ARHIMANDRITUL SOFRONIE DE LA ESSEX

CUVANTAREA a 13-a

CUNOAŞTEREA LUI DUMNEZEU PRIN ASEMĂNAREA CU HRISTOS ÎN ATOT-OMENIREA

SA[1]

Educaţia academică şi credinţa. Experienţa lui Hristos este temeiul vieţii Cuviosului
Siluan. Ce înseamnă a fi chipul lui Dumnezeu. Hristos, ca ideal al omului. Despre
adevărata cuvântare de Dumnezeu. „A nu săvârşi păcatul" - calea către primirea lui
Dumnezeu, după pilda Cuviosului Siluan. Obştea - cale către viaţa în Dumnezeu şi cu
Dumnezeu. Asemănarea cu Hristos, în universalismul Său. Rezultatele theologiei
cărturăreşti. Despre ecumenism - ca viaţă fără de păcat. Theologia contemporană -
autour du pot. „Tatăl nostru" este adevărata patrologie.

Cineva mi-a spus că astăzi, la sinaxă, vor veni şi oaspeţii noştri, iubiţii noştri în Hristos fraţi şi surori. Mulţi
din oaspeţii de astăzi cunosc limba rusă. Şi mie personal, acum că am slăbit din pricina adâncilor bătrâneţe, mai
uşor decât orice mi-ar fi totuşi sa vorbesc în rusă. Trebuie să previn pe oaspeţi că sinaxa noastră are loc regulat de
multă vreme, şi ceea ce veţi auzi va fi ca o bucăţică, ceva rupt dintr’un ziar, ca o părticică sau o foaie ruptă dintr-
o carte. Dar eu trebuie totuşi să vorbesc fraţilor mei şi surorilor mele ce au venit nu demult.

Deci care este preocuparea mea pentru fraţii şi surorile mele, iubiţi în Hristos? Ea constă în aceea ca,
trăind în lume, să nu cadă pradă vreunei aberaţii în ce priveşte căile mântuirii noastre în Dumnezeu. Pe
vremuri credinţa în Hristos era una de obşte, şi copiii, din cea mai fragedă pruncie, se învăţau să se roage lui
Dumnezeu şi să trăiască cu Dumnezeu. Înainte vreme se putea păstra o astfel de rânduială: Tânărul mergea la
şcoala unde se învăţa theologia cărturărească deja pregătit, nu numai spre a crede în Iisus Hristos, dar şi spre a-L
iubi. Asemenea Sfântului Ioan din Kronstadt, ei terminau Academia fără să-şi piardă credinţa, plini de experienţa
harului ce le fusese dată în copilărie. În vremea noastră educaţia copiilor este un moment extrem de greu. Şcolile
noastre sânt sub dependenţa sferelor logicii omeneşti şi a intereselor pământeşti. Din pricina pierderii credinţei
părinţilor, copiii vin la şcoală şi învaţă theologia la fel ca pe alte discipline - chimia, fizica, geografia, lingvistica
ş.a.m.d. Şi aceasta pricinuieşte o cumplită daună, pentru că ei se obişnuiesc să trăiască pe Dumnezeu în chip
logic. Însă cei cărora le este cunoscut suflul Duhului Sfânt înţeleg că logica lui Aristotel nu se potriveşte cuvântării
de Dumnezeu, că acea realitate ce ni se descoperă cere îndepărtare de la logica formală şi trecerea în logica ale
cărei categorii sânt însăşi Fiinţa pe care Dumnezeu ne-o descoperă cu a Sa venire.

Această aberaţie are loc acum pentru că oamenii nu sânt pregătiţi din anii copilăriei (aş zice chiar „din
pântecele maicii lor”) spre a trăi pe Dumnezeu. Cum vor înţelege ei, cei născuţi după trup, ceea ce li se preda în
şcolile de theologie? - Ca pe nişte concepte abstracte despre Dumnezeu: „primprejur şi pe de lături”. De aci reiese
că situaţia cea mai folositoare este ca dintru bun început să ai o experienţă a vieţii în Dumnezeu, aşa cum se face
în mănăstire...

Aşa, iubiţii sufletului meu, fraţi şi surori, iarăşi cuvântul meu va fi despre aceleaşi: cea mai înaltă
cuvântare de Dumnezeu, care priveşte principiul ipostasului în Fiinţa Dumnezeiască şi în fiinţa omenească, rămâne
tema noastră de temei. La care atenţia noastră se concentrează asupra întrebării: Care este calea ce duce către
cunoaşterea lui Dumnezeu în Fiinţa Sa personală, ipostatică.

