ORIGINILE APOSTOLICE ALE CREŞTINISMULUI ROMÂNESC

Creştinismul românesc se află astăzi în aceeaşi zonă gri, în care România este lăsată de
mai multe decenii din punct de vedere politic, economic şi cultural-ştiinţific. Numeroase
eforturi ale cercetătorilor români în elucidarea problemelor dificile ale originilor creştinismului
românesc şi ale evoluţiei lui în primele 6 secole au avut rezultate de cele mai multe ori
fructuoase. În această privinţă amintim editarea colecţiei Fontes Historiae Daco-Romane vol. I-
IV, precum şi numeroasele studii de specialitate publicate în revistele de specialitate: BOR, ST,
MO, BM etc. La fel şi în alte periodice (Materiale Şi Cercetări Arheologice, Arheologia
Moldovei). Amintim în această privinţă şi contribuţia unor istorici laici: Ion Barnea, Nicolae
Gudea, Ioan Ghiurco, Dan Gh. Teodor. Unele volume sau studii sunt publicate în limbi străine
de circulaţie sau au un rezumat în aceste limbi. Cu toate acestea, ele au rămas necunoscute şi
nefolosite de cercetătorii străini.

Criterii de înţelegere a răspândirii creştinismului pe teritoriul României

1.Trebuie ţinut seama de zona geografică în care se află România. În această privinţă
putem distinge două teritorii: a) cel de răsărit, aflat la Marea Neagră şi orientat economic,
comercial şi cultural, din timpuri străvechi prin aşezări greco-romane pe ţărmul vestic al Mării
Negre spre Grecia, Asia Mică, M. Mediterană; b) teritoriul central şi vestic al României, legat
de vest (Pen. Balcanică, Iliricum şi Italia), mai cu seamă după ce Dacia a intrat în componenţa
imperiului roman.
2. Ambele teritorii au fost părţi componente ale imperiului roman în momentul apariţiei
creştinismului, ceea ce înseamnă că circulaţia oamenilor pe teritoriul României era uşurată de
apartenenţa la acelaşi stat şi folosirea aceloraşi limbi, greacă şi latină.
3. Începuturile creştinismului au fost profund influenţate de aşezarea geografică, de
durata în care se aflau în componenţa imperiului roman (Bizantin), de apropierea sau
depărtarea de un centru politic şi religios important (C-pol, Sirmium)
4. Propagarea creştinismului în primele veacuri s-a făcut mult mai rapid decât se
reflectă ea în documentele scrise şi în descoperirile arheologice.
5. În schiţarea istoriei creştinismului, în perioada de început nu operează principiul fără
documente, fără istorie (pas du documents, pas d’histoire). Adolf von Harnack spunea: această
religie a propovăduit de Dumnezeul cel viu, pentru care a şi fost creat omul şi a pătruns în
adâncul conştiinţei. Ea a adus viaţa şi cunoaşterea, unitatea şi pluralitatea, necunoscutul şi
cunoscutul...Ea s-a născut din Duh, dar repede a învăţat să sfinţească pământul. Celor simpli
le-a fost simplă, celor aleşi sublimă. A fost religie univesală în dublu sens, prin aceea că a
oferit tuturor, ceea ce le era necesar, dar a adus şi ceea ce fiecare dorea mult...Căci peste
orice omenesc, veşnic ori trecător, a pus crucea sa şi prin aceasta l-a plecat spre lumea de
dincolo. La toate acestea ar putea fi adăugate divinitatea învăţăturii Mântuitorului şi învestirea
apostolilor şi ucenicilor cu puteri harismatice. Istoricului creştinismului îi trebuie, deci, un dar
specific, duh văzător, duh al înţelegerii care să-l ajute şi să înţeleagă şi să scrie despre aceste
lucruri.
Numeroşi istorici bisericeşti şi laici au afirmat originea apostolică a creştinismului
românesc: Mitr. Dosoftei al Moldovei (+1693), Nicodim Aghioritul, Gheorghe Şincai, I. D.
