Tehnici de Investigare Jurnalistica

Tehnici de investigare jurnalistică - 1 1
www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z
Tehnici de investigare jurnalistică

Tutoratul 1
2008-2009
Asist. univ. drd. Raluca Radu
Descrierea cursului:
Investigaţia este raţiunea de a fi a jurnalistului. Cursul îşi propune să analizeze etapele

acestui demers decizional, să-i familiarizeze pe studenţi cu adoptarea unor decizii
bazate pe raţionament, cu elaborarea de scheme şi opţiuni de analiză, cu mecanismele
evaluării finale.
Temele primului tutorat:
• Investigaţia, ca demers jurnalistic

Reporterul de investigaţie
• Tipuri de anchete
• Legislaţie şi deontologie
• Domenii preferate ale jurnalismului de investigaţie. Alegerea temei; alegerea
unghiului de abordare
Investigaţia, ca demers jurnalistic
La prima vedere, jurnalismul din România pare atipic - pare un jurnalism de

comentariu, un jurnalism de opinie, nu un jurnalism de investigaţie, adică un
jurnalism de informare. Genul rege pare să fie editorialul, iar adevăraţii jurnalişti…
Jurnaliştii vedetă în România sunt comentatorii şi analiştii. Jurnaliştii de investigaţie
se simt ostracizaţi sau singuri: „Cu toţii, cred că suntem 10 în toată ţara”, zice un
jurnalist de investigaţie de la România Liberă; „Nu cred că se pot face cursuri de

jurnalism de investigaţie. Eu ţin unul şi, dintre toţi cursanţii, nimeni nu a devenit mai
târziu jurnalist de investigaţie” spune un alt jurnalist.1
O altă senzaţie este că degeaba se face jurnalism de investigaţie - toată lumea
ştie despre corupţie şi despre afaceri murdare şi despre miliardarii de carton, dar
nimeni nu face nimic. În plus, jurnaliştii sunt toţi mână în mână cu politicienii şi cu
oamenii de afaceri, aşa că se află numai ce trebuie aflat. Dar ce nu spune o instituţie
de presă spune cealaltă - pe Sorin Ovidiu Vântu nu l-au protejat pachetul de acţiuni de
la Academia Caţavencu şi tăcerea Academiei de investigaţiile presei şi de furia celor
care şi-au depus banii la Fondul Naţional de Investiţii (FNI).
În sfârşit, una dintre cele mai dăunătoare percepţii legate de jurnalismul
românesc şi de publicul presei din România este că numai sexul şi sângele vând un
ziar, sau că românii sunt interesaţi numai de vedete şi de poveşti lacrimogene: cel mai
bine, nu-i aşa, se vând Libertatea şi ghidurile TV, cele mai mari audienţe le au
emisiunile tip Surprize, surprize şi filmele ca Titanic. Dar ziarele care fac investigaţie
sunt, de fapt, liderii de opinie ai presei. Societatea românească nu se ghidează după
Fata de la pagina 5, ci după titlurile cotidienelor de ţinută, ca Adevărul sau România
Liberă, a săptămânalelor care se bazează pe investigaţie, ca Academia Caţavencu sau
Capital.
România Liberă a fost motorul extraordinarei investigaţii despre Sorin Ovidiu
Vântu şi despre implicarea preşedintelui Senatului, Nicolae Văcăroiu, în scandalul
FNI - Banca Română de Scont. Către sfârşitul anului 2002, atât guvernul cât şi
opoziţia, prin Partidul Naţional Liberal, înaintau spre discuţie în Parlament proiecte de
lege pe tema conflictului de interese în ceea ce-i priveşte pe funcţionarii publici. Un
alt exemplu, Capital, devine prin investigaţiile sale o voce a consumatorului român
din ce în ce mai atent la modul în care îşi cheltuieşte banii - vezi, de exemplu,
investigaţiile despre substituţii alimentari din a doua jumătate a lui 2002.
Reprezentanţii cotidianului Adevărul apar adesea în emisiunile de televiziune,
pentru a analiza evoluţiile societăţii româneşti; au existat, de-a lungul timpului, mai
multe emisiuni la care erau invitaţi permanenţi.
Academia Caţavencu este un caz aparte - aparent o revistă de can-can-uri,
Academia Caţavencu lansează subiecte de anchetă preluate de restul instituţiilor de
presă şi lucrează îndeaproape cu organizaţiile nonguvernamentale pentru protecţia
libertăţii de exprimare.
Povestea americană a jurnalismului de investigaţie
Poate că unele dintre cele mai cercetate evoluţii ale jurnalismului în secolul
trecut este evoluţia jurnalismului american. În jurul anului 1900 jurnaliştii vedetă sunt
„muckraker-ii” - „răscolitorii de gunoaie” - reporteri de investigaţie care se ocupau de
scandalurile legate de puterea capitaliştilor şi de corupţia guvernului. Termenul a fost
prima dată folosit în sensul său modern de Theodore Roosevelt, care l-a aplicat
peiorativ jurnaliştilor care au atacat Departamentul Poliţiei din New York în 1897, pe
când el era comisar. Mai târziu, preşedintele Roosevelt, promovând un discurs de
protecţie a consumatorilor şi un program anti-trust, a ajuns să-i aprecieze pe
răscolitorii de gunoaie.
Joseph Pulitzer se pare că a fost printre primii răscolitori de gunoaie,
sprijinind-i pe muncitori în timpul Grevei fermierilor din 1892. „Publicul să fie
1
Interviuri februarie - martie 2002
informat” („The public be informed”), sloganul lui pentru o campanie mai veche
pentru susţinerea muncitorilor, a fost un răspuns la „Publicul să fie damnat” („The
public be damned”) a lui William H. Vanderbilt, unul dintre primii industriaşi
americani, care îşi construise averea cu afaceri legate de transportul pe calea ferată.
Răscolitorii de gunoaie au scris articole şi cărţi despre marii industriaşi, despre
condiţiile de muncă mizere, despre concurenţa neloaială şi chiar despre corupţia în
rândul structurilor guvernamentale. Acestea au avut ca rezultat legislaţia pe probleme
sociale care a rămas în vigoare până astăzi în Statele Unite. Munca jurnaliştilor
americani a ajutat la formarea unei conştiinţe sociale şi la coagularea consumatorilor
în grupuri care să le reprezinte interesele.
Presiunea jurnaliştilor şi a opiniei publice asupra lumii afacerilor a fost atât de
mare, încât mari industriaşi au fost nevoiţi să renunţe treptat la atitudinea lor arogantă.
Au fost nevoiţi să angajeze foşti jurnalişti care să îi ajute să câştige încrederea
publicului, prezentând adevărata faţă a afacerilor lor - tot de la începutul secolului
trecut începe să se profesionalizeze şi domeniul relaţiilor publice2 în Statele Unite.
Acum, nici un conflict de muncă nu ar mai putea fi stăpânit, în interiorul fabricii sau
în presă, cu o declaraţie ca cea a lui George F. Baer, un afacerist în industria
cărbunelui; în 1902, el le-a spus muncitorilor să-şi pună speranţele în „bărbaţii creştini
cărora Dumnezeu, în infinita Lui înţelepciune, le-a dat control asupra intereselor
proprietăţii în această ţară” (vezi Newsom, Turk, Kruckeberg, 2001).
Reporterul de investigaţie
Orice reporter care îşi face bine treaba este deja un pic investigator, cred
Benjaminson şi Anderson (1990, p. 3 şi următoarele). Reporterul de investigaţie, în
viziunea lor, petrece mult timp descoperind informaţii, mai ales informaţiile ascunse
în mod deliberat. Este caracterizat de răbdare şi cinism. Jurnalistul de investigaţie este
convins că multe acte ilicite nu pot rămâne ascunse pentru totdeauna şi, desigur, că
cineva lucrează împotriva interesului public. În consecinţă, munca sa este grea, logică
şi completă.
Un alt profesor american de jurnalism, cu anii întregi de experienţă ca redactor
şef şi ca lider al unor echipe de jurnalişti de investigaţie, spune că un bun reporter de
investigaţie ar trebui să aibă următoarele trăsături (Williams, 1978, p. 158-160):
• Auto-disciplină - chiar dacă lucrează singur sau în echipă, un reporter

bun se poate controla; jurnalistul de investigaţie trăieşte permanent un
proces de analiză a mediului său şi de auto-analiză.
• Este puternic, din punct de vedere mintal - este încăpăţânat şi se
poate dovedi, pe parcursul anchetei, mai puternic decât adversarii săi, care
încearcă să-l conducă pe un drum greşit. În acelaşi timp, dă dovadă de un
calm oriental, şi îşi atinge ţelul prin mijloace ocolitoare, dacă abordarea
directă nu dă rezultate.
• Nu se lasă distras de alte probleme - nu este o întâmplare, se pare, că
cei doi reporteri de la Washington Post, care au lansat cazul Watergate
2
Sub denumirea de relaţii publice se înscriu diversele activităţi şi diversele acţiuni de comunicare pe
care le întreprinde o organizaţie pentru a monitoriza, evalua, influenţa şi pentru a corecta atitudinile,
opiniile şi comportamentele grupurilor sau indivizilor care constituie publicurile lor.
(Bob Woodward şi Carl Bernstein) erau amândoi tineri şi divorţaţi.

Jurnalismul de investigaţie este un mare consumator de timp şi de energie.
• Integritate personală - reporterul de investigaţie este probabil printre
puţinii care rămâne credincios crezului pentru care multe persoane decid să
ajungă jurnalişti: Jurnalistul poate schimba lumea, făcându-o mai bună.
Reporterul de investigaţie este dedicat căutării adevărului şi, prin urmare,
îşi impune anumite standarde pentru propria activitate.
• O minte deschisă la nou - reporterul de investigaţie evită să se lase
pradă ideologiilor; atunci când analizează un caz, el caută modelul şi
deviaţiile de la model, poate să-şi apere munca de investigaţie şi poate să
discute cu redactorul său şef şi să accepte deciziile lui.
• Independenţă în gândire - este cea mai importantă trăsătură a unui
jurnalist de investigaţie. Pentru a face o anchetă, jurnalistul de investigaţie
abordează probleme de care nimeni nu vrea să se atingă sau la care nimeni
nu s-a gândit, şi urmează căi pe care nimeni nu le-a urmat până atunci.
Adevăratul jurnalist de investigaţie este un inovator în lumea reporterilor
care rescriu comunicate de presă şi ştiri de agenţie.
• Spirit haiducesc - jurnalistul de investigaţie este un indignat, hotărât
să-l apere pe cel slab de cel puternic. Dar jurnalistul de investigaţie este şi
auto-disciplinat - nu vânează vrăjitoare şi ştie că nu există oameni răi şi
oameni buni.
• Bun scriitor - chiar dată o anchetă este mai puţin dramatică decât un
reportaj despre o acţiune de salvare, jurnalistul de investigaţie poate scrie o
poveste bine structurată şi uşor de citit. Dacă textele unui bun investigator
au nevoie de o rescriere laborioasă, acesta trebuie să accepte critica şi să
conştientizeze nevoia de continuă perfecţionare.
Williams adaugă (1975, p.6): „Pentru a da o definiţie de lucru pentru

jurnalismul de investigaţie de mâine, ar trebui să începem de la această premisă: eşti
jurnalist pentru a spune cum stau de fapt lucrurile, nu pentru a da varianta cărţilor de
educaţie civică despre cum stau lucrurile.”
Jurnalistul de investigaţie este opusul reporterului obişnuit. Jurnalistul de
investigaţie este un om incomod şi sceptic, pe când reporterul încearcă să fie cel mai
bun prieten al surselor sale, pentru a afla primul un anunţ oficial. Reporterul anunţă că
s-a întâmplat ceva. Investigatorul trebuie să explice de ce s-a întâmplat ceva, şi de ce
s-ar putea întâmpla din nou.
De fapt, pare că cele şase întrebări de bază: Cine? Ce? Unde? Când? Cum?
De ce? s-au împărţit în redacţii, pe domenii. La primele patru răspuns ştirile şi
relatările. De Cum? s-ar ocupa departamentul reportaje, iar de întrebarea De ce?
jurnaliştii de investigaţie, pe de o parte, şi analiştii, pe de alta. Jurnalistul de
investigaţie caută în spatele variantei oficiale, şi priveşte lucrurile din punctul de
vedere al cititorului. Caută faptele şi procesele care dau naştere la acele fapte.
Analiştii propun ipoteze. Jurnalistul de investigaţie porneşte de la o ipoteză, pe care o
va demonstra sau o va infirma.
Tipuri de anchete
Ancheta, consideră Jose de Broucker, este un articol care se încadrează în

categoria genurilor de informare, şi care se caracterizează prin originalitate, nu
neapărat în ceea ce priveşte subiectul, ci mai ales în ceea ce priveşte rezultatul.
Anchetele disting astfel o redacţie de celelalte.
Instituţia de presă este un tip de companie comercială, care furnizează produse
(vezi Coman, 1999). Drept urmare, diferitele instituţii de presă încearcă să
diferenţieze produsele lor nu numai prin ambalaje (rescrierea textelor furnizate de
specialiştii de relaţii publice şi de agenţiile de presă) sau prin imagine (identificarea
unei instituţii de presă cu o doctrină politică de dreapta sau de stânga), ci şi prin
produse în sine.
Ancheta jurnalistică „demonstrează mecanismele, caută ceea ce este subteran,
câteodată ascuns, câteodată ignorat”, spune Jacques Mouriquand. Teoreticienii mass-
media consideră că întreaga activitate a jurnaliştilor ar trebui să fie „de investigare”.
Pentru unii, jurnalism de investigaţie ar trebui încadrat în categoria pleonasmelor.
Jurnalistul nu este cel care rescrie un comunicat - materialele jurnalistice ar trebui să
fie lucrări originale, iar informaţiile, în marea lor majoritate, informaţii la care a ajuns
jurnalistul în urma demersurilor sale, nu informaţii care au ajuns la jurnalist, prin grija
specialiştilor de relaţii publice. Desigur, comunicatele de presă şi declaraţiile
oamenilor publici sunt puncte de plecare pentru activităţile jurnaliştilor.
Pentru unii, anchetă de investigaţie pare un pleonasm. Dar…
Tipologia anchetelor, în viziunea lui Mouriquand
Există mai multe tipuri de anchete jurnalistice, în funcţie de domeniul de

specializare al reporterului, de cerinţele redactorului şef, de periodicitatea unui produs
de presă (vezi Mouriquand, 1994).
Există ancheta de actualitate, făcută sub presiunea evenimentelor şi publicată
cât se poate de repede, într-o zi. Materialul rezultat este o colecţie de declaraţii ale
martorilor, după un accident, de exemplu, sau prezintă dedesubturile unui buget local,
care tocmai urmează să fie votat.
În primele zile după sinuciderea procurorului Cristian Panait, primele relatări
publicate în presa centrală descriau locul şi circumstanţele morţii procurorului şi
dădeau câteva detalii despre cazurile la care lucra.
Următorul tip este ancheta de fapt divers. Formă a anchetei de actualitate,
este asemănătoare anchetei poliţiei, reconstituind circumstanţele unui eveniment. Sunt
intervievaţi toţi martorii şi toţi experţii la care are acces jurnalistul. Toate informaţiile
colectate sunt notate cu cea mai mare minuţiozitate. Motivul acestui tip de anchetă
este refuzul justiţiei sau al poliţiei de a comunica cu presa.
Din cauza presiunii timpului, jurnalistul nu are acces la probele materiale, pe
care, în plus, nu este în măsură să le ceară. Jurnalistul se bazează pe martori, care pot
să-l manipuleze, pentru a face presiuni asupra Justiţiei sau a Poliţiei.
Tot în cazul Panait, jurnaliştii au continuat să cerceteze cazul şi au început să
apară descrieri ale blocului şi ale reacţiilor vecinilor, care nu vroiau să vorbească,
speculaţii care legau moartea procurorului de evoluţia cazurilor la care lucra, analize
ale locului unde fusese găsit, ale reacţiei poliţiei, care duceau la ipoteza unei crime, nu
a unei sinucideri.
În timpul scandalurilor de presă, când o multitudine de surse apar în
conferinţele de presă, jurnaliştii nu mai fac investigaţie, ci devin simple mijloace de
difuzare a informaţiilor.
Ancheta magazin nu mai este un material scris sub presiunea evenimentelor -

