CAPITOLUL I

CONSIDERAŢII GENERALE ÎN DREPTUL CIVIL

1.1. Noţiunea dreptului civil român

A. Noţiunea de drept în general

Dreptul apare odată cu statul, ca produs al aceleaşi dezvoltări sociale.

Existenţa statului în epoca modernă se afirmă în corelarea sa cu existenţa dreptului prin
toate cele trei funcţii ale sale.
Astfel, dreptul ca noţiune cu caracter general, ar putea fi definit ca fiind ansamblul de
norme sau reguli de conduită, instituite sau sancţionate de către stat în cadrul funcţiei legislative
şi a căror aplicare sau respectare este asigurată prin exercitarea funcţiilor sale: administrativă şi
judecătorească.

B. Accepţiunile noţiunii de drept

În afară de accepţiunea generală, noţiunea de drept mai are şi alte accepţiuni:

a) De drept în sens subiectiv; acest sens are în vedere prerogativele recunoscute persoanelor
fizice sau juridice în cadrul conţinutului raporturilor juridice, civile sau de altă natură, care se
stabilesc între ele; de exemplu: dreptul de proprietate, dreptul de taxe şi impozite.
b) De drept în sens de grupare a normelor juridice, în funcţie de specificul lor;
c) De drept în sens naţional; În societăţile moderne, dreptul obiectiv reglementează aceleaşi
relaţii sociale patrimoniale şi personal nepatrimoniale, dar aceste reglementări diferă de la stat la
stat, de aici rezultând caracterul naţional al dreptului.1

C. Divizarea dreptului în drept public şi drept privat

Se poate realiza o diviziune a dreptului după criteriul intereselor avute, astfel, în cazurile
în care se au în vedere interese generale, putem vorbi despre dreptul public, iar în cazurile în care
se au în vedere interese particulare, ne aflăm în prezenţa dreptului privat.
În cazul în care la raporturile juridice participă statul, ne aflăm în prezenţa dreptului public.
Fac parte din dreptul public: dreptul administrativ, dreptul financiar, dreptul penal, dreptul
procesual-penal, dreptul constituţional etc.
Dacă raporturile juridice se stabilesc între particulari, persoanele fizice şi juridice, pe bază
de egalitate în drepturi (chiar dacă participă şi statul), ne aflăm în prezenţa dreptului privat.
Fac parte din dreptul privat dreptul civil, dreptul comercial, dreptul familiei, dreptul muncii etc.

D. Definiţia dreptului civil

Definim dreptul civil român ca acea ramură care reglementează raporturi patrimoniale şi
nepatrimoniale, stabilite între persoane fizice şi persoane juridice, aflate pe poziţii de egalitate
juridică2.
1
A se vedea pentru alte accepţiuni cum ar fi: de drept pozitiv, de drept raţional, Mirela Djuvara, Eseuri de filozofie a
dreptului, Editura „Trei”, 1997, p. 81 - 98
22
A se vedea Ghe. Beleiu, „Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil”, ediţia a V-a, revăzută şi
adăugită de M. Nicolae şi P. Truşcă, Editura Şansa, 1998, p. 31. În trecut, dreptul civil era definit ca fiind: „acela care
reglementează raporturile particulare dintre ei, şi care este propriu unei naţiuni (jus proprium civitatis), D. Alexandresco,
Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil român în cooperaţiune cu legile vechi şi cu principalele legislaţiuni
străine, tomul I, Ediţia a II-a, Editura Tipografiei ziarului „Curierul judiciar”, Bucureşti, 1906, p. 31. M. Rarincescu definea
dreptul civil ca fiind: „acea ramură a dreptului pozitiv care se ocupă numai de acele raporturi dintre oameni, în care oamenii
lucrează ca particulari”, Noţiuni de drept civil, vol. I, 1940, p. 26. A se vedea pentru alte definiţii şi mai recente şi : A.
Ionaşcu, Drept civil. Partea generală, Editura Academiei, p. 3; S. Brădeanu, I. Rucăreanu, Tratat de drept civil. Partea
1
 Din definiţia dată dreptului civil, putem desprinde şi analiza elementele esenţiale ale
reglementării sale astfel:
a) dreptul civil este format din grupări de norme care reglementează aspecte comune sau
apropiate unele de altele, grupări ce se numesc instituţii juridice; astfel putem vorbi despre:
raportul juridic civil, actul juridic civil, prescripţia extinctivă, subiectele dreptului civil, drepturile
reale principale, obligaţiile civile, contactele civile speciale, dreptul de proprietate intelectuală,
succesiuni.
b) dreptul civil se încadrează şi aparţine dreptului unitar al ţării noastre, astfel putem
concluziona că dreptul civil prezintă aceleaşi trăsături esenţiale pe care le are dreptul naţional
român din care face parte;
c) în ceea ce priveşte obiectul reglementării propriu-zise, reţinem că este format de două mari
categorii de raporturi juridice: patrimoniale şi nepatrimoniale;
Este patrimonial acel raport al cărui conţinut poate fi evaluat în bani, adică pecuniar (ex.
raportul născut din contractul de vânzare-cumpărare).
Este nepatrimonial acel raport al cărui conţinut nu poate fi evaluat în bani (ex. raportul ce
are în conţinutul său dreptul la nume)3.
După felul drepturilor subiective civile care intră în conţinutul lor, raporturile juridice
patrimoniale se împart în:
- raporturi juridice civile reale, care au în conţinutul lor drepturi subiective reale;
- raporturi juridice civile obligaţionale, care au în conţinutul lor drepturi subiective de creanţă;
Raporturile juridice civile nepatrimoniale se împart după cum urmează:
- raporturi care privesc existenţa şi integritatea subiectelor de drept civil, raporturi care au în
conţinutul lor drepturi personale nepatrimoniale, de exemplu: dreptul la viaţă, sănătate.
- raporturi de identificare; aceste raporturi conţin drepturi prin care se individualizează
subiectele de drept civil. De exemplu: dreptul la nume, denumire, domiciliu, reşedinţă etc.
- raporturi generate de creaţia intelectuală, raporturi care au în conţinutul lor drepturi
nepatrimoniale care izvorăsc dintr-o operă ştiinţifică, literară, artistică sau invenţie (de exemplu:
dreptul la paternitatea operei).
După felul subiectelor se disting trei categorii de raporturi juridice civile:
- raporturi juridice civile care se stabilesc între persoane fizice;
- raporturi juridice civile care se stabilesc între persoane juridice;
- raporturi juridice civile care se stabilesc între persoane fizice şi persoane juridice;
d) În ceea ce priveşte subiectele raporturilor de drept civil, acestea sunt persoanele fizice şi
persoanele juridice. Pentru a fi subiect de drept civil nu este necesară o calitate specială, fiind
suficientă aceea de fiinţă umană (persoană fizică) sau aceea de entitate organizată, având un
patrimoniu şi un scop determinat (persoană juridică)4.
În ceea ce priveşte poziţia în cadrul raporturilor juridice civile, este de reţinut egalitatea lor
juridică, nefiind subordonate una alteia.

1.2. Rolul dreptului civil

Pe lângă faptul că reglementează majoritatea raporturilor în care intră o persoană în viaţa

de zi cu zi, dreptul civil apare ca un „drept comun” pentru celelalte ramuri de drept privat.
Aceasta înseamnă că, în cazul în care o ramură de drept nu conţine reglementări juridice
pentru anumite situaţii ce pot apărea în sfera sa de reglementare, se va face apel la normele
corespunzătoare din dreptul civil5.

generală., vol. I, Editura Academiei, 1967, p. 36; O. Calmaschi, Tratat de drept civil. Partea generală, vol. I, Editura
Academiei, Bucureşti, 1989, p. 19; M. Mureşan, Drept civil – Partea generală, Editura Cordial Lex, Cluj Napoca, 1996, p. 8
3
A se vedea, Ghe. Beleiu, op. cit., p. 31
4
A se vedea Gabriel Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Editura All Beck, Bucureşti, 2001, p. 6
2
 1.3. Principiile dreptului civil

A. Noţiune. Categorii de principii ale dreptului civil

Prin principii înţelegem idei călăuzitoare sau reguli fundamentale care guvernează dreptul
civil român. Sunt principii fundamentale cum ar fi: principiul egalităţii, principiul separării
puterilor în stat etc. şi principii care guvernează anumite instituţii ale dreptului civil român.
Principiile fundamentale ale dreptului civil vizează întreaga instituţie a dreptului civil,
fiind idei călăuzitoare pentru întreaga legislaţie civilă; din această categorie fac parte: principiul
egalităţii în faţa legii civile; principiul îmbinării intereselor personale cu interesele generale;
principiul garantării şi ocrotirii drepturilor subiective civile.
Principiile instituţiilor dreptului civil sunt idei de bază care au un caracter mai limitat, cu
alte cuvinte, sunt aplicabile fie numai într-o instituţie, fie în două sau mai multe instituţii ale
dreptului civil.
Din această categorie fac parte: principiul consensualismului, care priveşte forma actului
juridic civil; principiul irevocabilităţii şi principiul relativităţii (res inter dios acta, dus neque
nocere, neque prodese potest), principiul forţei juridice obligatorii (pacta sunt servanda), care
privesc efectele actului juridic civil; principiul chemării la moştenire a rudelor în ordinea claselor
de moştenitori legali; principiul proximităţii gradului de rudenie între moştenitorii din aceeaşi
clasă sunt principii specifice devoluţiunii succesorale; principiul ocrotirii bunei credinţe, întâlnit
la mai multe materii ale dreptului civil (drepturi reale, răspundere civilă etc.).

B. Principiile fundamentale ale dreptului civil

Principiul proprietăţii
Dreptul de proprietate reprezintă principalul drept real al omului.
Principiul proprietăţii este consacrat în Constituţie şi dezvoltat de normele dreptului civil.
Astfel, prin articolul 44 din Noua Constituţie, „Proprietatea privată este garantată şi
ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular6. Articolul 135 din Constituţie face de asemenea
referire la ocrotirea proprietăţii publice sau private.
Potrivit articolului 480 din Codul Civil: „Proprietatea este dreptul pe care îl are cineva de a
se bucura şi de a dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de
lege.”
Prin articolul 481 din Codul Civil se dispune că „nimeni nu poate fi silit de a ceda
proprietatea sa, afară numai pentru o cauză de utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabilă
despăgubire.”
Orice persoană fizică sau juridică poate fi titular al dreptului de proprietate. Normele
dreptului civil reglementează atât conţinutul dreptului de proprietate: posesia, folosinţa şi
dispoziţia – usus, fructus şi abusus sau jus posidendi, jus utendi jus fruendi şi jus abutendi, cât şi
mijlocul specific de ocrotire al acestuia, care este acţiunea în revendicare.

Principiul egalităţii în faţa legii civile

Acest principiu este consacrat în articolul 4 alin. 2 din Constituţia României: „România
este patria comună şi indivizibilă a tuturor cetăţenilor săi , fără deosebire de rasă, de naţionalitate,
de origine etnică, de limbă, de religie , de sex, de opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de
originea socială”, şi în articolul 16 alin. 1 din Constituţia României : „Cetăţenii sunt egali în faţa
legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminari”.

5
Brânduşa Ştefănesu, Raluca Dimitriu, Drept civil pentru învăţământul superior economic, Editura Lumina-Lex, Bucureşti,
2002, p. 38
66
A se vedea pentru comentariul art. 44 în noua redactare, M. Constantinescu, I. Muraru, A. Iorgovan, Revizuirea Constituţiei
României. Explicaţii şi comentarii. Editura Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 35 - 36
3
 Pentru persoanele fizice, acest principiu este consacrat în Decretul nr. 31 / 1954, în art. 4
alin. 2: „Sexul, rasa, naţionalitatea, religia, gradul de cultură sau originea nu au nici o înrâurire
asupra capacităţii”, iar pentru persoanele juridice, articolul 34 din acelaşi decret prevede:
„Persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi care corespund scopului ei stabilit prin lege,
actul de înfiinţare sau statut.”

Principiul îmbinării intereselor personale cu cele generale

Acest principiu este consacrat atât pentru persoanele fizice cât şi pentru cele juridice în
Decretul nr. 31 / 1954,; articolul 1 prevede: „Drepturile civile ale persoanelor fizice sunt
recunoscute în scopul de a satisface interesele personale, materiale şi culturale în acord cu
interesul obştesc, potrivit legii şi regulilor de convieţuire socială”; articolul 36 litera e din
Decretul nr. 31 / 1954 prevede că este persoană juridică acel colectiv de oameni care are o
organizare de sine stătătoare şi un patrimoniu propriu, afectat realizării unui anume scop în acord
cu interesul obştesc.”
Şi în Constituţia României este reglementat acest principiu, prin articolele 26, 37, 41 alin 4
etc.

Principiul garantării şi ocrotirii drepturilor subiective civile

Este consacrat de dispoziţiile cuprinse în Constituţia României, articolul 1 alin. 3, articolul
18 art. 21 etc., dar şi în Decretul nr. 31 / 1954 prin articolul 3 alin. 1, potrivit căruia: „drepturile
civile sunt ocrotite de lege”.
Potrivit articolului 26 din Pactul Internaţional privind drepturile civile şi politice ale
omului: „toate persoanele sunt egale în faţa legii şi au fără discriminare dreptul la o ocrotire egală
din partea legii.”

1.4. Delimitarea dreptului civil de alte ramuri de drept

A. Criteriile delimitării dreptului civil

Delimitarea diferitelor ramuri de drept se poate face în funcţie de obiectul de reglementare,

metoda de reglementare, calitatea subiectelor, caracterul normelor, specificul sancţiunilor,
principii.
Prin obiect de reglementare se înţelege o categorie omogenă de relaţii sociale care sunt
reglementate de un ansamblu de norme juridice unitare.
Obiectul de reglementare reprezintă criteriul principal de delimitare a ramurilor de drept.
Obiectul dreptului civil este format din două categorii de raporturi sociale: patrimoniale şi
nepatrimoniale, însă nu toate aceste raporturi constituie obiect de reglementare pentru dreptul
civil.
Metoda de reglementarea constă în modalitatea de influenţare a raporturilor sociale de
către societate, prin stat, care editează normele juridice.
În dreptul civil este specifică metoda egalităţii juridice a părţilor, acestea aflându-se pe
picior de egalitate juridică, dar există şi ramuri de drept care folosesc metoda subordonării
părţilor.
În unele ramuri de drept se realizează o conjugare a celor două metode de reglementare.
Un alt criteriu de reglementare este reprezentat de calitatea subiectelor raporturilor
juridice.
În dreptul civil nu este necesară o anumită calitate specială pe care trebuie să o aibă
subiectele raporturilor juridice, fiind suficientă calitatea de persoană fizică (fiinţă umană, privită
individual) sau calitatea de persoană juridică (un colectiv de oameni, care este titular de drepturi
subiective şi obligaţii civile).

4
 Alte ramuri de drept, însă, impun subiectelor raporturilor o calitate specială: rudă,
comerciant, organul puterii legislative etc.
Caracterul normelor reprezintă următorul criteriu de delimitare a ramurilor de drept; în
unele ramuri de drept fiind majoritare normele dispozitive (permisive ori supletive), în timp ce în
alte ramuri de drept, fiind preponderente normele imperative (onerative sau prohibitive).
Un alt criteriu de delimitare este reprezentat de caracterul sancţiunilor, dreptului civil
fiindu-i specifică restabilirea dreptului subiectiv civil încălcat, fie prin repararea prejudiciului
cauzat, fie prin încetarea acţiunii de vătămare a dreptului personal nepatrimonial.
Un alt criteriu de delimitare a ramurilor de drept îl constituie şi principiile care sunt proprii
fiecărei ramuri de drept.

B. Ramurile de drept faţă de care se delimitează dreptul civil

Dreptul civil şi dreptul constituţional

Dreptul constituţional este ramura de drept care conţine norme fundamentale pentru
existenţa statului de drept român, din care se inspiră celelalte ramuri de drept.
Dreptul constituţional conţine norme care reglementează: bazele statului român, organele
statului, drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţeanului român, însemnele statului român.
Între aceste două ramuri de drept există mai mute legături, după cum urmează:
- dreptul constituţional conţine norme care consacră unele principii ale dreptului civil;
- legea fundamentală enunţă principalele drepturi şi libertăţi ale omului, care sunt şi drepturi
subiective civile ale persoanelor fizice ;
- Constituţia reglementează organele de stat, care sunt persoane juridice din punct de vedere al
dreptului civil;
- prin Constituţie sunt stabilite garanţiile juridice ale drepturilor subiective civile;
Există şi deosebiri între aceste două ramuri de drept:
- dacă în dreptul civil predomină raporturile patrimoniale, în dreptul constituţional predominante
sunt raporturile nepatrimoniale;
- subiectele raporturilor de drept civil se află pe poziţii de egalitate, în timp ce subiectele de
drept raporturilor de drept constituţional se află pe poziţie de subordonare;
- normele dreptului civil nu se cer subiectelor decât calitatea de persoană fizică sau persoană
juridică, iar normele dreptului constituţional cer subiectelor sale o anumită calitate specială.;
- dacă majoritatea normelor dreptului civil sunt dispozitive, în dreptul constituţional, majoritatea
normelor sunt imperative.
- stabilirea sancţiunilor dreptului civil se realizează prin proces, în timp ce sancţiunile dreptului
constituţional – ex. suspendarea din funcţie – nu presupune existenţa unui proces.

Dreptul civil şi dreptul administrativ

Dreptul administrativ este ramura care reglementează raporturile sociale născute în cadrul
administraţiei publice.
De remarcat sunt următoarele aspecte:
- în dreptul civil predomină raporturile patrimoniale, în timp ce, în dreptul administrativ
predomină raporturile nepatrimoniale;
- în raporturile de drept civil părţile sunt pe poziţia de egalitate juridică, în timp ce, în raporturile
de drept administrativ, părţile sunt pe poziţii de subordonare.
- în raporturile de drept administrativ este necesar ca măcar un subiect să fie organ al
administraţiei publice, în timp ce, în raporturile de drept civil subiecţii trebuie să aibă simpla
calitate de persoană fizică sau persoană juridică;

5
- în dreptul civil predomină normele dispozitive, în timp ce, în dreptul administrativ predomină
normele imperative;
- dreptul administrativ are sancţiuni specifice: amenda contravenţională, confiscarea;
Delimitarea dreptului civil de dreptul administrativ prezintă o mare importanţă în cazurile
în care încheierea unui act juridic civil este precedată de emiterea unui act administrativ , de
exemplu, autorizaţia.

Dreptul civil şi dreptul financiar

Dreptul financiar este ramura de drept care reglementează raporturile sociale care iau
naştere în procesul constituirii şi folosirii sumelor din bugetul de stat.
De menţionat sunt următoarele:
- dreptul civil foloseşte metoda egalităţii juridice a părţilor, în timp ce dreptului financiar îi este
specifică metoda subordonării părţilor;
- subiectele raportului juridic civil pot avea simpla calitate de persoană fizică sau persoană
juridică, iar în cazul raportului juridic financiar cel puţin unul dintre subiecte trebuie să fie organ
al statului;
- majoritatea normelor de drept civil au caracter dispozitiv, iar majoritatea normelor de drept
financiar au caracter imperativ;
- dacă dreptul civil reglementează relaţiile băneşti dintre persoane fizice şi juridice, dreptul
financiar, prin normele sale, reglementează relaţiile băneşti de constituire şi folosire a sumelor de
la bugetul de stat;
- dreptul financiar are sancţiuni proprii , de exemplu, majorarea pentru întârziere în plata
impozitelor.

Dreptul civil şi dreptul comercial

Dreptul comercial este ramura de drept care reglementează raporturile care se nasc în urma
activităţii comerciale interne dintre comercianţi.
Din încercarea de delimitare a acestor ramuri de drept au reieşit mai multe asemănări şi deosebiri,
astfel:
- atât dreptul civil cât şi cel comercial conţin raporturi patrimoniale şi raporturi nepatrimoniale,
deosebirea rezultând din faptul că raporturile nepatrimoniale din dreptul comercial sunt mai
puţine în comparaţie cu cele din dreptul civil.
- contractul propriu ambelor ramuri de drept este reglementat în mod diferit de normele juridice
ale acestor două ramuri;
- metoda de reglementare este egalitatea juridică a părţilor, atât în dreptul comercial cât şi dreptul
civil;
- în ambele ramuri de drept există subiecte individuale şi colective, dar în dreptul comercial este
necesar ca cel puţin una dintre părţi să aibă calitatea de comerciant;
- o altă diferenţă constă în sancţiunea răspunderii, în sensul că există deosebiri de regim juridic
între răspunderea civilă şi răspunderea comercială.

Dreptul civil şi dreptul muncii

Dreptul muncii este ramura care reglementează raporturile rezultate din contractul
individual de muncă şi de contractele conexe.
Între aceste două ramuri de drept există atât asemănări cât şi deosebiri:
- ambele ramuri de drept au ca obiect raporturi patrimoniale şi raporturi personal nepatrimoniale;

6
- în dreptul civil părţile se află pe poziţii de egalitate juridică, în timp ce în dreptul muncii,
această poziţie de egalitate juridică o întâlnim doar la încheierea contractului de muncă, după
încheierea contractului intervenind o subordonare a salariatului faţă de angajator;
- dreptului civil îi este caracteristică răspunderea civilă, în timp ce în dreptul muncii există,
potrivit Legii nr. 53 / 2003, atât răspundere civilă cât şi răspundere disciplinară;
- dreptul civil conţine în majoritate norme dispozitive, iar dreptul muncii conţine, în cea mai
mare parte, norme imperative;
- aria subiectelor în dreptul muncii este mai restrânsă decât în dreptul civil (spre exemplu,
minorul sub 14 ani).
Dreptul civil şi dreptul familiei

Dreptul familiei reglementează acele raporturi care izvorăsc din căsătorie, rudenie, adopţie
precum şi raporturile asimilate de lege cu cele de familie.
Între aceste ramuri de drept există atât asemănări cât şi deosebiri, după cum urmează:
- în ambele ramuri de drept există se pune accent pe egalitatea juridică dintre părţi;
- ambele ramuri de drept au ca obiect de reglementare raporturi patrimoniale şi nepatrimoniale,
însă în dreptul civil, preponderente sunt raporturile patrimoniale, în timp ce în dreptul familiei,
dominante sunt raporturile nepatrimoniale.
- în dreptul civil, dominante sunt normele dispozitive, iar în dreptul familiei predomină normele
imperative;
- ambele ramuri de drept au sancţiuni specifice (ex. dreptul familiei are ca sancţiune specifică
decăderea din drepturile părinteşti).

Dreptul civil şi dreptul procesual – civil

Dreptul procesual – civil reprezintă totalitatea normelor juridice care reglementează modul
de desfăşurare a activităţii judiciare în scopul soluţionării litigiilor civile7.
Dreptul procesual civil reprezintă latura sancţionatoare a dreptului civil, normele dreptului
civil fiind apărate şi aduse la îndeplinire prin forţa coercitivă a statului.

Dreptul civil şi dreptul internaţional privat

Ramura dreptului internaţional privat reglementează aceleaşi raporturi sociale.

Deosebirea dintre aceste două ramuri constă în faptul că raportul de drept internaţional
privat se caracterizează prin existenţa unui element de extraneitate (ex. cetăţenia străină) care face
să fie incidente cel puţin două sisteme de drept. În această situaţie, norma de drept internaţional
privat va indica legea aplicabilă raportului juridic cu element de extraneitate.

7
A se vedea Ioan Leş, Tratat de drept procesual civil, Editura All Beck, Bucureşti, 2001, p. 13
7
 CAPITOLUL II

NORMELE DE DREPT CIVIL

2.1. Izvoarele dreptului civil

2.1.1. Noţiune

Izvoarele de drept civil sunt forme specifice de exprimare a normelor de drept civil.
În literatura juridică8 se consideră că noţiunea de izvor de drept are două sensuri: unul material şi
unul formal9.
Prin izvor, în sens material, se înţeleg condiţiile materiale de existenţă care guvernează
normele dreptului civil român.
Prin izvor, în sens formal, se înţeleg formele specifice de exprimare a dreptului civil
român.
Sensul care trebuie reţinut este cel formal deoarece, după apariţia legii ca atare, urmează a
fi avute în vedere şi condiţiile care i-au dat naştere.

2.1.2. Formele de exprimare a izvoarelor dreptului civil

Izvoarele dreptului sunt forme specifice de exprimare a normelor juridice.

Noţiunea de lege poate fi definită în sens larg (lato sensu) sau în sens restrâns (stricto
sensu).
În sens larg, noţiunea de lege se referă la toate actele normative a căror respectare este
asigurată prin forţa de constrângere a statului.
În sens strict, noţiunea de lege cuprinde doar actele care sunt emise de puterea legislative a
ţării: Adunarea Deputaţilor şi Senatul.
De aici, reiese faptul că legile se împart în legi fundamentale şi legi ordinare. Un rol
suprem în ierarhia izvoarelor dreptului în general şi, implicit, a dreptului civil, îl are Constituţia,
fiind considerată legea fundamentală a ţării.
În funcţie de organul de stat de la care emană şi de natura lor, se disting următoarele
categorii de acte normative, ce pot constitui izvoare ale dreptului civil: Constituţia, legile (atât
cele constituţionale cât şi legile organice şi legile ordinare), ordonanţele Guvernului (inclusiv
ordonanţele de urgenţă), hotărârile Guvernului, ordinele, instrucţiunile şi regulamentele
conducătorilor organelor centrale ale administraţiei de stat, actele normative emise de autorităţile
administraţiei publice locale, acte normative anterioare anului 1990 (legi, decrete, hotărâri ale
Consiliului de Miniştri, ordine şi instrucţiuni) dacă acestea sunt în vigoare, reglementări
internaţionale (convenţii, pacte, acorduri etc.) la care România este parte prin ratificare şi care au
devenit astfel parte integrantă a dreptului nostru intern10.
De asemenea, contractele colective de muncă constituie izvoare de drept doar în materia
raporturilor de muncă întemeiată pe contracte individuale de muncă.

2.1.3. Acte normative în vigoare, care sunt izvoare de drept civil

8
A se vedea pentru o prezentare a izvoarelor de drept în general, Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Editura Actami,
Bucureşti, 1998, p. 190 – 220.
9
A se vedea Brânduşa Ştefănescu şi Colectiv, op. cit., p. 29
10
A se vedea Gabriel Boroi, op. cit., p. 12
8
 A. Legile

Legea este adoptată de Parlament – puterea legiuitoare a ţării. Legea se clasifică în:
- legea fundamentală (Constituţia, care stă la baza tuturor celorlalte legi);
- legea constituţională (spre exemplu Legea de revizuire a Constituţiei, publicată în Monitorul
Oficial, partea nr. 669 din 22 septembrie 2003);
- legea organică (adoptată cu votul a două treimi din numărul membrilor Parlamentului, în
domenii stabilite prin Constituţie);
- legea ordinară (adoptată cu majoritatea voturilor parlamentarilor prezenţi, în celelalte domenii).

a. Constituţia

Reprezintă principalul izvor de drept constituţional, dar şi un izvor important pentru

dreptul civil, datorită următoarelor considerente: unele din drepturile fundamentale ale cetăţenilor
sunt, în acelaşi timp, drepturi subiective civile, care au ca titular persoana fizică; principiile
fundamentale ale dreptului civil au ca izvor primar todele constituţionale; normele
constituţionale care reglementează organele statului interesează dreptul civil sub aspectul
regimului persoanelor juridice române11.

b. Codul Civil român

A fost adoptat în 1864 şi a intrat în vigoare la 1 decembrie 1865, formulat după modelul
Codului Civil francez, de la 1804 (numit şi Codul Napoleon). Codul Civil român este principalul
izvor de drept civil, deoarece guvernează în cuprinsul său majoritatea normelor acestei ramuri de
drept. Pentru a se realiza o armonizare a prevederilor cuprinse în Codul Civil realităţile social-
economice, a fost necesară modificarea, completarea sau abrogarea anumitor dispoziţii din cod.

c. Alte legi civile

Codul comercial de la 1887; Codul familiei, care reglementează relaţii ce intră în obiectul
dreptului civil (spre exemplu, capacitatea civilă a persoanei fizice, Legea privind raporturile de
drept internaţional privat, nr. 105 / 1992, legea arendării, nr.16 / 1994; legea privind dreptul de
autor şi drepturile conexe, nr. 8 / 1996, legea cu privire la actele de stare civilă, nr. 119 / 1996,
legea privind societăţile comerciale, nr. 31 / 1990, republicată în 1998 etc.

B. Decretele – legi

- Decretul – lege nr. 66 / 1990, privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei meşteşugăreşti;

- Decretul – lege nr. 61 / 1990, privind vânzarea de locuinţe constituite din fondul statului către
populaţie;
- Decretul – lege nr. 100 / 1990, privind atribuirea sau schimbarea de denumiri.

C. Decretele

Cu titlu de exemplu, menţionăm:

- Decretul nr. 31 / 1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice;
- Decretul nr. 167 / 1958 privitor la prescripţia extinctivă;
O parte din aceste decrete urmează a fi înlocuite, întrucât unele din dispoziţiile lor
contravin Constituţiei.
11
A se vedea Ghe. Beleiu, op. cit. , p. 52

9
 D. Hotărârile şi Ordonanţele Guvernului României

Hotărârile se emit pe baza şi în vederea executării legilor; sunt subordonate legilor aflate în
vigoare şi cu scopul de a asigura aplicarea lor.
Ordonanţele se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare.
În limitele şi în condiţiile prevăzute de acestea (spre exemplu, Ordonanţa de Urgenţă nr. 25
/ 1997 cu privire la regimul juridic al adopţiei cu modificările ulterioare.

E. Alte acte normative ca izvoare de drept civil

Sunt emise de conducătorii organelor centrale ale administraţiei de stat şi acte normative
adoptate de organele executive, dacă acestea au caracter normativ şi reglementează relaţii sociale
care intră în obiectul dreptului civil.
Există de asemenea şi alte acte normative care au o denumire specială: Statut- Regulament,
Contract – Cadru, Contract tip, Standard, Norme, toate acestea fiind legi, hotărâri ale guvernului
sau instrucţiuni ale miniştrilor.

2.1.4. Problema altor izvoare de drept civil

În literatura de specialitate s-a pus problema încadrării în categoria izvoarelor de drept a

obiceiului, moralei, jurisprudenţei, doctrinei.
Obiceiul constituie o practică îndelungată, înrădăcinată şi continuă, pe care cei ce o aplică
o consideră obligatorie. Prin el însuşi, obiceiul nu constituie izvor al dreptului civil, ci numai în
măsura în care se integrează în ipotezele şi dispoziţiile normelor juridice civile, prin trimiterea
expresă făcută în cuprinsul unui act normativ12.
Nici practicii judiciare nu i se poate recunoaşte valoarea unui izvor de drept deoarece
judecătorii se supun legii şi hotărăsc după interna lor convingere, aceştia aplicând normele de
drept, dar neputându-le crea sau înlocui cu alte norme, prin hotărârile lor13.
Există, totuşi, cazuri în care s-ar putea recunoaşte jurisprudenţei, cel puţin în fapt, calitatea
de izvor de drept.
Astfel, potrivit art. 145 alin. 4 din Constituţie, de la data publicării deciziile Curţii
Constituţionale sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Art. 25 din Legea nr. 47 / 1992 reia această dispoziţie şi pentru deciziile prin care se
soluţionează excepţiile de neconstituţionalitate a unei legi sau ordonanţe.
În concluzie, când Curtea Constituţională admite excepţia de neconstituţionalitate, decizia
respectivă va juca rol de izvor de drept, deoarece în soluţionarea unor litigii ulterioare, judecătorii
nu vor mai putea aplica textul declarat neconstituţional.
Doctrina (literatura juridică) nu constituie izvor de drept civil. Aceasta are un rol creator.
În alte sisteme de drept, obiceiul şi practica judiciară sunt recunoscute ca fiind izvoare de
drept (spre exemplu, SUA, Marea Britanie).
În sistemele de drept islamice coranul constituie izvor de drept.

12
A se vedea Gabriel Boroi, op. cit., p. 13
13
Art. 123 alin. 3 din Constituţie prevede „judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii”. Deşi acest text a urmărit în
principal afirmarea principiului independenţei judecătorilor, ar putea fi utilizat şi ca argument că în dreptul românesc
jurisprudenţa nu este izvor de drept. De asemenea se opune recunoaşterii ca izvor de drept a jurisprudenţei şi art. 4 Cod Civil
care interzice judecătorilor să se pronunţe în hotărârile pe care le dă pe „cale de dispoziţii generale şi reglementare, asupra
cauzelor ce-i sunt supuse”. Pentru o opinie contrară, în sensul recunoaşterii jurisprudenţei calitatea de izvor de drept, a se
vedea Bentinio Diamant, Jurisprudenţa ca izvor de drept în sistemul de drept, în Revista de Drept Comercial nr. 6 / 1998,
p. 109 – 110.

10
 2.2. Clasificarea normelor de drept civil

Normele de drept civil pot fi clasificate după mai multe criterii, astfel:
a) După posibilitatea părţilor de a deroga sau nu de la ele, normele de drept civil se clasifică în
norme dispozitive şi norme imperative14.
Normele de drept civil dispozitive suplinesc sau chiar interpretează voinţa neexprimată sau
insuficient exprimată a subiectelor de drept civil. Acestea permit derogarea de la dispoziţiile pe
care le conţine.
Normele dispozitive se subclasifică în norme permisive şi norme supletive.
Normele dispozitive permisive dau posibilitatea subiectelor de drept să aibă a anumită
conduită. Un exemplu de astfel de normă îl constituie dispoziţiile art. 1587 din Codul Civil,
potrivit căruia „se pot stipula dobânzi de bani, de producte sau de alte lucruri mobile”.
Normele dispozitive supletive stabilesc o anumită conduită pentru părţi, care este
obligatorie doar dacă părţile nu au prevăzut o altă conduită. Cu titlu de exemplu, amintim:
dispoziţiile art. 1305 din Codul Civil, potrivit căruia „spezele vânzării sunt în sarcina
cumpărătorului, în lipsă de stipulaţie contrarie”, art. 1615 din Codul Civil, conform căruia
„restituţiunea trebuie să se facă, dacă prin contract nu se arată locul, acolo unde se află lucrul
depozitat”.
Normele de drept imperative se subclasifică în norme onerative şi norme prohibitive.
Normele imperative onerative obligă părţile la o anumită conduită, ex. art. 1772 din Codul
Civil, conform căruia „ipoteca convenţională nu va fi constituită decât prin act autentic”.
Normele imperative prohibitive interzic în mod expres părţilor să aibă o anumită conduită,
ex. art. 1513 din Codul Civil prevede că „este nul contractul prin care un asociat îşi stipulează
totalitatea câştigurilor. Asemenea, nulă este convenţia prin care s-a stipulat ca unul sau mai mulţi
asociaţi să fie scutiţi de a participa la pierdere”.
b) După natura interesului ocrotit de norma civilă, distingem între normele juridice civile de
ordine publică şi normele juridice civile de ordine privată.
Norma juridică civilă de ordine publică este acea normă care ocroteşte un interes general
public. Având în vedere faptul că normele de ordine publică ocrotesc un interes general public,
acestea sunt şi norme imperative. Nu este obligatoriu ca toate normele de drept civil imperative să
fie şi norme de ordine publică.
Norma juridică civilă de ordine privată urmăreşte ocrotirea unui interes individual.
Normele juridice civile de ordine nu sunt întotdeauna şi norme dispozitive, dar normele
dispozitive sunt întotdeauna şi norme de ordine privată.
c) După întinderea câmpului de aplicare, normele de drept civil se împart în: norme juridice civile
generale şi norme juridice civile speciale.
Normele de drept civil generale se aplică în toate cazurile şi orice materie, dacă o altă
normă nu prevede altfel.
Normele de drept civil speciale se aplică doar în cazurile expres stabilite de lege. De aici
rezultă faptul că normele generale constituie situaţia de drept comun, în timp ce normele speciale
constituie excepţia, norma specială aplicându-se cu prioritate faţă de norma generală, fără a se lua
în considerare faptul că norma specială este mai veche decât norma generală
Datorită faptului că derogă de la dreptul comun, norma specială este de strictă interpretare
şi aplicare, neputând fi aplicată prin analogie la situaţii pentru care norma specială nu face
referire, acestea fiindu-le aplicabile dispoziţiile din normele generale.

14
A se vedea Gabriel Boroi, op. cit., p. 15 – 16.

11
 2.3. Aplicarea legii civile
2.3.1. Aplicarea legii civile în timp15
1. Precizări prealabile

Ca orice lege şi legea civilă acţionează simultan sub trei aspecte:

1) pe o anumită durată – aplicare legii civile în timp;
2) pe un anumit teritoriu – aplicare legii civile în spaţiu;
3) cu privire la anumite subiecte, care sunt destinatarii legii – aplicarea legii civile asupra
persoanelor.
Privite global, legile civile :
1) se succed – din punct de vedere al timpului;
2) coexistă – din punct de vedere teritorial;
3) au determinate categoriile de subiecte la care se aplică .
Legea se publică în Monitorul Oficial al României şi intră în vigoare la trei zile de la data
publicării ei sau de la o dată ulterioară prevăzută în textul ei (Art. 78 din Constituţie).16
Ieşirea din vigoare a legii se produce prin abrogarea ei, care poate fi:
- expresă, atunci când, în noua lege care apare, se prevede expres că legea veche este abrogată
sau atunci când se prevede că dispoziţiile contrare legii noi se abrogă sau prin simplul fapt că
dispoziţiile legii mai vechi contravin noi legi.
- implicită, adică prin ajungere la termen, în noua lege, precizându-se data la care ea iese din
vigoare.
Desuetudinea nu poate fi privită ca mod de ieşire din vigoare a legii.17

A. Principii şi excepţii privind acţiunea legii civile în timp

În aplicarea legilor civile în timp trebuie să se ţină cont de două principii care se suprapun
şi se completează reciproc:
- principiul neretroactivităţii legii civile noi;
- principiul aplicării imediate a legii civile noi.
Principiul neretroactivităţii legii civile este regula conform căreia o lege civilă se aplică
doar acelor situaţii care se ivesc în practică după adoptarea ei. Potrivit acestui principiu, legea nu
se aplică şi situaţiilor anterioare adoptării ei, în conformitate cu prevederile art. 1 din Codul Civil:
„Legea dispune numai pentru viitor; ea n-are putere retroactivă” şi cu prevederile art. 15 alin. 2
din Constituţia României: „Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau
contravenţionale mai favorabile.”

15
A se vedea Ghe. Beleiu, Drept civil român, ediţia a V-a, revăzută şi adăugită de Marian Nicolae, Petrică Truşcă, Editura
„Şansa” SRL, Bucureşti, 1998, p. 57.
16
Termenul de trei zile a fost introdus prin Legea de revizuire a Constituţiei. Reprezintă un termen de graţie, interval în care
există prezumţia că cetăţenii şi autorităţile interesate au timpul necesar să intre în posesia Monitorului Oficial în care legea este
publicată. Această modificare (nu era prevăzut termenul de trei zile în Constituţia adoptată la 8 decembrie 1991) realizează
aşadar o distincţie foarte clară între publicarea legii, care coincide cu data publicării în Monitorul Oficial şi intrarea în vigoare
a legii, care, dacă nu este prevăzută expres în conţinutul legii, la o dată ulterioară publicării , se realizează după împlinirea a
trei zile de la data publicării. A se vedea comentariul de la art. 78, Mihai Constantinescu, Ioan Muraru, Antonie Iorgovan,
Revizuirea Constituţiei României, explicaţii şi comentarii, Editura Rosetti, 2003. p. 69.
17
A se vedea Gheorghe Beleiu, op. cit. , p. 57

12
 Principiul aplicării imediate a legii civile noi este regula de drept conform căreia, de îndată
ce a fost adoptată, legea nouă se aplică tuturor situaţiilor ivite, intrarea ei în vigoare înlăturând
aplicare legii vechi.

Excepţiile de la principiile aplicării legii civile în timp

- retroactivitatea legii civile noi; potrivit acestei excepţii, legea civilă nouă poate fi aplicată unor
situaţii juridice apărute anterior adoptării ei. Această excepţie poate fi aplicată doar dacă este
consacrată expres în legea nouă.
În prezent, este discutabilă admisibilitatea excepţiei18.
- ultra – activitatea (supravieţuirea) legii civile vechi, ceea ce înseamnă aplicarea legii civile vechi
în situaţii determinate, deşi a intrat în vigoare o nouă lege civilă.
Raţionamentul pentru care a fost admisă această excepţie este următorul: unele situaţii
juridice să fie guvernate de legea aplicabilă în momentul constituirii, modificării sau stingerii lor.
Supravieţuirea legii vechi trebuie consacrată în mod expres de lege.

2.3.2. Aplicarea legii civile în spaţiu

B. Reguli şi excepţii privind aplicarea în spaţiu a legii civile

Aplicarea legii civile în spaţiu trebuie privită atât sub aspect intern, cât şi sub aspect
teritorial.
Aspectul intern vizează situaţia raporturilor civile stabilite pe teritoriul României, între
subiectele de drept civil de cetăţenie sau după caz, de naţionalitate română, şi se rezolvă, ţinându-
se cont de următoarea regulă: actele normative civile care emană de la organele centrale de stat se
aplică pe întreg teritoriul ţării, iar reglementările civile care provin de la un organ de stat local se
aplică doar pe teritoriul respectivei unităţi administrativ - teritoriale19.
Aspectul internaţional se referă la raporturile civile cu element de extraneitate, raporturi
care se rezolvă de normele conflictuale ale dreptului internaţional privat. Aceste norme se
regăsesc în legea nr. 105 / 1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional
privat.
Reguli de drept internaţional privat au fost conţinute şi în art. 2 al Codului civil, abrogat
prin legea nr. 105 / 1992:
- imobilele sunt supuse legilor ţării pe teritoriul căreia se află – lex rei sitae;
- starea civilă şi capacitatea civilă ale persoanei fizice sunt supuse legii cetăţeniei – lex
personalis este lex patriae, iar capacitatea persoanei juridice este supusă legii naţionalităţii,
determinate de sediul ei;
- forma actului juridic este cârmuită de legea locului unde se încheie – locus regit actum.

2.3.3. Aplicarea legii civile asupra persoanelor

18
Ibidem
19
A se vedea Gabriel Boroi, op. cit., p. 25

13
 A. Categorii de legi civile care se aplică din punct de vedere al subiectelor de drept civil
cărora se aplică

Destinatarii legii civile sunt persoanele fizice şi persoanele juridice, ca subiecte de drept civil.
Din punct de vedere al sferei subiectelor la care se aplică, legile civile pot fi împărţite în
trei categorii:
- legi civile cu vocaţie generală de aplicare, adică cele aplicabile atât persoanelor fizice cât şi
persoanelor juridice. De exemplu, art. 998 din Codul Civil , care reglementează răspunderea
civilă delictuală pentru fapta proprie; Decretul nr. 31 / 1954 privitor la persoanele fizice şi
persoanele juridice etc.;
- legi civile cu vocaţia aplicării numai persoanelor fizice. De exemplu, Codul familiei, Legea nr.
119 / 1996 cu privire la actele de stare civilă etc.;
- legi civile cu vocaţia aplicării numai persoanelor juridice, de exemplu, art. 39 din Decretul nr.
31 / 1954, care reglementează stabilirea sediului, Legea nr. 31 / 1990 privind societăţile
comerciale;

2.4. Interpretarea legii civile

2.4.1. Definiţia, necesitatea şi clasificarea interpretării legii civile

A. Definiţia interpretării legii civile

Prin interpretarea legii civile se înţelege operaţiunea logico-raţională de lămurire, explicare

a conţinutului şi sensului normelor de drept civil, în scopul justei aplicări, prin corecta încadrare a
diferitelor situaţii din viaţa practică în ipotezele ce le conţin.
Scopul interpretării legii civile constă în determinarea sferei situaţiilor de fapt concrete la
care norma civilă face referire, precum şi asigurarea corectei aplicări a acelei norme, iar
conţinutul interpretării constă în explicarea sensului voinţei legiuitorului, exprimată într-o
anumită normă de drept civil.

B. Necesitatea interpretării legii civile

În primul rând, oricât de bună ar fi o lege în momentul adoptării ei, aceasta este depăşită la
un moment dat de dinamica vieţii, prin apariţia unor situaţii care nu au fost avute în vedere la data
adoptării ei.
Astfel, se pune problema de a şti dacă situaţia nou ivită poate fi sau nu încadrată într-o
anumită normă de drept civil, rezolvarea problemei solicitând stabilirea sensului şi înţelesului
acelei norme judiciare.
În al doilea rând, interpretarea normelor de drept civil este necesară şi datorită formulărilor
generale pe care legiuitorul le foloseşte în redactarea textelor de lege, aceasta pentru a nu scăpa
nereglementate anumite situaţii din practică.
În al treilea rând, termenii, cuvintele sau expresiile folosite de legiuitor nu aparţin
întotdeauna vorbirii obişnuite, fiind necesară astfel, o explicare a acestora, pentru corecta
înţelegere a normei juridice.
În fine, interpretarea este necesară datorită formulării neclare, imprecise ambigue a normei
juridice.