Petrescu, Ep. Filaret Scriban, Ctin Erbiceanu, G. M. Ionescu, R. Netzhammer, I. Rămureanu,
N. Şerbănescu, , Mircea Păcurariu, Sabin Verzan, Emilian Popescu. Alţi istorici au manifestat
rezerve, sau chiar au respins această posibilitate: Carol Auner, V. Pârvan. I. Zeiller consideră că
informaţiile privind activitatea Ap. Andrei la români sunt ambigui iar pătrunderea
creştinismului la gurile Dunării nu rămâne decât o simplă supoziţie. D. M. Pippidi scrie că
informaţiile nu rezistă criticii, fiind puţin solide şi izolate. Cel mai categoric a fost C-tin
Daicoviciu pentru care vechimea apostolică a creştinismului românesc ar fi absurdă şi
imposibilă, neavând nici un sprinjin documentar.
Argumente în favoarea prezenţei Sf.Ap.pe teritoriul României
- Noul Testament
Mântuitorul a avut în vedere o vestire universală, aceasta fiind înţeleasă etnic, adică nici
un popor să nu fie exclus de la ea şi geografic, adică pretutindeni. Sarcina aceasta era o poruncă
(Mt.28,18-20) ce a şi fost îndeplinită :”Iar ei plecând au propovăduit
pretutindeni”(Mc.16,20) ;”Şi această Evanghelie a Împărăţiei va fi propovăduită în toată
lumea…spre mărturie la toate neamurile”(cf. F.A.1,8).
Până la sinodul de la Ierusalim (49 – 50), activitatea misionară s-a desfăşurat cu
precădere în mediul iudaic din Palestina şi Siria. După acest sinod, misiunea s-a extins şi la
neamuri care ,potrivit hotărârilor luate, nu mai erau oblicate să respecte circumciziunea. Atunci
trebuie să fi avut loc şi împărţirea regiunilor de evanghelizarea între apostoli care s-a făcut prin
tragere la sorţi. Atunci i-a fost stabilită Sf. Andrei zona în care avea să-şi desfăşoare activitatea
misionară, anume Scythia.
- Origen şi Eusebiu
Ecoul hotărârilor Sinodului de la Ierusalim îl găsim în Tradiţia Bisericii, consemnată de
Origen (Comentarii la Facere) şi transmisă de Eusebiu de Cezareea:” când Sfinţii Apostoli şi
ucenici ai Mântuitorului s-au răspândit peste tot pământul, lui Toma, după spusele Tradiţiei i-
a căzut la sorţi ţara parţilor, lui Andrei Scythia”. Rezultatul tragerii a fost că lui Andrei i-a
căzut Scythia, prin care trebuie să înţelegem o zonă vastă atât din vestul cât şi din nordul M.
Negre, adică Dobrogea de azi, sudul Rusiei şi al Ucrainei. Zona aceasta n-a putut lipsi din
obiectivul misionar al apostolilor, iar Sfântul Andrei a fost prezent în amândouă. A nu-i atribui
Sf. Andrei o arie misionară, ar însemna să admitem o discriminare între apostoli, lucru la care
nu trebuie să ne gândim. Pe de altă parte ar trebui să ne întrebăm dacă popoare atât de
importate ca sciţii şi tracii ar fi fost lăsate în afara propovăduirii. Textul lui Origen ne-a fost
trimis de Eusebiu întocmai, lucru care rezultă din expresia κατα λεξιν, folosită la sfârşitul
citatului. Lucrul acesta anulează consideraţiile făcute de A. Von Harnack şi de cel cei ce l-au
urmat, potrivit cărora textul n-ar fi fost unitar şi nici omogen, iar partea I, în care se vorbeşte
despre sfinţii Andrei şi Toma ar fi mai nouă şi ar data doar din vremea lui Eusebiu, deci fără
valoarea vechimii şi a istoricităţii. Ideea aceasta a fost lansată la mijlocul sec XVII, de către
Valesius (Valois), care presupunea următoarele: când Eusebiu zice acest lucru, asumându-şi
cele spuse mai sus, din cartea a III-a a comentariilor lui Origen la Geneză, te poţi întreba pe
drept de unde încep cuvintele lui Origen. Îndoiala lui Valesius nu poate fi privită neapărat ca o
negare a omogenităţii textului, ea nefiind dovedită sigur prin nimic. Modul său de exprimare
arată o rezervă asupra omogenităţii textului, dar nu o afirmaţie categorică, iar ceea ce ne spune
despre Petru, Eusebiu nu avea nevoie să recurgă la Origen, căci începuturile primei sale
epistole dă informaţiile necesare, privind activitatea misionară, în sensul că apostolul scrie cum
fac şi alţi apostoli, comunităţilor pe care le-au întemeiat.
