despre lume. Rasa slava era considerata inferioara si i se rezerva un
viitor de semisclavie in stapanirea arienilor germani.

Viziunea hitlerista a extinderii spre est ca "spatiu vital" - chiar daca convenea
puterilor de tipul Imperiului Britanic sau Frantei, ale caror domnioane nu mai erau
amenintate in acest fel - destinul, pus in termeni militari/teroristi, sute de milioane
de oameni unui trai de sclavi antici.

Tratamentul aplicat cuceritilor - la inceput s-a intrat ca in branza in URSS, pe trei fronturi
- nu a fost ca in Franta: omorurile, torturile si infometarea pana la extinctie a prizonierilor
erau practici comune. O populatie nu neaparat prietenoasa la adresa bolsevicilor de la
Moscova a fost, in acest fel, rapid ostilizata la adresa cuceritorilor. Panslavismul inca
mocnea in subconstientul colectiv: brusc deveneai un subom. Era un atentat simbolic ce
genera riposta pe masura.

Stalin a fost surprins fara indoiala de atac, dar s-a miscat tactic foarte bine - el intelegea
Rusia. Primul lui discurs la radio nu a inceput cu consacratul "tovarasi", ci cu "fratilor si
surorilor": a trimis terminologia bolsevica momentan la plimbare si a revenit la
panslavismul Maicutei Rusii, a atins resorturile consacrate de cateva secole de
emancipare in fata inamicilor.
Germania nu ataca regimul stalinist/bolsevic, Germania ataca insasi Maica Rusia, in tot
ce avea ea mai sfant. Germania nu vroia "doar" sa infranga militar Rusia/URSS, vroia sa
o EXTERMINE. Acest apel a creat o sinergie inspaimantatoare - un popor umilit deja de
o istorie grea de un secol si-a regasit rapid vocatia mesianica si s-a luptat cu o darzenie pe
care numai credinta neclintita (puterea simbolica, in orice forma a acesteia) poate sa ti-o
dea. Stalin a decis sa nu paraseasca Moscova asediata, desi a fost sfatuit insistent sa o
faca. Daca o facea, pierdea.

Hitler, Furherul Germaniei, era la Berlin. Stalin era langa oamenii care-si aparau
patria. Cele 900 de zile de asediu ale Leningradului/Sankt Petersburgului au
demonstrat ceea ce se poate intampla cand puterea simbolica isi intra in rol si
potenteaza la maximum puterea militara sau economica.

Oamenii lesinau langa strunguri, dar produceau tunuri. Divizii intregi erau spulberate
intr-o zi, dar altele le luau locul fara cracnire. Cine atribuie aceste lucruri doar terorii
exercitate de aparatul de coercitie al NKVD-ului sau a retelei de comisari politici se
inseala si ignora forta puterii simbolice - la fel cum a facut-o Germania lui Hitler.

Una dintre cele mai cinice expresii ale concentrarii puterii a fost exterminarea de catre
Stalin a numerosi eroi care se distinsesera, militar vorbind, in aceste teribile inclestari:
acesti oameni erau legitimati simbolic in fata unui popor pe care liderul rosu si-l dorea
DOAR pentru el.

Stalin, odata scapat de primejdia externa si in postura de mare invingator, s-a grabit sa
elimine, o data in plus, orice forma legitima de opozitie. Dar URSS era, totusi, un colos,
inclusiv militar. Insa au existat esecuri si mai rasunatoare ale unor puteri militare
coplesitoare care au fost infrante de puteri simbolice relativ inexistente din punct de
vedere militar.

Un exemplu este Cuba, al doilea Vietamul. Dupa al Doilea Razboi Mondial, cand fosta
aliata, URSS, a devenit marele inamic al Occidentului, SUA au devenit liderul
incontestabil al infruntarii cunoscute ca "Razboiul Rece". Cu o economie intacta si in
expansiune, cu o forta militara pe masura, SUA si-au asumat rolul istoric al apararii
Europei de Vest de pericolul comunist si de forta Tratatului de la Varsovia.

Marile puteri occidentale erau fie distruse de razboi cvasicomplet (Germania, si rupta-n
doua entitati, pe de-asupra), fie si profund afectate militar/economic si avand propriile lor
probleme internationale in colonii (Marea Britanie, Franta). In aceste conditii, SUA si-au
asumat un rol simbolic international masiv prin lupta impotriva comunismului in
expansiune.

SUA cumulau, prin urmare, simultan, toate cele trei forme de putere necesare unui
destin istoric de prim plan. Era deja cea mai redutabila forta militara (o scurta perioada
a detinut singura cea mai letala arma, bomba atomica), era cea mai dinamica economie
(2/3 din totalul rezervei de aur a lumii era la Fort Knox ca urmare a efortului de razboi al
natiunilor antrenate in conflagratia de cinci ani) si se legitima international ca aparatorul
cel mai important al valorilor occidentale in raport cu un inamic puternic si expansionist
la scara globala - lagarul comunist.

Si totusi ACEASTA America a fost terfelita pe toate planurile in cel putin doua episoade
rusinoase - Cuba si Vietnam - avand de-a face cu un grup de gherilleros barbosi intr-o
parte si cu o mana de tarani cu ochii oblici pititi prin jungla si SUB jungla. Cum a fost
posibil? La fel ca in cazul Germaniei cind a atacat URSS, a fost ignorata forta simbolica
in favoarea celei militare/economice. Sa incepem cu insula socotita ideala pentru mafiotii
din SUA pentru cazinouri, spalari de bani si distractie non-stop - Cuba.

Cuba era o veche cunostinta a SUA, dar nu era socotita nici macar o ruda saraca a
acesteia. O serie de regimuri militare crude terorizau o populatie paupera si analfabeta de
o jumatate de secol. Economia era redusa la cultura trestiei de zahar si la ceea ce astazi
am numi industria divertismentului - un loc ieftin pentru aventurieri, jucatori, prostituate
si scelerati in cautare de placeri interzise in lumea civilizata.

Regimul lui Batista (44) - un prieten de nadejde al Cosei Nostra si al CIA, pe ideea ca
apara tara de comunistii care nici macar nu existau - era incredibil de subred: nici macar
el insusi nu mai era convins ca nu e cazul sa o stearga si sa-si cheltuiasca in liniste banii
furati.

Cand gherila lui Castro a inceput sa prinda contur, analistii de la Washington DC

au socotit-o un alt episod minor intr-o tara de mana a patra. Cand aceeasi gherila a
inceput sa foloseasca radioul - populatia era analfabeta, deci ziarele/manifestele ar fi fost
inutile - si a reputat primele succese militare, iarasi nu s-a aprins nici un beculet rosu la
Departamentul de Stat: Batista sustinea ca are situatia sub control, mintind evident.
Batista a sters-o intr-un final, iar conducerea Cubei a fost preluata de "barbosii" coborati
din munti - ce doreau cu adevarat acesti barbosi, nu era prea clar si nimeni nici macar nu
s-a obosit sa-i intrebe.

Erau comunisti? Unii, de exemplu Ernesto " Che" Guervara, fara indoiala ca da, desi
marxismului lui era cam accentuat chiar si pentru politica Moscovei. Altii, gen fratii
Castro, nu se revendicau ideologic decat de la un sentiment oarecum tulbure de lupta
impotriva tiraniei si de emancipare populara. Cei dispusi sa vada mana lunga a Moscovei
peste tot si sa inventeze comunisti si unde nu erau, la care s-au adaugat cei care
pierdusera investitii economice importante, au ostilizat rapid noul regim, un regim extrem
de slab militar sau economic, dar foarte puternic simbolic: Castro era un soi de Simon
Bolivar (45) reintrupat.

Blocada economica, tentativele puerile de asasinare a liderului si esecul Operatiunii

"Mangusta" - debarcarea rebelilor refugiati in SUA in Golful Porcilor - au aruncat
regimul castrist direct in bratele dragastoase ale URSS, mai mult decat fericita sa-si
gaseasca un cap de pod in coasta SUA. Rezultatul? Puterea simbolica a lui Castro a atins
apogeul dupa Golful Porcilor, SUA a iesit umilita dintr-o situatie de tot rasul, iar URSS a
castigat pozitie strategica importanta pe care a fost pe muchie de cutit sa o trasforme si in
baza nucleara (46).
Prin victoria sa, Castro dobandise meritat o putere simbolica pe care SUA au ignorat-o.
Daca aceasta putere ar fi fost recunoscuta, poate SUA ar fi castigat un aliat, iar cocktailul
ciudat de marxism, samba si charisma nu ar fi prins radacini in Cuba pana in zilele
noastre. Cuba nu a devenit o tara prospera din punct de vedere economic, nici mai
semnificativa din punct de vedere militar.

Dar Castro a stiut sa-si conserve uluitor puterea simbolica si asta a fost tot cea a contat, se
pare, supravietuind cu o putere intacta si prabusirii lumii comuniste si destramarii URSS.

Liderul Vietcongului, Ho Si Min, a spus la sfarsitul razboiului care a reunificat tara

si transformat-o intr-un stat comunist ca americanii nu ar fi castigat NICIODATA
razboiul, chiar daca acesta mai dura o mie de ani.

"Noi LUPTAM de patru mii de ani, am infrant de trei ori si Imperiul Mongol si nu ne-am
lasat ingenuncheati de China, si nimeni nu ne-a cucerit", a subliniat respectivul. Numai ca
SUA se pare ca nu au stiut suficienta istorie pentru a-si da seama cu cine au de-a face si
ce imensa putere simbolica se ascune in spatele aparentei saracii economice si aparat
militar rudimentar. Vietnamezii nu au creat imensul si complicatul sistem de aparare
subterana numai in timpul razboiului cu americanii sau al celui anterior, cu francezii.

Ei aveau o experienta seculara in gherila, iar supravietuirea ca stat in coasta Marii Chine
daduse un sens istoriei lor de o mie de ani. Pentru aceasta independenta erau gata sa lupte
oricand se putea. Nici napalmul si nici uriasa cantitate de bombe aruncate, cele mai multe
aiurea prin jungla vietnameza - s-au aruncat mai multe bombe decat in al doilea razboi
mondial - nu puteau infrange sinergia odata creata.

Legiunea straina franceza stia deja lectia de la Dien Bien Phu in 1954 (47) Regimul
autohton sprijinit militar si politic de americani era tiranic si terorist la adresa propriului
popor, deci era deposedat automat de orice forma de autoritate simbolica.

O grava eroare de apreciere a puterii simbolice, pe care puterea militara nu a reusit sa

o suplineasca. Mergand mai adanc in istorie, vedem ca si cea mai formidabila masinarie
de razboi a tuturor timpurilor - cea romana - nu a reusit sa supuna o colonie relativ
minuscula, dar care se revendica de la o putere simbolica coplesitoare. Este vorba de
"poporul ales", adica de evrei.

Iudeea a fost cea mai turbulenta colonie romana. Nu avea forta militara a populatiilor
celtice/galice, care se intindeau din actuala Franta si pana in Scotia, nu aveau avantajul
terenului pe care-l aveau germanii ascunsi in nesfarsitele lor paduri. Dar aveau un tel si o
menire istorica: Legamantul. Pana la urma "solutia" a fost distrugerea totala, adica
anihilarea ca entitate si spulberarea populatiei in lumea larga.

Romanii au distrus Templul si au arat cu plugul peste el, dar distrugerea fizica nu a avut
nicio noima. Puterea simbolica manifestata intr-un set de credinte de nezdruncinat a fost
purtat intact de poporul evreu acolo unde s-a asezat si aceasta putere simbolica s-a vadit
de nestirbit pentru inca o mie de ani. In vremurile noastre, aceasta putere simbolica a
nascut si una militara de temut in plan regional.

Nici macar cei mai cruzi tirani nu au ignorat puterea simbolica - sau cei care au facut-o
au platit relativ repede. Jean-Claude Duvalier, cunoscut in trista sa istorie sub numele de
"Papa Doc" (48), a instaurat in Haiti unul dintre cele mai barbare regimuri din toate
timpurile. Faimosii "Tonton Macoutes", un soi de amestec de politie politica si asasini cu
sange rece au torturat, ucis si schilodit mii de opozanti in cele doua decenii de existenta a
"liderului", anihiland orice forma de impotrivire si sfidand orice legislatie internationala
(nici strainii, indiferent de tara de provenienta, nu erau in siguranta).

Poate sa para straniu pentru un european sau american, dar un ingredient important al
"succesului" lui Papa Doc a fost...voodoo. Voodoo era un amestec exotic de credinte din
Africa de Vest, adus odata cu sclavii transportati de spanioli pentru a munci pe plantatii,
rudimente de catolicism si practici magice ale populatiei originare. Un fel de samanism
bine sistematizat si raspandit in proportie de masa intr-o populatie saraca, analfabeta,
rupta de orice legatura cu exteriorul insulei si tributara de secole superstitiilor de tot felul.

Papa Doc nu era doar seful statului. El era - neoficial, natural - Marele Preot al cultului
voodoo (49), "Baron Samedi". Simplul sau blestem era letal. Pentru ca Administratia
Kennedy a criticat dur regimul sau, Papa Doc l-a blestemat - JFK murea cateva luni mai
tarziu la Dallas. Asemenea legende intretinute de politia politica si inghitite pe
nerasuflate de o populatie care si astazi crede in existenta zombilor - deci o mare putere
simbolica - i-a asigurat lui Papa Doc nu doar o domnie pana la finele existentei sale, dar
si o translatie - din fericire temporara - de putere catre la fel de tiranicul sau fiu, "Baby
Doc", ulterior refugiat in Franta.

Inainte de a fi executata dupa un simulacru de proces pe fondul unei largi revolte

populare ale carei circumstante de declansare si desfasurare nu sunt nici astazi limpezite
intrutotul, dictatorul comunist roman Nicolae Ceausescu a fost deposedat de orice putere
simbolica in cei doi ani care au precedat evenimentul intrat in istorie ca "revolutia din
decembrie 1989".

Ca in multe alte cazuri, lovitura militara/informationala propriu-zisa a fost doar urmarea

celei simbolice, care a pregatit-o pe prima si chiar i-a asigurat succesul. Ceausescu se
pretindea aparatorul clasei muncitoare, clasa care era proslavita in discursuri oficiale.
Revolta dintr-un mare oras industrial, situat chiar in centrul tarii - Brasov, 1987 - venea
sa loveasca serios aceasta pretinsa revendicare: acolo se rasculau muncitorii infometati si
nu "spionii imperialisti".

Ceausescu se lauda cu lunga sa activitate in partidul comunist - ajunsese sa pretinda,

sprijinit de un aparat de propaganda enorm si plin de imaginatie, ca isi incepuse
activitatea revolutionara la treisprezece ani si jumatate. Suferintele lui prin inchisorile
"burgheze" erau in toate manualele scolare de istorie. Or, o scrisoare semnata de vechi
militanti comunisti - sase la numar, ceea ce a dat demersului lor denumirea
"underground" de "scrisoarea celor sase" - ii atragea atentia (deci DIN INTERIORUL
FORMEI DE PUTERE SIMBOLICA DE LA CARE SE REVENDICA) ca administratia
lui nu mai are cu nimic de-a face cu ideologia comunista si ca aceasta nu este decat o
dictatura personala deghizata in "rosu".

Cand Francisco Pizzaro a ajuns in America de Sud cu o mana de aventurieri care nici
macar nu era soldati de profesie, Imperiul Incas controla un teritoriu in care traiau
zece milioane de suflete. Oricata superioritate tehnologica - cavalerie, arme de foc -
detineau conchistadorii, erau totusi un ac intr-un car de fan. Puterea militara incasa, chiar
primitiva la nivel individual, era coplesitoare in raport cu cea spaniola. Cronicele catolice
ne-au invatat mereu ca insufletiti de Cruce (deci de o putere simbolica ferventa) Pizzaro
si ai sai au reusit sa spulbere armate de zeci sau chiar sute (!!!) de mii de oameni.

In cazul celebrului asediu al Limei - pe vremea aceea un oras compus din colibe de
chirpici, slab aparat - din anul 1534, succesul crestinilor s-ar fi datorat unei sarje de
cavalerie care a dus la uciderea liderului "rebelilor" inca, deci la dezorganizarea rapida a
armatei adverse.

Astazi stim ca lucrurile nu au stat deloc asa. Imperiul Inca era unul muribund, lipsit
de orice putere simbolica. Conducerea lui era tiranica si cruda - spaniolii au devenit
aliatii naturali ai triburilor care controlau teritorii extinse si contestau domnia incasilor.
Nu caii si flintele spaniole au infrant rezistenta "loialistilor", ci aliantele variabile cu
triburile locale. In absenta unei puteri simbolice care sa inchege imperiul ca un intreg
sinergetic, potentiala lui putere militara nu a putut sa fie folosita si a fost chiar depasita de
cativa aventurieri.

Casatoria lui Pizzaro cu fiica unui potentat local (dupa botezul acesteia) a consfintit nu
doar o alianta politica si militara care s-a dovedit hotaratoare, ci si un transfer de putere
simbolica spre barbatul cu barba care venise de peste mari. Imperiile regionale din
America de Sud - aztec, incas - s-au dezintegrat cu rapiditate pentru ca erau
subminate de absenta puterii simbolice, liderii lor rezistand doar prin teroare. Cand a
aparut o alternativa exterioara de alianta - debarcarea europenilor - triburile opresate s-au
rasculat.

Aceste imperii nu au fost propriu-zis infrante militar - ar fi fost imposibil - ci simbolic in

primul rand. Ne aducem aminte de Clovis sau Carol cel Mare si vedem cat de important
este pentru un lider care detine puterea economica si/sau militara sa se legitimeze si in
plan simbolic. Reciproca nu este in mod necesar adevarata. Papalitatea nu a inceput sa-si
dezvolte o armata proprie, de pilda, iar din punct de vedere economic, desi reprezinta un
important centru de putere, este departe de a fi un mare jucator pe aceasta zona.

Cum au interferat diferitele forme ale

puterii?(3)
Cand Henric al VIII-lea al Angliei s-a suparat pe papalitate din cauza ca nu reusise
sa-si asigure aprobarea divortului - reprezentantul dinastiei Tudorilor vedea aici
mana lunga a rivalei sale militare si economice, Spania - nu a atacat frontal
institutia, cum facuse Filip cel Frumos in urma cu mai bine de doua secole.

Nu avea nici forta militara si nici posibilitatea logistica sa infrunte o papalitate care avea
aliati foarte puternici: Franta si Spania. El a atacat papalitatea in plan simbolic.

De unde pana atunci dezavuase puternic reforma promovata de Martin Luther,

prigonindu-i pe adeptii "protestantismului" si scriind chiar personal un pamflet impotriva
ideiilor calugarului german, el are brusc o revelatie: clerul catolic este corupt, la Vatican
sade insusi antichristul.

Intoarce foaia si dizidentii care pana atunci isi tineau predicile pe ascuns, prin hambare si
cranguri, devin prigonitorii catolicilor ferventi. Henric nu este un anticrestin, este,
dimpotriva, un aparator al adevaratei credinte.

Rugurile pe care ardeau protestantii sunt inlocuite repede cu linsaje de preoti deposedati
de orice putere simbolica in fata gloatelor, daramari de biserici catolice si diminuari de
posesii funciare.

Regele impusca doi iepuri dintr-un foc: devine seful bisericii, deci scapa de tutela
simbolica a Vaticanului aliat cu Spania si isi poate vedea nestingherit de aventurile
matrimoniale. El si urmasii sai, mai ales Elisabeth I si, apoi, James I, au fost suficient de
inteligenti incat sa nu inlocuiasca, pentru casa regala, un "stapan" simbolic cu un altul.

Au reprimat excesele "puritanilor" - aripa dura a protestantilor din Anglia - la fel cum i-a
persecutat pe catolici, respingand toate fanatismele de orice nuanta sau confesiune.
Puterea simbolica pe care o acumula alaturi de cea militara - ca sef al statului - o regina
ca Elisabeth I era unica in felul ei in lumea de atunci.

In Franta acelor vremuri, Casa de Valois a pierdut tronul din pricina dezintegrarii
puterii sale simbolice. Henric al lll-lea, care in calitate de duce de Anjou se distinsese in
bataliile impotriva hughenotilor (varianta franceza a protestantilor), a "pierdut" partida
catolica dura in favoarea Casei De Guise, puternicii duci de Lorena.

Acestia au fondat "Liga Catolica" si l-au acuzat pe rege ca are o politica duplicitara fata
de protestanti, rapindu-i aura de aparator al dreptei-credinte. Asasinarea lui Henric de
Guise nu a rezolvat nimic - exercitarea violentei impotriva puterii simbolice nu face
adesea decat sa o potenteze pe aceasta, asa cum am vazut si in Vietnam - si dupa putina
vreme un fanatic religios il asasina la randul sau pe ultimul Valois, deschizand drumul
spre tron pentru Bourboni.
Casa de Valois era bogata si controla principala forta militara a Europei de atunci: asta nu
a salvat-o atunci cand puterea simbolica i-a fost furata.

Asasinarea lui Che Guevara in Bolivia - pe cand incerca naiv si in zadar sa faca un
"export de revolutie" printre taranii refractari de acolo - nu numai ca nu a rezolvat nimic
pentru "cazanul vrajitoarelor" care era America Latina, dar l-a transformat pe acesta in
principalul simbol al luptei "revolutionare" din regiune si nu doar pentru cateva decenii.

Puterea simbolica a martirilor de toate nuantele, folosita apoi de sforari dibaci care stiu sa
o confiste in folos propriu, s-a dovedit in istorie o arma la fel de periculoasa ca bomba
atomica. Orasele-cetati din Italia, mai ales Venetia si Genova, sunt un exemplu de putere
economica initial lipsita de aceea militara si/sau simbolica, dar care le-a creat pe cele din
urma.

Situate geografic pe marile rute comerciale cu Orientul, deci dijmuind comertul mondial,
cum am spune astazi, beneficiind de flote consistente, venetienii si genozevii controlau
intr-o mare masura comertul la Mediterana, isi plantasera colonii in inima Bizantului,
la Constantinopole (922 d.C.), bateau o moneda care era model european - celebrul
"ducat" venetian si "florinul" de Florenta - si cumulau o mare parte din numerarul aflat in
circulatie.

Ele nu si-au acceptat vulnerabilitatea militara - deci au construit si flote de razboi care
i-au transformat in jucatori regionali semnificativi din punct de vedere militar - si au
inlocuit un posibil mesianism simbolic religios ( deja "confiscat" de altii in varii forme)
cu un joc politic foarte complex si adesea lipsit de moralitate intre Bizantul ortodox,
puterile vest-europene catolice si chiar puterile asiatice.

Venetienii si genozevii - ca si, ceva mai tarziu, florentinii - au fost unii dintre primii mari
politicieni ai lumii, dupa definitia moderna a termenului. Aproape ca au reinventat
politica, dupa Antichitatea greaca si cea romana. Alti lideri s-au folosit de puterea
simbolica pentru a o cuceri pe cea militara si economica.

Ivan cel Groaznic al Rusiei (50) a ramas in istorie ca un dement crud care si-a ucis si
unicul fiu si urmas la tron. Portretele zugravite de istorici sunt insa departe de adevarul de
atunci al "pietei puterii" din Rusia. Rusia nu era condusa de cneazul de Moscova (Ivan va
fi primul care se va proclama "Tar al tuturor Rusiilor") decat formal - ci de mari familii
boieresti, bogate si agresive militar, conducatorul aparent nefiind decat prizonierul de
facto al acestora.

Dincolo de boieri era o masa informa de mujici chinuiti de secole de invaziile mongole,
abuzuri ale potentatilor situati pe varii forme ierarhice si deloc aparati de legi care nu
existau, fiind suplinite de vagi cutume intepretabile dupa bunul-plac al celor puternici.
Insusi Ivan - ajuns pe tron copil, in urma mortii tatalui sau - a simtit pe propria-i piele
aceasta stare de lucruri.
Exista toate motivele sa presupunem ca mama i-a fost otravita de boieri, la fel si sotia. A
fost infometat si umilit la chiolhanurile care adesea se lasau cu omoruri, violuri si torturi.
Viata ii era mereu in primejdie ca urmare a permanentelor urzeli de culise.

Nu forta cvasiinexistenta a cneazului mentinea echilibrul intre clanurile boieresti, ci un

soi de teroare reciproca pe care o exercitau acestea unul impotriva celuilalt. Ivan era un
prizonier infricosat in Palatul de la Moscova. Pentru a schimba aceasta stare de lucruri,
cneazul a atacat pe toate planurile, un atac ce nu doar ca nu dovedeste nebunie, ci calcul
politic rece si sofisticat, chiar daca si extrem de crud, chiar pentru acele vremuri.

Pentru a cuceri intr-adevar puterea, tarul a creat o institutie sui-generis, "opricinina".

Avand atarnate de seaua calului un cap de caine - simbol al credintei in tar - si o matura -
simbol al "curateniei" pe care o faceau, membrii acestei organizatii nebuloase (nici ordin
militar, nici religios, mai mult un soi de batalioane de asalt avant la lettre) opricinikii au
dezlantuit o teroare de nedescris asupra - atentie! - boierimii. "Doctrina" dupa care se
ghida organizatia era la fel de tulbure ca si componenta ei (boiernasi, simplii mujici
instruiti in ale armelor, etc).

Adica un amestec de ortodoxie "pura", fidelitate oarba fata de "tatucul" Ivan, lupta
impotriva realului sau imaginarului dusman din interior/exterior. Cand Novgorodul
- bogat oras comercial - s-a rasculat, tarul nu a trimis acolo armata boiereasca (ii era
teama sa stranga oastea care nu stia impotriva cui se va indrepta) ci aceasta cavalerie
terorista.

Timp de trei saptamani orasul a incaput pe mainile asasinilor, devenind un loc al iadului.
Dupa acest episod mai ales "faima" opricininai a devenit atat de mare incat boierilor nu le
mai ramanea decat sa se roage la icoane ca privirea tarului sa nu cada asupra lor.

Si au inceput, natural, sa se denunte unul pe celalalt de uneltiri si comploturi. Pedeapsa

impotriva celui banuit era totala si imediata si intrecea in bestialitate tot ce se vazuse pe
meleaguri batute sute de ani de hoardele mongole. Nici reprezentantii clerului care nu se
conformau liniei stabilite de tar nu au fost scutiti de torturi sau omoruri.

Cand Ivan a reusit sa extermine cam orice fel de opozitie corenta, iar marile clanuri
boieresti fie au pierit, fie au fost alungate din Moscova, fie au fost pur si simplu
deposedate de putere economica/militara prin confiscari, el s-a asezat la masa
negocierilor cu ramasitele infricosate ale nobilimii ruse: acum putea "discuta" de pozitii
de forta, de pozitiile celui care detine EFECTIV puterea.

S-a prefacut oripilat de abuzurile opricininai, a pretins senin ca habar nu avea de ele - la
unele asasinate/torturi a participat personal - si a asmutit gloata asupra celor care cu o zi
in urma pareau intangibili. Membrii organizatiei au fost haituiti ca animalele si linsati
acolo unde erau prinsi - le sosise si lor randul, tot asa cum Hitler urma sa decime
batalioanele de asalt dupa ce se dorea un lider "respectabil".
Rezultatul? Poporul l-a iubit si mai mult pe "tatucul" care, iata, era gata sa-si pedepseasca
propria-i garda pentru abuzuri. Hrusciov urma sa se descotoroseasca de garda lui Stalin
tot mimand uimirea vizavi de crimele din Gulag si de un cult al personalitatii al carei
slujitor fidel fusese.

Ivan cel Groaznic a avut grija ca in paralel cu decimarea unor potentiale centre de putere
economica/militara, sa acumuleze o considerabila putere simbolica. Se purta smerit si
ascetic, se ruga ore-n sir, traia inconjurat de icoane si aparent era un credincios fanatic
(si-a ucis involuntar fiul pentru ca acesta indraznise sa-si apare sotia, croita cu bastonul
de Ivan fiindca umbla prin palat fara sa aiba parul acoperit de obligatoriul val).

Dupa cucerirea Constantinopolului de catre Mahomed Cuceritorul, in anul 1453,

Rusia si-a asumat rolul de aparator al dreptei-credinte, deci si-a asumat un rol simbolic
extrem de puternic. Ivan a exploatat mereu aceasta directie si a reusit, aparent paradoxal,
sa se faca iubit de popor.

La un moment-dat s-a prefacut ca renunta la tron si a parasit Moscova: poporul orasului

s-a rasculat si l-a implorat pe tar sa revina. A revenit si-a urmat un alt sir de omoruri
printre boierii care incepusera, naivi, sa negocieze tronul. El a impartit si pamanturile
intre cele ale "coroanei" si cele ale obstei, devenind astfel foarte bogat - deci nu a ignorat
nici puterea economica.

Rareori puterea simbolica a esuat in confruntari cu celelalte tipuri de putere. Dar uneori o
putere simbolica a esuat in confruntarea punctuala cu o alta putere simbolica. Putini
suverani pontifi s-au bucurat de rolul international pe care cu multa energie si
determinare si l-a asumat Ioan Paul al ll-lea, fostul cardinal polonez Karol Wojtila.

A fost un soi de Sfant Bernard al finalului de secol al XX-lea, in egala masura papa si
diplomat, interlocutor al presedintilor/regilor si negociator/mediator al unor cauze
mondiale. Anticomunist convins prin origine si vocatie, el va ramane in istorie ca unul
dintre "berbecii" care au lovit cel mai dur blocul sovietic.

Miscarile politice de protest declansate de polonezi au fost potentate cu forta rachetelor

cand Papa le-a adaugat propria-i putere simbolica. Alaturi de presedintele american
Ronald Reagan, el a fost probabil unul dintre adevaratii "gropari" ai ramasitelor iluziilor
comuniste de extractie sovietica.

Rolul sau in aceasta parte a Europei si in deznodamantul Razboiului Rece a fost crucial si
indiscutabil. Dar a esuat in mod surprinzator in cel putin alte doua situatii: odata cand a
incercat sa spuna "da" si altadata cand a incercat sa spuna "nu".

In anul 1973 regimul de stanga al lui Salvador Allende (51), care cistigase alegerile in
Chile si demarase o serie de reforme socialiste, a fost rasturnat de la putere de o revolta
militara, amplu sprijinita de administratia americana care nu-si mai dorea o "Cuba" pe
coasta Pacificului.
Allende aruncase tara in haos economic, Moscova nu il sprijinea, popularitatea lui
scazuse dramatic din cauza deteriorarii nivelului de trai - debarcarea si uciderea lui nu au
fost misiuni prea greu de indeplinit. La putere a venit un soi de Franco latino-american
care nu avea nici alonja intelectuala si nici clarviziunea acestuia.

Generalul Pinochet era pur si simplu o bruta insetata de putere, care nu a ezitat sa recurga
la crima, rapire si tortura pentru a lichida o opozitie "comunista" care nici macar nu mai
prea exista. Pinochet nu era un paznic impotriva comunizarii tarii: era un dictator pur si
simplu.

Regimul lui devenise atat de impopular in anii '80, incat o explozie era iminenta si
tara risca razboiul civil si haosul. Fiind vorba de o tara eminamente catolica, Ioan Paul
al ll-lea a fost rugat sa medieze chestiunea. Faptul ca s-a afisat alaturi de o gorila de tipul
Pinochet si a incercat indirect un soi de atenuare a impopularitatii acestuia a starnit un val
de proteste vehemente la Santiago de Chile, chiar si in randul clerului catolic local.

Pinochet a sfarsit prin a se retrage, dar Ioan Paul al ll-lea a suferit o grea lovitura de
imagine: "spalarea" oarecum a unui criminal in serie era misiune imposibila chiar pentru
detinatorul unei imense puteri simbolice. A doua oara a fost chiar pe dos: este vorba de
Nicaragua.

Cand gherilele marxiste care luptasera ani de zile cu o dictatura la fel de sangeroasa ca
aceea din Chile au reusit sa vina la putere si sa formeze un guvern larg sprijinit popular,
Suveranul Pontif a venit sa urecheze o administratie socialista ale carei scopuri si aliante
nu erau foarte limpezi.

Si s-a intamplat o nedorita "minune": Papa a fost oprit din discurs si chiar huduit in
centrul capitalei dupa ce fusese primit de o multime de credinciosi care lacrimau la
simpla lui vedere. Tot capitalul de putere simbolica s-a risipit in cateva minute in fata
unei multimi in fata careia lupta pentru libertate si sangele varsat pentru tara se vadise a
legitima pe deplin un regim politic. Acolo, intr-adevar, Papa nu avut nici o "divizie"... 

###

Cele trei forme de putere - simbolica, militara si economica - au fost intalnite in

istorie in stare pura sau in varii combinatii. Cele mai longevive
personaje/personalitati/forme statale/organizatii, etc pe scena puterii s-au vadit a fi cele
care au cumulat SIMULTAN toate cele trei forme ale puterii.

Cea mai scurta durata au avut-o imperiile care au cumulat aproape unilateral DOAR
putere militara. Cea mai lunga, cele care s-au revendicat de la forta simbolica foarte
consistenta. Adesea pierderea puterii simbolice prevesteste sfarsitul, chiar daca aparent
cea militara si/sau economica ramane intacta sau chiar sporesc pe termen scurt/mediu.

Cele trei forme de putere s-au potentat/completat uneori una pe cealalta, dar au existat si
momente in care au intrat in coliziune. In ultima situatie, cea mai formidabila forma de
putere nu s-au vadit a fi puterea economica sau militara, cum am fi uneori tentati sa
credem, ci aceea simbolica.

Cea mai longeviva institutie este aceea a Bisericii, iar cea mai longeviva cultura este
aceea iudaica - ambele grupeaza in mod special o mare doza de putere simbolica, dincolo
de toate celelalte. Cine argumenteaza ca Israelul este si o forta militara semnificativa si ca
Biserica apostolica una economica trebuie sa tina cont ca analiza noastra nu se refera la
ACUM si AICI.

In urma cu un secol Statul Israel nici nu exista, dar cultura iudaica era raspandita din
SUA si pana in Imperiul Tarist si din Suedia pana in Italia. Iar prosperitatea Bisericii, ca
institutie, nu a fost, totusi, niciodata spectaculoasa - nu dicteaza ora exacta nici in City,
nici pe Wall Street si cu atat mai putin la Tokyo sau Beijing.

Matricele dupa care au interferat cele trei forme de putere este aproape neschimbat in
timp.

De la reforma religioasa a Egiptului Antic, trecand prin domnia sangeroasa a lui Ivan cel
Groaznic si pana la "vanatoarea de vrajitoare" a epocii lui Joseph McCarthy, de la
caderea Imperiului Roman de Apus si alianta francilor cu papalitatea si pana la
acapararea puterii de Hitler, gladiatorii care evolueaza in colosseumul puterii au
judecat/actionat dupa aceleasi mecanisme/tipare.

Insa FIECARE FORMA DE PUTERE IN PARTE A CUNOSCUT EVOLUTII

CRUCIALE IN TIMP, ASEMENEA UNOR ORGANISME VII CARE SE
ADAPTEAZA UNUI MEDIU SCHMIBATOR.

Puterea a parut, mereu in istorie, sa-si autocontina propriile-i mecanisme de

adaptare/evolutie, asemenea unui segment de ADN.

