UNIVERSITATEA „SPIRU HARET”

Constantin E. Olteanu

RELAŢIILE MILITARE EXTERNE ALE ROMÂNIEI

ÎN SECOLELE XIX – XX

EDITURA FUNDAŢIEI „ROMÂNIA DE MÂINE”

 INTRODUCERE

Structurat pe unsprezece capitole, cursul are ca obiectiv principal contribuţia la

întregirea cunoştinţelor studenţilor în legătură cu aspectele esenţiale ale complexei
problematici referitoare la relaţiile militare externe ale României în epocile modernă şi
contemporană, ca latură distinctă a politicii externe a ţării. Tratarea problemelor
debutează cu definirea diplomaţiei militare, ca parte organică a diplomaţiei generale, ca
principal instrument al politicii militare externe româneşti. În caest sens, este prezentată
selectiv evoluţia segmentului diplomaţiei militare româneşti, instituţiile abilitate prin lege
cu traducerea în fapt a principiilor politicii externe în domeniul militar. Astfel, sunt
prezentate atribuţiile PARLAMENTULUI ROMÂNIEI, ca organ reprezentativ suprem al
popurului şi unica autoritate legiuitoare a ţării, care aprobă orientările generale ale
politicii externe, şi, implicit, şi pe cele care intră în sfera diplomaţiei militare, hotărăşte
poziţiia ţării noastre în problemele privind declnşarea stării de război, încetarea ori
suspendarea ostilităţilor militare etc.; ale PREŞEDINTELUI ROMÂNIEI, în calitatea sa
de comandant suprem al Forţelor Armate, în planul politicii externe acţionează pe baza
prerogativelor rezultate din Constituţia ţării; CONSILIUL SUPREM DE APĂRARE A
ŢĂRII, care asigură coordonarea unitară a activităţilor ce privesc securitatea şi apărarea
naţională, în timp de pace şi în timp de război, are un rol important şi în orientarea
practică a diplomaţiei militare; GUVERNUL ROMÂNIEI, în domeniul politicii externe
acţionează pe baza orientărilor stabilite de Parlament şi a legilor ţării, în cadrul
Executivului un rol important revenind Ministerului Afacerilor Externe şi Ministerului
Apărării Naţionale.
În volum sunt evidenţiate, în proporţii adecvate, obiectivele politicii militare
externe româneşti, în fiecare epocă istorică din spaţiul cronologic menţionat, mijloacele,
formele şi metodele utilizate de instituţia militară pentru exercitarea atribuţiilor ce îi revin
în sfera diplomaţiei militare, în dinamica lor în timp.
După menţionarea momentelor de început a relaţiilor militare externe, în deceniul
al IV-lea al secolului al XIX-lea, cu particularităţile imprimate de perioada respectivă, în
curs este înfăţişată epoca premergătoare Unirii Principatelor şi apoi în timpul
domnitorului Alexandru Ioan Cuza, facilitate de constituirea armatei unite, crearea
Statului Major General al oştirii, în cadrul acestuia a Secţiei a II-a, ca structură profilată
pe desfăşurarea activităţii externe, care se va perpetua sub diferite denumiri, până la
stadiul la care a ajuns în zilele noastre. În timpul domniei lui Cuza, legăturile militare cu
armate străine, cu deosebire din vestul Europei, mai ales cu cea franceză, a permis
aşezarea treptată a oştirii române pe principii moderne ale acelor vremuri, principalele
forme ale relaţiilor constând în trimiterea de militari români în străinătate la studii şi la
cursuri de specializare, participarea la manevrele altor armate,primirea în ţară a unor
misiuni militare pentru instrurea militarilor români; o altă direcţie a reprezentat-o
importurile de armament, muniţii şi diferite echipamente militare , de către România, din
diverse ţări, în această perioadă, prioritar din Franţa.
În cadrul politicii externe militare româneşti din vremea domniei lui Carol I, un
moment important l-a constituit participarea armatei române la războiuldin 1877-1878,
în cooperare cu armata rusă, împotriva Imperiului otoman. Deşi a fost o primă
participare la un război de coaliţie în epoca modernă, conducerea politico-militară a

2
României a stăruit pe lângă autorităţile supreme ale Rusiei şi, după îndeluungate şi
dificile tratative s-au stabilit condiţiile participării armatei române la acest război cu
respectarea a două principii fundamentale propuse de partea română: trupele române
să opereze în sectoare distincte de front, sub comandament propriu. De asemenea, au
fost stabilite relaţii de comandament româno-ruse viabile, iar individualitatea şi
demnitatea tinerei armate române au fost respectate.
După obţinerea independenţei naţionale, încondiţiile noului statut juridic
internaţional al României, relaţiile externe ale ţării noastre, inclusiv cele de pe linia
militară s-au extins şi s-au diversificat, iar între formele noi folosite, în consens cu
situaţia din alte armate, un rol important avându-l înfiinţarea instituţiei ataşaţilor
militari şi posibilitatea de a numi în mod oficial ofiţeri activi în aceste funcţii, cu caracter
permanent, în cadrul ambasadelor române.
O semnificaţie majoră a relaţiilor armatei române cu alte armate a constituit-o
apartenenţa României la diferite coaliţii politico-militare, precum şi participarea ei la
războaie de coaliţie. Din anul 1883 şi până în anul 1914, România a făcut parte din
Tripla Alianţă, alături de Austro-Ungaria, Germania şi Italia, armata română a
întreţinut relaţii cu armatele partenere de coaliţie, dar şi cu alte armate din afara
alianţei, pe diferite linii. Este de reţinut că România şi-a manifestat o relativă
independenţă faţă de coaliţia căreia aparţinea. Aşa de pildă, în anul 1913, România a
participat la un război de coaliţie alături de Serbia, Turcia şi Grecia, la cel de-al doilea
răboi balcanic, împotriva Bulgariei, război ce s-a încheiat cu pacea de la Bucureşti.
În continuare, sunt prezentate împrejurările în care România s-a desprins din
Tripla Alianţă în anul 1914, tratativele purtate cu Antanta şi coaliţiile politico-strategice
acceptate de România pentru a adera la acestă coaliţie, condiţii care au fost cuprinse în
Tratatul politic şi în Convenţia militară, semnate la Bucureşti, în august 1916. În curs se
stăruie pe cel de al doilea document, Convenţia militară, prin care s-au stabilit condiţiile
strategice pentru intrarea armatei române în acţiune, se reglementau relaţiile de
comandament, îndeosebi între armata română şi cea rusă, precum şi obligaţiile aliaţilor
de a sprijini dotarea armatei române cu armament, muniţii şi diverse echipamente
necesare în campanie. În dinamica primului război mondial, Comandamentul armatei
române a cooperat strâns cu Comandametul aliat existent pe teritoriul Franţei, însă cu
deosebire, cu Marele Cartier General al armatei ruse de la Moghilev, de pe frontul de
est, prin reprezentanţii ei acreditaţi pe lângăaceste comandamente. Dar, cum se întâmplă
într-un război de coaliţie, unele momente de tensiune interaliate au fost inevitabile, însă
ele au fost depăşite. De pildă, România a respins propunerea părţii ruse , care susţinea
ca refacerea şi reorganizarea armatei noastre , în anul 1917, să se producă pe teritoriul
Rusiei. De asemenea, în baza Convenţiei militare din august 1916, comandamentul
român şi comandamentul rus au rezolvat favorabil problema exercitării comenzii forţelor
coalizate româno-ruse pe frontul din Moldova.
Partea din curs care se refră la perioada interbelică înfăţişează tabloul relaţiilor
armatei române cu alte armate, îndeosebi în cadrul celor două alianţe la care România a
fost parte: MICA ÎNŢELEGERE, împreună cu Cehoslovacia şi Iugoslavia, şi la
ÎNŢELEGEREA BALCANICĂ, alături de Iugoslavia, Grecia şi Turcia. În afara
raporturilor foarte strânse şi foarte ample cu partenerii de coaliţie, armata română a
întreţinut relaţii, sub diferite forme, cu multe alte armate.

3
 În anii celui de-al doilea război mondial, relaţiile externe ale armatei române au
avut particularităţile lor, predominante fiind relaţiile de comandament. Astfel, în
perioada noiembrie 1940- 23 august 1944, cât România a făcut parte din Axă, relaţiile
militare externe au fost aproape exclusiv cu armatele din acest Pact, îndeosebi cu cea
germană şi, în plus, a participat la războiul dus împotriva Uniunii Sovietice, alături de
Germania şi de sateliţii ei europeni. În timpul campaniei din est (22 iunie 1941- 23
august 1944), armata română a avut cele mai strânse relaţii cu armata germană, care, în
esenţă au fost relaţii de subordonare faţă de Wehrmacht, ceea cea generat multe
nemulţumiri şi numeroase momente de tensiune. În perioada participării armatei române
la campania de vest, de facto, alături de Naţiunile Unite, perioada cuprinsă între 23
august şi 12 septembrie 1944, armata română a acţionat sub ordinele Comandamentului
naţional. Începând cu această dată, armata română va lupta, conform prevederilor
Convenţiei de armistiţiu din 12 septembrie 1944, alături de armata sovietică, căreia a
trebuit să i se subordoneze. Ca şi în timpul campaniei din est, nici în perioada cooperării
cu armata sovietică, relaţiile militarenu au fost lipsite de momente de încordare, însă
prin efortul ambelor părţi, au fost depăşite.
Relaţiile externe ale armatei române în primul deceniu postbelic (1945-1955) au
fost unilaterale, cu armata sovietică în principal, ale căror trupe staţionau şi pe teritoriul
României, precum şi cu armatele statelor dominate de Moscova. În curs se prezintă, între
altele, principalele forme şi metode prin care s-a realizat, în acei ani, înfluenţa sovietică
asupra armatei române.
O dată cu participarea la Tratatul de la Varşovia (1955-1991), relaţiile militare
externe române sunt prezentate astfel: în prima parte, relaţiile au fost preponderent cu
armatele ţărilor participante la Alianţă; după retraerea trupelor sovietice din România
(1958),dar cu deosebire după Declaraţia plenarei CC al PMR din aprilie 1964, şi după
intervenţia militară a URSS, Bulgariei, R.D. Germane, Ungariei şi Poloniei în
Cehoslovacia, în august 1968, Româniaa avut o poziţie tot mai distinctă în problemele
fundamentale ale Alianţei, iar armata sa şi-a extins relaţiile cu numeroase armate din
afara coaliţiei din care făcea parte.
Un capitol, din curs este dedicat relaţiilor externe ale armatei române cu armate
ale unor ţări care aparţineau NATO, din ţări nealiate, de pe toate meridianele globului.
Din aprilie 2004, România a devenit membrual NATO, după un deceniu de
„Parteneriatul pentru pace”, însă nu-şi rezumă relaţiile numai la armatele din această
coaliţie.
Ultimul capitol din curs este consacrat prezentării unui tablou, compactat, al
activităţii instituţiei ataşaţilor militari, rolului său în promovarea politicii militare
externe române, în epocile modernă şicontemporană.

Autorul

4
 RELAŢIILE MILITARE EXTERNE ALE ROMÂNIEI ÎN
SECOLELE XIX-XX

I. CONSIDERAŢII GENERALE CU PRIVIRE LA DIPLOMAŢIA

MILITARĂ. Diplomaţia1 reprezintă instrumentul de bază pentru înfăptuirea relaţiilor
internaţionale ale unui stat. Dintre numeroasele definiţii ale diplomaţiei reţinem doar
câteva: „ca parte a suprastructurii politice şi ca mijloc principal al statului pentru ducerea
şi aplicarea politicii externe”2 ca „un instrument de bază al ansamblului relaţiilor externe
ale unui stat, al apărării drepturilor şi intereselor acestuia, al conduitei sale practice în
viaţa internaţională”3, „Formă distinctă a raporturilor bilaterale şi multilaterale dintre
state, caracterizată prin întreţinerea unor raporturi şi activităţi oficiale şi căutarea, prin
intermediul negocierilor, a unei acomodări a intereselor statelor prin înţelegeri directe”4.
Diplomaţia ca parte a suprastructurii politice şi ca mijloc principal al statelor de
promovare şi aplicare a politicii externe, „s-a dezvoltat şi a evoluat o dată cu societatea
omenească reflectând o permanentă tendinţă de creştere şi de perfecţionare, pentru a servi
cât mai fidel cerinţelor obiective de cunoaştere, de apropiere şi cooperare între popoare”5.
Într-un sens mai restrâns, „Diplomaţia ca mijloc de realizare a politicii externe româneşti,
şi-a îmbogăţit şi lărgit sferele de cuprindere, declanşând un proces de depăşire a
sensurilor sale clasice, ceea ce a făcut să apară noi forme caracterizate prin obiective,
scopuri, metode şi procedee de acţiune specifice cunoscute ca diplomaţia parlamentară,
diplomaţia economică, diplomaţia culturală, diplomaţia militară ş.a.”6. În spirala istoriei,
diplomaţia, a servit statelor în efortul lor de a reglementa litigiile şi conflictele dintre ele,
de a-şi apăra şi promova interesele pe calea tratativelor şi de a întreţine şi dezvolta relaţii
paşnice, bazate pe principiile dreptului internaţional7.
În evoluţia societăţii umane, „Statele intră în relaţii şi raporturi foarte variate între
ele, de natură politică, militară, economică şi culturală. Aceste relaţii au făcut necesară
crearea unor canale speciale de legătură, canale oficiale, pentru a asigura buna
desfăşurare a raporturilor interstatale”8. Potrivit unor autori, „Evoluţia diplomaţiei a
cunoscut trei mari faze. Prima, şi cea mai lungă, este perioada ambasadelor temporare
(solemne), specifică antichităţii şi evului mediu, când suveranii trimiteau la o curte
străină numai cu prilejul încheierii tratatelor de pace, a alianţelor, ori pentru omagierea
unui eveniment important(naştere, căsătorie, încoronare etc.). Faza a doua, a ambasadelor
coordonate de guverne prin intermediul unui departament diplomatic central, a apărut
spre finele evului mediu şi caracterizează epocile modernă şi contemporană, iar

1
Din punct de vedere etimologic, expresia „diplomaţie” provine de la grecescul „diplo” (dublez),
însemnând „acţiunea de a redacta actele oficiale emise de către suverani şi de a da trimişilor (solilor) unul
dintre acte ca o scrisoare de împuternicire sau de recomandare, al doilea document fiind păstrat în arhivă”.
(Mircea Maliţa, Diplomaţia, Editura Didactică şi Pedagogică, Budureşti, 1970, p. 31)
2. Mircea Maliţa, Diplomaţia, Editura didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970, p. 9
3
Dicţionar Diplomatic, Editura Politică, Bucureşti, 1979, p. 356
4
Ibidem, p. 356
5
Col ing. Doru Vasilescu, Diplomaţia militară, în revista Gândirea Militară Românească nr.3/1998, p. 48
6
Gheorghe Tinca, Diplomaţia militară, componentă importantă a înfăptuirii politicii de apărare şi externe
româneşti, în Revista Fundaţiei Colegiului naţional de Apărare nr.1/1995, 9
7
Mircea Maliţa, Op. cit. p. 31
8
Ibidem, p. 35

5
permanentizarea ambasadelor a asigurat continuitatea relaţiilor diplomatice. Faza a treia,
a congreselor şi conferinţelor diplomatice este produsul epocii moderne, fiind considerată
drept cea mai proprie modalitate de înlăturare a stărilor conflictuale dintre state”9.
Specialiştii în domeniul istoriei diplomaţiei, consideră că geneza diplomaţiei moderne se
află în Pacea de la Westfalia, în urma războiului de 30 de ani (1618-1648). Documentele
adoptate cu ocazia Păcii de la Westfalia din 1648, au statornicit forme şi metode noi care
să asigure afirmarea principiilor dreptului internaţional referitoare la suveranitate şi
egalitate în drepturi a statelor, în virtutea cărora se trece la o nouă fază a relaţiilor
diplomatice şi anume aceea a ambasadelor permanente coordonate de către autoritatea
conducătoare din stat şi la constituirea unor instituţii destinate special activităţii în plan
extern, contribuind, în fapt, la asigurarea continuităţii contactelor între state şi
monarhi.„În istoria diplomaţiei Pacea de la Westfalia marchează, în mod obişnuit,
începutul istoriei congreselor europene. Pacea a fost încheiată după îndelungi tratative
începute încă din anul 1644 în oraşele Osnabrück şi Münster din Westfalia”10. Este de
reţinut că „La Osnabrück s-au întrunit reprezentanţii împăratului, ai principilor protestanţi
germani şi ai Suediei, iar la Münster – ambasadorii împăratului, ai Franţei şi ai celorlalte
state catolice”11. În timpul acestui eveniment, „Tratativele de pace au dobândit caracterul
unui adevărat conclav european, ce a deschis seria congreselor internaţionale, nu prin
forma lor procedurală, ci datorită negocierilor multilaterale, acordul fiind constituit prin
texte care au condus la inaugurarea unei păci durabile”12. În afară de definirea graniţelor
statelor europene, „Tratatul din Westfalia a constituit punctul de plecare al tuturor
tratatelor ulterioare, până la revoluţia burgheză din Franţa de la sfârşitul secolului al
XVIII-lea”13. Un alt moment deosebit de important în făurirea diplomaţiei moderne l-a
constituit Congresul de la Viena din 1815, după încheierea războaielor napoleoniene. „În
afară de rezolvarea principalelor probleme politice şi teritoriale, la Congresul de la Viena
s-au luat o serie de hotărâri speciale, suplimentare, sub formă de anexe la tratatul
principal. Printre acestea, un loc deosebit îl ocupă...«Regulamentul cu privire la rangurile
reprezentanţilor diplomatici», adoptat de congres la 19 martie 1915. Acesta din urmă
introducea pentru prima oară o uniformitate în rangurile diferiţilor reprezentanţi
diplomatici, care a intrat apoi pentru mulţi ani în uzanţa diplomatică, ca normă de drept
internaţional, şi a rămas în vigoare până în zilele noastre. Această hotărâre a pus capăt
interminabilelor litigii şi conflicte în problemele ierarhiei, care deveniseră curente în
practica diplomatică în secolul al XVIII-lea. Cu acest prilej au fost stabilite următoarele
ranguri: 1) Ambasador, legat şi nunţiu papal; 2) Ministru plenipotenţiar; 3) Însărcinat cu
afaceri. Mai târziu, în 1818, la aceste trei ranguri s-a adăugat şi cel de ministru-rezident,
post intermediar între miniştrii plenipotenţiari şi însărcinaţii cu afaceri”14. Sub un alt
aspect, „Congresul de la Viena n-a dus decât la un echilibru politic temporar în
Europa”15. Un alt merit al acestui Congres constă în faptul că va inaugura o nouă fază în
practica diplomatică şi anume aceea a congreselor şi conferinţelor ce vor da un nou

9
Nicolae Ciachir, Gheorghe Bercan, Diplomaţie europeană în epoca modernă, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1984, p. 12-13
10
Istoria diplomaţiei, vol. I, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1962, p.240
11
Ibidem, p. 240
12
Nicolae Ciachir, Gheorghe Bercan, Op. cit., p. 119
13
Ibidem, p. 240
14
Istoria diplomaţiei, vol. I, p.436
15
Ibidem, p. 436

6
impuls relaţiilor interstatale, ca un prim pas către diplomaţia multilaterală a sec. XX,
statuată prin Liga Naţiunilor după primul război mondial şi prin ONU, după cel de al
doilea război mondial. „În istoria ţării noastre şi în statutul special în care Ţările Române
l-au avut în raporturile cu Poarta otomană, apărarea dreptului de a face diplomaţie a fost
sinonimă cu afirmarea unei independenţe faţă de Poartă. Ţările Române şi-au rezervat
întotdeauna şi nu au cedat niciodată dreptul de a face diplomaţie, deşi, în unele perioade,
împrejurările au impus ca această activitate să fie limitată, prin statutul lor de relativă
dependenţă faţă de Imperiul otoman”16X.
Diplomaţia românească are peste şase secole de existenţă. „Ea începe odată cu
întemeierea celor două ţări româneşti. Dar şi înainte de acea epocă – scrie Mircea Maliţia
-, pe pământul ţării noastre avuseseră loc evenimente istorice în care s-au manifestat şcoli
vestite de diplomaţie precum: diplomaţia greacă, dezvoltată de cetăţile de pe litoralul
Mării Negre în raporturile lor cu populaţiile băştinaşe; diplomaţia romană, ilustrată în
tratativele romano-dace; diplomaţia bizantină, cu puternice amprente asupra diplomaţiei
româneşti medievale; diplomaţia modernă, în diferitele ei faze şi şcoli...”17.
O RAMURĂ DISTINCTĂ A DIPLOMAŢIEI GENERALE, CLASICE, ORI CIVILE,
cum i se mai spune, o reprezintă DIPLOMAŢIA MILITARĂ. "Diplomaţia militară este o
formă distinctă de activitate desfăşurată în mod oficial de instituţii specializate, prin
metode şi procedee specifice, atât în timp de pace cât şi în timp de război, pe plan
bilateral şi multilateral. Faţă de diplomaţie, aceasta se află în relaţii de interacţiune, ca şi
în cazul politicii generale şi politicii de apărare unde raportul este «de la parte la
întreg»”18. Deosebirea specifică între diplomaţia generală şi cea militară „este dată de:
organele oficiale abilitate să desfăşoare această activitate, mijloacele şi căile oficiale
utilizate, domeniul particular de acţiune, natura acordurilor şi tratatelor negociate,
specificul obiectivelor politice la realizarea cărora participă, relaţionarea ei directă cu
structuri militare ale statelor sau organismele internaţionale”19. Diplomaţia militară apare
şi mai clar ca domeniu diplomatic distinct dacă evidenţiem principalele ei funcţii: a)
reprezentarea armatei în străinătate prin organisme oficiale, precum ataşatura şi misiunile
militare, ca şi reprezentanţii militari pe lângă diferite organisme internaţionale; b)
dezvoltarea unor relaţii de prietenie şi de colaborare cu armatele altor state, încheierea
unor acorduri militare în diferite domenii; c) participarea la realizarea dialogului, a
parteneriatului şi a cooperării cu unele organisme militare internaţionale; d) apărarea şi
promovarea intereselor statului în raporturile cu subiecţii militari ai relaţiilor
internaţionale; e) informarea, prin mijloace licite, asupra evenimentelor internaţionale; f)
participarea la diferite conferinţe şi seminarii internaţionale cu tematică militară; g)
16
Ibidem, p. 35.
X
Mircea Maliţa, reproduce în acest sens un paragraf din Hurmuzaki: „În 1531, Selim scria regelui Poloniei
cu privire la Petru Rareş: „«Am aflat de asemenea că zisul voievod a trimis la voi ambasador; cine-i el,
deci, ca să îndrăznească şi să aibă curajul să trimită un ambasador la voi. El şi voievodul Ţării Româneşti
sunt tributarii şi sclavii mei, noi am dat deci ordine severe ca ei să nu mai îndrăznească în viitor să trimită
ambasadori la nimeni; de asemenea, nici un ambasador nu trebuie să meargă la ei; dacă cineva are vreo
afacere cu ei, acela trebuie să se adreseze puternicei noastre Porţi»”. (Mircea Maliţa, Diplomaţia, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970,. P. 35).
17
Ibidem, p. 35
18
Gheorghe Tinca, loc cit., p. 9
19
Ibidem, p. 9: Între anii 1828 – 1834, Principatele române s-au aflat sub ocupaţie rusească. În general, faţă
de cele două imperii, Principatele române aveau raporturi de suzeranitate cu Imperiul otoman şi de
protectorat cu Imperiul rus.

7
participarea cu trupe şi observatori la operaţiunile de menţinere a păcii şi la acţiunile
umanitare; h) întâlnirile şi întrevederile cu alţi miniştri ai apărării, cu secretari de stat,
conducători ai structurilor de securitate euro-atlantică; i) participarea la reuniunile privind
dezarmarea şi controlul armamentelor20.
Transpunerea în practică a unor funcţii atât de complexe se realizează printr-o
abordare unitară şi coerentă, într-o concepţie riguros fundamentată, după anumite
principii, norme şi reguli la baza cărora se află cerinţele dreptului internaţional. Metodele
utilizate de diplomaţia militară la pace se îmbină cu unele specifice diplomaţiei generale,
acestea vizând: negocierea, contactele şi convorbirile curente, participarea la reuniuni
militare internaţionale, participarea la exerciţii şi aplicaţii militare internaţionale, relaţii
internaţionale etc. În timp de război, diplomaţia militară dobândeşte un conţinut mult mai
specific, constând, în esenţă, în realizarea de alianţe militare, obţinerea de ajutoare
militare, realizarea importului de armament, asigurarea asistenţei medicale, schimbul de
prizonieri, încetarea temporară a focului, stabilirea condiţiilor de încetare a acţiunilor
militare şi încheierea păcii. Ţinând seama de gama largă a funcţiilor sale, se cere a fi
evitată eroarea de a crede că fiind militară diplomaţia în cauză este încredinţată numai
responsabilităţii Ministerului Apărării Naţionale21. Cele mai importante structuri statale
abilitate să orienteze, să coordoneze şi să desfăşoare activităţi şi acţiuni în domeniul
diplomaţiei militare sunt:
- PARLAMENTUL ROMÂNIEI, ca organ reprezentativ suprem al poporului
român şi unica autoritate legiuitoare a ţării, aprobă orientările generale ale politicii
externe şi implicit şi pe cele ce vizează diplomaţia militară. Aprobă, la propunerea
Preşedintelui ţării, participarea unor efective militare, categorii de tehnică de luptă şi
observatori la diferite operaţiuni de menţinere a păcii şi acţiuni umanitare. De asemenea,
participarea unor efective româneşti în afara teritoriului naţional, la exerciţii comune cu
forţe militare aparţinând altor state, precum şi intrarea, tranzitarea sau staţionarea unor
trupe străine pe teritoriul ţării noastre sunt aprobate de Parlament, la solicitarea
Preşedintelui României. În cadrul şedinţelor comune ale celor două Camere se
examinează şi se hotărăşte în legătură cu declanşarea stării de război, cu suspendarea sau
încetarea ostilităţilor militare, se analizează rapoarte ale Consiliului Suprem de Apărare a
Ţării care vizează elemente ce ţin de diplomaţia militară etc. Totodată, Parlamentul
României analizează şi ratifică acordurile şi tratatele bilaterale şi multilaterale încheiate
de ţara noastră, inclusiv pe cele din domeniul militar22. Pe linia diplomaţiei parlamentare
se înscriu vizite şi primiri ale membrilor unor comisii de apărare aparţinând
parlamentelor din diferite ţări; întâlniri cu miniştri ai apărării din unele state, cu
personalităţi militare internaţionale; vizite ale parlamentarilor români la nivelul unor
structuri centrale ale unor armate străine şi la unele cartiere generale ale NATO;
efectuarea de către parlamentarii români a unor vizite de documentare pe probleme
militare; participarea unor parlamentari români la diferite cursuri la colegii militare din
alte state, pe diverse domenii; prezenţa la unele seminarii şi conferinţe internaţionale pe
probleme de politică de apărare şi securitate naţională; participarea la reuniunile

20
Col. ing. Doru Vasilescu, loc cit., p. 50
21
Gheorghe Tinca, loc cit., p. 10
22
Col. Ing. Doru Vasilescu, loc cit.,p. 51

8
periodice ale unor organisme politico-militare internaţionale etc. Cu aceste prilejuri se
realizează şi un fructuos schimb de experienţă23.
- PREŞEDINTELE ROMÂNIEI, în calitatea sa de comandant suprem al
Forţelor Armate şi pe baza prerogativelor ce-i revin în domeniul politicii externe. Potrivit
art. 91 din Constituţia României - 2003, Preşedintele încheie tratate internaţionale în
numele României, negociate de guvern, inclusiv cele care au un conţinut militar, şi le
supune spre ratificare Parlamentului. Conform art. 87 din Constituţia României - 2003,
Preşedintele României poate lua parte şi la şedinţele Guvernului în care se dezbat
probleme de interes naţional privind politica externă şi cea de apărare a ţării legate de
negocierea unor acorduri şi tratate cu conţinut militar, de înfăptuire a unor programe cu
organisme militare internaţionale orientând astfel şi activitatea în domeniul diplomaţiei
militare. Îndeplinind şi funcţia de preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării,
Preşedintele României participă la elaborarea, aprobarea şi înaintarea spre discutare în
Parlament a unor acorduri şi tratate cu conţinut militar, a unor măsuri privind participarea
trupelor române în cadrul operaţiunilor de menţinere a păcii şi misiunilor umanitare, a
unor programe de colaborare şi parteneriat cu unele organisme militare internaţionale.
Dintre formele concrete uzitate de instituţia prezidenţială în cadrul diplomaţiei militare
figurează: întrevederi cu miniştri ai apărării care au vizitat România; întâlniri cu şefi de
state majore ai unor armate străine; vizite la cartierele generale ale unor organisme
politico-militare ale NATO; întâlniri cu conducătorii unor importante structuri de
securitate euro-atlantice; întrevederi cu înalte oficialităţi militare în cadrul unor
organisme internaţionale; participarea la reuniunile la nivel înalt privind dezarmarea şi
controlul armamentelor; implicarea directă în elaborarea unor acorduri şi programe
internaţionale cu caracter militar; participarea la seminarii internaţionale privind
securitatea etc.24.
- CONSILIUL SUPREM DE APĂRARE A ŢĂRII asigură coordonarea unitară
a activităţilor care privesc securitatea şi apărarea naţională, atât în timp de pace, cât şi în
timp de război, având un rol important şi în orientarea practică a diplomaţiei militare.
Întrucât reuneşte pe cei mai importanţi factori ai Executivului în probleme de securitate şi
apărare naţională, Consiliul Suprem al Apărării Ţării are o serie de atribuţii care au
legătură cu diplomaţia militară, între care: elaborarea şi prezentarea, pentru aprobarea
Parlamentului, a strategiei de securitate naţională şi a Doctrinei militare a României;
aprobarea proiectelor de legi privind apărarea naţională, care urmează să fie supuse
dezbaterii Parlamentului; discutarea unor proiecte de tratate, acorduri sau angajamente
militare; aprobarea unor programe militare internaţionale; studierea cererilor unor
organisme militare privind participarea armatei române cu observatori sau trupe la
misiunile de menţinere a păcii sau la operaţiunile umanitare etc.25.
- GUVERNUL ROMÂNIEI desfăşoară numeroase acţiuni în sprijinul
securităţii şi apărării naţionale, în conformitate cu orientările stabilite de către Parlament
şi cu prevederile legilor ţării. Responsabilităţi sporite revin Ministerului Afacerilor
Externe şi, îndeosebi, Ministerului Apărării Naţionale, „Ca instituţie specializată a
administraţiei publice în domeniul apărării ţării, Ministerul Apărării Naţionale
organizează şi desfăşoară, atât în timp de pace, cât şi în timp de război, cele mai

23
Ibidem, p. 51
24
Gheorghe Tinca, loc.cit., p. 10-11
25
Ibidem, p. 11

9
importante activităţi ce dau substanţialitate conceptului de diplomaţie militară”26. După
1989, la Ministerul Apărării Naţionale s-au operat mai multe schimbări care au avut ca
efect modernizarea unor structuri şi crearea altora, menite să asigure îndeplinirea noilor
funcţii în domeniul relaţiilor internaţionale. Astfel, au fost create Direcţia de Relaţii
Internaţionale şi Tratate, iar Direcţia de Informaţii a Armatei a fost restructurată; de
asemenea, au fost create Direcţia de Analiză Politică şi Relaţii Internaţionale; Direcţia
Tratative Multilaterale şi Verificare; Departamentul pentru Politica de Apărare şi Relaţii
Internaţionale. În acelaşi timp, în cadrul Statului Major General funcţionează Direcţia
Informaţii Militare, Direcţia Controlului Armamentelor şi Verificare, precum şi Biroul de
Relaţii Militare de Colaborare27. Prin urmare, „Se poate constata că atât diplomatului, cât
şi militarului le revin sarcini similare în ceea ce priveşte promovarea politicii externe a
statului, însă ceea ce-i diferenţiază din punct de vedere conceptual, constă tocmai în
mijloacele şi metodele folosite”28.

II. RELAŢIILE MILITARE EXTERNE ROMÂNEŞTI ÎN PERIOADA 1821-

1859. Este cunoscut că în condiţiile dominaţiei otomane asupra Ţării Româneşti şi a
Moldovei şi, respectiv, a celei habsburgice în Transilvania, relaţiile externe ale acestora
au fost drastic limitate. Pentru Ţara Românească şi Moldova, vor interveni unele facilităţi
începând cu anul 1821. După revoluţia lui Tudor Vladimirescu, cele două principate
române au rămas sub ocupaţie otomană timp de un an, cu începere din mai 1821, fiind
obligate, totuşi, să asigure întreţinerea armatei otomane (hrana şi solda celor peste 20.000
de soldaţi turci, întreţinerea cailor, să efectueze diferite transporturi. Numai în urma
presiunilor Rusiei, Angliei şi Austriei, trupele otomane au părăsit teritoriul Principatelor
Române. Totodată, Poarta otomană a fost de acord cu restabilirea domniilor pământene în
cele două principate române. Convenţia de la Akkerman, din 1826, semnată de Rusia şi
Imperiul otoman, prevedea, printre altele: alegerea de către divan a domnilor pământeni
pe timp de şapte ani cu aprobarea Rusiei şi Turciei; scutirea Principatelor de tribut pentru
o perioadă de doi ani; libertatea comerţului, cu menţinerea obligaţiei de a asigura
aprovizionarea cu grâne a Porţii, însă această înţelegere a determinat măsuri privind
organismul militar. Unele din prevederile Convenţiei, vor fi reluate şi consemnate în
Tratatul de la Adrianopol, încheiat în 1829, în urma războiului ruso-turcX. În conformitate
cu prevederile Tratatului, cetăţile din stânga Dunării: Turnu, Giurgiu şi Brăila, cu insulele
ce ţineau de ele, erau restituite Ţării Româneşti. În acelaşi timp, Poarta se obliga să
respecte şi să apere drepturile Principatelor, câştigate prin tratatele anterioare.
Instrumentul aplicării prevederilor Tratatului de la Adrianopol l-au constituit
Regulamentele organice, care, în esenţă, aveau în vedere crearea unor instituţii favorabile
evoluţiei Principatelor pe coordonatele moderne ale progresului şi civilizaţiei. Printre
prevederile importante ale Regulamentelor organice a figurat înfiinţarea MILIŢIEI

26
Ibidem, p. 12
27
Ibidem, p. 12
28
Diplomaţia română a apărării. Un secol şi jumătate sub zodia Minervei. Scurt istoric, Editura Medro,
Bucureşti, 2007, p. 13-14
X
La luptele din zonele localităţilor Cioroiu, Calafat, Golenţi, Catanele, Crucea, Izvoarele, Cerneţi, Simion
ş.a. desfăşurate în anul 1928, au participat şi detaşamente de panduri sub comanda col. Ion Solomon. În
anul 1828, generalul Pavel Kisseleff a iniţiat un corp de panduri cu un efectiv de cca 1.600 de oameni, care
a primit misiunea de a apăra localitatea Zimnicea şi gurile Argeşului (Istoria României, vol. III, Editura
Academiei Republicii Populare Române, 1964, p.926)

10
NAŢIONALE, ceea ce echivalează cu ARMATA NAŢIONALĂ, având misiunea de a păzi
graniţele şi de a organiza carantinele în timp de epidemii, de a menţine ordinea interioară
şi de a constrânge pe cetăţeni la plata impozitelor, reprezentând începutul refacerii
instituţiei ostăşeşti din ţările române. Aşa cum subliniază N. Iorga, „Alcătuirea unei oştiri
româneşti nu a fost o simplă măsură administrativă sau politică. Ea a ieşit din însăşi
cerinţele [...] sufletului românesc [...]. Armata noastră e un act de voinţă a întregului
popor şi marea ei valoare morală vine de aici”29. Iniţial, s-au înfiinţat unităţi de infanterie
şi cavalerie, iar mai târziu şi de artilerie, efectivele fiind stabilite la 4.700 de ostaşi în
Muntenia şi doar 1.554 în Moldova. Acestor structuri li se adaugă un corp de grăniceri
pentru paza Dunării30. „Crearea acestui început de armată naţională provoacă entuziasm
printre tineri. Mulţi dintre aceştia, ca Vasile Cârlova, Nicolae Bălcescu, Alexandru Cuza,
Grigore Alexandrescu se angajează în cadrul ei, ca iuncări, adică subofiţeri”31.
Deschiderea creată spre exterior după 1829 va fi folosită de români pentru dezvoltarea
relaţiilor lor cu diverse state. Tânăra oştire va fi şi ea angrenată pe acest drum sinuos de
afirmare în relaţiile cu alte armate, proces care se va dezvolta, cu toate obstacolele ce au
trebuit învinse. Astfel, în anii ce au urmat, românii „au întreţinut relaţii de cunoaştere şi
conlucrare militară cu o serie de state din Europa, în special din zona sud-estică şi
centrală a continentului”32. Dar, ca şi până atunci, fiecare din cele trei imperii – otoman,
habsburgic şi ţarist - au încercat să-şi subordoneze armata română propriilor obiective
politico-militare”33. Instaurarea protectoratului Rusiei asupra Ţării Româneşti şi
Moldovei, existenţa trupelor ruseşti pe teritoriul acestor principate au dus la o
intensificare a legăturilor româno-ruse şi în plan militar. În epocă, „Relaţiile militare cu
Rusia s-au manifestat în următoarele direcţii: import de arme şi muniţii, educarea unor
instructori pentru pregătirea armatei, cumpărarea de postav pentru uniformele armatei de
la fabrici din Rusia; participarea unor ofiţeri români la manevrele armatei ruseşti, aşa cum
a fost, spre exemplu, cea desfăşurată în septembrie 1847 la Elisabetgrad sau trimiterea
unor tineri ofiţeri români la studii în Rusia. Dacă la început trimiterile la studii sau la
specializare se făceau individual, cu timpul ele s-au extins asupra unor grupuri mai mari,
care cuprindeau ofiţeri din toate armele, cum a fost, spre exemplu, cel format din 79
ofiţeri, cadeţi, subofiţeri şi soldaţi sosit în Rusia de la Iaşi în primăvara anului 1848”34.
Totodată, este de subliniat că, „O serie de ofiţeri au fost trimişi la diferite şcoli şi cursuri
în străinătate (Austria, Franţa, Rusia etc.). Începând din anul 1846, aproape anual erau
trimişi în străinătate ofiţeri, fii de boieri, care, pe cheltuială personală sau a statului îşi
desăvârşeau cunoştinţele de specialitate”35.
În acelaşi timp, mai mult la impulsul Imperiului habsburgic, s-au realizat legături
militare şi pe această direcţie, fapt care şi-a găsit expresia în trimiterea de către Curtea
vieneză a unor specialişti precum: „un inginer pentru construirea la Brăila a unui chei
destinat acostării navelor; arhitecţii Gustav Freiwald şi Michael Dietz, care au proiectat

29
Revista infanteriei nr. 30, XXXV, aprilie 1930, p. 1-2
30
Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria Românilor, din cele mai vechi timpuri până astăzi,
Editura ALBATROS, Bucureşti, f.a., p.506
31
Ibidem, p. 506
32
Istoria Militară a Poporului Român, vol.IV, Editura Militară, Bucureşti, 1987, p. 238
33
Ibidem, p. 238
34
Ibidem, p. 239
35
General-maior dr. Constantin Olteanu, Contribuţii la cercetarea conceptului de putere armată la români,
Editura Militară, Bucureşri, 1979, p. 127

11
cazărmile de la «Curtea Arsă» şi «Alexandria» din Bucureşti; trei profesori de înot în
1840 pentru şcoala de nataţie şi gimnastică din Bucureşti”36. Imperiul otoman s-a străduit
să fie prezent în continuare în Principate şi din punct de vedere militar pentru a limita
influenţa rusească şi austriacă. „Concomitent, ţările române au promovat o politică de
deschidere către statele europene cu o recunoscută experienţă în domeniul militar şi a
căror organizare şi doctrină se apropiau de spiritul şi realităţile româneşti - Franţa, Prusia
şi Piemontul”37. Printre cei care au primit cunoştinţe militare în Occident în acei ani pot fi
amintiţi fiii domnitorilor Mihail Sturza şi Gheorghe Bibescu, viitorul general Ioan
Emanoil Florescu şi Teodor Balş, care va deveni hatmanul Moldovei38. Pe această linie se
înscrie şi trimiterea la Postdam, în anul 1847, a unui „grup de cadeţi moldoveni, «care să
nu fi trecut vârsta de 11 ani», pentru a studia «ştiinţele militare în desăvârşit, înalta
matematică cu ale ei ramuri, limba latină, germană şi franceză, ştiinţele naturale, precum
himia, fizica, ... filosofia, administraţia obştească, ghimnastica şi escrimul»”39. În
concluzie, se poate afirma că „Orientarea relaţiilor externe era expresia efortului
întreprins de principatele române extracarpatice de a îndepărta sau îngrădi tutela sau
ingerinţele pe care le exercitau marile puteri asupra lor şi, totodată, constituiau o cale
pentru a face cunoscute în Europa dezideratele naţionale ale poporului român”40.
În timpul revoluţiei din 1848 din Ţara Românească s-a petrecut un moment
interesant pe linia relaţiilor militare externe. Astfel, când cei din tabăra de la Râureni erau
gata pentru sacrificiul suprem, pentru susţinerea drepturilor ţării, pentru apărarea ei, a
sosit la cartierul generalului Gheorghe Magheru secretarul consulului englez la Bucureşti
– ţară ale cărei interese urmăreau menţinerea integrităţii Imperiului otoman şi a
dependenţei ţărilor române faţă de aceasta - , cu o scrisoare prin care consulul englez,
Robert Calguhoun, îl sfătuia pe Magheru să trimită „înapoi la vetrele lor pe toţi oamenii
înarmaţi” şi să se retragă „dincolo de frontierele române”, deoarece orice încercare de a
rezista "nu poate fi decât fatală Valahiei întregi”41. Sub presiunea puternică a unor factori
interni şi externi, tabăra de la Râureni a fost desfiinţată. Totuşi, revoluţia de la 1848, a
reprezentat un moment de cotitură în istoria diplomaţiei româneşti, punând bazele
diplomaţiei moderne şi unitare. Guvernele paşoptiste şi locotenenţele domneşti trimit
agenţi diplomatici în principalele capitale europene pentru „informarea oficialităţilor şi a
opiniei publice”, precum: Ioan Ghica la Istambul, A. G. Golescu-Negru la Viena şi apoi
la Paris, Ion Maiorescu pe lângă guvernul german de la Frankfurt42.
În perioada cuprinsă între 1821-1859, dezvoltarea tinerei armate române, inclusiv
a relaţiilor ei externe, au fost mult îngrădite de cele trei imperii vecine şi ostile - otoman,
ţarist şi habsburgic, fiecare dorind, ca şi până atunci „să se folosească de forţa armată
românească în scopurile lor”43. De pildă, în timpul ocupaţiei ruseşti din 1853-1854,
comandamentul rus a angrenat formaţiunile militare române la o serie de activităţi în
interesul său, impunându-le „să asigure paza depozitelor de alimente, furaje şi muniţii, să

36
Istoria Militară a Poporului Român, vol. IV, Editura Militară, Bucureşti, 1987, p.239
37
Ibidem, p. 240
38
Ibidem, p. 240
39
Ibidem, p. 240
40
Ibidem, p. 240
41
Constantin Căzănişteanu, Mihai Cucu, Emil Popescu, Aspecte militare ale revoluţiei din 1848, în Ţara
Românească, Editura Militară, Bucureşti, 1968, p. 538
42
Mircea Maliţia, Diplomaţia…, p. 419
43
Istoria Militară a Poporului Român, vol. IV, Editura Militară, Bucureşti, 1987, p. 384

12
asigure comunicaţiile, să continue a exercita serviciul de poliţie şi paza pichetelor de la
Dunăre şi, de asemenea, să ia parte la acţiuni militare. Încă din noiembrie 1853 artileria
din Ţara Românească a fost silită să participe la luptele de la Gura Ialomiţei, la
bombardarea Silistrei, la acţiunile armate antiotomane de la Măcin şi Hârşova. Flotila
aceluiaşi principat, încorporată în armata ţaristă, a fost folosită în operaţii pe Dunăre”44.
În mod asemănător, acţiona şi Imperiul habsburgic, urmărind ocazia potrivită pentru a le
succeda ruşilor în Principatele Române. „Momentul cel mai propice l-a oferit evoluţia
acţiunilor militare care a dus, între anii 1854-1857, la ocuparea Ţării Româneşti de către
trupele austriece”45. Urmărind instaurarea dominaţiei asupra Principatelor române
extracarpatice, încă din anul 1855, austriecii făceau planuri, potrivit cărora, unităţile
armatei române să fie organizate, instruite şi dotate după exemplul armatei imperiale, în
care scop, trebuiau traduse în limba română regulamentele austriece, iar instrucţia
ostaşilor români să se realizeze sub îndrumarea unor ofiţeri austrieci46. În anul 1856,
generalii imperiali sugerau că va trebui acţionat astfel, încât „după retragerea trupelor
habsburgice de ocupaţie, domnitorii celor două ţări române să apeleze mai degrabă la
Viena decât în alte părţi pentru instructori şi maiştri, pentru modele de uniforme şi arme.
Aspiranţii şi ofiţerii erau îndrumaţi să studieze sau să se specializeze în şcolile militare şi
în centrele de instrucţie din Austria. În mai 1856, Johann Alexander Coronini,
comandantul trupelor de ocupaţie din principatele române extracarpatice propunea
formarea a încă două batalioane în Moldova, instruite de către ofiţeri austrieci şi dotate cu
echipament şi tehnică de luptă de aceeaşi provenienţă”47. Unora din aceste sugestii, care
au fost considerate utile, li s-a dat curs. Pe această linie se înscriu următoarele activităţi:
au fost trimişi în imperiu „militari din Muntenia pentru a se instrui în unităţile de
vânători; o echipă de oameni din flotilă s-a specializat timp de 6 luni pe navele de război
ce se construiau pentru flotila dunăreană în şantierele de la Buda, trupele de pompieri din
Ţara Românească au fost reorganizate de un ofiţer din armata imperială48. De asemenea,
în vederea pregătirii unităţilor militare din Moldova au fost angajaţi ca instructori câţiva
subofiţeri austrieci şi s-a cumpărat din imperiu o baterie de 8 tunuri49.
Ca şi relaţiile externe în general ale Principatelor române în acele decenii
premergătoare Unirii din 1859, nici legăturile pe linie militară nu s-au rezumat la cele trei
imperii înconjurătoare, armata română stabilind legături şi cu alte ţări europene, orientare,
promovată până la 1848, care a găsit şi în perioada ulterioară revoluţiei forme diverse de
manifestare. Relaţiile cu diverse state occidentale Franţa, Prusia, Belgia şi altele, au
permis Principatelor să diversifice sursele de aprovizionare cu armament, muniţii şi
echipamente militare, au creat noi posibilităţi pentru pregătirea şi specializarea cadrelor.
În altă ordine de idei, s-au preluat din diverse ţări şi s-au adaptat la cerinţele armatei
autohtone diferite regulamente, cu prioritate de luptă, cursuri şi tratate, de istorie şi artă
militară, în special franceze, ceea ce a contribuit la îmbogăţirea fondului de carte al Şcolii
militare din Bucureşti, precum şi a bibliotecilor personale ale ofiţerilor oştirii române, cu
lucrări în special de provenienţă franceză şi germană50. Totodată, atunci când autorităţile
44
Ibidem, p. 384
45
Ibidem, p. 385
46
Ibidem, p. 386
47
Ibidem, p. 386
48
Ion I. Nistor, Organizarea oştirilor pământene sub regimul Regulamentului organic, p.3
49
Istoria Militară a Poporului Român, vol. IV, Editura Militară, Bucureşti, 1987, p. 387
50
Ibidem, p. 389

13
române au „considerat necesar au fost aduşi instructori sau misiuni militare din ţări cu o
organizare militară înaintată, pentru ca împreună cu specialiştii noştri să contribuie la
modernizarea armatei române51. În acest sens, au fost solicitaţi ofiţeri instructori, cu
deosebire din Franţa şi Prusia, pentru diferite arme, sau chiar misiuni pentru a sprijini
desfăşurarea procesului de modernizare a armatei române. O altă direcţie importantă a
legăturilor armatei române cu armate ale altor state a constat în faptul că tot mai mulţi
ofiţeri români au absolvit institute de învăţământ superior militar din Franţa, Rusia,
Austria, Prusia, ceea ce le-a permis să-şi aducă o importantă contribuţie la dezvoltarea
armatei naţionale. Între 1850-1852, de pildă, un grup de 9 tineri au frecventat Şcoala
cadeţilor din Postdam şi Şcoala militară superioară din Berlin, iar ofiţerul Enrik Herkt,
peste ani general, care-şi va aduce o notabilă contribuţie la organizarea artileriei armatei
române, a urmat cursurile Şcolii politehnice germane52; Iancu şi Alecu, fiii domnitorului
moldovean Grigore Alexandru Ghica, au studiat probleme militare la Fribourg, după care
au ocupat funcţii importante în corpul ofiţeresc al armatei autohtone, iar George şi
Alexandru, fiii domnitorului muntean Barbu Dimitrie Ştirbei, au făcut studii militare în
Franţa53.
Începând cu anul 1855, din iniţiativa domnitorului Grigore Alexandru Ghica s-a
trecut de la trimiterea sporadică la studii militare în străinătate, la un sistem organizat şi
condus de autorităţi. În acest sens, domnitorul a aprobat propunerile Hătmăniei Moldovei
de a trimite la studii militare în alte ţări numai „pe contul statului, a tinerilor ce doreau să
studieze arta militară, disciplină care «s-a răspins până acum ... fără a se lua în privire că
prinţipatele datoresc lustrul istoriei lor instituţiilor militare şi că o armată disciplinată şi
bine organizată este o condiţie a ordinului public şi a apărării ţărei»”54.
În afară de trimiterea la studii, raporturile pe linie militară ale Principatelor
române s-au manifestat şi în domeniul achiziţionării de armament, muniţii, echipament
din diferite ţări. Un rezultat major al relaţiilor externe promovată de Principatele române,
inclusiv în plan militar, în deceniile cinci şi şase ale secolului al XIX-lea, l-a reprezentat
restrângerea politicii de tutelare „exercitată asupra forţelor militare de imperiile limitrofe
şi de a contribui, prin natura şi diversitatea contactelor cu lumea militară a epocii, la
modernizarea organismului de apărare naţional”55.
Relaţiile armatei româneşti cu armatele altor state se vor amplifica după Unirea
din 1859, când vor dobândi structuri specializate în acest domeniu, în consens cu
modelele oferite de ţările dezvoltate europene.

III. POLITICA MILITARĂ EXTERNĂ A ROMÂNIEI ÎN TIMPUL

DOMNIEI LUI ALEXANDRU IOAN CUZA. Formarea statului naţional român, prin
unirea Ţării Româneşti cu Moldova, în anul 1859, a constituit un moment de adâncă
rezonanţă în istoria românilor. Unirea a creat condiţiile înfăptuirii unor importante
transformări în domeniul economic, politic, social şi militar. „În cadrul reformelor
înfăptuite sub domnitorul Alexandru Ioan Cuza, pe plan economic, social şi
administrativ, crearea unei armate moderne capabilă să răspundă intereselor şi idealurilor

51
Ibidem, p. 390
52
Ibidem, p. 390
53
Ibidem, p. 390
54
Documente privind Istoria Militară a Poporului Român. Ianuarie 1848-decembrie 1856, p. 307-308
55
Istoria Militară a Poporului Român, vol. IV, Editura Militară, Bucureşti, 1987, p. 391

14
naţionale – apărarea Unirii, iar apoi cucerirea independenţei – a constituit una din
preocupările fundamentale nu numai ale conducerii statului român, ale cadrelor militare,
ci şi ale opiniei publice”56.
După Unirea din 1859, statul român, în frunte cu domnitorul Alexandru Ioan
Cuza, a desfăşurat o amplă şi complexă activitate, concentrându-şi eforturile în direcţia
consolidării poziţiilor sale interne şi internaţionale. În acest context, „relaţiile cu ţările
europene interesate în susţinerea politicii româneşti de emancipare, sprijinirea mişcărilor
de eliberare naţională din imperiile limitrofe României, strângerea raporturilor cu ţările
mici şi mijlocii din sud-estul Europei au reprezentat orientări de bază ale politicii externe
româneşti57. „Acţiunile pentru desăvârşirea Unirii celor două ţări s-au impus în mod
dominant în politica externă a Principatelor Unite. Era în acel moment problema-cheie,
de a cărei deplină rezolvare depindea viitorul tânărului stat naţional şi care s-a înfăptuit în
două etape «legalizarea» dublei alegeri şi prin recunoaşterea Unirii desăvârşite pe plan
politico-administrativ”58. Relaţiile militare externe au fost înrâurite de politica generală a
statului român pe plan extern. Pentru întărirea Unirii pe plan intern, obiectivul principal l-
a constituit unificarea în fapt a aparatului de stat din cele două principate, prin măsuri sau
dispoziţii administrative. „Aceste măsuri au cuprins diferite instituţii de seamă ale
statului, începând cu armata şi terminând cu serviciul vamal şi telegraful”59. În baza
măsurilor pregătitoare ce au avut loc în fiecare principat, oştirea munteană şi cea
moldoveană au fost întrunite în tabăra de la Floreşti, participând unităţi din principalele
arme existente atunci: infanterie, cavalerie, artilerie, în total circa 12.000 de oameni,
comandant al tuturor forţelor din tabără a fost generalul moldovean Milicescu60. În acest
sens, în ordinul de zi din 14/26 aprilie 1859, dat de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, se
arătau: „După propunerea inspectorilor generali ai ambelor armii din Moldova şi Ţara
Românească Noi, pe motivul articolului 43 din Convenţia încheiată la Paris la 7/19
august 1858”61, ordon concentrarea ziselor armate la un punct [...] unde va exista loc
priincios pentru aşezarea taberei şi manevre. Această concentrare se va executa negreşit
până la sfârşitul lunii mai viitor, când va şi urma a fi trupele inspectate şi manevrate”62.
Tabăra de la Floreşti s-a înscris ca un moment important în istoricul creării armatei
române moderne, oştirea „formând de aici înainte una şi nedespărţită Armata Română”63.
După unificarea celor două armate, generalul Ioan Emanuel Florescu a devenit ministru
de război. Un moment deosebit de important în acţiunea de unificare a armatei a fost
marcat de înfiinţarea Statului Major General al Armatei Principatelor Unite prin Înaltul
Ordin de Zi nr. 83 din 12/24 noiembrie 1859. În octombrie 1859, domnitorul Alexandru
Ioan Cuza a devenit comandantul suprem al forţelor armate române. Crearea Statului

56
General-maior Constantin Olteanu, Contribuţii la cercetarea conceptului de putere armată la români, ...,
p. 157
57
File din Istoria Militară a Poporului Român, vol. 7, p.83
58
Istoria Românilor, vol. VII, tom I, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p. 495-496
59
Constantin C. Giurescu, Viaţa şi opera lui Cuza Vodă, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1966, p. 91
60
Ibidem, p. 92
61
Între altele, articolul 43 din Convenţie prevedea că „Miliţiile vor trebui să fie întrunite ori de câte ori
siguranţa internă sau cea a hotarelor va fi ameninţată [...]. Hospodarii [domnii] la propunerea inspectorilor
vor putea de asemenea concentra oştirile, în întregime sau în parte, pentru manevre sau pentru a le trece în
revistă” (Lt. Col. V. Nădejde, Centenarul renaşterii armatei române (1830-1930), Iaşi, 1930, p. 100)
62
Monitorul Oficial al Ţării Româneşti, nr. 43 din 20 aprilie 1859, p. 169
63
General Herkt, Câteva pagini din istoricul armatei noastre, Bucureşti, 1903, p. 66

15
Major General „a reprezentat un moment important, o cerinţă esenţială a modernizării
sistemului militar naţional, a ridicării capacităţii de apărare a ţării”64. Prin acelaşi ordin de
zi erau menţionate şi atribuţiile Statului Major General, între care „evidenţiază o ordine
clară a priorităţilor serviciului în acea etapă istorică: astfel, ca primă urgenţă era înscrisă
executarea lucrărilor topogeodezice pentru ridicarea hărţii ţării şi a celorlalte materiale
cartografice militare, fără de care nu se putea realiza o pregătire corespunzătoare a
ofiţerilor, nici îndeplinirea misiunilor serviciului. Studierea şi alegerea zonelor de
dislocare a trupelor, a condiţiilor geo-climatice, de tren, în vederea executării manevrelor
unităţilor şi armatei la nivel tactic, respectiv strategic, se impuneau ca necesitate din
momentul în care, după 1856, instituţia militară primise rolul de a apăra frontierele în faţa
unei agresiuni externe”65.
Între structurile Statului Major General a figurat, încă de la înfiinţare, SECŢIA a
II-a statistică militară şi studiul armatelor străine, care, în evoluţia sa, se va afirma ca
organul de informaţii militare. Organizarea detaliată a Secţiei a II-a, precum şi misiunile
ei în acei ani, s-au stabilit prin Ordinul de zi nr. 123 din 14 decembrie 1859 al
domnitorului Alexandru Ioan Cuza. La art. 7 al Ordinului de zi 83, se sublinia că „Pentru
tot ce se atinge de lucrările statistice şi tot ce priveşte lucrările tactice şi strategice precum
recunoaşteri şi itinerare militare, combinarea sau dirijarea manevrelor, alegerea poziţiilor
şi întărirea taberelor militare, ia fiinţă Secţia a 2-a având ca şef pe sublocotenentul
Slăniceanu Gheorghe”66, viitor general, care va îndeplini înaltele funcţii de şef al Statului
Major General şi de ministru de război.67 Se deschide astfel calea către realizarea unei
structuri de informaţii şi contrainformaţii militare, ce va sta la baza altor măsuri
organizatorice şi de funcţionare a unui serviciu de informaţii care să includă atât
culegerea de informaţii, cât şi combaterea acţiunilor duşmanilor externi şi interni.
Indiferent de denumirea pe care o va purta în decursul timpului, începând cu anul 1859,
armata română va dispune de un organ specializat pentru culegerea de informaţii în
interesul securităţii naţionale, precum şi pentru asigurarea unor relaţii permanente cu
armatele altor ţări. „În 1860 s-a uniformizat instrucţia şi s-au organizat în Bucureşti
detaşamente model, s-au unificat ambele intendenţe şi administraţii”68.
După îndoita sa alegere, Alexandru Ioan Cuza a desfăşurat o intensă activitate
pentru afirmarea Principatelor Unite pe plan extern. „Procesul complex al Unirii nu ar fi
putut avea loc fără folosirea experienţei diplomatice româneşti obţinută de-a lungul
veacurilor, în lupta permanentă pentru păstrarea identităţii de limbă, teritorii şi cultură,
elemente esenţiale în formarea şi afirmarea unui stat unitar român. Militarii, mai puţin
prezenţi în istoria diplomaţiei generale, au intervenit frecvent şi eficace în momente
cruciale ale existenţei noastre, aducându-şi prinosul valoros la trecutul românilor”69.
Începând cu anul 1859, statul român, deşi se afla în plin proces de organizare, a
susţinut, între altele, din punct de vedere militar, unele mişcări de emancipare din zonă,
cum au fost activitatea emigranţilor revoluţionari maghiari, care luptau pentru eliberarea
de sub dominaţia habsburgică, precum şi a emigranţilor revoluţionari polonezi, în timpul
64
Istoria Statului Major General, Documente 1859-1947, Editura Militară, Bucureşti, 1994, p. 5
65
Ibidem, p. 12
66
Direcţia Informaţii Militare, Ficţiune şi Adevăr, ROMCART S.A., Bucureşti, 1994, p. 34-35
67
Ibidem, p. 35
68
Istoria Românilor, vol. VII, Tom I, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p. 488
69
Diplomaţia română a apărării. Un secol şi jumătate sub zodia Minervei. Scurt istoric, Editura Medro,
Bucureşti, 2007, p. 24

16
revoluţiei declanşată în ianuarie 1863. Pentru a sprijini pe revoluţionarii unguri se avea în
vedere folosirea împrejurărilor create de faptul că Austria, care nu recunoscuse încă
Unirea Principatelor Române, se afla angajată în războiul franco-sardo-austriac. În scopul
acordării de ajutor politic şi militar de către Principatele Unite revoluţionarilor unguri, la
Iaşi au avut loc negocieri între Vasile Alecsandri, reprezentând pe Cuza, şi generalul
György Klapka, reprezentând pe revoluţionarii maghiari, încheindu-se două convenţii. În
prima convenţie se stabilea că „«Prinţul Cuza dă voie patrioţilor unguri să stabilească
depozite de arme în valea Siretului, la Bacău, la Roman sau în comunele încă mai
apropiate de graniţa Transilvaniei, precum sunt Ocna şi Piatra»70. De asemenea, în
document se mai stipula că „«Prinţul va cere de la M.S. Împăratul Francezilor 30.000 de
puşti, din care 10.000 vor fi destinate forţelor militare moldo-valahe, iar 20.000 vor fi
puse la dispoziţiunea capilor insurecţiunei, în Ungaria şi în Transilvania»”71. În această
convenţie mai prevedea ca părţile să ţină o neîntreruptă legătură, atât în interior, „la
Bucureşti, Iaşi şi Galaţi, unde vor fi trimişi agenţi maghiari, cât şi în străinătate, la Paris şi
Belgrad”72. Cea de a doua convenţie proclama, în preambul, o serie de principii generale
interesante, menţionând că pentru a asigura succesul insurecţiei maghiare „importă foarte
mult ca naţionalităţile ungară, română şi sârbă care locuiesc în Ungaria să părăsească
orice spirit de partid, orice idee de separare şi să se abţină de la toate actele de ostilitate
care au cauzat aşa de mari nenorociri în 1848 şi în 1849”73. La rândul său, partea
maghiară, în schimbul posibilităţii de a-şi realiza pe teritoriul Principatelor Unite o
puternică bază de aprovizionare şi atac, conducerea emigraţiei ungare, în frunte cu
generalul G. Klapka „se angaja să respecte drepturile naţionale şi politice ale românilor
transilvăneni, să accepte o consultare liberă a locuitorilor Transilvaniei privind viitorul
acestei ţări şi de asemenea să recunoască unirea Bucovinei cu România”74. Lentoarea
tratativelor determinată, în principal, de dezbaterea problemei privind Transilvania, unde
s-au confruntat opinii diferite, încheierea rapidă a războiului austro-franco-sard în urma
înfrângerii trupelor austriece la Magenta, la 4 iunie 1859 şi la Solferino, la 21 iunie 1859,
precum şi recunoaşterea de către Imperiul habsburgic a dublei alegeri a lui Alexandru
Ioan Cuza, cele două convenţii au devenit inoperante, n-a mai avut când să se aplice75.
Este de remarcat că şi în anii care au urmat, Principatele Unite s-au implicat în sprijinirea
emigraţiei ungare, în efortul ei de a se pregăti în vederea unei intervenţii armate în
Imperiul habsburgic. De exemplu, în anul 1860, în portul Galaţi a sosit un transport de
arme destinate revoluţionarilor maghiari, fapt ce a atras intervenţia puterilor garante. În
consecinţă, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a fost nevoit să sechestreze armele, iar
ulterior să fie trimise la Genova, de unde sosiseră, şi nu în Imperiul otoman, aşa după
cum ceruseră cu insistenţă marile puteri76. La cererile reprezentanţilor unguri în anii 1861
şi în 1863 de a fi sprijiniţi în acţiunea lor îndreptată împotriva Imperiului habsburgic,
„Cuza răspunde că nu refuză concursul său, dar că, înainte de a-l da, trebuie să ştie în
mod sigur că ungurii s-au pus de acord cu românii de dincolo de Carpaţi”77.

