EVOLUTIA TEATRULUI LA SFARSIT DE SECOL XX

Cum a evoluat teatrul in ultimele decenii lovit de aripa televiziunii?”

Teatrul secolului al XX-lea isi are propria istorie, lunga si complicata, si a jucat un rol
important in ascensiunea postmodernismului in special in Europa, gratie experimentelor
expresionistilor germani, spectacolelor dadaiste si futuriste, operelor lui Maeterlinck si Yeats,
si intr-o perioada mai apropiata, creatiilor lui Artaud si Brecht.
Cu toate acestea specialistii teatrului au fost mai putin nerabdatori decat altii sa proclame
existenta unor miscari moderniste, distincte in lumea teatrului. Acest lucru s-ar putea datora
faptului ca teatrul, comparativ cu alte forme culturale, este mai refractar la inovatiile formale
radicale, dat fiind dependenta sa stransa cu conditiile comerciale si structurile profesionale;
dar, indiferent de cauza, teatrul modernismului pare sa fie redus la tacere, sau mult intarziat,
cel putin pana la Brecht si, dupa unele opinii, chiar pana la aparitia si sustinerea critica,
incununata cu succes a teatrului absurdului in anii ’50. 
Nimic din cele amintite nu a impiedicat migrarea naratiunii postmoderne spre teatru, dar
aceste particularitati au facut ca manifestarile ei sa fie mult mai variate. Cel mai important
lucru consta in faptul ca lipsa unei versiuni general acceptate si coerente asupra istoriei
moderniste a teatrului a obligat teoriile teatrului postmodern sa se inspire din teoria
postmoderna a altor culturi.
Orice opera teatrala ilustreaza tensiunea dintre proces si produs, deoarece existenta ei nu se
regaseste niciodata in intregime nici o versiunea scrisa, nici in interpretarea individuala data
acestei versiuni.
Orice text scris trebuie sa avertizeze asupra caracterului sau incomplet, asupra necesitatii de a
se materializa in ceva mai mult decat cuvintele tiparite, in timp ce orice spectacol trebuie sa
se raporteze in permanenta la un text teoretic. Aceasta sciziune este actualizata si prin
structurile economice si sociale.
Mai mult decat oricare alta forma culturala, teatrul cuprinde extremele superioare si
inferioare ale culturii; celebritatea stralucitoare a “ teatrului clasic” care intruchipeaza, prin
Shakespeare sau tragedia clasica, cultura ajunsa pe cea mai inalta culme a sa este in
permanenta, in conflict cu realitatea intunecata a ceea ce Yeats numea “ afacerile teatrului,
conducerea afacerilor de catre oameni”- inevitabilele presiuni fizice si comerciale exercitate
asupra teatrului in calitatea sa de institutie sociala si economica.
Teatralismul, ca forma impura a artei ameninta. El simbolizeaza toate acele separari
denaturate care complica, disloca si difuzeaza, identitatea organica a unei opere de arta. Acest
termen este dat pentru a denumi poluarea teatrului.
Inceputurile teatrului postmodern sunt fixate in perioada anilor 1960, o data cu dezvoltarea
artei interpretative, cu acele happenings, spectacole, combinatii teatru-dans. Una din directiile
teatrului din acel timp si de mai tarziu a cautat sa elibereze spectacolul de subordonarea
degradanta fata de textul preexistent.
Teatrul postmodern de genul celui scris de Robert Wilson, se caracterizeaza prin
disponibilitate, prin dispretul manifestat pentru succesul sau sau pentru textul care garanteaza
supravietuirea si repetabilitatea cu pretul paralizarii spontaneitatii sale.
Urmand aceasta estetica a efemerului, ceea ce conteaza nu sunt calitatile memoriei si
repetabilitatii, ci calitatile eliberatoare ale caracterului nemediat al unicitatii. Singura amintire
pe care cineva o poate pastra este cea a perceptiei.
Intr-un studiu scris de Antonin Artaud, teatrul este vazut ca o forma colonizata deposedata,
dominata, de limbaj. Artaud sustine ca teatrul trebuie sa se exprime prin propriul sau limbaj,
esential teatral, limbajul luminii, culorii, miscarii, gestului si spatiului. Aceasta nu inseamna
ca limbajul ar trebui izgonit din teatru, desi Artaud apreciaza o “ revenire la teatrul popular,
primar, simtit si trait de spirit fara nici o mediere”. Limbajul trebuie sa comunice mai degraba
sunete si senzatii pure.