Mutatiile puterii. Puterea militara

Puterea militara a cunoscut aparent cele mai dramatice mutatii de-a lungul istoriei:
de la bata si varful de sageata din cremene la bomba cu hidrogen, la rachetele
transcontinentale si la avioanele invizibile, oamenii au inventat forme tot mai
sofisticte de aparare/atac. Asta daca privim puterea militara "in stare pura", pe de-
o parte, si daca o privim doar prin prisma "anexei" sale tehnologice, pe de alta.

Niciuna dintre aceste lentile de observatie nu sunt realiste si functionale. Cezar nu avea
rachete sol-sol, dar a cucerit imensa Galie (52) intr-un razboi in care se pare ca a
macelarit peste un milion de celti. Occidentul nu avea fregatele moderne, dar la
Lepanto (53) a zdrobit cea mai mare forta navala a Orientului, flota lui Soliman
Magnificul.
O mana de aventurieri spanioli si portughezi au cucerit un continent stapanit de milioane
de luptatori cruzi - doar cu niste archebuze si spade. Pentru cea mai mare putere militara
a lumii de astazi - fortele militare ale SUA - o asemenea performanta ar fi cvasimposibila
sau ar dura mult mai mult: si adversarii potentiali sunt bine inarmati.

Cand America a luat in 2003 decizia de a ataca regimul lui Saddam Hussein, acesta
poseda a patra armata a lumii ca numar de combatanti si nici inzestrarea ei nu era
derizorie. Mai mult, razboiul anterior cu Iranul si cel cu armata SUA creasera o oarecare
experienta. In plus, irakienii luptau pe teritoriul propriu, pe care-l cunosteau mai bine
decat atacatorii.

Sigur, deznodamantul a fost relativ rapid, insa merita sa ne intrebam cat a cantarit in
victorie atacul pur militar si cit dezintegrarea puterii simbolice a regimului lui Saddam
(se pare ca mai bine de jumatate din armata irakiana pur si simplu nu a luptat, soldatii si
ofiterii neavand niciun imbold de a apara un dictator care-i platea cu cativa dolari pe luna
in timp ce-si transfera miliarde in Occident).

Exista un decalaj tehnologic dramatic intre dotarea trupelor SUA si cele ale Irakului, dar
acesta era minuscul fata de alte momente din istorie: accesul la tehnologie se
"democratizase". Cand Cezar a atacat Galia, decalajul strategic si tehnologic intre armata
romana si aceea a triburilor celtice era mult, mult mai mare.

La acea vreme Roma detinea un avans militar fata de restul lumii incomparabil mai
important decat detin la ora actuala SUA in raport cu o putere de mana a doua.
Roma avea o armata de profesionisti, cu veterani care servisera si 10-15 ani sub arme.
Reforma lui Marius, mai ales, crease o armata profesionista in cel mai inalt grad, bazata
pe recrutari liber-consimtite si nu silite.

Galii convocau triburile, imensa majoritate a combatantilor erau pastori si nu soldati de

profesie. Romanii erau impartiti pe cohorte, centurii si legiuni, cu o conducere coerenta si
centralizata. Centurionii aveau un armament stadardizat performant - scutul lung, lancea
semicalita in foc, sabia scurta pentru lupta de-aproape si pumnalul.

In acest fel comandantii romani stiau mereu cati combatanti valizi au, pe de-o parte, si
erau capabili sa asigure contabilizarea necesarului logistic (arme noi, hrana, etc) pe
termen mediu si lung. Galii erau divizati - adesea nici nu puteau comunica intre ei,
vorbind dialecte diferite.

Cetele nu ascultau decat simbolic de o conducere centrala. Fiecare se inarma dupa

cum il ducea capul. Seful - mai mult simbolic - nici macar nu stia numarul celor pe care-i
comanda si nici nu putea sa contabilizeze necesarul logistic sau pierderile. Romanii aveau
o cavalerie imbatabila, capabila sa sparga orice front - abia Evul Mediu va mai aduce pe
scena istoriei o asemenea forta de soc.

Caii erau pregatiti special pentru lupta si erau capabili sa poarte greutatatea unui cavaler
bine echipat. Galii aveau putina cavalerie, fostii cai de povara deveneau "combatanti".
Romanii posedau masinarii de razboi cumplite pentru vremea aceea - balistele si
catapultele - si puteau ridica/sapa fortificatii cu o viteza incredibila, folosind orice avantaj
al terenului.

Logistica de aprovizionare era impecabila, inclusiv cu materiale de constructii si

mesteri priceputi. Galii nu posedau masinarii de lupta, nu aveau nici macar notiuni de
logistica militara si nu stiau sa construiasca fortificatii in afara celor deja existente si care
nu rezistau asalturilor. Nicio putere a timpului nu era in stare sa reziste termitelor
razboinice romane pornite la atac: nici pe uscat, nici pe mare.

La fel armata mongola a lui Genghis Han, douasprezece secole mai tarziu. Tatarii nu
aveau avantajul tehnologiei - doar arcul lor era redutabil, mai ales prin capacitatea de a fi
folosit in galop - insa au venit cu o strategie necunoscuta oponentilor (la fel cum armata
nazista a folosit o strategie surprinzatoare si eficace in al doilea razboi mondial,
ingenunchind rapid Franta).

Se deplasau pe distante uluitor de mari foarte rapid, deci adversarul nu avea timp sa se
pregateasca de o riposta coerenta. Cavaleria usoara ataca in valuri, obosind si hartuind
inamicul pana la epuizarea totala, coplesindu-l cu sageti.

In plus, din punct de vedere numeric, armata mongola coplesea pe oricine: Timur Lenk
va aduce un milion de oameni la Ankara pentru a-l infrange pe Baiazid, in conditiile
in care, in acele vremuri, o suta de cavaleri reprezentau in Occident o forta semnificativa
deja.

Dar indata ce cavalerii occidentali au invatat sa se apare de sagetile mongole cu scuturi

mai solide si platose mai groase, mongolii/tatarii au inceput sa fie macelariti pe fronturile
de lupta. Romanii au cucerit majoritatea lumii celtice si au anexat-o Imperiului Roman
pana la iesirea acestuia din istorie.

Zidul lui Hadrian, care brazda Britania, era una din frontierele "lumii civilizate".
Rascoalele au fost sporadice - cele mai semnificative fiind doar cele ale lui Vercingetorix
sau Boudica, repede anihilate - iar galii au ajuns sa lupte in legiunile romane. Armata
americana si aliatii sai lupta inca din greu sa pacifice terenul cucerit al Irakului si sa
solidifice o umbra de ordine in Afganistan.

Prin urmare acumularile tehnologice nu sunt suficiente pentru a judeca o putere militara.
Tehnologia reprezinta o conditie a succesului exercitarii puterii militare, dar singura nu
este suficienta. In primul razboi mondial, tehnologia relativ egala a dus nu doar la o serie
de maceluri unice in istorie, ci si la o durata semnificativa, care a antrenat o sufocare
economica a puterilor centrale.

Cele mai consistente mutatii din istoria puterii militare nu tin in mod necesar de
tehnologie, ci de schimbarea paradigmei puterii simbolice, care a produs o mutatie si in
cea militara. Milenii de-a randul puterea militara a fost "cenzurata" de puterea
simbolica/religioasa. Romanii isi ascultau augurii, biserica crestina a consacrat restrictii
numeroase in exercitarea puterii militare asupra credinciosilor.

In Evul Mediu, de pilda, exista "pacea lui Dumnezeu" - nu aveai voie sa lupti, sub
amenintarea excomunicarii, in zilele de vineri, sambata si duminica si in timpul
sarbatorilor (si erau cu zecile). Adversarul trebuia tratat cu blandete - nobilii erau
rascumparati, serbii erau eliberati.

Un cod al onoarei tempera cruzimea instinctiva a cavalerilor. Nobilii de diferite neamuri

erau deseori inruditi intre ei, deci se respectau reciproc. Evul Mediu nu a cunoscut
maceluri de proportii nu doar datorita tehnologiei mai precare - in fond puteai sa ucizi
milioane de oameni si cu arme albe, asa cum s-a intamplat recent in Rwanda - ci datorita
unei cenzuri a puterii militare mereu impusa de puterea simbolica.

Arbaleta, de pilda, era socotita o arma lasa si folosirea ei era dezavuata de Biserica, iar
in vremea lui Ludovic al XV-lea al Frantei, cand un inginer a inventat un soi de
mitraliera, a fost declarat "dusman al omenirii" si varat la balamuc. "Vreau sa-mi inving
adversarii, nu sa-i extermin", a declarat un rege care nici macar prea dus la biserica nu
era.

Nici islamistii nu procedau altminteri. Cand Saladin (54) a recucerit Ierusalimul din
mainile crestinilor, populatia si aparatorii au fost liberi sa plece - platind o rascumparare
mai mult simbolica - si singurii executati (dupa ce au refuzat convertirea) au fost
cavalerii-calugari.

In privinta pierderilor in conflicte, cronicarii timpurilor isi facusera un obicei de a le

exagera dramatic - limita intre fictiune si realitate nu era atat de clara ca astazi.

Razboiul de un secol intre Franta si Anglia - mai precis intre doua partide nobiliare -
nu a provocat in toata desfasurarea lui nici jumatate din victimele unei singure batalii
moderne de la inceputul secolului al XX-lea - ofensiva germana de la Verdun si
contraofensiva engleza de pe Somme: un milion de victime in noua luni.

Prima infruntare complet scapata din "haturile" puterii simbolice traditionale, adica
aceleia religioase, a fost, probabil, razboiul pentru "patrie" al Frantei primei republici
contra agresorilor care au atacat-o simultan. Cand s-a facut auzita Marseieza, lumea s-a
schimbat pentru totdeauna: o alta putere simbolica isi facea simtita prezenta.

In pericol nu mai era credinta, ci PATRIA. Iar copiii acestei patrii erau chemati sa faca
ORICE pentru a o salva. Patria in pericol justifica orice macel, abuz sau desconsiderare a
adversarului. Aceasta formidabila sinergie i-a permis lui Napoleon sa ridice o masinarie
de lupta unica in Europa si sa incerce sa joace cartea hegemoniei franceze asupra
intregului continent.
Nu doar tehnologia face ca de atunci puterea militara sa devina mai distructiva - in fond
de mai bine de o jumatate de veac nimeni nu a folosit arme nucleare, de pilda - ci mutatia
puterii simbolice despre care vom vorbi intr-un subcapitol al prezentei parti.

Mai mult decat atat, puterea militara este/a fost subordonata in istorie mai mult decat
orice alta forma de putere celorlalte doua. Doua mutatii sunt importante si vor determina
intensificarea fara precedent a conflictelor militare. Prima: inventarea si raspandirea
prafului de pusca si, asadar, a armelor de foc.

A doua: inlocuirea aristocratiei conducatoare de catre statul-natiune, conturat dupa pacea

wesfalica si insufletit de exemplele Statelor Unite ale Americii si Revolutiei Franceze.
Mii de ani razboiul fusese, in linii mari, o "afacere" a unor privilegiati - cei care stiau sa
foloseasca armele.

Arcul cu sageata - varii forme - toporul, lancea, scutul si sabia au dominat mii de ani
campurile de batalie. Nobilii si mercenarii formau corpul dur al armatelor. Taranii
neinstruiti erau cvasinefolositori si, prin urmare, mobilizati foarte rar in ostirile
Antichitatii sau ale Evului Mediu.

Pregatirea unui nobil/mercenar dura ani de zile, incepand in jurul varstei de zece ani.
Prin urmare, inclusiv numarul combatantilor si capacitatea de mobilizare a acestora erau
reduse. Sistemul roman al unei armate permanente de mare amploare nu va fi repetat de-a
lungul Evului Mediu: nimeni nu-si permitea sa intretina/hraneasca un asemenea corp
militar.

Doar englezii vor introduce, in timpul razboiului de o suta de ani cu Franta, exercitiile
obligatorii de tras cu arcul, dezvoltandu-si un corp militar care, inarmat cu celebrul "arc
lung" capabil sa arunce in adversar pana la 20 de sageti pe minut, va decima cavaleria
franceza la Azincourt. Odata cu aparitia armelor de foc - archebuza, muscheta si apoi
arma cu percutie - instruirea unui soldat se poate face relativ repede.

Ai nevoie de ani de zile de pregatire pentru a manui corespunzator sabia, lancea sau
toporul de lupta. Ai nevoie de doar doua-trei luni sau saptamani pentru a invata sa tragi
cu pusca suficient de rezonabil pentru a fi trimis pe un front de batalie. Dovada a fost
oferita de colonistii nord-americani, care au infrant cea mai buna si disciplinata armata a
momentului: cu o pusca in mana si bine condus de strategi priceputi, "taranoiul" devenea
egalul soldatului de profesie.

Aparitia armelor de foc vor conduce si la specializarea corpurilor militare - in linii mari,
intalnita pana astazi. Batalioanele si diviziile incep sa fie populate de indivizi "obisnuiti",
chemati sub arme in virtutea simplului lor statut de "cetatean", la fel cum se intamplase in
Razboiul de Independenta al coloniilor nord-americane si in timpul Revolutiei Franceze,
cind "copiii patriei" plecasera cu milioanele spre front.

Indivizi "obisnuiti" sunt cu nemiluita intr-o tara intinsa si dens populata, asa ca ajungem
la uluitoarea mobilizare de forte din Primul Razboi Mondial. Concentrarea puterii
militare ca "monopol de stat" permite acestuia din urma sa sune goarna la care
cetatenii SUNT OBLIGATI sa raspunda.

Odata mobilizati cetatenii sunt lesne de instruit, ingrosand randurile armatei profesioniste
pana la cote neverosimile - dadeam exemplul bataliei de la Verdun si contraofensivei de
pe Somme. Intr-o batalie a Antichitatii sau a Evului Mediu, daca pierdeai o suta-doua
sute de oameni bine echipati si instruiti, inlocuirea lor in termen scurt era cvasimposibila:
costurile erau uriase, iar fiecare combatant semnificativ avea in spate ani de pregatire.

In epoca armelor de foc, divizii intregi puteau fi spulberate pentru ca erau inlocuite peste
noapte de recruti proaspeti. Asa s-a nascut expresia "carne de tun" - nimeni nu se gandise
la "carne de sabie". Daca inventia si dezvoltarea armelor de foc au permis mobilizari mai
insemnate, aparitia statului-natiune a dat o forma si un sens acestui potential.

Conflictele devin NATIONALE - antrenandu-i pe toti traitorii intre frontiere - si

IDEOLOGICE. Puterea simbolica religioasa este abandonata in favoarea mitologiei
statului si a doctrinelor politice, care se dovedesc mult mai nemiloase. Nationalismul
caracterizeaza conflictul militar timp de trei secole, incepand cu secolul al XVl-lea si
pana la jumatatea secolului al XX-lea.

Al doilea razboi mondial si "razboiul rece" sunt razboaie ideologice: primul a opus
nazismului/fascismului militarist democratia si aliatii acesteia, al doilea a opus la fel,
democratia sistemului socialist/comunist. Asadar, daca simbolismul religios a fost
vehiculul conflictului militar timp de mai bine de zece secole, cel national si /sau
ideologic s-a dovedit mult mai perisabil in timp - doar trei secole.

Puterea militara - capacitatea exercitarii violentei - devine, oricum, un monopol de

stat, subordonata unor institutii de tipul presedintie, parlament, guvern (toate
reprezentante ale puterii simbolice, devenite NATIONALE/IDEOLOGICE).

Cel putin doua mutatii ale puterii militare mai trebuie mentionate, caracterizand dramatic
epoca contemporana. Prima este adaugarea componentei militare aceleia informative prin
dezvoltare fara precedent in istorie a serviciilor speciale. A doua este dezvoltarea iarasi
fara precedent a asa-numitelor conflicte neconventionale - ne referim mai ales la
terorism. Aparent niciuna dintre componentele de mai sus nu reprezinta ceva nou in
istorie.

De la Egiptul Antic la Imperiul Chinez si trecand prin Evul Mediu, actiunile militare au
fost insotite de activitati informative, de la cercetarea terenului si comensurarea fortei
inamicului la infiltrarea de spioni si actiuni de propaganda menite sa-i demoralizeze pe
adversari.

In timpul reginei Elisabeth I, Anglia dispunea deja de retele de spioni interni/externi, iar
in Franta aparea "Secretul regal". La fel, terorismul nu pare a fi o "afacere
contemporana", radacinile sale gasindu-se adanc in istorie, de la zelotii evrei in timpul
ocupatiei romane la hassisinii Batranului din Munte.
Terorismul reprezinta o forma de conflict militar in care o grupare lipsita de forta
echivalenta inamicului recurge la mijloace combative neconventionale, revendicandu-se
insa de la o PUTERE SIMBOLICA.

Zelotii sau hassisinii se revendicau de la puritatea unor doctrine religioase (aripa dura a
ismaelitiilor si respectiv una din aripile conservatoare ale iudaismului), gruparile Irgun
sau Stern din Palestina ocupata de la sionism, trupele lui Garibaldi sau Simon Bolivar de
la idealurile de libertate si emancipare nationala, gruparile palestiniene care deturnau
avioane si ucideau oameni nevinovati puteau sa se autodenumeasca "luptatori pentru
libertate" in virtutea acestei traditii.

Deci nu EXISTENTA acestor fenomene care insotesc puterea militara este o

caracteristica a lumii de astazi, ci AMPLOAREA lor. Serviciile speciale - militare sau
"civile" (desi credem ca ultimul termen este oarecum impropriu pentru asemenea
structuri) - ale marilor natiuni sunt compuse astazi din sute de mii de oameni, iar
mijloacele care stau la dispozitia acestor oameni sunt incredibil de sofisticate.

Serviciile speciale nu mai sunt astazi o anexa a puterii militare - de multe ori sunt
"creierul" acestor operatiuni, pe care fortele "traditionale" doar le materializeaza din
punct de vedere tactic/strategic. La fel, terorismul nu mai este un fenomen marginal,
restrans la o arie geografica oarecare si relativ lipsit de mijloace.

El este o putere in sine, care dispune de mijloace financiare si logistice mai mult decat
semnificative si este capabil sa loveasca aproape oricand si aproape oriunde.

De fapt, credem noi, teorismul a fost puternic potentat in lumea moderna de mitologia
celui de-a doilea razboi mondial. Pana atunci, teorismul a fost, in linii mari, socotit
blamabil si si-a gasit putini adepti. Zelotii erau condamnati de clerul "oficial" iudaic si
pana de "dizidentii" acestui cler, care nu erau de acord cu violenta si gaseau
neplauzibila imbracarea in haine religioase a unei violente duse la extrem.

Hassisinii erau doar un grupuscul - spectaculos prin actiuni, dar minuscul - al complicatei
harti politice/religioase a lumii musulmane. Irgun sau Stern era blamate sau macar privite
cu suspiciune de cea mai mare parte a sionismului. Rezistenta antifascista a fost insa
umflata pana peste poate prin mitologia care i-a urmat, tradusa in epoca massmedia de
mii de carti, filme, documentare si pozitii publice ale liderilor politici.

Rautatea si miselia adversarului - nazismul - justifica orice mijloace de impotrivire, iar a

arunca trenuri in aer si a reteza beregata unui soldat era la fel de meritoriu si firesc pentru
un bun cetatean ca platirea taxelor. Zeci de state au fost ocupate de Germania in Europa -
Franta, Belgia, tarile nordice, etc - si in lume, deci amploarea rezistentei a fost fara
precedent.

La finalul conflagratiei aveam nu doar zeci de milioane de oameni care-si ucisesera

semenii in aer, pe pamant si pe ape, ci si sute de mii de oameni care fusesera antrenati in
actiuni de sabotaj, spionaj, asasinat: toti erau eroi declarati oficial ca atare. Mijloacele de
lupta "neconventionale" au fost legitimate la o scara necunoscuta pana atunci in istorie,
intrand, prin urmare, in arsenalul uzual al pradigmei politice/militare a epocii.

Ele au continuat sa fie legitimate in teatrele de operatiuni "fierbinti" sau "reci", vazute sau
nevazute ale razboiului rece. Granita intre "teroristi" si "luptatori pentru libertate" s-a
diluat considerabil: niste observatori mai radicali ar putea spune ca a disparut, iar unii si
mai radicali ca nu a existat, de facto, niciodata.

Vom reveni asupra acestor aspecte atunci cand vom descifra harta contemporana a
puterii pe Glob. In perspectiva devenirii sale istorice, puterea militara este in crestere
exploziva in raport cu datele sale anterioare, dar in regres/stagnare comparativ cu
celelalte forme de putere - simbolica si/sau economica.

Dialectica ne obliga la alegerea corecta a termenilor si comparatiilor. Nu are rost nici

macar ca exercitiu de imaginatie sa ne intrebam ce-ar fi insemnat niste AKM in mainile
mongolilor lui Genghis Han.

Dar trebuie sa constatam ca forta de mobilizare, organizare si capacitate strategica a

armatei romane la cumpana dintre milenii, de pilda, ii asigura un ascendent cel putin la
fel de mare acesteia in raport cu adevrsarii potentiali/efectivi ca flotei britanice in secolul
al XlX-lea sau ca actualei aviatie a SUA.

Asa cum subliniam in capitolul anterior, puterea militara a pierdut deseori atunci cand nu
s-a coagulat in jurul unei puteri simbolice semnificative. Imperiul roman "importa" zeitati
pe banda rulanta deoarece propria-i putere simbolica era slaba si pentru ca notiunea de
"natiune" nu se inventase, toate aceste culte muscau din puterea simbolica centralizatoare.

A fost nevoie de Constantin cel Mare pentru ca sa forjeze crestinismul sfasiat (inca
atunci) de schisme - arianismul, nestorismul, etc - prin Conciliul de la Niceea (325 d.C.)
intr-o forma suficient de stabila pentru a deveni religie de stat. Vechiul Testament este
deja plin de pilde si avertismente la adresa celor puternici care ignora puterea simbolica.

Faraonul aparent atotputernic este coplesit de pedepsele revarsate asupra sa de o

divinitate manioasa si obligat sa cedeze. Nabucodonosor este avertizat cand o mana
nevazuta scrie pe un zid "Ales, Cantarit, Impartit" ca a cazut in dizgratia zeilor si ca
imperiul sau urmeaza a fi sters de pe harta: cand puterea simbolica dadea verdictul, "toti
oamenii regelui" nu mai puteau sa puna cioburile laolalta.

Cand puterea germana a incercat sa se revolte impotriva trainicei aliante intre papalitate
si franci, regele a fost in cele din urma obligat sa faca pelerinajul la Canossa. Cateva sute
ani istoria Europei a fost istoria prin care natiuni dominante au incercat sa-si impuna
hegemonia pe continent, deci in lume.

Pe rand Spania, Franta, Germania (intr-o masura mai mica Anglia insulara) au jucat
aceasta carte. Vehiculul a fost puterea militara. Subordonarea cvasitotala a puterii
militare de catre puterea simbolica (reprezentata in ultimele doua secole in cea mai mare
masura de statul-natiune) si paienjenisul de relatii de drept international tesut sistematic
(desi cu sincope) in ultimul secol mai ales a redus capacitatea militara de a se exprima in
sine si pentru sine.

####

Puterea militara a cunoscut in istorie mutatii spectaculoase din punct de vedere

tehnologic, a invins spatiul si geografia in buna masura, si-a adaugat componente
importante (servicii speciale, tactici noi si centre de analiza strategica conduse de minti
luminate).

Dar ea a ramas la fel de divizata intre principalii jucatori regionali/globali ca si in urma

cu doua milenii sau cu doua secole. Hegemonia globala - strict militar vorbind - este la
fel de improbabila ca si in trecutul mai mult sau mai putin indepartat.

Daca o buna secole de-a randul a fost "vioara intai" a orchestrei care interpreta partitura
istoriei (sefii militari fiind cei care, din postura de regi, imparati sau simpli sefi de clan,
decideau), puterea militara a sfarsit in lumea contemporana a fi cvasitotal subordonata
puterii simbolice (ideologice odata cu aparitia statului-natiune si cu laicizarea societatii)
si chiar celei economice, asa cum vom vedea.

Deciziile strategice nu mai sunt luate de mult de "cainii razboiului", ci de politicieni

sau de alti lideri simbolici - generalii triumfatori de alta data sunt redusi la postura de
executanti ai acestor decizii. Toata lumea tresare atunci cand la Paris sau la Moscova are
loc vreo traditionala parada militara - barbatii in uniforme, masinariile de lupta din otel,
avioanele de vanatoare care brazdeaza cerul trezesc in noi teama si respect.

Insa nu trebuie sa uitam ca seful oricarei armate este numit printr-un decret semnat de
oameni/institutii care poate nici nu au un stagiu militar cel mai adesea, legitimati fiind in
schimb de puterea simbolica pe care o detin. Iar juntele militare sunt limpede carateristice
lumii a treia si fac parte din tristul arsenal al acestora - si acolo tind sa devina tot mai
exotice si mai blamabile.

Liderul venezuelean Hugo Chavez nu se revendica de la fapte ostasesti si gherile de

tipul Castro - el se autodefineste ca luptator impotriva hegemoniei simbolice a SUA. Asa
cum probabil inca din perioada tribala elementele turbulente erau eliminate de pe scara
evolutiei de "conspiratia slabilor", tot asa istoria a ingradit treptat capacitatea luptatorilor
de a decide cand, unde si de ce.

Puterea militara a fost forma de putere care a pierdut cel mai mult pe parcursul evolutiei
cunoscute in raport cu celelalte doua forme. Ultimele sale zvarcoliri au fost bolsevismul
si fascismul - nu intamplator liderii acestora au folosit (abuziv) insemnele militare. Hitler
s-a proclamat Fuhrer si se purta in uniforma militara, asemenea "omologului" sau italian,
Mussolini, proclamat "Duce".
Stalin a imbatranit in uniforma - abia urmasul lui, Hrusciov, renuntand la aceasta
tinuta. Dar si in aceste cazuri, motorul era de fapt ideologic (deci simbolic) si nu militar.
Intinsa - in timp si spatiu - rezistenta contra fascismului in timpul celui de-al doilea
razboi mondial si mitologia maquisului care i-a urmat a legitimat si potentat la o scara
nedorita terorismul contemporan, in variile sale forme si ideologii/motivatii religioase.

Posibilitatile tehnologice si globalizarea au facut restul - terorismul (sau componentele

cele mai maligne ale acestuia) a devenit, asa cum vom vedea, JUCATOR IN SINE pe
scena puterii, dincolo de o geografie care aproape ca nu mai conteaza in lumea de azi.

Ca fenomen general al istoriei cunoscute - mai ales in ultimul mileniu - puterea militara
se deplaseaza de la est la vest (din Orient spre Occident) si de la sud la nord, urmand
acelasi traseu ca puterea economica, asa cum vom vedea mai jos.

Mutatiile puterii. Puterea economica

Timp de mii de ani - cel putin dupa ultima glaciatiune importanta, sfarsita in urma
cu aproximativ 10.000, cea mai importanta resursa economica a omenirii a
reprezentant-o proprietatea funciara. Lumea de astazi s-a nascut in "semiluna
fertila" din Orientul Apropiat, in Delta Nilului si in Mediterana.

Comportamentul agricol a modelat destinul omenirii: a nascut sedentarismul, deci

embrionii viitoarei urbanizari, a creat necesitatea colectivitatilor mai largi decat tribul
(specific si suficient culegatorilor si vanatorilor), i-a unit pe membrii comunitatii
impotriva eventualilor jefuitori ai recoltelor.

Si astazi echinoctiile si solstitiile - momente agricole prin excelenta - sunt, sub varii
masti, cele mai celebrate sarbatori in toata lumea. Sansa geografica a decis intre
bogati si saraci - decalajele se mentin uneori si astazi.

Zonele agricole fertile au nascut civilizatii puternice si cu tendinte

hegemonice/expansioniste - summerienii, asirienii, babilonieinii, egiptenii, micenienii,
persanii, grecii - in vreme ce zonele cu posibilitati reduse din punct de vedere agricol si,
ca urmare, al domesticirii si cresterii animalelor - triburile amazoniene, aborigenii
australieni, triburile din cea mai mare parte a Africii - au produs stagnare.

Lupta intre "sedentari" si "nomazi" s-a intins probabil pe mii de ani inainte ca
ultimii sa devina suficient de puternici pentru a se impune pe scara evolutiei istorice.

Nomazii - acest obicei se va mentine si in Evul Mediu timpuriu (mongolii, vikingii) in

Europa/Asia si pana relativ recent in Africa - cereau tribut aleatoriu, dupa voia si
necesarul asupritorului, mentinand nesiguranta producatorului agricol.
Sefii militari sedentari au sistematizat tributul - majoritatea populatiei a preferat atunci sa
se supuna lor, in schimbul protectiei militare. Simbioza intre puterea militara - cu rol
de protectie, dar si de ofensiva - si aceea economica a nascut primele megalopolisuri
cunoscute si primele civilizatii.

Acestea s-au nascut pe trei considerente principale: capacitatea de a PRODUCE resurse

(mai ales agricole, hrana fiind necesarul cel mai important, intotdeauna), de a controla
rutele importante ale comertului/schimburilor, pe apa si/sau pe uscat si de a asigura -
eventual in spatele unor ziduri de aparare - securitatea producatorilor.

In linii mari, jocul economic a ramas acelasi pana in zilele noastre: de-a lungul
istoriei s-au modificat doar importanta resurselor/produselor, jucatorii principali si
raportarea puterii economice la celelalte doua forme de putere.

China, care nu a inregistrat glaciatiuni de mica anvergura de-a lungul istoriei cunoscute, a
dezvoltat mai repede birocratia aferenta unei economii in expansiune: a folosit scrierea si
contractul comercial, a centralizat puterea si a folosit banii de hartie ca arma impotriva
inflatiei.

Orientul apropiat si Mediterana au avut evolutii caracterizate prin progrese uriase

si prin prabusiri spectaculoase. Antichitatea isi atinge apogeul in Europa prin Imperiul
Roman, care inhata fara scrupule si sistematizeaza toate acumularile de pana atunci.

Prima moneda fusese batuta in Lidia (600 i.C.), insa romanii pun in circulatie cantitati
semnificative de bani, avand acces la resurse importante de argint/aur. Nu se poate vorbi
inca de o economie financiara, trocul jucand un rol decisiv (mai ales prin comertul cu
Africa si Orientul), insa progresul este evident.

Romanii construiesc drumuri care devin rute comerciale relativ sigure. In siturile
arheologice ale Britaniei, de pilda, gasim sticlarie din China si orfevrarie din Egipt.
In anul 166 d.C., imparatul Marc Aureliu initiaza schimburile sistematice cu Imperiul
Chinez.

Doar destabilizarea care a urmat conducerii lui Commodus (180-199 d.C.) a impiedicat
dezvoltarea unei rute comerciale alternative "drumului matasii" inca din Antichitate.
Prabusirea Imperiului Roman si invaziile barbare - incepand cu anul 300 d.C. -
reteaza pentru cateva secole principalele rute comerciale: acestea nu sunt complet
abandonate, insa folosirea lor, foarte riscanta, se diminueaza considerabil.

Apele devin mai nesigure din cauza piratilor carora nici o flota nu li se (mai) poate opune
coerent. Abia imperiul schitat de Carol cel Mare permite dezvoltarea negotului la o
scara importanta si sigura in Europa, pe de-o parte, si reluarea, mai consistenta, a
schimburilor cu Orientul: puterea economica isi reintra in drepturi, mai ales in zone
precum orasele-cetati italiene autoguvernate: Venetia, Genova si Florenta.
In anul 992 primul isi instaleaza o colonie permanenta la Constantinopole, in Bizant, iar
trei decenii mai tarziu a doua ocupa, smulge Corsica de la musulmani - un alt punct-cheie
in comertul la Mediternana. In 1252 se bate iarasi, dupa o lunga perioada, moneda de
aur in Europa (Florenta).

Inca de la anul 1000 incepe trecerea decisiva la economia financiara, bazata pe bani si nu
pe troc. In 1298 se inaugureaza, pe mare, prima ruta comerciala permanenta Genova-
Bruges-Londra. Orasele-cetati au rezolvat problema piratilor impletand puterea
economica in crestere exploziva cu aceea militara.

O flota de galere rapide si bine echipate cu armament si soldati faceau ca pierderile

care ii ruinau pe alti negustori sa fie minime. Dar, deja in cadrul acestor orase-cetati
puterea economica (alaturi de cea simbolica) este aceea care domina si determina puterea
militara.

Epoca Antichitatii si acea a Imperiului Carolingian - in care puterea militara (legitimata

de cea simbolica) era vioara intai apusese pentru totdeauna. Odata intrata in scena,
puterea economica incepe sa se polarizeze tot mai mult pe criterii geografice si mai putin
pe apartenenta la clasa conducatoare (aristocratica).

Economia - care inceteaza a fi doar agricola - este apanajul unei noi clase care incepe sa-
si faca intrarea in istorie: micii mestesugari si comercianti ai burgurilor (de unde vine
termenul de "burghez"), stramosii oamenilor de afaceri contemporani, oameni liberi de
servituti feudale si care incep sa-si doreasca relatii oneste cu fortele conducatoare
(reprezentantii puterii militare).

Acesti reprezentanti ai puterii economice in expansiune incep sa duca o lupta crancena,

care va dura sase secole, cu puterea militara si cu aliata acesteia din urma, puterea
simbolica, reprezentanta mai ales de Biserica. Asta in ce priveste Europa.

Asia va intra intr-o cu totul alta logica istorica, la fel Africa. Ridicata de mesajul
Profetului (55), puterea araba explodeaza intr-un secol si devine un factor de presiune
asupra Occidentului pentru multe sute de ani (abia in 1492 se incheie Reconquista
spaniola, prin cucerirea Granadei).

Pe de alta parte, turcii selgiucizi incep sa muste halci din Imperiul Bizantin (Marea
Schisma din 1054 rupsese deja in doua puterea simbolica a Bisericii Crestine, despartind
ortodoxia de institutia papala si de catolicism).

Imperiul turc isi va atinge apogeul in vremea lui Soliman Magnificul, va ajunge in
Europa rasariteana si va fi oprit abia la portile Vienei inainte de a intra in lunga sa agonie
politica, economica si militara, la finalul careia va naste statul turc modern.

Imperiul chinez va cunoaste navala si cucerirea mongola, secole de framantari si va

renaste prin dinastia Ming. In secolul al XV-lea va lua decizia de se inchide in sine, la fel
ca si Japonia mai tarziu. Dar in jurul anului 1600, principala putere industriala a lumii nu
era Marea Britanie sau Franta sau Germania, ci China.

Modelul economic asiatic era mai performant administrativ decat cel occidental - incuraja
meritocratia, adica ascensiunea pe baza de merit si nu pe baza apartenentei la nobilime
(asta explica si de ce a fost secole de-a randul lipsit de revoltele masive din Vest) - dar
mult mai centralizat.

