Evoluţia criticii româneşti

Începuturile criticii literare româneşti datează din perioada paşoptistă, când

actul critic are un caracter ocazional şi este practicat de scriitori care au rolul de
îndrumători culturali: I. H. Rădulescu, Gheorghe Asachi, Mihail Kogălniceanu, Alecu
Russo, Vasile Alecsandri etc. Apariţia criticii literare este în strânsă legătură cu presa
literară şi culturală, unde se schiţează opere eoretice având ca scop modernizarea
literaturii române.

Mihail Kogălniceanu (n. 6 septembrie 1817, Iași – d. 20 iunie 1891,

Paris) a fost un om politic, gazetar și scriitor român. Kogălniceanu este o personalitate
emblematică a istoriei româneşti din secolul al XIX-lea. El s-a ilustrat ca om politic,
scriitor, istoric şi gânditor de prim rang, având o contribuţie decisivă în momentele
cruciale pe care le-a parcurs societatea românească în secolul XIX. Este unul dintre
ctitorii statului român modern, fără îndoială unul dintre cele mai lucide şi clarvăzătoare
spirite pe care le-a avut neamul românesc.
• Opere/ Activitate publicistică
După studii făcute la Berlin se întoarce în Moldova, unde se angajează într-o
intensă activitate culturală şi ştiinţifică, înfiinţează revistele Dacia literară (1840),
Arhiva românească (1841-1845), Propăşirea (1844), Steaua Dunării (1855-1860). În
1843 Kogălniceanu inaugurează primul curs de istorie naţională la Academia Mihăileană
din Iaşi (cuvântul introductiv a fost publicat de autor sub titlul: Cuvânt pentru
deschiderea cursului de istorie naţională). Pentru concepţia lui socială şi
istorică sunt relevante şi alte scrieri, precum introducerea din 1841 la revista Arhiva
românească, prefaţa din 1852 la Letopiseţele Ţării Moldovei, studiile Despre
civilizaţie (1845), Sclavie, vecinătate şi boieresc (1855), dar mai ales Dorinţele
partidei naţionale din Moldova (din 1848) în care propune un amplu program de
reforme politice şi sociale.

• Critica
Pentru epoca sa, Kogălniceanu a îndeplinit rolul unui îndrumător cultural, în sens
larg (comparabil cu rolul exercitat de Maiorescu după 1866), fiind un strateg al acţiunii
culturale, primul exponent al spiritului critic şi primul teoretician modern al
specificului naţional în cultura română. El introduce de la început criteriul valoric în
aprecierea operelor şi criteriul unităţii naţionale a culturii, precizând că revista va publica
„producţiile româneşti fie din orice parte a Daciei, numai să fie bune“. În faţa unei
producţii literare abundente, dar inegale, într-o cultură ce abia a păşit pe calea
modernizării, Kogălniceanu conştientizează necesitatea spiritului critic, nepărtinitor,
care să cerceteze toate creaţiile şi „ca într-un ciur să le vânture, lăudând cele bune şi
aruncând în noianul uitării pe cele rele“. Criteriul estetic este clar disociat de cel politic
sau moral, prin afirmaţia că lucrările literare vor fi judecate printr-o critică imparţială şi
constructivă („vom critica cartea, iar nu persoana”).
 Ion Heliade Rădulescu

Este o personalitate complexă şi contradictorie, un ctitor al culturii române

moderne, care s-a ilustrat ca istoric, scriitor, gânditor, teoretician al literaturii, erudit
şi om politic. Heliade este omul exemplar al „culturii eroice“ româneşti de la mijlocul
veacului al XIX-lea.
În 1827, Heliade fundează împreună cu Dinicu Golescu „Societatea literară“, ce
se va transforma în 1833 în „Societatea filarmonică“, având un rol major în geneza
mişcării teatrale româneşti. În 1828 publică Gramatica sa. În 1829 scoate primul ziar din
Ţara Românească, Curierul românesc. Inegal în creaţia sa literară, oscilant ca atitudine
politică, neinspirat în proiectele sale lingvistice, Heliade a fost un mare animator cultural,
lansând deviza „Scrieţi băieţi, numai scrieţi“, îndemn ce viza umplerea golurilor din
cultura românească, într-un moment în care aceasta îşi căuta noi făgaşuri de dezvoltare.
Poziţia sa ideologică este definită în formula „Urăsc tirania, dar mi-e teamă de
anarhie“. El glorifică progresul, în sens iluminist, larg umanitarist, dar justifică şi
necesitatea de a conserva formele sociale viabile. El se distinge prin această moderaţie
de revoluţionarii radicali de la 1848. Heliade este un precursor al teoriei
sincronismului, considerând că progresul se propagă de la ţările dezvoltate spre cele
întârziate istoric.
 Titu Maiorescu

