ARGUMENT

Dezvoltarea Uniunii Europene, care a devenit

o entitate politică, socială şi economică, compusă
din 27 de state, şi semnarea Tratatului de la
Lisabona, impun o abordare actualizată a dreptului
comunitar.

Prin manualul elaborat, doresc să asigur o

mai bună informare a cetăţenilor români, pentru a-i
sprijini în cunoaşterea drepturilor şi libertăţilor
europene de care se bucură după dobândirea
cetăţeniei europene.

Concret, manualul îşi propune să constituie

un instrument pus la dispoziţia studenţilor,
personalului cu atribuţii în acest domeniu din
instituţiile publice, reprezentanţilor mass-media şi
tuturor celor pasionaţi de acest subiect. Astfel,
manualul prezintă contextul internaţional care a dus
la apariţia comunităţilor europene, izvoarele

5
dreptului comunitar, instituţiile europene, pilonii pe
care funcţionează entitatea europeană, dar şi
principalele noutăţi prevăzute în Tratatul de la
Lisabona.

În vederea completării cunoştinţelor şi

aprofundarea domeniului, cei interesaţi au la
dispoziţie o listă bibliografică actualizată, precum şi
adrese de internet reprezentative pentru domeniu.

Cu convingerea că demersul făcut este

susceptibil de permanente îmbunătăţiri, adăugiri,
sunt deschis către dialog cu toţi cei interesaţi şi voi
fi recunoscător celor care, cu bună-credinţă, îmi vor
transmite sugestiile şi criticile lor.

Autorul

6
 CUPRINS

ARGUMENT
.......................................................................................................
..5

CAPITOLUL I ...........................................................................45

ISTORICUL CONSTITUIRII COMUNITÃŢILOR EUROPENE ŞI

EVOLUŢIA ACESTORA............................................................45
1. ISTORICUL CONSTITUIRII COMUNITÃŢILOR EUROPENE...............45
................................................................................................45
1.1. Premisele ideilor de unitate europeanã........................45
1.2. Unitatea europeanã în perioada interbelicã..................48
1.3. Integrarea europeanã dupã cel de-al doilea rãzboi
mondial...............................................................................50
1.4. ÎNFIINŢAREA COMUNITÃŢILOR EUROPENE......................................54
1.4.1. Premisele înfiinţãrii Comunitãţilor europene.............54
1.4.2. Crearea Comunitãţii Europene a Cãrbunelui şi Oţelului
............................................................................................56
................................................................................................60
2. EVOLUŢIA COMUNITÃŢILOR EUROPENE.................................60
2.1. Creşterea numãrului statelor membre ale comunitãţilor
............................................................................................60
2.2. Situaţia României şi Bulgariei.......................................63
La 1 ianuarie 2007, România şi Bulgaria au fost primite în
Uniunea Europeană, numărul statelor membre ridicându-se
la 27....................................................................................64
2.2.1. Structura Tratatului de aderare.................................64
2.3. Perfecţionarea instituţionalã.........................................68
2.4. Tratatul de fuziune da la Bruxelles...............................72

7
 2.5. Actul Unic European....................................................73
3. CREAREA UNIUNII EUROPENE ŞI EVOLUŢIA ACESTEIA...........76
3.1. Adoptarea Tratatului de la Maastricht...........................76
3.2. Ratificarea şi intrarea în vigoare a tratatului.................78
3.3. Structura Tratatului......................................................79
3.4. Evoluţia Uniunii Europene dupã intrarea în vigoare a
Tratatului de la Maastricht ..................................................80
3.5. Tratatul de la Amsterdam ....................................81
3.6. Agenda 2000...............................................................84
3.7. Reuniunea de la Nisa..................................................86
3.8. Tratatul privind Constituţia europeană .....................87
CAPITOLUL II...........................................................................92

IZVOARELE DREPTULUI COMUNITAR..................................92

1. NOŢIUNI GENERALE....................................................................92
1.1. Obiectul şi definiţia dreptului comunitar........................92
1.2. Clasificarea izvoarelor dreptului comunitar...................93
2. IZVOARELE PRINCIPALE (ORIGINARE).......................................94
3. DREPTUL DERIVAT............................................................96
3.1. Regimul juridic general al actelor din categoria surselor
dreptului derivat..................................................................98
3.2. Regimul juridic al regulamentelor.................................98
3.3. Regimul juridic al directivelor........................................99
3.4. Regimul juridic al deciziilor.........................................100
3.5. Avizele şi recomandãrile............................................101
4. PRINCIPIILE GENERALE DE DREPT........................................102
4.1. Consideraţii generale.................................................102
4.2. Principiile clasice ale dreptului...................................103
4.3. Principiile generale comune dreptului statelor membre
..........................................................................................103
4.4. Principiile privind natura Comunitãţilor.......................104
4.5. Principiul respectãrii drepturilor fundamentale ale omului
..........................................................................................104
5. IERARHIA NORMELOR COMUNITARE.....................................105
5.1. Tratatele constitutive..................................................106
5.2. Principiile generale.....................................................106

8
 5.3. Acordurile internaţionale.............................................106
5.3.1. Acordurile încheiate de cãtre statele membre.........107
5.3.2. Acordurile încheiate de cãtre Comunitãţi cu terte state
..........................................................................................108
5.4. Dreptul derivat............................................................108
CAPITOLUL III........................................................................109

SISTEMUL INSTITUŢIONAL ..............................................109

AL COMUNITÃŢILOR EUROPENE......................................109
1. ASPECTE GENERALE......................................................109
2.1. Principiul autonomiei instituţiilor comunitare...............111
2.2. Principiul competenţelor de atribuire..........................112
2.3. Principiul echilibruluil instituţional .............................112
3. SEDIUL INSTITUŢIILOR COMUNITARE.....................................113
4. CONSILIUL............................................................................115
4.1. Diferenţiere .........................................................115
4.2. Consiliul European al şefilor de state sau guverne.....116
4.2.1. Denumire................................................................116
4.2.2. Întâlnirile şefilor de state sau guverne pânã la Actul
Unic European..................................................................116
4.2.3. Instituirea Consiliului European al şefilor de state sau
guverne.............................................................................118
4.2.4. Competenţe ............................................................119
4.2.5. Documentele Consiliului European.........................120
4.2.6. Natura juridicã a Consiliului European....................121
4.3. Consiliul Miniştrilor (Consiliul Uniunii Europene)........123
4.3.1. Constituirea Consiliului Miniştrilor............................123
4.3.2. Atribuţiile Consiliului Miniştrilor................................124
4.3.3. Funcţionarea Consiliului..........................................125
4.3.4. Organele auxiliare...................................................125
4.3.5. Deciziile Consiliului.................................................128
5. COMISIA................................................................................132
5.1. Componenţã..............................................................132
5.2. Desemnarea Comisiei................................................133
5.3. Statutul Comisarilor....................................................134

9
5.3.1. Încetarea mandatului...............................................135
5.4. Funcţionarea Comisiei...............................................135
5.5. Atribuţiile Comisiei......................................................136
5.6. Repartizarea atribuţiilor..............................................137
5.7. Funcţia publicã comunitarã........................................138
5.7.1. Caracteristici...........................................................138
5.7.2. Naţionalitatea funcţionarilor.....................................139
5.7.3. Statutul funcţionarilor..............................................140
5.7.4. Privilegii şi imunităţi.................................................140
6. PARLAMENTUL EUROPEAN...............................................141
6.1. Denumire ..................................................................141
6.2. Componenţa Parlamentului European......................142
6.3. Procedura de alegere.................................................143
6.4. Statutul parlamentarilor..............................................145
6.5. Organizare şi funcţionare...........................................146
6.5.1. Biroul ......................................................................147
6.5.2. Conferinţa preşedinţilor .........................................148
6.5.3.Comisiile..................................................................148
6.5.4. Grupurile parlamentare ..........................................149
6.5.5. Mediatorul...............................................................150
6.6. Atribuţiile Parlamentului..............................................150
6.7. Desfãşurarea dezbaterilor şi luarea deciziilor.............153
6.8. Colaborarea cu parlamentele naţionale......................154
7. CURTEA DE JUSTIŢIE......................................................154
7.1. Instituire.....................................................................155
7.2. Compunerea Curţii.....................................................155
7.3. Numirea şi statutul judecãtorilor.................................156
7.4. Avocaţii generali........................................................157
7.5. Organizarea Curţii de Justiţie.....................................158
7.6. Competenţa Curţii de Justiţie.....................................159
7.7. Funcţionarea Curţii de Justiţie....................................160
7.8. Procedura în fata Curţii de Justiţie.............................161
7.8.1.Reprezentarea pãrţilor.............................................162
7.8.2. Limba utilizatã în faţa Curţii.....................................162
7.8.3. Cheltuielile de procedurã.........................................163
7.8.4. Deciziile Curţii.........................................................164
8. TRIBUNALUL DE PRIMÃ INSTANŢÃ.....................................165

10
 8.1. Procesul de instituire..................................................165
8.2. Compunere şi statutul judecãtorilor............................165
8.3. Competenţele Tribunalului.........................................166
8.4. Funcţionarea Tribunalului ..........................................168
8.5. Procedura în faţă Tribunalului de Primã Instanţã.......169
9. CURTEA DE CONTURI...............................................................169
9.1. Instituire.....................................................................169
9.2. Compunere şi statut...................................................170
9.3. Atribuţii şi funcţionare.................................................170
10. ORGANELE AUXILIARE...........................................................172
10.1. Organe reprezentative.............................................172
10.1.1. Comitetul consultativ al C.E.C.O...........................172
10.1.2. Comitetul Economic şi Social................................173
10.1.3. Comitetul regiunilor...............................................174
10.2. Organe tehnice (monetare)......................................175
10.2.1. Organe tranzitorii...................................................175
10.2.2. Organe cu caracter definitiv..................................176
CAPITOLUL IV.......................................................................181

CARACTERISTICILE JURIDICE ...........................................181

FUNDAMENTALE ..................................................................181

ALE COMUNITÃŢILOR EUROPENE......................................181

1. ORGANIZAŢII INTERNAŢIONALE CREATE PRIN TRATATE............181
1.1. Fundamentele juridice ale Comunitãţilor....................181
1.2. Specificitatea comunitãţilor faţã de organizaţiile ......182
internaţionale clasice.........................................................182
1.3. Specificitatea comunitãţilor europene faţã de alte
organizaţii economice regionale......................................184
.........................................................................................184
1.4. Procedura de modificare a tratatelor..........................185
1.4.1. Procedura generalã prevãzutã de art. N.................185
1.5. Aderarea la comunitãţi..............................................186
1.5.1. Condiţiile cerute pentru aderare..............................187
1.5.2. Procedura de aderare.............................................188

11
 1.5.3. Natura juridicã a acordului de aderare...................194
1.6. Încetarea calitãţii de membru.....................................194
1.6.1. Retragerea voluntarã..............................................195
1.6.2. Excluderea..............................................................196
1.7. Asocierea Comunitãţilor cu alte state neeuropene.....196
1.8. Statutul internaţional al Comunitãţilor.........................198
1.8.1. Personalitatea juridicã internaţionalã.......................198
1.8.2. Reprezentarea Comunitãţilor în relaţiile internaţionale
..........................................................................................199
1.8.3. Recunoaşterea........................................................199
2. STRUCTURA INSTITUŢIONALÃ PROPRIE.................................200
2.1. Generalitãţi.................................................................200
2.2. Primele acţiuni în direcţia unitãţii Comunitãţilor..........200
2.3. Alte momente importante în scopul realizãrii unitãţii şi
perfecţionãrii comunitãţilor europene................................202
2.3.1. Tratatul de fuziune de la Bruxelles..........................202
2.3.2. Actul Unic European...............................................203
2.3.3.Tratatul de la Maastricht...........................................203
2.3.4. Tratatul de la Amsterdam........................................205
CAPITOLUL V........................................................................206

INTEGRAREA DREPTULUI COMUNITAR...........................206

ÎN ORDINEA JURIDICÃ INTERNÃ.......................................206

1. ASPECTE GENERALE......................................................206
2. PRINCIPIUL APLICABILITÃŢII DIRECTE....................................206
2.1. Diferenţierea normelor...............................................208
2.1.1. Efectul direct, necondiţionat şi complet..................208
2.1.2. Efectul direct, condiţionat şi complet......................209
2.1.3. Efectul direct, condiţionat şi restrâns......................211
2.2. Consecinţele aplicãrii principiului efectului direct........212
3. PRIMORDIALITATEA DREPTULUI COMUNITAR..................................213
3.1. Instituirea principiului..................................................213
3.2. Fundamentarea principiului........................................214
3.3. Domeniul de aplicare.................................................215
CAPITOLUL VI........................................................................216
12
COMPETENŢELE COMUNITÃŢILOR EUROPENE..............217

ŞI DOMENIILE DE ACŢIUNE.................................................217
1. PRINCIPII GENERALE PRIVIND COMPETENŢELE........................217
1.1. Instituirea principiilor.................................................217
1.2. Coexistenţa competenţelor comunitare cu cele ale
statelor membre...............................................................218
...................................................................................220
1.3. Principiul specializãrii ...............................................220
1.4. Principiul subsidiaritãţii...............................................222
1.4.1. Respectarea principiului subsidiaritãţii în activitatea
instituţiilor comunitare.......................................................223
1.5. Principiul proporţionalitãţii..........................................224
1.6. Aspecte noi prevãzute în Protocolul anexã la Tratatul de
la Amsterdam privind principiile subsidiaritãţii şi
proporţionalitãţii.................................................................225
2. CÂMPUL DE APLICARE AL COMPETENŢELOR COMUNITARE.........227
2.1. Competenţa teritorialã................................................227
2.2. Competenţa personalã...............................................228
2.2.1. Cetãţenia europeanã...............................................228
3. DOMENIILE DE ACŢIUNE ALE COMUNITÃŢILOR ŞI UNIUNII EUROPENE
...............................................................................................230
3.1. Realizarea pieţei interne.............................................230
3.2. Politicile comune........................................................232
3.2.1. Politica comercialã.................................................232
3.2.2. Politica agricolã şi în domeniul pescuitului.............232
3.2.3. Politica în domeniul transporturilor..........................232
3.2.4. Politica economicã şi monetarã..............................233
4. POLITICA SOCIALÃ (SPAŢIUL SOCIAL EUROPEAN)..................237
5. POLITICA ÎN DOMENIUL CONCURENŢEI..........................................238
6. POLITICA ÎN DOMENIUL MEDIULUI ÎNCONJURÃTOR....................239
7. POLITICA PRIVIND CIRCULAŢIA PERSOANELOR STRÃINE ÎN INTE-
RIORUL COMUNITÃŢILOR................................................................239
8. ALTE DOMENII DE COMPETENŢÃ COMUNITARÃ.......................239
9. COOPERAREA INTENSIFICATÃ............................................240
10. POLITICILE DE BAZÃ ALE UNIUNII EUROPENE.....................241
10.1. Politica externã şi de securitate comunã..................241
13
 10.2. Cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne
(J.A.I.)...............................................................................244
10.2.1. Aspecte generale..................................................244
10.2.2. Problema prevenirii şi combaterii criminalitãţii ......246
internaţionale în cadrul Uniunii Europene. Spaţiul Schengen
..........................................................................................246
10.2.3. Prevederile Tratatului de la Amsterdam privind
acquis-ul Schengen..........................................................248
10.2.4. EUROPOL............................................................249
10.2.5. Organismul European pentru Îmbunătăţirea
Cooperării Judiciare (Eurojust)..........................................251
CAPITOLUL VII.......................................................................252

REPARTIZAREA PUTERILOR ÎN CADRUL...........................252

COMUNITÃŢILOR EUROPENE..............................................252
1. CONSIDERAŢII GENERALE.................................................252
2. FUNCŢIA NORMATIVÃ.....................................................253
2.2.1. Inţiativa legislativã...................................................254
2.2.2. Adoptarea actelor normative...................................255
2.2.3. Rolul Parlamentului în procesul legislativ................255
3. FUNCŢIA EXECUTIVÃ.......................................................261
3.1. Rolul Comisiei............................................................262
3.1.1. Competenţele Comisiei decurgând din tratatele
comunitare........................................................................262
3.1.2. Execuţia bugetarã...................................................263
3.1.3. Delegarea de cãtre Consiliu în vederea exercitãrii
puterii de decizie şi de reglementare.................................263
3.2. Rolul Consiliului..........................................................266
3.3. Rolul organelor monetare...........................................266
4. FUNCŢIA BUGETARÃ......................................................266
4.1. Bugetul Comunitãţilor europene.................................266
4.2. Adoptarea bugetului...................................................268
4.2.1. Faza pregãtitoare....................................................268
4.2.2. Discutarea şi adoptarea..........................................268
4.2.3. Execuţia bugetului şi controlului..............................270

14
 5. FUNCŢIA DE CONTROL...............................................................270
5.1. Controlul exercitat de cãtre Parlament.......................270
5.1.1. Petiţiile....................................................................271
5.1.2. Interpelãrile.............................................................271
5.1.3. Mediatorul...............................................................273
5.1.4. Controlul execuţiei bugetului de cãtre Parlament....273
5.1.5. Puterea de sancţionare a Parlamentului.................273
5.2. Controlul exercitat de cãtre Comisie...........................274
5.3. Controlul exercitat de Curtea de Conturi....................275
5.4. Controlul exercitat de cãtre B.C.E..............................275
5.5. Alte modalitãţi de control............................................276
CAPITOLUL VIII......................................................................276

CONTROLUL JURISDICŢIONAL...........................................276

.............................................................................276
1. ASPECTE GENERALE....................................................276
2. JUDECATA ÎN FAŢA TRIBUNALULUI DE PRIMÃ INSTANŢÃ ŞI
RECURSUL LA CURTEA DE JUSTIŢIE.................................................278
2.1. Judecata în faţa Tribunalului......................................278
2.2. Recursul împotriva hotãrârii Tribunalului....................278
2.2.1. Hotãrârile care pot fi atacate cu recurs....................279
2.2.2. Persoanele care pot face recurs..............................279
2.2.3. Motivele recursului.................................................279
2.2.4. Judecarea recursului...............................................280
2.2.5. Efectele recursului...................................................280
3. COOPERAREA JUDICIARÃ ÎNTRE INSTANŢELE NAŢIONALE ŞI CURTEA
DE JUSTIŢIE. RECURSUL PREJUDICIAR..............................................281
3.1. Generalitãţi.................................................................281
3.2. Baza juridicã a recursului prejudiciar..........................282
3.3. Instanţele competente sã sesizeze Curtea.................282
3.4. “Facultatea” şi “obligaţia” sesizãrii..............................283
3.5. Obiectul recursului prejudiciar....................................284
3.6. Momentul solicitãrii.....................................................285
3.7. Formularea chestiunilor..............................................285
3.8. Admisibilitatea recursului............................................285

15
 3.9. Caracteristicile procedurii...........................................286
3.10. Efectul hotãrârilor Curţii............................................286
4. RECURSURILE ÎN FAŢA CURŢII DE JUSTIŢIE A COMUNITÃŢILOR
EUROPENE.................................................................................289
4.1. Recursul în anulare ...................................................289
4.1.1. Noţiune şi reglementare în tratate...........................289
4.1.2. Condiţiile de admisibilitate a recursului în anulare...290
4.1.3. Termenul de recurs.................................................294
4.1.4. Motivele de anulare ................................................294
4.1.5. Competenţele judecãtorului.....................................296
4.1.6. Efectele anulãrii actului...........................................296
4.1.7. Efectul retroactiv al anulãrii.....................................297
4.2. Recursul în carenţã....................................................297
4.2.1. Generalităţi .............................................................297
4.2.2. Instituţiile care pot fi acuzate...................................298
4.2.3. Condiţii privind reclamantul.....................................298
4.2.4. Procedura...............................................................299
4.2.5. Noţiunea de “carenţã”.............................................300
4.2.6. Efectele hotãrârii.....................................................300
4.3. Recursul în constatarea neîndeplinirii de cãtre state a
obligaţiilor decurgând din tratatele constitutive..................301
4.3.1. Caracteristici generale.............................................301
4.3.2. Reglementarea în tratate.........................................301
4.3.3. Noţiunea de “neîndeplinire a obligaţiilor”.................305
4.3.4. Efectele hotãrârii Curţii............................................305
4.3.5. Sancţiuni.................................................................306
4.3.6. Regimul derogator de la procedura comunã...........307
4.4. Recursul în responsabilitate.......................................307
4.4.1. Apreciere generalã..................................................307
4.4.2. Recursul în responsabilitate extracontractualã........308
4.4.3. Rãspunderea contractualã......................................312
4.5. Alte acţiuni şi mãsuri judiciare....................................312
4.5.1. Excepţia de ilegalitate.............................................312
4.5.2. Procedura de urgenţã şi mãsurile provizorii............313
CONSTRUCŢIA EUROPEANĂ ÎN ORDINE CRONOLOGICĂ314

ACORD EUROPEAN..............................................................369
16
INSTITUIND O ASOCIERE ÎNTRE ROMÂNIA, .....................369

PE DE O PARTE, COMUNITÃŢILE EUROPENE ..................369

ŞI STATELE MEMBRE ALE ACESTORA, PE DE ALTÃ PARTE

................................................................................................369

TITLUL I – DIALOG POLITIC................................................372

TITLUL II – PRINCIPII GENERALE........................................373

TITLUL III- LIBERA CIRCULAŢIE A MÃRFURILOR..............374

CAPITOLUL I – PRODUSELE INDUSTRIALE....................375
CAPITOLUL II - AGRICULTURA.........................................379
CAPITOLUL III – PRODUSE PIŞCICOLE............................381
CAPITOLUL IV – PREVEDERI COMUNE...........................381
TITLUL IV – CIRCULAŢIA LUCRÃTORILOR,........................387

DREPTUL DE STABILIRE, FURNIZAREA ............................387

DE SERVICII...........................................................................387
CAPITOLUL I – CIRCULAŢIA LUCRÃTORILOR................387
CAPITOLUL II – DREPTUL DE STABILIRE........................389
CAPITOLUL III – FURNIZAREA DE SERVICII ÎNTRE
COMUNITATE ŞI ROMÂNIA................................................397
CAPITOLUL IV – PREVEDERI GENERALE........................399
TITLUL V – PLÃŢI, CAPITAL, CONCURENŢÃ ŞI ALTE
PREVEDERI CU CARACTER ECONOMIC,...........................400

ARMONIZAREA LEGISLAŢIEI...............................................400
CAPITOLUL I – PLÃŢI CURENTE ŞI MIŞCAREA
CAPITALULUI.......................................................................400
CAPITOLUL II – CONCURENŢA ........................................402
ŞI ALTE PREVEDERI CU CARACTER ECONOMIC...........402
CAPITOLUL III – ARMONIZAREA LEGISLAŢIEI................406

17
TITLUL VI – COOPERAREA ECONOMICÃ...........................407

TITLUL VII – COOPERAREA CULTURALÃ...........................425

TITLUL VIII – COOPERAREA FINANCIARÃ.........................426

TITLUL IX – PREVEDERI INSTITUŢIONALE, GENERALE ŞI

FINALE....................................................................................428

BIBLIOGRAFIE SELECTIVÃ................................................438

Capitolul I

ISTORICUL CONSTITUIRII
COMUNITÃŢILOR EUROPENE ŞI
EVOLUŢIA ACESTORA

1. Istoricul constituirii comunitãţilor europene

1.1. Premisele ideilor de unitate europeanã

Ideea de unitate a Europei este considerată ca fiind foarte

veche, ea găsindu-şi originea, după unele opinii, încă în perioada

18
Antichităţii, când cuceririle romane au fost considerate ca
manifestări ale unei astfel de tendinţe1.
Încercările de refacere a graniţelor fostului imperiu roman
sunt considerate de asemenea manifestări ale aceleiaşi idei,
menţionându-se perioada lui Carol cel Mare care, chiar dacă nu
au reuşit ca realitate faptică, sunt apreciate ca având consecinţe
religioase, morale şi intelectuale în spiritul ideii de unitate
europeană2. Perioada Evului mediu, caracterizată iniţial printr-o
divizare politică din cauza incapacităţii succesorilor lui Carol cel
Mare şi agravată de conflictele religioase, economice şi de altă
natură, a fost urmată de alte încercări de refacere a unităţii
europene, care au avut germenii în comunitatea de civilizaţie
europeană, chiar dacă acestea nu au dus în mod automat la
uniformitate, ci, dimpotrivă, la o diversitate care se baza însă pe
acelaşi model de a gândi, simţi şi acţiona3. Lupta care s-a dat în
această perioadă între Papă şi regi (împăraţi) a dus la divizarea
unităţii Europei, manifestându-se şi în apariţia a două doctrine:
cea a unităţii pontificale şi cea a unităţii imperiale, două concepţii
care nu puteau fi conciliate. În aceste condiţii, apare o nouă
realitate politică pe plan european care îşi impune încet, dar
sigur, supremaţia în acest spaţiu şi care anunţă Europa modernă:
puterea statelor suverane4. În perioada modernă, principiul care a
guvernat epoca precedentă - cel al unităţii Europei - a fost înlocuit
cu cel al divizării sale, nu numai din punct de vedere politic, dar şi
religios şi economic. Divizarea politică, rezultată din constituirea
statelor suverane, eliberate de supunerea lor unei autorităţi
superioare şi care intrau în relaţii cu alte state, a avut drept
consecinţă trasarea unor graniţe care deveneau nu numai criterii
de separare geografică, dar şi lingvistică, economică, socială etc.
În aceste condiţii, papalitatea renunţă la pretenţiile sale

1
A se vedea Louis Cartou, Communautés Européennes,
Précis, Dalloz, Paris 1991, pag. 3
2
Calmette, Carlemagne, Coll. “Que sais-Je?”, pag. 123
3
L. Cartou, op. cit., pag. 8-9
4
L.Cartou, op.cit., pag. 15
19
anterioare. Din punct de vedere religios, divizarea nu a fost atât
de importantă ca divizarea politică, dar a avut o influenţă pe
planul relaţiilor inter-regionale. S-a manifestat, de asemenea, şi o
divizare economică, ce s-a alăturat celorlalte, amplificându-le
efectele. Totodată, apar şi unele tendinţe naţionaliste, care au
contribuit şi ele la agravarea procesului de divizare a Europei.
Perioada renascentistă este caracterizată, printre altele,
printr-un mod rapid de răspândire şi asimilare a ideilor novatoare
pe întreg continentul european, dar, în acelaşi timp, a avut ca
rezultat şi o diversificare a concepţiilor intelectuale şi morale. Una
dintre cele mai importante realizări ale epocii respective rămâne
tipul de om “umanist”, moştenitor al culturii antice şi continuator al
acesteia în noile condiţii istorice, politice, sociale şi culturale.
Caracteristic acestui tip de om este faptul că el nu aparţine unei
singure ţări în mod deosebit, ci întregii Europe. În secolul al XIX-
lea, Europa este din nou divizată, manifestându-se tendinţele
contradictorii: unele state se află în declin (Franţa, Austria), altele
într-un proces de cristalizare (Germania, Italia).
Dezvoltarea industrială naţională de la sfârşitul secolului al
XIX-lea, progresele ştiinţifice şi tehnice, ca şi ideile naţionaliste
accentuează divizarea şi prevestesc evenimentele începutului
secolului XX. Chiar dacă se constituie un sistem de alianţe,
acestea erau fondate pe interese contradictorii şi se bazau pe un
echilibru precar, modificându-se în funcţie de circumstanţele
politice şi de altă natură5.
În acelaşi timp, se accentuează şi disensiunile legate de
împărţirea lumii din punct de vedere colonial, fapt care de
asemenea, a fost de natură să genereze rivalităţi şi conflicte de
interese. Cu toate acestea, ceea ce este de remarcat în afara
acestor interese contradictorii este comunitatea de viaţă culturală,
artistică, ştiinţifică şi tehnică, favorizată de dezvoltarea
mijloacelor de comunicare, informare şi de răspândire a cunoştin-
ţelor6. La începutul secolului al XX-lea apar primele manifestări
doctrinare ale ideii de unitate europeană, concretizate într-un
5
P. Renouvin, Histoire des relations internationales, t.I, pag.
241-242
6
P. Renouvin, op. cit., pag. 150-151
20
proiect “State Unite Europene”, care a fost propus de către
Congresul de ştiinţe politice ce a avut loc la Paris în anul 1900.
De altfel, o revistă a “Statelor Unite Europene” a fost creată la
sfârşitul secolului al XIX-lea de către Victor Hugo şi Garibaldi7.
Izbucnirea primului război mondial a fost de natură să
producă în final o stare de fapt care a dus la înrăutăţirea situaţiei
ţărilor vest europene (mai puţin Anglia) şi la existenţa a două
state care dominau din punct de vedere politic: S.U.A. şi U.R.S.S.

1.2. Unitatea europeanã în perioada interbelicã

După primul război mondial, în anul 1923 a apărut ideea

unei federaţii europene într-o publicaţie a lui R.Coudenhove-
Kalergi (1894-1972), intitulată “Pan-Europe”, în care se prevedea
constituirea unei Europe federale pe baza renunţării la
suveranitate de către state8. S-a iniţiat astfel o mişcare în
favoarea constituirii unei uniuni europene, care a ţinut un prim
congres la Viena, în anul 1929 şi unde au participat 2.000 de
reprezentanţi din 24 de state. Cu ocazia acelui congres s-a
adoptat un manifest Pan-European care prevedea principalele
direcţii ale unei confederaţii europene: garantarea egalităţii,
securităţii şi suveranităţii confederale, crearea de alianţe militare;
înfăptuirea uniunii vamale; stabilirea unei monede comune;
punerea în valoare în comun a coloniilor statelor membre;
respectarea civilizaţiilor fiecărui stat; protejarea minorităţilor naţio-
nale, iar pe plan internaţional se prevedea colaborarea cu alte
state în cadrul Societăţii Naţiunilor. S-a creat în acea perioadă şi
o altă mişcare intitulată “Uniunea Pan-europeană” al cărui
preşedinte de onoare era Aristide Briand9. Au existat, de
asemenea, mai multe iniţiative de creare a altor mişcări: Uniunea
Economică şi Vamală Europeană, Federaţia pentru Înţelegerea

7
Ibidem, pag. 14, 53
8
R. Coudenhove-Kalergi, Pan-Europe (Coll. Institut
universitaire d’études européennes de Géneve), Paris, P.U.F.
1988, pag. 139-140
9
L.Cartou, op.cit., pag. 33
21
Europeană, culminând cu propunerea lui Aristide Briand din 7
septembrie 1929 în cadrul Adunării Generale a Ligii Naţiunilor de
creare a unei Uniuni Federale Europene, care a avut un ecou
favorabil în rândul statelor – mai puţin în cazul Marii Britanii – şi
care a fost trimis spre studiu unei comisii a Ligii Naţiunilor, unde
proiectul a fost practic oprit. Guvernul francez, care a fost
însărcinat să detalieze această propunere a prezentat în 1930 un
“Memorandum cu privire la organizarea unui regim de Uniune
Federală Europeană”, dar care nu a mai putut fi aplicat din cauza
conjuncturii internaţionale ( criza din perioada 1929-1930 şi
ascensiunea lui Hitler).
Oricum, acest proiect rămâne important prin faptul că a
promovat idei care au fost reluate ulterior şi a avansat anumiţi
termeni deveniţi comuni limbajului ulterior al comunităţii
europene: “piaţa comună”, “uniunea vamală, “circulaţia mărfurilor,
capitalurilor şi persoanelor” etc.10
O altă concepţie de uniune europeană este considerată a fi
reprezentată de politica promovată de Hitler în timpul celui de-al
doilea război mondial, bazată pe forţă, violenţă şi voinţă
unilaterală. Acestei ideologii i s-a opus însă o alta, menită să
corespundă intereselor naţionale ale statelor europene, bazată
pe acceptarea liber consimţită a acestei uniuni. În acest sens au
apărut diferite idei, mişcări şi publicaţii care se declarau în
favoarea ideilor federaliste europene: Léon Blum (1939),
Mişcarea Federalistă Europeană, fondată de Altiero Spinelli şi
Ernesto Rossi; mişcarea “Combat” din Franţa (1941), între
fondatorii căreia se aflau Henri Frenay, Albert Camus, Edmond
Michelet ş.a.11 Un organizator al unei conjuraţii contra lui Hitler,
Carl Friedrich Goerdeler, a fost, de asemenea, promotorul unei
concepţii de unificare a Europei pe baza statelor europene
independente, care era prevăzută să se realizeze în mai multe
etape, în prima fază creându-se o uniune economică, iar în faza
10
Dusan Sidjanski, L’avenir fédéraliste de l’Europe, Presses
Universitaires de France, 1992, pag. 22
11
Hubert Halin, L’Europe unie – obiectiv major de la
Résistance, Editions de l’Union des resistants pour une Europe
unie, 1967, pag. 19
22
a doua uniunea politică. El a mai prevăzut ulterior şi înfiinţarea
unui minister al economiei europene, un minister al afacerilor
externe şi constituirea unei armate europene12. În perioada celui
de-al doilea război mondial, în mai multe ţări europene au apărut
manifestări ale unor idei de unificare europeană, iar în 1944 s-a
desfăşurat la Geneva o reuniune a reprezentanţilor militanţilor
germani antinazişti, care a fost urmată de alte patru astfel de
reuniuni şi care au elaborat un proiect de declaraţie al unei
rezistenţe europene, momentul respectiv fiind considerat ca
primul act politic al federaliştilor europeni şi primul apel la
coordonarea mişcărilor de rezistenţă, fiind creat şi un birou
permanent de coordonare a acţiunilor pentru eliberarea ţărilor
cărora le aparţineau şi pentru organizarea unei “Uniuni Federale
a Popoarelor Europene”13. Această Uniune federală urma să aibă
un guvern responsabil în faţa popoarelor, o armată plasată sub
ordinele acestui guvern şi care să excludă orice armată naţională
precum şi un tribunal suprem. Se prevedea obligaţia Germaniei şi
aliaţilor de a contribui la reconstrucţia tuturor ţărilor care au fost
afectate de război, dezarmarea totală şi supunerea acesteia unui
control federal european. Se observă faptul că toate aceste
proiecte sunt marcate de conjunctura celui de-al doilea război
mondial şi de consecinţele sale pe plan european.

1.3. Integrarea europeanã dupã cel de-al doilea rãzboi

mondial

Perioada următoare celui de-al doilea război mondial a

marcat trecerea de la proiecte la realizarea efectivă a ideii de
uniune europeană. Dar până la realizarea efectivă a acesteia, a
fost necesară parcurgerea unor etape preliminare.
O primă etapă o constituie relansarea ideilor uniunii
europene în contextul situaţiei postbelice. În acest sens, trebuie
menţionată declaraţia lui Winston Churchill, din 19 decembrie
1946, la Universitatea din Zurich, care a reiterat ideea unităţii
12
Ibidem, pag. 48-50
13
D.Sidjanski, op.cit., pag. 15
23
europene prin crearea unei Uniuni a Statelor Europene şi
organizarea unui congres în acest scop şi care a condus la
formarea unor mişcări având acest obiectiv, ca de exemplu:
Uniunea Europeană a Federaliştilor, Mişcarea Socialistă pentru
Statele Unite Europene, Uniunea Parlamentată Europeană, Noile
Echipe Internaţionale etc. Cele două uniuni se constituiau în
exemple tipice de grupuri de promovare a ideii europene,
inspirate dintr-o ideologie supranaţionalistă, fiind deci superioare
ideilor naţionale sau partizane14. Uniunea Europeană a
Federaliştilor a organizat între 27-31 august 1947 Congresul de
la Montreux, care a reprezentat primul congres al federaliştilor
europeni , în timpul căruia aceştia au adoptat proiectul Statelor
Federale ale Europei şi care a fost un preludiu al organizării
Congresului de la Haga din anul următor15. La congresul de la
Montreaux s-au propus participanţilor spre analiză şase principii
pe baza cărora să se fondeze viitoarea federaţie16:
- federaţia europeană nu se poate forma decât pe baza
renunţării la orice principii hegemoniste (de genul celor susţinute
de Napoleon şi Hitler);
- federalismul nu se poate baza decât pe renunţarea la
orice spirit de sistem (să se ţină seama de coexistenţa realităţilor
concrete şi heterogene: naţiuni, regiuni economice, tradiţii politice
etc.);
- federalismul nu trebuie să se confrunte cu problema
minorităţilor (se dă exemplul Elveţiei, unde problema existenţei
populaţiei germanice, franceze şi italiană nu ţine seama de
numărul locuitorilor şi de suprafaţa ţării ocupată de către aceştia);
- federalismul nu are ca scop ştergerea diferenţelor
naţionale şi cuprinderea tuturor naţiunilor într-un bloc unic, ci,
dimpotrivă, păstrarea propriilor identităţi;
- federalismul trebuie să se bazeze pe acceptarea
complexităţii, fiind contrar simplismului, care este caracteristic
spiritului totalitar (se exemplifică din nou cu situaţia Elveţiei, unde
14
D.Sidjanski, op.cit. pag. 27
15
Rapport au Premier Congrès Annuel de l’U.E.F. 27-31 aout
1947, Montreux (Suisse), pag. 8-16, 33-57
16
Propuneri făcute de Denis de Rougemont
24
coexistă o diversitate de organisme şi grupuri politice,
administrative, lingvistice, culturale, religioase, etc., şi care se
acceptă reciproc) ;
- formarea unei federaţii trebuie să se realizeze pas cu pas
şi nu pornind de la un centru, sau prin mijloace guvernamentale.
Se apreciază că necesitatea unei federaţii este evidentă,
nelipsind decât adoptarea unei carte federale, stabilirea unor
organe reprezentative şi a unei aprobări naţionale, care să
împuternicească guvernele în vederea aplicării acestor idei.
Între mişcările unioniste create se remarcau însă şi unele
cu vocaţie partizană. Este semnificativ în acest sens cazul Noilor
Echipe Internaţionale, care reprezentau democraţia creştină şi
care au constituit o reţea de comunicaţii şi de influenţă în care
membrii guvernelor, reprezentanţi ai partidelor politice democrat-
creştine sau alte personalităţi marcante au avut un rol deosebit în
promovarea ideilor uniunii europene şi a creării instituţiilor
europene17. În acelaşi timp, se remarcă activitatea Mişcării
Socialiste pentru Statele Unite Europene, care – sub conducerea
lui Paul Henri Spaak – militează pentru crearea unor state unite
socialiste europene, dar care renunţă la această formulă în ideea
creării unei Europe democratice, pluraliste, în care determinarea
culorii politice să se facă prin votul liber exprimat al electoratului.
Mişcarea Socialistă pentru Statele Unite Europene şi Noile
Echipe Internaţionale au avut ca obiectiv comun alegerea unui
organ constituant european şi elaborarea unei constituţii federale
europene, prin care urma să se înfiinţeze o Uniune Pan-
Europeană, proiect care urma să fie supus ratificării
parlamentelor statelor participante la această uniune. Acest
procedeu a fost acceptat ulterior şi a devenit astăzi mijlocul prin
care tratatele unionale europene intră în vigoare, respectiv, prin
exprimarea consimţământului statelor membre. De altfel,
Mişcarea Socialistă pentru Statele Unite Europene, alături de
sindicatele europene, cărora li se vor alătura mai târziu Mişcarea
Liberală pentru Europa Unită, constituie embrionul formării uniunii

17
D.Sidjanski, op.cit., pag. 29
25
europene, pe care de altfel s-a bazat şi proiectul de uniune
europeană iniţiat de Spinelli18.
Având în vedere multitudinea mişcărilor europene în
favoarea uniunii, apărea ca o problemă esenţială coordonarea lor
pentru a se realiza această idee.
Pornind de la aceste două iniţiative independente – una
federalistă şi una unionistă ,în decembrie 1947 s-a instituit
Comitetul Internaţional de Coordonare a Mişcărilor pentru
Unitatea Europeană, care a ţinut mai multe congrese, între care
trebuie remarcat Congresul de la Haga, desfăşurat între 7-10 mai
1948, care a iniţiat şi constituirea Consiliului Europei19. Acest
Congres a avut la bază o acţiune de coordonare a mişcărilor
pentru o Europă unită, concretizată în trei comisii: politică,
economică şi culturală, precum şi pe unele comitete naţionale
care aveau sarcina de a desemna delegaţii naţionali care urmau
să colaboreze în vederea iniţierii unei astfel de uniuni, respectiv:
parlamentari, partide politice, organizaţii sindicale şi profesionale,
biserici, organizaţii ale femeilor, organizaţii universitare,
intelectuale şi artistice.
Dezbaterile au fost marcate de conflicte între tendinţele
unioniste şi cele federale, printre adepţii concepţiilor unioniste
situându-se Marea Britanie, care nu a încetat ulterior să fie
promotoarea ideii respectării integrale a suveranităţii statale20.
De asemenea, federaliştii continentali uniţi prin obiectivele
urmărite se divizau din punctul de vedere al metodelor de punere
în aplicare, întrucât unii propuneau constituirea unei uniuni
federale şi a unei uniuni economice care presupuneau un transfer
parţial al suveranităţii naţionale, iar alţii, adepţi ai federalismului
integral, erau de părere că trebuie constituită o Adunare
europeană, dar nu precizau modalitatea de formare a acesteia.
18
Ibidem, pag. 29
19
L. Cartou, op. cit. pag. 34; Philipp Manin, Les
communautés européennes, L’Union européenne, Droit
institutional, Paris, Ed. A.Pedone, 1993, pag. 9
20
D.Sidjanski, op. cit., pag. 34 şi P.H.Teitgen, Les etapes de
l’idee européenne, Etudes et documents du Conseil d’Etat, 1963,
pag. 13
26
 În ciuda divergenţelor de opinii exprimate cu această
ocazie, Congresul de la Haga a avut un rol important în
impulsionarea ideii de unitate europeană, prin definirea unui
program de acţiune globală pentru o Europă unită şi prin faptul că
a dat naştere unei “Mişcări Europene” şi a fost la originea creerii
“Centrului European de Cultură”, a “Colegiului Europei”, a
“Consiliului Europei” şi pentru că în final a contribuit la crearea
Comunităţilor Europene. De asemenea ca urmare a Congresului
de la Haga, Comitetul Internaţional pentru Coordonarea
Mişcărilor pentru Unitatea Europeană s-a transformat în
“Mişcarea Europeană”, având ca preşedinţi de onoare pe
W.Churchill, De Gasperi, Coudenhove-Kalergi, H.Spaak,
K.Adenauer şi R.Schuman. Această vastă organizaţie a avut un
rol de coordonare şi reunire a mişcărilor europene, ea îndeplinind
funcţia de exercitare a presiunii asupra unor guverne şi
parlamente naţionale, ca şi asupra unor instituţii europene.
Beneficiind de o structură instituţională complexă (un Congres şi
un Consiliu internaţional format din reprezentanţii consiliilor
naţionale), această “Mişcare Europeană” a susţinut iniţiativa
“Monnet-Schuman”, care se află la originea Comunităţilor
Europene.

1.4. Înfiinţarea Comunitãţilor europene

1.4.1. Premisele înfiinţãrii Comunitãţilor europene

Crearea comunităţilor europene nu poate să fie înţeleasă

decât în contextul politic internaţional de după cel de-al doilea
război mondial, când în Europa occidentală au apărut trei
categorii de organizaţii internaţionale: militare, economice şi
politice21. Organizaţiile militare sunt reprezentate prin Uniunea
Europei Occidentale, creată prin tratatul de la Bruxelles din 17
martie 1948, între Franţa şi Anglia, pe de o parte şi Belgia,
21
Jean Boulouis, Droit institutional des communautés,
Montchrestien, Paris, 1993, 4e édition, pag. 27
27
Olanda şi Luxemburg, pe de altă parte, precum şi Organizaţia
Tratatului Atlanticului de Nord (N.A.T.O.), creată în 1949 prin
Tratatul de la Washington. Din categoria organizaţiilor economice
create după cel de-al doilea război mondial în Europa menţionăm
Organizaţia Europeană de Cooperare Economică (O.E.C.E.),
constituită prin Tratatul de la Paris din 16 aprilie 1948 în vederea
gestionării ajutorului comun oferit de către S.U.A., în cadrul
planului Marshall, statelor europene care au avut de suferit de pe
urma celui de-al doilea război mondial (devenită ulterior
Organizaţia de Cooperare şi Dezvoltare Economică – O.C.D.E.).
A treia categorie de organizaţii o constituie cele de natură
politică, respectiv Consiliul Europei, care a fost înfiinţat la 5 mai
1949 şi care, aşa cum am mai precizat, îşi avea originea în
Congresul de la Haga din 1948.
Deşi s-au constituit organizaţii separate în cele trei domenii,
iar comunităţile economice care vor apărea ulterior vor avea o
vocaţie preponderent economică, nu se poate scăpa din vedere
faptul că acestea din urmă au presupus şi o cooperare politică,
fapt confirmat prin evoluţia ulterioară a acestora, respectiv prin
adoptarea Tratatului de Maastricht.
Obiectivele economice urmărite prin crearea comunităţilor
europene vizau îmbunătăţirea utilizării capacităţilor lor economice
şi tehnice în scopul creşterii eficienţei, în condiţiile cerute de
evoluţia societăţii moderne22. Apărea deci necesară crearea unei
pieţe comune care să permită dezvoltarea capacităţilor
economice, care ar fi fost frânate de existenţa frontierelor
naţionale. De asemenea, din această cooperare regională
rezultau o serie de alte implicaţii de natură monetară, de protecţie
a mediului înconjurător, fiscale, sociale etc. Alături de raţiunile
economice, existau însă – aşa cum am precizat – şi raţiuni
politice la baza necesităţilor de integrare: împărţirea sferelor de
influenţă după cel de-al doilea război mondial, pericolul
comunismului, precum şi ameninţarea care se profila din partea

22
Louis Cartou ,op. cit. pag.35
Michel Debré, Projet de Pacte pour une Union d’Etats
européennes, Paris, Negel, 1950, pag. 61
28
ţărilor arabe producătoare de petrol. Pentru realizarea acestora
trebuia să se treacă de la faza consultărilor diplomatice la măsuri
practice, eficiente de instituţionalizare a ideilor existente de multă
vreme. În decembrie 1949, Michel Debré propune un proiect de
Pact pentru Uniunea Statelor Europene, bazat pe un sistem
prezidenţial şi federalist care să aibă un arbitru ales pentru o
perioadă de cinci ani prin vot universal, un Senat format din
miniştrii statelor membre, o Adunare Europeană formată din
delegaţi naţionali aleşi în conformitate cu numărul locuitorilor (1
reprezentant pentru un milion de locuitori), comisari stabiliţi de
către arbitru şi o Curte formată din judecători23.
Această propunere a lui M. Debré a fost urmată în 9 mai
1950 de declaraţia lui Robert Schuman, ministrul de externe al
Franţei, secondat de Jean Monnet. Robert Schuman arată că o
comuniune în domeniul cărbunelui şi oţelului va asigura baza
dezvoltării economice federaliste europene şi va duce la
schimbarea situaţiei acestor ţări. Producţia în comun a cărbunelui
şi oţelului, considerate materii de bază, şi instituirea unei înalte
autorităţi care să ia decizii în noua federaţie europeană - care
urma să cuprindă Franţa, Germania de Vest şi alte ţări vest-
europene ce se vor asocia – se aprecia că vor avea un rol
important în asigurarea păcii în această regiune24.

1.4.2. Crearea Comunitãţii Europene a Cãrbunelui şi

Oţelului

La 10 iunie 1950 încep negocieri la Paris, având la bază un

proiect de tratat al Franţei, iar la 18 aprilie 1951 se semnează
Tratatul de la Paris prin care se instituie Comunitatea Europeană
a Cărbunelui şi Oţelului (C.E.C.O.). Tratatul a intrat în vigoare la
25 iulie 1952. El reunea şase state europene (Franţa, Germania
de vest, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg), întrucât Marea
Britanie nu a acceptat principiul renunţării la unele prerogative ale

23
Robert Schuman, Pour l’Europa, Paris, Negel, 1963, pag.
202
24

29
suveranităţii, acceptând doar relaţii de coordonare cu
comunitatea. Tratatul era deschis aderării altor state. Crearea
acestei organizaţii europene a însemnat constituirea unor organe
supranaţionale cu competenţă de a lua decizii în anumite domenii
şi de a le impune statelor membre. Aşa cum se arată în unele
lucrări, el reprezenta materializarea ideii de constituire a Europei
politice, pornind de la construirea unei Europe economice25.
Raţiunile politice care se ascundeau sub această construcţie
comunitară economică se refereau la situaţia Franţei care se
simţea ameninţată permanent de Germania (deşi aceasta din
urmă fusese împărţită în aprilie 1949 prin acordurile de la
Washington), precum şi la potenţială ameninţare economică a
ţărilor vest-europene de către S.U.A., sau la şi mai evidentul
pericol al războiului rece, care începuse să îşi facă simţită
prezenţa tot mai mult. În ceea ce priveşte teama Franţei faţă de
Germania, se ofereau garanţii în cadrul acestei construcţii
europene prin punerea în comun a resurselor metalurgice şi
miniere, care făceau imposibilă orice stare beligerantă între cele
două ţări. Această organizare economică, ce ducea la unirea
pieţelor naţionale într-o piaţă unică, urmărea şi promovarea
producţiei şi creşterea profiturilor în comparaţie cu situaţia
menţinerii unor pieţe supuse unor reguli şi practici restrictive.
Deşi era vorba de o piaţă comună sectorială (limitată la cărbune
şi oţel), ea crea un precedent instituţional de o deosebită
importanţă.
Prin acest tratat se creau patru organe ale comunităţii:
- Înalta Autoritate, organ internaţional, care era însărcinat
să favorizeze interesele preponderent comunitare;
- Consiliul Special de Miniştri, care era un organ cu caracter
interguvernamental;
- Adunarea Comună, care se prevedea că va fi aleasă prin
vot universal direct şi care avea sarcina controlului democratic;
- Curtea de Justiţie, ca organ jurisdicţional, a cărei sarcină
era de a asigura respectarea normelor juridice instituite în cadrul
Comunităţii.

25
L.Cartou, op.cit., pag. 51
30
 Întrucât Tratatul Comunităţii Europene a Cărbunelui şi
Oţelului a fost încheiat pentru o perioadă de 50 de ani, cu
posibilitatea prelungirii sale, statele membre nu au mai considerat
necesară această prelungire, astfel încât în iulie 2002 tratatul şi-a
încetat valabilitatea iar Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi
Oţelului s-a desfiinţat.
1.4.3. Crearea Comunitãţii Economice Europene şi a
Comunitãţii Europene a Energiei Atomice

Înainte de a prezenta constituirea celorlalte două

comunităţi europene, este necesar – pentru mai buna
înţelegere a contextului politic – să prezentăm eveni-
mentele care au avut ca rezultat eşecul unui alt proiect
de construire a unei alianţe militare, respectiv
Comunitatea Europeană de Apărare, a cărei iniţiere a
fost anunţată la scurt timp după declaraţia lui Robert
Schuman, respectiv la 24 octombrie 1950 , de către
René Pléven în contextul internaţional marcat de
evenimentele din Coreea. Sub presiunea Mişcării
Europene, a partidelor democrat-creştine care erau la
putere în Franţa, Germania şi Italia, ca şi a susţinerii
din partea curentului socialiştilor, se semnează la
Paris, la 30 mai 1952, Tratatul de creare a Comunităţii
Europene de Apărare (C.E.A.). Se propunea pentru
viitor şi crearea unei Comunităţi politice europene.
Tratatul C.E.A. a fost transmis celor şase guverne ale
ţărilor membre C.E.C.O. la 9 martie 1953. Adunarea
franceză nu a fost însă de acord, la 30 august 1954, să
intre în această comunitate şi în acest fel a eşuat
tentativa de creare a Comunităţii Europene de Apărare,
deşi tratatul fusese ratificat de către celelalte state.
Acest eşec a produs o serie de perturbări şi întârzieri în
procesul de integrare europeană26.
Între 1-3 iunie 1955 are loc la Messina o conferinţă a
miniştrilor afacerilor externe din ţările membre ale C.E.C.O.,
eveniment care a reprezentat începutul procesului de constituire
26
P.Manin, op.,cit., pag. 11
31
a celorlalte două comunităţi europene. Ea a fost urmată de alte
conferinţe la nivel de miniştri sau experţi.
Cu ocazia unei reuniuni a experţilor organizată la Bruxelles
în perioada iulie 1955 – aprilie 1956, prezidat de H.Spaak, s-a
redactat un “Raport al şefilor delegaţilor miniştrilor afacerilor
externe”, care a constituit baza conferinţei miniştrilor afacerilor
externe din mai 1956 de la Veneţia. Au urmat alte întâlniri la
diverse niveluri27, care au pregătit proiectul celor două tratate
sectoriale de la Roma, semnarea lor având loc la 25 martie 1957,
respectiv a Tratatului instituind Comunitatea Economică
Europeană (C.E.E.) şi a Tratatului instituind Comunitatea
Europeană a Energiei Atomice (C.E.E.A. sau Euratom), membre
fiind tot cele şase state care participau la C.E.C.O. Tratatele au
fost ratificate relativ repede, între 14 septembrie 1957 (Franţa) şi
4 decembrie 1957 (Olanda). Tratatele au intrat în vigoare la 1
ianuarie 1958. Ele au fost însoţite de adoptarea unei Convenţii
privind instituţiile comune pentru Comunităţi şi de unele
protocoale semnate la Bruxelles la 17 aprilie 1957 cu privire la
imunităţile şi privilegiile Curţii de Justiţie a C.E.E. şi Euratom.
Crearea C.E.E. viza în primul rând transformarea condiţiilor
economice de schimburi şi de producţie pe teritoriului
comunităţilor. În acelaşi timp, s-au remarcat şi opinii de
prezentare a creării comunităţilor ca o contribuţie la construcţia
funcţională a Europei politice, substituită integrării politice
directe28. Tratatul de creare a C.E.E.A. avea ca obiectiv, conform
art. 1: “să contribuie la stabilirea condiţiilor necesare formării şi
dezvoltării rapide a energiilor nucleare, creşterii nivelului de trai în
statele membre şi dezvoltării schimburilor cu alte ţări”. Raţiunea
pentru care se instituia această comunitate se baza pe deficitul
de energie al ţărilor membre, rămânerea în urmă a acestora în
momentul respectiv faţă de alte state (S.U.A., Anglia, U.R.S.S.) şi
faptul că trebuiau să-şi dezvolte sectorul energetic nuclear pentru
interese naţionale şi regionale comune.
Aceste două comunităţi se bazau pe o structură
instituţionalizată similară celei a C.E.C.O., respectiv aveau tot
27
A se vedea L.Cartou, op.cit. pag. 51
28
A se vedea L.Cartou, op.cit., pag. 52
32
patru organe cu aproximativ aceleaşi atribuţii, deşi existau unele
diferenţe atât ca denumire, cât şi în conţinutul atribuţiilor,
respectiv cele ale Înaltei Autorităţi a C.E.C.O., care au fost
deplasate înspre Consiliul miniştrilor în cazul ultimelor două.
S-a apreciat că, deşi s-au înfiinţat trei comunităţi, iar la
constituire nu a fost clar exprimată în tratate intenţia creării pieţei
comune, aceasta a fost avută în vedere ca unul dintre obiectivele
cele mai importante care urmau să fie realizate29 urmărindu-se şi
constituirea uniunii politice prin fuzionarea acestor comunităţi,
fapt dovedit prin evoluţia comunităţilor şi crearea Uniunii
Europene prin Tratatul de la Maastricht, care îşi propune şi
realizarea acestor obiective.

2. Evoluţia comunitãţilor europene

Instituirea celor trei comunităţi a reprezentat doar începutul

unui proces complex, care – aşa cum au avut în vedere iniţiatorii
ideilor de unitate a Europei – trebuia să continue, în vederea
realizării acelor obiective care, ori nu au fost posibile în faza
iniţială, ori au devenit necesare pentru perfecţionarea structurilor
şi activităţilor acestora în decursul timpului. Aşa cum s-a arătat şi
în literatura de specialitate, această evoluţie s-a desfăşurat în
două direcţii30: creşterea numărului statelor membre ele
comunităţilor şi perfecţionarea instituţională.

2.1. Creşterea numãrului statelor membre ale comuni-

tãţilor

Refuzul guvernului Marii Britanii de a face parte din cele trei

comunităţi a făcut ca acestea să fie formate iniţial din şase
29
Jean Boulouis, op.cit. pag. 32
30
A se vedea L.Boulouis, op. cit., pag. 33 şi L.Cartou, op.
cit., pag. 54 şi urm.
33
membri. Poziţia Marii Britanii s-a caracterizat însă şi prin
încercarea din anul 1958 de creare a unei zone de liber schimb,
iar ulterior, prin constituirea Asociaţiei Europene a Liberului
Schimb (A.E.L.S.) în baza Convenţiei de la Stockolm din 1960,
prin care se urmărea contrabalansarea activităţilor comunităţilor
europene. În anul următor s-a produs însă o schimbare radicală
în poziţia Marii Britanii, care depune cererea de aderare la
comunităţile europene la 9 august 1961, candidatura sa nefiind
însă acceptată de Franţa, preşedintele De Gaulle declarându-se
împotrivă la 14 ianuarie 1963. În mai 1967, guvernul laburist
depune o nouă cerere de aderare, dar Franţa se opune şi de
această dată.
Schimbarea poziţiei Franţei are loc după retragerea
preşedintelui De Gaulle, iar cu ocazia Conferinţei de la Haga a
şefilor de state şi de guverne (1-2 decembrie 1969), al cărei scop
era, printre altele şi deblocarea construcţiei europene, problema
aderării Marii Britanii a fost analizată în alt context. Astfel, la 30
iunie 1970 încep la Luxemburg negocierile pentru admiterea
Danemarcei, Irlandei, Marii Britanii şi Norvegiei, iar la 22 ianuarie
1972 se semnează la Bruxelles acordul de aderare a acestor
state. Supuse referendumului, în Norvegia se obţine un rezultat
negativ, astfel încât această ţară renunţă la aderare. Aderarea
Marii Britanii intră în vigoare la 1 ianuarie 1973, dar devine
efectivă la sfârşitul anului 1977, după expirarea perioadei de
tranziţie31. Marea Britanie a solicitat însă renegocierea aderării,
având în vedere revenirea ca prim ministru a lui H.Wilson, care a
solicitat aderarea în 1967, şi a organizat un referendum la 5 iunie
1975, care a avut un rezultat pozitiv. S-a ajuns în acest fel la
existenţa a nouă state membre ale comunităţilor. Următoarea
cerere de aderare a fost depusă de Grecia, la 12 iunie 1975, între
ea şi comunităţi existând deja un acord de asociere. Semnarea
tratatului are loc la 28 mai 1979, iar intrarea în vigoare la 1
ianuarie 1981.
Spania şi Portugalia îşi depun candidatura în anul 1977, iar
tratatul de aderare a fost semnat la 12 iunie 1985 şi a intrat în
vigoare la 1 ianuarie 1986. S-a ajuns în acest fel la existenţa a
31
L.Cartou, op. cit. pag. 55
34
douăsprezece state membre ale Comunităţii europene. Având în
vedere politica de deschidere a comunităţilor faţă de alte state,
au fost depuse în continuare noi cereri de aderare, respectiv:
Turcia (14 aprilie 1987), Austria (17 iulie 1989), Cipru (4 iulie
1990), Malta (16 iulie 1990), Suedia (1 iulie 1991), Finlanda (18
martie 1992), Elveţia (20 mai 1992), Norvegia (25 noiembrie
1992).
În urma procesului de reunificare a Germaniei, fosta R.D.G.
a fost inclusă în Comunităţile europene la 30 octombrie 1990,
fără a constitui un nou membru, ci doar ca efect al unificării, iar
pe teritoriul său se aplică normele dreptului comunitar de la 31
decembrie 1990 ( când s-a încheiat perioada de tranziţie), în cele
mai importante domenii, întrucât în altele (mediu înconjurător,
calificare profesională, politică, agricolă comunitară etc.) s-a
acordat o perioadă de tranziţie mai lungă, supravegheată de
către Comisie32.
Cererile Austriei, Finlandei, Norvegiei şi Suediei au fost
negociate în anul 1994, iar la 4 mai 1994 Parlamentul European
şi-a dat acordul pentru primirea acestora ca membri, urmând a fi
îndeplinite pe plan intern procedurile pentru aderare. În Austria,
prin referendumul organizat în 12 iunie 1994 s-a acceptat
aderarea acestei ţări la comunităţile europene. Următoarele trei
referendumuri s-au desfăşurat în lunile octombrie şi noiembrie
1994. Norvegia a respins pentru a doua oară aderarea, astfel
încât de la 1 ianuarie 1995, Uniunea Europeană are
cincisprezece membri.
În urma destrămării sistemului socialist din Europa centrală
şi de est au depus cereri pentru a deveni membre ale Uniunii
Europene următoarele state: Ungaria (31 martie 1994), Polonia
(5 aprilie 1994), România (22 iunie 1995), Slovacia (27 iunie
1995), Letonia (27 octombrie 1995), Estonia (28 noiembrie 1995),
Lituania (8 decembrie 1995), Bulgaria (14 decembrie 1995),
Cehia (17 ianuarie 1996), Slovenia (10 iunie 1996). Cererile de
aderare ale acestor state se află în diferite faze de negociere.
Astfel, cu Polonia, Cehia şi Ungaria negocierile au început, iar cu
32
A se vedea în acest sens şi Penelope Kent, European
Community Law, The Maud E. Handbook Series, 1992, pag. 6
35
prilejul reuniunii de la Helsinki din 10-11 decembrie l999, Consiliul
european a decis să fie invitate pentru negocieri în vederea
aderării alte şase state: Malta, Slovacia, Letonia, Lituania,
Bulgaria şi România.
La 1 mai 2004 zece state au fost primite în Uniunea
Euroapeană: Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia,
Cerhia, Slovacia, Slovenia şi Ungaria, prin aceasta numărul
statelor membre ridicându-se la 25.

2.2. Situaţia României şi Bulgariei

Negocierile cu România şi Bulgaria au fost deschise la

reuniunea Consiliului european de la Helsinki din 10-11
decembrie 1999. Tratatul de aderare a fost semnat de către
preşedintele României şi de primul ministru al Bulgariei la 25
aprilie 2005 la Luxemburg, alături de reprezentanţii celor 25 state
membre. Tratatul de aderare consacra aderarea României şi a
Bulgariei la Uniunea Europeană, precum şi faptul că prin aderare
cele două state devin parte la Tratatul de instituire a Constituţiei
pentru Europa, în condiţiile reglementate prin Protocolul anexat la
acest Tratat.
Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană este
comun cu cel al Bulgariei şi reprezintă rezultatul procesului de
negociere a celor 31 de capitole. Documentul a fost elaborat pe
baza aceloraşi principii şi după aceeaşi metodă de lucru utilizate
la redactarea Tratatului de aderare a celor zece noi state
membre. Spre deosebire de acestea, prin Tratatul de aderare,
România şi Bulgaria vor adera şi la Tratatul de instituire a
Constituţiei pentru Europa, dacă acesta va fi ratificat de toate
statele membre până la data aderării efective a României şi
Bulgariei. În acest context, s-au redactat în paralel un Act de
aderare şi un Protocol de aderare. Actul şi Protocolul vor intra în
vigoare alternativ, în funcţie de intrarea în vigoare a Tratatului de
instituire a Constituţiei pentru Europa. Actul de aderare cuprinde
modificările aduse, prin aderarea României şi Bulgariei la
Uniunea Europeană, tratatelor constitutive în vigoare în prezent:
Tratatul privind Uniunea Europeană, Tratatul de instituire a
36
Comunităţii Europene şi Tratatul instituind Comunitatea
Europeană a Energiei Atomice (EURATOM).
Protocolul de aderare adaptează Tratatul Constituţional
pentru a face posibilă aderarea României şi Bulgariei la acest
document. Actul şi Protocolul au, în principiu, conţinut identic
(diferă doar referirea la textele din Constituţia Europeană,
respectiv Tratatul instituind Comunitatea Europeană şi Tratatul
privind Uniunea Europeană).
La 1 ianuarie 2007, România şi Bulgaria au fost primite în
Uniunea Europeană, numărul statelor membre ridicându-
se la 27.

2.2.1. Structura Tratatului de aderare

- Părţile generale: Tratatul propriu-zis (şase articole), Actul

de aderare/Protocolul de aderare;
- Anexele: convenite în cadrul negocierilor – măsuri
permanente şi măsuri temporare.
- Declaraţiile.
Spre deosebire de Tratatul celor zece noi state membre,
Tratatul României şi Bulgariei nu conţine în anexă adaptările
tehnice (completările de text, cu precizările specifice celor două
ţări) aduse acquis-ului comunitar, având în vedere perioada mare
între momentul semnării documentului şi momentul aderării
efective. Adaptările tehnice au fost redactate în paralel cu
Tratatul şi au fost convenite la nivel politic în 11 februarie 2005
(odată cu acordul politic asupra textului în limba engleză) şi vor fi
adoptate ulterior de Consiliul European şi de Comisia Europeană.
De asemenea, se precizează data la care Tratatul de aderare va
intra în vigoare, precum şi faptul că acesta va fi ratificat de părţile
contractante conform procedurilor interne. Instrumentele de
ratificare vor fi depuse până la 31 decembrie 2006.Conform
clauzei finale, dacă unul dintre cele două state care aderă nu
depune instrumentul de ratificare până la această dată, Tratatul
va intra în vigoare pentru celălalt stat, Consiliul urmând să adopte
ajustările necesare Protocolului de aderare sau, după caz, Actului
de aderare. România şi Bulgaria vor participa în cadrul Uniunii
37
Economice şi Monetare, de la data aderării, fiind considerate
state cu derogare de la adoptarea monedei unice conform
articolului 122 al Tratatului de instituire a Comunităţii Economie
Europene. România va avea 35 de locuri în Parlamentul
European, pentru perioada 2007-2009. După această dată,
numărul locurilor în Parlamentul European va fi stabilit prin
Decizie a Consiliului European. În Consiliul Uniunii, ţara noastră
va avea 14 voturi. România are dreptul la un judecător la Curtea
de Justiţie a Uniunii Europene şi unul la Tribunalul de Prima
Instanţă. Mandatul este de şase ani. La fiecare trei ani, se vor
schimba, alternativ, treisprezece sau paisprezece judecători.
România are dreptul de a numi membri în Comitetul Director al
Băncii Europene de Investiţii, precum şi în Comitetul Ştiinţific şi
Tehnic prevăzut de Tratatul EURATOM, 15 membri în Comitetul
Economic şi Social şi 15 membri în Comitetul Regiunilor. Tratatul
stipulează ca limba română şi limba bulgară devin limbi oficiale
ale Uniunii Europene. Partea a III-a (Prevederile permanente)
stipulează acceptarea măsurilor negociate permanente
(prevăzute într-o anexă=, precum şi referirea la mecanismul
efectuării adaptărilor tehnice ale acquis-ului adoptat până la 1
octombrie 2004 („cut-off date”). Este vorba despre actele
adoptate de instituţiile Uniunii Europene în diferite domenii care
vor fi adaptate în vederea aplicării acestora la România şi
Bulgaria.
Dintre adaptările tehnice, pot fi menţionate: etichetarea
produselor electrice şi electronice; lista de specii de plante şi
animale protejate în România; calificări, lista profesiunilor liberale
şi a instituţiilor de învăţământ care au eliberat diplomele în acest
sens; lista punctelor de frontieră; lista aeroporturilor
internaţionale; lista produselor chimice periculoase; traducerea în
limba română a tuturor termenilor de specialitate în diverse
domenii (ex. societate pe acţiuni, societăţi în nume colective,
societăţi în comandita simplă, societăţi pe acţiuni, societăţi în
comandită pe acţiuni, societăţi cu răspundere limitată, taxa de
drum, autostrăzi, drumuri naţionale, drumuri judeţene, drumuri
comunale etc); lista statelor cărora România le solicita viza şi
diferitele categorii de viză; lista instituţiilor din românia

38
participante la procesul de achiziţii publice. Partea a IV-a
(Prevederile temporare) se referă la măsurile tranzitorii convenite
în cadrul negocierilor (conţinute în anexă), prevederile
instituţionale şi prevederile financiare cu caracter temporar.
Potrivit prevederilor instituţionale cu caracter temporar, România
va avea 35 de locuri în Parlamentul European în perioada
cuprinsă între data aderării efective la Uniune şi data la care se
vor desfăşura noi alegeri pentru Parlamentul European (2009).
România are obligaţia de a desfăşura alegeri pentru Parlamentul
European „nu mai târziu de 31 decembrie 2007”. Acestea
înseamnă că ţara noastră poate organiza oricând înainte de 31
decembrie 2007 aceste alegeri, inclusiv în intervalul dintre
semnarea Tratatului de aderare, care va avea loc la 25 aprilie
2005 şi data aderării. În ipoteza în care Constituţia Europeană va
intra în vigoare în 2007, până în 2009 se va menţine sistemul de
vot „Nisa”, România având 14 voturi, precum şi numărul de 15
locuri în Comitetul Economic şi Social şi Comitetul Regiunilor.
Ca şi în cazul celor zece noi state membre, Tratatul conţine
trei clauze generale de salvgardare:

a)clauza de salvgardare generală

Dacă, până la sfârşitul a trei ani de la aderare, vor apărea
dificultăţi grave şi persistente într-un anumit sector economic sau
care ar putea deteriora situaţia economică într-un anumit
domeniu, România sau Bulgaria pot solicita Comisiei autorizaţia
de a lua măsuri de protecţie pentru a ameliora situaţia creată şi a
ajuta respectivul sector economic al Pieţei Comune. În aceleaşi
circumstanţe, orice stat membru actual poate solicita autorizaţia
de a lua măsuri protecţioniste cu privire la unul sau ambele noi
state membre.

b)clauza de salvgardare privind Piaţa Internă

Dacă în primii trei ani de la aderare, România şi Bulgaria nu
îşi îndeplinesc angajamentele asumate în cadrul negocierilor,
periclitând astfel funcţionarea Pieţei Interne, Comisia Europeană,
din proprie iniţiativă sau la solicitarea unui stat membru, poate să
ia măsurile necesare pentru remedierea acestei situaţii. Această

39
clauză poate fi invocată şi înainte de data aderării celor două
state.

c)clauza de salvgardare pentru justiţie şi afaceri interne

Dacă în România şi Bulgaria există întârzieri cu privire la
transpunerea sau implementarea prevederilor comunitare
referitoare la recunoaşterea mutuală în domeniul civil şi penal,
comisia, din proprie iniţiativă sau la solicitarea unui stat membru,
poate, până la sfârşitul a trei ani de la intrarea în vigoare a
Tratatului, să ia măsurile necesare şi să specifice condiţiile de
aplicare a acestora. Aceste măsuri trebuie să fie justificate şi
menţinute nu mai mult decât este strict necesar pentru
remedierea situaţiei.
Spre deosebire de Tratatul celor zece noi state, în cazul
României şi al Bulgariei se poate aplica o clauză de amânare a
aderării. Consiliul, prin vot în unanimitate, la recomandarea
Comisiei, poate lua decizia de a amâna data aderării cu un an,
până la 1 ianuarie 2008, dacă în urma monitorizării Comisiei se
constată ca studiul pregătirii şi implementării acquis-ului de către
cele două state demonstrează pregătirea insuficientă a acestora
pentru a deveni membre ale Uniunii.
În plus, în ceea ce priveşte România, Consiliul poate
decide, prin vot cu majoritate calificată, amânarea aderării cu un
an, până la 1 ianuarie 2008, dacă se constată o pregătire
insuficientă în domeniul justiţiei şi afacerilor interne şi în domeniul
concurenţei (există 11 obligaţii menţionate în anexă).
Actul conţine şi dispoziţii referitoare la necesitatea adaptării
de către instituţiile comunitare (Consiliul, Comisia şi Curtea de
Justiţie a Comunităţilor Europene) a regulilor de procedură.
România şi Bulgaria vor numi câte un membru al Comisiei
Europene, la data aderării, al cărui mandat va expira o dată cu
expirarea mandatelor celorlalţi membri ai Comisiei. Comisarii
român şi bulgar vor fi numiţi de Consiliu, cu majoritate calificată,
în acord cu Preşedintele Comisiei şi cu avizul Parlamentului
European. Astfel, spre deosebire de Tratatul celor zece, în cazul
numirii noilor comisari se va cere şi avizul Parlamentului
European, pentru a se asigura o mai mare transparenţă a

40
deciziei. Totodată, România şi Bulgaria vor numi câte un
judecător la Curtea de Justiţie a Uniunii Europene şi la Tribunalul
de primă instanţă. Mandatul unuia dintre cei doi judecători va
expira în 2006, iar a celuilalt în 2012, decizia fiind luată prin
tragere la sorţi.
De asemenea, România şi Bulgaria vor numi membri la
Curtea Europeană de Conturi, Comitetul Economic şi Social şi
Comitetul Regiunilor. României şi Bulgariei au obligaţia de a
adopta toate măsurile necesare pentru a se conforma, de la data
aderării, directivelor şi deciziilor adoptate de instituţii comunitare
statelor membre. Aceste măsuri includ şi obligaţia de a opera
modificările legislative interne necesare.
La Tratatul de aderare a fost anexată o serie de declaraţii
cu caracter politic, care nu produc efecte juridice: Declaraţia
comună a statelor membre (UE 25) privind libera circulaţie a
persoanelor; Declaraţia comună a UE 25 şi a Comisiei Europene
privind pregătirile pentru aderare ale Bulgariei şi ale României;
Declaraţia comună a Germaniei şi Austriei privind libera
circulaţie a persoanelor; Declaraţia Bulgariei privind alfabetul
chirilic.

2.3. Perfecţionarea instituţionalã

Perfecţionarea instituţională a comunităţilor europene este

apreciată de unii autori ca fiind rezultatul unor crize şi eşecuri,
care au dus la un proces de reflecţie, materializat, în final, în
dreptul pozitiv prin adoptarea unor reglementări juridice care au
modificat tratatele iniţiale33. Apreciem însă că a privi dezvoltarea
instituţională a comunităţilor europene ca şi extinderea acestora
doar ca efect al crizelor şi eşecurilor nu poate oferi o bază
suficient de completă pentru explicarea evoluţiei construcţiei
comunitare. Argumentăm această afirmaţie prin faptul că alături
de crize şi eşecuri, care desigur nu pot fi neglijate, un rol
important în perfecţionarea instituţională comunitară l-au avut şi
rezultatele obţinute prin integrare, întrucât mai ales acestea sunt
de natură să determine unirea eforturilor comune pentru a
33
J.Boulouis, op. cit., pag. 35-36
41
determina evoluţia procesului de integrare. Vom prezenta în
continuare, în ordine cronologică, principalele evenimente din
evoluţia comunităţilor – crize, eşecuri sau realizări – care au
marcat evoluţia instituţională a acestora. Un prim aspect îl
constituie marginalizarea C.E.C.O. care, deşi a jucat un rol
important în perioada anterioară, a început să fie concurată de
creşterea producţiei petroliere şi afectată de criza siderurgică. De
asemenea, faţă de C.E.E.A., începând din mai 1958, guvernul
francez a început să dea dovadă de o atitudine de neîncredere 34.
Acesta a fost de altfel unul dintre principalele motive care au
condus la adoptarea Tratatului de la Bruxelles (1965) privind
fuzionarea executivului celor trei comunităţi, C.E.E. fiind
considerată componenta de bază, iar celelalte două doar
organizaţii de strictă specializare.
O altă dificultate a fost cea cauzată de eforturile făcute în
perioada 1961-1962 de către preşedintele De Gaulle şi
cancelarul Adenauer de creare a unei comunităţi politice.
În acest sens, şefii de state şi de guverne s-au întâlnit în
conferinţele de la Paris (februarie 1961) şi Bad Godesberg (iulie
1961) şi au încredinţat unui comitet condus de Christian Fouchet
(ministrul francez de externe) elaborarea proiectului de statut al
unei Uniuni Politice Europene, care a fost prezentat la 2
noiembrie 1961 şi care prevedea ca principiu de bază
respectarea independenţei statelor membre. A urmat al doilea
proiect Fouchet (18 ianuarie 1962), care, de asemenea,
prevedea doar elaborarea în comun a politicii externe a statelor
membre ,a politicii de apărare şi a celei culturale. La 20 ianuarie
1962, celelalte state membre ale comunităţilor au prezentat un
contraproiect care prevedea că Uniunea Europeană este o
uniune de state şi de popoare. În martie 1962 au avut loc
negocieri între Franţa, pe de o parte, şi celelalte cinci state
membre – pe de altă parte – şi pornind de la concepţiile
antifederalistes ale generalului De Gaulle, ca şi de la poziţia sa
împotriva Marii Britanii şi a intervenţiei S.U.A. în problemele
Europei, proiectele respective nu au fost adoptate. Un alt moment
de criză a fost cel provocat de Franţa în 1965 în legătură cu
34
A se vedea în acest sens şi P.Manin, op.cit. pag. 13
42
problemele financiare privind schimburile agricole. Această
atitudine a guvernului francez s-a referit la rolul Comisiei
europene în fruntea căreia se afla Walter Hallstein şi care, în
concepţia Franţei, şi-a atribuit prerogative politice care erau de
competenţa Consiliului, Comisia trebuind să rămână doar un
organ interguvernamental şi să nu se constituie în unul
supranaţional. O altă problemă cu privire la care Franţa s-a situat
pe o poziţie diferită a fost cea privind procedura adoptării
deciziilor. Conform prevederilor tratatelor, după o perioadă de
tranziţie, în care deciziile în Consiliu se luau în unanimitate,
acestea trebuiau să fie luate cu votul majorităţii, Franţa a susţinut
punctul de vedere că orice decizie trebuie să fie consecinţa
unanimităţii de voinţă a membrilor comunităţii, fapt care a
provocat aşa-numita politică a “scaunului gol” a Franţei la
şedinţele Consiliului şi care a dus la 30 ianuarie 1966 la o
reuniune extraordinară a Consiliului cunoscută sub denumirea de
“compromisul de la Luxemburg” care, deşi nu avea valoare
juridică, a instituit un drept de “veto” în activitatea Consiliului şi a
fost de natură să producă perturbări în activitatea acestuia şi a
Comisiei. Un alt moment important în evoluţia comunităţii îl
constituie adoptarea la 8 aprilie 1965 a Tratatului de la Bruxelles
privind fuziunea instituţiilor comunitare, (Comisia şi Consiliul)35
care a avut ulterior un rol important în adoptarea altor măsuri
deosebit de importante în ceea ce priveşte perfecţionarea
activităţii comunităţilor: finanţarea comunităţilor prin resurse
proprii (decizia din 21 aprilie 1970, intrată în vigoare la 1 ianuarie
1971), creşterea atribuţiilor Parlamentului european în ceea ce
priveşte adoptarea bugetului (tratatul din 22 aprilie 1970 şi cel din
22 iulie 1975), crearea Curţii de conturi (Tratatul din 22 iulie
1975), alegerea Parlamentului european prin vot universal, direct
(20 septembrie 1976).
În paralel cu aceste acţiuni s-au continuat şi activităţile în
direcţia unificării politice. Astfel, în decembrie 1969 s-a desfăşurat
la Haga întâlnirea şefilor de state şi guverne, care au reluat în
35
Prin “Convenţia privind unele instituţii comunitare” s-au
constituit la 25 martie 1957 o Adunarea unică şi o Curte de
justiţie unică.
43
studiu această problemă, astfel încât la 27 octombrie 1970 este
aprobată de către miniştri afacerilor externe o declaraţie care
este cunoscută sub numele de “Raportul Davignon” (după
numele secretarului general al ministerului belgian al afacerilor
externe) şi care reprezenta o continuare a planului Fouchet din
1962. Urmărind un obiectiv de integrare politică, el nu reuşeşte
însă decât o concertare în politica externă a statelor membre. Cu
toate acestea el va constitui documentul de bază al tendinţei de
unificare politică, până la adoptarea Actului Unic European.
Nerealizările în acest domeniu nu vor împiedica însă alte acţiuni
la nivel de şefi de state şi guverne în vederea atingerii aceluiaşi
scop şi care va avea ca rezultat întâlnirea de la Paris din
octombrie 1972 a acestora, care şi-au propus ca până la sfârşitul
deceniului să realizeze o uniune europeană şi care s-a
concretizat în “Raportul Comisiei asupra Uniunii Europene”, în
care se prezintă trei variante de cooperare a instituţiilor legislative
şi executive: de tip statal, de tip federal, iar la treilea în cadrul
comunitar, existent, dar cu mici modificări, precum şi întâlnirea de
la Paris din decembrie 1974, care a conferit primului ministru
belgian Léon Tindemans sarcina de a întocmi un raport privind
Uniunea Europeană. Acest raport a fost prezentat un an mai
târziu, dar nu a cuprins propuneri importante, limitându-se la
îmbunătăţirea activităţii unor mecanisme comunitare şi la unele
probleme ale politicii comunitare externe, care nu necesitau
revizuirea generală a tratatelor. În continuarea acestei idei, în
iunie 1983 a avut loc la Stuttgart o reuniune a Consiliului
European, când s-a adoptat “Declaraţia solemnă asupra Uniunii
Europene”, care nu precizează exact ce urmează să fie Uniunea
Europeană, ea constituind mai mult o declaraţie de intenţii a
şefilor de state şi guverne, mai ales în problema confirmării
dreptului la informare al Parlamentului European în toate
domeniile şi care trebuie garantat de către Consiliu.
Un alt moment îl constituie “Raportul Vedel” din 1972, care
a fost redactat de către un grup ad-hoc, constituit în vederea
examinării creşterii competenţelor Parlamentului European în
domeniul stabilirii resurselor proprii, prezidat de către decanul
Facultăţii de drept de la Paris, dar care a cuprins în final şi o
44
analiză critică cu privire la funcţionarea sistemului instituţional
comunitar, multe aspecte dovedindu-şi valabilitatea în decursul
timpului (extinderea puterilor Parlamentului în domeniul
controlului bugetar, învestitura preşedintelui Comisiei şi întărirea
rolului acestuia etc.).
De asemenea, un alt document a fost “Raportul celor trei
înţelepţi”, (B.Biesheuvel, E.Dell şi R.Marjolin) care au fost
însărcinaţi de către Consiliul European (Bruxelles, decembrie
1978) să prezinte un raport general privind funcţionarea
instituţiilor comunitare şi care în final nu a cuprins propuneri
deosebit de radicale. Ele se refereau la întărirea autorităţii
preşedintelui Comisiei, întărirea cooperării acesteia cu Consiliul
European şi stabilirea unor relaţii mai armonioase între Comisie,
Consiliu şi Parlament.

2.4. Tratatul de fuziune da la Bruxelles

Constituirea celor trei comunităţi cu domenii de activitate

specifice, dar cu structură instituţională identică, deşi distinctă,
avea în esenţă acelaşi obiectiv general: constituirea unei pieţe
comune care avea în vedere aceleaşi state membre, cu sisteme
politice, economice şi juridice asemănătoare şi cu culturi
apropiate. Aceste elemente reprezentau premise deosebit de
importante în vederea realizării unei uniuni europene veritabile,
care să nu mai aibă la bază trei organizaţii, ci una singură.
Întrucât acest obiectiv se dovedea a fi foarte greu de atins în
acea perioadă, s-a căutat să se aplice o politică a paşilor
mărunţi. Astfel s-a considerat că o primă măsură care se poate
lua este unificarea instituţiilor comunitare, aceasta şi din
considerente de eficienţă a acestora şi de reducere a costurilor
funcţionării lor. Primele măsuri luate în acest sens au fost, aşa
cum am arătat, stabilirea în 1957 a Curţii de Justiţie ca instituţie
comună a celor trei comunităţi, precum şi adoptarea în 1958 a
denumirii comune de “Adunare parlamentară“. La 8 aprilie 1965 a
fost adoptat Tratatul de la Bruxelles, prin care se instituia un
Consiliu unic şi o Comisie unică pentru cele trei comunităţi.

45
Tratatul a intrat în vigoare la 1 iulie 1967 şi este cunoscut sub
denumirea de “Tratatul de fuziune a executivului comunităţilor”.
Acest tratat nu a unificat competenţele instituţiilor comunitare,
acestea rămânând cele atribuite prin fiecare tratat în parte.
Unificarea Comisiei a reprezentat o chestiune deosebit de
importantă, având în vedere rolul acesteia în activităţile
comunităţilor. Tratatul a realizat unificarea serviciilor acesteia, a
comisiilor de control, a bugetelor şi administraţiilor. De
asemenea, a stabilit proceduri uniforme de desemnare a
comisarilor prin acordul comun al statelor, reprezentarea fiecărui
stat în Comisie şi durata mandatului. Prin Tratatul de fuziune s-a
creat entitatea 36 “Comunităţile europene”. Prin aceasta nu au fost
absorbite cele trei comunităţi iniţiale, pentru că această entitate
nu apare decât în cadrul şi în limitele realizării funcţiunilor
comune. De asemenea, funcţionarii nu mai sunt legaţi de o
anumită comunitate, ci de “Comunităţile europene”. Această
entitate permite ca atât în sistemul juridic intern al statelor cât şi
în ceea ce priveşte privilegiile şi imunităţile diplomatice să se
încheie acte şi să se antameze acţiuni în numele Comunităţilor
europene, iar pe plan internaţional, acreditarea unor
reprezentanţi diplomatici să se facă, de asemenea, în numele
acestei entităţi.

2.5. Actul Unic European

Premisele adoptării Actului Unic European se regăsesc într-

o serie de documente care au fost elaborate începând din anul
1981. Astfel, în noiembrie, miniştrii afacerilor externe ai
Germaniei şi Italiei (Gensher şi Colombo) întocmesc proiectul
unei declaraţii de principii în vederea supunerii ei spre adoptare
Consiliului European. Elementele din cuprinsul acestui plan sunt
reluate în “Declaraţia solemnă asupra Uniunii Europene”37
adoptată la Stuttgart. La 14 septembrie 1984 Parlamentul
36
Ph. Manin, op. cit. pag 44
37
David A.O.Edward şi Robert C.Lane, European
Community Law, Edimburgh, 1991, pag. 8
46
European a adoptat un anteproiect de tratat privind “Uniunea
Europeană”, care avea la bază ideile exprimate de Altiero Spineli
şi grupul de nouă parlamentari europeni cunoscut sub numele de
“Clubul crocodilului”, după numele restaurantului din Strasbourg
unde aceştia se întâlneau38. Proiectul avea în vedere crearea
unei “Uniuni Europene” cu competenţe mult lărgite faţă de cele
ale Comunităţilor şi modificarea sistemului instituţional, în special
prin acordarea unor puteri sporite Parlamentului, fapt care a avut
un efect important în rândul parlamentarilor39.
În iunie 1984, Consiliul European reunit la Fontainbleau
înscrie în preocupările sale perfecţionarea instituţională a
comunităţilor şi instituie “Comitetul Dooge” (după numele
preşedintelui său), care avea sarcina să analizeze această
problemă şi să facă propuneri. Raportul comitetului (martie 1985)
propunea să se iniţieze procedura de revizuire a tratatelor de
instituire a comunităţilor şi se pronunţă pentru crearea unei
“entităţi veritabile”, perfecţionarea mecanismelor instituţionale şi
realizarea unei pieţe comune veritabile. În baza acestui raport,
Consiliul European de la Milano (28-29 iunie 1985) a decis să se
convoace o conferinţă interguvernamentală care urma să
elaboreze un tratat asupra politicii externe şi de securitate
comună şi să modifice tratatele comunitare. În aceeaşi lună
Comisia europeană a publicat un raport intitulat “Cartea albă”, în
care se arătau în mod clar obstacolele care existau în calea
înfăptuirii unei reale circulaţii libere în cadrul comunităţilor şi
măsurile pentru înlăturarea lor.
Conferinţa interguvernamentală şi-a început lucrările la
Luxemburg (9 septembrie 1985) şi a elaborat textul “Actului Unic
European” care a fost semnat în două etape: 17 februarie 1986
de către nouă state membre, iar în 28 februarie 1986 la Haga de
către celelalte trei: Italia, Danemarca şi Grecia. Ratificarea Actului
Unic s-a făcut în cursul anului 1986 de către unsprezece state,
Irlanda considerând că trebuie să-şi modifice întâi Constituţia, din

38
A se vedea pentru detalii D.Sidjanski, op.cit. pag. 141-144
39
J.P.Jaque, The draft treaty establishing the european union,
în Common Market Law Review, no. 22, 1985, pag. 19 şi urm.
47
cauza unor referiri privind securitatea în cadrul politicii externe a
comunităţilor40. Din acest considerent, Actul Unic European a
intrat în vigoare doar la 1 iulie 1987 (în loc de 1 ianuarie 1987).
Actul Unic European este cel mai important document
adoptat imediat după semnarea tratatelor de instituire a
comunităţilor. El reuneşte într-un singur document (de aici şi
denumirea sa) dispoziţiile privind reforma instituţiilor europene şi
extinde domeniul de competenţă comunitară, conţinând şi
reglementări privind cooperarea în domeniul politicii externe şi în
domeniul protecţiei mediului. El este considerat ca reprezentând
un moment important de relansare instituţională, cu efect
psihologic deosebit şi constituind suportul juridic pentru realizarea
Uniunii Europene în 1992.
Actul Unic European înlătură ultimele bariere în calea
realizării pieţei unice şi lărgeşte câmpul de acţiune comunitar în
domeniul social, al protecţiei mediului înconjurător, al cercetării şi
dezvoltării tehnologice. De asemenea, pe plan instituţional,
extinde domeniul în care Consiliul miniştrilor votează cu
majoritate calificată şi recunoaşte în mod oficial existenţa
Consiliului European. Tot pe plan instituţional, Parlamentul
devine pentru prima dată asociat în procesul legislativ,
instituindu-se principiul cooperării. Se instituie – prin acelaşi
document – dubla jurisdicţie, prin crearea Tribunalului de primă
instanţă şi se extind competenţele Curţii de Justiţie. De
asemenea, el întăreşte şi extinde competenţele Comisiei în
domeniul executiv. Totodată, deschide noi domenii de activitate
comunitară: cercetare, economie, finanţe, mediu, politică socială.
În domeniul politicii externe, Actul Unic preia o serie de elemente
anterioare (Acordul de la Davignon 1970) în titlul III, care deşi nu
este integrat din punct de vedere juridic Tratatului C.E.E., totuşi el
reprezintă o premisă importantă pentru constituirea viitoarei
Uniuni Europene prin Tratatul de la Maastricht. Se prevede,de
asemenea, intrarea în vigoare până la 31 decembrie 1992 a
pieţei comune unice.

40
K.St. Bradley, L’acte unique et la Constitution irlandaise,
Revue du Marché commun, no. 2 fev. 1988, pag. 87
48
 Alte momente importante în ceea ce priveşte perfecţionarea
instituţională o reprezintă Tratatul de la Maastricht şi Tratatul de
la Amsterdam, care vor fi analizate în continuare, întrucât ele
marchează o nouă etapă în construcţia comunitară, respectiv
crearea Uniunii Europene.

3. Crearea Uniunii Europene şi evoluţia acesteia

3.1. Adoptarea Tratatului de la Maastricht

Adoptarea Tratatului de la Maastricht este rezultatul

evoluţiei ideilor de unitate europeană pe două planuri:
a) realizarea uniunii economice şi monetare;
b) realizarea uniunii politice.
Uniunea economică şi monetară, considerată a fi motorul
creării Uniunii Europene41, a fost avută permanent în vedere de
către majoritatea statelor comunitare.
Primii paşi concreţi în această direcţie au fost făcuţi după
întâlnirea Comisiei europene din februarie 1969 care a sugerat,
iar şefii de state şi guverne membre, la întâlnirea de la Haga din
decembrie 1969, au decis să creeze o uniune economică şi
monetară europeană. În vederea realizării acesteia, în martie
1970, Consiliul a însărcinat pe Pierre Werner (Luxemburg) să
redacteze un raport în vederea reliefării aspectelor fundamentale
ale creării uniunii. Raportul, prezentat în octombrie acelaşi an, a
fost analizat de Comisie, care a propus ca într-o perioadă de
zece ani să se treacă la realizarea uniunii economice şi
monetare.
A urmat însă o perioadă marcată de unele evoluţii
nefavorabile realizării acesteia, consecinţă a abandonării de către
S.U.A. a sistemului stabilit la Bretton Wood, ineficienţa “şarpelui
monetar european” şi ineficienţa “Sistemului monetar european”,
41
P.Manin, op. cit., pag. 18
49
ultimele două nefiind realizate prin acte comunitare, ci doar la
nivel interstatal.
Cu ocazia negocierii Actului Unic European s-a reluat
problema realizării uniunii economice şi monetare, dar reţinerea
Marii Britanii nu a permis decât reintroducerea în art. 102A a unei
prevederi generale de cooperare în domeniul economic şi
monetar. Această prevedere, deşi generică, a fost preluată cu
ocazia Consiliului European ţinut la Hanovra (27-28 iunie 1988),
care a decis crearea unui comitet pentru studierea realizării
uniunii economice şi monetare, preşedinţia acestuia fiind
încredinţată lui Jacques Delors. Consiliul European ţinut la
Madrid (iunie 1989) a examinat raportul comitetului şi a decis
revizuirea tratatului C.E.E., iar Consiliul European desfăşurat la
Strasbourg în decembrie 1989 a stabilit iniţierea Conferinţei de
revizuire înainte de sfârşitul anului 1990. În paralel cu această
iniţiativă, cu ocazia Consiliului European de la Dublin (aprilie
1990) s-a examinat propunerea Belgiei, Franţei şi Germaniei de
realizare a uniunii politice, iar următorul Consiliu European de la
Dublin (iunie 1990) a stabilit ca în decembrie să se desfăşoare la
Roma două conferinţe interguvernamentale, una privind
constituirea uniunii economice şi monetare şi alta privind
constituirea uniunii politice. Între 27-28 decembrie 1990 s-a
desfăşurat la Roma şedinţa Consiliului European care a stabilit
liniile directoare ale celor două tratate cu privire la aceste două
uniuni. Următorul Consiliu European desfăşurat la Roma (14-15
decembrie 1990) a stabilit noi direcţii în vederea realizării
uniunilor europene şi a deschis conferinţele interguvernamentale,
cea privind realizarea uniunii politice fiind formată din miniştrii
afacerilor externe, iar a doua din miniştrii finanţelor şi cei ai
economiei statelor membre.
În cursul acestor lucrări s-a decis redactarea unui singur
tratat, în locul celor două propuse, care să se refere la “Uniunea
Europeană”. Ultimele probleme importante privind realizarea
Uniunii Europene au fost stabilite de către Consiliul European de
la Maastricht (9-10 decembrie 1991), iar pentru definitivarea
tratatului, negocierile au continuat la nivel de experţi, acesta fiind
semnat la 7 februarie 1992 la Maastricht, de către miniştrii
50
afacerilor externe şi miniştrii de finanţe ai celor douăsprezece
state.