C. Clasificarea interpretării legii civile

14
 În clasificarea interpretării legii civile de ţine seama de următoarele criterii de clasificare:
- În funcţie de forţa sa, obligatorie sau neobligatorie, se distinge între interpretarea oficială a legii
civile şi interpretarea neoficială.
- În funcţie de rezultatul interpretării, se deosebeşte între: interpretarea literală, interpretarea
extensivă şi interpretarea restrictivă.
- După metoda de interpretare folosită, distingem: interpretarea gramaticală, interpretarea
sistematică, interpretarea istorico-teleologică şi interpretarea logică.

2.4.2. Interpretarea oficială şi interpretarea neoficială a normelor dreptului civil

Prin interpretarea oficială înţelegem acea interpretare făcută de un organ de stat aparţinând
puterii legislative, executive sau judecătoreşti, în exercitarea atribuţiilor ce-i revin, potrivit legii.
Interpretarea oficială se subclasifică în: interpretarea oficială autentică şi interpretarea
oficială jurisdicţională.
Interpretarea oficială autentică provine de la organul de stat care a editat actul normativ
supus interpretării. Această interpretare se concretizează în norme interpretative care pot fi
generale sau abstracte. Spre exemplu, un articol de lege este interpretat printr-o lege care emană
de la Parlamentul României.
Tot autentică este şi interpretarea ce provine de la un organ obştesc investit de lege cu
prerogativa reglementării anumitor relaţii, la care participă organizaţii obşteşti din sistemul său
organizatoric.
Interpretarea oficială autentică are caracter general obligatoriu, ca însuşi actul normativ
interpretat.
Interpretarea oficială jurisdicţională este dată de organele de jurisdicţie (instanţă de
judecată sau alt organ care potrivit legii are şi atribuţii jurisdicţionale). Această interpretare este
obligatorie doar în cazul soluţionat prin hotărârea judecătorească definitivă, intrată în puterea
lucrului judecat.
În sistemul de drept românesc, precedentul judiciar nu este izvor de drept civil distinct.
Este neoficială interpretarea care se dă legii civile în literatura de specialitate, de către
avocat în pledoariile sale în faţa instanţei de judecată, aceasta neavând putere juridică obligatorie.

2.4.3. Interpretarea literală, extensivă şi restrictivă

Interpretarea este literală, când între formularea textului legal interpretat şi cazurile din
practică ce se încadrează în ipoteza sa există concordanţă, nefiind motive, prin urmare, nici de a
extinde şi nici de a restrânge aplicarea dispoziţiei în cauză20.
Interpretarea este extensivă dacă între formularea textului legal interpretat şi cazurile din
practică la care acesta se aplică nu există concordanţă, fiind necesar ca textul să fie extins şi
asupra unor cazuri care nu se încadrează în formularea textului.
Interpretarea este restrictivă dacă formularea unui text legal şi cazurile din practică la care
acesta se aplică, există neconcordanţă, în sensul că formularea este prea largă faţă de ipotezele
care se pot încadra în text.

2.4.4. Interpretarea gramaticală, sistematică şi istorico-teleologică

20
A se vedea Ghe. Beleiu, op. cit., p. 63

15
 Prin interpretarea gramaticală se urmăreşte lămurirea înţelesului unei dispoziţii legale
civile prin aplicarea regulilor gramaticii, ţinând seama de sintaxa şi morfologia propoziţiei sau
frazei, de semantica termenilor utilizaţi în textul interpretat, de semnele de punctuaţie.
Prin interpretarea sistematică se urmăreşte lămurirea înţelesului unei norme juridice,
ţinându-se cont de legăturile sale cu alte norme juridice, fie din acelaşi act normativ, fie din alt act
normativ.
Interpretarea sistematică a legii civile este frecvent întâlnită în practică, mai ales în ce
priveşte determinarea domeniului de aplicare a unei dispoziţii, plecând de la calificarea ei ca
normă generală ori normă specială, prin respectarea următoarelor două reguli:
- norma generală nu derogă de la norma specială: generalia specialibus non derogant;
- norma specială derogă de la norma generală: generalia specialibus derogant;
De aici rezultă faptul că norma generală reprezintă regula, iar norma specială constituie
excepţia.
Prin interpretarea istorico-teleologică se stabileşte sensul unei dispoziţii legale, ţinându-se
seama de finalitatea urmărită de legiuitor la adoptarea actului normativ din care face parte acea
dispoziţie, într-un context istoric dat.

2.4.5. Interpretarea logică a legii civile

A. Reguli de interpretare logică a normelor de drept civil

Prin interpretarea logică se realizează lămurirea sensului unei norme juridice pe baza
legilor logicii formale.
În doctrină şi în practică se reţin trei reguli de interpretare logică:
1) Excepţia este de strictă interpretare şi aplicare – exceptio est strictissimae interpretationis.
Conform acestei reguli, ori de câte ori o normă juridică instituie o excepţie de la regulă, această
excepţie nu poate fi extinsă la alte situaţii pe care acea normă juridică nu le prevede.
Pe baza acestei reguli de interpretare logică, se ajunge la ceea ce am arătat că este
interpretare restrictivă, în general, sunt supuse acestei interpretări:
- textele legale care conţin enumerări limitative;
- textele legale care instituie prezumţii legale;
- textele care conţin o excepţie.
2) Unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă. Această regulă se exprimă prin
adagiul – ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus21. Se ţine seama de faptul că unei
formulări generale a textului legal, trebuie să-i corespundă o aplicare a sa tot generală, fără a
introduce distincţii pe care legea nu le conţine.
3) Legea civilă trebuie interpretată în sensul aplicării ei, iar nu în sensul neaplicării – actus
interpretandus est potius ut valeat, quam ut pereat22.
Această regulă de interpretare este conţinută în dispoziţiile art. 978 din Codul Civil pentru
interpretarea convenţiilor, dar pentru identitatea de raţiune, ea este extinsă şi la interpretarea
normei de drept civil.

B. Argumente de interpretare logică

21
A se vedea Felicia Ştefan, Dicţionar de expresii juridice latine, Editura Oscar Print, 1995, p. 206
22
Ibidem, p. 24

16
 Pe lângă aceste reguli de interpretare sunt folosite şi argumentele de interpretare logică,
astfel:
1) Argumentul per a contrario. Conform acestui argument, atunci când se afirmă ceva, se neagă
contrariul – qui dicit de uno, negat de altero.
Valoarea practică a acestui argument de interpretare logică este relativă, acesta trebuind să
fie utilizat cu o oarecare circumspecţie deoarece nu tot ce este interzis expres, este permis
întotdeauna23.
2) Argumentul a fortiori (cu atât mai mult). În baza acestui argument se ajunge la extinderea
aplicării unei norme juridice editată pentru o anumită situaţie, la un caz nereglementat expres,
deoarece situaţiile care au fost avute în vedere la edictarea acelei norme se regăsesc şi mai evident
în cazul dat.
3) Argumentul de analogie
Acest argument are în vedere faptul că unde există acelaşi raţiuni, trebuie aplicată aceeaşi
lege, aceeaşi soluţie – ubi eadem est ratio, eadem lex esse debet sau ubi eadem est ratio, ibi
eadem solutio esse debet ori mai simplu, ubi eadem ratio ibi eadem solutio.24
În practică, acest argument este folosit pentru rezolvarea „lacunelor legii”, fiind aplicate
„prin analogie” normele de drept civil edictate pentru cazuri asemănătoare. Raţionamentul acestui
argument constă în faptul că aceeaşi cauză trebuie să producă acelaşi efect.
În situaţiile în care urmează să se folosească metode a analogiei trebuie avute în vedere atât
asemănările cât şi deosebirile dintre situaţia reglementată expres de lege şi situaţia neprevăzută de
lege, dar căreia urmează să i se aplice acelaşi text de lege.
4) Argumentul reducerii la absurd – reductio ad absurdum
Din aplicarea acestui argument rezultă că o anumită soluţie este admisibilă raţional,
deoarece altă soluţie contrară ar fi inadmisibilă, de neacceptat, absurdă.
La acest argument apelează literatura de specialitate, în soluţionarea problemelor
controversate.
Pe lângă argumentele de interpretare logică menţionate, sunt folosite şi alte argumente de o
valoare cel puţin discutabilă precum: argumentul ad populum (care se întemeiază pe împrejurarea
că există un acord al majorităţii); argumentul ad hominem (care se referă la calităţile persoanei
care a formulat o anumită opinie); argumentul ex silentio (potrivit căruia, dacă un lucru nu a fost
negat de nimeni, înseamnă că acel lucru este afirmat); argumentul ad ignorantiam (care se
bazează pe imposibilitatea de a dovedi contrariul) etc.25

23
A se vedea Ghe. Beleiu, Drept civil. Persoanele, 1987, p. 159
24
Unde este aceeaşi motivaţie acolo este aceeaşi soluţie. A se vedea Felicia Ştef, op. cit., p. 206
25
A se vedea Gabriel Boroi, op. cit., p. 38

17
 CAPITOLUL III

RAPORTUL JURIDIC CIVIL

3.1. Noţiune, caractere şi structură

3.1.1. Noţiunea raportului juridic civil

Noţiunea de raport juridic civil urmează a fi formulată plecând de la definiţia dată

raportului juridic în general.
Raportul juridic, în general, reprezintă o relaţie socială reglementată de o normă juridică.26
Având în vedere definiţia dată raportului juridic în general, vom reţine că raportul juridic
civil reprezintă o relaţie socială patrimonială sau personal – nepatrimonială, stabilită între
subiectul de drept juridiceşte egale şi reglementate printr-o normă juridică specifică de drept
civil,27 spre exemplu, raporturile de proprietate, raporturile contractuale, raporturile izvorâte din
săvârşirea de fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, raporturile succesorale.

3.1.2. Caracterele raportului juridic civil

a) Raportul juridic civil este un raport social

Prin caracterul social al raportului juridic civil se înţelege că este un raport juridic care se
stabileşte între oameni, aceasta în sensul că normele juridice civile reglementează relaţiile dintre
oameni priviţi individual ca persoane fizice sau organizaţi în colective ca persoane juridice.
b) Raportul juridic civil are caracter voliţional
Caracterul voliţional al raportului juridic civil implică două aspecte: primul că iau naştere
pe baza unei norme juridice care exprimă voinţa şi autoritatea de a elabora norme juridice ale
puterii legislative, iar cel de-al doilea că, de regulă, aceste raporturi juridice iau naştere pe baza
manifestării de voinţă a subiectelor sale sau a cel puţin unuia dintre ele, în cazul actelor juridice
unilaterale.
c) Raportul juridic civil are la bază poziţia de egalitate a subiectelor sale
Poziţia de egalitate a subiectelor constituie un caracter specific raporturilor juridice de
drept civil, pe când în celelalte raporturi, cum ar fi: raportul de drept administrativ sau drept
financiar, unul dintre subiecte se află într-o poziţie de subordonare faţă de celălalt subiect.
Reţinem deci că poziţia de egalitate a subiectelor raporturilor juridice civile se relevă prin
aceea că sunt subordonate unul faţă de celălalt şi că aceste raporturi iau naştere, se modifică sau
se sting prin voinţa lor liberă şi în mod egal manifestată.

3.1.3. Structura raportului juridic civil

Raportul juridic civil are ca elemente constitutive: părţile, conţinutul şi obiectul.

- Părţile sau subiectele raportului juridic civil sunt persoanele fizice sau juridice în calitate de
titular de drepturi subiective civile şi obligaţii civile.
- Conţinutul raportului juridic este alcătuit din totalitatea drepturilor subiective şi a obligaţiilor
civile pe care le au părţile.
26
A se vedea Ioan Ceterchi, M. Luburici, Teoria generală a statului şi dreptului, TOB, 1983, p. 358; M. Luburici, Teoria
generală a dreptului, Editura Oscar Print, 1998, p. 78; Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Editura Actami, p. 294.
27
A se vedea şi T. Pop, Drept civil român. Teoria generală., Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1993; O. Ungureanu, Manual
de drept civil. Partea generală., Editura ALL Beck, Bucureşti, 1999, p. 33; Petrică Truşcă, Drept civil. Introducere în
dreptul civil. Persoana juridică, Editura „Universul juridic”

18
- Obiectul raportului juridic civil constă în acţiunile sau inacţiunile la care sunt îndrituite părţile
sau pe care acestea sunt ţinute să le respecte.
Pentru a ne afla în prezenţa unui raport juridic civil trebuie întrunite cumulativ aceste
elemente.

3.2. Părţile raportului juridic civil

3.2.1. Definiţia subiectelor de drept civil

Prin noţiunea de subiecte ale raportului juridic civil urmează să înţeleagă persoanele fizice
sau juridice care au calitatea de a fi titulare de drepturi şi obligaţii civile care constituie conţinutul
acestor raporturi.
Ţinând seama de prevederile Decretului nr. 31 / 1954 vom defini persoana fizică şi
persoana juridică astfel:
Persoana fizică este subiectul individual de drept, omul privit ca titular de drepturi
subiective civile şi obligaţii civile.
Persoana juridică este subiectul colectiv de drept, entitatea care, îndeplinind condiţiile
prevăzute de lege, este titulară de drepturi şi obligaţii.
Persoana care dobândeşte drepturile civile subiective ce intră în conţinutul raportului
juridic civil poartă denumirea de subiect activ, iar persoana căreia îi revin obligaţiile civile
corelative, poartă denumirea de subiect pasiv.

3.2.2. Categoriile subiectelor de drept civil

Există două mari categorii de subiecte de drept civil:

- Subiecte individuale – în această categorie intră persoanele fizice;
- Subiecte colective – în această categorie intră persoanele juridice.
Aceste două mari categorii se subclasifică după cum urmează:
Din categoria persoanelor fizice fac parte:
- minorii sub 14 ani, care sunt persoane fizice lipsite de capacitatea de exerciţiu;
- minorii între 14 şi 18 ani, care sunt persoane fizice cu capacitate de exerciţiu restrânsă;
- majorii (persoane fizice cu vârsta peste 18 ani), care au capacitate de exerciţiu;
După criteriul cetăţeniei, întâlnim următoarele categorii de persoane fizice:
- persoane fizice care au cetăţenie română;
- persoane fizice care au cetăţenie străină. În această categorie sunt incluse şi persoanele care nu
au cetăţenie (apatrizii), precum şi persoanele care au dublă cetăţenie, dintre care nici una nu este
română;
Din categoria persoanelor juridice fac parte:
- persoane juridice particulare sau private;
- persoane juridice cooperatiste sau obşteşti;
- persoane juridice mixte;
- persoane juridice de stat.
După criteriul naţionalităţii, deosebim:
- persoane juridice care au naţionalitate română;
- persoane juridice care au naţionalitate străină.

3.2.3. Determinarea, pluralitatea şi schimbarea subiectelor raportului juridic civil

A. Determinarea subiectelor raportului juridic civil

19
 Determinarea subiectelor raportului juridic civil presupune cunoaşterea părţilor raportului
respectiv.
Această determinare se realizează în mod diferit, după cum este vorba despre raporturi
care au în conţinutul lor drepturi absolute şi raporturi care conţin drepturi relative28.
În cazul raporturilor civile care au în conţinutul lor drepturi absolute, este cunoscut sau
determinat numai subiectul activ, care este însuşi titularul dreptului subiectiv activ, care este
însuşi titularul dreptului subiectiv civil, subiectul pasiv fiind nedeterminat, alcătuit din toate
celelalte subiecte de drept.
În cazul raporturilor civile care au în conţinutul lor drepturi relative, este determinat atât
subiectul activ (creditorul) cât şi subiectul pasiv (debitorul).

B. Pluralitatea subiectelor raportului juridic civil

De cele mai multe ori, raportul juridic civil se stabileşte între o persoană ca subiect activ şi
o altă persoană ca subiect pasiv.
Există însă şi situaţii în care raportul juridic civil este stabilit între mai multe persoane, fie
în calitate de subiecte active, fie în calitate de subiecte pasive.
În cazul raporturilor juridice civile nepatrimoniale, subiectul pasiv, fiind determinat, este
constituit din pluralitatea celorlalte subiecte de drept civil, cu excepţia subiectului activ.
Pluralitatea activă este mai rară, întâlnindu-se totuşi în raporturile patrimoniale ce decurg din
creaţia intelectuală, prezentându-se sub forma coautoratului29.
În cazul raporturilor juridice civile nepatrimoniale se va ţine seama de conţinutul acestora:
drepturi reale sau drepturi de creanţă.
În cazul drepturilor reale având în conţinut dreptul de proprietate, subiectul pasiv este
nedeterminat, fiind alcătuit din pluralitatea celorlalte subiecte de drept civil, cu excepţia titularului
dreptului de proprietate.
Subiectul activ este determinat, putând fi o persoană, dacă este vorba despre proprietatea
exclusivă sau mai multe persoane, dacă este vorba de proprietatea comună.
Proprietatea comună îmbracă următoarele forme:
- coproprietatea este proprietatea pe cote – părţi care are ca obiect un bun individual determinat.
Fiecare coproprietar îşi cunoaşte cota ideală din dreptul de proprietate, dar nu are o parte
determinată din bunul privit în materialitatea lui;
- indiviziunea este proprietatea pe cote – părţi care are ca obiect o universalitate juridică. Astfel,
fiecare coindivizar îşi cunoaşte cota parte ideală şi abstractă din dreptul de proprietate, dar nu are
un anumit bun sau anumite bunuri pe care să le deţină în exclusivitate.
Între coproprietar şi indiviziune se face deosebirea ţinând seama de obiectul dreptului de
proprietate: coproprietatea priveşte un bun individual, în timp ce indiviziunea presupune o
universalitate juridică.
- devălmăşia este acea formă a proprietăţii comune, caracterizată prin faptul că partea fiecărui
proprietar comun nu este determinată, bunul aparţinând proprietarilor comuni fără cote – părţi.
Această formă de proprietate este specifică soţilor.
În toate cele trei cazuri, proprietatea comună încetează prin împărţire sau partaj, cu
excepţia cazurilor de proprietate comună pe cote – părţi, forţată şi perpetuă, care se menţine
independent de voinţa copărtaşilor.
În cazul raporturilor juridice civile obligaţionale ( de creanţă), pluralitatea poate fi:
- activă, când există mai mulţi creditori;
- pasivă, când există mai mulţi debitori;

28
A se vedea Ghe. Beleiu, op., cit., p. 76
29
A se vedea Gabriel Boroi, op. cit., p. 45

20
- mixtă, când există mai mulţi creditori şi mai mulţi debitori;
În cazul de pluralitate în domeniul raporturilor obligaţionale, regula o reprezintă
divizibilitatea, obligaţiile civil fiind conjuncte.
Obligaţia conjunctă este aceea care leagă mai mulţi creditori sau mai mulţi debitori,
respectiv subiecte active sau pasive, între care, după caz, creanţa sau datoria este divizibilă.
Astfel:
- în caz de pluralitate activă, fiecare dintre creditori nu poate pretinde de la debitor decât partea
sa;
- în caz de pluralitate pasivă, fiecare dintre codebitori nu este ţinut decât pentru partea sa din
datoria comună.
Exemplu: Plata reparaţiei acoperişului unei clădiri cu mai multe apartamente se face în
mod egal de fiecare locatar (proprietar).
Excepţia de la această regulă o reprezintă solidaritatea.
Obligaţia solidară activă este aceea în care fiecare creditor poate cere debitorului întreaga
datorie. Solidaritatea activă poate lua naştere printr-un act juridic (ex. un testament, o convenţie).
Obligaţia solidară pasivă este aceea în care fiecare debitor este ţinut să plătească întreaga
datorie creditorului. Solidaritatea pasivă ia naştere, de regulă, prin săvârşirea unei fapte ilicite,
cauzatoare de prejudicii.
Deşi între obligaţia solidară şi obligaţia indivizibilă există asemănări, acestea nu trebuie
confundate, principalele deosebiri fiind următoarele30:
- în ceea ce priveşte izvorul lor, numai convenţia poate fi izvor atât pentru solidaritate, cât şi
pentru indivizibilitate, existând şi izvoare proprii, şi anume: legea pentru solidaritate, respectiv
natura obiectului obligaţiei pentru indivizibilitate;
- sub aspectul întinderii, solidaritatea funcţionează numai faţă de cei între care s-a născut, pe
când indivizibilitatea se transmite şi succesorilor;
- în cazul indivizibilităţii pasive, debitorul chemat în judecată poate să solicite introducerea în
cauză a celorlalţi debitori, pentru a fi obligaţi împreună la executarea prestaţiei datorate, în vreme
ce, în cazul solidarităţii pasive, debitorul chemat în judecată poate să solicite introducerea în
cauză a celorlalţi codebitori solidari, numai pentru a se întoarce împotriva lor, pentru partea
datorată de fiecare dintre ei.

C. Schimbarea subiectelor raportului juridic civil

În această analiză este necesară distincţia între raporturile patrimoniale şi raporturile

nepatrimoniale.
În cazul raporturilor nepatrimoniale, subiectul activ este titularul unui drept netransmisibil,
iar subiectul pasiv este nedeterminat, iar în cazul raporturilor patrimoniale trebuie distins între
raporturile reale şi raporturile obligaţionale (de creanţă).
În cazul raporturilor patrimoniale care au în conţinutul lor un drept de creanţă, poate fi
schimbat atât subiectul activ, cât şi subiectul pasiv (debitorul).
În ceea ce priveşte raporturile juridice patrimoniale care au în conţinutul lor un drept real,
poate fi schimbat numai subiectul activ, nu şi subiectul pasiv, deoarece acesta din urmă nu este
determinat.
Schimbarea subiectului activ se poate realiza prin: cesiunea de creanţă, subrogaţia
personală, novaţia prin schimbarea de creditor, iar schimbarea subiectului pasiv se poate face
prin: stipulaţie pentru altul, novaţie prin schimbare de debitor, delegaţie proprie.

3.2.4. Capacitatea civilă

30
A se vedea Gabriel Boroi, op. cit., p.48

21
 Capacitatea civilă reprezintă calitatea de a fi subiect de drept în raporturile juridice civile.
Capacitatea civilă reuneşte în conţinutul ei două elemente: capacitatea de folosinţă şi
capacitatea de exerciţiu.
Capacitatea de folosinţă reprezintă acel aspect al capacităţii civile care constă în
aptitudinea generală şi abstractă a unei persoane de a dobândi drepturi subiective şi de a-şi asuma
obligaţii în cadrul unor raporturi juridice concrete.

A. Capacitatea civilă a persoanei fizice

a) Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice

În limbaj juridic, este considerată persoană fizică orice individ uman, luat izolat, în
calitatea sa de subiect de drept.
Orice persoană fizică, în calitatea sa de subiect de drept, se bucură de capacitatea de
folosinţă şi capacitatea de exerciţiu, în condiţiile prevăzute de lege.
Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice este aptitudinea generală şi abstractă de a
dobândi drepturi subiective şi de a-şi asuma obligaţii civile.
Reţinem în completarea acestei definiţii şi dispoziţiile cuprinse în art. 6 din Decretul nr.
31 / 1954, potrivit cărora, nici o persoană nu poate fi lipsită de capacitatea de folosinţă şi că
persoana fizică nu poate renunţa nici total, nici parţial la capacitatea sa de folosinţă.
Capacitatea civilă a persoanelor fizice începe în momentul naşterii ei. De la această regulă
se face şi o excepţie reglementată de art. 7 din Decretul nr. 31 / 1954, care dispune că drepturile
copilului sunt recunoscute de la concepţia lui, cu condiţia de a se naşte viu. Această concepţie
este exprimată în adagiul infans conceptus pro nato habetur, quotios de commodis ejus agitur
(copilul conceput se socoteşte născut atunci când este vorba despre drepturile sale). Este ceea ce
numim capacitatea de folosinţă anticipată a persoanei fizice.
Capacitatea de folosinţă a persoanelor fizice încetează odată cu moartea acestora, aceasta
pe motiv că moartea persoanelor fizice face să înceteze capacitatea lor de a mai fi considerate
subiecte de drept (art. 7 din Decretul nr. 31 / 1954).
În ceea ce priveşte data morţii, sunt de reţinut două situaţii:
- în cazul morţii fizic constatată, data morţii este cea trecută în actul de deces;
- în cazul morţii declarată judecătoreşte, data morţii este aceea pe care a stabilit-o instanţa de
judecată prin hotărârea rămasă definitivă.
b) Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice
Având în vedere că participarea proprie la raporturile juridice civile implică dobândirea
unei maturităţi în gândire şi că aceasta este condiţionată potrivit legii de împlinirea unei anumite
vârste, capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice este aptitudinea persoanei fizice de a-şi exercita
drepturile şi de a-şi asuma obligaţiile prin săvârşirea de acte juridice proprii, conform art. 3 alin. 5
din Decretul nr. 31 / 1954.
Capacitatea de exerciţiu nu poate fi recunoscută decât acelor persoane care au voinţă,
precum şi experienţa necesară pentru a-i da seama de semnificaţia şi consecinţele actelor juridice
pe care le încheie.
Criteriul avut în vedere de legiuitor este vârsta. Drept urmare, în funcţie de vârstă,
persoanele juridice se împart în :
- persoane cu capacitate deplină de exerciţiu;
Capacitatea deplină de exerciţiu se dobândeşte la vârsta majoratului, respectiv 18 ani.
În mod excepţional, femeia care se căsătoreşte înainte de această vârstă dobândeşte capacitatea
deplină de exerciţiu din momentul încheierii căsătoriei.
Capacitatea deplină de exerciţiu durează, în principiu, tot timpul vieţii; cât timp persoana
juridică se bucură de capacitatea de exerciţiu deplină, ea poate încheia acte juridice civile prin
manifestarea propriei voinţe, fără a avea nevoie să fie asistată sau reprezentată sau să obţină
încuviinţarea prealabilă din partea unui ocrotitor.
22
- persoane cu capacitate de exerciţiu restrânsă;
Este recunoscută persoana care se află între vârsta de 14-18 ani.
Această capacitate de exerciţiu restrânsă este o capacitate intermediară, fiind cuprinsă între
cele două extreme (capacitate deplină şi lipsă totală de capacitate).
Persoanele cu capacitate de exerciţiu restrânsă nu pot încheia sub nici o formă, nici chiar
cu încuviinţarea prealabilă ocrotitorilor legali, acte de donaţie sau de garantare a obligaţiilor
altuia. Anumite acte juridice pot fi încheiate de persoanele cu capacitate restrânsă de exerciţiu şi
fără încuviinţarea prealabilă a părinţilor sau a tutorelui (ex. încheierea unui contract de muncă,
depunerea unei sume de bani).
- persoane lipsite de capacitate de exerciţiu;
Lipsa capacităţii de exerciţiu are la bază prezumţia absolută că anumite categorii de
persoane fizice nu dispun de maturitatea psihică necesară pentru a participa singure şi nici chiar
asistate, la raporturile juridice civile.
Sunt lipsite total de capacitatea de exerciţiu următoarele categorii de persoane fizice:
- persoanele care nu au împlinit vârsta de 14 ani;
- persoanele care indiferent de vârstă, suferind de alienaţie sau debilitate mintală au fost puse sub
interdicţie prin hotărâre judecătorească.

B. Capacitatea civilă a persoanei juridice

Ca şi în cazul persoanelor fizice, capacitatea civilă a persoanelor juridice trebuie analizată

ţinând seama de cele două elemente ale sale: capacitatea de exerciţiu şi capacitatea de folosinţă.
a. Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice
Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice este acea parte a capacităţii civile care constă
în aptitudinea generală de a avea drepturi şi obligaţii.
Astfel, persoanele juridice pot fi împărţite în două categorii, după cum sunt sau nu supuse
înregistrării: Art. 33 din Decretul nr. 31 / 1954 prevede: „Persoanele juridice care sunt supuse
înregistrării au capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii de la data înregistrării lor.”
Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice se sfârşeşte odată cu desfiinţarea (încetarea)
acesteia, prin unul din următoarele moduri:
- reorganizarea sub forma comasării (absorbţie sau fuziune) sau sub forma divizării totale: -
dizolvare;
- transformare.
Putem vorbi despre capacitate de folosinţă anticipată şi în ceea ce priveşte persoana
juridică. Art. 33 alin. 3 prevede: „Cu toate acestea, chiar înainte de data înregistrării sau de data
actului de recunoaştere ori de data îndeplinirii celorlalte cerinţe ce ar fi prevăzute, persoana
juridică are capacitatea chiar de la data actului de înfiinţare cât priveşte drepturile constituite în
favoarea ei…”
b. Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice
Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice este acea parte a capacităţii civile care constă
în aptitudinea de a-şi exercita drepturile civile şi dea-şi îndeplini obligaţiile civile, prin încheierea
de acte juridice de către organele sale de conducere.
În conformitate cu prevederile art. 35 alin. 1 şi 2 din Decretul nr. 31 / 1954, persoana
juridică îşi exercită drepturile şi-şi îndeplineşte obligaţiile civile prin organele sale de conducere
care încheie acte juridice în numele acesteia.
Începutul capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice este dat de momentul înfiinţării
acesteia, însă realizarea efectivă a capacităţii de exerciţiu astfel dobândită este condiţionată, în
practică, de desemnarea organelor sale de conducere. Sfârşitul capacităţii de exerciţiu a persoanei
juridice corespunde cu încetarea capacităţii sale de folosinţă31.
31
A se vedea Gabriel Boroi, op. cit., p. 55

23
 3.3. Conţinutul raportului juridic civil

3.3.1. Drepturile subiective civile

3.3.1.1. Definiţia drepturilor subiective civile

Putem defini dreptul subiectiv civil ca fiind posibilitatea recunoscută subiectului activ de a
se comporta în limitele prerogativelor pe care legea le recunoaşte, cât şi posibilitatea de a
pretinde subiectului pasiv o comportare corespunzătoare, iar în caz de nevoie, putând face apel la
forţa coercitivă a statului.

3.3.1.2. Clasificarea drepturilor subiective civile

A. Precizări prealabile

Drepturile subiective civile se pot clasifica după mai multe criterii. Le reţinem pe cele mai
importante:
•după gradul de opozabilitate, drepturile subiective civile sunt absolute şi relative;
•după natura conţinutului, drepturile subiective civile se împart în drepturi patrimoniale şi
drepturi nepatrimoniale;
•după siguranţa oferită titularilor lor, drepturile subiective civile sunt drepturi pure şi simple şi
drepturi afectate de modalităţi;
•după corelaţia dintre ele, drepturile subiective civile sunt drepturi principale şi drepturi accesorii.

B. Drepturi subiective civile absolute şi drepturi civile relative

Drepturile civile subiective se clasifică în raport de sfera persoanelor obligate, precum şi în

funcţie de conţinutul obligaţiilor corespunzătoare în drepturi absolute şi drepturi relative.
a) Drepturile absolute sunt drepturile subiective civile care exercită de către titularii lor şi cărora
le corespunde obligaţia generală a tuturor celorlalte persoane de a se obţine de la încălcarea lor.
Dreptul subiectiv civil absolut are următoarele caracteristici:
- este determinat numai titularul său, titularul obligaţiei corelative fiind format din toate celelalte
persoane, acesta fiind nedeterminat;
- îi corespunde obligaţia generală şi negativă de a nu i se aduce atingere;
- este un drept opozabil tuturor – erga ommes, toate celelalte subiecte având obligaţia de a nu-l
încălca.
b) Drepturile relative sunt acele drepturi civile subiective în temeiul cărora titularii lor au
posibilitatea de a pretinde de la persoanele obligate, determinate odată cu naşterea raportului
juridic, de a da, de a face sau de a nu face ceva.
Dreptul subiectiv civil relativ are următoarele caracteristici:
- este cunoscut atât subiectul activ cât şi subiectul pasiv;
- subiectului pasiv determinat îi corespunde o obligaţie corelativă ce are ca obiect: a da, a face
sau a nu face ceva;
- obligaţia corelativă este opozabilă numai subiectului pasiv determinat.

C. Drepturi subiective civile patrimoniale şi drepturi subiective civile nepatrimoniale

Această clasificare este făcută după criteriul, natura economică sau natura conţinutului
drepturilor civile.

24
a) Drepturile patrimoniale sunt acele drepturi subiective civile care au un conţinut economic,
oferind posibilitatea unei evaluări băneşti.
Au un caracter patrimonial drepturile absolute (dreptul de proprietate) şi drepturile relative
(de creanţă).
Drepturile patrimoniale se clasifică în: drepturi reale şi drepturi de creanţă.
Dreptul real- jus in re – este dreptul civil subiectiv pe care titularul său îl exercită direct şi
nemijlocit, fără concursul altor persoane, iar subiectelor pasive le revine obligaţia generală
negativă de a nu face nimic care să stânjenească exercitarea acestui drept de către titularul său.
Drepturile reale se clasifică la rândul lor: drepturile principale şi drepturi reale accesorii.
Drepturile reale principale sunt drepturile civile subiective care au existenţă de sine
stătătoare, independentă de existenţa altor drepturi (ex. dreptul de proprietate, dreptul de abitaţie).
Drepturile reale accesorii sunt drepturile civile subiective care sunt afectate unor drepturi
de creanţă şi a căror existenţă depinde în mod direct de existenţa drepturilor garantate (ex. dreptul
de gaj, dreptul de ipotecă, privilegiile).
Dreptul de creanţă – jus ad personam – este dreptul civil subiectiv pe care titularul său,
numit creditor îl poate exercita numai faţă de persoanele obligate, numite şi debitori, respectiv să
dea, să facă sau să nu facă ceva.
Sunt drepturi de creanţă cele care izvorăsc din contractele sau actele juridice unilaterale,
din fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, precum şi din alte izvoare de drepturi civile.
b) Drepturile personal nepatrimoniale sunt drepturi civile subiective care nu au conţinut
economic şi, prin urmare, nu sunt evaluabile în bani şi care, fiind legate de persoana umană,
servesc la individualizarea acestora.
Drepturile personal nepatrimoniale privesc:
- existenţa şi integritatea fizică şi morală ale persoanei: dreptul la viaţă, dreptul la sănătate,
dreptul la onoare, cinste sau reputaţie, dreptul la demnitatea umană;
- identitatea persoanei: dreptul la nume, dreptul la domiciliu, dreptul la reşedinţă (pentru persoana
fizică), dreptul la denumire, dreptul la sediu (pentru persoana juridică);
- creaţia intelectuală: ex. dreptul la paternitatea operei sau invenţiei.

D. Drepturi subiective civile pure şi simple şi drepturi afectate de modalităţi şi drepturi

eventuale

Aceste categorii de drepturi se deosebesc unele de altele prin siguranţa oferită titularilor de
a le realiza sau nu în mod efectiv şi beneficia de efectele lor.
a) Drepturile pure şi simple sunt drepturi civile subiective care conferă titularilor deplină putere
şi certitudine în exercitarea lor. Ca urmare, asemenea drepturi îşi produc efectele imediat,
definitiv şi irevocabil. Aceste drepturi formează categoria cea mai cuprinzătoare a drepturilor
subiective civile.
b) Drepturile afectate de modalităţi sunt acele drepturi civile subiective a căror naştere, exercitare
sau stingere depinde de o împrejurare viitoare, certă sau incertă, care poate fi termenul sau
condiţia. Aceste două evenimente denumite în mod generic modalităţi ale drepturilor civile
subiective afectează concomitent şi conţinutul obligaţiilor corelative în sensul că acestea vor fi
sau nu îndeplinite, în funcţie de realizarea sau nerealizarea lor.
c) Drepturile eventuale sunt drepturi subiective civile cărora le lipseşte fie obiectul, fie subiectul
activ, neştiindu-se dacă acestea vor exista în viitor (ex. dreptul de a primi despăgubiri dacă starea
sănătăţii creditorului care a suferit prejudicii se va agrava în viitor, dreptul la o succesiune
viitoare).

25
 E. Drepturi subiective civile principale, drepturi subiective civile accesorii

În această clasificare se ţine seama de corelaţia dintre drepturile subiective civile.

a) Dreptul principal este acel drept civil subiectiv care are o existenţă de sine stătătoare, soarta sa
nedepinzând de existenţa vreunui alt drept.
b) Dreptul accesoriu este acel drept civil subiectiv care nu are o existenţă de sine stătătoare, soarta
acestuia depinzând de existenţa unui alt drept subiectiv civil, având calitatea de drept principal.
Drepturile reale principale sunt următoarele:32
- dreptul de proprietate, această categorie cuprinzând atât dreptul de proprietate publică, cât şi
dreptul de proprietate privată;
- drepturile reale principale corespunzătoare dreptului de proprietate privată (dezmembrămintele
dreptului de proprietate, numite şi drepturi reale principale asupra bunurilor proprietatea altei
persoane), anume: dreptul de uzufruct, dreptul de uz, dreptul de abitaţie, dreptul de servitute şi
dreptul de superficie;
- dreptul de administrare a regiilor autonome şi instituţiilor publice, ca drept real corespunzător
dreptului de proprietate privată;
- dreptul de concesiune, reglementat de art. 136 alin. 4 din noua Constituţie;
- dreptul de folosinţă a unor bunuri proprietatea publică a statului sau unităţilor administrativ-
teritoriale, conferit, în condiţiile legii, unor persoane juridice sau fizice;
- dreptul de folosinţă a unor bunuri proprietate privată a statului ori a unităţilor administrativ-
teritoriale, conferit, în condiţiile legii, unor persoane juridice sau fizice.
- dreptul de folosinţă a unor bunuri proprietatea anumitor persoane juridice, conferit de acestea
persoanelor juridice anexă;
- dreptul de preemţiune.
Drepturile reale accesorii sunt:
- dreptul de ipotecă;
- dreptul de gaj;
- privilegiile;
- dreptul de retenţie

3.3.1.3. Recunoaşterea, ocrotirea şi exercitarea drepturilor subiective civile

A. Recunoaşterea drepturilor civile subiective

În ceea ce priveşte recunoaşterea drepturilor subiective civile, va trebui să distingem între

cele recunoscute persoanelor fizice şi cele recunoscute persoanelor juridice. Astfel, pentru
persoanele fizice, drepturile civile subiective se consideră a fi recunoscute sub două aspecte:
a) în scopul stimulării muncii, activităţii muncii, activităţii şi iniţiativei particulare, bazate pe
drept de proprietate, pe libertatea contractuală şi a muncii;
b) în vederea asigurării cadrului social necesar împlinirii intereselor lor materiale şi social
culturale.
Şi în cazul persoanelor juridice, recunoaşterea drepturilor civile subiective urmează a fi
determinate sub cele două aspecte:
a) în funcţie de scopul social sau economic, pentru care au fost înfiinţate sau recunoscute;
b) în funcţie de bunurile şi valorile băneşti aflate în patrimoniile lor, menite să le asigure
autonomia economico-financiară în cadrul circuitului civil şi comercial.

32
A se vedea Gabriel Boroi, op. cit., p. 61

26
 B. Ocrotirea drepturilor civile subiective

Trăsătura distinctă a ocrotirii drepturilor civile subiective constă în caracterul ei de

generalitate. Astfel, putem reţine că ocrotirea drepturilor civile subiective include întregul
complex de măsuri juridice pe care legea îl organizează şi determină să funcţioneze în acest scop.
În ceea ce priveşte reglementarea, sunt de reţinut dispoziţiile art. 3 alin. 2 din Decretul nr.
31/ 1954, prin care se instituie principiul potrivit căruia drepturile civile sunt ocrotite de lege.

C. Exercitarea drepturilor subiective civile

Exercitarea drepturilor subiective civile trebuie să se realizeze cu respectarea anumitor

principii, şi anume:
- conform art. 3 alin 2 din Decretul nr. 31 / 1954, dreptul subiectiv civil trebuie exercitat potrivit
cu scopul lui economic şi social;
- conform art. 57 din Constituţie, dreptul subiectiv civil trebuie exercitat cu bună credinţă;
- dreptul subiectiv civil trebuie exercitat în limitele sale (materiale sau judiciare).
Exercitarea drepturilor subiective civile trebuie să se realizeze cu exercitarea tuturor
acestor principii, nefiind suficientă respectarea doar a unuia sau a unora dintre ele.

3.3.1.4. Abuzul de drept

În această situaţie în care titularul unui drept subiectiv civil şi-a exercitat dreptul său cu
încălcarea principiilor exercitării sale, ne aflăm în prezenţa abuzului de drept.
Orice abuz de drept presupune două elemente constitutive33, şi anume:
- un element subiectiv ce constă în exercitarea cu rea credinţă a dreptului subiectiv civil;
- un element obiectiv care constă în deturnarea dreptului subiectiv de la scopul pentru care a fost
recunoscut, de la finalitatea sa legală, faptul săvârşit neputând fi explicat printr-un motiv legitim.

3.3.2. Obligaţia civilă

3.3.2.1. Definiţia obligaţiei civile

Obligaţia civilă reprezintă latura pasivă a conţinutului raportului juridic civil.

Putem defini obligaţia civilă ca fiind îndatorirea subiectului pasiv juridic civil de a avea o
anume conduită, corespunzătoare dreptului subiectiv corelativ, conduită care poate consta în a da,
a face ori a nu face ceva, şi care la nevoie poate fi impusă prin forţa coercitivă a statului34.

3.3.2.2. Clasificarea obligaţiilor civile

A. Criteriile de clasificare şi categoriile de obligaţii civile

- În funcţie de obiectul lor, obligaţiile civile se clasifică după cum urmează:

- obligaţia de a da (aut dare);
- obligaţia de a face (aut facere);
- obligaţia de a nu face ceva (aut non facere);
- obligaţia pozitivă (obligaţia de a da şi obligaţia de a face):
33
Ibidem, p. 66
34
A se vedea Ghe. Beleiu, op. cit., p. 90

27
- obligaţia negativă (obligaţia de a nu face);
- obligaţia de rezultat (numită şi determinată);
- obligaţia de diligenţă (numită şi de mijloace).
- După opozabilitatea lor, obligaţiile civile se împart în:
- obligaţiile obişnuite (opozabile numai între părţi);
- obligaţii opozabile şi terţilor (scriptae in rem);.
- În funcţie de sancţiunea juridică a obligaţiei civile, diferenţiem:
- obligaţii civile perfecte;
- obligaţii civile imperfecte (numite şi naturale).

B. Obligaţii de a da, obligaţii de a face şi obligaţii de a nu face

a) Obligaţia de a da – această obligaţie ridică înainte de toate precizarea semnificaţiei sale

juridice, aceasta în sensul că nu trebuie confundată cu obligaţia de a preda un bun oarecare mobil
sau imobil.
Astfel, obligaţia de a da constă în îndatorirea subiectului pasiv a unui raport juridic de a constitui
sau transmite în folosul subiectului activ un drept real asupra unui lucru.
b) Obligaţia de a face – constă în îndatorirea ce-i revine subiectului pasiv a unui raport juridic
civil de a săvârşi anumite fapte, acţiuni, lucrări sau servicii în afara celor care se încadrează în
obligaţia de a da.
Obligaţia de a face poate fi instantanee când se execută deodată printr-un singur fapt . Această
obligaţie poate fi succesivă, când se execută în timp, printr-o acţiune continuă sau prin acţiuni
repetate.
c ) Obligaţia de a nu face – constă în îndatorirea subiectului pasiv a unui raport juridic civil, de a
se abţine de la săvârşirea uneia sau mai multor fapte determinate.

C. Obligaţii civile pozitive şi obligaţii civile negative

a) Obligaţiile civile pozitive presupun o acţiune care incumbă subiectului pasiv al unui raport
juridic civil. Sunt obligaţii pozitive obligaţiile de „a da” şi „a face”.
b) Obligaţiile negative presupun o abstenţiune a subiectului pasiv al unui raport juridic civil. Este
obligaţia negativă obligaţia de „a nu face ceva”.
Codul Civil reliefează importanţa acestei clasificări a obligaţiilor, astfel: art. 1078 dispune: „dacă
obligaţia consistă în a nu face, debitorul care a încălcat-o este dator a da despăgubire pentru
simplul fapt al contravenţiei”, iar potrivit art. 1079: „dacă obligaţia consistă în a da sau în a face,
debitorul se va pune în întârziere prin notificare ce i se va face prin tribunalul domiciliului său
…”
D. Obligaţii civile de rezultat şi
obligaţii civile de diligenţă

a) Obligaţii civile de rezultat – se mai numesc şi obligaţii determinate. Sunt acele care constau în
îndatorirea debitorului de a obţine un rezultat determinat.
b) Obligaţii civile de diligenţă – se mai numesc şi obligaţii de mijloace. Sunt acele obligaţii prin
care debitorul se obligă să depună toată stăruinţa pentru atingerea rezultatului, fără a se obliga la
însuşi rezultatul preconizat.

E. Obligaţii civile obişnuite opozabile

şi terţilor şi obligaţii reale

a) Obligaţii civile obişnuite – sunt acele obligaţii care incumbă debitorului faţă de care s-a născut.
Aceste obligaţii sunt opozabile „între părţi”, ca şi dreptul creat.
28
b) Obligaţiile opozabile şi terţilor – numite şi obligaţii scriptae in rem, sunt acele obligaţii care
sunt strâns legate de un bun, astfel încât creditorul nu-şi poate realiza dreptul său decât cu
concursul titularului actual al dreptului real asupra acelui bun, care este ţinut şi el de îndeplinirea
unei obligaţii născute anterior, fără participarea sa.
c) Obligaţiile reale – numite şi obligaţii propter rem,35 sunt acele obligaţii care incumbă,
potrivit legii, deţinătorului unui bun, datorată importanţei deosebite a bunului pentru societate.

