Dorel MICLE – Noţiuni introductive.

Note de curs
_____________________________________________________________________

Ce este arheologia? Noţiuni introductive1

Arheologie, în greceşte, αρχαιοζ, archaios, înseamnă “veche” şi λογοζ, logos

înseamnă “studiu”. Ramura specializată a ştiinţelor istorice având ca obiect colectarea,
ordonarea şi interpretarea vestigiilor materiale din trecutul istoric al unei ţări, se numeşte
arheologie. Metodele de cercetare ale arheologiei sunt:
• practice (de descoperire pe teren şi de prelucrare în laborator).
• teoretice (de ordonare şi interpretare a materialului descoperit).
Arheologia este o ştiinţă ce completează cunoaşterea istorică mai ales pentru acele
perioade pentru care izvoarele scrise sunt sărace sau lipsesc cu desăvârşire, adăugând acestora
noi informaţii, ce devin la rândul lor surse istorice şi permit o analiză mai apropiată de
realitatea istorică.
O definiţie completă a arheologiei ar fi: arheologia este o disciplină istorică
autonomă, având ca obiect depistarea, sistematizarea şi interpretarea vestigiilor materiale
aflate pe pământ, la suprafaţa acestuia sau sub apă, în scopul unei reconstituiri independente
sau prin coroborarea cu surse literare a proceselor social-economice sau politice, ori a
fenomenelor culturale ce au avut loc în etapele timpurii ale omenirii. Definiţia este
cuprinzătoare, dar limitează studiul arheologiei la începuturile istoriei. Altă definiţie, mai
generalizată, surprinde doar esenţialul: arehaeologia este ştiinţa ce descoperă, studiază şi
interpretează cu metode şi tehnici speciale, proprii sau împrumutate, resturile materiale ale
activităţii umane din trecut, care devin izvoare importante pentru cunoaşterea istoriei. Prin
particularităţile dezvoltării sale ca ştiinţă, arheologia apelează la rezultatele ştiinţelor naturii şi
ale celor umaniste, devenind o ştiinţă de graniţă ce operează în contextul inter- şi
pluridisciplinar. Vestigiile de orice natură ale activităţii umane, devenite izvoare arheologice,
ca şi studiul acestora, constituie baza construcţiilor teoretice a disciplinei arheologice.
O definiţie completă a arheologiei include nu numai conţinutul subiectului ci şi
tehnicile folosite pentru descrierea şi explicarea acestuia. După mai bine de un secol şi
jumătate de cercetare arheologică în toată lumea s-au dezvoltat o serie de metode şi tehnici
pentru descrierea şi explicarea trecutului. Acestea nu sunt suficiente, din nefericire, ele fiind
legate de o bază teoretică pe care arheologul trebuie să o stăpânească cu temeinicie. Multe
cercetări arheologice şi teorii sunt influenţate de contribuţiile aduse de cercetători din alte
discipline academice, cum ar fi antropologii, biologii, chimiştii, geografii, fizicienii,
informaticienii etc. Cercetarea multidisciplinară este esenţială pentru arheologia modernă,
dar, în multe cazuri, înregistrările arheologice nu sunt tratate în sine, fapt care le face să-şi
piardă sensul primordial.
De fapt, arheologia se transformă într-o disciplină interactivă, stabilind un echilibru
între săpătura propriu-zisă şi descrierea şi interpretarea teoretică.

1. Teoria în arheologie.
Termenul teorie are mai multe accepţiuni în ştiinţele sociale. În arheologie acesta este
scheletul cu care operează omul de ştiinţă. Teoria arheologică este încă, puţin dezvoltată pe de
o parte datorită faptului că lucrul cu comportamentul variabil al omului este dificil, pe de altă
parte deoarece metodele de lucru sunt încă instabile. În mod normal arheologii lucrează cu
reguli procedurale şi un sistem de clasificare care este folosit şi de alţi cercetători (având
aceleaşi legături teoretice de bază). Arheologia interactivă reprezintă un dialog constant între
teorie şi observaţie, un procedeu de autocritică mai mult sau mai puţin însemnat, care se
bazează pe concluzii despre trecut ce au - nu de puţine ori - modele în lumea contemporană.

1
Cursul de faţă se bazează, în cea mai mare parte, pe lucrarea d-lui I. Sabin Luca, Arheologie generală,
Sibiu, 1999

1
Dorel MICLE – Noţiuni introductive. Note de curs
_____________________________________________________________________
Abordările teoretice sunt numeroase în mediul arheologic. În continuare vom trece câteva în
revistă:
a. Materialismul dialectic şi istoric caută cauzele socio-culturale ale diversităţii lumii
moderne. Condiţiile tehnico-economice şi ale mediului înconjurător exercită presiuni
selective asupra societăţii şi ideologiei sale. Materialismul cultural (dialectic şi istoric) este
asociat îndeaproape cu teoriile lui F. Engels şi K. Marx şi este atractiv pentru arheologi pentru
că se referă la tehnologie, economie, mediu ambiant şi relaţiile sociale, mare parte din acestea
supravieţuind siturile arheologice şi fiind descoperite ca atare. Mare parte dintre arheologi
aderă la aceste idei.
b. Obiectivele structuraliste tratează natura umană ca fiind împărţită în structuri
mentale (creaţii cumulative ale minţii umane). Analizele structurale sunt desemnate să
descopere principiile de bază ale minţii umane, structuralismul fiind asociat cu antropologul
Claude Lévi-Strauss. Pentru arheologi dificultatea acestui obiectiv constă în faptul că părţile
intangibile ale minţii umane sunt foarte greu - dacă nu imposibil - de verificat prin
înregistrările arheologice.
c. Obiectivele ecologice se referă la studiul societăţilor vechi cu ecosistemele lor.
Acest principiu este unul fundamental pentru arheologia contemporană în care studiul
paleopolinic, arheozoologic sau a altor resturi organice sunt realizări cotidiene.
d. Obiectivele evoluţioniste sunt populare în arheologie o dată cu secolul al XIX-lea.
Conceptele ce fundamentează evoluţia culturală multiliniară sunt inseparabil legate de
cercetările arheologice moderne.

2. Ştiinţele auxiliare ale arheologiei.

Dezvoltarea arheologiei a impus recurgerea la anumite ştiinţe, unele de utilitate
generală, iar altele doar pentru un domeniu mai restrâns. Ştiinţele auxiliare cu aplicaţii
generale permit reconstituirea mediului fizic în care s-a dezvoltat o societate, unele ramuri
economice, organizarea socială şi a caracteristicilor biologice ale speciei umane. Între acestea
enumerăm paleogeografia, palinologia, paleoetnobotanica, paleontologia, arheozoologia,
paleoecologia, geologia, antropologia, paleopatologia, fizica, chimia, matematica,
cibernetica, ştiinţele sociale şi sociologia. Între ştiinţele auxiliare particulare se numără
istoria artelor, istoria arhitecturii, studiul comparat al religiilor, epigrafia şi heraldica.
Cu ajutorul acestor discipline se ajunge la descoperirea unor date pe baza cărora se
poate face reconstituirea civilizaţiei creata de comunitatea respectivă. Au putut fi astfel
reconstituite diferite tehnologii, iar pe baza studiului scheletelor au putut fi depistate diferite
maladii congenitale ale oaselor şi s-a putut determina durata de viaţă, modul de trai, sexul şi
grupele sanguine. Cercetarea arheologică a depăşit -practic-, prin folosirea acestor discipline
complementare, etapa romantică, având acum un caracter interdisciplinar, iar stadiul actual
este de neconceput fără munca în echipă şi dotarea cu laboratoare pentru studiul
interdisciplinar. Aceste metode şi mijloace de cercetarea reprezintă suportul pe care se
bazează abordarea integrală a istoriei civilizaţiei umane.

