MINISTERUL ADMINISTRAŢIEI ŞI INTERNELOR

INSPECTORATUL GENERAL PENTRU SITUAŢII DE URGENŢĂ

BULETINUL POMPIERILOR
Nr. 2/2010

Cod CNCSIS 270

Editura Ministerului Administraţiei şi Internelor

Bucureşti, 2011
 Publicaţie editată de:
INSPECTORATUL GENERAL PENTRU SITUAŢII DE URGENŢĂ
Bucureşti, România
Fondat – 1955. Apare semestrial

Nr. 2 – 2010

Colegiul de redacţie:
Preşedinte: General-locotenent Vladimir SECARĂ

Redactor-şef: Colonel Valentin UBAN

Secretar responsabil de redacţie:

Locotenent-colonel drd. ing. Cristian DAMIAN

© Copyright: I.G.S.U.
® Drepturile asupra materialelor publicate aparţin autorilor
Materialele pentru publicare pot fi trimise la adresele de e-mail din pagina web:
www.revista.pompieri.go.ro/altepublicatii

3
 CUPRINS

Secţiunea 1
Lucrări cu caracter profesional
Evoluţia domeniului de management şi gestionare a urgenţelor civile în statele membre ale
Uniunii Europene – autor: colonel drd. ing. Decebal Chifulescu, Inspectoratul General
pentru Situaţii de Urgenţă .............................................................................................................. 6
Intervenţiile pompierilor şi limitarea efectelor dezastrelor – autori: locotenent-colonel conf.
univ. dr. ing. Manuel Şerban; locotenent-colonel lector univ. drd. ing. Alin Mocioi,
Academia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza”, Facultatea de Pompieri ....................................... 25
Asociaţia Europeană a Colegiilor Serviciilor de Pompieri EFSCA/trecut, prezent şi viitor –
autori: maior lector univ. drd. ing. Ionel-Alin Mocioi, Academia de Poliţie „Alexandru
Ioan Cuza”, Facultatea de Pompieri ............................................................................................ 41
Comportamentul oamenilor şi evacuarea acestora în caz de incendiu – autori: locotenent-
colonel conf. univ. dr. ing. Manuel Şerban; locotenent asist. univ. dr. ing. Anghel Ion,
Academia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza”, Facultatea de Pompieri....................................... 46
Optimizarea evacuării ocupanţilor unei clădiri în condiţiile apariţiei unei situaţii de urgenţă
– autor: locotenent-colonel dr. ing. Cristian Damian, Inspectoratul General pentru Situaţii
de Urgenţă .................................................................................................................................... 53

Secţiunea 2
Lucrări cu caracter ştiinţific
Sisteme de detecţie a incendiilor şi siguranţa în funcţionare a acestora – autori: locotenent-
colonel conf. univ. dr. ing. Manuel Şerban, Academia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza”,
Facultatea de Pompieri................................................................................................................. 65
Protecţia împotriva descărcărilor electrice atmosferice. Scurt istoric – autori: conf. univ. dr.
ing. Eleonora Darie, Universitatea de Construcţii Bucureşti, Facultatea de Instalaţii;
locotenent-colonel lector univ. dr. ing. Garibald Popescu, Academia de Poliţie „Alexandru
Ioan Cuza”, Facultatea de Pompieri ............................................................................................ 70
Mentenanţa instalaţiilor cu funcţii de prevenire/stingere a incendiilor care utilizează apa ca
substanţă de stingere. Elemente generale, cerinţe/măsuri, riscuri/pericole – autori:
locotenent-colonel lector univ. dr. ing. Garibald Popescu, Academia de Poliţie „Alexandru
Ioan Cuza”, Facultatea de Pompieri; dr. ing. Lucian Burlacu, Universitatea „Gheorghe
Asachi„ Iaşi; dr. ing. Stela Popescu, Inspectoratul Teritorial de Muncă Bucureşti –
Inspecţia Muncii; drd. ing. Mihai Poenaru, Inspectoratul General al Poliţiei Române .............. 84
Determinarea automată a parametrilor aerului umed – autori: locotenent-colonel conf.
univ. dr. ing. Emanuel Darie; locotenent-colonel lector univ. dr. ing. Garibald Popescu;
locotenent asist. univ. dr. ing. Dragoş-Iulian Pavel, Academia de Poliţie „Alexandru Ioan
Cuza”, Facultatea de Pompieri .................................................................................................... 97
Program Mathcad pentru analiza mumerică a câmpurilor – autori: conf. univ. dr. ing.
Eleonora Darie, Universitatea Tehnică de Construcţii Bucureşti, Facultatea de Instalaţii;
locotenent-colonel conf. univ. dr. ing. Emanuel Darie; locotenent-colonel lector univ. dr.
ing. Garibald Popescu, Academia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza”, Facultatea de
Pompieri ..................................................................................................................................... 102

4
Determinarea experimentală a vitezelor obţinute în cazul utilizării jetului bifazic – ceaţă de
apă, la stingerea incendiilor – autori: locotenent asist. univ. dr. ing. Dragoş-Iulian Pavel;
locotenent-colonel conf. univ. dr. ing. Emanuel Darie; locotenent-colonel lector univ. dr.
ing. Garibald Popescu, Academia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza”, Facultatea de
Pompieri; inspector principal de poliţie drd. ing. Mihai Poenaru, Inspectoratul General al
Poliţiei Române.......................................................................................................................... 109

Secţiunea 3
Varia

Pompierii militari din Bucureşti în contextul dezvoltării ştiinţifice internaţionale şi

româneşti. Elemente generale ale perioadei 1820–1900 – autori: locotenent-colonel lector
univ. dr. ing. Garibald Popescu, Academia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza”, Facultatea
de Pompieri, muzeograf ing. Vasile Bălan, Muzeul Naţional al Pompierilor ........................... 118
Despre probabila cauză de incendiu/explozie care a generat accidentul major al dirijabilului
Hindenburg – autori: conf. univ. dr. ing. Şerban Tomescu, Universitatea Politehnică
Bucureşti, Facultatea de Inginerie Aerospaţială; lector univ. dr. ing. Garibald Popescu,
Academia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza”, Facultatea de Pompieri..................................... 122
Elemente de fizică pentru admiterea în învăţământul superior tehnic. Probleme de extrem –
autori: locotenent-colonel lector univ. dr. ing. Garibald Popescu; locotenent-colonel conf.
univ. dr. ing. Emanuel Darie, Academia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza”, Facultatea de
Pompieri ..................................................................................................................................... 134
Rezolvarea unor probleme de algebră şi analiză matematică date la admiterea în Facultatea
de Pompieri, Academia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza” în perioada 2004/2010 – autori:
locotenent-colonel lector univ. dr. ing. Garibald Popescu; locotenent-colonel conf. univ. dr.
ing. Emanuel Darie; asist. univ. dr. ing. Pavel Dragoş, Academia de Poliţie „Alexandru
Ioan Cuza”, Facultatea de Pompieri .......................................................................................... 138
Probleme de algebră şi analiză matematică propuse pentru admiterea în învăţământul
superior tehnic – autori: locotenent-colonel lector univ. dr. ing. Garibald Popescu;
locotenent-colonel conf. univ. dr. ing. Emanuel Darie, Academia de Poliţie „Alexandru
Ioan Cuza”, Facultatea de Pompieri ......................................................................................... 155
Rezolvarea subiectelor la disciplina „Fizică” date la concursul de admitere la Facultatea de
Pompieri, sesiunea iulie 2010, – autori: locotenent-colonel conf. univ. dr. ing. Emanuel
Darie; locotenent-colonel lector univ. dr. ing. Garibald Popescu, Academia de Poliţie
„Alexandru Ioan Cuza”, Facultatea de Pompieri ...................................................................... 165
Rezolvarea subiectului de la examenul de licenţă iulie 2009, la Facultatea de Pompieri,
disciplina „Prevenirea incendiilor” – autor: locotenent-colonel lector univ. dr. ing. Garibald
Popescu, Academia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza”, Facultatea de Pompieri ..................... 173

5
 EVOLUŢIA DOMENIULUI DE MANAGEMENT
ŞI GESTIONARE A URGENŢELOR CIVILE
ÎN STATELE MEMBRE ALE UNIUNII EUROPENE
Colonel drd. ing. Decebal CHIFULESCU
Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă

Abstract
Preserving the safety and security of its citizens is the first duty of every State, in the
modern world that often requires them to act in concert with other States. In this short
inquiry we have examined how the mechanisms set up by the European Union assist the
Member States in supporting one another when faced with natural or man-made
catastrophes, including those perpetrated by terrorists, and in supporting third countries
in times of crisis. We have looked in particular at how these mechanisms work with other
international organisations with a similar remit, often operating in the same place, at the
same time and with a similar purpose.

Încă de la începuturile Uniunii Europene, prioritară a fost asigurarea unui mediu

de siguranţă şi securitate sporite, acestea urmând să devină garanţia unei dezvoltări
economice constante, simultan cu ridicarea nivelului de trai în toate statele membre.
Deşi, iniţial, direcţia prioritară de acţiune a fost plasarea producţiei de
cărbune şi oţel sub o autoritate comună – în acest fel nicio ţară nu îşi mai putea
fabrica arme pentru a se întoarce împotriva celorlalte – treptat, Uniunea Europeană
extinde cooperarea între membri, inclusiv în probleme economice, sociale, comerţ,
politică externă, securitate şi probleme judiciare.
În tratatul care instituie Constituţia Europeană (TCE), semnat în 2004 de
către reprezentanţi ai statelor membre, Uniunea încurajează cooperarea între statele
membre pentru a spori eficacitatea sistemelor de prevenire şi de protecţie, în
interiorul Uniunii, împotriva catastrofelor naturale sau provocate de om. Sunt vizate
astfel acţiuni de susţinere a statelor membre pentru prevenirea riscurilor, pregătirea
personalului şi concentrarea într-o direcţie comună a eforturilor la nivel internaţional
în materie de protecţie civilă.
Statele membre dispun deja, într-o măsură mai mare sau mai mică, de politici
care vizează prevenirea dezastrelor. Acţiunea la nivel comunitar completează
acţiunile la nivel naţional şi se concentrează pe domenii în care o abordare comună
este mai eficientă decât abordările naţionale individuale.
Au fost identificate o serie de motive pentru care prevenirea dezastrelor
trebuie examinată la nivel european. Este mai mult decât evident că dezastrele nu
respectă frontierele naţionale şi pot avea o dimensiune transnaţională. Dezastrele pot

6
avea un impact negativ asupra politicilor comunitare în materie de agricultură şi
infrastructură. Efectele economice ale dezastrelor pot afecta negativ creşterea
economică şi competitivitatea regiunilor UE şi, în consecinţă, întreaga UE. Este
adesea nevoie de finanţare comunitară pentru a putea face faţă daunelor provocate de
dezastre.
După ce, în iunie 2000, Consiliul European de la Feira stabilea zonele
prioritare de dezvoltare a componentei civile a Politicii Europene de Securitate şi
Apărare (poliţie, stat de drept, administraţie civilă, protecţie civilă), în iunie 2004 a
fost adoptat un Plan de acţiune care defineşte priorităţile şi calendarul privind
sporirea şi consolidarea capacităţilor civile ale UE. Practic, plecând de la ideea că
principalul atu al UE în domeniul gestionării crizelor constă în capacitatea sa de a
mobiliza o gamă largă de instrumente pe care le are la dispoziţie, acest Plan de
acţiune este orientat spre operaţionalizarea capacităţii UE de asigurare a unui răspuns
coerent şi coordonat. Din această perspectivă, luând în considerare schimbările
intervenite la nivelul mediului strategic, dezvoltările instituţionale recente, precum şi
procesul de lărgire, UE a adoptat Obiectivul Global UE pe componenta civilă (având
ca orizont de realizare anul 2010).
În prezent, comunitatea lucrează cu un set de instrumente legislative cu
scopul de a aborda diverse aspecte legate de pregătirea, reacţia şi redresarea în cazul
producerii unor dezastre. De asemenea, există o serie de iniţiative specifice de sector,
vizând inundaţiile, dezastrele tehnologice şi deversările de petrol, care abordează
elemente ale prevenirii dezastrelor.
Ca urmare a Deciziei Consiliului Uniunii Europene de instituire a unui
mecanism comunitar de favorizare a unei cooperări consolidate în cadrul
intervenţiilor de urgenţă care ţin de protecţia civilă nr. 2001/792/CE, Euratom din
23 octombrie 2001, a fost constituit Mecanismul comunitar de protecţie civilă, care
reprezintă infrastructura operaţională pentru coordonarea asistenţei internaţionale
acordată statelor afectate de dezastre.
Sistemul comun de comunicare şi informare în situaţii de urgenţă (CECIS)
asigură traficul informaţional între Centrul de monitorizare şi informare (MIC) care
reprezintă centrul operaţional al mecanismului şi punctele operaţionale de contact din
statele membre, gestionând, totodată, baza de date privind capacităţile de intervenţie
internaţională asigurate de statele membre. Astfel, nivelul de securitate şi protecţie în
faţa dezastrelor (naturale sau antropice) este sporit prin suplimentarea capacităţilor
naţionale de intervenţie cu forţe şi mijloace internaţionale (experţi, personal de
intervenţie, tehnică şi utilaje), puse permanent la dispoziţia centrului de monitorizare
şi informare şi care pot fi dislocate rapid în zona afectată (maxim 48 de ore în cazul
modulelor de căutare şi salvare din zone urbane).
Pentru reducerea efectelor negative ale dezastrelor produse pe teritoriul statelor
membre, Uniunea Europeană cooperează şi cu alte state care nu sunt membre sau cu
agenţii specializate în acţiuni de intervenţie şi restabilire a stării de normalitate (amintim
aici UN OCHA, UNEP, Rusia, S.U.A sau Ucraina) şi încurajează iniţiativele regionale
de încheiere de acorduri de cooperare pentru pregătire şi răspuns în situaţii de urgenţă
civilă. Cele mai semnificative dintre acestea sunt: Euromed civil protection cooperation
– cu participarea iniţială a Italiei, Franţei, Egiptului şi Algeriei, la care ulterior au aderat

7
Iordania, Libia, Marocul, Siria, Palestina, Tunisia, Turcia, Israel, Albania, Bosnia-
Herţegovina, Croaţia şi Muntenegru; Central European Initiative – acord cu privire la
prognoza, prevenirea şi atenuarea dezastrelor naturale şi tehnologice semnat de Austria,
Croaţia, Ungaria, Italia, Polonia şi Slovenia; European and Mediterranean Major
Hazards Agreement (EUR-OPA) – acord parţial privind prevenirea, protecţia şi
organizarea în dezastre; The Northern Dimension – reflectă cooperarea dintre U.E. şi
Rusia, în special în domeniile: economic, afaceri şi infrastructură, resurse umane,
educaţie, cultură, ştiinţă şi sănătate, mediu; Council of the Baltic Sea States (CBSS) –
forum politic general pentru cooperarea regională interguvernamentală. Membrii
Consiliului sunt cele 11 state din regiunea Mării Baltice, precum şi Comisia Europeană;
Barents Euro-Arctic Council (BEAC) – forum de cooperare interguvernamentală în
probleme referitoare la Regiunea Barentz.

II. EVOLUŢIA CONCEPTULUI ŞI PROBLEMATICII

URGENŢELOR CIVILE

Instinctul de apărare şi de conservare în acelaşi timp al fiinţei umane în

situaţiile de pericol, a fost cel care a asigurat supravieţuirea populaţiei în situaţii-
limită, conducătorii militari având, din cele mai vechi timpuri, ca misiune prioritară,
protecţia populaţiei civile (bătrâni, copii, femei) în caz de război. Protejarea se
efectua prin evacuare în zone inaccesibile cotropitorilor, înapoia zonelor unde urmau
să aibă loc luptele. Primul Război Mondial a adus o serie de elemente noi care au
influenţat modul de organizare a protecţiei populaţiei şi a bunurilor materiale, datorită
folosirii avionului ca mijloc de luptă, dar şi întrebuinţării în mod organizat a
substanţelor toxice de luptă.
În România, data de naştere a protecţiei civile este considerată 28 februarie
1933, când, prin Decretul Regal nr. 468, a fost aprobat Regulamentul de funcţionare a
Apărării Pasive contra atacurilor aeriene cu scopul de „a limita efectele
bombardamentelor aeriene asupra populaţiei şi resurselor teritoriului, fie asigurându-
le protecţia directă, fie micşorând eficacitatea atacurilor”. Prin prevederile sale
apărarea pasivă se detaşează net de apărarea activă.
Treptat, conceptul de protecţie civilă a evoluat de la ,,apărare pasivă” la
,,apărare antiaeriană”, apoi ,,apărare civilă” şi ,,protecţie civilă”.
O atenţie sporită se acordă protecţiei populaţiei împotriva efectelor
distructive ale calamităţilor naturale, iar o dată cu dezvoltarea industrială, noile
riscuri apărute au impus crearea unor instrumente eficiente de protecţie împotriva
dezastrelor tehnologice.
După cel de-al Doilea Război Mondial, politicienii principalelor ţări europene
au conştientizat rolul pe care protecţia civilă trebuie să-l deţină în conflictele armate
şi au semnat cea de-a patra Convenţie de la Geneva din 12.08.1949 şi Protocoalele
Adiţionale I şi II din 1977. În aceste documente, „protecţia civilă” este definită ca
fiind activitatea prin care sunt îndeplinite toate sarcinile umanitare destinate să
protejeze populaţia civilă împotriva pericolelor, ostilităţilor sau dezastrelor, asigurând

8
condiţiile necesare supravieţuirii. Aceste sarcini sunt: serviciul de alertă, evacuarea,
organizarea de adăposturi, aplicarea măsurilor de camuflaj, salvarea, primul ajutor şi
asistenţa religioasă, decontaminarea, adăpostirea, aprovizionarea de urgenţă, ordinea
în zona sinistraţilor, serviciile funerare de urgenţă, prevenirea şi stingerea incendiilor
şi altele.
Ca urmare a recunoaşterii internaţionale de care se bucură acest domeniu,
Convenţia de la Geneva 1949 şi Protocoalele Adiţionale I şi II din 1977 au fost
adoptate de majoritatea statelor europene, printre care şi de România (prin
Decretul nr. 224 din 11.05.1990).
Îndeplinirea sarcinilor umanitare are la bază principii şi norme adoptate şi
recunoscute pe plan mondial.
Conceptul de protecţie a populaţiei la urgenţe civile a evoluat de la
organizarea protejării populaţiei în caz de război la protejarea populaţiei împotriva
tuturor tipurilor de riscuri identificate, incluzând aici riscurile produse de conflictele
militare, riscurile dezastrelor naturale sau antropice, riscurile economice şi sociale.
Protecţia Civilă este un serviciu instituit de către stat, pe baza legislaţiei
fiecărei ţări, în spiritul Dreptului Internaţional Umanitar. Sarcinile sale principale
sunt prevenirea, pregătirea, planificarea şi intervenţia în contextul dezastrelor naturale
sau provocate de accidente şi/sau acţiuni militare.
De asemenea, Protecţia Civilă are funcţia de coordonator al întregii protecţii,
asistenţei şi a operaţiunilor desfăşurate pentru îndeplinirea scopului fundamental.
Emblema distinctivă internaţională a Protecţiei Civile este un triunghi echilateral
albastru pe fond portocaliu. Persoanele care au acest însemn au datoria să protejeze şi
să asiste în orice împrejurare victimele dezastrelor sau conflictelor armate şi să
promoveze în rândul populaţiei o cultură a prevenirii în faţa dezastrelor.
Analizând misiunile structurilor de protecţie civilă ale unui stat, în strânsă
legătură cu evoluţia situaţiei politice şi militare internaţionale, se poate remarca
existenţa unei relaţii de strânsă dependenţă între caracterul acestor misiuni, pe de o
parte şi elementele fundamentale ale doctrinei militare, stabilitatea politico-militară
regională şi gradul de securitate naţională al statului respectiv, pe de altă parte.
Astfel, o zonă în care se manifestă frecvent conflicte armate şi ameninţări la
adresa stabilităţii şi securităţii naţionale, va determina, pentru structurile de protecţie
civilă organizate la nivel naţional, stabilirea unor misiuni cu caracter preponderent
militar, de protecţie a populaţiei împotriva acţiunilor armate ale potenţialilor inamici.
Prin comparaţie, administraţiile statelor aflate în zone al căror risc de declanşare a
unui conflict militar şi în care ameninţările asimetrice sunt nule sau foarte reduse, îşi
deplasează centrul de greutate al preocupărilor pentru protecţia comunităţilor
împotriva dezastrelor naturale sau antropice.
Capacitatea de rezistenţă în faţa manifestării şi efectelor dezastrelor este dată
de un cumul de factori care fac referire la nivelul de organizare şi capacităţile de
anticipare şi răspuns ale serviciilor specializate, capacitatea managerială a
autorităţilor publice, nivelul de organizare a cooperării între agenţiile implicate în
gestionarea situaţiei ş.a.
În mediul internaţional sunt din ce în ce mai prezente riscurile nonmilitare şi
neconvenţionale complexe care creează noi tipuri de provocări la adresa securităţii şi

9
păcii. Proliferarea tehnologiilor nucleare şi a armelor de distrugere în masă, terorismul,
crima organizată, migraţia ilegală, ameninţările la adresa mediului înconjurător, sunt
câteva din sfidările care afectează atât statele cât şi Comunitatea Internaţională.
Terorismul constituie de asemenea, unul dintre cele mai periculoase
fenomene, fiind încurajat de virulenţa curentelor fundamentaliste care se sprijină pe
starea de frustrare şi sărăcire extremă a unor zone largi ale planetei.
Prin imprevizibilitatea sa, prin sfidarea normelor şi raţiunii vieţii civilizate,
prin efectele sale emoţionale asupra opiniei publice terorismul poate genera riposte
care să destabilizeze comunitatea internaţională, să deturneze omenirea spre izolare,
suspiciune şi soluţii unilaterale. „Sfidarea virulentă a terorismului, precum şi celelalte
provocări sau riscuri nonmilitare ale lumii de astăzi vor putea fi eliminate numai prin
cooperare deschisă, multilaterală, echilibrată şi perseverentă, îndreptată spre
eradicarea rădăcinilor şi cauzelor profunde, în special a sărăciei extreme”1.
Apariţia diferitelor organisme (O.N.U, U.E şi N.A.T.O.) a adus noi concepte
pe linia protecţiei populaţiei şi necesitatea alinierii la noile acte normative cu
aplicabilitate pe plan internaţional. Se are în atenţie, cu prioritate, prevenirea şi
soluţionarea urgenţelor, întărirea structurilor de pregătire şi răspuns pentru toate
tipurile de situaţii care pun în pericol viaţa şi bunurile populaţiei civile. Prin
conceptul de ,,protecţie civilă” se înţelege îndeplinirea tuturor sarcinilor umanitare
destinate să protejeze populaţia civilă împotriva pericolelor, ostilităţilor sau a
catastrofelor şi să o ajute să depăşească efectele lor imediate, asigurând condiţiile
necesare supravieţuirii acesteia.
Ameninţarea cu o confruntare militară majoră în Europa s-a diminuat în mod
semnificativ. Direcţia de evoluţie a relaţiilor internaţionale marchează o perioadă de
tranziţie cu aspecte favorabile în ceea ce priveşte scăderea riscului de conflict militar,
dar şi provocări majore date de proliferarea terorismului, evoluţia asimetrică a
dezvoltării economice, crearea de noi poli de influenţă, exploatarea masivă a
resurselor naturale etc.
Toate statele participante la edificarea securităţii europene s-au angajat să
adopte măsuri pentru întărirea cooperării, creşterea stabilităţii şi reducerea
posibilităţii izbucnirii unui conflict armat, chiar dacă „Există o instabilitate regională
care poate determina accentuarea riscurilor pe termen mediu şi lung. Spiritul de
deschidere, de alianţă şi cooperare în Europa contribuie la întărirea tendinţei de
stabilitate”2.
Sistemul naţional al protecţiei civile din România joacă un rol activ în
dezvoltarea cooperării cu structurile similare ale altor state, pentru a susţine întărirea
încrederii şi stabilităţii. Actualul mediu de securitate permite realizarea reformei
protecţiei civile în cadrul unor limite de risc acceptabile.
Schimbările climatice cu implicaţii directe asupra escaladării fără precedent a
violenţei manifestărilor fenomenelor meteorologice, proliferarea terorismului,
exagerarea în utilizarea instalaţiilor tehnologice uzate moral, acordându-se prioritate
1
Strategia de Securitate Naţională a României, pct. I – Mediul internaţional de securitate, pag. 7, adoptată
prin Hotărârea C.S.A.T. nr. 62/2006.
2
Strategia de Securitate Naţională a României, pct. I – Mediul internaţional de securitate, pag. 8, adoptată
prin Hotărârea C.S.A.T. nr. 62/2006.

10
doar obţinerii de profituri cu investiţii minime, ridică gradul de expunere a populaţiei
civile la riscuri care, nu cu mult timp în urmă erau considerate scăzute sau chiar
neglijabile (de exemplu, în statele membre ale UE, fenomenul terorist a fost luat serios în
considerare numai după evenimentele petrecute în SUA în 11 septembrie 2001).
Cele mai recente evaluări ale IPCC: creşterea cu aproximativ 3° C a
temperaturii medii în acest secol; în ultimii 100 ani, Pământul a suferit o încălzire de
0,71° C, creşterea fiind mai pronunţată în ultimii 50 ani; temperaturile arctice au
crescut de două ori mai mult; concentraţiile atmosferice de dioxid de carbon au
crescut de la o valoare pre-industrială de 278 particule la milion, la 379 particule la
milion în 2005.
În ultima perioadă s-a constatat o creştere îngrijorătoare a manifestării
riscurilor naturale şi, în special, a inundaţiilor, alunecărilor şi prăbuşirilor de teren,
fapt ce a condus la pierderi de vieţi omeneşti, precum şi la pagube materiale
importante.
Deşi apariţia celor mai multe riscuri naturale nu poate fi împiedicată, efectele
acestora pot fi reduse printr-o gestionare corectă de către autorităţile competente la
nivel local, regional şi central, cu atât mai mult cu cât, în general, zonele de
manifestare a acestora pot fi cunoscute.
Diminuarea riscului asociat fenomenelor naturale la un nivel acceptabil
necesită o serie de măsuri şi acţiuni, concretizate în politici de prevenire şi în
programe de reducere a impactului, care, însă, depind de posibilităţile economice de
aplicare practică.
În acest context, activitatea de prevenire a situaţiilor de urgenţă generate de
riscurile naturale a fost şi rămâne o necesitate, concretizându-se în iniţiative
conjugate de reducere a vulnerabilităţii societăţii la nivel mondial (International
Strategy for Disaster Reduction – ISDR), european (Directiva privind inundaţiile),
regional (Acorduri bilaterale, Pactul de stabilitate pentru Europa de Sud-Est etc.) şi
naţional (Strategia privind inundaţiile, Programul de reducere a riscului seismic etc.).
În mileniul III ritmul schimbărilor în ceea ce priveşte tehnologiile este în
continuă creştere, cu efecte benefice evidente. De regulă, efectele negative ale
dezvoltării tehnologice sunt decalate în timp şi spaţiu faţă de momentul şi locul
acţiunii cauzei care le-a generat.
„Conştientizarea problemelor privind pericolul asociat tehnologiei, efectele
asupra factorilor de mediu şi implicaţiile sociale au apărut ca urmare a unor accidente
grave, care au demonstrat necesitatea abordării integrate a domeniului”3.
În contextul global de îngrijorare privind problematica accidentelor
industriale, preocupări şi acţiuni în domeniu au apărut încă din anii 1980, concretizate
în iniţiative la nivel mondial, european şi naţional, prin adoptarea unor reglementări
specifice privind prevenirea, protecţia şi intervenţia în situaţii de urgenţă generate de
riscurile tehnologice.
În prezent, în ţările membre ale Uniunii Europene, agenţii specializate
desfăşoară permanent, conform domeniilor de competenţă, activităţi de monitorizare
3
Hotărârea Guvernului nr. 762/2008 pentru aprobarea Strategiei naţionale de prevenire a situaţiilor de
urgenţă, Anexa 1 – Strategia Naţională de prevenire a situaţiilor de urgenţă, pct. IV, pag. 8, publicată în
M.Of. nr. 566 din 28 iulie 2008, Partea I.

11
a riscurilor specifice, identificate ca având probabilitate crescută de producere de
situaţii de urgenţă civilă, cum ar fi: factorii de mediu, pericolul seismic, fenomenele
hidrologice pe cursurile de apă şi calitatea apei, lucrările hidrotehnice, fenomenele
meteorologice periculoase, starea de sănătate a populaţiei, transportul de substanţe
chimice periculoase, activităţile din domeniul nuclear, siguranţa în construcţii,
obiectivele economice – sursă de risc, obiectivele militare – sursă de risc la explozii
şi transporturile de materiale explozive militare, pericolelor pentru reţelele de
comunicaţii şi informatice, siguranţa alimentelor, ş.a. De asemenea, se fac evaluări ale
riscurilor specifice ce pot fi generate de îmbolnăviri în masă, epizootii/zoonoze, căderi
de obiecte cosmice, prăbuşiri de teren cauzate de explozii miniere, prăbuşiri de teren în
zone urbane, alunecări de teren, ameninţări biologice, ameninţări ecologice, ş.a.
În tratatul care instituie Constituţia Europeană (TCE), semnat în 2004 de
către reprezentanţi ai statelor membre, Uniunea încurajează cooperarea între statele
membre pentru a spori eficacitatea sistemelor de prevenire şi de protecţie, în
interiorul Uniunii, împotriva catastrofelor naturale sau provocate de om. Sunt vizate
astfel acţiuni de susţinere a statelor membre pentru prevenirea riscurilor, pregătirea
personalului şi concentrarea într-o direcţie comună a eforturilor la nivel internaţional
în materie de protecţie civilă.
Statele membre dispun deja, într-o măsură mai mare sau mai mică, de politici
care vizează prevenirea dezastrelor. Acţiunea la nivel comunitar completează
acţiunile la nivel naţional şi se concentrează pe domenii în care o abordare comună
este mai eficientă decât abordările naţionale individuale.
Au fost identificate o serie de motive pentru care prevenirea dezastrelor trebuie
examinată la nivel european. Este mai mult decât evident că dezastrele nu respectă
frontierele naţionale şi pot avea o dimensiune transnaţională. Dezastrele pot avea un
impact negativ asupra politicilor comunitare în materie de agricultură şi infrastructură.
Efectele economice ale dezastrelor pot afecta negativ creşterea economică şi
competitivitatea regiunilor UE şi, în consecinţă, întreaga UE. Este adesea nevoie de
finanţare comunitară pentru a putea face faţă daunelor provocate de dezastre.

III. SISTEME ŞI CONCEPTE DE MANAGEMENT ŞI

GESTIONARE A URGENŢELOR CIVILE ÎN PRINCIPALELE
STATE MEMBRE ALE UNIUNII EUROPENE, CU TRADIŢIE ÎN
DOMENIU

Statele lumii şi-au creat sistemul de management al situaţiilor de urgenţă în

conformitate cu resursele materiale şi umane disponibile, adaptându-se la tradiţia
proprie şi la problemele concrete cărora trebuie să le facă faţă. În acest sens,
Protocolul Adiţional I din 1977 la Convenţiile de la Geneva din 1949 trebuie privit ca
un cadru legislativ general care are drept scop orientarea în domeniu a ţărilor
semnatare în ceea ce priveşte protejarea populaţiei civile împotriva pericolelor,
ostilităţilor sau dezastrelor, asigurând condiţiile necesare supravieţuirii. Astfel,

12
organismul/agenţia responsabilă se regăseşte într-o diversitate de structuri, din care
amintim câteva: Guvernul, Ministerul Administraţiei şi Internelor, Ministerul
Apărării Naţionale, Ministerul Mediului şi Pădurilor sau Ministerul Justiţiei.
În marea majoritate a ţărilor, structura organizatorică a acestor
organisme/agenţii are la bază principiul teritorial, fiind organizate pe trei nivele:
naţional, regional şi local. În anexa nr. 1 este prezentată o analiză comparativă a
sistemelor naţionale de management al urgenţelor civile din câteva state europene cu
tradiţie în domeniu.
Aceste sisteme naţionale s-au format pe osatura unei mari varietăţi de servicii
de urgenţă profesioniste, dintre care cele mai cunoscute sunt formaţiunile de pompieri
(profesionişti şi voluntari) din Belgia, Germania, Spania, Franţa, Luxemburg, Olanda,
Austria, Finlanda şi Suedia; unităţi militare specializate în acţiuni de protecţie civilă
în Norvegia, Franţa, Portugalia, Danemarca, Italia, Grecia şi Austria; sau formaţiuni
de sănătate publică în Islanda, Suedia şi Irlanda.
Indiferent de criteriile pe care le utilizăm în analiza comparativă a
concepţiilor naţionale de management al situaţiilor de urgenţă în statele membre ale
Uniunii Europene, identificăm o serie de caracteristici comune, în ceea ce priveşte
obiectivele generale ale autorităţilor cu atribuţii pe linia protecţiei civile.
Astfel, în toate statele, fără excepţie, noţiunea de protecţie civilă este similară
cu prevederile legislaţiei româneşti, apărând diferenţe în ceea ce priveşte sistemul
organizatoric şi gradul de distribuire a sarcinilor pe diferite instituţii.
În Franţa, obiectivul general al Directoratului de Protecţie Civilă şi
Securitate este acela de a proteja statul, persoana şi proprietatea ca răspuns la
ameninţarea reprezentată de pericole iminente sau riscuri, dezastre şi toate tipurile de
catastrofe. De asemenea, participă şi la protecţia mediului.
Planurile de urgenţă civilă sunt orientate spre securitatea generală, protecţia şi
salvarea instalaţiilor vitale, salvarea populaţiei şi menţinerea spiritului public şi a
dorinţei de a se opune agresiunilor. Observăm aici alimentarea în plan sociologic a
spiritului naţional, protecţia civilă având şi rolul de a cultiva populaţiei un spirit
combativ, care să faciliteze mobilizarea în situaţia unei agresiuni din exterior.
Principalul scop al Planificării Urgenţelor Civile din Germania este de a
proteja statul şi cetăţenii săi, responsabilitatea managementului urgenţelor civile fiind
împărţită între nivelurile guvernamentale: statul federal, statele componente (landuri),
oraşe şi municipalităţi (local).
Se face distincţie între Protecţia Civilă, ca sarcină naţională (federală) în timp
de război şi planificarea şi managementul urgenţelor pe timp de pace. Acest lucru
duce la două domenii independente de lege şi administraţie. Planificarea de Urgenţă
pe timp de pace este de competenţa landurilor, pe când planificarea de Urgenţă
„extinsă” în caz de război este responsabilitatea statului federal.
Principalul scop al Planificării Urgenţelor Civile din Germania este de a proteja
statul şi cetăţenii săi iar responsabilităţile operative pentru protecţia populaţiei pe timpul
urgenţelor revin statelor constituţionale, ca reprezentante ale Guvernului Federal.
Autorităţile de protecţie civilă contribuie la planificarea, administrarea şi
gestionarea resurselor materiale pentru prevenire, management şi reabilitare după
dezastre sau urgenţe, dar şi în caz de conflict armat.

13
 Legea de apărare civilă din 14 aprilie 1997 repartizează planificarea
urgenţelor şi pregătirea operativă în timp de pace în totalitate a landurilor şi
structurilor acestora (agenţii, proceduri, organizaţii) care îndeplinesc aceste funcţiuni.
Recomandările federale privind măsurile de protecţie civilă în timp de război
sunt urmate de autorităţile locale, pe teritoriile respective, în calitate de agenţi ai
guvernului federal. Atacurile din 11 septembrie 2001 şi mai mult, inundaţiile
catastrofale din 2002 au dus la dezvoltarea unei noi strategii de protecţie a populaţiei
din Germania, asupra căreia au convenit Ministrul Federal de Interne şi colegii săi din
landuri. Caracteristica acestei noi strategii este o abordare comună şi coordonată a
autorităţilor federale şi a landurilor privind managementul dezastrelor naţionale şi a
situaţiilor de criză. Fără a schimba legile referitoare la alocarea tradiţională a
competenţelor, Guvernul Federal a crescut coordonarea serviciilor sale cu landurile,
prin stabilirea unui nou Birou Federal de Protecţie Civilă şi Asistenţă la Dezastre
(Bundesamt fur Bevolkerungsschutz und Katastrophenhilfe) din mai 2004. Misiunea
Biroului, în afară de îndeplinirea sarcinilor de protecţie civilă ale Guvernului german,
este de a oferi sprijin landurilor prin coordonare şi informare.
În Italia, obiectivele Protecţiei Civile sunt asigurarea continuităţii activităţii
de guvernare, menţinerea legii şi ordinii, mobilizarea, coordonarea şi utilizarea
resurselor naţionale (energie, muncă, capabilitatea productivă, hrana şi agricultura,
materialele brute/prime, telecomunicaţiile etc.), precum şi coordonarea serviciilor de
alarmare şi salvare, care au ca scop diminuarea consecinţelor dezastrelor. Principalul
rol al Protecţiei Civile este de a proteja viaţa, integritatea, proprietatea, clădirile şi
mediul de pagubele sau posibilele pagube cauzate de dezastre naturale şi provocate
de om. Principalul scop al Protecţiei Civile este de a spori pregătirea ţării pentru a
face faţă urgenţelor şi crizelor majore, inclusiv războiului.
Departamentul de Protecţie Civilă, sub auspiciile biroului Primului-ministru,
promovează şi coordonează activităţile administraţiilor centrale şi locale de stat, ale
regiunilor, provinciilor, municipalităţilor a organismelor naţionale şi teritoriale şi în
plus toate instituţiile şi organizaţiile publice şi private în teritoriul naţional.
Departamentul de Protecţie Civilă este alcătuit din reprezentanţii tuturor
administraţiilor şi organismelor de stat. Pregăteşte programele naţionale de intervenţie şi
planurile de operare la urgenţe, are o funcţie de prognozare şi prevenire şi coordonează
răspunsul naţional la dezastrele majore sub directiva şefului Departamentului.
Protecţia Civilă în Spania este definită ca fiind protecţia fizică a populaţiei şi
bunurilor în cazuri de risc major, calamitate publică sau catastrofe extraordinare în
care sunt puse în pericol vieţile şi integritatea fizică a populaţiei.
Activităţile pe linia planificării urgenţelor civile se referă mai ales la
prevederea sau mobilizarea resurselor şi serviciilor civile, necesare pentru a face faţă
cerinţelor de Apărare Civilă. Există trei mari domenii de sprijin: apărarea naţiunii,
protecţia populaţiei şi protecţia sectoarelor de resurse specifice.
Protecţia Civilă din Marea Britanie se bazează pe conceptul
managementului integrat al urgenţelor. Prioritatea curentă este de a dezvolta o mai
mare rezistenţă la incidentele civile cu caracter distructiv, în special la evenimentele
catastrofice care pot implica scurgeri deliberate de materiale chimice, biologice,
radiologice sau nucleare. Biroul Cabinetului are totala responsabilitate în ceea ce

14
priveşte planificarea urgenţelor civile în Marea Britanie şi Ţara Galilor. În Scoţia şi
Irlanda de Nord aceasta este o chestiune separată. Regula de bază pentru gestionarea
urgenţelor civile din Marea Britanie este ca responsabilitatea primară, inclusiv primul
răspuns la orice incident, să rămână la nivel local.
Analiza comparativă a sistemelor naţionale a evidenţiat faptul că deşi
instituţiile cu atribuţii pe linia protecţiei civile sunt diferite de la stat la stat, acţiunile
de răspuns la producerea urgenţelor civile sunt organizate gradual, începând cu
măsurile luate la nivel local, regional şi apoi naţional. Totodată, de la constituirea
Uniunii Europene, se poate vorbi şi de un ajutor necondiţionat pentru gestionarea
efectelor dezastrelor, acordat statului afectat de către ţările membre.
Agenţiile responsabile cu aplicarea măsurilor de protecţie civilă, precum şi cu
metodele şi procedurile de răspuns în situaţii de urgenţe civile sunt specifice şi diferă
de la stat la stat, însă sarcinile şi obiectivele se regăsesc, cu mici diferenţe în ceea ce
priveşte atribuţiile şi competenţele, în planurile fiecărei naţiuni.
Politicile de securitate în domeniul protecţiei populaţiei, bunurilor materiale,
valorilor de patrimoniu şi factorilor de mediu în caz de dezastre şi/sau război, precum
şi pregătirea şi ducerea acţiunilor de intervenţie pentru înlăturarea efectelor acestora,
sunt componente ale politicilor de securitate naţională şi sunt constituite dintr-un
ansamblu integrat de activităţi specifice, măsuri şi sarcini organizatorice, tehnice,
operative, cu caracter umanitar şi de informare publică.
Acţiunile şi procedurile de răspuns sunt planificate anticipat, în scopul prevenirii
şi reducerii riscurilor de producere a dezastrelor, protejării populaţiei, bunurilor şi
mediului împotriva efectelor negative ale situaţiilor de urgenţă, conflictelor armate şi
pentru înlăturarea operativă a urmărilor acestora în scopul asigurării condiţiilor necesare
supravieţuirii persoanelor afectate şi restabilirii stării de normalitate.
Suplimentar organizării protecţiei populaţiei la nivel naţional, Uniunea
Europeană a instituit mecanismul comunitar de protecţie civilă, care constituie
infrastructura operaţională pentru coordonarea asistenţei internaţionale acordată
statelor afectate de dezastre. Ţările asistate pot să fie, sau nu, membre ale Uniunii
Europene, iar mecanismul poate asigura suportul informaţional şi poate pune la
dispoziţie experţi şi capacităţi de intervenţie din statele membre.

IV. ORGANIZAREA, FUNCŢIONAREA ŞI COMPETENŢELE

STRUCTURILOR SPECIALIZATE ALE UNIUNII EUROPENE

Evoluţia imprevizibilă şi exacerbată a fenomenelor, atât naturale cât şi

antropice, generatoare de urgenţe civile cu care se confruntă, în prezent, lumea
modernă, face ca, nu de puţine ori, capacitatea de răspuns a statului afectat să fie
depăşită, impunându-se necesitatea unui ajutor extern.
Pentru acest motiv, în octombrie 2001 a fost adoptată Decizia Consiliului
Uniunii Europene de instituire a unui mecanism comunitar de favorizare a unei
cooperări consolidate în cadrul intervenţiilor de urgenţă care ţin de protecţia

15
civilă nr. 2001/792/CE, Euratom din 23 octombrie 2001 prin care se instituia
Mecanismul de protecţie civilă (CCP – Civil Protection Mechanism), cu scopul de
a facilita cooperarea între Comunitate şi statele membre în materie de asistenţă şi
protecţie civilă, de intervenţie în caz de urgenţă majoră, sau de ameninţare
iminentă a acestora, care impune o acţiune urgentă de răspuns.
Obiectivul general al mecanismului este de a acorda sprijin, la cerere, în
situaţii de urgenţă majoră şi de a facilita o mai bună coordonare a intervenţiilor de
asistenţă întreprinse de către statele membre şi de către Comunitate, ţinând cont de
necesităţile speciale ale regiunilor izolate, ultraperiferice, insulare sau ale altor
regiuni ale Comunităţii.
Scopul acestui mecanism este de a ajuta la asigurarea unei mai bune protecţii,
în primul rând a persoanelor, dar şi a mediului şi a bunurilor, inclusiv a patrimoniului
cultural, în caz de urgenţă majoră, de exemplu la dezastre naturale, tehnologice,
radiologice sau de mediu, care au loc în interiorul sau în afara Comunităţii, inclusiv
poluarea marină accidentală.
Centrul operaţional al mecanismului este Centrul de Monitorizare şi
Informare (MIC). Acesta este gestionat de Direcţia Generală de Mediu a Comisiei
Europene, fiind accesibil 24 de ore pe zi şi oferă ţărilor membre accesul la o
platformă de protecţie civilă, respectiv la mijloacele de care dispune fiecare stat
participant. Orice ţară în interiorul sau în afara Uniunii afectată de un dezastru major
poate face un apel pentru asistenţă prin MIC. El acţionează ca un nod de comunicare
între statele participante, ţara afectată şi experţii în domeniu. Nu în ultimul rând, MIC
joacă un rol de coordonare pentru ofertele de asistenţă propuse de statele participante
la necesarul de mijloace pentru gestionarea dezastrului.
Cooperarea consolidată în intervenţiile de asistenţă în domeniul protecţiei civile
se bazează pe o structură comunitară de protecţie civilă care constă într-un centru de
monitorizare şi de informare şi un sistem comun de comunicare şi de informare în caz de
urgenţă gestionat de către Comisie şi puncte de contact în statele membre.
Statele membre identifică în avans echipele de intervenţie sau modulele din
cadrul serviciilor lor competente şi, în special, din cadrul serviciilor lor de protecţie
civilă sau al altor servicii de urgenţă, care pot fi disponibile pentru intervenţie şi care
pot fi constituite în termen foarte scurt şi trimise, în general în termen de 12 ore de la
formularea unei solicitări de asistenţă. Acestea ţin cont de faptul că structura echipei
sau a modulului ar trebui să depindă de tipul situaţiei de urgenţă şi de necesităţile
speciale ale acesteia.
Prin „modul” se înţelege o grupare a capacităţilor statelor membre care se
poate autosusţine şi este autonomă, predefinită şi orientată pe sarcini şi necesităţi, sau
o echipă mobilă operaţională a statelor membre care reprezintă o combinaţie de
resurse umane şi materiale, care poate fi definită sub aspectul capacităţii sale de
intervenţie sau prin sarcina (sarcinile) pe care le poate întreprinde. Până în momentul
de faţă, legislaţia europeană care reglementează activitatea pe linia urgenţelor civile
defineşte4 13 module de intervenţie la dezastre şi un set de cerinţe generale pe care
4
Decizia Comisiei Uniunii Europene nr. 2008/73/CE, Euratom din 20 decembrie 2007 de modificare a
Deciziei Comisiei Uniunii Europene nr. 2004/277/CE, Euratom de stabilire a normelor de aplicare a Deciziei

16
acestea trebuie să le îndeplinească pentru a asigura interoperabilititatea între forţele
de intervenţie internaţionale şi pentru a avea capacitatea de lucru izolat, la dislocarea
în zona de dezastru.
Statele membre selectează experţii care pot fi chemaţi să lucreze la locul
urgenţei în cadrul unei echipe de evaluare/coordonare şi depun eforturi, în mod
voluntar, în special pentru a răspunde necesităţilor de intervenţie prioritară sau de
sprijin în cadrul mecanismului, pentru dezvoltarea modulelor.
Echipele de experţi sunt responsabile cu evaluarea cerinţelor de protecţie
civilă ale statului care solicită asistenţă şi facilitarea, atunci când este necesar, a
coordonării la locul evenimentului a operaţiunilor de asistenţă. De asemenea, asigură
culegerea şi centralizarea, în cazul unei situaţii de urgenţă majoră, a informaţiilor
privind capacitatea statelor membre de a menţine producţia de seruri şi vaccinuri sau
de alte resurse medicale necesare, precum şi privind rezervele acestora care pot fi
disponibile pentru intervenţie.
Sub coordonarea MIC, atât la nivelul statelor membre, cât şi la nivel
comunitar, se asigură măsurile necesare mobilizării rapide a echipelor de intervenţie
care acordă asistenţă, precum şi coordonarea cu supleţe a acestora în vederea
asigurării unei capacităţi eficace de răspuns. Alte măsuri pregătitoare cuprind punerea
în comun a informaţiilor referitoare la resursele medicale necesare şi încurajarea
utilizării de noi tehnologii. Informaţiile menţionate se referă la resursele medicale pe
care statele membre le-ar putea pune la dispoziţie, în mod voluntar, în scopul
protecţiei sănătăţii publice, ca urmare a solicitării unei intervenţii în temeiul
mecanismului.
Mecanismul facilitează şi sprijină acţiunile privind intervenţiile de asistenţă
în domeniul protecţiei civile, atât pe teritoriului Comunităţii, cât şi în afara lui.
În cazul unei situaţii de urgenţă majoră pe teritoriul Comunităţii, sau al unui
risc iminent de producere a acesteia, care provoacă sau ar putea provoca efecte
transfrontaliere, sau care ar putea determina o solicitare de asistenţă din partea unuia
sau a mai multor state membre, mecanismul permite mobilizarea echipelor de
intervenţie care acordă asistenţă şi facilitarea coordonării acestora, în scopul de a
contribui la asigurarea unei mai bune protecţii.
Protecţia care este asigurată prin mecanism acoperă în principal populaţia,
dar şi mediul înconjurător şi bunurile, inclusiv patrimoniul cultural, în situaţii de
dezastre naturale sau provocate de om, acte de terorism şi accidente tehnologice,
radiologice şi de mediu, inclusiv poluarea marină.
Intervenţiile de asistenţă în afara teritoriului Comunităţii se pot desfăşura fie în
mod autonom, fie ca o contribuţie la o operaţiune condusă de o organizaţie internaţională,
caz în care Comunitatea cooperează cu organizaţiile internaţionale relevante.
Pe lângă identificarea echipelor de intervenţie, Mecanismul comunitar de
protecţie civilă acoperă o plajă largă de elemente şi acţiuni de la asigurarea programelor
de instruire, desfăşurarea de seminarii, ateliere şi proiecte-pilot, până la constituirea
echipelor de evaluare/coordonare, instituirea centrului de monitorizare şi informare
(MIC), precum şi a sistemului comun de informare în situaţii de urgenţă (CECIS).

Consiliului Uniunii Europene nr. 2007/779/CE, Euratom de instituire a unui mecanism comunitar de
protecţie civilă.

17
 Totodată, el acordă sprijin pentru statele membre în vederea obţinerii
accesului la resurse de echipamente şi transport prin furnizarea şi schimbul de
informaţii referitoare la resursele de echipamente şi transport care pot fi puse la
dispoziţie de către statele membre, sau eventualele resurse de transport care pot
proveni din alte surse, inclusiv de pe pieţe comerciale.
În cazul unei situaţii de urgenţă pe teritoriul Comunităţii care poate determina o
solicitare de asistenţă din partea unuia sau a mai multor state membre sau a iminenţei
ameninţării acesteia, statul afectat notifică, fără întârziere, Comisia, despre o posibilă
solicitare de sprijin prin intermediul MIC. Această notificare permite Comisiei, după
caz, să informeze celelalte state membre şi să activeze serviciile sale competente.
Notificările menţionate se fac prin CECIS.
Solicitarea de asistenţă poate fi făcută de către statul afectat, prin MIC sau
direct la alte state membre.
În cazul unei solicitări de asistenţă prin MIC, Comisia, după caz şi fără
întârziere de la primirea acestei cereri, transmite solicitarea către punctele de contact
din celelalte state membre, facilitează mobilizarea echipelor, experţilor, modulelor şi
a altor mijloace de intervenţie şi colectează informaţii privind situaţia de urgenţă.
Orice stat membru căruia îi este adresată o solicitare de asistenţă, decide de
îndată dacă este în măsură să acorde asistenţa care i-a fost solicitată şi informează
statul solicitant, fie prin intermediul MIC, fie direct, menţionând aria de acoperire şi
condiţiile asistenţei pe care o poate acorda. Orice informaţie trebuie să ajungă, direct
sau indirect, la MIC, care, la rândul lui, informează permanent, celelalte state
membre.
Conducerea intervenţiilor de asistenţă5 este responsabilitatea statului
solicitant. Autorităţile statului solicitant stabilesc liniile directoare şi, dacă este
necesar, definesc limitele sarcinilor atribuite echipelor de intervenţie sau ale
modulelor. Amănuntele executării acestor sarcini revin persoanei responsabile
desemnate de statul membru ce oferă asistenţa.
În cazul în care statul membru solicitant cere echipelor de intervenţie să
conducă intervenţia în numele său, echipele puse la dispoziţie de statele membre şi de
Comunitate depun toate eforturile pentru a-şi coordona intervenţiile. În cazul
trimiterii de echipe de evaluare şi/sau coordonare, acestea facilitează coordonarea
între echipele de intervenţie şi asigură legătura cu autorităţile competente ale statului
membru solicitant.
Atunci când asistenţa în domeniul protecţiei civile este oferită ca răspuns la o
solicitare transmisă prin MIC, statul membru care deţine Preşedinţia Consiliului
Uniunii Europene asigură coordonarea generală a intervenţiilor de asistenţă în
domeniul protecţiei civile, respectând rolul operaţional de coordonare al Comisiei.
Când solicitarea vine din afara teritoriului Comunităţii, Preşedinţia
Consiliului Uniunii Europene evaluează oportunitatea unei posibile utilizări a
mecanismului ca instrument de facilitare şi sprijinire a gestionării crizelor şi, în
5
Decizia Comisiei Uniunii Europene nr. 2008/73/CE, Euratom din 20 decembrie 2007 de modificare a
Deciziei Comisiei Uniunii Europene nr. 2004/277/CE, Euratom de stabilire a normelor de aplicare a Deciziei
Consiliului Uniunii Europene nr. 2007/779/CE, Euratom de instituire a unui mecanism comunitar de
protecție civilă.