F. Obligaţii civile perfecte şi imperfecte

a) Obligaţii civile perfecte – sunt acele obligaţii a căror executare este asigurată în cazul în care
nu sunt aduse la îndeplinire, de bunăvoie, prin forţa de constrângere a statului. Astfel, în ipoteza
în care persoana obligată nu-şi îndeplineşte de bunăvoie îndatoririle ce-i revin titularului, se pot
adresa instanţelor judecătoreşti competente pentru a obţine o hotărâre judecătorească în baza
căreia se poate cere executarea prin constrângere a obligaţiei corelative dreptului său încălcat sau
nerecunoscut.
b) Obligaţii civile imperfecte – acestea mai sunt denumite şi obligaţii civile naturale sau
degradante. Aceste obligaţii sunt acelea care se înfăţişează în opoziţie cu prima categorie prin
aceea că nu poate cere executarea lor în mod silit. Dacă însă o asemenea obligaţie a fost executată
de bunăvoie, persoana obligată care şi-a îndeplinit în felul acesta îndatoririle ce-i reveneau, nu
mai poate cere restituirea lor

3.4. Obiectul raportului juridic civil

3.4.1. Definiţia obiectului raportului juridic civil

Prin OBIECT AL RAPORTULUI JURIDIC CIVIL urmează să înţelegem acţiunile pe care

subiectul activ le poate pretinde, iar subiectul pasiv este obligat să le îndeplinească în legătură cu
bunurile şi valorile sociale la care se referă drepturile şi obligaţiile lor.
Având în vedere că bunurile formează categoria cea mai reprezentativă la care se referă
conduita subiectelor în cadrul raporturilor juridice civile se impune o cercetare amănunţită a lor.

3.4.2. Bunurile

3.4.2.1. Definiţia bunurilor

Prin bunuri urmează să înţelegem toate bunurile care sunt utile omului în viaţa social
juridică şi care sunt totodată susceptibile de apropiere sub forma unor drepturi patrimoniale pe
care să le poată exercita în cadrul unor raporturi juridice civile.

3.4.2.2. Sensurile noţiunii de bun

Lato sensu, prin „bun” se înţeleg atât lucrurile cât şi drepturile existente asupra lor. Spre
exemplu, potrivit art. 475 din Codul Civil se prevede că oricine poate dispune liber de bunurile ce
sunt ale lui.
Stricto sensu, prin „bun” se înţeleg numai lucrurile, animalele etc., asupra cărora pot exista
drepturi şi obligaţii patrimoniale. Astfel, potrivit art. 479 din Codul Civil, poate avea cineva
asupra bunurilor sau un drept de proprietate sau un drept de folosinţă sau numai servitute.

35
A se vedea I. Duta, Privire generală asupra obligaţiilor „propter rem”, Dreptul nr. 8 / 2000, p. 8 - 22

29
 3.4.2.3. Corelaţia dintre bunuri şi patrimoniu

Este de menţionat faptul mai întâi că orice persoană are un patrimoniu.

Pornind de la această premisă absolută, patrimoniul poate fi definit ca fiind totalitatea
drepturilor şi obligaţiilor care au valoare economică, care aparţin la un moment dat unei persoane
fizice sau juridice.
Este de reţinut că ori de câte ori se face vorbire despre un drept sau obligaţie patrimonială
cu caracter real, aceasta se referă pe de o parte la patrimoniul acelor subiecte de drept ca
universalitate, iar pe de altă parte, la bunurile concrete asupra cărora acel drept se exercită sau
acea obligaţie urmează să se îndeplinească.
Aşadar, între bun şi patrimoniu, există corelaţia de tipul: parte – întreg.

3.4.2.4. Clasificarea bunurilor

A. Importanţa clasificării bunurilor

Clasificarea bunurilor reprezintă importanţă deoarece ea determină pe de o parte

asemănările şi deosebirile dintre anumite categorii de bunuri, iar pe de altă parte, regimul juridic
pentru fiecare categorie în parte.

B. Criterii de clasificare şi categorii

de bunuri în funcţie de aceste criterii

1. În funcţie de natura lor, bunurile se împart în bunuri mobile (mişcătoare) şi bunuri imobile
(nemişcătoare);
2. În funcţie de regimul circulaţiei juridice, putem vorbi despre bunuri aflate în circuitul civil şi
bunuri scoase din circuitul civil;
3. După modul cum sunt determinate, avem bunuri individual determinate şi bunuri determinate
generic;
4. După cum pot fi sau nu, înlocuite, unele cu altele în executarea unei obligaţii civile, avem
bunuri fungibile şi bunuri nefungibile;
5. După cum folosirea lor implică sau nu consumarea substanţei sau înstrăinarea lor, distingem
între: bunuri consumptibile şi bunuri neconsumptibile;
6. După cum sunt sau nu producătoare de fructe, avem: bunuri frugifere şi bunuri nefrugifere;
7. După cum pot fi sau nu împărţite fără să-şi schimbe destinaţia lor, bunurile pot fi divizibile şi
indivizibile;
8. În funcţie de corelaţia dintre ele, distingem între bunuri principale şi bunuri accesorii;
9. După modul de percepere, avem bunuri corporale şi bunuri incorporale;
10.După cum sunt sau nu supuse urmăririi şi executării silite pentru plata datoriilor, avem bunuri
sesizabile şi bunuri insesizabile.

1. Bunuri mobile şi bunuri imobile

Bunurile mobile sunt acele bunuri care au o aşezare fixă şi stabilă, fiind susceptibile de a fi
strămutate sau transportate dintr-un loc într-altul (ex. animalele, fructele desprinse de pomi,
mobilele etc.).
Bunurile imobile sunt acele bunuri care au o aşezare fixă şi stabilă, în sensul că nu se pot
mişca dintr-un loc în altul.
Potrivit reglementările cuprinse în Codul Civil, bunurile sunt de trei feluri:

30
- mobile prin natura lor, în sensul că se pot deplasa dintr-un loc într-altul fie prin forţa lor
proprie (ex. animalele), fie cu ajutorul unei forţe străine, cum sunt lucrurile neînsufleţite, conform
art. 473 din Codul Civil;
- mobile prin determinarea legii – precizate de art. 474 din Codul Civil, prin care sunt redate
toate drepturile reale asupra lucrurilor mobile, drepturile de creanţă, precum şi toate acţiunile care
au ca obiect apărarea pe cale judiciară a drepturilor reale imobiliare;
- mobile prin anticipaţie – în sensul că, deşi prin natura lor, anumite bunuri sunt considerate a fi
imobile. Prin convenţia părţilor, avându-se în vedere situaţia de viitor, se consideră a fi mobile
(ex. recoltele şi fructele înainte de strângerea lor).
Bunurile imobile se consideră a fi tot de trei feluri, în conformitate cu reglementările din Codul
Civil:
- imobile prin natura lor, în sensul că prin existenţa propriu-zisă, sau în modul artificial sunt
încorporate solului şi au menirea ca prin fixitatea lor să poată fi folosite (ex. „fondurile de pământ
şi clădirile” – art. 462 Cod Civil; „morile de vânt sau de apă aşezate pe stâlpi”- art. 464 Cod Civil;
„recoltele care încă se ţin de rădăcini şi fructele de pe arbori, neculese încă”- art. 465 alin. 1 Cod
Civil.
- imobile prin destinaţie – în sensul că deşi sunt mobile prin natura lor, prin destinaţia care le este
dată, anumite lucruri se consideră a fi imobile (ex. tractoarele, maşinile şi animalele pentru munca
câmpului – art. 468 din Codul Civil; obiectele destinate ornamentelor fixate în zid – art. 469 din
Codul Civil).
- imobile prin obiectul la care se aplică – în sensul că se au în vedere drepturile reale imobiliare şi
acţiunile care au ca obiect apărarea pe cale juridică a drepturilor reale imobiliare – art. 471 din
Codul Civil.

2. Bunuri aflate în circuitul civil şi

bunuri scoase din circuitul civil

Bunurile aflate în circuitul civil sunt bunuri care pot face obiectul actelor juridice.
Această categorie de bunuri se subîmparte în:
- bunuri care pot circula liber, neîngrădit;
- bunuri care pot fi dobândite, deţinute sau înstrăinate cu respectarea anumitor condiţii prevăzute
de lege (ex. regimul juridic al armelor şi muniţiilor, materiale explozibile etc.).
Bunurile scoase din circuitul civil sunt acele bunuri care nu pot face obiectul actului juridic
civil, acestea fiind inalienabile (ex. teritoriul României).

3. Bunuri individual determinate (res certa) şi

bunuri determinate generic (res genera)

Bunurile individual determinate sunt acele bunuri care potrivit naturii lor sau voinţei
exprimate în actul juridic, se individualizează prin însuşiri proprii, specifice (ex. o casă
individualizată prin locul de situare – localitate, stradă, număr).
Bunurile determinate generic sunt acele bunuri individualizate prin însuşirile speciei sau
categoriei din care fac parte.
Această individualizare se poate realiza prin cântărire, măsurare, numărare (ex. alimente,
bani).

4. Bunuri fungibile şi bunuri nefungibile

Bunurile fungibile sunt acele bunuri care în executarea unei obligaţii, găsindu-se într-un
raport de echivalenţă, se pot schimba între ele (ex. banii, titlurile de valoare sau alte bunuri
generice).
31
 Este de reţinut că stabilirea raportului de echivalenţă poate avea loc prin cântărire,
numărare sau măsurare.
Bunurile nefungibile sunt acele bunuri care având individualitate proprie determinată pe
baza unor trăsături specifice nu se pot înlocui unele cu altele pentru a elibera pe debitor de
executarea obligaţiei ce-i revine (ex. un tablou făcut de un anumit pictor, o carte cu dedicaţie
etc.).

5. Bunuri consumptibile şi bunuri neconsumptibile

Bunurile consumptibile sunt acele bunuri care se consumă la prima lor întrebuinţare (ex.
alimente, lemne, combustibil).
Bunurile neconsumptibile sunt cele care pot fi întrebuinţate în mod continuu fără ca prin
aceasta să se consume materialmente substanţa sau să fie implicată înstrăinarea lor (ex. terenuri,
clădiri etc.).

6. Bunuri frugifere şi bunuri nefrugifere

Bunurile frugifere sunt acele bunuri care în mod periodic şi fără să-şi consume substanţa
dau naştere la alte bunuri numite fructe.
Potrivit art. 483 din Codul Civil, distingem trei categorii de fructe, după cum urmează:
- fructe naturale: sunt acelea care se produc fără intervenţia omului (ex. mere pădureţe, păşuni
necultivabile etc.);
- fructe industriale: sunt acelea care se produc ca urmare a activităţii omului (ex. culturi agricole,
orz, viţa de vie etc.);
- fructele civile: acestea reprezintă echivalentul în bani a folosirii anumitor bunuri (ex. chiriile,
dobânzile etc.);
Bunurile nefrugifere sunt acele bunuri care nu au însuşirea de a da naştere periodic unor
produse, fără a li se consuma substanţa.
Este necesară o diferenţiere a fructelor de producţie, aceasta în sensul că productele sunt
foloasele trase dintr-un bun, consumându-se substanţa sa (ex. piatra dintr-o carieră)

7. Bunuri divizibile şi bunuri indivizibile

Bunurile divizibile sunt acele bunuri care pot fi împărţite, fără ca prin aceasta să li se
schimbe destinaţia economică (ex. stofa).
Bunurile indivizibile sunt acele bunuri care nu pot fi împărţite fără să-şi schimbe destinaţia
lor economică (ex. autoturisme).
Dacă bunul indivizibil formează obiectul unei obligaţii cu mai multe subiecte, se creează o
indivizibilitate naturală, astfel, fiecare debitor este ţinut să execute întreaga prestaţie.

8. Bunuri principale şi bunuri accesorii

Bunurile principale sunt bunurile care au o existenţă de sine stătătoare şi respectiv o

destinaţie şi un regim juridic propriu.
Bunurile accesorii sunt acele bunuri care sunt legate prin destinaţia lor de alte bunuri şi ca
atare, nu pot fi folosite decât împreună (ex. cureaua pentru ceas).

9. Bunuri corporale şi bunuri incorporabile

Bunurile corporale sunt acelea care au existenţă materială perceptibilă simţurilor umane.

32
 Bunurile incorporabile reprezintă valoarea economică ideală cu existenţa abstractă, fiind cu
ochii minţii (ex. drepturile patrimoniale).
Se disting următoarele categorii de bunuri incorporabile36:
- drepturile real, altele decât dreptul de proprietate;
- proprietăţile incorporabile. În această categorie sunt incluse bunuri a căror existenţă depinde de
activitatea şi de puterea creatoare a omului, fie dintr-o activitate în curs (ex. fondul de comerţ), fie
dintr-o activitate trecută şi materializată în creaţii spirituale (ex. dreptul de autor şi alte drepturi
conexe);
- titlurile de valoare, fiind incluse în această categorie valorile mobiliare (ex. acţiuni,
obligaţiuni), precum şi efectele de comerţ (cambia, biletul la ordin şi cecul);
- drepturile de creanţă.

10. Bunuri sesizabile şi bunuri insesizabile

Bunurile sesizabile sunt acelea ce pot forma obiectul executării silite a debitorului,
conform art. 409 din Codul de procedură civilă.
Bunurile insesizabile sunt acele bunuri care nu pot fi urmărite pentru plata unei datorii.
Potrivit prevederilor din Codul familiei, bunurile mai pot fi împărţite în: bunuri comune şi
bunuri proprii ale soţilor.
Astfel, potrivit art. 30 din Codul familiei, sunt bunuri comune acele bunuri dobândite în
timpul căsătoriei de oricare dintre soţi cu excepţia cazurilor prevăzute de art. 31 din acelaşi cod.
Potrivit acestui din urmă articol, se constituie cu titlu de bunuri proprii următoarele: bunuri
dobândite înainte de încheierea căsătoriei, bunuri dobândite în timpul căsătoriei prin moştenire,
legat sau donaţie, afară de cazul în care dispunătorul a prevăzut că ele vor fi comune; bunurile de
uz personal şi cele destinate exercitării profesiei unuia dintre soţi, bunurile dobândite cu titlu de
premiu sau recompensă; manuscrisele ştiinţifice sau literare, schiţele şi proiectele de invenţii şi
inovaţii; indemnizaţia de asigurare sau despăgubirea pentru pagubele pricinuite persoanei;
valoarea care reprezintă şi înlocuieşte un bun propriu sau bunul în care a trecut această valoare.

3.5. Izvoarele raporturilor juridice civile concrete

3.5.1. Noţiuni generale

Prin izvor al raportului juridic civil concret se înţelege o împrejurare, act sau fapt, de care
legea civilă leagă naşterea unui raport juridic civil concret.
Este de precizat că nu orice act sau fapt din societate are prin el însuşi valoare de izvor al
unor efecte drept civil, ci este necesar ca norma juridică de drept civil să-i confere acea valoare
juridică.
Actul sau faptul este prin el însuşi şi izvor al drepturilor şi obligaţiilor civile ce formează
conţinutul acelui raport juridic.

3.5.2. Clasificarea izvoarelor raporturilor juridice civile concrete

A. În funcţie de legătura lor cu voinţa umană, izvoarele raporturilor juridice civile

concrete se clasifică în:
- acţiuni omeneşti;
- evenimente sau fapte naturale.

36
A se vedea Gabriel Boroi, op. cit., p. 79

33
 Acţiunile omeneşti sunt faptele omului, comisive ori omisive, săvârşite cu sau fără această
semnificaţie.
Acţiunile omeneşti, după intenţie, se împart în:
- acţiuni săvârşite cu intenţia de a produce efecte juridice, adică de a crea, modifica sau stinge un
raport juridic civil (actul juridic civil);
- acţiuni săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice, dar care efecte se produc în virtutea
legii (fapte juridice).
La rândul lor, aceste acţiuni pot fi:
- licite, dacă sunt săvârşite cu respectarea dispoziţiilor legale;
- ilicite, dacă sunt săvârşite cu nerespectarea dispoziţiilor legale (fapte cauzatoare de prejudicii –
ex. într-un accident de circulaţie, vinovatul va plăti daunele).
Evenimentele sau faptele naturale sunt acele împrejurări care se produc independent de
voinţa omului şi de care legea civilă leagă naşterea de raporturi juridice concrete (ex. moartea,
cutremure, inundaţii).
Astfel, prin naştere înţelegem apariţia unui subiect de drept civil.
Cutremurul sau inundaţia poate fi forţa majoră care conform legii suspendă prescripţia
extinctivă sau apără de răspundere civilă.

B. După sfera lor, se face distincţia între fapt juridic lato sensu şi fapt juridic
stricto sensu.
Prin fapt juridic lato sensu se înţeleg atât faptele omeneşti săvârşite cu sau fără intenţia de
a produce efecte juridice, cât şi evenimentele sau faptele naturale.
Prin fapt juridic stricto sensu se înţeleg doar acele fapte omeneşti care sunt săvârşite fără
intenţia de a produce efecte juridice, dar care efecte se produc în temeiul legii, cât şi faptele
naturale sau evenimentele.

C. După structura lor, izvoarele raporturilor juridice civile concrete sunt simple şi
complexe.
Numim izvoare simple faptele juridice (lato sensu) care sunt alcătuite dintr-un singur
element, care dă astfel naştere raportului juridic civil concret.
Sunt izvoare complexe acele fapte juridice alcătuite din mai multe elemente care-şi produc
efectele doar dacă sunt numite fie succesiv, fie concomitent.

3.6. Proba raportului juridic concret

3.6.1. Noţiuni generale

3.6.1.1. Probele în procesul civil.

Sediul materiei şi importanţa probelor

Materia probelor este reglementată în art. 1169 la 1206 din Codul Civil şi în art. 167 la 241
în Codul de procedură civilă. Dispoziţii privind probele, întâlnim şi în Codul comercial.
34
 Codul Civil reglementează admisibilitatea şi forţa probantă pentru următoarele mijloace de
probă: înscrisurile, mărturia, mărturisirea, prezumţiile, precum şi sarcina probei.
Prin corecta aplicare a probelor se realizează ocrotirea eficientă a drepturilor subiective
civile.
În cadrul unui proces civil, probele au o importanţă primordială, prin intermediul acestora,
părţile putând stabili în faţa instanţei faptele juridice din care izvorăsc drepturile ce le sunt
contestate sau care doresc să li se recunoască pe calea procesului civil.
Importanţa probei este exprimată de maxima:
Idem est non esse non probari – un drept nedovedit e ca inexistent.

3.6.1.2. Noţiunea de probă

Prin probă se înţelege mijlocul juridic de stabilire a existenţei unui act sau fapt juridic şi
prin aceasta a dreptului subiectiv civil şi a obligaţiei civile. Proba este sinonimă cu dovada.
Termenul „probă” este folosit în mai multe sensuri în contexte diferite37, astfel:
- un prim sens este cel prezentat în definiţia de mai sus, acela de mijloc juridic de stabilire a
existenţei drepturilor subiective şi a obligaţiilor civile;
- în cel de-al doilea sens, proba desemnează operaţiunea de prezentare, în faţa instanţelor
judecătoreşti a mijloacelor de probă admise, prin care părţile urmăresc să dovedească afirmaţiile
făcute într-un sens sau altul pentru a convinge magistratul de existenţa sau inexistenţa dreptului şi
obligaţiei civile.
- în cel de-al treilea sens, termenul de probă priveşte rezultatul obţinut prin folosirea diferitelor
mijloace de dovedire, folosindu-se expresii de genul „reclamantul şi-a probat temeinicia
pretenţiilor sale …”

3.6.1.3. Obiectul şi sarcina probei

A. Obiectul probei
Obiectul probei îl constituie elementul de dovedit pentru a demonstra existenţa unui drept
subiectiv civil şi a obligaţiei corelative, adică actul juridic sau faptul juridic ce a dat naştere
dreptului subiectiv civil sau obligaţiei corelative.
B. Sarcina probei
Potrivit art. 1169 din Codul Civil, cel ce face o propunere înaintea judecăţii, trebuie să o
dovedească, conform principiului actori incumbit probatio.38
După ce reclamantul şi-a dovedit pretenţia formulată, este rândul pârâtului să se apere şi să
dovedească netemeinicia pretenţiilor reclamantului şi să-şi sprijine cererilor sale. Astfel, sarcina
probei revine pârâtului, acesta devenind reclamant, conform principiului reus excipiondo fit
actor.
Dacă pârâtul dobândeşte şi calitatea de reclamant (ex. prin formularea unei cereri
neconvenţionale), acestuia i se aplică regula comună privind sarcina probei.

3.6.1.4. Condiţiile de administrare a probei

Pentru ca o probă să fie admisă şi încuviinţată de către instanţa de judecată, aceasta trebuie
să îndeplinească următoarele condiţii:
- să nu fie oprită de lege, să fie legale (ex. în cazul prezumţiilor legale
absolute nu poate fi admisă proba pentru răsturnarea acestora);
37
A se vedea Brânduşa Ştefănescu, Raluca Dimitriu, op. cit., p. 61, A. Ionaşcu, Probele în procesul civil, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1969, p. 19
38
Sunt situaţii în care pârâtul , păstrându-şi calitatea de pârât are el mai întâi sarcina probei, cum ar fi în cazul răsturnării
prezumţiilor legale relative, în cazul litigiilor de muncă sau în cazul contestării recunoaşterii de paternitate
35
- să fie verosimilă, să dovedească fapte credibile;
- să fie pertinentă, să aibă legătură cu pricina;
- să fie concludentă, să ducă la lămurirea unor împrejurări pentru rezolvarea cauzei.
Dacă orice probă concludentă este şi pertinentă, în schimb nu orice probă pertinentă poate
să fie şi concludentă.

3.6.1.5. Convenţiile asupra probelor

Convenţiile reprezintă acele acorduri de voinţă prin care părţile se abat de la normele
legale ale probaţiunii judiciare, fie anterior, fie în cursul unui proces.39 Aceasta cu condiţia ca
acele convenţii dintre părţi să nu contravină dispoziţiilor de ordine publică.
Convenţiile40 asupra probelor pot fi:
- convenţii care privesc sarcina probei, cu condiţia ca acestea să nu aducă vreo atingere rolului
activ al judecătorului în materie probatorie;
- convenţii care privesc obiectul probei, dacă obiectul probei se extinde la fapte vecine şi conexe
pentru a uşura proba, cu condiţia să nu aducă atingere dispoziţiilor înscrise în Codul de procedură
civilă privind rolul activ al judecătorului în materie probatorie;
- convenţii cu privire la admisibilitatea probelor, acestea fiind valabile doar dacă dispoziţiile
legale care reglementează admisibilitatea probelor sunt dispozitive şi nu imperative;
- convenţii privind puterea doveditoare a probelor, acestea fiind valabile doar dacă măresc puterea
doveditoare a probei, cu condiţia de a nu fi încălcată o normă juridică imperativă;
- convenţii privind administrarea dovezilor, acestea fiind valabile doar dacă normele juridice care
reglementează administrarea dovezilor sunt dispozitive şi nu imperative.
În principiu, aceste convenţii sunt admise cu condiţia de a nu se aduce atingere unor norme
imperative.

3.6.2. Mijloacele de probă

3.6.2.1. Înscrisurile41

A. Definiţie şi clasificare

39
A se vedea Ghe. Beleiu, op. cit., p. 114
40
A se vedea G. Boroi, Codul de procedură civilă. Comentat şi adnotat., vol. 1, Editura ALL Beck, Bucureşti, 2001, p. 365
- 366
41
A se vedea pentru o cercetare monografică Fl. Măgureanu, Înscrisurile, mijloace de probă în procesul civil, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 1997

36
 Înscrisurile reprezintă consemnarea de date despre acte şi fapte juridice cu un mijloc
adecvat pe un anumit suport material (hârtii, carton, sticlă, scândură, peliculă, bandă magnetică,
dischetă).
În clasificarea înscrisurilor trebuie să se ţină seama de mai multe criterii:
- După scopul pentru care au fost întocmite, înscrisurile se clasifică în:
- înscrisuri preconstituite (întocmite special pentru a servi ca probe);
- înscrisuri nepreconstituite (toate celelalte înscrisuri).
- După efect, înscrisurile se împart după cum urmează:
- înscrisuri originale sau primordiale (sunt întocmite pentru a dovedi încheierea , modificarea
sau stingerea unui anumit raport juridic civil);
- înscrisuri recognitive (întocmite pentru recunoaşterea celor originare pierdute sau distruse);
- înscrisuri confirmative (cele care înlătură anulabilitatea onor acte juridice civile).
- În funcţie de modul de întocmire, înscrisurile:
- înscrisuri autentice;
- înscrisuri sub semnătură privată.
- După raportul dintre ele deosebim:
- înscrisuri originale;
- copii.
- După criteriu semnăturii putem vorbi despre:
- înscrisuri semnate;
- înscrisuri nesemnate.

B. Înscrisul autentic

Potrivit art. 1171 din Codul Civil, actul autentic este acela care s-a făcut cu solemnităţile
cerute de lege de un funcţionar public care are dreptul de a funcţiona în locul unde actul s-a făcut.
Sunt înscrisuri autentice:
- înscrisurile notariale, întocmite de notarul de stat;
- hotărârile organelor jurisdicţionale (hotărârile judecătoreşti);
- actele de stare civilă.

C. Înscrisul sub semnătură privată

Reprezintă acel înscris care este semnat de cel sau cei de la care provine.
Aşadar, există o singură condiţie de valabilitate, respectiv existenţa semnăturii autorului
sau autorilor actului. În ceea ce priveşte semnătura, este de precizat că trebuie să fie numai aceea
executată de mâna autorului şi nu cea litografiată, dactilografiată ori pusă prin parafă sau punere
de deget.
Pentru anumite înscrisuri sub semnătură privată este necesară îndeplinirea unor condiţii
speciale de valabilitate:
- condiţia pluralităţii de exemplare – formalitatea multiplului exemplar este reglementată în art.
1179 din Codul Civil, care dispune că: „actele sub semnătură privată care cuprind convenţii
sinalagmatice nu sunt valabile dacă nu s-au făcut în atâtea exemplare originale câte sunt părţi cu
interes contrar. Este de ajuns un singur exemplar pentru toate persoanele care au acelaşi interes.”
- condiţia scrierii în întregime ori punerii formulei „bun şi aprobat”.
Potrivit art. 1180 din Codul Civil, „actul sub semnătură privată prin care o parte se obligă
către alta a-i plăti o sumă de bani sau o câtime oarecare trebuie să fie scris în întregul lui de acela
care l-a subscris sau cel puţin acesta să adauge la finele actului cuvintele „BUN ŞI APROBAT”
arătând totdeauna în litere suma sau câtimea lucrurilor şi apoi să iscălească.”
- condiţia cerută testamentului olograf.

37
 Potrivit art. 859 din Codul Civil, „testamentul olograf nu este valabil decât când este scris
în tot, dotat şi subsemnat de mâna testatorului”.
Forţa probantă a înscrisului sub semnătură privată:
Regula o constituie art. 1176 din Codul Civil: „Actul sub semnătură privată, recunoscut de
acel căruia se opune sau privit după lege ca recunoscut, are acelaşi efect cu actul autentic, între
acei care l-au subscris şi între cei care reprezintă drepturile lor42”.
Potrivit art. 1177 din Codul Civil, „Acela cărui se opune un act sub semnătură privată este dator
a-l recunoaşte sau a tăgădui curat scriptura sau subsemnătura sa”.
Moştenitorii sau succesorii în drepturi ai aceluia de la care provine înscrisul pot declara că
nu cunosc scrisul sau semnătura autorului lor, în această situaţie, înscrisul fiind lipsit provizoriu
de putere probatorie până la verificarea acestuia, aplicându-se astfel prevederile art 1178 din
Codul Civil.
Forţa probantă a înscrisului sub semnătură privată comportă următoarea diferenţiere:
- între părţi, ea are aceeaşi valoare ca şi celelalte menţiuni ale înscrisului;
- faţă de terţi, ea face dovadă din ziua în care a devenit „data certă”.

D. Alte înscrisuri

- înscrisul în formă electronică. Legea nr. 455 / 2001, art. 4 alin. 2 desemnează prin noţiunea de
înscris formă electronică „o colecţie de date în formă electronică între care există relaţii logice şi
funcţionale şi care redau litere, cifre sau orice alte caractere cu semnificaţie inteligibilă, destinate
a fi citite prin intermediul unui program informatic sau al altui procedeu similar”.
- răbojurile – fiind două bucăţi de lemn, pe care sunt trecute prin folosirea unor semne, prestaţiile
efectuate periodic de către părţi;
- registre, cărţi şi hârtii casnice;
- scrisori;
- înscrisuri specifice dreptului comercial, facturi acceptate, registre comerciale etc.

3.6.2.2. Mărturii (proba cu martori ori testimonială)

Martorii sunt acele persoane străine de proces, care au cunoştinţe ce pot avea ca rezultat
corecta soluţionare a cauzei (ex. au fost prezente la încheierea unui contract).
Ca regulă generală, trebuie să precizăm că faptele juridice pot fi dovedite neîngrădit cu
martori. Ca reguli speciale în privinţa probei testimoniale trebuie să arătăm dispoziţiile art. 1191
din Codul Civil:
a) prima regulă, înscrisă în art. 1191 alin. 1 prevede că „dovada actelor juridice al căror obiect
are o valoare ce depăşeşte suma de 250 lei chiar pentru un depozit voluntar nu se poate face decât
prin act autentic sau prin act sub semnătura privată”;
b) cea de a doua regulă, înscrisă în art. 1191 alin. 2 prevede că „nu se va primi niciodată o
dovadă prin martori în contra sau peste ceea ce cuprinde actul, nici despre ceea ce pretinde că s-ar
fi zis înaintea, în timpul sau în urma confecţionării actului, chiar cu privire la o sumă sau valoare
ce nu depăşeşte 250 lei”.
Excepţiile de la regulile admisibilităţii probei cu martori
a) Conform art. 1197 din Codul Civil, regulile mai sus prescrise nu se aplică în cazul când există
un început de dovadă scrisă
Se numeşte început de dovadă scrisă „orice scriptură a aceluia în contra căruia s-a format petiţia
sau a celui ce îl reprezintă şi care scriptură face a fi crezut faptul pretins”43.

42
A se vedea Ghe. Beleiu, op. cit., p.117
43
Ibidem, p. 118
38
b) Art. 1198 din Codul Civil prevede că : „acele reguli nu se aplică totdeauna când creditorului nu
i-a fost cu putinţă a-şi procura o dovadă scrisă, despre obligaţiile ce pretinde sau a conserva
dovada luată), cum ar fi:
- la obligaţiile care se nasc din delicte, cvasidelicte şi cvasicontracte;
- la depozitul necesar în caz de incendiu, ruină, tumult sau naufragiu şi la depozitele ce fac
călătorii în ospătăria unde trag;
- la obligaţiile contractate în caz de accidente neprevăzute când nu era cu putinţă părţilor de a
face înscrisuri;
- când creditorul a pierdut titlul ce-i servea de dovadă scrisă dintr-o cauză de forţă majoră
neprevăzută.
Dacă în cele arătate legiuitorul a avut în vedere imposibilitatea materială de a procura
înscrisuri, totuşi practica şi doctrina au consacrat şi imposibilitatea morală. Este vorba de situaţiile
în care părţile care au încheiat acte juridice sunt în relaţie de rudenie, de prietenie, de afecţiune
sau uneori de subordonare.

3.6.2.3. Mărturisirea (recunoaşterea)

Prin mărturisire înţelegem recunoaşterea de către o persoană a unui act sau fapt pe care o
altă persoană îşi întemeiază o pretenţie şi care este de natură să producă efecte contra autorului ei.
Mărturisirea este una act juridic din punct de vedere al dreptului civil şi un mijloc de probă
din punct de vedere al dreptului procesual civil.
Ca act juridic, mărturisirea este irevocabilă.
Criterii de clasificare
1) După cum este făcută în faţa sau în afara instanţei de judecată, mărturisirea este: judiciară şi
extrajudiciară.
2) După modul de exprimare, distingem între mărturisirea expresă şi mărturisirea tacită sau
prezumată.
• Mărturia este expresă atunci când într-o declaraţie, scrisă sau orală prin care se recunoaşte un
fapt pe care-şi întemeiază pretenţia cealaltă parte.
• Mărturisirea tacită se întâlneşte în situaţiile în care legea prevede că instanţa să o deducă dintr-
o anumită conduită a părţii.
3) După structură, diferenţiem între: mărturisirea simplă, mărturisirea calificată şi mărturisirea
complexă.
• Mărturisirea simplă (sau mărturisirea fără rezerve) este recunoaşterea întocmai de către pârât a
pretenţiilor reclamantului (ex. pârâtul recunoaşte că a împrumutat de la reclamant 5 milioane lei şi
că nu i-a plătit).
• Mărturisirea calificată constă în recunoaşterea de către pârât a faptului invocat de reclamant,
dar şi alte împrejurări strâns legate de faptul invocat, anterioare sau concomitente faptului pretins
care schimbă calificarea juridică (ex. pârâtul recunoaşte că a primit 5 milioane de lei, dar nu ca
împrumut ci ca plată pentru serviciile pe care le-a prestat).
• Mărturisirea complexă reprezintă recunoaşterea de către pârât a faptului pretins de reclamant,
dar şi a altei împrejurări ulterioare care anihilează primul fapt (ex. pârâtul recunoaşte că a primit 5
milioane de lei, dar afirmă că i-a plătit între timp).

Indivizibilitatea mărturisirii:
Potrivit art. 1206 din Codul Civil, „mărturisirea nu poate fi luată decât în întregime
împotriva celui care a mărturisit şi nu poate fi revocată de acesta afară numai de a aproba că a
făcut-o din eroare de fapt.
Problema divizării mărturisirii nu se poate pune în cazul mărturisirii simple.

39
 În ceea ce priveşte puterea doveditoare a mărturisirii, avem două perioade:
- prima perioadă este cea anterioară anului 1950 când mărturisirea era considerată „regina
probelor”, fiind reglementată în art. 1200 punctul 3 din Codul Civil (care considera mărturisirea
judiciară ca o prezumţie legală ce făcea dovada deplină împotriva celui care a mărturisit),
reprezentând astfel o probă perfectă (probatio probatisima);
- perioada după 1950, când este trecută în rândul celorlalte probe, putând fi combătută prin proba
contrară, făcută prin orice mijloc de probă admis de lege, fiind lăsată la aprecierea judecătorului.
INTEROGATORIUL – reprezintă mijlocul procesual de administrare a probei
mărturisirii ce este reglementat în art. 218 la 225 din Codul de procedură civilă.

3.6.2.4. Prezumţiile

Potrivit art. 1198 din Codul Civil, „prezumţiile sunt consecinţele pe care legea sau
magistratul le trage dintr-un fapt cunoscut la un fapt necunoscut”, deci reprezintă o presupunere
făcută de legiuitor sau judecător.
Prezumţiile sunt, aşadar, probe indirecte, reprezentând rezultatul a două raţionamente: mai
întâi, din cunoaşterea probelor directe (înscrisuri, mărturii etc.), judecătorul induce printr-un prim
raţionament, existenţa în trecut a unui fapt care este vecin şi conex cu faptul generator de drepturi;
printr-un al doilea raţionament, din cunoaşterea faptului vecin şi conex, judecătorul deduce
existenţa faptului principal datorită legăturii de conexitate dintre aceste două fapte44.

Criterii de clasificare a prezumţiilor

1. După autor, prezumţiile sunt legale şi simple.

• Prezumţiile legale sunt cele care sunt opera legiuitorului. Potrivit art. 1200 din Codul Civil,
„sunt prezumţii legale acelea care sunt determinate prin lege”, cum ar fi:
- actele ce legea le declară nule pentru că le priveşte făcute în frauda dispoziţiilor sale;
- în cazurile când legea declară că dobândirea dreptului de proprietate sau liberaţiunea unui
debitor rezultă din oarecare împrejurări determinate;
puterea ce legea acordă autorităţii lucrului judecat res indicato proverietate habetur – lucrul
judecat se consideră adevărat).
Mai există şi alte prezumţii legale, cum ar fi: prezumţia de mandat tacit reciproc între soţi,
reglementată de art. 35 alin. 2 din Codul familiei; prezumţiile stabilite de art. 469 din Codul Civil
privind imobilele prin destinaţie etc.
• Prezumţiile simple – potrivit art. 1203 din Codul Civil sunt acelea stabilite de magistrat
(judecător), prezumţiile sunt lăsate la luminile şi înţelepciunile magistratului. În acelaşi articol se
arată că prezumţiile nu sunt permise magistratului decât numai în cazurile când este permisă şi
dovada prin martori, afară dacă un act nu este atacat că s-a făcut în fraudă, dol (viclenie) sau
violenţă. Este de observat că, în timp ce prezumţiile legale sunt limitate ca număr, prezumţiile
simple sunt nelimitate.
2. După forţa probantă, prezumţiile legale se subîmpart în: prezumţii absolute şi prezumţii
relative.
• Prezumţiile absolute (iuris de iure) – sunt acelea care nu pot fi răsturnate prin probă contrarie,
ele mai sunt denumite şi irefagabile (ex. puterea lucrului judecat – orice hotărâre se presupune că
spune adevărul; art. 61 din Codul familiei prevede că „timpul cuprins între a 330- zi şi a 180- a zi
dinaintea naşterii este timpul legal al concepţiunii”.

44
A se vedea Gabriel Boroi, op. cit., p. 130, Pentru o cercetare mai amănunţită a se vedea I. Deleanu, V: Mărginean,
Prezumţiile în drept, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1981, p. 9 - 30

40
• Prezumţiile relative (iuris tantum) – sunt acelea care pot fi răsturnate prin probă contrarie,
chiar prin prezumţii simple sau martori (ex. prezumţia de paternitate reglementată în art. 53 din
Codul familiei care prevede că „copilul născut în timpul căsătoriei are ca tată pe soţul mamei;
prezumţia de bună credinţă (bona judes persumitur) – reglementată de art. 1899 alin. final, Cod
Civil etc.

3.6.2.5. Alte mijloace de probă

Alături de mijloacele de probă tratate anterior, mai putem aminti: probele materiale, proba
prin rapoartele de expertiză, cercetarea la faţa locului.
• Probele materiale sunt specifice procesului penal, Codul de procedură civilă neocupându-se
de tratarea acestora.
Prin probe materiale înţelegem acele obiecte care datorită calităţilor lor, semnelor sau
urmelor rămase pe ele ar putea prezenta importanţă în soluţionarea procesului civil. Spre
deosebire de alte probe, acestea nu pot fi înlocuite, analizarea lor făcându-se printr-o cercetare la
faţa locului sau printr-o expertiză.
• Proba prin rapoartele de expertiză
Într-un proces civil, instanţa poate dispune efectuarea unei expertize, fiind necesară
efectuarea acesteia chiar dacă judecătorul are cunoştinţe de specialitate.
Expertiza poate fi definită ca fiind activitatea de cercetare a unor împrejurări de fapt în
legătură cu obiectul litigiului, ce necesită cunoştinţe de specialitate, activitate desfăşurată de un
specialist (expert), desemnat de instanţa de judecată. Relatarea făcută de expert în scris sau oral în
care sunt expuse constatările şi concluziile sale cu privire la împrejurările de fapt a căror lămurire
a fost solicitată poartă denumirea de raport de expertiză. Expertiza şi raportul de expertiză sunt
două noţiuni distincte, dar interdependente deoarece raportul de expertiză este urmarea expertizei,
iar expertiza este activitatea de cercetare pe care se întemeiază raportul expertizei45.
• Cercetarea la faţa locului
Prin cercetarea la faţa locului, judecătorul ia contact în mod direct cu anumite situaţii sau
stări care pot duce la stabilirea raporturilor juridice dintre părţi.
Cercetarea la faţa locului se poate face în instanţă (ex. cercetarea unor obiecte) sau în afara
acesteia (ex. cercetarea anumitor împrejurări).

CAPITOLUL IV

ACTUL JURIDIC46

4.1. Definiţia şi clasificarea actelor juridice civile

45
Ibidem, p. 136
46
A se vedea în literatura juridică, Doru Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969,
Gabriel Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Editura ALL Beck, Bucureşti, 2001, p. 138 – 253; Ghe. Beleiu,
Drept civil român, ediţia a V a , revăzută şi şi adăugită de Marian Nicolae, Petrică Truşcă, Casa de Editură şi Presă „Şansa”
S.R.L. Bucureşti, 1998, p. 125 – 212; Aspazia Cojocaru, Drept civil. Partea generală, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002,
p. 155 – 296; Petrică Truşcă, Drept civil, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2003, p. 105 – 203; Corneliu Turianu, Curs de
drept civil. Partea generală, Editura Universitară, Bucureşti, 2003, p. 144 - 214

41
 4.1.1. Definiţia actului juridic

Actul juridic civil reprezintă o manifestare de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte
juridice, respectiv de a da naştere, modifica sau stinge un raport juridic civil concret.
Actul juridic civil are două sensuri:
- primul sens desemnează tocmai manifestarea de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte
juridice (negotium iuris) care are semnificaţia de operaţiune juridică.
- al doilea sens desemnează înscrisul constatator al manifestării de voinţă, adică suportul material
care consemnează manifestarea de voinţă exprimată.

4.1.2. Clasificarea actelor juridice civile

Clasificarea actelor juridice se face avându-se în vedere următoarele criterii:

1. După numărul părţilor, actele juridice civile se împart în:
- acte unilaterale;
- acte bilaterale;
- acte multilaterale.
Actul unilateral este rezultatul voinţei unei singure părţi (ex. testament, acceptarea
succesiunii, renunţarea la moştenire etc.).
Actul bilateral este acela care reprezintă voinţa concordantă a două părţi: contractul de
vânzare-cumpărare, donaţia, împrumutul etc.).
Actul multilateral reprezintă rodul de voinţă între trei sau mai multe părţi (ex. societăţi
comerciale etc.)
2. După scopul urmărit la încheierea lor, actele juridice civile se împart în:
- acte cu titlu oneros;
- acte cu titlu gratuit
Actul cu titlu oneros este acela în care în schimbul folosului patrimonial procurat de o
parte celeilalte, se urmăreşte obţinerea altui folos patrimonial.
Actele cu titlu oneros se împart la rândul lor în:
- acte comutative;
- acte aleatorii.
Sunt comutative acele acte juridice cu titlu oneros la a căror încheiere părţile cunosc
existenţa şi întinderea obligaţiilor lor (ex. contractul de vânzare-cumpărare).
Sunt aleatorii acele acte juridice cu titlu oneros în care părţile nu cunosc întinderea
obligaţiilor, existând şansa unui câştig sau riscul unei pierderi (ex. vânzarea cu clauză de
întreţinere, contractul de rentă viageră).
Actul cu titlu gratuit este acela prin care se procură un folos patrimonial fără a se urmări în
schimb obţinerea unui alt folos patrimonial (ex. mandatul gratuit, donaţia, comodatul etc.).
Actele cu titlu gratuit se împart la rândul lor în:
- liberalităţi;
- acte dezinteresate.
Liberalităţile sunt acele acte juridice cu titlu gratuit prin care dispunătorul îşi micşorează
patrimoniul prin folosul patrimonial procurat (ex. donaţii, legate).
Actele dezinteresate sunt acelea prin care dispunătorul procură un avantaj patrimonial (ex.
mandatul gratuit, depozitul neremunerat).
3. După efectul lor, actele juridice se clasifică în:
- acte constitutive;
- acte translative;
- acte declarative.
Actele constitutive sunt acele acte care dau naştere la un drept subiectiv civil ce nu a
existat anterior (ipoteza convenţională). Ex. instituirea unui uzufruct, convenţia de ipotecă.
42
 Actele translative sunt actele juridice care au ca efect strămutarea unui drept subiectiv civil
dintr-un patrimoniu în altul (ex. contractul de vânzare-cumpărare, donaţia).
Actul declarativ este actul juridic care are ca efect consolidarea sau definitivarea unui drept
subiectiv preexistent (ex. convenţia de partaj, tranzacţia etc.)
4. După importanţa lor, actele juridice civile se împart în:
- acte de conservare;
- acte de administrare;
- acte de dispoziţie.
Actele de conservare sunt acele acte juridice ce au ca efect preîntâmpinarea pierderii unui
drept subiectiv civil. Acest act este întotdeauna avantajos pentru autorul său deoarece cu o
cheltuială mică se salvează un drept de o valoare mai mare (ex. întreruperea unei prescripţii
printr-o acţiune în justiţie, somaţie, înscrierea unei ipoteci etc.)
Actele de administrare sunt acele acte juridice prin care se realizează o normală punere în
valoare a unui bun sau a unui patrimoniu (ex. închirierea unui bun, asigurarea unui bun etc.)
Actele de dispoziţie sunt acele acte care au ca rezultat ieşirea din patrimoniu a unui bun
sau drept ori grevarea unui bun cu o sarcină reală (ex. ipotecă, gaj).
5. După conţinut, actele juridice civile se împart în:
- acte patrimoniale;
- acte nepatrimoniale.
Actele patrimoniale sunt acele acte juridice care au un conţinut evaluabil în bani, acestea
fiind în principiu actele care privesc drepturile reale şi drepturile de creanţă (ex. contractele de
vânzare-cumpărare, împrumut etc.)
Actele nepatrimoniale sunt acele acte juridice care nu au un conţinut evaluabil în bani (ex.
convenţia părinţilor unui copil din afara căsătoriei privind numele pe care acesta urmează să-l
poarte).
6. După modul de încheiere, actele juridice civile se împart în:
- acte consensuale;
- acte solemne;
- acte reale.
Actele consensuale sunt acelea care se încheie prin simpla manifestare de voinţă şi de
aceea actul consensual constituie regula din punct de vedere al formei în care se încheie actele
juridice civile (ex. vânzarea, cumpărarea).
Actele solemne sunt acele acte la a căror încheiere este nevoie ca manifestarea de voinţă să
fie încheiată într-o anumită formă (ex. ad solemnitatem sau ad validitatem: contractul de ipotecă,
testamentul etc.)
Actele reale sunt acele acte juridice care nu se pot încheia decât dacă manifestarea de
voinţă este însoţită de remiterea lucrului (ex. împrumutul, darul manual, depozitul).
7. După momentul producerii efectelor, actele juridice civile se împart în:
- acte între vii (inter vivos);
- acte pentru cauză de moarte (mortis cauza).
Actele între vii sunt acele acte care-şi produc efectele necondiţionat de moartea autorului
lor (acestea sunt cele mai numeroase).
Actele pentru cauză de moarte sunt acele acte care nu îşi produc efectele decât la moartea
autorului lor (ex. testamentul).
8. După rolul voinţei părţilor, actele juridice civile se împart în:
- acte subiective;
- acte condiţie.
Actele subiective sunt actele juridice al căror conţinut este determinat prin voinţa autorului.
Marea majoritate a actelor intră în această categorie.