Titu Maiorescu (1840- 1917), este o personalitate reprezentativă a culturii române

în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, considerat pe bună dreptate un ctitor al culturii
române moderne, un strateg al modernizării noastre culturale, un spirit clarvăzător şi un
director de conştiinţă pentru multe generaţii de intelectuali români. El a impus spiritul
critic în mediul cultural şi politic românesc, fiind apreciat ca reprezentantul tipic al
„culturii critice“ româneşti, creatorul faimoasei teorii a „formelor fără fond“, teorie
care a avut o carieră de excepţie în cultura română modernă.

• Opera
• O cercetare critică asupra poeziei române (1867)
• În contra direcției de astăzi în cultura română (1868)
• Direcția nouă în poezia și proza română (1872)
• Comediile domnului Caragiale (1885)
• Eminescu și poeziile sale (1889)
• Povestirile lui Sadoveanu (1906)
• Poeziile lui Octavian Goga (1906)
• Retori, oratori, limbuți
• Beția de cuvinte
• Despre scrierea limbei române
• Limba română în jurnalele din Austria
• Neologismele

Operele publicate postum

• Jurnal, se întinde pe zece volume, e cel mai lung jurnal intim din literatura
română
• Scrieri de logică, restituite de Alexndru Surdu, Editura științifică și
enciclopedică, 1988
• Istoria politică a României sub domnia lui Carol I ediție de Stelian Neagoe,
București, Editura Humanitas, 1994
• Discursuri parlamentare cu priviri asupra dezvoltării politice a României sub
domnia lui Carol I, vol.I-V, studiu introductiv, îngrijire de ediție, note și
comentarii de Constantin Schifirneț, Editura Albatros, 2001-2003

• Critica
 Începuturile activității de critic literar ale lui Maiorescu stau sub semnul aceleiași
despărțiri de generația anterioară. Spre deosebire de anii premergători revoluției de la
1848, când o nevoie acută de literatură originală îl făcea pe Heliade Rădulescu să
adreseze apeluri entuziaste pentru scrieri românești, deceniul al șaptelea al secolului XIX
ajunsese să cunoască o relativă afluență de poeți și prozatori, ale căror mijloace artistice
erau adesea mult disproporționate față de idealurile și de pretențiile lor. Se punea acum
problema unei selectări a adevăratelor valori pe baza unor criterii estetice și o
asemenea sarcină își asumă Maiorescu. Adversarii de idei i-au numit depreciativ
acțiunea „critică judecătorească“, întrucât studiile și articolele lui nu analizează
detaliat opera literară discutată, ci conțin mai mult sentințe asupra ei. Acestea se
întemeiază pe o vastă cultură, un gust artistic sigur și pe impresionante intuiții. Însuși
mentorul Junimii considera acest fel de critică (net afirmativă sau negativă)
necesară doar acelei epoci de confuzie a valorilor, urmând ca modalitățile ei de
realizare să se nuanțeze mai târziu, într-o viață literară în care marii scriitori vor fi
ridicat nivelul artistic și, implicit, vor fi făcut să sporească exigența publicului.

Această operă de îndrumător, de luptător pentru impunerea valorilor avea s-o ducă
Maiorescu întreaga viață, împărțită între activitatea politică (în care avea să ajungă până
la funcția de prim-ministru, dar și să piardă un prieten din tinerețe, pe P.P. Carp),
universitară (ca profesor a avut și a promovat discipoli de valoarea lui C. Rădulescu-
Motru, P.P. Negulescu, Pompiliu Eliade și alții), de avocat și de critic literar. I s-a
reproșat lui Maiorescu faptul că n-a consacrat mai mult timp literaturii, dar, atâta cât este,
opera lui de critic marchează profund una dintre cele mai înfloritoare epoci din
istoria literaturii române: perioada marilor clasici. Rolul Junimii, al lui Maiorescu
însuși, este legat de creația și impunerea în conștiința publicului a unor scriitori ca
Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici, Duiliu Zamfirescu și alții.
Constantin Dobrogeanu Gherea

a fost un scriitor și fruntaș socialist român de origine evreiască. A fost unul dintre
membrii marcanți ai Partidul Social Democrat Român, un critic literar prodigios,
cunoscut pentru polemica sa cu Titu Maiorescu. Acesta susținea ideea artei pentru
artă, în timp ce Constantin Dobrogeanu-Gherea era adeptul teoriei artei cu tendință. În
cele trei volume de studii critice publicate i se reține meritul de a fi introdus critica de
analiză în literatura română, după modele franceze, critica practicată de Titu
Maiorescu fiind caracterizată de unii critici actuali drept judecătorească.