18
măsura în care consideră necesar, stabileşte relaţii la nivel politic cu ţara terţă
afectată, asigurând legătura cu această ţară, în toate stadiile situaţiei de urgenţă, cu
privire la cadrul global politic şi strategic al intervenţiei de asistenţă, realizând o
coordonarea politică şi strategică.
După caz, Preşedinţia poate cere altui stat membru să-şi asume responsabilitatea,
în întregime sau în parte, pentru coordonarea politică şi strategică sau să solicite Comisiei
să sprijine această coordonare. Coordonarea operaţională se realizează de Comisie în
strânsă cooperare cu Preşedinţia, în cadrul coordonării politice şi strategice şi constă, după
caz, în menţinerea unui dialog continuu cu punctele de contact ale statelor membre pentru
a asigura, în cadrul efortului general de asistenţă, eficienţa şi coerenţa contribuţiei
protecţiei civile europene prin intermediul mecanismului. Obiectivele principale ale
coordonării operaţionale sunt orientate către informarea statelor membre cu privire la
solicitările de asistenţă complete, trimiterea la locul evenimentului a echipelor de evaluare
şi/sau coordonare, realizarea unei situaţii de ansamblu privind asistenţa oferită de statele
membre şi alte surse, asistenţa pentru depăşirea dificultăţilor practice în acordarea de
asistenţă în zone cum sunt tranzitul şi vama.
Comisia poate, în strânsă cooperare cu Preşedinţia, să desemneze echipele de
evaluare şi/sau coordonare. Echipele se constituie din experţi şi un şef de echipă, oferiţi
de statele membre, de la caz la caz. Comisia selectează experţii şi şeful pentru această
echipă, în baza calificărilor şi experienţei lor, inclusiv a nivelului lor de formare în
domeniul mecanismului, a experienţei anterioare dobândite în cursul misiunilor în cadrul
mecanismului şi a altor operaţiuni internaţionale de asistenţă. Selecţia se bazează şi pe
alte criterii, inclusiv abilităţile lingvistice, pentru a garanta că întreaga echipă deţine
abilităţile necesare pentru situaţia specifică. MIC menţine contacte strânse cu echipele de
evaluare şi/sau coordonare şi oferă acestora sprijin şi orientare.
Coordonarea operaţională se integrează deplin în cadrul coordonării generale
asigurate de către UN-OCHA, când acesta este prezent, cu respectarea rolului său de
conducere.
Schema fluxului informaţional-decizional în cadrul MIC este prezentată în
anexa nr. 2
Obiectivele generale ale acestui mecanism comunitar sunt orientate către
sprijinirea şi suplimentarea eforturilor la nivel local, regional şi naţional cu privire la
prevenirea dezastrelor, pregătirea celor responsabili pentru protecţie civilă şi intervenirea
în caz de dezastru; informarea publicului cu privire la creşterea nivelului de autoprotecţie
al cetăţenilor europeni; stabilirea cadrului pentru cooperare efectivă şi rapidă între
serviciile naţionale de protecţie civilă atunci când este nevoie de asistenţă comună;
îmbunătăţirea coerenţei acţiunilor susţinute la nivel naţional în domeniul protecţiei
civile, în special în contextul cooperării cu ţările candidate din Europa Centrală şi de Est.
Instituirea şi gestionarea unui Centru de Monitorizare şi de Informare (MIC),
accesibil şi capabil de a răspunde imediat, 24 de ore pe zi, aflat în serviciul statelor
membre şi al Comisiei pentru necesităţile mecanismului comunitar de protecţie civilă,
au mutat capacitatea de răspuns a Uniunii Europene în situaţii de urgenţă civilă din
zona legislativă în cea operaţională, fiind asigurată infrastructura de comunicaţii
necesară pentru coordonarea forţelor de intervenţie şi a ajutoarelor umanitare
necesare stabilirii situaţiei de normalitate în zonele afectate de dezastre.

19
 Anexa nr. 1
Sisteme şi concepte de management şi gestionare a urgenţelor civile
în principalele state membre ale Uniunii Europene

Nr. Forma de constituire Structuri de Structuri de Atribuţii şi competenţe

Statul Specificităţi şi particularităţi
Crt. şi organizare management gestionare în timp de pace în timp de război
Direcţia de Protecţie
Alimentarea în plan sociologic a spiritului
– Ministerul de Interne Civilă şi Securitate – prevenirea şi previziunea;
Celula naţional; protecţia civilă are şi rolul de a
– Şeful Securităţii Centrul operaţional – protecţia persoanelor, bunurilor şi mediului;
1. FRANŢA interministerială de cultiva populaţiei un spirit combativ, care
Civile este Primul- interministerial de – limitarea riscurilor de accidente, dezastre
urmărire a crizei să faciliteze mobilizarea în situaţia unei
Ministru. gestionare a crizelor sau catastrofe de orice natură.
agresiuni din exterior
(COGIC)

Responsabilitatea managementului
urgenţelor civile din Germania este
– autoapărarea; împărţită între patru niveluri
– prevenirea guvernamentale: statul federal, statele
populaţiei; componente (Lander), oraşe şi ţări
– adăpostirea; (regional) şi municipalităţi (local).
– continuarea
– supravieţuirea; Se face o distincţie între Protecţia Civilă
guvernării;
Agenţia Federală – măsuri de ca sarcină naţională (federală) în timp de
Ministerul Federal de Comisia – protecţia civilă;
2. GERMANIA pentru Asistenţă protecţie împotriva război şi planificare şi management al
Interne interministerială – aprovizionarea cu
Tehnică la Dezastre catastrofelor; urgenţelor pe timp de pace. Acest lucru
bunuri şi servicii.
– măsuri de duce la două domenii independente de
protecţie a sănătăţii; lege şi administraţie:
– măsuri de – Planificarea de Urgenţă pe timp de
protecţie a valorilor pace – din competenţa landurilor.
culturale. – Planificarea de Urgenţă „extinsă” în
caz de război – responsabilitatea statului
federal.

– Corpul Naţional al
Pompierilor
– protecţia vieţii, a integrităţii, proprietăţii,
– Forţele armate;
clădirilor şi mediului de pagubele sau
– Forţele de poliţie;
posibilele pagube cauzate de dezastre naturale
Departamentul de – Corpul de Pădurari
3. ITALIA Ministerul de Interne şi provocate de om;
Protecţie Civilă ai Statului;
– creşterea pregătirii ţării pentru a face faţă
– serviciile tehnice
urgenţelor şi crizelor majore, inclusiv
naţionale;
războiului.
– grupuri naţionale de
cercetare ştiinţifică;

20
Nr. Forma de constituire Structuri de Structuri de Atribuţii şi competenţe
Statul Specificităţi şi particularităţi
Crt. şi organizare management gestionare în timp de pace în timp de război
– Crucea Roşie
Italiană;
– Serviciul Sanitar
Naţional;
– organizaţiile de
voluntariat;
– Corpul Naţional de
Salvare Montană.
Protecţia civilă din Marea Britanie se
bazează pe conceptul managementului
integrat al urgenţelor. Acesta reprezintă
Dezvoltarea unei rezistenţe mai mari la
o abordare completă a protecţiei civile şi
incidentele civile cu caracter distructiv, în
cuprinde şase activităţi conexe.
special la evenimentele catastrofice care pot
1. Anticipare şi evaluare. Evaluarea
implica scurgeri deliberate de materiale
trebuie realizată la nivelul riscurilor care
chimice, biologice, radiologice sau nucleare.
ameninţă o organizaţie şi/sau o
Marea Britanie a dezvoltat un program menit
comunitate. Acest lucru se stabileşte de
să sporească în mod semnificativ capabilităţile
Secretariatul de către organizaţiile partenere.
sale în două domenii-cheie:
urgenţe civile din 2. Prevenire. Urmare a evaluării riscurilor,
– un răspuns central eficient (Guvern) –
trebuie adoptate măsuri de prevenire a
cadrul Biroului- menţinerea serviciilor esenţiale pe timpul unei
MAREA – Apărarea Civilă urgenţelor sau de reducere a impactului lor.
4. Biroul Cabinetului Cabinet (COBR) crize;
BRITANIE – autorităţile locale 3. Pregătire. Pregătirea planurilor
care înaintează – un răspuns local eficient:
trebuie să răspundă riscurilor şi
rapoarte Primului – decontaminare; intervenţii post-criză,
situaţiilor previzionate.
ministru. inclusiv eliminarea deşeurilor
4. Răspuns. Răspunsul iniţial la un
contaminate;
incident trebuie oferit, în mod normal,
– capabilitatea de a trata boli infecţioase;
de organizaţiile statutare (serviciile de
capacitatea de face faţă unui număr mare
urgenţă şi autorităţile locale) la nevoie
de victime; evacuare în masă; capacitatea
sprijinite de organizaţiile voluntare.
de a detecta şi identifica ameninţările, de
5. Reconstrucţie. Această fază cuprinde
a alarma şi informa, de a face faţă unui
toate activităţile necesare pentru
număr mare de evenimente.
revenire în timp cât mai scurt la starea
de normalitate atât a comunităţii cât şi a
celor implicaţi în răspuns.
– protecţia fizică a populaţiei şi bunurilor în Există trei mari domenii de sprijin:
Comisia Delegată a Departamentul de cazuri de risc major, calamitate publică sau apărarea naţiunii, protecţia populaţiei şi
5. SPANIA Ministerul de Interne Guvernului pentru Apărare Civilă catastrofe extraordinare în care sunt puse în protecţia sectoarelor de resurse
Situaţiile de Criză pericol vieţile şi integritatea fizică a specifice. Sectoarele specifice de resurse
populaţiei; lucrează zilnic şi pot fi mobilizate

21
Nr. Forma de constituire Structuri de Structuri de Atribuţii şi competenţe
Statul Specificităţi şi particularităţi
Crt. şi organizare management gestionare în timp de pace în timp de război
– prevederea sau mobilizarea resurselor şi imediat în cazul unei catastrofe sau a
serviciile civile necesare pentru a face faţă nevoilor de Apărare Naţională
cerinţelor de Apărare Civilă.
Ministerul Situaţiilor de Urgenţă este
succesorul Agenţiei Statale de Protecţie
Direcţia Generală a – planifică pe termen lung pentru îmbinarea
Civilă care a existat timp de 72 de ani.
Un comitet Serviciului de acţiunilor în situaţii de criză;
Instituţiile care asigură care asigură
permanent pentru Protecţie Civilă din – prevenirea şi reducerea urmărilor
serviciile de urgenţă sunt:
protecţia cadrul Ministerului dezastrelor, accidentelor şi catastrofelor;
– Ministerul Situaţiilor de Urgenţă:
Sistem Unificat de populaţiei, în caz Situaţiilor de – instruirea populaţiei pentru un răspuns
Serviciul de Protecţie Civilă;
Salvare de dezastre, Urgenţă, Direcţia prompt în caz de dezastre, accidente şi
6 BULGARIA – Ministerul Sănătăţii: Serviciul de
Ministerul Situaţiilor accidente şi „Siguranţa la Foc şi catastrofe;
Ambulanţă;
de Urgenţă catastrofe, în Salvare” şi direcţiile – colectarea, prelucrarea, schimbul şi
– Ministerul de Interne: Poliţia şi
subordinea regionale ale difuzarea de informaţii cu privire la riscurile
Serviciile de pompieri;
Consiliului de Ministerului de potenţiale existente, apariţia unor dezastre,
– Ministerul Transporturilor: Serviciul
Miniştri. Interne şi centrele de accidente şi catastrofe şi despre consecinţele
de Salvare Marină;
urgenţă lor.
Crucea Roşie Bulgară: Servicul de
Salvări Montane.
Sistem de protecţie Asigurarea unei complete protecţii împotriva
împotriva Dezastrelor dezastrelor naturale sau artificiale a populaţiei,
Naturale şi de alte tipuri Inspectoratul al materialelor sau a bunurilor, în caz de război – Centrul Naţional de Notificare a
Ministerul Apărării – Republicii Slovenia sau în alte circumstanţe extraordinare, prin: Urgenţelor;
Administraţia Un staff condus de Pentru Protecţia – realizarea măsurilor de protecţie, salvare şi – 13 centre regionale.
7 SLOVENIA
Republicii Slovenia Şeful Statului Împotriva Dezastrelor reabilitare în caz de dezastre;
pentru Protecţia Naturale si alte Tipuri – prevenirea şi/sau eliminarea consecinţelor Circa 3% din populaţie este angajată în
Împotriva Dezastrelor de Dezastre dezastrelor, asigurarea condiţiilor de viaţă în activităţi de protecţie civilă.
Naturale si alte Tipuri zonele afectate;
de Dezastre – ajutorarea altor ţări afectate de dezastre grave.
Comitetul
Guvernamental de Direcţia Protecţiei Civile a Capitalei
– protejarea vieţii omului, a proprietăţii,
Coordonare format cu:
Direcţia Naţională siguranţei sociale şi economiei; prevenirea
Ministerul din: – brigăzile de pompieri ale capitalei;
Generală pentru eficientă a ameninţărilor şi intervenţia rapidă
8 UNGARIA Administraţiei Locale – Secretariat; – birouri sucursale ale protecţiei civile.
Managementul pentru rezolvarea şi eliminarea consecinţelor;
– Statul Major Direcţiile Protecţiei Civile ale
Dezastrelor – prevenirea dezastrelor tehnologice sau
Operativ; Districtelor care supervizează brigăzile
naturale.
– Centrul de de pompieri.
Urgenţă.

22
 SCHEMA FLUXULUI INFORMAŢIONAL–DECIZIONAL ÎN CADRUL MIC

Activarea mecanismului: MIC

Statul afectat transmite situaţia către punctele
formulează solicitarea de naţionale de contact
asistenţă

Consultarea
preşedinţiei dacă statul
afectat nu este membru Statele membre evaluează
UE resursele şi informează MIC

MIC nominalizează
echipa de conducere a
MIC acţiunilor în locaţia
informează/transmite afectată
raportul de situaţie
către alte organizaţii de
MIC centralizează ofertele şi le
profil
transmite către statul afectat

Suplimentar fazei de
Statul afectat acceptă/refuză ofertele; protecţie civilă se primesc
informează MIC şi formulează noi echipe/materiale de
solicitări asistenţă umanitară
 BIBLIOGRAFIE

[1] ***Legea nr. 481/2004 privind protecţia civilă. Emitent: Parlamentul; Publicată în: Monitorul
Oficial al României nr. 1094 din 24 noiembrie 2004;
[2] ***Ordonanţă de Urgenţă nr. 21/2004 privind Sistemul Naţional de Management al Situaţiilor
de Urgenţă. Emitent: Guvernul României; Publicată în: Monitorul Oficial nr. 361 din 26 aprilie
2004;
[3] *** Legea nr.15/2005 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 21/2004
privind Sistemul Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţă. Emitent: Parlamentul;
Publicată în: Monitorul Oficial al României nr. 190 din 07.03.2005;
[4] ***Hotărârea Guvernului României nr. 547/2005 pentru aprobarea Strategiei naţionale de
protecţie civilă. Emitent: Guvernul României; Publicată în: Monitorul Oficial al României
nr.600/12.07.2005;
[5] ***Strategia de securitate naţională a României, Bucureşti, 2007;
[6] ***Hotărârea Guvernului României nr. 1489/2004 privind organizarea şi funcţionarea
Comitetului Naţional pentru Situaţii de Urgenţă, publicată în Monitorul Oficial al României
nr. 884 din 28.09.2004;
[7] ***Hotărârea Guvernului nr. 762/2008 pentru aprobarea Strategiei naţionale de prevenire a
situaţiilor de urgenţă, publicată în Monitorul Oficial nr. 566 din 28 iulie 2008, Partea I;
[8] ***Tratatul Nord-Atlantic (Washington, 04 aprilie 1949);
[9] ***Adunarea Parlamentară NATO. Declaraţia Comisiei permanente privind transformarea
NATO, Istanbul, 19.11.2002;
[10] ***Protocoalele I şi II la Convenţiile de la Geneva din 12.08.1949;
[11] ***Decizia Consensuală susţinută public în Consiliul Nord-Atlantic de cei 19 şefi de stat şi de
guvern din ţările membre NATO, Praga, 2002;
[12] ***Decizia Comisiei Uniunii Europene nr. 2008/73/CE, Euratom din 20 decembrie 2007 de
modificare a Deciziei Comisiei Uniunii Europene nr. 2004/277/CE, Euratom de stabilire a
normelor de aplicare a Deciziei Consiliului Uniunii Europene nr. 2007/779/CE, Euratom de
instituire a unui mecanism comunitar de protecţie civilă;
[13] ***Tratatul de la Nice – Anexa 2007;
[14] **NATO Handbook 2001 – NATO Xperience;
[15] ***Regular Report on Romania’s Progress Towards Accession, European Commission, 2003,
European Union, 2003;
[16] ***Communication on Governance and Development, European Commission, 2003.

24
 INTERVENŢIILE POMPIERILOR ŞI
LIMITAREA EFECTELOR DEZASTRELOR
Locotenent-colonel conf. univ. dr. ing. Manuel ŞERBAN,
Locotenent-colonel lector univ. drd. ing. Alin MOCIOI
Academia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza”
Facultatea de Pompieri

Résumé
La pollution de l'environnement a, maintenant, des dimensions et des implications
tellement grandes que nous avons besoin de la coordination et de l'intervention de toutes
structures publiques et privées, pour empêcher les événements qui produisent de la
pollution et pour limiter leurs effets.
Les incendies sont impliqués dans la pollution de l'environnement, la première fois par
les produits du gaz de fumée et de la fumée et, la deuxième fois, par les tactiques et les
agents d’extinction.
L'augmentation du nombre d'événements qui ont produit pollution de l'environnement et
la nouvelle législation roumaine engage les sapeurs-pompiers professionnels d’agrandir
le domaine d'étude et des missions d’intervention.
Les sapeurs-pompiers militaires roumains, par leurs missions et buts, ayant quelques
structures et la capacité pour l'intervention dans un grand secteur des événements
négatifs, ils sont impliqués de plus en plus dans le combat contre la pollution, étant
également la première force d’intervention en contact avec les événements de pollution.
Dans l'article sont présentés des types d'intervention en cas de pollution, la législation et
les aspects pratique reliés à eux, quand les sapeurs-pompiers militaires sont la force
principale de l'intervention, ou force juste de soutien.

Cuvinte-cheie: poluare, mediu, incendiu, legislaţie, evenimente negative, substanţe de stingere

Plecând de la prevederile Constituţiei României – art. 134, alineatul (2), lit. e), şi
anume că, „Statul trebuie să asigure refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător,
precum şi menţinerea echilibrului ecologic”, considerăm că este necesar să arătăm că
pompierii sunt implicaţi direct în intervenţiile pentru stingerea incendiilor precum şi
în acţiuni pentru asigurarea protecţiei mediului înconjurător (accidente, avarii,
inundaţii, alunecări de teren, cutremure etc.).

1. TERMINOLOGIE SPECIFICĂ UTILIZATĂ

– incendiu în masă – incendiul de mari proporţii care poate genera consecinţe

negative majore asupra desfăşurării normale a activităţilor social-economice, precum
şi asupra mediului înconjurător şi care nu poate fi controlat şi lichidat numai prin
intervenţia serviciilor de pompieri constituite potrivit legii;

25
 – apărare împotriva incendiilor - ansamblu integrat de măsuri tehnice şi
organizatorice, precum şi de activităţi specifice, planificate şi realizate în scopul de a
asigura identificarea, evaluarea, controlul şi combaterea riscurilor de incendiu,
informarea cetăţenilor asupra acestora, precum şi intervenţia operativă pentru
salvarea şi acordarea ajutorului persoanelor aflate în pericol, stingerea incendiilor şi
limitarea efectelor acestora;
– apărare împotriva dezastrelor – măsuri de prevenire şi pregătire pentru
intervenţie;
– măsuri operative urgente de intervenţie, după
declanşarea fenomenelor periculoase cu urmări
deosebit de grave;
– măsuri de intervenţie ulterioară pentru
recuperare şi reabilitare;
– incendiu – proces complex de ardere cu evoluţie
necontrolată, datorat prezenţei substanţelor
combustibile şi a surselor de aprindere; apariţia
şi dezvoltarea acestuia în timp şi spaţiu are efecte
negative prin producerea de pierderi umane,
pagube materiale etc. şi impune intervenţia
organizată pentru stingere;
– prevenire a incendiilor – măsuri prealabile destinate să împiedice
iniţierea unui incendiu şi/sau să limiteze efectele
lui;
– protecţie împotriva incendiului – materiale, sisteme, echipament, clădiri sau
construcţii utilizate pentru a diminua atât
pericolul cât şi riscul de incendiu pentru
persoane şi bunuri prin detectarea, stingerea sau
localizarea acestuia;
– risc de incendiu – criteriu de performanţă care reprezintă
probabilitatea globală de izbucnire a incendiilor,
determinată de interacţiunea proprietăţilor
specifice materialelor şi substanţelor combustibile
cu sursele potenţiale de aprindere în anumite
împrejurări, în acelaşi timp şi spaţiu;
– risc natural – alunecări de teren, nisipuri mişcătoare,
terenuri mlăştinoase, torenţi, eroziuni, avalanşe
de zăpadă, dislocări de stânci, zone inundabile
şi altele asemenea, delimitate pe fiecare judeţ
prin hotărâre a Consiliului Judeţean, cu avizul
organelor de specialitate ale administraţiei
publice;
– risc tehnologic – risc determinat de procesele industriale sau
agricole care prezintă pericol de incendii,
explozii, radiaţii, surpări de teren sau de
poluare a aerului, apei sau solului;

26
– urgenţă publică de incendiu – situaţia de pericol existentă din momentul
observării, semnalizării sau anunţării unui
incendiu, până la terminarea operaţiunilor de
intervenţie;
– deşeuri periculoase – deşeuri toxice, inflamabile, explozive,
infecţioase, corosive, radioactive sau altele care,
introduse sau menţinute în mediu, pot dăuna
acestuia, plantelor, animalelor sau omului;
– evaluarea impactului asupra
mediului – cuantificarea efectelor activităţii umane şi a
proceselor naturale asupra mediului, a sănătăţii
şi securităţii omului, precum şi a bunurilor de
orice fel;
– mediu – ansamblul de condiţii şi elemente naturale
ale Terrei: aerul, apa, solul şi subsolul, toate
straturile atmosferice, toate materiile organice
şi anorganice, precum şi fiinţele vii, sistemele
naturale în interacţiune, cuprinzând elementele
enumerate anterior, inclusiv valorile materiale
şi spirituale;
– atmosferă – masa de aer care înconjoară suprafaţa terestră
care include stratul de ozon;
– substanţe periculoase – orice substanţă sau produs care, folosit în
cantităţi, concentraţii sau condiţii aparent
nepericuloase, prezintă risc semnificativ pentru
om, mediu sau bunurile materiale; pot fi
explozive, oxidante, inflamabile, toxice, nocive,
corosive, iritante, mutagene, radioactive;
– dezastru – fenomen natural distructiv de origine
geologică sau meteorologică, ori îmbolnăvirea
unui număr mare de persoane sau animale,
produse în mod brusc, ca fenomene de masă;
în această categorie sunt cuprinse: cutremurele,
alunecările şi prăbuşirile de teren, inundaţiile şi
fenomenele meteorologice periculoase,
epidemiile şi epizootiile;
– eveniment cu urmări deosebit de grave
asupra mediului înconjurător, provocate de
accidente; în această categorie sunt cuprinse:
accidentele chimice, biologice, nucleare, în
subteran, avariile la construcţii hidrotehnice
sau conducte magistrale, incendiile de masă
şi exploziile, accidentele majore şi avariile
mari la reţelele de instalaţii şi
telecomunicaţii.

27
 2. PRINCIPALELE TIPURI DE RISC. FACTORI DE RISC

În tabelul nr. 1 sunt prezentate principalele tipuri de risc precum şi factorii de

risc asociaţi acestora.
Tabelul 1
Nr.
Tipuri de risc Factori de risc determinanţi şi favorizanţi
crt.
1 Incendii – combustibilitatea şi periculozitatea materialelor şi a
substanţelor;
– densitatea sarcinii termice de incendiu;
– sursele de aprindere;
– împrejurările determinate;
– mijloace determinante;
– materialele combustibile;
– indicele de severitate a secetei.
2. Explozii – natura, cantitatea substanţelor şi a amestecurilor explozive;
– sursele sau condiţiile de amorsare a exploziei;
– microclimatul;
– rezistenţa mecanică şi etanşeitatea sistemelor de stocare şi
vehiculare.
3. Accidente – cantităţi, natura şi particularităţile materialelor periculoase;
– fiabilitatea sistemelor;
– gradul de uzură a mijloacelor tehnice;
– abateri de la parametrii de funcţionare sau de utilizare.
4. Avarii – monitorizarea pericolelor;
– neglijenţa sau nesupravegherea;
– intervenţii neadmise în sistem;
– puncte vitale cu vulnerabilitate mărită;
– condiţii meteorologice nefavorabile.
5. Inundaţii – precipitaţii abundente, torenţiale sau de durată care formează
viituri;
– cantităţi mari de zăpadă şi de gheaţă, corelată cu temperatura
mediului;
– baraje sau diguri nesigure sau subdimensionate;
– albii ale cursurilor de apă neregularizate sau necurăţate;
– obstacole în calea viiturilor (poduri, podeţe, drumuri,
terasamente de căi ferate);
– capacitatea acumulărilor de apă.
6. Alunecări de – structură geologică favorabilă;
teren – precipitaţii mari şi de lungă durată;
– săpături neconsolidate;
– eroziune a solului;
– defrişări;
– ziduri de sprijin subdimensionate sau nefinalizate.
7. Prăbuşiri de teren – goluri subterane naturale sau tehnologice neconsolidate sau
nefinalizate;
– precipitaţii abundente;
– coturi şi maluri neconsolidate ale albiilor, cursurilor de apă
expuse viiturilor.
8. Cutremure – riscuri naturale şi particularităţi ale acestora generate de:
– focarele seismice din zona seismografică;
– tipul terenului (construit, amenajat etc.);

28
 – vulnerabilitatea construcţiilor, instalaţiilor şi amenajărilor
rezultate prin evaluarea rezistenţei mecanice şi a stabilităţii
structurilor şi infrastructurilor în funcţie de reglementările
aplicate în perioada de executare.
9. Îmbolnăviri în – apă infestată;
masă – temperaturi extreme;
– emisii de noxe chimice şi radioactive;
– viruşi, bacterii şi alţi agenţi biologici;
– animale bolnave sau infectate.
10. Prăbuşiri ale unor – furtuni puternice;
construcţii şi – vânt cu intensitate mare;
instalaţii – depuneri de gheaţă (chiciură);
– supraîncărcare cu zăpadă;
– modificări efectuate în structura de rezistenţă;
– vibraţii şi şocuri dinamice;
– structuri de rezistenţă avariate şi neconsolidate.
11. Eşuarea sau – furtuni puternice;
scufundarea unor – vânturi de intensitate mare;
nave – gradul de protecţie al porturilor maritime şi fluviale.
12. Căderi de obiecte – meteoriţi;
din atmosferă sau – aeronave;
cosmos – rachete şi alţi vectori purtători spre ţintă;
– sateliţi sau componente spaţiale.

3. EFECTELE NEGATIVE ALE AGENŢILOR TERMICI,

CHIMICI, ELECTROMAGNETICI SAU BIOLOGICI

În tabelul 2 se prezintă efectele negative ale unor agenţi termici, chimici,

electromagnetici şi biologici care pot să intervină în cazul unui incendiu asupra
construcţiilor, instalaţiilor, utilizatorilor şi implicit asupra mediului.
Efectele negative ale agenţilor termici, chimici, electromagnetici, biologici, care
pot interveni în caz de incendiu, asupra construcţiilor, instalaţiilor şi utilizatorilor.

Tabelul 2
Nr. Construcţii şi instalaţii Utilizatori
Agenţi
crt. Acţiuni Efecte Efecte
1. Termici: – afumare; – depuneri de – intoxicare;
– degajare de – încălzire; funingine; – arsuri;
căldură; – termodegradare; – deformaţii; – reducerea
– degajare de fum, – aprindere. – reducerea vizibilităţii;
de gaze fierbinţi şi rezistenţei – impregnarea cu fum
de alte produse mecanice; a îmbrăcămintei;
nocive; – ardere; – aprinderea
– flăcări. – instabilitate; îmbrăcămintei;
– prăbuşire. – panică;
– răniri şi alte
traumatisme.

29
 2. Chimici: – aprindere; – intensificarea – intoxicare;
– substanţe şi – explozie. arderii; – arsuri;
produşi de ardere – instabilitate; – reducerea
combustibili sau – prăbuşire; vizibilităţii;
explozivi; – deformaţii; – panică;
– deteriorarea – traumatisme;
etanşeităţii;
– reducerea
rezistenţei
mecanice;
– apa din substanţele – încărcare – deteriorarea – creşterea umidităţii
stingătoare. suplimentară; etanşeităţii; aerului;
– şoc termic; – dislocare; – udare;
– reacţii chimice; – îngheţ (iarna); – reducerea
– explozii. – instabilitate; vizibilităţii;
– prăbuşire. – degerături;
– intoxicare;
– traumatisme.
3. Electromagnetici: – scurtcircuite. – noi focare; – electrocutare;
– electrici; – contaminare. – arsuri;
– radioactivi. – traumatisme;
– iradiere (infectare
radioactivă).
4. Biologici: – deteriorarea – contaminare. – infectare biologică.
– viruşi; spaţiilor în care se
– bacterii; află agenţii
– animale biologici.
infectate.

NOTĂ: În caz de incendiu, în categoria utilizatorilor intră şi pompierii, precum şi alte categorii de forţe
care participă la intervenţie.

4. POLUAREA MEDIULUI

Impactul negativ al activităţilor umane asupra mediului este descris, în modul

cel mai general, prin termenul poluare, iar substanţele implicate prin termenul
poluanţi.
Pericolul de poluare este generat de existenţa poluanţilor. Riscul de poluare
apare ca urmare a posibilităţii/probabilităţii existenţei unor circumstanţe care să
permită poluanţilor să intre în contact cu mediul şi să-şi exercite impactul negativ
asupra acestuia.
Pericolul de poluare creşte ca urmare a acumulării de poluanţi în zonele
industriale şi urbane, mai ales în cele cu ritm înalt de dezvoltare.
Riscul de poluare se datorează, în principal, următoarelor cauze:
– particularităţi ale reliefului, condiţii meteorologice nefavorabile
precum şi lipsa unor amenajări adecvate care să reducă concentraţia

30
 poluanţilor peste anumite limite atunci când aceştia ajung în contact cu
mediul;
– avarierea unor instalaţii tehnologice care produc sau utilizează
substanţe toxice, respectiv care stochează sau transportă astfel de
substanţe, aceste avarii putând căpăta dimensiunea de accidente
majore
Riscul de poluare se agravează în ţările mai puţin dezvoltate datorită nivelului
tehnologic accesibil şi mai ales datorită resurselor financiare mult mai limitate decât
în ţările puternic industrializate.
Poluarea apare ca urmare a manifestării certe a factorilor ce descriau doar
posibilitatea din riscul de poluare, consecinţele acesteia putând fi evaluate prin nivele
de gravitate.
Reducerea riscului de poluare, atrăgând după sine şi reducerea consecinţelor
poluării posibile este o obligaţie stipulată în reglementările celor mai multe ţări.
Măsurile adoptate, însă, oricât ar fi de complexe, nu pot conduce la anularea riscului.
Se impun astfel măsuri pentru limitarea sau înlăturarea poluării sau cel puţin a unora
din consecinţele poluării.
Creşterea numărului de accidente urmate de poluare, creşterea volumului de
cunoştinţe privind mecanismele poluării, privind cunoaşterea mai bună a efectelor
acesteia asupra oamenilor, faunei, florei, climei, construcţiilor şi obiectivelor de la sol
au transformat rapid lupta împotriva poluării într-o problemă globală.
Existenţa unui risc implică conceperea, organizarea şi desfăşurarea acţiunilor
care să-l diminueze sau să reducă efectele sale în cazul în care pericolul potenţial
devine realitate.

4.1. Efecte şi mecanisme de poluare

Poluarea poate afecta, individual sau combinat, solul (şi subsolul), apele şi
atmosfera.
Solul şi apele sunt, în general, poluate prin deversarea substanţelor
periculoase în sine, prin împrăştierea deşeurilor şi reziduurilor care conţin substanţe
periculoase, respectiv prin produsele toxice rezultate în urma reacţiilor dintre unele
substanţe nepericuloase împrăştiate.
Atmosfera este, de regulă, poluată prin degajarea unor produse gazoase
toxice, nemijlocit, sau efecte secundare în urma reacţiilor ulterioare cu produsele din
componenţa atmosferei.
O sursă majoră de pericol de poluare a mediului o constituie substanţele
denumite generic periculoase. Riscul de poluare este constituit în primul rând de
faptul că pe timpul transportului, acestor substanţe, cu mijloace auto, pe cale ferată,
maritimă sau aeriană, pot interveni evenimente de tipul: accidente de circulaţie, avarii
la mijloacele de transport sau de ambalaj, precum şi reacţii chimice neprevăzute, în
urma nerespectării normelor tehnice de ambalare şi transport etc.
Aceste evenimente pot conduce la:
– răspândirea substanţelor periculoase pe sol sau în mediul înconjurător;

31
 – emisii de gaze şi vapori toxici;
– explozii şi/sau incendii.
Organismele internaţionale abilitate stabilesc norme, proceduri şi alte
reglementări pentru ca transportul acestor substanţe să se facă în condiţii cât mai
sigure, iar în caz de eveniment să se acţioneze cât mai eficient. Conform acestor
proceduri, acţiunile de localizare şi înlăturare a urmărilor unui accident de tipul celor
enumerate mai sus vizează:
– diminuarea zonei afectate de poluare;
– reducerea duratei de acţiune liberă a produselor vătămătoare;
– diminuarea intensităţii sau eliminarea emisiei, împrăştierii sau
deversării de poluanţi;
– neutralizarea cât mai rapidă şi eficientă a substanţelor periculoase;
– colectarea produselor finale care, după neutralizare mai prezintă un
pericol rezidual pentru mediu.
O sursă de pericol de poluare cu consecinţe, uneori foarte severe, o reprezintă
incidentele tehnice la instalaţiile fixe de stocare intermediară sau finală, temporară
sau de lungă durată a substanţelor şi a reziduurilor industriale periculoase.
Modalităţile de acţiune sunt asemănătoare cu cele prezentate pentru evenimentele
legate de transportul substanţelor periculoase.
Accidentele industriale, urmate de explozii şi/sau incendii constituie o altă
sursă importantă cu pericol de poluare. Analizele de risc industrial şi siguranţă în
funcţionare permit, pe baza unor scenarii de accident, deducerea tipurilor de pericol
de poluare, mecanismele de evoluţie a poluării, precum şi stabilirea celor mai
eficiente acţiuni de intervenţie.
Diversitatea accidentelor industriale posibile este foarte mare, consecinţele
lor sunt, de asemenea, foarte diverse, ceea ce a condus la necesitatea clasificării
instalaţiilor şi proceselor tehnologice după anumite criterii, printre care şi riscul de
poluare.
Indiferent de tipul de accident industrial, trebuie precizat că acesta este urmat
de apariţia produselor periculoase pentru mediu şi pentru sănătatea şi integritatea
corporală a oamenilor.
Procedeele industriale, care sunt de multe ori implicate în poluarea mediului,
fac apel la procese de ardere şi piroliză. Produsele de ardere şi piroliză sunt adesea cu
mult mai toxice decât substanţele implicate în proces.
De exemplu, arderea transformă substanţe în aparenţă inofensive, în produse
periculoase, de tipul:
– monoxidului şi dioxidului de carbon;
– compuşi ai azotului, fosforului şi sulfului;
– acizi: carbonic, cianhidric, clorhidric etc.;
– alte produse sub formă de gaze fierbinţi sau fum.
Tehnologiile în care intervin procedee generatoare de produse
periculoase, poluante, au asociate de regulă procedee şi instalaţii de neutralizare,
de transformare sau fixare controlată a acestor produse, împiedicându-se
răspândirea lor în mediu.

32
 Analiza potenţialului de poluare al procedeelor industriale este obligatorie
atât în faza de elaborare cât şi în cea de realizare şi exploatare a instalaţiilor
tehnologice.

4.2. Incendiul ca sursă de poluare

Incendiile sunt implicate în poluarea mediului, în primul rând prin produsele

de ardere conţinute în gazele fierbinţi şi fumul degajat. Componenţa acesteia este
puternic influenţată de temperatura de ardere şi de raportul oxigen-substanţe
combustibile. Arderea completă, cu exces de oxigen, la temperaturi mai ridicate, are
ca rezultat, adesea, produse de ardere mai puţin toxice sau în cantitate mai mică decât
la arderea incompletă.
Din acest motiv, în lipsa altor informaţii, fumul degajat la incendii este un
indicator al procesului de ardere.
Astfel, fumul produs la incendii cu temperaturi ridicate de ardere, între
1.200–1.3500 C şi în prezenţa oxigenului în cantitate suficientă au o culoare mai
deschisă, conţin mai puţine particule în suspensie, în comparaţie cu fumul degajat în
urma arderilor incomplete ale aceloraşi produse. Fumul de culoare mai intensă,
portocaliu sau galben-maro, indică arderea unor substanţe cu menţinerea unor legături
carbonice duble, având în general un potenţial poluant (toxicitate) ridicat.
Analiza chimică rapidă a produselor de ardere este o necesitate. Din păcate,
echipamentul necesar pentru a acoperi întreaga gamă de produse de ardere se poate
dovedi foarte scump. O soluţie de compromis o constituie utilizarea tuburilor de
absorbţie. Ele îşi schimbă culoarea în prezenţa anumitor substanţe şi intensitatea
culorii la depăşirea anumitor procente de concentraţie.
Incendiile în care sunt implicate mase plastice produc mari cantităţi de acid
carbonic, acid clorhidric, dioxizi de carbon şi azot şi alte substanţe toxice periculoase
pentru om, vieţuitoare şi mediu.
Incendiile mai sunt implicate în poluare prin procedeele şi substanţele de
stingere utilizate. Apa impurificată de produse de ardere, spumele, pulberile sau
alte substanţe stingătoare pot contribui la poluarea mediului, în special a solului şi
a apei.

5. SUBSTANŢE DE STINGERE UTILIZATE PENTRU

ÎNTRERUPEREA PROCESULUI DE ARDERE LA INCENDII

În funcţie de natura materialelor sau substanţelor combustibile prezente în

spaţiile aferente de incendiu, care pot fi implicate în procesul de ardere, incendiile au
fost clasificate, conform standardului SR EN 2:1995/A1:2005.
Simbolizarea claselor de incendiu şi încadrarea materialelor combustibile în
clasele de incendiu este prezentată în tabelul nr. 3.

33
 Tabelul 3

Simbolizarea clasei de Materialul combustibil încadrat în clasa

incendiu de incendiu
Materiale solide combustibile: lemn,
hârtie, produse din cauciuc, piele,
rumeguş, materiale textile
Lichide inflamabile: petrol, benzină,
alcooli, vopseluri, uleiuri, lacuri,
toluen, parafină, ceară
Gaze inflamabile: gaz de huilă, butan,
metan, hidrogen, acetilenă, GPL
Metale combustibile şi aliajele lor:
sodiu, potasiu, aluminiu, litiu,
magneziu, zinc, titan
E
Echipamente electrice

Uleiuri şi grăsimi vegetale sau animale

din medii de gătit

Pentru stingerea incendiilor se utilizează o gamă variată de agenţi, apa fiind

cea mai utilizată. Aceasta poate fi utilizată sub formele: jet pulverizat, jet compact,
abur, apă îmbunătăţită chimic.
De asemenea se utilizează: spumă chimică, fizică sau mecanică, apa uşoară
(light-water), pulberile stingătoare, dioxidul de carbon, azotul, aburul, apa fin
pulverizată, hidrocarburi halogenate, Argonite, inergenul, NAFS III, CEA 410
(perfluorbutan), CEA 614 (perfluorhexan), FM 100 (bromdifluormetan), FM 200,
pulberile: CENTRIMAX ABC, CENTRIMAX BC, Monnex, profoam 803 şi 806,
fluorofoam 803, 806, 903 plus, 906, centrifoam 903, 906, centrifoam A 936,
filmfoam 811, 813, 816, 911, 913, 916, 216, A 836, centrium A 933, hifoam.

6. TIPURI DE INTERVENŢII ALE POMPIERILOR MILITARI

Datorită pregătirii, dotării şi modului lor de organizare, pompierii sunt din ce
în ce mai mult implicaţi, singuri sau în cooperare cu alte forţe, în lupta împotriva
poluării, atât în componenta preventivă cât şi în componenta operaţională.
Implicarea explicită a pompierilor în protecţia mediului necesită:
– dezvoltarea concepţiilor de acţiune specifice acestei misiuni;
– dotarea cât mai potrivită, pentru a putea interveni activ în revenirea
poluării şi în protecţia mediului;
– pregătirea forţelor de intervenţie pentru a face faţă situaţiilor noi,
create de lupta pentru protecţia mediului;

34
 – implicarea alături de alte componente, în cercetarea mai profundă a
mecanismelor de poluare, a mijloacelor şi tehnicilor utilizate în
limitarea poluării şi a consecinţelor acesteia (depoluarea mediului);
– larg schimb de informaţii şi documentare aprofundată pe problematica
poluării.
Existenţa substanţelor toxice, cu efecte imediate sau întârziate asupra omului,
adesea necunoscute în primele momente ale intervenţiei, implică utilizarea
echipamentelor specifice de protecţie (aparate de protecţie a respiraţiei, costume de
protecţie a corpului la acţiunea agenţilor chimici şi la căldură etc.) utilizarea
aparatelor de identificare a substanţelor cu efecte periculoase asupra vieţii, precum şi
a produselor care constituie antidot în cazul afectării personalului de intervenţie.
În funcţie de natura evenimentului – accident la transportul, depozitarea sau
manipularea substanţelor periculoase, accident tehnologic urmat de împrăştiere,
deversare sau emisie de substanţe periculoase, incendii în masă sau dezastre – se
adoptă practici de intervenţie vizând realizarea acţiunilor de localizare şi înlăturare a
efectelor prezentate anterior.
Concret, se procedează la stabilirea de baraje mobile, la refularea substanţelor
de neutralizare, la colectarea substanţelor solide şi lichide răspândite, la stropirea
directă cu apă a vecinătăţilor asupra cărora se pot manifesta efectele termice, la
crearea perdelelor de apă şi ceaţă pentru stabilizarea unor suspensii etc.
În cazurile în care intervenţia de stingere la un incendiu rezultat în urma unui
eveniment cu pericol de poluare ar fi generatoare de noi surse de pericol (prin mărirea
zonei afectate de poluare ca urmare a utilizării produselor de stingere prin degajarea
de produse de ardere mai nocive la scăderea temperaturii, crearea unor situaţii de
pericol iminent pentru forţele de intervenţie etc.) se pot adopta reguli tactice contrare
„bunului-simţ”. De exemplu se supraveghează arderea, fără a interveni, până la
epuizarea completă a combustibilului, protejând contra efectelor termice vecinătăţile.
Intervenţiile la limitarea efectelor produse de unele forme de poluare
deosebite, de exemplu norii toxici, necesită strânsă colaborare între serviciile de
pompieri şi alte categorii de specialitate din domeniul protecţiei mediului.
În tabelul nr. 4 se prezintă principalele tipuri de intervenţii ale pompierilor
militari români în perioada 1995–2006, iar în figura 1 sunt reprezentate grafic
intervenţiile de protecţie civilă în perioada 1995–2006.

Tabelul 4
Nr. Anul
intervenţii 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006
Nr total de
8720 9526 9729 12536 10823 16942 13354 25405 24034 26868 36996 39897
intervenţii
Incendii 8355 8974 8831 11544 9582 15678 12331 12745 9867 9590 10199 12926
Intervenţii
protecţie 260 402 723 695 827 640 592 625 298 954 8401 5056
civilă
Persoane
35 54 130 147 251 292 1534 1507 1511 1259 9974 1284
salvate
Descarcerări 4 7 20 39 75 180 233 198 1433 15233 16645 19260
Alte situaţii 66 89 25 128 88 152 1445 1462 996 464 907 1194
Victime 274 224 243 194 224 194 438 438 227 235 208 220

35
 9000 8401

8000
7000
6000 5056
5000
4000
3000
2000 827 954
260 723 695 640 592 625 298
1000 402

0
1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006

Figura 1 – Situaţia intervenţiilor de protecţie civilă în perioada 1995–2006

7. ELEMENTE FIZICO-CHIMICE PRIVIND UNELE

MATERIALE COMBUSTIBILE, SUPUSE ARDERII LA INCENDII.
CONCLUZII

Compoziţia fumului rezultat din incendiile izbucnite în spaţii închise este

prezentată în tabelul nr. 5.
De asemenea unele produse toxice rezultate în cazul arderii unor materiale
combustibile, compoziţia volumică a gazelor de ardere în CO2 şi CO, precum şi
principalele gaze susceptibile a se degaja în cazul combustiei materialelor organice
uzuale sunt prezentate în tabelele nr. 6, 7 şi 8.

Tabelul 5
Compoziţia volumică a fumului, în %
Locul de izbucnire a incendiului Dioxid de
Oxid de carbon Oxigen
carbon
Subsoluri 0,04 – 0,65 0,10 – 3,50 17,00 – 19,50
Poduri 0,10 – 0,20 0,10 – 2,50 17,70 – 20,70
Secţiile fabricilor de mobilă 0,16 – 0,40 0,30 – 1,30 19,30 – 20,00
Apartamente 0,10 – 0,25 10,00 – 18,00 18,60 – 19,00
Depozite de vopsele, uleiuri,
0,20 1,20 – 2,20 18,60
materiale de ambalaj
Diverse 0,10 – 1,40 0,30 – 10,10 9,00 – 20,80

36
 Tabelul 6
Materialul combustibil Gaze sau vapori toxici
Materiale combustibile care conţin carbon Dioxid de carbon
Celuloid, poliuretan Oxid de carbon
Lână, mătase, mase plastice care conţin azot Protoxid de azot (NO) şi acid cianhidric (HCN)
Acid formic (N-COOH) şi acid acetic (CH3-
Materiale şi mase plastice celulozice
COOH)
Lemn, hârtie Acroleină (CH2=CH-CHO)
Cauciuc Anhidridă sulfuroasă (SO2)
Policlorură de vinil, materiale plastice
Acizi halogenaţi, fosgen, oxid de clor
fluorurate
Melamină. Nailon, răşini, uree,
Amoniac (NH3)
formaldehidă
Fenolformaldehidă, lemn, nailon, răşini
Aldehide
poliesterice
Polistiren Benzen (C6H6)

Tabelul 7
Compoziţia gazelor
Locul incendiului Materiale care ard [% vol]
CO2 CO
În subsolurile
Lemne de foc, hârtie, cărbune 1,50 0,12
locuinţelor
Lemne de foc, cărbune 1,10 0,18
Mobilă veche 1,10 0,18
În locuinţe Mobilă, îmbrăcăminte, lenjerie de
1,00 0,15
pat
Mobilă, dulapuri cu cărţi, hârtie 1,80 0,11
În birourilor
Mobilă de birou, dulapuri şi hârtii 1,80 0,40
întreprinderilor
Materii prime pentru mobilă, ulei şi
În tâmplării 0,30 0,16
materiale pentru tapete
În magazine de Vopsele, uleiuri, lăzi cu piese
2,00 0,20
profil metalice
În biblioteci Cărţi şi articole de birou 0,30 0,30
În alimentare Alimente, pâine, făină 0,20 0,18

37
 Tabelul 8

Principalele gaze de combustie susceptibile a se degaja

Substanţe şi materiale organice Elemente componente
uzuale principale
În cantitate măsurabilă Nemăsurabil (sub formă de urmă)

Aminoplaste Hidrocarburi
C Cl H O N CO CO2 H2O HCl HCN acroleine aldehide
aromatice
Celuloză (lemn) • • • • • • • •
Fire şi fibre naturale • • • • • • • •
Piele tăbăcită • • • • • • • •
Fetru • • • • • • • •
Lână • • • • • • • •
Fenoplast • • • • • •
Poliacrilonitril, polistiren, • • • • • • • • •
polibutadienă
Poliamide • • • • • • • •
Policlorură de vinil • • • • • • • •
Poliester nesaturat clasic • • • • • • •
(standard)
Polimetacrilat de metil • • • • • • •
Polietilenă (poliolefină) • • • • •
Polipropilenă (poliolefină) • • • • • •
Polistiren • • • • • •
Poliuretan • • • • • • • •
Mătase • • • • • • • •

38
 Generarea unor substanţe de natură chimică în cazul apariţiei şi dezvoltării
unor incendii, precum şi utilizarea unor substanţe de stingere interzise în cazul
instalaţiilor speciale de stingere, are impact negativ asupra stratului de ozon (fig. 2).

protoxid de
azot (N 2O) ozon (O3)
vapori de apă 5% freon (CFC)
7%
(H2O) 22%
3%

metan (CH 4)
dioxid de
carbon (CO 2) 13%
50%

Figura 2 – Contribuţia diferitelor gaze la încălzirea planetei, prin efectul de seră

În concluzie, în material sunt prezentate principalele tipuri de intervenţii ale

pompierilor, la diverse evenimente, evidenţiind implicarea acestei forţe de intervenţie
în activităţile de protecţie a mediului.
Creşterea numărului de evenimente cu efecte poluante şi cadrul legislativ
obligă profesioniştii din domeniul situaţiilor de urgenţă, să-şi extindă domeniul
preocupărilor şi misiunilor şi în domeniul protecţiei mediului.
Avându-se în vedere că riscurile de poluare în urma accidentelor pe parcursul
transportului sau manipulării substanţelor periculoase sunt şi mai greu de controlat
decât riscurile de poluare de la celelalte evenimente, o direcţie posibilă de implicare a
pompierilor la limitarea efectelor poluante o constituie tocmai generalizarea
intervenţiei la accidentele de trafic.
Implicarea mai amplă a pompierilor militari în lupta împotriva poluării se va
face ţinând cont de dotarea pe care o au şi de resursele financiare care vor fi puse la
dispoziţia lor pentru dotarea cu mijloacele de intervenţie adecvate acestui tip de
misiune.

39
 BIBLIOGRAFIE
[1] ***H.G.R. nr. 639/06 octombrie 1997 privind aprobarea Regulamentului de organizare şi
funcţionare a Comisiei centrale pentru incendii în masă, publicată în Monitorul Oficial nr.
283/20 octombrie 1997;
[2] Flucuş, I.; Popescu, G.; Şerban, M., Principalele acte normative şi reglementări tehnice din
domeniul apărării împotriva incendiilor şi conexe cu acestea, Editura Printech, Bucureşti, 2001;
[3] ***Legea nr. 121/16 octombrie 1996 privind organizarea şi funcţionarea Corpului Pompierilor
Militari, publicată în Monitorul Oficial nr. 257/23 octombrie 1996;
[4] ***Legea nr. 137/29 decembrie 1995, Legea protecţiei mediului, publicată în Monitorul Oficial
nr. 304/30 decembrie 1995 şi republicată în Monitorul Oficial nr. 70/17 februarie 2000;
[5] ***Ordonanţa Guvernului României nr. 47/12 august 1994 privind apărarea împotriva
dezastrelor, aprobată prin Legea nr. 124/1995;
[6] ***H.G.R. nr. 1088 /2000, Regulament de apărare împotriva incendiilor în masă;
[7] General de corp de armată dr. ing. Crăciun Ionel, Situaţii şi Servicii de Urgenţă, Editura
Ministerului de Interne, Bucureşti, 2001;
[8] ***H.G.R. nr. 525/27 iunie 1996 pentru aprobarea Regulamentului general de urbanism;
[9] ***O.M.I. nr. 775/22 iulie 1998 pentru aprobarea Normelor generale de prevenire şi stingere a
incendiilor;
[10] ***Constituţia României, Monitorul Oficial nr. 233/21 noiembrie 1991, partea I;
[11] Slt. ing. Matache, D., Impactul asupra mediului produs de substanţele de stingere şi de produsele
rezultate în urma arderii, proiect de diplomă, Facultatea de Pompieri, Bucureşti, 2000;
[12] Şerban, M.; Pârlog-Cristian, R., Riscul poluării mediului în cazul incidentelor majore,
Sesiunea de comunicări ştiinţifice, SIGPROT, 2000.

40
 ASOCIAŢIA EUROPEANĂ A COLEGIILOR SERVICIILOR DE
POMPIERI „EFSCA” – TRECUT, PREZENT ŞI VIITOR
Maior lector univ. drd. ing. Ionel-Alin MOCIOI
Academia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza”,
Facultatea de Pompieri

Ce este EFSCA
European Fire Service Colleges’ Association (Asociaţia Europeană a
Colegiilor Serviciilor de Pompieri), având acronimul EFSCA, este o asociaţie
europeană ce reuneşte instituţiile de pregătire a ofiţerilor de pompieri (protecţie
civilă) şi formare profesională a personalului cu atribuţii în domeniul
managementului situaţiilor de urgenţă, reprezentante ale fiecărei ţări aparţinând
Uniunii Europene.
Încă de la început, limba oficială utilizată în cadrul Asociaţiei este limba
engleză.
Scopurile acestei asociaţii sunt:
 furnizarea unui forum de dezvoltare a relaţiilor profesionale între
reprezentanţii ţărilor membre ale Uniunii Europene (UE) care au
autoritatea de a reprezenta instituţiile de pregătire din domeniul
managementului situaţiilor de urgenţă la nivel naţional;
 de a informa şi a influenţa Uniunea Europeană şi membrii ministerelor
de resort în domeniul educaţiei şi pregătirii profesionale, astfel încât să
se eficientizeze activitatea personalului şi instituţiilor din domeniul
managementului situaţiilor de urgenţă;
 de a promova şi asista cercetarea şi dezvoltarea în domeniul
managementului situaţiilor de urgenţă.
Obiectivele asociaţiei sunt:
• consiliere în domeniul pregătirii personalului şi dezvoltării structurale;
• promovarea cooperării transnaţionale între ţările membre;
• schimb de informaţii şi dezbaterea unor subiecte de interes comun;
• asigurarea de asistenţă personalului şi instituţiilor de educaţie din
domeniu prin programe de pregătire;
• sprijinirea dezvoltării mijloacelor şi tehnologiilor noi din domeniul
pregătirii;
• cooperarea pentru dezvoltarea, testarea şi implementarea de proiecte prin
programe europene;

41
 • încurajarea dezvoltării şi utilizării de standarde şi competenţe comune la
nivel european;
• cooperarea activă cu alte organizaţii sau agenţii din UE;
• sprijin pentru dezvoltarea şi implementarea de politici de pregătire în
toate ţările membre UE;
• cooperare activă cu celelalte organizaţii şi agenţii recunoscute la nivel
european pentru atingerea scopurilor propuse;
• contribuţii la procesul consultativ de schimbare a legislaţiei europene;
• monitorizarea politicilor UE şi identificarea oportunităţilor legate de
principalele scopuri ale asociaţiei;
• reflectarea politicilor UE în dezvoltarea pregătirii personalului şi
organizaţională;
• reflectarea Directivei de la Copenhaga prin care UE va deveni, până în
2010 cea mai competentă şi educată regiune la nivel mondial.