43
 Actul juridic-condiţie reprezintă actul juridic civil la a cărui încheiere părţile îşi exprimă
voinţa doar în privinţa naşterii actului, conţinutul lui fiind predeterminat de norme de la care
părţile nu pot deroga (ex. contractul de închiriere).
9. După legătura lor cu modalităţile, actele juridice civile de împart în:
- acte pure şi simple;
- acte afectate de modalităţi.
Actele pure şi simple sunt acele acte care nu cuprind o modalitate, respectiv termen,
condiţie, sarcină. Condiţia este rezolutorie şi suspensivă.
Actele afectate de modalităţi sunt acele acte care cuprind modalităţi, adică termen, condiţie
sau sarcină. Unele acte juridice sunt afectate esenţialmente de modalităţi (ex. contractul de
vânzare-cumpărare, contractul de asigurare).
10. După raporturile dintre ele, actele juridice civile se împart în:
- acte principale;
- acte accesorii.
Actele juridice principale sunt acele acte care au o existenţa de sine stătătoare, soarta lor
nedepinzând de un alt act juridic. Majoritatea actelor juridice civile sunt principale.
Actele juridice accesorii sunt acelea care depind de soarta unui alt act juridic care este
principal (accesorium sequitur principale) ex. clauza penală, contractul de gaj etc.
11. După legătura lor cu cauza, actele juridice civile se împart în:
- acte juridice cauzale;
- acte juridice abstracte.
Actele juridice cauzale sunt acelea a căror valabilitate implică analiza cauzei, a scopului
său. Astfel, dacă scopul este imoral, ilicit ori lipseşte, însuşi actul este lovit de nulitate (ex.
jocurile de noroc).
Actele juridice abstracte sunt acele acte a căror valabilitate nu implică analiza cauzei.
Acestea sunt detaşate de elementul cauză (ex. titlul de valoare care poate fi la purtător, nominativ
sau la ordin).
12. După modalitatea încheierii, actele juridice civile se împart în:
- acte juridice strict personale;
- acte juridice făcute prin reprezentant.
Actele juridice strict personale sunt acelea care nu pot fi încheiate decât personal, fără a
putea fi încheiate prin reprezentare (ex. testamentul).
Actele juridice făcute prin reprezentant sunt acele acte care pot fi încheiate atât personal
cât şi prin reprezentant. Majoritatea actelor juridice civile pot fi încheiate prin reprezentant.
13. După reglementare şi denumire, actele juridice civile se împart în:
- acte juridice numite;
- acte juridice nenumite.
Actele juridice numite tipice sunt acele acte care au o denumire stabilită de legea civilă şi o
reglementare proprie (tipică). Majoritatea actelor civile este formată din acte numite (tipice).
Actele juridice nenumite (atipice) sunt acele acte care nu au nici reglementare, nici
denumire proprie (ex. testamentul, ipoteca convenţională).
14. După modul de executare, actele juridice civile se împart în:
- acte cu executare dintr-o dată;
- acte cu executare succesivă.
Actele cu executare dintr-o dată (uno ictu) sunt acele acte care presupun o singură prestaţie
din partea debitorului (ex. darul manual). Acesta se mai numeşte şi act de executare instantanee.
Actele cu executare succesivă sunt acele acte a căror executare presupune mai multe
prestaţii eşalonate în timp (ex. arendarea, închirierea).

4.2. Condiţiile actului juridic civil

44
 4.2.1. Definiţia condiţiilor actului juridic civil

Condiţiile actului juridic civil reprezintă elementele din care este alcătuit un act juridic
civil.
Terminologie:
Legea foloseşte termenul de „condiţii” în art. 948 din Codul Civil. Potrivit acestui articol,
condiţiile esenţiale pentru valabilitatea unei convenţii sunt:
- capacitatea de a contracta;
- consimţământul valabil al părţii ce se obligă;
- un obiect determinat;
- o cauză licită.
Termenul „condiţie” poate fi înlocuit cu expresiile „elementele actului juridic civil” sau
„cerinţele actului juridic civil”.

4.2.2. Clasificarea condiţiilor actului juridic civil

Condiţiile actelor juridice civile se clasifică după mai multe criterii astfel:
1. În funcţie de aspectul la care se referă, distingem între condiţii de fond (numite şi intrinseci) şi
condiţii de formă (numite şi extrinseci).
Condiţiile de fond sunt cele care privesc conţinutul actului juridic civil, iar condiţiile de formă se
referă la exteriorizarea voinţei.
2. în funcţie de criteriul obligativităţii, condiţiile actelor juridice se împart în: condiţii esenţiale şi
condiţii neesenţiale sau întâmplătoare.
Condiţiile esenţiale sunt cele cerute pentru valabilitatea actelor juridice, iar condiţiile
neesenţiale sunt cele care pot fi prezente sau pot lipsi din actul juridic, fără a fi afectată
valabilitatea acestuia.
3. După sancţiunea nerespectării lor, putem vorbi despre: condiţii de valabilitate şi condiţii de
eficacitate.
Condiţiile de valabilitate sunt acele condiţii a căror nerespectare duce la nulitatea actului
juridic civil, iar nerespectarea condiţiilor de eficacitate nu atrage sancţiunea nulităţii actului
juridic civil, ci de sancţiuni (ex. inopozabilitatea).

4.2.3. Capacitatea de a încheia acte juridice civile

4.2.3.1. Definiţie. Sediul materiei

Capacitatea de a încheia acte juridice civile reprezintă acea condiţie de fond şi esenţială
care constă în aptitudinea subiectului de drept civil de a deveni titular de drepturi şi obligaţii
civile prin încheierea actelor de drept civil.
Capacitatea de a încheia acte juridice este de o parte a capacităţii civile, reunind în
structura sa o parte din capacitatea de folosinţă a persoanei fizice sau juridice, precum şi
capacitatea de exerciţiu a acesteia47.
Dispoziţii privind capacitatea de a încheia acte juridice mai pot fi găsite şi în alte acte
normative: Codul familiei (ex. art. 105 alin. 1, art. 133 alin. 3), Decretul nr. 31 / 1954 etc.

47
A se vedea G. Boroi, op. cit., p. 152
45
 4.2.3.2. Principiul capacităţii de a încheia acte juridice civile

Acest principiu este prevăzut de art. 6 alin. 1 din Decretul nr. 31 /1954 privitor la
persoanele fizice şi juridice potrivit căruia „nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosinţă
şi nici în tot sau în parte de capacitatea de exerciţiu decât în cazurile şi condiţiile legii”. Cu alte
cuvinte, regula este capacitatea, iar excepţia incapacitatea. Trebuie să reţinem că această
capacitate este o stare de drept – de jure în timp ce discernământul reprezintă o stare de fapt – de
facto, acesta din urmă putând exista izolat chiar şi la o persoană incapabilă după cum o persoană
pe deplin capabilă se poate găsi trecător într-o situaţie în care nu are discernământ.

Excepţia incapacităţii de a încheia acte juridice civile

De reţinut că excepţiile trebuie să fie prevăzute în mod expres de lege deoarece ea este de
strictă aplicare şi interpretare (exceptio est strictissimae interpretationis).
Incapacităţile de a încheia acte juridice civile pot fi clasificate în funcţie de mai multe
48
criterii :
- După natura lor, distingem între incapacităţi de folosinţă şi incapacităţi de exerciţiu.
Incapacităţile din prima categorie constau în inaptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii şi deci de
a săvârşi personal sau printr-un reprezentant legal sau cu încuviinţarea prealabilă a unui ocrotitor
legal, acte juridice ce implică acele drepturi sau obligaţii. Categoria a doua cuprinde
incapacităţile care lipsesc persoanelor în cauză de posibilitatea de a-şi exercita personal şi singure
drepturile şi de a-şi asuma astfel obligaţiile, pe calea încheierii de acte juridice49.
În raport de conţinutul sau întinderea lor, distingem: incapacităţi generale şi incapacităţi
speciale.
Incapacităţile generale privesc în principiu toate actele juridice, în timp ce incapacităţile
speciale sunt instituite pentru anumite acte juridice.
După izvorul lor, incapacităţile civile pot fi clasificate în incapacităţi instituite de legea
civilă şi incapacităţi civile stabilite de legea penală.
Incapacităţile instituite de legea civilă sunt incapacităţile de exerciţiu şi majoritatea
incapacităţilor de folosinţă.
În funcţie de modul în care operează, deosebim între: incapacităţi ce acţionează de drept (ope
legis) şi incapacităţi ce operează ca efect al unei hotărâri judecătoreşti (decăderea din drepturile
părinteşti).
În raport de opozabilitatea lor distingem: incapacităţi absolute şi incapacităţi relative.
Incapacităţile absolute împiedică încheierea valabilă a actului juridic de către incapabil cu
orice altă persoană, iar incapacităţile relative împiedică încheierea valabilă a actului juridic de
către incapabil cu o anumită persoană sau cu anumite persoane.
După finalitatea lor, incapacităţile civile se împart în: incapacităţi cu caracter de sancţiune
şi incapacităţi cu caracter de protecţie sau de ocrotire.

4.2.4. Consimţământul

4.2.4.1. Corelaţia dintre consimţământ şi voinţa juridică

Din definiţia dată actului juridic civil rezultă că voinţa juridică reprezintă un element
fundamental al acestuia.
Voinţa este un obiectiv special de natură psihologică, dar care din punct de vedere juridic
se manifestă sub două laturi: consimţământ şi cauză (scop). Din aceasta rezultă că între
consimţământ şi voinţă există corelaţia de la parte la întreg.

48
Doru Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p. 187
49
Ibidem, p. 153

46
 4.2.4.2. Formarea voinţei şi principiile voinţei juridice în dreptul civil

A. Formarea voinţei juridice

Formarea voinţei juridice are loc în cadrul unui proces psihologic complex în care punctul
de pornire îl reprezintă nevoia omului pe care tinde să o satisfacă, reflectată în mintea sa. Etapa
următoare o reprezintă reflectarea mijlocului de satisfacere a nevoii, dobândind contur dorinţa
satisfacerii acesteia. În acest moment, ea se poate întâlni cu alte dorinţe şi tendinţe ale omului.
Cea de-a doua fază este deliberarea, care reprezintă cântărirea avantajelor şi dezavantajelor
dorinţei şi mijloacelor de realizare a lor aflate în concurs. Ca urmare a apariţiei unui motiv
deliberat de la deliberare, se trece la luarea hotărârii.
Ultima fază o reprezintă luarea hotărârii de a încheia un anumit act juridic civil, această
hotărâre având un caracter intim (intern).

B. Principiile voinţei juridice în dreptul civil

În Codul civil sunt consacrate două principii care cârmuiesc voinţa juridică:
- principiul libertăţii actelor juridice civile (numit şi principiul autonomiei de voinţă);
- principiul voinţei reale (numit şi principiul voinţei interne)
a) Principiul libertăţii actelor juridice civile este consacrat în art. 969 alin. 1 din Codul Civil
conform căruia „convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante”. Totuşi, prin
art. 5 din Codul Civil se prevede că : „nu se poate deroga prin convenţie sau dispoziţii particulare
de la legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri”.
b) Principiul voinţei reale (interne)
Când între elementul intern (psihologic) şi cel extern (social) există concordanţă,
identitatea nu ridică probleme deoarece voinţa persoanei este aceeaşi. În situaţia în care nu există
concordanţă între voinţa internă şi cea externă se ridică întrebarea cui acordăm prioritate. În
dreptul nostru trebuie să reţinem că legea civilă dă prioritate voinţei interne sau reale.
În această privinţă există două concepţii : concepţia subiectivă şi concepţia obiectivă.
Concepţia subiectivă acordă prioritate voinţei interne, în timp ce concepţia obiectivă acordă
prioritate voinţei declarate.
De la principiul voinţei interne se desprind următoarele excepţii:
- în caz de simulaţie, terţele persoane de bună credinţă nu le poate fi opus actul juridic secret, ci
actul juridic aparent deoarece doar acesta este cunoscut de terţe;
- a doua excepţie se desprinde din dispoziţiile art. 1191 alin. 2 Cod Civil, conform căruia „Nu se
va primi niciodată o dovadă prin martori în contra sau peste ceea cuprinde actul, nici peste ceea
ce se pretinde că s-ar fi zis înaintea, la timpul sau în urma confecţionării actului, chiar cu privire
la o sumă ce nu depăşeşte 250 de lei”.
Această excepţie operează în materie de probe, privind raportul dintre înscris şi mărturie.

4.2.4.3. Definiţia consimţământului

Într-un prim sens, consimţământul reprezintă acea condiţie esenţială de fond a actului
juridic civil care constă în hotărârea de a încheia un act juridic civil, manifestată în exterior.
Într-un al doilea sens, mai apropiat de semnificaţia sa etimologică (cum sentire) termenul
de consimţământ desemnează acordul de voinţe al părţilor, în actele bilaterale sau multilaterale50.

4.2.4.4. Condiţiile de valabilitate a consimţământului

50
A se vedea Doru Cosma, op. cit., p. 117
47
 Pentru a fi valabil, consimţământul trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele
condiţii:
1. să provină de la o persoană cu discernământ;
2. să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice;
3. fie exteriorizat;
4. să nu fie alterat de vreun viciu de consimţământ.
1. Consimţământul să provină de la o persoană de la o persoană cu discernământ
Aceasta înseamnă că persoana de la care provine trebuie să aibă puterea de a aprecia
efectele juridice care se produc în baza manifestării sale de voinţă. Persoana fizică cu capacitate
de exerciţiu este prezumată că are discernământ juridic pentru a încheia acte juridice.
Persoanele juridice cu vârsta între 14 şi 18 ani au discernământ în curs de formare, iar
persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu (minorii sub 14 ani şi interzişii judecătoreşte) sunt
prezumate că nu au discernământ.
În afara incapacităţilor legale mai există şi incapacităţi naturale, adică persoane cu
capacitate, dar temporar, sunt lipsite de discernământ (ex. beţia, hipnoza, somnambulismul etc.)
2. Consimţământul să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice (onimo contrahendi
negotii)
Această condiţie nu se consideră a fi îndeplinită în următoarele cazuri:
- când consimţământul a fost dat în glumă (jocandi causa), din prietenie, curtoazie sau pură
complezenţă;
- când manifestarea de voinţă este prea vagă;
- când manifestarea de voinţă s-a făcut sub condiţie pur potestativă (art. 1010 Cod Civil: „mă
oblig dacă vreau”);
- când manifestarea de voinţă s-a făcut cu o rezervă mentală (reservatio mentalis), cunoscută de
contractant.
3. Consimţământul trebuie să fie exteriorizat
În dreptul nostru, principiul este acela al consensualismului, adică părţile sunt libere să
aleagă forma exteriorizării.
Manifestarea de voinţă poate fi expresă sau tacită.
Manifestarea de voinţă este expresă când ea este exteriorizată şi este făcută cunoscută
contractanţilor şi terţilor.
Manifestarea de voinţă este tacită (implicită) atunci când ea se deduce (ex. acceptarea
tacită a moştenirii: dacă succesibilul face un act de dispoziţie privind un bun succesoral, se
consideră că a acceptat în mod tacit moştenirea).
Excepţia de la acest principiu o reprezintă actele autentice unde se cere o anumită formă de
exteriorizare pentru acceptarea consimţământului.
Consimţământul poate fi exteriorizat: în scris, verbal, în gesturi, în fapte concludente.
În ceea ce priveşte valoarea juridică a tăcerii, în dreptul nostru, în principiu, tăcerea nu
valorează consimţământul exteriorizat.
Prin excepţie, tăcerea valorează consimţământul în următoarele situaţii:
- când legea prevede expres aceasta;
- când prin voinţa expresă a părţilor se atribuie o anumită semnificaţie juridică a tăcerii;
- când tăcerea are valoare de consimţământ potrivit obiceiului;
4. Consimţământul să nu fie alterat printr-un viciu de consimţământ
Această condiţie negativă este impusă de caracterul liber al actului juridic civil.
Viciile de consimţământ sunt acele împrejurări care afectează caracterul conştient şi liber
al voinţei de a face un act juridic civil.
În aceste situaţii, manifestarea de voinţă este alterată în conţinutul său intelectual sau (ex.
eroare, dol) sau în caracterul său liber (ex. violenţă, leziune).
Sunt vicii de consimţământ: eroarea, dolul (viclenia), violenţa şi leziunea.

48
 4.2.4.5. Viciile de consimţământ

EROAREA
A. Definiţie

Eroarea reprezintă falsa reprezentare a realităţii la încheierea unui act juridic civil.
Potrivit art. 954 din Codul Civil: „eroarea nu produce nulitate decât când cade asupra
substanţei obiectului convenţiei. Eroarea nu produce nulitate când cade asupra persoanei cu care
s-a contractat, afară numai când consideraţia persoanei este cauza principală pentru care s-a făcut
convenţia”.

B. Clasificare

Din dispoziţiile art. 954 din Codul Civil se deduce că eroarea este de mai multe feluri:
După criteriul consecinţelor, distingem:
- eroarea obstacol (distructivă de voinţă);
- eroarea – viciu de consimţământ;
- eroarea indiferentă.
Eroarea obstacol, denumită şi distructivă de voinţă este cea mai gravă formă a erorii, aceasta
deoarece falsa reprezentare cade asupra actului juridic (error in negotio) – ex. o parte doreşte să
dea cu împrumut o sumă de bani, iar cealaltă parte crede că îi primeşte cu titlu de donaţie.
Eroarea – viciu de consimţământ. Prezintă o gravitate mai redusă decât eroarea – obstacol.
Aceasta constă în falsa reprezentare ce cade fie supra calităţilor substanţiale ale obiectului actului
(error in substantiam), fie asupra persoanei cocontractante (error in personam).
Eroarea indiferentă constă în falsa reprezentare a unor împrejurări mai puţin importante şi care
nu afectează valabilitatea actului juridic civil încheiat.
După natura realităţii fals reprezentate, distingem între:
- eroare de fapt;
- eroare de drept.
Eroarea de fapt constă în falsa reprezentare a unei situaţii faptice la încheierea actului juridic civil
care priveşte: obiectul actului, valoarea, persoana cocontractantă.
Eroarea de drept este falsa reprezentare la încheierea actului juridic civil, a existenţei sau
conţinutului unei norme de drept civil.

C. Condiţiile cerute erorii pentru a fi viciu de consimţământ

Pentru ca eroarea să fie viciu de consimţământ trebuie întrunite cumulativ următoarele

condiţii:
- elementul asupra căreia cade falsa reprezentare să fi fost hotărâtor determinant pentru încheierea
actului, în sensul că, dacă ar fi fost cunoscută realitatea, actul nu
s-ar fi încheiat; dacă eroarea cade asupra valorii economice a contraprestaţiei, este vorba despre o
eroare lezionară care cade sub incidenţa regulilor ce guvernează leziunea ca viciu de
consimţământ;
- în cazul actelor bilaterale cu titlu oneros este necesar ca co-contractantul să fi ştiut sau să fi
trebuit să ştie că elementul asupra căruia cade falsa reprezentare este determinant hotărâtor pentru
încheierea actului juridic civil; această condiţie se cere a fi îndeplinită în scopul asigurării
stabilităţii şi certitudinii operaţiunilor juridice din circuitul civil.

49
 În actele unilaterale cu titlu oneros nu se impune această condiţie deoarece lipseşte
„cocontractantul” sau „cealaltă parte”.
În cazul actelor bilaterale nu este necesar ca fiecare parte să se găsească în eroare pentru a
ne afla în prezenţa viciului de consimţământ, care să atragă anulabilitatea actului juridic civil;
dacă totuşi fiecare parte a fost în eroare atunci, fiecare, separat, poate cere anularea actului pentru
eroarea căreia îi este victimă.

DOLUL SAU VICLENIA

A. Definiţie

Dolul reprezintă acel viciu de consimţământ ce constă în inducerea în eroare a unei

persoane prin mijloace viclene sau dolosive pentru a o determina să încheie un act juridic civil.
Cu alte cuvinte, dolul este o eroare provocată şi nu spontană, cum este în cazul erorii
propriu-zise.

B. Clasificarea dolului

În dreptul privat roman se făcea distincţie între dolus malus (dolul grav) şi dolus bonus
(dolul uşor).
- După consecinţele pe care acesta le are asupra actului juridic se face distincţie între: dolul
principal şi dolul incident.
Dolul principal – dolus dans causaum contractui – este dolul care cade asupra unor
elemente principale determinante la încheierea actului juridic şi care atrage nulitatea actului.
Dolul incident (dolus incidens) numit şi dol secundar, cade asupra unor împrejurări
nedeterminante pentru încheierea actului juridic. Acesta nu este sancţionat cu nulitatea actului, se
poate cere o reducere a prestaţiei dacă este cazul.

C. Structura dolului

Dolul, ca viciu de consimţământ, are două elemente:

- primul element este un element obiectiv material ce constă în utilizarea de mijloace viclene,
maşinaţiuni, şiretenii, manopere dolosive pentru a induce în eroare.
Acest element poate consta într-o acţiune pozitivă (fapt comisiv) sau într-o acţiune negativă (fapt
omisiv).
În materia liberalităţilor, faptul omisiv se poate realiza în sugestie sau captaţie, adică
specularea afecţiunii unei persoane pentru a o determina să facă o donaţie sau un legat
testamentar.
- cel de-al doilea element este subiectiv şi constă în intenţia de a induce o persoană în eroare
pentru a o determina să încheie un act juridic civil.

D. Cerinţele dolului

Pentru ca dolul să fie viciu de consimţământ trebuie îndeplinite cumulativ două condiţii:
- să fie determinant pentru încheierea actului juridic;
Această condiţie se desprinde din textul dat art. 960 alin.1 din Codul Civil, conform căruia
dolul constituie o cauză de nulitate doar dacă „este evident că fără aceste maşinaţii cealaltă parte
n-ar fi contractat”. Este necesară existenţa raportului de cauzalitate între mijloacele viclene
folosite de autor şi consimţământul dat de victimă.
- să provină de la cealaltă parte;

50
 Această cerinţă se deduce din textul art. 960 alin. Cod Civil, conform căruia în convenţii,
mijloacele viclene trebuie să fie „întrebuinţate de una din părţi”.
- dolul provine de la reprezentantul cocontractantului.
Nu este necesar ca dolul să fie comun (să existe pentru fiecare parte a actului bilateral), dar
dacă există reciprocitate de dol, fiecare poate cere anularea actului pentru dolul a cărui victimă
este.

VIOLENŢA

A. Definiţie

Violenţa este acel viciu de consimţământ care constă în ameninţarea unei persoane cu un
rău care îi produce o temere ce o determină să încheie un act juridic pe care altfel nu l-ar fi
încheiat.

B. Clasificare

Violenţa poate fi clasificată după două criterii şi anume:

- După natura răului, violenţa poate fi:
- violenţă fizică (vis);
- violenţa morală (metus).
Este violenţă fizică atunci când ameninţarea cu răul priveşte integritatea fizică ori bunurile
persoanei.
Violenţa morală este atunci când ameninţarea cu răul priveşte onoarea, cinstea ori
sentimentele persoanei.
C. Structura violenţei

Ca structură, violenţa este alcătuită din două elemente:

- un element obiectiv (exterior), care constă în ameninţarea cu răul;
- un element subiectiv (intern), care constă în insuflarea unei temeri persoanei ameninţate care îi
alterează consimţământul.
Potrivit art. 954 alin. 1 din Codul Civil, temerea trebuie să fie insuflată autorului actului
prin ameninţarea cu un „rău considerabil şi prezent”.
Cel de-al doilea element, cu caracter subiectiv este dat de starea psihologică insuflată
autorului actului de constrângere exercitată asupra sa.

D. Condiţiile cerute violenţei pentru a fi viciu de consimţământ

Pentru ca violenţa să constituie viciu de consimţământ trebuie îndeplinite cumulativ

următoarele condiţii:
- să fie determinantă, adică violenţa să fie de natură a determina o persoană să încheie un act
juridic civil.
- să fie injustă (nelegitimă, ilicită).

LEZIUNEA
A. Definiţie

51
 Leziunea reprezintă acel viciu de consimţământ care constă în disproporţia vădită de
valoare între cele două prestaţii.

B. Structura leziunii

Structura leziunii diferă în funcţie de concepţia care stă la baza reglementării ei, astfel:
- prima concepţie, subiectivă, reţine pentru existenţa leziunii două elemente: unul obiectiv ce
constă în disproporţia de valoare dintre contraprestaţie şi unul subiectiv ce constă în profitarea de
starea de nevoie în care se află cealaltă parte.
- a doua concepţie, obiectivă, reţine pentru existenţa leziunii un singur element şi anume paguba
egală cu diferenţa de valoare a celor două prestaţii.

C. Condiţiile de existenţă a leziunii ca viciu de consimţământ

Pentru anularea actului juridic civil pentru leziune trebuie întrunite cumulativ următoarele
condiţii:
- leziunea să fie o consecinţă directă a actului respectiv.
- leziunea să existe în raport cu momentul încheierii actului juridic;
- disproporţia de valoare între contraprestaţie să fie vădită.

D. Domeniul de aplicare al leziunii

Din punct de vedre al persoanelor care pot invoca leziunea ca viciu de consimţământ,
aceştia nu sunt decât minorii între14 şi 18 ani, deci pe cei cu capacitate de exerciţiu restrânsă. În
acest sens, art. 1165 din Codul Civil prevede că „majorul nu poate, pentru leziune, să exercite
acţiunea în resciziune”.
De la această regulă există două excepţii51 în care majorul poate invoca leziunea astfel:
- în cazul convenţiilor de salvare maritimă (art. 60 din Ordonanţa nr. 42 / 1997 privind navigaţia
civilă);
- în cazul în care, după data acceptării succesiunii expres sau tacit, succesiunea este absorbită sau
micşorată cu mai mult de jumătate, prin descoperirea unui testament, necunoscut în momentul
acceptării (art 694, teza a II-a Cod Civil).

4.2.5. Obiectul actului juridic civil

4.2.5.1. Definiţia obiectului actului juridic civil

Prin obiectul actului juridic civil înţelegem conduita părţilor actului juridic civil, respectiv
acţiunile sau inacţiunile la care sunt îndreptăţite sau de care sunt ţinute.
Consacrarea juridică a definiţiei cu referire doar la convenţii o întâlnim în art. 962 care
prevede că „obiectul convenţiilor este acela la care părţile sau numai una din părţi se obligă”.

4.2.5.2. Corelaţia dintre obiectul şi conţinutul actului juridic civil

Corelaţia dintre obiectul şi conţinutul actului juridic civil este asemănătoare cu aceea dintre
obiectul şi conţinutul raportului juridic civil. Aşadar, nu trebuie confundate acţiunile sau
inacţiunile părţilor actului juridic civil (care constituie obiectul actului juridic civil) cu drepturile
51
A se vedea Gabriel Boroi, op. cit., p. 172

52
subiective şi obligaţiile la care dă naştere actul juridic şi care constituie conţinutul sau efectele
actului juridic civil.

4.2.5.3. Condiţiile de valabilitate a obiectului actului juridic civil

Pentru a fi valabil, obiectul oricărui act juridic civil trebuie să îndeplinească următoarele
condiţii:
- să existe;
- să fie în circuitul civil;
- să fie determinat sau determinabil;
- să fie posibil;
- să fie licit şi moral.
Pe lângă aceste condiţii generale mai sunt şi unele condiţii speciale, şi anume:
- cel care se obligă să fie titularul dreptului civil subiectiv;
- să existe autorizaţie administrativă prevăzută de lege;
- obiectul să constea într-un fapt personal al debitorului.

A. Obiectul să existe

Aceasta este cea mai importantă cerinţă pentru valabilitatea actului juridic civil.
Această condiţie se regăseşte în prevederile art. 1311 din Codul civil, potrivit cărora:
„Dacă în momentul vânzării, lucrul vândut era pierit de tot, vinderea este nulă. Dacă era pierit
numai în parte, cumpărătorul are alegerea între a se lăsa de contract sau a pretinde reducerea
preţului.”
Un bun viitor poate forma obiect valabil al actului juridic civil, excepţie fac succesiunile
viitoare care nu pot forma obiectul actului juridic civil, potrivit art. 965 alin. 2 din Codul Civil.

B. Obiectul să fie în circuitul civil

Potrivit art. 963 din Codul civil „numai lucrurile ce sunt în comerţ pot fi obiectul unui
contract”. Prevederi pentru această condiţie se regăsesc şi în art. 1310 din Codul Civil, potrivit
cărora „toate lucrurile care sunt în comerţ pot să fie vândute, afară numai dacă vreo lege a oprit
aceasta”.

C. Obiectul să fie determinat sau determinabil

Această condiţie este prevăzută de art. 948 punctul 3 şi de art. 964 din Codul civil,
conform căruia „obligaţia trebuie să aibă de obiect un lucru determinat, cel puţin în specia sa.
Cantitatea obiectului poate fi incertă, dar este posibilă determinarea sa.”
Astfel, când obiectul actului juridic priveşte un bun individual determinat (res certa),
condiţia este îndeplinită prin ipoteză.
Dacă obiectul actului juridic priveşte un bun generic determinat (res genera), cerinţa este
îndeplinită prin stabilirea precisă a cantităţii şi valorii bunului sau prin stabilirea doar a unor
criterii d determinare care vor fi folosite în momentul executării actului.

D. Obiectul să fie posibil

Nimeni nu poate fi îndatorat la o obligaţie imposibilă – nulla imposibilium obligatio est.

53
 Imposibilitatea trebuie să fie absolută, adică prestaţia să nu poată fi îndeplinită, dacă
imposibilitatea este relativă (subiectivă), aceasta nu afectează validitatea actului deoarece
imposibilitatea este numai pentru un anumit debitor, iar pentru neexecutarea culpabilă din partea
debitorului este angajată răspunderea sa civilă.
Imposibilitatea poate fi de ordin material (când prestaţia nu poate fi adusă la îndeplinire
datorită unei stări de fapt) sau de ordin juridic (dacă se datorează unei cauze juridice), aceasta
fiind apreciată în raport de momentul încheierii actului juridic.

E. Obiectul să fie licit şi moral

Această condiţie se desprinde din prevederile art. 5 din Codul Civil: „nu se poate deroga
prin convenţii sau dispoziţii particulare la legile care interesează ordinea publică şi bunele
moravuri”.
În cazul nerespectării acestei condiţii actul juridic civil astfel încheiat este lovit de nulitate
absolută sau relativă, după cum norma imperativă încălcată este de ordine publică sau de ordine
privată.
F. Cel care se obligă să fie titularul dreptului civil subiectiv

Această cerinţă este necesară în actele constitutive sau translative de drepturi şi se bazează
pe principiul de drept conform căruia nimeni nu se poate obliga valabil la ceva ce nu are sau la
mai mult decât are – nemo dat quod non habet sau nemo plus iuris ad alium transferre potest,
quam ipse habet.
Această condiţie este cerută doar dacă prin natura sa actul juridic respectiv transferă
imediat dreptul real.

G. Existenţa autorizaţiei administrative prevăzute de lege

Actele juridice care au ca obiect anumite bunuri, pentru a fi valabil încheiate, trebuie
îndeplinită cerinţa autorizaţiei administrative, sub sancţiunea nulităţii absolute.

H. Obiectul să constea într-un fapt personal al debitorului

Această condiţie se impune datorită caracterului personal al unor acte juridice care se
încheie intuitu personae, fiind avute în vedere de cocontractant anumite calităţi ale debitorului
(ex. mandatul).
Astfel, promisiunea faptei altuia este lipsită de fapte juridice în privinţa persoanei a cărei
faptă a fost promisă, dar este valabilă52 promisiunea de porte-fort, prin care o persoană se
angajează să obţină fapta altei persoane ori ca aceasta să ratifice actul juridic încheiat pe seama
sa. Aceasta, deoarece în acest caz, cel ce face promisiunea de porte-fort se obligă personal, fără ca
terţul al cărui consimţământ este făgăduit să fie obligat în vreun fel.
Dacă însă terţul ratifică actul, obligaţia retroactivează de la data când s-a făcut promisiunea
de porte-fort şi nu de al data ratificării actului.

4.2.6. Cauza actului juridic civil

4.2.6.1. Definiţie. Reglementare. Trăsături

Cauza este acel element al actului juridic civil care constă în obiectivul urmărit la
încheierea unui asemenea act.
52
A se vedea Doru Cosma, op. cit., p. 218

54
Trăsăturile cauzei
- împreună cu consimţământul, formează voinţa juridică;
- ca element esenţial al actului juridic civil, cauza nu se confundă nici cu obiectul şi nici cu
consimţământul;
- nu se confundă nici cu izvorul raportului juridic civil deoarece s-ar confunda partea cu întregul.
Reglementare
Art. 948 pct. 4 din Codul Civil, atunci când se referă la condiţiile esenţiale ale convenţiilor,
se referă la „o cauză licită”.
Mai întâlnim dispoziţii privitoare la cauză şi în art. 966 din Codul Civil, care prevede că
„obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă sau ilicită nu poate avea nici un efect”.
Art. 967 din Codul Civil dispune: „Convenţia este valabilă, cu toate că cauza nu este
expresă.
Cauza este prezumată până la dovada contrarie”.
Art. 968 prevede „cauza este ilicită când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor
moravuri şi ordinii publice”.

4.2.6.2. Elementele cauzei actului juridic civil

În doctrină se admite că în structura cauzei intră două elemente: scopul imediat şi scopul
mediat.
Scopul imediat, numit şi causa proxima, care se referă la scopul obligaţiei este abstract şi
invariabil, fiind stabilit pe principalele categorii de acte juridice civile, astfel:
- în contractele sinalagmatice, scopul imediat reprezintă prefigurarea mentală a contraprestaţiei;
- în actele cu titlu gratuit scopul imediat îl reprezintă intenţia de a gratifica;
- în actele reale, scopul imediat este reprezentat de prefigurarea emiterii lucrului;
- în contractele aleatorii, scopul imediat reprezintă riscul, adică unele împrejurări viitoare şi
incerte de care depinde şansa câştigului sau riscul pierderii.
Scopul mediat sau causa remota, care se referă la scopul actului juridic civil, este concretă
şi variabilă, ea reprezentând motivul determinant al încheierii actului juridic civil.

4.2.6.3. Condiţiile de valabilitate a cauzei actului juridic civil

Pentru a fi valabilă, cauza actului juridic civil trebuie să îndeplinească cumulativ

următoarele condiţii:
a) să existe
Această condiţie este cerută expres în art. 966 din Codul Civil care dispune că „obligaţia
fără cauză nu poate avea nici un efect.”
b) să fie reală
Această condiţie este consacrată expres de prevederile art. 966 din Codul Civil, potrivit
cărora „obligaţia fondată pe o cauză falsă nu poate avea nici un efect”.
Cauza nu este reală, ci falsă atunci când există eroare asupra motivului determinant al
actului juridic civil, care este scopul mediat.
c) să fie licită şi morală
Această condiţie este prevăzută expres de acelaşi articol 966 din Codul Civil, potrivit
căruia „obligaţia ilicită nu poate avea nici un efect”.
Conţinutul acestei condiţii ne este arătat prin art. 968 care prevede că : „cauza este nelicită
când este prohibită de legi, când este contrară bunelor moravuri şi ordinii publice”.

4.2.6.4. Rolul şi proba cauzei actului juridic civil

A. Rolul cauzei
55
 Prin mijlocirea cauzei, părţile dau valoare de element esenţial unei împrejurări sau aspect
care altfel nu ar avea relevanţă juridică.
Prin cele trei condiţii pe care trebuie să le îndeplinească cauza sau scopul actului juridic
civil, se constituie instrumentul juridic prin care jurisprudenţa asigură restabilirea legalităţii şi
respectarea bunelor moravuri, precum şi concordanţa actelor juridice şi ordinea publică.

B. Proba cauzei

Potrivit art. 967 alin. 1 Cod Civil „convenţia este valabilă cu toate că cauza nu este
expresă, iar conform alin. 2 „cauza este prezumată până la dovada contrarie”.
Prin această dispoziţie se reglementează în realitate două prezumţii:
- prezumţia de valabilitate a cauzei, indiferent că se menţionează ori nu acest element în
instrumentum probationis;
- prezumţia de existenţă a cauzei, aşadar cauza nu trebuie dovedită deoarece ea este
prezumată de lege.
-
4.3. Forma actului juridic civil

4.3.1. Definiţie şi terminologie

Forma actului juridic reprezintă acea condiţie care constă în modalitatea de exteriorizare a
manifestării de voinţă cu intenţia de a crea, modifica sau stinge un raport juridic civil concret.
Din punct de vedere terminologic, forma actului juridic civil are două sensuri;
- stricto sensu, prin forma actului juridic civil se înţelege tocmai modalitatea de exteriorizare a
voinţei juridice care este substanţa actului juridic civil, acest sens este guvernat de principiul
consensualismului.
- lato sensu, prin forma actului juridic civil se înţeleg trei cerinţe de formă impuse actului juridic
civil: forma cerută pentru chiar valabilitatea actului juridic civil (forma ad validitatem) sau ad
solemnitatem); forma cerută pentru probarea actului juridic (forma ad probationem); forma cerută
pentru opozabilitatea actului juridic faţă de terţi.

4.3.2. Principiul consensualismului

Prin acest principiu, înţelegem că simpla manifestare de voinţă este nu numai necesară, ci
şi suficientă pentru ca actul juridic să ia fiinţă în mod valabil din punct de vedere al formei, care
îmbracă manifestarea de voinţă făcută în scopul de a produce efecte juridice.
Într-o altă formulare, prin principiul consensualismului nu este consacrat expres cu
caracter general de către Codul civil. Existenţa sa neîndoielnică este dedusă din două împrejurări:
- prima ar fi aceea că principiul consensualismului este reglementată pentru anumite acte juridice
civile (contractul de vânzare-cumpărare reglementat în art. 1295 din Codul Civil):
- a doua împrejurare ar fi aceea că legea civilă consacră expres excepţiile de la principiul
consensualismului şi care, în esenţă, sunt cele trei cerinţe ale formei actului juridic civil, adică
forma ad validitatem, ad probationem şi forma cerută pentru opozabilitatea faţă de terţi.

4.3.3. Clasificarea condiţiilor de formă ale actului juridic civil

A. În funcţie de consecinţele juridice ale nerespectării condiţiilor, distingem:

56
• forma cerută ad validitatem, a cărei nerespectare atrage nulitatea actului;
• forma cerută ad probationem, a cărei nerespectare atrage imposibilitatea dovedirii cu alt mijloc
de probă;
• forma cerută pentru opozabilitatea faţă de terţi a cărei nerespectare atrage inopozabilitatea
actului;
B. După criteriul izvorului, care cere o anumită formă actului juridic civil concret, distingem:
• forma impusă de legea civilă;
• forma convenţională impusă de acordul părinţilor pentru a exterioriza o anumită formă de
voinţă.

4.3.4. Forma cerută ad validitatem

A. Noţiune

Prin formă ad validitatem înţelegem acea condiţie esenţială cerută de lege pentru valabila
încheiere a unui act juridic şi care constă în exteriorizarea manifestării de voinţă a părţilor cu o
anumită solemnitate, de obicei forma scrisă, autentică, sub sancţiunea nulităţii absolute.
Actele juridice, care necesită îndeplinirea anumitor condiţii de formă pentru a fi valabile,
se numesc acte solemne sau formale (ex. testamentul, revocarea expresă a legatelor, acceptarea
succesiunii sub beneficiu de inventar etc.).

B. Caracterele juridice ale formei ad validitatem

• este un element esenţial al actului juridic civil şi a cărei nerespectare este sancţionată cu
nulitatea absolută;
• este incompatibilă cu manifestarea tacită de voinţă, nefiind admis un act juridic solemn
săvârşit în mod tacit;
• este exclusivă, părţile neavând posibilitatea să adopte o altă modalitate de exteriorizare a
voinţei lor şi numai pe aceea prevăzută de lege;
• este abstractă şi invariabilă pentru acelaşi tip de act solemn.

C. Condiţii care trebuie respectate pentru asigurarea

formei ad validitatem

• întregul conţinut al actului juridic civil (şi clauzele esenţiale şi cele neesenţiale), trebuie să
îmbrace forma cerută pentru validitatea sa, nefiind admis aşa-numitul act per relationemîn care
pentru determinarea conţinutului său se face trimitere la o sursă externă;
• actul aflat în interdependenţă cu actul solemn trebuie să îmbrace şi el forma solemnă (ex.
mandatul dat pentru încheierea unui act juridic solemn trebuie să fie dat prin procură autentică);
• uneori actul care determină ineficacitatea actului solemn, trebuie în principiu să îmbrace şi el
forma solemnă (excepţie face legatul care poate fi revocat şi tacit).

D. Aplicaţii ale formei ad validitatem

Principalele acte solemne pentru care forma ad validitatem este cerută de lege sunt:
• contractul de donaţie (art. 813 din Codul Civil dispune că donaţia se poate face doar prin act
autentic);
57
• testamentul (art. 858 dispune că un testament poate fi sau olograf (scris de mână) sau făcut
prin înscris autentic);
• contractul de societate comercială, reglementat de Legea nr. 31 / 1990;
• căsătoria;
• convenţia de constituire a unui drept de ipotecă (art. 1172 Cod Civil);
• actul juridic între vii de înstrăinare a unui titlu, indiferent dacă acesta este situat în intravilan
sau extravilan (Legea nr. 54 / 1998);
• exprimarea consimţământului părinţilor la adopţia copilului de o persoană sau o familie
propusă de Comisia pentru Protecţia Copilului (Ordonanţa nr. 25 / 1997) etc.

4.3.5. Forma cerută ad probationem

A. Noţiune

Prin forma cerută ad probationem se înţelege acea cerinţă care constă în întocmirea unui
înscris care să probeze actul juridic civil. Sancţiunea nerespectării formei cerute de art.
1180 din Codul Civil nu constă în nevalabilitatea actului, ci numai în imposibilitatea
dovedirii actului cu alt mijloc de probă.

B. Caracterele juridice ale formei ad probationem

• este obligatorie, iar nu facultativă;

• nerespectarea ei atrage sancţiunea inadmisibilităţii dovedirii actului cu alt mijloc de probă;
• reprezintă o excepţie de la principiul consensualismului.

C. Aplicaţii ale formei ad probationem

În Codul Civil nu există un text care să enumere situaţiile în care forma scrisă este cerută
ad probationem, însă există o serie de dispoziţii legale care fac aplicaţii acestei cerinţe:
- contractul de locaţiune (art. 1416 Cod Civil);
- tranzacţia (art. 1705 Cod Civil);
- depozitul voluntar (art. 1597 Cod Civil);
Forma ad probationem mai poate fi instituită pentru o anumită categorie de acte juridice
civile, şi anume cele care au ca obiect o sumă mai mare decât cea prevăzută de art. 1191 alin. 1
din Codul Civil.