70
Constantin C. Giurescu, Viaţa şi opera lui Cuza Vodă, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1966, p. 123
71
Ibidem, p. 123
72
Ibidem, p. 123
73
Ibidem, p. 123
74
Istoria Militară a Poporului Român, vol. IV, p. 462
75
Constantin C. Giurescu, Op. cit., p. 124
76
Istoria Militară a Poporului Român, vol. IV, ..., p. 462-463
77
Constantin C. Giurescu, Op. cit., p. 126

17
 Pe linia sprijinirii luptei popoarelor pentru eliberarea de sub dominaţie străină se
înscrie şi atitudinea favorabilă faţă de emigranţii revoluţionari poloni, care în ianuarie
1863 au declanşat revoluţia pentru refacerea statului lor naţional78. „Prin poziţia lor
geografică şi statut politic, Principatele Unite au devenit obiectul proiectelor de
transformare a teritoriului lor în depozit de arme şi bază de pregătire militară, fiind privite
ca singura cale mai uşor accesibilă de legătură a insurecţiei poloneze cu străinătatea”79.
Partea română s-a declarat de acord să primească refugiaţi polonezi însă fără arme. Cu
toate acestea, numărul polonezilor prezenţi în Principalele Unite creştea zilnic, aceştia
organizând depozite de arme şi formaţii militare80. De exemplu, un detaşament alcătuit
din 258 de oameni, din care 250 polonezi, 4 francezi, 2 englezi şi 2 italieni81, înarmat cu
arme moderne de provenienţă engleză, comandat de colonelul Z. Milkowski, a încercat „a
tranzita prin forţă teritoriul României spre a lupta împotriva armatei ţariste, într-un
moment în care puterile europene abandonaseră cauza polonă”82. După ce a debarcat pe
ţărmul românesc, colonelul „Milkowski dăduse o proclamaţie către moldoveni arătând că
este silit a trece prin ţara lor şi că se bizuie pe înţelegerea lor”83. Întrucât comandantul
detaşamentului polon a refuzat să depună armele, cum îi ceruse colonelul român
Călinescu, în iunie 1863 s-a ajuns la o ciocnire armată, lângă satul Costangalia, care a
durat cinci ore, soldându-se cu pierderi de ambele părţi. Românii au avut „18 morţi şi 45
de răniţi, dintre care 3 ofiţeri, iar polonii 16 morţi şi 31 de răniţi, dintre care 2 ofiţeri.
Numărul mai mare de pierderi din partea noastră se explică prin faptul că noi eram cei ce
atacam; comportarea trupelor române a fost cu atât mai bună, cu cât ele nu mai avuseseră
prilejul să dea o luptă, iar adversarul era înarmat în mod superior”84. În cele din urmă, la
17/29 iunie, lângă satul Rânzeşti, detaşamentul polon a depus armele. Românii au acordat
îngrijirile necesare polonezilor răniţi, în timp ce ofiţerii care au aparţinut detaşamentului
polon au avut posibilitatea să se întoarcă în patria lor prin Austria. Rezultă că „În pofida
simpatiilor pentru poloni, domnitorul român a fost nevoit să procedeze astfel pentru a
apăra neutralitatea ţării şi nu a o expune unei intervenţii militare din partea Imperiului
ţarist, cu atât mai mult cu cât atitudinea Franţei în chestiunea polonă se schimbase”85. În
acest sens, Mihail Kogălniceanu avea dreptate când afirma în anul 1863, că „«nu ni se
poate pretinde ca noi să facem contra Rusiei ceea ce Franţa, mare şi puternică, n-a făcut
încă»”86.
Având în vedere tradiţia bunei vecinătăţi, precum şi faptul că atât Serbia, cât şi
România se aflau în raporturi identice faţă de Imperiul otoman, între cele două ţări au
existat şi pe linie militară relaţii strânse. În anii domniei lui Cuza, principalele acţiuni
comune româno-sârbe în plan militar ar putea fi grupate astfel: în iunie 1862, când s-a
produs un incident între garnizoana otomană din Belgrad şi populaţia autohtonă, Cuza şi-
a exprimat prompt şi fără rezerve sprijinul faţă de sârbi, concentrând la graniţă forţe
pentru a fi folosite în eventualitatea unei intervenţii otomane; tot în acest sens, a dat

78
Istoria militară a Poporului Român, vol.IV, p. 463
79
România în relaţiile internaţionale, 1699-1939, Editura Junimea Iaşi, 1980, p. 174
80
Ibidem, p. 174
81
Constantin C. Giurescu, Op. cit., p. 178
82
Istoria Militară a Poporului Român, vol.IV, p. 463
83
Constantin C. Giurescu, Op. cit., p. 178
84
Ibidem, p. 178
85
Istoria Militară a Poporului Român, vol. IV, ...,p. 463
86
Ibidem, p. 463

18
dispoziţii pentru pregătirea artileriei în raioanele Calafat şi Cetate în măsură să acţioneze
dacă era nevoie87; în noiembrie-decembrie 1862, guvernul român, asumându-şi riscul ce
decurgea dintr-o astfel de acţiune, a permis ca un transport de peste 30.000 de arme
ruseşti să tranziteze teritoriul României pentru a ajunge în Serbia. „Cu toate riscurile
generate de această situaţie, guvernul român a dus la sfârşit efectuarea tranzitului”88. Mai
mult, partea română a dispus la Dunăre forţe militare în măsură să protejeze convoiul
care transporta armele spre Serbia, în cazul în care otomanii ar fi intervenit în forţă. Un
alt aspect al acestei chestiuni constă în aceea că guvernul român nu a dat curs cererilor
din partea Austriei, Angliei, Franţei şi Prusiei, transmise prin consulii lor de la Bucureşti,
de a sechestra armele destinate Serbiei89. Pe linia menţinerii unor relaţii strânse în
domeniul militar se înscriu schimburile de delegaţii în anii 1862 şi 1865, în legătură cu
cooperarea în producerea de armament, precum şi participarea unei misiuni militare sârbe
la manevrele desfăşurate de oştirea română în 186390. „Toate acestea erau expresii ale
unei intense politici militare, prin care s-a consolidat statul român modern şi s-a dat un
nou impuls luptei de eliberare a popoarelor din sud-estul Europei”91. În epocă s-a discutat
că „premisele şi temeliile unei alianţe politico-militare interstatale balcanice au fost puse
tot în anii domniei lui Al.I. Cuza, când s-a prefigurat o alianţă româno-sârbo-greacă”92.
În politica militară externă românească în timpul domniei lui Cuza, pe lângă ţările
din zonă, un loc de seamă l-au avut legăturile în acest domeniu cu Franţa, care au
cunoscut multiple forme, întrucât se considera că „Nu trebuie cu nici un preţ să lăsăm
Franţa să se răcească faţă de noi – scria Costache Negri domnitorului la 5/17 martie 1861,
căci ea este, după părerea mea, singura putere pe care noi ne putem bizui cu adevărat”93.
Concomitent cu pregătirea cadrelor prin învăţământul militar intern, începând chiar din
anul 1859 au fost trimişi, sistematic, ofiţeri, dintre cei mai buni, la studii în străinătate,
îndeosebi în Franţa, pentru specializare în diferite domenii; alţii au fost trimişi în stagiu şi
pentru a lua parte la manevrele armatei franceze, iar o altă parte în ţările în care se
desfăşurau operaţii militare – Algeria, Italia şi S.U.A. etc. – în scopul de a-şi însuşi cele
mai moderne procedee de luptă şi de a face cunoştinţă cu diferite sisteme de pregătire
militară94. De asemenea, au fost trimişi ofiţeri la unele „stabilimente militare” în scopul
de a studia diferite procese de fabricare a armamentului şi muniţiilor. În acelaşi timp, au
fost traduse o serie de regulamente ale armatei franceze, referitoare la: serviciul interior,
serviciul de garnizoană, serviciul de campanie, instrucţia batalionului, regulamentul de
administraţie95.
La cererea guvernului român, Franţa a trimis în România o misiune militară pentru
a sprijini acţiunea de modernizare a armatei române, formată din ofiţeri, subofiţeri şi
maiştri. „Membrii misiunii militare franceze au avut o contribuţie de seamă în
organizarea intendenţei militare şi a corpului ofiţerilor de administraţie, participând,

87
Ibidem, p. 464
88
Ibidem, p. 464
89
Ibidem, p. 464
90
Ibidem, p.464
91
Ibidem, p. 464
92
Ibidem, p. 465
93
Dan Berindei, Politica de alianţă a Principatelor Unite (1859-1866), în România şi în politica de alianţe.
Istorie şi actualitate, Bucureşti, 1995, p. 214,
94
Lt. Col. V. Nădejde, Op. cit., p. 124-125
95
Istoria Militară a Poporului Român, vol. IV, ..., p. 465

19
totodată, la unificarea şi îmbunătăţirea procesului de instruire a trupelor”96. În acelaşi
timp, Franţa a sprijinit România pentru dotarea tinerei sale armate cu armament modern
în epocă, spre această ţară s-au îndreptat cu prioritate tinerii ofiţeri pentru a se pregăti sau
pentru a se specializa în renumitele şcoli de profil franceze de la Saint-Cyr, Saumur,
Paris, ori şcolile de aplicaţii de la Metz şi Châlons97.
O altă direcţie de pregătire a cadrelor ofiţereşti ale armatei române în condiţiile
cât mai apropiate de cerinţele războiului şi pentru a-şi însuşi metodele tactice şi strategice
moderne, l-a constitui participarea unor ofiţeri români la campanii purtate de armate cu o
bogată experienţă militară. De pildă, în octombrie 1860, o grupă de ofiţeri români de
diferite arme a fost trimisă pe lângă armata piemonteză care lupta împotriva trupelor
austriece pentru eliberarea Italiei. Unii dintre aceştia, ca locotenenţii Gheorghe
Anghelescu şi Ioan Algiu, care s-au distins în luptă, au fost decoraţi de regele Victor
Emmanuel98.
Se poate spune că imediat după alegere, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a
acţionat energic pentru a-şi îndeplini programul politic, în care erau cuprinse măsurile
pentru constituirea structurilor statale unice după model occidental, precum şi rezolvarea
unor probleme economico-sociale care să scoată ţara din înapoierea impusă de secole de
dominaţie şi stăpânire străină. Împreună cu destoinicii săi colaboratori, Cuza a reuşit să
pună în funcţiune instituţii ca: guvernul, parlamentul, justiţia, armata, administraţiile
centrale şi locale ş.a., instituţii absolut necesare bunei funcţionări a mecanismului statal.
Provenienţa militară a domnitorului i-a permis să acţioneze cu competenţă pentru
constituirea unei armate unice, după model occidental, cu deosebire francez, acordând
prioritate dotării, instruirii dar şi creării unor structuri necesare funcţionării oştirii.
Întrucât statutul Principatelor Unite nu permitea trimiterea de ataşaţi militari în
străinătate, dar avea nevoie de informaţii militare din zone unde se petreceau evenimente
ce interesau ţara ca Polonia, Ungaria, Serbia, Imperiul otoman ş.a., domnitorul Cuza i-a
folosit intens în acest scop pe agenţii diplomatici români trimişi la Paris, Constantinopol,
Belgrad, cărora le-a solicitat şi a obţinut informaţii despre zonele de conflict, structurile
militare, metodele de organizare, instruire şi modul de dotare cu armament a armatei.
"Prin procedura înfiinţării, a structurii şi a funcţiunilor ce urma să le îndeplinească,
agenţia diplomatică a ţării noastre la Belgrad constituia un organ exterior principal al
statului român pentru înfăptuirea politicii de stat a ţării caracterizată, în acest sector, prin
asigurarea unei colaborări cât mai strânse în problemele internaţionale româno-sârbe de
interes comun”99. În acest sens considerăm edificator un raport al agentului diplomatic de
la Belgrad, Teodor Calimachi, la 4 septembrie 1862, în care acesta scria: „«Am onoarea
să vă trimit alăturat copiile (nr.1 şi 2) rapoartelor adresate Sublimei Porţi de către comisia
militară mixtă cu privire la delimitarea noului perimetru al esplanadei fortăreţei Belgrad
şi la modificările ce trebuiesc aduse meterezelor acestei fortăreţe, în conformitate cu
protocolul din 4 septembrie 1862. Datorez aceste piese bunăvoinţei domnului ministru al
afacerilor externe»”100. O măsură importantă pentru asigurarea sprijinului extern a fost
desemnarea şi trimiterea ca agent diplomatic la Paris a unui militar de carieră, locotenent-

96
Ibidem,p. 465
97
Reprezentanţele diplomatice ale României, vol.I, Editura Politică, Bucureşti, 1967, p. 118
98
Istoria Militară a Poporului Român, vol. IV, Editura Militară, Bucureşti, 1987, p. 465
99
Reprezentanţe Diplomatice ale României, vol. I, 1859-1917, p. 142
100
Ibidem, p. 147

20
colonelul Ioan Alecsandri, fratele distinsului poet Vasile Alecsandri, un fost participant la
revoluţia română din 1848-1849 şi un bun susţinător la Paris a Unirii Principatelor
Române. Numit agent diplomatic al Moldovei la Paris şi Londra printr-un decret din 26
iunie/7 august 1860, locotenent-colonelul Ioan Alecsandri, a îndeplinit şi funcţia de ataşat
militar până în februarie 1866, deşi Principatele Unite încă nu erau independente, nu
aveau calitatea de a deschide o reprezentanţă diplomatică şi de a trimite diplomaţi
oficiali, prin urmare, nici ataşaţi militari. Dobândirea dreptului de a pune viza pe
paşapoartele româneşti şi o intervenţie pentru admiterea unor tineri ofiţeri români la
şcoala militară din Metz i se păreau agentului teme potrivite pentru audienţa pe care
nădăjduia s-o obţină la Napoleon".101 În timpul misiunii sale, Ioan Alecsandri a susţinut
orientările politicii militare a lui Al. I. Cuza de a realiza un sistem de apărare modern şi
omogen, adept al principiului "naţiunii înarmate", adoptat de multe armate din acea
vreme, a acţionat cu energie în vederea trimiterii în ţară a unor misiuni militare franceze
pentru a contribui la organizarea şi instruirea armatei române, a militat pentru realizarea
comenzilor de armament şi echipamente militare făcute de partea română în Franţa.
Totodată, locotenent-colonelul Ioan Alecsandri, în urma tratativelor purtate cu partea
franceză, a obţinut acordul pentru trimiterea de elevi şi ofiţeri români la şcolile militare
din Franţa sau la efectuarea de stagii de specializare în unităţile combatante şi în
serviciile de stat major din armata franceză. Pentru a se obişnui cu viaţa de campanie,
unii dintre ofiţerii români au fost trimişi, în anii 1862-1863, pe fronturile din Algeria şi
Mexic, unde opera corpul expediţionar francez.102 „Mai importantă a fost trimiterea în
principate a unei misiuni militare franceze. În compunerea acesteia intrau locotenent-
colonelul de stat major E. Lamy, maiorul de vânători Paul Lamy (fratele primului n.n.),
sublocotenentul Gustave Le Cler, căpitanii de artilerie Guerin şi Bodin, căpitanul de
geniu Roussel şi alţii”103. Rezultă că „Agentul constituia punctul de legătură între
autorităţile militare franceze şi cele româneşti în privinţa formării cadrelor şi a instruirii
tinerei armate moderne româneşti”104. Misiunea militară franceză nu exercita o autoritate
directă, ci avea rolul să sfătuiască şi să îndrume pe comandanţii români ai unităţilor şi
serviciilor pe lângă care au fost repartizaţi105. Urmărind cu atenţie evoluţia armatei
române, mai ales participarea efectivelor la pregătire, Lecler nota că soldatul român „are
preţioase calităţi, este ascultător, inteligent, sobru, răbdător, tare şi bun mărşăluitor.
Regiunile muntoase dau oameni foarte frumoşi. Talia mijlocie a armatei este mai mare ca
talia armatei franceze. Bine comandaţi – continua ofiţerul francez -, aceşti oameni ar
valora cât cei mai buni soldaţi europeni. Adăugăm încă că soldatul român, ca toţi cei din
rasa sa, este foarte perfectibil, el se acomodează la toate cu o îndemânare de minunat”106.
Este de menţionat că încă din anul 1859 au fost aduse din Franţa 25.000 puşti
neghintuite, din care 10.000 au fost donate de Napoleon al III-lea armatei române.107
Începând din 1960, statul român a făcut importante comenzi de armament şi muniţii în
străinătate, cu precădere în Franţa, asigurându-se astfel strictul necesar dotării armatei. În

101
Ibidem, p.116
102
Direcţia Informaţii Militare, Ficţiune şi Adevăr, Imprimat la ROMCART S.A., Bucureşti, 1994, p. 219
103
Reprezentanţele Diplomatice ale României,...,p. 123
104
Ibidem, p.123
105
Constantin C. Giurescu, Alexandru Ioan Cuza, Editura Militară, Bucureşti, 1973, p. 115
106
G. Leclec, La Moldo-Valachiee, Paris, 1866, p. 238
107
Documente privind Unirea Principatelor, vol. III, Editura Academiei Republicii Populare Române,
1963, p. 543

21
anii 1859 – 1865 au fost importate: 55.093 puşti ghintuite cu capse; 6.298 de carabine
ghintuite; 30.000 puşti ghintuite cu capac; 700 pistoale ghintuite; 4.314 săbii pentru
cavalerie;1.998 tesace pentru infanterie; 1.600 lănci; 46 tunuri de bronz, ghintuite; 16.000
ghiulele108.
Istoricii consideră cu dreptate că „Ioan Alecsandri a ştiut să se orienteze cu
destoinicie în meandrele vieţii politice şi diplomatice din capitala Franţei şi prin prestanţa
sa a ridicat însemnătatea tinerei agenţii în ochii oficialităţilor franceze şi ai diplomaţilor
străini acreditaţi la Paris”109. În legătură cu realizările colaborării cu Franţa în plan militar
este edificatoare scrisoarea adresată de Alexandru Ioan Cuza împăratului Franţei,
Napoleon al III-lea, în octombrie 1865, în care se înfăţişează un adevărat tablou al acestor
realizări. În acest sens, el scria: „Astăzi posed şaizeci de mii de puşti ghintuite cumpărate
din Franţa; cele douăzeci şi cinci de mii de puşti neghintuite... au fost distribuite
comunelor, în care am instituit un serviciu de gardă ce dă populaţiei rurale deprinderea
armelor şi o pregăteşte pentru apărarea căminelor lor în orice împrejurare. Artileria mea -
continua domnitorul - numără şaptezeci şi două de bucăţi de tunuri ghintuite, construite în
Franţa, după modelele franceze”110. Tabloul înfăţişat de Cuza în această scrisoare
reprezintă o expresie elocventă a rolului însemnat atribuit de el instituţiei ostăşeşti atât
pentru apărarea ţării, cât şi în opera de renovare generală a societăţii româneşti111.
Rezultă că „În cursul celor şapte ani ai domniei lui Alexandru Iona Cuza, tânăra
diplomaţie naţională românească – întemeiată pe o încercată şi bogată experienţă seculară
– a dat dovada însuşirilor şi maleabilităţii ei. Principatele Unite – deşi încă vasale faţă de
Poarta Otomană – au reprezentat atunci o entitate europeană şi tot atunci au fost
inaugurate, pe planul relaţiilor externe liniile directorii ale unei activităţi, care se va
concretiza în perioada următoare, afirmând statul modern român”112.

IV. RELAŢIILE MILITARE EXTERNE ROMÂNEŞTI ÎN TIMPUL LUI

CAROL I. La 11/23 februarie 1866, Alexandru Ioan Cuza a fost obligat să abdice, sub
presiunea liderilor opoziţiei conservator-liberale ce-şi asiguraseră sprijinul câtorva ofiţeri
din garnizoana Bucureşti. În acea noapte, conjuraţii au intrat în Palat, cu ajutorul gărzii,
comandată de maiorul Dimitrie Lecca, provenit dintr-o familie de militari italieni, un om
bogat, cu idei liberale, care se bucurase în anii anteriori de bunăvoinţa lui Cuza. Domnul
a fost silit să semneze, pe spatele unuia din ei, actul de abdicare. „Acest complot - scriu
reputaţii istorici români Constantin C. Giurescu şi Dinu C. Giurescu - a fost o faptă
reprobabilă, mai ales prin participarea armatei, deoarece Cuza declarase în mai multe
rânduri - ultima oară chiar în mesajul de deschidere a Camerei (5/17 decembrie 1865) -
că este gata a părăsi tronul de bună voie spre a da putinţă astfel să se aducă un principe
străin”113. Actul de la 11 februarie 1866 „a surprins şi nemulţumit puterile garante.
Detronarea lui Al.I. Cuza survenea într-un moment de mare tensiune diplomatică şi a
contribuit, într-o măsură însemnată, la încordarea şi complicarea relaţiilor

108
Constantin C. Giurescu, Alexandru Ioan Cuza, p. 103-106
109
Reprezentanţele Diplomatice ale României..., p.119
110
General Radu Rosetti, Un uitat generalul Ion Em Florescu, Imprimeria Naţională, 1937, p. 13
111
Istoria Militară a Poporului Român, vol.IV, Editura Militară, Bucureşti, 1987, p.466
112
Dan Berindei, Op. cit., p. 216
113
Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria Românilor. Din cele mai vechi timpuri până astăzi,
Editura ALBATROS, Bucureşti, f.a., p. 564

22
internaţionale”114. După abdicarea lui Cuza, urma să fie ales un principe străin,
împlinindu-se astfel dorinţa exprimată prin divanurile ad-hoc. În urma mai multor discuţii
asupra unor candidaţi pentru a ocupa tronul României, a fost desemnat Carol de
Hohenzollern-Sigmaringen, în vârstă de 27 de ani, care, la 10/22 mai 1866 este proclamat
domnitor, intrat în istorie sub numele de Carol I. „Aducerea unui monarh dintr-o dinastie
europeană a fost prezentată, în epocă, ca o măsură de asigurare a stabilităţii interne şi de
contracarare a oricăror dispute în care s-ar fi putut angaja vechile familii princiare”115.
În domeniul politicii externe este de remarcat faptul că „Printr-o serie de
demersuri diplomatice, desfăşurate cu precădere în Franţa, Prusia şi Marea Britanie,
România a reuşit în primăvara anului 1866 să obţină o confirmare externă a unirii şi să
dobândească asistenţa oficialităţilor din Paris şi Berlin pentru consolidarea poziţiei
internaţionale a ţării libere”116. Cu toată importanţa lor, totuşi evenimentele din februarie
- mai 1866 nu au umbrit realizările domniei lui Al. I. Cuza, contribuţia sa incontestabilă
la dezvoltarea României moderne şi la asigurarea condiţiilor politico - militare
indispensabile trecerii la lupta pentru cucerirea independenţei depline de stat117.
„Problema cea mai grea era existenţa în continuare a suzeranităţii turceşti, lipsa
independenţei statale şi, ca urmare, inexistenţa relaţiilor diplomatice normale cu ţările
europene, cu toate dezavantajele acestui fapt”118. De aceea, în perioada 1866-1877,
principalul obiectiv al politicii externe a României a rămas - cucerirea independenţei.
„Încă din noiembrie 1870, Carol I a încercat să convingă suveranii puterilor garante să
consimtă la proclamarea independenţei României, dar a întâmpinat împotrivirea
cancelarului Bismark”119.
Cu toate rigorile suzeranităţii otomane, Carol I a folosit momentele favorabile din
situaţia externă continentală, deschizând agenţii diplomatice la Viena (1868), Berlin
(1872), Belgrad (1876) şi la Petersburg (1894), care, pe lângă cele existente deja la
Constantinopol şi Paris120. Totodată, Carol I a început să înlocuiască influenţa franceză cu
cea germană şi, treptat, deschis ori mascat, el înlocuieşte instructorii francezi cu cei
germani, astfel, misiunea militară franceză va fi nevoită să se retragă121. În problema
dotării armatei însă, Carol I a continuat să menţină legăturile, în afară de Germania, cu
Franţa, Anglia şi Italia122.
Deşi Principatele Unite nu aveau calitatea de a trimite diplomaţi în străinătate,
totuşi, în anul 1875, domnitorul Carol I l-a numit pe generalul Ioan Ghica în funcţia de
agent diplomatic la Constantinopol, care în anul 1877 va fi transferat la St. Petersburg, în
aprilie 1877. Pentru a-şi manifesta dorinţa de a întreţine cele mai bune raporturi cu
guvernul român, la 15/27 august 1878, împăratul Alexandru al II-lea a înălţat pe agentul
rus baronul Dimitrie Stuart la rangul de ministru rezident al Rusiei în România. Guvernul
rus n-a aprobat imediat această calitate şi generalului român Ion Ghica123. Aflat încă la

114
România în relaţiile internaţionale, 1699-1939, Editura Junimea Iaşi, 1980, p. 186
115
Istoria Militară a Poporului Român, vol. IV, Editura Militară, Bucureşti, 1987, p. 467
116
Prof.univ.dr. Gh. Platon, Istoria modernă a României, Bucureşti, 1985, p. 207
117
Istoria Militară a Poporului Român, vol.IV,...,p. 467
118
Diplomaţia militară a apărării, …, p. 32
119
Istoria Poporului Român, sub redacţia acad. Andrei Oţetea, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p., 282
120
Diplomaţia română a apărării…, p. 33
121
Ibidem, p. 33
122
Ibidem, p. 33
123
Reprezentanţele Diplomatice ale României, vol.I....,p. 27

23
Constantinopol, generalul Ion Ghica informa că „O parte a prevederilor teritoriale ce
urmau a fi incluse în tratatul de pace ruso - turc priveau şi ţara noastră. Generalul Ghica
anunţa guvernul român că Rusia revendica judeţele din sudul Basarabiei şi oferea
României Dobrogea”124. Propunerea Rusiei în acest sens va fi respinsă de guvernul
român, dar marile puteri vor da câştig de cauză Rusiei la Congresul de la Berlin din1878.
Potrivit unor noi reglementări din anul 1870125, pe lângă agenţiile diplomatice din
străinătate sau pe lângă ministerele de război străine, Carol I introduce în rândurile
Agenţiei diplomatice de la Berlin pe căpitanul Romulus Magheru. Acesta s-a ocupat de
participarea la manevrele din 1874, la Hanovra, a unei delegaţii de 4 ofiţeri români,
condusă de ministrul de război român, generalul Ioan Em. Florescu, în ciuda împotrivirii
Porţii. În 1875, în absenţa de mai multe luni a lui Nicolae Creţulescu, agentul diplomatic
român la Berlin, „treburile agenţiei diplomatice au fost girate de căpitanul Magheru.
Girantul agenţiei, pe lângă rezolvarea corespondenţei curente, considera de datoria sa să
trimită Ministerului de Externe la Bucureşti tot felul de ştiri apărute în presa germană în
legătură cu politica europeană ce afecta România sau relaţiile ei economice; uneori
Magheru trimitea chiar ziarele care conţineau astfel de informaţii”126.
RELAŢIILE MILITARE EXTERNE ALE ROMÂNIEI ÎN PREAJMA ŞI ÎN TIMPUL
RĂZBOIULUI PENTRU INDEPENDENŢĂ DIN 1877-1878. Lupta pentru independenţă,
pentru existenţă de sine stătătoare a constituit una din liniile de forţă ale istoriei noastre
naţionale, coloana ei de susţinere, cauza supremă pentru a cărei victorie s-au ridicat cu
totală dăruire românii sub conducerea unor glorioşi voievozi şi căpitani de oşti ca
Basarab şi Bogdan, Mircea cel Bătrân, Iancu de Hunedoara, Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare,
Radu de la Afumaţi, Ion Vodă, Mihai Viteazul, Dimitrie Cantemir şi atâţia alţii, ale căror
nume sunt înscrise cu litere de aur în cronica neamului românesc.
Aspiraţiile legitime ale naţiunii noastre în dezvoltarea liberă şi independenţă,
condiţie esenţială a vocaţiei constructive a poporului român, au fost afirmate cu vigoare
crescândă în epoca modernă. Revoluţia din 1821, condusă de Tudor Vladimirescu,
revoluţia burghezo - democratică de la 1848 au dat expresie plenară hotărârii şi voinţei
întregului popor român de pe ambele versante ale Carpaţilor de a sfărâma cătuşele
feudale, de a trăi într-un stat naţional unitar, de a scutura orice formă de dominaţie şi de
asuprire străină.
Un eveniment de excepţională însemnătate în procesul istoric al devenirii naţiunii
noastre l-a constituit Unirea, în 1859, a Ţării Româneşti cu Moldova, reformele înfăptuite
pe timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza au reprezentat tot atâtea acte transformatoare
care au impulsionat lărgirea pieţii interne, intensificarea schimburilor externe,
dezvoltarea economico - socială mai rapidă, organizarea şi întărirea puterii militare a
ţării.
Înfăptuită prin voinţa energică a întregii naţiuni, unirea a ridicat pe o treaptă
superioară lupta de eliberare naţională, obiectivul principal imediat constituindu-l
dobândirea neatârnării absolute a statului român, ceea ce s-a concretizat în măreţul act de

124
Ibidem, p. 212
125
Decretul de organizare a serviciului ofiţerilor de stat major "Monitorul Oştirii", înr. A din 3 februarie,
1870, p. 127
126
Ibidem, p. 227

24
la 9 mai 1877127. În preajma proclamării independenţei de stat a României, situaţia din
sud-estul Europei se caracteriza, pe de o parte, prin tendinţa marilor imperii de a-şi
extinde influenţa şi dominaţia, de a acapara noi poziţii şi teritorii, iar, pe de altă parte,
prin intensificarea luptei popoarelor din această zonă de a scăpa de asupritori. În
contextul dat, lupta poporului român pentru dobândirea neatârnării, răscoalele
antiotomane din Bosnia şi Herţegovina, acţiunile insurecţionale ale poporului bulgar,
războiul dus de Serbia şi Muntenegru împotriva Imperiului otoman demonstrau caracterul
ireversibil şi accentuarea procesului obiectiv de eliberare a multor naţiuni. În perioada
confruntărilor militare din 1876 din Balcani, puterile occidentale, care erau interesate în
menţinerea stăpânirii otomane în această parte a Europei, au rămas pasive.
Pe fondul situaţiei politice şi militare din perioada dată, guvernul român a
considerat ca potrivit momentul de a acţiona pentru obţinerea independenţei pe cale
diplomatică. Astfel, invocând neutralitatea, care era de fapt o manifestare a
independenţei, în ianuarie 1877 Mihail Kogălniceanu, ministrul afacerilor străine, a cerut,
printr-un memoriu, din partea Imperiului otoman: recunoaşterea individualităţii statului
român şi a numelui de România; admiterea reprezentantului ţării noastre în corpul
diplomatic; inviolabilitatea teritoriului român şi administrarea insulelor Dunării;
încheierea cu Poarta a unei convenţii comerciale, poştale şi telegrafice; fixarea graniţei
între România şi Turcia la gurile Dunării, pe talvegul braţului principal al acestui fluviu
etc. Cererile îndreptăţite ale României, au fost respinse de Poartă şi socotite ca inoportune
la Londra, Paris şi Petersburg. Ca atare, strădaniile guvernului român de a reglementa
raporturile dintre cele două state potrivit spiritului vremii şi aspiraţiilor legitime ale
popoarelor au rămas fără rezultate.
Opinia publică din România urmărea cu deosebită atenţie evoluţia situaţiei
internaţionale şi, îndeosebi, jocul raporturilor dintre marile puteri care, în primele luni ale
anului 1877, au condus irevocabil spre blocara oricăror soluţii paşnice, prin tratative, a
crizei orientale. Declanşarea unui nou război între imperiile rus şi otoman, devenită
iminentă, a impus guvernului de la Bucureşti să acţioneze rapid pentru a evita
transformarea ţării noastre în teatrul unei conflagraţii pustiitoare sau într-o monedă de
schimb la masa tratativelor postbelice. „Pregătirile de război ale Rusiei şi Porţii intraseră
în faza finală, iar cea mai mare parte a forţelor lor armate se concentra la frontierele ţării
noastre”128. Posibilitatea ca războiul să se desfăşoare prioritar în Europa avea implicaţii
grave pentru România, căci Rusia nu dispunea aici de o frontieră comună cu Imperiul
otoman şi nici de o flotă capabilă să transporte trupele pe Marea Neagră până în
Peninsula Balcanică. România urma să devină, din nou, teatru de război pentru armatele
celor două imperii, cel puţin în prima fază a conflictului, aşa cum se petrecuseră lucrurile
de atâtea ori în trecut.
Evenimentele se îndreptau spre declanşarea ostilităţilor. În noiembrie 1876, Rusia
a decretat mobilizarea, iar la începutul lui decembrie au început să se efectueze
transporturile de concentrare a trupelor către zonele fixate pentru viitoarele operaţii. La
rândul său, Imperiul otoman a decis mobilizarea şi concentrarea unor forţe, începând cu
luna martie 1877, pe linia Dunării129.

127
Cronica participării armatei române la războiul pentru independenţă 1877-1878, Editura Militară,
Bucureşti, 1977, p. VIII-IX.
128
România în războiul de independenţă 1877-1878, Editura Militară, Bucureşti, 1977, p. 77
129
Ibidem, p, 85

25
 În aceste împrejurări dramatice, când la frontierele de sud şi de est ale României
armatele celor două superimperii stăteau gata să se arunce una împotriva celeilalte,
tensiunea în cercurile politice şi în opinia publică românească a devenit maximă. Orice
amânare a unei decizii în privinţa poziţiei faţă de iminentul conflict putea să aibă urmări
tragice.
Urmărind cu atenţie mersul evenimentelor din Balcani şi din Europa din perioada
1875-1876 şi prevăzându-se evoluţia lor, forurile competente româneşti – Guvern, Marele
Cartier General etc.- au avut permanent în atenţie stabilirea unor măsuri menite să apere fiinţa
statului nostru, să împiedice ca teritoriul României să devină teatru de operaţii militare, să asigure
cucerirea independenţei. Analiştii militari consideră că în iarna anului 1877 armata română era
satisfăcător dotată cu armament de infanterie şi la nivelul altor armate din Europa în ceea ce
priveşte artileria, care dispunea, între altele, de tunuri Krupp, piesele cu cele mai bune
caracteristici tehnice şi balistice din epocă130. Pe acest fond de „Criză orientală”, în toamna anului
1876 s-a procedat la o amplă verificare a capacităţii de luptă a puterii armate române, prin
concentrarea trupelor permanente şi a trupelor teritoriale cu rezervele lor pentru instrucţie şi
manevre.
Devansând o decizie în care trebuia să acţioneze, faţă de evoluţia situaţiei politico -
militare din zonă, guvernul român a luat unele măsuri în domeniul militar menite să întărească
securitatea teritoriului naţional, între care menţionăm: la 31 martie/12 aprilie 1877, Consiliul de
Miniştri a hotărât să se mobilizeze întreaga armată română; la 2/14 aprilie, în locul colonelului
Gheorghe Slăniceanu, a fost numit ministru de Război generalul de brigadă Alexandru Cernat131.
Concomitent, au avut loc contacte între reprezentanţii guvernului român şi rus pentru a
soluţiona ultimele detalii implicate de semnarea Convenţiei româno-ruse, ale căror baze se
puseseră în discuţiile de la Livadia, din toamna anului 1876, referitoare la trecerea trupelor ruse
prin teritoriul statului nostru şi a sonda posibilităţile unei eventuale cooperări a armatei române la
războiul ce se contura împotriva Imperiului otoman. În urma unor ample dezbateri din Consiliul
de coroană, la care au fost prezenţi membrii guvernului şi un număr de demnitari politici, cei mai
mulţi participanţi pronunţându-se în favoarea semnării neîntârziate a convenţiei cu Rusia, precum
şi pentru participarea armatei române la campanie. Au existat şi păreri ca România să rămână
neutră. Dar, chiar în seara aceleeaşi zile, doi ofiţeri trimişi special în misiune la Bucureşti de către
Statul Major General rus au dezbătut cu domnitorul Carol I detaliile trecerii trupelor ruse prin
teritoriul României şi aspectele unei eventuale cooperări militare. De asemenea, Statul Major
General român a trimis, în acelaşi scop, doi ofiţeri la Chişinău, unde se afla comandamentul rus
de pe acest teatru de acţiuni militare. La 3/15 aprilie, Mihail Kogălniceanu a fost numit ministrul
Afacerilor Externe, iar a doua zi, 4/16 aprilie a parafat, împreună cu baronul Dimitrie Stuart,
consilier de stat, agent diplomatic şi consul general al Rusiei, la Bucureşti textul CONVENŢIEI
PRIVIND TRECEREA TRUPELOR RUSE PRIN ROMÂNIA, ultima versiune, asupra căreia
guvernele celor două state căzuseră deja de acord. Discuţiile iniţiale ruso-române au avut loc în
Crimeea, în anul 1876. „Delegaţia română, condusă de primul ministru I.C Brătianu, a sosit la
Ialta la 11 octombrie 1876 st.n., fiind întâmpinată de către cancelarul Gorceakov. La 12
octombrie, delegaţia română a fost primită de ţarul Alexandru II. În timpul discuţiilor din
Crimeea s-a ajuns la un acord de principiu asupra trecerii trupelor ruse pe teritoriul României,
trecere ce urma a fi reglementată printr-o convenţie specială”132.
Semnarea convenţiei româno - ruse a marcat un moment important în evoluţia relaţiilor
dintre cele două state. În primul rând, că după 166 de ani de la tratatul încheiat între Dimitrie

130
Colonel Gheorghe Romanescu, Structuri militare permanente şi nepermanente ale armatei române în
războiul din 1877-1878, în Armata şi societatea românească, Editura Militară, Bucureşti, 1980, p.237-254
131
Monitorul Oastei nr.8, din 10 aprilie 1877
132
Reprezentanţele Diplomatice ale României, vol.I,...,p.210

26
Cantemir şi Petru cel Mare trupele ruse aveau să intre pe teritoriul românesc nu în postura unei
armate de ocupaţie, ci cu consimţământul guvernului român şi în condiţii riguros reglementate.
Analiza prevederilor Convenţiei atestă, în al doilea rând, faptul că România şi Rusia au contractat
reciproc angajamente ca state libere şi egale în drepturi, fără obişnuitele limitări sau ştirbiri
practicate în epocă de marile puteri în raporturile lor cu ţările mici şi mijlocii. În fapt, Rusia a fost
primul stat care a încheiat un tratat cu România ca ţară pe deplin independentă şi suverană, deşi
neatârnarea acesteia faţă de Imperiul otoman nu fusese proclamată oficial. În al treilea rând,
Imperiul rus şi-a asumat pritr-un act cu valoare juridică internaţională obligaţia de a respecta
rânduielile politice interne şi integritatea teritorială a României. Convenţia din 4/16 aprilie a
deschis, totodată, calea spre o cooperare militară între cele două state vecine, deşi în această
direcţie rămăseseră încă de soluţionat numeroase probleme complicate133.
Întrunită la 9 mai 1877, Camera Deputaţilor, într-un cadru solemn, lua act „că ruperea
legăturilor noastre cu Poarta şi independenţa absolută a României au primit consacrarea lor
oficială”134. În aceeaşi zi, dominat de acelaşi spirit patriotic, Senatul, „luând act de poziţiunea
făcută României de Imperiul otoman, consideră statul român independent şi invită pe guvern a
lucra ca independenţa ei să fie recunoscută şi garantată de marile puteri europene”135.
Inevitabilitatea declanşării războiului, iminenţa pătrunderii trupelor ruse pe teritoriul ţării
noastre şi a marşului lor strategic spre Dunăre, ca şi ripostele previzibile ale forţelor otomane a
determinat guvernul român să hotărască mobilizarea imediată a armatei. Efectivul total mobilizat
a fost de aproximativ 100.000 de oameni, 12.300 de cai şi 190 de tunuri136. Concomitent cu
mobilizarea, armata română a început să execute una dintre cele mai importante acţiuni strategice
concepute de comandamentul militar naţional: operaţia de acoperire a Dunării, precum şi
fortificarea unor zone, cu deosebire Barboşi şi Calafat. Semnificaţia acestor măsuri rezultă şi din
faptul că agentul diplomatic al României la Viena, Ioan Bălăceanu, comunica, la 4 aprilie, că
generalul Klapka, întors de la Constantinopol, declarase confidenţial că otomanii îşi propuneau să
ocupe patru puncte pe malul românesc al Dunării - Calafat, Turnu Măgurele, Olteniţa şi
Barboşi137.
COOPERAREA ARMATEI ROMÂNE CU ARMATA RUSĂ. Starea de beligeranţă dintre
România şi Imperiul otoman, care avea ca fond extern războiul ruso - turc, reclama însă o
reglementare a raporturilor militare româno - ruse, în esenţă trecerea de la cooperarea de facto, de
până atunci, la cooperarea de jure, aspect neabordat în Convenţia din 4 aprilie, partea rusă
postându-se pe poziţia că disponibilităţile armatei sale îi permit să lupte singură,fără aliaţi.
Faptul că Înaltul Comandament Rus se instalase la Ploieşti crease - în special după ce sosise
aici Marele Duce Nicolae, comandantul suprem al trupelor ruse, la 20 aprilie 1877 - condiţii
favorabile pentru ca această chestiune să fie dezbătută mai aprofundat şi în detaliu de către cei
mai înalţi reprezentanţi ai conducerii statale şi ai armatelor celor două ţări. Primul contact avut de
domnitorul României cu Marele Duce la Ploieşti a apărut de bun augur. Cu acel prilej,
Comandamentul de Căpetenie al Armatei Ruse de Sud, după ce a deplâns faptul că diplomaţia
rusă, amestecându-se „în conducerea războiului”, determinase Serbia să nu ia parte la operaţiile
militare, şi-a exprimat speranţa „să poată conta cel puţin pe armata română”138. Iar şeful statului
român a declarat „că atât el cât şi armata sa ard de dorinţa de a intra în acţiune şi se dă bucuros

133
România în războiul de independenţă 1877-1878, p. 88-89
134
Nicolae Iorga, Politica externă a Regelui Carol I, Editura Glykon, Bucureşti, 1991, p. 212
135
Ibidem, p. 212
136
General Radu Rosetti, Partea luată de armata română la războiul din 1877-1878, „Cultura Naţională”,
Bucureşti, 1926, p. 18
137
Colonel I. Manoilescu, Războiul româno-ruso-turc din 1877, Institutul de Arte Grafice „Răsăritul”,
Bucureşti, 1921, p. 35
138
Memoriile Regelui Carol I, vol.IX, p. 78

27
gata să discute şi să fixeze cu marele cartier rusesc principiile cooperaţiunii”139. O a doua
întrevedere importantă pe această temă între Domnitor şi Marele Duce, secondaţi de şefii de stat-
major respectivi şi de comandanţi superiori din ambele armate, a avut loc la 25 aprilie 1877.
Conţinutul dezbaterilor este rezumat astfel în Memoriile lui Carol I: „Pentru trecerea Dunării,
ruşii doresc concursul trupelor române care, în principiu, e acordat. Însă şi prinţul cere în Bulgaria
o bază de operaţiuni proprie a sa, cu sprijinirea aripei stângi pe râul Isker”140.
Guvernul imperial rus - ţinut la curent cu tratativele - a fost de altă părere. Verbal, prin
agentul diplomatic al României la St. Petersburg, generalul Ioan Ghica, apoi printr-o notă scrisă
(remisă de contele A.I. Nelidov), prinţul A. M. Gorceakov, cancelarul imperiului, a comunicat că
Rusia nu era interesată într-o cooperare militară cu România împotriva imperiului otoman dacă
armata română nu se subordona nemijlocit Înaltului Comandament Rus. Răspunsul guvernului rus
a fost redactat în termeni care veneau în contradicţie cu evoluţia pozitivă a relaţiilor dintre cele
două state şi armate după semnarea Convenţiei din 4 aprilie 1877. În nota remisă guvernului
român prin contele Nelidov erau caracteristice câteva pasaje: „M. S. Împăratul, ţinând seamă de
împrejurările politice în mijlocul cărora se face mersul armatei sale în contra Turciei şi de
mijloacele de care dispune a binevoit să facă a înţelege pe cabinetul din Bucureşti, prin mijlocirea
principelui I. Ghica, că nu invită pe România la cooperaţiune peste Dunăre, dar că, dacă guvernul
român voia să întreprindă o asemenea acţiune pe propriile sale cheltuieli şi cu rizicul şi pericolul
său, ea nu s-ar putea face decât cu condiţiunea absolută a unităţii de comandament superior, care
ar rămânea în mâinile generalului cap al armatei imperiale ... Rusia nu are nevoie de concursul
armatei române. Forţele pe care le-a pus în mişcare ca să combată pe Turcia sunt mai mult decât
îndestulătoare pentru ajungera acestui scop înalt ce împăratul şi-a propus începând războiul actual
... Iminenţa operaţiunilor decisive pe Dunăre coincizând cu sosirea apropiată a M.S. Împăratului -
ar fi din toate privinţele urgent să se definească fără întârziere şi într-un mod precis şi formal
intenţiile guvernului român relativ la partea pe care corpul de operaţiune domnesc ar fi chemat să
o ia în cursul ulterior al războiului şi care n-ar putea varia decât între o abţinere de la orice demers
agresiv şi o acţiune sub comandamentul superior şi conform cu vederile generalului cap rus”141.
Nota prinţului Gorceakov a insistat aproape exclusiv asupra unor consideraţii de ordin
militar pentru a motiva respingerea unei cooperări bazate pe principiile preconizate de guvernul
român. Desfăşurarea ulterioară a evenimentelor a arătat însă că poziţia negativă adoptată de
guvernul rus s-a datorat şi unor raţiuni de ordin politic. Referitor la aceasta, într-o lucrare
întocmită pe baza documentelor de arhivă ruseşti şi turceşti, colonelul Martinov - din statul major
rus - scria: „De la mijlocul lunii mai românii propuseseră Rusiei cooperarea lor la sud de Dunăre,
în intenţia de a asedia Vidinul şi a-şi asuma, în general, lupta cu trupele turce situate în Bulgaria
occidentală; dar oferta lor fu respinsă. Considerând forţele de care dispunea ca suficiente pentru a
nimici pe turci, guvernul rus era pe deplin mulţumit în acea epocă de neutralitatea României şi nu
dorea deloc să-i dea dreptul de a emite anumite pretenţii la încheierea păcii”142. Nici negocierile
duse ulterior cu ţarul Alexandru al II-lea şi prinţul Gorceakov, după ce aceştia au sosit la Ploieşti,
nu au putut scoate tratativele din impas. Rusia, mizând pe o victorie facilă în Balcani, iritată
totodată, de conţinutul propunerilor româneşti care-i lezau concepţia şi interesele de mare putere,
a refuzat alianţa militară oferită insistent de România, dar condiţionată. Faptul că atât armata rusă,
cât şi armata română luptau împotriva aceluiaşi inamic - Imperiul otoman -, că liniile de
comunicaţii şi baza de aprovizionare a armatelor ambelor state se găseau pe teritoriul românesc,
sprijinul acordat de oastea română trupelor ruse la forţarea Dunării, coroborate cu insuccesele

139
Ibidem, p. 78
140
Ibidem, p. 81
141
Treizeci de ani de domnie a regelui Carol I. Cuvântări şi acte, vol.I, 1866-1880, Institutul de Arte
Grafice Carol Göbl, Bucureşti, 1897, p. 408-410
142
Colonel Martinov, Le blocus de Plevna d´apres les achives historiques, Librairie du „Monde Militaire”,
Paris, f. a., p.4

28
armatei ruse în primele două atacuri asupra Plevnei în vara anului 1877, toate acestea au obligat
mai târziu guvernul de la St. Petersburg să-şi reconsidere poziţia faţă de cooperarea militară cu
România. Astfel, după ce Comandamentul armatei ruse a ajuns la concluzia că trebuie executat un
nou atac asupra Plevnei mai bine pregătit şi cu forţe sporite s-a luat în calcul ca pentru creşterea
puterii asaltului partea rusă să se adreseze guvernului de la Bucureşti pentru a se obţine
cooperarea armatei române.
Analizând situaţia strategică de ansamblu creată şi cererea părţii ruse, prin telegrama
Marelui Duce Nicolae, adresată Domnitorului Carol I143, având în vedere interesele naţionale
majore, ce depindeau de deznodământul conflictului militar din Balcani, Guvernul român şi
Marele Cartier General au acceptat ca armata română să participe la marea bătălie de la Plevna,
urmând ca detaliile cooperării şi stabilirea cu precizie a naturii relaţiilor dintre cele două armate
să se realizaze din mers. Caracterizând acest moment, domnitorul Carol I nota în Memoriile sale
la 19 iulie 1877: „Acum nu mai sunt la mijloc interese curat ruseşti, ci sunt şi româneşti, ţara e
ameninţată de un mare pericol în caz când turcii biruitori izbutesc să arunce pe ruşi îndărăt peste
Dunăre”144. În virtutea acestui raţionament, propriu întregii conduceri politice şi militare a
României, în răspunsul său - datat 22 iulie - la telegrama comandantului de căpetenie al armatei
ruse din Balcani, comandantul suprem al armatei române domnitorul Carol, arăta: „În urma
telegramei tale de la 19 iulie, după mari sforţări şi cu toate greutăţile numeroase, sunt fericit de a
putea să te anunţ că s-au luat toate dispoziţiunile pentru concentrarea a vreo 30.000 de oameni ca
să luăm într-o silinţă comună Plevna, cu corpurile angajate în jurul acestei poziţiuni, care e un
pericol prmanent pentru armata imperială”145. Pentru ca armata română să răspundă noilor
misiuni care o aşteptau, comandamentul suprem a desfăşurat acţiuni de organizare de importanţă
strategică, armata fiind compartimentată în două: Armata de operaţii, de sub comanda generalului
Alexandru Cernat, însumând un efectiv de 43.414 de oameni, 7.170 de cai şi 110 tunuri; Corpul
de observaţie, sub comanda generalului Gheorghe Lupu, totalizând un efectiv de 11.380 de
oameni, 1.350 de cai şi 74 de tunuri146. Concomitent cu măsurile de pregătire a armatei pentru
campanie, domnitorul Carol I şi alţi reprezentanţi români au purtat tratative la Gorni Studen, la
Cartierul General al armatei ruse, cu ţarul Alexandru II al Rusiei în vederea reglementării
cooperării în luptă. Reprezentanţii comandamentul rus insistau ca trupele române să intre, la toate
nivelurile, în subordinea comandamentelor armatei ruse şi să fie difuzate în dispozitivul rus
conform dinamicii operative. După îndelungate discuţii, prin eforturi şi concesii reciproce s-a
ajuns la o soluţie acceptată de ambele părţi: reprezentanţii Rusiei au fost de acord ca armatele
române să acţioneze sub comandament naţional şi să aibă un sector de operaţii distinct,
reprezentanţii României au acceptat ca unităţile române să intre în dispozitivul general la aripa
dreaptă a armatei ruse în zona Plevna, în măsură să fie angajate cât mai repede în acţiune. În
zilele de 16 şi 17 august 1877 a avut loc o nouă rundă de convorbiri la Gorni Studen, la care au
fost prezenţi ţarul Rusiei, Alexandru II şi Marele Duce Nicolae, din partea rusă, domnitorul
României, Carol I, însoţit de generalul Alexandru Cernat, din partea României. Discuţiile au fost
concentrate aproape exclusiv asupra problemelor de comandament. Marele Duce Nicolae
considerase până atunci că cea mai potrivită formulă ar fi fost menţinerea generalului-locotenent
P.D.Zotov drept comandant superior al tuturor trupelor participante la bătălie, deci şi a celor
române, care însă ar fi urmat să primească un sector dictinct sub comanda nemijlocită a unor

143
Telegrama Marelui Duce Nicolae, adresată lui Carol I la 19 iulie 1877, avea următorul conţinut:
„Prinţului Carol al României, în locul unde se află Cartierul General român. Turcii, aducând cele mai mari
mase de trupe la Plevna, ne zdrobesc. Rog să faci fusiune, demonstraţiune şi, dacă se poate, să treci
Dunărea cu armata, după cum doreşti, între Jiu şi Corabia. Demonstraţiunea aceasta este neapărat necesară
pentru înlesnirea mişcărilor mele. Nicolae” (Memoriile Regelui Carol I, vol. X, p. 38-39)
144
Memoriile Regelui Carol I al României (de un martor ocular) vol. X, p. 38
145
Ibidem, p. 38-39
146
Documente privind istoria României. Războiul pentru independenţă, vol. V, Bucureşti, 1953, p. 210

29
generali şi ofiţeri români. Declaraţia domnitorului României că intenţiona să comande personal
trupele proprii a făcut inoperantă această formulă, el neacceptând să fie subordonat unui general
rus. Faţă de această poziţie fermă, după o oarecare şovăială, ţarul a propus domnitorului Carol I
comanda supremă a grupării forţelor române şi ruse de la Plevna, iar generalul-locotenent rus P.
D. Zotov urma să devină şeful său de stat major. Această propunere a fost acceptată, iar gruparea
respectivă a primit denumirea de Armata de vest147.
Reîntors la Corabia, la 19 august, Carol I a convocat un consiliu de război, în care s-au
dezbătut problemele ce decurgeau din întâlnirea realizată cu ţarul Rusiei şi comandamentul rus,
iar pe baza analizei situaţiei militare din Balcani şi a acordului de cooperare cu trupele ruse, s-a
hotărât trecerea imediată a Armatei române de operaţii peste Dunăre. Ministrul de război,
generalul Alexandru Cernat a fost numit comandantul Armatei de operaţii şi, din aceeaşi zi,
interimatul Ministerului de război a fost preluat de primul-ministru Ion C. Brătianu.
La 21 august, domnitorul Carol I, printr-un ordin de zi, a anunţat că a luat comanda
Armatei de vest şi s-a instalat împreună cu Cartierul său General la Poradim (la est de Plevna),
apoi s-a întâlnit cu generalul P. D. Zotov însoţit de statul său major şi alţi comandanţi ruşi, au
analizat situaţia militară din zona Plevnei, după care a inspectat corpurile 9 şi 4 ruse. În seara
aceleiaşi zile, la Poradim a avut loc un consiliu de război în care s-au dezbătut amănunţit
modalităţile cooperării trupelor româno – ruse şi planul celei de a treia ofensive asupra Plevnei,
preconizată de Comandamentul rus. După ce a examinat situaţia, Carol I i-a telegrafiat Marelui
Duce Nicolae pentru a stărui „ca atacul asupra Plevnei să se amâne până vor sosi forţe
îndestulătoare”, opinie care nu a fost acceptată.
Al treilea asalt asupra Plevnei a fost declanşat în zorii zilei de 30 august, de forţe româno
– ruse, care totalizau un efectiv de 90.100 de oameni şi 424 piese de artilerie148. Întrucât acţiunea
a fost insuficient pregătită, iar forţele au fost puţine, singurul succes din acea zi l-a constituit
cucerirea redutei Griviţa 1 de către trupele române. Deşi rezultatul a fost minim, pierderile au fost
severe – 24% din efectivele angajate de cele două armate aliate149. În consecinţă, la propunerea
comandamentului român, s-a hotărât încetarea asalturilor, trecerea la un asediu eficient şi
îndelungat.
Paralel cu stângerea cercului în jurul Plevnei, în noiembrie 1877, din ordinul
domnitorului Carol I, comandantul Armatei de vest, a fost cucerită cetatea RAHOVA care, prin
poziţia ei, ar fi putut periclita spatele trupelor româno – ruse care încercuiau Plevna. La acţiune au
participat trupe române şi ruse, sub comanda colonelului român Gheorghe Slăniceanu. Această
nouă victorie a aparţinut în întregime trupelor române. Într-o scrisoare adresată lui Carol I,
Marele Duce Nicolae aprecia: „Izbânda de la Rahova aparţine întreagă armatelor române...
Binevoiţi a-mi permite a mai spune iarăşi şi cu această împrejurare că întotdeauna am fost fericit
a recunoaşte bravura şi solidele calităţi militare ale armatei române”150.
La sfârşitul lunii noiembrie 1877, Osman paşa a hotărât să străpungă inelul de încercuire
şi să-şi deschidă drum spre Sofia. Încercarea grupării otomane de la Plevna de a ieşi din
încercuire în noaptea de 27 spre 28 noiembrie 1877, s-a sfârşit cu un eşec, iar marele învins,
Osman paşa, s-a predat colonelului Mihail Cerchez, comandantul Diviziei 2 române. Armata
otomană care a capitulat cuprindea 10 generali, 1.300 de ofiţeri superiori, 2.000 de ofiţeri
inferiori, 40.000 de soldaţi şi 77 de tunuri. Românii au capturat 2 paşale, 225 ofiţeri, 10.227
soldaţi, 24 de tunuri, 16 chesoane şi 5.000 de puşti Martiny151.

147
Colonel Constantin Olteanu, Patru decenii sub drapel, generalul Alexandru Cernat, Editura Militară,
Bucureşti, 1971, p. 40-41
148
România în războiul de independenţă. 1877-1878, Editura Militară, Bucureşti, 1977, p. 189
149
Constantin Antip, Constantin Olteanu, Comandamentul armatei române în campania 1877-1878,
Editura Albatros, Bucureşti, 1998, p. 133
150
Memoriile Regelui Carol I al României, vol. XI, p. 95-96
151
Constantin Antip, Constantin Olteanu, Op. cit., p. 153

30
 Pentru modul în care a acţionat, corpul de comandă al armatei române în campania din
1877-1878 şi-a atras aprecierile elogioase ale reprezentanţilor unor armate străine şi ale
numeroşilor corespndenţi de presă, precum şi ale Comandamentului suprem al armatei ruse, cu
care a cooperat. Subliniind contribuţia generalului Alexandru Cernat, în calitatea sa de comandant
al Armatei române de operaţii, la succesul trupelor sale pe câmpul de bătălie de la Plevna, Marele
Duce Nicolae, în ordinul de zi din 5 decembrie 1877, scria: „Exprim sincera mea recunoştinţă
comandantului trupelor române ale corpului de împresurare, generalul Cernat, care a ştiut a face
să pătrundă spiritul militar în trupe ce prima oară luau parte la lupte, care a ştiut a ... împlini până
la capăt întreaga sarcină ce i se încredinţase”152. Despre căderea Plevnei şi comportarea armatei
române au informat lumea cei 30 de corespondenţi de presă din Franţa, Anglia, Italia, Suedia,
Elveţia, Statele Unite ale Americii etc. La rândul său, domnitorul Carol I a fost decorat de ţarul
Rusiei cu ordinul „Sfântul Andrei” cu spadă, primul în ierarhia ordinelor ruseşti care, de la
înfiinţarea lui de Petru cel Mare în 1698, nu mai fusese acordat decât la trei personalităţi.
După biruinţa de la Plevna, existenţa armatei de asediu a încetat. Din acest moment,
forţele ruse şi române au primit misiuni diferite şi au operat pe fronturi separate. Armata rusă va
înainta peste Munţii Balcani, spre Constantinopol, iar armata română spre Vidin.
Victoria asupra Imperiului otoman-la obţinerea căreia poporul român contribuise cu
întregul lui potenţial material, uman şi militar-a pus Poarta în imposibilitatea de a mai menţine,
indiferent sub ce formă, sau pretexte, vestigiile unei dominaţii potrivnice devenirii istorice.
Târziu, începea şi la Constantinopol să se perceapă necesitatea de a reaşeza pe baze noi
raporturile româno – otomane (şi prin aceasta cele româno - turce) pentru a şterge amintirea
trecutului şi a înfăptui o reconciliere istorică. Oricât de ciudat ar părea, principalele obstacole în
calea recunoaşterii independenţei României la negocierile postbelice au rezultat nu atât din
opoziţia fostei puteri suzerane, cât din obstrucţia altor mari state europene. A fost necesară încă o
grea şi complicată bătălie, pe plan diplomatic în special, pentru ca poporul român să se poată
bucura, în sfârşit, de binefacerile deplinei lui neatârnări. Actele acestei ultime "bătălii" s-au jucat
la Kazanlik, Adrianopol, San Ştefano şi Berlin.
În urma participării victorioase la războiul din 1877-1878, România a obţinut
recunoaşterea internaţională a independenţei sale de stat. Ţara noastră a dobândit egalitate
juridică cu celelalte naţiuni, devenind, potrivit normelor dreptului internaţional, un stat pe deplin
suveran, în plină afirmare.
RELAŢIILE EXTERNE ALE ARMATEI ROMÂNE ÎN PERIOADA CÂND A FĂCUT
PARTE DIN COALIŢIA POLITICO - MILITARĂ "TRIPLA ALIANŢĂ", (PUTERILE
CENTRALE), în anii 1883 - 1914. Evoluţia situaţiei internaţionale în deceniile premergătoare
primei conflagraţii mondiale a fost marcată prin constituirea celor două puternice coaliţii politico
- militare: Tripla Alianţă (Puterile Centrale) şi Tripla Înţelegere (Antanta), care vor grupa iniţial
principalele puteri europene. Înainte şi în timpul primului război mondial au existat fluctuaţii în
ambele blocuri, care s-au materializat prin aderarea de noi state la una sau la cealaltă din alianţe,
precum şi în migrarea unor ţări de la o coaliţie la alta, în fucţie de interesele fiecăruia. În
intervalul de la războiul Crimeei (1853-1856) până la primul război mondial, în Europa s-au
desfăşurat trei războaie de mai mică întindere, în timp şi spaţiu, având ca trăsături comune
acţiunea diferitelor state aliate împotriva unei ţări, cum au fost: Rusia, aliată cu România, în 1877
- 1878, împotriva Imperiului otoman; Grecia,Serbia, Bulgaria şi Muntenegru, aliate în primul
război balcanic, 1912, împotriva Imperiului otoman; Grecia, Serbia, Imperiul otoman,
Muntenegru şi România, aliate în cel de al doilea război balcanic, 1913, împotriva Bulgariei.
Studierea procesului de constituire a celor două mari coaliţii politico - militare, ce se vor
confrunta în primul război mondial, pune în lumină câteva aspecte importante precum: ambele fac
parte din categoria coaliţiilor prestabilite; ambele au luat fiinţă prin tratate de alianţă bilaterale:
ambele se considerau alianţe permanente şi fiecare credea, cum era firesc, că, în situaţia unei

152
"Războiul", nr. 155 din decembrie 1877

31
ciocniri armate, o va învinge pe cealaltă. „În această perioadă, relaţiile internaţionale au fost
dominate, ca şi în trecut, de politica marilor puteri, de astă dată din ce în ce mai preocupate de
problmele coloniale, încât raportul de forţă din Europa ajunsese se depindă, în mare măsură, de
interesele statelor colonialiste în diferite părţi ale lumii”153. Interesele diferite în acapararea de noi
teritorii şi pieţe de desfacere, au făcut ca gruparea marilor puteri europene cuprinse iniţial în cele
două blocuri ostile a parcurs un proces îndelungat şi complex, caracterizat printr-o intensă
activitate diplomatică, de aranjamente şi combinaţii154. Statele s-au aliniat la una din coaliţii în
funcţie de interesele fiecăruia.
CONSTITUIREA TRIPLEI ALIANŢE (PUTERILE CENTRALE). Încordarea relaţiilor
germano - ruse după Congresul de la Berlin din 1878, l-a determinat pe Bismark să se apropie de
Austro - Ungaria, însă şi Viena dorea acelaşi lucru. Fiind înrudit cu ţarul Rusiei, Nicolae II,
împăratul Germaniei, Wilhelm I, s-a opus fără succes acestei alianţe. Pentru a-l bloca pe împărat,
cancelarul Bismark ameninţa cu demisia colectivă a guvernului german155. Ca urmare, la 25
septembrie 1879 s-a semnat tratatul austro - ungaro - german. Documentul prevedea că dacă una
din cele două părţi contractante era atacată, fără a provoca, de către Rusia, cealaltă se obliga să-i
acorde ajutor cu forţele sale. În esenţă, Tratatul avea un caracter predilect antirus. „Alianţa austro
– ungaro - germană din 1879, care marca începutul grupării în tabere politico - militare opuse a
statelor europene, a devenit astfel cea mai durabilă dintre alianţele încheiate înainte de primul
război mondial şi un factor important în ansamblul relaţiilor internaţionale din această
perioadă”156.
Prin aderarea la ea, în mai 1882, a Italiei, care renunţase temporar la revendicările ei
teritoriale faţă de Austro - Ungaria, alianţa austro – ungaro - germană devenea Tripla Alianţă
(Germania, Austro - Ungaria şi Italia). Este de reţinut că Italia s-a decis să adere la această alianţă
după ce Franţa, sprijinită de Anglia, ocupase Tunisul în anul 1881, zonă considerată de Roma ca
o sferă de influenţă ce-i revenea. Conform tratatului încheiat, Germania şi Italia urmau să-şi
acorde sprijin reciproc în cazul unui război cu Franţa. O altă prevedere importantă se referea la
faptul că cei trei aliaţi se obligau să respecte o neutralitate reciprocă în situaţia unui război cu
vreun alt stat şi să-şi acorde ajutor militar complet în cazul când unul dintre ei ar trebui să lupte în
acelaşi timp cu doi adversari. În mod explicit, această prevedere însemna obţinerea neutralităţii
Italiei faţă de Austro - Ungaria în cazul unui conflict austro - rus. Mai trebuie menţionat că
Tratatul din 1882 dintre Italia şi Austro - Ungaria rămânea distinct de cel din 1879, austro –
ungaro - german, chiar dacă aceste două puteri făceau parte din Tripla Alianţă.
ROMÂNIA ERA LEGATĂ FORMAL DE TRIPLA ALIANŢĂ DIN ANUL 1883, printr-un
Tratat secret de alianţă cu Austro - Ungaria. „În cursul anului 1883 România ajunge la semnarea
tratatului secret de alianţă cu Austro - Ungaria şi Germania, acţiune determinată de mai multe
motive şi anume: încordarea politică dintre statul rămân şi Imperiul ţarist în urma războiului din
1877-1878; convingerea oamenilor politici români că apropierea de Puterile Centrale constituie o
măsură de prevedere în faţa expansiunii ţariste în Balcani; credinţa că alianţa cu Austro-Ungaria
putea determina Viena să abandoneze politica de ostilitate faţă de Bucureşti şi, totodată, să aibă o
atitudine mai puţin rigidă în problema Dunării; în sfârşit, aderarea la un bloc deja format dădea un
coeficient de siguranţă faţă de contradicţiile care măcinau în acel moment Europa”157. În acelaşi
timp, s-a avut în vedere că „Apropierea de Tripla Alianţă oferea deci o garanţie mai puternică
decât o alianţă cu o singură mare putere. Apoi, din cele trei membre ale acestui prim bloc politico

153
Şerban Rădulescu-Zoner, România şi Tripla Alianţă la începutul secolului al XX-lea, 1900-1914,
Editura Litera, Bucureşti, 1977, p. 7
154
Gheorghe Nicolae-Căzan, Şerban Rădulescu-Zoner, România şi Tripla Alianţă, 1878-1914, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979, p. 13
155
Nicolae Ciachir, Gheorghe Bercan, Op. cit., p. 399-400
156
România în anii primului război mondial, vol.I, Editura Militară, Bucureşti, 1987, p.11
157
Gheorghe-Nicolae Căzan, Şerban Rădulescu-Zoner, Op. cit., p. 95-101

32
- militar, cu Germania şi Italia nu existau divergenţe fundamentale. În sfârşit, apropierea era
favorizată de importanţi factori economici şi politici”158. Ţinând seama de presiunea exercitată
asupra sa de cele trei imperii, România a fost obligată de împrejurări să adere la Tripla Alianţă. În
acest sens, şi Constantin Dobrogeanu-Gherea scria că „În starea actuală alianţa României cu
Austria se impune ..., deci intrarea României în Tripla Alianţă e o necesitate”159. Este important
de reţinut faptul că „Iniţiativa unei apropieri a României de Puterile Centrale a pornit deci de la
Berlin, ea găsind un ecou favorabil la Viena înainte de a-l avea la Bucureşti"160. În fapt,
Germania, căutând să evite înrăutăţirea relaţiilor sale cu Rusia, nu s-a angajat direct într-o
cooperare cu România. „Cancelarul Otto von Bismark a sugerat în schimb ca statul român să
perfecteze un tratat de asistenţă mutuală cu Austro - Ungaria la care să adere şi Germania şi a
cerut satisfacerea intereselor economice ale celui de-al doilea Reich în ţara liberă prin
răscumpărarea căilor ferate construite de consorţiul Bleichröder”161. Faptul că unul din factorii
care au determinat România să adere la Tripla Alianţă a fost neîncrederea ei faţă de politica
Rusiei, este sesizat şi de Serghei Dimitrievici Sazonov, ministru de externe rus în anii 1910-1916,
care scria: „«Cunoaştem motivele care au îndemnat România să imprime politicii sale externe o
tentativă ostilă Rusiei. Ele aveau la origine vechea nemulţumire transmisă succesorilor lor de
oameni de stat români din epoca războiului din 1877. În momentul respectiv românii au fost
indignaţi de faptul că Rusia le-a reluat, la sfârşitul ostilităţilor cu Turcia, cele trei districte
meridionale ale Basarabiei, în pofida promisiunii pe care ea o făcuse principatului român de a
respecta integritatea lui teritorială.(...) Trebuie să recunosc, analizând imparţial evenimentele
acestea deja îndepărtate - continuă Sazonov -, că Rusia a comis poate vis-à-vis de aliatul său, la
încheierea războiului, anumite erori de formă faţă de care micile state sunt întotdeauna foarte
sensibile şi care se soldează cel mai adesea cu urmări persistente de amărăciune şi
animozitate»”162.
Tratatul semnat de România cu Austro-Ungaria la 30 octombrie 1883 avea 7 articole, în
care se menţiona că părţile contractante îşi făgăduiesc pace şi prietenie; se angajau să nu intre în
nici un fel de alianţă sau luptă îndreptată împotriva statelor lor; dacă România va fi atacată, fără
să existe provocare din partea ei, Austro - Ungaria se obliga să acorde în timp util ajutor şi
asistenţă împotriva agresorului, iar dacă Austro - Ungaria era atacată în aceleaşi împrejurări în
vreuna din zonele limitrofe României, va fi de îndată casus foederisX pentru România; esenţa
problemei militare este cuprinsă în art. 3, care prevedea: „Dacă una din înaltele părţi contractante
ar fi ameninţată de o agresiune în condiţiile sus-menţionate, guvernele respective se vor pune de
acord asupra măsurilor ce vor trebui luate în vederea unei cooperări a armatelor lor. Aceste
probleme militare, îndeosebi cea a unităţii operaţiunilor şi a trecerii prin teritoriile respective, vor
fi reglementate printr-o convenţie militară”, dacă trebuiau să ducă un război comun, ambele părţi
se obligă să nu negocieze sau să încheie pace separată; tratatul era încheiat pe timp de cinci ani,
iar dacă nu era denunţat cu un an înainte de expirarea lui, sau dacă nici una din părţi nu va cere
rezilierea lui, el se considera prelungit cu încă trei ani; la reînnoirea din anul 1902 s-a convenit ca
tratatul să fie reînnoit pentru cinci ani, cu începere din 1903, „prevăzându-se ca, ulterior, dacă una
din părţi nu-i va cere revizuirea sau nu-l va denunţa cu un an înainte de termen, el se va prelungi
automat din trei în trei ani”163; semnatarii se angajau să păstreze secret conţinutul tratatului. Din
partea României, tratatul a fost semnat de Dimitrie Sturza, ministrul afacerilor externe, iar din
partea Austro-Ungariei de Kálnoky, ministru de externe al dublei monarhii. La 15 noiembrie

158
Istoria Românilor, vol.VII, tom II, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p. 242
159
Constantin Dobrogeanu-Gherea, Opere complete, vol.2, Bucureşti, 1967, p. 407-408
160
Istoria Românilor, vol.VII, tom II, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p. 246
161
Istoria Militară a Poporului Român, vol.V,...,p. 65-66
162
Istoria Militară a Poporului Român, vol.V, Editura Militară, Bucureşti, 1988, p. 70-71
X
Casub foederis:situaţie prevazută în Tratatul de alianţă
163
Istoria Românilor, vol.VII, tom II, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p. 273

33
1883, la Viena, s-a încheiat Procesul - Verbal privind schimbul instrumentelor de ratificare,
semnat din partea română de Petre Carp, iar din partea austro - ungară de acelaşi Kálnoky164.
„Dar, în pofida tratatului, dezamăgirea României pentru tratamentul discriminatoriu aplicat ei de
marile puteri din blocul Triplicei, păstrată în surdină în primii ani, s-a amplificat şi, cu timpul, s-a
transformat într-un sentiment deschis de ostilitate, manifestat, în special în raporturile cu Austro -
Ungaria. Accentuarea antagonismelor dintre guvernele de la Bucureşti şi Viena a fost alimentată
atât de veleităţile Habsburgilor de a-şi extinde hegemonia spre gurile Dunării şi în Balcani, cât şi
de intensificarea politicii de deznaţionalizare a românilor din Transilvania”165.
Un alt aspect al relaţiilor interaliate din cadrul Triplei Alianţe, constă în faptul că pentru
a evita o accentuare a dependenţei României faţă de Austro - Ungaria şi Germania în domeniul
aprovizionării armatei române cu armament şi muniţii, au fost lansate comenzi şi în alte ţări
occidentale. Generalul Vasile Rudeanu, care, din anul 1897, de când avea gradul de locotenent, s-
a ocupat de contractarea şi achiziţionarea de armament şi muniţii pentru armata română, scrie că
după ce a aderat la Tripla Alianţă, România s-a orientat prioritar în acest scop spre statele
partenere de coaliţie. În acest sens, a perfectat contracte pentru achiziţionarea de armament şi
muniţii de la mai multe firme, între care: "Roth", "Steyr", "Keller", din Austro-Ungaria; "Krupp"
din Germania, dar şi la "Schneider", din Franţa. Mai mult, „Ni se impunea - scrie Vasile Rudeanu
- să adoptăm tunuri fabricate în Germania, ţară care ne împrumuta bani ca să le cumpărăm.
Constrângerea - continuă el - nu era numai de ordin financiar, ea se manifesta şi pe cale
diplomatică. Politica germană nu înţelegea ca România, ţară aliată, să cumpere armament decât
de la industriile germane sau austriece”166. În deceniile care au urmat, România a acţionat astfel
încât să nu fie total dependentă de Tripla Alianţă în problema aprovizionării cu armament şi
muniţii. Ca urmare, guvernul român, pornind de la faptul că din producţia internă se asigura
numai o parte neînsemnată din mijloacele de luptă necesare armatei, a continuat să facă
importante comenzi în Germania, Austro - Ungaria şi Italia, dar şi ţări care aparţineau Antantei,
opusă Triplei Alianţe, cu deosebire din Franţa şi Anglia167. Cu o serie de uzine franceze precum
Creusot, St. Chamod şi Chatillon-Commentry, partea română a contractat, în iulie 1891, livrarea
de cupole blindate şi tunuri de diferite calibre pentru dotarea forturilor din sistemul de fortificaţii
ale Bucureştilor168. Întreaga comandă pentru tunurile de calibru 105 mm, 150 mm, 210 mm, a fost
contractată cu uzinele Krupp, în timp ce majoritatea armelor individuale au fost achiziţionate, în
continuare, din Austro-Ungaria169. După 1883, România a achiziţionat diferite categorii de
mijloace de luptă şi din Marea Britanie. Astfel, în anul 1887 s-a contractat construcţia
crucişătorului "Elisabeta", precum şi a canonierelor "Siretul", "Oltul" şi "Bistriţa". Din Franţa, în
baza comenzilor din anul 1886, au fost achiziţionate trei torpiloare: "Smeul", "Năluca" şi
"Sborul"170. În procesul – verbal referitor la primirea canonierelor "Siretul", "Oltul" şi "Bistriţa",
la 2 august 1888 s.n., semnat de comisia de recepţie formată din colonel Murgescu, preşedinte,
căpitan Coandă, maior Isvoranu şi ing. Cupşa, construite de casa engleză "Thames Iron Works",
se menţiona: „În rezumat comisiunea rămânând satisfăcută de modul executării, de rezultatele
experienţelor şi comportării acestor canoniere, a liberat cuvenitul certificat casei "Thames Iron
Works"şi a prezentul proces verbal ...”171.