“Theater of Images”, defineste de-teatralizarea, exprimand calitati picturale si sculpturale ale

spectacolului modern: ” similar picturii moderne, ”teatrul de imagini” este atemporal, abstract
si prezentational….Aplatizarea imaginii , la fel ca si in pictura, constituie o trasatura specifica
“ a teatrului de imagini”. Arta spectacolului concluzionand, pune accent pe aplatizare si
abstract.
Tendinta postmoderna a teatrului contemporan in desfiintarea exuberanta a oricarui gen de
coerenta, subiect, personj, décor. Imaginile picturale sunt plasate in prim –plan, scotand in
evidenta faptul ca teatrul postmodern creeaza “ tipare in spatiu”, “imagini-reprezentari” si
“tablouri”.
Alte forme de teatru postmodern isi au punctul de plecare in distantarea fata de teatrul pur
promovat de Artaud.
Opera lui Artaud este interpretata ca o lupta disperata impotriva logocentrismului, adica a
increderii in posibilitatea ca gandirea sa se materializeze pe deplin in limbaj. ”Teatrul
cruzimii ” arta a diferentei si risipirii fara nici o economie, fara rezerva, fara nici un castig,
fara trecut” .
Teatrul clasic lasa senzatia prezentei prin transformarea teatrului intr-o prefigurare a unui
adevar ideal; teatrul isi recunoaste natura decazuta, secundara.

Teatrul actual este pe punctul de a se transforma in altceva; un altceva constituit nu din stari
emotionale, ci din tendinte, impulsuri, energii.
Jean-Francois Lyotard, intr-un eseu despre despre Artaud:un teatru al energiilor pure, lipsite
de forma.

In anii ’70, Richard Foreman, Robert Wilson sau Lee Breuer promovau

· Un teatru care elimina toate considerentele de ordin teatral, asa cum sunt ele intelese, in
mod conventional, in termeni de subiect, personaj, décor , miscare. Actorii nu creeaza
“roluri”.In schimb ei functioneaza ca mijlocitori prin intermediul carora dramaturgul isi
exprima ideile; ei sunt folositi ca imagini reprezentare si imagini.

Pentru ca in anii ’90 spectacolul postmodern mai degraba “prezinta decat reprezinta”.

· Acest gen de prezenta este permanent pe punctul de a se transforma in altceva, un altceva

constituit nu din stari emotionale, ci din tendinte, impulsuri, energii.

Sau ceea ce spunea Jean -Francois Lyotard:

· “astept cu nerabdare un astfel de teatru al energiilor pure, lipsite de forma , ale caror
trasaturi vor fi nu concordanta dintre dans, muzica, gestica, limbaj, timp, public si nimicuri,
ci, mai curand independenta si simultaneitatea sonoritatii zgomotelor, cuvintelor,
expresivitatii corpului, imaginilor”

Regis Durand convinge vorbind despre 

· un teatru ale carui forte organizatoare “ nu mai sunt dinamismul si coerenta narativa, ci, mai
degraba, supraimpresiunea sau “suprapunerea”,”trackingul”, citarea, repetitia , inregistrarea si
stergerea , dublajul, imaginea dublata, reluarea si translatia”