3. Pseudoarheologia
Pseudoarheologia s-a născut ca un reflex al dorinţei omului modern de romanţă si
încântare facilă prin secretele greu de înţeles ale civilizaţiilor de mult dispărute.
Pseudoarheologii caută corabii încărcate de comori, Atlantida sau cele 10 triburi pierdute ale
Israelului. Unul dintre cele mai importante capitole dezvoltate de această pseudoştiintă este
cel al originii extraterestre a omenirii şi a continuelor contacte dintre civilizaţia pământeană şi
cea care provine de pe alte planete sau – chiar – sisteme solare depărtate de al nostru. În acest
domeniu este de notorietate activitatea şi sunt binecunoscute lucrările redactate de Erich von
Däniken. Teoriile lui extravagante sunt un exemplu minunat de date arheologice întrebuinţate
greşit.
Acest mod neştiinţific şi exagerat de explicare a istoriei şi devenirii omenirii se
adresează întotdeauna oamenilor ce sunt nerăbdători cu mersul inexorabil al ştiinţei şi acelora
care nu cred în posibilităţile metodelor practicate de aceasta. Înflorirea acestor
pseudoarheologii se datorează şi faptului că arheologii nu au depus eforturi semnificative

2
Dorel MICLE – Noţiuni introductive. Note de curs
_____________________________________________________________________
pentru popularizarea celor găsite de ei, lăsând frâu liber bizarului şi excentrităţii în
demonstrarea evidenţelor ştiinţifice.

4. Antropologia
Antropologia este studiul ştiinţific al umanităţii în cel mai larg sens posibil.
Antropologii studiază fiinţele umane ca organisme biologice şi ca oameni cu o cultură unică
şi distinctivă, caracteristică doar lor. Ei fac cercetări asupra societăţilor umane contemporane
şi asupra dezvoltării ei din cele mai vechi timpuri. Acest domeniu enorm este împărţit în mai
multe subdiscipline:
4.1. Antropologia fizică care include studiul evoluţiei biologice umane şi variaţiile
acesteia în cadrul diferitelor populaţii. De asemenea, aceasta studiază comportamentul
primatelor cum ar fi cimpanzeii şi gorilele pentru că o astfel de cercetare ar putea aduce
explicaţii ale comportamentului oamenilor primitivi.
4.2. Antropologia culturală studiază viaţa umană din punct de vedere social prin
prisma faptelor trecutului şi prezentului. Această ramură este un studiu al culturii umane şi a
modului în care aceasta se adaptează schimbărilor.

5. Categoriile arheologiei.
Nimeni nu poate fi expert în toate perioadele arheologiei. Definirea acestora a luat
extrem de mult timp, ajungându-se la concluzia după care arheologia are următoarele mari
domenii care sunt:
a. Arheologia preistorică. Preistoricienii studiază timpurile foarte vechi, din ziua
apariţiei primelor fiinnţe umane până la limita inferioară a istoriei documentate cu înscrisuri.
În cadrul arheologiei preistorice există zeci de specializări între care se distinge
paleoantropologia care are ca scop stabilirea evoluţiei etapelor vieţii umane şi a artefactelor
fiinţelor omeneşti primitive. Această specializare are o cooperare strânsă cu cei care se ocupă
cu antropologia fizică - interesaţi în evoluţia biologică umană - şi cu geologii – care studiază
straturile complexe în care s-au descoperit primele urme umane. Alţi arheologi sunt experţi în
tehnologia prelucrării pietrei studiind populaţiile primitive şi stategiile de subzistenţă ale
acestora. O altă specializare se referă la arheologii care se ocupă de studiul originii şi
evoluţiei civilizaţiilor agricole studiind ceramica, cerealele, oasele de animale şi un
diversificat repertoriu de situri, locuinţe, modele economice sau religioase. Alţi arheologi sunt
experţi în analiza solului, a oaselor de animale străvechi, în aplicaţii pe computer, metode
statistice sau doar în tehnica de săpătură.
Marile regiuni geografice ale globului sunt prea întinse pentru ca un specialist să
studieze singur pe un plan teritorial foarte întins. Specificul arheologiei preistorice este de
găsit în colaborarea dintre arheologii de aceeaşi specializare având drept scop realizarea unei
imagini de ansamblu asupra desfăşurării evenimentului cultural preistoric pe întregul său
spaţiu de exprimare.
b. Arheologia clasică. Arheologii acestei specializări studiază urmele marilor
civilizaţii clasice ale Romei şi Greciei, necesitând în mod obligatoriu cunoaşterea limbii
greceşti şi a latinei antice. Majoritatea arheologilor clasicişti dau o mare atenţie istoriei
arhitecturii. Mulţi dintre ei lucrează cu istoricii, aducând noi argumente, pe lângă mărturiile
documentare, prin observaţii de arheologie şi istoria artelor. În mod tradiţional, arheologii
clasicişti dau atenţie obiectelor de artă, inscripţiilor şi construcţiilor, dar unii încep acum să
studieze tipurile de probleme arheologice de habitat. Alţii se preocupă şi cu studiul
problemelor sociale.
c. Egiptologii şi asirologii. Această categorie de arheologi reprezintă un grup
microspecializat pe civilizaţiile vechi ale Egiptului şi a zonei microasiatice. Aceste
specializări cer nişte condiţii speciale de cercetare. Egiptologii trebuie să cunoască fluent -de
exemplu- hieroglifele, iar asirologii –scrierea cuneiformă.
d. Arheologia istorică. Arheologii acestei categorii studiază situri areheologice
contemporane cu mărturiile scrise. Ei examinează oraşele sau monumentele (medievistică),
dezgroapă aşezările coloniale (arheologia colonială), forturi de secolul XIX şi alte artefacte

3
Dorel MICLE – Noţiuni introductive. Note de curs
_____________________________________________________________________
istorice. Majoritatea oraşelor europene necesită şi cercetarea arheologică pentru cunoaşterea
completă a istoriei lor.
Arheologia istorică îşi intră în drepturi odată cu apriţia primelor izvoare scrise,
mărturii documentare. Înregistrările arheologice sunt importante pentru că ne informează
asupra comunităţilor şi societăţilor care au mărturii scrise limitate.
e. Arheologia subacvatică. Această ramură studiază siturile arheologice scufundate şi
epavele de pe fundul mărilor şi ale lacurilor. Aceşti arheologi au un spectru larg de tehnici
specializate pentru înregistrarea şi săparea siturilor subacvatice. Există tendinţa de a gândi
această ramură a arheologiei ca fiind ceva diferit şi exotic, dar nu este aşa. Instrumentul
arheologiei de suprafaţă este folosit integral, iar obiectivele sunt aceleaşi – să reconstituie şi
să interpreteze culturile istorice. Faptul că cercetările se fac sub apă este total irelevant pentru
modul în care se fac săpăturile.
f. Arheologia biblică. Ramura arheologiei cu acest nume studiază cu metode
specifice faptele din Vechiul şi Noul Testament, făcând legătură între datele istorice din
Biblie şi siturile arheologice din Orientul Apropiat. Această specializare complexă cere
cunoştinţe detaliate de istorie, limbi străine sau moarte (aramaica, ebraica), cât şi de
arheologie.
g. Arheologia industrială. Arheologii acestei specializări studiază construcţii diferite
datând din timpul Revoluţiei Industriale sau de mi târziu, cum ar fi instalaţiile industriale,
staţiile de tren, pieţele, morile etc. Oricine doreşte să intre în acest domeniu are nevoie de
cunoştinţe din istoria arhitecturii şi tehnicii.
h. Etnoarheologia. Etnoarheologii studiază societăţile vii pentru a înţelege şi
interpreta mai bine trecutul. Ei examinează dinamica ocupaţiilor moderne, ca şi colectivităţile
de ţărani, pentru a culege date empirice despre prezent, care pot fi utilizate în interpretarea
mărturiilor arheologice. Etnoarheologii studiază fenomene cum ar fi - de exemplu -
abandonarea satelor sau modul vânătorilor de a-şi procura hrana în diferite sezoane.