ci este o colecţie de mai multe materiale de presă care încearcă să explice un
mecanism sau să pună un eveniment în context. Astfel, dacă există o serie mai lungă
de accidente feroviare, o redacţie s-ar putea gândi să facă o anchetă care să încerce să
răspundă la întrebarea: este sigur transportul feroviar?
Acest tip de anchetă poate aborda probleme sociologice: nevoile tinerelor
mame care au o carieră, dispariţia intelectualilor; pot să fie în parte tehnice, în parte
practice: salariul funcţionarilor publici, durerile de spate, divorţul; sau pot să fie mici
materiale de analiză, care se remarcă prin originalitatea temei şi a unghiului de
abordare: emisiunile de radio despre televiziune şi evoluţia lor în timp.
Presa occidentală cultivă şi un alt tip de anchetă magazin, deosebit de
interesant şi cu un puternic caracter educativ - explicarea contextului unor evoluţii
istorice care se desfăşoară chiar sub ochii noştri, sub forma ştirilor de impact. De
exemplu, în timpul războiului din fosta Iugoslavie, francezii sau britanicii au putut
afla, prin intermediul anchetelor magazin, informaţii despre contextul istoric al
conflictului, despre geografia, economia şi demografia zonei şi chiar despre tratatele
şi alianţele internaţionale care au făcut posibilă o intervenţie militară străină în zonă,
sub forma trupelor de menţinere a păcii.
Anumite portrete pot fi considerate anchete. Jurnalistul nu se mulţumeşte
numai cu interviuri în adâncime cu personajul central al viitorului său material, ci îi
intervievează şi pe colaboratori, şi pe adversari, studiază mediul de afaceri sau politic
în care se mişcă personajul şi află cât mai multe detalii despre viaţa şi activitatea sa
până în acel moment.
În sfârşit, ancheta de investigaţie este al cincilea tip de anchetă jurnalistică.
„Sintagma este folosită astăzi pentru o anchetă care este un proiect de cercetare a
faptelor disimulate cu bună ştiinţă. Prin urmare, se desfăşoară într-un climat de
reticenţă, adică de ostilitate a informatorilor”, spune Mouriquand (1994, p. 23).
Unele anchete jurnalistice sunt deosebit de costisitoare, de laborioase şi de
complexe, pentru a fi suportate de către o instituţie de presă. Ele se materializează în
cărţi care se bazează pe metodele jurnalismului de investigaţie. Acest tip de anchetă
este denumit de Jacques Mouriquand document.
Ancheta de investigaţie face obiectul cursului Tehnici de investigare
jurnalistică.
Tipologia anchetelor, în viziunea lui Jose de Broucker
Jose de Broucker împarte anchetele în două categorii. Astfel, anchetele pot fi

informative: jurnalistul vrea să-i dea cititorului său acces la mai multe informaţii, şi
interpretative: jurnalistul caută în spatele informaţiilor, pentru a descoperi sensul lor.
Anchetele informative încearcă:
• relevarea unor informaţii ascunse,
• readucerea în actualitate a unor informaţii uitate,
• materializarea unor informaţii virtuale,
• reconstituirea informaţiilor lacunare.
Informaţiile ascunse de surse sunt informaţiile inconvenabile. O anchetă
jurnalistică le poate identifica şi le poate arăta publicului, dacă sunt informaţii de
interes public. Pentru că orice om are secrete, dar unele ţin strict de viaţa sa personală.
Obiectul anchetei, în acest caz, este colectarea şi recuperarea de documente,
chiar dacă ceilalţi jurnalişti sau publicul în general consideră afacerea clasată.
Demersul jurnalistic urmăreşte trecerea de la condiţional - s-ar putea să fie aşa - la
indicativ - iată cum stau lucrurile. Acest tip de anchetă poate fi încadrat în categoria
anchetei de investigaţie.
Un alt tip de informaţii care pot sta la baza anchetei jurnalistului sunt
informaţiile virtuale: un fapt obişnuit, care nu este destul de important pentru a da
naştere la o ştire, poate fi identificat de jurnalist ca făcând parte dintr-un fenomen,
care merită atenţia presei. De exemplu, zilnic apar, în majoritatea cotidienelor, rubrici
denumite horoscop. Cine le citeşte, câţi cred în ele, cum sunt realizate şi de către cine
- iată un subiect pentru o anchetă căruia Mouriquand i-ar spune anchetă-magazin.
Informaţiile virtuale pot da naştere şi la sondaje de opinie, care urmăresc
stabilirea şi mediatizarea unor stări existente, dar neformulate încă. De exemplu, o
redacţie poate face un sondaj despre informaţiile pe care le cunoaşte populaţia
României despre Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord. Pe baza rezultatelor
sondajului experţii şi analiştii politici vor fi chemaţi să comenteze. Paginile unei
publicaţii vor avea, alături de tabelele cu rezultatele sondajului, fotografii legate de
subiect şi reportaje.
Un alt punct de plecare al anchetelor informative pot fi informaţiile uitate,
rememorate la aniversări, la comemorări, la redeschideri de procese sau cu orice altă
ocazie de acest tip. În această categorie pot intra anchetele magazin de
contextualizare, dar şi follow-up-urile la anchetele de investigaţie.
Jurnalistul reia documente pe care le-a arhivat redacţia de-a lungul anilor şi
caută martori. Alături de informaţii şi explicaţii, aceste anchete informative
înregistrează evoluţiile până în prezent ale subiectului respectiv.
Informaţiile uitate, rememorate de jurnalist, pot constitui şi un avant-papier: o
prefaţă sau o introducere la evenimente noi, programate să se întâmple. De exemplu,
Statele Unite ale Americii se pregătesc, alături de aliaţii lor, să atace Irakul. Redacţiile
ar putea să pregătească un avant-papier despre relaţiile diplomatice şi economice ale
Irakului în perioada contemporană, pe de o parte, şi despre alianţele militare
internaţionale ale Statelor Unite, susţinute sau nu de opinia publică din ţările
implicate.
În sfârşit, informaţiile lacunare pot sta la baza anchetelor jurnalistice, şi chiar
a anchetelor de investigaţie.
Jurnalistul poate încerca să răspundă la întrebările de ce şi cum, prin
cercetarea şi asamblarea lanţurilor marcante de evenimente pentru o istorie cunoscută.
Jurnalistul poate pleca de la o ştire, o decizie sau un eveniment mediatizat, hotărând
să reconstituie evenimentele care au dus la acea stare de fapt. Rezultatul poate fi o
punere în lumină a unei actualităţi prezente şi ignorate.
De exemplu, în Adevărul de luni, 13 ianuarie 2003, un titlu anunţa „Urmare
unei sentinţe judecătoreşti, / Două dintre cele mai importante intersecţii în Braşov au
devenit… proprietate privată”. Un jurnalist ar putea să facă o anchetă în care să arate
că aceste decizii aberante pot fi rezultatul unei lipse de specializare a procurorilor şi a
judecătorilor din România, care sunt nevoiţi să treacă de la procese de divorţ la
procese legate de proprietatea intelectuală şi la procese legate de proprietăţi
imobiliare. Sau s-ar putea face o anchetă de investigaţie, care să arate care sunt
lacunele în sistemul cărţii funciare şi cum este posibil ca cineva să profite de ele, cu
bună ştiinţă. Vechii proprietari care intentaseră procesul, şi avocaţii lor, ştiau că
terenurile deveniseră intersecţii, şi nu mai erau terenuri virane.
Prin anchetele interpretative jurnalistul încearcă să explice un fenomen, şi nu
este interesat de fapte, care pot fi cunoscute deja, ci de sensul lor. Temele trebuie să
fie legate de actualitate şi interesante pentru public: creşterea impozitelor în România,
de exemplu.
Faptele pot fi cunoscute de toată lumea, dar motivele posibile pot fi

surprinzătoare. Într-un an post-electoral, de exemplu, un ziar dispare, iar celelalte
cresc preţurile - este o evoluţie obişnuită a presei scrise, care pierde teren în faţa
televiziunii, sau ziarele şi-au pierdut susţinătorii politici din umbră, care nu mai sunt
interesaţi să aibă o presă bună cu orice preţ? Răspunsurile posibile, care nu sunt
evidente, pot fi prezentate sub forma opiniilor şi convingerilor unor experţi. Demersul
jurnalistic nu se va baza pe infirmarea sau confirmarea unei ipoteze, cu ajutorul
faptelor, ci pe lansarea unor ipoteze posibile, cu ajutorul specialiştilor în domeniu.
Jurnalismul de investigaţie „înregistrează o trecere graduală de la vechiul stil

jurnalistic despre incidente spectaculoase, importante, şi despre crime personale, la
jurnalismul mai original şi mai conştient despre operaţiunile sistematice ale
societăţii”, spunea Paul Williams în 1978 (p. viii). Anchetele de investigaţie
merituoase sunt cele care îmbină trăsăturile anchetei informative cu trăsăturile
anchetei interpretative. Jurnalistul de investigaţie nu va reuşi să schimbe lumea,
făcând-o mai bună, doar prin căutarea şi demascarea unor vinovaţi individuali, ci
încercând să arate cititorilor săi, în acelaşi timp, de ce sistemul nu funcţionează,
pentru a nu mai permite oamenilor să greşească, şi cum poate fi acest sistem
îmbunătăţit. Este, de exemplu, diferenţa dintre a demasca în cazul izolat al poliţiştilor
din Mogoşoaia, motivele pentru care aceştia nu vor să acţioneze împotriva
traficanţilor de droguri, şi a demasca sistemul de legături dintre traficanţii de droguri
şi poliţie, în general.
Legislaţie şi deontologie
Aşa cum arătam mai sus, reporterul de investigaţie încearcă să îmbunătăţească
sistemul, aducând în atenţia opiniei publice pe aceia care lucrează împotriva
interesului public şi demonstrând mecanismele care permit existenţa actelor ilicite sau
a disfuncţionalităţilor de sistem. De aceea, cea mai importantă calitate a jurnalistului
de investigaţie este credibilitatea sa, care se bazează pe un respect al regulilor scrise
ale jurnalismului - sub formă de legi sau sub formă de coduri de etică.
Munca jurnalistului de investigaţie trebuie să respecte legislaţia ţării în care îşi
desfăşoară activitatea. În cazul în care un jurnalist nu este de acord cu legislaţia în
vigoare sau în curs de adoptare, el are datoria să încerce să o schimbe - datorie de
cetăţean al ţării, în primul rând, şi de reprezentant al societăţii civile, de pe poziţia sa
de jurnalist, în al doilea rând.
Pe de altă parte, codurile de etică sunt o încercare de normare a activităţii din
interiorul profesiei - jurnaliştii spun cum este cel mai bine să se desfăşoare activitatea
lor de strângere şi de prezentare a informaţiilor.
Există mai multe norme ale activităţii de investigaţie jurnalistică, care au ecou
atât în legislaţie, cât şi în codurile de etică internaţionale. Cele mai importante sunt
legate de:
• informaţiile de interes public,
• adoptarea unei false identităţi,
• protecţia surselor,
• calomnie şi injurie.
Subiectul activităţii investigaţiei jurnalistice.

Legea 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public
Accesul liber la informaţiile de interes public este protejat acum în România

nu numai prin Constituţie, ci şi prin Legea 544/2001.
Art. 1
Accesul liber şi neîngrădit al persoanei la orice informaţii de interes public,
definite astfel prin prezenta lege, constituie unul din principiile fundamentale ale
relaţiilor dintre persoane şi autorităţile publice, în conformitate cu Constituţia
României şi cu documentele internaţionale ratificate de Parlamentul României.
Art. 2
a. Prin autoritate sau instituţie publică se înţelege orice autoritate sau
instituţie publică, precum şi orice regie autonomă, care utilizează resurse financiare
publice şi care îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul României, potrivit Constituţiei.
b. Prin informaţie de interes public se înţelege orice informaţie care priveşte
activităţile sau rezultă din activităţile unei autorităţi publice sau instituţii publice,
indiferent de suportul ori de forma sau modul de exprimare a informaţiei.
Autorităţile sunt obligate prin lege să răspundă la solicitarea oricărui cetăţean

pentru informaţii de interes public, în termen de maximum 30 de zile, se arată în
primul alineat al articolului 7.
Următoarele tipuri de informaţii nu intră în sfera informaţiilor de interes

public, la care poate avea acces orice persoană (articolul 12):
a) informaţiile din domeniul apărării naţionale, siguranţei şi ordinii publice,
dacă fac parte din categoria informaţiilor clasificate, potrivit legii;
În aceste categorii se încadrează şi informaţiile militare, care, dezvăluite, ar pune în
pericol siguranţa naţională (strategii militare, de exemplu).
b) informaţiile privind deliberările autorităţilor, precum şi cele care privesc
interesele economice şi politice ale României, dacă fac parte din categoria
informaţiilor clasificate, potrivit legii;
În negocierile acordurilor internaţionale, de exemplu, o indiscreţie ar putea pune în
inferioritate o echipă de negociatori. Negocierile sunt pe sistemul ofertă -
contraofertă, iar presiunea publicului intern ar putea duce la retragerea unei oferte:
jurnaliştii nu cunosc raţiunile diplomatice care au stat la baza acelei oferte şi nici
posibilele contra-oferte care pot fi făcute.
c) informaţiile privind activităţile comerciale sau financiare, dacă
publicitatea acestora aduce atingere principiului concurenţei loiale, potrivit legii;
Orice firmă are secrete comerciale, legate de producţie, de un patent, de o invenţie,
care fac obiectul spionajului industrial, nu al informaţiilor de interes public. În cazul
firmelor, o informaţie de interes public este legată direct de încălcări ale legislaţiei pe
domenii ca protecţia consumatorului, sănătatea bugetului public, exploatarea
angajaţilor, poluarea, alături de subiecte legate de responsabilitatea socială a
companiilor comerciale respective (exploatarea angajaţilor în afara graniţelor
României, de exemplu).
d) informaţiile cu privire la datele personale, potrivit legii (cum ar fi cazul
fişei medicale);
În ceea ce priveşte spaţiul privat al cuiva, există informaţii de interes public şi
informaţii de care este interesat publicul. Publicul va fi întotdeauna interesat de
dramele de familie, de sexualitate, de morbid, dar identificarea unei persoane care
suferă de boala vacii nebune, fără acordul ei, fotografierea Andreei Marin în dormitor
sau cele mai mici detalii ale cazului Monica Lewinski nu sunt la acelaşi nivel al
muncii jurnalistului cu aducerea în atenţia publicului a unor practici agricole care duc
la apariţia bolii vacii nebune la om sau cu demascarea unor spioni, să zicem.
Articolul 14 adaugă: informaţiile cu privire la datele personale ale cetăţeanului pot
deveni informaţii de interes public numai în măsura în care afectează capacitatea de
exercitare a unei funcţii publice. Atunci când preşedintele, primul ministru sau liderul
unui partid important din opoziţie sunt internaţi în spital, pentru a suferi o intervenţie
chirurgicală, aceste informaţii devin de interes public, pentru că sistemul de guvernare
al ţării poate fi influenţat de rezultatele demersului medical.
e) informaţiile privind procedura în timpul anchetei penale sau disciplinare,
dacă se periclitează rezultatul anchetei, se dezvăluie surse confidenţiale ori se pun în
pericol viaţa, integritatea corporală, sănătatea unei persoane în urma anchetei
efectuate sau în curs de desfăşurare;
În afara sferei interesului legitim al publicului intră şi informaţiile legate de anchetele
poliţiei, care ar putea să-l ajute pe infractor, cum ar fi informaţii despre principalul
suspect şi motivele pentru care este considerat principalul suspect. În plus, este vorba
de protecţia martorilor în procesele juridice.
f) informaţiile privind procedurile judiciare, dacă publicitatea acestora
aduce atingere asigurării unui proces echitabil ori interesului legitim al oricăreia
dintre părţile implicate în proces;
Presa poate fi un instrument de presiune în desfăşurarea unui proces juridic, la fel ca
în cazul unei anchete de poliţie. Jurnalistul, ca specialist în comunicare, nu are nici o
scuză dacă devine instrument al manipulării.
g) informaţiile a căror publicare prejudiciază măsurile de protecţie a
tinerilor.
Se consideră că un copil, chiar dacă poate fi încadrat în categoria infractorilor, are
foarte multe şanse să fie recuperat de către societate. În plus, viaţa unui copil nu
trebuie hotărâtă de un jurnalist în căutare de senzaţional, care îi arată pe părinţii săi
certându-se sau care a descoperit un caz de molestare a minorilor. De aceea,
identitatea minorilor trebuie păstrată secretă.
Articolul 13 este extrem de important pentru un jurnalist de investigaţie.