3.2. Ratificarea şi intrarea în vigoare a tratatului

Tratatul urma să fie ratificat de către fiecare stat în parte şi

să intre în vigoare la 1 ianuarie 1993, în caz de ratificare şi
depunere a instrumentelor înainte de acea dată, sau în prima zi a
lunii următoare celei în care se va depune instrumentul de
ratificare de către ultimul stat care a procedat la aceasta. Întrucât
Germania a depus instrumentele de ratificare la 13 octombrie
1993, tratatul a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993. Procesul
ratificării Tratatului de la Maastricht a ridicat o serie de probleme
şi a fost marcat de unele situaţii dificile. Tratatul a fost ratificat pe
calea ordinară de către parlamente în cinci state: Belgia, Grecia,
Italia, Luxemburg şi Olanda, înregistrându-se o majoritate largă în
favoarea acestuia. În Spania şi Portugalia, a fost necesar în
prealabil modificarea pe cale parlamentară a Constituţiei, având
în vedere dispoziţiile privind dreptul de a alege şi eligibilitatea
decurgând din cetăţenia europeană, după care tratatul a fost
ratificat de parlament cu o majoritate apreciabilă de voturi.
În Irlanda a avut loc un referendum care a fost favorabil
tratatului (69,6%) după care a fost ratificat de parlament.
În Franţa, Consiliul Constituţional a constatat la 9 aprilie
1992 că tratatul nu poate fi ratificat decât după revizuirea
Constituţiei, existând incompatibilităţi între acestea, fapt pentru
care s-a procedat la revizuirea acesteia fără a se recurge la
referendum. Totuşi, în urma referendumului negativ din
Danemarca, preşedintele Mitterrand a decis, în baza prevederilor
constituţionale, organizarea unui referendum (20 septembrie
1992) în care s-a înregistrat un procent de 51,05% în favoarea
tratatului, fapt pentru care preşedintele a procedat la ratificarea
acestuia. În Danemarca, neînregistrându-se procentul favorabil
tratatului de 5/6 din numărul parlamentarilor, conform
reglementărilor interne, trebuia organizat un referendum la 2 iunie
1992. Rezultatul acestuia a fost negativ, înregistrându-se 50,7%
voturi împotrivă. În aceste condiţii s-a întrunit Consiliul European
51
extraordinar la Oslo în 4 iunie 1992, care a stabilit necesitatea
continuării procesului de ratificare pe baza tratatului existent.
Consiliul European de la Edinburgh din 12 decembrie 1992, a
adoptat concluziile privind “Danemarca şi Tratatul asupra Uniunii
Europene” şi s-a ajuns la supunerea Tratatului la un nou
referendum (18 mai 1993), ocazie cu care acesta a fost aprobat
cu 56,8%.
În Marea Britanie, ţara care a ridicat o serie de probleme
încă din timpul negocierii tratatului şi căreia partenerii i-au făcut
numeroase concesii, ratificarea tratatului a întâmpinat numeroase
opoziţii, unele chiar în rândul partidului conservator. Procesul de
ratificare a fost întrerupt de eşecul primului referendum danez şi
reluat după reuşita celui din mai 1993. S-au făcut eforturi de către
guvern pentru evitarea referendumului, întrucât rezultatul era
prevăzut a fi la limită. Utilizându-se o serie de artificii politice, s-a
reuşit în final ratificarea tratatului de către regină şi depunerea
instrumentelor de ratificare la 2 august 1993.
În cazul Germaniei, de asemenea s-a evidenţiat
necesitatea unei revizuiri constituţionale, întrucât s-a invocat de
către landuri faptul că trebuie să transfere Uniunii Europene
unele dintre competenţele lor. S-a realizat acordul pentru
revizuirea constituţională şi s-a votat ratificarea tratatului, dar
legea respectivă a trebuit să fie supusă recursului în faţa
Tribunalului Constituţional, care a statuat la 12 octombrie 1993
compatibilitatea Tratatului de la Maastricht cu Constituţia.

3.3. Structura Tratatului

Tratatul de la Maastricht este alcătuit din şapte titluri, după

cum urmează: Dispoziţiile comune (titlul I), Modificarea celor trei
tratate prin care a fost instituită fiecare comunitate (titlurile II-IV),
Reglementarea politicii externe şi de securitate comună (titlul V)
Reglementarea cooperării în domeniile justiţiei şi afacerilor
interne (titlul VI) şi Dispoziţii finale (titlul VII). Anexat, tratatul
conţine şaptesprezece protocoale, şaisprezece anexe la tratatul
C.E.E. (devenită Comunitatea Europeană), iar ultimul, anexa la
tratatele instituind comunităţile europene şi la tratatul privind
52
constituirea Uniunii Europene. Protocolul nr. 11 stabileşte un
regim special pentru Marea Britanie, protocolul nr. 12 prevede
regimul special pentru Danemarca, referitor la realizarea uniunii
monetare, iar protocolul nr. 14 referitor la politica socială conţine
în anexă un acord între statele membre ale Uniunii şi Marea
Britanie. De asemenea, mai sunt anexate treizeci şi trei de
declaraţii privind probleme comunitare. Prin Tratatul de la
Maastricht se creează o Uniune Europeană fondată pe
comunităţile europene şi completată prin formele de cooperare şi
politicile prevăzute de tratat. Astfel, în concepţia tratatului
Uniunea Europeană este o construcţie care se sprijină pe trei
piloni: Comunitatea Europeană, politica externă şi de securitate
comună (P.E.S.C.) şi cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor
interne (J.A.I.). Uniunea Europeană are, conform art. 3 din
Tratatul de la Maastricht, ca obiective principale:
- promovarea progresului economic şi social echilibrat şi
durabil, în special prin crearea unui spaţiu lipsit de frontiere
naţionale, prin întărirea coeziunii economice şi sociale şi prin
instituirea unei uniuni economice şi monetare bazată pe o
monedă unică.
- afirmarea identităţii acesteia pe plan internaţional, în
special promovarea unei politici externe şi de securitate comun,
inclusiv prin definirea unei politici de apărare comună;
- întărirea protecţiei drepturilor şi intereselor cetăţenilor
statelor membre prin instituirea unei cetăţenii unionale;
- dezvoltarea unei cooperări strânse în domeniul justiţiei şi
afacerilor interne;
- menţinerea integrală a realizărilor comunitare şi
dezvoltarea acestora.

3.4. Evoluţia Uniunii Europene dupã intrarea în vigoare

a Tratatului de la Maastricht

Desigur că Tratatul de la Maastricht nu a reprezentat ultima

fază a evoluţiei construcţiei europene, întrucât aşa cum
precizează art. A, el constituie “o etapă nouă în procesul de
creare a unei uniuni tot mai strânse între popoarele Europei”.
53
 Astfel, în 1996, a fost prevazută o conferinţă a
reprezentanţilor statelor membre (cf. Art. N paf. 2), care urma sa
examineze, în funcţie de obiectivele stabilite prin art. A şi B,
necesitatea revizuirii unor dispoziţii ale acestuia.
De asemenea, tratatul prevedea posibilitatea revizuirii în
următorii ani a dispoziţiilor privind modificarea instituţională în
funcţie de creşterea numărului statelor membre, precum şi o
eventuală întărire a rolului Parlamentului european. Totodată se
prevede posibilitatea instaurării unei politici de apărare
europeană comună, aşa cum rezultă din art. J.4.
Nu trebuie neglijată nici problema expirării în anul 2001 a
Tratatului de instituire a C.E.C.O. şi a implicaţiilor care vor apărea
legate de acest aspect în cadrul ansamblului activităţii comunitare
şi în domeniul juridic al acesteia.
Probleme importante apar şi în legătură cu procesul de
extindere a comunităţilor europene, prin creşterea numărului
membrilor acestora, precum şi privind relaţiile lor cu alte
organizaţii de pe continentul european sau din alte zone
geografice (America, Asia, Africa ).

3.5. Tratatul de la Amsterdam

În procesul evolutiv al integrării europene, adoptarea

Tratatului de la Amsterdam se înscrie ca un moment important,
care aduce elemente semnificative în reforma instituţiilor
comunitare şi în adâncirea integrării, în perspectiva extinderii
comunităţilor prin primirea de noi state, în special din centrul şi
estul Europei. La fel ca şi în cazul Tratatului de la Maastricht şi al
celorlalte tratate anterioare, nici acesta nu reprezintă faza ultimă
în evoluţia comunităţilor, ci un nou pas care are rolul de a adapta
construcţia comunitară la cerinţele perioadei în care a fost
adoptat şi a celor de perspectivă.
Tratatul de la Amsterdam a fost rezultatul unor activităţi
intense şi nu lipsite de dificultăţi. Astfel, instituţiile comunitare au
depus eforturi importante pentru analizarea şi găsirea de soluţii
care să corespundă cel mai bine obiectivelor avute în vedere.
Rezultatul acestor demersuri au stat la baza rezoluţiilor care au
54
fost adoptate de Conferinţele interguvernamentale din 1995 şi
1996 (Torino şi Dublin) şi finalizate prin reuniunea de la
Amsterdam din 18 iunie 1997, când s-a redactat textul tratatului,
care a fost semnat la 2 octombrie 1997 de Consiliu în
compunerea miniştrilor de externe ai statelor membre. După
ratificare, tratatul a intrat în vigoare la 1 mai 1999. Printre
cerinţele care au impus adoptarea acestui tratat în vederea
modificării Tratatului de la Maastricht se află următoarele:
- necesitstea creşterii rolului Parlamentului în procesul
decizional;
- necesitatea perfecţionării sistemului de funcţionare a doi
importanţi piloni ai Uniunii Europene: politica externă şi de
securitate comună (P.E.S.C.) şi cooperarea în domeniul justiţiei
şi afacerilor interne (J.A.I.)
- necesitatea înlăturării tehnocraţiei care domina activitatea
instituţiilor comunitare şi care avea ca efect distanţarea acestora
de cetăţeni;
- necesitatea reducerii disensiunilor dintre statele mici şi
cele mari, membre ale Uniunii, în legătură cu diferitele aspecte
ale activităţilor comunitare, în special în sfera realizării viitoarei
uniuni politice.
În vederea redactării textului tratatului s-au depus eforturi
considerabile de către toţi factorii implicaţi în acest proces:
reprezentanţi ai statelor membre, instituţiile comunitare şi alte
organisme ale acestora, fiind solicitate chiar şi unele organizaţii
neguvernamentale pentru a înainta unele avize.
Tratatul de la Amsterdam a înscris astfel în prevederile sale
chestiuni deosebit de importante pentru perfecţionarea integrării
europene şi evoluţia construcţiei comunitare, dintre care
menţionăm:42
- o mai mare flexibilitate în ceea ce priveşte conceperea
procesului de integrare a noilor state candidate în funcţie de
nivelul lor de dezvoltare;
42
A se vedea pentru detalii : Victor Duculescu – “Noi
elemente de integrare europeană în Tratatul de la Amsterdam”,în
“Analele Academiei de Poliţie Alexandru Ioan Cuza”, anul VI,
1998, pag 7-12.
55
 - posibilitatea oferită Consiliului Uniunii Europene ca prin
unanimitate de voturi, la propunerea Comisiei sau a unei treimi
din statele membre şi cu avizul Parlamentului european să poată
dispune suspendarea unor drepturi ale statului care a violat grav
şi persistent drepturile omului;
- creşterea competenţelor Comunităţilor în unele domenii
(ex. protecţia mediului înconjurător);
- precizarea raportului dintre cetăţenia naţională şi cea a
Uniunii, în sensul că ultima o completează pe cea naţională şi nu
o înlocuieşte;
- precizări privind componenţa unor instituţii comunitare în
perspectiva extinderii Uniunii (maxim 700 de parlamentari) şi în
ceea ce priveşte votul cu majoritate calificată;
- reglementări noi privind regimul de vize, libera circulaţie a
persoanelor şi regimul vamal;
- noi reglementări în ceea ce priveşte politica socială şi forţa
de muncă.
Tratatul conţine şi o anexă privind tabelele de echivalenţă
între numerotarea anterioară a articolelor tratatelor şi noua
numerotare, ceea ce constituie un pas înainte în direcţia unificării
tratatelor comunitare.
Desigur că acest tratat nu este unul perfect şi nu a reuşit să
răspundă tuturor cerinţelor şi dorinţelor comunitare sau ale
statelor membre, chestiune de altfel foarte dificil de realizat.
Astfel, tratatul a fost criticat pentru faptul că nu a oferit soluţii de
rezolvare a unor importante probleme sociale legate de ocuparea
forţei de muncă şi scădere a ratei şomajului, de armonizare
fiscală, de suprimare a barierelor pentru investiţiile care se
bucură de garanţii guvernamentale, precum şi de reformarea
sistemului bugetar comunitar prin identificarea unor noi surse de
finanţare a investiţiilor, avându-se în vedere unele restricţii
prevăzute în Pactul de stabilitate adoptat la Amsterdam. Oricum,
trebuie remarcat faptul că Tratatul de la Amsterdam reprezintă,
aşa cum am mai arătat, o nouă etapă, dar desigur nu ultima, în
procesul complex de integrare europeană, care va continua să fie
perfecţionat prin noi măsuri politice, economice, legislative şi de
altă natură.

56
3.6. Agenda 2000

Sfârşitul mileniului II şi perspectiva celui de-al treilea au

găsit Uniunea Europeană într-un proces de profunde transformări
care priveau atât perfecţionarea procesului de integrare, cât şi
extinderea sferei sale de responsabilităţi şi a numărului de state
membre. În acest sens, în anul 1999 au avut loc o serie de
evenimente care au marcat în mod favorabil evoluţia Uniunii şi
procesul de integrare.
Astfel, în cursul acelui an au intrat în vigoare EURO şi
Uniunea economică şi monetară. Între 24 şi 25 martie, Consiliul
şefilor de state şi guverne reunit la Berlin a aprobat reformele
care au fost înscrise în documentul denumit „Agenda 2000”, iar la
1 mai 1999 a intrat în vigoare Tratatul de la Amsterdam. De
asemenea, s-a desemnat o nouă Comisie condusă de Romano
Prodi, iar în luna iunie a fost ales un nou Parlament european.
Toate acestea au fost de natură să dea noi imbolduri procesului
de perfecţionare a construcţiei comunitare. Agenda 2000 şi-a
înscris ca obiective modernizarea politicilor Uniunii şi pregătirea
acesteia în vederea extinderii. Acest document este considerat
ca fiind unul dintre cele mai importante adoptate în anul 1999.
Reformele înscrise în Agenda 2000 au avut la bază
propunerile Comisiei şi s-a urmărit ca ele să răspundă unor
cerinţe şi aspiraţii legitime ale cetăţenilor Uniunii Europene, cum
ar fi:
- o mai mare egalitate a şanselor şi o mai bună calitate a
vieţii pentru persoanele care trăiesc în regiunile mai puţin
favorizate;
- asigurarea unei protecţii eficiente a mediului înconjurător
după intervenţiile brutale şi nocive din trecut, astfel încât să se
asigure transmiterea către generaţiile viitoare a unui mediu
sănătos;
- accesul la o gamă largă de produse alimentare de înaltă
calitate care nu prezintă nici un risc şi sunt realizate la preţuri

57
concurenţiale de către producători care beneficiază de venituri
rezonabile;
- o gestionare responsabilă şi eficientă a finanţelor
comunitare în scopul garantării aceleiaşi rigori bugetare, atât la
nivelul Uniunii, cât şi la cel al statelor membre.
O altă sarcină importantă a Uniunii Europene va fi aceea de
a suprima decalajul existent în Europa şi pentru a aduce ţările din
centrul şi estul acesteia la nivelul statelor care în prezent sunt
membre ale Uniunii.
Reformele preconizate de Agenda 2000 vizează printre
altele să remodeleze Uniunea în vederea asigurării succesului
procesului de extindere şi să garanteze cele mai bune
perspective economice cetăţenilor europeni. Uniunea trebuie să
ţină seama de dificultăţile pe care le presupun negocierile privind
extinderea cu cele 13 ţări candidate, prin pregătirea acestora cu
temeinicie pentru aderare şi prin participarea cu ajutor financiar în
procesul de preaderare.
Astfel, Comisia insistând pe necesitatea modernizării şi
consolidării Uniunii Europene a prezentat propuneri foarte
concrete axate pe trei mari obiective:
a) - modernizarea modelului agricol european, care este
diferit de cel al altor concurenţi ai Uniunii şi care trebuie să
îndeplinească mai multe funcţiuni, printre care promovarea
dezvoltării economice şi a mediului înconjurător;
b) - reducerea diferenţelor existente între diferite regiuni din
punct de vedere al bogăţiilor acestora şi al perspectivelor
economice. Avându-se în vedere că, de regulă, venitul pe locuitor
al ţărilor candidate reprezintă o treime din venitul mediu al ţărilor
comunitare, se consideră că este necesar ca fondurile structurale
ale Uniunii să fie prioritar îndreptate către regiunile ale căror
economii au nevoie de redresare.
c) - respectarea priorităţilor fixate, chiar dacă veniturile
bugetare nu vor creşte decât foarte puţin până în anul 2006.
Comisia a întocmit un cadru financiar foarte strâns pentru
perioada 2000 – 2006, care să fie în măsură să asigure atât
costurile extinderii, cât şi necesităţile statelor membre, dar prin

58
strategii de limitare a cheltuielilor acestora în cadrul Uniunii
economice şi monetare.

3.7. Reuniunea de la Nisa

Un alt moment important în procesul de perfecţionare

instituţională a Uniunii Europene l-a constituit reuniunea şefilor de
state şi guverne de la Nisa din decembrie 2000.
Încheiată la 11 decembrie, reuniunea interguvernamentală
a avut ca scop examinarea unor probleme legate de viitoarea
extindere a Uniunii prin aderarea statelor din centrul şi estul
Europei.
Negocierile au avut ca obiect următoarele domenii de o
deosebită importanţă:
1. – Componenţa Comisiei europene. S-a convenit ca
statele mari să renunţe la cel de-al doilea comisar până în anul
2005 în favoarea statelor nou primite, dar numărul comisarilor să
nu depăşească 27 de membri;
2. – Redistribuirea voturilor în Consiliu. S-a prevăzut o nouă
scală de repartizare a voturilor de la 3 la 29. României i s-au
repartizat 14 voturi, ceea ce va face ca să ocupe o poziţie
importantă în procesul de adoptare a deciziilor.
3. – Extinderea votului majoritar în locul unanimităţii,
măsură luată pentru a se evita blocajul procesului decizional ca
urmare a creşterii numărului statelor membre.
4. – Parlamentul european va avea 732 de membri, spre
deosebire de numărul maxim de 700 prevăzut de Tratatul de la
Amsterdam. În acelaşi timp, va avea loc şi o redistribuire a
numărului de locuri, îndeosebi prin reducerea numărului
parlamentarilor ţărilor mari în favoarea celor mici şi mijlocii.
5. – Îmbunătăţirea sistemului cooperării intensificate.
Prevăzută prin Tratatul de la Amsterdam, cooperarea
intensificată are în vedere posibilitatea unui număr limitat de state
de a avansa mai repede decât altele în anumite domenii. La Nisa
s-a vizat facilitarea acestei cooperări intensificate.
Tratatul de la Nisa a fost semnat în februarie 2001 şi a
intrat în vigoare la 1 februarie 2003.
59
3.8. Tratatul privind Constituţia europeană

Ideea unei Constituţii europene este foarte veche, ea fiind

vehiculata de partizanii unei Europe federale, concretizata mai
târziu in 1984, când Altiero Spinelli a propus Parlamentului
european adoptarea unei Constituţii europene.
Reuniunea Consiliului european de la Laeken din
decembrie 2001 a aprobat infiintarea unei Conventii europene,
care şi-a început lucrările trei luni mai târziu sub preşedinţia lui
Valery Giscard d, Estaing. Lucrarile Conventiei s-au desfăşurat in
perioada februarie 2002- iulie 2003. Acestea s-au dovedit a fi
foarte anevoioase, textul final al proiectului de tratat privind
Convenţia fiind adoptat de Consiliul de la Bruxelles din 18 iunie
2004. A urmat procedura ratificărilor, care deşi părea a se
desfăşura fără probleme, în realitate s-a dovedit a fi foarte
complexa, aşa incit prin votul negativ obţinut in cazul
referendumurilor organizate în Franţa şi Olanda acest proces a
fost blocat, urmând a se reanaliza fie conţinutul acesteia, fie
procedura de ratificare.

3.9. Tratatul de la Lisabona

Semnarea acestui tratat a venit pe fondul nevoii de a

reforma cadrul instituţional al Uniunii Europene ajunsă la 27 de
membri şi a neratificării de către toate statele Uniunii Europene a
Constituţiei Europene, al cărei text final a fost agreat de statele
membre în iunie 2004.
Tratatul de la Lisabona, numit oficial Tratatul de la Lisabona
de amendare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi Tratatul
instituind Comunitatea Europeană, a fost semnat la 13 decembrie
2007 la summitul de la Lisabona, Portugalia.
Ceea ce aduce nou tratatul, în esenţă, se rezumă la:
-După ratificarea Tratatului de la Lisabona, Uniunea
Europeană va avea un preşedinte, dar comparaţia care s-ar
putea face cu preşedintele Statelor Unite nu este deloc corectă.

60
Deocamdată, cel puţin, preşedintele Uniunii Europene ramane un
simbol. O faţă ataşată Uniunii.

Preşedintele UE va fi, ca şi până acum, Preşedintele

Consiliului Uniunii Europene, doar că va fi aleasă o anumită
persoană, care va sta în această funcţie timp de 30 de luni.
Această persoană va fi un politician de top, ales în unanimitate
de primii miniştrii şi de preşedinţii statelor membre, dar postului
nu îî sunt ataşate puteri executive.

Vechiul sistem de preşedinţie rotativă a Consiliului nu

dispare, dar se schimbă. Noul tratat va prevedea o preşedinţie
compusă din trei state care vor prezida împreună reuniunile
miniştrilor din Consiliu.

-Statele membre au convenit pentru o redistribuţie a

voturilor statelor membre în consiliu, care va fi realizată în mai
multe faze în perioada 2014 – 2017.

-Tratatul micşorează numărul de comisari care vor activa în

Comisie din următorul mandat. Din 2014, comisarii vor ramâne
două treimi din numarul de state membre, cu o regulă de rotaţie
corespunzătoare. Această decizie este salutară în interesul
eficienţei decizionale.

-Tratatul de la Lisabona redistribuie locurile din Parlamentul

European, conform unei formule proporţionale. Nici unul din
Statele Membre nu va putea avea mai mult de 96 locuri sau mai
puţin de şase. Numărul maxim de deputaţi europeni va fi 750.

-Uniunea Europeană nu va avea un ministru de externe, aşa

cum au dorit membrii Convenţiei Europene când au scris
Constituţia. Negocierile dintre statele membre au rezultat în
denumirea postului «Înalt Reprezentant al Uniunii Europene
pentru Afaceri Externe şi Politica de Securitate».

Înaltul reprezentant va fi o poziţie înaltă în arhitectura UE.

61
Deşi nu se poate substitui miniştrilor de externe, deoarece orice
politică în acest domeniu, implementată la nivel european, va
trebui agreată în unanimitate de toate statele membre, Înaltul
reprezentant va avea, probabil, o voce mai puternică pe scena
internaţională decat oricare dintre miniştri de externe ai statelor
membre individual. Tratatul de la Lisabona prevede însă clar că
postul “nu va interfera cu responsabilităţile statelor membre în
ceea ce priveşte formularea şi implementarea politicilor lor
externe”.

Înaltul reprezentant va fi Javier Solana, aşa cum au stabilit

statele membre cu ceva timp în urmă. În noul post, Javier Solana,
acum Secretar General al Consiliului Uniunii Europene şi Înalt
Reprezentant pentru Politica Comună Externă şi de Securitate,
îşi va păstra prestanţa diplomatică oferită de actualul său post,
dar va prelua şi puterile financiare atribuite acum Comisarului
pentru Politică Externă, Benita Ferrero-Waldner, care
coordonează bugetul UE pe acţiuni externe.

-Una dintre cele mai importante afirmaţii ale Tratatului de la

Lisabona este faptul că Uniunea Europeană va avea
personalitate juridică–la fel ca un stat, şi nu ca o organizaţie
internatională. Comunitatea Europeană semnează tratate de
câţiva ani buni şi este membră a Organizaţiei Mondiale a
Comerţului, de exemplu. La fel cum s-au semnat tratate
internaţionale cu numele de Uniune Europeană. Totuşi,
personalitatea juridică a UE nu era explicit recunoscută în
propriile sale acte fundamentale până acum. Declaraţia politică
ataşată Tratatului afirma, din nou, clar, că, faptul că are
personalitate juridică, nu dă Uniunii Europene dreptul de a se
substitui statelor membre în chestiuni pentru care nu a primit
mandat să o facă.

-Noul tratat UE va acorda Parlamentelor naţionale un rol

mai mare în luarea deciziilor europene, chiar dacă schimbările în
acest domeniu sunt destul de limitate. Una dintre noutăţi este că
instituţiile UE vor trebui să notifice parlamentelor naţionale toate

62
propunerile legislative făcute la nivel european, iar parlamentele
vor avea 8 săptămâni răgaz pentru a comenta aceste propuneri
înainte ca guvernele naţionale să înceapă să le discute.

Mai important este că, prin noul tratat, parlamentele

naţionale vor putea aduce contestaţii legislaţiei UE. Dacă o
treime dintre parlamentele naţionale au obiecţii la adresa unei
propuneri legislative, comisia trebuie să o discute din nou şi să ia
decizia dacă să o susţină în continuare, să o amendeze sau să o
retragă. Dacă Comisia decide să menţină propunerea în forma
contestată de parlamente, acestea nu mai au dreptul să o
conteste mai departe. Dacă contestaţia vine din partea majorităţii
parlamentelor naţionale, iar Comisia se hotărăşte să meargă
înainte cu propunerea în forma contestată, intervin Consiliul şi
Parlamentul European, care vor media conflictul.

-Tratatul de la Lisabona face referire la Carta europeană a

drepturilor fundamentale, aceasta devenind, într-o anumită
măsură, obligatorie pentru toate statele membre. Există şi aici
prevederi care asigură faptul că legislaţiile naţionale nu vor fi
contrazise de Carta drepturilor fundamentale. Textul Cartei în
sine rămâne într-o anexă a Tratatului.

-Tratatul de la Lisabona constituie un pas înainte în

transferul de suveranitate de la statele membre la Uniunea
Europeană, dar este unul limitat. Au fost extinse puterile
Comisiei, Parlamentului şi Curţii de Justitie, în domeniul justiţiei şi
afacerilor interne.

A fost înlăturată, de asemenea, din anumite domenii,

puterea de veto a statelor membre. Statele au putere de veto pe
politicile care cer decizii unanime. Cel mai important domeniu
scos de sub incidenţa unanimităţii este Justiţia şi afacerile
interne. UE va lua decizii cu majoritate simplă în ceea ce priveşte
domeniul cooperării poliţieneşti şi al cooperării judiciare în
materie penală. De asemenea, tot în domeniul Justiţie şi afaceri
interne, noul Tratat conferă Curţii de justiţie dreptul de a judeca

63
cazuri pe baza legislaţiei UE JAI, ca azilul, vizele, imigraţia ilegală
sau cooperarea în materie juridică.

Tratatul mai scoate de sub incidenţa unanimităţii câteva zeci

de politici, numeric mai multe decât celelalte tratate, dar mai putin
importante. Un exemplu sunt regulile de strângere a datelor
statistice în zona euro.

Mai important este că noul Tratat permite votul majoritar pe

propunerile Înaltului reprezentant UE pentru Afaceri Externe şi
Politica de Securitate privind implementarea politicilor externe.
Unanimitatea este înlăturată şi în ceea ce priveşte legislaţia
privind securitatea socială a migranţilor, cu o clauză care permite
unui guvern naţional să ceară votul unanim într-o reuniune a
Consiliului European, dacă legislaţia pe cale a fi adoptată
contravine flagrant intereselor sale.

-Tratatul introduce un nou sistem de vot în Consiliu, ceva

mai simplu decât actualul. O decizie trece dacă 55% din statele
membre (15 din 27) sunt în favoarea ei sau dacă statele care
votează pentru formează 65% din populaţia UE. În prezent
statele membre au fiecare un număr de voturi în Consiliu direct
proporţional cu numărul de cetăţeni. Astfel, o decizie este
aprobată dacă 255 din 345 de voturi sunt voturi pentru.

-Tratatul de la Lisabona introduce prevederi prin care

Tratatul UE şi politicile europene să fie mai uşor de modificat de
acum înainte, eventual fără convocarea Conferinţei
Interguvernamentală. Aşa-numita “ratchet clause” care permite
statelor membre ca, pe viitor, să modifice chestiunile care până
acum erau amendate prin unanimitate, doar prin majoritate.

Viitorul documentului depinde însă de Irlanda, care a

respins prin referendumul din 12 iunie 2008 tratatul cu 53,4%
voturi împotrivă.

64
 Capitolul II

IZVOARELE DREPTULUI COMUNITAR

1. Noţiuni generale

1.1. Obiectul şi definiţia dreptului comunitar

Dreptul comunitar este format dintr-un ansamblu de norme

juridice ordonate conform unor principii de ierarhie precise şi
riguroase, formând ordinea juridică comunitară. Această ordine
juridică este însă diferită atât de ordinea juridică internaţională,
cât şi de cea statală.

65
 Între ordinea juridică comunitară şi cea a statelor membre
există raporturi bazate pe principiul integrării directe a dreptului
comunitar în dreptul intern al statelor membre şi al primordialităţii
primului asupra celui de-al doilea, principii care chiar dacă unele
nu rezultă în mod expres din tratatele care au instituit
comunităţile europene, au fost statuate de jurisprudenţa Curţii de
Justiţie. Dreptul comunitar este format din două categorii de
norme juridice: cele cuprinse în tratatele constitutive – care au
valoare constituţională – şi cele cuprinse în actele juridice emise
de instituţiile comunitare, care constituie legislaţia comunitară
ordinară şi care au ca obiectiv instituirea pieţei interne prin care
se asigură libertatea de circulaţie a bunurilor, serviciilor,
persoanelor şi capitalurilor, precum şi pentru asigurarea unei
concurenţe loiale, suprimarea obstacolelor din calea iniţiativei
operatorilor şi asigurarea instrumentelor comune necesare, între
care un loc de bază îl ocupă adoptarea unei monede unice
(EURO).
Dreptul comunitar se aplică deci în cadrul comunităţilor
europene ca un drept intern al acestora, dar nu şi relaţiilor cu un
pronunţat caracter intern ale statelor, aşa cum a statuat Curtea
de Justiţie. Dreptul comunitar poate fi definit ca ansamblul
normelor juridice cuprinse în tratatele de instituire a comunităţilor
sau în actele adoptate de instituţiile comunitare, care au ca scop
instituirea, organizarea şi funcţionarea comunităţilor europene şi
a Uniunii Europene.

1.2. Clasificarea izvoarelor dreptului comunitar

În literatura de specialitate, nu există o clasificare unitară a

izvoarelor dreptului comunitar.
Unii autori clasifică aceste surse în următoarele categorii43:
- tratate instituind comunităţile;
- dreptul derivat;
- dreptul internaţional;

43
Jean-Victor Louis, L’ordre juridique communitaire,
Bruxelles 1990, pag. 71-104
66
 - principiile generale de drept şi respectarea drepturilor
omului.
Alţi autori stabilesc tot patru categorii de surse, ale dreptului
comunitar, acestea fiind44:
- tratatele instituind comunităţile;
- tratatele subsidiare;
- legislaţia secundară;
- deciziile, opiniile şi principiile generale aplicate de Curtea
de Justiţie.
Într-o altă opinie, aceste surse sunt categorisite astfel45:
- tratate instituind comunităţile, protocoalele, convenţii şi
acte adiţionale, tratate de modificare a acestora, acorduri ale
statelor membre între ele sau cu terţe state;
- acte legislative şi decizii ale instituţiilor comunitare în baza
tratatelor, inclusiv decizii ale Curţii de Justiţie;
- jurisprudenţa Curţii de Justiţie;
- principiile generale de drept derivând din constituţiile şi
legile statelor membre, din acordurile internaţionale şi din
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Conform unei alte opinii, sursele dreptului comunitar sunt46:
- tratatele constitutive;
- principiile generale;
- actele unilaterale cu forţă obligatorie.

2. Izvoarele principale (originare)

Izvoarele principale (sau originare) ale dreptului comunitar

sunt constituite din instrumentele care au creat norme cu caracter
constituţional pentru comunităţi47,toate celelalte norme fiindu-le
subordonate. Ele cu fost create pe baza acordului de voinţă al
statelor membre şi sunt exprimate în:
44
Penelope Kent, European Community Law, 1992, pag. 23-
26
45
David A.O. Edward, Robert C.Lane, European Community
Law, Editnburgh, 1991, pag. 73-74
46
P.Manin. op. cit., pag. 221-222
47
Jean-Victor Louis, L’ordre juridique communitaire,
Bruxelles, 1990, pag. 71
67
 - tratatele de constituire a Comunităţilor;
- convenţiile şi protocoalele anexate;
- acordurile de aderare a altor state48;
- tratatele de modificare ulterioară a tratatelor iniţiale;
- convenţiile între statele membre încheiate în contextul
tratatelor iniţiale49;
- convenţii încheiate între statele membre şi terţe state50.

2.1. Tratatele de constituire a Comunitãţilor Europene

reprezintã categoria surselor de cea mai mare importanţã în
ordinea juridicã comunitarã, întrucât toate celelalte surse trebuie
sã se subordoneze acestora.
Ele cuprind în primul rând cele trei tratate de bază, prin
care s-au constituit Comunităţile, respectiv: Tratatul de la Paris
din 18 aprilie 1951 (C.E.C.O.) şi tratatele de la Roma din 25
martie 1957(C.E.E. şi C.E.E.A.).

2.2. Tratatele şi acordurile de modificare a acestora repre-

zintã a doua categorie din cadrul izvoarelor principale. Ele
reflectã procesul de perfecţionare a cadrului juridic comunitar în
funcţie de necesitãţile impuse de evoluţia comunitãţilor. Din
rândul lor fac parte, printre altele: Tratatul de fuziune de la
Bruxelles (8 aprilie 1965), Decizia şi Tratatul de la Luxemburg (21
şi 22 aprilie 1970) privind modificarea unor dispoziţii financiare şi
bugetare, Actul Unic European (28 februarie 1986) şi Tratatul de
la Maastricht (7 februarie 1992) şi Tratatul de la Amsterdam (18
iunie 1997).

2.3. Acordurile de aderare a unor state la Comunitãţi

reprezintă a treia categorie, respectiv Tratatul şi actul de aderare
al Danemarcei, Irlandei şi Marii Britanii (22 ianuarie 1972),
Tratatul şi actul de aderare al Greciei (28 mai 1979); Tratatul de
la Bruxelles privind Groenlanda (13 martie 1984), Tratatul şi actul

48
Penelope Kent, op. cit. pag. 23
49
David A.O.Edward, op. cit. pag. 29
50
Ibidem, pag. 29
68
de aderare al Spaniei şi Portugaliei (12 iunie 1985). Dispoziţiile
acestor documente se încorporeazã în tratatele constitutive.

2.4. Convenţiile şi protocoalele anexã, care în conformitate

cu practica internaţionalã în domeniul încheierii tratatelor, fac
parte constitutivã din tratatele de bazã, reprezintã a patra
categorie a surselor principale. În legãturã cu acestea, Curtea de
Justiţie a statuat cã ele au forţa juridicã a tratatelor iniţiale51.
Practica adoptãrii de convenţii şi protocoale anexã a fost extinsã
prin Tratatul de la Maastricht, care cuprinde 17 protocoale,
precum şi prin Tratatul de la Amsterdam, toate având valoarea
juridicã a tratatului.
O situaţie diferită o au declaraţiile anexate unor tratate
comunitare, care sunt făcute de către toate statele membre sau
numai de către unele din acestea. Astfel, Tratatul de la Maastricht
cuprinde treizeci de declaraţii. Declaraţiile reprezintă punctul de
vedere al respectivelor state faţă de anumite prevederi ale
tratatului. Ele nu au forţă juridică obligatorie, dar se constată din
practica jurisdicţională că s-a ţinut seama de ele în interpretarea
tratatelor de către Curtea de Justiţie, precum şi de către Consiliu
şi Comisie în activitatea desfăşurată. Declaraţiile care sunt făcute
de către un singur stat sunt însă considerate ca neangajând
restul statelor.

2.5. Actele comunitare supuse aprobãrii statelor membre

sunt incluse de asemenea ca o ultimă categorie în cadrul surselor
principale. Se are în vedere faptul cã, din moment ce ele au fost
aprobate de către statele membre, au forţă juridicã a tratatelor
constitutive ale Comunităţilor52.

3. Dreptul derivat

51
Cf. J.Boulouis, op. cit. pag. 174
52
P.Manin, op. cit. pag. 222
69
 În cadrul surselor derivate ale dreptului comunitar se includ
acte normative elaborate de instituţiile comunitare în baza
abilitării lor de către tratatele constitutive. Din punct de vedere
numeric, acestea sunt cele mai numeroase, constituind o sursă
foarte importantă a dreptului comunitar53.
Denumirea actelor normative unilaterale care fac parte din
dreptul derivat a fost diferită în cadrul celor trei comunităţi. Astfel,
art. 14 din Tratatul C.E.C.O. prevede trei categorii de acte:
deciziile, recomandările şi avizele. Tratatul C.E.E. (art. 189) şi
Tratatul C.E.E.A. (art. 161) prevăd cinci categorii de acte:
regulamente, directive, decizii, recomandări şi avize. Analizate
prin prisma definirii lor de către tratate, ca şi prin prisma
jurisprudenţei, se apreciază că aceste acte pot fi clasificate în
patru categorii54:
- deciziile generale (C.E.C.O.) şi regulamentele (C.E. şi
C.E.E.A.);
- recomandările (C.E.C.O.) şi directivele (C.E. şi C.E.E.A.)
- deciziile negenerale (C.E.C.O.) şi deciziile (C.E. şi
C.E.E.A.);
- avizele (C.E.C.O.) şi recomandările şi avizele (C.E. şi
C.E.E.A.).
Conform art.189 C.E., aşa cum a fost modificat prin Tratatul
de la Maastricht, în vederea îndeplinirii atribuţiilor lor, instituţiile
comunitare adoptă regulamente şi directive, iau decizii şi
formulează recomandări sau avize. Avem deci o dispoziţie legală
în tratat care prevede şi forţa juridică a fiecăreia dintre aceste
acte normative.
În afara acestor categorii, mai sunt prevăzute în tratatele
originare şi în alte acte juridice, ca de exemplu: “deliberări” sau
“programe generale” acestea din urmă având mai ales un
caracter politic. Din punctul de vedere al caracterului juridic,
53
În perioada 1958-1980 au fost adoptate 42.450 regulamente
şi directive. La sfârşitul anului 1992 erau în vigoare 22.445
regulamente, 1.675 directive, 1.198 acorduri şi protocoale (Cf.
J.Boulouis, op. cit. pag. 185 şi P.Manin, op. cit. pag. 226
54
J.Boulouis, op. cit. pag. 184
70
aceste acte unilaterale, în esenţă, trebuie să facă parte din
categoria regulamentelor, deciziilor şi directivelor55.
Conform reglementării tratatelor iniţiale, aceste acte juridice
puteau fi adoptate doar de către Consiliul sau Comisie. După
intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht, ele pot fi
adoptate împreună, de către Consiliu, Comisie şi Parlament (art.
189 B) sau de către Banca Centrală Europeană56.

3.1. Regimul juridic general al actelor din categoria

surselor dreptului derivat

După cum a statuat Curtea de Justiţie, natura unui act din

această categorie nu este dată de denumirea sa, ci de conţinutul
său. În acest sens, Curtea poate să procedeze la “recalificarea”
actului sau la invalidarea acestuia dacă nu s-a respectat
procedura de adoptare, conform cu natura sa reală.
În cazurile în care tratatul prevede adoptarea unui anumit
tip de act, în legătură cu un anumit domeniu ce urmează a fi
reglementat, instituţia care îl adoptă este obligată să se
conformeze. În celelalte situaţii, se lasă la latitudinea acesteia
denumirea actului care va fi adoptat.
Conform art. 190 C.E. şi practicii instituite de Curtea de
Justiţie, adoptarea fiecărui act normativ de către organele
comunitate trebuie să fie motivată, fiind considerată ca un viciu
de formă nu numai lipsa motivaţiei, dar şi insuficienţa acesteia.
Actele pot fi modificare oricând de organul care le-a emis.

3.2. Regimul juridic al regulamentelor

55
P.Manin, op. cit. pag. 226
56
Tratatul de la Maastricht, în Declaraţia a 16-a anexată,
prevedea ca la Conferinţa din 1996 a reprezentanţilor guvernelor
statelor membre se va examina clasificarea actelor comunitare în
vederea stabilirii unei ierarhii adecvate.
71
 Regulamentele comunitare sunt acte juridice adoptate,
după caz de către Consiliu, Comisie şi Parlament, Comisie şi
Banca Centrală Europeană (conform Tratatului de la Maastricht).
Din punctul de vedere al naturii juridice a dispoziţiilor lor,
regulamentele pot fi “de bază” sau “de execuţie”57. Cele de bază
sunt de competenţa exclusivă a Consiliului, iar cele de execuţie
pot fi emanaţia şi a celorlalte organe abilitate58.
Regulamentele au următoarele elemente esenţiale în ceea
ce priveşte regimul juridic (art. 189 C.E.).
- au o aplicabilitate generală, adresându-se tuturor
subiectelor de drept din spaţiul comunitar;
- sunt obligatorii în totalitatea dispoziţiilor lor;
- au o aplicabilitate directă în toate statele membre59.
Intrarea în vigoare a regulamentelor este condiţionată de
publicarea lor în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene
(conform art. 191 C.E.), ele intrând în vigoare la data prevăzută
în textul lor, sau după douăzeci de zile de la publicare. În ceea ce
priveşte domeniul de aplicare al regulamentelor, acesta este
foarte vast, începând cu armonizarea legislaţiilor interne în scopul
creării pieţei interioare, până la stabilirea mecanismelor
comunitare privind organizarea comună a pieţei agricole şi a
dispoziţiilor privind regulile de concurenţă.

3.3. Regimul juridic al directivelor

Directivele sunt constituite atât din recomandări (art. 14

C.E.C.O.) cât şi din directive (art. 189 C.E. şi art. 161 C.E.E.A.).
Directivele sunt definite ca acte obligatorii pentru fiecare stat
membru destinatar în atingerea scopului pentru care sunt
adoptate, dar care lasă la latitudinea autorităţilor naţionale cărora
le sunt adresate alegerea formei şi mijloacelor necesare pentru
atingerea respectivelor scopuri. Deosebirea dintre recomandări şi
directive ar consta în faptul că recomandările C.E.C.O. sunt
57
J.Boulouis, op. cit., pag. 190
58
Ibidem, pag. 190
59
Jonel Boudant, Max Gounelle, Les grandes dates de
l’Europe Communitaire, Paris 1989, pag. 214
72
adresate unor anumiţi destinatari – aceştia putând fi atât statele,
cât şi alţi agenţi comunitari – în timp ce directivele C.E. şi
C.E.E.A. pot fi adresate doar statelor membre, neputând impune
obligaţii persoanelor. O persoană care este implicată într-un
proces judiciar poate însă să invoce o directivă împotriva unui
stat, indiferent dacă statul se află în calitate de patron sau de
autoritate publică. Caracteristic pentru acestea din punctul de
vedere al regimului juridic este faptul că ele nu au forţă generală,
nefiind obligatorii decât în ceea ce priveşte rezultatul care trebuie
atins. Ele nu sunt acte generale, adresându-se doar destinatorilor
avuţi în vedere chiar dacă au acelaşi conţinut general. Ele trebuie
deci comunicate fiecărui destinatar, făcând parte din categoria
actelor care – chiar dacă sunt publicate în J.O.C.E. – nu
înseamnă că publicarea este o condiţie de aplicabilitate, ea
având doar valoare documentară60. Statele destinatare au
obligaţia de a lua toate măsurile necesare pe plan intern pentru a
aplica în mod concret toate prevederile directivelor fără a avea
posibilitatea să facă aprecieri asupra fundamentării sau
oportunităţii directivei în cauză, controlul Comisiei şi al Curţii
asupra acestei situaţii fiind foarte riguros. Deşi nu se prevede în
tratate, Comunitatea impune statelor să prezinte lista tuturor
măsurilor luate pentru aplicarea directivelor. Absenţa notificării
sau prezentarea incompletă a acesteia constituie o neîndeplinire
a obligaţiilor rezultate din dreptul comunitar. Se apreciază că
directivele au mai ales un rol de armonizare a legislaţiilor statelor
membre61.

3.4. Regimul juridic al deciziilor

Deciziile sunt reglementate în art. 14 C.E.C.O. şi art. 189

C.E. şi 161 C.E.E.A. Deciziile se caracterizează prin faptul că nu
sunt de aplicabilitate generală, ele adresându-se unor destinatari
precişi, desemnaţi sau identificaţi, de regulă, conform articolului

60
J.Boulouis, op. cit. pag. 192
61
P.Manin, op. cit., pag. 233
73
final al acestora62. Se deosebeşte deci în acest fel de regulament,
acesta fiind un act impersonal. Decizia poate să se adreseze
unor subiecte de drept diferite de state, în special în cazurile
privind concurenţa, când se adresează îndeosebi agenţilor
economici. Prin aceste decizii se pot impune subiecţilor cărora le
sunt adresate unele obligaţii, sau aplicarea unor sancţiuni. Nu se
impune completarea lor cu măsuri de aplicare luate la nivelul
statului.
Pentru intrarea lor în vigoare, deciziile trebuie să fie
notificate destinatarului, lipsa acestuia atrăgând neintrarea lor în
vigoare. Faptul că acestea nu sunt notificate nu duce la
nevaliditatea acestora, ci doar la situaţia de a fi inopozabile, chiar
dacă au fost publicate în J.O.C.E. Deciziile trebuie motivate în
mod clar şi pertinent, iar cele care se bazează pe o practică
constantă ,pot fi motivate şi sumar. Deciziile sunt obligatorii în
totalitatea lor pentru destinatarii acestora. Conform Tratatului de
la Maastricht, pot fi adoptate decizii comune de către Parlament
şi Consiliu, care intră în vigoare la data fixată sau în cea de-a
douăzecea zi de la publicare, în afara cazurilor când este
necesară modificarea. Se acordă şi Băncii Centrale Europene
dreptul de a adopta decizii, ea putând hotărî publicarea lor. (art.
108A, Tratatul C.E.).

3.5. Avizele şi recomandãrile

Avizele prevăzute în Tratatul C.E.C.O şi recomandările din

tratatele C.E. şi C.E.E.A. se caracterizează prin faptul că nu au
forţă juridică obligatorie, ele neimpunând obligaţii pentru statele
membre şi nefiind supuse controlului jurisdicţional.
Există însă şi alte acte denumite avize care au un alt statut
juridic şi care au deci o anumită forţă juridică. Este situaţia
avizelor date de Comisie în cazul procedurii pentru neîndeplinirea
obligaţiilor rezultând din tratate şi al avizelor C.E.C.O. în
domeniul programelor de investiţii al întreprinderilor siderurgice şi

62
Ibidem, pag. 228
74
miniere, precum şi în cazul unor avize ale Consiliului şi
Parlamentului, situaţii în care jurisdicţia trebuie să procedeze la
clarificarea acestora şi să facă distincţie între cele care reprezintă
simple opinii şi cele care impun o conduită obligatorie statelor
membre63.

4. Principiile generale de drept

4.1. Consideraţii generale

În cadrul literaturii juridice, categoria principiilor generale de

drept şi a dreptului jurisprudenţial se suprapun în ceea ce
priveşte conţinutul, deşi diferă ca nume. Astfel, unii autori
consideră dreptul jurisprudenţial al Curţii de Justiţie ca sursă a
dreptului comunitar, deşi acceptă că în general jurisprudenţa nu
este considerată ca un veritabil izvor de drept64. În esenţă însă,
se referă la aplicarea de către Curtea de Justiţie a unor principii
generale de drept. Pe de altă parte, alţi autori recunosc faptul că
aplicarea principiilor generale este în ultimă instanţă o problemă
care revine practicii Curţii de Justiţie65. Între cele două situaţii,
problema trebuie deci să fie rezolvată mai ales sub aspectul
denumirii categoriei respective, având în vedere faptul că nu sunt
deosebiri substanţiale de conţinut.
Pentru acest motiv, considerăm că între principiile generale
de drept şi hotărârile judecătoreşti – chiar dacă este vorba de o
instanţă supranaţională – prioritatea trebuie acordată principiilor
generale de drept, motiv pentru care adoptăm prezenta
clasificare a izvoarelor dreptului comunitar.

63
J.Boulouis, op. cit. pag. 198
64
Ibidem, pag. 205
65
P.Manin, op.cit. pag. 223
75
 În sprijinul acestei opinii este şi faptul că art. F.2 din Tratatul
de la Maastricht recunoaşte ca fiind principii generale chiar şi
cele care nu sunt prevăzute în jurisprudenţa Curţii de Justiţie.
Principiile generale nu sunt prevăzute în tratatul C.E.C.O. ca
surse ale dreptului comunitar. Tratatele următoare au prevăzut
însă posibilitatea Curţii de a putea recurge la principii generale
comune ale statelor membre pentru a stabili unele
responsabilităţi ale membrilor Comunităţii care nu erau prevăzute
în tratate, extinzându-se şi la alte domenii, dar diferenţiindu-se de
“drepturile fundamentale”.
În acelaşi timp, Curtea nu putea să nu suplinească unele
diferenţe ale reglementărilor comunitare, în vederea evitării
cazurilor de denegare de justiţie, iar experienţele impuse de
statutul de drept presupuneau apelarea la principiile generale de
drept. Principiile generale de drept au însă un conţinut mai
complex, fiind diferenţiate în funcţie de apartenenţa lor la
sistemele juridice clasice, la sistemele de drept comune statelor
membre, sau la principiile proprii comunităţilor europene.

4.2. Principiile clasice ale dreptului

Aceste principii au fost impuse a fi respectate de către

Curtea de Justiţie îndeosebi în ceea ce priveşte dreptul de
apărare, ca şi în ceea ce priveşte corecta administrare a justiţiei,
neretroactivarea actelor administrative, recunoaşterea drepturilor
dobândite, principiul bunei credinţe sau principiul echităţii66.

4.3. Principiile generale comune dreptului statelor

membre

Acestea sunt de la sine înţelese ca fiind necesare a fi

respectate, dar ele sunt prevăzute şi în tratatele de la Roma în
ceea ce priveşte responsabilitatea extracontractuală.
În general însă, aceste principii sunt aplicate doar în
cazurile în care reglementările comunitare sunt deficitare, sau
66
J.Boulouis, op. cit., pag. 208-209
76
când se impun pentru mai buna argumentare a interpretărilor
Curţii. Trebuie remarcat faptul că nu se impune ca aceste principii
să fie comune tuturor legislaţiilor statelor membre, fapt care este
de altfel imposibil, ci este necesar ca ele să fie prezentate doar în
unele state membre. O altă condiţie este ca aceste principii să fie
în concordanţă cu ordinea juridică comunitară. Curtea a statuat
astfel că sunt aplicabile în ordinea juridică comunitară principiile
privind: egalitatea faţă de reglementările economice, îmbogăţirea
fără just temei, responsabilitatea extracontractuală pentru
daunele cauzate de actele normative, confidenţialitatea
corespondenţei între avocat şi client, dreptul la apărare, secretul
afacerilor întreprinderilor etc.

4.4. Principiile privind natura Comunitãţilor

În ceea ce priveşte principiile privind natura Comunităţilor

practica jurisdicţională a Curţii a statuat, în aplicarea dispoziţiilor
tratatelor, principii ca: solidaritatea statelor în ceea ce priveşte
informarea cu privire la comportamentul lor, atât în relaţiile
comunitare, cât şi în cele cu statele terţe; principiul nediscriminării
sau al egalităţii de tratament, principiul general al proporţionalităţii
şi principiul preferinţei comunitare.

4.5. Principiul respectãrii drepturilor fundamentale ale

omului

Respectarea acestui principiu constituie o chestiune

deosebit de importantă, care se bazează atât pe Convenţia
Europeană pentru Salvgardarea Drepturilor Omului şi a libertăţilor
sale fundamentale (Roma – 4 noiembrie 1950), cât şi pe
dispoziţiile constituţionale în materie ale statelor membre.
Tratatele comunitare nu conţin o enumerare a acestor drepturi
fundamentale ale omului, ele completându-se în acest scop cu
prevederile adoptate în cadrul Consiliului Europei. Din acest

77
punct de vedere pot să apară unele probleme legate de
determinarea conţinutului acestora şi a justificării lor ca suport al
hotărârilor Curţii. Din aceste considerente, Curtea a statuat că
drepturile fundamentale ale omului fac parte integrantă din
principiile generale cărora ea le asigură respectarea.
Având ca bază această recunoaştere jurisprudenţială, o
declaraţie comună a preşedinţilor Consiliului, Parlamentului şi
Comisiei din 5 aprilie 1977 a proclamat ataşamentul acestor
instituţii la respectarea drepturilor omului. Pe baza acesteia,
Consiliul şi Comisia au semnat un memorandum care specifică
interesul politic în acest sens şi necesitatea minimalizării
dificultăţilor juridice care pot să apară.
În ceea ce priveşte respectarea drepturilor fundamentale
ale omului, Curtea a ţinut seama de faptul că acestea au un
dublu fundament: pe de o parte tratatele instituite în acest
domeniu între state, precum şi prevederile constituţionale ale
statelor membre. Din acest punct de vedere apare o problemă de
dificultate pentru Curte, care în cazul dispoziţiilor de natură
comunitară, are un câmp de acţiune restrâns faţă de cel al
reglementărilor naţionale. Tratatul de la Maastricht, în art. F.2,
preia ceea ce s-a confirmat în activitatea Curţii ca fiind elemente
esenţiale ale aplicării normelor juridice comunitare sau naţionale,
precizând că sunt recunoscute şi respectate atât drepturile
fundamentale prevăzute în Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului, cât şi cele care rezultă din tradiţiile constituţionale
comune ale statelor membre, precum şi principiile generale ale
dreptului comunitar.

5. Ierarhia normelor comunitare

Normele juridice comunitare sunt integrate într-un sistem de

drept în care fiecare categorie ocupă un loc bine determinat, într-
o formă piramidală, asemănătoare sistemului normelor juridice
ale fiecărui stat. În funcţie de acest sistem ierarhic, fiecare

78
categorie are o anumită forţă juridică şi – pe această bază – se
determină raporturile care există între acestea precum şi între
dreptul comunitar şi dreptul naţional.

5.1. Tratatele constitutive

Tratatele de instituire a comunităţilor se află în vârful

acestei piramide a normelor juridice, ele reprezentând acordul de
voinţă al statelor membre pentru crearea comunităţilor. Poziţia lor
este similară cu cea a constituţiei în planul sistemului juridic
naţional. Toate celelalte reglementări comunitare trebuie să fie în
concordanţă cu aceste tratate, în caz contrar ele fiind susceptibile
de a fi anulate sau declarate invalide67.

5.2. Principiile generale

Principiile generale nu constituie o categorie unitară în ceea

ce priveşte ierarhia lor. Astfel, respectarea drepturilor
fundamentale ale omului este considerat un principiu cu valoare
egală cu cel al tratatelor constitutive ale Comunităţilor (conform
art. F din Tratatul de la Maastricht), având deci valoare
superioară dreptului derivat. Celelalte principii sunt considerate a
fi de o valoare inferioară întrucât Curtea le aplică doar în cazul în
care acestea nu contravin tratatelor constitutive sau drepturilor
fundamentale. Ele sunt considerate însă cu valoare juridică
superioară dreptului derivat68.

5.3. Acordurile internaţionale

În ceea ce priveşte situaţia acordurilor internaţionale

încheiate de către statele comunitare şi de către Comunităţi se
recunoaşte ca principiu general superioritatea acestora faţă de
dreptul derivat, dar nu şi faţă de tratatele constitutive şi principiile
generale, cărora le sunt subordonate.

67
P.Manin, op. cit., pag. 236
68
P.Manin, op. cit. pag. 236
79
 Se face însă diferenţierea între acordurile încheiate de
către statele membre şi acordurile încheiate de către comunităţi69.

5.3.1. Acordurile încheiate de cãtre statele membre

Aceste acorduri pot fi la rândul lor acorduri între aceste

state sau acorduri ale acestora cu terţe state.
Acordurile încheiate de către statele membre între ele pot fi
anterioare intrării în vigoare a tratatelor constitutive sau
posterioare acestora. Acordurile anterioare tratatelor constitutive
rămân în vigoare dacă sunt compatibile cu tratatele (art. 233 C.E.
şi 20 C.E.E.A. privind ţările Benelux). Prin tratatele constitutive se
interzice oricărui stat membru de a se prevala de tratate,
convenţii sau declaraţii anterioare tratatelor încheiate între ele, în
vederea sustragerii diferendelor privind interpretarea şi aplicarea
tratatelor constitutive de la modalităţile de reglementare
prevăzute de aceste tratate şi aplicarea reglementărilor
particulare (art. 87 C.E.C.O. 219 C.E. şi 103 C.E.E.A.).
În cazul acordurilor posterioare tratatelor constitutive,
situaţia este clară, întrucât acestea din urmă prevăd (art. 86
C.E.C.O., art. 5 C.E. şi art. 192 C.E.E.A.) angajamentul statelor
membre de a se abţine de la orice acţiune care este de natură să
împiedice realizarea acordurilor urmărite prin tratate. Acordurile
încheiate între statele membre cu terţe state sunt, de asemenea,
supuse unor regimuri diferite în funcţie de momentul încheierii
acordului. Cele anterioare tratatelor, conform art. 234 C.E.,
rămân în vigoare, dar statele trebuie să caute înlăturarea
eventualelor incompatibilităţi între acestea prin orice mijloace
posibile. Acordurile posterioare sunt însă, în principiu, de
competenţa comunitară, dar pot să apară situaţii dificil de rezolvat
în ceea ce priveşte competenţa externă, doar Tratatul C.E.E.A.
prevăzând în art. 103 unele garanţii pentru eliminarea unor
eventuale incompatibilităţi.

69
J.Boulouis, op. cit., pag. 216-218
80
5.3.2. Acordurile încheiate de cãtre Comunitãţi cu terte state

Situaţia acordurilor încheiate de comunitari cu statele terţe

îşi găseşte reglementarea numai în Tratatul C.E. (art. 228) având
în vedere diversitatea raporturilor în care intră această
comunitate cu vocaţie generală. În cazurile neconcordanţei între
acestea se prevede necesitatea unui control preventiv care
poate, în funcţie de prevederile proiectului de acord, să propună
modificarea tratatelor constitutive. Această modificare nu este
însă obligatorie, iar în cazul nerealizării ei, proiectul de acord nu
poate intra în vigoare. Se aplică deci principiul supremaţiei
dreptului comunitar izvorât din tratatele constitutive.

5.4. Dreptul derivat

În cadrul categoriei dreptului derivat nu există o ierarhie a

actelor juridice care o alcătuiesc, întrucât ele derivă direct din
tratatele comunitare, fiind subordonate acestora, ca şi principiilor
generale şi acordurilor internaţionale. Din aceste considerente ele
reprezintă surse de drept comunitar autonome unele faţă de
altele. Există însă o diferenţă în cadrul aceloraşi tipuri de acte,
respectiv între cele de bază (regulament, directivă şi decizie) şi
cele de aplicare, unde se respectă principiul subordonării
ultimelor faţă de primele. Există deci un raport de subordonare
între un regulament şi actul care este adoptat în vederea aplicării
acestuia care nu poate conţine dispoziţii contradictorii. Cu prilejul
negocierii Tratatului de la Maastricht s-a propus introducerea unei
alte categorii juridice: “legea”. Nu s-a luat însă o hotărâre de
adoptare a propunerii, dar s-a înscris în textul unei declaraţii că la
conferinţa interguvernamentală care se va desfăşura în 1996 să
se examineze această chestiune şi să se decidă eventualele
modificări. Se apreciază că dacă se va adopta această
propunere, probabil că se va referi la actele adoptate de Consiliu
şi Parlament conform procedurii de “co-decizie” şi că ea va ridica

81
problema stabilirii unei ierarhii între acestea şi actele comunitare
unilaterale70.

Capitolul III
SISTEMUL INSTITUŢIONAL
AL COMUNITÃŢILOR EUROPENE

1. Aspecte generale

Crearea celor trei comunităţi europene a avut ca element

de unitate constituirea unei structuri instituţionale similare, chiar
dacă în ceea ce priveşte denumirea au existat unele diferenţe. S-
au creat astfel patru categorii de instituţii :
- organe de decizie: Consiliul (respectiv Consiliul Special al
Miniştrilor în cazul C.E.C.O. şi Consiliul în cazul C.E.E. şi
C.E.E.A.);
- organe executive: Comisia (respectiv Înalta Autoritate
pentru C.E.C.O. şi Comisiile în cazul C.E.E. şi C.E.E.A.);
- organe de control: Parlamentul (respectiv Adunarea
Comună în cazul C.E.C.O. şi Adunarea în cazul C.E.E. şi
C.E.E.A.);
70
P.Manin, op. cit. pag. 237
82
 - organe jurisdicţionale: Curtea de Justiţie.
Această structură identică a fost elementul care a facilitat
ulterior fuziunea celor patru organe specifice fiecărei comunităţi
în patru organe comune. Această fuziune s-a realizat însă în
timp, în cadrul unui complex proces politic şi juridic, aşa cum am
prezentat mai sus.
Astfel prin Tratatele de la Roma din 25 martie 1957, care au
creat C.E.E. şi C.E.E.A., s-a stabilit ca organ comun pentru cele
trei comunităţi Curtea de Justiţie, iar prin rezoluţia din 20 martie
1958 s-a stabilit denumirea comună de Adunare Parlamentară,
pentru ca prin rezoluţia din 30 martie 1962 să se adopte
denumirea de “Parlament European”.
Prin Tratatul de la Bruxelles din 4 aprilie 1965, intrat în
vigoare la 1 iulie 1967, Consiliul Miniştrilor şi Comisia au devenit
organe comune pentru cele trei comunităţi.
Faptul că s-a realizat fuziunea celor patru organe ale celor
trei comunităţi nu a însemnat, desigur, fuzionarea Comunităţilor,
întrucât fiecare organ îşi exercită în continuare puterile şi
competenţele care îi erau atribuite prin tratatele de instituire a
comunităţilor respective. Fiecare tratat se aplică, deci, cu privire
la domeniul de activitate pentru care a fost adoptat. Evoluţia
comunităţilor, a instituţiilor acestora şi a vieţii comunitare impunea
însă o modificare în planul reglementării juridice, în sensul unifi-
cării normelor de instituire a comunităţilor. Operaţiunea însă se
dovedea destul de dificilă, având în vedere procesul complex de
adoptare a unor norme de ratificare a acestora pe plan naţional.
Faptul că în cadrul comunităţilor s-a adoptat o structură
cvadripartită, în locul celei tripartite tradiţionale pentru
organizaţiile internaţionale are o justificare nu numai de natură
formală, ci îşi găseşte reflectarea şi în ceea ce priveşte
competenţa acestora. Sprijinindu-se pe patru piloni instituţionali,
comunităţile dau expresie faptului că ele nu reprezintă numai
voinţa statelor, ci şi a cetăţenilor acestora, Parlamentul European
fiind ales prin vot direct, începând cu alegerile din anul 1979.
Conform art. 4 din Tratatul C.E.E., prin instituţii comunitare se
aveau în vedere patru organe: Parlamentul European, Consiliul
de Miniştri, Comisia şi Curtea de Justiţie. Tratatul de la Maastricht

83
mai include în cadrul instituţiilor si Curtea de Conturi. Această
enumerare este limitativă, celelalte organe prevăzute de tratate
nefiind instituţii, ele având alt regim juridic71.O poziţie diferită o
are Consiliul European, instituit din punct de vedere juridic prin
art. 2 al Actului Unic European, pe care îl vom analiza separat.
Pe lângă aceste instituţii există şi numeroase organe
comunitare.

2. Principiile care guverneazã

activitatea instituţiilor comunitate

Activitatea instituţiilor comunitare este guvernată de

principiile autonomiei acestora, de cel al competenţelor de
atribuire şi de cel al echilibrului instituţional.

2.1. Principiul autonomiei instituţiilor comunitare

Autonomia instituţiilor comunitare rezultă din tratatele

constitutive ale comunităţilor. Autonomia nu presupune
personalitate juridică pentru respectivele instituţii, întrucât,
conform art. 210 C.E.E. personalitatea juridică este recunoscută
doar comunităţilor.
Autonomia se manifestă însă prin faptul că ele dispun de
competenţa de a-şi adopta regulamentul (art. 142, 151 şi 162 din
Tratatul C.E.E.) şi de a-şi organiza funcţionarea internă în baza
acestor regulamente, având ca scop realizarea sarcinilor care le
sunt încredinţate. Un alt domeniu de manifestare a autonomiei
instituţionale îl reprezintă posibilitatea acestora de a-şi desemna
funcţionarii comunitari. Spre deosebire de O.N.U., unde
funcţionarii săi sunt numiţi de către Secretarul general, în cadrul
instituţiilor comunitare ei sunt numiţi de către fiecare instituţie,
aceasta stabilindu-şi propriile reguli privind statutul acestora.
71
Proiectul Spinelli prevedea de asemenea, în art. 8, distincţia
între instituţii şi organele comunitare, făcând o ierarhizare a lor în
art. 33
84
Autonomia instituţiilor comunitare a fost confirmată cu ocazia
unor dispute privind stabilirea sediului Parlamentului European,
când Curtea de Justiţie a statuat că autonomia Parlamentului
trebuie să fie respectată referitor la stabilirea sediului, pornind de
la prevederile tratatelor referitoare la implicarea statelor membre
în această problemă72.

2.2. Principiul competenţelor de atribuire

Fiecare instituţie comunitară acţionează în limitele

atribuţiilor prevăzute de tratatele constitutive. Aceasta presupune
că respectivele instituţii nu pot exercita decât acele competenţe
care le sunt atribuite, prin aceste tratate.
Curtea de Justiţie a statuat că în cadrul C.E.C.O. nu sunt
admise “puterile implicite”73, pentru ca în cazul C.E.E. să admită
că în situaţia în care se face referire la un articol din tratat (în
speţă art. 118), care însărcinează Comisia cu atribuţii precise,
trebuie admis faptul că “i se conferă toate puterile necesare
îndeplinirii acestei atribuţii”74.

2.3. Principiul echilibruluil instituţional

Principiul echilibrului instituţional a fost pentru prima dată

afirmat de către jurisprudenţa Curţii de Justiţie75, şi se bazează pe
prevederile art.95 C.E.C.O. El este conceput ca un principiu de
separare a puterilor comunitare dar, în acelaşi timp, şi de
colaborare între aceste puteri76. Separarea puterilor, ca parte a

72
Hot. Luxemburg c. Parlament, 10.02.1983, 230/81, Rec.
1983, pag. 255
73
Hot. Italie c. Haute Autorité, 20/59, Recueil 1960, pag. 665
74
Hot Allemagne c. Comission, 283, 285, 287/1975, Recueil
1987, pag. 3203
75
Hot. Meroni and Co. Industrie Metallurgiche Sp. A.C. Haute
Autorité, 9/56, Recueil 1958, pag. 9
76
V.Constantinesco, Les institutions, presentation générale,
I.C.L. Europe, 1989, Fsc. 200
85
echilibrului instituţional, presupune că o instituţie nu trebuie să
renunţe la exercitarea competenţelor care îi sunt atribuite, prin
transferarea acestora unei alte instituţii comunitare sau unui
organ extracomunitar. În acelaşi timp, o instituţie comunitară nu
trebuie să împiedice în nici un mod exercitarea competenţelor
care sunt atribuite altor instituţii. Deci, în baza acestui principiu,
instituţiile comunitare nu au competenţa să delege puteri
instituţiilor extracomunitare. Totodată, echilibrul instituţional
presupune şi o colaborare între puteri, manifestată în primul rând
prin participarea fiecărei instituţii la elaborarea normelor juridice
comunitare (este cazul, în special, al participării Parlamentului
European).

3. Sediul instituţiilor comunitare

Conform art. 77 C.E.C.O. şi art. 216 C.E.E. sediul

instituţiilor comunitare este fixat prin acordul comun al guvernelor
membre, fapt care nu şi-a găsit o rezolvare deplină încă de la
început. O primă măsură în acest sens a fost luată de către
miniştrii afacerilor externe ai celor şase la 7 ianuarie 1958, care
au recomandat Comisiei să se reunească la Bruxelles sau la
Strasbourg, Adunarea la Strasbourg, iar Consiliul în locul stabilit
de preşedinţia acestuia. S-a căzut de acord asupra iniţierii unor
consultări în vederea stabilirii definitive a sediilor. Cu ocazia
încheierii Tratatului de fuziune, s-a adoptat o altă decizie77,
conform căreia sediul Consiliului şi Înaltei Autorităţi a C.E.C.O. se
transferau de la Luxemburg la Bruxelles. La Luxemburg urmau să
se desfăşoare sesiunile Consiliului în lunile aprilie, iunie şi
octombrie, se aflau sediile organismelor jurisdicţionale şi
cvasijurisdicţionale, al Bancii Europene de Investiţii, serviciile
financiare şi unele servicii ale Comisiei. Sediul Comitetului
economic şi social s-a stabilit la Bruxelles, cel al Comitetului
77
67/446 C.E.E. şi 67/30 C.E.E.A., (JOCE 1967, L. 152, pag.
18)
86
Consultativ C.E.C.O. la Luxemburg, unde se află şi Curtea de
Justiţie şi Tribunalul de Primă Instanţă, Fondul European de
Cooperare şi Curtea de Conturi. Parlamentul ţinea şedinţele
plenare la Strasbourg, avea secretariatul la Luxemburg, iar
comisiile şi grupurile politice la Bruxelles. Această situaţie a dat
naştere la numeroase polemici între statele membre, situaţie care
avea mai ales raţiuni politice, întrucât din punct de vedere juridic
nu era prevăzută o reglementare în acest sens. În timp ce adepţii
federalismului doreau o capitală unică, alţii căutau să evite
concentrarea tuturor instituţiilor într-un singur stat.
În această controversă privind sediul Parlamentului a fost
sesizată şi Curtea de Justiţie.
Consiliul European de la Edinburgh (12 decembrie 1992) a
confirmat sediul Parlamentului la Strasbourg şi ţinerea unor
reuniuni extraordinare la Bruxelles, celelalte instituţii rămânând la
sediile anterioare, iar pentru noile organe create s-a avut în
vedere acordarea priorităţii pentru statele în care nu exista sediu
al vreunui organ. Tratatul de la Amsterdam cuprinde şi un
Protocol privind stabilirea sediilor instituţiilor şi anumitor
organisme şi servicii ale Comunităţilor Europene şi ale
Europolului. Prin articolul unic al acestui Protocol se prevede:
a) Parlamentul European are sediul la Strasbourg, unde se
ţin cele douăsprezece sesiuni plenare lunare, inclusiv sesiunea
bugetară. Sesiunile plenare suplimentare se ţin la Bruxelles.
Comisiile Parlamentului European au sediul la Bruxelles şi
serviciile sale rămân la Luxemburg.
b) Consiliul are sediul la Bruxelles. În lunile aprilie, mai şi
octombrie, sesiunile Consiliului se desfăşoară la Luxemburg.
c) Comisia are sediul la Bruxelles, iar serviciile sale se află
la Luxemburg.
d) Curtea de Justiţie şi Tribunalul de primă instanţă au
sediul la Luxemburg
e) Curtea de Conturi are sediul la Luxemburg.
f) Comitetul economic şi social are sediul la Bruxelles.
g) Comitetul regiunilor are sediul la Bruxelles.
h) Banca Europeană de Investiţii are sediul la Luxemburg.
87
 i) Institutul Monetar European şi Banca Centrală Europeană
au sediul la Frankfurt.
j) Oficiul European de Poliţie (EUROPOL) are sediul la
Haga.

4. Consiliul

4.1. Diferenţiere

Consiliul Miniştrilor Uniunii Europene trebuie deosebit de

Consiliul European al şefilor de state sau guverne. Această
diferenţiere trebuie făcută pe baza următoarelor criterii:
- Consiliul Miniştrilor este un organ prevăzut în tratatele
iniţiale de constituire a comunităţilor europene;
- Consiliul European s-a constituit la început în cadrul
neconvenţional, ulterior fiind recunoscut prin tratate;
- Consiliul Miniştrilor are o compoziţie diferită, de la
compunerea de bază, în formaţia miniştrilor afacerilor externe,
până la compunerea în prezenţa celorlalţi miniştri care sunt
solicitaţi de problemele care urmează să fie rezolvate;
- Consiliul European se compune numai din şefii de state
sau guverne78;
- Consiliul European poate funcţiona şi în calitate de
Consiliu al Miniştrilor Uniunii Europene.
Conform Deciziei 93-591 din 8 noiembrie 1993, Consiliul
Comunităţilor Europene, ca urmare a intrării în vigoare a
Tratatului de la Maastricht, se va numi Consiliul Uniunii
Europene.

78
În Olanda, ministrul afacerilor externe este cel care are
responsabilitatea la cel mai înalt nivel în ceea ce priveşte politica
externă şi nu şeful guvernului. De aici au apărut unele probleme
legate de instituirea Consiliului European al şefilor de state şi
guverne în compunerea menţionată.
88
4.2. Consiliul European al şefilor de state sau guverne

4.2.1. Denumire

Consiliul European al şefilor de state sau guverne nu este

prevăzut în tratatele iniţiale, dar este reglementat în Actul Unic
European (art. 2)79 şi în Tratatul de la Maastricht (art. D). Consiliul
este rezultatul unei evoluţii istorice atât în ceea ce priveşte ideea
constituirii sale, cât şi al practicilor instituţionale. El s-a reunit
pentru prima dată în această formulă în martie 1975 la Dublin,
dar a avut unele întâlniri anterioare, care se înscriu ca premise
ale constituirii sale.

4.2.2. Întâlnirile şefilor de state sau guverne pânã la Actul

Unic European

O primă fază o constituie conferinţele de cooperare politică

desfăşurate în perioada 1961-1967, care nu s-au interferat în
mod direct în afacerile comunitare, iar faza a doua o reprezintă
întâlnirile la vârf desfăşurate între 1969 şi 1973, care au analizat
şi problemele comunitare. Aceste reuniuni au avut un caracter
excepţional şi neinstituţional, fiind de fapt conferinţe diplomatice
multilaterale obişnuite. Ele au avut la bază concepţiile generalului
De Gaulle, care dorea realizarea unei Europe unite care să
respecte suveranitatea fiecărui stat şi să realizeze o cooperare
politică, fără un sistem de constrângere. Ulterior această idee a
fost reluată în întâlnirile acestuia cu cancelarul Adenauer şi cu
Amintore Fanfani, preşedintele Consiliului italian.
În cadrul Conferinţelor din anul 1961 s-a urmărit crearea
unui sistem de cooperare politică europeană în cadrul
comunităţilor, prin alcătuirea unei infrastructuri politice sub
coordonarea unui Consiliu format din şefi de state sau guverne.
Are loc, în această formulă, prima conferinţă a şefilor de state

79
Jean de Ruyt: L’acte unique européen, Editions de
l’Université de Bruxelles, 1989, pag. 106
89
sau guverne, convocată la iniţiativa Franţei (10-11 februarie
1961), marcată fiind de unele controverse (refuzul Olandei de a
participa la astfel de conferinţe fără prezenţa Marii Britanii). A
doua conferinţă are loc la Bad Godesberg (18 iulie 1961) sub
preşedinţia lui K. Adenauer.
Următoarea conferinţă a şefilor de state sau guverne
membre ale Comunităţilor Europene are loc la Roma (29-30
martie 1967), cu ocazia celei de-a zecea aniversări a semnării
tratatelor de la Roma privind constituirea C.E.E. şi C.E.E.A., prilej
cu care s-a procedat la un schimb de vederi asupra problemelor
cooperării politice în cadrul comunităţii europene, cererii de
aderare a Marii Britanii, Danemarcei şi Irlandei şi cu privire la
aplicarea Tratatului de fuziune a instituţiilor comunitare din 8
aprilie 1965.
Urmează Conferinţa de la Haga, din 1-2 decembrie 1969,
în cursul căreia G.Pompidou acceptă principiul extinderii
comunităţilor şi relansează ideea cooperării politice.
Reuniţi la Paris între 19-20 octombrie 1972 pentru prima
dată în această formulă, cei nouă şefi de state sau guverne au
stabilit ca obiectiv politic crearea Uniunii Europene. S-a constatat
însă cu această ocazie că realizarea ei nu poate fi decât
rezultatul acţiunii conjugate a Parlamentului, Comisiei şi
Consiliului.
Între 14-15 decembrie 1973 s-a desfăşurat la Copenhaga
o nouă întâlnire a Consiliului, care a fost marcată însă de criza
energetică tocmai declanşată şi de alte evenimente care au avut
efect asupra finalizării negocierilor. S-a realizat totuşi consensul
asupra necesităţii reunirii mai frecvente a şefilor de state sau
guverne, stabilindu-se sarcina ţării care exercită preşedinţia de a
prelua iniţiativa convocării acestor reuniuni. Totuşi, aceste
conferinţe la nivel înalt nu pot fi considerate ca fiind incluse în
procesul instituţional al Comunităţilor, pentru că nu beneficiau de
cadrul legal organizatoric şi se desfăşurau în mod excepţional, în
funcţie de evoluţia evenimentelor, fără o periodicitate stabilită prin
vreun document. Ele făceau parte din acţiunile de cooperare
politică între cele nouă state membre. În acelaşi timp, ele nu pot fi
separate de domeniul comunitar, pentru că misiunea lor

90
principală era de a impulsiona construcţia comunitară, dar
totodată şi de a lua decizii. Ele s-au desfăşurat mai ales în
momente de criză a relaţiilor comunitare, când se impuneau
măsuri de urgenţă80.

4.2.3. Instituirea Consiliului European al şefilor de state sau

guverne

Evoluţia evenimentelor internaţionale (războiul din Orientul

Mijlociu, criza petrolieră din 1973, dezordinea monetară legată de
suspendarea convertibilităţii dolarului şi dislocarea sistemului de
la Breton Woods), ca şi unele probleme comunitare (creşterea
membrilor la doisprezece) au determinat mutaţii şi în cadrul
instituţiilor comunitare. S-a evidenţiat necesitatea intervenţiei
personale a şefilor de state sau de guverne în relaţiile
intercomunitare, având în vedere interdependenţa problemelor
politice şi economice. Se resimţea lipsa unui veritabil centru care
să ia deciziile politice.
Un rol important în crearea Consiliului European la nivelul
şefilor de state sau de guverne l-a avut Jean Monnet, partizan
înfocat al ideii unităţii europene.
Un moment important în atingerea acestui proiect îl
constituie întâlnirea la nivel înalt de la Paris din 9-10 decembrie
1974, care în Comunicatul final prevede hotărârea şefilor de state
sau guverne de a se întâlni - asistaţi de miniştrii afacerilor
externe, de trei ori pe an, sau de câte ori este necesar, într-un
Consiliu al Comunităţilor, în vederea cooperării politice. Actul
Unic European conferă Consiliului fundamentul juridic prevăzând
în art. 2 din Titlul I (conţinând dispoziţiile comune) înfiinţarea
acestuia, compunerea sa şi periodicitatea reuniunilor. Se
prevedea astfel că el reunea şefii de state sau de guverne81 ale
80
Pentru detalii: Béatrice Taulégne, Le Conseil européen,
Presse Universitaire de France, 1993, pag. 48-51
81
Conform art. 5 şi 9 din Constituţia Republicii Franceze,
preşedintele Franţei este responsabil de dezvoltarea relaţiilor
externe ale Franţei, el participând deci şi în situaţia în care
participă doar şefii de guverne. (A se vedea în acest sens şi Jan
91
statelor membre, precum şi pe preşedintele Comisiei
Comunităţilor Europene, asistaţi de miniştrii afacerilor externe şi
de către un membru al Comisiei. Reuniunile sale urmau să se
ţină cel puţin de două ori pe an.
Tratatul de la Maastricht în art. D preia dispoziţiile Actului
Unic European privind Consiliul European şi aduce completări.
Astfel, statuează faptul că acesta dă Uniunii Europene
impulsionările necesare dezvoltării sale şi defineşte orientările
politice generale. Reuniunile sale se desfăşoară sub preşedinţia
şefului de stat sau de guvern care exercită preşedinţia Consiliului
Miniştrilor. El a fost considerat în literatura de specialitate, ca fiind
un “Janus” – cu o faţă către Comunitate şi cu alta către politicile
interne ale statelor părţi82.

4.2.4. Competenţe

Competenţele Consiliului European sunt destul de greu de

definit. Comunicatul final de la Paris din 1974 nu face precizări
clare în acest sens. În declaraţia Consiliului de la Londra din 30
iunie 1977 se aduc unele elemente în această direcţie, dar ele
sunt modificate prin declaraţia de la Stuttgart din 19 iunie 1983.
Actul Unic European din 1986, care recunoaşte în art. 2 Consiliul,
nu face referire şi la atribuţiile sale. Se apreciază că el are un rol
dublu: de decizie şi de direcţionare83. Competenţele originare ale
Consiliului, aşa cum au fost definite la Paris şi prin Declaraţia
solemnă de la Stuttgart, sunt:
- impulsionarea şi relansarea politicilor comunitare
generale;
- orientarea construcţiei europene prin stabilirea liniilor
directoare de ordin politic general;

Werts, op.cit.,pag. 3)
82
S.Holt et J.M.Hoscheit, The european Council and
domestic policy making, Colloque de l’Institut européen
d’Administration publique, Keskrade, 26-27 oct. 1984,
pag. 2
83
A se vedea Béatrice Taulegne, op.cit. pag. 102
92
 - coordonarea politicilor comunitare;
- definirea noilor sectoare de activitate.
Acestora li s-au adăugat după Consiliul de la Londra şi un
rol decizional în problemele rămase în suspensie.
În exercitarea acestor funcţiuni, şefii de state sau de
guverne creează comisii ad-hoc sau comitete de direcţie, care le
furnizează rapoarte pe baza cărora sunt luate deciziile (ex.
Comitetul “celor trei înţelepţi”, Comitetul Dooge, Raportul
Tindemans etc.). În domeniul cooperării politice, Consiliul are în
principal un rol de mediere, de găsire a unui punct de vedere
convergent, de a afirma pe scena internaţională europeană şi de
a adopta poziţii comune şi coordonarea acţiunilor diplomatice în
toate domeniile afacerilor internaţionale care afectează interesele
comunităţii84.
Faţă de aceste multiple funcţiuni se face constatarea că el
nu a reuşit să le exercite plenar în decursul existenţei sale85.

4.2.5. Documentele Consiliului European

În exercitarea competenţelor sale, Consiliul European la

nivelul şefilor de state sau de guverne adoptă următoarele
documente:
- decizii (în problemele cel mai importante);
- decizii de procedură, care sunt mai numeroase şi care
presupun trimiterea la o altă instituţie comunitară, în special la
Consiliul Miniştrilor;
- directive şi orientări, care de regulă însoţesc deciziile de
fond şi de procedură, fiind cele mai numeroase;
- declaraţii, care de regulă sunt comune pentru doi sau mai
mulţi şefi de state sau de guverne şi care exprimă poziţia lor
comună faţă de una sau mai multe probleme.
După oficializarea sa, Consiliul European al şefilor de state
sau de guverne a avut un rol important în evoluţia comunităţilor
europene, în special prin reuniunile de la Dublin, Fontainbleau,
84
Jan Werts, The european Council, T.M.C. Asser Institut,
The Hague, pag. 111
85
BéatriceTaulegne, op.cit., pag. 111
93
Milano, Strasbourg, Maastricht şi Edinburgh, unde s-au adoptat
măsuri deosebit de importante pentru evoluţia construcţiei
comunitare.

4.2.6. Natura juridicã a Consiliului European

Având în vedere situaţia specifică în care a apărut faptic şi

s-a dezvoltat, Consiliul European a fost apreciat foarte diferit în
ceea ce priveşte natura sa juridică86.
S-a avut în vedere faptul că el a funcţionat o perioadă de
timp fără a fi reglementat din punct de vedere juridic şi a avut o
natură hibridă ,făcându-se distincţie între competenţele în
domeniul cooperării politice şi competenţele comunitare. Întrucât
nici Actul Unic European nu a adus precizările necesare87,
nedumeririle au continuat, având în vedere poziţia sa intermedia-
ră, între conferinţele europene la vârf şi Consiliul de Miniştri al
comunităţilor europene.
S-au exprimat astfel opinii conform cărora el ar fi un organ
interguvernamental de cooperare. Se are în vedere faptul că el
acţionează ca o instanţă politică nelegată organic de instituţiile
comunitare, fiind un organ suplu şi informal, cu un caracter
interguvernamental, dar care respectă competenţele şi
responsabilităţile instituţiilor comunitare şi, în special, cele ale
Consiliului European al Miniştrilor.
O altă opinie este cea conform căreia reprezintă o
formaţiune nouă a Consiliului European (ca organ clasic al
comunităţilor europene). Este adevărat că dacă se urmărea
desfăşurarea sesiunilor Consiliului de Miniştri al comunităţilor
europene într-o altă compunere, acest lucru era posibil, întrucât

86
Pentru detalii ase vedea: Béatrice Taulègne, op. cit. pag.
92-100 şi Panayotis Soldatos: Le systèm institutionnel et
politique des Communauté européennes dans un monde et
mutation¸Théorie et practique, Bruylaut, Bruxelles, 1989, pag.
168-171
87
Jean de Ruit, op, cit., pag. 108; Jean-Victor Louis, L’ordre
juridique communitaire, Bruxelles, 1990, pag. 24
94
nici o dispoziţie a tratatelor nu împiedică reuniunea la nivel de
şefi de state sau guverne.
Există şi opinia conform căreia Consiliul European este un
organ sui- generis. Se argumentează prin faptul că reuniunile
şefilor de state sau de guverne au refuzat să se transforme din
Consiliul European în Consiliu de Miniştri, continuând să impună
o formulă originală, deşi complexă din punct de vedere juridic.
Distincţia faţă de Consiliul Miniştrilor îi conferă în acest fel
calitatea de instituţie sui generis. El acţionează atât în calitate de
organ comunitar (ca şi Consiliul de Miniştri), dar şi ca organ
interguvernamental.
În prezenţa acestor opinii, este desigur greu de definit în
termeni foarte exacţi natura juridică a Consiliului European, atâta
timp cât nici tratatele care îi recunosc existenţa nu aduc precizări
necesare. Trebuie însă să se reţină din punctele de vedere
prezentate, faptul că acest organ are o natură originală, nefiind
enumerat în starea sa iniţială, de conferinţa interguvernamentală
la nivel înalt şi nici suprapus Consiliului Miniştrilor, prevăzut ca
organ instituţional comunitar de către tratatele în vigoare, întrucât
acestea ar fi precizat în mod expres această intenţie. Întâlnirile la
nivel înalt nu pot fi considerate ca fiind reuniuni ale Consiliului
Miniştrilor în compunerea sa la vârf, întrucât nu există restricţii în
acest sens în textul tratatelor, iar conform principiului “cine poate
mai mult, poate şi mai puţin”, şefii de state sau de guverne aveau
posibilitatea să se întâlnească în reuniuni care să constituie
manifestări ale Consiliului Miniştrilor, ei fiind abilitaţi să angajeze
guvernele ţărilor respective, aşa cum pretindeau tratatele pentru
membrii Consiliului Miniştrilor88. Faptul că reuniunile la nivel înalt
nu s-au substituit reuniunilor Consiliului Miniştrilor şi faptul că
Tratatul de la Maastricht reglementează în mod expres Consiliul
la nivelul şefilor de state sau guverne, conduce, credem, fără nici
o reţinere la concluzia că acesta este un organ sui generis89, care
are atribuţii de cea mai mare importanţă în vederea impulsionării
dezvoltării şi stabiliri orientărilor politicii generale a Uniunii

88
David A.O.Edward, Robert C.Lane, op. cit. pag. 10
89
A se vedea şi Philip Manin, op. cit. pag. 15.
95
Europene, aşa cum de altfel prevede articolul D al Tratatului de la
Maastricht.

4.3. Consiliul Miniştrilor (Consiliul Uniunii Europene)

4.3.1. Constituirea Consiliului Miniştrilor

La înfiinţarea lor, fiecare dintre cele trei comunităţi

europene avea câte un organ similar.
- Consiliul Special al Miniştrilor în cazul C.E.C.O.;
- Consiliul Comunităţii Economice Europene;
- Consiliul Comunităţii Europene a Energiei Atomice.
Fiecare din aceste organe se constituia şi funcţiona în baza
prevederilor tratatelor instituind comunităţile respective.
Prin Tratatul de fuziune de 1965 s-a constituit un Consiliu
Unic, care se substituia celor trei existente. Astfel, conform art. 1
al acestui tratat, se prevedea că acesta exercită puterile şi
competenţele atribuite acestor instituţii în tratatele care instituiau
comunităţile respective, ca şi cele prevăzute în Tratatul de
fuziune. Consiliul se compunea din miniştrii delegaţi,
reprezentanţi ai guvernelor statelor membre (art. 2 al Tratatului
de la Bruxelles din 1965).
Tratatul de la Maastricht abrogă art. 2 şi 7 din Tratatul de
fuziune al Comunităţilor Europene cu privire la Consiliu şi
inserează în fiecare tratat dispoziţii comune care reglementează
organizarea şi funcţionarea Consiliului Uniunii Europene.
Conform acestor reglementări “Consiliul este format din câte un
reprezentant al fiecărui stat membru, la nivel ministerial, abilitat
să angajeze guvernul acestui stat.
Funcţionarea normală a Consiliului este în compunerea
miniştrilor afacerilor externe, dar în afara acestei compoziţii, care
se întruneşte lunar, mai există alte reuniuni ale miniştrilor din alte
domenii de activitate (agricultură, finanţe, economie, transporturi,

96
afaceri sociale etc.), în funcţie de importanţa unor domenii sau de
problemele care figurează pe ordinea de zi90.
În literatura de specialitate s-a pus şi problema unităţii
Consiliului, având în vedere faptul că el poate să funcţioneze ca
organ format din miniştrii de externe sau din alţi miniştri, fie din
şefii de state sau guverne, respectiv fie ca organ comunitar, fie ca
organ interguvernamental cu caracter diplomatic, de unde au
rezultat o serie de discuţii în legătură cu nerespectarea regulilor
de competenţă şi procedură impuse de tratatele comunitare91. De
asemenea, nici practica nu a fost ocolită de această interpretare
care, chiar dacă nu a prejudiciat dezvoltarea comunităţilor, a pus
în ordinea juridică probleme delicate care s-au răsfrânt şi asupra
concepţiei politice.

4.3.2. Atribuţiile Consiliului Miniştrilor

Conform tratatelor iniţiale, Consiliul are atribuţii de ordin

general, care sunt completate de unele dispoziţii speciale.
Astfel, conform art. 145 din Tratatul C.E.E. şi 115 din
Tratatul C.E.E.A., Consiliul avea sarcina de coordonare generală
a acţiunilor comunitare cu acţiunile statelor membre, respectiv de
asigurare a coordonării politicilor economice generale a statelor
membre care nu sunt de competenţa exclusivă a acestora. Dar,
conform acestor tratate, Consiliul are şi o competenţă normativă,
dispunând de putere de decizie alături de organele similare.
Conform art. 26 al Tratatului C.E.C.O., Consiliul era investit
cu o misiune generală de armonizare a acţiunilor Înaltei Autorităţi
cu cele ale guvernelor statelor membre responsabile de politicile
generale ale ţărilor lor. În acest scop, cele două instituţii trebuie
să procedeze la schimbul de informaţii şi consultări reciproce.
Totodată, Consiliul putea solicita Înaltei autorităţi să procedeze la
un studiu al tuturor propunerilor şi măsurilor pe care le considera
oportune sau necesare pentru realizarea obiectivelor comune.
Conform art. 28 alin. 1, atunci când Consiliul era consultat de
90
Jean Boulois, Droit institutionel des communautés
européenes, 4e edition, Montchrestien, 1993, pag. 73
91
Jean Boulouis, op. cit., pag. 73-74
97
către Înalta autoritate (Comisie), el delibera fără a fi necesar să
recurgă la vot, el transmiţând procesele verbale Înaltei autorităţi.
Tratatele C.E.E. şi C.E.E.A. de asemenea prevăd ca atribuţii ale
Consiliului coordonarea acţiunilor comunitare cu cele ale statelor
membre. Spre deosebire însă de tratatul C.E.C.O., Consiliul este
investit cu competenţe normative, el fiind de fapt un veritabil
“legislator”92 şi nu Parlamentul European, aşa cum s-ar crede la o
primă vedere.

4.3.3. Funcţionarea Consiliului

Preşedinţia Consiliului este exercitată timp de şase luni de

către fiecare stat membru, într-un ciclu de şase ani, într-o ordine
stabilită de trate. Consiliul se reuneşte la convocarea
preşedintelui acestuia din iniţiativa sa, a unui membru, sau a
Comisiei. Regulamentul Consiliului nu prevede în plus decât
faptul că preşedintele trebuie să anunţe data următoarei reuniuni
înainte. Preşedintele stabileşte ordinea de zi provizorie şi o
înaintează membrilor Consiliului cu patruzeci de zile înaintea
reuniunii. Pentru înscrierea altor puncte pe ordinea de zi se cere
votul unanim. Ordinea de zi astfel stabilită se supune aprobării
prin vot (art. 2 din Regulamentul interior).

4.3.4. Organele auxiliare

Consiliul are în subordinea sa mai multe organisme şi

servicii care îl ajută în îndeplinirea activităţilor sale, el fiind
organul care decide în etapa finală a unui proces de negociere
complex.

4.3.4.1. Secretariatul general

Secretariatul general este stabilit de către Consiliu şi se află
sub autoritatea unui Secretar general, acesta fiind desemnat de
Consiliu în unanimitate. Secretariatul General este compus din
mai multe direcţii generale – direcţii şi servicii. Există, de

92
J.Boulouis, op. cit. pag. 78
98
asemenea, mai multe comitete care au ca sarcină pregătirea
lucrărilor sale, sau stabilirea unei atitudini comune pentru statele
membre.

4.3.4.2. Comitetul Reprezentanţilor

Permanenţi (COREPER)
COREPER este cel mai important dintre comitetele create.
El îşi are originea în delegaţiile trimise la Bruxelles de către
statele membre în momentul în care tratatele au intrat în
vigoare93. El a fost constituit în baza art. 16 al Regulamentului
interior al Consiliului şi a fost ulterior confirmat prin Tratatul de
fuziune, care stipula, conform art. 4, că “un comitet format din
reprezentanţii permanenţi ai statelor membre are sarcina de a
pregăti lucrările Consiliului şi de a executa mandatele care îi vor fi
încredinţate de către acesta”, dispoziţie prevăzută şi în Tratatul
de la Maastricht în art. G-46.
COREPER este format deci dintr-o delegaţie naţională
compusă dintr-un reprezentant permanent cu rang de
ambasador, de regulă acreditat la Bruxelles, un adjunct cu rang
de ministru plenipotenţiar şi dintr-un anumit număr de experţi.
Prin Tratatul de la Amsterdam, acestuia i s-au încredinţat unele
responsabilităţi decizionale, ca urmare a faptului că lui îi revine
însărcinarea de a pregăti sesiunile Consiliului.

4.3.4.3. Grupurile de experţi

Grupurile de experţi (sau de lucru) sunt constituite din

funcţionarii misiunii permanente de la Bruxelles sau din cei trimişi
de guverne statelor membre, care au specializarea cerută de
problema care urmează să fie examinată de către Consiliu.
Având în vedere faptul că toate propunerile Comisiei sunt trimise
Consiliului, acesta trebuie să dispună de un corp de experţi care
să analizeze în prima fază aceste propuneri şi să-şi dea avizul.
Comisia este, de asemenea, reprezentată în COREPER pentru
93
Organul care l-a precedat a fost Comisia de coordonare a
Consiliului de miniştri ai C.E.C.O., aceasta nefiind prevăzută în
tratat (C.O.C.O.R.).
99
a-şi susţine punctul de vedere, întrucât majoritatea documentelor
sunt înaintate Consiliului de către acesta.

4.3.4.4. Comitetul special pentru

agriculturã

Acest comitet are atribuţii specifice în domeniul agriculturii.

4.3.4.5. Comitetul monetar

Este instituit în baza Tratatului de la Maastricht având în

vedere atribuţiile sporite care revin Consiliului European. El este
deci un organ ad-hoc, creat pentru a asista Consiliul în
problemele de această natură. Se compune din câte doi
reprezentanţi ai fiecărui stat membru, plus doi reprezentanţi
numiţi de către Comisie. În momentul intrării în faza a treia a
aplicării Tratatului de la Maastricht, acest Comitet va fi înlocuit cu
“Comitetul economic şi financiar” care va avea în plus în
compunere doi reprezentanţi ai Băncii Comune Europene.

4.3.4.6. Comitetul pentru vize

Acest comitet este creat în baza art. K pct. 4 al Tratatului de

la Maastricht şi are ca atribuţii aplicarea politicii în domeniul
vizelor.

