CURS 4

GEOGRAFIA CANTITATIVĂ
(~1950 - ~1980)

1. După al doilea război mondial: critica geografiei clasice

2. Apariţia şi difuzia geografiei cantitative

2.1. Baza filosofică şi teoretică a geografiei cantitative
2.2. Revalorizarea economiei spaţiale germane dintre cele două războaie

3. Obiectivele şi mijloacele de cercetare ale geografiei cantitative

2.1. Organizarea spaţială şi principiile organizării spaţiului
2.2. Cercetarea structurilor spaţiale (localizări, reţele, arii)

« Nu există geografie, există doar geografi » (Robert Clozier)

« Geografia este o cunoaştere a cunoaşterii » (Antoine Bailly)
 S
inteză

GEOGRAFIA GEOGRAFIA GEOGRAFIA

CLASICĂ CANTITATIVĂ CONTEMPORANĂ
este o: - ştiinţă idiografică - ştiinţă nomotetică - ştiinţă socială /
umană
care, printr-un - morfofuncţional
demers:
şi o metodă: - inductivă -

caută: - diferenţe în spaţiu -

şi găseşte: - originalităţi -
regionale
cu caracter: - unic -
 1. După al doilea război mondial: critica geografiei clasice

« Gândindu-se ca o ştiinţă naturală, geografia clasică era incapabilă să ia

în consideraţie dimensiunile sociale ale repartiţiilor pe care le
studia. Ea nu avea la dispoziţie decât un tip de model explicativ, respectiv
modelul ecologic, şi acesta sub o formă dificil de utilizat....

Pentru a explica diferenţierea regională a planetei şi multitudinea de

peisaje, trebuie să poţi explica de asemenea faptele arhitecturii sociale, ori
tocmai acestei exigenţe răspund modelele economice ale anilor şaizeci
apoi... modelele sociale şi politice ale anilor şaptezeci».
(P.Claval - Histoire de la Géographie , p.41 dans Les concepts..., 1991)
După al doilea război mondial : două tipuri de presiuni asupra geografiei
clasice:

1) – prima vine din chiar interiorul disciplinei, aflată în căutare de

identitate ştiinţifică. Articolul lui Frank K. Schaefer, (Exceptionalism
in Geography, pag. 226-249 în “Annals of the Association of
American Geographers”, no 43/1953) a fost semnul cel mai puternic.
Consecinţe: criză a geografiei tradiţionale, conflict între geografia
clasică şi noua geografie; s-a vorbit de (r)evoluţie cantitativă.

2) – a doua vine din nevoile puternice de amenajare a teritoriilor,

profund distruse de război. Consecinţă: apariţia în anii 1950 a
regional science, în SUA, sub conducerea lui Walter Isard. Americanii
au considerat economia spaţială clasică germană drept o moştenire
legitimă.
Lucrări ştiinţifice care au pus bazele geografiei cantitative şi i-au
susţinut dezvoltarea

Gravier, J. F. - Paris et le désert français, Flammarion, Paris, 1e édition, 1947

Isard, W., Scooler, E. W. - Industrial Complex Analysis, Agglomeration Economies and

Regional Development, în vol. I din « Journal of Regional Science », 1959
Isard, W. - Methods of Regional Analysis. An Introduction to Regional Science , Massachussets
Institute of Technology, 1960, trad. en franc. par A. Sallez et E. Strawczynski :
Méthodes d'analyse régionale. Une introduction à la science régionale , Dunod,
Paris, 1972

Hagerstrandt, T. - Innovation Diffusion as a Spatial Process, University of Chicago Press,

Chicago, 1967, (développement de son étude initial The Propagation of
Innovation Waves, în « Lund Studies in Geography », Gleerup, Lund, 1952)

Reilly, W. J. - Methods For the Study of Retail Relationships , « University of Texas Bulletin »,
Dallas, no 2944, 1929

Stewart, J. - Empirical Mathematical Rules Concerning the Distribution and Equilibrium of