6. Obiectivele arheologiei.
Indiferent dacă arheologii se concentrează asupra celor mai vechi societăţi umane -
sau celor mai recente -, majoritatea lor sunt de acord în ceea ce priveşte cele patru obiecive
majore ale cercetării arheologice:
1. Studierea siturilor şi a conţinuturilor lor arheologic în contextul temporal şi
spaţial, pentru reconstituirea secvenţelor culturii umane. Această activitate
descriptivă reconstituie istoria culturală.
2. Reconstituirea modurilor de viaţă din trecut.
3. Studierea procesului cultural şi explicarea schimbărilor culturale.
4. Înţelegerea siturilor, artefactelor, resturilor alimentare şi a altor mărturii
arheologice, în relaţie cu lumea contmporană.
Obiectivele arheologiei sunt diferenţiat văzute în diverse părţi ale lumii. În
timp ce arheologii europeni caută să definească arheologia ca o parte a istoriei, cei din
Lumea Nouă o văd ca pe o parte a antropologiei. Din punctul de vedere al metodei
ambele categorii folosesc înregistrarea atentă şi detaliată a artefactelor şi contextelor.
Mulţi dintre arheologii care au dobândit faimă ca cercetători şi muzeografi sunt
adevăraţi artizani care reconstituiesc trecutul prin îmbogăţirea cu date noi ale
izvoarelor scrise, de multe ori incomplete. Un motiv de departajare a celor două
poziţii este cel după care arheologii europeni gândesc preistoria ca pe o istorie
proprie, în timp ce restul cercetătorilor sunt mult mai detaşaţi de această cutumă. Cu
toate diferenţele de ţeluri şi atitudini fiecare arheolog, indiferent de poziţia pe care o
ocupă şi de opinia personală, este conştient că nu se poate apela decât la o cercetare
arheologică bazată pe o informare detaliată a modului de viaţă preistoric, în strânsă
corelaţie cu rezultatele obţinute de arheologia experimentală.

7. Cultura arheologică

4
Dorel MICLE – Noţiuni introductive. Note de curs
_____________________________________________________________________
Conceptele de cultură, spaţiu şi timp în arheologie (elemente de bază în investigarea
acestei discipline) sunt inseparabile. Măsurarea exactă, în ani calendaristici, a vârstei şi
punerea în context stă la baza oricărei cercetări făcute asupra unor culturi arheologice. O
definire foarte generală a arheologiei o descrie ca fiind studiul relaţiilor dintre artefacte
găsite într-un sit arheologic (la care se adaugă datele rezultate din analiza acestora) şi
localizarea problemei aflate în studiu.
În acest curs vom încerca definirea unor concepte de bază ale cercetări, cum ar fi cel
de cultură arheologică, dar şi studiul datelor arheologice (întâlnite sub forma artefactelor), a
providenţei şi contextului lor. Providenţa şi contextul tuturor datelor arheologice sunt bazate
pe două legi fundamentele, suprapunerea şi asocierea. De la prezentarea conceptelor
fundamentale vom trece la discutarea contextului spaţial, în sensul unei localizări precis
definite pentru fiecare obiect descoperit în timpul unui studiu, al unui releveu arheologic, sau
a unei săpături arheologice.

a. Conceptul de cultură
Antropologii studiază fiinţele umane ca organisme biologice şi în grupuri ca popoare
cu o cultură distinctă şi diferită. Arheologi sunt, din acest punct de vedere, un tip de
antropologi specializaţi în studiul culturii umane din trecut. Toate definiţiile aceste formulări
teoretice evazive vor să explice cultura şi comportamentul uman prin prisma ideilor comune
unui grup de oameni. Una dintre definirile posibile ale culturii spune că aceasta este acel
complex ce include cunoaştere, credinţă, artă, morală, legi, datini şi orice alte aptitudini şi
obiceiuri ale omului ca membru al societăţii. S-ar putea adăuga şi faptul că aceasta (cultura)
reprezintă primul nostru mod de adaptare la mediul înconjurător.
Cultura este un atribut uman distinctiv, deoarece suntem singurele fiinţe care au
folosit cultura ca mod primar de adaptare la mediu, ea fiind sistemul nostru de adaptare la
habitat. Folosim cultura ca pe un intermediar între fiinţa noastră biologică şi mediul ce a
devenit din ce în ce mai complex de-a lungul mileniilor de preistorie. Suntem atât de ataşaţi
de mediul nostru încât eliminarea factorului cultural ne-ar face aproape neajutoraţi şi,
probabil, ar duce la dispariţia speciei umane într-un timp foarte scurt deoarece culturile
umane sunt formate din comportamentul uman şi de rezultatele sale. Ele constau, în mod
evident, din variabile complexe aflate într-o interacţiune constantă. Cultura umană, niciodată
statică, se adaptează întotdeauna schimbărilor, atât interne cât şi externe, chiar dacă este vorba
despre mediu, tehnologie sau societate. Oamenii au modificat mediul natural atât de mult
încât acesta a devenit subjugat şi dependent de ei.
Cultura este o categorie convenţională ce serveşte la identificarea unui grup de
monumente sau vestigii aparţinând aceleiaşi epoci şi care se află pe acelaşi teritoriu. Ea este
definită în diferite moduri, căpătând în contexte diferite conotaţii diferite. Pentru a o defini, în
afara unui cadru teritorial, este nevoie de un complex de indici, dintre care cele mai
importante sunt cele comune. Ea nu este echivalentă cu o comunitate etnică, putând fi
adoptată de o serie de etnii, care în cursul dezvoltării lor istorice adoptă o serie de elemente
dominante comune. Acest fenomen are loc prin asimilare sau prin aculturaţie. Aculturaţia
poate să nu fie totală, existând cazuri când o comunitate îşi păstrează şi elementele specifice.
În condiţii similare sau identice de climă, de exploatare a aceloraşi resurse naturale de către
comunităţi având acelaşi grad de dezvoltare social economică, dar aflate la mari distanţe una
de cealaltă, se produce fenomenul de convergenţă culturală, adică produsele culturii materiale
şi spirituale sunt foarte asemănătoare.
Claude Lévi-Strauss, care a pus accent pe dezvoltarea gândirii sistemice, a încercat să
definească şi conceptul de cultură. El înţelege prin acest concept un ansamblu de tipuri
aparţinând aceleiaşi perioade istorice şi care, legate între ele, formează un tot unitar. Din
punct de vedere filosofic, cultura este - din această perspectivă - un ansamblu de obiecte
caracteristice pentru o comunitate. Definiţia arheologică adaugă, însă, şi vestigiile materiale
(artefactele) ce intră în conceptul de cultură. Din punct de vedere arheologic, cultura implică
elemente ale vieţii materiale, pe care le descriu cercetările şi informaţiile de ordin general,
social-economic şi cultural, ce pot fi smulse prin analize şi comparaţi. Definiţia antropologică