4.3.4.7. Comitetul economic şi social94

4.3.4.8. Comitetul regiunilor95

94
Organ auxiliar comun pentru Consiliu şi Comisie (vezi mai
jos paragr. 10.1.2.)
95
Idem, paragr.10.1.3.
100
4.3.5. Deciziile Consiliului

În conformitate cu art. 148 din Tratatul C.E.E., Consiliul

hotăreşte cu majoritatea simplă a membrilor care îl compun, în
afara dispoziţiilor contrare. În realitate însă, hotărârile Consiliului
se iau în unanimitate, sau cu majoritate calificată96.
Se adoptă cu majoritate simplă deciziile de procedură, cum
ar fi de exemplu adoptarea regulamentului interior al Consiliului.
Unanimitatea este considerată a fi realizată în cazul în care nu
există nici un vot împotrivă. Abţinerea unui stat de la vot nu este
de natură să împiedice adoptarea documentului în cauză. Regula
unanimităţii este considerată ca fiind o reflectare şi respectare a
egalităţii şi a suveranităţii statelor şi o evidenţiere a caracterului
interguvernamental al Comunităţilor. În practică şi doctrină s-a
apreciat că unanimitatea trebuie să fie realizată în problemele
cele mai importante ale comunităţilor respective: revizuirea
tratatelor, funcţionarea instituţiilor comunitare, admiterea noilor
membri etc. Un număr important de prevederi ale tratatelor cer
majoritatea calificată a voturilor pentru adoptarea deciziilor. Actul
Unic Europeana extins sfera de aplicare a majorităţii calificate la
adoptarea celor mai multe directive privind piaţa internă. Tratatul
de la Maastricht prevede în fiecare situaţie modul în care se iau
deciziile, înlocuind în unele cazuri unanimitatea voturilor cu
majoritatea calificată, deşi rămâne preponderent rolul
unanimităţii. In ceea ce priveşte adoptarea unor decizii cu
majoritate calificată, trebuie remarcat faptul că, în conformitate cu
art. 148 C.E., fiecare stat dispune de un număr de voturi din
totalul de 87, deciziile luându-se în funcţie de raportul dintre
voturile date şi numărul total al acestora (votul ponderat).69
Numărul de voturi necesar pentru a se putea adopta o decizie cu
majoritate calificată este de cel puţin 62 , în timp ce 26 de voturi
96
Penelope Kent, European Community Law, 1992, pag. 14
69
Repartizarea voturilor este următoarea: Germania, Franţa,
Italia şi Marea Britanie – 10 voturi; Spania – 8 voturi; Belgia,
Grecia, Olanda şi Portugalia – 5 voturi; Austria şi Suedia – 4
voturi; Danemarca, Irlanda şi Finlanda – 3 voturi; Luxemburg – 2
voturi.
101
contra sunt de natură să împiedice adoptarea unei decizii. Prin
Tratatul de la Maastricht s-a extins aplicarea majorităţii calificate
la alte domenii: politica de vize, coordonarea politicilor
economice, politica monetară şi în special deciziile de trecere la
moneda unică, politica socială (faţă de care Marea Britanie a
avut o atitudine de reţinere până în l977, când la putere au venit
laburiştii) , în politica privind educaţia, sănătatea, protecţia
consumatorilor, reţelele transeuropene, protecţia mediului, sau
chiar în domeniul transpunerii în practică a politicii externe şi de
securitate comună şi cooperării in afacerile interne şi justiţie,
conform unei decizii de principiu adoptată prin unanimitate de
voturi.
Chiar dacă la Maastricht numeroase delegaţii au intenţionat
să facă din votul majoritar o procedură de drept comun, însoţită
de câteva excepţii în domeniile cele mai sensibile, în care urma
să se decidă cu unanimitate, această soluţie nu a fost posibilă,
întrucât numeroase state nu au fost de acord cu impunerea de
decizii cu care ele nu au fost de acord.

4.3.5.1. Compromisul de la Ioannina70

Compromisul de la Ioannina a reprezentat soluţia la situaţia

care a apărut în timpul negocierilor pentru aderare a Austriei,
Finlandei şi Suediei. In perioada în care comunităţile cuprindeau
12 state membre şi totalul voturilor în Consiliu era de 76, numărul
necesar pentru blocarea unei decizii era de 23. După aderarea
ultimelor trei state, Marea Britanie şi Spania doreau să se
menţină acelaşi număr de voturi, în timp ce alte state vroiau
creşterea numărului de voturi la 27.
Rezolvarea acestei situaţii s-a făcut prin compromisul de la
Ioannina, cuprins în Decizia Consiliului din 29. 03.1994 ,care
prevede că în situaţia în care un număr de ţări întrunesc între 23
şi 26 de de voturi împotrivă, Consiliul va depune toate eforturile
pentru ca într-o perioadă de timp rezonabilă să se găsească o
70
Conform: Victor Duculescu- Noi elemente de integrare
europeană în Tratatul de la Amsterdam, în Analele Academiei de
Poliţie „A.I.Cuza, anul VI, 1998, p. 7-12.
102
soluţie care să fie adoptată cu cel puţin 65 de voturi, urmând ca
în toate celelalte cazuri deciziile să fie adoptate cu 62 de voturi.
Deşi s-a decis ca acest compromis să fie menţinut doar până la
intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam, când se
considera că se va produce reforma instituţională a Uniunii,
nereuşita Conferinţei interguvernamentale în cadrul căreia s-a
discutat proiectul de tratat de a realiza unele progrese în acest
domeniu, a condus la menţinerea în vigoare a prevederilor
acestui compromis până la viitoarele negocieri legate de
extinderea Uniunii.

4.3.5.2. Prevederile Tratatului de la

Amsterdam

Tratatul de la Amsterdam nu a adus modificări importante

în ceea ce priveşte votul cu majoritate calificată, care urmează să
se aplice în special la programul – cadru în domeniul cercetării şi
în noul titlu privind angajarea forţei de muncă, precum şi în
domeniul politicii externe, îndeosebi în ceea ce priveşte măsurile
de aplicare a “strategiei comune”, care până acum erau adoptate
în unanimitate. Pe de altă parte, după o perioadă tranzitorie de
cinci ani se va putea decide în unanimitate dacă unele domenii
privind libera circulaţie a persoanelor şi cooperarea judiciară
civilă se va putea decide cu majoritate calificată, în codecizie cu
Parlamentul european. Tratatul de la Amsterdam prevede într-un
protocol anexă că înaintea viitoarei extinderi a Uniunii, ponderea
voturilor urmează să fie modificată în scopul “compensării “celor
cinci state mari care ar urma să renunţe la cel de-al doilea
comisar. Franţa în special a fost susţinătoarea ideii că ultimele
extinderi ale Uniunii au adus ca membre ţări mici, iar extinderile
care se au în vedere cuprind ţări din centrul şi estul Europei, ca şi
ţări baltice, care sunt de asemenea mici, cu excepţia Poloniei,
fapt care ar duce la dezavantajarea ţărilor mari , conform actualei
repartiţii a voturilor.
La Amsterdam, ţările mici s-au opus redistribuirii voturilor,
susţinând un alt criteriu, şi anume, ca o decizie pentru care se
cere majoritate calificată să nu poată fi adoptată decât dacă ea
103
corespunde unei anumite majorităţi din populaţia Uniunii
Europene (ex. 60%).
Desigur că pentru clarificarea acestei chestiuni se impune
discutarea ei într-o conferinţă interguvernamentală anterioară
viitoarei extinderi a Uniunii. S-a pus şi problema dreptului de veto,
prin care un stat membru se poate opune adoptării unei decizii.
Dreptul de veto este legat de compromisul de la Luxemburg din
1966, el nefiind menţionat în nici un tratat comunitar, dar se
apreciază în literatura de specialitate că el este expresia unei
situaţii de fapt şi nu poate avea nici un fundament juridic 71. Se
atribuie acestuia doar o valoare politică, de natură să atragă
atenţia celorlalte state în modul cel mai serios asupra faptului că
un document de o anumită formă şi conţinut este de natură să
ducă la apariţia unor dificultăţi grave în activitatea Comunităţilor.

4.3.5.3. Negocierile de la Nisa

Aspectele legate de procesul de luare a deciziilor de către

Consiliu şi redistribuirea voturilor a fost negociată în cadrul
reuniunii de la Nisa din 9-11 decembrie 2000, în perspectiva
viitoarei extinderi a Uniunii Europene, prilej cu care s-a redactat
un proiect de tratat. Astfel, ponderea voturilor după aderarea
statelor din centrul şi estul Europei va fi următoarea: Germania,
Marea Britanie, Franţa şi Italia câte 29 de voturi, Spania şi
Polonia câte 27 de voturi, România 14 voturi, Olanda 13 voturi,
Grecia, Cehia, Belgia, Ungaria şi Portugalia câte 12 voturi,
Suedia, Bulgaria şi Austria câte 10 voturi, Slovacia, Danemarca,
Finlanda, Irlanda şi Lituania câte 7 voturi, Letonia, Slovenia,
Estonia, Cipru şi Luxemburg câte 4 voturi, iar Malta 3 voturi, deci
în total vor fi 345 voturi.

71
P. Manin, op. cit. pag. 150
104
5. Comisia

Comisia este denumirea comună pentru “Înalta Autoritate”

prevăzută de Tratatul C.E.C.O. şi pentru Comisiile constituite în
baza Tratatelor C.E.E. şi C.E.E.A., aşa cum a fost stabilită prin
Tratatul de fuziune din 1965, denumire care a fost menţinută prin
Tratatul de la Maastricht.

5.1. Componenţã

Conform Tratatului de la Maastricht, care preia dispoziţiile

art. 10 al Tratatului de fuziune, Comisia era compusă din
şaptesprezece membri stabiliţi conform art. 15 al Tratatului de
aderare al Spaniei şi Portugaliei. Având în vedere că în momentul
intrării în vigoare a tratatului, Uniunea Europeană era formată din
douăsprezece state şi, conform acestuia, fiecare stat are câte un
reprezentat, dar nu mai mult de doi, rezultă că cinci state au câte
doi reprezentanţi în Comisie: Franţa, Germania, Italia, Marea
Britanie şi Spania. În conformitate cu Declaraţia nr. 15 adoptă cu
prilejul semnării Tratatului de la Maastricht, s-a convenit asupra
reexaminării numărului de membrii ai Comisiei, cel mai târziu la
sfârşitul anului 1992. Ca urmare a primirii în Uniune a Austriei,
Finlandei şi Suediei, începând cu 1 ianuarie 1995, numărul
comisarilor a crescut la douăzeci. Având însă în vedere faptul că
procesul primirii de noi membrii în cadrul Uniunii Europene va
continua, problema modificării numărului de membrii ai Comisiei
rămâne în continuare deschisă. S-a exprimat opinia conform
căreia fiecare stat membru ar trebui să aibă doar un comisar97,iar
printr-un Protocol anexă la Tratatul de la Amsterdam s-a prevăzut
aceasta chestiune, cu condiţia modificării ponderării voturilor,
aşa cum am arătat mai sus, în scopul compensării ţărilor mai
mari. Pornind de la prevederea conform căreia fiecare comisar
este independent şi nu depinde de guvernul statului său, nu se
justifică prezenţa mai multor comisari din partea statelor mai
97
P. Manin, op. cit., pag. 134
105
mari, cu atât mai mult cu cât creşterea numărului acestora prin
primirea de noi membrii va duce la situaţia în care nu vor fi
suficiente domenii de activitate comunitară pentru a fi repartizat
câte unul fiecărui comisar. În urma reuniunii Consiliului de la Nisa
din decembrie 2ooo, ca rezultat al unor negocieri fosrte strînse în
vederea viitoarei extinderi a Uniunii Europene prin aderarea
statelor din centrul şi estul Europei cînd se va ajunge la 27 sau
28 de state membre, s-a convenit ca începând cu anul 2005 ţările
mari să renunţe la cel de-al doilea comisar, iar numărul total al
acestora să nu depăşească 27. Desigur că în perioada respectivă
vor avea loc noi negocieri, probabil de data aceasta în prezenţa
noilor state membre, pentru a se stabili în concret numărul
comisarilor.

5.2. Desemnarea Comisiei

Tratatul de la Roma prevedea că membrii Comisiei sunt

desemnaţi prin acordul comun al guvernelor statelor membre
pentru o perioadă de patru ani. Conform Declaraţiei solemne
privind Uniunea Europeană de la Stuttgart din 1983, preşedintele
Consiliului trebuia să consulte Biroul lărgit al Parlamentului
european înaintea desemnării preşedintelui Comisiei. Tratatele
dela Maastricht şi Amsterdam stabilesc o procedură conform
căreia rolul Parlamentului în alegerea Comisiei este sporit, ca de
altfel şi rolul preşedintelui Comisiei în procedura de desemnare a
comisarilor.
Astfel, conform Tratatului de la Maastricht, Parlamentul
european trebuie să fie consultat de către guvernele statelor
membre cu privire la persoana pe care doresc să o propună drept
candidat la preşedinţia Comisiei, iar Tratatul de la Amsterdam
prevede că Parlamentul aprobă desemnarea preşedintelui
Comisiei de către statele membre. Acestea solicită acordul
preşedintelui desemnat al Comisiei cu privire la desemnarea
celorlalţi comisari (spre deosebire de Tratatul de la Maastricht,
care prevedea doar o simplă consultare).

106
 Din practica de până acum în acest domeniu, se constată
însă că doar preşedintele Comisiei face obiectul negocierilor
interguvernamentale, restul comisarilor fiind acceptaţi aşa cum
sunt propuşi de către guverne98.
După desemnarea preşedintelui şi a membrilor Comisiei, se
procedează la supunerea unui vot de aprobare în ansamblu din
partea Parlamentului European, în urma căruia ei sunt numiţi
printr-un acord comun al statelor membre.
Preşedintele Comisiei nu are competenţe particulare,
exercitând doar funcţii administrative şi de protocol: convocarea
şedinţelor Comisiei, prezidarea acestora şi reprezentarea ei. În
practică însă, se constată că el se comportă ca un şef de guvern.
Tratatul de la Amsterdam prevede o creştere a poziţiei
Preşedintelui, ca urmare a faptului că desemnarea sa este de
acum înainte supusă unui vot de aprobare particulară din partea
Parlamentului, întărindu-se astfel rolul său prin :
- participarea la nominalizarea şi desemnarea comisarilor,
de comun acord cu statele membre;
- acordarea de puteri sporite în atribuirea sau modificarea
atribuţiilor comisarilor;
- fixarea orientărilor politice ale activităţilor Comisiei.

5.3. Statutul Comisarilor

Comisarii trebuie să fie cetăţeni ai statelor care îi

desemnează. Ei îşi exercită atribuţiile în deplină independenţă
faţă de statele cărora le aparţin, ei acţionând numai în interesul
general al Comunităţii. Ei nu vor accepta instrucţiuni de la nici un
guvern şi nici un organism şi vor trebui să se abţină de la orice
act incompatibil cu caracterul funcţiei pe care o îndeplinesc.
Comisarii nu pot să îndeplinească în perioada mandatului lor nici
o altă activitate profesională, remunerată sau neremunerată.
Conform Tratatului de la Maastricht, mandatul Comisiei
este de cinci ani, acesta putând fi reînnoit.

98
P.Manin, op. cit., pag. 135

107
 Cu prilejul instalării, ei se angajează în mod solemn să
respecte pe toată durata exercitării funcţiei şi după încetarea
acesteia obligaţiile care decurg din însărcinarea lor, în special
datoria de onestitate în ceea ce priveşte ocuparea altor funcţii
sau obţinerea altor avantaje după încetarea mandatului.
Sancţiunile care li se pot aplica sunt legate doar de dreptul la
pensie.

5.3.1. Încetarea mandatului

În cazul în care nu mai îndeplinesc condiţiile necesare

executării funcţiilor sau dacă au comis o faptă gravă, la cererea
Consiliului sau a Comisiei, comisarii pot fi declaraţi demişi de
către Curtea de Justiţie. Comisarii pot să-şi dea demisia în mod
voluntar. Atât în acest caz, cât şi în cazul când Curtea de Justiţie
îl declară demisionat, acesta va fi înlocuit pentru perioada de
mandat restantă cu un alt comisar numit prin acordul statelor
membre. Comisia poate însă statua, cu unanimitate de voturi,
faptul că înlocuirea nu este necesară.
Comisia mai poate fi demisă şi prin moţiunea de cenzură a
Parlamentului.

5.4. Funcţionarea Comisiei

În funcţionarea sa, Comisia are la bază principiul

colegialităţii, ceea ce înseamnă că membrii acesteia iau
hotărârile printr-o decizie colectivă, ei fiind responsabili în comun
de măsurile pe care le-au adoptat. Procedura adoptării deciziilor
este prezentată în regulamentul interior al Comisiei, care
stabileşte cvorumul şi adoptarea deciziilor cu majoritatea simplă .
De asemenea, se prevede şi posibilitatea exprimării poziţiei în
scris, ca urmare a faptului că reuniunile Comisiei se desfăşoară
săptămânal, miercurea, la Bruxelles. Aceste poziţii ale comisarilor
exprimate în scris sunt transmise Comisiei prin grija
Secretariatului General. Se permite, de asemenea, prin
Regulamentul interior şi delegarea (art. 27), conform căreia
Comisia poate cu condiţia respectării depline a principiului cole-
108
gialităţii să abiliteze membrii săi să ia, în numele şi sub controlul
său, măsuri de gestionare şi administrare clar definite. Delegarea
a fost recunoscută şi de către Curtea de Justiţie a Comunităţilor
Europene99, ea fiind frecvent folosită în activitatea Comisiei.
Crearea de organe subsidiare, deşi nu este prevăzută în tratate,
a fost admisă de către Curte, impunându-se însă ca să îşi
desfăşoare activitatea în domenii foarte clar definite, şi să nu
poată dispune de puteri discreţionare100.

5.5. Atribuţiile Comisiei

În conformitate cu tratatele comunitare, Comisia are un rol

fundamental, respectiv de a exprima interesul comunitar şi de a
asigura realizarea acestuia având din acest punct de vedere un
important rol politic. Din aceste considerente, se poate spune că
Comisia îndeplineşte rolul unui guvern, iar între ea şi Parlamentul
European trebuie să se stabilească aceleaşi raporturi ca între
cele două organe pe plan intern101.
O importantă atribuţie a Comisiei o constituie dreptul de
iniţiativă legislativă, propunerile sale fiind trimise Consiliului
miniştrilor.102 Tratatele prevăd că, în majoritatea cazurilor,
Consiliul miniştrilor nu poate delibera în lipsa unei propuneri
formale a Comisiei. De asemenea, Comisia poate modifica
propunerile sale în timpul desfăşurării procedurii de decizie a
Consiliului. În situaţia în care Consiliul vrea să amendeze
propunerile Comisiei împotriva voinţei acesteia, el nu poate să
decidă decât cu unanimitate de voturi.
O altă atribuţie a Comisiei este aceea de urmărire a
modului de respectare a dispoziţiilor tratatelor comunitare şi a
dreptului derivat, fapt pentru care a fost denumită şi “gardian al

99
A se vedea 21.09.1989 Hoechst/com. 43 şi 63/82,2930 şi
23.09.1986, 5/85 Asko Chemie, pag. 2585
100
Cf. 13.06.1958 Meroni/Haute. Autorité, 9/5611
101
J. Boulouis, op.cit. pag. 83
102
Ibidem, pag. 89; Panayotis Soldatos, op. cit., pag. 194
109
tratatelor”103. Se mai exprimă şi ideea potrivit căreia Comisia ar
reprezenta embrionul unui viitor guvern supranaţional european.
În procesul supravegherii aplicării normelor comunitare, Comisia
poate, potrivit art.226 C.E. să sesizeze Curtea de Justiţie dacă un
stat nu s-a conformat unui aviz motivat pe care aceasta l-a emis
referitor la respectivul stat, pe motivul că acesta nu şi-a îndeplinit
o obligaţie decurgând din tratate. Comisia mai are şi un rol de a
negocia acordurile comerciale externe. Conform Tratatului de la
Maastricht (art,300), Comisia solicită aprobarea Consiliului pentru
a începe negocierile – împreună cu un comitet consultativ
desemnat de către Consiliu pentru a o asista – în cadrul
directivelor Consiliului, privind încheierea unor acorduri în
domeniul politicii agricole, în transporturi pescuit, etc.

5.6. Repartizarea atribuţiilor

Comisia procedează la o repartizare a domeniilor sale de

activitate către fiecare membru al său. Conferinţa
interguvernamentală de la Amsterdam a recunoscut preşedintelui
Comisiei o largă putere în ceea ce priveşte atribuirea portofoliilor
între comisari. De asemenea, statele intervin în această
chestiune, urmărind obţinerea unor portofolii anume, în funcţie de
interesul lor specific. În acest sens, fiecare comisar răspunde de
anumite domenii ale activităţii comunitare, ceea ce presupune
implicarea sa în redactarea propunerilor Comisiei pentru
domeniul respectiv, susţinerea lor în faţa Consiliului şi urmărirea
aplicării acestora104. Domeniul de activitate repartizat unui
comisar formează de regulă o direcţie generală sau o direcţie,
Comisia cuprinzând deci mai multe direcţii generale, direcţii,
divizii, servicii şi oficii. Ea poate constitui, de asemenea, diferite
grupuri de lucru sau diferite comitete. Această practică a Comisiei
de a constitui comitete pentru rezolvarea multiplelor probleme cu

103
David A.O. Edward/Robert C.Lane, op. cit., pag. 16
104
R.H.O’Toole, Les raports avec le Parlament européen, în
“La Comission au Etudes européennes 1989” pag. 45
110
care a fost investită a fost apreciată cu termenul de
“comitologie”105. Ea dispune şi de un Secretariat General, condus
de un secretar general. Tratatele mai prevăd şi funcţiile de
vicepreşedinţi, care, în conformitate cu Tratatul de la Maastricht,
art. 161 C.E., sunt în număr de 1 sau 2, ei fiind numiţi de Comisie
spre deosebire de situaţia anterioară când erau numiţi de către
guverne prin acord comun, iar vicepreşedinţii erau în număr de
şase. Atribuţiile preşedintelui şi vicepreşedinţilor nu sunt definite
prin tratate. Preşedintele are însă responsabilităţi sporite:
coordonează activitatea celorlalţi comisari şi a Comisiei în
ansamblul său, participă în cadrul Consiliului European (art. D din
Tratatul de la Maastricht), participă la lucrările Parlamentului
European în diverse ocazii pentru a prezenta punctul de vedere
al Comisiei şi are rol foarte important în reprezentarea
internaţională, apreciindu-se că rolul acestuia este foarte
important pentru eficacitatea şi prestigiul Comisiei106.
Raporturile dintre Comisie şi Parlament sunt reglementate
în tratate. Parlamentul poate să chestioneze Comisia cu privire la
activităţile sale şi să discute rapoartele acesteia în sesiuni
deschise107. De asemenea, conform art. 144 din Tratatul C.E.E.,
Parlamentul European poate dizolva Comisia.

5.7. Funcţia publicã comunitarã108

5.7.1. Caracteristici

105
Claude Bluman, La Comission agent d*execution du droit
communitaire. La comitologie, în “La Commission au coeur du
sistème institutionale des Communautés européennes sous la
directionde Jean-Victor Louis et de Denis Waelbroeck”.
106
P.Manin, op.cit. pag. 140
107
P.Kent, op.cit. pag. 12
108
Pentru un studiu aprofundat în domeniu a se vedea:
Constanţa Călinoiu, Verginia Vedinaş – Teoria funcţiei publice
comunitare –Editura Lumina Lex, 1999.
111
 Funcţia publică comunitară reprezintă o noţiune complexă
care cuprinde administrarea comunităţilor europene, statutul
agenţilor şi funcţionarea acestora.
Având în vedere caracteristicile comunităţilor europene –
care întrunesc atât elemente de organizaţii internaţionale, cât şi
caracteristici statale – funcţia publică comunitară, din acest punct
de vedere, are o structură originală, îmbinând trăsăturile celor
două entităţi. Astfel,din plan naţional ea se inspiră din realităţile
franceze şi belgiene în ceea ce priveşte organizarea şi
funcţionarea, dar sunt întâlnite şi trăsăturile caracteristice altor
sisteme naţionale, sau chiar trăsături de influenţă internaţională.
Această funcţie comunitară este frecvent criticată pentru motive
de birocraţie şi tehnocraţie (prin termenul specific de
“eurocraţie”), având în vedere atribuţiile destul de largi în
funcţionarea şi orientarea activităţii comunităţilor. Funcţionarii
publici sunt în număr de aproximativ 25.000, considerat ca
rezonabil în comparaţie cu administraţiile marilor metropole,
raportat la sfera de cuprindere a Comunităţilor109. Dintre aceştia,
cel mai mare număr revine Comisiei, ca organ cu activitate
permanentă (aproximativ 16.000), urmând Parlamentul, Consiliul
şi Curtea de Justiţie.

5.7.2. Naţionalitatea funcţionarilor

În principiu, naţionalitatea funcţionarilor este cea a ţărilor

membre, dar se constată o diferenţă între numărul funcţionarilor
din diferite ţări corespunzător nivelului ierarhic al funcţiei. Astfel,
la nivelul cel mai înalt, există o relativă apropiere între numărul
funcţionarilor (cu unele avantaje pentru ţările mari) iar pe măsură
ce gradul funcţiei scade, se constată o preponderenţă a
funcţionarilor de naţionalitate belgiană (în special la nivelul cel
mai scăzut), având în vedere sediul instituţiilor comunitare.

109
Cf. Dictionnaire juridique des Communautés européennes,
Pres Universitaires de France, Paris 1993, pag. 520
112
5.7.3. Statutul funcţionarilor

Nu pot îndeplini funcţii comunitare decât cetăţenii statelor

membre ale Comunităţii. Majoritatea funcţiilor se ocupă prin
concurs, anunţat în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene. Se
foloseşte şi sistemul listelor de rezervă.
Funcţionarii care ocupă rangul A1 (directori generali) şi A2
(directori) nu sunt recrutaţi prin concurs, ci pe baza voinţei
instituţiilor cărora le aparţin, având în vedere o repartizare
echitabilă a posturilor în funcţie de ţările membre ale comunită-
ţilor. Ei pot fi demişi de instituţiile respective.
Statutul funcţionarilor publici este cuprins în actul cu
aceeaşi denumire110. El este aplicabil funcţionarilor Consiliului,
Comisiei, Parlamentului, Curţii de Justiţie şi Curţii de Conturi.
Funcţionarii Băncii Europene de Investiţii au un statut care
prezintă unele particularităţi, fiind angajaţi pe durată
nedeterminată, fără statut de funcţionari comunitari.
Conflictele de muncă ivite între funcţionari şi Comunităţi
sunt soluţionate de Tribunalul de Primă Instanţă.
Alături de funcţionari, Comunităţile mai dispun şi de agenţi,
care au în special acelaşi regim, dar unii sunt angajaţi temporar
sau pentru activităţi speciale.
Funcţionarii sunt împărţiţi în patru categorii (A-D), fiecare
categorie având un număr de grade (categoria A, B, C câte opt
grade, iar categoria D patru grade). Pe lângă acestea, mai există
categoria personalului din domeniul lingvistic având în vedere
cele douăsprezece limbi oficiale ale Comunităţilor (aproximativ
2.000 persoane).
Există şi o clasificare pe profesii, având în vedere aria
foarte largă de activităţi a Comunităţilor.

5.7.4. Privilegii şi imunităţi

Privilegiile şi imunităţile funcţionarilor comunitari sunt

110
Regulamentul Consiliului nr. 259/68 C.E.E.,C.E.E.A.,
C.E.C.O. din 29 februarie 1968, J.O.C.E., L. 56 pag. 1
113
prevăzute în protocolul din 8 aprilie 1965 cu privire la privilegiile şi
imunităţile comunităţilor europene care se aplică “funcţionarilor şi
agenţilor” acestora (cap. V). Ele sunt instituite în vedere asigurării
independenţei acestora faţă de statele membre. Privilegiile şi
imunităţile cuprind:
- imunitatea de jurisdicţie pentru actele îndeplinite de către
aceştia în exercitarea calităţii lor oficiale, imunitate care se
extinde şi după încetarea funcţiilor comunitare (în concordanţă cu
menţinerea responsabilităţii acestora);
- scutire de impozite naţionale cu privire la salariile şi
celelalte sume băneşti acordate de către Comunităţi.
Tratatul de la Amsterdam nu a modificat substanţial rolul
Comisiei, dreptul său de iniţiativă legislativă rămânând
neschimbat. Prevede însă că în domeniul justiţiei şi afacerilor
interne introdus prin Tratatul de la Maastricht, rolul Comisiei nu
va deveni exclusiv decât după cinci ani de la intrarea în vigoare a
tratatului.

6. Parlamentul European

6.1. Denumire

Tratatele de instituire a comunităţilor europene prevedeau

ca organe similare:
- Adunarea Comună, în cazul C.E.C.O.;
- Adunarea, în cazul C.E.E. şi în cazul C.E.E.A.
Ulterior, prin Rezoluţia din 20 martie 1958, cele trei instituţii
similare au fost reunite în “Adunarea Parlamentară Europeană”,
iar prin rezoluţia Adunării din 30 martie 1962, s-a stabilit
denumirea de “Parlament European”. Faptul că aceste denumiri
nu au fost în concordanţă cu dispoziţiile tratatelor de instituire a
Comunităţilor Europene a determinat o serie de contestaţii – de
altfel îndreptăţite – în acest sens111. Adoptarea Actului Unic

111
P.Manin, op. cit., pag. 155
114
European a fost de natură să pună capăt acestei situaţii, statuând
în art. 3 par. 1 denumirea comună de “Parlament European”
pentru acest organ instituţional comunitar, iar Tratatul de la
Maastricht îl apreciază în art. D, în art. G.6 (art. 4 C.E.), art. H.1
(art. 7 C.E.E.O.) şi art. I.1 (art. 3 C.E.E.A.).

6.2. Componenţa Parlamentului European

În conformitate cu tratatele de instituire a Comunităţilor,

parlamentul European se compune din reprezentanţi ai
popoarelor statelor membre. Tratatul de la Maastricht reia
această dispoziţie, statuând că Parlamentul European se
compune din reprezentanţi ai popoarelor statelor reunite în
Comunitate, care exercită puterile ce le sunt încredinţate prin
aceste tratate (G.39 modificând art. 137 al C.E.). numărul
membrilor Parlamentului European a fost stabilit la 518, conform
Actului din 1976, repartizaţi în funcţie de numărul populaţiei ţărilor
membre (cu unele corecţii în vederea egalizării numărului de
membrii pentru anumite state). În situaţia creşterii numărului
statelor, se prevede posibilitatea măririi numărului membrilor
Parlamentului. Cu prilejul Consiliului European de la Edinburgh
(11-12 decembrie 1992) s-a decis ca, începând cu alegerile
pentru parlamentul European din iunie 1994, numărul membrilor
să crească la 567, iar Germania, ca urmare a reunificării, să
dispună de 99 de locuri112. In urma aderării Austriei, Finlandei şi
Suediei , începând cu 1 ianuarie 1995, numărul parlamentarilor a
crescut la 626. Repartizarea locurilor constituie însă o problemă
destul de dificilă, întrucât trebuie să ţină seama de anumite
aspecte legate de numărul populaţiei statelor membre, de
eventualele noi state care aderă la Uniune şi de faptul că – în
situaţia statelor mici – voinţa politică a acestora nu trebuie să fie

112
S-a prevăzut iniţial 1 – 500.000 locuitori, iar pentru
Luxemburg 1 – 350.000 locuitori. Repartiţia locurilor este
următoarea Germania 99; Franţa, Italia, Marea Britanie 87;
Spania 64; Olanda 31; Belgia, Grecia, Portugalia 25; Suedia 22;
Austria 21; Danemarca şi Finlanda 16; Irlanda 15; Luxemburg 6.
115
anihilată doar prin raportul dintre populaţie şi numărul de locuri
care le revin în cadrul Parlamentului.
Tratatul de la Amsterdam a stabilit un plafon de 7oo de
parlamentari care să nu poată fi depăşit, chiar în condiţiile
extinderilor viitoare ale Uniunii. Aplicarea acestei restricţionări
urma să ducă la o redistribuire a locurilor in Parlament,pentru a
se asigura o reprezentare echitabilă şi pentru viitorii membrii ai
Uniunii. În urma reuniunii Consiliului de la Nisa din decembrie
2000, prin proiectul de tratat negociat s-a decis ca, în situaţia
cînd Uniunea va urma să aibă 27 de state membre, numărul
parlamentarilor să fie de 732, stabilindu-se şi o redistribuire a
numărului de locuri acordate fiecărui stat.113

6.3. Procedura de alegere

Iniţial, Adunarea era formată din delegaţii desemnaţi de

către fiecare parlament naţional, în funcţie de procedura proprie
stabilită. S-a considerat, însă că pentru a conferi o mai mare
reprezentativitate acestui organ, este necesară alegerea
membrilor săi prin vot universal, direct şi conform unei proceduri
unitare pentru toate statele membre. Această iniţiativă care
datează din anii ‘60 a fost însă obstrucţionată de poziţia
guvernului francez. Conferinţa de la Haga din 1 decembrie 1969
a impulsionat această iniţiativă, iar cu ocazia întâlnirii de la Paris
din 1974 s-a decis aplicarea acestor principii cu ocazia alegerilor
din 1978, fapt aprobat de Consiliul European, la 20 septembrie
1976. Această hotărâre a fost supusă unor proceduri naţionale de
aprobare sau ratificare, specifică tratatelor internaţionale
importante, proces care a întârziat alegerile programate pentru

113
Potrivit proiectului de tratat, repartizarea locurilor în
Parlement va fi următoarea: Germania-99, Marea Britanie, Franţa
şi Italia câte 72, Spania şi Polonia cîte 50, România-33, Olanda-
25, Grecia, Belgia şi Portugalia cîte 22, Cehia şi Ungaria cîte 20,
Suedia-18, Austria şi Bulgaria cîte 17, Danemarca, Finlanda şi
Slovacia câte 13, Irlanda şi Lituania câte 12, Letonia-8, Slovenia
–7, Cipru, Estonia şi Luxembourg cîte 6 iar Malta 5.
116
1978, astfel încât acestea au avut loc între 7-10 iunie 1979,
conform deciziei Consiliului.
Nu s-a reuşit însă adoptarea unor norme unitate de alegere
a parlamentului cu ocazia alegerilor din 1979, 1984, 1989, 1994
şi 1999 (10-13 iunie), acestea desfăşurându-se tot în
conformitate cu dispoziţiile Actului din 20 septembrie 1976, care
prevăd:
- nimeni nu poate vota decât o singură dată (art. 8);
- alegerile se desfăşoară la datele fixate de către fiecare
stat membru începând de joi dimineaţa, până duminică, în cursul
aceleiaşi săptămâni;
- deschiderea urnelor se face numai după închiderea
scrutinului în toate statele membre.
Sunt reglementate şi alte aspecte legate de contestaţiile
privind alegerile, situaţia organizării unui al doilea tur de scrutin
etc. Restul prevederilor sunt reglementate de legile interne
(vârsta electoratului, vârsta candidaţilor, situaţiile de vacanţă a
locului în Parlament, rezolvarea contestaţiilor naţionale etc.). Din
aceste considerente de suprapunere a celor două categorii de
reglementări, apar unele probleme legate de validarea alegerilor,
neputându-se verifica decât respectarea condiţiilor cu caracter
comunitar.
Printre alte prevederi care duc la creşterea rolului
Parlamentului european, Tratatul de la Amsterdam conţine şi
unele privind competenţa sa de a stabili un statut mai bine definit
pentru parlamentari, cu avizul Comisiei şi acordul Consiliului.
Astfel, Parlamentul va putea să reducă diferenţierile care apar ca
urmare a faptului că statutul parlamentarilor este încă, în mare
măsură, determinat de legislaţiile naţionale ale statelor membre.
În conformitate cu Tratatul de la Maastricht, se instituie un
drept de vot şi de a fi ales pentru toate persoanele care posedă
cetăţenia Uniunii Europene, fapt care face să dispară anumite
reglementări naţionale, rămânând însă altele în vigoare. Potrivit
art. G 41 din tratatul de la Maastricht (art. 138 A din Tratatul
C.E.), se precizează că partidele politice la nivel european au rol
important ca factor de integrare în cadrul Uniunii Europene,
pentru formarea conştiinţei europene şi a exprimării voinţei
117
politice a cetăţenilor. Din această dispoziţie a tratatului rezultă
respectarea concepţiilor politice ale cetăţenilor statelor membre şi
recunoaşterea dreptului partidelor politice naţionale de a
desfăşura campanii electorale şi de a-şi concentra eforturile pe
plan comunitar pe baza aceloraşi idealuri şi programe politice
transnaţionale114.

6.4. Statutul parlamentarilor

Durata mandatului parlamentar este stabilită prin Actul de la

20 septembrie 1976 la cinci ani, începând cu prima sesiune care
urmează alegerilor noului parlament. Se statuează caracterul
reprezentativ al mandatului, conform art. 3 al Actului din 20
septembrie 1976, ceea ce înseamnă că ei acţionează în mod
individual, neputând primi instrucţiuni, deci nefiind legaţi de un
mandat imperativ. Există însă diferenţe naţionale, care, adăugate
dispoziţiilor comunitare, fac neuniform statutul parlamentarilor115.
Există, de asemenea, reglementată o incompatibilitate între
mandatul de parlamentar şi alte funcţii, caz în care, dacă nu
demisionează în mod voluntar, intervine înlocuirea din oficiu (art.
6 din Actul din 1976). Această incompatibilitate are în vedere
calitatea de membru al guvernului unui stat comunitar (în acest
caz persoana respectivă putând fi membru doar al Consiliului
miniştrilor) sau calitatea de parlamentar naţional, aspect care
este însă controversat116, având în vedere faptul că până la
statuarea votului universal, parlamentarii europeni erau aleşi din
rândul parlamentarilor naţionali, această legătură nefiind complet
întreruptă. Deşi este expres admisă prin Actul din 20 septembrie
1967, dubla calitate parlamentată este totuşi contestată din
considerente de eficienţă, neputându-se accepta faptul că o
persoană poate să îndeplinească două funcţii atât de importante
în aceeaşi perioadă117. Există incompatibilitate şi între funcţia de
114
P.Manin, op.cit., pag. 158
115
Ibidem, pag. 159
116
J.Boulouis, op .cit. pag. 90
117
P.Manin, op. cit. pag. 159
118
parlamentar european şi alte funcţii comunitare. Nu sunt
reglementate incompatibilităţile între această calitate şi
desfăşurarea unor activităţi private. În condiţiile actuale, se pot
stabili însă anumite incompatibilităţi prin reglementări interne,
care să fie diferite de la o ţară la alta.
Parlamentarii beneficiază de anumite imunităţi,
reglementate prin Protocolul din 8 aprilie 1965, la care face
trimitere art. 4/2 din Actul din 1976. Aceste imunităţi se referă la:
- libera circulaţie, fără nici un fel de restricţie administrativă
sau de altă natură, privind deplasarea la şi de la locul reuniunilor
parlamentare;
- imunitatea funcţionează privind cercetarea, reţinerea sau
urmărirea pe motive de opinie sau a votului exprimat în
exercitarea atribuţiilor;
- imunitatea personală pe timpul mandatului (similară cu
cea parlamentară pe plan local); aceasta însă mai suportă
anumite diferenţe de la ţară la alta, fiind necesară adoptarea unei
reglementări comunitare în acest sens.
Indemnizaţiile parlamentarilor europeni, de asemenea, nu
sunt stabilite prin acte normative comunitare, fiind dependente de
reglementările naţionale, care de regulă sunt similare cu cele
privind parlamentarii naţionali. Este instituit însă un sistem de
compensare comunitar, pentru a realiza o anumită egalizare în
acest sens, printr-un sistem de rambursări forfetare, calculate
după numărul de zile în care a desfăşurat activităţi la nivel
comunitar, care nu sunt impozabile pe plan intern, dacă se
înscriu în limite rezonabile118.

6.5. Organizare şi funcţionare

118
Cf. Deciziei Curţii de Justiţie, 15.09.1981, Lord Bruce of
Donington, 206/80,2220, citat de P.Manin, op. cit. pag. 161
119
 În organizarea şi funcţionarea sa, Parlamentul European se
conduce după modelul parlamentelor cu tradiţie democratică, aşa
cum prevede Regulamentul interior adoptat şi care este
permanent actualizat, beneficiind şi de aprobarea Curţii de
Justiţie în ceea ce priveşte o parte din dispoziţiile sale, care au
făcut obiectul examinării de către acest organ119.
Sesiunile sale sunt prevăzute să se ţină lunar, începând cu
a doua zi de marţi a lunii martie (sau în prima zi de marţi a lunii
următoare datei alegerii acestuia). Durata acestora este de o
săptămână, totalizând aproximativ 60 de zile pe an.
Sunt prevăzute şi sesiuni extraordinare, care pot fi
convocate la cererea majorităţii membrilor săi, a Consiliului sau a
Comisiei. Conform art. 9 din Regulamentul său interior, sesiunile
nu sunt limitate în timp, putând dura în toată perioada unui an
calendaristic, fapt care se deosebeşte de situaţia sesiunilor
parlamentelor naţionale. De asemenea, parlamentul poate decide
întreruperea sesiunilor anuale (conform art. 9 din Regulamentul
interior).
În ceea ce priveşte organizarea sa interioară, Parlamentul
cuprinde biroul, conferinţa preşedinţilor, comisiile şi grupurile
parlamentare.

6.5.1. Biroul

Biroul este format dintr-un preşedinte şi paisprezece

vicepreşedinţi, aleşi de Parlament pentru o perioadă de doi ani şi
jumătate, fiind reeligibili. Preşedintele este ales cu majoritatea
absolută a voturilor exprimate la primele trei tururi de scrutin.
Dacă se ajunge la cel de-al patrulea tur, se alege din primii doi,
cel care a obţinut cele mai multe voturi , iar în caz de egalitate,
cel mai în vârstă. Vicepreşedinţii sunt aleşi în trei tururi de scrutin,
dacă se impune ,în primele două fiind necesară majoritatea
calificată, iar în cel de-al treilea majoritatea simplă. Totodată,

119
Cf. 10.02.1983 Luxemburg/Parlament, 230/81,393, citat de
P.Manin op. cit., pag. 161.Ultima versiune a Regulamentului este
cea din 1995.{J.O.C.E. seria L 293/1 din 16.12.1995).
120
sunt aleşi şi cinci chestori, membrii ai biroului cu drept de vot
consultativ.
Chestorii sunt aleşi după aceleaşi criterii ca şi
vicepreşedinţii, iar sarcinile lor sunt de natură administrativă şi
financiară. Biroul rezolvă problemele financiare şi de organizare,
adoptă reglementări privind funcţionarii Parlamentului şi numeşte
secretarul general al acestuia, care conduce activitatea serviciilor
parlamentare şi a celor 3640 de funcţionari. Secretarul general ,la
fel ca şi secretarii generali ai Consiliului şi Comisiei, au un rol
important în funcţionarea Parlamentului, desfăşurând o activitate
permanentă.

6.5.2. Conferinţa preşedinţilor

Este formată din birou şi din preşedinţii grupurilor politice

parlamentare, suplimentaţi eventual cu câte un membru al
grupurilor. Conferinţa preşedinţilor are atribuţii de organizare
internă şi de stabilire a relaţiilor cu alte instituţii şi organe
comunitare.

6.5.3.Comisiile

Comisiile care pot fi create de Parlament sunt permanente,

temporare (maximum douăsprezece luni) sau comisii de anchetă,
ultimele fiind prevăzute de Tratatul de la Maastricht. Există în
prezent nouăsprezece comisii permanente, ca de exemplu
:pentru agricultură, buget, control bugetar, drepturile femeii,
politici regionale, petiţii ,etc. Aceste comisii elaborează rapoarte
care sunt supuse votului în sesiuni plenare în cadrul procedurilor
de emitere a avizelor conforme, avizelor consultative, cooperării
sau codeciziei, prevăzute de către tratate . Conform art. G41 din
Tratatul de la Maastricht (modificând art. 138 din Tratatul C.E.), la
cererea unei pătrimi din membrii săi, Parlamentul poate constitui
o comisie temporară de anchetă pentru a examina ( fără
prejudicierea atribuţiilor conferite de acest tratat altor instituţii sau
organe ), acuzaţiile de săvârşire de infracţiuni sau de rea
administrare în aplicarea dreptului comunitar, cu excepţia

121
cazurilor în care faptele acuzate sunt în atenţia unor organe
jurisdicţionale şi atâta timp cât procedura jurisdicţională nu este
începută. Comisia de anchetă îşi încetează existenţa prin
depunerea raportului acesteia. Modalităţile de exercitare a
dreptului de anchetă vor fi determinate prin acord comun al
Parlamentului European, Consiliul Miniştrilor şi Comisiei.

6.5.4. Grupurile parlamentare

Acestea reprezintă formaţiunile organizatorice ale parla-

mentarilor în funcţie de criteriile politice care îi separă pe
parlamentari120. Grupul se constituie printr-o declaraţie făcută
preşedintelui Parlamentului care conţine denumirea acestuia şi,
semnătura membrilor şi componenţa biroului. Dacă parlamentarii
aparţin unui singur stat membru, ei trebuie să fie în număr de 23
pentru a constitui un grup. Dacă aparţin la două state, trebuie să
întrunească 18 membrii, iar în cazul apartenenţei la trei sau mai
multe state sunt necesari 12 membrii. Este interzisă participarea
unei persoane pe mai mult de o singură listă. Grupurile sunt deci
constituite conform convingerilor politice ale parlamentarilor şi nu
după criteriul naţionalităţii acestora121. Există şi categoria
parlamentarilor apolitici, care nu aderă la nici un grup şi care au
dreptul, conform art. 26 şi 27 din Regulamentul interior, să îşi
desemneze doi participanţi la lucrările Biroului lărgit, dar fără
drept de vot. Conform art. 126 din Regulamentul interior mai pot fi
constituite “delegaţii interparlamentare” desemnate de către
grupurile parlamentare şi care au o competenţă stabilită de către
Parlament. Tratatul de la Amsterdam prevede că Parlamentul va
stabili statutul şi condiţiile generale de exercitare a funcţiilor
120
Pentru prima dată constituirea grupurilor s-a decis la 21
martie 1958, şi s-au constituit la cea de-a doua sesiune din
acelaşi an.
121
Există în Parlament următoarele grupuri: socialist, grupul
partidelor populare europene, grupul liberal, democratic şi
reformator, grupul democraţilor europeni, grupul pentru stânga
unită europeană, grupul verzilor, grupul tehnic al drepturilor
europene, grupul coaliţiei de stânga şi grupul apoliticilor.
122
membrilor săi, după obţinerea avizului Comisiei şi cu aprobarea
Consiliului obţinută cu votul majorităţii calificate.

6.5.5. Mediatorul

Conform art. G 41 din Tratatul de la Maastricht care

modifică art. 138 E din Tratatul C.E.E., Parlamentul European
numeşte un mediator (Ombudsman) care este împuternicit să
primească plângeri de la orice cetăţean al Uniunii sau de la orice
persoană fizică sau juridică rezidentă sau care are sediul statutar
pe teritoriul unui stat membru, cu privire la cazurile de rea
administrare în acţiunile instituţiilor sau organelor comunitare, cu
excepţia Curţii de Justiţie şi a Tribunalului de primă instanţă în
exercitarea atribuţiilor şi funcţiunilor jurisdicţionale. Mediatorul
efectuează o anchetă în cazurile justificate, din proprie iniţiativă
sau când este sesizat direct sau prin intermediul unui membru al
Parlamentului, în afara cazurilor când este iniţiată o procedură
jurisdicţională. Dacă mediatorul constată fapte de rea
administrare, sesizează instituţia respectivă, care trebuie să
răspundă în termen de trei luni. El prezintă un raport cu privire la
cazul respectiv Parlamentului şi instituţiei în cauză şi informează
persoana care a înaintat plângerea. În fiecare an, mediatorul
prezintă Parlamentului un raport cu privire la rezultatul anchetelor
sale. Mandatul mediatorului este egal cu durata legislaturii
Parlamentului şi poate fi reales. El poate fi demis de Curtea de
Justiţie. În exercitarea funcţiilor sale, mediatorul este total
independent faţă de orice instituţie. El nu poate exercita nici o
altă activitate profesională.

6.6. Atribuţiile Parlamentului

Tratatele de constituire a comunităţilor europene confereau

organelor precursoare Parlamentului funcţii de “control” (art. 20
din Tratatul C.E.C.O.) sau de “deliberare şi control” (art. 137 din
tratatul C.E.E. şi din art. 107 din Tratatul C.E.E.A.), iar
modificările anterioare Tratatului de la Maastricht nu au dus la
creşterea puterilor Parlamentului, cu excepţia celor din domeniul
123
financiar. Aşa cum s-a apreciat în literatura de specialitate, în
afara exercitării atribuţiilor de control, el ar rămâne un organ cu
caracter preponderent consultativ122.
Construcţia comunitară se bazează pe doi piloni de bază:
voinţa statelor şi voinţa popoarelor, care au drept corespondente
instituţionale Consiliului şi Parlamentului. Acestea sunt deci cele
două organe care trebuie să contribuie la dezvoltarea sau la
slăbirea comunităţilor, în funcţie de natura relaţiilor care se
instituie între ele123. Se constată însă o aşa-numită “deficienţă
democratică”, între transferarea competenţelor statelor membre
către Comunitate prin voinţa parlamentelor naţionale şi faptul că
aceste competenţe nu sunt exercitate de către Parlamentul
European, ci de către un alt organ comunitar (Consiliul)
,reprezentant al guvernelor statelor membre.124 Atribuţiile
Parlamentului au fost clasificate în trei categorii: de control politic,
de consultare şi de decizie.
Atribuţiile de control politic (art. 144 C.E.) se exercită în
raport cu Comisia Europeană, prin posibilitatea Parlamentului de
a iniţia o moţiune de cenzură şi de a demite, precum şi prin
posibilitatea de a interpela Comisia, acesta fiind obligată să
răspundă oral sau în scris. Atribuţia de consultare simplă îi este
conferită de Parlament prin prevederile tratatelor de înfiinţare a
Comunităţilor, conform cărora în anumite situaţii Consiliul trebuie
să consulte Parlamentul înaintea adoptării unor acte. Aceste
avize au un caracter consultativ, nefiind obligatorii pentru
Consiliu125. Există şi procedura de cooperare instituită prin Actul
Unic European care dă posibilitatea absolută membrilor
122
J.Boulouis, op. cit. pag. 94
123
Pasetti Bombordella, Le Parlament face au Conseil, în “Le
Parlament européen dans l’évolution institutionelle”, Collection
“Etudes européennes”, Edition de l’Université de Bruxelles, 1988,
pag. 15
124
J.Boulouis, op. cit. pag. 94 şi P.Bomordela, op. cit., pag.
17-18
125
David A.O.Edward, Robert C.Lane, European Community
Law, Edimburgh 1991, pag. 33
124
Parlamentuluide a respinge la o a doua lectură “poziţia comună”
a Consiliului (care poate fi adoptată cu majoritate calificată). În
urma acesteia, Consiliul nu mai poate statua asupra problemei
respective decât în unanimitate. Amendamentele propuse de
Parlament prin majoritate absolută nu pot fi respinse de Consiliu
decât în unanimitate de voturi. Această procedură se aplică în
măsurile privind piaţa internă, libera circulaţie a persoanelor,
libera prestare se servicii, în cercetarea şi dezvoltarea tehnolo-
gică.
În decursul timpului, rolul Parlamentului în raporturile cu
Consiliul a cunoscut o oarecare creştere, concretizată prin
Declaraţia comună din 4 martie 1975 prin care se instituie o
“procedură de conciliere” care permitea Parlamentului să joace
un rol mai important în elaborarea deciziilor privind resursele sau
cheltuielile comunitare. Prin Actul Unic European se cerea
Consiliului şi Parlamentului să instituie un dialog în vederea
elaborării legislaţiei în anumite domenii ale activităţii şi se conferă
Parlamentului puterea de a da avize consultative în cazul aderării
şi al acordurilor de asociere.
Atribuţii de decizie ale Parlamentului se referă atât la
posibilitatea de demitere a Comisiei, cât şi în ceea ce priveşte
adoptarea bugetului, care se desfăşoară în cadrul unui proces
complex la care participă alături de Consiliu şi Comisie.
Parlamentul poate respinge bugetul, conform art. 203 al
Tratatului C.E.E.126. Aceste situaţii au constituit obiect al unor
litigii între cele două organe în faţa Curţii de Justiţie.
Parlamentului îi revine puterea de a controla execuţia bugetară
(care este atribuţia Comisiei). Acest control se efectuează la
recomandarea Consiliului pe baza conturilor şi a bilanţului
întocmit de către Comisie şi a raportului Curţii de Conturi.
Parlamentul are dreptul de a acorda sau refuza descărcarea
126
Până în prezent, respingerea bugetului de către Parlament
s-a făcut în 1980, 1982 şi 1988. A se vedea pentru detalii Manuel
Medina Ortega, Le Parlament face au Conseil, în “Le parlament
européen dans l’évolution institutionelle”, Edition de l’Univesité de
Bruxelles, 1988, pag. 68-69
125
Comisiei, considerată ca fiind echivalentul dreptului de a
introduce o moţiune de cenzură, deşi nedescărcarea Comisiei de
execuţia bugetară nu are acelaşi efecte juridice.
Parlamentul mai este consultat şi în luarea unor decizii cu
privire la resursele proprii ale comunităţilor, cu privire la numirea
membrilor Curţii de Conturi şi în cazul adoptării regulamentului
financiar. În ceea ce priveşte raporturile Parlamentului cu
Comisia, s-ar putea considera că acestea sunt raporturi de tip
clasic dintre legislativ şi executiv. Această situaţie nu este însă
reală, având în vedere alegerea Comisiei de către Consiliu şi nu
de către Parlament, precum şi faptul că responsabilitatea politică
a Comisiei în faţa Parlamentului nu este de tip clasic, ca între
guvern şi parlament, motiv pentru care moţiunea de cenzură care
poate fi introdusă de Parlament constituie o raritate, date fiind
condiţiile dificile cerute pentru adoptarea acesteia , respectiv
două treimi din membrii votanţi, în practică fiind foarte greu să se
obţină acest număr de voturi, întrucât nici o grupare politică nu
poate întruni singură numărul de voturi necesar. Cu toate
acestea în martie 1999 s-a reuşit pentru prima dată adoptarea
unei moţiuni de cenzură prin care Comisia condusă de Jacques
Santere a trebuit să demisioneze, fiind aleasă o nouă Comisie în
frunte cu Romano Prodi.

6.7. Desfãşurarea dezbaterilor şi luarea deciziilor

Biroul lărgit al Parlamentului European propune ordinea de

zi care este adoptată de către Parlament. Dezbaterile sunt
publice, în afara situaţiilor când se decide altfel. Parlamentul îşi
desfăşoară lucrările în quorum de cel puţin o treime din membrii
săi, deşi în practică verificarea nu se face cu consecvenţă.
Parlamentul deliberează cu majoritatea absolută a voturilor
exprimate, în afara cazurilor când reglementările prevăd o
majoritate calificată. Votul membrilor este personal şi nu poate fi
delegat.

126
6.8. Colaborarea cu parlamentele naţionale

Aşa cum am mai arătat, deciziile în Uniunea Europeană se

iau de către Consiliu, sau de către Consiliu în codecizie cu
Parlamentul european. A apărut însă la sfârşitul anilor ‘80 să se
manifeste o cerinţă a parlamentelor naţionale ale statelor
membre ca acestea să aibă un anumit rol înainte ca guvernele lor
să-şi exprime voinţa în cadrul Consiliului. De asemenea, doreau
să fie informate la modul general despre aspectele referitoare la
funcţionarea Uniunii Europene.
Ca urmare, această chestiune a făcut obiectul unei
declaraţii adoptată cu prilejul negocierii Tratatului de la
Maastricht. Tratatul de la Amsterdam, printr-un protocol adiţional
a stabilit unele aspecte deosebit de importante:
- invitarea Parlamentului european şi a parlamentelor
naţionale de a dezvolta o cooperare mai strânsă;
- toate documentele consultative ale Comisiei
(communicate, cărţi verzi, cărţi albe etc.) precum şi propunerile
legislative trebuie să fie transmise parlamentelor naţionale,
acestea având la dispoziţie un termen de şase săptămâni pentru
a-şi expune poziţia, înainte de a trece Consiliul la vot;
- în unele domenii (libertate, securitate şi justiţie) se va
acorda un interes sporit opiniilor exprimate de către parlamentele
naţionale.
Aceste dispoziţii din Tratatul de la Amsterdam vin să
completeze prevederile tratatelor anterioare, care conferă deja
parlamentelor naţionale unele responsabilităţi, cum ar fi de
exemplu ratificarea tratatelor, a revizuirii lor, stabilirea resurselor
Uniunii, sau adoptarea de măsuri pentru transpunerea directivelor
Consiliului în dreptul intern.

7. Curtea de Justiţie

127
7.1. Instituire

Curtea de Justiţie este cea de-a patra instituţie a Uniunii

Europene. Constituirea, organizarea şi funcţionarea sa sunt
prevăzute în fiecare dintre cele trei tratate de instituire a
Comunităţilor, precum şi prin Protocolul privind statutul Curţii de
Justiţie, care este anexă a tratatelor (având deci aceeaşi valoare
juridică) şi prin care Curtea de Justiţie devine în 1958 instituţie
comună pentru cele trei comunităţi. De asemenea, există un
Regulament de procedură, elaborat de Curte şi supus aprobării
Consiliului, care a fost modificat de mai multe ori în decursul
timpului127.
Instrucţiunile privind grefierul reprezintă completarea
reglementărilor adoptate de către Curte.

7.2. Compunerea Curţii

Aşa cum s-a apreciat în literatura de specialitate, modul de

desemnare şi statutul membrilor Curţii de Justiţie prezintă unele
asemănări cu dispoziţiile privind alegerea comisarilor, motivul
constând în necesitatea asigurării independenţei Curţii faţă de
organele politice şi faţă de interesele de grup sau particulare 128.
Curtea este compusă din judecători, avocaţi generali şi un grefier,
asistat de doi adjuncţi.
Judecătorii Curţii şi Avocaţii generali sunt stabiliţi, ca număr
de către tratate. Acest număr poate fi mărit de către Consiliu
printr-o decizie luată cu unanimitate de voturi, la solicitarea Curţii.
Judecătorii, ca regulă generală, sunt în număr egal cu cel al
statelor membre, dar pentru a se asigura imparitatea, în perioada
cât statele membre erau în număr par, numărul judecătorilor a

127
Primul Regulament al Curţii a fost aprobat de Consiliul
miniştrilor la 7 octombrie 1958, iar la 3 martie 1959 Curtea adoptă
un nou regulament, ca urmare a noilor sarcini care îi reveneau
prin adoptarea Tratatelor de la Roma. Acesta a mai fost modificat
în 1991 şi 1995.
128
P.Manin, op. cit. pag. 64
128
fost crescut cu încă unul. În măsura extinderii Comunităţilor, a
crescut şi numărul judecătorilor, astfel încât în prezent numărul
acestora este de cincisprezece129. Avocaţii generali sunt în
prezent în număr de nouă.

7.3. Numirea şi statutul judecãtorilor

Judecătorii sunt numiţi prin acordul comun al guvernelor

statelor membre. Aceasta înseamnă că fiecare stat îşi propune
judecătorul, care urmează să fie acceptat de ceilalţi. Trebuie însă
ca acesta să îndeplinească condiţiile de a fi o personalitate care
să ofere garanţiile de independenţă şi cele cerute de exercitarea
– în ţările respective – a celor mai înalte funcţii jurisdicţionale, sau
să fie jurist de competenţă recunoscută. Mandatul acestora este
de şase ani, ei putând fi realeşi. Conform art. 167 al 2 C.E., o
parte dintre aceştia sunt reînnoiţi la un interval de trei ani. Cu
ocazia numirii lor, membrii Curţii de Justiţie trebuie să depună un
jurământ. Ei sunt supuşi unor incompatibilităţi de natură să le
asigure independenţa. Astfel, ei nu pot să exercite anumite funcţii
politice sau administrative, nici alte atribuţii profesionale
remunerate sau neremunerate, cu excepţia cazurilor când
beneficiază de o derogare excepţională (de exemplu pentru
activităţi în învăţământul superior). Pe timpul exercitării funcţiilor,
ei se bucură de privilegiile şi imunităţile prevăzute de protocolul
cu privire la privilegiile şi imunităţile comunitare şi, în plus,
beneficiază de aceeaşi imunitate de jurisdicţie ca şi parlamentarii,
acesta neputând fi ridicată decât de către Curtea de Justiţie. Ei
continuă să beneficieze şi după încetarea funcţiunii de aceeaşi
imunitate, dar numai în legătură cu actele îndeplinite în
exercitarea funcţiunilor de judecători ai Curţii. De asemenea, ei
nu pot fi înlăturaţi din funcţiile lor sau declaraţi decăzuţi din
drepturile lor de pensie decât printr-o decizie luată în unanimitate
de către judecătorii şi avocaţii generali ai Curţii, fără participarea
129
Eventuala primire în Uniunea Europeană a ţărilor care au
solicitat aceasta din Europa centrală şi de est va aduce noi
schimbări în componenţa Curţii de Justiţie.
129
persoanelor interesate în aceste situaţii. Beneficiază, de
asemenea, şi de anumite facilităţi privind impozitarea salariilor pe
plan naţional130.

7.4. Avocaţii generali

Avocaţii generali sunt numiţi prin acord al guvernelor

statelor membre ale Comunităţilor (art. 167 C.E.). Ei au rolul de a
asista Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene în vederea
îndeplinirii atribuţiilor sale, prin prezentarea de concluzii motivate
în cazurile prezentate în faţa Curţii (art. 166 C.E.). Cei nouă
avocaţi generali existenţi în prezent sunt aleşi în funcţie de
anumite criterii de competenţă şi independenţă, ca şi judecătorii.
Avocaţii generali au un mandat de şase ani, fiind reeligibili, patru
dintre ei fiind reînnoiţi la un interval de trei ani (art. 167 C.E.).
Numărul lor poate fi mărit prin decizia Consiliului Miniştrilor, la
cererea Curţii de Justiţie.
Avocatul general are competenţă de a asista la audienţe şi
de a pune întrebări agenţilor, consilierilor sau avocaţilor părţilor,
în aceleaşi condiţii ca şi preşedintele sau judecătorii.
Concluziile avocatului general trebuie să fie motivate şi
redactate în totală imparţialitate şi independenţă, sunt prezentate
public şi sunt publicate în culegerea de jurisprudenţă a Curţii de
Justiţie131. Nu există reguli generale cu privire la forma
concluziilor puse de avocatul general, el putând să aleagă forma
corespunzătoare. Acesta analizează la modul general
argumentele părţilor sau ale intervenienţilor şi, prin concluziile
sale, introduce o dezbatere asupra unor elemente suplimentare
în vederea luării deciziei de către instanţă. El are, de asemenea
rolul de a da avizul cu privire la o hotărâre dată în lipsă, (art. 94,
par. 2 din Regulamentul de procedură) în caz de procedură de
urgenţă (art. 85 al. 3 din Regulamentul de procedură), asupra

130
L.Neville Brown, Francis G.Jacobs, The Court of Justice
of the European Communities, Sweet and Maxwell, London,
1989, pag. 40-41
131
Recueil de la jurisprudence de la Cour de justice
130
dreptului de apărare judiciară gratuită (art. 76, par. 3 din
Regulamentul de procedură) precum şi înalte cazuri prevăzute de
Regulamentul de procedură şi conform atribuţiilor care le sunt
conferite şi prin art 11 al Protocolului privind statutul Curţii de
Justiţie.132
În fiecare an, Curtea numeşte un prim avocat general, care
are rolul de a coordona activitatea celorlalţi, prin repartizarea
cazurilor între aceştia.

7.5. Organizarea Curţii de Justiţie

Judecătorii desemnează din rândul lor un preşedinte al

Curţii, care are un mandat de trei ani şi care poate fi reînnoit.
Acesta conduce lucrările Curţii şi repartizează camerelor acesteia
cauzele cu care este sesizată. De asemenea, desemnează
pentru fiecare caz un judecător raportor şi fixează termenele de
judecată. Totodată, el dispune prin ordonanţă motivată asupra
cererilor de luare a unor măsuri provizorii. Curtea desemnează
anual Camerele, stabilindu-le atât compunerea cât şi preşedinţii.
În prezent există şase Camere, patru formate din câte trei
judecători şi două din câte cinci judecători. De asemenea, mai
există personalul administrativ, respectiv “servicii” care cuprind
un număr de funcţionari comunitari recrutaţi pe bază de concurs.
Din rândul acestora se distinge grefa, care este condusă de un
grefier aflat sub autoritatea preşedintelui asistat de doi grefieri
adjuncţi, numiţi de către Curte pentru o perioadă de şase ani,
fiind reeligibili. Aceşti funcţionari ai grefei sunt responsabili de
actele îndeplinite în exercitarea atribuţiilor lor133. Grefierul este
şeful administraţiei Curţii, asigură execuţia bugetului şi
supraveghează funcţionarea serviciilor.
În afară de aceştia, judecătorii Curţii şi avocaţii generali mai
beneficiază de asistenţa unor referenţi, care sunt persoane
necuprinse în sistemul instituţional, ci ataşate acestuia (câte trei
pentru fiecare judecător şi avocat) şi de secretari (trei pentru
fiecare). Curtea dispune de un serviciu propriu de interpreţi care
132
Penelope Kent, op. cit. p.18-19
133
P.Manin, op. cit., pag. 166
131
asigură traducerile în toate cele douăsprezece limbi oficiale ale
Uniunii, chiar dacă limba franceză rămâne predominantă în
timpul dezbaterilor şi în redactarea hotărârilor.

7.6. Competenţa Curţii de Justiţie

Conform tratatelor de instituire a comunităţilor, Curtea de

justiţie era investită cu o competenţă generală de a asigura
“respectarea dreptului în interpretarea şi aplicarea tratatelor” (art.
31 C.E.C.O. art. 164 C.E.E. şi art. 136 C.E.E.A.). Aceste atribuţii
de o deosebită complexitate vor fi analizate într-un capitol
următor, dar se impun unele precizări cu caracter general.
Trebuie remarcat de la început faptul că potrivit prevederilor
tratatelor comunitare, competenţa Curţii de Justiţie este o
competenţă de atribuire şi nu o competenţă de drept comun,
ceea ce înseamnă că litigiile dintre comunităţi şi state sau
persoane fizice şi juridice nu sunt în mod automat date în
competenţa Curţii, neexcluzându-se deci competenţa instanţelor
naţionale. Curtea de Justiţie ,în exercitarea atribuţiilor sale,
acţionează în mai multe ipostaze, respectiv: 134

- curte constituţională, calitate în care este competentă să

clarifice drepturile şi obligaţiile instituţiilor comunitare în
raporturile lor reciproce, precum şi soluţionarea raporturilor care
se stabilesc între comunităţi şi statele membre;
- curte de supraveghere şi verificare a compatibilităţii
dreptului derivat(actele normative adoptate de instituţiile
comunitare care au atribuţii legislative) cu tratatele şi principiile
generale ale dreptului comunitar ;
- curte administrativă, când examinează acţiunile
introduse de persoanele fizice şi juridice în scopul garantării
drepturilor acestora în contextul măsurilor dispuse de instituţiile

134
Conform Thomas Laufer-European Court of Justice- în
„Europe from A to Z- Guide to the European integration“, Institut
fur Europarsche Politic, 1997, pag. 120-123.
132
comunitare, sau cele privind plângerile introduse de funcţionarii
comunitari privitoare la angajare ;
- curte civilă, când examinează şi stabileşte răspunderea
extracontractuală şi plângerile pentru daune, în special când este
implicată responsabilitatea autorităţilor publice ;
- curte de arbitraj, în cazurile în care există un acord între
părţi privind supunerea cauzei spre soluţionare acestei instanţe ;
- instanţă de recurs, atunci când examinează şi decide ca
instanţă de al doilea grad de jurisdicţie împotriva hotărârilor
pronunţate de Tribunalul de Primă instanţă, însă numai cu privire
la aspectele de drept (potrivit art.168A din Tratatul C.E. şi art.51
din Statutul Curţii ) ;
Curtea mai are, de asemenea, competenţa de a da avize
la solicitarea Consiliului, Comisiei sau a statelor membre privind
compatibilitatea cu tratatele comunitare a oricărui acord care
urmează să fie încheiat de către Uniunea Europeană cu statele
terţe , sau cu organizaţiile internaţionale.
Prin instituirea Tribunalului de Primă Instanţă s-a realizat o
degrevare a Curţii şi crearea unui sistem cuprinzând două grade
de jurisdicţie. În această nouă situaţie, Curtea are în primul rând
o competenţă prejudiciară – respectiv de interpretare şi apreciere
cu privire la cazurile transmise de instanţele naţionale ale statelor
membre şi în al doilea rând o competenţă cu privire la sesizarea
directă şi ale cărei modalităţi diferă după cum este vorba de un
contencios cu privire la legalitate (sub diferite forme ale acesteia)
sau de un contencios cu privire la responsabilitate135. A treia
categorie de atribuţii a Curţii o constituie cea de exercitare a
controlului asupra Tribunalului de Primă Instanţă.
7.7. Funcţionarea Curţii de Justiţie

Curtea are sediul permanent la Luxemburg, unde îşi

desfăşoară totalitatea activităţilor sale. Activităţile judecătorilor
Curţii se desfăşoară conform regulilor generale de procedură

135
J.Boulouis, op. cit. pag. 99
133
judiciară. Procedura în faţa Curţii de Justiţie comportă două faze:
faza scrisă şi faza orală, care vor fi analizate mai jos.
Curtea de Justiţie îşi desfăşoară activitatea în şedinţele
plenare cu nouă judecători, în cazul în care un stat membru sau o
instituţie a Comunităţii parte în cauză solicită acesta (art. 49 al
Tratatului de la Maastricht, modificând art. 165 al C.E.E.). În
celelalte situaţii, Curtea poate crea Camere compuse din trei sau
cinci judecători, în vederea procedării la aplicarea unor măsuri de
instrucţie, sau de a judeca anumite categorii de cazuri, în
condiţiile prevăzute de regulamentul său. Deliberările Curţii sunt
şi rămân secrete. Hotărârile sunt motivate şi pronunţate în
şedinţă publică la care părţile trebuie să fie prezente. Ele sunt
traduse în toate limbile oficiale şi publicate în Culegerea de
hotărâri a Curţii.

7.8. Procedura în fata Curţii de Justiţie

Procedura în faţa Curţii de Justiţie este în mare parte

inspirată din procedura administrativă franceză şi, mai ales, din
cea specifică Consiliului de Stat. Această procedură este
contradictorie şi publică (mai puţin în cazul avizelor
consultative)136.Ea comportă două faze: scrisă şi orală.
Faza scrisă începe prin cererea adresată grefei Curţii.
Această sesizare trebuie să cuprindă numele părţilor, obiectul
litigiului, expunerea succintă a mijloacelor invocate, precum şi
concluziile reclamantului137
Cererea trebuie să fie introdusă în termenul prevăzut de
reglementările din tratate, pentru fiecare tip de recurs.
După luarea în evidenţă în registrul Curţii, preşedintele
stabileşte un judecător raportor care se va ocupa de cazul
respectiv. Partea reclamată este înştiinţată de primirea cererii şi
trebuie să prezinte în termen de o lună un memoriu prin care să
îşi susţină apărarea. Fiecare parte mai poate prezenta încă un
memoriu în replică la cel prezentat de partea adversă. După
136
A se vedea – Guy Isaac – Droit communaritaaire general, 6
edition, Armand Colin Paris 1998, pag.242
137
Cf.art.37-44 din Regulamentul de procedură.
134
expirarea fazei scrise, preşedintele fixează termenul pentru
începerea fazei orale, care constă, în esenţă, în prezentarea
raportului de către judecătorul raportor, cuvântul părţilor şi
concluziile avocatului general. In practică, de regulă, raportul
judecătorului raportor este adus la cunoştinţa părţilor înainte ,
astfel încât el nu se mai prezintă în public. Atunci când se
consideră necesar, Curtea poate dispune şi o fază intermediară,
de instrucţie, respectiv, de dispunere a unor măsuri ca:
expertize, deplasări la faţa locului etc. De asemenea, poate cere
părţilor înaintea fazei orale să răspundă la unele întrebări, să
dea unele explicaţii la anumite chestiuni, sau să depună
documente suplimentare.

7.8.1.Reprezentarea pãrţilor

Părţile trebuie să fie reprezentate în mod obligatoriu în faţa

Curţii. Astfel, persoanele fizice şi juridice vor fi reprezentate de
către un avocat, care poate fi unul făcând parte din barourile
statelor membre.138
Statul şi instituţiile comunitare vor fi reprezentate de agenţii
pe care i-au desemnat. O problemă importantă şi specifică
acestei instanţe este faptul că părţile trebuie să-şi stabilească un
„domiciliu” în Luxemburg. Pentru state, de regulă, acesta este
stabilit la sediul misiunii diplomatice din Luxemburg, iar
persoanele fizice şi juridice îşi pot alege, fie un avocat din
Luxemburg sau orice altă persoană de încredere. Justificarea
acestei cerinţe este ca aceştia să îndeplinească rolul de
destinatar al corespondenţei trimisă de Curte.
7.8.2. Limba utilizatã în faţa Curţii

Regimul lingvistic al Curţii de Justiţie este strâns legat de

două aspecte: existenţa a douăsprezece limbi oficiale ale
comunităţilor şi necesitatea existenţei încrederii în justiţie prin
asigurarea exercitării dreptului la apărare pentru cetăţeanul care
nu vorbeşte una din aceste limbi oficiale.
138
In Germania, dreptul de a pleda în faţa Curţii este
recunoscut şi profesorilor de drept.
135
 În aceste condiţii, pentru fiecare cauză în parte există o
singură limbă oficială de procedură, respectiv o limbă pe care o
vorbeşte cel care se apără într-un caz judecat de Curte,
persoană fizică, juridică sau un stat membru.139
Astfel, toate actele de procedură, inclusiv ordonanţele şi
hotărârile Curţii sau memoriile şi pledoariile părţilor se susţin şi se
redactează în această limbă. Actele redactate în altă limbă nu au
decât valoare de traducere.
Desigur că, pentru o foarte exactă înţelegere a
documentelor, a pledoariilor părţilor şi a depoziţiilor martorilor,
experţilor etc., atât Curtea cât şi părţile pot cere grefierului să
asigure traducerea în limba oficială aleasă, mai puţin deliberările
pentru care se utilizează, mai frecvent, limba franceză. Culegerea
de decizii ale Curţii se publică, însă, în fiecare limbă oficială a
Comunităţilor.

7.8.3. Cheltuielile de procedurã

Ca regulă de principiu, procedura în faţa Curţii este gratuită,

exceptând unele cazuri speciale (ex. unele traduceri).140 In ceea
ce priveşte cheltuielile de judecată, la finalizarea fiecărui caz,
Curtea va stabili prin ordonanţă sau decizie cu privire la acestea.
In principiu, va obliga partea care a pierdut la plata acestora, dar
poate fi obligată şi partea care a câştigat la plata unor taxe
vexatorii sau frustatorii.
Taxele de judecată plătite de partea care a pierdut procesul
se referă la plata avocaţilor părţii adverse, a martorilor, experţilor
şi bineînţeles, a propriului avocat.
Există o excepţie de la această practică, respectiv, în
cazurile în care sunt implicaţi funcţionarii comunitari, când aceste
cheltuieli sunt suportate de către instituţia din care provin. De
regulă, aceste cheltuieli se stabilesc prin acordul părţilor, Curtea
decizând în consecinţă.

139
Cf.art.29-31 din Regulamentul de procedură
140
Aspecte reglementate prin art.69-75 din Regulamentul de
procedură
136
7.8.4. Deciziile Curţii

Curtea decide pe bază de hotărâre judecătorească sau prin

ordonanţă (atunci când dispune măsuri provizorii etc.) mai puţin
în cazurile când emite avize consultative.
Hotărârile Curţii sunt, în general, destul de voluminoase,
explicaţia fiind o anumită dorinţă a Curţii pusă în practică de a
explica părţilor, în detaliu, motivaţia pentru care au adoptat
respectiva hotărâre.141 Hotărârile se pronunţă în numele Curţii, şi
nu în cel al majorităţii judecătorilor, nefiind admise opinii
separate. Oricare judecător poate solicita ca o anumită chestiune
asupra căreia se hotărăşte prin vot în timpul deliberării să fie
formulată în limba pe care o doreşte.142
Tratatul de la Amsterdam nu a modificatnici compunerea
Curţii şi nici rolul său, extinzând doar cazurile în care i se poate
cere să intervină, respectiv:
- în controlul respectării drepturilor fundamentale de către
instituţiile comunitare;
- competenţa de a fi sesizată cu recurs prejudiciar în
domeniile libertăţii, securităţii şi justiţiei doar de către jurisdicţiile
naţionale de ultimă instanţă;
- orice stat membru poate decide să recunoască
competenţa Curţii în cazurile privind cooperarea judiciară penală
şi cooperarea poliţienească.

141
Există hotărâri ale Curţii publicate care au 350 pagini
(conf.Guy Isaac, op.cit. pag.244)
142
A se vedea I.Filipescu , A.Fuerea – Drept instituţional
comunitar european Editura Actami, ediţia a IV-a 1999, pag.139.
137
 8. Tribunalul de Primã Instanţã

8.1. Procesul de instituire

Având în vedere numărul mare de cazuri care erau aduse

în atenţia Curţii de Justiţie şi prelungirea duratei soluţionării
cazurilor respective, acesta a propus încă din 1964 crearea unei
instanţe care să preia cazurile de contencios privind funcţia
publică, destul de frecvente în activitatea Curţii, şi care se bazau
pe o jurisprudenţă deja instituită. Se avea în vedere prin aceasta
şi crearea unui sistem cu dublu grad de jurisdicţie. La 4 august
1978, Comisia înaintează o propunere în acest sens, dar ea nu
este adoptată de către Consiliu. Curtea a continuat să solicite
instituirea acestei instanţe şi ca urmare, prin Actul Unic
European, s-a introdus prevederea conform căreia, la cererea
Curţii, Consiliul va consulta Comisia şi Parlamentul şi, cu
unanimitate de voturi, va putea înfiinţa o jurisdicţie de primă
instanţă (art. 168 A din Tratatul C.E.E.). Cu ocazia reuniunii sale
din 24-25 octombrie 1988, Consiliul a adoptat Decizia nr.88/591
din 24 octombrie l988 prin care se instituie un Tribunal de Primă
Instanţă al comunităţilor europene. El a început să funcţioneze la
1 septembrie 1989.
Tratatul de la Maastricht, prin art. G.50, a modificat art. 168
A din Tratatul C.E.E., înscriind unele dintre prevederile cuprinse
în decizia Consiliului nr. 88/591. Acestui tribunal i-au fost
transferate competenţe de a examina şi decide în prim grad de
jurisdicţie în cazul unor acţiuni şi proceduri introduse de persoane
fizice şi juridice, cu drept de recurs la Curtea de Justiţie ( dar
numai în ceea ce priveşte chestiunile de drept, aşa cum am
arătat mai sus).

8.2. Compunere şi statutul judecãtorilor

138
 Tribunalul de Primă Instanţă se compune din cincisprezece
judecători143, (câte unul din fiecare stat membru), numiţi prin
acordul comun al guvernelor statelor membre, pentru o perioadă
de şase ani, iar reînnoirea parţială a membrilor săi se face la un
interval de trei ani, ei putând să fie realeşi. Statutul judecătorilor
care compun Tribunalul de Primă Instanţă este oarecum similar
celui al judecătorilor Curţii de Justiţie. Ei depun jurământul în faţa
Curţii de Justiţie, acesta fiind şi instanţa care poate să le ridice
imunitatea sau să îi demită din funcţie. Judecătorul Tribunalului
de Primă Instanţă trebuie să prezinte garanţii de independenţă şi
capacitate cerută de executarea funcţiilor jurisdicţionale
obişnuite, spre deosebire de judecătorii Curţii, care trebuie să
aibă capacitatea de a exercita cele mai înalte funcţii
jurisdicţionale. În cadrul tribunalului nu există funcţia de avocat
general, dar unul dintre judecători poate fi desemnat să
îndeplinească această funcţie144.

8.3. Competenţele Tribunalului

Competenţele T.P.I. respectiv categoriile de acţiuni în primă

instanţă sunt stabilite de către Consiliu cu unanimitate de voturi,
la cererea Curţii de Justiţie şi după consultarea Parlamentului
european şi a Curţii de Justiţie.
Astfel, potrivit art. 168C.E.E. modificat prin Actul Unic
Eeuropean, se autoriza transferarea către T.P.I. a tuturor
recursurilor introduse de persoane fizice sau juridice. Prin Decizia
Consiliului din 24 oct. 1988 s-a decis transferarea unor categorii
de recursuri care au fost apreciate că reprezintă o utilizare
ineficientă a timpului de către Curte.
Aceste recursuri sunt următoarele:145

A.- Cu titlu principal:

- litigiile între comunităţi şi funcţionarii săi, (art. 179 CE şi
art. 152 CEEA);

143
Eu. Council Decision 89/951 art. 2(I) /JOCE 1988, L. 319, p.
1şi rectif. JOCE 1989, L. 241, p. 4
144
Ibidem, art. 2 (3)
145
Cf. Guy Isac, op. cit., pag. 252.(ed.1998)
139
 - recursurile introduse împotriva unei instituţii comunitare de
către persoanele fizice sau juridice în baza art. 173 alin 4
(recursul în anulare) şi 175 C.E. (recursul în carenţă) privind
punerea în aplicare a regulilor de concurenţă aplicabile
întreprinderilor;
- recursurile introduse împotriva Comisiei în baza art 33 şi
35 CECO (recursul în anulare şi în carenţă) de către întreprinderi
şi asociaţii de întreprinderi şi care privesc acte individuale privind
aplicarea art. 50 şi 57-66 CECO (taxe şi impozite, producţie,
acordurile şi concentrările).

B.- Cu titlu accesoriu şi avându-se în vedere raţiuni

evidente de simplitate, mai poate judeca:
- recursurile privind despăgubirea pentru daunele cauzate
de o instituţie comunitară prin acţiune sau inacţiune şi care fac
obiectul unui recurs în anulare sau în carenţă introduse de
acelaşi recurent şi care privesc competenţa principală a
Tribunalului.
- T.P.I. nu este competent să judece recursurile
prejudiciare.
Prin Decizia nr. 93/350 din 8 iunie 1993, Consiliul a
modificat Decizia nr. 88/591 din 24 oct. 1988 în sensul extinderii
competenţei Tribunalului de primă instanţă în sensul că, la
acţiunile de mai sus, s-au adăugat transferarea de la Curtea de
Justiţie a ansamblului recursurilor introduse de persoanele fizice
şi juridic în baza prevederilor celor trei tratate, inclusiv în baza
unei clauze compromisorii.
Acest transfer de competenţă a fost prevăzut să intre în
vigoare în prima zi a celei de-a doua lună care urmează celei în
care decizia va fi publicată în J.O.C.E. Întrucât decizia a fost
publicată în J.O.C.E. nr.L 1442-21 din 16.06.1993, intrarea în
vigoare a avut loc la 1 august 1993. Exista şi o prevedere care
stabilea ca data transferării către Tribunal a recursurilor contra
unor măsuri comunitare de apărare comercială prevăzute în art.
74 CECA şi 113 CE, urma să fie stabilită de către Consiliu cu
umanitate de voturi. Astfel, prin Decizia nr.94/179 din 7 martie
1994 Consiliul a stabilit data transferului la 15 martie 1994.
140
 Tratatul de la Maastricht, în art.168A C.E., menţine aceeaşi
posibilitate şi procedură pentru transferarea altor recursuri către
Tribunalul de primă instanţă, iar Tratatul de la Amsterdam nu
aduce modificări în aceste chestiuni.

8.4. Funcţionarea Tribunalului

Tribunalul funcţionează sub autoritatea unui preşedinte ales

de membrii acestuia pentru o perioadă de trei ani, acesta putând
fi reales. Funcţionarea Tribunalului este în Camere formate din
trei sau cinci judecători, conform prevederilor art.10 din Regula-
mentului de procedură care stabileşte, de asemenea, şi cazurile
în care desfăşoară şedinţe în plen.
Componenţa camerelor este publicată în J.O.C.E.
Articolele 17-19 din Regulamentul de procedură al
Tribunalului reglementează condiţiile desemnării avocatului
general ad-hoc. Orice judecător, în afara preşedintelui, poate fi
desemnat avocat general. Desemnarea se face de către
preşedinte în toate cazurile când judecă în şedinţă plenară, iar în
cazurile când judecă în camere, desemnarea avocatului general
se va face doar atunci când se consideră că acest lucru este
impus de complexitatea şi dificultatea cauzei (art. 18 din
regulament). Spre deosebire de regula stabilită de Statutul Curţii
de Justiţie, avocatul general de pe lângă tribunal poate prezenta
concluzii motivate în scris, grefa urmând să le comunice părţilor
(art. 61 par. 1, din Regulamentul de procedură al Tribunalului).
Judecătorul desemnat ca avocat general într-o cauză, nu mai
poate participa la judecarea cauzei respective. După cum rezultă
din Actul Unic European şi din decizia Consiliului, Tribunalul de
Primă Instanţă este un organ auxiliar al Curţii, el neconstituind o
nouă instituţie comunitară, ci o jurisdicţie independentă şi
autonomă, integrată în cadrul unei instituţii existente deja. În
funcţionarea sa, Tribunalul este legat organic de Curte, el
neavând servicii proprii, în afară de grefă. El utilizează deci
serviciile Curţii pentru documentare, cercetare, traducere,
interpretare, servicii administrative etc., pe baza unui acord al
celor doi preşedinţi.
141
8.5. Procedura în faţă Tribunalului de Primã Instanţã

Procedura în faţa T.P.I. este în mare parte aceeaşi cu cea a

Curţii de Justiţie. Potrivit art. 46 din Protocolul asupra Statutului
Curţii de Justiţie, procedura în faţa Tribunalului este reglementată
de Titlul III din respectivul Statut, cu excepţia art.20. De
asemenea, procedura este prevăzută şi în Titlul II (art.43-103) şi
Titlul IV (art.1o4-129), ultimul referindu-se la procedurile speciale.
Orice parte care a pierdut un proces parţial sau total în faţa
Tribunalului poate ataca în termen de două luni de la notificare,
hotărârea respectivă în faţa Curţii de Justiţie. Această cale de
atac este limitată întotdeauna la chestiunile de drept, respectiv,
ea poate fi fondată pe chestiuni de incompetenţă a Tribunalului,
pe nereguli de procedură în faţa sa, sau pe încălcarea normelor
dreptului comunitar.
Calea de atac nu are efect suspensiv, dar recurentul poate
cere Curţii să pronunţe suspendarea executării sau luarea unor
măsuri provizorii, în baza art.185 şi 186 C.E.
In situaţia în care acţiunea este fondată, Curtea va anula
decizia Tribunalului şi va putea reţine cauza spre judecare,
pentru celeritate, atunci când cauza este în stare de judecată,
sau va trimite cauza Tribunalului, care va trebui să ţină seama
de chestiunile de drept tranşate de Curte.
După începerea activităţii Tribunalului, Curtea i-a transferat
în primă fază un număr de 153 de cazuri care intrau în sfera sa
de competenţă şi în care nu fuseseră prezentate rapoartele
prealabile.

9. Curtea de Conturi

9.1. Instituire

142
 Curtea de Conturi nu a fost prevăzută la înfiinţarea
Comunităţilor fiind instituită prin Tratatul de revizuire a dispoziţiilor
bugetare din 22 iulie 1975, ca urmare a cererii Parlamentului. Ea
a înlocuit Comisia de control prevăzută de tratatele C.E.E. şi
C.E.E.A. şi Comisarii pentru conturi prevăzuţi de C.E.C.O. Fiind o
instituţie de natură financiară, Tratatul de la Maastricht îi conferă
acesteia calitatea de instituţie a Uniunii Europene, alături de
Parlament, Consiliu, Comisie şi Curtea de Justiţie.

9.2. Compunere şi statut

Curtea de Conturi este un organ colegial compus din

cincisprezece membri numiţi de către Consiliu cu unanimitate de
voturi, după consultarea Parlamentului European. Nu există nici o
prevedere privind naţionalitatea lor. Ei trebuie să fie persoane
care în ţările de origine aparţin sau au exercitat atribuţii în cadrul
instituţiilor de control financiar extern şi care posedă o calificare
în acest domeniu.
Sunt aleşi pentru o perioadă de şase ani, mandatul lor
putând fi reînnoit. Membrii Curţii de Conturi trebuie să beneficieze
de garanţii de independenţă, în acelaşi condiţii ca şi membrii
Comisiei sau ai Curţii de Justiţie. Ei nu trebuie să primească şi
nici să accepte instrucţiuni de la nici un guvern şi de la nici un
organism şi nu pot să exercite nici o profesiune remunerată sau
nu, în timpul cât îndeplinesc această funcţie. La cererea Curţii de
Conturi, ei pot fi demişi de către Curtea de Justiţie. Li se aplică
aceleaşi prevederi privind privilegiile şi imunităţile ca şi
judecătorilor Curţii de Justiţie.
Curtea desemnează din rândul membrilor săi un preşedinte
care este ales pentru o perioadă de trei ani, mandatul său putând
fi reînnoit.

9.3. Atribuţii şi funcţionare

Curtea de conturi exercită un control financiar, în condiţiile

prevăzute de tratate (206 bis C.E., 78 septimo C.E.C.O. şi 180
bis C.E.E.A.). Ea examinează totalitatea veniturilor şi cheltuielilor
143
Comunităţilor în ceea ce priveşte legalitatea şi regularitatea lor şi
asigură buna gestiune financiară. În vederea exercitării atribuţiilor
sale în bune condiţii, Curtea este investită cu puteri de
investigare în acest domeniu146. Ea exercită controlul asupra
legalităţii şi regularităţii încasărilor şi cheltuielilor şi asigură buna
gestiune financiară exercitată de instituţiile comunitare şi de către
statele membre , în măsura în care acestea au beneficiat şi au
manipulat fonduri comunitare (servicii de vamă, organisme
agricole, instituţii care au beneficiat de ajutoare comunitare de
orice fel)147. In cazurile în care Curtea efectuează controale în
statele membre, ea va colabora cu organismele interne
competente în acest domeniu. Curtea asistă Consiliul şi
Parlamentul în exercitarea funcţiilor de control al execuţiei
bugetare. Deşi are o denumire conform căreia poate fi
considerată ca dispunând de puteri judiciare, în realitate ea este
lipsită de acestea. Activitatea ei se concretizează în rapoarte
anuale, redactate după încheierea exerciţiului financiar care sunt
transmise altor instituţii comunitare. În cuprinsul acestora, Curtea
de Conturi poate face orice observaţie pe care o consideră
necesară cu privire la modul de gestionare a mijloacelor
financiare ale Comunităţilor. Aceste rapoarte, care sunt înaintate
Comisiei şi Parlamentului European, sunt analizate de către
aceste organe împreună cu rapoartele instituţiilor controlate de
către Curtea de Conturi şi sunt adoptate măsurile necesare. De
asemenea, poate prezenta din proprie iniţiativă rapoarte
“speciale” cu privire la unele probleme particulare. O altă atribuţie
a Curţii de Conturi constă în prezentarea de observaţii asupra
unor chestiuni concrete din activitatea Comunităţilor şi emiterea
unor avize consultative la solicitarea unor instituţii comunitare, în
vederea adoptării unor acte juridice. Conform art. 209 C.E., 78
nono C.E.C.O. şi 138 C.E.E.A., Consiliul de miniştri al
Comunităţilor, atunci când intenţionează să adopte un
regulament financiar, trebuie să consulte în prealabil Curtea de
Conturi. Ele nu reprezintă însă avize conforme, deci destinatarul
146
Christian Philip, Les institutions européennes, Massou,
Paris, 1918, pag. 124
147
Penelope Kent, op. cit., pag. 21
144
lor nu este legat de conţinut, deşi sunt obligatorii de a fi solicitate.
Ele sunt publicate în Jurnalul oficial al Comunităţilor Europene.
Celelalte avize facultative solicitate de Parlament, Consiliul de
miniştri, Comisie sau Curtea de Justiţie sunt de asemenea
publicate în Jurnalul oficial. Tratatul de la Amsterdam precizează
că această instituţie poate exercita un control asupra tuturor
instituţiilor şi organismelor care utilizează venituri şi cheltuieli în
numele Comunităţilor şi asupra tuturor persoanelor fizice şi
morale beneficiare ale alocărilor provenite din bugete comunitare.
De asemenea, Tratatul de la Amsterdam conferă Curţii de
Conturi dreptul de a sesiza Curtea de Justiţie pentru apărarea
prerogativelor sale. Prin aceste prevederi care permit accesul la
Curtea de Justiţie, Curtea de Conturi a dobândit un statut
îmbunătăţit.

10. Organele auxiliare

10.1. Organe reprezentative

10.1.1. Comitetul consultativ al C.E.C.O.

Comitetul consultativ este instituit în baza art. 18 al

Tratatului C.E.C.O., fiind plasat sub autoritatea Comisiei. Se
compune din minimum 72 şi maximum 96, cuprinzând un număr
egal de producători, muncitori şi negociatori (comercianţi).
Membrii acestui Comitet sunt numiţi de către Consiliu pentru o
perioadă de doi ani. Ei acţionează în nume individual. Consiliul
stabileşte care organizaţii ale producătorilor şi muncitorilor
urmează să desemneze membrii. Acestea propun un număr
dublu de candidaturi , Consiliul urmând să decidă. Membrii aleşi
acţionează în calitate de persoane independente. Ei îşi
desemnează preşedintele şi biroul care au mandat pe o perioadă
de un an. Funcţionarea Comitetului se bazează pe regulamentul
interior stabilit de către acesta. Comisia va consulta Comitetul de
145
câte ori are de luat o decizie şi consideră necesar acest lucru şi
ori de câte ori tratatul prevede acesta.

10.1.2. Comitetul Economic şi Social

Comitetul Economic şi Social, prevăzut de tratatele C.E.E.,

art. 193-198 şi C.E.E.A., art. 165-170 şi de Tratatul de la
Maastricht se compune din 222 de membri148, numiţi de către
Consiliu în unanimitate de voturi pentru o perioadă de patru ani.
Mandatul lor poate fi reînnoit. Membrii Comitetului îşi exercită
atribuţiile în condiţii de deplină independenţă în interesul general
al Comunităţii, nefiind legaţi de nici un mandat imperativ.
Comitetul trebuie să fie consultat în mod obligatoriu de către
Consiliu sau de către Comisie în cazurile prevăzute de tratat, sau
în cazurile când acestea consideră că este necesar. De aseme-
nea, Comitetul poate avea iniţiativa emiterii unui aviz în cazurile
în care consideră necesar. Atunci când consideră necesar,
Consiliul şi Comisia pot cere Comitetului să prezinte avizul său
într-un termen anumit, care nu poate fi însă mai mic de o lună de
la data la care îi este adresat. Dacă nu este prezentat în acest
termen, se poate decide în absenţa avizului. Comitetul îşi
desemnează preşedintele şi Biroul al căror mandat este de doi
ani. De asemenea, îşi stabileşte regulamentul interior.
Reuniunile Comitetului au loc la convocarea preşedintelui,
la cererea Consiliului sau a Comisiei, dar şi din proprie iniţiativă.
Avizele nu pot fi emise decât în şedinţă plenară. Câmpul de
aplicare al consultării obligatorii a Comitetului a fost extins la noi
domenii de competenţă a comunităţilor, cum ar fi: educaţia,,
sănătatea publică, protecţia consumatorilor, reţele
transeuropene, industrie, etc. Tratatul de la Amsterdam a extins
şi el această chestiune la problemele privind angajarea în muncă.
De asemenea, potrivit Tratatului el poate fi consultat direct şi de
către Parlament, nu numai de către Consiliu şi Comisie. Pe de
148
Componenţa este următoarea: 6-Luxemburg, 9-
Danemarca, Finlanda şi Irlanda, 12-Austria, Grecia,
Olanda,Portugalia şi Suedia, 21-Spania, 24-Germania, Franţa
Italia şi Marea Britanie.
146
altă parte, trebuie relevat faptul că nici o dispoziţie privind
Uniunea economică şi monetară nu prevede consultarea
Comitetului economic şi social. Trebuie subliniat însă faptul că
până în prezent activitatea acestui comitet nu s-a remarcat în
mod deosebit, această stare de fapt fiind determinată de
eterogenitatea sa, absenteismul unor membrii ai săi şi de statutul
financiar neatrăgător. Proiectul de tratat adoptat în cadrul
reuniunii de la Nisa prevede pentru Comitetul economic şi social
un număr de 344 membri.