La fel ca in Antichitate, puterea militara ramanea net dominanta, subordonandu-o

complet pe cea economica, sau chiar si pe cea simbolica. Seful armatei - sultanul sau
"fiul soarelui" - erau si proprietarii simbolici ai tuturor bunurilor supusilor lor, care le
detineau prin "gratia" conducatorului (puteau fi oricand confiscate fara prea mari daraveli
juridice sau justificari solide).

In ambele cazuri, puterea simbolica - setul de convingeri bazate pe confucianism in China

si clerul musulman sunnit, in Imperiul Otoman - propovaduia supunerea oarba in fata
conducatorului, cvasideificat. Emanciparea puterii economice in Europa se va face insa
prin convulsii majore.

Inca din anul 1225, dupa catastrofala infrangere militara de la Bouvines (Franta),
noblimea engleza il obliga pe regele Ioan Fara Tara (56) sa adopte Magna Charta. Un
document care privea, fireste, deocamdata doar nobilimea, dar care ingradea puterea
discretionara a unei persoane - regele - fara niciun soi de alianta cu puterea simbolica -
Biserica.

Niciun pelerinaj la Canossa nu mai putea ajuta, prin urmare, un rege care isi
asupreste supusii. Pentru prima oara mariajul inaugurat de Clovis si reinoit de Carol cel
Mare - sacralizarea conducatorului militar prin aportul puterii simbolice - nu mai
functiona. Si era doar inceputul.

In anul 1265 se intruneste primul Parlament al Marii Britanii - drumul era deschis.
Razboiul de o suta de ani va slabi si puterea militara a Frantei, permitand intrarea altor
forte in scena. In 1343 se aduna primele "Stari" - reprezentanti ai burgheziei care isi cer
dreptul la decizie - in nordul si centrul regatului.

Marea Epidemie de Ciuma - care va secerea intre 1347 si 1351 peste jumatate de
populatia Europei (cea mai mare catastrofa a istoriei cunoscute a continentului) - va lovi
in plin o putere simbolica (Biserica) ce se dovedeste neputincioasa in fata maladiei si va
lovi, prin recul, in marele sau aliat, puterea militara a aristocratiei.

In anul 1358 porneste in Franta rascoala taranilor - "Jacqueria" - care deschide un secol
de confruntari de o violenta fara precedent.

Populatia Parisului se revolta in 1413 (sub conducerea lui Simon Caboche) si in 1418
(revolta breslelor de meseriasi). De remarcat ca toate revoltele au o componenta nu
doar antiaristocratica, ci si anticlericala, preotii fiind perceputi drept aliatii de
nadejde ai nobililor si paraziti din punct de vedere economic.

Peste Canalul Manecii, in Anglia, izbucneste revolta lui Watt Tyler (1381), in vreme ce
la Florenta se revolta postavarii (rascoala "ciompilor", in anul 1378). In anul 1434 avem
revolta populatiei la Roma - orasul se proclama, efemer, "republica", proclamandu-si
legitimitatea nu de la puterea simbolica a Bisericii Catolice, ci de la dreptul roman.

Sigur, cele doua puteri aliate - aceea militara si aceea simbolica - aveau inca suficiente
resurse pentru a supravietui acestui secol dezolant, de conflicte si recesiuni succesive - in
1453 turcii vor cuceri Constantinopole, punand capat agoniei Bizantului aproape fara
nicio reactie din partea Occidentului.

Dar lucrurile urmau sa nu mai fie niciodata la fel, iar puterea economica incepe sa
se afirme tot mai mult. Spania face exceptie de la acest traseu din cel putin doua motive.
Primul: era preocupata de recucerirea teritoriului sau din mana musulmanilor si asta crea
o sinergie suficienta incat sa subordoneze alte posibile abordari strategice.

Al doilea: regii spanioli - "majestatile lor catolice" - vor acorda o putere aproape
fara limite Bisericii, avand nevoie de aceasta in primul rand pentru "crestinarea"
unei populatii multiculturale, multietnice si multiconfesionale si in al doilea rand
pentru a tine in sah puternicii aristocrati ("granzii") care puteau primejdui suprematia
regala.

Ferita de aceste schisme interne, preluand stindardul puterii simbolice (catolicismul "pur-
sange"), aventurandu-se peste mari in aventura coloniala care ii va revarsa nenumarate
bogatii in visterie, Spania va deveni intr-un secol cea mai importanta putere militara,
economica si simbolica a Europei.

Aurul si argintul Americii va permite cresterea exponentiala a numerarului de pe tot

continentul, ba intr-o vreme va fi atat de numeros incat va provoca, prin inflatie,
prabusirea preturilor. Puterea economica, asadar, tinde tot mai mult sa se emancipeze de
sub tutela celei militare (aristocratia) dar nu o va putea face definitiv pana ce mai multe
evenimente, aparent neconectate intre ele, vor impulsiona definitiv cursul istoriei in
aceasta directie.

Cel mai important este cu siguranta "noua erezie" care apare in Germania odata cu tezele
unui calugar pe atunci necunoscut, pe numele sau Martin Luther (cele 95 de Teze au fost
afisate in anul 1503). Vaticanul se mai confruntase cu asemenea situatii - bogomilii,
catarii, patarinii, dolcinienii framantasera Europa si provocasera chiar infruntari
militare.

Insa aceste "dizidente" erau ciudate pentru oamenii de rand, pe de-o parte si venisera
INAINTE de Marea Epidemie de ciuma, care stirbise definitiv pentru contemporani si
pentru urmasii acestora infailibilitatea bisericii apostolice. Noua clasa - a burheziei
vrajmase la adresa aristocratiei - si-a gasit un vehicul simbolic nou-nout, pe care l-a
imbratisat cu forta.

Inventarea prafului de pusca - vezi capitolul anterior - si dezvoltarea armelor de foc a

spulberat monopolul militar al aristocratiei. Deja "batalia pintenilor de aur" (1304), cand
postavarii Flandrei au distrus cavaleria franceza, sau macelarirea aceleiasi cavalerii de
catre arcasii englezi (Azincourt) sau ienicerii turci (Nicopole) sfaramasera mitul
invincibilitatii cavalerului.

Tot asa cum pustile cu pulbere si soldatul "obisnuit" vor desfiinta institutia samurailor in
secolul al XlX-lea in Japonia, tot asa se va intampla, dar lent, in decursul a trei secole, cu
institutia cavalerismului in Europa. Militarul modern nu va mai fi in mod necesar un
aristocrat (desi macar partial aristocratia va continua sa mentina simbolica militara
pina in zilele noastre).

Asa cum barbarii din Antichitate invadasera treptat legiunile romane, pana ajunsesera sa
le domine, tot asa militarii de cariera de origine modesta vor ingrosa tot mai mult
randurile armatelor moderne (57). Puterea aristocratiei venea din capacitatea ei de a oferi
securitate militara - armata profesionista o va face inutila.

Din punct de vedere economic, era majoritar parazita, traind din birurile platite de cei
care munceau efectiv - acestia se vor revolta. Legitimitatea ei venea din alianta cu
Biserica - si aceasta ultima institutie va deveni principalul teatru de confruntare, prin
Reforma si Contrareforma.

Impopularitatea "aliantei" a crescut foarte mult in timpul razboiului de o suta de

ani, cand visteriile sleite de efortul de razboi al celor doua tari au introdus un impozit
suplimentar pentru fiecare cetatean, impozit care nu era unul pe venit, ci pur si simplu
pentru toti traitorii pe posesiile coroanelor si ale vasalilor acestora ("taille" in Franta si
"poll taxe" in Anglia).

Nobilii si clerul erau scutiti de acest impozit, in vreme ce taranii, mestesugarii si

negustorii, nu. In 1524 izbucneste razboiul taranesc german, in 1526 avem deja prima
biserica luterana in Saxonia.

Nordul incepe sa opteze tot mai hotarat pentru noua biserica, in vreme ce sudul spaniol
este bratul inarmat al papalitatii, iar centrul (dominat de Franta) devine teatru de
confruntari.

In 1534, prin decizia lui Henric al Vlll-lea al Angliei (1509-1547), ia nastere biserica
anglicana (statala). Reforma va fi continuata de Elisabeth I, care urca pe tron in anul
1558, iar in 1566 Olanda (Tarile de Jos) adopta biserica calvinista.

Crestinatatea strange randurile pentru a zdrobi la Lepanto flota lui Soliman Magnificul
(1571), dar va continua sa fie sfasiata de razboaie pana la pacea westfalica din 1648. Un
al treilea eveniment este executia Mariei Stuart de catre Elisabeth l.
Aceasta regina aventuroasa si fara noroc parea sa-si fi cautat cu lumanarea necazurile.
Dar decizia verisoarei sale de a o trimite pe esafod - mai bine-zis a unui Consiliu de
coroana care vedea in Spania un dusman feroce, iar in cei aflati in cardasie cu iezuitii, un
pericol mortal - desacralizeaza ceea ce mai era de desacralizat din regalitate.

Henric al Vlll-lea o trimisese pe esafod pe Anne Boylen, dar aceasta provenise din
randul micii nobilimi de tara. Regina scotilor era primul "sange regal" autentic ce
sfarsea sub securea calaului, in public. Istoria Frantei, Spaniei sau Angliei era plina de
asasinate - snurul, otrava sau pumnalul isi facusera insa datoria in tacere si departe de
ochii vulgului.

Fara sa vrea, stralucita Elisabeth va deschide calea revolutiei engleze (1640-1660) si va

hotari soarta nefericitului sau urmas, Carol I (tot un Stuart), decapitat printr-o DECIZIE
A PARLAMENTULUI, dupa ce armata "burgheza" de "capete rotunde" a lui Oliver
Cromwell distrusese armatele loialistilor aristocrati.

Doar razboaiele si figura lui Ludovic al XlV-lea (care moare in 1715) vor stopa,
temporar, "exportul de revolutie" in Franta. Aristocratii in general - nici macar regii - nu
mai sunt deasupra legilor: se contureaza "contractul social" care va modela lumea
contemporana.

Puterea economica isi gaseste un nou vehicul social - burghezia in ascensiune - un nou
vehicul simbolic - protestantismul si un nou vehicul militar (armatele profesioniste).

Lumea catolica, dupa explozia avutiei de extractie coloniala a Portugaliei si Spaniei (in
1494 acestea isi impart, cu binecuvantarea papalitatii, prin bula "Romanus Pontifex",
expansiunea coloniala in America si Africa) va domina timp de aproape doua secole
Europa si marile, dar va intra intr-un declin pe care Pacea din Pirinei (1659) nu va face
decat sa-l certifice.

In final Franta pe jumatate protestanta, Marea Britanie, Olanda si tarile nordice se vor
dovedi mult mai dinamice si se vor afla in avangarda revolutiei industriale (demarate
incepand cu a doua jumatate a secolului al XVlll-lea). In secolul urmator va incepe
ascensiunea SUA, cladite de asemenea pe baze protestante.

Afluxul de numerar, intetirea schimburilor ca urmare a unei navigatii tot mai sigure
si a expansiunii "lumii cunoscute", democratizarea tot mai accentuata a accesului la
capital (prin inlaturarea monopolului funciar al aristocratiei/bisericii), aparitia sistemelor
moderne bancare si de comert international - inca din anul 1602 Olanda infiinteaza
Compania Indiilor de Vest si Bursa de la Amsterdam) - muta pe de-o parte hotarator spre
vestul Europei centrul financiar al lumii (lumea araba se dezintegrase, Imperiul turc isi
incepe declinul odata cu domnia lui Selim Betivul, urmasul lui Soliman, Imperiul Chinez,
sub dinastia manciuriana, va incepe sa piarda succesiv toate confruntarile militare
majore) si accelereaza formarea capitalului investitional, pe de alta parte.
Scapata din chingile constrangerii puterii militare - intr-o monarhie sau republica
moderna, armata este platita din banii cetatenilor si pusa sub constrangerea puterii civile -
si de aceea a puterii simbolice, puterea economica isi va asigura, practic, incepand cu
secolul al XVlll-lea, doua secole de suprematie.

Bancherii vor finanta razboaiele si vor avea un cuvant greu de spus vizavi de
deznodamantul acestora. Sistemul economic capitalist va cunoaste mutatii succesive care
vor pune capat treptat exploatarii salbatice initiale si va dezvolta o plasa de siguranta
sociala care va intruni consensul politic intern.

Corifei de tipul Smith, Ricardo sau Mill ii vor scrie fundamentele teoretice. Odata cu
finalul razboiului rece (ideologic) si cu adoptarea de catre Rusia si China (aceasta din
urma adoptand sloganul "o tara, doua sisteme") a economiei capitaliste, puterea
economica pare sa-si fi asigurat suprematia.

De fapt, asa cum vorm vedea, lucrurile nu se anunta deloc asa.

###

Puterea economica a insemnat, timp de patru milenii ale istoriei cunoscute, bogatie
funciara. Sansa geografica a decis initial dezvoltarea, inflorirea si hegemonia
primelor forme umane de civilizatie/cultura. Schimburile comerciale au impulsionat
mereu - cu sincope datorate razboaielor, mai ales - dezvoltarea unei economii
"mondiale".

Puterea economica a insemnat si inseamna accesul la resursele necesare si decizia asupra

modului de alocare a acestora. Puterea economica a fost subordonata, practic, pana la
marea epidemie de ciuma si razboiul de o suta de ani intre Franta si Anglia, puterii
militare si celei simbolice - cei care detineau aceste forme de putere, detineau si puterea
economica.

Emanciparea puterii economice - IN SINE - s-a conturat odata cu Reforma, s-a calit in
timpul luptelor Contrareformei si a fost potentata de diminuarea simbolismului
regal/aristocratic, pe de-o parte si de posibilitatea dezvoltarii unei puteri militare care a
incetat, odata cu aparitia armelor de foc, sa fie apanajul cvasiexclusiv al aristocratiei.

Asa cum vom vedea in subcapitolul urmator, puterea economica si-a gasit un aliat
initial in reforma religioasa, ca vehicul de putere simbolica, dar apoi, incepand cu
secolul al XVlll-lea, si-a inventat propriul sau vehicul, acela ideologic.

Incepand cu a doua jumatate a mileniului al doilea d.C, puterea economica se deplaseaza

de la est la vest si de la sud la nord, iar resursele unor spatii geografice intinse - America
Latina, o buna parte din Asia, Africa in aproape totalitatea ei - sunt acaparate prin
"colonizare" de aceasta parte a lumii. Sfarsitul secolului al XX-lea si inceputul secolului
al XXl-lea contureaza o miscare inversa, de la nord la sud si de la vest la est in privinta
puterii economice.
Mutatiile puterii. Puterea simbolica
De la samanul tribal la stufosul si sofisticatul cler al Egiptului antic sau al
Imperiului babilonian au trebuit sa treaca mii de ani in evolutia umanitatii, insa
mecanismul care a nascut sistemul de credinte religioase a ramas acelasi:
convingerea profunda si fara tagada a unanimitatii oamenilor inzestrati cu
constiinta de sine ca dincolo de noi exista "altceva" indefinit si ca acel altceva poate
fi cunoscut/explicat prin intermediul unor persoane care prin vocatie si pregatire
pot avea o relatie privilegiata cu divinitatea fata de ceilalti muritori.

Ceea ce confera acestor persoane putere simbolica in raport cu persoanele care

impartasesc aceeasi credinta (nu neaparat cu celelalte - tocmai de aceea nu a existat in
istorie un "monopol" al puterii simbolice, la fel cum nu a existat unul al puterii
economice sau ale celei militare).

Toate marile religii - care sistematizeaza credintele intr-un set etic si moral si intr-o
gnoseologie si ontologie coerente, dezvoltand si partea ritualistica aferenta - se nasc in
Orientul Apropiat. Aproape toata puterea simbolica a lumii se trage dintr-o zona care,
geografic vorbind, nu reprezinta nici 10 la suta din suprafata uscatului Globului. Aici
apar zoroastrismul, buddhismul, hinduismul, iudaismul, crestinismul, islamul.

Ceva - deocamdata insuficient inteles/explicat de cercetatori - se "intampla" in jurul

anului 500 i.C. puterea simbolica apare dintr-o data matura si in plina forta si
constiinta de sine in toata lumea cunoscuta. In nordul si in centrul Europei, din insulele
britanice si pana pe cursul inferior al Dunarii, civilizatia celtica isi atinge apogeul (este
vorba de perioada numita "a doua epoca a fierului" sau "La Tenne").

Clerul druidic este suficient de puternic pentru a fi primul la masa puterii. Druizii -
pregatirea unui asemena preot dura peste doua decenii, iar scrierea era interzisa pentru a
nu exista riscul unei "scurgeri de informatii" - conduceau efectiv societatea celtica, regii -
mai mult un soi de sefi de clanuri - fiind chemati doar sa materializeze vointa exprimata
de zei prin intermediul celor alesi.

O religie asemanatoare se practica in Dacia. In Persia apare zoroastrismul, sub Darius

I (521-485 i.C.). In India apare buddhismul, o reforma ampla a hinduismului deja existent
de secole. Confucianismul se dezvolta in China, iar in spatiul grecesc apar filozofii ionici
si urmeaza "secolul lui Pericle" in Atena.

In Iudeea se reconstruieste Templul ("al doilea Templu") in anul 512 i.C., dupa ce evreii
fusesera eliberati din captivitatea babiloniana prin decretul persilor (Edictul lui Cyrus l).
Ezra si Nehemia procedeaza la o ampla reconfigurare religioasa si pun bazele legii
mozaice.
Cu putina vreme inainte de dizolvarea sa definitiva, imperiul babilonian isi recastigase
o parte a vechii sale straluciri prin Nabucodonosor al II-lea (605-562 i.C.), rege care
construise si Marele Templu al zeului Marduk, intr-o tentativa de monoteism (constructie
care va intra in istorie sub numele de "Turnul Babel", prin intermediul Vechiului
Testament).

Roma cunoaste perioada "celor 12 table" (codificarea dreptului in vigoare printr-o

sinteza care in forma si fond este mult superioara "Codului lui Hammurabi" summerian,
primul cod de legi cunoscut al istoriei). Civilizatia romana este singura care pare sa
prefere etica moralei si sa dezvolte o putere simbolica legata mai degraba de prima decat
de ultima.

Din acest punct de vedere evident ca nu putem vorbi de o putere laica, dar gasim aici
toate semintele viitoarei laicitati occidentale. Mergand pe aceasta cale unica, romanii
vor sfarsi prin a produce un Drept care este si astazi studiat in universitati, ca o adevarata
piatra de temelie a legilor. In toate vechile scrieri descoperim o infruntare intre puterea
simbolica, deja maturizata, asa cum aratam mai sus, si puterea militara, net dominanta
pana in acel moment.

Evreii isi reafirma identitatea reconstruind Templul, nu altceva face Nabucodonosor in

Babilon. Filozofii ionieni nu doar cauta sa explice lumea, ci analizeaza deseori critic
societatea in care traiesc si limitele liderilor care detineau puterea militara (cel mai bun
exemplu este Pitagora, care formuleaza viziunea unei ALTE societati cu un mileniu si
jumatate inaintea lui Thomas Morus).

Etica si morala vin sa cenzureze puterea laica, clerul - purtator al puterii simbolice -
se separa tot mai net de razboinici - puterea militara. Sacerdotiul nu doar ca se
desparte mai net de regalitate si chiar tinde sa se delimiteze critic de acesta - pilda regelui
Ahab din Vechiul Testament - dar incepe sa domine puterea militara, care isi pierde
semnificatia in absenta girului divin.

O infrangere militara este atribuita dezigratiei zeilor, o victorie nu este urmarea vitejiei
soldatilor, ci rezultatul firesc al bunavointei divine. Bunavointa care uneori se cumpara -
clerul devine bogat pretutindeni, muscand prin urmare si din puterea economica - alteori
este chiar un instrument de teroare: zone intinse consacra ritualuri sangeroase,
implicand sacrificii umane (in America de Sud vor ramane asa pana la cucerirea
portughezo/spaniola).

Prin ascensiunea Imperiului Roman, puterea simbolica din raza acestuia de cucerire
primeste o grea lovitura - la fel ca si aceea militara si economica, de altfel. Gestionind
el insusi o putere simbolica de tip etic si mai putin religios, Imperiul nu intelege
mentalitatea cuceritilor, chiar daca se dovedeste in cele mai multe cazuri tolerant cu
credintele celorlalti.

Singura putere simbolica ce supravietuieste relativ intacta - prin rabinismul fariseic - este
aceea iudaica, ce a putut fi raspandita in lume odata cu daramarea ultimului Templu si
risipirea poporului evreu pe cuprinsul Imperiului. Abia crestinismul filtrat de Sfantul
Pavel si de lumea elenica - care il scoate din spatiul ingust al etnicitatii/ iudaismului si ii
consacra dimensiunea universala - puterea simbolica isi regaseste un vehicul
semnificativ.

In anul 313 Imparatul roman Constantin se converteste la crestinism, iar in anul 325
are loc la Niceea conciliul care va structura aceasta religie in tiparele ei actuale (Crezul).
In 381 are loc primul conciliu de la Constantinopol (in anul 330 acest oras devine capitala
Imperiului de Rasarit- Bizantul, in vreme ce in 379 pe tron urca Theodosiu I), iar victoria
finala este obtinuta prin proclamarea crestinismului "ortodox" ca religie de stat, in anul
391.

Patriarhul Teofil, seful bisericii de la acea vreme, ordona incendierea a ceea ce mai
ramasese din biblioteca de la Alexandria dupa semidistrugerea acesteia de catre romani
patru secole inainte. Seminificatia acestui gest este amplu: noua putere simbolica este
combativa, hotarata sa-si apere teritoriul spiritual cu maxima fermitate si marcheaza
hotarul dintre "vechea cunoastere" (blamabila in intregul sau) si "noua cunoastere"
(dogma bisericeasca).

Ramasitele ereziilor sunt combatute cu ferocitate, vechile culte interzise sub pedeapsa cu
moartea - nimeni nu mai procedase asa in istorie - pactul intre puterea militara a
imparatilor bizantini si aceea religioasa fiind pecetluit prin cladirea Sfintei Sofia, cea mai
impozanta constructie a noii religii. Mai peste tot - inclusiv in Apus dupa Carol cel Mare
- convertirea se produce mai mult cu sabia decat cu Biblia.

Peste trei secole, Profetul avea sa nasca cea de-a treia religie monteista a lumii si,
prin urmare, un nou vehicul simbolic.

Marile confruntari din istorie vor avea de acum inainte o inevitabila incarcatura
religioasa, de la batalia de la Poitiers care ii opreste pe arabi la Pirinei si pana o mie de
ani mai tarziu, cand pacea westfalica va pune capat Razboiului de treizeci de ani, ultimul
si cel mai devastator episod al luptei dintre reforma si contrareforma in sanul lumii
catolice.

Atat puterea militara, cat si cea economica, chiar, nu mai par a exista in sine si pentru
sine: ele se erijeaza in portparola puterii socotite de ultima expresie, aceea
simbolica/religioasa. Dar nici puterea simbolica/religioasa nu poate fi un actor in sine.
Stim deja cum papalitatea a cautat mereu o alianta militara, pe care a gasit-o initial in
francii salieni, apoi in Carol cel Mare.

Daca Bizantul incepe sa gafaie sub loviturile succesive ale turcilor selgiucizi, vestul preia
initiativa, mai ales dupa Marea Schisma ce separa "ortodoxia" de "catolicism", in anul
1054. Conciliul de la Roma din anul 1059 - imediat dupa schisma - interzice categoric
investitura laica a clerului (papalitatea este hotarata sa se delimiteze net de puterea
militara si sa nu accepte in nicio privinta intaietatea acesteia).
Imperiul roman de neam germanic, prin Otto I, intra deja in conflict cu aceasta
viziune, insa in 1077 Henric al lV-lea este obligat sa faca "pelerinajul de la
Canossa". Concordatul de la Worms duce la desfiintarea bisericii lui Otto si consacra
pentru moment victoria Romei.

Cruciadele sufla vant in panzele puterii simbolice, insa in 1291 se pierde ultimul teritoriu
din Orient, Sfantul Ioan din Accra. In aceeasi perioada erezia catara a provocat riposta de
o duritate fara precedent: sudul provensal este trecut prin foc si sabie si cucerit ca un
spatiu pagan.

Ia nastere Inchizitia, incredintata Ordinului Dominican, care va inflori mai ales in Spania
ultracatolica si va arunca o umbra urata pe obrazul Bisericii Apostolice. In vreme ce
Reforma isi porneste lunga sa lupta pentru existenta, papalitatea castiga noi teritorii, in
Lumea Noua.

Prin bula "Romanus Pontifex", din 1455, Portugalia primise un soi de monopol al
extinderii peste mari, iar in 1482 corabiile sale ajung deja pe Coasta de Aur ("El
mina"). In 1492 incep cele trei calatorii ale lui Columb in America. Sub arbitrajul
Vaticanului, asa cum aratam in subcapitoul anterior, Spania si Portugalia isi impart
Lumea Noua in 1494, printr-un tratat.

Marea Epidemie de Ciuma (1347-1381) a fost o catastrofa fara precedent in istoria

cunoscuta si a schimbat totul. Puterea militara a fost crunt lovita prin disparitia in masa a
corpului profesionist al cavalerilor si mercenarilor. Pregatirea unui asemenea combatant
incepea in copilarie si dura un deceniu.

Armatele nu au mai putut fi refacute usor dupa plaga. Puterea economica a fost
deasemenea reconfigurata dupa epidemie. Pretul proprietatii funciare si cuantumul
dijmelor s-au prabusit ca urmare a diminuarii fara precedent a populatiei/fortei de munca.

S-a accelerat trecerea de la economia schimburilor la aceea financiara. Dar cea mai dura
lovitura a primit-o puterea simbolica, mai precis Biserica s-a pretins atotputernica: ea se
dovedise complet incapabila sa faca ceva impotriva nenorocirii.

Ceea ce urma sa alimenteze discursul despre pacatele institutiei ca atare, care dintr-un
paravan divin devenise un motiv de pedeapsa a lui Dumnezeu. Numai ca " noua erezie"
care se naste si va sfarsi prin a cuprinde tot centrul si nordul Europei, provocand doua
secole de confruntari, nu este una centralizata. Ea este slaba din start din acest punct de
vedere.

Dornica de afirmare si vazand in "papistasi" principalul inamic, nu ezita sa se arunce in

bratele puterii militare, adica a celei laice. Aici se prepara cocktailul care va provoca cea
mai ampla mutatie a puterii simbolice din toate timpurile: inlocuirea puterii simbolice
religioase cu un vehicul nou - statul-natiune si noua lui mitologie: etnicitate, geografie,
istorie.
In Anglia sau in Olanda - puteri militare si economice - statul inghite pur si simplu
biserica (anglicana in primul caz, calvinista in al doilea). In Franta lupta intre catolici si
hughenoti se va transforma treptat intr-o lupta intre familia de Valois si familia de Guise
(sefii "Ligii catolice").

Lupta dintre catolici si protestanti va deveni repede si o lupta intre Sudul catolic si
Nordul protestant. Odata cu Pacea de la Pirinei, din 1659, Spania pierde definitiv statutul
de mare putere, iar Franta devine putere dominanta si hegemonica in Europa.

Dar incepand cu 1715, moartea lui Ludovic al XlV-lea, in Franta incepe sa se coaca la foc
mic viitoarea revolutie. Pana in secolul al XVlll-lea vehiculul puterii simbolice fusese
sistemul de credinte si convingeri religioase. Puterea militara se revendica si era girata tot
de acesta.

Nu era de imaginat un altul. De ce se schimba ceea ce nu a fost schimbat milenii de

istorie? Revolutia industriala inaugureaza epoca stiintei si cercetarea stiintifica
explodeaza peste tot in lume. Dogmele bisericesti sunt aruncate in aer in mai putin de un
secol.

Par redundante, caraghioase chiar, citite prin lentila unei credinte in atotputernicia
stiintei empirice. Burghezia este departe de a fi laica - dar este mult mai putin religioasa
decat predecesoarea sa, aristocratia. Nu doreste disparitia bisericii, dar nici nu accepta
tutela acesteia, macar din punct de vedere etic.

Biserica isi pierde la inceput privilegiul de a imparti justitia cu bratul secular, apoi orice
capacitate din a interveni in decizia laica. Statul-natiune urca pe piedestralul pe care
Biserica il parasise fara voie. Crestinii nu mai sunt "turma lui Dumnezeu", sau nici macar
supusii vreunui Henric sau Ludovic, ci devin in mod hotarat cetateni francezi, englezi,
olandezi, spanioli.

Statul nu mai este Ludovic al XlV-lea (58) - ultima tentativa a vechii aristocratii de a
prelua noua mitologie, de a se urca din mers in acest nou vehicul simbolic - ci sunt
starile, sub forma parlamentului in unele state deja, sunt judecatorii numiti pe cai laice,
este sistemul fiscal, este armata profesionista compusa din cetateni.

La finele secolului al XVlll-lea, Franta era republica - apoi "imperiu" prin Napoleon
- Olanda sau Marea Britanie monarhii constitutionale/parlamentare, in Germania
atomizata incepea miscarea "Sturm und Drang" ce avea sa duca la renasterea
constiintei de sine si realizarea unitatii in jurul dinamicei si militaroasei Prusii.

Vaticanul aproape ca nu se mai vede in jocul mare al puterii, Bizantul fusese spulberat de
turci deja de trei secole, "Noua Roma" - adica Moscova - se desprindea si ea de trecutul
habotnic prin Petru cel Mare. Islamul, la randul sau, macar in expresia sa sunnita, cadea
odata cu marea putere care-l adusese si in Europa, adica Imperiul Otoman.
China, sub dinastia manciuriana, avea sa piarda toate confuntarile militare cu
Rusia si cu puterile occidentale si sa devina, la inceputul secolului al XX-lea, un stat de
mana a doua, sfasiat de razboaie civile. Daca o suta de ani mai devreme inca ardeau
ruguri in Europa (59), iar savantii erau siliti sa abjure de teama pedepselor - amintirea lui
Bruno (60) era inca proaspata - intr-un secol Biserica este complet depasita de situatie.

Puterea militara se dezvolta fara precedent, aceea economica asisderea - alimentata de

apogeul colonialismului - iar puterea simbolica devine statul-natiune. Presedinti si
monarhi, generali si proprietari nu mai cauta binecuvantarea in ochii incruntati ai vreunui
papa sau episcop, ci vorbesc de lege si Constitutie, de natiune si cetateni.

Se schiteaza ideologii, doctrine si "partide". Politica devine puterea simbolica, politica

interfereaza, discuta, negociaza si lupta, uneori cu celelalte forme de putere - economica
si militara. Nimeni nu mai are voie sa inarmeze cetatenii fara acordul statului, adica a
sefului sau politic si al parlamentului.

Noua forma de putere simbolica o subordoneaza total in primul rand pe cea militara.
Statul bate moneda, stabileste taxele si, mai ales, este singurul izvor legislativ - deci
si puterea economica este sever depedenta de el. Intr-un secol si jumatate, noul
vehicul simbolic reuseste sa fie mult mai puternic decat predecesorul sau, cel
religios.

Ideologia si tribuna publica inlocuiesc amvonul. Instalarea telegrafului optic, apoi al celui
electric, alfabetizarea unui numar tot mai mare de traitori intre frontierele unei tari
(accesul la o presa scrisa in dezvoltare rapida), sistemului de tratate internationale care
incepe sa schiteze ceea ce se va numi drept international, toate acestea fac lumea tot mai
mica din punct de vedere al informatiilor, iar statul tot mai puternic.

Sigur, "epoca ideologiilor" isi produce extremele sale. Tot asa cum biserica a avut
nevoie de circa trei sute de ani pentru a se ajunge la momentul 391 d.C., castigand
definitiv batalia cu arianismul sau nestorismul, tot asa inca din zorii politicii se itesc ceea
ce se vor numi extrema dreapta si extrema stanga.

Stanga se va revendica de la lupta pentru drepturi ale celor necajiti si de la aripa dura a
revolutiei franceze - va pastra culoarea rosie ca simbol - in vreme ce dreapta isi va
solidifica mai rapid reflexele si va deveni apanajul clasei avute, a burgheziei mijlocii si
inalte.

Ambele extreme isi vor gasi tari-gazda, vulnerabilizate de primul razboi mondial -
Germania si Rusia - si ambele vor fi sterse din istorie (prima intr-un deceniu, cea de-a
doua in patru decenii). Daca puterea simbolica anterioara - de la o treapta in sus de
sublimare/devenire a sa - se rafuise definitiv cu alte forme de putere simbolica ce-i
amenintau monopoplul, noul vehicul simbolic nu face acelasi lucru.

Odata cu instaurarea legii mozaice, ereziile sunt pedepsite cu moartea, iar idolatria
devine cel mai odios delict posibil. Dupa 391, la fel procedeaza Biserica intr-un Bizant
in care crestinismul devenise religie de stat, Islamul - desi se rupe intre siiti si sunniti - se
dovedeste uneori tolerant cu credintele celorlalti, dar ii numeste, totusi, pagani.

Noul vehicul simbolic este antimonopol prin excelenta. El s-a nascut inclusiv ca o forma
de revolta impotriva tendintei Bisericii de a instala un asemenea monopol. Dreptul la
indoiala fusese (re)consacrat de Descart. Unde cautam in istorie germenii acestei mutatii?
In republicile antice?

Grecii erau, de fapt, un popor profund religios, deloc mai prejos decat competitorii lor din
arcul mediteranean, egiptenii sau persanii. Ceea ce intelegau ei prin conceptul de
republica era mai apropiat de sinarhia imaginata doua mii de ani mai tarziu de marchizul
D'Alveydre decat de o monarhie parlamentara sau de un stat prezidential.

In Republica Romana? Aceasta era un stat militar care consacra privilegii pentru cei
bogati si privea sclavagismul ca pe un fapt firesc. Credem ca un asemenea concept de stat
modern, care planteaza germenii schimbarii paradigmei simbolice trebuie mai degraba
cautate in Evul Mediu: atat in plan religios, cat si in plan politic.

"Monopolul" Bisericii Catolice nu a fost niciodata ferit de atacuri (datorita

circumstantelor, ortodoxia a fost, atat in Bizant, cat si in Imperiul Tarist, mult mai
obedienta fata de stat). Incepand cu bogomilii, la finele secolului al X-lea si sfarsind cu
catarii in tot secolul al Xlll-lea, s-au cautat forme de emancipare DIN INTERIOR.

Putin a lipsit ca si Ordinul Franciscanilor sa nu devina o dizidenta deschisa. Reforma de

la Cluny a Sfintului Bernard si dezbaterile din numeroasele concilii nu au incercat decat
sa formuleze un raspuns coerent la aceste provocari, fara prea mult succes.

In aceste conditii, dupa Marea Epidemie de Ciuma care a sifonat serios imaginea
institutiei bisericesti, protestantismul a reusit sa devina o alternativa la doctrina
oficiala si a rupt in doua lumea (pana atunci) catolica. Contrareforma - cu excesele si
cruzimile ei - nu a reusit decat sa consfinteasca aceasta stare de lucruri.

In plan politic, semintele mutatiei pot fi gasite in marile miscari sociale din secolul al
XlV-lea si al XV-lea, in lupta pentru libertate si emancipare a Tarilor de Jos (viitoarea
Olanda), in conflictele dintre papalitate si Sfantul Imperiu Roman de Neam Germanic sau
Anglia.

