1

Dave Hunt
PACEA
GLOBALA
apariţia lui Antichrist
Editura Agape Făgăraş
Citatele biblice au fost traduse după versiunea engleză Authorized Version
(King James) folosită în cartea de faţă
Titlul original: Global Peace and the Rise of Antichrist
Copyright 1990 by Dave Hunt
Editat de Harvest House Publishers (SUA)
Copyright 1997 by Editura Agape
Traducător: Olimpiu S. Cosma
Tiparul: Agape S.R.L.
Str. Podului 8
2300 Făgăraş
ISBN 973-9228-18-6
Cuprins
1. Falsul Cristos
2. Cînd se zice: „Pace şi siguranţă"
3. împlinire în zilele noastre?
4. Ultimele „zile din urmă"?
5. O Europă unită: Primul pas către Pacea Globală?
6. Remarcabila profeţie a lui Daniel
7. Două mari mistere
8. Imperiul Roman renăscut
9. împăraţi şi papi
10. Prostituata Babilon
11. Comunism, catolicism şi destinul lumii
12. Ecumenismul şi Noua ordine mondială
13. Ecologie şi Pace globală
14. A fost Isus din Nazaret cu adevărat Cristosul?
15. Semnele timpului
16. El trebuie să vină de două ori!
17. Israel şi musulmanii din Arabia
 2

18. Misterul Trinităţii

19. Cristos şi Anticrist în bătălia finală
20. Pregătirea pentru înşelăciune
21. Speranţa creştină Anexe
Note
7 13 23 35 50 59 68 80 92 104 122 136 151 164 178
188 202 214 229 241 257 268 288
1.
Falsul Cristos
UNDEVA, TOCMAI ÎN ACEASTĂ CLIPĂ, pe planeta Pămînt, este
aproape sigur că Anticrist trăieşte - aşteptînd semnalul apariţiei lui. Este
această afirmaţie doar o căutare după senzaţional? Departe de asta! Această
probabilitate se bazează pe o evaluare lucidă a evenimentelor actuale în
legătură cu profeţia biblică. Om matur deja, el este probabil activ în
politică, poate chiar un lider mondial admirat, al cărui nume se află zilnic
pe buzele tuturor. Ar putea fi la fel de bine capul unui concern
multinaţional, vreun bancher foarte bogat şi care acţionează internaţional
din culise, ori vreun idol în sport. Este însă posibil ca el să apară dintr-
odată pe scenă dintr-un anonimat total. în orice caz, el se pregăteşte încă de
pe acum cu toată grija pentru misiunea lui, deşi probabil că nu are nici cea
mai mică idee despre rolul decisiv pentru care îl pregăteşte Satan şi pe
care-l va sili într-o zi să-l joace.
Oricine ar fi şi oriunde s-ar afla, acest om este stăpînit de o singură pasiune
- setea de putere. Dar lucrul acesta nu are nici o influenţă asupra faptului că
apariţia sa publică este caracterizată de bunăvoinţă, prudenţă, integritate şi
principialitate. Cu siguranţă că nu pare să fie mai rău decît norma acceptată
în societatea lipsită de principii morale de astăzi. Este posibil să fie sincer
convins pînă în această clipă a vieţii lui că motivele lui sunt complet pure şi
altruiste.
Obsesia care îl mînă pe acest om extraordinar să exceleze în ceea ce face i-
a temperat calităţile strălucitoare, şi în loc de asta i-a aprins carisma sa
deosebită care face din el Mesia ales de Satan ca să conducă lumea. Aşa
cum lăcomia de bani a lui Iuda 1-a făcut vulnerabil în faţa lui Satan, tot aşa
pasiunea acestui bărbat pentru putere este punctul lui slab- Satan a găsit în
el pe cel prin care poate face o trădare şi mai perfidă a lui Cristos. Anticrist
 3

este atît de mult mînat de visul lui de a conduc si stăpîni - şi poate, în ochii
lui, chiar de a salva - lumea, încît va plati orice preţ, chiar posesiunea
satanică, ca să-şi facă un nume şi să intre în istorie. Aşa a fost prezis, şi aşa
se va întîmpla.
Anticrist! Mediile de comunicare în masă ne-au influenţat într-atît
imaginea, încît la auzul acestui cuvînt noi ne şi gîndim imediat la o figură
sinistră, care este răul întruchipat. Dar asemenea caricaturi hollywodiene
fac doar jocul Anticristului adevărat, întrucît în felul acesta nu va fi
suspectat sau bănuit cel ale cărui calităţi uimitoare îi ascund foarte bine
adevăratele intenţii. Cînd i-a venit timpul ridicării la putere "- ea va fi în
mijlocul unei crize globale fără precedent -, el va fi salutat şi ovaţionat ca
salvatorul lumii, şi aşa va şi părea că este.
Apostolul Pavel dă deoparte toate concepţiile greşite larg răspîndite şi ne
dă faptele înspăimîntătoare: „Satan însuşi s-a transformat într-un inger de
lumină. Nu este mare lucru deci dacă şi slujitorii lui se transformă în
slujitori ai dreptăţii..." (2.Corinteni 11:14-15). Nici Anticristul nu e un
„slujitor" obişnuit al lui Satan. De aceea, putem fi siguri că el se va arăta ca
cel mai pur „înger de lumină" pe care-1 poate produce Satan. într-adevăr,
însuşi titlul lui implică lucrul acesta.
Cu toate că prefixul grecesc „anti" înseamnă în general „împotriva",
„contra" sau „opus lui", el poate însemna şi „în locul lui" sau „un substitut
(înlocuitor) pentru". Anticristul va întruchipa ambele înţelesuri. El se va
opune lui Cristos în timp ce va pretinde că este Cristos. Această Mascaradă
e cu atît mai uşor crezută în societatea noastră de astăzi, în care deosebirea
între bine şi rău s-a şters pînă la a nu mai fi recunoscuta, şi în care chiar
cele mai prestigioase universităţi şi seminare au eliminat din gîndirea lor
noţiunea de absoluturi morale.
Societatea a suferit şi suferă o pregătire pas-cu-pas pentru sosirea lui Mesia
lui Satan, şi în stadiul actual al istoriei lumii a produs o generaţie atît de
pervertită şi de stricată, încît ea îl va lua pe Anticrist drept Cristos.
In numele libertăţii şi al dreptului de a alege, ţara noastră, care este una din
cele mai binecuvîntate naţiuni, i-a condamnat pe cei încă nenăscuţi la cea
mai crudă dintre morţi; a făcut o bătaie de joc din sfinţenia casătoriei; se
distrează cu programe şi filme axate pe teme
 4

ca sadismul, satanismul şi perversiunile sexuale; a distrus milioane din

tinerii ei cu droguri, a umplut oraşele cu crimă şi tîlhărie, şi a otrăvit
planeta Pămînt. Răul va fi curînd gata de seceriş.
Chiar dacă ne-am aştepta la o asemenea devastare morală şi ecologică într-
o lume decăzută, ne întrebăm dacă situaţia n-ar trebui să arate altfel în
Biserică. Cei ce se numesc creştini, şi chiar evanghelici născuţi din nou,
ascultă aceeaşi muzică, văd aceleaşi filme, privesc aceleaşi programe de
televiziune, au aceiaşi idoli, care astăzi sunt, iar mîine vor fi deja uitaţi, şi
au cam acelaşi stil de viaţă. Comparativ cu generaţia de acum 50 de ani,
sunt nişte analfabeţi biblici. Lucrul acesta este adevărat mai ales în ce
priveşte profeţiile din Scriptură. Ei pot avea ocazional mustrări de
conştiinţă şi pot chiar să se căiască de păcatele lor cu prilejul unor adunări
de trezire sau al unor servicii de duminică seara care fac apel la sentimente,
dar nu prea le va trece prin minte faptul că aici este implicat ceva mult mai
important - faptul că generaţia lor este coaptă pentru ca Anticristul să-şi
facă apariţia.
Anticrist? Cei mai mulţi oameni îl iau la fel de puţin în serios ca pe Moş
Crăciun sau Baba Cloanţa. Tot ce ştiu ei despre el sunt denaturările pe care
le concep filmele de groază. Dar adevărul este cu mult mai înspăimîntător,
chiar dacă lumea va crede la început că a intrat într-o epocă de aur de pace
şi prosperitate sub comanda celui mai strălucit şi mai binevoitor lider din
istorie.
Isus a avertizat ca multi vor venii şi vor pretinde că sunt Cristos . Aceşti
numeroşi anticrişti mai puţin importanţi care erau deja în lume, aşa cum a
explicat apostolul Ioan în l.Ioan 2:18, vor pregăti calea pentru adevăratul
Anticrist care se va arăta în „zilele din urmă". Şi aceasta este ultima mare
înşelăciune.: Satan se dă drept Dumnezeu, Anticristul se deghizează în
adevăratul Cristos, şi nu numai lumea, -dar si o biserică apostată va fi
atrasa în jocul unui asalt frontal împotriva creştinismului, cel Rău va
perverti Biserica din interior prin aceea că se va da drept întemeietorul ei.
Cu şiretenie, el îl va prezenta deformat pe Cristos, pretinzînd în acelaşi
timp că este Cristos. Şi prin acest proces de substituire, el va submina şi va
perverti tot ceea ce este cu adevărat Cristos. Orice mai puţin decît o
strategie diabolică răuvoitoare ar fi nedemnă de geniul lui Satan.
Acesta este un scenariu complet diferit de cel pe care şi-i imaginează cei
 5

mai mulţi oameni. Dacă ei cred de fapt într-un Anticrist care există în mod
real, atunci aşteaptă un monstru pe care orice copil l-ar recunoaşte imediat.
în realitate, el va fi cea mai asemănătoare falsificare a lui Cristos pe care o
poate produce Satan. Total înşelată de această mascaradă neruşinată, lumea
îl va ovaţiona ca salvator al ei.
Dacă Anticristul va pretinde ca, intr-adevar, el este Cristosul, atunci
adepţii lui trebuie să fie „creştini"! Biserica din zilele acelea îl va ovaţiona
fără excepţie ca lider al ei.
O asemenea înşelare perversă şi totală întrece puterea noastră de
imaginaţie. Cu siguranţă că nu lucrul acesta îl cred cei mai mulţi dintre noi,
ca să nu mai vorbim de ceea ce mediile de comunicare în masă au sădit în
mintea publicului. Totuşi aceasta e imaginea pe care ne-o prezintă Biblia şi
spre care par să indice tot mai limpede evenimentele actuale. Este tema de
care ne vom ocupa în paginile care urmează.
Se observă imediat că un asemenea scenariu greu de imaginat necesită
împlinirea anumitor condiţii preliminare care să-1 facă credibil şi
realizabil. Mai întîi, biserica apostată din zilele din urmă trebuie să
desnadajduit de stricată, încît să se opună de fapt învăţăturii date de
Cristos, insistînd în acelaşi timp că-I este fidelă. Minciuna lui Satan trebuie
Sa fie onorată ca adevăr al lui Dumnezeu fără ca liderii bisericii care înşală
şi cei care sunt înşelaţi să ştie că a avut loc o asemenea metamorfoză. Mai
mult, această pervertire trebuie să fi provenit din însăşi biserica „zilelor din
urmă" chiar înainte de apariţia Anticristului.
Chiar lucrul acesta trebuie să-l fi avut apostolul Pavel în minte atunci cînd
a avertizat: „Nimeni să nu vă înşele în vreun chip, pentru că ziua [aceea] nu
va veni pînă nu va fi venit mai întîi apostazia [deviere de la credinţă, de la
calea dreaptă a lui Dumnezeu arătată in Scriptură] şi nu va fi fost dezvăluit
-omul păcatului [Anticristul], fiul pierzării" (2.Tesaloniceni 2:3). Cu toate
că apostazia este legată fără îndoială de o simultană decădere morală
generală în societate care afectează orice domeniu al vieţii de la familie la
învăţămînt, viaţa de afaceri şi politică, sensul principal e o îndepărtare de
la adevărul, cuvintului lui Dumnezeu. Învatătura..sănătoasă va fi dispreţuită
(2.Timotei 4:1-4). La mulţi oameni, adevărul obiectiv va fi fost înlocuit cu
sentimente şi experienţă.. Pentru alţii, intelectualismul şi scepticismul vor
fi justificat ceea ce pare să fie o nouă credinţă foarte raţională.
 6

Isus însuşi, care a ridicat întrebarea dacă va mai fi credinţă pe pămînt

înainte de revenirea Sa (Luca 18:8), a folosit un limbaj asemănător cu acela
al lui Pavel. Cînd discipolii Săi L-au întrebat ce va caracteriza zilele din
urmă chiar înainte de întoarcerea Lui, El a explicat că va fi o vreme a celei
mai mari înşelări religioase pe care a văzut-o lumea pînă atunci sau pe care
o va mai vedea vreodată. El a precedat aceste observaţii cu avertizarea
solemnă: „Vedeţi să nu vă însele cineva" (Matei 24:4; cf. 24:5,11,24).
Cei care iau în serios asemenea avertizări nu vor cădea pradă spiritului din
zilele din urmă. Ca şi Dumnezeu, care deplînge o lume răzvrătită şi-Şi
amînă judecăţile ca să le dea timp oamenilor să se pocăiască, aceşti oameni
se străduiesc pasionaţi de a duce lumii adevărul Său. Oricine îl iubeşte pe
Dumnezeu mai mult decît această lume, şi aprecierea făcută de Dumnezeu
a propriei lui vieţi înseamnă pentru el mai mult decît părerea mereu
schimbătoare a altor oameni, va fi ocrotit de marea înşelăciune care va
trece ca un tăvălug peste lume. Celor ce se tem de Dumnezeu şi-I păzesc
Cuvîntul nu le este teamă de ceea ce pot crede sau spune alţii despre ei.
Lumea trebuie să fie pregătită atît din punct de vedere religios, cît şi politic
pentru a-1 putea întîmpina pe Anticrist atunci cînd acesta se va ridica brusc
la putere. Dacă „creştinismul" urmează să fie religia mondială oficială
(cum trebuie să fie cazul dacă Anticristul pretinde că este Cristos), atunci
trebuie să devină destul de larg pentru a se adapta la toate credinţele din
lume. în ce priveşte climatul politic, lumea trebuie să fie unită în dubla
chestiune a păcii mondiale şi a supravieţuirii ecologice atunci cînd apare
acest bărbat.
Prin multele evenimente uimitoare întîmplate foarte recent, liderii politici
s-au văzut transportaţi brusc şi aproape miraculos într-o lume nouă care
pare să promită o evoluţie favorabilă. Multe se datorează iniţiativei
preşedintelui sovietic Mihail Gorbaciov. Neobişnuitul său discernămînt,
perspicacitate şi curaj a deschis Europa de Est spre un nivel de relaţii cu
lumea dinafară de neimaginat mai înainte, a sfîrşit Războiul Rece şi a
început o nouă eră de încredere reciprocă şi parteneriat crescînd între
Statele Unite şi Uniunea Sovietică.
în ultimii 70 de ani am trăit cu teama ca totalitarismul comunist să nu se
deplaseze spre vest ca să înghită lumea liberă. Dar vedem deodată în faţa
ochilor deschizînduni-se o imagine uimitor de schimbata, care i-a luat prin
 7

surprindere chiar şi pe cei mai străluciţi strategi:

Democraţia se deplasează spre est! Alegeri libere sunt ţinute chiar şi în
U.R.S.S. De ce tocmai această nouă libertate face jocul Anticristului, vom
înţelege tot mai limpede în paginile care urmează.
Da, China a reprimat pe cei care căutau reforme similare. Totuşi chiar şi ea
trebuie în cele din urmă să cadă pradă opiniei mondiale sau să suporte o
izolare tot mai mare şi mai costisitoare de o comunitate internaţională
crescîndă care a devenit remarcabil de unită. Lumea islamică, la rîndul ei,
îşi vede de programul şi ţelurile ei şi este încă susceptibilă la chemarea
bruscă pentru un Război Sfînt împotriva restului omenirii. Dar în ţările
arabe, precum şi în restul omenirii există o opoziţie faţă de stăpînitorii
autocraţi, atît religioşi, cît şi profani, şi o mare tînjire după democraţie,
tînjire care nu mai poate fi negată. Există o mişcare internaţională a
maselor populare care ar putea contribui la o răspîndire mondială a
democraţiei şi care ar reuşi să facă lucrul acesta într-un timp mai scurt decît
am crede.
în ciuda ostilităţilor care pîlpîie periodic şi a unor conflicte politice grave,
promisiunea păcii pe pămînt n-a părut niciodată mai realistă decît în
prezent. într-un timp surprinzător de scurt, se va părea că omenirea s-a unit
în sfîrşit ca să elimine ameninţarea unor războaie majore de pe această
planetă. în sfîrşit se va fi dobîndit pace globală. Dar tocmai aceasta - oricît
de ciudat ar părea - este cel mai rău lucru care ni s-ar putea întîmpla, aşa
cum vom vedea.
în paginile următoare vom trasa evenimentele şi procesele care pregătesc
calea pentru apariţia Anticristului pe scena istoriei mondiale. Cortina este
gata să se ridice pentru ultimul act al istoriei umane. Cu toate că Dumnezeu
a ascuns cu bună ştiinţă multe lucruri de ochii noştri, ne-a spus ceea ce
doreşte să ştim despre incredibila confruntare personală dintre Cristos şi
Anticrist spre care se grăbesc acum evenimentele - şi despre rolul pe care
trebuie să-1 jucăm fiecare dintre noi. Profeţia este o temă dificilă, şi mulţi
oameni au fost dezamăgiţi de eşecul unor interpretări greşite. Alţii cred că
subiectul este în mod necesar deprimant şi descurajant, şi astfel trebuie
evitat. Dar adevărata imagine nu este deloc întunecată şi sumbră, deoarece
profeţia oferă de asemenea o ocazie unică pentru cei care înţeleg „semnele
vremurilor" şi care vor să creadă şi să acţioneze conform cu ceea ce declară
 8

Biblia că se va întîmpla în zilele noastre.

2.
Cînd se zice: „Pace şi siguranţă"
O PACE DREAPTĂ ŞI DURABILĂ! Aceasta este tînjirea universală a
omenirii încă din zorii istoriei. Pace mondială, sfîrşitul oricărui război
odată pentru totdeauna! Nimic nu pare mai de dorit, şi totuşi mai greu de
obţinut decît această pace! Dacă privim progresele spectaculoase pe care
omul le-a făcut în oricare alt domeniu, ne întrebăm de ce n-a găsit încă o
reţetă pentru pacea globală. .Cum s-a întîmplat oare că am devenit nişte
uriaşi nucleari, în timp ce-am rămas nişte pitici morali?
Ce lume incredibil de minunată ar putea produce ştiinţa şi tehnologia dacă
ar înceta odată distrugerea ruşinoasă de vieţi şi bunuri omeneşti, iar
miliardele de dolari cheltuiţi pentru înarmări ar putea fi folosiţi în scopuri
constructive! Dar acum, în sfîrşit, perspectiva unei păci aşa cum lumea încă
n-a cunoscut-o pare să se fi metamorfozat dintr-un vis imposibil de realizat
într-o speranţă realistă. în realitate, naţiunile lumii vor face într-adevăr să
domnească o pace internaţională fără precedent, şi aceasta probabil curînd.
Noi suntem siguri de lucrul acesta, pentru că ea a fost prezisă de Biblie în
urmă cu mii de ani că se va întîmpla în „zilele din urmă".
Dar acest timp de pace e semnalat nu cu bucurie, ci cu întristare, căci
profeţii au declarat că el va fi semnul prevestitor al unui holocaust care va
aduce în cel mai mare pericol supravieţuirea omenirii pe această planetă.
Oare de ce? Răspunsul la această întrebare trece ca un fir roşu prin întreaga
Biblie, care profeţeşte de fapt venirea a două pe rioade de pace globală:
prima urmează a fi realizată sub Anticrist, iar a doua urmează a fi fondată
prin revenirea lui Isus Cristos în putere şi glorie pe această planetă unde a
fost atît de crunt respins şi crucificat.
14 Dave Hunt
Locuitorii de pe pămînt, sătui de război, vor saluta euforic prima perioadă
de pace, convinşi că a început regatul (împărăţia) de o mie de ani. O vreme
va şi părea că problemele economice, sociale şi ecologice ale lumii au fost
rezolvate. Totuşi, ea se va dovedi a fi o mare înşelare. Profeţii Bibliei au
avertizat că această pace falsă va inaugura marea tribulaţie (necazul cel
mare) după ce Cristos Şi-a luat Biserica la Sine prin „răpire", iar după şapte
 9

ani ea va culmina cu cel mai distrugător război din istorie: Armaghedon!

Ca o prezicere sumbră, apostolul Pavel a declarat:
Cînd ei [lumea, nu adevăraţii creştini] vor zice: Pace şi siguranţă, atunci
vine deodată peste ei distrugerea ca durerile naşterii peste femeia
însărcinată, şi nu vor scăpa (l.Tesaloniceni 5:3).
Pe de alta parte pare de neînţeles că pacea internaţională cîştigată în sfîrşit
ar putea fi preludiul unui dezastru. Dar nu poate fi altfel, pentru că liderii
lumii îşi fac negocierile între ei, dispreţuind total rolul esenţial care trebuie
să fie jucat de Prinţul Păcii, Isus Cristos. Dacă omenirea ar putea ca prin
propriile ei eforturi să instaureze o pace dreaptă şi durabilă, s-ar dovedi că
Biblia - care declară că adevărata pace poate veni numai prin domnia lui
Isus Cristos pe pămînt - nu e adevărată. De aceea, toate încercările
omeneşti sunt sortite eşecului.
Oare spunem prin aceasta că liderii lumii n-ar trebui nici măcar să încerce
să dobîndească pacea globală? Bineînţeles că trebuie să încerce. Dar cei
care nu sunt creştini nu-şi dau seama de zădărnicia eforturilor lor, şi sunt
mînaţi de necesitatea de a folosi orice mijloc posibil pentru instaurarea
păcii. Şi liderii creştini sunt chemaţi să lucreze pentru pacea lumii. în
acelaşi timp totuşi, ei trebuie să declare solemn şi limpede restului lumii că
singura speranţă adevărată pentru pacea globală este să mărturisească şi să
regrete faptul că au încălcat legile lui Dumnezeu, să-L primească pe Isus
Cristos ca Mîntuitorul care a murit pentru păcatele lumii, şi apoi să-I ceară
să Se întoarcă pe acest pămînt ca să domnească.
S-ar putea obiecta că un preşedinte creştin al Statelor Unite ar fi luat în rîs
dacă ar prezenta cu seriozitate un asemenea mesaj Naţiunilor Unite. Dar
problema nu este modul cum ar fi primită o asemenea proclamaţie, ci dacă
ea este fidelă Cuvîntului lui Dumnezeu. Nu suntem oare chemaţi să vorbim
adevărul în dragoste indiferent de modul în care reacţionează la aceasta
ascultătorii?
Biblia se exprimă fără echivoc: „Nu este pace, zice Dumnezeul meu,
pentru cei nelegiuiţi" (Isaia 57:21). Pînă ce omul nu s-a pocăit de păcatul
lui şi nu s-a împăcat cu Dumnezeu nu poate exista pe pămînt pace
adevărată. îngerii au vestit naşterea lui Isus cu aceste cuvinte: „Glorie lui
Dumnezeu în înălţime, şi pe pămînt pace, bunăvoinţă faţă de oameni"
(Luca 2:14). Prinţul păcii este Cel prin care este întemeiat regatul lui
 10

Dumnezeu de pace (Isaia 9:6,7). Nu există altă cale.

Şi oare cum se va face pace? Unii ar vrea să ne facă să credem că pacea
poate fi realizată prin educarea maselor de a se baza pe potenţialul lor
interior spre bine. Alţii sugerează că ar trebui să convingem pe oricine,
pentru propriul lor beneficiu şi pentru supravieţuirea omenirii, să urmeze
exemplul perfect al lui Isus. Alţii, la rîndul lor, cred că ar trebui cumva să-i
convingem pe liderii lumii de zădărnicia agresiunii. Mai sunt şi cei care
sunt convinşi că mesajul despre „paternitatea universală a lui Dumnezeu şi
fraternitatea omului" va aduce respect pentru drepturile fiecăruia şi ne va
permite să trăim împreună în pace. Totuşi, toate cele de mai sus au fost de
atîtea ori încercate, şi omul a eşuat de fiecare dată.
Şi în privinţa aceasta Biblia este foarte limpede. Petru a explicat primilor
păgîni convertiţi după învierea lui Cristos că pacea trebuie predicată prin
Isus Cristos (Fapte 10:36). Acesta este un gînd radical pentru majoritatea
creştinilor de astăzi. Care predicator sau evanghelist predică astăzi la radio
sau televiziune despre pacea globală prin Isus Cristos? Pavel a declarat că
această pace era „atît pentru voi care eraţi departe [păgînii, ne-evreii], cît şi
celor care erau aproape [evreii]" (Efeseni 2:17) - şi că această pace este
posibilă numai prin fapul că Isus Cristos a murit pentru păcatele lumii:
Dumnezeu... ne-a împăcat cu Sine prin Isus Cristos... Dumnezeu era în
Cristos [pe cruce], împăcînd lumea cu Sine... [iertîndu-le] nelegiuirile... şi
ne-a încredinţat nouă cuvîntul despre împăcare (2.Corinteni 5:18,19).
[Dumnezeu], făcînd pace prin sîngele crucii Lui [a lui Cristos], ca prin El
să împace totul cu Sine... în corpul Lui de carne prin moarte... (Coloseni
1:20,22).
16 Dave Hunt
Profeţii evrei au promis atingerea păcii perfecte sub domnia lui Mesia, cînd
nu va mai fi putrezire şi poluare, cînd boala şi moartea vor fi rare, iar
pămîntul un paradis. Despre acea domnie timp de o mie de ani, Biblia
declară: „Mila şi adevărul s-au întîlnit; dreptatea şi pacea s-au sărutat una
pe alta" (Psalm 85:10). Nu poate exista pace reală fără să fi triumfat mila,
adevărul şi dreptatea. Credem noi ce spune Biblia? Atunci creştinii trebuie
să declare acest fapt ca o parte a proclamării Evangheliei despre Isus
Cristos.
Hxistă unii în Biserica de azi care deplîng lipsa de implicare socială din
 11

partea multor creştini. Ei lucrează pentru dreptatea socială, pentru salvarea

ecologică a planetei noastre poluate, şi pentru pace şi armonie intre
naţiunile lumii. Aceastea sunt preocupări bune şi legitime, dar obiectivele
nu vor fi atinse fără supunerea la planul lui Dumnezeu pentru această lume.
Evanghelicii tind să prezinte Evanghelia în mod exclusiv ca un remediu
pentru păcatul personal şi ca o cale spre un cămin etern în cer. Si neglijează
în general s-o proclame ca pe mijlocul lui Dumnezeu de a aduce pace
acestei planete chinuite, aşa cum au făcut îngerii la naşterea lui Cristos şi
aşa cum a făcut Biserica primară. Este de datoria fiecărui lider politic
creştin, fie el preşedinte, ambasador sau altă persoană oficială, să arate în
mod clar întregii lumi că toate eforturile omeneşti de dobîndire a păcii sunt
zadarnice, dacă Isus Cristos nu este invitat să Se întoarcă pe acest pămînt
ca să domnească în inimile oamenilor şi peste toate naţiunile.
Creatorul universului şi al omenirii, care este numit „Dumnezeul păcii" de
cinci ori în Noul Testament,1 are un plan de pace pentru planeta pămînt -
un plan care este respins cu dispreţ, pentru că se încearcă stabilirea unei
păci umaniste. Aceasta din urmă, de fapt, va funcţiona în mîinile
Anticristului, care este primit în mod necesar atunci cînd adevăratul Prinţ al
Păcii este exclus din planurile omeneşti. Acuzîndu-i pe liderii lui Israel
pentru împietrirea inimii lor, Cristos a vorbit despre consecinţele
respingerii Lui ca Mesia al lui Israel - o respingere la care va adera într-o zi
întreaga lume: „Eu vin în Numele Tatălui Meu, şi voi nu Mă primiţi; dacă
va veni altul în propriul său nume, pe el îl veţi primi" (Ioan 5:43). Profetul
Daniel a avertizat cu privire la acel impostor, Anticristul: „în pace va
distruge el pe mulţi" (Daniel 8:25).
Cînd se zice „Pace şi siguranţă" 17

Pare o neruşinare chiar şi să pui la îndoială optimismul internaţional în curs

care s-a înflăcărat atît de brusc în timpul ultimelor cîteva luni din 1989 şi
care de atunci a cîştigat tot mai mult teren. Cu siguranţă că perioada aceea
va fi socotită multă vreme ca cea mai uimitoare epocă din timpurile
moderne, dacă nu din întreaga istorie a omenirii. Cu toate acestea, ea ar
putea marca foarte bine un pas uriaş spre acea primă perioadă înşelătoare
de pace la care se gîndeau profeţii, în paginile care urmează vom explica
mai îndeaproape multele motive pe care le avem de a crede lucrul acesta.
 12

Zi de zi, prin miracolul televizorului, lumea a privit uimită desfăşurarea

senzaţională a unor evenimente care fuseseră considerate mai înainte ca
imposibile. în mod inexplicabil, Cortina de Fier dintre Ungaria şi Austria a
fost trasă la o parte, lăsînd ca zeci de mii de oameni din Germania de Est să
fugă în Occident. Acel eveniment extraordinar a fost urmat de căderea
zidului Berlinului, şi o mulţime în delir s-a năpustit peste el în ambele
direcţii.
Ca la o comandă supranaturală, dictaturile comuniste aparent invulnerabile
din Europa de est au căzut rapid una după alta, ca nişte piese din jocul de
domino. Ele au fost doborîte nu din exterior, ci din interior, nu prin armate
invadatoare, ci prin cetăţeni neînarmaţi mărşăluind pe străzi cu sutele de
mii şi copleşindu-şi tiranii doar prin numărul lor. Singura excepţie a fost
România, unde a fost nevoie de armată şi de multă vărsare de sînge pentru
ca regimul cel rău să poată fi înlăturat. Şi toate acestea s-au întîmplat fără
ca Uniunea Sovietică să se amestece - ba chiar cu încurajarea ei -, care a
fost o altă dovadă, dacă mai era nevoie, că începuse o nouă eră. Imposibilul
se întîm-plase! Din cetatea Vaticanului, papa Ioan Paul II a anunţat că
lumea se afla într-un „moment foarte deosebit... ca şi cum s-ar fi trezit din-
tr-un coşmar şi s-ar fi deschis pentru o speranţă mai bună".2
Succesiunea incredibil de rapidă a evenimentelor părea să nu vestească
altceva decît sfîrşitul rapid al comunismului în Europa, însoţit de scuzele
publice de neconceput mai înainte ale liderilor comunişti pentru păcate
trecute şi negijenţe. Nu mai avea nici un rost să se nege că marxismul,
ideologia pe care o propovăduiseră ca pe salvarea lumii eşuase în mod
deplorabil. Aparent de nicăieri, şi fără o explicaţie raţională, libertatea şi
democraţia au măturat ca un uragan întreaga Europă de Est. Rusia şi
sateliţii ei sufereau o transformare rapidă şi radicală care a luat prin
surprindere chiar şi pe cei mai informaţi observatori de la Kremlin. Aşa
cum va afirma mai tîrziu preşedintele George Bush, la data de 31 ianuarie
1990, în declaraţia guvernului său:
Evenimentele din anul care tocmai s-a terminat — revoluţia din '89 - au
fost o reacţie în lanţ, o schimbare atît de izbitoare, încît marchează
începutul unei noi ere în politica mondială... Astăzi, odată cu prăbuşirea
comunismului, obiectivul nostru trebuie să fie... preluarea conducerii
pentru făurirea celei mai bune speranţe a libertăţii - o mare şi crescîndă
 13

comunitate de naţiuni libere... Şi este timpul să clădim pe noua noastră

relaţie cu Uniunea Sovietică, pentru a sprijini şi promova un proces paşnic
de schimbare internă spre democraţie şi economie de piaţă mai liberă.3
în timp ce s-au desfăşurat aceste evenimente remarcabile, am primit
numeroase apeluri telefonice şi scrisori, care-mi aminteau de o carte pe
care o scrisesem cu şapte ani înainte, Peace, Prosperity and the Coming
Holocaust (Pace, prosperitate şi holocaustul care vine). „Am putut să
urmărim toate evenimentele exact cum le-aţi descris dumneavoastră în
carte", mi s-a spus în mod repetat, „şi acum această evoluţie incredibilă din
Europa de Est e punctul culminant!" Aşa părea într-adevăr. Peste tot se
vorbea cu entuziasm despre pacea globală — şi se părea că era ceva
îndreptăţit. Dar pentru cei care au crezut ce au vestit apostolii şi profeţii în
Biblie, se vedea tot mai mult cum se ridica cortina pentru ultima mare
dramă a pămîntului. Cu siguranţă că Anticristul aşteaptă în culise cuvîntul-
cheie pentru a-şi prelua în sf îrşit rolul principal pe scena lumii - şi apoi
vine holocaustul!
în 1982, pe cînd scriam acea carte, rata şomajului se afla la cel mai înalt
nivel din perioada postbelică, şi el tot creştea. Atmosfera de declin a lumii
se răspîndea în Wall Street. După luni de slăbiciune şi pesimism, indicele
Dow-Jones pentru cursul acţiunilor s-a stabilizat la 700 de puncte, şi
experţii preziceau o cădere abruptă care să rivalizeze, dacă nu cumva să
depăşească crahul de bursă din 1929. Nişte cărţi scrise de autori creştini
care preziceau căderea dolarului, o prăbuşire internaţională a băncilor şi
atacul sovietic iminent asupra Israelului, fapt ce ar fi declanşat cel de al
treilea război mondial, au devenit nişte best-sellere. Aproape că nu era nici
o îndoială că Orientul Mijlociu putea exploda în orice clipă. Comentatorii
necreştini erau de acord că perspectivele politice şi economice nu fuseseră
niciodată atît de sumbre de cînd o lume distrusă începuse să se regenereze
singură din ruinele celui de al doilea război mondial.
în acest context, şi bazat pe o abordare directă şi cinstită a profeţiilor
biblice, am prezentat un „scenariu alternativ" — titlul primului capitol. S-a
sugerat că, în contrast cu aşteptările larg răspîndite, dacă ne-am găsi într-
adevăr în ultimele zile care preced răpirea Bisericii, atunci am vedea o
îmbunătăţire neîncetată a situaţiei mondiale în toate domeniile. Piaţa de
acţiuni ar ajunge din nou la un nivel maxim, „reaganomica" - o politică
 14

economică concepută în special de Ronald Reagan — ar da roade, dolarul

s-ar întări, şi în faţa ochilor noştri s-ar desfăşura o prosperitate crescîndă,
deşi nu pe baze solide. Politicienii de frunte ai lumii şi-ar clarifica
diferenţele, ar reduce sau chiar desfiinţa tensiunile şi ar făuri acorduri care
să aducă o nouă speranţă şi o aparentă pace pe planeta noastră tulburată.
„Venirea unei noi ere de pace şi prosperitate fără precedent, la orizont"4
care era evocată în acea carte este pe cale de împlinire. Evenimentele din
timpul ultimilor opt ani, de departe cea mai lungă perioadă din istoria
postbelică fără „recesiune", au evoluat uimitor de precis, aşa cum
prezisesem în cartea menţionată mai sus. Bursa de valori a ajuns la înălţimi
de neconceput mai înainte, în timp ce rata şomajului a scăzut tot mereu la
un nou minim. Glasnost (deschidere) şi perestroika (restructurare)
preşedintelui sovietic Mihail Gorbaciov, văzute la început cu suspiciune,
au devenit expresii curente pentru o lume occidentală recunoscătoare.
întîlniri la vîrf sovieto-americane tot mai prieteneşti şi negocieri privind
dezarmarea au trezit noi speranţe privind arme mai puţine şi o pace
internaţională durabilă. Săptămînalul conservator din Londra, Spectator, a
făcut o evaluare a acestei situaţii neobişnuite:
Europa trăieşte acum cea mai fericită epocă a istoriei ei. S-a bucurat deja
de cea mai lungă perioadă fără război general - 45 de ani, 1945-90 - de cînd
s-a format noţiunea de Europă în timpul Evului Mediu. în plus, la vest de
Cortina de Fier - pentru prima dată în istorie - fiecare stat european este o
democraţie parlamentară. Iar Europa la vest de Cortina de Fier face un
progres neîncetat spre crearea unor instituţii economice comune, [în timp
ce]... toate statele europene libere se bucură de cel mai înalt standard de trai
din istoria lor, şi se speră un viitor şi mai strălucit pentru anii 90.5
„Scenariul alternativ" pe care l-am prezentat cu opt ani în urmă are încă
nevoie de multă vreme pentru a pregăti lumea pentru holocaustul final.
Totuşi, prăbuşirea neaşteptată şi extraordinară a regimurilor comuniste în
Europa de Est care a survenit atît de rapid în timpul ultimei jumătăţi a lui
1989 a făcut brusc ca perspectiva unei păci mondiale - şi ca urmare răpirea
Bisericii şi apariţia Anticristului - să fie mult mai apropiate, poate, decît
credem.
Din perspectiva profeţiei biblice este nevoie de o mare prudenţă, mai
degrabă decît de o euforie larg răspîndită în evaluarea recentei introduceri
 15

de noi libertăţi în ţările comuniste şi a relaţiilor îmbunătăţite cu Occidentul.

