CONSILIUL UNIUNII EUROPENE

2009-2010

1
 UNIUNEA EUROPEANA

1.1 ISTORIC
In urma celui de-al doilea război mondial.Europa suferise mari pierderi umane si materiale.Se confrunta
cu o criza politica, morala si intelectuala, isi pierduse prestigiul in lume, mai ales in raport cu S.U.A.care se
afla intr-o perioada de prosperitate economica.

La sfârşitul celui de-al doilea război mondial, Europa ajunsese divizata, in ciuda atâtor elemente
comune la care europenii tineau; divergentele intre statele europene au contrubuit la alunecarea Europei in
Războiul rece.iar ca urmare a războiului, mari puteri europene au ajuns pe loc secundar. Astfel se explica
faptul ca, pe de o parte .tendinţele spre unitatea europeana sunt impufsionate.in primul rand.din interiorul
acestor state. Pe de alta parte, aceste impulsuri vin din profilierea comunismului dinspre Răsărit si din
ameninţarea americana.

UE ar fi trebuit de fapt sa fie cunoscuta drept “Comunitatiile Europene”.la plural. Ea a început sub
forma a trei organizaţii distincte, dar totuşi înrudite intre ele “Comunitatea Europeana A Cărbunelui si
Otelului (European Coal And Steal Community sau ECSC/CECO), Comunitatea Europena a Energiei
Atomice (Euratom) si Comunitatea Economica Europena (CEE numita si Piaţa Comuna). ln
practica.institutiile si politica acestora au devenit tot mai greu de distins, proces confirmat de amendamentele
successive aduse tratatului.

Dupa război, unii oameni politici (Robert Schuman, Konrad Adenauer, Jean Monnet si altii) au
demonstrate ca.pentru a nu se mai repeta greşelile trecutului.este nevoie de o solidaritate europeana.care sa
nu fie in contradicţie cu solidaritatea naţionala si sa nu dăuneze identităţii nationale. Asadar, alaturi de
identitatea natioanala.si nu in contradicţie cu ea, apare identitatea europeana.care va presupune o conştiinţa
europeana. Ideologia naţionalista a sec ai-XIX-lea urmează a fi inlocuita cu ideologia integrării europene.
Aceasta nu înseamnă respingerea valorii natinunii ci asumarea unei realităţi ca mai exista si alte valori
comparabile ca importanta. Problema practica ce isi aştepta soluţionarea prin integrarea europeana era una a
armonizării intereselor statelor naţionale, a asigurării dezvoltării lor economice si concomitenta evitării

2
conflictelor dintre ele. In Europa integrata, patriotismul, adica dragostea fata de propria tara se menţine si
este insotit mai accentuat de toleranta si de solidaritate cu alte tari.

Noua construcţie a Europei unite a putut incepe numai in Europa Occidentala si numai după
reconcilierea franco-germana. ldeea călăuzitoare a lui Monnet in acest sens este ca războiul dintre Franţa si
Germania nu trebuie niciodată sa mai tulbure politica si prosperitatea continentului.

Demersul pentru integrarea europeana s-a făcut mai intai in plan economic, unificarea politica
rămânând obiectivul final.
Pe fondul unei noi construcţii europene.care s-a realizat in etape.democratiile occidentale au parcurs
mai multe stadii de dezvoltare.
Pana in anul 1950 s-a realizat refacerea economica postbelica. Planul Marshall, dublat de o puternica
voinţa de reconstructie, optiunea pentru economia de piata, intr-o anumita măsura rolul statului in economie,
dar si împuternicirile unei noi integrări europene au făcut ca in anii 1950-1960 sa crească ritmurile de
dezvoltare. S-au realizat progrese in automatica, cibernetica, in cercetarea ştiinţifica si alte ramuri moderne,
in timp ce vechile industii erau in recul, iar populaţia satelor cunoştea un adevărat exod spre marile
aglomerări urbane, devenite oraşe in mişcare.

In 9 mai 1950, Robert Schuman, ministrul de externe al Franţei, inspirat de Jean Monnet, propune
planul ce va sta la baza Comunităţii Europene a Cărbunelui si Otelului sau CECO („Declaraţia Schuman”) iar
pe 1 aprilie 1951, este semnat „Tratatul de la Paris” pentru constituirea CECO, de către Belgia, Franţa,
Germania, Italia, Luxemburg si Olanda.

Deceniul 1961-1970 a adus o accentuare a procesului de concentrare a industriei si a băncilor,

schimbări in structura socio-profesionala si creşterea calităţii vieţii. Astfel, pe 25 martie 1957 sunt semnate
tratatele care instituie Comunitatea Europeana a Energiei Atomice (EURATOM), si Comunitatea Economica
Europeana (CEE) de către cele sase tari - Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg si Olanda .cunoscute
sub numele de Tratatele de la Roma care au intrat in vigoare la 1 ianuarie 1958. Scopul CEE era înlăturarea
progresiva a barierelor vamale, libera circulaţie a forţei de munca si a capitalului.

Cele trei comunitati CECO, CEE si EURATOM) au ajuns cu timpul tot mai de nedeosebit. Tratatul de
fuziune din 1965 a dat tuturor o comisie si un consiliu comune. Pe de alta parte, UE a înregistrat o

3
considerabila expansiune.ca număr de membri odată cu intrarea Regatului Unit, lrlandei si Danemarcei in
1973, a Greciei in 1981, a Spaniei si Portugaliei in 1986, a Suediei, Austriei si Finlandei in 1994.

Daca numărul de membrii a crescut, Jurisdicţia politica a UE s-a “adâncit”: incluzând sistemul monetar
european, monumentalul „Program al Pieţei Unice”, politica regionala si sociala precum si elemente de
cooperare in materie politica externa si in domeniul apărării. Acest proces de adâncire a fost facilitat de
amendamente la tratate, cel mai recent fiind „Tratatul de la Maasticht” (semnat in 1991, intrat in vigoare in
noiembrie 1993) care a transformat oficial CEE in UNIUNEA EUROPEANA care-si propune extinderea
procesului de integrare pentru a realiza si o uniune politica a tarilor europene.Pentru aceasta a fost necesara
elaborarea unei legislaţii europene, care a impus schimbări in legislaţia statelor membre sau a celor ce vor sa
adere la UE.

Menţinând obiectivul neclar „Euroentuziastii „ si susţinătorii înfocaţi ai autonomiei naţionale au fost de

obicei capabili sa încheie compromisuri care sunt socotite a fi in interesul tuturor. Faptul acesta propulsează
procesul de integrare.in profida agitatiei, asa incat suntem martorii apariţiei unei UE ca o entitate tot mai
„asemănătoare unui stat” in sistemul international.ceea ce poate duce la schimbarea conceptelor tradiţionale
de suveranitate si de organizaţie internaţionala.