Noua putere economica - revolutia industriala - a fost captata de burghezie, in vreme ce

aristocratia a ramas captiva in paradigma agrariana. Aceasta noua putere economica s-a
legitimat in plan simbolic prin incurajarea ideologiilor, opuse (sau macar complementare)
puterii simbolice a bisericii.

"Revolutia gloriasa" din Anglia, Razboiul de Treizeci de Ani, Razboiul de

Independenta a coloniilor nord-americane si Revolutia Franceza au conturat,
treptat, mutatia puterii simbolice: de la universalism spre nationalism, de la doctrina
credintelor spre ideologia politica, de la aristocratie spre burghezia mica, mijlocie si
inalta.

Initial, noua putere simbolica a fost profund faramitata intre constelatiile de dreapta,
stanga sau centru (terminologie - "stanga"/"dreapta" - consacrata in parlamentul englez,
dupa asezarea in sala si valabila pana astazi). Intr-un fel, ne aduce aminte de fierberea din
sanul bisericii crestine pana la convertirea lui Constantin si consacrarea ca religie de stat
in Bizant.

Un parlament era frecvent impartit intre cinci, sase sau mai multe partide politice.
Alfabetizarea in masa si dreptul de vot au transformat o masa altadata inerta din punct de
vedere politic in factori activi. La jumatatea secolului al XX-lea aveau cu 70 la suta mai
multi cetateni drept de vot decat in urma cu un secol doar (adolescenti, femei, delincventi
care nu isi pierdusera drepturile civile, etc).

Aceasta mutatie nu a condus la o faramitare si mai mare a spectrului politic, ci,

dimpotriva, la concentrarea acestuia. La ora actuala, mai exista doar trei curente
politice majore, cu nuantele de rigoare. Toate acestea trei consacra, dincolo de ideologie,
un crez in valori comune: drepturile omului, parlamentarism si pluripartitism, egalitate in
fata legii, etc.

Noua putere simbolica nu a inlaturat-o complet pe cea "veche" - era imposibil. Credintele
religioase nu sunt doar mult mai "vechi" pe scara istoriei/evolutiei umane, ele, asa cum
scriam, deriva intr-un mod de a fi, din modul in care este intrinsec construita fiinta
umana.

Doctrinele politice sunt doar convingeri, perisabile in timp si mult mai dependente de
ecosistemul social si paradigmatic in care functioneaza. In doar trei secole de existenta,
asa cum vom vedea, ele par a-si fi epuizat simtitor forta si mesajul. Nu intamplator atat
comunismul cat si fascismul s-au dovedit dusmani neimpacati ai religiilor - pretextul ca
"religia este opiumul popoarelor" a fost folosita in lupta pentru afirmarea noilor puteri
simbolice.

Comunismul a desfiintat in cea mai mare masura proprietatea privata, deci a

subordonat complet puterea economica si a politizat total fortele militare - a inghitit, cu
alte cuvinte, si puterea militara. Din Antichitate nimeni nu detinuse atata putere cum o
facea, in vremurile "bune", un dictator ca Stalin.

Fascismul, mai ales in Germania, a tins sa faca acelasi lucru. Al Doilea Razboi Mondial
care s-a incheiat cu infrangerea celui de-al treilea Reich a stopat procesul si a redat
democratia poporului german.

###

Puterea simbolica este cea mai "veche" forma de putere cunoscuta, inca din vremea
in care puterea economica sau cea militara nu existau nici macar in forma lor embrionara.
Puterea simbolica si-a adaugat mai intotdeauna o forma de putere economica si rareori
una militara. Puterea militara a subordonat puterea simbolica la fel de rar - Imperiul
Roman ar fi un exemplu, desi nici acolo subordonarea nu s-a produs intr-o forma
completa.

In general puterea militara a cautat legitimitate la puterea simbolica - convertirea lui

Constantin cel Mare (313 d.C.) sau imbracarea in straiele jihad-ului a expansiunii
militare a puterii arabe incepand cu secolul al Vll-lea de catre Profet.

Puterea simbolica, mai ales in spatiul crestin, a primit o serie de lovituri incepand cu
Marea Epidemie de Ciuma din secolul al XlV-lea, lovituri cu aparitia, incepand cu
Revolutia Franceza, a statelor-natiuni si a laicitatii pronuntate.

Puterea militara - reprezentata la inceput de aristocratie - a tins in spatii largi sa

subordoneze complet puterea simbolica, mai ales rupand-o de "centrul" sau vital,
Vaticanul. pe de-o parte, si deposedand-o de cea mai mare parte a puterii economice, prin
secularizari latifundiare.

Tezele lui Martin Luther - inceputul a ceea ce se va numi ""Reforma" - dau

semnalul: Anglia, Tarile de Jos, o parte a vastului spatiu german (inclusiv Austria),
partial Franta, monarhiile nordice, toate imbratiseaza noua credinta, lovind in papalitate si
in aliatul principal al acesteia, Spania (plus Portugalia).

Noua paradigma este preluata apoi de burghezie, pe masura ce monarhiile absolute incep
sa esueze (moartea lui Ludovic al XlV-lea al Frantei, la inceputul secolului al XVlll-lea,
dupa ce Carol I al Angliei fusese decapitat si "Revolutia Glorioasa" castigase in Albion,
poate fi socotit un moment de hotar in debutul drumului care avea sa culmineze cu
Revolutia Franceza).

Statele Unite ale Americii sunt un prim exemplu de stat fondat din temelii dupa "noile
principii" si devin un model pentru spiritul "revolutionar" din Europa.

Exceptie face Rusia - Petru cel Mare modernizeaza vastul Imperiu care devenise fostul
cnezat de Kiev in doua secole, dar si consacra modelul unei tiranii absolute: aici explozia
se va produce mult mai tarziu si va imbraca haina bolsevismului, vag revendicat de la
modelul Revolutiei franceze, in extremele acesteia.

Noua putere simbolica, de asta data doctrinara/ideologica, va sfarsi, intr-un secol, sa

subordoneze cvasicomplet celelalte doua forme de putere: cea militara si cea
economica.

Doar "statul", prin parlament/guvern au putere de a legifera, deci de a crea privilegii

economice sau de a le amputa, revendicandu-se de la abstracta notiune de bine public.
Doar statul, prin reprezentantii sau legitimi, poate declara razboi sau intretine armate.
Vechea putere simbolica - credintele religioase - continua insa sa coexiste cu noua forma
de putere si, asa cum vom vedea, finele secolului al XX-lea si inceputul secolului al XXl-
lea poate sa ii aduca o mult-asteptata revansa, pe fondul disolutiei celei de-a doua,
indreptand afirmatia mult citata a lui Andre Malraux - secolul in care tocmai am intrat va
fi (mai) religios sau nu va fi deloc.

Puterea astazi
Vom analiza in acest capitol o "harta" a distributiei puterii - in toate cele trei forme
ale sale in lumea cotemporana. Vom analiza cateva natiuni/grupuri de natiuni, pe
de-o parte, si "jucatori singuratici", pe de alta parte.

Vom vedea ca ultimii - care nu se revendica explicit de la modelul paradigmatic

dominant, statul-natiune - au devenit tot mai puternici in arena mondiala.

De asemenea, vom vedea si ce mutatii au intervenit in ultimele decenii intre interferenta

formelor de putere - cvasiechilibrul din ultimul secol pare definitiv pierdut. Si sa nu
uitam ca o persoana/grup de persoane (aici incluzand, in sens larg, si natiunile) sunt
puternice intr-adevar doar in masura in care cumuleaza, simultan, toate cele trei forme de
putere intr-o masura cat mai consistenta.

Este o concluzie la care analiza istorica ne obliga.

1. JUCATORII NATIONALI.

STATELE UNITE ALE AMERICII.

Probabil ca nu exista o tara pe glob care sa fie asimilata atat de mult cu puterea ca Statele
Unite ale Americii - pentru multi, natiunea americana este chiar un simbol al puterii:
militara, economica, simbolica. Merita asadar sa incepem analiza noastra cu SUA si sa ne
intrebam, in acelasi timp: cat de puternice sunt, in mod real, Statele Unite (61)?

Traseul istoric al SUA pare unul intr-adevar privilegiat. De la cativa colonisti amarati,
lipsiti de omogenitate etnica, religioasa, economica si militara, in doua secole se
construieste cea mai puternica natiune a lumii contemporane. Sigur, acest traseu nu a fost
presarat cu trandafiri.

Natiunea care in declaratia sa de independenta mentioneaza pentru prima oara in istorie

"dreptul la cautarea fericirii" a fost deseori in situatia deloc privilegiata de a refuza altor
natiuni/etnii sau persoane acest drept.

Nativii americani - macelariti cu ferocitate timp de un secol (masacrul de la

Woundedknee este, cronologic, finalul acestei campanii de exterminare) si sclavii africani
adusi mai ales pentru exploatarile de bumbac din Sud sunt doar cateva din scheletele din
dulap ale tinerei natiuni americane.

Razboiul dintre Nordul industrial si modernist si Sudul agrar si conservator (inclusiv in

privinta sclaviei), la jumatatea secolului al XlX-lea, s-a desfasurat cu o duritate extrema:
pentru prima oara in istorie populatia civila din spatiul confederat a fost tratata de
unionisti ca inamica (generalul Shermann a inventat termenul de "razboi total" cu acel
prilej).

Puterea SUA explodeaza pur si simplu in secolul al XX-lea (in 1881, dupa conflictul
militar pe mare cu Chile, la Washington DC inca se trage concluzia amara ca flota
americana este inferioara celei chiliene!).

Produsul Intern Brut pe cap de locuitor nu este mai mare decat in Peru (!) si mult
inferior celui din Germania, Imperiul Britanic (ce-si atinge apogeul) sau Franta. Limba
engleza devine limba oficiala in dauna celei germane la diferenta de doar un vot in
Congres. Dar este o societate care da dovada de un dinamism incredibil, situandu-se
repede in avangarda cercetarii stiintifice si a inovatiei tehnologice.

Aceasta capacitate de adaptare la nou, de orientare paradigmatica spre prezent si viitor si

mai putin spre o inexistenta istorie si de toleranta etnica/religioasa sunt, de fapt,
"secretele" cresterii puterii nord-americane.

Devenind rapid o putere economica - chiar daca la inceput inchisa in propriilei

frontiere (care de la razboiul de indepedenta au crescut mereu prin anexari de proportii
uluitoare pentru dimensiunile geografice europene - Louisiana, bazinul Mississippi,
Alaska, etc) - SUA au devenit treptat si o putere militara.

Primul Razboi Mondial, in care armata americana a inclinat decisiv balanta in

favoarea Antantei si a aliatilor acesteia, reprezinta adevaratul pasaport de intrare a
SUA in arena mondiala.

Desfasurarea vasta de forte din Cel de-al Doilea Razboi Mondial incheiat cu folosirea
celei mai devastatoare arme militare din istorie - cea nucleara, al carei monopol l-a
detinut pentru scurt timp - consacra definitiv aceasta noua realitate: nimic nu se poate
construi fara a tine cont de puterea SUA.

Procesul de globalizare a potentat in plan mondial manifestarea acestei forte, cu atat mai
mult cu cat Imperiul Britanic se destrama, Germania este sfasiata in doua entitati statale,
Franta isi pierde la randul sau coloniile si trebuie sa faca fata unei succesiuni dramatice
de crize interne, iar "imperiul raului" - URSS - se indreapta lent, dar sigur spre naufragiul
din 1989.

Pana la demararea reformelor postmaoiste, China ramane un colos cu picioarele de lut,

incapabil sa devina altceva decat un jucator regional mediocru si captiv in propriile-i
probleme (SUA au folosit China doar in jocul antihegemonic la adresa rusilor).
Vidul de putere globala pe care cele doua conflagratii mondiale l-au lasat in lume a fost
repede umplut de SUA, macar in ceea ce pentru cinci decenii se va numi "lumea libera".
Mai mult SUA si-au adjudecat si statutul simbolic de "aparator al valorilor democratiei"
in fata realului pericol comunist, care ameninta, pentru prima oara in istorie, sistemul
capitalism si parlamentar in ansamblul sau.

Era limpede si la Bonn, si la Paris si la Londra ca fara imensa forta militara a SUA - care
au format NATO - diviziile Tratatului de la Varsovia pot marsalui pe strazile vest-
europene. SUA devin si un exemplu de reusita economica: termenul de milionar incepe
sa devina sinonim cu american.

Daca vechea generatie de tipul Vanderbild, Morgan sau John D. Rockfeller se

purtau cu o modestie ostentativa si conservatoare, noii imbogatiti nu se tem sa-si
afiseze in public extravagantele. La finele celei de-a doua conflagratii, doua treimi din
aurul lumii se afla la Fort Knox, iar dolarul a fost definit in aur pana in anii '70, dupa
primul soc al petrolului.

In plan intern, o complicata alchimie politica ce combina propaganda subtila cu inovatiile

de marketing (radioul si presa scrisa) au transformat locatarii Casei Albe, incepand cu
F.D.Roosevelt, in trimisi speciali ai bunului Dumnezeu, chemati nu doar sa conduca
privilegiata natiune americana spre rolul sau natural de "nou Ierusalim", ci si sa asigure o
relatie speciala cu divinitatea.

Nici un zvon despre relatii extraconjugale stranii, sforarii cinice si manevre murdare nu
ajungea sa umbreasca aceasta imagine idilica. La inceputul anilor "60 tanarul si
carismaticul J.F.Kennedy transformase Casa Alba intr-un soi de alcov, avea combinatii
"nepotrivite" cu organizatii criminale (care il si ajutasera sa castige alegerile, de altfel) si
se afla in pragul unui divort scandalos cand a fost asasinat.

Dar nimic din toate acestea nu ajungeau la urechile publicului larg, in numele
interesului national. Patronii de ziare si televiziuni dadeau parinteste si intelegator din
cap cand oficialii le cereau sa fie discreti in toate privintele atunci cand vine vorba de
semizeii din Biroul Oval.

SUA isi construiesc si o retea universitara care, desi tanara la masa istoriei, devine repede
cea mai performanta din lume. O avalansa de oameni de stiinta americani sau naturalizati
americani, din varii domenii, isi adjudecau Premiile Nobel (62).

SUA nu sunt doar avangarda tehnologica, ci si culturala. Popcultura, incepand cu anii

'50-'60, cucereste intreaga lume, cu toate criticile inversunate la adresa ei.

Cu sau fara voie de la stapanire, tineretul de dincolo de Cortina de Fier, denationalizat si

deculturalizat de comunism, fredoneaza hiturile rock an' roll si urmareste cu sufletul la
gura serialele de tipul "Tanar si nelinistit" sau "Dallas", este cu sufletul alaturi de
cowboys cumsecade ca John Wayne si de agenti secreti care sfarsesc prin a salva lumea
si a sorbi cocktailuri Martini pe insule exotice, alaturi de o frumoasa cu picioare lungi si
colier de dimante.

Dezvoltarea mijloacelor de comunicare in masa - radioului i se adauga televiziunile,

magazinele in culori vii si, in final, Internetul - permit diseminarea pina in cele mai
ascunse unghere a aburilor trandafirii a imaginii unei Americi daca nu perfecte, atunci in
curs de a deveni asa in scurt timp.

Comparativ cu vioiciunea si prospetimea acestei propagande, gemetele Frantei vizavi de

cultura traditionala si propaganda cenusie si ridicola a sistemului comunist nu au
nicio sansa: filmele americane, albumele scoase de trupele de muzica americane, cartile
americane (de la o pleiada de straluciti clasici si pana la autorii de romane politiste cu
retete imbatabile) cuceresc inimile unui tineret imbracat in jeansi si salivand la imaginea
minunatiilor de peste Ocean.

De fapt, in aceasta a constat/consta si slabiciunea sistemului american de putere. In istorie

- sau, mai precis, in procesul de evolutie - ceea ce la un moment-dat este in mod real un
atu se poate preschimba intr-un serios handicap, la fel ca dintii-sabie ai panterei uriase
din Cretacic.

Caderea Cortinei de Fier a repus dramatic in discutie rolul SUA in contextul global.
Europenii au inceput sa priveasca enorma sa forta militara mai degraba cu circumspectie,
atata vreme cat aceasta forta nu ii mai proteja de pericolul bolsevic.

China a ramas atenta la tendintele considerate hegemonice ale americanilor, iar

frustrarile unei Rusii obligate sa revina la granitele din urma cu trei secole sunt evidente.
Confruntate cu o situatie noua, SUA inca isi calibreaza locul si influenta in lumea
contemporana.

Din punct de vedere al puterii militare, SUA este o forta indiscutabila - armatei sale i-au
trebuit relativ recent doar doua saptamani pentru a zdrobi a patra armata a lumii ca numar
de militari, armata irakiana. SUA au un buget militar anual de aproape douazeci de ori
mai mare decat Regatul Unit si de douazeci si cinci de ori mai mare decat Rusia (ne
referim, fireste, la cifrele raportate oficial).

Din punct de vedere economic, SUA sunt, de asemenea, de departe natiunea cu cea mai
mare forta economica. Ca pondere in comertul international si contributie la PIB-ul
global, SUA sunt umar la umar cu toata Uniunea Europeana, in ansamblul sau.

De asemenea, America reprezinta in continuare un bastion al democratiei, al valorilor

liberalismului economic si un aparator al libertatilor umane. Insa mai multi viermi rod cu
spor in ultimele doua decenii din marul rumen al puterii SUA, pe toate cele trei paliere.

In primul rand, SUA au o problema de perceptie globala. Sunt socotite "parintii"

globalizarii, in conditiile in care China, de pilda, a profitat cel mai mult de pe urma
acestui fenomen. Insa nimanui nu ii trece prin cap sa considere mondializarea o
"conspiratie" tesuta de Beijing de o sectiune speciala a Biroului Politic al partidului unic.

Manifestantii antiglobalizare iau constant cu asalt firmele nord-americane, pe Internet

circula de-a valma un adevarat torent de "informatii" vizavi de marsaviile contra
umanitatii care se pun la cale in Washington DC. Mai grav, chiar o parte a publicului
american pare convinsa de asemenea teorii ale conspiratiei (63).

In 1996, cand o explozie arunca in aer Ocklahoma Center - era cel mai grav antentat
terorist de pe teritoriul american - autorul a fost descoperit nu intr-un terorist musulman
fanatic sau in persoana unui fost agent KBG dornic de razbunare, ci intr-un WASP
american get-beget, Thimoty McVeil.

Nu este inca limpede in ce masura America este in mod real dornica sa devina un soi
de jandarm planetar. Dar este limpede ca deja este socotita asa si identificata ca tinta
antihegemonica nu doar de "ostasii jihadului" din Al-Quiada, ci si de politologi, ziaristi,
militari si politicieni.

Puterea militara este uriasa in sens clasic, insa toata aceasta putere - alaturi de cea
informativa - s-a dovedit neputincioasa in a preveni/opri tragedia 9/11. SUA sunt poate
imbatabile intr-un conflict militar conventional. Insa conflictul militar conventional pare
oarecum preistorie.

Tot mai mult bataliile se desfasoara in alte trasee: in propaganda, informatie, economie,
sfera simbolica. Nu intamplator avioanele teroristilor au lovit tinte-simbol: Pentagonul
( puterea militara), World Trade Center (puterea economica), Capitoliul - ratat datorita
revoltei pasagerilor - (puterea politica/ideologica, adica puterea simbolica).

Sfidarea a venit, asadar, pe toate cele trei paliere de putere, dorind sa se demonstreze
lumii ca SUA nu sunt, la urma-urmei, decat un colos cu picioarele de lut, o noua Roma
sortita distrugerii ca urmare a propriilor sale pacate.

Administratia Clinton a reusit o oarecare echilibrare a unei economii care consuma

enorm - unii economisti mai exigenti ar spune ca acest consum intrece, de fapt,
posibilitatile reale - insa o succesiune de crize (culminand cu aceea din 2007-2008, pe
care unii observatori au comparat-o cu Marea Criza din 1929-1933) ridica indreptatite
semne de intrebare asupra sustenabilitatii unui asemenea model economic.

In privinta puterii simbolice, scriam ca aceasta s-a centrat hotarator in perioada 1945-
1990 pe lupta impotriva comunismului totalitar. Puternic multietnica, multiculturala si
multiconfesionala, America are nevoie mai mult decat orice alta natiune de un
coagulant intern de natura simbolica.

Lupta impotriva terorismului global poate fi un asemenea coagulant, numai ca lucrurile

au debutat prost pentru americani. In patru decenii de Razboi Rece, in care episoadele
mai contondente, de tipul crizei rachetelor din Cuba, au alternat cu altele mai pasnice
(administratia Carter), nici macar o racheta de jucarie nu a lovit teritoriul SUA.

Episodul 9/11 a demonstrat dureros ca in fata unui adversar cu asemenea tabieturi,

nimeni si nimic nu te poate apara nici macar la tine acasa. Inasprirea legislatiei securitatii
interne a nascut alte angoase, legate de libertatile fundamentale ale omului.

Niciodata americanul nu a fost obligat sa aleaga intre securitatea personala si limitarea

libertatii individuale, un gen de optiune care contrazice chiar fibra intima a natiunii si ii
altereaza puterea simbolica in plan intern/extern.

In jocul global, SUA se intreaba inca in ce masura relatia transatlantica cu o Uniune

Europeana care, poate, viseaza in taina la o deplina emancipare, va mai ramane
valabila in deceniile care vin (Germania si Franta devenind, treptat, dupa 1990,
principalii interlocutori, in dauna Regatului Unit), privesc fara bucurie cresterea
economica si militara a Chinei, care poate rupe echilibrul de putere in Extremul Orient, se
implica in jocul de la Caspica-Marea Neagra (o adevarata pusculita energetica a secolului
XXI), unde intalneste Iranul si Rusia si isi mentine angoasele cu privire la aceasta din
urma tara, care si-a revenit spectaculos in ultimul deceniu.

Viziunea despre o America atot triumfatoare si sfidatoare este departe de adevar.

SUA au, in mod real, mult mai putina putere decat Roma intre Augustus si Aurelian sau
Imperiul Britanic din vremea reginei Victoria. 

Puterea astazi, in Uniunea Europeana:

Germania, Franta, Regatul Unit
(Re)nascuta in jurul Prusiei ("nisiparnita Imperiului", cum era numita aceasta
provincie deloc prietenoasa/ bogata si, prin urmare, ursita succesului geopolitic la
prima vedere), Germania intra in istoria moderna cu un bagaj imens de frustrari,
pe de-o parte si de idealuri puse la pastrare de-a lungul istoriei sale nefericite, pe de
alta.

Daca alte tari europene - Spania, Franta sau Anglia - isi croiesc o identitate "nationala"
mai repede in istorie si isi centralizeaza puterea, Germania ramane faramitata secole
de-a randul. Pierde astfel cursa pentru colonii, iar absenta unei flote - fiind o tara fara
iesire la mare- o obliga sa joace un rol secundar in marile conflicte hegemonice din
Europa secolelor XV-XVII.

Razboiul de Treizeci de Ani nu este un razboi german, dar se desfasoara pe teritoriul

Germaniei si este devastator prin pierderile de vieti omenesti, culturale si economice. In
aceste frustrari seculare trebuie cautata politica lui Wilhelm al II-lea si al celui de-al
Doilea Reich, care avea sa conduca la Primul Razboi Mondial si la acceptarea unui
aventurier fanatic ca Hitler incepand cu 1933.

De doua ori intr-un secol Germania avea sa conteste violent si definitiv ordinea
europeana/globala si sa isi revendice prin forta puterii militare un loc privilegiat pe harta
lumii. Iar macar din punct de vedere militar probabil ca nicio natiune moderna nu a
demonstrat mai mult in ce masura este capabila de sacrificiu si incapatanare vecina
cu sinuciderea.

Acceptarea integrarii in complexul european si reconcilierea istorica cu eterna rivala,

Franta vecina, reprezinta pentru Germania un moment dramatic de cotitura in istoria ei
moderna si contemporana. Din acest moment, traseul acestui stat reunificat, dinamic si in
plina ascensiune nu mai poate fi rupt - inclusiv in masurarea puterii sale - de destinul
regional european.

Germania este - in sine, in plan european si in plan global - detinatoarea unei puteri
economice mai mult decat semnificative si cu vaste posibilitati de expansiune ca urmare a
disciplinei, anvergurii tehnologice si prospetimii inovatiei.

Din punct de vedere al puterii militare, Germania nu (mai) reprezinta un jucator

regional si cu atat mai putin global. Traseul ei din acest punct de vedere va depinde de
optiunile strategice ce stau in fata Uniunii Europene, adica in ce masura aceasta entitate
politica, economica si culturala va decide sa isi dezvolte in paralel o mai consistenta
fateta militara/informativa, in afara NATO.

Imaginea Germaniei continua sa aiba de suferit in plan global ca urmare a aventurilor sale
militare din ultimul secol si, mai ales, ca organizatoare executanta a celui mai mare
masacru din istorie, Holocaustul.

Franta se indentifica poate in cea mai mare masura cu istoria Europei, in ansamblul
sau. De la Carol cel Mare la Revolutia franceza, in Hexagon s-au turnat tiparele
schimbarilor, s-a inventat terminologia lumii moderne si s-au schitat crochiurile
doctrinelor si modelelor culturale.

Destinul viitor al Frantei se identifica momentan doar partial cu cele ale Uniunii
Europene, spre deosebire de cel al Germaniei. Franta este un jucator global, fost imperiu
colonial, cu interese mai ample decat zona continentala/geografica a Europei. De unde si
tentativele constante de a largi conceptul de "Europa"dincolo de geografie, cu accent pe
semnificatiile politice, economice si culturale ale acestuia.

Franta este un jucator activ de putere in zone din Africa de Nord si Africa Centrala, in
Orientul Mijlociu si in Asia de Sud-Est. Si-a mentinut o forta militara mai consistenta,
una informativa redutabila si a fost mereu un partener mai dificil pentru SUA decat
Germania sau Regatul Unit, tocmai datorita tendintelor sale hegemonice mai accentuate.
Franta este si o mare putere economica, pe care insa un model administrativ neperformant
il obliga la un soi de anemie cronica si la o lipsa de performanta sub potentialul sau real.
Mai ales sub presiunea stangii politice, a fost perpetuat un sablon al statului-
bunastarii care nu protejeaza de facto pe nimeni, insa creeaza privilegii pentru o
patura imensa de functionari publici.

Este, de fapt, un model care isi regaseste radacinile adanc in istorie (cuvantul "corvoada"
vine de la francezul "courvee", cand amaratii erau obligati sa construiasca strazi si sosele
pietruite, in vreme ce aristocratia risipea).

Regatul Unit a fost entitatea statala care a trait paradoxul de a castiga doua razboaie
nimicitoare si, ca urmare, de a pierde un imperiu, ultimul pe care l-a cunoscut istoria.
Anglia este marele perdant al secolului al XX-lea, al carui debut o gasea in postura de cea
mai mare putere militara, economica si poate chiar simbolica a lumii.

Desi profund ranita, Anglia a stiut sa trateze calm si cu distinctie noua situatie. Nu a
desfasurat razboaie de uzura cu fostele colonii, precum Franta, conservandu-si in buna
masura puterea simbolica. Elita indiana vorbeste astazi tot limba engleza si inca studiaza
in Albion.

Regatul Unit a dezvoltat si conservat pe toata durata razboiului rece o relatie speciala cu
SUA, lipsita de sincope. Aceasta relatie avea sa se intoarca insa impotriva ei dupa 1990,
cand incepe sa fie tot mai izolata in cadrul UE, iar SUA incep sa invite tot mai des la dans
Franta si/sau Germania.

Fara sa fie socotit o voce puternica in cadrul unional, din pricina propriei sale relative
izolari, dar in acelasi timp cu o relatie transatlantica in deteriorare - mai ales dupa ce
premierul laburist Tony Blair a platit polita razboiului din Irak - Regatul Unit incepe si
secolul al XXl-lea sub auspicii deloc favorabile.

Cu toate acestea, Anglia ramane o putere economica si militara redutabila si, in

acelasi timp, continua a exercite asupra intregii lumi o fascinatie simbolica de care restul
monarhiilor parlamentare europene nu se pot nici macar apropia.

Scandalurile in care presa a tarat in ultimele doua decenii centrul vital al puterii simbolice
- Casa Regala britanica - a afectat intr-o oarecare masura aceasta fascinatie, dar nu pe
masura asteptarilor adversarilor sai.

Anglia ramane sinonima cu traditia, diplomatia de inalta clasa si softul economic

performant. Dupa ce am trecut in revisti acesti mari jucatori din "echipa UE" - mai merita
mentionati Italia, Olanda si Belgia - merita sa analizam in ce masura complexul
economic/politic/cultural (nu si militar) unional este un jucator de putere al secolului al
XXl-lea si sa comensuram corect aceasta putere.

Nasterea Comunitatii Economice Europene (1954) este un act istoric din mai multe
puncte de vedere. Timp de mai bine de un mileniu - practic dupa prabusirea Imperiului
Roman de Apus - Europa a fost teatrul tuturor confruntarilor militare, locul in care
au colectat toate tensiunile hegemonice ale variilor puteri care s-au ridicat de-a lungul
timpului si au sfarsit, inevitabil, prin a intra in coliziune.

Pana in inima Europei Centrale, Viena, au patruns si armatele otomane si aici a inceput
decaderea acestui colos. Incepand cu Petru cel Mare, Rusia nu mai este straina de niciun
moment important de coliziune. Flandra/Tarile de Jos au fost pentru o mie de ani punctul-
cheie al confruntarilor si principalul teatru de razboi.

Evenimente ca razboiul coloniilor americane pentru independenta sau razboiul

opiului cu China erau privite de observatorii timpului ca evenimente relativ
marginale, departe de lumea civilizata. Aceasta logica a hegemoniei a culminat cu cele
doua conflagratii mondiale, in care tarile europene s-au implicat in cvasitotalitatea lor si
in cadrul carora au platit un pret imens.

La final, s-a impus o concluzie: nicio tara europeana nu isi poate impune hegemonia
asupra celorlalte, in ansamblul lor, indiferent ce pret ar fi dispusa sa plateasca pentru asta.

Distruse de razboi, cu prestigiul international grav afectat ca urmare a sistemelor

totalitare (unele dintre ele) pe care le-au tolerat, amenintate de exportul de revolutie
dinspre o URSS triumfatoare si mai puternica decat niciodata, tarile europene decid sa
stranga randurile, pentru prima oara in istoria lor si sa puna logica colaborarii mai
presus decat logica razboiului.

Am dorit sa subliniem ca nasterea UE nu a fost doar rezultatul unei conjuncturi de

moment - alianta occidentala contra bolsevismului - ci firul logic al unei istorii
insangerate de multe secole de conflicte. Uniunea Europeana inca este in constructie si
probabil ata va ramane cel putin doua decenii de acum inainte.

Este foarte probabil ca puntul de vedere al Frantei - pentru care, asa cum scriam,
Europa/Uniunea nu se rezuma la un concept geografic care impune o limita teritoriala
clara in expansiune - sa se impuna si sa vedem acest colos ingloband tari din Maghreb
sau din Orientul Mijlociu.

Asta impreuna cu inghitirea a ceea ce a mai ramas din fostul lagar comunist (Ucraina) sau
chiar cu state din Asia Mica (Turcia) si din Asia Centrala (Georgia, Azerbajdjan). Este la
fel de probabil ca UE va continua sa-si dezvolte relatia transatlantica cu SUA, in
paralel cu o politica de apropiere a Rusiei de complexul european si cu o inasprire a
politicii comerciale vizavi de China.

Ca putere economica, UE este cel mai mare jucator global, iar puterea sa este in crestere.
Ca putere militara, UE nu este un jucator, nici prin partile sale componente, nici prin
suma acestora.
Si din punct de vedere informativ tentativele UE de a injgheba o politica comuna,
independenta de SUA macar in chestiuni punctuale - cum ar fi antiterorismul si Clubul de
la Berna - sunt neconcludente si privite cu suspiciune de americani.

Scandaluri de tipul Echelon - acuzatiile la adresa americanilor de interceptare a

convorbirilor telefonice in UE si folosirea acestora ca atu-uri in luptele economice -
vin sa tensioneze relatiile transatlantice si sa alimenteze discursul celor care solicita
inclusiv o emancipare informativ/militara de sub tutela SUA.

Ca putere simbolica, UE este un jucator de invidiat. Are un proiect cu radacini adanci

in timp, o viziune care poate canaliza constructiv energii si naste noi sinergii. Extinderea
rapida in ultimul deceniu si crizele economice au impietat asupra ritmului de constructie
si au temperat entuziasmul stangii proeuropene, alimentand discursul unei drepte mai
degraba temperat proeuropene, daca nu chiar eurosceptica pe alocuri.

Provocarile care stau in fata UE sunt de natura institutionala (Tratatul de la Lisabona -

aprobarea si implementarea acestuia, pe un fond de stress emotional si economic),
lamurirea atitudinii fata de ceilalti jucatori globali/regionali de tipul SUA si Rusia si
decizia vizavi de viitorul militar al Uniunii.

Atata vreme cat UE va fi relativ derizorie de punctul de vedere al puterii militare, va fi

incapabila sa se consacre in jocul global de putere. 

Puterea astazi, in Rusia

Dupa destramarea Imperiului Rosu al carei centru a fost (URSS) si pierderea
satelitilor europeni (in special Polonia si statele baltice), Rusia se afla din nou intr-
un moment de rascruce al istoriei sale.

Rusia a fost mereu o entitate atipica pe scena globala. Cand in Occident se incepea lungul
drum spre emancipare, dupa moartea lui "Regelului Soare" in Franta, Rusia se
moderniza din punct de vedere economic, militar si tehnologic sub Petru cel Mare,
dar, in aceleasi timp, solidifica modelul autocratic ce a rezistat pana in Primul Razboi
Mondial, cand bolsevicii l-au spulberat.

Anul 1914 suprindea o Rusie incremenita in feudalism, cu o armata uriasa numeric, dar
slaba calitativ si demoralizata, cu o "aristocratie" stufoasa, rapace si parazita. Pana si un
tar slab, ca Nicolae al ll-lea, refuza sa faca orice reforma, intr-un total dispret fata
de transformarile prin care trecuse Europa in ultimul secol.

Comparativ cu Imperiul Tarist, cel Austro-Ungar din vremea lungii domnii a imparatului
Franz-Iosef este un exemplu de toleranta, multiculturalism si multiconfesionalism. Rusia
a avut grija sa se urce mereu intr-un vehicul de putere simbolica de prima mana.
Profitand de o alianta matrimoniala anterioara cu casa imperiala bizantina, dupa caderea
Constantinopolului (1453) tarii rusi vorbesc de "Noua Roma" si de misiunea sfanta a
pastrarii credintei ortodoxe.

Odata cu nasterea natiunilor dupa pacea westfalica, Rusia isi mai adauga o componenta
mesianismului sau ortodox - aceea a panslavismului: apararea slavilor de asuprirea
straina. Ortodoxismul si panslavismul devin pasapoartele pentru interventia in chestiunile
europene.