A fost influențat de contactul său cu literatura rusă, a comparat spre exemplu

proza de analiză a lui Caragiale O făclie de Paște cu romanele lui Fiodor Dostoievski. A
fost un adept al narodnicismului și un precursor al sămănătorismului, jucând,
totodată, un rol activ în mișcarea poporanistă. El poate fi considerat un precursor al
criticii sociologice. Articolul său fundamental, o veritabilă ars poetica a criticii
literare, rămâne Asupra criticii.

Studii critice:

• Personalitatea și morala în artă

• Asupra criticii
• Tendenționismul și tezismul în artă
• Decepționismul în literatura română
• Cauza pesimismului în literatură și viață
• Asupra criticii metafizice și celei științifice
• Asupra esteticii metafizice și științifice
• Idealurile sociale și arta Asupra mișcării literare și științifice
• Munca creatoare și munca-exercițiu
• Dl Panu asupra criticii și literaturii

Sub raport teoretic, o importanţă deosebită are opera lui Constantin Dobrogeanu
Gherea (1855-1920), critic şi teoretician literar, sociolog de formaţie marxistă.
Susţinător al ideii de tendinţă în artă, Gherea poartă o dispută interesantă cu Maiorescu
pe această temă, publicând în revistele vremii o serie de studii critice privitoare la
condiţionarea socială a artei şi la efectele ei în plan ideologic. Gherea este autor al
programului Ce vor socialiştii români? (1886) şi al unor studii şi lucrări de analiză
socială, care l-au impus ca un teoretician remarcabil: Neoiobăgia (1910), Socialismul în
ţările înapoiate (1911).
Eugen Lovinescu

Eugen Lovinescu (n. 31 octombrie 1881, Fălticeni - d. 16 iulie 1943) a fost critic
și istoric literar, teoretician al literaturii și sociolog al culturii, memorialist, dramaturg,
romancier și nuvelist român, cel mai de seamă critic după Titu Maiorescu. Este autorul
teoriei Sincronismului și al Mutației valorilor estetice.

Opere critice:

• Istoria civilizației române moderne, (1924-1925);

• Istoria literaturii române contemporane, (I-VI, 1926-1929);

• Critice, ediție definitivă (1925-1929);

• T.Maiorescu, (I-II, 1940),

• T. Maiorescu și contemporanii lui, (I-II, 1943-1944);

• T. Maiorescu și posteritatea lui critică, (1943);

Criticul nu e cum crede toată lumea produsul unei culturi, ci, înainte de orice,
expresia unei sensibilități originale, un creator care se caută pe sine comentînd pe alții. E.
Lovinescu vorbind de vocația sa critică, în sensul de mai înainte, indica izvorul misterios,
stările chinestezice din care pornesc toate construcțiile sale critice și ideologice.
Exagerînd în sensul impresioniștilor, Lovinescu tinde de fapt să destrame concluzia după
care, atunci ca și acum, criticul nu e, în cel mai fericit caz, decît fructul unui sistem
ideologic, un individ cu ochelarii bine înfipți pe nas. În judecata celor mai mulți, el e
sticletele care, venit tîrziu în fața creatorului biblic, după ce culorile primordiale se
sfîrșiseră, a fost uns cu ceea ce rămăsese de la celelalte păsări mai norocoase.

Avînd despre sine și, în genere, despre critică altă înțelegere și prețuire, Lovinescu a
respins de la început prejudecățile unei activități facile care parazitează pe marginea
textelor. Convingerea lui sigură e că un critic se naște, și nu se face. Cultura desăvîrșește
ceea ce natura însămînțase de mult, și între poet și critic nu e o diferență esențială din
moment ce în orice rînd scris intră cu necesitate un accent muzical. În ceea ce privește
expresia, critica are, iarăși, posibilitățile oricărui alt gen: talentul individual dă, singur,
măsura originalității cu observația că, spre deosebire de poet, criticul operează cu
simboluri intelectuale, aduse la înțelegerea cititorului prin alegorii spirituale, disocieri,
comparații edificatoare ușor de prins.