1.2 OBIECTIVE PRINCIPALE ALE UNIUNII EUROPENE

Misiunea Uniunii Europene este de a organiza relaţiile dintre statele membre si intre popoarele acestora,
intr-o maniera coerenta, având drept suport solidaritatea.

Principalele obiective sunt:

• promovarea progresului economic si social (piaţa unica a fost instituita in 1993, iar
moneda unica a fost lansata in 1999);

• sa afirme identitatea Uniunii Europene pe scena internaţionala (prin ajutor umanitar

pentru tarile nemembre, o politica externa si de securitate comuna, implicare in rezolvarea crizelor
internaţionale, poziţii comune in cadrul organizaţiilor internaţionale);

• sa instituie cetăţenia europeana (care nu înlocuieşte cetăţenia naţionala dar o

completează, conferind un număr de drepturi civile si politice cetăţenilor europeni);

4
 • sa dezvolte o zona de libertate, securitate si justiţie (legata de funcţionarea pieţei
interne si in particular de libera circulaţie a persoanelor);

• sa existe si sa se consolideze in baza dreptului comunitar (corpul legislaţiei adoptate

de către instituţiile europene, împreuna cu tratatele fondatoare);

1.3 STATE MEMBRE ALE UNIUNII EUROPENE

 State fondatoare:

• 1950 - Germania, Franta, Belgia, ltalia, Luxemburg, Olanda.

• 1973 - Măria Britanie, Irlanda , Danemarca

• 1986 - Portugalia, Spania

• 1995 - Finlanda, Suedia, Austria

• 1981 - Grecia

• 2004 - Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Republica Ceha,

Slovacia.Slovenia, Ungaria

• 2007 - Bulgaria,România

 State candidate: Croatia,.Turcia, Fosta Republica Iugoslava a Macedoniei

Uniunea Europeana este rezultatul unui proces de cooperare si integrare care a început in anul 1951,
intre sase tari europene. După cincizeci de ani si sase valuri de aderare, Uniunea Europeana are astăzi 27 state
membre. Turcia si Croaţia sunt tari candidate cu care negocierile de aderaresunt in curs de desfasurare.

1.4 INSTITUTIILE UNIUNII EUROPENE

Uniunea Europeana este compusa din 5 institutii principale:

• Parlamentul European, care reprezinta cetatenii Uniunii Europene, si care este ales prin
vot direct de catre acestia
• Consiliul Uniunii Europene (Consiliul de Ministri), care reprezinta fiecare stat membru

5
• Comisia Europeana, care reprezinta interesele generale ale UE
• Curtea de justitie a Comunitatii europene, care se ingrijeste de respectarea legilor
europene
• Curtea de conturi europeana, care verifica finantarea activitatilor UE

6
 CONSILIUL UNIUNII EUROPENE

2.1. Prezentarea instituţiei

Conform Tratatului UE, Consiliul Uniunii Europene reprezintă interesele Statelor

Membre (spre deosebire de Parlament, care reprezintă interesele populaţiei SM) şi este compus
din reprezentanţi ai guvernelor SM (motiv pentru care i se spune şi “Consiliul de Miniştri”),
având atât putere legislativă cât şi executivă. Numărul membrilor Consiliului este egal cu
numărul SM, fiecare guvern având un singur reprezentant. Consiliul este principala instituţie de
decizie a UE.
Din punct de vedere organizatoric, Consiliul are în componenţa sa mai multe consilii
specifice, grupate pe sectoare de activitate. De asemenea, Consiliul mai are un secretariat
permanent („Secretariatul General al Consiliului UE”), care pregăteşte şi asigură buna
desfăşurare a lucrărilor acestuia la toate nivelurile (şi al cărui Secretar General are un mandat de
cinci ani), precum şi un „Comitet al Reprezentanţilor Permanenţi” – COREPER. În urma
Tratatului de la Amsterdam, Secretarul General are şi rolul de “Înalt Reprezentant al Politicii
Comune de Securitate şi Apărare”.
Preşedinţia Consiliului este deţinută, prin rotaţie, de fiecare SM (schimbarea acesteia
având loc o dată la şase luni). Ordinea rotaţiei preşedinţiei a fost stabilită până în anul 2006, după
cum urmează:
• 2003: Grecia şi Italia;
• 2004: Irlanda şi Olanda;
• 2005: Luxemburg şi Marea Britanie;
• 2006: Austria şi Finlanda.
Dacă principalul avantaj (şi motiv) al unei preşedinţiei prin rotaţie este întărirea imaginii
şi accentuarea importanţei rolului Uniunii în SM, dezavantajul creat de acest sistem este
reprezentat de discontinuitatea programelor şi iniţiativelor Consiliului – cu atât mai evidentă

7
după aderarea celor zece noi SM în 2004, când fiecărei ţări îi va veni rândul la Preşedinţie o dată
la 12 ani.
Consiliul Uniunii Europene are următoarele atribuţii:
• pe linie legislativă, alături de Parlamentul European: adoptă acte normative cu forţă
juridică obligatorie (regulamente, directive) , poate revizui tratatele comunitare şi să ia decizii de
natură constituţională (alegerea parlamentarilor europeni prin sufragiu universal1);
• politica externă şi de securitate comună, politica in justitie şi afaceri interne:
autorizează deschiderea negocierilor cu statele associate, în vederea aderării, sau cu alte state sau
organizaţii internaţionale, în scopul încheierii unor acorduri internaţionale;
• atribuţia de coordonare a politicilor economice ale Uniunii Europene, în special pentru
asigurarea funcţionării uniunii economice şi monetare;
• aprobarea bugetului comunitar, al cărui proiect este depus de către Comisie, atribuţie
pe care o împarte cu Parlamentul European;
• atribuţia de propunere a membrilor unor organe comunitare, cum ar fi Comitetul
Economic şi Social, Curtea de Conturi.
Rolul Consiliul European constă în faptul că are principala responsabilitate pentru
pilonii 2 şi 3 ai UE, adică pentru cooperarea interguvernamentală în domeniile politicii externe şi
de securitate comune şi al justiţiei şi afacerilor interne. Alături de acestea, Consiliul împarte
responsabilitatea cu Parlamentul în cadrul primului pilon (dimensiunea comunitară), acoperind
astfel domeniile pieţei unice şi majoritatea politicilor comune, şi asigurând libera circulaţie a
bunurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalului.
Procedura de vot în cadrul Consiliului este cea a unanimităţii, alături de procedura
majorităţii calificate.
Majoritatea calificată corespunde numărului de voturi necesar pentru adoptarea unei
decizii în Consiliu când sunt în dezbatere subiecte ce cad sub incidenta Articolului 205(2) al
Tratatului de instituire a Comunităţii Europene (fostul Articol 148(2)). Pragul pentru majoritate
calificată este stabilit la 62 voturi din 87 (71%). Voturile Statelor Membre sunt ponderate în baza
populaţiei lor şi corectate în favoarea ţărilor mai puţin populate.
Un Protocol asupra instituţiilor a fost anexat Tratatului Uniunii Europene, prin Tratatul
de la Amsterdam. El prevede ca, înainte cu un an ca Uniunea Europeana să depăşească numărul