Zdrobind Marea Armata a lui Napoleon I, Rusia intra cu fruntea sus printre marii
jucatori europeni ai epocii, continuandu-si la rasarit presiunile asupra unui Imperiu
Chinez in disolutie si asupra unei Japonii pe care revolutia Meiji (circa 1850) o scosese
din izolationismul shogunatelor.

Dupa rusinoasa pace "negociata" de Lenin cu Puterile Centrale in 1917, Rusia in razboi
civil si cu un viitor incert nu mai este socotita un jucator primejdios pentru Europa.
Trasarea unui "cordon sanitar" prin Tratatele de Versailles si vaga sprijinire a
partidei militare a "albilor" sunt masuri socotite suficiente de un Occident
preocupat de propria-i reconstructie.

Dupa revansa din al doilea razboi mondial si inghitirea unor sateliti pretiosi, Rusia,
invesmantata in noua haina a revolutiei mondiale - noua forma de putere simbolica pe
care si-a adjudecat-o - isi atinge apogeul puterii.

Cand Stalin moare (1954), pentru toata lumea este limpede ca URSS nu numai ca a
supravietuit razboiului civil, epurarilor rosii si razboiului devastator cu Germania
hitlerista, dar chiar se afla la apogeul puterii sale.

Dar atat vehiculul simbolic, cat si cel economic raman, treptat, in pana, iar puterea
militara nu poate, singura, salva intregul. Dupa socurile petrolului industria sovietica
se dovedeste incapabila de transformari si reformari care sa o rentabilizeze.

Iluzia bunastarii este intretinuta in anii '70 artifical, pe seama satelitilor si perpetuand o
ineficienta mascata in bilanturi contabile mincinoase. Planificarea cincinala - eficienta in
razboi, dar exotica in timp de pace - este un esec.

Biroul Politic patronat de figuri ca Leonid Brejnev nu mai are nimic din farmecul
revolutionar de la care, simbolic, se revendica - este deja doar o birocratie informa,
imbatranita si in mare parte corupta pana in maduva oaselor.

Confiscarea unor figuri tragice de tipul Che Guevara sau Patrick Lummumba nu mai
convinge pe nimeni. Un lider tanar si carismatic incearca sa reformeze sistemul - este
vorba de Mihail Gorbaciov - insa este mult prea tarziu.

Sifonarea imaginii puterii militare (singura aparent intacta pana atunci) prin esecul din
Afganistan, in fata mujahedinilor sprijiniti de americani, este bomboana de pe coliva
inmormantarii fara fast nu doar a bolsevismului, ci chiar a URSS - soferul dispare odata
cu vehiculul.

Destramarea rapida a URSS reduce Rusia la frontierele din urma cu trei secole
naste o serie de state exotice in Asia bogata in resurse si reda libertatea satelitilor
europeni care se grabesc sa profite de ea indreptandu-se spre UE si NATO.

Marele castigator al caderii URSS nu au fost SUA - principalul competitor din Razboiul
Rece - ci motorul european al tandemului Germania-Franta, care a inghitit fostii sateliti:
Polonia, Cehia, Ungaria, Romania, Bulgaria, etc, extinzandu-si asadar influenta de la
Marea Baltica la Dunarea de Jos si de la Atlantic la Marea Neagra.

A fost o ilustare perfecta a proverbului: "Cand doi se bat, al treilea castiga". Dupa ce
administratia Putin a reformat sistemul de conducere si a relansat economia - folosind
mai ales "arma energetica" - Rusia a inceput sa nasca vechii fiori de teama.

Economic si militar, Rusia ramane un jucator serios de putere, daca nu in plan

global, atunci macar regional. Insa nu este limpede ce fel de vehicul simbolic va alege
Rusia in vederea acestei reconfigurari a sa in secolul al XXI-lea.

Va alege nationalismul de tip Ataturk dupa destramarea Imperiului Otoman?

Nationalismul i-ar permite o politica activa in zona fostului imperiu, de vreme ce
desprinderea fostelor republici a lasat in afara frontierelor o populatie rusa consistenta
(peste 40 la suta in Khazastan, 20 la suta in Azerbajdjan, peste 30 la suta in Ucraina si
Georgia, etc).

Insa i-ar bara drumul spre Europa si ar impinge-o spre epuizante jocuri de putere
regionala in "cazanul vrajitoarelor" care este Caucazul si unde se loveste de prezenta
Turciei si a Iranului fundametalist. Va fi acest vehicul simbolic un panslavism reincalzit?

Dupa ce Kosovo a parasit Serbia fara ca Rusia sa poata face ceva pentru a bloca acest pas
binecuvantat de SUA si de cea mai mare parte a statelor UE, nascandu-se o enclava
musulmana in Europa, este greu de crezut ca panslavismul mai poate fi altceva decat
un instrument vetust si lipsit de eficacitate.

Deocamdata Rusia se multumeste sa-si fortifice puterea economica, sa isi zdragane

periodic armele pentru a aduce aminte lumii ca inca este o forta ce nu trebuie neglijata si
sa-si recladeasca simbolistica de stat in jurul persoanei presedintelui mesianic.

Este Rusia o democratie in intelesul occidental al termenului? Fara indoiala ca nu.

Este insa Rusia un jucator de putere important? Fara indoiala ca da. Iar de optiunile
viitoare ale Rusiei va depinde si traseul celorlalti mari jucatori, de tipul UE, SUA sau
China.

Puterea astazi, in Japonia

Prin adanca sa constiinta de stat-natiune, istorie si forta economica, Japonia este
mai mult decat un redutabil jucator regional, un hegemon in raport cu Dragonul
chinez si micii tigrii asiatici: ea este un jucator international.

Recenta sa primire ca membru nepermanent al Consiliului de Securitate al ONU

(octombrie 2008) vine sa confirme o data in plus aceasta perceptie. Lunga perioada a
shogunatelor (64) a condus, intr-adevar, la o anumita forma de stagnare in plan
intern si izolationism in plan extern.

Dar a si forjat o structura sociala exotica pentru europenii descinsi din Secolul Luminilor,
dar extrem de puternica si adanc impregnata cu spirit de sacrificiu si constiinta a
superioritatii nipone in raport cu alte natiuni. Japonezii au acordat si o mare
importanta tuturor celor trei forme de putere.

In Evul Mediu, soldatul japonez era net superior celui european. Spre deosebire de
acesta din urma, luptatorul nipon era instruit in filozofie, arta - era obligatoriu pentru un
samurai sa cante la cel putin un instrument, sa stapaneasca arta poeziei si sa posede
rafinamentul necesar integrarii in viata la curtea imperiala - si impregnat cu un sever cod
al onoarei, Bushido, un set de valori etice si morale de netrecut.

Pana la aparitia armelor de foc, armata nipona ar fi zdrobit orice cavalerie europeana.
Chiar daca shintoismul - religia cea mai raspandita in Tara Soarelului Rasare - este
aparent rudimentara, ea s-a vadit suficient de puternica pentru a rezista asaltului
buddhismului sau crestinismului.

Puterea simbolica a fost completata de sacralizarea persoanei imparatului - Fiul

Cerului - si semisacralizarea conduitei de comportament a cavalerului/samuraiului. Dupa
cum observa William J. Hooley, "japonezii au continuat sa traiasca alaturi de zei, intr-o
paradigma pe care Occidentul a abandonat-o dupa Antichitate".

Revolutia Meji - in jur de 1850 - nu a insemnat abandonarea acestei paradigme, cum

gresit cred unii observatori, ci pur si simplu abandonarea shogunatului si repunerea in
drepturi a institutiei imperiale, pe de-o parte si o puternica modernizare a societatii, pe de
alta.

Dar esenta, "softul" intim anterior a fost pastrat intact. Pana astazi Japonia are o medie de
stationare intr-o singura companie de peste 20 de ani, in vreme ce in SUA aceasta medie
este de doar circa 2 ani. Japonia era si o putere economica de invidiat.

Puternic industrializata, ea si-a rezolvat de timpuriu absenta resurselor proprii prin

hipertehnologizare si implicare adanca in comertul international, dezvoltandu-si flota
comerciala si pe aceea militara. Japonia a fost in cel de al doilea razboi mondial
victima propriilor sale ambitii hegemonice globale, alegand calea unei confruntari
militare la capatul careia urma sa domine tot Extremul Orient, Asia de Sud-Est si o buna
parte din restul Asiei.

Desi a refuzat sa atace URSS in paralel cu Germania - razboiul ruso-japonez o facuse

sceptica in privinta unui blitz-krieg cu Ursul Levantului - nu a ezitat sa atace atat SUA cat
si Imperiul Britanic sau China, in conditiile in care dependenta de resursele economice
externe o faceau vulnerabila la un conflict de o asemenea anvergura.

Acceptand infrangerea, Japonia si-a continuat apoi dezvoltarea economica si a devenit,

incepand cu anii '60, obiectul admiratiei intregii lumi. Spaimele anilor '70 s-au dovedit
nejustificate - niponii nu i-au detronat pe americani pe cale economica, asa cum nu au
facut-o anterior nici militar.

Dependenta de resursele externe si de fluxurile internationale de capital, volatilitatea

unui mediu economic bazat pe speculatii si un mediu politic incert au fost si sunt tot
atatea motive pentru temperarea zelului admiratorilor neconditionati ai "modelului
japonez".

La aceasta ora Japonia pierde mult in plan international din puterea sa simbolica in
favoarea Chinei, aparent mai dinamica si mult mai mare ca suprafata si numar de
locuitori, iar absenta unei puteri militare ii mentine vulnerabilitatile in fata celui mare
competitor regional - aceeasi China.

Insa imensa sa forta economica si rolul de echilibru pe care il joaca in regiune - esential
pentru SUA si UE (si chiar pentru Rusia) - o mentine ca jucator de talie internationala.

Este greu de crezut ca in viitorul imediat macar Japonia isi va revizui dramatic optiunile,
renuntand la relatia privilegiata cu SUA - care implica o limitare a dezvoltarii puterii
militare, ca urmare a Tratatului de securitate SUA-Japonia - in favoarea unui joc asiatic
mai accentuat.

Actuala situatie oarecum schizoida, de concurent acerb al Americii in plan economic, dar
"protectorat" al acesteia din punct de vedere militar, se va mentine, cu tot cortegiul de
intrebari si frustrari periodice care decurg din el.

Puterea astazi, in China

Daca in anii '60-'70 se vorbea de "miracolul (economic - n.n.) japonez", astazi este
la moda sa se vorbeasca - cu invidie sau chiar cu spaima - de expansiunea economica
fulgeratoare a Chinei, tara in care la finele secolului al XX-lea inca se mai murea de
foame, iar tancurile armatei zdrobeau manifestatia anticomunista din Piata Tien
Anmen.
China se afla pe locul doi in lume ca rezerve in dolari, cheltuieste anual un sfert din
PIB-ul sau pentru inarmare, a facut K.O. o serie de ramuri industriale din UE prin
exportul de marfuri ieftine, iar in doar zece ani si-a dublat produsul intern brut pe cap de
locuitor (SUA au avut nevoie de patru decenii pentru aceasta performanta).

Spre deosebire de Japonia, care a devenit un jucator de putere folosind aproape exclusiv
economia, China foloseste atat vehiculul simbolic (un amestec destul de greu de inteles
pentru europeni sau americani de nationalism, comunism si confucianism (65), care
asigura corenta interna necesara intr-o populatie imensa) cat si cel militar (este cel mai
bine inarmat jucator din zona sa de actiune, depasind India, Pakistanul, Iranul sau
Japonia).

Mai devreme sau mai tarziu, China poate ridica pretentii de hegemonie in Extremul
Orient. Nu ii este indiferent nici continentul african, in care vede, in mod strategic, o
zona de viitor pentru expansiunea sa economica.

Asadar China dispune simultan de toate cele trei forme de putere si s-a legitimat la
inceputul secolului al XXl-lea ca un jucator dinamic si in plina expansiune macar pe
segmentul economic. A inceput sa foloseasca si popcultura: filmele chinezesti vin sa
consacre ideea luptatorului (cavaler medieval, politist contemporan, etc) neinvins, care
triumfa in orice situatie.

A profitat de Jocurile Olimpice pe care le-a gazduit in anul 2008 pentru a cuceri cel mai
mare numar de medalii de aur in clasamentul pe natiuni si pentru a ului lumea cu
opulenta unei organizari de un fast fara precedent.

Dar China isi are problemele ei in jocul de putere. Chiar daca isi va dubla inca o data PIB
pe cap de locuitor, tot va ramane una dintre cele mai sarace tari de glob, in care un
procent coplesitor de locuitori nu au acces la educatie, conectare cu lumea
informationala, asistenta medicala.

China si-a (re)construit o elita, mai ales financiara. Dar, este inca departe de a-si fi
reconstruit o clasa de mijloc, clasa pe care, de fapt, nu a avut-o niciodata in indelungata
sa istorie. China este puternica militar, dar nu suficient de puternica pentru a-si afirma
hegemonic prezenta nici macar in regiune, unde giganti de talia Rusiei si Indiei sau
Japoniei in alianta cu SUA ii pot stopa oricand agresivitatea.

Rusia poate invita China la cate o partida de tango geostrategic, exploatand spaimele
acesteia vizavi de hegemonia americana, dar o alianta solida, pe termen lung, intre acesti
doi jucatori este prea putin probabila.

Din punct de vedere economic, China este absenta in domeniile varf, cu inalta tehnologie
adaugata. In industria de soft, de hard, constructii de automobile, etc, China lipseste de pe
harta globala, fiind prezenta in industria usoara.
China nu va cuceri lumea cu milioane de femei cocosate peste masina de cusut si
castigand cativa dolari pe luna. China nu va cuceri lumea fara investitii consistente in
tehnologiile mediu - deocamdata, din lacomie, isi distruge tara admitand o poluare
care mai devreme sau mai tarziu va genera un pret greu de imaginat.

De asemenea, puterea simbolica a Chinei este greu de "exportat" - o putere simbolica

autentica, care se poate constitui si ca vehicul hegemonic, trebuie sa aiba vocatie
universalista sau macar sa se adreseze consistent altor natiuni/grupuri.

Pur si simplu nimeni nu-si doreste sa devina chinez, asa cum isi dorea sa devina cetatean
al Romei in Antichitate sau cum isi dorea sa devina american in timpul Razboiului Rece.

Propriul nationalism, chiar daca usor colorat in aburii rosii ai comunismului si legitimat
de vechile invataminte confucianiste, este cel care va limita extinderea puterii chineze in
exteriorul "zidului" - de asta data imaginar - cu care aceasta uriasa natiune pare a se
inconjura mereu.

In plan simbolic, cresterea exponentiala a puterii SUA in secolul al XX-lea a nascut mai
putine temeri tocmai pentru ca America a stiut sa-si aleaga mai bine haina simbolica:
interventia providentiala din Primul Razboi Mondial, lupta impotriva celor doua extreme
- cea dreapta si cea stanga; aceasta putere era socotita si o putere care apara.

Puterea chineza este o putere care doar ameninta (deocamdata economic). Inainte de
a incheia trecerea in revista a "jucatorilor nationali" si de a trece la "jucatorii singuratici",
merita sa desprindem o serie de concluzii.

Indiferent de spaimele ancestrale - derivate din secole si milenii de cuceriri si opresiuni -

nu credem ca la ora actuala exista un jucator global care sa cumuleze intr-o proportie
semnificativa, simultan, toate cele trei forme de putere, cumulare care i-ar permite
asigurarea unei hegemonii globale intr-un oarecare orizont de timp.

SUA sunt cel mai mare jucator global, dar natiunea americana, confruntata cu o agenda
interna nu tocmai lipsita de accidente si derapaje de o natura sau alta, nici macar nu este
limpede ca isi doreste macar asa ceva, mai ales dupa impotmolirea ofensivei in Orientul
Mijlociu in nisipurile irakiene.

Un Orient Mijlociu Democratic a ramas visul aproape hazliu al unei grupari minuscule
din sanul administratiei Bush jr. China este deocamdata departe fie si de o hegemonie
regionala, darmite una globala.

In cazul in care isi va continua proiectul in ritm sustinut si opinia franceza despre o
Europa a culturii politice si economice se va impune in fata conceptului de Europa
geografica, Uniunea se poate plasa ca cel mai important jucator de putere al secolului al
XXl-lea.
Mai ramane sa decida in ce masura isi va dezvolta si o putere militara/informativa
proprie si in ce masura translatarea de decizie de la state la centru se va produce fara
sincope si crize de nationalism potentate de griparea mecanismelor economice sau
respingerea migratiei in proportie crescuta.

Uniunea are o putere simbolica foarte mare - ea este, intr-un fel, Noua Roma - si detine,
de asemenea, cea mai importanta concentrare de putere economica. 

Jucatorii singuratici
Jucatorii singuratici si-au facut loc cu coatele pe scena puterii, dupa ce creuzetul in
care s-au forjat natiunile moderne nu a lasat, timp de doua secole, loc altor jucatori
in afara statului-natiune si a institutiilor acestuia.

Definim "jucatorul singuratic" acea entitate politica, economica sau simbolica ce se

dovedeste capabila de a cumula forme consistente de putere IN AFARA unor frontiere
geografice si deloc dependenta - sau prea putin dependenta - de vreun stat-natiune.

La ora actuala, acesti "nou veniti" pe scena puterii sunt, de fapt, cei care modifica cel mai
dramatic jocul global de putere, asa cum vom vedea. Este o usoara revenire, practic, la
situatia Evului Mediu, cand partidele nobiliare, in functie de viziune, scopuri si potential,
defineau geografia dupa propriile lor interese.

Este cazul - cel mai elocvent - al asa-numitului Razboi de O Suta de Ani, despre care
scolarii inca invata ca a fost un conflict intre Franta si Anglia. In fapt, conflagratia a
pornit de la o chestiune de succesiune la tronul Frantei, dupa moartea ultimului fiu al lui
Filip cel Frumos.

Partidele nobiliare s-au impartit in doua tabere, dincolo de geografie sau apartenenta
etnica (si la curtea engleza se vorbea tot limba franceza, limba nobiliara a normanzilor
cuceritori si nu anglo-saxona specifica paturilor de jos).

Una care sustinea succesiunea la tron a regelui Eduard al lll-lea al Angliei, in numele
mamei sale Isabela (fiica lui Filip cel Frumos) si o alta care, invocand o veche lege din
vremea merovingienilor ("legea salica") care interzicea succesiunea pe linie feminina,
sustinea casa de Valois si pe regele Filip al V-lea.

Marii feudali s-au alipit unei tabere sau alteia in functie de propriile lor interese, uneori
schimband taberele de cateva ori pe parcursul conflictului, dupa cum decurgeau
operatiunile militare si negocierile cu partea adversa. Statul-natiune a rapit initial toata
puterea acestor grupuri.
Simbolistica cea mai puternica - patrie, drapel national, imn, uniforma cu insemne
specifice, etc - a fost confiscata de stat, la fel ca o mare parte a puterii economice si total
a celei militare/informative. Astazi lucrurile s-au schimbat, asa cum vom vedea.

Companiile multinationale

Nu este niciun secret pentru nimeni ca gigantii multinationali dau deseori cu tifla
guvernelor si isi impun propriile agende in fata grupurilor politice care au nevoie de ei ca
de aer pentru a se mentine la putere sau a castiga puterea politica.

Economia americana are o "cifra de afaceri" de peste 14.000 de miliarde de dolari anual.
Aceasta infricosatoare maree de bani nu se afla insa nici la Fort Knox si nici la dispozitia
secretarului Trezoreriei si cu atat mai putin la dispozitia FED.

Guvernul/statul gestioneaza, de fapt, doar o felie minuscula pe care are dreptul sa si-o
taie prin taxe si impozite. Niciun functionar public nu poate aspira la un venit personal
nici macar la nivelul inferior al mangamentului privat.

"Cel mai puternic om din lume" (cum le place unora sa-l prezinte pe ocupantul
vremelnic al Biroului Oval) nu castiga decat 400.000 de dolari pe an, un venit care l-ar
face sa zambeasca pe orice director de mijloc al unei banci de investitii de talie medie.
Bine, dar omul de la Casa Alba detine o imensa putere simbolica - ce importanta au
banii?

A pune chestiunea in acesti termeni nu inseamna a reformula celebra intrebare stalinista

vizavi de diviziile papei?! Corect spus este "omul de la Casa Alba" DETINEA o imensa
putere simbolica, in vremea in care acolo se afla F.D.Roosevelt sau inaintasul sau cu
acelasi nume, Theodor "Teddy" Roosevelt, care a dat numele celei mai cunoscute
jucarii din America, "Teddy Bear", dupa ce propaganda timpului a pretins ca a crutat o
ursoaica cu pui in timpul unei partide de vanatoare.

Dupa ce Bill Clinton - aproape de finalul unui exercitiu administrativ cu rezultate bune in
economie si in politica externa - a fost terfelit in numeroase scandaluri financiare sau
sexuale, iar "urmasul" sau republican George W. Bush a fost ridiculizat zilnic in emisiuni
tv. transmise in toata lumea si ironizat sistematic de editorialistii "liberali", ne intrebam
cam de ce putere simbolica mai dispune, de facto, presedintele american (fireste, este
vorba si de alti lideri politici, nu doar de cei americani).

Prin comparatie, un Warren Buffett este intangibil in dosul unei cifre de afaceri care
depaseste bugetul national anual al multor stare emergente.

Tranta politicienilor cu marile trusturi pare un sport abandonat: campaniile electorale

costa prea mult, iar companiile pot proceda la relocari, lasand somera o populatie care nu
va vota cu siguranta cu cei care i-au alungat pe oamenii care semnau cecurile la final de
saptamana.
Statul ofera asigurari medicale labile si o protectie din parte unei politii adesea
corupte si mai mereu incompetente. Compania ofera asigurari private de lux si
protectia din partea unor firme specializate, de asemenea private, mult mai eficiente decat
clasicele echipaje de interventie prost platite si prost inarmate.

Orice personalitate semnificativa nu incredinteaza securitatea sa si a familiei sale politiei:

pare o gluma sa o faca. Asadar, statul nu mai are monopolul absolut asupra asigurarii
securitatii personale (parte importanta a puterii militare).

Serviciile de informatii au pierdut de asemenea teren in fata competitorilor privati - circa

30 la suta din activitatile lor au devenit "externalizate" (adica private) in ultimul deceniu.
Cele mai multe companii isi au, mai mult sau mai putin voalat, propriile lor miniservicii
de informatii, mai ales cu rol de protectie informatica si economica.

Companiile isi au propria forta economica (cifra de afaceri), forta aproape militara
(firme private de informatii si interventie) si o forta simbolica de temut (insemne, tabu-uri
consacrate de psihologi redutabili care spun si ce muzica trebuie sa asculte - sau sa nu
asculte - salariatii in timpul programului sau dupa program, sarbatori interne care le intrec
in fast si simbolistica pe cele nationale, etc).

Ele isi desfasoara activitatea simultan in mai multe state si nu mai depind dramatic de
autoritatile vreuneia dintre acestea.

"Trupele" lor de lobby sunt gata sa asasineze in fasa orice initiativa neconvenabila a
legislativului si/sau executivului si sa impuna pe agenda publica - mai ales prin
intermediul presei incorporate - orice subiect convenabil, transformandu-l rapid in
"interes national" (o sintagma tot mai greu de definit, in treacat fie spus).

O parte consistenta a publicului american este convinsa, de pilda, ca interesele

petrolistilor americani ar fi fost, de fapt, motorul interventiei in Irak, indiferent cat de
"adevarata" sau "neadevarata" ar fi aceasta presupunere: asta demonstreaza ca in ochii
publicului larg companiile sunt percepute deja ca "jucatori singuratici".

De altfel, in anii '60-'70, in timpul Razboiului Rece, cand inamicul public numarul unu
era comunismul in expansiune sprijinit de Moscova, institutiile americane nu au ezitat sa
intervina in America Latina pentru a salva interesele unor companii care investisera acolo
si erau amenintate de nationalizari.

Haina ideologica/simbolica sub care se imbraca asemenea "interventii" a devenit

doar tot mai stravezie si mai lipsita de credibilitate. In jocul de putere - si nu doar pe
taram economic - statul-natiune pierde halci intregi din puterea rezervata doar lui altadata
in favoarea marilor companii.

Asemenea marilor seniori feudali de alta data, acestia nu ezita inclusiv sa critice acerb
puterea centrala atunci cand aceasta nu le satisface doleantele si sa ii aduca aminte de la
obraz ca traieste din taxele si impozitele platite de ei.
Recent, cand in SUA lacomia irationala a bancilor de investitii a impins economia
financiara intr-o criza severa, politicienii nu au ezitat sa puna nota de plata tot pe
umerii contribuabilului, sub presiunea unui lobby bancar din sanul caruia provenea, de
altfel, chiar seful Trezoreriei, Henry Paulson, fost presedinte al Goldman Saachs.

Acest fenomen de translatie al puterii este mai evident in SUA sau Japonia decat in
Europa, dar transferul de autoritate national-central in care este angrenata Uniunea s-ar
putea sa-l potenteze pe viitor si in acest spatiu. 

Terorismul international
In zilele din a doua jumatate a lunii septembrie a anului 2001, cand America incerca
sa se dezmeticeasca din socul celui mai dramatic atac de pe teritoriul sau din istorie,
reprezentantii administratiei Bush, in frunte cu "cel mai puternic om din lume" -
presedintele insusi - s-au vadit a avea o adevarata problema cand au incercat sa
localizeze GEOGRAFIC inamicul care lovise SUA in inima.

Numele lui Ben Laden a fost folosit cvasimediat, alaturi de cel al organizatiei pe care o
conducea, Al Qaida. L-a folosit deja George W. Bush in discursul televizat din seara de
11 septembrie, cand s-a adresat natiunii din Biroul Oval si a asigurat-o ca toti cei
implicati vor fi strasnic pedepsiti. In discursuri a aparut apoi cuvantul "Afganistan" - deja
o entitate geografica, statala.

Regimul "taliban" al mujahedinilor in randul carora luptase si Ben Laden in anii

razboiului cu URSS (cu un decisiv sprijin militar si logistic american) sprijinea "celulele"
Al Qaida.

Numai ca rapoartele CIA si ale altor servicii de informatii indicau clar prezenta acestei
organizatii in cel putin alte treizeci de state de pe glob, imprastiate pe trei continente. Ben
Laden fusese cosmarul administratiei Clinton, cand lovise mai multe tinte din afara
teritoriului SUA (nava USS Cole, ambasadele din Tanzania si Kenya).

Atunci o operatiune de extragere a teroristului numarul unu din Afganistan fusese

socotita prea riscanta si cel mai probabil sortita esecului. A fost mentionat apoi si
Pakistanul, tara care, datorita conflictului sau cu India, dispunea/dispune de un arsenal
redutabil si era socotita - pana la 9/11 - cea mai preocupanta chestiune a regiunii.

La scolile sunnite de acolo se formasera multi dintre combatantii care se aflau acum in
regimentele lui Ben Laden. Cu ajutorul CIA, Liga Nordului din Afganistan a alungat
regimul taliban, iar aceasta tara si-a inceput tragica existenta a razboiului civil.

Campiile de mac au transformat Afganistanul intr-unul dintre marii furnizori de opiacee

de pe piata internationala a narcoticelor. Dar tot nu era clar cine lupta cu cine. Pe de-o
parte SUA - dar care se revendica de la o cauza care-i transcede frontierele: apararea
valorilor democratiei in fata provocarii teroriste - pe de alta parte o organizatie terorista
(Al-Qaida) care, la randul sau, nu are o cauza "nationala", precum organizatiile
palestiniene, de pilda, sau IRA, ci pomeneste, in retorica sa catre publicul larg, de
"cruciatii occidentali", facand trimitere la o terminologie specifica Evului Mediu
timpuriu.

Washingtonul a scos atunci din palarie Irakul lui Saddam Hussein, iar agentiile de
informatii si Pentagonul s-au dat de-a berbeleacul pentru a le furniza lui Bush jr.,
Rumsfeld si Powell argumentele atacului impotriva acestei tari.

Hussein nu doar sprijinea Al-Qaida - inamicul numarul unu al lumii occidentale - ci

incearca sa se inarmeze nuclear si detinea un impresionant arsenal de arme chimice
inspaimantatoare.

Astazi stim ca "dovezile" erau cvasiinexistente, ca administratia Bush jr. le-a obtinut cu
un ajutor "prietenesc" al Marii Britanii - charismaticul Tony Blair a platit pana la urma cu
cariera politica suportul oferit SUA in aceasta chestiune - si ca s-a ajuns pana la
deconspirarea unui agent CIA - Valerie Plame - chiar de catre cercul intim al
presedintelului tarii.

Dincolo de detaliile sordide care au insotit justificarea atacarii Irakului, Al-Qaida vine sa
demonstreze o mutatie importanta pe care terorismul international - si internationalist! - a
suferit-o odata cu intrarea in scena a lui Ben Laden.

Terorismul a insotit istoria umanitatii, asa cum scriam intr-un capitol anterior, de la
zelotii evrei la asasinii ismaeliti ai Batranului din Munte. El a fost oarecum potentat
incepand cu anii '50 de mitologia rezistentei antinaziste in Europa, cand mii si zeci de mii
de civili au devenit luptatori impotriva armatei de ocupatie germane.

Popcultura i-a transformat pe toti acestia in eroi pentru uzul maselor si a inoculat ideea -
oarecum total improprie lumii civilizate pana atunci - ca a pune o bomba sau a reteza un
gatlej de "inamic" poate fi un act patriotic si pe deplin acceptabil social.

Asta facea ca luptatorii din IRA (66), cei din ETA (67), "barbosii" marxisti ai Brigazilor
Rosii din Italia sau carliontatii din OEP sa se autointituleze cu seninatate "luptatori pentru
libertate". Pana la urma, ce era, conform definitiei juridice international acceptate, un
Ernesto "Che" Guervara, care incerca sa dinamiteze Bolivia si sa "exporte" revolutia
cubaneza?!

Un "luptator pentru libertate" sau un terorist? Departamentul de Stat l-a incadrat fara
ezitare in cea de-a doua categorie si un comando l-a impuscat in Bolivia dupa o
indelungata haituire. Urmarea?

Chipul martirului a aparut pe milioane de tricouri in nefericita America Latina si in

Europa, afise cu portretul sau au aparut pe strazile Parisului rasculat in '68: se nascuse un
martir al marxismului, in conditiile in care era limpede ca un Stalin sau Buharin nu
puteau aspira la acest statut. Insa era limpede ce dorea OEP, de pilda.

Era clar ce doreau luptatorii basci, era la fel de clar ce doreau irlandezii din IRA. In al
doilea rand, terorismul nu era net arondat unei anumite confesiuni: irlandezii erau catolici
(la fel bascii), marxistii din Brigazile Rosii sau Fractiunea Armata Rosie din Germania
erau atei de extractie comunista, OEP nu facea caz de vreo fervoare religioasa si nu
folosea argumente confesionale.

Ceea ce mai tarziu avea sa fie numit in terminologia politica drept "fundametalism
islamic" se manifesta intr-un teritoriu confesional relativ restrans la Komeyni si acolitii
acestuia din Iranul antimonarhic, care va prelua puterea la Teheran la finele anilor '70 pe
fondul unei revolte populare ample.

Apoi Iranul va intra in razboi cu regimul LAIC al lui Saddam Hussein, care se revendica
mai degraba de la nationalismul panarab decat de la Islam, desi folosea cumpatat si
argumentul religios al sunnei, un razboi istovitor si costisitor sfarsit fara rezultate
concludente (fiecare parte va revendica victoria).

Terorismul nu este, asadar un "jucator singuratic", de vreme ce organizatiile sale se

inscriu mai degraba in logica revendicarilor politico-teritoriale, au agende clare si se
aliniaza dupa logica Razboiului Rece, cochetand cu sprijinul mai mult sau mai putin
consistent al Moscovei.

Cine este Ben Laden, ce reprezinta Al-Qaida si de ce a decis aceasta organizatie sa

loveasca America si aliatii fideli ai acesteia? Raspunsurile devin extrem de complicate si
asta s-a vazut in luarile publice de pozitie ale administratiei americane, care a trebuit sa-si
inventeze din mers o noua terminologie politica, militara si informationala.

Ben Laden este un produs mult mai sofisticat decat liderii organizatiilor
arabe/musulmane care, intr-un fel, l-au precedat si i-au pregatit terenul. El este capabil sa
nasca o adevarata mitologie fondatoare. Ben Laden nu este un marginal, asa cum era, de
pilda, Ernesto Guevara.

Este un individ care provine din "aristocratia" saudita, scolit in Occident, cult si foarte
bogat. El si-a abandonat traiul stralucitor pentru a se dedica luptei impotriva
"necredinciosilor comunisti" din armata URSS care invadase Afganistanul la finele anilor
'70.

Este un sacrificiu aproape simbolic, foarte pe placul fanaticilor religiosi. Ben Laden se
adreseaza publicului larg inregistrandu-se pe casete video intr-un decor la fel de simbolic,
care merita studiat de specialistii in marketing politic.

Decorul este desertic si stancos, cu trimitere clara la vremurile de inceput ale Profetului.
Hainele lui sunt modeste, ba chiar saracacioase: un soi de pastor iluminat in izmene,
sfidand cea mai mare putere a lumii - oare nu aceasta este sentimentul lumii sarace in fata
opulentei americane?

Adresarile sunt impanate de o frazeologie religioasa de cel mai inalt nivel, inexistenta in
discursul si adresarile organizatiilor teroriste (inclusiv musulmane) de pana la el: in
cateva minute, numele lui Allah este invocat de zeci de ori. El nu vorbeste "doar" de
America, ca stat-natiune: el vorbeste de "cruciati", de "necredinciosi", de "invadatori", cu
trimitere la o geografie incerta, prenationala, medievala.

Daca faci abstractie de faptul ca privesti toate acestea de pe o canapea in fata unui aparat
video VHS sau a unui modern DVD, poti sa crezi ca totul se petrece in 1099, cand
cruciatii condusi de Godffroi de Bouillon si Raymond de Saint-Gilles luau cu asalt
Ierusalimul in cadrul primei cruciade.

Se confunda Al-Qaida cu liderul sau si principalul sponsor financiar, Ossama Ben Laden?
Pana la un punct, probabil ca da, sau se confunda la inceputul formarii acestei grupari.

Dupa 9/11 era deja clar ca simpla disparitie a lui Ben Laden - cu riscul de a naste un nou
martir in cazul in care era pur si simplu ucis - nu va pune capat nici existentei Al-Qaida,
in particular, nici a chestiunii noului tip de inamic, in general.

Nici secta religioasa, nici grupare paramilitara, nici organizatie politica, Al-Qaida este
insa putin din toate acestea laolalta, intr-o forma nemaiintalnita in epoca moderna, dar
specifica, de asemenea, lumii feudale.

Este un soi de secta/societate secreta, care isi racoleaza membri din toate clasele sociale,
ii prepara psihic si fizic pentru misiuni specifice si cultiva fanatismul maxim printre
acestia, folosind mai ales argumente religioase.