Cu aceste convingeri, critica lui E. Lovinescu va porni nu numai dintr-o conștiință

ideologică și estetică, ci din necesitatea de a elibera, sub forma expresiei critice, un fond
de neliniști spirituale și afective, dintr-o necesitate — altfel spus — de confesiune.
Sensul tragic al acestei experiențe iese din contradicțiile ce apar, în chip fatal, între
rigorile genului critic și disponibilitățile sufletești elegiace ale intelectualului moldovean
care poartă în celula intimă a ființei sale morale spiritul de resemnare și plăcerea purei
contemplații. Dar cum și altădată au ieșit din suflete elegiace mari polemiști, fu dat și
lui E. Lovinescu să învingă, prin exercițiu critic, piedicile pe care temperamentul le-a pus
în calea unei profesiuni aspre. Din moldoveanul resemnat, copleșit de ideea morții, cu o
reală inapetență de viață, a ieșit un polemist în linie maioresciană, rar egalat în epocă.
Scepticismul moral și relativismul estetic sînt, cu adevărat, expresii ale spiritului său
hrănit de operele antichității, dar, printr-o paradoxală convertire de valori, în comentariu
critic ele s-au transformat din forțe defensive în pîrghiile unei acțiuni critice agresive,
negatoare, la început, în opoziție mai totdeauna cu opiniile curente. Peste această dramă
temperamentală pe care o lungă carieră critică n-o va destrăma cu totul, se va ridica alta
ce ține de condiția generală a criticului. E. Lovinescu reprezintă, într-un anumit sens,
expresia ei cea mai tragică.

Garabet Ibrăileanu
 Garabet Ibrăileanu (n. 23 mai 1871, Târgu Frumos - d. 12 martie 1936,
București), a fost un critic și istoric literar, eseist, pedagog, redactor literar și romancier
român. Este una dintre cele mai influente personalități din literatura română a primelor
decenii din secolul al XX-lea, teoretician, promotor al criticii literare științifice (direcția
poporanistă).

Opera critică a lui Garabet Ibrăileanu, al treilea moment important în critica

românească, poate fi privită ca o sinteză a direcțiilor anterioare ilustrate de Titu
Maiorescu și C.Dobrogeanu-Gherea. Întâia lucrare importanta a lui Ibrăileanu, Spiritul
critic în cultura românească (1908) este un eseu sociologic. Autorul analizează geneza
formelor culturii în România, luând ca documente operele scriitorilor mai însemnați din
perioada 1840-1880, adică din momentul apariției revistei lui Mihail Kogălniceanu,
Dacia literară - unde se afirmă pentru întâia oară spiritul critic, condamnându-se
literatura de imitație și se atrage atenția asupra necesității reprezentării caracterului
național - până la constituirea statului român modern, când România a luat fizionomia
unui stat european. Această operă a lui Ibrăileanu, de o cuceritoare vioiciune dialectică,
conține obsevații pătrunzătoare asupra atitudinii principalilor scriitori români față de
formele de civilizație și cultură dintr-un proces de patru decenii de dezvoltare, trecând
prin revoluția burghezo-democrată de la 1848, Unirea Principatelor și dobândirea
independenței naționale.

Următoarele volume de critică, Scriitori și curente (1909), Opera literară a d-lui

Vlahuță (1912), Note și impresii (1920), După război (1921), Sciitori români și străini
(1926), Studii literare (1930) conțin observații mereu valoroase despre clasici (Cârlova,
Alecsandri, Eminescu, Creangă, Caragiale) sau despre contemporani la impunerea cărora
Ibrăileanu a contribuit (Sadoveanu, I.Al. Brătescu-Voinești, Gala Galaction, G.
Topârceanu, Demostene Botez, Mihai Codreanu, Otilia Cazimir, Ionel Teodoreanu,
Henriette Ivonne Stahl). Observația despre caracterul filosofic al romanțelor lui
Eminescu, despre caracterul de nuvelă al basmelor lui Creangă, despre semnificația
numelor comice din teatrul și proza lui Caragiale, sublinierea lirismului prozei lui
Sadoveanu, a psihologiei inadaptatului din proza obiectivă a lui Brătescu-Voinești,
autoironiei lui Topârceanu, sincerității lui Demostene Botez, a pozei rostadiene din
sonetele lui M.Codreanu, a creației de tipuri din proza de evocare a copilăriei a lui Ionel
Teodoreanu au devenit apoi locuri comune ale criticii, circulând detașate de autor, ca
niște adevăruri necesare.