5
Dorel MICLE – Noţiuni introductive. Note de curs
_____________________________________________________________________
a culturii, datorată lui Claude Lévi-Strauss, este mai generală şi cuprinde mai exact
elementele ce compun cultura materială.
Cultura materială este un complex de tipuri (sau artefacte), care în procesul evoluţiei
unei culturi iau forme caracteristice, ce definesc diferite stadii de evoluţie a diferitelor culturi,
urmând o anumită traiectorie, ce se înscrie în următoarele faze:
1. De tranziţie (în care se definesc caracteristicile culturii);
2. Coerentă (în care elementele de tranziţie primesc trăsături proprii unui spaţiu);
3. Postcoerentă (în care, datorită contactelor cu alte culturi, formele clasice sunt
dislocate, se modificăm până la dobândirea de noi elemente şi pot ajunge - printr-o fază
finală, de tranziţie - la fenomene culturale noi).
Conceptul de cultură permite ierarhii de nivele şi surprinderea unei succesiuni de stări
ce reprezintă momente şi etape diferite de evoluţie. Acestea pot constitui un temei pentru
periodizare arheologică, pentru situare în timp a unei faze sau etape caracteristice unui
element al culturii respective, ceea ce poate duce la stabilirea duratei în care pot fi sesizate o
serie de schimbări care pot avea acelaşi sens, arătând o coerenţă a evoluţiei. Evoluţia
determină schimbări iar acestea contribuie la ruperea coerenţei, care duce la noi stări, ce pot
avea o perioadă coerentă sau rupere de coerenţă. Însăşi faza coerentă a unei culturi poate fi
subîmpărţită, la rândul ei, în etape. Acest mecanism stă la baza modelului formal de
periodizare, bazat pe dezvoltarea sistemică. Viziunea sistemică se bazează pe coerenţa de
sistem, ce se aplică la ansamblul culturii. Această coerenţă se încadrează, în final, într-o
evoluţie de tip spiralic, ce cuprinde 5 faze:
• De tranziţie (caracteristică stării iniţiale);
• Formativă (în care se formează efectiv elementele culturii);
• Coerentă (în care tipurile de cultură se perfecţionează, ajungând la
apogeul dezvoltării);
• Postcoerentă (în care apare procesul de disoluţie a unor elemente
componente, caracteristice fazei coerente);
• De tranziţie (care duce la transformarea într-un lucru nou).

b. Natura culturii
Cultura poate fi subdivizată în toate modurile, în funcţie de limbă, economie,
tehnologie, religie, organizare politică sau socială, artă ş.a. Cultura umană, ca întreg,
înseamnă o organizare complexă, structurală, în care toate elementele componente se
formează şi se influenţează reciproc. Toate culturile sunt alcătuite din nenumărate trăsături,
tangibile sau intangibile, al căror conţinut rezultă dintr-o adaptare complexă la o serie de
factori ecologici, sociali şi culturali. O parte foarte mare din cultura umană este transmisă din
generaţie în generaţie prin forme sofisticate de comunicare, aceasta permiţând o adaptare
complexă şi neîntreruptă în lupta pentru supravieţuire, şi contribuie la formare rapidă a
culturii.
Fiecare dintre noi trăieşte într-o cultură de un anumit tip, iar fiecare cultură este
etichetată într-un mod individual. Această etichetare presupune atribute caracteristice sau
modele comportamentale tipice celor asociate cu o anumită formulă culturală. Imaginile
noastre mentale despre culturi sunt, de asemenea, asociate stereotipurilor populare. Astfel că
fiecare cultură naţională îşi are propria tentă individuală, particulară. Fiecare cultură are un
stil individual şi caracteristic care supune instituţii politice şi juridice şi - chiar şi - morala.
Sistemul cultural este alcătuit din cultură şi mediile sale înconjurătoare care prezintă
un număr de sisteme articulate (interconectate) schimbarea apare în aceste printr-o serie de
variaţi minore, interdependente, în unul sau mai multe din aceste sisteme, sistemul cultural
având mai multe componente bine precizate între care se remarcă subsistemul economic, cel
politic, social etc., o modificare a unuia din subsisteme duce, inevitabil, la dereglarea şi -
implicit - transformarea sistemului cultural. Un sistem cultural este într-o permanentă stare de
adaptare cu interiorul său, cât şi cu ecosistemul din care face parte. Multe dintre elementele
interactive ale unei culturi sunt perisabile (nimemi nu a reuşit să descopere prin săpături o
filozofie religioasă sau o limbă nescrisă). Arheologii operează cu rămăşiţele tangibile ale

6
Dorel MICLE – Noţiuni introductive. Note de curs
_____________________________________________________________________
activităţii umane care au supravieţuit în sol, acestea fiind - la rândul lor - afectate de aspectele
intangibile ale culturii umane. De aceea arheologul întâlneşte mai multe limite în cercetare
decât etnograful - de exemplu - care lucrează cu societăţile vii putând să schimbe informaţii
cu membri acestora.

c. Procesualitatea culturală
Teoria sistemelor operează cu relaţii şi variaţii ale acestora. Ea se ocupă, în
consecinţă, cu studierea fenomenelor implicate în explicarea proceselor prin care culturile se
schimbă. Arheologia, ca ştiinţă strâns legată de evoluţia modernă a cercetării, analizează
cauzele schimbărilor culturale, ceea ce înseamnă că priveşte cu mijloacele puse la îndemână
de noile condiţii de cercetare modul de formare şi transformare al procesului cultural. Prin
proces înţelegem o desfăşurare modelată de operaţii care fac legătura dintre o stare şi alta.
Desfăşurarea modelată este determinată de un proces decizional care pune ordine în operaţii.
Arheologia este un astfel de proces pentru că implică descrierea proiectului de cercetare,
formularea ipotezelor, colectarea şi interpretarea datelor, verificarea acestora şi - în final -
publicarea rezultatelor.
În arheologie, procesul cultural se referă la identificarea factorilor
responsabili pentru direcţia şi natura schimbărilor în sistemul cultural, deci la depistarea
cauzelor prin sistemul de analiză şi prin modelarea acestuia. Cauzele sunt, în consecinţă,
evenimentele care forţează oamenii să ia decizii referitoare comportamentul în situaţi noi.
Arheologia procesuală este analiza cauzelor schimbării culturii, aceasta implicând luarea în
consideraţie a relaţiilor dintre variabilele ce pot duce la schimbarea culturală. Aceste cauze
posibile se verifică, mai apoi, funcţie de datele arheologice obţinute prin cercetarea de profil,
uneori în contextul teoriei sistemelor. Pe măsură ce tot mai multe date arheologice au devenit
accesibile prin noile metode de cercetare, cele vechi (explicaţiile simpliste datorate studierii
procesului cultural în preistorie obţinute prin aplicarea principiilor de cercetare ale metodei
evoluţioniste sau ale difuzionismului universal) nu mai pot reflecta cu exactitate situaţiile
complexe ce ni se dezvăluie. Astfel că trebuie să cercetăm cultura umană ca pe o parte, un
element dintr-un sistem (punct de vedere ecologic). Deci, cultura umană se adaptează, mai
degrabă, la ecosistem (se creează, astfel, noţiunea de habitat), fiind o parte din acesta.
Reţinem că prin această relaţie se creează premisele adaptării oamenilor prin cultura umană la
mediu.

d. Datele arheologice
Studiul cultural arheologic se realizează prin reconstituiri, pe baza datelor arheologice
obţinute prin cercetări sistematice. Datele arheologice sunt resturile materiale rezultate în
urma activităţilor umane (ceramică, unelte de piatră, unelte de metal, resturi osteologice,
resturi de locuinţe, etc.). Pentru a defini aceste resturi în vederea cercetării, arheologii au
propus denumiri generice pentru uniformitate terminologică:

Înregistrarea arheologică este un termen generic desemnând distribuţiile mai mult

sau mai puţin continue ale artefactelor pe suprafaţa pământului, în densităţi variabile.
Variaţiile densităţii artefactelor reflectă caracterul şi frecvenţa folosirii unor zone de pe
suprafaţa acestuia, variabilă măsurabilă arheologic. O acumulare de mare densitate a
artefactelor se întâlneşte în situri. Înregistrările arheologice includ:
1. Artefacte – în sens strict acestea sunt produse sau modificate de oameni ;
2. Contexte particulare – artefacte sau asocieri de artefacte ce nu pot fi scoase
intacte din pământ;
3. Structuri arhitecturale – case sau fragmente de case, grânare, temple şi alte
clădiri ce pot fi identificate pe baza dispunerii şi realizării fundaţiei sau a altor caracteristici
ale solului;
4. Ecofacte – resturile alimentare (oase, grăunţe, etc.) care ne oferă o imagine
asupra activităţilor umane şi a modelelor economice adoptate de fiecare comunitate în parte.