Pentru ce ne este atât de preţios Cuviosul Siluan, marele nostru părinte duhovnicesc? Nouă ni s’a dat un
privilegiu mai mare decât au avut vreodată oamenii după pierderea marelui har al primelor veacuri: Omul acesta,
aproape analfabet, părăsind cazarma, ajunge la Sfântul Munte, şi dintru bun început s’a învrednicit de vederea
Domnului celui Viu. Dar mai înainte petrecuse un ceas întreg în cea mai limpede vedere a vecinicei pierzanii. Ce
stare! El însuşi se temea şi a vorbi despre ea - atât este de grea. Şi zdrobit fiind, a intrat în Paraclisul morii
mănăstirii, unde lucra. Şi de-abia a rostit rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu...,” că a şi
văzut pe Hristos cel Viu[2]. Vedenia a durat o clipă, fără cuvinte, dar toată viaţa lui după aceea a fost însemnată de
ceea ce voim noi a theologhisi.

Descoperirea lui Dumnezeu ne spune că, după ce se zidise cosmosul cu întreaga lume materială şi
animală, Dumnezeu a zis: Să facem om dupre chipul nostru şi dupre asemănare[3]. Astfel chipul în noi trăieşte
dintru însăşi naşterea noastră. Dar ce înseamnă „dupre asemănare”? - „Dupre asemănare,” este ţelul nostru. Şi ce
fel de „asemănare”: în parte, sau o asemănare adâncă, mare şi vecinică? Desigur, a doua este cea adevărată.
Omul a fost zidit spre a trăi cu Dumnezeu, în unimea vieţii lui Dumnezeu şi a omului. Conţinutul acestui concept,
„dupre asemănare,” iată tema theologiei noastre ultime şi celei mai importante, pe care oamenii au pierdut-o.
Cum trăieşte în lume chipul lui Dumnezeu înfăptuit, cum reacţionează un astfel de ipostas, după chipul Ipostasului
Fiului celui întrupat al lui Dumnezeu? Unde petrece mintea unui astfel de om zi şi noapte, orice ar face el?
 Cum să ajungem şi cum să cunoaştem cuprinsul asemănării lui Dumnezeu? - Făcându-ne asemănători până
la identitate cu Dumnezeu, dobândim viaţă vecinică în Dumnezeu. Viaţă vecinică în Dumnezeu - este însuşi
Dumnezeu[4]. Viaţa Lui devine viaţa noastră. Domnul s’a descoperit lui Moisi ca EU SÂNT CEL CE SÂNT[5]. În acest
concept se cuprinde înţelesul că Fiinţa este numai Dumnezeu Care ni se descoperă: acest A FI era înainte de a se
ivi viaţa cosmică, zidită de Dumnezeu, Cel vecinic, Cel fără de început. Bineînţeles, pe noi în chip firesc ne
cuprinde groaza: Cum putem noi, cei născuţi dintru nimic, supuşi oricărei boli, să devenim stăpânitori şi purtători
ai vieţii Dumnezeieşti, celei vecinice şi fără de început? Nici o logică omenească nu îngăduie a crede astfel. În
Hristos însă noi am primit anume această descoperire; şi înţelegem ideea cea mai nainte de veci pe care a avut-o
Dumnezeu pentru om, când a grăit: „Să facem om dupre chipul nostru şi dupre asemănare.” Pentru noi, creştinii,
Fiul cel întrupat al lui Dumnezeu este Cel ce ne descoperă ideea cea mai nainte de veci a lui Dumnezeu pentru
noi.

Distanţa ce ne separă, pe cei născuţi în păcat, de Dumnezeul cel Sfânt şi Fără de început este nemăsurat
de mare, până şi pentru astronomii care trăiesc acest cosmos cu distanţele lui atât de mari. Cum putem noi trece
peste această prăpastie? Dacă ne aflăm în timp, atunci, printr’o logică firească, ar trebui să murim. Dar iată că
Domnul zice: „Voiesc unde sânt Eu, acolo şi slujitorul Meu să fie.”[6] Iar El însuşi este Dumnezeul Cel Fără de
început, şi sufletul ar dori să vorbească numai despre acest principiu al persoanei, al ipostasului în Dumnezeu, şi
am dori sa ne îndulcim inima şi mintea cu această viziune a Descoperirii. Însă noi dăm acum cu precădere atenţie
felului cum vom putea ajunge la acel principiu. Logic, este cu neputinţă: Mintea matematică afirmă că oricâte
zerouri am adăoga unui număr, el niciodată nu va ajunge la neînceput şi la nesfârşit. Iar noi zicem ca trecem peste
această prăpastie şi că sântem zidiţi anume pentru a purta în sine pe Dumnezeul cel vecinic.