Două eseuri originale, de răsunet ale lui Ibrăileanu sunt Literatura și societatea,
apărut ca introducere la teza de doctorat Opera literară a d-lui Vlahuță și, respectiv,
Creație și analiză din volumul Studii literare.În cel dintâi, criticul aruncă o lumină nouă
asupra raportului dintre artist și societate prin teoria selecției, insistând asupra
corespondenței dintre idealul artistic și aspirațiile publicului la un moment dat, relație
care explică soarta plină de peripeții a artistului de geniu, totdeauna receptat printr-o
latură a creației sale și succesul sau insuccesul artistului conformist.În cel de-al doilea,
Ibrăileanu stabilește, referindu-se la romanul contemporan, două tipuri mai răspândite,
unul constând din prezentarea comportării eroilor, a faptelor lor, și altul constând din
comentarea stărilor sufletești, altfel spus romanul narativ și romanul analitic, romanul
epic și romanul liric sau romanul obiectiv și romanul subiectiv. Disociațiile lui
Ibrăileanu între creație și analiză, bogat exemplificate, arată avantajele și dezavantajele
celor două procedee, lămurind câteva din misterele capodoperei.

Un volum de aforisme privitoare la conduita înțeleptului privind viața (1930) și

un roman de analiză a sentimentului iubirii Adela (1933), clasic în literatura noastră,
încheie activitatea lui Garabet Ibrăileanu. Pentru multilaterala sa activitate, Academia
Română l-a ales membru postmortem. Garabet Ibrăileanu a rămas în amintirea tuturor
celor care l-au cunoscut drept un profesor impecabil, impunător șef de cenaclu, om de o
rară distincție sufletească, prieten de neuitat, intelectual de o elevată ținută, a cărui operă
se constituie într-un moment remarcabil în istoria criticii românești.

În 1909, criticul şi teoreticianul literar Garabet Ibrăileanu a publicat lucrarea

Spiritul critic în cultura românească, unde a adunat mai multe studii apărute până atunci
în paginile Vieţii româneşti. Ibrăileanu susţine că poporul român şi-a format cultura
modernă sub influenţa de secole a culturii apusene, influenţe care devin vizibile încă din
secolul al XV-lea şi care au continuat în veacurile următoare, sub raport religios, cultural,
intelectual şi politic. Ibrăileanu consideră că spiritul critic s-a manifestat mai evident în
Moldova, unde exista o tradiţie cărturărească puternică, precum şi o clasă de boiernaşi
apropiaţi de ţărănime, pe când în Muntenia forţele modernizării se sprijineau mai mult pe
o clasă de mijloc în formare, nucleu al burgheziei; de aici ar deriva şi spiritul
„revoluţionar“ mai viu în Muntenia, spre deosebire de „reformismul“ moldovenesc,
prudent şi tutelat de spirit critic.
„Muntenia reprezintă, s-ar putea zice, voinţa şi sentimentul, pe când Moldova mai cu
samă inteligenţa. Muntenia face o operă mai utilitară: ea îşi cheltuieşte energia în lupta
pentru schimbarea ordinii sociale, caută să transplanteze din Apus forme nouă. Moldova
face o operă mai de lux: ea caută să adapteze cultura apuseană la sufletul românesc,
caută să adapteze la noi formele cugetării apusene. De aceea în Muntenia vom găsi o
legiune de patruzecioptişti; în Moldova, o legiune de spirite critice şi de literatori“
Departe de a condamna aceste influenţe occidentale, aşa cum făceau conservatorii şi
junimiştii, Ibrăileanu le justifică, detaşându-se de poziţia maioresciană ce condamna
importul „formelor“ apusene atâta vreme cât nu exista şi un fond corespunzător acestor
forme moderne. Teoreticianul poporanismului considera că aceste împrumuturi au fost
stimulative şi, supravegheate şi adaptate mediului românesc de spiritul critic, ele au dus
la creşterea culturii române moderne, la sincronizarea ei cu formele occidentale.
Lovinescu va prelua în mare măsură schema lui Ibrăileanu, cu care se întâlneşte şi în
subaprecierea tradiţiei culturale româneşti de dinaintea secolului al XIXlea. Cu diferenţa
că Ibrăileanu aduce elogii „vechii şcoli critice“, pe când Lovinescu o condamnă şi o
introduce la rubrica forţelor „reacţionare“.

George Călinescu
 George Călinescu (n. 19 iunie 1899, București — d. 12 martie 1965, Otopeni ) a
fost un critic, istoric literar, scriitor, publicist, academician român, personalitate
enciclopedică a culturii și literaturii române, de orientare, după unii critici, clasicizantă,
după alții doar italienizantă sau umanistă. Este considerat drept unul dintre cei mai
importanți critici literari români din toate timpurile, alături de Titu Maiorescu sau Eugen
Lovinescu. Își semnează întotdeauna articolele cu pseudonimul G. Călinescu, după o
modă destul de răspândită în perioada interbelică.