1
Dacian Cosmin Dragoş, Uniunea Europeană ‫ ـ‬Instituţii, mecanisme, ed. All Beck, Bucureşti, 2005, pag. 60.

8
de 20 de membri, o nouă conferinţă interguvernamentală să fie organizată pentru a rezolva
problemele instituţionale create de extindere, în special ponderarea voturilor în Consiliu şi
componenţa Comisiei. Extinderea votului cu majoritate calificată a fost propusă ca o masură
esenţială ce ar permite funcţionarea mai eficientă a instituţiilor într-o Europă lărgită. O majoritate
calificată reprezintă 58% din populaţia Statelor Membre. Deciziile ar deveni mai puţin
reprezentative, în ce priveste populaţia, dacă sistemul actual de ponderare ar fi menţinut într-o
Uniune Europeana lărgită. Pentru a se asigura păstrarea legitimităţii deciziillor Consiliului,
Conferinţa interguvernamentală lansată în februarie 2000 a avut drept sarcina schimbarea
sistemului. Tratatul de la Nisa introduce schimbări în ponderarea voturilor în Consiliu, începând
cu 1 ianuarie 2005: Tratatul modifica numărul voturilor atribuite fiecarui Stat Membru şi
precizează numărul de voturi pentru ţările candidate, după aderare.
Consiliul este implicat în procedura de co-decizie, alături de PE, avizează anumite decizii
ale Comisiei Europene şi poate amenda altele. Tratatul de la Nisa a modificat modul de
funcţionare a Consiliului prin extinderea procedurii de
vot a majorităţii calificate la alte domenii de decizie (cum ar fi cel al politicii comerciale
comune).
Reforma instituţională propusă de Constituţia europeană are în vedere:
• înlocuirea preşedinţiei prin rotaţie cu alegerea unui preşedinte pe o perioadă de cinci ani
(eventual prin două mandate de 2,5 ani);
• preşedenţia consiliilor specifice (cu excepţia celui pentru afaceri externe) va fi acordată
SM, prin rotaţie, pe o perioadă de un an;
• numirea Ministrului european al Afacerilor Externe.

2.2 Dignosticarea viabilităţii manageriale a Consiliului European

2.2.1 Subsistemul orgaziţional a Consiliului European
Este alcătuit din 27 de miniştri ai statelor membre (Afaceri externe, Justiţie şi Interne,
Agricultură, Economie/Finanţe în funcţie de subiectul discutat). Preşedinţia se schimbă la fiecare
şase luni, în conformitate cu decizia din 1 ianuarie 1995.

9
LISTA ŢĂRILOR AFLATE LA PREŞEDENŢIA CONSILIULUI UNIUNII DIN
1999 PÂNĂ ÎN 2006
ANUL Primul semestru Al doilea semestru
1999 Germania Finlanda
2000 Portugalia Franţa
2001 Suedia Belgia
2002 Spania Danemarca
2003 Grecia Italia
2004 Irlanda Olanda
2005 Luxemburg Marea Britanie
2006 Austria Finlanda

P O N D E R E A VO T U R I LO R Î N CA D R U L C O N S I L I U LU I Î N A N U L 2 0 0 3

GERMANIA PORTUGALIA
10 5
FANTA AUSTRIA 4
10
Italia 10 Suedia 4
Marea Britanie 10 Danemarca 3
Spania 8 Irlanda 3
Belgia 5 Finlanda 3
Grecia 5 Luxemburg 2
Olanda 5
Total 87
Majoritate calificată 62

10
 P O N D E R E A VO T U R I LO R Î N CA D R U L C O N S I L I U LU I

Î N T R - O U N I U N E D E 2 5 D E S TAT E

ÎN ANUL 2004 D I N 1 I A N UA R I E
2005

10 29
GERMANIA
10 29
MAREA
BRITANIE
Franţa 10 29
Italia 10 29
Spania 8 27
Polonia 8 27
Olanda 5 13
Grecia 5 12
Belgia 5 12
Portugalia 5 12
Rep. Cehă 5 12
Ungaria 5 12
Suedia 4 10
Austria 4 10
Slovacia 3 7
Danemarca 3 7
Finlanda 3 7
Irlanda 3 7
Lituania 3 7
Letonia 3 4
Slovenia 3 4
Estonia 3 4
Cipru 2 4

11
 2 4
1.4.1 LUXEMB
URG
Malta 2 3
Total 124 321
Majoritate calificată 88 232

Într-o Uniune de 27 de state

(în 2007)
29
Germa
nia

Franţa 29
Italia 29
Marea Britanie 29
Spania 27
Polonia 27
România 14
Olanda 13
Belgia 12
Grecia 12
Ungaria 12
Portugalia 12
Rep. Cehă 12
Austria 10
Bulgaria 10
Suedia 10
Danemarca 7
Finlanda 7
Irlanda 7
Slovacia 7

12
 Lituania 7
Cipru 4
Estonia 4
Letonia 4
Luxemburg 4
Slovenia 4
Malta 3
Total 345
Majoritate 255
calificată

Actualul Secretar General al Consiliului UE, Javier Solana, îndeplineşte şi funcţia de