7
Dorel MICLE – Noţiuni introductive. Note de curs
_____________________________________________________________________
Datele sunt materiale recunoscute de arheologi ca dovezi semnificative. Acestea sunt
adunate şi înregistrate ca părţi ale cercetării. Uneori, datele arheologice se mai numesc şi
evidenţe. Datele arheologice nu sunt alcătuite numai din artefacte, particularităţi, structuri
arhitecturale şi ecofacte, ci şi din contextul lor în timp şi spaţiu. Sarcina arheologului este, în
consecinţă, să extragă convingător informaţiile arheologice, să stabilească mijloacele necesare
pentru creionarea componentelor socio-culturale din trecut.

Izvoarele arheologice sunt urme ce reflectă cultura materială care le-a produs. Fiind o
frântură a vieţii din vechime, ele slujesc la reconstituirea vieţii sociale şi spirituale a societăţii
respective. Interpretarea lor se face pe baza anumitor criterii, putându-se determina astfel
perioada din care provin şi, uneori, chiar etnia celor care le-au produs sau folosit, ori
reconstituit/distrus construcţiile, precum şi modul de viaţă din epoca respectivă. Evoluţia
diferită a artefactelor în diferite regiuni poate duce la greşeli în reconstituire, fapt pentru care
este necesară corelarea şi confruntarea părerilor diferiţilor autori. În arheologie, ipotezele noi
trebuie să se bazeze pe date sigure. Pentru asemenea încercări de reconstituire a istoriei vechi,
pe lângă cunoştinţe speciale şi specifice este necesară şi o continuă perfecţionare a metodelor
de cercetare.
Izvoarele arheologice s-au păstrat de regulă în arhiva pământului, rare fiind cazurile
în care nu au fost găsite îngropate. Obiectele de preţ au fost îngropate din diferite motive,
dintre acestea tezaurele constituind izvoare de excepţie, iar altele făceau parte din inventare
funerare. Unele au ajuns la lumină întâmplător, uneori chiar pe cale naturală, altele prin
săpături arheologice sau având ca scop căutarea de comori. Cele descoperite prin această
ultimă situaţie fie sunt pierdute pentru totdeauna, fie nu mai au o importanţă istorică deosebită
deoarece nu s-au observat şi condiţiile stratigrafice de păstrare.

Matrice (strat de cultură) şi provenienţă. Solul este stratul superficial şi afânat al

litosferei, care datorită însuşirii sale principale – fertilitatea – este capabil să întreţină viaţa
plantelor superioare. Procesul de pedogeneză cuprinde formarea părţii minerale (anorganice)
şi a părţii organice a solului. Partea minerală se formează prin dezagregarea şi alterarea
rocilor, prin acţiunea forţelor mecanice şi biomecanice, respectiv prin degradare chimică, sub
acţiunea apei (dizolvare, hidratare, hidroliză), a oxigenului (reducere şi oxidare), a dioxidului
de carbon (carbonatare) şi a organismelor vii (bacterii, ciuperci, alge, licheni, muşchi de
pământ, organisme litofage). Partea organică - numită humus - este o formaţiune specifică, o
substanţă organică complexă, coloidală, stabilă, cu caracter slab acid, provenită din
descompunerea substanţelor organice din sol şi a azotului atmosferic, sub acţiunea factorilor
climatici şi a timpului. Caracterul slab acid al solului se datorează existenţei acizilor humici,
huminici şi fulminici, ce apar datorită bacteriilor aerobe şi anaerobe, precum şi ciupercilor.
În profilurile de sol se pot recunoaşte procese de iluviere (de deplasare pe verticală,
odată cu apa din precipitaţii sau de irigaţie a substanţelor solubile şi coloidale) şi de
bioacumulare (de concentrare a humus-ului în partea superioară a solului, ceea ce-i dă un
aspect aparte). Straturile succesive de sol rezultate în urma procesului de pedogeneză se
deosebesc din punct de vedere morfologic şi chimic, formând diferite orizonturi genetice.
Acestea se notează de jos în sus ( A, B, C, D, ş.a). Procesele de pedogeneză se petrec într-un
timp îndelungat şi prezintă un caracter stabil pe orizontul de formare/depunere. Odată produs
un deranjament, acesta are o anumită stabilitate în timp, orizontul genetic refăcându-se foarte
greu, ceea ce poate dura milenii sau zeci de milenii. Orice deranjament este, astfel, sesizabil şi
vizibil, profilul fiind unul din principalele obiecte ale observaţiei în stratigrafia arheologică.
Există scheme ale proceselor de pedogeneză în funcţie de materialele vegetale, care
dau o coloratură specifică solului. În zona deşertică, datorită climatului arid materia organică
este puţină, se descompune rapid şi total, formându-se soluri de culoare brună sau cenuşie. În
zonele de stepă uscată solurile sunt castanii sau brune. În zonele de stepă se întâlnesc
cernoziomuri de fâneaţă şi soluri castanii deschis. În formaţiunile de pădure se întâlnesc soluri
brune de pădure şi brun roşcate, iar în zonele mai umede, podzolurile. În formaţiunile
vegetale cu graminee sau tufe dese se găsesc soluri brune şi brune podzolice, iar în mlaştini şi
turbării solurile turboase.

8
Dorel MICLE – Noţiuni introductive. Note de curs
_____________________________________________________________________
Toate obiectele arheologice colectate ştiinţific sau dezgropate întâmplător apar într-o
matrice de sol (strat de cultură) şi au o provenienţă specifică. Peste obiectele arheologice se
depun de-a lungul vremii straturi de pământ succesive, care formează, în măsura în care
prezintă interes arheologic, straturile de cultură, ce diferă ca grosime (diferenţa de grosime
nu este dată întotdeauna de timpul în care se formează stratul de cultură, el putând avea
grosimi foarte mari pentru depuneri formate într-o perioadă scurtă de timp, şi invers). Ele
pot fi spălate de ape, acoperite de aluviuni, putând suprapune direct solul viu (sau steril din
punct de vedere arheologic). Denumirea straturilor de cultură se face în funcţie de epoca din
care datează, sau de cultura căreia îi aparţin.

Matricea (stratul de cultură) este substanţa fizică ce înconjoară obiectul descoperit

(pietriş, mâl, nisip, apă, pământ, etc.). Majoritatea matricelor arheologice sunt de origine
naturală, fiind create de natură. O matrice arheologică poate fi creată, însă, şi de om (prin
lucrările antropice masive).

Provenienţa este poziţia tridimensională exactă a obiectului în cadrul matricei, după

cum a fost înregistrată de arheolog. Ea rezultă din însemnările exacte făcute în timpul
excavării şi cercetării sitului, sau în timpul cercetărilor de suprafaţă pentru siturile ce nu mai
au strat de cultură. În cazul săpăturilor sistematice evidenţa este principalul mijloc prin care se
evită posibilitatea pierderii poziţiei obiectului în matrice.
Fiecare artefact are o provenienţă în timp (care poate fi determinată prin mijloacele
moderne de datare sau, în ultimă instanţă, prin poziţionarea exactă într-un strat, datat în
prealabil) şi spaţiu (prin colectarea datelor stratigrafice exacte). Provenienţa în spaţiu se
bazează, în ultimă instanţă, pe asocierile dintre unelte şi alte obiecte care sunt rezultatul
comportamentului uman. Legile după care se determină provenienţa unui artefact sunt: legea
asocierii şi legea suprapunerii.

• Legea asocierii
Legea arheologică a asocierii se bazează pe principiul după care obiectele
descoperite într-un complex arheologic închis sunt contemporane şi folosite
în scopuri comune. Artefactele neasociate - studiate independent de
contextele arheologice - dau informaţii puţine, trunchiate. Multe dintre cele
mai importante şi valoroase date arheologice derivă din studiul exact al
asocierii diferitelor obiecte din strat, complex închis, etc.