ISTORIA ASOCIAŢIEI

EFSCA a fost creată în iunie 1988, ca iniţiativă a trei Colegii de pregătire a

ofiţerilor de pompieri:
 The Fire Service College (FSC) – Marea Britanie,
 Rijkbrandweeracademie (RBA) – Olanda (actualmente NIBRA) şi
 École Nationale Supérieure des Officiers Sapeurs-Pompiers (ENSOSP) –
Franţa.
Asociaţia a fost creată în urma întâlnirii reprezentanţilor celor trei instituţii
menţionate anterior, în Anglia, la Moreton-in-Marsh, ca o formalizare a relaţiilor
îndelungate de cooperare dintre ele pentru realizarea unui scop comun.
Prin înfiinţarea acestei asociaţii s-au fluidizat schimburile de informaţii,
personal didactic şi studenţi între cele trei instituţii fondatoare.
În anul 1990 numărul membrilor asociaţiei s-a mărit, prin aderarea a încă
patru instituţii la această asociaţie, şi anume: reprezentanţii Germaniei, Greciei,
Luxemburgului şi Portugaliei.
Astfel, în perioada 1990–2007, au aderat la această asociaţie toate ţările
membre ale UE, pe măsura aderării lor la Uniune sau pe măsura acceptării
Constituţiei Asociaţiei şi semnării ei de către reprezentanţi.
În prezent EFSCA reuneşte Instituţii de pregătire în domeniu reprezentante a
tuturor celor 27 de ţări ale UE şi a celor 4 ţări ale Asociaţiei Europene a Liberului
Schimb (EFTA – European Free Trade Association – Islanda, Liechtenstein,
Norvegia şi Elveţia).
Astfel, România şi Bulgaria devin membre ale EFSCA, la întâlnirea anuală de
la Gurcy-le-Chatel, Franţa, din iunie 2007, imediat după intrarea acestora în Uniunea
Europeană.
În anul 2008, în cadrul întrunirii anuale a asociaţiei din Ungaria – Pecel (lângă
Budapesta), România, reprezentată prin Facultatea de Pompieri în cadrul EFSCA,

42
preia Secretariatul acestei organizaţii, pe o perioadă de 3 ani, făcând, astfel, parte din
Consiliul de Conducere. Delegaţia României a fost alcătuită din: decanul Facultăţii de
Pompieri (prof. univ. dr. ing. Dan-Victor Cavaropol), şeful Catedrei de Pregătire
pentru Situaţii de Urgenţă (conf. univ. ing. dr. Florin Neacşa) şi responsabilul cu
activitatea de relaţii internaţionale a facultăţii (lect. univ. drd. ing. Ionel-Alin
Mocioi), care a şi devenit secretar al EFSCA.
Începând cu anul 2008, Consiliul de Conducere al EFSCA a achiziţionat şi a
început să acorde medalii de aur şi de argint (figura 1) membrilor cu activitate
deosebită ai asociaţiei şi insigne tuturor reprezentanţilor din toate instituţiile EFSCA.
Tot din acest an, cu sprijinul preşedintelui asociaţiei, a intrat în funcţiune şi website-
ul www.efsca.eu, unde pot fi găsite toate informaţiile despre organizaţie.

Figura 1 – Medalii de aur şi argint. Insigne EFSCA.

ORGANIZAREA EFSCA

Asociaţia este alcătuită din reprezentanţi ai ţărilor membre ale UE şi EFTA,

autorizaţi să reprezinte interesele naţionale ale instituţiilor de pregătire (colegiilor,
şcolilor superioare sau centrelor specializate) care asigură educaţia la nivel naţional şi
pregătirea de specialitate a ofiţerilor şi specialiştilor în domeniul managementului
situaţiilor de urgenţă şi de protecţie civilă din serviciile naţionale europene şi al
organizaţiilor civile cu atribuţii în domeniu.
Toţi aceşti membri ai asociaţiei trebuie să acţioneze în scopul atingerii
obiectivelor asociaţiei şi instituţiilor reprezentate. Ei au dreptul de vot sau de a emite
amendamente pentru Constituţia EFSCA.

Adunarea Generală

Din motive organizaţionale, toţi reprezentanţii naţionali care alcătuiesc

EFSCA (Adunarea Generală) se întâlnesc anual pentru a discuta evoluţia acţiunilor
din domeniu la nivel european şi cele care pot fi întreprinse de asociaţie pentru a se
atinge scopurile şi obiectivele propuse prin Constituţia asociaţiei.
Adunarea Generală a asociaţiei desemnează, prin vot, pe timpul întrunirilor,
un preşedinte, un secretar şi un trezorier, pe o perioadă de 3 ani. Ceilalţi membri ai
Consiliului de Conducere al asociaţiei se schimbă pe parcursul celor 3 ani.
Drept de vot au numai membrii reprezentanţi ai instituţiilor care au plătit taxa
anuală (500 euro) până la data întrunirii. Votul este valid numai dacă membrii
asociaţiei sunt prezenţi într-o proporţie mai mare de 50%, iar majoritatea decide.

43
Pentru modificarea Constituţiei EFSCA este necesară, însă, prezenţa a 2/3 din
numărul total de membri, iar amendamentele aduse acesteia sunt aprobate numai dacă
2/3 din totalitatea membrilor prezenţi sunt de acord.
Fiecare ţară care organizează întrunirea anuală a Adunării Generale a EFSCA
desemnează un coordonator al acestei activităţi, care preia şi funcţia de
vicepreşedinte al asociaţiei pe o perioadă tot de 3 ani, începând cu momentul alegerii
organizatorului (cu 2 ani înaintea organizării evenimentului) şi până la întrunirea din
anul următor evenimentului (întrunirea anuală).
Pentru anumite subiecte de studiu se creează grupuri de lucru formate din
membri interesaţi în acest sens.
Pe parcursul fiecărei întâlniri anuale se desfăşoară şi o Conferinţă cu un
subiect propus de instituţia organizatoare şi aprobat de Consiliul de Conducere şi
Adunarea Generală.

Consiliul de Conducere

Consiliul de Conducere (figura 2) al Asociaţiei este compus din următorii

membri:

 Preşedintele;
 coordonatorul întâlnirii anuale (vicepreşedinte, Chairman);
 secretarul;
 trezorierul;
 fostul coordonator al întrunirii anuale (Outgoing-Chairman);
 viitorul coordonator al întrunirii anuale (Incoming-Chairman).

Figura 2 – Actuala structură a Consiliului de Conducere al EFSCA

44
 Niciunul din membrii EFSCA nu poate ocupa mai mult de două din cele trei
funcţii principale ale asociaţiei.
Consiliul de Conducere coordonează toată activitatea asociaţiei, astfel încât să
fie atinse obiectivele EFSCA, gestionează bugetul asociaţiei şi stabileşte sprijinul
financiar acordat organizatorilor şi aprobă înscrierea noilor membri în cadrul
asociaţiei şi lista invitaţilor la fiecare întrunire anuală. De asemenea, mai are rol de
contact între toţi membrii asociaţiei şi de legătură cu toate instituţiile UE.
Consiliul are obligativitatea ca, la fiecare întrunire anuală să prezinte rapoarte
de activitate şi financiare.
Consiliul se întruneşte, între două întâlniri anuale ale Adunării Generale, de
cel puţin două ori pentru a discuta diverse probleme legate de activitatea organizaţiei.
Consiliul de conducere are, de asemenea autoritatea de a institui şi organiza
consilii consultative pe anumite domenii sau subiecte, având şi autoritatea de a
nominaliza instituţiile, membrii sau grupurile de membri sau instituţii ce vor face
parte din ele.

Viitorul asociaţiei şi cooperarea cu alte instituţii sau organizaţii

În prezent, EFSCA dezvoltă o relaţie de cooperare fructuoasă cu Federaţia

Asociaţiilor Ofiţerilor de Pompieri din Uniunea Europeană – FEU (Federation of the
European Union Fire Officer Association), al cărei preşedinte este domnul dr. Dieter
Nuessler (Germania).
De asemenea EFSCA întreţine relaţii de cooperare cu Comisia Europeană,
prin intermediul a diverşi specialişti, membri ai asociaţiei.
Pe viitor asociaţia se va implica şi va avea un rol destul de important în
crearea Institutului European de Pregătire în domeniul Protecţiei Civile (ECPTI –
European Civil Protection Training Institute), instituţie ce va asigura un nivel de
pregătire comun, în domeniu, pentru toate ţările membre ale Uniunii Europene.
În acest sens, preşedintele EFSCA a întocmit o scrisoare de informare a
miniştrilor de interne din toate ţările UE, prin care doreşte să facă cunoscută asociaţia
şi încearcă să sensibilizeze structurile de conducere din domeniu din ţările cu
reprezentanţi ai organizaţiei.
Următoarele activităţi ce se vor desfăşura în cadrul asociaţiei sunt întrunirile
anuale din 2009 şi 2010. Astfel, în luna mai a acestui an, în Polonia, la Varşovia se va
desfăşura întrunirea Adunării Generale EFSCA şi conferinţa cu tema „Răspunsul în
situaţii de urgenţă în climatul actual european – Lecţii învăţate şi pregătirea în
domeniu” – la Şcoala Superioară de Ofiţeri de Pompieri, iar în 2010, întrunirea va
avea loc la Barcelona, fiind organizată de Institutul de Securitate Civilă din
Catalunya.

BIBLIOGRAFIE
[1] „Constituţia Asociaţiei Europene a Colegiilor Serviciilor de Pompieri – EFSCA”.

45
 COMPORTAMENTUL OAMENILOR ŞI
EVACUAREA ACESTORA ÎN CAZ DE INCENDII
Locotenent-colonel conf. univ. dr. ing. Manuel ŞERBAN,
Locotenent asistent univ. dr. ing. Ion ANGHEL
Academia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza”
Facultatea de Pompieri

Abstract
Nowadays, designers and fire engineers use evacuation models to asses the safety of the
buildings and their ability to provide sufficient time for the occupants to evacuate safely
in the event of a fire or other emergency. There are several types of evacuation models
currently available. Some models do not incorporate human behavior during the
evacuation, and these are often referred to as “ball-bearing” models; others do
incorporate human behavior and are more realistic.
The study of human behavior in fires show how much it influences the evacuation process.

Cuvinte-cheie: modelare, evacuare, comportament uman, grupuri sociale

1. INTRODUCERE

Primele studii asupra comportamentului uman în faţa focului au apărut acum

30 de ani. Designul clădirilor se bazează pe astfel de studii pentru a fi asigurate
sisteme de protecţie eficiente şi modele/hărţi de evacuare.
Ocupanţii unei clădiri într-o situaţie de criză determinată de un incendiu
(alarmare, detectarea pericolului determinat de izbucnirea incendiului, percepţii reale
şi modificate, interpretarea şi luarea de decizii, acţionarea şi lupta cu focul,
evacuarea) constituie o mulţime cu trăsături şi manifestări specifice.

2. MULŢIMILE SOCIALE

Mulţimile sociale sunt ansambluri de indivizi între care există similitudini sau
raporturi care le orientează relativ convergent sentimentele, credinţele, atitudinile,
comportamentele. Mulţimile sunt de patru tipuri: gregare, psihologice, organizate sau
comunitare, iar situaţiile determinate de procesul de evacuare determină trăsături şi
manifestări diferite mulţimilor ce se constituie ad-hoc sau organizat.
Mulţimile gregare sunt aglomerări umane spontane, a căror constituire este
determinată de factori absolut circumstanţiali. Fiind, practic, nestructurată, această
formă de mulţime se dezintegrează foarte uşor, imediat ce au dispărut factorii care au

46
determinat concentrarea într-un anumit loc a respectivelor persoane. Situaţia de
incendiu generează o stare psihologică specială care poate declanşa fenomene şi
acţiuni specifice mulţimilor psihologice, aşa cum au fost acestea descrise de Le Bon:
sensibilitatea crescută faţă de stimuli puternici sau neaşteptaţi, capacitatea de
polarizare emoţională în raport cu factorii aleatori cu o conotaţie negativă; o
diminuare a sentimentului de individualitate.
Mulţimile psihologice se caracterizează prin existenţa unui obiectiv comun
explicit sau implicit care determină o puternică polarizare a sentimentelor, atitudinilor
şi comportamentelor. În acest caz intervine un factor structurant de natură psihologică
care asigură însă numai o coeziune circumstanţială în timp şi spaţiu.
Participarea emoţională este foarte intensă ceea ce creează condiţiile pentru
diminuarea apreciabilă sau dispariţia aşa-numitelor „bariere interpersonale”,
desfăşurarea rapidă şi facilă a numeroase contacte interpersonale, manifestarea unei
receptivităţi nelimitate pentru orice informaţie legată de situaţia creată, comunicarea
liberă cu persoane total necunoscute, creşterea considerabilă a gradului de
sugestibilitate. Metafora folosită de Le Bon pentru a descrie această mulţime este de
„monstru cu şapte capete”, în care individul este pur şi simplu absorbit, pierzându-şi
în mare măsură identitatea şi spiritul de discernământ pe fondul unor trăiri emoţionale
extrem de intense.
Mulţimile organizate sunt formate din persoane care participă deliberat la un
eveniment profesional, politic, cultural, religios, etnic. Conduitele sunt preponderent
raţionale cu o susţinere motivaţională coerentă şi implicând atitudini critic evaluative
mult mai nuanţate. Fenomenele manifestate sunt: sugestibilitatea, sensibilitatea
sporită faţă de anumite categorii de stimuli, diminuarea responsabilităţii individuale.
Pot fi considerate mulţimi organizate, din punct de vedere al evacuării, mulţimile care
sunt instruite teoretic şi practic cu privire la evacuare şi care dispun de lideri
antrenaţi.
Specificul clădirilor (destinaţie, compartimentare, funcţionalitate) determină
tipuri diferite de mulţimi şi caracteristici ale acestora:
– mulţimi eterogene formate din persoane cu caracteristici foarte diferite;
– mulţimi omogene formate din persoane cu caracteristici comune.
În cazul unei evacuări, timpul de evacuare diferă şi în funcţie de
caracteristicile mulţimii.

3. ETAPE DE ÎNTÂRZIERE ÎN PROCESUL DE EVACUARE

În procesul de evacuare se înregistrează o serie de etape care determină

întârzieri. Este explicativă formula:
T evacuare = Td + Ta + To + Ti + Tt + Tq, (1)
unde:
Td – timpul de iniţiere a incendiului şi timpul până la detectare;
Ta – timpul până la alarmare;
To – timpul până la luarea unei decizii;

47
 Ti – timpul de investigare, de adunare a lucrurilor şi de luptă cu focul
– de la To la Ti se identifică timpul de “pre-mişcare”, un timp iniţial al evacuării, de
căutare a ieşirii şi adaptare la situaţie;
Tt – timpul de mişcare pe rutele de evacuare; găsirea căii de evacuare are duce la un loc de
siguranţă;
Tq – timpul de stat la coadă, de a depăşi uşi şi alte obstacole până la ieşire.
– de la Tt la Tq este indicată mişcarea propriu-zisă de evacuare.

Comportamentul uman prezintă o importanţă deosebită în abordarea

procesului de evacuare. Comportamentele care se identifică într-o situaţie de tipul
confruntării cu focul sunt: panica, întoarcerea, afilierea la un grup, mişcarea prin fum,
decizii şi alegeri, salvarea etc. Unele comportamente sunt manifeste într-un timp
definit, altele însoţesc mare parte din procesul de fugă/luptă cu focul.
Schema reprezentată de Proulx în 2002 explică etapele şi reacţiile oamenilor
în caz de incendiu:

Figura 1 – Secvenţe ale reacţiilor ocupanţilor la foc (după Proulx, 2002).

Caracterizarea celor mai importante reacţii care apar la ocupanţii unei clădiri
la confruntarea cu focul:
Frica influenţează toate procesele psiho-fiziologice şi produce modificări
însemnate în funcţionarea organismului uman. În anumite limite, frica este un
sentiment normal. Atunci când frica îl stapâneşte pe individ, acesta nu-şi mai poate
controla atenţia, zonele de percepţie se îngustează, pierde din vedere lucruri
elementare şi aprecierea corectă a situaţiilor obişnuite. Unii oameni au mişcări
dezordonate, fug înspăimântaţi devin impulsivi, alţii devin sau rămân „împietriţi
locului”. Individul îşi limitează şi pierde capacitatea de gândire logică, nu-şi mai
poate stabili relaţii adaptate cu situaţia. Sunt persoane care în situaţii identice nu
trăiesc starea de frică, ci, dimpotrivă, simt mânie sau curiozitate, sentimente care
stimulează activitatea pozitivă.
Panica afectează în mod diferit persoane, grupuri, mulţimi. Este o formă
superioară de manifestare a fricii, exprimând o stare de confuzie, de dezorientare, o
frică împinsă până la paroxism, în prezenţa unui pericol real sau imaginar; este

48
însoţită de o reacţie instinctivă de fugă. Individul îşi pierde capacitatea de gândire
logică, nu-şi mai poate exercita funcţia de autocontrol şi nu mai poate stabili relaţii
normale cu mediul.
Panica de grup survine în momentele de mare dificultate când există un
pericol real sau amplificat: incendiu instantaneu, ţipete, lipsa informaţiilor şi a
semnalelor, insuficienta influenţă a comenzii, eşecuri repetate, atacuri prin
surprindere etc. Starea de panică poate cuprinde grupuri mai mari sau mai mici de
oameni, poate să apară brusc, ori să aibă o evoluţie lentă.
Panica se propagă cu mare repeziciune şi determină dezintegrarea grupurilor,
pierderea influenţei normelor de comportament prestabilite şi a autorităţii liderilor,
părăsirea rapidă şi dezordonată a zonei în care se manifestă factorii reali sau
imaginari de pericol. Părăsirea dezordonată este o formă acută a panicii şi se face, de
regulă, spre înapoi (poate fi şi spre înainte, având drept consecinţă acte de
pseudoeroism colectiv). Mişcarea prin fum creează derutare, panică, groază,
imobilitate. Acutizarea panicii se poate exprima şi în alte forme, cum sunt simularea
morţii, sinuciderea în masă (în situaţii disperate).
Sentimentul pierderii controlului implică în mod necesar existenţa unui
sentiment că totul se petrece în afara zonei de control personal, ceea ce determină
instalarea resemnării, depresiei, letargiei, indiferenţei, abuliei (a lipsei de voinţă).
Fenomenul de înghesuială este rezultatul unui anumit raport dintre numărul
de persoane, spaţiul ocupat, tipul de activităţi desfăşurate, natura relaţiilor dintre
respectivele persoane şi caracteristicile fizice ale ambianţei. Efecte ale fenomenului
de înghesuială: piederea controlului, creşterea reactivităţii (stimularea fizică şi
psihică, suprasolicitare).
Re-întoarcerea în clădire este un proces întâlnit la o treime dintre cei
evacuaţi (rezultă din cercetări). Motivul principal al reîntoarcerii este apartenenţa la
grupul de origine (familie, tată, soţ). Există situaţii când oamenii sunt forţaţi să se
întoarcă: intensitatea fumului, a căldurii, alegerea greşită a unui traseu, bocarea
acestuia etc. Comportamentul de întoarcere determină prelungirea timpului total de
mişcare/de evacuare.
Pre-mişcarea include perceperea, interpretarea, acţiunea şi este definită ca o
întârziere/amânare a timpului de start. Se constituie din timpul de percepere a
semnalelor de alarmă sau avertizare, timpul de interpretare a situaţiilor pentru
căutarea informaţiilor înainte de a lua decizia de evacuare şi timpul folosit pentru
angajarea în alte acţiuni (este folosit pentru îmbrăcare, alarmare, căutarea unei
persoane etc.).
Oamenii au reacţii diferite la semnale: de ezitare, de frică, de panică. După
Latane şi Darley (1970) oamenii evită să exagereze în prezenţa celorlalţi ocupanţi ai
clădirii şi evită luarea deciziilor când sunt în grup. O altă reacţie indicată de autori
este aceea de predispunere la o traiectorie de fugă neadaptată (aşa-zisele scurtături)
datorită timpului scurt de evacuare.
Reacţiile sunt influenţate şi de categoriile de persoane luate în discuţie:
persoanele în vârstă aşteaptă să fie salvate, copiii nu conştientizează pericolul şi nu
ştiu să se apere, liderii informali sunt tentaţi să facă acte de eroism etc.

49
 Rolul social, antrenamentul şi experienţa determină la oameni reacţii diferite.
Prin studiile realizate de către Frantzich (2001) se dovedeşte că într-un magazin
clienţii fug primii, iar vânzătorii reacţionează adaptat, datorită antrenamentelor,
cunoaşterii ieşirilor de urgenţă şi, uneori, experienţelor anterioare. Acelaşi autor
consideră că ieşirile cunoscute sunt mai degrabă folosite decât cele de urgenţă, care
sunt ascunse şi situate într-o zonă puţin circulată.
Timpul de reacţie depinde şi de tipul clădirilor. Brennan (1997) indică faptul
că, dacă timpul de evacuare al ocupanţilor unei clădiri de birouri este între 1 şi 6
minute, timpul de evacuare pentru o clădire cu apartamente de locuit este între 1 şi 20
de minute (de trei ori mărit), aspect explicat prin sentimentul de proprietate şi
siguranţă ce-l inspiră locuinţa proprie.
Reducerea timpului de mişcare pentru evacuare este determinată şi de
înţelegerea corectă a semnalelor. În absenţa semnalelor de alarmă, ocupanţii unei
clădiri se bazează pe unele percepţii fizice datorate fumului, flăcărilor, zgomotelor şi
indicaţiilor pompierilor.
Semnalele de alarmă şi mesajele verbale reduc timpul de reacţie adaptată la
situaţia de evacuare. Se consideră alarmare corespunzătoare o alarmare suficient de
tare.
Timpul de evacuare este determinat de timpul de start, distanţa de parcurs,
viteza mişcărilor şi timpul de stat la cozi/în aglomeraţie.
Alegerea ieşirii reprezintă calea/ruta aleasă de ocupaţii unei clădiri pentru
evacare. Se consideră că, în general, oamenii aleg aceeaşi cale de ieşire ca şi la
intrare. Benthorn şi Frantzich (1996) postulează teoria alegerii “după distanţă şi
familiaritate” – distanţă minimă, familiaritate maximă. În cele mai multe cazuri se
preferă ieşirea cunoscută, chiar dacă distanţa este mai mare (excepţia apare atunci
când ieşirea dă direct afară). De asemenea, o ieşire deschisă atrage mai mult decât
una închisă.
Literatura de specialitate descrie o serie de factori care influenţează alegerea
ieşirii de către ocupanţii unei clădiri:
– folosirea semnelor şi semnalelor;
– alegerea traseului vizibil;
– cunoaşterea căii de ieşire (familiaritatea cu cea de intrare; folosirea cu
frecvenţă);
– ilustrarea comportamentului liderilor de grup;
– orientarea spre ieşirile unde sunt mai mulţi oameni;
Modelele de evacuare dintr-o clădire sunt determinare de factori diverşi –
fizici, psihologici, sociali:
– configuraţia încăperii;
– factori de mediu din cadrul structurii/ spaţiului;
– proceduri privind evacuarea;
– comportamentul ocupanţilor.
De cele mai multe ori, deciziile de părăsire a unei clădiri sunt instinctive
pentru ocupanţi.
Populaţia aflată în situaţie de risc trebuie văzută atât global/ca grup, cât şi
individual (persoane care au caracteristici personale şi reacţii proprii).

50
 Specificul proceselor psihice implicate în fenomenul de mulţime prezente
şi în situaţiile de evacuare:
Imaginaţia – în context de mulţime este hiperbolică şi deosebit de bogată în
conţinut. Puternic susţinută emoţional, imaginaţia este motorul principal care pune în
mişcare mulţimile: imaginaţia asupra distrugerii, morţii, însoţită de reprezentări
vizuale, auditive, olfactive supradimensionate.
Intuiţia mulţimilor – este remarcabilă, având în vedere simplitatea excesivă a
ideilor şi raţionamentelor sale. Se concretizează prin evitarea pericolului şi depăşirea
obstacolelor.
Ideile mulţimilor – sunt simple, excesiv schematizate, neargumentate raţional,
însă puternic susţinute intuitiv prin imagini, cuvinte-forţă şi simboluri. În mulţime pot
coexista idei total contradictorii, datorită faptului că fiecare este formată şi activată
într-un spaţiu de semnificaţie distinct, cu propriul fundament imagistic şi de
simboluri arhetipale.
Raţionamentele mulţimii – sunt bazate pe o logică primară, prin asocieri între
lucruri disparate între care există iluzia unor legături cauzale. Se generalizează pripit,
inadecvat, fără a se simţi nevoia unei verificări.
Afectivitatea este principalul factor care generează fenomenele de mulţime.
Sentimentele şi emoţiile sunt intense şi deosebit de instabile în orientare, fluctuante în
intensitate şi incongruente în forma de manifestare.
Psihologii sociali au pus în evidenţă patru factori esenţiali în apariţia,
desfăşurarea şi structurarea fenomenului de mulţime psihologică:
– montajul psihologic – constă în modul specific de configurare a elementelor
cognitive, afective, motivaţionale şi atitudinale în raport cu o situaţie socială/de criză
care constituie fondul pe care se desfăşoară acţiunea mulţimii;
– sistemul de informare şi influenţare a participanţilor – cu referinţă la tipul
de informaţie transmisă, suportul material folosit (auditiv, vizual, acustic),
promptitudinea şi acurateţea informării, folosirea de tehnici de manipuare, spaţiul de
distribuţie a informaţiei;
– sistemul de influenţă, conducere şi coordonare a acţiunilor mulţimii – se
referă la calitatea psihosocială a liderilor sau grupurilor care şi-au asumat rolul de
conducere a mulţimilor;
– situaţia socială pe fondul căreia se desfăşoară acţiunile mulţimii – gradul de
consolidare a relaţiilor, natura acţiunilor desfşurate de autorităţi.

4. MIJLOACELE UTILIZATE DE LIDERI ÎN FAŢA

MULŢIMILOR

Pentru a-şi asigura influenţa şi controlul asupra mulţimilor, liderii utilizează o

serie de mijloace psihologice a căror eficacitate depinde atât de caracteristicile psihoso-
ciale ale mulţimilor, cât şi de personalitatea liderului şi împrejurările în care acţionează.
Inducţia comportamentală – constă în iniţierea de către lider a unei acţiuni sau
comportament demonstrativ, la care mulţimea se alătură prin imitaţie şi contagiune;

51
 Incitarea emoţională – constă în crearea tonusului emoţional ridicat prin
utilizarea unor sintagme, imagini, simboluri sugestive; procedeul este eficient când se
doreşte structurarea unei mulţimi gregare;
Sugestia – determinarea mulţimii să adopte un anumit comportament prin
exemplu personal, realizarea unor asociaţii, sublinieri, repetiţi, exemple care să
conducă mulţimea spre direcţia dorită;
Repetarea sistematiă – devine substitut pentru orice alt altă idee, neavând
nevoie de nici o demonstraţie/argumentaţie;
Ordinul – constă într-o indicaţie comportamentală sau acţională care solicită
o acceptare imediată şi necondiţioată datorită autorităţii celui care îl emite. Procedeul
este eficient prin împrejurările dramatice care solicită măsuri imediate şi hotărâte din
partea pesoanei care îşi asumă iniţiativa.

5. CONCLUZII

Siguranţa persoanelor este un obiectiv care determină studii interdisciplinare,

prin corelarea cunoştinţelor de psihologie cu cele de inginerie, aplicate în situaţii de
urgenţă.
Informarea cu privire la complexitatea proceselor şi fenomenelor implicate
într-o situaţie concretă asigură elementele de bază pentru dobândirea competenţelor
profesionale.

BIBLIOGRAFIE
[1] Harold, E.N.; Frederick, W.M., Emergency Movement, SFPE Handbook of Fire Protection
Engineering, National Fire Protection Association, Quincy, Massachusetts, 2002, Section 3,
Chapter 14;
[2] Fruin, J.J., Pedestrian Planning Design, Metropolitan Association of Urban Designers and
Environmental Planners, Inc., New York (1971);
[3] Pauls, J.L., Calculating Evacuation Time for Tall Buildings, in SFPE Symposium: Quantitative
Methods for Life Safety Analysis, Society of Fire Protection Engineers, Boston (1986).

52
OPTIMIZAREA EVACUĂRII OCUPANŢILOR UNEI CLĂDIRI ÎN
CONDIŢIILE APARIŢIEI UNEI SITUAŢII DE URGENŢĂ

Locotenent-colonel dr. ing. Cristian DAMIAN

Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă

Abstract:
Many fire safety engineers use computer models to test various designs as a part of the
decision-making of the building construction plan. Behavioral models attempt to
realistically simulate the actions and decisions made by occupants during an evacuation,
which comply with the performance-based codes to generate performance-based design
solutions. This paper is focused on simulation of human behaviors under the emergency
of building fires using a behavioral model based on the heuristic optimization technique
of Particle Swarm Optimization (PSO). Optimization PSO, which originates from
simulating a flock of birds is the proposed based algorithm and it has been successfully
tested and verified in a variety evacuations strategies and different number and occupant
characteristics.

Cuvinte-cheie: particule Swarm, optimizare, modele comportamentale, planificare de evacuare,

evacuare de siguranţă.

1. INTRODUCERE

Un număr considerabil de decese şi accidente sunt datorate şi procedurilor

necorespunzătoare de evacuare a ocupanţilor dintr-o clădire. Acestea trebuie
proiectate în conformitate cu standardele de securitate la incendiu, astfel încât să
faciliteze evacuarea clădirii în cel mai scurt timp posibil, în condiţii de maximă
siguranţă, pentru o gamă largă de persoane fizice, copii, persoane în vârstă, persoane
cu handicap. Realizarea unor exerciţii de evacuare cu o anumită periodicitate este
destul de greu de realizat deoarece necesită alocarea de resurse financiare importante.
Apare necesară folosirea unor simulări matematice bazate pe modele
optimizate de evacuare care să se apropie cât mai mult de situaţia reală. Este foarte
importantă stabilirea unui plan de măsuri de siguranţă pentru evacuare în cazul
apariţiei unei situaţii de urgenţă, cum ar putea fi cutremurele, incendiile, sau chiar
unele acţiuni teroriste.
Una dintre situaţiile de urgenţă cel mai frecvent întâlnite o reprezintă
incendiul, datorită probabilităţii celei mai mari de apariţie şi care face şi subiectul
prezentei lucrări, conducând la stabilirea modelului de evacuare dintr-un
supermarket. Nu trebuie însă neglijate şi celelalte situaţii de urgenţă, posibilitatea
producerii unui cutremur mai semnificativ din punctul de vedere al magnitudinii sale

53
sau chiar acţiuni criminale, care au de cele mai multe ori ca efecte secundare
incendiul.
Modelarea evacuării din magazin se va face pe baza unui sistem de tipul
multiagent de inspiraţie naturală, care va fi studiat cu ajutorul automatelor celulare şi
optimizat cu algoritmul de optimizare Particle Swarm Optimization. Un model de
evacuare bazat pe o simulare multiagent, care ţine cont de comportamente umane
diferite, posibilitatea apariţiei unor obstacole în calea ocupaţilor în drumul lor spre
evacuare, supraaglomerări, propunându-şi ca scop principal atenuarea prejudiciului
uman şi material care poate să apară la producerea unei situaţii de urgenţă. Cel mai
dificil lucru în realizarea acestui scop este comportamentul total diferit al ocupanţilor
care se află în clădirea supusă studiului sub efectul unei situaţii de urgenţă. [4], [5], [6]
Suprafaţa din interiorul unui supermarket trebuie privită ca un sistem adaptiv
deosebit de complex, ale cărei componente de bază, numărul ocupanţilor din clădire
care trebuie să fie evacuaţi, coridoarele, pasajele de trecere, scările, subteranele
pentru parcarea, apariţia sau nu în anumite regiuni a fumului, scăderea gradului de
vizibilitate, numărul de ieşiri din clădire, supraaglomerarea, existenţa persoanelor
care prezintă handicap, viteza de deplasare a ocupanţilor în interiorul clădirii,
influenţează în mod direct modul în care se va desfăşura evacuarea. La stabilirea
atribuţiilor pe care le are un agent ataşat unui ocupant, studiat în mod individual se va
ţine cont de vârsta acestora, sexul, frecvenţa cu care vizitează magazinul, cunoscând
astfel planul de evacuare şi poziţionarea ieşirilor de urgenţă. Se poate testa pe baza
modelării şi a simulării eficienţa diferitelor planuri de evacuare pentru diferite
scenarii de incendiu proiectate pe baza numeroaselor reguli de circulaţie care
reglementeză evacuarea, luând în considerare şi numeroasele comportamente umane,
condiţiile de realizare a pre-evacuării, fluctuaţiile de viteză, problemele care apar la
deplasarea pe căile de evacuare, ocupanţii care împiedică deplasarea eficientă spre
ieşiri creând supraaglomerare, necesitatea evitării unor obstacole, pereţi, precum şi
efectele create de dezvoltarea incendiului. Comportamentele umane foarte diverse pot
deveni chiar critice la un moment dat, în cazul executării procedurii de evacuare.
Multe modele computerizate de evacuare au fost dezvoltate şi pot fi clasificate în trei
mari categorii: metode de estimare cu un singur parametru, modele de circulaţie şi
modele de simulare comportamentală. Uneori lipsa aspectelor psihologice şi sociale
din aceste modele tratează ocupanţii ca pe nişte simple obiecte, sau altfel spus ca pe
nişte subiecţi fără minte.
Un model de evacuare bazat pe o simulare multiagent, de inspiraţie naturală,
care are la bază optimizarea Particle Swarm Optimization, va ţine cont de amănuntele
de comportamente umane diferite, apariţia unor obstacole, supraaglomerări. Scopul
principal este atenuarea prejudiciului uman şi material care poate să apară la
producerea unei situaţii de urgenţă. Cel mai dificil în realizarea acestui scop este
studiul comportamental total diferit al posibililor ocupanţi care se află în clădirea
supusă studiului şi supusă unei situaţii de urgenţă reală.
Metoda de circulaţie propusă pentru simularea deplasării ocupanţilor spre căile
de evacuare se bazează pe tehnica euristică de optimizare PSO. Atributele cele mai
atractive care au fost constatate la utilizarea metodei de PSO sunt cele de recunoaştere a
coordonatelor pe bază de circulaţiei reglementate de diversele comportamente umane.

54
 2. APLICAREA ALGORITMULUI DE OPTIMIZARE
PARTICLE SWARM OPTIMIZATION ÎN SIMULAREA EVACUĂRII
UNUI SUPERMARKET SUPUS UNEI SITUAŢII DE URGENŢĂ

Particle Swarm Optimization [4], [5], [6], [9] este un algoritm de optimizare
de tip stochastic, multiagent inspirat din comportamentul stolurilor de păsări. Fiecare
agent este o particulă ale cărei coordonate sunt chiar parametri de optimizat. Spaţiul
de căutare este euclidian, fiecare particulă având o poziţie şi o viteză. Fiecare
particulă memorează două soluţii, cea mai bună soluţie individuală (numită şi soluţia
cognitivă) şi cea mai bună soluţie a întregii populaţii (numită şi soluţia socială).
Vitezele sunt modificate la fiecare iteraţie, în funcţie de viteză din iteraţia anterioară
(inerţie), distanţa faţă de cea mai bună poziţie personală (termenul cognitiv) şi
distanţa faţă de cea mai bună poziţie găsită de toate particulele (termenul social).
Partea stochastică a algoritmului o reprezintă factorii aleatori cu care sunt scalaţi
termenii cognitivi şi cei sociali. A fost dezvoltat de dr. Eberhart şi de dr. Kennedy în
1995, [9]. În PSO, soluţiile posibile "zboară" prin spaţiul problemei sub influenţa
soluţiilor optime curente.
Este cunoscut faptul că, în lumea reală, de cele mai multe ori problemele nu
pot fi abordate discret, ci este nevoie de o tratare continuă, găsirea unei soluţii la
problemele continue fiind de cele mai multe ori o provocare pentru un număr mare de
motive. Problemele într-o lume reală nu pot fi bine definite, sunt dinamice, sau sunt
definite într-un mediu dinamic. Mai mult, problema poate fi deosebit de complexă,
având numeroase optimizări locale de făcut, numeroase puncte de extrem de minim
sau de maxim, sau domeniul în care se cere soluţionarea ei poate fi mult prea mare
pentru o rezolvare satisfăcătoare.
În general, pentru găsirea unei soluţii exhaustive este nevoie de o foarte mare
putere de calcul, sau de timp pentru a fi rezolvate. O modalitate de a simplifica
problema este (prin reducerea domeniului la un domeniu discret, fapt care sigur va
avea un nivel de precizie al soluţiei ceva mai redus, dar va reprezenta totuşi o bază de
plecare în căutarea unei soluţii într-un mod exhaustiv) ceva mai apropiată de realitate.
Această metodă poate să conducă la o soluţie mai mult sau mai puţin corectă.
Tehnica de optimizare de tip Particle Swarm Optimization are ca inspiraţie
comportarea socială legată în special de transmiterea şi utilizarea în comun a
informaţiei, a unor fiinţe vii cum ar fi stolurile de păsări, roiurile de albine sau
bancurile de peşti. În variantele artificiale, procesul de căutare este asigurat de un
ansamblu de particule, agenţi, a căror mişcare este caracterizată de o „viteză” care se
modifică în timp în funcţie de caracteristicile întregului sistem. Pentru găsirea rapidă
a optimului însă sunt dificultăţi în evitarea minimelor locale. S-a remarcat, din
experienţa acumulată în timp, din domeniul social, că oamenii îşi pot rezolva anumite
probleme discutând cu alte persoane despre ei şi îşi pot schimba anumite atitudini.
Acest algoritm de optimizare are la bază optimizarea de inspiraţie socială. O
problemă este dată iar calea de a o soluţiona este de a o pune sub forma unei funcţii-
obiectiv (finess function) şi de a studia această funcţie. Direcţia de căutare, viteza şi
pasul de căutare sunt actualizate mereu în căutarea valorii optime. Fiecare agent
„pasăre” va comunica cu ceilalţi agenţi unde a fost găsită cea mai bună valoare F. În

55
căutarea unui optim, fiecare agent în deplasarea lui va stoca informaţii locale despre
cea mai bună poziţie găsită pe care o va comunica şi altor agenţi, dar va şi dobândi în
urma schimbului permanent de informaţii cea mai bună poziţie globală şi date de
comunitatea cu care se învecinează şi spre care va tinde să ajungă. Aceste informaţii
sunt incluse în fiecare pas de actualizare şi este de crezut că viteza algoritmului creşte
datorită acestui proces de comunicare.
Pentru implementarea lui matematică, fiecărui agent aflat în mişcare i se
 
asociază un vector de poziţie, n dimensional X i (t ) ) şi un vector v i (t ) n dimensional
în care se stochează date despre viteza agentului. Interacţiunea socială între particule
permite acestora să reţină valorile cele mai bune ale funcţiei obiectiv pe care întregul
roi le-a atins de-a lungul timpului. Mişcarea particulelor poate fi într-un domeniu

continuu, discret sau mixt. Fiecărui agent în parte i se va determina o poziţie pibest (t)
pe care acesta şi-o reţine ca fiind cea mai bună poziţie a sa pe care şi-a putut-o

determina la nivel local, dar şi o poziţie g best (t) care, de fapt, este cea mai bună
valoare provenită de la vecinii cu care acesta comunică şi spre care va tinde să
ajungă, fiind astfel în permanenţă informat de performanţele vecinilor săi.
Fiecare particulă îşi înregistrează coordonatele celei mai bune soluţii pe care
a obţinut-o până acum, soluţia proprie, precum şi cea mai bună soluţie găsită de toate
particulele, soluţia dată de întregul roi de particule. Optimizarea prin roi de particule
înseamnă la fiecare iteraţie, schimbarea vitezei, accelerarea fiecărei particule către
locaţiile soluţiei proprii, respectiv a soluţiei roiului. Acceleraţiile sunt ponderate cu
nişte factori aleatori. Fie n particule distribuite în spaţiul de căutare. La fiecare iteraţie
se evaluează fiecare particulă şi dacă se găsesc soluţii mai bune, vectorii sunt în
permanenţă actualizaţi. Astfel, vectorial vom avea:
  
X i
(t  1) = X i (t ) + v i (t  1) i  [1, n] (1)
Indexarea vitezei de căutare a fiecărui agent este prezentată în formula (2).
     
v (t  1) = v (t ) + C1 rand() ( p
i i ibest - X (t ) )) + C2 rand() ( g best - X (t ) ))
i i
(2)
unde rând () reprezintă un şir de valori numerice generate aleator, uniform distribuite
în intervalul de lucru [0,1], iar constantele C1 şi C2, numite şi constante de accelerare
se stabilesc pe baza cunoştinţelor acumulate la nivel local de către un agent dar şi de
influenţa socialului prin intermediul schimbului de informaţii cu vecinii, [9].
Modificarea vitezei se face ca urmare a diferenţelor dintre poziţia curentă a
agentului şi cea mai bună poziţie a lui anterior calculată, precum şi de poziţia lui curentă
şi cea mai bună poziţie comunicată de vecinii lui. Simularea de incendiu şi evacuare are
la bază algoritmul de optimizare Particle Swarm Optimization care ţine cont de baza de
date de incendiu existentă, adunată ca urmare a cazuisticii din decursul anilor, de
geometria clădirii, precum şi de datele structurale care se bazează pe Fire Dynamic
Simulator, simularea bazată pe agenţi fiind scrisă în Java [2], [3], [5], [6], [9].
Timpul de preevacuare este definit ca fiind timpul necesar unui ocupant care
este implicat şi în alte activităţi înainte de a lua decizia de evacuare. Acest timp
reprezintă cea mai mare parte din timpul total de evacuare. Efectele de expunere a
ocupanţilor la urmările dezvoltării şi propagării incendiului (care, de multe ori, pot fi
letale) conduc la incapacitatea evacuării, reducerea vitezei de deplasare ca urmare a

56
reducerii vizibilităţii, efectele nocive asupra ochilor, plămânilor, iritaţie, efecte
termice ale incendiului, alegerea unei căi de ieşire de multe ori mai lungă din cauza
scăderii acuităţii mentale şi a scăderii vizibilităţii.
Factorii care pot influenţa evacuarea în condiţii optime pot fi împărţiţi după
natura lor, în: psihologici şi fiziologici. În cazul dezvoltării unui incendiu efectele de
pericol sunt generate de căldură radiantă, expunerea la efectele termice ale focului,
apariţia fumului cu efectele sale nocive. Expunerea la căldură duce la ameninţarea
vieţii ocupanţilor datorită hipertermiei, arsuri pe suprafaţa pielii şi arsuri ale
aparatului respirator. Spaţiul în care se desfăşoară simularea este reprezentat ca o
reţea de celule de dimensiuni mici, fiecărei celule i se va atribui o valoare în funcţie
de distanţa de la ocupant la ieşire. PSO este o alegere bună pentru a simula un proces
de evacuare, caz în care ocupanţii încearcă să menţină o anumită distanţă unul faţă de
altul în timpul deplasării spre locaţia optimă, de exemplu ieşirea dintr-o construcţie.
O versiune modificată a PSO este folosită ca o cale de optimizare a evacuării,
pentru simulare pe baza unui scenariu de evacuare. Simularea deplasării stolului de
păsări are la bază trei direcţii de manifestare a comportamentului uman şi anume de
separare, de coeziune şi de aliniere. Comportamentul de separare a permis păsărilor
să menţină în timpul deplasării lor o anumită distanţă una faţă de alta; cel de coeziune
le-a permis să stea împreună într-un grup, iar alinierea le-a permis să se poată orienta
în aceeaşi direcţie. Comportamentul uman este una dintre caracteristicile cele mai
complexe de care trebuie ţinut cont în simulare, în special în cazul unei situaţii de
urgenţă. Dificultatea este de a simula comportamente umane mai complexe, cum ar fi
cel de panică, manifestare care nu este pe deplin înţeleasă sau cuantificată.
Fiecărui ocupant i se atribuie anumite alte atribute, vârstă, sex, handicap,
timp de răspuns, viteza maximă de deplasare liberă pe jos.
Astfel, pentru fiecare ocupant este alocată o viteză maximă, în cazul unei
deplasări libere ţinându-se cont de vârsta şi sexul acestuia.
Modelul are capacitatea de a reprezenta obstacole simple, care pot fi
idealizate ca cercuri (de exemplu, scaune, mese, stâlpi etc).
Aici se presupune că fiecare ocupant trebuie să aibă capacitatea de a găsi
drumul de ieşire din clădire cu de la sine putere. În acest sens ocupantul trebuie să
poată evita ceilalţi ocupanţi şi alte obstacole aflate în calea de deplasare.
Fiecare regiune este considerată ca fiind un spaţiu de proiectare
independentă, astfel în fiecare regiune se aplică o versiune modificată a PSO în mod
independent una faţă de alta, de a conduce ocupanţii pentru a găsi cea mai apropiată
ieşire, prin alegerea căii cea mai scurtă posibilă.
O dată ce ocupanţii se deplasează spre ieşire trecând dintr-o regiune în alta, ei
intră în mod automat în următoarea regiune (spaţiu de proiectare) şi sunt conduşi
pentru a ieşi rulând PSO în această regiune.
Funcţia-obiectiv pentru fiecare regiune este dată de distanţa ocupantului faţă
de ieşirea aleasă, care trebuie astfel să fi minimizate şi care face obiectul unor
constrângeri cum ar fi obstacole, alţi ocupanţi, pereţi.
În variantele tradiţionale ale algoritmului de optimizare PSO, pentru fiecare
iteraţie, fiecare soluţie de proiectare face o mutare pe baza a două criterii, cele mai
bune valori personale pe care un ocupant le-a obţinut vreodată şi cele mai bune la un
nivel global.

57
 Pentru a evita coliziunile cu diversele obstacole, pereţi şi alţi ocupanţi,
direcţiile cele mai defavorizante sunt calculate pentru fiecare dintre aceste entităţi
atunci când ocupantul se află în apropierea lor.
Aici se face presupunerea că fiecare ocupant în parte ar trebui să aibă
capacitatea de a găsi drumul de evacuare din clădirea supusă unei situaţii de urgenţă
cu de la sine putere. În acest sens, el ar trebui să poată evita ocupanţii şi alte obstacole
care îi ies în cale. Această problemă complexă de alegerea unei căi de evacuare
optime poate fi rezolvată prin împărţirea planului clădirii care poate avea mai multe
etaje obligatoriu în regiuni mai mici, reprezentând camere şi coridoare.
O dată ce ocupanţii părăsesc regiunea în care se aflau iniţial, în deplasarea lor
spre căile de evacuare, vor intra automat în următoarea regiune (spaţiu de proiectare),
unde vor fi conduşi spre ieşirea optimă dată de rularea algoritmului PSO în această nouă
regiune. Există un mare avantaj în discretizarea datelor din fiecare regiune, problema
fiind astfel mai înţelept pusă decât în cazul strângerii de date (de exemplu, pentru fiecare
ocupant care are nevoie de a evita obstacolele, pereţii, precum şi alţi ocupanţi care se află
în aceeaşi regiune). Această metodă minimizează practic costurile de calcul.
Funcţia-obiectiv care trebuie minimizată, se stabileşte pentru fiecare regiune
în parte, aceasta fiind distanţa ocupantului faţă de ieşire, care va face obiectul şi al
unor constrângeri cum ar fi obstacolele care pot să apară în drumul spre căile de
evacuare, a altor ocupanţi care se deplasează pe aceeaşi direcţie, pereţi despărţitori.
În versiunea modificată a algoritmului PSO folosit pentru a găsi calea optimă de
evacuare, fiecare soluţie de proiectare (ocupant), modificările datelor se bazează pe cele
mai bune date personale vreodată realizate de fiecare ocupant în parte dar şi cele mai
bune date realizate la nivel global de către ocupanţii acelei regiuni, precum şi locaţia de
ieşire. Se oferă astfel o direcţie iniţială de mişcare, care va fi transmisă ocupanţilor.
Pentru a evita eventualele coliziuni cu obstacole, pereţi şi alţi ocupanţi, aceste
direcţii de deplasare, în urma calculelor care se efectuează, sunt interzise, fiind
stabilite pentru fiecare dintre entităţile care impiedică deplasarea corespunzătoare
către căile de evacuare, acest lucru putându-se stabili cu exactitate când ocupantul
este în apropierea obstacolului [4], [5], [7].
Obiectivul principal al
unui ocupant, ca urmare a
apariţiei unei situaţii de urgenţă,
este de a alege o ieşire cât mai
sigură şi de a se deplasa spre ea
(Fig. 1). Problema de a selecta o
anumită ieşire şi de a se deplasa
spre aceasta este dată de
comportamentul psihologic al
ocupantului, care depinde de
diverşi factori. Aceste comporta-
mente pot fi cuantificate pornind
de la un set de ipoteze.
Figura 1 – Determinarea direcţiei
finale după care se deplasează
ocupanţii

58
 În metodologia dezvoltată se presupune că în caz de urgenţă obiectivul
ocupantului primar va fi de a se deplasa pe cel mai scurt drum, spre cea mai apropiată
ieşire din regiune. În cazul în care există numai o singură ieşire în regiune, decizia
necesară este doar ca deplasarea să se facă pe calea cea mai scurtă spre această ieşire.
Comportamentul de selecţie a ieşirii este reglementat prin funcţia-obiectiv care se
optimizează cu PSO, definită ca distanţa minimă a ocupantului faţă de ieşirea dintr-o
regiune. În cazul unor ieşiri multiple, fiecărei ieşiri îi este ataşată o funcţie-obiectiv
asociată cu aceasta. Decizia de a alege cea mai apropiată ieşire este simulată prin
alegerea unei ieşiri, care să implice o valoare minimă a funcţiei obiectiv. Ieşirea
aleasă precum şi atributele sale sunt utilizate de către PSO pentru a optimiza
deplasarea spre ieşire (Fig. 2.).
Ar fi incorect să presupunem că ocupanţii unei regiuni întotdeauna se vor
deplasa spre cea mai apropiată cale de evacuare. Un factor foarte important care
influenţează alegerea ieşirii este timpul de aşteptare necesar pentru a se putea face
evacuarea. Timpul de aşteptare pentru un ocupant la ieşirea de evacuare va depinde
de numărul persoanelor care se află în faţa lui.

Figura 2 – Exemplu de alegere a ieşirilor

În cazul în care acest timp este mare, ocupantul ar putea alege o altă ieşire
chiar dacă acesta este mai departe, cu condiţia ca timpul de aşteptare să fie mai mic
decât în primul caz. Aceasta presupune o decizie complexă, având în vedere cazul că
un ocupant trebuie să evalueze doi factori pentru a lua o decizie (de exemplu distanţa
pe care trebuie să o parcurgă pentru a ajunge la ieşire şi timpul pe care el va trebui să-l
aştepte la o ieşire).
Acest comportament poate fi simulat prin utilizarea unui concept important
de penalizare a optimizării funcţiei-obiectiv. Acest concept este utilizat în principal
pentru a manipula constrângeri într-o problemă de optimizare. Funcţia-obiectiv este
astfel penalizată în funcţie de numărul de persoane care se deplasează spre ieşire. Un

59
alt factor care influenţează alegerea unei anumite ieşiri în cazul apariţiei unui
incendiu este şi disponibilitatea respectivei ieşiri. În cazul în care una sau mai multe
ieşiri sunt blocate din cauza focului sau a efectelor acestuia ocupanţii nu vor alege să
se deplaseze spre alte ieşiri, chiar dacă acestea sunt cele mai apropiate. Cu toate
acestea, atunci când o regiune are doar o singură ieşire care este blocată, ocupanţii nu
vor mai avea nicio alternativă posibilă, ci doar pe cea de a folosi această ieşire
poziţionându-se pe cât posibil cât mai departe de foc. Comportamentul psihologic al
ocupantului în caz de incendiu, de a alege o altă ieşire în detrimentul parcurgerii unui
drum mai lung dar cu câştigul reducerii timpului de aşteptare pentru evacuare.
Când avem o densitate mare de ocupanţi, nu toţi ocupanţii vor fi în măsură
să-şi adapteze calea lor pentru a evita obstacolele care apar din cauza lipsei de spaţiu
(Fig. 3 şi Fig. 4).

Figura 3 – Ocolirea de către un ocupant a unui obstacol

Figura 4 – Deplasarea ocupanţilor cu ocolirea unui obstacol

În cazul în care ocupantul rămâne expus unui flux ridicat de căldură pentru o
lungă perioadă de timp, acest lucru poate duce chiar la incapacitatea de deplasare.
Trebuie făcută o distincţie clară între ocupanţii care se află în incapacitatea de a
se deplasa şi cei care sunt capabili de deplasare. Un exemplu de astfel de scenariu
este prezentat în Fig. 5, prezentându-se modul în care unii ocupanţi, datorită
expunerii îndelungate la radiaţiile de căldură de la sursa de incendiu, îşi schimbă
culoarea în negru.

Figura 5 – Ocupanţi ocolind sursa de incendiu, iar o parte din aceştia

nu mai pot continua deplasarea

Evitarea sursei de foc reprezintă instinctul pe care îl are fiecare ocupant este
de a căuta o cale liberă care să nu fie afectată de incendiu. Cu toate acestea, de foarte
multe ori, calea disponibilă ieşirii din clădire necesită trecerea prin sursa de foc, sau
prin apropierea acesteia. În astfel de cazuri ocupanţii, pentru a evita sursa de foc, vor

60
rămâne în spaţii de siguranţă aflate cât mai departe posibil de sursa de incendiu.
Acest comportament este similar celui de evitare a o obstacolelor cu excepţia faptului
că ocupantului nu poate ajunge cât mai aproape de obstacol. Ocupanţii nu pot
prelungi expunerea la radiaţiile de căldură din regiune şi îţi vor alege calea pe care se
vor deplasa pentru a evita fiecare sursă de foc în parte.
Dacă un ocupant intră în zona de influenţă a unui perete, este calculată o
direcţie de deplasare interzisă din cauza peretelui, perpendiculară pe direcţia
peretelui. Pentru cazul în care sunt şi ocupanţi care au un anumit nivel de handicap
este definită o caracteristică a ocupantului – „nivel de handicap”. Valoarea nivelului
de invaliditate variază de la 0 la 1. Când nivelul este 1, ocupantul nu prezintă
handicap, 0 înseamnând posibilitatea zero de mişcare. Nivelul de invaliditate al
fiecărui ocupant afectează în mod direct capacitatea sa de liberă circulaţie. În cele mai
multe cazuri, libera circulaţie a ocupantului este direct legată de viteza sa de
deplasare. Modelul de evacuare propus ţine cont şi de comportamentele sociale
simple, cum ar fi cele ale unor persoane care sunt în măsură să sprijine deplasarea
spre căile de evacuare ale ocupanţilor care prezintă un anumit handicap. După
efectuarea a patru simulări cu modificarea locului din care porneşte evacuarea
ocupanţilor şi a surselor de incendiu, rezultatele obţinute sunt prezentate în Tabelul I:

Tabelul I
Rezultatele obţinute după efectuarea a 4 simulări cu modificarea locului din care porneşte
evacuarea ocupanţilor şi a surselor de incendiu
Nr. crt. Număr Media Timpul Timpul minim Deviaţia
timpilor maxim de de evacuare standard
de evacuare
evacuare
1 10 28,23 30,95 26,45 1,23
2 10 28,05 29,40 25,80 1,16
3 10 28,09 29,50 24,70 1,40
4 10 27,58 29,40 25,5 1,21

În Tabelul II este prezentată scăderea vitezei de deplasare a ocupanţilor în

condiţiile în care creşte numărul de ocupanţi situaţi într-o vecinătate, care se
deplasează în aceeaşi direcţie în vederea evacuării.