Opere critice:

• Viața lui Mihai Eminescu (1932)

• Opera lui Mihai Eminescu (1934)
• Viața lui Ion Creangă (1938)
• Istoria literaturii române de la origini până în prezent (1941)
• Istoria literaturii române. Compendiu (1945)
• Universul poeziei (1947)
• Nicolae Filimon (1959)
• Gr. M. Alecsandrescu (1962)
• Ion Creangă (Viața și opera) (1964)
• Vasile Alecsandri (1965)

Activitatea de critic literar

Este autorul unor studii fundamentale despre scriitori români (Viața lui Mihai
Eminescu, Opera lui Mihai Eminescu, Viața lui Ion Creanga, ș.a.). Publică, dupa 1945,
studii și eseuri privind literatura universală (Impresii asupra literaturii spaniole, Scriitori
străini). Studiul Estetica basmului completează spectrul de preocupări ale criticului și
istoricului literar, fiind interesat de folclorul românesc și de poetica basmului. A publicat
monografii, în volume separate, consacrate lui Mihai Eminescu, Ion Creangă, Nicolae
Filimon, Grigore Alexandrescu (1932-1962), biografii romanțate, numeroase alte studii,
eseuri, a ținut numeroase conferințe, academice sau radiofonice, a scris mii de cronici
literare în zeci de reviste din perioada antebelică, interbelică și după aceea, până în anul
morții, în 1965.

Istoric şi critic literar, poet şi dramaturg, romancier de primă mărime, G.

Călinescu este un creator polivalent, un spirit enciclopedic, o personalitate prodigioasă,
care şi-a marcat epoca prin forţa neobişnuită a geniului său critic şi prin vocaţia sintezei
culturale. În ipostaza sa de critic şi istoric literar, dotat cu o forţă de caracterizare unică,
personal în analize şi original acolo unde alţii sunt monotoni şi neinteresanţi, Călinescu
ne-a lăsat o lucrare monumentală, Istoria literaturii române de la origini până în prezent,
publicată în 1941. Prin monografiile şi studiile despre marii scriitori români, dar mai ales
prin capodopera sa, Călinescu „realiza marea sinteză literară a epocii, între trecut şi
prezent, descoperea şi formula în chipul cel mai cuprinzător specificul naţional, punea
valorile spirituale ale poporului nostru alături de cele ale lumii întregi, cu o competenţă
de nimeni atinsă până acum“. Personalitatea lui Călinescu se singularizează prin intuiţia
critică fără greş şi prin mobilitatea spiritului, prin mecanismul asociativ şi prin simţul
pentru nuanţe, prin capacitatea imaginativă de a recrea în mod expresiv universul
operelor analizate, de a găsi în aspectele singulare expresii ale generalului, prin procedeul
de a reduce lucrurile la esenţial şi de a selecta citatul revelatoriu dintr-un autor, prin darul
formulărilor sintetice şi al expresiilor rezumative.

Nicolae Manolescu
 Nicolae Manolescu, născut Nicolae Apolzan, (n. 27 noiembrie 1939, Râmnicu
Vâlcea, județul Vâlcea) este un critic și istoric literar român, cronicar literar și profesor
universitar, membru corespondent al Academiei Române (din 1997). A activat și ca
politician după Revoluția din 1989. Ambasador al României la UNESCO și președintele
Uniunii Scriitorilor din România (pentru al doilea mandat). Este considerat în general ca
unul dintre cei mai importanți critici literari români din ultimele decenii.[1] Una dintre
cărțile sale fundamentale este Istoria critică a literaturii române, apărută în 2008 într-o
ediție definitivă, respectând, în linii mari, formula călinesciană de abordare critică.
Manolescu este, de asemenea, directorul revistei România literară.

Opere critice:

Nicolae Manolescu a publicat peste 40 de volume dintre care se pot aminti cele care sunt
considerate cele mai importante

• 1966 - Lecturi infidele, eseuri de critică și istorie literară. Debut editorial.

• 1968 - Metamorfozele poeziei, un studiu foarte important, sinteză a poeziei
române interbelice.
• 1968 - Poezia româna modernă de la George Bacovia la Emil Botta. Antologie..
La scurtă vreme de la lansarea cartea a fost retrasă din librării și topită. Ediția a
doua apare abia după 1990.
• 1970 - Contradicția lui Maiorescu, monografie, eseu psihanalitică,
biografie,istorie literară. La origine stă teza de doctorat numită mai sus.
• 1971 - 1988 - Teme, 7 volume de eseuri, critifiction
• 1976 - Introducere în opera lui Alexandru Odobescu, monografie critică
• 1976 - Sadoveanu sau utopia cărții, o monografie atipică, în stil manolescian a
operei lui Mihail Sadoveanu.
• 1980 - 1983 - Arca lui Noe. Eseu despre romanul românesc, 3 volume. Poate cea
mai cuprinzătoare sinteză asupra romanului românesc. Conține teoria celor trei
vârste ale romanului, doric, ionic și corintic. Evident această clasificare își are
originea în stilurile coloanelor templelelor din Grecia antică. Cele trei categorii
corespund romanelor clasice, realiste sau omnisciente, romanelor la persoana I, și
romanelor postmoderne.
• 1987 - Despre poezie, ediția a doua, Aula, 2002. O introducere în analiza poeziei
cu speciile ei literare.