Astfel, legiuitorul spune că informaţiile care favorizează sau ascund încălcarea legii
de către o autoritate sau instituţie publică nu pot fi incluse în categoria informaţiilor
clasificate şi constituie informaţii de interes public.
Aflarea cazurilor de încălcare a legii de către cei care administrează fondurile
publice intră în sfera interesului legitim al publicului.
Plângerile pentru nerespectarea legii se rezolvă pe cale judecătorească, în

regim de urgenţă şi fără plata unei taxe de timbru.
Strângerea informaţiilor
Falsa identitate. Confidenţialitatea surselor
De multe ori, jurnalişti sunt tentaţi să-şi ascundă adevărata identitate şi să

adopte una falsă, în speranţa că vor obţine mai uşor informaţiile dorite. Această
practică este condamnată prin lege - nimeni nu are voie să se dea drept poliţist, sau
funcţionar public, dacă nu are această calitate.
În plus, informaţiile obţinute astfel pot fi false. Mecanismul este foarte simplu:
oamenii spun diverse lucruri pentru a se răzbuna sau, dimpotrivă, pentru a ajuta pe
cineva care face dreptate. Un funcţionar public care se ocupă de protecţia
consumatorului sau un poliţist este nevoit să verifice informaţiile primite - jurnalistul
poate fi tentat să le publice imediat, pentru că, aşa cum am arătat mai sus, poate fi în
imposibilitatea de a verifica unele informaţii, aşa cum ar face un detectiv al poliţiei.
Dacă un jurnalist îşi dezvăluie adevărata identitate, el îi pune în gardă pe
oamenii cu care vorbeşte că informaţiile respective vor fi făcute publice şi atribuite
respectivului personaj - deci oricine va putea afla că a minţit. Este surprinzător pentru
un student la jurnalism să descopere câte informaţii sunt dispuşi oamenii să ofere,
chiar despre viaţa lor personală, atunci când ştiu că se află în faţa unui jurnalist. Sunt
dispuşi să spună mai multe decât spun rudelor sau prietenilor apropiaţi, poate pentru
că jurnaliştii sunt consideraţi căutători legitimi de informaţii.
Decizia de a adopta o identitate falsă sau nu este luată în funcţie de situaţia în
care se găseşte fiecare jurnalist la un moment dat, şi trebuie cântărite constant
avantajele şi dezavantajele adoptării unei identităţi false. În ce poziţie este un jurnalist
de investigaţie care intră în rolul unui fals pacient pentru a demasca un fals doctor?
Cât de etică este decizia sa, în comparaţie cu decizia subiectului investigaţiei sale?
Sursele care vorbesc unui jurnalist nu doresc întotdeauna să fie identificate.
Există trei tipuri de informaţii, din acest punct de vedere: informaţii off the record -
numai pentru urechile jurnalistului, informaţii not for attribution - adică informaţii
care pot fi publicate, dar fără o identificare clară a sursei, şi informaţii on the record -
care vor fi publicate cu identificarea clară a sursei.
Informaţiile off the record sunt puncte de plecare sau de relansare a anchetei
jurnalistului. Acesta trebuie să găsească alte surse care le confirmă şi care pot fi citate.
Informaţiile din categoria celor care nu pot fi atribuite sunt informaţiile care
apar alături de surse identificate ca „surse bine informate din guvern”, „surse din
interiorul organizaţiei”. Din păcate, în această categorie, alături de oamenii bine
intenţionaţi care vor să ajute un jurnalist fără a-şi pune în pericol cariera sau viaţa,
intră şi manipulatori, care aruncă baloane de încercare. Informaţii care nu pot fi
atribuite sunt şi „la modernizarea autostrăzii X nu se respectă compoziţia standard a
asfaltului”, dar şi „pensiile vor fi diminuate, în termeni reali, cu 20%, spun surse din
interiorul Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale”. Jurnalistul trebuie să fie atent la
aceste încercări de manipulare şi, pe de altă parte, să poată proteja sursele inocente
care, din motive de etică profesională, îl ajută în munca sa.
Cu toate că forurile legiuitoare au încercat să impună jurnaliştilor de la
Rompres, agenţia de ştiri naţională, dezvăluirea surselor lor de informare, Legea
504/2002 a Audiovizualul, de exemplu, stipulează pentru posturile de radio şi de
televiziune:
Art. 7
( 1) Caracterul confidenţial al surselor de informare utilizate în conceperea
sau elaborarea de ştiri, de emisiuni sau de alte elemente ale serviciilor de programe
este garantat de prezenta lege.
( 2) Orice jurnalist sau realizator de programe este liber să nu dezvăluie date
de natură să identifice sursa informaţiilor obţinute în legătură directă cu activitatea
sa profesională.
( 3) Se consideră date de natură să identifice o sursă următoarele:
a) numele şi datele personale, precum şi vocea sau imaginea unei surse;
b) circumstanţele concrete ale obţinerii informaţiilor de către jurnalist;

c) partea nepublicată a informaţiei furnizate de sursa jurnalistului;
d) datele cu caracter personal ale jurnalistului sau radiodifuzorului, legate
de activitatea pentru obţinerea informaţiilor difuzate.
( 4) Confidenţialitatea surselor de informare obligă, în schimb, la asumarea
răspunderii pentru corectitudinea informaţiilor furnizate.
( 5) Persoanele care, prin efectul relaţiilor lor profesionale cu jurnaliştii, iau
cunoştinţa de informaţii de natură să identifice o sursă prin colectarea, tratarea
editorială sau publicarea acestor informaţii, beneficiază de aceeaşi protecţie ca
jurnaliştii.
( 6) Dezvăluirea unei surse de informare poate fi dispusă de instanţele
judecătoreşti numai dacă aceasta este necesară pentru apărarea siguranţei naţionale
sau a ordinii publice, precum şi în măsura în care aceasta dezvăluire este necesara
pentru soluţionarea cauzei aflate în faţa instanţei judecătoreşti, atunci când:
a) nu există sau au fost epuizate măsuri alternative la divulgare cu efect
similar;
b) interesul legitim al divulgării depăşeşte interesul legitim al nedivulgării.
Elaborarea anchetelor de investigaţie.

Insulta şi calomnia
Prin definiţie, anchetele de investigaţie sunt încadrate în categoria textelor de

informare jurnalistică - în care sunt prezentate exclusiv fapte înşiruite într-o ordine
logică evidentă şi demonstrabilă, pe care jurnalistul le prezintă cu bună credinţă. În
plus, jurnalistul de investigaţie este caracterizat prin autodisciplină şi prin autocontrol.
Angajat în aflarea faptelor ilicite, jurnalistul de investigaţie le poate demonstra cu
profesionalism.
Un indignat, jurnalistul de investigaţie poate ajuta audienţa să se indigneze la
rândul ei şi o poate împinge la acţiune în folosul societăţii în general. Nu va folosi
însă artificii stilistice la graniţa dintre ce este permis şi ce nu este permis de lege şi de
codurile de etică, ci va pune în lumină faptele reprobabile şi a mecanismele
defectuoase ale societăţii.
Jurnalistul de investigaţie trebuie să depăşească etapa lui „Tipătescu -
vampirul care suge sângele poporului” şi să demonstreze de ce Tipătescu nu trebuie să
conducă judeţul, cu date, documente şi declaraţii ale martorilor.
Nu numai standardele jurnalistice condamnă abordarea „Răcnetului
Carpaţilor”, ci şi legea. Insulta reprezintă etichetarea unei persoane (nu a unei
instituţii), fără o trimitere clară la o anumită faptă (o opinie), sau cu o trimitere la un
fapt care nu este de interes public: Z este o lichea, sau Z este un cocoşat.
Calomnia reprezintă acuzarea unei persoane de o faptă anume, fără a putea
demonstra adevărul acuzaţiilor. Spre deosebire de insultă, calomnia se poate produce
numai în public (deci şi prin intermediul presei).
Prin natura activităţii lor, jurnaliştii de investigaţie sunt cea mai expusă
categorie la acest gen de greşeli condamnate de lege. Nevinovăţia jurnalistului poate
fi demonstrată prin proba verităţii (numai cazul calomniei) - acuzele jurnalistului se
bazează pe fapte reale - şi prin arătarea bunei credinţe - jurnalistul nu a vrut să facă
rău cu orice preţ; contextul indica, în mod logic, rezultatul la care a ajuns jurnalistul,
chiar dacă acea concluzie este, de fapt, greşită (vezi şi Macovei, Mihai, Toma, 2003).
Chiar dacă nu sunt condamnaţi de justiţie, jurnaliştii pot fi condamnaţi de

propriul lor public ca tendenţioşi, senzaţionalişti sau iresponsabili, pierzându-şi astfel
credibilitatea lor şi punând în pericol credibilitatea instituţiei de presă la care lucrează.
În aceste cazuri, există două reguli de bază de care trebuie să ţină seama
jurnalistul: prezumţia de nevinovăţie şi interesul public. O persoană nu poate fi
etichetată de presă ca infractor, dacă justiţia nu a acuzat-o de o faptă condamnabilă,
iar respectiva persoană nu a epuizat toate căile prin care şi-ar putea demonstra
nevinovăţia. Jurnalistul arată faptele, nu spune „X a luat mită” (termen juridic), ci „X
poate fi acuzat de luare de mită, pentru că…”. Pe de altă parte, este puţin relevant că Z
este cocoşat, dacă, în acelaşi timp, Z poate fi acuzat că a folosit banii publici pentru
a-şi construi o casă (o informaţie de interes public). Z putea să se folosească de banii
publici şi dacă era cocoşat şi dacă nu, dar cocoaşa nu-l împiedică să fie un bun
funcţionar public.
Domenii preferate ale jurnalismului de investigaţie.

Alegerea temei; alegerea unghiului de abordare
Pe un site dedicat jurnalismului de investigaţie - www.ire.org - domeniile de

interes ale jurnaliştilor din întreaga lume, ale căror coordonate pot fi găsite pe acel
site, erau, în ordinea opţiunilor făcute:
• justiţia, infracţionalitatea, procesele penale

• politicienii, finanţarea campaniilor, alegerile, guvernul federal al SUA,
guvernare, corupţia la nivel guvernamental, risipa la nivel guvernamental
• administraţia locală
• companiile comerciale
• mediu
• învăţământ
• îngrijirea sănătăţii
• guvern statal
• dreptul la liberă informare
• industria automobilelor
• armata
• organizaţiile nonguvernamentale, filantropie, problemele copiilor
• ştiinţă
• terorism
• arta/ industria divertismentului
• dezastre
• agricultură
• sport
• religie
• problemele consumatorilor
• corupţia presei, presa, cenzura pe Internet
După cum se poate observa, toate aceste domenii au, într-un fel sau altul, o
relevanţă pentru audienţa presei. Este vorba fie de cum sunt guvernaţi cetăţenii, fie de
cum sunt cheltuiţi banii lor - strânşi ca taxe şi impozite (bugete publice) sau strânşi
din donaţii benevole (organizaţiile non-guvernamentale). Sunt domenii legate de viaţa

şi de siguranţa omului obişnuit (domeniul juridic, sănătate) sau de drepturile lor
(protecţia consumatorilor).
Jurnaliştii de investigaţie analizează modul în care funcţionează societatea şi
pun în lumină disfuncţionalităţile, fie că este vorba de sistemul politic, de sistemul
juridic, de îngrijirea sănătăţii, de religie sau chiar de presă.
Ariile de interes şi ariile de specializare sunt restrânse: nu este vorba despre
guvernare în general, ca într-un curs de politologie, ci de politicienii, de finanţarea
campaniilor, de alegerile, de guvernul federal al SUA, de corupţie la nivel
guvernamental, de risipă la nivel guvernamental. Cu cât o arie de investigaţie este mai
atent delimitată, cu cât o problemă este mai clar formulată, cu atât jurnalistul are mai
multe şanse să ofere publicului său o anchetă mai clară şi să indice, cu ajutorul
surselor sale, metodele prin care o disfuncţionalitate poate fi corectată.
Una dintre acuzaţiile aduse jurnalismului de investigaţie este că se leagă de
orice, numai de jurnaliştii de investigaţie nu (Benjaminson, Anderson, 1990). Orice
societate şi orice grup are subiecte tabu, de aceea jurnalistul de investigaţie trebuie să
dea dovadă de independenţă de gândire, să-şi cunoască publicul şi să încerce să
răspundă la întrebările pe care publicul său şi le pune sau ar trebui să şi le pună.
De ce este interesant cum sunt folosiţi banii din buget? Pentru că oricine
contribuie la buget, fie că vrea, fie că nu. Bugetul public nu se formează numai din
sumele reţinute din salariu, ci şi din TVA-ul pe pâine sau pe benzină, şi oricine
mănâncă pâine sau călătoreşte cu un mijloc de transport care foloseşte carburanţi.
Care sunt instituţiile care folosesc banii publici? Nu numai primăriile şi
guvernul, ci şi spitalele, şcolile, întreprinderile în proprietatea statului, companiile
comerciale sau organizaţiile non-profit care beneficiază de scutiri de taxe şi care ar
trebui să ofere societăţii în general ceva în schimb.
Unii oameni, prin natura funcţiei lor, ar trebui să apere interesele tuturor:
politicienii, poliţiştii, funcţionarii publici. Cum fac acest lucru? Dacă nu reuşesc să ne
apere interesele, de ce nu reuşesc - din rea credinţă sau din cauza sistemului? Din
cauza poziţiei lor, sunt supuşi la diverse presiuni. Averea pe care o gestionează
demonstrează că au cedat presiunilor financiare?
O temă prea vastă nu poate duce la un rezultat viabil. Un jurnalist nu îşi poate
propune să demonstreze corupţia în Parlamentul României, de exemplu. Există 485 de
senatori şi deputaţi, şi cel puţin unul dintre ei poate fi un om cinstit. Jurnalistul ar
trebui să plece de la o definiţie larg acceptată a termenului de corupt şi să-şi
concentreze atenţia pe câţiva parlamentari mai proeminenţi, despre care există zvonuri
că ar fi corupţi. Dacă poate, ar trebui să demonstreze soliditatea respectivei afirmaţii
măcar pentru unul dintre parlamentari, iar demonstraţia să fie atât de puternică încât
să aibă rezultate în concentrarea atenţiei publice asupra fenomenului care a creat acel
caz de corupţie.
Unghiul de abordare reprezintă perspectiva din care este prezentat un
eveniment. De alegerea unghiului de abordare depinde ierarhizarea informaţiilor,
construcţia textului şi alegerea tonului folosit. Prin stabilirea unui unghi de abordare,
autorul unui text jurnalistic hotărăşte care este cel mai important element al unui text,
din perspectiva căruia publicul său va lua contact cu realitatea, descrisă de jurnalist.
Intenţia autorului unui material jurnalistic (fie el de presă scrisă, de radio sau de
televiziune) este transparentă şi datorită unghiului de abordare ales (Roşca, 1997, pp.
61-62).
Chiar dacă o anchetă de investigaţie este un text informativ, nu de opinie,
autorul informează publicul său despre o realitate care trebuie schimbată,
îmbunătăţită. Există deci o intenţie ascunsă, aceea de a-i îndemna pe cetăţeni să facă
presiuni asupra celor care îi guvernează, iar pe guvernanţi să îmbunătăţească sistemul
pe care îl gestionează. În cazul parlamentarilor presupuşi corupţi, unghiul de abordare
ar fi ales din perspectiva evidenţieri tarelor din sistem care au permis coruperea unui
parlamentar (fapt ce este demonstrat de jurnalist). Textul nu va cuprinde îndemnuri de
genul: „Cetăţeni, să stârpim corupţii din Parlament!” Simpla demonstrare a unui caz
de corupţie şi punerea în lumină a mecanismului defect sunt suficiente. Demonstrarea
implicări lui Nicolae Văcăroiu, preşedintele Senatului, în afacerea Banca Română de
Scont, prin intermediul unui act notarial, a declanşat un proces de adoptare a legii
conflictului de interese care, în teorie, nu va mai permite, după adoptare, un asemenea
comportament.
Bibliografie
Benjaminson, P., Anderson, D., 1990, Investigative Reporting, 2nd ed., Iowa State
Univ. Press.
De Boucker, J., 1995, Pratique de l’Information et Ecritures Journalistiques, CFPJ,

Paris.
Coman, M., 1999, Introducere în sistemul mass-media, Polirom, Iaşi.
Macovei, M., Mihai, D. şi Toma, M., 2003, Ghid Juridic pentru Ziarişti, ed. IIa,
Agenţia de Monitorizare a Presei - Academia Caţavencu.
Mouriquand, J., 1994, L’enquête, CFPJ, Paris.
Newsom, D., Van Slyke Turk, J., Kruckeberg, D., 2000, This is PR, 7th ed.,
Wadsworth.
Roşca, L., 1997, Reportajul, în Coman, M., coord., Manualul de Jurnalism, Polirom,
Iaşi.
Williams, P., 1978, Investigative Reporting and Editing, Prentice-Hall, Englewood

Cliffs.
Teme:
1. Identificaţi subiectele de investigaţie ale unui cotidian românesc la alegere, în

numerele dintr-o lună din 2008.
2. Alegeţi un subiect pe care aţi dori să-l investigaţi. Justificaţi.