Nu avem voie să neglijăm călăuzirea Scripturii în evaluarea evenimentelor
în curs. Iar dacă luăm în serios Cuvîntul lui Dumnezeu, atunci vom vedea
că evenimentele la care suntem martori în toată lumea ar putea să ducă
foarte bine nu la rezolvarea problemelor omenirii, ci la cel mai mare
dezastru din istorie.
Nu este oare riscant să încercăm a corela evenimentele actuale cu profeţia
biblică? Ba da. Totuşi, dacă profeţia biblică privind „zilele din urmă" este
cu adevărat inspirată de Dumnezeu, atunci trebuie să vină timpul cînd ceea
ce au scris profeţii descrie nişte evoluţii actuale, în paginile următoare vom
vedea că în titlurile de pe prima pagina a ziarelor, în radiojurnalele şi
telejurnalele de astăzi se regăseşte exact ceea ce au prezis profeţii cu mult
timp în urmă privind punctul culminant al istoriei omenirii.
Am avut privilegiul de a fi martori prin intermediul micilor ecrane la
neîncrederea şi totodată veselia de pe feţele şi în vocile celor de curînd
eliberaţi de sub opresiunea regimurilor comuniste. Şi, într-o anumită
măsură, am luat parte la bucuria care a cuprins Europa de Est. Am îndrăzni
oare să insinuăm ceva care să micşoreze şi să domolească optimismul de
acum? Totuşi, trebuie să facem lucrul acesta, pentru că profeţia biblică îl
cere. Şi istoria ne învaţă ceva dacă vrem s-o ascultăm.
Am face bine să ne reamintim că într-o Europă cu puţin timp înainte de a
izbucni cel de al doilea război mondial domnea încrederea
Cînd se zice „Pace şi siguranţă" 21
optimistă că pacea era asigurată. Biografia captivantă a lui Sir Winston
Churchill scrisă de William Manchester evocă în noi amintiri neplăcute şi
obsesive despre Hitler - un om care aproape ar fi putut să devină
Anticristul -, şi care a înşelat lumea cu promisiunile lui de pace:
Thomas Jones, care a intrat şi a ieşit în Whitehall timp de aproape un sfert
de secol, a scris în jurnalul lui: „... Tot felul de oameni care l-au întîlnit pe
Hitler sunt convinşi că el este un factor de pace... [El] nu caută războiul...
[ci] prietenia".
La o întîlnire de presă după o convorbire cu Hitler timp de o oră, Lloyd
George a spus că-1 privea ca pe „cel mai mare german în viaţă..." Un an
mai tîrziu a scris: „... Aş dori să avem astăzi un om cu calităţile lui în
fruntea politicienilor din ţara noastră"... Scopurile naziştilor au fost
 16

aplaudate chiar şi de clerul anglican, dintre care unii şi-au exprimat

„admiraţia neţărmurită pentru aspectele morale şi etice ale programului
naţional-socialist, pentru poziţia clară faţă de religie şi creştinism şi pentru
principiile etice ale Mişcării".
Sir John Simon, ministrul de externe al maiestăţii sale din 1931 pî-nă în
1935... [a văzut] în Hitler... nu aroganţă, ci un om „mai degrabă retras şi
timid..., care s-a arătat puţin interesat de politica din Europa occidentală".
Mai tîrziu, el 1-a descris regelui George ca pe „o Ioana d'Arc austriacă cu
mustaţă"...
Arnold Toynbee... care era şi el fascinat şi încîntat de cancelarul Reich-
ului, a declarat că era „convins de sinceritatea lui cînd dorea pacea în
Europa şi prietenia strînsă cu Anglia".6
Winston Churchill nu s-a lăsat înşelat de Hitler, dar a rămas aproape singur
în avertizarea lumii că intenţiile reale ale Fiihrer-ului vor să cuprindă
Europa în război. Privind înapoi cu perspectiva limpede pe care o avem
acum, pare incredibil ca politicienii de frunte din zilele acelea să fi fost
aproape unanimi în lauda lor adusă acestui semizeu iraţional care devenise
conducătorul Germaniei, şi în încrederea lor că pacea era asigurată.
înşelarea era aproape perfectă. Dar eroul pe care îl lăudau toţi erau un
megalomaniac periculos care îşi va avea într-o zi locul împreună cu cei mai
inumani monştri din istorie. Mai mult, el îşi dezvăluise sincer planurile rele
încă de la bun început, dar adevărul dureros era trecut cu vederea de către
aproape toţi.
22 Dave Hunt
Ca în trecut, aşa şi astăzi, politicienii de pe scena internaţională pot fi greşit
evaluaţi şi înţeleşi. Evenimentele-cheie pot fi interpretate greşit. Iar
sentimentul de siguranţă este uneori tocmai atunci cel mai puternic, cînd
lumea se clatină chiar pe marginea prăpastiei războiului. Totuşi optimismul
de astăzi, în multe privinţe, pare bine întemeiat din cauza ultimelor
evoluţii. Chiar şi invadarea Kuweitului de către Irak a devenit o nouă piatră
de hotar pe drumul păcii globale.
Pentru prima dată în istorie, naţiunile lumii, aproape fără deosebire de
opinii, s-au unit împotriva unui agresor şi au întreprins paşi iuţi şi concreţi
pentru a restabili suveranitatea unei ţări care fusese invadată de trupe
străine. Rusia, şi chiar şi China, au stat ferm de partea Statelor Unite. Ceea
 17

ce altfel ar fi putut duce în cele din urmă la un alt război mondial a devenit
o lecţie de istorie, şi anume că s-au terminat zilele în care o naţiune
agresoare poate ataca o altă naţiune fără a fi pedepsită. După cît se pare, s-
au ivit zorile unei zile noi. într-o vorbire adresată poporului american,
preşedintele Bush a declarat:
începem o eră nouă. Această nouă eră poate fi plină de promisiuni, o vreme
de pace pentru toate popoarele. Dar dacă istoria ne învaţă ceva, este că
trebuie să ne împotrivim agresiunii, altfel ea ne va distruge libertăţile.
Politica de aplanare nu ajută la nimic.7 '
Cu luni de zile înainte, Mihail Gorbaciov proclamase deja optimist:
„Vedem cum ia fiinţă o nouă ordine mondială în care coexistenţa paşnică şi
cooperarea pentru beneficiul reciproc bazat pe bunăvoinţă vor fi norme
universale". Alţi politicieni de frunte exprimă aceeaşi încredere. Au oare
dreptate? Tuturor ne-ar plăcea să fie aşa, dar oare care este adevărul?
Din nefericire, adevărul în politică este aproape imposibil de stabilit - ceea
ce face cu atît mai important să deosebim ce spune Biblia. Dar dacă a
existat vreodată un timp în care să avem nevoie să-I cerem lui Dumnezeu
înţelepciune şi să căutăm să vedem ce a profeţit Cuvîntul Lui pentru zilele
noastre, atunci acesta e acel timp. în paginile următoare vom încerca - fără
argumente teologice amănunţite şi complicate - să vedem cît de aproape
putem fi de apariţia lui Anticrist şi de a doua venire a lui Cristos.
3.
împlinire în zilele noastre?
ÎMI ADUC BINE AMINTE CUM, în timpul tinereţii mele, la sfîrşitul
anilor treizeci, ascultam cu convingere crescîndă pe numeroşii predicatori
itineranţi care au vizitat mica noastră adunare de credincioşi pentru a ne
prezenta din pasajele binecunoscute din Biblie „semnele" profeţite care
vestesc apropierea celei de a doua veniri a lui Cristos. Deşi nu atît de
predominant ca în zilele noastre, chiar şi în acele zile scepticismul cu
privire la profeţia legată de „zilele din urmă" era răspîndit printre unii
creştini. Nu era oare o temă prea controversată cu prea multe opinii
diferite? Ce rost ar avea să facem speculaţii referitoare la evenimentele
viitoare? De ce să nu ne trăim în continuare viaţa cu fidelitate în prezent şi
să lăsăm viitorul în seama lui Dumnezeu? La urma urmei, ceea ce urmează
să se întîmple se va petrece la momentul şi modul stabilit, aşa că de ce să
 18

ne facem griji prematur?

Erau totuşi unii care credeau ferm în profeţia biblică şi erau convinşi că
scopul ei e să furnizeze „semne ale timpurilor" care pot fi recunoscute,
pentru a călăuzi atitudinile şi acţiunile unei generaţii viitoare ce ar urma să
fie luată din viaţă la cer la revenirea lui Cristos. Aceasta era concepţia
părinţilor mei şi a creştinilor din cercul nostru de cunoscuţi. Pentru ei toţi,
profeţia juca un rol important. îmi amintesc discuţiile însufleţite despre
locul pe care anumite tendinţe şi evenimente din vremea aceea îl aveau în
schema profetică. Care era semnificaţia crahului bursei de valori din 1929
şi a marii depresiuni economice care a urmat în anii treizeci? Unde se
încadra noua politică economică a preşedintelui Roosevelt, cu măsurile ei
economice şi bancare înnoitoare? Ce era cu Hitler care acumula putere
crescîndă în Germania şi a cărui influenţă creştea şi peste hotare? Putea el
să fie
24 Dave Hunt
Anticristul profeţit? Exista un consens general că der Fiihrer era cu
siguranţă un candidat excelent. Numai timpul urma să dovedească.
Existau mai multe condiţii de bază pe care evanghelicii din zilele acelea le
considerau în general esenţiale pentru o interpretare corectă a profeţiilor
privitoare la „zilele din urmă", dar care par să fi fost în mare măsură uitate
astăzi. în primul rînd, trebuie să se facă deosebire între Biserică şi Israel,
fiecare în parte avînd o relaţie unică cu Dumnezeu şi cu Cristos. Dacă
cineva nu înţelege exact la care dintre aceste două domenii se referă o
profeţie, va ajunge într-o mare confuzie privind evaluarea evenimentelor
care se petrec în „zilele din urmă". Totuşi, printr-o înţelegere corectă,
profeţia aruncă o lumină preţioasă asupra prezentului şi viitorului, în timp
ce profeţiile deja împlinite, dacă sunt recunoscute ca atare, furnizează
dovezi incontestabile că Biblia este într-adevăr Cuvîntul lui Dumnezeu.
în al doilea rînd, trebuie să se facă deosebire între răpire şi a doua venire a
lui Cristos. Acestea erau privite ca două evenimente separate. Răpirea
urma să fie pentru Biserică, atunci cînd Cristos o va lua în văzduh ca să se
întîlnească cu El şi o va duce ca Mireasă a Sa în casa Tatălui Său cu multe
locuinţe, pentru o glorioasă nuntă cerească şi apoi luna de miere. A doua
venire urma să fie pentru Israel şapte ani mai tîrziu, cînd Cristos va veni în
mod vizibil în putere şi glorie cu Biserica Sa pe acest pămînt ca să-Şi
 19

salveze poporul de armatele lui Anticrist şi de a-Şi începe domnia de o mie

de ani de pe tronul restabilit al lui David în Ierusalim.
înainte de Crucea lui Cristos, omenirea era împărţită în două grupe: evreii
şi ne-evreii (păgînii, Neamurile). Atît Vechiul, cît şi Noul Testament arată
foarte clar cum s-a ajuns la această deosebire: legămintele eterne pe care
Dumnezeu le făcuse cu Avraam, Isaac şi Iacob, precum şi cu descendenţii
lor prin Moise. Aceste legăminte erau doar pentru Israel şi-1 separau astfel
de toate celelalte naţiuni de pe suprafaţa pămîntului (Levitic 20:24-26),
făcînd astfel ca „poporul ales" al lui Dumnezeu să fie absolut unic. Israel
era separat de celelalte popoare prin Legea mozaică şi prin relaţia sa
specială cu Cel căruia îi place să Se numească pe Sine „Dumnezeul lui
Avraam... Isaac şi... Iacob" (Exod 3:6). Atît Isus Cristos (Luca 20:37), cît şi
Petru în predica sa inspirată şi convingătoare din ziua Cincizecimii (Fapte
3:13) L-au numit pe Dumnezeu cu acest Nume.
Această deosebire importantă dintre evrei şi ne-evrei este păstrată
consecvent pe tot parcursul Bibliei, iar relaţia specială a lui Israel cu
Dumnezeu este declarată ca fiind eternă. „... Astfel vom fi noi separaţi, Eu
şi poporul tău, de toate celelalte popoare care sunt pe suprafaţa pămîntului"
(Exod 33:16). „Care naţiune de pe pămînt este ca poporul Tău Israel,
pentru care Dumnezeu S-a dus ca să-1 răscumpere şi să fie poporul Său
pentru totdeauna?" (l.Cronici 17:21,22) „... Voi [ne-evreii] eraţi fără
Cristos, fiind străini de comunitatea lui Israel şi de legămintele promisiunii,
fără speranţă şi fără Dumnezeu..." (Efe-seni 2:12).
După Cruce s-a născut o nouă entitate: Biserica, pe care Cristos a promis
că o va construi El (Matei 16:18). Ca urmare, omenirea este acum împărţită
în trei: evreii, ne-evreii şi Biserica. Pavel ne spune să nu dăm „ocazie de
păcătuire nici pentru evrei, nici pentru ne-evrei, nici pentru Biserica lui
Dumnezeu" (l.Corinteni 10:32).
Este esenţial să înţelegem că aceste trei grupe distincte trăiesc alături în
lumea de astăzi, şi aşa va rămîne pînă la sfîrşitul domniei de o mie de ani.
Trebuie să facem o deosebire clară între ele şi să înţelegem că Dumnezeu
Se ocupă în mod diferit de fiecare grupă. Acesta este un lucru fundamental
cînd este vorba să interpretăm profeţia.
Biserica a fost creată prin faptul că li s-a oferit atît evreilor, cît şi ne-
evreilor o relaţie cu Dumnezeu bazată pe un „nou legămînt". Aceasta nu-i
 20

aducea pe ne-evrei sub Legea mozaică evreiască (cum susţin unii în mod
eronat), ci îi elibera de ea pe cei care intrau în Biserică, atît evrei, cît şi ne-
evrei, şi îi punea sub o lege mai înaltă, „legea lui Cristos" (Galateni 6:2).
Pavel explică faptul că ne-evreii care erau „străini... de Israel şi de
legămintele promisiunii" au fost „apropiaţi [de Dumnezeu] prin sîngele lui
Cristos". Dumnezeu a „dărîmat zidul de la mijloc [dintre evrei şi ne-
evrei]... desfiinţînd în carnea Sa... Legea [mozaică] poruncilor conţinute în
rînduieli, ca să facă în Sine însuşi din cei doi [evreu şi ne-evreu] un singur
om nou [creştinul]" (Efe-seni 2:12-15).
Aceste pasaje (şi multe altele) arată limpede că Biserica nu 1-a înlocuit pe
Israel, ci s-a născut ca o nouă şi o a treia entitate, alcătuită atît din evrei, cît
şi din ne-evrei, şi distinctă de fiecare în parte. La fel cum ne-evreii
continuă să existe în afara Bisericii, tot aşa se întîmplă şi cu Israel,
rămînînd în vigoare toate promisiunile şi planurile lui
Anticristul profeţit? Exista un consens general că der Fiihrer era cu
siguranţă un candidat excelent. Numai timpul urma să dovedească.
Existau mai multe condiţii de bază pe care evanghelicii din zilele acelea le
considerau în general esenţiale pentru o interpretare corectă a profeţiilor
privitoare la „zilele din urmă", dar care par să fi fost în mare măsură uitate
astăzi. în primul rînd, trebuie să se facă deosebire între Biserică şi Israel,
fiecare în parte avînd o relaţie unică cu Dumnezeu şi cu Cristos. Dacă
cineva nu înţelege exact la care dintre aceste două domenii se referă o
profeţie, va ajunge într-o mare confuzie privind evaluarea evenimentelor
care se petrec în „zilele din urmă". Totuşi, printr-o înţelegere corectă,
profeţia aruncă o lumină preţioasă asupra prezentului şi viitorului, în timp
ce profeţiile deja împlinite, dacă sunt recunoscute ca atare, furnizează
dovezi incontestabile că Biblia este într-adevăr Cuvîntul lui Dumnezeu.
în al doilea rînd, trebuie să se facă deosebire între răpire şi a doua venire a
lui Cristos. Acestea erau privite ca două evenimente separate. Răpirea
urma să fie pentru Biserică, atunci cînd Cristos o va lua în văzduh ca să se
întîlnească cu El şi o va duce ca Mireasă a Sa în casa Tatălui Său cu multe
locuinţe, pentru o glorioasă nuntă cerească şi apoi luna de miere. A doua
venire urma să fie pentru Israel şapte ani mai tîrziu, cînd Cristos va veni în
mod vizibil în putere şi glorie cu Biserica Sa pe acest pămînt ca să-Şi
salveze poporul de armatele lui Anticrist şi de a-Şi începe domnia de o mie
 21

de ani de pe tronul restabilit al lui David în Ierusalim.

înainte de Crucea lui Cristos, omenirea era împărţită în două grupe: evreii
şi ne-evreii (păgînii, Neamurile). Atît Vechiul, cît şi Noul Testament arată
foarte clar cum s-a ajuns la această deosebire: legămintele eterne pe care
Dumnezeu le făcuse cu Avraam, Isaac şi Iacob, precum şi cu descendenţii
lor prin Moise. Aceste legăminte erau doar pentru Israel şi-1 separau astfel
de toate celelalte naţiuni de pe suprafaţa pămîntului (Levitic 20:24-26),
făcînd astfel ca „poporul ales" al lui Dumnezeu să fie absolut unic. Israel
era separat de celelalte popoare prin Legea mozaică şi prin relaţia sa
specială cu Cel căruia îi place să Se numească pe Sine „Dumnezeul lui
Avraam... Isaac şi... Iacob" (Exod 3:6). Atît Isus Cristos (Luca 20:37), cît şi
Petru în predica sa inspirată şi convingătoare din ziua Cincizecimii (Fapte
3:13) L-au numit pe Dumnezeu cu acest Nume.
împlinire în zilele noastre? 25
Această deosebire importantă dintre evrei şi ne-evrei este păstrată
consecvent pe tot parcursul Bibliei, iar relaţia specială a lui Israel cu
Dumnezeu este declarată ca fiind eternă. „... Astfel vom fi noi separaţi, Eu
şi poporul tău, de toate celelalte popoare care sunt pe suprafaţa pămîntului"
(Exod 33:16). „Care naţiune de pe pămînt este ca poporul Tău Israel,
pentru care Dumnezeu S-a dus ca să-1 răscumpere şi să fie poporul Său
pentru totdeauna?" (l.Cronici 17:21,22) „... Voi [ne-evreii] eraţi fără
Cristos, fiind străini de comunitatea lui Israel şi de legămintele promisiunii,
fără speranţă şi fără Dumnezeu..." (Efe-seni 2:12).
După Cruce s-a născut o nouă entitate: Biserica, pe care Cristos a promis
că o va construi El (Matei 16:18). Ca urmare, omenirea este acum împărţită
în trei: evreii, ne-evreii şi Biserica. Pavel ne spune să nu dăm „ocazie de
păcătuire nici pentru evrei, nici pentru ne-evrei, nici pentru Biserica lui
Dumnezeu" (l.Corinteni 10:32).
Este esenţial să înţelegem că aceste trei grupe distincte trăiesc alături în
lumea de astăzi, şi aşa va rămîne pînă la sfîrşitul domniei de o mie de ani.
Trebuie să facem o deosebire clară între ele şi să înţelegem că Dumnezeu
Se ocupă în mod diferit de fiecare grupă. Acesta este un lucru fundamental
cînd este vorba să interpretăm profeţia.
Biserica a fost creată prin faptul că li s-a oferit atît evreilor, cît şi ne-
evreilor o relaţie cu Dumnezeu bazată pe un „nou legămînt". Aceasta nu-i
 22

aducea pe ne-evrei sub Legea mozaică evreiască (cum susţin unii în mod
eronat), ci îi elibera de ea pe cei care intrau în Biserică, atît evrei, cît şi ne-
evrei, şi îi punea sub o lege mai înaltă, „legea lui Cristos" (Galateni 6:2).
Pavel explică faptul că ne-evreii care erau „străini... de Israel şi de
legămintele promisiunii" au fost „apropiaţi [de Dumnezeu] prin sîngele lui
Cristos". Dumnezeu a „dărîmat zidul de la mijloc [dintre evrei şi ne-
evrei]... desf iinţînd în carnea Sa... Legea [mozaică] poruncilor conţinute în
rînduieli, ca să facă în Sine însuşi din cei doi [evreu şi ne-evreu] un singur
om nou [creştinul]" (Efe-seni 2:12-15).
Aceste pasaje (şi multe altele) arată limpede că Biserica nu 1-a înlocuit pe
Israel, ci s-a născut ca o nouă şi o a treia entitate, alcătuită atît din evrei, cît
şi din ne-evrei, şi distinctă de fiecare în parte. La fel cum ne-evreii
continuă să existe în afara Bisericii, tot aşa se întîmplă şi cu Israel,
rămînînd în vigoare toate promisiunile şi planurile lui
26 Dave Hunt
Dumnezeu pentru el. De fapt, cele mai multe profeţii privitoare la „zilele
din urmă" se ocupă de Israel, căci el va continua să-1 înfrunte aici pe
pămînt pe Anticrist şi „timpul de necaz al lui Iacob" (Ieremia 30:7) după ce
Biserica va fi fost răpită la cer. Cît despre Biserică, planurile lui Dumnezeu
pentru ea sunt unice şi diferite de planurile Lui atît pentru Israel, cît şi de
cele pentru naţiunile dintre ne-evrei.
Pe scurt, profeţia rămîne învăluită în confuzie dacă nu ţinem seama de
faptul că alegerea momentului, modul şi scopul venirii Domnului sunt
diferite pentru „evrei, ne-evrei şi Biserica lui Dumnezeu". Folosirea unor
termeni vagi sau ambigui precum „Isus vine iarăşi", sau „revenirea lui
Cristos", sau „Cristos vine" pot duce la confuzii. Venire, pentru cine?
Revenire, pentru cine? Pentru Biserică, ori pentru Israel şi naţiuni? Este o
mare deosebire.
Să luăm de exemplu Matei 24:29,30: „Imediat după tribulaţie... va apărea
pe cer semnul Fiului omului... şi ei îl vor vedea pe Fiul omului venind pe
norii cerului cu putere mare şi glorie". Acest pasaj este prezentat în mod
obişnuit ca o dovadă absolută a răpirii postribulaţioniste. Aşa ar fi doar
dacă pasajul s-ar referi la venirea lui Cristos pentru a-Şi lua Biserica la cer.
Pe de altă parte, dacă el descrie a doua venire a lui Cristos pentru a salva
Israelul, şi acesta este cazul, atunci acest pasaj nu învaţă deloc o răpire
 23

posttribulaţionistă.
Putem avea absolută încredere că, dacă înţelegem corect profeţia, putem
cunoaşte succesiunea evenimentelor din zilele din urmă, deoarece Cuvîntul
lui Dumnezeu este întru totul demn de încredere. Cei care neagă
infailibilitatea Bibliei sunt fie orbiţi de prejudecăţi, fie s-au bazat pe dovezi
defectuoase. Printre religiile lumii nu există nici o carte ca ea. Cu
siguranţă, nici o altă scriere religioasă nu conţine profeţii verificabile care
să se fi împlinit, cu atît mai puţin profeţii specifice şi concrete pentru
prezent sau viitor. în general, aceste scrieri sunt lipsite chiar şi de dovezi
istorice privind autenticitatea lor.
Vechile scrieri sacre hinduse sau budiste, de exemplu, există în multe
versiuni şi conţin filozofii contradictorii şi relatări, care nu prea corespund
între eler ale unor presupuse evenimente trecute care de fapt nu s-au
petrecut niciodată. Eroii şi aventurile lor, descrise în scrierile clasice ale
hinduismului, cum ar fi Baghavad Gita sau Ramayana, sunt ficţiune pură.
în contrast cu acestea, Biblia vorbeşte despre oameni, locuri, naţiuni şi
evenimente reale care pot fi verificate.
împlinire în zilele noastre? 27
Spre deosebire de Cartea Mormon, de exemplu, al cărei conţinut nu poate
fi dovedit cu vreo descoperire arheologică, muzeele lumii conţin munţi de
dovezi atestînd exactitatea istorică a Bibliei. Copiii din Israelul de astăzi
învaţă istorie din Vechiul Testament, în timp ce descrierile biblice ale
terenurilor îi ghidează pe arheologi spre locurile de amplasare ale oraşelor
antice şi chiar ale fîntînilor şi drumurilor comerciale îngropate de multă
vreme. De fiecare dată cînd criticii au pus Biblia la îndoială, atunci cînd
arheologii au făcut săpături în căutare de dovezi, ea s-a adeverit a fi sută la
sută corectă, iar scepticii erau cei care greşiseră.
Deşi această carte nu intenţionează să fie un tratat asupra veridicităţii şi
exactităţii Bibliei, nu putem trece cu vederea faptul că a existat şi există o
subminare a autorităţii Cuvîntului lui Dumnezeu şi a încrederii în el. Petru
a adus mărturie că apostolii prezentau realităţi, nu „legende născocite cu
iscusinţă" (2.Petru 1:16). Nu are nici un rost să te ocupi cu profeţia biblică
dacă ai îndoieli asupra exactităţii Bibliei. De aceea, este important ca în
cîteva paragrafe să stabilim faptul că profeţia biblică nu are nimic de a face
cu nişte cărţi de ghicire ca cele scrise de Nostradarnus sau bîjbîielile celor
 24

de astăzi care prezic viitorul.