Filologi şi istorici de renume, ca Richard Adalbert, Lipsius, consideră textul lui Origen
unitar. “Se poate manifesta îndoiala dacă citatul pastrat numai de Eusebiu, ca provenind de la
Origen, se referă la toate ştirile date aici, cu privire la repartizarea apostolilor, sau numai la cele
spuse de Petru şi Pavel. Totuşi, prima ipoteză este mai probabilă, căci, pentru a justifica ştiri
bine-cunoscute, despre ultimii doi apostoli, Eusebiu nu ar fi avut nevoie decât cu greu să
meargă înapoi la un pasaj din Origen”. Pe aceeaşi linie se înscrie şi Edward Schwartz, mare
filolog şi istoric bisericesc, editor al actelor sinoadelor ecumenice de la Efes şi Calcedon, care
susţine şi el aceeaşi unitate a textului.
Un punct de sprijin poate fi găsit în afirmaţiile lui Tertulian, acesta susţinând într-un stil
apologetic că dacii şi sciţii cunoscuseră deja evanghelia Mântuitorului Hristos. Un temei
puternic în favoare acceptării misiunii Sf. Andrei la sciţi îl reprezintă informaţia lui Ipolit
Romanul (+235) potrivit căruia,” apostolul a vestit evanghelia sciţilor şi tracilor”. Menţionarea
una lângă alta a celor două provincii, Scythia şi Tracia, întăreşte credibilitatea în izvoare, care
fac acelaşi lucru şi totodată atestă faptul că Scythia Minor pe lângă Tracia, a fost loc de misiune
pentru Sf. Andrei. La izvoarele de până acum se adaugă cele aghiografice: Sinaxarium
Ecclesiae Constantinopolitanae (sec X)în care se vorbeşte la ziua de 30. XI, că” s-a tras la
sorţi”, lui Andrei căzându-i o zonă mai mare: Pontul, Bitinia, Tracia, Scythia, regiuni de la
Dunăre şi din jurul Mării; o tradiţie apocrifică, consemnată de Epifanie Monahul (sec IX),
Nichifor Calist şi alte ştiri. Izvoarele acestea trebuie să fi avut la bază tradiţii şi alte izvoare
acum dispărute.
- Calendarul gotic şi martirologiile occidentale
Propovăduirea Sf. Andrei în Dobrogea şi-a găsit ecou şi la goţii din nordul Dunării, căci
în cel mai vechi calendar al lor se face menţiune la acest lucru. La 29 nov. citim: se face
pomenirea Sf. Ap. Andrei. Calendarul fost alcătuit după Achelis, la sfârşitul sec. IV, şi anume
în Tracia, nu departe de Beroe, Adrianopolis şi Heraclea, într-un mediu în care existau şi
greci, a căror sărbători au fost înscrise uneori în el. De exemplu, Sfântul Ap. Filip, la 15. nov.,
nu 14, ca la greci şi Sfântul Andrei, la 29, nu la 30 nov. Achelis face precizări cu privire la data
precizări alcătuirii calendarului : pe vremea când vizigoţii se aflau în Tracia, când domnea
împăratul Teodosie I (379 – 395). El explică introducerea sărbătorilor grecilor (bizanzinilor)
prin aceea că aceştia erau mai numeroşi în Tracia şi, în acelaşi timp, arieni, deci de o credinţă
cu goţii. Această comuniune de credinţă în cadrul convieţuirii a uşurat înscrierea sarbătorilor
lor, iar Sf. Andrei era, după tradiţia locală, apostol a Traciei şi al Sciţiei (p. 333). Faptul că
acest Calendar a fost redactat la sud de Dunăre nu ne împiedică de la următoarele afirmaţii. Nu
se poate ca o Biserică la fel ca a goţilor, cu episcopi (sin.I ecumenic), martiri (Sf.Sava) şi
dorinţa de a avea Biblia în limba maternă (traducerea lui Ulfila începută în nordul Dunării), să
nu fi avut un calendar propriu.