Şi aşa, din programul nostru al theologiei celei mai înalte, vom trece acum la viaţa noastră practică. Ce
putem face zilnic pentru a ne apropia către ţelul nostru - către viaţa cea neţărmurită, dumnezeiască? Cu ce vom
începe viaţa noastră monastică? - Cu aceea că în fiecare zi prima preocupare să fie a nu săvârşi păcatul. Printr'o
astfel de străduinţă ascetică - „a nu săvârşi păcatul” - ni se curăţă mintea şi inima şi toată fiinţa noastră de
întunerecul păcatului. Iar omul devine în stare de a primi nemijlocit ceea ce purcede de la Dumnezeu. De ce mă
refer iarăşi la pilda noastră cea iubită - la Siluan? Pentru că el a dobândit cea mai înaltă stare theologică (şi
aceasta nu ca erudiţie, ci ca stare) într’o singură clipită. Cum putem deveni şi noi asemenea lui Siluan, receptivi la
ceea ce purcede de la Duhul Sfânt ca şi cunoaştere a Dumnezeului adevărat? - Este nevoie să ne ferim de tot
gândul negativ faţă aproapele în cercul restrâns al frăţiei mănăstireşti... Fiecare om înţelege lucrurile altfel, iar
dacă noi ne vom deschide inima fiecăruia, în rugăciunea noastră neîncetată, vom putea asimila douăzeci de
oameni ca să trăim cu ei ca şi cu un frate şi cu o soră. Dacă fiecare dintre noi reprezintă mai multe milioane de
oameni care poartă un caracter asemănător în cele câteva miliarde de oameni ai Pământului, înseamnă că vom
putea deja trăi împreună cu toate acele milioane. Ce înseamnă a trăi împreună cu ei? - A-i purta în rugăciunea
noastră ca pe o fiinţă care ne este preţioasă. Şi sfârşitul este atunci când conştiinţa noastră renaşte prin părtăşia
cu Hristos, Care este Dumnezeul Cel Fără de început şi Dumnezeu Ipostatic; iar acest Dumnezeu Personal ne
împărtăşeşte viaţa Sa. Am preschimbat conceptul de „theolog": Cuviosul Siluan a devenit theolog nu în înţelesul
cărturăresc al cuvântului, adică primind o diplomă din seminar, sau din academie, sau aşa ceva. Nu! - Ci în
înţelesul în care theologia este starea omului ce trăieşte din Dumnezeu şi în Dumnezeu. Şi Dumnezeu lucrează în
el, şi omul viază în Dumnezeu. Noi putem trăi theologia ca stare, citind Evanghelia de la Ioan.

Care este deci acea firească stare ce te aseamănă lui Dumnezeu-Hristos? Simvolul Credinţei noastre se
arată a fi Crucea: pentru că, suindu-se pe Golgotha spre a se răstigni, din dragoste către lume, pentru păcatele
lumii, Hristos a purtat în Sine nu neamul Evreiesc (aşa cum ar fi dorit-o Evreii), nu pe Romani, nu pe Greci, nu pe
Sciţi, ci întreaga omenire, iar ea se numeşte „întregul Adam": Hristos a purtat întregul Adam. Şi rugăciunea pentru
întregul Adam care a fost dată lui Siluan cu vederea lui Hristos, a fost aşa: „Doamne, dă lumii întregi să Te
cunoască în Duhul Sfânt.” În toată clipa întâlnind neajunsurile omului, el gândea că întreaga omenire este rănită
de boala asta pe care apostolul Pavel o numea „legea păcatului.”[7] Şi de fiecare dată când se izbea de nelegiuiri,
de nedumeriri, de prigoane, de destrăbălări - de orice ar fi fost, totdeauna gândea aşa: „Este pentru că ei nu au
cunoscut pe Dumnezeu în Duhul Sfânt.” Căci dacă L-ar fi cunoscut în Duhul Sfânt, atunci, bineînţeles, omenirea ar
fi trăit o cu totul altă viaţă. Aceasta ar fi fost nepovestita armonie a dragostei vecinice.

Aşa începe „ştiinţa” noastră, cu ceva foarte simplu: o atitudine plină de răbdare către tot omul.
Experienţa arată că până şi în căsătorie, în cazul dragostei omeneşti celei mai adânci, nu este cu putinţă a scăpa
fără conflicte. Iar conflictele sânt de negândit în Fiinţa Dumnezeiască.

Şi deci când vă vom părăsi, rogu-vă, mântuiţi-vă de acea aberaţie - diplomele academice. Într'o zi m-am
întâlnit aici, pe drumul mănăstirii noastre, cu un om care zicea că primise titlul de doctor în theologie. Şi eu i-am
răspuns: „Ce vreţi, aceasta se preţuieşte mai mult decât sfinţenia în lumea noastră întunecată.”