4.3.6. Forma pentru opozabilitate faţă de terţi

A. Noţiuni şi trăsături

Forma cerută pentru opozabilitatea faţă de terţi constă în acele formalităţi care sunt
necesare potrivit legii pentru a face actul juridic opozabil şi persoanelor care nu au participat la
încheierea actului juridic civil, în scopul ocrotirii drepturilor ori intereselor lor.
Forma cerută pentru opozabilitatea faţă de terţi prezintă următoarele trăsături:
- se justifică ideea de protecţie a terţilor;
- este obligatorie şi nu facultativă;
- nerespectarea acestei forme atrage sancţiunea inopozabilităţii actului juridic, astfel, actul
produce efecte între părţi, dar este ineficace faţă de terţi, ceea ce înseamnă că părţile nu pot
invoca în faţa terţilor drepturile izvorâte din acel act.

58
 B. Aplicaţii ale formei cerute pentru opozabilitatea faţă de terţi

Menţionăm, cu titlu de exemplu, câteva din principalele aplicaţii ale formei cerute pentru
opozabilitatea faţă de terţi:
• publicitatea imobiliară prin cărţile funciare (art. 21 din Legea nr. 7 / 1996);
• publicitatea constituirii gajului şi a oricărei garanţii reale mobiliare (Legea nr. 99 / 1999);
• înregistrarea prevăzută de lege în materia invenţiilor, desenelor şi modelelor industriale (Legea
nr. 64 / 1991 şi Legea nr. 129 / 1992);
• înregistrările şi publicitatea prevăzută de Legea nr. 31 / 1990 la Registrul Comerţului);
• înregistrarea contractelor de arendare în condiţiile prevăzute de legea arendării nr. 16 / 1994
etc.

4.4. Modalităţile actului juridic civil

4.4.1. Definiţie

Prin modalitatea actului juridic civil înţelegem acel element cuprins într-un act juridic care
constă într-o împrejurare ce are influenţă asupra efectelor pe care le produce sau trebuie să le
producă actul respectiv.

4.4.2. Termenul

A. Definiţie. Reglementare. Caractere

Termenul este un eveniment viitor şi sigur ca realizare până la care este amânată fie
începerea, fie încetarea exerciţiului drepturilor subiective şi executării obligaţiilor civile
corelative.
Termenul este indicat în mod obişnuit printr-o dată calendaristică.
Principalele dispoziţii privitoare la termen sunt reglementate în Codul Civil prin art. 1022
– 1025. Pe lângă aceste articole, mai există şi alte reguli speciale din Codul Civil (ex. art. 1079,
art. 1101 etc.) sau din alte acte normative (ex. art. 7 din Legea nr. 16 / 1994).
Din definiţie rezultă că termenul prezintă următoarele caractere:
- este un eveniment viitor, fără a se ţine seama dacă este suspensiv sau extinctiv;
- realizarea acestui eveniment este sigură.

B. Clasificare

Se diferenţiază mai multe categorii de termene, în funcţie de mai multe criterii de

clasificare, astfel:
- După criteriul efectului său, termenul poate fi suspensiv sau extinctiv.
Termenul suspensiv este acel termen care amână începutul exerciţiului subiectiv şi
executării obligaţiei corelative până la îndeplinirea lui (ex. data la care trebuie restituit lucrul
împrumutat comodatarului ).
Termenul extinctiv este termenul care amână stingerea exerciţiului dreptului subiectiv şi
executării obligaţiei corelative până la împlinirea lui (ex. data la care trebuie retrocedat lucrul
închiriat).
- După criteriul beneficiarului termenului, distingem între: termen în favoarea debitorului, termen
în favoarea creditorului, termen în favoarea ambelor părţi.
Termenul stabilit în favoarea debitorului reprezintă regula, aşa cum reiese din art. 1024
Cod Civil; debitorul poate plăti de bună voie înainte, dar nu poate fi silit de creditor la aceasta.

59
 Termen stabilit în favoarea creditorului – în acest caz, creditorul poate cere executarea
obligaţiei la împlinirea termenului, fără ca debitorul să se poată opune (ex. termenul stipulat în
contractul de depozit).
Termen în favoarea ambelor părţi – în acest caz, executarea anticipată a obligaţiilor este
posibilă cu acordul ambelor părţi (ex. termenul într-un contract de asigurare).
- În funcţie de izvorul lor, distingem trei categorii de termene: termen voluntar sau convenţional,
termen legal, termen jurisdicţional.
Termenul voluntar sau convenţional este stabilit prin voinţa părţii sau a părţilor din actul
juridic civil unilateral sau bilateral.
Termenul voluntar se subclasifică în: termen expres şi termen tacit. Este termen expres
atunci când părţile l-au prevăzut în mod explicit şi este termen tacit când este dedus din natura
raportului juridic concret sau din alte împrejurări.
Majoritatea termenelor intră în categoria termenelor convenţionale.
Termenul legal este acel termen stabilit printr-un act normativ şi care face parte de drept din actul
juridic civil.
Termenul jurisdicţional sau judiciar este acel termen care este acordat debitorului de
instanţa judecătorească, potrivit art. 1583 Cod Civil (ex. art. 1101 alin. 2 potrivit căruia
judecătorii, luând în considerare poziţia debitorului, pot acorda mici termene pentru plată şi să
oprească executarea urmăririlor- este ceea ce se numeşte termen de graţie.
- După criteriul cunoaşterii sau nu a datei împlinirii sale la momentul încheierii actului juridic,
distingem între: termen cert (dies certus anct quano) şi termen incert (dies certus anct incertus
quano).
Termenul cert este termenul a cărei împlinire este cunoscută (ex. contractul de închiriere
încheiat până la 1 ianuarie 2003).
Termenul incert este acel termen a cărui dată de împlinire nu este cunoscută în momentul
încheierii actului juridic, dar împlinirea lui este sigură (ex. rentă viageră).

C. Efecte

Efectele termenului afectează numai efectuarea actului juridic civil, nu şi existenţa sa.
Termenul suspensiv întârzie exercitarea termenului subiectiv, respectiv respectarea obligaţiei.
Dreptul subiectiv şi obligaţia au o existenţă certă şi de aici decurg următoarele consecinţe:
- dacă debitorul execută obligaţia înainte de termen, el face o plată valabilă (art. 1023 Cod Civil);
- până la împlinirea termenului, creditorul poate lua măsuri de conservare a dreptului său;
- în actele translative de drepturi reale asupra bunurilor certe, termenul suspensiv nu amână
transferul acestor drepturi, afară de cazul în care s-a prevăzut expres contrariul;
- creditorul nu poate cere plata înainte de împlinirea termenului;
- până la împlinirea termenului suspensiv, prescripţia extinctivă nu începe să curgă;
- în actele juridice translative de proprietate, riscul pieirii fortuite a bunului individual determinat
înainte de împlinirea termenului suspensiv este suportat de dobânditor, cu excepţia situaţiei când
părţile au prevăzut expres că transferul dreptului de proprietate se va face la împlinirea
termenului;
În ceea ce priveşte termenul extinctiv, acesta are ca efect încetarea dreptului subiectiv şi
obligaţiei corelative.
După împlinirea termenului extinctiv, raportul juridic civil concret nu îşi mai produce
efectele (ex. expirarea termenului pentru care a fost încheiat contractul de locaţiune).

D. Proba termenului

Dovada faptului că actul este afectat de termen revine celui ce îl invocă. Dacă proba a fost
făcută, împlinirea termenului suspensiv trebuie probată de partea care cere executarea obligaţie,
60
iar împlinirea termenului extinctiv trebuie probată de cel care înţelege să se prevaleze de stingerea
obligaţiei.

4.4.3. Condiţia

A. Definiţie. Reglementare. Caractere

Condiţia este un eveniment viitor şi nesigur ca realizare de care depinde însăşi existenţa
actului juridic.
Reguli generale privind condiţia sunt stabilite în Codul civil prin art. 1004 – 1019, iar
reguli speciale se găsesc în alte acte normative (ex. Legea nr. 136 / 1995 privind asigurările şi
reasigurările).
Ca modalitate a actului juridic civil, condiţia prezintă următoarele caractere:
• este un eveniment viitor. Dacă, fără ca părţile să ştie, evenimentul avusese loc până în
momentul încheierii actului, deci nu mai era viitor, ci trecut, actul trebuie considerat neafectat de
condiţie (pur şi simplu) sau total ineficace după cum evenimentul reprezenta o condiţie
suspensivă sau rezolutorie53;
• este un eveniment nesigur ca realizare. Prin aceasta, condiţia se deosebeşte de termen,
eveniment a cărui realizare este nesigură;
• stipularea condiţiei trebuie să fie rodul voinţei părţilor.

B. Clasificare

În funcţie de criteriul efectului, condiţia poate fi: suspensivă şi rezolutorie.

Este suspensivă acea condiţie de a cărei îndeplinire depinde naşterea actului juridic civil
(ex. îţi voi da casa mea, cu condiţia să fi mutat rapid).
Este rezolutorie acea condiţie de a cărei îndeplinire depinde desfiinţarea actului juridic
civil, părţile fiind obligate să-şi restituie în principiu obligaţiile executate (ex. contractul de
vânzare-cumpărare se va desfiinţa dacă vânzătorului i se naşte un copil într-o anumită perioadă de
timp).
În funcţie de legătura cu voinţa părţilor, a realizării sau nerealizării ei, condiţia poate fi:
condiţie cauzală, condiţie potestativă, condiţie mixtă.
Condiţia este cauzală când realizarea sau nerealizarea evenimentului depinde de
întâmplare, de hazard, fiind independentă de voinţa părţilor (ex. dacă va ploua).
Condiţia este potestativă când realizarea sau nerealizarea evenimentului depinde de voinţa
uneia dintre părţi (art. 1006 Cod Civil).
Condiţia poate fi potestativă pură când realizarea sau nerealizarea evenimentului depinde
exclusiv de voinţa uneia dintre părţi (ex. dacă vreau) sau potestativă simplă când realizarea sau
nerealizarea evenimentului depinde în acelaşi timp de voinţa uneia dintre părţi, dar şi de
împrejurări obiective sau fapta unui terţ nedeterminat (ex. proprietarul unei case se obligă să
închirieze o cameră cu condiţia să nu fie transferat).
Condiţia este mixtă când realizarea sau nerealizarea evenimentului depinde atât voinţa
uneia dintre părţi, cât şi de voinţa unei terţe persoane determinate (ex. un locatar se obligă să
închirieze o cameră din casa în care locuieşte, cu condiţia ca proprietarul să i-o doneze).
În funcţie de realizarea sau nerealizarea evenimentului nesigur, condiţia poate fi pozitivă şi
negativă.
Condiţia pozitivă afectează existenţa drepturilor subiective civile şi a obligaţiilor corelative
printr-un eveniment ce urmează să se îndeplinească (îţi vând casa mea, dacă voi pleca din oraş).

53
A se vedea Doru Cosma, op. cit., p. 275

61
 Condiţia negativă afectează existenţa drepturilor civile şi a obligaţiilor corelative printr-un
eveniment ce urmează să se producă (ex. vând casa mea dacă în termen de un an nu voi pleca din
ţară).

C. Efectele condiţiei

Efectele condiţiei sunt guvernate de două principii şi anume:

- condiţia afectează însăşi existenţa drepturilor subiective civile şi a obligaţiilor civile corelative
(art. 1004 Cod Civil);
- condiţia îşi produce efectele retroactiv (ex tunc) (art. 1015 teza I Cod Civil).
Este necesară distincţia atât între condiţia suspensivă şi cea rezolutorie, cât şi între
perioada anterioară îndeplinirii condiţiei (pendente conditione) şi cea ulterioară îndeplinirii
condiţiei (eveniente conditione).
Pendente conditione, condiţia suspensivă are următoarele efecte: actul juridic nu îşi produce
efectele , acestea fiind sub semnul întrebării.
- Eveniente conditione, dacă condiţia suspensivă s-a realizat, se consideră retroactiv că actul a fost
pur şi simplu.
De la retroactivitatea efectelor condiţiei suspensive, eveniente conditione se desprind
următoarele excepţii:
- prescripţia extinctivă curge doar de la împlinirea condiţiei;
- fructele culese de înstrăinător rămân ale sale;
- actele de administrare făcute de înstrăinător rămân valabile;
- riscurile sunt în sarcina înstrăinătorului.
În cazul neîndeplinirii condiţiei suspensive, părţile sunt în situaţia în care ar fi fost dacă nu
ar fi încheiat actul juridic:
- prestaţiile executate trebuie restituite;
- garanţiile constituite se desfiinţează;
- drepturile constituite de debitor se consolidează.
- Pendente conditione, condiţia rezolutorie nu îşi produce efectele, actul comportându-se ca pur şi
simplu.
Eveniente conditione, dacă condiţia rezolutorie nu s-a realizat, actul juridic se consolidează
retroactiv, fiind socotit ca pur şi simplu de la naşterea sa.
- Dacă condiţia rezolutorie s-a realizat, actul se va desfiinţa retroactiv
De la caracterul retroactiv al condiţiei rezolutorii există următoarele excepţii:
- riscurile realizate pendente conditione sunt suportate de dobânditor, ca proprietar sub condiţie
rezolutorie;
- actele de administrare făcute de dobânditor sub condiţie rezolutorie sunt valabile;
- fructele rămân în proprietatea dobânditorului;
- în cazul actelor juridice cu executare succesivă, efectele se produc doar pentru viitor (ex. nunc).

D. Proba condiţiei

Ca şi în cazul termenului, proba condiţiei trebuie făcută de acela care se prevalează de ea

potrivit regulilor din dreptul comun.

4.4.4. Sarcina

A. Definiţie. Reglementare. Caractere

Sper deosebire de celelalte modalităţi (termen sau condiţie ) care pot să afecteze orice act
juridic, sarcina poate să apară numai la actele cu titlu gratuit şi anume în cazul liberalităţilor, ea
62
costând în obligaţia de a face sau a nu face ceva, stabilită de către dispunător şi pe care
gratificatul trebuie să o îndeplinească dacă acceptă liberalitatea respectivă (ex. donaţia, legatul cu
sarcină).
Aşadar, valabilitatea liberalităţilor este condiţionată de îndeplinirea de către donator sau
legator a obligaţiei respective impuse de către donator sau testator.
În Codul Civil nu se regăseşte o reglementare cu caracter general a sarcinii, însă aplicaţii
ale acesteia se regăsesc în materia donaţiei (art. 823 – 830) şi în materia legatului (art. 930).
Din definiţie se desprind următoarele caractere ale sarcinii:
- este o obligaţie de a da, a face sau a nu face;
- poate să apară doar la actele cu titlu gratuit (mai precis, în cazul liberalităţilor;
- este stabilită de dispunător în sarcina gratificatului;
- valabilitatea liberalităţii este condiţionată de îndeplinirea de către donator sau legator a
obligaţiei impus de donator sau testator.
- neexecutarea sarcinii nu atrage revocarea de drept a donaţiei, ci cel nul revocarea judiciară (art.
832 Cod Civil pentru donaţii şi art. 930 Cod Civil pentru legate), afară de cazul în care
dispunătorul a stipulat altfel.

B. Clasificare

În funcţie de persoana beneficiarului distingem între:

- sarcină în favoarea dispunătorului (ex. plata unei datorii a acestuia);
- sarcină în favoarea gratificatului (ex. dacă acceptă donaţia are obligaţia de a-şi termina
facultatea);
- sarcină în favoarea unei terţe persoane (ex. donatorul sau legatorul să plătească avansul pentru
cumpărarea unui apartament pe numele unui terţ).

C. Efecte

Sarcina nu afectează conţinutul actului juridic în caz de neexecutare a ei, însă afectează
eficacitatea acestuia.
Dacă avem în vedere faptul că sarcina dă oarecum actului juridic care o conţine caracter
oneros, practic, ea îndreptăţeşte în cazul neexecutării ei la rezoluţiune pentru neexecutare sau la
dreptul de a cere executarea ei silită.

4.5. Efectele actului juridic civil

4.5.1. Definiţie. Reglementare

Prin efecte ale actului juridic civil se înţeleg drepturile subiective civile şi obligaţiile
corelative care se nasc, se modifică sau se sting prin actul juridic civil.
Codul Civil cuprinde principala reglementare a actului juridic civil. Deşi nu cuprinde o
reglementare a actului juridic civil în general, Codul Civil cuprinde două categorii de norme
juridice (după sfera lor de aplicare) care privesc pe de o parte efectele convenţiilor sau
contractelor în general (art. 969 – 985 Cod Civil), iar pe de altă parte efectele diferitelor contracte
civile (vânzarea – art. 1294 – 1404; schimbul – art. 1405 – 1409; locaţiunea – art. 1410 – 1490;
societatea – art. 1491 – 1531; mandatul – art. 1532 – 1559; comodatul – art. 1560 – 1575;
împrumutul – art. 1576 – 1590; depozitul – art. 1591 – 1634; jocul şi prinsoarea – art. 1636 –
1638; renta viageră – art. 1639 – 1651; fidejusiunea – art. 1652 – 1684; amanetul – art. 1685 –
1696; tranzacţia – art. 1704 – 1717; donaţia art. 800 – 855; testamentul – art. 856 – 931).
Mai găsim reglementări privind efectele altor contracte civile şi în alte acte normative precum:
Legea nr. 16 / 1994, pentru contractul de arendare; Legea nr. 32 / 1994 cu modificările ulterioare
63
pentru contractul de sponsorizare; Legea nr. 8 /1996 pentru contractul de valorificare sau
exploatare a drepturilor patrimoniale de autor şi a altor drepturi conexe etc.

4.5.2. Determinarea efectelor actului juridic civil

Prin „determinarea efectelor actului juridic civil” înţelegem stabilirea sau fixarea
drepturilor subiective civile şi a obligaţiilor corelative, generate, modificate sau stinse de un astfel
de act.
Pentru aceasta este necesară aplicarea anumitor reguli de determinare a conţinutului actului
juridic civil astfel:
Prima regulă reprezintă faza prealabilă şi obligatorie a stabilirii efectelor actului juridic
civil, care este aceea a dovedirii existenţei actului juridic civil.
Dacă nu se poate dovedi existenţa actului juridic civil, nu se mai pune problema
determinării efectelor sale – idem est non esse et non probari.
În situaţia în care există mijloace de probă suficiente, odată cu dovedirea existenţei actului
juridic se stabilesc şi efectele sale, însă pot exista şi situaţii în care, deşi existenţa actului juridic
este neîndoielnică, în ceea ce priveşte efectele sale există unele rezerve, acestea fiind neclare.
În această situaţie este necesară aplicarea celei de-a doua reguli a determinării efectelor actului
juridic civil, respectiv interpretarea clauzelor actului juridic civil.
- Potrivit art. 982, „toate clauzele convenţiilor se interpretează unele prin altele, dându-se fiecărei
înţelesul ce rezultă din actul întreg”;
- Potrivit art. 979 „termenii susceptibili de două înţelesuri se interpretează în sensul ce poate avea
un efect, iar nu în acela ce n-ar produce nici unul”;
- Art. 978 consacră regula potrivit căreia actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat;
- Dacă sunt îndoieli, dispoziţiile respective „se interpretează după obiceiul locului unde s-a
încheiat contractul” (art. 980);
- Potrivit art. 983, clauzele îndoielnice „se interpretează în favoarea celui ce se obligă – in dubio
pro reo;
- Art. 984 prevede „convenţia nu cuprinde decât lucrurile asupra cărora se pare că părţile şi-au
propus a contracta, oricât de generali ar fi termenii cu care s-a încheiat, iar potrivit art. 985 „Când
într-un contract s-a pus anume un caz pentru a se explica obligaţia, nu se poate susţine că printr-
acestea s-a restrâns întinderea ce angajamentul ar avea de drept în cazurile neexprese”- qual
dubitationis tollondaecausa, contractibus inseruntur ius commune non laedunt.

4.5.3. Principiile efectelor actului juridic civil şi excepţiile lor

4.5.3.1. Noţiuni introductive

Principiile efectelor actului juridic civil sunt acele reguli de drept civil care arată cum şi
faţă de cine se produc aceste efecte.
Principiile efectelor actelor juridice civile sunt consacrate legislativ de art. 969 şi art. 973
di Codul Civil, însă doar pentru convenţii (contracte); însă aceste principii se aplică prin analogie
şi actelor juridice unilaterale.

4.5.3.2. Principiul forţei obligatorii

pacta sunt servanda

A. Definiţie şi fundament

64
 Principiul forţei obligatorii este exprimat prin adagiul pacta sunt servanda, este acea regulă
a efectelor actului juridic civil potrivit căreia actul juridic civil legal încheiat se impune părţilor
sau părţii, întocmai ca legea.
Actul juridic încheiat cu respectarea prevederilor legii are putere obligatorie fa-ă de părţi
(care sunt ţinute să respecte art. 969 Cod Civil), dar şi faţă de organul de jurisdicţie investit cu
soluţionarea unui litigiu ce decurge dintr-un astfel de act.

B. Excepţii

Se constituie cu titlu de excepţie de la principiul forţei obligatorii acele situaţii în care

efectele actului juridic nu se produc aşa cum au dorit părţile, ci acestea sunt mai restrânse, mai
întinse independent de voinţa părţilor sau a unei părţi.
Cazurile de restrângere a forţei obligatorii sunt situaţiile prevăzute în mod expres de lege,
în care actul juridic îşi încetează efectele înainte de termen, datorită dispariţiei unui element al
său.
Cazuri de extindere a forţei obligatorii sunt:
- prorogarea (prelungirea) efectelor actului juridic prin efectul legii, peste termenul stipulat de
părţi (ex. prelungirea contractelor de închiriere la care face referire art. 1 din Legea nr. 17 / 1994,
art. 7 alin. 1 din Legea nr. 112 / 1995 etc. în care se reglementează prorogarea din 5 în 5 ani sau la
late intervale de timp a unor contractate de închiriere);
- prelungirea efectelor actului cu executare succesivă datorită suspendării temporare a executării
lui atâta timp cât durează cauza de suspendare (ex. în caz de conflicte militare);
- revizuirea efectelor actului juridic datorită ruperii echilibrului contractual în urma schimbărilor
împrejurărilor avute în vedere de părţi la data încheierii actului juridic este ceea ce se numeşte
teoria impreviziunii (rebus sic non stantibus), adică a împrejurărilor „lucrurilor care nu mai stau
aşa);
Ca aplicaţie a acestei teorii menţionăm prevederile art. 43 alin. 3 din Legea nr. 8/ 1996
privind dreptul de autor şi drepturile conexe: „în cazul unei disproporţii evidente între
remuneraţia autorului operei şi beneficiile celui care a obţinut cesiunea drepturilor patrimoniale,
autorul poate solicita organelor jurisdicţionale competente revizuirea contractului sau mărirea
convenabilă a remuneraţiei.”
Nu se aplică teoria impreviziunii şi nici excepţia de la principiul forţei obligatorii în
situaţia în care părţile actului juridic stabilesc prin clauze exprese posibilitatea revizuirii ulterioare
încheierii actului juridic.

4.5.3.3. Principiul irevocabilităţii actului juridic civil

A. Definiţie şi fundament

Art. 969 alin. 2 din Codul Civil prevede irevocabilitatea convenţiilor, care nu pot fi
revocate doar prin voinţa uneia dintre părţi, ci numai prin acordul părţilor.
Pentru actul unilateral nu există un text cu caracter general, cum este cazul convenţiilor,
însă legea civilă prevede expres excepţiile de la irevocabilitatea actului juridic unilateral.
Principiul irevocabilităţii decurge din principiul forţei obligatorii, fiind deci o consecinţă a
acestora şi totodată o garanţie a acestora şi, prin urmare, raţiunile ce constituie fundamentul
principiului „pacta sunt servanda” sunt în acelaşi timp şi raţiunile care stau la baza principiului
irevocabilităţii.

B. Excepţii

65
 Excepţiile de la principiul irevocabilităţii sunt acele situaţii în care actului bilateral i se
pune capăt prin voinţa doar a uneia dintre părţi, iar actului unilateral, prin voinţa autorului lui.
De aici rezultă împărţirea excepţiilor în: excepţii în categoria actelor bilaterale şi excepţii
în categoria actelor unilaterale.
Principalele excepţii de la irevocabilitate în categoria actelor juridice civile bilaterale sunt
următoarele:
• revocarea donaţiei între soţi (art. 937 alin. 1 din Codul Civil prevede „orice donaţiune făcută
în timpul maritagiului între soţi este revocabilă”);
• încetarea societăţii civile în condiţiile prevăzute de art. 1523 pct. 5 din Codul Civil :
„societatea încetează prin voinţa expresă de unul sau mai mulţi asociaţi de a nu continua
societatea” şi art. 1527 Cod Civil care precizează : „Desfacerea societăţii prin voinţa unei părţi
urmează numai atunci când durata ei este nemărginită; ea se efectuează prin renunţare notificată
tuturor părţilor, întrucât se face cu bună credinţă şi la timp”;
• încetarea contractului de depozit la cererea deponentului (art. 1616 Cod Civil dispune
„Depozitul trebuie să se restituie deponentului îndată ce s-a reclamat, chiar când s-ar fi stipulat
prin contract un anume termen pentru restituţiunea lui; se exceptă însă cazul când în formele
legale s-a notificat depozitorului un act de sechestru sau de opoziţie la restituţiunea sau la
strămutarea lucrului depozitat”);
• revocarea contractului de mandat de către mandant (art. 1553 – 1555 Cod Civil) şi renunţarea
mandatarului la mandat (art. 1556 Cod Civil);
• denunţarea contractului de închiriere a unei suprafeţe locative, la cererea proprietarului sau a
chiriaşului, cu obligaţia notificării în termen de 60 de zile (art. 24 lit. a, b din Legea nr. 114 /
1996, republicată);
• denunţarea contractului de comandă a unei opere viitoare (art. 46 alin. 2 din Legea nr. 8 /
1996);
• denunţarea contractului de asigurare (art. 21 din legea nr. 136 / 1995);
• încetarea contractului de concesiune prin denunţarea unilaterală a concedentului, cu plata unei
despăgubiri de către concesionar, în cazul în care se impune o asemenea încetare pentru interesul
naţional sau local (art. 35 lit. b din legea
nr. 219 / 1998);
• denunţarea unilaterală a contractului de contractului de voluntariat (art. 14 din legea nr. 195 /
2001)).
Excepţiile de la irevocabilitate în categoria actelor juridice civile unilaterale sunt următoarele:
- testamentul este esenţialmente revocabil (art. 922 Cod Civil dispune: „revocarea făcută prin
testament posterior va avea validitatea ei cu toate că acest act a rămas fără efect din cauza
necapacităţii eredelui sau a legatarului sau din cauză că aceştia nu au voit a primi ereditatea”);
- retractarea renunţării la moştenire, care potrivit art. 701 Cod Civil poate avea loc numai dacă nu
a expirat termenul pentru exercitarea dreptului de opţiune succesorală (6 luni de la data
deschiderii succesiunii) şi dacă moştenirea nu a fost acceptată între timp de alţi succesori ai
defunctului;
- oferta poate revocată până în momentul ajungerii ei la destinatar, în conformitate cu prevederile
art. 37 din Codul comercial.

4.5.3.4. Principiul relativităţii efectelor actului juridic civil -

res inter alios acta, aliis neque nocere, neque prodesse potest

A. Definiţie şi fundament

Acest principiu este reglementat în art. 973 Cod Civil care prevede că: „convenţiile nu au
efect decât între părţile contractante”.
66
 Astfel, principiul relativităţii efectelor actului juridic civil poate fi definit ca fiind regula
potrivit căreia actul juridic produce efecte numai faţă de autorii sau autorul actului, fără a putea să
profite sau să dăuneze altor persoane.
Conţinutul acestui principiu este exprimat de adagiul res inter alios acta, aliis neque
nocere, neque prodesse potest.

B. Noţiunea de: parte, având-cauză şi terţ

Pentru o bună înţelegere a acestui principiu se impune precizarea noţiunilor de părţi,

avânzi-cauză şi terţi, deoarece în raport cu un anumit act juridic civil, toate subiectele sunt incluse
în una din aceste trei noţiuni.
Prin parte se înţelege acea persoană care încheie actul juridic civil personal sau prin
reprezentare şi în patrimoniul său persoana căreia se produc efectele actului juridic respectiv.
Având cauză (habetens causam) este acea persoană faţă de care actul juridic produce
efecte, deşi nu a participat la încheierea actului respectiv. Aceste efecte sunt suportate datorită
legăturii sale juridice cu părţile actului.
Există trei categorii de avânzi-cauză, şi anume:
- succesori universali şi succesori cu titlu universal;
- succesori cu titlu particular;
- creditori chinografari.
Este succesor universal persoana care dobândeşte un patrimoniu, adică o universalitate
(universitas bonorum). Este situaţia moştenitorului legal unic, legatorului universal, persoanei
juridice dobânditoare a unui patrimoniu prin efectul comasării sau al transformării54.
Este succesor cu titlu universal persoana care dobândeşte o fracţiune dintr-un patrimoniu.
Sunt succesori cu titlu universal, moştenitorul legal, legatorul sau legatorii cu titlu universal,
persoana juridică dobânditoare a unei părţi din patrimoniul unei persoane juridice divizată (total
sau parţial).
Calitatea de avânzi-cauză a succesorilor universali şi cu titlu universal constă în aceea că
actul juridic încheiat de autorul lor îşi produce efectele şi de faţă cu aceştia, ei preluând toate
drepturile şi obligaţiile autorului, cu excepţia acelora strâns legate de persoana autorului, precum
şi cele declarate de părţi ca fiind intransmisibile.
Succesorii cu titlu particular sunt persoanele care dobândesc un anumit drept, privit
individual (ut singuli). Sunt succesori cu titlu particular: cumpărătorul unui bun, donatorul,
cesionarul, legatorul cu titlu particular etc.
Succesorul cu titlu particular dobândeşte bunul în situaţia juridică în care acesta se află în
patrimoniul autorului său, în raport cu actele anterioare ale autorului, aceasta deoarece s-a luat în
considerare principiul că nimeni nu poate transmite mai mult decât are (nemo plus iuris in
alienum tranferre potest quam ipse habet). Un exemplu elocvent îl constituie prevederile art.
1441 Cod Civil, care îl privesc pe cumpărătorul unui bun ce formează obiectul unui contract de
locaţiune anterior.
Dobânditorul unui anumit drept are calitatea de având-cauză (deci poate exercita drepturile
şi este ţinut să execute obligaţiile autorului său şi care decurg din actul juridic respectiv), doar
dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
- să fie vorba de drepturi şi obligaţii strâns legate de dreptul subiectiv dobândit;
- să fie vorba de acte juridice anterioare încheiate de autorul lui cu alte persoane şi referitoare la
acelaşi drept sau bun;
- să fi fost respectate formalităţile de publicitate prevăzute de lege pentru acel act juridic sau
înscrisul ce constă actul juridic respectiv să fi dobândit dată certă (actul juridic faţă de care

54
A se vedea Ion Deleanu, op. cit., p. 25

67
urmează a se stabili calitatea de având-cauză sau de terţ a succesorului cu titlu particular să
îndeplinească cerinţele privitoare la forma pentru opozabilitatea faţă de terţi).
Dacă una din aceste condiţii nu este îndeplinită, dobânditorul cu titlu particular se va afla
în poziţia de terţ.
Creditorii chirografari sunt acei creditori care nu se bucură de nici o garanţie reală pentru
creanţa lor. Potrivit art. 1718 din Codul civil, aceştia au un drept de „gaj general” asupra
patrimoniului debitorului care răspunde cu toate bunurile prezente şi viitoare.
Creditorii chirografari sunt considerate avânzi-cauză ai debitorului lor. Actele încheiate de
către debitorul lor, în urma cărora activul patrimonial se poate mări sau micşora, le sunt opozabile
creditorilor chinografari55.
Terţii (penitus extranei) sunt persoanele străine de actul juridic care nu au participat nici
direct şi nici prin reprezentant la încheierea acestuia. În concluzie, actul juridic civil încheiat nu
produce nici un efect faţă de terţi.

B. Excepţii de la principiul relativităţii

În literatura de specialitate, excepţiile de la acest principiu sunt împărţite în: excepţii

aparente şi excepţii reale.
Excepţiile aparente sunt cazurile în care doar la prima vedere s-ar putea vorbi despre o
abatere de la principiul relativităţii, în realitate, efectele respectând exigenţele principiului.
Singura excepţie reală de la principiul relativităţii efectelor actului juridic este „stipulaţia
pentru altul” sau „contractul în favoarea unei a treia persoane”.
Stipulaţia pentru altul este actul bilateral prin care o parte (promitentul) se obligă faţă de
cealaltă parte (stipulantul) să efectueze o prestaţie în favoarea unei a treia persoane (terţul
beneficiar) fără ca acesta să participe la încheierea convenţiei respective nici direct şi nici prin
reprezentare.
Prin stipulaţia pentru altul, dreptul subiectiv civil se naşte direct şi în puterea convenţiei
dintre stipulant şi promitent, însă exerciţiul dreptului subiectiv născut în acest fel depinde doar de
voinţa terţului beneficiar.
Dacă părţile nu au stabilit altfel, dreptul terţului ia fiinţă de al data încheierii convenţiei
dintre stipulant şi promitent, indiferent de acceptarea terţului beneficiar sau chiar dacă acesta nu a
ştiut despre existenţa stipulaţiei.
Aplicaţii de stipulaţii pentru altul sunt prevăzute în codul Civil, în materie de rentă viageră
(art. 1642) şi donaţie cu sarcină (art. 828 şi 830).
Sunt excepţii aparente de la principiul relativităţii efectelor actului juridic civil: situaţia
avânzilor-cauză, promisiunea faptei altuia, simulaţia, reprezentarea, acţiunile directe.
Situaţia avânzilor-cauză
Aceasta nu constituie o excepţie reală de la principiul relativităţii efectelor actului juridic
deoarece:
- succesorii universali şi cei cu titlu universal sunt persoane asimilate părţilor, luând locul părţilor
iniţiale în privinţa efectelor actului juridic. De cele mai multe ori, producerea efectelor nu este
străină de voinţa succesorilor;
- succesorii cu titlu particular, dacă sunt îndeplinite cele trei condiţii arătate ia locul părţii actului
juridic, dobândirea calităţii de având-cauză făcându-se cu voia acestuia;
- creditorii chinografari nu dobândesc drepturi subiective sau obligaţii din actul încheiat de
debitorul lor, iar dreptul de a ataca actul fraudulos izvorăşte din lege şi nu din actul încheiat de
către debitor cu terţul. Prin urmare, nici aceştia nu constituie o excepţie reală de la principiul
relativităţii efectelor actului juridic civil.

55
Din actele încheiate de către debitor nu se nasc drepturi subiective şi obligaţii în favoarea sau în sarcina creditorilor
chirografari.

68
 Promisiunea faptei altuia (numită şi convenţia de porte-fort)
Aceasta este convenţia prin care o parte (promitentul) se obligă faţă de cealaltă parte
(creditorul promisiunii) să determine o a treia persoană (terţ) să ratifice un act juridic.
Promisiunea faptei altuia constituie doar în aparenţă o excepţie de la relativitate deoarece
promitentul promite propria lui faptă (de a determina pe cineva să facă ceva în folosul creditorului
promisiunii), obligarea unui terţ fără consimţământul său prin voinţa altei persoane nefiind o
excepţie de al relativitate.
Terţul va fi obligat doar dacă se obligă personal sau prin reprezentant, acesta devenind
parte în actul juridic respectiv doar prin voia sa; în cazul în care terţul refuză, promitentul este
obligat să-l despăgubească pe creditorul promisiunii.
Simulaţia este acea operaţiune juridică în care printr-un act juridic public, aparent, nereal,
se creează o altă situaţie juridică decât cea stabilită printr-un act ascuns, adevărat. Actul juridic
ascuns trebuie încheiat concomitent sau înainte de încheierea actului public.
Simulaţia poate îmbrăca trei forme:
- actul fictiv – actul public este încheiat numai de formă, nefiind contrazis de actul secret,
denumit şi „contraînscris”;
- actul deghizat - în actul public se indică un anumit act juridic (ex. contractul de vânzare-
cumpărare), iar în actul secret se arată adevăratul act juridic (ex. contract de donaţie).
Deghizarea este totală, dacă aceasta are ca obiect natura juridică a operaţiei şi este parţială
când are ca obiect numai un element sau o clauză a actului încheiat (ex. preţ, condiţii etc.)
- interpunerea de persoane – prête-nom. Actul public este încheiat între anumite persoane, iar în
actul secret sunt determinate adevăratele „părţi” ale actului juridic, altele decât cele care apar în
actul public.
Simulaţia constituie o excepţie aparentă de la relativitate, deoarece dreptul terţului de a
invoca actul public sau de a alege între actul public şi cel secret nu izvorăşte din convenţia
părţilor care au încheiat simulaţia, ci din lege, sancţiunea specifică a simulaţiei fiind
inopozabilitatea faţă de terţii de bună credinţă a situaţiei juridice create prin actul juridic secret,
iar dacă este cazul, chiar înlăturarea simulaţiei pe calea acţiunii în simulaţie.
Reprezentarea este procedeul prin care o persoană numită reprezentant încheie un act
juridic în numele şi pe seama altei persoane numită reprezentat, astfel încât efectele actului se
produc direct şi nemijlocit în persoana reprezentatului.
Prin reprezentare, manifestarea de voinţă a reprezentatului care devine parte în raportul
juridic este înlocuită de manifestarea de voinţă a reprezentantului. Aşadar, reprezentantul care
participă la încheierea actului juridic este un simplu intermediar în operaţiunea respectivă
deoarece nici nu este parte în raportul juridic şi efectele actului încheiat se produc în persoana
reprezentatului.
Reprezentarea constituie o excepţie aparentă de la principiul relativităţii efectelor actului
juridic civil în sensul că efectele actului juridic încheiat prin reprezentare se produc faţă de
reprezentat, iar nu faţă de reprezentant, deşi acesta din urmă este cel care în realitate încheie actul
juridic civil.
În funcţie de izvorul împuternicirii de a reprezenta, reprezentarea în sistemul nostru de
drept este de două feluri:
- Reprezentarea legală - atunci când reprezentatul este împuternicit de lege să săvârşească
anumite acte în numele şi pe seama altei persoane.
Sunt reprezentanţi legali: părinţi sau tutorii, sfera împuternicirii lor fiind prevăzută de lege în mod
expres.
- Reprezentarea convenţională – îşi are izvorul în voinţa părţilor atunci când împuternicirea se
acordă de către reprezentat reprezentantului printr-un contract (mandat). În acest caz, sfera
împuternicirii este dată de către reprezentat.
În funcţie de întinderea puterii de a reprezenta, reprezentarea poate fi totală (generală) şi
parţială (specială).
69
- Reprezentarea totală priveşte toate actele juridice pe care o persoană le poate săvârşi prin
reprezentant sau toate bunurile acestei persoane (ex. reprezentarea minorului până la 14 ani).
- Reprezentarea parţială are ca obiect o anumită categorie de acte (actele de administrare).
Pentru a ne afla în prezenţa reprezentării este necesară întrunirea cumulativă a următoarelor trei
condiţii:
- împuternicirea de a reprezenta – aceasta vine fie din partea reprezentatului, fie din lege;
- intenţia de a reprezenta, care constă în cunoaşterea şi acceptarea de către reprezentant şi de
către persoanele cu care se încheie actul juridic, că actul juridic se încheie prin procedeul
reprezentării;
- voinţa liberă şi neviciată a reprezentantului, aceasta deoarece prin intermediul voinţei se
încheie actul juridic.
Acţiunile directe sunt acele situaţii în care, potrivit legii, o persoană (reclamantul) cheamă
în judecată o altă persoană (pârâtul) cu care nu se află în raporturi contractuale, reclamantul fiind
în raporturi contractuale cu altă persoană56.

4.6. Nulitatea actului juridic civil

4.6.1. Noţiuni generale

4.6.1.1. Definiţia nulităţii. Sediul materiei. Funcţiile nulităţii

A. Definiţia nulităţii

În legislaţia civilă nu există o definiţie a nulităţii actului juridic civil însă în literatura de
specialitate au fost formulate mai multe definiţii.
Nulitatea este o sancţiune civilă care intervine în cadrul încheierii unor acte juridice cu
nerespectarea condiţiilor de validitate (de fond sau de formă) impuse de lege.
Actul juridic sancţionat cu nulitate este lipsit de efectele juridice în vederea cărora a fost
încheiat. Actul în sine există în mod material, însă nu poate produce efecte juridice deoarece legea
nu îi recunoaşte valabilitatea.
B. Sediul materiei

Normele juridice care reglementează instituţia nulităţii efectelor actului juridic civil se
găsesc răspândite în tot Codul Civil (ex. art. 966 Cod Civil care prevede că „obligaţia fondată pe
o cauză falsă sau nelicită nu poate avea nuci un efect”; art. 1311 Cod Civil prevede că „dacă în
momentul vânzării lucrul era pierit în tot, vinderea este nulă”; art. 5, art 790 alin. 1, art. 803, art.
822 – 823, art. 839, art. 1156, art. 886, art. 910 alin. 1, art. 953, art. 961, art. 965 – 966, art. 1008,
art. 1010, art. 1067, art. 1167 – 1168, art. 1190, art. 1308 – 1309; art. 1211, art. 1689 alin. 1;
Decretul nr. 31 / 1954 (art. 20 şi 34); legea nr. 18 / 1991 art. 105 alin. 3; Legea nr. 16 / 1994 art.
24 alin. 24 alin. 1; Legea nr. 190 / 1999 art. 5 etc.

C. Funcţiile nulităţii

Nulitatea actului juridic civil are o funcţie preventivă, funcţie sancţionatorie şi funcţie de
mijloc de garanţie a principiului legalităţii.
Funcţia preventivă a nulităţii constă în efectul inhibitoriu pe care-l exercită asupra
subiectelor de drept civil care sunt tentate să încheie actul juridic civil fără a respecta condiţiile de
valabilitate.

56
A se vedea Gabriel Boroi, op. cit., p. 219

70
 Funcţia sancţionatorie se aplică în situaţia în care prima funcţie nu a fost eficientă şi constă
în înlăturarea efectelor contrare legii.
Funcţia de mijloc de garanţie a principiului legalităţii ne apare ca o sinteză a celorlalte
două funcţii. Prin această funcţie se asigură respectarea normelor de drept civil care
reglementează condiţiile de valabilitate a actului juridic civil.

4.6.1.2. Delimitarea nulităţii de alte sancţiuni de drept civil

Delimitarea instituţiei nulităţii actului juridic civil faţă de alte cauze de ineficacitate a
actului juridic civil este necesară pentru o mai bună înţelegere a acestuia, dar şi pentru evitarea
confuziei nulităţii actului juridic civil cu alte sancţiuni de drept civil.

A. Nulitatea şi rezoluţiunea

Rezoluţiunea este acea sancţiune de drept civil care constă în desfiinţarea retroactivă a unui
contract sinalagmatic, cu executare uno ictu, pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiilor de către
una din părţi.
Asemănările dintre nulitate şi rezoluţiune sunt după cum urmează:
- ambele cauze de ineficacitate a actului juridic civil;
- atât rezoluţiunea cât şi nulitatea produc efecte retroactiv;
- ambele presupun o hotărâre a organului de jurisdicţie, fiind judiciare;
Principalele deosebiri dintre nulitate şi rezoluţiune sunt:
- nulitatea presupune un act juridic nevalabil, în timp ce rezoluţiunea presupune un act juridic
valabil încheiat;
- nulitatea se aplică oricărui act juridic civil, iar rezoluţiunea se aplică doar în cazul contractelor
sinalagmatice cu executare uno ictu;
- cauzele de nulitate există în momentul încheierii actului juridic, în timp ce la rezoluţiune cauzele
sunt ulterioare momentului încheierii actului juridic civil;
- prescripţia extinctivă este supusă unor reguli diferite, după cum este vorba despre nulitate sau
rezoluţiune.

B. Nulitatea şi rezilierea

Rezilierea este acea sancţiune de drept civil care intervine în cazul neexecutării culpabile a
obligaţiilor de către una din părţile unui contract sinalagmatic cu executare succesivă.
Sancţiunea rezilierii constă în încetarea efectelor contractului respectiv numai pentru viitor.
Între nulitate şi reziliere există aceleaşi asemănări şi deosebiri ca şi între nulitate şi
rezoluţiune, cu menţiunea că rezilierea produce efecte doar pentru viitor – ex. nunc.

C. Nulitatea şi caducitatea

Caducitatea este acea cauză de ineficacitate care constă în lipsirea actului juridic civil de
orice efecte datorită încheierii unor cauze ulterioare încheierii sale şi independent de voinţa
autorului lor.
tât nulitatea cât şi caducitatea sunt cauze de ineficacitate.
Deosebirile dintre acestea două sunt următoarele:
- nulitatea presupune un act juridic nevalabil încheiat, în timp ce caducitatea presupune un act
juridic valabil încheiat;
- nulitatea este retroactivă (ex. tunc), iar caducitatea produce efecte doar pentru viitor (ex. nunc);
- nulitatea există în momentul încheierii actului juridic, iar caducitatea presupune o cauză
ulterioară actului juridic, fiind străină de voinţa autorilor actului.
71
 D. Nulitatea şi revocarea

Revocarea este acea sancţiune de drept civil care constă în înlăturarea efectelor actului
juridic civil datorită ingratitudinii gratificatului ori neexecutării culpabile a sarcinii.
Asemănarea dintre acestea două constă în faptul că ambele sunt cauze de ineficacitate a
actului juridic civil.
Deosebirile dintre nulitate şi revocare sunt următoarele:
- nulitatea presupune un act nevalabil, iar revocarea presupune un act valabil încheiat;
- cauzele de nulitate există în momentul încheierii actului juridic, iar revocarea presupune cauze
ulterioare încheierii actului juridic;
- nulitatea este aplicabilă oricărui act juridic, iar revocarea se aplică, în principiu , liberalităţilor;
- prescripţia extinctivă este supusă unor reguli diferite, după cum este vorba despre nulitate sau
revocare.