Tabelul II
Scăderea vitezei de deplasare a ocupanţilor în condiţiile în care creşte numărul de ocupanţi
Numărul de agenţi situaţi într-o
Viteza de deplasare (m/s)
vecinătate care se evacuează
1-2 1,25
3-4 1,00
5-6 0,75
7-8 0,50
Deplasare pe scări 0,50
Deplasare în condiţii de fum 0,375-0,50

În cazul în care un agent are direcţia de deplasare 1, posibilităţile de schimbare a

direcţiei sunt 1, 3 sau 7 (direcţiile date de săgeţile de culoare roşie), (Fig. 7). Atunci când

61
agenţii observă degajări de fum ca urmare a izbucnirii unui incendiu, ocupanţii încep să
se evacueze, decizând destinaţia la care vor să ajungă. În cazul în care ocupantul care se
evacuează are direcţia 1, linia de vedere este extinsă în direcţia în care agentul este în
căutarea direcţiei de deplasare, încercând depistarea eventualelor obstacole, pereţi.

Figura 6 – Vecinătăţile unui agent

Figura 7 – Deplasarea agenţilor spre celule

3. REZULTATELE SIMULĂRII

Etapele evacuării unui supermarket cu două încăperi în care se află 100 de

ocupanţi, trataţi ca agenţi prin algoritmul de optimizare Particle Swarm Optimization,
sunt prezentate în Fig. 8.
Agenţii care se deplasează spre ieşiri sunt reprezentaţi sub forma unui cerc
iniţial de culoare galbenă. După trecerea timpului de pre-evacuare, o dată cu
începerea deplasării agenţilor codificaţi de la 1 – 100, li se indică cea mai bună
direcţie de deplasare care a fost stabilită la nivel local, marcată printr-o săgeată.
Atunci când agenţii au găsit direcţia optimă de deplasare spre căile de evacuare,
aceştia îşi vor schimba culoarea în alb. Agenţii care au probleme în deplasarea lor
spre căile de evacuare, sau care prin poziţionarea lor împiedică deplasarea normală a
celorlalţi agenţi, îşi vor schimba culoarea în roşu. Agenţii care au perspectiva clară a
evacuării vor rămâne de culoare galbenă. În figura 8 este prezentată situaţia evacuării
la diverse momente de timp până la evacuarea totală a clădirii, unde t reprezintă
timpul scurs de la începutul evacuării iar N este numărul de agenţi de culoare galbenă
care au şansa evacuării.

62
 t=0,01 min; N=100 t=0,41 min; N=87 t=2,29 min; N=63

t=2,5 min; N=61 t=3.5 min; N=54 t=6 min; N=38

t=7,5 min; N=29 t=8 min; N=26 t=11 min; N=20

t= 11,5 min; N=18 t=13,5 min; N=13 t=14 min; N=10

t=16 min; N=3 t=16,5 min; N=2

Figura 8 – Situaţia evacuării la diverse momente de timp până la evacuarea totală a clădirii

63
 4. CONCLUZII
Multe tipuri de comportamente incluse în acest document, cum ar fi:
detectarea automată a riscului de incendiu, comportamentul imprevizibil în cazul unei
situaţii de panică, comportamentul în timpul pre-evacuării, comportamentele chiar
critice atunci când ocupanţii sunt într-un mediu cu o dezvoltare puternică de fum,
comportamentele de evacuare atunci când există un lider care ar putea fi urmat spre
căile de evacuare, ocolirea unor posibile obstacole, îndepărtarea de focarele de
incendiu au fost modelate pe tehnici de optimizare euristice Particle Swarm
Optimization. Activitatea viitoare a acestui studiu o reprezintă dezvoltarea unui
model care va anticipa mişcarea mulţimii în timpul evacuării la apariţia unei situaţii
de urgenţă, în această lucrare – incendiul, cu accent deosebit pe integrarea
comportamentelor umane.

BIBLIOGRAFIE
[1] Mohammad Saadatseresht Ali Mansourian and Mohammad Taleai, Evacuation Planning
Using Multiobjective Evolutionary Optimization Approach;
[2] Jim Augustine, MD, FACEP, and John T. Schoettmer, MD, DBCEM, DABFP, „Lessons
Learned From an Unplanned” in Event Evacuation of a Rural Community Hospital;
[3] Paraskevi S. Georgiadoua; Ioannis A. Papazogloub; Chris T. Kiranoudisc and Nikolaos C.
Markatosc, Modeling Emergency Evacuation for Major Hazard Industrial Sites;
[4] Chris W. Johnson, Using Evacuation Simulations for Contingency Planning to Enhance the
Security and Safety of the 2012 Olympic Venues;
[5] Zhendan, Xue; Paul, E.; DesJardin and Christina, L. Bloebaum, A Particle Swarm
Optimization based Behavioral and Probabilistic Fire Evacuation Model Incorporating Fire
Hazards and Human Behaviors;
[6] Tobias, Kretz, Pedestrian Traffic Simulation and Experiments;
[7] Izquierdo, J.; Montalvo, I.; Pérez, R.; Fuertes, V.S., Forecasting Pedestrian Evacuation
Times by Using Swarm Intelligence;
[8] Gaurav, Tyagi, A Heuristic Optimization based Methodology for Fire Evacuation Simulation
Incorporating Human Behaviors;
[9] J. Kennedy, R.; Eberhart, R., 1995, „Particle Swarm Optimization” in Proc. IEEE Int’l. Conf. on
Neural Networks (Perth, Australia), IEEE Service Center, Piscataway, NJ, IV: pag 1942-1948.

64
 SISTEME DE DETECŢIE A INCENDIILOR ŞI SIGURANŢA ÎN
FUNCŢIONARE A ACESTORA
Locotenent-colonel conf. univ. dr. ing. Manuel ŞERBAN,
Academia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza”
Facultatea de Pompieri

Abstract
The present paper analyses the influence of the operational capacity and topology of the
alarm circuits regarding the performance of the fire detection system.

Cuvinte-cheie: securitatea la incendiu, instalaţii de detecţie, semnalizare, fiabilitate

1. GENERALITĂŢI

Independent de voinţa omului şi chiar în prezenţa celor mai performante

măsuri de protecţie, riscul de incendiu există şi nu poate fi redus la zero. În astfel de
situaţii este necesar ca prin mijloace şi metode adecvate să se realizeze acele condiţii
care să conducă la controlul eficient al riscului de incendiu.
Asigurarea securităţii la incendiu a construcţiilor şi utilizatorilor vizează
obţinerea, după necesitate, a unui anumit grad de siguranţă în exploatarea acestora
reducând, dacă este posibil, incendiul la dimensiunile unui incident tehnic. În acest
caz este vorba despre un incendiu controlat şi nu de unul cu o evoluţie liberă,
existând premisele de a interveni eficient fie pentru oprirea sau cel puţin pentru
modificarea arderii în scopul de a-i atenua efectele.
Asigurarea securităţii la incendiu a construcţiilor şi utilizatorilor urmăreşte, în
esenţă, optimizarea performanţelor obiectivelor pe durata de viaţă a acestora. Decizia
asigurării unui anumit grad de siguranţă în caz de incendiu trebuie efectuată pe baza unor
criterii economice şi sociale. Atunci când este în pericol viaţa oamenilor în luarea
deciziilor, trebuie să primeze şi alte considerente, nu numai cele de rentabilitate
economică.
Una dintre posibilităţile de îmbunătăţire a protecţiei la incendiu a
construcţiilor şi ocupanţilor se poate realiza prin intermediul instalaţiilor automate de
semnalizare a incendiilor. O instalaţie automată de semnalizare a incendiilor
(detectare şi alarmare) nu poate să împiedice nici producerea şi nici dezvoltarea
incendiilor. Din momentul în care un incendiu este detectat, acesta continuă să se
dezvolte până la începerea operaţiilor de stingere fie de către instalaţii automate de
stingere fie de către serviciul de pompieri.
Instalaţiile automate de semnalizare a incendiilor constituie modalitatea
practică pentru automatizarea procesului care se desfăşoară între izbucnirea şi

65
stingerea unui incendiu. Prin această tehnică se reduc în mod considerabil pierderile,
materiale sau umane, cauzate de incendiu.
Funcţia unei instalaţii de detectare şi alarmare la incendiu constă în
supravegherea permanentă a spaţiului protejat, detectarea corectă şi în cel mai scurt
timp posibil a incendiului şi declanşarea sistemelor de alarmare şi/sau protecţie cel
mai bine adaptate unei intervenţii rapide şi eficiente.

2. FIABILITATEA CIRCUITELOR DE SEMNALIZARE

Circuitele de semnalizare reprezintă suportul fizic prin intermediul cărora se

vehiculează informaţiile între elementele componente ale unui sistem de protecţie la
incendiu. În plus, prin circuitele de semnalizare alcătuite frecvent din numai două
conductoare, se face şi alimentarea cu energie electrică a elementelor sistemului.
Starea circuitelor de semnalizare influenţează în mod decisiv siguranţa în
funcţionare a sistemelor de protecţie la incendiu. Defectarea circuitelor de semnalizare
poate conduce la scoaterea totală sau parţială din funcţiune a elementelor conectate la ele
şi, în mod implicit, la diminuarea capacităţii de protecţie la incendiu a obiectivului
protejat.
În funcţie de principiul fizic de transmisie utilizat, pot exista circuite de
semnalizare de tip electric şi radio. Până în prezent, cea mai largă răspândire o au
circuitele de semnalizare formate din conductoare electrice. Cele mai frecvente
defecţiuni ale circuitelor de semnalizare clasice sunt întreruperile, scurtcircuitele şi
punerile la masă.
După modul de conectare a circuitelor la centralele de semnalizare se disting:
circuite de semnalizare de tip radial şi de tip buclă (inel).
Tipul de circuit radial este format din cel puţin două conductoare electrice şi se
închide pe o rezistenţă terminală. În funcţie de valorile curentului care se înregistrează pe
circuitul de semnalizare, se poate decela de către centrala de semnalizare starea acestuia:
– normală, alarmă, întreruptă şi scurtcircuitată.
Tipul de circuit în buclă este caracterizat prin faptul că atât începutul, cât şi
sfârşitul liniei de semnalizare sunt conectate la centrala de semnalizare. În aceste
condiţii, atât transmisia informaţiei, cât şi alimentarea cu energie a elementelor
conectate la circuit se realizează pe două căi şi din două puncte distincte.

Centralã Centralã

RT
a) b)
Figura 1 – Tipuri de circuite de semnalizare a incendiilor
a) radial; b) buclă

66
 Analizând comparativ stările celor două tipuri de circuite de semnalizare şi
excluzând cazurile în care acelaşi tip de defect produce aceeaşi stare pentru ambele
circuite, se constată că circuitul de tip buclă este superior celui de tip radial. Astfel,
ruperea unuia sau a ambelor conductoare în aceeaşi secţiune sau în secţiuni diferite
nu se soldează cu stare de defect pentru circuitul de semnalizare de tip buclă.
Pentru circuitul de semnalizare de tip radial, ruperea chiar a unui conductor
duce la o stare de nefuncţionare totală sau parţială a elementelor conectate în aval de
punctul de defectare. Cazul cel mai defavorabil are loc atunci când ruperea se
produce pe tronsonul de cablu situat între centrala de semnalizare şi primul element
conectat în circuit (defectare totală).
Din punctul de vedere al schemei logice de fiabilitate, circuitul de tip radial
poate fi echivalat cu un element cu indicatorii de fiabilitate:

λR = λ μR = μ (1)
unde:
– , , reprezintă rată de defectare, respectiv rată de reparare;
– λR, μR, reprezintă rată de defectare, respectiv rată de reparare, pentru
circuitul de tip radial.

Circuitul de tip buclă are o schemă de fiabilitate formată din două elemente
identice conectate în paralel, fiecare cu indicatorii de fiabilitate λ şi μ
Pentru circuitele de tip buclă se obţin următoarele expresii ale ratelor
echivalente de defectare şi reparare:
22
B  ; B  2 (2)
2  

unde:
– λB , B , reprezintă rată de defectare, respectiv rată de reparare, pentru
circuitul de tip buclă.

Calculând raportul λR/λB se obţine:

R 
 1 1 (3)
B 2

Din punct de vedere fizic, relaţia 3 arată că fiabilitatea circuitului de tip buclă
este superioară fiabilităţii circuitului de tip radial.
Calculând raportul celor două disponibilităţi AR/AB, se obţine:
AR 
 1 (4)
A B 2  

Din punct de vedere fizic, relaţia 4 arată că disponibilitatea circuitului de tip

buclă este mai mare decât disponibilitatea circuitului de tip radial, chiar şi în
condiţiile în care lungimea circuitului de tip buclă este de două ori mai mare decât a
celui de tip radial.

67
 În condiţiile în care λ = 0,01μ se obţine AR = 0,990099 şi AB = 0,999902
ceea ce pentru o durata de un an de zile (8760 ore) înseamnă un număr de cca. 86 de
ore de nefuncţionare pentru circuitul de tip radial şi de numai o oră de nefuncţionare
pentru circuitul de tip buclă.
Din acest exemplu se constată creşterea deosebit de importantă pe care o
aduce structura de circuit buclă asupra disponibilităţii circuitului de semnalizare
comparativ cu structura de tip radial.

3. INFLUENŢA VÂRSTEI CIRCUITELOR DE SEMNALIZARE

ASUPRA SIGURANŢEI ÎN FUNCŢIONARE

În practică sunt frecvente situaţiile în care circuitele de semnalizare ale

instalaţiilor de protecţie la incendiu sunt alcătuite din tronsoane de cablu de vârste
diferite. Acest lucru poate fi datorat fie înlocuirii unor tronsoane de circuit defecte cu
altele noi, fie extinderii punctelor de detectare ca urmare a necesităţilor de protecţie la
incendiu a unor noi spaţii.
Pentru a analiza efectul vârstei tronsoanelor care formează un circuit de
semnalizare, asupra fiabilităţii acestuia, admiţând că legea de repartiţie a timpului de
funcţionare este exponenţială, se scrie expresia fiabilităţii tronsonului „i” sub forma:


R i ( t )  exp   i ( t  t i )  (5)
în care avem:
– Ri(t): funcţia de fiabilitate a tronsonului „i”;
– λi: rata de defectare a tronsonului „i”;
– ti: vârsta tronsonului „i” la momentul t=0.

Se admite că momentul t = 0 coincide cu punerea în funcţiune, în totalitate, a

circuitului de semnalizare.
Din analiza relaţiei anterioare rezultă următoarele:
 funcţia de fiabilitate are valori cu atât mai reduse cu cât termenii λi şi
(t+ti) au valori mai mici;
 la momentul t = 0, când circuitul de semnalizare este în totalitate nou,
funcţia de fiabilitate are valoarea maximă şi egală cu unitatea;
 dacă la momentul t = 0, circuitul de semnalizare este alcătuit din tronsoane
noi şi vechi, funcţia de fiabilitate devine subunitară.

Fie la t=0, un circuit de semnalizare în totalitate nou (rezultă ti=0) şi un

circuit de semnalizare format din două tronsoane identice, un tronson nou (t1=0) şi un
tronson vechi (t20).
Dacă considerăm că λ= 0,001/an, cu relaţia (5) vom determina valorile
funcţiei de fiabilitate a circuitului de semnalizare la diverse momente.

68
 De exemplu, pentru un circuit de semnalizare în totalitate nou valoarea
funcţiei de fiabilitate după 5 ani de utilizare este de 0,99049. Această valoare este
identică cu fiabilitatea unui circuit la momentul în care la un tronson vechi, cu o
durată de exploatare de zece ani, se adaugă un tronson nou.

4. CONCLUZII

Pentru circuitele de semnalizare se constată creşterea deosebit de importantă

pe care o aduce structura de tip buclă asupra disponibilităţii circuitului de semnalizare
comparativ cu structura de tip radial.
Pentru un circuit de semnalizare alcătuit din tronsoane de cablu cu durate
diferite de utilizare se constată ponderea deosebit de ridicată a tronsoanelor vechi
asupra disponibilităţii sistemului.
Pe baza relaţiei matematice de calcul se pot stabili momentele de mentenanţă
preventivă pentru ca fiabilitatea să nu scadă sub o valoare minimă admisă.

BIBLIOGRAFIE
[1] Andrews, J., Reliability and Risk Assesment, Longman Group, 1993;
[2] Centea, O., Elemente de teoria şi calculul fiabilităţii, Editura U.T.C.B., Bucureşti, 1984;
[3] Popovici, A., Proiectarea securităţii sistemelor complexe, Editura Ştiinţifică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1988;
[4] Stamatiu, A., Fiabilitatea instalaţiilor, Editura MatrixRom, Bucureşti, 1999;
[5] Şerbu, T.; Matea, I., Instalaţii automate de detectare a incendiilor, Editura M.I.Ch.P.,
Bucureşti, 1989;
[6] Şerbu, T., Fiabilitatea şi riscul instalaţiilor. Elemente de teorie şi calcul, Editura Matrixrom,
Bucureşti, 2000;
[7] Şerban, M., Sisteme de detecţie şi alarmă la incendiu, Editura Ministerului Administraţiei şi
Internelor, Bucureşti, 2009.

69
 PROTECŢIA ÎMPOTRIVA DESCĂRCĂRILOR ELECTRICE
ATMOSFERICE. SCURT ISTORIC

Conf. univ. dr. ing. Eleonora DARIE

Universitatea de Construcţii Bucureşti – Facultatea de Instalaţii
Locotenent-colonel lector univ. dr. ing. Garibald POPESCU
Academia de Poliţie „Alexandru Coan Cuza“ – Facultatea de Pompieri

Rezumat
În material se prezintă unele date istorice care fac referire la: descărcările sub formă de
trăsnet; instalaţii de paratrăsnet; elemente de fenomen; cercetători/inventatori.

1. SCURTĂ ISTORIE A FENOMENULUI

De-a lungul timpului, omul a fost terorizat şi fascinat probabil, în egală

măsură de fenomenul trăsnet/tunet.
Pentru explicarea acestor fenomene şi pentru controlul riscurilor/pericolelor,
fiinţa umană a recurs la divinitate, care ulterior a devenit un concept.
În acest mod, trăsnetul a fost asociat cu „mânia divinităţilor”, fiind
considerat de fapt, ca o consecinţă, „pedeapsa” pentru o greşeală individuală sau
colectivă adusă divinităţii.
Astfel de situaţii, considerate ca forme primitive de exprimare, se regăsesc, în
istorie, la toate popoarele/religiile pământului.
Vechea Mesopotamie aminteşte despre o divinitate feminină care concentra în
mâinile sale „focul cerului”.
Teshup, zeul keraunic al huriţilor era reprezentat în diferite schiţe, desene
etc., cu aproximativ 900 î.Ch.; oraşul acestuia era Kummiya, situat pe cursul superior
al Tigrului.
Divinităţile din Asia Mică se numeau Ishkur, Adad şi Baal.
La egipteni, zeul furtunilor era considerat Seth.
Altă ţară în care trăsnetul a fost obiectul miturilor este India; divinitatea
keraunică în această ţară se numea Indra.
În China, divinităţile chineze erau Lei-Tsu (figura 1), Lei-Kung şi Tien-Mu.
În Africa, trăsnetul era atribuit zeului Umpundulo; aztecii din Mexic îl
divinizau pe Tlaloc, zeul ploii şi al trăsnetului.
La greci, divinitatea supremă, zeul manifestărilor atmosferice era considerat
Zeus; la romani, echivalentul său era Jupiter (figura 2), principala divinitate a
Pantheonului. Acesta era identificat ca zeu al cerului, luminii zilei, trăsnetului şi
tunetului.

70
 În faţa numeroaselor divinităţi şi credinţe ale vremii, pare uimitor că, printre
naţiunile ajunse la o treaptă avansată de civilizaţie şi cultură intelectuală, obişnuite a
examina şi discuta totul, nimeni nu a cercetat în mod serios cauzele naturale ale
trăsnetului.
Filozofii luminaţi considerau că norii şi fenomenele conexe erau rezultatul
acţiunilor unor elemente asupra altora.
Anaximene considera că aerul se putea schimba în foc. După alţii, cum este,
de exemplu, Seneca, trăsnetul se datora aprinderii vaporilor de apă aflaţi în
suspensie, în atmosferă.
În mod curios, multe dintre aceste opinii/observaţii vor fi reluate ulterior,
mult mai târziu de către savanţii mai apropiaţi epocii noastre. Popoarele scandinave
divinizau şi ei pe zeii trăsnetului: Perun, Perkunas şi Thor.
Spre exemplu, poporul român îl consideră pe proorocul Ilie (coborâtor din
Biblie) drept stăpân al trăsnetului şi tunetului (figura 3).
În Evul Mediu, noţiunea de catastrofă naturală nu exista. După Biserică, ce
reprezenta „instanţa ideologică” dominantă a acelei epoci, o „catastrofă naturală”
era considerată, de fapt, „pedeapsa pentru o greşeală individuală sau colectivă”.
Manifestarea unor fenomene de natură meteo, cu consecinţele respective,
intrigau şi înspăimântau oamenii acelei epoci; acelaşi sentiment era generat în cazul
descărcărilor de dimensiuni reduse, efluviile, al căror sediu era vârful unor obiecte
metalice şi care erau însoţite de zgomote caracteristice.
Într-o manieră generală, descărcările apar pe proeminenţe, asperităţi, vârfuri
de orice natură, cu condiţia ca acestea să fie bune conductoare de electricitate.
Aceste fenomene, pe care astăzi ştim să le analizăm, erau numite de
navigatorii secolului al XV-lea şi al XVI-lea „focurile Sfântului Elm”.
Această denumire provenea din convingerea răspândită printre marinari, că
erau semnul protecţiei oferit de acest sfânt; explicaţia conferită pentru veneraţia lui
pare să fie următoarea: „Sfântul Elm” aflându-se într-o barcă pe mare, fără speranţe
de salvare, a fost ajutat de căpitanul unei corăbii; căpitanul nu a pretins nicio plată
pentru gestul său omenesc iar sfântul, pentru a-i mulţumi, i-a spus că, de acum
înainte, când se va apropia o furtună, el îi va trimite un foc pentru a-l avertiza.
Începând din secolul al XVII-lea, omul, ca fiinţă raţională, a început să se
degajeze de aceste superstiţii.
Fizica a făcut progrese deosebite în studiul electricităţii şi fenomenelor
conexe, acestea reprezentând obiectul unor numeroase experienţe şi al unor dezbateri
extrem de pasionante.
Dintre savanţii care se interesau atunci de fenomenele legate de
electricitate, pot fi amintiţi: Grey, Hawksbee şi Watson în Anglia, Boze, Rudolf şi
Waitz în Germania, Musschenbroek în Olanda, Jallabert şi Necker în Suedia,
Buffon, Dalibard, Delor, Dufay, Lemonnier, de Romas, în Franţa, unde este
necesar să amintim şi pe abatele Jean-Antoine Nollet, cunoscut pentru discuţiile în
contradictoriu purtate cu Benjamin Franklin, pe tema extrem de vastă a
electricităţii.
Benjamin Franklin (1706–1790) este considerat cel mai important cercetător
al electricităţii, în Statele Unite ale Americii; om de stat şi diplomat, acesta a

71
contribuit în mod decisiv la cunoaşterea proprietăţilor electricităţii; numele său este
legat de inventarea paratrăsnetului şi de celebra experienţă cu zmeul. (figura 4)
În acea perioadă, majoritatea experienţelor aveau loc în „saloanele de fizică”;
acestea se amenajau pretutindeni în Europa şi erau dotate cu diverse tipuri de aparate.
Principalul echipament care dota aceste saloane era „maşina electrică”, inventată în
secolul al XVII-lea, de către Otto von Guericke, fizician german, cunoscut în
principal pentru experienţa cu emisferele de Magdeburg, cu ajutorul cărora acesta a
demonstrat efectele presiunii atmosferice.
Pentru a progresa în teoria electricităţii, a fost necesară încă o altă invenţie;
aceasta a fost butelia de Leyda (butelia electrică), datorată lui Pieter van
Musschenbroek; aceasta se prezenta sub forma unei sticle, care se umplea cu apă, sau
cu alice de plumb, suprafeţele interne şi externe ale sale fiind acoperite cu foi din
metal denumite „armături”.
Aparatul permitea acumularea unei cantităţi considerabile de electricitate,
atunci când, ţinută în mână sau legată la pământ/sol, armătura sa interioară era pusă
în contact cu o maşină electrică în funcţiune. Butelia de Leyda juca de fapt rolul unui
condensator modern şi modifica complet aspectul scânteilor: descărcarea care se
produce atunci când are loc un scurtcircuit între armături generează o scânteie,
aproape un arc electric; dezvoltarea acesteia este însoţită de unde mecanice în aer.
O formă perfecţionată a acesteia s-a obţinut prin gruparea mai multor butelii
de Leyda în „baterie”; în acest mod, s-a realizat mărirea sarcinii acumulate şi, deci, a
virulenţei scânteii generate.
Observarea acestor scântei, în laborator, a permis savanţilor epocii să
previzioneze identitatea naturii electrice a trăsnetului.
Astfel, în anul 1748, abatele Nollet, izbit de asemănările între trăsnet şi
scânteile generate în laborator, a întocmit o listă a similitudinilor dintre acestea.
Francezul Jean Théophile Desaguliers, germanul Johann Heinrich Winckler,
englezul John Freeke şi americanul Benjamin Franklin stabiliseră comparaţii
asemănătoare.
Apare astfel, în mod natural, moda utilizării umbrelelor (figura 5) şi a
pălăriilor (figura 6).
Lui Franklin îi revine, de altfel, meritul de a fi demonstrat experimental
natura electrică a trăsnetelor. Acest fapt s-a petrecut pe o pajişte la marginea oraşului
Philadelphia, în timpul unei furtuni, când savantul, însoţit de fiul său, a înălţat un
zmeu legat cu o sfoară din cânepă (figura 4).
Datorită umidităţii, sfoara a devenit uşor conductoare, aşa încât, atunci când
Franklin şi-a apropiat un deget de o cheie legată la capătul acesteia, s-a produs o
scânteie vizibilă; originea electrică a trăsnetului era astfel probată; este necesar să
subliniem norocul lui Franklin care şi-a ancorat zmeul cu sfoara de cânepă: dacă, în
locul acesteia, el ar fi folosit un conductor metalic, urmările experienţei ar fi fost,
foarte probabil, tragice.
Tot Franklin a sugerat o experienţă al cărei principiu a stat la baza utilizării
paratrăsnetelor, formulându-şi propunerea astfel: „În vârful unui turn sau al unei
clopotniţe se va plasa o gheretă destul de mare pentru a putea adăposti un om şi o
platformă; în centrul platformei se va înălţa o tijă de fier având lungimea de 20 sau

72
30 picioare, foarte ascuţită la vârf, care se va aşeza pe un taburet izolat; dacă omul
care stă pe taburet va ţine în mână această tijă, atunci când se apropie norii orajoşi,
el poate fi electrizat, tija atrăgând electricitatea din nor”.
În continuare, acesta evocă maniera de protejare împotriva acestui fenomen:
„Dacă omul va atinge de tijă un fir de fier pe care-l ţine în mână cu un mâner de
ceară, iar cealaltă extremitate va fi legată la pământ, scânteile vor trece de la tijă la
firul de fier fără ca experimentatorul să fie afectat; dacă ipoteza se verifică, este
suficientă punerea tijei în comunicare cu pământul pentru protejarea edificiilor
împotriva trăsnetului”.
Principiul paratrăsnetului era astfel enunţat; experienţa sugerată de Franklin
a fost realizată ulterior şi de către Buffon, Dalibard şi Delor.
Franklin se poate considera, astfel, un mare norocos fiind favorizat de
realizarea condiţiilor de mediu, condiţii pe care şi alţii le-au încercat, însă fără a reuşi.

2. ISTORIA PRIMELOR PARATRĂSNETE

Cercetările cu privire la electricitate şi trăsnet au determinat un interes

deosebit pentru paratrăsnete. Primul dintre aceste aparate a fost plasat în Franţa pe
un edificiu public, biserica Saint Philibert din Dijon, în anul 1776.
Lucrările de instalare au fost coordonate de către eruditul preot Bertholon; au
urmat apoi paratrăsnetele din Lyon, din principalele oraşe din sud, apoi cele din
Paris. Se poate aprecia că abatelui Bertholon îi revine meritul real pentru
introducerea, în Franţa, a invenţiei lui Franklin.
Prima instalaţie de paratrăsnet construită în România a fost realizată la
sfârşitul secolului al XVIII-lea, urmare unui trăsnet care a afectat turnul bisericii
evanghelice din Cisnădie, judeţul Sibiu, la 20 mai 1795. Datorită acestei situaţii, a
fost învestit pentru construcţia instalaţiei de paratrăsnet – prima instalaţie din sud-estul
Europei la acea dată – renumitul Johann Conrad Klatz din Regensburg.
Curând, orice persoană destul de cultivată şi informată asupra invenţiei a
dorit să-şi instaleze un paratrăsnet pe proprietatea sa; moda a propus „umbrelele-
paratrăsnet”, ale căror vârfuri aveau rolul de paratrăsnet, şi „pălăriile-paratrăsnet”,
ale căror vârfuri erau camuflate cu pene; un cercetător original, Lapostelle, spiţer din
Àmiens, a propus utilizarea unor paratrăsnete din funie împletită din paie, considerând
că paiele conduceau mai bine curentul electric decât metalele.
O serie de întâmplări s-au petrecut cu ocazia primelor încercări de a proteja
unele clădiri, utilizând paratrăsnete. Astfel, când în ziua de 18 aprilie 1777, deasupra
localităţii Siena din Italia s-au format nori de furtună, locuitorii s-au întors speriaţi
spre catedrala care se înălţa de aproape 500 de ani, pe cea mai înaltă colină a oraşului;
aceştia erau siguri că aceasta va fi distrusă de trăsnete, ca urmare a sacrilegiului
comis de preoţi, acela de a instala un paratrăsnet pe clopotniţă.
Populaţia considera că trăsnetele reprezentau o manifestare directă a mâniei
lui Dumnezeu şi a încerca să te fereşti de ele era o sfidare împotriva puterii
dumnezeieşti.

73
 Instalarea „bastonului eretic“ în locul sfânt nu putea decât să atragă cele mai
grele pedepse. Aşa cum presupuneau, la un moment dat, o puternică lovitură de
trăsnet a căzut pe clopotniţă. Câteva momente mai târziu, o rază de soare străpunse
norii şi catedrala apăru neatinsă; mulţimea stupefiată s-a precipitat în edificiu pentru a
asista la o slujbă de mulţumire.
În aceeaşi ordine de idei, se ştie că, la Saint-Omer, Vissery de Boisvalé a
înălţat un paratrăsnet pe proprietatea sa; vecinii speriaţi că cerul va pedepsi blasfemia,
i-au intentat un proces, pe care l-au şi câştigat. Vissery a apelat, în apărarea sa, la
tribunalul din Artois.
A început astfel, o dezbatere care a pasionat întreaga provincie şi cu care
ocazie s-a făcut cunoscut pentru prima dată numele unui tânăr avocat, care a pledat
pentru montarea paratrăsnetului, în persoana lui Maximilien de Robespierre; în
cale din urmă, tribunalul i-a permis lui Vissery să-şi păstreze paratrăsnetul astfel
montat.
După descoperirile ştiinţifice ale secolului al XVIII-lea, care au eliberat omul
de superstiţii, următorul secol nu a adus decât puţine cunoştinţe noi despre fizica
trăsnetului şi a norilor, datorită faptului că încă lipseau instrumentele care să permită
progresul spre cunoaşterea modernă.
Cu ajutorul tehnicii de fotografiere, invenţie nou apărută, s-au analizat
numeroase trăsnete şi totodată s-a permis precizarea parametrilor acestora.
Utilizarea unor aparate ingenioase a permis să se concluzioneze că
descărcările electrice cele mai scurte pot dura mai puţin de o miime de secundă.
Secolul al XIX-lea a fost consacrat întocmirii statisticilor referitoare la
numărul victimelor şi la cel al trăsnetelor.
În acest sens, lucrarea lui Camille Flammarion, intitulată „Les caprices de la
foudre” şi publicată în 1905, oferă numeroase informaţii.
Deschiderea drumului în tehnica de observare fotografică a fost posibilă
datorită inventării în anul 1926, de către Sir Charles Vernon Boys a camerei cu
obiective rotitoare. Această cameră cuprinde două lentile care se rotesc cu mare
viteză în sensuri opuse în faţa unui disc acoperit cu substanţă sensibilă la lumină. În
timpul unei descărcări nor-sol, urma acesteia pe placă este supusă la două deviaţii în
sensuri opuse şi, prin suprapunerea celor două imagini, se poate determina viteza şi
direcţia de creştere a descărcării.
Camera Boys a fost utilizată cu succes de către B.F. Schonland în Africa de
Sud şi de către J.H. Hagenguth în Statele Unite ale Americii. Acest aparat permitea
analizarea cu mare acurateţe a traiectoriei şi numărului descărcărilor succesive în
cursul aceleiaşi descărcări electrice; dezavantajul principal era acela că acesta avea o
rezoluţie neperformantă pentru a se putea observa, cu suficiente detalii, dezvoltarea
canalului descărcării electrice.
Aşa cum s-a mai amintit, dificultatea de progres în evaluarea parametrilor
electrici ai trăsnetului s-a datorat lipsei aparatelor de măsură; cu toate acestea, prin
analiza urmelor de fuziune de pe vârfurile paratrăsnetelor şi de pe diverse plăci
metalice străbătute de curenţii de trăsnet, s-a realizat o anumită estimare a intensităţii
acestor curenţi. Valorile de câteva zeci de mii de amperi sunt conforme datelor
actuale şi ele au fost semnalate încă de cercetătorii din secolul al XIX-lea.

74
 La începutul secolului XX singurele aparate de măsură a intensităţii
curentului electric erau galvanometrul cu ac şi galvanometrul cu oglindă; aceste
aparate aveau însă o inerţie mult prea mare pentru a putea fi utilizate la măsurarea
curenţilor de trăsnet.
În această perioadă istorică, a apărut un dispozitiv ingenios şi simplu, care
admitea pentru prima dată o estimare corectă a valorii de vârf a acestor curenţi şi
anume bara magnetică.
Este cunoscut faptul că un conductor electric parcurs de un curent electric
generează în jurul lui câmp magnetic. O bară de oţel, montată în apropierea
conductorului, va fi parcursă de liniile de forţă ale câmpului electric; ea se va
magnetiza şi va păstra o magnetizare remanentă; măsurarea acestei magnetizări
permite determinarea amplitudinii curentului de trăsnet.
Barele magnetice au fost utilizate cu succes chiar de la începutul secolului
pentru măsurarea curenţilor de trăsnet în liniile electrice de înaltă tensiune. Aceste
dispozitive extrem de simple au permis completarea datelor obţinute cu ajutorul
staţiilor de măsurare mult mai complexe şi mai perfecţionate; în mare parte, acestea
au furnizat date statistice cu privire la amplitudinea curenţilor de trăsnet, statistici de
care dispunem astăzi.
Printre cercetătorii care au participat la această evaluare de date, pot fi citaţi:
H. Baatz (Germania), K. Berger (Elveţia), R.H. Golde (Marea Britanie), J.H. Hagenguth
(Statele Unite ale Americii), B.F. Schonland şi R.B. Anderson (Africa de Sud) şi mai
recent, F. Popolansky (Cehoslovacia).
Alte aparate utilizate pentru determinarea variaţiei în timp a curenţilor de
trăsnet au fost fulchronograful şi klidonograful.
Fulchronograful a apărut ca urmare a încercărilor lui C.F. Wagner şi G.D.
McCann din anul 1940, de a utiliza barele magnetice pentru determinarea variaţiei în
timp a curenţilor de trăsnet. Aceştia au construit un disc cu un mare număr de bare
magnetice, care se rotea cu viteză relativ mare, în apropierea unui conductor prin care
se scurgea un curent de trăsnet: barele erau succesiv supuse câmpului magnetic al
curentului, permiţându-se astfel să se obţină variaţia în timp a câmpului, deci a
curentului.
Din păcate, cea mai bună rezoluţie obţinută a fost de ordinul a circa 30 de
microsecunde, insuficientă pentru analizarea corectă a evoluţiei curenţilor de trăsnet.
De asemenea, datorită apariţiei în timp a unor dispozitive mult mai
perfecţionate, acest aparat a fost relativ repede abandonat, fără alte eforturi de a-l
îmbunătăţi.
Klidonograful, inventat de către J.F. Peters în anul 1924, a utilizat ca
principiu fenomenul numit „figurile Lichtenberg”. Acest fenomen, studiat pentru
prima dată în anul 1778, se prezintă sub forma unor arborescenţe care se formează pe
o foaie de hârtie presărată cu praf de sulf, când hârtia se plasează în raza de acţiune a
unui vârf metalic aflat la înaltă tensiune; aceleaşi figuri pot fi obţinute şi atunci când
hârtia se înlocuieşte cu o placă fotografică; klidonograful este, deci, un aparat care
măsoară valoarea de vârf a tensiunii.
Prin analizarea diametrului şi structurii figurilor Lichtenberg se poate deduce
amplitudinea şi polaritatea curenţilor de trăsnet.

75
 Aparatul a cărui invenţie a fost decisivă pentru analizarea curenţilor de
trăsnet şi vizualizarea evoluţiei în timp a acestor curenţi, a fost oscilograful cu tub
catodic, inventat de către Dufour. Astăzi, acesta este utilizat în toate domeniile din
ştiinţă şi tehnică, iar pentru studiul electricităţii atmosferice, el a fost utilizat pentru
prima oară în anul 1924, de către H. Norinder.
Primele oscilografe nu aveau încorporată o parte electronică destul de
puternică spre a examina suficient detaliile formelor. Din această cauză, a fost
necesar să se aştepte până în anul 1950, când a apărut oscilograful cu tub catodic cu
accelerare suplimentară (accelerarea suplimentară este o tensiune ridicată, de ordinul
a 20.000–25.000 V, care se aplică între catodul şi ecranul tubului şi care comunică
suficientă energie fasciculului electronic pentru a amplifica considerabil lumina
emisă de ecran, sub impactul electronilor).
Cele arătate aparţin de istoria dezvoltării cunoştinţelor despre trăsnet şi al
aplicaţiilor acestor cunoştinţe; datele stau la baza concepţiilor moderne privind
producerea descărcărilor electrice atmosferice şi a metodelor de combatere a
consecinţelor nefavorabile ale acestora.
Modernizările din domeniul construcţiilor şi instalaţiilor aferente acestora au
condus la dezvoltarea dispozitivelor de protecţie din ce în ce mai complexe.
Dacă în perioada în care trăia Franklin şi până la începutul secolului XX, era
satisfăcătoare o protecţie simplă, dezvoltarea puternică a echipamentelor electronice
industriale şi casnice a impus completarea protecţiei exterioare a construcţiilor prin
protecţii interioare.
Se poate aprecia că, în prezent, dispozitivele de protecţie şi tehnicile lor de
punere în practică sunt suficient de perfecţionate pentru ca accidentele datorate
trăsnetului să poată fi controlate/evitate în marea majoritate a cazurilor.
Există dispozitive de captare echipate cu dispozitive de amorsare (PDA)
împotriva loviturilor directe ale trăsnetului.
Informaţiile de care se dispune în prezent permit înţelegerea majorităţii
fenomenelor legate de trăsnet. Progrese importante au putut fi obţinute datorită dezvoltării
echipamentelor de măsură extrem de performante în domeniul investigării fenomenelor
orajoase, descoperirile fiind conduse de marile laboratoare de înaltă tensiune.
Cercetările fundamentale în fizica descărcărilor electrice au furnizat bazele
analizei marilor descărcări atmosferice.
Descărcările electrice atmosferice, pot genera şi efecte indirecte prin
propagare electromagnetică. Această propagare, induce tensiuni şi curenţi în toate
circuitele situate în vecinătatea/apropierea canalului de trăsnet.
Evitarea consecinţelor cauzate de trăsnet necesită cunoaşterea
caracteristicilor acestuia; în prezent, modalităţile prin care descoperirea modernă este
angajată, sunt: procesele de electrizare a norilor; cunoaşterea severităţii orajoase;
analiza mecanismelor de trăsnet; detecţia şi localizarea impactului; studiul
propagării electromagnetice asociată descărcărilor şi nu în ultimul rând, modelarea
dispozitivelor de protecţie a construcţiilor şi aeronavelor.
În particular, evoluţia tehnicii în electronica aplicată, în procesele de
control/comandă industrială din domenii ca: aeronautică, telecomunicaţii etc., a dus
la dezvoltarea disciplinei numite „compatibilitate electromagnetică”.

76
 Această disciplină are ca obiect de analiză condiţiile de viaţă satisfăcătoare
ale diverselor sisteme electrice/electronice. Din acest punct de vedere, descărcarea
sub formă de trăsnet/trăsnetul poate fi considerat ca fiind un sistem electric
perturbator.

3. BENJAMIN FRANKLIN (1706–1790)

Benjamin Franklin, om politic, diplomat, luptător înflăcărat pentru

independenţa Statelor Unite ale Americii, savant şi filosof s-a născut la data de 17
ianuarie 1706, în Boston, Massachusetts.
De la vârsta de 10 ani începe să lucreze la atelierul tatălui său şi, ulterior, în
tipografia unui frate mai mare; la vârsta de 17 ani pleacă la Philadelphia unde
lucrează ca tipograf, gravor, redactor etc.
Franklin, deşi nu a avut posibilităţi materiale comparativ cu alţi fizicieni ai
timpului, fusese dotat de natură cu o clarviziune genială, reuşind să traducă în fapt
toate intuiţiile sale.
Printre primele sale acţiuni se numără înfiinţarea unei entităţi orăşeneşti de
pompieri, denumită „Uniunea Societăţilor Contra Focului”, prima din Statele Unite
ale Americii.
Organizează paza de noapte a oraşului în care locuia şi tot lui i se datorează
iniţiativa construirii unei săli de conferinţe, în care avea dreptul să ţină prelegeri
orice persoană, indiferent de apartenenţa politică, socială sau religioasă.
Ulterior, în această clădire avea să funcţioneze prima „Universitate
Americană”, a cărei înfiinţare se datorează tot domniei sale.
În anul 1784, Benjamin Franklin îşi lasă imprimeria din Philadelphia în grija
asociatului său, pentru a se dedica studiului fenomenelor electrice; la aceea dată
nimeni nu bănuia că cel care întemeiase „Societatea Filozofică Americană” hotăra o
astfel de schimbare în viaţa sa; o simplă experienţă îl determină să cerceteze ceea ce
acesta denumea, în mod frecvent, conceptul de „fluid electric”.
Ideea construcţiei paratrăsnetului aparţine savantului american Benjamin
Franklin (1706–1790), coautor al „Declaraţiei de Independenţă” a Statelor Unite ale
Americii (1776), pe care o aduce, în anul 1752, la cunoştinţă, întregii lumi ca fiind
cea mai senzaţională descoperire a vremii.
În anul 1793, Franklin propune înfiinţarea unei academii sub conducerea
pastorului Peters, care nu ia în serios propunerea. Un an mai târziu însă, Franklin
înfiinţează „Societatea Filosofică Americană”, care va influenţa foarte mult
dezvoltarea culturii americane.
Franklin a fost preocupat de multe domenii ale ştiinţei, dar cea mai mare
atenţie a acordat-o fizicii electrice. Principalele sale lucrări în domeniul electricităţii
le-a efectuat între anii 1747–1754; acesta elaborează pe baze experimentale o teorie
generală a electricităţii.
În anul 1747, într-o scrisoare, Benjamin Franklin, descrie cum descoperise că
un conductor cu vârf ascuţit poate determina descărcarea unui corp încărcat electric;

77
descoperirea va sta la baza realizării paratrăsnetului, înainte ca acesta să demonstreze
că trăsnetul/fulgerul este o formă de electricitate.
În vara anului 1752, pe timpul unei furtuni, Franklin, utilizează un zmeu şi
constată apariţia unor puternice scântei electrice la capătul frânghiei izolată în raport
cu pământul; în acest mod, pune în evidenţă starea de încărcare electrică a norilor şi
demonstrează astfel, natura electrică a descărcărilor electrice (figura 4).
În vederea protejării construcţiilor, împotriva descărcărilor electrice
atmosferice, Franklin propune fixarea pe toate clădirile înalte, a paratrăsnetului.
Paratrăsnetul era constituit dintr-o bară metalică dispusă pe zonele cele mai
înalte ale construcţiilor, legată prin intermediul unei sârme la pământ; prima instalaţie
de paratrăsnet o construieşte pe casa comerciantului West din Philadelphia, în anul
1760; vergeaua de oţel avea lungimea de trei metri şi un diametru de 27 mm.
În anul 1782, oraşul număra 400 de instalaţii de paratrăsnet; toate edificiile
publice sunt dotate cu paratrăsnete, în afară de ambasada Franţei, care nu ia în
considerare importanţa lui.
În ziua de 27 martie 1782, clădirea ambasadei este lovită de un trăsnet; în
acest caz, se constată decesul unui militar; în aceste condiţii, conducerea ambasadei
dispune instalarea unor paratrăsnete din tipul celor construite de Franklin.
Cu toate acestea, încrederea în invenţia lui Franklin nu se generalizează,
puţini dorind instalarea unor astfel de dispozitive.
Primul oraş din lume care a utilizat din plin invenţia sa a fost Veneţia; în anul
1778 nu numai clădirile, chiar şi vasele de război erau prevăzute cu paratrăsnet.
Catargele vaselor engleze vor adopta aceste instalaţii, abia după zece ani, (în
anul 1788), deoarece englezii nu puteau admite ca cei din colonii să cunoască mai
mult decât savanţii din metropolă.
Comandamentul artileriei engleze îi solicită lui Franklin, în anul 1772, soluţii
pentru salvarea depozitelor de praf de puşcă, supuse permanent pericolului de
incendiu/explozie datorat descărcărilor electrice atmosferice.
La data de 21 august, savantul prezintă un interesant studiu pentru rezolvarea
acestei probleme, studiu care prinde viaţă în scurt timp, prin utilizarea
paratrăsnetelor, a căror eficienţă era deja verificată pe turnul catedralei Sf. Paul din
Londra.
Experienţa a 12 ani de utilizare a paratrăsnetului a dovedit că, în America de
Nord, acolo unde casele şi bisericile erau prevăzute cu aceste „bare din fier”, nici una
dintre ele nu fusese supusă deteriorărilor datorate descărcărilor electrice
atmosferice, în timp ce foarte multe biserici, case etc., care nu aveau montate astfel
de instalaţii, au fost deteriorate sau distruse de incendii.
Experienţele lui Franklin, referitoare la electricitatea statică şi atmosferică,
au devenit chiar din timpul vieţii sale, un obiect de curs în colegiile şi instituţiile de
învăţământ superior din America şi din Europa, acestea conţinând analize amănunţite
pentru fenomenul în cauză.
Preocupările lui Franklin în domeniul ştiinţei sunt impresionante: a studiat
viteza sunetului în diverse medii, a descoperit şi construit lanterna, a inventat, în anul
1780, ochelarii bifocali etc.

78
 În perioada 1765–1775, Franklin a apărat, la Londra, interesele coloniştilor
americani; după începerea Războiului pentru Independenţă, Franklin a reprezentat
Statele Unite ale Americii în Franţa.
Benjamin Franklin suferea de o afecţiune, care, în termeni medicali, este
denumită gută; întemeietorul medicinei, Hipocrate, este probabil primul care pune în
evidenţă, în scrierile sale, date despre această boală, care a fost descoperită abia acum
150 de ani, cauza, fiind determinată de creşterea acidului uric în sânge; de această
boală, a suferit şi Sfântul Grigore cel Mare.
Omul de stat şi de ştiinţă Benjamin Franklin moare la Philadelphia,
Pennsylvania, pe data de 17 aprilie 1790.
Considerăm că este necesar să amintim despre memorabila cuvântare a lui
Turgot, în cadrul şedinţei Academiei de Ştiinţe a Franţei, din anul 1778, când acesta
i-a dedicat lui Franklin formularea în limba latină: „Eripuit coelo fulmen
sceptrumque tyrannis”, care în traducere înseamnă „El a smuls cerului fulgeru, iar
tiranilor - sceptrul”.
Recunoaşterea pentru meritele deosebite pe care acesta le are, inclusiv în
domeniul electricităţii, a determinat poporul american să îi imprime figura pe
bancnota de 100 $ S.U.A. (figura 7).

4. FAPTE CONEXE
Este important de menţionat faptul că, dintre descărcările electrice
atmosferice atestate documentar, pe teritoriul ţării noastre, în Bucureşti, este redat,
evenimentul din data de 15 iunie 1691, când un trăsnet se descarcă pe un depozit care
adăpostea muniţie sub formă de praf de puşcă.
Puternica evoluţie industrială începută la sfârşitul secolului al XIX-lea,
utilizarea din ce în ce mai intensă a produselor petroliere, dezvoltarea industriei
chimice ca şi realizarea unor materiale cu caracteristici superioare, au determinat
consecinţe datorită iniţierii unor descărcări electrice.
În istoria contemporană, unul dintre cele mai cunoscute accidente, care a
avut drept cauză încărcarea electrostatică şi care s-a soldat cu decesul a 36 pasageri,
este cel al dirijabilului Hindenburg care zbura pe ruta Frankfurt – New York.
Dirijabilul, cel mai mare din lume în acel moment, făcea parte din flota Zeppelin
Company (Germania), fiind rezultatul a peste 50 de ani de experienţă în domeniu.
Prima instalaţie de paratrăsnet construită în România a fost realizată la
sfârşitul secolului al XVIII-lea, urmare unui trăsnet care a afectat turnul bisericii
evanghelice din Cisnădie, judeţul Sibiu, la 20 mai 1795. Datorită acestei situaţii, a
fost investit pentru construcţia instalaţiei de paratrăsnet, prima instalaţie din sud-estul
Europei la acea dată, renumitul Johann Conrad Klatz din Regensburg.
Construcţia paratrăsnetului conţinea fâşii de tablă din cupru, având fiecare
lăţimea de 68 mm şi grosimea de 2 mm, nituite între ele. Capătul instalaţiei îl
constituia sfera din vârful turnului, înălţimea totală a sa fiind de circa 70 m.
În noaptea de 14 spre 15 aprilie 1718, în Bretagne, Franţa, au fost deteriorate
24 de biserici, datorită descărcărilor electrice atrmosferice.

79
 Este un record faptul că, un american pe nume Roy C. Sullivan, a fost trăsnit
de 7 ori într-o perioadă de 35 de ani, acesta reuşind să supravieţuiască de fiecare dată
descărcărilor electrice la care a fost supus; se apreciază că acesta reprezintă un caz
unic, fiind singurul om din istorie, cu o asemenea „performanţă”.
„Omul-paratrăsnet” cum a fost denumit, s-a născut în anul 1912, în statul
Virginia şi toată viaţa a lucrat ca pădurar. În anul 1983 s-a sinucis.
De notorietate este şi faptul că un stejar, cu vârsta cuprinsă între (800–1.000)
de ani, situat în centrul Varşoviei, a fost lovit de un trăsnet fără a fi afectat, înainte de
anul 2000; ulterior, pentru securitatea acestuia, autorităţile locale au dispus măsuri de
protejare a arborelui, cu o instalaţie de paratrăsnet, dat fiind faptul că acesta,
conform concluziei unor experţi germani, mai are de „trăit” destul.
Pe teritoriul Statelor Unite ale Americii peste 100 de persoane sunt lovite de
descărcările electrice atmosferice, anual, iar clădirea Empire State de aproximativ 23
de trăsnete şi de aproximativ 1.000 tornade/an.
Tornadele iau naştere din furtuni cu descărcări electrice atmosferice; tornada
cu cele mai mari consecinţe, pe teritoriul S.U.A. a avut loc în anul 1999, în Oklahoma
City. Ca urmare a acesteia s-au înregistrat 41 de decese şi pagube materiale de
aproximativ 1 miliard de dolari S.U.A.
Norii prezintă proprietatea că pot să se încarce electric, dezvoltarea lor
putând fi foarte rapidă în timp, riscul de descărcare electrică atmosferică devenind,
în timp redus, stare de pericol potenţial pentru personalul navigant de pe aeronavele
civile/militare, planorişti, agricultori, excursionişti, alpinişti, pentru cei care
desfăşoară activităţi sportive pe stadioane etc.
În România, un exemplu dintre miile de situaţii, cu consecinţe nefaste, îl
reprezintă descărcările electrice atmosferice manifestate în judeţul Timiş, localitatea
Ghiroda, în data de 7 iulie 2002, unde, 7 dintre cei 20 de localnici care jucau fotbal,
pe stadionul local, au fost loviţi de descărcările electrice atmosferice, aproximativ la
ora 13; cu această ocazie s-a înregistrat decesul unei persoane, celelalte fiind salvate
şi suferind doar răni de suprafaţă.
În România, Comitetul Tehnic Român de
Electrostatică desfăşoară o intensă activitate în domeniu
şi face parte, cu drept de vot, din Comitetul de
Electrostatică CT-101 al Comisiei Internaţionale de
Electrotehnică, organism de specialitate care se ocupă cu
elaborarea de standarde şi documente în domeniul
electrostaticii.

Figura 1– Zeul chinez Lei-Tsu, Figura 2 – Jupiter, părintele şi stăpânul zeilor. Zeul
stăpânul trăsnetului Cerului, al Luminii, al Fulgerului şi al Tunetului.

80
 Figura.4 – Experienţa lui
Figura 3 – Proorocul Ilie, Franklin cu zmeul
stăpânul tunetelor şi al (septembrie 1752)
fulgerelor.

