Professional Documents
Culture Documents
• Critica
Pentru epoca sa, Kogălniceanu a îndeplinit rolul unui îndrumător cultural, în sens
larg (comparabil cu rolul exercitat de Maiorescu după 1866), fiind un strateg al acţiunii
culturale, primul exponent al spiritului critic şi primul teoretician modern al
specificului naţional în cultura română. El introduce de la început criteriul valoric în
aprecierea operelor şi criteriul unităţii naţionale a culturii, precizând că revista va publica
„producţiile româneşti fie din orice parte a Daciei, numai să fie bune“. În faţa unei
producţii literare abundente, dar inegale, într-o cultură ce abia a păşit pe calea
modernizării, Kogălniceanu conştientizează necesitatea spiritului critic, nepărtinitor,
care să cerceteze toate creaţiile şi „ca într-un ciur să le vânture, lăudând cele bune şi
aruncând în noianul uitării pe cele rele“. Criteriul estetic este clar disociat de cel politic
sau moral, prin afirmaţia că lucrările literare vor fi judecate printr-o critică imparţială şi
constructivă („vom critica cartea, iar nu persoana”).
Ion Heliade Rădulescu
• Opera
• O cercetare critică asupra poeziei române (1867)
• În contra direcției de astăzi în cultura română (1868)
• Direcția nouă în poezia și proza română (1872)
• Comediile domnului Caragiale (1885)
• Eminescu și poeziile sale (1889)
• Povestirile lui Sadoveanu (1906)
• Poeziile lui Octavian Goga (1906)
• Retori, oratori, limbuți
• Beția de cuvinte
• Despre scrierea limbei române
• Limba română în jurnalele din Austria
• Neologismele
• Jurnal, se întinde pe zece volume, e cel mai lung jurnal intim din literatura
română
• Scrieri de logică, restituite de Alexndru Surdu, Editura științifică și
enciclopedică, 1988
• Istoria politică a României sub domnia lui Carol I ediție de Stelian Neagoe,
București, Editura Humanitas, 1994
• Discursuri parlamentare cu priviri asupra dezvoltării politice a României sub
domnia lui Carol I, vol.I-V, studiu introductiv, îngrijire de ediție, note și
comentarii de Constantin Schifirneț, Editura Albatros, 2001-2003
• Critica
Începuturile activității de critic literar ale lui Maiorescu stau sub semnul aceleiași
despărțiri de generația anterioară. Spre deosebire de anii premergători revoluției de la
1848, când o nevoie acută de literatură originală îl făcea pe Heliade Rădulescu să
adreseze apeluri entuziaste pentru scrieri românești, deceniul al șaptelea al secolului XIX
ajunsese să cunoască o relativă afluență de poeți și prozatori, ale căror mijloace artistice
erau adesea mult disproporționate față de idealurile și de pretențiile lor. Se punea acum
problema unei selectări a adevăratelor valori pe baza unor criterii estetice și o
asemenea sarcină își asumă Maiorescu. Adversarii de idei i-au numit depreciativ
acțiunea „critică judecătorească“, întrucât studiile și articolele lui nu analizează
detaliat opera literară discutată, ci conțin mai mult sentințe asupra ei. Acestea se
întemeiază pe o vastă cultură, un gust artistic sigur și pe impresionante intuiții. Însuși
mentorul Junimii considera acest fel de critică (net afirmativă sau negativă)
necesară doar acelei epoci de confuzie a valorilor, urmând ca modalitățile ei de
realizare să se nuanțeze mai târziu, într-o viață literară în care marii scriitori vor fi
ridicat nivelul artistic și, implicit, vor fi făcut să sporească exigența publicului.
Această operă de îndrumător, de luptător pentru impunerea valorilor avea s-o ducă
Maiorescu întreaga viață, împărțită între activitatea politică (în care avea să ajungă până
la funcția de prim-ministru, dar și să piardă un prieten din tinerețe, pe P.P. Carp),
universitară (ca profesor a avut și a promovat discipoli de valoarea lui C. Rădulescu-
Motru, P.P. Negulescu, Pompiliu Eliade și alții), de avocat și de critic literar. I s-a
reproșat lui Maiorescu faptul că n-a consacrat mai mult timp literaturii, dar, atâta cât este,
opera lui de critic marchează profund una dintre cele mai înfloritoare epoci din
istoria literaturii române: perioada marilor clasici. Rolul Junimii, al lui Maiorescu
însuși, este legat de creația și impunerea în conștiința publicului a unor scriitori ca
Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici, Duiliu Zamfirescu și alții.