Este o grupare paramilitara prin tintele pe care si le alege si prin mijloacele prin care isi
pune in aplicare comandamentele. In ultima instanta, este o organizatie politica,
dezvoltand o paradoctrina centrata pe anticrestinism, apologia Islamului si
antioccidentalism (SUA fiind privite doar ca liderul "occidentului cruciat").

Ce doreste Al-Qaida? Pur si simplu pedepsirea Americii - in ansamblul sau - a aliatilor

acesteia si a regimurilor orientale care dau dovada de prea multa cooperare in raport cu
Statele Unite.

Ben Laden sugereaza ca sfarsitul "conflictului" va veni doar atunci cand o America in
mizerie se va cai si se va enclaviza pe propriul continent, in vreme ce flamura verde a
Profetului va flutura triumfatoare asupra lumii intregi.

Orice student la istorie recunoaste vechea voce a jihadului din vremea in care invatatii
arabi deplangeau decaderea unui califat ajuns la cheremul "celtilor" din Occidentul
crestin si asteptau izbavirea printr-un lider salvator (Salah-al-Dhin - Saladin - avea sa fie
unul dintre acesti lideri razboinici care vor sfarsi in 1291 prin a-i alunga complet pe
cruciati din Orient).

Al-Qaida nu negociaza, nu da ultimaturi, precum "bunii" precursori palestinieni din anii

'60-'70: Al-Qaida pedepseste, loveste, distruge. Organizatia nu cere nimic: ea chinuie
Occidentul pentru simplul fapt ca acesta exista.

Iar Occidentul - in frunte cu America - va fi obligat sa se considere intr-un soi de razboi

atata vreme cat Al-Qaida va exista. Este terorismul, in aceste conditii, un "jucator
singuratic" pe scena puterii? Da, pentru ca el a ajuns sa cumuleze, simultan, toate cele trei
forme de putere in doze semnificative.

Nu doar Al-Qaida - dar in special Al-Qaida - dispune de foarte multi bani. Nu se cunoaste
exact rodul financiar al campiilor de mac din Afganistan, insa este cert ca inseamna un
adevarat fluviu de bani in conturile talibanilor, iar o parte finanteaza direct terorismul.

O puzderie de companii mai mari sau mai mici, sub varii acoperiri, formeaza o retea
comerciala care acopera globul. Teroristii sunt implicati in traficul international de arme,
in spalarea banilor murdari proveniti din droguri si sunt un dealer important pe piata
narcoticelor.

Exact cum spunea amar un functionar CIA in anul 2002: "Pentru ei, este limpede, banii
nu reprezinta nici cea mai mica problema. Au cati le trebuie si cand le trebuie.

" Daca raportam forta paramilitara a Al-Qaida la US Forces sau SAS-ul britanic,
militantii ultraradicali musulmani par derizorii. Asta daca judecam in logica conflictului
conventional, in care doua armate - fiecare sub stindardul sau - se infrunta pe un camp de
batalie aflat pe uscat, in aer sau pe apa.

Teroristilor insa nu le trece prin minte sa duca o asemenea batalie: datorita lor am intrat,
in semantica militara, in epoca conflictului neconventional, atipic, etc. Nici flota de
submarine inarmate nuclear, nici cea mai puternica aviatie de razboi din lume si nici
trupele de comando pe care le vedem la televizor nu au putut apara SUA de 9/11.

Nici vreun James Bond 007 nu s-a ivit din insulele exotice unde-si facea pesemne veacul
pentru a salva capitala britanica de bombele puse in trenul subteran si in autobuze. Nici
macar spaniolii, imbatraniti in lupta cu separatistii basci din ETA si unsi cu toate alifiile
nu au reusit sa dejoace planul vizand aruncarea in aer a unor trenuri de calatori la Madrid.

De fiecare data teroristii au lovit crunt, au lovit unde au dorit si au dat cu tifla militarilor
din taberele adverse. Nici macar celebrul Carlos "Sacalul" (68) - cu un puternic spirijin la
vremea respectiva din URSS si de la unii sateliti ai acesteia - nu putea macar visa la
lovituri de o asemenea anvergura si cu urmari tragice de o asemenea amploare.

Natiunile s-au razboit intre ele timp de sute de ani si au dezvoltat dispozitive militare
ucigatoare menite unor asemenea tipuri de conflicte. Incepand cu intrarea in istorie a
arsenalului nuclear si a dezvoltarii de tip science-fiction chiar a armamentului
conventional, pare putin probabil sa asistam la emotionante declaratii de razboi, trenuri
cu soldati plecand din gari ticsite de iubite care flutura inlacrimate batiste colorate.

Dar se pare ca nimeni si nimic nu te poate apara, la o adica, de un inamic hotarat sa puna
bombe unde nici nu te gandesti si sa foloseasca in masa combatanti sinucigasi. Al-Qaida
si organizatii asemenea ei sunt prezente militare care pot pune in dificultate state intregi.

Ben Laden pare si figura charismatica a liderului religios ascetic si gata de sacrificiu, cu
barba lunga si ochi arzatori: el se erijeaza de la forta simbolica inspaimantatoare a unei
anume interpretari a Coranului, acel mesaj primar care i-a facut pe beduinii contemporani
Profetului si pe cei ai generatiei care i-a urmat sa cucereasca tot nordul Africii, sa debarce
in Spania si sa ameninte pentru prima oara intreaga Europa.

El opune credinta oarba, pana la sacrificiu personal, unui Occident pe care-l prezinta
drept decazut, incapabil de credinta adevarata in Dumnezeu si robit de lacomia pentru
bani. Mesajul lui Ben Laden, citit corect, poate insemna un apel la bunul musulman sarac
de a nu se lasa momit de viteii de aur ai Vestului, pierzandu-si sufletul si viata vesnica -
el este oricum superior creaturilor degenerate care populeaza zgarie-norii din America si-
si vand fiinta pentru un pumn de parale.

Nu intamplator discursurile lui Bush jr. au inceput sa fie impanzite de aluzii sau directe
trimiteri religioase, cu iz mesianic. Unei puteri simbolice de extractie religioasa si care
foloseste o asemenea terminologie ii opui cu dificultate o retorica seaca despre drepturile
omului si valorile democratiei.

O credinta religioasa nu poate fi combatuta cu o ideologie: comunistii au lasat bisericile

din Polonia, dupa patru decenii, mai pline decat erau inainte de cel de-al doilea razboi
mondial. Nu poti sa discuti cu argumente carteziene cu un interlocutor care foloseste
dogmatica tomista, de pilda. Cele doua softuri sunt incompatibile, nu se "recunosc" intre
ele si, prin urmare, nu pot face transfer de date. Ben Laden este - sau vrea sa fie - pentru
lumea musulmana sarmana o combinatie suis-generis de Che Guevara si Saladin.

Aici trebuie cautata si influenta pe arena mondiala a caderii comunismului - cu exceptia

Chinei, dar China nu si-a asumat niciodata un rol internationalist - si, deci, debusolarea
celor pe care "Internationala" ii numea "oropsitii sortii". Anticapitalismul nu mai este
astazi o ideologie, este mai degraba un sentiment.

Cei care nutresc acest sentiment pot adera fie la puzderia de miscari antiglobaliste, dar
care par a inflori mai degraba in Occident decat in Orient, fie sa apeleze la stindardul
religios - zonele islamiste. Ben Laden se doreste apostolul unei lumi in care America
trufasa va fi umilita si distrusa - o binemeritata revansa pentru intinsele zone de pe glob
sortite mizeriei.

Tot asa cum in zorii reformei lui Martin Luther "noua credinta" propovaduita de acesta si
de adeptii lui a fost imbratisata initial doar de clasele inferioare - locuitorii burgurilor,
negustorii si meseriasii antiaristocrati si antipapistasi in egala masura (revolta fiind, de
fapt, impotriva privilegilor, justificate inclusiv cu argumente teologice) -
fundamentalismul islamic nu se adreseaza invingatorilor din sistemul capitalist, ci
saracimii.

Sa ne aducem aminte ca o parte a populatiei de origine africana din SUA a vazut in Islam
un vehicul emancipator si un mijloc de lupta impotriva unui establishment socotit
nedrept. Terorismul a ajuns sa impuna directii si sa remodeleze legislatii, sa reformuleze
bugete de stat si sa infricoseze. El este un jucator de putere. 

Crima organizata
In anul 1944, cand trupele Aliate se pregateau sa debarce in Italia, cel mai cunoscut
gangster si seful neoficial al crimei organizate din SUA - "Luky" Luciano (69) - se
afla la inchisoare pentru complicitate la omor, santaj, extorcare si evaziune fiscala.

In schimbul eliberarii sale, a promis doua lucruri. Primul, ca sindicatele docherilor din
porturile americane - in special New York - vor veghea impotriva potentialilor
sabotori aflati in solda nemtilor sau japonezilor (in timpul Primului Razboi Mondial a
avut loc la New York un sabotaj de mari dimensiuni, asumat de Germania doar prin anii
'70).

Al doilea: "familiile" din Sicilia - care supravietuisera prigoanei fasciste - vor ajuta
trupele americane sa debarce si le vor netezi drumul spre Roma. Ceea ce s-a si
intamplat, de altfel. Ulterior, Mafia renascuta a ajutat crestin-democratia sa castige
alegerile in dauna comunistilor.

Organizatiile criminale nu mai sunt demult mici bande de cartier conduse de Doni
mustaciosi si cu vesta patata de sosul spaghettelor cu care se indoapa.

Mafia siciliana (70) - cu extensia sa nord-americana, Cosa Nostra - si-a impartit teritoriul
american inca din anii '50 ca pe un tort de nunta, cartelurile cocainei din Columbia duc un
razboi deschis cu armata regulata nationala sprijinita de FBI, Camorra se dovedeste
capabila sa paralizeze ramuri intregi de activitate in Mezzogiorno, Criza ruseasca era
capabila inca din anii '80 sa controleze sute de fabrici de stat si sa le stoarca de profit ca
pe lamai.

Crima organizata a descoperit demult elixirul miraculos al vietii vesnice: acesta nu

este omorul, ci banul. Aceste organizatii nu au devenit puternice angajand asasini tot mai
sofisticati, ci imbunatatindu-si "arsenalul" economico-financiar, asemenea unei imense
companii multinationale cu filiale mai peste tot in lume.
Nu degeaba Mafia a fost numita de un scriitor istet la un moment dat "Murder
Inc.", sugerandu-se organizarea tip holding a acesteia. Este crima organizata mult mai
puternica decat in urma cu cincizeci sau o suta de ani? Raspunsul este afirmativ.

Este MULT mai puternica financiar decat in urma cu un secol - estimarile aproximative -
foarte aproximative - spun ca la finele anului 2005 organizatiile criminale aveau o "cifra
de afaceri" de peste 1.000 de miliarde de dolari (mai mare decat aceea a peste 80 la suta
dintre entitatile statale existente).

Traficul cu narcotice i-a adus, incepand cu 1950 acea oportunitate indelung asteptata de a
face bani cu nemiluita si de a-i injecta, dupa spalare, in economia "curata".

Prabusirea Cortinei de Fier a transformat tarile foste comuniste - antrenate intr-un rapid
proces de privatizare, deci de vanzare de active economice - in tinte predilecte ale
capitalurilor negre: aici tinerele si neexperimentatele structuri de stat democratice au
fost penetrate fara prea mari dificultati.

Crima organizata l-a ajutat pe John F. Kennedy sa castige alegerile prezidentiale in

1960 - in schimbul promisiunii ca va "elibera" Cuba din mainile lui Castro, restituindu-le
"oamenilor de bine" raiul cazinourilor din Caraibe - si poate nu a fost straina de
asasinarea acestuia trei ani mai tarziu.

Crima organizata dijmuieste comertul subteran cu arme - extrem de profitabil - si traficul

international de carne vie. Mafia nu este tributara unui stat-natiune: ratiunea ei de a fi este
profitul comercial. Are suficienti bani cat sa interfereze in jocul politic/legislativ, sa
corupa forte de ordine sau sa le impuna cu brutalitate interesele proprii in dauna celor
generale/nationale.

Mafia nu dispune de putere militara in sensul clasic al cuvantului, dar si-a

demonstrat din plin capacitatea de exercitare a violentei asupra celor care-i stau impotriva
si ii ameninta interesele: nu are rost sa insiram un adevarat pomelnic al politicienilor,
procurorilor, judecatorilor, politistilor si ziaristilor care i-au cazut victime de-a lungul
timpului si pe care organele legale ale statului s-au vadit incapabile sa ii apere.

Mafia are si o putere simbolica in crestere, la care popcultura a contribuit din plin. Inca
din anii '30 Hollywood-ul a inceput sa toarne cu nemiluita filme in care gangsterul era
baiatul rau, dar simpatic, transformand in vedete criminali frusti de tipul "Dimond" Joe,
"Bugsy" Sigel, "Duch" Shultz sau Franky "Machine gun" (71).

Totul a culminat cu filmul "Nasul" si consacrarea figurii Don-ului intruchipat de

Marlon Brando.

Fara a face in mod direct apologia unor indivizi care se pretindeau descendentii lui Robin
Hood, marele si micul ecran - ultimul exemplu este "Clanul Soprano", serial longeviv si
foarte premiat - si literatura aferenta le-au creat acestor asasini cu sange rece aura unor
eroi care-i fac sa viseze pe milioane de adolescenti, i-a "umanizat" si i-a inzestrat cu
trairi, insusiri si sentimente care, de fapt, le sunt total straine.

Nu ne miram ca new-yorkezul John Gotti se dorea un soi de persoana publica, la

rand cu starurile rock sau actorii.

Bandele sunt rudele sarace ale crimei organizate, copiii fara studii universitare ai acestora
si soldatii folositi la muncile murdare.

Aceste bande nu mai au nimic din romantismul vandut publicului in filmul "Poveste
din cartierul de vest": le-au ramas doar cutitele cu buton, carora le-au adaugat de mult
automatul Uzi.

Bandele de cartier devin tot mai preocupante pentru autoritatile din intrega lume
pentru ca este limpede ca asemenea unor feudali de altadata, fac legea in zone intinse din
marile orase.

In fond, o asemenea situatie inseamna pentru o natiune pierderea de facto a suveranitatii

sale pe un teritoriu dat, teritoriu care trece pe alte maini.

Crima organizata este transnationala, putred de bogata, capabila de a-si exercita

violenta la niveluri foarte inalte ale societatii si cu o putere simbolica in crestere datorita
popculturii iresponsabile.

Pe masura ce institutiile statului-natiune slabesc, mafiile de tot felul isi adjudeca o parte a
puterii pierdute de acesta. 

Serviciile secrete
Activitatile informative au insotit istoria omenirii. Sau cel putin asa considera cei
mai multi cercetatori aplecati asupra acestei activitati, cercetatori care nu obosesc
sa citeze din Vechiul Testament sau din Arta Razboiului, sa aduca aminte de
Secretul Regal al lui Ludovic al XV-lea al Frantei sau de informatorii lui Cromwell
din timpul regelui englez Henric al Vlll-lea.

Astazi denumiri ca Mossad, CIA, MI6 sau DST sunt intrate in uzul curent, se regasesc in
mii de carti/filme de fictiune/nonfictiune si au nascut o adevarata mitologie urbana ce are
in centrul sau agentul de informatii.

Este limpede ca intotdeauna cei care conduc au dorit sa stie mai multe decat supusii
lor - iar informatia, cum spunea Francis Bacon, inseamna putere - si ca activitatile de
culegere de informatii au insotit puterea militara oricand in trecutul umanitatii.
Insa nu este limpede deloc daca putem considera ca actualii colosi de tipul MI6, SVR sau
NSA sunt intr-adevar nepotii Secretului Regal sau descendentii lui Sun Tze. Forta,
anvergura si nu in ultimul rand independenta lor fata de factorul politic/ideologic (puterea
simbolica) din epoca cotemporana sunt unice in istorie si ii recomanda pentru calitatea de
"jucator singuratic" pe scena puterii.

Nu o data serviciile de informatii au fost dovedite public ca facand propriul lor joc,
in dauna celui consacrat oficial de decidentii politici. Formal, sefii lor sunt numiti de
politicieni. De facto, aceste structuri au dovedit ca isi pot impune punctul de vedere fara
prea mare dificultate.

Este celebru cazul "nemuritorului" sef al FBI, Edgar Hoover, pe care nici scurta
administratie Kennedy nu a reusit sa-l disloce din scaunul in care a si murit, de
altfel.

Homosexual si banuit de relatii nu tocmai potrivite cu sefi ai crimei organizate, Hoover a

stiut sa creeze o mitologie in jurul Biroului si sa profite de "vanatoarea de vrajitoare"
pentru a strange informatii despre sute de mii de cetateni americani, informatii care
ulterior puteau fi folosite pentru corectarea unei atitudini socotite in neconformitate cu
punctul de vedere al FBI.

Luptele interne din cadrul structurii pentru succesiunea de dupa moartea lui au fost atat
de dure incat au condus direct la scandalul Watergate, scandal finalizat cu demisia
presedintelui Richard Nixon.

Cand George W.Bush a decis, dupa 9/11, sa stirbeasca din rolul de primadona a CIA in
cadrul comunitatii de informatii, cerand intr-un final demisia directorului George Tenet si
numindu-l in fruntea Comunitatii Informative pe durul conservator John Negroponte (mai
apropiat Pentagonului), un roi de viespi au inceput sa bazaie amenintator la Langley,
iar o serie de agenti si analisti nu au ezitat sa-si exprime deschis nemultumirea.

Brusc in presa au aparut suficiente informatii care sa conduca foarte clar la ideea ca
administratia lui Bush jr. a fortat lucrurile in privinta prezumtivului arsenal bacteriologic
al lui Saddam Hussein si a relatiilor Bagdadului cu Al-Qaida.

De fapt, este clar ca agentiile stiu mai multe decat ceea ce spun, ca uneori decid singure
cui si cand spun, ca pot interfera in varii moduri in jocurile de putere.

Dezvoltarea comunicatiilor si a mijloacelor de culegere de informatii le-a pus la

dispozitie o avalanta de date: NSA poate asculta/monitoriza peste 25 la suta din totalul
convoribirilor telefonice de pe glob; si este vorba de O SINGURA AGENTIE, ce-i drept
cea mai puternica din acest punct de vedere.

Razboiul impotriva terorismului, valurile de emigratie care sunt asteptate ca urmare a

crizelor financiare, dramaticelor modificari climaterice si conflictelor neconventionale,
toate acestea vor mari dependenta jucatorilor nationali de serviciile de informatii.
Servicii care, de altfel, au inceput sa aiba tot mai multa mana libera in supravegherea
cetatenilor, stirnind deja vii polemici in societate. Dincolo de aceste polemici, este
limpede ca anii '60 sunt departe si ca societatile sunt, in marea lor parte, mult mai docile
decat atunci si gata sa accepte serioase derogari de la libertatile individuale in schimbul
unui presupus grad de securitate sporit.

Agentiile dispun de tot mai multi bani - bugetele lor arunca in derizoriu "zestrea"
bunicilor lor - deci au putere economica, sunt beneficiarele unei puteri simbolice de temut
(intreaga mitologie urbana tesuta migalos in ultimele patru-cinci decenii in jurul "bunului
agent" care isi salveaza tara de baietii rai) si, evident, detin o parte insemnata a puterii
militare.

Referitor la acest ultim aspect, aici trebuie cautata cheia jocului care in ultimii ani i-a
opus pe "soimii" lui Donald Rumsfeld "aristocratilor" de la Langley: Pentagonul, adica
puterea militara "clasica" a decis sa puna saua definitiv pe puterea militara "anexa" si sa-
si recupereze in ograda proprie toate ustensilele de lucru.

Este clar ca nu a reusit decat intr-o mica masura. Dar dincolo de aceste structuri
informative ale statului - am enumerat cateva, cele mai notorii, dar trebuie subliniat ca
fiecare stat poseda o adevarata retea nationala de birouri si agentii de intelligence - in
ultimele doua decenii au castigat o alonja tot mai insemnata si agentiile private de
informatii: uneori acestea rivalizeaza cu cele aflate, macar teoretic, in mainile statului-
natiune.

Deja peste 30 la suta din activitatile CIA, de pilda, sunt externalizate, adica
incredintate unor firme private. Si Pentagonul prefera sa incredinteze anumite obiective -
cum ar fi supravegherea in teatre de razboi - unor companii particulare, deseori
detinute/conduse de fosti membri ai structurilor de stat.

In urma cu un deceniu deja, Harold Winkler, proprietarul si trainerul principal al unei

asemenea agentii declara mandru ca patru-cinci soldati care ies de pe bancile scolii sale -
situate undeva in nordul statului Arizona - sunt in stare sa creeze serioase dificultati unui
stat de mana a doua!

Aceste structuri au inceput demult sa culeaga date informative de capul lor, sa

monteze microfoane in birouri unde se iau decizii importante si, asemenea condottierilor
din vechime, sa-si puna "bratul" in slujba celui care plateste mai bine.

Imaginea lui Marlow, detectivul pagubos cu palarie cu boruri moi si dus in bucluc de cate
o blonda fatala, a fost inlocuita cu aceea a specialistului in computere care sparge coduri,
se inflitreaza la ordin in companii rivale pentru a sustrage secrete economice si dispune
de cel mai sofisticat echipament de monitorizare/supraveghere.

Cel putin in statele mai mici si mai labile din punctul de vedere al exercitarii puterii,
acest fenomen este scapat total de sub control si adesea granita intre asemenea
structuri, cele de spionaj si cele ale crimei organizate sunt teribil de labile.
Exista destule dovezi ca asemenea agentii private interfereaza din plin in jocul
politic prin mobilizare de fonduri, vanzari de informatii compromitatoare si santaje de
ultima speta. Toate acestea in schimbul unei atitudini prietenoase a viitorilor decidenti.

Asemenea unei garzi pretoriene de pe vremuri, nu mai este clar cine pazeste pe cine si
de ce si, in ultima instanta, cine comanda cui. Tot asa cum mitologia maquisului dupa cel
de-al Doilea Razboi Mondial a potentat, prin recul, terorismul urban, mitologia
Razboiului Rece a potentat explozia structurilor informative, macar din doua directii.

Prima: construirea unui portret idealizat al agentului - spionului - care inevitabil sfarsea
prin a dejuca maleficele planuri ale adversarului si a salva linistea cetatenilor amenintati
cu ce-i mai rau: lovituri de stat, explozii nucleare, asasinarea sefilor simbolici,
declansarea unei nimicitoare conflagratii. Sigur, pentru Moscova si aliatii sai "baietii
buni" erau agentii KGB/GRU.

Pentru americani si aliatii lor, agentii CIA/Ml6 deveneau personajele pozitive in tot
soiul de scheme simpliste si oarecum tampe, dar digerabile de publicul larg. Timp de
patru decenii de Razboi Rece, figura agentului a fost unul dintre cele mai puternice
simboluri ale propagandei.

A doua: paranoia generalizata care a insotit infruntarea de patru decenii intre Moscova si
Washington. Asa cum spunea cu oarecare nostalgie Hyden - directorul CIA care i-a
succedat lui Tenet, un general cu adanci convingeri conservatoare - pe atunci era clar cine
este inamicul, iar acesta era usor de scos din barlog.

Dupa Razboiul Rece, paranoia s-a accentuat in loc sa se diminueze, pentru ca nu a

mai fost clar deloc cine este inamicul si cum poate fi acesta scos dintr-un barlog care nu
mai este localizat in umbra cupolelor Kremlinului, ba chiar nu mai este localizat deloc.

Acest razboi cu umbra a avut efecte psihologice mai ample decat cele provocate de
Razboiul Rece, de vreme ce agentul 007, James Bond, a inceput sa alerge nauc prin lume
dupa adversari.

Serviciile de informatii sunt jucatori singuratici pe scena puterii si, previzibil, forta lor va
creste in viitor, in paralel cu o potentiala pierdere si mai accentuata a prespusului control
al societatii civile asupra lor.

De asemenea se va modifica dramatic raportul de putere INTRE sectorul public si cel

privat in aceasta directie, in favoarea, evident, a celui din urma.

Structurile religioase
Raportul de putere dintre Biserica si puterea seculara a fost subiect de controversa
mereu in istorie. Nici lumea contemporana nu face exceptie. Daca bisericile
ortodoxe sunt autocefale - ceea ce le reduce posibilitatea inchegarii unor retele
globale - iar spectrul protestant ramane faramitat si lipsit de un centru unificator,
Vaticanul a fost si este un jucator global de putere.

Marea Epidemie de Ciuma, Renasterea, Reforma si Secolul Luminilor au insemnat, asa

cum scriam in capitolele anterioare, tot atatea lovituri dure la adresa monopolului puterii
simbolice pe care Biserica Catolica l-a avut un mileniu in spatiul Europei Centrale si de
Vest, adica asupra zonei care, din punct de vedere geografic, delimita cele mai
importante forte pe scena globala a puterii.

Nordul a devenit protestant si antipapal, sudul a ramas in linii mari, catolic iar
Razboiul de Treizeci de Ani a schitat oarecum definitiv frontiera victoriei Reformei.
Vaticanul s-a relegitimat in forta pe scena mondiala incepand cu pontificatul lui Ioan Paul
al ll-lea, un papa carismatic si energic, care a avut un rol major si incontestabil in
destructurarea regimului comunist.

Nu are rost sa mentionam ca in spatele acestei victorii se intrevede mana lunga a CIA,
care a sprijinit din plin nu doar ascensiunea lui Karol Woytila spre tronul pontifical ci si
actiunile sale ulterioare. Poate ca seful sindicatului polonez Solidaritatea credea
sincer ca aparatele de copiat, banii si materialele de propaganda care ajungeau la el
via Biserica Catolica erau rodul manei ceresti.

Americanii nu au ezitat dupa aceea sa-i aduca aminte ca lucrurile nu stateau tocmai asa.
Opus Dei, bratul innarmat al Vaticanului - un soi de iezuiti moderni - a devenit in trei
decenii o forta de temut, o adevarata masina de facut si multiplicat fonduri importante, cu
scopuri neclare si actiuni suficient de obscure pentru ca unii observatori mai malitiosi sa
il denumeasca "Occtopus Dei".

Sub conducerea unui dur autentic, descins din curentul anti Vatican II - fostul cardinal
german Ratzinger - Vaticanul a redevenit un jucator de putere activ si persuasiv care
cere, printre altele, mentionarea originilor crestine in documentul care se vrea a fi prima
Constitutie europeana.

Cum Europa - geografic, istoric, politic si cultural - este mult mai veche de 2000 de
ani (a se vedea civilizatia celtica sau cea romana), pretentia Suveranului Pontif a iscat
controverse printre analisti si proteste vehemente din partea milioanelor de musulmani
potentiali traitori in Europa Unita.

Dar papa Benedict al XVIII-lea este un perseverent hotarat sa recastige teritorii pierdute
in secolul al XIX-lea. Dintre institutiile religioase, Vaticanul este si cel mai important
detinator de putere economica, putere pe care a stiut sa si-o mentina in pofida pierderilor
din ultimele patru secole.
Cu ce entitate/entitati geografica/statala asimilam astazi Islamul ca fenomen religios?
Civilizatia araba, timp de cinci secole dupa Profet a fost principalul vehicul militar de
expansiune a acestei confesiuni aflata parca mereu pe picior de razboi cu cineva.

I-a urmat apoi aceea a turcilor selgiucizi cu expresia politica a Imperiului Otoman -
pana la finele secolului al XIX-lea si inceputul secolului al XX-lea, cand Mustafa Kemal
a pus bazele nationalismului turc si a trasformat Imperiul intr-o natiune moderna.

Ce intelegem astazi in mod dominant,cand spunem Islam? Statul laic cu capitala la

Ankara, care incearca sa intre in Uniunea Europeana cu cei peste 70 de milioane de
musulmani sunniti si o administratie mereu atenta la inflamarea fundamentalismului in
interiorul propriilor sale frontiere?

Siitii din Iran, sever antiamericani si antiisraelieni, ai caror lideri pun la punct un
important program nuclear cu care nu ezita sa santajeze Occidentul? Regimurile
"prietenoase" din Arabia Saudita, Kuweit sau Emirate, dogmatice pana in maduva
oaselor, dar bogate in resurse energetice si cu o politica mladioasa la adresa
Occidentului?

Radicalii din Indonezia, pe care criza economica din 1997 i-a expediat direct in bratele
fundamentalistilor cu mesaje jihadiste? Celulele Al-Qaida din intreaga lume, pentru ca
Ben Laden are pretentia sa vorbeasca in numele TUTUROR dreptcredinciosilor lui Allah,
indiferent in ce colt al lumii traiesc si ce nationalitate au inscrisa in actele de identitate?

La inceputul secolului al XX-lea, Islamul nu reprezenta un jucator de putere,

indiferent unde-l cautam pe harta.

Imperiul Otoman isi incheia lunga sa agonie, colonialismul era prezent inca pretutindeni
in Orient, marile rezerve de petrol din Orientul Mijlociu nu erau exploatate si atat de
necesare unei economii mondiale ce inca nu-si ambalase motoarele la turatia la care avea
sa o faca dupa Al Doilea Razboi Mondial.

Lumea musulmana a fost, prin urmare, una dintre marile castigatoare ale secolului trecut,
in pofida eterogenitatii sale, mentinuta pana in prezent. Odata cu nasterea OPEC -
preponderent musulmana - ea isi afirma identitatea economica distincta.

Odata cu Al-Qaida, fractiunea cea mai toxica a terorismului international confisca

stindardul luptei "militare" impotriva unui inamic indentificat a fi crestinul occidental.
Ingredientul musulman nu mai lipseste din niciun conflict - a se vedea fosta
Yugoslavie.

Recursul la apartenenta musulmana a devenit un argument la fel de des invocat, aclamat

si fluturat in vant ca si orice alt argument geopolitic sau de drept international. In toate
variile sale forme, Islamul reprezinta un jucator singuratic - nu depinde de vreo natiune
sau de un grup de natiuni in mod necesar, are o forta economica de temut si una militara
asisderea.
De asemenea, in expresiile sale radicale - regimul de la Teheran sau Ben Laden - este
violent anticrestin si antioccidental, chiar daca imbraca aceste conceptii atunci cand le
serveste public in glazura unei autoaparari a identitatii.

La Mosul, in Irak, in toamna anului 2008, sute de familii au fost macelarite si alte mii
obligate sa migreze datorita SIMPLEI LOR APARTENENTE LA RELIGIA
CRESTINA, fara sa fie luata in calcul atitudinea lor fata de forta multinationala militara
prezenta in tara.

Radicalizarea rapida a atitudinii unor grupari din zona - de la antiamericanism la

antioccidentalism si in final la anticrestinism este elocventa si demonstreazi raspandirea
propagandei de tipul Al-Qaida in randurile populatiei musulmane sarace de pretutindeni.

Iudaismul
Sistematizat sub forma legii mozaice de Ezra si Nehemia dupa ce Edictul lui Cyrus I
elibereaza populatia evreiasca din robia babiloniana (in anul 512 i.C. se
reconstruieste Templul), iudaismul a reprezentat un caz extrem de particular al
istoriei, inclusiv a istoriei citite prin prisma evolutiei formelor de putere.

Dupa distrugerea ultimului Templu de armata romana de ocupatie si plecarea masiva a

evreilor in exil, secole de-a randul evreii au folosit aproape exclusiv vehiculul
simbolic - credinta - pentru mentinerea existentei lor ca popor, in pofida unor suferinte
imense, indurate mai ales in spatiul devenit crestin in mileniul unu.

Deseori teoriile antisemite au atribuit evreilor o putere economica ce le-a lipsit, de fapt,
cu desavarsire pe tot parcursul feudalismului si care a inceput sa devina semnificativa
abia relativ recent, in epoca moderna.

Evreii nu aveau voie sa detina pamant in conditiile in care proprietatea funciara si

nimic altceva dadea masura realei avutii, trebuiau de asemenea sa jongleze profesional
printr-un complicat labirint de interdictii, cutume si prejudecati larg raspandite in
populatie.

Parafrazandu-l pe scriitorul William Faulkner, putem afirma ca evreii nu doar au

supravietuit, ci au si invins: dupa ultimul Razboi Mondial se naste statul evreu, Israel,
care insa trebuie sa poarte lupte crancene pentru a-si mentine precara existenta intr-o
mare de popoare arabe ostile si bine inarmate.

Insa iudaismul nu este DOAR Israel, ci mai mult decat atat: aici avem comunitatile
evreiesti care au continuat sa existe si sa se dezvolte si dupa ce teritoriul istoric a fost
recuperat. Dupa cum avem si reactia contrara, antisemitismul, care la randul sau a
supravietuit extremelor politice care l-au folosit din plin ca arma electorala.
Ca reactie la aceasta stare de fapt, iudaismul, in paralel cu lupta Statului Israel pentru
existenta, si-a dezvoltat propriul sau sistem "imunitar" de monitorizare si reactie la
germenii unor manifestari/conceptii care pot degenera in actiuni de agresiune sistematica.

Lectia nazismului, unde o mana de sarantoci care se intalneau intr-o berarie din
Munchen - orasul in care (ironia sortii) un commando palestinian va macelari lotul
olimpic al Israelului in 1972 - au fost ignorati ani de-a randul pana au aruncat omenirea in
cosmarul care a fost Holocaustul.

Evreii sunt hotarati sa nu mai devina a doua oara victime ale aventurierilor ideologici,
indiferent unde sau sub ce stindard isi fac acestia cuibul. Daca secole de- randul evreii si-
au gasit principalii persecutori in Occident si Europa rasariteana, secolul al XX-lea a
deplasat chestiunea in Orient, obligand iudaismul sa-si adauge o componenta militara
importanta puterii simbolice pe care o pastrase intacta doua milenii de peregrinari.

Astazi iudaismul in general si expresia sa statala - Israelul - in particular nu sunt

doar puteri simbolice, ci si economice si militare. Aceste puteri sunt de asteptat sa
evolueze in perioada urmatoare pe principul general al reactiei si contrareactiei. Pe
masura ce situatia din Orient se va inflama - daca se va inflama - iudaismul va fi obligat
sa-si sporeasca proportional forta militara si economica (ultima o sustine pe prima).

Daca Islamul - un alt jucator singuratic - va evolua intr-o anumita directie (radicalizare si
inaltarea stindardului internationalist), iudaismul va trebui sa se pregateasca de o riposta
pe masura. Asta il va obliga sa-si sporeasca si mai mult capacitatea de a juca pe scena
puterii, pe toate cele trei componente: militara, economica si simbolica. 

Sectele
Alaturi de cele trei mari religii monoteiste, incepind cu anii '50-'60 pe scena puterii
simbolice au inceput sa patrunda, la inceput timid, apoi tot mai arogant, o serie de
entitati greu de definit ca fond si ideologie, catalogate de unii observatori sub
denumirea destul de simplificatoare si deloc explicativa de "secte".

De la Biserica Scientologica la Biserica Unificarii a "reverendului" sud-coreean Moon, de

la puzderia de grupuscule New Age la secta AUM din Japonia, de la Templul Poporului a
reverendului Jones (care a uluit lumea prin sinuciderea colectiva din Guyanna in anii '70)
la mai recenta Templul Solar din Belgia, sute de mii si milioane de oameni renunta la
credinta "traditionala" si imbratiseaza deseori cu fanatism un set de convingeri si
credinte socotite cel putin bizare de restul semenilor lor.