• Legea suprapunerii
Dimensiunea timpului arheologic este determinată de principiile de bază
ale geologiei stratigrafice stabilite de şcoala geologică britanică la începutul
secolului al XIX-lea. Aceasta îşi întemeia modul de interpretare a straturilor
pe principiul suprapunerii, straturile cele mai vechi fiind şi cele mai adânci.
A fost simplu pentru arheologi să adopte această lege deoarece majoritatea
obiectelor importante găsite de ei se aflau în straturi sau contexte intersectate.
Legea suprapunerii arată că straturile geologice ale Pământului sunt
dispuse unul peste altul, ca straturile unei prăjituri. Desigur că orice obiect
descoperit în straturile cele mai adânci, fie că este vorba despre o piatră sau
despre un obiect făcut de om, a ajuns acolo înainte ca straturile superioare să
se acumuleze (în cazul ideal), cu alte cuvinte straturile inferioare sunt
întotdeauna mai vechi decât cele superioare.
Tocmai de aceea, baza oricărei săpături arheologice se găseşte în
observarea şi înregistrarea atentă a profilului stratigrafic. Asupra
problematicii stratigrafiei şi suprapunerii vom mai avea prilejul să revenim în
continuare.

e. Contextul arheologic

9
Dorel MICLE – Noţiuni introductive. Note de curs
_____________________________________________________________________
Contextul arheologic este derivat din înregistrarea atentă a matricei, a provenienţei şi
asocierii dintre obiectele găsite. Contextul înseamnă mult mai mult, este o poziţionare în timp
şi spaţiu, implicând determinarea modului în care obiectul a ajuns în poziţia sa şi ce s-a
întâmplat de când posesorul original l-a abandonat. Oricine încearcă să reconstituie un
comportament uman, sau sisteme culturale străvechi, trebuie să acorde atenţie contextului
fiecărui bun cultural găsit.
Contextul arheologic este influenţat de trei factori:
1. Primul factor este legat de producerea şi folosirea obiectului, casei şi altor bunuri
descoperite, de către posesorul lor original. Dacă, de exemplu, axa casei a fost orientată după
poziţia soarelui în după-amiezile de vară acest aspect al contextului devine vital, deoarece se
reconstituie un aspect al comportamentului uman al epocii studiate;
2. Al doilea factor depinde de modul în care obiectul a fost depozitat în sol. Unele
descoperiri au fost îngropate deliberat în sol, altele au ajuns în pământ în urma fenomenelor
naturale;
3. Bunul descoperit în sol mai poate fi influenţat şi de istoria sa anterioară, deoarece
multe complexe arheologice au fost afectate, perturbate, de activităţi antropice sau naturale
ulterioare.

f. Contextul primar şi secundar

Contextul oricărui obiect arheologic poate fi influenţat de două procese:
1. De comportamentul original al oamenilor care l-au creat şi folosit;
2. De evenimentele care au urmat mai târziu.

Contextul primar se constituie în cel original al obiectului găsit, neperturbat de

factori umani sau naturali din momentul în care a fost depozitat de oamenii ce-l foloseau.
Contextul secundar se referă la corelaţia obiectelor al căror context primar a fost
perturbat de activităţile umane ulterioare. Există şi perturbări ale contextului primar datorate
unor factori naturali, în speciali climatici. Toate aceste obiecte (care au suferit perturbări) se
găsesc într-un context secundar.
Contextul spaţial. Contextul spaţial este important pentru arheologi deoarece le
permite determinarea distanţei dintre diferitele obiecte, aşezări, sau dintre aşezări şi
principalele zone de aprovizionare cu diferite materii prime. Distanţele importante pot să fie
de câţiva cm ajungând, în cazuri mult mai rare, la km.
Se pot identifica mai multe nivele de contexte spaţiale, fiecare corespunzând unui
nivel de comportament uman:
1. Artefactele grupează activităţile umane individuale;
2. Contextele structurale grupează activităţile casnice sau de grup (case, clădiri
publice, temple, etc.) ce sunt folosite de comunitate;
3. Siturile grupează activităţile comunităţii (grupuri de case contemporane,
hambare şi alte structuri);
4. Regiunile grupează activităţile unor comunităţi omeneşti reflectate de siturile
distribuite pe hartă.
Se poate ajunge, parcurgând aceste etape, la realizarea unor modele.
Aceste patru nivele ale contextului spaţial sunt strâns legate de comportamentul
cultural actual (ierarhia începe cu atribute şi artefacte şi se încheie cu culturile arheologice
complete). Un artefact poate da informaţii valoroase asupra tehnologiei sale de fabricare, dar
şi asupra modului său de folosire. Este de la sine înţeles, în aceste condiţii, că pentru
cunoaşterea comportamentului cultural trebuie să cunoaştem artefactele în asociere cu alte
artefacte, cât şi cu matricea în care au fost descoperite.
Presupunerea de bază de la care pornesc toate studiile cu privire la artefacte este că
ele au fost folosite în scop raţional, iar tipurile caracteristice au fost folosite pentru activităţi
specifice (prelucrarea fierului, realizarea uneltelor de piatră cioplită, vânătoarea, etc.). De
aici putem trage concluzia că tipuri similare de artefacte din diferite situri au realizat din
activităţi similare chiar dacă apar, uneori, diferenţe de detaliu.

10
Dorel MICLE – Noţiuni introductive. Note de curs
_____________________________________________________________________
Într-o clasificare elementară a obiectelor descoperite, tipul răspunde unei anumite
nevoi funcţionale. Compararea tipurilor şi determinarea grupurilor şi subgrupurilor de tipuri
arată că tipul nu este o entitate statică, ci una dinamică. Tipul cunoaşte o evoluţie caracterizată
printr-o succesiune de stări ce pot fi grupate într-o traiectorie ce capătă valori particulare, care
grupează gradul de dezvoltare şi diversificare al tehnicilor, dând astfel posibilitatea de a
aprecia dacă evoluţia comunităţii care a folosit acele tehnici este una statică sau dinamică.
Traiectoria tipului poate arăta dacă acesta a dispărut, s-a oprit din evoluţie sau a fost înlocuit
de altul. Compararea tipurilor poate arăta existenţa unor legături şi interacţiuni între diferite
tipuri şi asociaţii de tipuri. În cazul asociaţiilor de tipuri, când se cunoaşte frecvenţa acestora,
se pot depista raporturile ce pot fi apoi cuantificate şi comparate, ce pot duce la descoperirea
unui posibil ansamblu de discriminări, de la care - prin comparaţii mai complexe - se poate
ajunge la anumite reconstituiri şi concluzii.
Conceptul de cultură presupune un nivel superior de clasificare, o permanentă
asamblare a tipurilor şi descoperirea unor raporturi între acestea, care să dea posibilitatea de a
stabili care dintre ele sunt specifice culturii şi care arată o îmbinare sau coexistenţă cu
elementele altei culturi. Pe această bază se poate reconstitui structura internă a comunităţii,
raporturile dintre comunităţi şi chiar gruparea culturilor în entităţi ordonate sau subordonate,
conform viziunii structuraliste. Tipul şi cultura sunt categorii formale aplicabile vestigiilor
arheologice. Printr-o comparare şi analiză a nuanţelor acestor concepte şi noţiuni, şi prin
deducţie logică, pot fi explicate anumite procese ale evoluţiei istorice.