Martirologiile istorice sunt acele calendare care, în afară de numele, data morţii,
respectiv a înmormântării, locul înmormântării martirilor, iar prin extensiune, al sfinţilor în
general şi sărbătorilor lor, includ rezumate din pătimirile şi din viaţa lor precum şi documente
care le privesc. Acest gen de martirologii sunt mai numeroase în Occident şi au fost alcătuite în
mare parte în sec. IX. Dintre acestea cele mai cunoscute şi mai valoroase pentru regiunile care
ne interesează sunt: Beda Venerabilul (+735), Rabanus Maurus (780 – 856), Florus de Lyon
( prima jumătatea a sec. IX), Adon de Vienne (+865) şi Usuard (+877). În părţile răsăritene, cel
mai utilizat este Martyrologium Hieronymianum, alcătuit în prima sa formă la mijlocul sec. IV
şi care, la rândul său se inspiră din izvoare mai vechi, mai ales din Eusebiu de Cezarea, inclusiv
din cele pierdute. Un alt izvor folosit este Sinaxarim Ecclesiae Constatinopolitae, dar nu
lipsesc nici istoricii bisericeşti ( Eusebiu, Rufin, Ieronim) din sec. IV – VI.
Primul martirologiu în ordine cronologică este al lui Florus, a cărui activitate se
plasează între 830 – 852. A folosit mult martirologiul lui Beda. La ziua de 30 nov.
citim :”pomenirea Sf. Ap. Andrei în cetatea Patras, din provincia Achaia, se sărbătoreşte
trecerea la cele veşnice a Sf. Andrei care a predicat în Scythia. Sfintele sale moaşte au fost
mutate la Constantinopol în al XX-lea an al împăratului Constanţius”.
În martirologiul lui Rabanus Maurus, la ziua de 30 nov. se spune: “trecerea la cele
veşnice a Sf. Ap. Andrei, care se tâlcuieşte <bărbatul> sau <frumosul>,fratele lui Petru.
Acesta a propovăduit în Scythia şi Achaia şi acolo, în cetatea Patras, a murit răstignit pe
cruce”.
Martirologiul lui Usuard, compus la mijlocul sec. IX, în afară de menţionarea Scythiei
ca arie de misiune a Sf.Andrei, indică şi numele proconsulului Egeas,care l-a prins şi
răstignit :” în cetatea Patras, din provincia Achaia, se pomeneşte trecerea la cele veşnice a
Sfântul Ap. Andrei, care a propovăduit în Scythia. Preafericitul acesta a fost prins de
proconsulul Egeas, care mai întâi l-a ţinut închis în carceră şi apoi l-a bătut grav, iar la sfârşit
l-a răstignit pe cruce, supravieţuind acolo două zile”.
Menţionarea Sciţiei ca arie de propovăduire a Sfântul Ap. Andrei în 3 dintre cele mai
valoroase martirologii occidentale reprezintă un temei puternic în argumentarea tezei de mai
sus. Aceste martirologii au constituit baza Martirologiului Roman, definitivat în 1584. Dacă
pentru apuseni aceste documente constituie izvoare credibile, de ce nu le-am considera şi noi
izvoare asupra propovăduirii Sfântul Andrei în Scythia, mai ales că ele conexează cu alte ştiri
din Răsăritul Ortodox ?!