164
Relaţiile internaţionale ale României în documente, Bucureşti, 1971, p. 467-471
165
Istoria Militară a Poporului Român, vol.V, Editura Militară, Bucureşti, 1988, p. 67
166
General Vasile Rudeanu, Memorii din timp de pace şi război, Editura Militară, Bucureşti, 1989, p.56
167
Documente privind Istoria Militară a Poporului Român, ianuarie 1895-decembrie 1896, Bucureşti,
1980, p. 541-542: 555-556
168
Ibidem
169
Ibidem
170
Ibidem
171
Documente privind Istoria Militară a Poporului Român, mai 1888 – iulie 1891, Editura Militară, 1975,
p. 38 - 39

34
 Mai târziu, în 1915, au aderat, la Tripla Alianţă, Bulgaria şi Turcia. Din acest moment,
Tripla Alianţă a început să se numească Puterile Centrale, în care rolul principal l-a avut, în
continuare, Germania. „Acest război mondial - scrie generalul Ludendorff -, a cerut de la noi
germanii, sforţări uriaşe, asupra noastră apăsând întreaga greutate zdrobitoare a războiului”172.
Blocul militar al Puterilor Centrale s-a destrămat în 1918, în urma înfrângerilor suferite din partea
statelor coalizate în Antantă, la care s-au alăturat, din aprilie 1917, şi Statele Unite ale Americii.
FORMAREA ANTANTEI (TRIPLA ÎNŢELEGERE). Răcirea relaţiilor cu Germania a
determinat Rusia să acţioneze mai energic pentru realizarea unei alianţe cu Franţa. În acest scop,
în 1890, şeful Marelui Stat Major al armatei franceze a întreprins o vizită în Rusia, stabilind cu
omologul său rus că „în cazul unui conflict, cele două armate trebuiau să-şi ofere sprijin reciproc,
chiar fără a perfecta un acord în această privinţă”173.
Cele două state au încheiat un act consultativ, în 1891, prin care se angajau să se consulte
asupra măsurilor ce ar fi trebuit întreprinse în situaţia pericolului de război. În 1892 s-a făcut un
nou pas, încheindu-se o convenţie militară franco-rusă care prevedea, între altele, mobilizarea
simultană a Rusiei şi Franţei în cazul unui atac din partea uneia din puterile participante la Tripla
Alianţă. Această convenţie militară s-a constituit în documentul de bază al alianţei franco-ruse.
După mai multe ezitări, ţarul Rusiei, Alexandru III, şi-a dat acordul pentru ratificarea convenţiei
militare abia în decembrie 1893. Alianţa dintre cele două puteri a devenit publică în anul 1897,
acum ţar al Rusiei era Nicolae II. Guvernul german a trăit o mare deziluzie când a luat cunoştinţă
de materializarea apropierii franco-ruse prin convenţia semnată, întrucât el considera exclusă o
înţelegere între Franţa republicană şi Rusia autocrată174.
Aşadar, la sfârşitul secolului al XIX-lea, marile puteri ale continentului european erau
constituite în două mari tabere, ce se ameninţau reciproc: Germania, Austro - Ungaria şi Italia, pe
de o parte; Rusia şi Franţa, pe de altă parte. Anglia rămânea deocamdată în afara acestor grupări,
căutând să profite de divergenţele dintre ele, situându-se, totuşi, din punct de vedere diplomatic,
în acea perioadă, mai aproape de Germania. Pentru Anglia, două puteri apăreau atunci ca posibile
aliate: Germania şi Franţa. În final, ea se va hotărî pentru Franţa, urmărind o împăcare cu aceasta.
Evaluând puterea Germaniei şi înţelegând pericolul, oamenii de stat din Anglia şi cei din
Franţa doreau o apropiere între cele două ţări. „După o călătorie, în 1903, a regelui englez Eduard
la Paris - scrie André Maurois -, călătorie care a schimbat ambianţa sentimentală a negocierilor,
tratativele începuseră. Trăsătura lor esenţială a fost renunţarea Franţei la orice pretenţie asupra
Egiptului, în schimbul recunoaşterii de către Anglia a intereselor Franţei în Maroc, vecinul
Algeriei. Acordul semnat în 1904, punctul de plecare al unei «Antante cordiale», se remarca prin
aceea că satisfăcea în mod egal ambele părţi. Fuseseră reglementate toate vechile litigii cu privire
la Terra Nova, Africa. Cele două guverne îşi promiteau unul altuia sprijinul lor diplomatic faţă de
terţi, în vederea executării acestei convenţii. Astfel se termina în mod fericit lunga rivalitate care,
de la cucerirea normandă, despărţise cele două ţări. Interese dinastice, interese religioase, interese
imperiale, tot le situaseră pe poziţii opuse. Acum - încheie Maurois - certurile se
terminaseră...”175.
Acordul încheiat între Anglia şi Franţa la 8 aprilie 1904, însumând trei convenţii ce
delimitau sferele de influenţă cu caracter colonial dintre cele două state, a pus bazele coaliţiei
politico-militare a Antantei (Tripla Înţelegere). Reconcilierea, franco - britanică, pe temeiul
comunităţii de interese, a deschis drumul colaborării strânse între cele două puteri.
În circumstanţele internaţionale date, Franţa a îndemnat Anglia să se apropie de Rusia.
Marea Britanie, luând în considerare programul naval votat în 1906 în Germania, decide ca, în

172
Memoriile generalului Erich Ludendorff, Războiul mondial şi Prăbuşire Germaniei, vol. I, Editura
Răspândirea Culturii, Bucureşti, 1919, p. 8
173
România în anii primului război mondial, vol.I, Editura Militară, Bucureşti, 1987, p. 14
174
Gheorghe Platon, Op. cit., p. 262
175
André Maurois, Istoria Angliei, vol. II, Editura Politică, Bucureşti, 1970, p. 283-284

35
vederea unei apropieri, să rezolve problemele coloniale cu Rusia. Pasul hotărâtor în această
direcţie este făcut la 31 august 1907, când cele două puteri încheie o convenţie prin care se
delimitau sferele de interese coloniale, în Asia, ale Angliei şi Rusiei. Cele două părţi reglementau
poziţia lor faţă de Persia, Afganistan, Golful Persic şi India. Importanţa înţelegerii anglo-ruse
consta în faptul că, în afară de reglementarea până la un anumit grad a înţelegerilor reciproce,
acum devenea posibilă şi colaborarea anglo - rusă împotriva pericolului german. Înţelegerea
anglo-rusă din 1907, având un uriaş ecou pe plan extern. Raportul de forţe şi echilibrul european
cunosc din nou importante mutaţii.
Pregătindu-se pentru o eventuală confruntare cu Germania, Marea Britanie îşi asigura
colaborarea cu doi dintre adversarii ei din trecutul nu prea îndepărtat - Franţa şi Rusia. În urma
acestor acţiuni politico - diplomatice s-a definitivat constituirea Antantei anglo – franco - ruse,
care îşi va strânge legăturile pe măsură ce creştea pericolul german. La începutul şi în timpul
primului război mondial, numărul membrilor Antantei a crescut, ajungând ca la sfârşitul
războiului de partea Antantei să se afle peste 50 de state. În raporturile sale cu puterile vremii,
România a trebuit să ţină seama de poziţia sa geo - strategică, de faptul că dispunea de un
important potenţial economic, demografic şi militar căutând să o atragă la cooperare în cazul unui
conflict la nivel zonal sau continental. Tocmai de aceea, „România a privit cu nelinişte
constituirea blocurilor politico - militare de după 1878 - Tripla Alianţă şi Antanta - şi creşterea
încordării dintre acestea. Guvernul de la Bucureşti considera că existenţa unor efective militare
ridicate aparţinând unor state din ambele alianţe în proximitatea frontierelor de atunci ale ţării şi
interesul manifestat de oficialităţile imperiale austro - ungare, şi ţariste şi germane de a subordona
România, pentru a putea lua sub controlul lor poziţiile strategice din Carpaţi, de la gurile Dunării
şi de pe litoralul Mării Negre, reprezentau o ameninţare directă la adresa individualităţii politice
româneşti”176.
România şi războaiele balcanice (1912 şi 1913). Şi după războiul din 1877 – 1878,
situaţia din Balcani a continuat să rămână încordată datorită stăpânirii otomane şi acţiunii marilor
puteri europene ale vremii pentru dominaţie în aceasta zonă. În aceşti ani, România a dus o
politică externă care să-i asigure realizarea unor relaţii de bună vecinătate cu statele balcanice,
pentru apărarea statu – quo – ului teritorial şi menţinerea păcii.
În urma acumulării unor noi elemente de încordare, în anul 1912 a fost declanşat primul
război balcanic, coaliţia formată din Bulgaria, Serbia, Muntenegru şi Grecia, a atacat Imperiul
otoman. Principala cauză a acestui război a constat în respingerea de către Poartă a cererii celor
patru state aliate, care formulaseră o serie de revendicări precum: autonomie administrativă,
guvernatori străini, diete provinciale, libertatea instrucţiei şi demobilizarea armatei turceşti.
Otomanii au considerat că aceste cereri reprezintă amestec în treburile lor interne, că echivalează
cu o declaraţie de război le-au respins şi au rupt relaţiile diplomatice cu cele patru state. În
septembrie 1912, Bulgaria declanşează ostilităţile împotriva Imperiului otoman, urmată de Serbia,
Muntenegru şi Grecia.
Fiind învins, Imperiul otoman cere pace, ale cărei preliminarii au fost discutate şi
semnate la Londra. „Imperiul otoman ceda aliaţilor teritoriile situate la vest de linia Enos – Midia
şi Creta; situaţia Albaniei şi a insulelor din Marea Egee urma să fie rezolvată de marile puteri.
Primul Război Balcanic a luat sfârşit, dar el lăsa în suspensie chestiuni esenţiale, ce vor determina
izbucnirea unui al doilea război”177. În timpul primului război balcanic, România s-a situat pe o
poziţie neutră. În timpul conflictului, locotenent-colonelul Aristide Razu, acreditat la
Constantinopol, a transmis mai multe informări Marelui Stat Major de la Bucureşti despre mersul
operaţiunilor pe baza constatărilor pe care le făcuse personal cu prilejul vizitelor pe front.
Când au trecut la împărţirea teritoriilor locuite de conaţionali, potrivit celor stabilite la
conferinţa de pace de la Londra, aliaţii nu s-au înţeles între ei. În acel moment de criză în zonă,

176
Istoria Militară a Poporului Român, vol.V, Editura Militară, Bucureşti, 1988, p. 65
177
Istoria Românilor, vol. VII, tom II, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p. 281

36
România a intervenit diplomatic pe lângă Bulgaria pentru începerea tratativelor privind frontiera
dobrogeană, linia revendicată fiind linia: Silistra – Ekrene, la Marea Neagră178. În acest sens, la
26 nov./9 decembrie 1912 au avut loc, la Bucureşti, convorbiri între premierul român Titu
Maiorescu şi Stoian Danev, şeful delegaţiei bulgare la viitoarea conferinţă de pace interbalcanică
de la Londra. Nu s-a ajuns la nici o înţelegere cu privire la diferendul dintre cele două state179. La
9/22 februarie 1913, guvernul român s-a adresat cu o notă cabinetelor Angliei, Franţei,
Germaniei, Rusiei, Italiei şi Austro – Ungariei, prin care se accepta propunerea engleză ca
diferendul româno – bulgar, cu privire la rectificarea frontierei din Dobrogea, să facă obiectul
medierii acelor mari puteri.180 Pentru examinarea acestei probleme, în perioada 18/31 martie – 26
noiembrie/9 mai 1913 a avut loc, la Petersburg, conferinţa ambasadorilor marilor puterii181.
Prin protocolul încheiat, oraşul Silistra cu o rază de 3 kilometri de la periferia oraşului a
fost atribuit României182. În perioada care a precedat conferinţa de la Petersburg s-au manifestat
serioase dezacorduri între Viena şi Berlin, creând „posibilitatea unei mari acţiuni de manevră a
diplomaţiei româneşti în cadrul Triplei Alianţe”183. Cu toată independenţa afişată de România în
cadrul coaliţiei din care făcea parte, este de remarcat că „Factorii de decizie de la Bucureşti
menţinându-se pe vechea linie, adoptată încă la începutul veacului, şi-au bazat politica lor
balcanică pe Tripla Alianţă, chiar dacă sprijinul obţinut a fost foarte redus. În ultimă instanţă
rezultatul conferinţei de la Petersburg s-a datorat tot puterilor centrale”184. O altă dovadă a unei
politici externe în limitele permise de existenţa ei în Tripla Alianţă, o constituie faptul că oferta
pentru o alianţă făcută de Serbia în martie 1913, a fost respinsă de România185, cum fusese
respinsă propunerea Vienei în 1908 de încheiere a unei convenţii antisârbă186. În acest sens, este
de remarcat că „Guvernanţii de la Bucureşti din acea vreme au continuat, ca atare, să-şi sprijine
politica sud-est europeană pe alianţa cu puterile centrale, fără a renunţa, însă, la realizarea
obiectivelor lor, atunci când sprijinul scontat sosea cu greu sau deloc, mai ales din partea
Vienei”187.
În anul 1913, Bulgaria, considerând că poate să-şi dobândească o poziţie dominantă
în Balcani a atacat, fără declaraţie de război, la 17/30 iunie foştii aliaţi. În situaţia creată,
guvernul de la Bucureşti, condus de Titu Maiorescu, a suspendat lucrările comisiei de
delimitare a graniţei dobrogene şi a decis mobilizarea armatei. „Având acordul Franţei şi
Rusiei guvernul de la Bucureşti a hotărât intrarea armatei române în Bulgaria. Faptul
constituia practic o dezavuare a alianţei cu Austro – Ungaria”188. Trupele române au
trecut Dunărea şi au înaintat în Bulgaria, efectuând în fapt, un marş fără lupte, spre Sofia.
Luând această decizie, România a adus la cunoştinţa tuturor statelor europene că prin
participarea la acest război, ea nu urmăreşte nimicirea armatei bulgare sau cuceriri
teritoriale, ci numai asigurarea unei garanţii strategice la frontiera dobrogeană şi
împiedicarea hegemoniei Bulgariei în Peninsula Balcanică. Deşi armata română participa
la un război de coaliţie, ea a avut un sector distinct de operare, iar trupele au acţionat sub
comandament propriu, în conformitate cu planul de operaţii elaborat de Marele Stat
178
Politica Externă a României, Dicţionar cronologic, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986,
p. 155
179
Ibidem, p. 155
180
Ibidem, p. 155
181
Ibidem, p. 155
182
Şerban Rădulescu-Zoner, Op. cit., p.111
183
Ibidem, p. 112
184
Ibidem, p. 112
185
Ibidem, p. 112
186
Istoria Militară a Poporului Român, vol.V, Editura Militară, 1988, p. 75
187
Şerban Rădulescu-Zoner, Op. cit., p. 99
188
Istoria Românilor, vol.VII, tom II, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p. 284

37
Major, sub conducerea generalului de divizie Alexandru Averescu, având numele de cod
"Ipoteza nr.1 bis"189. Comandamentul român a conceput executarea a două acţiuni pe
direcţii diferite, separate în spaţiu la circa 200 de km. În acest scop, au fost constituite
două grupări: o grupare principală, concentrată în sud-estul Olteniei, compusă din 11
divizii de infanterie şi două divizii de cavalerie, destinată să opereze în direcţia Sofia; o
grupare secundară, alcătuită din două divizii de infanterie care acţiona în Dobrogea. În
rezerva Marelui Cartier General s-au menţinut în rezervă două divizii de infanterie.
Acţiunile trupelor române pe teritoriul Bulgariei au avut preponderent un caracter
demonstrativ, fără lupte, aşa cum se preconizase. La 11 iulie 1913, trupele române au
ajuns la trecătorile Balcanilor. În perioada de pregătire a intrării în acţiune,
Comandamentul român a organizat cooperarea cu armata sârbă, delegând în acest scop pe
colonelul (după un timp general) Constantin Cristescu, şeful de stat major al generalului
Alexandru Averescu. „Intervenţia României a avut un rol important în încetarea
ostilităţilor, la 17/30 iulie, şi începerea tratativelor de pace"190. Participarea la această
scurtă campanie a evidenţiat multe carenţe în pregătirea armatei române, pe care unii
conducători militari le-au minimalizat. Fără a intra în detalii, ne rezumăm la câteva scurte
aprecieri în acest sens. De exemplu, generalul Vasile Rudeanu scrie în memoriile sale:
„Întors din Bulgaria, am fost surprins de părerea pe care unele personalităţi politice civile
şi militare, o aveau asupra pregătirii de luptă a armatei noastre, apreciate drept
corespunzătoare. Avântul splendid al marşului său de înaintare impetuoasă pe câmpiile
Bulgariei ar fi fost dovada (...). Din nefericire - scrie Rudeanu -, aceste păreri optimiste
nu erau decât simple închipuiri"191. Referindu-se la slaba pregătire a armatei române
pentru a participa la o adevărată campanie, acelaşi general afirmă că „După războiul
balcanic din 1913, auzeam vorbindu-se că armata noastră era suficient pregătită de
război. Ea se întorsese victorioasă din Bulgaria. Se uita că nu fusese vorba de război, ci
numai de un simplu marş ofensiv. Adevărul - continuă el - era că se făcea mereu apel la
tot felul de argumente, unele mai gălăgioase decât altele, numai pentru ca să nu se dea
armatei sumele impuse de o bună pregătire"192. Se cunoaşte că tratativele de pace au avut
loc la Bucureşti, „fapt se sublinia rolul României în aplanarea conflictului. La ele, au
participat numai reprezentanţi ai ţărilor beligerante. Prin pacea încheiată la 28 iulie/10
august 1913, Bulgaria ceda Serbiei o mare parte a Macedoniei, Greciei sudul acesteia şi o
parte din Tracia apuseană, o parte a Traciei răsăritene cu Adrianopolul fiind retrocedat
Imperiului otoman. Astfel, Bulgariei i se interzicea accesul la Marea Egee. În sfârşit,
România primea Dobrogea de Sud, până la linia Turtucaia-Ecrene"193. Semnificaţia
majoră politico-diplomatică a păcii de la Bucureşti constă în aceea că aceasta „a
reprezentat un moment important al relaţiilor internaţionale. Ea este prima în care
hotărâri importante sunt luate de micile state din sud - est, fără amestecul marilor
puteri"194. În condiţiile situaţiei create în Balcani, zonă unde se interferau interesele
tuturor marilor puteri ale Europei, „România îşi va afirma tot mai mult libertatea de
acţiune în relaţiile internaţionale, fapt evidenţiat şi de evoluţia raporturilor sale cu puterile

189
Arhivele Naţionale Române Bucureşti, fond Casa Regală, dosar nr. 2/1913, f.1-12
190
Istoria Românilor, vol.VII, tom II, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p. 284
191
General Vasile Rudeanu, Op. cit., 100
192
Ibidem, p. 110
193
Istoria Românilor, vol.VII, tom II, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p. 284-286
194
Ibidem, p. 286

38
din Tripla Înţelegere"195, respectiv cu Anglia, Franţa şi Rusia. „Poziţia României faţă de
evenimentele din Balcani a fost de natură să creeze o serioasă îngrijorare în cercurile
politice ale Puterilor Centrale, cu privire la cooperarea viitoare a acesteia în conformitate
cu prevederile tratatului din 1883, deşi el fusese reînnoit în 1913, sub guvernul lui Titu
Maiorescu"196.
Pe linia relaţiilor militare ale României cu partenerii din Tripla Alianţă, este de
subliniat că guvernul de la Bucureşti a manifestat o atitudine accentuat independentă,
relaţiile cu Franţa şi Rusia au trezit bănuiala Austro - Ungariei că ar dori să părăsească
coaliţia. În acest sens este de remarcat că „înaintea războaielor balcanice din 1912-1913,
Puterile Centrale au depus noi şi stăruitoare eforturi spre a împiedica guvernul de la
Bucureşti să se desprindă din Tripla Alianţă. La Sinaia s-a deplasat, în iulie 1912, în acest
scop, feldmareşalul Schemua, şeful Marelui Stat Major al armatei austro - ungare, urmat
în august 1912 de contele Leopold von Berchtold, ministrul de externe. Ultimul a
încercat, fără sorţi de izbândă, să pregătească terenul pentru încheierea unei convenţii
militare, deoarece până atunci nu se realizseră decât nişte «acorduri verbale», în legătură
cu o eventuală cooperare între armatele celor două state"197.
De aici rezultă că aliaţii nu înţeleseseră un lucru esenţial, anume că ţara noastră se
ataşase Puterilor Centrale „fără a urmări scopuri agresive, sau din ostilitate faţă de vreuna
din ţările Europei, ci numai din dorinţa de a obţine protecţia unor mari puteri în faţa unor
eventuale primejdii"198.
În perioada premergătoare primului război mondial România s-a apropiat, sub
diferite forme, de ţările cuprinse în Antantă, cu deosebire de Anglia şi Franţa. Astfel, a
continuat să trimită tineri la studii, în special în Franţa; România a făcut apel la Marea
Britanie, Franţa şi Belgia pentru a primi asistenţă tehnică în vederea construirii sistemului
de fortificaţii din jurul oraşului Bucureşti, precum şi pentru dotarea forţelor sale navale,
maritime şi fluviale199. O altă direcţie a relaţiilor militare externe în acea perioadă au
constituit-o vizitele reciproce de delegaţii între armata română şi alte armate, la diferite
niveluri. De pildă, în anul 1898, Carol I, a întreprins o vizită în Rusia la invitaţia ţarului,
cu prilejul aniversării a două decenii de la victoria comună în războiul dus împotriva
Imperiului otoman din 1877-1878. Pe timpul vizitei, s-a desfăşurat o paradă militară la
Krasnoe Selo, iar ţarul Nicolae II i-a acordat onorific regelui României comanda unui
regiment din armata rusă, care luptase la Plevna200. Cu toate acestea, în anul 1905 s-a
produs o puternică încordare în relaţiile româno - ruse datorită faptului că autorităţile
române au refuzat să dea curs, cu toate presiunile exercitate de guvernul ţarist, cererii de
extrădare a marinarilor ruşi de pe crucişătorul „Kneaz Potemkin” din flota Mării Negre,
care se răsculaseră în ianuarie acel an. Echipajul a adus crucişătorul în portul Constanţa,
după care au primit azil politic în România201. Contacte cu alte armate au avut loc şi prin
intermediul unor croaziere ale navelor de luptă şi a navelor şcoală, ca de exemplu:
croaziera executată de crucişătorul «Elisabeta» şi de nava şcoală bricul «Mircea» în anul

195
Istoria Militară a Poporului Român, vol.V, Editura Militară, 1988, p. 69
196
Ema Nostovici, România şi Puterile Centrale în anii 1914-1916, Editura Politică, Bucureşti, p. 21
197
Istoria Militară a Poporului Român, vol.V, Editura Militară, Bucureşti, 1988, p. 69
198
File din istoria militară a poporului român, nr. 7, Editura Militară, Bucureşti, 1980, p. 179
199
Istoria Militară a Poporului Român, vol. V, Editura Militară, Bucureşti, 1988, p. 71
200
Ibidem, p. 71
201
Ibidem, p. 73

39
1892 în Marea Mediterană, Atlanticul de est şi Canalul Mânecii, precum şi efectuarea
unor călătorii de studii, participarea la manevre sau alte manifestări pe linie militară202.
Concomitent cu strângerea legăturilor cu Antanta, România a acordat o mare
atenţie raporturilor sale diplomatice şi militare cu statele balcanice. De pildă, Marele Stat
Major român considera Serbia ca prietenă într-un eventual conflict militar dintre
România şi Austro - Ungaria; în preajma războaielor balcanice, au avut loc consultări şi
schimb de delegaţii militare cu Grecia; în Bulgaria au efectuat vizite delegaţii militare la
nivel superior, precum şi vizite la nivelul conducerii instituţiei militare, de regulă, cu
prilejul aniversării victoriei de la Plevna din 1877203.
În perioada 1878-1914, România a participat la conferinţe internaţionale în care s-
au discutat, între altele, probleme referitoare la rezolvarea conflictelor interstatale pe cale
paşnică, la modul de purtare a războiului. Conferinţa de la Haga din 1899, la care
România a fost parte, s-au adoptat mai multe convenţii, între care unele cu caracter
militar: 1. Convenţia pentru reglementarea paşnică a diferendelor internaţionale; 2.
Convenţia privind legile şi obiceiurile războiului; 3. Convenţia pentru adoptarea
principiilor Convenţiei de la Geneva din 10/22 august 1864; 4. Declaraţia privitoare la
interdicţia de a arunca ghiulelele sau explozive din baloane sau prin alte metode
asemănătoare; 5. Declaraţia referitoare la interzicerea folosirii de ghiulele care
răspândesc gaze înăbuşitoare sau vătămătoare; 6. Declaraţia în legătură cu interzicerea
folosirii de gloanţe care se lăţesc sau se turtesc uşor în corpul omenesc. La Conferinţa de
la Haga din 1907, reprezentanţii României au semnat alte convenţii referitoare la
probleme ale păcii şi războiului precum: 1. Convenţia pentru reglementarea paşnică a
conflictelor internaţionale; 2. Convenţia relativă la deschiderea ostilităţilor; 3. Convenţia
referitoare la legile şi obiceiurile războiului pe uscat; 4. Convenţia relativă la drepturile şi
datoriile puterilor şi ale persoanelor neutre în caz de război pe uscat; 5. Convenţia relativă
la regimul vaselor de comerţ inamice la începutul ostilităţilor; 6. Convenţia referitoare la
transformarea vaselor de comerţ în vase de război; 7. Convenţia referitoare la punerea
minelor submarine automatice în timp de război; 8. Convenţia referitoare la adaptarea la
războiul maritim a principiilor Convenţiei de la Geneva; 9. Convenţia relativă la câteva
restricţii aduse dreptului de captare în războiul de mare; 10. Convenţia referitoare la
drepturile şi datoriile puterilor neutre în caz de război pe mare204. „Cea mai importantă
dintre aceste înţelegeri a fost Convenţia la legile şi obiceiurile războiului terestru. Această
Convenţie a reprezentat, în esenţă, dreptul cutumiar în vigoare în ceea ce priveşte dreptul
aplicabil în timp de război, fiind parţial înlocuită, după cel de-al doilea război mondial,
prin Convenţiile (patru) de la Geneva pentru ameliorarea soartei victimelor războiului"205.
În ceea ce priveşte trimiterea de cadre militare la studii este de remarcat aceeaşi
orientare a României, recurgând, în acest sens, la sprijinul unor instituţii militare din ţări
care aparţineau celor două blocuri politico - militare: Triplei Alianţe şi Antantei. Încă
înainte de aderarea sa la Tripla Alianţă în 1883, România a trimis un număr mare de
ofiţeri la specializare, cu deosebire în Germania. Cursanţi români au frecventat cursuri ale
instituţiilor militare germane de la Kriegsschule, la şcolile de artilerie şi de geniu de la
Charlottenburg, la şcolile de trageri de la Spandau şi Brück ori la Şcoala de cavalerie de

202
Ibidem, p. 71
203
Ibidem, p. 75-76
204
Dicţionar Diplomatic, Editura Politică, Bucureşti, 1979, p. 286
205
Ibidem, p. 286-287

40
la Hanovra206. De asemenea, au fost trimişi ofiţeri români la studii în Italia, cu deosebire
în şcolile navale de la Livorno, Genova şi Veneţia, precum şi la Şcoala de război din
Torino207*. În acelaşi timp, armata română a continuat să trimită tineri să urmeze şcoli
militare şi ofiţeri la specializare şi în ţări, ce făceau parte din Antantă, îndeosebi în
Franţa. Unii au frecventat cursurile şcolilor militare de la Saumur şi Saint-Cyr, cea de
aplicaţie de la Fontainebleau** ori la Şcoala navală din Brest. O altă formă de
specializare a ofiţerilor români a constituit-o trimiterea acestora stagii în unităţi de
diferite arme. Totodată, România a trimis ofiţeri la pregătire şi la specializare şi în
Belgia.208 În concluzie, se poate afirma că „orientarea imprimată raporturilor militare
externe a concurat la manifestarea României ca factor de stabilitate şi pace în Europa, la
sporirea prestigiului său internaţional, creşterea audienţei punctelor de vedere susţinute
de factorii naţionali de decizie în sfera diplomaţiei reflectându-se şi în suportul din ce în
ce mai larg câştigat la începutul secolului al XX-lea de cauza reîntregirii patriei”209.

V. CONŢINUTUL RELAŢIILOR ARMATEI ROMÂNE CU ALIAŢII DIN

CADRUL ANTANTEI, ÎN ANII PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL. Pretextul
declanşării primului război mondial l-a constituit asasinarea arhiducelui moştenitor al
tronurilor de la Viena şi Budapesta, Frantz Ferdinand şi al soţiei acestuia, Sofia, la
Sarajevo, la 15/28 iunie 1914. Austro - Ungaria a adresat un ultimatum Serbiei la 10/23
iulie, cu un conţinut „vădit provocator şi inacceptabil pentru un stat suveran şi
independent"210. Totuşi, Serbia a acceptat toate cererile cuprinse în ultimatumul Vienei,
„cu excepţia celei privind participarea autorităţilor austro - ungare la ancheta privind
asasinatul de la Sarajevo"211, considerat ca un amestec în treburile sale interne.
După ce guvernul Serbiei a respins pretenţiile părţii austro - ungare de a participa
la cercetarea cazului, la 15/28 iulie 1914 Austro - Ungaria a declarat război Serbiei; la 1
august Germania a declarat război Rusiei, iar la 3 august Franţei; la 4 august Anglia a
declarat război Germaniei. Treptat, conflictul s-a generalizat, din continental devenind
război mondial. În această conflagraţie mondială s-au înfruntat cele două mari blocuri
politico-militare: pe de o parte, Tripla Alianţă, iar, pe de altă parte, Antanta, la care ne-am
referit mai pe larg în capitolul precedent. În dinamica sa, războiul a antrenat numeroase
state, cu o populaţie de peste 1,5 miliarde de oameni, aproape 74 de milioane de oameni
mobilizaţi212.
ROMÂNIA, care făcea parte din Tripla Alianţă (din 1915 Puterile Centrale) din
anul 1883, la izbucnirea războiului a trebuit să-şi definească poziţia, fapt decis în cadrul
Consiliului de coroană de la Sinaia din 21 iulie/3 august 1914, reuniune la care au

206
Colonel Vasile Alexandrescu, loc cit., p. 181
207
Istoria Militară a Poporului Român, vol.V, Editura Militară, Bucureşti, 1988, p. 80
* Printre absolvenţii Şcolii Superioare de Război din Torino se numără şi Alexandru Averescu, viitor
mareşal al României, care a frecventat această instituşie în anii 1884-1886.
** Mareşalul Constantin Prezan a urmat cursurile Şcolii de Aplicaţie de Artilerie şi Geniu de la
Fontainebleau în anul 1886
208
Ibidem, p. 80
209
Ibidem, p. 81
210
România în anii primului război mondial, vol.1, Editura Militară, Bucureşti, 1987, p.37
211
Ibidem, p. 37
212
Colonel Ion Cupşa, Armata română în campaniile din anii 1916-1917, Editura Militară, Bucureşti,
1967, p. 16

41
participat membrii guvernului, fruntaşii politici mai importanţi ai ţării, în total 20 de
oameni politici. „Deschizând şedinţa, Carol I şi-a exprimat opinia că România, în acele
condiţii dramatice, era datoare să execute angajamentele ce decurgeau din tratatul în
vigoare cu Tripla Alianţă. Toţi cei de faţă, cu excepţia lui Petre P. Carp, au fost însă
împotriva intrării ţării în război de partea Puterilor Centrale, cerând păstrarea
neutralităţii”213. La 18/31 iulie 1914, împăratul Germaniei, Wilhelm II, a trimis un mesaj
regelui Carol I, prin care cerea României să-şi îndeplinească obligaţiile către Tripla
Alinaţă. În şedinţa Consiliului de Coroană, primul ministru, Ion I.C. Brătianu a susţinut
că România trebuie să rămână neutră, întrucât Austro - Ungaria şi Germania au pregătit şi
declanşat războiul, fără ca România să fie cel puţin informată, cerând în schimb
participarea ei. „Un stat ca al nostru - sublinia Brătianu -, care a intrat în alianţă ca stat
suveran şi pe picior de egalitate, nu poate primi să fie tratat în aşa chip”214. De asemenea,
el menţiona că „Chestiunea românilor din Ardeal domină întregul sentiment public. Ea e
pururea punctul negru al alianţei”215. În sfârşit, Brătianu accentua că „Nu se poate face un
război în vremurile de azi când acest război nu este înţeles, nu este aprobat de conştiinţa
naţională. Să rămânem deci neutri”216, conchidea premierul român. Convocat în aceeaşi
zi, Consiliul de Miniştri s-a pronunţat pentru soluţia neutralităţii. „Ceea ce stăpânea
sufletul şi voinţa poporului român - scria generalul Vasile Rudeanu -, era, însă, idealul
sacru de dreptate şi libertate pentru fraţii săi subjugaţi. Majoritatea personalităţilor
noastre politice, conştiente de măreţia şi sfinţenia acestui ideal, recunoscură că nu se
putea răspunde tratatului de la 1883. Lucrul însă nu era uşor, el cerea înţelepciune şi
tact”217*.
În cei doi ani de neutralitate, august 1914 - august 1916, România a continuat
eforturile pentru înlăturarea neajunsurilor atât în organizarea şi completarea efectivelor
armatei, cât şi în ceea ce priveşte dotarea ei, având în vedere dimensiunile războiului care
se desfăşura şi la care poporul român avea să participe călăuzit nu de intenţii de cotropire
şi anexiune teritorială, conducerea ţării hotărând intrarea în război alături de Antantă, care
permitea satisfacerea dezideratului unităţii noastre naţionale.
S-au întreprins măsuri pentru completarea materialului de război, prin sporirea
producţiei interne, precum şi prin noi comenzi de armament şi muniţii în străinătate,
reuşindu-se să se înlăture multe din lipsuri, fără însă a putea satisface în întregime nevoile
materiale ale armatei ce va fi mobilizată în august 1916.
Conducerea politică şi militară a României înţelegea perfect că neutralitatea era
temporară, întrucât aşa cum scria A. D. Xenopol, „A rămâne neutri până la sfârşit
înseamnă a face o politică de iepuri. A lăsa să treacă acest moment, unicul pe care istoria
ni-l pune la îndemână, pentru a ne rotunji statul cu răşchiratul nostru neam - continuă
marele istoric -, este a ne arăta nevrednici de a ne număra printre popoare”218. Dar,
neutralitatea, în afară de faptul că era înţeleasă ca fiind provizorie, ea trebuia apărată, şi
„de aceea - scrie generalul Vasile Rudeanu - atenţia tuturor partidelor noastre politice fu
imediat îndreptată asupra desăvârşirii pregătirii armatei de război. Ani după ani trecuseră
213
România în anii primului război mondial, vol.I, Editura Militară, Bucureşti, 1987, p. 80
214
I.Gh. Duca, Amintiri politice, vol.I, München, 1981, p. 57-58
215
Ibidem, p. 57-58
216
Ibidem, p. 57-58
217
General Vasile Rudeanu, Op. cit., p.108
* În aceste misiuni, Vasile Rudeanu, avea gradul de colonel. În anul 1916 va fi înaintat la gradul de general.
218
A. D. Xenopol, România şi Austro-Ungaria, Iaşi, 1914, p. 62

42
căutându-se mereu a se avea o armată din ce în ce mai numeroasă, nu însă o forţă militară
reală. Diferitele feluri de armamente, muniţii şi materiale de război ce armata trebuia să
aibă şi care constituiau elementul capital de forţă - continuă autorul - erau departe de a
corespunde ca număr efectivelor pe care armata noastră le putea pune pe picior de război,
unele chiar nici nu existau. Nimeni înaintea începerii primului război mondial nu
încercase să dea atenţie strigătelor mele de alarmă, ce publicasem prin reviste şi broşuri,
asupra marilor lipsuri ale armatei noastre. Cei mari - spune Rudeanu -, cărora le
expuneam situaţia precară a pregătirii armatei noastre de război, îmi justificau cu tot felul
de argumente pentru ce nu era cazul să fim îngrijoraţi”219*.
RELAŢIILE MILITARE EXTERNE ÎN ANII NEUTALITĂŢII AU FOST PRIORITAR
DIRIJATE SPRE APROVIZIONAREA ARMATEI CU ARMAMENT ŞI MUNIŢII PRIN
FINALIZAREA CONTRACTELOR DEJA ÎNCHEIATE CU DIFERIŢI FURNIZORI
EXTERNI. La izbucnirea războiului, România se afla într-o situaţie delicată. Întrucât nu
mai putea aştepta ajutor din partea Triplei Alianţe. "Întreaga noastră industrie - scrie
generalul Rudeanu - fu mobilizată ca să lucreze pentru armată şi, fiindcă lipseau materiile
prime, se trimiseră comisii în străinătate ca să la caute şi, în acelaşi timp, să cumpere sau
să comande tot felul de armamente, muniţii şi materiale de război, oriunde le putea
găsi”220. O problemă dificilă, pe care aceste comisii trebuiau s-o rezolve, consta în faptul
că firmele germane şi austriece blocaseră livrarea către România a diferitelor categorii de
armament şi muniţii. Colonelul Vasile Rudeanu, care făcea parte din una din aceste
comisii, în septembrie 1914 s-a deplasat în Germania şi, întrucât a întâmpinat greutăţi, a
mers în audienţă la generalul-colonel Erich von Falkenhayn*, ministrul german de război.
În timpul întrevederii, a avut loc un interesant schimb de păreri între Falkenhayn şi
Rudeanu pe problema onorării contractelor referitoare la mijloacele de luptă comandate
de partea română. După ce generalul german i-a spus lui Rudeanu că fusese prevenit de
ataşatul lor militar de la Bucureşti în legătură cu sosirea lui la Berlin, precum şi în
legătură cu scopul deplasării, Falkenhayn a afirmat: "Pentru ce aveţi nevoie de
armamente şi muniţiuni, sunteţi o ţară neutră!”221. Generalul român i-a explicat
interlocutorului său „Da, excelenţă, am răspuns, suntem, dar neutralitatea nu trebuie să
poată fi, la nevoie, apărată?”222. În continuare, generalul german l-a prevenit pe trimisul
român că, având în vedere marile nevoi ale armatei, „nu puteţi obţine din Germania nici
un fel de armament, muniţii, material de război sau materii prime, afară de cazul când
România s-ar hotărî să intre în război alături de noi”223. Însă, ministrul german nu s-a
oprit aici cu consideraţiile sale politice, lăsând să se înţeleagă că în situaţia în care

219
General Vasile Rudeanu, Op. cit., p. 110-111
* Generalul Vasile Rudeanu se referă la două curente de opinii privind pregătirea armatei române pentru
război: „Unii îmi spuneau-scrie generalul-că, în urma rezultatelor conferinţelor de pace ţinute la Haga, nu
va mai fi război. Diferendele între state aveau să fie lichidate de o Înaltă Curte Internaţională. Alţii repetau
mereu că, dacă totuşi va fi război, marii noştri aliaţi, Germania şi Austria, aveau să procure armatei noastre
tot ceea ce îi trebuia să lupte în bune condiţiuni. Nu era deci nevoie a se împovăra finanţele ţării cu marile
cheltuieli cerute de o imediată şi bună pregătire a oştirii”. (General Vasile Rudeanu, Op. cit., p. 110).
220
General Vasile Rudeanu, Op. cit., p. 110
* Generalul Erich von Falkenhayn, a fost ministru de război al Prusiei (1913-1914), şef al Statului Major
General imperial (septembrie 1914-august 1916), comandant al Armatei 9 germane (septembrie 1916-mai
1917) pe frontul din România, apoi comandant al grupului de armate german din Asia Mică (1917-1918).
221
General Vasile Rudeanu, Op. cit., p. 112
222
Ibidem, p. 112
223
Ibidem ,p. 112

43
România ar reveni la Tripla Alianţă şi ar intra în război alături de această alianţă, ar putea
fi luate în discuţie retrocedarea Basarabiei şi crearea unei situaţii privilegiate românilor
din Transilvania224. Rudeanu a răspuns că misiunea lui este pur tehnică şi că nu este
mandatat să discute probleme politice, dar că îşi permite să solicite „permisul de export
pentru cele o sută de mii de proiectile unice, fiindcă e vorba de o muniţie care nu poate
servi artileriei germane”225. După un schimb de argumente şi de o parte şi de alta, în cele
din urmă Falkenhayn a spus: „Bine, aprob să ridicaţi cele o sută de mii de proiectile
unice, dar nimic mai mult”226.
După întoarcerea de la Berlin, Vasile Rudeanu nu a stat mult în ţară şi a trebuit să
plece la Viena tot pentru procurarea de armament şi muniţii. În capitala dublei monarhii,
el a fost primit, de ministrul de război, generalul Alexander von Krobatin, care, deşi s-a
arătat foarte protocolar, la cererile menţionate de colonelul Rudeanu, despre care
demnitarul austriac fusese prevenit de ataşatul său militar de la Bucureşti, a afirmat:
„Regret că nu pot să vă dau satisfacţie. Armatele noastre - a spus el - au nevoie de
întreaga capacitate de producţie a industriei austro - ungare, abia suficientă pentru a face
faţă la marile cereri de muniţii de pe front”227. Ca şi omologul său german, ministrul de
război austriac a început prin a-şi exprima nedumerirea de ce solicită România arme
pentru că e o ţară neutră. În răspunsul lui, Vasile Rudeanu a precizat că „Ne trebuie puşti
şi muniţii pentru ca, la nevoie să ne putem apăra neutralitatea. Ne-am adresat Austro-
Ungariei - a continuat el - fiindcă de aproape un sfert de veac statul român a dat continuu
comenzi de puşti şi de muniţii de infanterie absolut numai fabricilor din ţara
dumneavoastră, la uzinele «Steyr» şi la fabricile «Roth» şi «Keller»”228. În finalul
misiunii lui Rudeanu, partea austro-ungară a pus condiţii împovărătoare, ce nu puteau fii
acceptate. De pildă, pentru 8.500 puşti „Steyr” cereau 500 vagoane de benzină, iar pentru
300 de vagoane de benzină să livreze românilor cartuşe229. Întors în ţară, colonelul Vasile
Rudeanu a transmis superiorilor săi că „în urma celor ce mi se spuseseră de cei doi
miniştrii de război, la Berlin şi la Viena, precum şi de diferiţi mari industriaşi din
Germania şi Austria cu care vorbisem, dobândisem convingerea că nu se putea conta pe
sprijinul Imperiilor Centrale la pregătirea armatei noastre de război, afară de cazul când
România s-ar fi hotărât să intre în război, alături de ele”230. Primul ministru Ion I. C.
Brătianu i-a spus lui Rudeanu că trimisese mai multe comisii în străinătate să caute cele
necesare armatei, dar „N-au găsit aproape nimic”231, a încheiat premierul. În consecinţă,
Brătianu a hotărât să-l trimită pe V. Rudeanu, însoţit de doi ofiţeri, în Italia, precum şi în
Franţa şi Elveţia, pentru a contracta armament, muniţii şi alte materiale necesare dotării
armatei.
ÎN ITALIA NEUTRĂ. Ajuns la Roma, Vasile Rudeanu a fost primit de regele Italiei,
Victor Emanuel al III-lea, şi de preşedintele Consiliului de Miniştri italian Antonio
Salandra, şi, la recomandarea acestuia, de Giorgio Sidney Sonnino, ministrul de externe
şi la Ministrul de Război de generalul Alfredo Dall'Olio, care îndeplinea funcţia de

224
Ibidem, p. 112
225
Ibidem, p. 112
226
Ibidem, p. 113
227
Ibidem, p. 114
228
Ibidem, p. 115
229
Ibidem, p.115
230
Ibidem, p. 116
231
Ibidem, p. 126

44
director General al Artileriei şi Geniului. După ce colonelul Rudeanu le-a explicat situaţia
armatei române şi raţiunea de a se pregăti şi dota, conducătorii Italiei au fost foarte
receptivi la cererile guvernului român. În consecinţă, colonelul Rudeanu s-a deplasat în
localitatea Bardalone, împreună cu generalul Dall'Olio. „Acolo - explică Rudeanu - am
văzut fabrica, am discutat caietul de sarcini, am admis unele modificări cerute şi am
încheiat contractul de cincizeci milioane elemente de cartuşe de 6,5 mm, pe care eu şi
directorul fabricii l-am iscălit. Lucrurile s-au petrecut la fel şi la Torino, pentru o sută de
mii proiectile de artilerie”232. Toate contractele încheiate de colonelul V. Rudeanu cu
furnizori din Italia au fost aprobate de guvernul italian. „Socoteam - scrie Rudeanu - că
puteam fi mulţumit, fiindcă, dacă toate contractele ce încheiasem se executau, şi în
primul rând cele de muniţii, însemna un pas serios înainte în pregăterea armatei noastre
de război”233.
PE MALURILE SENEI. Din Italia, colonelul Vasile Rudeanu a plecat la Paris, unde
a fost primit de Alexandre Etienne Millerand*, ministru de război. După ce a ascultat
cererea guvernului român transmisă prin Rudeanu, Millerand a subliniat că este o
problemă grea întrucât toată industria franceză era mobilizată să lucreze pentru armată,
înregistrându-se consumuri mai mari decât calculele iniţiale, că o parte din întreprinderile
de profil din nordul Franţei erau ocupate de germani. „În plus, Franţa era mereu insistent
solicitată - scrie Rudeanu - de aliaţii săi, şi în primul rând de Rusia, de a le da sprijinul
său industrial. În astfel de condiţii, nu putea îngădui ca fabricile franceze să lucreze
pentru o ţară neutră, ale cărei intenţii politice nu la cunoştea”234. Totodată, ministrul
Millerand a arătat, în consens cu ce subliniase mai înainte, că „Oricum, nu era posibil să
aprobe ca industria de război franceză să fabrice armamente şi muniţii, care într-o zi ar
putea fi întrebuinţate împotriva Franţei sau a aliaţilor săi”235. Fără să-i dea un răspuns,
Millerand i-a spus lui Rudeanu că va supune chestiunea Consiliului de Miniştri.
Peste câteva zile, şeful delegaţiei armatei române a fost primit la Ministerul de
Război francez de generalul H. Baquet, directorul artileriei. După ce a consultat lista cu
cererile părţii române, înmânată de colonelul V. Rudeanu, generalul francez a spus „«Tot
ceea ce s-ar putea aproba ar fi o comandă de cartuşe de infanterie şi de cartuşe de artilerie
pentru tunurile dumneavoastră de câmp de 75 mm, însă cu obuze franceze; apoi o
anumită cantitate de pulberei fără fum şi de oţeluri speciale»”236. Concomitent cu
demersurile la Ministerul de Război francez, colonelul V. Rudeanu, cu sprijinul
generalului H. Baquet, şi a ambasadorului României la Paris, Alexandru Em. Lahovari, a
făcut demersuri pentru primirea delegaţiei militare române de către preşedintele Franţei,
Raymond-Nicolas-Landry Poincaré. Preşedintele francez a primit pe cei trei ofiţeri
români, membrii ai delegaţiei: Vasile Rudeanu, George Valentin Bibescu, nepot al
fostului domnitor al Munteniei Gheorghe Bibescu, unul din organizatorii aviaţiei române,
viitor preşedinte al Federaţiei Internaţionale Aeronautice, Grigore Filipescu, fiul liderului

232
Ibidem, p. 133
233
Ibidem, p. 134
* Alexandre Etienne Millerand, om politic şi publicist francez; în anii 1920 – 1924 a fost preşedintele
Franţei.
234
Ibidem, p. 137
235
Ibidem, p. 137
236
Ibidem, p. 138

45
conservator Nicolae Filipescu.237 Între preşedintele Poincaré şi colonelul Vasile Rudeanu
a avut loc următorul dialog:
„«Colonele, zise preşedintele, sunteţi însărcinat de guvernul dumneavoastră să
cereţi ca uzinele noastre să lucreze muniţii pentru armata română»”.
„«Da, domnule preşedinte»”.
„«Pentru ce are nevoie România de muniţii ? e neutră»”.
„«Pentru a-şi apăra neutralitatea»”.
„«Contra cui ? Nimeni n-o atacă»”.
„«Astăzi nu, domnule preşedinte, mâine poate da»”.
„«Bine, dar în această luptă dintre popoare, unele pentru cotropiri şi dominaţie,
altele pentru dreptate şi libertate, România care are milioane de fraţi subjugaţi în
Transilvania, rămâne indiferentă ?»”238. Rezultă clar că preşedintele francez sugera
trecerea României de partea Antantei, aşa cum, la rândul lor, germanii şi austriecii
sugerau ca ţara noastră să revină alături de Puterile Centrale. În final, preşedintele
Franţei, după ce l-a întrebat pe Rudeanu dacă cererile pentru armament şi muniţii le-a
discutat cu Ministerul de Război, iar acesta a confirmat, a spus: „«Eu nu sunt contra»”239.
Misiunea delegaţiei militare române în Franţa nu s-a oprit aici. După audienţa la
preşedinte, V. Rudeanu a fost chemat de ministrul de război Millerand, care i-a
comunicat: „«Guvernul francez s-a hotărât să admită cererile de muniţii şi materiale ce aţi
formulat, dar numai pe baza unei convenţii între guvernul francez şi cel român. Iată
convenţia. Citiţi-o şi iscăliţi-o în numele guvernului român»”240. Întrucât a explicat că nu
este mandatat să semneze documentul, Rudeanu a cerut aprobarea să se întoarcă la
Bucureşti pentru a supune conţinutul convenţiei atenţiei guvernului român. Informat,
Brătianu a apreciat elogios activitatea delegaţiei, a discutat conţinutul convenţiei în
guvern, care a aprobat-o în ianuarie 1915 şi l-a împuternicit cu semnarea documentului pe
colonelul Vasile Rudeanu. La cererea părţii franceze, documentul a fost contrasemnat şi
de ambasadorul României la Paris, Alexandru Em. Lahovari. De asemenea, Millerand a
solicitat ca înainte de punerea convenţiei în aplicare să se obţină şi consimţământul
generalului-şef al armatei franceze Joseph Joffre, precum şi acordul ministrului de
externe Théophille Delcassé. Colonelul Vasile Rudeanu, revenit la Paris, a fost primit de
generalul Joffre, care, după ce i-a spus ofiţerului român că armata franceză avea nevoie
continuu de mari cantităţi de armament şi muniţii, la care se adăugau cererile insistente
ale aliaţilor, în primul rând ale Rusiei, a precizat că în acele condiţii e greu de satisfăcut
cererile armatei române. Dar dacă România s-ar hotărî să intre în acţiune atunci, situaţia
s-ar putea schimba. În răspunsul său, ofiţerul român a menţionat că „Intervenţia armatei
române cere, însă, urgenta sa pregătire de război. Nu are muniţii decât pentru aproximativ
o lună de război; are ca artilerie de munte numai câteva zeci de piese, foarte vechi şi cu o
muniţie insuficientă. Nu este echipată pentru un război în munţi. Are un număr foarte mic
de mitraliere şi nici un mijloc ca să-şi reînnoiască micul stoc de muniţii de artilerie şi
infanterie de care dispune. Industria noastră - a continuat Rudeanu - nu o poate face.
Rusia nu e în măsură de a ne ajuta fiindcă armamentele sale sunt diferite de ale noastre.
Muniţiile lor nu pot fi întrebuinţate în armele şi tunurile noastre, toate de provenienţă

237
Ibidem, p. 127
238
Ibidem, p. 139
239
Ibidem, p.141
240
Ibidem, p. 141

46
germană sau austriacă”241. În continuare, colonelul Rudeanu i-a înfăţişat generalului
Joffre tabloul, deloc rozaliu, al pregătirii şi dotării armatei române, precum şi
consecinţele politice şi militare ale intrării României în război în acele condiţii. După ce
l-a ascultat pe Rudeanu, generalul Joffre a sus: „«E regretabil»”242. La încheierea
audienţei, generalul Joffre a ţinut să precizeze că „«Nu se poate cere armatei române să
intervină în starea de nepregătire în care se găseşte. N-am nimic împotriva
convenţiei»”243. În timpul primirii la ministru de externe Delcassé discuţiile au fost
asemănătoare cu cele de la ministrul Millerand că industria franceză lucrează pentru
nevoile armatei proprii şi că „Tot ceea ce pe viitor putea produce în plus trebuia să
meargă în favoarea Rusiei”244. Colonelul V. Rudeanu a argumentat pe larg şi convingător
necesitatea ajutorării armatei române cu muniţii şi armament, astfel că, în final, ministrul
de externe francez a precizat: „«Voi examina cu domnul Millerand convenţia ce a
întocmit şi dacă el şi generalul-şef Joffre, care sunt primii responsabili de satisfacerea
cererilor armatei noastre şi ale celei ruse, n-au nimic contra, eu nu mă voi opune»”245. La
8 martie 1915, guvernul francez semna convenţia, prin generalul Baquet. Uriaşul şi
îndelungatul efort diplomatic al românilor, se finaliza printr-un succes.
ÎN MAREA BRITANIE. Următoarea misiune a lui Rudeanu a fost în Anglia, trimis
după ajutor de către premierul Brătianu. Ajuns la Londra, colonelul Rudeanu, cu sprijinul
lui Nicolae Mişu, ambasadorul României în marea Britanie, a început demersurile pentru
a fi primit de autorităţile engleze. Întâi, Rudeanu a fost primit de generalul W. Ellershaw,
adjunctul ministrului de război, generalul lord Horatio Herbert Kitchener, căruia, trimisul
guvernului român i-a spus că este mandatat să comunice guvernului englez că România
doreşte „să intre în război odată cu Italia şi i-am expus considerabila înrâurire ce această
intrare simultană putea avea asupra obţinerii victoriei decisive. Am încheiat - scrie
Rudeanu - cu condiţiile politice şi pregătirea armatei române de război, ce trebuiau
îndeplinite pentru ca România să pornească la război”246. În fapt, colonelul Vasile
Rudeanu i-a prezentat generalului englez problemele armatei române aşa cum o făcuse în
faţa generalului francez Joffre. Deşi a fost ascultat cu atenţie, generalul Ellershaw nu a
promis nimic, afirmând doar „că recunoaşte toată importanţa intervenţiei Italiei şi
României deodată în război, dar credea că sunt mari dificultăţi politice de învins pentru a
o putea provoca”247. A urmat audienţa la generalul Kitchener, ministrul de război. După
ce a ascultat informarea colonelului Rudeanu, cu privire la dotarea armatei române,
aranjamentele realizate cu Italia şi Franţa, în legătură cu produceea de armament şi
muniţii pentru România, ministrul englez l-a întrebat „ce efectiv putea pune pe picior de
război România, cu câte tunuri şi de ce calibru”248. În încheierea audienţei, după ce a
menţionat că armata engleză are mari nevoi de aprovizionat, ministrul englez a cerut să
lase la adjunctul său o listă cu cererile părţii române. Colonelul Vasile Rudeanu a mers
apoi în audienţă la ministrul de externe englez Edward Grey, cu care a avut o discuţie
rece, descurajantă, acesta condiţionând ajutorul de aderarea României la Antantă. Iată

241
Ibidem, p. 152
242
Ibidem, p. 154
243
Ibidem, p. 154
244
Ibidem, p. 155
245
Ibidem, p. 157
246
Ibidem, p. 160
247
Ibidem, p. 160-161
248
Ibidem, p. 161

47
cum descrie colonelul esenţa discuţiilor: „Sir Grey - scrie Rudeanu -, după câteva
momente de tăcere, îmi răspunde tare şi răspicat: «Când România va intra în război
alături de noi, îi vom da toate armamentele şi muniţiile de care va avea nevoie»”249. În
zadar a încercat colonelul V. Rudeanu să aducă noi argumente în susţinere pentru că
demnitarul englez cu aceeaşi atitudine, aceeaşi privire, acelaşi ton şi aceeaşi cadenţă în
vorbire, scrie ofiţerul român, a repetat de cinci ori expresia: „«Când România va intra în
război alături de noi, îi vom da toate armamentele şi muniţiile de care va avea
nevoie»”250. Dezamăgit total de atitudinea lui Sir Edward Grey, colonelul Rudeanu scrie
cu amărăciune: „N-am mai insistat. Eram învins. M-am sculat. Am mulţumit pentru
audienţa acordată şi m-am retras”251. Colonelul Rudeanu şi alţi ofiţeri români s-au
deplasat şi în Spania şi în Elveţia pentru comenzi de armament şi muniţii. Situaţia
contractărilor şi a furnizării de mijloace de luptă pentru armata noastră în diferite ţări care
aparţineau Antantei se va ameliora după ce România va intra în război în cadrul acestei
alianţe.
SFÂRŞITUL NEUTRALITĂŢII. INTRAREA ROMÂNIEI ÎN ACŢIUNE. În timpul
neutralităţii, conducerea politică a României a avut numeroase contacte pe linie
diplomatică cu alte state, cu deosebire cele care erau cuprinse în Antantă. Cele două mari
coaliţii politico - militare: Puterile Centrale şi Antanta exercitau presiuni asupra
României, fiecare din aceste alianţe urmărind s-o atragă de partea ei. Guvernanţii
României au trebuit să examineze cu toată atenţia şi cu toată răspunderea motivele pentru
care ţara ieşea din neutralitate şi ce obiective politico - strategice naţionale o determinau
să se alăture uneia din alianţe. Poporul român a acumulat, în îndelungata şi zbuciumata sa
istorie, o preţioasă experienţă militară, inclusiv în domeniul alianţelor, întrucât, fiind
obligaţi să lupte cu adversari mult mai puternici pentru a-şi apăra identitatea, românii au
cooperat de-a lungul secolelor, cu alte popoare împotriva unui pericol comun. În acelaşi
timp, experienţa proprie şi universală arată că, aproape invariabil, la sfârşitul războaielor
de coaliţie, micii parteneri, după ce, în mai toate cazurile, au făcut sacrificiile umane şi
materiale care le-au stat în putinţă pentru obţinerea victoriei comune, au fost izgoniţi ori
umiliţi la masa păcii.
Pornind de la această experienţă, generală, conducătorii de stat, îndeosebi ai
ţărilor mici şi mijlocii, au privit cu circumspecţie, ca acte de cea mai mare răspundere,
cum ar fi intrarea în alianţe politico - militare şi participarea la războaie de coaliţie,
căutând ca, înainte de orice angajare, să obţină cât mai multe garanţii pentru a evita
surprizele posibile. Pentru România, era încă viu în memorie comportarea marelui ei
aliat, Imperiul rus, care, la sfârşitul războiului victorios din 1877-1878, purtat împreună, a
adoptat o poziţie ostilă faţă de România, tratând-o ca pe un fost inamic, ci nu ca pe un
fost aliat.
Solicitată de ambele coaliţii să intre în război, România s-a alăturat Antantei în
temeiul Convenţiei politice şi a Convenţiei militare, semnate la Bucureşti, la 4/17 august
1916.
CONVENŢIA POLITICĂ, stipula252 că, Franţa, Marea Britanie, Italia şi Rusia
garantează integritatea teritorială a României pe toată întinderea frontierelor sale actuale;

249
Ibidem, p. 163
250
Ibidem,p. 164
251
Ibidem, p. 164
252
Ioan Scurtu, „Alba Iulia 1 decembrie 1918”, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1988, p. 95

48
România se angaja să declare război şi să atace Austrio - Ungaria în condiţiile prevăzute
de Convenţia militară. Totodată, România se obliga să înceteze, în momentul declanşării
războiului, toate relaţiile economice şi schimburile comerciale cu toţi inamicii aliaţilor.
Cele patru mari puteri: Franţa, Marea Britanie, Italia şi Rusia recunoşteau României
dreptul de a uni teritoriile locuite de românii din Austro - Ungaria, stabilindu-se concret
traseul viitoarelor frontiere.
CONVENŢIA MILITARĂ253 prevedea, printre altele: România se angaja la art. 1
ca „mobilizând toate forţele sale de uscat şi de mare, să atace Austro - Ungaria cel mai
târziu la 15/28 august 1916 (opt zile după ofensiva de la Salonic). Acţiunile ofensive ale
armatei române vor începe chiar în ziua declanşării războiului”. Armata rusă se obliga „să
lucreze într-un mod cu totul energic pe frontul austriac” şi mai cu seamă în Bucovina,
pentru a asigura mobilizarea şi concentrarea armatei române. Englezii şi francezii se
angajau ca intrarea României în război să fie precedată cel puţin cu 8 zile de ofensiva
forţelor lor pe frontul de la Salonic. În acelaşi timp, „Rusia se obliga ca în momentul
mobilizării armatei române, să trimită în Dobrogea, două divizii de infanterie şi una de
cavalerie pentru a coopera cu armata română contra armatei bulgare”. Flota rusă din
Marea Neagră „va trebui să garanteze siguranţa portului Constanţa, să împiedice
debarcarea de trupe inamice pe coastele române şi orice incursiuni pe Dunăre”. O
prevedere deosebit de importantă a Convenţiei militare consta în reglementarea relaţiilor
de comandament, în fapt, româno - ruse. În acest sens, art. 8 prevedea „Cooperarea
armatelor aliate nu implica subordonarea uneia din părţile contractante celeilalte, ea nu
implica decât libera acceptare a dispoziţiilor sau modificărilor datorate situaţiei generale,
necesităţilor cerute de ţelul urmărit şi de camaraderia de arme”, iar la art. 9 se menţiona
că „În principiu, trupele regale române şi trupele imperiale ruse vor conserva
comandamentul lor propriu, zona lor distinctă de operaţiuni şi o completă independenţă
în conducerea operaţiunilor”. Tot în plan politico – strategic, în Convenţie se mai sublinia
că „în teritoriul naţional, ca şi în cel ocupat de armata uneia din părţile contractante,
armatele celeilalte părţi contractante nu vor putea să intre, decât dacă interesul general şi
ţinta comună ar reclama şi cu consimţământul înscris şi prealabil pentru fiecare caz
particular”. De asemenea, prin Convenţia militară, Franţa, Marea Britanie, Italia şi Rusia
se obligau să procure României muniţii şi material de război, care urmau să fie
transportate de vase româneşti sau aliate şi tranzitate prin Rusia. Totodată, aliaţii se
obligau „a procura României, în limitele posibilului, caii, cauciucurile, medicamentele,
articolele de subzistenţă şi de echipament, pe care le va cere în cantităţile şi în categoriile
care se vor fixa de comun acord”. Tratatul de alianţă şi Convenţia militară constituiau o
încununare a eforturilor diplomaţiei române, aceste documente „reflectau cu claritate
succesul poziţiilor româneşti care vizau asigurarea respectării prerogativelor naţionale în
elaborarea şi ducerea la îndeplinire a orientărilor strategice proprii, în organizarea şi
exercitarea comenzii superioare de nivel strategic, operativ şi tactic asupra forţelor
terestre, navale şi aeriene”254. În dinamica războiului va rezulta că nu toate prevederile
Convenţiei militare se vor îndeplini întocmai. De pildă, în locul unor ofensive puternice
pe frontul rus şi cel de la Salonic, aşa cum se promisese, s-au produs unele ciocniri
locale, la nivel tactic, fără a contribui la constituirea unor condiţii strategice, care să

253
Generalul G.A.Dabija, „Armata română în războiul mondial(1916-1918)”, vol. I,. Editura I. G. Hertz,
Bucureşti, f.a., p. 22-25
254
Istoria Militară a Poporului Român, vol.V, Editura Militară, Bucureşti, 1988, p. 695-697

49
favorizeze armata română. Cu privire la eşecul ofensivei de pe frontul de la Salonic,
generalul Vasile Rudeanu scrie: „Rezultatul fu că nici Anglia, nici Franţa nu făcură nimic
serios pentru forţele aliate de la Salonic. Se ajunsese astfel la strania situaţie de a se vedea
sute de mii de oameni ţinuţi pe frontul de la Salonic ca să nu facă nimic”255.
Referindu-se la faptul că România a negociat condiţiile angajării sale în război,
Ion I. C. Brătianu afirma: „Noi nu am intrat în război ca nişte solicitatori nepoftiţi. Noi
am intrat în război ca nişte aliaţi doriţi şi ceruţi”256. Derularea evenimentelor va
demonstra că „Aplicarea tratatului s-a dovedit însă tot atât de dificilă, pe cât de dificile
fuseseră tratativele pentru finalizarea lui”257. Tratativele purtate de România cu statele
Antantei au durat mult în timp, până în momentul în care viitorii aliaţi au recunoscut
dreptul ţării noastre de a reintegra Transilvania, Banatul, Crişana, Maramureşul şi
Bucovina, provincii istorice româneşti care se aflau sub ocupaţia Austro - Ungariei. O
altă cauză a constat în faptul că unele ţări din compunerea Antantei, ca de pildă Rusia, în
care, în 1914, se conturaseră două orientări în privinţa României. Astfel, ţarul Nicolae II,
comandantul suprem al armatei, se pronunţa pentru o cooperare cu România, în timp ce
Marele Cartier General, al cărei şef era generalul Mihail Vasilievici Alexeev, se opunea
întrucât, susţinea el, flancul de sud al frontului de est s-ar fi lungit cu circa 1.600 km.
Alăturându-se Antantei, din considerente politico - militare bine definite, România
urmărea să-şi păstreze în cadrul coaliţiei individualitatea politică şi militară. Cu atât mai
mult cu cât trecutul mai apropiat sau mai îndepărtat demonstrase că într-o coaliţie cu
parteneri egali, cel superior ca forţe militare tinde să-şi adjudece integral frânele
conducerii. De aceea, factorii politici responsabili români au urmărit constant să păstreze
integral în competenţa lor pârghiile de conducere, inclusiv comandamentul naţional
asupra tuturor categoriilor de forţe militare proprii. Între comandamentul român şi aliaţi
s-au stabilit legături din anul 1914, cu mult timp înainte de intrarea în acţiune alături de
Antantă, care a dobândit forme concrete după intrarea armatei române în război.
INTRAREA ARMATEI ROMÂNE ÎN ACŢIUNE ÎN AUGUST 1916. Potrivit
angajamentelor asumate de România prin Convenţia militară, la 15 august 1916 s-a
decretat mobilizarea. Armata română a intrat în acţiune pe baza planului de campanie
elaborat de Comandamentului naţional, concretizat în aşa-numita ipoteză „Z” emisă din
mai multe variante. În consens cu obiectivul politic fundamental, în planul de campanie
se menţiona că „Scopul general al războiului ce vom întreprinde, este, realizarea idealului
nostru naţional, adică întregirea neamului. Cucerirea teritoriilor locuite de români ce se
găsesc astăzi înglobate în monarhia Austro - Ungară, trebuie să fie fructul războiului”258.
Un succes al diplomaţiei româneşti a constat în faptul că a obţinut, în conformitate
cu prevederile Convenţiei militare, păstrarea autorităţii comandamentului suprem
naţional asupra propriilor forţe armate. Pe un plan mai larg, exercitarea comenzii asupra
forţelor proprii, existenţa zonelor de operaţii distincte şi completa independenţă în
conducerea operaţiilor reprezentau, în fapt, asigurarea independenţei politice a ţării,
precum şi dreptul şefului statului de a-şi exercita prerogativele constituţionale de
comandant suprem al armatei259.

255
General Vasile Rudeanu, Op. cit., p. 175
256
I. Gh. Duca, Amintiri politice, vol.1, München, 1981, p. 72
257
Istoria Românilor, vol. VII, tom II, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p. 420
258
Istoria Statului Major General Român, Documente 1859-1947, Editura Militară, Bucureşti, 1994, p. 147
259
Istoria Militară a Poporului Român, vol. V, Editura Militară, 1988, p. 696

50
 Conform prevederilor planului de campanie, armata română opera pe două
fronturi: în nord şi nord-vest contra Austro - Ungariei, unde trebuia să fie concentrate
majoritatea forţelor - Armata de Nord, Armata 2 şi Armata 1, reprezentând ¾ din totalul
efectivelor disponibile, destinate să opereze în Transilvania şi Banat, iar Armata 3,
respectiv ¼ din forţe, având misiunea să asigure libertatea de acţiune a trupelor aflate în
ofensivă pe frontul de nord şi nord-est, trecea în apărare pe faţada de sud260.
Pentru îndeplinirea angajamentelor asumate faţă de aliaţi în august 1916, Marele
Cartier General al armatei române a ordonat trupelor dispuse în lungul Carpaţilor, ca, la
14/27-15/28 august 1916 să treacă la ofensivă pentru eliberarea Transilvaniei. În
consecinţă, trupele de acoperire, constituite din mari unităţi dislocate, din timp de pace, în
zonele din apropierea frontierei, 120 de batalioane de infanterie şi 77 de baterii de
artilerie, cu misiunea de a fi gata pentru începerea operaţiilor261. Trupele române, de
acoperire (135.000 de oameni), aflate în dispozitiv pe Carpaţii Orientali şi Meridionali -
de la Vatra Dornei la Orşova - au pătruns pe pământul Transilvaniei, prin 18 puncte şi au
început înaintarea în dispozitivul inamic, astfel că până la 20 august, forţele române au
respins pe tot frontul rezistenţele austro - ungare şi au pus stăpânire pe trecătorile
Carpaţilor răsăriteni şi meridionali. Aşa a început campania armatei române, care avea să
constituie o probă pentru posibilităţile militare ale României, pentru folosirea armatei sale
în luptă. Intrarea armatei române în acţiune a avut un puternic ecou în cele două mari
tabere militare aflate în conflict - Puterile Centrale şi Antanta -, urmările acestui gest
fiind însă considerate, cu dreptate, în favoarea Antantei, cum a şi dorit. În legătură cu
aceasta este semnificativă aprecierea feldmareşalului german Paul von Hindenburg,
potrivit căreia, „Niciodată vreo putere aşa de mică ca România n-avusese ocazia să joace
în istoria lumii un rol hotărâtor atât de mare şi într-un moment aşa de favorabil”262.
Însă, la numai 10 zile de la intrarea României în război, planul de campanie a fost
schimbat sub imperiul derutei provocate de primele înfrângeri pe frontul de sud, fapt ce
nu putea să nu provoace dezorientare, consum inutil de eforturi şi energie, sacrificii în
plus. Această schimbare a planului de campanie al armatei române, la insistenţele
generalului Alexandru Averescu, comandantul Armatei 2, care a însemnat oprirea
ofensivei în Transilvania şi transferul unor forţe în sud, cu acordul generalilor Joffre şi
Alexeev, este considerată de istoricii şi analiştii militari ca fiind una din marile greşeli ale
Comandamentului român, care a influenţat negativ desfăşurarea generală a operaţiilor
militare, constituind, în bună parte, cauza înfrângerilor care au urmat. Menţinerea
planului de campanie iniţial ar fi dus, din punct de vedere strategic, la ceea ce avea să
afirme generalul german Erich Ludendorff: „Dacă România ar fi urmărit marşul ei înainte
spre Transilvania, nu numai grupul arhiducelui Carol ar fi fost complet învăluit, dar
drumul, pentru a merge către inima Ungariei şi contra comunicaţiilor noastre cu
Peninsula Balcanică ar fi fost liber, iar noi am fi fost învinşi”263.