Faptul că profeţiile deja împlinite ale Bibliei s-au dovedit a fi sută la sută
exacte şi că nici o singură profeţie n-a dat vreodată greş este un motiv
suficient ca să acceptăm veridicitatea profeţiilor ei care mai sunt încă de
împlinit. Mai tîrziu ne vom ocupa de unele din aceste profeţii. Pe lîngă
profeţie, Biblia ne pune la îndemînă tot felul de date care pot fi verificate,
ca dovadă a faptului că e demnă de încredere în orice privinţă.
Unele dintre cele mai interesante verificări au fost întreprinse de fostul
profesor de la universitatea din Princeton, Robert D. Wilson, care cunoştea
peste 40 de limbi semitice şi a cărui carte Scientific Investigation of the Old
Testament (Investigaţia ştiinţifică a Vechiului Testament) a devenit clasică.
El scria în ea: „Timp de patruzeci şi cinci de ani fără încetare, de cînd am
terminat colegiul, m-am dedicat studiului Vechiului Testament şi tuturor
limbilor legate de el, cadrului său arheologic, tuturor traducerilor lui, şi tot
ce i-a influenţat textul şi istoria... Aş vrea să-1 văd pe cel care pune la
îndoială Vechiul Testament pe temeiul unor dovezi pe care eu nu le-aş
putea cerceta. Pot să afirm că nu există nicio pagină din Vechiul Testament
cu privire la care să avem vreo îndoială (subliniere în original).1
Anii de studiu ai lui Wilson au adus la lumină volume întregi de dovezi.
Următorul pasaj din acest material ilustrează în modul cel mai neobişnuit şi
interesant exactitatea Bibliei. Wilson a scris:
Există 29 de regi din antichitate ale căror nume nu sunt menţionate numai
în Biblie, ci şi pe monumente din vremea lor... Aceste 29 de nume proprii
conţin 195 de consoane... în Vechiul Testament ebraic există numai două
sau trei din totalul de 195 de consoane asupra cărora se pot ridica unele
semne de întrebare în privinţa faptului de a fi fost scrise exact în acelaşi fel
în care au fost înscrise pe monumentele respective. Unele dintre aceste
[monumente] au deja o vechime între 2000 şi 4000 de ani...
Să comparăm această exactitate şi potrivire cu cea a altor scrieri... să luăm
lista alcătuită de către cel mai mare savant din vremea sa, bibliotecarul din
Alexandria în anul 200 î. Cr. El a făcut un catalog al regilor Egiptului, 38
în total; dintre toţi, numai trei sau patru pot fi identificaţi. El a făcut de
asemenea o listă cu regii Asiriei; numai într-un singur caz putem spune la
cine s-a referit, şi nici acela nu este corect scris.
Sau să-1 luăm pe Ptolemeu, care a întocmit un tabel cu 18 regi ai
 25

Babilonului. Nici unul dintre numele lor nu este scris corect. N-am putea
identifica nici unul singur dintre aceste nume dacă n-am şti din alte surse la
cine se referă el.
Dacă cineva vorbeşte împotriva Bibliei, întreabă-1 despre regii menţionaţi
în ea. Se face referire în ea la 29 de regi ai Egiptului, Israelului, Moabului,
Damascului, Tirului, Babilonului, Asiriei şi Persiei, şi la zece ţări diferite
aflate în legătură cu cei 29; cu toţii sunt menţionaţi în Biblie şi pe
monumentele acelea [scoase la lumină de arheologi].
Fiecăruia dintre aceştia i se dă în Biblie numele corect, ţara corectă, şi
apare în succesiunea cronologică corectă. Mai este ceva de spus?2
Indiferent la ce test am supune Biblia - chiar şi la acela al identificării
regilor antici şi al scrierii corecte a numelor lor dificile -, ea se dovedeşte
mereu a fi pe deplin exactă şi demnă de încredere. Aceasta fiind situaţia,
avem toate motivele să credem ce spune ea şi referitor la acele domenii pe
care nu le putem verifica. Unul din aceste domenii este desigur prezicerea
evenimentelor viitoare.
Deşi aceasta a fost o temă pe care am evitat-o cîţiva ani, pentru că aşa mulţi
„experţi" moderni făceau afirmaţii contradictorii, am fost literalmente
crescut de mic în spiritul profeţiei. Păstrez încă vie amintirea adunărilor în
care profeţia biblică era expusă în mod sistematic, deseori cu ajutorul unor
planşe mari şi colorate, pe care unii predicatori itineranţi le purtau cu ei.
încă de la o vîrstă timpurie am ajuns la convingerea că existau o serie de
evenimente viitoare care fuseseră profeţite atît de clar în Scriptură, încît
puteai fi absolut sigur că ele vor avea loc. Mai înainte de toate era, desigur,
răpirea Bisericii, un eveniment despre care, după cum am explicat deja, noi
credeam că putea avea loc în orice clipă. Pe atunci, aşteptam cu groază
evenimentul acela, deoarece nu-L primisem încă pe Domnul Isus Cristos ca
Mîntuitor personal. Nu aveam nici o îndoială că urma să fiu lăsat pe pămînt
ca să fiu un adept al lui Anticrist şi să experimentez marea tribulaţie
(necazul cel mare) prin judecata lui Dumnezeu asupra pămîntului.
îmi aduc bine aminte cît de convinşi erau predicatorii în urmă cu 50 de ani
că se apropiau cu repeziciune două evenimente profeţite extrem de
importante, legate de răpire: 1) întoarcerea lui Israel în propria lui ţară, în
necredinţă, şi renaşterea lui ca naţiune, şi 2) refacerea Imperiului Roman
prin unirea Europei occidentale ca bază de putere pentru Anticrist. în acele
 26

zile nu exista nimic pe scena lumii ca să dea vreun motiv de speranţă că

vreuna din aceste uimitoare profeţii s-ar putea împlini. Şi totuşi, prima a
devenit realitate în 1948, pregătind scena pentru evoluţia ulterioară
profeţită. Şi ar părea acum, după recentele evenimente istorice din Europa
de Est, că a doua din aceste profeţii este pe cale să se împlinească în zilele
noastre.
Miracolul uimitoarei renaşteri a Israelului a întrecut cele mai îndrăzneţe
vise ale noastre. Timp de peste patruzeci de ani de atunci, am putut vedea
cum a fost ocrotită această ţară în chip minunat în faţa unei opoziţii
copleşitoare. Există chiar şi o rezoluţie a Naţiunilor Unite din noiembrie
1975 încă valabilă care echivala sionismul, mişcarea evreilor de întoarcere
în patrie, cu rasismul. De fapt, acea rezoluţie condamna însăşi existenţa
Israelului -, totuşi lumea n-a putut
30 Dave Hunt
nici intimida, nici înlătura această ţară. Ea rămîne astăzi unul dintre cele
mai fenomenale miracole din istoria omenirii.
Ura şi ameninţarea continuă de care au avut evreii parte nu are paralelă
printre celelalte popoare. Cu siguranţă că nu există o explicaţie naturală
pentru lucrul acesta. Şi aici avem de a face cu o altă dovadă a inspiraţiei
Scripturii. Chiar şi un studiu sumar al încercărilor de exterminare a evreilor
de-a lungul secolelor dezvăluie o anumită dimensiune diabolică care nu
poate fi negată. Şi motivul nu e greu de găsit.
Israel este tema majoră a profeţiei biblice, şi aceasta se vede în numărul
preponderent al afirmaţiilor ei despre acest popor în „zilele din urmă" ca
reîntors în ţara lui, cu Mesia domnind peste el în dreptate. La Israel Se
întoarce Cristos ca să-1 învingă pe Anticrist, să-Şi întemeieze Regatul şi să
conducă lumea din Ierusalim. Dacă n-ar mai fi fost evrei lăsaţi pe pămînt
pentru a se întoarce în ţara lor şi la Mesia lor - sau odată întorşi acolo,
puteau fi nimiciţi -, atunci Dumnezeu S-ar fi fost dovedit mincinos, iar
Satan s-ar fi ales cu un „pat*" în bătălia sa cu Dumnezeu pentru controlul
universului.
Faptul că descendenţii lui Iacob au putut fi împrăştiaţi în toată lumea timp
de 2500 de ani (de la captivitatea lor în Babilon) şi totuşi au rămas un grup
etnic ce poate fi identificat, este deja un miracol. Dar ca acest popor
persecutat, după ce a supravieţuit multor încercări de exterminare, să se
 27

întoarcă în propria lui ţară la capătul celor 25 de secole pentru a se naşte

acolo ca naţiune depăşeşte orice imaginaţie! Mai mult, ca această măruntă
porţiune de deşert şi mlaştină, cîndva neproductivă, să fi devenit acum,
după cum au prezis profeţii, o ţară înfloritoare cu oraşe moderne şi recolte
extraordinare, ar trebui să-1 convingă şi pe cel mai împietrit ateu. Să
exporte alimente în Europa, tehnologie în Japonia şi flori în Olanda? Este
uluitor!
Dar nu e totul. Cine ar fi visat cu un secol în urmă - sau chiar cu 50 de ani
în urmă - că această nesemnificativă porţiune de teren, după întoarcerea
evreilor, va deveni centrul atenţiei lumii săptămînă după săptămînă, an
după an, deceniu după deceniu? Şi nu o atenţie obişnuită sau ocazională, ci
teamă în modul de a aborda această nouă naţiune în raport cu vecinii ei
arabi şi în modul de a nu permite ca
* La jocul de şah, situaţie în care un jucător, fără a fi în poziţie de şah, nu
mai poate face nici o mişcare şi este obligat să înceteze jocul, partida
declarîndu-se remiză - n. tr.
împlinire în zilele noastre? 31
războiul din zonă să ajungă un holocaust global. Şi totuşi, ceea ce s-a
petrecut este exact ceea ce a profeţit Biblia:
Iată, voi face ca Ierusalimul să fie o cupă de înfiorare pentru toate
popoarele din jur... Şi în ziua aceea voi face din Ierualim o piatră
împovărătoare pentru toate popoarele. Toţi cei ce se împovărează cu ea vor
fi tăiaţi în bucăţi, chiar dacă s-ar strînge toate popoarele pămîntului
împotriva lui (Zaharia 12:2-3).
Şi cine ar fi fost atît de nebun încît să-şi imagineze că după renaşterea
Israelului forţele armate ale acestei naţiuni liliputane vor rivaliza în putere
şi vor depăşi în eficacitate pe cele ale Statelor Unite şi Rusiei. Minusculul
Israel, ocupînd cam 0,6 procente din teritoriul lumii arabe, s-a dovedit mai
mult decît egal cu naţiunile arabe din jur, deşi raportul de forţe faţă de ele
este cam 1:40, iar acestea au primit orice ajutor posibil de la sovietici, de la
cel mai modern armament pî-nă la mii de consilieri tehnici şi strategici.
După ce Irakul a ocupat Kuweitul în august 1990 şi şi-a ameninţat toţi
inamicii cu gaz toxic, comentatorul politic George Will a adus următorul
omagiu curajului şi capacităţii militare a Israelului:
... Vestul ar trebui să-şi amintească cu recunoştinţă acel act poate unic în
 28

istorie, extrem de eficace şi de benefic asupra dezarmării din istoria

recentă, bombardarea de către Israel în 1981 a programului de înarmare
nucleară a Irakului aflat în stare embrionară.
Pînă acum, luptele izbucnite periodic împotriva Israelului au rămas limitate
la Orientul Mijlociu. Cu toate acestea, oricine ştie că mai devreme sau mai
tîrziu o bătălie dată pentru această minuscula ţară va duce la Armaghedon.
Dar Biblia a prezis şi lucrul acesta acum 2500 de ani:
Voi aduna toate naţiunile împotriva Ierusalimului la luptă... Apoi Domnul
va merge şi va lupta împotriva acelor naţiuni... Şi picioarele Lui vor sta în
acea zi pe muntele Măslinilor... Şi Domnul va fi Rege peste tot pămîntul
(Zaharia 14:2-4,9).
32 Dave Hunt
Israelul modern are multe greşeli, pe care nu încercăm să le justificăm şi
pentru care el va gusta judecata lui Dumnezeu. El a revenit în ţara lui nu
datorită propriilor merite, ci pentru că Dumnezeu îşi împlineşte
promisiunile faţă de Avraam, Isaac şi Iacob după cum a jurat că va face în
zilele din urmă. Putem fi siguri că Dumnezeul care 1-a adus înapoi în ţară
ca împlinire a promisiunilor Sale nu va îngădui ca Israelul să fie
dezrădăcinat din nou, deşi el continuă să-L respingă pe Mesia. Şi vai de
cine încearcă să-1 dezrădăcineze! Ieremia 30-32 ar trebui să fie suficient (şi
mai sunt multe alte pasaje asemănătoare) pentru a împrăştia orice îndoială
referitoare la acest subiect.
Următoarele afirmaţii se pot citi în multe alte pasaje:
O, Israel... sunt cu tine, spune Domnul, ca să te salvez; deşi voi distruge
toate naţiunile printre care te-am împrăştiat, totuşi pe tine nu te voi
distruge, ci te voi corecta cu măsură... Toţi cei ce te devorează vor fi
devoraţi... Ascultaţi Cuvîntul Domnului, naţiuni... Cel care 1-a împrăştiat
pe Israel îl va strînge şi-1 va păzi ca un păstor turma lui, şi ei nu vor mai fi
întristaţi deloc... Aşa vorbeşte Domnul, care dă soarele ca lumină ziua şi
porunci lunii şi stelelor... dacă aceste porunci se vor îndepărta dinaintea
Mea... atunci sămînţa lui Israel va înceta să mai fie o naţiune... Iată că vin
zile, zice Domnul, cînd [Ierusalimul] nu va mai fi niciodată dărîmat sau
distrus.
Rolul decisiv pe care îl va juca Israelul în zilele din urmă şi importanţa
înţelegerii profeţiilor referitoare la el şi la ţara lui nu pot fi îndeajuns
 29

subliniate. Deşi Cristos 1-a învins pe Satan la cruce şi Şi-a dovedit victoria
prin învierea Sa dintre cei morţi, bătălia nu s-ar putea termina definitiv
dacă Satan ar putea, prin nimicirea evreilor, să împiedice împlinirea
promisiunilor solemne ale lui Dumnezeu faţă de Israel. Pînă acum toate
încercările de felul acesta au dat greş. Totuşi, Anticristul va face un ultim
mare efort în scopul soluţiei finale a ceea ce Hitler a numit „problema
evreiască". Cristos însuşi Se va întoarce personal pe pămînt în acel timp
pentru a-i scăpa pe cei care au „perseverat pînă la sfîrşit" (Matei 24:13).
Nu există un alt eveniment în istorie care să se compare cu miracolul
Israelului modern şi al impactului său asupra lumii actuale -,
împlinire în zilele noastre? 33
totul ca rezultat al împlinirii unor profeţii concrete. Mai este nevoie de ceva
pentru a convinge chiar şi pe cel mai sceptic om de caracterul supranatural
şi de totala credibilitate a Bibliei? Şi totuşi, foarte puţini cred chiar şi în
faţa unor asemenea dovezi! Renaşterea Israelului are încă o lecţie pentru
lume: aredinţajiu este rodul unei recunoaşteri intelectuale, a unor dovezi
copleşitoare, ci rodul unei inimi care iubeşte adevărul şi este doritoare să
cunoască şi să facă voia lui Dumnezeu.
în ultimii ani am fost de asemenea martorii unor stadii premergătoare
împlinirii celeilalte profeţii strategice despre care am auzit atîtea în
tinereţea mea: renaşterea străvechiului Imperiu Roman profeţită pentru
„zilele din urmă". A fost fascinant să observăm conceptul unei uniuni
libere a şase naţiuni vest-europene în cadrul „Tratatului de la Roma",
extinzîndu-se treptat pentru a include 12, care sunt programate să devină în
1992 „Statele Unite ale Europei".
Cu toate că mulţi cercetători ai profeţiei biblice au pus semnul de egalitate
între Comunitatea Economică Europeană (CEE sau CE) şi Imperiul Roman
renăscut, Cezarii au stăpînit un imperiu mult mai vast - lumea din zilele lor.
Formarea CE a fost doar primul pas pe care cercetătorii profeţiei biblice l-
au studiat cu atenţie. Cum s-ar putea ca acelaşi proces să se extindă pe tot
teritoriul care a fost cîndva sub Cezari? Aceasta era marea întrebare, la care
nu s-a răspuns decît în parte. Prăbuşirea comunismului în Europa de Est,
începînd cu toamna anului 1989, a pus în mişcare un proces care promite să
unească toate naţiunile de pe pămînt, stabilind în felul acesta un guvern
mondial peste care va stăpîni Anticrist.
 30

Uşa este deja deschisă pentru a include, într-o Europă Unită, chiar şi
Uniunea Sovietică şi foştii ei sateliţi - un concept de neimaginat cu numai
cîteva luni în urmă. Dacă se va întîmpla lucrul acesta, însăşi mărimea,
precum şi puterea economică şi militară a noii Comunităţi Europene unite
care se va întinde de la Atlantic pînă la cele mai îndepărtate colţuri ale
Uniunii Sovietice vor forţa şi restul lumii să i se alăture. După cum a scris
un binecunoscut analist:
Calitatea de membru [în CE] este deja deschisă acelor popoare europene
care au îmbrăţişat democraţia şi sunt gata să facă ceva ca să intre. Aceasta
fiind situaţia, pe măsură ce Europa din spatele Cortinei de Fier se
liberalizează, pare drept şi inevitabil ca CE să se extindă spre est...
Pe termen lung, structura europeană va fi considerată ca prototip pentru
ceva mult mai ambiţios. Ideea unui guvern mondial este veche de cel puţin
un secol şi n-a dus nicăieri. Dar o comunitate care se extinde tot mai mult,
bazată pe valori culturale comune, este o idee mult mai promiţătoare.
Conceptul cultural european nu este o idee convenţională. Ea este una
globală. Noi facem acum primii paşi spre o comunitate ecumenică ce va fi
ajuns în final în toate colţurile planetei noastre.4
Acest scriitor necreştin a descris, fără să ştie lucrul acesta, împlinirea uneia
dintre cele mai importante şi uimitoare profeţii din Biblie. „Comunitatea
ecumenică... globală" la care se referă el nu este alta de-cît Imperiul Roman
renăscut peste care va domni Anticrist. Din perspectiva profeţiei biblice,
euforia actuală n-ar trebui să fie reacţia corectă la recenta introducere a
noilor libertăţi în naţiunile comuniste şi la ameliorarea relaţiilor lor cu
Occidentul care a pregătit scena pentru aceste evoluţii istorice.
Renaşterea Imperiului Roman aflată acum în desfăşurare este ultima din
lungul şir de profeţii împlinite de-a lungul secolelor care demonstrează că
Biblia, după cum pretinde, este Cuvîntul lui Dumnezeu. Mai mult de atît,
este un semn extrem de important al apropierii apariţiei lui Anticrist şi celei
de a doua veniri a lui Cristos, atunci cînd El va înfrunta acel impostor faţă
în faţă aici pe planeta Pămînt. Dar mai întîi vine răpirea!
Prin harul lui Dumnezeu, am trăit destul ca să văd cum multe din ceea ce
am învăţat în tinereţe ca fiind profeţie au devenit istorie. Este impresionant
să priveşti desfăşurarea evenimentelor înspre împlinirea profeţiilor
consemnate în Biblie cu mii de ani în urmă. Dar cele mai incredibile
 31

evenimente sunt încă pe drum, iar Biblia ne-a expus dinainte scenariul.
4.
Ultimele „zile din urmă"?
ESTE POSIBIL CA noi să trăim în „zilele din urmă"? Şi dacă aşa este, ce
înseamnă aceasta - şi ce putem face noi în acest scop? Sau, se poate face
ceva? Chiar şi numai ridicarea unor astfel de întrebări ar provoca în cele
mai multe cercuri laice încruntări de sprîncene politicoase, zîmbeţe ironice,
chicoteli ici şi colo, sau chiar batjocură pe faţă. Doar au văzut toate acestea
în filmele apocaliptice. De asemenea, mulţi creştini au scos tema din
discuţie. Pentru ei, ea ţine de strategia acelor evanghelişti care, după ce au
dat greş cu toate metodele de a „trezi păcătoşii", fac apel la subiecte
senzaţionale. Şi mai sunt unii, atît creştini, cît şi necreştini, care resping
supăraţi orice discuţie despre „zilele din urmă", ca fiind un fatalism negativ
care ar produce doar pesimism şi ar împiedica progresul.
Asemenea reacţii pot fi de înţeles. Tema este cît se poate de neplăcută.
Chiar expresia „zilele din urmă" implică un sfîrşit catastrofal al istoriei
omenirii, cel puţin aşa cum am cunoscut-o, sau poate chiar al lumii. Şi
aproape toţi oamenii, oricît s-ar împotrivi, nu pot scăpa de sentimentul
ascuns că un asemenea sfîrşit ar putea foarte bine să aibă loc, şi atunci mai
bine nu se gîndesc la el.
Oricare ar fi reacţia cuiva faţă de această temă, totuşi nu se poate evita
faptul că de la Geneza la Apocalipsa, „zilele din urmă", „vremea din
urmă", „vremea sfîrşitului" şi alţi termeni similari sunt folosiţi tot mereu
pentru a vorbi de ceea ce este în mod clar o temă majoră a Bibliei. Numai
în cartea lui Daniel, pe lîngă versetele deja menţionate, subiectul apare în
mod repetat. Daniel se ocupă mult de evenimentele care se vor petrece în
zilele din urmă, şi la unele dintre acestea ne vom referi mai tîrziu.
36 Dave Hunt
O expresie interesantă - „timpul sfîrşitului" - apare de cinci ori, şi omului
Daniel i se explică în legătură cu ea că Dumnezeu a fixat un anumit timp
cînd va veni sfîrşitul. Istoria omenească aşa cum am cunoscut-o va ajunge
într-adevăr la un sfîrşit, produs prin răzvrătirea omului şi intervenţia directă
a lui Dumnezeu aici pe planeta Pămînt. Dumnezeu a intervenit în trecut - la
potop şi la turnul Babel - şi o va face din nou atunci cînd ticăloşia omului a
ajuns atît de mare, încît El nu mai poate răbda. Dumnezeu ştie exact cînd se
 32

va petrece lucrul acesta, ca şi tot ceea ce conduce înspre apogeul istoriei.

Cît de aproape suntem noi astăzi de acel timp? Se poate oare spune aşa
ceva? Din nefericire, totdeauna au existat entuziaşti care erau convinşi că
ştiu exact cînd va veni sfîrşitul şi care au fost în stare să convingă o
mulţime de adepţi să-şi vîndă sau să renunţe la posesiunile lor şi să se urce
în copaci sau pe vîrful dealurilor pentru a aştepta a doua venire. Teoriile
apocaliptice au înflorit la fiecare trecere de la un secol la altul, şi în special
la sfîrşit de mileniu. Este deci de aşteptat ca pe măsură ce ne apropiem de
anul 2000 să se vorbească tot mai mult despre sfîrşitul lumii, a doua venire
şi zorii unei noi ere a păcii şi belşugului (deoarece nu toată lumea aşteaptă
judecata lui Dumnezeu).
Scepticii argumentează că primii creştini şi chiar apostolii, precum şi
nenumăraţi alţi oameni de-a lungul secolelor au crezut că trăiesc în zilele
din urmă, şi că termenul este deci fără importanţă. Este adevărat că Petru,
în predica sa din ziua Cincizecimii (Fapte 2:17), pare să aplice o profeţie
din Vechiul Testament despre „zilele din urmă" (Ioel 2:28-32) asupra
revărsării Spiritului (Duhului) peste discipoli în vremea aceea. Totuşi, dacă
citim cu atenţie contextul din Ioel împreună cu predica lui Petru, este
limpede că Petru nu declara că ceea ce se petrecea în acel moment era
împlinirea promisiunii din Ioel. Era mai degrabă o mostră a ceea ce s-ar fi
putut întîmpla dacă Israel s-ar fi pocăit de respingerea lui Cristos. Ar fi
putut experimenta domnia milenară a lui Mesia pe care Ioel a continuat s-o
descrie. A fost o ofertă pe care Israel a refuzat-o (după cum fusese profeţit
că va face), dar pe care o va accepta în viitor, după ce Dumnezeu îl va fi
judecat.
Apostolul Ioan, scriind pe la anul 95 d. Cr., a declarat: „Copilaşilor, este
timpul din urmă; şi după cum aţi auzit că va veni anticrist, acum sunt mulţi
anticrişti; prin aceasta ştim că este timpul din urmă" (Ioan 2:18). Totuşi,
Ioan nu declara sub nici o formă că „zilele din urmă" ar
Ultimele „zile din urmă"? 37
fi sosit pe deplin, după cum afirmă unii. El a lămurit faptul că, deşi erau
deja mulţi anticrişti, Anticristul trebuia să apară într-un timp viitor.
Şi Petru se ocupă cu această temă. El a scris că „în zilele din urmă vor fi
batjocoritori" care vor face de rîs însăşi ideea de a doua venire (2.Petru
3:3,4). Dînd de înţeles că se pot scurge mulţi ani înaintea împlinirii tuturor
 33

profeţiilor referitoare la „zilele din urmă", el a explicat că pentru

Dumnezeu „o mie de ani sunt ca o zi" (versetul 8). Totuşi, judecata lui
Dumnezeu va veni într-adevăr, incluzînd distrugerea întregului univers
cîndva în viitor. „Cerurile şi pămîntul... sunt păstrate... pentru foc, fiind
ţinute pentru ziua de judecată şi de pierzare a oamenilor nelegiuiţi"
(versetul 7). Modul de exprimare al lui Petru arată foarte limpede că el nu
aştepta „zilele din urmă" în timpul vieţii sale.
Pavel de asemenea a vorbit despre „zilele din urmă" ca fiind neîndoios în
viitor, referindu-se la aspecte concrete care nu urmau să aibă loc decît după
moartea sa. El i-a spus lui Timotei: „... Timpul plecării mele [moartea] este
aproape. M-am luptat lupta cea bună, mi-am sfîrşit alergarea" (2.Timotei
4:6,7). Mai-bătrînilor (prezbiterilor) din Efes le-a spus: „... După plecarea
mea [moartea] vor intra printre voi lupi răpitori, care nu vor cruţa turma"
(Fapte 20:29). E sigur că nici Ioan, nici Petru, nici Pavel n-au aşteptat în
timpul vieţii lor evenimentele despre care au profeţit că urmau să se
petreacă în „zilele din urmă".
Să nu uităm că răpirea ar putea să aibă loc în orice clipă. într-adevăr, atunci
ca şi acum, Biserica primară veghea şi aştepta cu atenţie încordată să fie
luată la cer în acel eveniment glorios. Nu există semne clare care să indice
că răpirea este pe cale să aibă loc. „Semnele privitoare la zilele din urmă"
nu sunt pentru Biserică, ci pentru un Israel necredincios. Nimic nu stă între
Biserică şi acea „binecuvîntată speranţă" de a fi răpită să-şi întîlnească
Mirele în văzduh.
Acele evenimente pe care le-a profeţit Cristos atunci cînd I s-a cerut să
arate semnele venirii Sale au intenţia să-1 avertizeze pe Israel de apariţia
lui Anticrist şi că acesta, după ce-i va garanta pacea, va încerca să-1
distrugă. Semnele vestesc de asemenea venirea lui Mesia al Israelului
pentru a-1 scăpa de armatele inamice ale lui Anticrist, un eveniment pe
care creştinii îl numesc a doua venire a lui Cristos în putere şi glorie.
Deoarece răpirea vine mai întîi, totuşi, anumite semne care
38 Dave Hunt
Ultimele „zile din urmă"? 39
indică apropierea celei de a doua veniri dau dinainte suficiente
avertismente pentru ca să dea de ştire Bisericii că răpirea trebuie să fie în
curînd. Cu toate acestea, trebuie ca totdeauna, indiferent de semne, noi să
 34

aşteptăm în orice clipă răpirea şi să ne ducem viaţa în această atitudine de

aşteptare.
Cît despre a doua venire, ar fi fost prematur pentru Israel s-o aştepte cînd
se împliniseră doar cîteva semne premergătoare. Isus a declarat: „Cînd veţi
vedea toate aceste lucruri, să ştiţi că ea [a doua venire] este aproape, chiar
la uşi" (Matei 24:33). Israel a fost avertizat ca să poată şti exact cînd va
sosi momentul ca Mesia să intervină. Cîte din aceste semne vor da
avertismente pînă în vremea răpirii, nimeni nu poate spune. Ştim totuşi că
generaţia noastră este prima care vede împlinindu-se aceste semne
avertizatoare, şi ele sunt multe.
Scriitorii Noului Testament par să fi înţeles că „zilele din urmă" sunt o
perioadă care a început cu înălţarea lui Cristos şi va culmina cu a doua Sa
venire. Acel eveniment va fi precedat de semne concrete care indică faptul
că generaţia care va fi pe pămînt în vremea aceea va trăi în ultimele „zile
din urmă". Este ceva palpitant să observăm că nici o generaţie înaintea
noastră n-a avut suficiente motive ca să creadă că trăieşte în ultimele „zile
din urmă" care precedă nemijlocit a doua venire a lui Cristos - nici o
generaţie pînă la a noastră!
De ce numai generaţia noastră, spre deosebire de toate cele anterioare,
trăieşte în ultimele „zile din urmă"? Fiindcă atîtea din semnele majore pe
care le dă Biblia ca să avertizeze asupra apropierii celei de-a doua veniri ai
lui Cristos nu pot fi aplicate asupra unor evenimente din trecut. Dar astăzi
s-a schimbat situaţia. Pentru prima dată în istorie, toate semnele care
prevestesc a doua venire se pot produce în orice clipă. De fapt, generaţia
actuală - spre deosebire de oricare altă generaţie înaintea ei - are motive
mai mult decît suficiente pentru a crede că a doua venire este foarte
aproape.
Care sunt aceste semne care ar putea să se împlinească acum pentru prima
dată în istorie? Isus a numit cîteva dintre ele. De exemplu, vorbind de
evenimentele care vor preceda a doua Sa venire, El a atenţionat cu privire
la o perioadă de distrugeri fără precedent cu urmări ' atît de grave, încît
„dacă acele zile n-ar fi scurtate, nici o carne n-ar mai fi salvată..." (Matei
24:22). O astfel de afirmaţie a fost o enigmă pentru generaţiile trecute:
Cum putea fi ameninţată cu distrugerea în-
treaga viaţă de pe pămînt, prin arcuri şi săgeţi, săbii şi suliţe, sau chiar prin
 35

armele convenţionale din al doilea război mondial? Cu toate acestea,

generaţia noastră a produs şi a stocat arme necunoscute în trecut şi care au
realmente potenţialul de a distruge toată viaţa de pe această planetă.
Suntem deci prima generaţie din istorie pentru care această profeţie
concretă nu mai aşteaptă vreo evoluţie viitoare pentru a face posibil lucrul
acesta. Ea s-ar putea împlini în orice moment.
într-o viziune a viitorului dată lui de către Cristos, Ioan a văzut un
conducător mondial avînd sub control întreg pămîntul, nu numai politic şi
militar, ci şi economic. Nimeni nu va putea atunci cumpăra sau vinde ceva
fără misteriosul sigiliu de loialitate „666" al lui Anticrist întipărit pe mînă
sau pe frunte (Apocalipsa 13:16-18). Cu toate că generaţiile din trecut au
luat în serios această ameninţare, nu exista nici o posibilitate prin care tot
comerţul şi operaţiunile bancare de pe pămînt să poată fi ţinute sub control
dintr-un loc central. Astăzi există această posibilitate. Avem computerele,
sateliţii de comunicare şi o reţea bancară electronică la scară mondială care
face posibil un asemenea control. Ba mai mult, oricine ştie că este numai o
chestiune de timp pînă cînd un astfel de sistem va fi operant şi impus
populaţiei. Deci avem încă o dată o profeţie despre zilele din urmă a cărei
împlinire nici o generaţie înaintea noastră n-o putea măcar imagina, şi cu
atît mai puţin să-i înţeleagă modul de aplicare în epoca ei.
Ioan a văzut de asemenea că întreaga lume împreună cu Anticrist se va
închina lui Satan: „Şi ei s-au închinat dragonului [balaurul, şarpele cel
vechi, Diavolul sau Satan, 12:9] care a dat putere Bestiei [fiara, Anticrist],
şi ei s-au închinat Bestiei" (Apocalipsa 13:4). O asemenea profeţie ar fi
părut de necrezut generaţiilor anterioare, însă nu şi în zilele noastre. Intr-o
altă analiză se spune: „Cresterea alarmantă a satanismului şi vrăjitoriei este
partea întunecată a trezirii ocultismului prin Noua Eră. Anumite genuri de
muzică rock folosesc fără jenă o simbolistică satanică, iar mulţi
adolescenţi, aflaţi în dificultăţi, sunt atraşi de sectele satanice atît în Statele
Unite, cît şi în Europa".2 Sataniştii îşi au propriii lor capelani în Forţele
Armate ale S.U.A. şi sunt protejaţi de legea libertăţii religioase. Creşterea
rapidă a satanismului pe întreg pămîntul
40 Dave Hunt
este un fenomen specific vremurilor noastre, astfel că ideea închinării lumii
înaintea lui Satan este mult mai plauzibilă astăzi decît în generaţiile trecute.
 36

Cu toate că satanismul ostentativ poate fi privit ca afectînd numai un grup

de oameni cu concepţii extremiste, Satan are putere de atracţie asupra unui
segment mult mai mare al societăţii sub alte nume, cum ar fi Lucifer.
Filmul 2010 a fost reprezentativ pentru spălarea creierului care se face
acum. Spre sfîrşitul filmului, Statele Unite şi Uniunea Sovietică sunt pe
punctul de a se angaja într-un schimb de lovituri cu rachete nucleare, care
vor devasta pămîntul. Deodată însă apare pe cer un soare nou. Evenimentul
este atît de senzaţional, încît transformă conştiinţa tuturor, aduce încetarea
ostilităţilor, şi creează pace. în romanul său 2010, Arthur C. Clarke ne face
cunoscut că numele noului soare este Lucifer!
într-un interviu luat de revista „Life" unor americani de seamă cu privire la
scopul vieţii, prima persoană întrebată s-a exprimat după cum urmează:
„Scopul nostru este... să ne întoarcem în Eden, să facem pace cu şarpele
[Satan] şi să ne aşezăm computerele printre merii sălbatici".3 O asemenea
afirmaţie într-o revistă aşa de cunoscută ar fi fost de neînchipuit cu numai o
generaţie în urmă. Sigla unei organizaţii pacifiste Peace On Earth (Pace pe
pămînt) arată globul pămîntesc cu un dragon (balaur) uriaş (una din
formele de înfăţişare biblică a lui Satan) cocoţat pe el şi păzindu-1. Una din
broşurile lor declară un lucru pe care generaţiile anterioare l-ar fi
considerat şocant, dar care între timp a devenit acceptabil:
„... Pe măsură ce intrăm în ceea ce a fost numit Era Vărsătorului, intrăm
într-o perioadă de cooperare între domeniile spirituale şi materiale, deci
este timpul să facem pace cu dragonul şi să lucrăm în parteneriat cu
înţelepciunea şi puterea pămîntului pe care le reprezintă dragonul".4
în» acelaşi timp cu lumea, şi Biserica creştină mărturisitoare este pregătită
să se închine lui Anticrist. Pavel ne avertizează în multe pasaje referitor la
apostazie sau la îndepărtarea de la credinţă în zilele din urmă. Pare de
necrezut ceea ce numeşte el concret într-un pasaj: „Spiritul [Duhul] spune
limpede că în vremurile din urmă unii se vor
Ultimele „zile din urma1? 41
îndepărta de la credinţă [vor deveni agnostici], dînd atenţie unor spirite
seducătoare şi învăţături ale demonilor" (l.Timotei 4:1). O asemenea
profeţie este şocantă, anume: una din trăsăturile caracteristice ale zilelor
din urmă va fi faptul că tocmai cei care se numesc ori s-au numit creştini
au relaţii cu spirite rele! Şi totuşi, generaţia noastră experimentează lucrul
 37

acesta într-un grad necunoscut pînă acum în istorie.