10.1.3. Comitetul regiunilor

Comitetul regiunilor este un organ nou, instituit prin Tratatul

de la Maastricht (art. G.67) în cadrul Comunităţii Europene (art.
198)149. El are un caracter consultativ, fiind format din
reprezentanţi ai colectivităţilor regionale şi locale. Numărul
membrilor este de 222, în aceeaşi compoziţie ca şi Comitetul
economic şi social. Totodată, Comitetul mai cuprinde un număr
egal de membrii supleanţi. Toţi aceştia sunt numiţi de către
Consiliu, cu unanimitate de voturi, la propunerea statelor
membre, pentru un mandat de patru ani, care poate fi reînnoit.
Membrii Comitetului acţionează independent de statele cărora le
aparţin, în interesul general al Comunităţilor. Comitetul îşi alege
preşedintele şi Biroul din rândul membrilor săi, pentru o perioadă
de doi ani. Comitetul îşi stabileşte regulamentul interior care este
aprobat de către Consiliu, în unanimitate de voturi.
Comitetul este convocat de către preşedinte, la cererea
Consiliului sau a Comisiei, dar se poate reuni şi din proprie
iniţiativă. El este consultat de către Consiliu sau de către Comisie
în situaţiile prevăzute de tratat sau în orice alte situaţii în care
cele două instituţii consideră că este necesar. Ele pot acorda
Comitetului un termen de minimum o lună de la sesizarea
preşedintelui, în vederea prezentării avizului, la expirarea căruia
pot decide în lipsa acestuia.
Tratatul de la Maastricht prevedea obligativitatea consultării
Comitetului în cazul propunerilor Comisiei referitoare la educaţie,
149
Comitetul a ţinut şedinţa constitutivă în 9-10 martie 1994,
preşedintele său fiind J.Blanc (Bulletin de l’Union européenne, nr.
3/194, pag. 138)
147
cultură, sănătate publică, reţele transnaţionale, coeziune
economică şi socială.
Tratatul de la Amsterdam a extins sfera domeniilor la
problemele privind angajarea în muncă, problemele sociale,
mediu înconjurător, fondurile sociale,, formarea profesională şi
politica în transporturi. De asemenea, a crescut capacitatea sa de
autoorganizare, controlată până acum doar de către Consiliu.
Totodată, el poate fi solicitat de către Parlament să îi emită avize
specifice. Comitetul poate emite avize din proprie iniţiativă, atunci
când consideră necesar.
Numeroase regiuni au deschis birouri, delegaţii sau alte
forme de reprezentare la Bruxelles pe lângă acest comitet
(regiuni franceze , spaniole sau germane).

10.2. Organe tehnice (monetare)

Organele tehnice prevăzute de tratate sunt de o mare

diversitate din punctul de vedere al naturii funcţiunilor îndeplinite,
ca şi din punctul de vedere al statutului juridic150. Astfel, există
organe care au fost instituite prin tratatele de constituire a
Comunităţilor Europene şi care nu mai sunt prevăzute de către
Tratatul de la Maastricht (Fondul European de Cooperare
Monetară, Comitetul monetar şi Comitetul Guvernatorilor Băncilor
Centrale). Acestea au fost înlocuite de către Institutul Monetar
European, care este diferit din punct de vedere organic, dar care
le prelua rolul .151 Evident că noile organe monetare au intrat şi
vor intra în funcţiune în concordanţă cu fazele de aplicare a
Tratatului privind instituirea Uniunii Europene şi în special, în
concordanţă cu fazele realizării uniunii economice şi monetare.
Există astfel organe de tranziţie şi organe permanente ale Uniunii
Europene.

10.2.1. Organe tranzitorii

150
J.Boulouis, op. cit. pag. 106-107
151
P.Manin, op. cit. pag. 167
148
 Institutul Monetar European reprezintă organul tranzitoriu
ale cărui atribuţii au fost fixate prin Tratatul de la Maastricht,
precum şi printr-un protocol special. El nu a fost prevăzut cu
ocazia negocierilor pentru instituirea Uniunii Economice şi
Monetare, dar s-a instituit la 1 ianuarie 1994, întrucât Banca
Centrală Europeană urma să intre în funcţiune doar în faza a
treia de constituire a Uniunii, când Institutul îşi va înceta
activitatea, respectiv la 1 ianuarie 1999, potrivit unui protocol
anexă al Tratatului de la Maastricht.
Institutului i-a fost recunoscută personalitatea juridică şi
dispune de resurse proprii, formate din contribuţiile băncilor
centrale ale statelor membre. Preşedintelui Institutului şi
membrilor consiliului acestuia le-a fost stabilit un statut de
independenţă faţă de guvernele statelor membre şi faţă de alte
organe comunitare.
Institutului i-au fost stabilite următoarele sarcini:
- îndeplinirea unor funcţii consultative generale în domeniul
monetar;
- examinarea politicilor monetare şi a politicilor de schimb
ale statelor membre şi adresarea de avize şi recomandări acestor
state;
- pregătirea din punct de vedere tehnic a celei de a treia
faze, respectiv a cadrului legal, organizatoric şi logistic de care va
avea nevoie Sistemul European al Băncilor Centrale;
- examinarea situaţiilor statelor membre raportate la
criteriile privind trecerea la cea de a treia fază şi stabilirea
raporturilor cu Consiliul în acest domeniu.
Caracteristica tranzitorie a Institutului se remarcă prin
atribuţiile sale, care au fost stabilite doar în măsură să
pregătească trecerea la faza a treia de realizare a Uniunii
economice şi monetare.

10.2.2. Organe cu caracter definitiv

Sediul materiei privind aceste organe se află în Tratatul de

la Maastricht şi în Protocolul nr.3. Aceste organe sunt: Sistemul
149
European al Băncilor Centrale şi Banca Centrală Europeană
(B.C.E.).

10.2.2.1. Sistemul European al

Bãncilor Centrale
Sistemul European al Băncilor Centrale (S.E.B.C.) se
compune din Banca Centrală Europeană şi din băncile naţionale,
conform art. G.25 (art. 106 C.E.). El nu este propriu-zis un organ,
ci o structură care facilitează integrarea băncilor centrale
naţionale în cadrul sistemului comunitar152.
Băncile centrale naţionale, ca instituţii ale statelor membre,
sunt supuse legilor interne ale fiecărui stat. În acelaşi timp însă,
le sunt aplicabile şi o serie de reglementări de natură comunitară.
Din această situaţie specială rezultă o serie de consecinţe, după
cum urmează:
- băncile centrale naţionale trebuie să acţioneze în
conformitate cu instrucţiunile şi orientările B.C.E.;
- ele au obligaţia dea furniza Consiliului guvernatorilor orice
informaţie pe care aceştia o consideră necesară, fără a putea
invoca secretul bancar;
- ele au în continuare competenţa de a îndeplinii funcţiuni
pe plan naţional, în afara cazurilor în care Consiliul guvernatorilor
nu statuează că există o inadvertenţă faţă de obiectivele S.E.B.C.
Conform principiilor de guvernare de către dreptul intern,
băncile centrale naţionale sunt independente, atât ele cât şi
guvernatorii. Guvernatorii sunt protejaţi de un statut (art. 14 din
Protocol), conform căruia ei nu pot fi înlocuiţi din funcţie înainte
de expirarea mandatului care trebuie să fie de minimum cinci ani
(decât dacă au comis fapte grave sau dacă nu sunt capabili
pentru aceasta funcţie). Decizia de revocare a acestora trebuie
supusă Curţii de Justiţie spre adoptare, aspect inedit în sistemul
dreptului comunitar.
Revine statelor membre obligaţia de a lua măsurile care se
impun pentru a asigura concordanţa legislaţiei naţionale – în
special în domeniul bancar – cu reglementările comunitare, în

152
P.Manin, op. cit. pag. 109
150
vederea trecerii la cea de a treia fază a Uniunii economice şi
monetare.

10.2.2.2. Banca Centralã Europeanã

(B.C.E.)
Banca Centrală Europeană a fost prevăzută ca o instituţie
financiară, dotată cu personalitate juridică, cu capital şi resurse
proprii, care urma să fie înfiinţată în 1999. Ea urma să aibă un rol
important în cadrul sistemului băncilor naţionale ale statelor
membre, fiind investită cu atribuţii de reglementare şi decizie
asupra sistemului financiar comunitar.
Statutul Băncii este prevăzut într-un protocol anexă la
Tratatul de la Maastricht. Banca beneficiază de o serie de
privilegii şi imunităţi, atât ca instituţie (exonerarea de plata
impozitelor, scutirea de taxe asupra cifrelor de afaceri), cât şi cu
privire la personalul său, care beneficiază de privilegii şi imunităţi
recunoscute personalului Comunităţilor Europene.
Banca beneficiază de independenţă faţă de instituţiilor
comunitare, faţă de alte organe sau de guvernele statelor
membre, nesolicitând şi neacceptând instrucţiuni de la aceştia,
care se angajează la rândul lor să se abţină de la orice încercare
de influenţare a băncii sau a conducătorilor săi.
Banca are ca organ de direcţiune Consiliul
guvernatorilor, care reuneşte directorii B.C.E. şi guvernatorii
băncilor centrale ale statelor membre care participă în faza a treia
de creare a U.E.M. Ei se reunesc cel puţin de zece ori pe an şi
iau decizii cu majoritatea simplă a membrilor prezenţi. Se poate
vota în lipsă prin teleconferinţă şi se admite reprezentarea printr-
un supleant153.
Banca este reprezentată prin Comitetul director, care se
constituie în organul său de administrare. Acesta se compune din
preşedinte, vicepreşedinte şi patru membrii numiţi prin acord
comun de către Consiliul reunit la nivelul şefilor de state şi
guverne, pe baza recomandării Consiliului Miniştrilor şi după
consultarea Parlamentului European şi a Consiliului
153
P.Manin, op.cit. pag. 170
151
Guvernatorilor. Membrii Comitetului director trebuie să aibă
naţionalitatea statelor membre comunitare şi să fie personalităţi
recunoscute în domeniul monetar şi bancar. Mandatul lor este de
opt ani şi nu poate fi reînnoit. Membrii acestuia nu pot fi demiţi din
funcţie decât prin hotărârea Curţii de Justiţie, la cererea
Consiliului Guvernatorilor sau a directoratului.
Un alt organ, Consiliul general reuneşte preşedintele,
vicepreşedintele B.C.E. şi guvernatorii băncilor centrale ale
tuturor statelor membre. El nu are puteri de decizie, dar
acţionează în vederea îndeplinirii atribuţiilor Băncii, rolul său fiind
executiv. Potrivit prevederilor actelor constitutive, Banca va lua
parte la toate atribuţiile Sistemului European al Băncilor Centrale
privind asigurarea stabilităţii preţurilor, fundamentarea politicii
monetare comunitare şi administrarea rezervelor de schimb
valutar. De asemenea, ea va trebui să fie consultată în orice
situaţie în care se doreşte adoptarea unui act comunitar care are
legătură cu domeniul său de competenţă. În îndeplinirea
atribuţiilor sale, Banca poate adopta regulamente, decizii,
recomandări şi avize, primele două categorii putând fi atacate la
Curtea de Justiţie pe calea recursurilor. Banca Centrală
Europeană va fi singura instituţie care va putea să emită bilete de
bancă pentru noua monedă EURO, respectiv pentru acele state
care vor îndeplini criteriile cerute statelor comunitare pentru a
putea trece la moneda unică.

10.2.2.3.Banca Europeanã de Investiţii

Este constituită în baza Tratatului C.E. (art. 198D şi E) iar

statutul său a fost instituit printr-un protocol anexă la tratat.
Membrii Băncii sunt statele comunitare. Ea are personalitate
juridică şi are misiunea de a contribui la dezvoltarea echilibrată şi
neîntreruptă a pieţei comune în interesul comunitar, apelând la
pieţele de capital şi la resursele proprii. Pentru aceasta Banca
facilitează finanţarea - prin acordarea de împrumuturi şi garanţii şi
fără a urmări un scop lucrativ- în toate sectoarele economiei, a
proiectelor privind: finanţarea unor proiecte din regiunile mai
152
puţin dezvoltate, modernizarea unor întreprinderi, ca şi a unor
proiecte de interes comun ale statelor membre ale Comunităţii.
Prin Tratatul de la Maastricht (art. 198 E) se adaugă la Tratatul
C.E.E. faptul că “în îndeplinirea atribuţiilor sale, Banca facilitează
finanţarea programelor de investiţii , conjugat cu asistenţa
acordată de fondurile structurale şi de alte instrumente financiare
ale Comunităţii”.
Banca a intenţionat să se declare independentă faţă de alte
instituţii comunitare, dar pe baza acţiunii Comisiei, Curtea de
Justiţie a statuat că aceasta nu constituie un organ independent,
ci este parte componentă a sistemului comunitar, trebuind să se
supună deciziilor instituţiilor acestuia.

153
 Capitolul IV

CARACTERISTICILE JURIDICE
FUNDAMENTALE
ALE COMUNITÃŢILOR EUROPENE

Comunităţile europene au reprezentat în plan european şi

internaţional o realitate inedită şi complet originală, diferită de
oricare altă organizaţie creată până atunci. Uniunea Europeană a
adăugat noi valenţe acestei construcţii suprastatale, ea
reprezentând încă un pas important, dar nu ultimul, în realizarea
ideilor de integrare europeană. Dacă statele sunt subiectele
principale ale dreptului internaţional, care beneficiază de
plenitudinea drepturilor şi obligaţiilor, iar organizaţiile
internaţionale sunt subiecte derivate, cu o capacitate limitată,
comunităţile europene ca şi Uniunea Europeană sunt organizaţii
internaţionale care reprezintă o serie de caracteristici, care vor fi
analizate în continuare.

1. Organizaţii internaţionale create prin tratate

1.1. Fundamentele juridice ale Comunitãţilor

Fiecare dintre cele trei Comunităţi reprezintă o organizaţie

internaţională care a fost creată prin câte un tratat internaţional,
negociat, încheiat şi ratificat conform normelor internaţionale şi
reglementărilor interne, constituţionale şi de altă natură ale
fiecărui stat care şi-a exprimat astfel consimţământul de a deveni
membru. Uniunea Europeană este de asemenea, creată printr-un
154
tratat internaţional, care respectă atât normele dreptului
internaţional, cât şi reglementările constituţionale ale fiecărui stat.
Durata tratatelor este prevăzută în fiecare dintre acestea. Astfel,
Tratatul C.E.C.O. este încheiat pentru o perioadă de cincizeci de
ani, putând fi reînnoit, iar celelalte două tratate au o durată
nelimitată.

1.2. Specificitatea comunitãţilor faţã de organizaţiile

internaţionale clasice.

Faptul că Uniunea Europeană şi Comunităţile pot fi

considerate ca organizaţii internaţionale interguvernamentale
create prin tratate internaţionale nu limitează evidenţierea unor
specificităţi şi diferenţe ale acestora faţă de organizaţiile
internaţionale clasice. Aceasta rezultă atât din tratatele
constitutive, cât şi din constituţiile statelor membre şi din
jurisprudenţa Curţii de Justiţie. Tratatele constitutive se
deosebesc de tratatele internaţionale clasice de constituire a
organizaţiile internaţionale, prin faptul că prevăd proceduri
speciale de intrare în vigoare, de aderare la acestea şi de
modificare, ca şi în ceea ce priveşte cadrul instituţional creat prin
ele (instituţiile comunitare) şi ordinea juridică specifică.
Constituţiile statelor membre nu conţineau – până la
Tratatul de la Maastricht – prevederi exprese care să se refere la
participarea statelor la Comunităţile europene, în lipsa acestora
considerându-se ca aplicabile dispoziţiile generale care
reglementează participarea la organizaţii internaţionale154.
Tratatul de la Maastricht a determinat însă pe plan intern
modificări constituţionale prin care participarea la Uniunea
Europeană a dobândit o situaţie specifică, diferită de participarea
la organizaţiile internaţionale de tip clasic155.

154
Pentru detalii a se vedea P.Manin, op. cit. pag. 37
155
A se vedea Viorel Marcu – „Consideraţii generale privind
implicaţiile juridice ale aderării la Comunităţile europene” , în
“Studii de drept”, editată de Universitstea de Vest -Timişoara,
1995.
155
 Astfel de modificări constituţionale au fost făcute în cazul
Germaniei şi Franţei. Germania a înscris în art. 23 din legea sa
fundamentală angajamentul de a respecta principiile statului
democratic, social şi federal, precum şi principiul subsidiarităţii şi
al garantării drepturilor fundamentale ale omului, în scopul
realizării unei Europe unite, scop în care statul federal poate
transfera pe cale legislativă dreptul de suveranitate, cu aprobarea
Bundesrat-ului.
În cazul Franţei avem de-a face cu o situaţie specifică,
întrucât, prin Legea Constituţională din 25 iunie 1992 s-a introdus
în Constituţie titlul XVI, care se referă în mod expres la
participarea la Comunităţile Europene şi la Uniunea Europeană şi
la exercitarea în comun a anumitor competenţe. Spre deosebire
însă de constituţia germană, cea franceză nu are ca efect
autorizarea pentru viitor a transferului pe cale legislativă a
competenţelor, dacă există o incompatibilitate cu constituţia. În
mod expres se precizează că este autorizat doar transferul de
competenţă care decurge din Tratatul de la Maastricht , în special
în ceea ce priveşte crearea uniunii economice şi monetare. Orice
alt transfer de competenţă va trebui să fie supus unei noi revizuiri
constituţionale.
Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a statuat în repetate rânduri
specificitatea tratatelor constitutive şi a Comunităţilor faţă de
organizaţiile internaţionale clasice, arătând că acestea constituie
mai mult decât un acord care creează doar obligaţii mutuale între
statele contractante156.
Tratatele constituie o ordine juridică specifică, diferită de
cea a organizaţiilor internaţionale clasice, asemănătoare cu
ordinea juridică a unui stat, în care normele juridice au o structură
piramidală şi sunt bazate pe respectarea drepturilor
fundamentale ale persoanelor şi ale cărei subiecte sunt,
deopotrivă, statele şi cetăţenii acestora157.

156
(5.02.1963, 26/2 Van Gend en Loos.)
157
P.Manin, op. cit. pag. 36

156
1.3. Specificitatea comunitãţilor europene faţã de alte
organizaţii economice regionale

Comunităţile europene au un statut aparte nu numai prin

faptul că au fost primele organizaţii instituite (ca moment al
apariţiei), ci şi prin originalitatea care le diferenţiază de alte
organizaţii internaţionale regionale care au ca obiectiv înfiinţarea
unor pieţe unice bazate în principal pe crearea unor zone de
liber schimb. Dintre organizaţiile de acest gen, putem enumera:
- Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (A.E.L.S.),
înfiinţată prin Convenţia de la Stockholm din 4 ianuarie 1960;
- Acordul Nord-American de Liber Schimb (N.A.F.T.A.),
încheiat între S.U.A., Canada şi Mexic (1991);
- Spaţiul Economic European (S.E.E.), realizat între
Comunităţile europene şi statele membre pe de o parte şi
A.E.L.S. pe de altă parte (21 octombrie 1991);
- Acordul Central-European de Liber Schimb (C.E.F.T.A.),
încheiat în 1992 şi intrat în vigoare la 1 ianuarie 1993, între
Cehia, Polonia Slovenia şi Ungaria , la care România este parte
din 1997
- Comunitatea Statelor Independente (C.S.I.), constituită în
1991 prin Acordul de la Minsk, printr-un protocol ulterior şi prin
Declaraţia de la Alma-Ata, iar Carta C.S.I. a fost semnată în
1993. Este formată din 12 state foste componente ale U.R.S.S.
- Organizaţia Statelor din America Centrală (14 octombrie
1951);
- Pactul Andin (26 iunie 1967);
- Comunitatea Africii Orientale (6 iunie 1967);
- Comunitatea Statelor Africii de Vest (18 mai 1975).
Astfel, unele dintre aceste organizaţii nu şi-au propus să
meargă atât de departe aşa cum şi-au propus comunităţile
europene din punct de vedere politic, economic sau juridic. Alte
organizaţii, cum sunt cele africane sau sud-americane, deşi au
fost puternic influenţate de comunităţile europene, şi-au propus
mai mult obiective politice. De altfel, unele dintre acestea ( ex.
Comunitatea Africii Orientale) nu au reuşit să-şi atingă
157
obiectivele, astfel încât au fost desfiinţate, iar altele au realizat
foarte puţin din ceea ce şi-au propus, aşa încât ele nu pot fi
comparate cu comunităţile europene decât în ceea ce priveşte
ideile care au stat la baza constituirii lor realizările lor fiind cu mult
sub dezideratele care au condus la înfiinţarea lor.

1.4. Procedura de modificare a tratatelor

Modificarea tratatelor era prevăzută pentru fiecare dintre

acestea (art. 96 C.E.C.O., art. 236 C.E.E. şi art. 204 C.E.E.A.),
dar Tratatul de la Maastricht le abrogă şi prin art. N instituie o
procedură comună pentru revizuirea tratatelor, care este de fapt
preluarea procedurii prevăzută în tratatele C.E.E. şi C.E.E.A.

1.4.1. Procedura generalã prevãzutã de art. N

Iniţiativa revizuirii trebuie să aparţină fie Comisiei, fie unuia

sau mai multor state membre. Propunerea acestora trebuie să
fie adresată Consiliului, care este singurul în măsură să decidă
începerea procedurii. Consiliul trebuie să consulte Parlamentul în
această problemă, înainte de emiterea avizului său. În practică se
procedează şi la consultarea Comisiei. Dacă modificarea se
referă la domeniul monetar, trebuie consultat şi Consiliul Băncii
Centrale Europene (dacă ea a fost deja constituită). Pe baza
avizului favorabil al Consiliului decis cu votul majorităţii simple a
membrilor săi, se convoacă conferinţa reprezentanţilor statelor
membre care adoptă textul tratatului de revizuire cu unanimitate
de voturi, acesta urmând să fie supus procedurilor naţionale de
ratificare specifice fiecărui stat. Tratatul de la Maastricht în art. N
para. 2, a prevăzut o procedură originală prestabilită de revizuire
a sa în anul 1996, şi statuează asupra convocării unei conferinţe
a reprezentanţilor guvernelor statelor membre în scopul de a
examina realizările prevăzute conform art. A şi B, fără a mai fi
necesară convocarea acestei conferinţe, conform procedurii
ordinare. Există prevăzute şi proceduri de revizuire simplificate,
limitate în mod expres la unele situaţii. Astfel, este cazul privind
modificarea numărului membrilor Comisiei şi ai Curţii de Justiţie
158
prin decizia unanimă a Consiliului (art. 95 C.E.C.O., 14.7 C.E. şi
76, 85, 90 C.E.E.A.).
Tratatul de la Maastricht prevede dreptul Consiliului,
statuând în unanimitate, de a hotărî dispoziţiile adecvate care să
înlocuiască protocolul cu privire la deficitele excesive, dat pe
baza propunerii Comisiei şi cu avizul Parlamentului şi al C.B.C.E.
O altă modalitate de revizuire este prevăzută prin intermediul
acordurilor de aderare ale altor state, acorduri care în anumite
limite “de adaptare” pot modifica aceste tratate.
Există şi o procedură asemănătoare revizuirii, dar care
constituie mai mult o dezvoltare a cadrului iniţial al tratatelor,
respectiv în cazul alegerii membrilor Parlamentului European prin
vot universal direct (art. 138 C.E.E. modificat prin Tratatul de la
Maastricht), care prevede necesitatea adoptării unei decizii în
unanimitate a Consiliului şi avizul conform al Parlamentului,
precum şi aprobarea actelor adoptate în cadrul comunităţilor de
către statele membre conform normelor constituţionale, ca şi în
cazul înlocuirii contribuţiilor financiare ale statelor membre prin
resurse proprii (art. 201 C.E.).

1.5. Aderarea la comunitãţi

Tratatele de constituire a comunităţilor europene sunt

tratate deschise, membrii fondatori având în vedere posibilitatea
extinderii comunităţilor prin primirea de noi membrii. Această
situaţie a fost prevăzută atât în Tratatul C.E.C.O., cât şi în
celelalte tratate (art. 237 C.E.E. şi 205 C.E.E.A), care au fost
abrogate prin Tratatul de la Maastricht (art. O). În tratatele iniţiale
aderarea era diferită în cazul C.E.C.O,. faţă de C.E.E. şi
C.E.E.A., fiind necesar câte un act de aderare distinct în cazul
fiecărei comunităţi.
Tratatul C.E.C.O. prevedea dreptul Consiliului de a fixa prin
decizie adoptată în unanimitate condiţiile în care un stat poate
adera la tratat, iar statul trebuie să depună doar instrumentul de
aderare, în timp ce tratatele C.E.E. şi C.E.E.A. prevedeau
încheierea unui acord între statul candidat şi statele membre cu
159
privire la condiţiile aderării şi cu privire la eventualele modificări
care se impuneau tratatelor ca urmare a acestei aderări. De
asemenea, dacă în cazul tratatului C.E.C.O., aderarea producea
efecte prin depunerea instrumentului de aderare la statul
depozitar (Franţa), în cazul celorlalte două tratate actul de
aderare şi eventualele modificări ale tratatelor cauzate de
aceasta trebuiau să fie supuse aprobării statelor membre,
conform procedurilor constituţionale158.
Tratatul de la Maastricht prevede o singură procedură de
aderare, respectiv la Uniunea Europeană.
Aceasta este reglementată în art. O şi reprezintă
procedurile prevăzute în tratatele C.E.E. şi C.E.E.A., aşa cum au
fost modificate prin Actul Unic European.

1.5.1. Condiţiile cerute pentru aderare

O primă condiţie este aceea de a avea calitate de “stat”,

respectiv de a îndeplini condiţiile cerute de dreptul internaţional
public pentru a fi considerat ca subiect de drept plan
internaţional159. Această calitate trebuie să fie recunoscută de
către toate statele membre ale Uniunii Europene. Altă condiţie
este calitatea de stat european. Bazată pe criterii exclusiv
geografice, condiţia este cuprinsă în prevederile art. 237 al
C.E.160. O problemă deosebită o reprezintă candidatura Turciei
(1987), deşi în cazul acesteia caracterul european este mai
evident, ea fiind şi membră a Consiliului Europei (cu toate că cea
mai mare parte a teritoriului său se află în Asia). A treia condiţie
158
În practică, aderarea dădea naştere la două decizii ale
Consiliului, una pentru C.E.C.O. şi alta pentru celelalte două
Comunităţi, adoptându-se însă un singur tratat de aderare.
159
P.Manin, op. cit. pag. 54. Se pune problema mini-statelor:
Andorra, Monaco, San Marino care nu sunt incluse în Uniunea
Europeană, dar beneficiază de unele dispoziţii comunitare
(reglementări vamale), precum şi cazul Lichensteinului. Vaticanul
este considerat ca neputând fi inclus în această categorie.
160
Pe aceste considerente candidatura Marocului, depusă în
1985 a fost respinsă de către Consiliu în 1987
160
care se cere îndeplinită de statul care candidează este
respectarea principiilor democratice şi a drepturilor omului.
Constituind un principiu de bază al organizării şi funcţionării
Comunităţilor europene şi al Uniunii Europene, respectarea
principiilor democratice şi a drepturilor omului reprezintă un
criteriu de bază pentru primirea unui stat în cadrul acesteia161.
Alte condiţii pentru admisibilitatea cererii de aderare sunt de
natură politică şi economică – destul de delicate de altfel, care
fac în unele cazuri procesul de negociere destul de dificil –
precum şi alte elemente de natură principială, nesancţionabile din
punct de vedere juridic, care impun statelor candidate să accepte
în mod integral obligaţiile care sunt stabilite prin tratatele de
instituire a Comunităţilor, precum şi a principiilor generale şi a
dreptului derivat.
Aceasta presupune că nu sunt admise derogări de la
această ordine juridică162.

1.5.2. Procedura de aderare

Aderarea la Comunităţi cuprinde trei faze: faza de

preaderare, faza “comunitară” şi faza cu “caracter
internaţional”163.

1.5.2.1.Strategia preaderãrii

161
Este cazul Greciei care, deşi asociată Comunităţilor din
1961, în perioada dictaturii (1967-1974) nu a fost primită.
Aceasta s-a realizat în 1981, după reinstaurarea democraţiei
162
Unele derogări pentru Marea Britanie (politica socială),
Danemarca (politica de apărare), Irlanda (interzicerea avorturilor
prin Constituţie) care au fost prevăzute cu ocazia adoptării
Tratatului de la Maastricht sunt considerate ca neaducând
atingere principiului acceptării generale a realizărilor comunitare.
163
P.Manin, op. cit. pag. 56

161
 Consiliul european de la Essen din 1994 a stabilit o
strategie în vederea pregătirii ţărilor central şi est europene
pentru aderarea la Uniunea Europeană.
Această strategie se bazează pe trei elemente principale:
- aplicarea acordurilor europene;
- programele PHARE de asistenţă financiară;
- un dialog care să reunească statele membre şi ţările
candidate în vederea examinării unor chestiuni de interes
general.
Consiliul european de la Luxembourg din 1997 a stabilit o
strategie de preaderare întărită pentru cele zece ţări care la
acea vreme erau candidate, precum şi o strategie specifică
pentru Cipru şi a cerut Comisiei să elaboreze o astfel de
strategie şi pentru Turcia şi Malta.
Strategia de preaderare pentru ţările candidate din Europa
centrală şi de est se bazează pe:
a) – Acordurile europene;
b)- Parteneriatele pentru aderare şi programele naţionale
pentru adoptarea acquis-ului comunitar (PNAA);
c) – Ajutorul de preaderare, respectiv:
- programul PHARE;
- ajutorul pentru investiţii în domeniul transporturilor şi
mediului (programul ISPA)
- ajutorul pentru dezvoltarea agricolă şi rurală (programul
SAPARD);
- cofinanţarea de către instituţiile financiare internaţionale;
d) - Participarea la programele şi agenţiile Comunităţilor
europene.

1.5.2.1.1. Acordurile de asociere cu ţãrile central şi est

europene

Acordurile europene de asociere sunt instrumente juridice

de bază încheiate între Uniunea Europeană şi statele candidate
la aderare. Ele conţin reglementări cu privire la dialogul politic,

162
relaţiile comerciale, armonizarea legislaţiei şi referitor la alte
domenii de cooperare.
Prin aceste acorduri se instituie liberul schimb între
Uniunea Europeană ţi statele membre ale acesteia pentru o
perioadă delimitată pentru fiecare stat candidat. De la intrarea în
vigoare a acordului cu fiecare stat, nu se poate stabili nici un alt
drept de vamă şi nici o restricţie cantitativă. Pentru alte domenii
acordurile de asociere prevăd o perioadă maximă de tranziţie
pentru fiecare stat în parte.
Acordurile de asociere prevăd integrarea progresivă a
reglementărilor comunitare în ordinea juridică naţională a fiecărui
stat, precum şi un anumit număr de dispoziţii specifice în
domeniul mişcării capitalurilor, a regulilor de concurenţă, dreptului
de proprietate intelectuală şi industrială şi a pieţelor publice. Cu
toată asimetria acestor acorduri care prevăd ridicarea restricţiilor
la exportul de către ţările asociate mai rapid decât cele privind
exporturile Uniunii Europene, balanţa comercială globală a
Uniunii cu aceste state rămâne în mare parte pozitivă. Aceste
acorduri urmăresc să contribuie la crearea noii arhitecturi
europene, bazată pe conştiinţa unei identităţi comune europene.
Astfel, începând din 1991, au fost semnate acorduri cu Ungaria,
Cehia, Slovacia, Polonia, România164, Slovenia, Bulgaria,
Estonia, Letonia şi Lituania. La aceasta se adaugă acordurile
semnate cu Turcia (1963), Malta (1970) şi Cipru (1972). Pentru
realizarea acestor obiective s-au creat organisme care să
contribuie la desfăşurarea în bune condiţii a dialogului politic, a
facilitării libertăţii de schimb şi a liberei circulaţii, a cooperării
economice, culturale şi financiare. Astfel, prin respectivele
acorduri de asociere s-au creat următoarele organe:
- Consiliul de asociere, care este un organ politic cu
competenţă supremă şi care se reuneşte în compunere
ministerială, însărcinat cu supervizarea aplicării acordurilor şi
promovarea dialogului politic;

164
Acordul de asociere cu România a fost semnat la 1
februarie 1993 şi a intrat în vigoare la 1 februarie 1995.
163
 - Comitetul de asociere care este alcătuit din trei înalţi
funcţionari şi care are rolul de a asista Consiliul de asociere şi de
a asigura continuitatea desfăşurării reuniunilor acestuia;
- Comitetul parlamentar de asociere, care are ca sarcină
instituirea şi menţinerea dialogului între reprezentanţi
parlamentelor ţărilor asociate şi cei ai Parlamentului European.
Începând din 1994 cu fiecare ţară cu care s-a încheiat un
acord de asociere există un ciclu anual de reuniuni ale Consiliului
de asociere şi ale Comitetului de asociere, precum şi numeroase
reuniuni ale subcomitetelor multidisciplinare (tehnice).

1.5.2.1.2. Acquis-ul comunitar

Acquis-ul comunitar cuprinde ansamblul legislaţiei

comunitare adoptată iniţial , precum şi cea de revizuire a acesteia
în decursul perioadei de existenţă a Comunităţilor.Aceasta se
referă deci la tratatele de instituire a acestora adoptate la Paris şi
Roma , precum şi la Tratatul de Bruxelles, Actul Unic European,
Tratatul de la Maastricht, cel de la Amsterda şi la toate
regulamentele , directivele şi celelalte reglementări adoptate de
Consiliu, precum şi la jurisprudenţa Curţii de Justiţie .
Adoptarea acquis-ului comunitar presupune ca ţările
candidate să-şi adapteze, în cea mai mare măsură posibilă,
instituţiile intreprinderile şi infrastructurile importante în vederea
respectării normelor comunitare. Desigur că acest proces
necesită unele costuri, în special în ceea ce priveşte aplicarea
regulilor comunitare în domeniul mediului înconjurător, al
siguranţei nucleare, securităţii transporturilor, al condiţiilor de
muncă, al comercializării produselor alimentare, informarea
consumatorului sau controlul proceselor de fabricaţie. În acest
scop, pe lângă efortul ţărilor în cauză, Uniunea Europeană
contribuie cu fonduri pentru sprijinirea realizării acquis-ului
comunitar.165
165
De exemplu programele ISPA (finanţarea infrastructurilor
majore, a mediului şi transporturilor) sau SAPARD (finanţarea
dezvoltării agricole şi rurale).
164
 În primăvara anului 1998 Comisia a iniţiat un proces de
examinare analitică (screening) a acquis-ului comunitar nu numai
cu cele şase ţări cu care deja se afla în curs de negocieri pentru
aderare, ci şi cu Bulgaria, Letonia, Lituania, Malta, România şi
Slovacia. Acest proces are drept scop să ajute ţările în cauză să
perceapă mai bine regulile care stau la baza Uniunii şi să
identifice mai clar chestiunile pe care vor trebui să le abordeze pe
măsură ce vor acţiona pentru punerea în aplicare a acquis-ului
comunitar şi pentru pregătirea ţărilor respective în vederea
aderării.
Capitolele acquis-ului comunitar asupra cărora se poartă
negocieri în vederea aderării sunt următoarele:
1. Libera circulaţie a mărfurilor
2. Libera circulaţie a persoanelor
3.Libera prestaţie a serviciilor
4.Libera circulaţie a capitalurilor
5. Dreptul societăţilor
6. Politica concurenţială
7. Agricultura
8.Pescuitul
9. Politica în domeniul transporturilor
10. Politica fiscală
11. Uniunea economică şi monetară
12.Statistici
13. Politica socială şi angajarea
14.Energia
15.Politica industrială
16.Întreprinderile mici şi mijlocii
17.Ştiinţă şi cercetare
18.Educaţie şi formare profesională
19.Telecomunicaţii şi tehnologia informaţiilor
20.Cultură şi audiovizual
21.Politica regională şi coordonarea instrumentelor
22. Mediul înconjurător
23. Consumatori şi protecţia sănătăţii
24. Cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne
25. Uniunea vamală
165
 26. Relaţiile externe
27.Politica externă şi de securitate comună
28. Controlul financiar
29. Reglementările financiare şi bugetare
30. Instituţii
31. Diverse

1.5.2.2. Faza „comunitarã”

Această fază presupune decizia organelor comunitare de

acceptare a cererii statului care a fost depusă la Consiliu, decizie
care trebuie să fie luată de către Consiliu cu unanimitate de
voturi, după ce în prealabil a consultat Comisia şi a obţinut avizul
conform al Parlamentului care se pronunţă cu majoritate
absolută, acest aviz fiind de natură să împiedice Consiliul în
decizia de admitere în cazul în care este negativ.

1.5.2.3. Faza „cu caracter internaţional”

Urmează faza în care trebuie să fie încheiat câte un acord

de aderare între statul care solicită aderarea şi fiecare stat
membru în parte, care trebuie să fie ratificate de către toate
statele membre şi de statul solicitant, în concordanţă cu
reglementările lor constituţionale. Intrarea în vigoare a acestor
acorduri constituie momentul în care statul respectiv devine
membru al Uniunii Europene. Tratatul de la Amsterdam aduce o
precizare la art.O din Tratatul de la Maastricht, în sensul că
prevede posibilitatea de a deveni membru al Uniunii orice stat
care respectă principiile enunţate în art.F para.1 din Tratatul de la
Amsterdam, respectiv principiile libertăţii, respectării drepturilor
omului şi libertăţilor fundamentale , precum şi celelalte principii
ale statului de drept, principii care sunt comune tuturor celorlalte
state membre.
Procedura de aderare nu este modificată.
Negocierile pentru aderare sunt deosebit de complexe,
adaptate specificului fiecărui stat şi presupun, în esenţă,
stabilirea modului în care statul respectiv îndeplineşte condiţiile
cerute pentru aderare şi respectarea acquis-ului comunitar. La
166
31 martie 1998 au demarat negocierile pentru aderare cu
Ungaria, Polonia, Estonia, Cehia, Slovenia şi Cipru. La 13
octombrie 1999, Comisia a recomandat statelor membre să
înceapă negocierile cu România, Slovacia, Letonia, Lituania,
Bulgaria şi Malta, iar la summit-ul Consiliului de la Helsinki din 12
decembrie 1999 s-a aprobat începerea acestor negocieri166. În
anul 2000, Comisia a adoptat un program de parteneriat pentru
aderarea Turciei.

1.5.3. Natura juridicã a acordului de aderare

Acordul de aderare este calificat ca fiind un acord interstatal

şi nu unul între Comunitate şi statul solicitant.167. Din aceste
considerente el are forţă juridică a tratatelor institutive a
Comunităţilor, neputând fi supus procedurii Curţii de Justiţie în
ceea ce priveşte valabilitatea sa, întrucât reprezintă acordul de
voinţă liber exprimat al statelor, care nu poate fi supus judecăţii
instanţei comunitare, decât în ceea ce priveşte interpretarea sa.

1.6. Încetarea calitãţii de membru

Tratatele nu conţin nici o dispoziţie referitoare la încetarea

calităţii de membru al Comunităţilor Europene sau al Uniunii
Europene, nici în ceea ce priveşte retragerea, nici referitor la
excludere. Această lipsă de reglementare a tratatelor în acest
domeniu este considerată ca fiind intenţionată, în scopul de a
sublinia caracterul deosebit de important al acordului de aderare
la aceste organizaţii internaţionale168. Există totuşi posibilitatea de

166
Negocierile cu România au început la data de 15 februarie
2000, prin deschiderea a cinci capitole din cele 31 câte cuprinde
acquis-ul comunitar, urmate de deschiderea a încă patru. A se
vedea în acest sens interviul cu negociatorul şef în relaţia cu
Uniunea Europeană, Aurel Ciobanu -Dordea, publicat în
România liberă din 31 august 2000.
167
Ibidem, pag. 97
168
P.Manin, op. cit. pag. 58
167
încetare a calităţii de membru în două situaţii: retragerea statului
şi excluderea sa.

1.6.1. Retragerea voluntarã

În lipsa dispoziţiilor exprese, se apreciază că ar putea fi

aplicabile reglementările generale, de drept internaţional,
respectiv art. 54 din Convenţia de la Viena privind dreptul
tratatelor, care prevede că denunţarea tratatului sau retragerea
nu sunt posibile decât dacă se stabileşte că acestea au fost avute
în intenţia părţilor sau dacă se pot deduce din natura tratatului,
exprimându-se însă şi opinia că aceste două situaţii nu pot fi
aplicate în cadrul tratatelor comunitare169. Se apreciază deci că
retragerea din Comunităţi nu poate fi privită doar prin prisma
prevederilor internaţionale privind dreptul tratatelor, întrucât
dreptul de retragere trebuie recunoscut170. Se argumentează prin
faptul că Tratatul de la Maastricht recunoaşte şi respectă
identitatea naţională a statelor membre, iar atunci când apare o
neconcordanţă fundamentală între scopurile Uniunii Europene şi
cele ale unui stat membru, în baza respectării acestei identităţi
naţionale, statul respectiv se poate retrage, sens în care este
ilustrativ cazul Marii Britanii ,care în 1974 a solicitat o renegociere
a condiţiilor de aderare, ameninţând cu retragerea în caz de
neacceptare a cerinţelor sale. În această situaţie, nici unul dintre
statele membre nu a ridicat problema imposibilităţii retragerii din
punct de vedere juridic.

169
J.Boulouis, op. cit. pag. 49. Se exemplifică prin cazul
Groenlandei şi San Pierre et Miquelon, cărora li s-au modificat
statutul de către Danemarca şi Franţa, dar acest fapt este
apreciat ca fiind făcut prin tratatele dintre aceste două ţări şi
celelalte state membre.
170
P.Manin, op. cit., pag. 59
168
1.6.2. Excluderea

Excluderea din cadrul Comunităţilor apare ca altă

modalitate de încetare a calităţii de membru dar care, de
asemenea, nu este reglementată de tratatele constitutive. Din
aceste considerente, ea apare ca imposibilă din punct de vedere
juridic. Pornind de la neîntâlnirea în practică a unor asemenea
situaţii, în doctrină se apreciază că în cazul unor încălcări
persistente de către unul din statele membre a unor principii
democratice şi a drepturilor fundamentale ale omului, prin
presiuni politice se poate ajunge fie la corectarea conduitei acelui
stat, fie la determinarea retragerii acestuia.

1.7. Asocierea Comunitãţilor cu alte state neeuropene

Asocierea între Comunităţi şi alte state, uniuni de state sau

organizaţii internaţionale este reglementată în art. 238 C.E. şi 206
C.E.E.A., conform cărora între aceste entităţi se pot încheia
“acorduri care să creeze o asociaţie caracterizată prin drepturi şi
obligaţii reciproce, acţiuni în comun şi proceduri speciale”. Ele au
ca fundament juridic textele din tratate şi nu denumirile formale
care pot să le fie atribuite.
Practica a statuat însă, mai mult decât prevederile cadrului
juridic, asocierea unor terţe state la obiectivele comunitare. Prin
Actul Unic European (art. 9) s-a revizuit art. 238 C.E.E., statuând
o procedură originală de asociere cu un caracter predominant
politic, acordurile de asociere fiind încheiate de către Consiliu cu
unanimitate de voturi, după obţinerea avizului conform al
Parlamentului adoptat cu majoritatea absolută a membrilor care îl
compun.
Pentru acceptarea asocierii, statul terţ trebuie să prezinte
garanţii de respectare a drepturilor omului şi de adoptare a
principiilor economiei de piaţă.
În cadrul politicii de asociere promovată de Comunităţi
trebuie menţionată politica faţă de ţările mediteraneene (Turcia,
Malta, Cipru) care se află în faza de pre-aderare la Comunităţi,
sau faţă de alte ţări mediteraneene (Algeria, Maroc, Tunisia,
169
Egipt, Liban, Iordania, Siria) cu care există acorduri de cooperare
(în special în ceea ce priveşte mâna de lucru cu ţările Maghreb-
ului). O altă categorie de state avute în vedere în procesul
asocierii o constituie ţările din Africa, din zona Caraibelor şi
Pacific. Acest proces are la bază asocierea teritoriilor de peste
mări la Comunităţi, fiind demarat ca urmare a declaraţiilor de
independenţă a acestor ţări, în mare parte francofone, fapt care
s-a concretizat în adoptarea unor convenţii (Yaoundé I171, Youndé
II172), precum şi în convenţiile de la Lomé (Lomé I, 28 februarie
1975173, Lomé II, 31 octombrie 1979174, Lomé III, 8 decembrie
1984175). Ultima din această serie, Convenţia de la Lomé IV a fost
semnată la 15 decembrie 1989 şi a intrat în vigoare la 1
septembrie 1991, fiind încheiată între 64 de ţări africane, pe de o
parte şi C.E.E. şi statele membre pe de altă parte.
Caracteristica acestui proces îl constituie faptul că
reprezintă o cooperare globală între două grupuri regionale pe
baza respectării opţiunilor politice şi economice.
Ţările apropiate din punct de vedere geografic au fost
cuprinse în categoria celor faţă de care Comunităţile aplică o aşa-
numită politică de proximitate. Este cazul ţărilor din Asociaţia
Europeană a Liberului Schimb (Austria, Elveţia, Finlanda,
Norvegia, Suedia, Islanda şi Lichetenstein), cu care la 21
octombrie 1991 s-a încheiat un acord prin care se crea Spaţiul
Economic European.. Această politică se bazează pe legăturile
tradiţionale economice şi comerciale dintre ţările comunitare şi
acestea. În prezent, trei dintre aceste ţări (Austria, Finlanda, şi
Suedia) au devenit membre ale Uniunii Europene începând cu 1
ianuarie 1995.

171
JOCE 1964, nr. 93, pag. 14
172
JOCE 1970, L. 282, pag. 2
173
JOCE 1976, L. 25, pag. 2
174
JOCE, 1980, L. 347, pag. 2
175
JOCE, 1986, L. 86, pag. 3
170
1.8. Statutul internaţional al Comunitãţilor

1.8.1. Personalitatea juridicã internaţionalã

În conformitate cu tratatele constitutive (art.6 CECO,

art.210 CEE şi 184 CEEA), fiecare comunitate are personalitate
juridică. Aceasta a fost confirmată şi prin jurisprudenţa Curţii de
Justiţie şi se concretizează în faptul că pot să încheie tratate
internaţionale, precum şi să beneficieze de imunităţile acordate
organizaţiilor internaţionale guvernamentale. În ceea ce priveşte
încheierea de tratate, spre deosebire de organizaţiile
internaţionale clasice, care au competenţă limitată în acest
domeniu, stabilită prin tratatele de constituire, Comunităţile sunt
abilitate să încheie tratate în domenii dintre cele mai variate,
uneori competenţa în acest sens fiind exclusivă. Există şi
categoria “acordurilor mixte” încheiate de către C.E.C.O. alături
de statele membre, cu alte subiecte de drept internaţional (art.
102 C.E.C.O.).
Comunităţile europene, ca regulă generală, se supun
normelor dreptului internaţional care prevede că organizaţiile nu
pot deveni unele membre ale altora. Având în vedere faptul că
ele se substituie statelor în ceea ce priveşte exercitarea unor
competenţe, situaţia lor este diferită de cea a altor organizaţii
internaţionale, fapt pentru care, de la regula generală a
neparticipării, se admit unele excepţii. Astfel, C.E. are statut de
observator la O.N.U.176, la O.I.M., F.M.I., Banca Mondială şi
întreţine relaţii cu unele organizaţii regionale (Consiliul Europei,
O.C.D.E.). În cadrul F.A.O. participă ca membru cu drepturi
depline, dar aceasta constituie o excepţie, considerată ca un
început al unei schimbări a situaţiei în acest domeniu 177. De
asemenea, participarea C.E. la G.A.T.T./O.M.C. a fost acceptată
de jurisprudenţa Curţii de Justiţie, precum şi de către statele
participante la această organizaţie, unde a fost considerată ca
succesoare a statelor comunitare178.
176
Res. A.G. 3208 (XXIV) din 11.10.1974
177
P. Manin, op. cit,. pag. 106
178
Hot International Truit, 12.12.1972, 21.24/72 pag. 1219
171
1.8.2. Reprezentarea Comunitãţilor în relaţiile internaţionale

Comisia Europeană, prin preşedintele său, reprezintă

Comunităţile (respectiv Uniunea Europeană) la o serie de
reuniuni internaţionale importante. Există şi propuneri de creare a
unei funcţii de preşedinte a Uniunii Europene, care să reprezinte
Uniunea în relaţiile externe179.
Între Comunităţi şi statele membre sunt instituite “misiuni”
de reprezentare care chiar dacă nu sunt denumite ambasade, au
toate caracteristicile acestora. Astfel, statele terţe au acreditat la
Bruxelles reprezentanţi pe lângă Comunităţi, care se aseamănă
din toate punctele de vedere cu reprezentarea pe lângă state,
având statut diplomatic şi urmând aceeaşi procedură. La rândul
lor, statele membre au reprezentanţe permanente, cu statut
diplomatic, dar fără să fie asimilate ambasadelor, întrucât relaţiile
dintre acestea sunt de tip intern, fiind de altfel integrate în cadrul
COREPER.
Reprezentarea Comunităţilor pe lângă terţe state sau
organizaţii internaţionale se face prin delegaţii numite de către
Comisie şi care trebuie să beneficieze de acordul statului în
cauză. Acestea beneficiază, de asemenea, de statutul diplomatic.
În statele comunitare nu există organe de reprezentare ale
Comunităţilor, din aceleaşi considerente de apartenenţă a
acestora la Comunităţi.
Uniunea Europeană neavând personalitate juridică nu
poate participa în nume propriu la cooperarea externă, decât prin
intermediul Comunităţilor şi al statelor membre.

1.8.3. Recunoaşterea

În cazul Comunităţilor Europene se poate aborda şi

problema recunoaşterii acestora de către state şi a statelor de
către Comunităţi. Recunoaşterea organizaţiilor internaţionale de
către state nu se practică în planul relaţiilor internaţionale. S-a
179
Cf. Le Monde 1 iulie 1994, “Un entretien avec Jaques
Delors”.
172
întâlnit totuşi “nerecunoaşterea” Comunităţilor de către fosta
U.R.S.S. şi C.A.E.R., până în anul 1988, când s-au stabilit relaţii
permanente de tip diplomatic. Comunităţile au practicat însă
recunoaşterea sau nerecunoaşterea unor state nou apărute pe
arena internaţională (exemplu: statele care au făcut parte din
fosta U.R.S.S.).

2. Structura instituţionalã proprie

2.1. Generalitãţi

Comunităţile Europene reprezintă organizaţii internaţionale

cu o structură originală, diferită de cea a altor organizaţii
internaţionale. În acelaşi timp, prin faptul că acestea sunt
cuprinse într-un anumit sistem, au o caracteristică complexă,
între ele instituindu-se o serie de relaţii de colaborare şi
dispunând de un sistem de instituţii comune. La origine, ele au
reprezentat trei organizaţii internaţionale cu personalitate juridică
distinctă, care prin tratatul de fuziune din 1967 au fost cuprinse
sub denumirea de “Comunităţi Europene”. Fiecare dintre acestea
şi-au păstrat domeniul de activitate specific, deşi organele
instituţionale au fost de atunci comune. La scopurile iniţiale ale
comunităţilor, s-a adăugat ulterior cooperarea interguvernamen-
tală în care un rol important a revenit Consiliului European,
instituţie formată din şefii de state şi guverne care au posibilitatea
să decidă direcţiile acestei cooperări. Adoptarea Tratatului de la
Maastricht a adus unele modificări substanţiale în ceea ce
priveşte structura organizatorică şi mijloacele de acţiune. Deşi se
creează Uniunea Europeană care cuprinde cele trei Comunităţi,
acestea continuă să existe ca entităţi separate.
Comunităţile au parcurs deci, de la înfiinţare, o cale destul
de lungă şi nu lipsită de unele greutăţi.

2.2. Primele acţiuni în direcţia unitãţii Comunitãţilor

173
 La înfiinţarea lor, fiecare dintre cele trei Comunităţi
reprezenta o persoană juridică, constituită în baza unui tratat.
Deşi aveau anumite instituţii comune după adoptarea tratatelor
de la Roma (Adunarea şi Curtea de Justiţie), totuşi ele păstrau şi
anumite instituţii distincte, respectiv cele privind “executivul”
(Înalta Autoritate şi Comisia) şi Consiliul, precum şi bugetele
proprii, fapt care le păstra autonomia.
De asemenea, tratatele îşi păstrau specificitatea, Tratatul
de la Roma privind C.E.E. (art. 232) precizând că prevederile
sale nu modifică dispoziţiile tratatelor C.E.C.O. şi C.E.E.A. În
statele membre ale Comunităţilor, conform prevederilor art. 6
C.E.C.O., 211 C.E. şi 185 C.E.E.A., fiecare comunitate se bucură
de capacitatea juridică cea mai larg recunoscută persoanelor
morale naţionale.
În baza acestor dispoziţii şi a principiului primordialităţii
dreptului comunitar, fiecare stat trebuie să întreprindă măsurile
legislative corespunzătoare prin care să asigure exercitarea de
către Comunităţi a atribuţiilor specifice, prin intermediul instituţiilor
abilitate: Comisie, Banca Europeană de Investiţii şi Institutul
Monetar European (pe durata existenţei lui) precum şi Banca
Centrală Europeană.
În vederea exercitării atribuţiilor care îi revin, fiecare
comunitate beneficiază de privilegiile şi imunităţile stabilite printr-
un protocol special, în baza cărora statele membre trebuie să
respecte inviolabilitatea sediilor şi arhivelor, acestea fiind
exceptate de la percheziţii, rechiziţii, confiscări sau exproprieri.
De asemenea, Comunităţile sunt scutite de impozite, de taxe
vamale, restricţii şi prohibiţii de import-export în ceea ce priveşte
articolele care sunt destinate folosinţei lor oficiale, precum şi
asupra publicaţiilor. În ceea ce priveşte transportul documentelor
oficiale, Comunităţile beneficiază de facilităţi acordate misiunilor
diplomatice şi nu pot fi supuse cenzurii. Protocolul nu prevede
imunitatea de jurisdicţie pentru Comunităţi, fapt pentru care unele

174
tribunale naţionale şi-au exercitat competenţa asupra
Comunităţilor180.
S-a recunoscut însă o imunitate de execuţie în ceea ce
priveşte bunurile Comunităţilor, care nu pot fi supuse măsurilor
administrative sau judiciare decât pe baza autorizării Curţii de
Justiţie.

2.3. Alte momente importante în scopul realizãrii unitãţii

şi perfecţionãrii comunitãţilor europene

2.3.1. Tratatul de fuziune de la Bruxelles

Prin adoptarea Tratatului de fuziune de la Bruxelles (8

aprilie 1965), intrat în vigoare la 1 iulie 1967, s-au creat o
Comisie Unică şi un Consiliu al “Comunităţilor Europene”.
De asemenea s-a creat Curtea de Conturi ca organ comun
celor trei Comunităţi. Comisia şi Consiliul au preluat funcţiile
instituţiilor specifice fiecărei Comunităţi, pe care le-au înlocuit.
Prin acelaşi tratat s-a instituit un buget al Comunităţilor Europene
care cuprindea veniturilor şi cheltuielile celor trei Comunităţi,
conform tratatelor.
De asemenea, s-a constituit un corp unic de funcţionari ai
Comunităţilor, supuşi unui statut unic.
Printru-un protocol-anexă s-a stabilit un regim unitar de
privilegii şi imunităţi pentru Comunităţi.
S-a creat şi entitatea “Comunităţilor Europene”, care a
absorbit cele trei comunităţi originale. Rezultatul acesteia este
concretizat în faptul că funcţionarii acesteia sunt comuni, fără să
poată pretinde că aparţin uneia dintre ele, iar misiunile de
reprezentare pe lângă alte state sunt acreditate în numele
comunităţilor, acestea apărând ca titular de drepturi şi obligaţii,
deci ca persoană juridică181. S-a menţinut însă o separare între
acţiunile Comunităţilor europene şi cooperarea politică, aceasta
nefiind instituţionalizată, rămânând o activitate interguver-
namentală distinctă.

180
Cazul SEIDL - HOHENVELDERN
181
P. Manin, op. cit., pag. 44
175
2.3.2. Actul Unic European

Acest document deosebit de important adoptat în1985 a

marcat un nou pas important în evoluţia construcţiei comunitare,
întrucât a contribuit la reformarea instituţiilor comunitare şi la
extinderea competenţelor acestora în noi domenii, reprezentând
în acelaşi timp şi o premisă importantă în vederea realizării
Uniunii Europene.

2.3.3.Tratatul de la Maastricht

Tratatul de la Maastricht instituie o “Uniune Europeană”

fondată pe Comunităţile europene, completate prin politicile şi
formele de cooperare instituite prin acest tratat.
Dispoziţiile respectivului tratat sunt destul de vagi în ceea
ce priveşte clarificarea unor probleme juridice, fapt pentru care
rămân destule chestiuni în discuţie, care îşi aşteaptă o
concretizare prin reglementările care vor fi adoptate ulterior.
Astfel, Uniunea Europeană apare ca o entitate eterogenă, care
înglobează pe de o parte cele trei Comunităţi care îşi păstrează
fiecare personalitatea juridică (C.E.E. devine C.E.), iar pe de altă
parte politica externă şi de securitate comună (P.E.S.C.) precum
şi cooperarea în domeniile justiţiei şi afacerilor interne(J.A.I.), şi
care astfel constituie cei trei piloni ai viitoarei construcţii
europene.
Privită din punct de vedere juridic, doar cele trei
Comunităţi au personalitate juridică proprie, aceasta lipsind atât
Uniunii Europene ca entitate superioară şi cu atât mai mult
P.E.S.C. şi J.A.I., ultimii doi piloni constituindu-se mai mult ca
obiective ale viitoarelor acţiuni comunitare.
În afara acestora, conform art. J.4 Uniunea Europeană
urmează să cuprindă şi Uniunea Europei Occidentale, care deşi
reprezintă în momentul actual o organizaţie interguvernamentală
de sine stătătoare, este avută în vedere ca o parte integrantă a
dezvoltării Uniunii Europene în domeniul apărării. Această
cooperare este doar programatică, pentru realizarea practică
impunându-se acţiuni şi măsuri comune adoptate de către
Consiliul European şi instituţiile competente ale U.E.O.
Transformarea Comunităţii Economice Europene în “Comunitate

176
Europeană” – respectiv în comunitate nespecializată – este
considerat ca fiind un pas în direcţia încorporării celorlalte două
comunităţi specializate în aceasta182. Menţinerea lor prin Tratatul
de la Maastricht şi operarea doar a unor modificări de natură să
alinieze dispoziţiile celor trei tratate în problemele esenţiale, este
apreciată ca o acţiune tactică prin care pe de o parte se
marginalizează cele două tratate (C.E.C.O. şi C.E.E.A.) iar pe de
altă parte se are în vedere expirarea în anul 2002 a tratatului
C.E.C.O. şi, probabil, preluarea tuturor atribuţiilor de către
Comunitatea Europeană prin instituţiile devenite deja comune. Se
poate pune problema imperfecţiunii construcţiei Uniunii
Europene, prin neadoptarea unui singur tratat care să le
înlocuiască pe cele trei existente. Această situaţie nu s-a realizat
întrucât au existat o serie de reţineri din partea unor state privind
separarea sectoarelor de competenţă comunitară de cele de
cooperare, precum şi în alte domenii. Deşi nu s-a adoptat un
singur tratat, cele trei continuând să existe, unele prevederi
referitoare la revizuirea fiecărui tratat au fost unificate. Cadrul
instituţional al Comunităţilor rămâne comun, aşa cum a fost
stabilit anterior, şi care conform art. C din Tratatul de la
Maastricht, este destinat să asigure coerenţa şi continuitatea
acţiunilor destinate atingerii obiectivelor prin respectarea
realizărilor comunitare. Cooperarea în domeniile politicii externe
utilizează însă organe distincte de cele ale Comunităţilor.
Consiliul European, instituţionalizat prin Actul Unic European
(1985) este confirmat prin art. D al Tratatului de la Maastricht ca
fiind organul care “dă Uniunii impulsurile necesare dezvoltării sale
şi definirii orientărilor politice generale”, el trebuind să prezinte
anual un raport în faţa Parlamentului European. Articolul B. al
Tratatului de la Maastricht defineşte obiectivele şi principiile
comune ale Uniunii: promovarea unui progres economic şi social
echilibrat şi durabil; afirmarea identităţii pe scară internaţională,
întărirea protecţiei drepturilor şi intereselor resortisanţilor statelor
membre, dezvoltarea unei cooperări strânse în domeniul justiţiei
şi afacerilor interne. Se menţin obiectivele fiecărei Comunităţi şi
se reafirmă şi respectarea principiilor fundamentale care sunt
182
P.Manin, op. cit., pag. 46
177
definite prin art. F din tratat: respectarea identităţii naţionale a
statelor membre şi respectarea drepturilor fundamentale
garantate prin Convenţia Europeană a drepturilor omului.

2.3.4. Tratatul de la Amsterdam

Tratatul de la Amsterdam conţine o serie de reglementări

care conduc la evoluţia Uniunii Europene din punct de vedere
instituţional şi al politicilor sale, aşa cum am arătat mai detaliat în
cap.I, paragr. 3.5. El face în acelaşi timp primii paşi în direcţia
realizării unificării tratatelor comunitare. Aceasta se referă atât la
tratatele constitutive, cât şi la Tratatul de la Maastricht, a
anexelor, protocoalelor şi a altor acte. Este de menţionat faptul că
un număr de nouă protocoale şi o convenţie anexă la acest tratat
sunt abrogate în mod expres.
De asemenea, în vederea simplificării numerotării
articolelor Tratatului de la Maastricht şi a Tratatului C.E., într-o
anexă sunt cuprinse tabelele de echivalenţă prevăzute de art.12
din Tratatul de la Amsterdam. Astfel, complicata numerotare a
articolelor cu litere combinate cu cifre este simplificată cu o
numerotare formată numai din cifre.
Aşa cum se precizează în partea a doua a tratatului
intitulată „simplificare”, în scopul înlăturării dispoziţiilor caduce şi
pentru adaptarea textului anumitor dispoziţii, se face fie o
înlocuire a unor termeni, expresii, formulări etc. cu altele , fie
abrogarea unor articole sau părţi din acestea.183

183
A se vedea :Victor Duculescu – op. cit. pag.10
178
 Capitolul V

INTEGRAREA DREPTULUI COMUNITAR

ÎN ORDINEA JURIDICÃ INTERNÃ

1. Aspecte generale

Adoptarea normelor dreptului comunitar reprezintă o

problemă deosebit de importantă, dar nu suficientă. Acestea
trebuie să capete eficienţă, să nu rămână la nivelul abstract, ci să
producă efecte juridice. Întrucât Comunităţile sunt organizaţii
internaţionale care au personalitate juridică distinctă de cea a
statelor membre, apare problema raportului dintre dreptul
comunitar şi cel intern. Dreptul comunitar fiind un sistem
autonom, apare necesitatea integrării lui în dreptului statelor
membre. Această integrare presupune ca el să facă parte din
dreptul naţional al fiecărui stat comunitar, deci să se aplice în
mod direct. Aplicabilitatea directă a dreptului comunitar se
impune deci ca un principiu de bază, din care decurge un al
doilea principiu, legat de ierarhia celor două sisteme, care constă
în prioritatea (supremaţia)184 dreptului comunitar faţă de dreptul
intern.

2. Principiul aplicabilitãţii directe

Principiul aplicabilităţii directe îşi găseşte o confirmare în

art. 189 C.E., dar numai în ceea ce priveşte regulamentele,

184
P.Manin,. op. cit. pag. 237
179
despre care se precizează că sunt de aplicabilitate directă în
toate statele membre.
Pentru restul actelor normative comunitare şi pentru
C.E.C.O., Curţii de Justiţie I-a revenit rolul de a statua acest
principiu cu ocazia soluţionării unor cauze.
Astfel, în hotărârea Van Gend en Loos (05.02.1963,
26/62.1), în cadrul Tratatului C.E., Curtea a constatat că
respectivul tratat are ca obiect instituirea unei “pieţe comune”,
care în mod implicit cuprinde pe toţi justiţiabilii Comunităţii, cărora
lise aplică tratatul, acesta nefiind adoptat numai pentru
reglementarea raporturilor dintre statele membre. S-a arătat, de
asemenea, că tratatele constituie o ordine juridică nouă, de drept
internaţional, căreia statele i-au transferat competenţa lor, iar
subiecte de drepturi şi obligaţii nu sunt numai statele, ci şi
resortisanţii acestora, cărora jurisdicţiile naţionale trebuie să le
garanteze exercitarea drepturilor şi să asigure îndeplinirea
obligaţiilor acestora. Ulterior, prin hotărârea COSTA/E.N.E.L.
(15.07.1964, 6/64) Curtea a revenit asupra formulărilor din
hotărârea menţionată mai sus, înlocuind formularea “ordine
juridică de drept internaţional” cu “ordine juridică proprie” iar
“independenţa” dreptului comunitar a fost înlocuită cu “integrarea”
sa în sistemul juridic al statelor membre.
Înlocuirea “ordinii juridice internaţionale” cu “ordinea juridică
proprie” are justificarea din punctul de vedere al diferenţelor care
exista între acestea. Astfel “ordinea juridică” proprie Comunităţilor
are ca sursă dreptul convenţional adoptat de către state, precum
şi actele unilaterale, respectiv dreptul derivat, deşi sunt
recunoscute ca izvoare şi principii fundamentale, fiecare având o
poziţie bine stabilită în ierarhia juridică, iar normele sale se
adresează în principal persoanelor private. O altă diferenţă ar fi
aceea că reglementarea diferendelor care apar între subiectele
acestui drept nu este lăsată la latitudinea părţilor implicate185.
Curtea a statuat că principiile dreptului intern se aplică în
măsura în care nu sunt în contradicţie cu ordinea juridică
comunitară.

185
P.Manin, op. cit. pag. 242
180
2.1. Diferenţierea normelor

Curtea a stabilit că, potrivit acestui principiu, dreptul

comunitar este integrat direct în dreptul statelor membre, fără să
permită statelor să aleagă între teoriile dualiste sau moniste,
întrucât se impune aplicarea mecanismului, nemaifiind nevoie de
măsuri luate pe plan intern pentru aplicarea dreptului comunitar
(03.04.1968 Firma Malkerei, 28/67, 211). Ca urmare a acestei
situaţii, persoanele particulare (fizice sau morale) pot invoca
dreptul comunitar în faţa autorităţilor naţionale, inclusiv tribunale,
atât pentru a li se recunoaşte drepturile, cât şi pentru a se anula
efectul unor acte juridice interne care sunt contrare dreptului
comunitar.
Aplicarea directă a dreptului comunitar prezintă o serie de
particularităţi în funcţie de categoria normelor comunitare care
sunt invocate, precum şi caracterul efectului direct şi eventualele
excepţii care există. Se disting în acest sens analize făcute de
literatura de specialitate fie după criteriul forţei şi condiţionărilor
efectului direct186, fie conform categorisirii surselor dreptului
comunitar187, deşi fiecare dintre aceste clasificări nu reuşesc
întotdeauna să cuprindă toate elementele esenţiale care rezultă
din aplicarea criteriului respectiv.

2.1.1. Efectul direct, necondiţionat şi complet

Sursele dreptului comunitar care au acest efect pot fi

invocate fără nici o condiţie de către orice persoană fizică sau
morală, atât pe plan vertical (în litigii cu organele statale), cât şi în
plan orizontal (în litigii cu alte persoane fizice sau morale).
Din această categorie fac parte:
- Regulamentele, care sunt acte comunitare specifice
pentru aplicabilitatea directă, creând drepturi şi obligaţii pentru
toţi. Se poate argumenta aceasta cu art. 189 din Tratatul C.E.
care statuează caracterul “direct aplicativ” al regulamentului.

186
P.Manin, op. cit. pag. 243 - 256
187
J.Boulouis, op. cit. pag. 235-245
181
 - Deciziile, care nu au aplicabilitate directă, dar s-a
considerat că acele decizii care sunt adresate persoanelor
particulare în anumite domenii (concurenţă) pot fi surse de
drepturi şi obligaţii pentru aceştia, fiind asimilate în aceste cazuri
regulamentelor. Efectul celorlalte decizii va fi analizat ulterior.
- Principiile generale, care sunt de aplicabilitate directă,
întrucât prin gradul lor de generalitate trebuie să fie respectate în
toate cazurile şi în mod necondiţionat.

2.1.2. Efectul direct, condiţionat şi complet

În această categorie intră actele comunitare care pot să fie

invocate în orice litigiu, dar este necesară îndeplinirea unor
condiţii în acest scop. Sunt incluse aici documentele cu caracter
convenţional, respectiv tratatele de instituire a comunităţilor şi
tratatele internaţionale.

2.1.2.1.Tratatele constitutive

În hotărârea Van Glend en Loos, Curtea a statuat că

dreptul comunitar izvorât din tratatele constitutive nu are o
aplicabilitate directă autonomă. S-au dat însă două indicaţii
generale, conform cărora sunt direct aplicabile dispoziţiile care
conferă drepturi şi instituie obligaţii exprese pentru persoane
particulare, precum şi cele care impun obligaţii bine stabilite în
sarcina statelor membre sau a instituţiilor comunitare.
Dacă sunt îndeplinite aceste condiţii, dispoziţiile respective
sunt direct aplicabile, fără să mai fie nevoie de alte acte de
aplicare, de proceduri specifice sau măsuri complementare.
Caracterul autoexecutor al acestora dă posibilitatea persoanelor
particulare să invoce în faţa instanţelor naţionale direct aceste
prevederi.
Sfera de aplicare a acestui efect direct a fost extinsă ulterior
de jurisprudenţa Curţii, incluzând pe lângă obligaţiile statului de
a nu face (respectiv de a nu face rezerve care să subordoneze
aplicarea tratatelor de vreun act normativ intern, de a nu necesita
adoptarea unor dispoziţii normative interne de concretizare a
182
prevederilor tratatelor) şi obligaţiile de a face (respectiv de a nu
lăsa nici o marjă de apreciere statelor în ceea ce priveşte
îndeplinirea obligaţiilor sale), precum şi la situaţiile în care nu s-
au făcut completările necesare prin legea internă (aplicarea
principiilor privind nediscriminarea în angajare sau salarizare,
chiar dacă legea internă nu le-a preluat). În cadrul tratatelor
constitutive, efectul direct al unor dispoziţii coexistă cu absenţa
acestuia în cadrul altor dispoziţii188. Este cazul dispoziţiilor care
stabilesc în sarcina statelor obligaţii cu caracter foarte general,
precum şi în cazul dispoziţiilor condiţionale sau insuficient
precizate. Obligaţiile stabilite în termeni foarte generali se referă
la politicile generale: ameliorarea condiţiilor de viaţă ale
muncitorilor (art. 117 C.E.), politica în domeniul taxelor de schimb
(art. 107 C.E.) care nu pot fi invocate de particulari ca având
efect direct. În cazul dispoziţiilor condiţionale sau insuficient
precizate, s-a statuat de către Curte, în cazul art. 90 C.E. privind
posibilitatea ca unor întreprinderi care gestionează un serviciu
public să li se aplice un regim derogatoriu de la regulile generale
ale tratatului, că acesta este de strictă interpretare, iar rolul
important în acest sens rămâne judecătorului naţional, iar în
cazul art. 92 şi 93 C.E. privind ajutoarele statale acordate unor
întreprinderi, acestea nu au de asemenea efect direct,
incompatibilitatea acestor ajutoare cu Piaţa Comună nefiind
absolută, ci supusă unei notificări din partea Comisiei, sub
controlul Curţii.

2.1.2.2.Acordurile internaţionale

În ceea ce priveşte acordurile internaţionale, Curtea de

decis că prevederile acestora pot fi invocate în mod direct dacă
din acestea rezultă că ele conferă drepturi nu numai pentru state,
ci şi pentru persoane private, sau dacă aplicarea acestor tratate
în ordinea juridică internă are la bază dispoziţiile clare, care nu
necesită alte acte normative interne189.
188
P.Manin, op. cit., pag. 246
189
Hotărârea 30.09.1987, 12/86 Demirel
183
2.1.3. Efectul direct, condiţionat şi restrâns

Sunt considerate ca având efect direct, condiţionat şi

restrâns directivele şi deciziile adresate statelor membre190.
Există însă şi opinii care susţin că acestea nu ar avea efect
direct, întrucât tratatele nu menţionează în acest sens decât
regulamentele, ceea ce presupune, per a contrario, că acestora
nu le este recunoscut acest efect. Se recunoaşte în acelaşi timp
că raţionamentul per a contrario nu este determinat,
aplicabilitatea directă trebuind să fie precis determinată191. Se
aduce de asemenea ca argument în acelaşi sens faptul că
deciziile nefiind de aplicabilitate generală, trebuie să fie notificate,
fapt pentru care se consideră că ele impun doar o obligaţie de
rezultat, implicând adoptarea unor reglementări legale naţionale,
motiv pentru care se apreciază că ele nu ar fi de aplicabilitate
directă ,eventualele obligaţii pe care le prescriu trebuind să
rezulte din reglementările interne.
Curtea a adus însă argumente de natură principială pentru
susţinerea aplicabilităţii directe, conform cărora efectul util al
dreptului comunitar presupune cu necesitate ca judecătorii
naţionali să aplice directivele, iar caracterul obligatoriu al
directivelor presupune că particularii pot să le invoce. S-a
considerat astfel că dispoziţiile cuprinse în directive sunt invoca-
bile dacă la expirarea termenului de aplicare acestea nu au fost
transpuse în practică sau au fost aplicate greşit. Statele au deci
posibilitatea să stabilească ce măsuri trebuie să fie luate. Deşi
directivele nu le impun, ele sunt obligate să se conformeze
acestor directive, în caz contrar, persoanele particulare pot
acţiona statele în justiţie iar acestea nu pot opune particularilor
neîndeplinirea obligaţiilor pe care le prescriu directivele192.
Efectul direct al directivelor constituie condiţia absolută
pentru ca judecătorul naţional să-şi poată exercita atribuţiile în
acest sens. În alte cazuri, Curtea a statuat că directivele nu au un
190
P.Manin, op. cit., pag. 250-265
191
J.Boulouis, op. cit. pag. 237
192
P.Manin,. op. cit. pag. 250
184
efect direct decât dacă din totalitatea prevederilor acestora
rezultă că sunt susceptibile să producă efecte juridice directe
între statele membre şi particulari193.
De asemenea, Curtea a stabilit că sunt susceptibile de a
produce efecte directe dispoziţiile “necondiţionate” şi suficient
precizate194. Această posibilitate a statelor de a alege mijloacele
pe care le consideră adecvate pentru îndeplinirea prevederilor
directivelor se poate afla în neconcordanţă cu acţiunile
particularilor care pot să-şi valorifice în faţa instanţelor naţionale
drepturile al căror conţinut poate fi determinat precis pe baza
prevederilor directivelor.
Totodată s-a subliniat faptul că directivele nu creează
obligaţii pentru particulari, astfel încât particularii nu pot să le
invoce în litigiile dintre ei, iar statul nu poate să le invoce
împotriva unor persoane particulare. Acest efect al directivelor
rezultă din jurisprudenţa Curţii195, care a statuat că o directivă nu
poate crea obligaţii pentru un particular şi nu poate fi invocată
împotriva acestuia. Deciziile sunt asimilate directivelor din punctul
de vedere al efectului direct, în cazul lor fiind valabile aceleaşi
argumente pentru justificarea aplicabilităţii acestui principiu, cu
excepţia faptului că ele nu presupun în mod necesar adoptarea
unor reglementări naţionale pentru aplicarea lor, fie pentru faptul
că ele nu sunt adresate statului, fie pentru că obligaţiile pe care le
impun nu sunt adresate particularilor. Curtea a stabilit în cazul
deciziilor aceeaşi jurisprudenţă ca şi în cazul directivelor, deşi
numărul cazurilor este mult mai mic196.
2.2. Consecinţele aplicãrii principiului efectului direct

Principiul aplicabilităţii directe a dreptului comunitar are

implicaţii atât asupra statelor membre ale comunităţilor, cât şi
asupra persoanelor particulare şi a judecătorilor naţionali.

193
6.10.1970 Grand et Van Duyn 9/70 Recueil p. 838
194
1.07.1993 Van Cant C-154/92
195
26.02.1986 Marshall 152/84, 736
196
P.Manin, op. cit. pag. 240-241
185
 Statele membre sunt puse în situaţia de a nu putea
schimba dispoziţiile comunitare care le sunt adresate, acestea
având un caracter obligatoriu pentru respectivele state (evident
ţinând seama de categoria normelor juridice respective, aşa cum
au fost ele analizate mai sus).
Persoanele particulare au posibilitatea să invoce oricând în
ordinea juridică internă dreptul comunitar, în condiţiile statuate de
reglementările comunitare.
Judecătorii naţionali sunt obligaţi să aplice dreptul
comunitar ,dar atunci când judecătorii sunt în faţa unei situaţii
care necesită stabilirea competenţei pe plan intern, vor aplica
dreptul fiecărui stat. În cazul în care judecătorul naţional solicită
un recurs prejudiciar, Curtea poate indica acestuia elementele de
drept comunitar pe baza căruia să rezolve cazul. Se recunoaşte o
aplicabilitate directă verticală (invocarea dispoziţiilor comunitare
faţă de stat şi organele sale) şi aplicabilitatea orizontală (între
persoane private).

3. Primordialitatea dreptului comunitar

3.1. Instituirea principiului

Tratatele de instituire a comunităţilor nu conţin prevederi

privind primordialitatea dreptului comunitar asupra celor intern al
statelor. Împreună cu efectul direct, primordialitatea constituie cei
doi stâlpi ai ordinii juridice comunitare. Problema primordialităţii
dreptului comunitar faţă de dreptul intern al statelor membre,
poate fi considerată ca o expresie a problematicii raportului dintre
dreptul internaţional public şi dreptul intern197. Conform teoriei şi
practicii în acest domeniu, există două doctrine privind raportul
dintre cele două sisteme: doctrina monistă şi doctrina dualistă.

197
Penelope Kent, European Community Law, MAE
Handbook 1992, pag. 37
186
 Spre deosebire de această situaţie din dreptul internaţional
public, în sistemul de drept comunitar statele membre sunt
obligate să recunoască primordialitatea dreptului comunitar
asupra dreptului intern. Fundamentul acestei situaţii îl constituie
acordul statelor de a fi membre ale acestor comunităţi şi de a
accepta jurisdicţia specială creată în conformitate cu tratatele
constitutive, care au fost negociate şi faţă de care s-a exprimat
consimţământul fiecărui stat conform prevederilor tratatului şi a
reglementărilor interne, respectiv prin referendum în ultimă
instanţă. Admiţând principiul integrării normelor juridice
comunitare în dreptul intern al fiecărui stat şi faptul că de aici
decurg drepturi şi obligaţii pentru orice subiect de drept, în orice
situaţie în care se pune problema recunoaşterii jurisdicţionale a
acestor drepturi şi obligaţii, instanţa judecătorească va trebui să
decidă chiar atunci când tratatele nu conţin dispoziţii exprese,
fiind obligată să hotărască între aplicarea dreptului comunitar şi a
celui naţional. Faptul că tratatele nu conţin prevederi exprese în
acest sens este considerat o precauţie de natură politică a
iniţiatorilor Comunităţilor europene prin care s-ar menaja
sentimentele anti-federaliste ale unor state fondatoare, care ar fi
putut să nu accepte caracterul condiţional al construcţiei
comunitare198.S-a dovedit că practica a ridicat o serie de
probleme cărora Curtea de Justiţie a trebuie să le dea o
soluţionare (în multe situaţii ca urmare a solicitărilor instanţelor
naţionale). A revenit, deci, Curţii de Justiţie rolul de a stabili
primordialitatea dreptului comunitar asupra dreptului intern.

3.2. Fundamentarea principiului

Fundamentarea acestui principiu s-a stabilit de către Curte,

prin interpretarea globală a normelor juridice comunitare. Acest
principiu se regăseşte şi în Hotărârea Van Gend En Loos
(menţionată anterior cu ocazia examinării principiului efectului
direct), dar este statuată mai ales în Hotărârea Costa c.E.N.E.L.
198
J.Boulouis, op. cit., pag. 247; P. Manin, op. cit., pag. 258
187
(15.07.1964, 6/64), în care Curtea expune în mod sintetic
caracteristicile originare ale Comunităţilor europene: instituţii cu o
ordine juridică proprie, integrată sistemului juridic naţional al
statelor membre, cu personalitate şi capacitate juridică proprie,
cu reprezentare pe planul relaţiilor internaţionale şi cu puteri
proprii conferite prin transferul competenţei consimţite de către
statele membre, precum şi existenţa unui cadru normativ
comunitar aplicabil statelor membre şi cetăţenilor acestora.
De aici s-au stabilit fundamentele juridice ale principiului
primordialităţii dreptului comunitar, izvorât din tratatele
constitutive şi din celelalte surse, care trebuie integrat în ordinea
juridică internă fiecărui stat membru şi care au drept corolar
imposibilitatea pentru toate statele de a face să prevaleze
normele juridice unilaterale contra ordinii juridice comune,
acceptate pe bază de exprimare a consimţământului.

3.3. Domeniul de aplicare

Principiul primordialităţii se referă la totalitatea surselor

dreptului comunitar, acestea având deci toate o forţă juridică
superioară dreptului intern, indiferent de categoria cărora le
aparţin. Dreptul intern al tuturor statelor comunitare trebuie să fie
în deplină concordanţă cu dreptul comunitar, indiferent de
ierarhia internă a normelor respective. Altfel spus, statul nu poate
invoca nici chiar dispoziţiile sale constituţionale pentru a nu se
aplica o normă comunitară199. Acest fapt este cu atât mai evident
în cazul reglementărilor contractuale dintre subiectele private de
drept intern. Această primordialitate se aplică în mod
corespunzător în cazul revizuirii tratatelor institutive sau a actelor
care sunt supuse aprobării statelor, în baza prevederilor
constituţionale, încât în aceste situaţii este vorba de instituirea
unor norme comunitare noi, diferite, supuse unor proceduri
specifice de adoptare.
În practica jurisdicţională pot apărea drept consecinţă
situaţii contradictorii, în care judecătorii naţionali să fie tentaţi să
aplice dispoziţii interne – iar judecătorii Curţii de Justiţie să nu
199
15.07.1964, 6/64, 1141 COSTA/E.N.E.L
188
dispună de texte legale pentru anularea acestor hotărâri contrare
dreptului comunitar. Poate fi utilizată în acest sens acţiunea
pentru neîndeplinirea obligaţiilor comunitare. Din aceste
considerente s-a căutat să se impună de către Curte principiul
primordialităţii dreptului comunitar, limitându-se prin aceasta
autonomia dreptului naţional. S-a statuat astfel că fapta unui stat
de a nu înlătura din legislaţia sa o dispoziţie contrată dreptului
comunitar constituie o neîndeplinire a obligaţiilor comunitare.
Acţiunea pentru neîndeplinirea obligaţiilor nu duce însă la
invalidarea normelor juridice interne neconforme, ci doar la
obligarea statului de a lua măsurile care sunt necesare pentru
încetarea situaţiei respective200.
În alte hotărâri ale Curţii de Justiţie (Simmenthal
09.03.1978, 106/77, RTDE 1978, 381) s-a statuat că un judecător
naţional are obligaţia să respecte dreptul comunitar şi să înlăture
aplicarea oricărei dispoziţii contrare din legea internă. În ceea ce
priveşte aplicarea sancţiunilor, în special a celor penale, acestea
sunt lipsite de bază legală dacă sunt contrare dreptului
comunitar, trebuind să se pronunţe anularea de către instanţele
superioare201.
S-a recunoscut de asemenea şi interpretarea oricărei
dispoziţii confuze în spiritul dreptului comunitar202.

Capitolul VI

200
(14.12.1982, Waterkeyn, 314 la 316/81 şi 83/82, 4337)
201
P.Manin, op. cit., pag. 262
202
Murphy (04.02.1988, 157/86, 673)

189
 COMPETENŢELE COMUNITÃŢILOR
EUROPENE
ŞI DOMENIILE DE ACŢIUNE

1. Principii generale privind competenţele

1.1. Instituirea principiilor

Stabilirea competenţelor în cadrul Comunităţilor europene

şi a Uniunii Europene apare ca o problemă deosebit de
complexă, motivele fiind bazate atât pe caracterul eterogen al
Comunităţilor cât şi pe repartizarea competenţelor între
Comunităţi şi state. Aceste competenţe nu sunt reglementate de
tratate în mod general, ci în funcţie de obiectul de activitate al
Comunităţilor. Din această cauză jurisprudenţa a trebuit să
intervină în numeroase cazuri şi să rezolve neînţelegerile
apărute, statuând totodată şi o practică prin care se pot găsi
soluţii altor situaţii asemănătoare. În vederea stabilirii
competenţelor Comunităţilor europene şi a competenţelor statelor
membre trebuie să se pornească de la elementele de bază ale
construcţiei comunitare. Un prim element care trebuie avut în
vedere este faptul că aceste trei Comunităţi constituie organizaţii
internaţionale specializate, instituite prin tratate. Din această
realitate rezultă principiul conform căruia ele au competenţe care
le sunt conferite de către tratatele constitutive203. În al doilea rând,
trebuie să se ţină seama de faptul că statele membre ale
Comunităţii continuă să-şi păstreze o serie de domenii în care au
competenţe exclusive. Această situaţie duce la necesitatea

203
J.Boulouis, op. cit. pag. 113
190
delimitării domeniilor de competenţă ale acestor entităţi,
determinarea raporturilor dintre ele şi stabilirea modalităţilor de
soluţionare a diferendelor care pot apărea ca urmare a
activităţilor desfăşurate de către organele acestora.
Principiile care guvernează repartizarea competenţelor între
Comunităţi şi statele membre sunt prevăzute de Tratatul de la
Maastricht în art. 3B , care modifică Tratatul C.E. şi care are
următorul conţinut: “Comunitatea acţionează în limitele
competenţelor care i-au fost conferite şi a obiectivelor care i-au
fost atribuite prin prezentul tratat. În domeniile care nu ţin de
competenţa sa exclusivă, Comunitatea nu intervine, conform
principiului subsidiarităţii, decât dacă, şi în măsura în care,
obiectivele activităţii proiectate nu pot fi realizate de către statele
membre într-o manieră satisfăcătoare, însă pot fi realizate mai
bine la nivel comunitar, datorită dimensiunilor sau efectelor
acţiunii proiectate. Nici o acţiune a Comunităţii nu va depăşi ceea
ce este necesar pentru atingerea obiectivelor prezentului tratat.”
Din conţinutul acestui articol se desprind trei principii care
guvernează competenţele comunitare:
- principiul specializării;
- principiul subsidiarităţii;
- principiul proporţionalităţii.
Deşi respectivele principii sunt proclamate în acest articol,
trebuie remarcat faptul că ele nu sunt stabilite pentru prima dată
prin Tratatul de la Maastricht, întrucăt se regăsesc în anumite
prevederi ale tratatelor constitutive ale comunităţilor, chiar dacă
nu au fost foarte clar exprimate.

1.2. Coexistenţa competenţelor comunitare cu cele ale

statelor membre

Situaţia specifică a Comunităţilor europene determină

existenţa unor diferenţe comparative cu situaţia din cadrul
statelor federale în ceea ce priveşte repartizarea competenţelor.
Astfel, dacă în cazul unor state federale (ex. Germania)
191
constituţia prevede modul de repartizare a competenţelor, în
cadrul tratatelor comunitare nu există dispoziţii exprese, motiv
pentru care a revenit Curţii de Justiţie sarcina de a statua unele
principii în acest sens.
Regula de bază este că statele nu îşi pierd competenţele
proprii prin atribuirea unor competenţe Comunitare, dar apar
unele modificări în exercitarea acestora.
Este vorba de o situaţie în care pot exista competenţe
concurente. De asemenea, există o complementaritate a
competenţelor, sau aşa-numitul “federalism cooperativ”204.
Astfel, în cazul atribuirii unor competenţe Comunităţilor,
statele nu mai dispun de o competenţă proprie, autonomă în acel
domeniu, chiar în cazul în care Comunităţile nu şi-au exercitat
încă în mod efectiv propria competenţă. Statele sunt deci obligate
să respecte aceste reglementări generale şi să acţioneze în
conformitate cu prevederile lor.
În situaţia în care Comunităţile îşi exercită atribuţii conferite
prin tratate şi emit acte normative, statele nu mai au altă
posibilitate decât să acţioneze în cadrul prescris de acestea şi
dacă eventual trebuie să adopte alte acte normative de aplicare,
acestea nu pot fi decât în concordanţă cu cele comunitare.
Exemplu cel mai elocvent în acest sens este domeniul “pieţei
interne”. Până la adoptarea Actului Unic European, domeniul
respectiv a fost lăsat în mare măsură la latitudinea statelor, fapt
care a dus la existenţa unor piedici în vederea realizării acestui
obiectiv datorită reglementărilor diferite pe plan naţional. Iniţial se
prevedea realizarea pieţei interne ca obiectiv de bază pentru cel
mai târziu 1 ianuarie 1993, statele urmând să acţioneze în
vederea aplicării acestor prevederi. Ulterior s-a dovedit că
realizarea acestui obiectiv era mai complicată şi necesita condiţii
şi reglementări mai complexe. Există însă în cadrul acestei
repartizări de competenţe şi domenii în care statele îşi păstrează
o competenţă proprie, cum ar fi de exemplu adoptarea de
reglementări privind apărarea ordinii publice, a moralei şi
securităţii publice, cooperarea în protecţia mediului înconjurător
204
J.Boulouis, op. cit., pag. 114
192
(care se coroborează cu cea a Comunităţilor) precum şi în
domeniul dezvoltării.
În alte cazuri considerate excepţionale. Comunităţile au o
competenţă exclusivă. Statele şi-au pierdut competenţa proprie şi
nu mai pot acţiona decât în baza unei abilitări speciale din partea
Comunităţilor. Este cazul domeniilor de interes colectiv,
comunitar (exemplu: realizarea pieţei interne unice). Această
competenţă exclusivă se consideră a fi exercitată şi în domeniul
relaţiilor Comunităţilor cu terţe state, sau în domeniul conservării
resurselor marine.

1.3. Principiul specializãrii

Principiul specializării Comunităţilor se bazează pe

dispoziţiile tratatelor constitutive ale acestora, care au conferit
fiecăreia un anumit obiect de activitate şi, în consecinţă,
competenţe specifice, corespunzătoare realizării scopului
prevăzut de tratate. Dacă în cazul C.E.C.O. şi C.E.E.A. tratatele
au stabilit domenii de activitate foarte specializate, sectoriale, în
cazul C.E.E. s-a avut în vedere o diversificare a domeniilor de
activitate şi o extindere a competenţelor. Acestea au fost în
continuare extinse prin Actul Unic European, iar adoptarea
Tratatului de la Maastricht “a constituit un moment deosebit de
important în lărgirea sferei de activitate a acestei comunităţi nu
numai prin înlăturarea calificativului “economic”, cât mai ales prin
instituirea Uniunii Economice şi Monetare, care are ca nucleu
Comunitatea Europeană. Art. 3 B din Tratatul C.E., aşa cum a
fost introdus prin Tratatul de la Maastricht, statuează ca principiu
general: “Comunitatea acţionează în limitele de competenţă care
îi sunt conferite şi a obiectivelor ca îi sunt atribuite prin prezentul
tratat”. Consecinţa acestor reglementări rezidă pe de o parte în
faptul că statele pot să ceară anularea acelor acte comunitare
care au fost adoptate prin depăşirea de către state a
competenţelor atribuite Comunităţilor de către tratate, iar pe de
altă parte, în faptul că statele nu pot să-şi depăşească propria
competenţă rezultată în urma ratificării sau aderării la aceste
193
tratate, eventualele acţiuni ale lor în acest sens putând fi
sancţionate. Din activitatea jurisdicţională se constată că
interpretarea dispoziţiilor din tratate privind competenţa nu este
restrictivă205. Deşi este vorba de organizaţii specializate, sunt
recunoscute şi aşa-numitele “competenţe implicite”, care nu sunt
prevăzute în mod expres de către tratat, dar care pot fi deduse
printr-o interpretare extinctivă, globală şi având în vedere
realizarea obiectul tratatului. Această interpretare poate fi făcută
atunci când dispoziţiile tratatului prevăd o enumerare
exemplificativă a unor domenii în care se conferă competenţă
Comunităţilor, altele nefiind deci interzise. Se are în vedere, de
exemplu, faptul că dacă în sarcina Comunităţilor revine realizarea
unor obiective interne, se poate extinde competenţa acestora şi
în domeniul extern, pentru acele măsuri care sunt necesare bunei
îndepliniri a atribuţiilor pe plan intern206. De asemenea,
jurisprudenţa Curţii a statuat că dispoziţiilor tratatelor privind
competenţele Comunităţilor trebuie să li se dea o interpretare mai
mult “extinsă” decât “restrânsă” (de exemplu în domeniul formării
profesionale, unde Comunităţile nu au competenţe expres
prevăzute)207.
Extinderea competenţelor Comunitare faţă de cele
prevăzute în tratate trebuie să se facă însă doar în limitele care
sunt cuprinse în tratate, orice depăşire a acestora fiind supusă
anulării.
Se evidenţiază şi o diversitate de competenţe comunitare,
respectiv:
- competenţa normativă;
- competenţa executivă;
- competenţa de control;
- competenţa jurisdicţională.
Fiecare dintre acestea este exercitată prin instituţiile şi
organele abilitate prin tratate şi alte acte normative comunitare,
205
P.Manin, op. cit. pag. 63
206
Arret Kramer (14.07.1976, 3, 4 et 6/76, 1279)
207
Arret Casagrande (03.07.1974, 9/74, 773); Granier
(13.02.1959; 292/83, p. 606)
194
sau de drept intern. Astfel, Comunităţile au posibilitatea de a
sancţiona persoanele fizice sau agenţii economici pentru
nerespectarea reglementărilor comunitare, dar nu dispun de
mijloace pentru aplicarea sancţiunilor, acestea fiind duse la
îndeplinire de către state, prin organele lor competente, aceasta
constituind o obligaţie a statelor în cadrul cooperării
comunitare208.

1.4. Principiul subsidiaritãţii

Subsidiaritatea ca principiu în domeniul competenţelor

Comunităţilor înseamnă că acestea nu intervin în domeniile care
nu ţin de competenţa lor exclusivă, decât în măsura în care
obiectivele avute în vedere nu pot fi realizate în mod
corespunzător de către statele membre, acestea putând fi mai
bine îndeplinite la nivel comunitar. Se are în vedere faptul că
ceea ce poate fi realizat în mod individual, de către fiecare stat,
nu trebuie făcut în comun, dar dacă această realizare individuală
nu este posibilă, se impune intervenţia colectivă. Competenţa de
drept comun este deci a statelor, iar intervenţia comunitară, în
practică, este de natură să ducă în suficiente cazuri la situaţii
dificile în ceea ce priveşte delimitarea competenţelor, fapt pentru
care în doctrină s-au exprimat opinii controversate în legătură cu
această problemă. În mod concret este vorba de o acceptare din
partea statului a limitării competenţelor sale, în vederea acordării
unor competenţe sporite Comunităţilor. Competenţa naţională
constituie regula, iar competenţa comunitară excepţia.
Acest principiu a fost introdus ca principiu general privind
competenţele prin Tratatul de la Maastricht (art. 3 B alin. 2 din
tratatul C.E.). El are însă atât precedente doctrinare, cât şi
constituţionale . Dintre sursele doctrinare se impun a fi
menţionate acele teorii care încercau să confere o protecţie
individului faţă de intervenţiile publice nejustificate, prin luarea
deciziilor la nivelul cel mai scăzut posibil. Acest principiu a
cunoscut o evoluţie în sensul intervenţiei forului superior numai
atunci când cel inferior nu reuşea să aibă eficienţă în acţiunile
208
P.Manin, op. cit,. pag. 65
195
sale. Pe plan legislativ, el şi-a găsit aplicarea în diferite
reglementări constituţionale (ex. Germania), precum şi în
domeniul comunitar, în mod implicit. Astfel, art. 5 din tratatul
C.E.C.O. face o referire indirectă la acest principiu în reglemen-
tările privind concurenţa, iar în tratatul C.E. se regăseşte în:
- art. 235 care conferă Consiliului de Miniştri dreptul de a
acţiona în domeniile de competenţă a statelor membre;
- art. 113 şi 116 care se refereau la politica în domeniul
comercial; (art. 116 a fost abrogat prin Tratatul de la Maastricht);
- art. 178 şi 215 privind responsabilitatea extracontractuală
a Comunităţii;
- art. 100 privind concordanţa legislaţiilor naţionale.
S-a constatat însă de către jurisprudenţa comunitară şi de
către statele membre că, în vederea construcţiei comunitare,
subsidiaritatea trebuie să devină un principiu al relaţiilor
comunitare generale. El a fost exprimat pentru prima oară în
acest sens în proiectul de Uniune Europeană al lui A. Spinelli,
propus Parlamentului European (15 iulie 1983), iar din Actul Unic
European rezultă, fără să fie menţionat expres, din dispoziţiile
privind mediul înconjurător.
Tratatul de la Maastricht a fost însă cel care i-a dat o
formulare relativ clară şi precisă (art. 3 B).