E. Nulitatea şi inopozabilitatea

Inopozabilitatea este sancţiunea ce se aplică în cazul nesocotirii unor cerinţe de publicitate

faţă de terţi sau a depăşirii limitelor puterii de a reprezenta.
Deosebirile dintre nulitate şi inopozabilitate sunt următoarele:
- nulitatea presupune un act nevalabil, iar inopozabilitatea presupune un act valabil încheiat;
- efectele nulităţii privesc atât părţile actului juridic, cât şi terţii, iar în caz de inopozabilitate,
efectele actului juridic se produc faţă de părţi, dar nu şi faţă de terţi;
- la nulitate, cauzele sunt contemporane încheierii actului , pe când inopozabilitatea presupune
neîndeplinirea unor formalităţi ulterioare încheierii actului juridic;
- nulitatea relativă se poate acoperi prin confirmare, iar inopozabilitatea poate fi înlăturată în
materie de reprezentare, prin ratificare.

F. Nulitatea şi reducţiunea

Reducţiunea este acea sancţiune de drept civil care se aplică actelor juridice încheiate cu
nesocotirea unor interdicţii stabilite de lege pentru ocrotirea unor persoane sau pentru restabilirea
echilibrului contraprestaţiilor într-un contract sinalagmatic cu titlu oneros şi comutativ57.
Principalele deosebiri dintre nulitate şi reducţiune sunt următoarele:
- nulitatea se aplică tuturor actelor juridice, iar reducţiunea se aplică fie liberalităţilor excesive, fie
contractelor cu titlu oneros şi comutative;
- nulitatea presupune un act nevalabil încheiat, iar reducţiunea presupune acte juridice încheiate în
mod valabil;
- cauza nulităţii o reprezintă nerespectarea unei dispoziţii legale privind încheierea valabilă a
actului juridic civil, în timp ce reducţiunea este determinată de încălcarea rezervei succesorale sau
de existenţa în momentul încheierii actului juridic a unei disproporţii vădite între contraprestaţii.

4.6.1.3. Clasificarea nulităţilor actului juridic civil

A. Criteriile de clasificare şi categoriile de nulităţi în funcţie de aceste criterii

Criteriile de clasificare şi categoriile de nulităţi în funcţie de aceste criterii sunt:

57
A se vedea Ghe. Beleiu, op. cit., p. 227
72
a) în funcţie de natura interesului ocrotit prin dispoziţia legală încălcată la încheierea actului
juridic civil, nulitatea poate fi: absolută şi relativă;
b) în funcţie de întinderea efectelor sale, distingem între: nulitate totală şi nulitate parţială;
c) în funcţie de modul de consacrare legislativă distingem nulitatea expresă şi nulitatea virtuală;
d) după felul condiţiei de validitate încălcate la încheierea actului juridic civil, nulităţile sunt de
fond sau de formă;
e) după modul de valorificare, nulităţile se împart în nulitate judiciară şi nulitate amiabilă.

B. Nulitatea absolută şi nulitatea relativă

Nulitatea absolută este acea nulitate care sancţionează nerespectarea, la încheierea actului
juridic a unei norme care ocroteşte un interes general, obştesc.
Nulitatea relativă este aceea care sancţionează nerespectarea, la încheierea actului juridic
civil a unei norme care ocroteşte un interes particular, individual sau personal.

C. Nulitatea parţială şi nulitatea totală

Nulitatea parţială este acea nulitate care desfiinţează numai o parte din efectele actului
juridic civil, celelalte efecte urmând să se producă deoarece acestea nu contravin legii.
Nulitatea totală sau integrală este acea nulitate care desfiinţează actul juridic civil în
întregime.
n sistemul nostru de drept, nulitatea parţială reprezintă regula, iar nulitatea totală reprezintă
excepţia, ceea ce înseamnă că o clauză nu atrage, în principiu, nulitatea întregului act, aşadar va fi
nulă doar clauza care încalcă dispoziţia legală sau este contrară regulilor de convieţuire socială,
restul actului rămânând, în principiu, neafectat.

D. Nulitatea expresă şi nulitatea virtuală

Nulitatea este expresă când este prevăzută ca atare într-o dispoziţie specială. Din această
categorie fac parte cele mai multe nulităţi, acestea fiind reglementate de Codul Civil sau de alte
acte normative.
Nulitatea este virtuală când nu este prevăzută în mod expres de lege, dar rezultă din modul
în care este reglementată o condiţie de validitate a actului juridic civil (ex. art. 813 Cod Civil, art.
858 – 859 Cod Civil).

E. Nulităţi de fond şi nulităţi de formă

Nulităţile de fond intervin în caz de lipsă ori nevalabilitate a unei condiţii de fond a actului
juridic civil: consimţământ, capacitate, obiect, cauză.
Nulităţile de formă intervin nerespectării formei cerută ad validitatem (ex. art. 886 Cod
Civil care prevede că „Formalităţile la care sunt supuse deosebitele testamente… se vor observa
sub pedeapsă de nulitate”).
În practică, cele mai numeroase sunt nulităţile de fond.

4.6.2. Cauzele de nulitate

Prezentare generală

73
 Nulitatea are drept cauză generică nerespectarea dispoziţiilor legale care reglementează
condiţiile sale de valabilitate.
Sunt cauze de nevalabilitate a actului juridic civil:
- încălcarea dispoziţiilor legale privind capacitatea de a face actul;
- lipsa ori nevalabilitatea consimţământului;
- nevalabilitatea actului juridic civil;
- nevalabilitatea formei cerute ad validitatem;
- nesocotirea limitelor libertăţii actelor juridice;
- lipsa ori nevalabilitatea autorizaţiei administrative;
- fraudarea legii.
Unele dintre aceste cauze atrag nulitatea absolută, iar altele, nulitatea relativă; când legea
nu precizează felul nulităţii, interpretul urmează să stabilească acest aspect, în raport de natura
interesului ocrotit prin dispoziţia legală încălcată la încheierea actului juridic civil.

4.6.2.1. Cauzele de nulitate absolută

Cauzele care atrag nulitatea absolută a actului juridic civil sunt următoarele:
- încălcarea regulilor privind capacitatea civilă a persoanelor în următoarele cazuri: nerespectarea
unei capacităţi speciale impusă pentru ocrotirea unui interes obştesc; lipsa capacităţii de folosinţă
a persoanelor juridice; nerespectarea principiului specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei
juridice;
- lipsa totală a consimţământului, cum este cazul erorii – obstacol (error in negotioi şi error in
corpore);
- nevaliditatea obiectului actului juridic civil;
- când cauza lipseşte ori este ilicită sau imorală;
- nerespectarea formei cerută ad validitatem;
- nerespectarea dreptului de preemţiune în condiţiile art. 52 din Codul silvic;
- încălcarea ordinii publice;
- fraudarea legii.

4.6.2.2. Cauzele de nulitate

Atrag nulitatea relativă a actului juridic civil, următoarele cauze:

- viciile de consimţământ (eroarea gravă, dolul, violenţa şi leziunea);
- lipsa discernământului în momentul încheierii actului juridic civil;
- nerespectarea dreptului de preemţiune în cazul prevăzut de art. 14 alin. 1 din legea nr. 54 / 1998
privind circulaţia juridică a terenurilor şi în cazul prevăzut de art. 15 alin. 2 şi art. 30 alin. 3 din
legea nr. 16 / 1996 a Arhivelor Naţionale;
- nerespectarea regulilor privind capacitatea de exerciţiu a persoanei: actul juridic este încheiat de
persoana lipsită de capacitate de exerciţiu (minor sub 14 ani); actul juridic de administrare s-a
încheiat fără încuviinţarea ocrotitorului legal şi este lezionar pentru minorul între 41 – 18 ani;
actul juridic de dispoziţie s-a încheiat fără încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului legal sau a
autorităţii tutelare; actul juridic s-a încheiat în lipsa ori cu depăşirea puterilor pentru persoana
juridică sau cu nerespectarea unor incapacităţi speciale de folosinţă, instituite în vederea protejării
unor interese individuale.

4.6.3. Regimul juridic al nulităţii

Precizări prealabile

Prin regim juridic al nulităţii se înţeleg regulile care guvernează nulitatea absolută sau
nulitatea relativă.
74
 Interesul clasificării nulităţii în nulitate absolută şi nulitate relativă constă în regimul
juridic deosebit ce însoţeşte fiecare categorie de nulitate.
Regimul juridic al nulităţii vizează în esenţă următoarele trei aspecte: cine poate invoca
nulitatea, cât timp poate fi invocată nulitatea; dacă nulitatea poate fi sau nu acoperită prin
confirmare.

4.6.3.1. Regimul juridic al nulităţii absolute

Regimul juridic al nulităţii absolute se exprimă prin următoarele reguli:

- nulitatea absolută poate fi invocată de oricine are interes, adică de oricare din părţi, de avânzi –
cauză ai părţilor, de procurori şi chiar din oficiu de instanţa judecătorească (ex. potrivit art. 32
alin. 1 din Legea nr. 18 / 1991 nulitatea absolută poate fi invocată potrivit art. 32 alin. 2 din
aceeaşi lege de către primărie, prefectură, procuror şi de orice persoană interesată). Aceasta,
deoarece nulitatea absolută ocroteşte interesele obşteşti şi, prin urmare, ea poate fi invocată de un
număr mare de persoane sau organe.
- acţiunea în nulitate absolută este imprescriptibilă; actul nu poate deveni niciodată valabil, oricât
timp ar trece, deoarece nu se poate admite că ceea ce este oprit de lege să devină valabil prin
scurgerea timpului. Aşadar, nulitatea poate fi invocată oricând în justiţie, atât pe cale de acţiune
cât şi pe cale de excepţie.
De la această regulă există o excepţie prevăzută în art. 46 alin. 5 din Legea nr. 10 / 2001
privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22
decembrie 1989, potrivit căruia „prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de
nulitate, dreptul la acţiune se prescrie în termen de un an de al data intrării în vigoare a prezentei
legi”. Deoarece în text nu se face distincţie între nulitatea absolută şi nulitatea relativă, se
consideră că sunt supuse prescripţiei extinctive atât acţiunea în declararea nulităţii relative cât şi
acţiunea în declararea nulităţii absolute a actelor juridice care intră sub incidenţa acestei legi.
- nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmarea ulterioară de către părţi decât în cazuri
excepţionale şi nici o ratificare ulterioară nu-i poate de valabilitate.
În lege sunt prevăzute şi unele excepţii de la această regulă, şi anume:
- prevederile art. 1167 alin. 3 Cod Civil potrivit cărora „Confirmarea sau ratificarea sau
executarea voluntară a unei donaţiuni, făcută de către crezi sau reprezentanţi donatorului, după
moartea sa ţine loc de renunţare, atât în privinţa viciilor de formă cât şi în privinţa oricărei alte
excepţii”.
- prevederile art. 20 din Codul familiei, potrivit cărora „căsătoria încheiată împotriva dispoziţiilor
privitoare la vârsta legală nu va fi declarată nulă dacă între timp, acela dintre soţi care avea vârsta
cerută pentru căsătorie a împlinit-o ori dacă soţia a dat naştere unui copil sau a rămas însărcinată”.

4.6.3.2. Regimul juridic al nulităţii relative

Regimul juridic al nulităţii relative se exprimă prin următoarele reguli:

- nulitatea relativă nu poate fi invocată decât de persoana interesată a cărei voinţă a fost viciată
sau de către persoana incapabilă în momentul încheierii actului ori de către reprezentanţii ei
legali.
- nulitatea relativă este prescriptibilă în termenul general de prescripţia extinctivă care este de 3
ani; începutul prescripţiei acestei acţiuni este reglementat în art. 9 din decretul nr. 167 /1958.
- nulitatea relativă poate fi acoperită prin confirmarea expresă sau tacită de persoana în drept să
ceară anularea actului. În acest caz, actul va deveni activ (valabil) retroactiv;

4.6.3.3. Comparaţie între regimul juridic al nulităţii

absolute şi regimul juridic al nulităţii relative

75
 Între nulitatea absolută şi nulitatea relativă nu există deosebiri de efecte deoarece în ambele
cazuri, actul juridic lovit de nulitate este lipsit de efectele în vederea cărora a fost încheiat datorită
nerespectării dispoziţiilor legale privind condiţiile de validitate, însă există următoarele deosebiri
de regim juridic:
- nulitatea absolută poate fi invocată de oricine are interes, chiar şi din oficiu, în timp ce nulitatea
relativă poate fi invocată doar de persoana al cărui interes a fost nesocotit la încheierea actului
juridic;
- nulitatea absolută este imprescriptibilă, în schimb nulitatea relativă este prescriptibilă extinctiv;
- dacă nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmare, nulitatea relativ poate fi confirmată
expres sau tacit.

4.6.4. Efectele nulităţilor

4.6.4.1. Consideraţii generale

A. Definiţia efectelor nulităţii

Prin efectele nulităţii trebuie să înţelegem consecinţele care intervin în urma constatării sau
pronunţării nulităţii totale sau parţiale a unui act juridic civil. Indiferent de caracterul ei (absolută
sau relativă), nulitatea, odată constatată sau pronunţată de către instanţă, produce aceleaşi efecte,
drept urmare, dacă actul juridic nu şi-a produs încă efectele, deci nu a fost executat deloc sau a
fost executat doar în parte până în momentul anulării, el nu şi le va produce nici după acest
moment.

B. Enumerarea principiilor efectelor nulităţii

Din precizările enunţate mai sus rezultă că efectele nulităţii sunt cârmuite de următoarele
principii:
- principiul retroactivităţii;
- principiul repunerii în situaţia anterioară prin restituirea prestaţiilor efectuate în baza actului
anulat – resolutio in integrum;
- principiul conform căruia anularea actului iniţial atrage anularea actului subsecvent – resoluto
iure dantis, resolitur ius occipientis;
Aceste principii se află într-o strânsă legătură în sensul că principiul retroactivităţii impune
celelalte două principii, iar acestea din urmă sunt mijloace de organizare efectivă a retroactivităţii,
orice excepţie de la cele două principii fiind şi o excepţie de la principiul retroactivităţii.
Principiile efectelor nulităţii sunt consecinţe ale principiului mai larg quod nullum est,
nullum producit efectum, care se manifestă şi se realizează tocmai prin cele trei principii
menţionate mai sus. Rezultă că excepţiile de la principiile efectelor nulităţii constituie, în acelaşi
timp, şi limitări ale principiului quod nullum est, nullum producit efectum58.

C. Reglementarea efectelor nulităţii

În legislaţia civilă nu există dispoziţii legale de principiu privitoare la efectele nulităţii,

însă există dispoziţii legale privitoare la nulitatea în anumite cazuri, precum şi la excepţiile de al
principiile efectelor nulităţii.

4.6.4.2. Principiile efectelor nulităţii şi excepţiile lor

58
A se vedea Gabriel Boroi, op. cit., p. 242

76
 A. Principiul retroactivităţii efectelor nulităţii. excepţii
a) Noţiune
Principiul retroactivităţii efectelor nulităţii reprezintă regula potrivit căreia nulitatea nu
produce efecte doar pentru viitor – ex nunc – ci şi pentru trecut – ex tunc, aceste efecte
producându-se chiar din momentul încheierii actului juridic civil.
b) Excepţii de la retroactivitatea nulităţii
Sunt situaţii în care efectele produse între momentul încheierii actului şi momentul anulării
acestuia sunt menţinute. Aceste situaţii reprezintă excepţiile de la retroactivitatea nulităţii , ceea
ce înseamnă că efectele nulităţii se produc numai ex nunc nu şi ex tunc.
Sunt excepţii de la principiul retroactivităţii efectelor nulităţii actului juridic:
- păstrarea fructelor culese anterior anulării actului juridic de către posesorul de bună
credinţă. Această excepţie rezultă din prevederile art. 485 din codul Civil: „Posesorul nu
câştigă proprietatea fructelor decât când posedă cu bună credinţă”.
- cazul căsătoriei putative (art. 23 alin. 1 din Codul familiei). Potrivit acestui articol, soţul care a
fost de bună credinţă la încheierea unei astfel de căsătorii păstrează calitatea de soţ dintr-o
căsătorie valabilă, efectul retroactiv al declarării nulităţii căsătorie fiind înlăturat.
- menţinerea efectelor produse de contractele cu executare succesivă, retroactivitatea efectelor
nulităţii fiind imposibilă;
- modificarea numelui de familie; această modificare are efecte doar pentru viitor (ex. anularea
recunoaşterii de filiaţie, anularea adopţiei), purtarea numelui de familie până la data modificării
acestuia fiind ireversibilă;
- cazul copiilor dintr-o căsătorie anulată (art. 23 alin. 2 din Codul familiei), copiii dintr-o
asemenea căsătorie nefiind atinşi de efectele anulării căsătoriei.

A. Principiul repunerii în situaţia anterioară

Restitutio in integrum. Excepţii

a) Noţiune
Acest principiu este o consecinţă a principiului retroactivităţii efectelor nulităţii.
Principiul restitutio in integrum este acea regulă de drept potrivit căreia tot ce s-a executat
în temeiul unui act juridic anulat trebuie restituit în aşa fel încât părţile actului juridic să fie puse
în situaţia anterioară încheierii actului, ceea ce înseamnă că ele trebuie să-şi restituie reciproc
prestaţiile efectuate.
b) Excepţii de la repunerea părţilor în situaţia anterioară
Sunt situaţii în care, pentru anumite raţiuni, nu sunt supuse restituirii prestaţiile efectuate în
temeiul actului juridic anulat.
Sunt excepţii de la principiul restitutio in integrum, următoarele:
• persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu sau capacitate de exerciţiu restrânsă restituie
prestaţia primită în temeiul unui act juridic nul, doar dacă le-a profitat acestora, constituindu- le
avantaje patrimoniale (art. 1164 Cod Civil). Această excepţie este justificată de principiul
ocrotirii minorilor şi a persoanele puse sub interdicţia judecătorească în raporturile juridice civile;
• în cazul aplicării principiului nemo auditur propriam turpitudinem (nimănui nu îi este
îngăduit să se prevaleze de propria incorectitudine sau imoralitate pentru a obţine protecţia unui
drept), actelor juridice care au o cauză imorală;
• în cazul în care a intervenit prescripţia extinctivă a acţiunii în restituirea prestaţiilor executate
în temeiul actului juridic lovit de nulitate;

77
• în cazul în care persoana care a dobândit un drept de proprietate sau un alt drept real în baza
unui act juridic nul, invocă uzucapiunea.

C. Principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării

actului iniţial – resolutio jure dantis resolvitur jus occipientis.
Excepţii

a) Noţiune
Principiul resolutio jure dantis resolvitur jus occipiens reprezintă cel de-al treilea principiu
care stă la baza nulităţii actului juridic şi constă în aceea că, constatarea sau pronunţarea nulităţii
actului iniţial atrage desfiinţarea actului subsecvent. Acest principiu este o aplicaţie a principiului
de drept mai general potrivit căruia nimeni nu poate transmite un drept pe care nu îl are.
b) Excepţii de la principiul resolutio jure dantis resolvitur jus occipientis
Sunt excepţii de la acest principiu cazurile în care, pentru anumite raţiuni, anularea actului
juridic iniţial nu determină şi anularea actului juridic subsecvent, acesta din urmă fiind menţinut.
Sunt excepţii de la principiul resolutio jure dantis resolvitur jus occipientis următoarele:
• cazul posesorului de bună credinţă a unui bun mobil (art. 1909 Cod Civil), coroborat cu art.
972 Cod Civil. În ipoteza în care un terţ a dobândit un bun mobil cu bună credinţă de la un
detentor precar căruia proprietarul i l-a încredinţat de bună-voie, acesta (terţul) păstrează bunul;
• cazul actelor de conservare şi de administrare a bunului care, cu îndeplinirea anumitor
condiţii, se menţin valabile dat fiind interesul economic al utilităţii menţinerii unor asemenea
acte;
• cazul actelor de dispoziţii cu titlu oneros încheiate cu un subdobânditor de bună credinţă,
având ca obiect un bun imobil.
• cazul aplicării art. 20 din Decretul nr. 31 / 1954, potrivit căruia „dacă cel declarat mort este în
viaţă, se poate cere oricând anularea hotărârii prin care s-a declarat moartea”.

D. Principii de drept care înlătură regula

quad nullum est, nullum producit effectum

În dreptul nostru civil se cunosc şi alte principii care în conflict cu nulitatea o înlătură într-
un mod specific. Acestea sunt mult mai eficiente decât excepţiile de la celelalte trei principii
enunţate deoarece înlătură în întregime nulitatea şi nu numai unele efecte ale acestora.
Principiile de drept, care în concurs cu regula quad nullum est, nullum producit effectum o
înlătură, sunt : principiul conversiunii actului juridic; principiul validităţii aparenţei în drept –
error communis facit jus; principiul răspunderii civile delictuale.

a) Principiul conversiunii actului juridic

Principiul conversiunii actului juridic înseamnă substituirea unui act juridic valabil, unui
act juridic nul. Conversiunea reprezintă acea operaţiune în care un act juridic nul nu mai produce
efecte, dar dobândeşte semnificaţia unei manifestări de voinţă a unui alt act juridic, cu condiţia ca
acea manifestare să nu fie viciată.
Instituţia conversiunii rezultă din concepţia dreptului nostru a salvării pe cât posibil a
actului juridic în vederea realizării scopului urmărit de terţi. Pe această linie putem aminti
dispoziţiile art. 978 din Codul Civil care prevede: „când o clauză este primitoare de două
înţelesuri, ea se interpretează în sensul că poate avea un efect, iar nu acela ce n-ar putea produce
nici unul”.

78
 Din acest text rezultă că ori de câte ori manifestarea de voinţă este susceptibilă să fie
interpretată în sensul în care să constituie un act juridic valabil, va fi interpretată în acest sens şi
nu în sensul în care ar rezulta un act juridic ce ar trebui desfiinţat ca lovit de nulitate.
Pentru a ne afla în prezenţa unei conversiuni este necesar să fie îndeplinite următoarele
condiţii:
- să existe un element de diferenţă între actul nul sau anulabil care poate consta în natura diferită a
celor două acte, forma diferită, conţinutul acestora, efectele lor;
- actul care se socoteşte a fi valabil să îndeplinească toate condiţiile de fond şi de formă cerute de
lege pentru acea categorie de acte, iar aceste condiţii să existe în chiar actul nul sau anulabil.
Cu alte cuvinte, actul lovit de nulitate să cuprindă elementele constitutive ale actului în
care este convertit.
- din manifestarea de voinţă a părţilor sau a părţii să nu rezulte imposibilitatea conversiunii;
- actul juridic pentru care s-a emis manifestarea de voinţă să fie anulat efectiv şi total.
Putem vorbi despre conversiune în următoarele cazuri:
- actul juridic se bucură de prezumţia de validitate, nefiind încă desfiinţat;
- cazul manifestării de voinţă care, deşi este nulă ca şi vânzare-cumpărare, valorează ca
antecontract de vânzare-cumpărare;
- în cazul în care unele clauze sunt anulate, iar altele sunt menţinute (aflându-se astfel în prezenţa
nulităţii parţiale;
- cazul în care dintre două acte juridice încheiate de aceleaşi părţi se desfiinţează numai unul;
- refacerea actului juridic;
- validarea actului juridic prin confirmare sau prin îndeplinirea ulterior încheierii acestuia a unei
condiţii legale ce nu a fost respectată la data încheierii;
- cazul în care un moştenitor înstrăinează un bun din masa succesorală; deşi actul de înstrăinare
este nul, manifestarea de voinţă exprimată în el valorează ca acceptare a succesiunii (ex. art. 689
din Codul Civil);
- cazul testamentului autentic, care nul fiind pentru vicii de formă, are valoarea unui testament
olograf valabil, dacă este scris în întregime, datat şi semnat de către testator.

b) Principiul error communis facit jus

Denumit şi „principiul validităţii aparenţei în drept” înlătură nulitatea actului juridic care a
fost încheiat ca urmare a unei erori comune, obşteşte.
O aplicaţie a acestui principiu se regăseşte în prevederile art. 7 din legea nr. 119 / 1996
privind actele de stare civilă şi anume: „actele de stare civilă întocmite de o persoană care a
exercitat în mod public atribuţiile de ofiţer de starea civilă, cu respectarea prevederilor prezentei
legi, sunt valabile, chiar dacă acea persoană nu avea această calitate”.

c) Principiul răspunderii civile delictuale

Potrivit acestui principiu sunt menţinute efectele unui act juridic civil lovit de nulitate în
anumite situaţii.
În dreptul nostru, principiul răspunderii civile delictuale priveşte cazul minorului.
Potrivit acestui principiu, minorul care a săvârşit un delict civil la încheierea actului juridic
civil nu poate cere anularea acelui act deoarece cealaltă păarte ar fi prejudiciată, cel ce a săvârşit
fapta ilicită (minorul) fiind nevoit să-l despăgubească pe cel prejudiciat prin săvârşirea acelei
fapte.
Prin urmare, între principiul ocrotirii minorului consacrat în art. 1159 din Codul civil
potrivit căruia „Minorul ce face o simplă declaraţie că este major are acţiunea în resciziune” şi
principiul răspunderii civile delictuale (nomini laedere) are întâietate cel de-al doilea principiu
prin care se menţine actul anulabil, fiind considerat o anulare a prejudiciului cauzat co-
contractantului prin fapta ilicită a minorului. Astfel, potrivit art. 1162 din Codul Civil „Minorul n-
are acţiunea în resciziune contra obligaţiilor ce rezultă din delictele sau cvasidelictele sale.”
79
 CAPITOLUL V

PRESCRIPŢIA EXTINCTIVĂ

5.1. Consideraţii generale referitoare la prescripţia extinctivă

5.1.1. Definiţia şi reglementarea prescripţiei extinctive

A. Precizări introductive

În viaţa social juridică, timpul ocupă un rol deosebit de important, astfel timpul desemnat
în unităţi fragmentate, ore, zile, luni sau ani, denumite într-o expresie cu caracter general termen,
poate să ducă la producerea unor efecte juridice în sensul dobândirii unor drepturi sau la încetarea
altor efecte juridice în sensul stingerii unor drepturi. Sub acest din urmă aspect, timpul, respectiv
noţiunea de „termen” exprimă ideea de sancţiune. Ideea de sancţiune în sensul stingerii unor
drepturi poate viza deopotrivă greşeala, neglijenţa sau imprudenţa celor în cauză de a urma sau
respecta dispoziţiile legii, în ceea ce priveşte unităţile de timp în care drepturile lor trebuie să fie
exercitate.
Sancţiunile nerespectării termenelor în care drepturile subiective trebuiau să fie exercitate,
sancţiuni ce se aplică în cazul nerespectării unităţilor de timp prevăzute de lege în exercitarea
unor drepturi sunt prescripţia şi decăderea.
Activitatea de jurisdicţie în materie civilă constituie principalul mod de apărare a
drepturilor civile subiective în cazul încălcării sau nesocotirii lor.
Instituţia prescripţiei extinctive îşi are originea în dreptul roman vechi în care acţiunile
erau perpetue, mai puţin un număr dintre ele care erau temporare.
În concepţia Codului civil de la 1865, prescripţia era definită în art. 1837 astfel:
„Prescripţia este un mijloc de a dobândi proprietatea sau de a se libera de o obligaţie sub
condiţiile determinate de lege”.
Observăm aşadar, în concepţia codului nostru civil inspirat din Codul napoleonian că
instituţia prescripţiei cuprinde de fapt ambele prescripţii, respectiv prescripţia achizitivă, ca mod
de dobândire a unui drept şi prescripţia extinctivă, ca mod de stingere a unei obligaţii, în acelaşi
text de legea într-o construcţie unitară.
Aşadar, prin prescripţie se stinge obligaţia şi dreptul subiectiv corelativ. După stingerea
vechii obligaţii ar rămâne însă o obligaţie naturală, lipsită de sancţiune, dar care poate forma
obiectul uneia voluntare. Într-o asemenea împrejurare, debitorul plătind o datorie stinsă prin
prescripţie face o plată, iar nu o liberalitate59.

B. Definirea noţiunii de prescripţie extinctivă

În baza precizărilor făcute, putem spune că prescripţia extinctivă reprezintă sancţiunea

stingerii dreptului la acţiune care nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege. Definiţia
corespunde şi art. 1 din Decretul nr. 167 / 1958 conform căruia „dreptul la acţiune având un
obiect patrimonial se stinge prin prescripţie dacă nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege”.
Aşa cum rezultă şi din definiţie, este necesar să reţinem că titularul dreptului civil încălcat
sau nerecunoscut dacă nu acţionează în termenul prevăzut de lege pierde concursul instanţei
competente în vederea apărării dreptului său.

59
A se vedea C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Bâicoianu, Tratat de drept civil român, Editura Naţională, Bucureşti,
vol. II, 1929, p. 656 - 657

80
 C. Reglementarea prescripţiei extinctive

Normele juridice în vigoare care formează instituţia prescripţiei extinctive se găsesc în mai
multe acte normative, astfel:
- Decretul nr. 167 / 1958 privind prescripţia extinctivă, aceasta constituind dreptul comun în
materia prescripţiei extinctive;
- Codul Civil (în special titlul XX – „Despre prescripţie”);
- Codul familiei (art. 21, art. 52, art. 55, art. 60);
- Alte acte normative: legea nr. 29 / 1990 privind contenciosul administrativ; Legea nr. 31 / 1990
privind societăţile comerciale, Legea nr. 11 / 1991 privind combaterea concurenţei neloiale;
Legea nr. 7 / 1996 privind cadastrul şi publicitatea imobiliară; Legea nr. 10 / 2001 privind
regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie
1989 etc..
Potrivit art. 26 din Decretul nr. 31 / 1954 au fost abrogate orice late dispoziţii contrare
acestui decret cu excepţia acelora care stabilesc termene mai scurte. Aceasta, deoarece în
reglementarea anterioară, până la apariţia Decretului nr. 165 / 1958 , reglementarea prescripţiei
extinctive era făcută în cuprinsul Codului Civil.
În ceea ce priveşte obiectul şi efectele prescripţiei extinctive în reglementările făcute în
Codul Civil erau determinate prin dispoziţii confuze şi deseori contradictorii (ex. în art. 1837 din
vechiul Cod Civil se prevedea că „prescripţia este un mijloc de a dobândi proprietatea sau a se
libera de o obligaţie”). Tot în vechiul Cod Civil erau prevăzute termene prea lingi (ex. potrivit art.
1900 alin. 1, acţiunea în nulitate se putea introduce într-un termen de 10 ani).

5.1.2. Caracterul normelor care reglementează prescripţia extinctivă

O problemă strâns legată de reglementarea prescripţiei extinctive este aceea a caracterului

imperativ sau dispozitiv al normelor care formează această instituţie60.
De lege lata, caracterul imperativ al normelor care reglementează prescripţia extinctivă este
neîndoielnic. Aceasta, deoarece interesul ocrotit este , conform Decretului nr. 167 / 1958, de
ordine publică61.
Astfel, alineatul ultim al art. 1 prevede că „orice clauză care se abate de la reglementarea
legală a prescripţiei este nulă”, iar art. 18 dispune că „instanţa de judecată şi organul arbitral sunt
obligate ca din oficiu, să cerceteze dacă dreptul la acţiune sau executarea silită este prescrisă”.

A. Natura juridică a prescripţiei extinctive

Prescripţia extinctivă este o instituţie juridică cu caracter complex, fiind cunoscută de toate
ramurile de drept.
Prin urmare, natura sa juridică urmează a fi stabilită în carul fiecărei ramuri de drept.
Pentru o bună determinare a naturii juridice a prescripţiei extinctive trebuie stabilit ce
reprezintă pentru dreptul civil prescripţia extinctivă.
in definiţie rezultă că prescripţia stinge dreptul la acţiune în sens material ceea ce înseamnă
că, dacă subiectul activ intentează acţiune după împlinirea termenului de prescripţie, aceasta va fi
respinsă ca prescrisă, titularul dreptului subiectiv supus prescripţiei extinctive nemaifiind ajutat
de forţa de constrângere a statului.
Pentru dreptul civil, prescripţia extinctivă este o sancţiune îndreptată împotriva pasivităţii
titularului dreptului subiectiv civil, sancţiune ce urmează a fi privită diferit, după cum este vorba

60
A se vedea Ghe. Beleiu, op. cit., p. 215
61
A se vedea A. Hilsenrad, Despre noua reglementare a prescripţiei extinctive, în Legalitatea populară nr. 8 / 1958, p. 29

81
pe de o parte de un drept de creanţă sau un drept real accesoriu, ipoteză în care prin prescripţia
extinctivă se stinge o componentă a dreptului la acţiune, iar pe de altă parte, de un drept real
principal sau de un drept nepatrimonial (doar dacă legea prevede în mod expres prescriptibilitatea
unui astfel de drept), ipoteză în care prescripţia extinctivă stinge însuşi dreptul subiectiv62.

B. Delimitarea prescripţiei extinctive

Prescripţia extinctivă trebuie delimitată de prescripţia achizitivă (uzucapiunea), de

decădere şi de termenul extinctiv.

a) Prescripţia extinctivă şi prescripţia achizitivă (uzucapiunea)

Între prescripţia extinctivă şi prescripţia achizitivă există următoarele asemănări:
- ambele sunt sancţiuni de drept pentru titularii drepturilor subiective civile inactivi;
- ambele sunt concepte sau instituţii de drept civil;
- ambele presupun termene.
Deosebirile dintre prescripţia extinctivă şi prescripţia achizitivă vizează următoarele
aspecte:
- prescripţia extinctivă este reglementată în principal în Decretul nr. 167 / 1958, în timp ce
prescripţia achizitivă este reglementată în Codul civil;
- termenele de prescripţie extinctivă sunt mai scurte şi mai numeroase, în timp ce termenele
pentru prescripţia achizitivă sunt mai lungi şi mai puţine;
- prescripţia extinctivă stinge dreptul la acţiune (în sens material), iar prescripţia achizitivă
conduce la dobândirea unui drept real principal;
- fiecare prescripţie are reguli proprii de suspendare şi întrerupere, iar „repunerea în termen” este
aplicabilă numai prescripţiei extinctive.
b) Prescripţia extinctivă şi decăderea
Decăderea, ca sancţiune de drept civil reprezintă stingerea dreptului subiectiv civil care nu
a fost exercitat în termenul prevăzut de lege.
Decăderea se aseamănă cu prescripţia extinctivă deoarece:
- ambele sunt sancţiuni de drept civil;
- ambele au efect extinctiv;
- ambele presupun termene.
Principalele deosebiri dintre acestea două sunt următoarele:
- prescripţia extinctivă stinge dreptul la acţiune în sens material, în timp ce decăderea stinge
însuşi dreptul subiectiv civil;
- termenele de prescripţie extinctivă sunt mai numeroase şi mai lungi, iar termenele de decădere
sunt mai puţine şi mai scurte;
- suspendarea, întreruperea şi repunerea în termen sunt schimbări proprii termenului de
prescripţie, termenul de decădere nefiind susceptibil de suspendare, întrerupere şi repunere în
termen.

C. Delimitarea prescripţiei extinctive faţă de termenul extinctiv

Reliefăm următoarele asemănări dintre prescripţia extinctivă şi termenul extinctiv:

- ambele presupun efectul extinctiv;
- ambele sunt concepte de drept civil.
Dintre deosebirile mai importante menţionăm:
- termenele de prescripţie pot fi numai legale, în timp ce termenele extinctive pot fi după caz:
convenţionale, legale sau jurisdicţionale;
62
A se vedea Gabriel Boroi, op. cit., p. 257

82
- prescripţia extinctivă este atât un mod de transformare a conţinutului raportului juridic civil
obligaţional, cât şi o sancţiune, iar termenul extinctiv este o modalitate a actului juridic civil;
- suspendarea, întreruperea şi repunerea în termen sunt schimbări proprii termenului de
prescripţie;
- prescripţia extinctivă stinge dreptul la acţiune, iar termenul extinctiv stinge dreptul subiectiv
civil şi obligaţia civilă corelativă.

5.1.4. Efectul prescripţiei extinctive

A. Controversa privind efectul prescripţiei extinctive

În doctrină există o controversă privind problema de a şti ce se stinge prin prescripţia

extinctivă, controversă care îşi are originea în dispoziţiile Codului Civil privitoare la acest aspect.
Astfel, art. 1091 din Codul Civil enumeră prescripţia printre modurile de stingere a
obligaţiilor civile; art. 1837 din acelaşi cod prevede: „Prescripţia este un mijloc de a se elibera de
o obligaţie”, iar art. 1890, 1900, 1903, 1904 din Cod fac referire la prescripţia acţiunilor în
justiţie, de unde reiese că prin prescripţia extinctivă nu se stinge dreptul subiectiv în întregul său,
ci doar acţiunea în justiţie.
După apariţia Decretului nr. 167 / 1958, care prevede că prescripţia extinctivă stinge
„dreptul la acţiune”, totuşi controversa cu privire la ce se stinge prin prescripţia extinctivă a
continuat.
Astfel, într-o părere izolată s-a considerat că prin prescripţie se stinge însuşi dreptul
subiectiv civil, alături de dreptul la acţiune. În argumentarea tezei s-a invocat faptul că este de
neconceput supravieţuirea dreptului subiectiv civil, de vreme ce se stinge posibilitatea ocrotirii lui
pe cale de constrângere statală.63
În cealaltă opinie se susţine că prin prescripţie se stinge dreptul la acţiune. În acest sens se
consideră că dreptul subiectiv rămâne neatins prin împlinirea termenului de prescripţie,
pierzându-se prin aceasta numai posibilitatea de a obţine concursul organelor de justiţie
competente pentru realizarea sa.
Dacă prin împlinirea termenului de prescripţie s-ar stinge însuşi dreptul subiectiv civil, nu
s-ar mai justifica repunerea în termenul de prescripţie extinctivă, reglementat de articolul citat
mai sus, deoarece instanţa nu ar mai avea ce ocroti.
- următorul argument are în vedere interpretarea art. 20 alin. 1 din Decretul nr. 167 / 1958:
„Debitorul care a executat obligaţia după ce dreptul la acţiune al debitorului a fost prescris, nu are
dreptul să ceară înapoierea prestaţiei chiar dacă la data executării nu ştia că termenul prescripţiei
era împlinit”. Soluţia stingerii numai a dreptului la acţiune rezultă din interpretarea gramaticală a
textului, coroborată cu valabilitatea plăţii făcută după împlinirea termenului de prescripţie
extinctivă.
Dacă se admite că prescripţia extinctivă stinge numai „dreptul la acţiune” în sens material,
rezultă următoarele consecinţe juridice:
- supravieţuirea dreptului subiectiv civil şi a obligaţiei civile corelative, acestea fiind
transformate, devenind imperfecte, din calitatea pe care o aveau, de a fi perfecte;
- imprescriptibilitatea dreptului la acţiune în sens procesual, ceea ce înseamnă că, deşi s-a împlinit
termenul de prescripţie extinctivă, titularul dreptului la acţiune poate sesiza organul de
jurisdicţiei.

B. Principiile efectului prescripţiei extinctive

63
A se vedea L. Chessler, C. Oprişan, Prin prescripţia extinctivă nu se stinge oare însuşi dreptul subiectiv civil?, în J. N.
nr. 4 / 1961, p. 32 - 48

83
 Stingerea dreptului material la acţiune este cârmuită de două principii consacrate astfel:
- art. 1 alin. 2 din Decretul nr. 167 / 1958: „Odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un
drept principal se stinge şi dreptul la acţiune privind drepturile accesorii”;
Acest principiu este o aplicaţie a cunoscutului principiu de drept, accesorium sequitur
principale. Prin urmare, odată cu stingerea dreptului la acţiune, privind un drept de creanţă
principal se stinge şi dreptul la acţiune privind eventualele dobânzi, garanţii reale sau
personale.
- art. 12 din Decretul nr. 167 / 1958, potrivit căruia „în cazul când un debitor este obligat la
prestaţiuni succesive, dreptul cu privire la fiecare dintre aceste prestaţiuni se stinge printr-o
prescripţie deosebită”.
5.1.5. Rolul prescripţiei extinctive

Cu privire la justificarea rolului prescripţiei extinctive, a dreptului la acţiune se pot formula

două motivaţii:
a) una care priveşte consecinţele la care s-ar putea ajunge în cazul în care prescripţia dreptului la
acţiune nu ar fi reglementată;
b) funcţiile pe care prescripţia dreptului la acţiune le are de împlinit ca instituţie juridică.
a) Consecinţele la care s-ar putea ajunge în cazul în care prescripţia dreptului la acţiune nu ar fi
reglementată.
Ex. În cazul persoanelor fizice, consecinţele negative ar fi următoarele:
- dificultatea administrării probelor în cazurile devenite litigioase cu mult timp în urmă;
- nesiguranţă şi incertitudine în ceea ce priveşte circuitul civil în general;
- punerea persoanelor obligate în situaţia de a nu-şi mai achita datoriile pe care nu le aveau în
vedere, datorită scurgerii unei perioade prea mari de timp.
Faţă de consecinţele negative menţionate mai sus se poate desprinde următoarea concluzie:
că numai limitarea în timp de a obţine pe cale judecătorească apărarea drepturilor civile subiective
încălcate sau nerecunoscute le poate înlătura.
b) Funcţiile pe care prescripţia dreptului la acţiune le are de îndeplinit ca instituţie juridică
Stingerea prin prescripţie a dreptului la acţiune constituie o sancţiune a neglijenţei
titularului acestui drept care l-a exercitat în termenul prevăzut de lege.
Aşa fiind, se poate reţine ca o primă funcţie a prescripţiei extinctive, funcţia educativă şi
mobilizatoare, aceasta în sensul că titularii drepturilor civile încălcate sau nerecunoscute sunt
nevoiţi să se adreseze organelor de jurisdicţie competente pentru a obţine aprobarea drepturilor
lor.
O ultimă funcţie o reprezintă funcţia sancţionatorie, aceasta în sensul că odată constatată
prescripţia dreptului la acţiune de organul jurisdicţional competent, îl lipseşte pe titularul
dreptului civil încălcat sau nerecunoscut de a mai putea obţine proteguirea judiciară necesară de
care are nevoie, ceea ce reprezintă o sancţiune a neglijenţei lui.

5.2. Domeniul de aplicare al prescripţiei extinctive

5.2.1. Definiţie şi criterii de determinare

A. Definiţie

Prin domeniul prescripţiei extinctive se înţelege sfera drepturilor subiective civile ale căror
acţiuni cad sub incidenţa acestei instituţii.
A determina „domeniul prescripţiei extinctive” înseamnă a stabili drepturile subiective
civile prescriptibile extinctiv şi deci, de a deosebi faţă de cele imprescriptibile extinctiv64.
64
A se vedea Ghe. Beleiu, op. cit., p. 224

84
 Domeniul de aplicare al prescripţiei extinctive poate fi desprins cu uşurinţă chiar din regula
cu caracter de generalitate, consacrată din Decretul nr. 167 / 1958, art. 1

B. Criterii de determinare a domeniului prescripţiei extinctive

Criteriile de determinare a domeniului prescripţiei extinctive vizează numai drepturile

subiective civile ale căror acţiuni sunt prescriptibile extinctiv.
În funcţie de natura drepturilor civile subiective, distingem:
- domeniul prescripţiei extinctive în categoria drepturilor patrimoniale (este necesară distincţia
între domeniul prescripţiei extinctive în categoria drepturilor de creanţă, domeniul prescripţiei
extinctive în categoria drepturilor reale accesorii şi domeniul prescripţiei extinctive în categoria
drepturilor reale principale;
-domeniul prescripţiei extinctive în categoria drepturilor nepatrimoniale.
În funcţie de actul normativ care reglementează prescripţia, distingem:
- domeniul prescripţiei extinctive guvernat de Decretul nr. 167 / 1958;
- domeniul prescripţiei extinctive guvernat de Codul Civil;
- domeniul prescripţiei extinctive rezultat din aplicarea altor acte normative (ex. Codul familiei,
Legea nr. 31 / 1990 etc. ).

5.2.2. Prescripţia extinctivă în cadrul drepturilor patrimoniale

5.2.2.1. Precizări prealabile

Drepturile civile subiective patrimoniale sunt drepturi care se relevă în comparaţie cu cele
personal nepatrimoniale prin conţinutul lor economic sau au o valoare economică.
Drepturile civile subiective cu caracter patrimonial se clasifică în două mari categorii:
1. Drepturi reale
2. Drepturi de creanţă
Sub aspectul care ne interesează este de menţionat că în caz de nevoie, protecţia juridică a
drepturilor civile subiective cu caracter patrimonial este asigurată prin acţiunile civile
corespunzătoare:
- acţiunile reale pentru drepturile reale;
- acţiunile de creanţă pentru drepturile de creanţă.