Figura 5 – Umbrela- Figura 6 – Pălăriile-

paratratrăsnet a lui paratrăsnet ale doamnelor
Barbeu – Dubourg din Paris

81
 a)

b)
Figura 7 – Bancnotă cu valoarea de 100 $ S.U.A:
a) faţa bancnotei; b) versoul bancnotei.

BIBLIOGRAFIE
[1] Popescu, I.M., Fizica, volumul 1, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1982;
[2] Lépine, P.; Nicolle, J., Henry Cavendish, omul care a cântărit pământul, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1966;
[3] Bucur, I.N.; Stănescu, I.Gh.; Macovescu, M., Din istoria electricităţii, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1966;
[4] Gavrilă, H., Electrotehnică şi echipamente electrice, Editura Didactică şi Pedagogică R.A.,
Bucureşti, 1993;
[5] Emil, M.; Vasile, I.; Dană, L.M.; Vasile, Ş., Electrotehnica de la A la Z, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1985 ;
[6] *** Primul paratrăsnet din România, Revista „Ştiinţă şi Tehnică”, nr. 10/1986, Editura Tehnică,
Bucureşti, 1986 ;
[7] *** Publicaţia Libertatea, nr. 178/4787, 4 septembrie, Bucureşti, 2005;
[8] Golovanov, N.; Popescu, G.; Dumitrana, T.; Coatu, S., Evaluarea riscurilor generate de
descărcările electrostatice, Editura Tehnică, Bucureşti, 2000;
[9] Iancu, G., Fenomenele meteo îşi fac de cap. Şapte timişoreni au fost trăsniţi în timp ce jucau
fotbal, Publicaţia Libertatea, 8 iulie 2002;
[10] Popescu, G.; Hărcău, O., Riscuri generate de descărcările electrice atmosferice, a XXXVII-a
Conferinţă de instalaţii, „Instalaţii pentru începutul mileniului trei”, Sinaia, octombrie 2003;

82
[11] Hărcău, O.,C., Primul paratrăsnet din România, Revista „Pompierii Români”, nr. 10/1999,
Bucureşti, 1986 ;
[12] Trăistaru, I, Paratrăsnet pentru un stejar, Revista „Pompierii Români” nr. 10/1999,
Bucureşti, 1999;
[13] Arimia, V.; Fărău, C.; Popovici, N.; Grigorie, I.; Rădulescu, I., Istoria pompierilor militari
bucureşteni, Brigada de Pompieri „Dealul Spirii „ a Capitalei, Bucureşti, 1996;
[14] Bouqnegneau, C., Aspects physiques de la décharge de foudre, Revue d’électricité et
d’électronique industrielle, nr. 3/4, juillet 1998;
[15] Bouqnegneau, C., Protection des structures contre la foudre, Revue d’électricité et
d’électronique industrielle, nr. 3/4, juillet 1998;
[16] Centea,O., Elemente de teoria câmpului. Instalaţii de paratrăsnet, Editura Matrix Rom,
Bucureşti, 2000;
[17] Gary, C., La foudre, Masson, Paris-Milan-Barcelone, 1995;
[18] Ştefănescu, E.; Gheorghe, S., Istoricul cunoştinţelor despre trăsnet şi al protecţiei împotriva
efectelor sale, Lucrările Sesiunii de Comunicări Ştiinţifice a Facultăţii de Pompieri „SIGPROT–
2001”, ediţia a IV-a 25 mai 2001, Buletinul Pompierilor nr. 1/2001, Editura Ministerului de
Interne, Bucureşti, 2001;
[19] Popescu, G.; Darie, E.; Burţilă, C.; Vâscu, I.; Popa, C., Benjamin Franklin. Istorie, prezent,
viitor, Sesiunea Ştiinţifică „SIGPROT – 2004”, studenţi, 14 mai 2004, Bucureşti, Editura
Printech, Bucureşti, 2004;
[20] Popescu, G.; Hărcău, O., Riscuri determinate de electricitatea atmosferică, Buletinul
Pompierilor nr. 1/2005, Editura Ministerului Administraţiei şi Internelor, Bucureşti, 2005;
[21] Bălan, Şt.; Mihăilescu, N., Istoria ştiinţei şi tehnicii în România, Date cronologice, Editura
Academiei, 1985;
[22] Olivotto, C., Făuritorii de miracole: Franklin, Edison, Coandă, Editura ARA, Bucureşti,
1991;
[23] *** Durerea din degetul mare al regilor, Jurnalul Naţional, 17 ianuarie, 2004;
[24] Antonescu, O., De la ochelari la lentilele de contact, Jurnalul de Sănătate, nr. 87, marţi, 12
septembrie, 2006.

83
 MENTENANŢA INSTALAŢIILOR CU FUNCŢII DE
PREVENIRE/STINGERE A INCENDIILOR CARE UTILIZEAZĂ
APA CA SUBSTANŢĂ DE STINGERE. ELEMENTE GENERALE,
CERINŢE/MĂSURI, RISCURI/PERICOLE

Locotenent-colonel lector univ. dr. ing. Garibald POPESCU

Academia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza“, Facultatea de Pompieri
Dr. ing. Lucian BURLACU
Universitatea „Gheorghe Asachi“ Iaşi
Dr. ing. Stela POPESCU
Inspectoratul Teritorial de Muncă Bucureşti – Inspecţia Muncii
Drd. ing. Mihai POENARU
Inspectoratul General al Poliţiei Române

Rezumat
În articol se redau unele măsuri pentru controlul riscurilor/pericolelor de deteriorare, în
cazul instalaţiilor de stingere a incendiilor care utilizează apa ca substanţă de stingere,
precum şi unele elemente de terminologie, reguli/măsuri de prevenire/stingere a
incendiilor pe durata exploatării instalaţiilor etc.

1. CONCEPTE/TERMINOLOGIE CARE REZIDĂ DIN

LEGISLAŢIA ÎN VIGOARE/CONEXĂ ŞI DE SPECIALITATE

 Ajutaj – dispozitiv situat la capătul furtunului de refulare sau a ţevii, care reduce diametrul şi
măreşte viteza apei.
 Autospecială de intervenţie – vehicul autopropulsat, de construcţie specială, care dispune
de instalaţii, echipamente, accesorii şi materiale pentru prevenirea şi stingerea incendiilor
destinate limitării şi lichidării incendiilor, salvării oamenilor şi bunurilor materiale,
înlăturarea urmărilor accidentelor de circulaţie, tehnice şi dezastrelor.
 Autospecială de stins incendii – autospecială de intervenţie care acţionează nemijlocit sau în
cooperare cu altele pentru limitarea şi lichidarea incendiilor cu produsele de stingere,
utilajele, accesoriile şi echipamentele din dotare.
 Furtun aplatisabil – furtun a cărui secţiune devine circulară numai pus sub presiune
interioară, iar în stare neumplută se poate plia şi rula plat.
 Furtun de refulare – furtun utilizat pentru vehicularea apei sub presiune.
 Furtun plat – furtun de secţiune plată care ia forma cilindrică atunci când este sub presiune.
 Furtun semirigid – furtun care îşi menţine secţiunea circulară chiar dacă nu este presurizat.
 Hidrant – dispozitiv instalat la o conductă de apă principală care permite racordarea
echipamentului de intervenţie al pompierilor şi obţinerea alimentării continue cu apă.

84
 Hidrant cu furtun semirigid – tip de hidrant pentru incendiu la care suportul este tambur
rotitor şi furtunul semirigid.

 Hidrant de incendiu – echipament alcătuit dintr-un furtun prevăzut cu o ţeavă de refulare,

un suport corespunzător şi un robinet de închidere, pentru alimentarea cu apă.

 Hidrant interior – material de luptă împotriva incendiului format dintr-o cutie sau o uşă, un
suport pentru furtun, un robinet de închidere manual, un furtun plat prevăzut cu racorduri, o
ţeavă de refulare universală.

 Hidrant interior automat cu furtun semirigid – material de luptă împotriva incendiului

care cuprinde un tambur cu alimentare axială, un robinet de închidere automat, un furtun
semirigid, o ţeavă de refulare universală şi dacă este cazul, un orientator.

 Hidrant interior fix cu furtun semirigid – hidrant interior cu furtun semirigid cu tambur
rotativ într-un singur plan, dotat cu un orientator adiacent tamburului.

 Hidrant interior manual cu furtun semirigid – material de luptă împotriva incendiului care
cuprinde un tambur cu alimentare axială, un robinet de închidere manual pentru alimentare cu
apă adiacent tamburului, un furtun semirigid, o ţeavă de refulare universală şi, daca este
cazul, un orientator.

 Hidrant interior de incendiu – echipament de luptă împotriva incendiului care cuprinde în

principal o cutie sau o uşă, un suport pentru furtun, un robinet manual de închidere, un furtun
plat prevăzut cu racorduri, ţeava de refulare universală.

 Hidrant interior pivotant cu furtun semirigid – hidrant interior cu furtun semirigid cu

tambur rotativ în mai multe planuri, montat pe unul din următoarele suporturi: braţ pivotant
sau alimentare pivotantă sau uşă pivotantă.

 Hidrant subteran – hidrant prevăzut cu mijloace operaţionale, acoperit cu un capac situat la

nivelul solului, racordat la o conductă principală de distribuţie, permanent presurizată,
utilizată pentru intervenţii la incendiu.

 Hidrant subteran – hidrant, instalat cu toate mijloacele operaţionale dedesubtul unui capac
situat la nivelul solului, racordat la o conducă principală de distribuţie, permanent presurizată,
utilizat pentru intervenţia la incendii.

 Hidrant automat pentru incendiu – echipament de luptă împotriva incendiului care

cuprinde un tambur cu alimentare axială cu apă, un robinet de închidere/deschidere automat
adiacent tamburului, un furtun semirigid, ţeava de refulare universală şi, dacă este cazul, un
dispozitiv de ghidare a furtunului.

 Hidrant interior manual pentru incendiu – instalaţie de luptă împotriva incendiului care
cuprinde un tambur cu alimentare axială cu apă, un robinet de închidere/deschidere manual
adiacent tamburului, un furtun semirigid, ţeava de refulare universală şi, dacă este cazul, un
dispozitiv de ghidare a furtunului.

 Incendiu – ardere autoîntreţinută, care se desfăşoară fără control în timp şi în spaţiu, care
produce pierderi de vieţi omeneşti şi/sau pagube materiale şi care necesită intervenţia
organizată în scopul întreruperii procesului de ardere.

 Lucrări premergătoare şi/sau pe timpul sezonului rece – activităţi care se realizează la

instalaţiile/sistemele de prevenire/stingere a incendiilor, în scopul controlului parametrilor de
fiabilitate, prestabiliţi în faza de proiectare, în perioadele de timp, în care, se înregistrează

85
 temperaturi cu valori scăzute ale mediului înconjurător/ambiant; măsurile vizează controlul
riscurilor/pericolelor determinate de efectele îngheţului/căderilor abundente de zăpadă şi
conexe.

 Prevenirea incendiilor – totalitatea acţiunilor de împiedicare a iniţierii şi propagării

incendiilor, de asigurare a condiţiilor pentru salvarea persoanelor, bunurilor şi de asigurare
a securităţii echipelor de intervenţie.
 Mentenanţă – totalitatea acţiunilor planificate / neplanificate de testare, întreţinere şi
reparaţii în scopul controlului nivelului de siguranţă prestabilit în faza de proiectare, a unei
instalaţii/ element tehnic etc.(nivelul prestabilit se referă la conceptele de disponibilitate şi
securitate).
 Mentenabilitate – indicator de siguranţă/securitate care admit un anumit nivel de
probabilitate ca: o instalaţie, echipament etc., să fie repus în stare de funcţionare, într-un
anumit interval de timp, pentru care acţiunile de mentenanţă sunt realizate în condiţiile unor
proceduri predefinite.
 Mentenanţă preventivă – acţiuni care relevă, controlul riscurilor/pericolelor de producere a
unui defect brusc, prin schimbarea/înlocuirea unor piese/elemente tehnice supuse uzurii,
reglare, curăţare etc.; include majoritatea acţiunilor de revizii şi reparaţii planificate
(întreruperi planificate).
 Mentenanţa corectivă – are ca scop înlăturarea/controlul unor funcţionări defectuoase sau a
unor situaţii generate în mod accidental (întreruperi neplanificate, aleatorii, cu durate
neprecizate).
 Mijloace tehnice de apărare împotriva incendiilor – sisteme, instalaţii, echipamente,
utilaje, aparate, dispozitive, accesorii, materiale, produse, substanţe şi autospeciale destinate
prevenirii, limitării şi stingerii incendiilor.
 Pericol – stare care precede unui eveniment (accident de muncă, incendiu, explozie etc.);
datorită importanţei pe care termenul o prezintă, acesta, a fost adus la rang de concept; în
relaţia om-maşină/utilaj/instalaţie/activitate/mediu, există împrejurări, situaţii etc., care
generează pericole controlabile prin măsuri, ce poartă numele de măsuri de control; aplicarea
acestor măsuri, presupun controlul prin anularea pericolelor; termenul presupune acţiunea
factorului uman utilizând măsuri cu timp de acţiune/răspuns, imediat/redus, în sensul că
măsurile trebuie aplicate imediat/operativ pentru a controla o situaţie dată; în sensul definiţiei,
pericolul admite codomeniul de definiţie 0 ,1 .

 Risc – probabilitate globală de realizare a unui eveniment; (accident de muncă, incendiu,

explozie etc.); datorită importanţei pe care termenul o prezintă, acesta a fost adus la rang de
concept; în relaţia om-maşină/utilaj/instalaţie/ activitate/mediu, există împrejurări, situaţii
etc., prin intermediul cărora se pot genera stări care pot fi controlabile doar prin aplicarea de
măsuri, denumite în continuare, măsuri de control; aplicarea măsurilor puse în discuţie,
presupun, controlul şi limitarea riscurilor, prin reducerea acestora, nu prin anularea lor;
termenul presupune acţiunea factorului uman utilizând măsuri cu timp de acţiune/răspuns, pe
termen lung, prin utilizarea conceptului de previziune; în sensul definiţiei, riscul admite
codomeniul de definiţie 0 ,1 .

 Stingere a incendiilor – totalitatea acţiunilor de stingere/întrerupere a procesului de ardere

prin utilizarea de metode, procedee şi mijloace specifice.
 Utilizator – persoană fizică sau juridică care foloseşte/utilizează un bun cu orice titlu, în
înteresul său, al altuia sau în interes public.

86
 2. MĂSURI GENERALE/SPECIFICE DE PREVENIRE/
STINGERE A INCENDIILOR LA EXPLOATAREA INSTALAŢIILOR
CARE UTILIZEAZĂ APA

Principalele măsuri în cazul utilizării instalaţiilor, se referă la:

– respectarea măsurilor/cerinţelor determinate de prevederile legislaţiei în
vigoare, referitoare la echiparea/dotarea cu mijloace/echipamente, situaţie, care este
obligatorie pentru administratori etc., pe întreaga durată de exploatare a instalaţiilor
sanitare şi conexe, care dotează construcţiile;
– obligaţiile/răspunderile cu referire la activităţile de prevenire/stingere a
incendiilor, revin atât proprietarilor şi administratorilor pentru instalaţiile care se
află în funcţiune, cât şi unităţilor şi personalului care efectuează/realizează
exploatarea acestor instalaţii;
– pe durata reviziilor, reparaţiilor, dezafectărilor de instalaţii etc. este
necesar să se respecte toate măsurile cu caracter general/specific de
prevenire/stingere a incendiilor; răspunderile în acest sens, revin operatorilor
economici/instituţiilor şi persoanelor care efectuează astfel de operaţii;
– personalul care exploatează instalaţiile va fi instruit în domeniul
prevenirii/stingerii incendiilor şi în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă, înainte
de punerea în funcţiune/în exploatare a instalaţiilor şi periodic, în timpul exploatării
instalaţiilor, verificându-se în prealabil, însuşirea cunoştinţelor, care trebuie să
releve, controlul riscurilor/pericolelor, în raport cu acţiunile pe care factorul uman,
trebuie să le execute/realizeze;
– înainte de executarea/realizarea unor operaţii cu foc deschis (sudură, lipire
cu flacără, topire de materiale hidroizolante etc.) se efectuează instruirea specifică a
personalului care execută astfel de lucrări;
– lucrările cu foc deschis, se execută numai după aprobarea/luarea la
cunoştinţă de către personalul implicat, despre /a permisului de lucru cu foc;
– înaintea de începerea lucrărilor cu foc deschis, semnatarii permiselor de
lucru cu foc, vor controla îndeplinirea condiţiilor şi realizarea măsurilor menţionate
în acest document.

3. MĂSURI/CERINŢE LA EXPLOATAREA INSTALAŢIILOR

DE STINGERE CU APĂ A INCENDIILOR

3.1 Elemente generale

Principalele măsuri se referă la:
– administratorii/managerii/utilizatorii construcţiilor au obligaţia să
exploateze instalaţiile de stingere a incendiilor, în raport cu instrucţiunile de
funcţionare/verificare emise de furnizor/proiectant;
– administratorii/managerii/utilizatorii construcţiilor au obligaţia să realizeze
operaţiile de mentenanţă la instalaţiile de stingere a incendiilor, periodic, după un

87
program prestabilit, prin intermediul unor persoane autorizate din cadrul
operatorului economic/instituţiei sau după caz, cu persoane juridice/fizice din cadrul
unor entităţi economice specializate, pentru tipurile/categoriile de instalaţii la care
urmează să se realizeze operaţiile respective;
– este interzis să se execute/realizeze modificări constructive ale instalaţiilor
de prevenire/stingere a incendiilor fără acordul/în condiţiile emise de un proiectant
autorizat;
– realizarea operaţiilor de mentenanţă care implică: controlul, reviziile,
reparaţiile curente/ capitale, situaţiile accidentale etc. vor include în programele
respective, inclusiv, staţiile de alimentare/staţiile de pompare apă.
Pentru staţiile de pompe, care deservesc instalaţiile de prevenire/stingere a
incendiilor, se respectă în mod suplimentar, următoarele:
– asigurarea continuă/permanentă a rezervei de apă prevăzută în proiect, ca
intangibilă;
– este interzis consumul de apă în alte scopuri din rezerva intangibilă; după
incendiu, este obligatoriu să se refacă rezerva, conform reglementărilor în vigoare;
– menţinerea în starea de funcţionare, pentru a doua sursă de alimentare cu
energie electrică a staţiilor de electropompe, astfel încât atunci când este necesar,
aceasta să poată intra în funcţiune în mod eficient/operativ;
– operatorii economici/instituţiile publice, trebuie să fie prevăzute (din faza de
proiectare, pentru faza de exploatare) în dotarea staţiilor de electropompe cel puţin cu
varianta de rezervare 2  100 % , în cazul electropompelor pentru incendiu; dacă din
diferite motive, nu este realizată această soluţie constructivă, administratorul/managerul
operatorului economic/instituţiei etc., trebuie să intervină la un proiectant autorizat,
pentru a evalua o astfel de situaţie şi realizarea apoi a acestei măsuri;
– verificarea stării tehnice a electropompelor pentru stingerea incendiilor
care se află în dotarea staţiilor de pompe pentru incendiu şi după caz, a agregatelor
de acţionare (electromotoare, motoare cu ardere internă etc.) astfel încât acestea să
se afle permanent în stare de funcţionare la parametrii de fiabilitate prestabiliţi şi în
raport cu, condiţiile/cerinţele stabilite de către proiectant;
– asigurarea în încăperile de lucru, spaţii, locaţii etc., a condiţiilor optime de
temperatură (aparate de comandă şi semnalizare/A.C.S.-uri, garaje auto, staţii pentru
electropompe etc.); măsurile sunt necesare pentru controlul riscurilor/pericolelor
determinate de scăderea temperaturilor mediului ambiant (riscuri/pericole de îngheţ).

3.2 Instalaţii cu drencere, sprinklere şi apă pulverizată

3.2.1 Caracteristici generale ale instalaţiilor de stingere cu apă

Instalaţiile care utilizează apa ca substanţă de stingere, sunt proiectate cu

funcţia de prevenire/stingere a incendiilor.
În faza de postiniţiere a incendiilor, materializată prin ardere/combustie,
instalaţiile speciale de stingere cu sprinkler, este necesar să fie proiectate pentru a

88
intra în funcţiune, după un interval de timp, cât mai redus, în raport cu momentul de
timp în/la care se iniţiază un incendiu şi cel mai târziu în faza de ardere lentă.
Pentru materializarea practică a acestui aspect, este necesar ca în faza de
proiectare să se prevadă utilizarea unor tipuri de sprinklere avansate din punct de
vedere tehnic (cu declanşare în timp real).
Datorită complexităţii constructive pe care o admit astfel de instalaţii,
acestora le sunt caracteristice următoarele:
– tipul acestora (apă-apă, apă-aer);
– condiţii speciale constructive ale încăperilor pentru aparatura de comandă
– control – semnalizare/A.C.S.;
– dimensiuni mari/dezvoltare constructivă pe arii/volume mari de lucru (reţele
multiple de conducte pentru distribuţia apei, ramificaţii, fitinguri etc.);
– existenţa unei diversităţi de elemente tehnice componente/subcomponente
foarte mare (capete sprinkler, fitinguri, manometre, compresoare de aer pentru
sistemele de stingere tip apă-aer etc.);
– instalaţiile cu funcţie de alimentarea cu apă (rezervoare de apă,
electropompe, sisteme de hidrofor etc.), este necesar, pentru menţinerea acestora în
stare de funcţionare, să se execute întreţinerile/verificările periodice prestabilite de
către proiectant/cartea tehnică întreţinere/exploatare.

3.2.2 Măsuri/cerinţe generale pentru instalaţiile de stingere cu apă

Principalele măsuri/cerinţe se referă la:

– instalaţiile destinate stingerii incendiilor cu intrare automată sau cu
acţionare manuală, necesită pentru funcţionare, menţinerea parametrilor de
fiabilitate prestabiliţi la proiectare;
– întreţinerea, efectuarea reparaţiilor curente, supravegherea instalaţiilor
trebuie să se realizeze numai de către personalul calificat în acest sens;
– instalaţiile de drencere, sprinklere şi cu apă pulverizată, cu echipamentele
aferente/conexe, se verifică periodic/săptămânal de către o persoană calificată/
autorizată, desemnată de beneficiar sau pe baza unui contract cu operatori terţi, care
trebuie să cunoască întregul sistem, posibilele defecţiuni curente/accidentale care pot fi
generate, precum şi măsurile de remediere care se impun;
– verificările periodice/săptămânale, planificate/neplanificate, constatările
respective şi măsurile aplicate, se consemnează într-un registru de control, destinat
instalaţiei;
– instalaţiile de stingere cu drencere şi cele pentru apă pulverizată cu
acţionare în grup se verifică săptămânal prin deschiderea robinetelor pentru
acţionare manuală;
– beneficiarul are obligaţia ca cel puţin o dată la cinci ani, pentru sprinklerele
existente în exploatare, să evalueze 3% din capetele de declanşare din instalaţia de
stingere, prin verificarea acestora la un laborator autorizat, dacă furnizorul nu face
alte precizări în acest sens;
– curăţirea de praf, scame, alte depuneri aflate pe instalaţiile de sprinklere,
montate pe instalaţii, se realizează periodic;

89
 – pe timpul efectuării unor reparaţii la construcţii/instalaţii, ca şi înainte de
darea în exploatare a instalaţiilor de stingere, când acestea nu au presiune pentru o
perioadă de timp mai mare, se recomandă, protejarea acestora, prin acoperirea
capetelor de sprinkler/drencer;
– cel puţin, o dată la trei luni se verifică modul de funcţionare al
manometrelor care dotează instalaţiile pe care acestea sunt montate.
Pentru exploatarea corectă/eficientă a instalaţiilor se dispun/aplică
suplimentar următoarele măsuri:
– toate vanele, care se află montate pe conducte, se numerotează pentru
identificare, cu marcaje distincte, indicând ramura de drencere, sprinklere, apă
pulverizată pe care acestea o controlează/deservesc;
– pe fiecare vană se marchează sensul în care acestea se deschid/închid;
– este necesar să se asigure din faza de proiectare, posibilitatea ca personalul
care urmează să deservească aceste instalaţii, să poată avea acces la fiecare vană,
inclusiv la cele montate la diferite cote;
– este interzis să se utilizeze conductele instalaţiilor de stingere a incendiilor
pentru suspendarea/rezemarea unor obiecte, materiale etc.
– este necesar să se asigure rezerva de piese pentru schimb (manometre,
robinete, garnituri etc.) necesare pentru operaţiile de mentenanţă;
– pentru evaluarea în timp real a stării de funcţionare, în cazul instalaţiilor
speciale de stingere, a reţelelor de hidranţi interiori/exteriori, instalaţii speciale de
prevenire/stingere a incendiilor se montează manometre pentru măsurarea presiunii,
la intrarea în instalaţii/ieşirea (capetele de reţele din zonele cele mai îndepărtate);
– utilizatorii instalaţiilor de prevenire/stingere a incendiilor, este necesar să
întocmească schemele izometrice ale acestora.

3.3 Măsuri generale/specifice sezonului rece

Înainte de intrarea în sezonul rece este necesar să se aplice conform, o serie de
măsuri specifice, astfel:
– asigurarea temperaturilor/condiţiilor de lucru corespunzătoare în spaţiile/
locaţiile în care sunt amplasate centralele de semnalizare pentru incendiu şi bateriile
de acumulatori;
– menţinerea în stare de funcţionare a sistemului apă-aer, pentru situaţiile în
care, temperaturile mediului ambiant pot să permită/admită valori sub 4º C, sau
aplicarea unor măsuri conexe, pentru care instalaţiile tip apă-apă să poată funcţiona
în condiţii de fiabilitate la parametrii predefiniţi;
– periodic se verifică metrologic aparatele de măsură, control şi semnalizare;
– pentru utilizarea autospecialelor de incendiu, la aspiraţia apei din surse
naturale/artificiale este necesar să se realizeze:
– rampe amenajate astfel încât, să se realizeze operaţia de aspiraţie în
condiţii de siguranţă/securitate totală;
– realizarea constructivă a unor sisteme adecvate de protecţie a racordurilor
de alimentare cu apă din compunerea bazinelor; este necesar ca racordurile să fie
prevăzute cu sisteme tip „guler“;

90
 – menţinerea în stare de utilizare/funcţionare a drumurilor, căilor de acces,
căilor de circulaţie spre: bazinele de apă, racordurile instalaţiilor de sprinklere,
căminele pentru racorduri fixe etc.;
– asigurarea rezervei de apă incendiu prevăzută în proiecte pentru aceste
instalaţii.
Pentru funcţionarea acestor instalaţii este necesar să se aibă în vedere,
suplimentar, următoarele:
– asigurarea condiţiilor necesare funcţionarii surselor de rezervă cu apă şi
energie electrică, conform legislaţiei în vigoare;
– asigurarea iluminatului de siguranţă în spaţiile care deservesc astfel de
instalaţii (continuare a lucrului etc.);
– întocmirea/actualizarea schemelor izometrice, aferente sistemelor de
alimentare cu apă;
– menţinerea destinaţiilor prevăzute în proiecte pentru aceste instalaţii;
– asigurarea alimentării cu energie electrică prin două surse independente,
conform cu soluţia de rezervare 2  100 % ;
– inscripţionarea/sigilarea vanelor în poziţiile normale de lucru
(închis/deschis) conform cu instrucţiunile de funcţionare;
– realizarea/finalizarea reviziilor periodice se efectuează numai de către
personal calificat; în acest sens, conducerea operatorului economic stabileşte prin
dispoziţie scrisă/act de autoritate persoanele şi atribuţiile pe care acestea sunt
obligate să le respecte.

3.4 Hidranţi interiori/exteriori pentru incendiu

Hidranţii de incendiu interiori/exteriori se menţin permanent în stare de

funcţionare; în acest sens, se verifică periodic:
– modul de manevrare al robineţilor, urmărindu-se ca deschiderea/
închiderea, să se realizeze cu efort minim şi complet;
– starea furtunurilor din punct de vedere calitativ, astfel încât acestea să poată
fi utilizate la presiunile şi debitele de utilizare;
– accesul către hidranţii de incendiu interiori/exteriori;
– starea tehnică a cutiilor de protecţie; înlocuindu-se elementele deteriorate
din diferite cauze/motive;
– starea de etanşare a elementelor de protecţie (garnituri etc.);
– pentru facilitarea accesului la hidranţii exteriori amplasaţi în spaţiile verzi
precum şi pentru utilizarea eficientă a acestora, periodic, se înlătură depunerile de
pământ, iarba uscată etc., astfel încât poziţia lor să fie uşor de identificat;
– pe timpul iernii, după fiecare ninsoare, se înlătură depunerile de zăpadă de
pe cutiile hidranţilor şi se realizează facilitarea accesului către aceştia;
– în cazul efectuării unor lucrări (cum sunt de exemplu, modernizarea unor
căi de acces, săpături la diverse reţele etc.) se verifică, ca hidranţii să nu fie acoperiţi
cu beton, asfalt etc. sau să fie blocaţi de autovehicule;

91
 – hidranţii de incendiu interiori/exteriori se marchează conform prevederilor
legislaţiei în vigoare;
– este obligatorie menţinerea dotării cu accesorii (furtunuri, racorduri, ţevi de
refulare tip, chei) conform cu norme specifice de dotare.

3.5 Coloane uscate pentru apă

Principalele măsuri/cerinţe sunt:
– pentru clădirile/construcţiile care sunt dotate cu coloane uscate este
obligatorie respectarea cerinţei/măsurii de a se asigura în mod permanent, accesul
autospecialelor de prevenire/stingere a incendiilor la racordurile de alimentare cu
apă care se află în dotarea acestora, conform prevederilor normativului I-9, indiferent
de anotimp, precum şi accesul autospecialelor de prevenire/stingere a incendiilor,
din cadrul serviciilor de pompieri la racordurile de alimentare cu apă; în acest sens,
spaţiile de acces se menţin libere în permanenţă; nu este admisă depozitarea de
materiale etc., prin intermediul cărora să se blocheze accesul pentru intervenţie sau să
se mascheze racordurile;
– periodic se verifică modul de funcţionare/manevrare al robineţilor, vanelor
etc., urmărindu-se în principal, modul de deschidere/ închidere, care este necesar să
se realizeze cu efort fizic minim din partea utilizatorilor, persoanelor care
exploatează instalaţiile etc.;
– periodic, se verifică/se asigură existenţa indicaţiei „RACORD INCENDIU”
pentru fiecare racord de alimentare dispus în teren; măsura este necesar să fie
aplicată pentru facilitarea/uşurinţa intervenţiilor la acţiunea pentru stingerea
incendiilor.

4. MĂSURI GENERALE/SPECIFICE PENTRU CONTROLUL

RISCURILOR DE DETERIORARE LA UTILIZAREA, MANIPU-
LAREA, ÎNTREŢINEREA FURTUNURILOR DESTINATE STINGERII
INCENDIILOR
Principalele măsuri generale/specifice necesare, pentru controlul riscurilor de
deteriorare la utilizarea, manipularea, întreţinerea furtunurilor destinate stingerii
incendiilor sunt:
– furtunurile se dispun pe sol şi pe obstacolele care determină geometria
terenului, astfel încât să se poată controla riscurile datorate poziţiilor neconforme
(răsuciri, îndoiri, torsionări etc.);
– furtunurile se aşează pe sol şi pe obstacole, astfel încât să se controleze
riscurile determinate de efectele radiaţiei la incendiu, prin: dispunerea lor în
afara/exteriorul spaţiilor incendiate, evitarea sub orice formă/în orice mod a
contactului acestora cu, corpurile/materialele care se află în stare de incandescenţă
/temperaturi ridicate etc.;

92
 – se recomandă evitarea contactului furtunurilor pentru incendiu cu obiecte
ascuţite, frecarea acestora de sol/contactul cu suprafeţe rugoase sau de alte obiecte/
materiale care sunt integrate în geografia terenului; aplicarea acestei măsuri este
necesară pentru controlul riscurilor de înţepare, perforare, agăţare, spargere etc.;
– se interzice trecerea autovehiculelor/vehiculelor etc. peste furtunurile cu/fără
apă; în locurile de trecere, peste acestea, furtunurile trebuie să fie protejate cu punţi
speciale; măsura are rol de control a riscurilor de deteriorare prin; plesnire, crăpare etc.,
ca rezultat al acţiunilor mecanice, datorate fenomenului loviturii de berbec;
– este necesar să se aplice măsuri, astfel încât furtunurile utilizate pentru
stingerea incendiilor să poată fi controlate pentru riscurile determinate de contactul
cu unele substanţe, cum sunt de exemplu cele : corosive, caustice, produse petroliere,
gudroane etc;
– în cazul unor intervenţii pentru stingerea incendiilor, la temperaturi scăzute
ale mediului, implicit şi ale apei, este necesar să se menţină circulaţia unui debit de
apă prin acestea, în mod continuu, pentru a se controla riscul de îngheţ; dacă, din
diverse motive s-a produs îngheţul acestor furtunuri, este interzisă rularea şi/sau
îndoirea acestora; operaţia se poate finaliza numai după ce s-a realizat dezgheţarea în
totalitate a acestora;
– după utilizare/postutilizare, furtunurile se spală cu apă/adaos de detergenţi,
se usucă la temperaturi de maximum 40º C, fiind necesar controlul riscurilor
determinate de acţiunea directă a radiaţiei solare;
– postoperaţiei/activităţii de spălare, furtunurile destinate pentru stingerea
incendiilor, se pliază, rulează, depozitează, numai în stare uscată;
– furtunurile plate care dotează hidranţii interiori şi exteriori de tipul A şi/sau
B, admit conform legislaţiei în vigoare, valori standard egale ca lungimi cu 20 m; se
interzice în acest sens, tăierea pentru micşorarea acestei lungimi, secţionarea,
vopsirea, utilizarea în alte scopuri, dezechiparea etc. a acestor dotări;
– elementele tehnice conexe furtunurilor plate: ţevi de refulare, racorduri etc.
se menţin permanent în stare de funcţionare;
– este important să se cunoască faptul că, utilizarea sub presiune cu apă, a
furtunurilor pentru stingerea incendiilor, în condiţii de debit şi presiune identice,
generează riscuri de deteriorare a acestora cu probabilitate mai mare de realizare pe
direcţie axială comparativ cu direcţia radială a acestora;
– corespunzător conceptului de securitate şi sănătate în muncă, la
acţiunea/operaţia de stingere a incendiilor, pentru presiuni ale apei la ieşirea în ţeava de
refulare, care depăşesc 0,5 MPa, este necesar să acţioneze doi servanţi în mod simultan.

BIBLIOGRAFIE
[1] ***SR 2164 /1994 – Furtun de refulare cauciucat pentru utilaje de stins incendii, Institutul
Român de Standardizare, Bucureşti, 1994;
[2] ***O.M.I. nr. 92/30.11.1990, pentru aprobarea Regulamentului instrucţiei de specialitate a
pompierilor militari;

93
[3] ***SR ISO 8331 /1995 – Furtunuri/ tuburi de cauciuc şi materiale plastice.Ghid tehnic pentru
selecţionare, depozitare, utilizare şi păstrare, Institutul Român de Standardizare, Bucureşti, 1995;
[4]***SR ISO 7751/1995 – Furtunuri/tuburi de cauciuc şi materiale plastice, Institutul Român de
Standardizare, Bucureşti, 1995;
[5] Popescu, G., Influenţa aditivilor asupra curgerii apei prin conducte şi accesorii pentru
stingerea incendiilor, Teză de doctorat, Universitatea Tehnică de Construcţii Bucureşti, 2007;
[6] Bălulescu, P.; Crăciun, I., Agenda pompierului, Editura Tehnică, Bucureşti, 1994;
[7] Benescu, V.; Moţei, C., Curs de Tehnica şi tactica intervenţiilor, Facultatea de Pompieri,
Bucureşti, 1996;
[8] ***SR 8421-1/A1/2000 – Protecţie împotriva incendiilor. Vocabular, partea 1: Termeni
generali şi fenomene ale incendiului, Asociaţia Română de Standardizare, Bucureşti, 2000;
[9] *** SR ISO 8421-1/1999 – Protecţia împotriva incendiilor. Vocabular, partea 1: Termeni
generali şi fenomene ale focului, Asociaţia Română de Standardizare, Bucureşti, 1999;
[10] ***SR ISO 8421- 4/A1/2000 – Protecţia împotriva incendiilor. Vocabular, partea 4:
Echipamente şi mijloace de stingere, Asociaţia Română de Standardizare, Bucureşti, 2000;
[11] ***SR ISO 8421- 4/1999 – Protecţia împotriva incendiilor. Vocabular, partea 4: Echipamente
şi mijloace de stingere, Asociaţia Română de Standardizare, Bucureşti, 1999;
[12] ***SR 13450-1/2000 – Mijloace tehnice şi procedee pentru prevenirea şi stingerea
incendiilor, Autospeciale pentru prevenirea şi stingerea incendiilor, Partea 1: Clasificare,
definiţii, terminologie, condiţii tehnice generale, Asociaţia Română de Standardizare,
Bucureşti, 2000;
[13] ***SR EN 1846-1/2001 – Autospeciale de stingere a incendiilor şi de salvare, Partea 1:
Terminologie şi destinaţie, Asociaţia Română de Standardizare, Bucureşti, 2001;
[14] ***SR EN 1028-1/2005 – Pompe utilizate în incendiu. Pompe centrifuge cu dispozitiv de
amorsare utilizate în incendiu. Partea 1: Clasificare/condiţii generale şi de securitate, Aociaţia
Română de Standardizare, Bucureşti, 2005;
[15] ***SR EN 1947/2005 – Furtunuri de luptă împotriva incendiilor. Furtunuri de refulare
semirigide şi furtunuri echipate cu racorduri pentru pompe şi autospeciale, Asociaţia Română
de Standardizare, Bucureşti, 2005;
[16] ***SR EN 671-1/1996 – Instalaţii fixe de luptă împotriva incendiilor. Sisteme echipate cu
furtunuri. Partea 1: Hidranţi interiori echipaţi cu furtunuri semirigide, Asociaţia Română de
Standardizare, Bucureşti, 1996;
[17] ***SR EN 671-2/1996 – Instalaţii fixe de luptă împotriva incendiilor. Sisteme echipate cu
furtunuri. Partea 2: Hidranţi de perete echipaţi cu furtunuri plate, Asociaţia Română de
Standardizare, Bucureşti, 1996;
[18] ***SR EN 671-3/2005 – Instalaţii fixe de luptă împotriva incendiilor. Sisteme echipate cu
furtun. Partea 3: Întreţinerea hidranţilor interiori echipaţi cu furtunuri semirigide şi a
sistemelor echipate cu furtunuri plate, Asociaţia Română de Standardizare, Bucureşti, 2005;
[19] Popescu, G.; Darie, E.; Dragoş, P.I.; Opriş, M., Controlul riscurilor de deteriorare a furtunurilor
plate/rigide pentru pompieri, a X-a Sesiune Ştiinţifică cu participare Internaţională „SIGPROT-
2007”, Facultatea de Pompieri, Bucureşti, 25 mai 2007, Editura Printech, Bucureşti, 2008;
[20] Popescu, G.; Darie, E.; Dragoş, P.I.; Voicu, I., Metode de reducere şi control a pierderilor de
sarcină la utilizarea apei prin conducte şi accesorii pentru stingerea incendiilor, a X-a Sesiune
Ştiinţifică cu participare Internaţională „SIGPROT-2007”, Facultatea de Pompieri, 25 mai 2007,
Editura Printech, Bucureşti, 2008;

94
[21] Popescu, G., Influenţa aditivilor asupra curgerii apei prin conducte şi accesorii pentru
stingerea incendiilor, Rezumat teză de doctorat, Universitatea Tehnică de Construcţii
Bucureşti, 2007;
[22] ***STAS 1478/1990 – Alimentarea cu apă la construcţii civile şi industriale. Prescripţii
fundamentale de proiectare, Institutul Român de Standardizare, Bucureşti, 1990;
[23] Popescu, G., Verificări periodice şi măsuri specifice sezonului rece la instalaţiile de
sprinklere, publicaţia „Alo, 981!” nr. 46/1996, Brigada de Pompieri „Dealul Spirii” a Capitalei,
Bucureşti, 1996;
[24] ***Normativ pentru proiectarea şi executarea instalaţiilor sanitare, indicativ I-9/1994,
INCERC, Bucureşti, 1996;
[25] ***Normativ pentru exploatarea instalaţiilor sanitare indicativ I-9/1-1996, INCERC,
Bucureşti, 1997;
[26] ***SR ISO 6790/1998. Echipament de protecţie şi de luptă împotriva incendiilor. Simboluri
grafice pentru planul de protecţie împotriva incendiilor. Specificaţii;
[27] Popescu, G., Şerban, M., Biriş, A., Măsuri/cerinţe la exploatarea instalaţiilor de stingere a
incendiilor cu apă în sezonul rece, Conferinţa studenţilor din Facultatea de Pompieri
„SIGPROT-2004“, Editura Printech, 2004;
[28] Benga, M., Popescu, G, Vintilă, I., Instruirea în domeniul situaţiilor de urgenţă, Editura
Măiastra, Târgu-Jiu, 2010;
[29] Benga, M., Vintilă, I., Popescu, G., Pavel, I., D., Măsuri generale/specifice pentru controlul
riscurilor de deteriorare a furtunurilor plate destinate stingerii incendiilor, Conferinţă cu
participare Internaţională “Instalaţii pentru construcţii şi comfortul ambiental“ediţia a 19-a, (15–
16) aprilie 2010, Timişoara, Editura Politehnica, 2010;
[30] Popescu, G., Darie, E., Pavel, D., I., Poenaru, M., Măsuri generale/specifice pentru
controlul riscurilor de deteriorare a furtunurilor plate destinate stingerii incendiilor, Sesiunea
de Comunicări Ştiinţifice „PROTCIV-2010/Protecţia civilă, apărarea împotriva dezastrelor şi
gestionarea situaţiilor de urgenţă“ 25 februarie 2010, Snagov;
[31] Popescu, G.; Darie, E.; Pavel, D.; Sbora, L., Elemente generale/specifice referitoare la
utilizarea apei pulverizate ca substanţă pentru stingerea incendiilor, Buletinul Pompierilor nr.
2(20)/2009, Editura Ministerului Administraţiei şi Internelor, Bucureşti, 2009;
[32] Popescu, G., Dumitraşcu, L., Vintilă, I., Tivig, O., Măsuri generale/specifice pentru
controlul riscurilor de deteriorare a furtunurilor plate destinate stingerii incendiilor, Sesiunea
Ştiinţifică Internaţională „Afacerile interne şi justiţia în procesul integrării europene şi
globalizării, SIGPROT-2009” Bucureşti (15–16) octombrie 2009, Editura Pro Universitaria,
Bucureşti;
[33] Benga, M.; Popescu, G.; Pavel, D.,I.; Sbora, L. M., Elemente generale şi specifice
referitoare la utilizarea apei pulverizate ca substanţă de stingere a incediilor, Conferinţă cu
participare Internaţională, “Instalaţii pentru construcţii şi confortul ambiental” ediţia a 18-a,
(2...3) aprilie 2009, Timişoara, Editura Politehnica Timişoara, 2009;
[34] Popescu, G.; Darie, E.; Pavel, I., Elemente generale şi specifice la utilizarea apei pulverizate
ca substanţă de stingere a incendiilor, Conferinţa cu participare Internaţională a studenţilor din
Facultatea de Pompieri „SIGPROT-2008”, ediţia a V-a, 9 mai 2008;
[35] Sbora, L.; M., Voin, A.; Popescu, G.; Darie, E.; Pavel, I., Elemente generale şi specifice
la utilizarea apei pulverizate ca substanţă de stingere a incendiilor, Conferinţa cu
participare Internaţională a studenţilor din Facultatea de Pompieri „SIGPROT-2008”, ediţia
a V-a, 9 mai 2008;

95
[36] Popescu, G.; Darie, E.; Dragoş, P.; I., Opriş, M., Controlul riscurilor de deteriorare a
furtunurilor plate/rigide pentru pompieri a X-a Sesiune Ştiinţifică cu participare
Internaţională „SIGPROT-2007”, Facultatea de Pompieri, Bucureşti, 25 mai 2007, Editura
Printech, Bucureşti, 2008;
[37] ***Legea nr. 307/2007 – Lege privind apărarea împotriva incendiilor, Monitorul Oficial al
României, partea I, nr.633/21.07.2006;
[38] Popescu, G.; Popescu, S.; Mareş, Ş., Mentenanţa instalaţiilor cu funcţii de prevenire/stingere
a incendiilor care utilizează apa ca substanţă de stingere. Elemente generale, cerinţe/măsuri,
riscuri/pericole, Simpozionul „Prevenirea riscurilor în activităţile de mentenanţă”, Buzău, (25–
27) octombrie 2010.

96
 DETERMINAREA AUTOMATĂ A PARAMETRILOR
AERULUI UMED

Locotenent-colonel conf. univ. dr. ing. Emanuel DARIE

Locotenent-colonel lector univ. dr. ing. Garibald POPESCU
Locotenent asistent univ. dr. ing. Dragoş-Iulian PAVEL1
Academia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza”, Facultatea de Pompieri

Abstract
The paper presents a procedure for the automat calculation of the Humid Air parameters.
The program can be easily implemented on any computer or cell phone, electronic
agenda, having a web browser and becomes a good instrument for engineers or fire
fighter officers in order to determine precisely the humid air parameters.

Keywords: Humid Air Parameters, Automat Calculation.

1. DETERMINAREA PARAMETRILOR AERULUI UMED

În numeroase procese tehnice din domeniul construcţiilor civile, industriale

sau speciale este nevoie de cunoaşterea cât mai exactă a parametrilor aerului
(temperatură, umiditate etc.). Lucrarea de faţă propune utilizarea unei foi de calcul
generată într-un web browser disponibil pe orice calculator personal sau portabil,
palm top, telefon mobil, agendă electronică etc. Subrutina de calcul a parametrilor
aerului umed este realizată în limbajul Java Script şi este prezentată în extenso în
continuare.
Datele de intrare introduse în
programul realizat (temperaturile
termometrului cu bulb uscat,
respectiv, umed) au fost citite cu
ajutorul unui psicrometru tip Feutron,
care are înscrisă între corpurile celor
două termometre o diagramă cu
ajutorul căreia se pot determina
principalii parametri ai aerului umed.
Programul realizat implemen-
tează relaţiile de calcul ale parame-

Figura 1 – Determinarea temperaturilor aerului trilor aerului umed, astfel încât

umed cu ajutorul psicrometrului determinarea acestora se face

97
imediat. Mai mult foaia de calcul oferă posibilitatea introducerii a mai multor seturi
de valori de intrare (în cazul de faţă cinci, dar pot fi şi mai multe).

2. PROGRAMARE JAVASCRIPT PENTRU DETERMINAREA

PARAMETRILOR AERULUI UMED
În continuare este redată procedura de calcul a parametrilor aerului umed,
procedură scrisă în limbajul Java Script:
<SCRIPT language=JavaScript>
function checkNumber(input, min, max, msg)
{
msg = "Invalid Value:" + input.value + " as the " + msg + " input" ;
str = input.value;
num = parseFloat(str)
if (num < min || max < num) {
alert(msg);
return false;
}
input.value = str;
return true;
}
function isNotNull(form)
{
if (form.value == null || form.value.length == 0)
{ return false ; }
else
{ str = form.value ;
for (i = 0 ; i < str.length ; i++)
{ ch = str.substring(i, i + 1)
if ((ch < "0" || "9" < ch) && (ch != '.') && (ch != '-'))
{ return false ; }
}
return true ;
}
}
function computeHumid(form)
{
form.dbo.value = "" ;
form.wbo.value = "" ;
form.rho.value = "" ;
form.ah.value = "" ;
form.vp.value = "" ;
form.h.value = "" ;
form.v.value = "" ;
form.ph.value = "" ;
form.dp.value = "" ;
if (isNotNull(form.db) == true)
{ if(isNotNull(form.wb) == true)
{ computeByWB(form) ; }
else

98
 { if(isNotNull(form.rh) == true)
{ computeByRH(form) ; }
}
}
}
function computeByWB(form)
{
if (!checkNumber(form.db, -50, 100, "Dry Bulb Temp.") ||
!checkNumber(form.wb, -50, form.db.value, "Wet Bulb Temp.")) {
return;
}
db = parseFloat(form.db.value) ;
wb = parseFloat(form.wb.value) ;
vp = computeES(wb) ;
xs = 0.622 * vp / (760 - vp) ;
if(db <= 0) { hw = -334 + 2.09 * wb ; }
else { hw = 4.19 * wb ; }
ah = (xs * (2500 + 1.85 * wb - hw) - 1.005 * (db - wb))
/ (2500 + 1.85 * db - hw) ;
e = 760 * ah / (ah + 0.622) ;
h = 1.005 * db + (2500 + 1.85 * db ) * ah ;
v = 0.455 * (ah + 0.622) * (273.15 + db) / 100 ;
vpd = computeES(db) ;
ahd = 0.622 * vpd / (760 - vpd) ;
ph = (ah / ahd) * 100
rh = (e / vpd) * 100 ;
if(db == wb)
{ dp = db ; }
else
{ c = Math.log(101325 * ah / (ah + 0.622)) ;
if(db > 0)
{ dp = -42.92 - 0.0514 * c + 1.052 * c * c ; }
else
{ dp = -60.02 + 6.803 * c + 0.3966 * c * c ; }
}
form.dbo.value = db ;
form.db.value = db ;
form.wbo.value = wb ;
form.rho.value = rh ;
form.rh.value = rh ;
form.ah.value = ah ;
form.vp.value = e ;
form.h.value = h ;
form.v.value = v ;
form.ph.value = ph ;
form.dp.value = dp ;
}
function computeByRH(form)
{
if (!checkNumber(form.db, -50, 100, "temperatura termometrului umed") ||
!checkNumber(form.rh, 0, 100, " temperatura termometrului uscat")) {
return;
}
db = parseFloat(form.db.value) ;

99
 rh = parseFloat(form.rh.value) ;
wb = computeTempByRH(rh, db, -50) ;
form.wb.value = wb ;
computeByWB(form) ;
}
function computeES(temp)
{
a1 = 10.79574 ;
a2 = -5.028 ;
a3 = 1.50475e-4 ;
a4 = -8.2969 ;
a5 = 0.42873e-3 ;
a6 = 4.76955 ;
b1 = -9.09685 ;
b2 = -3.56654 ;
b3 = 0.87682 ;
atc = 273.15 ;
base = Math.log(10.0) ;
atemp = temp + atc ;

if(temp > 0)
{ ps = a1 * (1 - atc / atemp) + a2 * Math.log(atemp / atc)
/ base + a3 * (1 - Math.pow(10, a4 * (atemp / atc -1)))
+ a5 * (Math.pow(10, a6 * (1 - atc / atemp)) - 1)
+ Math.log(4.581) / base ;
}
else
{ ps = b1 * (atc / atemp - 1) + b2 * Math.log(atc / atemp)
/ base + b3 * (1 - atc / atemp) + Math.log(4.581) / base ;
}
es = Math.pow(10, ps) ;
return(es) ;
}
function computeTempByRH(goalRH, startTemp, endTemp)
{
for(temp = startTemp ; temp >= endTemp ; temp--)
{ rh = computeRH(startTemp, temp) ;
if(rh <= goalRH) break ;
}
for(dt = 0.0 ; dt < 1.0 ; dt += 0.01)
{ rh = computeRH(startTemp, temp + dt) ;
if(rh >= goalRH) break ;
}
return(temp + dt) ;
}
function computeRH(db, wb)
{
vp = computeES(wb) ;
xs = 0.622 * vp / (760 - vp) ;
if(db <= 0) { hw = -334 + 2.09 * wb ; }
else { hw = 4.19 * wb ; }
ah = (xs * (2500 + 1.85 * wb - hw) - 1.005 * (db - wb))
/ (2500 + 1.85 * db - hw) ;
vpd = computeES(db) ;

100
 e = 760 * ah / (ah + 0.622) ;
rh = (e / vpd) * 100 ;
return(rh) ;
}
</SCRIPT>
<P>

3. VALIDAREA PARAMETRILOR AERULUI UMED

OBŢINUŢI PRIN METODA PROPUSĂ

Verificarea funcţionării corecte a programului de mai sus s-a realizat plecându-se

de la introducerea temperaturii termometrului uscat (de exemplu, 20º C) şi a temperaturii
termometrului cu bulb umed (de exemplu, 18º C), citite în prealabil cu ajutorul
psicrometrului. Valoarea umidităţii relative, precum şi a altor parametri ai aerului umed
s-au determinat apoi, atât cu ajutorul psicrometrului (vezi figura 1), cât şi cu un software
comercial – PsychroCalc, (vezi figura 3). Concordanţa între valorile găsite cu foaia de
calcul scrisă în Java Script (vezi figura 2), se observă că este foarte bună.

Figura 2 – Macheta foii de calcul

electronice a parametrilor aerului
umed, realizată pe suport web browser

Figura 3 – Validarea rezultatelor obţinute

cu ajutorul programului PsychroCalc

BIBLIOGRAFIE

[1] Desmond E Winterbone, Advanced Thermodynamics for Engineers, John Wiley and Sons, 338
Euston Road, London NW1 3BH.

101
 PROGRAM MATHCAD PENTRU ANALIZA
NUMERICĂ A CÂMPURILOR

Conf. univ. dr. ing. Eleonora DARIE1

Locotenent-colonel conf. univ. dr. ing. Emanuel DARIE2
Locotenent-colonel lector univ. dr. ing. Garibald POPESCU3
1
Universitatea Tehnică de Construcţii Bucureşti, Facultatea de Instalaţii
2,3
Academia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza”, Facultatea de Pompieri

Abstract
The paper presents the numerical analysis of an electrical field written in MathCad.

Keywords: Numerical Analysis, Electrical Field, MathCad.