Înalt Reprezentant pentru PESC, în conformitate cu prevederile Tratatului de la Amsterdam şi ale
Consiliului European de la Köln din iunie 1999. El a fost desemnat în unanimitate de către
Consiliu (prin majoritate calificată de la Tratatul de la Nisa) şi conduce o structură de
aproximativ 3000 de persoane.
Reuniunile Consiliului au loc în majoritatea cazurilor la Bruxelles, fiind convocate la
iniţiativa Preşedinţiei (care stabileşte şi ordinea de zi), a Comisiei sau a unui stat membru. În
activitatea sa, Consiliul este ajutat de către Comitetul reprezentanţilor permanenţi, numit
COREPER, şi de către comitetele tehnice (Comitetul economic şi financiar, de agricultură etc).
În plus, în funcţie de tema reuniunii, participă şi miniştrii responsabili, Secretarul general,
Consilierul juridic şi Comisarul în a cărui arie de expertiză intră problema discutată.
În funcţie de subiectul abordat, Consiliul poate reuni miniştrii Afacerilor externe
(formaţiune generală), pe cei ai Agriculturii, pe cei ai Economiei şi Finanţelor (Ecofin), fie
separat, fie regrupaţi (consiliu Jumbo).
În cadrul Consiliului European de la Sevilla din 21 iunie 2002, s-a hotărât reducerea
numărului de formaţiuni ale Consiliului Uniunii de la şaisprezece la nouă. De asemenea, pe
marginea acestor reuniuni se organizează o serie de conferinţe informale.
În cadrul Consiliului se utilizează trei proceduri de vot (art. 148 TCE)2:
• Regula majorităţii simple: 8 state din 15 (în cazul primului pilon).
• Regula majorităţii calificate, introdusă de către Actul unic: 62 de voturi din 87 cu o
minoritate de blocaj de 26 de voturi. Dacă textul ce urmează a fi adoptat nu provine
2
TCE = Tratatul Comunităţii Europene

13
 de la comisie, cele 62 de voturi trebuie să provină de la cel puţin 10 state. (regulă
valabilă pentru cel de-al doilea şi cel de-al treilea pilon).
• Unanimitatea nu mai este necesară decât în ceea ce priveşte problemele de natură
fiscală, noile aderări şi revizuirea tratatelor, dar această procedură este din în ce mai
evitată.
Tratatul de la Nisa prevede o majoritate calificată de 255 de voturi din 345 începând cu 1
ianuarie 2005, dar, ţinând cont de aderarea la 1 mai 2004 a zece noi state la Uniunea Europeană,
precum şi de preconizata aderare a României şi Bulgariei în 2007, Consiliul European de la
Bruxelles din 25 octombrie 2002 a stabilit următoarele noi majorităţi calificate:
- de la 1 mai 2004 la 31 decembrie 2004: 88 de voturi din 124 (adaptarea
sistemului existent);
- de la 1 ianuarie 2005 la 31 decembrie 2006: 232 de voturi din 321 (adaptarea
Tratatului de la Nisa);
- în 2007: 255 voturi din 345 (aplicarea Tratatului de la Nisa).
Această majoritate calificată va trebui să reprezinte cel puţin 62% din populaţia totală a
Uniunii. În plus, domeniile în care se aplică procedura majorităţii calificate au fost extinse.

L I S TA N O I LO R F O R M AŢ I U N I A L E CO N S I L I U LU I U N I U N I I

(stabilite la Sevilla, în iunie 2002)

● afaceri generale şi relaţii externe;
● afaceri economice şi financiare;
● justiţie şi afaceri interne;
● şomaj, politică socială, sănătate, protecţia consumatorului;
● competitivitate (piaţa internă, industrie şi cercetare);
● transporturi, comunicaţii, energie;
● agricultură şi pescuit;
● mediu;
● educaţie, tineret şi cultură.

Atribuţii

14
 Consiliul Uniunii Europene este o instituţie interguvernamentală, care are drept scop
apărarea intereselor statelor membre ale Uniunii. Competenţele sale sunt extinse la nivelul celor
trei piloni ai Uniunii, în conformitate cu articolul 202 TCE.

Consiliul exercită puterea normativă, fie singur, fie împreună cu Parlamentul, sub formă
de reglementări, directive şi decizii în cadrul pilonului comunitar vizat.

Pregătirea reuniunilor este realizată de către reprezentanţii permanenţi sau COREPER,

reuniţi în două formaţiuni: ambasadorii (care dezbat problemele politice) şi adjuncţii lor (care
dezbat chestiunile tehnice). Rezultatele acestor dezbateri sunt comunicate Consiliului, aflându-se
astfel dacă există sau nu consens în ceea ce priveşte problemele discutate.

În ceea ce priveşte politica externă (cel de-al doilea pilon), Consiliul poate să propună o
serie de acţiuni comune şi să încredinţeze aceste misiuni unei structuri speciale numită Troika,
care grupează, în conformitate cu Tratatul de la Amsterdam, preşedinţia actuală şi cea viitoare,
precum şi Secretarul general în colaborare cu Comisia.

În domeniul colaborării poliţieneşti şi judiciare (cel de-al treilea pilon), Consiliul poate
întreprinde acţiuni comune (de exemplu unitatea anti-drog a Europol) şi poate încheia convenţii.

Consiliul poate încheia acorduri internaţionale şi poate împuternici Comisia să negocieze

cu terţe ţări (de exemplu, negocierile purtate cu ţările Europei Centrale şi de Est în vederea
aderării lor la Uniune, precum şi negocierile purtate cu ţările semnatare ale Convenţiei de la
Lomé) sau cu cu organismele internaţionale (de exemplu, cu Organizaţia Mondială a Comerţului
în cadrul negocierilor comerciale).

Consiliul are puterea de revizuire a tratatelor (articolul 48 al TCE), atât prin convocarea
unei conferinţe interguvernamentale (CIG), cât şi prin apelul la procedura simplificată care nu
presupune ratificarea din partea statelor membre.

Consiliul dispune, de asemenea, de puterea de codecizie, alături de Parlamentul

European, în numeroase domenii şi mai ales în domeniul bugetar: astfel, el are ultimul cuvânt în
ceea ce priveşte cheltuielile obligatorii.

15
 Consiliul este cel care defineşte liniile directoare ale politicilor economice şi asigură
coordonarea lor, mai ales după Tratatul de la Maastricht şi constrângerile impuse prin pactul de
stabilitate şi de creştere. De asemenea, el este cel care decide intrarea statelor în zona euro.

El este cel care-i numeşte pe cei 25 de membri ai Curţii de conturi pe baza votului
unanim (majoritate calificată în urma semnării tratatului de la Nisa).

În fine, trebuie menţionat faptul că Tratatele de la Maastricht şi de la Amsterdam au

permis un mai bun acces la documente şi o anumită transparenţă a deliberărilor.