Dintotdeauna au existat încercări de contactare a lumii spiritelor prin
şedinţe spiritiste, tăbliţe Ouija,* precum şi alte practici de ghicire. Totuşi,
au fost foarte puţini cei care au luat parte la aceste şedinţe, realizate în
general în semiîntuneric şi totdeauna privite cu suspiciune de către omul
obişnuit. Astăzi însă spiritismul este practicat de zeci de milioane de
oameni pe tot pămîntul, deşi într-o mulţime de forme noi şi denumiri
diferite care-1 fac acceptat pe scară largă. De la grădiniţă pînă la
universitate, în lumea afacerilor ca tehnici de succes, în psihoterapie şi în
medicină, sunt contactaţi „ghizi interiori" care nu sunt altceva decît spirite
seducătoare. Ei aduc un mesaj care poate fi descris numai ca „învăţături ale
demonilor". Am dovedit pe deplin toate acestea în America: The Sorcerer's
New Apprentice (America: Noul ucenic al vrăjitorului). E de-ajuns să
spunem că acest fenomen e caracteristic generaţiei noastre şi se dezvoltă cu
rapiditate.
Şi în Biserică există o îndepărtare de la credinţă, şi aceasta în numele
credinţei. Sunt contactate spirite înşelătoare, chiar dacă aici nu se vorbeşte
despre „nivele mai profunde ale psihicului" sau „maeştri înălţaţi", ci despre
Gristos însuşi! Practicarea vizualizării lui „Isus" (vizualizarea Măriei are
acelaşi efect pentru catolici) este folosită în „vindecarea interioară" şi în
intensificarea vieţii de rugăciune ori în obţinerea unei înţelegeri mai
profunde a ceea ce a învăţat Isus. Faptul că acel „Isus" care apare apoi şi
începe să ducă o viaţă a lui proprie nu este Domnul Isus Cristos, ci „un
spirit înşelător" care aduce „învăţături ale demonilor" a fost dovedit pe larg
în cărţi cum ar fi The Seduction of Christianity (Seducerea creştinătăţii**)
şi Beyond Seduction (Dincolo de seducere), şi nu ne vom mai ocupa aici de
această temă. Totuşi, faptul că acest fenomen se dezvoltă atît de rapid,
ajungînd acum să scape controlului chiar şi în Biserică, este o caracteristică
**Tăbliţă înzestrată cu literele alfabetului şi cu alte semne, folosită în
şedinţe spiritiste pentru obţinerea unor mesaje presupuse că vin din partea
spiritelor celor morţi - n. tr. Apărută în limba română la Editura Agape - n.
tr.
42 Dave Hunt
Ultimele „zile din urma1? 43
doar a generaţiei noastre şi prin aceasta este o altă dovadă că am putea fi în
 38

ultimele „zile din urmă".

Pavel a avut o aşa putere de a vedea cu mintea, încît aprecierile lui
remarcabile care se potrivesc într-un mod atît de caracteristic lumii noastre
moderne n-ar fi putut fi concepute decît prin inspiraţie divină. El a
avertizat: „... în zilele din urmă vor veni vremuri periculoase. Căci oamenii
vor fi iubitori de sine" (2.Timotei 3:1,2). Omenirea a fost totdeauna
egocentrică, egoistă şi narcisistă. Dar generaţia noastră este prima în istorie
care e învăţată să se iubească pe sine. Acum se acceptă în cercuri largi
faptul că, din instinct, nu ne place de noi înşine şi că trebuie să învăţăm să
ne iubim pe noi înşine înainte de a-L putea iubi pe Dumnezeu sau pe alţi
oameni. Prima poruncă a devenit: „lubeşte-te pe tine însuţi!", punînd pe
locul doi: „Să-L iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău".
Cristos n-ar fi spus niciodată: „Fă altora ce ai vrea să-ţi facă ei ţie" dacă noi
toţi nu ne-am iubi pe noi înşine. Porunca Sa: „Iubeşte-1 pe aproapele tău ca
pe tine însuţi" presupune în mod evident că noi deja ne iubim pe noi înşine
şi nu are intenţia de a ne încuraja, ci de a ne corecta iubirea de sine. Ne
îndeamnă să dăm aproapelui nostru ceva din grija iubitoare pe care în mod
normal o avem numai pentru noi înşine. Totuşi, o cunoscută cîntăreaţă
gospel care şi-a început cariera cu „Condu-ne pe noi, Iehova" lălăieşte
acum „Iubirea de sine e cea mai mare dintre toate". Chiar şi unele biserici
evanghelice ţin seminarii în care îşi învaţă membrii cum să se iubească pe
sine. Este ca un gaz turnat pe un foc deja scăpat de sub control. Şi iarăşi,
acest fenomen a apărut pentru prima dată în generaţia noastră.
Ioan a văzut de asemenea în viziunea sa că lumea se va închina ca înaintea
lui Dumnezeu nu numai înaintea Dragonului (Balaurul, Satan), ci şi
înaintea lui Anticrist. Generaţiilor trecute li s-ar fi părut ridicol să-şi
imagineze că cineva, cu atît mai puţin întreaga lume, se va închina unui om
ca unui Dumnezeu. Totuşi, în ultimii 30 de ani, „oamenii-dumnezeu" din
Orient precum Bhagwan Shri Rajneesh, Baba Muktananda, Maharaji şi
mulţi alţii au venit în Occident, şi miile de adepţi ai lor li s-au închinat
literalmente ca lui Dumnezeu. Cu toate că numai o minoritate
nesemnificativă a omenirii îi urmează astăzi pe aceşti guru, totuşi
închinarea înaintea unui om ca înaintea lui Dumnezeu a devenit în lumea
occidentală pentru prima dată în istorie un lucru obişnuit. Actori, actriţe,
vedete sportive şi lideri politici sunt acum printre cei ce se închină înaintea
 39

acestor guru.
Lumea din zilele noastre este fără doar şi poate pregătită acum pentru cel
ce „sade ca Dumnezeu în templul lui Dumnezeu, arătîndu-se pe sine că este
Dumnezeu" (2.Tesaloniceni 2:4). Această profeţie se va împlini mai întîi
atunci cînd Anticrist se va aşeza în templul evreiesc care rămîne de
construit în Ierusalim. Există totuşi şi o a doua aplicaţie. Corpul unui
credincios devine „Templul" lui Dumnezeu prin locuirea Spiritului Sfînt în
el. „Voi sunteţi Templul lui Dumnezeu şi... Spiritul lui Dumnezeu locuieşte
în voi" - (l.Corinteni 3:16; cf. 6:19), şi lucrul acesta ar trebui să fie valabil
pentru toată omenirea. în loc de aceasta, religia lui Anticrist înalţă „eul" la
rangul de „Dumnezeu" în „Templul" omenesc.
Astăzi, pentru prima oară în istorie, nu numai cîţiva yoghini şi guru, ci
milioane de oameni obişnuiţi de pretutindeni privesc în mod mistic adînc în
interiorul lor. Acolo, unde ar trebui să fie Templul adevăratului Dumnezeu,
ei încearcă să descopere că pretinsul lor „eu mai înalt" este „Dumnezeu".
Practicarea Meditaţiei Transcedentale, a meditaţiei orientale şi a altor
forme de yoga este larg răspîndită. Ţelul este „dezvoltarea de sine" a
omului, adică să-L descopere în sine pe Dumnezeu, să înţeleagă faptul că el
este „Dumnezeu". Este aceeaşi minciună cu care şarpele a înşelat-o pe Eva.
în mod evident, zeificarea eului joacă un rol important în pregătirea lumii
pentru a se închina înaintea lui Anticrist, oferindu-ne astfel încă un indiciu
că generaţia noastră ar putea trăi chiar în ultimele „zile din urmă".
Nu este nevoie ca cineva să practice misticismul oriental pentru a se zeifica
pe sine. Această concepţie a devenit baza psihologiei umaniste, care a
căpătat o mare importanţă în ultimii 20 de ani. Unul din liderii ei a fost
Cari Rogers, care s-a lepădat de creştinism pe cînd era în seminar şi s-a
orientat înspre studiul psihologiei. Rogers a oferit studenţilor un înlocuitor
profan al „naşterii din nou" prin experienţa „botezării în apele curgătoare
ale eului tău". Declarînd că „eul în potenţialul său nelimitat este de fapt un
dumnezeu", Rogers a întrebat sfidător: „Cine are nevoie de un Dumnezeu
acolo sus, cînd poartă unul în sine însuşi?"
în ciuda atitudinii sale decis anticreştine,, lui Rogers i s-a decernat în 1967
Premiul Asociaţiei Consilierilor Pastorali din America. în
44 Dave Hunt
contrast cu porunca lui Cristos de a ne „tăgădui pe noi înşine" (Matei
 40

16:24; Marcu 8:34, etc.) şi cu îndemnul lui Pavel: „Fiecare să-i preţuiţi pe
alţii mai presus de voi înşivă" (Filipeni 2:4), un „psiholog creştin" de
seamă scrie fără nici o ruşine:
Sub influenţa unor psihologi umanişti cum ar fi Cari Rogers şi Abraham
Maslow, mulţi dintre noi creştinii am început să ne vedem nevoia de iubire
de sine şi respect de sine. Este bine şi necesar să ne concentrăm asupra
acestui lucru.5
Isus a avertizat că semnul major care va anunţa apropierea revenirii Sale va
fi înşelăciunea religioasă. „Fiţi atenţi să nu vă înşele nimeni". Apoi, El a
arătat în ce constă această înşelăciune din zilele din urmă: „Se vor ridica
mulţi profeţi falşi şi vor înşela pe mulţi... Căci se vor scula Cristoşi falşi şi
profeţi falşi şi vor arăta semne şi minuni mari, astfel încît, dacă ar fi
posibil, să-i înşele şi pe cei aleşi" (Matei 24:4,11,24).
Un observator necreştin, scriind doar cu 50 de ani în urmă, n-ar fi prezis
redeşteptarea religioasă mondială pe care a profeţit-o Cristos. în schimb, ar
fi sugerat că zilele noastre vor fi caracterizate de scepticism şi ateism, şi că
ştiinţa ar fi avansat atît de mult, încît n-ar mai prea rămîne loc pentru
religie în lume. Nici o persoană instruită n-ar da credit „valorilor
spirituale", iar materialismul ar fi obţinut supremaţia.
Cît de mult s-ar fi înşelat un astfel de observator! în contrast, cîtă dreptate a
avut Cristos spunînd că mulţi profeţi falşi şi mesia falşi se vor scula şi vor
înşela pe mulţi. Este limpede ce-a vrut să spună cu asta: O redeşteptare a
religiei va invada lumea în zilele din urmă. Dar ea nu va reprezenta
adevărul; în loc de aceasta, mulţimile vor fi înşelate de profeţi falşi şi mesia
falşi. Exactitatea acestei profeţii remarcabile de acum 1900 de ani nu poate
fi negată.
Suntem martorii unei evoluţii complet surprinzătoare: S-a trezit interesul
pentru experienţele spirituale - un interes atît de semnificativ, încît
preşedintele sovietic Mihail Gorbaciov a fost forţat să-şi modifice planurile
şi să negocieze cu papa. Cît despre falşii mesia, se numără cu sutele, dacă
nu cu miile. Unul printre mulţi alţii este coreeanul Sun Myung Moon. Pînă
de curînd doar a făcut aluzii la faptul
Ultimele „zile din urmă"? 45
că este Mesia, dar acum - la mijlocul lui august 1990 - Moon şi-a făcut
cunoscut clar pretenţia în şedinţa de deschidere a unui congres al Religiilor
 41

Lumii ţinut la San Francisco. După cum a relatat San Francisco Chronicle:
„înconjurat cu swami, savanţi, lama şi imami, reverendul Sun Myung
Moon s-a proclamat joi noul Mesia al lumii".6
Iar profeţii falşi? Ei sunt printre cele mai populare figuri văzute şi auzite în
mass-media creştină de astăzi. în decembrie 1989, Oral şi Richard Roberts
au expediat prin poştă donatorilor potenţiali pachete conţinînd două
luminări mici, una roşie şi cealaltă verde. Destinatarii au fost instruiţi să
returneze luminarea roşie împreună cu cererile lor pentru rugăciune,
inclusiv, desigur, inevitabila „jertfă a seminţei" care chipurile le-ar „activa"
credinţa. în ajunul Crăciunului, fiecare persoană urma să-şi aprindă
luminarea verde, în timp ce Oral şi Richard vor aprinde miile de luminări
roşii primite înapoi. Aprinderea simultană a luminărilor, se spunea, va
împuternici rugăciunile rostite atunci şi va da naştere unor „miracole". Iată
o tehnică vrăjitorească standard adaptată strîngerii „creştine" de fonduri!
Cam în acelaşi timp, Robert Tilton a expediat la adresele cunoscute un
pacheţel cu nişte ustensile pentru a obţine bani şi vindecare de la
Dumnezeu prin practicarea unei metode vrăjitoreşti similare. Şi aici un
factor decisiv a fost expedierea mai întîi a unei donaţii lui Tilton. Apoi,
persoana trebuia să păşească în cercul magic expediat şi să-şi pună
picioarele pe conturul tălpilor lui Tilton trasate în roşu. „Ca punct de
contact divin, aşezaţi-vă picioarele pe ale mele în fiecare dimineaţă timp de
21 de zile" - scria în instrucţiuni. Pe plic scria cu litere mari „PRIMEŞTI
5000 DE DOLARI DUPĂ 14 ZILE DE PĂŞIT ÎN CERC!" Pe dosul
plicului scria „Femeia ESTE VINDECATĂ DE CANCER după ce a păşit
în cerc!"
Faptul că Tilton s-a îmbogăţit prin asemenea practici nu este atît de şocant
ca faptul că atît de mulţi creştini profesanţi sunt înşelaţi de el şi alţii ca el.
Doar cu cîţiva ani în urmă, o asemenea vrăjitorie evidentă n-ar fi fost
încuviinţată în Biserică. Dar astăzi este proclamată la televiziunea creştină
şi sprijinită de aşa-zişi credincioşi. Cu siguranţă că avem aici un alt semn al
vremurilor.
Situaţia de astăzi din Biserică aminteşte de ultimele zile ale regatului lui
Israel. în loc să dea ascultare Cuvîntului lui Dumnezeu, poporul lui
Dumnezeu a consultat mediumi spiritişti (Isaia 8:19). Israel se
46 Dave Hunt
 42

scufundase în mlaştina ocultismului, astrologiei şi idolatriei (Ieremia

19:4,5,13; 32:29). Imoralitatea era răspîndită chiar şi printre preoţi
(Ezechiel 16:15-59; Osea 6:9). Judecata dreaptă a lui Dumnezeu era pe
punctul de a cădea asupra lor, cum este şi astăzi pe punctul de a cădea
asupra Bisericii şi lumii. Armata lui Nebucadneţar urma să fie unealta, şi
urma să înceapă lunga captivitate babiloniană a poporului lui Dumnezeu.
Israel avea nevoie disperată de salvare de o armată invadatoare nemiloasă
şi invicibilă, dar scăparea nu putea veni decît prin pocăinţă şi supunere faţă
de Domnul său. Dumnezeu îi trimisese cu răbdare profet după profet pentru
a-1 acuza pe Israel de răzvrătire, idolatrie, răutate şi practici oculte şi
pentru a-1 implora să se pocăiască, dar el n-a vrut. El ar fi trebuit să
privească realitatea în ochi, dar în loc de aceasta s-a întors la numeroşii
profeţi falşi care linişteau şi adormeau poporul cu minciuni. Mesajul lor
„pozitiv" era mult mai atrăgător decît predicile „negative" ale celor care
vorbeau pentru Dumnezeu. în faţa asigurărilor înşelătoare că totul era în
regulă, Ieremia a vestit: „Căci Mi-am luat pacea de la poporul acesta, zice
Domnul" (16:5).
La fel de serios a avertizat Ieremia privitor la judecata iminentă a lui
Dumnezeu împotriva profeţilor falşi ai gîndirii pozitive care promiteau
Israelului: „Pace, pace, cînd nu este pace" (6:14; 8:11). Numind asemenea
asigurări înşelătoare „viziuni zadarnice" şi „preziceri linguşitoare" (12:24),
Ezechiel a declarat:
De aceea, aşa zice Domnul Dumnezeu: Pentru că aţi vorbit deşertăciuni şi
aţi văzut lucruri mincinoase... Sunt împotriva voastră... mî-na Mea va apăsa
asupra profeţilor care văd deşertăciuni şi prezic minciuni...
Pentru că... Mi-au amăgit poporul, spunînd: Pace; şi nu era pace... (13:8-
10).
Astăzi se repetă istoria: Este crepusculul ei. De data aceasta însă urmează
să se instaleze peste întreaga lume. Din nou, cei care avertizează în legătură
cu judecata iminentă a lui Dumnezeu sunt acuzaţi că sunt negativişti.
Remediul magic atotvindecător al unei gîndiri pozitive (Positive Mental
Attitude - PMA - Atitudine mintală pozitivă) este răspîndită pretutindeni în
lumea afacerilor, psihologiei, învăţă-
Ultimele „zile din urmă"? 47
mîntului, medicinei - precum şi în Biserică. Aşa suna recent o reclamă a
 43

mărcii de automobile Volkswagen în revista Time: „Gîndul este cea mai

puternică forţă din univers... Avem capacitatea de a transpune orice gînd în
realitate cu puterea minţii".7
Mulţi creştini presupun acum că gîndurile şi cuvintele noastre, şi nu
Dumnezeu, ne controlează destinul - că suntem nişte mici dumnezei aflaţi
sub El, capabili de a ne crea propria noastră lume.8 Un seminar ţinut de un
binecunoscut predicator creştin de motivaţie şi de succes promite: „Cum să
obţii ceea ce doreşti".9 O cărticică mult citită, scrisă de un alt lider creştin,
este intitulată How To Write Your Own Ticket With God (Cum să-ţi
redactezi împreună cu Dumnezeu propriul tău plan de viaţă).10 O asemenea
concepţie pare în contradicţie flagrantă cu rugăciunea lui Cristos în grădina
Ghetsimane:
Iată, toate lucrurile sunt posibile pentru Tine: depărtează de la Mine
paharul acesta [al crucii]; totuşi, nu ceea ce vreau Eu, ci ceea ce vrei Tu
(Marcu 14:36).
După cum se pare, dacă Isus Cristos ar fi înţeles şi practicat „principiile
succesului" care sunt învăţate acum în Biserică, Noul Testament ar fi avut
o altă istorie de spus. Dacă El ar fi luat parte doar la cursul lui Dale
Carnegie „Cum să-ţi cîştigi prietenii şi să influenţezi oamenii", ar fi putut
să-i cîştige de partea Sa pe rabini şi pe romani şi n-ar fi fost crucificat. în
loc să-Şi facă duşmani prin declaraţiile Sale negativiste, toate planurile
Sale ar fi putut fi realizate paşnic prin principiile Gîndirii Pozitive.
Cu toate că „profeţii" de astăzi ne garantează că suntem martorii „celei mai
mari treziri din istorie", Biserica se cufundă tot mai adînc în apostazia
zilelor din urmă prezise de Cristos şi apostolii Săi. Ocultismul Noii Ere
(New Age) de orice nuanţă se dezvoltă rapid nu numai în lumea profană, ci
şi în Biserică în ceea ce este într-adevăr cea mai mare trezire mondială a
păgînismului cunoscută vreodată. Pretutindeni se văd „semnele zilelor din
urmă", care vestesc apropiata judecată a lui Dumnezeu.
Homosexualitatea nestăpînită, pornografia, avortul şi alte forme de
imoralitate grosolană devin standard atît pentru Biserică, cît şi pentru lume.
Rata divorţurilor şi frecvenţa actelor de imoralitate sexuală
48 Dave Hunt
este aproape la fel de mare între creştinii evanghelici ca în societatea
necreştină. Modul de viaţă al studenţilor în majoritatea colegiilor şi
 44

universităţilor creştine diferă foarte puţin de cel al colegilor lor umanişti.

Cu peste 30 de ani în urmă, A.W. Tozer a predicat că Biserica are o
disperată nevoie de reformă mai degrabă decît de trezire. Condiţiile sunt
acum mult mai rele, făcînd ca avertizarea sa profetică să fie şi mai actuală:
Părerea mea, la care am meditat îndelung, este că, sub influenţa
împrejurărilor actuale, noi nu dorim deloc trezirea. Răspîndirea unei treziri
a felului de creştinism pe care-1 cunoaştem astăzi în America ar putea să se
dovedească a fi o tragedie morală din care nu ne-am reveni nici într-o sută
de ani."
Şi totuşi, perspectivele unei păci mondiale umaniste devin tot mai
trandafirii. Omul pare a fi în pragul rezolvării problemelor lui fără
Dumnezeu. „Pace şi siguranţă [securitate]" răsună tot mai mult pre-
tutindeni. Este cea mai mare iluzie, calmul înşelător dinaintea furtunii.
Omenirea este pe punctul de a culege întreaga mînie a lui Dumnezeu din
cauza respingerii Fiului Său, care este gata să Se întoarcă pentru răzbunare.
Cu siguranţă că semnele care vestesc a doua venire se arată deja, semnalînd
că generaţia noastră trăieşte în ultimele zile din urmă.
Cînd fiecare din evenimentele pe care le-am examinat pînă acum este luat
separat, valoarea lui ca „semn al zilelor din urmă" ar putea să nu pară prea
impresionantă. Dar cînd vedem convergenţa tuturor acestor evenimente
împreună, în aceeaşi perioadă de timp - şi mai ales repeziciunea evoluţiilor
recente din Europa de Est şi de pe plan internaţional - piesele jocului de
puzzle încep să se asambleze. Nu se poate sublinia înde-ajuns cît de
importantă este această convergenţă a evenimentelor.
Politicienii de seamă ai lumii sunt tot mai entuziaşti în faţa perspectivei
păcii. Se vorbeşte mult despre intrarea într-o „eră nouă" şi despre crearea
unei „noi ordini mondiale". Pentru cei ce studiază profeţia, viitorul se arată
mult mai sumbru. Iar pentru aceia care sunt cu adevărat ai lui Cristos, deşi
deplîng marea înşelare şi dezastrul pe care le văd venind asupra lumii, simt
totuşi bucurie la gîndul că nu mai poate fi mult pînă cînd vor auzi strigătul
lui Cristos prin care li se va cere să se întîlnească cu El în văzduh.
Ce motivaţie oferă înţelegerea acestui lucru atît pentru o trăire sfîntă, cît şi
pentru proclamarea cu claritate a mesajului lui Dumnezeu pentru omenire!
De mult timp este obiceiul de a „evangheliza" promiţînd celor care vin la
Cristos vindecare, bucurie şi binecuvîntare. Dar o lume care îşi imaginează
 45

că e pe calea dobîndirii păcii şi prosperităţii are o motivaţie prea slabă ca să

dea atenţie unei astfel de Evanghelii.
Mesajul de care este nevoie e unul de convingere cu privire la păcat şi
teamă de Dumnezeu. Pînă cînd bărbaţii şi femeile nu vor înţelege că au
încălcat legile lui Dumnezeu şi că această lume este gata să recolteze
roadele mîniei Lui, nu vor vedea cîtă nevoie au de iertarea pe care a
obţinut-o Cristos prin sîngele Său. Va fi tot mai dificil de vestit acest mesaj
în zilele care ne stau în faţă, dar este singurul care-i va împiedica pe cei
„convertiţi" să vină la Cristos din motive greşite şi prin aceasta să fie deja
programaţi să-1 urmeze pe Anticrist la apariţia lui. Este atît ceva teribil, cît
şi ceva palpitant să ne dăm seama că responsabilitatea şi privilegiul nostru
este să salvăm cît mai mulţi cu putinţă de mînia viitoare.
5.
O Europă unită: Primul pas către Pacea Globală?
AM INTRAT ACUM în ultimul deceniu al celui de al doilea mileniu de la
naşterea lui Cristos. încă de acum, anii 90 sunt lăudaţi ca fiind cea mai
interesantă şi încurajatoare perioadă din istoria omenească. Nicicînd n-a
părut atît de promiţătoare perspectiva păcii şi prosperităţii mondiale - şi
nicicînd opinia publică internaţională n-a trecut atît de dramatic de la
disperare la speranţă optimistă aşa cum a făcut-o înaintea intrării în acest
nou deceniu. Cu cită repeziciune s-au accelerat şi alimentat unul pe altul
incredibilele evenimente ale ultimelor luni din 1989! Chiar şi cei mai
perspicace observatori politici şi comentatori ai mass-media au fost în
întregime luaţi prin surprindere.
O lume uluită privea cum schimbări de necrezut cuprindeau întreaga
Europă de Est. Cuvintele nu puteau exprima ceea ce se întîmpla. Un
jurnalist a spus pur şi simplu: „S-a terminat cu partidul comunist!" Chiar şi
sugerarea unei astfel de posibilităţi cu numai cîteva luni înainte ar fi părut
grotescă. Cît de brusc se schimbase totul! Mentalitatea influenţată de
Cortina de Fier aparent pentru multă vreme s-a transformat dintr-odată într-
o deschidere şi cooperare sinceră între Est şi Vest. Winston Churchill a
inventat această noţiune în renumita lui declaraţie din 1946: „De la Stettin
pe ţărmul Balticii pînă la Trieste pe ţărmul Adriaticii a căzut o Cortină de
Fier de-a latul continentului". Ea a devenit ceva stabilit solid, parte a
realităţii dure a vieţii despre care nimeni nu credea că odată nu va mai fi
 46

acolo. Şi apoi, cu surprinzătoare uşurinţă, după 43 de ani, după multe morţi

şi
O Europă unită: Primul pas către Pacea Globală? 51
încercări disperate de evadare, nefasta Cortină a dispărut dintr-odată.
„Imposibilul" a continuat să se deruleze zi de zi înaintea ochilor noştri într-
o succesiune tot mai rapidă. Un comentator de televiziune (care relata
despre întîlnirea istorică dintre preşedintele sovietic Gorbaciov şi papa Ioan
Paul II, precum şi despre întîlnirea la nivel înalt dintre Gorbaciov şi Bush
care a urmat imediat) s-a exprimat uluit după cum urmează: „Schimbări de
necrezut transformă complet lumea într-un ritm atît de rapid, încît cu greu
putem ţine pasul cu ele!" Fjrancis Fukuyama de.la Departamentul de Stat
(Ministerul de Externe) al S.U.A. a fost de părere că este „nu numai
sfîrşitul Războiului Rece... ci şi sfîrşitul istoriei ca atare". Prima pagină a
revistei Time din 11 decembrie 1989, relatînd despre „summit-ul" dintre
Bush şi Gorbaciov, a expus fotografia celor doi sub promiţătorul titlu de
articol: „EI CONSTRUIESC O LUME NOUĂ".
Glasnost-ul şi perestroika lui Gorbaciov fuseseră privite cu multă
suspiciune atît în Est, cît şi în Vest, şi luni de zile politica mondială fusese
cuprinsă de o nelinişte interioară. După întîlnirea istorică la nivel înalt cu
preşedintele George Bush, perestroika a explodat dintr-odată cu o forţă
irezistibilă în Uniunea Sovietică şi în toată Europa de Est. Imposibilul se
preschimba în realitate! Cetăţeni oprimaţi dansînd în extaz pe Zidul
Berlinului şi demolîndu-1 cu furie, în timp ce grănicerii să stea deoparte şi
să privească totul cu zîmbete aprobatoare? De necrezut. Şi totuşi, o lume
neîncrezătoare era martoră în faţa micilor ecrane la aceste lucruri!
Gorbaciov a declarat:
Lucrurile se schimbă cu adevărat, şi în modul cel mai radical. Oamenii au
influenţă asupra politicii... Şi dacă cineva crede că ei doresc schimbări
numai într-o regiune, se înşală foarte mult.1
într-o succesiune rapidă, regimurile marxiste totalitare şi opresive, aparent
invulnerabile, s-au prăbuşit în faţa demonstranţilor paşnici. Sute de mii de
studenţi s-au alăturat cetăţenilor din toate păturile sociale, cărora le fusese
teamă pînă atunci şi de gîndul de a face aşa ceva, au luat-o pe străzi
fluturînd drapele şi cerînd libertate. Ei nu mai puteau fi refuzaţi, iar
urmările au fost atît de dramatice, încît au depăşit toată puterea de
 47

imaginaţie.
52 Dave Hunt
Să ne imaginăm următoarea scenă: lideri de seamă ai partidelor comuniste
din Europa de Est, care timp de decenii condamnaseră capitalismul şi
pretinseseră că reprezenta egalitatea pentru toţi, fiind demascaţi din cauza
corupţiei scandaloase. Tirani totalitari, care conduseseră prin teroare şi
intimidare, au fost dintr-odată arestaţi de nişte anti-comunişti care au luat
conducerea ţărilor pînă acum comuniste! Noi dovezi ale egoismului şi
ipocriziei prezente în mod latent în inima omenească au fost purtate în
toată lumea prin ziare:
Wandlitz, Germania de Est - Porţi masive de metal separă cartierul luxos în
care locuiau de ani de zile persoanele oficiale de rang înalt din Guvernul
est-german şi din Partidul Comunist... în toată ţara, lideri îmbătrîniţi în
scaun sunt condamnaţi cu furie pentru jefuirea conturilor bancare publice şi
transferarea averilor lor ilicite în bănci străine... pentru construirea de vile
cu banii publici.
De cînd influenţa partidului asupra Germaniei de Est a început să slăbească
în octombrie, a fost scos la iveală un lux inimaginabil pînă atunci. Aproape
zilnic apar în ziare noi relatări despre activităţi scandaloase, avînd un
puternic impact asupra est-germanilor obişnuiţi. Căci, în statul socialist, se
presupunea că toţi trăiesc mai mult sau mai puţin la acelaşi nivel.
Reacţia a fost vehementă... Ziarul Partidului Naţional Democrat a comentat
că „milioane de oameni din această ţară se simt înşelaţi şi amăgiţi...". Un
student se plîngea: „Chestiunea corupţiei înseamnă dizolvarea Partidului
Comunist... noi vedem realitatea aşa cum este". Iar un muncitor din
Berlinul de Est a spus: „Este dezgustător felul în care au trăit [liderii de
partid] - şi între timp ne predicau să lucrăm mai mult pentru socialism"...
în satul Rottleberode, din munţii Harz, fosta primăriţă Edeltraut Tielo a fost
adusă înaintea unui tribunal ad-hoc, destituită din funcţie şi acuzată de
îmbogăţire personală în dauna avutului obştesc. Acum este ocărită şi
ameninţată pe stradă. Se spune că asemenea situaţii sunt lucruri obişnuite
în multe locuri din ţară".2
Să ne imaginăm conferinţa Pactului de la Varşovia de la mijlocul lui
decembrie 1989, după reuniunea la nivel înalt Bush-Gorbaciov.
Reprezentanţilor statelor li se spune de către preşedintele sovietic că
 48

O Europă unită: Primul pas către Pacea Globală? 53

toate regulile sunt acum schimbate. Erau liberi să meargă fiecare pe drumul
lui. Majoritatea celor din „vechea gardă", care se cramponaseră de zeci de
ani în posturi de conducere, lipseau de la acea întrunire istorică. Aceia
puţini care au fost prezenţi ştiau că zilele în posturile de conducere le erau
numărate.
Numai Nicolae Ceauşescu, conducătorul despotic al României timp de 24
de ani tragici, şedea la conferinţa aceea de la Moscova cu capul sus,
încruntîndu-se la noii veniţi, ascunzîndu-şi tulburarea şi teama sub o mască
fragilă de calm. Cîteva zile mai tîrziu urma să ordone cu cruzime trupelor
sale să împuşte cetăţenii care cereau paşnic drepturi democratice, ucigînd
mii dintre ei în încercarea sa disperată de a-şi menţine cu orice preţ domnia
tiranică. Totuşi, în 36 de ore, înlăturat de la putere de propria lui armată,
Ceauşescu a fugit cu elicopterul din palatul său cuprins de flăcări, a fost
capturat şi executat împreună cu soţia sa, Elena, de către plutonul de
execuţie în ziua de Crăciun 1989. A fost ultimul dictator din Pactul de la
Varşovia care a căzut.
în toată Europa de Est devenise realitate ceva aparent imposibil, ceea ce
milioane de oameni închişi în spatele Cortinei de Fier, acum sfîşiate, nici
nu îndrăzniseră să viseze, şi totul se petrecuse cu o repeziciune ameţitoare.
Democraţia invada lumea comunistă! Spre sfîrşitul lui 1989, ca răspuns la
cererea noilor conduceri instalate la putere, Paul Weyrich a condus o
echipă de experţi în Europa de Est pentru a asigura instruirea în
„chestiunile delicate şi dificile ale politicii după modelul occidental".
Numit deseori „unul dintre cei mai capabili consilieri politici în probleme
practice, activ în mişcarea conservatoare", Weyrich şi echipa sa au trăit în
Moscova atunci cînd au lucrat cu membrii Grupului Inter-regional din
Sovietul Suprem ceea ce el numeşte „cea mai incredibilă experienţă a vieţii
noastre". Weyrich a spus:
„Aceşti deputaţi nu şi-au ascuns preferinţa pentru proprietatea privată, pieţe
libere şi refacerea libertăţii religioase... [şi] au pus întrebări interesate
despre tehnicile de acţiune politică din Statele Unite".3
Destinul celor peste 5 miliarde de locuitori ai pămîntului făcea un salt
impresionant şi gigantic într-o direcţie necunoscută. După cît se pare, prin
vreun decret misterios „sosise timpul" pentru ca astfel de
 49