Şi la ce ne-au dus aceste şcoli? - Am dobândit nişte fiinţe standard ce vorbesc despre lucruri pe care
niciodată nu le-au trăit. De unde întunerecul acesta în Biserica noastră? De unde toate rupturile?

Eu v’am spus deja, şi încă nu o singură dată, însă Duhul mă sileşte să repet. Mai înainte de a mă duce de
la voi - iar sfârşitul vieţii mele, bineînţeles, este aproape - aş dori ca voi să vă mântuiţi de aberaţia de care suferă
lumea contemporană în planul theologiei, ca să nu scoată cineva vreo teorie neadevărată despre Dumnezeu care
să dezbine lumea creştină. Gândiţi-vă că la Geneva, în Centrul mondial al unirii Bisericilor, se află mai mult de
două sute de doctori în theologie cu păreri diferite! De unde aceasta? Căci Dumnezeu unul este.

Şi cum se întâmplă că există confesiuni care urăsc pe celelalte şi le prigonesc? Acum prigoana împotriva
Dreptei Slăviri este în lumea întreagă. Şi prin ce provocăm noi această ură? Nouă ne e frică „şi o muscă să
supărăm,” însă pe noi ne urăsc mai mult decât pe răufăcători. Iar aceasta nicicum nu este fantezie, aşa cum o ştim
din experienţă. Dar „să nu se turbure inima voastră: credeţi în Hristos Dumnezeu,”[8] şi continuaţi-vă această
viaţă. El a zis: „Precum pe Mine au urât fără pricină, [9] aşa şi voi veţi fi urâţi pentru Numele meu.” [10] Aşa, să nu
pierdeţi din vedere viziunea de bază: viaţa fără de păcat!

Eu nu iau parte la mişcarea ecumenică. Dar ideea mea ar fi următoarea: Adunaţi-vă şi socotiţi cum este
cu putinţă a trăi fără de păcat. Se adună două sute de doctori în theologie şi fiecare îşi vorbeşte prostiile,
dezvăluindu-şi propria neştiinţă şi ignoranţă. De pildă, una din rătăciri: Ei studiază toate religiile, şi în
cunoaşterea teoretică a istoriei tuturor religiilor şi a cuprinsului învăţăturii lor îşi văd propriul universalism. Dar
Domnul ne spune: „Unul este Tatăl vostru, şi unul învăţătorul - Hristos.” Iar acest învăţător, Hristos, poartă în Sine
întreaga zidire. Şi aşa, noi vom urma paşilor lui Hristos, Care poartă în conştiinţa Sa această tragedie şi moare
pentru credinţa Sa.

Vreme de şaptezeci de ani în Rusia au fost la putere umaniştii de tip marxist care credeau că vor salva
lumea de la rătăciri. Ei voiau cu sila să dezrădăcineze percepţia lui Dumnezeu din conştiinţa oamenilor. Această
robie duhovnicească a durat şaptezeci de ani. Preînchipuirea ei a fost robia cea din Vavilon, de şaptezeci de ani, a
poporului Evreu - purtătorul primelor principii ale Descoperirii.

Rugăciunea cât se poate de simplă: „Doamne, învredniceşte-ne fără de păcat să ne păzim în ziua aceasta,
în noaptea aceasta,” de care sânt în stare şi copiii - iată adevărata cale. Atunci vom vedea ştiinţa precum se
cuvine: ştiinţa, în sine, nicicum şi pe nimeni nu mântuie, şi nu dă o cunoaştere fiinţială de Dumnezeu, ci numai
toujour autour du pot - tot mereu primprejur şi pe de lături.

Şi se ceartă oamenii pentru nimicuri: Când începi să înţelegi pentru ce se ceartă, nici nu poţi pricepe cum
oamenii ăştia învăţaţi pot fi atât de ignoranţi. Dar nu despre aceasta vreau să vă vorbesc astăzi. Altcândva voiu
spune câteva cuvinte despre ceva ce ar trebui să fie evident din Descoperire. Şi cum oamenii nu o pot înţelege.
Dar ce am la inimă: Ca voi să ştiţi acestea, şi să nu vă înşelaţi, şi să nu rătăciţi. Vedem că uneori oameni
duhovniceşte ignoranţi, trăind o viaţa contrară duhului lui Hristos cel răstignit din dragoste, se află la baza
curentelor de idei bisericeşti. Aicea este tragismul istoriei.

Aşa, ca să se descopere adevărata cunoaştere, noi vom urma un singur principiu; „Învredniceşte-ne,
Doamne, în ziua aceasta, fără de păcat a ne păzi noi...”

Astfel, „Our Father...” is our true patrology.[11]

Traducere din lb. rusa de ierom. Rafail (Noica)

Din "Cuvantari duhovnicesti", vol. 1, editura Reintregirea, Alba-Iulia, 2004