5.2.2.2. Prescripţia extinctivă şi drepturile de creanţă

În categoria drepturilor la acţiune având un obiect patrimonial prescriptibil din punct de

vedere extinctiv se încadrează cu pretenţii deduse judecăţii conţinutului raporturilor juridice civile
formate din drepturi de creanţă şi obligaţiile corelative.
Drept urmare, acţiunile de creanţă sunt supuse regulilor generale şi de principiu înscrise în
art. 1 din Decretul nr. 167 / 1958 „sunt prescriptibile din punct de vedere extinctiv”.
Având în vedere că drepturile de creanţă sunt nelimitate ca număr, rezultă că şi acţiunile de
creanţă necesare pentru valorificarea lor sunt nelimitate. Aşadar, pentru promovarea cu succes în
faţa instanţelor judecătoreşti a acţiunilor de creanţă trebuie respectată condiţia de timp. Reţinem
că în practica judiciară s-au făcut numeroase aplicaţii a principiului înscris în Decretul nr. 167 /
1958, precizându-se astfel diferitele acţiuni civile care se încadrează în categoria acţiunilor
privind apărarea unor drepturi de creanţă supuse unor drepturi de prescripţie extinctivă.
Astfel, au fost considerate prescriptibile următoarele:
- acţiunea pentru plata contravalorii fructelor percepute fără drept;
- acţiunea în rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare cu clauză de întreţinere;
- acţiunea revocatorie sau pauliană provocată de creditorii chirografari (art. 974 Cod Civil);
85
- acţiunea oblică sau subrogatorie (art. 974 Cod Civil).
Trebuie să reţinem că prescripţie dreptului la acţiune se răsfrânge şi asupra drepturilor
accesorii. Aplicabilitatea acestui principiu este statornicită prin art. 1 alin. 2 din decretul nr. 167 /
1958: „odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal se stinge şi dreptul la
acţiune privind drepturile accesorii (ex. în practica judiciară o aplicare a acestui principiu o găsim
în privinţa plăţii unor dobânzi). O ultimă precizare se impune a fi făcută în legătură cu dreptul la
acţiune care se referă la valorificarea pe cale judiciară a conţinutului raporturilor juridice civile
formate din dreptul subiectiv şi obligaţia sa corelativă cu prestaţie succesivă. În această privinţă,
prin art. 12 din Decretul nr. 167 / 1958 se prevede că: „în cazul când un debitor este obligat la
prestaţii succesive, dreptul la acţiune cu privire la fiecare din aceste prestaţii se stinge printr-o
prescripţie deosebită”.
Textul enunţat reprezintă o regulă de principiu.
De la principiul prescriptibilităţii drepturilor de creanţă sunt următoarele excepţii:
- acţiunea în restituirea depunerilor la Casa de Economii şi Consemnaţiuni (art. 4 alin. 1 din
legea nr. 66 / 1996 privind neorganizarea Casei de Economii şi Consemnaţiuni din România în
societate bancară pa acţiuni.
Potrivit acestui articol, „sumele depuse de persoanele fizice la Casa de Economii şi
Consemnaţiuni pe instrumente de economisire, precum şi dobânzile şi câştigurile cuvenite pentru
acestea sunt garantate de stat. Acestea se restituie la cererea titularului sau a reprezentanţilor
legali ai acestora. Drepturile de creanţă asupra sumelor, dobânzilor şi câştigurilor sunt
imprescriptibile”.
- acţiunea având ca obiect partea cuvenită din rezerva de prime în asigurările facultative de
persoane, mai precis, drepturile asiguraţilor asupra sumelor ce rezultă din rezerva de prime care
se constituie la asigurările de persoane pentru obligaţii de plată în viitor, conform art. 40 din
Legea nr. 136 / 1995 privind asigurările şi reasigurările din România.

5.2.2.3. Prescripţia extinctivă şi drepturile reale accesorii

Din interpretarea per a contrario a art. 21 din Decretul nr. 167 / 1958 care prevede că
„ Dispoziţiilor Decretului de faţă nu se aplică dreptul la acţiune privitor la drepturile de
proprietate, uzufruct, uz, abitaţiune, servitute şi superficie” reiese că drepturile reale succesorii
sunt supuse prescripţiei extinctive potrivit dispoziţiilor Decretului nr. 167 / 1958.

5.2.2.4. Prescripţia extinctivă şi drepturile reale principale

Drepturile reale sunt drepturile civile subiective în virtutea cărora titularii lor pot să-şi
exercite atributele asupra unui lucru determinat mobil sau imobil în mod direct şi nemijlocit, fără
intervenţia unei alte persoane.
În ceea ce priveşte drepturile reale subiective sub aspectul posibilităţii apărării lor pe cale
judiciară, trebuie avute în vedere dispoziţiile art. 21 din Decretul nr. 167 / 1958 potrivit căruia
„dispoziţiile Decretului de faţă nu se aplică dreptului la acţiune privitor la drepturile de
proprietate, drepturile de uzufruct, uz, abitaţiune, servitute şi superficie”. Având în vedere că
toate aceste drepturi, dacă sunt încălcate sau nerecunoscute, urmează a fi apărate pe calea unei
acţiuni în revendicare, vom conchide că această acţiune este imprescriptibilă din punct de vedere
extinctiv.
Dintre acţiunile reale imprescriptibile extinctiv, enumerăm:
- acţiunea în revendicare imobiliară întemeiată pe dreptul de proprietate privată (cu excepţia
situaţiei în care este paralizată prin invocarea uzucapiunii);
- acţiunea în revendicare mobiliară sau imobiliară întemeiată pe dreptul de proprietate publică;
- acţiunea de partaj;
- acţiunea confesorie în scopul apărării unui drept de superficie etc.
86
 Regula menţionată (imprescriptibilitatea) comportă însă şi unele excepţii, în consecinţă
acţiunile reale prescriptibile sunt următoarele:
- acţiunea în revendicare mobiliară, întemeiată pe dreptul de proprietate privată;
- acţiunea în revendicare imobiliară, în situaţiile prevăzute de art. 498 Cod Civil (avulsiunea) şi
art. 520 Codul de procedură civilă privind revendicarea imobilului adjudecat în carul procedurii
de urmărire silită imobiliară;
- acţiunea confesorie, prin care se urmăreşte apărarea dreptului de uzufruct (art. 557 Cod Civil),
a dreptului de uz sau abitaţie (art. 565 Cod Civil) şi a dreptului de superficie (art. 639 Cod Civil).

5.2.3. Prescripţia extinctivă în cadrul drepturilor nepatrimoniale

5.2.3.1. Precizări prealabile

Drepturile personale nepatrimoniale sunt acele drepturi civile subiective al căror conţinut
nu poate fi exprimat valoric, în sume de bani, aceasta pe motiv că aceste drepturi sunt strâns
legate de existenţa şi atributele persoanelor fizice şi servesc la individualizarea lor.
Potrivit art. 54 alin. 2 din Decretul nr. 31 / 1954 se recunoaşte posibilitatea apărării acestor
drepturi în cazul încălcării sau nesocotirii lor, fără a se fixa o limită de timp în care cei interesaţi
să se adreseze instanţelor judecătoreşti. Reţinem, în concluzie, că apărarea pe cale judiciară a
acestor drepturi nu este limitată în timp şi, deci, este consacrată imprescriptibilitatea dreptului la
acţiune în privinţa apărării pe cale judiciară a drepturilor civile subiective.

5.2.3.2. Principiul imprescriptibilităţii drepturilor personale nepatrimoniale

Principiul imprescriptibilităţii drepturilor personale nepatrimoniale reprezintă regula de

drept potrivit căreia protecţia drepturilor nepatrimoniale pe calea acţiunii în justiţie nu este
limitată în timp, putându-se obţine oricând.
Acest principiu nu este consacrat în terminis, dar este necunoscut în doctrină şi în practică.
Imprescriptibilitatea dreptului la acţiune în cazul drepturilor personale nepatrimoniale îşi găseşte
justificarea în primul rând prin faptul că aceste drepturi sunt legate strâns de persoana umană ca
subiect de drept şi, ca atare, nu pot fi negate sau lipsite de apărare fără a nega sau lipsi de apărare
pe însăşi titularul lor.
În al doilea rând, aceste drepturi sunt perpetue şi prin urmare netransmisibile ceea ce
impune în mod necesar ca ele să fie apărate oricând ca durată în timp pentru a le asigura în acest
fel finalitatea pentru care prin lege sunt necunoscute titularilor lor.
În al treilea rând, se poate vorbi şi de o justificare legală formulată şi dedusă pe baza
interpretării per a contrario prin art. 1 alin. 1 din Decretul nr. 31 / 1954.
Constituie excepţii de la regula imprescriptibilităţii dreptului la acţiune atunci când are ca
obiect un drept personal nepatrimonial următoarele acţiuni:
- acţiunea în declararea nulităţii relative reglementată de art. 9 din Decretul nr. 167 / 1958;
- acţiunea în nulitatea relativă a căsătoriei (art. 21 Codul familiei);
- acţiunea în tăgada paternităţii (art. 55 alin. 1 Codul familiei);
- acţiunea în cercetarea şi stabilirea paternităţii (art. 60 alin. 1 Codul familiei);
Este de observat că încălcarea sau nesocotirea unor drepturi civile subiective cu caracter
nepatrimonial pot genera sau pot da naştere unor consecinţe cu caracter patrimonial. Având în
vedere obiectul lor, acţiunile în repararea unui asemenea prejudiciu sunt prescriptibile (ex. plata
remuneraţiei dreptului de autor, deşi acest drept este nepatrimonial, este supusă prescripţiei de
drept comun).

5.2.4. Unele probleme speciale privind domeniul prescripţiei extinctive

87
 A. Situaţii juridice în care se ridică problema prescriptibilităţii

Pentru o bună înţelegere a problemei prescriptibilităţii este necesară explicarea anumitor

situaţii care în practică au primit soluţii diferite.
Aceste situaţii sunt următoarele:
- valorificarea dreptului subiectiv civil pe calea excepţiei;
- acţiunea în constatare;
- acţiunile mixte;
- dualitatea de acţiuni;
- acţiunea în repararea unei daune morale;
- acţiunea în restituirea prestaţiilor executate în baza unui act juridic civil anulat;
- acţiunea în protecţia unor drepturi reale principale corespunzătoare dreptului de proprietate;
- acţiunile în materie de carte funciară;
- acţiunile privind un drept secundar;
- unele acţiuni în materie succesorală.

B. Soluţii adoptate în rezolvarea problemei prescriptibilităţii

1. Valorificarea dreptului subiectiv civil pe calea excepţiei

Din definiţie rezultă că dreptul subiectiv civil este posibilitatea recunoscută, în limitele
normelor juridice civile de a recurge, atunci când dreptul subiectiv este nesocotit sau încălcat, la
forţa coercitivă a statului.
Valorificarea dreptului subiectiv civil poate fi obţinut atât pe calea acţiunii, cât şi pe calea
excepţiei. Excepţia care se ridică în cursul dezbaterilor unui proces sunt excepţiile de procedură şi
excepţii de fond, acestea din urmă fiind cele care trebuie avute în vedere pentru a desemna
apărarea de fond.
În ceea ce priveşte prescriptibilitatea apărării dreptului civil pe calea excepţiei s-au
formulat mai multe opinii.
Într-o primă opinie, larg răspândită în doctrină, se consideră că apărarea dreptului civil pe
cale de excepţie este imprescriptibilă, aceasta bazandu-se pe regula de drept conform căreia que
temporalia sunt ad agendum, perpetua sunt ad excipiendum (ceea ce e prescriptibil pe cale de
acţiune este imprescriptibil pe cale de excepţie).
Într-o altă65 opinie se consideră că este necesar a se face distincţie între excepţiile
imprescriptibile (prin care se valorifică un simplu mijloc de apărare) şi excepţiile prescriptibile
(cele prin care se valorifică un drept ce ar putea fi ocrotit pe cale de acţiune).
În sistemul Decretului nr. 167 / 1958, soluţia care se impune datorită caracterului imperativ
de ordine publică al normelor care reglementează prescripţia dreptului la acţiune, este aceea a
necesităţii de a distinge următoarele situaţii66:
- dacă dreptul subiectiv civil putea valorificat, apărat pe calea acţiunii, iar această acţiune este
potrivit legii prescriptibilă, rezultă că şi excepţia trebuie să fie prescriptibilă în aceleaşi condiţii ca
şi acţiunea, soluţia bazându-se atât pe necesitatea de a opri posibilitatea eludării normelor
imperative, privind caracterul prescriptibil al acţiunii, cât şi pe un argument de analogie: ubi
eadem est ratio, ibi eadem solutio esse debet;
- dacă acţiunea este imprescriptibilă, atunci şi ocrotirea dreptului subiectiv civil pe calea excepţiei
este imprescriptibilă.

2. Acţiunea în constatare

65
A se vedea M. Eliescu, Unele probleme privitoare la prescripţia extinctivă, în cadrul unei viitoare reglementări legale,
în revista „Studii şi cercetări juridice”, nr. 1 / 1956, p. 263 - 264
66
A se vedea Ghe. Beleiu, op. cit., p. 230

88
 Conform art. 111 din Codul de procedură civilă este acţiune în constatare acea acţiune în
justiţie prin care reclamantul solicită instanţei să constate existenţa unui drept subiectiv al său faţă
de pârât sau, după caz, inexistenţa unui drept subiectiv al pârâtului împotriva sa.
Atât în doctrină, cât şi în jurisprudenţă a fost adoptată soluţia imprescriptibilităţii acţiunii
în constatare.
Dintre acţiunile în constatare imprescriptibile extinctiv, menţionăm: acţiunea în constatarea
nulităţii absolute a unui act juridic civil, acţiunea în declararea simulaţiei etc.
3. Acţiunile mixte
Sunt acţiuni mixte acele acţiuni care au caracteristici de acţiuni reale, personale ori în
constatare, prescriptibilitatea sau imprescriptibilitatea lor fiind determinată separat pentru fiecare
caz, în funcţie de calificarea dată acţiunii după scopul urmărit la intentarea ei (ex. plata unei
creanţe).
4. Dualitatea de acţiuni
Dualitatea de acţiuni este acea situaţie în care titularul dreptului subiectiv îşi poate proteja
dreptul său prin două acţiuni:
1.o acţiune bazată pe un contract civil (ex contractu), supusă prescripţiei extinctive;
2.o acţiune reală, în revendicarea bunului, supusă prescripţiei de 30 de ani potrivit art. 1890 Cod
Civil.
Între dualitatea de acţiuni şi acţiunile mixte prin care se solicită predarea bunului ce a
format obiectul derivat al unui act juridic constitutiv sau translativ de drepturi reale există
următoarele deosebiri67:
• în cazul dualităţii de acţiuni nu este vorba de un act juridic constitutiv sau translativ de drepturi
reale, deci dreptul real şi dreptul de creanţă nu au aceeaşi cauză generatoare, ci izvorul dreptului
real preexistă izvorului dreptului de creanţă;
• în cazul acţiunii mixte este suficientă dovedirea actului juridic respectiv, în vreme ce, în cazul
dualităţii de acţiuni, dacă a intervenit prescripţia extinctivă a acţiunii personale, admiterea acţiunii
reale este condiţionată de dovedirea dreptului de proprietate.
• în cazul acţiunii mixte, fiind vorba nu de două acţiuni, ci de o singură acţiune, pretenţia
constând în predarea lucrului se fundamentează pe însuşi actul juridic constitutiv sau translativ de
drepturi reale, iar prescripţia extinctivă se va raporta numai la dreptul real, iar în cazul dualităţii
de acţiuni, dacă pretenţia în restituire este fundamentată pe contractul de depozit, comodat,
locaţiune etc., cererea va fi respinsă ca prescrisă, dacă prin raportare la dreptul de creanţă, ar fi
împlinit termenul de prescripţie extinctivă la data exercitării acţiunii personale, urmărind ca
deponentul, comodantul, locatarul etc. să introducă o nouă acţiune în justiţie pe un alt fundament,
adică o acţiune reală.
5. Acţiunea în repararea unei daune morale
Dauna morală poate fi reparată atât patrimonial cât şi nepatrimonial.
Decretul nr. 31 / 1954, prin art. 54 – 56 dispune că repararea nepatrimonială a unei daune
morale este imprescriptibilă extinctiv.
Nu acelaşi lucru se poate spune şi despre acţiunea în repararea patrimonială a unei daune
morale, aceasta fiind o acţiune în justiţie prin care se valorifică un drept de creanţă, o acţiune
patrimonială şi personală şi care este prescriptibilă extinctiv.
6. Acţiunea în restituirea prestaţiilor exercitate în baza unui act juridic
civil anulat
Acţiunea în nulitate (prescriptibilă sau imprescriptibilă, după cum este vorba despre
nulitate relativă sau nulitate absolută) nu se confundă cu acţiunea în restituirea totală sau parţială
a obligaţiilor efectuate în baza unui act civil anulat, aceasta din urmă fiind prescriptibilă, fiind
considerată o acţiune bazată pe îmbogăţirea fără just temei.

67
A se vedea Gabriel Boroi, op. cit., p. 271

89
7. Acţiunea în protecţia unor drepturi reale principale corespunzătoare
dreptului de proprietate
Este o asemenea acţiune, acţiunea în revendicare întemeiată pe „dreptul de administrare
directă”. Anterior revoluţiei din 1989, părţile acestei acţiuni erau organizaţii socialiste de stat
însă, începând cu anul 1990, „dreptul de administrare directă”, devenind „drept de folosinţă”, al
unui organ sau instituţii de stat asupra bunurilor ce se află în proprietatea statului.
În stabilirea prescriptibilităţii sau imprescriptibilităţii unei asemenea acţiuni, se iau în
considerare dispoziţiile art. 1884 din Codul Civil, potrivit cărora „nu se poate prescrie domeniul
lucrurilor care, din natura lor proprie, sau printr-o declaraţie a legii, nu pot fi obiecte de
proprietate privată, ci sunt scoase afară din comerţ”.
8. Acţiunile în materie de carte funciară
În această materie sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 7 / 1996 privind cadastrul şi publicitatea
imobiliară.
Astfel, conform art. 37 alin. 1 din legea menţionată, „acţiunea în rectificare, sub rezerva
prescripţiei dreptului patrimonial la acţiunea de fond, va fi imprescriptibilă”. Din coroborarea
acestui articol, cu dispoziţiile art. 1890 din Codul Civil se va aplica principiul accesorium
sequitur principale.
Conform art. 37 alin. 2 din Legea nr. 7 / 1996 „Faţă de terţele persoane care au dobândit cu
bună credinţă un drept real prin donaţie sau legat, acţiunea în rectificare nu se va putea porni
decât în termen de 10 ani, socotiţi din ziua când s-a înregistrat cererea lor de înscriere, cu excepţia
cazului în care dreptul material la acţiunea de fond nu s-a prescris mai înainte”. Prin urmare,
acţiunea în rectificare împotriva terţilor dobânditori de bună credinţă este prescriptibilă în termen
de 10 ani de la data înregistrării cererii prin care terţul solicită înscrierea dreptului său în cartea
funciară.
Dacă terţul dobânditor de bună credinţă a dobândit dreptul real cu titlu oneros, termenul de
prescripţie a acţiunii în rectificare este de 3 ani de la data înregistrării cererii prin care terţul a
solicitat înscrierea dreptului său în cartea funciară, conform art. 38 din aceeaşi lege.
Potrivit art. 37 şi art. 55 alin. 2 din legea menţionată, acţiunea în rectificarea erorilor
materiale cuprinse în cartea funciară este imprescriptibilă sau prescriptibilă extinctiv, de la caz la
caz.
9. Acţiunile privind un drept secundar
Drepturile secundare au fost definite în doctrină ca fiind „prerogative ce constau în puterea
de a da naştere prin act de formaţie unilaterală unui efect juridic şi interesele altei persoane,
precum dreptul de alegere în cazul unei obligaţii, dreptul de denunţare unilaterală a unui
contract”.
Aceste acţiuni sunt imprescriptibile extinctiv.
10. Unele acţiuni în materie succesorală
Potrivit art. 700 alin. 1 din Codul Civil „dreptul de a accepta succesiunea se prescrie printr-
un termen de 6 luni socotit de la data deschiderii succesiunii”, prin urmare, dreptul de opţiune
succesorală este supus prescripţiei extinctive.
Potrivit dispoziţiilor art. 728 din Codul Civil „… un cocrede poate cere oricând împărţeala
succesiunii, chiar când ar exista convenţii sau prohibiţii contrarii”, acţiunea privind ieşirea din
indiviziunea succesorală fiind astfel imprescriptibilă extinctiv.
De asemenea, este imprescriptibilă extinctiv acţiunea în constatarea masei succesorale, a
calităţii de moştenitor sau a actelor succesorale, fiind o acţiune în constatare, însă în ceea ce
priveşte acţiunea privind raportul donaţiilor, aceasta având un caracter personal şi patrimonial,
poate fi introdusă în termenul de ieşire din indiviziunea succesorală.
În ceea ce priveşte acţiunea prin care se cere executarea legatului cu titlu particular, trebuie
să deosebim, după cum urmează:

90
- dacă legatul cu titlu particular are ca obiect drepturi de creanţă sau bunuri de gen, acţiunea
având astfel caracter patrimonial şi personal, aceasta este supusă regulilor de drept comun
referitoare la prescripţia extinctivă;
- dacă legatul cu titlu particular are ca obiect dreptul de proprietate sau un alt drept real asupra
unui bun individual determinat, fiind vorba astfel despre o acţiune reală, urmează a fi aplicate
regulile ce guvernează acţiunea în revendicare sau, după caz, acţiunea confesorie.
Dacă este lovită de o cauză de nulitate relativă, acţiunea în declararea nulităţii legatului
este prescriptibilă extinctiv în termenul general de prescripţie, de 3 ani de zile, iar dacă este lovită
de o cauză de nulitate absolută, această acţiune este imprescriptibilă extinctiv.
e asemenea, este supusă termenului de prescripţie extinctivă de 3 ani de zile, acţiunea în
revocarea legatului pentru neexecutarea sarcinii, aceasta fiind o acţiune patrimonială şi personală.

5.3. Termenele de prescripţie extinctivă

5.3.1. Definiţie şi clasificare

A. Definiţia termenelor de prescripţie extinctivă

Termenele de prescripţie extinctivă a dreptului la acţiune reprezintă intervalele de timp

stabilite de lege înăuntrul cărora trebuie sesizate instanţele judecătoreşti competente sub
sancţiunea pierderii în întregul ei a posibilităţii de a mai putea obţine protecţie judiciară a
drepturilor civile încălcate sau nerecunoscute.

B. Clasificarea termenelor de prescripţie extinctivă

Un prim criteriu de clasificare şi cel mai important se referă la sfera de aplicare. Potrivit
acestui criteriu, termenele de prescripţie a dreptului la acţiune se împart în: termene generale şi
termene speciale de prescripţie extinctivă.
Normele care stabilesc un termen general reprezintă norma generală, iar normele care
stabilesc termene speciale, reprezintă norme speciale, corelaţia dintre aceste norme fiind cârmuită
de legile generalio specialibus non derogant şi specialio generalibus derogant.
Cel de-al doilea criteriu de clasificare are în vedere izvorul normativ al termenelor, fiind
vorba astfel despre: termene instituite de Decretul nr. 167 / 1958 şi termene instituite în alte
izvoare de drept civil (Codul Civil, Codul familiei, legile nr. 31 / 1990 şi nr. 11 / 1991).
Ultimul criteriu de clasificare este cel al mărimii sau întinderii lor, astfel termenele
speciale se împart în: termene mai mari decât termenul general, termene egale cu termenul
general; termene mai mici decât termenul general de prescripţie extinctivă.

5.3.2. Termenele generale de prescripţie extinctivă

5.3.2.1. Precizări prealabile

Termenele generale de prescripţie sunt acele termene care se aplică în practică atunci când
nu îşi găseşte aplicaţie un termen special de prescripţie extinctivă într-un anume caz dat.
Doctrina şi jurisprudenţa califică un termen ca fiind general, interpretul ţinând seama de
modul de consacrare, de redactarea textului legal pe care îl consacră.
Aceasta s-a întâmplat cu art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167 / 1958 potrivit căruia „Termenul
prescripţiei este de 3 ani, iar raporturile dintre organizaţiile socialiste de 18 luni”.
Ţinându-se seama de soluţia de principiu adoptată în privinţa normelor din materia
prescripţiei extinctive care privesc exclusiv raporturile „dintre organizaţiile socialiste” – în sensul
neaplicării lor, deoarece ubi cessat ratio legis, ibi cessat lex (unde încetează motivaţia legii,
91
încetează legea însăşi); conceptul juridic de „termen general de prescripţie extinctive” trebuie
reexaminat, regândit şi reformulat.
În primul rând nu mai trebuie luat în considerare termenul de 18 luni, prevăzut de art. 3
alin. 1, după dispariţia raporturilor „dintre organizaţiile socialiste”, în raporturilor ulterioare fiind
aplicabil termenul general de prescripţie, aplicabil şi altor raporturi de acelaşi fel, făcându-se
abstracţie de calitatea subiectelor raportului juridic civil, adică termenul de 3 ani.
Un alt aspect care trebuie luat în considerare în precizarea termenelor generale de
prescripţie extinctivă constă în soluţiile adoptate în ce priveşte domeniul prescripţiei extinctive:
- în principiu, drepturile nepatrimoniale sunt imprescriptibile extinctiv, excepţiile de la acest
principiu fiind cazuri în care se aplică fie un termen special de prescripţie (ex. cele prevăzute de
Codul familiei), fie termenul general de prescripţie (de 3 ani);
- în principiu, drepturile patrimoniale sunt prescriptibile extinctiv; este necesară distincţia între
acţiunile personale care însoţesc drepturile de creanţă şi care sunt supuse dispoziţiile din acest act
normativ şi acţiunile reale, care însoţesc drepturi reale principale (proprietăţi, uz, uzufruct,
abitaţie, superficie, servitute), acţiune care sunt supuse prescripţiei reglementată de Codul Civil.

5.3.2.2. Termenul general de prescripţie de 3 ani, aplicabil acţiunilor personale care însoţesc
drepturi subiective civile de creanţă

Art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167 / 1958 instituie termenul de prescripţie extinctivă cu
caracter general, aplicabil raporturilor juridice obligaţionale. Potrivit acestui articol, „termenul
prescripţiei este de 3 ani (…)”.
Acest termen general de prescripţie extinctivă se aplică ori de câte ori nu există termene
speciale de prescripţie extinctivă. Acest termen general de prescripţie extinctivă se aplică şi la
pretenţiile patrimoniale care însoţesc o acţiune care este sau nu prescriptibilă extinctiv (ex.
acţiunea în nulitate, acţiunea în rezoluţiune sau reziliere etc.). prin analogie, acest termen general
de prescripţie extinctivă este aplicabil şi acţiunilor nepatrimoniale prescriptibile extinctiv pentru
care nu este stabilit prin lege un termen special de prescripţie extinctivă, însă nu poate fi extins şi
la acţiunile sale, deoarece potrivit dispoziţiilor art. 21 din Decretul nr. 167 / 1958, generalitatea
termenului de 3 ani nu se extinde şi la acţiunile reale care intră sub incidenţa Codului Civil.
Termenul reglementat de art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167 / 1958 prezintă următoarele
caracteristici:
- în comparaţie cu termenele de prescripţie anterioare, prevăzute de Codul Civil este mult mai
scurt;
- termenul general de prescripţie se aplică ori de câte ori legea nu prevede un terme special.
Având în vedere cele subliniate, putem concluziona că termenul general constituie regula,
iar termenele speciale, excepţia.

5.3.2.3. Termenul general de prescripţie de 30 de ani, aplicabil acţiunilor reale care însoţesc
drepturile reale principale prescriptibile extinctiv

Deoarece potrivit dispoziţiilor art. 21 din Decretul nr. 167 / 1958, „Dispoziţiilor Decretului
de faţă nu se aplică dreptul la acţiune privitor la drepturile de proprietate, uzufruct, uz, abitaţiune,
servitute şi superficie”, rezultă că pentru drepturile reale principale prescriptibile extinctiv,
termenul general de prescripţie extinctivă este cel instituit de art. 1890 din Codul Civil, care
dispune că „toate acţiunile, atât reale cât şi personale, pe care legea nu le-a declarat
neprescriptibile şi pentru care n-a defipt un termen de prescripţie se vor descrie prin treizeci de
ani, fără ca cel ce invocă această prescripţie să fie obligat a produce vreun titlu şi fără să i se poată
opune reaua-credinţă.”
Acest text se aplică acţiunilor reale ori de câte ori nu există un termen special de
prescripţie extinctivă.
92
 Caracterul general al termenului prevăzut în art. 1890 din Codul Civil rezultă şi din
dispoziţiile art. 1894 Cod Civil, potrivit cărora „Regulile prescripţiei relative la alte obiecte decât
cele cuprinse în acest titlu şi care sunt expuse la locurile respective din acest codice exclud
aplicarea dispoziţiilor acestui titlu în toate cazurile când sunt contrarii lor”.
Conţinutul real al generalităţii termenului de prescripţie de 30 de ani prevăzut de art. 1890
din Codul civil, se obţine prin scoaterea din totalul acţiunilor reale a:
1. acţiunilor reale imprescriptibile extinctiv;
2. acţiunilor reale supuse unor termene speciale de prescripţie68;
În concluzie, acest termen se aplică:
- acţiunii în revendicare mobiliară, întemeiată pe dreptul de proprietate privată;
- acţiunii confesorii (cu excepţia situaţiei în care prin aceasta se apără dreptul de superficie).

5.3.3. Termenele speciale de prescripţie extinctivă

5.3.3.1. Precizări prealabile

Termenele speciale de prescripţie a dreptului la acţiune sunt termene care derogă de la

reglementarea de principiu înscrisă în art. 3 alin. 1din Decretul nr. 167 / 1958 şi se disting prin
particularitatea de a fi aplicate numai în cazurile expres prevăzute de lege.
Aceste termene speciale de prescripţie extinctivă sunt reglementate atât în Decretul nr. 167
/ 1958. cât şi în alte acte normative.

5.3.3.2. Termenele speciale aplicabile acţiunilor personale nepatrimoniale

Termenele speciale aplicabile acţiunilor personale nepatrimoniale sunt prevăzute în Codul

familiei:
- termenul de prescripţie extinctivă de 6 luni, aplicabil acţiunii în anulabilitatea căsătoriei,
prevăzut de art. 21 alin. 2: „Anularea căsătoriei din aceste cauze poate fi cerută de cel al cărui
consimţământ a fost viciat, în termen de 6 luni de la încetarea violenţei ori de la descoperirea
erorii sau a vicleniei”;
- termenul de prescripţie extinctivă de 6 luni aplicabil acţiunii în tăgada paternităţii copilului din
căsătorie, stabilit de art. 55 alin. 1: „ Acţiunea în tăgada paternităţii se prescrie în termen de 6
luni de când tatăl a cunoscut naşterea copilului”;
- termenul de prescripţie extinctivă de 1 an, aplicabil acţiunii în stabilirea paternităţii copilului din
afara căsătoriei, prevăzut de art. 60 alin. 1: „Acţiunea în stabilirea paternităţii copilului din afara
căsătoriei poate fi pornită în termen de un an de la naşterea copilului”.

5.3.3.3. Termene speciale aplicabile acţiunilor personale, întemeiate pe drepturi de creanţă

Există situaţii care au determinat instituirea unor termene speciale de prescripţie a

dreptului la acţiune chiar prin Decretul nr. 167 / 1958. În toate aceste cazuri, respectarea acestor
termene se impune a fi făcută după dovedirea aspectului sau motivului care a determinat
reglementarea lor. Aceste termene sunt:
a) termenul de prescripţie extinctivă de 2 ani, aplicabil pentru unele raporturi contractuale de
asigurare de bunuri, prevăzut de art. 3 alin. 2, astfel: „Prin derogare de la dispoziţiile alineatului
precedent, în raporturile ce izvorăsc din asigurările de persoane, termenul de prescripţie este de 2
ani, în afara acelor raporturi ce izvorăsc din asigurările de persoane în care obligaţiile devin
exigibile prin ajungerea la termen sau prin amortizare …”;

68
A se vedea Petrică Truşcă, op. cit., p. 230

93
b) termenul de prescripţie extinctivă de 6 luni, aplicabil acţiunii pentru daunele rezultate din vicii
ascunse fără viclenie, prevăzut de art. 5: „Dreptul la acţiune privitor la viciile ascunse ale unui
lucru transmis sau ale unei lucrări executate, se prescrie prin împlinirea unui termen de 6 luni în
cazul în care viciile nu au fost ascunse cu viclenie”. Analiza acestui text, având în vedere condiţia
impusă ca viciile să nu fi fost ascunse cu viclenie, impune aplicarea sa în mod restrictiv, în caz
contrar fiind aplicabil termenul de prescripţie de drept comun (3 ani);
c) termenul de prescripţie extinctivă de 3 ani, aplicabil unor sume aflate „în depozit”, prevăzut de
art. 23 alin. 1: „Dreptul la acţiunea privitoare la suma de bani consemnate sau depuse la
instituţiile de bancă, credit şi economie sau la orice alte organizaţii de stat, pe seama statului ori a
organizaţiilor de stat, se prescrie în termen de 3 ani de la data consemnării sau depunerii”.
În alineatele 2 şi 3 ale aceluiaşi articol sunt stabilite cazurile când nu se aplică acest termen de 3
ani, astfel:
1.termenul este de 1 an, când eliberarea sumelor este condiţionată de un act al organului
judecătoresc sau al altui organ de stat;
2.termenele de prescripţie pentru sumele constituite drept garanţie, pe baza normelor legale sau a
clauzelor contractuale, sunt cele stabilite în reglementările speciale privind constituirea de
garanţii.
d) termenul de prescripţie extinctivă de 60 de zile, prevăzut de art. 24: „Dreptul la acţiune
privitoare la sumele de bani încasate din vânzarea biletelor pentru spectacolele care nu au mai
avut loc se prescrie în termen de 60 de zile de la data când trebuia să aibă loc spectacolul”.
În Codul Civil sunt stabilite următoarele termene speciale de prescripţie extinctivă:
a. termenul de prescripţie extinctivă de 6 luni, aplicabil dreptului de opţiune succesorală, prevăzut
de art. 700 alin. 1: „Dreptul de a accepta succesiunea se prescrie printr-un termen de 6 luni,
socotit de la data deschiderii succesiunii”;
b. termenul de prescripţie extinctivă de 1 an, prevăzut în art. 1334: „Acţiunea vânzătorului pentru
complinirea preţului şi a cumpărătorului, pentru scăderea preţului sau pentru stricarea contractului
se prescriu printr-un an din ziua contractului”;
c. termenul de prescripţie extinctivă 6 luni, stabilit de art. 1903, astfel: „Acţiunea medicilor, a
chirurgilor şi a apotecarilor pentru vizite, operaţii şi medicamente; a negustorilor pentru mărfurile
ce vând la particularii care nu sunt negustori (neguţători); a directorilor de pensionate, pentru
preţul pensiunii şcolarilor şi altor maiştri, pentru preţul uceniciei; a servitorilor care se tocmesc cu
anul, pentru plata simbriei lor; se prescriu printr-un”.
Termene speciale de prescripţie extinctivă se regăsesc şi în alte acte normative (unele
termene interesând alte ramuri de drept), astfel:
a. termenul de prescripţie extinctivă de 30 de zile, prevăzut de art. 5 alin. 2 din Legea
contenciosului administrativ nr. 29 / 1990: „În cazul în care cel care se consideră vătămat nu este
mulţumit de soluţia dată reclamaţiei sale, el poate sesiza tribunalul în termen de 30 de zile de la
comunicarea soluţiei”.
b. termenul de prescripţie extinctivă de 1 an, prevăzut de art. 505 alin. 2 din Codul de procedură
penală pentru acţiunea în repararea pagubei, în cazul condamnării sau luării unei măsuri
preventive pe nedrept, acest termen fiind socotit de la data rămânerii definitive a hotărârii de
achitare sau de la data ordonanţei de scoatere de sub urmărire penală;
c. termenul de prescripţie extinctivă de 3 ani, prevăzut de art. 67 alin. 5 din legea nr. 31 / 1990,
pentru restituirea dividendelor plătite cu încălcarea prevederilor legale;
d. termenul de prescripţie extinctivă de 3 ani, prevăzut de art. 63 din Ordonanţa Guvernului, nr.
42 / 1997 privind navigaţia civilă, pentru plata de daune, cheltuieli sau retribuţii datorate pentru
asistenţa sau salvarea navei sau încărcăturii:
e. termenul de prescripţie extinctivă de 15 luni, prevăzut de art. 46 alin. 5 din legea nr. 10 / 2001
privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv pentru actele juridice de înstrăinare
având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil;

94
f. termenul de prescripţie extinctivă de 6 luni , pentru trimiterile poştale interne şi de un an pentru
trimiterile internaţionale, pentru acţiunea în răspunderea furnizorului de servicii poştale,
prevăzute de art. 41 alin. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 31 / 2002 privind serviciile poştale,
aprobată prin legea nr. 642 / 2002 etc.

5.3.3.4. Termene speciale aplicabile unor acţiuni reale

Această categorie de termene cuprinde:

a) termenul de prescripţie extinctivă de un an, prevăzut de art. 498 din Codul Civil (în caz de
avulsiune);
b) termenul de prescripţie extinctivă de 3 ani, prevăzut de art. 520 din Codul de procedură civilă,
în cazul revendicării imobilului adjudecat în cadrul urmăririi silite imobiliare sau al pretinderii
unui dezmembrământ al dreptului de proprietate având ca obiect acest imobil (aceasta, în ipoteza
în care executarea silită a avut ca obiect un imobil care, în realitate nu era proprietatea debitorului
urmărit, iar ulterior apare o terţă persoană (adevăratul proprietar) care revendică acest imobil de la
adjudecător);
c) termenul de prescripţie extinctivă de un an, prevăzut de art. 674 din Codul de procedură civilă,
în cazul acţiunilor posesorii;
d) termenul de prescripţie extinctivă de 30 de ani, prevăzut de art. 840 din Codul Civil, aplicabil
acţiunii în restituirea bunului care a format obiectul unei donaţii revocate (de drept) pentru
survenienţa de copil, astfel „Prescripţia acţiunii de revocare se împlineşte după 30 de ani de la
naşterea fiului”.

5.4. Începutul prescripţiei extinctive

5.4.1. Regula generală privind începutul prescripţiei extinctive

A. Consacrarea legislativă a regulii generale

În ceea ce priveşte naşterea dreptului la acţiune şi respectiv a începerii cursului prescripţiei

extinctive care poate să ducă la stingerea lui, regula generală o găsim înscrisă în art. 7 alin. 1 din
Decretul nr. 167 / 1958. potrivit acestui articol, „prescripţia începe să curgă de la data când se
naşte dreptul de acţiune sau dreptul de a cere executarea silită.”
Regula prevăzută în art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167 / 1958 îşi găseşte aplicaţie practică
roi de câte ori nu se aplică o regulă specială, prevăzută pentru un caz particular.

B. Justificarea regulii generale

Această regulă este specifică şi i se aplică numai în categoriile raporturilor juridice civile
cu subiecte pasive nedeterminate; este cazul raporturilor juridice civile în conţinutul cărora se
includ drepturile reale şi celelalte drepturi patrimoniale absolute (ex. dreptul de autor) în care
titularii lor sunt şi apar ca persoane determinate, iar persoanele obligate, ca fiind nedeterminate.
În cazul acestor drepturi până în momentul încălcării sau nesocotirii nu apare necesitatea
apărării lor pe cale judiciară, aceasta pentru că persoana obligată nu este încă individualizată. În
ipoteza în care dreptul subiectiv este încălcat sau nerecunoscut, raportul juridic civil se
concretizează şi în ceea priveşte şi subiectul pasiv. Ca urmare, totodată în favoarea titularului se
naşte dreptul la acţiune pentru a-şi valorifice pe cale judiciară dreptul său încălcat sau
nerecunoscut.

95
 5.4.2. Reguli speciale privind începutul prescripţiei extinctive

A. Ipoteze pentru care sunt instituite reguli speciale

Acestea sunt urmarea regulii generale, în sensul că se precizează data când se naşte dreptul
la acţiune supus prescripţiei extinctive, în diferite situaţii şi ipoteze. Adăugăm la această precizare
şi faptul că, de data aceasta, ne aflăm în prezenţa unor raporturi juridice civile a căror subiecte, cu
unele excepţii, sunt determinate, în consecinţă, încălcarea dreptului civil subiectiv nu poate fi
pusă decât pe seama persoanelor obligate chiar de la data naşterii raportului juridic.
Prin urmare, putem vorbi despre următoarele ipoteze:
1.Ipoteza dreptului subiectiv civil pur şi simplu;
2.Ipoteza dreptului subiectiv civil afectat de un termen suspensiv sau de o condiţie suspensivă;
3.Ipoteza răspunderii civile pentru fapta ilicită şi cazuri asimilate;
4.Ipoteza acţiunii în anulabilitate;
5.Ipoteza răspunderii pentru viciile lucrului, lucrării ori construcţiei;
6.Alte situaţii speciale.

B. Conţinutul regulilor speciale privind începutul

prescripţiei extinctive

1. Ipoteza dreptului subiectiv civil pur şi simplu;

În această situaţie, dreptul nu este afectat de modalităţi (când nu există termen sau condiţie
suspensivă sau când obligaţia urmează să se execute la cererea creditorului).
Această regulă este înscrisă în art. 7 alin. 2 din Decretul nr. 167 / 1958 potrivit căruia „În
obligaţiile care urmează să se execute la cererea creditorului, precum şi în acelea al căror termen
de executare nu este stabilit, prescripţia începe să curgă de la naşterii raportului de drept”.
Pentru o bună înţelegere a domeniului de aplicare a acestei reguli speciale trebuie avute în
vedere următoarele69:
1) prin expresia „în obligaţiile ce urmează să se execute la cererea creditorului” trebuie să se
înţeleagă atât situaţia – regulă în care nu există termen sau condiţie, suspensive, care să afecteze
dreptul subiectiv civil şi obligaţia corelativă, cât şi situaţiile în care există un termen suspensiv,
dar este în favoarea creditorului (putând renunţa la beneficiul lui, cum este cazul deponentului)
sau există o condiţie care este rezolutorie (ştiut fiind că pura est sed sub conditione resolvitur);
2) prin expresia „în obligaţiile al căror termen de executare nu este stabilit” se înţelege situaţia
obligaţiilor în care termenul lipseşte cu desăvârşire.

2. Ipoteza dreptului subiectiv civil afectat de un termen suspensiv sau de o condiţie

suspensivă
Această regulă specială se referă la acele situaţii în care dreptul subiectiv civil este „afectat
de modalităţi”, acestea fiind, aici, termenul suspensiv şi condiţia suspensivă.
Potrivit art. 7 alin. 3 din Decretul nr. 167 / 1958, „Dacă dreptul este sub condiţie
suspensivă sau termen suspensiv, prescripţia începe să curgă de la data când s-a împlinit condiţia
sau a expirat termenul”.
Această regulă este consacrată şi în Codul Civil, prin art. 1885 alin. 1, conform căruia:
„Prescripţia unei creanţe condiţionate sau cu termen nu poate începe decât din momentul când s-a
împlinit condiţia sau a expirat termenul”.

3. Ipoteza răspunderii civile pentru fapta ilicită şi cazuri asimilate

69
A se vedea Ghe. Beleiu, op. cit., p. 246

96
 În cazul în care răspunderea civilă are la bază săvârşirea unei fapte cauzatoare de
prejudicii, precum şi în cazurile asimilate (îmbogăţirea fără justă cauză), prescripţia începe să
curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia(ori putea) să cunoască paguba şi pe cel
care răspunde de ea.
Această regulă specială este consacrată în art. 8 alin. 1 din Decretul nr. 167 / 1958, potrivit
căruia „Prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită începe să
curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care
răspunde de ea.” Alineatul 2 al aceluiaşi articol prevede: „Dispoziţiile alineatului precedent se
aplică prin asemănare şi în cazul îmbogăţirii fără just temei.”
De asemenea, art. 12 din Legea nr. 29 / 1990 privind contenciosul administrativ stabileşte
că „În cazul în care cel vătămat a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi
despăgubiri, întinderea pagubei nefiindu-i cunoscută la data judecării acţiunii în anulare, termenul
de prescripţie pentru cererea de despăgubiri curge de la data la care a cunoscut sau ar fi trebuit să
cunoască întinderea pagubei.”
Prin această regulă, instituită de art. 8 alin. 1 din Decretul nr. 167 / 1958, se face referire
atât la răspunderea civilă delictuală, cât şi la răspunderea civilă contractuală70, (în cazul în care
neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligaţiei contractuale constituie un delict civil,
se admite că, în principiu, va fi angajată răspunderea civilă contractuală, iar nu răspunderea civilă
delictuală). Cu condiţia să nu fie incidentă o altă regulă.
După cum este prevăzut expres în lege, această regulă se aplică şi în ceea ce priveşte
începutul prescripţiei extinctive în cazul acţiunii izvorâte din îmbogăţirea fără just temei,
termenul de prescripţie începând să curgă de la data când cel care a fost sărăcit a luat la cunoştinţă
atât de faptul producerii, cât şi de cel care s-a îmbogăţit în dauna sa.