g. Artefacte, subansamble şi ansamble

Artefactele se pot defini ca orice atribut fizic, orice obiect, ce poate fi considerat drept
rezultat al activităţii umane. Definiţia implică faptul că termenul de artefact acoperă orice
formă de obiect arheologic găsit, de la topoare de piatră la vasele ceramice, oasele de animal,
resturile carbonizate etc. Toate acestea sunt manifestări ale comportamentului uman şi pot fi
găsite în siturile arheologice. Fiecare artefact are o trăsătură caracteristică, un atribut. În
funcţie de atribute se stabilesc tipurile de obiecte, un tip de obiect este un artefact cu anumite
atribute, care îl deosebesc de altele. Atributele definesc un tip, care în timp poate fi asociat pe
baza unor similitudini unui grup sau ansamblu de tipuri, care din punct de vedere arheologic
formează cultura arheologică. În unele lucrări găsim că artefactele se pot împărţi în patru
categorii: portabile, particularităţi (contexte), structuri şi ecofacte.
Oricum abordăm problematica artefactelor, şi orice definiţie acceptăm, toate ideile
presupun că orice obiect sau rezultat al producţiei şi consumului este o repercusiune a
activităţii omului şi - în consecinţă - nu poate fi pus pe seama unui fenomen natural. Cu alte
cuvinte, artefactele se pot compara cu obiecte din natură, observându-se cu uşurinţă
diferenţele, nu atât ca o rezultantă a unor proprietăţi particulare, cât prin imprimarea unor
proprietăţi cauzate de om. Această modelare a lor este importantă deoarece, în mod normal,
nu este greu să se distingă un artefact făcut de om de cele create de apă, foc, rostogolire, sau
alte fenomene naturale.
Subansamblele. Un artefact este alcătuit dintr-o combinaţie de atribute, ce constituie
un model constant de comportament, ce se reflectă în artefactul făurit. Când asemenea
artefacte sunt găsite în asociaţii ce reflectă comportamentul cultural al unui individ sau a unor
grupuri mici, sunt clasificate, de obicei, în ansamble. Subansamblele reflectă, fără îndoială,
comportamentul individului component al grupului.
Ansamblele. Când un număr de subansamble de artefacte (cum ar fi o cantitate de
arme de vânătoare, coşuri, unelte, vase ceramice) sunt găsite într-o asociere contemporană,
ele reflectă - în modelarea lor - activităţile întregii comunităţi şi sunt cunoscute sub denumirea
de ansamble. Prin ansamble se vede comportamentul comunităţii ca întreg, lucru frecvent
reflectat în resturile de case şi în ansamblul siturilor arheologice.

h. Siturile arheologice.
Scoarţa terestră păstrează fosilele multor vieţuitoare, între care şi omul, care a apărut
abia în Cuaternar. Urmele sale se pot găsi doar în aceste depozite, mai rar în cele
villafranchiene. Cunoaşterea proprietăţilor şi evoluţiei acestor depozite dau o idee asupra

11
Dorel MICLE – Noţiuni introductive. Note de curs
_____________________________________________________________________
mediului în care a apărut şi evoluat omul, ale cărui urme de activitate se găsesc în siturile
arheologice şi care dau posibilitatea reconstituirii habitatelor umane şi a condiţiilor naturale în
care acestea s-au dezvoltat.
Siturile se identifică cel mai adesea cu formele de relief pe care se găsesc, integrându-
se în peisaj şi evoluând odată cu acesta. Conservarea lor este asemănătoare cu cea a scoarţei
terestre. Asupra siturilor arheologice, ca parte a reliefului actual, acţionează factori distructivi
naturali şi antropici a căror cunoaştere este necesară pentru păstrarea stării de echilibru între
formele de relief şi siturile pe care le conţin.
Formele de relief actuale reprezintă o etapă în cursul evoluţiei acestora. Genetic
vorbind, se distinge un relief primar (de ordinul I), generat de forţele interne ale planetei
(vulcanismul, mişcările tectonice) şi un relief secundar sau derivat (de ordinul II), provenit
din acţiunea factorilor externi (prin eroziune sau denudare) sau rezultat în urma unor
acumulări (formarea grindurilor, dunelor, teraselor sau câmpiilor de acumulare şi a
cordoanelor litorale). La acestea se adaugă şi factorii antropogeni (îndiguiri, desecări,
canalizări etc.). Gradul de alterare al reliefului depinde şi de climă sau de natura rocii-mamă.
Relieful influenţează habitatul din punct de vedere economic şi strategic, şi exercită
un determinism geografic. El influenţează cultura şi mentalitatea comunităţilor din preajmă.
Reţeaua hidrografică influenţează dinamica societăţii umane, mai ales în ceea ce priveşte
schimbările economice şi culturale.
Siturile arheologice sunt locuri în care se găsesc urme ale activităţii umane din
trecut. Siturile sunt identificate în mod normal prin prezenţa artefactelor. Ele pot avea
dimensiunile unui oraş actual, sau pot să fie o simplă asociere de artefacte. Există
milioane de situri arheologice în toată lumea, mare parte rămânând, încă,
nedescoperite. Siturile arheologice au fost ocupate (locuite) câteva ore, zile,
săptămâni, de-a lungul unei generaţii (sau mai multe), pentru ca mai apoi să fie
abandonate pentru totdeauna. Alte locuri, cum ar fi tell-urile, au fost mereu reocupate,
de-a lungul a sute şi - chiar - mii de ani, conţinând mai multe straturi succesive. În
cele mai multe cazuri, însă, siturile arheologice conţin artefacte situate într-unul sau -
cel mult - două nivele de cultură, îngropate sub câţiva centimetri de pământ sau, mai
rar, sub grosimi mai mari de sol. Siturile arheologice pot fi alcătuite din asociaţii
simple (descoperiri izolate alcătuite din câteva obiecte), mai multe asociaţii formând
un ansamblu de artefacte reprezentând o comunitate, sau o serie de ansamble
stratificate unele peste altele.
Într-o definiţie simplă o suprafaţă de teren pe care s-au depistat urme de locuire şi
activitate umană despre care nu se ştie care este epoca istorică în care locuirea sau
activitatea umană a funcţionat, este numită sit arheologic (staţiune arheologică). În cuprinsul
acestuia depunerile apar sub forma unor straturi succesive de cultură. Acestea, pot fi, uneori,
intermitente, depuneri răzleţe putând apărea şi nelegate de un strat continuu şi precis. De cele
mai multe ori straturile de cultură pot fi legate de nivelele de călcare care reprezintă partea de
sol pe care se circula într-o epocă bine individualizată. Stratigrafia staţiunii poate fi cunoscută
cel mai bine prin săpături arheologice sistematice.

i. Clasificarea siturilor
Siturile arheologice pot fi clasificate după următoarele criterii:
1. După contextul arheologic. Contextul arheologic al artefactelor poate fi folosit
pentru a face distincţie între siturile-aşezări localizate pe o suprafaţă ca nivelele individuale de
ocupaţie şi aşezările stratificate.
2. După conţinutul în artefacte. Situl poate fi etichetat în funcţie de conţinutul
specific de artefacte: ceramică, unelte de piatră, metal, etc. Asociaţiile, ansamblele şi
subansamblele de artefacte descoperite în sit sunt folosite pentru a eticheta epoca din care
acestea fac parte (epoca pietrei, epoca metalelor, etc.).
3. După localizarea geografică. Majoritatea aşezărilor umane sunt concentrate în
tipuri bine definite de localizările geografice. Aceste situri pot fi definite după forma de relief

12
Dorel MICLE – Noţiuni introductive. Note de curs
_____________________________________________________________________
cu care se asociază: situri-peşteri, situri de vârful colinei, seturi de baza terasei, situri de
terasă, etc.
4. După conţinutul de artefacte raportate la funcţia sitului. Subansamblele reflectă
comportamentul individual uman. În consecinţă siturile pot fi clasificate după tipul
caracteristic de artefacte găsite în el.

j. Funcţii comune ale siturilor.