Constantin Dobrogeanu Gherea
a fost un scriitor și fruntaș socialist român de origine evreiască. A fost unul dintre
membrii marcanți ai Partidul Social Democrat Român, un critic literar prodigios,
cunoscut pentru polemica sa cu Titu Maiorescu. Acesta susținea ideea artei pentru
artă, în timp ce Constantin Dobrogeanu-Gherea era adeptul teoriei artei cu tendință. În
cele trei volume de studii critice publicate i se reține meritul de a fi introdus critica de
analiză în literatura română, după modele franceze, critica practicată de Titu
Maiorescu fiind caracterizată de unii critici actuali drept judecătorească.
Studii critice:
Sub raport teoretic, o importanţă deosebită are opera lui Constantin Dobrogeanu
Gherea (1855-1920), critic şi teoretician literar, sociolog de formaţie marxistă.
Susţinător al ideii de tendinţă în artă, Gherea poartă o dispută interesantă cu Maiorescu
pe această temă, publicând în revistele vremii o serie de studii critice privitoare la
condiţionarea socială a artei şi la efectele ei în plan ideologic. Gherea este autor al
programului Ce vor socialiştii români? (1886) şi al unor studii şi lucrări de analiză
socială, care l-au impus ca un teoretician remarcabil: Neoiobăgia (1910), Socialismul în
ţările înapoiate (1911).
Eugen Lovinescu
Eugen Lovinescu (n. 31 octombrie 1881, Fălticeni - d. 16 iulie 1943) a fost critic
și istoric literar, teoretician al literaturii și sociolog al culturii, memorialist, dramaturg,
romancier și nuvelist român, cel mai de seamă critic după Titu Maiorescu. Este autorul
teoriei Sincronismului și al Mutației valorilor estetice.
Opere critice:
Criticul nu e cum crede toată lumea produsul unei culturi, ci, înainte de orice,
expresia unei sensibilități originale, un creator care se caută pe sine comentînd pe alții. E.
Lovinescu vorbind de vocația sa critică, în sensul de mai înainte, indica izvorul misterios,
stările chinestezice din care pornesc toate construcțiile sale critice și ideologice.
Exagerînd în sensul impresioniștilor, Lovinescu tinde de fapt să destrame concluzia după
care, atunci ca și acum, criticul nu e, în cel mai fericit caz, decît fructul unui sistem
ideologic, un individ cu ochelarii bine înfipți pe nas. În judecata celor mai mulți, el e
sticletele care, venit tîrziu în fața creatorului biblic, după ce culorile primordiale se
sfîrșiseră, a fost uns cu ceea ce rămăsese de la celelalte păsări mai norocoase.
Avînd despre sine și, în genere, despre critică altă înțelegere și prețuire, Lovinescu a
respins de la început prejudecățile unei activități facile care parazitează pe marginea
textelor. Convingerea lui sigură e că un critic se naște, și nu se face. Cultura desăvîrșește
ceea ce natura însămînțase de mult, și între poet și critic nu e o diferență esențială din
moment ce în orice rînd scris intră cu necesitate un accent muzical. În ceea ce privește
expresia, critica are, iarăși, posibilitățile oricărui alt gen: talentul individual dă, singur,
măsura originalității cu observația că, spre deosebire de poet, criticul operează cu
simboluri intelectuale, aduse la înțelegerea cititorului prin alegorii spirituale, disocieri,
comparații edificatoare ușor de prins.
Garabet Ibrăileanu
Garabet Ibrăileanu (n. 23 mai 1871, Târgu Frumos - d. 12 martie 1936,
București), a fost un critic și istoric literar, eseist, pedagog, redactor literar și romancier
român. Este una dintre cele mai influente personalități din literatura română a primelor
decenii din secolul al XX-lea, teoretician, promotor al criticii literare științifice (direcția
poporanistă).