2.2.2 Subsistemului decizional al Consiliului Uniunii Europene

Consiliul general, care asigură coerenţa şi continuitatea activităţii se întruneşte lunar, în
timp ce Consiliile specializate se întrunesc atunci când este necesară discutarea unor probleme
din domeniul lor de activitate.
Locul de desfăşurare al sesiunilor Consiliului este Bruxelles, unde se află sediul
Consiliului, însă sesiunile din lunile aprilie, iunie şi octombrie se ţin la Luxemburg.
Convocarea lucrărilor Consiliului se face de către preşedintele acestuia, de unul dintre
membri sau de Comisia Europeană, şi la ele participă preşedintele Comisiei sau comisarul
însărcinat cu problema aflată pe ordinea de zi.
Din partea guvernelor naţionale pot participa la dezbaterile Consiliului mai mulţi membri,
numai unul având însă drept de vot.
În ceea ce priveşte procedura de vot pentru adoptarea hotărârilor Consiliului, tratatele
privind mai multe modalităţi de vot:
-votul cu majoritate absolută, este cel la care se recurge de principiu, în absenţa unor
dispoziţii specifice din tratate, însă folosirea acestei modalităţi de vot este destul de rară, întrucât
excepţiile prevăzute în tratate sunt numeroase. Ea se foloseşte, de exemplu, la adoptarea
Regulamentului Interior al Consiliului sau al solicitării adresate Comisiei de a prezenta o
propunere legislativă.
Fiecare stat având dreptul la un vot, hotărârile Consiliului se adoptă cu majoritate
absolută dacă 14 din cele 27 state membre votează pentru propunerea respectivă.

-votul cu majoritate calificată – este procedura de vot cea mai des utilizată, fiind expresia
eficienţei şi democratizării procesului decizional.

16
 Votul cu majoritate calificată cunoaşte două modalităţi:

1.votul cu majoritate calificată ponderată – care se aplică atunci când Consiliul decide
pe baza unei propuneri a Comisiei, deci în majoritatea cazurilor;
2.votul cu majoritate calificată – în cazurile când decizia Consiliului nu are la bază
propunerea Comisiei (spre exemplu, în domeniul bugetar, Comisia înaintând doar un ante-proiect
de buget nu o propunere propriu-zisă, sau atunci când Consiliul hotărăşte în domeniile PESC şi
JAI) 3.
Până la 30 aprilie 2004, când uniunea avea 15 membri, repartizarea voturilor în
Consiliu se făcea proporţional cu dimensiunea statelor astfel: Franţa, Germania, Marea Britanie
şi Italia aveau câte 10 voturi, Spania 8 voturi, Belgia, Olanda, Portugalia şi Grecia 5 voturi,
Austria şi Suedia 4 voturi, Danemarca, Irlanda şi Finlanda 3 voturi şi Luxemburg 2 voturi.

Majoritatea calificată ponderată - se obţinea atunci când actul era adoptat cu 62 de

voturi din numărul total de 87 de voturi din Consiliu. Prin acest sistem de vot conceput pe criterii
demografice, economice şi politice, nici statele mari (care împreună dispun de 48 de voturi) şi
nici cele mici (care în caz de coaliţie pot bloca decizia, minoritatea de blocaj fiind de 26 de
voturi, dar nu pot impune adoptarea acestuia dacă statele mari se opun) nu îşi pot impune singure
voinţa, ci sunt nevoite să ajungă la un acord.

Majoritatea calificată – se obţinea atunci când pentru adoptarea unui act erau întrunite
cel puţin 62 de voturi exprimate de cel puţin 10 state membre (adică de 2/3 din numărul
membrilor).
În condiţiile unei Uniuni cu 27 de state, majoritatea calificată ponderată este realizată cu
258 de voturi din totalul de 345, care trebuie să provină de la majoritatea membrilor 4. Orice stat
membru are dreptul de a solicita să se verifice dacă majoritatea calificată cuprinde cel puţin 62%
din populaţia totală a Uniunii, în caz contrar decizia respectivă neputând fi adoptată.
Acest procent este necesar a fi întrunit şi în cazul votului cu majoritate calificată, aceasta
fiind obţinută cu 258 voturi favorabile din totalul de 345, exprimate de 2/3 din membri.
- votul cu unanimitate – este procedura de vot care se aplică pentru adoptarea deciziilor
atunci când Consiliul modifică o propunere a Comisiei precum şi când este vorba de probleme de
3
I. Jinga, op. cit., p. 176.
4
România are 14 voturi, iar Bulgaria 10.

17
natură „constituţională” în chestiuni politice „sensibile” precum şi fiscalitatea, industria,
fondurile sociale şi regionale, aderarea de noi state, amendarea tratatelor etc.
În cazul votului cu unanimitate, abţinerile membrilor prezenţi sau reprezentaţi nu
împiedică întrunirea unanimităţii, acestea luându-se în calcul ca şi cum ar fi voturi favorabile (de
aceea, uneori unanimitatea este mai uşor de obţinut decât majoritatea calificată, unde abţinerile
pot împiedica atingerea pragului de 62 de voturi).

Tendinţa care se manifestă în acest domeniu este de renunţări treptate la votul cu unanimitate
şi înlocuirea lui cu votul cu majoritate calificată ponderată 5.

Astfel, prin Tratatul de la Nisa s-a decis ca în legătură cu 30 de articole din Tratat, pentru
care anterior era necesară unanimitatea, deciziile să se ia cu majoritate calificată, ajungându-se
astfel ca în mai puţin de 20% din domeniile de competenţă ale Consiliului decizia să se ia prin
vot unanim.

2. 3. Atribuţiile Consiliului Uniunii Europene

Avându-şi originile în dispoziţiile articolului 145 din Tratatul C. E. Preluate ca atare şi în
tratatele ulterioare, atribuţiile Consiliului se pot structura pe trei categorii: atribuţii decizionale,
atribuţii de execuţie a actelor pe care le adoptă şi atribuţii de coordonare a politicilor economice.
În domeniul decizional, Consiliul U. E. are un important rol legislativ, adoptând acte
normative cu forţă juridică obligatorie (directive, regulamente, decizii) ce fac parte din dreptul
comunitar derivat.
Deşi Consiliul dispune de principalele atribute ale puterii legislative, competenţa sa în
domeniul legislativ nu este absolută, ea fiind limitată la ceea ce i se atribuie în mod expres prin
tratate.

Astfel, competenţele în domeniul legislativ sunt împărţite între Consiliu, Comisia şi

Parlamentul European, deciziile Consiliului luându-se în majoritatea cazurilor, pe baza unei
propuneri a Comisiei Europene şi în tot mai multe cazuri, cu participarea Parlamentului

5
Cu un recul între anii 1966 – 1986 ca urmare a deciziei luate prin „Compromisul de la Luxemburg”, conform
căruia un stat putea bloca singur o decizie a Consiliului, având drept de veto în problemele de natură să-i afecteze
interesele esenţiale.

18
European (sub forma procedurilor de consultare, cooperare, aviz conform sau codecizie), al cărui
rol a fost consolidat în ultimul timp în ansamblul instituţional al Uniunii.
În domeniul decizional, în afara competenţelor expres atribuite, Consiliul are o
competenţă generală, în sensul că ori de câte ori este necesară luarea unei decizii pentru
realizarea unui obiectiv comunitar, competenţa aparţine Consiliului, care decide cu unanimitate,
la propunerea Comisiei şi cu avizul Parlamentului.