Siturile de habitat. Acestea sunt cele mai importante situri fiind numite, în literatura
de specialitate, şi siturile vii, pentru că sunt locurile în care oamenii au trăit şi şi-au desfăşurat
activităţile multiple. Artefactele din aceste situri reflectă activităţi domestice, cum ar fi
procurarea hranei şi confecţionarea uneltelor. Siturile de habitat, de orice complexitate, sunt
asociate cu alte situri ce reflectă nevoi specializate, cum ar fi sistemele agricole, cimitirele,
etc.
Siturile sacre. Sunt locurile în care oamenii diferitelor epoci istorice sau preistorice,
au făcut sacrificii rituale.
Siturile de ceremonie. Acest tip de sit – poate sau nu poate – fi asociat cu siturile vii.
Artefactele de ceremonie, cum ar fi cele pentru ritualurile mutilante, pot fi asociate siturilor
sacre. Acestei categorii pot fi asociate şi siturile ce se dezvoltă în jurul unor sanctuare.
Siturile funerare. Includ cimitirele şi mormintele izolate. Oamenii şi-au îngropat
morţii începând cu sute de mii de ani în urmă, făcând mari eforturi pentru a-i pregăti pentru
viaţa de după moarte. De multe ori, monumentele funerare au absorbit munca a mii de oameni
pentru construirea lor. Multe morminte sunt asociate cu mobilier specific, bijuterii şi alte
obiecte decorative sau militare. Reprezentanţii unor culturi îşi îngroapă decedaţii în mari
necropole, altele preferă înmormântările izolate. În unele culturi mormintele sunt organizate
în necropole plane (de incineraţie sau de inhumaţie), în altele înmormântările se realizează în
necropole sau înmormântări izolate tumulare (de inhumaţie sau de incineraţie).
Siturile comerciale, miniere şi artistice formează o categorie specială datorită
caracterului deosebit al acestor ocupaţii. Uneltele speciale necesare pentru extragerea
cuprului, sării şi altor metale sau materii prime identifică siturile miniere. Siturile comerciale
sunt identificabile prin apariţia unor mari cantităţi de obiecte deosebite şi de apropierea,
oarecum strategică, de unele oraşe mari. Siturile artistice sunt identificabile cu peşterile cu
pereţi pictaţi, sanctuarele diferitelor epoci, etc.

k. Modelele culturale regionale şi de aşezări

Unităţile spaţiale la care ne-am referit sunt legate de comunitatea umană. Ele reflectă
activităţile unui număr de oameni ce ocupau o aşezare (sit) la un moment dat. Un mare număr
de cercetări arheologice se fac în siturile individuale, dar finalitatea înţelegerii fenomenelor
preistorice sau istorice este legată de zone largi, de multe ori multiculturale. Unele comunităţi
– ce trăiesc într-o regiune bine determinată – pot fi legate între ele prin acelaşi sistem de
subzistenţă. Aceste sisteme comune, şi activităţile umane ce derivă din ele, formează o
cultură. Comportamentul cultural este identificat cu modelarea ce apare într-un ansamblu.
Studiul unei culturi întregi implică munca cu informaţii arheologice mult mai largi.

l. Culturile arheologice
Uzuale sunt următoarele unităţi spaţiale:
Culturile arheologice sunt modelări conştiente ale subansamblelor, echivalentul
arheologic al societăţilor umane. Culturile arheologice sunt alcătuite din resturile materiale
ale culturii umane, conservate într-un spaţiu şi într-un timp specific, în situri.
Ariile culturale sunt spaţii geografice de dimensiuni mari, în care artefactele
caracteristice unei culturi arheologice se regăsesc într-un context spaţial şi temporal precis.
Regiunile arheologice sunt descrise în general ca arii geografice bine definite,
cuprinzând munţi, câmpii sau lacuri. Odată definită o regiune geografică, cercetătorul va
încerca să identifice limitele ecologice şi culturale de-a lungul preistoriei.
Majoritatea abordărilor regionale implică mult mai mult decât compararea
artefactelor din aşezări diferite. Acest mod de cercetare se bazează pe o strategie de cercetare

13
Dorel MICLE – Noţiuni introductive. Note de curs
_____________________________________________________________________
a întregii regiuni şi pe obiective ce intenţionează să reconstituie mai multe aspecte ale vieţii
preistorice sau istorice, decât cele rezultate dintr-un singur sit. Aceste aspecte vizează atât
organizarea socială cât şi strategiile economice ale comunităţilor.
Într-o altă accepţie putem distinge – de cele mai multe ori pentru arii geografice bine
definite – o terminologie generală şi specifică, de multe ori controversată, dar generalizată la
nivel global, care defineşte cultura, complexul cultural sau orizontul cultural. Aceste
concepte folosite în arheologie ne arată că această ştiinţă are atât o terminologie cu un grad
ridicat de generalitate (destul de cuprinzătoare pentru obiectul şi scopurile propuse), cât şi
termeni specifici (adecvaţi metodelor de cercetare ale acesteia), iar vocabularul este destul de
bine definit, încât adesea se operează cu termeni neexplicaţi îndeajuns pornindu-se de la
premisa că aceştia sunt înţeleşi de la sine. Mulţi specialişti folosesc terminologia în sensuri
diferite de cele general-acceptate sau într-un sens propriu, nu întotdeauna aplicabil în mod
consecvent. Astfel, în legătură cu metoda tipologică – de exemplu – se folosesc adesea
termenii de tip şi obiect, fără a fi, însă, definiţi. Termenii specifici ar trebui să capete o
folosinţă generală unitară ca înţeles şi în conformitate cu sistemul ortografic şi fonetic
internaţional – care, însă, nu este nici el, încă, stabilit şi unanim acceptat. De aceea mulţi
termeni se autodefinesc prin folosirea lor frecventă, prin exersarea lor şi nu prin definire
riguroasă.
Din punct de vedere arheologic, în conceptul de cultură trebuie cuprinse nu numai
artefacte, ci şi manifestări de suprastructură (definite prin obiecte şi complexe de cult, folosite
în practicile magico-religioase şi care reflectă dezvoltarea spirituală, putând servi la
evaluarea procesului de evoluţia a gândirii şi a concepţiei de lume şi viaţă). S-a ajuns la un
consens asupra faptului că sunt posibile formulări ce înglobează toate elementele culturii
materiale şi spirituale ale omului sau ale unor colectivităţi. Din punct de vedre arheologic, în
cadrul conceptului de cultură intră şi modalităţi de expresie caracteristice unui stadiu de
dezvoltare a gândirii, ce înglobează elemente sau sugestii cu privire la organizarea socială.
Această concepţie se datorează modelului structuralist al evoluţiei istorice, propus de Claude
Levi-Strauss. Această definire a necesitat o continuare a eforturilor de înţelegere mai exactă şi
de clarificare a terminologiei care stă la baza unui sistem de explicare coerentă a evoluţiei
social-economice şi spirituale, a istoriei omenirii în general. În acest sens el a procedat la
ierarhizarea de nivele, încercând să acrediteze ideea că în interiorul conceptului de cultură
(din punct de vedere arheologic şi antropologic) pot fi descifrate nişte ierarhii de nivele care
sunt constituite şi pot fi distinse pe bază de tipuri, ansambluri şi subansambluri, care pot fi
determinate de particularităţile geografice şi, eventual, de specificul etnic sau social al
comunităţilor respective.
Prin complex cultural se înţelege o cultură care se dezvoltă în timp de-a lungul a mai
multor faze şi în spaţiu, luând forme specifice diferite de cele anterioare şi având un loc
comun, iniţial, din care a pornit dezvoltarea sa. Acest fenomen se datorează despărţirii iniţiale
sau parţiale de zona nucleară, evoluţiei şi dezvoltării proprii şi contactului cu alte culturi sau
orizonturi culturale, ceea ce duce la apariţia unor elemente atât de diferite de cele iniţiale,
încât se poate considera că este vorba de o nouă cultură. Conform legii periferizaţiei, există
un sistem evolutiv care poate duce, prin sinteză sau aculturaţie, de la o cultură specifică unui
anumit spaţiu la un nou aspect sau complex cultural în altă regiune, care devine, la rândul ei,
un nou centru nuclear de difuziune, prin dezvoltarea acestuia în spaţiu aşi timp.
Culturile pot fi grupate în ansambluri, de culturi sau în complexe culturale. Acest
sistem de ierarhizare este utilizat în antropogeografie, începând cu Ratzel şi perfecţionat de
Leo Frobenius, care-l adaptează nevoilor etnologiei, vorbind nu despre complexe culturale, ci
despre arii de civilizaţie.
Orizontul cultural este un spaţiu larg, pe care se întâlnesc elementele ce definesc
cultura, ca pe un ansamblu de valori, rezultat al creaţiei umane.

14