Sfântul Apostol Filip – misionar pe pământul românesc

Cel mai vechi izvor care atestă propovăduirea Sf. Filip în Scythia este Calendarul
gotic. Ziua de 15 nov. era consacrată cinstirii lui, cu precizarea că a murit la Hierapolis. După
învăţătul german H. Achelis, unul dintre primii editori şi comentatori, calendarul ar fi fost
alcătuit în Thracia, unde goţilor refugiaţi din nordul Dunării de teama hunilor le-a fost acordat
azil aici de către împăratul Teodosie prin anul 380. Achelis crede că-n această vreme s-a
alcătuit calendarul şi că în el au fost introduse sărbători specifice goţilor arieni, unele din ele
primite şi de la grecii mai numeroşi în zonă, la rândul lor tot arieni. Totuşi acest calendar nu
este pur arian , căci el cuprinde şi sărbători în cinstea ortodocşilor. De pildă, la 29 octombrie
este înscrisă “pomenirea martirilor….. care au fost arşi pentru poporul got al Bisericii
Ortodoxe”. Data stabilită de Achelis la sfârşitul sec. al IV-lea a fost prelungită de cercetători
spre anul 407 şi chiar 419, dar elementele luate în considerare de aceştia ar putea reprezenta
doar interpolări la un fond mai vechi. Se pare că alcătuirea calendarului a început în perioada
când goţii încă se aflau în nordul Dunării şi că a fost completată după plecarea lor în sud şi
aşezarea în Thracia. Odată cu vieţuirea lor în această regiune si cu accentuarea caracterului
arian al credinţei, s-au înscris şi sărbători specifice ariene. Biserica din ţara Gotiei cu episcopi
în frunte, cu preoţi şi citeţi, cu misionari care şi-au dat viaţă pentru Hristos, nu s-a putut lipsi de
un calendar propriu, în care să fie înscrise datele sărbătorilor de seamă, n-a aşteptat momentul
trecerii în sudul Dunării către sfârşitul secolului IV. N-a simţit această biserică nevoia Bibliei,
de care Ulfila a început s-o traducă încă de atunci, când se afla în Gotia nord-dunăreană?
Astfel, în scrierea în el a Sfinţilor Apostoli Andrei şi Filip s-ar fi putut face mai devreme de
sfârşitul sec. al IV-lea, şi ea să nu fi fost ecoul populaţiei din Thracia, ci a celei din Scythia, cu
care goţii nord-dunăreni erau în strânse raporturi religioase si economice, iar cei doi apostoli au
predicat aici. Achelis recunoaşte că acest calendar a păstrat amintirea martirilor căzuţi în
deceniile anterioare ca urmare a persecuţiilor. Întrebarea este dacă amintirea aceasta cuprindea
majoritatea numelor din calendar la care s-au făcut doar adaosuri în Thracia, ori nucleul de
bază s-a alcătuit aici şi în el sunt doar puţien reminiscenţe din trecut. Fragmentul de calendar
păstrat este prea mic pentru a putea da răsounsul la această întrebare.
Importanţa calendarului pentru problema de care ne ocupăm constă în faptul că el a
înscris printre zilele de sărbătoare nu numai pe Andrei ci şi pe Filip. Baza înscrierii nu este o
ficţiune, fiindcă nici unui nume înscris în calendar nu i s-a contestat autenticitatea şi
veridicitatea. Pe de altă parte, pentru un cunoscător al istoriei Bisericii din Gotia, atât de
puternică şi cu reprezentanţi chiar la primul Sinod ecumenic de la Niceea, existenţa
calendarului cu datele lui este ceva firesc. Calendarul este un izvor de prim ordin pentru istoria
creştinismului primar, el înscriindu-se între documetele asemănătoare de valoare incontestabilă.