1. Programele profesionale folosite în studiul câmpurilor potenţiale utilizează

metodele analizei numerice în scopul rezolvării ecuaţiilor cu derivate parţiale care
descriu evoluţia acestor câmpuri.
Metodele numerice utilizate în CAD (Computer Aided Design) de către
programele profesionale sunt: metoda elementelor finite şi metoda elementelor de
frontieră.
Problema de câmp se formulează într-un model matematic descris de ecuaţiile
câmpului. Dar, în majoritatea cazurilor, ecuaţiile nu au o soluţie analitică cunoscută, astfel
încât este necesar să se recurgă la metode numerice, care permit aproximarea suficient de
precisă a soluţiei exacte. După terminarea rezolvării numerice şi postprocesarea datelor se
oferă caracteristicile globale ale problemei de câmp modelate. Această manieră de
abordare este caracteristică majorităţii programelor software specializate.
Revenind la procesarea datelor numerice, se amintesc, pe scurt, etapele
principale ale acesteia, cărora le corespund următoarele trei module:
a. Pre-procesor (PRE) – care serveşte la introducerea datelor necesare definirii
geometriei modelului,
b. Solver (SOL) – care rezolvă numeric ecuaţiile ce definesc modelul, şi
c. Postprocesor (POST) – care este necesar pentru examinarea şi extragerea
rezultatelor (câmpuri, gradienţi, energii).
Aceste module pot accesa o bază de date comune (prin intermediul căreia pot să
şi comunice). Totodată, PRE şi POST pot fi interactive, utilizând tehnici grafice.
Utilizatorul poate controla fazele de pre şi postprocesare prin intermediul
terminalului grafic, utilizând diferite tehnici de optimizare (de exemplu, se caută ca
elementele finite bidimensionale triunghiulare de discretizare să aibă o formă cât mai
apropiată de cea echilaterală). Problema rezolvându-se numeric, este necesar un model
discretizat (de exem-plu, o reţea de discretizare geometrică care să fie conformă cu

102
datele introduse de utilizator). Acurateţea postprocesării depinde de nivelul discretizării:
într-un sistem ideal, procesul de discretizare este inclus în solver, astfel încât generarea
reţelei de discretizare se face adaptativ, în funcţie de nivelul dorit al acurateţei soluţiei.
Solverul poate genera şi o soluţie incorectă, de aceea verificarea soluţiei obţinute
trebuie să aibă la bază criterii inginereşti.
Vizualizarea elementelor câmpurilor în diferite regimuri este deosebit de utilă în
cadrul postprocesării şi se poate face prin desenarea liniilor de câmp. De asemenea, este
posibilă mărirea unor zone de interes („zoom”) şi studierea detaliată a câmpului în zonele
respective.
Fenomenele studiate diferă foarte mult între ele, de aceea şi programele sunt
construite modular, destinate diverselor clase de aplicaţii: electrostatică, magnetostatică,
curenţi turbionari, microunde, calcul termic. Există şi programe generale („general
purpose”) care însă necesită memorie foarte multă şi deci suport hardware special.
Soluţia modernă cea mai eficientă constă în apelarea modulelor dintr-o bază de date,
întreaga interfaţă fiind programată într-un limbaj orientat pe obiecte.
MathCAD este un program foarte complex, dar şi foarte util pentru ingineri,
cercetători, matematicieni, studenţi, cadre didactice, pentru toţi cei care folosesc
matematica în studiul fenomenelor fizice. Un asemenea program profesional are
„cărţi electronice” care pot fi consultate ori de câte ori este necesară împrospătarea
cunoştinţelor de fizică, mecanică, chimie etc.
Cu ajutorul programului MathCAD se poate calcula orice formulă
matematică, respectând grafia matematicii, se pot reprezenta grafice de funcţii, se
poate face programare, se pot rezolva ecuaţii şi integrale complicate, se poate utiliza
calculul simbolic etc.
Complexitatea programului se poate dovedi, de exemplu prin faptul că
manualul de utilizare, User’s Guide MathCAD 7 Professional, are 684 de pagini, iar
User’s Guide MathCAD 8 Professional are 372 de pagini.
Deşi programul MathCAD este produs de firma MathSoft, el este integrat
complet WINDOWS, de aceea maniera de lucru este similară cu produsele Microsoft.
Paleta MathCAD conţine opt butoane pentru cele opt palete de lucru, şi
anume: paleta matematică, de evaluare, grafică, pentru matrici şi vectori, de calcul
(derivate, integrale, limite, sume şi produse), de programare (numai în varianta
MathCAD Professional), de simboluri greceşti, de calcul simbolic.
Tabelul 1
Buton Semnificaţie Buton Semnificaţie
Inserează o nouă  Asignare locală
Add linie de program
Line
if Inserează otherwise Inserează instrucţiunea „în celelalte situaţii”
instrucţiunea IF
Inserează o buclă while Inserează o buclă WHILE LOOP
for FOR LOOP
break Inserează instrucţiu- continue Inserează instrucţiunea CONTINUE
nea BREAK
Inserează instrucţiu- on Inserează instrucţiunea ON ERROR (iden-
return nea RETURN error tifică erorile numerice care ar forţa Math-
CAD-ul să oprească programul de calcul).

103
 Pentru programare se utilizează paleta de programare, care dispune de 10
comenzi, conform tabelului 1.
În programele MathCAD se pot asocia toate comenzile şi funcţiile pachetului
rezultând astfel un instrument puternic la îndemâna programatorilor.
Cu numai cele zece butoane din paleta de programare se poate face uşor
programarea în MathCAD. Totuşi, această simplitate ascunde în mod surprinzător
posibilităţi de programare foarte complexe.

2. În continuare se prezintă modul în care se utilizează programul MathCAD la

studiul fenomenelor care au loc în atmosferă în timpul unei furtuni orajoase, problemă
de primă importanţă pentru aprecierea comportării instalaţiilor de paratrăsnet.
Se ştie că determinarea pe cale analitică a factorului de protecţie oferit de
paratrăsnetele cu dispozitiv de captare vertical pretinde efectuarea unei integrale care
face legătura între coordonatele punctelor din planul z , cel în care se află construcţia
studiată, şi punctele din planul  , obţinut printr-o transformare Schwarz-Christoffel.
Posibilitatea de a realiza efectiv integrarea depinde de forma conturului construcţiei, care
determină complexitatea funcţiei de integrat (funcţia de structură): dacă profilul
construcţiei este complicat, rezultă o funcţie de structură complicată, care nu permite
efectuarea integralei pe cale analitică. În
A∞
asemenea cazuri, rezolvarea problemei nu
A-5 A5 poate fi realizată decât dacă se apelează la
mijloacele de calcul numeric. Numeric se poate
A0 studia orice configuraţie, oricât ar fi ea de
complicată. Eroarea comisă depinde de metoda
de calcul utilizată, de capacitatea calculatorului
A-2 A-1 A1 A2 de care se dispune, trebuie însă să se ţină
seama şi de intervalul de timp în care
A-4 A-3 A3 A4 calculatorul dă răspuns la problema propusă.

Figura1 – Exemplu de contur utilizat la

efectuarea calculelor numerice 2.1. În cazul calculelor numerice
determinarea coeficienţilor din formula
Schwarz-Christoffel presupune integrarea unor funcţii pe un contur închis, de forma
prezentată în figura 1. Într-un asemenea caz este evident că trebuie luate în
considerare toate dimensiunile construcţiei, pe toate direcţiile atât pe direcţia
orizontală, cât şi pe cea verticală.
Funcţia de structură în cazul contururilor închise este de gradul –2. Pentru
conturul din figura 1. de exemplu, funcţia de structură (în ipoteza că deschiderea
conturului se face în punctul A∞) este:
  2  a 22
f    )
. (1)
 2
 a12  2
 a32  2
 a 42  2
 a52 
)
La scrierea relaţiei (1) s-au notat abscisele corespunzătoare vârfurilor Ak prin ak şi, de asemenea, s-a luat în
considerare faptul că, din cauza simetriei, a-k = -ak.

104
 După calculul numeric al coeficienţilor ak, pentru determinarea factorului de
acoperire este necesară utilizarea formei trunchiate a funcţiei de structură. Această
funcţie se determină din expresia completă a funcţiei de structură, considerând că
punctele de tipul A±4 şi A±5 sunt îndepărtate la infinit, adică toţi factorii din formula
funcţiei de structură în care apar abscisele a±4 şi a±5 nu se mai iau în considerare. În
aceste condiţii, funcţia de structură trunchiată corespunzătoare conturului din figura 1
devine:
  2  a 22

f'  . (2)
 2

 a12   a32
2


Pe calea arătată se obţine o funcţie de structură de grad zero, cu care se poate

calcula distribuţia intensităţii câmpului electric, respectiv factorul de acoperire, după
metoda obişnuită.
Trunchierea funcţiei de structură nu introduce erori prea mari în calcule dacă
raportul între cea mai mică abscisă de care se face abstracţie şi cea mai mare abscisă
care aparţine construcţiei (şi deci care se mai păstrează în formulă) este suficient de
mare (în cazul particular examinat, acest lucru se aplică raportului a4/a3)). Dacă
a4/a3 nu îndeplineşte această condiţie, punctele de tipul A±4 şi A±5 vor trebui luate la
distanţă mai mare de punctele A±3.

2.2. Determinarea coeficienţilor transformării Schwarz-Christoffel pretinde

reprezentarea conformă a poligoanelor de tipul din figura 1 pe cercul de rază unitate,
de unde apoi conturul se desfăşoară de-a lungul axei reale a planului complex  .
Reprezentarea conformă a domeniului A pe domeniul B este o funcţie
1 1
f : A  B de clasă C , inversabilă, cu inversa de clasă C şi care păstrează unghiul
dintre curbe, adică dacă două curbe se intersectează în A sub un unghi  , atunci
imaginile lor în B se intersectează sub acelaşi unghi.
Se ştie că o transformare conformă este o funcţie olomorfă şi deci un domeniu
simplu conex se reprezintă conform pe un cerc de rază unu. Fie f : D  U o astfel de
transformare conformă a lui D pe cercul unitate. Dacă se cere în plus ca pentru un
punct z 0  D să avem f (z 0 )  0 şi f ' z 0   0 , atunci transformarea f este unic
determinată.
În plus, dacă frontiera domeniului este suficient de regulată, de exemplu dacă
ea este formată din curbe netede ce se întâlnesc sub unghiuri diferite de 0 sau 2 ,
atunci f se prelungeşte continuu şi pe frontieră, iar pe porţiunile pe care frontiera este
diferen-ţiabilă, este diferenţiabilă şi prelungirea lui f.
Demonstraţia de mai sus nu este constructivă şi de aceea este necesar să se caute
metode de determinare practică a unei transformări f pentru domenii concrete.
Importanţa unor astfel de transformări rezultă din faptul că dacă laplacianul  u  0 în
cercul unitate atunci u  f   0 pe D, deci rezolvarea ecuaţiei lui Laplace pe un
)
De exemplu acest raport trebuie să depăşească valoarea 1,5. Raportul a5/a3 va depăşi întotdeauna valoarea
a4/a3 .

105
domeniu D se reduce la rezolvarea ecuaţiei lui Laplace pe cercul unitate dacă se
cunoaşte o reprezentare conformă f : D  U . Apoi prin funcţia omografică
w 1
w  t  i cercul de rază unu se reprezintă conform pe semiplanul superior; inversa
w 1
t i
acestei funcţii este t  w  , unde i   1 . Deci problema reprezentării conforme pe
ti
cerc este echivalentă cu aceea a reprezentării conforme pe semiplanul superior.
Pentru reprezentări conforme de domenii mărginite pe cerc sau pe semiplanul
superior s-au imaginat diverse metode. Dintre acestea fac parte metoda nucleului
Bergman, metoda nucleului Szego, metode de dezvoltare după un parametru unic
dacă frontiera diferă puţin de un cerc, metode integrale.
Cele mai stabile metode de determinare în practică a transformărilor conforme
s-au dovedit a fi cele integrale.
Pentru a găsi transformările Schwarz-Christoffel între un poligon şi
semiplanul superior s-a programat în MathCAD 2000 Professional metoda lui Symm.
Metoda dezvoltată de Symm constă în următoarele:
i) Fie f : D  U , unde U este cercul unitate. Conform unei teoreme a lui
Caratheodory, se ştie că f se extinde continuu la frontieră, dacă frontiera este formată,
de exemplu, din porţiuni de clasă C1, fără unghiuri de 3600.
ii) De aici s-au determinat ecuaţii integrale pentru argumentul lui f (z) pe  D
(Gershgorin, Bamin, Narchawski, Stiefel).
iii) Conform tehnicii propuse de
Pozitia varfurilor pe cerc Symm se caută acea transformare conformă
1.5 1.5
pentru care f (z 0 )  0 şi f ' z 0   0 .
0.75 Determinarea completă a transfor-
ycerck mării implică determinarea congruenţei
Im( poz_pe_cerc) 0 w (z)  Rew z   i ln w z  , cunoscând pe
Re w (z)    ln | z  p s  |  1 s  ds .
L

0
0.75
Alura modului în care sunt
 1.5
1.5
repartizate pe cerc punctele w i este
1.5 0.75 0 0.75 1.5
prezentată în figura 2 (în figură w 0 a fost
 1.5 xcerc k Re( poz_pe_cerc) 1.5
Figura 2 – Reprezentarea punctelor wi ales arbitrar egal cu 1).
pe cerc Printr-o omografie, compunând pe f
w 1
cu transformarea w  i se ajunge la
w 1
reprezentarea conformă a poligonului pe semiplanul superior, imaginea vârfurilor
poligonului corespunzând punctelor a i de pe axa reală, (fig. 3.).
Având pe a i , se determină coeficientul Ae i  din formula Schwarz-Chris-toffel
cu relaţia:

A1  A 0
Ae i  . (3)
a   a 0    a 1     a n 1 
a1  1  1  n 1 1
0 1
d
0

106
 Astfel s-au determinat toţi parametrii din formula Schwarz-Christoffel. Se pot
compara (fig. 4.) poligonul original cu poligonul determinat folosind coeficienţii
Schwarz-Christoffel, în vederea verificării rezultatelor obţinute.

T 0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
a 
0 0 0.342 0.444 0.516 0.532 0.609 -0.609 -0.532 -0.516 -0.444 -0.343

Figura 3 – Matricea absciselor ak

Programele MathCAD asigură obţinerea unor valori ale intensităţilor de câmp

relative foarte apropiate de cele reale, aceste programe oferind deci, posibilitatea de a
calcula factorii de protecţie cu o precizie comparabilă cu cea obţinută prin calculele
analitice.
Poli gonul dat - poligonul rezultat
30 30

20

Im  A k 
vertic al

Im  B k 

10

5

20 10 0 10 20
 24 R e A k   R e B k  24
orizontal

Figura 4 – Conturul dat (linie continuă) şi cel obţinut prin calcul (linie punctată)

Dezavantajul principal al programelor tip MathCAD constă în timpul relativ

lung pe care îl pretinde calculul coeficienţilor transformării Schwarz-Christoffel.

107
 BIBLIOGRAFIE

[1] Centea, O., Elemente de teoria câmpurilor Instalaţii de paratrăsnet, Editura MATRIX ROM,
Bucureşti, 2000;
[2] Petrehuş, V., Reprezentarea conformă a unui poligon pe semiplanul superior, Editura
MATRIX ROM, Bucureşti, 2001;
[3] Ştefănescu, Eleonora, Studiul eficienţei protecţiei instalaţiilor de paratrăsnet ale
construcţiilor, teză de doctorat, U.T.C., Bucureşti, 2001.

108
 DETERMINAREA EXPERIMENTALĂ A VITEZELOR
OBŢINUTE ÎN CAZUL UTILIZĂRII JETULUI BIFAZIC – CEAŢĂ
DE APĂ, LA STINGEREA INCENDIILOR

Locotenent asistent univ. dr. ing. Dragoş-Iulian PAVEL1

Locotenent-colonel conf. univ. dr. ing. Emanuel DARIE2
Locotenent-colonel lector univ. dr. ing. Garibald POPESCU3
Inspector principal de poliţie drd. ing. Mihai POENARU4
1,2,3
Academia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza”, Facultatea de Pompieri
4
Inspectoratul General al Poliţiei Române

Abstract
The paper presents the advantages and disadvantages of water fog using at fire
extinguishing, based on an experimental setup. The velocities field is given with an
anemometer Digitron AF 200. Based on the measured values, we found velocities
correlations for the two-phases jet used for fire extinguishing.

Keywords: Water Fog, Fire Extinguishing, Velocities Correlations, Anemometer Digitron AF 200.

Pornind de la avantajele şi dezavantajele utilizării ceţii de apă la stingerea

incendiilor, prezentate pe larg în [5], lucrarea de faţă este canalizată pe obţinerea,
printr-un studiu experimental, a câmpului de viteze din jetul bifazic complex al ceţii
de apă.
Ca substanţă de stingere, ceaţa de apă acţionează prin reducerea conţinutului
de oxigen, însă trebuie ca dimensiunea particulelor să fie de aproximativ de 100
micrometri.

CONCEPŢIA GENERALĂ A INSTALAŢIEI EXPERIMENTALE

S-a conceput o instalaţie experimentală în care se realizează un jet bifazic, ce

va fi dispersat în aer cu umiditate relativă scăzută. Temperatura lichidului la duza de
pulverizare trebuie să aibă posibilitatea să fie modificată (reglată) pentru a realiza o
gamă mai largă de teste.
Pentru a preseta valorile, este necesar a se introduce un sistem de
termostatate. Pe de altă parte, experienţele vor fi realizate cu duze de diferite diametre
pentru a pune în evidenţă fineţea pulverizării.
Schema de principiu a standului de probă este prezentată în figura 1.

109
 Figura 1 – Schema de principiu a instalaţiei:
1. rezistenţa electrică; 2. rezervorul de ulei; 3. debitmetrul de apă; 4. termostat electronic;
5. duza de pulverizare; 6. panou de măsurare; 7. serpentină de încălzire; 8. sursă de energie electrică.

Alimentarea cu apă s-a făcut de la reţeaua laboratorului printr-un debitmetru,

după care a fost introdusă în serpentina cu apă, care se află imersată în rezervorul cu
ulei cald. Reglajul temperaturii apei este asigurat de un termostat electronic.
Standul experimental a fost realizat în scopul efectuării de teste şi
măsurătorilor aferente privind comportarea jeturilor bifazice, care debuşează în
mediul gazos.

Rezultate experimentale
Pentru realizarea părţii experimentale s-a folosit anemometrul Digitron tip
AF 200.

Figura 2 – Anemometrul Digitron tip AF 200 cu tubul Pitôt

110
 Figura 3 – Sonda anemometrului Digitron tip AF 200

S-au făcut măsurători pentru viteze.

Secţiunile în care s-au efectuat măsurătorile sunt prezentate pe figura 4. În
fiecare secţiune aparatul de măsură utilizat a fost deplasat simetric începând de la circa
2,5 m faţă de axa jetului şi achiziţia de date s-a făcut în mai multe puncte din fiecare
secţiune. Valorile măsurate în punctele caracteristice parametrului viteză au fost
înregistrate în tabelele şi diagramele care vor fi prezentate în continuare.
z(cm)

100

75

50

25

jet
x(cm) x(cm)

Figura 4 – Schema jetului cu secţiunile de măsură

Măsurarea vitezelor s-a efectuat cu ajutorul anemometrului Digitron tip AF

200. În tabelul 1 sunt date valorile măsurate în secţiunile jetului bifazic. Tabelul 2
prezintă valorile vitezelor în axul jetului.

111
 Tabelul 1 – Distribuţia vitezelor în jetul bifazic pentru ajutaj de 1,5 mm;
D = 2,04 l/min.; Ti = 36,3° C
x(r) [cm] -28,5 -26,5 -21,5 -12,5 0 12,5 21,5 26,5 28,5
z=0 cm 21
z=25 cm 8,4 10,7 15,4
z=50 cm 4,4 7,8 3,6
z=75 cm 8,4 8,9 8,2
z=100cm 9,5 11,2 6,1

Tabelul 2 – Distribuţia vitezelor în axul jetului bifazic

z [cm] w [m/s]
0 22
25 10,7
50 7,8
75 7
100 10

Pentru a evalua dimensiunea înfăşurătorii jetului, s-au căutat valorile pentru

care viteza descreşte către zero. Aceste valori sunt date în tabelul 3.

Tabelul 3 – Date pentru înfăşurătoarea dinamică a jetului bifazic (w = 0 m/s)

x(r)
[cm] z [cm]
0 0
12,5 25
21,5 50
26,5 75
28,5 100
0 0
-12,5 25
-21,5 50
-26,5 75
-28,5 100

Pe baza datelor înscrise în tabelele de mai sus s-au trasat diagramele

prezentate în figurile 5–8. Pe diagramele din figura 5 se prezintă variaţia vitezelor în
secţiunile precizate (z = 25, 50, 75, 100 cm). Se constată că practic, viteza maximă se
află în ax. Se observă că, în general, alura vitezelor este parabolică în secţiuni,
aceasta fiind conformă cu teoria jeturilor. Din evoluţia vitezelor în ax arătată în figura
7 se constată că pentru z mai mare de 75 cm apare o creştere de viteză axială. Această
creştere ar putea fi explicată prin faptul că apare o evaporare abundentă a lichidului,
deoarece acesta este injectat la o temperatură iniţială de 36,3º C. Această evoluţie de
viteze a fost corelată cu înălţimea z şi s-a obţinut relaţia:
w(z) = 21,886 - 0,5935z + 0,0072z2 - 2·10-5z3 [m/s], (1)

112
cu factorul de corelaţie R2 = 0,9938, în care z este în cm. Această relaţie s-a obţinut
folosind metoda celor mai mici pătrate. Din această relaţie se observă că termenul
prim cu valoarea de 21,886 m/s este practic viteza iniţială la ieşirea din duză, w0 = 21
m/s, viteză determinată din ecuaţia de debit (vezi tabelul 1). Relaţia (1) se poate scrie
şi sub forma:
w(z) - w0 = - bz + cz2 - dz3, (2)

unde valorile constantelor b, c şi d sunt obţinute prin identificarea termenilor din

ecuaţia (1).

Variatia vitezelor în jet bifazic la Variatia vitezelor în jet bifazic la

duza 1,5 mm, debit 2,04 l/min la Tin=36,3°C la z =25 cm duza 1,5 mm, debit 2,04 l/min la Tin=36,3°C la z = 50 cm
w [m/s]
20
20
w [m/s]

15
15

10
10

5 5

0 0
‐15 ‐10 ‐5 0 5 10 15 ‐30 ‐20 ‐10 0 10 20 30
x [cm] x [cm]

Variatia vitezelor în jet bifazic la Variatia vitezelor în jet bifazic la

duza 1,5 mm, debit 2,04 l/min la Tin=36,3°C la z = 75 cm duza 1,5 mm, debit 2,04 l/min la Tin=36,3°C la z = 100 cm
w [m/s]
20 w [m/s]
20

15
15

10 10

5 5

0
0
‐40 ‐30 ‐20 ‐10 0 10 20 30 40
‐30 ‐20 ‐10 0 10 20 30
x [cm] x [cm]

Figura 5 – Variaţia vitezelor în jetul bifazic cu raza la diferite înălţimi

(z = 25 – 100 cm)

113
 variatia vitezelor în jet bifazic la
duza 1,5 mm, debit 2,04 l/min la Tin=36,3°C
w [m/s]
25

z=75 cm

20 z=100 cm

z=50 cm
15
z=25 cm

10

0
‐40 ‐30 ‐20 ‐10 0 10 20 30 40
x [cm]

Figura 6 – Variaţia vitezelor în jetul bifazic cu raza în ansamblu (z = 25 – 100 cm)

Variatia vitezei în ax la T in =36,3 °C, debit 2,04 l/min,

duza 1,5 mm
25
w [m /s]
20 w(z) = -2E-05z 3 + 0,0072z 2 - 0,5935z + 21,886
R2 = 0,9938
15

10

0
0 20 40 60 80 100 120
z [cm ]

Figura 7 – Variaţia vitezelor în axa jetului bifazic la Ti = 36,3° C, duza 1,5 mm

Figura 8 prezintă înfăşurătoarea dinamică a jetului obţinută pe bază de

experiment (w = 0 m/s). Se constată că alura este relativ parabolică, iar de la o
înăţime de circa 50 cm apare o reducere a gradientului înfăşurătorii. Acest fenomen
poate fi explicat prin faptul că o parte din vaporii de la periferia jetului îşi diminuează
viteza probabil datorită frânării în aer combinată cu condensarea parţială a acestora.

114
 Alura infasuratorii conului duza 1,5 mm, Tin = 36,3 ºC
z [cm]
125

100

75

50

25

0
-40 -30 -20 -10 0 10 20 30 40
x [cm]

Figura 8 – Alura înfăşurătorii conului

Concluzii generale

Preocupările la nivel mondial sunt îndreptate în utilizarea apei la stingerea a

cât mai multor tipuri de incendii datorită costului redus de obţinere a acesteia, iar pe
de altă parte se pune problema scăderii cantităţii de apă, întrebuinţate pentru a reduce
atât pierderile materiale datorate degradării produse de apă cât şi cheltuielile
ocazionate de construirea de mijloace de intervenţie care transportă cantităţi mari de
apă la intervenţii.
Comparate cu jetul tradiţional, atât rezultatele experimentale, cât şi cele
analitice arată că folosirea adecvată a ceţei de apă prin descărcări scurte în picături
fine şi unghi de împrăştiere larg poate avea un efect de răcire mai bun şi conduce la o
mai mică distrugere a echilibrului termic în strat.
S-a realizat o instalaţie experimentală pentru testarea jetului de ceaţă de apă
la diferiţi parametri (geometrii de duze, temperaturi, presiuni, debite de lichid).
Această instalaţie a fost prevăzută cu echipamente moderne de măsură şi achiziţie de
date. Elementele speciale de măsurare folosite în cadrul lucrării constau în:
– sistemul de achiziţie de date pentru temperatura mediului cu afişare în timp
real (înregistrare în calculator şi prelucrare statistică);
– vizualizare în infraroşu a jetului şi a flăcării;
– filmare cu cameră rapidă a proceselor de evaporare şi stingere a flăcărilor
pentru diverse tipuri de jet.
Pe baza acestor sisteme moderne de achiziţie de date şi vizualizare au putut fi
observate şi analizate procesele complexe de transfer de căldură şi masă la evaporare,
precum şi procesele hidrodinamice specifice dispersiei jetului de lichid cald.

115
 Realizarea unor picături de apă de dimensiuni mici conduce la un timp redus
de evaporare, deci o acţiune rapidă asupra focului şi o eficienţă crescută de stingere.
Picăturile de apă de dimensiuni mici conduc la un timp redus de evaporare, deci la o
acţiune rapidă asupra focului, un consum redus de apă şi o cantitate mică de vapori
fierbinţi.
Se constată, atât pe baza rezultatelor obţinute din modelul teoretic, cât şi din
rezultatele experimentale existente faptul că pentru spaţii închise (fără circulaţie de
aer proaspăt din exterior), timpul de viaţă al picăturii de apă este mai ridicat decât în
cazul spaţiilor semiînchise, cu pătrundere de aer uscat, unde timpul de viaţă al
picăturii de apă este mai mic. Aceasta se explică prin creşterea umidităţii relative din
spaţiile închise.
Se observă că radiaţia termică are o pondere relativ scăzută ca efect termic şi
un efect neglijabil la dimensiuni mici ale picăturii, de ordinul µm. Pe de altă parte,
transferul de căldură convectiv care are ponderea determinantă e mai redus la
picăturile mari (hc ~ 2 /D).
Studiul prezent constituie un model care a avut ca scop obţinerea unor valori
pentru temperaturile apei pulverizate necesară în eficientizarea proceselor de stingere
a incendiilor. Aprofundarea studiilor privind procesele termofizice de pulverizare şi
evaporare au avut ca rezultat obţinerea parametrilor geometrici, diametrul duzei şi
unghiul de dispersie, în corelare cu presiunea şi temperatura apei pulverizate. Pe baza
rezultatelor experimentale s-a constatat:
– temperatura apei este determinantă pentru fineţea de pulverizare, s-au
obţinut timpi de viaţă reduşi, respectiv o evaporare abundentă a lichidului;
– diametrul duzei combinat cu dispozitivul swirl de spargere a jetului
implantat în corpul duzei au condus la obţinerea unui jet cu picături fine;
– dezvoltarea câmpului de temperaturi în jet şi a câmpului de viteze sunt
asemănătoare, dar de dimensiuni geometrice diferite. Dimensiunea câmpului de
temperaturi în jet este legată în primul rând de temperatura iniţială a lichidului
corelată cu temperatura mediului. S-a constatat că pentru diferenţe mai ridicate de
temperaturi între cele două medii creşte distanţa între înfăşurătoarea termică şi
dinamică;
– dezvoltarea stratului termic implică existenţa şi a unui gradient de
concentraţie de vapori, deci o reducere a concentraţiei aerului, respectiv a oxigenului
în stratul menţionat.
Studiul evoluţiei parametrilor în axul jetului a arătat o asemănare formală
între variaţia vitezei şi a temperaturii, această variaţie fiind de tip parabolic.
S-au făcut experienţe cu foc deschis, flacăra provenind de la un arzător cu
butan. S-a constatat că la incidenţa jetului flacără-gaze fierbinţi cu picăturile de apă
se produce o schimbare a culorii flăcării către roşu şi o scurtare a lungimii flăcării.
Modificarea culorii se explică, pe de o parte, prin schimbarea compoziţiei mediului,
care se îmbogăţeşte în vapori, scade concentraţia de oxigen, probabil arderea devine
incompletă sau apar frecvent compuşi intermediari de tip CO iar, pe de altă parte,
apare o scădere pronunţată a temperaturii datorită vaporizării fazei lichide a apei, deci
o reducere substanţială a temperaturii. Probabil şi aceasta este cauza pentru care
temperatura scade sub temperatura la care arderea are loc complet până la CO2.

116
 Pentru o aprofundare a proceselor intime, care au loc la microscară şi în timpi
foarte reduşi (fracţiuni de secundă < 1/10 s), este necesar a se corobora datele
cantitative obţinute prin măsurători cu echipamentele actuale cu cele obţinute prin
vizualizarea jetului flăcării, compoziţia mediului şi a câmpului de temperaturi din jet.
Pentru aceasta, se impune suplimentarea dotării cu echipamente de măsurare pentru
stand, care să conţină sistem optic cu citire în infraroşu. Prin acest sistem pot fi
determinate dispersia picăturilor, gama lor de dimensiuni, densitatea lor volumică şi
statistica împrăştierii. Graţie acestui sistem se va putea determina harta
temperaturilor.

BIBLIOGRAFIE
[1] Mills, A.I., Basic Heat Mass Transfer, 2nd ed., Prentice Hall, N.J., 1999;
[2] Taine, J.; Petit, J.P., Transferts thermiques, Editura Dunod University, 1989, Paris;
[3] Cavaropol, D.; Pavel, D.,I.; Constantinescu, A., Utilizarea ceţii de apă la stingerea
incendiilor, Lucrările Sesiunii de Comunicări Ştiinţifice cu Participare Internaţională a
Facultăţii de Pompieri „SIGPROT 2005”, Ediţia a VIII-a, Bucureşti, 27 mai 2005, Editura
Printech, Bucureşti, 2005, pag. 51-58;
[4] Pavel, D.I., Contribuţii la termohidrodinamica proceselor de stingere a incendiilor (Teză de
doctorat), Bucureşti, 25 iunie 2009;
[5] Pavel, D.I.; Darie, E.; Poenaru, M., Folosirea ceţii de apă la stingerea incendiilor. rezultate
experimentale obţinute folosind o instalaţie pentru studiul termohidrodinamic al proceselor de
stingere a incendiilor, Buletinul pompierilor nr. 1/2010, pag. 48-54, Editura Ministerului
Administraţiei şi Internelor, Bucureşti.

117
 POMPIERII MILITARI DIN BUCUREŞTI ÎN CONTEXTUL
DEZVOLTĂRII ŞTIINŢIFICE INTERNAŢIONALE ŞI
ROMÂNEŞTI. ELEMENTE GENERALE ALE
PERIOADEI 1820–1900

Locotenent-colonel lector univ. dr. ing. Garibald POPESCU

Academia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza“, Facultatea de Pompieri
Muzeograf ing. Vasile BĂLAN
Muzeul Naţional al Pompierilor

Rezumat
În articol sunt prezentate o serie de date care fac referire la perioada istorică 1820–1900
în care se evidenţiază dezvoltarea entităţilor de pompieri militari în raport cu dezvoltarea
ştiinţifică naţională şi internaţională.

1. PERIOADA ISTORICĂ – ANUL 1820 PÂNĂ LA RĂZBOIUL

DE INDEPENDENŢĂ

Contextul dezvoltării ştiinţifice din România corespunde contextului

dezvoltării ştiinţifice a ţărilor Europene, dar şi a celorlalte state: Statele Unite ale
Americii, America de Sud, Australia etc.
În domeniul activităţilor desfăşurate de pompierii militari, contextul
dezvoltării în ştiinţă, în general, corespunde în mod real, contextului dezvoltării
primelor formaţiuni/entităţi de pompieri; printre primii beneficiari, în acest sens, fiind
pompierii militari care practic, prin natura rolului lor în cadrul societăţii civile, erau
obligaţi să ţină pasul cu noile realizări din ştiinţă.
În perioada 1822–1848, în Bucureşti, exista un număr mare de clădiri cu
diferite destinaţii; în perioada premergătoare Revoluţiei de la 1848, erau construite
printre altele: Teatrul Naţional, Curtea de Justiţie, Casa Statului Major, Cazarma de
Infanterie, Închisoarea, Sfatul Orăşenesc, Cazarma de Cavalerie.
În anul 1852, ia fiinţă grădina publică Cişmigiu, după un plan al arhitectului
german, Kail Friedrich Wilhelm Meyer.
Iluminatul public, în Bucureşti, însemna aproximativ 280 de felinare în anul
1833, după anul 1840, cifra ridicându-se la aproximativ 700 de felinare.
Este necesar să remarcăm faptul că, impulsul pentru modernizarea
arhitecturală reală/efectivă a Bucureştiului rezidă din consecinţele „Focului cel
Mare”, care a avut loc în anul 1847, în ziua de Paşti (23 martie), arzând peste 2.000

118
de clădiri stare, care reprezenta aproximativ 1/3 din totalul clădirilor oraşului; atunci
au decedat 15 persoane dintre care şi un pompier militar.
În Bucureştiul aflat în continuă dezvoltare, aveau loc zilnic incendii, care se
soldau cu pagube materiale importante; de aceea, domnitorul Gheorghe Bibescu a
dispus înfiinţarea unui serviciu public specializat în stingerea incendiilor, serviciu
creat pe principii militare.
Practic, domnitorul Ţării Româneşti, Gheorghe Bibescu (1842–1848) este
printre primii care a obţinut titlul de doctor în drept la Paris; de numele domniei sale,
se leagă prima lucrare modernă de alimentare cu apă a Bucureştilor, după un proiect
al inginerului Jean Baptiste Marsillion.
Activitatea „roatei de pompieri” începe la data de 1 iulie 1845, comandantul
acesteia fiind căpitanul Emanoil Boteanu, care a fost la comandă în perioada (1845-1848);
unitatea era constituită din 7 ofiţeri, 23 de subofiţeri şi 256 de soldaţi şi la data de
01.02.1861, structura respectivă se transformă în batalion cu 4 companii.
După incendiul din anul 1847, se acordă mult mai multă atenţie şi, deci,
preocupare pentru activităţile de: prevenire a incendiilor, calităţii construcţiilor şi
aliniamentelor străzilor din oraş.
O simplă comparaţie demonstrează faptul că, în anul 1874, Capitala se situa
printre cele mai avansate din Europa, din punct de vedere al numărului pompierilor,
în raport cu populaţia existentă:
– Berlin, 825 de pompieri civili, la peste 1.000.000 de locuitori;
– Istanbul, 520 de pompieri militari, la peste 1.000.000 de locuitori;
– Budapesta, 68 de pompieri civili, la peste 300.000 de locuitori;
– Bucureşti, 668 de pompieri militari, la peste 177.000 de locuitori.

2. PERIOADA ISTORICĂ – RĂZBOIUL DE INDEPENDENŢĂ

PÂNĂ LA ANUL 1900

Dat fiind contextul istoric din Europa, în luna martie 1877, pentru întărirea
capacităţii de luptă principele Carol I, ordonă mobilizarea generală a armatei.
În contextul Războiului de Independenţă, a fost creată bateria de coastă
denumită „Independenţa”, constituită din pompieri artilerişti, aparţinând de
Divizionul Bucureşti; aceştia au participat efectiv la operaţiunile de luptă.
Ulterior, a fost creată şi bateria „Ştefan”, încadrată de asemenea cu pompieri
militari din acelaşi divizion.
În anul 1878, erau construite 21.037 de case, dintre care 635 existau dinainte
de anul 1800 şi aproximativ 3963 de case erau construite înainte de anul 1830.
Un aport important la reconstrucţia oraşului Bucureşti îl are primarul Pake
Protopopescu (1888–1891).
Noua stare arhitecturală a oraşului Bucureşti este determinată şi de lucrările
de canalizare ale Dâmboviţei, începând cu anul 1880, dată la care ia naştere
„Splaiul”.

119
 Din această perioadă se păstrează unele edificii cum sunt, de exemplu: Banca
Naţională, Camera de Comerţ, Bursa, Ateneul Român, Palatul Justiţiei, Liceul
„Gheorghe Lazăr”.
În anul 1892, este construit „Foişorul de Foc”, după planurile arhitectului-şef
al Capitalei, George Mandrea; acesta este destinat serviciului de pompieri militari.
În anul 1934, Primăria Capitalei transferă această clădire Societăţii de
Tramvaie, în folosinţa căreia rămâne până în anul 1963, când din iniţiativa
Comandantului Trupelor de Pompieri, general-maior Tatu Panfil, clădirea intră în
patrimoniul pompierilor, cu destinaţia de Muzeu Naţional al Pompierilor.
În timpul domniei lui Carol I s-au făcut progrese remarcabile în domeniul
hidrotehnic, fiind construite: bazine, apeducte şi rezervoare în zona Cotroceni şi
puţuri de apă în zona Bragadiru; acestea erau destinate pe de o parte, alimentării
populaţiei cu apă, iar pe de altă parte, utilizării apei pentru stingerea eventualelor
incendii.
Cu toate acestea, mult după anul 1900, din cauza debitelor şi presiunilor
scăzute în reţelele de apă, populaţia continuă să se aprovizioneze cu apă, prin
intermediul sacagiilor; aceştia îi secondau în caz de incendiu pe pompierii militari.
În perioada anilor 1882–1884, au avut loc incendii dintre care le enumerăm
pe cele la care pagubele au fost mai mari: Circul Kremsler, redacţia ziarului
„Românul” casa lui C.A. Rosetti, Universitatea etc.

3. FAPTE ŞTIINŢIFICE CONEXE ŞI CONTEMPORANE

După anul 1890, sunt instalate în Bucureşti primele centrale electrice

destinate iluminatului electric.
Este de menţionat faptul că, primul oraş european, iluminat electric, este
Timişoara.
De asemenea, se dezvoltă transportul în comun, prin introducerea
tramvaiului tras de cai, pe şine.
În anul 1900, are loc la Paris constituirea Comitetului Tehnic Internaţional al
Focului.
În anul 1900, industriaşul Assan Gheorghe aduce, în Bucureşti, primul
autovehicul.
În anul 1883, a fost instalată prima linie telefonică; la sfârşitul secolului,
reţeaua telefonică deservea un număr de 700 de abonaţi racordaţi la 4 centrale
telefonice; în acest context, pompierii militari beneficiază de serviciul telefonic şi
începând cu anul 1910, serviciul de supraveghere de la înălţime, încazarmat în
„Foişorul de Foc“, îşi încetează activitatea.
În perioada 1900–1918, suprafaţa oraşului se extinde continuu, astfel că se
construiseră un număr de: 15 bulevarde, 60 de şosele, 29 de străzi principale, 616
străzi secundare şi aproximativ 35.000 de clădiri cu diferite destinaţii.
În anul 1909, reţeaua de alimentare cu apă a oraşului atinge constructiv
lungimea de peste 180 km.

120
 În anul 1906, reţeaua telefonică atinge capacitatea de 3.000 de posturi.
La data de 16 septembrie 1901, se instalează Monumentul Pompierilor din
„Dealul Spirii“ realizat prin subscripţie publică a locuitorilor Capitalei, în cinstea
eroilor pompieri de la 13 septembrie 1848; monumentul a fost lucrat în bronz de
către sculptorul Vladimir Hegel.
În anul 1981, monumentul a fost depozitat într-o locaţie neadecvată, după
care a fost repus la data de 13 septembrie 1990, pe actualul amplasament, în zona
hotelului Marriott.
În anul 1902, se dă în funcţiune Postul Central de Pompieri, clădire care este
arondată străzii inginer Elie Radu nr. 2, în care, în prezent, îşi desfăşoară activitatea,
Batalionul nr.1 de Pompieri al Inspectoratului Pentru Situaţii de Urgenţă, Bucureşti.
Clădirea a fost construită în anul 1899, după planurile arhitectului Mitaki.
În această clădire a funcţionat sediul Grupului de Pompieri al municipiului
Bucureşti până în anul 1992, care apoi a devenit Brigada de Pompieri „Dealul Spirii”
a Capitalei şi mai apoi Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă „Dealul Spirii“ a
Capitalei.
Clădirea adăposteşte statuia bunului nostru coleg lt. col. Barbu Adrian, care a
decedat în ziua de 31 august 1998, la intervenţia pentru stingerea unui incendiu, fiind
înjunghiat de o persoană aflată sub influenţa băuturilor alcoolice.
Din anul 1993, sediul Brigăzii de Pompieri „Dealul Spirii” a Capitalei este
arondat adresei de pe Calea 13 Septembrie nr. 135, sector 5.

BIBLIOGRAFIE
[1] Panţuru, I., File din istoria pompierilor români, Ministerul de Interne, Comandamentul
Pompierilor, Muzeul Pompierilor, Serviciul Editorial şi Cinematografic, Bucureşti, 1983;
[2] Arimia, A.; Fărău, C.; Popovici, N.; Grigorie, I.; Rădulescu, I., Istoria pompierilor militari
Bucureşteni, Editor Brigada de Pompieri, „Dealul Spirii“ a Capitalei, Bucureşti, 1996;
[3] Udor, A.; Eftene, C.; O istorie ilustrată a pompierilor Capitalei, Bucureşti, 2003.
[4] Lăpăduşi, V.; Gâdea, C.; Peştină, M.D., Bucureştiul necunoscut, o istorie fascinantă a
Capitalei, Editura Luceafărul, Bucureşti, 2004;
[5] ***Univers ingineresc, nr. 23/1-15 decembrie 2009, Asociaţia Generală a Inginerilor din România.

121
DESPRE PROBABILA CAUZĂ DE INCENDIU/EXPLOZIE CARE
A GENERAT ACCIDENTUL MAJOR ÎN CARE A FOST
IMPLICAT DIRIJABILUL HINDENBURG
Conf. univ. dr. ing. Şerban TOMESCU
Universitatea Politehnica Bucureşti, Facultatea de Inginerie Aerospaţială
Locotenent-colonel lector univ. dr. ing. Garibald POPESCU
Academia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza”, Facultatea de Pompieri

Rezumat
Zepelinele au fost primele aerostate, dirijabile utilizate în aeronautică.
Acestea poartă denumirea constructorului Ferdinand Graf von Zeppelin.
Acestea au fost utilizate între anii 1900–1940 pentru transportul de pasageri, mărfuri şi
în scopuri militare.
Unul dintre cele mai cunoscute accidente aviatice, care s-a soldat cu decesul a 36 de
persoane, este cel al dirijabilului Hindenburg; evenimentul a avut loc în procedura de
aterizare, la întoarcerea de la Frankfurt, în New York.
Dirijabilul, făcea parte din flota Zeppelin Company – Germania, fiind rezultatul a peste
50 de ani, de experienţă în domeniu.
Accidentul a avut loc în ziua de 6 mai 1937, în cadrul procedurii pentru aterizare şi a
determinat aprinderea contexturii exterioare aeronavei, în momentul în care dirijabilul,
urma să fie fixat prin coborârea cablurilor de ancorare.
Cauza accidentului a rămas în timp, un mister, fiind încă necunoscută.
Ulterior evenimentelor generate la dirijabilul Dixmude, în anul 1923, şi la dirijabilul
Hindenburg, în anul 1937, hidrogenul a fost înlocuit de heliu.
Autorii raportându-se la datele rezultate din realitatea obiectivă a vremii au emis unele
puncte de vedere, pentru stabilirea naturii sursei de aprindere.

1. TERMINOLOGIE

 Aerostat – aeronavă construită pe principiul plutirii corpurilor.

 Aprindere – iniţiere a unei arderi.
 Ardere/combustie – reacţie exotermă a unei substanţe combustibile cu un comburant, însoţită
în general, de emisie de flăcări şi/sau emisie de fum.
 Atmosferă explozivă – amestec de gaze, vapori sau pulberi/prafuri combustibile cu aer, în
condiţii atmosferice normale şi concentraţii cuprinse între limitele inferioară şi superioară de
explozie, pentru care, la inflamare/autoinflamare, aprindere/ autoaprindere, arderea se propagă
în întregul amestec.
 Comburant – element sau compus chimic care poate produce oxidarea sau arderea altor substanţe.
 Combustibil – material capabil să ardă.
 Cauză a unui incendiu – rezultat/consecinţă a unui complex de fenomene fizico-chimice
constituită din patru subcategorii conceptuale principale; cuprinde fenomene şi procese

122
 cauzatoare (iniţiatoare), sediile materiale de apariţie şi dezvoltare ale acestor fenomene, agenţii
materiali participanţi la iniţiere, precum şi condiţiile de stare materială necesare să fie întrunite
în timp şi spaţiu, pentru ca un astfel de eveniment să se producă; stabilirea unei cauze de
incendiu constă în identificarea: sursei probabile de aprindere, mijlocului probabil de
aprindere, primului material care s-a aprins şi a împrejurării determinante.
 Explozie – reacţie bruscă de oxidare sau de descompunere, care produce o creştere de
temperatură, de presiune sau ambele simultan.
 Electricitate statică – energie de natură electrică care apare datorită unor fenomene
electrochimice, frecărilor, încălziri şi deformării copurilor, plasării acestora într-un câmp
electric, precum şi ca urmare a altor acţiuni fizice care presupun deplasarea relativă a
suprafeţelor de contact; dacă energia acumulată se disipă într-o descărcare electrică, se poate
iniţia explozia unor amestecuri inflamabile/combustibile, în cazul în care aceasta este mai mare
decât energia minimă de aprindere a acestora.
 Energie minimă de aprindere – valoarea minimă a energiei din canalul unei descărcări
electrice care conduce la aprinderea unui amestec inflamabil de aer cu gaze, vapori, ceţuri de
G.P.L. etc., pulberi/prafuri aflate între limitele de inflamabilitate/aprindere.
 Flacără – zonă de ardere, în fază gazoasă, cu emisie de lumină.
 Incendiu – ardere autoîntreţinută, care se desfăşoară fără control în timp şi spaţiu, care produce
pierderi de vieţi omeneşti şi/sau pagube materiale şi care necesită intervenţia organizată în
scopul întreruperii procesului de ardere.
 Inflamabil – material capabil să ardă cu flacără.
 Inflamare – perioadă de apariţie a flăcărilor.
 Interval de explozie – valori ale concentraţiilor de gaze, vapori sau pulberi (prafuri)
combustibile în aer, cuprinse între limita inferioară de explozie şi limita superioară de explozie.
 Limită de explozie – valoare minimă sau maximă a concentraţiei unei substanţe combustibile în
aer sau în oxigen, pentru care explozia devine posibilă; limitele inferioară şi superioară sunt
indicate, pentru gaze şi vapori, prin concentraţia în % vol., iar pentru prafuri (pulberi) în g/m3.
 Limită inferioară de explozie – concentraţia minimă a gazelor, a vaporilor sau a pulberilor
(prafurilor) combustibile în aer, la care se poate genera explozia; sub limita inferioară de
explozie, amestecul nu poate să genereze explozie, datorită excedentului de aer.
 Limită inferioară de inflamabilitate – concentraţia minimă de gaz în aer, sub care nu mai are
loc propagarea unei flăcări în prezenţa unei surse de aprindere.
 Limită superioară de explozie – concentraţia maximă a gazelor, a vaporilor, a pulberilor
(prafurilor) combustibile în aer, la care se poate genera explozia; peste limita superioară de
explozie, amestecul nu poate să genereze explozie, datorită deficitului de aer.
 Limită superioară de inflamabilitate – concentraţia maximă de gaz în aer peste care nu mai
are loc propagarea unei flăcări.
 Material/substanţă combustibilă – material care are proprietatea să ardă, în condiţii
predefinite; stările de agregare în care se poate afla sunt: solid, lichid, gaz.
 Priză de pământ – instalaţie care asigură o legătură electrică directă cu pământul a unei
instalaţii electrice sau a unor echipamente electrice.
 Temperatură de aprindere – temperatura minimă la care un material combustibil degajă
vapori sau gaze combustibile într-o anumită cantitate, astfel încât după aprinderea/inflamarea
acestora de la o sursă de aprindere, materialul continuă să ardă fără aport caloric din exterior.
 Temperatură de inflamabilitate – temperatura minimă, începând de la care, în condiţii de
încercare specificate, un lichid degajă o cantitate suficientă de vapori inflamabili pentru a
produce o aprindere de scurtă durată, în contact cu o sursă de aprindere.

123
 2. ELEMENTE GENERALE REFERITOARE LA AEROSTATE
Din cele mai vechi timpuri, omul a fost fascinat de zbor.
Primul dirijabil a fost un balon sub formă aproximativ cilindrică, construit în
anul 1852, de către inginerul francez Henri Giffard, care şi-a echipat aparatul de zbor
cu un mic motor cu abur şi cârmă pentru direcţie.
Acesta a acoperit în zbor distanţa de 27 km.
Aerostatele utilizate în meteorologie, publicitate etc., admit următoarea
clasificare sumară:
– baloane:
– cu aer cald;
– cu gaz mai uşor decât aerul.
– dirijabile.

2.1 Balonul cu aer cald

Acesta a fost inventat de fraţii Joseph şi Étienne Montgolfier, în anul 1782,
fiind denumit de aceştia „mongolfiére“.
Prima ascensiune a avut loc pe data de 4 iunie 1783 la Annonay (Ardéche),
Franţa.
În acelaşi an, pe data de 19 septembrie, la Versailles, în prezenţa regelui
Ludovic al XVI-lea a avut loc prima ascensiune cu animale fără oameni la bord.
Pe 21 noiembrie 1783, au zburat cu un balon cu aer cald Jean-Franćais
Pilâtre de Razier şi Marchizul D’Arlandes, la Paris.
De asemenea, a fost utilizat un balon cu aer cald şi de către Jacques
Alexandre César Charles, în 27 august 1783, pentru un zbor de 45 minute.

2.2 Balonul cu gaz

Balonul cu gaz mai uşor decât aerul a fost inventat de fizicianul Jacques
Charles în acelaşi an cu realizarea primului zbor considerat ca fiind public, cu
balonul cu aer cald al fraţilor Montgolfiér.

3. PREMISELE APARIŢIEI DIRIJABILELOR

Se apreciază că, primul dirijabil a fost construit în anul 1896, de către ofiţerul
croat David Schwarz.
Un an mai târziu, la 3 noiembrie 1897, se finalizează construcţia aparatului,
care este construit în scopul deservirii armatei germane, fiind testat la Tempelhof,
lângă Berlin.
Ulterior, aeronava s-a prăbuşit, iar ofiţerul a decedat în acelaşi an. Nu au mai
fost efectuate testări ale aparatului său.

124
 4. SCURTĂ BIOGRAFIE A CONTELUI FERDINAND VON
ZEPPELIN

Contele Ferdinand von Zeppelin s-a născut la Baden, în Germania, în anul

1838.
În anul 1858, s-a înrolat în armata germană şi a luat parte la expediţia de
căutare a izvorului fluviului Mississippi în America de Nord.
În anul 1870, contele efectuează în statul american Minnesota, primul zbor la
bordul unui balon militar.
După aproximativ 20 de ani, în anul 1891, s-a retras din funcţia de general de
brigadă pentru a se dedica pasiunii vieţii sale, aparatele de zbor.
Propunerea sa, emisă în anul 1894, referitoare la construcţia unui aparat care
„să învingă” aerul, a fost respinsă de guvernul german.
În acest context, von Zeppelin decide să investească propriile fonduri,
punând astfel, bazele primei companii de construcţie a dirijabilelor.
În anul 1898, contele Ferdinand Adolf August Heinrich Graf von Zeppelin a
cumpărat, de la văduva lui Schwarz, planurile dirijabilului.
Pasiunea contelui german pentru astfel de aeronave s-a manifestat după ce
acesta a luat parte la războiul franco-prusac, unde dirijabilele au fost utilizate de
către armata franceză.
Convins de avantajele utilizării baloanelor după ce s-a retras din serviciul
efectuat în cadrul forţelor armate, în anul 1890, contele von Zeppelin şi-a pus în
practică ideile referitoare la construcţia diferitelor modele de dirijabile, obţinând
drepturile asupra patentului schiţelor lui Schwarz, pe care ulterior le-a modificat.
În anul 1898, acesta pune bazele primei companii de promovare a zborurilor
aeriene „Gesellschaft zur Förderung der Luftschiffahrt”, iar un an mai târziu, iniţiază
demersurile pentru construcţia primului aparat de zbor care a rămas în istorie cu
denumirea de zepelin.
Prototipul, prima aeronavă cu schelet rigid, denumită LZ-1 (Luftshiff
Zeppelin), având în construcţie structură din aluminiu, două motoare cu combustie
internă, Daimler, fiecare generând câte 15 CP, puneau în funcţiune patru rotoare cu
pale.
În timpul primului zbor, în anul 1900, deasupra lacului Konstanz din
Germania, aeronava, cu lungimea de 128 m şi diametrul de 11 m, a atins viteza de 29
de km/oră.
Zborul a durat aproximativ 17 minute şi s-a acoperit o distanţă de 6 km la
înălţimea de 400 m.
În anul 1901, von Zeppelin este nevoit să închidă compania de zbor din cauza
lipsei investitorilor.
Acesta a construit şi modelul LZ-2 cu care s-a efectuat un singur zbor, în
ianuarie 1906; testele s-au încheiat odată cu prăbuşirea aeronavei în Munţii Allgäu,
Germania.
Toate elementele de construcţie care s-au putut reutiliza au servit la
construcţia celei de-a treia aeronave-zepelin, denumită LZ-3; aceasta a fost utilizată
timp de 5 ani.