Population, în « The Geographical Review », july, 1947
Stewart, J. - Demographic Gravitation : Evidence and Applications , în « Sociometry », mai,
1948

Ullman, E.L. - Geography as spatial interaction, University of Washinghton Press, Seattle,

1980
2.1. Baza filosofică şi teoretică a geografiei cantitative

Geografia neopozitivistă (the new geography, la nouvelle géographie sau

geografie cantitativă) are la bază pozitivismul logic (sau empirismul logic)
dezvoltat în anii 1920 de filosofii şi de epistemologii Şcolii de la Viena.
Conform acestui curent de gândire, a aplica teoriile logicii formale sau ale
matematicii înseamnă a ajunge la o cunoaştere cel puţin tot atât de sigură
precum aceea datorată simţurilor umane, prelungite prin instrumente de
măsură şi control.
Altfel spus, logica şi raţiunea umană, alături de metodele statistice şi
matematice de aproximare riguroasă, sunt instrumente la fel de exacte ca şi
termometrul, barometrul sau telemetrul... Cu ajutorul modelelor statistice
putem astfel să aproximăm, cu o marjă de eroare cunoscută, comportamentul
spaţial al mulţimilor sau, la fel de bine, evoluţia unei populaţii numeroase .
Experienţa devine astfel posibilă şi geografiei umane, ca şi tuturor ştiinţelor
sociale în general, şi astfel geografia poate aspira la statutul de ştiinţă cu
drepturi depline.
Pentru prima dată, în acest cadru filosofic, apare posibilitatea unei
geografii nomotetice, adică posibilitatea construirii unei teorii
geografice, fondată pe demersuri ipotetico-deductive.
Analiza matematică (adică aplicarea în geografie a teoremelor
matematice) susţine validitatea enunţurilor teoretice iar analiza
statistică serveşte pentru a testa şi a confrunta rezultatele teoretice cu
faptele observate.
De prin anii 1990 începe să apară o analiză geografică matematică ce
încearcă să construiască un ansamblu de teoreme şi de axiome
geografice.
Demersul ipotetico-deductiv elaborează o construcţie teoretică a faptelor
realităţii, pe care o consideră explicativă pentru lumea reală şi pe care
o confruntă ulterior cu realităţile studiate pentru a-i verifica
validitatea, urmând etapele de mai jos :

1) Alegerea unei problematici şi a faptelor de studiat ;

2) Formularea ipotezelor de lucru şi elaborarea unei explicaţii teoretice a

faptelor;

3) Confruntarea ipotezelor cu realitatea observată;

4) Concluzionarea prin respingerea, acceptarea sau modificarea

ipotezelor şi a teoriei pe care se bazeză acestea .
(Bailly et Béguin, 1982, 2001)
 2. Apariţia şi difuzia geografiei cantitative

« Definim drept viziune neopozitivistă aceea care, contrar pozitivismului strict al lui
Comte, privilegiază teoria pentru a ajunge la reguli generale de explicaţie prin
intermediul unui demers deductiv. Insistând asupra rigorii ştiinţifice, ea utilizează
observaţia pentru a testa teoria ».
A. Bailly, H. Béguin, 1982, 2001
Noua geografie (the new geography; la nouvelle géographie) a apărut în spaţiul anglo-
saxon:

-Primele manuale: William Bunge; Ian Burton

-Primul epistemolog: David Harvey
-Numele de « new geography » : Peter Gould
Noua geografie a fost numită şi geografie cantitativă deoarece ea
privilegiază metodele cantitative care provin din două surse :

- statistică
- modelizare matematică.

1. Metodele statistice sunt utilizate pentru a testa ipoteze plecând de

la fapte empirice. Adoptate de geografi începând cu 1950 datorită
puternicului lor caracter descriptiv al unor baze imense de date,
aceste metode au fost îmbogăţite ulterior prin utilizarea statisticii
inferenţiale (adică a testelor statistice, precum testul χ² de
exemplu).