260
România în anii primului război mondial, vol. 1, Editura Militară, Bucureşti, 1987, p. 216
261
Ibidem, p. 218
262
General Feld Mareşal von Hindengurg, Aus meinen Leben (ma vie), Paris, 1921, p. 175; Paul von
Hindenburg (1847-1934), feldmareşal şi om politic german. În timpul primului război mondial a fost şef al
Marelui Cartier General al armatei germane ( 1916-1918). A participat la organizarea intervenţiei
antisovietice şi la înăbuşirea revoluţiei din noiembrie 1918 din Germania. Preşedinte al Germaniei în
perioada 1925-1934.
263
Lt. col. Băldescu Radu, Războiul naţional, operaţiunile din 1916, vol.1, Sibiu, 1933, p. 130

51
 Ofensiva din Transilvania, luptele din Dobrogea, bătăliile succesive pentru
apărarea Carpaţilor, luptele din zona Sibiului şi Braşovului, din Valea Prahovei sau de pe
Jiu, bătălia pentru Bucureşti, cea mai însemnată acţiune de pe frontul român din această
campanie, au pus în evidenţă laturile pozitive ca şi minusurile şi greutăţile referitoare la
starea armatei române privind organizarea, pregătirea cadrelor şi a trupei, dotarea,
precum şi consecinţele influenţei negative a factorilor externi de conjunctură din acel
moment, ceea ce a făcut ca frontul românesc să devină frontul principal în acea perioadă.
După patru luni de lupte crâncene, cu succese în prima fază, în timpul ofensivei,
şi cu grele bătălii de apărare în a doua fază, între 10-15 decembrie 1916, trupele române
şi corpul rus, care operase în Dobrogea, s-au retras pe aliniamentul Carpaţilor răsăriteni -
râul Putna-Siretul inferior - Dunărea maritimă, oprind aici definitiv ofensiva germano –
austro - ungară şi turco - bulgară. „Prima campanie pe frontul român se încheiase”264. La
sfârşitul campaniei din 1916, trupele române pierduseră, în total, 500.000 de oameni
(100.000 morţi, 150.000 răniţi, 250.000 prizonieri)265.
Relaţiile de comandament ale armatei române cu armatele aliate în campania din
1916. Hotărâtoare în generarea insuccesului de ansamblu cu care s-au soldat operaţiile
armatei române în prima parte a conflictului au fost nu numai certele slăbiciuni şi
neajunsuri ale organismului militar intern; acestea au decurs şi din caracterul de coaliţie
al războiului. În primul rând, conducerea politico - militară a României nu a fost lăsată să
aleagă nici momentul intrării în acţiune, iar această dată, după opinii avizate, nu a fost cea
mai indicată în ansamblul conflagraţiei mondiale, întrucât marile ofensive ale Aliaţilor
încetaseră pe toate fronturile. Nici una din acele vaste acţiuni strategice aliate promise: a
armatei ruse în Galiţia; franco - englezii pe frontul de la Salonic, condiţie esenţială a unei
normale încadrări a României în războiul de coaliţie, nu a fost întreprinsă ori lucrurile s-
au redus la hărţuiri şi ciocniri locale de o proporţie minoră în comparaţie cu amploarea
operaţiilor convenite. Toate acestea au permis Puterilor Centrale să angajeze 40-43 de
divizii împotriva armatei române, din care jumătate erau germane. Este semnificativ şi
faptul că dinspre nord, de pe frontul deţinut de austro - ungari, germanii au introdus în
luptă Armata 9, sub comanda generalului Erich von Falkenhayn, până atunci şeful
Marelui Cartier General al armatei germane. Împotriva României au fost aduse chiar şi
trupe de pe frontul de vest, care acţionaseră împotriva francezilor. Cu toată această
situaţie extrem de nefavorabilă, armatele române au administrat lovituri dure forţelor
adverse. Deşi comandamentele francez şi englez au somat partea română la 26 iulie/8
august 1916 printr-un ultimatum, să declare neîntârziat război Austro - Ungariei, s-au
dovedit apoi incapabile să execute proiectata ofensivă de proporţii pe frontul armatei de
la Salonic pentru a fixa grosul marilor unităţi bulgaro – germano - otomane din Balcani,
venind astfel în sprijinul armatei române266. Ulterior, s-a constatat că între
comandamentele francez şi englez se realizase încă din iulie 1916 o înţelegere prin care
condiţionau acordarea de sprijin armatei de intrarea acesteia în război contra Bulgariei.
„«Până ce România nu va fi în război cu Bulgaria - se stipula în acea convenţie - rolul
forţelor de la Salonic nu va fi şi nu trebuie să fie mai mult decât acela de a observa şi a
ţine inamicul pe loc la graniţa cu Grecia»”267. Se ştie că pe nici unul din fronturi aliaţii nu

264
Istoria Românilor, vol. VII, tom II, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p. 435
265
Ibidem, p. 435
266
File din Istoria Militară a Poporului Român, vol.12, Editura Militară, Bucureşti, 1984, p.167-168
267
Ibidem, p. 167

52
au desfăşurat acţiuni de amploare, care să vină în sprijinul frontului român, astfel că „în
pofida angajamentului luat printr-un document oficial semnat cu România, aliaţii nu
aveau intenţia, chiar în momentul semnării convenţiei, să-şi respecte obligaţia
asumată”268. Fapt este că „inactivitatea frontului de la Salonic a avut o contribuţie
importantă la deznodământul campaniei armatei române din 1916, permiţând Puterilor
Centrale să preia iniţiativa”269. În acelaşi timp, nici trupele ruse de pe frontul din Carpaţii
nordici nu au executat acţiunile energice, cum se prevedea convenţia militară din august
1916, care urmau să vină în sprijinul ofensivei forţelor române din Transilvania. Marele
Cartier General rus, în fruntea căruia se afla generalul Alexeev, cerea ofiţerilor săi de
legătură să convingă pe premierul român Ion I. C. Brătianu „că evenimentele impuneau
retragerea forţelor române pe linia Siretului spre a realiza - cu toate pierderile
considerabile ce decurgeau din abandonarea Olteniei, Munteniei şi Dobrogei - «o
reducere» a întinderii frontului”270. În altă ordine de idei, Marele Cartier General rus a
cerut generalului Andrei Medardovici Zaincikovski, comandantul corpului expediţionar
rus din Dobrogea, ca, în limita posibilităţilor, să evite să se angajeze în lupte de amploare
cu trupele germano - bulgare, refuzând, totodată, sporirea efectivelor acestui corp până la
200.000 de oameni271. Într-o telegramă din 2 septembrie 1916, adresată şefului Misiunii
militare franceze în România, generalul J. Joffre se referea la refuzul generalului rus
Alexeev de a trimite 200.000 de oameni în Dobrogea, şi, în acelaşi timp, sublinia
„importanţa pe care el o acordă încheierii unei păci separate cu Bulgaria, ale cărei
consecinţe ar fi: posibilitatea recuperării efectivelor din Balcani; restabilirea
comunicaţiilor directe între România şi Rusia şi rezolvarea modalităţii de a de
aprovizionare a acestor puteri; izolarea Turciei prin acapararea comunicaţiilor Imperiilor
Centrale etc.”272. În legătură cu cantitatea şi calitatea trupelor trimise de comandamentul
rus în Dobrogea, şi reputatul general Alexei A. Brusilov, scria în memoriile sale: „«Ar fi
trebuit să trimitem aici nu un corp de armată compus din două divizii de mâna a doua, ci
o întreagă armată formată din trupe bune. Într-adevăr - continuă Brusilov -, în acest caz,
intrarea României în acţiune (...) ar fi luat o cu totul altă turnură»”273. Istoricii şi analiştii
militari români consideră just că una din cauzele pierderii capetelor de pod de la
Turtucaia şi Silistra de către armata română constă şi în insuficientul sprijin, ce trebuia
să-l primească în conformitate cu angajamentele asumate anterior, din partea trupelor
ruse din zonă, care au cedat cu multă uşurinţă Dobrogea.
Marele Cartier General rus n-a acţionat nici în urma intervenţiei generalului J.
Joffre, comandantul-şef al armatei franceze, care, prin telegrama din 16 noiembrie 1916,
a doua zi după Conferinţa comandanţilor - şefi ai armatelor aliate sau reprezentanţilor lor,
de la Chantilly, îl atenţiona că „pentru a rezista presiunii din ce în ce mai ameninţătoare
pe care duşmanul o exercită cu noi forţe în Muntenia occidentală, Comandamentul român
angajează în luptă cele două divizii care constituie toată rezerva sa generală; această
situaţie ar deveni foarte gravă dacă apărarea unei părţi importante a armatei române şi
invazia în Muntenia ar anula eforturile armatei ruse în sprijinul aliaţilor. O consecinţă a

268
Istoria Militară a Poporului Român, vol. V, Editura Militară, Bucureşti, 1988, p. 698
269
Ibidem, p. 698
270
Ibidem, p. 699
271
Ibidem, p. 699
272
Documente din arhivele franceze referitoare la primul război mondial, Bucureşti, 1983, p. 105
273
Istoria Militară a Poporului Român, vol.V, Editura Militară, Bucureşti, 1988, p. 699-700

53
acestei situaţii ar fi eşuarea proiectelor contra Bulgariei, care implică pentru forţele
române şi ruse securitatea pe frontul din Transilvania. În aceste condiţii - se sublinia în
continuare în document -, ar fi indicat ca armata a IX-a rusă să întreprindă de urgenţă o
ofensivă pentru restabilirea situaţiei”274. Comandamentul rus n-a fost receptiv acest
mesaj. Mai mult, „În timp ce se desfăşurau luptele din sudul Munteniei, comandamentul
rus a părăsit Dobrogea, retrăgându-şi forţele la nord de Dunăre. În acest fel,
comandamentul ţarist îşi anihila orice posibilitate de a-şi combina ulterior acţiunile cu
cele ale armatelor de la Salonic, în scopul de a scoate Bulgaria din război şi a restabili o
legătură mai directă cu Franţa şi Anglia. Nici forţele Antantei din nordul Greciei nu au
întreprins nimic pentru a uşura situaţia de pe frontul român”275. Comandamentul suprem
rus n-a înţeles complexitatea şi importanţa situaţiei strategice din acea zonă, în momentul
dat şi în perspectivă, a pierdut ocaziile unor succese, ceea ce l-a determinat ulterior „să
angajeze două noi armate pentru a opri ofensiva Puterilor Centreale pe Siret”276. Lipsită
de sprijinul eficient şi oportun al aliaţilor, armata română a fost împinsă spre răsărit,
grupându-şi efectivele în Moldova277. Din desfăşurarea companiei din 1916 de către
armata română rezultă că aliaţii nu şi-au respectat angajamentele asumate, singurul
criteriu de funcţionare a unei coaliţii politico - militare.
Participând la Conferinţa înalţilor comandanţi aliaţi sau a reprezentanţilor lor din
15 noiembrie 1916 de la Chantilly, în calitate de reprezentant al Marelui Cartier General
român, colonelul Vasile Rudeanu a înfăţişat situaţia strategică de pe frontul român.
Referindu-se la conţinutul intervenţiei reprezentantului armatei române la acea
conferinţă, mareşalul J. Joffre scrie în memoriile sale: „«Colonelul Rudeanu reluă în acest
moment cuvântul pentru a spune că, dacă armatele turce şi bulgare erau scoase afară din
cauză, deciziunea războiului ar putea fi obţinută pe drumul cel mai scurt»”278. Este de
remarcat că la Conferinţa de la Chantilly nu a fost invitat şeful Marelui Cartier General
român, ci a participat colonelul Vasile Rudeanu, care era reprezentant pe lângă
comandamentul aliat; partea română nu a fost invitată nici la Conferinţa aliaţilor de la
Roma, din 5-7 ianuarie 1917, ca şi la cea de la Petersburg, din 1 februarie 1917. Deşi nu a
fost invitat, Ion I. C. Brătianu, primul-ministru al României, a plecat la Petersburg în
1917 cu scopul declarat de a intra în legătură cu cercurile politice şi militare ale Rusiei, în
speranţa de a lua lua, totuşi, parte la conferinţă. În cele din urmă, premierul român a fost
admis la lucrările acesteia, însă cu drept de vot consultativ. Cu toate că la 28
octombrie/10 noiembrie 1918, România a remobilizat armata, acţionând energic pentru
alungarea invadatorilor, la Conferinţa de la Belgrad din 31 octombrie/13 noiembrie 1918,
când aliaţii au încheiat armistiţiu cu Ungaria, care-şi proclamase independenţa, România
nu a fost invitată, încălcându-se astfel prevederile documentelor încheiate cu Antanta în
august 1916. Mai mult, la această conferinţă, Mureşul a fost stabilit ca linie de demarcaţie
între armata română şi armata maghiară, astfel, ¾ din teritoriul Tansilvaniei rămânea sub
stăpânirea asupritorilor.

274
Documente din arhivele franceze referitoare la primul război mondial, Bucureşti, 1983, p. 116
275
Colonel Ion Cupşa, Armata română în campaniile din 1916-1917, Editura Militară, Bucureşti, 1969, p.
172
276
Ibidem, p. 176
277
Ibidem, p. 176
278
General Vasile Rudeanu, Op. cit., p. 178. Generalul Vasile Rudeanu a fost şeful Misiunii militare
române pe lângă Marele Cartier General francez în anii 1915-1916, apoi şef al misiunii pentru muniţii şi
armamente în Franţa, până în 1919.

54
 RELAŢIILE DE COMANDAMENT ROMÂNO-ALIATE ÎN CAMPANIA DIN
1917. După patru luni şi jumătate de lupte înverşunate, la cumpăna anilor 1916 - 1917,
forţele agresoare au fost oprite pe un front larg cuprins între catenele sudice ale Carpaţilor
Orientali şi Marea Neagră. Trupele Puterilor Centrale - germane, austro - ungare, bulgare
şi turce - se găseau astfel fixate pe Carpaţii Orientali, pe Siretul inferior şi, în continuare,
pe Dunărea de jos, de la cotul fluviului până la vărsarea în mare. În ansamblu, pe acest
teatru, confruntarea armată a dobândit caracterul unui război de poziţie, pe care, de fapt,
avea să-l păstreze până la încheierea campaniei, după cum se va întâmpla şi în vestul
Europei. Şi în anul 1917, Marele Cartier General şi armata română au continuat să-şi
păstreze individualitatea, organizarea proprie, trupele române acţionând pe fronturi sau în
sectoare de front distincte, în conformitate cu prevederile Convenţiei militare din august
1916. Prin eforturile conducerii politice şi militare a ţării s-a reuşit ca relaţiile de
ansamblu dintre Comandamentul armatei române cu Comandamentul armatei franceze şi
cu Comandamentul armatei ruse să se bazeze pe respectarea individualităţii, a
principiului cooperării şi nu al subordonării, cum doreau unii din aliaţii noştri. De
exemplu, „Înaltul comandament rus continua să condiţioneze orice ajutor consistent faţă
de armata română de realizarea unei comenzi unificate pe frontul de la Carpaţi şi Dunăre,
pretenţie susţinută de data aceasta şi de Cartierul General francez”279. Efortul militar
românesc a trebuit, totuşi, să se combine cu cel al coaliţiei la care România era parte,
găsindu-se soluţionări mai precise pentru ţara noastră, privind exercitarea comenzii pe
întreaga ierarhie.
Ulterior, în 1917, când inamicul a fost stăvilit între Carpaţii Orientali şi Dunărea
maritimă, cu toată prezenţa unor trupe ruse mai numeroase (trei armate: 4, 6 şi 9), noua
organizare de comandament, convenită efectiv reciproc, şi-a găsit expresia în crearea
unui grup de armate aparte – „Front”, după terminologia oficială a armatei ruse - pus în
subordinea comandamentului suprem român, în fruntea căruia se afla regele României,
Ferdinand, având ca ajutor un general rus*, asemănător situaţiei din războiul din 1877-
1878. În fapt, la nivelul „Frontului” s-a făcut o simplă şi în general pozitivă coordonare
de planuri şi misiuni, în timp şi spaţiu, întrucât trupele române au fost conduse separat
prin intermediul Marelui Cartier General propriu, iar cele ruseşti de către ajutorul rus al
comandantului „Frontului român”. Rezultă că Tratatul de alianţă şi Convenţia militară
încheiate în august 1916, asigurau respectarea prerogativelor naţionale în elaborarea şi
ducerea la îndeplinire a orientărilor strategice proprii, în organizarea şi exercitarea
comenzii supreme la nivel strategic, operativ şi tactic asupra forţelor terestre, navale şi
aeriene280.
În prima parte a anului 1917, o preocupare importantă a Marelui Cartier General
român a constituit-o reorganizarea şi refacerea armatei române, întrucât încă din cursul
primelor săptămâni de război începuse la nivelul organismelor de conducere a armatei a
fi simţită necesitatea operării unor remedieri organizatorice. De altfel, îmbunătăţiri,
ajustări ale structurii armatelor au fost efectuate în acea vreme în aproape toate ţările
beligerante. La baza acestei vaste acţiuni au fost aşezate principii realiste,

279
Istoria Militară a Poporului Român, vol. V, Editura Militară, Bucureşti, 1988, p. 705
* Iniţial, a fost desemnat generalul Vladimir Vasilievici Zaharov, căruia i-a succedat, până în final
genearalul Dmitri Vasileovici Scerbacev
280
Dr. Constantin Olteanu, Coaliţii politico-militare. Privire istorică, Editura Fundaţiei România de Mâine,
Bucureşti, 1996, p. 261-262

55
corespunzătoare atât scopului, cât şi posibilităţilor materiale pe care România le avea la
dispoziţie. Ivirea acestei perioade a însemnat un element cu caracter de noutate, întrucât
remanierea completă a organismului ţării fără a se întrerupe vreun moment participarea la
conflict, remaniere efectuată pe propriul teritoriu. Ivirea acestei perioade a fost, de
asemenea, condiţionată şi de evoluţia relaţiilor militare externe ale statului român. Astfel,
după ce în 1916 contribuţia armatelor ruse la desfăşurarea confruntărilor din partea de
sud a României nu fusese pe măsura posibilităţilor lor şi conform obligaţiilor asumate,
Rusia a consimţit, în ultimele zile ale anului 1916 şi primele ale anului 1917, să introducă
mai susţinut forţe pe teritoriul statului român, preluând prin trei armate o însemnată parte
a frontului de pe Carpaţii Orientali (în continuarea dispozitivului rusesc din Bucovina) şi
în noul sector de contact de pe Siretul inferior şi Dunărea de Jos, până la mare.
Pentru a finaliza această reaşezare a armatei, conducerea statală a României a
trebuit să depăşească o problemă de principiu, cu ample implicaţii şi consecinţe. Anume,
la sfârşitul anului 1916 şi începutul anului 1917 forurile supreme politice şi militare ale
Rusiei, stimulate de ponderea crescută pe care şi-au asumat-o în stăvilirea şi oprirea
inamicilor comuni, au cerut direct conducerii României şi indirect prin autorităţile Franţei
ca refacerea armatei române să se realizeze în afara statului beneficiar, pe teritoriul
Rusiei, la est de Nistru sau, în extremis, în zona dintre Nistru şi Prut. I. G. Duca
consemna că autoritatea militară supremă ţaristă insista ca trupele române „să nu fie
trimise în refacere pe teritoriul Moldovei, ci peste Prut, în Rusia. Generalul Zaharov
propunea, nici mai mult nici mai puţin, regiunea Donului - Harkov, ceea ce, bineînţeles,
era inadmisibil fiindcă în starea în care se afla armata noastră, dacă ar fi trebuit acuma, în
mijlocul iernii, să se retragă până la Harkov, ar fi pierit toată pe drum. Dar erau şi
puternice consideraţiuni politice care se împotriveau unei atari concepţii”281. Un alt
martor al perioadei consemna pentru posteritate că o astfel de hotărâre „ar fi însemnat
abandonarea României” şi a rezumat sugestiv consecinţele aplicării propunerii ruseşti:
„Un simplu teritoriu de etape al armarei ruseşti de o parte, şi un guvern fără ţară, de altă
parte, România şi-ar fi pierdut orice putinţă de a dispune de soarta ei însăşi”282. Generalul
Henri Berthelot, şeful Misiunii franceze, comunica, la sfârşitul anului 1916, şefului său,
generalului J. Joffre în legătură cu această problemă: „Armata română îndepărtată din
ţara sa în teritoriu străin şi în fond nebinevoitor va suferi o depresiune morală lesne de
înţeles. Locuitorii Moldovei, văzând soldaţii plecând, vor avea impresia că sunt
abandonaţi ruşilor. Aceasta echivalează cu anexarea Moldovei prin eliminarea armatei
române şi a regelui”283. Poziţia fermă a conducerii ţării (parlamentul, guvernul) a izbutit
în final să impună punctul de vedere întemeiat al României, refacerea şi reorganizarea
armatei efectuându-se în Moldova.
Un efect al reorganizării armatei a fost redimensionarea acesteia: în loc de patru
armate numai două (A.1 şi A.2), 15 divizii de infanterie în loc de 23 etc., unităţile au fost
completate cu efective şi mai bine încadrate cu ofiţeri şi subofiţeri, s-a îmbunătăţit
simţitor dotarea unităţilor cu armament şi material de război primite, pe baza convenţiilor
încheiate anterior, îndeosebi din Franţa şi Anglia. La sfârşitul procesului de reorganizare,
armata română avea un efectiv total de 700.000 de oameni, din care 460.000 formau

281
I.G.Duca, Amintiri politice, vol. II, Jon Dumitru Verlag, München, 1981, p. 109
282
Constantin Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea României.1916-1919, vol. II, Bucureşti, f.a, p.
376
283
Michel Roussin, Op. cit., vol.II, p. 207-208

56
armata de operaţii284. La sfârşitul acestei etape, armata română, reorganizată şi instruită
pe baza experienţei de război de până atunci era mai puternică, mai suplă, cu un moral
ridicat, capabilă să desfăşoare operaţii de amploare. Eficienţa acestor măsuri avea să fie
certificată în cadrul campaniei din anul 1917, în bătăliile de la Mărăşti, Mărăşeşti şi
Oituz.
Aceste succese, care demonstrau rolul armatei române pe frontul de răsărit al
Antantei, au avut un larg ecou internaţional, în primul rând în statele aliate. În mod cu
totul justificat remarca ziarul englez „Times” că înfrângerea Puterilor Centrale pe frontul
român în lunile iulie - august 1917 „este lovitura cea mai importantă pe care au primit-o
germanii în răsăritul Europei”285. De asemenea, rezistenţa şi eroismul armatei române din
vara anului 1917 s-au bucurat de aprecierea unor înalte personalităţi ale timpului. Lloyd
George primul - ministru englez, spunea într-un discurs ţinut la 9 august 1917: „Cine ar
putea să omită importanţa rezistenţei armate, pe care România o opune inamicului comun
(...). În condiţii descurajante, românii au luptat cu succes şi chiar germanii s-au mirat de
această rezistenţă eroică”286. Iar, în telegrama adresată de premierul britanic, la 31 august
1917, guvernului român arăta, între altele: „Doresc să exprim din partea guvernului
britanic profunda noastră admiraţie pentru curajul eroic şi avântul ce l-a dovedit poporul
român în timpul unui an de încercări aproape fără seamăn ... Reconstituirea armatei
române şi rezistenţa îndârjită - rezistenţă atât de preţioasă pentru cauza comună - pe care
această armată o opunea duşmanului în acest moment, în condiţii de o gravitate
excepţională, prezintă un exemplu măreţ de tărie, pe care libertatea o inspiră unui popor
liber”287. La rândul său, fostul preşedinte al S.U.A., Woodrow Wilson, în interviul
acordat la 27 august 1917 corespondentului de la New York al ziarului „România!”
aprecia că: „În acest război soldaţii români au dovedit multă vitejie. Singurul punct sigur
pe frontul oriental e locul unde se află armata romnâ”288. Ministrul de război al Franţei
Painleve, într-o telegramă de felicitare adresată ministrului de război al României, scria
că: „Armata franceză a aflat cu bucurie despre frumoasele succese ale armatei române
refăcută de curând şi nerăbdătoare în dorinţa ei de a curăţi pământul patriei cotropit (...).
Rog transmiteţi felicitările cele mai călduroase şi urările cele mai vii ale soldaţilor
francezi către fraţii lor de arme”289. De asemenea, generalul Luigi Cadorna, comandantul
armatei italiene, în telegrama adresată misiunii italiene la Iaşi scria: „Vă rog să exprimaţi
via mea admiraţie comandamentului suprem român, pentru proba măreaţă dată de trupele
române în luptele din regiunea Mărăşti, Oituz şi Mărăşeşti. Spuneţi că armata italiană
urmăreşte cu frăţească simpatie strălucitele acţiuni ale soldaţilor români, care se arată
demni coborâtori ai victorioşilor cuceritori ai Plevnei. Prezentaţi cordialele mele urări
pentru continuarea operaţiilor contra duşmanului comun, care şi pe frontul nostru, acum,
e puternic atacat şi greu încercat”290. Şefii misiunilor militare aliate, care au fost prezenţi
tot timpul în rândurile trupelor noastre, au adus elogii ostaşilor români. Generalul Henri
Berthelot, şeful Misiunii militare franceze, într-un interviu acordat ziarulei „România”,

284
Generalul G. A. Dabija, Armata română în războiul mondial ( 1916-1918), vol.4, Editura I.G.Hertz,
Bucureşti, f.a, p. 24-25
285
România din 26 august 1917
286
Mişcarea din 30 august 1917
287
Arhivele Militare Naţionale, fond Marele Cartier general, dosarul nr.55/1917, f. 507-512
288
România din 11 noiembrie 1917
289
România din 20 iulie 1917
290
Arhivele Militare Naţionale, fond Marele Cartier General, dosarul nr.55/1917, f. 760

57
organul de presă al Marelui Cartier General român, arăta: „Armata românească? După
cum aţi relevat, duşmanii scontau ca o certitudine inevitabilă, acum o lună, înfrângerea
României, evacuarea Moldovei. Răspunsul îl cunoaştem. Armata română a urcat splendid
panta pe care coborâse fără voia şi fără vina ei. Chemată la suprema încercare a ofensivei
trecute şi a luptelor de la sud-continua generalul francez-armata României a dat
nenumărate dovezi de eroism. Soldaţii români luptă admirabil. Sunt la înălţimea celor
mai viteji apărători. Ei sunt cei mai buni soldaţi ai lumii”291. Şeful misiunii militare
engleze, generalul Green Leoy, scria: „Voi păstra totdeauna cele mai calde sentimente de
prietenie pentru România şi cea mai mare admiraţie pentru splendida ei armată”292, iar
generalul Prshing, comandantul trupelor americane în Franţa, declara: „Admir splendidul
eroism al armatei române, care şi-a apărat cu îndârjire pământul patriei”293.
Intervalul dintre cele două campanii ale armatei române a fost jalonat şi de
conţinutul, formele instituţionale şi evoluţia raporturilor militare cu aliaţii, raporturi care
s-au focalizat concomitent către doi parteneri-Rusia şi Franţa (au existat şi reprezentanţi
militari ai celorlalte ţări aliate - Marea Britanie, Italia, S.U.A. etc., dar aceste canale de
comunicări şi acţiune au avut un rol considerabil redus faţă de primele). O privire de
ansamblu evidenţiază că şi în perioada refacerii armatelor contactul continuu din partea
română cu cei doi parteneri principali - Franţa şi Rusia fost fructuos, a adus beneficii
celor trei participanţi, a sporit capacitatea combativă a alianţei europene. Totodată, s-au
manifestat şi elemente negative, parte din ele inerente cazurilor în care cooperarea
militară implică nu o simplă legătură, informare şi coordonare a planurilor şi acţiunii
oprtaţionale, ci se însoţeşte cu prezenţa de trupe ori misiuni străine numeroase pe
teritoriul vreunuia din aliaţi, cu implantarea de specialişti militari străini în organismele
de conducere strategică şi tactică autohtonă, cu asumarea de atribuţii de consiliere şi, mai
grav, de interferenţă în exercitarea comandamentului.
CA TRĂSĂTURĂ DISTINCTĂ A RAPORTURILOR MILITARE ROMÂNO-RUSE
a fost faptul că, în comparaţie cu cele româno - franceze, ele s-au exercitat, mai ales în
1917, nu numai la nivel de comandament şi instanţe diplomatice, ci au căpătat şi un
caracter de masă sub forma contactelor, a relaţiilor dintre mari grupări de trupe. Aceasta a
decurs din desfăşurările strategice, din faptul că spre sfârşitul anului 1916 conducerea
politico - militară rusă a dat curs în sfârşit necesităţii de asistare a aliatului român şi a
introdus pe teritoriul său o cantitate considerabilă de unităţi şi mari unităţi, constituite
majoritar, cum am mai subliniat, în trei armate de câmp. În acest fel, dispozitivul din
România a devenit, din punctul de vedere al Comandamentului rus, o prelungire a
frontului propriu din Galiţia şi Bucovina. În situaţia dată, capacităţile combative, starea
de spirit, comportarea generală şi ostăşească a acestui circa un milion de militari ruşi nu
puteau să nu implice şi să nu influenţeze cadrul efortului de război autohton. Noua
prezenţă compactă a unor forţe aliate a creat iniţial pentru cele române avantajul de a
contracara considerabil presiunea inamică.
De la sosirea forţelor ruse în România, rolul aşteptat de la ele nu a cuprins
domeniul instruirii şi reciclării trupelor române, ci acela, major, ca prin menţinerea unor
porţiuni apreciabile a frontului care bara înaintarea inamicilor comuni. Unii comandanţi
militari ruşi au intervenit pe lângă instanţele lor de conducere pentru a urgenta transportul

291
România din 23 septembrie 1917
292
România militară nr.2, 1935, p. 11
293
Arhivele Militare Naţionale, dosarul nr.55/1917, f. 561

58
armamentului trimis de aliaţi prin Rusia. În acest sens, generalul Vinogradski scria: „Era
necesar îndeosebi de a facilita transportarea de la Arhanghelsk a materialului trimis din
Franţa; noi transmiteam datele comandamentului frontului, care, la răndul său, nu pregeta
niciodată să intervină insistent la forurile superioare pentru a grăbi transportarea
materialului cerut”294. În acelaşi timp, au existat şi unele livrări ruse, bineînţeles cu
pondere redusă, despre care autorul menţionat relata: „Aprovizionarea cu muniţii şi
perfecţionarea aparaturilor române au căzut în sarcina Franţei, care furnizează puşti,
tunuri, mitraliere, autocamioane, avioane etc., ca şi anumite obiecte de echipament. Rusia
a trimis peste 200.000 de seturi de îmbrăcăminte, ca şi telefoane şi măşti contra gazelor;
primăvara se puteau vedea de acum unităţi române îmbrăcate cu tunicile şi mantăile
noastre cenuşii – kaki”. Generalul rus arată mai departe că „S-au făcut, de asemenea,
experienţe reuşite de întrebuinţare a proiectilelor noastre pentru piesele româneşti de
calibru corespunzător, aceasta urmând să uşureze mult aprovizionarea lor”. În materie de
pregătire de luptă, după aceeaşi relatare, câţiva artilerişti ruşi de la comandamentul lor
superior instalat la Iaşi au participat la instruirea personalului unor subunităţi române de
artilerie. „Am avut personal, ca şi ofiţerii mei, mult de lucru, în contact foarte strâns cu
Misiunea militară franceză, care, am mai spus-o, era însărcinată să reorganizeze complet
forţele române”. „Pentru artilerie noi am stabilit, împreună cu generalul Vouillemin, care
ocupa acelaşi post ca şi mine faţă de artileria română, un program de instrucţie, care,
după ce a fost aprobat de generalul Prezan, a fost executat fără întârziere, datorită
energiei Înaltului comandament român”. „Aveam legături foarte frecvente cu inspectorul
artileriei, generalul adjutant Toroceanu, bun tehnician, şi cu locţiitorul său, colonelul
Popanu, om foarte energic şi cult”295.
Principalul domeniu al combinării eforturilor militre ruso - române s-a situat la
nivelul conducerii. Pe de o parte, situaţia nou creată la cumpăna anilor 1916 - 1917 cerea
instituirea unui for de dirijare; şi coordonare a masei mari de forţe ruse desfăşurate acum
între lanţul Carpaţilor Orientali şi cotul Dunării de Jos. Pe de altă parte, era necesară o
modalitate concretă de legătură cu autoritatea militară supremă românească. Date fiind
obligaţiile asumate de Rusia faţă de România prin tratatul de alianţă şi convenţia militară
aferentă în august 1916 şi, mai ales, presiunea exercitată de celelalte părţi contractante -
Franţa, Anglia şi Italia -, partenerul rus nu a fost în măsură la începutul lui 1917 să
procedeze pur şi simplu la subordonarea absolută a forţelor de campanie române, la
integrarea lor. În consecinţă, aşa cum subliniam şi anterior, Marele Cartier General rus de
la Moghilev a înfiinţat în România un comandament strategic intitulat „Frontul român”.
Pe baza înţelegeri intervenite, în fruntea acestei alcătuiri strategice s-a aflat comandantul
de căpetenie al oştirii române, regele Ferdinand. Practic, sub acoperirea denumirii de
„Frontul român” s-a realizat doar contactul permanent între comandamentul superior rus
din România şi cel suprem autohton, deşi nu au lipsit presiuni din partea rusă de creare a
unui comandament mixt*. Referitor la această formă de comandament, memorialistul rus
citat anterior consemnează: „Un moment a existat intenţia de a constitui un comandament
mixt, cu personal rusesc şi românesc, dar, fiindcă exista riscul ca să ne izbim de anumite

294
General Winogradsky, La guerre sur le front oriental. En Russie-En Roumanie, Paris-Limoges-Nancy,
1926, p. 280
295
Ibidem, p. 280-281
* Pentru detalii vezi: Dr. Constantin Olteanu, Evoluţia structurilor ostăşeşti la români, Editura Militară,
Bucureşti, 1986, p. 179

59
obstacole, această combinare a fost respinsă, şi cele două comandamente au continuat să
funcţioneze juxtapuse, dar în strânsă legătură”296. Aşadar, a existat, nu o integrare a
armatei române, ci o reală cooperare ruso - română. Cu toate acestea, comandamentul
rus, prin generalul Alexeev a pus din nou problema trimiterii armatei române pe teritoriul
Rusiei pentru refacere şi reorganizare. Referitor la acest aspect, la 25 februarie/10 martie
1917, generalul francez Henri Berthelot notează în jurnalul său: „Alexeev, revenit în
funcţie, insistă din nou pentru trimiterrea armatei române în Rusia”297. Cinci zile mai
târziu, o notaţie similară: „15 martie ... Alexeev insistă asupra necesităţii ca armata
română să se replieze, motivându-şi cererea prin incapacitatea actuală a acesteia de a lua
parte la operaţii”298. Un consiliu prezidat de regele Ferdinand - la care au luat parte
primul - ministru, miniştrii de interne şi de război, precum şi comandanţii armatei - a
respins această nouă cerere a comandamentului rusesc ca armata română să fie transferată
dincolo de Nipru”299.
Nu mai puţin importantă, sub aspectul relaţiilor avute de România cu marele aliat
de la răsărit în acea perioadă, dar şi cu aliaţii occidentali, este faptul că reiterarea cererii
ruse de transfer în Rusia a armatei române a avut asentimentul guvernelor englez şi
francez şi doar atitudinea fermă a autorităţilor de conducere supremă române a împiedicat
materializarea unui proiect atât de perseverent urmărit de comandamentul superior rus300.
În relaţiile dintre Marele Cartier General român şi marile cartiere francez şi englez au
apărut unele dezacorduri în problema refacerii armatei române. „Aliaţii occidentali s-au
declarat în aprilie dispuşi să furnizeze armament doar pentru înzestrarea a 10 divizii
reorganizate, în timp ce partea română preconiza punerea în linie a 15 divizii de
infanterie cu material de război modern. Livrarea de cantităţi limitate de arme şi muniţii
de către Antantă a făcut ca un număr de cinci divizii române să fie întrebuinţate în vara
anului 1917 - în momentul culminant al bătăliilor de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz - sub
capacitatea lor combativă reală”301.
COMPONENTA FRANCEZĂ A RELAŢIILOR MILITARE EXTERNE ALE
ROMÂNIEI a avut ca principal scop instituţionalizarea misiunii sosită la Marele Cartier
General român în octombrie 1916, condusă de generalul Henri Mathias Berthelot, unul
din marcanţii şefi militari ai ţării sale. Schimbarea ambianţei strategice de pe teatrul de
război dintre Carpaţi şi Marea Neagră a modificat ponderea atribuţiilor şi conţinutului
activităţii ei în comparaţie cu sarcinile asumate la venire. Anume, trimişii militari ai
Franţei şi-au canalizat din 1917 prioritar eforturile în direcţia sprijinirii comandamentului
român pe terenul reorganizării şi instruirii forţelor armate. Potrivit cu aceasta, generalul
Berthelot a cerut autorităţilor politico - militare franceze o substanţială sporire a
efectivelor misiunii, cereri satisfăcute în parte, astfel că până în vara anului 1917 ea a
ajuns să numere aproximativ 1.600 de persoane (din care circa 400 de ofiţeri), stat-
majorişti, specialişti în diverse arme, îndeosebi cele tehnice, instructori aviatori, piloţi,
mecanici de avion, de automobile, medici, infirmiere, ingineri etc302.

296
Ibidem, p. 274
297
Les memoires du général Berthlot, cap. I, p. 81
298
Ibidem,p. 83
299
Ibidem, p. 85
300
Ibidem, p. 86, 88
301
Istoria Militară a Poporului Român, vol. V, Editura Militară, Bucureşti, 1988, p. 709
302
Constantin Kiriţescu, op. cit., vol. II, p. 389-390

60
 Pentru a da prestigiu sporit reprezentanţilor săi în raporturile cu autorităţile
române şi ruse, conducerea franceză a luat măsura ca unora din ofiţerii misiunii, mai ales
şefi de compartimente, să li se confere „cu titlu temporar” un grad superior celui deţinut
de drept şi de fapt în armata proprie, artificiu întâlnit şi în alte cazuri de-a lungul
timpului. În acest cadru nu au lipsit şi unele fricţiuni româno - franceze. Ele s-au localizat
însă mai mult la Armata 2, aflată în front, şi au avut ca exponent în ce priveşte partea
română pe comandantul acestei armate, generalul Alexandru Averescu. Astfel, atât în
memorii adresate chiar atunci regelui, cât şi în reconstituiri ulterioare, când devenise
mareşal, Alexandru Averescu era în această privinţă predominant vehement: „Ofiţerii
francezi detaşaţi la Armata 2 erau proveniţi, în mare parte, din rezervă şi aveau o
pregătire militară destul de sumară. Experienţa războiului îi ajutase să se perfecţioneze în
comenzile pe care le exercitau pe frontul francez, comenzi de un ordin sensibil inferior
însărcinărilor ce primeau pe frontul român. În general prezumţioşi, aduceau în corpurile
de trupă totuşi o notă de demnitate în serviciu şi eroism pe câmpul de luptă (...). Deoarece
misiunea franceză a sosit la Armata 2 în cursul lunii februarie 1917, opera de
reorganizare a diviziilor era pe cale de terminare, iar instrucţia trupelor se urma cu
asiduitate, încât contribuţia ofiţerilor francezi a fost redusă (...). Raporturile dintre mine şi
şeful misiunii militare franceze - menţiona Averescu -, dacă au păstrat totdeauna aspectul
de curtenie, au fost în schimb destul de reci. Explicaţia se găseşte, pe de o parte, în
rezistenţa ce am opus faţă de acţiunea de dominare a ofiţerilor francezi, pe de alta şi mai
ales în conflictul de păreri asupra conducerii operaţiunilor şi în fine în atmosfera
defavorabilă creată mie de către şeful guvernului. Dacă la Marele Cartier General,
generalul Berthlot a reuşit cu o surprinzătoare uşurinţă să domine complet şi definitiv
situaţia, nu acelaşi lucru i s-a întâmplat cu mine. Eu - precizează Averescu - nu puteam
accepta amestecul ofiţerilor francezi în exercitarea comandamentului. Acest amestec era
nejustificat deoarece pregătirea comandanţilor noştri de mari unităţi era mult superioară
ofiţerilor francezi ataşaţi pe lângă statul lor major şi era imorală, fiindcă nu se împărţeau
şi răspunderile (...). Eu nu am putut accepta domnia mediocrităţilor, nici chiar când
acestea erau franceze (...). În acest conflict de idei generalul Berthelot mi-a spus că el se
găseşte în ţara noastră pentru a apăra interesele Franţei, iar nu pe cele ale României şi că
va cere orice sacrificiu atunci când este vorba să cruţe un strop de sânge francez. Pe când
eu - continuă Averescu - apăram cu îndârjire interesele patriei mele (...). Parte din ofiţerii
din misiunea militară franceză au procedat în general cu autoritate, fără menajamente şi
deci fără tact. Apărând în ţara noastră interese franceze, nu au ştiut să-şi apropie sufletul
ofiţerilor români. Acei care totuşi au făcut-o şi-au văzut pierdut în parte efectul unei
asemenea acţiuni din cauza atitudinii adesea jignitoare a celorlalţi camarazi francezi”303.
La rândul său, partea franceză nu s-a arătat mai conciliantă faţă de generalul
Averescu, făcând multe aprecieri negative, nefondate, la adresa lui. Mărturiile vremii, ca
şi rememorările ulterioare, dau însă în cea mai mare parte alt tablou al naturii şi
rezultatelor prestaţiei depuse în România de Misiunea militară franceză. În acest sens,
este de remarcat că ofiţerii francezi dispuneau de o experienţă de război cu doi ani mai
îndelungată decât cea a camarazilor lor de arme români. Abilitatea misiunii decurgea şi
din faptul că membrii ei veneau de pe un front, cel occidental, unde inamicul era
reprezentat aproape exclusiv de armata germană, cea mai puternică şi mai periculoasă din

303
Mareşal Alexandru Averescu, Notiţe zilnice din războiul (1916-1918), Bucureşti, (1937), p. 318, 320,
322, 323-324, 330

61
toţi aliaţii din Puterile Centrale. Astfel, consilierii francezi au contribuit ca pregătirea
trupelor române în perioada de dislocare a lor în zonele de refacere să fie orientată
prioritar spre cazul cel mai grav, înfruntarea diviziilor germane, ceea ce a avea drept
obiectiv să se ridice la nivelul maxim cunoştinţele şi deprinderile de luptă ale
combatanţilor autohtoni. Era mult mai lesne să se confere superioritatea tactică şi tehnică
unităţilor române în comparaţie cu partenerii minori ai coaliţiei adverse - unguri, bulgari,
turci şi chiar austrieci. Ca atare, în timpul campaniei au funcţionat delegaţi ai misiunii
militare franceze pe scară largă, de la Marele Cartier General român până la unitate
inclusiv, cuprinzând şi diversele centre de instrucţie şi şcoli create de la nivel regiment în
sus. Rolul lor decurgea şi din faptul că în perioada refacerii armatei române a fost
schimbată, modernizată infrastructura tehnico - materială a acesteia. Iar, întrucât grosul
materialului nou venea din Franţa, implicarea unor specialişti francezi în activităţile prin
care se viza însuşirea noii tehnici de luptă de către militarii români a fost benefică.
Transmiterea cunoştinţelor de ordin tehnic şi metodologic a fost mult uşurată, în
comparaţie cu alte cazuri de elementele comune de cultură şi spiritualitate, de poziţia
tradiţională şi specială de care beneficia Franţa în sentimentul public românesc. În acest
sens, într-un raport trimis în luna mai 1917 comandamentului său suprem, generalul
Berthelot semnala: „Cred că este util să vă schiţez situaţia pe care o deţinem aici (...).
România este sora noastră latină, soră de limbă şi soră de gintă”304. În cadrul misiunii
militare franceze s-au aflat şi 87 de medici, care au contribuit, alături de cadrele sanitare
româneşti, la stăvilirea şi înăbuşirea epidemiei de tifos exantematic, pe lângă o
multilaterală şi competentă cooperare în asistenţa medicală acordată ostaşilor şi
populaţiei, în spitale, dispensare, cazărmi, tabere, cantonamente, la domiciliu.
În ansamblu, cu toate contradicţiile inevitabile, mai ales când sunt în cauză o mare
putere şi un stat mic, aportul misiunii militare franceze, a fost fructuos, pozitiv pentru
ambele părţi implicate. Membrii misiunii franceze şi-au exercitat rolul convenit iniţial de
conducerile responsabile ale celor două state. Încă de la început, s-a stabilit că „Rolul
generalului Berthelot este deci acela al unui sfătuitor care nu are calitatea de a da ordine”,
iar în legătură cu personalul misiunii se preciza: „Ofiţerii se vor abţine cu grijă de a da
ordine, dar ei vor da sfaturi (...). Rolul ofiţerului de legătură comportă cea mai dezvoltată
iniţiativă, dar necesită în aceeaşi măsură modestie discretă, gentileţe curtenitoare”305.
Însă, în orice coaliţie relaţiile interaliate nu sunt idilice, fiecare partener urmărind
scopurile proprii. Experienţa universală şi autohtonă în acest domeniu dovedeşte că
trebuie manifestată voinţă şi înţelegere pentru a găsi soluţii în vederea depăşirii
momentelor de tensiune, care sunt inevitabile.
În situaţia creată ca urmare a revoluţiei din Rusia, spre sfârşitul anului 1917, în
virtutea prevederilor Convenţia militare din 1916, guvernul român a solicitat şi a obţinut
din partea miniştrilor plenipotenţiari ai Franţei, Marii Britanii, Italiei şi S.U.A. acreditaţi
în România un act semnat prin care statul român era autorizat să încheie armistiţiu cu
Puterile Centrale, recunoscându-se astfel faptul că românii şi-au făcut întreaga datorie
faţă de aliaţi. În urma acestor evenimente, comandamentul frontului român şi-a încetat
existenţa, iar misiunile militare au fost obligate să se retragă din România şi Rusia.
„Evenimentele din anii 1916 - 918 pun în lumină consecvenţa cu care România a militat

304
Michel Roussin, La mission militaire française en Roumanie pendant la première guerre mondiale, vol.
II, p. 141
305
Ibidem, p. 30, 115

62
în domeniul relaţiilor militare externe, în raporturile cu aliaţii pentru susţinerea
obiectivelor legitime ale eliberării naţionale, întregirii depline de stat. Acţionând ferm pe
plan politico - diplomatic, conducerea română a creat condiţiile necesare pentru triumful
cauzei Marii Uniri, neprecupeţind nici un efort în vederea apărării prerogativelor statului
independent, a individualităţii oştirii, a asigurării egalităţii în drepturi cu partenerii de
alianţă”306.

VI. POLITICA DE ALIANŢE MILITARE PROMOVATĂ DE ROMÂNIA

ÎN PERIOADA INTERBELICĂ. După Marea Unire, politica externă a
României trebuia să se adapteze la noua situaţie complexă care se crease prin tratatele de
pace. Ca urmare, „Frontiera de vest a României era ameninţată de revizionismul
promovat de Ungaria care, deşi semnase, la 4 iunie 1920, Tratatul de la Trianon avea
înscris în programul de politică externă revizuirea acestui tratat şi reanexarea
Transilvaniei”307. Marele Stat Major al armatei române, examinând situaţia politico -
militară din zonă, în anul 1924, a constatat că ţara noastră avea acum, după dispariţia
Imperiului Austro - Ungar, a Imperiului ţarist, şase vecini în loc de patru, dar că la est se
afirma o nouă mare putere - Uniunea Sovietică. Cu acea ocazie, Marele Stat Major român
ajungea la următoarea concluzie cu privire la politica militară externă: „«România
reîntregită se găseşte într-o situaţie mult mai dificilă ca în trecut, căci frontierele sale sunt
în întregime ameninţate de statele ce o înconjoară. Această ameninţare se datorează fie
dorinţei de revanşă din partea Ungariei şi Bulgariei, care nu pot concepe deposedarea lor
de unele teritorii ce le-au stăpânit, fie din cauza tendinţei de propagandă a regimului
bolşevic, care vrea să-şi întindă influenţa cât mai la vest”308.
În noile condiţii istorice, atât de complexe, după primul război mondial, iniţiativa
înfiripării unor noi alianţe, a aparţinut, iniţial, unor state mici şi mijlocii din centrul şi sud
- estul Europei, la care şi România a fost parte. Scopul declarat al acestor alianţe - Mica
Înţelegere şi Înţelegera Balcanică - consta în apărarea statu-quo-ului teritorial, a
independenţei naţionale, împotriva revizionismului, revanşismului şi agresiunii. Efortul
de a se asocia sublinia cu tărie faptul că „Statele mici nu voiau să fie dirijate de marile
puteri. Erau conştiente că unite ar reuşi să-şi impună cu mult mai multă autoritate punctul
lor de vedere. Acest sistem de alianţe - spunea în Parlament deputatul C. Davilla - a fost
creat în scopul de a impune în centrul Europei respectarea tratatelor şi de a garanta cu
orice preţ pacea”309.
Preocuparea unor state de a realiza sau dezvolta diferite alianţe politico - militare
era determinată de situaţia de loc liniştitoare, creată după război, a statelor mici şi
mijlocii, care se convinseseră, la masa tratativelor de pace, de poziţia marilor puteri ale
Antantei faţă de foştii aliaţi mai mici, precum şi de lipsa garantării securităţii şi păcii în
condiţiile manifestării foarte timpurii a politicii de revanşă, de revizuire a tratatelor de
pace abia încheiate, implicit a graniţelor. În această situaţie, România, care urmărea
întărirea unităţii statale şi păstrarea integrităţii teritoriale, a căutat să intre de la început

306
Istoria Militară a Poporului Român, vol.V, Editura Militară, 1988, p. 711
307
Istoria Românilor, vol.VIII, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p. 432
308
Ibidem, p. 432
309
Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, România după Marea Unire, 1918-1933, vol .II, partea I, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, p. 1016

63
într-un sistem de alianţe politico - militare cu caracter defensiv310. Aceste orientări vor
direcţiona politica guvernului român, în perioada interbelică, de încheiere a acordurilor,
convenţiilor şi tratatelor. Este de remarcat activitatea lui Take Ionescu, în calitatea sa de
ministru al Afacerilor Externe, pentru realizarea unei alianţe cu Polonia, Cehoslovacia,
România, Iugoslavia şi Grecia. Un prim pas pe cale alianţelor l-a constituit convenţia
încheiată de România cu Polonia la 3 martie 1921, la Bucureşti. „Esenţa defensivă a
alianţei a fost definită în art.1: „«Polonia şi România se angajează să se ajute reciproc în
cazul în care una din ele ar fi atacată, fără provocare din partea sa, la frontierele sale
orientale actuale»”311.
Convenţia militară, semnată în aceeaşi zi, parte integrantă a Convenţiei de alianţă,
prevedea mijloacele defensive de apărare a frontierelor de est ale ambelor părţi. „Art.6 al
Convenţiei prevedea că România îşi rezerva dreptul de a transforma în alianţe defensive
acordurile de principiu cu Iugoslavia şi Cehoslovacia”312. Convenţia româno - polonă a
fost reînnoită la 26 martie 1926, când documentul în cauză a dobândit un conţinut mai
larg, prevăzând ajutorul mutual în situaţia oricărei agresiuni externe, nu se limita numai
la direcţia est313. În consecinţă, „Tratatul de alianţă din 1921 fusese deci înlocuit cu unul
cu garanţii generale, al cărui conţinut se înscria în spiritul Pactului Societăţii
Naţiunilor”314. Cu această ocazie s-au trasat mai precis variantele militare de acţiune în
situaţia în care una din părţi face obiectul unei agresiuni315.
MICA ÎNŢELEGERE. „A fost prima alianţă încheiată în spiritul Pactului
Societăţii Naţiunilor, cu scopul declarat de a apăra statu-quo-ul european”316. Mica
Înţelegere a fost o alianţă politico - militară regională cu caracter defensiv, care s-a
constituit la începutul deceniului al treilea, respectiv între anii 1920-1921, din România,
Cehoslovacia şi Iugoslavia, prin metoda convenţiilor bilaterale. Mica Antantă - menţiona
Nicolae Titulescu - este prima asociaţie de state cu caracter defensiv, în vederea
menţinerii noii stări de lucruri317. „Rolul acestei organizaţii regionale a fost să apere
statu-quo-ul teritorial, independenţa şi suveranitatea ţărilor componente şi să contracareze
eventualele izbucniri iredendiste ungare sau ale altor state nemulţumite de pe urma
hotărârilor Conferinţei de pace”318.
România a fost un membru fidel şi activ al acestei alianţe. Ilustrul diplomat
Nicolae Titulescu, a acţionat consecvent pentru consolidarea Micii Înţelegeri ca factor al
păcii. Comunitatea de interese a celor trei state coalizate rezulta şi din hotărârea lor de a
respecta tratatele de pace, din faptul că între România, Iugoslavia şi Cehoslovacia nu
existau diferende teritoriale, economice sau de altă natură. Totodată, trebuie avut în
vedere că, după primul război mondial, România se întregise ca stat naţional unitar, iar
Cehoslovacia şi Iugoslavia se constituiseră ca state naţionale. Primul pas pentru realizarea
practică a Micii Înţelegeri l-a constituit cel din 14 august 1920, marcat de încheierea
Convenţiei între Cehoslovacia şi Regatul sârbo – croato - sloven; a urmat o convenţie
310
Ibidem, p. 1012
311
Istoria Românilor, vol. VIII, Editura Enciclopedică, Bucureşti., 2003, p. 433
312
Dicţionar Diplomatic, Editura Politică, Bucureşti, 1979, p. 287
313
Ioan Scurtu, Istoria contemporană a României (1918-2005), Editura Fundaţiei România de Mâine, 2005, p. 62
314
Istoria Românilor, vol. VIII, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p. 434-435
315
Nicolae Dascălu, Relaţii româno-polone în perioada interbelică, Bucureşti, 1991, p. 43-44
316
Sorin Cristescu, Relaţii politico-diplomatice şi militare europene, Editura Fundaţiei România de Mâine,
Bucureşti, 2007
317
Nicolae Titulescu. Discursuri, Editura Ştiinţifică, 1967, p. 297
318
România în relaţiile internaţionale 1699 – 1939, Editura Junimea, Iaşi, 1980, p. 449

64
asemănătoare între România şi Cehoslovacia, la 23 aprilie 1921; la 7 iunie 1921 s-a
realizat Convenţia între România şi Regatul sârbo – croato - sloven. Crearea Micii
Înţelegeri a fost precedată de o amplă şi intensă activitate diplomatică pentru a demonstra
că alianţa are ca obiectiv principal respectarea tratatelor internaţionale. Convenţiile
prevedeau măsuri de ordin politic, militar şi organizatoric menite să apere integritatea
teritorială a statelor semnatare, securitatea şi pacea. La 2 iulie 1921 s-a semnat, la Praga,
Convenţia militară între România şi Cehoslovacia, având ca scop acordarea de ajutor
reciproc militar „în eventualitatea că una sau cealaltă dintre ele ar fi atacată, fără
provocare, de către Ungaria”319. La art. A din Convenţia militară, care era parte
integrantă a Convenţiei de alianţă, se preciza. „Dacă este atacată de Ungaria şi declară
mobilizarea, guvernul cehoslovac se angajează, la cererea guvernului român, a dat ordin
de mobilizare a forţelor sale armate într-un interval de maximum 48 ore de la notificarea
oficială a acestei cereri şi a ataca Ungaria cu toate forţele disponibile, minimul acestor
forţe de intervenţie fiind fixat la cinci divizii infanterie, două divizii de cavalerie şi şase
escadrile, o rezervă de artilerie de optsprezece baterii, în total 60 batalioane infanterie, 63
baterii de artilerie, 16 escadroane de cavalerie ... şi 60 avioane(...). Dacă Cehoslovacia
este atacată de Ungaria şi declară mobilizarea, guvernul român se angajează, la cererea
guvernului cehoslovac, a da ordin de mobilizare a forţelor sale armate într-un interval de
maximum 48 ore, de la ora notificării oficiale a cererii de a ataca Ungaria cu toate forţele
disponibile, minimum acestor forţe de intervenţie fiind fixat la: şase divizii de infanterie,
două brigăzi de cavalerie, trei escadrile, adică în total: 72 batalioane de infanterie, 90
baterii de artilerie, 16 escadroane de cavalerie ... şi 30 avioane”320. În continuare, în
Convenţie se prevedeau modul de concentrare a trupelor, exercitarea comenzii, direcţiile
de acţiune, aprovizionarea cu muniţii şi armament şi altele necesare pentru campanie.
O Convenţie militară similară a încheiat România cu Regatul sârbo – croato -
sloven la 23 ianuarie 1922, la Belgrad, prin care cele două state se angajau să-şi acorde
reciproc ajutor militar în cazul unui atac neprovocat din partea Ungariei sau Bulgariei321.
În acelaşi timp, Convenţia româno - iugoslavă stabilea că „în cazul când una dintre părţile
contractante ar trebui să se apere de agresiunea unui stat neprevăzut în prezenta
convenţie, cealaltă parte se angajează nu numai să observe neutralitatea cea mai
binevoitoare, dar să-i acorde, de asemenea, toate uşurinţele în măsura posibilităţilor
politice şi în cadrul convenţiei militare”322.
Abia constituită, Mica Înţelegere a fost nevoită să-şi exprime atitudinea faţă de
unele probleme delicate din punct de vedere politico - diplomatic, ivite pe plan
continental. În vara anului 1923, de exemplu, când Italia a întreprins acţiuni militare în
Marea Mediterană cu intenţia de a ocupa insula Corfu şi oraşul Fiume, act ce se constituia
într-o ameninţare pentru Iugoslavia, guvernele celor trei ţări cuprinse în Mica Înţelegere
au protestat energic, cerând Societăţii Naţiunilor să intervină, ameninţând că, în caz
contrar, ele vor părăsi această organizaţie, că nu vor accepta sub nici o formă, sacrificarea
intereselor statelor mici în beneficiul marilor puteri. Îngrijorate de apariţia timpurie a
tendinţelor agresiv - revizioniste din partea unor state, cei trei membri ai Micii Înţelegeri
au semnat, la 14 septembrie 1923, convenţia militară prin care România, Iugoslavia şi

319
Istoria Statului Major General Român, Documente 1859-1947, Editura Militară, Bucureşti, 1994, p. 200
320
Ibidem, p. 201
321
Ibidem, p. 203
322
Ibidem, p. 203

65
Cehoslovacia se obligau ca, în cazul în care una dintre ele ar fi atacată de Ungaria, să-şi
acorde sprijin militar, iar, separat, într-o anexă, România şi Iugoslavia se obligau să-şi
acorde sprijin militar în cazul în care una din ele ar fi atacată de Bulgaria323. La art. 1, al.
2 din Convenţie se menţionează că „În cazul că Ungaria se pregăteşte şi ia măsuri
militare care constituie o ameninţare serioasă pentru una sau mai multe dintre puterile
contractante, cele trei guverne aliate vor conveni pentru a lua în timp util contramăsurile
necesare şi a-şi mobiliza trupele, dacă este cazul, înaintea atacului efectiv al Ungariei”324.
În legătură cu măsurile ce urmau să fie luate de România şi Iugoslavia în situaţia în care
se ivea un pericol din partea Bulgariei, la art. 1 al Anexei la Convenţie se menţiona că
„Dacă Regatul României sau Regatul sârbo – croato - sloven este atacat de Bulgaria şi îşi
mobilizează forţele, cele două puteri aliate se vor conforma tuturor clauzelor şi articolelor
... relative la ajutorul reciproc, minimum-ul de forţe de intervenţie, trecerea frontierei
bulgare, ca şi în cazul că una din cele două puteri aliate se găseşte în război împotriva
uneia sau mai multor puteri, altele decât Bulgaria etc.”325. La art. 2 al aceleaşi anexe, se
prevedea că dacă România sau Iugoslavia „este atacată de Ungaria şi Bulgaria, puterea
care nu este atacată se angajează, la cererea guvernului puterii atacate, a dat ordin de
mobilizare a tuturor forţelor sale armate, într-un interval maxim de 48 de ore, de la
notificarea oficială a cererii de a ataca cu majoritatea forţelor sale pe acea dintre cele
două puteri inamice care va fi aleasă de cele două comandamente supreme, în timp
util”326.
Este de menţionat că tratatele Micii Înţelegeri, atât cele iniţiale, cât şi cele care
aveau s-o desăvârşească mai târziu, exprimau interesele naţionale vitale ale celor trei
aliaţi. Deşi Mica Înţelegere s-a limitat în cele din urmă la România, Cehoslovacia şi
Iugoslavia, trebuie reţinut că în anii când s-a format această coaliţie nu s-a pus problema
doar a unei alianţe central - europene, ci s-a urmărit realizarea unei colaborări mai largi, a
unei alianţe a statelor balcanice, cum parţial se va înfăptui la jumătatea deceniului al
patrulea. Se consideră că alianţa politico - militară Mica Înţelegere a cunoscut în existenţa
ei trei etape principale: 1920 - 1929, etapa încheierii tratatelor bilaterale; 1929 - 1933,
etapă în care Mica Înţelegere se transformă cu adevărat într-o alianţă tripartită; 1933 -
1938, etapa numită a Pactului de organizare, când alianţa a cunoscut apogeul.327 Se poate
observa, în acelaşi timp, că atâta vreme cât statele revizioniste nu reprezentau un pericol
militar real, Mica Înţelegere şi-a desfăşurat activitatea preponderent în domeniile
politico-diplomatice. Însă, pe măsură ce statele revizioniste şi revanşarde au început să
ameninţe cu folosirea forţei, Mica Înţelegere a fost nevoită să acorde o atenţie mai mare
laturei militare.
Trăgând concluzii din examinarea situaţiei ce se crease în Europa la sfârşitul
deceniului al treilea şi începutul deceniului al patrulea, statele Micii Înţelegeri au
procedat la o revigorare a activităţii lor, au intensificat contactele dintre ele în plan politic
şi militar, imprimând alianţei un caracter mai activ, însă preponderent politico -
diplomatic. Spre deosebire de perioada anterioară, limitată la încheierea de convenţii,
începând cu anul 1929, reprezentanţilor ţărilor respective, ca o expresie a dinamizării

323
Probleme de politică externă 1918-1940, Editura Militară, Bucureşti, 1977, p. 110
324
Istoria Statului Major General Român. Documente 1859-1947, Editura Militară, 1994, p. 206
325
Ibidem, p. 209
326
Ibidem, p. 209-210
327
Milan Vanku, Mica Înţelegere şi politica externă a Iugoslaviei, Editura Politică, Bucureşti, 1979, p. 87

66
activităţii alianţei, se întruneau odată sau de mai multe ori pe an, cu care prilej analizau
cu precădere situaţia politico - militară europeană. Acest mod de lucru s-a reflectat şi în
acordul complementar de amiciţie şi de alianţă dintre statele Micii Înţelegeri, de la
Strbske-Plesso (Cehoslovacia). Totodată, a fost înviorată activitatea în domeniul militar,
sporind frecvenţa contactelor pe linia statelor majore, între 1929 - 1937 acestea
întâlnindu-se aproape în fiecare an „în şedinţe comune în cadrul cărora au elaborat
planuri de cooperare a celor trei armate în scopul respingerii unui atac din partea Ungariei
sau Bulgariei”328.
O primă întâlnire a acestor organe a avut loc la Praga, în septembrie 1929. Cu
acest prilej a fost elaborat un plan de acţiune reflectând preocuparea celor trei şefi de
state majore cu privire la situaţia Cehoslovaciei, care se vedea ameninţată de pericolul
german. Tot cu acea ocazie a fost luat în discuţie sprijinul militar pe care România şi
Iugoslavia l-ar fi acordat Cehoslovaciei în cazul în care ar fi fost atacată de Ungaria,
singură sau împrună cu Germania.
Intensificarea şi extinderea activităţii revizioniste în Europa au determinat statele
din Mica Înţelegere să întreprindă noi măsuri şi acţiuni politico-diplomatice şi militare. În
mai 1931, de exemplu, a avut loc o nouă întâlnire a şefilor statelor majore ale armatelor
celor trei state aliate care, pe baza examinării situaţiei din Europa, au luat în discuţie
măsurile ce se impuneau în cazul unui conflict, elaborând atunci şi în anul următor mai
multe ipoteze de cooperare militară, de fiecare dată cu caracter defensiv.
O dată cu instaurarea nazismului în Germania a crescut vizibil pericolul unui
război; statele Micii Înţelegeri au realizat că alianţa lor este firavă, limitată ca zonă şi
obiective, că, lipsa unor acorduri de garantare a securităţii cu Anglia şi Franţa, a unei
alianţe sau convenţii militare cu cu aceste state, Mica Înţelegere nu se afla la adăpost de
agresiune. În acele împrejurări, reputatul diplomat Nicolae Titulescu ţinea să sublinieze la
Belgrad, la 17 iunie 1928, că „Mica Înţelegere este, ca să spunem aşa, una şi indivizibilă
în cadrul tratatelor, cu respectarea frontierelor atât de scump plătite. Nu există vreo
naţiune cu care noi nu dorim să stabilim raporturi amicale. Dar dacă preţul acestei
amiciţii este repunerea în discuţie a statutului nostru teritorial, răspundem cu două vorbe
categorice şi definitive: non possumus (noi nu putem, n.n.)”329.
Exprimând voinţa ţărilor Micii Înţelegeri de a apăra statu-quo-ul internaţional,
acţionând în acest sens cu toate mijloacele şi cu toată energia, comunicatul final în urma
conferinţei lor de la Bucureşti, din 20-22 iunie 1928, arăta „După ce au trecut în revistă
problemele de interes internaţional legate de interesele ţărilor lor, miniştrii Micii
Înţelegeri au ajuns de comun acord la constatarea că politica urmată de zece ani de Mica
Înţelegere a determinat, din punctul de vedere al păcii europene, rezultate apreciabile şi
beneficii considerabile pentru cele trei ţări. În momentele grele, Mica Înţelegere a adus o
contribuţie efectivă la menţinerea păcii europene. Politica comună a Micii Înţelegeri a
contribuit la consolidarea politică a membrilor săi, care s-au afirmat astfel ca factori
pacifici în Europa. Timp de zece ani Mica Înţelegere a dovedit interesele comune
existând între membrii săi”330.
La începutul deceniului al patrulea, alianţa a întreprins o serie de acţiuni menite să
determine sporirea coeziunii şi creşterea influenţei ei. La 11 mai 1931, s-a încheiat, la

328
Probleme de politică externă a României 1918-1940, Editura Militară, Bucureşti, 1977, p. 119
329
Nicolae Titulescu, Discursuri, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967, p. 299
330
Nicolae Titulescu, Documente diplomatice, Editura Politică, Bucureşti, 1967, p. 241-242