1.4.1. Respectarea principiului subsidiaritãţii în activitatea

instituţiilor comunitare

Principiul subsidiarităţii a stârnit discuţii şi pe planul politicii

comunitare, fiind disputat cu ocazia unor reuniuni ale Consiliului
European. Astfel, la Birmingham (16 octombrie 1992) şi
Edinburgh (11-12 decembrie) s-au examinat implicaţiile practice
ale acestui principiu şi s-au stabilit liniile directoare, de natură să
aprecieze în mod corect, de la caz la caz, dacă o măsură luată
de un organ comunitar este conformă acestui principiu. S-a
stabilit astfel că, în vederea aplicării acestuia, trebuie să se
respecte identitatea naţională a statelor membre şi competenţele
naţionale ale acestora.

196
 În acelaşi timp, Comunităţile trebuie să acţioneze în
vederea realizării scopului pentru care au fost create, neputând
lăsa doar în seama statelor aceste atribuţii, cu atât mai mult
atunci când ele nu pot fi îndeplinite în mod corespunzător de
către state. Îmbinarea interesului comunitar cu principiul
subsidiarităţii îşi găseşte reflectarea în modul de acţiune al
instituţiilor comunitare în vederea elaborării dreptului comunitar
derivat, precum şi în jurisprudenţa Curţii.
Astfel, Comisia trebuie să aibă în atenţie să nu propună
Consiliului spre adoptare proiecte de acte normative care – privite
prin prisma subsidiarităţii – nu se impun în mod esenţial a fi
adoptate la acest nivel, ele putând fi lăsate în competenţa
statelor. De asemenea, privitor la directivele adoptate, trebuie să
se lase statelor posibilitatea să aprecieze şi să aleagă mijloacele
de aplicare. În vederea exercitării rolului de iniţiativă legislativă,
Comisia trebuie să procedeze la consultări cât mai largi pentru a
putea oferi o bază cât mai solidă justificării sale faţă de cerinţele
principiului subsidiarităţii.
Consiliul, în activitatea sa de legiferare, trebuie să aibă în
vedere în mod permanent respectarea acestui principiu.
Parlamentul European, prin competenţa sa codecizională,
de asemenea, va trebui să fie un garant al respectării acestui
principiu. Curtea de Justiţie, în exercitarea competenţelor sale,
poate fi solicitată să se pronunţe asupra nerespectării dispoziţiilor
art. 3 B din Tratatul de la Maastricht. Consiliul European a decis
în legătură cu acest articol că el nu are o aplicabilitate directă,
revenind Curţii rolul de a decide în cazurile în care un justiţiabil
atacă în faţa unei instanţe naţionale un act comunitar pe motiv că
el este contrar principiului subsidiarităţii. Competenţa este
atribuită Curţii de Justiţie, întrucât se invocă o chestiune de
valabilitate a acestuia, care nu este de competenţa instanţei
naţionale.

1.5. Principiul proporţionalitãţii

197
 Conţinutul principiului proporţionalităţii constă în faptul că
acţiunile Comunităţii nu vor depăşi ceea ce este necesar pentru
atingerea obiectivelor prevăzute în tratat. Acest principiu a fost
aplicat în jurisprudenţa Curţii de Justiţie încă din anul 1956209,
fiind considerat unul dintre principiile care rezultă din natura
comunităţilor şi care sunt inerente noţiunii de piaţă comună şi
doctrinei neo-liberale pe care aceasta se bazează. Potrivit
acestui principiu, instituţiile comunitare vor trebui să acţioneze în
aşa fel încât să nu depăşească în exercitarea competenţelor
ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivelor comunitare.
Atunci când instituţia poate să aleagă între mai multe variante de
rezolvare a atribuţiilor sale, în baza acestui principiu, va trebui să
o aleagă pe cea mai puţin constrângătoare pentru cel care
urmează să o execute, iar în cazurile în care se impun unele
sarcini, acestea să nu fie disproporţionate în raport cu scopurile
vizate.
Acest principiu îşi găseşte reflectarea mai ales în aplicarea
unor măsuri de sancţionare de natură administrativă sau penală,
precum şi în domeniul protecţiei consumatorilor interni din statele
membre, sau în cel al liberei circulaţii a persoanelor. Principiul se
aplică atât în ceea ce priveşte măsurile comunitare, cât şi
măsurilor naţionale care prevăd sancţionarea încălcărilor
normelor dreptului comunitar.

1.6. Aspecte noi prevãzute în Protocolul anexã la

Tratatul de la Amsterdam privind principiile
subsidiaritãţii şi proporţionalitãţii

Printr-un protocol anexă la Tratatul de la Amsterdam care

modifică Tratatul de la Maastricht instituind Uniunea Europeană
şi care se referă la aplicarea principiilor subsidiarităţii şi

209
CJCE, 25.11.1956, Fédération charbonière de Belgique,
8/55 pag.199. A se vedea şi Jean Boulouis - Droit institutionel
de l’Union européenne, Montchrestien, 5-eme édition,1995, pag.
128-129.
198
proporţionalităţii, se arată că în scopul definirii cu mai multă
precizie a acestor principii şi pentru a face ca ele să fie
respectate cu rigurozitate şi să fie aplicate în mod concret de
către toate instituţiile, se cere ca fiecare instituţie să vegheze la
aplicarea lor. Se prevede că principiul subsidiarităţii nu pune în
discuţie competenţele conferite Comunităţii Europene prin tratat,
aşa cum au fost ele interpretate de către Curtea de Justiţie.
Pentru orice propunere de text legislativ, motivele care stau la
baza acestuia trebuie să facă obiectul unei declaraţii de justificare
şi care să demonstreze că aceasta este conformă principiilor
subsidiarităţii şi proporţionalităţii, iar argumentele care justifică
realizarea unui obiectiv la nivel comunitar în condiţii mai bune
trebuie să fie sprijinite de indicatori calitativi şi cantitativi.
Potrivit protocolului, pentru ca o acţiune comunitară să fie
justificată din punct de vedere al principiului subsidiarităţii, ea
trebuie să corespundă acestuia din cel puţin două motive:
- obiectivele sale să nu poată fi realizate suficient prin
acţiuni ale statelor membre potrivit reglementărilor constituţionale
naţionale
- acţiunea comunitară să reprezinte modalitatea cea mai
adecvată.
Pentru a aprecia această situaţie se va avea în vedere:
- aspectul transnaţional al chestiunii;
- acţiunea la nivel naţional să fie limitată sau chiar să
lipsească, ceea ce ar fi contrar scopurilor tratatelor comunitare
,sau ar dăuna în alt mod intereselor statelor membre;
- acţiunea la nivel comunitar să prezinte avantaje evidente
în comparaţie cu acţiunea la nivel naţional, datorită importanţei
scopurilor urmărite sau a efectelor acesteia.
Forma acţiunii comunitare va fi pe atât de simplă pe cât o
permite realizarea adecvată a obiectivului urmărit. Comunitatea
nu legiferează decât în măsura în care acest lucru este necesar.
Măsurile Comunităţii trebuie să lase autorităţilor naţionale o marjă
de decizie cât mai mare, care să permită atingerea obiectivelor,
cu respectarea cerinţelor tratatelor comunitare. Sunt, de
asemenea, prevăzute în protocol sarcini pentru Comisie în ceea
ce priveşte iniţierea de consultări înaintea iniţiativelor legislative,

199
motivarea pertinentă a oricărei propuneri făcute, eficienţa oricăror
cheltuieli propuse, precum şi prezentarea de rapoarte anuale
Consiliului European, Parlementului European, Consiliului
Miniştrilor, Comitetului regiunilor şi Comitetului economic şi
social.

2. Câmpul de aplicare al competenţelor

comunitare

Analiza problematicii competenţelor Comunitare presupune

luarea în considerare a teritoriului şi a persoanelor asupra cărora
acestea se exercită, între competenţele statelor şi cele ale
comunităţilor existând o serie de deosebiri.

2.1. Competenţa teritorialã

În ceea ce priveşte competenţa teritorială, întrucât

Comunităţile nu au un teritoriu propriu, competenţa lor se exercită
asupra spaţiului alcătuit din teritoriile statelor membre.
Această competenţă comunitară este limitată, ea având
doar prerogativele care rezultă din tratatele de constituire. Este
vorba deci de o competenţă parţială a Comunităţilor asupra
acestor teritorii, complementară cu cea a statelor care, de
asemenea, nu mai au o competenţă integrală, întrucât au cedat o
parte din aceste competenţe Comunităţilor.
Competenţa comunitară se aplică deci întregii suprafeţe a
statelor membre atât uscatului, cât şi apelor interioare, mării
teritoriale, platoului continental, zonei economice exclusive, cât şi
spaţiului aerian aferent. Se recunoaşte şi o competenţă
extrateritorială a Comunităţilor, care nu se confundă cu situaţia în
care unele norme comunitare se aplică în relaţiile cu terţe state,
având la bază unele acorduri încheiate între aceştia (acorduri
încheiate cu A.E.L.S., S.E.E. etc.).

200
2.2. Competenţa personalã

Din punctul de vedere al persoanelor asupra cărora se

extinde competenţa comunitară, aceasta se referă la totalitatea
persoanelor fizice şi morale ale tuturor statelor membre. Aceasta
situaţie se bazează şi pe faptul că există şi o cetăţenie
europeană, instituită prin Tratatul de la Maastricht.

2.2.1. Cetãţenia europeanã

Noţiunea de cetăţenie europeană îşi are originea în

documentele Consiliului European de la Fontainbleau (1984).
Anterior, cu prilejul întâlnirii şefilor de state şi guverne de la Paris
(10-11 decembrie 1974) s-a realizat acordul de constituire a unui
grup de lucru care urma să studieze condiţiile şi termenele în
care se va putea acorda, pentru cetăţenii celor nouă state
membre în momentul respectiv, drepturi speciale provenite din
calitatea de cetăţeni ai statelor comunitare210. În baza acestor
documente, Comisia a înaintat Consiliului un raport cu privire la
această problemă, deşi nu se contura încă instituirea instituţiei
cetăţeniei europene în documentele respective. Această
problemă a fost reluată cu prilejul reuniunii de la Dublin a
Consiliului European (1990), când s-a avut în vedere instituirea
unei cetăţenii europene. Pe baza acesteia urma să se
recunoască unele drepturi politice şi sociale pentru persoanele
care urmau să beneficieze de ea. Ea apărea deci ca un suport al
uniunii politice care urma să se creeze. Se avea în vedere nu o
contopire a identităţii naţionale, ci o modalitate de comunicare
între acestea.
În prima fază s-a avut în vedere mai ales libera circulaţie
a persoanelor. Ulterior, s-a apreciat că ea trebuie să se refere, în
finalul construcţiei comunitare, mai ales la acordarea de drepturi
care pot fi exercitate fără considerarea frontierelor şi a altor
limitări de natură naţională.
În urma exprimării mai multor puncte de vedere în
legătură cu această problemă, Consiliul European de la
Maastricht din 9-10 decembrie 1991 şi-a axat discuţiile pe două

210
Bull C,.E. suppl. 12/74, punctul 1104
201
probleme esenţiale: recunoaşterea unei duble cetăţenii şi
atribuirea de drepturi cetăţenilor comunitari fără să se ţină seama
de cetăţenia acestora. În legătură cu problema dublei cetăţenii, s-
a avut în vedere faptul că orice persoană are, de regulă,
cetăţenia statului său, care îi conferă anumite drepturi şi obligaţii.
Cetăţenia dublă, europeană, trebuie să fie un complement al
cetăţeniei naţionale şi nu o substituire a acesteia211. Deci
cetăţenia de bază a oricărei persoane este stabilită conform
normelor juridice interne, iar cetăţenia europeană este o
consecinţă a deţinerii unei cetăţenii a unui stat care este membru
al Uniunii Europene.
Această concepţie a fost întărită prin Tratatul de la
Maastricht (art. F, par. 1), care precizează că: “uniunea respectă
identitatea naţională a statelor membre ale căror sisteme
guvernamentale sunt fondate pe principiile democratice”.
Cetăţenia europeană a fost astfel instituită prin tratatul de
la Maastricht (art. 8 par. 1 C.E.).
Persoanele care beneficiază de cetăţenia europeană se
bucură de o serie de drepturi. Astfel, persoana are dreptul la
liberă circulaţie şi sejur pe teritoriul intercomunitar, drept care nu
este supus decât limitărilor şi condiţiilor prevăzute de Tratatul de
la Maastricht şi dispoziţiilor adoptate în vederea aplicării acestuia.
Dreptul de vot la alegerile naţionale şi europene reprezintă o altă
consecinţă a recunoaşterii calităţii de cetăţean european. În acest
domeniu există însă o serie de deficienţe cauzate de
reglementările naţionale privind acordarea dreptului de vot în
cadrul alegerilor interne . Astfel, unele state acordă drept de vot
străinilor,(Danemarca, Olanda), în timp ce altele nu recunosc
acest drept decât cetăţenilor proprii (Franţa, Germania). Din
aceste considerente apar o serie de dificultăţi în ceea ce priveşte
exercitarea dreptului la vot, întrucât orice cetăţean european are
dreptul să voteze şi să fie ales în cadrul alegerilor pentru
Parlamentul European, indiferent de ţara în care se află. Din
aceste considerente, art. 138, par. 3 C.E., aşa cum este modificat
prin Tratatul de la Maastricht, reiterează necesitatea adoptării

211
Bull. C.E. supple 2/91, sp. pag. 74
202
unei proceduri uniforme referitoare la condiţiile de eligibilitate şi
desfăşurare a votărilor pentru toate statele membre212.
Cetăţenia europeană are implicaţii şi în ceea ce priveşte
protecţia diplomatică a persoanelor care o posedă, întrucât într-
un stat terţ, unde statul naţional al respectivei persoane nu este
reprezentat, el poate solicita protecţia diplomatică a oricărui alt
stat comunitar (art. D din Tratatul de la Maastricht).
Dreptul de petiţionare este de asemenea recunoscut în
baza cetăţeniei europene. Fiecare cetăţean european are dreptul
de petiţionare conform art. 128-130 din Regulamentul interior al
Parlamentului European. În baza acestui drept, poate să prezinte,
individual sau în asociere cu alţi cetăţeni ai Comunităţilor, cereri
sau doleanţe scrise către Parlament.
Tratatul de la Maastricht, în art. 138 D precizează
persoanele care pot adresa petiţii Parlamentului şi conţinutul
acestora. Sunt astfel îndreptăţite să adreseze petiţii persoanelor
fizice sau juridice cu privire la o problemă care priveşte domeniul
de activitate al Comunităţilor.
Mediatorul este împuternicit să primească reclamaţii de la
cetăţenii statelor membre ale Uniunii Europene şi de la alte
persoane, aşa cum am arătat mai sus, în cap.II, paragr. 5.5.5.

3. Domeniile de acţiune ale Comunitãţilor şi

Uniunii Europene

3.1. Realizarea pieţei interne

Noţiunea de piaţă internă a fost introdusă de Actul Unic

European. Tratatul C.E.E. prevedea ca obiectiv doar realizarea
unei pieţe comune. Trebuie remarcat faptul că, deşi această
noţiune a fost asociată în mod frecvent Comunităţii Economice
212
Această prevedere a impus modificări constituţionale în
unele state, printre care şi în Franţa
203
Europene, ea constituie în egală măsură şi scopul celorlalte două
Comunităţi, constituindu-se în fundament al construcţiei comuni-
tare, chiar dacă în cazul acestora are un caracter sectorial.
Conceptul de piaţă comună este apreciat ca având un caracter
neo-liberal, putând fi definit ca o arie geografică unică, substituită
ariei geografice naţionale care fuzionează şi în care se aplică
regulile economiei de piaţă. Aceasta presupune aplicarea unor
reguli privind concurenţa, suprimarea barierelor vamale naţionale
şi aplicarea unor tarife vamale comune. Libera circulaţie a
mărfurilor se bazează pe crearea unei uniuni vamale, care este o
realitate diferită de zonele de liber schimb, când statele îşi
păstrează propriile regiuni vamale, deşi asigură libera circulaţie a
produselor în relaţiile cu statele terţe. Ea presupune, de
asemenea, şi înlăturarea oricăror măsuri de contingentare a
produselor sau de aplicare a unor taxe, ajutoare sau alte măsuri
de acest gen pentru protejarea directă sau indirectă a produselor
naţionale, precum şi eliminarea discriminărilor de natură publică
sau privată, care au la bază considerente naţionale. Uniunea
vamală a fost creată între cele şase state membre ale
Comunităţilor la 1 iulie 1968, ulterior fiind extinsă şi asupra
celorlalte state devenite membre. Piaţa internă este reglementată
în art. 3 alin. C art. 7A din Tratatul C.E. ca fiind un spaţiu
caracterizat prin înlăturarea între statele membre a obstacolelor
privind libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi
capitalurilor. În vederea realizării pieţei interne, Comunităţilor le
revin o serie de atribuţii care constau în principal în intervenţia în
vederea armonizării cadrului normativ impus statelor printr-o serie
de măsuri, acestea fiind cuprinse în “cartea albă” adoptată de
Comisia Europeană în 1985.
Măsurile respective sunt specifice obiectivelor care
urmează a fi realizate. Din momentul realizării pieţei unice (1
ianuarie 1993) Comunităţile urmau să aibă preponderent
competenţe de control, exercitate prin intermediul directivelor
(conform art. 99 şi 100 A), statele membre trebuind să îşi
armonizeze reglementările interne cu cele comunitare.

204
3.2. Politicile comune

În tratatul C.E.E. sunt prevăzute politicile comune în

domeniul comercial, agricultură, pescuit şi în domeniul
transporturilor. Noţiunea de politică comună nu se defineşte prin
prevederile tratatului. Modificările ulterioare ale tratatului nu au
schimbat cadrul iniţial în ceea ce priveşte aceste domenii.
Politicile comune au fost caracterizate ca acordând Comunităţilor
competenţa de a acţiona, lipsind statele de posibilitate de a
întreprinde măsuri specifice în aceste domenii213.

3.2.1. Politica comercialã

În domeniul politicii comerciale se are în vedere pe lângă

spaţiul economic intern şi cel extern, atribuindu-se competenţe
comunitare în ceea ce priveşte tarifele vamale, politica
exporturilor, negocierea acordurilor comerciale externe şi
măsurile de protecţie comercială (antidumping etc.).
În acest domeniu, Comunităţile au competenţa exclusivă,
ceea ce înseamnă că statele sunt lipsite de competenţă proprie.

3.2.2. Politica agricolã şi în domeniul pescuitului

Aceste domenii sunt de asemenea rezervate competenţei

comunitare. Se aplică şi în acest domeniu regulile liberei circulaţii
şi protecţiei faţă de exterior, dar prin mecanisme specifice, nu
prin aplicarea tarifului vamal comun.

3.2.3. Politica în domeniul transporturilor

Transporturile sunt incluse în categoria serviciilor şi sunt

considerate ca un element important pentru realizarea pieţei
interne, motivul atenţiei speciale constând în importanţa
deosebită a acestui domeniu pentru susţinerea dezvoltării
celorlalte sectoare de activitate, fapt pentru care este un domeniu
rezervat competenţei comunitare.
213
P. Manin, op. cit., pag. 81
205
3.2.4. Politica economicã şi monetarã

Politica economică a statelor membre a fost reglementată

în art. 103 alin 1 şi 104 din Tratatul C.E.E., care se referă de fapt
la politica macroeconomică a acestora şi în art. 108 şi 109 care
prevăd procedurile speciale pentru evitarea crizelor economice.
Politica economică şi monetară a Uniunii Europene reprezintă un
domeniu de o deosebită extindere în cadrul Tratatului de la
Maastricht. Titlul VI al tratatului cuprinde reglementarea acestor
politici în mod detaliat.
Din dispoziţiile Tratatului de la Maastricht rezultă că
politica monetară constituie domeniul de competenţă al
Comunităţilor, iar politica economică urmează să rămână în sfera
de activitate a statelor, deşi, aşa cum în mod justificat s-a sesizat,
aplicarea politicii monetare comunitare va fi de natură să reducă
în mod substanţial autonomia economică a statelor214. Politica
monetară, deşi nu este calificată în direct ca fiind o politică
comunitară, are toate caracteristicile acesteia, fapt pentru care ea
nu poate fi aplicată decât în măsură progresivă şi cu posibilităţi
de derogare corespunzătoare. În acest domeniu, Sistemul
European al Băncilor Centrale (S.E.B.C.) conform art. 105, par. 1,
stabileşte şi aplică politica monetară a Comunităţii, fondată pe
economia de piaţă şi pe menţinerea stabilităţii preţurilor (art. 105
par. 1), interzicându-se şi băncilor centrale naţionale să
finanţeze prin orice mijloace deficitul public (art. 104, par. 1). De
asemenea, S.E.B.C. deţine şi girează rezervele oficiale de
schimb ale statelor membre (acestea neputând păstra în gestiune
în devize decât fondul de rulment). Rezultă deci că, în acest
domeniu, competenţa comunitară cuprinde toate aspectele care
se referă la sensul obişnuit al acestei noţiuni.
Emisiunea de monedă, conform art. 105 A este de
competenţa B.C.E., nefiind valabile decât monedele emise de
către B.C.E. sau de către băncile naţionale autorizate de către

214
P.Manin, op. cit. pag. 83
206
acestea. Emisiunea de monedă naţională se poate efectua doar
cu aprobarea B.C.E. în ceea ce priveşte volumul acesteia.

3.2.4.1. Moneda unicã europeanã

În ceea ce priveşte moneda unică, Tratatul de la Maastricht

prevede că în momentul intrării în vigoare a celei de-a treia faze,
Consiliul, pe baza votului unanim al membrilor săi, la propunerile
Comisie şi după consultarea B.C.E., hotăreşte ratele de
conversiune pe baza cărora monedele naţionale sunt irevocabil
fixate şi cursul irevocabile la care monedele lor sunt stabilite.
Începând din acel moment s-a decis că ECU va fi moneda unică,
iar Consiliul va lua măsuri pentru a asigura introducerea acesteia
în toate ţările membre, iar ECU urma să înlocuiască toate
monedele naţionale ale statelor membre215. Cu prilejul reuniunii
neoficiale a miniştrilor de finanţe din ţările membre ale Uniunii
Europene desfăşurată la Versailles la 8 aprilie 1995, preşedintele
Bundesbank a propus ca moneda unică europeană să nu fie
denumită ECU, ci EURO, denumire care a fost acceptată cu
această ocazie.
În faza a doua a creării Uniunii economice şi monetare (10
ianuarie 1994) conform art. 109 E. 1 din Tratatul de la Maastricht
nu a prevăzut transferuri de competenţă din partea statelor în
acest domeniu. Ea avea mai ales rolul de a permite statelor să îşi
adopte legislaţia şi să asigure o independenţă pentru banca
naţională centrală. În acest sens a fost creat Institutul Monetar
215
ECU provine de la prescurtarea denumirii în limba engleză
a “European Currency Unity”. El a înlocuit “Unitatea de cont
monetar european” care a fost introdusă în 1973, după dispariţia
sistemului Bretton-Woods. Pentru început ECU exista sub forma
oficială, ca monedă de rezervă, instrument de tranzacţie între
băncile centrale şi sub forma privată ca mijloc de plată prin cec,
utilizată de comun acord între persoanele private sau autorităţile
publice. El nu era încă materializat în bilete emise de o bancă.
Începând cu 1 ianuarie 1994, ECU privat a fost prevăzut să fie
transformat în ECU oficial, care să aibă curs legal.
207
European care urma să efectueze studii şi să faciliteze
cooperarea, până la crearea Băncii Centrale Europene, când
acesta va dispărea. În cea de-a treia fază, urma să se analizeze
de către Consiliu în componenţa miniştrilor de finanţe şi a celor
însărcinaţi cu problemele economice modul în care fiecare stat
îndeplineşte condiţiile pentru adoptarea monedei unice. Consiliul
trebuia să decidă prin majoritate calificată, pe baza rapoartelor
Comisiei şi a Institutului Monetar European. Pe baza acestei
decizii şi cu avizul Parlamentului, Consiliul European (în formaţia
şefilor de state şi de guverne) urma să decidă până cel mai târziu
la 31 decembrie 1996, cu majoritate calificată, statele care
îndeplinesc condiţiile pentru adoptarea monedei unice şi – în caz
afirmativ – va stabili data pentru intrarea în vigoare. Condiţiile
care trebuiau să fie îndeplinite de către state în acest sens au
fost denumite “criterii de convergenţă” şi sunt prevăzute în art.
109 C.E. şi în protocolul nr. 6. Ele se referă la situaţia băncii
centrale din statul respectiv, stabilirea preţurilor, situaţia finanţelor
publice, nivelul ratelor de dobândă pentru termen lung etc. În
situaţia în care Consiliul nu va putea adopta această decizie până
la sfârşitul anului 1997, înainte de 1 iulie 1998 în aceeaşi
formaţie, Consiliul urmând procedura de mai sus, va confirma cu
majoritate calificată care sunt statele membre care îndeplinesc
condiţiile necesare pentru adoptarea monedei unice. În această
situaţie, urma să înceapă faza a treia, care era prevăzută pentru
1 ianuarie 1999, cel târziu (art. 109 J.4), iar statele care nu vor
îndeplini respectivele condiţii pentru adoptarea monedei unice vor
fi exceptate de la aplicarea politicii monetare şi nu vor participa la
gestiunea politicii comune. La un interval de doi ani, Comisia şi
B.C.E. urmau să prezinte Consiliului un raport cu privire la noile
state care vor îndeplini condiţiile de adoptare a monedei unice,
asupra căreia Consiliul compus din şefi de state şi guverne va
decide cu majoritate calificată de voturi, după consultarea
Parlamentului216.
216
Pentru Marea Britanie şi Danemarca, prin protocoalele
anexă s-au prevăzut condiţiile speciale de participare la acest
proces. Până în prezent, statele care au trecut la moneda unică
EURO sunt următoarele :Austria, Belgia, Germania, Spania,
208
 3.2.4.2. Avantajele introducerii
monedei unice europene

Instituirea unei monede unice europene a fost considerată

ca având o serie de avantaje, dintre care menţionăm:
a)- evitarea necesităţilor de schimburi valutare şi a
costurilor aferente (diferenţa dintre cursul de vânzare şi
cumpărare, comisionul bancar, plata personalului angajat în
schimbul valutar, etc.);
b)- eliminarea variabilităţii cursurilor de schimb, a riscului
valutar şi a pierderilor cauzate de modificarea cursului nominal;
c)- simplificarea contabilităţii în cadrul operaţiunilor
financiare dintre firme, faţă de situaţia utilizării mai multor
monede;
d)- instituirea unui factor de stabilitate a preţurilor şi de
consolidare a cursului valutar real (prin eliminarea costurilor
provocate de inflaţie);
e) eliminarea diferenţelor dintre ratele dobânzilor şi
mişcările de capital;
f)- dispariţia constrângerilor pe care le suportau guvernele
în privinţa balanţelor de plăţi, întrucât piaţa financiară privată va
putea să finanţeze deficitele financiare, dispărând riscul valutar;
S-a prevăzut că statele vor opera cu monedele naţionale
atâta timp cât nu va fi tipărită moneda unică EURO, aceasta
având totuşi un rol de calcul echivalent faţă de celelalte monede
naţionale. Au avut loc şi unele dispute potrivit cărora adoptarea
monedei unice şi renunţarea la monedele naţionale ar constitui o
atingere a suveranităţii şi independenţei statelor membre. Deşi s-
a propus ca moneda unică să intre în circuit la începutul anului
2000 sau în decembrie 2001, s-a decis la Versailles ca aceasta
să fie efectiv pusă în circulaţie în februarie 2002, această dată
fiind adoptată avându-se în vedere şi scăderea cursului monedei
unice europene pe piaţa valutară din ultima perioadă.

Finlanda, Franţa, Irlanda, Italia, Olanda şi Portugalia

209
 4. Politica socialã (Spaţiul social european)

Un moment deosebit de important în activitatea Uniunii

Europene îl constituie domeniul social. Acesta depăşeşte
problematica legată de dreptul la muncă, extinzându-se şi asupra
politicii sociale şi a domeniilor corelative.
Problematica spaţiului social european a fost avută în
vedere îndeosebi de Franţa, după preluarea funcţiei de
preşedinte al Franţei de către F.Mitterrand.
În cadrul tratatelor constitutive ale Comunităţilor politica
socială se referea doar la intervenţia Fondului Social European
(creat în 1960) în două direcţii: acordarea unui ajutor financiar
statelor care aveau nevoie pentru reciclarea profesională, ajutorul
acordat persoanelor aflate în şomaj, în vederea recalificării şi în
al doilea rând prin acordarea unor competenţe Comunităţilor
pentru a asigura procesul social, care în fapt se limita doar la
sensibilizarea Comunităţilor în vederea luării unor măsuri în acest
domeniu, fără posibilitatea de a le obliga în vreun mod.
Comunităţile avea competenţă de reglementare doar în protecţia
sănătăţii şi a securităţii sociale a muncitorilor emigranţi. Având în
vedere această situaţie, Consiliul a adoptat la 21 ianuarie 1972
(ca urmare a aplicării principiilor stabilite de reuniunea de la Paris
din 1972) primul program de acţiune socială. Acesta avea ca
obiective: reducerea şomajului în totalitate, sau la o rată cât mai
mică, participarea crescută a partenerilor sociali la deciziile
C.E.E. şi la gestiunea întreprinderilor, ameliorarea condiţiilor de
viaţă şi de muncă. Adoptarea Actului Unic European, a Cartei
comunitare a drepturilor fundamentale sociale ale muncitorilor
(decembrie 1989), precum şi a Tratatului de la Maastricht au
reprezentat etape succesive care au dezvoltat reglementările
comunitare în domeniul social şi au permis dezvoltarea Spaţiului
social european. Cu ocazia adoptării Tratatului de la Maastricht,
s-au manifestat tendinţe opuse în ceea ce priveşte lărgirea
competenţelor comunitare în domeniul social, între Franţa care
dorea acest lucru şi Marea Britanie care s-a opus acestei
tendinţe. Protocolul anexă privind acest domeniu este semnat
210
doar de unsprezece state. Acestora urmează să li se aplice pe
cale de directive prescripţii minimale care să fie aplicate progresiv
în politica socială naţională. Marea Britanie nu ia parte la
reuniunile Consiliului în care se discută aceste probleme.

5. Politica în domeniul concurenţei

Considerată ca element esenţial al economiei de piaţă,

concurenţa are ca rol primordial protecţia şi garantarea libertăţii
de acţiune a operatorilor economici, respectiv: libertatea
comerţului şi industriei, libertatea în stabilirea ofertei, libertatea
contractuală, libertatea consumatorilor de a alege produsele şi
serviciile conform calităţii acestora şi a preţurilor la care sunt
oferite. În vederea atingerii acestor obiectivă există două moduri
de privi aceste probleme: concurenţa-condiţie, o variantă clasică,
conform căreia se consideră concurenţă ca o condiţie
indispensabilă de realizare a dezvoltării economice şi
concurenţa-mijloc, conform căreia concurenţa poate fi sacrificată
în unele situaţii excepţionale în vederea realizării unui progres
economic şi social.
Pe baza dispoziţiilor art. 85-87 din Tratatul C.E.E., Comisia
este competentă să vegheze la aplicarea regulilor de interzicere
a înţelegerilor şi a poziţiilor dominante, iar prin aplicarea art. 92-
94 sunt prevăzute controalele “ajutoarelor” oferite de stat şi
respectarea dispoziţiilor tratatului privind întreprinderile publice şi
întreprinderile care beneficiază de drepturi speciale sau
exclusive, aşa cum prevede art. 90.
În vederea reglementării acestui domeniu, Comunităţile au
adopta un număr important de acte normative şi, în special,
decizii individuale. Nu se poate vorbi de o competenţă exclusivă
a Comunităţilor în acest domeniu întrucât pot adopta regulii de
concurenţă şi pot stabili organe de supraveghere. Rămâne însă
în vigoare principiul primordialităţii dreptului comunitar.

211
 6. Politica în domeniul mediului înconjurãtor

Neprevăzută iniţial în tratatul C.E.E., dar avută în vedere în

baza ar. 25 al acestuia, protecţia mediului înconjurător ridică
unele probleme destul de complexe pentru Comunităţile
europene şi statele membre, întrucât în acest domeniu se
întâlnesc atât competenţe comunitare de natură diferită (de
programare şi finanţare), cât şi în legătură cu dreptul internaţional
(acorduri cu alte state) precum şi competenţe care sunt la
latitudinea statelor membre (adoptarea unor măsuri de protecţie
specială sau încheierea de acorduri internaţionale dar în
concordanţă cu reglementările comunitare. Tratatul de la
Maastricht deşi a modificat dispoziţiile anterioare privind
competenţa comunităţilor doar în cazurile în care se poate
acţiona mai eficient la nivel comunitar, a introdus în Tratatul C.E.
principiul subsidiarităţii, care practic conduce la aceeaşi situaţie.

7. Politica privind circulaţia persoanelor strãine

în interiorul Comunitãţilor

Această politică are în Tratatul de la Maastricht, o

reglementare prudentă, diferită de cea care se referă la piaţa
internă. Nu s-a stabilit o politică comunitară în acest domeniu.
Singura competenţă comunitară are în vedere stabilirea
statelor necomunitare ai căror cetăţeni trebuie să posede o viză
pentru a putea circula în statele membre. Restul problemelor
rămân în competenţa organelor comunitare, ca obiect de
reglementare în cadrul cooperării cu alte state, sau de transferare
a competenţelor organelor comunitare.

8. Alte domenii de competenţã comunitarã

212
 Tratatul de la Maastricht mai prevede şi alte domenii în
care se exercită competenţa Comunităţilor. Este cazul domeniului
cercetării şi dezvoltării tehnologice în domeniul realizării unui
nivel ridicat de protecţie a sănătăţii, în cooperare în vederea
dezvoltării, în domeniul energiei şi turismului, în domeniul
învăţământului şi dezvoltării statelor membre.
Fiind domenii relativ noi, nu sunt suficient concretizate nici
din punct de vedere practic, nici jurisdicţional217.
Se poate desprinde concluzia că s-a avut în vedere în
momentul adoptării Tratatului de la Maastricht acordarea pentru
Comunităţi a unor competenţe subsidiare, lăsându-se statelor un
câmp relativ larg de acţiune, având în vedere complexitatea
deosebită a domeniilor respective.

9. Cooperarea intensificatã

Problema integrării diferenţiate sau flexibile nu este nouă.

Este frecvent afirmat faptul că unele state membre doresc să
progreseze pe baza integrării europene mai accentuate, în timp
ce altele sunt foarte reticente din acest punct de vedere. Dacă
unele soluţii la aceste chestiuni au fost de regulă găsite în
trecut,cum a fost de exemplu cazul Protocolului social sau
crearea Uniunii economice şi monetare, aceste exemple au
arătat, fără îndoială, necesitatea stabilirii unui cadru juridic
obiectiv care să fie mai eficient decât a se face apel la excepţii,
de la caz la caz.
Astfel, Tratatul de la Amsterdam cuprinde dispoziţii
referitoare la condiţiile şi mecanismele care permit instituirea unei
cooperări intensificate între mai multe state în perioadele unor
etape, fără ca să fie puse în joc principiile tratatului şi, în special,
cele privind libertatea de circulaţie şi drepturile cetăţenilor. In
această situaţie, dacă o majoritate de state doreşte, este posibil
217
P.Manin, op. cit. pag. 90
213
ca prin votul majorităţii calificate a statelor membre să se
stabilească, în condiţiile prevăzute în tratate, cooperări
intensificate, atât în domeniul comunitar propriu-zis, cât şi în
domeniul cooperării penale şi poliţieneşti.
Politica externă şi de securitate comună este exclusă din
câmpul de aplicare al cooperării intensificate, posibilitatea unei
„abstenţiuni constructive” fiind singurul mecanism de „flexibilitate”
autorizat în acest caz.

10. Politicile de bazã ale Uniunii Europene

Aşa cum am arătat mai sus, conform prevederilor

Tratatului de la Maastricht, Uniunea Europeană se bazează în
noua sa arhitectură pe trei piloni: Comunităţile europene, politica
externă şi de securitate comună şi cooperarea în domeniul
justiţiei şi afacerilor interne.
Având în vedere existenţa cadrului instituţional unic se
întâlnesc în general aceleaşi organe care au atribuţii în aceste
domenii, mai puţin Curtea de Justiţie, care nu poate să intervină. .
Există însă şi anumite organe specializate în aceste domenii,
care nu au alte compenţe în cadrul Comunităţilor.

10.1. Politica externã şi de securitate comunã

Politica externă şi de securitate comună (P.E.S.C.)

constituie al doilea pilon al Uniunii Europene. Ea este
regulamentată în art. J.1. – J.11 din Tratatul de la Maastricht,
precum şi în alte dispoziţii normative. Conform art. J.1. par. 1,
P.E.S.C. are vocaţie generală acoperind toate domeniile politice
externe şi de securitate a statelor membre, aşa cum este definită
şi aplicată de către Uniunea Europeană şi de către statele
membre. Deciziile de aplicare în aceste domenii sunt adoptate de
către Consiliul prin unanimitate de voturi, fără ca această cerinţă
a unanimităţii să constituie motiv de neadoptare a documentelor
în caz de abţinere. În unele situaţii, Consiliul poate decide cu
214
majoritate calificată. Consiliul are în vedere principiile politice
stabilite de către Consiliul European care, conform art. D din
Tratatul de la Maastricht, trebuie să informeze Parlamentul
European cu privire la stadiul realizării obiectivelor P.E.S.C.
În paragraful 2 al art. J.1 se stabilesc ca obiective ale
P.E.S.C. salvgardarea şi dezvoltarea valorilor comune ale
statelor membre, a independenţei şi securităţii Uniunii Europene,
a păcii, a democraţiei şi a respectării drepturilor omului şi a
libertăţilor sale fundamentale, făcându-se referire la principiile
prevăzute în Carta O.N.U. , în Actul final de la Helsinki din 1975
şi în Carta de la Paris pentru o nouă Europă. Obiectivele apărării
comune sunt stabilite în art. J.4., paragraful 1 din Tratatul de la
Maastricht ca fiind ansamblul chestiunilor privind securitatea
Uniunii Europene, inclusiv a celor care pot conduce la un moment
dat la o apărare comună. În declaraţia privind Uniunea Europei
Occidentale (U.E.O.) paragraful 1, se apreciază că se are în
vedere, în perspectiva apărării comune, solicitarea elaborării şi
aplicării deciziilor şi acţiunilor U.E.O. în acest sens, în
compatibilitate cu politica Organizaţiei Tratatului Atlanticului de
Nord.
La întâlnirea Consiliului European din 1996 s-a prevăzut
posibilitatea revizuirii art. J.4 din Tratatul de la Maastricht pe baza
propunerilor Consiliului miniştrilor şi în funcţie de evaluarea
progreselor şi de experienţa în acel moment în domeniul
respectiv (art. J.4 par. 4 şi art. N par. 2., lit. A şi B). În vederea
realizării acestor obiective comunitare sunt prevăzute ca
modalităţi: cooperarea sistematică între statele membre (art. J.2)
şi acţiunile comune (art. J.3).
Cooperarea sistematică între statele membre are în vedere
o concentrare a acţiunilor acestor state cu prilejul sesiunilor
Consiliului, prin care să se asigure realizarea unei “poziţii
comune” care să ducă la acţionarea în acelaşi sens a tuturor
statelor comunitare. Acţiunile comune se referă la domeniile în
care statele membre au “interese importante în comun” şi care
pot fi stabilite prin deciziile Consiliului ca făcând obiectul unei
acţiuni comune – în ceea ce priveşte obiectivele urmărite,
mijloacele şi procedeele de acţiune, condiţiile şi durata acestora –
215
pe baza orientărilor stabilite de Consiliul European. Având în
vedere importanţa deosebită a acestor domenii pe plan regional
cât şi pe plan internaţional, art. J.5 par. 4 stabileşte sarcina
membrilor permanenţi ai Consiliului de Securitate al O.N.U.
(Franţa. Marea Britanie) de a apăra în cadrul acestei politici
comunitare poziţiile şi interesele acestora în Consiliului de
Securitate.
Se statuează prin art. J.7 şi o cooperare între Consiliul
European şi Parlamentul European, care este consultat prin
preşedintele său în ceea ce priveşte orientările generale ale
P.E.S.C., şi căruia i se prezintă informări şi participă la dezbateri
pe această temă, având şi posibilitatea de a ridica anumite
chestiuni şi a face recomandări.
Preşedintele reprezintă Uniunea în problemele care privesc
P.E.S.C. şi este responsabil de punerea în aplicare a acţiuniloe
comune. Comisia şi statele membre au, de asemenea,
posibilitatea de a sesiza Consiliul cu anumite probleme şi
propuneri, iar în caz de urgenţă, pot cere o reuniune
extraordinară a Consiliului European. Această reuniune poate fi
convocată şi de către preşedintele Consiliului, în cazuri
excepţionale, din oficiu sau la cererea Comisiei sau a unui stat
membru, în termen de 48 de ore, sau în termen mai scurt în caz
de necesitate absolută.
Tratatul de la Amsterdam cuprinde un număr important de
dispoziţii privind P.E.S.C., reglementate în Titlul V (art.J1 – J18),
reluând multe dintre prevederile Tratatului de la Maastricht, dar
adăugând şi reglementări noi.
Astfel, în art. J2 din tratat se prevede că Uniunea
Europeană urmăreşte realizarea obiectivelor în acest domeniu
prin:
- definirea principiilor şi orientărilor generale ale P.E.S.C.;
- luarea deciziilor privind strategiile comune;
- adoptarea acţiunilor comune;
- adoptarea de poziţii comune;
- intensificarea cooperării între statele membre în
conducerea politicilor lor;
216
 Se prevăd în art.J13 para. 1 şi situaţiile când Consiliul
poate hotărî cu majoritate calificată:
- atunci când în baza strategiei comune adoptă acţiuni
comune şi poziţii comune sau ia orice decizie bazată pe strategia
comună;
- când adoptă decizii de punere în aplicare a unei acţiuni
comune sau strategii comune ;
Art. J16 stabileşte că Secretarul general al Consiliului, ca
Înalt Reprezentant pentru P.E.S.C., asistă Consiliul şi Preşedinţia
în problemele respective şi contribuie în special la formularea,
elaborarea şi aplicarea deciziilor politice, iar când este necesar,
conduce la cererea Preşedinţiei, în numele Consiliului, dialogul
politic cu terţii.
Ori de câte ori Consiliul consideră necesar, poate să
numească un reprezentant special căruia să-i confere un mandat
legat de anumite probleme politice particulare.
Sarcini noi sunt stabilite şi pentru Uniunea Europei
Occidentale (U.E.O.), ca parte integrantă a dezvoltării Uniunii
Europene, prevăzându-se accesul la o capacitate operaţională de
apărare, în special în domeniul misiunilor umanitare, de
menţinere a păcii şi în misiunile cu unităţi de luptă combatante
pentru gestionarea crizelor, inclusiv misiuni de restabilire a păcii.
P.E.S.C. nu afectează obligaţiile statelor membre care decurg din
apartenenţa acestora la N.A.T.O., politicile celor două organizaţii
fiind compatibile şi comune.

10.2. Cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor

interne (J.A.I.)

10.2.1. Aspecte generale

Conform titlului VI al Tratatului de la Maastricht (art. K.1 şi

K.9), ale art. 100C şi 100D din Tratatul C.E. şi ale declaraţiilor
privind azilul şi cooperarea poliţienească, cooperarea în domeniul
justiţie şi al afacerilor interne constituie cel de-al treilea pilon al
Uniunii Europene. Este statuat în art. B din dispoziţiile comune
217
ale Tratatului de la Maastricht ca obiectiv al Uniunii Europene
dezvoltarea cooperării. Art. K.1 defineşte următoarele tipuri de
cooperare: judiciară civilă, judiciară penală, vamală şi
poliţienească.
Mai sunt stabilite şi unele domenii suplimentare de
competenţă a Comunităţilor: politica de azil, trecerea frontierelor
şi controlul acestora, politica de migrare şi politica faţă de
resortisanţii statelor terţe, lupta împotriva toxicomaniei şi contra
fraudelor internaţionale. Calificate drept domenii de interes
comun, ele nu aduc atingere domeniului de competenţă al
Comunităţilor Europene.
În vederea realizării acestei cooperări, statele membre
acţionează reciproc pentru coordonarea acţiunilor lor şi a
organelor specificate în aceste domenii, aşa cum prevede art. K.3
par.1. Pentru realizarea acestor obiective în condiţii cât mai bune
Consiliul poate, conform art. K par.2, să hotărască acţiuni
comune în măsura în care acestea sunt mai bine îndeplinite
decât prin acţiunea izolată a statelor membre, precum şi de
recomandare a adoptării unor convenţii de către statele membre.
În ceea ce priveşte trecerea frontierei statelor membre, art. 100 C
prevede competenţa Comunităţii Europene de a stabili statele
terţe ai căror cetăţeni urmează să obţină viza de intrare pe
teritoriul acesteia.
Este prevăzută şi situaţia unor afluxuri de cetăţeni din terţe
ţări, pentru care nu se cere viza în mod normal, dar se poate
stabili de către Consiliu ca fiind obligatorie viza de intrare, pentru
o perioadă limitată de timp. Conform art. 100 C par. 2 nu se
poate împiedica prin aceste dispoziţii competenţa statelor
membre de a lua măsurile de ordine publică şi securitate internă
care sunt necesare.
Până la 31 decembrie 1995, Consiliul este competent să
decidă asupra acestor probleme în unanimitate de voturi, iar
după această dată cu majoritate calificată. Tipul de viză solicitat
va fi decis în unanimitate. Iniţiativa reglementării aparţine
Comisiei, iar Parlamentul trebuie să fie consultat cu excepţia
măsurilor care se întreprind în caz de urgenţă.

218
 Se prevede şi instituirea unui Comitet coordonator în acest
domeniu, dar care nu afectează prerogativelor COREPER (art.
K.4 şi 100 D). Sunt prevăzute şi acţiuni prioritare în domeniul
azilului care să armonizeze politicile adoptate de către statele
membre, aşa cum a fost stabilit de către Consiliul European 28-
29 iunie 1991, la Luxemburg, precum şi în domeniul cooperării
poliţieneşti, în special prin adoptarea unor măsuri colective în
ceea ce priveşte informarea organelor competente ale statelor
membre.

10.2.2. Problema prevenirii şi combaterii criminalitãţii

internaţionale în cadrul Uniunii Europene. Spaţiul Schengen

Problema prevenirii şi combaterii criminalităţii internaţionale

a devenit o preocupare deosebit de importantă pentru
comunitatea internaţională, aflându-se pe agenda de lucru a
tuturor organismelor specializate sau cu preocupări în acest
domeniu, fie din cadrul O.N.U., fie din cadrul unor organizaţii
regionale. În rândul acestora se înscriu şi comunităţile europene,
respectiv Uniunea Europeană, care încă din Tratatul de
constituire a C.E.E. (art .7a, 8-8c şi 100) au iniţiat bazele unei
colaborăria statelor în scopul prevenirii şi combaterii criminalităţii.
Primele acţiuni concrete cu relevanţă practică şi în plan legislativ
au fost semnarea la Schengen în 1985 a unui acord între
Germania, Franţa, Belgia, Olanda şi Luxemburg, prin care se
urmărea libera circulaţie a persoanelor între aceste state,
efectuarea şi întărirea controlului la graniţele exterioare ale
spaţiului geografic format din acestea. A urmat semnarea la 14
iunie 1990 a Convenţiei de aplicare a Acordului de la Schengen,
care prevede măsuri pentru asigurarea securităţii interne a
spaţiului prin transferarea controlului la graniţele exterioare.
Aceste măsuri se referă la :
- crearea unui Sistem de Informaţii Schengen (S.I.S.) care
să permită statelor-părţi să obţină date despre persoanele care
intră în acest spaţiu şi activităţile infracţionale pe care la
desfăşoară (trafic de arme, falsuri de monedă, spălarea banilor,
trafic cu maşini furate, falsul de documente, etc.), la care au

219
acces forţele de poliţie din aceste state, fişier care este
permanent actualizat;
- verificarea persoanelor la punctele de intrare în spaţiul
Schengen să se facă, pe cât posibil, în mod uniform (şi dacă se
poate, chiar la graniţele exterioare ale Uniunii Europene);
- creşterea cooperării între forţele de poliţie prin crearea
unor structuri de comunicaţii, exerciţii comune, supravegherea
trecerilor de frontieră şi exercitarea dreptului de urmărire;
- obligaţia de a da altor state membre orice informaţii care
pot fi utile pentru prevenirea criminalităţii;
- creşterea cooperării în lupta împotriva drogurilor, a
traficului şi consumului acestora;
- armonizarea legislaţiilor statelor membre în ceea ce
priveşte deţinerea de arme de foc.
Acordul de la Schengen a fost şi este considerat ca punct
de plecare în proiectul de integrare a justiţiei şi afacerilor externe
în cadrul politicilor de bază ale Uniunii Europene.
Până la elaborarea Tratatului de la Maastricht, cooperarea
între forţele de securitate ale statelor comunitare se realiza în
cadrul unor întâlniri informale în cadrul grupului Trevi, care
reuneau miniştrii de justiţie şi de interne ai statelor membre, fără
a beneficia de un cadru legal.
Tratatul de la Maastricht stabileşte în art. K.1 următoarele
domenii de interes comun a statelor în cadrul J.A.I.:
- politica privind azilul;
- regulile de trecere a frontierelor externe ale statelor
membre de către persoane şi controlul acestora;
- politica privind imigraţia şi politica privind cetăţenii statelor
terţe (intrarea şi circulaţia lor, condiţiile de şedere inclusiv
întregirea familiilor şi accesul la locurile de muncă, lupta contra
imigrării, al şederii ilegale şi a muncii ilegale a acestora);
- lupta împotriva toxicomaniei;
- lupta împotriva fraudei la scară internaţională;
- cooperarea judiciară în materie civilă;
- cooperarea judiciară în materie penală;
- cooperarea vamală;

220
 - cooperarea poliţienească în vederea prevenirii şi
combaterii terorismului, a traficului ilicit de droguri şi a altor forme
grave ale criminalităţii internaţionale şi organizarea la nivelul
Uniunii Europene a unui sistem de schimburi de informaţii în
cadrul unui Oficiu European de Poliţie (EUROPOL).
Tratatul de la Amsterdam cuprinde şi el prevederi
importante în acest domeniu, respectiv în titlul VI intitulat
„Dispoziţii comune asupra cooperării judiciare şi poliţieneşti în
materie penală” (art. K.1 – K.14 şi introduce titluri noi privind
diferitele forme de cooperare : titlul III A – „Vize, azil, imigraţie şi
alte politici care ţin de libera circulaţie a persoanelor”, titlul VI A –
„Ocuparea forţei de muncă” ; titlul A – „Cooperarea vamală”.
Fiecare dintre aceste titluri sunt deosebit de complexe din punct
de vedere al reglementărilor pe care le cuprind. Studierea acestor
forme de cooperare între statele comunitare este deosebit de
importantă pentru adoptarea celor mai bune măsuri de prevenire
şi combatere a criminalităţii internaţionale. Aceasta se impune cu
atît mai mult cu cât România se află în plin proces de negocieri în
vederea aderării la Uniunea Europeană, iar cooperarea între
organele de justiţie şi poliţie româneşti cu cele ale statelor
comunitare devine o necesitate tot mai stringentă.

10.2.3. Prevederile Tratatului de la Amsterdam privind

acquis-ul Schengen

Printr-un Protocol anexă la Tratatul de la Amsterdam se

prevede integrarea acquis-ului Schengen în cadrul Uniunii
Europene. Se prevede că acest protocol are în vedere situaţia
specială a Marii Britanii şi Irlandei care nu sunt semnatare ale
acordurilor la care sunt parte celelalte treisprezece state
comunitare şi care îşi rezervă dreptul de a verifica cetăţenii
statelor părţi la Acordul asupra Spaţiului Economic European
sau persoanelor aflate în întreţinerea lor, precum şi cetăţenii altor
state şi de a decide acordarea sau neacordarea vizei de intrare
pe teritoriul lor. Referitor la aceste treisprezece state, de la data
intrării în vigoare a Tratatului de la Amsterdam se va aplica de

221
îndată acquis-ul Schengen. Cele două state sunt invitate să
coopereze cu celelalte şi pot să ceară în orice moment să
participe, în totalitate sau în parte, la acest acquis. Respectiva
cerere de aderare va fi adoptată cu unanimitatea voturilor celor
treisprezece state, plus votul statului solicitant.
Tot la data intrării în vigoare a Tratatului de Amsterdam,
Consiliul Miniştrilor se va substitui Comitetului executiv instituit de
acordurile Schengen. În ceea ce priveşte viitoarea extindere a
Uniunii, noile state invitate la aderare vor fi considerate că trebuie
să accepte pe deplin acquis-ul Schengen. În anexă la protocol se
precizează că acquis-ul Schengen cuprinde patru documente:
- Acordul de la 14 iunie 1985 dintre Germania, Franţa,
Belgia, Olanda şi Luxemburg privind suprimarea graduală a
controalelor la frontierele lor;
- Convenţia încheiată la 19 iunie 1990 privind aplicarea
Acordului de la Schengen din 1985 dintre cele cinci state, precum
şi actele finale şi declaraţiile anexă;
- Protocoalele şi acordurile de aderare la Acordul din 1985
şi la Convenţia de aplicare din 1990, semnate cu Italia (27 nov.
1990), Spania şi Portugalia (28 apr.1991), Grecia (6 nov.1992),
Austria (28 apr.1995), Danemarca, Finlanda şi Suedia (19 dec.
1996), ca şi actele finale şi declaraţiile anexate;
- Deciziile şi declaraţiile adoptate de Comitetul executiv
instituit prin Convenţia de aplicare din 1990, precum şi actele
adoptate în vederea aplicării Convenţiei de către organele cărora
Comitetul executiv le-a conferit puterea de a adopta decizii.

10.2.4. EUROPOL

EUROPOL este sigla pentru Oficiul European de Poliţie,

prevăzut de art.K-1(9) dinTratatul de la Maastricht şi din
Convenţia privind EUROPOL. Reprezintă o instituţie
supranaţională creată pe baza unor acorduri
interguvernamentale. Înainte de ratificarea instrumentelor
europene privind Europolul, a existat un precursor al acesteia,
respectiv Unitatea de Droguri Europol (E.D.U.), care a funcţionat

222
la Haga , formată din ofiţeri de legătură ai statelor membre şi care
aveau acces direct la investigarea datelor personale şi a cazurilor
legate de droguri.
În urma unor acţiuni comune a statelor membre, la 10
martie 1995 s-a extins aria de competenţă a E.D.U. cu privire la
traficul ilegal cu substanţe radioactive şi nucleare, a traficului
ilegal cu imigranţi şi a furturilor de vehicole.
Convenţia privind EUROPOL a fost semnată de către
statele membre la 26 iulie 1995. Totodată s-a semnat şi un
protocol adiţional care conferea Curţii de Justiţie competenţa de a
interpreta respectiva Convenţie. Potrivit prevederilor Convenţiei,
principalele obiective ale acesteia se referă la crearea cadrului de
colaborare al statelor membre în baza art. K-1(9) din Tratatul de
la Maastricht în vederea îmbunătăţirii eficienţei cooperării
autorităţilor competente în prevenirea şi combaterea criminalităţii
internaţionale. Dacă iniţial domeniile în care se coopera erau cele
avute în vedere de E.D.U., după aproximativ doi ani EUROPOL a
avut ca obiect de activitate şi violenţele teroriste, spălarea banilor
şi alte infracţiuni de acest gen. Consiliul European este
împuternicit să atribuie EUROPOL competenţe şi cu privire la alte
infracţiuni prevăzute în anexa la Convenţie, referitor la care
acesta va decide cu unanimitate de voturi.
EUROPOL are ca atribuţii facilitarea schimbului de
informaţii între statele membre prin culegerea şi analizarea
informaţiilor şi transmiţând autorităţilor competente din statele
membre, fără întârziere, prin unităţile naţionale de profil datele
necesare în ceea ce le priveşte, ajutând astfel cercetările din
aceste state. Un sistem de informaţii conţine datele persoanelor
care au comis fapte date în competenţa EUROPOL, sau care
sunt suspecte de a fi comis aceste fapte sau care au luat parte la
săvârşirea acestor fapte în ţările membre. Alte fişiere cuprind
date deţinute de EUROPOL în scop de analiză Aceste date, care
sunt mai puţin protejate cuprind informaţii cu privire la persoanele
care au avut calitatea de martori sau victime potenţiale sau reale
ale infracţiunilor. EUROPOL are personalitate juridică. Organele
sale sunt următoarele:

223
 - Consiliul managerilor, format dintr-un reprezentant al
fiecărui stat membru, care ia hotărâri în cele mai importante
probleme privind activitatea EUROPOL, cu o majoritate de două
treimi , în afara situaţiilor altfel prevăzute;
- Directorul, numit prin decizia unanimă a Consiliului
European, după consultarea Consiliului managerilor, al cărui
mandat este de patru ani şi care poate fi reînnoit o dată. Acesta
este responsabil pentru îndeplinirea sarcinilor care revin
EUROPOL şi pentru buna administrare a acestuia.
Directorul împreună cu cei doi adjuncţi ai săi poate fi demis
prin decizia Consiliului adoptată cu două treimi din voturi.
- Consiliul mixt de supraveghere pentru protejarea datelor;
- Controlul financiar;
- Comitetul financiar.
EUROPOL nu trebuie confundat cu INTERPOL (O.I.P.C.),
care este o organizaţie ce cuprinde poliţişti din 177 de state şi
care are sediul la Lyon. Spre deosebire de EUROPOL.
INTERPOL nu este o organizaţie regională, ci una universală.

10.2.5. Organismul European pentru Îmbunătăţirea

Cooperării Judiciare (Eurojust)

Înfiinţat prin decizia Consiliului din 28 februarie 2002,

Eurojust este organismul european care are rolul de a intensifica
cooperarea şi coordonarea judiciară între Statele membre prin
adoptarea de măsuri structurale la nivelul Uniunii Europene
pentru facilitarea coordinării optimale a acţiunilor în investigarea
şi punerea sub acuzare a suspecţilor pe teritoriile Statelor
membre, respectând pe deplin drepturile şi libertăţile
fundamentale.Principalele obiective sunt:
- să stimuleze coordonarea între autorităţile competente ale
Statelor membre în investigarea şi punerea sub acuzare în
Statele membre,
- să îmbunătăţească coordonarea între autorităţile
competente din Statele membre, în special în facilitarea între
autorităţile competente din Statele membre, în special în

224
facilitarea asistenţei legale şi reciproce şi implementarea cererilor
de extrădare,
- să sprijine autorităţile competente din statele membre
pentru a eficientiza investigaţiile şi punerea sub acuzare.
Eurojust este alcătuit în acest moment din 25 de
reprezentanţi naţionali (procurori sau judecători cu experienţă),
câte unul din fiecare Stat membru.
Sediul său este la Haga (Olanda).

Capitolul VII
REPARTIZAREA PUTERILOR ÎN CADRUL
COMUNITÃŢILOR EUROPENE

1. Consideraţii generale

În vederea asigurării funcţionării normale a Comunităţilor

europene, s-a impus un sistem de reguli care să reglementeze
procesul de luare a deciziilor şi, deci, de repartizare a puterilor
care sunt specifice Comunităţilor. În acest sens, se disting în
literatura de specialitate clasificări pe criteriul repartizării
procesului de decizie între Comunităţi, pe de o parte, şi statele
comunitare pe de altă parte. De asemenea, se mai distinge

225
separarea între competenţele instituţiilor comunitare şi cele ale
organelor subsidiare ale acestora218.
Alţi autori apreciază că repartizarea puterilor între instituţiile
comunitare este deosebit de complexă, având în vedere faptul că
în cadrul Comunităţilor se întâlneşte o diversitate de forme
instituţionale care au evoluat de la instituţii supranaţionale (cele
din cadrul C.E.C.O.), până la constituirea ca organizaţii
interguvernamentale care prin acţiunile lor se suprapun celor
guvernamentale şi au ca efect acordarea unor puteri instituţiilor
reprezentative ale organizaţiilor (Consiliul şefilor de state şi
guverne şi Consiliul Miniştrilor). De asemenea, se subliniază şi
rolul democratic al Parlamentului European ales prin vot
universal219.

2. Funcţia normativã

Funcţia normativă constă în adoptarea normelor juridice

comunitare. În literatura de specialitate se face distincţie între
funcţia “constituantă” şi cea “legislativă”220.

2.1. Funcţia constituantã cuprinde elaborarea şi revizuirea

tratatelor instituind Comunităţile. Rolul esenţial în acest scop
revine Consiliului, ca organ reprezentativ al guvernelor statelor
membre, care, pe baza propunerilor Comisiei, statuează cu
unanimitate de voturi în acest sens. În vederea realizării acestei
funcţii, Consiliul trebuie să consulte Parlamentul European, care,
în baza art. 138 şi 106 paragraful 5, va emite un aviz conform.
În afară de adoptarea şi revizuirea tratatelor, intră în
aceeaşi categorie normativă “constituantă” şi deciziile de
admitere a unor noi membrii în cadrul Comunităţilor, sau cele
privind trecerea la o fază nouă în construcţia Uniunii Europene,
218
J.Boulouis, op. cit., pag. 111
219
P.Manin, op. cit., pag. 175
220
P.Manin, op. cit., pag. 176-177
226
când Parlamentul trebuie, de asemenea, consultat sau solicitat
să emită avize conforme.
Un rol important în acest domeniu revine şi Consiliului
şefilor de state şi guverne, ca organ care stabileşte principalele
direcţii de orientare ale politicii comunitare şi impulsionează
acţiunile instituţiilor comunitare în vederea realizării acestora.

2.2. Funcţia legislativã, de adoptare a actelor normative cu

caracter general prezintă unele particularităţi faţă de funcţia
legislativă internă, în sensul că nu este exercitată de către
instituţia reprezentativă a cetăţenilor statelor comunitare,
Parlamentul European, ci de către instituţia care este emanaţia
guvernelor statelor membre, Consiliul Miniştrilor.
Această diferenţă faţă de situaţia statelor democratice se
explică prin caracterul Comunităţilor de organizaţii
supranaţionale. Deşi iniţial rolul Adunării şi al instituţiilor similare
a fost destul de redus, ulterior s-a constatat o tendinţă de
creştere a puterilor Parlamentului (prin asocierea în unele cazuri
– Consiliului, care deţine rolul esenţial) dar fără să i se confere
drept de iniţiativă legislativă (care este competenţa Comisiei).

2.2.1. Inţiativa legislativã

Iniţiativa legislativă aparţine Comisiei. Ea decide asupra

propunerilor pe care le face Consiliului în vederea adoptării
reglementărilor care îi intră în competenţă, dar nu este obligată
să ţină seama de ele, deşi Tratatul de la Maastricht cere Comisiei
să examineze propuneri care pot veni de la Consiliu, Parlament
sau de la statele membre.
Conform prevederilor tratatelor, Consiliul se pronunţă
asupra propunerilor Comisiei, fiindu-i impusă această obligaţie
aproape în toate cazurile. Retragerea de către Comisie a
propunerii sale înainte de adoptarea textului, împiedică Consiliul
să statueze.
Prin Tratatul de la Maastricht s-a adus însă o modificare
monopolului exclusiv al Comisiei în ceea ce priveşte iniţiativa
legislativă, în sensul că, în domeniul politicii monetare, Consiliul
227
se pronunţă asupra propunerilor Comisiei după obţinerea avizului
Parlamentului sau B.C.E., sau pe baza recomandării B.C.E. şi
după consultarea Parlamentului şi a Comisiei (art. 106).
În practică se constată destul de frecvent situaţii în care
Consiliul solicită Comisiei să iniţieze anumite acte normative.
În afară de iniţiativă, Comisia urmăreşte textul propus în
toate fazele ulterioare, până la adoptarea acestuia, prin
reprezentanţii săi, susţinând şi justificând propunerile făcute.

2.2.2. Adoptarea actelor normative

Adoptarea regulamentelor şi directivelor, ca acte normative

comunitare, este de competenţa Consiliului miniştrilor, care este
principalul legislator comunitar.
În unele situaţii, Tratatul de la Maastricht prevede asocierea
Parlamentului în acest sens proces.
Comisia are, de asemenea, conform Tratatului C.E.C.O.
competenţă legislativă în ceea ce priveşte deciziile generale. În
unele cazuri, este necesar şi acordul Consiliului. De asemenea,
Tratatul C.E.E. conferă Comisiei în unele cazuri o putere de
decizie proprie. Art. 90 dă Comisiei competenţa de a adopta, în
funcţie de necesităţi, directive adresate întreprinderilor publice şi
celor cărora le sunt acordate anumite drepturi speciale de către
statele comunitare.
Consiliul european al şefilor de state şi guverne nu este
menţionat de către tratate în rândul instituţiilor care au
competenţă legislativă, rolul său fiind, aşa cum am mai arătat, de
stabilire şi direcţionare a politicii comunitare în sfera sa cea mai
largă de cuprindere. El poate însă să intervină în situaţia
blocajului apărut în funcţionarea organelor legislative comunitare,
prin propunerea de soluţii sau prin propria examinare a unor
chestiuni, fără să se substituie însă Consiliului miniştrilor, în ceea
ce priveşte adoptarea propriu-zisă a actului normativ.

2.2.3. Rolul Parlamentului în procesul legislativ

228
 Având iniţial doar rolul de a da avize consultative, ulterior
rolul Parlamentului European a crescut, prin dispoziţiile Actului
Unic European şi prin Tratatul de la Maastricht, care prevede
cinci modalităţi de intervenţie a acestuia în procesul legislativ
comunitar: consultarea, cooperarea, codecizia, avizele conforme
şi situaţiile de neintervenţie.

2.2.3.1. Consultarea Parlamentului

Consultarea reprezintă modalitatea cea mai redusă de

intervenţie a acestuia. Ea intervine în acele situaţii în care
tratatele prevăd că un act nu poate fi adoptat de către Consiliu
decât după consultarea Parlamentului şi obţinerea unui aviz din
partea acestuia. Avizul respectiv nu este obligatoriu pentru
Consiliu, în ceea ce priveşte conţinutul său. Adoptarea actului
fără obţinerea avizului constituie un viciu substanţial de formă şi
atrage anularea actului, cu excepţia cazului în care acesta nu a
fost emis de Parlament ca urmare a unui refuz sistematic, aşa
cum a statuat Curtea de Justiţie221.
În practică s-a ivit şi situaţia unor modificări importante ale
textului iniţial, astfel încât s-a pus problema “reconsultării”
Parlamentului cu privire la noul text.
Întrucât tratatele nu prevăd în mod expres această situaţie,
au apărut opinii diferite, Consiliul considerând că modificările
Comisiei trebuie să fie supuse unei reconsultări parlamentare,
dar referitor la propriile modificări nu s-a stabilit însă o practică.
Avizul nu poate fi solicitat în mod oficial decât de către
Consiliu, dar în practică se trimite de către Comisie proiectul
actului normativ şi Parlamentului, simultan cu cel adresat
Consiliului.
Avizul Parlamentului este prezentat în formă scrisă, motivat
şi cuprinzând eventualele propuneri de modificare.

2.2.3.2. Cooperarea

221
Hot. Roquette frères, 29.10.1980, 138/79, pag. 3333
229
 Cooperarea între Consiliu şi Parlament a fost introdusă prin
Actul Unic European. Puterea de decizie aparţine în totalitate
Consiliului, dar Parlamentul poate influenţa într-un oarecare mod
decizia acestuia, prin faptul că, primind proiectul de act normativ
de la Comisie, emite un aviz după procedura obişnuită pe care îl
înaintează Consiliului. Acesta poate hotărî o “poziţie comună”,
respectiv adoptarea actului, pe care îl trimite Parlamentului. Dacă
Parlamentul se pronunţă expres pentru adoptarea actului, sau
dacă nu se pronunţă în termen de trei luni, Consiliul adoptă actul
conform “poziţiei comune”. Respingerea de către Parlament a
“poziţiei comune” presupune unanimitatea în cadrul Consiliului
pentru adoptarea actului.
În cazul în care Parlamentul propune amendamente faţă de
poziţia comună, acestea sunt transmise Comisiei, care în termen
de o lună trebuie să adopte modificări propunerilor iniţiale în
sensul amendamentelor Parlamentului, pe care le transmite
Consiliului, care poate decide în aceste cazuri cu majoritate
calificată (cu excepţia prevăzută de art. 128 paragraful 5 privind
cultura, când se cere unanimitate). Dacă însă Consiliul
intenţionează adoptarea textului fără să ţină seama de
amendamentele Parlamentului, se impune unanimitatea. În toată
această perioadă, Comisia poate să joace un rol important, de
arbitru, propunând până în momentul adoptării textului de către
Consiliu amendamente care să îi permită acestuia să statueze cu
majoritate calificată.
Câmpul de aplicare a acestei proceduri de cooperare
cuprinde domeniile: nediscriminării (art. 7 C.E.) fondul social
european (art. 125) cooperarea în domeniul dezvoltării art. 130
A), formarea profesională (art. 127 paragraful 4) etc.

2.2.3.3. Codecizia

Codecizia este o procedură introdusă prin Tratatul de la

Maastricht în art. 189 B, reprezentând o inovaţie în acest sens,
un pas important în vederea acordării în viitor unor puteri
legislative Parlamentului. Parlamentul dispune în acest fel de un
drept “de veto”, dar nu poate fi considerat ca legislator, întrucât îi
230
lipseşte iniţiativa legislativă, care estre apanajul Comisie. În acest
fel, un act normativ nu poate fi adoptat decât pe baza acordului
Parlamentului sau a lipsei de opoziţie a acestuia la adoptarea
actului de către Consiliu. Actul apare astfel ca fiind comun
Consiliului şi Parlamentului, fiind semnat de către preşedinţii
ambelor instituţii.
Până la Tratatul de la Amsterdam, în practică procedura
codeciziei era lungă şi complexă.
Ea cuprindea mai multe faze de trimiteri şi retrimiteri ale
textului între Consiliu şi Parlament. Prima fază era similară cu
cea din procedura cooperării, respectiv aprobarea poziţiei
comune de către Parlament, sau nepronunţarea în termen de trei
luni, oferea Consiliului posibilitatea să adopte actul. În cazul în
care Parlamentul cu majoritate absolută de voturi se declara
împotriva textului, se creea un Comitet de conciliere în
compoziţie paritară al Consiliului şi Parlamentului, iar dacă după
prima reuniune se declara respins cu majoritatea absolută a
Parlamentului, acesta nu mai putea fi adoptat, fiind respins în
mod definitiv. În cazul în care Parlamentul propunea
amendamente, Consiliul putea să adopte actul cuprinzând toate
amendamentele Parlamentului (în cazul celor respinse de
Comisie trebuia să întrunească votul unanim), în termen de trei
luni. Dacă Consiliul nu reuşea adoptarea propunerilor
Parlamentului în totalitate, se convoaca Comitetul de conciliere
de către preşedintele Consiliului, de comun acord cu preşedintele
Parlamentului, fiind prezenţi şi reprezentanţii Comisiei, încercân-
du-se adoptarea unui text comun, care să fie votat cu majoritatea
calificată pentru membrii Consiliului şi cu majoritatea simplă
pentru reprezentanţii Parlamentului European. În caz de adoptare
a unui text comun, fiecare instituţie trebuia ca în termen de şase
săptămâni să hotărască textul actului în conformitate cu proiectul
comun, prin votul majorităţii calificate pentru membrii Consiliului
şi votul majorităţii absolute pentru reprezentanţii Parlamentului.
Realizarea aprobării comune ducea la adoptarea textului, iar
neaprobarea de către una din cele două instituţii avea ca efect
respingerea acestuia. În cazul neadoptării unui text comun, dacă
în termen de şase săptămâni Consiliul nu întreprindea nici o
231
măsură, textul era respins. Dacă însă Consiliul confirma poziţia
sa comună exprimată anterior întrunirii Comitetului de conciliere
cu majoritate calificată şi în termen de şase săptămâni
Parlamentul nu adopta nici o poziţie, se adopta acest text. Dacă
în acelaşi interval de timp Parlamentul confirma cu majoritate
absolută respingerea acestui text, el era respins definitiv.
Procedura codeciziei are un câmp de aplicare destul de
important. Intră în această sferă următoarele domenii:
- programul-cadru în domeniul cercetării (art. 130 i)
- libera circulaţie a muncitorilor (art. 49)
- piaţa internă (art. 100 a şi b)
- protecţia consumatorilor (art. 129 a, pct. 4)
- cultură (art. 128, pct. 5)
- reţelele trans-europene (art. 129 d) etc.
Prin Tratatul de lea Amsterdam, procedura codeciziei a fost
simplificată şi prevede o creştere a rolului Parlamentului în acest
domeniu, Consiliul nemaiputând adopta nici un act în codecizie
fără acordul Parlamentului. Astfel, noua procedură de codecizie
simplificată are, de la intrarea în vigoare a acestui tratat,
următoarea structură:
a)- dacă Parlamentul şi Consiliul sunt de acord cu privire la
o propunere a Comisiei, aceasta este adoptată;
b)- dacă există un dezacord, Parlamentul poate fie să
accepte poziţia Consiliului, fie să o respingă sau să o amendeze
prin votul majorităţii membrilor care îl compun;
c)- dacă Consiliul nu acceptă amendamentele, el convoacă
o reuniune de conciliere în cadrul căreia dacă se realizează
acordul asupra unui text comun, atât Consiliul cât şi Parlementul
îl vor vota pe acesta, iar decă acordul nu se realizează acordul,
propunerea nu va putea fi adoptată.

2.2.3.4. Avizul conform

Avizul conform reprezintă o modalitate de aprobare a unei

propuneri a Consiliului, care a fost introdus prin dispoziţiile
Actului Unic European şi prin care Parlamentul European se
232
pronunţă cu privire la protocoalele referitoare la cooperarea
financiară şi tehnică cu ţările mediteraneene.
Prin Tratatul de la Maastricht, procedura avizelor conforme
se extinde în următoarele domenii:
- reglementarea dreptului de sejur şi de liberă circulaţie al
cetăţenilor Uniunii Europene (art. 8 A paragraful 2)
- elaborarea unei proceduri uniforme privind exercitarea
dreptului de vot şi eligibilitatea cetăţenilor Uniunii în Parlamentul
European, elaborată de Parlament înainte de 31 decembrie 1993
(art. 8 paragraf 2)
- modificarea statutului Sistemului European al Băncilor
Centrale (S.E.B.C) şi atribuirea Băncii centrale Europene (B.C.E.)
a unor misiuni executive (art. 106 paragraf 6)
- regulile aferente fondurilor structurale şi crearea Fondului
de coeziune (art. 130 D)
- admiterea unor noi state în cadrul Uniunii Europene (art.
0)
- încheierea de către Comunităţi unor acorduri prevăzute de
art. 238 C.E., ca şi a unor acorduri prin care se creează un cadru
instituţional specific de cooperare, acorduri cu implicaţii bugetare,
sau acorduri privind modificarea unor acte adoptate după
procedura de codecizie (art. 238 paragraful 3 al. 2).
Procedura de adoptare cuprinde mai multe faze:
- solicitarea avizului conform de către preşedintele
Consiliului de Miniştrii către preşedintele Parlamentului
European;
- transmiterea solicitării Comisiei competente a
Parlamentului şi studierea în fond;
- adoptarea prin vot a poziţiei comisiei parlamentare şi
transmiterea unei recomandări către Parlament;
- votul Parlamentului, care trebuie să întrunească o
majoritate calificată din numărul membrilor care îl compun;
- trimiterea rezultatului votului către Consiliu.
În caz de aviz negativ, Consiliul poate trimite o nouă
sesizare cu un text modificat sau nu.
Avizul conform se publică în Jurnalul Oficial al Comunităţii
Europene (J.O.C.E.).
233
 În cazul în care Parlamentul nu emite avizul conform, fie că
acesta este negativ, fie că nu întruneşte majoritatea solicitată,
Consiliul nu poate adopta textul respectiv.

2.2.3.5. Absenţa intervenţiei

Parlamentului

Există domenii de competenţă legislativă a Consiliului în

care acesta poate legifera fără a fi necesară intervenţia
Parlamentului într-una din formele prezentate anterior.
Acesta se referă la următoarele domenii:
a) în care Consiliul decide cu majoritate calificată:
- politica în domeniul comercial comun (art. 113 C.E.)
- politica în transporturile maritime şi aeriene (art. 84
paragraful 2)
- politica privind libera circulaţie a capitalurilor (art. 69 şi 70)
- modificarea autonomă a tarifului vamal comun (art. 28)
- acţiuni urgente în materie de vize (art. 100 C par. 3)
b) în care Consiliul statuează în unanimitate:
- recomandări în domeniul culturii (art. 128, pat. 5)
- acorduri internaţionale (art. 228 pct. 2)

2.3. Rolul B.C.E. în procesul legislativ

Banca Centrală Europeană are, conform Tratatului de la

Maastricht, competenţă în ceea ce priveşte adoptarea
reglementărilor necesare îndeplinirii funcţiunilor care îi sunt
atribuite prin art. 105 pct. 2 din tratat şi prin statutul său, precum
şi cu privire la alte chestiuni din domeniul său de activitate, în
cazul în care este abilitată de către Consiliu.

3. Funcţia executivã

234
 Funcţia executivă comunitară se deosebeşte într-o
oarecare măsură de funcţia executivă exercitată pe plan naţional.
Astfel, pe plan naţional guvernul are competenţa de a lua o serie
de decizii privind aplicarea anumitor acte normative cu caracter
general, iar parlamentul poate să controleze această activitate şi
să o sancţioneze, dar el nu poate să se substituie funcţiei
executive. În cadrul sistemului comunitar există o situaţie mai
complexă, în sensul că potrivit reglementărilor comunitare,
Comisia este organul principal de gestiune, dar ea are în acelaşi
timp şi sarcina de a redacta raportul general cu privire la activita-
tea Comunităţilor (art. 156). În acelaşi timp Consiliul exercită şi el
unele activităţi de natură executivă. Această situaţie este
consecinţa faptului că prin tratate nu sunt atribuite competenţe
generale de execuţie în sarcina Comisiei. Sunt atribuite însă
Comisiei puteri de decizie proprii în unele domenii. Astfel, sunt
atribuite unele competenţe în ceea ce priveşte gestiunea
bugetară sau în exercitarea competenţelor de execuţie constituie
în baza puterilor de decizie delegate de către Consiliu.

3.1. Rolul Comisiei

3.1.1. Competenţele Comisiei decurgând din tratatele

comunitare

Conform unor prevederi ale tratatelor, Comisia este abilitată

să întreprindă unele măsuri necesare pentru a pune în aplicare
dispoziţiile acestora. În executarea acestor sarcini, Comisia poate
permite sau interzice statelor membre să ia unele măsuri
derogatorii de la regulile comunitare.
În domeniul concurenţei, Comisia nu are competenţe
executive rezultând din tratate. Ea are doar o putere de
supraveghere, în baza art. 89, în vederea adoptării unor
reglementări generale de către Consiliu (art. 87 şi 88). În baza
adoptării unor reglementări de către Consiliu, Comisia dispune de
puteri în respectivul domeniu.
Comisia poate, în baza art. 85 şi 86, să adreseze
recomandări şi decizii întreprinderilor, nu însă şi statelor.
235
 Comisia a avut un rol foarte important în ultima perioadă în
ceea ce priveşte colaborarea cu jurisdicţiile statelor membre în
vederea sprijinirii acestora pentru a soluţiona problemele cu care
se confruntă şi pentru a evita sesizarea frecventă a Curţii de
Justiţie. În acest domeniu, Comisia nu poate adopta nici o
decizie, singura sa posibilitate fiind de a da avize.
În domeniul întreprinderilor publice şi al celor cărora statele
le-au conferit drepturi speciale, Comisia are putere de decizie şi
de reglementare. Ea are dreptul de a supraveghea aplicarea art.
90 C.E. şi de a adresa directive şi decizii statelor membre (art.
90.3 C.E.). În ceea ce priveşte ajutoarele, Comisia este abilitată
conform Tratatului C.E. cu o putere de supraveghere generală în
acest domeniu. Statele membre îi înaintează proiecte privind
instituirea sau modificarea unui ajutor (art. 93, par. 3), precum şi
în ceea ce priveşte suprimarea sau modificarea acestuia (art. 93
par. 2).

3.1.2. Execuţia bugetarã

Art. 205 C.E. prevede în competenţa Comisiei executarea

bugetului comunitar conform dispoziţiilor regulamentului de
executare adoptat în baza art. 209 şi conform propriei
responsabilităţi în limitele creditelor acordate şi în conformitate cu
principiile bunei gestiuni financiare.
Conform precizărilor Tratatului de la Maastricht, în unele
domenii în care acţiunea comunitară se materializează în decizii
cu caracter financiar, acesta a prevăzut unele repartiţii între
competenţe conform cărora puterile de decizie aparţin în mod
esenţial Consiliului (chiar dacă destul de frecvent în co-decizie cu
Parlamentul). În aceste situaţii, Comisiei îi revine un rol redus în
ceea ce priveşte girarea acestor sectoare, fapt pentru care nu se
poate face o comparaţie între executivul aparţinând statelor şi cel
comunitar.

3.1.3. Delegarea de cãtre Consiliu în vederea exercitãrii

puterii de decizie şi de reglementare

236
 Conform art. 155 C.E., Comisia exercită acele competenţe
care îi sunt conferite de către Consiliu în vederea aplicării
normelor pe care acesta le-a stabilit.
Consiliul a adoptat o poziţie reticentă în ceea ce priveşte
adoptarea unor decizii conform acestei proceduri. Actul Unic
European a prevăzut principiul conform căruia Consiliul poate să
confere Comisiei, prin actele pe care le adoptă, competenţe de
execuţie stabilite de către acesta.
Prin această dispoziţie s-a deschis calea unor acţiuni în faţa
Curţii de Justiţie împotriva Consiliului, în cazul în care acesta nu
conferă aceste atribuţii, menţinându-le în competenţa sa. În
acelaşi timp, dispoziţia principală suferă o restrângere prin
precizarea că el poate, în aceeaşi măsură, să îşi rezerve în
anumite “situaţii specifice”, exercitarea directă a competenţelor
de execuţie. Întrucât “situaţiile specifice” nu sunt definite, ele
conferă o marjă de apreciabilitate destul de largă pentru Curtea
de Justiţie.
Această posibilitate prevăzută de către tratate dă naştere în
practică unor situaţii contradictorii, în sensul că se apreciază de
către Parlament că nu este suficient folosită de Consiliu această
posibilitate, deşi în realitate, un număr important de acte sunt
adoptate pe baza acestei proceduri de delegare a Comisiei de
către Consiliu. Tendinţa Comisiei este de sporire a competenţelor
sale în acest domeniu, în timp ce Consiliul consideră că nu
trebuie să se lase o marjă de acţiune prea largă Comisiei.Aceste
puteri de decizie ale Comisiei delegate de către Consiliu au fost
admise şi de către jurisprudenţa Curţii de Justiţie222, dar aceasta
a stabilit de asemenea că nu este de dorit ca să se producă o
“descărcare” a Consiliului de competenţele sale în sarcina
Comisiei, el trebuind să-i fixeze competenţele prin actele
adoptate223.

3.1.3.1. Controlul delegãrii

222
Hot. Chemiefarma, 17.07.1970, 41/69, pag. 661
223
Hot. Köster, 17.12.1970, 25/70, pag. 1161
237
 Controlul delegării prezintă o problemă deosebit de
complicată întrucât se are în vedere practica naţională, care
pretinde că organul delegat nu trebuie să fie controlat, sancţiunea
depăşirii atribuţiilor fiind retragerea delegării.
În cadrul comunităţilor, din considerente de neîncredere a
organelor naţionale faţă de creşterea competenţelor Comisiei, s-a
supus controlului încă de la început delegarea competenţei către
aceasta. Deşi Comisia a criticat această modalitate de control, ea
a cunoscut o dezvoltare continuă, în sensul restrângerii
competenţelor Comisiei. Prin adoptarea Actului Unic European s-
a precizat în art. 145 că în viitor Consiliul poate supune
exercitarea competenţelor sale anumitor modalităţi, iar acestea
trebuie codificate într-o “decizie cadru” a acestuia. Această
decizie adoptată la 13 iulie 1987224 nu a condus la favorizarea
unor mecanisme mai suple, care să confere Comisiei mai multă
autonomie, codificând de fapt practica existentă.

3.1.3.2. Modalitatea exercitãrii

puterilor delegate Comisiei

În vederea exercitării atribuţiilor care îi sunt delegate de

către Consiliu, Comisia poate apela la consultarea unor comitete:
Comitetul consultativ care este compus din reprezentanţii
statelor membre. El are rolul de a emite unele avize către
Consiliu în vederea adoptării unor decizii, dar conţinutul acestor
avize nu este obligatoriu. Câmpul său de aplicare se referă în
principal la politica de concurenţă.
Comitetul de gestiune a fost instituit prin regulamente
privind organizarea comună a pieţelor în domeniul agriculturii,
fiind recunoscut prin jurisprudenţa Curţii de Justiţie;
Comitetul de reglementare (sau comitetul tehnic). El nu
este utilizat atât de frecvent dar, în cazul în care el este împotriva
proiectului Comisiei, acesta nu poate să-l adopte.

224
J.O.C.E. 197, 18.07.1987
238
 În această situaţie, proiectul actului aflat în discuţie va fi
transmis Consiliului, care are un termen de trei luni în care poate
să decidă. În cazul în Consiliul nu a adopta o hotărâre în acest
termen, Comisia poate să adopte actul respectiv.

3.2. Rolul Consiliului

Consiliului îi sunt atribuite prin tratat unele funcţii care nu

intră în sfera competenţelor normative, ci a celor de adoptare a
unor decizii de aplicare a politicilor şi competenţelor care revin
Comunităţilor. Este cazul fixării preţurilor în cadrul politicii agricole
a Comunităţilor, sau în cazul politicii economice reglementată de
art. 103 A din Tratatul de la Maastricht, care abilitează Consiliul
să adopte măsuri de asistenţă sau de sancţiune în situaţia
înregistrării unor deficite prea mari.
3.3. Rolul organelor monetare

Tratatul de la Maastricht prevede ca principiu în cadrul

politicii monetare, începând din faza a treia, independenţa
organelor specifice acestui domeniu, respectiv a S.E.B.C. şi a
B.C.E. (art. 105, 105 A, 107 şi 108 A.1.) fără amestec din partea
Consiliului, Comisiei sau Parlamentului European.

4. Funcţia bugetarã

4.1. Bugetul Comunitãţilor europene

Tratatul instituind Comunităţile europene a prevăzut şi

modalităţile de asigurare a resurselor financiare necesare
desfăşurării activităţii acestora. Între C.E.C.O. pe de o parte şi
C.E.E. şi C.E.E.A. pe de altă parte, există deosebiri în ceea ce
priveşte modul de creare a resurselor financiare.
Astfel, în cazul C.E.C.O., art. 4 din tratat conferă Comisiei
(Înaltei Autorităţi) autorizarea de a procura fondurile necesare
239
îndeplinirii misiunilor sale prin stabilirea de prelevări asupra
producţiei de cărbune şi oţel. Acest regim a fost reglementat
printr-o decizie a Înaltei Autorităţi225.
În cazul C.E.E. şi C.E.E.A. sunt prevăzute reglementări mai
complexe care au cunoscut o evoluţie în sensul înlocuirii finanţării
prin contribuţia statelor membre cu finanţarea din resursele
proprii. Astfel, în perioada 1958-1970, conform art. 200 C.E.E. şi
172 C.E.E.A., Comunităţile erau finanţate prin contribuţia statelor
stabilită după criterii prevăzute de tratate şi care puteau fi
modificate prin hotărârea cu unanimitate de voturi a Consiliului.
Se aveau în vedere posibilităţile economice ale fiecărui stat.
Conform art. 201 C.E.E. se stabilea înlocuirea contribuţiilor
statelor membre prin resurse proprii, respectiv prin veniturile din
tariful vamal comun, iar art. 173 C.E.E.A. prevedea înlocuirea
prin prelevări percepute de Comunităţi de la statele membre. În
ceea ce priveşte asigurarea finanţării Comunităţilor prin surse
proprii, au existat mai multe serii de decizii (21 aprilie 1970, 07
mai 1985, 24 iunie 1988), iar începând din iunie 1992, cu prilejul
Consiliului European de la Lisabona şi continuând cu Consiliul
European de la Edinburgh s-au prevăzut noi modalităţi de
creştere progresivă a veniturilor puse la dispoziţia Comunităţilor
şi de perfecţionare a sistemului de formare a resurselor financiare
proprii. Tratatul de la Maastricht a înlocuit art. 201 C.E.E. şi 193
C.E.EA. stabilind principiul conform căruia bugetul, fără a
prejudicia alte venituri, este finanţat integral prin resurse proprii.
Se stabileşte în sarcina Consiliului ca prin unanimitate de voturi,
la propunerea Comisiei şi după consultarea Parlamentului, să
decidă sistemul resurselor proprii ale Comunităţilor pe care îl va
recomanda adoptării de către statele membre conform
reglementărilor respective. Sunt abrogate art. 200 C.E.E. şi 172
C.E.E.A., deci este exclusă, chiar cu titlu excepţional, finanţarea
prin contribuţii ale statelor membre.
Resursele proprii sunt compuse din:
- prelevări şi drepturi vamale;
- T.V.A.;
225
Decizia din 30.12.1952 modificată în 1975, J.O.C.E. 179,
10.07.1975
240
 - resursele provenind din P.N.B. (doar în cazurile când
celelalte venituri nu pot echilibra bugetul).

4.2. Adoptarea bugetului

Adoptarea bugetului în cadrul Comunităţilor europene este

rezultatul unei proceduri de codecizie între Consiliu şi Parlament.
Procedura adoptării bugetului a evoluat concomitent cu evoluţia
regimului financiar, respectiv cu trecerea de la finanţarea prin
contribuţiile statale la regimul resurselor proprii.
Iniţial Parlamentul avea doar posibilitatea de a modifica
cheltuielile. Propunerile făcute în 1965 nu au dus la un rezultat
prin care să crească puterea Parlamentului (din cauza crizei
“scaunului gol”). Prin Tratatul de la Luxemburg din 22 aprilie
1970, în urma deciziei privind resursele proprii, s-a modificat şi
procedura bugetară, acordându-se Parlamentului competenţa de
a respinge bugetul.

4.2.1. Faza pregãtitoare

Până la data de 1 iulie, fiecare instituţie comunitară

înaintează Comisiei propunerile privind cheltuielile pentru anul
următor. Acestea sunt cuprinse de către Comisie într-un ante-
proiect de buget, conţinând veniturile şi cheltuielile şi sunt
înaintate Consiliului până la dara de 1 septembrie. Consiliul
decide asupra acestuia cu majoritate calificată, putând să
opereze modificări pe baza consultării Comisiei şi a altor instituţii
interesate.

4.2.2. Discutarea şi adoptarea

Consiliul sesizează Parlamentul pentru prima lectură a

proiectului de buget până cel mai târziu la 1 octombrie.
Parlamentul dispune de un termen de 45 de zile, în care îl aprobă
în mod expres, sau dacă nu propune nici un amendament,

241
bugetul este aprobat definitiv. Acesta este însă cazul ideal, care
în practică nu se întâlneşte226.
În situaţia în care Parlamentul propune amendamente
cheltuielilor care nu decurg neapărat din tratate (neobligatorii) el
hotărăşte cu majoritatea voturilor membrilor care îi compun, iar
dacă propune cheltuieli prevăzute de tratate (obligatorii), decide
cu majoritatea absolută a voturilor exprimate.
Proiectul cu propunerile adoptate de Parlament este
returnat Consiliului, care dispune de un termen de 15 zile.
Consiliul poate accepta respectivele amendamente şi propuneri
ale Parlamentului, caz în care bugetul este considerat adoptat. În
practică însă, Consiliul modifică propunerile şi amendamentele
Parlamentului, decizând cu majoritate calificată. Consiliul retrimite
proiectul Parlamentului pentru ultima lectură, care în termen de
15 zile poate, în prezenţa majorităţii membrilor care îl compun şi
cu trei cincimi din voturile exprimate, să amendeze sau să
respingă modificările pe care Consiliul le-a adus amendamentelor
Parlamentului şi să hotărască bugetul. În eventualitatea în care
Parlamentul nu hotărăşte în termenul prevăzut, bugetul se
consideră adoptat în forma decisă de către Consiliu.
Parlamentul are însă posibilitatea ca în prezenţa majorităţii
membrilor şi prin votul a două treimi din membrii care îl compun
să respingă bugetul în faza celei de a doua lecturi. În această
situaţie, procedura trebuie să fie începută din nou, pe baza unui
nou proiect de buget. Dacă noua procedură nu se încheie până la
începerea anului bugetar, Comunităţile vor funcţiona lună de lună
pe baza unor “douăsprezecimi” din bugetul anului anterior.
Această procedură bugetară complexă este generatoare de
diferende între Consiliu şi Parlament, de intensităţi variabile,
mergând până la respingerea adoptării bugetului (cazul anilor
1980 şi 1985)227.
Problemele care dau naştere neînţelegerilor sunt
cheltuielile obligatorii şi cele neobligatorii, Parlamentul ducând în
permanenţă o politică de deplasare a primei categorii înspre cea
de a doua. Dificultăţi au apărut şi în legătură cu respectarea
226
Cf. P.Manin, op. cit., pag. 195
227
J.Boulouis, op. cit., pag. 167
242
termenelor prevăzute. În vederea eliminării acestor situaţii în
perioada 13-17 iunie 1988 s-a încheiat un acord interinstituţional
între Parlament, Consiliu şi Comisie care a avut ca scop coordo-
narea acţiunilor în acest scop, fapt pentru care în 1989 s-a
înregistrat prima adoptare a bugetului fără dificultăţi.

4.2.3. Execuţia bugetului şi controlului

Execuţia bugetului revine Comisiei. Ea începe la 1 ianuarie

a anului pentru care bugetul a fost propus şi adoptat. Comisia
este responsabilă în conformitate cu reglementările financiare
care au fost aprobate de către Consiliu, statuând în unanimitate
asupra propunerilor Comisiei, pe baza consultării Parlamentului şi
a avizelor Curţii de Conturi.
Controlul execuţiei bugetare este încredinţat Curţii de
Conturi, iar Parlamentului îi revine competenţa descărcării
Comisiei de execuţie bugetară pe baza raportului Curţii de
Conturi şi a răspunsurilor instituţiilor vizate de observaţiile
raportului Curţii de Conturi. Parlamentul decide cu majoritate
calificată de voturi. Prin Tratatul de la Amsterdam s-au extins
puterile Parlamentului în ceea ce priveşte controlul bugetar în
domeniul politicii externe şi de securitate comună.

5. Funcţia de control

5.1. Controlul exercitat de cãtre Parlament

În cadrul Comunităţilor se aplică principiul democratic al

controlului exercitat de către Parlament asupra executivului.
Conform tratatelor comunitare, controlul Parlamentului European
se extinde doar asupra Comisiei (art. 20 C.E.C.O. 137 C.E.E. şi
107 C.E.E.A.).
În practică însă, Parlamentul şi-a extins controlul şi asupra
Consiliului European în ceea ce priveşte dreptul la informare.
243
Astfel, Parlamentul trebuie să fie informat anual cu privire la
activitatea Comunităţilor. Alături de acesta s-au instituit şi alte
modalităţi de informare a Parlamentului asupra unor probleme
privind programul anual al Comisiei, programul preşedinţiei
Consiliului miniştrilor, raportul cu privire la reuniunile Consiliului
European, sau asupra progreselor Uniunii Europene. În ceea ce
priveşte tehnicile de control folosite de Parlament, sunt instituite
atât petiţiile cât şi interpelările.

5.1.1. Petiţiile

Dreptul la petiţie este recunoscut tuturor cetăţenilor Uniunii

Europene, în mod individual sau în asociere. Statuat anterior prin
regulamentul interior al Parlamentului, el a fost recunoscut prin
Tratatul de la Maastricht (art. 8 D şi 138 D).
În afară de cetăţenii Uniunii Europene, este recunoscut
dreptul de petiţie oricărei persoane fizice sau morale rezidentă
sau care are sediul statutar pe teritoriul unui stat membru.
Petiţia trebuie să cuprindă numele, calitatea, naţionalitatea
şi domiciliul semnatarului. Ele sunt înregistrate în ordinea primirii
şi sunt trimise spre examinare comisiei competente a
Parlamentului. În baza acestora se pot iniţia proiecte de rezoluţii,
sau se pot adresa Comisiei sau Consiliului propuneri diverse.