Pentru exemplificare, vezi Apetrei, Mihai.; Grasland, Claude; Groza,

Octavian - Elemente de Statistică cu aplicaţii în Geografie , Ed.
Universităţii « AL.I.CUZA » Iaşi, 201 pg., 1996
2. Modelele matematice au urmat aceeaşi dinamică; geografia s-a
inspirat din trei surse principale:

a) – fizica socială (interacţiunile spaţiale dintre punctele

discrete ale unei mulţimi; modelul gravitaţional; maximizarea
entropiei)

b) – economia neoclasică (modele de optimizare rezultate din

teoria alegerilor optime şi venind către geografie prin intermediul
regional science şi al teoriilor localizării)

c) – teoriile grafurilor şi ale reţelelor, dezvoltate în topologie,

ramură a matematicii.

După 1990 matematicienii propun geografiei modele pentru analiza

sistemelor complexe (haos, fractali, teoria catastrofelor, teoriile auto-
organizării, etc.).
(după Johnston, R.J.; Gregory, D.; Pratt, G.; Watts, M., 2000)
2.2. Revalorizarea economiei spaţiale germane dintre cele
două războaie

Noua geografie nu a apărut pe un teren gol; drumurile fuseseră trasate de economia

spaţială clasică germană (şi scandinavă) :

Johann-Heinrich von Thünen (prima jumătate a sec. al XIX-lea) – modelul de localizare

al culturilor agricole

Alfred Weber (prima jumătate a sec. al XX-lea) – modelul de localizare al activităţilor

industriale [ precursori: W. Ure (1835), W. Roscher (1865), A. Schaffle (1873), E. A.
Ross (1896), Fr. S. Hall (1900), A. Marshall (1890, 1919)]

Andreas Predöhl (1925, 1928) – teoria spaţiului eterogen

Walter Christaller (1933) – teoria locului central

Törd Palander (1935) – rolul pieţelor de consum asupra localizării activităţilor

economice

August Lösch (1940) – teoria echilibrului regional

Pentru detalii, vezi Groza, Octavian; Istrate, Marinela; Căpitan, Radu –

Geografia industriei,
industriei, Universitas, Iaşi, 202 pg., 2005
Modelul localizării culturilor agricole
realizat de Heinrich von Thünen şi
utilizările sale actuale
Modelul locurilor
centrale
(W. Christaller)
Sudul Germaniei –
spaţiul care l-a
inspirat pe geograful
Walter Cristaller
Rafinarea de
către economistul
german August
Lösch a
modelului
lorurilor centrale.
3. Obiectivele şi mijloacele de cercetare ale geografiei cantitative

Scopul principal: descoperirea regularităţilor sau a ordinii spaţiale (Haggett, 1973).

Altfel spus: a descoperi, a explica şi a face prognoza evoluţiei organizării spaţiale .

După Goodall (1987, p. 444), organizarea spaţială reprezintă

„aranjările/aranjamentele (patterns) de obiecte agregate, rezultate din utilizarea

spaţiului de către societate. Într-un sens mai larg, organizarea spaţială este rezultatul
efortului oamenilor de a utiliza spaţiul în mod eficient”.

Studiul organizării spaţiului presupune două direcţii principale de cercetare :

a) Descoperirea ordinii spaţiale (a structurilor spaţiale) ca rezultat al acţiunii umane

şi

b) Descoperirea principiilor şi forţelor care guvernează apariţia şi evoluţia

structurilor spaţiale.
3.1. Organizarea spaţială şi principiile organizării spaţiului

Conform definiţiei lui Brian Goodall (1987, p. 445), structura spaţială este
„rezultatul proceselor spaţiale, respectiv modul în care spaţiul este structurat
prin intermediul diferitelor acţiuni ale proceselor fizico-geografice şi socio-
economice.