Consiliul este cel care are competenţa revizuirii tratatelor comunitare, care autorizează
încheierea unor acorduri internaţionale de către Comisie (inclusiv deschiderea negocierilor cu
statele asociale, în vederea aderării), pe care apoi le aprobă. Fiind instituţia ce reprezintă
interesele statelor membre, Consiliul are de asemenea competenţe în domeniul celor doi piloni
interguvernamentali ai Uniunii – PESC şi JAI.
În ceea ce priveşte atribuţiile de execuţie, acestea sunt exercitate de principiu, aşa cum
am arătat la punctul dedicat funcţionării Comisiei Europene, de această instituţie, Consiliul U. E.
având însă posibilitatea de a-şi rezerva în cazuri specifice dreptul de exercitare directă a
atribuţiilor de execuţie.
Consiliul exercită însă o supraveghere a modului cum sunt puse în executare deciziile
sale de către Comisie prin practica „comitologiei”, adică a instituirii unor Comitete ce trebuie
consultate de către Comisie înainte de luarea oricărei măsuri.
În ceea ce priveşte atribuţia de coordonare a politicilor economice ale Uniunii, aceasta a
fost dată în sarcina Consiliului U. E. în considerarea calităţii sale de reprezentant al intereselor
statelor membre.
Politicile economice ale Uniunii se împart în două categorii: politici comune, conduse de
instituţiile comunitare, şi politicile organizate de statele membre, denumite politici de
armonizare, întrucât ele trebuie armonizate la nivel comunitar.
Consiliului U. E. îi revine sarcina acestei coordonări strânse a politicilor economice ale
statelor membre prin elaborarea unui proiect asupra marilor orientări de politică economică a
statelor membre, supus acordului Consiliului European şi în baza căruia sunt transmise
recomandări statelor membre ale Uniunii.
Alături de aceste trei atribuţii principale, Consiliul Uniunii Europene aprobă, împreună cu
Parlamentul European, proiectul de buget depus de Comisie şi propune membrii unor organe
comunitare precum Curtea de Conturi şi Comitetul Economic şi Social.

19
 COMISIA
EUROPEANĂ

Propune legislaţia şi bugetul

supervizează numeşte

PARLAMENTUL CONSILIUL UNIUNII

EUROPEAN EUROPENE

guverne naţionale
cetăţeni
codecizie

Legislaţia Bugetul
UE UE

arbitează
supervizează
20

Curtea de Curtea de
justiţie conturi
2.2.3 Subsistemului informaţional al Consiliului Uniunii Europene
Subsistemul informaţional al Consiliului Uniunii Europene asigura toate
informaţiile necesare luării deciziilor pe toate nivelurile de responsabilitate, conducere şi
control, iar pe de altă parte, asigură căile de comunicare între celelalte subsisteme,
deoarece deciziile formulate de subsistemul de conducere sunt transmite factorilor de
execuţie prin subsistemul informaţional.
Sistemul informatic al Consiliului Uniunii Europene reprezintă o parte a
sistemului informaţional al instituţiei, şi permite realizarea operaţiilor de culegere,
transmitere, stocare, prelucrare a datelor şi difuzare a informaţiilor astfel obţinute, prin
utilizarea mijloacelor tehlologiei informaţiei şi a personalului specializat în prelucrarea
automată a datelor.
Sistemul informatic cuprinde:

-ansamblul informaţiilor interne şi externe, formale sau informale utilizate în cadrul firmei

precum şi datele care au stat la baza obţinerii lor;

-software-ul necesar procesării datelor şi difuzării informaţiilor în cadrul institutiei;

-procedurile şi tehnicile de obţinere (pe baza datelor primare) şi de difuzare a informaţiilor;

-platforma hardware necesară prelucrării datelor şi disipării informaţiilor;

-personalul specializat în culegerea, transmiterea, stocarea şi prelucrarea datelor.

2.2.4 Subsistemul metodologico-organizatoric al Consiliului Uniunii Europene

21
 Subsistemul metodologico-managerial al Consiliului Uniunii Europene este alcătuit din
ansamblul metodelor, tehnicilor şi procedurilor utilizate în managementul instituţiei.
La nivelul instituţiei şi al unor componente structurale ale acesteia se utizează parţial
unele metode şi tehnici care uşurează exercitarea proceselor de management în condiţii normale.
Analiza instrumentarului de mangement folosit şi a elementelor metodologice relevă
următoarele aspecte:
-metodele şedinţei, diagnosticării, delegării şi a listelor de obiective;
-şedinţele au caracter informativ şi decizional şi sunt necesare pentru reunirea specialiştilor,
informarea lor, armonizarea ideilor înaintate şi luarea deciziilor.

2.3 Analiza mediului ambiant al Consiliului Uniunii Europene

Mediul legislativ:
Activitatea Consiliului constă, în mare parte, în adoptarea legislaţiei în domenii în care
statele membre UE şi-au reunit suveranitatea. Procedura obişnuită utilizată în acest scop este
„codecizia”, prin care legislaţia UE se adoptă în comun de către Consiliu şi Parlament, pe baza
unei propuneri prezentate de Comisie. În anumite domenii, Consiliului îi revine puterea decisivă,
dar numai pe baza unei propuneri a Comisiei şi după evaluarea punctelor de vedere ale Comisiei
şi Parlamentului (a se vedea în paginile anterioare: „Procesul decizional în cadrul UE”).
Mediul natural :
Mediul natural influenţează instituţia prin sezonalitatea acestuia, care poate duce la o
scădere a activităţii în perioada rece.
Mediul economic:
Statele membre ale UE au hotărât că doresc să stabilească o politică economică generală,
care să aibă la bază sincronizarea politicilor economice naţionale. Această sincronizare este
asigurată de miniştrii economiei şi finanţelor, care alcătuiesc Consiliul Afaceri Economice şi
Financiare (Ecofin).
Un alt obiectiv este crearea unui număr mai mare de locuri de muncă şi îmbunătăţirea
sistemelor de educaţie, sănătate şi protecţie socială. Deşi fiecare stat membru UE este
responsabil pentru politica pe care o aplică în aceste domenii, statele membre pot conveni asupra

22
unor obiective comune şi pot învăţa din experienţa celorlalte pentru a aplica soluţiile cele mai
eficiente. Acest proces se numeşte „metoda deschisă de coordonare” şi are loc în cadrul
Consiliului.