• 1990 - Istoria critică a literaturii române, volumul I. De la Scrisoarea lui Neacșu

din Câmpulung la perioada romantismului timpuriu și a literaturii post-pașoptiste,
la Hasdeu și Alexandru Odobescu. Volumul I se închide cu capitolul dedicat
romanului postpașoptist.
• 1991 - Dreptul la normalitate: Discursul politic și realitatea, eseuri și editoriale
pe teme politice publicate în revista România literară la începutul anilor 90.
• 1995 - Cărțile au suflet, volum care reia o parte din Teme.
• 1999 - Poeți romantici, prima parte din al doilea volum al Istoriei critice a
literaturii române. Conține analize ale operei lui Vasile Cârlova, Ion Heliade
Rădulescu, Grigore Alexandrescu, Dimitrie Bolintineanu și Vasile Alecsandri.
 • 2000 - Contradicția lui Maiorescu, editia a III-a la Editura Humanitas
• 2001 - Teme, Editura Universalia
• 2002 - Literatura română postbelică. Lista lui Manolescu, Editura Aula, trei
volume, vol.I, Poezia, vol. II, Proza, teatrul, vol. III, Critica, Eseul
• 2003 - Cititul și scrisul, Nicolae Manolescu par lui meme.
• 2008 - Istoria critică a literaturii române, Ed. Paralela 45, 2008.
• 2009 - Viață și cărți. Amintirile unui cititor de cursă lungă, Ed. Paralela 45,
2009.

Eugen Simion
 Ioan Eugen Simion (n. 25 mai 1933, Chiojdeanca, Prahova) este un critic și
istoric literar, editor, eseist, profesor universitar român, membru al Academiei Române și
președinte al acestui for din 1998 până în aprilie 2006.

Volume publicate

• Proza lui Eminescu, 1964

• Orientări în literatura contemporană, 1965
• Eugen Lovinescu, scepticul mântuit - (Eugen Lovinescu, the Redeemed Skeptic),
1971 (ediția a doua, 1994)
• Scriitori români de azi, I, 1974 (ediția a doua, 1978)
• Scriitori români de azi, II, 1977
• Timpul trăirii, timpul mărturisirii. Jurnal parizian, 1977, (a doua ediție, 1979, a
treia ediție, 1986), 1983 - ediția în limba maghiară
• Dimineața poeților, 1980, (a doua ediție, 1995, a treia ediție, 1998).
• Întoarcerea autorului, 1981, (a doua ediție, 1993)
• Scriitori români de azi, III, 1983
• Sfidarea retoricii, 1986
• Scriitori români de azi, IV, 1989
• Moartea lui Mercutio, 1993
• Limba maternă și limba poeziei - Cazul Christian W. Schenk, colecția Phoenix,
1993 (46 p).
• Convorbiri cu Petru Dumitriu, 1994
• Mircea Eliade, un spirit al amplitudinii, 1995
• Fragmente critice, I, Scriitura publică, scriitura taciturnă, 1997
• Fragmente critice, II, Demonul teoriei a obosit, Fundația „Scrisul Românesc” &
Univers Enciclopedic, 1998
• Fragmente critice, III, Fundația „Scrisul Românesc” & Univers Enciclopedic,
1999
• Fragmente critice, IV, Univers Enciclopedic, 2000