5.1.2. Interpelãrile

Interpelările constituie un mijloc tradiţional de control

parlamentar. În cadrul Comunităţilor ele sunt reglementate de art.
23 C.E.C.O., 140 C.E.E. şi 110 C.E.E.A., care se limitează să
prevadă interpelarea Consiliului de către Parlament.
Regulamentul interior al Parlamentului (cap. IV sect. 2)
stabileşte trei categorii de interpelări: scrise, orale fără dezbateri
şi orale cu dezbateri.

5.1.2.1. Interpelãrile scrise

Acestea pot fi făcute de către orice deputat şi adresate
Comisiei sau Consiliului. Ele trebuie să fie redactate sumar şi să
244
se refere la chestiuni precise legate de activitatea Comunităţilor.
Se adresează preşedintelui Parlamentului care le înaintează
instituţiei vizate. Răspunsul se adresează în scris şi se publică în
J.O.C.E.

5.1.2.2. Interpelãrile orale fãrã

dezbateri
Ele pot fi adresate de către orice deputat şi ele trebuie să
fie adresate preşedintelui, care le supune Biroului lărgit, acesta
decizând asupra lor, respectiv dacă trebuie transformate în
interpelări scrise, sau în interpelări orale cu dezbateri. Decizia se
comunică deputatului în cauză, Consiliului sau Comisiei. Fiecare
sesiune are cel mult o jumătate de zi acordată acestora
interpelări, deputatul având la dispoziţie maxim zece minute în
acest scop (art. 59 din Reg. interior). Instituţiile vizate urmează să
dea un răspuns succint.

5.1.2.3. Interpelãrile orale cu dezbateri

Acestea nu pot să provină decât de la comisii, grupuri
politice sau grupuri de cel puţin cinci deputaţi. Se adresează
preşedintelui şi sunt filtrate de Biroul lărgit, care decide dacă
rămân în forma respectivă, sau trebuie transformate în altă
procedură. Autorul interpelării dispune de zece minute pentru
formularea acesteia, iar alţi intervenienţi au la dispoziţie câte cinci
minute pentru o singură dată. Reprezentantul instituţiei vizate
răspunde interpelărilor. Autorul acesteia mai poate beneficia de
cinci minute la cerere pentru replică la răspunsul primit. Conform
art. 58 din regulamentul interior al Parlamentului, o comisie, un
grup politic sau cel puţin douăzeci şi trei de deputaţi pot să
înainteze preşedintelui Parlamentului un proiect de rezoluţie în
vederea încheierii respectivelor dezbateri, solicitând votul în
termen scurt.

245
5.1.3. Mediatorul

Mediatorul a fost instituit prin Tratatul de la Maastricht în

vederea primirii de sesizări de la cetăţenii Uniunii Europene cu
privire la activitatea necorespunzătoare a organelor
comunitare.228

5.1.4. Controlul execuţiei bugetului de cãtre Parlament

Parlamentul controlează Comisia cu privire la modul de

executare a bugetului şi pe baza raportului acestuia şi al Curţii de
Conturi descarcă sau nu Comisia de această sarcină229.

5.1.5. Puterea de sancţionare a Parlamentului

Parlamentul poate să decidă demisia Comisiei în întregime,

prin adoptarea unei moţiuni de cenzură. Sancţiune gravă,
moţiunea de cenzură trebuie depusă de către un grup
parlamentar sau de către o zecime din membrii săi. Dezbaterile
încep după 24 de ore, iar votul are loc trei zile mai târziu. Pentru
adoptarea moţiunii, sunt necesare două treimi din voturile
exprimate, fiind necesară prezenţa majorităţii simple a membrilor
Parlamentului. Până în 1999 s-au introdus patru moţiuni, s-au
votat două şi nu s-a adoptat nici una, fiind greu de realizat
numărul de voturi necesar, fapt dovedit în 4 martie 1977 când
moţiunea înaintată nu a întrunit numărul de voturi. În schimb,
moţiunea introdusă în martie 1999 a dus la demiterea Comisiei,
aşa cum am arătat mai sus.
În ceea ce priveşte statele membre. Parlamentul are un rol
de control indirect putând sesiza Comisia cu privire la anumite
încălcări pe care la constată.
Tratatul de la Maastricht îi sporeşte rolul într-o oarecare
măsură, prevăzând în art. 130 C că el poate crea o Comisie
temporară de anchetă, care să examineze acuzaţiile privind
228
A se vedea: supra, cap. II, paragr.6.5.5.
229
A se vedea: supra, cap. II, paragr. 6.6 şi cap. VII, paragr.
3.1.2.
246
faptele de rea administrare în aplicarea dreptului comunitar.
Comisia se poate constitui la cererea unei pătrimi dintre membrii
săi, cu condiţia ca respectivele fapte să nu fie în atenţia unui
organ judiciar.

5.2. Controlul exercitat de cãtre Comisie

Controlul exercitat de către Comisie este reglementat de

art. 8 C.E.C.O., 155 C.E. şi 124 C.E.E.A.. În conformitate cu art.
155 C.E. ,Comisia veghează la aplicarea dispoziţiilor
respectivului tratat, precum şi a dispoziţiilor adoptate de către
instituţii în baza acestuia, fapt pentru care a fost denumită
“gardianul tratatelor”230. În virtutea acestor dispoziţii, Comisiei îi
revine obligaţia respectării acestora, şi nu doar facultatea
exercitării acestei funcţii.
În vederea exercitării controlului, Comisia trebuie să
dispună de informaţii privind modul de aplicare a tratatelor.
Această informare se realizează prin documentele oficiale
publicate şi prin organele proprii însărcinate să urmărească
modul de respectare a actelor normative de către instituţiile şi
organele comunitare.
Pe baza puterilor conferite, Comisia poate dispune
efectuarea unor anchete şi adoptarea unor măsuri de
sancţionare. De asemenea, ea poate pune în mişcare recursul
pentru neîndeplinirea obligaţiilor comunitare.
În vederea îndeplinirii acestor atribuţii statele au obligaţia să
informeze Comisia cu privire la măsurile luate pentru aplicarea
normelor. De asemenea, directivele prevăd obligaţia statelor de a
notifica măsurile de aplicare a lor către Comisie, neconformarea
constituind ea însăşi o neîndeplinire a obligaţiilor comunitare,
chiar dacă măsurile au fost luate în fapt. Întreprinderile sunt
supuse de asemenea controlului Comisiei, agenţii acesteia
având, în materie de concurenţă, drept de control la faţa locului,
în aceleaşi condiţii ca şi agenţii fiscali naţionali. Refuzul de a
accepta controlul se sancţionează prin amenzi sau alte măsuri de
230
A se vedea P.Manin, op. cit., pag. 199-200 şi J.Boulouis,
op. cit., pag. 266-268
247
constrângere, precum şi prin declararea nulităţii anumite acorduri
încheiate de către acestea. În ceea ce priveşte cazul celorlalte
instituţii comunitare, Comisia nu are nici o posibilitate de
sancţionare, ea dispunând doar de dreptul de a sesiza Curtea de
Justiţie.

5.3. Controlul exercitat de Curtea de Conturi

Succesoare a Curţii de Control, Curtea de Conturi nu este

un organ jurisdicţional, în pofida denumirii sale.
Conform tratatelor comunitare ea este însărcinată cu
examinarea conturilor privind totalitatea veniturilor şi cheltuielilor
comunitare.
Ea examinează legalitatea şi regularitatea acestor venituri
şi cheltuieli şi asigură buna gestiune financiară.
Controlul în statele membre se face împreună cu instituţiile
naţionale de control sau cu serviciile naţionale competente. Orice
document sau informaţie necesară îndeplinirii atribuţiilor sale
trebuie să-i fie puse la dispoziţie, la cerere, de către instituţiile
comunitare, de către instituţiile naţionale de control, sau de servi-
ciile naţionale competente.
Curtea întocmeşte un raport anual la încheierea exerciţiului
bugetar, care se transmite instituţiilor şi se publică în J.O.C.E.
împreună cu răspunsul instituţiilor vizate, fiind utilizat în
descărcarea Comisiei de exerciţiul bugetar de către Parlament.
Tratatul de la Maastricht mai prevede şi întocmirea anumitor
rapoarte alături de rapoartele anuale şi de avize. Ea poate
introduce recursul în carenţă împotriva altor instituţii comunitare.

5.4. Controlul exercitat de cãtre B.C.E.

Banca Centrală Europeană, în exercitarea atribuţiilor sale,

poate în anumite condiţii să introducă recurs în anulare, iar art.
108 A par. 3 din tratatul C.E. prevede posibilitatea Consiliului de
a conferi B.C.E. competenţă aplicării de amenzi şi măsuri de
constrângere în cazul în care întreprinderile nu respectă regula-
mentele şi deciziile Consiliului.
248
5.5. Alte modalitãţi de control

Statele membre au posibilitatea ca în cazul în care alte

state comunitare nu respectă normele comunitare să introducă
recurs pentru neîndeplinirea atribuţiilor comunitare, precum şi
acţiunea de control al legalităţii unui act, recursul în anulare sau
recursul în carenţă.
Persoanele particulare pot – în condiţii restrictive – să
introducă recursuri în anulare şi în carenţă.
În ceea ce priveşte controlul jurisdicţional exercitat de
Curtea de Justiţie şi de Tribunalul de Primă Instanţă, datorită
complexităţii acestuia, va fi analizat în capitolul următor.

CAPITOLUL VIII

CONTROLUL JURISDICŢIONAL

1. Aspecte generale

Alături de controlul politic, executiv, financiar şi de altă

natură, un rol important revine controlului jurisdicţional privind
activitatea Comunităţilor europene. Respectarea ordinii juridice
comunitare de către toate instituţiile şi organele Comunităţilor
reprezintă un principiu de bază al organizării şi funcţionării
acestora. Complexitatea ordinii juridice comunitare, în comparaţie
cu ordinea juridică internă a statelor membre, determină un
sistem de control jurisdicţional adaptat nu numai ordinii juridice

249
comunitare, ci şi consecinţelor care rezultă din integrarea
acesteia în jurisdicţiile naţionale231.
Prin faptul că aplicabilitatea directă a dreptului comunitar în
ordinea juridică internă conduce la situaţia în care judecătorii
naţionali ai statelor membre ocupă o poziţie importantă în
aplicarea normelor comunitare, există riscul să se ajungă la
aplicarea diferită a acestora, în funcţie de anumite circumstanţe
determinate de diferenţele dintre jurisdicţiile naţionale. Aceste
posibile situaţii trebuie însă să fie înlăturate, având în vedere
necesitatea aplicării unitare a dreptului comunitar, în scopul
asigurării unei funcţionări eficiente a mecanismelor comunitare.
Aceasta se realizează prin intermediul mecanismului de
cooperare între jurisdicţiile naţionale şi cele comunitare, acestora
din urmă revenindu-le de fapt funcţia principală de garantare a
uniformităţii aplicării dreptului comunitar. În acelaşi timp,
asigurarea ordinii juridice comunitare presupune şi competenţe
specifice pentru jurisdicţia comunitară, exercitate în nume
propriu, fără a fi necesară intervenţia organelor jurisdicţionale
naţionale. Dezvoltarea Comunităţilor a condus implicit la
creşterea numărului cazurilor în care era competentă Curtea de
Justiţie, respectiv la o supraaglomerare a acesteia, motiv pentru
care s-a impus cu necesitate crearea unei alte instanţe
comunitare care să o degreveze. S-a instituit astfel Tribunalul de
Primă Instanţă, căruia i s-au recunoscut competenţe specifice în
acest domeniu. Tribunalul de primă instanţă are o competenţă
bine stabilită prin normele juridice comunitare, nereprezentând
deci o “instanţă de drept comun”.
Conform art. 168 A C.E., Tribunalul de Primă Instanţă are o
competenţă care cuprinde toate acţiunile persoanelor fizice şi
morale. La crearea sa prin Decizia 85/591 din 24 octombrie 1988,
Tribunalul de Primă Instanţă avea ca scop degrevarea Curţii de
Justiţie prin transferarea unora dintre competenţele acesteia şi, în
acelaşi timp, îmbunătăţirea sistemului de garantare a drepturilor
persoanelor aflate sub jurisdicţia Comunităţilor prin crearea unui
dublu grad de jurisdicţie în cazurile care urmau să fie aduse în
faţa jurisdicţiei comunitare.

231
J.Boulouis, op. cit., pag. 273
250
 2. Judecata în faţa Tribunalului de Primã Instanţã
şi recursul la Curtea de Justiţie

2.1. Judecata în faţa Tribunalului

Tribunalul de Primă Instanţă aplică regulile de procedură

prevăzute în Protocoalele privind Curtea(Titlul III, combinat cu
Titlul IV). La acestea se adaugă Regulamentul de procedură care
a fost stabilit de comun acord de către Curte şi Tribunal şi care a
fost aprobat de către Consiliu la 2 mai 1991232.
Deciziile privind crearea Tribunalului de Primă Instanţă,
care sunt cuprinse în protocoalele privind statutul Curţii de
Justiţie, conţin reguli care stabilesc competenţa fiecăreia dintre
cele două instanţe în scopul evitării unor situaţii de concurenţă a
competenţelor acestora în judecarea fondului cauzelor.
În cazul în care actele procedurale de sesizare a instanţei
au fost greşit adresate, oricare dintre cele două instanţe are
obligaţia de a trimite aceste acte la instanţa competentă potrivit
reglementărilor.
În cazurile sesizării simultane cu privire la aceeaşi
chestiune de interpretare sau de decizie asupra validităţii unui
act, Tribunalul va fi obligat să suspende procedura până în
momentul în care s-a pronunţat Curtea de Justiţie, sau să se
desesizeze şi să lase Curtea să se pronunţe. Curtea poate
proceda la fel, atunci când consideră că este competent
Tribunalul233.

2.2. Recursul împotriva hotãrârii Tribunalului

Împotriva hotărârilor Tribunalului de Primă Instanţă se

poate face recurs în faţa Curţii de Justiţie, conform deciziilor de
înfiinţare a Tribunului, care au adăugat un titlu suplimentar (IV) la

232
J.O.C.E. L-136, 30 mai 1991
233
J.Boulouis, op. cit., pag. 333-334
251
fiecare dintre aceste protocoale şi care prevăd modalitatea de
introducere a recursului, condiţiile admisibilităţii şi efectele
acestuia.

2.2.1. Hotãrârile care pot fi atacate cu recurs

Pot fi atacate cu recurs în faţa Curţii de Justiţie hotărârile

Tribunalului de Primă Instanţă prin care se hotărăşte în fond
asupra cauzei sau prin care hotărăşte asupra unei chestiuni de
procedură privind excepţia de incompetenţă sau de
neadmisibilitate (art. 48 şi 49 din Protocol, Titlul IV).

2.2.2. Persoanele care pot face recurs

Orice persoană care a fost implicată în hotărârea dată în

cazul respectiv poate iniţia recurs. Există însă anumite diferenţieri
între părţile implicate în cauză în sensul că în afara statelor
membre şi a instituţiilor comunitare, celelalte părţi nu pot face
recurs decât împotriva hotărârilor Tribunalului de primă instanţă
care le privesc în mod direct. Statele membre şi instituţiile
comunitare pot să introducă un recurs dacă nu au fost parte în
litigiu, în afara litigiilor care se opun Comunităţilor şi agenţilor lor.
În ceea ce priveşte deciziile tribunalului de respingere a unei
cereri de intervenţie recursul nu poate fi introdus decât de către
persoanele a căror cerere a fost respinsă, în termen de două
săptămâni de la data notificării respectivei decizii. În cazul
deciziilor tribunalului referitoare la amânarea executării, luarea
unor măsuri provizorii şi a executării forţate (art. 50 din protocol)
recursul nu va putea fi formulat decât de către părţile implicate în
respectiva procedură, în termen de două luni de la data la care
le-a fost notificată decizia.

2.2.3. Motivele recursului

Potrivit art. 32 quinto C.E.C.A. 168A C.E. şi 140 C.E.E.A.,

recursul trebuie să fie fondat doar pe mijloace de drept. Aceste
252
dispoziţii se completează cu cele ale protocoalelor Curţii de
Justiţie (art. 51) care prevăd următoarele motive:
- incompetenţa Tribunalului în respectiva cauză;
- nerespectarea procedurilor în faţa acestuia, prin care s-au
adus atingeri intereselor părţilor recurente;
- încălcarea dreptului comunitar.
Nu s-a admis recursul pe motive de cheltuieli şi în ceea ce
priveşte valoarea acestora.

2.2.4. Judecarea recursului

Procedura de judecare a recursului cuprinde faza scrisă şi

faza orală. În urma judecării, Curtea pronunţă o hotărâre fie de
respingere a recursului, fie de anulare a deciziei tribunalului, dacă
o consideră nefondată. În această situaţie Curtea poate să
hotărască cu privire la recurs, sau poate să trimită cauza
Tribunalului, care va trebui să ţină seama de ceea ce a decis
Curtea.

2.2.5. Efectele recursului

Introducerea recursului nu are efect suspensiv, cu excepţia

procedurilor de urgenţă şi în cazul amânării.
În cazul în care tribunalul procedează la anularea unui
regulament această decizie nu poate să producă efecte decât
după expirarea termenului de recurs, sau dacă recursul a fost
înaintat Curţii, din momentul respingerii acestuia, fără însă să se
prejudicieze dreptul unei părţi de a sesiza Curtea cu o cerere de
amânare sau o procedură de urgenţă.

253
 3. Cooperarea judiciarã între instanţele naţionale
şi Curtea de Justiţie. Recursul prejudiciar

3.1. Generalitãţi

Principiul aplicabilităţii directe a dreptului comunitar în

ordinea juridică internă presupune ca orice persoană fizică sau
morală să poată invoca normele dreptului comunitar în faţa
oricărei instanţe naţionale. În baza aceluiaşi principiu, instanţele
naţionale sunt obligate să aplice dreptul comunitar în cauzele cu
care sunt sesizate. Complexitatea dreptului comunitar şi
varietatea cazurilor care pot ajunge în faţa judecătorului naţional
determină necesitatea ca acesta să poată beneficia în anumite
situaţii de clarificări cu privire la dreptul comunitar aplicabil în
cazul în speţă, provenite de la organul judiciar comunitar cel mai
competent, respectiv Curtea de Justiţie. Tribunalul de Primă
Instanţă nu este investit cu competenţe în acest domeniu.
Prin aceasta se asigură atât aplicarea unitară a dreptului
comunitar de către instanţele tuturor statelor membre, cât şi
eventualele situaţii frecvente de recurgere la atacarea hotărârilor
pronunţate de instanţa naţională în faţa Curţii de Justiţie. Această
intervenţie a Curţii de Justiţie nu se face decât în scopul acordării
unor indicaţii privind modul de aplicare al dreptului naţional şi nu
pentru a se substitui justiţiei naţionale, care este însă ţinută să se
conformeze acestor indicaţii. Întrucât apelarea la instanţa
comunitară se face înainte de pronunţarea unei hotărâri, ele sunt
căi prejudiciare.
În funcţie de obiectivul lor, ele pot fi de interpretare sau de
apreciere a validităţii. Întrucât între acestea există mai multe
asemănări, vor fi tratate împreună menţionându-se separat doar
aspectele specifice ale fiecăreia dintre cele două tipuri de acţiuni.

254
3.2. Baza juridicã a recursului prejudiciar

Recursul prejudiciar este prevăzut în cele trei tratate

comunitare, dar cu unele diferenţe.
Tratatul C.E.C.O., în art. 41 prevede doar recursul în
aprecierea validităţii deliberărilor Comisiei şi Consiliului.
Tratatele C.E.E. şi C.E.E.A. reglementează primul în art.
177 şi al doilea în art. 150 ambele tipuri de recurs prejudiciar, atât
pentru validitate, cât şi pentru interpretare, ele având acelaşi
regim de reglementare şi prevăzând competenţa Curţii în acest
domeniu. Curtea de Justiţie a admis că în cazul tratatului
C.E.C.O. se poate utiliza recursul în interpretare, având în vedere
finalitatea comună şi coerenţa tratatelor, precum şi necesitatea
aplicării unitate a dreptului comunitar în cadrul celor trei
Comunităţi.

3.3. Instanţele competente sã sesizeze Curtea

Conform tratatelor, doar instanţele statelor membre au

competenţă să sesizeze Curtea cu un recurs prejudiciar. Curtea
nu este legată de dreptul naţional al statelor membre, astfel, încât
ea este cea care stabileşte dacă forul solicitant îndeplineşte sau
nu condiţiile cerute pentru a i se admite recursul. S-au stabilit
astfel de către jurisprudenţă reguli conform cărora instanţa
solicitantă trebuie, în baza normelor de procedură, să aibă
calitatea de terţ în cazul litigiului, să fie investită cu soluţionarea
acestuia şi nu doar un rol consultativ (respingând solicitări ale
organizaţiilor avocaţilor), sau să considere unele organe ca fiind
abilitate să solicite recurs, chiar dacă acestea nu funcţionează
după regulile tradiţionale ale organelor jurisdicţionale (cele ale
Consiliul constituţional francez). Solicitările organelor arbitrare
naţionale nu au fost acceptate şi de către Curte, fapt criticat în
literatura de specialitate234.

234
P.Manin, op. cit. pag. 340
255
3.4. “Facultatea” şi “obligaţia” sesizãrii

a) În situaţia interpretării
Judecătorul naţional însărcinat cu judecarea unei cauze are
sarcina de a pronunţa o hotărâre legală şi, în acest scop trebuie
să beneficieze de independenţă şi să dispună de toate mijloacele
îndeplinirii acestei responsabilităţi. În acest sens solicitarea Curţii
de Justiţie pentru a-l sprijini în cauza pe care o judecă trebuie să
fie astfel reglementată încât să-i confere posibilitatea să decidă
dacă trebuie să solicite această intervenţie, faza procedurală în
care este necesară şi chestiunile asupra cărora Curtea urmează
să se pronunţe.
Tratatele prevăd că judecătorul naţional “poate” sau “este
ţinut” să introducă recursul prejudiciar. Sunt obligaţi să introducă
recursul prejudiciar judecătorul care se pronunţă ca ultimă
instanţă naţională, în timp ce restul au doar facultatea de a apela
la acest recurs, întrucât pe plan intern mai există posibilitatea
îndreptării hotărârii eventual greşite.
Se are în vedere îmbinarea autonomiei jurisdicţiei naţionale
cu respectarea şi aplicarea uniformă a dreptului comunitar235.
b) În cazul aprecierii validităţii
Dacă în cazul problemelor de interpretare situaţia este
diferită în funcţie de poziţia ierarhică a instanţei, în cazul
aprecierii validităţii situaţia nu mai poate fi apreciată diferit,
întrucât indiferent care ar fi locul pe care-l ocupă instanţa ierar-
hică internă, ea nu poate hotărî asupra invalidităţii actelor
instituţiilor comunitare236, chiar dacă nu reprezintă ultimul grad de
jurisdicţie. Rezultă deci că atunci când o instanţă consideră că
există elemente care ar pune sub semnul întrebării validitatea
unei norme juridice comunitare, ea trebuie să se adreseze Curţii
de Justiţie, singura în măsură să declare actul invalid.

235
J.Boulouis, op. cit. pag. 282
236
Hot. Foto/Frost, 22.10.19ccn 314/85, pag. 4225
256
3.5. Obiectul recursului prejudiciar

a) În chestiunile de interpretare
Curtea nu poate fi sesizată decât în scopul clarificării unor
dispoziţii comunitare, indiferent de categoria izvoarelor dreptului
comunitar din care acestea fac parte. ea nu se pronunţă asupra
dreptului naţional. Se pot întâlni situaţii când problemele solicitate
se referă la raportul dreptului intern cu cel comunitar, când
solicitarea va avea ca obiect sprijinul Curţii în asigurarea
respectării principiului primordialităţii dreptului comunitar. Nu
există anumite limite precis stabilite în ceea ce priveşte domeniul
la care se pot referi chestiunile asupra cărora Curtea urmează să
dea indicaţii, nici din punctul de vedere al denumirii actelor
decizionale (întrucât se poate recurge şi la schimbarea calificării
acestora), nici din punctul de vedere al categoriei de surse de
drept comunitar la care se referă (tratate, principii generale de
drept, acorduri internaţionale).
b) În chestiunile de validitate
Recursul prejudiciar privind validitatea reprezintă o acţiune
care are ca obiect interogarea Curţii de Justiţie cu privire la
validitatea unei norme juridice comunitare. Ea reprezintă un
mijloc de control al legalităţii actelor comunitare, impunând
respectarea ierarhiei normelor juridice. Din aceste considerente,
ea reprezintă o problemă de competenţă exclusivă a jurisdicţiei
comunitare, obligatorie pentru orice judecător naţional în
soluţionarea cazurilor cu care este sesizat. Această acţiune
apare ca o consecinţă a faptului că judecătorul naţional nu este
competent să declare invalid un act comunitar. Principiul
legalităţii presupune însă ca un act în contradicţie cu normele
comunitare superioare să nu fie aplicat. Apare astfel situaţia în
care în faţa unui judecător naţional se sesizează această
contradicţie şi se impune examinarea respectivului act în ceea ce
priveşte validitatea sa. Dacă judecătorul consideră că actul este
valid, va respinge această excepţie. În caz contrar, având în
vedere competenţa exclusivă a Curţii de Justiţie în anularea
actelor comunitare, el va trebui să apeleze la această cale
judiciară.
257
 Din aceste considerente, se apreciază că acest recurs
prejudiciar de interpretare se aseamănă cu acţiunea în anulare.

3.6. Momentul solicitãrii

În stabilirea momentului în care se înaintează recursul

prejudiciar, judecătorul naţional beneficiază de deplină libertate.
Nu există nici o îngrădire legală, el urmând să stabilească
momentul în care recursul respectiv poate să fie cât mai
avantajos atât din punctul de vedere al utilizării procedurale, cât
şi din punctul de vedere al circumstanţelor.

3.7. Formularea chestiunilor

Tratatele nu prevăd anumite restricţii în ceea ce priveşte

forma în care trebuie prezentate problemele asupra cărora
Curtea urmează să se pronunţe. S-a stabilit de către
jurisprudenţă că acestea pot să fie prezentate aşa cum consideră
judecătorul naţional, dar într-o formă directă şi simplă, care să fir
în măsură să permită Curţii să-şi exercite competenţele. În
situaţia formulării unor probleme într-un mod impropriu, sau care
depăşesc cadrul competenţelor atribuite prin tratate, Curtea a
statuat că este competentă să reformuleze chestiunea din recurs
şi se va pronunţa doar asupra acelor aspecte care sunt legate de
dreptul comunitar şi care necesită a fi interpretate237.

3.8. Admisibilitatea recursului

Curtea are competenţă să admită sau să respingă recursul

în întregime sau doar în anumite chestiuni care sunt solicitate
spre a fi clarificate de Curte.
Astfel, jurisprudenţa acesteia a stabilit că într-o cauză în
care, după sesizare, a intervenit o anulare din partea unei
instanţe naţionale superioare, Curtea va declara procedura fără

237
P.Manin. op. cit., pag. 345
258
obiect238. O altă cauză de neadmisibilitate a fost considerată
inexistenţa unui raport între problema solicitată a fi clarificată şi
litigiul care urmează să fie soluţionat de judecătorul naţional.
Absenţa motivării recursului prejudiciar este de asemenea consi-
derată ca un motiv de respingere a acestuia, iar practica urmată
de Curte a fost una de aplicare tot mai severă a acestei condiţii.

3.9. Caracteristicile procedurii

Deşi prin esenţa sa judecarea recursului prejudiciar nu are

un caracter contradictoriu, totuşi Curtea a admis că în scopul unei
mai bune aplicări a justiţiei să-i confere un caracter contradictoriu.
În acest sens se aplică o procedură care prevede prezenţa
părţilor implicate în litigiu în faţa instanţei naţionale precum şi a
organelor comunitare interesate. Grefa tribunalului naţional
înaintează grefei Curţii de Justiţie ordonanţa de recurs prejudiciar
şi dosarul cazului. Grefa Curţii sesizează părţile în litigiu,
Comisia, Consiliul şi guvernele statelor implicate. Acestora li se
acordă un termen de două luni pentru a prezenta observaţiile
scrise. Ei nu pot modifica chestiunile care sunt cuprinse în
recursul prejudiciar înaintat Curţii. În momentul înregistrării
recursului se numeşte un judecător raportor, care examinează
cazul şi stabileşte dacă sunt necesare unele măsuri judiciare,
acestea referindu-se la judecătorul naţional, părţile în litigiu,
statele sau instituţiile comunitare. Părţile în litigiu nu trebuie să
prezinte memorii şi observaţii în mod obligatoriu, dar în practică
acestea obişnuiesc să depună observaţii.
Procedura cuprinde două faze: faza scrisă (depunerea
observaţiilor) şi faza orală, în care părţile îşi susţin cauza. Limba
de desfăşurare a dezbaterilor este limba iniţială a cazului. În final
Curtea emite hotărârea, care are forma obişnuită.

3.10. Efectul hotãrârilor Curţii

a) Hotărârile de interpretare
238
Hot. SABAM, 31.01.1974, 127/43, pag. 51
259
 După primirea hotărârii Curţii, judecătorul naţional trebuie
să ţină cont de conţinutul acestuia. Această concluzie rezultă din
logica lucrurilor întrucât dacă a solicitat un sprijin din partea
instanţei comunitare supreme, conforme prevederilor acesteia în
soluţionarea cazului se impune de la sine. În cazul în care
răspunsul primit nu este suficient de clar, judecătorul are
posibilitatea să revină cu întrebări suplimentare adresate Curţii de
Justiţie. Întrucât hotărârea Curţii de Justiţie nu soluţionează
cazul, nu are autoritate de lucru judecat. Ea are însă autoritate de
lucru interpretat239, având drept consecinţă faptul că orice
jurisdicţie naţională care are de soluţionat un caz în care se
regăsesc aceleaşi chestiuni, trebuie să ţină seama de respectiva
interpretare.
Nimic nu împiedică însă ca şi alte instanţe să solicite Curţii
o nouă interpretare240.
Hotărârea de interpretare este considerată ca având efect
retroactiv, de la data intrării în vigoare a textului interpretat,
situaţie care este apreciată ca putând anula efecte negative,
având în vedere faptul că poate să producă efecte diferite de la
un stat la altul, în funcţie de prevederile concrete ale dreptului
intern, iar pe de altă parte, pentru că aduce atingere unui
principiu general de drept şi unor raporturi juridice care au putut fi
stabilite, pe baza principiului bunei credinţe, din cauză că nu este
stabilită interpretarea normelor juridice care guvernează în
materie241.
Din aceste considerente, Curtea a acceptat
neretroactivitatea în cazul reclamaţiilor adresate înainte de data
hotărârii interpretative. În acelaşi timp, nu a acceptat
neretroactivitatea asupra cazurilor cărora li s-ar fi aplicat o
legislaţie adoptată după data pronunţării hotărârii de interpretare,
aflată în contradicţie cu acesta242.
239
Hot. Da Costa, 27.03.1963, 28/62, p. 59
240
J.Boulouis, op. cit., pag. 298
241
J.Boulouis, op. cit., pag. 299
242
Hot. Dansk Denkavit, 31.03.1992 C 200/90, I, 2240 şi
D.Simon: L’effet dans le temps des arrets prejudicies de la
C.J.C.E., în Pescatore, pag. 673
260
 b) Hotărârea în aprecierea validităţi
Hotărârea pronunţată de Curte în cazul unui recurs
prejudiciar reprezintă consecinţa unui control obiectiv de
legalitate, efectuat de către instanţa supremă comunitară, fapt
pentru care ea are autoritate absolută.
În caz de respingere a recursului, instanţa naţională care a
solicitat interpretarea va trebui să aplice dispoziţiile actului
respectiv. Constatarea invalidităţii actului comunitar va avea drept
consecinţă obligaţia de a nu îl aplica şi de asemenea, de a nu
aplica nici reglementările interne care au fost adoptate în baza
acestuia. Autoritatea absolută a hotărârii privind validitatea are
drept consecinţă faptul că se extinde cu privire la toate instanţele
naţionale, care sunt obligate să se conformeze şi să considere
actul invalid243.
Curtea a stabilit însă că se recunoaşte competenţa
instanţelor naţionale conform art. 177 de a aprecia existenţa unui
interes în baza căruia să solicite un nou recurs într-o chestiune
deja tranşată de Curte.
Se apreciază însă că există o contradicţie între caracterul
absolut al hotărârii şi posibilitatea reconsiderării actului, Curtea
nemaiputând să revină în acest caz244.
În alte hotărâri, Curtea a statuat că poate să limiteze în timp
efectele retroactive ale invalidităţii unui regulament, judecătorul
naţional fiind obligat să acţioneze în consecinţă245.

243
Hot International Chemical Company, 13.05.1981, 66/80,
pag. 1191
244
J.Boulouis, op. cit., pag. 300
245
Providence agricole de la Champagne, 15.10.1980, 4/79,
pag. 2836
261
 4. Recursurile246 în faţa Curţii de Justiţie a
Comunitãţilor europene

4.1. Recursul în anulare

4.1.1. Noţiune şi reglementare în tratate

Recursul în anulare are un rol deosebit de important în

asigurarea ordinii de drept comunitare. Se are în vedere faptul că
unor instituţii comunitare le sunt conferite prin tratate competenţe
care se referă la întreg sistemul comunitar (art. 4 C.E.), şi care, în
baza acestor puteri pot întrprinde anumite acţiuni prin care să-şi
depăşească aceste competenţe. Este necesar să se prevadă
anumite căi prin care să se asigure exercitarea acestor funcţiuni
numai în conformitate cu dreptul comunitar. Recursul în anulare
constituie, din acest punct de vedere, o cale importantă de
asigurare a exercitării atribuţiilor comunitare, conform actelor
normative.
El poate fi definit ca fiind o acţiune îndreptată împotriva unui
act îndeplinit de o instituţie comunitară în vederea obţinerii
anulării acestuia pentru motive de ilegalitate, prin intermediul
Curţii de Justiţie sau a Tribunalului de Primă Instanţă. Această
acţiune este inspirată şi îşi găseşte corespondenţa în dreptul
administrativ francez, în acţiunea pentru exces de putere.
Între acestea există însă şi diferenţe care se referă la
categoriile de justiţiabili care pot să-l introducă. Acţiunea în
anulare este reglementată în tratate în art. 173 şi 174 C.E., art.
146 şi 147 C.E.E.A. şi art. 37 şi 38 C.E.C.O. Conform acestor
prevederi, Curtea de Justiţie şi Tribunalul de Primă Instanţă “sunt
investite să declare nule şi neavenite actele de drept derivat
atinse de un viciu”.

246
Noţiunea de „recurs” nu are înţelesul de cale de atac, aşa
cum există noţiunea în dreptul românesc, ci de acţiune în primă
instanţă. Acest sens este formulat în tratatele comunitare şi este
preluat în toate lucrările de specialitate.
262
4.1.2. Condiţiile de admisibilitate a recursului în anulare

Pentru admisibilitatea recursului sunt necesare unele

condiţii privind natura actului atacat şi unele condiţii privind
reclamantul.

4.1.2.1. Condiţii privind natura actului

atacat

Pot face obiectul acţiunii în anulare doar actele juridice care

aparţin instituţiilor comunitare şi care produc efecte juridice
imputabile acestora. Din jurisprudenţa Curţii de Justiţie se
constată că s-a atribuit o interpretare excesivă criteriilor care sunt
de natură să delimiteze aceste acte, în vederea realizării unei
maxime eficienţe în controlul legalităţii pe plan comunitar.
Conform art. 33, 37 şi 38 C.E.C.O., pot fi atacate în vederea
anulării:
- deciziile şi recomandările Comisiei pentru cazuri generale
(art. 233) sau pentru tulburări fundamentale şi persistente
provocate în economia unui stat prin acţiunea acesteia (art. 37);
- deliberările Parlamentului European şi ale Consiliului.
Tratatele C.E. şi C.E.E.A. prevăd ca atacabile:
- actele Consiliului şi Comisiei altele decât recomandările şi
avizele (art. 173 C.E. şi 146 C.E.E.A.);
- deliberările Consiliului guvernatorilor şi ale Consiliului de
administraţiei al Băncii Europene de Investiţii (art. 180 C.E.).
Tratatul de la Maastricht adaugă la acestea următoarele
prevederi în cadrul C.E.:
- actele Băncii Centrale Europene (altele decât
recomandările şi avizele);
- actele Parlamentului European care produc efecte faţă de
terţi.
Ca urmare a procedurii prevăzute de art. 189 B de adoptare
a actelor prin “codecizie” sunt susceptibile de a fi atacate şi actele
adoptate împreună de Consiliu şi Parlamentul European.

263
 Caracteristic pentru actele care sunt susceptibile de a fi
atacate prin recursul în anulare este faptul că ele sunt acte
organice comunitare, care trebuie să producă efecte juridice, aşa
cum sunt ele desemnate, prin tratate comunitare (mai puţin
avizele şi recomandările)247.
Alături de prevederile tratatelor, jurisprudenţa a stabilit
anumite principii în acest domeniu. Astfel, a statuat că judecătorul
comunitar nu este ţinut de denumirea pe care o poartă actul, el
trebuind să aibă un rol activ şi să procedeze la calificarea actului
care este invocat în faţa sa, în funcţie de conţinutul său şi de
efectele pe care le produc conform dreptului comunitar248.
În ceea ce priveşte actele care sunt emise de o altă
instituţie în baza unei delegaţii, Curtea a stabilit responsabilitatea
instituţiei de la care emană mandatul, statuând că delegarea nu
poate constitui o modalitate de a evita răspunderea. De
asemenea, jurisprudenţa Curţii a statuat că pot fi atacate, în
vederea anulării, şi actele care sunt emise de organe
nemenţionate de tratate, dacă acestea sunt destinate să producă
efecte juridice faţă de terţi.
Referitor la actele Parlamentului, în lipsa altor dispoziţii ale
tratatelor, în afară de art. 38 C.E.C.O., şi având ca principiu
călăuzitor generalizarea controlului, Curtea a admis acţiunile în
anulare contra actelor Parlamentului European care produc
efecte juridice faţă de terţi, în baza art. 173 C.E.249. De
asemenea, a inclus în categoria actelor Parlamentului şi pe cele
adoptate de organele acestuia.
Tratatul de la Maastricht, prin modificarea art. 173, nu a
schimbat conţinutul sau în această privinţă confirmând în mod
implicit jurisprudenţa Curţii250.

247
J.Boulouis, op. cit., pag. 316
248
Hotărârile Comission/Conseil, 31.03.1971, 22/70, pag. 263;
Parlament/Conseil, 30.06.1993, C-181 şi 248/91
249
Hotărârea lea Verts/Parlament, 23.04.1986, 294/83 pag.
1357
250
P.Manin, op. cit., pag. 298
264
 Jurisprudenţa Curţii a considerat admisibilă o acţiune
introdusă împotriva unor acte ale Curţii de Conturi.
Referitor la acordurile internaţionale încheiate de
Comunităţi, Curtea s-a declarat incompetentă să anuleze aceste
acorduri, dar în cazul când acestea sunt contrare dreptului
comunitar, a stabilit că poate să anuleze actele de aplicare a
acestuia în plan comunitar. comunitatea rămâne însă
responsabilă faţă de subiectele de drept internaţional cu care a
încheiat respectivul tratat.

4.1.2.2. Condiţii privind reclamantul

În conformitate cu prevederile tratatelor de instituire a

Comunităţilor în cazul acţiunii de anulare există două categorii de
reclamanţi, respectiv reclamanţii “privilegiaţi” (sau reclamanţii
instituţionali) şi restul reclamanţilor.

Reclamanţii privilegiaţi (instituţionali)

În rândul acestei categorii de reclamanţi intră statele,
Consiliul şi Comisia. Ei pot să acţioneze în calitate de reclamanţi
în orice situaţie, chiar în cazurile în care nu sunt direct interesaţi,
ci în baza interesului general de respectare a legalităţii
comunitare, care este prezumată în orice acţiune a lor în acest
sens. Dreptul Parlamentului de a introduce o acţiune în anulare
nu este prevăzut în tratate, dar jurisprundenţa, deşi în prima fază
a respins această acţiune251, în scurt timp a recunoscut-o în
limitele acţionării pentru protejarea prerogativelor proprii252.
Această practică a Curţii de Justiţie a dobândit recunoaştere
juridică prin Tratatul de la Maastricht (art. 173 modificat), care
prevede dreptul Parlamentului de a introduce acţiune în anulare
în vederea protejării prerogativelor proprii. De asemenea, extinde
această posibilitate şi asupra Băncii Centrale Europene.
251
Hotărârea Parlament/Conseil, 27.09.1989, 302/87, pag.
5615
252
Hotărârea Parlament/Conseil, 22.05.1990, C-70/88, I, pag.
2041
265
 Alte categorii de reclamanţi
Tratatele comunitare, alături de reclamanţii privilegiaţi
(instituţionali) recunosc dreptul la introducerea recursului în
anulare şi altor categorii de reclamanţi, cuprinşi în categoria
“persoane fizice sau morale”. Aceştia pot fi statele membre,
persoane fizice. În cazul acestora, introducerea recursului în
anulare comportă unele restricţii de admisibilitate, în general
restrictive, în sensul că acestea au dreptul de a ataca doar
anumite acte comunitare.
Tratatul C.E.C.O. conţine o dublă limitare a reclamanţilor.
Aceasta provine în primul rând din caracterul sectorial al
Comunităţii, fapt care determină ca doar anumite întreprinderi şi
asociaţii de întreprinderi să poată introduce acţiune, iar în al
doilea rând datorită faptului că acestea nu pot ataca orice act şi
prin orice mijloc.
Acestea pot să atace doar actele comunitare (decizii şi
recomandări) care le privesc în mod individual sau cu caracter
general, dar ale căror efecte se întind şi asupra acestora.
Distincţia între aceste acte depinde de o serie de criterii obiective
şi nu doar de forma actului. Această situaţie a generat o
jurisprudenţă variată, care a trebuit să facă în fiecare caz
distincţia între anumite categorii de acte comunitare253.
Tratatul C.E., având în vedere natura Comunităţilor, nu
cuprinde restricţii în ceea ce priveşte persoanele care pot
introduce recursul, acesta fiind deschis oricărei persoane fizice
sau morale, contra deciziilor cărora le sunt destinate şi “contra
deciziilor care chiar dacă se adresează unei alte persoane, le
privesc în mod direct şi individual” (art. 173 alin. 4 C.E.). Se poate
stabili pe baza acestei prevederi o diferenţiere între
admisibilitatea pe criteriul efectului produs de act, când el nu este
destinatar direct. În cazul în care o persoană este destinatar
direct al unei decizii, el îndeplineşte condiţia pentru
admisibilitatea recursului în anulare, specificarea numelui său
fiind suficientă. În situaţia când nu este destinatar direct, trebuie
să se aibă în vedere criteriul interesului reclamantului de a iniţia
253
J.Boulouis, op. cit., pag. 320
266
acţiunea. În lipsa prevederilor tratatelor s-a apreciat de către
jurisprudenţă că pentru admisibilitatea recursului, trebuie să
existe plângerea reclamantului, doar în acest caz acesta putând
solicita admiterea acţiunii.

4.1.3. Termenul de recurs

Introducerea recursului în anulare trebuie să aibă

reglementat un termen în care să poată fi introdus, din
considerente de ordine juridică254. Aceste termene sunt de o lună
în cazul Tratatului C.E.C.O. şi de două luni în cazul tratatelor C.E.
şi C.E.E.A. Termenul se socoteşte de la data publicării actului,
pentru cei care publicarea constituie condiţia de validitate a
actului. În cazul unei decizii, termenul se socoteşte de la data
modificării acesteia către destinatar.
Pentru actele care nu sunt publice şi care nu sunt destinate
unei anumite persoane, termenul curge din momentul în care se
consideră că persoana reclamantă a fost în măsură să ia
cunoştinţă de actul respectiv.

4.1.4. Motivele de anulare

Motivele de anulare sunt enumerate în cele trei tratate în

mod identic: incompetenţa, încălcarea formelor substanţiale,
încălcarea prevederilor tratatului sau a oricărei norme juridice de
aplicare a acestuia, abuzul de putere.

4.1.4.1. Incompetenţa

Incompetenţa ca motiv de anulare a actelor comunitare

poate să fie stabilită în sarcina Comunităţii, a instituţiilor,
organelor sau persoanelor care exercită funcţii comunitare şi sunt
autori ai actului a cărui anulare se solicită.
Considerată ca o faptă gravă, motiv în general de ordine
publică, Curtea şi-a recunoscut dreptul de a o examina din oficiu.
254
Hotărârea R.F.G./Haute, Autorité C.E.C.A., 10.05.1960,
19/58 pag. 469
267
S-au stabilit mai multe tipuri de incompetenţă: ratione temporis,
ratione loci şi ratione materiae, conform tipurilor de competenţă a
organelor, în general.

4.1.4.2. Încãlcarea formelor

substanţiale

În pofida formulării restrictive, care nu se referă la viciile de

formă, acest motiv de anulare este invocat frecvent de
reclamanţi.255 Curtea a statuat, de asemenea, că în aceste cazuri
poate să se sesizeze din oficiu. De asemenea, a adus precizări în
ceea ce priveşte noţiunea de formă substanţială. Astfel, a stabilit
că aceasta cuprinde formalităţile care fac parte integrantă din
procesul de elaborare a actului şi care îl conferă validitate
precum şi alte condiţii cerute de tratate, cum ar fi consultarea
diferitelor organe. Motivarea actelor este, de asemenea, un
element care poate să fie invocat, atunci când nu este suficient
fundamentat.

4.1.4.3. Încãlcarea tratatului şi a altor

norme juridice de aplicare a acestuia

Constituie motiv de anulare a oricărui act comunitar orice

încălcare prin conţinutul acesteia a vreunui tratat sau a altui act
juridic – comunitar superior în cauză, din punctul de vedere al
ierarhiei normelor comunitare.

4.1.4.4. Abuzul de putere

Preluat din dreptul francez, principiul anulării actului pentru

abuz de putere are în vedere orice situaţie în care s-a adoptat un
act juridic prin folosirea competenţelor conferite de lege într-un alt
scop decât cel prevăzut de acesta. Se are în vedere urmărirea
unui scop diferit de cel prevăzut de dispoziţiile legale (exceptând

255
J.Boulouis, op. cit. pag. 323.
268
cazul când autoritatea are posibilitatea legală să aleagă între
obiectivele prevăzute în tratate), neaplicarea corectă a normelor
de procedură specifice funcţiei şi urmărirea de mobiluri
inacceptabile (cu condiţia să constituie motive determinate şi nu
secundare).

4.1.5. Competenţele judecãtorului

Reglementarea competenţelor judecătorului este diferită în

tratatele comunitare.
Tratatul C.E.C.O. prevede în art. 33 că judecătorul trebuie
să execute un control minim, restrâns, care să nu se refere la
aprecierea situaţiei economice, a faptelor şi circumstanţelor în
baza cărora a fost emis actul respectiv, având în vedere
complexitatea acestor probleme. Judecătorul trebuie să se
limiteze doar la cazurile de abuz de putere.
În tratatul C.E. nu se întâlneşte o asemenea reglementare
restrictivă, astfel încât i-a revenit Curţii de Justiţie să decidă
aplicarea unui control restrâns. Atunci când se solicită prin
acţiune să se pronunţe asupra unor probleme specifice, tehnice,
Curtea va analiza doar faptele materiale, aplicarea normelor
juridice, existenţa eventualelor erori de aplicare şi respectarea
puterilor conferite organului care a emis actul.

4.1.6. Efectele anulãrii actului

Art. 176 C.E. stabileşte în sarcina instituţiei care a emis

actul anulat să întreprindă măsurile care sunt necesare pentru
executarea hotărârii Curţii de Justiţie.
Consecinţele anulării pentru instituţia emitentă constau în
luarea măsurilor corespunzătoare şi în ceea ce priveşte actele
care au fost emise în baza actului anulat, precum şi de a proceda
în mod corespunzător şi cu alte acte de valoare juridică egală cu
cel anulat, care eventual sunt atinse de aceleaşi vicii, şi deci sunt
pasibile de anulare.

269
4.1.7. Efectul retroactiv al anulãrii

Întrucât actul anulat pentru anumite vicii a fost atins de

acestea din momentul emiterii sale, anularea produce efecte din
acel moment actul fiind declarat nul şi neavenit (art. 74 C.E.). S-a
recunoscut însă de către Curte (aşa cum prevede şi art. 174) că
anumite efecte ale actului anulat trebuie considerate ca fiind
“definitive”, acesta însă numai pe baza aprecierii Curţii, în funcţie
de situaţia concretă.

4.2. Recursul în carenţã

4.2.1. Generalităţi

Recursul în carenţă se bazează pe faptul că atitudinea

ilegală a Comisiei sau Consiliului de “a nu face” conferă dreptul
altor instituţii (statelor membre sau în unele cazuri persoanelor
fizice sau morale) de a sesiza Curtea de Justiţie în scopul ca
aceasta să statueze că inacţiunea respectivelor instituţii este
contrară prevederilor tratatelor.
Jurisprudenţa nu are o cazuistică semnificativă în acest
domeniu, iar unele aspecte privind modul de exercitate şi regimul
acestei acţiuni nu sunt suficient consolidate. Dacă se acceptă că
această acţiune este îndreptată împotriva Consiliului şi Comisiei,
nu este statuat însă dacă pot fi atacate şi inacţiunile
Parlamentului European256.
Recursul în carenţă poate fi considerat ca fiind
complementar acţiunii în anulare, întrucât dacă ultima
sancţionează acţiunea inegală a organelor comunitare
concretizată în acte comunitare, prima sancţionează neadoptarea
de acte juridice.
Baza legală a acestor acţiuni se află în tratatele constitutive
ale Comunităţilor.

256
C.J.C.E., Ordonnance du 10 juin 1993, The liberal
Democrat Parlament European,
270
 Tratatul C.E.C.O. reglementează acţiunea în art. 35 şi 37,
Tratatul C.E. în art. 175, iar Tratatul C.E.E.A. în art. 148. Între
Tratatul C.E.C.O. şi tratatele C.E. şi C.E.E.A. există unele
diferenţe care vor fi evidenţiate ulterior.

4.2.2. Instituţiile care pot fi acuzate

Conform Tratatului C.E.C.O., doar Comisia (Înalta

Autoritate) poate fi avută în vedere pentru neconformarea cu
prevederile tratatului.
Tratatele C.E. şi C.E.E.A. prevăd că pot fi avute în vedere
Comisia şi Consiliul pentru abstenţiune.
Tratatul de la Maastricht adaugă în cazul art. 175 C.E. şi
Parlamentul European. Jurisprudenţa Curţii a statuat că se poate
introduce recursul în carenţă şi în cazul abstenţiunii Agenţiei de
aprovizionare, care este sub controlul Comisiei257.

4.2.3. Condiţii privind reclamantul

Conform art. 35 C.E.C.O., recursul poate fi iniţiat de către

state, Consiliu, întreprinderi şi asociaţii de întreprinderi, iar în
cazul art. 37 C.E.C.O. (inacţiuni care sunt de natură să producă
perturbări fundamentale şi persistente în economia statelor
membre), recursul poate fi introdus doar de către stat.
În cazul dispoziţiilor tratatelor C.E. şi C.E.E.A. se face
deosebirea între reclamanţii obişnuiţi şi cei privilegiaţi.
Reclamanţii privilegiaţi sunt statele membre şi instituţiile
comunitare. În ceea ce priveşte categoria persoanelor fizice sau
morale, s-a apreciat că acestea nu pot ataca instituţiile
comunitare prin recursul în carenţă, decât pentru faptul de a nu fi
emis un act care le era destinat în virtutea normelor juridice
comunitare258.

257
Hot. E.N.U. C/Comission, 16.02.1993, C-107/91
258
Hot. Nicholas William Lord Bethell c. Comission,
10.06.1982, 246/81, pag. 2277
271
4.2.4. Procedura

Recursul în carenţă comportă două faze: faza prealabilă

administrativă şi faza contencioasă, în faţa Curţii de Justiţie.

4.2.4.1. Faza prealabilã administrativã

Tratatele prevăd că instituţia comunitară acuzată de inerţie

trebuie să fie mai întâi sesizată pentru “a acţiona”. Aceasta
trebuie să se facă prin intervenţie motivată şi cu indicarea precisă
a măsurilor care i se solicită să le întreprindă. Nu este precizat în
tratate termenul în care aceasta trebuie să ia măsurile necesare.
S-a apreciat pe cale de jurisprudenţă că trebuie să acţioneze într-
un termen “rezonabil”259. Acest termen a fost stabilit la două luni
pentru a “lua poziţie”, de la data punerii în întârziere.
În cazul în care instituţia în cauză “a luat poziţie” în
termenul pe care îl are la dispoziţie, recursul în carenţă nu mai
poate fi introdus. Nu se precizează ce se înţelege prin expresia “a
lua poziţie”. Dacă instituţia emite un act în acest termen, acesta
va putea fi acceptat de către partea interesată, sau în caz contrar
va putea introduce recurs în anularea acestuia. Dacă la expirarea
termenului prevăzut, instituţia nu a acţionat, se poate introduce
recurs în carenţă în termen de o lună (Tratatul C.E.C.O.) sau în
termen de două luni (tratatele C.E. şi C.E.E.E.A.).

4.2.4.2. Faza jurisdicţionalã

Recursul se introduce în faţa Curţii de Justiţie sau a

Tribunalului de Primă Instanţă. Prin decizia din 24 octombrie
1988 s-a statuat competenţa Tribunalului de Primă Instanţă
pentru recursurile în carenţă introduse de întreprinderi sau
asociaţii de întreprinderi în condiţiile prevăzute de tratatul
C.E.C.O. şi de către persoanele fizice sau morale, conform
Tratatului C.E., în domeniile în care tribunalul a devenit

259
Hot. Pays Bas c. Comission, 6 iulie 1971, 59/70, pag. 639
272
competent pentru recursurile în anulare formulate de către aceste
categorii de reclamanţi.
Pentru celelalte domenii ca şi pentru celelalte categorii de
reclamanţi competenţa revine Curţii de Justiţie.Recursul nu poate
fi introdus decât de către instituţia sau persoana care a sesizat
instituţia în cauză.

4.2.5. Noţiunea de “carenţã”

S-a apreciat că absenţiunea în sine nu constituie şi o

încălcare a dispoziţiilor normelor juridice comunitare. Se reţine o
carenţă doar în cazurile în care instituţia respectivă era ţinută să
acţioneze în baza normelor juridice comunitare. Dacă aceste
norme îi conferă posibilitatea de a aprecia dacă să acţioneze sau
nu, recursul va fi respins ca nefondat.
În cazul în care instituţia acţionează după introducerea
recursului, acesta va fi admis, dar va fi considerat fără obiect.
Curtea judecă în şedinţă plenară în cazul în care este
sesizată de un stat membru sau de o instituţie comunitară (art.
165 alin. 3 C.E.). Plângerea prezentată Curţii trebuie să se referă
la aceleaşi chestiuni ca şi cea adresată iniţial instituţiei
reclamante. Curtea va constata prin hotărâre dacă există sau nu
o încălcare a prevederilor tratatelor prin carenţă.

4.2.6. Efectele hotãrârii

Spre deosebire de recursul în anulare, recursul în carenţă

nu are efect direct, întrucât el nu are consecinţe asupra unui act.
El impune în sarcina instituţiei a cărei carenţă a fost constatată să
întreprindă măsurile necesare pentru a determina încetarea
acestei situaţii.
În cazul în care instituţia respectivă nu se conformează în
termen rezonabil, se angajează răspunderea Comunităţii.

273
4.3. Recursul în constatarea neîndeplinirii de cãtre state
a obligaţiilor decurgând din tratatele constitutive

4.3.1. Caracteristici generale

Acest recurs are ca scop constatarea faptului că un stat nu

şi-a îndeplinit obligaţiile care îi reveneau în calitate de membru al
Comunităţilor europene şi de a-l determina să se conformeze
acestora. Constituind un recurs care se introduce direct în faţa
Curţii de Justiţie, el nu reprezintă însă singura procedură care
poate fi utilizată în acest scop, întrucât mai există şi mijloace de
acţiune în faţa instanţelor naţionale în baza principiului
primordialităţii dreptului comunitar. Spre deosebire însă de aceste
posibilităţi, recursul pentru neîndeplinirea obligaţiilor are un rol
mai important, întrucât nu trebuie să fie condiţionat de existenţa
unui interes direct, putând fi introdus de către Comisie fără
invocarea principiului efectului direct al dreptului comunitar, ci în
baza atribuţiei sale de a veghea la respectarea normelor
comunitare de către statele membre.

4.3.2. Reglementarea în tratate

Acest reccurs este reglementat în art. 88 al tratatului

C.E.C.O., art. 169-171 C.E. şi 141-143 C.E.E.A.
Reglementarea din tratatul C.E.C.O. este diferită faţă de
celelalte două tratate, iar Tratatul de la Maastricht nu modifică
această procedură.

4.3.2.1. Procedura prevãzutã în

Tratatul C.E.C.O.
În cadrul acestui tratat, art. 88 reglementează procedura
pentru neîndeplinirea obligaţiilor în două faze: constatarea şi
sancţionarea. În faza constatării, Comisia dacă apreciază că un
stat nu şi-a îndeplinit obligaţiile care decurg din tratat, după ce a
274
acordat statutului posibilitatea să prezinte observaţiile sale în
legătură cu această situaţie, emite o decizie motivată şi îi acordă
un termen pentru executarea acestor obligaţii.
Această procedură de constatare este de competenţa
exclusivă a Comisiei, fiind în acelaşi timp şi la latitudinea
acesteia, după cum rezultă din formularea art. 88, care nu
statuează obligaţia pentru aceasta de a acţiona în acest sens. De
asemenea, procedura are caracter contradictoriu doar prin faptul
că statul are posibilitatea să prezinte observaţiile sale260.
Statul poate ataca decizia Comisiei cu “un recurs în deplină
jurisdicţie” conform formulării tratatului, într-un termen de două
luni de la notificarea deciziei în faţa Curţii de Justiţie, care poate
anula, menţine sau modifica decizia.
În faza a doua, de acţionare, dacă se constată că în
termenul acordat statul nu şi-a îndeplinit obligaţiile pe baza
avizului conform al Consiliului, decis cu majoritate de două treimi,
poate sancţiona statul prin suspendarea unor vărsăminte
comunitare către acesta, sau prin autorizarea altor state de a
întreprinde unele măsuri derogatorii (conform art. 4 C.E.C.O.),
pentru a remedia situaţia creată.

4.3.2.2. Reglementarea în tratatele

C.E. si C.E.E.A.
În cadrul celor două tratate, recursul cunoaşte două faze:
faza administrarivă(prejudiciară) şi faza judiciară.

4.3.2.2.1. Faza administrativã

(prejudiciarã)
Spre deosebire de tratatul C.E.C.O. în afară de Comisie au
posibilitatea de a iniţia recursul şi statele membre.

A. Iniţierea de către Comisie

Comisia poate sesiza singură existenţa unor neîndepliniri
ale obligaţiilor. Statele au de asemenea această posibilitate,
260
J.Boulouis, op. cit., pag. 338
275
printr-o plângere în acest sens, drept recunoscut de altfel şi
persoanelor morale şi fizice.
În acest scop, Comisia a creat un serviciu special care
primeşte aceste plângeri şi face primele demersuri. După ce
Comisia se asigură că plângerea conţine elemente credibile, care
par să confirme că există o neîndeplinire a obligaţiilor, poate cere
statului să prezinte informaţiile necesare.
Decizia de declanşare a recursului poate fi luată în acest
caz numai de Comisie. Neiniţierea acestuia nu poate duce la
introducerea recursului în carenţă.
În prima fază Comisia adresează statului plângerea sa
motivată, stabilind un termen în care statul trebuie să răspundă
prezentându-şi elementele de apărare. În multe situaţii, statul
trece la executarea atribuţiilor care îi revin în baza obligaţiilor
comunitare.
Dacă statul persistă în atitudinea sa, Comisia trece la faza
următoare în care emite un aviz motivat care prezintă în detaliu
motivele pentru care statul este considerat că nu şi-a îndeplinit
atribuţiile care îi revin. Avizul nu poate fi extins asupra altor
aspecte decât asupra celor notificate anterior statului.

B. Iniţierea de către un stat

Conform art. 170 C.E. şi 142 C.E.E.A., orice stat membru
are dreptul de a sesiza Comisia pentru a reclama un alt stat. În
această situaţie, Comisia declanşează o acţiune contradictorie în
care fiecare dintre cele două state îşi prezintă observaţiile scrise
sau orale, pe baza cărora Comisia va emite un aviz motivat cu
privire la rezultatul demersurilor întreprinse.
Decizia de a sesiza sau nu Curtea de Justiţie revine statului
reclamant. Avizul motivat al Comisiei este obligatoriu, lipsa
acestuia putând constitui motiv de introducere a unei acţiuni în
carenţă.
Prin Tratatul de la Maastricht s-a introdus posibilitatea
iniţierii unei acţiuni şi de către Banca Centrală Europeană,
împotriva băncilor centrale naţionale.

4.3.2.2.2. Faza judiciarã

276
 A. Sesizarea Curţii
În cazul în care statul persistă în neîndeplinirea atribuţiilor
sale, după epuizarea etapelor prezentate, se poate sesiza Curtea
de Justiţie.
Conform art. 169 C.E., în cazul în care acţiunea a fost
iniţiată de Comisie, ea este singura competentă să sesizeze
Curtea. Acest drept este discreţionar, lipsa sesizării neputând fi
atacată în vreun fel.
Art. 70 C.E., prevede că în cazul în care acţiunea a fost
iniţiată de un stat după emiterea avizului motivat de către
Comisie, acesta poate sesiza Curtea. Dacă în termen de trei luni
de la reclamaţia iniţială, Comisia nu a emis avizul motivat, statul,
de asemenea, poate sesiza Comisia, nefiind legat de vreun
termen.

B. Procedura în faţa Curţii

Recursul în faţa Curţii se poate baza numai pe plângerea
care a fost făcută contra statului prin avizul motivat, altfel Curtea
îl va respinge. De asemenea, respinge recursul dacă statul şi-a
îndeplinit obligaţiile în termenul acordat de aviz. Îndeplinirea
acestora după expirarea termenului duce la continuarea
procedurii, cu excepţia cazului în care Comisia se desistă.
Sarcina probării neîndeplinirii obligaţiilor revine Comisiei.
În această fază judiciară se admite intervenţia statului care
a depus plângerea iniţială, sau a Comisiei, dacă sesizarea Curţii
s-a făcut de către un stat. Nu se admite intervenţia particularilor.
Iniţiatorul recursului în faţa Curţii poate solicita acesteia să
dispună măsuri provizorii în baza art. 186 C.E.E., dacă se
apreciază că există posibilitatea producerii de pagube ireparabile
sau grave prin neîndeplinirea obligaţiilor de către statul acuzat.
Curtea nu a admis invocarea de către statul acuzat în
sprijinul apărării a ilegalităţii unui act derivat de drept comunitar
care îi impune obligaţii, statuând că art. 169 şi 170 C.E. urmăresc
obiective diferite faţă de art. 173 şi 175 C.E.261, fiind admisă doar
forţa majoră.

261
Hotărârea 30.06.1988, Comission/Grece, 226/87, 3620
277
 De asemenea, nu s-a admis nici invocarea reciprocităţii,
precizând că în dreptul comunitar legătura între obligaţiile
subiectelor este diferită faţă de dreptul internaţional
convenţional262.
Nu au fost admise nici invocarea unor particularităţi ale
ordinii juridice interne sau deficienţe în funcţionarea organelor
administrative interne263, nici necunoaşterea dreptului comunitar,
sau faptul că prin aceasta nu s-au cauzat daune264.

4.3.3. Noţiunea de “neîndeplinire a obligaţiilor”

Definirea noţiunii de “neîndeplinire a obligaţiilor” are o

importanţă deosebită, întrucât de aceasta depinde în mare
măsură hotărârea Curţii.
Această noţiune nu este definită de către tratate.
În definirea acestei noţiuni se are în vedere jurisprudenţa
Curţii, care este apreciată ca fiind deosebit de riguroasă265.
Pentru a se reţine atitudinea neîndeplinirii trebuie să existe o
obligaţie rezultând din dreptul comunitar original, derivat sau
jurisprudenţial. Această premisă nu este suficientă, impunându-
se ca obligaţia să fie bine determinată iar neîndeplinirea să aibă
un caracter precis. Se are în vedere marea varietate de tipuri de
obligaţii: de a face sau a nu face; de mijloace sau de rezultat;
obligaţii condiţionale sau necondiţionale etc.266.

4.3.4. Efectele hotãrârii Curţii

Hotărârea pronunţată de Curte are efectul de a constata

dacă există sau nu o neîndeplinire a obligaţiilor, deci are un efect
declarativ. În cazul afirmativ, statului îi revine obligaţia de a
înlătura în termenul cel mai scurt starea de fapt care a produs

262
Hotărârea 13.11.1964 Comission/Belgique et Luxembourg
90/63, pag. 1271
263
Hotărârea 11.04.1978, Comission/Italie, 100/77, pag. 879
264
Hotărârea 11.04.1970, Comission/Italie, 95/77 pag. 863
265
P.Manin. op. cit., pag. 291
266
Hotărârea 17.02 Comission/Italie, 31/69, pag. 25
278
această situaţie. Această obligaţie a statului produce efecte
pentru toate organele sale interne, inclusiv pentru instanţele
naţionale, care vor trebui să respecte hotărârile Curţii,
pronunţându-se în cazurile în care sunt sesizate pentru anularea
sau neaplicarea măsurilor interne care au stat la baza constatării
neîndeplinirii obligaţiilor comunitare.

4.3.5. Sancţiuni

În cazul în care statul nu execută hotărârea Curţii, tratatele

C.E. şi C.E.E.A., spre deosebire de tratatul C.E.C.O. nu
prevedeau sancţiuni.
Exista, în această situaţie, posibilitatea introducerii unei noi
acţiuni pentru neîndeplinire a obligaţiilor, presiunile asupra
statului în cauză fiind foarte limitate.
Tratatul de la Maastricht a modificat art. 171 C.E.E. şi 142
C.E.E.A., stabilind un sistem sancţionator. Astfel, dacă Comisia
apreciază că statul nu a luat măsurile necesare, după ce îi
conferă posibilitatea prezentării observaţiilor sale, emite un aviz
motivat, precizând chestiunile în care statul nu s-a conformat
hotărârii Curţii de Justiţie, fixându-i un termen. În caz de neluare
a măsurilor necesare în termen, Comisia poate sesiza Curtea de
Justiţie, indicând suma forfetară sau amenzile care trebuie să fie
plătite de către stat conform aprecierii sale. Când Curtea constată
că există o neconformare a statului la hotărârea anterioară poate
decide plătirea sumelor respective de către stat.
Aceste măsuri de sancţionare sunt considerate însă ca
ineficiente267, inspirate din procedura C.E.C.O. care nu a fost
aplicată în practică. Sunt astfel apreciate ca având aceeaşi
eficienţă scăzută, aducând şi o atingere principiului autorităţii
lucrului judecat prin caracterul discreţionar şi utilizării şi fixării
unor sancţiuni de natură pecuniară arbitrar stabilite ca preţ pentru
încălcarea acestui principiu deosebit de important.

267
J.Boulouis, op. cit., pag. 349
279
4.3.6. Regimul derogator de la procedura comunã

Articolele 93, 100 A şi 100 B din Tratatul C.E. şi art. 38 şi

82 C.E.E.A. prevăd o procedură diferită de cea stabilită prin art.
169 şi 170 C.E. Ea se referă la controlul exercitat de către
Comisie asupra ajutoarelor acordate de către statele membre
(art. 93 C.E.) sau aplicarea abuzivă a posibilităţilor acordate
statelor membre în ceea ce priveşte amortizarea legislaţiei
interne (art. 100) menţinerea de către un stat a unor diferenţe faţă
de dispoziţiile altui stat, cu privire la care Comisia a hotărât că
trebuie recunoscute ca echivalente (art. 100B), sau când un stat
uzitează în mod abuziv de puterile acordate în vederea protecţiei
intereselor esenţiale de securitate, în caz de tulburări interne,
război etc. (art. 225).
În aceste situaţii, Comisia sau un stat membru pot sesiza
direct Curtea de Justiţie, fără să mai fie necesară faza
prejudiciară.

4.4. Recursul în responsabilitate

4.4.1. Apreciere generalã

Tratatele comunitare statuează principiul conform căruia

fiecare comunitate este ţinută să repare daunele cauzate de către
acestea sau de către agenţii proprii (art. 40 C.E.C.O., art. 215
C.E. şi art. 188 C.E.E.A.). Competenţa în aceste cazuri este a
Curţii de Justiţie şi are la bază responsabilitatea stabilită în
conformitate cu normele dreptului comunitar.
Este cazul unei responsabilităţi care este diferită de cea
rezultată din reglementările contractuale, cu excepţia cazurilor în
care printr-o clauză compromisorie s-a atribuit competenţa Curţii
de Justiţie în cazul respectiv.
Responsabilitatea Comunităţilor este mult mai restrânsă
faţă de responsabilitatea statului şi a organelor sale în dreptul

280
intern, datorită faptului că puţin activităţi materiale sunt exercitate
de Comunităţile înseşi. Ea derivă mai ales din adoptarea unor
acte ilegale (în special regulamente), dar în această direcţie
puţine acţiuni sunt încurajate prin hotărârile Curţii268.

4.4.2. Recursul în responsabilitate extracontractualã

4.4.2.1. Reglementarea în tratate a

rspunderii extracontractuale

Recursurile în responsabilitate au un regim diferit în cele

trei tratate.

A. Responsabilitatea conform Tratatului C.E.C.O.

Tratatul C.E.C.O., inspirat din dreptul administrativ francez,
reglementează două situaţii în care intervine responsabilitatea
comunitară. Prima este prevăzută în art. 34 şi se referă la
responsabilitatea pe baza unui act juridic anulat, respectiv la
cazul în care Comisia nu întreprinde într-un termen rezonabil
măsurile cerute de o decizie de anulare şi prin aceasta se produc
prejudicii, Comisia este ţinută să răspundă, trebuind să ia toate
măsurile pentru o reparaţie echitabilă a prejudiciului rezultat
direct din decizia sau din recomandarea anulată.
Art. 40 C.E.C.O. se referă la responsabilitatea cu titlu
general, respectiv responsabilitatea Comisiei pentru prejudiciile
cauzate în executarea tratatului, de o greşeală a serviciilor
Comunităţii, precum şi acordarea de reparaţii în sarcina
Comunităţii pentru prejudicii cauzate prin greşeli personale ale
unui agent al său în exercitarea funcţiunilor sale, conform
prevederilor statutului care reglementează regimul aplicabil
acestora.
În ambele situaţii, există stabilită o responsabilitate pe bază
de greşeală, dar există şi deosebiri, în sensul că una stabileşte
legătura între ilegalitate şi greşeală, cealaltă consideră greşeala
ca fiind pur şi simplu de natură să genereze răspunderea. Din

268
P.Manin, op. cit., pag. 320
281
aceste considerente, s-a statuat autonomia celei de-a doua căi
faţă de prima.

B. Responsabilitatea conform tratatelor C.E. şi C.E.E.A.

În tratatul C.E. responsabilitatea Comunităţilor este

reglementată în art. 215 alin. 2, iar în Tratatul C.E.E.A., în art.
188 alin. 2 care prevăd că “în domeniul responsabilităţii
extracontractuale, Comunitatea trebuie să repare, conform princi-
piilor generale comune ale dreptului statelor membre, prejudiciile
cauzate de instituţiile sau de către agenţii săi în exercitarea
funcţiunilor lor”.
Jurisprudenţa Curţii a statuat că responsabilitatea
Comunităţii se stabileşte în baza ordinii juridice comunitare şi nu
după alte sisteme juridice, chiar dacă paguba nu este legată de
acţiuni comunitare, ci ar putea presupune aplicarea dreptului unui
stat membru. Un alt principiu statuat de jurisprudenţă constă în
autonomia acţiunii în responsabilitatea Comunităţii, atât faţă de
alte acţiuni bazate pe dreptul comunitar, cât şi faţă de acţiunile în
reparaţie bazate pe dreptul naţional al statelor269. Aceasta
presupune că o acţiune pentru stabilirea responsabilităţii
comunitare nu trebuie să fie respinsă pe motiv că actul trebuie
anulat înainte.

4.4.2.2. Conditiile necesare pentru

angajarea responsabilitãtii

Responsabilitatea extracontractuală a Comunităţilor este

considerată prezentându-se sub două aspecte diferite faţă de
proprii agenţi, sau faţă de alte persoane, fie prin acte ale
Comunităţii înseşi, fie prin acte ale agenţilor în executarea
funcţiilor lor.În ceea ce priveşte responsabilitatea Comunităţilor,
Curtea a statuat că sunt necesare unele condiţii pentru ca
aceasta să poată fi angajată. Acestea sunt: ilegalitatea acţiunii,
realitatea pagubei şi raportul de cauzalitate între acestea.

269
J.Boulouis, op. cit., pag. 356-357
282
 A. Ilegalitatea comportamentului

Curtea a stabilit că responsabilitatea Comunităţii intervine

atunci când are ca bază un comportament ilegal care este
cauzator de o pagubă. Comportamentul ilegal trebuie să fie
apreciat în funcţie de încălcarea unei norme juridice comunitare.
Nu s-a stabilit până în prezent responsabilitatea Comunităţii pe
bază de risc270.
De asemenea, activitatea ilegală trebuie să atingă un
anumit nivel de gravitate, iar prejudiciul să fie suficient de
important. Nu se stabileşte responsabilitatea Comunităţii pentru
daune normale, inerente activităţilor specifice domeniului
respectiv. Se lasă, după cum rezultă, o marjă suficientă de
interpretare Curţii de Justiţie în aceste probleme.
Curtea a respins până în prezent toate recursurile care
pretindeau stabilirea responsabilităţii Comunităţilor faţă de
persoanele care au suferit un prejudiciu care apărea ca o
consecinţă inevitabilă a acţiunilor comunitare întreprinse în
interes general, hotărând că nu sunt îndeplinite condiţiile
necesare pentru stabilirea responsabilităţii271.

B. Prejudiciul

S-a statuat că orice fel de prejudiciu produs prin acţiune

considerată ilegală poate fi invocat în scopul stabilirii
responsabilităţii. Sunt acceptate şi acţiuni care se referă la
prejudicii neproduse însă, dar care sunt iminente şi previzibile cu
certitudine.

C. Raportul de cauzalitate

Între prejudiciul cauzat şi acţiunea ilegală trebuie să existe

raport de cauzalitate pentru admiterea recursului în stabilirea
responsabilităţii. O acţiune ilegală nu este generatoare de
răspundere pentru Comunităţi dacă ea nu a produs un prejudiciu.
Curtea a statuat că nu există suficiente motive pentru a statua

270
P.Manin. op. cit., pag. 323
271
Ibidem, pag. 326
283
responsabilitatea Comunităţii dacă un organ al său acţionează
ilegal, dar nu în numele acesteia.
Comunitatea nu răspunde decât pentru daunele comise de
agenţii săi în exercitarea funcţiunilor lor, în baza unui raport intern
şi direct şi care constituie o prelungire necesară a misiunilor
încredinţate instituţiilor comunitare272.
Pentru prejudiciile cauzate de agenţii comunitari, nu poate fi
angrenată decât responsabilitatea Comunităţilor şi nu a acestora.
Comunitatea se poate îndrepta împotriva agentului vinovat prin
acţiune în contencios privind funcţia publică, în baza statutului,
care este de competenţa Tribunalului de Primă Instanţă.

4.4.2.3. Reparaţia prejudiciului

În baza stabilirii de către Curte a responsabilităţii

Comunităţii “acesta trebuie să despăgubească persoana
prejudiciată”. În legătură cu cuantumul despăgubirii, acesta poate
fi stabilit de către părţi, sau în caz contrar se procedează la o
nouă sesizare a Curţii.

4.4.2.4. Aspecte procedurale

Spre deosebire de situaţia prevăzută de art. 34 par. 2

C.E.C.O., unde se stabileşte ca o condiţie de admisibilitate a
recursului pentru stabilirea responsabilităţii anularea deciziei care
a cauzat prejudiciul, în situaţiile prevăzute de celelalte tratate, nu
se pretind acte prealabile.
Recursul pentru stabilirea responsabilităţii Comunităţilor
este prescriptibil în termen de cinci ani, iar termenul de
prescripţie nu începe să curgă decât când sunt reunite toate
condiţiile căreia îi este subordonată obligaţia de reparaţie, şi nu
înainte ca prejudiciul care urmează să fie reparat să se fi
concretizat273.
272
J.Boulouis, op. cit., pag. 358
273
P.Manin, op. cit., pag. 330
284
4.4.3. Rãspunderea contractualã

Răspunderea contractuală a Comunităţilor este

reglementată în art. 215 par. 1, C.E. şi art. 188 par. 1 C.E.E.A.
Conform acestora, responsabilitatea contractuală a Comunităţilor
este guvernată de legea aplicabilă contractului în cauză. Instanţa
competentă va fi cea stabilită prin clauza compromisorie, sau
instanţa naţională stabilită prin aplicarea regulilor generale.
Curtea de Justiţie va fi deci competentă doar pe baza
prevederilor clauzei din contractul respectiv.
Legea aplicabilă va fi cea stabilită de părţi, care se va
impune instanţei competente, chiar în caz că aceasta este Curtea
de Justiţie, desemnată prin clauza compromisorie a părţilor. Dacă
părţile nu stabilesc legea aplicabilă, instanţa competentă va
aplica regulile obişnuite privind conflictul de legi.

4.5. Alte acţiuni şi mãsuri judiciare

4.5.1. Excepţia de ilegalitate

Excepţia de ilegalitate este o cale neautonomă prin care

persoana care este implicată într-o acţiune judiciară care are ca
scop anularea unui act individual poate pune în discuţie
legalitatea actului comunitar general în baza căruia a fost emis
actul individual. Deşi ea se aplică doar în cazul regulamentelor,
această limitare nu îi reduce importanţa, având în vedere faptul
că prin intermediul acesteia se suplineşte incapacitatea unor
justiţiabili de a iniţia recursuri în anularea actelor comunitare.
Fundamentul juridic al excepţiei de ilegalitate se află în art.
184 C.E., 156 C.E.E.A., care conţin reglementări identice, iar în
Tratatul C.E.C.O. în art. 36 alin. 3 care cuprinde o prevedere
limitată doar la domeniul sancţiunilor pecuniare.
În acest domeniu, Curtea a statuat însă că având în vedere
necesitatea aplicării uniforme a dreptului comunitar, excepţia de
ilegalitate are valoare de principiu general, deci se aplică şi în
cadrul Tratatului C.E.C.O.274.
274
Hot. Meroni, 13.06.1958, 9/56, I, pag. 11
285
 Ea poate fi utilizată atât în faţa Curţii de Justiţie cât şi în faţa
Tribunalului de Primă Instanţă. Întrucât tratatele prevăd că ea se
poate aplica doar în cazul regulamentelor, Curtea de Justiţie a
extins aplicarea şi asupra actelor care produc efecte analoage 275.
Tratatul de la Maastricht îi extinde aplicabilitatea şi asupra regula-
mentelor adoptate în comun de Consiliu şi Parlament, precum şi
asupra regulamentelor adoptate de Banca Centrală Europeană.
Actele fără aplicabilitate generală nu pot face obiectul excepţiei
de ilegalitate276.
Utilizarea excepţiei de ilegalitate nu este limitată în timp,
sau de alte reguli procedurale. Ea nu face obiectul unei hotărâri
specifice. Fiind invocată în cadrul acţiunii principale, instanţa va
constata în cadrul acesteia ilegalitatea regulamentului sau actului
cu efecte similare.
În absenţa acestei acţiuni, actul în cauză nu ar fi invalidat,
el continuând să producă efecte juridice.

4.5.2. Procedura de urgenţã şi mãsurile provizorii

Organele judiciare comunitare sunt abilitate prin tratate şi

alte reglementări să adopte anumite măsuri provizorii prin
proceduri de urgenţă. Acestea sunt reglementate în art. 39
C.E.C.O., 186 C.E. şi 158 C.E.E.A., în cele trei protocoale privind
Statutul Curţii de Justiţie, în Regulamentul de procedură al
acesteia (art. 83 şi următoarele), precum şi în Statutul
Tribunalului de Primă Instanţă (art. 104 şi urm.).
Procedura de urgenţă este de competenţa preşedintelui
Curţii de Justiţie sau a Tribunalului de Primă Instanţă. Ea este
introdusă printr-o cerere separată adresată instanţei, dar numai
ca anexă a unei acţiuni judiciare principale în curs de soluţionare
în faţa Curţii sau a Tribunalului de Primă Instanţă.
Instanţa poate să dispună de o varietate de măsuri
provizorii. Acestea au ca scop intenţia de a evita acele situaţii
care să înrăutăţească situaţia existentă în momentul introducerii

275
Hot. Simenthal, 06.03.1979, 92/78, pag. 777
276
Hot. Comission/Belgique, 12.10.1978, 156/77, pag. 1881
286
reclamaţiei şi care ar putea să pună în pericol aplicarea hotărârii
pronunţate de instanţă.
Ceea ce este caracteristic pentru aceste măsuri este
urgenţa cu care ele trebuie decise, înainte ca instanţa să se
pronunţe asupra fondului cauzei.

CONSTRUCŢIA EUROPEANĂ ÎN ORDINE

CRONOLOGICĂ

-9 mai 1950 Declaraţia Schumann

- 18 aprilie 1951
- 27 mai 1952
- 27 iulie1952
- 10 februarie 1953
Semnarea la Paris a Tratatului
C.E.C.O.
Semnarea la Paris a Tratatului
Comunităţii
Europene de Apărare (C.E.A.)
Intrarea în vigoare a Tratatului
C.E.C.O.
Intrarea în vigoare a pieţei comune
a cărbunelui

287
- 1 mai 1953 Intrarea în vigoare a pieţei comune
a oţelului
- 30 august 1954 Refuzul Parlamentului francez de
ratificare a Tratatului C.E.A.
- 25 martie 1957 Semnarea la Roma a Tratatelor
C.E.E. şi C.E.E.A.
- 1 ianuarie 1958 Intrarea în vigoare a Tratatelor
C.E.E. şi C.E.E.A.
- 8 iunie 1959 Cererea de aderare a Greciei
- 4 ianuarie 1960 Constituirea la Stockholm a
Asociaţiei Europene a Liberului
Schimb ( A.E.L.S. ) de către
Austria, Danemarca, Elveţia, Marea
Britanie, Norvegia, Portugalia şi
Suedia
-3 mai 1960 Intrarea în vigoare a Acordului
A.E.L.S.
- 9 iulie 1961 Acordul de asociere cu Grecia
- 31 iulie 1961 Cererea de aderare a Irlandei
- 9 august 1961 Cererea de aderare a Marii Britanii
- 10 august 1961 Cererea de aderare a Danemarcei
- 8-9 noiembrie 1961 Deschiderea oficială la Bruxelles a
negocierilor între Marea Britanie şi
C.E.E.

288
- 30 martie 1962 Adunarea parlamentară decide să
se numească Parlamentul
European
- 30 aprilie 1962 Cererea de aderare a Norvegiei
- 14 ianuarie 1963 Întreruperea negocierilor de aderare
cu Marea Britanie
- 20 iulie 1963 Semnarea primei convenţii de la
Yaoundé
- 12 septembrie 1963 Cererea de aderare a Turciei
- 8 aprilie 1965 Semnarea Tratatului de la Bruxelles
privind fuziunea executivelor celor
trei Comunităţi
- 6 iulie 1965 Reuniunea Consiliului, la care
Franţa adoptă politica “scaunului
gol”
- 28-29 ianuarie 1966 Adoptarea Compromisului de la
Luxemburg şi reocuparea locului în
Consiliu de către Franţa
- 11 mai 1967 Noi cereri de aderare ale Marii
Britanii, Irlandei şi Danemarcei
- 1 iulie 1967 Intrarea în vigoare a Tratatului de
fuziune
- 24 iulie 1967 Noua cerere de aderare a Norvegiei
- 1 iulie 1968 Intră în vigoare Uniunea vamală

289
- 1-2 decembrie 1969 Întâlnirea de la Haga a şefilor de
state şi guverne în care. Pompidou
ridică veto-ul referitor la aderarea
Marii Britanii la Comunităţi
- 21-22 aprilie 1970 Acord cu privire la adoptarea unui
sistem de resurse proprii pentru
finanţarea Comunităţilor
- 17 octombrie 1970 Raportul Werner privind Uniunea
Economică şi Monetară
- 22 ianuarie 1972 Semnarea la Bruxelles a Tratatelor
de aderare la Comunităţi a
Danemarcei, Irlandei, Marii Britanii
şi Norvegiei
- 25 septembrie 1972 Respingerea prin referendum
(53,5%) a aderării Norvegiei la
Comunităţi
- 2 octombrie 1972 Referendum în Danemarca prin
care se aprobă aderarea la
Comunităţi
- 1 ianuarie 1973 Intrarea în vigoare a Tratatelor de
aderare a Danemarcei, Irlandei şi
Marii Britanii
- 9-10 decembrie 1974 Instituirea Consiliului European la
întâlnirea de la Paris a şefilor de
state şi guverne

290
- 28 februarie 1975 Semnarea primei Convenţii de la
Lomé
- 10-11 martie 1975 Prima şedinţă a Consiliului
European (Dublin)
- 20 septembrie 1976 Acord realizat la Bruxelles privind
alegerea Parlamentului prin vot
universal
- 27 martie 1977 Cererea de aderare a Portugaliei
- 28 iulie 1977 Cererea de aderare a Spaniei
- 13 martie 1979 Intrarea în vigoare a Sistemului
Monetar European.
Crearea E.C.U. (European
Currency Unit)
- 7 –10 iunie 1979 Prima alegere a Parlemntului
European prin vot universal direct
- 31 octombrie 1979 Semnarea celei de-a doua
Convenţii de la Lomé
- 1 ianuarie 1981 Intrarea în vigoare a Acordului de
aderare a Greciei la la Comunităţile
europene
- 23 februarie 1982 Referendum prin care Groenlanda,
intrată în Comunităţi ca parte a
Danemarcei, optează pentru
retragere

291
- 14 februarie 1984 Parlamentul European adoptă
proiectul de tratat privind Uniunea
Europeană la iniţiativa lui A. Spinelli
- 8 decembrie 1984 Semnarea Convenţiei Lomé III
- 14 iunie 1985 Semnarea Acordului de la
Schengen între Franţa, Germania,
Belgia, Olanda şi Luxemburg,
privind libera circulaţie a
persoanelor
- 12 iunie 1985 Semnarea Tratatelor de aderare la
Comunităţi a Spaniei şi Portugaliei
- 1 ianuarie 1986 Intrarea Spaniei şi Portugaliei în
Comunităţi
- 17-18 februarie 1986 Semnarea la Luxemburg a Actului
Unic European
- 1 iulie 1987 Intrarea în vigoare a Actului Unic
European
- 9 noiembrie 1989 Cererea de aderare la Comunităţi a
Austriei
- 9 noiembrie 1989 Căderea zidului Berlinului
- 15 decembrie 1989 Semnarea Convenţiei Lome IV
- 19 iunie 1990 Semnarea Convenţiei de aplicare a
Acordului de la Schengen de către
cele 5 state

292
- 1 iulie 1990 Crearea uniunii monetare între
R.F.G. şi R.D.G. Integrarea R.D.G.
în Comunităţile europene
- 3 octombrie 1990 Unificarea Germaniei
- 27 noiembrie 1990 Aderarea Italiei la Acordul
Schengen
- 28 aprilie 1991 Aderarea Spaniei şi Portugaliei la
Acordul Schengen
- 1 iulie 1991 Cererea de aderare a Suediei la
Comunităţi
- 21 octombrie 1991 Semnarea Acordului privind
crearea Spaţiului
Economic European (S.E.E.) între
Comunităţile Europene şi A.E.L.S.
- 9 / 10 decembrie 1991 Reuniunea Consiliului European de
la Maastricht la care se aprobă
proiectul tratatului privind Uniunea
Europeană
- 7 februarie 1992 Semnarea la Maastricht a Tratatului
privind Uniunea Europeană
- 18 martie 1992 Cererea de aderare a Finlandei la
Comunităţi
- 20 mai 1992 Cererea de aderare a Elveţiei la
Comunităţi

293
- Iunie 1992 Referendum cu rezultat negativ în
Danemarca privind Tratatul de la
Maastricht
- 6 noiembrie 1992 Aderarea Greciei la Acordul
Schengen
- 1 ianuarie 1993 Intrarea în vigoare a Pieţei unice,
privind libera circulaţie a
persoanelor, serviciilor, capitalurilor
şi mărfurilor
- 2 martie 1993 Intrarea în vigoare a Acordului
Schengen pentru primele 5 state
semnatare
- 18 mai 1993 Aprobarea printr-un al doilea
referendum a Tratatului de la
Maastricht de către Danemarca
- 1 noiembrie 1993 Intrarea în vigoare a Tratatului de la
Maastricht
- 1 ianuarie 1994 Intrarea în vigoare a Acordului
privind crearea S.E.E. între U.E. şi
cinci dintre cele şapte state membre
A.E.L.S.(Austria, Finlanda, Islanda,
Norvegia şi Suedia )
- 31 martie 1994 Cererea de aderare a Ungariei la
Uniunea Europeană

294
- 5 aprilie 1994 Cererea de aderare a Poloniei la
Uniunea Europeană
- 12 iunie 1994 Referendum pozitiv în Austria
privind aderarea la U.E.
- 9 –10 decembrie 1994 Reuniunea Consiliului European de
la Essen, care decide extinderea
viitoare a U.E. prin primirea
Bulgariei, Cehiei, Poloniei,
României, Sloveniei şi Ungariei
- 1 ianuarie 1995 Aderarea Austriei, Finlandei şi
Suediei la Uniunea Europeană
- 1 februarie 1995 Intrarea în vigoare a Acordului de
asociere a României la U.E.
- 28 aprilie1995 Aderarea Austriei la Acordul
Schengen
- 22 iunie 1995 Cererea României de aderare la
U.E.
- 27 iunie 1995 Cererea de aderare a Slovaciei
- 1 iulie 1995 Intrarea în vigoare a Acordului de la
Schengen
- 13 octombrie 1995 Cererea de aderare a Letoniei
- 24 noiembrie 1995 Cererea de aderare a Estoniei
- 8 decembrie 1995 Cererea de aderare a Lituaniei
- 14 decembrie 1995 Cererea de aderare a Bulgariei
- 17 ianuarie 1996 Cererea de aderare a Cehiei

295
- 10 iunie 1996 Cererea de aderare a Sloveniei
- 19 decembrie 1996 Aderarea Danemarcei, Finlandei şi
Suediei la Acordul Schengen
- 2 octombrie 1997 Semnarea Tratatului de la
Amsterdam
- 1 mai 1999 Intrarea în vigoare a Tratatului de la
Amsterdam
-10–11-decembrie1999 Reuniunea Consiliului de la
Helsinki, care a decis începerea
negocierilor cu o serie de state
central şi est europene, printre care
şi cu România
-9–11 decembrie 2000 Reuniunea Consiliului de la Nisa
care a decis reformarea instituţiilor
U.E.
1 ianuarie 2001 Grecia devine cel de-al 12-lea stat
membru al U.E.

26 februarie 2001 Semnarea Tratatului de la Nisa

14-15 decembrie 2001 Are loc reuniunea Consiliului
european de la Laeken (Belgia)
care decide convocarea unei
Convenţii privind viitorul Europei.
1 ian. 2002 Monedele şi bancnotele EURO intră
în circulaţie în 12 state participante

296
 la zona euro(Austria, Belgia,
Finlanda, Franţa, Germania, Grecia,
Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda,
Portugalia, Spania cu excepţia Marii
Britanii, Danemarcei şi suediei).
28 februarie 2002 La Bruxelles are loc sesiunea
inaugurală a Convenţiei privind
Viitorul Europei. Monele naţionale
sunt retrase de pe piaţă în zona
euro.
1 martie 2002 Lansarea Convenţiei privind Viitorul
Europei.
23 iulie 2002 Expirarea tratatului CECO.
1 februarie 2003 Intrarea în vigoare a Tratatului de la
Nisa.
1 mai 2004 Admiterea în Uniunea Europeană a
10 ţări(Cipru, Estonia, Letonia,
Lituania, Malta, Polonia, Cehia,
Slovacia, Slovenia, Ungaria).
25 aprilie 2005 Semnarea la Luxemburg a
Tratatului de aderare a României şi
Bulgariei.
29 mai 2005 Franţa respinge prin referendum
Tratatul privind Constituţia
europeană.

297
1 iunie 2005 Olanda respinge prin referendum
Tratatul privind Constituţia
europeană.
3 octombrie 2005 Inceperea negocierilor de aderare
cu Croaţia şi Turcia.

1 ianuarie 2007 Aderarea României şi Bulgariei la

Uniunea Europeană.

13 decembrie 2007 Semnarea Tratatului de la

Lisabona.

12 iunie 2008 Irlanda a respins, prin referendum,

Tratatul de la Lisabona.

STATELE MEMBRE ALE

COMUNITĂŢILOR
EUROPENE

De la conceptul de Comunitate a cărbunelui şi oţelului,

anunţat de Robert Schuman, la 9 mai 1950, Comunităţile
europene s-au extins treptat. Extinderea porneşte de la cele
298
6 state fondatoare şi înregistrează mai multe etape
evolutive, ajungând la 9, 10, 12, 15, 25 şi 27 state membre.

Statele membre - prezentarea

generală
Întrunirea condiţiilor necesare calităţii de stat membru al
Comunităţilor europene se concretizează într-un sistem de
guvernare pluralist, democratic şi într-o serie de cerinţe de
ordin juridic.
Caracteristica esenţială şi generală a celor 27 state
membre ale Comunităţilor, constă în aceea ca toate sunt
state de natură democratică (20 republici şi 7 monarhii).

1. AUSTRIA
Denumire oficială: Republica Austria / Republik Ősterreich
Anul aderării: 1995
Capitala: Viena
Suprafaţa: 83.858 km2
Populaţia: 8,1 milioane locuitori
Forma de guvernământ: Republică

299
Împărţire administrativă: 9 landuri, 84 sectoare rurale, 2.350
comune
Moneda: EURO
Limba oficială: Germana
Stat situat în Europa Centrală, având o suprafaţă de 84.000
km şi peste 7,9 milioane locuitori, Austria este o republică a
cărei democraţie parlamentară este edificată pe o structură
federală. Capitala ţării se găseşte la Viena, iar limba oficială
este germana.
Republică confederativă, Austria are un parlament federal
bicameral, constituit din:
a) Consiliul Naţional (Nationalrat) ales pentru un mandat de
4 ani;
b) Consiliul federal (Bundesrat).
În anul 1995, Austria devine membră a Uniunii Europene.
Calendarul aderării Austriei la UE este următorul:
- la 17 iulie 1989, Austria depune cererea de aderare;
- 1 august 1991 este data la care Comisia îşi finalizează
opinia cu privire la cererea de aderare a Austriei la UE;
- la 1 februarie 1993, UE începe negocierile cu Austria, în
vederea aderării;
- la 12 martie 1994, negocierile UE cu Austria sunt
încheiate;
300
- la 1 ianuarie 1995, Austria, alături de alte două state, se
alătură statelor membre ale Comunităţilor europene.

2. BELGIA
Denumire oficială: Regatul Belgiei / Royaume de Belgique /
Koninkrijk België
Anul aderării: Membru fondator
Capitala: Bruxelles
Suprafaţa: 30.528 km2
Populaţia: 10,3 milioane locuitori
Forma de guvernământ: Monarhie constituţională
Împărţire administrativă: 3 regiuni federale, 10 provincii,
589 comune
Moneda: EURO
Limbi oficiale: Franceza, germana, olandeza
Pe o suprafaţă de 30.500 km2 se întinde regatul Belgiei,
care are o populaţie de peste 10 milioane locuitori.
Belgia este o democraţie parlamentară cu o monarhie
ereditară. Puterea legislativă este exercitată de Rege alături
de Camera Reprezentanţilor şi de Senat.

301
Belgia este împărţită în 3 regiuni administrative: Valonia,
Flandra şi Zona Bruxelles. Limbile oficiale întâlnite pe
teritoriul regatului sunt: franceza, germana şi flamanda.
Pe lângă cele 3 regiuni administrative, există şi 3
comunităţi: franceză, flamandă, germană. Fiecare dintre
cele 3 regiuni (şi cele 3 comunităţi) are câte un guvern
propriu şi îşi alege Parlamentul.
În cazul tratatelor internaţionale, semnătura regelui
angajează, în mod egal, Comunitatea franceză,
Comunitatea flamandă, Comunitatea germană, Regiunea
valonă, Regiunea flamandă, precum şi Regiunea Bruxelles
- capitala ţării.