2.4 Analiza SWOT

Puncte tari:
-reprezintă interesele statelor membre
-este principalul organism decizional şi legislativ al UE
-este responsabil cu activitatea celor trei piloni ai UE: comunitatea europeană, politica
externă şi de securitate comună, justiţie şi afaceri interne.

Puncte slabe:
-intârzieri în efectuarea proiectelor
-nu se consolideaza procedurile de control în domeniul transferurilor bugetare

Oportunitati:
- promovarea progresului economic şi social
- să afirme identitatea Uniunii Europene pe scena internaţională
- să dezvolte o zonă de libertate, securitate şi justiţie .

Amenintari:

-instabilitatea mediului economic

-instabilitatea legislativă

2.4 Elaborarea strategiei Consiliului Uniunii Europene

In data de 9 iulie 2009, Consiliul Uniunii Europene a transmis Curtii de Justitie a Comunitatilor
Europene o cerere de emitere a unui aviz (Avizul 1/09) referitoare la compatibilitatea proiectului
de Acord privind crearea unui sistem unificat de solutionare a litigiilor in materie de brevete
(numit in prezent Tribunalul pentru brevete europene si comunitare)cu dispozitiile Tratatului de
instituire a Comunitatii Europene (Tratatul CE), in temeiul art. 300 alin. (6) din Tratatul CE.

23
Potrivit art. 300 alin. (6) din Tratatul CE, „Parlamentul European, Consiliul, Comisia sau un stat
membru pot obtine avizul Curtii de Justitie cu privire la compatibilitatea acordului avut in vedere
cu dispozitiile prezentului tratat. In cazul in care avizul Curtii de Justitie este negativ, acordul
poate intra in vigoare numai in conditiile stabilite la articolul 48 din Tratatul privind Uniunea
Europeana”.
Procedura reglementata de art. 300 alin. (6) din Tratatul CE are un rol preventiv, scopul sau fiind
de a solutiona, inainte de incheierea unui acord international, problema compatibilitatii acestuia
cu Tratatul CE.
Proiectul de acord supus analizei CJCE urmareste instituirea unui sistem jurisdictional unificat
de solutionare a litigiilor in materia brevetului european si a viitorului brevet comunitar, sistem
functional in statele membre ale Uniunii Europene si in statele terte parti la Conventia privind
eliberarea brevetelor europene, ratificata de Romania prin Legea nr. 611/2002 privind aderarea
Romaniei la Conventia privind eliberarea brevetelor europene, adoptata la Munchen la 5
octombrie 1973, precum si la Actul de revizuire a acesteia, adoptat la Munchen la 29 noiembrie
2000 {5}.
Interventia Romaniei
In Avizul 1/09, Romania are calitatea de stat membru care a formulat observatii.
Intrarea in vigoare a acordului prezinta avantaje, pentru urmatoarele motive:
a) ar permite Romaniei participarea la un sistem jurisdictional specializat in materia brevetelor
de inventie si, prin urmare, accesul justitiabililor la un act de justitie de calitate, in litigii cu grade
ridicate de complexitate si tehnicitate;
b) s-ar putea realiza transferul de experienta si bune practici in ceea ce priveste solutionarea
litigiilor in materia brevetelor de inventie intre diferitele divizii specializate ale noului sistem
jurisdictional;
c) Romania va putea opta intre crearea unei divizii locale specializate in materia brevetelor sau
participarea la o instanta regionala, in functie de propriile interese de la momentul incheierii
acordului;
d) magistratii romani specializati in materia proprietatii intelectuale vor beneficia, alaturi de
magistrati din alte state parte la acord, de pregatire profesionala corespunzatoare, in vederea
solutionarii cauzelor privind brevetele cu celeritate si profesionalism;
e) ar fi benefica dezvoltarii economice a Romaniei, care ar trebui sa se fundamenteze, in

24
concordanta cu tendintele actuale mondiale, pe tehnologie si inovare.
In memoriul comunicat Grefei CJCE, cu respectarea termenelor procedurale, s-au prezentat
argumente in sustinerea tezei potrivit careia proiectul de Acord privind crearea unui sistem
unificat de solutionare a litigiilor in materie de brevete (numit in prezent Tribunalul pentru
brevete europene si comunitare) este compatibil cu prevederile Tratatului CE. In opinia
autoritatilor romane, autonomia ordinii juridice comunitare nu este pusa in pericol prin intrarea
in vigoare a respectivului acord. Totodata, ele apreciaza ca acordul contine garantii suficiente
pentru asigurarea uniformitatii de interpretare si aplicare a dreptului comunitar.
Avand in vedere faptul ca faza scrisa a procedurii pe rolul CJCE s-a finalizat, urmeaza faza orala,
in cadrul careia Romania, dar si alte state membre UE si institutii UE, care au formulat observatii
in Avizul 1/09, vor sustine pledoariile inaintea instantei comunitare.
Pana la data de 15 decembrie 2009, autoritatilor romane nu le-a fost comunicata de Grefa CJCE
data la care va avea loc sustinerea pledoariilor.
Actiunea pe rolul CJCE se va finaliza cu o hotarare pronuntata de instanta comunitara.

2.5 Reproiectarea sistemului de management propriu-zis

Sistemul de management reprezinta un ansamblu de metode si tehnici, asociat cu procedurile
informationale, decizionale si organizatorice specifice metodelor si tehnicilor integrate in cadrul
sistemului.
În activitatea de management a unitatii este necesar sa se foloseasca o multime de sisteme,
metode si tehnici de management, întrucât personalul din aparatul managerial trebuie sa
solutioneze o gama larga de probleme, fiecare problema rezolvându-se printr-o metoda sau
tehnica specifica.
Reproiectarea sistemului de management se bazează pe managementul prin obiective.
La baza acestui sistem se afla conceptia potrivit careia potentialul unei unitati depinde de gradul
de interdependenta dintre obiectivele sale generale si cele ale subdiviziunilor, ceea ce presupune
o corelare strânsa între obiective si rezultate. Acest sistem presupune sarcini care sa coboare
pâna la nivelul executantilor si implicit la participarea întregului personal la stabilirea
obiectivelor în a caror realizare este nemijlocit implicat. Managementul prin obiective cuprinde
totalitatea activitatilor unei unitati având un caracter complex bazat pe sase componente
principale: obiectivele, programele de actiuni, calendarul actiunilor, bugetele alocate, seturile de