67
Bucureşti, Convenţia militară unică a statelor Micii Înţelegeri. Convenţia reglementa o
serie de aspecte importante ale conlucrării în plan militar. Astfel, articolul 1 al convenţiei
menţionate stipula că dacă Ungaria se pregăteşte sau atacă prin surprindere unul din cei
trei membri ai alianţei, fără a fi fost provocată, ceilalţi doi sunt obligaţi ca, la cererea
oficială a statului atacat, să treacă imediat la mobilizarea forţelor armate şi să atace
Ungaria cât mai repede posibil. Articolul 6 prevedea că, odată începute, ostilităţile nu pot
fi oprite sau întrerupte decât în urma înţelegerii prealabile a celor trei aliaţi.
Pe această coordonată majoră a intrării alianţei se înscrie şi completarea Statutului
Micii Înţelegeri, acţiune ce a avut loc în cadrul întrunirii miniştrilor afacerilor externe ai
celor trei ţări, la Belgrad, la 18-19 decembie 1932, când au fost stabilite noi obiective, pe
baza experienţei de până atunci, în consens cu cerinţele etapei. Acţionând pentru
perfecţionarea activităţii alianţei, această întrunire de la Belgrad a decis crearea unor
organe de conducere permanente - un consiliu şi un secretariat. „Miniştrii afacerilor
străine din Mica Înţelegere consideră că, pentru a-şi aduce în cadrul actual misiunea la
bun sfârşit - se menţiona în comunicatul final - Mica Înţelegere trebuie să fie organizată
conform cerinţelor actuale. În acest scop ei au hotărât crearea unui Consiliu al Micii
Înţelegeri, format din cei trei miniştri ai afacerilor străine, ca organ permanent al
intereselor celor trei ţări şi se va întruni regulat, cel puţin de trei ori pe an, pentru a
examina problemele de politică externă în curs, ca şi problemele interesând în mod
special cele trei ţări în relaţiile lor reciproce331. Se organizează, de asemenea, „Un
secretariat permanent al Micii Înţelegeri pentru pregătirea lucrărilor consiliului şi pentru a
urmări continuu colaborarea celor trei ţări din Mica Înţelegerepe tărâm politic şi
economic, ca şi în relaţiile lor cu statele din Europa Centrală, precum şi pentru a pregărti
materialul de politică externă şi economică generală”332.
Sistemul de convenţii bilaterale defensive încheiate între cele trei ţări aliate, în
1921-1922, „va cunoaşte o structurare multilaterală prin semnarea, în februarie 1933, a
Pactului de organizare a Micii Înţelegeri, dictat desigur de primejdia pe care venirea
naziştilor la putere în Germania o reprezenta pentru cele trei ţări”333.
În aceste împrejurări, miniştrii afacerilor externe ai celor trei ţări aliate au luat
măsurile necesare în vederea transformării Micii Înţelegeri „Într-o organizaţie
internaţională unificată, deschisă eventual şi altor state în condiţii ce vor fi stabilite pentru
fiecare caz în parte”334. Astfel, s-a hotărât ca înţelegerile de alianţă bilaterale, prelungite
la 21 mai 1929 şi completate prin decizia Consiliului permanent al Micii Înţelegeri, să fie
reînnoite pe o durată nelimitată. „În acest fel, toate actele creând şi organizând Mica
Înţelegere sunt nu numai permanetizate, dar şi consemnate printr-un singur instrument
politic”335. Încheiat la 16 februarie 1933, „Pactul de organizare a Micii Înţelegeri”
urmărea să formeze din România, Iugoslavia şi Cehoslovacia „O forţă de dimensiunile
unei mari puteri, cu orientare comună în domeniul politicii externe şi aprecierea situaţiei
politico - militare europene şi internaţionale”336. Totodată, prin adoptarea Pactului de
organizare, „Mica Înţelegere căpătase o bază organică de existenţă în virtutea căreia
331
Ibidem, p. 470
332
Ibidem, p. 470
333
Valentin Lipatti, Război şi pace în Balcani, Editura Fundaţia „România de Mâine”, Bucureşti, 1994, p.
20
334
Nicolae Titulescu, Documente diplomatice, Editura, Politică, Bucureşti, 1967, p. 472
335
Ibidem, p. 473
336
Studii privind politica externă a României 1919-1939, Editura Militară, Bucureşti, 1969, 123

68
statele din compunerea sa duceau o politică externă comună”337. Răspunzând unor atacuri
ce veneau din partea unor cercuri politice fasciste şi revizioniste, Nicolae Titulescu a ţinut
să afirme din nou, cu prilejul semnării Pactului de organizare, caracterul defensiv al
acestei asociaţii de state şi să sublinieze că „nu pactul de organizare a Micii Înţelegeri
poate ridica nemulţumiri, ci ferma hotărâre ce implică de a lupta din toate puterile pentru
ca ordinea creată de tratate să nu fie atinsă ... Pactul de organizare a Micii Înţelegeri
devine un instrument de conservare a fiinţei de stat a tuturor membrilor ei”338.
În vederea semnării Pactului de organizare a Micii Înţelegeri, regele României l-a
desemnat pe Nicolae Titulescu; preşedintele Republicii Cehoclovaciei - pe Edvard Beneş,
iar regele Iugoslaviei - pe Bogoliub Jevtici. Documentul adoptat, chiar cu întârziere, a
avut o mare importanţă pentru buna funcţionare a alianţei. În cele 12 articole el definea
cuprinzător şi explicit, în lumina dreptului internaţional, caracterul, structura şi scopurile
Micii Înţelegeri în acele împrejurări, relaţiile interaliate, precum şi modul de desfăşurare
a activităţii concrete a acesteia. „Pactul de reorganizare, semnat de miniştrii de Externe,
prevedea crearea unor instituţii permanente, care aveau să ridice alianţa la un stadiu
superior: Consiliul Permanent ca organ director al politicii comune, Consiliul Economic
pentru coordonarea progresivă a intereselor economice ale aliaţilor: un Secretariat al
Consiliului Permanent”339.
Subliniem doar la unele din cele mai importante prevederi ale Pactului de
organizare. articolele 1 - 3 statuează organele supreme ale conducerii Micii Înţelegeri.
„Un Consiliu permanent al statelor Micii Înţelegeri, compus din miniştrii afacerilor
străine ai celor trei ţări respective sau de delegaţii speciali, numiţi în acest scop - se arată
în articolul 1 - este constituit ca organ director al politicii comune a grupului celor trei
state. Hotărârile Consiliului permanent vor fi luate cu unanimitate”340. Modul de lucru al
Consiliului permanent era specificat în articolul 2, potrivit căruia, în afară de raporturile
sale regulate pe cale diplomatică, Consiliul care se întrunea obligatoriu trebuia să aibă
loc, rând pe rând, în fiecare din cele trei state, urmând ca celelalte întâlniri să se ţină la
Geneva cu ocazia Adunării Societăţii Naţiunilor”341.
Preşedintele Consiliului permanent era ministrul afacerilor externe al statului
unde se ţinea întrunirea ordinară anuală. În răspunderea acestui consiliu intrau fixarea
datei şi a locului întrunirii, stabilirea ordinii de zi şi pregătirea proiectelor deciziilor ce
urmau să fie adoptate. Până la prima reuniune obligatorie a anului următor, acesta
rămânea preşedintele Consiliului permanent342. „În toate chestiunile care sunt discutate,
precum şi toate deciziile care sunt luate, fie în ceea ce priveşte raporturile lor cu terţii,
principiul egalităţii absolute a celor trei state ale Micii Înţelegeri este respectat în mod
riguros”343, glăsuia articolul 4 din Pactul de organizare. Documentul îndriduia, prin
articolul 5, Consiliul permanent să decidă ca „într-o chestiune determinată prezentarea
sau apărarea punctului de vedere al statelor Micii Înţelegeri să fie încredinţată unui singur
delegat sau delegaţiunii unui singur stat”344. Discuţiile purtate la Geneva în zilele de 15 şi

337
Nicolae Titulescu, Discursuri, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967, p. 388
338
Ibidem, p. 389
339
Istoria Românilor, vol.VIII, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p. 473
340
Nicolae Titulescu, Documente diplomatice, Editura Politică, Bucureşti, 1967, p. 474
341
Ibidem ,p. 474-475
342
Ibidem, p. 475
343
Ibidem, p. 475
344
Ibidem, p. 475

69
16 februarie 1933 cu privire la Pactul de reorganizare „devenise evident pentru larga
opinie publică de pretutindeni că statele Micii Înţelegeri dădeau o replică agresivităţii
crescânde a statelor fasciste”345. O interesantă prevedere cuprinsă în Pactul de organizare
se referă la faptul că nici un membru al Micii Înţelegeri nu putea să încheie convenţii
politice sau economice cu alte state, fără consimţământul celorlalţi parteneri ai săi. „Orice
tratat politic a fiecăruia din statele Micii Înţelegeri, se arată în articolul 6 al Pactului,
orice act unilateral schimbând situaţiunea politică actuală a unuia din statele Micii
Înţelegeri faţă de un stat terţ, precum şi orice acord economic care are consecinţe politice
importante, vor cere de aici înainte consimţământul unanim al Consiliului Micii
Înţelegeri”346.
În afară de structurile menţionate, în conformitate cu prevederile articolului 8 al
Pactului de organizare, Consiliul permanent era autorizat să creeze şi alte organe
permanente sau temporare, diverse comisii sau comitete, fie pentru o chestiune specială,
fie pentru un grup de chestiuni determinate. Stabilind reperele fundamentale ale modului
de acţiune a Consiliului permanent, care trebuia să exprime, cum era firesc, interesele
supreme ale celor trei state aliate, pe temeiul acordurilor internaţionale, Pactul de
organizare, în articolul 10 arăta: "Politica comună a Consiliului permanent trebuie să fie
inspirată de principiile generale conţinute în marile acte internaţionale ale politicii de
după război, precum sunt: Pactul Societăţii Naţiunilor, Pactul din Paris, Actul general de
arbitraj, convenţiile eventuale asupra dezarmării şi pactele de la Locarno”347.
Organizându-şi mai bine activitatea, fiind o prezenţă tot mai activă pe scena politică a
Europei, Mica Înţelegere se transforma, în acelaşi timp, într-un serios obstacol în calea
politicii Germaniei hitleriste de revizuire a frontierelor de răsărit, atrăgându-şi duşmănia
acesteia. Von Neurath, ministrul afacerilor externe al Germaniei, la 7 februarie 1933,
comunica ambasadorului german la Roma că „obiectivul general urmărit de noi în această
regiune este numai de a acţiona pentru slăbirea totală şi-dacă este posibil-pentru
dezintegrarea în cele din urmă a Micii Înţelegeri”348.
Pactul de organizare a Micii Înţelegeri n-a prevăzut nici un organism cu caracter
militar, ceea ce constituie, fără îndoială, o serioasă lacună a Alianţei. Activitatea Micii
Înţelegeri pe plan militar se situa sub nivelul alianţelor politico-militare din perioada
premergătoare primului război mondial. Se pare că latura militară, esenţa unei astfel de
alianţe, a fost voit ocolită din considerente politico-diplomatice pentru a crea
convingerea, cum sublinia Nicolae Titulescu în discursul său rostit cu ocazia semnării
Pactului, că Mica Înţelegere n-a reprezentat “decât un instrument în serviciul păcii, căreia
i-a subordonat toate interesele ei”349. Şi mai clar devine cunoscutul diplomat român
atunci când, răspunzând celor care acuzau alianţa defensivă a celor trei state de scopuri
agresive şi care-i doreau sfârşitul, preciza că “pactul de organizare a Micii Înţelegeri nu
cuprinde nici o nouă obligaţiune militară: singurele obligaţiuni militare sunt acelea care
derivă din convenţiile de alianţă dintre România şi Cehoslovacia cu data de 7 iunie 1921,
precum dintre Cehoslovacia şi Iugoslavia cu data de 31 august 1922”350. Totuşi, trebuie

345
Eliza Campus, Mica Înţelegere, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p. 124
346
Nicolae Titulescu, Documente diplomatice, Editura Politică, Bucureşti, 1967, p. 475
347
Ibidem, p. 476
348
Studii privind politica externă a României 1919-1939, Editura Militară, Bucureşti, 1969, p. 123
349
Nicolae Titulescu, Documente diplomatice, Editura Politică, Bucureşti, 1967, p. 478
350
Ibidem, p. 480

70
subliniat că unele acţiuni în domeniul militar, în cadrul Micii Înţelegeri, s-au desfăşurat.
După adoptarea Pactului de organizare, Convenţia militară di 11 mai 1931 a statelor
Micii Înţelegeri, valabilă până la 14 septembrie 1934, a fost prelungită. Specialiştii
militari au ajuns la concluzia că se impune îmbunătăţirea convenţiei cu prevederi noi,
cerute de noua perioadă, problemă dezbătută în aprilie 1937 la Praga. Precipitarea
evenimentelor în Europa a făcut ca documentul reînnoit să rămână în fază de proiect351.
În acel proiect, Mica Înţelegere era în măsură să mobilizeze, la nevoie, pentru apărare,
397 batalioane de infanterie, 511 baterii de artilerie, 103 escadroane de cavalerie şi 40 de
escadrile de aviaţie352.
În şedinţa sa din 18-20 iunie 1934, de la Bucureşti, Comitetul Permanent al Micii
Înţelegeri, alarmat de situaţia europeană în continuă deteriorare, a procedat la o amplă şi
atentă analiză a evoluţiilor de pe continent. În comunicatul dat publicităţii la sfârşitul
întrunirii se specifica: “Cei trei miniştri ai afacerilor externe au examinat în profunzime
situaţia politică generală. Ei nu şi-au ascuns că aceasta din urmă prezintă unele simptome
îngrijorătoare care trebuie să ţină trează atenţia guvernelor interesate în menţinerea păcii.
Într-adevăr - continua documentul - dificultăţile persistente de care s-a lovit până acum
încheierea unei convenţii generale de reducere şi restrângere a armamentelor, pretenţiile
de a revizui tratatul de pace emise de unele state, riscul de a vedea Europa împărţindu-se
în blocuri rivale, persistenţa crizei financiare şi economice, instabilitatea condiţiilor
politice atât în interiorul, cât şi în afara Europei, ne fac să ne temem că pacea este în
pericol”353. În încheierea comunicatului se reafirma linia politică generală a alianţei,
definită astfel: “Mica Înţelegere, fidelă politicii sale tradiţionale şi principiilor care stau la
baza pactului său de organizare, şi-a trasat linia sa de conduită potrivit intereselor statelor
membre şi interesului general”354.
Consiliul permanent al Micii Înţelegeri, în sesiunea sa din 14 septembrie 1934, de
la Geneva, a examinat a doua oară în acel an situaţia europeană, conchizând, în
comunicatul adoptat, că “Referitor la problemele privind Europa Centrală, Consiliul
permanent se pronunţă încă odată pentru independenţa totală a tuturor statelor din
Bazinul Dunărean, pentru apropierea lor pe plan economic şi pentru colaborarea lor cu
toate statele ineresate”355. După asasinarea regelui Iugoslaviei, Alexandru I, la 9
octombrie 1934, la Marsilia, de către terorişti croaţi, Consiliul Permanent al Micii
Înţelegeri a ţinut o sesiune extraordinară la Belgrad. Procesul - verbal al şedinţei din 19
octombrie acelaşi an consemnează că s-au luat în dezbatere atentatul de la Marsilia şi
consecinţele lui, precum şi problemele europene la zi, care deveniseră tot mai
îngrijorătoare. Tot cu acel prilej, Consiliul Permanent al Micii Înţelegeri a examinat
ipotezele unor posibile alianţe ce puteau să ia fiinţă în Europa, precum şi poziţia celor trei
ţări din Mica Înţelegere în această chestiune. Cu acest prilej s-a subliniat că “Nici Mica
Înţelegere, nici Înţelegera Balcanică nu vor accepta aranjamente care le-ar pune în pericol
unitatea lor, deoarece statul care nu ar participa la aceste aranjamente ar fi prada uşoară a
marilor puteri în lupta lor pentru o zonă de influenţă”356. Peste trei ani însă, cele două

351
Milan Vanku, Op. cit., p. 234
352
Istoria Statului Major General. Documente 1859-1947, Editura Pilitară, Bucureşti, 1994, p. 253
353
Nicolae Titulescu, Documente diplomatice, Editura Politică, Bucureşti, 1967, p. 560
354
Ibidem, p. 561
355
Ibidem, p. 573
356
Ibidem, p. 577

71
alianţe, Mica Înţelegere şi Înţelegera Balcanică vor primi o puternică lovitură din partea
Iugoslaviei, care la 24 ianuarie 1937 “a încheiat un pact de neagresiune cu Bulgaria, fără
consultarea României şi Cehoslovaciei, încălcând prevederile pactului de reorganizare ale
Micii Înţelegeri din 16 februarie 1933. Turcia şi Cehoslovacia au acceptat imediat pactul,
iar Franţa a insistat ca România să facă acelaşi lucru”357. Peste două luni, la 25 martie
1937, “Iugoslavia a mers mai departe încheind cu Italia fascistă un pact «de amiciţie
eternă», pact apreciat de contele Ciano «drept lovitura de graţie dată Micii Înţelegeri».
Franţa s-a mulţumit să «judece sever» demersul Iugoslaviei, dar fără a trece dincolo de
vorbe, iar reprezentantul britanic la Roma chiar l-a felicitat pe Ciano pentru «acordul de
la Belgrad»”358. Gestul Iugoslaviei a însemnat o serioasă breşă în coeziunea alianţei, a
constituit pasul fatal spre destrămarea Micii Înţelegeri.
Situaţia politică europeană se complica tot mai mult, iar cele două alianţe - Mica
Înţelegere şi Înţelegera Balcanică, la care România participa - erau chemate, pe de o
parte, să-şi exprime poziţia faţă de principalele evenimente din viaţa politico -
diplomatică europeană, şi, pe de altă parte, să adopte măsurile politico - militare de
rigoare. În cadrul întrunirii Consiliului Permanent al Micii Înţelegeri de la Gled, din 22-
30 august 1935, cei trei miniştri de externe au făcut un larg schimb de păreri şi şi-au
exprimat opiniile asupra problemelor ce frământau Europa. Din comunicatul sesiunii
respective răzbate îngrijorarea celor trei miniştri faţă înrăutăţirea situaţiei europene şi
internaţionale. “Având în vedere pericolul momentului actual, al posibilităţii diverselor
conflicte eventual într-un viitor apropiat-menţiona documentul citat-, ei îşi reafirmă
solemn unitatea de vederi şi solidaritatea deplină şi perfectă în toate problemele de
politică externă, aşa cum reiese din comunitatea lor politică, bazată pe statutul Consiliului
permanent al statelor Micii Înţelegeri şi pe practica conformă neîntreruptă. Această
unitate şi solidaritatea nu pot decât să fie sporite în faţa dificultăţilor actuale. Într-adevăr,
hotărârea şi angajamentul de a apăra în comun interesele celor trei state ale noastre pe
plan politic, diplomatic, economic şi militar rămân mai ferme ca oricând”359.
În acele circumstanţe s-au depus eforturi pentru organizarea unor acţiuni comune
ale celor două alianţe - Mica Înţelegere şi Înţelegerea Balcanică - pentru a da o mai mare
forţă poziţiei lor faţă de evenimentele în derulare. De pildă, reprezentanţii acestora au
exprimat în cadrul unei reuniuni comune, la Geneva, la 11 martie 1936, atitudinea lor
fermă faţă de ocuparea de către Germaniei a zonei demilitarizate renane, în martie acelaşi
an. Comunicatul adoptat se încheia cu formularea: „Reprezentanţii celor cinci puteri au
fost unanimi în a aproba fără rezervă atitudinea adoptată de Franţa şi Belgia (o ripostă
verbală n.n.) faţă de violarea tratatului de la Locarno şi ocuparea zonei demilitarizate de
către Reich. Mica Înţelegere şi Înţelegerea Balcanică înţeleg să apere prin toate
mijloacele aplicarea tratatelor, inclusiv a celui de la Locarno360. Peste câteva zile, la 18
martie 1936, într-o intervenţie la Londra, Nicolae Titulescu, subliniind pericolul ce se
crease în Europa, arăta: „Dacă denunţarea unilaterală a tratatelor ar putea să fie acceptată
fără consecinţe, aceasta ar însemna sfârşitul securităţii colective şi al Societăţii
Naţiunilor. Am intra într-o lume din care am crezut că am ieşit pentru totdeauna şi care ar

357
Sorin Cristescu, Op. cit., p. 95
358
Ibidem, p. 96
359
Ibidem, p. 574-575
360
Nicolae Titulescu, Documente diplomatice, Editura Politică, Bucureşti, 1967, p.722

72
fi guvernată nu de către forţa dreptului, ci prin dreptul forţei”361. Tot din capitala
britanică, Nicolae Titulescu, în scrisori adresate lui Carol II şi preşedintelui român al
Consiliului de Miniştri, la 25 martie 1936, le atrăgea atenţia asupra acţiunilor revizioniste
şi a consecinţelor acestora. „Este suficient - arăta el - a cita o frază din răspunsul dat ieri
Angliei, care arată că Hitler este revizionist nu numai pentru el, dar pentru întreaga
Europă, deoarece, el afirmă: „Numai tratatele care au fost încheiate de părţi cu drepturi
egale şi în virtutea voinţelor libere şi a convingerilor libere pot pretinde din partea
ambilor semnatari un respect sacru şi virtual. Cum Tratatul de la Trianon - continua
Titulescu - nu va fi recunoscut niciodată ca reprezentând libera voinţă şi libera
convingere a Ungariei şi cum nici unul dintre tratatele pe care se sfârşeşte un război nu
poate să pretindă că întruneşte asemenea condiţiuni, sunt mulţi sorţi ca propunerile de
pace ale lui Hitler să se confunde cu o răsturnare pur şi simplu a ordinii internaţionale
actuale”362. Desfăşurarea evenimentelor a confirmat întocmai previziunea lui Titulescu.
Consiliul permanent al Micii Înţelegeri, nemulţumit de rezultatele obţinute, a
încercat să găsească soluţii complicatelor probleme europene. În documentele adoptate de
acesta la întrunirea din 6-7 mai 1936, la Belgrad, se arăta că „De 16 ani statele Micii
Înţelegeri se străduiesc să apere cu devotament, în cadrul Societăţii Naţiunilor, pacea şi
respectarea angajamentelor internaţionale, încercând să readucă în Europa colaborarea
paşnică între popoare printr-un spirit de înţelegere mutuală. În dorinţa de a salvgarda
pacea - cea mai de seamă binefacere a tuturor popoarelor - ele s-au opus cu cea mai mare
energie la tot ceea ce ar fi putut zdruncina starea de lucruri actuală din Europa Centrală.
Declară astăzi solemn, într-un moment extrem de dificil pentru politica europeană, că
statele Micii Înţelegeri n-au nici un temei să modifice cu ceva această politică practicată
cu fidelitate şi fermitate de nezdruncinat. Astăzi mai mult ca oricând ţin la această
politică. În consecinţă o vor continua şi de acum înainte cu aceeaşi energie şi până la
ultimele consecinţe în interesul păcii europene”363. Din analiza situaţiei politico - militare
de pe continentul european, Consiliul permanent a conchis că „Statele Micii Înţelegeri
sunt conştiente că situaţia este foarte serioasă. Ca state fondatoare a Societăţii Naţiunilor,
ele sunt profund ataşate păcii; ca state ce au participat la războiul din 1914-1918, ele ţin
să aprecieze binefacerile păcii şi ale înţelegerii între popoare; ... ele sunt hotărâte să ia în
comun şi într-o unitate şi fidelitate profundă toate măsurile în scopul apărării păcii şi a
patrimoniului lor naţional prin toate mijloacele care sunt şi vor fi la dispoziţia popoarelor
prietene şi aliate”364. În realitate nu s-a întâmplat aşa. La întrunirea de la Belgrad,
Consiliul permanent al Micii Înţelegeri şi-a exprimat poziţia faţă de reintroducerea
serviciului militar obligatoriu în Austria, hotărând ca în această problemă să se adreseze
Franţei şi Angliei, iar dacă Austria nu negociază cu Mica Înţelegere, cei trei aliaţi să se
adreseze Consiliului Societăţii Naţiunilor365.
În vederea examinării problemelor militare care interesau Mica Înţelegere,
Consiliul permanent a hotărât ca la 15 iunie 1936 să se întrunească, la Bucureşti, şefii
statelor majore ale armatelor celor trei state, acţiune pe care Titulescu o aprecia că

361
Ibidem, p. 726
362
Ibidem, p. 738
363
Ibidem, p. 751
364
Ibidem,p. 753
365
Ibidem, p. 754

73
reprezintă un act de covârşitoare importanţă politică366. Întâlnirea şefilor statelor majore
din 15-20 iunie 1936 a prilejuit, ca de fiecare dată, o amplă analiză a situaţiei politico-
militare europene, agravată de încălcarea Tratatului de la Paris de către Austria şi
Ungaria. În Darea de seamă asupra Conferinţei şefilor statelor majore ai armatelor din
Mica Înţelegere, întocmită de Marele Stat Major al armatei române, înainte de a prezenta
problemele de fond dezbătute, se făcea remarca: „De fapt Ungaria a călcat clauzele
militare ale Tratatului de Pace, dar nu s-a făcut nici un demers din partea puterilor Micii
Înţelegeri, ceea ce a încurajat armarea clandestină a Ungariei, deci este probabil că
aceasta nu mai face o denunţare formală a clauzelor militare, nemaiavând nevoie de
ea”367. Pe baza analizei activităţii adversarilor prezumtivi, şefii statelor majore au
elaborat mai multe ipoteze de acţiune ale unor state agresoare.
Peste un an, la 10 decembrie 1937, în cadrul întâlnirii de la Praga, şefii statelor
majore ale armatelor celor trei state au discutat şi semnat câteva documente: protocolul
referitor la strategia Micii Înţelegeri în situaţia unui conflict general în anul 1938; planul
operaţiilor militare în cazul unui conflict general; protocolul privind Comandamentul
unic al acţiunilor militare. Cu acest prilej au fost analizate încă două ipoteze: prima -
Cehoslovacia este atacată de Germania, Austria şi Ungaria. Iugoslavia şi România nu
sunt atacate de nici o putere; a doua situaţie de conflict, însă Iugoslavia se află în război
cu Italia, Austria sau Bulgaria, iar România se află în război cu Bulgaria. La aceste
ipoteze s-a dat următoarea soluţie generală: „În primul caz s-a stabilit ca Mica Înţelegere
să desfăşoare o ofensivă puternică împotriva Ungariei, iar în cea de-a doua situaţie, să se
angajeze forţele militare ale Iugoslaviei şi României”368. Dar tocmai când situaţia din
Europa se înrăutăţise, colaborarea militară în cadrul Micii Înţelegeri s-a diminuat.
Preocuparea pentru a concepe un răspuns gravelor probleme cu care se confrunta
Europa şi-a găsit expresia şi în întrunirea celor trei şefi de stat ai ţărilor membre ale Micii
Înţelegeri ce a avut loc la 6 iunie 1936, la Bucureşti. După ce au analizat situaţia politico
- militară internaţională, cei trei şefi de stat au hotărât să înceapă demersurile în vederea
încheierii unei alianţe unice între Mica Înţelegere şi Franţa. În acest scop, au avut loc
tratative între reprezentanţii statelor majore francez şi iugoslav la 18-19 iunie 1937 la
Belgrad, însă nu s-a realizat nici un acord. Ca urmare, ideea unei alianţe între Mica
Înţelegere şi Franţa a fost abandonată.
Mica Înţelegere, care ţinuse sus atâţia ani steagul luptei antirevizioniste, care
acţionase energic pentru pace şi securitate, se va destrăma sub loviturile urzite de
Germanie şi Italia în ultimi ani ai deceniului al patrulea. Astfel, guvernul iugoslav,
condus de Milan Stojadinovici, a încheiat, cum menţionam mai înainte, în 1937, pacte
separate de amiciţie cu Bulgaria, la 24 ianuarie 1937, şi cu Italia, la 25 martie 1937,
zdruncinând ireparabil coeziunea Micii Înţelegeri, tocmai în momentele de afirmare
neascunsă a agresivităţii statelor fasciste şi revizioniste. După anexarea Austriei de către
Germania, în martie 1938, ameninţările şi presiunile exercitate de Germania asupra
statelor Micii Înţelegeri s-au intensificat. O altă cauză care a contribuit la slăbirea
rezistenţei Micii Înţelegeri a constituit-o politica concesivă a marilor puteri occidentale
faţă de Germania. România a încercat prin toate mijloacele să oprească procesul de
dezintegrare a Micii Înţelegeri, pronunţându-se în sprijinul Cehoslovaciei la sesiunile

366
Ibidem, p. 768
367
Istoria Statului Major General Român. Documente 1859-1947, Editura Militară, Bucureşti, 1994, p. 259
368
Ibidem,p. 240

74
Consiliului Permanent de la Sinaia, din mai 1938, şi de la Bled, din august 1938. În
septembrie 1938, România a făcut demersuri la Belgrad, Londra şi Paris, în scopul
prevenirii unui atac al Ungariei kortyste împotriva Cehoslovaciei şi a decis să permită,
condiţionat, trecerea prin spaţiul său aerian a avioanelor sovietice, în cazul în care
U.R.S.S. ar fi venit în sprijinul Cehoslovaciei, în baza acordului dintre cele două ţări,
încheiat în 1935. Acordurile de la München, din septembrie 1938, prin care Marea
Britanie, Franţa, Germania şi Italia au hotărât dezmembrarea Cehoslovaciei, au marcat
momentul de destrămare şi apoi de lichidare a Micii Înţelegeri. Dispariţia acestei
organizaţii politice antirevizioniste a servit în mod deosebit statelor fasciste şi revanşarde
şi, mai ales, Germaniei naziste369.

ÎNŢELEGEREA BALCANICĂ. Prin strădanii concertate şi stăruitoare s-a ajuns, în

1934, la constituirea unei noi coaliţii - Înţelegerii Balcanică, care cuprindea patru state –
Grecia, Iugoslavia, România şi Turcia -, şi care funcţiona paralel cu Mica Înţelegere.
Iugoslavia şi România făceau parte din ambele alianţe. Cum afirma în acel
moment Nicolae Titulescu, unul din artizanii acestei alianţe, Înţelegerea Balcanică
reprezenta o vastă asociere de state, al cărui scop principal îl constituia menţinerea păcii
prin crearea unei importante forţe colective, în deplin acord cu prevederile tratatelor
internaţionale 370.
Primul pas important pe calea înfiinţării Înţelegerii Balcanice l-a constituit
apropierea româno - turcă, care s-a materializat în semnarea Tratatului de amiciţie, de
neagresiune, de arbitraj şi de conciliaţiune între România şi Turcia, la 17 octombrie 1933,
la Ankara. Este posibil să fi fost preferată Turcia pentru a pune bazele noii alianţe întrucât
aceasta reprezenta cea mai mare ţară balcanică, cu o deosebită poziţie strategică, iar între
România şi Turcia nu existau diferende teritoriale sau de altă natură. În cele 22 de
articole, câte cuprindea Tratatul româno-turc, se reglementau principalele probleme ale
relaţiilor de amiciţie, fără a se prevedea aranjamente concrete. Chiar în primul articol se
aprecia că “este şi va fi pace inevitabilă şi amiciţie sinceră şi perpetuă între Regatul
României şi Republica Turcia şi popoarele lor“371.
Cele două părţi se angajau să condamne orice agresiune sau orice participare la o
agresiune oarecare încercată de terţi, precum şi orice înţelegere agresivă împotriva uneia
sau celeilalte dintre cele două ţări. Subliniind semnificaţia regională şi europeană a
alianţei bilaterale dintre România şi Turcia, Nicolae Titulescu, în discursul rostit în ziua
semnării tratatului, la Ankara, arăta că alianţa româno - turcă este bazată pe prietenia
dintre cele două popoare şi este chemată să “constituie fundamentul natural al unei
înţelegeri politice de organizare a păcii într-o regiune a Europei”372. Privit într-un sens
mai larg, ”Tratatul a reprezentat un important instrument al prieteniei, înţelegerii şi
colaborării turco – române, o contribuţie la pacea internaţională“373.
Având ca punct de sprijin alianţa româno - turcă, activitatea politico –
diplomatică pentru constituirea unei coalaţii mai largii în Balcani s-a intensificat.
Realizarea Pactului Înţelegerii Balcanice a fost grăbită şi de faptul că, în octombrie 1933,

369
Dicţionar Diplomatic, Editura Politică, Bucureşti, 1979, p. 564
370
Nicolae Titulescu, Documente diplomatice, Editura Politica, Bucuresti, 1967, p.581
371
Ibidem, p.524
372
Ibidem, p. 529
373
Dicţionar Diplomatic, Editura Politică, Bucureşti, 1979, p. 875

75
Germania se retrăsese din Societatea Naţiunilor şi părăsise Conferinţa internaţională
pentru dezarmare de la Geneva, iar Ungaria îşi intensificase activitatea revizionistă374.
Un alt moment din activitatea din înfiinţarea Înţelegerii Balcanice l-a constituit
întrunirea din 4 februarie 1934, de la Belgrad, când miniştrii afacerilor externe ai
României, Greciei, Iugoslaviei şi Turciei au parafat un pact de înţelegere balcanică.
Semnatarii se obligau să menţină ordinea teritorială existentă în Balcani, să garanteze
securitatea tuturor frontierelor balcanice şi să nu contacteze vreo obligaţie faţă de un alt
stat balcanic nesemnatar fără consimţământul tuturor. Aceasta înseamna că, atunci când
exista acceptul celor patru, puteau fi primite în alianţă, la cererea lor, şi celelalte două ţări
balcanice – Bulgaria şi Albania. “Aşa cum este întocmit şi conceput – sublinia Nicolae
Titulescu -, pactul de înţelegere balcanică nu este îndreptat contra nici unei puteri. Scopul
lui este de a garanta securitatea frontierelor balcanice împotriva unei agresiuni venind din
partea unui stat balcanic”375.
Cu acel prilej, cei patru miniştri ai afacerilor externe au adresat o notă Bulgariei,
prin care-i aduceau la cunoştinţă parafarea pactului şi că, prin ambasadorul bulgar de la
Atena, urma să se comunice textul pactului în vederea unei eventuale adeziuni a
Bulgariei. Cei patru miniştri ai afacerilor externe considerau că Bulgaria era de bună
credinţă, ea trebuia să accepte cel puţin definiţia agresorului, aşa cum fusese aceasta
redactată la Londra, dacă nu considera posibilă participarea la garantarea frontierelor.
Actul de naştere propriu-zis al Înţelegerii Balcanice poate fi considerat semnarea
Pactului acestei alianţe la 9 februarie 1934, la Atena, care a încununat o îndelungată şi vie
activitate diplomatică. În acest scop, regele României, preşedintele Turciei, regele
Iugoslaviei şi preşedintele Greciei i-au împuternicit pe miniştrii afacerilor externe ai
ţărilor lor. Pactul cuprindea trei articole. “România, Turcia, Iugoslavia şi Grecia – stipula
articolul 1 – îşi garantează mutual securitatea tuturor frontierelor lor Balcanice”376.
În acelaşi timp, prin scopurile largi proclamte, alianţa celor patru nu se rezuma la
apărarea frontierelor balcanice, la transformarea Balcanilor într-o zonă a păcii şi
securităţii; Înţelegerea Balcanică reprezenta, alături de Mica Înţelegere, un nou şi
puternic obstacol în calea fascismului şi revanşismului în general377.
Pactul rămanea deschis oricărui stat balcanic care se obliga să respecte
prevederile lui, condiţia principală fiind recunoaşterea statu quo-ului teritorial378. “Pactul
Înţelegerii Balcanice, pact cu caracter defensiv şi preventiv, fusese elaborat astfel încât să
servească tocmai acestor interese”379. Aşadar, pentru prima dată în istorie, zona
balcanică, “butoiul de pulbere al Europei”, devenea o zonă de colaborare, securitate,
înţelegere şi pace. Mica Înţelegere şi Înţelegerea Balcanică, deşi erau grupări de state
distincte, fiecare cu statutul său, având însă aceleaşi scopuri, au acţionat în comun în
principalele probleme europene şi internaţionale, exercitând o înrâurire asupra climatului
european şi mondial.
O însemnată parte a reglementărilor alianţei erau cuprinse în Protocolul Anex şi
Anexa Secretă. Protocolul Anex cuprindea precizări ce faceau parte din pact: se

374
Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, Op. Cit., p.1386
375
Probleme de politica externă a României 1918 - 1940, Editura Militară,1977, p.126
376
Nicolae Titulescu, Documente diplomatice, Editura Politică, Bucureşti, 1967, p.543
377
Dicţionar Diplomatic, Editura Politică, Bucureşti, 1979, p. 510
378
Studii privind politica externă a României 1919-1939, Editura Militară, Bucureşti, 1969, p. 135
379
Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, Op. Cit., p.1348

76
“considera că agresoare este orice ţară care va fi comis unul din actele de agresiune
prevăzut de articolul 2 din convenţiile de la Londra din 1933”380; după ce reafirma scopul
alianţei celor patru, acela de a garanta securitatea frontierelor balcanice împotriva oricărei
agresiuni din partea unui stat balcanic, documentul preciza că dacă totuşi una din părţile
contractante ”este victima unei agresiuni din partea oricărei alte puteri nebalcanice şi
dacă un stat balcanic se alătura la această agresiune fie simultan, fie ulterior, Pactul de
înţelegere balcanică îşi va produce deplinele sale efecte faţă de acest stat balcanic”381;
“Pactul de înţelegere balcanică – menţiona articolul 7 din Protocol – este un instrument
defensiv; prin urmare, obligaţiunile decurgând din Pactul de înţelegere balcanică
încetează de a mai exista pentru înaltele părţi contractante în raporturile lor cu înalta
parte contractantă care ar deveni agresoare, conform articolului 2 din convenţiunile de la
Londra, faţă de orice altă ţară”382.
Durata pactului era de 2 ani, timp în care nici o denunţare a sa nu era posibilă.
Dacă însă la expirarea celor doi ani care urmau de la semnare nu era fixat nici un termen,
Pactul de înţelegere balcanică avea o durata de cinci ani, socotiţi de la expirarea celor doi
ani ce s-au scurs de la semnarea documentului. La expirarea celor cinci ani sau a
perioadei convenite de înaltele părţi contractante, Pactul de înţelegere balcanică se va
reînnoi automat în mod tacit “pe o perioadă egală cu aceea pentru care el a fost mai
înainte în vigoare, afară numai dacă una din înaltele părţi contractante nu îl denunţa un an
înainte de ziua prevazută pentru expirarea lui” 383. Protocolul Anex a fost semnat de cei
patru miniştri ai afacerilor externe. Anexa secretă nu conţinea clauze militare deosebite,
cum s-ar putea crede la prima vedere, ci opinii diferite ale contractanţilor în legătură cu
unele probleme politico-militare, la care ne vom referi la locul potrivit.
Vădit satisfăcut de roadele îndelungatelor eforturi în slujba păcii şi securităţii,
puternic marcat de aprecierile elogioase faţă de această uriaşă izbândă, în discursul rostit
la 9 februarie 1934, la Atena, cu ocazia semnării Pactului Înţelegerii Balcanice, Nicolae
Titulescu afirma: “Tratatul de la Atena este o operă de realism politic, care serveşte
pacea384.
O mare importanţă a avut, pentru desfăşurarea activităţii alianţelor celor patru,
adoptarea Statutului Organizaţiei Înţelegerii Balcanice la reuniunea de la Ankara din 30
octombrie – 2 noiembrie 1934. Documentul reglementează principalele probleme de
structurare şi de conducere a coaliţiei, foarte multe elemente fiind inspirate din Pactul de
organizare a Micii Înţelegeri. Astfel, Statutul prevedea crearea unui Consiliu permanent
al Înţelegerii Balcanice, format din miniştrii afacerilor externe ai ţărilor respective, ca
organ director al politicii comune a grupului celor patru state. Ca şi în cazul Micii
Înţelegeri, hotărârile Consiliului permanent se luau cu unanimitate. Consiliul permanent
trebuia ca, în afara raporturilor obişnuite pe cale diplomatică sa se întrunească obligatoriu
cel puţin de două ori pe an. Întrunirile anuale obligatorii aveau loc rând pe rând, în fiecare
dintre cele patru state. La nevoie, puteau fi convocate întruniri extraordinare ale
Consiliului permanent de către preşedintele său, la Geneva sau în altă parte. Preşedintele
Consiliului permanent era ministrul afacerilor externe al fiecărei ţări. Schimbarea prin

380
Nicole Titulescu, Discursuri, Editura Politică, Bucureşti, 1967, p. 543
381
Ibidem, p. 544
382
Ibidem, p.544
383
Ibidem, p.544
384
Ibidem, p. 547

77
rotaţie avea loc în ordine alfabetică – Grecia, România, Turcia şi Iugoslavia şi pentru
aceeaşi durată de un an, începând de la 9 februarie 1934. Preşedintele era cel care avea
iniţiativa fixării datei şi a desemnării locului întrunirii, a ordinei de zi şi care pregătea
proiectele hotărârilor ce urmau să fie adoptate. În toate problemele care se dezbăteau
precum şi în toate deciziile ce se luau, fie în ceea ce priveşte raporturile statelor
Înţelegerii Balcanice între ele, fie în ceea ce priveşte raporturile lor cu terţii, principiul
egalităţii absolute a celor patru state trebuia respectat cu rigurozitate. Totodată, s-a
constituit şi un consiliu economic al statelor din Înţelegerea Balcanică, având ca atribut
principal coordonarea intereselor economice ale aliaţilor. Prin articolul 6 din Statut,
Consiliul permanent era împuternicit să stabilească şi alte organe permanente sau
temporare, comisii, care să ajute comitetul în elucidarea şi soluţionarea unor probleme.
Statutul prevedea, la articolul 7, crearea unui Secretariat al Consiliului permanent, care
funcţiona pentru un an în capitala preşedintelui în exerciţiu385.
Deşi s-au purtat discuţii în legătură cu încheierea unei convenţii militare, acest
document a fost definitivat şi semnat abia în noiembrie în 1936 la Bucureşti când s-au
întrunit pentru prima dată şefii statelor majore ale celor patru state, adică după mai mult
de doi ani de la înfiinţarea alianţei. “Prin hotărârile adoptate şi problemele discutate,
Înţelegerea Balcanică îşi afirma rolul şi scopul său de asigurare a securităţii şi păcii în
sud-estul Europei”386. În ajunul acestei întruniri, "opţiunile celor patru aliaţi erau
următoarele: a) România – Antanta Balcanică în prelungirea Micii Înţelegeri cu scopul de
a asigura spatele şi flancurile dispozitivului strategic românesc care s-ar fi găsit angajat
spre Centrul Europei; aşadar, o viziune extrem de largă; b) Jugoslavia – îmbrăţişa iniţial
poziţia României în problemele militare, dar politic inaugura un nou curs – de apropiere
faţă de Italia - , care o desprinde practic din ambele sisteme de alianţă; c) Turcia – gândea
alianţa în termeni strict zonali, fiind în totală contradicţie cu partea românească;
exprimase de la început o rezervă principială determinată de relaţiile ei cu U.R.S.S.; d)
Grecia – intervenea într-un spectru de acţiuni şi mai redus decât cel al Turciei; afirmase
de asemenea, o binecunoscută rezervă faţă de o eventuală tendinţă antiitaliană a
alianţei"387.
În cadrul întrunirii de la Ankara din octombrie – noiembrie 1934 au fost emise,
din păcate, şi unele aprecieri care supraevaluau Înţelegerea Balcanică infirmate de
evoluţia ulterioară a evenimentelor de felul: Consiliul permanent ”a ajuns la concluzia
unanimă nu numai că pacea nu va fi ameninţată în Balcani, dar că, dacă ea ar fi
ameninţată în altă parte, Înţelegerea Balcanică ar rămâne stăpâna pe situaţie în zona sa, în
virtutea coordonării acţiunii Înţelegerii Balcanice cu cea a altor factori de pace” 388, aşa
cum se menţiona în comunicatul întâlnirii.
Începând cu anul 1935, cele două alianţe – Mica Înţelegere şi Înţelegerea
Balcanică – se afirmau tot mai activ. În acest sens la 27 martie 1935, Nicolae Titulescu
declara în faţa corespondenţilor de presă la Belgrad. “Rolul Micii Înţelegeri şi Înţelegerii
Balcanice este prea important, responsabilităţile lor pentru menţinerea păcii sunt prea
mari pentru ca, în calitate de preşedinte al celor două organizaţii, să nu fiu obligat să mă
informez asupra marilor evenimente internaţionale în curs şi să spun cu cea mai mare

385
Dicţionar Diplomatic, Editura Politică, 1967, p. 586
386
Studii privind politica externă a României 1919-1939, Editura Militară, Bucureşti, 1969, p. 140
387
Istoria românilor, vol. VIII, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p. 509 - 510
388
Nicolae Titulescu, Discursuri diplomatice, Editura Politică, Bucureşti, 1967, p.648

78
sinceritate ceea ce interesele noastre ne permit să acceptăm şi ceea ce ele ne interzic să
tolerăm”389.
Peste puţin timp, la 15 aprilie 1935, s-au întrunit la Geneva, în sesiune
extraordinară, consiliile permanente ale Micii Înţelegeri şi Înţelegerii Balcanice, sub
preşedenţia lui Titulescu, care, pe baza examinării situaţiei generale europene în lumina
ultimelor evenimente a spus: “Mica Înţelegere şi Înţelegerea Balcanică acordă o
importanţă deosebită încheierii viitoare a tratativelor de asistenţă mutuală în nord-estul
Europei, precum şi succesului tratativelor proiectate în vederea realizării pactelor de
securitate în Europa Centrala şi sud-Orientală”390.
În perioada 10 – 13 mai 1935, a avut loc, la Bucureşti, sesiunea Consiliului
permanent al Înţelegerii Balcanice. Organul suprem al alianţei celor patru a analizat în
mod aprofundat situaţia generală din Europa, care devenea tot mai complexă şi a putut
”constata cu satisfacţie că situaţia din Balcani nu este de natură să dea loc la preocupări,
atât din punct de vedere al menţinerii păcii, cât şi al relaţiilor de bună vecinătate, în
această parte a Europei”391.
Trecuse un an de la constituirea Înţelegerii Balcanice dar problemele cu caracter
militar nu făcuseră progrese, continuau să existe numeroase deosebiri în coordonarea
efortului armat. Acest aspect, esenţial de altfel, se cerea reglementat dacă se avea în
vedere ca cele patru state aliate considerau că Înţelegerea Balcanică putea mobiliza, la
nevoie, 435 batalioane de infanterie, 540 baterii de artilerie, 88 escadroane de cavalerie şi
36 escadrile de aviaţie. Acest potential defensiv a reprezentat un factor de descurajare a
eventualilor agresori392.
La 22 august 1935, Nicolae Titulescu aducea la cunoştinţa lui Carol al II-lea şi
preşedintelui Consiliului de Miniştri că la 14 august primise un trimis special al lui Milan
Stoiadinovici, primul ministru iugoslav “care mi-a remis o scrisoare din partea acestuia
întovărăşită de un proiect de convenţiune militară între România, Turcia şi Iugoslavia,
pregătit de autorităţile militare iugoslave şi purtând data 1 august. Stoiadinovici vă roagă
să supunem proiectul iugoslav studiului autoritaţilor militare romane”393.
Partea iugoslavă mai propunea ca experţii militari români, turci şi iugoslavi să se
întâlnească în toamna aceluiaşi an, la o data ce va fi fixată de guvernele ţărilor respective,
pentru a studia proiectul documentului. În scrisoarea lui, Titulescu îşi exprima
convingerea că răspunsul guvernului roman va fi favorabil. Se observă absenţa Greciei
dintre ţările ce urmau să semneze documentul respectiv, întrucât aceasta avea păreri
diferite de cele ale aliaţilor ei. Este de menţionat că unele diferende în problemele
militare au apărut chiar de la înfiinţarea Înţelegerii Balcanice, căutându-se soluţii pentru
depăşirea lor. La prevederea cuprinsă în tratat ca în cazul când una din părţile
contractante este obiectul unei agresiuni din partea oricărei alte puteri nebalcanice şi dacă
un stat balcanic se alătura la această agresiune, fie simultan, fie ulterior, Pactul de
Înţelegere Balcanică îşi va produce deplinele sale efecte faţă de acest stat balcanic,
delegaţia Turciei a formulat, la 9 februarie 1934, la constituirea coaliţiei, o rezervă,
învocând pactul său de amiciţie şi neutralitate din 1925 cu Uniunea Sovietică. În legătură
389
Op. cit., p. 619
390
Ibidem, p. 635
391
Nicolae Titulescu, Documente diplomatice, Editura Politică, 1967, p. 648
392
Arhiva Ministerului Apărării Naţionale, Fond 948, dosar nr. 1371, f. 6-12, dosar 1362,, f. 47-52, dosar
nr. 1543, f. 1-9
393
Nicolae Titulescu, Documente diplomatice, Editura Politica, Bucureşti, 1967, p. 670

79
cu această poziţie, ministrul afacerilor externe al Turciei a declarat cu acel prilej: “În
numele guvernului Republicii am onoarea a declara ca în nici un caz Turcia nu admite a
se considera angajată să ia parte la acte îndreptate impotriva URSS”394.
Rezerva părţii turce avea în vedere eventualitatea unui conflict între România şi
Uniunea Sovietică. Reprezentanţii celorlalte state n-au obiectat. La rândul său, delegaţia
greacă, urmărind să nu ofere sub nici o formă un pretext de conflict cu Italia, a adus la
cunoştinţă obiecţia sa potrivit căreia Grecia nu poate, în nici un caz, că, în executarea
angajamentelor asumate prin pact, să poarte un război cu una din marile puteri. Această
opinie a Greciei ”era de natură să nemulţumească Iugoslavia, care în acel timp dorea să se
asigure împotriva unei eventuale agresiuni italiene”395.
Mai mult, la 2 aprilie 1934, cu prilejul ratificării Pactului Înţelegerii Balcanice de
către corpurile legiuitoare, guvernul grec a declarat că scopul acelui pact era “numai
garantarea frontierelor balcanice”396, ceea ce limita menirea coaliţiei celor patru de a se
apăra în comun împotriva oricărei agresiuni, nu numai balcanice. Vădit nemulţumit,
Nicolae Titulescu îşi exprima regretul că n-a reuşit să convingă guvernul elen să încheie o
convenţie militară corespunzătoare. Aşa stând lucrurile, s-a recurs la formula încheierii
unor convenţii militare bilaterale, ca elemente prealabile pentru o convenţie la nivelul
Înţelegerii Balcanice. În cosecinţă, la 5 iunie 1934, România şi Turcia au semnat la
Geneva o convenţie secretă, ratificată în octombrie acelaşi an, prin care cele două ţări se
angajau să-şi acorde reciproc ajutor în următoarele situaţii: “Dacă unul din statele
semnatare devine, în orice imprejurare ar fi, obiectul unei agresiuni din partea unui stat
balcanic acţionând singur sau împreună cu un alt stat balcanic sau nebalcanic, cealaltă
putere contractantă se va considera ca atacată ea însăşi şi va trece imediat la acţiune
contra statului sau statelor balcanice agresoare, ale căror teritorii au atingere cu ale sale.
În cazul în care una din puterile contractante devine pe timpul execuţiei obligaţiei
prevăzute la articolul precedent obiectul unei acţiuni de război din partea unui stat
nebalcanic, cealaltă parte contractantă va trebui de asemenea să intre în război contra
acesteia”397.
Având în vedere marea importanţă a problemelor militare ale Înţelegerii
Balcanice, care constituiau raţiunea ei de a exista, s-au intensificat eforturile diplomatice
pentru a găsi soluţii de depăşire a diferendelor ivite. În baza acordului intervenit între
miniştrii afacerilor externe român şi turc la conferinţa din mai 1935, în iunie acelaşi an au
avut loc la Ankara discuţii între delegaţiile statelor majore ale celor două armate. Cu
această ocazie, delegaţia armatei turce a informat partea română că ea încheiase o
convenţie similară secretă cu armata iugoslavă, cerând ca, în ceea ce întreprind, cele două
părţi trebuie să ţină seama şi de Iugoslavia. Ca urmare, în noiembrie 1935, a avut loc la
Belgrad prima conferinţă militară româno-turco-iugoslavă. A fost parafată o convenţie
militară care se referea la cei trei participanţi şi care, datorită rezervelor exprimate
anterior de România şi Turcia, n-a fost semnată atunci. România insista ca Turcia să
fixeze un minimum de forţe pe care este dispusă să le întrebuinţeze în toate ipotezele de
conflict, iar Turcia cerea creşterea forţelor române ce urmau să fie concentrate în
Dobrogea. Actul semnării convenţiei s-a produs în 1936, după ce miniştrii afacerilor

394
Probleme de politica externă a României 1918 – 1940, Editura Militară, Bucureşti, p. 126
395
Ibidem, p. 127
396
Ibidem, p. 127
397
Ibidem, p. 127 -128

80
externe ai României şi Turciei se puseseră de acord asupra problemelor în care aveau
păreri diferite, cu ocazia conferinţei de la Montreux, în 1936, pentru discutarea problemei
Strâmtorilor. O convenţie militară asemănătoare secretă se semnase la Ankara, în
noiembrie 1934, între Turcia şi Grecia. Cu ocazia sesiunii Consiliului permanent din
iunie 1936, de la Bucureşti, Nicolae Titulescu ţinea să sublinieze din nou că unitatea de
interese a statelor Înţelegerii Balcanice se întemeia pe “nobila obligaţie a respectării
dreptului celuilalt în astfel de măsură încât cei care sunt membrii săi nu au acest titlu mai
mult drept decât cei care nu sunt încă membrii”398.
În condiţiile înrăutăţirii situaţiei europene şi internaţionale – remilitarizarea
Rhenaniei, războiul italo – abisinian, pericolul Anschluss-ului – statele Înţelegerii
Balcanice au încheiat, în anul 1936, două convenţii militare, la Bucureşti: una, între
Iugoslavia, România şi Turcia, iar alta, între Grecia, Iugoslavia, România şi Turcia –
toate, state ale Înţelegerii Balcanice. Pe baza studierii mai multor ipoteze că minimum de
forţe de intervenţie să fie: 120 batalioane, 150 baterii, 24 escadroane şi 100 avioane.
“Pentru concretizarea obligaţiunilor ce rezultă din Convenţie, s-a stabilit ca şefii de state
majore ale Puterilor contractante să se întrunească, cel puţin o dată pe an, pentru
stabilirea proiectelor de operaţii şi menţinerea lor la curent”399.
Şi de această dată, Grecia a formulat o rezervă, în esenţă cea din 1934, oarecum
nuanţată, care aducea în discuţie următoarele trei ipoteze: 1) în situaţia unui conflict în
Balcani, la care Italia ar lua parte, Grecia nu se putea considera automat implicată, ea va
păstra neutralitatea; 2) în cazul unui conflict balcanic, Grecia va participa cu toate forţele
convenite; 3) în ipoteza unui conflict în care o mare putere ar fi angajată împotriva Marii
Britanii, Franţei iar Înţelegerea Balcanică ar fi de partea acestor puteri, atunci Grecia era
dispusă să se pună de acord cu Marea Britanie, Franţa şi aliaţii ei balcanici, pentru a
determina dimensiunile şi modalităţile de implicare a sa în conflict400.
Convenţia militară asupra căreia cei patru aliaţi conveniseră şi care cuprindea mai
multe ipoteze de acţiune armată, deşi semnată la Bucureşti la 10 noiembrie 1936, a fost
definitivată în februarie 1937, la şedinţa Consiliului permanent al Înţelegerii Balcanice.
Este de reţinut că şi după convenţia definitivată în februarie 1937, în domeniul
militar, în cadrul Înţelegerii Balcanice au continuat să se manifeste păreri diferite. La
întâlnirea şefilor statelor majore din octombrie 1937, de la Ankara, de exemplu, când s-au
luat în discuţie unele ipoteze de acţiune armată comună, şeful Marelui Stat Major grec a
subliniat că, pe baza rezervelor anunţate anterior, “această colaborare militară cade de
îndată ce una din cele patru părţi contractante s-ar afla în război cu o altă putere în afară
de cele prevăzute în convenţia militară în patru, adică: Bulgaria, Ungaria şi Albania”401.
La această rezervă s-a raliat şi şeful statului major al armatei iugoslave. Delegatul
Marelui Stat Major al armatei române a obiectat, arătând că formularea de mai sus
”priveşte exclusiv Grecia, cooperarea militară a armatelor română, iugoslavă şi turcă
trebuie să rămână valabilă chiar dacă Grecia nu intervine”402.

398
Nicolae Titulescu, Discursuri, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967, p. 500
399
Istoria Statului Major General Român, Documente 1859-1947, Editura Militară, Bucureşti, 1944, p.
262-263
400
Arh. M.A.E., fond Înţelegerea Balcanică, dosar nr. 37, f. 216
401
Ibidem, dosar nr. 38, f. 392
402
Ibidem

81
 Ca expresie a divergenţelor apărute, la această întâlnire, s-a semnat o convenţie
numai între România, Turcia şi Iugoslavia. Participarea Greciei rămânea problematică,
depinzând de hotărârea unilaterala a guvernului elen403.
În darea de seamă a Marelui Stat Major către regele Carol al II-lea în legătură cu
Conferinţa Înţelegerii Balcanice din 4-11 noiembrie 1936, după ce prezintă prevederile
convenţiei militare între Turcia, Jugoslavia şi România, menţiona că "Pentru
concretizarea obligaţiunilor ce rezultă din Convenţie, s-a stabilit ca şefii de state majore
ale Puterilor Contractante să se întrunească, cel puţin o dată pe an, pentru stabilirea
proiectelor de operaţii şi menţinerea lor la curent"404.
Ultima întrunire a reprezentanţilor militari ai Înţelegerii Balcanice a avut loc la
Atena în decembrie 1939, luând în dezbatere între altele, unele modificări aduse
planurilor de operaţii, probleme privind cooperarea aeriană şi navală, precum şi
asigurarea legăturilor între armatele aliate la război.
Un element considerat atunci ca pozitiv, dar care practic n-a însemnat nimic, l-a
constituit acordul încheiat la 31 iulie 1938, la Atena, între Bulgaria şi Înţelegerea
Balcanică, prin care cele cinci state se angajau să se abţină ”în relaţiile lor mutuale de a
recurge vreodată la forţă”405. Cum s-a respectat acest acord, se ştie.
În condiţiile agravării situaţiei europene, ale eşuării încercărilor Micii Înţelegeri
de a realiza un acord viabil cu Franţa, Înţelegerea Balcanică s-a manifestat şovăitor în
relaţiile continentale. “Cu toate strădaniile ce s-au depus de a se înjgeba un sistem de
alianţe militare, carenţele ce s-au manifestat în ceea ce priveşte instrumentele menite să
asigure aplicarea tratatelor politice erau de natură a slăbi capacitatea organismului politic
în ansamblul său şi de a rezista pericolului extern în continuă creştere. Alianţa militară a
României cu Iugoslavia şi Cehoslovacia, în cadrul Micii Înţelegeri, a evoluat sub semnul
aceloraşi evenimente internaţionale”406.
În 1939, reprezentanţii militari ai celor patru ţări din Înţelegerea Balcanică nu s-au
mai întrunit nici măcar pentru a analiza evenimentele grave produse şi a discuta cum să
aplice planurile adoptate anterior. Drept urmare, în pragul celui de-al doilea război
mondial, alianţele militare ale României nu prezentau nici o garanţie pentru securitatea şi
independenţa ei. Atunci s-a constatat că “eforturile depuse de statul român în scopul
asigurării securităţii, a independenţei sale naţionale şi a unui sistem de alianţe politice şi
militare subordonat acestui obiectiv major au primit lovitura hotărâtoare din partea
politicii agresive a blocului statelor fasciste – revizioniste şi a aliaţilor lor, politica în faţa
căreia marile puteri garante ale ordinii politice postbelice, ale securităţii şi păcii, au
abdicat, degajându-se succesiv de obligaţiile lor contractuale faţă de statele mai mici şi
mai slabe”407.
În ce priveşte aliaţii din Înţelegerea Balcanică, în afară de rezervele Greciei faţă
de prevederile anexei militare a Pactului, în 1936, ei s-au confruntat şi cu probleme
înarmării Strâmtorilor, ridicată de Turcia. Exprimându-şi nemulţumirea în legătură cu
această tristă veste pe care i-o dăduse ministrul afacerilor externe turc, Tevfik Růstů, la
Londra, la 18 aprilie 1936, Nicolae Titulescu informa pe ministrul afacerilor externe al

403
Probleme de politica externă a României 1918 – 1940, Editura Militară, Bucureşti, 1977, p. 134
404
Istoria Statului Major General Român. Documente 1859 – 1947, p. 263
405
Ibidem, p. 145
406
Ibidem, p. 136
407
Ibidem, p. 149

82
României că diplomatul turc doreşte să înscrie chestiunea pe ordinea de zi a întrunirii de
la Belgrad. “El – menţiona Titulescu – pune România şi statele Micii Înţelegeri în cea
mai grea situaţiune pentru apărarea drepturilor lor faţă de Austria, Ungaria şi Bulgaria.
Ce sorţi de izbândă – se întreba Titulescu – pot să mai aibă cererile noastre faţă de aceste
state când chiar unul dintre aliaţii noştri ..., cere schimbarea regimului militar existent”408.
În acelaşi timp, generalul Metaxas, preşedintele Consiliului de Miniştri al Greciei,
menţiona că “fortificarea strâmtorilor nu constituie o revizuire a tratatelor, deoarece nu
este vorba de o schimbare teritorială, ci numai o reînarmare pentru nevoi de apărare”409.
În acele condiţii, s-a observat că, din 1936, Iugoslavia nu mai participa ca până
atunci la activităţile celor două alianţe, iar din mărturisirile lui Titulescu rezultă că-i era
foarte greu să armonizeze acţiunile celor două grupări de state. Comunicatele Consiliului
permanent al Înţelegerii Balcanice deveneau tot mai generale, fiind o dovadă a slăbirii
activităţii alianţei respective. Cu toate acestea, Nicolae Titulescu continua să investească
toată încrederea lui în Înţelegerea Balcanică, făcând şi unele aprecieri ce vor fi învalidate
de viaţă, cum ar fi aceea că “aici în Balcani, războiul nu va izbucni. El nu va izbucni
fiindcă nimic nu ne desparte. Şi dacă el ar veni de aiurea, se ştie ca vom fi uniţi cu toţii
pentru a ne apăra frontierele şi dreptul nostru”410.
Statele Micii Înţelegeri şi ale Înţelegerii Balcanice au sperat zadarnic în realizarea
unui front comun care să impună respectarea tratatelor de pace; acesta nu s-a realizat, iar
cauzele sunt cunoscute411.
După declanşarea celei de-a doua mari conflagraţii mondiale, datorită, îndeosebi,
eforturilor României, Înţelegerea Balcanică s-a mai menţinut câteva luni, încercând să
realizeze un bloc al neutrilor, ca un ultim efort al acestor state mici şi miljocii de a se
opune agresiunii fasciste-revizioniste. O astfel de poziţie a fost exprimată de membrii
Înţelegerii Balcanice la ultima lor întrunire din 2-4 februarie 1940, când pactul celor patru
ţări aderente a fost prelungit cu încă şapte ani412. “Victoriile temporare ale naziştilor,
intrarea Italiei în război, capitularea Franţei în iunie 1940 au avut o influenţă cu totul
negativă asupra activităţii de autoapărare a Înţelegerii Balcanice. Cedările teritoriale
impuse României în 1940 au însemnat eşecul Înţelegerii Balcanice”413. Totodată, acest
eşec a fost determinat şi de faptul că “Antanta Balcanică a constituit o forţă politică şi
morală, dar nu şi una militară. Şi aceasta este poate carenţa sa principală, “ea nu a dispus
de mijloacele necesare traducerii în viaţă a obiectivelor şi opţiunilor pe care şi le
stabilise”414.
Modul în care au sfârşit Mica Înţelegere şi Înţelegerea Balcanică duce la
concluzia că alianţele statelor mici şi mijlocii nu sunt viabile într-o lume în care marile
puteri adverse fac totul pentru a le destrăma. S-a demonstrat, totodată, că angajamentele
politico-militare din timp de pace au un caracter relativ. Destrămarea celor două alianţe a
fost determinată, în principal, de încheierea pactului italo-iugoslav şi a pactului bulgaro-
iugoslav din 1937, care au subminat puternic, din interior, coeziunea lor, de ocuparea

408
Nicolae Titulescu, Documente diplomatice, Editura Politică, Bucureşti, 1967, p. 742
409
Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, România după Marea Unire, vol. II, partea a II-a, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1988, p. 1393
410
Nicolae Titulescu, Documente diplomatice, Editura Politică, Bucureşti, 1967, p. 771
411
Ion M. Oprea, Nicolae Titulescu, Editura Ştiinţifică, 1966, p. 304
412
Istoria României în date, Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1971, p. 369
413
Dicţionar Diplomatic, Editura Politică, Bucureşti, 1979, p. 511
414
Valentin Lipatti, Op. Cit., p. 57-58

83
Cehoslovaciei şi pierderea unui aliat important, de amputările teritoriale impuse
României şi lipsa unui sprijin eficient din partea marilor puteri democratice ale vremii,
potrivnice fascismului şi revizionismului.