În ordine cronologică, următorul document privitor la apostolatul Sf. Filip în Scythia l-
ar constitui lucrarea apocrifă a lui Abdias. Fără să excludem că ea cuprinde o parte imaginară,
un nucleu adevărat există. Cadrul general istorico-geografic în care activează Sf. Filip este cel
roman şi într-adevăr Scythia era pe atunci parte integrantă a imperiului. Cum am spus, cultul
zeului Marte exista la romani şi la geto-daci. Un alt element credibil este hirotonirea unui
episcop, a preoţilor şi diaconilor, fapt comun activităţii apostolice, adeverit şi de cuvintele Sf.
Ap. Pavel din Ep. către Romani 15,18-19 “prin cuvânt şi fapte”.
Complicatele probleme pe care le ridică Abdias ca autor al culegerii, precum si cele ale
alcătuirii ei, nu trebuie să ne ducă la concluzia că toate părţile componente sunt rodul ficţiunii
şi deci lipsite de valoare documentară. Lipsius, care analizează îndelung lucrarea, afirmă, la un
moment dat, că nu trebuie să aplicăm acelaşi grad de îndoială autorului “care a cules izvoarele
şi vechimii lor, a căror existenţă nu se poate nega”, căci în relatările despre apostoli s-au folosit
ştiri mai vechi şi autentice: “valoarea colecţiei constă în aceea că o mare parte din părţile
componente provin din izvoare mai vechi, din care ni s-a păstrat puţin”. Din fericire, aceste
părţi mai vechi păstrate doar la Abdias au fost confirmate şi completate cu texte redescoperite
între timp. Se dovedeşte că, în anumite cazuri, informaţia s-a făcut după autori vechi şi valoroşi
precum Clement Alexandrinul, Eusebiu de Caesarea şi Rufinus şi care în nucleul lor se bazează
pe povestiri din secolul al II-lea, doar puţin împodobite. Aşa este cazul Sf. Iacob, fratele Sf.
Ioan. Şi-n cazul Sf. Filip se aplică acest procedeu căci autorul s-a inspirat din Eusebiu de
Caesarea, care la rândul său, bazându-se pe Polykrates, episcop de Efes în sec. al II-lea şi pe
Proclu, un eretic de la începutul sec. al III-lea, îl arată pe Filip ca unul din cei 12 apostoli şi ca
loc unde a adormit întru Domnul, oraşul Hierapolis din Frigia. În ceea ce priveşte activitatea sa
misionară în Scythia, sursă de inspiraţie au fost “Acta Sanctorum” la ziua de 1 mai. Alfred von
Gutschmid socoate că în Faptele lui Filip sunt reflectate realităţi locale despre cultul şarpelui la
Hierapolis, ceea ce reprezintă una din cele mai preţioase ştiri, care ni s-a păstrat în actele
apocrife ale apostolilor. De asemenea, referirea la un cutremur care a avut în anul 64 sau 65 şi
la zona vulcanică de acolo arată că actele se bazează pe întâmplări adevărate. Timpul de
redactare al Faptelor lui Filip este fixat cel mai devreme la începutul sau la mijlocul sec. al III-
lea.
Relatările lui “Abdias” privitoare la activitatea Sf. Apostol Filip în Scythia pot fi
rezumate precum urmează: acesta a predicat cu ardoare Evanghelia Mântuitorului timp de 20
de ani, neamurilor din Scythia. El a fost prins de autoritatea romană şi obligat să aducă jertfe
zeului Marte. În acel moment s-a produs o minune. De sub statuia zeului a ieşit un demon care
a ucis pe fiul preotului sacrificator şi pe doi tribuni, vinovaţi că dăduseră ordin să fie arestat
Sfântul, iar alţii din cei de faţă au fost loviţi de suferinţe din cauza suflării otrăvite a demonului.
Sfântul Filip a cerut atunci distrugera statuii zeului şi punerea în locul ei a Crucii
Mântuitorului, l-a gonit pe demon într-un loc pustiu şi apoi a înviat pe cei morţi şi a vindecat pe
cei suferinzi. Minunea a impresionat mulţimea care a primit apoi învăţătura creştină,
botezându-se multe mii de oameni; în timpul cât Sf. Filip a rămas acolo, a propovăduit şi
hirotonit un episcop, preoti şi diaconi, întemeind multe comunităţi.