125
 Începând cu anul 1908, a parcurs aproximativ 4.400 de km în 45 de curse.
Ulterior, în perioada Primului Război Mondial, Germania a renunţat la
utilizarea zepelinelor din cauza vulnerabilităţii pe care acestea o prezentau, în raport
cu noile tipuri de aeronave.

5. SCURTĂ ISTORIE A DIRIJABILELOR

La 13 august 1898, contelui german Ferdinand Graf von Zeppelin i se acordă

patentul cu nr. 98580 pentru construirea primului balon dirijabil cu motor.
În anul 1900 acesta construieşte primul dirijabil rigid; lungimea sa era mai
mare decât a unui teren de fotbal şi avea în construcţie un schelet uşor, care conţinea
baloane/celule imense, umplute cu hidrogen, un gaz extrem de inflamabil.
Între anii 1910 şi 1913, dirijabilele Zeppelin au transportat peste 30.000
pasageri în zboruri de agrement deasupra Germaniei.
Acestea au fost utilizate, inclusiv pentru a bombarda Londra în raiduri de
noapte, în perioada Primului Război Mondial.
Luxosul Hindenburg, cel mai mare dirijabil, a transportat mii de pasageri
peste Oceanul Atlantic între cele două războaie mondiale, fiind denumit „Titanicul
aerului”.

6. SCURTĂ ISTORIE A DIRIJABILULUI HINDENBURG

Cel mai mare dirijabil construit vreodată, LZ-129 Hindenburg, avea să
contrarieze lumea, încă de la apariţia sa, în anul 1936.
Construit în totalitate pe structură din duraluminiu, de către compania
„Luftschiffbau Zeppelin”, dirijabilul Hindenburg, denumit „mândria Germaniei
naziste”, avea să devină cel mai mare dirijabil construit vreodată.
Hindenburg a impresionat, la vremea lui, şi prin viteza maximă cu care se
putea deplasa, respectiv 135 km/oră, viteză datorată celor patru motoare Diamler-
Benz 602 LOF 6, fiecare dintre acestea având 1.320 CP.
Compartimentat în 16 celule, imensul dirijabil, de formă ovoidă, necesita un
volum de umplere a 211.890 m 3 de hidrogen.
Din cauza embargoului militar impus Germaniei de către Statele Unite ale
Americii, în loc de utilizarea heliului s-a optat pentru hidrogen, un gaz foarte inflamabil.
Pentru controlul riscului de iniţiere a aprinderii contexturii exterioare, pânza
a fost suflată cu bronz, material cu proprietăţi considerate ca fiind reduse din punct de
vedere al inflamabilităţii.
Ca şi predecesorul său, LZ-127 – Graf Zeppelin, dirijabilul Hindenburg a fost
proiectat ca o aeronavă destinată transportului de pasageri în călătoriile transatlantice.
În anul 1936, Hindenburg avea amenajate locuri pentru 50 de pasageri;
ulterior acestea au fost suplimentate la totalul de 72.

126
 Performanţele de zbor îi permiteau să traverseze Oceanul Atlantic în doar trei
zile, comparativ cu două săptămâni cât îi trebuia unui vapor; în acest mod, călătoria
cu dirijabilul se dovedea a fi cea mai avantajoasă alternativă pentru oamenii de
afaceri.
Această alternativă a fost depăşită economic/tehnic numai după anul 1930,
când au intrat în serviciu hidroavioanele transoceanice.
Interiorul dirijabilului, proiectat de celebrul arhitect german Frizt August
Brehaus, cuprindea mai multe dormitoare, o sală pentru lectură, un restaurant, o galerie
de promenadă şi un salon cu bar american, toate situate pe puntea superioară.
Pe puntea inferioară se afla o bucătărie imensă, dotată cu frigider şi maşină
pentru gheaţă, toalete, o sală de duşuri, cabinele pentru echipaj şi un mic salon
pentru fumători.
La bordul dirijabilului exista o mică infirmerie cu medic de serviciu, iar
duminica, pasagerii puteau beneficia de o slujbă, oficiată de un reverend.
Ulterior, la bordul dirijabilului a fost instalat şi un pian Blüthner executat din
aluminiu la care, în cele din urmă, s-a renunţat.
Intrat în serviciu în luna martie 1936, LZ-129 Hindenburg a parcurs, într-un
an, 308.323 km timp în care a transportat 2.898 de pasageri şi un total de 160 t de
încărcătură.
În total, a realizat 17 zboruri peste Oceanul Atlantic, dintre care 10 în Statele
Unite ale Americii şi 7 în Brazilia.
În luna iulie 1936, Hindenburg dobora un nou record, reuşind dubla
traversare a Oceanului Atlantic în numai 5 zile, 19 ore şi 51 de minute.
În luna august 1936, dirijabilul Hindenburg este prezent la deschiderea
Jocurilor Olimpice de la Berlin, trecând în zbor deasupra lui „Berliner
Olympiastadion”, cu steagul olimpic fluturând pe gondolă.
Succesul obţinut de LZ-129 Hindenburg în primul an de activitate, avea să
încurajeze compania „Deutsche Zepelin-Rederei” într-un plan ambiţios care
previziona construirea unei întregi flote de dirijabile pentru transportul transatlantic.

7. RECORDURI ALE AERONAVELOR DIN CATEGORIA

ZEPELIN

Istoria aviaţiei menţionează şi alte recorduri ale aeronavelor-zepelin, înainte

ca acestea să fie înlocuite de alte aeronave.
Astfel, în anul 1939, dirijabilul „Graf Zeppelin”, pilotat de dr. Hugo Eckner a
realizat înconjurul lumii în 21 de zile, iar în anul 1931, colonelul italian Umberto
Nobile, de profesie inginer în aeronautică, a zburat într-o expediţie deasupra Polului
Nord la bordul dirijabilului Norge.
Istoria dirijabilelor a fost marcată în anul 1937 de catastrofa în care a fost
implicat cel mai mare stratocruiser construit vreodată, LZ-129 Hindenburg.
În al doilea an de zboruri civile, aparatul de provenienţă germană a izbucnit
în flăcări deasupra bazei aviaţiei navale din New Jersey, S.U.A.

127
 Dirijabilul, care decolase de la Berlin şi traversase Oceanul Atlantic a fost
distrus la 6 mai 1937, în timp ce încerca să aterizeze la baza militară.

8. ELEMENTE GENERALE REFERITOARE LA ULTIMUL

ZBOR
Dirijabilul, denumit cu numele fostului lider german Paul von Hindenburg, a
decolat în seara zilei de 3 mai 1937 din Frankfurt spre Statele Unite ale Americii,
avându-l comandant de bord pe Max Pruss.
La bord se aflau 97 de persoane, dintre care 36 de pasageri şi 61 de membri
ai echipajului.
Exceptând traversarea unor zone de turbulenţă, care au generat mărirea
duratei de zbor, deasupra Atlanticului, nu au fost semnalate evenimente.
Pentru zborul de întoarcere toate locurile au fost ocupate de o serie de turişti
americani înstăriţi, care doreau să fie prezenţi la ceremonia de încoronare a regelui
George al VI-lea, de la Londra.
Survolând oraşul Boston, Hindenburg se afla deja în întârziere, cu
aproximativ opt ore faţă de programul prestabilit pentru dimineaţa zilei de 6 mai;
aterizarea la Lakehurst, punctul final al voiajului, este amânată din cauza
manifestărilor atmosferice cu furtună.
În jurul orei 18 şi 22 de minute, căpitanul Max Pruss primeşte permisiunea
pentru aterizare.
După trei zile, pe 6 mai 1937, cu un total de 77 de ore şi 8 minute de zbor
dirijabilul ajunge la destinaţie având o întârziere de 12 ore.
Procedura de aterizare a început la ora 19.00, pe baza aeriană de la
Lakehurst – New Jersey, unde aeronava s-a prăbuşit, fiind cuprinsă de flăcări.
Unul dintre martorii accidentului rămaşi în viaţă povesteşte că aeronava s-a
transformat, aproape instantaneu, într-o „minge de foc”, la circa 30 m deasupra
solului şi, fără să explodeze, s-a prăbuşit deasupra pistei în mai puţin de un minut.
În urma accidentului, 13 pasageri, 21 de membri ai echipajului şi un civil
aflat la sol şi-au pierdut viaţa, majoritatea supravieţuitorilor fiind grav răniţi.
Cei care au supravieţuit au reuşit să se salveze sărind din nacelă în timp ce
dirijabilul era cuprins de flăcări; printre aceştia se afla şi căpitanul Erns-Lehman, care
a decedat ulterior, din cauza rănilor suferite.

9. ELEMENTE GENERALE REFERITOARE LA CAUZA

EVENIMENTULUI

Când dirijabilul a atins aproximativ altitudinea de 90 m, cameramanii care

filmau la sol au oprit aparatele neputând, astfel, să fie filmate primele momente ale
tragediei ce ar fi putut elucida cauza evenimentului.

128
 La ora 19:25, o parte dintre cei care se aflau prezenţi au observat puternice
oscilaţii ale învelişului din pânză al aparatului, sugerând în acest mod, că în zona
respectivă ar fi existat scăpari de hidrogen.
De asemenea, au fost observate scântei de culoare albastră, posibil de
electricitate statică, în zona din spate a aeronavei, cu câteva secunde înainte ca
aceasta să fie cuprinsă de flăcări.
De asemenea, au existat controverse referitoare la locul exact unde s-ar fi
iniţiat/unde a izbucnit incendiul, neputând fi stabilit ulterior acest fapt, care a rămas
până astăzi, un mister.
Cantitatea de carburant/motorină, aflată la bordul lui Hindenburg, a
continuat să ardă, timp de câteva ore.
Există păreri că dirijabilul ar fi ars complet în aproximativ 34 de secunde;
alţii au apreciat ca fiind 32 de secunde respectiv, 37 de secunde.
Domnul Addison Bain, de la N.A.S.A., în cadrul unei analize realizată de
domnia sa, sugerează faptul că timpul de ardere ar fi fost mult mai redus, respectiv de
până la 20 de secunde.
În acelaşi context, cercetările realizate au pus în evidenţă faptul că dirijabilul
conţinea, în compoziţia materialului cu care era acoperit, elemente chimice extrem de
combustibile.
Anterior evenimentului cu Hindenburg, existaseră accidente cu implicarea
unor dirijabile, majoritatea aparatelor în cauză fiind de fabricaţie britanică sau
americană.
Din acest punct de vedere, zepelinele germane erau renumite pentru
siguranţa/fiabilitatea lor în funcţionare.
Spre exemplu, contele Zeppelin zburase fără niciun eveniment, ceva mai mult
de un milion şi jumătate de kilometri, realizând înconjurul lumii pe o aeronavă de
construcţie proprie.
În acest mod, acesta a realizat dezideratul pe care marele vizionar Jules Verne
şi-l propunea, în volumul său „Ocolul Pământului în 80 de zile“.
Urmare evenimentului, au fost evaluate următoarele:
– au decedat 13 pasageri, 22 membri ai echipajului şi un funcţionar civil
american, aflat la sol, pe nume, Allen Hagaman;
– au fost emise o serie de ipoteze, printre care s-au numărat şi unele teorii ale
conspiraţiei care au pus accidentul pe seama unui sabotaj;
– Hugo Eckener, comandantul lui Hildenburg a fost convins că cineva
generase, în mod intenţionat, dezastrul;
– conform declaraţiilor căpitanului Max Pruss, care a supravieţuit
incendiului, acesta a declarat ca zburase prin sute de furtuni, şi era „…imposibil ca
dirijabilul să fie supus iniţierii unui incendiu, din senin”;
– a fost apreciat ca un posibil vinovat un membru al echipajului, pasionat de
fotografie, un anume Eric Spehl, care se apreciază că s-a aflat în imediata apropiere a
zonei în care a fost iniţiat cel mai probabil incendiul.
Un alt suspect s-a apreciat ca fiind pasagerul Joseph Spah, acrobat german,
care se pare, reuşise performanţa să enerveze echipajul prin nerespectarea în mod

129
constant a regulamentului stabilit pentru pasageri, din cauza nenumăratelor
incursiuni în zonele de interdicţie ale aeronavei.
Printr-o altă teorie, se apreciază că însuşi Adolf Hitler ar fi comandat
accidentul, pe motiv că Hugo Eckener era considerat ca având idei antinaziste.
Examinarea ulterioară şi atentă a imaginilor filmate de la sol şi din aeronavă
surprind ultimele momente ale lui Hindenburg, şi au condus la o altă ipoteză,
acceptată la vremea respectivă şi considerată, oficial, drept cauza reală a iniţierii
incendiului; aceasta se consideră că are ca sursă de iniţiere, electricitatea statică, ce
ar fi putut să aprindă învelişul de pânză al aparatului de zbor.
De asemenea, se apreciază faptul că, din perspectiva primului material care
ar fi putut să se aprindă/să se inflamez,e se pot pune în discuţie eventuale
pierderi/scurgeri de hidrogen.
Douglas Robinson, un istoric specializat în probleme de istorie a aviaţiei,
citează un pasager care pretinde că ar fi observat un fenomen identificat şi denumit
„focurile Sf. Elm” care reprezintă, practic, o formă de electricitate naturală, generată
pe dirijabil doar cu câteva secunde înainte de dezastru.
Analiza pe baze ştiinţifice a evenimentului, realizată de N.A.S.A., în urmă cu
câteva decenii, a conturat o altă ipoteză, aceea că un fulger/trăsnet ar fi generat
tragedia în anumite împrejurări/circumstanţe la aterizare; astfel, căpitanul Hugo
Eckener a ordonat, conform cu procedura standard pentru aterizare, expulzarea
hidrogenului din nacelă pentru ca aparatul să poată ateriza; este posibil astfel, ca
amestecul de hidrogen cu oxigen atmosferic, în condiţiile existenţei unei surse, cum
este fulgerul sau trăsnetul, să determine aprinderea/inflamarea amestecului
respectiv.
De asemenea, au fost emise unele ipoteze legate de eventuala defectare a
unuia dintre motoare (acestea fiind realizate din proiectare cu destinaţie pentru
tracţiune/ascensiune); această defecţiune ar fi generat o „jerbă de scânte”
expulzată/refulată urmare nefuncţionării corecte care ar fi putut să iniţieze un
eventual incendiu prin intermediul pânzei de bumbac, la aceea parte a
dirijabilului.
Există păreri că urmare defectării unei pompe de combustibil de la bord, cu o
zi înainte de accident, s-au generat scurgeri de gaz efectuându-se unele reparaţii la
care mentenanţa nu ar fi fost realizată corespunzător.
În ultima perioadă de timp, specialişti în inginerie aerospaţială, nu au exclus
faptul că o posibilă cauză ar putea să fie, uzura avansată a scheletului din metal al
aparatului, care se apreciază că a fost supus la numeroase şocuri de ordin mecanic, în
timpul zborurilor.
Pentru studiul cât mai exact al fenomenelor s-au generat simulări pe o replică
cu lungimea de 10 m a acestei aeronave care este expusă, în prezent, la Muzeul
Zeppelin din Friedrichshafen; aeronava a fost în acest mod supusă unor încercări de
uzură.
Cauza exactă a dezastrului de la Lakehurst a rămas încă un mister.
Cea mai acceptată teorie este aceea că hidrogenul stocat în dirijabil a fost
aprins de către electricitatea statică, generată în atmosferă.

130
 10. SFÂRŞITUL EREI DIRIJABILELOR SAU ESTE DOAR
O PAUZĂ LA ZBOR CU ASTFEL DE APARATE?!

Catastrofa de la Lakehurst a marcat, se pare, definitiv istoria dirijabilelor.

Dacă între anii 1900 şi 1938 au fost construite 119 aeronave rigide, printre
care şi cei trei giganţi ai aerului: LZ-127 Graf Zeppelin, LZ-129 Hindenburg şi LZ-
130 Graf Zeppelin II, după cel de-al Doilea Război Mondial s-a renunţat definitiv la
utilizarea acestora pentru transportul de persoane.
Dirijabilele continuă să fie utilizate şi astăzi, pentru: publicitate, transmisii
TV, fotografiere aeriană, scopuri ştiinţifice etc.

11. IPOSTAZE ALE DERULĂRII EVENIMENTULUI

Accidentul în care a fost implicat dirijabilului Hindenburg este redat în epoca

vremii şi ulterior, în diverse moduri: pe timbre, cutii de chibrituri, sub forma unor
suveniruri etc.
În figura 1-a) şi b) se prezintă secvenţe ale derulării accidentului major.

Figura 1-a) – Imagini ale accidentului la Figura 1-b) – Secvenţă a accidentului la

câteva secunde de la producerea sa. câteva secunde de la producerea sa.

12. ELEMENTE GENERALE REFERITOARE LA HIDROGEN

Hidrogenul a fost descoperit de către chimistul şi fizicianul englez Henry

Cavendish, în anul 1766.
Hidrogenul are masa atomică egală cu 1,00794, fiind cel mai uşor element
chimic; un atom de hidrogen conţine un proton încărcat electric pozitiv şi un electron
încărcat electric negativ.
De asemenea, hidrogenul ocupă poziţia a 10-a, ca probabilitate de existenţă
pe pământ (în sensul ca cel mai întâlnit element chimic) şi se apreciază ca fiind unul
dintre primii atomi care s-au format în Univers (la trei minute după Big Bang).

131
 Este incolor, inodor, insipid şi foarte inflamabil; la arderea în atmosferă,
formează apă; este elementul chimic în tabelul periodic al elementelor cu simbolul H
şi numărul atomic 1; în natură, se regăseşte sub formă de moleculă diatomică H 2 .

13. ELEMENTE DE PREVENIRE A INCENDIILOR/

EXPLOZIILOR ŞI DE SECURITATE/SĂNĂTATE ÎN MUNCĂ
REFERITOARE LA HIDROGEN
Hidrogenul poate forma amestecuri explozive cu aerul şi reacţionează violent
cu oxidanţii.
În cazul inhalării, în cantităţi foarte mari, poate să genereze asfixierea,
pierderea mobilităţii motrice şi a cunoştinţei.
Pierderea hidrogenului gazos în atmosferă poate genera autoaprinderea sa.
Flacăra de hidrogen este invizibilă, situaţie care poate să genereze
riscuri/pericole de arsuri accidentale.
Datorită proprietăţilor sale fizice şi chimice, utilizarea hidrogenului implică
următoarele:
– în combinaţie cu aerul atmosferic se generează amestecuri extrem de
explozive, (gaz detonant); hidrogenul este inflamabil în amestec cu oxigenul din aer,
proporţia fiind cuprinsă între (5–85)%; datorită stării gazoase a hidrogenului,
detectarea unor eventuale scurgeri/pierderi de gaze controlate/necontrolate este
dificil de realizat din punct de vedere tehnic;
– datorită dimensiunii moleculare reduse şi a adsorbţiei scăzute, hidrogenul
difuzează relativ bine printr-un număr mare de materiale, ceea ce implică, pe cale de
consecinţă, necesitatea asigurării unei calităţi ridicate (fiabilitate ridicată) a pereţilor
rezervoarelor, conductelor etc.; procesul de difuzie este favorizat de o serie de
parametri, cum sunt: căldura, presiunea internă etc.

14. DOMENII/ACTIVITĂŢI ÎN CARE SE UTILIZEAZĂ

HIDROGENUL
Hidrogenul este considerat elementul chimic cu cea mai mare utilizare în
favoarea combustibilului viitorului.
Principalele domenii/activităţi în care se utilizează hidrogen sunt: gaz de
umplere pentru baloane; operaţii/activităţi de sudare; combustibil pentru rachete;
combustibil pentru aeronave; combustibil pentru motoare cu ardere internă;
combustibil în pile de combustie; centrale pentru clădiri; combustibil în centrale
nucleare de fuziune; C.E.T-uri/C.T.E-uri din domeniul producerii de energie
electrică şi termică, pentru răcirea turboagregatelor.
În Marea Britanie a fost realizată un tip de centrală termică pentru locuinţe
unifamiliale/multifamiliale care funcţionează cu hidrogen.
Acest concept poartă denumirea de „Casa cu emisii zero“.

132
 15. UTILIZĂRI/PREOCUPĂRI ACTUALE ŞI DE PERSPECTIVĂ

O echipă de studenţi francezi au construit un zepelin solar pe care l-au

prezentat cu ocazia manifestării „Air Show” de la Paris, Franţa.
Aeronava se numeşte Nephelios fiind programată să fie lansată la zbor
începând cu anul 2010, peste Canalul Mânecii.
Dimensiunile tehnice ale acesteia sunt: lungimea 21 m şi lăţimea de 4,8 m.
Aeronava este construită pe cadre din aluminiu şi nailon, fiind acoperită cu
panouri solare care alimentează un rotor, dimensionat pentru două rotoare cu pale.
Utilizarea dirijabilelor acoperă în prezent varii domenii de activitate.
Chiar dacă acestea nu se mai utilizează în transporturile civile de persoane,
există multe alte situaţii/domenii în care îşi fac simţită prezenţa.
Dintre acestea, industria filmului, materializată prin cea a cascadoriilor,
reprezintă un domeniu de mare interes.

BIBLIOGRAFIE
[1] Petre, A., Proiectarea structurilor de aeronave şi astronave, Editura Academiei Române,
Bucureşti, 1999;
[2] ***Hydrogen Safety, Humboldt State University;
[3] ***Fişă tehnică de securitate. Hidrogen (airliquide.ro);
[4] ***Lenntech: Health effects of hydrogen – Environmental effects of hydrogen (enntech .com)
[5] Smith, H.O.; Xu, Q., Safety Standard for Hydrogen and Hydrogen Systems, NASA, 1997;
[6] ***ro.wikipedia.org/wiki/Hidrogen#_ref_NASAH2_104-0
[7] ***www.ecomagazin.ro/hidrogen
[8] ***www.referat.ro/referate/Hidrogenul_3755.html
[9] ***SR 8421 - 1/1999, Protecţia împotriva incendiilor. Vocabular, partea 1: Termeni generali şi
fenomene ale focului;
[10] ***SR 8421 - l/A1/2000, Protecţia împotriva incendiilor. Vocabular, partea 1: Termeni
generali şi fenomene ale incendiilor;
[11] Golovanov, N.; Popescu, G.; Dumitrana, T.; Coatu, S., Evaluarea riscurilor generate de
descărcările electrostatice, Editura Tehnică, Bucureşti, 2000;
[12] ***Zborul, Editura Litera Internaţional, Bucureşti, 2008;
[13] Tudor, G., Dirijabilul Hindenburg – un Titanic al aerului, 27 mai 2009;
[14] zoom.Jurnalul.ro/ştire…/istoria-zeppelinului, 11.02. 2010;
[15] www.realitatea.net – Primul zeppelin solar, lansat de o echipă de studenţi francezi!, 1 iulie
2010;
[16] Alexandru, M., James May s-a prăbuşit cu dirijabilul, publicaţia Ring, 02 octombrie, 2009.

133
 ELEMENTE DE FIZICĂ PENTRU ADMITEREA ÎN
ÎNVĂŢĂMÂNTUL SUPERIOR TEHNIC.
PROBLEME DE EXTREM
Locotenent-colonel lector univ. dr. ing. Garibald POPESCU
Locotenent-colonel conf. univ. dr. ing. Emanuel DARIE
Academia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza”, Facultatea de Pompieri

Rezumat
În material se prezintă câteva aplicaţii referitoare la curentul electric alternativ şi curentul
electric continuu.
Particularitatea acestor aplicaţii este aceea că acestea fac obiectul unor probleme de
extrem în fizică.

1. APLICAŢII DIN FIZICA CURENTULUI ALTERNATIV

Aplicaţia 1.1
Se consideră un circuit de curent alternativ de elemente R, L, C legate în serie.
Valoarea maximă a intensităţii curentului care poate să parcurgă acest circuit este:
a) I max .  U ef / X L ; b) I max .  U ef / R ; c) I max .  U ef / L  C ;
d) I max .  U ef / X C ; e) I max .  U ef / 2  R ; f) I max .  U ef / R  2 .

Soluţie
Intensitatea curentului efectiv, care străbate circuitul de elemente R, L, C date
şi legate în serie, admite fără demonstraţie exprimarea:
U ef .
I ef .  .
R 2  X L  X C 
2

Curentul devine maxim atunci când X L  X C  0   2  L  C ; starea se

numeşte fenomen de rezonanţă şi admite anumite proprietăţi.
Evaluând, intensitatea curentului maxim care străbate circuitul este egală cu
I max .  U ef . / R ; în concluzie, rezultatul corect este b).

Aplicaţia 1.2
Fie un circuit de curent alternativ de elemente R, L, C date, legate în serie.
Valoarea frecvenţei de alimentare, pentru care valoarea impedanţei circuitului este
minimă, este:
a) Z min .  2  R b) Z min .  R  2 c) Z min .  R  3
d) Z min .  3  R e) Z min .  R f) Z min .  R 2

134
 Soluţie
Impedanţa circuitului de elemente R, L, C legate în serie admite expresia:

Z  R 2  X L  X C  .
2

Pentru rezolvarea problemei, calculăm derivata întâi a impedanţei circuitului:

d R 2  X L  X C  
2
dZ
Z'    ,
d d

în care X L    L şi X C  1   L .
1
Anulând derivata întâi, avem X L  X C sau 2L  , de unde rezultă
2C
1
 .
2 LC
Pentru a demonstra existenţa extremului se calculează derivata a doua a lui Z,
d2Z
respectiv  0 , de unde rezultă că extremul este un minim.
d 2
Se înlocuieşte  determinat în expresia lui Z şi se obţine Z min .  R ; în
concluzie, rezultatul corect este e).

Aplicaţia 1.3
Fie un circuit serie de curent alternativ de elemente R, L, C date, legate în
serie. Frecvenţa pentru care puterea disipată în rezistor este maximă, admite
expresia:
1 1 1 c)   2    L  C ;
a)    ; b)   ;
2 LC 2LC
2 LC 1
d)   ; e)   ; f)   .
LC 2 2 LC

Soluţie
Tensiunea instantanee generată la bornele circuitului de elemente R, L, C
legate, în serie, este u t   U ef   sin   t , iar intensitatea curentului electric, care trece
prin circuitul astfel format, admite expresia:
U ef
it   I ef .  sin   t   s    sin   t   s  .
R 2  X L  X C 
2

Puterea disipată în rezistorul R admite expresia P  R  I ef2 şi are valoare

maximă atunci când amplitudinea intensităţii curentului electric este maximă,
respectiv când

U ef . U
I ef .  
Z R  X L  X C 
2 2

135
este maxim, situaţie care implică ca impedanţa circuitului Z să aibă valoare minimă
1
(Z=R); aceasta implică faptul ca X L  X C de unde rezultă 0   2     0 , astfel
LC
1
că  0  ; în concluzie, răspunsul corect este f).
2 LC

2. APLICAŢII DIN FIZICA CURENTULUI CONTINUU

Aplicaţia 2.1
Un circuit electric este format dintr-o baterie cu tensiunea electromotoare E,
rezistenţa internă r şi un consumator de rezistenţă R. Randamentul circuitului, pentru
care puterea utilă este maximă, admite valoarea:
a) 50%; b) 25%; c) 75%;
d) 55%; e) 85%; f) 95%.

Soluţie
Puterea utilă se defineşte ca fiind Pu  R  I 2 ; intensitatea curentului electric
E R  E2
care străbate circuitul este I  şi deci Pu  . Pentru ca Pu să admită
Rr R  r 2
dPu
valoarea extremă, se calculează  0 , de unde se obţine R  r . Pentru a stabili
dR
d 2 Pu
natura extremului se calculează  0 de unde se deduce că extremul este un
dR 2
P
maxim. Randamentul circuitului de curent continuu este   u  50% , în care:
PC
R  E2 E2 E2
Pu max .   şi PC  R  r   I 2  .
R  r 2 4r 2r
În concluzie, răspunsul corect este a).

Aplicaţia 2.2
Se consideră un autoturism alimentat de la o sursă t.e.m. de valoare E şi
rezistenţă internă r care debitează pe un circuit exterior cu o anumită rezistenţă
echivalentă. Valoarea maximă a curentului care poate fi generat în circuit (curent de
scurtcircuit) admite expresia:

a) I mac.  E 3  r ; b) I max .  E 2  r ; c) I max .  2  E r ;

d) I max .  E r ; e) I max .  3  E r ; f) I max .  E r .

Soluţie
Aplicând teorema lui Ohm circuitului de curent, rezultă:

E  IR  Ir  U  Ir  U  E  Ir ,

136
în care U este tensiunea la bornele bateriei în sarcină şi R rezistenţa echivalentă a
circuitului exterior. Puterea disipată în circuitul exterior admite expresia
PI   U  I   I 2  r  E  I .
Intersecţia cu axa OX a acestei funcţii corespunde condiţiei P(I)=0, care se
traduce printr-o putere nulă în circuitul exterior; această condiţie se scrie:
 I 2  r  E  I  0  I   I  r  E   0 .
Ecuaţia admite soluţiile:
E
Imin. = 0 sau Imax.= I sc. = .
r
În concluzie, răspunsul corect este f).

Aplicaţia 2.3
Se consideră un autoturism al cărui acumulator auto are t.e.m. E şi rezistenţa
interioară r. Expresia puterii maxime cedată circuitului exterior este:
a) R  2  r ; b) R  r ; c) R  2  r ;
d) R = r; e) R  3  r ; f) R  0,5  r .

Soluţie
R  E2 E2
P  U  I  R  I2   .
R  r 2  r 
2

 R   4r
 R
E2 r
Se observă că P  Pmax .  , dacă şi numai dacă R  0 ceea ce
4r R
echivalează cu R = r.
În concluzie, răspunsul corect este d).

BIBLIOGRAFIE
[1] Ion, Gh., Vâţă, Probleme de fizică cu situaţii impuse pentru bacalaureat şi admitere în
învăţământul superior, Editura Tehnică, Bucureşti, 1987;
[2] Şabac, Gh.I.; Popescu, I.; ş.a., Probleme de matematică, fizică şi chimie date la concursurile
de admitere în învăţământul superior în anii 1978-1979, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1980;
[3] Cuculescu, I.; Popescu, M.; Cornea, F., Culegere de probleme pentru admiterea în
învăţământul superior – matematică, fizică, chimie, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1984;
[4] Popescu, G.; Bălănescu, L., Prevenirea incendiilor la autovehicule, Editura Ministerului
Administraţiei şi Internelor, Bucureşti, 2005;
[5] Darie, E.; Popescu, G.; Pincu, M., Exerciţii pentru admiterea în învăţământul tehnic superior,
Revista Pompierii Români nr. 8/2006;
[7] Darie, E.; Popescu, G.; Pincu, M., Exerciţii pentru admiterea în învăţământul tehnic superior,
Revista Pompierii Români nr. 9/2006.

137
 REZOLVAREA UNOR PROBLEME DE ALGEBRĂ ŞI ANALIZĂ
MATEMATICĂ DATE LA ADMITEREA ÎN FACULTATEA DE
POMPIERI – ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN
CUZA” ÎN PERIOADA 2004/2010
Locotenent-colonel lector univ. dr. ing. Garibald POPESCU
Locotenent-colonel conf. univ. dr. ing. Emanuel DARIE
Asist. univ. dr. ing. Pavel DRAGOŞ
Academia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza”, Facultatea de Pompieri

Rezumat
În material se prezintă câteva probleme de algebră şi analiză matematică date la
admiterea în Facultatea de Pompieri, în perioada 2004–2010
Acestea se adresează în egală măsură elevilor care susţin bacalaureatul, viitorilor
candidaţi la Facultatea de Pompieri, dar şi viitorilor candidaţi la universităţile în care se
susţin examene la disciplinele puse în discuţie.

Subiectul nr. 1
sin mx
Să se calculeze lim , m, n  N  .
x 0sin nx
a) mn ; b) 1; c)  m  n ;
m
d) nu există; e) m  n ; f) .
n

Rezolvare

Metoda nr. 1
0

Avem lim
sin mx  0 
 lim
sin mx   lim m  cos mx  m  lim cos mx  m , deoarece
'

x 0 sin nx x 0 sin nx ' x 0 n  cos nx n x 0 cos nx n

lim cos mx  1 şi lim cos nx  1 , () m, n  N  , funcţiile sin mx, cos mx, sin nx, cos nx sunt
x 0 x 0

continue pe R . În concluzie, răspunsul corect este f).

Metoda nr. 2
sin x
Se utilizează fără demonstraţie faptul că lim  1 . În consecinţă avem
x 0 x
sin mx sin nx
lim  1 şi lim  1 () n, m  N * .
x 0 mx x  0 nx

138
 sin mx
0  mx
sin mx  0  mx mx m
Atunci lim  lim  lim  .
x 0 sin nx x 0 sin nx x  0 nx n
 nx
nx
În concluzie, răspunsul corect este f).

Subiectul nr. 2
n
Şirul cu termenul general xn  are limita:
2n
a) 5 ; b) -1; c) 1;
d) 2; e)  ; f) 0.

Rezolvare
Deoarece f (n)  n şi g (n)  2 n sunt funcţii continue şi derivabile pe R , avem

n    1 1 1 1
lim x n  lim n  lim n   lim n  0 , deoarece lim 0. În
x  x  2 x  2  ln 2 ln 2 x   2 x  2n
concluzie, răspunsul corect este f).

Subiectul nr. 3

Fie funcţiile: f : 0;    R, f x   log 2 x, g : R  R , g ( x)  5 x .

Atunci:
a) f crescătoare şi g crescătoare; b) f descrescătoare şi g crescătoare;
c) f crescătoare şi g descrescătoare; d) f şi g au numai valori negative;
e) f şi g au numai valori pozitive; f) f descrescătoare şi g descrescătoare.

Rezolvare
Prin definiţie, funcţia f x   log 2 x este crescătoare pe intervalul (0,  ) , iar
g ( x)  5 este crescătoare pe R . În concluzie, răspunsul corect este a).
x

Subiectul nr. 4
1
Funcţia f x   , x  0,   are primitivele:
x   x  1
x
a) ln(1  x 2 )  c ; b) ln  c ; c) x  arctgx  c ;
x 1
d) x  c ; e) x  ln(1  x)  c ; f) x  ln x  c .

139
 Rezolvare
1 1 1  dx dx
I  dx     dx      ln x  ln x  1  c 
x( x  1)  x x 1 x x 1
x
= ln x  ln( x  1)  c  ln  c.
x 1

Subiectul nr. 5
Dacă z este o rădăcină a ecuaţiei z 2  2  z  5  0 , atunci z este:
a) 1; b) 4; c) 8;
d) 5 ; e) 2; f) 5.

Rezolvare
Ecuaţia z2  2  z  5  0 admite soluţiile z1, 2  1  2  i , în care
z1  12   2   5 şi z 2  12  2 2  5 . În concluzie z  z1  z 2  5 .
2

În concluzie, răspunsul corect este d).

Subiectul nr. 6

Să se rezolve ecuaţia: 3 x1  3 x  108 :

a) x  3 ; b) x  4 ; c) x  2 ;
d) x  1 ; e) ecuaţia nu are soluţie; f) x  5 .

Rezolvare
3 x 1  3 x  108  3 x  3  3 x  108  3 x  4  108  3 x  27  3 x  33  x  3 .
În concluzie, răspunsul corect este a).

Subiectul nr. 7
1
Calculaţi f ' 1 , dacă f x   x  arctgx, x  R .
2
a)  ; b) 0; c) 1 2 ;
d) 2; e) 1; f) -1.

Rezolvare
1 1 1
Deoarece, f x   x  arctgx  f ' x    . În aceste condiţii, f ' 1  1 .
2 2 1 x2
În aceste condiţii, răspunsul corect este e).

140
 Subiectul nr. 8
Să se determine aria domeniului din plan cuprins între graficele funcţiilor
e x  ex e x  ex
f ( x)  şi g ( x)  , x  [0 , 1] .
2 2
1 e 1
a) ; b) ; c) 0;
2 e
e 1 e2
d) ; e) 1 ; f) .
2e 2e

Soluţie
1 1
Aria domeniului din plan   ( f ( x)  g ( x))dx   (chx  shx) dx 
0 0
1
e e
x x
e e
x x
 1 1
1 e 1
    dx   e  x dx    ( e  x ) ' dx   e  x   (e 1  e 0 )  .
0
2 2  0 0
0 e
Răspunsul corect este b).

Subiectul nr. 9

Dacă   C este o rădăcină a ecuaţiei x 2  x  1  0 . Determinantul matricii:

  1 
A    este:
 1   1
a) -1; b)  ; c) 1- i;
d) 2; e)  2 ; f) 0.

Rezolvare
Deoarece   C este rădăcină a ecuaţiei x 2  x  1  0 , rezultă că  2    1  0 .
  1   1
Deoarece A    , det A    (  1)  (1)  1   (  1)  1 
 1   1 1  1
  2    1  0. În aceste condiţii, răspunsul corect este f).

Subiectul nr. 10
1 i
Să se calculeze partea imaginară a numărului complex z  .
1 i
a) Im z  1 ; b) Im z  i ; c) Im z  i ;
d) Im z  1 ; e) Im z  Re z ; f) Im z  0 .

Rezolvare

1  i 1  i 1  i (1  i ) 2  2  i
Deoarece z       i , răspunsul corect este c).
1 i 1 i 1 i 1 i2 2

141
 Subiectul nr. 11

Să se rezolve inecuaţia log 2 (3x)  2 .

a) x     ,  ; b) x   0 ,  ;
4 4
c) x  3 ;
 3  3

e) x  0 , 1   0 ,  ; f) x  0 , 1 .
4
d) x  1 ;
 3

Soluţie
Se stabileşte domeniul maxim de definiţie pentru funcţia logaritm, definită în
text. Condiţia este dată de: 3x  0  x  0  x  0 ,    .
Se rezolvă ecuaţia din text:
4  4
 x   ,  .
log 2 (3 x)  2  log 2 (3 x)  log 2 4  3 x  4  x 
3  3

Soluţia ecuaţiei este dată de x  0 ,        ,    0 ,  , deci răspunsul

4 4
 3  3
corect, este b).

Subiectul nr. 12

Să se determine m  R , pentru care log m 1 ( x 2  3)  1 este adevărată pentru

m 1

orice x  R .
a) m  ( ,  1) ; b) m  (1 ,  ) ; c) m  (1 , 1) ;
d) m  (e 1 , e) ; e) m  ( ,  2] ; f) m  R \  1  .

Soluţie
m 1
Cazul 1: 0   1  m    ,  1  1 ,      1 ,     1 ,    .
m 1
m 1 2(m  2)
În aceste condiţii, log m 1 ( x 2  3)  1  x 2  3   x2   .
m 1
m 1 m 1
Deoarece m  1  x 2  0 (afirmaţie falsă)  m   .

m 1 2
Cazul 2: 1   0  m    , 1 .
m 1 m 1
m 1 2(m  2)
În aceste condiţii, log m 1 ( x 2  3)  1  x 2  3   x2   ,
m 1
m 1 m 1
2(m  2)
care este adevărată pentru  0  m   2 ,  1 .
m 1
În concluzie, soluţia cazului 2 este m  ( ,1)  [2 ,  1)  ( ,  2] şi
reprezintă chiar soluţia inecuaţiei din text, deci răspunsul corect este e).

142
 Subiectul nr. 13
Se consideră ecuaţia x 2  mx  2  0 cu soluţiile x1 şi x 2 . Să se determine
m  R astfel încât x12  x 22  m  4 .
a) m  (  , 0)  (1 ,  ) ; b) m  ( , 1] ; c) m  ( , 0)  (2 ,  ) ;
d) m  (0 , 1) ; e) m  [1 , 1) ; f) m  (2 ,  ) .

Soluţie
b c
Aplicăm relaţiile lui Viètè: x1  x 2    m şi x1  x2   2 .
a a
Atunci, x12  x22  ( x1  x 2 ) 2  2 x1  x 2  m 2  4  m  4  m 2  m  0 .
Se rezolvă ecuaţia m 2  m  0 , care admite rădăcinile x1  0 şi x 2  1 .
În aceste condiţii, m 2  m  0  m  (0 , 1) , răspunsul corect este d).

Subiectul nr. 14

Soluţiile ecuaţiei 9 x  3 x  6  0 , sunt:

a)  1 şi 1; b) 1; c) 2 şi 3;
d) -2 şi 3; e) 0; f) -3 şi 3.

Soluţie
Ecuaţia din text se poate scrie: 9 x  3 x  6  0  3 2 x  3 x  6  0 . Se notează
3 x  y  y 2  y  6  0 . Discriminantul ecuaţiei în y este   b 2  4ac  25, iar rădăcinile
 b   1 5
acesteia sunt y1, 2    y1  3 şi y 2  2 .
2a 2
Revenind la substituţie, 3 x  3  x  1 care se acceptă şi 3 x  2  x  log 3 2 , care
nu se acceptă.
În concluzie, răspunsul corect este b).

Subiectul nr. 15

4x  6x  9x
Fie f : R  R , dată prin f ( x )  . Notăm cu I  f (R ) .
4x  6x  9x
Atunci,
b) I   , 3 ; c) I   , 1 ;
1 1
a) I  [0,1] ;
3  3 
d) I   ,   ; e) I   1,1 ;
1
f) I  0,1 .
3 

143
 Soluţie
Funcţia din text se poate scrie ca fiind:
2x x
2 2
     1 x
4 6 9
x x x
 3  3 a2  a 1 2
f (x)  x   2 , pentru a    .
4  6 x  9 x  2  2x  2  x a  a 1 3
     1
3 3
a  a 1
2
Se notează y  2 ; din această egalitate rezultă ecuaţia în variabila a
a  a 1
dată prin a 2  (1  y)  a  (1  y)  1  y  0.
Discriminantul ecuaţiei din text admite expresia:  a  3  y 2  10  y  3 .
Pentru ca ecuaţia  a  0 să admită rădăcini reale şi egale este necesar şi
suficient să se impună condiţia  y  0 , de unde rezultă 3  y 2  10  y  3  0  y   , 3 .
1
3 
În plus, trebuie să fie îndeplinită şi condiţia 1  y  0  y  ( ,1) .
În concluzie, soluţia problemei este dată de intervalul:
I = y   , 1  ( , 1)   ,1 ,
1 1
3  3 
de unde se deduce că răspunsul corect este e).

Subiectul nr. 16

arctg x 2 dx este:
Una din primitivele  1 x2
x x  arctg x
a) ; b) x  arctg x 2 ; c) ;
1 x2 2

d)
arctg x 3 ; e)
arctg x 2 ; f) x  arctg x .
3 3

Soluţie
Deoarece I  
arctg x 2 dx  arctg 2 x
1 x2  1  x 2 dx , integrala se poate scrie utilizând
integrarea prin părţi, ca fiind:
arctg 2 x
I  1  x 2 dx   g ' ( x )  f ( x ) dx  g ( x )  f ( x )   g ( x )  f ' ( x ) dx 
arctg 2 x
 arctg 3 x  2   dx  arctg 3 x  2  I  3  I  arctg 3 x , de unde
1 x
( arctg x ) 3
I  d ).
3
Pentru calcule au fost utilizate funcţiile:
2  arctg x 1
f ( x )  arctg 2 x ; f ' ( x )  ; g' ( x )  ; g( x )  arctg x .
1 x 2
1 x2

144
 Subiectul nr. 17

Fie integrala I   arctg x dx . Atunci:

a) I  x  arctg x  C ; b) I  x  arctg x  ln x 2  1  C ;
c) I  x  arctg x  ln x 2  1  C ; d) I  x  arctg x  2  ln x 2  1  C ;
e) I  x  arctg x  2  ln x 2  1  C ; f) I    ln x 2  1  C .
1
2

Soluţie
Utilizând integrarea prin părţi, integrala se mai poate scrie ca fiind:
x
I   g ' ( x )  f ( x ) dx  g ( x )  f ( x )   g ( x )  f ' ( x ) dx  x  arctg x   dx 
x 1
2

 x  arctg x  ln x 2  1  C  c).

Pentru calcule s-au utilizat funcţiile:

1
f ( x )  arctg x ; f ' ( x )  ; g' (x )  1 ; g( x )  x .
x 1
2

Integrala din partea dreaptă admite expresia

x 1 2x 1 x2 1 ' 1    
 x 1
2
dx   
2 x 12
dx 
2
  x 1
2
dx   ln x 2  1  C 1 
2 .
 ln x 2

 1  C1.

Subietul nr. 18

Ecuaţia x 3  x  3 x 3  x  2  12 are soluţia:

a) x  1 ; b) x  0 ; c) x  2 ; d) x  1 ; e) x  3 2 ; x  2 .

Soluţie
Domeniul de definiţie: ecuaţia admite soluţii în R.
Avem că x 3  x  3 x 3  x  2  10  x 3  x  2  3 x 3  x  2  10 .
Se observă că în mod unic, avem simultan 3 x 3  x  2  2 şi x 3  x  2  8 .
Din cea de-a doua ecuaţie rezultă x 2  x  10  0 sau x 3  8  x  2  0 
 ( x  2)( x 2  2 x  5)  0 .
Singura soluţie reală este x  2 , răspunsul corect este c).

Subiectul nr. 19

2 3 i 2 3 4
Dacă z  , atunci z are valoarea:
2 3 i 2 3

145
 a) 81 ; b) 2 2 ; c) 10; d) 1; e) 16; f) 3 3 .

Soluţie
2 3 i 2 3 2 3 i 2 3 2 3 i 2 3
Avem că: z    
2 3 i 2 3 2 3 i 2 3 2 3 i 2 3
( 2  3  i 2  3 )2 2( 3  i) 3i
 2 2
  .
4 2
( 2  3)  i 2 ( 2  3)
2
 3   1 2
În aceste condiţii z        1 . Atunci z  1  răspunsul corect
4

 2  2
este d).

Subiectul nr. 20

Fie f : (2 , 2) \  0   R , f ( x)  lnx 2 4  x 2 . Suma valorilor extreme ale

funcţiei f este:
1
a) 4 ln 2 ; b)  2 ; c) ; d) 2 ; e) 2 ln 2 ; f) 0.
2

Soluţie
Valorile extreme se calculează utilizând derivata întâi.
 
'
f ' ( x)  ln x 2 (4  x 2 ) 
[ x 2 (4  x 2 )]'
x 2 (4  x 2 )
 0  8 x  4 x 3  0  4 x(2  x 2 )  0 

 x1  0, x 2  2 , x3   2 .
Atunci x1  x2  x3  0 . Răspunsul corect este f).

Subiectul nr. 21

Soluţiile ecuaţiei x ln x  100 x (unde lg x  log10 x) sunt:

a) 10 1 , 10 2 ; b) 1, 2 ; c) 1 , 10; d) 2 , 3; e) 10 , 100; f)  1 , 2.

Rezolvare
Domeniul de definiţie este dat de x  0 , x  1  x  (0,) \ 1.
Ecuaţia x lg x  100 x  lg x lg x  lg100 x  (lg x) 2  lg100 x  lg10 2  lg x 
 (lg x) 2  2  lg x  (lg x) 2  lg x  2  0 . Notăm y  lg x  y 2  y  2  0 , care admite
soluţiile lg x  2  x1  100 şi lg x  1  x 2  10 1 .
În concluzie, răspunsul corect este a).

146
 Subiectul nr. 22
x3
Aria A a suprafeţei mărginită de parabolele y  x 2 , y  şi de dreptele x  0
3
şi x  3 este:
5 11
a) A  1 ; b) a ; c) A  6 ; d) A  3 ; e) A  ; f) A  5 .
4 4

Rezolvare
3
3
 x2  2
3
2 x2
A    x 2  dx   x 2 dx   = 3. Răspunsul corect este d).
0
3  30 3 2 0

Subiectul nr. 23
ln x
Fie funcţia f : (0 , )  R , f ( x)  . Să se calculeze aria suprafeţei plane
x
1
mărginită de graficul funcţiei f , dreptele x  2 , x  e 2 şi axa ox.
e
e 1
2
e 2
1 1
a) 4; b) 2
; c)  2 ; d) e  ; e) 0; f )  4
2e 2 2e e

Soluţie
e2 e2
ln x e2 ln x
Aria cerută este dată de I   dx   {ln x) '  ln x dx   ln x  
2
1  dx 
1 x e2 1 x
e2 e2

I 
1
2
 ln x 
2 e
1
2

2

1
2
 2 2

 ln e 2   ln e 2   4. Răspunsul corect este a).
e

Pentru rezolvarea integralei s-au utilizat următoarele:

1
f ( x)  ln x ; f ' ( x)  ; g ' ( x)  (ln x) ' ; g ( x)  ln x .
x

Subiectul nr. 24
x3  x2  2
Să se calculeze l  lim .
x 1 x 1
a) nu există; b) l  1 ; c) l   ; d) l  5 ; e) l  7 ; f) l  3 .

Soluţie
Metoda 1
0
 
x3  x2  2  0  ( x 3  x 2  2) '
l  lim  lim  lim (3 x 2  2 x)  5 .
x 1 x 1 x 1 ( x  1) ' x 1

147
 Metoda 2
0
 
x3  x2  2  0  ( x  1)( x 2  2 x  2)
l  lim  lim  lim( x 2  2 x  2)  5 .
x 1 x 1 x 1 x 1 x 1

Subiectul nr. 25
Fie funcţia f : (0,)  R , f ( x)  x  ln x . Primitiva F a lui f , cu proprietatea
1
F (1)   , este:
4
x2 x x2 x x2
a) F ( x)   ln x  ; b) F ( x)   ; c) F ( x)   ln x  ;
2 4 4 2 4
2 2 2 2
x x x x x2
d) F ( x)   ln x  ; e) F ( x)   (ln x  1) ; f) F ( x)   ln x  ;
2 4 4 2 4

Soluţie
'
  x2 x2 1 x2 x2
F ( x)   x  ln xdx   
  ln x dx   ln x   x dx   ln x  c.
  2 2 2 2 4
1 1
Din integrală rezultă F (1)    c . Din text, F (1)   .
4 4
Corelând condiţiile  c  0 . Răspunsul corect este f).
Pentru calcule au fost utilizate următoarele:
1
f ( x)  ln x ; f ' ( x)  ;
x
'
 x2  x2
g ( x)  
'
 ; g ( x) 
 2  2

Subiectul nr. 26
Termenul al cincilea al unei progresii geometrice în care b8  384 şi raţia
q  2 este:
a) b5  48 ; b) b5  192 ; c) b5  36 ; d) b5  46; e) b5  128 ; f) b5  72 .

Soluţie
Termenul general al unei progresii geometrice este bn  b1  q n1 .
384
Atunci b8  b1  q 7  384  b1  2 7  b1  .
27
384 4 384
Atunci b5  b1  2 4   2  3  48  răspunsul corect este a).
27 2

148
 Subiectul nr. 27

 x  x
Se consideră matricea A    , x  R . Să se calculeze suma elementelor
 x x 
de pe diagonala principală a matricei A 3 .

a) 8 x ; b) x 3 ; c) 8 x 3 ; d) 4 x 2 ; e) 5 x 3 ; f) 0.

Soluţie
 x  x   x  x   2x 2  2x 
A 2  A  A        
.

  x x    x x    2x
2
 2x 2
 2x 2  2x 2   x  x   4x 3
 4x3 
A 3  A 2  A     .
  2x
2
2 x 2    x x    4 x 3
4 x 3 
Suma elementelor de pe diagonala principală a matricii A 3 este egală cu 8 x 2 .
În concluzie, răspunsul corect este c).

Subiectul nr. 28

x n  x n 1  2
Să se calculeze limita l  lim .
x 1 x 1
a) nu există; b) l  1 ; c) l   ; d) l  n  1 ; e) l  2n  1 ; l  n .

Soluţie
0
 
x n  x n 1  2  0  ( x n  x n 1  2) '
l  lim  lim  lim [nx n 1  (n  1) x n 1 ]  1 .
x 1 x 1 x 1 ( x  1) ' x 1

Răspunsul corect este c).

Subiectul nr. 29
Termenul al cincilea al unei progresii geometrice bn , n  N * cu primul termen
b1  3 şi raţia 2 este:
a)  48 ; b) 100; c) 20; d) 2007; e) 8; f) 5.

Soluţie
Termenul general al unei progresii geometrice este: bn  b1  q n1 . Atunci
termenul al cincilea este: b5  b1  q 4  (3)  2 4   48 . Răspunsul corect este a).

149
 Subiectul nr. 30

1 x x
Să se rezolve inecuaţia: x  1 x  0 .
x x 1

a) x   ,   ; b) x   ,   ; c) x  1   ,   ;
1 1 1
2  2  2 
d) x   1 ,   ; e) x   1   ,   ; f) x  R .
1
2 
Soluţie
1 x x
1 x x x x 1
x  1 x  (1)11   (1)1 2   (1)13  
x 1 x 1 x x
x x 1
 (1  x)  ( x  x 2 )  ( x 2  x)  2 x 2  x  1  0.

Se rezolvă ecuaţia 2 x 2  x  1  0 . Deoarece,   0  rădăcinile sale sunt

complexe, deci 2 x 2  x  1  0 () x  R . Răspunsul corect este f).

Subiectul nr. 31
n
Dacă pentru orice n  N * , are loc egalitatea  k (ak  b)  2C
k 1
3
n2 , atunci:
a) a  1; b  2 ; b) a  2; b  1; c) a  b  1 ;
d) a  b  2; e) a  1; b  1 ; f) a  2; b  1 .

Soluţie
n n n
n(n  1)(2n  1) n(n  1)
 k (ak  b)  a k 2  b k  a 
k 1 k 1 k 1 6
b
2
.
(n  2)! (n  1)!  n  (n  1)  (n  2) n  (n  1)  (n  2)
2  C n3 3  2   2  .
3 !(n  1)! 6  (n  1)! 3
1 a  (2n  1)  n2
Din cele două relaţii, rezultă    b  
2  3  3
 2  n  (n  1)  a  3b  4  0  a  1  0 şi a  3b  4  0.
Rezultă a  b  1 Rezultatul corect este c).