VII. RELAŢIILE MILITARE DE COMANDAMENT ALE ROMÂNIEI ÎN

TIMPUL CELUI DE AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL. La 23 noiembrie 1940,
generalul Ion Antonescu, aflat în vizită la Berlin a semnat, fără a avea o împuternicire
oficială, aderarea României la Pactul Tripartit, care fusese încheiat la 27 septembrie
1940, de Germania, Italia şi Japonia. La 12 octombrie 1940, începe intrarea trupelor
germane în România în baza „garanţiilor” din 30 august privind noile graniţe. „Misiunea
Militară Germană, ocupă principalele puncte strategice în Valea Prahovei, în Bucureşti şi
pe Prut. Ca urmare, în perioada noiembrie 1940-august 1944, relaţiile militare externe ale
României au fost în cea mai mare parte cu această coaliţie, îndeosebi cu Germania.
Pentru participarea României la campania din est, împotriva URSS, relaţiile militare
germano - române – care n-au fost reglementate prin vreo convenţie scrisă sau verbală,
căpeteniile naziste nutrind un dispreţ organic faţă de tratate sau acorduri de acest gen – s-
au caracterizat prin subordonare şi inegalitate, manifestate în cele mai diferite moduri,
îndeosebi după ce unităţile combatante române au fost împinse departe de teritoriul
naţional. S-a remarcat că, spre deosebire de trecut, combinarea efortului militar român cu
cel străin, respectiv german, n-a mai făcut obiectul unor acte internaţionale cu valoare
juridică certă (tratat, pact, convenţie militară), ci a fost stipulată mai mult în mesaje ale
dictatorului german către cel român - documente sumare, generice, neangajante, putând fi
oricând schimbate unilateral de emiţător, pe baza cărora s-au întocmit protocoale, minute
şi alte instrumente juridice de nivel inferior, nesemnificativ. Ca urmare, s-a creat situaţia
ca în domeniul diplomatic Ion Antonescu a beneficiat de largi posibilităţi de manevră,
întreţinând relaţii externe atât cu statele cuprinse în conflict cât şi cu state neutre, ”în plan
militar, conducătorul statului român a trebuit să accepte ca armata română să acţioneze în
conformitate cu concepţia germană, încadrată în dispozitivul de luptă german, fără a avea
posibilităţi prea mari de manevră”415. Referindu-se la lipsa unui document care să
reglementeze relaţiile militare româno - germane, generalul Petre Dumitrescu, fost
comandant al Armatei 3 română pe toată durata campaniei din est (22 iunie 1941 -23
august 1944), sublinia: „Noi am luptat alături de Germania fără să fi avut o convenţie
militară - scrisă sau verbală - deci fără a avea stabilite condiţiile în care urma să luptăm,
să sângerăm şi să angajăm viitorul ţării noastre şi, în fine, fără să avem un reprezentant
calificat pe lângă O.K.H. Comandamentele de pe front - şi chiar Marele Cartier General
(apoi Marele Stat Major) - nu a avut nici un temei în virtutea căruia să poată cere
îmbunătăţirea condiţiilor de angajare a forţelor noastre, lăsându-se astfel completa
libertate comandamentului german de a le utiliza după criterii proprii”416. Acelaşi general
menţiona că s-au despărţit trupe române de comandamentele lor organice (armată, corp
de armată, divizie), s-au separat chiar batalioanele de regimente şi companiile de
batalioane prin intercalarea lor între unităţi similare germane. „Iniţiativa şi răspunderea
pe care doctrinele tuturor armatelor le acorda în mod normal comandamentelor de toate
gradele - continua el - au fost minimalizate, am putea spune chiar anihilate în acest război

415
Alesandru Duţu, Între Wehrmacht şi Armata Roşie, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2000, p.11
416
Arhiva Ministerului Aparărării Naţionale, fondul 3, dosarul nr. 128, f. 5

84
de coaliţie, condus în modul cel mai dictatorial. Cu alte cuvinte, comandamentului nostru
îi revenea sarcina ca prin mijloacele ce mai avea la îndemână să atenueze efectele nefaste
ale unei conduceri dictatoriale şi să rezolve cu mijloacele sale modeste şi după concepţii
străine de doctrina noastră, situaţiile - din care unele foarte grele - în care erau puse de
comandamentul german”417. Libertatea de acţiune a comandamentelor române nu se
putea manifesta, uneori nici la nivel tactic, decât în limitele hotărârilor comandamentului
german, rigide şi bazate în multe cazuri pe aprecierea greşită a factorilor care determină
deznodământul luptei armate.
Pentru controlarea forţelor române au funcţionat aşa-zisele detaşamente germane
de legătură, până la brigada independentă. Aprobarea existenţei unor detaşamente de
legătură române, inclusiv la comandamentul suprem german al trupelor de uscat (O.K.H.)
şi la nivel de grup de armate, a fost iluzorie, căci acestora le era sever îngrădit accesul la
documentele şi dinamica operativă şi le erau limitate ori chiar interzise comunicările cu
eşaloanele superioare naţionale. În perioada în care armata română a luptat alături de
armata germană, nu se poate vorbi de o cooperare militară, ci mai degrabă de o
subordonare a unităţilor şi marilor unităţi româneşti structurilor organizatorice ale armatei
germane.
Este de reţinut că în faza ofensivă a campaniei din est, când s-au înregistrat, de
regulă, numai succese, lipsa convenţiilor militare nu a fost resimţită prea mult. Dar,
„Consecinţele negative au apărut însă în faza defensivă, în momentele de criză militară,
atunci când partenerul mai puternic a acordat importanţă, cu prioritate, satisfacerii
propriilor interese”418.
Practicile utilizate de comandamentele germane l-au determinat pe generalul Ilie
Şteflea, care, din ianuarie 1942, îndeplinea funcţia de şef al Marelui Stat Major, să-i
declare la un moment dat şefului Misiunii Militare Germane din România, generalul
Hauffe, că este „zguduit de atâta amestec, dezordine, haos şi porcărie” din partea
ofiţerilor germani419. Iar într-o scrisoare adresată comandantului Grupului de armate
german „Don”, feldmareşalul von Manstein, în decembrie 1942, şeful militar român citat
arăta, printre altele, că „atât comandamentele, cât şi ofiţerii şi trupa române sunt tratate cu
desconsiderare şi uneori chiar cu dispreţ de către comandamentele şi ostaşii germani ...
unele comandamente române au fost puse în situaţii umilitoare ... iar unităţile române au
fost dezarmate şi insultate. Această atitudine din partea comandamentelor şi trupelor
germane se face cunoscută fulgerător în rândul ostaşilor români şi provoacă o stare de
indignare şi totală demoralizare”420. De asemenea, generalul Ilie Şteflea raporta
mareşalului Antonescu, în împrejurălile tragice ale bătăliei din cotul Donului, că
generalul german Hollidt avea o comportare incalificabilă faţă de trupele române. După
ce arăta că, din ordinul acestuia, a fost masacrat fără folos Corpul 1 Armată român,
generalul Ilie Şteflea menţiona că „acelaşi domn general (Hollidt - n.n.), trecând atât
peste cele mai elementare principii de ierarhie militară şi de ordine în exercitarea cu
autoritate a comenzii, cât şi peste cel mai elementar respect ce se datoreşte unui aliat, care
face din toată inima şi cu loialitate sacrificii imense pentru cauza comună, fără să fie
obligat prin vreun angajament militar sau politic scris, a dat «ordin» Armatei 3 să nu dea

417
File din istoria militară a poporului român, fondul 3, dosarul nr. 128, f. 5
418
Alesandru Duţu, Op. Cit., p. 11
419
File din istoria militară a poporului român, 5−6, Editura Militară, Bucureşti, 1979, p. 224
420
Arhiva Ministerului Apărării Naţionale, fondul 949, dosarul nr. 126, f. 214−215

85
nici un ordin trupelor române decât prin intermediul dânsului şi în acelaşi timp a avertizat
că îşi rezervă dreptul de a aduce acestor ordine orice modificări va crede de cuviinţă”421.
Totodată, în scrisoarea de protest a generalului Şteflea, adresată, la 3 decembrie
1942, feldmareşalului german von Manstein, se menţiona că unele comandamente
române au fost puse în situaţii umilitoare, de totală neîncredere faţă de ele; astfel, „la
Armata a 3-a, statul major a fost înlocuit cu un stat major german, cu toate că generalul
Arbore, fostul şef de stat major al Armatei 3, este unul dintre cei mai pricepuţi şi cred cei
mai bravi generali din oştirea noastră”422. La rândul său, generalul Gheorghe Avramescu,
comandantul Corpului de munte român, raporta statului major al Armatei a 3-a şi Marelui
Stat Major român, la 2 ianuarie 1942: „În Crimeea, comandamentul Armatei a 11-a
(germane - n.n.) a pus şi continuă a pune unităţile româneşti sub comandă germană,
mergând până la batalion. Scopul propunerii de a se încadra cu ofiţeri şi subofiţeri
(unităţile române ale Brigăzii 4 munte) este de a forţa la luptă până la distrugere. Măsura
este primejdioasă şi cu efecte contrare celor urmărite”423.
După grava înfrângere din cotul Donului şi de la Stalingrad, când comandamentul
german, pentru a se disculpa în faţa lui Hitler, a aruncat povara acestui răsunător eşec
asupra armatei române şi a comandamentului său, mareşalul Ion Antonescu remarca
tardiv, cu durere şi tristeţe de soldat, în scrisoarea sa către feldmareşalul german von
Manstein, la 9 decembrie 1942, că „această jertfă generoasă nu trebuie deci privită ca
obligaţiune fără restricţii. Nimeni nu ne poate cere altceva decât ceea ce noi consimţim a
da. Între Germania şi România neexistând până la această dată nici o convenţie, nici
politică, nici militară”424, în care să fi fost cuprinse condiţiile participării. Cu acel prilej,
mareşalul român sublinia că „Soldatul român nu poate fi comandant decât de ofiţerul şi
comandamentul român. El nu poate fi umilit de un străin, cu atât mai puţin de un camarad
de arme, chiar când greşeşte. El nu poate fi pedepsit decât de ofiţerul român. De bravele
noastre unităţi nu poate dispune oricine după bunul sau plac, după cum nu poate dispune
de ale dumneavoastră. Eu sunt dator să vă previn dacă nu încetează aceasta atitudine şi
aceste fapte voi avea de examinat situaţia forţelor noastre în cadrul frontului
dumneavoastră”425.
În telegrama trimisă generalului Şteflea, la 3 decembrie 1942, mareşalul
Antonescu menţiona: „Răspunderea în faţa istoriei o port eu pentru că nu am făcut mai
mult decât am făcut pentru a împiedica masacrarea armatelor, datorită uşurinţei cu care a
procedat conducerea germană, a lipsei totale de prevedere”426. Şi mai departe,
„Comunicaţi generalului Hauffe (şeful Misiunii Militare Germane în România - n.n.) -
cerea mareşalul Antonescu lui Şteflea - acest răspuns al meu. El este, după mine,
principalul vinovat pentru că deşi de mai multe ori i-am atras în scris şi verbal atenţia ...
nu şi-a respectat promisiunile şi nici cuvântul în numele Comandamentului Superior”427.
Susţinând cu dreptate că „singurul mare vinovat este comandamentul german”, generalul

421
Adrian Pandea, Ion Pavelescu, Eftimie Ardeleanu, Românii la Stalingrad, Editura Militară, Bucureşti,
1992, p. 391
422
Istoria Statului Major General Român, Documente 1859−1947, Editura Militară, Bucureşti, 1994, p. 327
423
Arhiva Ministerului Apărării Naţionale, fondul 948, dosarul nr. 638, f. 557
424
Adrian Pandea, Ion Pavelescu, Eftimie Ardeleanu, Românii la Stalingrad, Editura Militară, Bucureşti, p.
385
425
Alesandru Duţu, Op. Cit., p. 123
426
Adrian Pandea, Ion Pavelescu, Eftimie Ardeleanu, Op. Cit., p. 385
427
Ibidem, p. 371

86
Petre Dumitrescu, comandantul Armatei 3 română, care s-a aflat în focarul bătăliei din
cotul Donului, considera că „atribuind vini imaginare comandamentului român însemnă
că în mod intenţionat voim să ignorăm situaţia tragică în care a fost pusă Armata română
de către comandamentul german, pe care dorim să-l absolvim de vina totală şi exclusivă
care îi revine, nu numai în înfrângerea armatelor 3 şi 4 române, dar şi a armatelor 8
italiană, 2 ungară şi 6 germană”428. În această gravă problemă a avut loc un schimb de
scrisori între Antonescu şi Hitler. Adresându-se căpeteniei naziste la 7 ianuarie 1943,
mareşalul român, după ce arăta că în bătălia din cotul Donului „Comandamentul roman
nu a cunoscut nici disponibilităţile şi nici posibilităţile comandamentului german”429,
afirmă: „Cu toate acestea, Înaltul Comandament german (condus de Hitler - n.n.) pare că
a rămas cu convingerea, din informaţiile false pe care le-a primit de la acei care nu
cunoşteau posibilităţile trupelor române, că ostaşii români nu şi-au făcut întreaga datorie.
În calitatea mea de comandant al acestor ostaşi am ţinut să informez cât mai just, pe
führer spre a avea măcar mângâierea că, după ce am pierdut tot ce a fost în luptă, să se
recunoască cel puţin că trupele române şi-au făcut toată datoria”430. Ca urmare, se
considera că la începutul anului 1943, „camaraderia de arme germano - română nu mai
exista decât în vorbe. Trupele române şi conducerea lor nu mai erau dispuse să lupte în
Rusia. Conducerea militară superioară se străduia din răsputeri să păstreze cât mai multe
din unităţile angajate în campanie pentru a-şi asigura o oarecare independenţă în cadrul
coaliţiei şi pe planul politicii externe, pentru a dispune de forţele necesare pentru apărarea
împotriva ungurilor şi pentru a nu periclita existenţa regimului prin noi înfrângeri
militare”431. Un nou episod al încordării relaţiilor militare româno - germane, s-a produs
în timpul luptelor din Crimeea, în anul 1944.
În planurile Comandamentului Suprem Sovietic, „problema Crimeei ocupa un loc
intrucâtva special”432. La rândul său, Înaltul Comandament german, în primul rând Hitler,
acorda Crimeei o mare importanţă militară şi politică. Menţinând Crimeea, germanii
imobilizau însemnate trupe sovietice şi creau pericolul unei lovituri în flancul şi spatele
acestora, care înaintau spre vest în lungul litoralului Mării Negre. Trupele germane
dispuneau, în Crimeea, de baze navale prin care limitau acţiunile Flotei sovietice din
Marea Neagră, precum şi de o reţea de aerodromuri de campanie. La considerentele
militare se adăugau cele de ordin politic. În primul rând, se urmărea ca unii dintre sateliţii
Germaniei precum România, Bulgaria şi Ungaria să fie menţinuţi în Axă, iar, în al doilea
rând, Germania considera că „Stăpânirea Crimeei reprezenta, concomitent, şi un mijloc
de presiune politică asupra Turciei, determinând-o să nu-şi schimbe cel puţin poziţia
neutră avută până atunci”433.
Problema Crimeii a ajuns în actualitate din punct de vedere strategic în cursul
lunilor septembrie - octombrie 1943, după ce capul de pe pod Kuban fusese lichidat de
trupele sovietice, marile unităţi germane şi române care mai rămăseseră în urma acestei
bătălii au fost retrase în Peninsula Crimeea cu misiunea de a o menţine. Comandamentul
german a încredinţat această misiune Armatei 17 germane, comandată de generalul Erwin
428
Ibidem, p. 436
429
ibidem, p. 457
430
Ibidem, p. 466
431
Von Manfred Kehring, Stalingrad. Analiza unei bătălii, Stuttgart, Deutsche Verlag – Anstalt, 1974, p.
476
432
S.M.Ştemenko, La Marele Stat Major, Editura Militară, Bucureşti, 1973, p. 192
433
Alesandru Duţu, Op. Cit., p. 137

87
Jaenike. Această armată dispunea de 4 corpuri de armată, două germane şi două române:
corpurile 5 şi 49 germane (5 divizii ); Corpul de munte şi Corpul de cavalerie române (7
divizii: 1, 2 şi 3 munte, 10 şi 19 infanterie, 6 şi 9 cavalerie); în total 12 divizii române şi
germane. Când situaţia trupelor germano - române s-a înrăutăţit, în urma ofensivei
armatei sovietice, declanşată la 12 aprilie 1944, cererile generalilor germani şi ale
Comandamentului român de a evacua Crimeea au devenit mai insistente. Hitler n-a
aprobat decât în ultimul moment, iar pierderile materiale şi umane au fost mari. Începând
cu decembrie 1943, au fost evacuaţi pe mare şi pe calea aerului 60.643 de militari
germani şi 42.190 de militari români. În luptele din Crimeea, trupele române au pierdut
23.000 de militari, iar cele germane 59.000 de militari434. Numai în perioada 27 aprilie -
13 mai 1944, „sub presiunea foarte puternică a inamicului, s-au evacuat pe calea mării
din Crimeea"435, 15.078 de ofiţeri, subofiţeri şi soldaţi români, 28.992 de ofiţeri,
subofiţeri şi soldaţi germani, 3.755 de voluntari ruşi, prizonieri ruşi, prizonieri şi civili, în
total 47.825 de persoane436.
O nouă perioadă a raporturilor dintre armata română şi cea germană a început în
martie - aprilie 1944, când forţele Wehrmachtului de la aripa sudică, respinse de pe
teritoriul U.R.S.S., au revenit în masă în spaţiul românesc. În noul front, pus sub
conducerea Grupului de armate german, numit anacronic „Ucraina de sud”, au fost
dispuse patru armate de câmp - două germane şi două române. Din nou, armatele române
au fost intercalate cu trupe germane. Această situaţie s-a regăsit şi mai jos, divizii
germane fiind încastrate în fâşiile armatelor de câmp române şi divizii române fiind
introduse între trupe germane. Relaţiile interaliate româno - germane se aflau într-o stare
avansată de tensiune. Una din cauzele permanente, care a alimentat starea de tensiune
între comandamentele român şi german a constituit-o modul de exercitare a comenzii.
Este cunoscut faptul ca în timpul luptelor de pe frontul de est în anii 1941 – 1944
„cooptarea aliatului român în structurile de comandă a îmbrăcat conotaţii diferite. Acest
aspect fundamental al războiului de coaliţie - scrie Klaus Sehonherr -, care în timpul
campaniei din Est a fost adesea prilej de discuţii şi divergenţe, a dobândit semnificaţii noi
în care teatrul de război a ajuns pe teritoriul României”437. În aceste condiţii, partea
română a ridicat în mod just o serie de probleme privind cooperarea militară pe frontul
din Moldova precum; a solicitat să fie implicată în conducerea operaţiilor militare de pe
teritoriul românesc; s-a opus cuprinderii armatei române în planurile operaţiilor fără ca
aceasta să participe la elaborarea lor şi la conducerea acţiunilor de luptă438. Însă, Înaltul
Comandament german, având în vedere ceea ce se întâmplase la Stalingrad, continua să
considere că românii nu pot „să conducă independent, cu bune rezultate, o operaţiune. De
aceea – considera Schönerr – Hitler a ordonat ca unităţile române să fie dislocate pe front
în sectoare intercalate cu cele ale trupelor germane”439. În cele din urmă, în legătură cu
exercitarea comenzii, s-a aplicat o formula asupra căreia ambele părţi şi-au exprimat
acordul. În acest sens, au fost constituite două subgrupuri de armate, unul comandat de un
general german, iar celalalt de un general român. Fiecare subgrup de armate avea în
434
Marea Conflagraţie a secolului XX ..., Editura Politică, Bucureşti, 1974, p. 535
435
Nicolae Kolinski, Raimond Stănescu, Marina Română în al II-lea război mondial, vol. II, 1942-1944, p.
280
436
Ibidem, p. 280
437
Klaus Schönherr, Luptele Wehrmachtului în România, 1944, Editura Militară, Bucureşti, 2004, p. 58
438
Ibidem, p. 58
439
Ibidem, p. 58

88
compunere câte o armată germană şi o armată română, iar, la rândul lor, în structura
fiecărei armate intrau corpuri de armată şi divizii germane şi române. Astfel, un subgrup
de armate era comandat de generalul-locotenent german, Otto Wöhler, care comandase
Armata 8 german, iar celalalt subgrup de armate era comandat de generalul de corp de
armată română, Petre Dumitrescu, care fusese comandantul Armatei 3 române. Cu toate
acestea, momentele de tensiune şi animozităţi dintre cei doi aliaţi nu au încetat.
Relaţiile dintre cele două armate - germană şi română s-au înăsprit în vara anului
1944 şi datorită unor evenimente, ce s-au petrecut pe plan extern, între care: la 2 august,
Turcia a rupt relaţiile diplomatice cu Germania; situaţia catastrofală militară a Axei;
puternica presiune exercitată de sovietici pe frontul de est; debarcarea Aliaţilor în
Normandia.
Noul comandant al Grupului de armate „Ucraina de sud”, generalul Hans
Friessner, din proprie iniţiativă a ordonat comandanţilor armatelor 6 şi 8 germane să
„organizeze unităţi de intervenţie ... astfel că, în cazul unei răsturnări politice (în
România n.n.), grupul de armate să poată interveni prompt”. Considerând că situaţia din
România impunea centralizarea comenzii, generalul Friessner i-a cerut lui Hitler prin
scrisoarea trimisă la 3 august 1944 „să-i fie transferată competenţa de a reprezenta
autoritatea de comandă a Wehrmachtului în teritoriu”440. De asemenea, generalul Wöhler,
comandantul subgrupului de armate care-i purta numele, a redactat un raport cu măsurile
ce urmau să fie luate dacă România părăsea Pactul Tripartit. Feldmareşalul Wilhelm
Keitel, şeful Marelui Cartier General al armatei germane, nu a fost de acord cu aceste
măsuri. La 23 august 1944, România a ieşit din Axă şi s-a alăturat Naţiunilor Unite.
Fenomene asemănătoare au avut loc în intervalul iunie 1941- august 1944 şi în
cadrul forţelor aeriene şi navale; la ultimele s-a mers până la a numi un şef de stat major
german, dublând pe cel român, la nivelul comandamentului flotei din Marea Neagră.
Desconsiderarea trupelor române, folosite drept carne de tun, insultate prin
învinuirea pentru înfrângerile grave suferite pe frontul de est, a generat fricţiuni
crescânde între Armata română şi Wehrmacht, care au alimentat şi accentuat starea de
spirit antihitleristă a ostaşilor români.
După ce s-a desprins din Axă, la 23 august 1944, România s-a alăturat cu tot
potenţialul său politic şi militar coaliţiei antihitleriste, în cadrul căreia a luptat până la
victoria finală asupra Germaniei naziste. Intervalul cuprins între 23 august şi 7
septembrie 1944 s-a caracterizat pe plan militar, printre altele, prin conducerea exclusivă
exercitată de comandamentul suprem naţional (întruchipat de Marele Stat Major) a
totalităţii forţelor aliate române, comandament care a realizat regruparea trupelor,
lichidarea forţelor germane din Bucureşti, Dobrogea, Valea Prahovei, Turnu Severin,
Banat şi din alte zone, fixarea misiunilor strategice şi operative. Această conducere
exclusiv naţională a reprezentat un element de importanţă majoră în determinarea
excepţionalelor consecinţe militare şi politice ale fazei de început a războiului antifascist
al României, a gravei înfrângeri provocată de forţele ei armate Wehrmachtului hitlerist,
cu urmări strategice ce au influenţat mersul general al războiului. Beneficiind de
rezultatele obţinute în acest răstimp, ca şi de cele ale operaţiei de acoperire executate de
trupele române în Podişul Transilvaniei la începutul lui septembrie 1944, flotele armate
sovietice au putut depăşi rapid şi din mişcare Carpaţii Meridionali şi cei Occidentali,

440
Hans Friesner, Bătălii trădate, Editura Holsten-Verlag, Hamburg, 1956, p. 38

89
cooperarea militară româno - sovietică cunoscând variate forme şi modalităţi441. Astfel, în
etapa de până la 7 septembrie 1944, n-au existat acorduri sau înţelegeri interstatale
româno - sovietice. Conlucrarea pe plan militar s-a realizat prin contacte directe între
comandamentele de diferite trepte ale celor două armate. „Deşi în timpul campaniei din
Est subordonarea armatei române către eşaloane de comandament echivalente sau
superioare germane se făcuse cu acordul, uneori verbal, al Înaltului Comandament
Român, în Campania din Vest armatele romane operative au fost subordonate, la 7
septembrie 1944, Frontului 2 ucrainean, fără să se precizeze modalităţile de cooperare în
luptă, de asigurare materială etc”442.
În Convenţia de armistiţiu încheiată la Moscova de România cu cele trei mari
puteri – U.R.S.S., Marea Britanie, S.U.A., la 12 septembrie 1944, s-a prevăzut că
„operaţiunile militare din partea forţelor armate române, cuprinzând şi forţele navale şi
aeriene, împotriva Germaniei şi Ungariei, vor fi purtate sub conducerea generală a
Înaltului Comandament Aliat (sovietic )”443. Referindu-se la prevederile Convenţiei de
armistiţiu, generalul Constantin Sănătescu, scria în Jurnalul său la 15 septembrie 1944:
„În consiliul de miniştri au luat în discuţie articol cu articol din armistiţiu, sunt condiţii
destul de grele, aş zice că unele condiţii ar putea figura într-o capitulare
necondiţionată”444.
În virtutea prevederii din Convenţia de armistiţiu, după ce la început armatele,
corpurile şi diviziile sovietice s-au interferat în dispozitivele române, marile unităţi şi
unităţile noastre şi-au recăpătat apoi fâşii proprii de acţiune şi partea sovietică a jalonat
soluţii mai precise de încadrare operativă a trupelor române, soluţii care au rămas viabile.
Astfel, armatele 1 şi 4 române au fost încorporate în dispozitivul Frontului 2 ucrainean în
fâşii separate. Frontul 2 ucrainean a împuternicit câte o armată sovietică să-şi
subordoneze o armată română (Armata 4 română a depins succesiv de armatele 27 şi 40
sovietice, iar Armata 1 română de Armata 53 şi Armata 7 de gardă sovietice). În
fluctuaţia operativă, nivelul integrării a coborât uneori şi mai jos. Acest gen de relaţii în
planul conducerii acţiunilor de luptă a nemulţumit comandamentele armatei române, ale
căror proteste n-au fost luate în consideraţie. Totalitatea aviaţiei române de front, grupată
într-un corp aerian, a fost încadrată într-o armată aeriană sovietică.
La 14 octombrie 1944, generalul Constantin Sănătescu consemna: „Operaţiile
militare merg bine. A fost cucerit Clujul şi Oradea Mare, iar peste Tisa ruşii au înaintat
până la 70 km de Budapesta”445. Apreciind relaţiile militare româno - sovietice, generalul
Sănătescu scria în jurnalul său la 25 octombrie 1944 ca „Transilvania este cucerită
aproape în întregime, însă ruşii nu ne lasă să intrăm nici în Cluj şi nici mai la vest. Câţiva
români care au pătruns în Cluj au fost arestaţi; nici trupele române n-au voie să treacă
prin acest oraş”. În ziua de 7 decembrie 1944, generalul Sănătescu a fost numit şeful
Marelui Stat Major al armatei. Chiar de la început a luat cunoştinţă de faptul că „Ruşii
caută să ne reducă şcolile militare şi centrele de instrucţie – or, cum războiul nu s-a
terminat, acest fapt nu este logic; dacă am avea siguranţa că războiul se va termina
curând, apoi chiar noi am lua dispoziţii de reducere, fără a mai aştepta pe ruşi să ne

441
Eugen Bantea, Operaţia română de acoperire, Editura Militară, Bucureşti, 1985, p. 52-53
442
Alesandru Duţu, Op. Cit., p. 13
443
Arhiva Ministerului Apărării Naţionale, fondul 948,,dosarul nr. 880, f. 305
444
Jurnalul generalului Sănătescu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006, p. 170
445
Jurnalul generalului Sănătescu, ..., p.173

90
impună acest lucru. Pe front – continua el -, armata are lipsuri mari şi ruşii o tratează
prost, supunând-o la eforturi prea mari”446. La 16 ianuarie 1945, a sosit la Bucureşti
mareşalul sovietic Rodion Malinovski, comandantul Frontului 2 ucrainean. Generalul
Sănătescu scrie că la întâlnirea ce a avut loc, mareşalul Malinovski „Mi-a comunicat fără
înconjur că nu are încredere deplină în noi şi de aceea trebuie să-şi ia măsuri ca să nu aibă
trupe române în spate, luându-ne orice posibilitate de reacţiune. După lungi dezbateri –
continua Sănătescu -, am reuşit să ne mai lase câteva şcoli militare şi ceva efective la
părţile sedentare, acestea pentru a putea alimenta frontul”447.
Aşadar, prevederea generală a Convenţiei de armistiţiu referitoare la purtarea
operaţiilor de către armatele române, sub conducerea Comandamentului Suprem sovietic,
s-a aplicat prin delegaţie, în sensul că legătura dintre cele două armate, română şi
sovietică, nu a avut loc la nivel de comandamente supreme, ci prin Frontul 2 ucrainean.
Astfel, armata de câmp a fost cel mai înalt eşalon operativ-strategicde comandă român
pentru trupele terestre în războiul antihitlerist. În timpul întrevederii cu mareşalul
Malinovski din ianuarie 1945, generalul Sănătescu i-a propus ca cele două armate române
aflate pe front „să lupte alăturat şi să-mi permită a crea un comandament de grup armate
române. Prin aceasta, doresc a accentua şi mai mult importanţa aportului nostru (15
divizii) în front. Mi-a spus că va vedea mai târziu dacă poate să grupeze toate forţele
române la un loc”448.
Pe front, ofiţerii de legătură sovietici pe lângă marile unităţi operative române
aveau largi împuterniciri. De exemplu, în Delegaţia semnată de generalul sovietic,
Sumilov, comandantul Armatei 7 de gardă, la 26 octombrie 1944, se menţiona că
posesorul acesteia, colonelul Nicolaev, este împuternicit ca reprezentant al acestei armate
pe lângă Armata 1 română. „Colonelului de gardă Nicolaev - preciza documentul - i se
acordă dreptul de a fi informat asupra întregului dispozitiv, precum şi, în cazuri necesare,
dreptul de intervenţie în acţiunile trupelor în scopul executării mai precise şi la timp de
către acesta a misiunilor date”449.
În legătură cu această măsură, generalul Nicolae Rădescu, şeful Marelui Stat
Major al armatei române, scria: „Este cazul să se studieze această chestiune care să facă
obiectul unor instrucţiuni care să reglementeze colaborarea”450. Din cele arătate reiese că,
după încheierea Convenţiei de armistiţiu, strategia a ieşit din sfera de atribuţii a
comandamentului naţional al armatei române.
În ultima parte a războiului antifascist, după ce relaţiile militare sovieto - române
au fost pozitiv înrâurite de comportarea bravă a trupelor române, de competenţa
comandamentelor române, au avut loc şi cazuri în care unităţi ori mari unităţi sovietice de
arme speciale au fost subordonate ori date ca întărire, pentru scurt timp, unor eşaloane
române. Fireşte, aceasta s-a efectuat potrivit modalităţii normale, în sensul că entităţile
sovietice respective erau de nivel inferior celor române, cărora le-au fost puse la
dispoziţie pe timp limitat. Se poate ajunge la încheierea că „Atât pe teritoriul României,
cât şi pe teritoriile Ungariei, Cehoslovaciei şi Austriei, relaţiile de comandament şi
cooperarea pe câmpul de luptă cu sovieticii au înregistrat aspecte pozitive (în zona

446
Ibidem, p. 175-176
447
Ibidem, p. 182
448
Ibidem, p. 184
449
Arhiva Ministerului Apărării Naţionale, fondul 948, dosarul nr. 861, f. 273
450
Ibidem, fila 273

91
Ploieşti, în Carpaţii Orientali, la sud de Oradea, la Debreţin, pe cursul mijlociu al Tisei,
pe Horn şi Morava etc), dar şi aspecte negative caracterizate de greşeli şi abuzuri
sovietice care au provocat trupelor române mari pierderi umane şi materiale (pe Dealul
Sângeorgiu, la Szolnok, în Munţii Javorina)”451.
Pe timpul războiului antifascist, Marele Stat Major al armatei române, rămas la
Bucureşti, a păstrat atribuţii de coordonare a instruirii contingentelor, a aprovizionărilor,
evacuărilor, completărilor cu personal şi material, de transmitere a dispoziţiilor Comisiei
Aliate de Control (comandamentului sovietic) către forurile militare şi administrative
române implicate. Totodată, pe cât a fost posibil, Marele Stat Major s-a ţinut la curent cu
mersul operaţiilor desfăşurate pe front de trupele proprii. Cooperarea în luptă a trupelor
române cu cele sovietice s-a bucurat de recunoaşteri elogioase din partea
comandamentelor aliate. În ordinul de zi din 23 septembrie 1944 al generalului I. M.
Managarov se arăta că „trupele române care acţionează în compunerea grupului de
armate au acoperit ieşirea Armatei Roşii în câmpia ungară şi ... , aflate în condiţii grele de
regrupare, ... au demonstrat în aceste lupte o bărbăţie şi o fermitate exemplară şi au
îndeplinit cu cinste misiunea importantă ce le-a fost trasată”452. În aprilie 1945, mareşalul
R. I. Malinovski, comandantul Frontului 2 Ucrainian, declara ministrului de război
român, generalul Constantin Vasiliu-Răşcanu: „Armatele române luptă foarte bine şi sunt
foarte mulţumit de comandamente, de statele majore şi de trupe, care sunt brave şi gata
de orice sacrificiu”453.
Pentru eroismul şi abnegaţia cu care au luptat în războiul antihitlerist, trupele
române au fost citate prin 7 ordine ale Comandamentului Suprem Sovietic. În ordinul de
zi nr. 310 din 25 martie 1945, comandantul suprem al Forţelor Armate Sovietice, I.V.
Stalin, aducea mulţumiri trupelor Frontului 2 ucrainean, „printre care şi trupelor Armatei
Române de sub comanda generalului de corp de armată Dăscălescu”, „pentru modul
excelent în care au fost executate operaţiunile militare"454, de eliberare a oraşului Banska
Bystrica. În telegrama adresată la 5 aprilie 1945 guvernului de atunci al României, Stalin
scria că „pe frontul de luptă împotriva armatelor germano - fasciste s-au distins nu numai
trupele Armatei 4 române a generalului Dăscălescu, dar şi trupele Armatei l a generalului
Atanasiu”455.
Ordinele de zi citate, declaraţiile unor conducători de stat şi personalităţi militare,
aprecierile formulate de ziare, reviste şi agenţii de presă din acea vreme sau în lucrări
istoriografice de mai târziu subliniază, şi atestă, totodată, contribuţia remarcabilă adusă
de armata română la obţinerea victoriei împotriva fascismului. La 23 august 1944,
întreaga armata română, cu un efectiv de peste un milion de militari, s-a alăturat forţelor
Naţiunilor Unite, declanşând ostilităţile împotriva Germaniei hitleriste şi Ungariei
horthiste. Uriaşa translaţie de forţe s-a materializat pe plan geografic într-o răsturnare de
fronturi, concretizată în deschiderea, în faţa armatelor sovietice angajate în operaţia Iaşi -
Chişinău, a liniei fortificate Focşani – Nămoloasa - Brăila, a barierei strategice a
Carpaţilor, mutarea aliniamentelor de luptă de către forţele române şi crearea unui vast

451
Alesandru Duţu, Op. Cit., p. 354
452
Documente privind istoria militară a poporului român, 7 septembrie – 25 septembrie 1944, Editura
Militară, Bucureşti, 1984, doc. Nr.101
453
Arhiva Ministerului Apărării Naţionale, fondul 732, dosarul nr. 1, vol. 2, f. 12
454
Ibidem, fondul 948, dosarul nr. 1404, vol. 2, f. 268
455
Arhiva Ministerului Apărării Naţionale, fondul 732, dosarul nr. 1, vol. 2, f.12

92
„cap de pod” strategic, cu o suprafaţă de peste 50.000 km pătraţi, la nord şi vest de
Carpaţii Meridionali, care a permis armatelor sovietice concentrarea şi declanşarea
ofensivei pe axul general strategic Belgrad – Budapesta – Viena.
După închiderea cu succes a operaţiei strategice de lichidare a trupelor germane
de la sud de Carpaţi şi din Banat, armata română a continuat lupta, împreună cu armata
sovietică, pentru eliberarea părţii de nord-vest a ţării noastre şi, mai departe, până la
capitularea Germaniei naziste. În bătăliile pentru eliberarea Ungariei, peste 210.000
militari români încadraţi în două armate, patru corpuri de armată (17 divizii de infanterie,
de munte şi de cavalerie), Corpul aerian, unităţi de geniu, transmisiuni şi de căi ferate au
participat la operaţiile „Debreţin” şi „Budapesta” timp de 100 de zile. Jertfele românilor
pentru dezrobirea ţării vecine de sub dominaţia fascistă s-au ridicat la 42.700 militari –
morţi, răniţi şi dispăruţi456.
Pe teritoriul Cehoslovaciei, marile unităţi române (16 divizii de infanterie, de
cavalerie şi de munte, 1 corp aerian, 1 divizie antiaeriană şi alte unităţi) cu un efectiv de
248.430 de militari au participat, timp de 5 luni de zile, la bătăliile purtate, înaintând pe o
distanţa de 400 km şi eliberând 31 oraşe şi 1.722 comune. Contribuţia de sânge
românească la cauza eliberării Cehoslovaciei s-a ridicat la 66.495 de militari – morţi,
răniţi şi dispăruţi. Începând cu a doua decadă a lunii aprilie 1945, un regiment de tancuri
şi subunităţi de căi ferate române au luptat pe teritoriul Austriei, sub comandament
sovietic457.
Între 23 august 1944 şi 12 mai 1945, armata română a străbătut, prin lupte
sângeroase, 20 masive muntoase, a forţat sau a trecut 12 cursuri de apă şi a eliberat 8.717
centre populate, între care 138 oraşe; inamicului i-au fost provocate pierderi care s-au
cifrat la circa 14 divizii; efectivele româneşti şi-au rărit rândurile cu aproape 170.000
militari – morţi, răniţi sau dispăruţi458.
Efortul militar şi economic făcut de poporul nostru, evaluat la aproximativ 1,3
miliarde dolari la cursul anului 1938, s-a concretizat, aşa cum s-a demonstrat argumentat,
în obţinerea cu 200 de zile mai devreme a victoriei împotriva Germaniei naziste. Prin
forţele angajate în lupte şi prestaţia remarcabilă a acestora, România a ocupat locul al
patrulea în cadrul statelor coaliţiei Naţiunilor Unite - după Uniunea Sovietică, Statele
Unite ale Americii şi Marea Britanie.
În pofida contribuţiei aduse de poporul nostru la obţinerea victoriei împotriva
fascismului, Conferinţa de pace de la Paris, aşa cum se ştie, nu a recunoscut României
calitatea de stat cobeligerant. În climatul de tensiune şi „război rece” ce se profila în
relaţiile internaţionale, textele tratatelor de pace au purtat amprenta înţelegerilor, ca şi a
divergenţelor dintre marile puteri, ceea ce, pentru România, s-a reflectat în
nerecunoaşterea drepturilor ei legitime câştigate prin aportul material şi uman la
înfrângerea armatelor naziste şi la încheierea victorioasă a războiului.

VIII. POLITICA PROMOVATĂ DE ROMÂNIA ÎN RELAŢIILE CU

PARTENERII DIN CADRUL TRATATULUI DE LA VARŞOVIA. Poporul român a
acumulat în zbuciumata sa istorie o valoroasă experienţă militară. Fiind obligaţi să lupte
de cele mai multe ori cu adversari mult mai puternici, de-a lungul secolelor, românii au

456
August 1944-mai 1945, Editura Militară, Bucureşti, 1969, p. 260
457
Ibidem, p. 362
458
Ibidem, p. 381

93
fost nevoiţi să coopereze, în plan militar, cu alte popoare. Au trăit satisfacţia unor victorii
comune şi au cunoscut, alături de parteneri, amărăciunea unor înfrângeri. În câteva
împrejurări au fost nevoiţi să migreze dintr-o coaliţie într-alta şi, în destule cazuri, au avut
parte de insatisfacţii generate de atitudinea faţă de ei a unor aliaţi mai puternici459.
ÎMPREJURĂRILE INTERNAŢIONALE ÎN CARE A LUAT FIINŢĂ
ORGANIZAŢIA TRATATULUI DE LA VARŞOVIA. Abordarea acestei probleme impune
în mod necesar schiţarea tabloului general al lumii după încheierea, în 1945, a celui de-al
doilea război mondial în Europa. Salvate de la dezastrul pe care li-l pregătise Axa,
popoarele continentului îşi puneau speranţa în continuarea şi intensificarea cooperării
dintre statele Coaliţiei antifasciste învingătoare, în special în înţelegerea dintre Statele
Unite ale Americii şi Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice, care avuseseră rolul
hotărâtor în deznodământul celei mai mari conflagraţii a tuturor timpurilor. „La capătul
celui de-al doilea război mondial – apreciază generalul american Dwight Eisenhower -
Statele Unite şi Uniunea Sovietică erau cele mai puternice state de pe glob”460. După
reputatul general american, toate problemele cardinale ale contemporaneităţii, între care
prioritară era permanentizarea păcii, depindeau de „capacitatea Estului şi Vestului de a
munci laolaltă în una şi aceeaşi lume...461. Nici o altă contradicţie pe plan internaţional
nu putea reprezenta o ameninţare pentru unitatea şi pacea mondială dacă între
americani şi sovietici se instaura un climat de încredere reciprocă”462.
Nu a fost însă să fie aşa. Mai cu seamă după Conferinţa de pace, cooperarea dintre
Puterile Aliate a devenit tot mai precară. Treptat, treptat, s-a trecut de la războiul cald la
războiul rece. Pentru aproape cinci decenii, lumea a fost divizată în blocuri economice şi
alianţe politico – militare rivale, cu grave consecinţe globale. Aceste blocuri, situate pe
poziţii ideologice diametral opuse, motivate politic, ideologic şi social, susţineau,+
tendinţele de dominaţie mondială a liderilor, S.U.A., pe de o parte, şi U.R.S., pe de alta.
Pentru fenomenele negative generate de această competiţie, S.U.A. şi U.R.S.S. se vor
învinui reciproc, uneori într-o formă lipsită de eleganţă, fiecare parte atribuind celeilalte
toată răspunderea.
La sfârşitul războiului, Statele Unite se bucurau de un binemeritat prestigiu,
deţineau o puternică poziţie economică, politico – diplomatică şi militară şi monopolul
asupra bombei atomice (până în 1949, când această teribilă armă a început să fie produsă
şi de Uniunea Sovietică). În condiţiile în care Germania, Italia şi Japonia fuseseră învinse
în război, când Anglia şi Franţa, mult slăbite, erau angajate în acţiunea de refacere
economică şi confruntate cu numeroase probleme legate de menţinerea autorităţii lor
asupra teritoriilor de peste mări, S.U.A. îşi impuneau cu uşurinţă hegemonia în lumea
occidentală.
În ceea ce priveşte cealaltă parte, Uniunea Sovietică, şi ea a ieşit din război cu o
reputaţie incontestabilă, graţie covârşitoarei contribuţii şi uriaşelor sacrificii făcute în
sângeroasa încleştare cu Germania hitleristă şi aliaţii ei. Această realitate i-a determinat
pe preşedintele american Franklin Roosvelt şi pe premierul britanic Winston Churchill,

459
Pe larg vezi Constantin Olteanu, România. O voce distinctă în Tratatul de la Varşovia, Editura ALDO,
Bucureşti, 1999
460
Dwight Eisenhower, Cruciadă în Europa, Editura Politică, Bucureşti, 1975, p. 573
461
Ibidem, p. 573
462
Ibidem, p. 573

94
încă înainte de sfârşitul războiului, să facă două concesii majore în favoarea U.R.S.S.,
reprezentată de Iosif Visarionovici Stalin.
Prima concesie a constat în recunoaşterea anexiunilor făcute de Uniunea Sovietică
în anii 1939 – 1940, în temeiul pactului Ribbentrop – Molotov, respectiv teritoriile
preluate după războiul sovieto – finlandez, ocuparea Ţărilor baltice, a zonelor estice ale
Poloniei, a provinciilor româneşti Basarabia şi Bucovina de nord. Această recunoaştere a
fost consacrată la Conferinţa de Pace de la Paris din 1946 – 1947, prin formula
confirmării drept graniţe europene ale U.R.S.S. a celor existente la 1 ianuarie 1941. În
plus, U.R.S.S. se înstăpânea în Europa asupra Prusiei Orientale, iar în Extremul Orient
asupra insulelor Kurile şi părţii de nord a insulei Sahalin. Dominaţia sovietică se întindea
pe un spaţiu uriaş, de la Elba, în vest, până la Oceanul Pacific, în est.
Acceptarea demersului sovietic de a dispune de o zonă de siguranţă la graniţa de
vest prin exercitarea unor „drepturi speciale” în ţările limitrofe U.R.S.S., a reprezentat
cea de a doua concesie majoră. Atitudinea Uniunii Sovietice se regăseşte în cele declarate
de I. V. Stalin (şi nu numai de el): „Nu se poate să fie uitate următoarele împrejurări –
germanii au trecut la invadarea Uniunii Sovietice prin Finlanda, Polonia, România,
Bulgaria, Ungaria, deoarece în aceste ţări existau pe atunci guverne duşmănoase”. Aşa
că, sublinia el, „ce poate fi de mirare în faptul că Uniunea Sovietică, dorind să se asigure
pentru viitor, caută să obţină ca în aceste ţări să existe guverne care să aibă o atitudine
loială faţă de Uniunea Sovietică ?”463. Referitor la „guvernele prietene”, din sfera de
influenţă a U.R.S.S., factorii politici de decizie ai S.U.A. erau încredinţaţi – după cum
apreciază analistul american Edward Mark – „că o sferă de influenţă sovietică în Europa
de Est nu ar polariza în chip primejdios comunitatea internaţională dacă statelor incluse
în această sferă avea să le fie permisă o largă autonomie de politică internă"”464. Dar
poziţia lui I. V. Stalin era completamente opusă: „Acest război nu este ca acelea din
trecut”, declara el în discuţiile purtate în aprilie 1945 cu delegaţia iugoslavă condusă de
mareşalul I. B. Tito. „Oricine ocupă un teritoriu impune şi propriul său sistem social.
Fiecare impune propriul său sistem social până unde înaintează armatele sale”465,
încheia liderul sovietic. În consecinţă, zona de influenţă a devenit o zonă de dominaţie,
Kremlinul instalând guverne fidele lui şi forţând trecerea la regimul socialist după
modelul sovietic. Interesele U.R.S.S. au avut un suport deosebit de important în trupele
sovietice menţinute până în deceniul al X-lea în Germania de est, în Polonia, Ungaria şi
Cehoslovacia (din România acestea au fost retrase în anul 1958).
La începutul deceniului al şaselea, I. V. Stalin a declarat, ca o realizare epocală,
ca un rezultat al evoluţiei legice a societăţii umane, faptul că lumea este scindată în două
sisteme politico – economice – sistemul capitalist şi sistemul socialist, opuse, aflate într-o
continuă luptă, cu organisme economice proprii, că existau două pieţe economice,
apreciate tot mondiale. Se proclama astfel autoizolarea, pentru o vreme, a statelor din
orbita sovietică. Războiul rece, confruntarea dintre Est şi Vest, dintre „lagărul socialist”
şi „lagărul capitalist”, dintre „lumea comunistă” şi „lumea liberă”, a avut ca rezultat, între
altele, constituirea unor coaliţii militare care au contribuit la adâncirea divizării omenirii,
au generat numeroase stări tensionate, au determinat intensificarea cursei înarmărilor,
inclusiv a celor nucleare, militarizarea Cosmosului, afectând grav pacea şi securitatea

463
Alexander Werth, Un corespondent englez pe frontul de est, Editura Politică, Bucureşti, 1970, p. 775
464
Ibidem, p. 776 - 777
465
Milovan Djilas, Întâlniri cu Stalin, Editura Europa, Craiova, 1990, p. 74 - 75

95
generală. Indiferent de perceperea politică, filosofică, istorică şi militară a acestor
fenomene, ele au constituit realităţi timp de o jumătate de secol şi au dominat viaţa
mondială cu consecinţele bine cunoscute.
Prima organizaţie politico – militară postbelică cu caracter internaţional a fost
Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (North Atlantic Treat Organization), fondată
la 4 aprilie 1949, la Washington. Până în prezent, N.A.T.O. a cunoscut mai multe etape în
evoluţia sa. Actul de constituire a fost semnat de reprezentanţii guvernelor a 12 ţări,
respectiv miniştrii afacerilor externe din Anglia, Belgia, Canada, Danemarca, Franţa,
Islanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Norvegia, Potugalia şi Statele Unite ale Americii. În
anul 1952 au aderat Grecia şi Turcia, iar la 6 mai 1955, la zece ani de la încheierea
războiului, Republica Federală a Germaniei a fost invitată şi s-a alăturat N.A.T.O. Spania
a aderat în 1982 şi a devenit cel de-al 16-lea membru al Alianţei. După cum se cunoaşte,
la 12 martie 1999 au fost integrate trei noi state, Cehia, Polonia şi Ungaria, acţiune ce ar
putea reprezenta primul pas în extinderea Pactului Atlanticului de Nord spre estul
Europei, prin includerea celor trei ţări care participaseră la Tratatul de la Varşovia.
Scopul politic al acestei Alianţe a fost definit cât se poate de clar de ex-senatorul
american Hamilton Fish: „Am susţinut Organizaţia Tratatului Nord – Altlantic,
considerând necesară ridicarea unei bariere solide în calea expansiunii comunismului în
Europa”466. Dispunând de cel mai mare potenţial economic şi militar, S.U.A. au deţinut şi
deţin rolul hotărâtor in elaborarea şi în impunerea doctrinei şi a strategiei, în orientarea
generală a Alianţei, fără a face un secret din aceasta.

DIN PRELIMINARIILE POLITICE, DIPLOMATICE ŞI MILITARE ALE

TRATATULUI DE LA VARŞOVIA. Prin semnarea Tratatului de prietenie, colaborare şi
asistenţă mutuală, la 14 mai 1955, la Varşovia, de către U.R.S.S., Polonia, Cehoslovacia,
Ungaria, R.D. Germană, România, Bulgaria şi Albania, a luat fiinţă o noua coaliţie
politico – militară postbelică, intrată in circuitul internaţional sub denumirea de „Tratatul
de la Varşovia”.
Până la acea dată fuseseră înfiinţate mai multe alianţe militare în diferite zone ale
lumii: N.A.T.O. (1949), A.N.Z.U.S. (1951), S.E.A.T.O. (1954), C.E.N.T.O. (1955). Drept
rezultat, la un deceniu de la încheierea celui de-al doilea război mondial lumea era din
nou împărţită în blocuri militare opuse, aceasta constituind un produs şi, în acelaşi timp, o
trăsătură a perioadei „Războiului rece”.
În continuare, înfăţişăm câteva din preliminariile politice, diplomatice şi militare
ale fondării Tratatului de la Varşovia. Primele elemente în acest sens pot fi considerate
prevederile tratatelor bilaterale de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală încheiate
între majoritatea statelor care peste câţiva ani vor deveni parteneri la Tratatul de la
Varşovia. Respectivele tratate exprimau dorinţa statelor semnatare de a întări relaţiile de
prietenie şi de colaborare dintre ele în interesul dezvoltării lor şi, în acelaşi timp, dorinţa
de a crea alianţe defensive bilaterale, împotriva pericolului unei agresiuni, în primul rând
din partea Germaniei. În acest scop, tratatele în cauză înscriau angajamentul parţilor, cum
se va vedea, de a lua măsuri în comun pentru înlăturarea oricărei ameninţări din partea
Germaniei sau a oricărui alt stat care s-ar uni cu Germania. Părţile contractante se
angajau, totodată, să nu încheie nici o alianţă şi să nu participe la nici o coaliţie şi nici la

466
Hamilton Fish, Pearl Harbor, Ialta şi trădarea Europei, Editura Venus, Bucureşti, 1991, p. 7

96
acţiuni sau măsuri îndreptate împotriva celeilalte părţi. Tratatul încheiat de România cu
Bulgaria, de exemplu, la 16 ianuarie 1948, pe lângă clauzele cu caracter politico -
economic, cuprindea prevederi referitoare la apărarea comună împotriva unei eventuale
agresiuni. Astfel, la art. 2 se preciza că „Înaltele Părţi Contractante vor lua de comun
acord toate măsurile necesare pentru a garanta securitatea, independenţa naţională şi
integritatea lor teritorială. În acest scop, ele se vor înţelege asupra tuturor chestiunilor
internaţionale importante care ating interesele celor două ţări sau interesele păcii şi ale
colaborării internaţionale şi vor acţiona în spiritul Chartei Naţiunilor Unite”467.
Conţinutul art. 3 este şi mai explicit în problema pe care o urmărim, menţionând: „În
cazul în care Germania sau un al treilea stat ar săvârşi o agresiune împotriva uneia din
Înaltele Părţi Contractante în scopul de a-i primejdui independenţa naţională, de a servi
sau de a-i răpi o parte din teritoriu, cealaltă Înaltă Parte Contractantă va acorda fără
întârziere părţii atacate ajutor militar sau de orice altă natură prin toate mijloacele de care
dispune”468.
Cuprinsul tratatelor încheiate de România cu Ungaria, U.R.S.S. şi Cehoslovacia în
acelaşi an, 1948, în privinţa clauzelor cu tentă militară, au conţinut asemănător. Luăm ca
exemplu, în acest sens, tratatul încheiat între România şi U.R.S.S. la 4 februarie 1948, la
Moscova, care stipula: „Înaltele Părţi Contractante se obligă să ia în comun toate măsurile
care se află la dispoziţia oricărei ameninţări de repetare a agresiunii din partea Germaniei
sau oricărui alt stat care s-ar uni cu Germania, direct sau indirect sau în orice altă formă”.
De asemenea, tratatul prevede că „Fiecare din Înaltele Părţi Contractante se obligă să nu
încheie nici o alianţă şi să nu ia parte la nici o coaliţie şi nici la acţiuni sau măsuri
îndreptate împotriva celeilalte Înalte Porţi Contractante”.
Un moment important pe calea spre o coaliţie politico – militară a statelor
europene aflate în sfera de influenţă sovietică l-a constituit întrunirea reprezentanţilor
Bulgariei, Cehoslovaciei, Poloniei, României, Ungariei şi Uniunii Sovietice, în zilele de 9
– 12 ianuarie 1951, la Moscova, activitatea iniţiată şi prezidată de Iosif Visarionovici
Stalin”. Din partea României au participat Gherghe Gheorghiu-Dej şi Emil Bodnăraş. În
cadrul consfătuirii, liderul sovietic a prezentat o expunere asupra situaţiei politico –
militare globale şi europene, punând accentul pe raportul de forţe în plan militar la nivel
mondial şi european, ca suport pentru măsurile pe care partea sovietică le elaborase deja
privind o acţiune în comun. Reprezentanţii ţărilor participante la consfătuire s-au aliniat
fără rezerve aprecierilor şi propunerilor sovietice.
S-a hotărât ca efectivele armatelor ţărilor participante la acea consfătuire să fie
sporite, atât cele de la pace, cât şi cele prevăzute la război, să crească gradul de înzestrare
a armatelor cu armament şi tehnică de luptă, de provenienţă sovietică. Pentru România,
după ce s-au vehiculat diferite cifre, în final s-au fixat următoarele efective: 250.000
oameni la pace, număr dublu faţă de prevederile Tratatului de pace din 1947 şi 600.000
oameni la război. În fapt, cele stabilite în timpul consfătuirii din ianuarie 1951 de la
Moscova reprezentau un program elaborat de partea sovietică, ce viza structurarea,
dotarea şi dirijarea activităţii armatelor ţărilor prezente la acea întrunire. Pentru a urmări
materializarea măsurilor convenite, s-a hotărât crearea unui organism politico – militar,
numit „Comitet de coordonare”. Compunerea de principiu şi competenţele comitetului de
coordonare, au fost reprezentate în cadrul întrunirii de către mareşalul A. M. Vasilievski,

467
Scânteia nr. 1024, 19 ianuarie 1948
468
Ibidem

97
care atunci îndeplinea funcţia de ministru al apărării al U.R.S.S. Propunerile mareşalului
sovietic au fost aprobate în unanimitate de participanţi469.
Un alt fapt, care se înscrie în ceea ce considerăm preliminariile creării
Organizaţiei Tratatului de la Varşovia, l-a constituit nota adresată de guvernul sovietic, la
31 martie 1954, guvernelor S.U.A., Angliei şi Franţei prin care Uniunea Sovietică cerea,
printre altele, să discute cu guvernele interesate aderarea sa la N.A.T.O. Concret, la data
arătată, Veaceslav Molotov, ministrul afacerilor externe al U.R.S.S., a convocat
ambasadorii S.U.A., Angliei şi Franţei la Moscova şi le-a remis note cu conţinut similar
adresate guvernelor celor trei mari puteri. În nota guvernului sovietic, după o amplă
analiză a situaţiei politico – militare mondiale şi continentale, după ce se atrăgea atenţia
asupra pericolului ce-l reprezenta folosirea armei atomice, se propunea crearea unui
sistem de securitate colectivă în Europa, precum şi încheierea Tratatului de pace cu cele
două state germane – R.F. a Germaniei şi R.D. Germană. Nota guvernului sovietic ţinea
să sublinieze că la sistemul de securitate europeană trebuie să participe şi S.U.A., având
în vedere că în cel de-al doilea război mondial acestea făcuseră parte din coaliţia
antifascistă. În felul acesta, considerau autorii notei, S.U.A. s-ar afla într-un sistem de
securitate colectivă împreună cu foştii aliaţi din timpul războiului.
În continuare, după ce se afirmă că poziţia guvernului sovietic faţă de Tratatul
Nord – Atlantic este binecunoscută, în sensul că U.R.S.S. considera că N.A.T.O. este
îndreptat împotriva sa, în notă se menţiona că pentru a-şi pierde acest caracter ar trebui ca
la el să participe „toate marile puteri care au făcut parte din coaliţia antifascistă”. În ce
priveşte exprimarea dorinţei U.R.S.S. de a adera la N.A.T.O., în notă se subliniază că
„Guvernul Sovietic declară că este gata să examineze împreună cu guvernele interesate
participarea U.R.S.S. la Tratatul Nord – Atlantic”470. La 7 mai 1954, S.U.A., Anglia şi
Franţa, printr-o notă comună, au respins propunerile Uniunii Sovietice cuprinse în nota
din 31 martie acelaşi an.
Eşuarea acestor tratative, precedată de întâlnirile miniştrilor afacerilor externe al
U.R.S.S., S.U.A., Angliei şi Franţei, în ianuarie 1953 şi în februarie 1954, la Berlin, unde
s-a discutat problema realizării unui tratat general european cu privire la securitatea
colectivă pe continent, întâlniri care n-au dus la o înţelegere, a determinat o accelerare a
pregătirii pentru realizarea unei alianţe distincte din care urmau să facă parte Uniunea
Sovietică şi sateliţii ei europeni.
Pe această linie se înscriu şi activităţile politico – diplomatice care au avut loc
precum: la 29 noiembrie – 2 decembrie 1954 s-a ţinut la Moscova, o consfătuire a
reprezentanţilor U.R.S.S., Poloniei, Cehoslovaciei, R.D.Germane, Ungariei, României,
Bulgariei şi Albaniei. Ca observator a participat un reprezentant al Chinei, ce va fi
prezent un timp şi la Consfătuiri ale viitorului Comitet Politic Consultativ. La acea
consfătuire s-a analizat pe larg situaţia politico – militară din Europa, exprimându-se
îngrijorarea în legătură cu deciziile adoptate de N.A.T.O. la Paris, în octombrie 1954,
îndeosebi cea referitoare la primirea în Alianţa Nord – Atlantică a R.F. a Germaniei,
menţionându-se că, în consecinţă, vor fi stabilite măsuri corespunzătoare în domeniul
militar. La 11 mai 1955 s-a ţinut a doua consfătuire a celor opt state menţionate, la
Varşovia, care a luat în discuţie situaţia creată pe continentul european.

469
Dosarele istoriei nr. 8(60), 2001, p. 4
470
Florian Gârz, Expansiunea spre est a N.A.T.O., Editura Coruţ Pavel, Bucureşti, 1997, p. 43

98
 ÎNFIINŢAREA TRATATULUI DE LA VARŞOVIA. După trei zile de dezbateri, la
14 mai 1955, la Varşovia, a fost semnat „Tratatul de prietenie, colaborare şi asistenţă
mutuală” între Albania (care din martie 1961 nu va mai participa la activităţile
organismelor Alianţei, iar la 13 septembrie 1968 se va retrage din Tratat), Bulgaria,
Cehoslovacia, R.D. Germană, Polonia, România, Ungaria şi U.R.S.S. – alianţă politico –
militară care avea sa intre în istorie sub denumirea de "Tratatul de la Varşovia”.
Din partea României, Tratatul a fost semnat de Gheorghe Gheorghiu – Dej,
preşedintele Consiliului de Miniştri al Republicii Populare Române. Statele au ratificat
Tratatul, consfinţind prin aceasta forţa lui juridică, iar în conformitate cu prevederile
articolului 6, Polonia a devenit depozitarul documentelor. România a devenit parte la
Tratat prin ratificarea acestuia la 3 iunie 1955. Tratatul, intrat în vigoare la 4 iunie 1955,
avea o durată de valabilitate de 20 de ani cu prelungire automata pe încă 10 ani pentru
statul sau statele care, cu un a înaintea expirării termenului, nu vor prezenta guvernului
Poloniei, depozitarul documentelor, o declaraţie de denunţare a sa.
Existenţa în Europa, începând din acest moment, a două coaliţii militare opuse, a
devenit o realitate de care statele trebuiau să ţină seama în conceperea şi desfăşurarea
politicii lor externe. Blocurile militare au determinat intensificarea cursei înarmărilor,
inclusiv a celor nucleare, pe continentul european acumulându-se mari forţe de
distrugere. Cum o eventuală confruntare militară în aceste circumstanţe ar fi avut un
rezultat catastrofal, se impunea găsirea unor soluţii pentru înlăturarea acestui pericol
potenţial. O cale sigură o reprezenta realizarea unui sistem de securitate colectivă în
Europa şi desfiinţarea concomitentă a celor două blocuri militare.
Până la înfăptuirea acestui deziderat trebuiau însă luate unele măsuri care să
vizeze reducerea activităţilor militare ale celor două blocuri, desfiinţarea bazelor militare
şi retragerea trupelor străine de pe teritoriul altor state, crearea unor zone lipsite de arme
nucleare, de alte mijloace de distrugere în masă, reducerea efectivelor şi a cheltuielilor
militare, renunţarea la manevre şi la demonstraţii militare de orice fel. Acum se ştie că
asemenea măsuri nu s-au aplicat, iar desfiinţarea unilaterală a Tratatului de la Varşovia a
avut rezultatul cunoscut.
CARACTERUL ŞI ORGANIZAREA TRATATULUI DE LA VARŞOVIA. Conceput
ca o alianţă politico – militară între state suverane, independente şi egale în drepturi.
Tratatul încheiat la Varşovia a stipulat că ţările participante vor dezvolta relaţii reciproce
de prietenie şi colaborare în conformitate cu principiile respectării independenţei şi
suveranităţii statelor şi neamestecului în treburile interne (dacă avem în vedere
intervenţiile în Ungaria în 1956 şi în Cehoslovacia în 1968, se poate aprecia cum au fost
respectate aceste principii).
Scopurile declarate ale Alianţei sunt astfel enunţate în documentul care s-a aflat la
baza constituirii şi activităţii Organizaţiei Tratatului de la Varşovia: „Părţile contractante
– se arată în articolul 1 – se obligă ca, în conformitate cu Carta Organizaţiei Naţiunilor
Unite, să se abţină, în relaţiile internaţionale, de la ameninţarea cu forţa sau de la
folosirea ei şi să rezolve litigiile lor internaţionale prin mijloace paşnice, în aşa fel încât
să nu pericliteze pacea şi securitatea internaţională”, iar în articolul 2 se declară că
aliaţii „sunt gata să participe, în spiritul unei colaborări sincere la toate acţiunile
internaţionale având drept scop asigurarea păcii şi securităţii internaţionale” şi „vor
depune eforturi pentru ca, în înţelegere cu alte state care vor dori să colaboreze în
această direcţie, să se ia măsuri eficiente în vederea reducerii generale a armamentelor

99
şi a interzicerii armelor atomice, cu hidrogen şi a altor tipuri de arme de exterminare în
masă”.
În conformitate cu articolul 3, membrii Alianţei urmau a se „consulta neîntârziat,
în interesul asigurării apărării comune şi menţinerii păcii şi securităţii, ori de câte ori ...
se va ivi primejdia unui atac armat împotriva unuia sau mai multor state participante la
Tratat”. În cazul unui atac în Europa din partea unui stat sau grup de state împotriva
unuia sau mai multor state semnatare ale Tratatului, articolul 4 prevedea că „fiecare stat
semnatar al Tratatului, în cadrul exercitării dreptului de autoapărare individuală sau
colectivă, în conformitate cu articolul 51 al Organizaţiei Naţiunilor Unite, va acorda
statului sau statelor care au fost supuse unui asemenea atac ajutor imediat, în mod
individual şi, în înţelegere cu celelalte state participante la Tratat, prin toate mijloacele
care i se par necesare, inclusiv folosirea forţei armate. Statele semnatare ale Tratatului
se vor consulta imediat asupra măsurilor ce trebuie luate în comun în scopul restabilirii
şi menţinerii păcii şi securităţii internaţionale. În conformitate cu prevederile Cartei
Organizaţiei Naţiunilor Unite – se precizează în continuare – Consiliul de Securitate va fi
informat asupra măsurilor luate în baza prezentului articol. Aceste măsuri vor fi sistate
îndată ce Consiliul de Securitate va fi luat măsurile necesare pentru restabilirea şi
menţinerea păcii şi securităţii internaţionale”. În sfârşit, este de remarcat şi articolul 7
din Tratat, care obligă părţile contractante „să nu ia parte la nici un fel de coaliţii sau
alianţe şi să nu încheie nici un fel de acorduri ale căror scopuri ar fi în contradicţie cu
scopurile prezentului Tratat. Părţile contractante declară că obligaţiile lor decurgând
din tratatele internaţionale în vigoare nu sunt în contradicţie cu prevederile prezentului
Tratat”. Ca şi N.A.T.O., Tratatul de la Varşovia declara că nu se constituie într-un bloc
politico – militar închis. „Prezentul Tratat – se preciza în articolul 9 – este deschis şi
altor state, indiferent de orânduirea lor socială şi de stat, care vor declara că sunt gata
ca, participând la Prezentul Tratat şi să contribuie la unirea eforturilor statelor iubitoare
de pace în scopul asigurării păcii şi securităţii popoarelor”.
Structurile de bază ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia. Pe baza
prevederilor textului Tratatului, a altor documente convenite pe parcurs, în cadrul
Organizaţiei Tratatului de la Varşovia s-au constituit următoarele organe principale,
politice şi militare.
Comitetul Politic Consultativ, organ cu caracter decizional. A fost înfiinţat în
conformitate cu prevederile articolului 6 din Tratat, în care se arăta: „În scopul înfăptuirii
consultărilor prevăzute în prezentul Tratat ... se creează un Comitet Politic Consultativ,
în care fiecare stat semnatar al Tratatului va fi reprezentat ...”
Pentru asigurarea organizării şi desfăşurării activităţilor „Comitetul poate crea
organele auxiliare care s-ar dovedi necesare"”. În fapt, Comitetul Politic Consultativ a
luat fiinţă la consfătuirea de la Praga, din 27 – 28 ianuarie 1956 (consfătuire la care a
participat şi un observator din partea Chinei). Din acest organ făceau parte şefii statelor
participante la alianţă, iar la şedinţele sale participau şi prim-miniştrii, miniştrii afacerilor
externe, secretarii cu relaţiile externe ai partidelor comuniste din ţările respective,
comandantul-şef al Forţelor Armate Unite şi şeful Statului Major al Forţelor Armate
Unite. Din 1980, la lucrări au participat şi miniştrii apărării.
La acea consfătuire de la Praga s-au stabilit următoarele: Comitetul Politic
Consultativ să se întrunească atunci când este necesar, dar nu mai rar decât de două ori pe
an (când situaţia a impus-o, s-au desfăşurat şi consfătuiri extraordinare); şedinţele să fie

100
deschise şi închise de şeful statului gazdă şi prezidate pe rând de reprezentanţi ai fiecărui
stat. S-a hotărât, de asemenea, ca pe lângă Comitetul Politic Consiltativ să funcţioneze, ca
organe auxiliare cu sediul la Moscova, o Comisie permanentă, având ca sarcină să
elaboreze recomandări în probleme de politică externă şi un Secretariat Unit, cu atribuţii
tehnico – organizatorice, alcătuit din reprezentanţi ai tuturor statelor membre. Comitetul
Politic Consultativ examina situaţia din Europa şi din lume, problemele comune privind
întărirea capacităţii de apărare şi organizarea Forţelor Armate Unite ale statelor
participante la Tratat, examina rapoartele comandantului – şef, referitoare la activitatea
desfăşurată de Comandament pe timp de un an şi adopta hotărârile corespunzătoare.
Numirea comandantului – şef al Forţelor Armate Unite, a şefului Statului Major şi a altor
cadre ale Comandamentului Forţelor Armate Unite reprezenta, de asemenea, un atribut
important al Comitetului Politic Consultativ.
Pentru noi, românii, o importanţă aparte a avut-o consfătuirea Comitetului
Politic Consultativ din 24 mai 1958, de la Moscova, întrucât atunci s-a hotărât
retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul României. Aceasta a fost, într-adevăr, un
eveniment istoric pentru noi deoarece, din 1940, pe teritoriul României au existat trupe
străine, germane între 1940 şi 1944 şi sovietice între 1944 şi 1958. Cu privire la acest
succes al diplomaţiei româneşti sunt multe explicaţii, însă aspectele intime ale acţiunilor
desfăşurate le cunosc numai cei care au pregătit şi au tratat cu sovieticii această
chestiune, începând cu anul 1956. Fapt este că personalităţile politice române au ştiut să
folosească situaţia favorabilă apărută în acei ani.
În raportul prezentat la această consfătuire de comandantul – şef al Forţelor
Armate Unite, mareşalul Ivan Konev, primul care a deţinut această funcţie, se consemna
retragerea trupelor sovietice din România. Comunicatul adoptat la consfătuire cu privire
la retragerea trupelor sovietice din ţara noastră: „Comitetul Politic Consultativ a aprobat
propunerea guvernului Uniunii Sovietice, pusă de acord cu guvernul Republicii Populare
Române, cu privire la retragerea în viitorul apropiat de pe teritoriul Republicii Populare
Române a trupelor sovietice care se află acolo în conformitate cu Tratatul de la
Varşovia”.
În această formulare se vădeau cu claritate două inexactităţi: prima – Uniunea
Sovietică îşi asuma iniţiativa măsurii ca un gest de bunăvoinţă; a doua – se eluda
realitatea că trupele sovietice staţionau pe teritoriul ţării noastre, sub diferite motive, încă
din 1944 şi nu din 1955, în baza Tratatului de la Varşovia. Indiferent însă de
inconsistenţa acestor motivaţii, retragerea trupelor sovietice din România a reprezentat o
performanţă diplomatică românească, cu urmări benefice pentru manifestarea crescândă a
suveranităţii noastre naţionale în anii ce au urmat, atât în relaţiile interaliate cât şi în plan
internaţional.
ORGANELE CU CARACTER MILITAR ALE TRATATULUI DE LA VARŞOVIA.
În vederea coordonării practice a problemelor militare, au fost constituite, pe baza
prevederilor exprese ale textului Tratatului sau prin decizii ulterioare ale Comitetului
Politic Consultativ, următoarele organe: Comitetul Miniştrilor Apărării, Comandamentul
Forţelor Armate Unite, Statul Major, Consiliul Militar şi Comitetul Tehnic al
Comandamentului Forţelor Armate Unite. Problema acestor structuri principale, cu
caracter militar, ca şi cele auxiliare, care şi-au perfecţionat atribuţiile şi competenţele, a
fost reglementată la Consfătuirea Comitetului Politic Consultativ din 17 martie 1969, ce a
avut loc la Budapesta. În comunicatul dat publicităţii la sfârşitul acestei consfătuiri se

101
menţiona că „Statele participante la consfătuire au examinat detaliat şi au adoptat în
unanimitate Statutul Comitetului Miniştrilor Apărării ai statelor participante la Tratatul
de la Varşovia, noul Statut al Forţelor Armate Unite şi al Comandamentului Unit şi alte
documente având ca scop perfecţionarea, în continuare, a structurii şi organelor de
conducere a organizaţiei defensive a Tratatului de la Varşovia”471.
Comitetul Miniştrilor Apărării ai ţărilor participante la Tratatul de la Varşovia îi
cuprindea pe titularii ministerelor apărării din statele Alianţei, pe comandantul – şef şi pe
şeful Statului Major al Forţelor Armate Unite. Comitetul Miniştrilor Apărării analiza
problemele întăririi capacităţii de apărare a statelor participante la Tratat, aspectele
principale ale organizării, pregătirii tactice, operative şi strategice, starea de operativitate
şi de mobilizare a trupelor şi a comandamentelor din Alianţă, problemele logistice, ale
infrastructurii, situaţia politico – militară europeană şi generală, dezvoltarea şi
perfecţionarea Forţelor Armate Unite şi adopta măsuri în conformitate cu deciziile
Comitetului Politic Consultativ. Comitetul Miniştrilor Apărării se întrunea, de regulă, o
dată pe an, dar şi ori de câte ori era nevoie, în capitalele statelor membre ale Tratatului de
la Varşovia. Ordinea de zi a şedinţelor se stabilea prin consens şi era cunoscută din
vreme, asigurându-se astfel posibilitatea studierii problemelor ce urmau a fi dezbătute şi
elaborării unui punct de vedere propriu asupra lor. Şedinţele erau conduse de ministrul
din ţara gazdă, care prezida reuniunea de la început până la sfârşit.
Comitetul Miniştrilor Apărării, ca şi Comitetul Politic Consultativ, în şedinţele
sale, adopta hotărâri prin consens. Aceste hotărâri erau sancţionate de guvernele ţărilor
respective. După fiecare şedinţă, Comitetul Miniştrilor Apărării dădea publicităţii un
scurt comunicat.
Comandamentul Forţelor Armate Unite a fost creat pe baza articolului 5 din
Tratat, care stipula: „Părţile contractante au căzut de acord asupra creării
Comandamentului Unificat al forţelor lor armate care, potrivit înţelegerii între părţi, vor
fi puse sub conducerea acestui comandament care acţionează pe baza unor principii
stabilite în comun. Ele vor lua, de asemenea, de comun acord, alte măsuri necesare
pentru întărirea capacităţii lor de apărare, pentru a ... garanta inviolabilitatea
frontierelor şi teritoriilor lor şi a asigura apărarea împotriva unei eventuale agresiuni”.
Principiile şi modalităţile colaborării militare au fost stabilite de comun acord, ele
căpătându-şi expresia definitivă în Statutul Forţelor Armate Unite şi al Comandamentului
Unificat al statelor participante la Tratatul de la Varşovia, în timp de pace, adoptat în anul
1969, document în elaborarea căruia România şi-a adus o importantă contribuţie. Potrivit
Statutului, în Forţele Armate Unite nu era inclusă întreaga armată a statului participant, ci
numai acele unităţi şi mari unităţi, de toate armele, nominalizate, de fiecare armată.
Valoarea contingentului de trupe al fiecărei ţări – trupe de uscat, aeriene, maritime,
antiaeriene, de paraşutişti etc. – precum şi efectivul total al Forţelor Armate Unite se
fixau prin protocoale speciale care se semnau de comandantul – şef al Forţelor Armate
Unite şi de miniştrii apărării ai fiecărui stat şi se aprobau de guvernele statelor
participante la Tratat.
Potrivit documentelor ce reglementau activitatea Tratatului de la Varşovia, trupele
din compunerea Forţelor Armate Unite, în condiţii de pace, făceau parte integrantă din
armatele naţionale, având regimul de pregătire, organizare şi dotare, şi sistemul de
comandă aşa cum era stabilit de statul respectiv. Fiecare armată naţională era subordonată
471
Tratatul de la Varşovia. Culegere de documente, Editura Politică, Bucureşti, 1981, p. 242

102
exclusiv organelor de stat din ţara respectivă, acest fapt reprezentând un atribut
fundamental al suveranităţii de stat.
Comandamentul Forţelor Unite. Acesta avea sediul la Moscova şi se ocupa de
laturile principale ale pregătirii la pace şi întrebuinţării la război a contingentelor aflate în
compunerea Forţelor Armate Unite. În fruntea Comandamentului se afla comandantul –
şef al Forţelor Armate Unite numit, cu acordul statelor participante la tratat, dintre
mareşalii (generalii) oricărui stat participant la Tratatul de la Varşovia, pe o durată de 4 –
6 ani. Aceasta în principiu, pentru că în practică, funcţia de comandant – şef, ca şi cea de
şef al Statului Major al Forţelor Armate Unite au fost ocupate, de la înfiinţarea Tratatului
şi până la încetarea existenţei lui, numai de mareşali şi generali sovietici, evident, cu
acordul celorlalte state participante la Alianţă. De regulă, comandamentul – şef al
Forţelor Armate Unite ale Tratatului de la Varşovia era şi prim – adjunct al ministrului
apărării al U.R.S.S., fapt ce vorbeşte de la sine despre poziţia armatei sovietice în raport
cu armatele aliate. În activitatea curentă, comandantul – şef al Forţelor Armate Unite se
conducea după hotărârile guvernelor statelor participante la Tratatul de la Varşovia şi ale
Comitetului Politic Consultativ. De asemenea, comandantul – şef al Forţelor Armate
Unite avea datoria ca în toate problemele să se consulte şi să colaboreze strâns cu
miniştrii apărării din ţările participante la Alianţă, principalul său atribut constituindu-l
coordonarea planurilor întrebuinţării în campanie a trupelor din compunerea Forţelor
Armate Unite, precum şi prezentarea de propuneri privind pregătirea şi dotarea acestor
forţe în timp de pace. În activitatea sa, comandantul – şef era sprijinit de Statul Major,
precum şi de un număr de locţiitori. În funcţiile de locţiitori ai comandantului – şef erau
numiţi adjuncţi ai miniştrilor apărării din toate ţările participante la Tratat. În afară de
aceştia, comandantul – şef al Forţelor Armate Unite avea un număr de locţiitori pentru
categoriile de forţe armate şi pentru înzestrare, funcţii îndeplinite de mareşali sau generali
sovietici.
Consiliul Militar al Forţelor Armate Unite al statelor participante la Tratatul de la
Varşovia, şi-a ţinut şedinţa de constituire în 9 – 10 decembrie 1969 la Moscova, în baza
hotărârii Comitetului Politic Consultativ din martie acelaşi an, de la Budapesta. În
compunerea acestuia intrau: comandantul – şef al Forţelor Armate Unite, şeful Statului
Major al Forţelor Armate Unite, locţiitorii comandantului – şef care reprezentau armatele
naţionale (adjuncţi ai miniştrilor apărării din statele participante la Tratat) şi locţiitorii
comandantului – şef pentru categoriile de forţe armate – apărarea antiaeriană a teritoriului
din Tratat, forţele aeriene militare şi flota militară. Din Consiliul Militar mai făceau parte
şi locţiitorul pentru înzestrare şi şeful Comitetului Tehnic.
Statul Major al Forţelor Armate Unite reprezenta o altă structură militară a
Alianţei, concepută ca un organ de directivă al comandantului – şef al Forţelor Armate
Unite şi ca organ de lucru al Comitetului Miniştrilor Apărării. Fiecare armată participantă
la Tratatul de la Varşovia era reprezentată în Statul Major al Forţelor Armate Unite de un
grup de generali şi ofiţeri numiţi de ministrul apărării al statului respectiv. Şeful acestui
colectiv avea şi calitatea de locţiitor al şefului Statului Major al Forţelor Unite. Statul
Major va rezolva o gamă largă de probleme deosebit de importante pentru activitatea
trupelor aliate: elabora recomandări pentru întrebuinţarea lor în campanie, planifica şi
participa la manevre comune, la aplicaţii şi la jocuri de război, la controale şi inspecţii în
unităţile cuprinse în Forţele Armate Unite. Totodată, Statul Major al Forţelor Armate

103
Unite ţinea o legătură permanentă cu marile state majore ale armatelor aliate, cu care
conlucra în chestiunile de interes comun.
Comitetul Tehnic al Forţelor Armate Unite încheia ierarhia organelor militare ale
Tratatului. Şeful Comitetului era locţiitorul tehnic al comandantului – şef al Forţelor
Armate Unite. Comitetul Tehnic avea ca principală menire, rezultată din însăşi denumirea
sa, elaborarea de recomandări privind tehnica şi armamentul care intrau în dotarea
armatelor statelor participante la Tratatul de la Varşovia, probleme legate de
standardizare, logistică ş.a.
Structuri care se ocupau cu relaţiile externe. Comitetul Politic Consultativ a
hotărât, la consfătuirea din 25 – 26 noiembrie 1976, de la Bucureşti, să-şi creeze un organ
auxiliar, Comitetul Miniştrilor Afacerilor Externe, având ca atribuţii efectuarea
periodică de schimburi de păreri şi elaborarea de recomandări asupra problemelor
internaţionale stabilite de acesta. Comitetul Miniştrilor Afacerilor Externe se întrunea
periodic, de regulă o dată pe an sau când situaţia o impunea, fără respectarea unei
anumite periodicităţi. Lucrările se desfăşurau după normele Comitetului Politic
Consultativ.
Secretariatul Unit al Tratatului de la Varşovia, la care l-am amintit la început,
avea ca atribuţii, în principal, pregătirea tehnico – organizatorică şi asistarea lucrărilor
consfătuirilor Comitetului Politic Consultativ şi ale şedinţelor Comitetului Miniştrilor
Afacerilor Externe. Secretariatul era condus, pe un timp determinat, de un adjunct al
ministrului afacerilor externe al uneia din ţările participante la Alianţă, stabilit nominal,
prin consens, de Comitetul Politic ConsultativX.
În toate aceste structuri politico – militare din care a făcut parte, România a
adoptat o poziţie distinctă în problemele cardinale din activitatea Alianţei. Ca în orice
coaliţie politico – militară, şi în cadrul Tratatului de la Varşovia , relaţiile dintre parteneri
nu au fost idilice.
Poziţia singulară a României în cadrul Tratatului de la Varşovia. Trebuie
subliniat de la început că România, deşi făcea parte din Tratatul de la Varşovia încă de la
constituirea sa, şi-a păstrat identitatea, şi-a afirmat personalitatea şi demnitatea de stat
suveran, a desfăşurat o susţinută activitate pe plan extern pentru rezolvarea pe cale
paşnică a problemelor complexe create pe continentul european, s-a pronunţat clar şi
constant pentru înlăturarea obstacolelor şi barierelor din calea colaborării în domeniile
comercial, economic şi tehnico – ştiinţific. În domeniul militar, România s-a pronunţat
pentru încetarea cursei înarmărilor, înfăptuirea dezarmării generale şi, în primul rând, a
celei nucleare, înaintarea spre acest scop presupunând paşi succesivi, precum îngheţarea
şi reducerea treptată a bugetelor militare, a efectivelor şi armamentelor, retragerea
trupelor străine în graniţele naţionale, lichidarea bazelor militare de pe teritoriile altor
state, şi, în final, desfiinţarea concomitentă a principalelor produse ale războiului rece,
N.A.T.O. şi Tratatul de la Varşovia.
În contextul analizei politice generale, România considera că instituirea unui
sistem de securitate viabil, diminuarea încordării şi progresul destinderii internaţionale
reclamau orientarea activităţii celor două blocuri – N.A.T.O. şi Tratatul de la Varşovia –
în domeniul politic şi restrângerea acesteia în domeniul militar, precum şi o apropiere
între armatele statelor din cele două tabere.