3. BULGARIA
Denumire oficială: Republica Bulgaria / Иезкфвсъь
Фквжьuсь
Anul semnării Acordului european de asociere: 1993
Anul aderării: 2004
Capitala: Sofia
Suprafaţa: 110.994 km2
Populaţia: 7,97 milioane locuitori
Forma de guvernământ: Republică parlamentară

302
Împărţire administrativă: 28 regiuni, 262 comune, 4.000
primării
Moneda: Lev
Limba oficială: Bulgara
În mai 1996, Bulgaria aproba un program important pentru
armonizarea legislaţiei naţionale de cea a Uniunii
Europene, numit “document strategic". Documentul trecea
în revistă legislaţia existentă în Bulgaria, determina gradul
de compatibilitate al acesteia cu legislaţia Uniunii Europene
şi, apoi, prezenta o analiză comparativă între reglementările
Uniunii Europene şi cele ale Bulgariei. Intenţia care a stat la
baza acestei acţiuni a fost aceea de a fi îndeplinite criteriile
de modificare şi apropiere faţă de legislaţia UE.
Un aspect important l-a reprezentat apropierea de
standardele şi normele europene pentru mişcarea liberă a
capitalului şi pentru servicii financiare. S-a avut în vedere şi
accelerarea elaborării legislaţiei din domeniul politicii
sociale, reforma şi restructurarea asistenţei medicale.
Protecţia mediului a constituit un alt aspect deosebit de
important.
Bulgaria a depus cererea oficială de aderare la UE în anul
1995. În acelaşi an, la 1 februarie, a intrat în vigoare

303
Acordul european de asociere dintre Comunităţile europene
şi Bulgaria.
În septembrie 1995, a fost creat un Comitet mixt al
Parlamentului bulgar şi Parlamentului european - Comitetul
Parlamentar pentru Asociere.
La 13 octombrie 1999, Bulgaria, alături de Malta, Letonia,
Lituania, Slovacia şi România, a fost menţionată în raportul
prezentat de Comisia europeană.
În cadrul reformei administraţiei controlului veterinar,
Bulgaria a avut ca partener principal Italia. Prin formarea
veterinarilor în Bulgaria şi a vizitelor de studiu în Italia,
normele comunitare trebuiau armonizate în domenii
precum: protecţia consumatorilor, calitatea produselor
alimentare, funcţionarea posturilor de inspecţie la frontiere.
În decembrie 1999, Consiliul european de la Helsinki
lansează invitaţia începerii negocierilor cu toate statele
candidate, deci şi cu Bulgaria.
În mai 2000, Bulgaria se prezenta cu 4 capitole închise
provizoriu, din cele 31 câte au făcut obiectul negocierilor
dintre UE şi ţările candidate.
În decembrie 2004, Consiliul european anunţa închiderea
oficială, din punct de vedere politic, a negocierilor cu
Bulgaria.
304
În anul 2005, este semnat Tratatul de aderare a Bulgariei la
UE, ulterior acesta fiind ratificat de statele membre, iar la 1
ianuarie 2007, aceasta a devenit membră a Uniunii
Europene.

4. CIPRU
Denumire oficială: Republica Cipru
Anul aderării: 2004
Capitala: Nicosia
Suprafaţa: 9.250 km2
Populaţia: 0,76 milioane locuitori
Forma de guvernământ: Republică prezidenţială
Împărţire administrativă: 6 districte, 33 municipii, 421 sate
Moneda: Lira cipriotă
Limbi oficiale: Greaca, turca
Situat la răscrucea a trei continente, Europa, Asia şi Africa,
Cipru este cea de-a treia mare insulă din Mediterana, după
Sicilia şi Sardinia.
În anul 1990, Cipru a depus cererea oficială de aderare la
Uniunea Europeană. Cererea a făcut obiectul unei
acceptări de principiu în anul 1993 şi a fost consacrată în
anul 1995. Uniunea Europeană a considerat că cererea de
aderare este făcută în numele întregii insule, fapt pentru
305
care negocierile au fost deschise în anul 1998, în speranţa
favorizării procesului de reunificare politică. Negocierile au
debutat, însă, numai cu partea greacă a Ciprului. Partea
turcă a Ciprului a condiţionat participarea sa de
recunoaşterea statului.
Cipru îndeplineşte criteriile politice de la Copenhaga:
sistemul judiciar şi calitatea administraţiei publice sunt
satisfăcute, iar drepturile omului sunt respectate. În ultimul
raport cu privire la progresele realizate pe calea aderării,
publicat în octombrie 2003, Comisia europeană menţiona
faptul că Cipru trebuie să facă eforturi în două sectoare, şi
anume: agricultura şi transporturile.
Tratatul de aderare la Uniunea Europeană a fost ratificat de
către Parlament la 14 iulie 2003.

5. DANEMARCA
Denumire oficială: Regatul Danemarcei / Kongeriget
Danmark
Anul aderării: 1973
Capitala: Copenhaga
Suprafaţa: 43.094 km2
Populaţia: 5,4 milioane locuitori
Forma de guvernământ: Monarhie constituţională

306
Împărţire administrativă: 14 comitate, 275 comune
Moneda: Coroana daneză
Limba oficială: Daneza
Având o suprafaţă de 43.100 km2 şi o populaţie ce
depăşeşte 5 milioane de locuitori, Danemarca este un regat
împărţit în 14 regiuni, la care se adaugă zona Copenhaga
cu Fredriksberg.
Democraţia parlamentară este asociată monarhiei
constituţionale. Puterea legislativă aparţine suveranului şi
Parlamentului - Folketing -care este unicameral.
În 1973, Danemarca devine membră a Comunităţilor
europene, prin semnarea Actului de aderare.
Insulele Groenlanda şi Feroe, care au independenţă
legislativă, nu sunt membre ale UE.

6. ESTONIA
Denumire oficială: Republica Estonia / Eesti Vabariik
Anul aderării: 2004
Capitala: Tallinn
Suprafaţa: 45.227 km2
Populaţia: 1,4 milioane locuitori
Forma de guvernământ: Republică parlamentară

307
Împărţire administrativă: 15 departamente, 47 oraşe, 207
comune
Moneda: Coroana estoniană
Limba oficială: Estona
Estonia a depus cerea de aderare la UE în noiembrie 1995,
îndeplinind criteriile politice de la Copenhaga. Pe durata
procesului de aderare, Estonia a depus eforturi importante
pentru satisfacerea criteriilor economice impuse de UE.
Performanţele economice au fost remarcabile, în ciuda
mediului economic dificil legat de criza rusă din anul 1998.
Guvernul a încurajat integrarea şi la nivelul minorităţilor
ruse.
În ultimul Raport de ţară, publicat în noiembrie 2003,
Comisia europeană cerea Estoniei să depună eforturi în
cadrul politicilor sociale şi de ocupare a forţei de muncă,
pentru ca acestea să fie în conformitate cu cerinţele UE, în
special în ceea ce priveşte tratamentul egal aplicabil
femeilor şi bărbaţilor. Populaţia s-a pronunţat în favoarea
aderării la UE, la 14 septembrie 2003.

7. FINLANDA
Denumire oficială: Republica Finlanda/Suomen Tasavalta

308
Anul aderări: 1995
Capitala: Helsinki
Suprafaţa: 338.145 km2
Populaţia: 5,2 milioane locuitori
Forma de guvernământ: Republică
Împărţire administrativă: 6 provincii
Moneda: EURO
Limbi oficiale: Finlandeza, suedeza
Finlanda (în finlandeză Soumi) este o republică situată în
nordul Europei, care se întinde pe o suprafaţă de 337.100
km2 şi numără peste 5 milioane de locuitori.
Ca stat, Finlanda este constituită din 6 provincii, pe teritoriul
cărora se vorbeşte atât finlandeza, cât şi suedeza.
Puterea legislativă o deţine Parlamentul unicameral.
La 18 martie 1992, Finlanda depune cererea pentru
aderare la UE. La 1 ianuarie 1993 încep negocierile cu UE
în vederea aderării, negocieri care se finalizează la 12
aprilie 1994. Începând cu 1 ianuarie 1995, Finlanda devine
membră UE.

8. FRANŢA

309
Denumire oficială: Republica Franceză / Republique
Francaise
Anul aderării: Membru fondator
Capitala: Paris
Suprafaţa: 550.000 km2 (Franţa metropolitană)
Populaţia: 59,2 milioane locuitori
Forma de guvernământ: Republică
Împărţire administrativă: Franţa metropolitană (26 de
regiuni, 2 colectivităţi teritoriale, 96 departamente, 36.763
comune), 4 departamente pe alte continente, 4 teritorii pe
alte continente.
Moneda: EURO
Limba oficială: Franceza
Una din primele ţări ale Comunităţilor europene, Franţa
este o republică cu peste 57 milioane de locuitori. Se
întinde pe o suprafaţă de 550.000 km2, fiind împărţită în
regiuni, departamente şi comune.
Puterea este împărţită între Preşedintele ţării, Guvern şi
Adunarea Naţională de la Paris.

9. GERMANIA
Denumire oficială: Republica Federală Germania /
Bundesrepublik Deutschland
310
Anul aderării: Membru fondator
Capitala: Berlin
Suprafaţa: 357.021 km2
Populaţia: 82,6 milioane locuitori
Forma de guvernământ: Republică federală
Împărţire administrativă: 16 landuri (state federale), 32
districte regionale, 14.308 comune Moneda: EURO
Limba oficială: Germana
Germania este o democraţie parlamentară. De la unificare,
statul are în compunere 16 provincii (landuri), fiecare
provincie având un Parlament şi un Guvern propriu,
acestea fiind conduse de câte un Ministru-Preşedinte.
Puterea legislativă este deţinută de 2 camere: Bundestag si
Bundesrat.
Capitala se află la Berlin, iar orasul Bonn este sediul
Bundestagului şi al Guvernului Federal.

10. GRECIA
Denumire oficială: Republica Elenă / Eλλлνiκл Δлμοκρατια
Anul aderării: 1981
Capitala: Atena
Suprafaţa: 131.957 km2
Populaţia: 10,9 milioane locuitori
311
Forma de guvernământ: Republică
Împărţire administrativă: 13 regiuni, 51 nomoi (prefecturi).
Moneda: EURO
Limba oficială: Greaca modernă
Republică cu o democraţie parlamentară, Grecia devine
membră a Comunităţilor europene în anul 1981.
Puterea legislativă este exercitată de Parlament şi de către
Preşedinte.

11. IRLANDA
Denumire oficială: Irlanda / Eire / Ireland
Anul aderării: 1973
Capitala: Dublin
Suprafaţa: 70.273 km2
Populaţia: 3,9 milioane locuitori
Forma de guvernământ: Republică
Împărţire administrativă: 26 comitate şi 5 comunităţi urbane
Moneda: EURO
Limbi oficiale: Engleza, irlandeza
Puterea legislativă este deţinută de către Parlamentul
Naţional, care este constituit dintr-un Preşedinte şi 2
camere: Camera Reprezentanţilor şi Senatul.

312
 12. ITALIA
Denumire oficială: Republica italiană / Repubblica Italiana
Anul aderării: Membru fondator
Capitala: Roma
Suprafaţa: 301.323 km2
Populaţia: 57,8 milioane locuitori
Forma de guvernământ: Republică
Împărţire administrativă: 20 regiuni, 95 provincii, 8.000
comune
Moneda: EURO
Limba oficială: Italiana
Puterea legislativă este deţinută de Parlament, care este
alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat.

13. LETONIA
Denumire oficială: Republica Letonia / Latvijas Republika
Anul aderării: 2004
Capitala: Riga
Suprafaţa: 64.589 km2
Populaţia: 2,4 milioane locuitori
Forma de guvernământ: Republică parlamentară

313
Împărţire administrativă: 26 departamente, 7 municipalităţi
Moneda: Lat
Limba oficială: Letona
Letonia - una dintre ţările situate pe malul oriental al Mării
Baltice - şi-a depus cererea de aderare la UE în octombrie
1995. Statul îndeplinea criteriile politice şi economice de la
Copenhaga, singura problemă care urma a fi rezolvată
ţinea de realizarea unor instituţii politice stabile. De
asemenea, Letonia dispunea de o economie de piaţă
deschisă şi concurenţială şi subscria la obiectivele uniunii
politice, economice şi monetare. A realizat progrese
constante cu privire la armonizarea legislaţiei comunitare şi
la lupta împotriva corupţiei. Integrarea ,,ne-cetăţenilor",
adică a minorităţii ruse, a constituit şi constituie o prioritate
pentru Guvernul de la Riga. Problema populaţiei ruse, care
nu are nici cetăţenie rusă, nici cetăţenie letoniană, fiind
apatridă, se încearcă a fi rezolvată printr-o intensă politică
de simplificare a naturalizării.
La 20 septembrie 2003, în urma referendumului privind
ratificarea Tratatului de aderare, 67% dintre letonieni s-au
pronunţat pentru aderarea ţării la UE, în condiţiile în care
27,47% dintre cetăţenii Letoniei s-au abţinut.

314
 14. LITUANIA
Denumire oficială: Republica Lituania / Lietuvos Respublika
Anul aderării: 1995
Capitala: Vilnius
Suprafaţa: 65.300 km2
Populaţia: 3.7 milioane locuitori
Forma de guvernământ: Republică parlamentară
Împărţire administrativă: 10 consilii provinciale, 44
regiuni,11 municipalităţi
Moneda: Litas
Limba oficială: Lituaniana
Lituania - cea mai mare şi cea mai sudică ţară dintre cele
trei state baltice - şi-a depus candidatura pentru a intra în
UE în decembrie 1995. Potrivit avizului Comisiei europene
din anul 1997, criteriile politice de la Copenhaga erau, deja,
îndeplinite.
La nivelul sistemului administrativ şi juridic şi în domeniul
luptei împotriva corupţiei, au fost realizate o serie de
reforme importante care au permis realizarea unei
capacităţi administrative capabile să participe la politicile
comunitare.

315
La nivel economic, Comisia europeană a evidenţiat
ameliorarea performanţelor Lituaniei şi punerea în aplicare
a principiilor liberei circulaţii a capitalurilor.
La 10 şi 11 martie 2003, 89,92% dintre lituanieni s-au
pronunţat, în urma referendumului organizat, pentru
aderarea ţării lor la UE.
Lituania a semnat Tratatul de aderare la Atena, alături de
celelalte 9 state din Europa Centrală şi de Est, la 16 aprilie
2003.

15. LUXEMBURG
Denumire oficială: Marele Ducat al Luxemburgului / Grand
Duche de Luxembourg / Grossherzogtum Luxemburg /
Grousherzogdem Lezeburg
Anul aderării: Membru fondator
Capitala: Luxembourg
Suprafaţa: 2.586 km2
Populaţia: 0,45 milioane locuitori
Forma de guvernământ: Monarhie constituţională
Împărţire administrativă: 3 districte, 12 cantoane, 126
comune
Moneda: EURO
Limbi oficiale: Luxemburgheza, franceza, germana
316
Este o monarhie constituţională; Marele Duce deţine
puterea executivă. Parlamentul este cunoscut sub numele
de Camera Deputaţilor.

16. MALTA
Denumire oficială: Republica Malta / Republic of Malta /
Repubblika ta' Malta
Anul aderării: 2004
Capitala: Valletta
Suprafaţa: 316 km2
Populaţia: 0,39 milioane locuitori
Forma de guvernământ: Republică
Împărţire administrativă: 3 regiuni, 68 comune
Moneda: Lira malteză
Limbi oficiale: Engleza, malteza
Malta a formulat cererea oficială de aderare la UE încă din
anul 1990. Cererea a fost reactivată în anul 1999.
La Consiliul european de la Copenhaga din anul 2002, şefii
de stat sau de guvern ai celor 15 state membre ale UE la
acea vreme, au considerat că Malta respectă criteriile de
aderare la UE: instituţii stabile, respectarea drepturilor

317
omului şi a libertăţilor fundamentale, economie de piaţă,
ş.a.
La 2 martie 2003, 53,55% din populaţia Maltei (9% s-a
abţinut) s-a pronunţat, în urma referendumului organizat, în
favoarea aderării ţării lor la UE.

17. OLANDA
Denumire oficială: Regatul Ţărilor de Jos / Koninkrijk der
Nederlanden
Anul aderării: Membru fondator
Capitala: Amsterdam / Haga
Suprafaţa: 41.864 km2
Populaţia: 16 milioane locuitori
Forma de guvernământ: Monarhie constituţională
Împărţire administrativă: 12 provincii, 650 municipalităţi
Moneda: EURO
Limba oficială: Olandeza
Olanda - monarhie cu o democraţie parlamentară este
împărţită în 12 provincii, fiecare dintre ele având un Consiliu
provincial şi un Birou executiv provincial, conduse de
Comisarul Reginei şi numit de Guvern.

318
Capitala ţării este la Amsterdam, iar sediul Guvernului la
Haga; Guvernul este alcătuit din Regină şi Cabinet.
Parlamentul ("General Statal") este alcătuit din 2 Camere:
Prima Cameră şi a Doua Camera.

18. POLONIA
Denumire oficială: Republica Polonia / Rzeczpospolita
Polska
Anul aderării: 2004
Capitala: Varşovia
Suprafaţa: 312.685 km2
Populaţia: 38,6 milioane locuitori
Forma de guvernământ: Republică parlamentară
Împărţire administrativă: 16 provincii (voivodate), 373
sectoare, 2.489 comune
Moneda: Zlot
Limba oficială: Polona
Democraţie parlamentară, Polonia şi-a depus cererea de
aderare la UE în aprilie 1994. Negocierile au debutat în
anul 1998. În ultimul Raport de ţară, realizat de Comisia
europeană pentru acest stat, s-a arătat faptul că Polonia va

319
putea face faţă, în anul 2004, consecinţelor economice ale
aderării la UE.
În februarie 2003, 70% din populaţia Poloniei s-a pronunţat
în favoarea aderării ţării la UE.

19. PORTUGALIA
Denumire oficială: Republica Portugheză / Republica
Portuguesa
Anul aderării: 1986
Capitala: Lisabona
Suprafaţa: 92.391 km2
Populaţia: 10 milioane locuitori
Forma de guvernământ: Republică parlamentară
Împărţire administrativă: 18 districte, 2 regiuni autonome
(insulele Azore şi insulele Madeira)
Moneda: EURO
Limba oficială: Portugheza
Portugalia este o republică parlamentară, puterea
legislativă aparţinând Parlamentului.
Portugalia este împărţită în 18 districte, fiecare având un
Guvernator numit de Guvern. Insulele Azore şi Madeira
sunt regiuni autonome şi au Adunări regionale proprii.

320
 20. REPUBLICA CEHĂ
Denumire oficială: Republica Cehă / Ceska Republika
Anul aderării: 2004
Capitala: Praga
Suprafaţa: 78.866 km2
Populaţia: 10,3 milioane locuitori
Forma de guvernământ: Republică parlamentară
Împărţire administrativă: 13 regiuni, 77 sectoare, 6.242
comune
Moneda: Coroana cehă
Limba oficială: Ceha
Republica Cehă a depus cererea de aderare la UE în
ianuarie 1996. Stabilitatea şi consolidarea democraţiei cehe
garanta primordialitatea dreptului comunitar, drepturile
omului, respectarea minorităţilor şi protecţia lor. Guvernul a
luat noi măsuri pentru ameliorarea funcţionării administraţiei
centrale şi regionale, a dispozitivului juridic şi organizaţional
de luptă împotriva corupţiei şi a crimei economice. Cu toate
acestea, în Raportul anual oferit Republicii Cehia, Comisia
europeană a cerut responsabililor de la Praga să confere o
mai mare prioritate luptei împotriva corupţiei.

321
La 13 şi 14 iunie 2003, cehii au acceptat cu o majoritate de
77,33% aderarea la UE.

21. REGATUL UNIT AL MARII

BRITANII ŞI IRLANDEI DE NORD
Denumire oficială: Regatul Unit al Marii Britanii şi al Irlandei
de Nord / United Kingdom of Great Britain and Northern
Ireland
Anul aderării: 1973
Capitala: Londra
Suprafaţa: 244.820 km2
Populaţia: 59,6 milioane locuitori
Forma de guvernământ: Monarhie constituţională
Împărţire administrativă: 4 diviziuni teritoriale (Anglia,
Scoţia, Ţara Galilor, Irlanda de Nord)
Moneda: Lira sterlină
Limba oficială: Engleza
Deşi a participat la negocierile Tratatelor privind constituirea
Comunităţilor europene, Marea Britanie devine membră a
acestora abia în anul 1973.

322
Regatul Unit este o monarhie constituţională ereditară.
Parlamentul este alcătuit din două Camere: Camera
Comunelor şi Camera Lorzilor.
Scoţia şi Ţara Galilor se bucură de autonomie
administrativă. Teritoriul Angliei este împărţit în 48 de
provincii, Ţara Galilor în 8, Scoţia are 12 regiuni cu guvern
local, iar Irlanda de Nord are 26 de districte.

22. ROMÂNIA
Denumire oficială: România
Anul semnării Acordului european de asociere: 1993
Anul aderării: 2004
Capitala: Bucureşti
Suprafaţa: 237.500 km2
Populaţia: 22,7 milioane locuitori
Forma de guvernământ: Republică
Împărţire administrativă: 40 judeţe, 2.684 comune
Moneda: Leu
Limba oficială: Româna
Retrospectiv privind, observăm că între Comunitatea
europeană şi România s-a încheiat un Acord comercial încă
din anul 1980, ulterior acesta fiind suspendat de către

323
Comunitate din cauza încălcării drepturilor omului în
perioada regimului comunist. Însă, după acest debut ratat,
relaţiile diplomatice dintre România şi Uniunea Europeană
au fost reluate în anul 1990, când, în mod real, începe o
nouă etapă a evoluţiilor având natură multiplă, pe care ţara
noastră le dezvoltă. Astfel, odată cu apariţia democraţiei, a
fost semnat un nou Acord de comerţ si cooperare, care a
fost înlocuit cu un Acord Interimar, acesta fiind, la rândul
său, înlocuit, la 1 februarie 1995, cu Acordul european
instituind o asociere între România, pe de o parte, şi
Comunităţile europene şi statele membre ale acestora, pe
de altă parte.
În anul 1995, la 22 iunie, ţara noastră, orientată, fără
echivoc, spre valorile Europei Occidentale, a depus cererea
de aderare la Uniunea Europeană. Doi ani mai târziu, în
conformitate cu prevederile articolului O al Tratatului de la
Maastricht şi la cererea Consiliului, Comisia a pregătit o
Opinie în legătură cu cererea de aderare a României,
Opinie pe care a şi publicat-o în data de 16 iunie 1997. În
pregătirea acestui document, Comisia a aplicat criteriile
stabilite cu prilejul reuniunii Consiliului european de la
Copenhaga, din iunie 1993, şi anume:

324
- criteriul politic care vizează stabilitatea instituţiilor garante
ale democraţiei, statul de drept, drepturile omului,
respectarea drepturilor minorităţilor şi protecţia lor;
- criteriul economic care se referă la existenţa unei
economii de piaţă funcţionale, precum şi la capacitatea de a
face faţă presiunilor concurenţei şi forţelor pieţei existente
în Uniune;
- criteriul acquis-ului comunitar şi al capacităţii
administrative, criteriu care face trimitere la capacitatea de
a-şi asuma obligaţiile impuse de calitatea de stat membru,
obligaţii printre care se află şi aderarea la scopul pe care şi-
l propunea uniunea politică, economic şi monetară.
Capacitatea României de a-şi asuma acquis-ul a fost
evaluată în funcţie de mai multi indicatori, şi anume:
- obligaţiile stabilite în Acordul European, cu precădere
cele referitoare la dreptul de stabilire a companiilor,
tratamentul naţional, libera circulaţie a mărfurilor,
proprietatea intelectuală şi achiziţiile guvernamentale;
- implementarea măsurilor prevăzute în Cartea Albă,
esenţiale pentru realizarea Pieţei unice;
- transpunerea progresivă a altor părţi din acquis.
O decizie asupra acestor trei grupuri de criterii depinde şi
de potenţialul sistemelor administrativ şi juridic al unei ţări
325
de a implementa principiile democraţiei şi ale economiei de
piaţă şi de aplicarea şi punerea în practică a acquis-ului.
În lumina consideraţiilor cuprinse în Opinia Comisiei,
executivul de la Bruxelles considera că ,,negocierile pentru
aderarea României la Uniunea Europeană vor fi deschise
de îndată ce se va înregistra un progres semnificativ în
îndeplinirea de către România a condiţiilor statutului de stat
membru, definite de Consiliul European de la Copenhaga".
Tot în Opinia Comisiei se arăta faptul că ,,strategia
consolidată de pre-aderare va ajuta România să se
pregătească mai bine pentru a-şi îndeplini obligaţiile ce
decurg din statutul de stat membru şi să acţioneze pentru a
înlătura deficienţele identificate în cadrul Opiniei".
În vederea supravegherii modului de implementare a
Acordului european de asociere, precum şi pentru
pregătirea procesului de aderare, au fost create o serie de
mecanisme româno-comunitare, şi anume: Consiliul de
Asociere, la nivelul ministerelor, Comitetul de Asociere, la
nivel guvernamental, şi Comitetul Interparlamentar de
Asociere, la nivel parlamentar.
În plan naţional, s-au constituit: Comitetul Interministerial,
prezidat de primul-ministru; Departamentul pentru integrare
europeană şi Comisia parlamentară pentru integrare, toate
326
având drept scop eficientizarea aplicării Acordului european
de Asociere. Din anul 2001 a fost înfiinţat Ministerul
Integrării Europene.
La 1 august 1996 a intrat în vigoare Protocolul Adiţional la
Acordul european de asociere, Protocol care a fost semnat
la 30 iunie 1995, cu privire la deschiderea programului
Uniunii Europene către România.
La 25 iulie 1996, s-a depus la Bruxelles răspunsul
României la chestionarul Comisiei europene privind
pregătirea avizului asupra cererii de aderare la UE.
În continuare, observăm că, în anul 1998, Comisia
europeană a elaborat şi prezentat RaportuI cu privire la
progresul înregistrat de ţara noastră în ceea priveşte
candidatura la Uniunea Europeană. În cel de-al doilea
Raport, publicat în luna octombrie a anului 1999, Comisia
europeană a recomandat începerea negocierilor de aderare
cu România, condiţionată, totuşi, de îmbunătăţirea situaţiei
copiilor instituţionalizaţi şi elaborarea unei strategii pe
termen mediu în acest scop.
Consiliul european din luna decembrie a anului 1999, reunit
la Helsinki, a decis începerea, de jure, a negocierilor de
aderare cu ţara noastră. De facto, însă, acestea au fost
declanşate la 15 februarie 2000. Negocierile de aderare au
327
fost lungi şi complexe, antrenând o serie de reforme
instituţionale, economice şi sociale profunde. Încheierea
oficială a negocierilor de aderare, urmată de declanşarea
formalităţilor pentru redactarea Tratatului de aderare, în
decembrie 2004, marchează o nouă etapă în evoluţia
procesului de aderare, la 1 ianuarie 2007, România
devenind membră cu drepturi depline a Uniunii Europene.

23. SLOVACIA
Denumire oficială: Republica Slovacă / Slovenska
Republika
Anul aderării: 2004
Capitala: Bratislava
Suprafaţa: 49.035 km2
Populaţia: 5,4 milioane locuitori
Forma de guvernământ: Republică parlamentară
Împărţire administrativă: 8 regiuni, 79 districte,
Moneda: euro
Limba oficială: slovaca
La câteva luni după proclamarea independenţei sale, în
anul 1993, Slovacia s-a angajat pe calea aderării la UE.
Bratislava a îndeplinit criteriile politice de la Copenhaga,
înca din anul 1999. În prezent, ea dispune de instituţii
328
stabile, de o economie de piaţă deschisă şi concurenţială şi
subscrie la obiectivele uniunii politice, economice şi
monetare.
Cu 92,46% în favoarea aderării, Slovacia a fost singurul
stat, din cele 5 care au organizat referendum pentru
aderarea la UE, care a avut un procent atât de mare.

24. SLOVENIA
Denumire oficială: Republica Slovenia / Republika Slovenija
Anul aderării: 2004
Capitala: Ljubliana
Suprafaţa: 20.253 km2
Populaţia: 1,9 milioane locuitori
Forma de guvernământ: Republică parlamentară
Împărţire administrativă: 12 regiuni, 58 sectoare, 192
comune
Moneda: Tolar
Limba oficială: Slovena
Democraţie parlamentară, Slovenia şi-a depus candidatura
de a adera la UE în iunie 1996. Potrivit ultimului Raport de
ţară, publicat în octombrie 2002, Comisia europeană a
evidenţiat progresele realizate de către Slovenia.

329
În octombrie 2002, 62% din populaţia ţării se declară în
favoarea intrării în UE.

25. SPANIA
Denumire oficială: Regatul Spaniei / Reino de España
Anul aderării: 1986
Capitala: Madrid
Suprafaţa: 506.000 km2.
Populaţia: 39,8 milioane locuitori
Forma de guvernământ: Monarhie constituţională
Împărţire administrativă: 17 comunităţi autonome, 52
provincii, 8.072 municipii
Moneda: EURO
Limba oficială: Spaniola
Spania este o monarhie constituţională, cu o democraţie
parlamentară.
Pe o suprafaţă de 506.000 km2 au fost create Regiuni
autonome, cu Guvern propriu.
Parlamentul se compune din două camere: Congresul
Deputaţilor şi Senat. Cei 39,8 milioane locuitori sunt
conduşi de un Rege - şef al statului şi comandantul forţelor
armate.

330
 26. SUEDIA
Denumire oficială: Regatul Suediei / Konungariket Sverige
Anul aderării: 1995
Capitala: Stockholm
Suprafaţa: 449.964 km2
Populaţia: 8,9 milioane locuitori
Forma de guvernământ: Monarhie constituţională
Împărţire administrativă: 21 comitate, 286 comune.
Moneda: Coroana suedeză
Limba oficială: Suedeza
Suedia este o monarhie constituţională; puterea executivă
este exercitată de către primul-ministru şi Guvernul pe care-
l conduce. Parlamentul este unicameral şi are 349 de
membri.

27. UNGARIA
Denumire oficială: Republica Ungaria / Magyar
Köztársaság
Anul aderării: 2004
Capitala: Budapesta
Suprafaţa: 93.030 km2
331
Populaţia: 10,1 milioane
Împărţire administrativă: 19 departamente, 22 oraşe cu
statut provincial, 195 oraşe, 2.913 comune
Moneda: Forint
Limba oficială: Maghiara
Ungaria a încheiat negocierile de aderare la UE în
decembrie 2002.
Referendumul privind aderarea a fost organizat la 12 aprilie
2003, iar rezultatul său, de 83,9% în favoarea aderării, a
făcut ca şi acest stat să intre în UE la 1 mai 2004.

STATELE CANDIDATE LA
ADERARE

332
 1. TURCIA
Denumire oficială: Republica Turcia / Turkiye Cumhuriyeti
Anul semnării Acordului de asociere: 1963
Capitala: Ankara
Suprafaţa: 773.452 km2
Populaţia: 67,3 milioane locuitori
Forma de guvernământ: Republică parlamentară
Împărţire administrativă: 80 provincii
Moneda: Lira turcească
Limba oficială: Turca
După 40 de ani de aşteptare, Turcia a început negocierile
de aderare cu UE, la 3 octombrie 2005. Potrivit cadrului de
negociere acceptat de ambele părţi, aceste negocieri
reprezintă un proces deschis, al cărui rezultat nu poate fi
garantat de la început. Cu toate acestea, analiştii au
tendinţa de a sublinia faptul că niciodată în istoria UE,
odată declanşate negocierile de aderare, nu s-a ajuns la
aderarea propriu-zisă.
În afara cadrului imediat al negocierilor de aderare, UE
aşteaptă de la Turcia ca aceasta să-şi reglementeze
relaţiile cu toţi vecinii săi, în special cu Grecia, Cipru şi
Armenia înainte de a adera la Uniune.

333
Negocierile de aderare cu Turcia se preconizează să
dureze cel puţin 10 ani.

A. Organizarea negocierilor
Ministrul economiei va fi negociatorul şef al Turciei şi va fi
responsabil cu punerea în aplicare a procesului de aderare.
Echipa de negociatori de la Ankara va fi condusă, însă, de
ministrul afacerilor externe.
Până în prezent, Turcia nu a înfiinţat un departament nou
pentru procesul de aderare, dar se poartă negocieri în
acest sens.
Principalele organe responsabile cu negocierea aderării
Turciei la UE sunt următoarele:
- Secretariatul general pentru afaceri europene;
- Consiliul pentru afaceri politice;
- Consiliul pentru afaceri economice şi financiare;
- Consiliul pentru planificare;
- Consiliul pentru afaceri comerciale;
- DepartamentuI afacerilor europene al ministrului afacerilor
externe;
- Sub-secretariatul Biroului primului ministru responsabil cu
afaceri europene;
- Organizaţia pentru planificare naţională;
334
- Reprezentanţa permanentă a Turciei la Bruxelles.
La nivel naţional a fost înfiinţat un Comitet de supraveghere
şi orientare a procesului de negociere a aderării. Acesta
cuprinde:
- Secretarul general pentru afaceri europene;
- Sub-secretarul adjunct al ministrului afacerilor externe
pentru afaceri europene;
- Sub-secretarul adjunct al Biroului primului ministru;
- Reprezentantul permanent al Turciei pe lângă UE.
Organizaţiile neguvernamentale, precum şi mediul
universitar vor fi, de asemenea, implicate în procesul de
aderare a Turciei, sub auspiciile grupului de comunicare al
Turciei.
Procesul de aderare a Turciei are la baza trei piloni, şi
anume:
- aplicarea în întregime a criteriilor de la Copenhaga şi
aprofundarea reformelor politice;
- conformitatea cu acquis-ul comunitar;
- dialogul societăţii civile.

B. Examinarea

335
Înainte de începerea negocierilor, fiecare capital va face
obiectul unei examinari. După anul 2000, Ankara şi
Bruxelles-ulul au pus bazele acestui examen.
Examinarea cuprinde două faze. Pe parcursul primei faze,
cea de ,,examen analitic", Comisia va explica dreptul
comunitar Turciei, în timp ce, în a doua fază -,,examinarea
detaliată sau bilaterală" –îi revine Turciei rândul să explice
legislaţia sa. Acest proces va dura aproximativ un an.
Între timp, atunci când Comisia consideră că Turcia se
conformeaza suficient criteriilor indicate cu privire la un
anumit capital, va propune deschiderea negocierilor la acel
capital, ceea ce înseamnă că decizia cu privire la data
deschiderii şi închiderii negocierilor va fi luată pentru fiecare
capital în mod independent. Deschiderea negocierilor de
aderare necesită ratificarea tuturor celor 25 de state
membre. Fiecare stat membru poate să recurgă la dreptul
său de veto cu privire la deschiderea sau închiderea
capitolelor de negociere.

C. Negocierile
Potrivit cadrului de negocieri stabilit de cele 25 de state
membre şi de Turcia, ritmul negocierilor de facto va fi
determinat în funcţie de progresele pe care Turcia le va
336
face cu respectarea criteriilor de aderare. Acest proces va fi
în permanenţă examinat de Consiliul UE, pe baza
raporturilor anuale ale Comisiei.
Consiliul va fixa criteriile de referinţă pentru deschiderea şi
închiderea provizorie a fiecarui capital şi va comunica
aceste criterii Ankarei. Turcia va trebui, la rândul său, sa
elaboreze raporturi cu privire la progresele pe care le-a
făcut în respectarea acestor criterii.
Potrivit paragrafului 2 din cadrul de negociere ,,obiectivul
comun al negocierilor este aderarea. Aceste negocieri
reprezintă un proces deschis al cărui final nu poate fi
anticipat". Dacă Turcia încalcă într-o manieră gravă şi
continuă principiile libertăţii, democraţiei, statului de drept şi
respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale
pe care Uniunea este fondată", Comisia, din proprie
iniţiativă sau la cererea unui stat membru, va putea
recomanda suspendarea negocierilor şi fixarea condiţiilor
reluării acestora. Decizia finală va fi luată de către Consiliul
UE, cu majoritate calificată, iar Parlamentul european va fi
informat.
Cadrul pentru negociere stabileste că ,,pot fi avute în
vedere perioade lungi de tranziţie, derogari, aranjamente
specifice sau clauze de salvgardare permanente. Comisia
337
va include asemenea dispoziţii, după caz, în propunerile pe
care le va elabora pentru fiecare cadru, în domenii precum
libera circulaţie a persoanelor, politicile structurale sau
agricultura. Dispoziţiile tranzitorii sau clauzele de
salvgardare trebuie să facă obiectul unei reexaminari sub
aspectul incidenţei lor asupra concurenţei sau a bunei
funcţionări a pieţei interne".
Turcia s-a angajat să accepte rezultatele oricarei alte
negocieri de aderare dintre UE şi un alt stat candidat,
indiferent care ar fi situaţia propriei sale aderări.
Conformitatea legislaţiei turce cu acquis-ul comunitar va fi
verificată pentru 35 de capitole.
Aceste capitole sunt: 1. Libera circulaţie a mărfurilor; 2.
Libera circulaţie a muncitorilor; 3. DreptuI de stabilire şi
libera prestare a serviciilor; 4. Libera circulaţie a
capitalurilor; 5. Plata publică; 6. DreptuI societăţilor; 7.
DreptuI proprietăţii intelectuale; 8. Politica concurenţială; 9.
Servicii financiare; 10. Societatea informaţională şi media;
11. Agricultură şi dezvoltare rurală; 12. Securitatea
alimentară, politică veterinară şi fitosanitară; 13. Pescuit;
14. Politica transporturilor; 15. Energie; 16. Fiscalitate; 17.
Politica economică şi monetară; 18. Statistică; 19. Politica
socială şi ocuparea forţei de muncă (între care anti-
338
discriminarea şi egalitatea de şanse pentru bărbaţi şi
femei); 20. Întreprinderi şi politica industrială; 21. Reţele
transeuropene; 22. Politica regională şi coordonarea
instrumentelor structurale; 23. Drepturi judiciare şi
fundamentale; 24. Justiţie, libertate şi securitate; 25. Ştiinţă
şi cercetare; 26. Educaţie şi cultură; 27. Mediu; 28.
Protecţia sănătăţii şi securitatea consumatorilor; 29. Uniune
vamală; 30. Relaţii externe; 31. Politica externă de
securitate şi apărare; 32. Control financiar; 33. Dispoziţii
financiare şi bugetare; 34. Instituţii; 35. Alte dispoziţii.

2. CROAŢIA
Denumire oficială: Republica Croaţia / Republika Hrvatska
Capitala: Zagreb
Suprafaţa: 56,594 km2
Populaţia: 4,437 milioane locuitori
Forma de guvernământ: Republică
Moneda: Kuna
Limba oficială: Croata
Parte integrantă a statului federal iugoslav, încă de la
sfârşitul primului război mondial, Croaţia şi-a proclamat
independenţa în iunie 1991.
339
Croaţia a semnat un Acord de Stabilitate şi Asociere în
octombrie 2001, un cadru complex cu drepturi şi obligaţii
reciproce. În calitate de semnatară, Croaţia va îndeplini,
treptat, obligaţiile esenţiale din perspectiva aderării la UE,
va începe alinierea cadrului juridic şi economic cu cel al UE,
va consolida cooperarea cu vecinii şi va colabora cu UE cu
privire la o serie de aspecte. Un Acord provizoriu este, deja,
în vigoare din martie 2002 şi prevede un acces aproape
total pe piaţa UE.
Evoluţia relaţiilor Croaţiei cu UE, cronologic, este
următoarea:
- primele relaţii diplomatice sunt stabilite de UE cu Croaţia
în anul 1992;
- în anul 1997, Consiliul european defineşte condiţiile
prealabile unor eventuale dezvoltări a relaţiilor bilaterale
dintre UE şi Croaţia;
- doi ani mai târziu, UE propune punerea în aplicare a unui
nou Proces de stabilitate şi de asociere, care implică 5
state din Sud-Estul european, între care şi Croaţia;
- în mai 2000, Comisia europeană recomanda deschiderea
negocierilor în vederea încheierii unui Acord de stabilitate şi
asociere între UE şi Croaţia;

340
- în decembrie 2001, Comisia adopta un document strategic
care definea cadrul general al relaţiilor dintre UE şi Croaţia
pentru perioada 2002-2006. Acest document prevede, în
special, furnizarea unui ajutor din partea UE Croaţiei în
cadrul programului CARDS (Community Assistance to
Reconstruction, Development and Stability in the Balkans);
- la 21 februarie 2003, Croaţia prezintă, oficial, candidatura
în vederea aderării la UE;
- la 18 iunie 2004, Consiliul european a pronunţat
deschiderea negocierilor de aderare între UE şi Croaţia;
- la 3 octombrie 2005, negocierile de aderare au fost
deschise oficial cu Croaţia.

3. MACEDONIA
Denumire oficială: Republica Macedonia /Peпублика
Мaкедониja
Capitala: Skopje
Suprafaţa: 25,713 km2
Populaţia: 20,55 milioane locuitori
Forma de guvernământ: Republică
Moneda: Dinar macedonean
Limba oficială: Macedonă, albaneză
341
După ce a semnat Acordul de stabilitate şi asociere (ASA)
la 20 martie 2004, fosta Republică lugoslavă a Macedoniei
a dobândit statutul de stat candidat, după Consiliul
european din 16 decembrie 2005.
Următoarele etape vor fi stabilite în funcţie de rezultatele
raporturilor oferite de Comisia europeană cu privire la
progresele realizate de această ţară.

ACORD EUROPEAN
instituind o asociere între România,
pe de o parte, Comunitãţile Europene
şi statele membre ale acestora, pe de altã
parte

România, pe de o parte, şi Regatul Belgiei, Regatul

Danemarcei, Republica Federală Germania, Republica Elenă,
Regatul Spaniei, Republica Franceză, Irlanda, Republica Italiană,
Marele Ducat al Luxemburgului Regatul Olandei, Republica
Portugheză, Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord ,
părţi contractante la Tratatul de instituire a Comunităţii
Economice Europene, la Tratatul de instituire a Comunităţii
Europene a Cărbunelui şi Oţelului şi la Tratatul de instituire a
342
Comunităţii Europene a Energiei Atomice, denumite în continuare
state membre, şi Comunitatea Economică Europeană,
Comunitatea Europeană a Energiei Atomice şi Comunitatea
Europeană a Cărbunelui şi Oţelului, denumite în continuare
Comunitatea, pe de altă parte, luând în considerare importanţa
legăturilor tradiţionale existente între România, Comunitate,
statele sale membre, precum şi valorile comune pe care le
împărtăşesc, recunoscând voinţa României şi Comunităţii de a
întări aceste legături şi de a stabili relaţii strânse şi durabile,
bazate pe reciprocitate, care să permită României să ia parte la
procesul de integrare europeană, întărind şi amplificând, în acest
fel, relaţiile stabilite în trecut îndeosebi prin Acordul de comerţ şi
cooperare comercială şi economică, semnat la 22 octombrie
1990, luând în considerare oportunităţile pentru o relaţie de o
nouă calitate oferite de apariţia unei noi democraţii în România,
luând în considerare angajamentul României, al Comunităţii şi al
statelor sale membre de a întări libertăţile politice şi economice,
care constituie însăşi baza asocierii, recunoscând necesitatea
de a continua şi finaliza, cu asistenţă din partea Comunităţii,
procesul de tranziţie al României spre un nou sistem politic şi
economic care să respecte regulile statului de drept şi drepturile
omului inclusiv drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor, să
practice un sistem pluripartid, bazat pe alegeri libere şi
democratice şi să asigure liberalizarea economică, în scopul
instituirii unei economii de piaţă, luând în considerare
angajamentul ferm al României, al Comunităţii şi al statelor sale
membre privind aplicarea deplină a tuturor principiilor şi
prevederilor conţinute în Actul final al Conferinţei pentru
Securitate şi Cooperare în Europa (C.S.C.E.), în documentele
finale de la Viena şi Madrid, în Carta de la Paris pentru o nouă
Europă, în Documentul final al reuniunii C.S.C.E. de la Helsinki,
intitulat ‘The Chalenges of Change’, şi în Carta europeană a
energiei, conştiente de importanţa acestui acord în stabilirea şi
întărirea unui sistem de stabilitate în Europa, bazat pe cooperare,
având Comunitatea ca una din pietrele unghiulare ale acestui
sistem , convinse că trebuie stabilită o legătură între
deplina aplicare a asocierii, pe de o parte, şi continuarea în
România a reformelor politice, economice şi juridice în curs de
realizare, pe de altă parte, ca şi introducerea factorilor necesari
pentru cooperare şi apropierea reală între sistemele părţilor, mai
343
ales în lumina concluziilor Conferinţei C.S.C.E. de la Bonn, dorind
să stabilească şi să dezvolte un dialog politic regulat în probleme
bilaterale şi multilaterale de interes comun , ţinând seama de
voinţa Comunităţii de a acorda un sprijin decisiv pentru realizarea
reformei şi de a ajuta România să facă faţă consecinţelor
economice şi sociale ale reajustării structurale , ţinând seama, de
asemenea, de voinţa Comunităţii de a stabili instrumente de
cooperare şi de asistenţă economică, tehnică şi financiară pe o
bază globală şi multianuală, luând în consideraţie angajamentul
României şi al Comunităţii de a liberaliza comerţul, în
concordanţă, în special, cu drepturile şi obligaţiile care decurg din
Acordul general pentru tarife vamale şi comerţ, conştiente de
necesitatea de a stabili condiţiile necesare pentru libertatea de
stabilire, pentru libertatea de a furniza servicii şi pentru libera
circulaţie a capitalurilor, ţinând seama de disparităţile economice
şi sociale dintre Comunitate şi România şi recunoscând astfel că
obiectivele acestei asocieri trebuie realizate prin prevederi
adecvate ale prezentului acord, convinse că prezentul acord
va crea un nou climat pentru relaţiile lor economice şi în special
pentru dezvoltarea comerţului şi a investiţiilor instrumente
indispensabile pentru restructurarea economică şi modernizarea
tehnologică, dorind să stabilească o cooperare culturală şi să
dezvolte schimbul de informaţii, recunoscând faptul că obiectivul
final al României este să devină membru al Comunităţii şi că, în
viziunea părţilor, această asociere va ajuta România să realizeze
acest obiectiv, au convenit asupra celor ce urmează:

Articolul 1
Se stabileşte, prin cele ce urmează, o asociere între
România, pe de o parte, Comunitatea şi statele sale membre, pe
de altă parte. Obiectivele acestei asocieri sunt următoarele:
*să asigure un cadru adecvat pentru dialogul politic între
părţi, care să permită dezvoltarea unor legături politice strânse;
*să promoveze dezvoltarea comerţului, precum şi relaţii
economice armonioase între părţi, sprijinind astfel dezvoltarea
economică în România;
*să asigure o bază pentru cooperarea economică, socială,
financiară şi culturală;
344
 *să sprijine eforturile României de dezvoltare a economiei,
de desăvârşire a tranziţiei într-o economie de piaţă şi de
consolidare a democraţiei;
*să stabilească instituţii adecvate pentru a face asocierea
efectivă;
*să asigure un cadru pentru integrarea graduală a
României în Comunitate.
In acest scop, România va acţiona pentru îndeplinirea
condiţiilor necesare.

TITLUL I – DIALOG POLITIC

Articolul 2
Între părţi se va institui un dialog politic regulat pe care ele
intenţionează să-l dezvolte şi să-l intensifice. El va însoţi şi va
consolida apropierea dintre România şi Comunitate, va sprijini
schimbările politice şi economice în curs de desfăşurare în
această ţară şi va contribui la stabilirea de noi legături de
solidaritate şi de noi forme de cooperare. Dialogul politic:
*va facilita integrarea deplină a României în comunitatea
naţiunilor democratice şi apropierea progresivă între România şi
Comunitate.
Apropierea economică prevăzută în acest acord va
conduce la o mai mare convergenţă politică;
*va conduce la o convergenţă crescândă a poziţiilor în
probleme internaţionale, în special în cazul celor de natură a
avea efecte substanţiale asupra uneia sau alteia dintre părţi;
*va contribui la apropierea poziţiilor părţilor în probleme de
securitate şi va întări securitatea şi stabilitatea în întreaga
Europă.

Articolul 3
1. In funcţie de necesităţi se vor organiza consultări, la cel
mai înalt nivel politic.
345
 2. La nivel ministerial, dialogul politic va avea loc în cadrul
Consiliului de Asociere. Acesta va avea responsabilitate
generală pentru toate problemele pe care părţile ar dori să le
ridice.

Articolul 4
Alte proceduri şi mecanisme pentru dialogul politic vor fi
stabilite între părţi, în special în următoarele forme:
*întâlniri la nivel oficial superior (directori politici) între
oficiali ai României pe de o parte, şi Preşedinţia Consiliului
Comunităţilor Europene şi Comisia Comunităţilor Europene, pe
de altă parte;
*folosirea deplină a canalelor diplomalice;
*includerea României în grupul ţărilor care primesc cu
regularitate informaţii în problemele legate de Cooperarea
Politică Europeană şi efectuarea de schimburi de informaţii în
scopul atingerii obiectivelor stabilite la art. 2;
*orice alte mijloace care ar contribui la consolidarea,
dezvoltarea şi accelerarea dialogului.

Articolul 5
Dialogul politic la nivel parlamentar va avea loc în cadrul
Comitetului Parlamentar de Asociere.

TITLUL II – PRINCIPII GENERALE

Articolul 6
Respectarea principiilor democratice şi a drepturilor omului
stabilite în Actul final de la Helsinki şi Carta de la Paris pentru o
nouă Europă precum şi a principiilor economiei de piaţă, inspiră
politicile interne şi externe ale părţilor şi constituie elemente
esenţiale ale prezentei asocieri.

346
 Articolul 7
1. Asocierea include o perioadă de tranziţie cu o durată de
maximum zece ani, împărţită în două etape succesive, fiecare
durând în principiu cinci ani.
Prima etapă va începe o dată cu intrarea în vigoare a
acordului.
2.Consiliul de Asociere, ţinând seama de faptul că
principiile economiei de piaţă şi sprijinul Comunităţii prin acest
acord sunt esenţiale pentru prezenta asociere, va proceda cu
regularitate la examinarea aplicării acestui acord şi la realizarea
de către România a reformelor economice pe baza principiilor
stabilite în preambul.
3. In cursul celor 12 luni care preced expirarea primei
etape, Consiliul de Asociere se va întruni pentru a decide
trecerea la a doua etapă, ca şi posibilele modificări de adoptat cu
privire la prevederile care reglementează a doua etapă. In
abordarea acestei probleme vor fi luate în consideraţie rezultatele
examinării menţioriate în paragraful 2.
4. Cele două etape menţionate la paragrafele 1 şi 3 nu se
aplică titlului III.

TITLUL III- LIBERA CIRCULAŢIE A

MÃRFURILOR

Articolul 8
1. Pe durata perioadei de tranziţie menţionată în art. 7,
România şi Comunitatea vor stabili gradual o zonă de liber
schimb bazată pe obligaţii reciproce şi echilibrate, în concordanţă
cu prevederile prezentului acord şi în conformitate cu cele ale
Acordului general pentru tarife vamale şi comerţ (G.A.T.T.).

347
 2. Nomenclatura combinată a mărfurilor va fi aplicată la
clasificarea mărfurilor în comerţul dintre cele doua părţi.
3. Pentru fiecare produs, taxa vamală de bază şi la care se
vor aplica reducerile succesive prevăzute în prezentul acord va fi
cea aplicală efectiv ‘erga omnes’ în ziua care precede intrarea în
vigoare a acordului.
4. Dacă, după intrarea în vigoare a acordului, se vor aplica
reduceri tarifare pe o bază erga omnes, taxele vamale astfel
reduse vor înlocui taxele vamale pe bază la care se face referire
în paragraful 3, începând cu data de la care asemenea reduceri
se aplică.
5. România şi Comunitatea vor comunica reciproc taxele
vamale de bază respective.

CAPITOLUL I – PRODUSELE INDUSTRIALE

Articolul 9
1. Prevederile prezentului capitol se aplică produselor
originare din România şi din Comunitate incluse în cap. 25-97 din
Nomenclatura combinată, cu excepţia produselor cuprinse în
anexa nr. I.
2. Prevederile art. 10-14 inclusiv nu se aplică produselor
menţionate în art. 16 şi 17.

Articolul 10
1. Taxele vamale de import, aplicabile în Comunitate
produselor originare din România, altele decât cele cuprinse în
anexele nr. II a, II b şi III, vor fi abolite la intrarea în vigoare a
acordului.
2.Taxele vamale de import, aplicabile în Comunitate
produselor originare din România, care sunt cuprinse în anexa nr.
II a, vor fi abolite progresiv în concordanţă cu următorul calendar:
*La dată intrării în vigoare a acordului, fiecare taxă vamală
va fi redusă la 50% din taxa vamală de bază;
*La un an de la dată intrării în vigoare a acordului taxele
vamale care mai rămân vor fi eliminate.

348
 Taxele vamale la import, aplicabile în Comunitate
produselor originare din România, cuprinse în anexa nr. II b, vor fi
reduse progresiv, de la dată intrării în vigoare a acordului, prin
reduceri anuale de 20% din taxa vamală de bază, astfel încât să
se ajungă la abolirea lor totală până la sfârşitul celui de-al
palrulea an de la dată intrării în vigoare a acordului.
3. Produsele de origine română cuprinse în anexa nr. III vor
beneficia de o suspendare a taxelor vamale la import în limita
unor contingente sau plafoane tarifare anuale ale Comunităţii,
care vor creşte progresiv conform condiţiilor definite în acea
anexă, astfel încât să se ajungă la abolirea totală a taxelor
vamale la importul produselor respective cel mai târziu la sfârşitul
celui de-al cincilea an.
In acelaşi timp, taxele vamale la import care se vor aplica
după ce contingentele vor fi epuizate sau după ce nivelul taxelor
vamale a fost reintrodus la produsele cuprinse în plafoanele
tarifare, vor fi eliminate progresiv, de la intrarea în vigoare a
acordului, prin reduceri anuale de 15% din taxa vamală de bază.
Până la sfârşitul celui de-al cincilea an taxele vamale permanente
vor fi abolite.
4.Restricţiile cantitative şi măsurile având efect echivalent
restricţiilor cantitative la importurile în Comunitate ale produselor
originare din România vor fi abolite la dată intrării în vigoare a
acordului.

Articolul 11
1. Taxele vamale la import, aplicabile în România
produselor originare din Comunitate, care sunt cuprinse în anexa
nr. IV, vor fi abolite la dată intrării în vigoare a acordului.
2.Taxele vamale la import, aplicabile în România
produselor originare din Comunitate, care sunt cuprinse în anexa
nr. V, vot fi reduse progresiv în concordanţă cu următorul
calendar:
* la data intrării în vigoare a acordului, la 80% din taxa
vamală de bază;
* după 3 ani de la intrarea în vigoare a acordului, la 40% din
taxa vamală de bază;
*după 5 ani de la intrarea în vigoare a acordului, la 0% din
taxa vamală de bază.

349
 3. Taxele vamale la import, aplicabile în România
produselor originare din Comunitate, care sunt cuprinse în anexa
nr. VI, vor fi abolite în concordanţă cu calendarul stabilit în acea
anexă.
4. Taxele vamale la import, aplicabile în România
produselor originare din Comunitate, altele decât cele cuprinse în
anexele nr. IV, V şi VI, vor fi reduse progresiv în concordanţă cu
următorul calendar:
*după 3 ani de la intrarea în vigoare a acordului, la 80% din
taxa vamală de bază;
*după 5 ani de la intrarea în vigoare a acordului, la 60% din
taxa vamală de bază;
*după 6 ani de la intrarea în vigoare a acordului, la 50% din
taxa vamală de bază;
*după 7 ani de la intrarea în vigoare a acordului, la 35% din
taxa vamală de bază;
*după 8 ani de la intrarea în vigoare a acordului, la 20% din
taxa vamală de bază;
*după 9 ani de la intrarea în vigoare a acordului, la 0% din
taxa vamală de bază.
5.Produsele originare din Comunitate, cuprinse în anexa nr.
VII, vor beneficia de o suspendare a taxelor vamale la importul în
România, în limitele unor contingente anuale care vor fi majorate
progresiv aşa cum sunt prevăzute în respectiva anexă. Taxele
vamale aplicabile cantităţilor care depăşesc contingentele mai
sus menţionate vor fi abolite progresiv în conformitate cu
calendarul menţionat în paragraful 4.
6. Restricţiile cantitative la importul în România a
produselor originare din Comunitate vor fi abolite la intrarea în
vigoare a acordului.
7. Măsurile având un efect echivalent restricţiilor cantitative
la importul în România a produselor originare din Comunitate vor
fi abolite la intrarea în vigoare a acordului, cu excepţia celor
cuprinse în anexa nr. VIII, care vor fi abolite în concordanţă cu
calendarul prevăzut în acea anexă.

Articolul 12
Prevederile referitoare la abolirea taxelor vamale la import
se vor aplica şi taxelor vamale de natură fiscală.

350
 Articolul 13
1. Comunitatea va aboli, la importul său din România, orice
taxă având un efect echivalent taxelor vamale de import, la
intrarea în vigoare a acordului.
2. România va aboli, la importul său din Comunitate, orice
impunere având un efect echivalent taxelor vamale de import, la
intrarea în vigoare a acordului, cu excepţia taxei de 0,5% ‘ad
vabotem’ pentru formalităţi vamale, care va fi abolită în
concordanţă cu următorul calendar:
* reducerea la 0,25% ‘ad valorem’ la sfârşitul celui de-al
treilea an;
* eliminarea cel mai târziu la sfârşitul celui de-al cincilea an
de la intrarea în vigoare a acordului.

Articolul 14
1.România şi Comunitatea vor aboli progresiv între ele, cel
mai târziu până la sfârşitul celui de-al cincilea an de la intrarea în
vigoare a acordului, orice taxă vamală la export, precum şi
impunerile având un efect echivalent.
2.Restricţiile cantitative la exportul în România şi orice
măsuri având un efect echivalent vor fi abolite de Comunitate la
intrarea în vigoare a acordului.
3.Restricţiile cantitative la exportul în Comunitate şi orice
măsuri având un efect echivalent vor fi abolite de România la
intrarea în vigoare a acordului cu excepţia celor cuprinse în
anexa nr. IX, care vor fi reduse progresiv şi eliminate cel mai
târziu până la sfârşitul celui de-al cincilea an de la intrarea în
vigoare a acordului.

Articolul 15
Fiecare parte îşi declară disponibilitatea de a reduce taxele
sale vamale în comerţul cu cealaltă parte mai rapid decât este
prevăzut în art. 10 şi 11 dacă situaţia sa economică generală şi
situaţia sectorului economic respectiv o permit.
Consiliul de Asociaţie poate face recomandări în acest
sens.

Articolul 16

351
 Protocolul nr. 1 stabileşte aranjamentele aplicabile
produselor textile menţionate în respectivul document.

Articolul 17
Protocolul nr. 2 stabileşte aranjamentele aplicabile
produselor care cad sub incidenţa Tratatului de constituire a
Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului.

Articolul 18
1.Prevederile prezentului capitol nu exclud menţinerea de
către Comunitate a unei componente agricole în taxele aplicabile
produselor cuprinse în anexa nr. X, cu referire la produsele
originare din România.
2.Prevederile prezentului capitol nu exclud introducerea
unei componente agricole de către România în taxele aplicabile
produselor cuprinse în anexa nr. X, cu referire la produsele
originare din Comunitate.

CAPITOLUL II - AGRICULTURA

Articolul 19
1.Prevederile prezentului capitol se vor aplica produselor
agricole originare din România şi din Comunitate.
2.Termenul produse agricole se referă la produsele
cuprinse în cap. 1-24 din Nomenclatura combinată şi la produsele
cuprinse în anexa nr. I, cu excepţia produselor piscicole definite
ca atare de Reglementarea C.E.E. nr. 3687/1991.

Articolul 20
Protocolul nr. 3 stabileşte aranjamentele comerciale pentru
produsele agricole transformate, care sunt menţionate în
respectivul protocol.

Articolul 21

352
 1. Comunitatea va aboli, la data intrării în vigoare a
acordului, restricţiile cantitative la importul produselor agricole
originare din România, menţinute în virtutea Reglementării C.E.E.
nr. 3420/1983, în forma existentă la data semnării acordului.
2.Produsele agricole originare din România, cuprinse în
anexele nr. XI a) şi XI b) vor beneficia, de la data intrării în
vigoare a acordului, de o reducere de prelevări, în limita
contingentelor Comunităţii sau de o reducere de taxe vamale, în
condiţiile stabilite în acele anexe.
3.România va aboli restricţiile cantitative la importul
produselor agricole originare din Comunitate, la intrarea în
vigoare a acordului.
4. Comunitatea şi România îşi vor acorda una alteia
concesiile prevăzute în anexele nr. XII a), XII b) şi XIII, pe o baza
armonioasă şi reciprocă, în concordanţă cu condiţiile stipulate în
respectivele anexe.
5.Ţinând seama de volumul comerţului reciproc cu produse
agricole, de sensibilitatea deosebită a acestui sector, de regulile
Politicii agricole comune a Comunităţii, de rolul agriculturii în
economia României, precum şi de consecinţele negocierilor
comerciale multilaterale, desfăşurate în cadrul Acordului general
pentru trafic vamal şi comerţ, România şi Comunitatea vor
examina în Consiliul de Asociere, produs cu produs şi pe o bază
ordonată şi reciprocă, posibilitatea de a-şi acorda noi concesii.
6. Ţinând cont de necesitatea unei armonizări crescânde
între politicile agricole ale României şi Comunităţii, ca şi de
obiectivul României de a deveni membru al Comunităţii, ambele
părţi vor avea consultări, în mod regulat, în cadrul Consiliului de
Asociere, cu privire la strategia şi modalităţile de aplicare a
politicilor respective.

Articolul 22
Indiferent de alte prevederi ale acordului, şi în special ale
art. 31, dacă datorită sensibilităţii deosebite a pieţelor agricole,
importurile de produse originare din teritoriul uneia dintre părţi,
care sunt supuse concesiilor acordate la art. 21, cauzează
perturbaţii serioase pieţelor celeilalte părţi ambele părţi vor intra
imediat în consultări pentru a găsi o soluţie adecvată până la
găsirea unei astfel de soluţii , partea în cază poate lua măsurile
pe care le consideră necesare.

353
CAPITOLUL III – PRODUSE PIŞCICOLE

Articolul 23
Prevederile prezentului capitol se vor aplica produselor
piscicole originare din România şi din Comunitate, care sunt
supuse Reglementării C.E.E. nr. 3687/199 1 privind organizarea
comună a pieţei în sectorul produselor piscicole.

Articolul 24
1. Comunitatea şi România îşi vor acorda una alteia
concesiile prevăzute în anexele nr. XIV şi XV pe o baza
armonioasă şi reciprocă, în concordanţă cu condiţiile stipulate în
acele anexe. Prevederile art. 21 paragraful 5 se vor aplica
"mutatis mutandis" produselor piscicole.
2. Consiliul de asociere va examina posibilitatea încheierii
între părţi a unui acord privind produsele piscicole, atunci când
condiţiile necesare o vor permite.

CAPITOLUL IV – PREVEDERI COMUNE

Articolul 25
Prevederile prezentului capitol se vor aplica comerţului cu
toate produsele exceptând cazurile când se stipulează altfel în
prezentul acord sau în protocoalele nr. 1, 2 sau 3.

Articolul 26
De la data intrării în vigoare a acordului, în comerţul dintre
România şi Comunitate nu vor fi introduse noi taxe vamale la
import sau la export sau taxe cu efect echivalent, iar cele care se
aplică nu vor fi majorate.
2.De la data intrării în vigoare a acordului, în comerţul
dintre România şi Comunitate nu vor fi introduse noi restricţii
cantitative la import sau la export sau măsuri având un efect
echivalent, iar cele care există nu vor fi făcute mai restrictive.
354
 3. Orice noi taxe vamale la import sau la export şi taxe
având efect echivalent sau majorări ale acestor taxe, precum şi
orice noi restricţii cantitative, taxe având efect echivalent ori
majorări ale acestora, introduse de România după începerea
negocierilor, vor fi abolite cel mai târziu la intrarea în vigoare a
acordului.
4.Fără a prejudicia concesiile acordate conform art. 21,
prevederile paragrafului 1 şi 2 ale prezentului acord nu vor
restricţiona în nici un fel continuarea politicilor agricole respective
ale României şi Comunităţii sau adoptarea oricăror măsuri în
cadrul acestor politici.

Articolul 27
1.Cele două părţi se vor abţine de la orice măsuri sau
practici de natură fiscală internă, care ar introduce, direct sau
indirect, o discriminare între produsele unei părţi şi produsele
similare originare din teritoriul celeilalte părţi.
2.Produsele exportate în teritoriul uneia dintre cele două
părţi nu pot beneficia de nerambursarea taxelor interne peste
suma taxelor directe sau indirecte care le-au fost aplicate.

Articolul 28
1.Prezentul acord nu va exclude menţinerea sau stabilirea
de uniuni vamale, zone de liber schimb sau aranjamente privind
comerţul de frontieră, cu excepţia situaţiilor în care ele modifică
aranjamentele comerciale prevăzute în acest acord.
2.Părţile vor avea consultări în cadrul Consiliului de
Asociere cu privire la acordurile de stabilire de astfel de uniuni
vamale sau zone de liber schimb şi, la cerere, cu privire la alte
probleme majore legate de politicile lor comerciale faţă de ţările
terţe. In situaţia specială în care o ţară terţă aderă la Comunitate,
asemenea consultări vor avea loc cu luarea în consideraţie a
intereselor comune ale României şi Comunităţii, stipulate în
prezentul acord.

Articolul 29
Măsuri excepţionale de durată limitată, care constituie
derogări de la prevederile art1 şi 26 paragraful 1, pot fi luate de
România sub forma taxelor vamale majorate.
355
 Aceste măsuri pot viza numai industriile nou-apărute,
anumite sectoare aflate în curs de restructurare sau care se
confruntă cu serioase dificultăţi în special când aceste dificultăţi
cauzează importante probleme sociale.
Taxele vamale la import, aplicabile în România produselor
originare din Comunitate, introduse prin aceste măsuri nu pot
depăşi 25% ‘ad valorem’ şi vor menţine un element de preferinţă
pentru produsele originare din Comunitate. Valoarea totală a
importurilor de produse supuse unor asemenea măsuri nu poate
depăşi 15% din totalul importurilor de produse industriale din
Comunitate, aşa cum sunt ele definite în cap. I, efectuate în
ultimul an pentru care există statistici vamale disponibile.
Aceste măsuri vor fi aplicate pe o perioadă care nu va
depăşi cinci ani, cu excepţia cazurilor în care Consiliul de
Asociere autorizează o perioadă mai mare. Ele vor înceta să se
aplice cel mai târziu la expirarea perioadei de tranziţie.
Nici o astfel de măsură nu se poate introduce pentru un
produs, dacă au trecut mai mult de trei ani de la eliminarea
tuturor taxelor, a restricţiilor cantitative, a altor impuneri sau
măsuri cu efect echivalent referitoare la acel produs.
România va informa Consiliul de Asociere asupra oricăror
măsuri excepţionale pe care intenţionează să le adopte şi, la
cererea Comunităţii vor fi organizate consultări în cadrul
Consiliului de Asociere cu privire la asemenea măsuri şi la
sectoarele implicate, înainte de aplicarea acestor măsuri. la
adoptarea unor astfel de măsuri, România va furniza Consiliului
de Asociere un calendar de eliminare a taxelor vamale introduse
în baza prezentului articol. Acest calendar va prevedea o
eliminare a acestor taxe în tranşe anuale egale, cu începere cel
mai târziu după doi ani de la introducerea lor. Consiliul de
Asociere poate hotărî asupra unui alt calendar.

Articolul 30
Dacă una dintre părţi constată că se practică dumping în
comerţul cu cealaltă parte, în sensul art. VI din Acordul general
pentru tarife vamale şi comerţ, că poate adopta măsuri adecvate
împotriva acestei practici, în concordanţă cu acordul referitor la
aplicarea art. VI al Acordului general pentru tarife vamale şi
comerţ, cu legislaţia internă în materie şi cu condiţiile şi
procedurile prevăzute de art. 34.

356
 Articolul 31
In cazul în care un produs a fost importat în cantităţi atât de
mari şi în asemenea condiţii încât cauzează sau ameninţă să
cauzeze:
*un prejudiciu serios producătorilor naţionali de produse
similare sau direct concurente pe teritoriul uneia dintre părţi; sau
* perturbări serioase în oricare sector al economiei sau
dificultăţi care ar putea conduce la o serioasă deteriorare a
situaţiei economice a unei regiuni.
România sau Comunitatea, după cum este cazul, poate
adopta măsuri adecvate în condiţiile şi în conformitate cu
prevederile prevăzute la art. 34.

Articolul 32
In cazul în care aplicarea prevederilor art. 14 şi 26 conduce
la:
(i) reexportul spre o ţară terţă faţă de care partea
exportatoare menţine pentru produsul respectiv, restricţii
cantitative la export, taxe vamale de export sau măsuri având
efect echivalent; sau
(ii) o lipsă serioasă sau o ameninţare cu lipsa unui produs
esenţial pentru partea exportatoare, şi dacă situaţiile de mai sus
conduc sau sunt de natură să conducă la dificultăţi majore pentru
partea exportatoare, acea parte poate lua măsuri adecvate în
condiţiile şi în concordanţă cu procedurile stabilite în art. 34.
Măsurile vor fi nediscriminatorii şi vor fi eliminate atunci când
situaţia nu mai justifică menţinerea lor.

Articolul 33
România şi statele membre vor ajusta progresiv orice
monopol de stat cu caracter comercial astfel încât să se asigure
că, până la sfârşitul celui de-al cincilea an de la intrarea în
vigoare a prezentului acord, nu va mai exista nici o discriminare
între cetăţenii României şi ai statelor membre, referitoare la
condiţiile în care mărfurile se achiziţionează şi se
comercializează.
357
 Consiliul de Asociere va fi informat în legătură cu măsurile
adoptate pentru punerea în aplicare a acestui obiectiv.

Articolul 34
1.România sau Comunitatea va informa cealaltă parte în
cazul în care se confruntă cu importuri de produse susceptibile
de a da naştere la dificultăţile prevăzute în art. 31, situaţie în care
se instituie o procedură administrativă având ca scop furnizarea
rapidă de informaţii privind tendinţa fluxurilor comerciale.
2.In situaţiile menţionate la art. 30, 31 şi 32, înainte de a se
adopta măsurile prevăzute în aceste articole sau în cazurile în
care se aplică paragraful 3 lit. d), România şi Comunitatea, după
caz, vor furniza, cât mai repede posibil, Consiliului de Asociere,
toate informaţiile relevante în scopul căutării unei soluţii
acceptabile pentru ambele părţi.
In selectarea măsurilor trebuie acordată prioritate acelora
care perturbă cel mai puţin funcţionarea acordului.
Măsurile de salvgardare vor fi notificate imediat Consiliului
de Asociere şi vor face obiectul unor consultări periodice în
cadrul acestuia, cu scopul principal de a stabili un calendar de
abolire a lor, cât mai repede posibil, pe măsură ce situaţia o
permite.
3. In scopul aplicării paragrafului 2 se vor aplica
următoarele prevederi:
a) Referitor la art.31, dificultăţile apărute ca urmare a
situaţiei prevăzute în acest articol vor fi înaintate spre examinare
Consiliului de Asociere, care poate adopta orice decizie necesară
pentru încetarea unor asemenea dificultăţi.
In situaţia în care Consiliul de Asociere sau partea
exportatoare nu a luat o decizie care să stopeze dificultăţile sau
nici o altă soluţie satisfăcătoare nu a fost convenită în termen de
30 de zile de la data sesizării cazului, partea importatoare poate
adopta măsuri adecvate pentru remedierea problemei.
Aceste măsuri nu trebuie să meargă dincolo de ceea ce
este necesar pentru remedierea dificultăţilor apărute.
b) Referitor la art. 30, Consiliul de Asociere va fi informat
asupra cazului de dumping de îndată ce autorităţile părţii
importatoare au iniţiat o investigaţie. Când dumpingul nu a încetat
sau nici o altă soluţie satisfăcătoare nu a fost găsită pentru
problema respectivă în termen de 30 de zile de la data înaintării
358
cazului Consiliului de Asociere, partea importatoare poate adopta
măsurile adecvate.
Referitor la art. 32, dificultăţile apărute ca urmare a
situaţiilor prevăzute în acest articol vor fi înaintate spre examinare
Consiliului de Asociere
Consiliul de Asociere poate adopta orice decizie necesară
pentru a stopa dificultăţile. Dacă nu a luat o astfel de decizie în
termen de 30 de zile de la data înaintării problemei, partea
exportatoare poate aplica măsuri adecvate la exportul mărfii în
cauză.
d) In cazuri excepţionale, care cer o acţiune imediată şi
care fac imposibilă după caz, informarea sau examinarea,
România sau Comunitatea poate aplica, în situaţiile prevăzute în
art.30, 31 şi 32, măsurile preventive şi provizorii strict necesare
pentru a stăpâni situaţia, iar Consiliul de Asociere va fi informat
imediat.

Articolul 35
Protocolul nr.4 stabileşte regulile de origine pentru
aplicarea preferinţelor tarifare prevăzute în prezentul acord.

Articolul 36
Acordul nu va exclude prohibiţiile sau restricţiile la import,
export sau tranzit, justificate pe temeiurile: moralităţii publice;
politicii sau securităţii publice; protecţiei sănătăţii şi vieţii
oamenilor, animalelor sau plantelor; protecţiei resurselor naturale;
protecţiei tezaurelor naţionale de valoare artistică, istorică sau
arheologică; protecţiei proprietăţii intelectuale industriale sau
comerciale sau reglementărilor referitoare la aur şi argint.
Asemenea prohibiţii sau restricţii nu vor constitui, totuşi, un
mijloc de discriminare arbitrară sau o restricţie deghizată în
comerţul dintre părţi.

Articolul 37
Protocolul nr.5. stabileşte prevederile specifice care se vor
aplica comerţului dintre România, pe de o parte, şi Spania şi
Portugalia, de de altă parte.

359
 TITLUL IV – CIRCULAŢIA
LUCRÃTORILOR,
DREPTUL DE STABILIRE, FURNIZAREA
DE SERVICII

CAPITOLUL I – CIRCULAŢIA LUCRÃTORILOR

Articolul 38
1. Sub rezerva condiţiilor şi modalităţilor aplicabile în fiecare
stat membru :
* tratamentul acordat lucrătorilor de naţionalitate română,
legal angajaţi pe teritoriul unui stat membru, va exclude orice
discriminre bazată pe naţionalitate, în ceea ce priveşte condiţiile
de muncă, remunerarea sau concedierea, în comparaţie cu
proprii cetăţeni;
* soţia şi copiii, legal rezidenţi, ai unui lucrător legal angajat
pe teritoriul unui stat membru, cu excepţia lucrătorilor sezonieri şi
a lucrătorilor a căror situaţie cade sub incidenţa acordurilor
bilaterale în sensul art. 42, vor avea acces la piaţa forţei de
munca a acelui stat membru, dacă respectivele acorduri nu
prevăd altfel, pentru perioada în care muncitorul este autorizat să
se angajeze.
2. România va acorda, sub rezerva condiţiilor şi
modalităţilor aplicabile în această ţară, tratamentul la care se
referă paragraful 1 pentru lucrătorii care sunt cetăţeni ai unui stat
membru şi sunt legal angajaţi pe teritoriul său, ca şi pentru soţiile
şi copiii acestora, legal rezidenţi pe respectivul teritoriu.

Articolul 39
360
 1. In vederea coordonării sistemelor de securitate socială
pentru lucrătorii de naţionalitate română legal angajaţi pe teritoriul
unui stat membru şi pentru membrii lor de familie, rezidenţi legali
în acea ţară şi sub rezerva condiţiilor şi modalităţile aplicabile în
fiecare stat membru, toate perioadele de asigurare, angajare sau
rezidenţi ale acestor lucrători în diferitele state membre vor fi
cumulate pentru determinarea pensiilor şi anuităţilor pentru vârsta
de pensionare, invaliditate şi deces sau în scopul îngrijirii
medicale, pentru aceşti lucrători şi membrii familiilor lor; orice
pensii sau anuităţi privind vârsta de pensionare, deces,
accidentele industriale, bolile profesionale sau invaliditatea
rezultată din ceste situaţii, cu excepţia beneficiilor necontributive
vor fi liber transferabile la cursul aplicat în virtutea legii de către
statul sau statele membre debitoare; lucrătorii în cauză vor primi
alocaţii pentru membrii familiei lor, aşa cum sunt ei definiţi mai
sus.
2. România va acorda lucrătorilor care sunt cetăţeni ai unui
stat membru şi legal angajaţi pe teritoriul său, precum şi
membrilor familiilor lor, rezidenţi legali pe acest teritoriu, un
tratament similar cu cel prevăzut în sub paragrafele 2 şi 3 ale
paragrafului 1.

Articolul 40
1. Consiliul de Asociere va adopta, prin decizie, prevederile
adecvate pentru realizarea obiectivului stabilit la art. 39.
2. Consiliul de Asociere va adopta prin decizie reguli
detaliate privind cooperarea administrativă care să asigure
administrarea necesară şi garanţiile de control pentru aplicarea
prevederilor din paragraful 1.

Articolul 41
Prevederile adoptate de Consiliul de Asociere în
concordanţă cu art.40 nu vor afecta nici un drept sau obligaţie
care decurge din acordurile bilaterale dintre România şi statele
membre, atunci când aceste acorduri asigură un tratament mai
favorabil pentru cetăţenii României sau pentru cei ai statelor
membre.

361
 Articolul 42
1.Tinând cont de situaţia pieţei forţei de muncă din statul
membru, sub rezerva legislaţiei sale şi reglementărilor în vigoare
în acel stat membru, referitoare la domeniul mobilităţii forţei de
munca, facilităţile existente pentru accesul la angajare al
lucrătorilor români, acordate de statele membre în baza
acordurilor bilaterale trebuie sa fie menţinuţi, dacă este posibil,
îmbunătăţite, celelalte state membre vor examina, de o manieră
favorabilă, posibilitatea de a încheia acorduri similare.
2. Consiliul de asociere va examina acordarea de alte
îmbunătăţiri, inclusiv facilităţi de acces pentru formarea
profesională, în conformitate cu regulile şi procedurile în vigoare
în statele membre, cu luarea în considerare a situatei pieţei forţei
de munca din statele membre şi din Comunitate.

Articolul 43
Pe durata celei de-a doua etape prevăzute de art.7 sau
mai devreme, dacă se decide astfel, Consiliul de Asociere va
examina noi modalităţi de îmbunătăţire a circulaţiei lucrătorilor,
luând în considerare, între altele, situaţia şi cerinţele economice
şi sociale din România şi situaţia angajării forţei de muncă în
Comunitate. Consiliul de Asociere va face recomandări în acest
scop.

Articolul 44
In scopul facilităţii restructurării resurselor de forţă de
muncă, ca urmare a restructurării economice din România,
Comunitatea va furniza asistenţa tehnică pentru crearea, în
România, a unui sistem adecvat de asigurări sociale conform art .
89.

CAPITOLUL II – DREPTUL DE STABILIRE

Articolul 45
1. Fiecare stat membru va acorda, pentru stabilirea
companiilor şi cetăţenilor români şi pentru operaţiunile
362
desfăşurate de companiile şi cetăţenii români stabiliţi pe teritoriul
său, de la intrarea în vigoare a acordului, un tratament nu mai
puţin favorabil decât cel acordat propriilor companii şi cetăţeni, cu
excepţia domeniilor sectoarelor descrise în anexa nr. XVI.
2.Fără a prejudicia prevederile paragrafului 3, România va
acorda, pentru stabilirea companiilor şi cetăţenilor din Comunitate
şi pentru operaţiunile desfăşurate de companiile şi cetăţenii din
Comunitate, stabiliţi pe teritoriul său, de la intrarea în vigoare a
acordului, un tratament nu mai puţin favorabil decât cel acordat
propriilor companii şi cetăţeni, cu excepţia domeniilor descrise în
anexa nr. XVII. Dacă legile şi reglementările existente nu acordă
un astfel de tratament companiilor şi cetăţenilor din Comunitate
pentru anumite activităţi economice în România de la intrarea în
vigoare a acordului, România va amenda legile şi reglementările
respective astfel încât să se asigure un astfel de tratament cel
mai târziu la sfârşitul celui de-al cincilea an de la data intrării în
vigoare a acestui acord.
3.Pentru domeniile şi aspectele descrise în anexa nr. XVIII,
cu excepţia activităţilor bancare cuprinse în Legea nr. 33/1991,
România va acorda gradual, cel mai târziu până la sfârşitul
perioadei de tranziţie menţionate în art. 7, la stabilirea
companiilor şi cetăţenilor din Comunitate, un tratament nu mai
puţin favorabil decât cel acordat propriilor companii şi cetăţeni.
Referitor la activităţile bancare mai sus menţionate,
tratamentul naţional va fi acordat cel mai târziu până la sfârşitul
celui de-al cincilea an după intrarea în vigoare a prezentului
acord.
4. România nu va adopta , pe durata perioadei de tranziţie
menţionate în paragrafele 2 şi 3, noi reglementări sau măsuri
care să introducă discriminări cu privire la stabilirea şi la
operaţiunile desfăşurate de companii şi cetăţeni din Comunitate
pe teritoriul său, comparativ cu propriile companii şi cetăţeni.
5.Pentru scopurile prezentului acord:
a) stabilire va însemna:
(i) în ceea ce priveşte pe cetăţeni, dreptul de a iniţia şi
dezvolta activităţi economice ca angajaţi proprii şi de a înfiinţa şi
conduce întreprinderi, în special companii, pe care le controlează
efectiv. Situaţia de angajat propriu şi de întreprindere de afaceri
aparţinând cetăţenilor nu se va extinde la căutarea sau preluarea
363
locurilor de muncă pe piaţa forţei de muncă şi nu va conferi un
drept de acces pe piaţa forţei de muncă a celeilalte părţi.
Prevederile prezentului capitol nu se aplică celor care nu sunt
exclusiv angajaţi proprii;
(ii) în ceea ce priveşte companiile, dreptul de a iniţia şi
desfăşura activităţi economice prin înfiinţarea şi conducerea de
filiale, sucursale sau reprezentanţe;
b) filială a unei companii va însemna o companie care este
efectiv controlată de prima companie;
c) activităţi economice vor include în special activităţi cu
caracter industrial activităţi cu caracter comercial, meserii şi
activităţi ale liberilor profesionişti.
6. Consiliul de Asociere va examina în mod regulat
posibilitatea accelerării acordării tratamentului naţional în
sectoarele menţionate în anexa nr. XVIII şi a includerii domeniilor
şi aspectelor cuprinse în anexele nr. XVI şi XVII în contextul
aplicării prevederilor paragrafelor 1, 2, 3 şi 4 ale prezentului
articol. Aceste anexe pot fi amendate prin decizia Consiliului de
Asociere.
După expirarea perioadelor de tranziţie menţionate la
paragrafele 2 şi 3 Consiliul de Asociere poate decide, în mod
excepţional, la cererea României şi, dacă apare necesar, să
prelungească durata acelor perioade de tranziţie pentru anumite
domenii sau aspecte, pentru o perioadă limitată de timp.
7. Independent de prevederile prezentului articol,
companiile din Comunitate stabilite pe teritoriul României vor
avea, de la intrarea în vigoare a acordului, dreptul de a
achiziţiona, folosi, închiria sau vinde bunuri imobile, iar în ceea ce
priveşte drepturile de proprietate publică pământul şi pădurile,
dreptul de a le închiria, dacă acestea sunt direct necesare pentru
desfăşurarea activităţilor economice pentru care ele au fost
înfiinţate. Acest drept nu include dreptul de stabilire în scopul
comercializării şi intermedierii în domeniul proprietăţilor imobiliare
şi al resurselor naturale.
România va acorda aceste drepturi sucursalelor şi
reprezentanţelor înfiinţate în România de companii din

364
Comunitate, cel mai târziu până la sfârşitul primilor cinci ani de la
dată intrării în vigoare a prezentului acord.
România va acorda aceste drepturi cetăţenilor din
Comunitate stabiliţi în România ca persoane angajate proprii, cel
mai târziu până la sfârşitul perioadei de tranziţie menţionate în
art. 7.

Articolul 46
1. Sub rezerva prevederilor art. 45, cu excepţia serviciilor
financiare descrise în anexa nr. XVIII, fiecare parte poate
reglementa stabilirea şi operaţiunile desfăşurate de companii şi
cetăţeni pe teritoriul său, astfel încât aceste reglementări să nu
constituie o discriminare împotriva companiilor şi cetăţenilor
celeilalte părţi în comparaţie cu propriile companii şi propriii
cetăţeni.
2. Referitor la serviciile financiare descrise în anexa nr.
XVIII, prezentul acord nu prejudiciază dreptul parţilor de a adopta
măsurile necesare pentru desfăşurarea politicilor monetare ale
parţilor sau pentru raţiuni de prudenţă cu scopul de a asigura
protecţia investitorilor, depunătorilor, deţinătorilor de titluri şi a
persoanelor cărora li se datorează drepturi cu caracter fiduciar
sau de a asigura integritatea şi stabilirea sistemului financiar.
Aceste măsuri nu vor discrimina pe motive de naţionalitate
companiile şi cetăţenii celeilalte părţi în comparaţie cu propriile
companii sau propriii cetăţeni.

Articolul 47
Pentru a facilita cetăţenilor din Comunitate şi din România
iniţierea şi desfăşurarea în mod regulat de activităţi profesionale
în România şi respectiv, în Comunitate, Consiliul de Asociere va
examina măsurile necesare a fi luate pentru a se asigura
recunoaşterea reciprocă a calificărilor. In acest scop el poate lua
toate măsurile necesare.

Articolul 48

365
 Prevederile art. 46 nu exclud aplicarea de către o parte a
regulilor specifice referitoare la stabilirea şi operaţiunile
desfăşurate pe teritoriul său de sucursalele şi reprezentanţele
companiilor celeilalte părţi care nu sunt înfiinţate pe teritoriul
primei părţi, reguli justificate de diferenţele cu caracter legal sau
tehnic între asemenea sucursale şi reprezentanţe, şi sucursalele
şi reprezentanţele companiilor înfiinţate pe teritoriul său, sau
referitor la serviciile financiare, din raţiuni de prudenţă. Diferenţa
de tratament nu va depăşi ceea ce este strict necesar ca rezultat
al unor asemenea diferenţe cu caracter legal sau tehnic, sau
referitor la serviciile financiare descrise în anexa nr. XVIII, pentru
raţiuni de prudenţă.

Articolul 49
1. 0 companie comunitară şi, respectiv, o companie română
vor însemna în sensul prezentului acord, o companie sau o firma
înfiinţată în concordanţă cu legile unui stat membru sau,
respectiv, ale României şi având sediul înregistrat, administraţia
centrală sau locul principal de afaceri pe teritoriul Comunităţii sau
respectiv, al României. Totuşi, dacă compania sau firma înfiinţată
în concordanţă cu legile unui stat membru sau, respectiv ale
României, au doar sediul înregistrat pe teritoriul Comunităţii sau
respectiv, al României, operaţiunile ei trebuie sa aibă o legătură
reală şi continuă cu economia unui stat membru sau, respectiv, a
României.
2. In privinţa transportului maritim internaţional vor fi, de
asemenea beneficiari ai prevederilor prezentului capitol şi ale
cap. III al acestui titlu cetăţenii sau companiile de transport
maritim din statele membre sau respectiv, din România, înfiinţate
în afara Comunităţii sau, respectiv, a României şi controlate de
cetăţeni dintr-un stat membru sau, respectiv, de cetăţeni ai
României, dacă navele lor sunt înregistrate în acel stat membru
sau, respectiv, în România, în concordanţă cu legislaţiile lor
respective.
3. Cetăţean al Comunităţii şi, respectiv, al României, va
însemna, pentru scopurile prezentului acord, o persoană fizică,

366
care este cetăţean al unuia dintre statele membre sau, respectiv,
al României.
4.Prevederile prezentului acord nu vor prejudicia aplicarea
de către fiecare parte a oricăror măsuri necesare să prevină
eludarea măsurilor sale referitoare la accesul ţărilor terţe pe piaţa
sa, prin intermediul prevederilor acestui acord.

Articolul 50
Pentru scopurile prezentului acord servicii financiare vor
însemna acele activităţi descrise în anexa nr. XVIII. Consiliul de
Asociere poate extinde sau modifica conţinutul anexei nr. XVIII.

Articolul 51
Pe durata primilor cinci ani următori datei intrării în vigoare
a prezentului acord, România poate introduce măsuri derogatorii
de la prevederile acestui capitol, în ceea ce priveşte stabilirea
companiilor şi cetăţenilor din Comunitate, dacă anumite industrii:
* se afla în curs de restructurare sau;
*întâmpină dificultăţi serioase, în special dacă aceste
dificultăţi conduc la probleme sociale deosebite în România; sau
* se confruntă cu eliminarea de pe piaţă sau cu o reducere
drastică a cotei-părţi din segmentul de piaţă deţinut de companiile
sau cetăţenii români într-un anumit sector sau industrie în
România; sau
* sunt industrii noi, în formare în România.
Asemenea măsuri:
(i) vor înceta să se aplice cel mai târziu la doi ani de la
expirarea celui de-al cincilea an următor datei intrării în vigoare a
prezentului acord; şi
(ii) vor fi rezonabile şi necesare în scopul remedierii
situaţiei; şi
(iii) se vor referi numai la întreprinderile care vor fi înfiinţate
în România după intrarea în vigoare a acestor măsuri şi nu vor
crea discriminare cu privire la desfăşurarea activităţii companiilor
şi cetăţenilor din Comunitate deja stabiliţi în România în
momentul introducerii respectivelor măsuri, în comparaţie cu
companiile sau cetăţenii români.
367
 Consiliul de Asociere poate decide, în mod excepţional, la
cererea României, şi, dacă se iveşte necesitatea, să
prelungească perioada la care se face referire în alin. (i) de mai
sus, pentru un anumit sector şi pentru o durată limitată de timp,
care nu poate depăşi perioada de tranziţie menţionată la art. 7.
La elaborarea şi aplicarea unor asemenea măsuri,
România va acorda, ori de câte ori este posibil, un tratament
preferenţial companiilor şi cetăţenilor din Comunitate şi, în nici un
caz, un tratament mai puţin favorabil decât cel acordat
companiilor şi cetăţenilor din oricare ţară terţă.
Înainte de introducerea acestor măsuri, România va
consulta Consiliul de Asociere şi nu se va pune în aplicare decât
după o lună de la notificarea către Consiliul de Asociere a
măsurilor concrete care urmează a fi introduse de România, cu
excepţia cazului în care ameninţarea cu un prejudiciu ireparabil
cere adoptarea unor măsuri urgente, situaţie în care România va
consulta Consiliul de Asociere imediat după introducerea lor.
La expirarea celui de-al cincilea an următor intrării în
vigoare a acordului România poate introduce asemenea măsuri
numai cu autorizarea Consiliului de Asociere şi în condiţiile
stabilite de acesta.

Articolul 52
1.Prevederile prezentului capitol nu se vor aplica serviciilor
de transport aerian, serviciilor de transport pe apele interioare şi
serviciilor de cabotaj de transport maritim.
2. Consiliul de Asociere poate face recomandări pentru
ameliorarea dreptului de stabilire şi de operare în sectoarele la
care se refera paragraful 1.

Articolul 53
1. Independent de prevederile cap. I al prezentului titlu,
beneficiarii drepturilor de stabilire acordate de România şi,
respectiv, de Comunitate vor fi îndreptăţiţi să angajeze direct sau
prin una dintre filialele lor, în concordanţă cu legislaţia în vigoare
din ţara gazda de stabilire, pe teritoriul României sau, respectiv,
al Comunităţii, angajaţi care sunt cetăţeni ai statelor membre ai
368
Comunităţii şi, respectiv, ai României, cu condiţia ca aceşti
angajaţi sa fie persoane-cheie aşa cum sunt ele definite în
paragraful 2 al prezentului articol şi ca ei să fie angajaţi exclusiv
de către astfel de beneficiari sau filialele lor. Permisele de
rezidenţi şi de munca ale acestor persoane vor acoperi numai
perioada angajării respective.
Personalul-cheie al beneficiarilor drepturilor de stabilire,
denumiţi aici organizaţii sunt:
a) Funcţionari superiori ai unei organizaţii, care conduc
direct organizaţia şi sunt supervizaţi şi conduşi, în principal, de
Consiliul de administraţie sau acţionarii afacerii, incluzând:
*conducerea organizaţiei sau a unui departament sau
subdivizie a organizaţiei;
*supravegherea şi controlul activităţii altor persoane de
supraveghere, a angajaţilor profesionali sau a persoanelor de
conducere;
*persoane care au autoritatea personală de a angaja,
concedia recomanda angajarea, concedierea sau alte măsuri
vizând personalul.
b) Persoane angajate de organizaţie care posedă înalte sau
deosebite:
*calificări pentru un anumit tip de muncă sau comerţ care
necesită cunoştinţe tehnice specifice;
*cunoştinţe esenţiale pentru serviciul organizaţiei,
echipamentul de cercetare, tehnicile sau managementul.
Acestea pot include dar nu se limitează la membri ai
profesiunilor acreditate.
Fiecare asemenea angajat trebuie să fi fost angajat de
organizaţia respectivă cu cel puţin un an înainte de detaşarea de
către organizaţie.

Articolul 54
1.Prevederile acestui capitol vor fi aplicate cu limitele
justificate de raţiuni de politică publică, securitate publică sau
sănătate publică.

369
 2. Ele nu se vor aplica acelor activităţi care, pe teritoriul
fiecărei părţi, sunt în legătură, fie şi ocazional, cu exercitarea
autorităţii oficiale.

Articolul 55
Companiile care sunt controlate şi exclusiv deţinute în
comun de companii sau cetăţeni români şi de companii şi
cetăţeni din Comunitate vor fi, de asemenea, beneficiare ale
prevederilor prezentului capitol şi ale cap. III al acestui titlu.

CAPITOLUL III – FURNIZAREA DE SERVICII ÎNTRE

COMUNITATE ŞI ROMÂNIA

Articolul 56
1. In conformitate cu prevederile prezentului capitol, părţile
se obligă să adopte măsurile necesare pentru a permite progresiv
furnizarea de servicii de către companiile şi cetăţenii din
Comunitate sau din România, stabiliţi pe teritoriul uneia dintre
părţi, alta decât cea a persoanei pentru care sunt destinate
serviciile, cu luarea în considerare a dezvoltării sectoarelor de
servicii ale părţilor.
2.In pas cu procesul de liberalizare menţionat în paragraful
1 şi sub rezerva prevederilor art. 59 paragraful 1, părţile vor
permite circulaţia temporară a persoanelor fizice care furnizează
servicii sau care sunt angajaţi ai furnizorului de servicii în calitate
de persoane-cheie, aşa cum au fost ele definite în art. 53
paragraful 2, inclusiv persoane fizice care sunt reprezentanţi ai
companiilor sau cetăţenilor din Comunitate sau din România şi
care caută să dobândească intrare temporară în scopul negocierii
vânzărilor de servicii sau antamează acorduri pentru vânzări de
servicii în numele furnizorului de servicii, în măsura în care
respectivii reprezentanţi nu sunt implicaţi ei înşişi în vânzări
directe către publicul larg sau în furnizarea serviciilor.
3.Consiliul de Asociere va adopta măsurile necesare
pentru aplicarea progresivă a paragrafului 1 al prezentului articol.
370
 Articolul 57
In privinţa furnizării de servicii de transport între România şi
Comunitate prevederile art. 56 vor fi înlocuite de următoarele:
1.Referitor la transportul maritim, părţile se obligă să aplice
efectiv principiul accesului nerestricţionat la piaţă şi trafic, pe o
baza comercială.
a) Prevederile de mai sus nu prejudiciază drepturile şi
obligaţiile ce decurg din Codul de conduită al Naţiunilor Unite
privind conferinţele de linie, aşa cum sunt ele aplicate de una sau
de alta dintre părţile contractante ale prezentului acord.
Transportorii de linie care nu participă la Conferinţă vor fi liberi să
opereze în competiţie cu cei din conferinţa atât timp cât ei adera
la principiul concurenţei loiale, pe o bază comercială.
b) Părţile afirmă angajamentul lor la un climat de competiţie
liberă, ca fiind o trăsătură esenţială a comerţului cu mărfuri în
vrac, solide şi lichide.
2.In aplicarea principiilor paragrafului 1, părţile vor trebui:
a) să nu introducă clauze de împărţire a încărcăturii în
viitoarele acorduri bilaterale cu ţări terţe, decât în acele situaţii
excepţionale când companiile de transport de linie ale uneia sau
alteia dintre părţile la prezentul acord nu ar avea altă posibilitate
efectivă de a se ocupa de comerţ spre şi dinspre ţara terţă
interesată;
b) să interzică aranjamentele de împărţire a încărcăturii în
viitoarele acorduri bilaterale referitoare la comerţul cu mărfuri în
vrac, solide şi lichide;
c) să elimine, la intrarea în vigoare a prezentului acord,
toate măsurile unilaterale, administrative, tehnice şi alte
obstacole care ar putea avea efecte restrictive sau discriminatorii
asupra furnizării libere de servicii în transportul maritim
internaţional.
3. In vederea asigurării unei dezvoltări coordonate şi a unei
liberalizări progresive a transportului între părţi, adaptat
necesităţilor comerciale reciproce, condiţiile accesului reciproc pe
piaţa transportului aerian şi a transportului terestru vor fi stabilite

371
prin acorduri speciale de transport negociate între părţi după
intrarea în vigoare a prezentului acord.
4. Înaintea încheierii acordurilor la care se refera pct. 3,
părţile nu vor adopta nici o măsură şi nu vor întreprinde nici o
acţiune mai restrictivă sau discriminatorie în comparaţie cu
situaţia existentă în ziua precedentă intrării în vigoare a
acordului.
5. Pe durata perioadei de tranziţie, România va adopta
progresiv legislaţia sa, inclusiv regulile administrative, tehnice sau
de altă natură, la legislaţia Comunităţii din domeniul transportului
aerian sau terestru, în măsura în care aceasta serveşte
scopurilor de liberalizare, de acces reciproc la pieţele părţilor şi
facilitează circulaţia călătorilor şi mărfurilor.
6. Pe măsura progresului comun în realizarea obiectivelor
prezentului capitol, Consiliul de Asociere va examina căile de
creare a condiţiilor necesare pentru îmbunătăţirea libertăţii de a
furniza servicii de transport aerian şi terestru.