Subiectul nr. 32
1
Să se calculeze lim( x 2  2)  arcsin .
x  2x  1
2

1
a) 0; b)1; c)  ; d) ; e) 2; f) nu există.
2

150
 Soluţie
1
( 0 ) ( x 2  2)  arcsin
2 x  1  lim x  2  1 .
2
1 2
lim ( x 2  2)  arcsin  lim
x  2x 2  1 x  1 x  2 x 2  1 2
(2 x 2  1)  2
2x  1
Răspunsul corect este d).
Pentru rezolvare s-a utilizat:
1
arcsin
arcsin u ( x) u ( x)
lim  1 sau lim  1.
x 0 u ( x) x  1
u ( x)

Subiectul nr. 33

 1 1 
Să se calculeze limita: lim n 2   arcsin 2
 arctg 2  .
n 
 n n 

a)  ; b) 2; c) 0; d)  ; e) nu există; f) .
4

Soluţie
( 0 )
 1 1  1 1
lim n 2   arcsin 2  arctg 2   lim n 2  arcsin 2
 lim n 2  arctg 2 
n 
 n n  n  n n  n
1 1
arcsin 2 arctg 2
= lim n 
2 n  lim n 2 n  11  0 . Răspunsul corect este c).
n  1 2 n  1 2
n n
n2 n2

Pentru rezolvare s-au utilizat:

1 1
arcsin arctg
u ( x) u ( x)
lim  1 şi lim  1.
x  1 x  1
u ( x) u ( x)

Subiectul nr. 34
Limita şirului (a n ) nN , unde a 0  3 şi a n 1  3  2a n , n  N , este:

a) 3; b)  ; c) 2 3 ; d) imposibil de calculat; e) 6 ; f) 2 3  1.

Soluţie
Din text, a 0  3 .

151
Pentru n  0  a1  3  2a 0  3  2 3 .
Pentru n  1  a 2  3  2a1  3  2 3  2 3 .
Se observă că: a 0  a1  a 2  ...  a n , n  N  şirul a n1 este crescător.
3 an 3 3
Deoarece a n 1 2  3  2a n  a n 1   2  2 2 32
a n 1 a n 1 a 0 3
şirul a n1 este mărginit superior.
În aceste condiţii, şirul a n1 admite limita l  lim a n .
n 

Atunci, lim a n 1  l  lim(3  2a n )  3  2l  l  3  2l  l 2  2l  3  0.

2 2 2
n  n 

Singura soluţie care se acceptă este l  3 .

Răspunsul corect este a).

Subiectul nr. 35

Să se calculeze lim x(ctgx  ln x).

x 0

1 1 1
a) nu există; b) ; c) ; d)  1 ; e) ; f) 1.
4 3 2
Soluţie
Limita se rezolvă ca sumă a limitelor.
cos x cos x
lim x  ctgx ( 0 )  lim x   lim x   1.
x 0 x 0 sin x x0 sin x
x
x
  
1
  '
ln x (ln x )
 lim x  lim( x)  0.
  
lim x ln x 0(  )  lim  lim
x 0 x 0 1 x 0 ' x 0 1 x 0
1 
x   x2
x
În concluzie, lim x(ctgx  ln x)  1  0  1 . Răspunsul corect este f).
x 0

sin x
Pentru rezolvare, s-a utilizat faptul că lim  1.
x 0 x

Subiectul nr. 36

Numărul x  C 64  A52 are valoarea:

a) 35; b) 28; c) 40; d) 11; e) 15; f) 20.

Soluţie
6! 5 ! 4 !5 6 3! 4 5
x  C 64  A52      15  20  35 .
4 ! 2 ! 3! 4 ! 2 ! 3!
Răspunsul corect este a).

152
 Subiectul nr. 37

Fie f ( x)  x  x 4  e 3 x , x  R. Să se calculeze f ' (0).

a) 0; b) 4; c) -1; d) 1  e ; e) 3e 2 ; f) 4  e .

Soluţie
Deoarece f ( x)  x  x 4  e 3 x , f ' ( x)  1  4 x 3  3e 3 x atunci f ' (0)  4 .

Subiectul nr. 38

Modulul numărului complex z  (1  i ) 8 este:

a) 32; b) 2 8 ; c) 16; d) 38 ; e) 1; f) 0.

Soluţie
(1  i ) 2  2i ; atunci z  (1  i ) 8 = (2i ) 4  2 4  i 4  16  1  16.
Răspunsul corect este c).

Subiectul nr. 39
1

Să se calculeze lim( x 2  3x  2) x 1 . 2

x 

1 1
a) 1; b) 0; c) e ; d)  ; e) ; f) .
2 e

Soluţie
(0 ) x 2  3 x 1
1 1

 

 
1 x 2 1
lim( x 2  3 x  2) x  lim(1  x 2  3 x  1) x  lim  1  x 2  3 x  1 
2 2
1 1 x 2  3 x 1

x  x  x 
 
x 2  3 x 1
lim
x 2 1
e x   e.
Răspunsul corect este c).

Subiectul nr. 40

Să se determine rădăcinile ecuaţiei 9 x 1  28  3 x  3  0 .

1 1
a)  1 şi 2; b) -1 şi - 2; c) 1 şi -2; d) şi 9; e) 3 şi ; f) 1 şi 2.
3 9

Soluţie
Ecuaţia se mai scrie:
9 x 1  28  3 x  3  0  9 x  9  28  3 x  3  0  9  3 2 x  28  3 x  3  0 .

153
  b   28  26
Se notează y  3 x  9 y 2  28 y  3  0 , pentru care y1, 2   , de
2a 18
1
unde rezultă că y1  3 şi y 2  .
9
Revenind la substituţie, rezultă x1  1 şi x 2  2 .
Răspunsul corect este c).

Subiectul nr. 41
x2
Fie funcţia f : R  R , f ( x)  e . Să se calculeze f " (1) .
2

1 2
a) e ; b) e; c) ; d) 2 e ; e) ; f) 0.
e e
Soluţie
x2 x2 x2 x2
f ( x )  (e )  x  e ;
' 2 ' 2
f ( x)  ( x  e )  (1  x )  e .
" 2 ' 2 2

Atunci, f " (1)  2 e . Răspunsul corect este d).

Subiectul nr. 42
C n1 C n2
Să se determine n astfel încât 1, , să fie termeni succesivi ai unei
2 4
progresii aritmetice.
a) 10; b) 8; c) 12; d) 14; e) 6; f) 9.

Soluţie
Fie termenii succesivi ai unei progresii aritmetice: ... , a k 1 , a k , a k 1 , ... .
C n2
Atunci avem că: 2  a k  a k 1  a k 1  C n1  1   4  C n1  4  C n2 
4
n! n! (n  1)  n
 4  4  4n  4   n 2  9n  8  0 .
(n  1)! 2 !  (n  2) ! 2
Ecuaţia admite soluţiile n1  1 şi n2  8 . Datorită condiţiei n  2 din text, se
acceptă doar soluţia n  8. Răspunsul corect este b).

BIBLIOGRAFIE
[1] Constantin, U.; Ionel, Ţ.; Ion, N.; Viorel, C.; Marin, G.; Livia, B., Matematică, manual
pentru clasa a X-a, M 1, Editura Fair Parteners, 2004;
[2] Constantin, U.; Ionel, Ţ.; Ion, N.; Viorel, C.; Marin, G.; Livia, B., Matematică, manual
pentru clasa a XI-a, M 1, Editura Fair Parteners, 2006;
[3]*** Grilă de subiecte – algebră şi analiză matematică date la admiterea în Facultatea de
Pompieri, www.academiadepolitie.ro

154
PROBLEME DE ALGEBRĂ ŞI ANALIZĂ MATEMATICĂ PROPUSE
PENTRU ADMITEREA ÎN ÎNVĂŢĂMÂNTUL SUPERIOR TEHNIC
Locotenent-colonel lector univ. dr. ing. Garibald POPESCU
Locotenent-colonel conf. univ. dr. ing. Emanuel DARIE
Academia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza”, Facultatea de Pompieri

Rezumat
În material, se prezintă câteva probleme de algebră şi analiză matematică propuse
pentru admiterea în învăţământul superior.
Acestea se adresează în egală măsură elevilor care susţin bacalaureatul, viitorilor
candidaţi la Facultatea de Pompieri, dar şi viitorilor candidaţi la universităţile în care se
susţin examene la disciplinele puse în discuţie.
De exemplu, problema nr. 4 a constituit unul dintre subiectele date la examenul de
bacalaureat în sesiunea iulie, 2010.

Problema nr. 1
1
Fie f ( x)  n
, n  N , n  2 . Să se determine m  R pentru
( x 2  mx  m 2  1)!  6
care funcţia f este definită pe R .

Soluţie
Condiţia necesară şi suficientă este dată de cerinţa impusă pentru existenţa
funcţiei raport/fracţie, dată de:
n
( x 2  mx  m 2  1)!  6  0  ( x 2  mx  m 2  1)!  6  0 
 ( x 2  mx  m 2  1) !  6  0  ( x 2  mx  m 2  1) !  6 
 x 2  mx  m 2  1  3  x 2  mx  m 2  2  0 . (1)
Pentru realizarea cerinţei, se impune ca discriminantul ultimei ecuaţii din
relaţia (1) să îndeplinească condiţia   0 .
Rezultă că   b 2  4ac  m 2  4  1  (m 2  2)  8  3m 2  0  3m 2  8  0 ,
 2  2 
din care rezultă m      2     2  ,    .
 3   3 

Problema nr. 2

Să se determine x  Z pentru care f ( x)  n  n (1  x  x 2  x 3 ) ! admite un

extrem, n  N , n  2.

155
 Soluţie
Pentru n  N , n  2 , n  par şi n  impar, expresia de sub radical, este definită
pe întreg domeniul maxim de definiţie, dacă (1  x  x 2  x 3 ) !  1 , () x  Z .
Funcţia f (x) admite ca extrem, un maxim, care are loc pentru cea mai mică
valoare a radicalului, respectiv pentru cea mai mică valoare a expresiei de sub radical,
adică pentru (1  x  x 2  x 3 ) ! 1 .
În aceste condiţii, maxim f ( x)  n  1 .
Deoarece, expresia (1  x  x 2  x 3 ) ! poate să ia numai valorile 1, 2, 6, 24, 120,
…, n! , n  N , expresia 1  x  x 2  x 3 , admite doar valorile 0, 1, 2, 3, 4, 5, … n ,
n N .
Deducem astfel că 1  x  x 2  x 3 , poate să ia doar valorile 0 şi 1.
Din 1  x  x 2  x 3  0  1  x  x 2 (1  x)  0  (1  x)(1  x 2 )  (1  x) 2  (1  x)  0 
 x1  1 x 2,3  1 .
Din ecuaţia 1  x  x 2  x 3  1  x  x 2  x 3  0  x  (1  x  x 2 )  0  x5  0 şi
1 5
x 6, 7  .
2
Cum însă x  Z , se acceptă doar: x  1 , x  0 , x  1 , care se verifică în
(1  x  x 2  x 3 ) !  1 .
În concluzie, se admit doar valorile x  0 şi x  1 .

Problema nr. 3
Dacă x  y  m , m  0, m  R , să se calculeze: min. x 2  mx  1 .

Rezolvare

Metoda 1
Deoarece, x  y  m rezultă x  m  y şi min. ( x 2  mx  1)  min. f ( y, m) 
min. ( y 2  3my  2m 2  1) .
b 3m
Funcţia f (m, y )  y 2  3my  2m 2  1 admite un minim cu abscisa   , dat
a 2
de f ( b a , m)  f (3m 2, m)  2  5m 2 .

Metoda 2
Utilizăm noţiunea de derivată pentru f (m, y )  y 2  3my  2m 2  1 .
Calculăm derivata întâi: f ' (m, y )  2 y  3m  0 , de unde rezultă y  3m 2 ,
pentru care funcţia din text, admite un extrem.
Pentru a stabili natura extremului, calculăm semnul derivatei a doua, care
admite valoarea f ' '  (m, y )  2  0 .

Rezultă că funcţia din text admite un minim dat de f (m, 3m 2)  2  5m 2 .

156
 Problema nr. 4
 1 12 
Să se rezolve în M 2 ( R) ecuaţia: X 2    .
 4 1 

Soluţie
a b a b  a b 
Fie X    , X  M 2 ( R) . Atunci X 2  X  X       
c d  c d  c d 
 a 2  bc ab  bd   a 2  bc b(a  d ) 
  
2 
 
 c(a  d ) cb  d 2  .
 ac  cd cb  d   

Identificând membru cu membru, ultima relaţie cu cea din textul problemei,

rezultă: a 2  bc  1 ; d 2  bc  1 ; b(a  d )  12 ; c(a  d )   4 .
Din a 2  bc  1 şi d 2  bc  1  a 2  d 2  0  (a  d )(a  d )  0 .
Este necesar să se realizeze următoarea discuţie:

Cazul 1: a  d
b
Din b(a  d )  12 şi c(a  d )   4   3 (d  0) .
c
Luând în calcul ultima relaţie, rezultă:
a b  d  3 c d  3 
X 1        , cu d  0 .
c d   c d    d 
Aceeaşi soluţie, pusă sub altă formă, este:
a b   a b  a 
X 1          , cu d  0 .
c d   b 3 d    3 d 

Cazul 2: a   d
Din b(a  d )  12 şi c(a  d )   4 , rezultă 0  12 şi 0   4 , ambele situaţii fiind
false.
În concluzie, se acceptă numai soluţia dată de cazul 1.

Problema nr. 5
k n
1
Fie şirul a n , n  N , definit prin a n   .
k 1 9k  3k  2
2

Să se calculeze lim a n .
n 

Soluţie
2 1
Se rezolvă ecuaţia 9k 2  3k  2  0 , care admite soluţiile k1  şi k 2   .
3 3
În aceste condiţii, 9k 2  3k  1  9 k   k    (3k  2)(3k  1) .
2 1
 3  3

157
 1 1 A B
Se poate scrie că    .
9k  3k  1 (3k  2)(3k  1) 3k  2 3k  1
2

1 1
Identificând membru cu membru  A  , B   .
3 3
k n k n
1 1  1 1 
Atunci lim a n  lim  2   lim    
k 1 9k  3k  1 3 k 1  3k  2 3k  1 
n  n  n  

1  1   1 1   1 1   1 1  1  1  1
  lim 1            ...       lim 1  
3 n  
 4   4 7   7 10   3n  2 3n  1  3 n  
 3n  1  3

Problema nr. 6
1 0 0 
 
Fie A  M 2 ( R) , definită prin A  1 1 0  , Să se calculeze A 2011 , n  1 .
1 1 1 
 
Soluţie
1 0 0  1 0 0 1 0 0
     
Pentru n  2  B  B  B  1 1 0   1 1
2
0   2 1 0 .
1 1 1  1 1 1   3 2 1 
  
 1 0 0  1 0 0 1 0 0
     
Pentru n  3  B  B  B   2 1 0   1
3 2
1 0   3 1 0 .
 3 2 1  1 1 1   6 3 1 
  
1 0 0
 
Presupunem că B   n n
1 0 , n  1
a n 1 
 n
 1 0 0
 
şi demonstrăm că B n 1  n 1 1 0 n  1.
a 
 n 1 n  1 1 
1 0 0  1 0 0   1 0 0
     
n 1
Atunci B  B  B   n 1
n
0   1 1 0    n  1 1 0 .
a n 1  1 1 1   a n  n  1 n  1 1 
 n
Rezultă că a n1  a n  n  1  a n 1  a n  n  1 , n  1 , n  N . Dăm valori după n ,
după cum urmează:
pentru n  1  a 2  a1  1  1 ;
pentru n  2  a3  a 2  2  1 ;
pentru n  3  a 4  a3  3  1 ;
..................................................
pentru n  n  a n 1  a n  n  1 .
Adunând membru cu membru ultimele relaţii, rezultă:
n(n  1)
a n 1  a1  (1  2  3  ...  n)  (1  1  1  ...  1)  + n , n  N, n  1.
2

158
 n 2  3n  2 n(n  1)
Deoarece a1  1  a n 1  ,  an  , n  N , n  1.
2 2
În aceste condiţii
 
 1 0 0  1 0 0
   
A  n  n  N , n  1. Atunci, A   2011 1 .
n 2011
1 1
 n(n  1)   2011  1006 2011 1 
 n 1  
 2 

Problema nr. 7
m 2 m  2
 
Se consideră matricea A    1 m  3 1  . Să se determine m  R , pentru
3 4 1 

care matricea A este inversabilă.

Rezolvare
m 2 m2
Determinantul matricii A este det . A   1 m  3 1   2m 2  7 m  7  0 .
3 4 1
Rezolvăm ecuaţia 2m  7m  7  0 . Discriminantul  m  b 2  4ac  7  0
În aceste condiţii, m   .

Problema nr. 8
25 x  10 x
Fie funcţia f : R  I , definită prin f ( x )  x x . Imaginea notată cu Imf a
25  4
funcţiei f, este:
 2 2 2  1 2   2 2
a) I   ,  ; b) I   0,  ; c) I  0,  ;
 4 4   2   2 
2 2   2   2 2
d) I   , 2 ; e) I   , 1 ; e) I  1,  .
 3   2   3 

Soluţie
Funcţia din text se poate scrie ca fiind:
x
2
1   x
25  10
x x
 5 1 a2 2
f (x)    , pentru a    .
25 x  4 x 2
2x
1 a2 5
1  
5
1 a
Se notează y  ; din această egalitate rezultă ecuaţia în variabila a dată
1 a2
prin y  a 2  a  y  1  0 .

159
 Discriminantul ecuaţiei din text admite expresia:  a  1  4  y  4  y 2 .
Pentru ca ecuaţia  a  0 să admită rădăcini reale şi egale, este necesar şi
suficient să se impună condiţia  y  0 , de unde rezultă 4  y 2  4  y  1  0 
1  2 1  2 
 y , .
 2 2 
În plus, trebuie să fie îndeplinită condiţia y  0   y  (0 ,  ).
În concluzie, soluţia problemei din text este dată de intervalul:
1  2 1  2   1 2 
I = y ,   (0 ,  )   0 , ,
 2 2   2 
de unde se deduce că răspunsul corect este b).

Problema nr. 9
x2  x
Fie f : R  R , dată prin f ( x )  . Atunci, Im f este:
x2  x 1
3 2 3
a) Im f  ; b) Im f  R ; c) Im f  R * ;
3
3 2 3 3  2 3 3  2 3 
d) Im f  ; e) Im f   , ; f) nici una nu este adevărată.
3  3 3 
Soluţie
x2  x
Deoarece f ( x )   x 2  f ( x )  1  x  f ( x )  1  f ( x )  0 ,
x2  x 1
se notează f ( x )  y .
Pentru ca ecuaţia să admită rădăcini reale şi egale este necesar şi suficient să
se impună condiţia   0 .

Deoarece
  b 2  4ac  y  1  4  y  1  y  3y 2  6 y  1 ,
2

rezultă  3y 2  6 y  1  0 sau 3y 2  6 y  1  0 , de unde studiind semnul lui y rezultă

3  2 3 3  2 3 
Im f  f ( x )  y   ,   e).
 3 3 

Problema nr. 10
Fie integrala I   x  arctg x dx . Atunci:
b) I   x 2  arctg x  arctg x  x   C ;
1
a) I  x 2  arctg x  2  x  C ;
2
1
c) I   x 2  arctg x  x  C ; d) I  x  arctg x  x 2  C ;
2
e) I  x  arctg x 2  arctg x  C ; f) I  arctg 2 x  x  arctg x  C .

160
 Soluţie
Utilizând integrarea prin părţi, integrala din text se poate scrie ca fiind:
1
I   g ' ( x )  f ( x ) dx  g ( x )  f ( x )   g ( x )  f ' ( x ) dx 
2 
 ( x 2 ) '  arctg x 

1  2  1

x2
  x  arctg x   2 
dx   x 2  arctg x  arctg x  x  C  b). 
2  x 1  2
Pentru rezolvare s-au utilizat funcţiile:
1
f ( x )  arctg x; f ' ( x )  ; g ' ( x )  ( x 2 )' ; g ( x )  x 2 .
x 1
2

Integrala din paranteză este evaluată ca fiind

x 2
x 11
2
1
x 2
1
dx  
x 1
2
dx   dx   2 dx  x  arctg x  C1 .
x 1

Problema nr. 11

x
Fie f ( x )  . Domeniul maxim de definiţie D al funcţiei f(x) este:
x 1 1
a) D  0,    ; b) D  0,  2 ; c) D   2,   ;
d) D  0,  2 ; e) D  1,    ; f) DR.

Soluţie
Condiţiile care se următoarele: x  0  x  0,   
impun sunt şi
x  1  1  0  x  1  1  x  1  1  x  0,  2. În concluzie D  0,     a ) .

Problema nr. 12
Fie f : D  R , dată prin f ( x )  log 2  x  1  1. Domeniul maxim de definiţie al
funcţiei f(x) este:
a) D   ; b) D  R ; c) D  R \ 1 ;
d) D   ,  1 ; e) D  R \ 0 ; f) D  R \ 2 .

Soluţie
Condiţia care se impune este x  1  1  0  x  1  1 .
Pentru rezolvarea inecuaţiei se explicitează modulul:
x  1, dacă x  1,   
x 1   .
1  x , dacă x   ,1
Cazul 1 : x  1  x  1, dacă x  1,   , atunci x  1  1  x  1  1 
 x  2  x  2,   .
Soluţia cazului 1 este: x  1,     2,     2,    .

161
 Cazul 2 : x  1  1  x, dacă x   , 1, atunci x  1  1  1  x  1  x   , 0 .
Soluţia cazului 2 este: x   ,1   , 0   , 0 .
În concluzie, soluţia inecuaţiei este x   , 0  2,       a ) .

Problema nr. 13
1 x2  x4
Fie f : D  R , dată prin f ( x )  . Domeniul maxim de definiţie D
1  2,5 x 1
pentru care funcţia f(x) are sens este:
a) D  R * ; b) D    , 1 ; c) D  1,   ;
d) D  R \ 1 ; e) D   ; f) D  \0 .

Soluţie
Condiţia care se impune este:
1  2,5 x 1  0  2,5 0  2,5 x 1  x  1  0  x  1  x  R \ 1  d).

Problema nr. 14
Fie f : D  N , dată prin f ( x )  1  x !1 . Valorile lui x, pentru care funcţia f(x)
are sens sunt:
a) x   ; b) x  R \ 0,1; c) x  N \ 0,1 ;
d) x  N ; e) x  C ; f) x  R \ 1.

Soluţie
1
Funcţia din text, se scrie ca fiind f ( x )  1  x !1  .
1  x!
Condiţia care se impune este: 1  x ! 0  x ! 1  x  0,1. În concluzie,
x  N \ 0,1  c) .

Problema nr. 15
1
Fie f : D  R , dată prin f ( x )  . Valorile lui x pentru care f(x)
x  2x 4  x  2
5

are sens sunt:

a) x  R \ 1; b) x  R \  2,  1, 0; c) x  R \  1, 0;
d) x  1 ; e) xC ; f) x.

Soluţie
Pentru rezolvare se impune condiţia x 5  2x 4  x  2  0 , care este echivalentă
cu x  2  x 2  1 x 2  1  0  x  R \  2,  1, 0  b).

162
 Problema nr. 16
Fie funcţia f x   1  x 5  x 4  x 3  x  2 ! Valorile lui x pentru care f(x) este
definită sunt:
a) 0  x  2 ; b) x   ; c) 0  x  1 ;
d) x  2 , x  N ; e) x  1 , x  N ; f) x  3 , x  N .

Soluţie
Condiţia necesară şi suficientă este dată de simultaneitatea existenţei
condiţiilor x 5  x 4  x 3  x  2  0 şi x  N .
Se observă că x 5  x 4  x 3  x  2  x  1x 4  x 2  x  2 şi deoarece
x 4  x 2  x  2  0, x  R  x  1  0 şi cum x  N rezultă x  1, x  N  e) .

Problema nr. 17
x 3  3x
Domeniul de definiţie al funcţiei f ( x )  arccos este:
2

a) x 1 ; b) x  (1,1) ; c)  3  x  1 ;
d) x 1 ; e) x  [2 , 2] ; f) x 2.

Soluţie
Condiţia necesară şi suficientă este dată de inegalitatea:
( x 3  3x ) 2  1   1  ( x 3  3x ) 2  1  x 3  3x  2  0 şi x 3  3x  2  0
respectiv ( x  1) 2 ( x  2)  0 şi ( x  1) 2 ( x  2)  0 .Rezultă astfel că x   2 , 2  e) .

BIBLIOGRAFIE

[1] Andrei, Gh., ş.a., Admiterea în învăţământul superior 2002, Editura GIL Zalău, 2002.
[2] Constantinescu, ş.a., Ghid de pregătire pentru examenul de bacalaureat la matematică 2006 ,
Editura Sigma, 2005;
[3] ***Ghidul candidatului la admiterea în învăţământul superior – 1989, publicaţia
Preuniversitaria nr 3(39)/1989, editor revista Viaţa Studenţească, Bucureşti, 1989;
[4] Teodorescu, N., ş.a., Probleme din gazeta matematică, Ediţie selectivă şi metodologică, Editura
Tehnică, Bucureşti, 1984;
[5] Vavilov, V.V.; Melnikov, I.I.; Olekhnik, S.N.; Pasichenko, P.I., Matematics problems.
Algebra, Editura MIR, Moscova, 1990;
[6] Craiu, M.; Flondor, P.; Stănăşilă, O., ş.a., Teste de matematică, Editura Politehnica Press,
Bucureşti, 2002;

163
[7] Alexandrescu, P.; Rădulescu, S.; Maftei, I.,V., ş.a., Matematică. Subiecte pentru
bacalaureat.Subiecte pentru admiterea în învăţământul superior, Editura Paralela, Piteşti, 2004;
[8] Iurie, B.; Marius, P.; Andrei, U.; Adrian, Z., Olimpiadele de matematică clasele IX–X,
Editura GIL, Zalău, 2004;
[9] Flondor, P.; Oprişan, Gh.; Stănăşilă, O., Matematică – Admitere 2001, Editura Politehnica,
Bucureşti, 2001;
[10] Şabac, Gh.,I.; Popescu, I.,M.; Cornea, F., ş.a., Probleme de matematică fizică şi chimie date
la concursurile de admitere în învăţământul superior, în anii 1978–1979, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1980;
[11] Petrică, I.; Rusu, I., Probleme de matematică pentru treapta I-a de liceu, Editura Albatros,
Bucureşti, 1976;
[12] Cuculescu, I.; Popescu, I.,M.; Cornea, F., ş.a.; Culegere de probleme rezolvate pentru
admiterea în învăţământul superior – Matematică, Fizică, Chimie. Probleme date la
concursurile de admitere în învăţământul superior 1980–1983, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1984;
[13] Corduneanu, A.; Radu, Gh.; Pop, I.; Grămadă, V., Culegere de probleme de matematică
pentru admiterea în învăţământul superior, Editura Junimea, Iaşi, 1972;
[14] Craiu, M., ş.a., Teste de matematică pentru admiterea în învăţământul superior, Editura Bren,
Bucureşti, 2000;
[15] Flondor, P., Oprişan, Gh., Stănăşilă, O., Matematică pentru admiterea în Politehnică,
Editura Printech, Bucureşti, 2000;
[16] Udrişte, C.; Bălan, V.; Bălan, A.,G., Admiterea 2000 – Matematică, Geometry Balkan Press,
Bucureşti, 2000;
[17] Leonte, A.V.; Cătălin, P.,N., Culegere de probleme de algebră şi analiză matematică, Editura
Scrisul Românesc, Craiova, 1981;
[18] Constantin, U.; Ionel, Ţ.; Ion, N.; Viorel, C.; Marin, G; Livia, B., Matematică, manual
pentru clasa a X-a, M 1, Editura Fair Parteners, 2004;
[19] Constantin, U.; Ionel, Ţ., Ion, N.; Viorel, C.; Marin, G.; Livia, B., Matematică, manual
pentru clasa a XI-a, M 1, Editura Fair Parteners, 2006;
[20] Darie, E.; Popescu, G., Exerciţii pentru admiterea în învăţământul tehnic superior, Pompierii
Români, nr. 4/2006;
[21] Darie, E.; Popescu, G., Exerciţii pentru admiterea în învăţământul tehnic superior, Pompierii
Români, nr. 5/2006;
[22] Darie, E.; Popescu, G., Exerciţii pentru admiterea în învăţământul tehnic superior, Pompierii
Români, nr. 6/2006;
[23] Darie, E.; Popescu, G., Exerciţii pentru admiterea în învăţământul tehnic superior, Pompierii
Români, nr. 7/2006.

164
 REZOLVAREA SUBIECTELOR LA DISCIPLINA „FIZICĂ”
DATE LA CONCURSUL DE ADMITERE LA FACULTATEA DE
POMPIERI, SESIUNEA IULIE 2010
Locotenent-colonel conf. univ. dr. ing. Emanuel DARIE
Locotenent-colonel lector univ. dr. ing. Garibald POPESCU
Academia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza”, Facultatea de Pompieri

The paper presents solved Physics problems proposed in the contest for admission to the
Firefighters Faculty, Police Academy, in the session July 2010.

  
1. Lucrul mecanic efectuat de forţa F  3  i  5  j la deplasarea unui punct
material din punctul A2,3 în punctul B3,2 este:
a) -2 J; b) 28 J; c) -28 J; d) 30 J; e) 15 J; f) 10 J.

Rezolvare
Lucrul mecanic efectuat de o forţă la deplasarea unui punct material între
două puncte de coordonate date, se poate

determina prin produsul scalar dintre
vectorul forţă, F şi vectorul deplasare, d:
 

L  F d (1)
 
Vectorul deplasare, d , rezultă din diferenţa vectorilor de poziţie, rB şi rA :
  
d  rB  rA (2)

Figura 1

În figura 1 sunt reprezentate punctele A2,3 şi B3,2 în planul xOy.

 
Corespunzător au fost construiţi vectorii de poziţie rB şi rA , rezultând grafic şi

165
   
vectorul d . Vectorii i şi j sunt versorii axelor de coordonate în plan, Ox, respectiv
 
Oy. Din relaţia de definiţie a vectorilor rA şi rB , se poate scrie că:
  
rA  2  i  3  j
   (3)
rB  3  i  2  j

Din relaţia (3), vectorul
  
deplasare, d va fi:
   
d  rB  rA  (3  2)  i  [2  (3)]  j  i  5  j (4)
Lucrul mecanic cerut este:
     
L  F  d  (3  i  5  j )  (i  5  j )  3  25  28 J . (5)
Deci răspunsul corect este b).

2. Un corp cade liber de la înălţimea h deasupra Pământului. Simultan, de la

suprafaţa Pământului, un al doilea corp este lansat vertical cu viteza v0 . Înălţimea
maximă la care ajunge al doilea corp, dacă ambele corpuri ating suprafaţa Pământului
în acelaşi timp, este:
h h
a) 2  h ; b) ; c) h ; d) 1 m; e) ; f) nu sunt date suficiente.
2 4

Rezolvare
În figura 2 a) şi b) sunt figurate schematic mişcările corpurilor 1 respectiv 2.
Corpul 1 cade liber de la înălţimea h deasupra Pământului, având o mişcare uniform

accelerată cu acceleraţia g . Corpul 2 lansat vertical cu viteza v0 cu o mişcare uniform

încetinită de acceleraţie g , va atinge înălţimea maximă, hmax după care cade liber,

având o mişcare uniform accelerată cu acceleraţia g .

Figura 2

Timpul de coborâre a corpului 1 trebuie să egaleze suma timpului de urcare şi

coborâre a corpului 2:
t c1  t u2  t c2 (6)
Din ecuaţia mişcării corpului 1 rezultă timpul de cădere t c1 :
g  t c21 2h
h  t c1  (7)
2 g

166
 Din ecuaţia de lansare pe verticală a corpului 2 până la înălţimea hmax, se
poate determina timpul de urcare a corpului, astfel:
 g  t u22
hmax  v0  t u2  g  t u22 2  hmax
 2  hmax   t u2  (8)
v  g  t 2 g
 0 u2

Timpul de coborâre a corpului 2, rezultă din ecuaţia mişcării uniform

încetinite în câmp gravitaţional, astfel:
 g  t c22 2  hmax
hmax   t c2  (9)
 2 g
Ecuaţia (6) se scrie:
2h 2  hmax 2  hmax 2  hmax
t c1  t u2  t c2     2 (10)
g g g g
Ridicând la pătrat relaţia (10) avem:
2h 2  hmax
 4 (11)
g g
Efectuând simplificările necesare în (11), rezultă:
h
hmax  (12)
4
Deci răspunsul corect este e).

3. Un corp este lansat pe un plan înclinat de unghi   45 cu orizontala.

Corpul revine la baza planului după un timp tcoborâre de 3 ori mai mare decât timpul
de urcare turcare. Coeficientul de frecare dintre corp şi planul înclinat este:
a) 0,5; b) 0,75; c) 0; d)  ; e) 2; f) 0,33.

Rezolvare
Corpul parcurge o distanţă pe planul înclinat la urcare, într-o mişcare uniform
încetinită cu o anumită viteză iniţială, v0 (vezi figura 3 a). După parcurgerea, la urcare, a
distanţei respective pe planul înclinat, corpul coboară cu o mişcare uniform accelerată
până la baza planului (vezi figura 3 b).

Figura 3

167
 Proiectând ecuaţia vectorială de mişcare a corpului pe planul înclinat pentru
Fig. 3 a), la lansarea corpului pe plan cu viteza v0 , rezultă:
m  au  Gt  F f  m  g  sin     m  g  cos   m  g  (sin     cos  ) (13)
Împărţind cu masa corpului, m, avem:
au  g  (sin     cos  ) (14)
Proiectând ecuaţia vectorială de mişcare a corpului pe planul înclinat pentru
Fig. 3 b), la coborârea corpului pe plan cu viteză iniţială nulă, rezultă:
m  a c  Gt  F f  m  g  sin     m  g  cos   m  g  (sin     cos  ) (15)
Împărţind cu masa corpului, m, avem:
a c  g  (sin     cos  ) (16)
Distanţa parcursă de corp pe planul înclinat la urcare (Fig. 3 a)) este:
 a t2
d  v 0  t u  u u au  t u2 au  t u2
 2  d  au  t u 
2
 (17)
v  a  t 2 2
 0 u u

Distanţa parcursă de corp pe planul înclinat la coborâre (fig. 3 b) este:

a c  t c2
d (18)
2

Din relaţiile (17) şi (18) rezultă:

2 2
au  t u2 a c  t c2 t  a g  (sin     cos  )  t u 
 1
   u   c   (19)
2 2  tc  au g  (sin     cos  )  3  t u 
 3
Simplificând cu g în relaţia (19) şi efectuând câteva simplificări, avem:
 (tg   )  cos  1
 (tg   )  cos   3 1  1
    3  3    1    4    2    0,5 (20)
  45 
1   3


Deci răspunsul corect este a).

4. Un motor termic funcţionând după un ciclu Carnot, între temperaturile

t1  127 C (sursa caldă) şi t 2  27  C (sursa rece) absoarbe căldura Qprimit/ciclu = 4 J.


Lucrul mecanic efectuat de acest motor, după 100 cicluri este:

a) 10 J; b) 50 J; c) 100 J; d) 20 J; e) 4 J; f) 40 J.

Rezolvare
Randamentul ciclului Carnot (figura 4) care lucrează între temperaturile t1 şi
t2 se poate scrie, astfel:
Q primit  Qcedat Lc T2 t  273
  1 1 2 
Q primit Q primit T1 t1  273
(21)
27  273 300 100
1 1   0,25
127  273 400 400

168
 Figura 4

Lucrul mecanic pe ciclu, Lc, rezultă din relaţia (21), ştiind că Qprimit/ciclu=4 J:
Lc  0,25  4  1 J. (22)
Lucrul mecanic efectuat de motor după 100 cicluri va fi:
L  100  Lc  100  1  100 J. (23)
Deci răspunsul corect este c).

5. Un gaz poliatomic suferă o transformare adiabatică astfel încât raportul

V fin Tin
volumelor  e3 , (e fiind baza logaritmului natural). Raportul temperaturilor
Vin T fin
este: (in – iniţial; fin – final)
1 e 1
a) 1; b) ; c) ; d) 3  e ; e) e ; f) ;
e 2 2e

Rezolvare
Din ecuaţia transformării adiabate, se poate scoate raportul volumelor funcţie
de raportul temperaturilor iniţială, respectiv finală, astfel:
 1
 -1  -1 T V 
Tin  Vin  T fin  V fin  in   fin   e3( 1) (24)
T fin  Vin 
  exponentul adiabatic are valoarea:
Cp i
 unde Cv   R (25)
Cv 2
În relaţia (25), i are valoarea 6 pentru gaze poliatomice. În
consecinţă: Cv  3  R , iar C p  Cv  R  4  R , din relaţia Robert-Mayer. Cu aceste valori,
raportul temperaturilor cerut în problemă este:
4
Tin 3 ( 1)
 e3( 1)  e 3  e 4  3  e. (26)
T fin
Deci răspunsul corect este e).

6. Raportul dintre căldura absorbită la presiune constantă, Q p , şi cea la volum

constant, Qv , de un gaz biatomic la încălzirea între aceleaşi temperaturi este:
a) 1; b) 1,2; c) 0,5; d) 1,4; e) 2; f) 0,7.

169
 Rezolvare
Căldura absorbită la presiune constantă, Q p este:
Q p  m  c p  (T2  T1 ) (27)
Căldura absorbită la volum constant, Qv este:
Qv  m  cv  (T2  T1 ) (28)
relaţii în care:
c p  căldura masică la presiune constantă;
cv  căldura masică la volum constant;
m  masa gazului.
Raportul dintre căldura absorbită la presiune constantă, Q p , şi cea la volum
constant, Qv , este:
Qp m  c p  (T2  T1 ) cp
  (29)
Qv m  cv  (T2  T1 ) cv
Pentru gaze biatomice se cunoaşte:
 i 5
cv  2  R  2  R
 (30)
c  c  R  7  R
 p v
2
Înlocuind aceste rezultate în ecuaţia (29), raportul cerut este:
Qp 7
  1,4 . (31)
Qv 5
Deci răspunsul corect este d).

7. O sursă de tensiune debitează în circuitul exterior, un curent electric de

R
intensitate I  1 A . Dacă raportul dintre rezistenţa externă şi cea internă (a sursei)
r
este 4, cât este curentul de scurtcircuit?
a) 2,5 A; b) 5 A; c) 3 A; d) 0,5 A; e)  ; f) 0.

Rezolvare
Intensitatea curentului I în circuitul dat (figura 5) este:
E
I (32)
Rr
relaţie în care, E este tensiunea electromotoare a sursei.

Figura 5

170
 Dar curentul de scurtcircuit Isc se poate determina anulând rezistenţa R:
E
I sc  (33)
r
Relaţia (32) devine astfel:
E I sc  R
I   I sc  I  1    1  1  4   5 A. (34)
 R R  r
r  1   1
 r r
Deci răspunsul corect este b).

8. Randamentul unei surse de tensiune într-un circuit simplu în care rezistenţa

externă R este de 3 ori mai mare decât rezistenţa internă r (a sursei) este:
a) 50%; b) 30%; c) 75%; d) 80%; e) 10%; f) 25%.

Rezolvare
Randamentul sursei de tensiune din circuitul simplu de curent continuu
(figura 5) se calculează ca fiind raportul dintre energia externă, Wext , utilă şi energia
generată de sursă, Wgen , astfel:
Wext I 2  R  t R 1 1 1 3
  2       0,75  75%. (35)
Wgen I  R  r   t R  r 1  r 1  r 1
1 4
R 3 r 3
relaţie în care t este durata de timp.
Deci răspunsul corect este c).

9. Un cablu multifilar de lungime l din cupru, având rezistivitatea  Cu , are

rezistenţa electrică R. Considerând diametrul unui fir d, numărul de fire din cablu este:
4   Cu  l  Cu  l  Rd2  Cu  l  d 2  Cu  d 2
a) ; b) ; c) ; d) ; e) ;
 Rd2 4   R  d 2 4   Cu  l  R   Rl
4    R   Cu
f) .
l d2

Rezolvare
Rezistenţa electrică a unui fir din componenţa cablului multifilar (figura 6) se
poate scrie:
Cu  l 4  Cu  l
rfir   (36)
 d2  d2
4

Figura 6

171
 Având în vedere că rezistenţa electrică a cablului multifilar R se obţine prin
legarea în paralel a firelor componente, se poate scrie:
1 1 1 1 1
    ...  (37)
R rfir rfir rfir rfir
 
n

unde n este numărul de fire din cablu.

Din relaţia (37) avem că:
1 n r 4  Cu  l
  n  fir  (38)
R rfir R   Rd2
Deci răspunsul corect este a).

172
 REZOLVAREA SUBIECTULUI DAT LA EXAMENUL DE
LICENŢĂ IULIE 2009, FACULTATEA DE POMPIERI –
DISCIPLINA „PREVENIREA INCENDIILOR”
Locotenent-colonel lector univ. dr. ing. Garibald POPESCU
Academia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza”, Facultatea de Pompieri

Rezumat
În articol, se prezintă un model de rezolvare a subiectului dat la examenul de licenţă –
iulie 2009, pentru studenţii absolvenţi ai Facultăţii de Pompieri, la disciplina
„Prevenirea incendiilor”.
Deşi subiectul a impus tratarea elementară a cerinţelor din text, autorul şi-a propus o
rezolvare extinsă, pentru a pune în valoare gradul mare de libertate în rezolvarea
acestuia, oferind, pentru viitor, un model de abordare a problemei în speţă.

Enunţul subiectului

Partea I
Să se emită măsurile specifice de prevenire a incendiilor pentru activităţile
gospodăreşti/domestice, corespunzătoare situaţiilor determinate de sursa –
electricitate statică.
Să se emită un exemplu de incendiu care are ca punct de plecare, iniţierea
acestuia având ca sursă electricitate statică şi să se specifice condiţiile necesare şi
suficiente pentru realizarea acestui fenomen.
Să se enumere principalele acte normative, prescripţii tehnice etc., care fac
referire la sursă –electricitate statică.

Partea a II-a
În cadrul unor activităţi domestice/gospodăreşti, o persoană realizează
operaţii casnice/gospodăreşti unde sursa este electricitatea statică.
Persoana realizează în cadrul acestor activităţi, faţă de pământ, un potenţial
electric U  12kV şi are capacitatea electrică C  250 pF . Să se calculeze energia
electrostatică ce se generează, urmare activităţilor respective.
Conform D.G.P.S.I.-004/2001, în ce nivel de risc încadraţi energia astfel
acumulată/calculată?

173
 Rezolvarea subiectului

Partea I – Măsuri de prevenire/iniţiere incendiu/acte normative, prescripţii

Principalele măsuri de prevenire a incendiilor/exploziilor, necesare pentru

controlul riscurilor/anularea pericolelor, generate de electricitatea statică, în
activităţile gospodăreşti/domestice sunt:
– interzicerea spălării/curăţării îmbrăcămintei sau textilelor, care au în
compunere fire/fibre sintetice, cu benzine, solvenţi, alte lichide inflamabile;
– interzicerea utilizării bidoanelor, canistrelor P.E.T.-urilor şi a altor
recipiente în conţinut din mase plastice, pentru transportul, stocarea sau
transvazarea carburanţilor auto, benzinei, petrolului, alte lichide inflamabile;
– interzicerea utilizării pâlniilor în construcţie din materiale plastice pentru
transvazarea/transportul lichidelor inflamabile;
– obligativitatea ca, pe durata încărcării/descărcării butoaielor/canistrelor
metalice standard, acestea să se dispună/aşeze pe o placă metalică legată la pământ,
sau în mod comun, să se conecteze la recipientul legat la pământ de la care se
realizează încărcarea;
– interzicerea depozitării de carburanţi sau alte lichide combustibile/
inflamabile în recipiente standard fără ca pentru acestea să nu se dispună măsuri de
protecţie împotriva radiaţiilor solare;
– interzicerea depozitării de substanţe combustibile/inflamabile în cantităţi care
depăşesc valorile stabilite de legislaţia în vigoare, respectiv de maximum 25 de litri;
– interzicerea desfăşurării unor operaţii/activităţi domestice/ casnice care
implică frecarea îmbrăcămintei şi încălţămintei confecţionate din materiale izolante
(mătase, ţesături etc., care au în conţinut fibre sintetice, artificiale etc.), pe durata
utilizării acestora;
– pentru controlul riscurilor/pericolelor determinate de utilizarea
îmbrăcămintei cu natură textilă, care au în conţinut fire/fibre poliesterice, nailon etc.,
este necesar să se cunoască faptul că, îmbrăcămintea/încălţămintea utilizată de
factorul uman intervine în acest fenomen, în timpul mişcării/deplasării, în trei
moduri, ca:
– generator de electricitate statică;
– acumulator /transportator de sarcini electrostatice;
– descărcător de electricitate statică de la corpul uman la pământ sau la alte
corpuri.
Fenomenul de iniţiere a unui incendiu se defineşte prin intermediul ecuaţiei:
iniţiere incendiu  f ( x1 , x 2 , x3 , x 4 )  f ( x1 , x 2 , x31 , x32 , x 4 ) . (1)
Variabilele care intervin în relaţia (1) sunt: x1 – mijlocul sau elemente
componente din structura sa; x 2 – sursa (de natură electrică sau neelectrică); x31 –
primul material care se aprinde; x32 – aer atmosferic; x 4 – împrejurarea sau
împrejurările care a/au contribuit la realizarea fenomenului, incendiu.
Un exemplu de incendiu având condiţiile de necesar şi suficient, este dat de:
x1 – activităţi casnice care implică/relevă spălarea de către o persoană a unor

174
materiale textile din silon într-un recipient cu benzină; x 2 – electricitate statică
care se generează prin spălarea/frecarea materialului, utilizat iniţial pentru
degresare; x31 – vapori inflamabili de benzină cu cifră octanică 98, care se află sub
limita inferioară de explozie; x32 – aer atmosferic care conţine maximum 21% oxigen, la
temperatura exterioară a mediului t ext .  32ºC, presiunea mediului înconjurător
(presiunea atmosferică) p  0,1MPa , şi umiditate atmosferică w  37%; x 4 –
nerespectarea normelor de prevenire a incendiilor de către persoana în cauză,
motivele fiind determinate în principal de necunoaşterea din punct de vedere
fenomenologic a consecinţelor care pot să rezulte, urmare unor astfel de activităţi.
Principalele acte normative, prescripţii tehnice etc., care fac referire la sursa-
electricitate statică, ca termen şi concept, în domeniul prevenirii incendiilor, sunt:
– O.M.I. nr. 108/01 august 2001, pentru aprobarea Dispoziţiilor generale
referitoare la reducerea riscurilor de incendiu generate de încărcări electrostatice
D.G.P.S.I.- 004;
– O.I.G. nr. 1116/IG-05.09.2005, pentru aprobarea Procedurii referitoare la
stabilirea cauzelor probabile de incendiu prin cercetare la faţa locului;
– O.I.G. nr. 1111/IG-10.08.2005, pentru aprobarea Instrucţiunilor
referitoare la efectuarea controlului tehnic de specialitate, referitor la securitatea
la incendiu în domeniul proiectării, executării, recepţiei construcţiilor şi
instalaţiilor aferente, IS-IP 002;
– O.I.G. nr. 1001/08.07.2007, pentru aprobarea Îndrumătorului pentru
raportarea situaţiilor de urgenţă;
– H.G.R. nr. 537/06.06.2007, pentru stabilirea şi sancţionarea la normele de
prevenire şi stingere a incendiilor;
– O.M.I. nr. 163/2007, pentru aprobarea Normelor generale de apărare
împotriva incendiilor;
– O.M.T.C.T nr. 176/2005 pentru aprobarea Reglementării tehnice Normativ
pentru proiectarea, executarea, verificarea şi exploatarea instalaţiilor electrice în
zone cu pericol de explozie, indicativ NP 099-04 cu modificările şi completările
ulterioare;
– Normativ NP 004-03 pentru proiectarea, executarea, exploatarea,
dezafectarea şi postutilizarea spaţiilor de distribuţie a carburanţilor la autovehicule;
– NP - I7/2002 – Normativ pentru proiectarea şi executarea instalaţiilor
electrice cu tensiuni până la 1000 V c.a. şi 1500 V c.c.;
– PE 009/1993 – Norme de prevenire, stingere şi de dotare împotriva incendiilor
pentru producerea, transportul şi distribuţia energiei electrice şi termice, cu modificările
ulterioare.

Partea a II-a – Modelul fizico-matematic şi încadrarea în nivelul de risc

Cantitatea de sarcină electrică care se poate acumula în timp, de către

persoana care execută operaţii casnice/gospodăreşti, admite valoarea dq :
dq  C  dU . (2)

175
 Energia electrostatică acumulată între operator şi pământ se poate calcula, ca
fiind:
q U
1 1
E   U  dq  C   U  dU   C  U 2   C  V  V0  ,
2
(3)
0 0
2 2
în care, V este potenţialul persoanei care realizează operaţia, V0 – potenţialul
pământului, considerat ca fiind nul.
Rezultă numeric, că:
1 1
E  C  U 2   250  10 12  (12  10 3 ) 2  18 mJ . (4)
2 2
Conform O.M.I. nr. 108/01.08.2001, pentru aprobarea Dispoziţiilor generale
referitoare la reducerea riscurilor de incendiu generate de încărcări electrostatice,
D.G.P.S.I.-004, activitatea realizată se încadrează în nivelul de risc, mediu, respectiv
între (10...50)mJ.
Discuţia pentru rezultat, este aceea că, probabilitatea pentru a avea un
eveniment de tip incendiu sau explozie, este de medie valoare, comparativ cu celelalte
valori ale energiilor, dispuse în raport cu densitatea de probabilitate, dată cu bună
aproximaţie de funcţia lui Gauss.

Terminologie specifică necesară pentru abordarea subiectului

 Electricitate statică – energie de natură electrică care apare datorită unor fenomene
electrochimice, frecărilor, încălzirii şi deformării corpurilor, plasării acestora într-un câmp
electric, precum şi ca urmare a altor acţiuni fizice care presupun deplasarea relativă a
suprafeţelor de contact; dacă energia acumulată se disipă într-o descărcare electrică, se poate
iniţia explozia unor amestecuri inflamabile/combustibile, în cazul în care, aceasta este mai mare
decât energia minimă de aprindere a acestora.
 Energie minimă de aprindere – valoarea minimă a energiei din canalul unei descărcări
electrice care conduce la aprinderea unui amestec inflamabil de aer cu gaze, vapori, ceţuri de
G.P.L. etc., pulberi/prafuri aflate între limitele de inflamabilitate/ aprindere.
 Incendiu – ardere autoîntreţinută, care se desfăşoară fără control în timp şi spaţiu, care produce
pierderi de vieţi omeneşti şi/sau pagube materiale şi care necesită intervenţia organizată în
scopul întreruperii procesului de ardere.
 Limită inferioară de explozie (LIE) – concentraţia minimă a gazelor, a vaporilor sau a
pulberilor (prafurilor) combustibile în aer, la care se poate genera explozia; sub limita
inferioară de explozie, amestecul nu poate să genereze explozie, datorită excedentului de aer.
 Limită superioară de explozie (LSE) – concentraţia maximă a gazelor, a vaporilor sau a
pulberilor (prafurilor) combustibile în aer, la care se poate genera explozia; peste limita
superioară de explozie, amestecul nu poate să genereze explozie, datorită deficitului de aer.
 Pericol de explozie – stare care precede unei explozii.
 Pericol de incendiu – stare care precede unui incendiu.
 Temperatură de aprindere – temperatura minimă la care un material combustibil degajă
vapori sau gaze combustibile într-o anumită cantitate, astfel încât după aprinderea/inflamarea
acestora de la o sursă de aprindere, materialul continuă să ardă fără aport caloric din exterior.

176
 Temperatură de inflamabilitate – temperatura minimă, începând de la care, în condiţii de
încercare specificate, un lichid degajă o cantitate suficientă de vapori inflamabili pentru a
produce o aprindere de scurtă durată, în contact cu o sursă de aprindere.
 Risc de explozie – probabilitate globală de iniţiere a unei explozii.
 Risc de incendiu – probabilitate globală de iniţiere a unui incendiu.

BIBLIOGRAFIE
[1] Cavaropol, D.; Zgavarogea, I.; Darie, E.; Dianu, M.; Bălan, C.; Popescu, G.; Stoica, G.,
Selecţie de probleme pentru pregătirea examenului de licenţă, specializarea „Instalaţii pentru
construcţii – pompieri”, Editura Printech, Bucureşti, 2009;
[2] ***O.M.I.nr.163/2007, pentru aprobarea Normelor generale de apărare împotriva incendiilor,
Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 216/29.03.2007;
[3] Golovanov, N.; Popescu, G.; Dumitrana, T.; Coatu, S., Evaluarea riscurilor generate de
descărcările electrostatice, Editura Tehnică, Bucureşti, 2000;
[4] Golovanov, N.; Popescu, G., Fenomene de încărcare electrostatică în industrie, ca surse de
incendii şi explozii, „Alo, 981!”, nr. 8(52), 1996;
[5] ***O.M.I. nr. 108/01.08.2001, pentru aprobarea Dispoziţiilor generale privind reducerea
riscurilor de incendiu generate de încărcări electrostatice, D.G.P.S.I.-004, Monitorul Oficial al
României, partea I, nr. 597/24.09.2001;
[6] Popescu, G., Elemente de fenomen privind producerea sarcinilor electrostatice la încărcarea
sau descărcarea cisternelor auto sau de cale ferată, „Alo, 981!”, nr. 6 (36)/1995;
[7] Golovanov, N.; Popescu, G., Fenomene de încărcare electrostatică în industrie, ca surse de
incendii şi explozii – Îndrumător legislativ, economic şi tehnic, nr. (428/431)/ 1999, Editura
I.L.E.T., Bucureşti, 1999;
[8] ***SRISO 8421/1-1999/2000 – Terminologie specifică incendiilor. Vocabular, Asociaţia
Română de Standardizare, Bucureşti, 1999/2000;
[9] Popescu, G.; Bălănescu, L., Prevenirea incendiilor la autovehicule, Editura Ministerului
Administraţiei şi Internelor, Bucureşti, 2005;
[10] Popescu, G., Prevenirea incendiilor, Note de curs, Academia de Poliţie „Alexandru Ioan
Cuza” – Facultatea de Pompieri, 2010, Bucureşti;
[11] ***Legea nr.307/2006 – Legea apărării împotriva incendiilor, Monitorul Oficial al României,
partea I, nr. 633/21.07.2006;
[12] Popescu, G.; Pop., I.,F.; Dincă, C.; Cosma, P.; Surugiu, M., Rezolvarea subiectului dat la
examenul de licenţă, iulie 2009, Facultatea de Pompieri, disciplina „Prevenirea incendiilor”,
Conferinţa „SIGPROT-2010”.

177
Editura Ministerului Administraţiei şi Internelor
Str. Mihai Vodă nr. 17, sector 5, Bucureşti
Tel.: 021 313.76.63; Fax: 021 315.43.16
www.editura.mai.gov.ro; e-mail: editura@mai.gov.ro

178