Pana in 1974, data la care incepe seria de ,,Scriitori romani de azi” (4 voi., 1974-
1989), Simion isi definise suficient de limpede profilul critic, prin abordarea succesiva a
trei directii de studiu: una e acaparata de observarea atenta a evolutiei scrisului
contemporan; alta, de „recuperare" - atunci atat de stringenta - a valorilor clasice,
trecand prin proba de foc a analizei eminesciene (abordata cu temeritate juvenila in cartea
sa de debut, ,,Proza lui Eminescu”, 1964); in aceeasi linie se inscrie monografia
consacrata lui E. Lovinescu („Scepticul mantuit", 1971), personalitate tutelara
(recunoscuta in repetate randuri) a lui Simion. In fine, a treia directie de studiu careia i
se consacra Simion avea sa fie - mai precizata in deceniul al noualea, cea
„teoretica", preocupata in principal de relatie autor-opera. ,,Întoarcerea autorului”
(1981) este, in acest sens, o carte care incearca sa „faca ordine" in „cearta", atunci inca
fierbinte, a „metodologiilor" noi de lectura.
Criticul isi fixeaza, prin urmare, de-a lungul unei activitati foarte laborioase, prin
aceste trei proiecte, ambitii majore. Preocuparea sa principala ramane, in tot acest
interval, configurarea unei „panorame" critice a literaturii contemporane. Criticul
accepta (in deplin spirit lovinescian) ideea viitoarelor „revizuiri" (care preocupa azi
obsedant unele spirite).
În ,,Scriitori români de azi”, criticul construieste portretul interior al unor creatii,
reusind uneori adevarate tururi de forta (in contextul acelor ani) in cazuri dificile sau
extrem-vulnerabile. Traiectoria, nu o data capricioasa, a cate unui destin literar, e trasata
succint, cu o distantare afabil-ironica. Rezervele moral-estetice nu lipsesc, ele sunt
insa rostite cand aluziv, cand subtextual, cu o insinuare stilistica inselatoare, in
genul „perfidiei" lui Perpessicius. Astfel, desi situat in chiar miezul fenomenului actual,
facand - de cele mai multe ori - „critica curenta", Simion nu se desparte nici un
moment de constiinta istoricului literar, care-i impune prudenta, distanta si
desfacerea din hatisul intereselor contingente. Crezand in valabilitatea ideii
lovinesciene despre mutatia valorilor estetice, o vede confirmata in chiar relieful
framantat al celei de a doua jumatati a veacului nostru si o verifica in chiar spatiul de
creatie al multora dintre autorii analizati.
Autorul respinge cu egala vigoare atat absolutizarea valorilor contemporane
rupte de orice traditie, sofistica in care „avangardismul" si „proletcultismul"
imediat postbelic si-a gasit terenul de convergenta si de emisie a unor false ierarhii,
cat si cealalta absolutizare, inversa, a negatiei estetizante, venita dintr-o asa-zisa
situare „sub specie aeternitatis". Totodata, punerea in acord a analizei estetice cu
dialectica istorica exclude spiritul minor al polemismului, persiflarii sau ironizarii facile,
instrumente adecvate probabil publicisticii angajate intr-o batalie de zi cu zi, niciodata
recomandabile insa intr-o constructie a unui tablou de epoca, unde preponderenti sunt
factorii de adancime, nu atat fenomenele de suprafata, lesne supuse luarilor in raspar.
„Am incercat, pe cat a fost cu putinta, sa cuprind integral opera unui scriitor si,
intrucat opera a trecut prin mai multe cercuri ale istoriei, sa surprind sunetul ei intim in
raport cu circumstantele. Sunetul isi poate regasi, daca are in el forta necesara, sunetul
adevarat, inconfundabil. Criticul trebuie sa aiba rabdare si sa inteleaga, acolo unde e
cazul, drama talentului coplesit de vremi. Zeflemeaua nu lamureste nimic, pamfletul
ataca doar suprafetele. Gravitatea unui fenomen impune un stil al meditatiei (receptiei) si
o gravitate a tonului. Nu cred nici in ruptul capului ca ne despartim de o epoca dramatica
razand si, in genere, ca rasul explica si spala totul. Unele fapte din existenta noastra si din
existenta istoriei trebuie privite mai atent si cu o mai mare liniste a spiritului. Avem
atunci sansa sa le intelegem si sa impiedicam, cu slabele noastre forte, daca nu repetarea
lor, cel putin falsificarea lor in istoria literara".
,,Dar si arta fara curaj nu are bataie lunga" - „Acolo unde nu exista arta nu poate
exista nici adevar". Asemenea luari de pozitie, in contextul socio-istoric dat, justifica
ideea - aparata de Simion dupa 1990 - a „rezistentei prin cultura", care a facut sa curga
multa cerneala polemica in presa literara din ultimii ani. In ,,Moartea lui Mercutio” si
in ,,Fragmente critice, I”, Simion raspunde diversilor preopinenti, incercand sa-si
expliciteze (consecvent-ponde-rat) idei si optiuni relativ la „autonomia esteticului",
„rezistenta prin cultura", apararea figurilor de varf din literatura anilor 1944-1989
de tendinte demolatoare, fara a nega nici o clipa nevoia unor „revizuiri", intelese in
deplin spirit lovinescian.