Tutoratul 2
2008-2009

Temele celui de-al doilea tutorat:
• Găsirea subiectului anchetei

• Studiul de fezabilitate
• Planificarea. Construirea bazei
• Cercetarea iniţială
Jurnalismul de investigaţie este un proces intelectual, spune Williams. Acest

proces se bazează pe strângerea şi sortarea de idei şi de date, pe construirea de modele
posibile, pe analiza opţiunilor şi pe deciziile bazate pe logică. Demersul jurnalistic
începe cu observarea realităţii. Jurnalistul îşi poate formula o ipoteză despre cauzele
pentru care o parte a societăţii funcţionează prost, şi va încerca să o verifice cu datele
observabile la care are acces. În continuare el poate verifica diferitele combinaţii ale
versiunilor în conflict. Rezolvarea diferitelor conflicte logice şi identificarea clară, cu
probe, a ipotezei iniţiale sau a ipotezelor ce apar ulterior, şi prezentarea lor în faţa
publicului, format şi din cetăţeni - alegători şi din autorităţi care pot rezolva situaţia,
iau forma materialului jurnalistic de investigaţie.
Jacques Moriquand (1994, p. 70-89) propune un plan de desfăşurare a

anchetei:
• Documentarea,
• consultarea informatorilor din primul cerc,
• o scurtă reluare a documentării, dacă acest lucru este indicat de
informatori,
• stabilirea ordinii întrevederilor,
• ancheta pe teren - punctată de pauze pentru clarificarea datelor adunate
şi a relaţiilor dintre ele şi pentru regândirea unghiului de abordare a anchetei,
• redactarea,
• stocarea notelor anchetei, pentru o reluare într-o altă anchetă, mai
târziu.
Paul Williams (1978, p. 14-34) consideră că sunt 11 paşi identificabili în
procesului intelectual care stă la baza unui articol de investigaţie:
• găsirea unei idei de anchetă,
• studiul de fezabilitate,
• decizia de a merge mai departe sau nu,
• planificarea şi construirea bazei,
• cercetarea iniţială,
• reevaluarea,
• decizia de a merge mai departe sau nu,
• interviurile cheie,
• evaluarea finală,
• decizia finală de a merge mai departe sau nu,
• redactarea şi publicarea,
la care se adaugă un al doisprezecelea pas
• planul de follow-up.
Găsirea subiectului anchetei
În găsirea unui subiect de investigaţie, jurnalistul este în parte ajutat de noroc,

în parte îşi face singur norocul.
Orice jurnalist poate să facă rost de subiecte citind, urmărind ştirile, făcându-şi
pur şi simplu munca zi de zi, observând, recitind dosare mai vechi sau urmând
unghiurile tangenţiale ale materialelor la care lucrează. Un jurnalist experimentat,
alături de sursele cultivate de-a lungul timpului, atrage noi surse, datorită numelui său
sau al instituţiei de presă la care lucrează, adică datorită muncii sale şi a colegilor săi.
Unele ziare au echipe de investigaţie înscrise ca atare în căsuţa redacţională şi au
pagini speciale dedicate anchetelor (Ziua, România Liberă, Adevărul, Academia
Caţavencu). O posibilă sursă va alege mai degrabă o asemenea publicaţie, în dauna
unei reviste pentru femei, de exemplu.
Orice jurnalist află informaţii noi în fiecare zi, aude zvonuri sau întâlneşte
binevoitori ai căror saci de informaţii sau de zvonuri se deschid imediat numai la
auzul cuvântului jurnalist. Nu numai numele unei persoane este o bună carte de vizită,
ci şi numele unei publicaţii sau al unui post de radio sau de televiziune.
De exemplu, unul dintre cele mai persistente zvonuri ale anului 2002 a fost
povestea blaturilor din fotbal. Orice jurnalist cu minime cunoştinţe despre cum se
joacă acest sport ar fi putut să înceapă o investigaţie care să infirme sau să confirme,
cu fapte, martori, date şi declaraţii, blaturile din fotbalul românesc.
Unul dintre primele lucruri care ar fi trebuit făcute ar fi fost evaluarea celor
care răspândeau acele zvonuri. Care era motivul lor? Au acces la informaţiile
respective?
Sursele şi abordarea lor. De ce vorbesc sursele?
Ce mai bună metodă de a afla dacă o sursă minte este să întrebăm detaliile,
pentru a afla dacă a avut sau nu acces la informaţiile pe care le furnizează. De la etajul
şase, poţi vedea ce se întâmplă între doi oameni de pe partea cealaltă a străzii? Dacă
este femeie de serviciu în Primărie, îţi poate spune cum funcţionează serviciul
financiar? Chiar dacă are acces la acele informaţii, sursa care ţi le furnizează poate
înţelege informaţiile respective? Femeia de serviciu poate intra în birourile serviciului
financiar, dar înţelege hârtiile pe care le găseşte acolo?
O sursă poate fi de bună credinţă - poate crede că ştie ceea ce spune că ştie.
Aţi observat vreodată cum oamenii exagerează atunci când vor să convingă pe cineva
de lucrurile în care cred cu tărie?
O altă întrebare esenţială este legată de motivele unei surse. Nu există oameni
buni şi oameni răi - cineva care îţi furnizează o informaţie despre duşmanul său cu
siguranţă are ceva de ascuns el însuşi. Jurnalistul trebuie să înţeleagă acest mecanism
şi să cântărească câştigul sursei sale faţă de interesul public legat de subiectul
respectiv.
Unele surse însă pur şi simplu descoperă că instituţia în care lucrează sau cu
care au fost nevoiţi să intre în contact (cumpărători, public al instituţiilor publice) nu
funcţionează aşa cum ar trebui să funcţioneze şi se simt obligate să facă ceva. Ei nu au
reuşit să rezolve situaţia prin metodele birocratice sau le este frică să apeleze la aceste
metode - le este frică să spună şefilor lor ierarhici, poliţiei sau unui corp de control
instituţional. Aceste persoane aleg să apeleze la jurnaliştii de investigaţie.
Asemenea surse inocente care pot suferi dacă identitatea lor este făcută
publică trebuie să înţeleagă modalităţile prin care pot colabora cu jurnalistul pentru a
furniza informaţiile în siguranţă. Jurnalistul le va explica ce înseamnă informaţii care
nu vor fi publicate (off the record), ce înseamnă informaţiile care sunt publicate fără
identificarea sursei (not for attribution) şi informaţiile care sunt publicate cu
identificarea clară a sursei (on the record). Chiar dacă sursa alege să spună anumite
lucruri numai pentru urechile jurnalistului, jurnalistul de investigaţie trebuie să întrebe
cine mai ştie respectiva informaţie (o sursă alternativă) şi unde poate găsi documente
care arată respectivele informaţii (surse fizice). Singura garanţie pe care o poate oferi
un jurnalist sursei sale, inocentă sau nu, este cuvântul său. Relaţia cu sursele, la fel ca
şi relaţia cu cititorii, se bazează pe încredere.
Benjaminson şi Anderson (1990, pag. 23-38) împart sursele umane în aceste
categorii:
• funcţionari cinstiţi, a căror singură şansă de a schimba ceva este presa,
• oameni care vor să se răzbune,
• oameni care bârfesc (nu se pot abţine),
• oameni obişnuiţi, care au descoperit ceva interesant şi nu pot ţine un
secret,
• informatori - investigatori amatori, care pot face parte, de exemplu,
dintr-o organizaţie non-guvernamentală de protecţie a drepturilor
consumatorilor,
• indivizi mânaţi de interesul personal (gândiţi-vă la campaniile
electorale).
Jurnalistul ar trebui să fie mai puţin atent la cum vorbesc sau cum arată sursele
sale, ci la ce informaţii îi pot oferi.
Chiar dacă sursele umane par de foarte bună credinţă jurnalistului, motivele
pentru care spun ceea ce spun sunt întemeiate, pe de o parte, şi au acces la informaţiile
respective, pe de altă parte, jurnalismul de investigaţie se bazează în primul rând pe
probe scrise. Existenţa unei birocraţii indică existenţa unui document scris pentru
orice mişcare.
Ancheta legată de Nicolae Văcăroiu şi Sorin Ovidiu Vântu a făcut cu adevărat
valuri atunci când România Liberă a putut să prezinte pe prima pagină un facsimil
după înţelegerea de la notariat pentru suma de bani, semnată de Văcăroiu.
Toate probele strânse de o echipă de investigaţie este bine să fie păstrate, în
eventualitatea unui proces.
Unghiul tangenţial
În mijlocul unei investigaţii, un jurnalist poate să descopere alte informaţii
interesante, care nu sunt legate foarte puternic de materialele pe care le scrie în acel
moment. Este vorba de un alt subiect de anchetă - un unghi tangenţial, care poate fi
urmărit mai târziu. Scandalul FNI a lansat o constelaţie de scandaluri de presă,
datorită numeroaselor sale unghiuri tangenţiale. A fost vorba, de exemplu, de mai
multe instituţii financiare: grupul Gelsor, CEC, Banca Română de Scont, societatea de
asigurări Astra.
Studiul de fezabilitate
Jurnalismul de investigaţie este unul dintre cele mai costisitoare demersuri

jurnalistice, pentru că cere investiţii de resurse financiare şi umane pe o perioadă
îndelungată, de la câteva zile la câteva luni. Avantajele sunt însă evidente, dacă ai
compara ancheta cu opusul său jurnalistic, în ceea ce priveşte consumul de resurse.
Ştirile preluate după fluxul de agenţie seamănă între ele, indiferent de instituţia de
presă care le furnizează, anchetele sunt însă produse jurnalistice unice, pe care nu le
poate furniza decât instituţia de presă care le-a produs, care dau prestigiu instituţiei de
presă şi care fac numele şi reputaţia respectivei instituţii.
Presa este o afacere, şi este nevoită să fie o afacere profitabilă, de aceea
jurnaliştii au preluat bunele practici din lumea afacerilor profitabile şi, înainte de a
demara un proces costisitor, cum este o anchetă jurnalistică, fac un studiu de
fezabilitate pentru subiectul respectiv. Iată întrebările cheie, exemplificate printr-un
studiu de fezabilitate pe tema „Urmare unei sentinţe judecătoreşti, / Două dintre cele
mai importante intersecţii în Braşov au devenit… proprietate privată” (Adevărul, 13
ianuarie 2003). Spuneam în prima parte că, pornind de la acest articol de ziar, s-ar
putea face o anchetă de investigaţie, care să arate care sunt lacunele în sistem şi cum
este posibil ca cineva să profite de ele, cu bună ştiinţă. Vechii proprietari care
intentaseră procesul, şi avocaţii lor, ştiau că terenurile deveniseră intersecţii, şi nu mai
erau terenuri virane.
Valoare de informare Potenţialul poveştii - Înseamnă povestea ceva pentru

cititori? Care vor fi efectele - este vorba de un efect direct, clar, sau de un efect
filozofic, abstract? Audienţa trebuie să afle, şi nu are cum?
Subiectul retrocedărilor de proprietăţi a dovedit, în timp, că are mai multe

valenţe pentru cetăţeanul obişnuit. În primul rând, este vorba despre asigurarea unui
drept fundamental pentru o societate democratică - dreptul la proprietate. Posesorii
unei clădiri sau a unui teren, care au fost lipsiţi abuziv de dreptul lor la proprietate,
sunt îndreptăţiţi să primească respectiva proprietate sau o despăgubire onestă.
În al doilea rând este vorba despre interesul public - unele clădiri şi unele
terenuri au ajuns să fie folosite de comunitate în general - cum este cazul unui teren pe
care se găseşte acum o intersecţie.
Foştii proprietari sau urmaşii lor trebuie despăgubiţi în mod onest, iar legea
stipulează acest lucru - o demonstrează procesele câştigate de foştii proprietari la
Curtea Internaţională a Drepturilor Omului, prin care statul - deci bugetul, deci fiecare
cetăţean al României - a fost obligat să-i despăgubească pe cei a căror proprietate a
fost luată în mod abuziv de către regimul comunist.
În cazul nostru, dacă povestea se confirmă (sursa trebuie verificată - poate că
ziaristul de la Adevărul nu a înţeles exact despre ce era vorba), nu este vorba despre
nişte efecte abstracte. Justiţia, susţinută din bani publici, pare că funcţionează atât de
prost, încât a ajuns să dea decizii aberante, cum ar fi împroprietărirea unor persoane
cu drumuri publice şi cu intersecţii. Publicul ar trebui să afle cum a fost posibil aşa
ceva, cum poate fi remediată situaţia şi cum poate fi prevenită pe viitor.
Obstacole Acces la surse. Există surse disponibile? Este timp destul pentru a
se produce efectul dorit (până la alegeri, până la votarea bugetului)? Poţi interpreta
materialele tehnice?
Este clar că în acest caz există în primul rând o barieră în ceea ce priveşte
interpretarea probelor din dosar şi a legilor care guvernează respectivul domeniu.
Există cel puţin două arii foarte specializate: cea legată de justiţie şi cea legată de
cadastru, iar jurnalistul va avea nevoie de specialişti neimplicaţi în acest caz pentru a
putea înţelege documentele pe care le găseşte şi pentru a se putea familiariza cu
jargonul profesional.
Nu există o limită de timp pentru a rezolva cazul - alta decât cea impusă de
şeful jurnalistului. Exisă însă o problemă de acces la sursele umane - având în vedere
care a fost rezultatul procesului, şi judecătorul, şi avocatul reclamanţilor, şi avocatul
instituţiei statului care avea în administrare terenul par să-şi fi făcut prost treaba.
Rezistenţă (a unui personaj cheie) Poţi să faci acea anchetă? Este fezabilă? Va
fi închis accesul la surse? Vor exista presiuni asupra celor care ar putea vorbi?
Foarte multe informaţii pot fi obţinute din documentele de la tribunal şi,

eventual, din interviuri cu reprezentanţi a Primăriei şi cu cei care au câştigat procesul.
Este posibil ca judecătorul şi avocaţii să fie mai puţin deschişi în a da informaţii - toţi
sunt în situaţia de a constitui posibili subiecţi principali ai anchetei jurnalistice. În
funcţie de datele pe care jurnalistul le strânge, ei vor fi nevoiţi să vorbească.
Pentru a putea avea acces mai uşor la dosare, jurnalistul poate disimula
subiectul anchetei sale - poate spune că face un material despre Judecătoria Braşov,
sau portretul judecătorului care s-a ocupat de cazul respectiv.
Resurse Câţi jurnalişti trebuie implicaţi? Este nevoie de ajutor pentru

documentare? Este disponibil pentru o săptămână redactorul specializat pe acele
probleme din redacţie?
Dacă jurnalistul nu are acces direct la dosarul procesului, s-ar putea să fie
nevoie de o echipă care să se ocupe de documentare, pentru a identifica dosarul
respectiv. Aşa cum am arătat mai sus, este nevoie de ajutorul unor specialişti pentru
înţelegerea datelor dosarului.
Jacques Mouriquand descrie cum pot fi făcute anchete în trei zile, pentru
publicaţiile cotidiene. Într-o jumătate de zi se strânge documentaţia, apoi două zile se
iau interviuri, câte patru pe zi. Într-un oraş mare, în care sursele sunt obişnuite cu
presa, jurnalistul poate lua şi interviuri de jumătate de oră la telefon, dar practica este
riscantă, mai ales dacă nu ştii sursa de mult. Nu ştii exact ce face atunci când vorbeşte
cu tine şi nu poţi urmări semnalele non-verbale care denotă minciuna, de exemplu. În
plus, la telefon o sursă poate întrerupe interviul mult mai uşor. În ultima jumătate de
zi, se scrie articolul.
Dar există domenii noi, pentru care jurnalistul trebuie să se familiarizeze cu
jargonul profesional şi să stabilească relaţii cu sursele, sau există anchete pentru care
sunt necesare călătorii - nu toate anchetele se pot face în trei zile.
Ce se întâmplă dacă? Instituţia de presă îşi permite un proces? Care va fi

reacţia firmelor care cumpără spaţiu pentru publicitate? Care va fi reacţia audienţei?
Redactorul şef este de acord cu subiectul?
Cei incriminaţi de o asemenea anchetă sunt pe poziţia de a intenta oricând un

proces - sau măcar de a ameninţa cu un proces. Jurnalistul trebuie să fie deosebit de
riguros în strângerea informaţiilor şi în raţionamentul prin care ajunge la concluziile
sale. Dacă un redactor şef nu este de acord cu subiectul, jurnalistul ar trebui să-l
întrebe care sunt motivele, şi ar trebui să prezinte coerent argumentele pentru care o
asemenea anchetă ar fi interesantă. Bilanţul Ministerului de Justiţie din 2002 arată că,
în funcţie de treapta judecătorească şi de procesele de tip civil şi penal, între 16% şi
54% dintre hotărârile judecătorilor sunt schimbate de o instanţă de judecată superioară
(România Liberă, 14 martie 2003, p. 11). Contribuabilii plătesc şi pentru judecători, şi
pentru avocaţii instituţiilor statului, prin bugetul central sau local, chiar dacă aceştia
îşi fac bine sau rău treaba.
Protecţie Protejare internă a investigaţiei - personajul central al anchetei

trebuie să ştie cât mai puţin, pentru a nu avea timp să ascundă datele care îl
incriminează. În redacţie, vor afla de anchetă numai aceia care trebuie să ştie (şefii
direcţi). Atunci când ancheta va fi în desfăşurare, jurnalistul nu este obligat să spună
„Fac o anchetă despre judecătorul Ion Popescu. Spuneţi-mi tot ce ştiţi rău despre el!”
Jurnaliştii nu sunt obligaţi să dea seamă nimănui despre ce scriu şi de ce - nici să arate
un material unei surse, înainte de a-l publica. Cel mult, ei pot să explice unei surse că
fac un material despre un domeniu, despre o societate, despre un personaj. Jurnalistul
este singurul stăpân al materialului său, care poate ieşi favorabil sau nu, din punctul
de vedere al unei surse.
În al doilea rând, trebuie gândite măsuri de protejare pentru jurnaliştii
implicaţi şi pentru publicaţie, în faţa atacurilor personajului central investigat. O
măsură ar fi relaţiile strânse cu structurile guvernamentale care au aceleaşi arii de
investigaţie, şi pe care ancheta jurnalistică îi ajută în munca lor (Curtea de Conturi,
Fiscul, Parchetul Naţional Anticorupţie, sau, în cazul nostru, o structură a Ministerului
de Justiţie).
Chiar dacă personajele investigate decid să dea în judecată instituţia de presă,
jurnalistul este protejat de o decizie defavorabilă a Justiţiei dacă a făcut o
documentare foarte bună (are probe solide) şi dacă s-a abţinut să facă speculaţii în
textul anchetei, şi s-a mulţumit să prezinte numai faptele pe care le-a descoperit.
Decizia de a merge mai departe sau nu