Dar mai importante sunt martirologiile istorice occidentale, adică acele calendare, care,
în afară de numele, data morţii, locul înmormântării martirilor, iar prin extensiune şi al sfinţilor
în general şi al sărbătorilor lor, include rezumate sau extrase din pătimirile şi viaţa lor, precum
şi documente şi tradiţii care le privesc. Ele au stat la baza alcăturii Martirologiului roman,
document oficial al Bisercii romano-catolice (1584), dar s-au inspirat si din documente
răsăritene vechi: Martirologiul Hieronymianum alcătuit în prima sa formă la mijlocul sec. al
IV-lea şi care la rândul său se inspiră din izvoare anterioare, mai cu seamă din lucrările lui
Eusebiu de Caesarea, inclusiv din cele pierdute din tradiţii şi istorici bisericeşti ca Ieronim,
Rufin şi din Synaxarium Ecclesiae Constantinopolitanae. Cele mai multe martirologii
occidentale au fost alcătuite în sec. al IX-lea cu o concentraţie către mijlocul lui.
Între cele mai vechi, care se referă direct la Sf. Filip, este Martirologiul lui Adon,
alcătuit înte 855-860. În 860, Adon devine arhiepiscop de Vienna. Martirologiul lui se bazează
pe cele alcătuite de Beda Venerabilul la începutul secolului al VIII-lea şi pe al lui Florus de
Lyon. Adon adaugă însă la ele amănunte luate din N.T., Istoria lui Eusebiu în traducerea lui
Rufinus, De viris Illustribus a lui Ieronim, Liber Pontificalis, Grigorie de Tours, Pătimirile
Sfinţilor şi operele Sfinţilor Părinţi. Nu este uşor totdeauna să discerni în textul lui Adon
izvoarele din care s-a inspirat. El a dat texte mai lungi la zilele de sărbătoare ale sfinţilor pentru
că le socotea utile şi vroia să scutească “pe alţii să caute cu multă trudă citind multe cărţi”.
În ceea ce priveşte problema noastră, în Martirologiul său, citim la ziua de 1 mai:
“Naşterea (spre viaţa veşnică) a Sf. Ap. Filip şi Iacob, dintre care Filip, după ce a convertit la
credinţa în Hristos aproape (întreaga) Sciţie şi a aşezat acolo diaconi, preoţi şi episcopi, s-a
întors în Asia, unde neslăbind să predice continuu câţiva ani şi supunându-se mereu unor
nevoinţe piose a câştigat acolo o mulţime de neamuri punând-o în slujba lui Hristos şi care a
adormit în cetatea Hierapolis, cu sfârşit bun, fiind înmormântat cu părinţii (rudele) sale”.
Textul lui Adon a fost preluat de Notkerus Balbulus în Martirologiul său şi este în mare
parte acelaşi în conţinutul său la Petrus de Natalibus (sec. al XIV-lea).
Un alt Martirologiu occidental , mai redus în amănunte şi din aceeaşi vreme cu cel al lui
Adon, care atestă şi el prezenţa şi propoăduirea Evangheliei în Scythia către Sf. Ap. Filip
aparţine lui Usuard, un călugăr francez. El a început redactarea martirologiului prin anii 845-
850 şi l-a terminat în 865. Opera aceasta este considerată foarte valoroasă, deoarece constituie
o mărturie a cultului Sfinţilor în sec. al IX-lea, puţin înainte de invazia normanzilor, şi în
acelaşi timp o verigă importantă în şirul martirologiilor, care, începând cu primele liste de
martiri ajung până la martirologiul oficial roman. Usuard s-a folosit de martirologii mai vechi,
al lui Florus din Lyon, din cel atribuit lui Hieronimus şi mai puţin din Martirologiul lui Beda.