Norma teatrala este sparta insa cu adevarat de dramaturgul Richard Foreman sau “cazul-
limita”, cel mai sugestiv exemplu imaginabil pentru excesivitatea spectacolului postmodern.
· La piesele lui spectatorul este bombardat de o multitudine de intamplari vizuale si auditive.
· Conceptia lui ilustreaza un principiu de excesivitate dramatica, o respingere atat de
categorica a continuitatii, incat ajunge sa impuna o mobilitate neintrerupta a subiectului,
scopului si perspectivei.
· Refuza sa accepte forma inchisa si a dorintei incontrolabile sau a ceea ce el a numit tesatura
tuturor lucrurilor care intrerupe orice altceva.
· Limbajul este atat inregistrat cat si redat in direct , mai curand circula printre actori deact
este emanat de personaje sau le defineste , si in orice caz trebuie sa-si croiasca drumul printre
nenumarate mijloace de distragere a atentiei publicului, mijloace care include muzica,
fluieraturile, zgomotul sirenelor.
· "ceea ce incerc eu sa fac, este sa ajung la samanta gandului si sentimentului..."spectacolele
lui nu trebuie sa sa se reprezinte ca o simpla modalitate a aparentelor , ci ca o serie de
contradictii si autointreruperi 
· Rezistenta opusa spectacolului referential traditional, cum ar fi interpretarea unei alte scene
sau reactualizarea unei stari preexistente oarecare nu poate fi niciodata totala, deoarece se
transforma usor, intr-o simplificare a altui adevar, adevarul spectacolului-in-sine.
· Spectacolul este decis sa incerce sa demonstreze , prin realitatea propriului esec de a-l
popula, un adevar dincolo de spunerea -adevarului. 
· "nevoia teatrului de a fi real, de a fi convingator, de a depune marturie in favoarea
"adevarului"...constituie esenta denaturarii si a banalizarii sale..(..)opera mea este esecul de a
trai, cu adevarat, la inaltimea rigorilor situatiei imposibile in care trebuie sa demonstrezi ca
orice maiestrie echivaleaza cu anti-adevarul". Roland Barthes definea teatrul ca pe o
concentrare comuna de semne, in care nici unul dintre ele nu are aceasi semnificatie si fiecare
functioneaza in cadrul altui cod, adunandu-se laolalta intr-un scop unic.
· teatralismul devine astfel deriva acestor semne , imposibilitatea unirii lor si in final
confruntarea lor in fata spectatorului.
De aceea spectacolul se afla la limita dintre viata si teatrul in sine. Teatrul se recunoaste pe
sine , recunoaste si hiatusul dintre realitate si reprezentare- si orice gen de teatru, intr-o
oarecare masura.

Departe de a mi dori sa fac o lucrare teoretica despre teatrul postmodenist sau, mai bine zis,
despre impactul postmodernismului in teatru, am enuntat aceste modele pentru a ma sprijini
si motiva in ceea ce am cautat sa intreprind.
E drept postmodernismul ne fura , poate nu numai din dorinta de a face altceva, de a sparge
sau rupe vechile conventii si trecutul. Ci poate pentru ca postmodernismul e cu noi , ne
inconjoara peste tot il purtam cu noi si in noi, ne apartine. De fapt poate nici nu vrem sa
revendicam ceva poate ca suntem noi. Gandurile noastre, actiunile noastre devin din ce in ce
mai fragmentate, mai rupte. Scindarea e in noi.
Se spune despre postmodernism si despre mijolacele lui ca sunt numai o moda si ca toate va
trece si el. E foarte posibil. Dar acum nu cred ca il asimilam ci il avem cu noi. Ore intregi
petrecute cu voie sau fara voie in fata calculatorului, pagini deschise si inchise, setari si
resetari, televizorul functionand in continuu, telecomanda si "zappingul", plictiseala de a
ramane fideli unui program sau unei emisiuni,unei pagini web, goana dupa alte divertismente,
ganduri incepute si lasate in aer. Fragmentarul se instaleaza in noi si pare ca pentru multa
vreme. Suntem o generatie care nu mai are rabdare care cauta si nu gaseste, care incepe sa
povesteasca si se plictiseste si o ia de la capat.
Am auzit un copil spunand "bunico, mi-e nu mi plac povestile intregi , zi-mi inceputul" si
bunica ii spune doar inceputul si copilul se plictiseste si bunica incepe alta, copilul nu mai e
atent de mult la ce povesteste bunica si cere sa i se povesteasca doar sfarsitul alteia. Copilul si
a infaptuit o poveste din sapte bucati de alte povesti.Postmodernismul a fost enuntat ca o lipsa
de rabdare , s-a spus ca a fost adoptat de oamenii care n-au putinta sa citeasca ceva pana la
capat. Si poate asa e dar timpul e prea scurt si toate se ivesc prea repede pentru a mai avea
timp sa le facem pe rand si atunci alegi simultanul, sa fac cat mai multe intr-un timp cat mai
scurt.