În funcţie de rezultatele studiului de fezabilitate, jurnalistul va începe ancheta
sau nu. Decizia este indiscutabil legată de intenţiile instituţiei de presă - care sunt
obiectivele minimale şi care sunt obiectivele maximale ale anchetei. Un obiectiv
minim, legat de bugetul Primăriei, ar fi să demonstrezi că banii contribuabilului sunt
cheltuiţi prost. Un obiectiv maximal ar fi să arăţi că un anumit funcţionar a fost mituit
pentru a cheltui banii contribuabilului într-un anumit fel. Astfel, şefii nu vor fi
dezamăgiţi dacă nu a fost atins un obiectiv greu de atins, şi nu vor omorî ancheta din
faşă, numai pentru că un obiectiv pare greu de atins.
În cazul intersecţiei din Braşov, un obiectiv minimal ar fi să arătăm care sunt

cauzele legate de judecător şi de avocaţi care au stat la baza unei asemenea decizii
aberante (corupţie, incompetenţă, imoralitate). Activitatea lor ar trebui pusă în
perspectivă, cu o statistică a cazurilor de care s-au ocupat şi a rezultatelor obţinute.
Un obiectiv maximal ar fi să demonstram mecanismele care permit unui
asemenea judecător sau unor asemenea avocaţi pot să îşi desfăşoare activitatea - legile
sunt neclare, pentru a beneficia un anumit grup de neclaritatea lor, Ministerul Justiţiei
este incapabil să stăpânească situaţia, prin reglementări şi prin structuri eficiente
(care), sistemele prin care sunt selectaţi judecătorii şi avocaţii sunt corupte.
Investigaţia se bazează pe un articol de ziar care a apărut în presa centrală, deci
instituţiile care puteau să acţioneze ar fi putut să ia măsuri imediat.
Dacă şefii consideră că instituţia de presă nu poate suporta consecinţele

publicării unei asemenea anchete, sau că obiectivele nu pot fi atinse, sau că publicul
nu ar fi interesat, sau că ancheta este prea scumpă, decizia poate fi oprirea anchetei.
Dar, dacă şefii îl susţin pe jurnalistul de investigaţie, se poate trece la
următoarea etapă:
Planificarea. Construirea bazei

Înainte de orice interviu, de orice muncă de teren, jurnalistul trebuie să afle şi
să înţeleagă normele şi regulile domeniului. Acest lucru include, pe de o parte, legile
care guvernează o anumită activitate şi documentele cerute prin lege de la o anumită
instituţie (bilanţul contabil anual), care intră eventual în categoria informaţiilor de
interes public, deci la care poate avea acces jurnalistul.
Analizând în continuare cazul intersecţiilor din Braşov, construirea bazei

înseamnă adunarea legilor care se referă la restituirile de proprietăţi şi înţelegerea lor,
cu ajutorul unui expert, aflarea modalităţilor prin care un jurnalist poate avea acces la
dosarul unui proces, aflarea modalităţilor prin care sunt selectaţi judecătorii şi prin
care un anumit proces ajunge la un anumit judecător.
În al doilea rând, jurnalistul ar trebui să înţeleagă cum sunt făcute documentele
cadastrale - legate de măsurarea şi plasarea unui anumit teren.
Pe de altă parte, construirea bazei anchetei mai înseamnă şi înţelegerea

normelor etice care guvernează un domeniu, şi înţelegerea comportamentelor
acceptate şi a comportamentelor neacceptate într-o profesie. Ce impact ar avea o
anchetă despre un medic care primeşte (nu care cere de la pacienţi!) pachete de cafea
de 250 de grame, sau zece ouă, când există scandaluri publice despre salariile mici ale
personalului medical şi despre fonduri strânse pentru sănătate care dispar în bugetul
central?
Rezultatul unei anchete este mult mai puternic dacă un jurnalist poate să arate
că, într-o perioadă anume, într-o instituţie, s-a încălcat cutare sau cutare lege sau
regulă, decât dacă arată că personajele articolelor sale au făcut ceva rău, din punct de
vedere moral, sau că au încălcat bunul simţ.
Fără o bază solidă - adică fără a ştii care sunt regulile care guvernează un
domeniu, jurnalistul este expus mai multor pericole. În continuarea anchetei sale, nu
va putea pune întrebările care trebuie. Chiar sursele binevoitoare pot fi deranjate de
ignoranţa reporterului şi de auto-suficienţa lui. Un reporter de investigaţie poate face
pe inocentul, dar aceasta este numai o tehnică de a afla mai multe informaţii de la o
sursă.
Rezultatul nu este numai că ţinta poate să scape cu uşurinţă; până să ajungă la
ţinta sa, jurnalistul nu va fi luat în serios de majoritatea surselor sale sau, mai rău, în
faţa documentelor, nu va şti cu siguranţă ce caută, va intra în panică sau va munci în
zadar.
În plus, fără o bază solidă, cel mai important element al unei anchete de
investigaţie poate fi compromis: cititorul nu va înţelege despre ce este vorba şi va
sfârşi prin a ignora subiectul. Astfel, toată munca de investigaţie va fi în zadar.
Atunci când construieşte baza, jurnalistul are mai mult nevoie de consilieri,
decât de informatori. Printre consilieri se numără alţi jurnalişti, prietenii sau rudele,
sursele vechi sau experţii neutrii, eventual din instituţii similare, cu care se poate face
comparaţie.
Aceasta este singura etapă a documentării pentru o anchetă în care sunt
permise interviurile prin telefon. Jurnalistul este interesat exclusiv de detaliile tehnice,
pentru care nu există motive ca o sursă să mintă sau să refuze un răspuns. În plus, de
obicei în faza construirii bazei jurnalistul apelează la surse vechi, cultivate.
Planificarea
Planificarea se referă la metode, roluri, însărcinări, orare. Jurnalismul de
investigaţie funcţionează cel mai bine în echipă, pentru că fiecare domeniu este vast,
sursele pertinente sau care par pertinente sunt foarte numeroase, şi punctele în care
ancheta pare că se înfundă sau devine prea vastă apar adesea. Două capete gândesc, în
aceste momente, mai limpede decât unul.
Uneori, două interviuri trebuie făcute concomitent, pentru a nu permite celor
intervievaţi să cadă de acord asupra unei versiuni de poveste, şi pentru a descoperi
cine minte şi cu ce minte. Aceste interviuri concomitente nu pot fi făcute decât de o
echipă de jurnalişti.
Cercetarea unui subiect este formată din:

• căutarea în arhive
• interviuri
• observaţie
• compararea datelor pe care le găseşte echipa.
Toate aceste activităţi sunt făcute concomitent. Toate detaliile din documente,
interviuri şi observaţie sunt arhivate, după o metodă pe care o stabileşte echipa, şi sunt
puse în legătură unele cu celelalte.
În cazul interviurilor, sunt notate clar numele şi funcţia sursei, locul interviului
şi data interviului şi circumstanţele în care a avut loc întrevederea. Sunt separate
citatele şi informaţiile off the record. Indicaţiile către alte surse, fie ele persoane sau
documente, la care a făcut referire intervievatul, şi întrebările de anchetă la care ar
putea răspunde acele surse, sunt notate separat, pentru a fi găsite uşor.
Atunci când notele de interviu sunt arhivate, jurnalistul mai poate adăuga
întrebări care au apărut ulterior, şi la care ar putea răspunde aceeaşi sursă (vezi
modelul de carnet conceput de Mouriquand, 1994, p. 85).
În timpul observaţiei, ca şi în timpul interviului, jurnalistul trebuie să urmeze
normele etice ale muncii sale. Tentaţia poate fi foarte mare în a obliga o sursă să-ţi
spună anumite informaţii, în a minţi în legătură cu adevărata identitate, în a încălca o
proprietate privată şi în a hăitui un subiect. Dar fotografii pe motocicletă care
urmăreau maşina Prinţesei Diana prin Paris nu făceau jurnalism de investigaţie.
De la început, trebuie identificate modalităţile de lucru în echipă, de fişare a
datelor adunate şi de raportare a datelor pentru ceilalţi membrii ai echipei. Zilnic, dacă
se poate, membrii echipei ar fi bine să se întâlnească şi să spună în ce punct au ajuns
cu investigaţia. Notiţele indescifrabile de la interviuri trebuie transcrise pe curat şi
fişate, pentru a fi mai uşor de regăsit. Ideile de surse noi sau de unghiuri tangenţiale
au nevoie de propria fişare.
O metodă este folosirea de cuvinte cheie pe fiecare fişă şi încrucişarea
referinţelor. O alta este metoda cronologică. Legăturile de cauzalitate dintre
evenimente pot fi evidenţiate de ordinea lor în timp.
Însărcinări
Orice muncă de investigaţie jurnalistică cuprinde mai multe activităţi: munca
de bibliotecă - legi, definiţii, dosare cu informaţii de interes public; interviuri;
înregistrarea datelor pentru a fi procesate de calculator, prin metode statistice,
menţinerea fişierelor jurnaliştilor de investigaţie. Fiecare însărcinare poate fi evaluată
în timp, în funcţie de experienţa jurnaliştilor implicaţi (de exemplu, jumătate de zi
pentru căutarea legilor legate de tăierea pădurilor în bazele de date de pe Internet, o zi
pentru interviuri cu pădurari neimplicaţi în povestea investigată). Oricum, se pot
estima în mare şi se pot trece pe un calendar, într-o ordine logică.
În fiecare redacţie există jurnalişti specializaţi pe un anumit domeniu (social,
financiar, politic, sport), sau jurnalişti care, într-un caz dat, au mai multe şanse să facă
un interviu bun şi să afle mai uşor informaţiile de care este nevoie. Planificarea
înseamnă şi însărcinarea fiecărui membru al echipei cu o activitate precisă şi cu
organizarea unei metode de raportare a datelor găsite de fiecare (aşa cum spuneam,
întâlniri la sfârşitul fiecărei zile).
Ordinea logică a activităţilor de investigaţie

Activităţile legate de anchetă pot fi aşezate pe un calendar, într-o anumită
ordine.
Primul pas este, desigur, verificarea informaţiei iniţiale - cu tăieturi de ziar,
sau cu ajutorul altor reporteri, cu prieteni foarte îndepărtaţi ai subiectului sau cu
duşmanii lui - pentru a ţine ascuns de posibilul subiect al investigaţiei şi pentru a nu-i
da posibilitatea subiectului central să-şi construiască metode de apărare. În unele
investigaţii, avertizează Benjaminson şi Anderson, este greu de hotărât cine este
numai sursă şi cine este şi sursă, şi subiect de investigat.
Dacă studiul de fezabilitate dovedeşte că subiectul este unul potrivit pentru
reacţia respectivă, urmează construirea bazei - numită de Mouriquand pre-anchetă.
Domeniului cercetat este delimitat din punct de vedere istoric, legal, statistic şi etic -
pentru a înţelege normele de bază ale activităţilor respective. Se începe în bibliotecă şi
pe Internet şi se continuă cu interviuri cu experţi neutri. Fără construirea bazei,
jurnalistul nu va putea înţelege datele pe care le descoperă şi nu va putea pune
întrebările corect.
Mouriquand (p. 55-66) vorbeşte despre două metode de a conduce o anchetă:
metoda melcului şi metoda în zig-zag. Urmărind metoda melcului, jurnalistul se
apropie treptat de personajele cheie ale anchetei sale. Sursele din primul cerc - care
vor da numai detaliile tehnice - îndreaptă documentarea jurnalistului într-o anumită
direcţie. O sursă duce la alta, şi, din aproape în aproape, jurnalistul se apropie de
personajul cheie.
Câteodată jurnalistul este obligat să folosească o tehnică în zig-zag. În cursul
documentării, apar întrebări noi care pot fi puse unor surse care au mai fost
intervievate sau întrebări care îşi pot găsi răspunsul în nişte documente care au mai
fost verificate.
Interviurile cheie, cu personajele centrale, sunt ultimele interviuri luate în
timpul unei anchete.
Chiar dacă nu se poate planifica de la început toată desfăşurarea anchetei,
oricum se poate planifica etapa construirii bazei cu exactitate, şi desfăşurarea
celorlalte etape, în linii mari.
Vizualizarea informaţiei
Echipa de jurnalişti ar trebui să se gândească la imagini de la început, de când
este planificată desfăşurarea anchetei. Chiar dacă nu vor fi făcute fotografii care ar
putea să ducă la identificarea unei surse care trebuie protejată (vezi legea CNA),
oricum se vor lua mai multe fotografii decât ar părea necesar. Ce probă poate fi mai
clară pentru publicul jurnaliştilor decât o fotografie a unui act incriminat, care a fost
posibilă pentru că fotograful era la locul potrivit, în momentul potrivit. Acest mod de
lucru intră în logica arhivării oricărui detaliu şi a oricărui document fizic, prin copiere.
Cercetarea iniţială
Cercetarea iniţială cuprinde trei modalităţi esenţiale de culegere de informaţii:

apelul la sursele scrise, interviurile şi observaţia. Informaţiile adunate astfel sunt
comparate, pentru a putea fi identificate punctele interesante pentru jurnalistul de
investigaţie. Nu există o fragmentare a acestor activităţi - sursele umane trimit la surse
scrise, interviurile pot să ducă la alte interviuri.
Jurnalistul ar trebui să se îndrepte, spune Mouriquand, spre observatorii din
serviciile tehnice, care adesea ştiu mai multe despre cum funcţionează o instituţie
decât ştiu şefii unei instituţii. Din această categorie fac parte adjuncţii, trezorierii,
pensionarii şi cei din pragul pensiei - care au o libertate aproape totală în a vorbi
despre aspectele unei probleme, şi opozanţii unui proiect. Purtătorii de cuvânt şi
persoanele care se ocupă de relaţiile publice obstrucţionează, prin natura meseriei lor,
accesul la informaţiile care ar putea dăuna unei instituţii, crede Mouriquand, şi sunt
profesionişti ai informaţiei, la fel ca şi jurnaliştii - deci ei nu sunt, de obicei, o sursă
bună pentru jurnalistul de investigaţie.
La fel ca în munca poliţistului, toate informaţiile trebuie notate într-un mod
care permite identificarea lor mai târziu. Toate interviurile şi reacţiile trebuie puse pe
hârtie. Interviurile trebuie datate, iar persoanele intervievate identificate clar.
Documentele trebuie copiate sau rezumate. Sugestiile şi indiciile, observaţiile şi
speculaţiile trebuie notate, pentru că toate acestea stau la baza viitoarei documentări.
În ceea ce priveşte interviurile, este esenţial să ţii note separate cu materialele
citabile şi cu informaţiile care au fost spuse numai pentru urechile reporterului -
pentru care trebuie găsite alte surse, care pot fi citate.
Munca de investigaţie poate dura două sau trei luni şi implică mai multe
persoane - fie că este vorba de o echipă de investigaţie, fie că este vorba de un
jurnalist şi de şeful său direct. De aceea, toate informaţiile obţinute trebuie înregistrate
şi păstrate în aşa fel încât să poată fi folosite mai târziu.
La recitirea periodică a datelor pot apărea unele discrepanţe: între informaţiile
primite în interviu şi datele din dosare, între declaraţiile celor intervievaţi sau între
declaraţiile din interviuri şi ceea ce jurnalistul a putut observa. Conflictele dintre
aceste informaţii trebuie rezolvate prin reverificarea surselor scrise sau prin reluarea
notiţelor de interviu, pentru a putea fi identificată problema. De exemplu, poate fi
vorba de o manipulare a actelor publice, la fel de bine cum poate fi vorba de o
încercare de manipulare din partea unei surse umane.
După cum aţi observat, este vorba de fapte, nu de comentarii. Asta nu
înseamnă că jurnaliştii de investigaţie nu pot avea o conversaţie normală, în timpul
căreia o sursă să se simtă confortabil şi să poată vorbi liber. Asta înseamnă numai că
jurnalistul de investigaţie va reţine mai ales faptele, şi va cere cât mai multe detalii şi
documente. Comentariile unei surse sunt şi ele importante - ele permit unui jurnalist
să înţeleagă mai clar contextul unei situaţii.
În plus, în nici o fază a anchetei jurnalistul nu este un procuror, sau un înger al
dreptăţii. Jurnalistul nu se poate substitui structurilor societăţii care pot să ia măsuri
pentru remedierea uni situaţii. Jurnalistul poate numai să atragă atenţia asupra unui
fapt. Nimeni nu este obligat să vorbească cu un jurnalist - atunci când nu este vorba,
desigur, de accesul la informaţiile de interes public. Din acest motiv jurnaliştii se
bucură de privilegiul confidenţialităţii surselor lor - nu este datoria lor să pedepsească
un infractor, ci doar să semnaleze un posibil infractor.
Nici chiar atunci când sunt în faţa unui posibil infractor, şi fac un interviu de
confruntare, jurnaliştii nu se pot substitui unui poliţist sau unui procuror, şi trebuie să
rămână politicoşi. Un posibil infractor va fi prins datorită informaţiilor pe care le-a
strâns un jurnalist în timpul documentării - nu poate fi minţit, pentru că ştie prea multe
detalii - şi datorită isteţimii jurnalistului. În timpul interviului de confruntare,
personajul central al anchetei poate fi făcut să îşi recunoască greşeala.
Atunci când o sursă face o declaraţie deosebit de importantă pentru un
jurnalist, acesta din urmă ar trebui să-i dea posibilitatea să o confirme: „Dacă am
înţeles bine, aţi spus că…”.
Un interlocutor neexperimentat ar trebui ajutat, avertizându-l atunci când a
făcut o declaraţie care ar putea avea repercusiuni asupra carierei sau asupra vieţii sale:
„Aş putea să vă citez…”. Dacă jurnalistul a ales să lucreze sub o identitate falsă, nu
are posibilităţi reale de a relua informaţiile pe care i le dă sursa sa.
Înregistrările pe reportofon, chiar dacă nu vor fi folosite într-un proces, au o
valoare psihologică - sursa va fi tentată să mintă mai puţin. Chiar dacă foloseşte
reportofonul, jurnalistul ar trebui să ia notiţe - tehnologia te poate trăda în orice
moment.
Astfel, reîntorcându-ne la exemplul intersecţiilor din Braşov, o sursă din