54 Dave Hunt
tranziţii să aibă loc. Sau există poate o explicaţie şi mai sinistră?
Unii analişti au fost convinşi, şi mulţi sunt şi acum, că glasnost-ul şi
perestroika au fost o manevră de diversiune deliberată ca să provoace
distrugerea finală a Occidentului: The McAlvany Intelligence Advisor
avertizează că: „Gorbaciov şi străluciţii săi scenarişti KGB şi strategi
militari au decis să facă troc cu controlul ,nominal' asupra statelor satelite
din blocul răsăritean în schimbul neutralizării Europei occidentale şi
distrugerii alianţei militare NATO... Scenariul prevede mai departe ca
America şi Europa occidentală să preia datoriile financiare ale Europei de
Est". Trăgînd un semnal de alarmă, la care s-au alăturat Alexandr Soljeniţîn
şi alţii, Donald S. McAlvany a argumentat după cum urmează:
De la Lenin la Gorbaciov, conducerea comunistă a vorbit de necesitatea
folosirii unor capitalişti cu vaste resurse financiare [de exemplu Armând
Hammers, familia Rockefeller] pentru a finanţa revoluţia lor mondială...
Deci, conducerea comunistă... este gata să accepte... reunificarea
Germaniei şi apoi a Europei... să se tîrască în patru labe înaintea
binefăcătorilor ei occidentali, să zîmbească, să facă plecăciuni în faţa lor,
să-şi admită cu umilinţă greşelile... şi să ceară ajutor financiar şi industrial
pentru tranziţia la economia de piaţă, însă la un moment dat [autorul crede
că pe la mijlocul anilor 90], sovieticii, cei mai mari maeştri în înşelăciune
din istorie, îşi vor trage pe sfoară darnicii binefăcători capitalişti din
Occident şi vor ataca Statele Unite...4
McAlvany declară apoi că reunificarea Germaniei şi neutralizarea Europei
de Vest printr-o mare ofensivă de pace se află de mulţi ani în proiectele
Kremlinului. Aparenta democratizare a Europei de Est e manevra de
diversiune a sovieticilor pentru a induce în eroare Occidentul în scopul
dezarmării lui şi astfel să facă ultimul pas pentru dominaţia mondială.
Această teorie e susţinută de cunoscutul specialist John Lenczowski, care a
fost între 1983 şi 1987 directorul pentru chestiuni europene şi sovietice în
cadrul Consiliului Naţional de Securitate. Lenczowski aduce în atenţia
noastră următoarele fapte neliniştitoare:
L
O Europă unită: Primul pas către Pacea Globală? 55
în timp ce Occidentul priveşte cu uimire şi uluire cum în Europa de Est se
 50

prăbuşesc unul după altul regimurile comuniste, trebuie să mărturisesc ca

observator că sunt cuprins de un sentiment de nesiguranţă...
în 1984, Anatoli Goliţîn, unul din cei mai vestiţi dezertori din KGB, a
prezis o falsă liberalizare în estul Europei şi în Uniunea Sovietică, ale căror
reforme vor orbi atît de mult Occidentul, încît el nu va fi în stare să
menţină un consens în favoarea unei apărări puternice. Printre scenariile
preconizate de Goliţîn [pe atunci Gorbaciov era un membru neînsemnat în
Biroul Politic]: demolarea Zidului Berlinului; un guvern de coaliţie în
Polonia care să implice Solidaritatea şi Biserica catolică; întoarcerea la
guvernare a lui Alexander Dubcek în Cehoslovacia; un Dubcek sovietic ca
succesor al lui Leonid Brejnev; amnistie pentru dizidenţi, întoarcerea
exilaţilor şi un loc în guvern pentru Andrei Saharov. O manevră înşelătoare
de mărimea scenariului lui Goliţîn depăşeşte puterea de imaginaţie a
Occidentului. Dar la fel a fost cu manevra înşelătoare realizată de Moscova
prin operaţia de „încredere" în anii 20, care a implicat crearea unei opoziţii
false şi care a reuşit să inducă în eroare 11 servicii secrete occidentale timp
de mai mulţi ani".5
Să presupunem că Goliţîn a avut dreptate şi că democratizarea Europei de
Est a început ca o înşelătorie incredibilă. Se pare totuşi că evenimentele au
depăşit cu mult faza în care vreo putere omenească mai poate controla
situaţia. S-a spart între timp prea mult porţelan, astfel că nici faimosul
KGB odinioară atît de renumit nu va fi în stare să lipească la loc atîtea
cioburi. Va trebui să aşteptăm şi să vedem.
Un lucru însă este sigur: O mare parte din nefastul imperiu al lui Lenin s-a
mistuit în flăcări, iar neaşteptatul incendiator care a aprins chibritul n-a fost
altul decît presupusul lider mondial al comunismului, preşedintele sovietic
în persoană. Nu este improbabil ca Gorbaciov să fi folosit planul de lungă
durată al Kremlinului pentru o „falsă eliberare a Europei de Est" ca pretext
pentru propriul său scenariu. Altfel este de neconceput să fi putut rezista
atît de mult fără să fie eliminat de alţi membri ai Biroului Politic.
Ar fi oare posibil ca adevăratele planuri ale lui Gorbaciov să implice
ambiţii personale care ţintesc mult mai sus decît funcţia pe care o deţine
acum? Un sondaj de opinie dezvăluie deja că dacă astăzi s-ar
56 Dave Hunt
organiza alegeri, Gorbaciov ar fi votat cu o largă majoritate ca lider al unei
 51

Europe occidentale unite. Nu este improbabil ca ambiţiile sale să

depăşească chiar şi acea poziţie importantă.
Scepticii rămîn convinşi că totul este o păcăleală. Se pare totuşi că
evenimentele au mers prea departe pentru ca Kremlinul să mai poată da
ceasul înapoi, chiar şi dacă Gorbaciov ar fi înlăturat de la putere. Şi cine ar
dori să-i preia funcţia în împrejurări ca cele actuale? Cu papa de partea lui,
preşedintele sovietic s-a angajat cu curaj şi fermitate să facă imposibilul:
Am hotărît acum, ferm şi irevocabil, să ne bazăm politica pe principiile
libertăţii de alegere... Angajîndu-se pe drumul reformei radicale, ţările
socialiste trec linia dincolo de care nu mai există întoarcere la trecut.6
Stăpînirea dură şi nemiloasă a comunismului sovietic, care şi-a ţinut
supuşii prin forţă, se metamorfozează într-o societate liberă. Nu mai e
nevoie ca lumea să se teamă de deplasarea către Vest a totalitarismului
marxist. Brusc, misterios şi contrar tuturor previziunilor experţilor,
democraţia se deplasează către Est! Nu numai că regimurile opresive din
Europa de Est au căzut, dar se şi deplasează unul cîte unul cît pot de repede
în direcţia democraţiei de tip occidental.
Poate că şi mai semnificativă încă decît angajamentele lor oficiale de
cooperare a fost atmosfera de dragoste frăţească şi încredere reciprocă din
timpul conferinţei de presă după discuţia istorică de opt ore între Bush şi
Gorbaciov în Malta la începutul lui decembrie 1989. Ziarele din lumea
întreagă au titrat:
„O nouă încredere însufleţeşte relaţiile dintre S.U.A. şi Uniunea Sovietică -
Prietenie şi speranţă în locul suspiciunii". Andrei V. Ni-chiforov, editor al
influentului jurnal sovietic USA, a concluzionat:
„... S-a sfîrşit cu confruntarea ideologică. Faptul acesta reprezintă în sine o
schimbare de-o importanţă imensă pentru cele două ţări ale noastre... Acum
acţionăm de fapt din convingerea comună că avem în multe domenii
aceleaşi interese cu Statele Unite... Sigur că mai sunt probleme din era
confruntării... dar ele nu mai reprezintă obstacolele de odinioară.7
L
O Europă unită: Primul pas către Pacea Globală? 57
Acea încredere pare să fi crescut cu fiecare întîlnire la nivel înalt pe care
Bush şi Gorbaciov le-au avut de atunci. Mulţi foşti combatanţi ai
Războiului Rece de ambele părţi sunt nedumeriţi. O persoană oficială de la
 52

Kremlin a remarcat: „Cîte unul din vechea gardă care mai lucrează încă la
Ministerul de Externe se plimbă în sus şi-n jos pe coridoare, clatină din cap
şi murmură ceva despre toate aceste schimbări pe care nu le înţelege. Ceea
ce se schimbă nu sunt numai relaţiile cu Statele Unite sau cu Occidentul, ci
concepţia noastră despre lume, despre locul nostru în ea, despre ţara
noastră şi despre noi înşine".
însemnătatea pentru împlinirea profeţiei biblice a acestor evenimente
istorice remarcabile pe care tocmai le-am subliniat şi care continuă să se
desfăşoare ar trebui să fie clară. Odată cu venirea democraţiei în Europa de
Est, uşa e deschisă acum pentru un lucru pe care nimeni n-ar fi îndrăznit
să-1 viseze: posibilitatea ca fostele naţiuni comuniste să se alăture acum
celor din Occident, cîndva inamici, pentru a forma o Europă unită mult mai
mare decît s-ar fi crezut mai înainte. O asemenea unire ar putea pune capăt
ameninţării războaielor repetate care au devastat continentul de cînd a fost
pentru prima dată populat de triburi primitive. Faptul că tocmai această
evoluţie ar putea fi un pas uriaş către o pace falsă sub conducerea lui
Anticrist este cel puţin o foarte mare posibilitate.
Mai mult de atît, extinderea CE (Comunitatea Europeană) prin includerea
unor ţări din Europa de Est pare să necesite o revizuire a celei mai larg
acceptate interpretări profetice referitoare la renaşterea Imperiului Roman.
în următorul capitol vom examina una dintre cele mai extraordinare profeţii
din Scriptură: Interpretarea pe care Daniel a dat-o viziunii unei „statui
mari" care a avut-o Nebucadneţar. Cele zece degete ale picioarelor statuii
de „fier amestecat cu lut" (Daniel 2:43) au fost interpretate în general ca
semnificînd faptul că Imperiul Roman renăscut va fi alcătuit din zece
naţiuni vest-europene.
Deja aflată în dificultate, pentru că CE include 12 naţiuni, cu posibilitatea
aderării şi a altor ţări din Occident, asocierea mai multor ţări din Europa de
Est va face ca teoria „celor zece naţiuni vest-europene" să cadă definitiv.
De fapt, niciodată n-a avut sens echivalarea Imperiului Roman renăscut cu
Europa occidentală, deoarece aceasta a fost doar o fracţiune a Imperiului
Roman antic. Uşa pare să se deschidă către o unificare globală a naţiunilor
şi în felul acesta către pacea
58 Dave Hunt
globala. Dacă întreaga lume este unită, atunci putem fi siguri că Anticrist
 53

nu va domni numai peste o mică parte a ei. Acum înţelegem mai bine că
ceea ce spune Ioan despre Anticrist nu poate fi interpretat decît literal.
... Şi i s-a dat putere peste orice triburi, şi limbi, şi naţiuni. Şi toţi cei ce
locuiesc pe pămînt i se vor închina, cei ale căror nume nu sunt scrise în
cartea vieţii Mielului înjunghiat de la întemeierea lumii" (Apocalipsa
13:7,8).
Fără a vrea să fim dogmatici, se pare că renaşterea profeţită a Imperiului
Roman înseamnă de fapt un imperiu mondial condus de Anticrist. Mai
tîrziu vom oferi şi alte motive în sprijinul acestei presupuneri, în
conformitate cu Biblia, Anticrist îşi va exercita nemilos puterea, devorînd
şi sfîşiind în bucăţi trei naţiuni (Daniel 7:8). Cu siguranţă că nu va fi o
adunare mondială în care oamenii să-şi exprime reciproc dragostea. Cu
toate acestea, regatul lui va avea pentru început şi elementele unei asocieri
voluntare şi ale democraţiei, şi i se va aduce închinare, ceea ce indică cu
siguranţă o anume afecţiune şi încredere, întreaga imagine rămîne un
mister.
Desigur că se ridică o mulţime de întrebări. Cineva ar vrea să ştie, de
exemplu, de ce trebuie să aibă loc la urma urmei această renaştere a unui
imperiu antic. Şi de ce Imperiul Roman şi nu unul dintre celelalte? Ce
caracteristici ale Romei antice sunt atît de importante încît trebuie să fie
prezente în lumea zilelor din urmă?
Vom primi răspunsuri la aceste întrebări şi la altele numai pe măsură ce
vom examina profeţiile biblice relevante şi vom arunca o scurtă privire
asupra evenimentelor istorice din trecut şi din prezent. Făcînd lucrul acesta,
vom descoperi că renaşterea Imperiului Roman antic al cezarilor şi papilor
este unul dintre cele mai importante evenimente profeţite pentru zilele din
urmă. El nu este mai puţin semnificativ decît întoarcerea lui Israel în ţara sa
şi răpirea Bisericii. De fapt, fără el n-ar putea avea loc a doua venire a lui
Cristos.
6.
Remarcabila profeţie a lui Daniel
ÎN GENEZA 11:6 GĂSIM una dintre cele mai uimitoare afirmaţii din
Biblie: „Iată, ei sunt un singur popor, şi toţi au o singură limbă... şi acum
nimic nu-i va opri să facă ceea ce şi-au imaginat". Aceasta a fost cu ocazia
vizitei lui Dumnezeu la Turnul Babei, iar această declaraţie a fost motivul
 54

pentru care El i-a pedepsit pe constructorii lui cu multe limbi, astfel ca ei,
incapabili să se mai înţeleagă între ei, să fie siliţi să abandoneze diabolicul
lor plan. De ce diabolic? Deoarece a reflectat în mod evident ambiţia lui
Satan: „Mă voi sui în ceruri. îmi voi înălţa tronul deasupra stelelor lui
Dumnezeu" (Isaia 14:13).
Dumnezeu nimicise nu cu mult timp înainte locuitorii pămîntului cu un
potop din cauză că imaginaţia omului era „îndreptată numai spre rău"
(Geneza 6:5). Iar acum, atît de curînd după acea mare judecată, urmaşii lui
Noe, pe care Dumnezeu îi cruţase pentru ca omenirea să poată face un nou
început pe pămînt, îşi concentraseră incredibila putere de imaginaţie ca să
transpună în faptă o răzvrătire cum nu se putea mai perfidă: să construiască
un turn care să le ofere acces la însuşi tronul lui Dumnezeu şi prin aceasta
să-i facă egali cu Dumnezeu.
Istoria a dovedit tot mereu că Dumnezeu a evaluat corect puterea
imaginaţiei la om, şi deci şi judecata Sa a fost dreaptă. Cu toate că omul,
spre deosebire de Dumnezeu, nu poate crea ceva din nimic (de exemplu să
inventeze o nouă culoare fundamentală a curcubeului), poate să dea frîu
liber imaginaţiei sau fanteziei sale şi să făurească cele mai îndrăzneţe
planuri privitor la cum ar putea să folosească şi să manipuleze forţele
universului pe care Dumnezeu 1-a creat şi 1-a pus la dispoziţia sa. Şi în
cele din urmă el va găsi o cale de a realiza tot
L
60 Dave Hunt
Remarcabila profeţie a lui Daniel 61
ceea ce-şi imaginează sau născoceşte! Că omul poate realiza în final ceea
ce ştiinţa, tehnologia sau imaginaţia lui rea pot născoci, s-a putut tot mereu
observa. Ficţiunea ştiinţifică de ieri a devenit astăzi realitate. Şi cine ar
putea să nege că imaginaţia omului 1-a dus în mod repetat tot spre rău, aşa
încît răutăţii îi merge foarte bine, şi este în cumpănă însăşi supravieţuirea
pămîntului?
Abandonat judecăţii lui Dumnezeu şi lăsat să se prefacă în praf şi pulbere,
Babelul a fost reclădit cîteva secole mai tîrziu, ca să se facă încă o dată, din
vîrful său, închinarea la stele şi la zeităţi păgîne. în jurul turnului a fost
construit oraşul Babilon, capitala primului imperiu mondial. El a devenit
centrul astrologiei şi vrăjitoriei, reprezentarea în mic a falsei religii, şi a
 55

continuat vechea pasiune a Babelului de atingere a cerului prin

ingeniozitatea omenească în colaborare cu fiinţele şi puterile oculte. Sub
strălucita conducere a lui Nebucadneţar 11, nu numai legendarele grădini
suspendate, ci întreg oraşul, cu o suprafaţă de peste 160 de kmp, a devenit
una dintre minunile lumii antice. Oraşul era înconjurat de un zid de peste
33 de metri înălţime şi 30 de metri grosime, pe care patru care de luptă
unul lîngă altul se puteau lua la întrecere în jurul acestui oraş extraordinar.
Dumnezeu a dat marea putere a acestui imperiu ca să-1 pedepsească pe
poporul Său Israel pentru idolatria lui. Pe Nebucadneţar îl numeşte chiar
„slujitorul Meu" şi declară că a dat Israelul pe mîna lui (Ieremia 25:9;
27:6). Ierusalimul a fost distrus, războinicii săi cîndva invincibili au fost
ucişi sau împrăştiaţi, poporul său mîndru degradat la nivelul de vagabonzi,
iar nobilimea dusă captivă. Şi astfel s-a făcut că, la prima deportare a
evreilor, Daniel şi cei trei tovarăşi ai săi, Şadrac, Meşac şi Abed-Nego,
renumiţi prin cuptorul cu foc, au fost aduşi în Babilon pe la anul 605 î. Cr.
Aceştia patru s-au distins repede pentru loialitatea lor neclintită faţă de
Dumnezeul lui Israel. Au refuzat cu desăvîrşire să se lase corupţi în vreun
fel de atracţiile Babilonului, şi asta chiar şi cu privire la hrana pe care o
mîncau. Pentru hotărîrea lor, Dumnezeu i-a binecuvîntat. în iscusinţa,
cunoştinţele şi înţelepciunea lor au fost găsiţi „de zece ori mai buni decît
toţi magicienii şi astrologii" (Daniel 1:20) între consilierii sau sfetnicii de
la curtea regală, dintre care făceau parte şi ei.
Dar acea slujbă le-a pus vieţile în pericol. Fără ca ei să ştie, Nebucadneţar
ceruse cercului său apropiat de consilieri să-i dezvăluie visul pe care-1
avusese, împreună cu interpretarea lui. Magicienii şi astrologii au spus
regelui că nici un conducător nu mai făcuse vreodată
0 asemenea cerere exagerată. Dacă o să le spună visul, atunci îi vor da şi ei
interpretarea. Dar regele uitase visul, şi acum era prima dată cînd a înţeles
şarlatania consilierilor săi. Dacă nu-i puteau spune visul, atunci de ce să
creadă interpretarea lor - sau orice altceva despre care ar fi spus că sunt
secrete la care numai ei aveau acces? înfuriat, Nebucadneţar a dat ordin ca
toţi înţelepţii din Babilon să fie ucişi.
Cînd Daniel a auzit despre acest decret şi de motivaţia lui, a promis regelui
că-i va arăta visul şi interpretarea lui, cu condiţia ca regele să-i dea timp să
se roage lui Dumnezeu. In noaptea aceea, Dumnezeu i-a revelat totul lui
 56

Daniel, în prima din numeroasele viziuni pe care urma să le primească mai

tîrziu. A doua zi a spus regelui:
Există un Dumnezeu în cer care dezvăluie secrete, şi El îi face cunoscut
regelui Nebucadneţar ce va fi în zilele din urmă. Tu, rege, ai văzut... o
statuie mare... şi aspectul ei era neobişnuit. Capul acestei statui era din aur
pur, pieptul şi braţele din argint, pîntecele şi coapsele din bronz, picioarele
din fier, labele picioarelor erau parţial din fier, parţial din lut.
Ai privit, pînă ce o piatră s-a desprins fără ajutorul vreunei mîini, a lovit
labele picioarelor statuii... şi le-a zdrobit în bucăţi. Apoi, fierul, lutul,
bronzul, argintul şi aurul au fost sfărîmate toate în bucăţi şi au devenit ca
pleava din aria de treierat vara; şi vîntul le-a dus departe... iar piatra care a
lovit statuia a devenit un munte mare şi a umplut tot pămîntul (Daniel
2:28,31-35).
Apoi, Daniel a dat interpretarea pe care i-o dezvăluise Dumnezeu. El a
explicat că Nebucadneţar, reprezentat de capul din aur, era conducătorul
primului imperiu mondial. Celelalte trei părţi ale statuii, făcute din argint,
bronz şi fier, prefigurau alte trei imperii mondiale care urmau ca
succesoare ale Babilonului. într-o altă viziune, lui Daniel i
1 se va da numele celui de-al doilea imperiu mondial, Medo-Persia, şi
detalii privitoare la al treilea imperiu care a fost clar identificat ca fiind
imperiul grec. Al patrulea imperiu mondial urma desigur să fie cel roman.
Toate acestea sunt deja istorie.
62 Dave Hunt
Remarcabila profeţie a lui Daniel 63
Atît de exact a fost Daniel, încît scepticii care neagă că Biblia este inspirată
de Dumnezeu au încercat să dovedească că nu Daniel a fost autorul cărţii,
ci că ea a fost de fapt scrisă cîteva secole mai tîrziu. Desigur că trebuie să fi
fost scrisă după apariţia acestor imperii, pretind ei, căci nimeni n-ar fi putut
prezice cu atîta exactitate nişte evenimente viitoare de o asemenea
magnitudine. Decît, desigur, dacă el ar fi fost inspirat de Dumnezeu, aşa
cum a pretins Daniel şi cum confirmă dovezile.
De fapt, s-a demonstrat că această Carte a lui Daniel a fost scrisă în timpul
captivităţii babiloniene, înainte ca ultimele două imperii să vină la
existenţă. Totuşi, nu anticiparea acestor imperii a fost cea mai remarcabilă
parte a interpretării visului dată de Daniel. A fost profeţia că cel de al
 57

patrulea imperiu, Imperiul Roman, va fi renăscut în „zilele din urmă". Dacă

lucrul acesta se va întîmpla, aceasta va fi una dintre cele mai remarcabile
profeţii din Biblie. Marea ei importanţă va deveni tot mai clară pe măsură
ce vom continua.
Statuia dezvăluia şi alte aspecte care pur şi simplu nu pot fi elucidate. De
exemplu, Imperiul Roman era reprezentat de cele două picioare de fier.
Oare aceasta nu înseamnă că el va fi divizat în două părţi? Aşa a şi fost, atît
politic, cît şi religios, între Răsărit (Bizanţul şi biserica ortodoxă de răsărit)
şi Apus (Roma şi romano-catolicismul) la mijlocul secolului 4 d. Cr. La
începutul secolului 5, Imperiul s-a dezintegrat politic sub invazia
barbarilor. A rămas totuşi unit în Occident din punct de vedere religios, sub
papii romano-catolici care continuă şi astăzi să conducă din Roma şi care
trebuie să joace un rol-cheie în Imperiul Roman renăscut.
Cum ştim că trebuie să fie renăscut? De ce nu s-ar putea ca cele zece
degete să reprezinte unele aspecte ale Imperiului Roman antic? Sunt mai
multe motive. Explicînd semnificaţia celor zece degete, Daniel a făcut una
dintre cele mai senzaţionale şi importante dezvăluiri:
în zilele acestor regi, Dumnezeul cerului va întemeia un regat care nu va fi
niciodată distrus, şi regatul va... zdrobi în bucăţi şi va mistui toate aceste
regate, şi va dura etern (Daniel 2:44).
Este evident că nu s-a întîmplat încă ceea ce reprezintă aceste degete.
Regatul (împărăţia) lui Dumnezeu n-a fost întemeiat „în zilele
L
acestor [zece] regi". De fapt, niciodată n-au existat asemenea regi în
Imperiul Roman, nici chiar în Evul Mediu. Deşi au fost perioade de
diviziune între împăraţi rivali, niciodată n-au fost zece deodată. Cînd în
cele din urmă s-a produs o divizare, ea a fost în două părţi, după cum
tocmai am spus, şi nu în zece.
Mai mult de atît, Anticrist încă nu s-a ridicat să vină la putere în Imperiul
Roman antic. De aceea, Imperiul trebuie renăscut ca el s-o poată face. într-
o viziune mai tîrzie, îngerul Gabriel i-a spus lui Daniel că după ce Mesia va
veni şi va fi „stîrpit" (adică ucis) „poporul prinţului [adică Anticrist] care
va veni va distruge oraşul [Ierusalim] şi sanctuarul [templul]..." (Daniel
9:26).
Ca împlinire a acestei profeţii uimitoare, şi la peste 600 de ani după ce a
 58

scris-o Daniel, armatele romane conduse de Titus au distrus Ierusalimul şi

templul lui în anul 70 d. Cr., identificînd astfel „poporul" Anticristului.
Lucrul acesta nu poate fi însă interpretat ca însemnînd pur şi simplu că
Anticrist se va naşte undeva între graniţele teritoriale ale fostului Imperiu
Roman. Avem din nou un motiv convingător pentru care Imperiul trebuie
renăscut.
Desigur că Daniel n-a folosit termenul renăscut. El a văzut labele
picioarelor şi degetele ca o continuare a imperiului reprezentat de picioare,
care la rîndul lui era o continuare a celor trei imperii precedente. „Poporul"
celui de al patrulea imperiu va fi cel care va distruge Ierusalimul (şi a şi
făcut-o). Dar despre „poporul" acestui imperiu se spune de asemenea că
este „poporul" lui Anticrist, în calitatea sa de „prinţ care va veni".
Deoarece este evident că el n-a domnit asupra Romei antice, acel imperiu
trebuie renăscut pentru ca Anticrist să domnească peste un „popor" care
este identificat cu el. De fapt, el va fi noul împărat peste un imperiu
mondial care îşi are rădăcinile în Imperiul Roman al împăraţilor şi papilor,
şi cu care se aseamănă în multe privinţe, după cum vom vedea.
Unii scriitori au încercat să arate că Nero a fost Anticristul. Totuşi, el a
domnit înainte de distrugerea Ierusalimului, pe cînd despre venirea
Anticristului se spune că va fi după acest eveniment. El urma încă să fie
„prinţul care va veni" la vremea distrugerii Ierusalimului. De asemenea,
Dumnezeu n-a distrus Imperiul Roman în timpul domniei lui Nero, sau în
vreo altă perioadă, în modul descris de „piatra desprinsă fără ajutorul
vreunei mîini": adică printr-o lovitură neaştepta-
64 Dave Hunt
Remarcabila profeţie a lui Daniel 65
tă şi iremediabilă. Şi, cu siguranţă, Dumnezeu nu Şi-a întemeiat Regatul
Său etern nici în zilele lui Nero, nici în vreun alt moment de-a lungul
existenţei Imperiului Roman antic. Prin urmare, singura concluzie pe care o
putem trage e că Imperiul Roman trebuie renăscut ca aceste elemente din
remarcabila profeţie a lui Daniel care au mai rămas să poată fi împlinite -
inclusiv a doua venire a lui Cristos pentru a „zdrobi în bucăţi şi a mistui
toate aceste regate [reprezentate de cele zece degete]" (2:44) şi să
întemeieze în locul lor regatul Său milenar.
Cît despre cele zece degete, am exprimat deja opinia că ele nu reprezintă
 59

zece naţiuni din Europa occidentală. Pare mult mai probabil ca degetele
statuii să reprezinte zece regiuni globale în care va fi împărţită lumea sub
Anticrist. Aceste regiuni vor fi probabil fixate pentru a uşura controlul prin
computer al finanţelor şi comerţului în noul sistem economic despre care
citim în Apocalipsa 13:16-18. Ele pot coincide şi cu „Consiliile Regionale
de Securitate" care au fost propuse de cînd cu criza războiului între Irak şi
Kuweit, ca mijloace de rezolvare pe viitor a situaţiilor de criză.
Depăşeşte cadrul acestei cărţi să ne ocupăm în profunzime cu profeţiile lui
Daniel. El prezice chiar şi data intrării triumfale a lui Cristos în Ierusalim
ca avînd loc la 69 de heptade („săptămîni") de ani (483 ani) după „darea
poruncii de refacere şi reconstruire a Ierusalimului" (9:25). Arheologii au
descoperit şi datat scrisoarea lui Artaxerxes Longimanus care i-a dat lui
Neemia autoritatea de a reconstrui Ierusalimul (Neemia 2:4-8). Din
„întîmplare", această scrisoare a fost scrisă exact cu 483 de ani înainte de
ziua sărbătorită astăzi ca Duminica Palmierilor (Floriilor). Acest fapt a fost
cercetat şi verificat de Sir Robert Anderson, şef al secţiei de Criminalistică
de la Scotland Yard timp de mulţi ani şi un creştin remarcabil. El aduce
dovezile în cartea sa The Coming Prince (Prinţul care vine).1
în mijlocul acestor detalii trebuie să fim atenţi să nu pierdem din vedere
imaginea de ansamblu: Nu este doar un regat, sau chiar un imperiu
mondial, care este renăscut, ci tot ceea ce reprezintă Babelul, în care şi-au
avut rădăcinile toate regatele zugrăvite de statuia lui Nebucadneţar. Nu
numai Imperiul Roman, ci însuşi Babilonul (primul loc de naştere al
Babelului) va fi renăscut. De altfel, în viziunea dată apostolului Ioan despre
zilele din urmă, Roma este numită: UN MISTER, BABILONUL CEL
MARE, MAMA PROSTITUATELOR ŞI
GROZĂVIILOR PĂMÎNTULUI". Vom face de abia în capitolul 10 o
tratare aprofundată a acestui „mister".
După cum am văzut, de la Babel s-a ajuns la Babilon, centrul religiei
oculte, senzualităţii, bogăţiei şi puterii lumeşti. El a reprezentat de-a lungul
secolelor răzvrătirea omului împotriva lui Dumnezeu prin încercarea de a
se considera dumnezeu prin genialitatea sa şi prin forţele sale psihice în
colaborare cu Satan. Biblia dezvăluie că întregul sistem religios şi politic
babilonian va atinge punctul culminant în zilele din urmă sub conducerea
lui Anticrist şi că Dumnezeu îl va judeca şi-1 va distruge. Această judecată
 60

a fost prima dată pronunţată de Isaia cu aceste cuvinte:

Babilon, gloria regatelor, frumuseţea splendoarei caldeilor, va ajunge ca
Sodoma şi Gomora cînd au fost nimicite de Dumnezeu. Nu va mai fi
niciodată locuit, nici nu va mai fi populat din generaţie în generaţie, nici
arabul nu-şi va mai ridica cortul acolo, nici păstorii nu-şi vor mai paşte
turma acolo (Isaia 13:19,20).
Acest pasaj a fost citit ani de zile în biserici de pe întreg pămîntul (însoţit
de diapozitive ale ruinelor Babilonului antic) ca „dovadă" că, aşa cum
profeţise Isaia, Babilonul nu mai fusese reconstruit şi nici nu va mai fi. Din
nefericire pentru acea interpretare, Babilonul antic se află acum în procesul
reconstruirii de nimeni altul decît Saddam Hussein de proastă reputaţie, a
cărui megalomanie a cerut ca numele său să fie imprimat pe fiecare din
milioanele de cărămizi folosite la reconstrucţia oraşului. Hussein se crede
noul Nebucadneţar care va conduce o confederaţie arabă unită, regatul
babilonian renăscut, şi va distruge încă o dată Israelul. Sigla festivalelor
din 1987 şi 1988 ţinute la Babilon reprezenta două feţe în profil: a lui
Nebucadneţar în stînga şi a lui Hussein în dreapta. Tema ambelor festivale
a fost: „De la Nebucadneţar la Saddam Hussein, Babilonul trece printr-o
renaştere".
înseamnă deci că, la urma urmei, a greşit Biblia? Nu, pasajul de mai sus a
fost pur şi simplu interpretat greşit. Isaia aşează această distrugere în „ziua
Domnului" cînd Dumnezeu „va pedepsi lumea", iar descrierea lui (13:9-11)
seamănă cu marea tribulaţie (necazul cel mare) din Matei 24. El prezicea
distrugerea Babilonului în zilele din urmă -distrugerea viitoare pe care
Ioan o descrie în Apocalipsa 18. Ar trebui
66 Dave Hunt
Remarcabila profeţie a lui Daniel 67
să fie clar că Biblia nu se referă la un oraş al Babilonului reconstruit în Irak
aşa cum încearcă nebuneşte să facă Hussein. Aici este implicat ceva mult
mai important.
Dumnezeu prezice judecata Sa finală asupra unui mare rău care a început la
Turnul Babei şi care doar a crescut pe măsură ce politica, religia şi ştiinţa
au devenit tot mai sofisticate — pînă cînd în final întreaga lume este unită
în realizarea străvechii minciuni a lui Satan. Acesta este Babilonul renăscut
şi cu sediul în Roma, care va fi distrus şi nu va mai fi locuit niciodată.
 61