X
Pe larg, vezi general-colonel (r) dr. Constantin Olteanu, colonel (r) dr. Alesandru Duţu, general maior (r)
Constantin Antip, România şi Tratatul de la Varşovia, Editura PRO HISTORIA, Bucureşti, 2005

104
 În acelaşi timp, România postula că, o fructuoasă colaborare interaliată, între
armatele ţărilor membre ale Tratatului de la Varşovia, poate fi asigurată numai prin
respectarea suveranităţii, independenţei şi egalităţii, prin excluderea oricărei forme de
presiune şi de imixtiune în treburile interne ale fiecărui stat partener. România susţinea că
fiecare ţară trebuie să asigure conducerea naţională şi să poarte întreaga răspundere
pentru organizarea, înzestrarea şi instruirea forţelor militare proprii. A fost o poziţie net
opusă teoriei „suveranităţii limitate” lansată, la un moment dat, de secretarul general al
P.C.U.S., Leonid Brejnev, potrivit căreia apărarea comună împotriva unei agresiuni
impune renunţarea parţială sau totală la atributele suveranităţii din partea unui partener
sau a tuturora, în afară, bineînţeles, de liderul coaliţiei – U.R.S.S.
Poziţia adoptată de România într-o seamă de probleme concrete din activitatea
Tratatului de la Varşovia, derivând din principiile generale ale politicii sale externe, a
cunoscut o reorientare evidentă după intervenţia militară din Cehoslovacia a unor state
participante la Tratatul de la Varşovia, în august 1968.
Accentuarea poziţiei distincte, independente a României în cadrul coaliţiei
politico – militare din care făcea parte – Tratatul de la Varşovia - s-a materializat, între
altele, în faptul că, începând din 1968, armata română nu a mai participat la aplicaţii cu
trupe pe teritoriul altor state şi, totodată, nu s-a mai permis desfăşurarea pe teritoriul
României a unor aplicaţii cu trupe la care să participe armatele altor state. În perioada
precedentă, forma dominantă de realizare a colaborării interaliate a constituit-o
participarea la aplicaţii şi exerciţii, cu trupe, care se desfăşurau pe teritoriul unuia sau mai
multor state membre ale Tratatului.
Din momentul în care România a adoptat decizia unilaterală menţionată mai sus,
la aplicaţiile desfăşurate pe teritoriul naţional, armatele aliate au fost reprezentate numai
de comandamente şi de state majore, restrânse toate situaţiile strategice şi operativ-tactice
rezolvându-se exclusiv pe hartă. De asemenea, la aplicaţiile organizate de Tratat pe
teritoriul altor state, armata română a fost prezentă doar cu comandamente şi state majore
restrânse, care soluţionau situaţiile strategice şi operativ – tactice numai pe hartă. Grupe
de generali şi ofiţeri români participau însă cu regularitate la conducerea aplicaţiilor
comune desfăşurate în ţările Tratatului, inclusiv în ţara noastră, activitatea acestora fiind
limitată, şi în acest caz, la lucrul pe hartă. Începând tot din anul 1968, România nu a mai
permis nici tranzitarea teritoriului său de către trupe aparţinând altor state, având sau nu
armament asupra lor, ori survolarea teritoriului ei de către aeronave militare străine.
Evident, această poziţie a fost criticată, îndeosebi de U.R.S.S. şi s-a insistat să se revină
asupra ei.
Partea română a încercat să nu transforme această atitudine într-o stare
permanentă, propunând aliaţilor ei reglementarea, în interes comun, a problemelor legate
de tranzitarea ori survolarea teritoriului român de către trupe aparţinând statelor aliate,
precum şi reglementarea participării armatei române la aplicaţii cu trupe în alte ţări ale
Tratatului, prin încheierea unor convenţii bi sau multilaterale. Partenerii din Tratat au
refuzat, în mod repetat, această propunere a părţii române, invocând, îndeosebi, exemplul
N.A.T.O., ai cărei membri acceptau mişcarea neîngrădită a trupelor ţărilor aliate pe
teritoriul lor.
În acelaşi timp, România s-a opus constant şi permanent tuturor formelor de
integrare militară, considerând că subordonarea armatei naţionale unor comandamente
străine contravine literei şi spiritului Tratatului şi afectează independenţa şi suveranitatea

105
statului. În permanenţă, românii au militat în sprijinul ideii potrivit căreia fiecare armată
trebuie să aibă comanda ei naţională.
În acest sens, ţara noastră a adoptat principiul „cooperare” şi nu „subordonare”,
principiu doctrinar care a devenit conduita României în cadrul Tratatului de la Varşovia.
Ca urmare, armata română a ajuns să fie singura armată a Tratatului de la Varşovia care
era condusă de comandamentul naţional şi nu accepta ordine şi directive obligatorii din
partea forurilor militare ale Tratatului. În acelaşi timp, armata română era receptivă la
acele recomandări ale Comandamentului Unit care nu contraveneau intereselor strategice
proprii. În problema integrării, România s-a situat, în cadrul Tratatului de la Varşovia, pe
o poziţie asemănătoare celei adoptate de Franţa în cadrul N.A.T.O. (după cum se
cunoaşte, începând cu 14 septembrie 1958, când preşedintele Republicii Franceze,
generalul Charles de Gaulle s-a adresat cu un memoriu preşedintelui S.U.A., generalul D.
Eisenhower, şi primului ministru al Marii Britanii, H.Mac Millan, Franţa a încetat să mai
participe la activităţile structurilor integrate ale Alianţei Nord-Atlantice).
O altă chestiune îndelung discutată, a fost atitudinea României faţă de colaborarea
militară în situaţie de război. Această problemă urma să fie soluţionată printr-un Statut
special, formulă stabilită de Comitetul Politic Consultativ. România susţinea că
soluţionarea problemelor Statutului Forţelor Armate Unite la război, atât de importante şi
delicate, să se facă astfel încât să nu aducă în nici un fel atingere independenţei şi
suveranităţii naţionale. Ţinând seama de bogatele învăţăminte ale trecutului, rezultate atât
din experienţa proprie, cât şi din cea internaţională, România a insistat ca problemele care
s-ar ridica în situaţia unui eventual război să fie reglementate, unele în comun, la nivelul
coaliţiei, altele prin convenţii bilaterale încheiate între guvernele statelor participante.
Propunerea românească privind încheierea unor convenţii între ţările membre ale
Tratatului de la Varşovia n-a fost acceptată, sub nici o formă, de Comandamentul
Forţelor Armate Unite. Statutul Forţelor Armate Unite la război a fost aprobat în forma
propusă de Comandamentul Forţelor Armate Unite, de către ceilalţi parteneri din Tratat,
fără ca România să fie informată.
Dincolo de semnificaţia politică şi juridică, partea română considera că asemenea
convenţii trebuiau să reglementeze şi o serie de probleme concrete de ordin militar: în ce
condiţii puteau staţiona trupele altei armate pe teritoriul naţional, în ce zone, cât timp şi
sub ce jurisdicţie, cine urma să suporte cheltuielile legate de folosirea căilor de transport,
a mijloacelor de comunicaţii, de întreţinerea şi repararea tehnicii de luptă, asigurarea
bazelor de instruire sau de refacere a trupelor, în ce condiţii se puneau la dispoziţie
trupelor aliate carburanţi, lubrifianţi, mijloace de subzistenţă, spitale etc.
Între faptele care au situat România, în special după anul 1968, pe o poziţie
distinctă în cadrul Tratatului de la Varşovia, se înscrie şi atitudinea ei faţă de
reprezentantul Comandamentului Forţelor Armate Unite pe lângă armata română. Potrivit
înţelegerilor intervenite, pe lângă armatele statelor participante la Tratatul de la Varşovia
puteau fi acreditaţi, cu acordul guvernelor în cauză, reprezentanţi ai comandantului – şef
al Forţelor Armate Unite, care trebuiau să activeze după un Statut special, pus de acord
cu miniştrii apărării naţionale şi aprobat de comandantul – şef al Forţelor Armate Unite.
Acest reprezentant nu se mai bucura de sprijinul guvernului român, iar prerogativele şi
implicarea lui în relaţiile dintre Comandamentul Forţelor Armate Unite şi armata română
erau mult restrânse. Totodată, România s-a opus cererilor repetate ale Comandamentului

106
Forţelor Armate Unite de a spori cheltuielile militare şi efectivele destinate să facă parte
din Forţele Armate Unite.
POZIŢIA ROMÂNIEI FAŢĂ DE SITUAŢIILE DE CRIZĂ ÎN CADRUL
TRATATULUI DE LA VARŞOVIA. În cele aproape patru decenii de existenţă (1955 –
1991), Organizaţia Tratatului de la Varşovia s-a confruntat cu numeroase probleme
dificile: unele au avut loc în interiorul Alianţei, cum au fost evenimentele din Ungaria
(1956), criza Berlinului (1961), din Cehoslovacia (1968) şi din Polonia (1980 – 1981);
alte diferite zone ale globului, cum a fost criza cubaneză (1962), determinată de instalarea
rachetelor sovietice în Cuba, disputa sovieto – chineză de la începutul deceniului al
şaptelea, intervenţia U.R.S.S. în Afganistan (1979), ca să amintim pe cele mai
importante.
România a adoptat o politică distinctă în cadrul Tratatului de la Varşovia, în mod
treptat, îndeosebi după Declaraţia Partidului Muncitoresc Român din aprilie 1964,
opunându-se acelor activităţi care veneau în contradicţie cu principiul suveranităţii
naţionale. Referindu-se la etapele poziţiei deosebite a României în cadrul Alianţei,
generalul Anatoli I. Gribkov, fost şef al Statului Major al Forţelor Armate Unite, în anii
1976 – 1989, scrie că „Până în 1968, adică până la intrarea trupelor aliate în
Cehoslovacia, raporturile cu conducerea României, atât din punct de vedere politic, cât şi
din punct de vedere militar, au fost relativ normale472. Odată cu venirea la putere, în anul
1965, a lui Nicolae Ceauşescu – continuă demnitarul militar sovietic – politica externă a
României s-a schimbat brusc”473. Şi mai departe, generalul A.I. Gribkov afirmă: „În
timpul vieţii lui I. V. Stalin, conducerea română s-a împăcat cu situaţia sa de subordonat
faţă de Uniunea Sovietică şi cu copierea funcţiilor unor instituţii ale puterii după modelul
sovietic. În primii ani postbelici – scrie A.I. Gribkov – nu a urmat criticarea sistemului
sovietic, forţa inerţiei de subordonare a fost destul de puternică, atât timp cât în România
existau trupe sovietice. Retragerea acestora din România, în anul 1958, a însemnat o nouă
etapă de dezvoltare a ţării cu formularea unei doctrine politice a P.C.R pe direcţia de sine
stătătoare, a independenţei, egalităţii în drepturi a ţărilor participante la Tratatul de la
Varşovia. Conducerea României tindea spre autonomia economică a ţării, bazându-se pe
forţe proprii. În această perioadă s-au lărgit contactele economice cu Occidentul”474.
REVOLUŢIA UNGARĂ DIN 1956. Evenimentele din Ungaria din 1956 au fost
receptate şi la nivelul societăţii româneşti, îndeosebi în zona graniţei de vest a ţării. Dacă
manifestările antiguvernamentale şi antisovietice nu au luat amploare deosebită, acest
lucru s-a datorat măsurilor severe luate de autorităţile politice şi militare române, care au
instituit starea excepţională şi au concentrat, la Timişoara, cu precădere, numeroase forţe
militare şi de securitate, care au procedat la arestări şi internări în rândul studenţilor.
Pentru a zădărnici „extinderea contrarevoluţiei” şi în România, autorităţile au adoptat un
program complex de măsuri politico – militare care s-au dovedit eficiente şi au făcut ca
evenimentele din ţara noastră să nu capete nici pe departe amploarea celor din Ungaria475.
În Memoriul difuzat la 30 noiembrie 1965, de exemplu, studenţii cereau schimbări în

472
A.I Gribkov, „Destinul Tratatului de la Varşovia”, (Sudba varşovskodo degovora), Moscova, Editura
"Cartea Rusă", 1998, p. 74
473
Ibidem, p. 75
474
Ibidem, p. 75
475
Alesandru Duţu, Represiunea de la Timişoara – 1956, în "Document" nr. 1/2004; Adrian Pop, Mişcările
protestatare ale studenţilor din Timişoara şi Bucureşti, în Dosarele istoriei, 1/1996

107
cadrul vieţii politice, sociale şi economice din România, în cadrul orânduirii socialiste şi
sub conducerea partidului comunist căruia îi cereau „să se conducă după situaţia specifică
a ţării noastre, fără a imita un sistem sau altul”. De asemenea, solicitau „retragerea
imediată a trupelor sovietice staţionate pe teritoriul patriei noastre” şi interzicerea predării
limbii ruse ori predarea ei în mod facultativ. Aşadar, România nu a participat la
reprimarea revoluţiei ungare, în schimb, trupe sovietice staţionate pe teritoriul român au
fost dirijate în Ungaria.
CRIZA BERLINULUI DIN 1961. În cadrul „Războiului rece”, criza Berlinului a
constituit un moment de maximă încordare între est şi vest, între ţările aflate sub
hegemonia sovietică şi cele din N.A.T.O. Această criză a fost provocată de faptul că
U.R.S.S. a propus încheierea Tratatului de pace cu cele două state germane şi, legat de
aceasta, stabilirea statutului Berlinului Occidental.Statele Unite ale Americii, Anglia şi
Franţa s-au opus categoric încheierii Tratatului de pace cu cele două Germanii, întrucât
aceasta ar fi însemnat recunoaşterea R.D.Germane.
Problema încheierii Tratatului de pace cu Germania şi cea a statutului Berlinului
Occidental au fost examinate în mai multe rânduri în Comitetul Politic Consultativ al
Tratatului de la Varşovia şi în diferite structuri ale acestuia, în toate cazurile propunerile
U.R.S.S., fiind susţinute în unanimitate. În aceste reuniuni, se sublinia că rezolvarea
problemei germane nu se putea realiza decât printr-un acord între cele două state
germane, altă cale de soluţionare a problemei neexistând.
În anul 1961, statele participante la Tratatul de la Varşovia au intensificat
acţiunile şi au înăsprit tonul în legătură cu rezolvarea problemei germane, criza atingând
cota cea mai înaltă în vară, când situaţia a ajuns în pragul unei confruntări militare. În
afară de dezbaterea acestei probleme în diferite reuniuni şi de transmiterea unor
avertismente puterilor occidentale, în zilele de 8 şi 9 septembrie 1961, a avut loc, la
Varşovia, o convocare a miniştrilor apărării şi şefilor Statelor Majore din armatele
statelor participante la Tratatul de la Varşovia în care au examinat problemele concrete
referitoare la întărirea capacităţii trupelor din compunerea Forţelor Armate Unite şi au
decis să se elaboreze măsuri practice ce decurgeau din această decizie. În baza celor
stabilite la această întâlnire, comandantul-şef al Forţelor Armate Unite, mareşalul sovietic
A.A. Greciko, a luat o serie de măsuri care au vizat ridicarea capacităţii de luptă a
armatelor statelor participante la Tratatul de la Varşovia. În ce priveşte România, este de
remarcat faptul că, fără a consulta forurile naţionale abilitate, mareşalul a cerut conducerii
militare de la Bucureşti să ia o serie de măsuri, între care: mobilizarea unor unităţi şi mari
unităţi, executarea unor aplicaţii cu trupe şi aplicaţii de stat major, dislocarea unor mari
unităţi din garnizoanele permanente în diferite raioane476.
La rândul lor, S.U.A. şi alte state memebre N.A.T.O. au luat măsuri pentru
ridicarea capacităţii de luptă a trupelor din Europa. Disputele în jurul crizei Berlinului,
desfăşurate pe cale diplomatică şi în presă, au continuat sub diferite forme, determinând o
situaţie de aspră încordare între ţările membre N.A.T.O. şi statele participante la Tratatul
de la Varşovia.
În final, criza a fost dezamorsată, peste un deceniu, prin Tratatul semnat de
Uniunea Sovietică, Statele Unite ale Americii, Marea Britanie şi Franţa, la 3 septembrie
1971, care reglementa statutul Berlinului Occidental, actul finnd urmat de recunoaşterea

476
Arhivele Militare Române, fond V/2, dosar nr. 4,/34, filele 124-125

108
Republicii Democrate germane de către Republica Federală a Germaniei şi de către
puterile occidentale.
CRIZA DIN MAREA CARAIBELOR DIN 1962. Un alt moment de tensiune în
relaţiile internaţionale, îndeosebi în relaţiile sovieto – americane, dar şi o încordare a
raporturilor interaliate în cadrul Tratatuluii de la Varşovia, a fost determinat de criza din
Marea Caraibelor, cauzată de instalarea de către U.R.S.S., pe teritoriul Cubei, a unor
rampe pentru lansarea de rachete ce puteau transporta încărcături nucleare capabile să
lovească diferite zone din teritoriul S.U.A.
Hotărârea de a instala rachete cu încărcături nucleare în Cuba a aparţinut exclusiv
conducerii sovietice, fără consultarea prealabilă a aliaţilor din Tratatul de la Varşovia,
deşi într-un eventual război i-ar fi implicat şi pe aceştia477. Mai mult, mareşalul A. A.
Greciko, comandantul-şef al Forţelor Armate Unite, fără să consulte conducătorii statelor
aliate, a ordonat ridicarea capacităţii de luptă a trupelor statelor participante la Tratatul de
la Varşovia, desconsiderând prevederile art. 3 din Tratatul de la Varşovia, potrivit căruia
„Părţile contractante se vor consulta între ele asupra tuturor problemelor internaţionale
importante care afecteză interesele comune, călăuzindu-se după interesele păcii şi
securităţii internaţionale. Ele se vor consulta neîntârziat în interesul apărării comune şi
menţinerii păcii şi securităţii ori de câte ori, după părerea uneia dintre ele, se va ivi
primejdia unui atac armat împotriva unuia sau mai multor state semnatare ale Tratatului”.
Concret, mareşalul A. A. Greciko a ordonat direct conducerii armatei române să ia măsuri
pentru ridicarea capacităţii de luptă a trupelor care făceau parte din Forţele Armate Unite,
să sisteze plecarea în concedii, permisii sau învoiri ale ofiţerilor şi trupei, a cerut
rechemarea celor aflaţi în asemenea situaţii, precum şi luarea măsurilor necesare pentru
mobilizarea, la ordin, a rezerviştilor. Sovieticii au informat cu întârziere aliaţii despre
problema rachetelor din Cuba, după ce criza se declanşase, în timp ce S.U.A. şi-au
informat imediat partenerii din N.A.T.O. despre situaţia creată şi modul de acţiune.
În cele din urmă, criza a fost depăşită, la 7 noiembrie 1962, printr-o înţelegere
semnată din partea U.R.S.S. de primul-ministru, Nichita Sergheievici Hruşciov şi
preşedintele S.U.A., J.F. Kennedy, prin care Uniunea Sovietică se angaja să retragă
rachetele din Cuba, sub controlul american, iar S.U.A. să nu atace Cuba şi să dezambleze
rachetele „Jupiter” din Turcia478.
INVADAREA CEHOSLOVACIEI ÎN AUGUST 1968 DE CĂTRE TRUPELE
Uniunii Sovietice, Bulgariei, Ungariei, Republicii Democrate Germane şi Poloniei. Cum
se cunoaşte, România, care aspirând la o poziţie independentă, aproba şi sprijinea
programul lui A. Dubcek, conducătorul Partidului Comunist din Cehoslovacia, şi ale
adepţilor săi, al cărui obiectiv esenţial îl constituia edificarea unei societăţi socialiste
democratice. Reprezentanţii celor cinci state participante la invazie sau "Grupul celor
cinci", cum li s-a mai spus, s-au întânit în mod repetat, au luat în discuţie situaţia din
Cehoslovacia, fără ca reprezentanţii acestei ţări să fie prezenţi. În altă ordine de idei, este
de reţinut că la nici una din întrunirile celor cinci România nu a fost invitată, întrucât
împărtăşea oriectarea liderilor politici cehoslovaci şi nu admitea amestecul în treburile

477
Dan Cătănuş, Criza din Marea Caraibelor şi "desatelizarea României" în dosarele istoriei, nr. 2/2001, p.
42-45
478
General-colonel (r) dr. Constantin Olteanu, colonel (r) dr. Alesandru Duţu, general-maior (r) Constantin
Antip, România şi Tratatul de la Varşovia ..., p. 62-63

109
interne alte altei ţări, cu atât mai mult o intervenţie militară împotriva unui stat aliat; şi
nici nu a fost informată asupra problemelor discutate cu aceste ocazii.
Înainte de intervenţia militară, „Grupul celor cinci” a exercitat presiuni politico –
diplomatice asupra liderilor cehoslovaci pentru a-i determina să renunţe la obiectivele lor,
fără rezultat însă. Presa română a respins presiunile exercitate de cei cinci particupanţi la
Tratatul de la Varşovia asupra Cehoslovaciei, înfăţişând noi dovezi de manifestare a
solidarităţii româno – cehoslovace. „Poporul nostru – menţiona un editorial publicat în
„Scânteia” – asigură poporul cehoslovac de toată solidaritatea, de întrgul său sprijin
activ”479. În zilele de 15-17 august 1968, Nicolae Ceauşescu a sosit la Praga, prilej cu
care a încurajat pe liderii cehoslovaci în acţiunea lor, le-a promis sprijinul, totodată,
prevenindu-i că pericolul unei intervenţii militare în Cehoslovacia nu fusese depăşit.
„Partidul nostru şi întregul popor român – a declarat Nicolae Ceauşescu la sosirea la
Praga – au urmărit şi urmăresc cu caldă simpatie eforturile Partidului Comunist din
Cehoslovacia, preocuparea sa intensă pentru perfecţionarea vieţii sociale şi de stat, pentru
dezvoltarea democraţiei socialiste, corespunzător cu năzuinţele şi aspiraţiile popoarelor
ţării dumneavoastră”480.
Acţiunilor diplomatice şi militare desfăşurate în perioada premergătoare
intervenţiei armate au urmărit nu numai exercitarea de presiuni asupra conducerii
Cehoslovaciei, ci şi testarea de către U.R.S.S. a coeziunii Tratatului de la Varşovia, pe de
o parte, precum şi comportamentul marilor puteri, îndeosebi al S.U.A., pe de altă parte. În
momentul în care U.R.S.S. şi aliaţii care o secondau s-au convins că cehoslovacii nu vor
opune rezistenţă armată, că marile puteri capitaliste vor reacţiona cel mult verbal, fără să
se angajeze (în consens cu poziţia cancelarului vest-german de atunci Willy Brandt, care
a spus: „cel mai bun lucru pe care îl putem face pentru Cehoslovacia este să nu facem
nimic”481, iar pregătirile militare se încheiaseră, Moscova a dat semnalul pătrunderii
trupelor celor cinci state în Cehoslovacia în noaptea de 20/21 august 1968.
După ce a luat cunoştinţă despre intervenţia celor cinci state din Tratatul de la
Varşovia în Cehoslovacia, conducerea politică română a reacţionat prompt. Chiar în
dimineaţa zilei de 21 august 1968 a avut loc şedinţa comună a Comitetului Central al
P.C.R., Consiliului de Stat şi Guvernului în care s-a zbătut situaţia gravă ce se crease prin
invadarea Cehoslovaciei. Concluziile din aceste dezbateri, aprecierea invaziei, precum şi
măsurile ce trebuiau întreprinse în plan politico – diplomatic şi militar au fost prezentate
de Nicolae Ceauşescu în aceeaşi zi la mitingul din Piaţa Palatului. Cu acest prilej, liderul
român a afirmat: „Invadarea Cehoslovaciei de către trupele Pactului de la Varşovia
constituie o mare greşeală şi o ameninţare pentru pacea în Europa, pentru soarta
socialismului în lume şi este o zi a ruşinii pentru mişcarea internaţională. Nu există nici o
justificare şi nu există nici un motiv care să facă admisibilă, fie numai pentru o clipă,
ideea unei intervenţii în treburile interne ale unui stat socialist frăţesc"”482. Poziţia demnă
adoptată de poporul român şi de conducerea ţării faţă de criza cehoslovacă din august
1968 s-a bucurat şi de o largă apreciere internaţională.

479
Scânteia din 20 iulie 1968
480
General-colonel (r) dr. Constantin Olteanu, col. (r) dr. Alesandru Duţu, general-maior (r) Constantin
Antip, Op. cit., p.66
481
Ibidem, p. 67
482
Scânteia din 22 august 1968

110
 POZIŢIA FAŢĂ DE CRIZA POLONEZĂ. O bună perioadă de timp, conducerea
politico – militară şi guvernul de la Bucureşti au continuat să ia poziţie faţă de
manifestările de autoritate şi faţă de alte încercări ale Uniunii Sovietice de a interveni în
forţă în statele aliate. În acest sens, este semnificativă poziţia adoptată de ministrul
Apărării Naţionale, generalul – locotenent Constantin Olteanu, în timpul şedinţei
Comitetului miniştrilor Apărării, la 3 şi 4 decembrie 1981, la Moscova, în care sovieticii,
invocând o telegramă prin care W. Jaruzelski, conducătorul polonez, ar fi cerut ajutor
statelor participante la Tratatul de la Varşovia, a încercat să impună, în comunicatul de
presă ce urma să fie adoptat, un paragraf prin care miniştrii Apărării trebuiau să-şi
exprime sprijinul faţă de guvernul polonez pentru „curmarea amestecului forţelor
contrarevoluţionare străine şi a statelor N.A.T.O. care pun în pericol existenţa socială în
Polonia”. Poziţia fermă, de împotrivire, adoptată de ministrul român al Apărării, însuşită
şi de Nicolae Ceauşescu şi de Comitetul Politic Executiv al C.C. al P.C.R., care s-a
întrunit în ziua de 3 decembrie 1981 în acest scop, a făcut ca, în final, demersul părţii
sovietice să nu fie acceptat. Este de menţionat că, în ultimul moment, la poziţia exprimată
de ministrul Apărării român s-a raliat şi ministrul Apărării ungar, generalul de armată
Lajoş Czinege. Referindu-se la situaţia creată, generalul de armată sovietic, Anatoli I.
Gribkov, fost şef al Statului Major al Forţelor Armate Unite ale Tratatului de la Varşovia,
participant la aceste întruniri, în lucrarea amintită mai înainte, scrie „Întrucât declaraţia
nu era semnată de cei doi minişzti ai apărării, s-a hotărât ca aceasta să nu fie publicată,
pentru a nu arăta lumii întregi divergenţele dintre membrii Comitetului, într-o astfel de
problemă importantă care afecta interesele tuturor ţărilor participante la Tratatul de la
Varşovia.
Când J. Kadar a aflat despre acest lucru – continuă generalul Gribkov -, a fost
mirat de nehotărâre a ministrului său al apărării, N. Ceauşescu, dimpotrivă, a aprobat
poziţia adoptată de C. Olteanu”483.
O POZIŢIE FERMĂ A ADOPTAT ROMÂNIA FAŢĂ DE URSS CU PRIVIRE
INSTALAREA RACHETELOR CU RAZĂ MEDIE DE ACŢIUNE ÎN UNGARIA,
CEHOSLOVACIA ŞI R. D. GERMANĂ: În fapt, România a adoptat şi de această dată o
poziţie contrară celorlalţi parteneri de alianţă în legătură cu instalarea de rachete sovietice
cu rază medie de acţiune pe teritoriul Ungariei, R.D.Germane şi Gehoslovaciei, ca
răspuns la amplasarea de către N.A.T.O. a rachetelor cu rază medie de acţiune
„PERSHING-2” şi „CRUISE” în unele ţări din vestul Europei (echipate cu focoase
nucleare, acestea putând să lovească tot spaţiul european până în Urali). Această
problemă a fost discutată de mai multe ori în anul 1983. Prima dată în şedinţa
Comitetului Politic Consultativ a Tratatului de la Varşovia din 4 şi 5 ianuarie de la Praga,
apoi, în şedinţa Comitetului Miniştrilor Apărării, care s-a ţinut tot la Praga în zilele de 11
şi 13 ianuarie 1983, precum şi în şedinţa extraordinară a aceluiaşi for militar din 20
octombrie 1983, de la Berlin. O dezbatere amplă a acestei probleme a avut loc în
consfătuirea extraordinară a Comitetului Politic Consultativ la 28 iunie 1983, la
Moscova*. Chiar dacă liderii celor trei state: Ungariei, Cehoslovaciei şi Republicii

483
A.I. Gribkov, Op. Cit., p. 137
* Delegaţiile română, atât la consfătuirea Comitetului Politiv Consultativ de la Praga, cât şi la cea de la
Moscova, a fost formată din Nicolae Ceauşescu, conducătorul delegaţiei, Constantin Dăscălescu, prim-
ministru, Miu Dobrescu, secretar al C.C. al P.C.R. cu relaţiile externe, general-colonel Constantin Olteanu,
ministrul Apărării Naţionale, Ştefan Andrei, ministrul Afacerilor Exterme.

111
Democrate Germane au acceptat necondiţionat punctul de vedere sovietic, în toate
circumstanţele menţionate, România s-a pronunţat împotrivă, în mod motivat politic şi
militar, însă vocea ei nu a fost ascultată.
Declarându-se împotriva instalării rachetelor sovietice pe teritoriile celor trei state
aliate, România nu era de acord nici cu măsura întreprinsă de S.U.A. de a amplasa pe
teritoriile unor state din N.A.T.O. din Europa cele 572 de rachete cu rază medie de
acţiune. În schimb, ţara noastră s-a pronunţat pentru ajungerea la o înţelegere între cele
două coaliţii – N.A.T.O. şi Tratatul de la Varşovia – în vederea renunţării de către ambele
blocuri politico – militare la aplicarea acestei măsuri. Dar, în final, atât N.A.T.O. /
S.U.A., cât şi Uniunea Sovietică nu au renunţat şi au amplasat respectivele rachete în
Europa.
Concluzionând, se poate afirma că poziţia ţării noastre în această Alianţă militară
este caracterizată de o luptă continuă pentru afirmarea independenţei şi suveranităţii
naţionale. Chiar dacă în primul deceniu de existenţă a Tratatului acest fapt ar putea părea
mai puţin pregnant, nu trebuie uitat faptul că noi porneam de la statutul de ţară învinsă în
război şi atribuită sferei de influenţă sovietice. Înconjuraţi numai de „prieteni”, în
prezenţa unor trupe străine, cu economia mult rămasă în urmă şi în mare măsură aservită,
era extrem de greu să ne manifestăm aspiraţiile naţionale. De aceea, acţiunea care a
determinat retragerea trupelor sovietice din ţară a fost un succes merituos al celor care au
pregătit-o şi realizat-o, deoarece prin aceasta s-au creat condiţiile în care s-au putut derula
acţiunile ulterioare.
Anul 1968, datorită evenimentelor din Cehoslovacia, a însemnat începutul unei
perioade în care atitudinile adoptate de România au vizat mult mai hotărât interesele
naţionale faţă de problemele menţionate mai înainte, însă poziţia României în cadrul
Tratatului de la Varşovia nu echivala cu o negare a acestuia. România a declarat, în mod
repetat, că în cazul unei agresiuni în Europa, pe care nimeni nu o dorea, îşi va îndeplini
angajamentele asumate faţă de aliaţi, în condiţiile stabilite. Respectându-şi îndatoririle
asumate, atât în domeniul militar, cât şi în cel politic, armata română a dezvoltat rodnice
relaţii bilaterale cu armatele aliate. Cu prilejul numeroaselor vizite reciproce, la diferite
niveluri, au fost abordate probleme privind conţinutul şi metodologia instruirii trupelor,
perfecţionarea pregătirii şi activităţii comandamentelor, cooperarea în domeniul
producerii de tehnică şi echipament militar etc. După 1968, România a dezvoltat
producţia de apărare, fapt care i-a permis să exporte tehnică de luptă, armament şi
muniţii, activitate care a constituit şi o importantă cale de extindere a relaţiilor dintre
armata română cu alte armate situându-se în ierarhia ţărilor participante la Tratatul de la
Varşovia, în ceea ce priveşte capacitatea de a produce tehnică de luptă şi armament, după
U.R.S.S. şi Cehoslovacia, la paritate, în unele privinţe, cu Polonia, al doilea stat ca
mărime după U.R.S.S. în cadrul Alianţei. S-au realizat schimburi de experienţă în
domeniul învăţământului militar, al presei şi editurilor, al cercetării cu profil istoric,
medical, ingineresc, s-au organizat competiţii sportive ş.a. Cu ocazia zilelor armatelor
aliate se ţineau adunări festive în unităţi de instrucţie, în instituţii de învăţământ militar,
se organizau expoziţii de fotografii şi de artă plastică, gale de filme, spectacole ale
ansamblurilor artistice profesionale. Aceste contracte ocazionau armatelor partenere, prin
delegaţii lor, şi un plus de documentare pentru cunoaşterea reală a poziţiei României,
astfel decât o cunoşteau la ei acasă.

112
 La 1 iulie 1991, la Praga, a avut loc ceremonia oficială care a consfiinţit desfiinţarea
Tratatului de la Varşovia, după 36 de ani de existenţă. Documentul adoptat cu acel prilej
a fost semnat de Ion Iliescu, preşedintele României.

IX. RELAŢIILE ARMATEI ROMÂNE CU ARMATE DIN ŢĂRI

MEMBRE N.A.T.O., CU ARMATE DIN ŢĂRI NEALINIATE, ÎN PERIOADA
1955 – 1989. Un însemnat număr de ani din perioada postbelică, relaţiile armatei române
s-au rezumat, în principal, la cele stabilite cu armata sovietică, cu armatele din statele
europene aflate sub dominaţia Moscovei, cuprinse, din anul 1955, în Tratatul de la
Varşovia; cu armate din Asia – chineză, vietnameză, nord – coreeană şi mongolă.
Dominaţia sovietică asupra armatei române s-a manifestat cu deosebire prin:
consilierii militari, ataşaţi pe lângă conducerea Ministerului Apărării Naţionale,
comandamente până la nivel brigadă, unităţi militare de învăţământ; cadre militare care
au studiat în Uniunea Sovietică; traducerea regulamentelor de luptă şi generale ale
armatei sovietice; organizarea întregului proces de instruire şi a pregătirii armatei pentru
campanie, s-a efectuat după modelul sovietic. La aceasta se adaugă tehnica de luptă şi
armamentul din dotarea armatei noastre, importate din U.R.S.S.
Abia după Declaraţia Plenarei Comitetului Central al Partidului Muncitoresc
Român din aprilie 1964, numită şi declaraţia independenţei, politica externă a României,
inclusiv în domeniul militar, a dobândit o nouă orientare, cunoscând o puternică
extindere. În acest context, armata româna a acţionat pentru lărgirea şi diversificarea
relaţiilor sale externe, inclusiv cu armate din Alianţa Nord – Atlantică∗.
Unul dintre obiectivele urmărite de România prin dezvoltarea relaţiilor pe plan
militar cu armatele ţărilor N.A.T.O. era şi acela că, în condiţiile „Războiului rece”, ţara
noastră să fie mai bine cunoscută, iar poziţia ei mai bine înţeleasă de către prezumtivii
inamici, contribuind prin aceste legături şi contacte la crearea imaginii reale a României
în acea lume răvăşită în care trăiam. În altă ordine de idei, armata română trebuia să iasă
în lume, să se facă cunoscută printre partenerii internaţionali ca o armata modernă şi
credibilă, orientată doctrinar exclusiv în direcţia apărării patriei sale, fără gânduri ascunse
de agresiune împotriva altor ţări, chiar dacă era parte a unei coaliţii militare. Cu prilejul
întâlnirilor bilaterale între militarii români şi partenerii lor din armatele ţărilor membre
N.A.T.O., de regulă, se puneau în discuţie şi probleme esenţiale ale existenţei blocurilor
militare antagonice. În asemenea împrejurări, reprezentanţii armatei române evocau
anacronismul existenţei celor două blocuri militare potrivnice, faptul că era necesară
desfiinţarea treptată şi concomitentă a acestora, idee care câstiga teren. În legătură cu
relaţiile dintre armata română şi armatele ţărilor cuprinse în N.A.T.O. este de menţionat
poziţia demnă, principală a românilor faţă de parteneri şi respectul pe care reuşiseră să şi-
l acrediteze în lume.
România a fost singura ţară din Tratatul de la Varşovia care nu şi-a limitat relaţiile
militare la dimensiunea colaliţiei din care făcea parte, ci a menţinut şi extins contactele
armatei sale cu armate ale altor state de pe toate continentele, armate ale unor ţări
membre N.A.T.O. şi armate din ţări nealiniate. În cadrul relaţiilor armatei române cu
armate din Europa, Asia, Africa, America Latină, America de Nord, îndeosebi după 1968,
vizitele reciproce efectuate de miniştrii apărării naţionale, de adjuncţi ai acestora, de şefi

*Mai pe larg vezi: General-colonel (r) dr.Constantin Olteanu, coloner (r) dr.Alesandru Duţu, general-maior
Constantin Antip, România şi Tratatul de la Varşovia, Editura PRO HISTORIA, Bucureşti,2005

113
ai marilor state majore, de generali şi ofiţeri de la diferite eşaloane, vizite efectuate pe
diferite problematici – instrucţie, învăţământ militar, asigurare medicală, logistică etc. -
au contribuit la o mai bună cunoaştere reciprocă, la dezvoltarea unui climat destins în
raporturile directe.
Dintre vizitele efectuate în ţara noastră de delegaţii ale unor armate străine, de o
atenţie specială s-au bucurat cele ale colegiilor naţionale de apărare (denumirile
instituţiilor respective diferă de la o ţară la alta). Astfel, numai între octombrie 1980 şi
mai 1985, s-au aflat în România cadre şi cursanţi de la opt asemenea misiuni înalte
instituţii, respectiv din S.U.A. (1984), Anglia (1982 şi 1984), Canada (1985), India
(1980), Egipt (1982 şi 1984) şi Pakistan (1985). Programele acestora au cuprins întâlniri
la Academia Militară, la unele şcoli militare de ofiţeri, convorbiri la Ministerul Apărării
Naţionale, la Ministerul Afacerilor Externe, la Asociaţia de Drept Internaţional şi Relaţii
Internaţionale, la Ministerul Comerţului Exterior şi al Cooperării Economice
Internaţionale, vizionarea unor expoziţii, muzee şi locuri istorice din capitală şi din ţară.
Printre vizitele efectuate în ţara noastră trebuie menţionate în mod special cele ale
navelor militare străine care au acostat în porturile României. Astfel, numai între anii
1980 şi 1985 au vizitat portul Constanta 28 de nave militare dintre care 18 au fost din
state membre ale N.A.T.O., S.U.A., fiind reprezentate de 12 nave ale marinei sale
militare. Grupurile de nave americane care au venit la Constanta în anii 1983, 1984 şi
1985, au avut drept comandanţi de marş pe însăşi comandanţii Flotei a 6-a a S.U.A. din
Marea Mediterană484. Comandanţii navelor erau primiţi la oficialităţile locale, la Primăria
municipiului Constanţa, la Comandamentul Marinei Militare. Comandanţii Flotei a 6-a au
fost primiţi la Ministerul Apărării Naţionale. La aceste acţiuni protocolare participau, de
regulă, şi ambasadorii statelor respective acreditaţi la Bucureşti. Pentru echipajele navelor
se organizau întâlniri cu marinarii români, excursii la obiective turistice şi situri
arheologice de pe litoral. Marinarii străini vizitau nave militare româneşti, iar o zi din
timpul şederii lor în România, navele străine puteau fi vizitate de public. Cu prilejul
vizitelor, militarii se informau reciproc, se discutau aspectele doctrinare, cu precădere
sistemul de pregătire a cadrelor şi de instruire a trupelor, concepţia de dotare a armatelor
în cauză.
Au fost şi situaţii în care armata noastră a desfăşurat activităţi concrete de
pregătire a unor categorii de militari în comun cu militari din alte armate. Un exemplu, pe
care-l consider edificator, acela al vânătorilor de munte români, care au întreţinut legături
strânse cu unităţi militare similare din Italia, R.F. a Germaniei, din Austria neutră,
legături care au avut ca principal scop promovarea unor relaţii de amiciţie şi stimă
ostăşească reciprocă.
Militarii din trupele de munte făceau schimburi de regulamente şi instrucţiuni,
echipe de militari luau parte reciproc la acţiuni de pregătire în munte – exerciţii tactice,
schi, trageri, instrucţie alpină ş.a. - încheiate cu învăţăminte utile pentru ambele părţi.
O formă de promovare a relaţiilor pe linie militară a constituit-o vizitele reciproce
la nivelul conducerii armatelor: miniştrii apărării, şefii statelor majore ai armatelor, alţi
demnitari militari, generali şi ofiteri de la diferite eşaloane, care au precedat vizitele la
nivelul miniştrilor. Este de reţinut că în scurgerea timpului aceste relaţii s-au extins şi
diversificat, cu deosebire în ultimele decenii ale secolului XX. De pildă, generalul Ion

484
General-colonel(r)dr.Constantin Olteanu, România.O voce distibctă în Tratatul de la Varşovia, Editura
ALDO, Bucureşti,1999, p.49-51

114
Gheorghe, şeful Marelui Stat Major a efectuat o vizită în Franţa, la invitaţia omologului
său francez, a urmat vizita generalului Ion Coman, şeful Marelui Stat Major, în S.U.A., la
invitaţia omologului său american; în anul 1976, la invitaţia generalului de armată Ion
Ioniţă, ministrul Apărării Naţionale, ne-a vizitat ţara ministrul englez al apărării. Vizite
reciproce la nivelul miniştrilor apărării români, cu omologi ai lor din ţări N.A.T.O. au
continuat. Astfel, în ianuarie 1981, generalul – maior dr. Constantin Olteanu, ministrul
Apărării Naţionale, în timpul deplasării spre Africa a făcut o escală la Atena. Înştiinţat de
aceasta, ministrul grec al apărării, Averoff Tossizza, cunoscut om de cultură, care ne
vizitase ţara cu câţiva ani în urmă, a fost prezent la aeroport însoţit de un grup de generali
şi ofiţeri.
Programul pregătit de ministrul grec pentru cele 7 – 8 ore cât delegaţia militară
română s-a aflat pe pământul Eladei, a cuprins vizitarea Acropolei, a unor muzee şi altor
obiective istorice din Atena şi Pireu. De asemenea, au avut loc discuţii fructuoase cu
conducerea Ministerului Apărării de la Atena. Tot în acel an, au vizitat România,
delegaţiile militare din Grecia, condusă de şeful Statului Major General al armatei elene,
amiralul Theodorod Deyannis şi din Turcia, în frunte cu generalul de armată Necdet
Oztorien, locţiitor al şefului Statului Major General. Conducătorii acestor delegaţii au
fost primiţi de şeful statului român.
Între 15 şi 16 octombrie 1984, la invitaţia ministrului Apărării Naţionale, ne-a
vizitat ţara o distinsă personalitate militară britanică, şeful Statului Major al marinei,
amiralul John Feldhouse. Discuţiile cu acest experimentat comandant au fost deosebit de
interesante. Pe lângă problemele politico - militare cu caracter general, un loc aparte a
fost rezervat concluziilor rezultate din războiul anglo - argentinian din anul 1982, care a
avut ca obiect de dispută Insulele Malvinas (Falkland). În timpul războiului, amiralul
John Feldhouse îndeplinise, cu succes, o importantă funcţie şi drept recompensă, la
sfârşitul confruntării, fusese înaintat în grad şi primise titlul nobiliar de "lord".
Din larga şi detaliata expunere prezentată de oaspetele englez, că din punct de
vedere politico - militar, N.A.T.O. a încuviinţat şi a susţinut diplomatic şi logistic
acţiunea militară întreprinsă de Anglia împotriva Argentinei. S.U.A. au pus la dispoziţia
englezilor baze navale şi aeriene şi le-au acordat un consistent sprijin logistic. Ca o
ciudăţenie (deloc în premieră însă), cele mai performante avioane argentiniene au fost
MIRAJE IIIE care, ca şi rachetele EXOCET AM – 39 din dotare, fuseseră livrate de
Franţa, partenera de alianţă a Angliei. De asemenea, argentinienii au folosit, în acel
conflict, armament şi muniţii achiziţionate de mai mulţi ani din diferite ţări membre ale
N.A.T.O., inclusiv S.U.A. şi Anglia.
Între 27 şi 31 ianuarie 1985, o delegaţie a armatei române, condusă de generalul-
colonel dr. Constantin Olteanu, a efectuat o vizită în Franţa, la iniţiativa ministrului
apărării Charles Hernu, un om deosebit de agreabil, dinamic, comunicativ, un reputat
critic de artă, militant socialist, apropiat colaborator al defunctului preşedinte François
Mitterand. Ministrul Charles Hernu îşi amintea cu multă plăcere de faptul că fusese de
câteva ori în România, împreună cu François Mitterand, când, pe lângă contactele cu
autorităţile oficiale româneşti, vizitaseră lăcaşe de cultură şi artă, inclusiv mânăstirile din
nordul Moldovei, despre care avea numai cuvinte de admiraţie.
Civil fiind, ministrul francez a lăsat problemele militare propriu-zise în seama
specialiştilor. Pe temeiul rudeniei latine, al afinităţilor spirituale, al tradiţionalelor relaţii
politice, diplomatice, militare, cultural - ştiinţifice care leagă România de Franţa, s-a

115
purtat un amplu dialog cu gazda noastră şi colaboratorii săi. Au fost abordate problemele
politico – militare - bilaterale, europene şi globale, raporturile dintre cele două coaliţii
militare de pe continent. În acest context, ministrul Charles Hernu s-a pronunţat ferm
pentru înţelegere şi evitarea confruntărilor. El era de părere că nu trebuie să aibă loc
acţiuni de natură a modifica echilibrul militar european, deoarece astfel de modificări nu
pot fi decât generatoare de instabilitate, deci periculoase. Discuţiile care au avut loc au
pus în evidenţa identitatea punctelor de vedere ale României şi Franţei faţă de integrarea
armatelor lor în alianţele din care fiecare făcea parte.
Delegaţia armatei române a vizitat, la Paris şi în alte locălităţi, mai multe unităti
de instrucţie din diferite arme şi instituţii militare de învăţământ. În toate cazurile,
generalii şi ofiţerii francezi prezenţi, care ne-au dat, cu multă amabilitate, toate
explicaţiile cerute s-a vizitat şi baza de instrucţie, în cadrul căreia, simulatoare
perfecţionate ocupau un loc important, punându-i pe luptători, prin imaginile înfăţişate, în
condiţiile cerute de capul de luptă.
La iniţiativa ministrului Apărării Naţionale al României, între 27 şi 31 martie
1985 ne-a vizitat ţara o delegaţie a armatei S.U.A. condusă de generalul John W.Vessey
jr., preşedinte al Comitetului Întrunit al şefilor de State Majore. Generalul John W.Vessey
a fost însoţit de un grup de ofiţeri din diferite arme. De asemenea, generalul John
W.Vessey a venit în această vizită împreună cu soţia, doamna Avis Vessey. La discuţiile
ce s-au purtat la Ministerul Apărării Naţionale şi la Ministerul Afacerilor Externe,
precum şi la unele activităţi protocolare a fost prezent şi ambasadorul S.U.A. la
Bucureşti, David D. Funderburk. Demnitarul militar american era veteran al celui de-al
doilea război mondial la care luase parte, ca ofiţer (participase la luptele din Africa şi din
Italia împotriva trupelor germane şi italiene, perioada despre care a relatat multe lucruri
interesante). Era un om profund şi calculat, deschis dialogului, modest în raport cu
funcţia şi armata pe care o reprezenta.
În timpul discuţiei cu şeful statului, cu ocazia primirii, generalul John W.Vessey a
făcut aprecieri pozitive la adresa relaţiilor româno - americane, a avut cuvinte elogioase
pentru modul în care a fost organizată vizita, pentru ceea ce a văzut în România, pentru
caracterul deschis şi util al dialogului purtat cu militarii români.
Reuşita vizitei delegaţiei militare americane rezulta elocvent şi din comunicatul
dat publicităţii, în care se sublinia că “În cadrul întrevederii au fost evocate bunele
raporturi dintre România şi Statele Unite ale Americii, exprimându-se dorinţa de a se
acţiona pentru dezvoltarea şi diversificarea lor pe baza principiilor deplinei egalităţi în
drepturi, respectării independenţei şi suveranităţii naţionale, neamestecului în treburile
interne şi avantajului reciproc. S-a apreciat că extinderea şi amplificarea în continuare a
legăturilor bilaterale corespund intereselor celor două ţări şi popoare, cauzei
destinderii, colaborării, înţelegerii şi păcii în întreaga lume”.
Generalul John W.Vessey a invitat pe ministrul român al apărării să facă o vizită
în S.U.A. Vizita, care s-a şi desfăşurat în cursul anului următor, a fost făcută de o
delegaţie condusă de generalul-colonel Vasile Milea, ministrul Apărării Naţionale.
Vizita generalului John W.Vessey a fost precedată de vizite ale altor reprezentanţi
ai SUA. În mai 1981 a fost prezentă la Bucureşti delegaţia Comitetului pentru serviciile
armatei al Camerei Reprezentanţilor a Congresului S.U.A., delegaţie condusă de Melvin
Price, preşedintele Comitetului, deputat democrat din partea statului Ilinois. La întâlnire a
participat şi ambasadorul american la Bucureşti, domnul Rudolph Aggrey. În timpul

116
discuţiilor au fost abordate aspecte ale relaţiilor bilaterale româno - americane, şi,
îndeosebi, cele din domeniul militar, ale situaţiei politice şi militare europene şi generale.
Un alt moment important al relaţiilor militare româno - americane l-a constituit
vizita în România, în zilele de 11 şi 12 octombrie 1982, la invitaţia Ministerului Apărării
Naţionale, a lui Frank Carlucci, secretar de stat adjunct la Departamentul Apărării.
Demnitarul american a fost primit de generalul-locotenet dr.Constantin Olteanu, în
calitate de ministru al apărării naţionale, precum şi de ministrul afacerilor externe, Ştefan
Andrei, primiri la care a participat şi ambasadorul David Funderburk. În timpul
discuţiilor s-a analizat pe larg aspectele principale ale situaţiei politico-militare mondiale
şi europene, relaţiile dintre cele două blocuri – N.A.T.O. şi Tratatul de la Varşovia –
chestiunea instalării rachetelor americane cu raza medie de acţiune în unele ţări din
Europa Occidentală şi s-au dezvoltat considerente referitoare la unele acţiuni posibile în
interesul destinderii şi apropierii. Redăm un fragment din comunicatul dat publicităţii la
încheierea vizitei, în care se menţiona: “În cursul convorbirilor care au avut loc cu acest
prilej au fost evocate bunele relaţii de colaborare dintre România şi Statele Unite,
exprimându-se convingerea că ele se vor dezvolta în continuare, pe baza înţelegerilor
stabilite cu prilejul dialogului la nivel înalt româno - american. Au fost abordate, de
asemenea, unele probleme internaţionale de interes comun".

Relaţiile armatei române cu armate din ţări nealiniate. Relaţii cu armate ale
unor state din Europa, Asia, Africa şi America Latina s-au materializat în vizite, multe
reciproce, la diferite niveluri, trimitere la studii şi la specializare a unor cadre din aceste
armate în ţara noastră, export de tehnică, armament, muniţii şi de tehnologii militare, pe
linie culturală etc. Întrucât multe din aceste legături s-au statornicit în timp, vizitele
reciproce şi alte acţiuni s-au repetat, ne-am propus să ne referim concret, cu deosebire, la
tabloul acestora în ultima parte a secolului XX. Pentru o mai uşoară urmărire abordăm
această activitate pe continente:
EUROPA. Pe continentul nostru armata română întreţinea bune relaţii cu armata
iugoslavă, cu care, în perioada interbelică, fusese aliată. Potrivit unei înţelegeri la vârf,
între armatele celor două state vecine şi prietene, aveau loc anual, în mod alternativ,
întâlniri ale miniştrilor apărării. Cu aceste prilejuri se examina stadiul cooperării
bilaterale în domeniul producţiei de tehnica militară. În acest sens, este de menţionat
reuşita din sectorul aeronautic, pe baza Programului YUROM, care a avut ca principal
obiectiv realizarea în comun a cercetării, proiectării şi fabricării avionului de lupta
subsonic, IAR-93 – numit de români; GALEB – numit de iugoslavi. Dar cu iugoslavii am
realizat o largă colaborare şi în producerea altor mijloace de luptă.
În iulie 1981, a vizitat România delegaţia militară iugoslavă, condusă de generalul
de armată Nikola Lubicici, secretar federal pentru apărarea naţională a Iugoslaviei, la
invitaţia omologului său, generalul-maior dr.Constantin Olteanu. Generalul iugoslav era
un om cu o bogată experienţă politică şi militară, uşor abordabil. Cei doi miniştri au
examinat în detaliu relaţiile dintre ţările lor, situaţia politico - militară europeană şi
mondială. Delegaţia armatei iugoslave a vizitat unităti militare, întreprinderi producătoare
de tehnică de luptă, inclusiv uzina de avioane Craiova (unde se realiza, împreună cu
partea iugoslavă, avionul subsonic de vânătoare - bombardament). La închiderea vizitei,
generalul Nikola Lubicici a fost primit de şeful statului român. După cum se menţiona
într-un comunicat de presă, în timpul întrevederii “A fost reliefată importantă strângerii

117
legăturilor dintre armatele celor două ţări, ca parte componenţa a tradiţionalelor relaţii
româno - iugoslave. A fost relevată necesitatea înfăptuirii unui sistem trainic de
securitate în Europa şi în lume, promovării unor relaţii de strânsă colaboare şi buna
vecinătate între ţările din Balcani, realizării pe plan european şi mondial a unor măsuri
efective de dezangajare militară şi dezarmare, în primul rând nucleară, fără de care nu
poate fi concepută destinderea şi pacea”.
La încheierea vizitei din februarie 1982, în Iugoslavia, de exemplu, delegaţia
armatei române, condusă de generalul-locotenent dr. Constantin Olteanu, a fost primită
de preşedintele Prezidiului Iugoslaviei, Serghei Kreigher. A participat la primire şi
ambasadorul român la Belgrad, Nicolae Mihai. Referindu-se la convorbirile din timpul
acestei primiri, agenţia de presa TANJUG consemna: "S-a apreciat că există posibilităţi
pentru promovarea unui grad înalt de colaborare bilaterală, în care să se aplice tot mai
multe forme moderne, îndeosebi diferite forme de cooperare industrială. Pe timpul
acestei întâlniri – se arată în continuare – s-a făcut un schimb de păreri privind
înrăutăţirea situaţiei internaţionale, precum şi despre evoluţia ei în Europa. Îndeosebi s-
a exprimat interesul celor două ţări faţă de succesul Conferinţei de la Madrid pentru
securitate şi colaborare în Europa, astfel ca această reuniune să-şi aducă o contribuţie
la întârirea securităţii şi colaborării pe continentul european".
Indiferent de persoanele care au îndeplinit funcţia de miniştrii ai apărării, vizitele
anuale alternative, ale acestora, în România şi Iugoslavia, au continuat până în anul 1989.
Relaţiile cu armata suedeză. Pe această linie, între 22 şi 25 octombrie 1981, ne-a
vizitat ţara o delegaţie militară suedeză condusă de ministrul apărării al Suediei, Torsten
Gustafsson, împreună cu distinsa doamnă Hellen Gustafsson, soţia sa. În
afara convorbirilor oficiale care au avut loc la conducerea Ministerului Apărării
Naţionale, ministrul suedez, a vizitat Centrul de instrucţie al trupelor chimice de la
Câmpulung-Muscel, regimentul de aviaţie de la Mihail Kogălniceanu, Institutul de
marină "Mircea cel Bătrân". În final, a fost primit de şeful statului român. Între 25 şi 28
septembrie 1984, la invitaţia ministrului apărării suedez, Anders Thunborg, o delegaţie a
armatei române în frunte cu generalul-colonel dr. Constantin Olteanu, ministrul Apărării
Naţionale, a efectuat o vizită în Suedia. A fost o vizită reuşită, prima a unui ministru
român al apărării în această ţară nordică, tradiţional neutră.
În discuţiile care au avut loc, ministrul Anders Thunborg a prezentat o amplă
expunere asupra politicii de securitate a ţării sale şi asupra conceptului suedez de apărăre
totală, elemente de fond ale doctrinei militare a acestui stat. La rândul său, ministrul
român, a înfăţişat doctrina apărării naţionale a României precum şi poziţia noastră de
situaţia politico - militară din Europa şi din lume. În continuare, s-au purtat discuţii la
Marele Stat Major al armatei suedeze, în cadrul cărora au fost abordate probleme
concrete din domeniul artei militare, referitoare la structurile militare, la organizarea şi
desfăşurarea procesului de instruire, la alte probleme privind capacitatea de luptă a
armatei. Fiind civil, Anders Thunborg a propus invitatului său să aibă discuţii cu caracter
general politico - militar, propunere care a fost acceptată. Astfel, în timp ce specialiştii
militari suedezi discutau cu membrii delegaţiei române chestiuni legate de pregătirea de
luptă a diferitelor arme, ministrul român s-a întreţinut cu omologul său suedez, care avea
o prestigioasă carieră diplomatică, inclusiv un important stagiu în cadrul O.N.U., şi nu-şi
ascundea dorinţa de a reveni în aceasta poziţie cât mai curând, funcţia de ministru
considerând-o episodică. În comunicatul dat publicităţii se menţiona, între altele, atenţia

118
pe care “România şi Suedia o acorda înfăptuirii securităţii şi cooperării în Europa,
continentul unde s-au acumulat cele mai puternice arsenale clasice şi nucleare. În acest
cadru, a fost evidenţiată necesitatea opririi instalarii de rachete nucleare cu raza medie
de acţiune în Europa, precum şi a bombei cu neutroni”.
Asia. Cele mai ample şi diversificate relaţii pe linie militară în perioada postbelică
au fost realizate de armata româna cu armata Chinei. Pe măsură ce relaţiile economice,
politice şi diplomatice dintre România şi China s-au dezvoltat, îndeosebi după 1955, şi
raporturile în plan militar au cunoscut o puternică extindere. Acestea s-au realizat prin
formele cunoscute, un rol important jucându-l, în continuare, contactele directe prin
vizitele reciproce la nivelul conducerii celor două armate, ale numeroaselor delegaţii la
alte trepte, în diferite domenii ale activităţii militare. În cadrul întâlnirilor se realiza un
larg schimb de experienţă, o mai bună cunoaştere reciprocă, se examinau aspectele
importante ale situaţiei mondiale. În anul 1982, în ţara noastră s-a aflat delegaţia militară
chineză condusă de Wang Chen, membru în Comitetul permanent al Comisiei Militare.
În perioada 19 – 27 septembrie 1983, o delegaţie a armatei române, condusă de
ministrul Apărării Naţionale, general-colonel dr. Constantin Olteanu, a efectuat o vizită in
China, la invitaţia generalului Zhang Aiping, consilier de stat, ministrul apărării
naţionale. Au avut loc convorbiri cu ministrul chinez, cu colaboratorii lui, s-au vizitat
unităţi şi instituţii ale armatei din diferite zone militare, s-a asistat la mai multe
demonstraţii interesante. De asemenea, s-au vizitat numeroase obiective social –
economice şi turistice.
Din China, delegaţia armatei române, s-a deplasat în R.P.D. Coreeană, la invitaţia
generalului de armată O Gin U, ministrul apărării. În R.P.D. Coreeană, au avut loc
întâlniri cu generali şi ofiţeri din conducerea armatei nord - coreene, au fost vizitate
unităţi militare, instituţii, întreprinderi producătoare de tehnică militară, punctul de
frontieră de la Panmunjon. Delegaţia a fost decorată cu ordine coreene şi a fost primită de
preşedintele R.P.D. Coreene, Him Ir Sen. În anul următor (1984), ministrul coreean avea
să facă o vizită oficială în ţara noastră în fruntea unei delegaţii militare.
Alt moment al contactelor bilaterale româno - chineze din anul 1984 l-a constituit
vizita delegaţiei militare chineze, condusă de şeful Marelui Stat Major, generalul Yang
Dezhi. Cu demnitarul militar chinez, s-au purtat discuţii deosebit de interesante în
probleme militare generale, precum şi pe marginea legăturilor dintre cele două armate.
Raporturile româno - chineze în domeniul militar se înscriau pe deplin în ansamblul
bunelor relaţii dintre ţările şi popoarele noastre.
În perioada 4 - 11 iulie 1985, s-a primit vizita unei delegaţii militare chineze
condusă de ministrul apărării, generalul Zhang Aiping, care întreprindea un turneu în
Europa. Conducătorul delegaţiei militare chineze a venit împreună cu soţia, Li Youlon,
care s-a bucurat de un program special. A fost o vizită obişnuită, care a evidenţiat încă o
dată bunele relaţii statornicite între China şi România, între cele două armate. Delegaţia
chineză a vizitat unităţi de instrucţie şi de învăţământ militar, obiective economice,
sociale şi turistice. Vizita s-a încheiat cu primirea conducătorului delegaţiei la
preşedintele României. “În cadrul întrevederii – se sublinia în comunicatul dat
publicităţii – au fost evidenţiate, cu satisfacţie, relaţiile de prietenie şi colaborare dintre
cele două ţări şi popoare, raporturi care, în sprijinul înţelegerii stabilite la cel mai înalt
nivel, cunosc o evoluţie ascendentă”.