judecătorie îţi poate spune - „Cred că judecătorul nu are experienţă cu astfel de cazuri,
de aceea a dat o astfel de decizie.” Întrebările care ar urma logic ar fi - „Adică
judecătorul este prea tânăr - de abia a absolvit Facultatea de Drept, sau nu a mai
judecat un asemenea proces, sau a judecat numai trei procese de acest fel, faţă de alţii
care au judecat zece.” „Da, cred că judecătorul este prea tânăr.” „Câţi ani are? Când a
terminat facultatea? Unde? De cât timp este judecător la Braşov? Ce a făcut înainte să
devină judecător - a fost avocat? Câte procese are în medie un judecător în derulare pe
săptămână (informaţia poate fi corelată cu numărul de procese pe care le are în
derulare un judecător într-un oraş de mărimea Braşovului din altă ţară, sau un
judecător în Bucureşti.)”
Dacă jurnalistul află astfel unde a terminat judecătorul respectiv facultatea şi
când, el poate afla care au fost rezultatele lui la facultate, care a fost subiectul lucrării
lui de licenţă, ce îşi aduc aminte profesorii săi despre el - şi aşa mai departe. Poate că
nu este vorba despre un caz de corupţie - poate este vorba despre un judecător depăşit
de situaţie - prea puţină experienţă sau prea multe procese în derulare.
Toate informaţiile factuale oferite de sursa noastră trebuie verificate - cu lista
de procese, de la avizierul judecătoriei, cu registrele matricole ale Facultăţii de Drept
şi aşa mai departe.
Arhivele
Benjaminson şi Anderson (1990, p. 35-38) recomandă un tip de prietenii pe
care trebuie să-l cultive un jurnalist de investigaţie - prieteniile cu funcţionarii de la
arhive. Aceştia rămân în postul respectiv, indiferent de şefi, şi ştiu să caute un

document, dacă acel document există. Pot fi enumerate mai multe categorii de oameni
care sunt nevoiţi adesea să caute în arhive şi care îl pot ajuta pe jurnalist la
identificarea şi înţelegerea unui document:
• Avocaţii specializaţi şi procurorii,
• Funcţionarii publici,
• Bibliotecarii,
• Specialiştii în lobby3,
• Cercetătorii,
• Poliţiştii (dacă slujba lor nu este compromisă),
• Politicienii din tabăra adversă,
• Detectivii particulari (care adesea oferă informaţii la schimb),
• Membrii organizaţiilor non-guvernamentale ,
• Persoane din mediul universitar (cadre didactice, studenţi care lucrează
pentru o lucrare de licenţă),
• Alţi jurnalişti.
Câteodată, un document protejat cu străşnicie de instituţia care l-a emis, este
disponibil mai uşor de la o a doua instituţie, care are acces la el.
Nu tot ce este scris este adevărat, iar unele anchete pot avea ca punct de
plecare tocmai documentele scrise - de câte ori nu au apărut, la începutul campaniilor
electorale, articole despre listele de susţinători ale unui candidat, în care pe o pagină
era acelaşi scris, sau erau datele unor oameni care muriseră sau care nu aveau drept de
vot, din cauza vârstei!
Documentele trebuie comparate cu realitatea, şi între ele. În plus, datele din
documente ar trebui comparate cu datele adunate din interviuri.
Reevaluarea/ decizia de a merge mai departe sau nu

În funcţie de informaţiile adunate şi de obiectivele minime şi maxime stabilite
pentru anchetă, redactorul şef poate stabili următoarele evoluţii:
• Se renunţă la anchetă. Investigaţia nu pare să aibă vreun rezultat interesant.
• Ancheta este oprită pentru moment. Ea poate fi reluată oricând, dacă apare
o informaţie nouă (scurgeri de informaţii, ponturi, piste noi).
• Jurnalistul este pregătit pentru interviurile cheie, cu scopul atingerii
obiectivelor minimale.
• Obiectivele minimale sunt atinse, iar cele maximale par foarte posibil de
atins.
• Jurnalistul este pregătit pentru interviurile cheie, pentru a atinge
obiectivele maximale.
Câteodată, politica editorială a unei instituţii de presă nu poate fi respectată
prin continuarea unei anchete. De exemplu, este vorba de un ziar mic, care nu-şi
permite cheltuielile posibilelor procese juridice. Asta nu înseamnă neapărat că o
anchetă jurnalistică va fi trecută sub tăcere. Jurnaliştii colaborează între ei, chiar dacă
aparţin unor instituţii de presă diferite. Presa din România a creat chiar un site,
finanţat de Uniunea Europeană, unde jurnaliştii îşi pot publica anchetele pe care nu
le-ar accepta instituţiile lor de presă - www.anchete.ro.
În plus, jurnaliştii pot oferi dosarele lor de probe unor instituţii care pot
acţiona pentru remedierea situaţiei identificare de jurnalist - Poliţia, Parchetul naţional
3
Activitate din domeniul relaţiilor publice care se ocupă de relaţiile dintre o organizaţie sau o persoană
şi agenţiile guvernamentale.
Anticorupţie, Ministerul Justiţiei, şi poate publica rezultatele demersurilor acelor

instituţii.
În cazul intersecţiilor din Braşov, să presupunem că cercetarea iniţială a arătat

că nu este vorba de un caz de corupţie - judecătorul a fost, pur şi simplu, depăşit de
situaţie. Există prea puţini judecători, deci prea multe cazuri de rezolvat pentru fiecare
judecător în parte. Judecătorul nostru era la începutul carierei, şi a avut de rezolvat
cazuri din domenii mult prea diferite - de la divorţuri, la omucideri şi la restituiri de
proprietăţi. Judecătorul recunoaşte toate aceste în timpul unui interviu cu jurnalistul.
Jurnalistul petrece chiar câteva zile cu judecătorul respectiv, ca să înţeleagă care este
activitatea lui şi care sunt presiunile la care este expus. Ştie unde stă judecătorul şi
care este nivelul lui de trai - deci îşi poate da seama că nu este un judecător corupt.
Ar putea să încerce să-şi atingă obiectivele maximale - să găsească cazuri
asemănătoare şi mecanismele sistemului juridic care permit o asemenea situaţie. Se
poate întoarce la documentarea iniţială, pentru a face o comparaţie între sistemul
juridic românesc şi un sistem funcţional (demonstrat ca funcţional de statistici) din
altă ţară.
Bibliografie
Benjaminson, P., Anderson, D., 1990, Investigative Reporting, 2nd ed., Iowa State
Univ. Press.
De Boucker, J., 1995, Pratique de l’Information et Ecritures Journalistiques, CFPJ,

Paris.
Mouriquand, J., 1994, L’enquete, CFPJ, Paris.
Williams, P., 1978, Investigative Reporting and Editing, Prentice-Hall, Englewood

Cliffs.
Teme:
1. Scrieţi studiul de fezabilitate al unei anchete jurnalistice, pe un subiect la alegere.

Construiţi baza anchetei pentru subiectul ales, pe echipe de cel mult patru studenţi.
Tehnici de investigare jurnalistică – 3 31

Tutoratul 3
2008-2009

Temele celui de-al treilea tutorat:
• Interviurile cheie
• Redactarea anchetelor de investigaţie
• Planul de follow-up
Interviurile cheie
Interviurile cheie sunt ultimele interviuri pe care le ia echipa de jurnalişti de

investigaţie. Ele sunt făcute cu personajele centrale ale investigaţiei şi au trei elemente
cheie, asemenea tuturor interviurilor făcute de un jurnalist: pregătirea, menţinerea
controlului şi obţinerea de noi informaţii.
Aduceţi-vă însă aminte de cele două tipuri de documentare pe care le-a
identificat Mouriquand: metoda melcului şi metoda în zig-zag. Câteodată jurnalistul
întâlneşte un personaj pentru prima dată atunci când face un interviu cheie pentru o
anchetă de investigaţie (metoda melcului). Se poate întâmpla însă ca una dintre
sursele folosite în documentare să fie identificată de jurnalist ca pion central al
investigaţiei (metoda în zig-zag). În cea de-a doua situaţie, jurnalistului îi va fi mai
uşor să obţină şi să conducă interviul.
Pregătirea
Pregătirea interviurilor cheie implică recitirea şi verificarea tuturor

documentelor cruciale, astfel încât jurnalistul poate vorbi despre orice aspect
important şi poate demonstra că stăpâneşte subiectul. Prin felul în care va pune
întrebările, jurnalistul va arăta că ştie despre ce este vorba, că are documente pe care
se bazează şi va putea menţine controlul asupra desfăşurării interviului.
Întrebările este bine să fie redactate şi aşezate într-o ordine logică, în forma
interviului pâlnie - de la întrebările generale la întrebările delicate. Astfel, un interviu
care pare că face parte din documentarea pentru un reportaj financiar tip poveste de
succes, poate fi de fapt un interviu cheie pentru o anchetă de investigaţie, iar
jurnalistul are mai multe şanse să obţină un răspuns la toate întrebările sale.
Jurnalistul poate miza pe bunăvoinţa subiectului anchetei sale chiar atunci
când se ajunge la discutarea subiectului sensibil: eu cred versiunea dumneavoastră;
ştiu că aţi făcut ceva rău, dar înţeleg că aţi fost împins de circumstanţe (datorii) sau de
alte persoane. Dacă i-a câştigat simpatia, jurnalistul poate afla mult mai multe
amănunte, numai lăsându-l să vorbească liber. De aceea, chiar dacă jurnalistul ştie
clar faptele, va evita întrebările directe: „Aţi primit mită de la Ion Popescu” şi va lansa
mai degrabă ipoteze - „Cred că îl ştiţi pe domnul Ion Popescu”.
În acest fel însă, jurnalistul poate ajunge într-un punct în care toţi par să aibă
dreptate - în acest caz, ar trebui să apeleze la cineva care nu este implicat în anchetă,
dar care ştie coordonatele situaţiei - un expert neutru.
Interviurile pot fi simulate cu ceilalţi membrii ai echipei; se poate ajunge la o
formulă în care doi reporteri iau interviu unei singure persoane, fiecare având un
anumit rol (ca în filmele poliţiste, în care unul este poliţistul rău şi celălalt este
poliţistul înţelegător).
De multe ori, admiterea vinei poate fi obţinută prin păcălirea subiectului

anchetei, dar jurnalistul trebuie să se pregătească foarte mult pentru a reuşi - atât la
nivelul informaţiilor obţinute prin documentare şi cât şi la nivelul scenariului pregătit
pentru interviu.
Controlul
Jocul de-a poliţiştii se opreşte aici. Jurnalistul de investigaţie trebuie să aibă

controlul asupra interviului, dar nu îl poate obţine prin anchete în secţia de poliţie.
Controlul este menţinut prin stăpânirea datelor problemei şi prin ascultare atentă a
ceea ce are de spus intervievatul. La fel ca şi în alte tipuri de interviu de presă, chiar
dacă există o serie de întrebări scrise şi o linie care dirijează interviul, discuţia
evoluează de fapt pe baza informaţiilor pe care le aduce fiecare interlocutor.
Dacă intervievatul a răspuns deja la o întrebare care nu a fost pusă încă,
jurnalistul poate cel mult să îl roage să reformuleze răspunsul - o acuzaţie la adresa
cuiva, sau o negare a faptelor susţinute de probe.
Dacă intervievatul îşi spune opinia despre o situaţie, jurnalistul îi va cere
detalii. „Da, am dat mită, dar acelaşi lucru îl fac toţi instructorii auto din Bucureşti.”
„Îmi puteţi da mai multe nume, mai multe cazuri? Nu există nici un instructor auto
care nu mituieşte comisia pentru permise?”
Informaţii noi
Chiar şi prin acest ultim interviu, jurnalistul ar trebui să încerce să afle

informaţii noi. Interviurile cheie nu servesc numai de acoperire din punct de vedere
juridic - am oferit posibilitatea dreptului la replică personajului central al anchetei,
care s-a putut apăra, dând propria sa versiune pentru poveste.
„Nu comentez” sau „Ieşiţi din biroul meu” nu-l ajută pe cititor să înţeleagă
mai bine datele problemei. Numai după ce au fost folosite toate metodele de a lua
interviul - telefon, vizite la serviciu şi acasă, avocat, familie, partener de afaceri,
scrisori care explică de ce personajul cheie are interesul să colaboreze pentru acest
interviu - jurnalistul poate spune că cel acuzat a refuzat să vorbească.
Pentru interviurile cheie, jurnaliştii ar trebui să se pregătească asemenea
avocaţilor. Un avocat nu pune o întrebare al cărui răspuns nu-l ştie deja sau nu-l
intuieşte. Jurnaliştii trebuie să fie destul de bine pregătiţi pentru a nu fi năuciţi de un
răspuns.
Evaluarea finală/ decizia finală de a merge mai departe sau nu urmează

interviurilor cheie. Este esenţial ca echipa care a condus ancheta să verifice încă o
dată toate informaţiile adunate, toate documentele şi să analizeze implicaţiile juridice
şi etice legate de publicare.
Documentarea pentru anchete poate dura mai multe luni, de aceea, înainte de
interviurile finale, materialele ar trebui revăzute de un procuror, spun Benjaminson şi
Anderson. Jurnalistului s-ar putea să nu remarce un anumit tip de încălcare a legii,
sau, mai rău, o lege s-ar putea să fie fost abrogată.
Dacă nu este vorba despre o infracţiune definită de lege, ci despre o
manipulare a sistemului, textul anchetei este mai greu de scris, iar demonstraţia este
mai complexă. Trebuie definiţi termenii, trebuie stabilite normele, trebuie explicate
efectele abuzului sau ale manipulării, spune Williams. O anchetă bună pe o asemenea
temă poate duce la modificarea normelor. Anchetele revistei Capital în 2002 pe tema
etichetelor alimentelor modificate au făcut presiuni pentru o nouă legislaţie în
domeniu.
Jose de Broucker (1995) vorbeşte despre trei etape pentru verificare:
1. verificarea faptelor elementare - prin relecturarea notelor,
2. verificarea internă - a coerenţei informaţiilor (făcută, dacă se poate, de un
cap limpede),
3. verificarea externă - a calităţii surselor utilizate (cele mai folositoare surse
fiind documentele şi datele obiective: statistici, studii, decizii judecătoreşti, bănci de
date).
Aşa cum ar face echipa celui acuzat, pentru a-l apăra, jurnaliştii trebuie să
caute punctele neclare sau punctele slabe ale demonstraţiei lor.
Contextul este clar?
Informaţiile obţinute din interviuri sunt cu adevărat incriminatorii, sau nu este
vorba decât despre ceva ce jurnaliştii au vrut să audă, dar nu a fost cu adevărat spus de
sursa respectivă?
De exemplu: „Toate firmele care distribuie produse pentru spitalele din
Bucureşti au în preţul de vânzare un procent, mită pentru cel care cumpără în numele
spitalului. Doamna Popescu cumpără reactivii pentru spitalul Y” nu este acelaşi lucru
cu „Am auzit-o pe doamna Popescu cerând mită de la firma X”.
Decizia poate fi nepublicarea anchetei. Desigur, este frustrant să depui atâta
efort, pentru ca, la sfârşit, să descoperi că rezultatul anchetei nu este ceea ce ar fi vrut
să fie, sau că ar fi ceva acolo, dar este imposibil de demonstrat. Dar şi pe asemenea
decizii se construieşte unul dintre cele mai importante capitaluri ale jurnalistului de
investigaţie - credibilitatea sa.
Redactarea anchetelor de investigaţie
Dacă jurnaliştii decid să meargă mai departe, urmează redactarea şi publicarea

anchetei. Această etapă trebuie să vină foarte aproape de interviurile cheie, pentru a
lăsa cât mai puţin timp personajelor principale să-şi construiască sisteme de apărare.
Tot o măsură de protecţie este şi reverificarea cu atenţie a tuturor elementelor care
apar în articol.
Alegerea unghiului de abordare
Mouriquand spune că, pentru a uşura redactarea, jurnalistul ar trebui să încerce

să spună în două propoziţii despre ce este vorba. Williams denumeşte acest moment -
identificarea principalei teme a povestirii, pe care va fi construit principalul material
al anchetei.
Orice altceva, adaugă Williams, tabelele, explicaţiile tehnice, transcrierile ale
succesiunilor de întrebări şi răspunsuri, comentariile sau sursele periferice, ar trebui
plasate ca materiale ce însoţesc textul de bază, sau ilustrate prin fotografii şi grafice -
împachetate frumos şi aranjate în aşa fel încât să fie uşor de înţeles.
Întreaga construcţie va fi o demonstraţie care îl va conduce pe cititor la
concluzia la care a ajuns jurnalistul - cele două propoziţii despre care vorbea Jacques
Mouriquand.
Pericolul ridicat de materialele însoţitoare, de imagini şi de grafice, este că