Iată ce consemnează Usuard la 1 mai: “De asemenea, se face cinstirea (mutării la viaţa
veşnică a fericiţilor Apostoli Filip şi Iacob, dintre care Filip, dupa ce a convertit la credinţă
aproape întreaga Sciţie, a avut un frumos sfârşit în cetatea Hierapolis din Asia. Iacob însă,
numit şi fratele Domnului, a fost înmormântat lângă templul din Ierusalim, unde el fusese
aruncat.”
Întrajutorarea în evanghelizarea neamurilor este rod al dragostei creştine, care s-a unit
în cazul Sf. Andrei cu prietenia deosebită dintre ei.
Elementul principal din acest text este menţionarea Sciţiei ca arie de misiune a Sf. Ap.
Filip. Aceasta ar fi încă o atestare documentară a cărei valoare nu poate fi contestată, alături de
celelalte. Lor li se adaugă scrieri apocrife, fiecare cu un sâmbure de adevăr şi care merită să fie
analizate şi culese ştirile credibile din ele. Apostolatul lui Filip în Scythia trebuie privit drept
ceva normal în contextul colaborării la misiune dintre apostoli. Aşa a procedat şi Sf. Petru,
fiind ajutat de fratele său Andrei în misiunea din Asia, Pont, Galatia, Capadocia şi Bitinia. Tot
aşa şi Sf. Andrei l-a ajutat pe Filip, concetăţeanul şi prietenul său, în misiunea desfăşurată de
acesta în Frigia. Unele tradiţii, considerate de critici verosimile, vorbesc de participarea lui
Andrei la Efes, desigur în tovărăşia lui Petru, şi la Hierapolis, oraş important al Frigiei, centrul
de activitate misionară al Sf. Filip. Întrajutorarea în evanghelizarea neamurilor este rod al
dragostei creştine, care s-a unit în cazul Sf. Andrei cu prietenia care-l lega de Sf. Ap. Filip.
Amintim că prietenia din copilărie a contribuit ca Filip să fie chemat la apostolie al III-
lea, adică imediat după Petru, şi acest lucru s-a datorat, desigur, rolului Sf. Andrei Cel Întâi
Chemat. Când Mântuitorul a înmulţit peştele şi pâinea, Andrei şi Filip au fost cei doi
protagonişti, şi când evreii elenişti au vrut să meargă la Iisus şi l-au abordat mai întâi pe Filip,
acesta merge mai întâi la Andrei pentru a mijloci să fie primiţi. Acestea şi alte întâmplări din
viaţa lor pe care nu le cunoaştem i-au legat într-o prietenie durabilă care şi-a arătat roadele în
misiunile din Asia Mică şi Scythia.
Valoarea acestor documente care vorbesc de misiunea Sf. Filip în Scythia ne
încredinţează că nu trebuie să ne mai îndoim a spune: Sf. Filip este cel de al doilea apostol
care a sfinţit pământul românesc, propovăduind cuvântul Evangheliei în părţile noastre.

Bibliografie:

DĂNILĂ, Nicolae, Sfântul Apostol Filip, alt evanghelizator al Scythiei Minor, în

“Telegraful Român”, an 1945, nr.43-44, 2000
POPESCU, Emilian, Creştinismul timpuriu pe teritoriul României.1. Originile.2.
Bizanţul sau Roma?, în vol. Priveghind şi lucrând pentru mântuire, Ed.Trinitas, Iaşi, 2000,
pag.169-189
Idem, Sfântul Apostol Filip-misionar pe pământul românesc, în “Logos”, Cluj, 2002,
pag. 386-398
Idem, Izvoarele apostolice ale creştinismului românesc: Sf.Ap.Andrei şi Tomisul, Studii
Teologice, an 46, 1994, nr.1, pag.80-88
VERZAN, Sabin, Propovăduirea Evangheliei în Sciţia mică(Dobrogea). Argumente şi
temeiuri nou-testamentare, Studii Teologice, an 47, 1995, nr.4-6, pag.79-118