Articolul 58
Prevederile art. 54 se vor aplica prevederilor cuprinse în
prezentul capitol

CAPITOLUL IV – PREVEDERI GENERALE

Articolul 59
1. In aplicarea titlului IV al prezentului acord, nici o
prevedere a acordului nu va împiedica părţile să aplice legile şi
reglementările proprii referitoare la intrarea, şederea, munca,
condiţiile de muncă, stabilirea persoanelor fizice şi furnizarea de
servicii, cu condiţia ca, procedând astfel, ele să nu le aplice de o
astfel de manierã încât să anuleze sau să slăbească beneficiile
decurgând, pentru fiecare dintre părţi, din condiţiile unei prevederi
specifice a acordului. Această prevedere nu prejudiciază
aplicarea art. 54.

372
 2. Prevederile cap. II, III şi IV ale titlului IV vor fi revăzute
prin decizia Consiliului de Asociere, în lumina rezultatelor
negocierilor privind serviciile care se desfăşoară în cadrul Rundei
Uruguay şi în special în scopul de a se asigura ca, în
conformitate cu orice prevedere a prezentului acord, o parte
acordă celeilalte părţi în tratament nu mai puţin favorabil decât
cel acordat în baza prevederilor unui viitor acord general privind
comerţul şi serviciile (G.A.T.S.).
3. Excluderea companiilor sau cetăţenilor din Comunitate
stabiliţi în România conform prevederilor cap. II al titlului IV, de la
acordarea, de către România, de ajutor public în domeniile
serviciilor de educaţie publică serviciilor de sănătate sau sociale
şi ale serviciilor culturale, pe durata perioadei de tranziţie la care
se referă art. 7, va trebui să fie considerată compatibilă cu
prevederile titlului IV şi cu regulile de concurenţă stipulate în titlul
V.

TITLUL V – PLÃŢI, CAPITAL,

CONCURENŢÃ ŞI ALTE PREVEDERI
CU CARACTER ECONOMIC,
ARMONIZAREA LEGISLAŢIEI

CAPITOLUL I – PLÃŢI CURENTE ŞI MIŞCAREA

CAPITALULUI

Articolul 60
Părţile se obligă să autorizeze, în valută liber convertibilă,
orice plată din contul curent al balanţei de plăţi, în măsura în care
tranzacţiile referitoare la plăţi se referă la circulaţia mărfurilor,

373
serviciilor sau persoanelor între părţi care a fost liberalizată în
conformitate cu prezentul acord.

Articolul 61
1. Cu privire la tranzacţiile din contul de capital din balanţa
de plăţi România şi, respectiv, statele membre vor asigura, de la
intrarea în vigoare a acordului, circulaţia liberă a capitalului legat
de investiţiile directe făcute în companii înfiinţate conform legilor
în vigoare în ţara gazdă şi de investiţiile făcute conform
prevederilor cap. II din titlul IV, şi lichidarea sau repatrierea
acestor investiţii şi a oricărui profit rezultat din acestea.
2. Indiferent de prevederile de mai sus, o astfel de circulaţie
libera lichidare şi repatriere vor fi asigurate până la sfârşitul
primei etape prezentate în art. 7, pentru toate investiţiile legate de
stabilirea în România a cetăţenilor din Comunitate ca persoane
care desfăşoară activităţi proprii conform cap. II din titlul IV.
3. Fără a prejudicia prevederile paragrafului 1, statele
membre, de la intrarea în vigoare a acordului, şi România, de la
sfârşitul celui de-al cincilea an următor intrării în vigoare a
acordului, nu vor introduce noi restricţii valutare la circulaţia de
capital şi la plăţile curente aferente între rezidenţi ai Comunităţii şi
ai României şi nu vor face aranjamentele existente mai
restrictive.
4. Plăţile se vor consulta reciproc în scopul de a facilita
circulaţia capitalului între Comunitate şi România pentru a
promova obiectivele prezentului acord.

Articolul 62
1. Pe durata primilor cinci ani următori datei intrării în
vigoare a prezentului acord, părţile vor adopta măsuri care să
permită crearea condiţiilor necesare pentru aplicarea graduală, în
viitor, a regulilor Comunităţii referitoare la libera circulaţie a
capitalului.
2. Până la sfârşitul celui de-al cincilea an de la intrarea în
vigoare a acordului, Consiliul de Asociere va examina căile care
să facă posibilă aplicarea deplină a regulilor Comunităţii privind
circulaţia capitalului.
374
 Articolul 63
Cu referire la prevederile prezentului capitol şi independent
de prevederile art. 65, până la introducerea deplinei
convertibilităţi a monedei României în sensul art. VIII al Fondului
Monetar Internaţional (F.M.I.), România poate aplica, în
circumstanţe excepţionale, restricţii de schimb legate de
acordarea sau preluarea de credite pe termen scurt şi mediu, cu
condiţia ca aceste restricţii să fie impuse României la acordarea
de astfel de credite şi să fie permise în conformitate cu statutul
României în cadrul F.M.I.
România va aplica aceste restricţii de o manieră
nediscriminatorie. Ele se vor aplica astfel încât să perturbe cât
mai puţin prezentul acord. România va informa prompt Consiliul
de Asociere asupra introducerii unor astfel de măsuri şi a oricăror
modificări ale acestora.

CAPITOLUL II – CONCURENŢA

ŞI ALTE PREVEDERI CU CARACTER ECONOMIC

Articolul 64
1. Sunt incompatibile cu buna funcţionare a acordului, în
măsura în care ele pot afecta comerţul între România şi
Comunitate:
(i) orice acorduri între întreprinderi, decizii ale asociaţilor de
întreprinderi şi practicile concertate între întreprinderi având ca
obiect sau efect prevenirea, restricţionarea sau distorsionarea
concurenţei;
(ii) abuzul din partea uneia sau mai multor întreprinderi de a
avea o poziţie dominantă, pe teritoriul României sau al
Comunităţii, în ansamblu, sau pe o parte substanţială a acesteia;
(iii) orice ajutor public care distorsionează sau ameninţă să
distorsioneze concurenţa prin favorizarea anumitor întreprinderi
sau a producţiei unor anumite mărfuri.

375
 2. Orice practică contrară prezentului articol va fi examinată
pe baza criteriilor care rezultă din aplicarea regulilor art.85, 86 şi
92 din Tratatul de instituire a Comunităţii Economice Europene.
3. Consiliul de Asociere va adopta , în termen de trei ani de
la intrarea în vigoare a acordului, regulile necesare pentru
aplicarea paragrafelor 1 şi 2.
4. a) în scopul aplicării prevederii paragrafului 1 pct.(iii),
părţile recunosc că, în perioada primilor cinci ani după intrarea în
vigoare a acordului, orice ajutor public acordat de România va fi
evaluat luându-se în considerare faptul că România va fi
considerată o regiune identică cu cele ale Comunităţii descrise în
art.92.3 lit.a al Tratatului de instituire a Comunităţii Economice
Europene. Consiliul de Asociere va decide, ţinând cont de situaţia
economică din România, dacă perioada respectivă va fi extinsă
pentru o nouă perioadă de cinci ani.
b) Fiecare parte va asigura transparenţa în domeniul
ajutorului public, între altele, prin raportarea anuală către cealaltă
parte a sumei totale şi a distribuirii ajutorului acordat şi prin
furnizarea, la cerere, de informaţii referitoare la schemele de
ajutor. La cererea uneia dintre păţi, va furniza informaţii privind
anumite cazuri individuale de ajutor public.
5. Referitor la produsele menţionate în cap.II şi III ale titlului
III:
prevederile paragrafului 1 subparagraful (iii) nu se aplică;
orice practică contrară paragrafului 1 subparagrafrul (i) va fi
evaluată conform criteriilor stabilite de Comunitate în baza art.42
şi 43 ale Tratatului de instituire a Comunităţii Economice
Europene şi în special a celor stabilite prin Reglementarea
Consiliului nr.25/1962.
6. Dacă România sau Comunitatea consideră că o anumită
practică este incompatibilă cu prevederile paragrafului 1 şi:
*nu este conform cu regulile menţionate în paragraful 3, sau
*în absenţa unor asemenea reguli şi dacă asemenea
practici cauzează sau ameninţă să cauzeze prejudicii serioase
intereselor celeilalte părţi sau pagube materiale industriei sale
naţionale, inclusiv industriei serviciilor, ea poate adopta măsuri
după consultări în cadrul Consiliului de Asociere sau după 30 zile
lucrătoare de la solicitarea unor astfel de consultări.

376
 In cazul unor practici incompatibile cu paragraful 1
subparagraful (iii) al prezentului articol, asemenea măsuri
adecvate vor fi adoptate acolo unde se aplică Acordul general
pentru tarife vamale şi comerţ, numai în conformitate cu
procedurile şi în condiţiile stipulate de Acordul general pentru
tarife vamale şi comerţ şi de orice alte instrumente relevante
negociate sub auspiciile sale care sunt aplicabile între părţi.
7. Indiferent de orice alte prevederi contrare adoptate în
conformitate cu paragraful 3, părţile vor schimba informaţii luând
în considerare limitările impuse de cerinţele păstrării secretului
profesional şi de afaceri.
8. Acest articol nu se va aplica produselor care intră sub
incidenţa Tratatului de instituire a Comunităţii Europene a
Cărbunelui şi Oţelului care formează obiectul Protocolului nr.2.

Articolul 65
1. Părţile se vor strădui să evite impunerea de măsuri
restrictive, inclusiv măsuri la import pentru scopurile balanţei de
plăţi. In situaţia introducerii lor, partea care a procedat astfel va
prezenta celeilalte părţi un calendar al eliminării acestor măsuri.
2. Dacă România sau unul sau mai multe state membre se
află în serioase dificultăţi ale balanţei de plăţi sau există o
ameninţare iminentă a unei astfel de situaţii, România sau
Comunitatea, după caz, pot adopta , în conformitate cu condiţiile
prevăzute în Acordul general pentru tarife vamale şi comerţ,
măsuri restrictive, inclusiv măsuri referitoare la import, care vor
avea o durată limitată şi care nu vor depăşi ceea ce este necesar
în vederea remedierii situaţiei balanţei de plăţi. România sau
Comunitatea, după caz vor informa cealaltă parte despre aceasta
3. Orice măsuri restrictive nu se vor aplica transferurile
legate de investiţii şi în special de repatrierea sumelor investite
sau reinvestite sau de orice alt fel de venituri care rezultă din
acestea.

Articolul 66
În privinţa întreprinderilor publice şi a întreprinderilor cărora
le-au fost acordate drepturi speciale sau exclusive, Consiliul de
Asociere va asigura ca, începând cu cel de-al treilea an de la
dată intrării în vigoare a acordului principiile Tratatului de
377
instituire a Comunităţii Economice Europene îndeosebi art. 90 şi
principiile Documentului final din aprilie 1990 al reuniunii de la
Bonn a Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (in
special prevederile referitoare la libertatea de decizie a
antreprenorilor) vor fi aplicate în operarea prezentului acord.

Articolul 67
1. România va continua să îmbunătăţească protecţia
drepturilor de proprietate intelectuală, industrială şi comercială, în
scopul de a asigura până la sfârşitul celui de-al cincilea an de la
intrarea în vigoare a acordului un nivel de protecţie similar cu cel
existent în Comunitate, inclusiv mijloace comparabile de aplicare
a acestor drepturi.
2. În acelaşi interval de timp, România va solicita să adere
la Convenţia de la Munchen privind acordarea paletelor europene
din 5 octombrie 1973.
România va adera, de asemenea, la celelalte convenţii
multilaterale referitoare la drepturile de proprietate intelectuală,
industrială şi comercială (menţionate în paragraful 1 al anexei nr.
XIX), la care statele membre sunt părţi sau pe care statele
membre le aplică „de facto”.
3. După intrarea în vigoare a prezentului acord, România va
acorda un tratament nu mai puţin favorabil decât cel acordat
oricărei ţari terţe în baza unui acord bilateral.

Articolul 68
1. Părţile consideră că deschiderea de licitaţii pentru
contracte publice pe baza principiilor nediscriminatorii şi
reciprocităţii, îndeosebi în contextul G.A.T.T., constituie un
obiectiv dezirabil.
2. Companiilor din România, aşa cum sunt ele definite în
art. 49 al prezentului acord, li se va permite accesul la procedurile
de adjudecare a contractelor în Comunitate în conformitate cu
regulile de procedură din Comunitate, acordându-li-se un
tratament nu mai puţin favorabil decât cel aplicat companiilor din
Comunitate, de la intrarea în vigoare a acordului.

378
 Companiilor din Comunitate, aşa cum sunt ele definite în
art. 49 al prezentului acord, li se va permite accesul la procedurile
de adjudecare a contractelor publice, în România, sub un
tratament nu mai puţin favorabil decât cel aplicat companiilor din
România, cel mai târziu până la sfârşitul perioadei de tranziţie
prevăzute în art. 7.
Companiile din Comunitate stabilite în România în
conformitate cu prevederile cap. II al titlului IV, sub forma
filialelor, aşa cum sunt ele descrise în art. şi în art. 55, vor avea
acces, de la dată intrării în vigoare a prezentului acord, la
procedurile de adjudecare a contractelor sub un tratament nu mai
puţin favorabil decât cel acordat companiilor din România.
Companiile din Comunitate stabilite în România sub forma
sucursalelor sau reprezentanţelor, aşa cum sunt ele descrise în
art. 45, li se va acorda un asemenea tratament, cel mai târziu la
sfârşitul perioadei de tranziţie prevăzute în art. 7.
Consiliul de Asociere va examina periodic posibilitatea ca
România sa introducă accesul la procedurile de adjudecare în
România pentru toate companiile din Comunitate, înainte de
sfârşitul perioadei de tranziţie.
3. Referitor la dreptul de stabilire, operaţiuni, furnizare de
servicii între România şi Comunitate, ca şi la angajarea şi
circulaţia forţei de munca legale de îndeplinirea contractelor
publice, vor fi aplicabile prevederile art. 3 8-59.

CAPITOLUL III – ARMONIZAREA LEGISLAŢIEI

Articolul 69
Părţile recunosc ca o condiţie importantă a integrării
economice a României în Comunitate este armonizarea legislaţiei
prezente şi viitoare a României cu cea a Comunităţii. România se
va strădui să asigure ca legislaţia sa să devină, gradual,
compatibilă cu cea a Comunităţii.

379
 Articolul 70
Armonizarea legislaţiei se va extinde în special în
următoarele domenii: legea vamală, legea societăţilor, legea
bancară, conturile şi taxele societăţilor, proprietatea intelectuală,
protecţia forţei de muncă şi a locurilor de muncă, securitatea
sociala, serviciile financiare, regulile de concurenţă, protecţia
sănătăţii şi vieţii oamenilor, animalelor şi plantelor protecţia
consumatorilor, impozitarea indirectă, standardele şi normele
tehnice, legile şi reglementările în domeniul nuclear, transport şi
mediu.

Articolul 71
Comunitatea va furniza României asistenţă tehnică pentru
aplicarea acestor măsuri, care poate include, printre altele:
*schimb de experţi;
*furnizarea ultimelor informaţii, îndeosebi asupra legislaţiei
relevante;
*organizarea de seminarii;
*activităţi de formare;
*ajutor pentru traducerea legislaţiei din Comunitate, în
sectoarele relevante.

TITLUL VI – COOPERAREA ECONOMICÃ

Articolul 72
1. Comunitatea şi România vor stabili relaţii de cooperare
economică menite să contribuie la dezvoltarea României şi la
creşterea potenţialului său. 0 astfel de cooperare va întări
legăturile economice existente, pe cea mai lungă bază posibilă,
în beneficiul ambelor părţi.
2. Politicile şi celelalte măsuri vor fi destinate să producă
dezvoltarea economică şi socială a României şi se vor ghida
după principiul dezvoltării durabile. Aceste politici trebuie să

380
cuprindă, de la început, totalitatea considerentelor de mediu şi să
fie corelate cu cerinţele unei dezvoltări sociale armonioase.
3. In acest scop, cooperarea trebuie să se concentreze, în
special, asupra politicilor şi măsurilor legale de industrie, inclusiv
de sectorul minier investiţii, agricultură, energie, transport,
dezvoltare regională şi turism.
4. Se va acorda o atenţie specială măsurilor capabile să
stimuleze cooperarea dintre ţările Europei Centrale şi de Est, în
scopul unei dezvoltări armonioase în zonă.

Articolul 73
Cooperarea industrială
1. Cooperarea va fi menită să promoveze, în special,
următoarele:
*cooperarea industrială între agenţii economici ai ambelor
părţi, având ca principal obiectiv întărirea sectorului prival;
*participarea Comunităţii la eforturile României de
modernizare şi restructurare a industriei sale, atât în sectorul
public cât şi în cel prival, ceea ce va face efectivă tranzacţia de la
sistemul centralizării planificate la economia de piaţă, în condiţii
care să asigure protejarea mediului înconjurător;
*restructurarea unor sectoare specifice;
* înfiinţarea de noi întreprinderi în zone care oferă potenţial
de creştere;
*transferul de tehnologie şi know-how.
2. Iniţiativele de cooperare industrială vor lua în considerare
priorităţile stabilite de România. Iniţiativele trebuie să
urmărească, în special, crearea unui cadru propice pentru
întreprinderi, îmbunătăţirea know-how-ului în domeniul
managementului şi promovarea transparenţei în privinţa pieţelor
şi a condiţiilor pentru întreprinderi şi vor cuprinde asistenţa
tehnică, atunci când este cazul.

Articolul 74
Promovarea şi protecţia investiţiilor
1. Cooperarea va fi menită să creeze un climat favorabil
pentru investiţiile particulare, atât din ţară cât şi din străinătate,
381
ceea ce este esenţial pentru reconstrucţia economică şi
industrială în România.
2. Obiectivele speciale ale cooperării vor fi:
*pentru România, stabilirea şi îmbunătăţirea cadrului legal
care favorizează şi protejează investiţiile
*încheierea, de către România şi statele membre, de
acorduri de promovare şi protejare a investiţiilor;
*punerea în aplicare a unor aranjamente propice
transferului de capital;
* crearea unei mai bune protecţii a investiţiilor;
*continuarea abrogării actelor normative învechite şi
îmbunătăţirea infrastructurii economice;
*schimbul de informaţii asupra oportunităţilor de investiţii
sub forma de târguri comerciale, expoziţii, săptămâni comerciale
şi al altor asemenea acţiuni.

Articolul 75
Standardele agroindustriale şi aprecierea conformităţii
1. Părţile vor coopera în scopul de a reduce diferenţele în
domeniul procedurilor privind standardizarea şi aprecierea
conformităţii.
2. In acest scop, cooperarea va urmări:
*promovarea alinierii României la reglementările tehnice
comunitare şi la standardele europene privind calitatea
produselor alimentare de origine industrială şi agricolă;
*promovarea utilizării reglementărilor tehnice comunitare, a
standardelor reciproce şi a procedurilor de apreciere a
conformităţii;
*încheierea, atunci când este cazul, de acorduri privind
recunoaşterea reciprocă în acest domeniu;
*încurajarea participării active şi regulate a României la
lucrările organizaţiilor specializate (C.E.N., C.E.N.E.L.E.C.,
E.T.S.I., E.O.T.C.).
3. Comunitatea va acorda asistenţa tehnica României, după
caz.

382
 Articolul 76
Cooperare în ştiinţă şi tehnologie
1. Părţile vor promova cooperarea în activităţi de cercetare
şi dezvoltare tehnologică. ele vor acorda o atenţie specială
următoarelor:
*schimbului de informaţii ştiinţifice şi tehnice, inclusiv
informaţii privind politicile şi activităţile ştiinţifice şi tehnologice ale
fiecăreia dintre părţi;
*organizării de reuniuni ştiinţifice comune (seminarii şi
ateliere);
*activităţilor comune de cercetare şi dezvoltare menite să
încurajeze progresul ştiinţific şi transferul de tehnologie şi know-
how;
*activităţilor de pregătire profesională şi programe de
mobilitate pentru cercetătorii şi specialiştii ambelor părţi;
*dezvoltării unei atmosfere propice cercetării şi aplicării de
tehnologii noi şi protecţiei corespunzătoare a proprietăţii
intelectuale asupra rezultatelor cercetării;
*participării României la programele comunitare în
conformitate cu paragraful 3. Va fi acordată asistenţă tehnică,
după caz.
2. Consiliul de Asociere va stabili procedurile adecvate
pentru dezvoltarea cooperării.
3. Cooperarea în cadrul programului comunitar în domeniul
cercetării şi al dezvoltării tehnologice va fi pusă în practică pe
baza unor aranjamente specifice care urmează a fi negociate şi
încheiate conform procedurilor legale ale fiecăruia dintre părţi.

Articolul 77
Învăţământ şi pregătire profesională
1. Părţile vor coopera, în scopul de a ridica nivelul general
de educaţie şi calificare profesională în România, atât în sectorul
public cât şi în cel prival luând în considerare priorităţile
României. Cadrul instituţional şi planurile de cooperare urmează
a fi stabilite (începând cu Fundaţia Europeană pentru Pregătire
Profesională, atunci când această va fi înfiinţată, şi programul

383
TEMPUS). Participarea României la alte programe comunitare ar
putea fi luată , de asemenea, în considerare în acest context.
2. Cooperarea se va concentra, în special, asupra
următoarelor domenii:
*reforma sistemului de învăţământ şi pregătire profesională
în România;
*pregătirea iniţială, pregătirea la locul de muncă şi
recalificarea, inclusiv a directorilor şi a funcţionarilor superiori
civili, atât în sectorul public cât şi în cel prival, în special în
domenii prioritare, care urmează a fi stabilite;
*cooperarea între universităţi, cooperarea între universităţi
şi firme şi mobilitatea pentru profesori, studenţi, administratori şi
tineret;
*promovarea predării în domeniul studiilor europene, în
cadrul unor instituţii adecvate;
*recunoaşterea reciprocă a perioadelor de studii şi a
diplomelor;
*predarea limbilor comunitare;
*pregătirea translatorilor şi interpreţilor şi promovarea
utilizării normelor lingvistice şi a terminologiei comunitare şi
dezvoltarea unei infrastructuri corespunzătoare pentru traducerea
din limba română în limbile comunitare;
*dezvoltarea învăţământului de la distanţă şi a noilor
tehnologii de pregătire;
* acordarea de burse de studii;
* asigurarea materialelor şi echipamentelor pentru
pregătire.
Pentru a promova integrarea României la nivelul instituţiilor
comunitare de învăţământ şi cercetare, aşa cum se prevede în
art. 76, Comunitatea va lua măsurile corespunzătoare pentru a
facilita cooperarea României cu instituţiile europene pertinente.
Aceasta poate cuprinde participarea României la activităţile
acestor instituţii, precum şi înfiinţarea de filiale ale acestora în
România. Obiectivele instituţiilor menţionate mai sus trebuie să
se concentreze asupra pregătirii profesorilor, specialiştilor şi
funcţionarilor publici care urmează a fi implicaţi în procesul de
integrare şi cooperare europeană cu instituţiile comunitare.

384
 Articolul 78
Agricultura şi sectorul agroindustrial
1. Cooperarea în acest domeniu va avea drept scop
modernizarea restructurarea şi privatizarea agriculturii şi
sectorului agroindustrial din România. Se vor depune eforturi mai
ales pentru:
* dezvoltarea fermelor particulare, a canalelor de distribuire,
a metodelor de depozitare, a marketingului şi managementului
etc.;
*modernizarea infrastructurii rurale (transport,
aprovizionarea cu apă telecomunicaţii);
*îmbunătăţirea planificării utilizării terenului agricol, inclusiv
planificarea urbană şi în construcţii;
*îmbunătăţirea productivităţii, calităţii şi eficienţei prin
utilizarea unor metode şi produse adecvate;
*asigurarea pregătirii şi îndrumării în utilizarea metodelor de
producţie antipoluante;
* promovarea complementarităţii în agricultură;
* promovarea schimbului de know-how, în special între
sectoarele particulare din cadrul Comunităţii şi României;
*dezvoltarea şi modernizarea firmelor de prelucrare şi a
tehnicilor de marketing;
*dezvoltarea cooperării în domeniul sănătăţii animalelor, al
sănătăţii produselor alimentare agricole (inclusiv ionizarea), al
sănătăţii plantelor, în scopul de a se realiza armonizarea
graduală cu standardele comunitare prin asistenţă în domeniul
pregătirii cadrelor şi al organizării controlului;
*stabilirea şi promovarea cooperării efective în privinţa
sistemelor informaţionale în agricultură;
*dezvoltarea şi promovarea cooperării efective în privinţa
sistemelor de asigurare a calităţii,compatibile cu modelele
comunitare;
*schimbul de informaţii în privinţa politicii agricole şi
legislaţiei;

385
 *acordarea de asistenţă tehnică şi transferul de know-how
către România în privinţa sistemului de aprovizionare cu lapte a
şcolilor.
2. Pentru aceste scopuri, Comunitatea va acorda asistenţă
tehnică, după cum va fi cazul.

Articolul 79
Energia
1. In contextul principiilor economiei de piaţă şi al Cartei
Europene a Energiei, părţile vor coopera pentru dezvoltarea
integrării treptate a pieţelor energiei în Europa.
2.Cooperarea va include, printre altele, asistenţă tehnică,
atunci când este cazul, în următoarele domenii:
* formularea şi planificarea politicii energetice;
* managementul şi pregătirea profesională pentru sectorul
energetic;
* promovarea economisirii energiei şi a eficienţei
energetice;
* dezvoltarea resurselor de energie;
*îmbunătăţirea distribuţiei, precum şi îmbunătăţirea şi
diversificarea aprovizionării;
*impactul ecologic al producţiei şi consumului de energie;
*sectorul energiei nucleare;
*deschiderea într-o mai mare măsură a pieţei energiei,
inclusiv facilitarea tranzitului de gaz şi electricitate;
*sectoarele de electricitate şi gaz, inclusiv analizarea
posibilităţii de interconectare a reţelelor de aprovizionare;
* modernizarea infrastructurilor energetice;
* formularea condiţiilor-cadru pentru cooperarea dintre
întreprinderile din acest sector, ceea ce ar putea cuprinde
încurajarea societăţilor mixte;
* transferul de tehnologie şi know-how, care poate
cuprinde, dacă este cazul, promovarea şi comercializarea de
tehnologii energetice eficiente.

Articolul 80
Cooperare în sectorul nuclear
386
 1. Scopul cooperării este asigurarea unei utilizări în condiţii
de securitate a energiei nucleare.
2. Cooperarea va acoperi, în principal, următoarele
subiecte:
* măsuri industriale pentru siguranţa în funcţionare a
centralelor nucleare româneşti;
* perfecţionarea profesională a personalului de conducere
şi a altor categorii de personal care lucrează cu instalaţiile
nucleare;
* perfecţionarea legilor şi reglementărilor române privind
securitatea nucleară şi întărirea rolului autorităţilor de
supraveghere şi creşterea resurselor lor;
* securitatea nucleară, pregătirea şi conducerea în situaţii
de urgenţă nucleară;
*protecţia împotriva radiaţiilor, inclusiv controlul radiaţiilor
din mediul înconjurător;
*probleme legate de ciclul combustibilului şi securitatea
materialelor nucleare;
*gospodărirea deşeurilor radioactive;
*retragerea autorizaţiei şi demontarea instalaţiilor nucleare;
*decontaminarea.
3. Cooperarea va cuprinde schimbul de informaţii şi
experienţă şi activităţi de cercetare-dezvoltare în conformitate cu
art. 76.

Articolul 81
Mediul înconjurător
1. Părţile vor dezvolta şi întări cooperarea în domeniul
mediului înconjurător şi al sănătăţii oamenilor, pe care etc. o
consideră a fi o prioritate.
2. Cooperarea va avea drept scop combaterea deteriorării
mediului înconjurător şi în special:
*controlul efectiv al nivelurilor de poluare; sistemul de
informaţii privind starea mediului înconjurător;
* combaterea locală, regională şi transfrontieră a poluării
aerului şi a apei;
* restaurarea ecologică;
387
 * producţia şi utilizarea de energie în mod durabil, eficient şi
efectiv din punct de vedere al mediului înconjurător; securitatea
uzinelor industriale;
* clasificarea şi manipularea în condiţii de siguranţă a
produselor chimice;
* calitatea apei, în special a apelor care traversează
frontiera (Dunărea Marea Neagră);
* reducerea cantităţii de deşeuri, nucleare şi eliminarea lor
în condiţii de siguranţă, aplicarea Convenţiei de la Basel;
* impactul ecologic al agriculturii, eroziunii solului şi al
poluării chimice;
* protejarea pădurilor;
* conservarea biodiversităţii;
*planificarea utilizării pământului, inclusiv planificarea
urbană şi în construcţii;
*utilizarea instrumentelor economice şi fiscale;
* schimbarea climatului global;
* instruirea şi atenţionarea în privinţa problemelor mediului.
3.Cooperarea se va desfăşura, în special, prin:
* schimbul de informaţii şi de experţi, inclusiv informaţii şi
experţi în domeniul transferului de tehnologii curate şi al utilizării
sigure şi sănătoase din punct de vedere al mediului, a
biotehnologiilor;
*programe de pregătire profesională;
*activităţi comune de cercetare;
* armonizarea legilor (standarde comunitare);
* cooperarea la nivel regional (inclusiv cooperarea în cadrul
Agenţiei Europene a Mediului când va fi creată de Comunitate) şi
la nivel internaţional;
*dezvoltarea de strategii, în special în legătură cu
problemele globale şi de climă;
*studii privind impactul ecologic.

Articolul 82
Gospodărirea apelor
Părţile vor dezvolta cooperarea în diverse domenii privind
gospodărirea apelor, în special în ceea ce priveşte:
388
 *utilizarea cu grijă faţă de mediu a apei cursurilor
transfrontieră şi a râurilor şi lacurilor care traversează frontierele;
*armonizarea reglementărilor privind gospodărirea apelor şi
mijloacelor de reglementare tehnică a apei (directive, limite,
standarde, normative logistică);
* modernizarea cercetării şi dezvoltării (R and D) şi a bazei
ştiinţifice a gospodăririi apelor.

Articolul 83
Transportul
1. Părţile vor dezvolta şi întări cooperarea dintre ele, astfel
încât să dea posibilitatea României să:
*restructureze şi să modernizeze transportul;
*îmbunătăţească circulaţia pasagerilor şi a mărfurilor şi
accesul la piaţa transporturilor, prin înlăturarea obstacolelor
administrative, tehnice şi de altă natură;
*faciliteze tranzitul comunitar prin România pe căi rutiere,
feroviare, pe căi navigabile interioare şi transportul combinat;
*realizeze funcţionarea unor standarde comparabile cu cele
comunitare.
2. Cooperarea va cuprinde, în special, următoarele:
*programe de pregătire economică, juridică şi tehnică;
*furnizarea de asistenţă tehnică, consultanţă şi schimbul de
informaţii;
*furnizarea mijloacelor de dezvoltare a infrastructurii de
transport în România.
3. Cooperarea va cuprinde următoarele domenii prioritare:
* construcţia şi modernizarea transportului rutier, inclusiv
uşurarea treptată a condiţiilor de tranzit;
* administrarea căilor ferate şi a aeroporturilor, inclusiv
cooperarea dintre autorităţile naţionale corespunzătoare;
*modernizarea principalelor rute de interes comun şi a
legăturilor transeuropene, a infrastructurii rutiere, a celei de
navigaţie interioară feroviare, portuare şi aeroportuare;
*planificarea utilizării terenului, inclusiv planificarea urbană
şi a construcţiilor legate de transporturi;

389
 *modernizarea echipamentului tehnic pentru a corespunde
standardelor comunitare, în special, în domeniile transportului
rutier şi feroviar, al transportului multimodal şi al transbordării;
* elaborarea unor politici consecvente în domeniul
transporturilor compatibile cu cele aplicate în Comunitate;
*promovarea programelor comune tehnologice şi de
cercetare, în conformitate cu art. 76.

Articolul 84
Telecomunicaţii, servicii poştale şi transmisiuni
1. Părţile vor extinde şi întări cooperarea în acest domeniu
şi, în acest scop, vor iniţia, cu prioritate, următoarele acţiuni:
*schimbul de informaţii în privinţa politicilor din domeniul
telecomunicaţiilor, serviciilor poştale şi transmisiunilor;
*schimbul de informaţii tehnice şi de altă natură şi
organizarea de seminarii, ateliere şi conferinţe pentru experţii
ambelor părţi;
*efectuarea de acţiuni de pregătire profesională şi de
îndrumare;
*efectuarea de transferuri de tehnologie;
*crearea de organisme adecvate pentru ambele părţi care
să elaboreze proiecte comune;
*promovarea standardelor europene, a sistemelor de
certificare şi a abordării reglementărilor;
*promovarea noilor facilităţi în domeniul comunicaţiilor
serviciilor şi instalaţiilor, în special a acelora cu aplicabilitate
comercială.
2. Aceste activităţi se vor concentra asupra următoarelor
domenii prioritare:
*modernizarea reţelei de telecomunicaţii din România şi
integrarea sa în reţelele europene şi mondiale;
*cooperarea în cadrul structurilor europene de
standardizare;
*integrarea în sistemul transeuropean; aspectele juridice şi
de reglementare în domeniul telecomunicaţiilor;

390
 * administrarea telecomunicaţiilor şi a serviciilor poştale şi
de transmisiuni în noul climat economic; structuri organizatorice,
strategii şi planificare principii privind achiziţiile;
*planificarea utilizării terenului, inclusiv planificarea urbană
şi în construcţii;
*modernizarea serviciilor poştale şi de transmisiuni ale
României, inclusiv aspectele juridice şi de reglementare.

Articolul 85
Servicii bancare, de asigurări şi alte servicii financiare
şi cooperarea în domeniul expertizei
1. Părţile vor coopera cu scopul de a stabili şi dezvolta un
cadru propice pentru încurajarea sectoarelor de servicii bancare,
de asigurări şi financiare în România.
a) Cooperarea se va concentra asupra:
*adoptării unui sistem compatibil cu standardele europene;
*întăririi şi restructurării sistemului bancar şi financiar;
*îmbunătăţirii dirijării şi reglementării serviciilor bancare şi
financiare;
*pregătirii glosarelor de terminologii;
*schimbului de informaţii privind legile în vigoare sau în curs
de pregătire.
b) In acest scop, cooperarea va cuprinde prevederi legale
de asistenţă tehnică şi pregătirea profesională.
2. Părţile vor coopera cu scopul de a dezvolta în România
sisteme eficiente de expertiză, bazate pe metode şi proceduri
comunitare standard.

Articolul 86
Politica monetară
La cererea autorităţilor române, Comunitatea va acorda
asistenţă tehnică menită să sprijine eforturile României de a
introduce convertibilitatea deplină a leului şi armonizarea treptată
a politicilor sale cu cel ale Sistemului Monetar European. Aceasta
va cuprinde schimbul de informaţii privind principiile şi modul de
funcţionare a Sistemului Monetar European.

391
 Articolul 87
Spălarea banilor
1. Părţile vor crea cadrul cooperării menite să prevină
utilizarea sistemelor lor financiare în scopul spălării câştigurilor
provenite din activităţi criminale în general şi din traficul de
droguri în special.
2. Cooperarea în acest domeniu va cuprinde asistenţa
administrativă şi tehnică menită să stabilească standardele
adecvate împotriva spălării banilor, echivalente cu cele adoptate
de către Comunitate şi de către forurile internaţionale în acest
domeniu, inclusiv de către Forţa de Acţiune în Scopuri Financiare
(FALF).

Articolul 88
Dezvoltarea regională
1. Părţile vor întări cooperarea dintre ele în domeniul
dezvoltării regionale şi al planificării utilizării terenului.
2. In acest scop, pot fi întreprinse oricare dintre următoarele
măsuri:
*schimbul de informaţii de către autorităţile naţionale,
regionale sau locale privind politica regională şi de planificare a
utilizării terenului şi, dacă este cazul, acordarea de asistenţă
României pentru formularea unei asemenea politici;
*acţiuni comune întreprinse de către autorităţile regionale şi
locale în domeniul dezvoltării economice;
*schimbul de vizite pentru exploatarea posibilităţilor de
cooperare şi asistenţă;
*schimbul de funcţionari civili sau experţi;
*acordarea de asistenţă tehnică, cu accept special pe
dezvoltarea zonelor dezavantajate;
*stabilirea de programe pentru schimbul de informaţii şi
experienţă , prin metode care cuprind şi seminariile.

Articolul 89
Cooperarea în domeniul social

392
 1. In privinţa sănătăţii şi siguranţei, părţile vor dezvolta
cooperarea dintre de cu scopul de a îmbunătăţi nivelul de
protecţie a sănătăţii şi securităţii muncitorilor, luând ca punct de
referinţă nivelul de protecţie existent în Comunitate.
Cooperarea va cuprinde, în special, următoarele:
*acordarea de asistenţă tehnică;
*schimburi de experţi;
*cooperarea dintre firme;
*operaţiuni de informare şi pregătire profesională;
*cooperarea în domeniul sănătăţii publice.
2. In ceea ce priveşte ocuparea locurilor de muncă,
cooperarea dintre părţi se va concentra, mai ales, asupra:
*organizării pieţei muncii;
*modernizării serviciilor de plasare şi de îndrumare a
carierei;
*planificării şi aplicării programelor de restructurare
regională;
*încurajării creării de locuri de muncă pe plan local.
Cooperarea în aceste domenii va îmbrăca forma studiilor,
furnizării de servicii de către experţi şi a informării şi pregătirii
profesionale.
3. In privinţa securităţii sociale, cooperarea dintre părţi va
încerca să adapteze sistemul românesc de securitate socială la
noua situaţie economică şi socială, în primul rând, prin furnizarea
de servicii de către experţi, de informaţii şi pregătire profesională.

Articolul 90
Turismul
Părţile vor intensifica şi dezvolta cooperarea dintre ele,
care va cuprinde:
*facilitarea comerţului turistic şi încurajarea schimburilor
turistice între tineri;
* sporirea fluxului de informaţii prin reţeaua internaţională,
bazele de date etc.;
*transferul de know-how prin pregătire profesională,
schimburi şi seminarii;
*studierea oportunităţilor pentru operaţiuni comune
(proiecte peste frontieră, înfrăţiri de oraşe etc.);
393
 * participarea României la organizaţii turistice europene
corespunzătoare;
*armonizarea sistemelor statistice şi a regulilor privind
turismul;
*schimbul de ştiri şi asigurarea unor schimburi
corespunzătoare de informaţii privind problemele majore de
interes comun, care afectează sectorul turistic;
*asistenţa tehnică pentru dezvoltarea comercială a
infrastructurii de sprijinire a sectorului turistic.

Articolul 91
Întreprinderile mici şi mijlocii
1. Părţile vor urmări dezvoltarea şi întărirea întreprinderilor
mici şi mijlocii şi cooperarea dintre acest gen de întreprinderi din
România şi din Comunitate.
2. Ele vor încuraja schimbul de informaţii şi know-how în
următoarele
domenii:
*crearea condiţiilor de ordin juridic, administrativ, tehnic,
fiscal şi financiar necesare pentru înfiinţarea şi extinderea
întreprinderilor mici şi mijlocii şi pentru cooperarea peste
frontieră;
*acordarea de servicii specializate solicitate de către
întreprinderile mici şi mijlocii (pregătirea personalului de
conducere, contabilitate, marketing controlul calităţii etc.) şi
întărirea agenţilor care acordă asemenea servicii;
*stabilirea unor legături adecvate cu agenţii comunitari în
vederea îmbunătăţirii fluxului de informaţii către întreprinderile
mici şi mijlocii şi promovarea cooperării peste frontiere (de
exemplu: Reţeaua de Cooperare şi Afaceri (BC-NET), Centrele
Euro-Info, conferinţe etc).
3. Cooperarea va cuprinde acordarea de asistenţă tehnică,
în special pentru stabilirea unui sprijin instituţional adecvat pentru
întreprinderile mici şi mijlocii, la nivel naţional şi regional, în
domeniul serviciilor financiare educaţionale, de îndrumare,
tehnologice şi de marketing.

Articolul 92
394
 Informaţii şi comunicaţii
România şi Comunitatea vor lua măsurile adecvate pentru
stimularea unui schimb reciproc efectiv de informaţii. Se va
acorda prioritate programelor menite să pună la dispoziţia
publicului larg informaţiile de bază privind Comunitatea, şi
cercurilor de specialişti din România, informaţii mai specializate
inclusiv, când este posibil, accesul la bazele de date comunitare.

Articolul 93
Protecţia consumatorului
1. Părţile vor coopera în vederea realizării compatibilităţii
depline dintre sistemele de protecţie a consumatorului din
România şi din Comunitate.
2. In acest scop, cooperarea va cuprinde, în limita
posibilităţilor existente:
*schimbul de informaţii şi de experţi;
*accesul la bazele de date comunitare;
*acţiuni de pregătire profesională şi asistenţă tehnică.

Articolul 94
Vama
1. Scopul cooperării va fi garantarea concordanţei cu toate
prevederile programate spre adoptare în legătură cu comerţul şi
comerţul loial şi realizarea armonizării sistemului vamal al
României cu cel comunitar ajutând astfel uşurarea paşilor spre
liberalizarea prevăzută în acest acord.
2.Cooperarea va cuprinde, în special, următoarele:
*schimbul de informaţii;
*introducerea unui document administrativ unic şi a
Nomenclaturii combinate;
*interconectarea dintre sistemele de tranzit ale României şi
ale Comunităţii;
*simplificarea controlului şi a formalităţilor legate de
transportul de mărfuri;
*organizarea de seminarii şi plasamente pentru cursanţi.
După caz, se va acorda asistenţă tehnică.
3. Fără a prejudicia cooperarea viitoare prevăzută în acest
acord şi, în special, în art. 97, asistenţa reciprocă dintre

395
autorităţile administrative în problemele vamale ale părţilor se va
desfăşura în conformitate cu prevederile Protocolului nr. 6.

Articolul 95
Cooperarea statistică
1. Cooperarea în acest domeniu va avea drept scop
dezvoltarea unui sistem statistic eficient, capabil să asigure, în
mod rapid şi la timp, date statistice demne de încredere,
necesare pentru a sprijini şi îndruma procesul de reformă
economică şi a contribui la dezvoltarea întreprinderilor private în
România.
2. Părţile vor coopera, în special, pentru:
*întărirea aparatului statistic în România;
*realizarea armonizării cu metodele, standardele şi
clasificările internaţionale (şi în special comunitare);
*punerea la dispoziţie a datelor necesare menţinerii şi
îndrumării reformei economice şi sociale;
*punerea la dispoziţia agenţilor economici din sectorul
particular a unor date macro şi microeconomice corespunzătoare;
*garantarea confidenţialităţii datelor;
*schimbul de informaţii statistice;
*crearea bazelor de date.
3. Se va acorda asistenţă tehnică de către Comunitate în
mod adecvat.

Articolul 96
Probleme economice
1. România şi Comunitatea vor facilita procesul de reformă
economică şi integrare, cooperând în vederea îmbunătăţirii
înţelegerii aspectelor fundamentale ale economiilor lor respective
şi a creării şi aplicării politicii economice în economiile de piaţă.
2. Pentru aceste scopuri, România şi Comunitatea vor:
*schimbă informaţii asupra realizărilor şi perspectivelor
macroeconomice şi asupra strategiilor de dezvoltare;
*analiza în comun problemele economice de interes
reciproc, inclusiv crearea cadrului politicii economice şi a
instrumentelor pentru implementarea acesteia;

396
 *încuraja cooperarea lărgită dintre economiştii şi personalul
de conducere din România şi din Comunitate, prin Programul de
acţiune pentru Cooperarea în domeniul economic (ACE), in
vederea accelerării transferului de know-how pentru a asigura
politicile economice şi pentru a asigura larga răspândire a
rezultatelor cercetării legale de politică.

Articolul 97
Drogurile
1. Cooperarea este menită, în special, să sporească
eficientă politicilor şi măsurilor adoptate împotriva aprovizionării
şi traficului ilicit de narcotice şi de substanţe psihotrope şi să
reducă abuzul de aceste produse.
2. Părţile vor conveni asupra metodelor de cooperare
necesare pentru atingerea acestor obiective inclusiv a
modalităţilor de aplicare a acţiunilor comune. Acţiunile lor vor fi
bazate pe consultări şi coordonare strânsă asupra obiectivelor şi
politicilor de măsuri în domeniile vizate în paragraful 1.
3. Cooperarea dintre părţi va cuprinde asistenţa tehnică şi
administrativă care ar putea viza, în special următoarele domenii:
*elaborarea şi implementarea legislaţiei naţionale;
* crearea de instituţii şi centre de informare şi de centre
sociale şi de sănătate;
* pregătirea personalului şi cercetare;
*prevenirea deturnării substanţelor precursoare şi a altor
substanţe chimice utilizate în scopul producerii ilicite a
medicamentelor sau a substanţelor psihotrope.
Cooperarea în acest domeniu va cuprinde asistenţa
administrativă şi tehnică în scopul stabilirii unor standarde
adecvate împotriva utilizării greşite a produselor în cauză,
echivalente cu cele adoptate de către Comunitate şi alte
organisme internaţionale pertinente, în special Forţa de Acţiune
în Scop Chimic (C.A.T.F.).
Părţile pot conveni asupra includerii şi a altor domenii.

Articolul 98
Administraţia publică

397
 Părţile vor promova cooperarea dintre autorităţile
administraţiei publice inclusiv iniţierea de programe de schimb, în
vederea îmbunătăţirii cunoaşterii reciproce a structurilor şi
funcţionarii sistemelor lor respective.

TITLUL VII – COOPERAREA CULTURALÃ

Articolul 99
1. Luând în considerare Declaraţia Solemnă privind
Uniunea Europeană părţile se obligă să promoveze, încurajeze şi
faciliteze cooperarea culturală.
După caz, programele comunitare de cooperare culturală
sau cele ale unuia sau mai multor state membre pot fi extinse
României şi pot fi întreprinse şi alte activităţi de interes pentru
ambele părţi.
Această cooperare poate acoperi mai ales:
*schimbul necomercial de opere de artă şi artişti;
*traduceri literare;
*conservarea şi restaurarea monumentelor şi aşezărilor
(moştenire arhitectonică şi culturală);
*pregătirea celor care se ocupă cu probleme culturale;
*organizarea de evenimente culturale de orientare
europeană;
*răspândirea realizărilor culturale deosebite, inclusiv
pregătirea specialiştilor români în acest domeniu.
2. Părţile vor coopera în promovarea industriei
audiovizualului în Europa.
Sectorul audiovizualului în România ar putea participa mai
ales la activităţi organizate de Comunitate în cadrul programului
MEDIA conform procedurilor stabilite de către organele
însărcinate cu conducerea fiecărei activităţi şi în conformitate cu
prevederile Hotărârii Consiliului Comunităţilor Europene din 21
decembrie 1990, care stabilesc programul.
Comunitatea va încuraja participarea sectorului
audiovizualului din România la programele EUREKA
corespunzătoare.

398
 Părţile îşi vor coordona şi, după caz, armoniza politicile lor
referitoare la reglementările în domeniul transmisiunilor peste
frontiere, al normelor tehnice privind audiovizualul şi al promovării
tehnologiei audiovizuale europene.
Cooperarea ar putea cuprinde, printre altele, schimbul de
programe, burse şi facilităţi pentru pregătirea ziariştilor şi a altor
profesionişti în domeniul mass-media.

TITLUL VIII – COOPERAREA FINANCIARÃ

Articolul 100
In vederea realizării obiectivelor acestui acord şi în
conformitate cu art.101, 102, 104 şi 105, fără a prejudicia art.103,
România va beneficia de asistenţă financiară temporară din
partea Comunităţii, sub formă de donaţii şi împrumutri, inclusiv
împrumuturi de la Banca Europeană de Investiţi conform
prevederilor art. 18 al Statutului Băncii, pentru accelerarea
transformării economice a României şi pentru a ajuta România să
facă faţă consecinţelor economice şi sociale ale neajustării
structurale.

Articolul 101
Această asistenţă financiară va fi acoperită:
* fie în cadrul operaţiunii PHARE prevăzută în
Reglementarea Consiliului C.E.E. nr. 3906/1989, aşa cum a fost
modificată, pe bază multianuală sau într-un nou cadru financiar
multianual stabilit de către Comunitate în urma consultărilor cu
România şi ţinând seama de considerente prezentate în art 104
şi 105 ale acestui acord;
* prin împrumuturile acordate de către Banca Europeană de
Investiţii până la data expirării valabilităţii acestora; urmare
consultărilor cu România Comunitatea va fixa o sumă maximă şi
o perioadă de valabilitate a împrumuturilor acordate României de
Banca Europeană de Investiţii pentru anii următori.

399
 Articolul 102
Obiectivele şi domeniile de asistenţă financiară comunitară
vor fi stabilite într-un program indicativ care urmează a fi convenit
între cele două părţi.
Părţile vor informa Consiliul de Asociere.

Articolul 103
1. In caz de necesitate specială, luând în considerare
directivele de acţiune ale G-24 şi disponibilitatea tuturor
resurselor financiare, la cererea României şi în coordonare cu
instituţiile financiare internaţionale, în contextul G-24,
Comunitatea va examina posibilitatea acordării de asistenţă
financiară temporară:
*pentru sprijinirea măsurilor menite să introducă şi să
menţină convertibilitatea monedei româneşti;
*pentru sprijinirea stabilizării pe termen mediu şi a
eforturilor de ajustare structurală, inclusiv asistenţă legată de
balanţa de plaţi.
2. Această asistenţă financiară este condiţionată de
prezentarea de către România a programelor pentru
convertibilitate şi/sau pentru restructurarea economiei sale, după
caz, sprijinite de F.M.I. în contextul G-24, de acceptarea lor de
către Comunitate, de ataşamentul continuu al României la aceste
programe şi, ca un obiectiv final, de tranziţia rapidă spre
finanţarea bazată pe surse private.
3. Consiliul de Asociere va fi informat cu privire la condiţiile
în care această asistenţă se acordă. şi la obligaţiile pe care
România şi le asumă în cadrul acestei asistenţe.

Articolul 104
Asistenţa financiară a Comunităţii va fi evaluată în funcţie
de nevoile care apar şi de nivelul de dezvoltare a României şi
ţinând cont de priorităţile stabilite şi de capacitatea de absorbţie a
economiei României, de posibilitatea de a rambursa creditele şi
de a progresa spre un sistem bazat pe economia de piaţă şi în
ce priveşte restructurarea în România.

Articolul 105
400
 Pentru a permite utilizarea optimă a resurselor disponibile,
părţile vor asigura o strânsă coordonare între contribuţiile
Comunităţii, cele din alte surse cum ar fi statele membre, alte ţări,
inclusiv G-24 şi instituţiile financiare internaţionale, ca Fondul
Monetar Internaţional, Banca Internaţională pentru Reconstrucţie
şi Dezvoltare şi Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi
Dezvoltare.

TITLUL IX – PREVEDERI
INSTITUŢIONALE, GENERALE ŞI
FINALE

Articolul 106
Se înfiinţează un Consiliu de Asociere care va supraveghea
realizarea prevederilor acestui acord. Acesta se va întruni la
nivel ministerial, o dată pe an, şi ori de câte ori este nevoie. El va
examina orice probleme importante care au apărut în cadrul
acordului, precum şi orice alte probleme bilaterale sau
internaţionale de interes reciproc.

Articolul 107
1. Consiliul de Asociere va fi format din membri desemnaţi
de Guvernul României, pe de o parte, şi membri ai Cosiliului
Comunităţilor Europene şi membri ai Comisiei Comunităţilor
Europene, pe de altă parte.
2. Membrii Consiliului de Asociere pot stabili să fie
reprezentaţi, în conformitate cu condiţiile ce se vor stipula în
regulile sale de procedură.
3. Consiliul de Asociere îşi va stabili propriile reguli de
procedură.

401
 4. Consiliul de Asociere va fi prezidat, pe rând, de câte un
membru al Guvernului României şi un membru al Consiliului
Comunităţilor Europene în conformitate cu prevederile cuprinse
în regulile sale de procedură.
5. După caz, la lucrările Consiliului de Asociere poate să
participe, ca observatori, şi Banca Europeană de Investiţii
(B.E.I.).
Articolul 108
In scopul atingerii obiectivelor acordului, Consiliului de
Asociere va avea dreptul să ia decizii cu privire la domeniile
expres prevăzute în acest acord.
Deciziile luate vor fi obligatorii pentru părţi, care vor lua
măsurile necesare în vederea aducerii la îndeplinire a deciziilor
luate. Consiliul de Asociere poate, de asemenea, să facă
recomandări adecvate.
Aceasta va adopta deciziile şi recomandările sale cu
acordul celor două părţi.

Articolul 109
1. Oricare dintre cele două părţi poate supune Consiliului
de Asociere orice diferend legat de aplicarea sau interpretarea
prezentului acord.
2. Consiliul de Asociere poate soluţiona diferendul printr-o
decizie.
3. Fiecare parte este obligată să ia măsurile necesare
pentru aducerea Ia îndeplinire a deciziei prevăzute în paragraful
2.
4. In cazul în care nu este posibilă rezolvarea unui diferend
în conformitate cu cele prevăzute în paragraful 2, fiecare parte
poate notifica celeilalte părţi numirea unui arbitru; cealaltă parte
trebuie ca în 2 luni să numească şi ea un al doilea arbitru. In
aplicarea acestei proceduri, Comunitatea şi statele membre vor fi
considerate ca făcând o singură parte în diferend.
Consiliul de Asociere va numi un al treilea arbitru.
Deciziile arbitrilor se vor lua cu majoritate de voturi.
Fiecare parte implicată în diferend trebuie să ia măsurile
necesare pentru aducerea la îndeplinire a deciziilor arbitrilor.
402
 Articolul 110
1. In îndeplinirea sarcinilor sale, Consiliul de Asociere va fi
asistat de un Comitet de Asociere format din reprezentanţi ai
Guvernului României, pe de o parte, şi reprezentanţi ai Consiliului
Comunităţilor Europene şi ai membrilor Comisiei Comunităţilor
Europene, pe de altă parte, de regulă la nivel de funcţionari
superiorii.
Prin regulile sale de procedură Consiliul de Asociere va
stabili îndatoririle Comitetului de Asociere, care vor cuprinde şi
pregătirea şedinţelor Consiliului de Asociere şi modul de
funcţionare a comitetului.
2. Consiliul de Asociere poate delega Comitetului de
Asociere oricare din prerogativele sale. In acest caz, Comitetul de
Asociere va adopta deciziile sale în conformitate cu condiţiile
prevăzute la art. 108.

Articolul 111
Consiliul de Asociere poate decide înfiinţarea oricărui alt
comitet sau organ special, care să-l asiste în îndeplinirea
sarcinilor sale.
Prin regulile sale de procedură, Consiliul de Asociere va
stabili componenţa şi sarcinile unor asemenea comitete sau
organe, precum şi modul lor de funcţionare.

Articolul 112
Prin prezentul acord se înfiinţează un Comitet Parlamentar
de Asociere. El va fi un forum în care membri ai Parlamentului
României şi al Parlamentului European se pot întâlni şi face
schimb de idei. El se va întruni la intervale stabilite de el însuşi.

Articolul 113

403
 1.Comitetul Parlamentar de Asociere, va cuprinde membri
ai Parlamentului României, pe de o parte şi membri ai
Parlamentului European, pe de altă parte.
2.Comitetul Parlamentar de Asociere îşi va stabili propriile
reguli de procedură.
3.Comitetul Parlamentar de Asociere va fi prezidat, pe rând,
de Parlamentul României şi Parlamentul European, în
conformitate cu prevederile ce se vor stabili prin regulile sale de
procedură.

Articolul 114
Comitetul Parlamentar de Asociere poate solicita informaţii
cu privire la aplicarea prezentului acord din partea Consiliului de
Asociere care, în acest caz, i le va furniza.
Comitetul Parlamentar de Asociere va fi informat cu privire
la deciziile Consiliului de Asociere.
Comitetul Parlamentar de Asociere poate face recomandări
Consiliului de Asociere.

Articolul 115
In cadrul acestui acord, fiecare parte se obligă să asigure
ca persoanele fizice şi juridice ale celeilalte părţi să aibă acces
liber, fără discriminare în raport cu proprii cetăţeni, la tribunalele
competente şi organele administrative ale părţilor, în vederea
drepturilor lor individuale, a dreptului de proprietate, inclusiv a
celor privind proprietatea industrială şi comercială.

Articolul 116
Nimic din prezentul acord nu va împiedica o parte
contractantă să ia măsuri de natura:
a) celor pe care le consideră necesare să prevină
scurgerea de informaţii contrare intereselor sale majore de
securitate;
b)celor care se referă la producţia şi/sau comercializarea de
arme, muniţii sau materiale de război, la cercetarea, dezvoltarea
404
sau producţia indispensabilă scopurilor de apărare, cu condiţia ca
aceste măsuri să nu impieteze asupra condiţiilor de concurenţă la
produsele care nu sunt destinate unor scopuri militare specifice;
c) celor pe care le consideră esenţiale pentru propria
securitate, în cazul unor serioase tulburări interne ce pot afecta
menţinerea legii şi ordinii, pe timp de război sau în cazul unor
serioase tensiuni internaţionale ce constituie ameninţarea cu
război, sau pentru a îndeplini obligaţiile pe care şi le-a asumat în
vederea menţinerii păcii şi securităţii internaţionale.

Articolul 117
1. Pentru domeniile cuprinse în acest acord şi fără a afecta
vreo prevedere specială conţinută în el;
* aranjamentele aplicate de România faţă de Comunitate nu
vor da naştere nici unei discriminări între statele membre,
cetăţenii acestora sau companiile ori firmele lor;
*aranjamentele aplicate de Comunitate faţă de România nu
vor da naştere nici unei discriminări între cetăţenii români sau
companiile ori firmele acesteia.
2. Prevederile paragrafului 1 nu afectează dreptul părţilor
de a aplica prevederi relevante ale legislaţiei lor fiscale
contribuabililor care nu sunt în situaţii identice în privinţa locului
lor de reşedinţă.

Articolul 118
Produsele originare din România nu se vor bucura la
importul în Comunitate de un tratament mai favorabil decât cel pe
care statele membre îl aplică între ele.
Tratamentul acordat României conform titlului IV şi cap. I al
titlului V nu va fi mai favorabil decât cel pe care statele membre
şi-l acordă reciproc.

Articolul 119
405
 1. Părţile vor lua orice măsuri generale sau specifice
necesare pentru aşi îndeplini obligaţiile ce decurg din acest
acord. Ele vor veghea ca obiectivele expuse în acest acord să fie
îndeplinite.
2. Dacă vreuna dintre părţi consideră că cealaltă parte nu
şi-a îndeplinit vreo obligaţie înscrisă în acest acord, ea poate lua
măsuri adecvate. Înainte de a proceda astfel, cu excepţia
cazurilor de urgenţă deosebită, va furniza Consiliului de Asociere
toate informaţiile necesare cerute de o examinare aprofundată şi
completă a situaţiei, în vederea găsirii unei soluţii acceptabile
pentru părţi.
La alegerea măsurilor se va da prioritate acelora care
impietează cel mai puţin funcţionarea acestui acord. Aceste
măsuri vor fi imediat notificate Consiliului de Asociere şi vor fi
imediat notificate Consiliului de Asociere şi vor forma obiectul
consultărilor în cadrul Consiliului de Asociere, dacă cealaltă parte
cere acest lucru.

Articolul 120
Până la realizarea, conform prezentului acord, a unor
drepturi echivalente pentru persoane fizice şi agenţi economici,
acordul nu va afecta drepturile asigurate acestora în baza
acordurilor care sunt obligatorii pentru unul sau mai multe state
membre, pe de o parte, şi România, pe de altă parte, cu excepţia
domeniilor de competenţa Comunităţii, şi fără a prejudicia
obligaţiile statelor membre rezultând din acest acord în
sectoarele care ţin de competenţa lor.

Articolul 121
Protocoalele *) nr. 1, 2, 3, 4, 5, 6 şi 7 şi anexele *) nr. I *
XIX fac parte integrantă din acest acord.

Articolul 122
Acest acord este încheiat pentru o perioadă nelimitată.
406
 Fiecare parte poate denunţa prezentul acord prin notificare
către cealaltă parte. Acest acord îşi va înceta aplicabilitatea la 6
luni după dată unei asemenea notificări.

Articolul 123
Acest acord se va aplica, pe de-o parte, teritoriului
României, şi pe de altă parte, teritoriilor cărora li se aplică
tratatele de instituire a Comunităţii Economice Europene, a
Comunităţii Europene a Energiei Atomice şi Comunităţii
Europene a Oţelului şi Cărbunelui, în condiţiile cuprinse în aceste
tratate.

Articolul 124
Acest acord este redactat, în dublu exemplar, în limbile
română, daneză olandeză, engleză, franceză, germană, italiană,
spaniolă, greacă şi portugheză, fiecare dintre aceste texte fiind
egal autentice.

Articolul 125
Acest acord va fi aprobat de părţi în conformitate cu
propriile lor proceduri.
Acest acord va intra în vigoare în prima zi a celei de-a doua
luni ce urmează datei la care părţile îşi notifică, una celeilalte, că
procedurile menţionate în primul paragraf au fost îndeplinite.
La intrarea sa în vigoare, acest acord va înlocui Acordul
dintre Comunitatea Economică Europeană, Comunitatea
Europeană a Energiei Atomice şi România cu privire la comerţul
şi cooperarea economică şi comercială, semnat la Luxemburg la
22 octombrie 1990.

Articolul 126

407
 1. In cazul în care, pe durata îndeplinirii procedurilor
necesare pentru intrarea în vigoare a prezentului acord,
prevederile anumitor părţi ale acestui acord, în special cele
referitoare la circulaţia mărfurilor, vor deveni efective în 1993
printr-un acord interimar între România şi Comunitate.
Părţile contractante sunt de acord ca, în asemenea situaţie,
pentru realizarea celor cuprinse în titlul III, art. 64 şi 67 ale
acestui acord şi în Protocoalele nr. 1, 2, 3, 4, 5, 6 şi 7 ale
acestuia, expresia dată intrării în vigoare a acordului să
însemne:
*data intrării în vigoare a Acordului interimar cu privire la
obligaţiile care devin efective la acea dată , şi
* 1 ianuarie 1993, cu privire la obligaţiile care devin efective
după intrarea în vigoare, prin referire la data intrării în vigoare.
2. In cazul intrării în vigoare după 1 ianuarie, se vor aplica
prevederile Protocolului nr. 7.

DECLARAŢIA PARLAMENTULUI
408
 ROMÂNIEI
privind intrarea în vigoare a Acordului
European
de Asociere a României la Uniunea
Europeanã

România a devenit, oficial, ţară asociată la Uniunea

Europeană. Intrarea în vigoare, la 1 februarie 1995, a Acordului
European de Asociere a României la Uniunea Europeană
constituie, pentru membrii Parlamentului României, un motiv de
reală satisfacţie, indiferent de culoarea politică pe care o
reprezentăm, întrucât eforturile desfăşurate în ultimii ani, la toate
nivelurile de competenţă, pentru realizarea acestui extrem de
important obiectiv, au întrunit un consens absolut şi deci şi
rezultatul de astăzi trebuie să ne bucure pe toţi în egală măsură.
Evenimentul este în acelaşi timp o expresie a noii strategii de
pregătire a aderării la Uniunea Europeană, adoptată la Essen în
decembrie 1994.
Integrarea în structurile complexe ale Uniunii Europene
oferă României o şansa reală de potenţare a strategiei de
reformă, reflectând opţiunea fundamentală în favoarea
modernizării, a reconectării la sistemul valorilor căruia i-a
aparţinut în mod tradiţional.
In acest context, conştienţi de identitatea de destin a
ansamblului popoarelor europene, parlamentarii României afirma
astăzi voinţa naţională de a pune în practica, în integralitatea lor,
prevederile acordului de asociere, în scopul instituirii unui dialog
politic intens cu Uniunea Europeana, al realizării liberei circulaţii a
mărfurilor, serviciilor, capitalurilor şi forţei de munca, precum şi în
vederea armonizării legislaţiei romaneşti cu cea vest-europeana,
în scopul consolidării democraţiei şi a economiei de piaţă în ţara
noastră.
România inaugurează acum o etapă deosebită , ca
semnificaţie, în procesul integrării sale europene, jar forul nostru
legislativ înţelege sa-şi asume răspunderi sporite în ceea ce
priveşte stimularea şi urmărirea acestui proces, îndeosebi în
ceea ce priveşte armonizarea legislaţiei ţării noastre cu legislaţia
europeana.
409
 Din dorinţa de a facilita elaborarea şi punerea în practică a
unei strategii romaneşti de integrare în Uniunea Europeana, cele
doua Camere ale Parlamentului României au în vedere
constituirea unei comisii comune parlamentare permanente
speciale de integrare europeana, cu misiunea, între altele, de a
sprijini realizarea atribuţiilor delegaţiei române în Comisia
parlamentară mixtă din România - Uniunea Europeană.
Aşteptăm din partea guvernului, a Departamentului pentru
integrare europeană, a ministerelor implicate, un efort de
organizare pentru menţinerea stabilităţii şi continuităţii reformei
democratice, pentru accelerarea realizării instituţiilor şi
mecanismelor economiei de piaţă .
Întrucât integrarea europeană trebuie sa constituie,
începând din anul 1995, prioritatea esenţială a programelor
româneşti de restructurare economică şi ajustare legislativă,
cerem Guvernului să elaboreze, cât mai curând posibil, o
strategie proprie de integrare, cuprinzând atât obiectivele
operaţionale, cât şi măsurile de coordonare instituţională.
Parlamentul României, cu mijloacele lui specifice, îşi
propune să orienteze evoluţia social-politică şi economică a ţării
cât mai aproape de standardele de integrare, astfel încât cererea
de aderare să capete un conţinut real, să reprezinte nu numai o
opţiune, ci şi o garanţie a angajamentului tuturor forţelor politice
din ţară pentru atingerea şi respectarea standardelor europene
în toate domeniile.
Încrezător în vocaţia şi soarta europeană a poporului
român, Parlamentul României salută intrarea în vigoare a
Acordului de asociere a României la Uniunea Europeană şi îşi
exprimă speranţa că stabilitatea, cooperarea, democraţia şi
prosperitatea vor caracteriza, încă de la începutul celui de-al
treilea mileniu, întregul continent.
Această declaraţie a fost adoptată de Camera Deputaţilor şi
Senat în şedinţa comună din 8 februarie 1995.

410
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVÃ

I. CURSURI, TRATATE, MONOGRAFII (ÎN LIMBA ROMÂNĂ)

1. BĂRBULESCU, IORDAN GHEORGHE, ,,De la Comunităţile Europene la

Uniunea Europeană", Editura Trei, Bucureşti, 2001;
2. BÂRZEA CEZAR, ,,Politicile şi instituţiile Uniunii Europene", Editura Corint,
Bucureşti, 2001;
3. BÎRSAN, CORNELIU, ,,Drept instituţional comunitar", note de curs predate
în anul de învăţământ 1993-1994 studenţilor de la Facultatea de Drept,
Bucureşti;
4. BÎRSAN, MARIA, Integrarea economică europeană", vol.I, "Introducere în
teorie şi practică", Editura Carpatica, Cluj-Napoca, 1995;
5. BIBERE, OCTAV, ,,Uniunea Europeană între real şi virtual", Bucureşti,
Editura All, 1999;
6. BIBERE, OCTAV, ,,Documente de baza ale Comunităţii şi Uniunii
Europene", Editura Polirom, laşi, 1999;
7. BIBERE, OCTAV, ,,Tratatul Uniunii Europene. Tratatul de la Maastricht
asupra Uniunii Europene", Editura Lucreţius, Bucureşti, 1997;
8. BURBAN, JEAN LOUIS, ,,Parlamentul European", Editura Meridiane,
Bucureşti, 1999;
9. CAIRNS, WALTER, Introducere în legislaţia Uniunii Europene", Editura
Universal Dalsi, 2001;
10. CĂLINOIU, CONSTANŢA; VEDINAŞ, VERGINIA, ,,Teoria funcţiei publice
comunitare", Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999;
11. DELUMEANU, ŞTEFAN, ,,Geneza Europei comunitare", Bucureşti, 1999;
12. DIACONU, NICOLETA, ,,Sistemul instituţional al Uniunii Europene", Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 2001;
13. DUCULESCU, VICTOR, ,,Dreptul integrării europene. Tratat elementar"",
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003;

411
14. DUCULESCU, VICTOR; DUCULESCU, GEORGETA, ,,Justiţia europeană,
mecanisme, deziderate şi perspective", Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002;
15. FERREOL, GILTES, ,,Dicţionarul Uniunii Europene", Editura Polinom, laşi,
2001;
16. FILIPESCU, ION P.; FUEREA, AUGUSTIN, ,,Drept instituţional comunitar
european", ediţia I, a ll-a, a Ill-a, a IV-a, a V-a, Editura Actami, Bucureşti, 1994,
1996, 1997, 1999, 2000;
17. FUEREA, AUGUSTIN, ,,Instituţiile Uniunii Europene", Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2002;
18. FUEREA, AUGUSTIN, ,,Drept comunitar al afacerilor", ediţia a II-a, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2006;
19. FUEREA, AUGUSTIN, ,,Drept comunitar european", Editura All Beck,
Bucureşti, 2003;
20. FUEREA, AUGUSTIN, “Manualul Uniunii Europene”, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2006;
21. GEAMĂNU, GRIGORE, ,,Drept internaţional public", vol.I, II, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983;
22. GYULA, FABIAN, ,,Curtea de Justiţie Europeană. Instanţă de judecată
supranaţională", Editura Rosetti, Bucureşti, 2002;
23. IONIŢĂ, MIHAI, “Drept instituţional comunitar”, Editura Ovidius University
Press, Constanţa, 2006;
24. JINGA, ION, ,,Uniunea Europeană, realităţi şi perspective", Editura Lumina
Lex, Bucureşti, 1993;
25. JINGA, ION; POPESCU, ANDREI, ,,Integrarea Europeană - Dicţionar de
termeni comunitari", Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000;
26. LEFTER, CORNELIA, ,,Drept comunitar instituţional", Editura
Economică, Bucureşti, 2001;
27. LEICU, CORINA, ,,Drept comunitar", Editura Lumina Lex, Bucureşti,
1998;
28. LEICU, CORINA; LEICU, LOAN, ,,Instituţiile comunitare", Editura Lumina
Lex, Bucureşti, 1996;
412
29. LUŢAŞ, MIHAELA, ,,lntegrarea economică europeană", Editura
Economică, Bucureşti, 1999;
30. MARCU, VIOREL, ,,Drept instituţional comunitar", Editura Nova, Bucureşti,
1994;
31. MARCU, VIOREL; DIACONU, NICOLETA, ,,Drept comunitar general.
Tratat", Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002;
32. MARCU, VIOREL; DIACONU, NICOLETA, ,,Drept comunitar. Partea
specială. Politicile comunitare", Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003;
33. MARGA, ANDREI, ,,Filozofia unificării europene", colecţia Studii europene,
bibl. Apostrof, Cluj-Napoca, 1995;
34. MAZILU, DUMITRU, ,,Dreptul comerţului internaţional", Ed. Lumina Lex,
vol. I-1999, vol. II-2000;
35. MAZILU, DUMITRU, ,,Integrarea europeană. Drept comunitar şi instituţii
europene", editia a IV-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2006;
36. MOCA, GHEORGHE, ,,Dreptul organizaţiilor Internaţionale", editat de
Fundaţia Universitară Română de Ştiinţe şi Arte "Gh. Cristea", Bucureşti, 1997;
37. MOCA, GHEORGHE, ,,Drept internaţional public", vol. I, Editura
Universităţii Române de Ştiinţe şi Arte UNEX A-Z, Bucureşti, 1992;
38. MUNTEANU, ROXANA, ,,Drept european: evoluţie, instituţii, ordine
juridică", Editura Oscar Print, Bucureşti, 1996;
39. MURARU, IOAN; TĂNĂSESCU, SIMINA ELENA; LANCU, GHEORGHE;
DEACONU, ŞTEFAN; CUE, MIHAI HORIA, ,,Cetăţenia europeană", Editura All
Beck, Bucureşti, 2003;
40. NICIU, MARŢIAN I., “Drept internaţional public”, Editura Servosat, 2000;
41. NICIU, MARŢIAN I.; CHIVU, GABRIELA, “Organizaţii internaţionale
guvernamentale”, Editura Argonaut, 1998;
42. PASCARIU, GABRIELA CARMEN, ,,Uniunea Europeană. Politici şi pieţe
agricole", Editura Economică, Bucureşti, 1999;
43. PĂUŞ, VIORICA A., ,,Probleme actuale ale integrării culturale", Editura
Semne, 2000;

413
44. PELKMANS, JACQUES, ,,Integrare Europeană. Metode şi analiză
economică", IER, Bucureşti, 2003;
45. POPESCU, ANDREI; NICOLAE, VOICULESCU, ,,Drept social european,"
Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2004;
46. POPESCU, ANDREI; DINU, ALINA; JINGA, ION, ,,Organizaţii europene şi
euroatlantice", Editura Economică, Bucureşti, 2005;
47. POPESCU, ANDREI; JINGA, ION, ,,Organizaţii europene şi euroatlantice",
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001;
48. POPESCU, DUMITRA; NĂSTASE, ADRIAN, “Drept internaţional public”,
ediţie revizuită şi adăugită, Casa de editură şi presă “Şansa” SRL, 1997;
49. POPESCU, MARIANA ROXANA; DUMITRAŞCU, MIHAELA AUGUSTINA,
,,Drept comunitar european. Caiet de seminar", ediţia a Ill-a, Editura Pro
Universitaria, Bucureşti, 2006;
50. PORDEA, G.A., ,,Unificarea Europeană. Problematica Europei Unite",
Editura Europa Nova, 1995;
51. PREDESCU, BIANCA, ,,Drept instituţional comunitar", Editura Cardinal,
Craiova, 1995;
52. PRISECARU, PETRE; IDU, NICOLAE, ,,Reforma constituţională şi
instituţională a Uniunii Europene", Editura Economică, Bucureşti, 2003;
53. PROFIROIU, G.; MARIUS, ALINA, ,,Introducere în realităţile europene",
Editura Economică, Bucureşti, 2000;
54. SCĂUNAŞ, STELIAN, ,,Uniunea Europeană. Construcţie-Instituţii-Drept",
Editura All Beck, Bucureşti, 2005;
55. STOICA, CRISTIANA I.; WEBSTER, JANICE H., ,,Avocatul român în
sistemul de drept european", Editura All, Bucureşti, 1997;
56. SUTĂ, NICOLAE, ,,lntegrarea economică europeană", Editura Economică,
Bucureşti, 1995;
57. ŞTEFĂNESCU, BRÂNDUŞA, ,,Curtea de justiţie a Comunităţilor
europene", Editura Ştiinţifică si Enciclopedică, Bucureşti, 1979;
58. TUDOROIU, THEODOR, ,,Tratatul Uniunii Europene", Editura Lucretius,
Bucureşti, 1997;
414
59. ŢINCA, OVIDIU, ,,Drept comunitar general", Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1999;
60. VESE, VASILE; IVAN, ADRIAN, ,,Tratatul de la Nisa", Editura Dacia, Cluj
Napoca, 2001;
61. VOICU, MARIN, ,,Drept comunitar. Teorie şi jurisprudenţă", Editura Ex
Ponto, Constanţa, 2002;
62. VOICU, MARIN, ,,Politicile comunitare în Constituţia Uniunii Europene",
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2005;
63. VOICULESCU, NICOLAE, ,,Drept şi instituţii sociale internaţionale", Editura
Pan-Publishing House, Bucureşti, 1997;
64. ZLĂTESCU, IRINA MARIA; DEMETRESCU, RADU C., ,,Drept instituţional
european", Editura Olimp, Bucureşti, 1999;
65. ZORGBIBE, CHARLES, ,,Constituţia europeană. Trecut, prezent, viitor",
Editura Trei, Bucureşti, 1998.

II. CURSURI, TRATATE, COMENTARII, MONOGRAFII (în alte limbi

decât limba română)

1. BALLARINO, T., ,,Lineamenti di diritto comunitario e dell'Unione Europea",

Cedam, Padova, 1997;
2. BARAV, A., "Dictionnaire juridique des Communautés européennes", Paris,
1993;
3. BERLIN, D., "Droit fiscal communautaire", Paris, 1988;
4. BLUMANN, C.; DUBOUIS, L., ,,Droit institutionnel de I'Union européenne",
Litec, 2004;
5. BOUDANT, JONEL; MAX, GOUNNELLE, “Les grandes dates de l'Europe
ComMunautaire”, Paris, 1989;
6. BOULOUIS, J., ,,Droit institutionnel de I'Union européenne", éd. Domat,
Montchrestien, 6ème ed. 1997;
7. BOULOUIS, J.; DARMON, M., HUGLO, J.G., ,,Contentieux communautaire",
Dalloz, 3è éd. 2004;

415
8. BROWN, L. NEVILLE; JACOBS, FRANCIS G., “The Court of Justice of the
European Communities”, Sweet Maxwell, London, 1989;
9. CARTOU, L.; CLERGERIE, J.L.; GRUBER, A.; RAMBAUD, P., ,,L'Union
européenne", Dalloz, 4ème ed. 2002;
10. CATALANO, N.; SCARPA, R., "Principi di diritto communitario", Milan,
1984;
11. CEREXHE, E., "Le droit européen", Bruxelles, 1989; "La Communauté et
les Etats membres", 1973; "Les Communautés européennes et le droit
administrative français", Paris, 1972;
12. CONSTANTIDÈS-MÉGRET, C., "Le droit de la Communauté économique
européenne et I'ordre juridique des Etats membres", Paris, 1967;
13. CONSTANTINESCO, V., "Competences et pouvoirs dans les
Communautés européennes", Paris, 1974; "La décision dans les Communautés
européennes", Bruxelles, 1969;
14. CONSTANTINESCO, VLAD, “Les institutions, presentation générale”, I.C.L.
Europe, 1985;
15. CONSTANTINESCO, V.; GAUTIER Y., SIMON, D., ,,Le traité de Nice:
premières analyses", Presses universitaires de Strasbourg, 2003;
16. CONSTANTINESCO, V.; JAQUES, J.P.; KOVAR, R.; SIMON, D., "Traité
instituant la CEE; Commentaire article par article", Paris, 1992;
17. CONSTATINESCO, L.J., "Das Recht der Europäischen Gemeinshaften I.
Das institutionelle Recht", Baden-Baden, 1977; "L'applicabilité directe dans le
droit de la CEE", Paris, 1970; "Die unmittelbare Anwendbarkeit von
Gemeinschafts normen und der Rechtsschutz von Einzel personen im Recht
der EWG", Baden-Baden, 1969;
18. COUDENHOVE-KALERGI, R., “Pan Europe”, Paris, PUF, 1988;
19. CRIFO, ARMAND, “L'Unification européenne”, Arthaud, Paris, 1972;
20. DEARDS, E.; MARGREAVES, S., "European Community Law", 2-nd
edition, 1998, Blockstone's LLB Cases and Materials;
21. DEHOUSSE, R., "The European Court of justice, the politics of judicial
integration", MacMillan Press, 1998;
416
22. DE RIPAINSEL-LANDY, D., "Les instruments du rapprochement des
legislations dans la Communauté économique européenne", Bruxelles, 1976;
"Dix ans de jurisprudence de la Cour de justice des Communautés
européennes", Cologne, 1965; "Droit communautaire et droit national", Bruges,
1965;
23. DE RUYT, J., "L'acte unique européen", Editions de l'Université de
Bruxelles, 1989;
24. DESCHEEMAEKERE, FRANÇOIS, „L’Union Européenné. Les grands defis.
Les editions de l’organisation”, France, 1995;
25. DE SCHUTTER, O.; LEBESSIS, N.; PATERSON, J., ..Governance in the
European Union", Office des publications officielles des Communautés
européennes, 2001;
26. DE SCHUTTER.O.; NIHOUL, P. (sous dir.), ,,Une Constitution pour
I'Europe", Larcier 2004;
27. DONY, M., ,,Droit de la Communauté et de I'Union européenne", coll.
Etudes européennes, éd. de I'Université de Bruxelles, 2003;
28. DUBOUIS, L; BLUMAN, C., ,,Droit matériel de I'Union européenne",
Domat, Montchrestien, 2è éd. 2001;
29. DUE, OLE; LANDO, OLE; VON EYBEN, W.E., "Karnovs EF-Samling",
Copenhague, 1973;
30. DUMON, F.; HAMSON, C.J.; KUTSCHER, H.; PESCATORE, P.; WAMER,
J.P., "Acte de la recontre judiciaire et universitaire de Luxembourg", 1976;
31. DUTHEIL DE LA ROCHERE, J., ..Introduction au droit de I'Union
européenne", Hachette supérieur, 3ème éd. 2000;
32. DOUTRIAUX, YVES; CHRISTIAN LEQUESUE, „Les institutions de l’Union
Européenné. La documentation francaise”, Paris, 1998;
33. EDWARD, DAVID A. O; ROBERT C. LANE, „European Community Law”,
Edinburgh, 1991;
34. FALLON, M., ,,Droit matériel général des Communautés européennes",
LGDJ/Bruylant Academia, éd. 2002;

417
35. FAVRET, J.M., ,,L'essentiel de I'Union européenne et du droit
communautaire", Gualino, éd. 2003;
36. GAND, JOSEPH, "Droit des Communautés européennes", Larcier,
Bruxelles, 1997;
37. GAUTRON, J.C., ,,Droit européen", Mémento Dalloz, 10è éd. 2002;
38. GIDE, LOYRETTE-NOUEL, "Dictionnaire du Marche commun", Paris,
Dictionnaire André Joly, depuis 1968;
39. GRABUZ, E., "Gemeinschafts recht bricht nationales Recht", Hambourg,
1966;
40. GRAUX, J.; MANIN, PH., "Les communautés européennes dans I'ordre
international", Luxembourg, 1984; "L'individu et le droit européen", Bruxelles,
1975;
41. HALIN, HUBERT, „L′ Europe Unie-objectiv major de la Résistance, Etitions
de l′ Union des resistants pour une Europe Unie”, 1967;

42. HUCHET, BERNARD, "Vers la Grand Europe", Paris, LGJD, 1996;

43. IPSEN, H.P, "Europäisches Gemeinschaftsrecht", Töbingen, 1972;

44. ISAAC, G., "Droit communautaire général", 3ème éd., Paris, 1991; 4ème
éd., 1994;

45. ISAAC, G., BLANQUET M., ,,Droit communautaire général", Armand Colin,
Masson, 8ème éd. 2001;

46. JACQUE, J.P.., ,,Droit institutionnel de I'Union européenne", Dalloz, coll.

Cours, 2ème éd. 2003;

47. JOLIET, R., "Le droit institutionnel de Communautés européennes", Liège,

1986;

48. KENT, PENELOPE, „European Community Law; The Maud E. Handbook”,

Series 1992;

49. KOVAR, R., "Le pouvoir réglémentaire de la C.E.C.A.", Paris, 1964;

418
50. LASOK, D.; BRIDGE, J.W., "An introduction to the Law and Institutions of
the European Communities", London, 1991;

51. LE MIRE, P., ,,Droit de I'Union européenne et politiques communes",

Dalloz, 3ème éd. 2003;

52. LECOURT, R., "L'Europe des juges", Bruxelles, 1976;

53. LOUIS, J.V., "Les reglements de la CEE", Bruxelles, 1969;

54. LUZZATO, R., "La diretta applicabilità del diritto communitario", Milan,
1980;

55. MANIN, PH., ,,Les Communautés européennes. L'Union européenne.

Droit institutionnel", Pédone, 5ème éd 1999;

56. MARESCEANU, M., "De direkte werking van het Europese

Gemeenschapsrecht", Anvers, 1978;

57. MASCLET, J.C., "Les grands arrêts de droit communautaire", Paris, 1995;

58. MATHIEU, J.L., "L'Union Européenne", Paris, 1996;

59. MATHYSSEN, P., "A Guide to European Community Law", London, 1990;

60. MÉGRET, J.; WAELBROECK, M.; LOUIS, J.V.; VIGNES, D.; DEWOST,
J.L.; VANDERSANDEN, G., "Le droit de la Communauté économique
européenne", Bruxelles, depuis 1970;

61. MOLINIÈRE, L., "Droit de la contentieux européen", Paris, LGDJ, 1996;

62. MONNET, J., "Mémoires", Editura Fayard, Paris, 1976;

63. MOREAU DEFARGES, Ph., ,,Les institutions européennes", Compact Sc.

Po., Armand Colin, 6ème éd. 2002;

64. OBERDOFF, H., ,,L'Union européenne", Compact Droit, Litec, 2004;

65. PARRY, A.; HARDY, ST., "EEC Law", London, 1981;

419
66. PARTSCH, PH. E., ,,Le droit international privé européen: de Rome à
Nice", éd. Larcier, 2004;

67. PESCATORE, P., "Le droit de I'intégration", Leyde-Genève, 1972; "The

Law of Integration", Leyde, 1974; "L'ordre juridique des Communautés
européennes", Liège, 1975;

68. PHILIP, CHR., "La Cour de justice des Communautés européennes", Paris,
1983;

69. QUADRI, R.; MONACO, R.; TRABUCCHI, A., "Trattato istitutivo della
Comunità europea del carbone e dell'acciaio, Commentario", Milan, 1965;

70. QUEMONNE, J.L., "Le systeme politique de I'Union européenne",

Montchrestien EJA, 1994;

71. RENOUVIN, P., „Histoire des relations internationales.”

72. REUTER, PAUL, „Organisations européennes”, PUF, Paris, 1965;
73. RIDEAU, J., Le droit des Communautés européennes, Que sais-je ?, PUF,
éd. 1998;

74. RIDEAU, J., "Droit institutionnel de I'Union et des Communautés

européennes", 3ème édition, L.G.D.J. Paris, 1999;

75. RIDEAU, J., "Le droit des Communautés européennes", Paris, 1995; "Les
états membres de I'Union Européene", Adoption-Mutations-Resistances, LGDJ,
1997;

76. SCHUMAN, ROBERT, „Pour l′ Europa”, Paris, Negel 1963;

77. SIDJANSKI, DUSAN, „L′ avenir fédéraliste de l′ Europe”, P.U.F., Paris,

1992;

78. SIMON, D. (collectif), ,,Le droit communautaire et les métamorphoses du

droit", Presses universitaires de Strasbourg, 2003;

79. SIMON, D., ,,Le système juridique communautaire", PUF, 3ème éd. 2001;

420
80. SOLDATOS, PANAYOTIS, „Le system institutionnel et politique des
Communautés dans un monde en mutation. Théorie et pratique. Bruylaut”,
Bruxelles, 1989;

81. STEIN E.; HAY, P.; WAELBROECK, M., "European Community Law and
institutions in Perspective: Text Cases and Readings", Indianapolis, 1976;

82. STEINER, J., "Textbook on EEC Law", 2-nd edition, Block Stone, Press
Limited;

83. SWIT, H.; HERZOG, P., "The law of the EEC Treaty", Columbia Law School
Project on European Legal Institutions, New York, 1976;

84. TAULEGNE, B., "Le Conseil Européen”, Presse Universitaire de France,

1993;

85. TEITGEN, P. H., „Les etapes de l′ idee européenne – Etudes et documents

du Conseil d′ Etat”, 1963;

86. TIZZANO, A., "La Corte di giustizia delle Comunita europee", I Naples,
1967;

87. TORELLI, M., "L'individu et le droit de la CEE", Montreal, 1970;

88. USHER, J.A., "EC institutions and legislation", 1998 (European Law),
Addison Wesley Longruon Ltd.;

89. VALEE, CH., "Le droit des Communautés européennes", Paris, 1983;

90. VANTHOOR, W.F.U., "A chronological history of the European Union",

1946-1998, 1999, Edward Elgar;

91. VERHOEVEN, J., ,,Droit des Communautés européennes", Bruxelles

Larcier, 2ème éd. 2001;

92. VICTOR, JEAN LOUIS, „L′ ordre juridique communnautaire”, Bruxelles,

1990;

421
93. VON DER GROEBEN, H.; THIESING JOCHEN EHLERMANN, C.D.,
"Kommentar zum EWG-Vertrag”, Baden-Baden, 1992;

94. VON RAEPENBUSCH, J., (de Boeck Université) "Droit institutionnel de

I'Union et des Communautés européennes", Paris, Bruxelles, 1996;

95. WAHLFANTH, E.; EVERLING, U.; GLAESNER, H.J.; SPRUNG, R., "Die
Europäische Wirtschafts gemeinschaft", Kommentar zum Vertag, Berlin-
Frankfurt, 1960;

96. WEIDENFELD, WERNER; WOLFGANG WESSELS, „Europe from A to Z.

Guide to European Integration”, 1997;

97. WERTS, JAN, „The European Council”, TMC Asser Institut, The Hague;

98. WESTLAKE, M., "The European Union beyond Amsterdam; new concepts
of Ron Hedge", European Integration, 1998;

99. ZAMPINI, CH., ,,Le droit communautaire institutionnel", L'Hermes Editeur

"Droit", éd. 2000

100. ZORGBIBE, CHARLES, "Histoire de la construction européenne", Paris,

1993.

III. REVISTE DE SPECIALITATE

-Dreptul, Uniunea Juriştilor din România, Bucureşti;

-Revista de Drept Public, Institutul de Ştiinţe Administrative "Paul Negulescu",
Editura C.H. Beck, Bucureşti;
-Revista Română de Drept comunitar, Editura Rosetti, Bucureşti;
-Annuaire de Droit international public, Paris;
-Annuaire Européen, La Haye;
-Bulletin des Communautés Européennes, CECA, UE, CEEA;
-Cahier de droit européen, Bruxelles;
-Cahiers de droit européen, Larcier;

422
-Common Market Law Reports, London;
-Common Market Law Review, Leyde;
-Diritto comunitario e degli scambi intemazionali, Milan;
-Droit et pratique du commerce international, Masson;
-Enciclopedia of European Community Law, Editura K.R.Simmonds, London;
-Europäisches Recht, Münich, Beck;
-Europarecht (EUR), Münich;
-Europe, Editions techniques;
-Recueil de la -Gaceta juridica de la CEE, Madrid;
-Gazette du palais européenne;
-Journal de droit international (Clunet);
-Journal des tribunaux - droit européen, Larcier;
-Journal officiel de la CECA (JOCECA);
-Journal officiel des communautés européennes (JOCE);
-Noticias CEE, Valencia;
-Rapport annuel de la Commission pour la politique de la concurrence;
-Rapport général de la Commission sur I'activité des Communautés;
jurisprudence de la CJCE;
-Requeils practiques du droit des affaires dans les pays du Marché commun,
(Traité de Rome), Paris, Éditions Jupiter;
-Revista de instituciones europeas, Madrid;
-Revista di diritto europeo, Roma;
-Revue critique de droit international privé, Sirey;
-Revue d'intégration européenne-Journal of European Integration, Montreal;
-Revue de Communautés européennes, Athenes;
-Revue des affaires européennes, Gent Mys & Breesch;
-Revue du Droit de I'Union européenne, Clément Juglar;
-Revue du marché commun et de I'Union européenne, Editions Techniques et
économiques;
-Revue du Marché commun et de I'Union européenne, Paris;
423
-Revue européenne de droit de la consommation, Larcier;
-Revue hellénique de droit européen, Salonique;
-Revue trimestrielle de droit européen, Sirey ;
-Revue trimestrielle de droit européen, Paris;
-Rivista di diritto europeo;
-Sociaal-economische Wetgeving" (SEW), Zwolle;
-Yearbook of European Law, Oxford.

IV. CODURI

-Code des procédures juridictionnelles de I'Union européenne, J. Rideau et F.

Picod, Litec, éd. 2002;
-Code de I'Union européenne, A. Tizzano et D. Vignes, Bruxelles-Bruylant, éd.
1996;
-Code de droit social européen, B. Teyssie, Litec, éd. 2004;
-Code de droit européen du travail et de la sécurité sociale, R. Blanpain,
Bruxelles-Bruylant, éd. 2002;
-Code européen de la concurrence, R. Kovar, Dalloz, éd. 1996;
-Code européen des affaires, L. Vogel, Dalloz, éd. 1995;
-Code européen des personnes, G. Druesne, Dalloz, 2ème éd. 1996;
-Code de la Convention européenne des droits de l’homme, J.-L. Charrier,
Litec, 2002-2003;
-Code Lamy droit économique 2004.

V. LEGISLAŢIE

-Tratatul de la Paris instituind CECO - 1951 (intrat în vigoare în 1952);

-Tratatele de la Roma instituind CEE şi EURATOM 1957 (intrate în vigoare în

1958);

424
-Tratatul de la Bruxelles instituind un Consiliu unic şi o Comisie unică -1965
(intrat în vigoare în 1967);

-Tratatele de la Luxemburg şi Bruxelles privind sporirea puterii bugetare a

Parlamentului european - 1970, respectiv 1975 (intrate în vigoare, primul în
1971, al doilea în 1976);

-Tratatul de la Bruxelles privind Groenlanda - 1984 (intrat în vigoare în 1985);

-Actul unic european -1986 (intrat în vigoare în 1987);

-Tratatul de la Maastricht privind Uniunea Europeană – 1992 (intrat în vigoare în

1993);

-Tratatul de la Amsterdam privind Uniunea Europeană – 1997 (intrat în vigoare

în 1999);

-Tratatul de la Nisa, semnat în februarie 2001 şi intrat în vigoare în februarie

2003;

-Regulamente, decizii, directive, acte şi tratate de aderare la Comunităţile

europene;

-Tratatul de Lisabona.

VI. ALTE SURSE (SITE-URI)

- www.europa.eu.int - Site-ul oficial al UE

- www.europarl.eu.int - Parlamentul european

- www.ue.eu.int - Consiliul UE

- www.europa.eu.int/comm - Comisia europeană

- www.curia.eu.int - Curtea de justiţie a Comunităţilor europene

- www.eca.int - Curtea de conturi a UE

- www.ecb.int - Banca centrală europeană

425
- www.infoeurop.ro - Site-ul Delegaţiei Comisiei europene la Bucureşti

- www.mie.ro - Ministerul Integrării Europene

- www.ier.ro - Institutul European din România

- www.mae.ro - Ministerul Afacerilor Externe

- www.europa.eu.int/eurlex/lex/en - Portalul de acces la documentele UE

- www.europa.eu.in/eur-lex/fr/treaties/index.html -Tratatele Uniunii Europene

- www.europa.eu int/scad/ - Legislaţie comunitară

- www.senat.fr - Senatul Franţei.

426