acestea sunt primele identificate şi citite, după ce sunt citite elementele care fac parte
din titraj: supratitlul, titlul, subtitlul şi, eventual, şapoul. Fotografiile şi graficele
trebuie făcute în aşa fel încât să stârnească interesul şi să spună o parte din povestea
anchetei. Iar materialele însoţitoare trebuie scrise în aşa fel încât să nu descurajeze
lectura materialului principal. Scopul este, desigur, citirea şi înţelegerea materialului
principal al anchetei, care îi va face pe cititori să ia atitudine şi le va face pe instituţiile
vizate să se schimbe în bine.
Opinia în textele de anchetă
Din punct de vedere juridic, jurnalistul de investigaţie este tot timpul pe un

teren alunecos, de aceea tot ce apare în anchetă trebuie să poată fi susţinut cu probe -
martori sau documente. Dar ancheta scrisă este extrem de plictisitoare dacă apare ca o
înşiruire de documente, de texte de lege şi de declaraţii. Publicul are dreptul să
trăiască momentele de suspans ale jurnalistului de investigaţie, să se mire o dată cu el,
să se întristeze o dată cu el, să întâlnească oamenii interesanţi cu care s-a întâlnit
jurnalistul şi să urmărească o dată cu jurnalistul reacţiile acestora. Publicul are dreptul
să-i audă pe experţii neutri care explică elementele de context.
Un cititor nu parcurge un articol de investigaţie, pentru a intra în rândurile
poliţiei economice, pentru a deveni judecător sau pentru a deveni inspector pe
probleme de arme de ucidere în masă. Un articol de investigaţie are pur şi simplu
menirea de a arăta dacă cineva a greşit, dacă o instituţie nu merge cum ar trebui să
meargă sau dacă un proces nu se desfăşoară cum ar trebui să se desfăşoare şi cum
afectează toate aceste lucruri viaţa cititorului tău. Presa nu este nici guvernul, nici
parlamentul, nici justiţia.
Chiar şi în cele mai bune texte de anchetă pot apărea fragmente ce par că
dezvăluie opinia jurnalistului. Dacă este vorba aserţiuni care vor fi demonstrate în
corpul anchetei, nu mai este vorba de opinie. De exemplu, un fragment care spune
„Justiţia nu funcţionează - nevinovaţii stau în închisoare, în timp ce infractorii umblă
liberi” ar trebui susţinut de exemple elocvente şi, eventual, chiar de o statistică a
cazurilor care să demonstreze că este vorba de o tendinţă clară, nu de cazuri
accidentale.
Construcţia
Materialele de presă care apar ca rezultat al anchetelor de investigaţie pot fi

atât de scurte, încât audienţa crede că sunt neimportante, la fel de bine cum pot fi atât
de lungi încât nu le citeşte decât corectorul. De prea multe ori, materialele de
investigaţie nu pot fi înţelese de cititori şi sunt scrise atât de greoi, încât cititorul alege
să citească titlul şi să treacă mai departe.
Ca pentru orice alt tip de material de presă, jurnalistul trebuie să găsească linia
de mijloc între supraestimarea informaţiilor cunoscute de audienţă şi subestimarea
inteligenţei membrilor audienţei.
O anchetă jurnalistică despre grupul de firme Tender nu poate prezenta
activitatea uneia dintre firme ca axată pe foraj şi carotaj, trimiţându-l pe cititor să
caute în dicţionar ce înseamnă carotaj. Este clar că nici jurnalistul nu a făcut acel pas -
carotajul este o formă de foraj, şi, atâta timp cât ancheta este axată pe sumele de bani
care se învârt în acel grup de firme, nu pe ce face exact fiecare firmă, carotaj ar fi
putut foarte bine să lipsească.
Dar jurnalistul va putea scrie un material în care apare culoare, descrieri,

dialog, în care personajele sunt vii şi se mişcă.
Ieşim din birt şi iar întrebăm pe la case. Avem noroc. O bătrână care este
verişoară de-a doua cu doamna Stănoiu ne arată cu mâna casa Rodicăi. Care? Aia!
Care aia?! Aia de lângă gară? Birtul? Birtul! Birtul ăla? Coteţul ăla? Paragina
aia?! Aia!
Cum, teoretic, Rodica Stănoiu ar putea fi arestată chiar mâine de PNA

Alexandru Vărzaru, Academia Caţavencu, nr. 48/ 2002, pg. 3
Pentru a ilustra răul făcut şi legătura dintre subiectul investigaţiei şi viaţa de zi

cu zi a audienţei sale, jurnalistul poate folosi comparaţii şi analogii.
Casa nu a fost dărâmată, nu s-au executat lucrări de transformare în zgârie-

nori (poate asta avea de gând PETROM să facă acolo), nu au venit mineri să sape
după diamante (o ipoteză care ar justifica preţul). Din ce în ce mai clar ne-a fost,
după excursia simplă la Filiaşi, că proprietatea doamnei Stănoiu face cel mult 10.000
de dolari şi că preţul ei a fost cu mult supraevaluat. Cam 90.000 de dolari par cu
siguranţă în plus.
Cum, teoretic, Rodica Stănoiu ar putea fi arestată chiar mâine de PNA

Alexandru Vărzaru, Academia Caţavencu, nr. 48/ 2002, pg. 3
Audienţa nu este neapărat de partea jurnalistului. Fiecare aserţiune trebuie

susţinută de fapte şi de documente, acolo unde este posibil - ancheta legată de
vânzarea casei de la Filiaşi a ministrului justiţiei, Rodica Stănoiu, cuprinde copia unui
document care atestă cumpărarea de către Petrom a casei respective pentru 100.000 de
dolari. Dar un text în care se trece de la articole de lege la fragmente de documente
contabile şi înapoi la articole de lege este aproape imposibil de urmărit.
Williams propune mai multe principii ale scriiturii anchetei de investigaţie
(1978, p. 134):
• Claritate - tema, limbajul, construcţia, propoziţiile şi paragrafele
trebuie să fie uşor de înţeles,
• Concluzie evidentă (eventual din titlu),
• Creativitate - în tonul scriiturii, în comparaţii şi metafore,
• Corectitudine factuală şi onestitate intelectuală.
Nu numai lungimea textului şi conţinutul lui sunt importante, ci şi paginarea.
O masă de gri este descurajantă. Textul trebuie spart în unităţi lizibile - prin
intertitluri, prin inserţie de fotografii şi copii de documente, prin casete cu unghiuri
ale poveştii, cu descrieri de personaje, cu fragmente de interviuri. De exemplu, în
cazul anchetei Academiei Caţavencu, „ Cum, teoretic, Rodica Stănoiu ar putea fi
arestată chiar mâine de PNA”, imaginile reprezintă o copie a actului prin care SNP
Petrom oferă 100.000 de dolari pentru casa din Filiaşi Rodicăi Stănoiu, două
fotografii ale casei, din unghiuri diferite şi alte trei clădiri din Filiaşi, cu preţul lor
estimativ. Chiar dacă textul nu este foarte lung, el are cinci intertitluri.
O metodă foarte bună de creştere a lizibilităţii unui material sunt seriile
investigative, care permit mai mult loc pentru imagini şi o repetare a principalelor
teme ale poveştii. Aceste serii sunt unite tematic în primul rând prin titluri - există un
cuvânt cheie care ghidează atenţia asupra subiectului anchetei (în cazul anchetei lui
Alexandru Vărzaru, Stănoiu şi PNA pot fi consideraţi termenii cheie).
Dacă sunt folosite seriile investigative, fiecare parte va reflecta un aspect
diferit al aceleiaşi demonstraţii, dar va exista un ancadrament care va face un rezumat
al părţilor publicate anterior.
Benjaminson şi Anderson spun că ar exista două stiluri în care poate fi
construit un material de investigaţie pentru televiziune - stilul procurorului şi stilul
vignette. Stilul procurorului are un schelet de martori şi documente, pe care se
construieşte o poveste. Stilul vignette are un schelet de fapte, pe care sunt construite
poveştile mai multor victime (1990, p. 172). Aceste construcţii pot fi folosite cu
succes şi în presa scrisă. Este vorba, de fapt, despre o structură argumentativă - iată
de ce un om sau o instituţie a făcut ceva ilegal sau imoral - care este transformată
într-un text de presă de o structură narativă - iată personajele poveştii, iată decorurile,
iată care au fost faptele, în desfăşurarea lor.
Imaginile care pot fi folosite într-un material de investigaţie cuprind copii de
documente, imaginile grafice (de la scheme la diagrame), imagini de ilustrare
(personaje, locuri) şi, de ce nu, imagini care surprind flagrantul. Toate imaginile au,
desigur, o legendă explicativă.
Evitarea tendenţiozităţii şi a etichetării sunt mărci ale unui act jurnalistic
credibil. De aceea, într-un limbaj precis şi simplu, jurnalistul ar trebui să spună
audienţei sale:
• Ce s-a întâmplat?
• Ce înseamnă toate acestea?
• De ce s-a întâmplat? Soluţii?
- cu explicaţii date de experţi
• Ce efecte au de suferit membrii audienţei?
Este vorba de ameninţări la adresa siguranţei persoanei sau a familiei sale, de
încălcarea dreptului la proprietate, de bugetul personal, de mândrie?
• Ce legi au fost încălcate? Este vorba de un vid legislativ?
• Care este poziţia diverselor părţi?
Iată lead-ul unei anchete din România Liberă (vineri, 4 aprilie 2003, p. 9)
De câteva luni de zile, de când a izbucnit scandalul rambursărilor ilegale,

rambursări care au stors bugetul de stat de aproape 6 milioane de dolari, banii
intrând în contul unor indivizi cu proptele la nivelul Administraţiei Financiare
Constanţa, bastion ce stă pe umerii unor importanţi piloni ai PSD Constanţa, inclusiv
directorul acestei instituţii, Ştefan Mihu, făcând parte din elita formaţiunii politice
amintite (!), anchetatorii bat apa în piuă, depărtându-se deliberat de miezul
problemei. - 73 de cuvinte într-o singură primă frază
Chiar dacă cititorul ar continua lectura anchetei şi ar descoperi argumentele

folosite de autor, care ar susţine aceste acuzaţii din lead, textul tot poate fi considerat
tendenţios, măcar pentru semnul exclamării dintre paranteze. Autorul anchetei ar fi
putut, pur şi simplu, să îmi prezinte faptele într-un text lizibil şi să mă lase pe mine,
cititor, să iau o atitudine sau alta faţă de un anumit partid politic.
Titlul anchetei are 20 de cuvinte: „Prin canalele subterane ale rambursărilor
ilegale de TVA s-au scurs aproape 6 milioane de dolari de la bugetul de stat”. Textul
are trei intertitluri, care despart masa de gri în patru paragrafe. Mai există şi un post
scriptum, probabil cu rol de ancadrament.
Redactarea impune o reverificare a elementelor anchetei - titlul trebuie să

reflecte sensul materialului, fotografiile trebuie să aibă legendele corecte, graficele să
aibă cifrele corecte. Dacă numele unui personaj este scris greşit într-o legendă, sau
dacă fotografia unei persoane apare cu numele altei persoane, credibilitatea publicaţiei
şi a jurnalistului pot fi puse la îndoială. Pentru că, nu-i aşa, titlurile şi legendele
fotografiilor sunt primele citite pe o pagină de ziar.
Lead-ul
Williams prezintă câteva opţiuni pentru lead-ul materialelor de investigaţie (p.

138-148): lead-ul puternic, care face un rezumat al celor mai importante puncte,
lead-ul anecdotic, care se adresează cititorului în mod personalizat, lead-ul soft, care
intrigă, lead-ul cu bumbi, pentru un material supraîncărcat cu date şi fapte, şi, cel mai
uşor dintre toate, lead-ul tip „iată povestea”.
Lead-ul puternic este lead-ul tradiţional din formula piramidei inversate - în

primele două paragrafe este rezumat întreg materialul, care va fi dezvoltat progresiv,
în paragrafe de mai mică importanţă.
Williams consideră că această abordare este periculoasă, de cele mai multe ori.
Uneori informaţiile reduse la două paragrafe au un aspect prea tehnic şi sunt, astfel,
greu de înţeles şi total neatrăgătoare pentru cititor. Alteori, situaţia este atât de
complexă, încât o mare parte dintre informaţiile importante se pierd atunci când
jurnalistul reduce totul la maximum două paragrafe.
Studiile consumului mesajelor mass-media arată că modelul piramidei
inversate încurajează lectura parţială şi ajută cititorii să uite o mare parte din ceea ce
au citit. Mai eficiente par a fi materialele jurnalistice scrise sub formă de naraţiune, la
care oamenii răspund şi pe care le ţin minte (L. Donahew, citat de Bird şi Dardenne,
în Barkowitz, ed., 1997).
O anchetă este absolut inutilă dacă nu este citită decât de jurnaliştii care au
scris textul şi de corectorul publicaţiei. Cititorii vor avea o idee generală despre o
situaţie, ceea ce poate avea ca rezultat o percepţie greşită şi extrem de periculoasă.
Astfel, românii spun adesea că toţi politicienii sunt corupţi, indiferent de vârsta lor, de
partidul din care provin sau de averea personală. Nu au existat însă materiale care să
poată demonstra acest lucru, şi despre mulţi parlamentari nu se ştie nimic. Ca urmare
a acestei impresii despre politicieni, s-a creat o neîncredere în clasa politică în
general.
În plus, adaugă Williams, dacă o anchetă este redusă la câteva propoziţii,
există pericolul de a-i fi distorsionat înţelesul.
Williams oferă o listă de condiţii simultane pentru a fi folosit lead-ul puternic:
• există o singură dezvăluire majoră de făcut,
• natura şi contextul situaţiei sunt familiare cititorului mediu,
• probele care vor fi oferite în corpul materialului de presă susţin fără
echivoc acuzaţia sau dezvăluirea făcută în lead,
• restul materialului poate fi aşezat sub forma piramidei inversate fără a crea
confuzie din cauza evoluţiilor cronologice sau din cauza evenimentelor multiple care
trebuie relatate.
Există la ora actuală pe piaţă sute de produse medicamentoase, majoritatea

la fel de inofensive ca margarina, câteva letale în anumite circumstanţe, dar care
pleacă de la producător fără nici un fel de contraindicaţii sau efecte adverse înscrise
pe prospect. Acestea nu numai că nu sunt verificate de nici un organism de control,
dar nici măcar nu sunt înscrise în jurisdicţia nici unuia: nici în cea a Agenţiei
Naţionale a Medicamentului, nici în cea a Direcţiei de Sănătate Publică a MSF.
Acestea sunt medicamentele „de graniţă”, majoritatea preparate pe bază de plante
sau produse apicole.
Medicamentele „de graniţă”, zona crepusculară în care se îngroapă

responsabilitatea pentru sute de produse consumate de români, Iuliana Maria, studentă
FJSC, 2002
Lead-ul anecdotic este o modalitate de a-i arăta cititorului de ce trebuie să-i

pese de problema pusă în discuţie. Primele paragrafe ale anchetei descriu experienţa
nefericită a unui om obişnuit, cu care cititorul se poate identifica, pentru a deveni
astfel conştient de pericolul posibil.
„Pe ce ţi-ai luat carnetul măi, pe ouă?” O maşină de poliţie este prinsă în
mijlocul unui ambuteiaj, într-o intersecţie din nordul Bucureştiului. Dar poliţistul
nervos, care a strigat mai devreme, ştie el ce ştie. Unii dintre şoferii României au
reuşit să-şi cumpere până şi examenul scris. Ce să mai vorbim de proba de traseu…
Lead-ul soft evită în mod conştient să ofere informaţii care dezvăluie o

ilegalitate. Pare un paragraf în plus, dar, atunci când este un lead soft bun, reuşeşte:
• să intrige cititorul potenţial, făcând aluzie la dezvăluirile din interiorul
materialului,
• să îl ghideze, pentru a înţelege gradat elementele anchetei,
• să îi ofere (de obicei) unu sau două detalii pertinente de
contextualizare.
Desigur, este greu să foloseşti un asemenea lead fără a stârni confuzie şi fără a
plictisi cititorul.
An 2002. Bucureşti - capitală europeană.

Oferta de suc, apă minerală, apă plată, cafea şi iaurturi purgative e mare.
Cererea, la fel. Conform unor mecanisme deloc savante, în corpul omenesc apa şi
mâncarea vin, dar mai şi pleacă. Aşa e normal, aşa e sănătos - spun medicii. Dar ce
te faci în Bucureştiul secolului XXI când întregul corp - de la firul de păr şi până la
unghia mică a piciorului - răsună o simplă dar disperată întrebare: „Unde e WC-ul
public?”
Unde e WC-ul public? Cristina Moldovan, studentă FJSC, 2002
Lead-ul cu bumbi rezolvă, spune Williams, problema unui lead prea încărcat.
Mai multe fragmente de propoziţii prezintă pe scurt câteva puncte asemănătoare ca
importanţă.
• Cei mai mulţi şoferi din România dau şpagă pentru a obţine mai uşor
permisele de conducere
• Majoritatea elevilor nu efectuează cele 30 de ore de şcoală necesare
susţinerii examenului
• Instructorii auto propun chiar ei elevilor cumpărarea analizelor

medicale şi a psihologului
• Pentru 600 $ se poate cumpăra şi sala.
Un permis auto = 100$ la cursul zilei, Sorina Mihail, studentă FJSC, 2002
Lead-ul tip „iată povestea” a fost folosit de Paul Williams de-a lungul
carierei sale de jurnalist de investigaţie ori de câte ori nu a ştiut cum să-şi înceapă
anchetele. Astfel, intrigi complicate şi evoluţii complexe pot fi prezentate în cuvinte
simple. Lead-ul tip „iată povestea lui…” este foarte folositor când subiectul este nou,
complex iar cititorul nu este familiarizat cu valorile, normele şi regulile domeniului
respectiv.
Ecaterina Teodoroiu se întoarce şi pleacă în luptă!