Structura spaţială descrie localizarea internă relativă într-o distribuţie

spaţială, respectiv localizarea fiecărui element în funcţie de fiecare dintre
celelalte elemente şi localizarea unui element în funcţie de toate celelalte
elemente”.

Un proces spaţial este “mecanismul care produce structura spaţială a

unei distribuţii” (idem).

După Derek Gregory, structurile spaţiale reprezintă mai degrabă procese decât
rezultate, ele fiind “aranjamente/dispuneri (the orderings) prin intermediul cărora
spaţiul este implicat în operaţiile şi în rezultatele acţiunilor proceselor culturale sau
naturale” (p. 778-779 in Johnston, 2001).
Structurile spaţiale ca spaţialitate
a structurilor sociale
(după Gregory, p. 781 in Johnson, 2001)
Principiile organizării spaţiului:

1) – principiul celui mai mic efort (lex parcimoniae, cf. Zipf, 1949)

2) - principiul concurenţei spaţiale

3) – principiul ierarizării spaţiale

4) – principiul maximizării satisfacţiei actorilor implicaţi

5) – principiul echităţii spaţiale

Pentru detalii, vezi Groza, Octavian – Bazele teoretice ale planificării teritoriale ,
Universitas, Iaşi, 110 pg, 2005
Forme de organizare spaţială
(concurenţă, ierarhie…)

după: Pumain, Denise ; Saint-Julien, Thérèse (1997) –

L’analyse spatiale. Tome 1: Localisations dans l’espace ,
Armand Colin/Masson, Paris

şi

Pumain, Denise ; Saint-Julien, Thérèse (2001) –

Les interactions spatiales, coll/ Géographie, Armand
Colin HER, Paris
Nivele de servicii şi
arii de atracţie

sau

organizarea spaţiului
prin mişcare
3.2. Cercetarea structurilor spaţiale (localizări, reţele, arii)

În explicarea organizării spaţiului de către societate geografia cantitativă

analizează mai multe tipuri de structuri spaţiele (punctiforme,
reticulare, planiforme) precum şi a combinaţiilor între acestea.

a) Analiza localizărilor (structuri punctiforme) privilegiază studierea

gradului de concentrare / de dispersie, a centrelor de greutate (baricentre),
a naturii diverselor repartiţii observate.

Tipuri de repartiţie a structurilor spaţiale punctiforme

Sursa: Haggett, 1973, p. 104 şi FitzGerald, 1974, p. 32
b) Analiza reţelelor (structuri reticulare) privilegiază studierea complexităţii
acestora (conexitate, conectivitate), a eficienţei lor spaţiale (accesibilitatea şi
centralitatea nodurilor de reţea), etc.

Trecerea de la reţelele concrete ale insulelor indoneziene Sumatra şi Java

la grafuri
Sursa: Pinchemel, 1988
b) Analiza ariilor, a
suprafeţelor (structuri
planiforme) privilegiază
studierea eficienţei lor
spaţiale (raportată la
modelul locurilor centrale),
cercetarea naturii lor şi a
relaţiilor stabilite cu
grupurile umane care le
administrează.

Evoluţia sistemului administrativ

din SUA între 1860 şi 1970
Sursa:
ursa: Pinchemel, 1988
EXEMPLE DE METODE CANTITATIVE UTILIZATE ÎN GEOGRAFIE
Modelul probabilist de interacţiune spaţială
(sursa: prof. Claude GRASLAND, Universite PARIS VII)
VII

Pentru =2 şi  = -[ln(0,5)/d²].

n n
Pi   m j * f ( D)   m j exp(  * d ij 2 )
j 1 j 1
Utilizarea
modelului
probabilist de
interacţiune
spaţială ţi a
poligoanelor lui
Thiessen pentru
analiza
structuriii
spaţiale a
teritoriului
românesc
 Aplicarea analizei
fractale în geografie
Sursa: Groza, 1995
 Sinteză