Două eseuri originale, de răsunet ale lui Ibrăileanu sunt Literatura și societatea,
apărut ca introducere la teza de doctorat Opera literară a d-lui Vlahuță și, respectiv,
Creație și analiză din volumul Studii literare.În cel dintâi, criticul aruncă o lumină nouă
asupra raportului dintre artist și societate prin teoria selecției, insistând asupra
corespondenței dintre idealul artistic și aspirațiile publicului la un moment dat, relație
care explică soarta plină de peripeții a artistului de geniu, totdeauna receptat printr-o
latură a creației sale și succesul sau insuccesul artistului conformist.În cel de-al doilea,
Ibrăileanu stabilește, referindu-se la romanul contemporan, două tipuri mai răspândite,
unul constând din prezentarea comportării eroilor, a faptelor lor, și altul constând din
comentarea stărilor sufletești, altfel spus romanul narativ și romanul analitic, romanul
epic și romanul liric sau romanul obiectiv și romanul subiectiv. Disociațiile lui
Ibrăileanu între creație și analiză, bogat exemplificate, arată avantajele și dezavantajele
celor două procedee, lămurind câteva din misterele capodoperei.
George Călinescu
George Călinescu (n. 19 iunie 1899, București — d. 12 martie 1965, Otopeni ) a
fost un critic, istoric literar, scriitor, publicist, academician român, personalitate
enciclopedică a culturii și literaturii române, de orientare, după unii critici, clasicizantă,
după alții doar italienizantă sau umanistă. Este considerat drept unul dintre cei mai
importanți critici literari români din toate timpurile, alături de Titu Maiorescu sau Eugen
Lovinescu. Își semnează întotdeauna articolele cu pseudonimul G. Călinescu, după o
modă destul de răspândită în perioada interbelică.
Opere critice:
Este autorul unor studii fundamentale despre scriitori români (Viața lui Mihai
Eminescu, Opera lui Mihai Eminescu, Viața lui Ion Creanga, ș.a.). Publică, dupa 1945,
studii și eseuri privind literatura universală (Impresii asupra literaturii spaniole, Scriitori
străini). Studiul Estetica basmului completează spectrul de preocupări ale criticului și
istoricului literar, fiind interesat de folclorul românesc și de poetica basmului. A publicat
monografii, în volume separate, consacrate lui Mihai Eminescu, Ion Creangă, Nicolae
Filimon, Grigore Alexandrescu (1932-1962), biografii romanțate, numeroase alte studii,
eseuri, a ținut numeroase conferințe, academice sau radiofonice, a scris mii de cronici
literare în zeci de reviste din perioada antebelică, interbelică și după aceea, până în anul
morții, în 1965.
Nicolae Manolescu
Nicolae Manolescu, născut Nicolae Apolzan, (n. 27 noiembrie 1939, Râmnicu
Vâlcea, județul Vâlcea) este un critic și istoric literar român, cronicar literar și profesor
universitar, membru corespondent al Academiei Române (din 1997). A activat și ca
politician după Revoluția din 1989. Ambasador al României la UNESCO și președintele
Uniunii Scriitorilor din România (pentru al doilea mandat). Este considerat în general ca
unul dintre cei mai importanți critici literari români din ultimele decenii.[1] Una dintre
cărțile sale fundamentale este Istoria critică a literaturii române, apărută în 2008 într-o
ediție definitivă, respectând, în linii mari, formula călinesciană de abordare critică.
Manolescu este, de asemenea, directorul revistei România literară.
Opere critice:
Nicolae Manolescu a publicat peste 40 de volume dintre care se pot aminti cele care sunt
considerate cele mai importante
Eugen Simion
Ioan Eugen Simion (n. 25 mai 1933, Chiojdeanca, Prahova) este un critic și
istoric literar, editor, eseist, profesor universitar român, membru al Academiei Române și
președinte al acestui for din 1998 până în aprilie 2006.
Volume publicate
Pana in 1974, data la care incepe seria de ,,Scriitori romani de azi” (4 voi., 1974-
1989), Simion isi definise suficient de limpede profilul critic, prin abordarea succesiva a
trei directii de studiu: una e acaparata de observarea atenta a evolutiei scrisului
contemporan; alta, de „recuperare" - atunci atat de stringenta - a valorilor clasice,
trecand prin proba de foc a analizei eminesciene (abordata cu temeritate juvenila in cartea
sa de debut, ,,Proza lui Eminescu”, 1964); in aceeasi linie se inscrie monografia
consacrata lui E. Lovinescu („Scepticul mantuit", 1971), personalitate tutelara
(recunoscuta in repetate randuri) a lui Simion. In fine, a treia directie de studiu careia i
se consacra Simion avea sa fie - mai precizata in deceniul al noualea, cea
„teoretica", preocupata in principal de relatie autor-opera. ,,Întoarcerea autorului”
(1981) este, in acest sens, o carte care incearca sa „faca ordine" in „cearta", atunci inca
fierbinte, a „metodologiilor" noi de lectura.