Acest sistem lumesc care a uzurpat locul Ierusalimului în încercarea de a

conduce lumea trebuie desfiinţat. Apoi Ierusalimul va fi repus la locul său
de drept, cu Cristos domnind acolo în Regatul Său milenar.
Soluţia lui Dumnezeu la Babelul iniţial a fost să încurce limbile şi să
împrăştie omenirea pentru a împiedica tocmai dezastrul spre care lumea se
îndreaptă acum cu paşi repezi. Pavel a explicat că unul dintre scopurile
judecăţii lui Dumnezeu la Babel a fost să pună hotare între naţiuni, ţinîndu-
le separate, pentru a le încuraja să-L caute în conformitate cu adevărul
(Fapte 17:26,27). în loc de aceasta, persistînd în răzvrătire şi în dorinţa de a
se juca de-a dumnezeu cu universul, de a se face pe sine independent de
Creatorul său, omul modern declară că are intenţia să desfacă ceea ce a
făcut Dumnezeu la Babel. El are intenţia să refacă într-o formă inteligibilă
limbile pămîntului prin tehnici de traducere simultană şi sateliţi de
comunicaţie şi să unească din nou într-una singură naţiunile lumii.
Nu numai că Babelul este renăscut, dar lumea se şi laudă tot mai mult cu
acest fapt, ca şi cum ar vrea ca prin acesta să provoace anume opoziţia lui
Dumnezeu. Este remarcabil de cîte ori e asociat Babelul cu eforturile
moderne de a uni încă o dată lumea într-un ţel şi o limbă comună. Simbolul
oficial al Consiliului Europei reprezentînd CE este un exemplu potrivit. El
descrie CE ca un Turn Babei în construcţie, cu douăsprezece stele deasupra
sa, reprezentînd cele douăsprezece naţiuni ale noii Europe Unite. Deasupra
se poate citi: EUROPA: MULTE LIMBI, O SINGURĂ VOCE.
Alţii preiau aceeaşi temă. într-un supliment special din Edita Europeană a
revistei Wall Street Journal pe al doilea trimestru al anului 1990, IBM a
prezentat la rîndul lui noua Europă unită ca un Turn Babel în construcţie
care ia în sus tot mai mult forma unui „zgîrie-nori" din oraşele moderne.
Lockheed Aircraft Corporation a preluat şi ea aceeaşi teză. Făcînd
publicitate productivităţii sale în reviste ca Scientific American, Lockheed
declară că sistemele sale computerizare sunt proiectate să „combată efectul
Babel" şi să-i aducă din nou pe toţi la un loc într-o înţelegere globală.
Este oare doar o coincidenţă această neaşteptată atenţie dată reconstruirii
Babelului? Fie coincidenţă, fie nu, realitatea este că proiectele reprezentate
de această temă împlinesc profeţia biblică într-un mod nemaiîntîlnit pînă
acum. Scenariul devine macabru cînd se observă că cele 12 stele
reprezentînd membrii CE pe simbolul Consiliului Europei nu sunt stele
 62

obişnuite, ci pentagrame cu susul în jos, simbolul Ţapului lui Mendes, sau

Satan. Coincidenţă din nou? Interesantă întrebare.
7.
Două mari mistere
PRINTRE TOATE RELATĂRILE despre crimele de tot felul pe care le
citim şi auzim în presă şi buletinele de ştiri, frecvent apar acele povestiri
şocante prea oribile pentru a fi crezute. Şi totuşi acei monştri aparent atît de
inumani care se fac vinovaţi de asemenea atrocităţi - fie un Charles
Manson sau un Richard Ramirez, „cel ce stă la pîndă noaptea" în Los
Angeles — sunt stînjenitor de omeneşti, membrii aceleiaşi specii ca şi noi.
Este profund tulburător să-ţi dai seama că ucigaşii, chiar şi cei mai violenţi,
în general au fost cîndva copii cu totul normali, a căror venire pe lume a
adus mare bucurie părinţilor lor, şi a căror copilărie arăta predispoziţii
promiţătoare pentru viaţa de mai tîrziu.
Ce a fost atunci în neregulă? De unde anume această copleşitoare
revărsare de rău? Cum a putut el rămîne ascuns după o faţadă de aparentă
normalitate? Cum a fost cu putinţă ca asemenea orori să fie comise în
secret, în timp ce familia şi prietenii n-au văzut nimic care să trădeze
îngrozitorul adevăr? Unele dintre cele mai oribile crime, inclusiv mutilarea
şi chiar mîncarea victimelor, au fost comise de cei consideraţi de către
prieteni şi vecini ca cele mai drăguţe şi umane persoane pe care le-au
cunoscut. Nu este de mirare atunci cînd Biblia prezintă binele şi răul ca
două mari mistere, dîndu-şi osteneala să dezvăluie ce se ascunde în spatele
lor.
Pronunţînd sentinţa de condamnare la moarte a lui Richard Ramirez pe
data de 7 noiembrie 1989, judecătorul Michael Tynan a spus că nu există
„circumstanţe atenuante". El a amintit curţii că Ramirez, care scosese şi
ochii unei victime, nu arătase nici cea mai mică părere de rău, şi că în
crimele sale arătase „cruzime, duritate şi răutate dincolo de orice înţelegere
omenească". Singurul răspuns al lui Ramirez a fost să spună curţii plin de
răceală:
Nu cred în dogmele ipocrite şi moraliste ale aşa-numitei societăţi
civilizate... Viermilor, mi-e scîrbă de voi. Sunteţi ipocriţi cu toţii... Voi nu
mă înţelegeţi. Nici nu puteţi. Nu sunteţi în stare de aşa ceva. Eu trec
dincolo de experienţa voastră... Eu sunt dincolo de bine şi rău. Voi fi
 63

răzbunat. Lucifer locuieşte în noi toţi. Legiuni ale nopţii. Creaturi ale
nopţii. Nu mai repetaţi erorile prădătorilor de noapte şi fiţi fără milă!
Nu există explicaţie psihologică pentru un Richard Ramirez - sau pentru
oricare dintre noi. Comportamentul omenesc nu poate fi redus la o formulă.
„Profilul unui criminal" conceput de psihologi poate să se potrivească în
mare măsură în multe cazuri, dar libertatea de alegere şi inventivitatea
omenească fac imposibil de prezis următorul pas al cuiva. Dumnezeu
declară: „Inima este înşelătoare mai mult ca orice şi disperat de rea; cine
poate s-o cunoască?" (Ieremia 7:9). Toate relatările despre faptele
ruşinoase ale depravării omeneşti care marchează istoria rasei noastre aduc
mărturie în favoarea acestei judecăţi.
Este o ironie a soartei acestei lumi ca titlurile principale din presa
americană să exprime suprapunerea a două tendinţe. Alături de articole
privitoare la senzaţionala înflorire a libertăţii în Europa de Est au fost alte
articole mult mai numeroase descriind amănunţit ororile pe care anii de
libertate dorită de toţi le-au produs în Occident: o epidemie dezlănţuită de
crime, violuri, furturi, homosexualitate şi lesbianism, pornografie, abuz de
minori şi satanism; crima organizată este o mare afacere; cartelurile
drogurilor doboară avioane civile şi bombardează bănci, clădiri publice şi
civili nevinovaţi pentru a-şi proteja „dreptul" de a-şi strînge averile făcute
cu preţul a milioane de vieţi ruinate; grupuri de adolescenţi terorizînd
cartiere şi chiar oraşe, împuşcarea pe autostrăzi la întîmplare a
automobilelor; o epidemie SIDA care ar putea decima şi falimenta
Occidentul, şi enumerarea ororilor ar putea continua.
Chiar dacă viaţa trăită sub dictaturile opresive din Europa de Est a adus cu
sine multe dezavantaje, cel puţin acolo criminalitatea era mult mai redusă
decît în Occident. Era mult răspîndit alcoolismul, abuzul de minori şi
divorţul, însă heroina şi „crack"-ul* nu erau comercializate la colţuri de
stradă şi nu existau în şcoli lupte cu cuţite şi revolte ale elevilor.
Comunismul a fost duşmanul libertăţii, însă a fost aspru şi cu
criminalitatea. Puteai să mergi în siguranţă pe străzile Moscovei sau
Leningradului sau oricărui oraş mare ori mic din Europa de Est la orice oră
din zi sau noapte. Nimeni nu avea motive să se teamă că va fi jefuit sau
violat sau atacat de vreun grup de tineri bătăuşi sau împuşcat din întîmplare
de vreun ucigaş care a simţit pe moment impulsul de a împuşca pe cineva.
 64

Vor dispare astfel de beneficii ale opresiunii cînd „libertatea de expresie"

va ajunge pe deplin în Est? Infracţiunea, inclusiv uciderea, este deja în
creştere în Uniunea Sovietică.
Da, răul se înmulţeşte excesiv în lumea noastră, nu numai prin crimele care
ne şochează, ci şi prin distracţiile „legale" pe care prosperitatea occidentală
le produce atît de bine. Cartiere întregi din Stockholm, Copenhaga,
Amsterdam, Frankf urt, Paris, Londra, New York, Los Angeles, San
Francisco, zeci de alte mari oraşe occidentale au devenit haznale neruşinate
ale nelegiuirii. Cei din Sodoma şi Gomora ar păli de invidie văzînd
imoralitatea grosolană protejată de „libertatea cuvîntului şi de conştiinţă"
de pretutindeni în lumea occidentală şi tehnicile moderne pentru
promovarea răului, care a fost făcut un „bun de consum". Ne putem oare
îndoi că această decadenţă morală se va răspîndi acum repede şi efectiv
odată cu libera circulaţie a oamenilor, bunurilor şi influenţelor peste
frontierele cîndva închise? într-un interviu acordat la sosirea pe aeroportul
din Budapesta în iulie 1989, Billy Graham „a salutat înlăturarea barierelor
comerciale" şi alte libertăţi venite în Europa de Est, dar a avertizat:
„Problemele care confruntă lumea noastră sunt în mod fundamental morale
şi spirituale, şi ele nu pot fi rezolvate numai prin soluţii economice sau
politice.
Ce tragic ar fi dacă Ungaria, ca mulţi dintre compatrioţii mei, ar cădea în
aceeaşi capcană şi ar cîştiga întreaga lume, dar şi-ar pierde sufletul... De
prea multe ori progresul economic şi libertatea extinsă au fost însoţite de
decăderea morală şi spirituală.2
*Cocaină extrem de purificată sub formă de mici beţigaşe, de obicei
urmînd a fi fumată — n. tr.
L
Este oare posibil ca Occidentul să se fi lăudat atît de mult cu drepturile şi
libertăţile omului încît să nu dorească să se confrunte cu ororile propriei lui
corupţii? Tehnologia occidentală a creat un paradis de materialism care a
devenit invidia Europei de Est. Ea a contribuit de asemenea la răspîndirea
rapidă a drogurilor, pornografiei, avortului, abuzului de minori, a crimei
organizate sau a infracţiunilor minore care se vor răspîndi acum spre Est
odată cu democraţia. După cum a subliniat Robert Benne de la Centrul
pentru Biserică şi Societate din Salem, Virginia:
 65

„Victoria" ideilor capitaliste democratice [în Europa de Est] nu este un

motiv de mare bucurie pentru noi, căci fundamentul moral al Occidentului,
care face ca să fie viabilă atît democraţia, cît şi capitalismul, se erodează.3
La sfîrşitul lui 1988, Bill Moyers a transmis una din emisiunile sale
speciale de televiziune avînd ca subiect răul. A fost un exemplu tipic de
abordare umanistă total nepotrivită pentru a se încleşta în luptă cu o
realitate de bază a existenţei umane. S-au purtat multe discuţii între
vorbitori cu darul exprimării şi convingători, avînd recomandări im-
presionante, dar nici unul n-a avut ceva de oferit cu excepţia sugestiei
optimiste dar evident înşelătoare că prin educaţie omenirea va depăşi în
cele din urmă această problemă. Deşi stimulatoare cîteodată din punct de
vedere intelectual, discuţia n-a reuşit să dea răspuns la întrebările cu
adevărat decisive. S-a lăsat impresia că poţi fi mulţumit cu tine însuţi dacă
te-ai ocupat serios cu această temă neplăcută şi în special dacă ai
recunoscut că „în fiecare dintre noi este bine şi rău", deşi n-am putea defini
sau explica binele şi răul. Declaraţia înfiorătoare a lui Ramirez că „Lucifer
locuieşte în noi toţi" pare mai aproape de adevăr.
Lucifer! Da, cu el a început totul. Dumnezeu 1-a inspirat pe Isaia să tragă
puţin vălul la o parte pentru a ne lăsa să aruncăm o scurtă privire asupra
originii răului:
Cum ai căzut din cer, o, Lucifer, fiul zorilor!...
Căci ai spus în inima ta: Eu mă voi sui în cer, eu îmi voi înălţa
tronul deasupra stelelor lui Dumnezeu, eu voi şedea pe muntele
adunării...
72 Dave Hunt
Două mari mistere 73
Eu voi fi ca Cel Preaînalt.
Dar ai fost aruncat în iad, în adîncimile puţului (Isaia 14:12-15).
O ambiţie rea şi tăinuită 1-a transformat pe cel mai înalt înger al lui
Dumnezeu, „heruvimul uns" (Ezechiel 28:14) în „şarpele cel vechi, numit
Diavolul, şi Satan" (Apocalipsa 12:9). Pasiunea arzătoare a lui Lucifer
exprimată prin cei patru „eu [mă] voi" a fost exemplul tipic al afirmării de
sine, văzută acum ca unul dintre secretele succesului din lumea noastră
modernă. Poate fi adevărat? Da, căderea celei mai înţelepte şi mai
frumoase fiinţe create de Dumnezeu s-a declanşat printr-o atitudine care
 66

este nesăţios cultivată şi considerată recomandabilă în societatea

contemporană şi care formează elementul de bază al multor seminare de
succes şi cărţi care se vînd foarte bine! Mai este vreo îndoială că Lucifer
este „dumnezeul acestei lumi" care a „orbit minţile celor care nu cred"
(2.Corinteni 4:4)?
Să mai observăm că răzvrătirea lui n-a fost provocată de nişte împrejurări
nefavorabile ale vieţii, de o copilărie nefericită sau de influenţa negativă a
societăţii, căci Lucifer a trăit chiar în prezenţa lui Dumnezeu. De
asemenea, nu se poate da vina pentru comportarea lui rea pe vreo
experienţă traumatică din copilărie, îngropată în subconştientul lui Lucifer.
Nu fusese crescut într-un ghetto, nici nu fusese maltratat cînd a fost copil.
Problema lui n-a fost că părinţii săi fuseseră prea stricţi sau că îi băgaseră
religia pe gît.
Nici una din teoriile sociologilor şi psihologilor n-a putut explica această
ruptură bruscă cu ordinea divină şi această obsesie de putere. Şi oricît de
multe şedinţe de psihoterapie n-ar fi putut să rezolve problema, ajutîndu-1
pe Lucifer să se înţeleagă pe sine şi să devină conştient de sentimentele
sale. Teoriile actuale complet nefondate privitoare la comportamentul
omului care au avut influenţă asupra Bisericii, ca şi asupra societăţii laice,
n-au reuşit să aducă o vindecare reală, pentru că nu mai ţine seama de răul
care a subjugat mintea şi sentimentele omului. Dacă facem abstracţie de
cauzele medicale, nici o teorie care nu-1 are în vedere pe Lucifer nu poate
explica o comportare omenească anormală, deoarece el este „tatăl" moral al
omenirii. Isus a spus cîndva foarte potrivit: „Voi sunteţi din tatăl vostru,
Diavolul, şi vreţi să faceţi poftele tatălui vostru" (loan 8:44). Nu e deci de
mirare că trebuie să fim „născuţi din nou" de Spiritul lui Dumnezeu în
familia lui Dumnezeu! Din nefericire, această expresie a devenit astăzi un
cuvînt aproape lipsit de conţinut.
Ar trebui să ne fie limpede că prăbuşirea lui Lucifer nu s-a datorat anei
proaste imagini de sine sau unei slabe auto-aprecieri, despre care se spune
astăzi că este cauza a tot ce e rău, de la dependenţa de droguri la
pornografie şi homosexualitate. Problema nu era că Lucifer avea o părere
prea proastă despre sine - ba dimpotrivă. Mîndria şi eul (eu mă voi) erau la
rădăcina acestei răzvrătiri - o anarhie cosmică căreia i s-a alăturat în mod
tragic întreaga rasă umană. Diavolul s-a hotărît să devină ca Dumnezeu, ca
 67

să-şi poată stabili propriile lui norme de comportament şi să facă ceea ce

dorea. Nu este aceasta lumea de astăzi?
Lucifer a fost alungat din cer, deşi încă mai are acces limitat acolo. \
rezultat un război cosmic între Dumnezeu şi Satan care este încă în
desfăşurare şi se apropie de punctul culminant. Dacă ar fi fost o chestiune
doar de putere, Dumnezeu l-ar fi putut nimici pe Satan într-o clipă. în
schimb este o bătălie a adevărului contra minciunii, un conflict ucigător
pentru mintea şi loialitatea îngerilor în primul rînd, iar acum şi pentru
inimile oamenilor, căci Satan a amăgit-o pe Eva să treacă de partea lui.
Lupta din viaţa noastră a fiecăruia în parte nu reprezintă decît o miniatură a
unui conflict mult mai mare între Dumnezeu şi Satan şi este strîns legată de
acest conflict. Fiecare din aceşti maeştri strategi are un plan, iar destinul
nostru etern depinde de cel pe care-1 urmăm.
Dumnezeu ne iubeşte şi doreşte să ne cîştige înapoi, însă El nu ne forţează.
Fiecare om trebuie să fie liber să se pocăiască de păcatul său împotriva lui
Dumnezeu şi să creadă în Cristos ca Salvator al său, sau să-L respingă şi
să-1 urmeze pe Satan. Mai mult, adversarul lui Dumnezeu trebuie să aibă
libertate deplină să-şi spună minciunile, să-şi ofere evanghelia sa falsă şi sa
refacă din nou acest pămînt într-un paradis dacă poate.
Nu ni se spune cîţi îngeri l-au urmat pe Satan. Ştim însă că ei, ca şi Satan
însuşi, sunt „păstraţi în lanţuri eterne în întuneric pentru judecata din ziua
cea mare" (Iuda 1:6). Aceasta nu înseamnă că ei sunt încuiaţi undeva, ci că
minţile lor sunt în întuneric, fără speranţa de a mai fi scăpaţi vreodată de
condamnarea finală care îi aşteaptă. Satan, deşi mult mai inteligent decît ne
închipuim noi, este un megaloman
74 Dave Hunt
Două mari mistere 75
auto-înşelat care crede într-adevăr, cel puţin pînă în momentul de faţă, că
va ieşi victorios din răzvrătirea sa împotriva lui Dumnezeu. Adepţii lui, atît
dintre îngeri, cît şi dintre oameni, vor fi în cele din urmă victimele aceleaşi
erori, deşi pentru mulţi dintre ei nu mai contează cine cîştigă, căci
răzvrătirea a devenit un scop în sine.
Karl Marx reprezintă un exemplu elocvent al misterioasei puteri
subjugatoare a răului - lipsa de speranţă a unuia care a devenit un discipol
al lui Satan şi care deşi ştie că se va confrunta cu judecata lui Dumnezeu,
 68

totuşi nu se poate pocăi. Faptul că Marx a fost un adept conştient al lui

Satan cu greu mai poate fi pus la îndoială. Richard Wurmbrand, deţinut
timp de 14 ani în închisorile comuniste din România, a dovedit acest fapt în
cartea sa A fost Karl Marx un satanist?' Alţi scriitori au ajuns la aceeaşi
concluzie.
Marx a pretins că în tinereţea sa a fost un creştin pios, şi el n-a renunţat
niciodată la credinţa lui în Dumnezeu. în schimb el a devenit duşmanul
înverşunat al lui Dumnezeu. Este important să înţelegem că Marx, ca şi
maestrul şi stăpînul său, Satan, n-a fost un ateu. Ca demonii care „cred şi
tremură" (Iacob 2:19), şi Marx a tremurat, totuşi a continuat să-L urască şi
să se opună Dumnezeului despre care credea într-adevăr că există. într-una
din poeziile sale, Marx a scris: „Doresc să mă răzbun pe Cel ce conduce de
sus... nu mai am nimic decît răzbunarea".5 în alta s-a plîns:
Aşa am pierdut cerul,
O ştiu prea bine.
Sufletul meu, cîndva fidel lui Dumnezeu,
Este ales pentru iad.6
Ura virulentă a lui Marx faţă de Dumnezeu şi în special faţă de creştinism a
fost timp îndelungat amprenta sistemului socialist fondat de el.
Comunismul a fost pe faţă anti-Dumnezeu şi anti-Cristos. Această abordare
ostentativă a dus totuşi la eşec. Omenirea rămîne incurabil religioasă şi,
mai presus de toate, una care se autoîndreptăţeşte. Seducerea supremă a
lumii de acum se poate realiza numai printr-o religie falsă, nu prin ateism
făţiş, iar Satan este foarte conştient de acest lucru. Astfel, Anticrist va fi nu
numai capul unui nou guvern mondial, ci şi capul unei noi religii mondiale.
Cu siguranţă că noua faţă a comunismului sub conducerea lui Mihail
Gorbaciov prezentată acum Occidentului, care oferă „libertate de
conştiinţă" pentru practicarea tuturor religiilor, este un pas necesar pentru
apariţia lui
Anticrist.
Nu ştim cît timp i s-a permis lui Satan şi discipolilor lui aflaţi în revoltă să-
L provoace pe Dumnezeu şi ce bătălii colosale au fost date prin galaxii în
erele trecute. Este clar însă din ceea ce a ales Dumnezeu să ne reveleze în
Cuvîntul Său că răzvrătirea lui Satan nu caută altceva mai puţin decît
doborîrea completă a lui Dumnezeu însuşi. Ca o parte vitală a strategiei
 69

sale, Satan intenţionează să-şi întemeieze propriul său regat global aici pe
pămînt cu Anticrist în fruntea lui drept conducător mondial. Vine timpul
cînd se va potrivi scopurilor lui Dumnezeu să îngăduie lui Anticrist să preia
conducerea lumii. Acea zi poate veni mai curînd decît credem.
Nimic din ceea ce am spus pînă acum nu explică răul. El nu poate fi
explicat mai mult decît orice altă faţetă a comportamentului omenesc. Şi
orice teorie care pretinde că poate explica — de exemplu prin faptul că dă
vina pe maltratările suferite în copilărie — de ce se poartă oamenii în felul
în care o fac, neagă în fond răul drept cauză şi în loc de aceasta oferă ca
soluţie o scuză comodă.
Biblia vorbeşte de rău ca despre un mister sau taină, deoarece implică
întrebări încuietoare pentru care nu par să existe răspunsuri raţionale. Cum
a putut Lucifer, cea mai minunată fiinţă creată de Dumnezeu vreodată, să
devină Satan, personificarea răului? De ce a îngăduit Dumnezeu să se
întîmple aşa ceva? De ce suportă El pe planeta Pămînt răzvrătirea continuă
care-L sfidează zilnic? Da, Dumnezeu caută să ne cîştige cu dragostea Lui,
iar dragostea nu poate fi impusă cu forţa: Trebuie să fie liberă, ca să
răspundă de bunăvoie, de aceea trebuie să avem opţiunea de a respinge, ca
şi de a accepta, de a urî, ca şi de a iubi. Faptul acesta însă nu face altceva
decît să ridice mai multe întrebări: De ce unii cred, iar alţii se îndoiesc, de
ce unii acceptă iertarea pe care o oferă Dumnezeu, iar alţii o refuză - şi cum
se poate transforma dragostea în ură atît de repede?
Oricît de dureros ar fi să recunoaştem, trebuie să mărturisim că răul şi-a
făcut cuib în inimile fiecăruia dintre noi. Pavel s-a referit la el ca la:
„misterul nelegiuirii" care este deja lucru în lume precum drojdia în aluat.
El e restrîns de către Dumnezeu, dar vine ziua cînd restricţia va fi
înlăturată, astfel ca răul să-şi dea rodul deplin, masca va fi smulsă de pe
faţă, iar răul va fi arătat aşa cum este el în realitate. începînd cu Lucifer,
răul îşi va atinge punctul culminant şi revelaţia deplină într-un om,
Anticrist, care mai e numit „omul păcatului, fiul pierzării" şi „cel Rău".
Descrierea pe care o dă Pavel despre dezlănţuirea viitoare a unei depravări
morale neînfrînate, întărite prin forţe parapsihologice, este copleşitoare:
Să nu vă înşele nimeni în vreun fel, căci ziua aceea [a lui Cristos, sau a
Domnului, care începe cu răpirea] nu va veni pînă nu va fi venit mai întîi
apostazia şi [prin urmare] va fi dezvăluit omul păcatului, fiul pierzării, care
 70

se opune şi se înalţă pe sine mai presus de tot ceea ce este numit Dumnezeu
sau este obiect al închinării, astfel că se aşează ca Dumnezeu în templul lui
Dumnezeu, arătîndu-se pe sine că este Dumnezeu...
Şi acum ştiţi ce-1 reţine [împiedică] să fie dezvăluit la vremea lui. Căci
misterul nelegiuirii este deja la lucru; trebuie numai ca cel ce-1 reţine
[împiedică, restrînge] acum să fie luat din cale. Şi atunci va fi dezvăluit cel
nelegiuit, pe care Domnul îl va mistui cu spiritul gurii Sale, adică cel a
cărui venire este potrivit lucrării lui Satan, cu toată puterea şi semnele şi
minunile mincinoase, şi cu toată înşelăciunea nedreptăţii în cei care pier,
pentru că n-au primit iubirea adevărului ca să poată fi salvaţi
(2.Tesaloniceni 2:3-10).
Misterul nelegiuirii care fermentează în lumea noastră este destinat să fie
dezvăluit neapărat sub Anticrist - totuşi lucrul acesta la început nu va speria
pe nimeni şi nici nu va părea a fi ceva rău. Mulţi din cei care au căzut
cîndva pradă perversităţilor unui satanism în floare mărturisesc că la
început au fost atraşi (aşa cum au fost seduse multe persoane implicate în
mişcarea New Age) printr-o atractivă „magie albă" cu promisiunea de a
putea folosi nişte forţe supranaturale. Ei au vrut să folosească partea
„luminoasă" a Forţei pentru a face binele, şi, desigur, să-şi împlinească în
plus orice dorinţă. Acesta a fost primul pas, urmat de mulţi alţii într-o
direcţie a cărei ţintă nu era prea limpede. Treptat, coborîrea s-a accelerat,
pînă cînd victimele au fost absorbite fără să se poată opune într-un vîrtej al
răului, care în ciuda
Două mari mistere 11
fascinaţiei copleşitoare exercitate asupra lor li s-ar fi părut respingător dacă
ar fi fost expuşi prea devreme acestui rău. La fel se va întîmpla cu lumea
întreagă cînd puterea lui Satan de a înşela va fi dezlănţuită în timpul lui
Anticrist fără vreo piedică.
Una din cele mai înfricoşătoare afirmaţii ale lui Cristos făcute discipolilor
Săi a fost: „Unul din voi este un diavol!" El se referea la luda care urma să-
L trădeze. Dar făcînd aşa urma să se trădeze pe sine însuşi. Cîteva dintre
cele mai teribile pasaje din Scriptură arată că cei care refuză să se
pocăiască de răzvrătirea lor vor fi atraşi irezistibil de poftele lor, pînă ce
misterul nelegiuirii îşi dezvăluie puterea în ei şi îi pregăteşte pentru iad,
astfel ca să devină (precum Iuda) însăşi întruchiparea răului de care au fost
 71

obsedaţi şi în final posedaţi.

Aceasta este îngrozitoarea judecată pe care Dumnezeu o pronunţă asupra
acelora pentru care nu mai există nici o speranţă:
Cel nedrept să rămînă tot nedrept, şi cel murdar să rămînă tot murdar [adică
etern] (Apocalipsa 22:11).
împreună cu răul mai este la lucru în lumea de astăzi un alt mister sau
taină, „misterul pietăţii". Aşa cum răul vizibil în oameni este în mod
misterios dincolo de înţelegerea noastră, tot aşa este un mister şi binele
vizibil în lume. „De ce mă numeşti bun?" 1-a întrebat Isus pe cineva care I
se adresase cu „bunule învăţător". „Nimeni nu este bun, decît Unul singur",
a ripostat El, „şi Acela este Dumnezeu" (Matei 19:17). Departe de a nega
că El era Dumnezeu, Cristos a subliniat acest adevăr. Divinitatea Lui a fost
dovedită prin bunătatea Lui intrinsecă, care-L deosebea de orice altă
persoană. Referindu-se la Isus, Pavel a declarat:
„Şi, fără îndoială, mare este misterul pietăţii: Dumnezeu a fost arătat în
carne, îndreptăţit în Spirit, văzut de îngeri, predicat ne-evreilor, crezut în
lume, primit în glorie (l.Timotei 3:16).
De ce le-a interzis Dumnezeu lui Adam şi Evei să ia din pomul cunoştinţei
binelui şi răului? De ce putea acesta să devină pentru ei pomul morţii?
Deoarece omul este incapabil în sine însuşi să cunoască sau să facă binele.
De aceea, dorind să cunoască binele şi răul prin
78 Dave Hunt
sine însuşi, să poată face binele şi să înfrîneze răul prin resursele sale
proprii, cineva putea aspira să devină independent de Dumnezeu şi prin
urmare să fie ca Dumnezeu. A fost actul suprem de răzvrătire. Considerînd
că nu avea nevoie de Dumnezeu pentru a fi bun, omul sa separat de singura
sa sursa de bunătate şi a devenit sclavul răului.
Trecînd de partea răului, n-a mai existat scăpare pentru omenire. Chiar şi
cei care au avut o schimbare a inimii şi doreau să treacă de partea cealaltă
erau ţinuţi ostatici de Satan. Exista o singură soluţie: Dumnezeu însuşi
trebuia să devină om ca să plătească preţul de răscumpărare cerut de
dreptatea Sa pentru păcatul omului, oferind omenirii oportunitatea de a se
pocăi de răzvrătirea împotriva lui Dumnezeu şi a legilor Sale şi de a-L
primi pe Cristos ca Mîntuitor şi Domn. Bunătatea lui Dumnezeu putea
atunci să fie unită din nou cu omenirea, dar de această dată într-o legătură
 72

care nu mai putea fi niciodată ruptă. Aceasta este funcţia lui Isus Cristos pe
care a venit s-o îndeplinească. Pavel exclamă triumfător, spunînd
creştinilor că marele mister al pietăţii a devenit acum „Cristos în voi,
speranţa gloriei!" (Coloseni 1:27)'
Satan are de asemenea un om care-1 reprezintă în această bătălie de pe
pămînt: Anticrist. Aşa cum Omul Cristos Isus este „Dumnezeu manifestat
în carne", tot aşa Anticrist va fi Satan manifestat în carne. Cînd se va arăta
el, aşa cum am văzut deja, omul lui Satan se va da drept omul lui
Dumnezeu, Anticrist va pretinde că este Cristos, iar majoritatea omenirii îl
va crede şi-1 va urma. El oferă un plan alternativ de salvare - nu de păcat,
căci această noţiune este respinsă, ci de dezastru ecologic şi de război. El
promite pace şi prosperitate, o viaţă bună aici şi acum în locul bucuriei
cereşti.
De misterul pietăţii ţine în mod fundamental faptul că Isus Cristos îi
întoarce pe oameni la Dumnezeu şi locuieşte în ei ca pregătire pentru cer.
De misterul fărădelegii ţine în mod fundamental faptul că Satan îi întoarce
pe oameni de la Dumnezeu la ei înşişi şi locuieşte în ei ca pregătire pentru
iad a lui Satan este o evanghelie a eului şi ambiţiei care satisface mîndria
omenească. Ea declară că avem fiecare în noi înşine mijloacele propriei
noastre mîntuiri. Nu este negat faptul că ceva nu e în ordine cu omenirea,
însă diagnosticul lui Satan absolvă omul de orice vină morală. Noi nu
suntem despărţiţi de Dumnezeu prin păcat, zice el; noi suntem înstrăinaţi
de noi înşine
Două mari mistere 79
şi de mediul nostru din cauză cu nu ştim cine suntem noi cu adevărat. Ne
imaginăm că suntem nişte muritori slabi, pe cînd în realitate suntem
dumnezei. Nu avem nevoie de un „Mîntuitor" din exteriorul nostru, ci pur
şi simplu e nevoie să învăţăm să captăm potenţialul infinit care este în
interiorul nostru. Este aceeaşi minciună înşelătoare care a sedus-o pe Eva.
Tot ce se întîmplă în istoria umană este o mutare a pieselor pe tabla de şah
tot mai aproape de conflictul final dintre Cristos şi Anticrist şi de
inevitabila înfrîngere a lui Satan. Istoria omenească aşa cum am cunoscut-o
va culmina în această întîlnire faţă în faţă între omul lui Dumnezeu şi omul
lui Satan. Cînd va avea loc aceasta? Nimeni nu poate spune, ştim însă că
mai întîi trebuie să se producă anumite evenimente.
 73

Printre cele mai importante evenimente care pregătesc scena pentru a doua
venire este renaşterea Imperiului Roman, la care ne-am referit deja pe
scurt. Roma antică a fost profund implicată în prima venire a lui Cristos, şi
trebuie de asemenea să fie implicată sub formă renăscută atît în a doua Sa
venire, cît şi în venirea lui Anticrist. Aceasta este o realitate fascinantă atît
a istoriei, cît şi a profeţiei, şi un element-cheie pentru înţelegerea apariţiei
lui Anticrist.
Imperiul Roman renăscut
81
8.
Imperiul Roman renăscut
PREŞEDINTELE SOVIETIC MIHAIL GORBACIOV este mînat de o
pasiune: să vadă Uniunea Sovietică şi fostele ei ţări satelite devenind parte
a unei noi Europe Unite — şi apoi a unei lumi socialiste unite a libertăţii şi
păcii! Nu ştim cît timp îl obsedase pe Gorbaciov acest vis incredibil şi ne-
marxist înainte de a simţi că a sosit în sfîrşit timpul să-1 anunţe public în
cartea sa din 1987, Perestroika: Noua gîndire pentru ţara noastră şi pentru
lume. încurajat de primirea entuziastă a cărţii, el şi-a exprimat viguros şi şi-
a adus la zi visul în istoricul său discurs ţinut la Adunarea Generală a
Naţiunilor Unite din decembrie 1988. A fost pentru prima dată în 25 de ani
cînd un preşedinte sovietic a ţinut un discurs înaintea acestui for mondial.
Rostirea convingătoare şi la o înaltă ţinută a discursului celui numit de
revista Time „Omul deceniului" din anii 80 s-a situat la o distanţă mare de
grosolana tiradă a lui Hruşciov înaintea aceluiaşi organism internaţional
atunci cînd şi-a subliniat punctele lovind pupitrul cu pantoful.
Discursul lui Gorbaciov a fost o capodoperă în domeniul relaţiilor publice.
El i-a luat pe toţi prin suprindere anunţînd o reducere unilaterală a trupelor
sovietice staţionate în Europa de Est şi făcînd apel la renunţarea folosirii
forţei militare în relaţiile internaţionale. Avertizînd că societăţile închise se
vor prăbuşi, el a chemat la democratizarea fiecărei naţiuni şi la
recunoaşterea universală a drepturilor de bază ale omului şi la deplina
libertate pentru fiecare individ.
Majoritatea occidentalilor au crezut că Gorbaciov doar perora după aceeaşi
veche propagandă. Liderul sovietic, cu o expresie de sinceritate pe faţă,
chemînd la „democratizarea fiecărei naţiuni"? Lăsaţi gluma la o parte! Şi
 74

condamnînd „societăţile închise" la prăbuşire?