De la vrajitorie la neopaganism pervertit, de la cocktailuri exotice de yoga,

mahomedanism si crestinism la reconstruirea rizibila a misteriilor antichitatii, toate
franturile de credinte apar in panoplia de lucru a acestor grupari de extractie religioasa,
care au profitat din plin de degringolada puterii simbolice "clasice": religiile monoteiste
si ideologiile.

Uneori ajunge un lider carismatic si un surogat de "gnosa" - promisa doar

"initiatilor" - pentru ca o asemenea grupare sa prinda forma si sa-si perpetueze existenta.
Dezvoltarea recenta a mijloacelor de comunicare in masa - mai ales a Internetului -
permite diseminarea rapida a dialogurilor in scop de racolare si patrunderea emisarilor
acestor grupari in toate mediile si in toate grupele de varsta.

Aceste secte inoculeaza membrilor - racolati mai ales dintre marginali - un soi de
fanatism primitiv care poate degenera in acte criminale de-a dreptul (Templul Poporului,
AUM,etc).

Biserica Scientologica sau secta Moon se comporta ca state-n stat: au propriile lor
"politici comerciale" si manevreaza multe miliarde de dolari, miliarde care nu o data au
cumparat autoritati publice si au corupt functionari din Lumea a treia, functionari care au
oferit privilegii de afaceri ca si cum ar fi avut de-a face cu un stat-natiune partener.

Acesti "jucatori singuratici" nu sunt legati intre ei intr-un sistem fie si embrionar,
de tip retea. Insa exista legaturi subterane dovedite de autoritati intre variile forme de
sectism si colaborarea pe teme punctuale: trafic de persoane si de influenta pentru a
obtine din partea unor autoritati statale a legislatiei prietenoase, comert cu materiale
interzise (inclusiv narcotice), folosirea muncii de sclavie, etc.

Este limpede ca forta sectelor nu a incetat sa creasca in ultimele decenii si, previzibil, va
continua si in viitor. Crizele de toate tipurile - criza economica, incalzirea globala -
accetueaza stressul social, angoasa generalizata si milenarismul latent si potenteaza forta
de diseminare in societate a sectarismului. 

Societatea civila
Dificil de definit din punct de vedere politic, sociologic, antropologic sau simbolic,
asa-numita societate civila apare tot mai des in discursul public - fie pentru a
legitima un demers sau altul, individual sau de grup, fie de a intari pozitiile
jucatorilor traditionali.

Ce este societatea civila? La o scanare atenta prin grila definitiilor clasice, este limpede
ca avem de-a face cu o salata oarecum informa de lideri de opinie (aici putem include
si massmedia, in ansamblul lor), asociatii, fundatii si alte tipuri de organizatii
nonguvernamentale, cu mii de scopuri si zeci de mii de moduri de a se exprima public.

Preoti carismatici, gazetari de succes, staruri pop hotarate sa se implice in chestiuni

publice, actori iubiti de spectatori, sportivi de renume, asociatii care lupta adesea pentru
cauze contrare altor asociatii (a se vedea, in SUA, chestiunea armelor de foc, de
exemplu), toti acestia formeaza plutonul de baza al societatii civile si constituie fara
indoiala voci de care toata lumea trebuie sa tina cont.

Influenta pe care o exercita in societate astazi un militant de tipul Bono - vocalistul trupei
rock U2 - este, paradoxal, mai mare decat aceea exercitata in urma cu o suta cincizeci de
ani in urma de un Charles Dickens in Anglia sau un Mark Twain in SUA.

Pe scara puterii de atunci, cei mentionati mai sus erau net inferiori unor politicieni
sau guvernanti. Astazi este clar ca forta unor asemenea lideri de opinie este mult
superioara a 80 la suta dintre politicienii care populeaza congresele, agentiile
guvernamentale sau aparatul diplomatic, prin influenta directa/indirecta asupra opiniei
publice.

De unde apara si "foamea" jucatorilor traditionali de a-si "anexa" o forma sau alta de
expresie a societatii civile, aproape cersind un asemenea tip de legitimare care, incet-incet
nu a devenit un plus, ci chiar o necesitate.

Vedem starurile care impanzesc campaniile electorale ale tuturor partidelor, vedem
impanarea corpului politic de foste vedete ale societatii civile, vedem politicieni care
imbratiseaza strans cauze ale societatii civile (fostul vicepresedinte al SUA, Al Gore, a
dobandit o mare notorietate implicandu-se in chestiunea incalzirii globale).

Sa nu uitam ca la originea sa, inclusiv miscarea politica a "verzilor" (ecologistii) a fost a

grupare a societatii civile care lupta pentru mediu. Acest jucator singuratic, spre
deosebire de ceilalti, nu tinteste decat o singura forma de putere, si anume pe aceea
simbolica.

Societatea civila - in ansamblul sau si pe partile sale componente - nu detine nici putere
economica si cu atat mai putin putere militara. Faramitarea puterii simbolice a permis
inclusiv aparitia unui asemenea tip de jucator, care se strecoara precum apa printr-o
lespede de marmura fisurata.

Viitorul puterii. Jucatori nationali,

jucatori singuratici
Dintre cele aproximativ 200 de state cate exista astazi pe Glob, circa 30 la suta s-au
nascut dupa 1970. In ultimele sase decenii s-au "nascut" mai multe state decat in
intreaga istorie anterioara. Judecat prin aceasta prisma - aceea a jucatorilor
nationali - spectrul puterii pare mai degraba sa se faramiteze decat sa se
concentreze, chiar daca lumea devine intr-adevar GLOBALA, iar interdependentele
intre state cresc.
G-20 - care grupeaza cele mai puternice sapte economii de pe Glob, pe de-o parte,
impreuna cu principalele 13 puteri economice "emergente", pe de alta parte - detine peste
80 la suta din Produsul Intern Brut mondial.

La jumatatea secolului al XIX-lea, singura entitate "internationala" era Uniunea Globala a

Telegrafului, infiintata in SUA in anul 1865. Astazi, incepand cu ONU, FMI, Grupul
Bancii Mondiale, OMC si terminand cu sutele de asociatii, institutii si conventii
semnificative, toate poarta inscriptia "international" sau "global" pe frontispiciu.

In acelasi timp, cum observa profesorul Walker Connor de la Princeton University inca
din anii '70, dintre aceste state doar 12 intrunesc intr-adevar caracteristicile statului-
natiune in intelesul deplin al termenului (spiritul Pacii de la Westfalia).

Daca avem 200 de state, avem in schimb si peste 10.000 de culturi distincte si peste 6.000
de limbi vorbite. In Europa, de exemplu, avem 45 de state, insa avem si 87 de grupari
etnice si 90 de limbi vorbite. Peste 50 dintre acestea din urma nu sunt limbi oficiale in
niciun stat european sau de pe glob.

Observam asadar cel putin trei directii distincte de evolutie a jucatorilor si a raporturilor
dintre acestia. Prima ar fi aceea inceputa odata cu Pacea de la Westfalia, in secolul al
XVII-lea - nasterea statelor-natiuni si consolidarea acestora.

Acest proces a fost incetinit mai bine de doua secole de colonialismul care a restrans
numarul statelor si a intarit pozitia dominantilor (Spania, Anglia, Franta, etc). Odata cu
indepedenta coloniilor britanice din America de Nord, revolutia franceza, domnia
napoleoniana si consacrarea tot mai larga a dreptului la autodeterminare, pozitiile
dominante traditionale s-au subrezit, iar o puzderie de noi jucatori statali isi fac intrarea
in scena.

America de Sud, Africa, Asia si chiar Europa (dupa destramarea Imperiului Otoman, apoi
a celui Austro-Ungar) devin furnizorii de proaspete state-natiuni. Ultima "inflatie" este
provocata de destramarea URSS in 1991, cand fostele republici sovietice - caracterizate,
cele mai multe dintre ele, printr-o situatie etnica, culturala si confesionala extrem de
eterogena - isi proclama independenta. Aceasta directie continua sa aiba ca pivot de
constructie geopolitica principal statul-natiune, cu toate reconfigurarile acestuia in
ultimele decenii ale secolului al XX-lea si inceputul secolului al XXl-lea.

Reconfigurari care implica un transfer de putere IN INTERIOR (LARGIREA

AUTONOMIEI LOCALE A UNOR REGIUNI/PROVINCII) si unul IN EXTERIOR
(FOARTE VIZIBIL LA NIVEL EUROPEAN, PRIN TRASFERUL DE
SUVERANITATE ACCEPTAT CATRE BRUXELLES). Adeptii unui stat puternic au
capatat o gura de oxigen prin criza economica declansata in Statele Unite in anul 2007 si
agravata in 2008 (cand a devenit si o criza cvasiglobala).

Atunci s-a demonstrat ca fara o interventie a STATULUI situatia se poate deteriora fara
sanse de relansare. Nationalizarile temporare de banci si companii, criticile severe la
adresa unor condotieri ai finantelor care au sarit calul si blamarea luxului
ostentativ/agresiv al corporatiilor au readus in discutie rolul si locul statului ca unic
potential provider de arbitraj social/economic si provider de stabilitate. Si au aruncat
oarecum definitiv in derizoriu mitul "jandarmilor" globali de tipul FMI sau Banca
Mondiala capabili sa intervina providential, asemenea unor supermani.

Cele doua institutii - la fel ca ONU - au stralucit mai degraba prin absenta. La sfarsitul
primului deceniu al secolului al XXI-lea, statul - criticat constant timp de cinci decenii de
economisti, analisti politici si chiar de catre unii politicieni din tot spectrul ideologic - a
inceput sa-si ia o indelung asteptata revansa. A doua directie ar fi aceea a multdiscutatei
globalizari - cresterea interdependentelor economice, simbolice si militare intre state,
proces amplu favorizat de dezvoltarea comunicatiilor si a transporturilor de mare viteza.

Este globalizarea o "conjuratie", adica o decizie constienta a unor jucatori de amploare de

a sugera aceasta directie, sau un proces obiectiv ale carei radacini le gasim adanc in
istorie si care acum este doar upgradat avandu-se in vedere factorii care l-au
favorizat/potentat?

Orizontul individual al omului antichitatii, apoi al celui din Evul Mediu era dramatic
limitat, iar un asemenea concept era imposibil. Era limitat de geografie. Peste 99,99 la
suta dintre fiintele umane traitoare in acele perioade se nasteau si mureau prizonieri ai
unei geografii minuscule, reduse la o suprafata de cativa kilometri patrati: satul si burgul
apropiat. Pana la prima cruciada (1096 - 1099), pentru europeni Orientul Mijlociu
echivala cu o alta planeta.

Distantele reprezentau un obstacol aproape insurmontabil: pentru a calatori din Venetia la

Londra aveai nevoie de mai mult de un an, iar pericolele erau majore. Era limitat de
analfabetism, pe de-o parte si de dogmatism, pe de alta. Biserica a detinut mai bine de un
secol monopolul cunoasterii. Manastirile erau singurele furnizoare de manuscrise in
conditiile in care si privilegiatii - nobilii - constituiau o casta razboinica si nu una
intelectuala.

Inchisa in dogmatismul tomist, Biserica consacra o paradigma statica si nu una dinamica,

deshisa cercetarii. Abia inventarea tiparului, alfabetizarea in masa si dezvoltarea retelei
de invatamant - si democratizarea accesului la acesta - vor conduce la diseminarea
cunostintelor in proportie de masa si vor creea (procesul nu este incheiat) o constiinta
globala.

Cand urma ghetei lui Neil Armstrong (72) se imprima in praful selenar, chiar si pentru
cetatenii aflati dincolo de Cortina de fier gestul este socotit o victorie a umanitatii si nu
una a SUA: constiinta globala este deja mai puternica decat ideologia. Un medicament
descoperit in Franta sau China devine repede un bun comun al omenirii. Cercetarea
stiintifica si comertul au contribuit hotarator la nasterea si dezvoltarea globalizarii.
Oricine participa la un congres stiintific isi da seama de acest lucru.
Intr-o lucrare anterioara, am numit aceste comunitati stiintifice sau de afaceri "natiuni
virtuale", dincolo de spatiu, geografie si cutume culturale. Petrolistii, medicii cardiologi
sau actorii, de pilda, formeaza aceste natiuni virtuale.

Computerele si Internetul asigura comunicarea instantanee, limba engleza a devenit latina

moderna, vorbita din China pana in SUA si din Suedia pana in Grecia. Aceasta directie -
globalizarea - a nascut si naste reactii puternice din partea celor care se tem ca upgradarea
acestui proces poate sa conduca la uniformizare, pierderea valorilor specifice si a
traditiilor, mai ales datorita faptului - discutabil - ca America s-ar afla in avangarda
mondializarii.

In mod oarecum curios, intensitatea acestor reactii este mai ampla in randurile
"privilegiatilor" (Europa de Vest si SUA) decat in randul potentialilor pierzatori (America
Latina, Africa sau Asia). Insa cei care cred ca mondializarea este raspunsul la toate
intrebarile uita cateva lucruri esentiale. Cel putin trei sferturi dintre statele lumii, grupand
mai bine de 80 la suta din totalul populatiei globului, se afla, totusi, oarecum in afara
acestui proces: America Latina, Africa si Asia.

Cel mai mare state ca numar al populatiei (China), cea mai mare tara ca suprafata a
uscatului (Federatia Rusa) nu pot fi socotite o parte a globalizarii, desi prima a profitat
din plin de acest proces, iar cea de-a doua este puternic integrata in economia mondiala,
macar ca mare furnizor energetic.

Macelul uluitor din Rwanda anilor '90 demonstreaza o data in plus cat de departe este
Africa de Occidentul dezvoltat si cat de vulnerabil ramane acest continent cu cea mai
mare dinamica a populatiei de pe glob in fata jocurilor geostrategice ale marilor jucatori
nationali. Pana la urma, nu putem sa nu tinem cont ca discutiile aprinse pro si contra
globalizare par, totusi, dezbateri rezervate "clubului privilegiatilor", adica celor 20 la suta
din populatia lumii care traieste in conditii mult peste medie.

Dezvoltarea comunicatiilor si massmedia are si un efect pervers deloc de neglijat. In

vremea Imperiului Roman aveam o minoritate care traia in lux si o larga majoritate sortita
unui trai derizoriu. Minoritatea consuma resursele produse de imensa majoritate. Aceasta
stare de lucruri era posibila - si sustenabila - prin teroarea potentiala exercitata de vastul
aparat militar al Imperiului, pe de-o parte, si prin consacrarea unei paradigme etice si
morale care oferea un surogat de "explicatie" pentru cei lipsiti de privilegii. Insecuritatea
si salbaticia lumii de dincolo frontierelor romane te facea sa-ti doresti sa traiesti in lumea
romana, asa cum era aceasta - alternativa era mai rea.

Dar atunci puterea era suficient de ocultata/justificata incat sa nu fie pusa in discutie de
paturi largi ale populatiei lipsite de privilegii. Puterea simbolica - clerul - era strans aliata
cu puterea militara (care detinea si puterea economica). Astazi este limpede ca
privilegiatii consuma exact sub nasul lipit de vitrina al miliardelor de oameni lipsiti de
privilegii si, mai grav, de perspective si sperante intr-un viitor mai bun. Lumea care a
devenit mai mica a diminuat distantele si a transparentizat viata colectiva. Saracul din
Peru, Nigeria sau Indonezia STIE cum traiesc cei din Vestul tradafiriu. Or, tocmai acest
Vest vorbeste de drepturile omului, egalitate de sanse si viitor comun.

Privilegiatii nu mai flutura armele in fata saracilor - dimpotriva, ridica ode sistemelor
democratice. Un asemenea discurs a fost consacrat in anii in care democratia,
parlamentarismul si piata libera erau socotite modele (unice, chiar) aplicabile in orice
spatiu si de orice jucator national. Era oferit exemplul Japoniei militariste, care dupa cel
De-al Doilea Razboi Mondial a edificat o economie superdezvoltata si a implemetat cu
succes modelul democratiei parlamentare.

Micii tigri ai Asiei erau alte modele de succes care veneau sa demonstreze ca reteta
succesului a fost descoperita si ca ea functioneaza. La fel si Marocul reformist al lui
Hassan al ll-lea, Argentina sau Brazilia (in pofida unor derapaje dictatoriale, socotite
justificabile prin opozitia fata de extrema stanga subversiva, promovate de Moscova).
Deceniile care au trecut au ridicat insa numeroase semne de intrebare. Este discutabil in
ce masura democratia autentica depaseste, de fapt, frontierele geografice ale paradigmei
in care s-a nascut, de fapt.

Dupa caderea Cortinei de Fier, a parut fireasca optiunea fostilor sateliti ai Moscovei
pentru Occident, democratie si economie de piata libera. Tarile Europei rasaritene se
raportau la experienta anterioara celui De-al Doilea Razboi Mondial, iar valul de revolte
care a zguduit lagarul comunist incepand cu Berlinul sau Budapesta anilor '50 nu au fost
doar anticomuniste, ci si prooccidentale. Analizand atent lucrurile, raportarea la istorie
(chiar relativ recenta) este uneori inselatoare si nascatoare de iluzii.

Ungaria dualismului austro-ungar (ca sa nu mergem mai adanc in trecutul acestei tari)
era, evident, departe de democratie. Finalului conflagratiei i-a urmat amputarea teritoriala
de la Versailles, lovitura de stat bolsevica a lui Bela Kuhn, apoi domnia extremei drepte
prin regimul amiralului Horty. Dupa 1945 spectrul politic a fost inghitit de populismul
comunist, situatie neschimbata pana in 1989. Despre ce experienta democratica vorbim?

La fel in cazul Romaniei, care si-a atins apogeul militar si politic platind o jertfa cumplita
in timpul Marelui Razboi - a fost natiunea cu cel mai mare numar de victime raportat la
numarul total de mobilizati, din cei peste 800.000 de oameni chemati sub arme in 1916
peste 700.000 fiind ucisi sau raniti in doar doi ani).

Democratia parlamentara de la Bucuresti s-a dovedit suficient de fragila ca sa subcombe

relativ repede in fata extremei drepte ("legionarii" antisemiti si nationalisti), a unui rege
aventurier si corupt (Carol al ll-lea si "dictatura regala" instalata in 1937) sau a unui
militar de cariera lipsit de simt politic ce a tarat tara in alianta cu Germania nazista
(regimul generalului Ion Antonescu).

Ambele tari erau puternic agrare in 1945 (cu un procentaj de populatie in mediul rural de
80 la suta in cazul Romaniei si 70 la suta in cazul Ungariei), conservatoare si paternaliste.
In Cehosolovacia mai urbanizata si mai industrializata decat statele mentionate mai sus
extrema stanga de extractie bolsevica incepuse sa castige teren incet dar sigur, regimul
militar din Polonia renascuta din cenusa, nationalist si antisemit, era greu de caracterizat
ca fiind o democratie reala.

Asadar invocarea unei experiente democratice anterioare bolsevizarii era mai mult decat
relativa, daca nu cumva total nerealista. Miscarile de eliberare de sub tutela Moscovei -
poate cu exceptia Cehoslovaciei - au fost mai degraba un cocktail de nationalism
renascut, revolta religioasa si frustrari privind un nivel de trai in disolutie decat
revendicate explicit de la democratie, parlamentarism si economie de piata.

Revolta ungurilor din '56 a fost tulbure ca orientare (amestec de anticomunism,

nationalism si spirit revansard, girat - oarecum straniu - de lideri proveniti din aripa asa-
numit reformista a partidului popular unic), Cehoslovacia lui '68 vedea un comunism
reformat ca solutie pentru viitor, revolta minerilor din Romania anului '77 a fost pur si
simplu o revolta economica, lipsita de viziune ideologica.

"Solidaritatea", sindicatul polonez care avea sa dea cea mai dura lovitura regimului
comunist in ansamblul sau, nu doar in Polonia, era de asemenea o amestecatura oarecum
bizara de stangism muncitoresc, nationalism si catolicism.

Prea putini dintre cei care urau sincer comunismul, pe liderii promovati de acestia si
starea de fapt de dincoace de Cortina de Fier si care au invadat strazile din Budapesta,
Praga, Bucuresti sau Sofia in 1989 aveau viziunea clara a parlamentarismului si
economiei de piata.

Aceasta directie avea sa fie mai degraba optiunea unei elite conducatoare improvizate
decat materializarea unei largi vointe populare. Sondajele de opinie in multe dintre aceste
tari - devenite ulterior atat membre in NATO, cat si in UE - demonstreaza o constanta
scadere a apetitului integrationist prooccidental, pe masura ce framantarile economice,
coruptia politica si pauperizarea unei parti a populatiei s-au facut simtite, iar fostii
locuitori ai cenusiului lagar comunist s-au trezit cetateni de rangul al doilea al unei
Europe framantate de incertitudini.

Visul unei democratii triumfatoare la nivel global a primit o lovitura severa si prin esecul
viziunii unui Mare Orient Democratic nutrit de administratia lui George W. Bush. De la
atacarea Irakului lui Saddam Hussein in 2003 la propunerile de discutii/tratative cu
talibanii "moderati" din Afganistan in 2008 este un drum care masoara nu o infrangere
ideologica, ci o catastrofa politica si militara, care vine sa consacre faptul ca democratia
triumfatoare de tip occidental este pur si simplu respinsa ca un implant strain de multe
state in varii regiuni ale globului. In aceste conditii, globalizarea pare lipsita de
mecanismele/vehiculele de promovare.

Inca din 2001, in "Natiunea virtuala", identificam cel putin trei zone majore de respingere
dura a globalizarii. Una este China (inca) aflata sub un regim politic autoritar, dar
performanta economic, a doua este Islamul (in variile sale forme, dar toate vadindu-se
oarecum incompatibile cu modelul global) si, in fine, o a treia este chiar in interiorul
statelor bogate: oropsitii sortii deplansi de "Internationala", care astazi nu mai sunt uniti
de o ideologie de tip comunist, dar sunt coagulati de sentimentele "contra".

O a treia directie este aceea a atomizarii, care respinge ambele variante de mai sus.
Vehiculul global incearca sa conserve din "vechea" stare de lucruri democratia
parlamentara si economia de piata, pe care cauta sa le propage, in varii nuante, la nivel
planetar. Adeptii acestui model pentru viitor vad asezarea jucatorilor nationali in blocuri
tot mai largi, animate de aceleasi principii si apoi strangerea colaborarii intre aceste
blocuri si constituirea de institutii de colaborare de nivel global in domeniul politic,
economic si social. Ei sunt cei care invoca faptul ca anumite chestiuni care preocupa
umanitatea in ansamblul sau nu pot fi gestionate DE FIECARE STAT IN PARTE, CI
DOAR DE TOATE IMPREUNA.

Incalzirea globala, amenintarea unor maladii cu potential de raspandire rapid de tipul

gripei aviare sunt doar cateva teme care vin sa alimenteze, concret, asemenea viziuni.
Poate sa para rizibil pentru unii, dar inclusiv amenintarea extraterestra atat de vehiculata
in popcultura - de la comedii ironice la horror - vine sa atraga atentia asupra unor
momente astrale din destinul umanitatii in care SPECIA, IN ANSAMBLUL SAU,
trebuie sa stranga randurile pentru a nu fi nimicita.

Filme de tipul celor care il infatiseaza pe presedintele SUA (adesea numit "cel mai
puternic om de pe planeta") conducand o escadrila de avioane in lupta cu omuletii ostili si
croiti pe o distrugere totala a speciei vin sa atraga atentia ca o asemenea lupta nu este
NATIONALA, ci PLANETARA. Amenintarea ca putem fierbe ca niste homari in suc
propriu ca urmare a incalzirii globale - indiferent ca suntem japonezi, americani sau
polonezi, asiatici, caucazieni sau negri - este genul de amenintare menita sa nasca o
CONSTIINTA GLOBALA in dauna celei nationale. Ce poate face statul maghiar, de
pilda, impotriva incalzirii globale care ameninta specia cu extinctia?!

Evident, nimic. Apologetii statului-natiune sunt urmasii celor care in secolul al XVlll-lea
au creionat triumful burgheziei pe scena istoriei, cred in puterea legii, in drepturile
fundamentale ale omului si in raporturi corecte intre state, tesute prin intermediul
dreptului international. Dintr-o anumita perspectiva - aceea a globalistilor - ei par
"conservatorii" epocii contemporane. Obisnuiti sa inoate in ape mai calme sau mai
agitate, mai limpezi sau namoloase, de o istorie de o suta cincizeci de ani, ei nu incearca
sa promoveze - uneori agresiv - ideologii comune, ci doar valori comune.

Pot colabora sau macar suporta existenta unor regimuri extrem de diferite ideologic, de
tip islamist sau comunist, atata vreme cat acestea nu devin periculoase pentru ei sau
pentru aliatii lor strategici. Aceasta viziune incepe sa domine spectrul politic european
incepand cu ascensiunea "popularilor", de extractie crestin-democrata, al caror discurs
este traditionalist, face apologia valorilor clasice - familie, bucatarie, patrie, biserica - si
cauta sa realizeze o ingemanare cu vechia putere simbolica a religiei.

Ea a fost potentata de succesivele crize economice si sociale (migratia masiva) care au

renascut vechea spaima de "strainul invadator" si au redus apetitul integrationist la
nivelul Uniunii Europene. Acest model este oarecum mai comod si pentru regimurile
nondemocratice din America Latina, Asia sau Africa, pentru ca este fidel modelului
international al neintervetionismului in treburile interne, chiar daca aceste "treburi
interne" inseamna sa-ti terorizezi proprii cetateni (Venezuela sau Coreea de Sud) sau sa
dezgropi practici medievale (unele regimuri islamiste sau africane).

Ceea ce numeam a treia directie - atomizarea - nu este propriu-zis un model, spre

deosebire de celelalte doua: este mai degraba o reactie naturala la esecul/slabiciunile
acestora. Aici apare adevaratul loc de desfasurare a "jucatorilor singuratici" pe scena
puterii, gata oricand sa umple orice arena lasata goala de cei traditionali. Modernii
mercenari sunt gata sa ofere garantii de securitate acolo unde puterea militara slabeste sau
este anihilata in urma conflictelor.

Sectele sunt gata sa preia mesajele "spirituale" acolo unde biserica/bisericile dominante
pierd teren, iar ideologiile si vehiculele acestora (partidele si gruparile politice) sunt in
declin, acaparand zone de putere simbolica. Marile companii sau crima organizata inghit
sectoare din economie pe care statul nu mai este capabil sa le administreze in mod onest
sau pur si simplu le scapa de sub controlul legal, cucerind teritorii intinse din puterea
economica.

Calea atomizarii a fost mai degraba perceputa ca sentiment de publicul larg decat
sistematizata ca ideologie/sistem. Este viziunea din "Mad Max" - puterea traditionala este
anihilata in urma unui neclar conflict planetar, iar bandele cu alura medievala - dar
folosind automobilul modern - bantuie in voie si isi disputa teritoriile. O asemenea stare
de lucruri nu este urmasa directa a anarhiei visate de intelectualii de extrema stanga in
secolul al XIX-lea.

Dimpotriva, este o dictatura a jucatorilor singuratici, de tip medieval. Scriam mai sus ca
aceasta directie este formata mai ales din esecul primelor doua - ca si de confruntarea
subterana dintre acestea. Dar, in acelasi timp, este hranita, indirect, si de anumite
componente ale vehiculelor acestora. Modelul statului-natiune admite faptul ca o mai
larga autonomie locala - in interiorul frontierelor nationale - este necesara. Aceasta
autonomie este un fapt in cele mai multe state ale Uniunii Europene.

Se promoveaza autonomia pe criterii geografice, dar si pe criterii culturale si chiar

etnice/lingvistice. Insa nimeni nu spune cum va reactiona corpul social la posibile
upgradari viitoare ale acestui model care, indiscutabil, slabeste forta si coeziunea puterii
centrale, pe toate cele trei paliere: militar, economic, simbolic.

Modelul globalist presupune o inerenta trecere - de preferinta cat mai rapida - prin
destructurarea suporturilor traditionale ale puterii: ce se va intampla daca o atare stare de
fapt devine cronica pe termen mediu si lung?! Forta jucatorilor singuratici este suficient
de mare pentru a profita - adesea inconstient, nu neaparat programatic - de orice cutremur
care disloca jucatori traditionali sau parti ale acestora.
Deocamdata acest "model" al atomizarii a fost vizibil in anumite state din Africa
postcoloniala, pe fondul disolutiei fragilelor autoritati de stat in momentele fierbinti. A
fost vizibil in anumite perioade si in fosta Yugoslavie, unde grupari paramilitare si lideri
improvizati au inceput sa controleze rapid sectoare intregi ale vietii publice din
proaspetele entitati statale nascute/renascute in urma dezmembrarii tarii. Pana la urma
nici globalistii optimisti si nici adeptii neoliberali ai statului minimal nu au reusit sa
explice coerent CINE si CUM va conduce un joc lipsit de arbitru si cu reguli extrem de
neclare (cel putin deocamdata).

Cine si cum va ingradi posibilele abuzuri ale celor puternici in dauna celor slabi, cum se
va mentine ordinea sociala in absenta unui set de reguli consimtite numite Constitutie?
Probabil ca viitorul imediat apropiat - adica urmatoarele decenii - va conserva TOATE
aceste trei directii de evolutie, in varii nuante, proportii si efecte in functie de trendurile
din economie si politica si de locatie geografica. Spatiul asiatic va conserva fara indoiala
un stat puternic, mai ales ca popoare ca cel chinez sau cel japonez au o accentuata vocatie
nationala.

Este greu de crezut ca Rusia va renunta la tendinta de hegemonie macar regionala, insa
pivotul pe care isi va construi puterea in viitorul imediat va fi tot statul-natiune. Uniunea
Europeana va ramane "poligonul" de incercare a variantei national/transnational -
"integrationism temperat - chiar daca Tratatul Constitutional si criza economica vor goli
de combustibil macar partial rezervoarele extinderii in exterior si a reformelor in interior.

America ramane prizoniera propriei vocatii de hegemon mondial si va trebui sa gaseasca

o cheie mai potrivita pentru poarta Orientului Apropiat decat aceea rupta in zavor in
timpul administratiei Bush jr. Africa - pana la urma zona cu cel mai mare dinamism al
natalitatii - isi va continua degringolada postcoloniala, prinsa intre amestecul unor natiuni
puternice (China, Franta, Regatul Unit, Israel, SUA) si propriile-i conflicte de natura
etnica si economica.

"Cazanul vrajitoarelor" care este Caucazul poate deveni o Flandra a secolului al XXl-lea -
imensele sale resurse energetice o fac principala tinta economica pentru toti marii jucatori
pe scena puterii. Acolo, dupa destramarea Uniunii Sovietice, putem spune ca avem de-a
face cu national-tribalismul, o forma suis generis de guvernare intr-un amalgam etnic,
confesional si cultural.

Rolul jucatorilor singuratici va creste implacabil si pe masura ce acest fenomen se face

simtit apare si reactia contrara, a statului care doreste sa-si mentina parghiile de putere. 

Viitorul constructiei europene, relatia

SUA-UE si evolutia Chinei
Europa a traversat in ultimele sapte decenii cea mai lunga perioada de pace din
intreaga ei istorie. Cu exceptia conflictului iugoslav, niciun razboi de o mai mare sau
mai mica amploare, de o mai mare sau mai mica intensitate nu a opus o natiune
europeana unei alte natiuni europene. Mai ales dupa istorica reconciliere franco-
germana, un razboi "fratricid" pare imposibil.

INSA ADEVARATA (SI POATE SINGURA) GARANTIE A ACESTEI STABILITATI

ESTE CONSTRUCTIA EUROPEANA.

Orice incetinire a acestui proces integrator - sau aparitia reversului sau, intr-o varianta
catastrofica - poate intoarce intregul continent la starea de lucruri anterioara conflictelor
mondiale si poate renaste jocul hegemonic.

O astfel de evolutie ar pune sub semnul intrebarii si politica americana vizavi de Europa
si ar complica mult harta puterii in regiune. Statele-natiuni ar dezvolta iarasi un apetit
militar mai consistent, in dauna celui economic, iar miscarile autonomiste ar fi repede
sufocate de un predictibil val de nationalism redivivus.

2. Relatia SUA-UE Relatia cu UE - mai ales cu nucleul dur al acesteia, Germania si

Franta - este prioritatea numarul unu a Washingtonului si asa va ramane macar pe termen
mediu.

Nu este foarte limpede in ce masura reciproca este valabila, iar disparitia amenintarii
militare a Rusiei (conjugata cu dependenta energetica de acest imens stat) poate renaste
discursul antiamerican la Paris sau Berlin.

"Mariajul" europeano-american a fost, totusi, unul conjunctural, postbelic, datorat in

mare masura amenintarii comuniste si lipsei de putere militara a unor state europene
distruse de razboi. UE si SUA impartasesc, in acelasi timp, un set de profunde valori
comune, iar puterea hegemonica a SUA este suficient de flexibila si permisiva pentru a
nu fi simtita ca opresiva de partenerul european.

Insa europenii s-au vadit prea putin dispusi la aventuri militare transfrontaliere (Irak),
chiar si atunci cand interesele americane o cereau imperativ. Apelativul usor depreciativ
"Vechea Europa" formulat de administratia Bush jr. la adresa vesticilor si curtarea noilor
veniti din est arata ca relatia se poate fisura sub o presiune de un fel sau altul.

3. Evolutia Chinei. China este deocamdata un partener rezonabil al SUA - mai ales in
domeniul economic. Dependenta de tehnologia occidentala si de fluxurile investitionale
din Vest, China nu are momentan interese specifice fundamental diferite de cele
americane si europene, chiar daca teama de hegemonia SUA este o constanta a politicii
sale.

Daca insa orientarea ideologica a partidului unic - care cuprinde mai multe fractiuni
diferite - se schimba dramatic, China poate deveni o adevarata bomba cu ceas in resetarea
raporturilor de putere in regiune si chiar in lume.
Ea poate spori presiunea asupra Japoniei in Extremul Orient si asupra statelor mici in
Asia continentala.

4. Evolutia extremismului islamic. Islamul este la aceasta ora un cazan fumegand, cu o

geometrie extrem de complexa si greu de "citit" de catre analistii occidentali.

Harta sa scapa aproape oricaror tentative de a o imparti coerent intre "rezonabil" si

"indezirabil" de catre SUA si aliatii sai. Talibanii sunt, totusi, fostii aliati din Afganistan,
dar si marii inamici de astazi. Al-Qaida depaseste formula de celula terorista si devine o
fractiune religioasa ce se doreste o alternativa la regimurile islamice socotite "slabe" si
"complice" de tipul saudit sau kuweitian.

Iar acestea din urma sunt incompatibile, la urma-urmei, cu setul de valori pe care aceleasi
SUA le proclama: in Arabia Saudita au loc circa 20 de executii pe luna si orice referire
serioasa la drepturile omului - in conceptie occidentala - este rizibila.

Nevoita alianta occidentala cu aceste regimuri este oarecum schizoida si fragila, reducand
puterea simbolica a alternativei pe care SUA si aliatii sai ar oferi-o, la o adica, Orientului
Apropiat.