O frumoasă poveste de iarnă a inundat paginile unui cotidian transilvan. Se
făcea că o româncă de-a noastră, din popor, se sacrifică pentru a apăra pacea
mondială şi pleacă în Afganistan, alături de Batalionul 812, ,,Şoimii Carpaţilor”. Ea,
femeia dîrză, căpitan şi psiholog, pleacă acolo cu un singur gînd: ,,Important e să ne
îndeplinim misiunea şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, să ne întoarcem sănătoşi!”. Din
declaraţiile date la ziar, această femeie, în vîrstă de 33 de ani, pe numele ei de
divorţată Oltea Rossela Stoicescu, a absolvit la început facultatea de Istorie-
Filozofie, secţia Psihopedagogie din Cluj-Napoca, şi-a luat un masterat şi apoi un
doctorat. După ce a urmat şcoala de ofiţeri în rezervă, s-a activat şi are grad de
căpitan. A făcut o cerere să plece în Afganistan şi cererea a fost acceptată. Aşteaptă
cu emoţie momentul. Cam asta e povestea.
Un caz aparte: cum l-a aliat nord-atlantic duduia Rossela pe generalul Popescu
Ioan T. Morar, Academia Caţavencu, nr.1, 2003, pagina 3
În funcţie de lead-ul folosit, ancheta va evolua sub ochii cititorului, pentru a-i
prezenta o demonstraţie a acuzaţiilor făcute în primele paragrafe: ce s-a întâmplat,
care au fost actorii, care este reacţia lor.
Încheierea
Nici măcar încheierea nu ar trebui să conţină opinia jurnalistului. Ar trebui

oferită însă o ultimă informaţie, cu rol de concluzie.
Nu mai sunt decât câteva săptămâni până la reglementare. Până atunci „citiţi
cu atenţie prospectul. Pentru manifestări neplăcute, adresaţi-vă medicului sau
farmacistului.”
Dacă aveţi timp.
Medicamentele „de graniţă”, zona crepusculară în care se îngroapă

responsabilitatea pentru sute de produse consumate de români, Iuliana Maria, studentă
FJSC, 2002
Încheierea poate fi un rezumat al acuzaţiei, surprins eventual într-o imagine

elocventă, ca în exemplul de mai sus, sau poate fi un citat în care un oficial spune
dacă se va face sau nu ceva pentru remedierea problemei respective, dând o linie de
perspectivă pentru cititor.
Publicarea
Pentru a avea rezultate, o anchetă trebuie citită (sau văzută la televizor, sau
ascultată la un post de radio) - deci trebuie să aibă cea mai bună expunere posibilă. În
fond, materialele originale de tip anchetă sunt acelea care fac cartea de vizită a unei
instituţii de presă. Iar anchetele de investigaţie sunt materialele care contribuie cel mai
mult la credibilitatea unei instituţii de presă.
Şi trebuie să aibă cea mai bună expunere posibilă cât mai repede, după
interviurile cheie - pentru a nu-i da posibilitatea personajului central al anchetei să
distrugă probele, să intimideze martorii sau să construiască o contra-ofensivă. Cea
mai bună expunere posibilă cât mai repede poate fi obţinută numai printr-o bună
colaborare cu toţi cei implicaţi în producţie - redactori şefi, avocaţi, fotografi,
paginatori, artişti grafici.
Imaginile sunt elaborate pe măsură ce ancheta este în desfăşurare. O
activitatea, cum ar fi muncile sezoniere, s-ar putea să nu mai aibă loc peste două
săptămâni. Dar jurnalistul de investigaţie nu trebuie să-l ia peste tot pe fotograf, şi mai
ales nu trebuie să-l ia la interviuri, când prezenţa unui alte persoane poate inhiba un
martor. Îl poate trimite pe fotograf după interviu.
Tot în timpul anchetei, pot fi notate ideile de grafice, hărţi, diagrame. Atunci
când este scris textul, jurnaliştii îşi vor face însemnări despre ilustraţiile cele mai
potrivite şi despre legendele lor.
Williams, ca redactor şef al unei publicaţii care a avut adesea în paginile sale
anchete de investigaţie, recomandă ca 55-60% din spaţiul tipografic destinat unei
anchete să fie ocupat de titluri şi de ilustraţii.
Planul de follow-up
Planul de follow-up este una dintre măsurile de siguranţă că ancheta va

produce schimbările dorite de jurnalistul de investigaţie. După publicarea unui
material de investigaţie zilnic pot apărea reacţii la dezvăluiri, din partea
reprezentanţilor structurilor guvernamentale, a liderilor de instituţii, a purtătorilor de
cuvânt de toate felurile. În plus, jurnalistul de investigaţie va cere reacţii de la
purtătorii de cuvânt ai principalelor instituţii vizate, pe măsură ce apar noi informaţii.
Seriile de articole de investigaţie
Pentru că vor apărea informaţii noi - vor apărea surse noi, sau vechile tale
surse vor decide să spună mai mult, după ce au văzut primele materiale publicate. Pe
acest lucru pare să se fi bazat şi România Liberă în ancheta legată de implicarea
preşedintelui Senatului, Nicolae Văcăroiu, în scandalul Băncii Române de Scont. Pe
parcursul mai multor numere, de exemplu, România Liberă a anunţat publicarea unui
document edificator (în toamna lui 2002). Ancheta legată de Sorin Ovidiu Vântu, care
a ţinut mai mult de un an, a atras cu siguranţă surse noi. Piesa de rezistenţă a anchetei
a fost un document semnat la notariat de Nicolae Văcăroiu. Notarii trebuie să păstreze
o copie a fiecărui document pe care îl fac, dar închipuiţi-vă ce-ar fi însemnat ca

reporterii României Libere să ia arhivele fiecărui notar, fie şi numai din Bucureşti, şi
să caute acel act - în caz că ar fi ştiut de existenţa lui.
Un subiect de anchetă poate fi reluat în mai multe numere ale unei publicaţii
chiar dacă jurnalistul nu descoperă informaţii noi.
România Liberă a avut o serie de articole de investigaţie în martie 2003 despre
Grupul Tender, după anunţul arestării în Olanda a partenerului omului de afaceri
român. De cele mai multe ori, articolele nu aduceau informaţii noi, ci puneau în
lumină fie tipul de companii care alcătuiesc grupul Tender şi cifra lor de afaceri, fie
oamenii politici care fac parte din Consiliile de Administraţie ale firmelor. Anchetele
României Libere descurajează prin paginare - aşa că titlurile au cele mai mari şanse să
fie citite şi să menţină atenţia opiniei publice pe un anumit subiect.
Academia Caţavencu a ales o altă strategie pentru a întreţine atenţia cititorilor
săi pe subiectul unei anchete despre ministrul justiţiei, Rodica Stănoiu, la sfârşitul lui
2002. În numerele următoare au apărut caricaturi cu Rodica Stănoiu, pe subiectul
supraevaluării casei sale părinteşti de către Petrom. În plus, pe o pagină întreagă
dintr-unul din numerele următoare, fiecare membru al redacţiei a publicat o fotografie
a casei părinteşti sau a casei în care stă cu chirie, cerând un preţ absurd pentru
locuinţa prezentată. Într-una dintre fotografii apărea un om în faţa unei case - ziaristul
a precizat că acela este tatăl lui, care nu este de vânzare.
Academia Caţavencu a adoptat această strategie pentru că nu a existat nici o
reacţie a vreunei instituţii a statului după publicarea primului material.
Reluarea unui subiect
Jurnalistul poate stabili o reluare a urmărilor investigaţiei după şase luni sau
după un an. Evoluţiile unui subiect sau, dimpotrivă, lipsa unei acţiuni din partea
agenţiilor guvernamentale care ar trebui să fie interesate de subiectul respectiv pot
avea ca rezultat excelente materiale de presă.
Williams vorbeşte de practica unor ziare de a desemna un alt reporter de
follow-up, pentru a evita etichetarea unui anumit reporter ca hărţuitor al unei instituţii
sau al unei persoane. El mai spune că unele ziare au, ca parte a politicii redacţionale,
informarea tuturor reprezentanţilor organizaţiilor guvernamentale care pot acţiona
pentru a îndrepta lucrurile, de la membrii ai Congresului la Casa Albă, despre
anchetele publicate.
Pentru a avea numai o idee despre puterea follow-up-ului, poate ar trebui să
ne gândim la rapoartele Armaghedon. Chiar dacă s-a spus, la apariţia fiecăruia dintre
ele, că, de fapt, sunt o colecţie a vechilor informaţii şi presupuneri apărute de-a lungul
timpului în presă, Parchetul şi Guvernul s-au sesizat, au stârnit scandaluri prin arestări
spectaculoase, pentru a se ajunge, în februarie 2002, la eliberarea din funcţie a
procurorilor care s-au ocupat de caz, Alexandru Ţuculeanu şi Traian Gherasim.
Subiectele preluate
Orice anchetă are puncte slabe, cred Benjaminson şi Anderson (1990, p. 114 şi
următoarele). Pot apărea informaţii false, sau pot fi omise informaţii găsite de prima
echipă de investigaţie - pentru simplul motiv că nu există spaţiu suficient.
O altă instituţie de presă poate prelua un subiect şi poate continua o anchetă de
investigaţie, iar acest lucru este de dorit, pentru că se creează astfel o presiune mai
mare asupra autorităţilor să îmbunătăţească situaţia.
Un bun material de presă pe un subiect preluat are la bază verificarea

informaţiilor apărute, aducerea la zi a acestor informaţii, adăugarea de informaţii noi
şi punerea în context a situaţiei respective. Iar un punct de plecare care trebuie atins
este reluarea interviurilor cheie, făcute, de data asta, de altă echipă de investigaţie.
Chiar dacă jurnalistul încearcă să facă un interviu cheie folosind tehnica: unii
vă acuză că…- eu cred că nu este adevărat şi vreau să vă ajut să spuneţi care este
versiunea dumneavoastră, personajul central al unei anchete s-ar putea să refuze
contactul cu presa, adesea urmând sfatul avocatului sau.
Jurnalistul are mai multe variante: îl poate întreba de ce refuză orice
comentariu; dacă este publicat un răspuns de genul „Nu comentez”, cititorii ar putea
crede că toate acuzaţiile sunt adevărate; jurnalistul îl poate suna pe avocatul
personajului său cheie, pentru a-l întreba cum îşi construieşte apărarea; sau jurnalistul
îl poate întreba pe avocat de ce crede că este inocent clientul său.
În plus, vor fi sunaţi prietenii şi asociaţii personajului acuzat: ştiau de toată
afacerea?
O bună documentare pentru un material de recuperare a unui subiect include şi
un interviu cu membrii echipei de investigaţie care s-au ocupat iniţial de subiect. Li se
vor cere idei, cu care impactul poveştii lor iniţiale poate fi sporit. În plus, vor fi
întrebaţi dacă au apărut informaţii false şi de ce. O asemenea documentare poate dura
cel mult o zi, spun Benjaminson şi Anderson.
Cărţile despre jurnalismul de investigaţie sunt adesea cărţi bazate pe poveşti -

poveştile adevărate ale unor anchete de excepţie. Acestea ar trebui să fie lecturi
incitante pentru orice jurnalist. Adesea, tipurile de raţionament logic şi tehnicile de
culegere de informaţie se învaţă cel mai temeinic prin practică de teren şi prin analiză
de studii de caz - adică prin citirea şi înţelegerea poveştilor unor anchete de excepţie.
Bibliografie:
Barkowitz, D., 1997, Social Meaning of News, Sage.
Benjaminson, P., Anderson, D., 1990, Investigative Reporting, 2nd ed., Iowa
State Univ. Press.
De Boucker, J., 1995, Pratique de l’Information et Ecritures Journalistiques,

CFPJ, Paris.
Mouriquand, J., 1994, L’enquête, CFPJ, Paris.
Williams, P., 1978, Investigative Reporting and Editing, Prentice-Hall,

Englewood Cliffs.
Teme:
1. Echipe de investigaţie de 2-4 persoane vor prezenta câte un dosar al anchetei de
investigaţie realizate.
2. Redactaţi propria versiune a anchetei pe care aţi făcut-o în echipă (pentru fiecare
echipă va exista un dosar comun de interviuri, note de observaţie, probe, şi câte o
variantă de anchetă, semnată, a fiecărui membru al echipei).

Tehnici de Investigare Jurnalistica

Uploaded by

Document Information

Copyright

Available Formats

Share this document

Share or Embed Document

Sharing Options

Did you find this document useful?

Is this content inappropriate?

Copyright:

Available Formats

Tehnici de Investigare Jurnalistica

Uploaded by

Copyright:

Available Formats

Tehnici de investigare jurnalistică - 1 1

www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z

Tehnici de investigare jurnalistică

Asist. univ. drd. Raluca Radu

Investigaţia este raţiunea de a fi a jurnalistului. Cursul îşi propune să analizeze etapele

Temele primului tutorat:

• Investigaţia, ca demers jurnalistic

Investigaţia, ca demers jurnalistic

La prima vedere, jurnalismul din România pare atipic - pare un jurnalism de

jurnalist de investigaţie de la România Liberă; „Nu cred că se pot face cursuri de

Povestea americană a jurnalismului de investigaţie

• Auto-disciplină - chiar dacă lucrează singur sau în echipă, un reporter

(Bob Woodward şi Carl Bernstein) erau amândoi tineri şi divorţaţi.

Williams adaugă (1975, p.6): „Pentru a da o definiţie de lucru pentru

Ancheta, consideră Jose de Broucker, este un articol care se încadrează în

Tipologia anchetelor, în viziunea lui Mouriquand

Există mai multe tipuri de anchete jurnalistice, în funcţie de domeniul de

Ancheta magazin nu mai este un material scris sub presiunea evenimentelor -

Tipologia anchetelor, în viziunea lui Jose de Broucker

Jose de Broucker împarte anchetele în două categorii. Astfel, anchetele pot fi

Faptele pot fi cunoscute de toată lumea, dar motivele posibile pot fi

Jurnalismul de investigaţie „înregistrează o trecere graduală de la vechiul stil

Subiectul activităţii investigaţiei jurnalistice.

Legea 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public

Accesul liber la informaţiile de interes public este protejat acum în România

Autorităţile sunt obligate prin lege să răspundă la solicitarea oricărui cetăţean

Următoarele tipuri de informaţii nu intră în sfera informaţiilor de interes

Articolul 13 este extrem de important pentru un jurnalist de investigaţie.

Plângerile pentru nerespectarea legii se rezolvă pe cale judecătorească, în

De multe ori, jurnalişti sunt tentaţi să-şi ascundă adevărata identitate şi să

b) circumstanţele concrete ale obţinerii informaţiilor de către jurnalist;

Elaborarea anchetelor de investigaţie.

Prin definiţie, anchetele de investigaţie sunt încadrate în categoria textelor de

Chiar dacă nu sunt condamnaţi de justiţie, jurnaliştii pot fi condamnaţi de

Domenii preferate ale jurnalismului de investigaţie.

Pe un site dedicat jurnalismului de investigaţie - www.ire.org - domeniile de

• justiţia, infracţionalitatea, procesele penale

din donaţii benevole (organizaţiile non-guvernamentale). Sunt domenii legate de viaţa

De Boucker, J., 1995, Pratique de l’Information et Ecritures Journalistiques, CFPJ,

Coman, M., 1999, Introducere în sistemul mass-media, Polirom, Iaşi.

Mouriquand, J., 1994, L’enquête, CFPJ, Paris.

Williams, P., 1978, Investigative Reporting and Editing, Prentice-Hall, Englewood

1. Identificaţi subiectele de investigaţie ale unui cotidian românesc la alegere, în

Tehnici de investigare jurnalistică

Asist. univ. drd. Raluca Radu

• Găsirea subiectului anchetei

Jurnalismul de investigaţie este un proces intelectual, spune Williams. Acest

Jacques Moriquand (1994, p. 70-89) propune un plan de desfăşurare a

Găsirea subiectului anchetei

În găsirea unui subiect de investigaţie, jurnalistul este în parte ajutat de noroc,

Sursele şi abordarea lor. De ce vorbesc sursele?

Jurnalismul de investigaţie este unul dintre cele mai costisitoare demersuri

Valoare de informare Potenţialul poveştii - Înseamnă povestea ceva pentru

Subiectul retrocedărilor de proprietăţi a dovedit, în timp, că are mai multe

Foarte multe informaţii pot fi obţinute din documentele de la tribunal şi,

Resurse Câţi jurnalişti trebuie implicaţi? Este nevoie de ajutor pentru

Ce se întâmplă dacă? Instituţia de presă îşi permite un proces? Care va fi

Cei incriminaţi de o asemenea anchetă sunt pe poziţia de a intenta oricând un

Protecţie Protejare internă a investigaţiei - personajul central al anchetei

Decizia de a merge mai departe sau nu

În cazul intersecţiei din Braşov, un obiectiv minimal ar fi să arătăm care sunt

Dacă şefii consideră că instituţia de presă nu poate suporta consecinţele

Planificarea. Construirea bazei

Analizând în continuare cazul intersecţiilor din Braşov, construirea bazei