Nu era aceea o descriere a propriei lui ţări? Puţini dintre ascultătorii săi din
acea zi ar fi crezut că „societăţile închise" ale Europei de Est se vor fi
năruit şi prăbuşit într-un an de la acea declaraţie profetică, dar de atunci
aproape toţi au crezut în Gorbaciov şi în propunerile sale revoluţionare,
care nu se opresc la Europa, ci se extind la întreaga lume.
Cît mi-aş dori ca unii din predicatorii din tinereţea mea să mai trăiască
astăzi! Ar fi entuziasmaţi să vadă procesul de renaştere a Imperiului
Roman despre care vorbeau cu atîta convingere acum 50 de ani. Cred că ei
şi-ar vedea şi greşeala în interpretarea celor „zece degete ale statuii lui
Nebucadneţar" (Daniel 2:31-45) ca fiind zece naţiuni vest-europene. Am
notat deja că atît evenimentele recente, cît şi realităţile istorice cer să
vedem cele „zece degete" într-un cadru mult mai larg.
La apogeul puterii sale, Roma antică controla teritorii care depăşesc cu
mult Europa occidentală. Mai erau Grecia, Turcia, precum şi părţi din fosta
Germanie de Est, ca şi o mare parte din Ungaria, România, Iugoslavia,
Albania, Bulgaria, Armenia şi alte părţi ale Uniunii Sovietice din jurul
Mării Negre. Imperiul antic al cezarilor a cucerit de asemenea Siria,
Libanul, Israelul, Iordania, Egiptul şi zonele mediteraneene de coastă din
nordul Africii pînă la Oceanul Atlantic.
A fost pur şi simplu o greşeală să se echivaleze Imperiul Roman renăscut
cu o confederaţie teoretică a zece naţiuni din vestul Europei. Atunci care
este justificarea extinderii acestui Imperiu al lui Anticrist cu mult dincolo
de zona reală controlată de cezari? Sunt multe motive. Cezarii au condus
lumea din zilele lor, deci ar avea sens ca Anticrist, aflat în fruntea unei
forme renăscute a imperiului cezarilor, să conducă lumea din zilele lui,
care include acum toate naţiunile. Dar oare nu este o îndrăzneală să lăsăm
la o parte cea mai mare parte a pămîntului, inclusiv marile civilizaţii antice
din India şi China, atunci cînd spunem că Imperiul Roman a fost lumea din
acele zile? Dar şi pentru lucrul acesta există din nou motive întemeiate.
Biblia însăşi se referă la cele patru regate reprezentate de statuia lui
Nebucadneţar ca „stăpînind peste tot pămîntul" (Daniel 2:39). Trebuie deci
să privim Roma antică ca un imperiu mondial dacă vrem să adoptăm
perspectiva biblică. Urmează de aici că şi Imperiul Roman renăscut este un
imperiu mondial. Ce înseamnă lucrul acesta pentru lumea zilelor din urmă,
 75

aflăm foarte clar: „... I s-a dat putere peste

82 Dave Hunt
orice neam, limbă şi naţiune. Şi toţi cei ce locuiesc pe pămînt i se vor
închina" (Apocalipsa 13:7,8). După cum am subliniat deja, aceste versete
afirmă lămurit că Anticrist va domni peste întreaga lume, care i se va
închina.
Nu ne prea putem îndoi, din motivele pe care le-am arătat deja, că naţiunile
lumii se vor uni toate în cele din urmă. Aşa cum am notat deja, n-ar avea
sens, mai ales în lumina afirmaţiilor clare ale Scripturii, ca Anticrist să
stăpînească numai peste o mică parte dintr-o lume unită. Mai mult de atît,
aşa cum a subliniat noul preşedinte ales al Cehoslovaciei, Vaclav Havel,
într-un important articol scris la începutul lui 1990 pentru revista U.S.News
& World Report:
Europa a fost leagănul unei civilizaţii care a modelat istoria lumii pentru
ultimii 2000 de ani. Impulsurile spirituale ale antichităţii, ale iudaismului şi
creştinismului s-au contopit într-o forţă care au făurit lumea aşa cum o
ştim.
Civilizaţia europeană a descoperit, a explorat, a cucerit şi a dominat alte
continente, alte civilizaţii. Ea a purtat gîndirea europeană, spiritul de
iniţiativă şi de inventivitate pînă în cele mai îndepărtate colţuri ale
pămîntului...1
Aceste naţiuni colonialiste nu numai că au răspîndit cultura şi ideile
europene în jurul globului, dar au şi „creştinizat" coloniile. Astfel a fost
pus pretutindeni fundamentul Bisericii „creştine" apostate care-1 va urma
pe Anticrist, crezînd că este Cristos. Acest „impuls spiritual", cum îl
numeşte Havel, este cel care leagă mai mult ca orice întreaga lume de
Roma antică. Aceasta este cea mai importantă legătură, aşa cum vom
vedea.
Renaşterea Imperiului Roman începe cu unirea Europei şi continuă de aici
mai departe după modelul Romei antice în cuceririle ei şi apoi după cel al
epocii colonialiste. Putem asista tocmai la reliefarea acestei tendinţe ca
împlinire a profeţiilor referitoare la zilele din urmă. „Democratizarea"
Europei de Est acum în desfăşurare urmează scenariul lui Gorbaciov, şi a
oferit posibilitatea ca Estul şi Vestul să fie unite într-o Europă nouă şi mult
mai mare decît ar fi îndrăznit altcineva să întrevadă. în perestroika a
 76

propus el pentru prima dată ceea ce părea pe atunci să fie ori o fantezie
nebunească, ori pură pro-
Imperiul Roman renăscut 83
pagandă: o Europă care să fie unită „de la Atlantic la Urali!"2
Celălalt lider care a împărtăşit în acele zile incredibila viziune a lui
Gorbaciov n-a fost altul decît papa Ioan Paul II. în 1987, în timpul
celebrării unei liturghii în faţa a 55.000 de oameni adunaţi în jurul masivei
catedrale germane vechi de 900 de ani din Speyer, şi el a făcut apel la o
Europă unită „de la Atlantic la Urali!" După ce zidul de la Berlin s-a năruit
şi comunismul s-a prăbuşit în Europa de Est, şi alţii au început să se ocupe
de aceeaşi temă. La începutul lui 1990, cam la două săptămîni după
restabilirea legăturilor cu Vaticanul, după o perioadă de întrerupere de 40
de ani, ministrul de externe al Ungariei, Gyula Horn, a propus ca naţiunile
Europei de Est „să se alăture consiliului politic NATO" - o idee complet de
neconceput în trecut. El a continuat spunînd:
„Aş dori să subliniez că o Europă democratică unită este ţelul nostru.
Trebuie să acţionăm în acest sens. în acest scop, trebuie gîndite din nou o
mulţime de lucruri".3
în acelaşi articol citat mai sus, Vaclav Havel a continuat să afirme:
Timp de peste 40 de ani n-a existat o singură Europă, ci cel puţin două.
Una este Europa occidentului, teritoriul democraţiilor şi al relativei
prosperităţi. Cealaltă este Europa estului, a totalitarismului necontestat pînă
recent, Europa care în cele din urmă s-a trezit... Apoi foaia s-a întors...
netezind calea spre enormele schimbări din Europa de Est, ai căror martori
am fost recent... Europenii din Occident şi-au exprimat clar intenţia de a
depăşi barierele naţionale, politice şi geografice, şi de a intra în următorul
mileniu ca o singură comunitate. Europenii din Est şi-au exprimat la fel de
clar interesul de a se alătura acestei comunităţi de naţiuni libere.4
Gorbaciov are cel mai mare merit pentru „enormele schimbări din Europa
de Est". Ruşinosul zid al Berlinului nu mai există, şi nici o altă barieră între
ceea ce era odinioară Germania de Est şi cea de Vest. Aceste ţări au
devenit din nou una singură, lucru pe care cei mai mulţi analişti nu l-ar fi
socotit posibil pentru încă cel puţin 100 de ani.
84 Dave Hunt
Dar acesta este numai începutul. Nu numai Europa se schimbă, ci întreaga
 77

lume ca rezultat al acestui fapt. Toate acestea, şi multe altele pe care ni le

rezervă viitorul sunt rezultatul viziunii unui singur om şi curajului uimitor
al unui singur om de a se ridica împotriva opoziţiei feroce din cadrul
ierarhiei sovietice faţă de inovatoarele sale perestroika şi glasnost.
Rezultatul uimitor a fost sfîrşitul Războiului Rece care dura de atîta timp şi
o nouă speranţă de pace despre care politicienii de frunte vorbesc astăzi tot
mereu.
Da, mult merit are şi preşedintele Reagan pentru că nu a slăbit prezenţa
militară a Statelor Unite în ciuda opoziţiei apreciabile din interior şi a
poziţiei ferme în chestiunea unei dezarmări echitabile. Mult merit are şi
preşedintele Bush, nu numai pentru continuarea negocierilor cu sovieticii
de pe o poziţie de tărie mai degrabă decît slăbiciune, ci şi pentru că a
recunoscut foarte repede schimbările pe care voia Gorbaciov să le facă, şi
pentru că a reacţionat spontan la aceasta cu prietenie şi încredere. Fără
Gorbaciov la cîrma Uniunii Sovietice s-ar fi putut foarte bine ca, datorită
situaţiei sale economice disperate, Kremlinul să decidă că singura opţiune
în rivalitatea ei cu Occidentul e războiul. în loc de aceasta avem acum un
parteneriat nou şi de neconceput anterior între Uniunea Sovietică şi Statele
Unite - un parteneriat care vine în întîmpinarea dorinţei mondiale după
pace şi unitate.
Acum pare să nu mai existe vreo îndoială că împărţirea Europei în Est şi
Vest a luat sfîrşit şi că este doar o chestiune de timp şi realizare pînă cînd
Europa va fi într-adevăr unită „de la Atlantic la Urali". Dar aceasta nu e
totul. în curs e ceva mult mai important. Odată cu alăturarea blocului estic
la Occident şi cu primirea unei afluente de capital de investiţii, legături de
afaceri şi experţi pentru agricultură, Comunitatea Europeană rezultată din
această unire va avea puterea de a domina lumea. Vine timpul cînd toate
ţările vor dori să i se alăture din motive economice şi de securitate. După
ce Biserica va fi fost luată la cer şi după ce puterea lui va fi fost
consolidată, Anticrist va folosi forţa ca să-şi menţină domnia. în regatul lui
va izbucni în cele din urmă un război între fracţiunile rivale la
Armaghedon, dar trebuie mai întîi ca să se pună temelia, ceea ce par a face
evenimentele actuale.
Germania nou unită a chemat Statele Unite şi Canada să formeze „un nou
parteneriat transatlantic" susţinut de un tratat care să completeze procedura
 78

de încheiere a împărţirii Europei între Est şi Vest.

Imperiul Roman renăscut 85
Japonia şi alte naţiuni asiatice se pregătesc să-şi negocieze relaţiile cu noua
Europă. Gorbaciov s-a dovedit din nou a fi un profet, căci în acelaşi discurs
ţinut la Naţiunile Unite a cerut adoptarea unui nou sistem economic, care ar
deveni cheia unei lumi noi şi unite de pace şi prosperitate.
Primul reprezentant al Moscovei care a avut voie să vorbească la un
colegiu din S.U.A. în ziua înmînării diplomelor de absolvire, fostul
ambasador sovietic Yuri V. Dubinin, a spus absolvenţilor din luna mai
1990 ai Şcolii de Relaţii Internaţionale Elliott din cadrul Universităţii
George Washington că Războiul Rece este de domeniul trecutului şi că
acum Uniunea Sovietică şi Statele Unite „nu se mai privesc ca adversari, ci
ca parteneri". Dubinin a spus absolvenţilor că ei trebuie să participe la
„crearea unei noi ordini internaţionale..." Am citat deja revista Spectator,
săptămînalul conservator londonez referitor la o Europă nouă mai mare
care promite să unească Estul şi Vestul Europei. „Facem primii paşi spre o
comunitate ecumenică care se va răspîndi în cele din urmă în toate colţurile
pămîntului".6
Politică mondială într-o ordine mondială! Doar gîndul la aşa ceva a
declanşat deja la creştini imaginea înfricoşătoare a lui Anticrist con-ducînd
lumea. Acum însă o astfel de reacţie este privită, chiar şi în multe cercuri
creştine, ca o rămăşiţă a unei nesănătoase „fobii faţă de Anticrist" care a
împiedicat mersul lucrurilor. Astăzi se consideră în general ca ceva de la
sine înţeles faptul că lumea trebuie să fie unită sub o formă de asociaţie
obligatorie care să înlăture graniţele şi interesele naţionale. Necesitatea
acestei noi unităţi devine tot mai urgentă pe zi ce trece nu numai pentru
împiedicarea celui de al treilea război mondial cu urmarea inevitabilă a
distrugerii globale, ci şi pentru a salva întreaga planetă de pe marginea unui
dezastru ecologic.
Există şi motive economice şi politico-financiare care nu sunt mai puţin
convingătoare pentru unificarea lumii. Cu excepţia unui creştin care crede
într-adevăr că lumea trebuie să fie condusă ori de Cristos, ori de Anticrist,
nimic nu pare mai rezonabil decît un guvern mondial într-o formă salutara.
Prin urmare, ne putem aştepta la o sprijinire crescîndă si mai puţin subtilă a
„unităţii mondiale" în întreaga noastră societate, de la cele mai înalte nivele
 79

guvernamentale pînă la clasele celor mai mici copii. După cum a spus
National Education Asso-ciation:
86 Dave Hunt
Lucizi, dar conştienţi, ne pregătim să schimbăm cursul învăţămîntului
american pentru secolul 21 prin îmbrăţişarea idealurilor de comunitate
globală, de egalitate şi interdependenţă a tuturor popoarelor şi naţiunilor, şi
a învăţămîntului ca o unealtă de realizare a păcii mondiale.
Lumea aflată pe cale de unire are, fără ca Anticrist să conducă încă,
consecinţe morale evidente. O parte esenţială a noului învăţămînt plănuit
pentru întreaga lume este, după cum avertizează Allan Bloom în cartea The
Closing of the American Mind (încuierea minţii americane), „să-i forţeze
pe cei ce învaţă să recunoască şi alte moduri de gîndire... [pentru] a
întemeia o comunitate mondială şi a-i pregăti pe membrii ei să devină
oameni fără prejudecăţi".8 Bloom foloseşte termenul „prejudecată" în mod
ironic, căci în noua comunitate mondială nu pot exista pretenţii la
absoluturi morale. „Prejudecată" este atunci tot ce desemnează un punct de
vedere ca fiind corect, iar altul ca fiind greşit, mai ales cu privire la religie.
Nu trebuie să mai existe absolut nici o pretenţie de absoluturi, căci un
asemenea dogmatism ar distruge unitatea globală. Astfel argumentează
Lynda Falkenstein într-o publicaţie a Ministerului învăţămîntului din
America:
Răspunsurile de tip negru-alb* probabil că nu au existat niciodată...
Adevăraţii cetăţeni ai lumii trebuie să acţioneze în vasta zonă gri** unde
nu există absoluturi.9
Cea mai periculoasă parte a unui sistem de învăţămînt global este
învăţătura ei despre religie. Planificatorii îşi dau seama că tocmai în acest
domeniu trebuie să fie eliminată „prejudecata" şi să fie promovată toleranţa
faţă de toate opiniile şi convingerile. Astfel, noua programă de studii din
şcolile publice americane cere să nu se predea religia, ceea ce este interzis,
ci „despre" religie într-un studiu comparativ al religiilor lumii. Şi şcolile
sovietice, unde altădată domnea ateismul, planifică un program similar de
„studii religioase". Liderii evanghelici s-au alăturat liberalilor şi ateilor în
susţinerea unor asemenea programe de învăţămînt global cum ar fi Carta
din Williamsburg.
* Evaluare a unor lucruri ca fiind ori toate bune, ori toate rele - n. tr. **
 80

Adică avînd o poziţie, condiţie sau caracter intermediar şi adesea neclar

definit — n. tr.
Imperiul Roman renăscut 87
Programa analitică pentru şcolile publice din America, care vizează pre-
gătirea cetăţenilor lumii pentru noua ordine mondială, îi va învăţa pe elevi
şi studenţi că trebuie tolerate toate credinţele religioase. Este un pas mic,
mai ales în mintea unui copil, de la toleranţă la acceptarea personală.
Profesorii, desigur, nu mai au voie să afirme că o religie este greşită, iar
alta corectă - şi cu atît mai puţin că numai una este adevărată. Şcolarul va
ajunge logic la concluzia că toate sunt la fel de adevărate. De aceea, nu
contează prea mult pentru care religie se decide cineva, deoarece în acest
sens nu există nimic corect sau greşit - un concept care li s-a predat ani în
şir la etică prin programe ca „Valori şi norme". Este pregătirea perfectă
pentru religia ecumenică mondială a lui Anticrist. Formarea unui
parteneriat între toate religiile este desigur fundamental pentru crearea unei
cetăţenii mondiale şi a guvernului mondial al lui Anticrist. Unitatea politică
nu se poate realiza atunci cînd barierele religioase încă separă.
* în cartea Learning for Tomorrow: The Role of the Future in Education
(învăţînd pentru mîine: Rolul viitorului în învăţămînt), Wendell Bell afirmă
limpede că „este necesar sfîrşitul superstiţiei şi al ,absoluturilor'" culturale
pentru „eliberarea din lanţuri a omenirii" pentru noua lume viitoare.10
Pentru a crea noul cetăţean al lumii, este necesar să se înlăture orice
„prejudecată" împotriva convingerilor altora. Acest fapt este uitat de
creştini în entuziasmul lor cu privire la noua „libertate de conştiinţă" care le
este oferită. în revista Focus On The Family Citizen se relatează cu
entuziasm că „Gorbaciov a recunoscut public în faţa papei Ioan Paul II că
naţiunea sa are nevoie de valorile moralei creştine".11 Dar ce vrea el de fapt
să spună?
Promovarea de către Gorbaciov a „valorilor spirituale" trebuie luată în
contextul avertizărilor sale împotriva „dogmelor depăşite". într-o
confruntare făţişă cu Cel care e Alfa şi Omega (Apocalipsa 1:8), el a
afirmat în timpul întîlnirii sale cu Ronald Reagan în iunie 1990 la San
Francisco (unde toleranţa a adus asemenea roade fatale ca SIDA):
Totul trebuie să se schimbe. Toleranţa este alfa şi omega unei noi ordini
mondiale.12
 81

Creştinismul evanghelic este deja recunoscut ca inamicul noii „libertăţi de

conştiinţă" şi trebuie fie să se schimbe, fie să fie scos în afara legii, pentru
că exprimă ceea ce este considerat a fi intoleranţa supremă: anume că Isus
Cristos este singurul Mîntuitor al lumii şi că toţi trebuie să creadă în El
dacă nu, vor să fie pierduţi pentru totdeauna. Şi totuşi, conducătorii
Bisericii, atît protestanţi, cît şi catolici, au sărit deja în trenul către noua
lume care poate fi ţinut în mers numai prin toleranţă faţă de toate religiile.
Deja în 1970, Biserica Luterană din America a adoptat o declaraţie de
poziţie oficială intitulată „COMUNITATEA MONDIALĂ" - Imperative
etice într-o epocă a interdependenţei". Avînd ca subtitlu „Pe cale spre o
ordine de pace globală", ea susţinea întemeierea unor „instituţii mondiale şi
regionale" pentru a implementa o nouă ordine mondială. Conferinţa
Naţională a Episcopilor Catolici şi-a exprimat în mod similar sprijinul
pentru o politică mondială într-o Scrisoare Pastorală recentă:
„... Intrăm acum într-o eră a unei noi interdependenţe globale care are
nevoie de sisteme globale de guvernare pentru a face faţă conflictelor
rezultate... aceste tensiuni crescînde nu pot fi rezolvate pite abordarea lor
de către o singură naţiune-stat. Ele reclamă efortul concertat al întregii
comunităţi mondiale".
Dacă episcopii catolici, papa, precum şi mulţi lideri protestanţi sunt deja în
favoarea ei, atunci de ce nu s-ar uni toate naţiunile într-o frăţie universală?
De ce ar fi un guvern mondial ceva rău în sine — şi de ce trebuie să
domnească Anticrist peste el? Odată cu înlăturarea ameninţării unei
dominaţii comuniste globale, ar apărea că unirea lumii nu va mai fi
realizată, aşa cum s-a crezut odată, prin impunerea cu forţa de către o
ideologie, ci printr-o asociere voluntară a acelora care tolerează deosebirile
faţă de ceilalţi.
Nu este aceasta împlinirea profeţiei lui Daniel, conform căreia Imperiul
Roman renăscut va fi alcătuit din fier amestecat cu lut? într-adevăr, lutul
democraţiei, care iese acum în evidenţă mai limpede decît „fierul"
dictaturii comuniste pentru a forma noul socialism internaţional, adaugă un
element de convingere care joacă un rol important în marea înşelăciune.
„Fierul" totalitarismului pe cale de dispariţie trebuie amestecat cu „lutul
argilos" al democraţiei pentru ca Imperiul Roman să fie renăscut. Lucrul
acesta se petrece chiar acum.
 82

Imperiul Roman renăscut 89

Care este deci semnificaţia renaşterii Imperiului Roman antic? De ce acest
imperiu şi nu altul? Ce rol va juca Roma dacă într-adevăr va juca unul?
Răspunsurile la aceste întrebări ne aduc chiar în miezul problemei; aici
lucrurile devin din nou interesante.
Este fascinant de observat în primul rînd ca Roma antică a participat într-
adevăr în mod felurit la prima venire a lui Cristos. De exemplu, execuţia
romană prin crucificare a fost cea care a cauzat moartea lui Isus în modul
profeţit de David: „... Toate oasele îmi ies din încheieturi [caracteristic
crucificării]... ei mi-au străpuns mîinile şi picioarele... îşi împart hainele
mele între ei şi trag la sorţi pentru cămaşa mea" (Psalm 22:14-18). Ca şi la
moartea Sa, tot aşa şi la naşterea Sa Roma a jucat un rol decisiv:
Dar s-a întîmplat, în zilele acelea, că a ieşit un decret de la Cezar Augustus
ca să se înscrie toată lumea... Şi toţi s-au dus să se înscrie, fiecare în oraşul
lui. Şi Iosif s-a suit din Galileea... în oraşul lui David, care este numit
Betleem [pentru că el făcea parte din casa şi genealogia lui David] să se
înscrie împreună cu Măria, logodnica lui, ea fiind însărcinată. Aşa a fost că
pe cînd erau ei acolo... ea a născut pe Fiul ei cel întîi născut (Luca 2:1-7).
Interesant! A fost tocmai un decret al Imperiului Roman (care trebuia să
existe pentru ca Cristos să vină pe pămînt) care i-a determinat pe Iosif şi
Măria să plece la Betleem exact la momentul potrivit pentru ca Isus să Se
nască acolo ca împlinire a profeţiei pe care orice rabin trebuia s-o
recunoască ca fiind mesianică. „Dar tu, Betleeme Efrata, deşi eşti mic
printre miile lui Iuda, totuşi din tine îmi va ieşi Cel ce va fi conducător în
Israel şi a cărui origine este din vremuri străvechi, dintotdeauna" (Mica
5:2).
Şi totuşi Isus Cristos, în ciuda faptului că S-a născut în Betleem şi că a
împlinit toate celelalte criterii pe care profeţii evrei le vestiseră privitor la
venirea lui Mesia, n-a domnit peste Israel cînd a venit acum 1900 de ani.
Poporul Său L-a respins ca Rege al lui, în schimb L-au crucificat, un
eveniment de asemenea prezis de profeţii evrei. în mod evident, Isus
Cristos trebuie să Se întoarcă pe acest pămînt ca să stea pe tronul lui David
în Ierusalim şi să domnească peste Israel şi peste lume, dacă profeţiile
biblice trebuie să fie împlinite.
90 Dave Hunt
 83

Cînd va fi aceasta? în zilele acelor regi, a spus Daniel — regii care sunt
reprezentaţi de cele zece degete de fier şi lut care reprezintă Imperiul
Roman renăscut. Se potriveşte tocmai bine că Isus Cristos Se va întoarce
cînd Imperiul care a jucat un rol atît de important la prima Sa venire a fost
renăscut ca să devină încă o dată Imperiul mondial al zilei. Este de
asemenea corect ca El să Se întoarcă pentru a distruge Imperiul care L-a
crucificat şi a distrus Ierusalimul, şi care în forma sa renăscută va căuta să
distrugă Israelul cu desăvîrşire.
Mai mult decît atît, Imperiul Roman trebuie renăscut pentru ca Anticrist să
domnească peste el. Supuşii săi, „poporul prinţului care va veni", L-ar
crucifica din nou pe Cristos dacă ar putea. într-adevăr, armatele lor vor
căuta să distrugă nu numai Israelul, ci vor lupta cu bună ştiinţă împotriva
lui Cristos (Apocalipsa 19:19) atunci cînd El Se va întoarce pentru o
confruntare directă cu Anticrist, pentru a distruge falsul său imperiu
mondial, şi pentru a-Şi începe domnia milenară de dreptate.
Mai este un alt element care nu trebuie trecut cu vederea. Imperiul Roman
n-a fost numai o entitate politică, economică şi militară -, ci a fost şi una cît
se poate de religioasă. De fapt, religia a jucat un rol dominant atît înainte,
cît şi după creştinizarea Romei. De aceea, dacă acel Imperiu antic trebuie
într-adevăr să fie renăscut, atunci şi religia trebuie renăscută, pentru că are
de jucat un rol vital în a face lumea să-l accepte pe Anticrist şi să se închine
înaintea lui.
Pentru a împlini criteriile profeţite despre zilele din urmă, Imperiul Roman
renăscut trebuie să includă două elemente religioase vitale din trecutul său.
în primul rînd, trebuie condus de un nou „împărat" păgîn căruia să i se
aducă închinare ca unui dumnezeu. Aceasta era situaţia în zilele Bisericii
primare. în timpul valurilor periodice de persecutare a creştinilor, toţi cei
care refuzau să se închine imaginii împăratului ca unui dumnezeu erau
ucişi. Biblia nu lasă vreo îndoială că şi acest aspect aparent extrem al
religiei Romei antice va fi renăscut:
„... Ca ei să facă o statuie bestiei [Anticrist] ... astfel ca să fie ucişi toţi cei
care nu se vor închina statuii bestiei (Apocalipsa 13:14,15).
Că trebuie să se producă o refacere a relaţiilor apropiate de colaborare care
existau între papi şi împăraţi pare să fie clar din acelaşi pasaj. A doua
bestie făcătoare de minuni din Apocalipsa 13 un personaj religios numit
 84

„falsul profet", este cea care «face ca pamîntul şi locuitorii lui să se închine
primei bestii –Anticrist- (versetul 12)”. Ea este cea care face statuia primei
bestii şi care decreteaza moartea celor ce refuză să i se închine.
Falsul profet trebuie să fie capul Bisericii Mondiale, identificate in
Apocalipsa 17 ca „un mister [taină]: Babilonul". Chiar şi apologetul catolic
Karl Keating admite că Babilonul semnifică Roma. Actualul papă loan
Paul II lucrează cu febrilitate la contopirea şi integrarea tuturor religiilor.
Este limpede că prin aceasta el înţelege ca nu numai protestanţii şi catolicii,
ci toţi oamenii trebuie să se uneasca intr-o nouă religie mondială.
9.
împăraţi şi papi
SE PETRECE CEVA ULUITOR. Nu este numai faptul că Războiul Rece
s-a încheiat şi că foştii adversari din acel război colaborează acum
împreună cu un nou sentiment de încredere reciprocă. Şi nu este nici numai
faptul că s-a prăbuşit comunismul în Europa de Est şi că suntem acum
martorii incredibilei constituiri a noii comunităţi Europene care se întinde
de la Atlantic pînă la cele mai îndepărtate ţărmuri ale Uniunii Sovietice de
la Pacific. Nici faptul că o nouă eră a păcii pare să fi început, eră în care
agresorii vor fi confruntaţi imediat cu restul lumii care se ridică unită
pentru a-i readuce la raţiune. Toate aceste evoluţii sunt miraculoase, dar
încă nu e totul.
Pe lîngă toate cele de mai sus, şi cu mult mai remarcabilă, este creşterea
rapidă a interesului întregului glob pentru religie şi spiritualitate. Am
subliniat deja că Isus şi apostolii Săi au prevestit venirea unui timp de pace
aparentă care va duce la Armaghedon, şi de asemenea au profeţit o trezire
religioasă prin înşelăciune care va pregăti lumea pentru Anticrist. Lucrul
cel mai uimitor este convergenţa tuturor acestor evenimente în acelaşi
timp, pregătind astfel scena pentru împlinirea în zilele noastre a trezirii
profeţite a Imperiului Roman. Dacă într-adevăr aşa stau lucrurile, atunci
suntem martorii unuia dintre cele mai importante evenimente din toate
timpurile şi unul care va grăbi atît apariţia lui Anticrist, cît şi a doua venire
a lui Cristos.
în capitolul precedent am văzut că deoarece Imperiul Roman a fost o
entitate profund religioasă cu o religie oficială mondială, renaşterea acestui
Imperiu va necesita o refacere a aceleiaşi religii la statutul ei iniţial. Un
 85

asemenea eveniment ar fi mult mai semnificativ decît orice altă evoluţie

politică sau militară. întrebarea este atunci dacă
împăraţi şi papi 93
suntem martorii doar a unei treziri a religiei în general, sau ne îndreptăm
spre refacerea religiei oficiale a Imperiului Roman antic.
Intîlnirea politică la nivel înalt dintre preşedintele S.U.A. George Bush şi
preşedintele sovietic Mihail Gorbaciov la începutul lui decembrie 1989 a
jucat fără îndoială un rol major în stabilirea unei noi relaţii de colaborare şi
încredere reciprocă între cei doi lideri mondiali şi supraputerile pe care le
reprezintă. Dar acest lucru ar putea fi evaluat corect doar în contextul
întîlnirii religioase la nivel înalt care a precedat-o. Intîlnirea dintre
Gorbaciov şi papă la 1 decembrie 1989 a schimbat toate regulile jocului
politic internaţional.
în 1945, răspunzînd obiecţiei că Vaticanul ar putea să nu aprobe anumite
aspecte ale politicii sale, Stalin spusese pe un ton batjocoritor: „Cîte divizii
aţi spus că are papa?" Ca o recunoaştere evidentă a puterii celor aproape
900 de milioane de catolici din toată lumea a călătorit Gorbaciov la Roma
patruzeci şi patru de ani mai tîrziu, ca să facă pace cu actualul papă. în
opinia lui Joseph Sobran, jurnalist şi editor principal al revistei National
Review:
Adevărata întîlnire la nivel înalt — cea care merită să fie numită istorică -
s-a petrecut nu la Malta, ci la cetatea Vaticanului. Acolo s-au întîlnit Roma
şi Moscova. Moscova era în genunchi... Domnul Gorbaciov, un creştin
botezat, s-a adresat papei cu „Sfinte Părinte"... 1-a lăudat pe papă şi
influenţa tuturor religiilor... ... Oameni ca Ioan Paul II, Lech Walesa şi
Mihail Gorbaciov... sunt părinţii fondatori ai noii ordini [mondiale].1
De ce a făcut preşedintele sovietic Gorbaciov pelerinajul Său fără
precedent nu la sediul Consiliului Mondial al Bisericilor din Geneva, ci la
Vatican în Roma?Să-l lăsăm pe Gorbaciov să explice. După întrevederea sa
cu papa, a salutat-o pe soţia sa Raisa, profesoară atee de „marxism
ştiinţific", cu aceste cuvinte: „Am vizitat cea mai înaltă autoritate religioasă
din lume..."2 Autoritatea şi puterea care o însoţeşte - aceasta era ceea ce
înţelegea şi voia să pună în practică Gorbaciov.
în contrast cu foştii lideri de la Kremlin, Gorbaciov arătase limpede timp
de cîteva luni marea importanţă pe care o acorda religiei. Şi bine făcea,
 86

luînd în considerare cei vreo 70 de milioane de creştini declaraţi din

Uniunea Sovietică, plus 74 de milioane din şase naţiuni
94 Dave Hunt
satelite est-europene, fără a mai vorbi de numărul crescînd de musulmani şi
budişti. Rolul religiei în modelarea lumii noi va fi în mod evident unul
major, iar liderul ateismului mondial plănuise să exploateze acest fapt.
Invitînd liderii Bisericii Ortodoxe Ruse la Kremlin pentru o întîlnire larg
mediatizată, Gorbaciov „a promis o mai mare toleranţă religioasă, a căutat
sprijin pentru efortul său, în schimbările interne [şi] a condamnat
represiunea din trecut a activităţii religioase". Neobişnuita întîlnire, „despre
care a relatat agenţia de ştiri oficială Tass, a fost subiectul de bază al
radiojurnalului de seară ,Vremia' şi al unui articol de pe prima pagină a
ediţiei din acea zi a Pravdei şi a altor cotidiane sovietice".3
Atitudinea lui Gorbaciov faţă de religie, şi mai ales faţă de creştinism, a
reprezentat o îndepărtare uimitoare de la politica oficială a Kremlinului. Ca
şi conducător al unei ţări a cărei religie oficială este „ateismul ştiinţific",
era de obligaţia lui oficială să distrugă toate celelalte religii. Totuşi, în
cartea sa Perestroika, Gorbaciov dezvăluise cu îndrăzneală o simpatie faţă
de religie şi recunoaşterea de către el a rolului vital pe care trebuie să-1
joace aceasta în aducerea păcii şi crearea unei noi ordini mondiale. Faptul
că a fost botezat ca şi copil în Biserica Ortodoxă Rusă sub numele de
Mihail Sergheievici nu joacă un rol prea mare. Creştinismul este important
pentru Gorbaciov numai datorită funcţiei sale ca factor esenţial de unire
pentru ţara sa, pentru Europa şi apoi pentru întreaga lume.
De fapt, preşedintele sovietic a invocat în mod surprinzător de cîteva ori
rădăcinile „creştine ale Rusiei ca justificare pentru includerea ei în noua
Europă unită". Aceste afirmaţii au pus în încurcătură experţii occidentali în
relaţiile cu Uniunea Sovietică. Gorbaciov pare să fie gata să permită o
trezire a „creştinismului" în U.R.S.S., pentru că o priveşte ca un pas
esenţial spre acceptarea ca membru în CE. în Perestroika, el a scris:
Unii din Vest încearcă să „excludă" Uniunea Sovietică din Europa...
Asemenea tactici nu pot schimba totuşi realităţile geografice şi istorice...
Noi suntem europeni. Vechea Rusie a fost unită cu Europa prin
creştinătate, iar mia de ani a existenţei ei în ţara strămoşilor noştri va fi
sărbătorită în anul viitor (1988).4
 87