GEOGRAFIA GEOGRAFIA GEOGRAFIA

CLASICĂ CANTITATIVĂ CONTEMPORANĂ

este o: - ştiinţă idiografică - ştiinţă nomotetică - ştiinţă socială /

umană
care, printr-un - morfofuncţional - formal, statistico-
demers: matematic
şi o metodă: - inductivă - ipotetico- -
deductivă
caută: - diferenţe în spaţiu - similarităţi în -
organizarea spaţiului
şi găseşte: - originalităţi - ordine în procesele -
regionale spaţiale
cu caracter: - unic - unitar -
Pentru a şti mai mult:

Auray, Jean-Paul ; Bailly, Antoine ; Derycke, Pierre-Henri ; Huriot, Jean-Marie (dir.), 1994 -
Encyclopédie d’économie spatiale. Concepts, comportements,
organisations, Economica, Paris
Bailly, André; Guesnier, B.; Paelinck, J.H.P.; Sallez, A. (1987) – Comprendre et maîtriser
l’espace ou la science régionale et l’aménagement du territoire ,
Montpellier, GIP-Reclus
Béguin, M. ; Pumain, D. (1994) - La représentation des données géographiques. Statistique
et cartographie, Armand Colin, Paris
Bergé,P., Pomeau,S., Vidal, Ch. (1988) - L'ordre dans le chaos. Vers une approche
déterministe de la turbulence, nouvelle édition corrigée, Hermann, Paris
Berry, B. J. L., Parr, J. B. - Market Centers and Retail Location. Theory and Applications ,
Prentice Hall, Englewood Cliffs, New Jersey, 1988
Bunge, W. - Theoretical Geography, CWK Gleerup, Lund, 1962
Cicéri, MF; Marchand, B., Rimbert, S. (1977) - Introduction à l'analyse de l'espace, Masson,
Paris
Goodall, Brian (1987) - Dictionary of Human geography, Penguin Books, London - New
York - Victoria - Toronto – Auckland
Grasland, Claude ; Boursier-Mougenot, Isabelle ; Cattan, Nadine ; Rozenblat, Céline -
Images de potentiel de population en Europe , pp. 333-345 n
« L’Espace géographique », Doin, N° 4, Paris, 1993
Haggett, P. - L'analyse spatiale en géographie humaine, Armand Colin, Paris, 1973, trad en
français par H. Fréchou du Location Analysis in Human Geography, Edward
Arnold, London, 1968
Haggett, P., Chorley, R. J. - Socio-economic Models in Geography, Methuen, London, 1967
Johnston, R.J.; Gregory, D.; Pratt, G.; Watts, M. – The Dictionary of Human Geography, 4th
edition, Blackwell Publishing, Malden (USA)-Oxford (UK), 2000
Mandelbrot, Benoît - Les objets fractals, 3e édition suivie de Survol du language fractal,
Flammarion, Paris, 1988
Pinchemel, Philippe; Pinchemel, Geneviève - La face de la Terre, Armand Colin, Paris, 1988
Ponsard, Cl. - Histoire des théories économiques spatiales, Armand Colin, Paris, 1958
Pumain, Denise ; Saint-Julien, Thérèse, – L’analyse spatiale. Tome 1: Localisations dans
l’espace, Armand Colin/Masson, Paris, 1997
Pumain, Denise ; Saint-Julien, Thérèse – Les interactions spatiales, coll/ Géographie, Armand
Colin HER, Paris, 2001
Stanley, E.H., Ostrowsky,N. (ed.) - On Growth and Form. Fractal and Non-Fractal Patterns in
Physics, Martinus Nijhoff Publishers, Boston-Dordrecht-Lancaster, 1986
Thom, R. - Paraboles et catastrophes, Flammarion, Paris, 1993
Sanders, L. – Géographie et statistique, pp. 273-294 in A. Bailly, R. Ferras, D. Pumain (dir.) -
Encyclopédie de géographie, Economica, Paris, 1992