119
 În acelaşi timp, armata româna a întreţinut relaţii cu armatele Japoniei, Indiei,
Vietnamului. În afara unor vizite la diferite niveluri, în relaţiile cu aceste armate, un rol
important l-au avut ataşaţii militari români acreditaţi pe lângă ambasadele noastre din
India, Japonia şi Vietnam, precum şi ataşaţii militari ai armatelor acestor ţări prezenţi în
România.
Armata romana a intretinut ample relatii, pe multiple planuri cu armate ale unor
state nealiniate din Africa. Pe un loc important s-au situat relaţiile cu armata Egiptului,
materializate în numeroase contacte la diferite niveluri şi cooperarea în domeniul tehnicii
militare. Aceste relaţii pozitive dintre cele două armate erau facilitate de bunele relaţii
politice, economice şi diplomatice dintre România şi Egipt. De exemplu, în august 1983,
o delegaţie a armatei române, condusă de ministrul apărării naţionale, general-colonel dr.
Constantin Olteanu, a întreprins o vizită la invitaţia mareşalului Abdel Halim Ghazala,
viceprim-ministru, ministrul apărării şi al producţiei militare al acestei ţări. Pe lângă
problemele politico - militare generale, s-a discutat cu gazdele egiptene aspecte ale
relaţiilor militare bilaterale, precum şi probleme privind colaborarea în domeniul
producţiei de tehnica militară. În timpul şederii în Egipt s-au vizitat instituţii şi unităţi
militare, obiective economice, cu precădere întreprinderi producătoare de tehnică
militară, aşezăminte social - culturale, inclusiv unele obiective emblematice ale gloriei
civilizatiei egiptene antice. În final, şeful delegaţiei armatei române a fost primit, la
Alexandria, de Mohamer Hosni Mubarak, preşedintele Egiptului. În comunicatul dat
publicităţii după întâlnirea cu şeful statului egiptean se consemna: “În cursul convorbirii
care a avut loc a fost relevată cu satisfacţie dezvoltarea continuă a relaţiilor de prietenie
şi colaborare româno - egiptene, evidenţiindu-se contribuţia hotărâtoare a înţelegerilor
convenite cu ocazia întâlnirilor la nivel înalt la promovarea cooperării între cele două
ţări pe plan politic, economic, tehnico - ştiinţific şi în alte domenii de interes reciproc”.
Intense relaţii, îndeosebi pe linia producţiei de armament şi muniţii au existat cu
armata Libiei. Libia, în care România a exportat echipamente militare, cele mai multe
delegaţii au fost din acest domeniu. Totuşi, în noiembrie 1983, o delegaţie a armatei
române condusă de generalul-colonel dr. Constantin Olteanu, ministrul Apărării
Naţionale, a efectuat o vizita în Libia, la invitaţia omologului său, brigadierul Abu Bakr
Youmes Jaber. Discuţiile au vizitat în principal relaţiile bilaterale, situaţia politico -
militară din zonă, colaborarea pe linia producţiei de tehnică militară. La încheierea
vizitei, şeful delegaţiei armatei române a fost primit de preşedintele Libiei, colonelul
Moamer El Gaddafi. Între iulie 1985 ne-a vizitat ţara o delegaţie militară a armatei
libiene condusă de comandantul general al Forţelor Armate ale acestei ţări, brigadierul
Abu Bakr Younes Jaber, care răspundea astfel vizitei descrise mai sus. În program au
figurat convorbiri la Ministerul Apărării Naţionale, vizite la Expoziţia de Tehnică
Militară de la Clinceni, la Întreprinderea de avioane Bucureşti, la Întreprinderea de
avioane Craiova, la Combinatul Chimic din Făgăraş, la Uzina nr. 2 din Braşov, la Uzina
Mecanică Plopeni, la Şantierul naval Mangalia. În final, demnitarul libian a fost primit de
Nicolae Ceauşescu, preşedintele României.
O altă ţară importantă din Africa, cu care România a avut relaţii active pe linie
militară a fost Angola. În acea perioadă au avut loc schimburi de delegaţii, inclusiv vizita
ministrului angolez al apărării la Bucureşti în anul 1984, colonelul Pedro Tanha-Pedale.
La încheierea vizitei, demnitarul angolez a fost primit de şeful statului român.
Comunicatul dat publicităţii, între altele, menţionează: “S-a apreciat că România şi

120
Angola dispun de un cadru favorabil aprofundării colaborării bilaterale, în avantajul
reciproc, al cauzei păcii şi progresului în lume. Au fost abordate, de asemenea, o serie de
aspecte ale vieţii internaţionale, o atenţie deosebită fiind acordată situaţiei din Africa”.
În relaţiile militare dintre cele două state un rol important l-a avut Şcoala militară
de aviaţie organizată de România în Angola, care a funcţionat între 9 februarie 1981 şi 18
decembrie 1982 în localitatea Negage. Potrivit contractului încheiat la sfârşitul anului
1980, România a trimis în Angola 150 de specialişti, baza militară de învăţământ şi
tehnica (materialul volant, de exemplu, a constat din 12 avioane I.A.R.-823, 6 elicoptere
I.A.R.-316 şi 6 avioane bimotoare B.N.-2), necesare pentru pregătirea a 150 de elevi în
specialităţile pilotaj, stat major, aparatură de bord, meteo, logistică. Şcoala şi-a desfăşurat
activitatea cu rezultate foarte bune sub comanda generalului Aurel Niculescu.
În perioada menţionată au avut loc vizite ale unor delegaţii militare în
Româniadin alte ţări africane – Maroc şi Mozambic şi Sudan ş.a.
Contactele armatei române cu armatele ţărilor neutre au vizat cunoaşterea
reciprocă, identificarea diferitelor forme de colaborare bilaterală, schimburi de experienţă
în domeniile instruirii trupelor, al înzestrării etc. În domeniul tehnic, pe lângă colaborările
realizate cu aliaţii, de o mare importanţă s-au dovedit relaţiile bilaterale stabilite cu
armatele Chinei, Jugoslaviei, Franţei, Egiptului.
x
xx
Armata română a întreţinut relaţii cu armatele altor ţări şi în domeniile ştiinţific
şi cultural, folosind în acest scop instituţiile proprii de profil.
În domeniul istoriei şi artei militare. În principal, astfel de cercetări au fost efectuate de
Centrul de Studii şi Cercetări de Istorie şi Teorie Militară. Este de remarcat activitatea
desfăşurată pentru a face cunoscută străinătăţii istoria şi fizionomia armatei române.
Multe lucrări de referinţă, “Istoria militară a poporului român”, în mai multe volume,
“România în războiul de independenţă 1877-1878”, “România în primul război
mondial”, “România în al doilea război mondial”, “Contribuţia la cercetarea
conceptului de putere armata la români”, “Publicarea militară în serviciul apărării
naţionale” (prima sinteză a istoriei presei militare româneşti de la începuturi până la
contemporaneitate), dar nu numai, au fost recomandate mediului militar din exterior prin
ample rezumate în limbi de circulaţie internaţională. Unele lucrări au fost publicate
integral în limbi străine, de exemplu “The Army and the Romanian Society” şi “Pages de
l'Histoire de l'Armėe Roumaine” (cu ediţii şi în engleză, germană, rusă, spaniolă). Mai
mult, unele lucrări au fost editate în străinătate, precum “War Revolution, and Society in
Romania”. The Road to Independence”, volum publicat de Social Science Monographs
din New York. Istoriei României şi armatei sale i-au fost consacrate numerele 34, 36, 48
şi 66 ale periodicului “Revue Internationale d'Histoire Militaire”, editat de Comisia
Internaţională de Istorie a Comitetului Internaţional de Ştiinte Istorice.
Momente esenţiale ale istoriei militare a poporului nostru au fost înfăţişate de
cercetătorii români, militari şi civili, la sesiunile Comitetului Internaţional de Ştiinţe
Istorice, la sesiunile Comisiei Internaţionale de Istorie Militară, ale Asociaţiei
Internaţionale a Muzeelor de Arme şi Istorie Militară, ca şi la multe reuniuni cu
participare internaţională dedicate unor anumite teme sau evenimente.
În august 1980, s-a ţinut la Bucureşti al XV-lea Congres Mondial de Ştiinţe
Istorice şi sesiunea Comisiei internaţionale de Istorie Militară cu acest prilej, conducerea

121
Ministerului Apărării Naţionale s-a întâlnit cu generalul de armată F. Gambiez, membru
al Institutului Franţei, preşedintele Comisiei franceze de Istorie Militară, preşedintele de
onoare al Comisiei Internaţionale de Istorie Militară, colonelul suedez Bengt Ahslund,
preşedintele activ, în funcţiune, al Comisiei Internaţionale de Istorie Militară, cu
profesorul universitar Andrė Corvisier (Franţa), preşedintele ales pentru următorii cinci
ani, cu vicepreşedintii dr. John E. Jessup (S.U.A.), Eberhard Kessel (R.F.G.) şi general-
locotenent Pavel Jilin, directorul Institutului de Istorie Militară al Armatei Sovietice.
Ministerul Apărării Naţionale al României a răspuns tuturor solicitărilor altor
armate de a le furniza diverse obiecte militare pentru diferite expoziţii permanente sau
temporare. Numai în Italia au fost trimise, cu titlu de donaţie, 4.000 kg de piese
muzeistice şi materiale auxiliare, cu care a fost total reorganizat spaţiul alocat armatei
române în Muzeul Primului Război Mondial de la Rovereto. Răspunzând gestului nostru,
conducerea acestui muzeu a sporit numărul camerelor de la una la două. Mai multe piese
de armament din dotarea unităţilor noastre militare în diferite epoci au sporit numărul
exponatelor despre armata română din War Museum – S.U.A. Dar nu numai am dat, am
şi primit de la armate şi instituţii din alte state. Doar datorită darului făcut de Academia
de Ştiinţe a U.R.S.S., vizitatorii Muzeului Militar Naţional pot vedea, în original,
compartimentul principal al astronavei cu care a călătorit în spaţiu primul cosmonaut
român.

X. RELAŢIILE ARMATEI ROMÂNE ÎN CADRUL PARTENERIATULUI

PENTRU PACE ŞI N.A.T.O. În mod normal, încetarea perioadei “Războiului rece” ar
fi trebuit să fie marcată de desfiinţarea concomitentă a celor două blocuri militare -
Alianţa Atlanticului de Nord şi Tratatul de la Varşovia - iar în locul acestora, care au
divizat Europa timp de peste patru decenii, să fie creat un trainic sistem de securitate
colectivă. Dar n-a fost să fie aşa. Alianţa Nord - Atlantică nu numai că a continuat să
existe, dar face eforturi stăruitoare de a se întări şi extinde, prin cuprinderea în ea, în
diferite moduri, a ţărilor foste membre ale Tratatului de la Varşovia, a altor ţări europene,
inclusiv a unor state tradiţional neutre. Acest aspect a fost sesizat încă de Gorbaciov, care
în 1989, adresându-i-se lui Bush, ce-i drept pe un ton nehotărât, timid, îi spunea totuşi:
“În momentul în care Uniunea Sovietică adopta şi este pe cale să aplice o doctrină pur
defensivă, Statele Unite continuau să practice strategia ripostei flexibile, adoptată cu
peste douăzeci de ani în urmă. Înainte vreme, lucrul acesta se putea justifica. Astăzi însă,
când se recunoaşte că ameninţarea pe care o reprezenta Pactul de la Varşovia pe plan
politico - militar a dispărut, atitudinea N.A.T.O. nu se mai justifică”485.
Teoreticienii politici şi militari ai N.A.T.O. au dezlănţuit o intensă campanie
pentru a-i combate pe cei care s-au grăbit să creadă că sfârşitul “Războiului rece”
înseamnă şi sfârşitul Organizaţiei Nord - Atlantice, învinuindu-i că o asemenea concluzie
are la bază o dublă cauză: greşita evaluare a noii situaţii create în Europa în urma
evenimentelor petrecute la sfârşitul deceniului al noulea şi începutul deceniului al
zecelea; înţelegerea eronată a rolului şi sensului acestei coaliţii politico - militare. În
context, s-a cerut ca evenimentele legate de Kuweit, Nagornai-Karabah, cele din spaţiul
iugoslav să fie înţelese ca o confirmare, pe de o parte, a faptului că perioada ce-a urmat
“Războiului rece” nu este calmă, ci, dimpotrivă, periculoasă, instabilă, iar pe de alta

485
Mihail Gorbaciov, Memorii, Editura Nemira, Bucureşti, 1994, p.94

122
parte, că starea de frământări şi de insecuritate după dispariţia Tratatului de la Varşovia
face imposibilă renunţarea la forţa militară. Între timp a apărut şi problema terorismului.
Pentru a convinge opinia publică, faptele sunt asociate cu argumente juridice,
subliniindu-se că Tratatul ce stă la baza Alianţei n-o limitează în timp şi spatţiu.
Principalul subiect de discuţii la ordinea zilei a rămas situaţia din Centrul şi Sud - Estul
Europei, zonă apreciată de unii ca un vid de securitate. Soluţia, în noile împrejurări de pe
continentul nostru, a fost găsită în extinderea N.A.T.O. în aceste spaţii şi, odată cu
aceasta, în redefinirea locului, rolului şi competenţelor Alianţei Nord – Atlantice.
“Cercurile politice conservatoare americane, prin purtătorii lor de cuvânt din ultimii ani
– scrie Florian Gârz – au depus eforturi imense, pentru a prezenta Europa în general şi
jumătatea de est a continentului în special, ca pe o zonă caracterizată prin instabilitate şi
stări conflictuale, reale, potenţiale dar şi imaginare, canalizând concluziile spre ideea
fundamentală potrivit căreia fără SUA şi NATO, europenii nu ar avea nici o şansă de a-şi
clădi un sistem propriu de securitate, în perspectiva secolului douăzeci şi unu”486.
Încercarea de materializare a acestei idei a stârnit suspiciunile şi reacţia
vehementă a Federaţiei Ruse, care considera că, prin extinderea N.A.T.O., Rusia ar fi
izolată şi chiar ameninţată. În aceste condiţii, N.A.T.O. a trebuit să caute o altă formulă
tranzitorie, care să cuprindă şi Rusia şi statele din fostul spaţiu sovietic. Aceste aspecte au
făcut obiectul examinării lor de către şefii de state şi guverne ai celor 16 ţări membre ale
N.A.T.O. în cadrul întrunirilor de la Londra, iulie 1990, şi de la Roma, noiembrie 1991,
când s-au conturat elementele unei noi strategii, ale unei atitudini mai nuanţate, cu accent
pe flexibilitate şi mobilitate, în raport cu cea din perioada “Războiului rece”, strategie în
acord cu noua situaţie istorică. “Ca treaptă pregătitoare pentru integrarea deplină în
structurile militare euro - atlantice a statelor din centrul şi estul continentului, această
formulă presupune o etapă nouă în elaborarea atât a doctrinelor militare ale statelor
respective, cât şi a strategiei N.A.T.O.”487.
În evaluarea situaţiei militare, a noului raport de forţe pe continentul european, o
importanţă majoră a avut-o întrunirea Consiliului Ministerial al N.A.T.O. din 28 - 29 mai
1991, de la Londra, care a constatat eliminarea din estimarea raportului de forţe est - vest
a peste un milion de militari – 500.000 ai foştilor aliaţi ai U.R.S.S. şi alţi 500.000, soldaţi
sovietici retraşi din Europa centrală şi de est. Ca urmare, N.A.T.O. hotărăşte reducerea cu
25% a efectivelor subordonate Comandamentului Forţelor Armate Aliate din Europa.
Este de menţionat că, la sfârşitul anului 1989, pe teatrul de acţiuni militare din Euopa,
N.A.T.O. dispunea de 17 divizii mecanizate şi 6 divizii de tancuri în primul eşalon
strategic şi de alte 23 de divizii în eşalonul doi, iar în rezerva generală strategică se aflau
11 divizii. Din totalul efectivelor trupelor de uscat, 275.000 îl reprezentau trupele
americane488.
Vechile concepte strategice au fost înlocuite cu cel al “ripostei selective”, odată
cu reafirmarea faptului că obiectivul esenţial al N.A.T.O., stabilit prin Tratatul de la

486
Florian Gârz, Expansiunea spre est a NATO. Bătălia pentru Europa, Editura Carpaţi Pavel, Bucureşti,
1997, p. 135
487
Actul final al C.S.C.E.şi Europa de azi, Editura Fundaţiei "România de mâine", 1995, p. 42
488
Florian Gârz, N.A.T.O. Globalizare sau dispoziţie?, Casa Editorială Odeon, Bucureşti, 1995, p. 100
*O tratare mai cuprinzătoare a problemei legate de crearea unei forţe multinaţionale de intervenţie rapida a
N.A.T.O., în publicaţia Defense nationale, vol. 47, august - septembrie 1991, şi în Concepţii doctrinar -
stategice occidentale, Editura Militară, Bucureşti, 1986

123
Washington, este apărărea libertăţii şi securităţii tuturor ţărilor membre, prin mijloace
politice şi militare.
În conformitate cu noua orientare s-a hotărât că, începând cu 1991, să aibă loc
dezvoltarea forţelor de intervenţie rapidă sub diferite denumiri, care să devină
operaţionale din 1995. Totodată, N.A.T.O. acordă o atenţie sporită dezvoltării unităţilor
multinaţionale de tipul celor franco - germane sub comanda Alianţei Nord - Atlantice
pentru situaţii de criză*, adâncirii cooperarii N.A.T.O. cu Uniunea Vest - Europeană
(UEO), cu scopul de a întări şi mai muIt Alianţa. Referitor la aceasta, în Declaraţia
reuniunii de la Roma, printre aItele, se menţiona: “Nici o instituţie nu va putea să
răspundă singură la toate provocările care se vor ivi în această nouă Europă: este nevoie
pentru aceasta de interacţiunea unui ansamblu de instituţii reunind ţările din Europa şi
America de Nord. În consecinţă, noi ne însărcinăm să constituim o nouă arhitectură a
securităţii europene, în care N.A.T.O., C.S.C.E., Comunitatea Europeană, U.E.O. şi
Consiliul Europei se vor completa”489.
O direcţie importantă de acţiune a N.A.T.O. o constituie extinderea acestuia
asupra ţărilor foste membre ale Tratatului de la Varşovia. Cum aceste state nu pot fi
cuprinse imediat în N.A.T.O., din diferite motive, s-au creat unele organisme adecvate
actualei situaţii. Un asemenea organism l-a constituit Consiliul de Cooperare Nord -
Atlantic (COCONA)**, în cadrul căruia să se poata dialoga şi coopera cu ţările candidate
a deveni membre ale N.A.T.O. După instituirea Consiliului Cooperării Nord - Atlantice
(COCONA), în decembrie 1991, s-au revăzut şi atribuţiile economice ale N.A.T.O.
pentru a asigura cuprinderea tuturor activităţilor comune ale statelor membre COCONA.
Toate acţiunile COCONA trec prin N.A.T.O. în ambele sensuri, implicându-l cu
prioritate în domeniul economiei, ca şi în chestiuni generale. Totodată, în cadrul
COCONA se discutau şi probleme cu caracter militar, cum sunt cele referitoare la
controlul armamentelor, cooperarea în domeniul apărării, modul de soluţionare a unor
situaţii de criză în Europa. În acelaşi timp, N.A.T.O. strânge legăturile cu O.N.U., precum
şi cu Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare in Europa (O.S.C.E.) în problemele
paneuropene.
Pentru a găsi o soluţie care să împace cele două poziţii - primirea în N.A.T.O. a
ţărilor din spaţiul Europei Centrale şi de sud - est, foste comuniste, precum şi
împotrivirea Rusiei, întrucât Alianţa Nord - Atlantică s-ar extinde până la frontierele sale
– S.U.A. au lansat formula “Parteneriatului pentru pace”. Încă înainte de a fi adoptată
oficial de către cei 16 membri ai Alianţei, în şedinţa de la Bruxelles din 10 ianuarie 1994,
şi după aceea, noua doctrină a declanşat ample comentarii de aprobare sau contestare,
proteste, dezamăgiri, critici.
Încercând să explice motivele pentru care Federaţia Rusă se opune extinderii
N.A.T.O. spre est, Andrei Kozârev, fostul ministru al afacerilor externe al acestei ţări,
arăta, la începutul anului 1994, cu puţin timp înainte de reuniunea de la Bruxelles, ca
vidul de securitate din Europa Centrală şi de sud - est, invocat de occidentali, nu există şi
că extinderea N.A.T.O. în această zonă ar stimula orientarea Rusiei spre o politică
naţionalistă, imperialistă, ar reface Imperiul rus, care s-ar opune Occidentului, ceea ce ar
fi periculos. Într-o asemenea situaţie, în viziunea lui Kozarev, ar spori primejdia scăpării
de sub control a armelor atomice, fapt ce ar afecta grav Europa. Parteneriatul cu Rusia -

489
România + N.A.T.O. Cronologie 1989 – 2004, Editura Militară, Bucureşti, 2004,p.59
**
În limba engleză, N.A.C.C.

124
arăta ex-ministrul rus - ar fi o soluţie, cu condiţia “să fie asigurat un parteneriat eficient,
cu drepturi egale, în etapa de transformare şi adoptare reciprocă”490. Încă înainte de
reuniunea de la Bruxelles, Teodor Meleşcanu, ministrul afacerilor externe al României,
sugera că parteneriatul şi apoi N.A.T.O. să cuprindă toate ţările foste comuniste, inclusiv
fostul spaţiu al U.R.S.S., “în aşa fel încât această lărgire a N.A.T.O. să nu poată fi
percepută ca un element de insecuritate”491.
Întâlnirea la vârf de la Bruxelles din 10 ianuarie 1994 a adoptat propunerea
americană a “Parteneriatului pentru pace”. În vederea liniştirii celor care doreau să se
vadă cât mai repede membri ai N.A.T.O., secretarul general de atunci al Alianţei,
Manfred Wöerner, a subliniat în cuvântul său la deschiderea întâlnirii: “Mesajul nostru
către noile democraţii din Europa Centrală şi Răsăriteană rămâne constant: nu vă vom
abandona. Ne preocupă securitatea voastră, care prezintă pentru noi un interes direct şi
real”492. Acelaşi regim s-a aplicat tuturor statelor foste socialiste, cu toate că cele din
grupul de la Vişegrad (Polonia, Cehia, Ungaria, Slovacia) se considerau îndreptăţite să
ceară primirea lor cu prioritate în N.A.T.O. Chiar premierul britanic, John Major,
menţiona că Cehia, Polonia şi Ungaria s-ar afla în prima linie pentru aderarea la
N.A.T.O493. “Parteneriatul pentru pace”, care din proiect a devenit, după Bruxelles, o
iniţiativă oficială adresată tuturor ţărilor centrale şi est - europene şi, în aceeaşi măsură,
Rusiei şi fostului spaţiu sovietic, nu însemna acceptarea acestor ţări ca membri cu
drepturi depline. Activitatea sa fiind concepută pentru a intensifica cooperarea militară şi
politica cu N.A.T.O., “Parteneriatul pentru pace” este deschis statelor membre ale
Consiliului de Cooperare Nord - Atlantic (COCONA) şi ale O.S.C.E. care pot şi doresc să
îşi aducă contribuţia la parteneriat. În acelaşi timp, Parteneriatul permite statelor membre
să se consulte cu N.A.T.O. în eventualitatea unei ameninţări directe la adresa lor, dar
Alianţa nu extinde garanţiile ei de securitate asupra acestei categorii de membri.
Participarea la Parteneriatul pentru pace nu garantează admiterea în N.A.T.O., dar se
apreciază că aceasta constituie cea mai buna pregătire a statelor interesate să devină
membre ale acestui bloc. Pentru statele care nu aspiră la calitatea de membru N.A.T.O.,
Parteneriatul va rămâne principala legătură cu Alianţa Nord – Atlantică.
Sesizând că primirea preferenţială în N.A.T.O. ar accentua divizarea Europei, M.
Wöerner a ţinut să precizeze că “dacă N.A.T.O. se va deschide şi altor ţări, aceasta va fi
pentru a ajuta la stabilitatea Europei şi nu pentru a o diviza din nou”494. După adoptarea
soluţiei “Parteneriatului pentru pace”, preşedintele S.U.A., Bill Clinton, a declarat:
“Fostele ţări comuniste trebuie să ia singure deciziile care le vor determina viitorul”.
Deschiderea spre ţările din Europa de est se va face treptat, a subliniat preşedintele
american. El a insistat asupra necesităţii de a nu fi ignorate obiecţiile anunţate de
Moscova faţă de lărgirea Alianţei spre est495. Amânarea nedefinită în timp a extinderii
Alianţei Nord - Atlantice spre est a fost aprobată de unii, contestată şi chiar virulent
criticată de alţii. De pildă, fostul preşedinte al Franţei, F. Mittenand, a declarat că
admiterea de noi membri în N.A.T.O. este prematură; şi mai direct, secretarul de stat al

490
Adevărul din 10 ianuarie 1994
491
Vocea României din 6 ianuarie 1994
492
Adevărul din 11 ianuarie 1994
493
Adevărul din 14 ianuarie 1994
494
Adevărul din 11 ianuarie 1994
495
Cronica Română din 11 ianuarie 1994

125
S.U.A., W.Christopher, ţinea să facă precizarea că numai amplificarea noului imperialism
rus ar putea fi fermentul care să grăbească integrarea estului; ex-preşedintele Poloniei, L.
Walesa, mai puţin protocolar, a afirmat că “nu se poate vorbi de un parteneriat, ci de un
şantaj; parteneriatul nu există în condiţii de şantaj. Adevăratul şef al N.A.T.O. este
Elţân”496, iar V. Havel, preşedintele ceh, s-a mulţumit să declare: “Planul american nu
oferă garanţii de securitate sau un calendar al aderării la structurile N.A.T.O.”497. Pentru a
explica conceptul “Parteneriatului pentru pace”, modul lui de aplicare, faptul că
extinderea N.A.T.O. spre Est nu se face împotriva Rusiei, preşedintele S.U.A., B.
Clinton, a vizitat unele capitale europene, inclusiv Moscova. Tot în acest scop,
preşedintele american a trimis emisari în celelalte ţări europene doritoare să intre în
N.A.T.O., printre care şi România. Aflat cu aceasta misiune la Varşovia, generalul
american John Shalikhasvili sublinia că “aderarea la Parteneriatul pentru pace va
îmbunătăţi considerabil şansele unor ţări de a deveni membre ale N.A.T.O. atunci când
va fi momentul”498. Deciziei politice cu privire la Parteneriat şi amânarea primirii de noi
membri în N.A.T.O. i s-a dat şi o motivaţie militară: contribuţia în plan militar a oricăreia
dintre ţările est - europene la structurile militare ale N.A.T.O. ar fi necorespunzătoare sub
aspect structural - funcţional pentru a se putea pune acum problema primirii lor cu
drepturi depline. De aici şi propunerea americană de compromis cu privire la acceptarea
unor ţări interesate de a participa în viitor la manevre militare comune, dar fără nici un fel
de obligaţii şi angajamente implicite similare celor ce se aplică membrilor Pactului.
“Parteneriatul pentru pace” trebuie inţeles, aşadar, ca o abordare graduală a extinderii
Organizaţiei Nord - Atlantice, ca o perioadă de pregătire, de acomodare şi apropiere de
condiţiile necesare primirii ca membri cu drepturi depline a ţărilor candidate. Această
perioadă de candidatură ar include armonizarea structuri lor militare, aplicaţii comune de
menţinere a păcii, alte activităţi de acomodare reciprocă. Noul cadru ar urma să dea
cooperării un conţinut activ, pe baza de prevederi contractuale încheiate de fiecare stat
partener cu Alianţa Nord - Atlantică. Statele ar urma să-şi dovedească, deci, capacitatea şi
să-şi demonstreze disponibilitatea de a participa la activităţi N.A.T.O., precum şi de a-şi
asuma responsabilităţi în acest sens.
În afară de aceasta, s-au formulat şi alte cerinţe, preponderent politice, pentru
ţările care solicitau primirea în N.A.T.O.: să aibă o bază economică solidă şi viabilă; să
prezinte un proces democratic convingător; să-şi rezolve toate problemele referitoare la
minorităţile naţionale; să-şi subordoneze armata societăţii civile. Cunoscută revista
americană “Time” este, din acest punct de vedere, cât se poate de clară, considerând că
“lansarea şi susţinerea la unison a iniţiativei parteneriatului pentru pace au închis, pentru
Est, porţile N.A.T.O. pe o perioadă de cel puţin cinci ani”499. Revista citată apreciază că
amânarea primirii ca membri ai N.A.T.O. a ţărilor din Europa Centrală şi Răsăriteană se
explică şi “prin inexistenţa compatibilităţii echipamentelor militare, doctrinelor şi prin
inconsistenţa garanţiilor de securitate politică, socială, de stabilitate pe care le oferă
guvernele din zonă”500. Guvernul Turciei a cerut să se stabilească două condiţii pentru
lărgirea Alianţei Nord - Atlantice: “Aceasta să nu slăbeasca nici potenţialul, nici structura

496
Tineretul liber din 11 ianuarie 1994
497
Ibidem
498
Ora din 14 ianuarie 1994
499
Ibidem
500
Ibidem

126
Alianţei şi să nu genereze divizării în sânul ei şi nici întrebări privind motivele existenţei
Alianţei”501.
Dacă Occidentul a condiţionat admiterea de noi ţări în N.A.T.O., Federaţia Rusă
s-a opus în permanenţă acestei admiteri, cu o asprime transparentă, uneori în afara
limbajului diplomatic. Din multitudinea documentelor şi persoanelor ce au exprimat
protestul Rusiei, am extras câteva aprecieri ale reprezentantului acestei ţări, Viaceslav
Nikonov, la seminarul internaţional de la Sinaia, din iulie 1994: “Nu cred că trebuie să vă
uitaţi pe harta Europei ca să vă daţi seama de statutul Rusiei. Vom reacţiona negativ faţă
de acele schimbări internaţionale care pun în pericol obiectivele Rusiei ... Situaţia în
Rusia este de aşa natură încât orice decizie luată de N.A.T.O. de a se extinde spre est ar
juca cartea forţelor naţionaliste şi, prin urmare, democraţia ar avea de pierdut... Sunt
temeri în Rusia că N.A.T.O. ar putea să devină singura structură pentru securitatea
europeană. Rusia nu poate fi de acord cu o astfel de poziţie”502. După ce mai prezintă şi
alte argumente, după ce subliniază că menţinerea N.A.T.O. în formula lui actuală este
mult mai mult în interesul securităţii internaţionale şi în interesul Rusiei, reprezentantul
respectivei ţări conchidea: “Acele ţări care se pronunţă în favoarea lărgirii N.A.T.O.
trebuie să nu se aştepte la o înţelegere sau atitudine prietenească din partea Rusiei”503.
Problema extinderii N.A.T.O., permanent prezentă în cabinete, în lumea diplomatică, în
presă, continua să fie controversat comentată: cei care doresc incorporarea în Organizaţia
Nord - Atlantică speră şi fac presiuni; cei care au puterea de decizie le dau speranţe dar le
şi atrag atenţia că multe din ţările membre ale “Parteneriatului pentru pace” nu vor face
parte vreodată din N.A.T.O. În mai 1995 a aderat şi Rusia la Parteneriat, în condiţiile
convenite cu organele supreme ale N.A.T.O.
Guvernul României, în consens cu toate forţele spectrului politic român, a
acceptat formula propusă de N.A.T.O., considerând Parteneriatul ca o etapă importantă a
procesului de integrare euro - atlantică. România şi-a exprimat oficial dorinţa de a adera
la “Parteneriatul pentru pace”. Astfel, în scrisoarea preşedintelui României, Ion Iliescu,
adresată, la 24 decembrie 1993, şefilor de stat sau guvern ai statelor membre ale
N.A.T.O., precum şi secretariatului general al Organizaţiei, se menţionează, între altele:
“În preajma întâlnirii la nivel înalt a ţărilor N.A.T.O. din 10 ianuarie 1994 aş dori să
reafirm poziţia României faţă de Alianţă şi să reconfirm interesul constant al ţării mele de
a deveni membru cu drepturi depline al Organizaţiei. Am exprimat acest interes cu
diferite ocazii, inclusiv în scrisoarea pe care am adresat-o la 18 septembrie 1993
secretarului general al N.A.T.O. de atunci, domnul Manfred Woerner”. Cu privire la
Parteneriat, preşedintele României subliniază: “Am primit cu un deosebit interes
propunerea referitoare la «Parteneriatul pentru pace», propunere receptată în România ca
fiind o importantă etapă preliminară în procesul integrării sale depline în N.A.T.O. Ţara
mea şi-a exprimat disponibilitatea de a participa la această nouă formă de cooperare în
direcţia respectării exigenţelor impuse de statutul de membru al Alianţei”. Subliniind
faptul că ţara noastră este vital interesată în asigurarea securităţii sale, având în vedere
evoluţiile politice din zonă, preşedintele Iliescu apreciază că numai integrarea în
N.A.T.O. poate asigura României garanţiile de securitate necesare: “În viziunea mea – se
arată în încheierea scrisorii, - apartenenţa la N.A.T.O. reprezintă o componentă esenţială

501
Ibidem
502
Adevărul din 16 iulie 1994
503
Ibidem

127
a procesului global de integrare a României în structurile euro - atlantice (N.A.T.O.,
U.E.O., Uniunea Europei, Consiliul Europei), aceasta constituind obiectivul esenţial al
politicii externe româneşti”504.
În spiritul acestei poziţii de principiu, la 26 ianuarie 1994, Teodor Meleşcanu,
ministrul afacerilor externe, a semnat, în numele României, la Bruxelles, Documentul –
Cadru privind “Parteneriatul pentru pace” între România şi N.A.T.O., România fiind
primul stat din ţările foste comuniste care a semnat acest document. Extinderea N.A.T.O.
către Est, cuprinderea în această alianţa a ţărilor care au făcut parte din Tratatul de la
Varşovia ar putea fi apreciate şi ca formula de contopire, în fapt, a celor două blocuri.
Evenimentele se află în plină desfăşurare, aducând zilnic elemente noi şi contradictorii,
mai cu seamă în planul discuţiilor cu Rusia, care, în fond, se opune lărgirii N.A.T.O.
pentru că nu acceptă pierderea totală a influenţei sale asupra statelor est - europene.
La 2 aprilie 2004, România a devenit membru al N.A.T.O. În cuvântarea ţinută cu
acel prilej, preşedintele de atunci al României, Ion Iliescu, sublinia: “Astăzi la Bruxelles
se înalţă drapelul de stat al României în faţa sediului Organizaţiei Atlanticului de Nord,
concomitent cu înălţarea drapelului Alianţei în faţa Parlamentului României. Această
ceremonie simbolică – continua el – vine să încununeze mai bine de un deceniu de
eforturi, de reforme politico – militare, economice şi sociale, care au schimbat radical
instituţiile civile şi militare ale statului român şi au edificat un regim democratic solid şi
funcţional”.

XI. Rolul instituţiei ataşaţilor militari în manifestarea politicii militare

externe a României. Instituţia ataşaţilor militari reprezintă o componentă permanentă,
activă şi reprezentativă a diplomaţiei militare române, pentru promovarea cu succes a
obectivelor politicii externe şi de securitate a României. În 2009, se vor împlini 150 de
ani de când domnitoul Alexandru Ioan Cuza, prin Înaltul Ordin nr. 83 din 12 noiembrie
1859, dispunea înfiinţarea „Secţiei a II-a Statistică şi Studiul Armatelor Străine”, ceea ce
reprezenta prima structură română de informaţii militare. Peste un an, în 1860, Al. I.
Cuza trimite în misiune la Paris pe locotenent-colonelul Ioan Alecsandi (fratele poetului
Vasile Alecsandri), pentru a susţine legitimitatea Unirii celor două Principate româneşti şi
necesitateaconstituirii unei singure armate, bine dotate şi instruită. Acest moment poate fi
considerat punctul de referinţă în istorie instituţiei ataşaţilor militari români. Ulterior,
diapozitivul ataşaturii militare a cunoscut etape de dezvoltare, dar şi de regres, fenomenul
fiind în directă legătură cu evoluţiile complexe ale situaţiei politico-militare interne şi
internaţionale.
În prezent, vectorii diplomaţiei militare sunt, în ordinea nivelurilor la care aceasta
este promovată pe plan internaţional, următorii: a) politico-militar, derulat de conducerea
politico-militară; b) ataşatura apărării, materializat prin ataşaţii apărării, militar, aero şi
naval; c) reprezentanţele militare la organizaţiile internaţionale (NATO, UE, ONU,
OSCE); d) diplomaţia militară promovată pe teatre de operaţiuni militare externe (fosta
Iugoslavie, Irak, Afganistan, etc.).
În cadrul misiuniii diplomatice din care face parte ataşatul apărării joacă un rol
relevant, axat pe reprezentarea Ministerului Apărării Naţionale, consilierea şefului de
misiune în probleme de apărare şi securitate, participarea îmoreună cu acesta la acţiuni

504
Cronica Română din 10 ianuarie 1994

128
oficiale pregătite în comun, conexe cu afacerile politico-militare sau de reprezentare
externă. Acest statut şi rol sunt conferite şi de normă de drept internaţional, care impune
ca şi ataşatul militar, aşa cum se procedează şi în cazul ambasadorilor, să se solicite
agrementul statului acreditar.
Ataşatul apărării organizează acţiuni complexe în mediul diplomatic şi politico-
militar din statul de acreditare a căror finalitate trebuie să concure la realizarea
obiectivelor trasate prin ordinul de misiune. Responsabilităţi deosebite revin acestuia în
problematica dezvoltării şi derulării cooperării militare bilaterale şi în gestionarea întregii
problematici de reprezentare pe lângă Ministerul Apărării şi armata statului (statelor) în
care este acreditat. În cadrul raporturilor cu parteneri externi, susţine, explică şi
promovează politica de apărare şi securitate a statului român, a intereselor naţionale şi a
imaginii ţării şi armatei sale în exterior. De asemenea, joacă un rol important în
prezentarea şi promovarea industriei române de apărare.
O altă componentă deosebit de importantă a activităţii ataşaţilor apărării (militari)
este cea de documentare şi informare pe căile permise de drept internaţional şi de
transmitere în ţară a unor rapoarte detaliate vizând situaţia politico-militară şi de
securitate din spaţiul de responsabilitate. Obiectivul principal al acestei misiuni de bază
este acela de cunoaştere precisă şi fidelă a informaţiilor externe necesare pentru asistarea
procesului decizional la nivelul conducerii politico-militare a României.

Ataşatura militară în perioada 1859-1918. Numit agent diplomatic la Paris în

septembrie 1859, locotenent-colonelul Ioan Alecsandri, a îndeplinit şi funcţia de ataşat
militar până în februarie 1866, deşi Principatele Unite încă nu erau independente, nu
aveau calitatea de a deschide o reprezentanţă diplomatică şi de a trimite diplomaţi în mod
oficial, inclusiv ataşaţi militari. El a reuşit să susţină orientările politicii militare ale
domnitorului Al. I. Cuza, care acţiona pentru realizarea unui sistem de apărare modern şi
omogen, plecând de la principiul „naţiunii înarmate”, adoptat de cele mai mari armate ale
epocii.
Evoluţia evenimentelor în intervalul de timp 1859-1866, a dovedit că cele trei
mari imperii (habsburgic, otoman şi ţarist) care dominau Europa, au intervenit frecvent pe
tot felul de căi în afacerile interne ale tânărului stat realizat prin Unirea din 1859.
A revenit prinţului Carol de Hohenzolern sarcina dificilă de a se confrunta în
continuare cu forţe ostile şi să realizeze independenţa ţării, condiţie indispensabilă pentru
o diplomaţie reală şi eficientă, inclusiv pe plan militar. Carol I îţi începe domnia în
condiţii extrem de grele pentru ţară, caracterizată printr-o economie înapoiată, instituţii
statale slabe, nevoi sociale mari,lupte politice interne intense, amestec străin grosolan.
Problema cea mai grea era însă existenţa în continuare a suzeranităţii turceşti, lipsa
independenţei statale şi, ca urmare, inexistenţa relaţiilor diplomatice normale cu ţările
europene.
Trecând peste rigorile suzeranităţii, domnitorul Carol I foloseşte momentele
favorabile din situaţia internaţională şi hotărărşte deschiderea de agenţii diplomatice la
Viena (1868), Berlin (1872), Belgrad (1876) şi Petersburg (1894), care, pe lângă cele
existente deja la Constantinopol şi Paris, marchează un pas înainte în conturarea unei
diplomaţii româneşti mai eficiente. Totodată, Carol I acorda o atenţie prioritară armatei
aflată în plin proces de modernizare, cu sprijinul Franţei, încă de pe timpul lui Al. I.
Cuza. Domnitorul înlocuieşte treptat influenţa franceză cu cea germană, iar cadrul

129
legislativ trasat de Cuza prin Înaltul Ordin nr. 83/1859 este continuat şi desăvârşit prin
Legea de organizare a puterii armatei din 1868.
Prevăzând evenimentele care vor urma, în 1875, Carol I numeşte pe generalul
Ioan Ghica în funcţia de agent diplomatic la Constantinopol, iar în anul 1877 îl transferă
ca agent diplomatic la Petersburg. Aflat la Constantinopol, generalul Ion Ghica se implică
în afirmarea politicii de neutralitate a românilor faţă de conflictul militar dintre Turcia şi
Serbia din 1876. Mai mult, după trei runde de negocieri cu autorităţile turceşti, obţine
garantarea neutralităţii zonei Negotin – Vârciorova505.
Anterior, domnitorul Carol I, pe baza unor reglementări adoptate în 1870, care
stipulau posibilitatea întrebuinţării ofiţerilor de stat major în misiuni pe lângă agenţiile
diplomatice din străinătate506 sau pe lângă ministerele de război străine , trimite pe
căpitanul Romulus Magheru, în 1874, la Hanovra pentru a pregăti vizita unei delegaţii
militare condusă de ministrul de război, generalul Florescu, care urma să asiste la
manevrele germane din septembrie acelaşi an.
Într-un raport al agentului diplomatic se scria despre activitatea acestuia: „Este de
semnalat şi faptul că în 1875, în lipsa agentului diplomatic Creţulescu, de la Berlin,
treburile agenţiei diplomatice au fost girate de căpitanul Magheru. Girantul, pe lângă
rezolvarea corespondenţei curente, consideră de datoria sa să trimită Ministerului
Afacerilor Străine din Bucureşti tot felul de ştiri apărute în presa germană în legătură cu
politica europeană ce afecta România sau relaţiile ei economice507.
În altă parte a Europei, agentul diplomatic girant la Petersburg, generalul I. Ghica,
raporta despre începerea pregătirilor Rusiei pentru un război în Peninsula Balcanică prin
concentrări de trupe şi pregătiri în vederea trecerii Dunării, făcând recomandarea „de a
lua măsuri pentru a nu fi surprinşi nepregătiţi”.
Guvernul român, deşi îşi declarase neutralitatea în conflictele balcanice, nu a
împiedicat tranzitul pe teritoriul său a unor detaşamente de voluntari bulgari care
sprijineau în 1876 răscoala antiotomană din ţara vecină, iar opinia publică românească şi-
a exprimat la rândul ei indignarea putenică faţă de masacrele comise de turci la sud de
Dunăre. Se contura un moment prielnic şi pentru România de a-şi obţine independenţa.
Premierul I. C. Brătianu reuşeşte să-l convingă pe Carol I că este timpul pentru a acţiona
în forţă la sud de Dunăre. În 18 iunie 1876, Serbia şi Muntenegru declară război
Imperiului otoman, iar guvernul român încurajează trecerea peste Dunăre de voluntari,
arme şi echipament militar. Urmează în octombrie acelaşi an vizita delegaţiei române
condusă de primul ministru I. C. Brătianu în Rusia, întrevederea cu ţarul, încheierea unui
acord privind trecerea trupelor ruseşti pe teritoriul României, care au făcut obiectul unei
convenţii româno-ruse semnată la 4 aprilie 1877.
La 12 aprilie 1877, Rusia declară război Imperiului otoman, iar trupele sale intră
pe teritoriul României, în trecere spre sudul Dunării. După numai 27 dezile, la 9 mai
1877, Mihai Kogălniceanu declară solemn în Parlamentul României, independenţa de
stat. Printr-o notă diplomatică trimisă puterilor garante ale Unirii Principatelor (Franţa,
Germania, Austro-Ungaria, Anglia, Iatalia, Turcia, Rusia) se solicită recunoaşterea

505
Reprezentanţele diploamtice ale României, vol. I, Editura Politică; 1967, pag. 91
506
Decretul şi regulamentul asupra serviciului ofiţerilor de stat major în “Monitorul oştii”, nr. A din
03.02.1870, pag. 127
507
Reprezentanţele diplomatice ale României, vol. I, Editura Politică, 1967, pag. 226-227

130
acestei declaraţii. Exceptând Rusia, toate celelalte state se opun sau manifestă reţinere
faţă de declaraţia României.
Iniţial, guvernul rus a respins propunerea României ca armata sa, să participe la
campanie alături de armata imperială. Insuccesul celor două asalturi ale trupelor ruse
asupra Plevnei l-a determinat pe Marele Duce Nicolae, comandant suprem al forţelor ruse
de pe acest teatru de război, să solicite concursul armatei române. Armata română va intra
în război numai după ce Înaltul Comandament rus a acceptat propunerile domnitorului
Carol I ca trupele române să aibă un sector distinct de operaţii şi să lupte sub
comandament propriu.
În dinamica războiului, Serviciul de informaţii al armatei române interceptează
cererea de armistiţiu a turcilor şi acceptul Rusiei. Şi de această dată iese la iveală poziţia
duplicitară a guvernului ţarist.
Acest fapt a rezultat din corespondenţa înaintată în ţară de agentul diplomatic
român la Petersburg, generalul I. Ghica, care confirmă revendicarea de către Rusia a celor
trei judeţe din sudul Basarabiei (Bolgrad, Cahul şi Ismail), hotărâre stabilită încă în
convenţia de la Reichstadt, din 1876, dintre Rusia şi Austro-Ungaria, fără ca la încheierea
Convenţiei cu România la 04 aprilie 1877, partea rusă să menţioneze acest lucru.
Urmează o criză în relaţiile româno-ruse care escaladează până la pragul
izbucnirii unui conflict militar. Marile puteri garante dezamorsează conflictul convocând
congresul de la Berlin, la 1 iulie 1878. Congresul recunoaşte indepenţa României, dar
impune cedarea către Rusia a celor 3 judeţe din sudeul Basarabiei. De asemenea, se
recunoaşte Dobrogea şi Delta Dunării ca teritorii ale României. Recunoaşterea „oficială”
a independeţei României s-a hotărât să fie comunicată de fiecare stat în parte. Astfel că,
în timp ce Rusia, Austro-Ungaria şi Poarta au recunoscut acest fapt imediat, Italia ne
recunoaşte independenţa în anul 1879, iar Germania şi Anglia în 1880.
Ca urmare a acestei noi realităţi, România trece treptat la transformarea agenţiilor
diplomatice în legaţii, agentul diplomatic devenind trimis extraordinar şi ministru
plenipotenţiar, în fruntea unui colectiv de diplomaţi de diferite ranguri diplomatice,
inclusiv ataşatul militar cu rang de consilier. Potrivit cutumelor internaţionale, primul
ataşat militar român oficial rezultă că este maiorul Romulus Magheru, numit la
Conastantinopol în această funcţie în anul 1878, iar cel de-al doilea era căpitanul
Stănescu N. Pavel, numit ca ataşat militar la Paris, în 1879, şi prin extindere la Bruxelles.
În august 1880, colonelul Voiculescu este împuternicit de principele Carol I să efectueze
o vizită în SUA, unde să remită preşedintelui acestei ţări scrisoarea destinată a notifica
independenţa României ca stat liber şi suveran.
Pentru reglementarea definitivă a trimiterii de ataşaţi militari în străinătate, în
regulamentul din 1880, referitor la funcţionarea legaţiilor diplomatice ale României, se
stipula în mod expres că „pe lângă legaţii se vor putea ataşa ofiţeri din armată sau marină,
în funcţie de ataşaţi militari”508.
După proclamarea României ca regat şi încoronarea lui Carol I ca primul rege al
ţării, la 10 mai 1881, concomitent cu numirea de noi ataşaţi, se trimit la studii în
principatele ţării cadeţi şi ofiţeri pentru a-şi desăvârşi pregătirea stat-majoristică şi în
domeniul tehnicii militare. Ulterior, în anul 1882, Marele Stat Major al Armatei Române,
elaborează „Regulamentul pentru ataşaţii militari români”, care la art. 57 preciza:
„Ofiţerii de stat major primesc misiuni pe lângă legaţiile române din străinătate sau pe
508
Arhiva MAE, problema B2, vol. 2, 1880-1889

131
lângă ministerele de război străine, privind compunerea armatelor lor, organizarea
acestora, metodele de recrutare şi înaintarea în grad, îmbrăcămintea, echipamentul,
armamentul, pe care le raportează periodic ministrului de război”509. Pentru
perfecţionarea instituţiei ataşaţilor militari, în anul 1892 a fost elaborată o formă
îmbunătăţită a regulamentului ataşaţilor militari, în care erau stipulate următoarele
misiuni principale:
- întreţinerea de relaţii cordiale cu armata şi statul acreditar şi corpul
diplomaţilor din acest stat;
- cunoaşterea în amănunt a armatei şi ţării în care este acreditat, desprinderea
concluziilor utile pentru modernizarea înzestrării şi a introducerii de noi acte
normative în armata română;
- indentificarea oportună a intenţiilor de prietenie din partea unor state şi
armate şi cu prioritate a celor cu gânduri ascunse (duşmănoase), mai ales
dacă sunt vecine şi comunicarea urgentă a ministrului de război.
Trebuie remarcat faptul că Regulamentul constituia şi o reflectare a normelor de
drept internaţional, subliniind că: „ataşatul militar român, urmând în rang şi statut
diplomatic pe şeful de legaţie, beneficiază ca şi acesta de două mari privilegii:
inviolabilitatea şi extrateriorialitatea”510.
Prin noile instrucţiuni apărute în 1896 privind „Serviciul ataşaţilor militari
români”, apare ca element de noutate faptul că numirea acestora se face prin Înalt Decret
Regal. Ca urmare, se preciza că: „ataşatul militar reprezintă armata noastră în străinătate
şi este trimisul Majestăţii Sale”, ceea ce măreşte semnificativ atât prestigiul cât şi
responsabilităţile profesionale ale celor numiţi în această funcţie.
Din pleiada de ataşaţi militari care s-au remarcat în perioada premergătoare
izbucnirii primului război mondial au făcut parte ofiţeri ca: maior Coandă Constantin,
căpitan Mavrocordat Leon, căpitan Ghica Grigore, maior Averescu Alexandru acreditaţi
succesiv la Viena şi Berlin, care ulterior au ajuns generali şi au ocupat importante funcţii
în conducerea armatei.
Izbucnirea războaielor balcanice (1912-1913), găseşte instituţia ataşaturii militare
române reprezentată în 10 ţări de pe continentul european. Neutralitatea României în
primul război balcanic, cât şi participarea armatei la restabilirea păcii şi contracararea
tendinţelor hegemoniste în regiune, în cel de+al doilea război balcanic, au contribuit la
creşterea rolului României în Europa şi la un prim pas către ieşirea ţării de sub tutela
Triplei Alianţe la care ţara noastră aderase încă din 1883, în speranţa că va putea
influenţa uşurarea situaţiei românilor de sub stăpânirea austro-ungară şi, chiar, eventual,
să se ajungă la retrocedarea teritoriilor româneşti aflate sub ocupaţie străină.
La declanşarea primului război mondial în anul 1914, marile puteri europene vor
exercita presiuni asupra României de a intra în război. România se declară neutră. Însă,
obiectivele diplomatice româneşti în această perioadă vizau obţinerea de garanţii că
teritoriile ocupate de Austro-Ungaria se vor uni cu România, primirea de ajutoare militare
pentru pregătirea armatei şi intrarea în război de partea Antantei într-un moment posibil
şi favorabil intereselor naţionale.
Anii 1914-1916, supranumiţi ca ani ai „neutralităţii armate”, au foat marcaţi de
acţiunile ambelor tabere aflate în conflict pentru a determina România să intre în războide

509
Direcţia Informaţii Militare – Ficţiune şi Adevăr, Bucureşti, 1994, pag. 223
510
Al. M. Stoenescu: “Istoria loviturilor de stat în România”, vol. 2, pag. 54-55, Editura RAO - 2002

132
partea lor. La 4 august 1916, România încheie cu reprezentanţii Franţei, Angliei, Rusiei şi
Italiei Tratatul politic şi Convenţia militară prin care se obligă să intre în război cât mai
curând posibil. La 14 august 1916, Consiliul de Coroană aprobă intrarea în război, având
ca obiectiv final reintegrarea ţării.
Intrarea României în război a impus retragerea ataşaţilor militari români din
Austro-Ungaria, Germania, Bulgaria şi Turcia, împreună cu tot personalul
reprezentanţelor diplomatice din cele 4 ţări. Ataşaţii militari din ţările aliate ca şi
înfiinţarea noilor posturi de ataşaţi militari al Londra (1917), Berna (1917) şi Washington
(1917), precum şi numirea altor reprezentanţi militari pe lângă marile cartiere generale
ale armatelor Franţei, Rusiei , Greciei şi Italiei au determinat intensificarea activităţii
menită a slujii intereselor naţionale.
Dacă prima parte a războiului, 1916-1917, se desfăşoară în dezavantajul armatei
române, în partea a doua a acestei conflagraţii prin victoriile de la Mărăşti, Mărăşeşti şi
Oituz, armata română îşi face pe deplin datoria sacră de apărare a gliei strămoşeşti.
Înfrângerea Austro-Ungariei şi schimbările survenite în Impriul ţarist, au creat premise
întregirii ţării în hotarele sale naturale, iar la 29 decembrie 1919, în Parlamentul
României se votau legiel de ratificare ale Marii Uniri.

Perioada interbelică (1919-1939). Noua forţă a Europei, în perioada dintre cele

două războaie mondiale este cea conferită prin tratatele de pace de la Paris 1919-1920 şi
cea creată de revoluţia bolşevică din Rusia, care a dat naştere statului sovietic în anul
1924. Ca participantă directă la războiul întâi mondial, de partea învingătorilor, România
recapătă teritoriile străvechi locuite de români şi se întregeşte cu Transilvania, Banatul,
Bucovina, Herţa şi Basarabia, care fuseseră vreme îndelungată ocupate de fostele imperii
austro-ungar şi ţarist.
Statele nou apărute pe harta Europei doreau să acţioneze pentru apărarea
integrităţii lor în noile graniţe, ceea ce le-a determinat să conceapă sisteme de alianţe
militare defensive în centrul şi sud-estul Europei. La menţinerea permanentă a legăturii
dintre şi pe plan militar o contribuţie importantă revenea instituţiei ataşaţilor militari. Aşa
se face că Secţia a II-a din Marele Stat Major a trecut imediat la deschiderea birouri ale
ataşaţilor militari în SUA şi Anglia (1919), apoi în Polonia, Ungaria, Cehoslovacia şi
Japonia. Totodată, sunt numiţi, noii ataşaţi militari în Turcia, Franţa şi Belgia, Austria,
Germania, Bulgaria, Serbia, Grecia ş.a. Astfel, în jurul celui de-al doilea război mondial,
România avea 23 de ataşaţi militari în străinătate, dintre aceştia unii cu acreditări
multiple, ca de exemplu: Roma cu extindere de acreditare şi la Tirana; Berlin cu
extindere şi la Haga, Copenhaga, Stockholm şi Helsinki; Lisabona şi Madrid; Paris şi la
Bruxelles. Creşterea şi diversificarea misiunilor ce reveneau ataşaţilor militari au impus
nevoia acreditării unor ajutoare ale acestora, în persoana ataşaţilor militari adjuncţi,
specializată pe probleme de aeronautică şi navigaţie maritimă (la Paris, Londra şi alte
posturi), astfel că în anul 1930, existau acreditaţi în străinătate şi 10 militari adjuncţi.
Interesant de remarcat este şi faptul că în perioada interbelică a continuat tradiţia
numirii unor foşti ataşaţi militari în funcţia de ambasadori ai României în diferite
capitale. Era o recunoaştere a competenţei şi capacităţii lor de a soluţiona complexele
probleme specifice situaţiei postbelice sau a celei de război. Astfel, între anii 1921-1928,
ambasador al României la Budapesta va fi colonelul Traian Stârcea, cel care în 1914-
1916 fusese ataşt militar la Viena, un fin cunoscător al situaţiei din fostul Imperiu Austro-

133
Ungar. El a avut de soluţionat şi problema majoră a marcării pe teren a frontierei de stat
româno-ungare, aşa cum a fost stabilită aceasta prin Tratatul de la Trianon. Tot aşa,
ataşaţii militari de la Berlin şi Tokyo, generalii Ion Gheorghe şi, respectiv, Gheorghe
Băgulescu şi mai apoi Nicoale Rădulescu, au fost numiţi ambasadori ai României în cele
două capitale, în perioada celui de-al doilea război mondial.
Unul dintre cele mai importante roluri, acela de a informa Marele Stat Major al
Armatei Române şi Casa Regală cu privire la situaţia politico-militară şi militară din
Europa în condiţiile ascensiunii fascismului, a revenit ataşaţilor militari români în cel de-
al patrulea deceniu al secolului XX. Arhivele militare păstrează o seamă de rapoarte
importante ale acestora în legătură cu consecinţele expansiunii germane şi gravele
ameninţări pentru integrarea teritorială a României.
Invadarea Austriei în martie 1938 de către Germania, ocuparea regiunii sudate a
Cehoslovaciei în octombrie acelaşi an şi acceptarea de către Anglia, Franţa şi Italia a
dezmembrării acesteia prin acordul de la München, îl determină pe ataşatul militar de la
Berlin, locotenent-colonelul Titus Gârbea, să raporteze cu îngrijorare Marelui Stat Major,
la 6 octombrie 1938, următoarele: „Este de aşteptat o reluare a campaniei revizioniste
făţişe şi o subminare internă (…). Ne trebuie un sprijin politic care să impună respect şi
temere celor ce vor să ne ştirbească”511.
Precipitarea evenimentelor în Europa centrlă şi de est a anului 1938, continuarea
dezmembrării Cehoslovaciei prin hotărârea primului dictat de la Viena din 2 noiembrie
1938, prin care Germania şi Italia atribuiau Ungariei 12.000 km2 – teritoriile de la sud ale
Ucrainei subcarpatice şi ale Slovaciei, fac aproape existenţa statului cehoslovac se află în
pericol.
Anul 1939 a fost nefast atât pentru Europa, cât şi pentru România. După ocuparea
în întregime a Cehoslovaciei, în martie 1939, crearea „Protectoratului Cehiei şi a
Moraviei”, transformarea Slovaciei într-un stat marionetă al Germaniei, ocuparea de către
trupele germane a portului lituanian Memel (Klaipeda) şi a regiunii aferente, are loc la 1
septembrie 1939 invadarea Poloniei de către Germania, căreia, începând cu 17
septembrie i se va alătura şi URSS, a marcat declanşarea celui de-al doilea război
mondial. Acţiunile declanşate de germani sunt continuate. Polonia dispare şi odată cu ea
încă unul din potenţialii aliaţi ai României. Mai rămăsese un singur pas până la
dezmembrarea ţării noastre din vara anului 1940.
Este cazul să reamintim aici modul exemplar în care a acţionat locotenentul-
colonel Alexandru Petrescu, tatşat militar român la Varşovia, care, printr-o organizare
desăvârşită a reuşit să asigure în septembrie 1939 refugierea pe teritoriul României a
preşedintelui guvernului şi autorităţilor politice şi militare poloneze, în deplină siguranţă.
În această conjunctură, soarta României devenea tot mai nesigură ca urmare a ezitării
marilor aliaţi de a o susţine în faţa expansiunii germane şi ruseşti.
Deja, în Italia se cunoştea despre acordul germano-sovietic de împărţire a
României prin Tratatul Ribbentrop-Molotov. De altfel, cardinalul de origine franceză
Tissendier îi scria ataşatului militar român la Roma, locotenentului-colonel Gheorghe
Petrescu următoarele: „În aceste momente, când germanii se găsesc în apropierea
frontierei voastre şi când ruşii ocupă singura frontieră învecinată cu fosta ţară prietenă, nu
pot decât să vă exprim sentimentul meu de condoleanţe pentru nenorocirea ce se va abate

511
Alesandru Duţu, Lenuţa Nicolescu, Alexandru Oşca, Ataşaţii militari transmit… (1938-1944), Editura
Europa Nova, Bucureşti, 2001, p. 70

134
în curând asupra ţării voastre, împărţirea ei între Germania şi Rusia Sovietică, fapt ce îl
deţin dintr-o informaţie pe care o posed dintr-o sursă sigură”512.
În Buletinul de informaţii pe luna septembrie 1939, colonelul Corneliu Teodorini,
ataşatul militar român la Paris raporta că „Eşecul suferit de Franţa (şi Anglia) în
negocierile cu URSS, precum şi rămânerea în neutralitate a tuturor ţărilor balcanice, este
consecinţa politicii de forte slabă abilitate dusă de Franţa, chiar după război încoace”513.
În continuare, ofiţerul român remarca faptul că, dacă toate statele balcanice ar fi intrat
împreună şi în acelaşi timp în război şi dacă URSS ar fi foat atrasă în orbita franco-
englezilor, probabil, Germania nu ar fi declanşat războiul514. Referindu-se la relaţiile
româno-franceze din acel moment Teodorini informa că „În ceea ce priveşte politica
Franţei, dusă viś-a-viś de românia această lună de război, şi simţită aici, atât prin
relaţiunile oficiale, cât mai ales în cadrul livrării comenzilor noastre de armamente, ea se
poate defini: rezervă şi prudentă”515.
LA rândul său, locotenentul-colonel Alexandru Budiş, ataşat militar în Bulgaria,
referindu-se la situaţia politică din acestă ţară, în septembrie 1939, informa că „Fără să
piardă din vedere realizarea revizionismului pentru care s-a agitat atâta, mai ales în
ultimul timp şi în special împotriva noastră, presa şi opinia publică, impresionate de
grandoarea partidei angajate, au devenit mai prudente, mai circumspecte”516. Din punct
de vedere militar, locotenentul-colonel Budiş, transmitea că „Armata bulgară nu este încă
echipată complet pentru un asemenea război. Din acestă cauză – continuă el – nu se va
încumeta să ne atace singură, să ne facă un război în doi”517.
Lucrurile s-au adeverit. Astfel că, până în vara anului 1940, Germania, Italia şi
Rusia decid asupra raptului teritorial faţă de România, cunoscându-se şi reţinerea vechilor
aliaţi ai României şi a altor mari puteri.
În timpul războiului (1939-1945). Reorganizată în condiţiile de război, ataşatura
militară română şi-a adus o importantă contribuţie la cunoaşterea situaţiei de pe teatrele
de acţiuni militare. Au fost raportate date şi situaţii, informaţii şi previziuni care au pus
Marele Stat Major român, conducerea militară a statului şi Casa Regală în postura de a
lua cele mai bune decizii atât din timpul desfăşurării campaniilor militare în Rusia, cât şi
a deciziei României de a se alătura forţelor antihitleriste după 23 august 1944.
O pleiadă de ataşaţi militari români, personalităţi militare bine pregătite şi deo
certă valoare, observatori militari şşi politico-militari în capitalele statelor de acreditare
au acţionat în timpul războiului în folosul României şi a armatei sale. În acest sens,
colonelul, ulterior generalul Ion Gheorghe aflat în ţara cea mai importantă a momentului
- Germania, înainte de a fi numit ambasador, a întocmit rapoarte în care formulează
concluzii deosebit de pertinente asupra Germaniei, potenţialului său militar şi
repercursiunile politicii germane faţă de România. De pildă, la 5 februarie 1944 colonelul
Ion Gheorghe informa că „În Germania se poate observa în momentul defaţă, numeroase
indicii prevestitoare ale unor importante evenimente politice şi militare”518. În acelaşi
timp, face largi aprecieri asupra armatei germane, asupra pregătirilor care aveau loc. De
512
Ibidem, p. 86
513
Ibidem, p. 67
514
Ibidem, p. 67
515
Ibidem, p. 67
516
Ibidem, p. 96
517
Ibidem, p. 96
518
Ibidem, p. 139

135
asemenea, la un moment dat, în dinamica războiului, locotenentul-colonel Traian
Teodorescu, ataşatul militar român în Turcia, militând pentru o politică externă de
demnitate naţională făcea următorul comentariu: „Dacă este vorba să mergem până la
capăt cu axa, încât să acceptăm şi <<Moartea cu Axa şi deci pentru axă>>, atunci de ce
nu am murit mai bine ieri – pentru Basarabia şi Transilvania şi de ce să nu murim mai
bucuros mâine – pentru România?”519.
La intrarea României în război, 22 iunie 1944, reprezentarea armatei române era
asigurată în 16 ţări, în zece cu reşedinţă permanentă şi în şase prin extindere de
acreditare. Pe durata conflictului numărul acreditaţilor s-a modificat în funcţie de
schimbările intervenite în situaţia politico-militară internaţională.
Dacă în perioada de început a războiului din rapoartele ataşaţilor militari români
din ţările aliate Axei sau din cele neutre se desprindea modul în care acestea accepta noua
situaţie creată., începând cu anul 1942, tonul acestora se schimbă. Din ele încep să rezulte
nemulţumirile populaţiilor din ţările cucerite şi chiar din cele ale Axei faţă de
neajunsurile econimice interne şi pierderile suferite pe teatrele de acţiuni militare. Chiar
şi generalul Ion Gheorghe, ataşatul nostru militar la Berlin, cunoscut ca filogerman, în
raportul său din aprilie 1942 era nevoit să constate: „Fără a exagera în nici un fel, trebuie
spus că moralul poporului german a suferit considerabil de mult. Tot timpul anului 1941,
el a trăit cu iluzia că se va sfârşi până la venirea iernii. Tot timpul nu i s-a spus decât
acesta (...). Toată lumea a socotit că bolşevismul se va prăbuşi până la venirea iernii.
Deziluzia a fost cât se poate de cruntă. În loc de sfârşitul atât de mult dorit, au trebuit să
vină eforturile dureroase ale iernii, care au slăbit mult de tot forţele fizice şi morale ale
Germaniei”520.
Deschiderea celui de-al doilea front în vestul Europei, cerută insistent de sovietici
în 1943 întârzia, întrucât, aşa cum raporta, la 8 decembrie 1943, colonelul Radu
Dinulescu, ataşatul militar român în Suedia: Aliaţii nu par hotărâţi să răspundă imediat
cererilor insistente ale ruşilor de a începe operaţiunile de invazie, spre a scurta
războiul”521. Mai departe, colonelul Dinulescu sublinia că ezitarea Aliaţilor de a
întrprinde acţiuni de invazie decisive ar fi motivată de faptul că „Dărâmarea regimului
politic al Germaniei înainte de epuizarea militară, pentru ca la nevoie, armata germană să
poată constitui un puternic argument în momentul stabilirii noii ordini europene”522.
Potrivit convenţiei de armistiţiu din 12 septembrie 1944, încheiate de România cu
URSS şi Marea Briatnie, întreaga activitate de stat şi militară a fost pusă sub
supravegherea şi controlul Comisiei aliate de control, în fapt sovietică. În aceste
circumstanţe, la 1 iulie 1945, ataşatura militară română a fost desfiinţată.
În perioada postbelică. În condiţiile de după război, o lugă perioadăde timp,
diplomaţia română a fost dictată de Moscova. În anul 1948, s-a deschis primul post de
ataşat militar român, la Moscova, în acestă funcţie fiind numit locotenent-colonelul Floca
Arhip, devenit mai târziu general şi adjunct al ministrului Apărării Naţionale. În decizia
guvernului se aprecia că rolul, atribuţiile, îndatoririle şi modul de lucru al ataşaţilor
militari şi al personalului ajutător sunt cele prevăzute în „Regulamentul ataşaţilor militari

519
Diplomaţia română a apărării. Un secol şi jumătate sub zodia Minervei. Scurt istoric, Editura Medro,
Bucureşti, 2007, p. 109
520
Alesandru Duţu, Lenuţa Nicolescu, Alexandru Oşca, Op. cit., p. 149
521
Ibidem, p. 302
522
Ibidem, p. 303

136
acreditaţi în străinătate” din anul 1938. Apariţia celor două blocuri de ataşaţi militari care
acopereau 13 state (7 în ţări socialiste şi 5 în ţări capitaliste: SUA, Franţa, Italia, Turcia şi
Egipt). În aceşti ani, structura contrinformativă a Serviciului de informaţii al armatei a
fost dată Ministerului de Interne, permiţând imixtiunea abuzivă a acestuia, mai multe
decenii, în treburile interne ale oştirii cu urmări nefaste. Perioada de vârf a instituţiei
ataşaţilor militari a fost cuprinsă între anii 1968-1978, când România avea ataşaţi militari
cu reşedinţă permanentă în 30 de state, acoperind prin extindere alte 18 ţări. În anii ce au
urmat, numărul ataşaţilor militari a scăzut drastic, ajungând ca în decembrie 1989 să mai
existe 4 ataşaţi militari la post.
Începând cu anul 1990, numărul ataşaţilor militari a crescut ajungând ca în acest
moment să existe 34 de birouri de ataşaţi ai apărării, militari şi navali, care, prin extindere
acoperă reprezentarea militară în 71 de state. În concluzie, instituţia ataşaturii apărării
constituie şi va fi şi în viitor principalul instrument diplomatic la nivelul Ministerului
Apărării Naţionale, un factor activ de transpunere în practică a obiectivelor politicii
externe militare române. Rezultă că armata română nu trebuie şi nu poate să depindă de
nimeni în procurarea informaţiilor militare externe ce-i sunt necesare pentru apărarea
ţării.

137