4) Ipoteza acţiunii în anulabilitate

Această regulă este prevăzută în art. 9 din Decretul nr. 167 / 1958, potrivit căruia
„Prescripţia dreptului la acţiune în anularea unui act juridic pentru violenţă începe să curgă de la
data când aceasta a încetat. În caz de viclenie ori eroare sau în celelalte cazuri de anulare,
prescripţia începe să curgă de la data când cel îndreptăţit, reprezentantul său legal sau persoana
chemată de lege să-i încuviinţeze actele, a cunoscut cauza anulării, însă cel mai târziu de la
împlinirea a 18 luni de la data încheierii actului”.
Această regulă nu este aplicabilă în cazul cererii de anulare a căsătoriei pentru eroare sau
viclenie, deoarece aceasta se face în termen de 6 luni „de la încetarea violenţei sau de la
descoperirea erorii sau vicleniei”, de către persoana a cărui consimţământ a fost viciat, conform
dispoziţiilor art. 21 din Codul familiei. De asemenea, această regulă nu se aplică în cazul cererii
de anulare a unui legat, deoarece prescripţia începe să curgă de la data deschiderii succesiunii.
Legea distinge situaţia în care cauza de anulare este violenţa, de cea în care anulabilitatea
actului se datorează celorlalte cauze (eroare, dol, leziune, incapacitate, nesocotirea altor dispoziţii
legale ce ocrotesc interese personale)71.
În cazul violenţei, prescripţia extinctivă începe să curgă din momentul în care a încetat
acest viciu de consimţământ (moment obiectiv).
În ceea ce priveşte celelalte cauze de nulitate, în începutul cursului prescripţiei extinctive
se disting două momente:
a) un moment subiectiv, care se aplică ori de câte ori cunoaşterea cauzei de anulabilitate a avut
loc în intervalul de timp cuprins între momentul încheierii actului juridic şi momentul în care se
împlinesc 18 luni de la încheierea actului;

70
A se vedea Ghe. Beleiu, op. cit., p.248
71
A se vedea Petrică Truşcă, op. cit., p. 239

97
b) un moment obiectiv, care se aplică de la data împlinirii a 18 luni calculate de la încheierea
actului juridic numai dacă, în acest interval de 18 luni, nu a fost cunoscută cauza de anulabilitate
de cel sau cei îndreptăţiţi să ceară anularea.
În sistemul Legii nr. 10 / 2001, privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod
abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, indiferent de cauza de nulitate (absolută
sau relativă), termenul de prescripţie extinctivă (un an) a început să curgă de la data intrării în
vigoare a acestei legi (14 februarie 2001).

5) Ipoteza răspunderii pentru viciile lucrului, lucrării ori construcţiei

Această regulă specială este prevăzută în dispoziţiile art. 11 din Decretul nr. 167 / 1958,
potrivit cărora: „Prescripţia dreptului la acţiune privind viciile ascunse ale unui lucru transmis sau
ale unei lucrări executate începe să curgă de la data descoperirii viciilor, însă, cel mai târziu de la
împlinirea unui an de la predarea lucrului sau lucrării.
Prescripţia acţiunii privind viciile unei construcţii începe să curgă de la data descoperirii
viciilor, însă cel mai târziu de la împlinirea a 3 ani de la predare.
Prin dispoziţiile prezentului articol nu se aduce nici o atingere termenelor de garanţie,
legale sau convenţionale”.
Această regulă priveşte acele vicii care nu pot fi descoperite prin mijloace obişnuite cu
ocazia predării sau recepţiei, nu însă şi dreptul la acţiune privind viciile aparente – cele care pot fi
depistate fără nici o dificultate la predare sau recepţie.
Potrivit art. 1352 din Codul Civil, această regulă specială se aplică doar în privinţa viciilor
ascunse de lucrului transmis, lucrării executate sau construcţii, vicii care sunt de natură să
împiedice folosirea lucrului, lucrării sau construcţiei potrivit destinaţiei lor sau să fie de natură a
diminua considerabil folosirea acestora.
Regulile privind începutul prescripţiei pentru viciile lucrului, lucrării sau construcţiei
prezintă caracteristica stabilirii – alternativa a două momente de la care poate începe să curgă
prescripţia:
1) un moment subiectiv, constând „în data descoperirii viciilor”;
2) un moment obiectiv, constând în data expirării termenelor de garanţie, de un an, pentru lucru
ori lucrare şi de 3 ani pentru construcţie72.
În cazul construcţiilor aflate sub incidenţa Legii nr. 10 / 1995 privind calitatea în
construcţii, prin art. 29 se stabilesc două termene speciale de garanţie:
a) un termen determinat, de 10 ani de la recepţia lucrării pentru viciile ascunse obişnuite;
b) un termen nedeterminat, pe toată durata de existenţă a construcţiei pentru viciile structurii de
rezistenţă.

6) Alte situaţii speciale

1) Art. 23 din Decretul nr. 167 / 1958 instituie o regulă în ceea ce priveşte prescripţia dreptului la
acţiune asupra sumelor de bani consemnate sau depuse la instituţiile de bancă, credit şi economic
pe seama statului ori a instituţiilor de stat, pentru care termenul de prescripţie începe să curgă de
la data consemnării ori depunerii.
2) Regula specială prevăzută de art. 24 din Decretul nr. 167 / 1958, reglementează prescripţia
dreptului la acţiune privitoare la sumele de bani încasate din vânzarea biletelor pentru
spectacolelor ce nu au mai avut loc, prescripţia care începe să curgă de la data când urma să aibă
loc spectacolul.
3) Articolul 674 din Codul de procedură civilă reglementează prescripţia dreptului la acţiunea
posesorie, care începe să curgă de la data primului act de tulburare a posesiei.
72
A se vedea Ghe. Beleiu, op. cit., p. 250

98
4) Articolul 700 alin. 1 din Codul Civil prevede prescripţia dreptului de opţiune succesorală care
începe să curgă de la deschiderea succesiunii (care este data morţii lui de cujus).
De la această regulă există următoarele excepţii:
- în cazul unui copil conceput, dar nenăscut la data deschiderii succesiunii, termenul de
prescripţie începe să curgă de la data naşterii, cu condiţia ca acesta să se nască viu;
- în cazul declarării judecătoreşti a morţii, data succesiunii este data prevăzută în hotărârea
judecătorească definitivă ca fiind data morţii, dar prescripţia dreptului de opţiune succesorală
începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti declarative de moarte,
deoarece dreptul de opţiune succesorală poate fi exercitat numai din acel moment73;
- în cazul unei moşteniri testamentare, când testamentul din care rezultă calitatea de moştenitor a
unei persoane a fost descoperit mai târziu, termenul de prescripţie a dreptului de opţiune
succesorală se calculează de la data cunoaşterii calităţii de moştenitor a unei persoane.
5) Potrivit art. 55 din Codul familiei „Acţiunea în tăgada paternităţii se prescrie în termen de 6
luni de la data când tatăl (soţul mamei sau fostul soţ al mamei) a cunoscut naşterea copilului.
6) Articolul 60 din Codul familiei reglementează prescripţia dreptului la acţiune în stabilirea
paternităţii copilului din afara căsătoriei, astfel: „Acţiunea în stabilirea paternităţii din afara
căsătoriei poate fi pornită în termen de un an de la naşterea copilului.”
Potrivit alin. 2 al aceluiaşi articol, „Dacă în cazul prevăzut de art. 54 alin. 1, un copil a
pierdut calitatea de copil din căsătorie prin efectul unei hotărâri judecătoreşti, termenul de un an
pentru primirea acţiunii în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei, va curge de la data când acea
hotărâri a rămas definitivă”, chiar dacă a trecut mai mult de un an de la naşterea copilului.
Potrivit dispoziţiilor alin. 3 ale art. 60 „În cazul în care mama a convieţuit ci pretinsul tată ori
dacă acesta din urmă a prestat copilului întreţinerea, termenul de un an va curge de la încetarea
convieţuirii ori a întreţinerii”.
7) Articolul 520 din Codul de procedură civilă instituie regula specială potrivit căreia prescripţia
dreptului la acţiune în revendicarea imobilului ce a format obiectul urmăririi silite imobiliare
începe să curgă de la data înscrierii actului de adjudecare în cartea funciară.
8) Prescripţia extinctivă a acţiunii în răspunderea pentru daunele efective cauzate de operatorii
publici şi furnizorii de servicii de telecomunicaţii începe să curgă de la data primirii răspunsului
la reclamaţie sau, dacă nu s-a răspuns la reclamaţie, de la exprimarea termenului de soluţionare a
acesteia (art. alin. 2 din Ordonanţa de Guvern nr. 31/ 2002, aprobată prin Legea nr. 642 / 2002).
9) Prescripţia dreptului la acţiune în rectificarea înscrierii în cartea funciară exercită împotriva
terţului dobânditor de bună credinţă începe să curgă de la data la care a fost înregistrată cererea
prin care terţul respectiv a solicitat înscrierea dreptului său în cartea funciară (art. 37 alin 2 şi art.
38 din Legea nr. 7 / 1996).

5.5. Suspendarea prescripţiei extinctive

5.5.1. Precizări prealabile cu privire la calcularea termenelor de prescripţie a dreptului la

acţiune

Termenele de prescripţie au o durată în timp. Această durată mai mică sau mai mare este
determinată de momentul începerii termenului de prescripţie avut în vedere şi, respectiv, de
împlinirea lui. În determinarea momentului de îndeplinire, trebuie avut în vedere şi modul de
calcul. Calculul termenelor de prescripţie, indiferent de unităţile de timp în care sunt stabilite
73
A se vedea Tribunalul Suprem, s. civ., dec. nr. 617 / 1974, Culegere de decizii, 1974, p. 156

99
(luni sau ani), se face potrivit sistemului calcului intermediar, aceasta în sensul că ziua când
începe curgerea termenului de prescripţie termenul este inclusă în calcul.
Calculul termenului de prescripţie se face întotdeauna prin determinarea momentului
naşterii la acţiune, adică a zilei care marchează dies a quo (ziua când începe termenul) urmând
dies a quam (ziua când se sfârşeşte termenul) să fie determinată în funcţie de câtimea termenului
avut în vedere.
Situaţiile care pot interveni în ceea ce priveşte începerea şi împlinirea termenului la acţiune
– în determinarea momentului începerii şi împlinirii termenului de prescripţie, trebuie avute în
vedere şi anumite necesităţi prevăzute în mod expres prin lege care pot determina suspendarea,
întreruperea şi repunerea în termen.

5.5.2. Definiţie

După cum am mai arătat, rolul şi importanţa prescripţiei extinctive se concretizează în

ideea de sancţiune a persoanelor interesate care din neglijenţă sau pasivitate nu sesizează organele
de justiţie în termenul prevăzut de lege pentru a-şi valorifica dreptul subiectiv pretins a fi încălcat
sau nerecunoscut.
Prin suspendarea prescripţiei dreptului la acţiune urmează să înţelegem oprirea de drept a
curgerii termenului de prescripţiei pe timpul cât durează situaţiile limitate prevăzute de lege care
îl pun pe titularul dreptului în imposibilitatea de a acţiona. Aşadar, putem reţine că situaţiile
reglementate de art. 13 din Decretul nr. 167 / 1958 vizează o imposibilitate juridică de a acţiona,
iar art. 14, din acelaşi decret, vizează o imposibilitate morală de a acţiona.

5.5.3. Cauzele de suspendare

A. Enunţare

Cauzele de suspendare a prescripţiei extinctive sunt legale şi limitative. Acestea rezultă din
conţinutul art. 13 şi 14 din Decretul nr. 167 / 1958.
Potrivit art. 13 din Decretul nr. 167 / 1958, cursul prescripţiei dreptului la acţiune este
suspendat:
1) cât timp cel împotriva căruia ea curge este împiedicat de un caz de forţă majoră să facă acte de
întrerupere.
2) pe timpul cât creditorul sau debitorul face parte din forţele armate ale României, iar acestea
sunt puse pe picior de război;
3) până la rezolvarea reclamaţiei administrative, făcute de cel îndreptăţit cu privire la despăgubiri
sau restituirii, în temeiul unui contract de transport sau de prestare a serviciilor de poştă şi
telecomunicaţii, însă cel mai târziu până la expirarea unui termen de trei luni, socotit de la
înregistrarea reclamaţiei.
Potrivit art. 14 din Decretul nr. 167 / 1958, cursul prescripţiei dreptului la acţiune este
suspendat în următoarele situaţii:
„Între părinţi sau tutori şi cei ce se află sub ocrotirea lor, între curatori şi acei pe care-i reprezintă,
precum şi între orice altă persoană, care în temeiul legii sau al hotărârii judecătoreşti,
administrează bunurile altora şi cei ale căror bunuri sunt astfel administrate prescripţia nu curge,
cât timp socotelile nu au fost date şi aprobate.
Prescripţia nu curge împotriva celui lipsit de capacitatea de exerciţiu, cât timp nu are
reprezentant legal şi nici împotriva celui cu capacitatea restrânsă cu timp nu are cine să-i
încuviinţeze actele.
Prescripţia nu curge între soţi în timpul căsătoriei.”

100
 B. Analiza cauzelor de suspendare a cursului
prescripţiei extinctive

1) Forţa majoră. Textul art. 13 litera a, foloseşte noţiunea de forţă majoră fără a da o definiţie
acesteia, însă doctrina şi jurisprudenţa definesc forţa majoră ca fiind un eveniment imprevizibil şi
insurmontabil precum cutremurul de pământ, inundaţia şi altele asemenea.74
2) Participarea la forţele armate ale României, care sunt puse pe picior de război.
Art. 13 lit. 4 prevede că în această situaţie trebuie să se afle „creditorul sau debitorul”. Va
opera suspendarea şi în situaţia în care atât creditorul cât şi debitorul fac parte din forţele armate
ale României, iar acestea sunt pe picior de război; simpla participare la forţele armate ale ţării (ca
militar activ ori pentru satisfacerea stagiului militar) nu constituie cauză de suspendare a
prescripţiei extinctive.
Şi această cauză pune titularul dreptului la acţiune în imposibilitatea materială (fizică) de a
acţiona.
3) Reclamaţia administrativă
Potrivit prevederilor art. 13 lit. c, pentru ca prevederile să fie suspendată, trebuie
îndeplinite următoarele condiţii:
- reclamaţia administrativă prealabilă să aibă ca obiect „despăgubirii ori restituiri” în termenul
unui contract de transport sau de prestare a serviciilor de poştă şi telecomunicaţii;
- să nu treacă mai mult de 3 luni de la înregistrarea reclamaţiei; dacă petiţionarul primeşte
răspuns, care nu-i convine, înainte de împlinirea celor 3 luni, prescripţia este suspendată numai
până la primirea acelui răspuns, nefavorabil; dacă reclamaţia rămâne nerezolvată, neprimindu-se
răspuns, în cele trei luni, suspendarea încetează, iar titularul dreptului la acţiune este în drept să
formuleze cerere de chemare în judecată la organul de jurisdicţie competent.
Articolul 13 lit. c se aplică şi ipotezei acţiunii în contencios administrativ, deoarece potrivit
art. 5 alin. 5 din Legea nr. 29 / 1990, „înainte de a cere instanţei anularea actului sau obligarea la
eliberarea lui, cel care se consideră vătămat se va adresa pentru apărarea dreptului său, în termen
de 30 de zile de la data când i s-a comunicat actul administrativ sau la exprimarea termenului
prevăzut la art. 1 alin. 2, autorităţii emitente, care este obligată să rezolve reclamaţia în termen de
30 de zile de la aceasta”, se această dată suspendarea operând până la rezolvarea reclamaţiei
administrative, dar nu mai mult de 30 de zile.
4) Între ocrotitor şi ocrotit, prescripţia e suspendată cât timp socotelile nu au fost date şi aprobate,
potrivit art. 14 alin. 14 alin. 1 din Decretul nr. 167 / 1958.
Aceste dispoziţii se aplică raporturilor dintre părinte, tutore şi curator, pe de o parte, şi cele
ale cărui bunuri sunt administrate de ocrotitorul legal pe de altă parte (minor, interzis, cel ocrotit
prin curatelă).
5) Prescripţia este suspendată:
a) cât timp cel lipsit de capacitate de exerciţiu nu are reprezentant legal;
b) cât timp cel cu capacitate de exerciţiu restrânsă nu are ocrotitor legal care să-i încuviinţeze
actele.
Această cauză de suspendare priveşte minorul sub 14 ani, aceasta fiind interzisul
judecătoresc şi minorul între 14 – 18 ani, aceasta fiind aplicată pe toată durata lipsei
reprezentantului legal sau a ocrotitorului legal, după caz. Din cele prezentate rezultă că putem
vorbi despre o imposibilitate de natură juridică.
6) Prescripţia este suspendată în raporturile dintre soţi
Potrivit acestui alineat, prescripţia este suspendată pe toată durata căsătoriei, fără a avea
importanţă dacă soţii sunt sau nu despărţiţi în fapt, în text nefiind explicat acest aspect.
Ne aflăm aici într-o imposibilitate morală de a acţiona.
74
Prin decretul nr. 1860 / 1968, secţia civilă a fostului Tribunal Suprem s-a pronunţat în sensul că „prin cauza de forţă majoră
trebuie înţeleasă acea situaţie pe care partea nu o poate prevedea şi înlătura chiar dacă ar fi luat toate măsurile de prevenire”.

101
 Alături de cauzele generale de suspendare prevăzute de art. 13 şi 14 din Decretul nr. 167 /
1958, Legea nr. 64 / 1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului instituie o
cauză specială prin art. 32 : „deschiderea procedurii suspendă orice termene de prescripţie a
acţiunilor prevăzute la art. 31. Termenele vor începe să curgă după 30 de zile de la încheierea
procedurii”.

5.5.4. Efectele suspendării prescripţiei extinctive

A. Efectele generale ale suspendării

Potrivit art. 15 alin. 1 din Decretul nr. 167 / 1958 „După încetarea suspendării, prescripţia
îşi reia cursul socotindu-se şi timpul scurs înainte de suspendare.”
Potrivit acestor prevederi se face astfel distincţie între:
- efectul anterior cauzei de suspendare;
- efectul pe durata cauzei de suspendare;
- efectul ulterior cauzei de suspendare.
Pentru perioada anterioară cauzei, suspendarea nu produce efecte juridice, intrând în
calculul termenului de prescripţie şi timpul scurs între începutul prescripţiei şi data suspendării
acesteia.

B. Efectul special al suspendării

Acest efect este reglementat de art. 15 alin. 2, potrivit căruia: „prescripţia nu se va împlini
totuşi înainte de expirarea unui termen de 6 luni socotit de la data încetării cauzei de suspendare,
cu excepţia prescripţiilor mai scurte de 6 luni care nu se vor împlini decât după exprimarea unui
termen de o lună de la suspendare”.
Prin urmare, acest efect special se produce doar în cazurile în care:
- până la împlinirea termenului de prescripţie a rămas mai puţin de 6 luni, dacă termenul de
prescripţie aplicabil este mai mare de 6 luni (ex. termenul general de prescripţie de 3 ani);
- până la împlinirea termenului de prescripţie a rămas mai puţin de o lună dacă termenul de
prescripţie aplicabil este mai mic de 6 luni (ex. termenul de 60 de zile prevăzut în art. 24 din
Decretul nr. 167 / 1958).

5.6. Întreruperea prescripţiei extinctive

5.6.1. Definiţie

Problema întreruperii cursului prescripţiei dreptului la acţiune pune în discuţie atitudinea

celor două persoane care urmează să figureze în cadrul procesului civil în calitate de părţi,
respectiv titularul dreptului subiectiv în calitate de reclamant şi titularul obligaţiei în calitate de
pârât.
În baza acestor consideraţii, putem defini întreruperea cursului prescripţiei dreptului la
acţiune în felul următor:
„Oprirea cursului unei prescripţii începute datorită atitudinii luate de una sau alta dintre viitoarele
părţi a procesului civil fără a se mai ţine seama de timpul care s-a scurs deja cu consecinţa
începerii, dacă sunt întrunite condiţiile cerute de lege unui nou termen de prescripţie a dreptului
la acţiune”.

5.6.2. Cauzele de întrerupere

102
 Cauzele de întrerupere sunt grupate în art. 16 din Decretul nr. 167 / 1958. Este de observat
că cele două cauze avute în vedere privesc atitudinea persoanei obligate (prima cauză) şi
atitudinea titularului dreptului încălcat sau nerecunosut (a doua cauză).
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 16 din Decretul nr. 167 / 1958 „Prescripţia se întrerupe:
a) prin recunoaşterea dreptului a cărei acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge
prescripţia”;
b) „prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar dacă cererea a fost
introdusă la o instanţă judecătorească ori la un organ de arbitraj necompetent”.
c) „printr-un act începător de executare”, aceasta fiind o cauză de întrerupere a prescripţiei
dreptului de a cere executarea silită, fiind studiată de dreptul procesual civil.
Articolul 16 din Decretul nr. 167 / 1958 mai prevede că „prescripţia nu este întreruptă dacă
s-a pronunţat încetarea procesului, dacă cererea de chemare în judecată sau executare a fost
respinsă, anulată sau dacă s-a perimat ori dacă cel care a făcut-o a renunţat la ea.”
Aceste cauze de întrerupere a cursului prescripţiei extinctive sunt legale, limitative,
producând efecte de drept (ope legis).

5.6.3. Efectele întreruperii prescripţiei extinctive

A. Reglementarea efectelor întreruperii prescripţiei extinctive

Aceste efecte sunt reglementate în art. 17 din Decretul nr. 167 / 1958 care stabileşte că:
„Întreruperea şterge prescripţia începută înainte de a se fi ivit împrejurarea care a întrerupt-o.
După întrerupere, începe să curgă o nouă prescripţie.
În cazul când prescripţia a fost întreruptă printr-o cerere de chemare în judecată ori de
arbitrare sau printr-un act începător de executare, noua prescripţie nu începe să curgă cât timp
hotărârea de admitere a cererii nu a rămas definitivă sau, în cazul executării, până la îndeplinirea
ultimului act de executare.”

B. Analiza efectelor întreruperii prescripţiei extinctive

După cum rezultă din prevederile art. 17 alin. 1 şi 2 din Decretul nr. 167 / 1958,
întreruperea prescripţiei extinctive produce un efect anterior şi un efect posterior.
stfel, anterior datei întreruperii, prescripţia este înlăturată astfel încât timpul scurs între
momentul de început al prescripţiei şi data cauzei de întrerupere este socotit necurs.
Efectul posterior întreruperii constă în începerea unui nou termen de prescripţie.
Dacă în cazul întreruperii prin recunoaştere efectele se produc instantaneu, în cazul
întreruperii prin cererea de chemare în judecată, efectele se produc definitiv, pe data rămânerii
definitive a hotărârii judecătoreşti de admitere a cererii, aceasta însemnând că între data sesizării
instanţei şi data rămânerii definitive a hotărârii operează o întrerupere provizorie, sub condiţia
admiterii cererii şi rămânerii definitive a hotărârii.
Efectele întreruperii prescripţiei extinctive se produc de plin drept (ope legis), organul de
jurisdicţie urmând să constate doar producerea lor.

5.7. Repunerea în termenul de prescripţie

5.7.1. Definiţie. Reglementare

Repunerea în termenul de prescripţie este acel beneficiu acordat de lege titularului

dreptului la acţiune, care din motive temeinice nu a putut formula acţiunea în justiţie înăuntrul
termenului de prescripţie, astfel că organul jurisdicţional este îndreptăţit să soluţioneze, în fond,
cererea de chemare în judecată, deşi a fost introdusă după împlinirea termenului de prescripţie.
103
 Repunerea în termenul de prescripţie este o instituţie juridică consacrată cu caracter
general în art. 19 din Decretul nr. 167 / 1958: „Instanţa judecătorească sau organul arbitral poate,
în cazul în care constată ca fiind temeinic justificate, cauzele pentru care termenul de prescripţie a
fost depăşit să dispună chiar din oficiu judecarea sau rezolvarea acţiunii ori să încuviinţeze
executarea silită.
Reglementări cu caracter special întâlnim în dispoziţiile art. 13 din Legea nr. 18 / 1991,
potrivit cărora „Calitatea de moştenitor se stabileşte pe baza certificatului de moştenitor sau a
hotărârii judecătoreşti definitive ori, în lipsa acestora, prin probe din care rezultă acceptarea
moştenirii.
- Art. 5 alin. 4 din Legea nr. 112 / 1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu
destinaţie de locuinţă trecute în proprietatea statului, prevede : „Moştenitorii, în sensul prezentei
legi sunt socotiţi de drept acceptanţii succesiuni de la data depunerii cererii prevăzute la art. 14
pentru restituirea în natură a apartamentelor, sau, după caz, pentru acordarea de despăgubiri.”
- Art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213 / 1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia
stabileşte că „Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea
consimţământului pot fi revendicate de foşti proprietari sau succesorii acestora, dacă nu fac
obiectul unor legi speciale de reparaţie”.
- Potrivit art. 4 alin. 3 din Legea nr. 10 / 2001, privind regimul juridical unor imobile preluate în
mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie1989, se stabileşte că: „Succesibilii care
după data de 6 martie 1945 nu au acceptat moştenirea, sunt repuşi de drept în termenul de
acceptare a succesiunii pentru bunurile care fac obiectul prezentei legi …”.

5.7.2. Domeniul repunerii în termenul de prescripţie extinctivă

Cauzele de repunere în termen nu sunt enumerate cu titlu limitativ, de lege, organul de

jurisdicţie putând considera „cauză de repunere în termen”, orice cauză temeinic justificată”.
În teoria şi practica judiciară s-a ajuns şi s-a relevat într-un consens unanim că prin cauze
temeinic justificate trebuie să se înţeleagă numai acele împrejurări de fapt care fără a avea
gravitatea forţei majore şi fără a implica culpa proprie, l-au împiedicat pe titularul dreptului să
sesizeze instanţei cu pretenţia sa în termenul prevăzut de lege.
În practica judiciară au fost considerate cauze care justificată repunerea în termen:
- existenţa unor împrejurări speciale în care s-a găsit moştenitorul, care l-au împiedicat să afle
despre deschiderea unei moşteniri la care era chemat;
- executarea unei pedepse privative de libertate, care nu a permis darea unui mandat pentru
întreruperea prescripţiei (în prezent, soluţia e greu de admis faţă de garanţiile procesual – penale);
- cunoaşterea unor fapte, stabilite de organele de urmărire penală, numai după împlinirea
termenului de prescripţie;
- spitalizarea îndelungată ori repetată;
- părăsirea minorului.
Au fost apreciate drept cauze care nu justifică repunerea în termen:
- eroarea de drept, invocată de titularul dreptului la acţiune;
- absenţa ori aglomerarea cu probleme a conducătorului persoanei juridice sau juristului
acesteia75;
- depăşirea culpabilă a termenului de acceptare a moştenirii.76

75
Pentru trimiteri bibliografice, la jurisprudenţă a se vedea: P. M. Cosmovici, Tratat de drept civil, 1989, p. 347 – 348; I.
Deleanu, Repunerea în termen în condiţiile art. 19 din Decretul nr. 167 / 1958, în R.R.D. nr. 9 – 12. p. 34 – 35, Ghe.
Beleiu, Drept civil. Teoria generală, 1987, p. 340.
76
Pentru trimiteri bibliografice, la jurisprudenţă a se vedea: P. M. Cosmovici, Tratat de drept civil, 1989, p. 347 – 348; I.
Deleanu, Repunerea în termen în condiţiile art. 19 din Decretul nr. 167 / 1958, în R.R.D. nr. 9 – 12. p. 34 – 35, Ghe.
104
 5.7.3. Termenul de repunere în termenul de prescripţie extinctivă

Potrivit art. 19 alin. 2 din Decretul nr. 167 / 1958, „Cererea de repunere în termen va putea
fi făcută numai în termen de o lună de la încetarea cauzelor care justifică depăşirea termenului de
prescripţie”.
Textul acestui articol stabileşte două aspecte ale termenului în care poate fi cerută
repunerea în termenul de prescripţie:
1) durata lui, care este de o lună;
2) începutul acestui termen, care este marcat de data încetării cauzei care justifică depăşirea
termenului de prescripţie.
Se pune întrebarea: care este semnificaţia termenului de o lună în care se face vorbire în
alin. 2 al art. 19. Termenul de o lună are o dublă semnificaţie şi anume: priveşte pe de o parte
introducerea cererii de repunere în termen, iar pe de altă parte, introducerea cererii de chemare în
judecată care priveşte fondul litigiului.

5.7.4. Efectul repunerii în termenul de prescripţie extinctivă

Datorită repunerii în termen, prescripţia extinctivă este considerată ca fiind neîmplinită,

deşi termenul de prescripţie a expirat.
Prin repunerea în termenul de prescripţie extinctivă, efectul extinctiv al prescripţiei este
anihilat, organul de jurisdicţie având astfel posibilitatea să treacă la soluţionarea pricinii pe fond.
În condiţiile prevăzute de art. 13 alin. 2 di Legea nr. 18 / 1991, art. 5 alin. 4 din Legea nr.
112 / 1995 şi art. 4 alin. 3 din Legea nr. 10 / 2001, efectul repunerii în termen a constat în
îndrituirea moştenitorului de a solicita „reconstituirea” dreptului de proprietate asupra pământului
sau restituirea în natură a imobilului ori acordarea de despăgubiri, după caz, în condiţiile legilor
menţionate.
În ceea ce priveşte modul de operare, repunerea în termen reglementată de art. 19 din
Decretul nr. 167 / 1958 presupune darea unei hotărâri, de către organul de jurisdicţie competent,
hotărâre ce trebuie să fie motivată, pentru a putea fi verificată temeinicia sa.
Repunerea în termen reglementată de prevederile Legilor nr. 18 / 1991, nr. 112 / 1995 şi
nr. 10 / 2002 operează de drept (ope legis).

5.8. Împlinirea (calculul) prescripţiei extinctive

5.8.1. Definiţie

Prin împlinirea prescripţiei extinctive se înţelege determinarea momentului în care expiră

termenul de prescripţie.

5.8.2. Regulile de calcul al termenelor de prescripţie

Regulile de calcul al termenelor de prescripţie sunt stabilite prin Decretul nr. 167 / 1958,
Codul Civil, Codul de procedură civilă.
Beleiu, Drept civil. Teoria generală, 1987, p. 340.

105
 De lege ferenda, se impune ca regulile privind calculul termenelor de prescripţie să se
regăsească în acelaşi act normativ ce reglementează şi prescripţia.
Cât priveşte modul de calcul al termenului de prescripţie extinctivă stabilit pe ani sau pe
luni, se va aplica prevederile art. 10 alin. 3 şi 4 din Codul de procedură civilă, astfel aceste
termene ce vor împlini în ziua corespunzătoare din ultimul an sau din ultima lună. Dacă ultima
lună nu are o zi corespunzătoare, termenul va fi împlinit în ultima zi a acelei luni (de exemplu, un
termen de prescripţie de o lună care a început să curgă la 31 ianuarie, s-a împlinit la 29 februarie).
În cazul termenelor stabilite pe săptămâni, termenul de prescripţie extinctivă se socoteşte
împlinit în ziua corespunzătoare din ultima săptămână a perioadei.
În ceea ce priveşte termenele stabilite pe zile, se aplică dispoziţiile art. 1887 din Codul
Civil potrivit căruia termenul se calculează pe zile şi nu pe ore. Art. 1886 din Codul Civil
dispune: „Ziua se împarte în 24 de ore. Ea începe la miezul nopţii şi se sfârşeşte la miezul nopţii
următoare”, ziua în care începe cursul prescripţiei nefiind luată în calcul.
Art. 1889 din Codul Civil prevede că „prescripţia nu se socoteşte calculată, decât după împlinirea
celei de-a doua zi a termenului prevăzut de lege.” Acest sistem de calcul se numeşte
„intermediar”, deoarece se plasează între „sistemul termenului exclusiv” (pe zile libere) în care nu
sunt luate în calcul nici prima şi nici ultima zi a termenului şi „sistemul inclusiv” (numit şi pe zile
pline), în care intră în calcul atât prima cât şi ultima zi a termenului.

106
 CUPRINS

CAPITOLUL I..............................................................................................................1
Consideraţii generale în dreptul civil............................................................................1
1.1.Noţiunea dreptului civil român............................................................................1
1.2. Rolul dreptului civil...........................................................................................2
1.3. Principiile dreptului civil....................................................................................3
1.4. Delimitarea dreptului civil de alte ramuri de drept.............................................4
CAPITOLUL II.............................................................................................................8
NORMELE DE DREPT CIVIL...................................................................................8
2.1. Izvoarele dreptului civil......................................................................................8
2.1.1. Noţiune.................................................................................................................8
2.1.2. Formele de exprimare a izvoarelor dreptului civil...............................................8
2.1.3. Acte normative în vigoare, care sunt izvoare de drept civil................................8
2.1.4. Problema altor izvoare de drept civil.................................................................10
2.2. Clasificarea normelor de drept civil..................................................................11
2.3. Aplicarea legii civile.........................................................................................12
2.3.1. Aplicarea legii civile în timp..............................................................................12
2.3.2. Aplicarea legii civile în spaţiu...........................................................................13
2.3.3. Aplicarea legii civile asupra persoanelor...........................................................13
2.4. Interpretarea legii civile....................................................................................14
2.4.1. Definiţia, necesitatea şi clasificarea interpretării legii civile.............................14
2.4.2. Interpretarea oficială şi interpretarea neoficială a normelor dreptului civil......15
2.4.3. Interpretarea literală, extensivă şi restrictivă.....................................................15
2.4.4. Interpretarea gramaticală, sistematică şi istorico-teleologică............................15
2.4.5. Interpretarea logică a legii civile........................................................................16
CAPITOLUL III.........................................................................................................18
RAPORTUL JURIDIC CIVIL...................................................................................18
3.1. Noţiune, caractere şi structură...........................................................................18
3.1.1. Noţiunea raportului juridic civil.........................................................................18
3.1.2. Caracterele raportului juridic civil.....................................................................18
3.1.3. Structura raportului juridic civil.........................................................................18
3.2. Părţile raportului juridic civil............................................................................19
3.2.1. Definiţia subiectelor de drept civil.....................................................................19
3.2.2. Categoriile subiectelor de drept civil.................................................................19
3.2.3. Determinarea, pluralitatea şi schimbarea subiectelor raportului juridic civil....19
3.2.4. Capacitatea civilă...............................................................................................21
3.3. Conţinutul raportului juridic civil.....................................................................24
3.3.1. Drepturile subiective civile................................................................................24
3.3.1.1. Definiţia drepturilor subiective civile.................................................24
3.3.1.2. Clasificarea drepturilor subiective civile............................................24
3.3.1.3. Recunoaşterea, ocrotirea şi exercitarea drepturilor subiective civile..26
3.3.1.4. Abuzul de drept...................................................................................27
3.3.2. Obligaţia civilă...................................................................................................27
107
 3.3.2.1. Definiţia obligaţiei civile....................................................................27
3.3.2.2. Clasificarea obligaţiilor civile.............................................................27
3.4. Obiectul raportului juridic civil........................................................................29
3.4.1. Definiţia obiectului raportului juridic civil........................................................29
3.4.2. Bunurile..............................................................................................................29
3.4.2.1. Definiţia bunurilor..............................................................................29
3.4.2.2. Sensurile noţiunii de bun....................................................................29
3.4.2.3. Corelaţia dintre bunuri şi patrimoniu..................................................30
3.4.2.4. Clasificarea bunurilor..........................................................................30
3.5. Izvoarele raporturilor juridice civile concrete...................................................33
3.5.1. Noţiuni generale.................................................................................................33
3.5.2. Clasificarea izvoarelor raporturilor juridice civile concrete..............................33
3.6. Proba raportului juridic concret........................................................................34
3.6.1. Noţiuni generale.................................................................................................34
3.6.1.1. Probele în procesul civil. ....................................................................34
3.6.1.2. Noţiunea de probă...............................................................................35
3.6.1.3. Obiectul şi sarcina probei....................................................................35
3.6.1.4. Condiţiile de administrare a probei.....................................................35
3.6.1.5. Convenţiile asupra probelor................................................................36
3.6.2. Mijloacele de probă............................................................................................36
3.6.2.1. Înscrisurile...........................................................................................36
3.6.2.2. Mărturii (proba cu martori ori testimonială).......................................38
3.6.2.3. Mărturisirea (recunoaşterea)...............................................................39
3.6.2.4. Prezumţiile..........................................................................................40
3.6.2.5. Alte mijloace de probă........................................................................41
CAPITOLUL IV.........................................................................................................41
ACTUL JURIDIC.......................................................................................................41
4.1. Definiţia şi clasificarea actelor juridice civile..................................................41
4.1.1. Definiţia actului juridic.....................................................................................42
4.1.2. Clasificarea actelor juridice civile.....................................................................42
4.2. Condiţiile actului juridic civil...........................................................................44
4.2.1. Definiţia condiţiilor actului juridic civil............................................................45
4.2.2. Clasificarea condiţiilor actului juridic civil.......................................................45
4.2.3. Capacitatea de a încheia acte juridice civile......................................................45
4.2.3.1. Definiţie. Sediul materiei....................................................................45
4.2.3.2. Principiul capacităţii de a încheia acte juridice civile.........................46
4.2.4. Consimţământul.................................................................................................46
4.2.4.1. Corelaţia dintre consimţământ şi voinţa juridică................................46
4.2.4.2. Formarea voinţei şi principiile voinţei juridice în dreptul civil..........47
4.2.4.3. Definiţia consimţământului.................................................................47
4.2.4.4. Condiţiile de valabilitate a consimţământului.............................47
4.2.4.5. Viciile de consimţământ.....................................................................49
4.2.5. Obiectul actului juridic civil..............................................................................52
4.2.5.1. Definiţia obiectului actului juridic civil..............................................52
4.2.5.2. Corelaţia dintre obiectul şi conţinutul actului juridic civil.................52
4.2.5.3. Condiţiile de valabilitate a obiectului actului juridic civil..................53
4.2.6. Cauza actului juridic civil..................................................................................54
108
 4.2.6.1. Definiţie. Reglementare. Trăsături......................................................54
4.2.6.2. Elementele cauzei actului juridic civil................................................55
4.2.6.3. Condiţiile de valabilitate a cauzei actului juridic civil.......................55
4.2.6.4. Rolul şi proba cauzei actului juridic civil...........................................55
4.3. Forma actului juridic civil.................................................................................56
4.3.1. Definiţie şi terminologie....................................................................................56
4.3.2. Principiul consensualismului.............................................................................56
4.3.3. Clasificarea condiţiilor de formă ale actului juridic civil..............................56
4.3.4. Forma cerută ad validitatem...............................................................................57
4.3.5. Forma cerută ad probationem............................................................................58
4.3.6. Forma pentru opozabilitate faţă de terţi.............................................................58
4.4. Modalităţile actului juridic civil........................................................................59
4.4.1. Definiţie.............................................................................................................59
4.4.2. Termenul............................................................................................................59
4.4.3. Condiţia..............................................................................................................61
4.4.4. Sarcina................................................................................................................62
4.5. Efectele actului juridic civil..............................................................................63
4.5.1. Definiţie. Reglementare.....................................................................................63
4.5.2. Determinarea efectelor actului juridic civil.......................................................64
4.5.3. Principiile efectelor actului juridic civil şi excepţiile lor...................................64
4.5.3.1. Noţiuni introductive............................................................................64
4.5.3.2. Principiul forţei obligatorii.................................................................64
4.5.3.3. Principiul irevocabilităţii actului juridic civil.....................................65
4.5.3.4. Principiul relativităţii efectelor actului juridic civil - ........................66
4.6. Nulitatea actului juridic civil ..........................................................................70
4.6.1. Noţiuni generale ...............................................................................................70
4.6.1.1. Definiţia nulităţii. Sediul materiei. Funcţiile nulităţii.........................70
4.6.1.2. Delimitarea nulităţii de alte sancţiuni de drept civil...........................71
4.6.1.3. Clasificarea nulităţilor actului juridic civil.........................................72
4.6.2. Cauzele de nulitate.............................................................................................73
4.6.2.1. Cauzele de nulitate absolută................................................................74
4.6.2.2. Cauzele de nulitate..............................................................................74
4.6.3. Regimul juridic al nulităţii.................................................................................74
4.6.3.1. Regimul juridic al nulităţii absolute....................................................75
4.6.3.2. Regimul juridic al nulităţii relative.....................................................75
4.6.3.3. Comparaţie între regimul juridic al nulităţii ......................................75
absolute şi regimul juridic al nulităţii relative.................................................75
4.6.4. Efectele nulităţilor .............................................................................................76
4.6.4.1. Consideraţii generale..........................................................................76
4.6.4.2. Principiile efectelor nulităţii şi excepţiile lor......................................76
CAPITOLUL V.........................................................................................................80
PRESCRIPŢIA EXTINCTIVĂ..................................................................................80
5.1. Consideraţii generale referitoare la prescripţia extinctivă................................80
5.1.1. Definiţia şi reglementarea prescripţiei extinctive..............................................80
5.1.2. Caracterul normelor care reglementează prescripţia extinctivă.........................81
5.1.4. Efectul prescripţiei extinctive............................................................................83
5.1.5. Rolul prescripţiei extinctive...............................................................................84
109
 5.2. Domeniul de aplicare al prescripţiei extinctive................................................84
5.2.1. Definiţie şi criterii de determinare.....................................................................84
5.2.2. Prescripţia extinctivă în cadrul drepturilor patrimoniale...................................85
5.2.2.1. Precizări prealabile..............................................................................85
5.2.2.2. Prescripţia extinctivă şi drepturile de creanţă.....................................85
5.2.2.3. Prescripţia extinctivă şi drepturile reale accesorii..............................86
5.2.2.4. Prescripţia extinctivă şi drepturile reale principale.............................86
5.2.3. Prescripţia extinctivă în cadrul drepturilor nepatrimoniale...............................87
5.2.3.1. Precizări prealabile..............................................................................87
5.2.3.2. Principiul imprescriptibilităţii drepturilor personale nepatrimoniale. 87
5.2.4. Unele probleme speciale privind domeniul prescripţiei extinctive....................87
5.3. Termenele de prescripţie extinctivă..................................................................91
5.3.1. Definiţie şi clasificare........................................................................................91
5.3.2. Termenele generale de prescripţie extinctivă....................................................91
5.3.2.1. Precizări prealabile..............................................................................91
5.3.2.2. Termenul general de prescripţie de 3 ani, aplicabil acţiunilor personale care
însoţesc drepturi subiective civile de creanţă...................................................92
5.3.2.3. Termenul general de prescripţie de 30 de ani, aplicabil acţiunilor reale care
însoţesc drepturile reale principale prescriptibile extinctiv.............................92
5.3.3. Termenele speciale de prescripţie extinctivă.....................................................93
5.3.3.1. Precizări prealabile..............................................................................93
5.3.3.2. Termenele speciale aplicabile acţiunilor personale nepatrimoniale...93
5.3.3.3. Termene speciale aplicabile acţiunilor personale, întemeiate pe drepturi de
creanţă..............................................................................................................93
5.3.3.4. Termene speciale aplicabile unor acţiuni reale...................................95
5.4. Începutul prescripţiei extinctive........................................................................95
5.4.1. Regula generală privind începutul prescripţiei extinctive.................................95
5.4.2. Reguli speciale privind începutul prescripţiei extinctive...................................96
5.5. Suspendarea prescripţiei extinctive...................................................................99
5.5.1. Precizări prealabile cu privire la calcularea termenelor de prescripţie a dreptului la
acţiune..........................................................................................................................99
5.5.2. Definiţie...........................................................................................................100
5.5.3. Cauzele de suspendare.....................................................................................100
5.5.4. Efectele suspendării prescripţiei extinctive.....................................................102
5.6. Întreruperea prescripţiei extinctive.................................................................102
5.6.1. Definiţie...........................................................................................................102
5.6.2. Cauzele de întrerupere.....................................................................................102
5.6.3. Efectele întreruperii prescripţiei extinctive......................................................103
5.7. Repunerea în termenul de prescripţie.............................................................103
5.7.1. Definiţie. Reglementare ..................................................................................103
5.7.2. Domeniul repunerii în termenul de prescripţie extinctivă...............................104
5.7.3. Termenul de repunere în termenul de prescripţie extinctivă...........................105
5.7.4. Efectul repunerii în termenul de prescripţie extinctivă....................................105
5.8. Împlinirea (calculul) prescripţiei extinctive....................................................105
5.8.1. Definiţie...........................................................................................................105
5.8.2. Regulile de calcul al termenelor de prescripţie................................................105

110