Pe masura ce saracia din Turcia creste, moscheele devin incet, dar sigur locul de adunare
a oropsitilor, iar guvernul trebuie sa faca un complicat balet pe gheata subtire pentru a
preveni derapajele (iar Al-Qaida se dezvolta la Istanbul, Ankara si Izmir).

CA REZERVOR DE PUTERE SIMBOLICA, ALATURI DE O SEMNIFICATIVA

PUTERE ECONOMICA, ISLAMUL ESTE, IN ESENTA, CEA MAI DURA
PROVOCARE LA ADRESA OCCIDENTULUI IN GENERAL SI A SUA, IN
SPECIAL. 

Viitorul Rusiei. Crizele economice

Rusia poate opta pentru nationalism - probabil ca o va face - sau isi poate relua
ambitiile imperiale (sub forma militara, economica, simbolica sau sub toate
laolalta).

Daca in anii '90 disolutia autoritatii de la Moscova este aceea care provoca frisoane la
Whasington, dezvoltarea rapida si inasprirea tonului in politica externa in timpul
administratiei Putin a fost aceea care a trezit spaimele Razboiului Rece.

Este greu de crezut ca vom asista la o "consolare" istorica a Rusiei - ce cai va gasi pentru
a-si extinde puterea, ramane de vazut. Insa potentialele reflexe nervoase ale acestui stat
intins, puternic militar si economic si cu hotarite inclinatii mesianice pot arunca in haos
relatiile internationale.
Crizele economice

Crizele economice - Mexic(1995), Asia de Sud-Est (1997), Rusia (1998), Turcia (1999),
bula IT din SUA (2001), criza imobiliara care s-a globalizat in 2007-2008 si s-a
trasformat intr-un adevarat taifun financiar - alaturi de criza alimentelor si aceea a
carburantilor au un indiscutabil potential malign pentru viitorul imediat.

Ele pot deturna discursul public al politicienilor, renaste reflexele de enclavizare a

fiecarei economii (cu consecinte asupra fluxurilor internationale de bunuri si servicii),
agita spectrul nationalismelor si reduce dramatic apetitul prointegrationist, mai ales la
nivelul Europei.

Pentru ca cele mai multe dintre crizele ultimelor decenii si-au avut radacinile in SUA,
discursul antimerican poate capata consistenta chiar si statele aliate, in nucleul dur al
Occidentului.

Lovitura este si de natura simbolica - modelul promovat in plan economic de Occident,

cel al economiei de piata si statului minimal, se poate dovedi epuizat si, ca atare,
neinteresant pentru statele emergente. 

Punctele de conflict ale secolului al XXl-

lea
Finalul secolului anterior - post Razboi Rece - a fost obligat sa dezvolte o noua
terminologie politico-militara pentru a defini conflictele de tip nou: inghetate,
asimetrice, etc. Pentru observatori era limpede ca se intra in noua epoca, iar
instrumentarul consacrat dupa cel De-al Doilea Razboi Mondial nu mai era valabil
si nu mai acoperea/masura realitatea planetara.

La mijlocul primului deceniu al noului secol si mileniu existau pe glob circa 90 de

conflicte deschise, 23 de conflicte caracterizate ca a fi "inghetate" - cu potential de
aprindere imediata ( a se vedea conflictul Rusia-Georgia din vara anului 2008, care s-a
transformat relativ subit dintr-unul "inghetat" intr-unul "fierbinte") - si 25 de conflicte
caracterizate cu termenul de "asimetric" datorita varietatii de factori inclusi in analiza
(Murry&Johnstone, 2005).

Fata de anii '70, de exemplu, numarul focarelor de conflict se triplasera. Iar scara
ideologica dupa care erau judecate/analizate atunci conflictele nu mai era operanta. Ce fel
de miza trebuie cautata, de pilda, in conflictul georgian?

Una economica?
Poate, de vreme ce apropierea de Marea Caspica si coridorul spre Marea Neagra sunt
importante atat pentru Federatia Rusa cat si pentru aliatii occidentali si micutei Georgii,
care poate viseaza la o emancipare energetica de Ursul Levantului.

Una militara?

Extinderea NATO - alianta asimilata suta la suta cu America - spre frontierele

comprimate ale Rusiei starneste, evident, mania Moscovei. O Ucraina in NATO sau o
Georgie in NATO sunt pilule extrem de amare pentru orice lider de la Kremlin.

Una simbolica?

Posibil, de vreme ce Rusia are o multime de etnici pe care destramarea URSS i-a
transformat in minoritari in republicile renascute dupa 1991. Osetia este doar un exemplu.
Dar imensul Kashastan are aproape 40 la suta dintre locuitori de etnie rusa si confesiune
ortodoxa.

Federatia arata astfel ca nu este dispusa sa-si abandoneze entnicii, iar aceste minoritati
pot fi oricand pretextul unei interventii in forta, daca drepturile lor ar fi incalcate.
Protectia minoritatilor nu este si o piatra unghiulara a politicii UE?!

Este poate mai simplu si mai comod sa consideri ca exista o putere militara imbatabila -
SUA impreuna cu aliatii din NATO - care poate interveni in cateva ore in orice punct al
globului si poate descuraja, prin imensul sau arsenal, orice tentativa de derapaj a unui
conflict punctual spre unul regional, global.

Insa realitatea spune altceva si asemenea viziuni sunt mai degraba de film de categoria B.
La fel cum URSS si-a pierdut credibilitatea militara in nisipurile din Afganistan, tot asa
SUA s-au vadit incapabile sa gestioneze situatia postconflict din Irak.

URSS a deschis poarta intrarii pe scena istoriei a talibanilor, o excrescenta a

Islamului. SUA risca sa faca cadou Irakul siitilor legati de Iran si sa realizeze o enclava a
fundamentalismului care sa sprintece in doua Orientul.

Puterea militara a SUA a fost pe deplin capabila sa castige razboiul, puterea economica a
fost pe deplin capabila sa sustina efortul de pacificare, dar puterea simbolica a esuat in
tentativa de a instaura un regim plauzibil la Bagdad.

In cel De-al Doilea Razboi Mondial Japonia si SUA s-au infruntat cu o duritate extrema -
razboiul din Pacific a fost, poate, cel mai cumplit front al conflictului, alaturi de cel din
URSS. Tara Soarelului Rasare a scos din panoplie nu doar arme, ci si un arsenal simbolic
redutabil: natiunea nipona era destinata in mod natural sa conduca lumea, in vreme ce
americanii erau niste degenerati demni de dispret.

Macelurile de pe insule au fost urmate de bombardamentul nuclear, ca raspuns la decizia

autoritatilor japoneze de a se apara cu ferocitate in cazul unei debarcari. A curs mult
sange, s-au comis orori de nedescris, au murit milioane de oameni si alte milioane au fost
schiloditi.

Si totusi, dupa semnarea pacii, a fost posibil ca Japonia sa imbratiseze o constitutie

democratica si sa formuleze "doctrina Yoshida", centrata de intietatea dezvoltarii
economice si consacrarea unui parteneriat de securitate cu SUA (Tratatul de securitate
SUA-Japonia, valabil si astazi).

Relatiile Japonia-SUA nu au fost un neintrerupt moment Kodak - au fost destule voci,

mai diplomate sau mai apasate, care au subliniat vulnerabilitatea unei tari care depinde
suta la suta de crucisatoarele americane.

Insa aceste relatii nu au inregistrat sincope serioase - chiar in pofida unor confruntari
economice severe - iar Japonia a imbratisat sincer unele dintre valorile occidentale.
Lucrurile nu au mers deloc asa in Irak.

Evident ca Irakul tribal, saracit si relativ pervertit in fibra sa intima de lunga dictatura a
lui Saddam Hussein nu era Japonia industrializata, civilizata si cu o puternica constiinta
de natiune de la jumatatea deceniului al cincilea al secolului trecut.

Dar aceste date diferite nu explica suficient esecul: el trebuie cautat in domeniul
simbolic. SUA si-au avariat in conflictul irakian propriul vehicul simbolic - acela de
principal garant/furnizor al democratiei si libertatii.

Autorizarea torturii si folosirea ei fara noima impotriva civililor, aplicarea prezumptiei de

vinovatie in unele cazuri, relele tratamente aplicate unei populatii care dantuia pe imensa
statuie daramata a lui Saddam din centrul Bagdadului si care astepta orice altceva decat
umilinte si teroare, toate acestea au lovit in rotula America.

Tratatul de securitate SUA-Japonia a fost posibil - si s-a dovedit un act durabil - pentru ca
a existat convingerea ferma a niponilor ca americanii pot fi parteneri rezonabili. Institutia
imperiala a fost protejata dupa conflagratie, criminalii de razboi capturati au fost judecati
si pedepsiti de instante nipone, ajutoarele economice consistente au ajutat populatia
deznadajduita sa depaseasca momentele critice ale unei crize economice de proportii.

Noua Constitutie nu atingea fundamentele statului, insa promova o mai mare libertate
politica, libertate de care junta militara lipsise societatea japoneza si care era asteptata si
apreciata de publicul larg. Americanii au sprijinit discret ascensiunea unor figuri politice
competente si preocupate pentru binele public, agreate de populatie. Roadele reformelor
economice au aparut repede si nimeni nu avea nici un motiv nici sa se simta umilit si
nici sa regrete anterioara stare de lucruri.

Toate acestea au lipsit in gestiunea postconflict din Irak. Radicalizarea Islamului ca

urmare a eseculului proiectului unui Mare Orient Democratic il transforma in poate cel
mai fierbinte cartof al secolului al XXl-lea. Al-Qaida nu este decat unul dintre varfurile
aisbergului.
Ideologii de tipul Mustafa Al-Awad, aliatii indoielnici de tipul Arabiei Saudite, talibanii
din Afganistan si nemultumitii magrebieni din periferiile Parisului, radicalii din Somalia
si militiile din Indonezia, toti acestia, raspanditi pe trei continente, pot forma un soi de
"internationala verde" al carui motor simbolic sa-l constituie noua lupta impotriva
sistemului occidental.

Prezenta Chinei pe continentul african si chiar in Orientul Mijlociu demonstreaza

net intentiile acestei tari de a juca un rol mai important in viitor, inclusiv pe scena
globala.

Actuala stare de lucruri, a unei duble realitati a Chinei in context international - aparent
partener global in comert si afaceri si factor de stabilitate in Asia continentala, dar si
insiduos challanger la rolul de factor hegmonic regional si chiar global - se poate
modifica sub presiunea unor situatii care pun Occidentul in dificultate si pot naste la
Beijing ideea unei revanse istorice.

China nu va putea fi privita nici cu condescendenta, nici cu spaima: calibrarea justa a

relatiilor vestului cu aceasta stare este inca un deziderat. Am vazut cum in doua mii de
ani - in intervalul 0 - 2000 - axa puterii, daca putem sa o numim asa, s-a deplasat constant
de de la est la vest si de la sud la nord.

Germenii acestei translatii apar inca din secolul al Vl-lea i.C, se incheaga odata cu
ascensiunea Romei, care muta centrul de greutate al puterii pe continentul european si se
desavarseste odata cu epoca coloniala si cu revolutia industriala. Marile puteri care
dominau inceputul secolului al XX-lea - deci acum o suta de ani - erau, in totalitate,
puteri occidentale: Imperiul Britanic, Franta, Germania celui de-la doilea Reich, Imperiul
Austro-Ungar, SUA aflate intr-o puternica expansiune economica si militara.

Singurul jucator nonoccidental semnificativ era Japonia, care clocotea de dinamism la o

jumatate de secol dupa revolutia Meiji. Asa se face ca disputele puterii erau occidentale,
iar punctul de retorsiune al echilibrului este identificabil undeva prin zona Flandrei: acolo
colectau tensiunile ruperii de echilibru in cadrul luptei pentru hegemonie continentala
/globala (ceea ce era cam acelasi lucru).

Cele doua razboaie mondiale - care pot fi privite ca o criza de putere in doua etape
distincte, dar avand acelasi motor - au fost de fapt o tentativa de a reconfigura
dramatic o harta a puterii care nu convenea unora dintre jucatori, avantajandu-i net pe
ceilalti.

Rezultatele acestor monstruoase conflagratii s-au vadit durabile: castigatori si infranti au

fost obligati sa traiasca intr-o noua realitate. Nu ne referim doar la Razboiul Rece,
idelogic. Ne referim la dizolvarea coloniilor si aparitia de noi state pe harta - avand ca
rezultat slabirea centrelor traditionale de putere - si la o translatie a axei puterii in sens
invers - de la vest la est si de la nord la sud.
Caspica, cu imensele sale rezerve energetice, poate deveni noua Flandra a urmatoarelor
secole si o masurare a fortei diversilor jucatori de putere. La finele celui De-al Doilea
Razboi Mondial doua treimi din aurul lumii era la Fort Knox.

Doar o jumatate de secol mai tarziu cele mai mari rezerve de dolari erau cumulate in
Orient, SUA isi schimbasera statutul international din creditor in debitor, iar dependenta
energetica a vestului de Rusia si Orient un fapt ingrijorator in cel mai inalt grad.

"Noii jucatori" au castigat enorm in timp scurt, asadar, din punct de vedere economic
si militar, chiar daca din acest ultim punct de vedere hegemonia SUA poate fi greu pusa
la indoiala prin unghiul unui conflict "clasic".

Odata cu ascensiunea Chinei si cu esecul din Irak nici vehiculul simbolic nu mai pare atat
de seducator - ne referim la economie libera si democratie parlamentara. Poate deveni
lupta de gherila a islamistilor, in acest context inflamat, o ciocnire religioasa, asa cum
prezicea Samuel L. Huntington (73)? Asta numai daca vehiculul simbolic actual al
Occidentului va deveni atat de subred, incit va fi abandonat in favoarea celui anterior,
crestinismul.

O asemenea alternativa nu poate fi exclusa. "Reconvertirea ontologica" nu se poate

produce insa intr-o lume multiculturala si multiconfesionala fara cutremure interne
majore, IN SANUL acestor societati si aici ne referim atat la America cat si la Uniunea
Europeana.

Islamul se impleteste intim cu toate celelalte componente ale vietii: economice, politice,
militare. Crestinismul, in societatile eminamente laice ale Occidentului, astfel forjate in
ultimele doua secole, este o componenta greu de amestecat cu celelalte.

Dar cand Ben Laden vorbeste despre "cruciati", iar Papa Benedict subliniaza radacinile
crestine ale Uniunii Europene si insista ca acestea sa fie mentionate in clar in Tratatul
Constitutional (ignorand cultura maura de secole in Spania cucerita de la vizigoti, de
pilda, sau influenta Imperiului Otoman), atunci putem asista la aparitia mladitelor
viitorului conflict religios de proportii.

Acest conflict nu trebuie cautat doar in actuala situatie din Irak/Afganistan sau in cadrul
mai larg al razboiului impotriva terorismului. El este, in mod esential, rezultatul unei
lupte pentru reconfigurarea zonelor de putere, promovat de "noii jucatori".

Vom trai iarasi vremurile in care Imperiul Otoman a fost oprit la portile Vienei de
aliatii din Sfinta Liga? Deocamdata par scenarii catastrofice. Pe fondul pierderii de
putere de catre Occident, coliziunile nu pot fi excluse. Un alt punct de coliziune este
acela istoric intre "cei care au" si "cei care nu au", chiar dupa falimentul utopiei
comuniste. Intreaga istorie a umanitatii este o istorie a inechitatii, dar si a "setei de
dreptate", dupa expresia lui Robert Holms.
Intotdeauna, din punct de vedere economic, o minoritate a consumat mai multe resurse
decat majoritatea. In acelasi timp, modele profund inechitabile s-au vadit a fi suspect de
durabile: in interiorul imperiilor, popoarelor, natiunilor.

Este fiinta umana, pana la urma, o fiinta insetata de dreptate si echitate, asa cum o
zugravesc umanistii? Este umanismul o doctrina sau o convingere profund umana, asa
cum este gandirea magica? Au dreptate cei care considera ca tirania este subreda prin
excelenta sau sunt doar prizonierii unor convingeri conturate in Renastere, dezvoltate in
Iluminism si devenite politica de stat incepand cu Epoca Revolutiilor?

Este mai reprezentativa pentru devenirea umana perioada ultimelor doua secole
decat epoca merovingienilor, de pilda, cu intregul cortegiu de cruzimi si orori
barbare? Cineva ar putea spune ca raspunsul este hotarat afirmativ, de vreme ce epoca
merovingiana nu a produs decat Epopeea Nibelungilor in plan cultural, in vreme ce din
punct de vedere politic, economic sau militar a fost una mai degraba de stagnare, pe cand
epoca stiintifica a trimis oameni in spatiu si a provocat un boom tehnologic de neimaginat
fie si cu decenii in urma.

Lucrurile, insa, nu stau chiar asa.

Epoca merovingiana a fost, la randul ei, dincolo de aventurile sangeroase, una extrem de
efervescenta: s-a cladit prima alianta durabila cu papalitatea - o parte importanta a
Europei cazuta in barbarie devenind crestina - s-a pus oarecare ordine legislativa in
haosul postimperial roman ( Legea salica fiind un monument de drept al vremii), s-a
produs o rafinata impletire culturala intre celtism, romanism si spiritualitatea germanica,
s-au perfectionat tehnicile de lupta care aveau sa nasca imbatabila cavalerie a Evului
Mediu, s-au reluat rutele comerciale pe care navalirile barbare le facusera timp de trei
secole foarte nesigure, s-au introdus noi tehnici agricole.

Exista insa cel putin doua diferente majore intre nedreptatea de "atunci" si aceea
de astazi. Oamenii nu mai sunt azvarliti in temnite seniorale dupa bunul plac al
"nobililor" (niste frusti sefi de clan cruzi si neciopliti), nu mai sunt sfartecati pe roata sau
trasi in teapa in urletele unei multimi excitate de vederea sangelui.

Cel mai odios criminal are dreptul la un avocat. Insa nu mai exista "softul" mental,
vehiculul simbolic pe care se sprijinea puterea celor care aveau si care genera resemnare
la cei care nu aveau si care nu insemna teroare pura nici pe departe. Vehiculul simbolic,
asa cum aratam intr-un capitol anterior, era cel religios, in speta crestin. Crestinismul
vestea posesia materiala, miza conturata in plan individual si colectiv era mantuirea si nu
capatuirea (ultima fiind uneori o frana in realizarea primei).

Regii se umileau cu funia de gat la procesiuni, iar crunta pedeapsa simbolica a

excomunicarii plutea asupra tuturor, bogati si saraci, nobili, burghezi sau tarani. Si
mai tarziu, in epoca burgheza, acest soft al cumpatarii si condamnarii trufiei celui care
vrea sa parvina este condamnata si blamata.
Pana dupa epoca victoriana parvenitul este o figura detestabila a literaturii, demersului
jurnalistic ai discursului public. Astazi, cei care nu VAD prosperitatea - adesea imorala -
a celor care au, stau cu nasul lipit de vitrina pe care lumea WWW o face transparenta fara
voie si in dosul careia se petrece banchetul.

Iar cei care-si lipesc nasul de fereastra nu sunt inocente si nefericite fetite care vand
chibrituri, ci oameni care scarsnesc din dinti si uneori au mintea indopata de lozinci
extremiste. Niciun soi de soft nu mai atenueaza nedreptatea flagranta a unei asemenea
situatii. Asta pe de-o parte. Pe de alta, potentialii rasculati nu mai pun mana pe furca sau
coasa, ca in epoca merovingiana.

Minuscule grupari teroriste de varii facturi - de la maoistii peruani din "Calea luminoasa"
la islamistii din Franta sau Regatul Unit - pot avea acces la arme terifiante, care pot
provoca distrugeri majore sau chiar catastrofe.

"Cei care au" - reprezentantii establishmentului tarilor bogate - trebuie sa infrunte atat
"inamicii interiori", cat si 'inamicii exteriori". Primii sunt dezmostenitii propriilor
societati - adesea fragil legati de corpul intim al statului-natiune in care traiesc,
apartinand, paradigmatic, unor alte culturi, confesiuni, familii lingvistice. Magrebienii din
Franta sunt poate mai mandri de evolutia Islamului decat de batalia de la Poitiers sau de
Regele-Soare.

Cu o educatie de slaba calitate intr-o lume tot mai complexa (inclusiv) din punctul
de vedere al cerintelor pentru un loc de munca bun si stabil, ei se simt
exclusi/marginalizati, iar unii lideri improvizati ii invata ca aceasta stare de lucruri este
rodul unei "conspiratii a bogatilor", menita sa-i tina intr-o stare de semiscalvie. In fond,
nu altceva sustinea, in esenta, Marx.

Mesajul unificator si relativ coerent al fostei stangi de extractie marxista - si care folosea
motorul economic pentru a explica lucrurile - este "spart" in nise de natura religioasa sau
etnica.

Faci parte dintre "dezmosteniti" nu pentru ca esti "copil al plebei proletare", ci pentru ca
esti arab, negru, musulman sau victima "guvernului sionist de la Washington DC" (este
interesant si inedit modul in care asemenea "mesaje" perie un larg spectru social, de la
extrema stanga la cea dreapta si de la grupuscule fundamental islamiste la militiile albe).

SUA au fost lovite de Al-Qaida la 9/11, dar si atentatul de la Oklahoma Center este la fel
de semnificativ pentru modul in care "centrul" este atacat atat de contestatarii interni, cat
si de cei externi. "Inamicii exteriori" sunt cei care - la fel ca cei interiori - considera ca
intolerabila actuala stare de lucruri si lovesc in cei socotiti responsabili.

Ca si in cazul marxismului, teatrul de razboi devine mai ales fragilizata "lume a

treia", sintagma tot mai neclara in defintiile actuale. Arabia Saudita construieste
moschei in Africa si intarata grupurile radicale impotriva celor care se impotrivesc
islamizarii.
Nu altfel procedeaza China, in goana dupa consolidarea unor aliante politice de durata.
Un joc asemanator se deruleaza in subteranele politice si economice ale unor foste
republici sovietice din Caucaz, bogate in resurse. Unitatea nedeclarata a unor puternici
impotriva hegemoniei americane este doar o parte a problemei si nu in mod necesar cea
mai toxica.

Subminarea a insusi modelului democratic/capitalist este, pe termen mediu si lung, cea

mai grava consecinta, pentru ca spatiul geografic unde acest model esueaza - sau este
"ajutat" sa esueze - devine teatrul de confruntare intre extremismele etnice, religioase,
infiltrarilor crimei organizate si a terorismului politic. Dupa mai bine de doua sute de ani,
modelul parlamentar/capitalist ramane asimilat pradigmatic cu Occidentul si atacat odata
cu acesta.

Burghezia filtrata de o evolutie de doua secole risca sa se afle in situatia aristocratiei

secolului al XVIII-lea daca va esua in democratizarea accesului la bunastare printr-o
succesiune de crize economice care vor dilua clasa de mijloc si vor arunca in bratele
saraciei paturi largi de cetateni.

Sub ce forma ideologica sau de alta natura vor coagula nemultumitii, este inca
neclar. Dar acesti atomi rataciti pot fi adunati la un moment dat in jurul unui nucleu dur
mondial de o anumita factura, care sa adauge puterii simbolice a protestului o latura
economica si una militara, constituindu-se ca pol de putere propriu-zis. Se vorbeste mult
pe plan international de criminalitatea organizata - prea putin de criminalitatea
dezorganizata, ca sa-i spunem asa.

Prima a devenit mai bogata si mai periculoasa - ultima a crescut insa intr-un ritm ametitor
comparativ cu anii '70, de pilda. In unele metropole numarul delictelor grave a crescut in
ultimele decenii de doua-trei ori, iar foarte multe zone seamana mai degraba cu niste
enclave ale epocii de piatra decat cu secolul al XXl-lea.

O simpla enumerare a celor mai grave excrescente ale criminalitatii iti dau fiori: de la
copii de 12 ani inarmati cu arme automate ai favelelor din Rio de Janeiro la bandele de
"chicanos" portoricani si nicaraguani care fac legea in puscariile americane, de la
"orfanii" Imperiului sovietic din fostele trupe speciale, deveniti ronini internationali ai
crimei la bandele care s-au rasculat pe strazile din Los Angeles in anii '90, vedem cum un
val de cruzime feudala si manie primitiva s-a revarsat asupra civilizatiei dintre milenii.

Care sunt cauzele acestui fenomen care preschima viata a sute de milioane de
traitori pe planeta intr-un cosmar perpetuu? Scriam undeva la inceptul acestui demers
ca fiinta umana este o fiinta violenta, chiar extrem de violenta - si aceasta trasatura este
una care o diferentiaza net de restul traitoarelor pe pamant.

Astazi ecologistii se ingrijoreaza de soarta unor specii de animale: inca din zorii
existentei sale, rasa umana a exterminat tot ceea ce putea extermina (nu neaparat pentru
hrana sau habitat!), inclusiv - probabil - "rudele" mai putin norocoase pe lantul evolutiei.
Tocmai de aceea puterea militara a fost prima forma de putere cristalizata in istorie, iar
puterea simbolica a fost, nu odata, in coliziune cu aceasta. Secolul luminilor a
implementat - adesea apeland la frauda intelectuala - ideea ca Antichitatea si Evul Mediu
au fost epoci relativ revolute, cand fiinta umana se zbatea intre cruzimea stapanilor
(puterea militara) si falsitatea unui cler demisionar de la scopul sau crucial (salvarea
sufletelor) si aliat al seniorilor.

In fapt, dincolo de cruzimile reale care, in functie de epoca, cunosteau o crestere sau o
descrestere - legat de modul in care puterea centrala reusea sa controleze lucrurile - lumea
"veche" era una mult mai putin expusa violentei decat cred contemporanii. Spaimele erau
mai degraba legate de superstitii si credinte decat de violenta propriu-zisa. Asprimea unor
pedepse reflecta nevoia publica de exemplu si nu violenta funciara a decidentilor.

Pedeapsa urmarea sa corecteze alte potentiale caractere dispuse la delincventa, pastrandu-

si caracterul etic. Ceea ce s-a intamplat in Yugoslavia nu are nici o noima, insa. Pur si
simplu oamenii s-au macelarit unii pe altii cu o cruzime de nedescris - unii doar din
placerea de a o face.

Cosmarul "potocalei mecanice" a depasit de mult fictiunea si, de la periferii, patrunde tot
mai mult in maruntaiele unei societati blonave, fara ca sistemul imunitar al acesteia -
sistem educational, sistem de coercitie, sistem de drept - sa fie capabil sa-i opreasca
ofensiva.

Nu este un neofeudalism, este o barbarie in toata regula. "Curti ale miracolelor" apar
peste tot, indiferent de gradul aparent de civilizatie si adesea in contradictie cu trecutul
imediat sau indepartat al unor societati. Emigratia masiva, dezintegrarea ruralismului si
sporirea urbanismului, violenta uriasa din massmedia si popcultura, volatilitatea structurii
familiei biparentale normale, degradarea sistemului educational, consumul de substante
stupefiante (metamfetaminele, "drogul saracului", au agravat mult problema) de la varste
tot mai scazute, accentuarea saraciei si decalajelor economice, toate acestea sunt, fara
indoiala, cauze deja identificate de sociologi, istorici si filozofi.

Exista, insa, credem noi, o cauza mai profunda. Aceea este degradarea puterii simbolice.
Ideologiile - care au tins sa disloce timp de doua secole credintele - par sa fi esuat in mod
dramatic. Omul Evului Mediu nu devenea asasin "doar" pentru ca ii era teama de
streangul calaului si de clestii acestuia. Ii mai era teama - cel mai teama - de pierderea
sufletului si a vietii de apoi, de "a doua moarte". Paradigma epocii creea, poate, un om
superstitios, o "minte inchisa" dupa definitiile moderne, un conservator static si lipsit de
ambitia intelectuala contemporana. Insa creea in acelasi timp o fiinta infinit mai smerita
si mai putin violenta decat ideologiile.

In doar patru decenii, doua razboaie au transformat in asasini sute de milioane de

locuitori ai Terrei. Mobilizarile celor doua conflragratii mondiale - de o amploare fara
precedent - razboiul din Coreea si cel din Vietnam care le-au urmat, luptele fostelor
colonii si dominioane din Asia si Africa, toate acestea au pus in miscare o masinarie de
razboi si conflict in care sute de milioane de fiinte umane au fost implicate ca victime,
calai, sau ambele ipostaze.

Urmarea a fost institutionalizarea crimei, sub varii forme si acest flagel a continuat
nu doar pe campurile de batalie, ci si in junglele oraselor. Criminalitatea, ca o forma
extrema de stress social maxim, de nevroza urbana extinsa, este un cancer fara leac al
lumii de astazi si va ramane, probabil, o mare problema a viitorului, de vreme ce
aparatele politienesti sunt tot mai obosite, mai demobilizate si mai depasite ca mijloace
de actiune.

Criminalitatea reprezinta o amenintare la adresa puterii "traditionale", pentru ca toate

formele acesteia s-au dovedit neputincioase in fata cresterii fenomenului. Puterea militara
(politieneasca) si-a sofisticat formele de actiune (prevenire, interventie), puterea
economica a alocat sume imense pentru recuperarea celor socotiti ca atare, prin programe
educationale vaste, puterea simbolica asisderea. In hatisurile oraselor oameni continua sa
macelareasca alti oameni. 

Concluziile puterii
In final putem incerca sa schitam concluziile dupa cum urmeaza:

 1. Cele trei forme de putere pe care le intalnim constant in istoria umanitatii sunt:
puterea simbolica (religioasa/ideologica); puterea militara; puterea economica. Cele
trei forme de putere pot fi detinute impreuna sau separat de persoane, grupuri de
persoane, natiuni, grupuri de natiuni.

2. Numai cumularea SIMULTANA a tuturor celor trei forme de putere asigura

durabilitatea sa in timp. Daca unul din palierele puterii se subrezeste, mai devreme sau
mai tarziu se pierde din substanta si pe celelalte doua.

3. Discutand in termeni geografici, vedem in istoria cunoscuta a omenirii o

permanenta TRANSLATIE a puterii de la EST la VEST si de la SUD la NORD,
translatie oarecum stabilizata in jurul anului 1700 (dupa Pacea Westfalica si inceputul
epocii industriale), dupa ce in urma cu trei mii de ani puterea era concentrata in
"Semiluna fertila" (de aici provin toate religiile monoteiste, ca expresii ale puterii
simbolice, printre altele).

Dupa Egiptul Antic sau Imperiul Chinez, avem ascensiunea Imperiului Roman -
deplasare spre nord si vest - apoi ceea ce denumim Occident, care isi gaseste vehiculul
simbolic in crestinism. Pentru aproape o mie de ani, luptele pentru putere se duc IN
INTERIORUL OCCIDENTULUI, mai precis in Europa, si putem identifica "punctul de
tensiune" in zona Tarilor de Jos/Flandra.
4. Prin revolutia tehnologica (puterea economica), aparitia armelor de foc si a
derivatelor tot mai ucigatoare ale acestora (puterea militara) si aparitia ideologiilor
(puterea simbolica), asistam aparent la o concentrare fara precedent a puterii in
aceasta zona geografica.

Dintre cele aproximativ 200 de natiuni existente pe Glob, sapte dintre ele detin peste 50
la suta din Produsul Intern Brut (doar Statul California este mai puternic economic decit
193 dintre acestea), SUA detin singure peste 50 la suta din potentialul militar al Planetei.

In fapt, nimeni nu detine la ora actuala o concentrare de putere militara comparabila cu

aceea detinuta de Imperiul Roman, de exemplu, in maxima sa inflorire, iar accesul la
bunastare nu mai este monopol geografic de multa vreme.

5. Puterea, in toate cele trei forme principale ale sale, a cunoscut MUTATII
semnificative in istorie. Ultimele dintre acestea sunt: puterea militara trece tot mai mult
din domeniul "clasic" in acela al conflictelor nonconventionale, dintre care terorismul
este cel mai important.

SUA nu au fost lovite de adversari in doua razboaie mondiale (atentantul din Portul New
York, din 1917, a fost cea mai importanta lovitura), insa a suferit un atentat napraznic la
9/11. Puterea simbolica se clatina sub influenta declinului ideologiilor si se intoarce spre
vehiculul simbolic al religiilor.

Puterea economica sufera, sub influenta dezvoltarii comunicatiilor, de "boala vitezei",

numarul crizelor serioase din ultimele doua decenii fiind superior celor inregistrate intr-
un secol intreg anterior.

6. Inceputul mileniului al lll-lea gaseste aparent doar doi mari jucatori globali, SUA
si UE. In fapt, in ultimele decenii apare o dubla translatie de putere dinspre acestia.

Prima: IN INTERIOR, dinspre "jucatorii traditionali" (statele-natiune, cu institutiile

consacrate ale acestora) spre "jucatorii singuratici" (companii, societate civila, crima
organizata, etc); a doua, IN EXTERIOR, spre noile centre de putere simbolica, militara si
economica, dintre care cei mai importanti sunt Islamul, China si Rusia. Zona caspica
poate sa devina "noua Flandra" a viitoarelor secole, iar apropierea de aceasta zona sa dea,
in viitor, masura puterii.

7. In privinta modelelor viitorului, se confrunta trei tendinte.

Prima: pastrarea statului-natiune ca pivot principal de constructie; a doua: modelul

globalist, mai ales sub presiunea unor amenintari potentiale carora statele-natiune nu le
pot face fata decat impreuna (incalzirea globala, de exemplu); al treilea: atomizarea, mai
ales in urma esecului primelor doua modele - statele-natiune isi continua declinul, fara ca
modelul globalist sa castige teren.
In ultima alternativa, rolul "jucatorilor singuratici" creste pana la un punct critic, acela al
instaurarii unui neofeudalism bazat pe un confuz sistem de relatii de "vasalitate"
transnationale si transideologice/simbolice. Slabirea autoritatii statale, in paralel cu
disolutia de facto a institutiilor internationale (ONU, FMI&BIRD, etc) si o criza a
dreptului international (a se vedea Kosovo sau Georgia) ar permite intrarea in avanscena
a "jucatorilor simguratici" de o amploare fara precedent in epoca moderna.

Acesti "jucatori" pot cumula toate cele trei forme de putere de la un stat-natiune tot mai
slab. Recentele crize economice au relansat, ideologic/simbolic, discutiile despre
necesitatea unui stat puternic - palierul economic revalorifica si palierul simbolic. Insa
criza ideologiilor - deci revigorarea palierului simbolic coerent - ramane la ordinea zilei.

8. Terminologia "clasica" ce ne ajuta sa definim centrele de putere si sa "masuram"

amploarea acestora pare oarecum epuziata in ultimele decenii. Hungtinton foloseste
inca din titlul celebrei sale lucrari termenul de "civilizatie" (nu de natiune), Ben Laden
vorbeste de "cruciatii occidentali", discursul Administratiei Bush a fost discret impanzit
de termeni mesianici.

In plan militar, vorbim de conflicte "asimetrice", "inghetate", etc, in tentativa unui

diagnostic ce de (prea) multe ori se dovedeste eronat. Renasc termeni de mult uitati, se
inventeaza altii noi. Observatorii incearca sa masoare cu instrumente vechi noi realitati a
caror cauze si evolutii ne scapa, deocamdata.