Criticul isi fixeaza, prin urmare, de-a lungul unei activitati foarte laborioase, prin
aceste trei proiecte, ambitii majore. Preocuparea sa principala ramane, in tot acest
interval, configurarea unei „panorame" critice a literaturii contemporane. Criticul
accepta (in deplin spirit lovinescian) ideea viitoarelor „revizuiri" (care preocupa azi
obsedant unele spirite).
În ,,Scriitori români de azi”, criticul construieste portretul interior al unor creatii,
reusind uneori adevarate tururi de forta (in contextul acelor ani) in cazuri dificile sau
extrem-vulnerabile. Traiectoria, nu o data capricioasa, a cate unui destin literar, e trasata
succint, cu o distantare afabil-ironica. Rezervele moral-estetice nu lipsesc, ele sunt
insa rostite cand aluziv, cand subtextual, cu o insinuare stilistica inselatoare, in
genul „perfidiei" lui Perpessicius. Astfel, desi situat in chiar miezul fenomenului actual,
facand - de cele mai multe ori - „critica curenta", Simion nu se desparte nici un
moment de constiinta istoricului literar, care-i impune prudenta, distanta si
desfacerea din hatisul intereselor contingente. Crezand in valabilitatea ideii
lovinesciene despre mutatia valorilor estetice, o vede confirmata in chiar relieful
framantat al celei de a doua jumatati a veacului nostru si o verifica in chiar spatiul de
creatie al multora dintre autorii analizati.
Autorul respinge cu egala vigoare atat absolutizarea valorilor contemporane
rupte de orice traditie, sofistica in care „avangardismul" si „proletcultismul"
imediat postbelic si-a gasit terenul de convergenta si de emisie a unor false ierarhii,
cat si cealalta absolutizare, inversa, a negatiei estetizante, venita dintr-o asa-zisa
situare „sub specie aeternitatis". Totodata, punerea in acord a analizei estetice cu
dialectica istorica exclude spiritul minor al polemismului, persiflarii sau ironizarii facile,
instrumente adecvate probabil publicisticii angajate intr-o batalie de zi cu zi, niciodata
recomandabile insa intr-o constructie a unui tablou de epoca, unde preponderenti sunt
factorii de adancime, nu atat fenomenele de suprafata, lesne supuse luarilor in raspar.
„Am incercat, pe cat a fost cu putinta, sa cuprind integral opera unui scriitor si,
intrucat opera a trecut prin mai multe cercuri ale istoriei, sa surprind sunetul ei intim in
raport cu circumstantele. Sunetul isi poate regasi, daca are in el forta necesara, sunetul
adevarat, inconfundabil. Criticul trebuie sa aiba rabdare si sa inteleaga, acolo unde e
cazul, drama talentului coplesit de vremi. Zeflemeaua nu lamureste nimic, pamfletul
ataca doar suprafetele. Gravitatea unui fenomen impune un stil al meditatiei (receptiei) si
o gravitate a tonului. Nu cred nici in ruptul capului ca ne despartim de o epoca dramatica
razand si, in genere, ca rasul explica si spala totul. Unele fapte din existenta noastra si din
existenta istoriei trebuie privite mai atent si cu o mai mare liniste a spiritului. Avem
atunci sansa sa le intelegem si sa impiedicam, cu slabele noastre forte, daca nu repetarea
lor, cel putin falsificarea lor in istoria literara".
,,Dar si arta fara curaj nu are bataie lunga" - „Acolo unde nu exista arta nu poate
exista nici adevar". Asemenea luari de pozitie, in contextul socio-istoric dat, justifica
ideea - aparata de Simion dupa 1990 - a „rezistentei prin cultura", care a facut sa curga
multa cerneala polemica in presa literara din ultimii ani. In ,,Moartea lui Mercutio” si
in ,,Fragmente critice, I”, Simion raspunde diversilor preopinenti, incercand sa-si
expliciteze (consecvent-ponde-rat) idei si optiuni relativ la „autonomia esteticului",
„rezistenta prin cultura", apararea figurilor de varf din literatura anilor 1944-1989
de tendinte demolatoare, fara a nega nici o clipa nevoia unor „revizuiri", intelese in
deplin spirit lovinescian.