25
metode si instructiunile. Conceperea si implementarea managementului prin obiective in cadrul
Consiliului Uniunii Europene implica sase etape principale:
1. Stabilirea obiectivelor fundamentale ale unitatii. Obiectivele fundamentale trebuie sa fie
realiste, stimulative si mobilizatoare.
2. Stabilirea obiectivelor derivate, specifice si individuale. În cadrul acestei faze sunt evidentiate
punctele cheie implicate de fiecare obiectiv, asupra carora îsi vor concentra atentia factorii
principali care contribuie la realizarea obiectivelor folosindu-se în mare masura dialogul dintre
manageri si subordonati.
3. Elaborarea celorlalte componente ale sistemului de management prin obiective (programele si
calendarul actiunilor, bugetele si lista metodelor) atât pentru ansamblul unitatii cât si pentru
fiecare sector de cheltuieli si venituri .
4. Adaptarea subsistemelor decizional, structural si informational ale unitatii la cerintele
realizarii obiectivelor. În cadrul sistemului decizional accentul se pune pe stabilirea principalelor
decizii aferente fiecarei activitati si în acelasi timp asupra specificarii delegarilor de sarcini,
competente si responsabilitati. În cadrul structurii organizatorice se are în vedere adoptarea
posturilor si functiilor în conformitate cu obiectivele stabilite, ceea ce presupune modificarea si
actualizarea posturilor si functiilor potrivit regulamentului de organizare si functionare. În ceea
ce priveste sistemul informational, managementul prin obiective implica trecerea întregului
proces pe principiul abaterilor semnificative, operându-se modificarile corespunzatoare în
continutul informatiilor, în situatiile, fluxurile si procedurile informationale. Tot în aceasta etapa
are loc si definitivarea instructiunilor care stau la baza functionarii acestui sistem.
5. Urmarirea permanenta a modului de îndeplinire a obiectivelor, pe baza mecanismului de
conexiune inversa, ceea ce presupune transmiterea abaterilor semnificative instituite anterior.
6. Evaluarea realizarii obiectivelor. Se compara rezultatele obtinute cu obiectivele si standardele
stabilite initial si în functie de nivelul realizarilor, se determina recompensa individuala si
colectiva.

2.6.1 Modernizarea metodelor şi tehnicilor de management

Modernizarea metodelor şi tehnicilor de management ale Consiliului Uniunii Europene
impun mai multe schimbari si anume: organizarea, previziunea, evaluarea.

26
 Sistemele decizional, informaţional, organizatoric şi metodologic vor fi diferenţiate din
punct de vedere constructiv şi funcţional la nivelul fiecărui nivel.
Modernizarea metodelor şi tehnicilor de management ale Consiliului Uniunii Europene se
vor baza pe o nouă strategie, raţională de modernizare.

2.6.2 Reproiectarea subsistemului decizional

Reproiectarea sistemului decizional presupune:
-luarea deciziilor numai de catre cei imputerniciti sa o faca, de cei in ale caror sarcini este
stipulata expres;
-incadrarea in perioada in care aplicarea ei are efect pozitiv;
-adoptarea de decizii conforme cu pozitia institutiei (puncte forte, puncte slabe);

-deciziile sa fie clare si sa cuprinda toate elementele necesare ducerii ei la indeplinire;

-optimizarea deciziilor prin metode si tehnici decizionale;
-îmbogaţirea şi modernizarea instrumentarului decizional utilizat.

2.6.3 Reproiectarea subsistemului informaţional

Reproiectarea sistemului informational se realizeaza prin:
-maximizarea numarului de informatii finale din cele primare;
-implementarea unui mod unitar de culegere si prelucrare a informatiilor;
-transmiterea selectiva a informatiilor pe verticala sistemului de management si doar a acelora
care reprezinta informatii fundamentale;
-marirea vitezei de culegere, vehiculare, prelucrare si transmitere a informatiilor;
-informaţiile să reflecte cele mai semnificative aspecte şi variabile strategice, precum şi
simptome timpurii ale unor tendinţe care se vor accentua şi vor influenţa în măsură crescandă
procesul implementării strategice.

2.6.4 Reproiectarea subsistemului organizatoric

Reproiectarea sistemului organizatoric presupune atingerea urmatoarelor obiective:
-definirea clara a caracteristicilor esentiale ale structurii organizatorice;
-corelarea configuratiei organizatorice cu obiectivele strategice avute in vedere;

27
-adoptarea unei structuri organizatorice flexibila la actiunile mediului ambiant aflat in continua
schimbare;
-acordarea de mai multa autonomie decizionala managerilor de pe diferite nivele ierarhice.

3.CONCLUZII

Consiliul este prin excelentă organul politic al Uniunii, care decide cu privire la
propunerile Comisiei europene si îi deleagă acesteia competentele de executare a deciziilor.
Tratatele comunitare încredintează, în principal, Consiliului atributiile necesare realizării
obiectivelor stabilite. În acest scop, potrivit art. 202 CE, Consiliul, în conformitate cu prevederile
Tratatului:
– asigură coordonarea politicilor economice generale ale statelor membre. Politica
economică generală a Uniunii Europene decurge din coordonarea politicilor economice
nationale. Orientările politicii economice ale statelor membre sunt stabilite, pornind de la
recomandările Comisiei, de către Ministrii economiei si finantelor ale statelor membre, intruniti
in Consiliul Afacerilor economice si financiare, cu majoritate calificată.
– este principalul legislator al Uniunii Europene, având puterea necesară de a lua decizii
cu privire la problemele Uniunii Europene pe care le reglementează;
– conferă Comisiei, în actele pe care le adoptă, puteri pentru implementarea/executarea
regulilor pe care le stabileste, putând să impună unele conditii în exercitarea acestor puteri;

28
 – dispune de competente importante in materie bugetară, stabilind împreună cu
Parlamentul european bugetul anual al Uniunii Europene (art. 203 Tratatul CE).
În luarea deciziilor sale Consiliul actionează, în mod obisnuit, pe baza unor propuneri sau
recomandări ale Comisiei si, după caz, după consultarea Parlamentului sau a altor institutii ori
organisme.
Consiliul încheie acorduri internationale care au fost negociate de Comisie, în virtutea art.
300 Tratatul CE.

Bibliografie:

Dacian Cosmin Dragoş, Uniunea Europeană ‫ ـ‬Instituţii, mecanisme, ed. All Beck,
Bucureşti, 2005.

Daniel Gueguen, Noul ghid practic al labirintului comunitar, editia a 11-a, Editura
L.G.D.J, Paris, 2006.

Augustin Fuerea, Institutii europene, Editura Univers Juridic, Bucuresti, 2002.

Darie Nicolae, Uniunea Europeană. Construcţie. Instituţii. Legislaţie. Politici comune.

Dezvoltare, Editura Matrix Rom, Bucureşti, 2001;

http://www.europeana.ro/comunitar/institutii/

http://www.consilium.europa.eu/

29
30