împăraţi şi papi 95
Se petrece ceva incredibil! Liderul comunismului şi ateismului mondial,
care a jurat să distrugă orice religie, pretinde acum că Uniunea Sovietică
este o ţară creştină şi încurajează dezvoltarea creştinătăţii! Nici un om
întreg la minte nu şi-ar fi putut imagina un asemenea scenariu imposibil. Şi
totuşi se desfăşoară înaintea ochilor noştri, într-adevăr, trebuia să fie aşa
pentru ca să se împlinească profeţia biblică. Acest fapt este ceea ce face ca
aceste evoluţii să fie atît de semnificative şi impresionante pentru creştin!
Papa Ioan Paul II a arătat o armonie remarcabilă cu Gorbaciov mult
înaintea istoricei lor întîlniri din decembrie 1989. în ciuda dominaţiei
ateismului în Europa de Est timp de peste 70 de ani, papa a simţit,
împreună cu liderul sovietic, rolul vital care va fi jucat de religie, şi în
special de creştinism, în crearea noii ordini mondiale. După cum a relatat
Newsweek:
Giuvaerul din planul internaţional al papei este o viziune utopică a unei
Europe unite şi redevenite iarăşi creştine, care se întinde de la Oceanul
Atlantic la munţii Urali.
Prima fază ar fi sfîrşitul diviziunii dintre Europa de Est şi de Vest. A doua
fază: reconcilierea dintre romano-catolicii şi creştinii ortodocşi din
Uniunea Sovietică.5
Faptul că acest „vis", ca prim pas spre o nouă ordine mondială, este
împărtăşit atît de papă, cît şi de preşedintele Uniunii Sovietice, trebuie să
fie mai mult decît o coincidenţă. Putem numai să ghicim ce anume au
discutat ei în întîlnirea secretă din Roma cînd au vorbit în ruseşte fără
interpreţi. Ce ştim însă este că „visul" lor reciproc a început să prindă viaţă
la scurt timp după aceea întîlnire.
într-un „discurs normativ, direcţionar din Roma" cu două zile înaintea
întrevederii cu papa, Gorbaciov „a descris religia ca o forţă morală
puternică care ajută perestroika". El a declarat sincer că „dorea forţa
morală a religiei organizate ca un aliat al impetuoasei sale restructurări a
unei societăţi sovietice înstrăinate de ea însăşi". Această declaraţie
zguduitoare din partea şefului Uniunii Sovietice era o recunoaştere
programatică a faptului că ateismul, religia oficială a Rusiei, a eşuat
lamentabil în atragerea maselor, pe cînd religia, suprimată cu cruzime şi
ridiculizată în ultimii 70 de ani, îşi înmulţise
 88

96 Dave Hunt
adepţii. Presa uimită a relatat pe atunci:
Confirmînd noua concepţie oficială asupra religiei într-o naţiune
care a fost mult timp agresiv ateistă, Gorbaciov a spus papei că în
Uniunea Sovietică trăiesc astăzi credincioşii din multe religii, de la
evrei la budişti, de la creştini la musulmani.
„Cu toţii au dreptul de a-şi satisface nevoile spirituale", a spus el.
„în scurt timp, în ţara noastră va fi adoptată o lege a libertăţii de
conştiinţă".6
La rîndul lui, papa „şi-a dat binecuvîntarea sa restructurării societăţii
sovietice în cadrul programului revoluţionar de perestroika al lui
Gorbaciov..." Acea „restructurare" realizase deja transmiterea fără
precedent la televiziune a serviciilor de închinare, deschiderea a 3000 de
biserici în nouă luni şi celebrarea euharistiei ortodoxe în Catedrala
Adormirii Maicii Domnului din interiorul Kremlinului construită în secolul
15 - pentru prima dată din 1918.7 Religion Newswrîters Associ-ation
(Asociaţia Redactorilor Creştini) 1-a numit pe Gorbaciov „omul anului
1989" şi a numit întîlnirea sa cu papa Ioan Paul II „cel mai important
eveniment religios mediatizat al anului".
Cei doi lideri, descrişi în reportajele de ştiri ca „cele două personaje de pe
scena lumii de azi care reţin cel mai mult atenţia", au căzut de acord să
refacă relaţiile diplomatice şi legăturile oficiale între Sfîntul Scaun şi
Kremlin, o relaţie care fusese ruptă în timpul Revoluţiei din 1917. Nu
există nici o îndoială că acest nou parteneriat între Ioan Paul II şi Mihail
Gorbaciov are ca scop o nouă lume unită nu numai politic şi economic, ci
şi religios. Semnificaţia acestei evoluţii nu poate fi subliniată înde-ajuns.
Papa şi Gorbaciov nu sunt singurii lideri internaţionali care văd „religia" şi
în special „creştinismul" ca jucînd un rol-cheie în formarea noii ordini
mondiale. După cum am văzut deja, preşedintele cehoslovac Vaclav Havel
este altul. Robert Muller, care a fost Secretar General adjunct al Naţiunilor
Unite, a afirmat: „Am ajuns să cred azi cu fermitate că viitoarea noatră
pace, dreptate şi împlinire, fericire şi armonie pe această planetă nu vor
depinde de un guvern mondial, ci de un guvern divin sau cosmic... marele
meu vis personal este să realizez o alianţă formidabilă între toate religiile
majore şi Naţiunile Unite". Referindu-se la profunda criză economică de
 89

care a suferit
împăraţi şi papi 97
U.R.S.S. în ciuda repetatelor „cincinale", economistul sovietic Stanislav
Şatalin a sugerat că „pentru muncitori este necesară o renaştere morală şi
spirituală pentru ca să-şi ia slujba în serios". World Press Review a
declarat:
Ca Rusia să poată fi pregătită să adere la comunitatea [europeană] va trebui
să... îngăduie religiei creştine să joace încă o dată rolul decisiv în viaţa
socială. Căci Rusia este în esenţă o ţară profund creştină, şi aceasta este
actul ei principal de proprietate pentru statutul european [sublinierea
noastră].9
Dintr-odată, liderii laici declară că nu numai religia în general, ci mai ales
„creştinismul" este cheia pentru unirea Europei! Cum vine asta? întrucît
Anticrist pretinde că este Cristos, adepţii lui trebuie să fie „creştini", iar
religia sa mondială trebuie să fie o formă pervertită de „creştinism". Nu
numai papa cheamă la o „Europă unită spiritual",10 ci şi numeroşi alţi lideri
exprimă aceeaşi opinie. Fostul dizident Alexandr Ogorodnikov, creştin
ortodox, prevede o „a doua creştinizare" a Rusiei. Acest proces pare să fi
început deja sub conducerea îndrăzneaţă a lui Gorbaciov. Aceasta nu
înseamnă totuşi ceea ce-şi imaginează cei mai mulţi creştini.
Evanghelicii sunt încurajaţi de noua libertate religioasă introdusă în
Uniunea Sovietică de către Gorbaciov. Şi, într-adevăr, se cuvine să se
depună orice efort pentru a se profita de libertatea de a predica Evanghelia,
cît timp există ea - lucru care s-ar putea să nu dureze mult. Mulţi lideri
evanghelici sunt fermecaţi de papa Ioan Paul II. Aşa-zisul „cel mai
important expert creştin în probleme de familie" din America îl priveşte pe
papă ca pe „cel mai eminent lider religios care rosteşte numele lui Isus
Cristos".11 Alţii cred că tocmai mesajul său evanghelistic este menit să
convertească lumea la Cristos.
în realitate însă, nici papa, nici Gorbaciov nu au cea mai mică simpatie
pentru creştinii evanghelici „născuţi din nou", pe care papa Ioan Paul II îi
ia în derîdere pe faţă şi împotriva cărora îşi avertizează turma. Cu toate că
încurajează dialogul cu budiştii, musulmanii şi hinduşii, papa atenţionează
catolicii „să nu se lase seduşi de sectele fundamentaliste protestante..."12 De
fapt, prin „creştinism", atît Gorbaciov ,cît şi papa înţeleg romano-
 90

catolicism. Din întîmplare, aceasta

98 Dave Hunt
a fost religia mondială oficială a Imperiului Roman - chiar religia care
trebuie să-şi redobîndească acel statut ca pregătire a venirii lui Anticrist.
Acum, că s-a pus fundamentul pentru renaşterea politică a Imperiului
Roman, se petrece ceva nu de o importanţă mai mică. Biserica şi
„creştinismul" Romei antice sunt înviate chiar în faţa ochilor noştri cu
binecuvîntarea liderilor religiilor mondiale, precum şi cea a conducătorilor
protestanţi. O privire sumară asupra istoriei ne va ajuta să înţelegem că
ceea ce s-a întîmplat cu creştinismul din epoca lui Constantin se repetă
astăzi.
Imperiul Roman antic a fost o societate pluralistă aşa cum speră să creeze
atît Gorbaciov, cît şi papa. Orice religie era tolerată. Exista totuşi o
excepţie: creştinismul, care prin înseşi pretenţiile lui a condamnat toate
celelalte religii. Creştinii au fost urîţi, persecutaţi şi deseori ucişi nu pentru
că ei credeau în Cristos, ci pentru că ei credeau numai în El. Aceasta a fost
credinţa pe care Petru o exprimase cu îndrăzneală în faţa rabinilor din
Ierusalim şi care i-a făcut pe liderii religioşi evrei atît de furioşi, încît s-au
hotărît să-i ucidă pe apostoli:
Să fie cunoscut tuturor, şi întregului popor al lui Israel, că în Numele lui
Isus Cristos din Nazaret, pe care voi L-aţi crucificat şi pe care Dumnezeu
L-a înviat dintre cei morţi, prin El stă acest om înaintea voastră întreg
[însănătoşit].
Nici nu există mîntuire în altcineva, căci nu există un alt nume sub cer dat
oamenilor prin care trebuie să fim mîntuiţi (Fapte 4:10, 12)".
Aceeaşi credinţă a stîrnit ura şi aversiunea conducătorilor păgîni. Romanii
erau convinşi că „ateismul" creştinilor (adică respingerea zeităţilor păgîne)
a atras mînia zeilor asupra întregului Imperiu. Creştinii „îşi părăsiseră
religia strămoşilor lor... acceptaseră ,miturile iudaice' ca fiind adevărate, şi
făcuseră dintr-un răufăcător [Isus] un idol".13
Aşa cum au înţeles împăraţii romani în vremea lor, tot aşa şi Gorbaciov a
înţeles că persecuţia creştinilor este zadarnică. Vorba lui Tertulian:
„Sîngele martirilor este sămînţa Bisericii" era foarte adevărată, împăratul
Constantin a decis că, pentru a unifica Imperiul, trebuia să li se dea
creştinilor dreptul de a se închina cum doresc. Gorbaciov a
 91

împăraţi şi papi 99
ajuns în mod evident la aceeaşi concluzie cu privire la U.R.S.S. şi la lume.
Creştinii sovietici au nevoie să-şi amintească istoria.
Comandant militar strălucit, Constantin a înţeles de asemenea că n-ar putea
exista stabilitate politică fără unitate religioasă. Totuşi, pentru a îndeplini
această ispravă era nevoie de o uniune între păgînism şi creştinism. Cum
putea fi realizat lucrul acesta? Imperiul avea nevoie de o religie ecumenică
care să atragă şi să intereseze pe fiecare cetăţean dintr-o societate
multiculturală. Acordarea unui statut oficial creştinismului nu era
suficientă pentru a aduce Imperiului pacea internă: creştinismul trebuia să
sufere o transformare, care să permită paginilor să se poată „converti" fără
să renunţe la vechile lor credinţe şi ritualuri.
Constantin însuşi a fost un exemplu viu pentru acest calcul. El L-a primit
într-adevăr pe Cristos ca pe noul Dumnezeu, despre care credea ca-i dăduse
victoria în bătălia crucială de la Podul Milvian în anul 312 d. Cr. şi-1
adusese în Roma ca un cuceritor. Totuşi, ca şi Cezar, el a continuat să
funcţioneze ca Pontifex Maximus al preoţiei păgîne imperiale cunoscute
sub numele de Colegiul Pontifical. Chiar dacă a ctitorit numeroase biserici,
Constantin a continuat să sprijine construcţia templelor păgîne. Ca împărat
„creştin", a devenit în mod automat şeful civil al Bisericii creştine pe care a
sedus-o prin oferta lui de a lua parte la putere. Astfel a început distrugerea
creştinismului şi procesul care a creat romano-catolicismul aşa cum este el
astăzi.
Satan s-a oferit să-I dea lui Isus regatele acestei lumi cu condiţia ca El să
Se aplece şi să i Se închine. Isus, desigur, a refuzat. Constantin s-a oferit,
din motive cunoscute numai de el, să împartă conducerea imperiului său cu
o Biserică epuizată de persecuţie, şi ea a cedat ispitei. Aşa explică istoricul
Will Durant:
Constantin a aspirat la o monarhie absolută; o asemenea guvernare ar
profita de sprijinul religios... Poate că minunata organizaţie a episcopilor şi
preoţilor ar putea deveni un instrument al pacificării, unificării şi
conducerii?...
Pe parcursul domniei sale, el i-a tratat pe episcopi ca pe consilierii săi
politici; el îi convoca, le prezida conciliile, şi era de acord să impună cu
forţa orice opinie ar fi formulat majoritatea. Un credincios adevărat ar fi
 92

fost mai întîi un creştin şi numai după aceea un

100 Dave Hunt
om de stat; la Constantin era invers. Creştinismul a fost pentru el un mijloc,
nu un scop.14
„Creştinismul" a devenit un mijloc pentru aproape oricine. A fi „creştin" a
devenit curînd un lucru esenţial pentru oricine dorea să avanseze în afaceri,
politică sau chiar armată. In felul acesta, mulţi au devenit „creştini" pentru
avantajele aferente - o problemă de care Biserica fusese scutită pe vremea
cînd a fi creştin însemna persecuţie şi poate martiraj. Posturile ecleziastice,
de la preot la episcop, cardinal şi chiar papă, erau date celor care ofereau
mai mult. Augustin a deplîns efectul paralizant asupra Bisericii creştine:
Omul care intră [într-o biserică din sec. 4] este silit să vadă beţivi,
nenorociţi, înşelători, practicanţi ai jocurilor de noroc, adulteri, prostituate,
oameni purtînd amulete, clienţii perseverenţi ai vrăjitorilor, astrologi...
El trebuie prevenit că aceeaşi mulţime care se înghesuie în biserici la
sărbătorile creştine umple şi teatrele la sărbătorile păgîne.15
Deci „creştinismul" Imperiului Roman, devenit cunoscut sub numele de
romano-catolicism şi al cărui conducător de astăzi e papa, nu era acelaşi cu
creştinismul biblic al Bisericii primare şi al martirilor, în schimb, vechiul
păgînism al Romei era cel care supravieţuia sub o poleială subţire de
terminologie şi formă creştină. Durant spune:
Cînd creştinismul a cucerit Roma, structura ecleziastică a bisericii păgîne,
titlul şi veşmintele lui pontifex maximus, închinarea înaintea Mamei celei
Mari şi a unei mulţimi de patroni şi de zei ocrotitori, sentimentul unei
prezenţe supranaturale pretutindeni, bucuria sau solemnitatea vechilor
sărbători şi fastul unor ceremonii de neuitat, au trecut ca sîngele matern în
noua religie. Aşa s-a ajuns ca Roma, cea captivă, să pună stăpînire pe
cuceritorul ei. în timp ce creştinismul a convertit lumea, lumea a convertit
creştinismul...16
Ca şi şef al Bisericii, Constantin a pretins alte două titluri pe lîngă Pontifex
Maximus al păgînismului: Vicar al lui Cristos şi Episcop al
împăraţi şi papi 101
Episcopilor. Titlul „Vicar al lui Cristos" este deosebit de interesant. Vicar
vine din latinescul vicarius. Echivalentul grec ar fi anti, ca în Anticrist. Ca
urmare, folosind greaca, Constantin, ca Vicar al lui Cristos, era de fapt
 93

Anticrist, şi aşa sunt şi papii, căci ei poartă acelaşi titlu. Anticrist va fi noul
Constantin, şeful Imperiului Roman mondial renăscut, în timp ce papa va fi
ajutorul sau asistentul lui, bestia (fiara) a doua din Apocalipsa 13.
Primele crezuri protestante l-au numit în unanimitate pe papă Anticrist - nu
numai din cauza ereziilor Romei, dar şi din cauză că vieţile multor papi au
întruchipat răul lui Anticrist. De exemplu, unii papi au dispărut de pe
„tronul lui Petru" pentru că au fost ucişi de soţii furioşi care i-au prins în
pat cu soţiile lor. Chiar şi unii istorici catolici recunosc faptul că mulţi papi
au fost printre cei mai inumani monştri care au existat pe acest pămînt. în
cartea Vicars of Christ (Vicari ai lui Cristos), iezuitul Peter de Roşa ne
reaminteşte că foarte mulţi papi au comis în stil mare mutilări şi omoruri,
jafuri, violuri, cumpărarea funcţiilor bisericeşti (simonie) şi depravare de
cea mai josnică speţă. Vieţile lor stricate sunt o pată ruşinoasă pe paginile
istoriei. Este deja o batjocură să te adresezi unor asemenea perverşi ne-
ruşinaţi cu „Sfinţia voastră" şi să-i consideri ca fiind „reprezentanţi ai lui
Cristos" (Vicari ai lui Cristos), aşa cum ei toţi sunt numiţi în dogmele şi
documentele oficiale romano-catolice.
Chiar dacă fiecare papă ar fi fost un model de virtute, ar fi tot o bătaie de
joc să pretinzi că ei reprezintă o linie neîntreruptă de „succesiune
apostolică" care să fi început cu Petru. O asemenea concepţie sau idee nu
există în Noul Testament. Şi chiar aşa să fie, ar fi trebuit ca fiecare „papă",
posesor fiind al unei autorităţi care ar fi fost transmisă chipurile de Petru, ar
fi trebuit s-o transmită mai departe personal succesorului său. Totuşi, papii
nu şi-au ales succesorii (şi n-o fac nici astăzi), ca să nu mai vorbim de
faptul că nu şi-au pus mîinile peste ei şi nu le-au transmis vreo autoritate. A
devenit un obicei ca papii să fie votaţi de populaţia Romei - o populaţie
care-şi avea propriile motivaţii egoiste în dorinţa de a alege un candidat în
locul altuia. Un astfel de vot al majorităţii cu greu putea fi numit
„succesiune apostolică", şi de fapt nici nu mai este acceptat de Roma
astăzi. Unii papi au fost detronaţi de mulţimi furioase ca protest faţă de
răutatea lor de nesuportat. Unii au fost instalaţi şi/sau destituiţi de regi şi
împaraţi. Calculul politic împreună cu bogăţia şi influenţa candidatului au
determinat adeseori cine urma în final să fie papă. Halal „succesiune
apostolică"! (Vezi Anexa A)
Ca răsplată pentru că au făcut ceea ce a cerut el, Constantin a acordat cele
 94

trei titluri religioase ale sale papilor, o funcţie pe care el o crease ca să

poată folosi mai bine Biserica pentru binele imperiului. Constantin a fost
cel care a decretat că întrucît Roma era capitala Imperiului, episcopul ei
trebuia să fie conducătorul ecleziastic al Bisericii. Mai înainte nu fuseseră
„papi", ci episcopi cu aceeaşi autoritate, care îşi exercitau funcţia spirituală
peste regiunile din jurul Romei, Antiohiei, Alexandriei, Ierusalimului şi
Constantinopolului. Ulterior, papii au colaborat îndeaproape cu împăraţii la
administrarea Imperiului. Cele trei titluri acordate lor de către Constantin
sunt încă păstrate de papi, cunoscuţi ca pontifi romani pînă în zilele
noastre.
Cu toate că Imperiul Roman a fost în întregime păgîn la început,
„creştinismul" a devenit în final religia lui oficială. De fapt, „creştinismul"
a fost cel care a dat Imperiului unitate şi continuitate, astfel că el şi-a
păstrat coeziunea din punct de vedere cultural şi politic. Mai tîrziu, cînd
Imperiul s-a dezintegrat politic sub atacurile barbarilor, coeziunea lui din
punct de vedere religios a fost păstrată prin omniprezenţa bisericii romano-
catolice cu ingeniosul ei amestec ecumenic de păgînism şi creştinism şi al
cărei sediu este încă în Roma.
Prin urmare, de la papi, succesorii împăraţilor păgîni, s-a aşteptat în timpul
Evului Mediu să preia conducerea în lung aşteptata renaştere a Imperiului
Roman, după care aproape toţi tînjeau ca la o revenire la „zilele bune de
altădată". Totuşi, nimeni nu părea să-şi dea seama - nici măcar papii şi
teologii romano-catolici - că renaşterea Imperiului era profeţită în Biblie ca
ceva negativ care va avea loc în „zilele din urmă" şi asupra căruia va cădea
judecata lui Dumnezeu. Necunoaşterea profeţiei biblice este încă foarte
răspîndită printre catolici, şi se pare că sunt tot mai puţini protestanţi astăzi
care înţeleg acest subiect.
Paralelele între Constantin şi Gorbaciov sunt într-adevăr fascinante.
Gorbaciov a arătat tovarăşilor săi comunişti cea mai bună cale pentru a
distruge Biserica: Daţi-i aceeaşi libertate de care s-a bucurat în Occident şi
luaţi-o ca partener în rezolvarea problemelor presante ale statului. Faceţi-o
părtaşă la conducerea regatelor acestei lumi, aşa
103
cum a făcut Constantin. în locul unei deliberate spălări ateiste a creierului,
noile tactici sunt cu mult mai subtile şi mai eficiente.
 95

Gorbaciov pare să aibă în minte aceeaşi folosire a „creştinismului" ca şi

Constantin, şi în esenţă pentru acelaşi scop. El n-are totuşi nevoie să creeze
un nou „creştinism", căci el există deja, fiind creat de Constantin acum
1600 de ani. Iar astăzi influenţa exercitată de capul „creştinismului" Romei
se extinde mult peste graniţele Imperiului Roman antic, făcînd ca papa să
fie încă o dată partenerul ideal pentru Anticrist în conducerea a ceea ce va
fi imperiul mondial al întunericului.
Asta nu înseamnă că Gorbaciov este Anticrist, iar Ioan Paul II profetul fals
— dar avem de a face cu o conjunctură sau situaţie care corespunde
modelului. Rămîne de văzut dacă aceşti doi bărbaţi sau alţii vor juca cîndva
în actul final al istoriei. Bucăţile jocului de puzzle încep să se îmbine
treptat în imaginea pe care ne-o dă profeţia biblică.
Potrivit revistei U.S. News & World Report, papa Ioan Paul II discută
săptămînal chestiuni de politică mondială cu preşedintele S.U.A. George
Bush, precum şi cu preşedintele sovietic Mihail Gorbaciov.17 Faptul că
papa este recunoscut aproape în mod unanim ca liderul religios al lumii
capătă o mare semnificaţie pe măsură ce vedem renaşterea Imperiului
Roman în curs de desfăşurare. Alţi politicieni de seamă ai lumii s-au ataşat
chemării fostului Secretar General adjunct al O.N.U. Robert Muller ca
papa să vină „la Naţiunile Unite ca să vorbească pentru toate religiile şi
oamenii interesaţi de spiritualitate de pe această planetă..."18 Imaginea
devine tot mai clară şi mai ameninţătoare.
10.
Prostituata Babilon
URIAŞUL DOM AL STÎNCII aparţinînd Islamului este construit pe locul
unde Mohamed a fost dus chipurile în al şaptelea cer pe un cal înaripat care
avea o faţă de femeie machiată. Ocupînd chiar centrul muntelui Templului
din Ierusalim, impozantul său dom- aurit domină vederea panoramică a
străvechiului oraş privit de pe muntele Măslinilor, iar prezenţa sa
blochează efectiv reconstruirea dorită de Israel a templului lui Solomon.
Păşind în interiorul moscheii, vizitatorului i se taie respiraţia la vederea
frumuseţii coloanelor de marmură şlefuită şi a risipei incrustaţiilor după
modelele arabe complicate. Eşti neîncetat copleşit de enormitatea şi de
frumuseţea acestui al treilea dintre locurile sfinte musulmane.
Recent, după ce am petrecut cîtva timp în Israel, am zburat de acolo direct
 96

la Roma. în timp ce treceam de-a lungul colonadei care mărginea vasta

piaţă deschisă din faţa catedralei, mi-am dat seama că imaginea pe care o
reţinusem în minte dintr-o vizită anterioară nu corespundea vastelor
dimensiuni şi frumuseţii clasice a acestui loc. Muntele Templului din
Ierusalim a fost umbrit de Noul Ierusalim al romano-catolicismului. Aici
era sediul bisericii care afirmă despre sine că a luat locul urmaşilor lui
Avraam şi că este noul Regat (împărăţie) al lui Dumnezeu, şi care a refuzat
să recunoască oficial Statul Israel (a făcut-o de abia în 1994 - n. tr.).
Cînd am intrat în bazilica Sf. Petru, m-am trezit comparînd-o cu sanctuarul
musulman pe care tocmai îl vizitasem. Mi-am dat seama uimit că nu există
comparaţie între cele două. O jumătate de duzină de Domuri ale Stîncii ar
putea intra în imensul interior al catedralei Sf. Petru! Cît despre frumuseţe,
nenumăratele statui ale unor maeştri
Prostituata Babilon 105
ca Michelangelo, nesfîrşitele mozaicuri care ilustrează scene biblice,
uriaşele vitralii luminate de soare — îţi taie respiraţia de uimire. Privind
lung în jurul meu, uluit de incomparabila bogăţie care depăşea orice calcul,
am înţeles ceva din ce a exprimat apostolul Ioan atunci cînd i s-a dat o
viziune a puterii şi bogăţiei acestei biserici: „Cînd am văzut-o, m-am
minunat cu mare admiraţie" (Apocalipsa 17:6).
Nu numai materialismul şi înclinaţia spre plăceri l-au pus pe Ioan în
uimire, ci mai mult incredibila ei corupţie spirituală. Faptul că, în primul
secol, creştinii, urîţi şi persecutaţi de lume, s-au putut metamorfoza într-un
imperiu de perversiune religioasă controlat de la centru sub pretextul că-L
reprezintă pe Isus, a fost o revelaţie care 1-a şocat pe Ioan. Viziunea sa a
fost uimitor de exactă, după cum ne dezvăluie următorul extras:
îţi voi arăta judecata marii prostituate care sade pe ape multe, cu
care regii pămîntului au comis prostituţie...
Şi am văzut o femeie şezînd pe o bestie de culoare stacojie, plină de
nume de blasfemie, avînd şapte capete şi zece coarne...
Şi pe fruntea ei era scris un nume: MISTER, BABILONUL CEL
MARE...
Şi am văzut femeia beată de sîngele sfinţilor şi de sîngele martirilor
lui Isus...
Cele şapte capete sunt şapte munţi [sau dealuri] pe care sade femeia...
 97

Şi femeia pe care ai văzut-o este oraşul cel mare care domneşte peste regii
pămîntului (Apocalipsa 17:1-3,5,6,9,18, sublinierea noastră).
Dumnezeu a numit totdeauna infidelitatea poporului Său faţă de El adulter
spiritual. Aplecarea în faţa idolilor şi închinarea înaintea oricărui alt
dumnezeu afară de singurul Dumnezeu adevărat este cel mai grav dintre
păcate. Acuzarea lui Iuda de către Ieremia pentru că „au comis adulter cu
idoli de piatră şi de lemn" (Ieremia 3:9) - o acuzaţie preluată şi de alţi
profeţi — dezvăluie părerea lui Dumnezeu despre păgînism. Acest standard
este violat de laudele lui Ioan Paul II la adresa hinduismului, budismului şi
altor religii păgîne. Dar această biserică romano-catolică condusă de el este
ea însăşi de secole un amestec de păgînism şi „creştinism".
106 Dave Hunt
Faptul că femeia este numită o „prostituată" vinovată de prostituţie o
identifică ca biserica falsă în contrast cu „mireasa, soţia Mielului"
(Apocalipsa 21:9). Adevărata Biserică ar comite adulter dacă s-ar angaja în
relaţii interzise cu regi nelegiuiţi, lucru de care este vinovată biserica falsă.
Faptul că această femeie îmbrăcată fastuos este chiar numită „prostituată"
arată că ea se declară a fi adevărata Biserică. Totuşi, ea s-a prostituat pe
sine însăşi, schimbînd pretinsa autoritate spirituală şi relaţie cu Cristos pe o
cotă-parte din regatele acestei lumi.
Această „prostituată" poate fi limpede identificată: Ea este un oraş
amplasat pe şapte dealuri. Cu toate că Roma nu este singurul oraş situat în
felul acesta, el a fost cunoscut în mod tradiţional ca fiind oraşul construit
pe cele şapte coline, şi este singurul oraş care îndeplineşte celelalte criterii:
cu care regii pămîntului au comis prostituţie şi care domneşte peste regii
pămîntului. Nu Roma politică, ci Cetatea Vaticanului este cea a cărei
putere şi influenţă guvernează şi astăzi unele regate. O bună parte din
bogăţia incalculabilă din Muzeul Vaticanului şi din Capela Sixtină a fost
dăruită papilor de către conducătorii multor naţiuni cu care papalitatea a
intrat repetat în relaţii ne-sfinte. Această prostituţie va juca un rol important
în pregătirea lumii pentru Anticrist.
Numai biserica romano-catolică poate fi avută în vedere pentru acest rol.
Nu există nici o altă biserică ce să fi exercitat o asemenea influenţă asupra
conducătorilor lumeşti. Papa primeşte şi binecuvîntează un flux continuu
de demnitari veniţi în vizită, printre care terorişti cum ar fi Yasser Arafat
 98

de la Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei, precum şi adepţi ai

revoluţiei violente ca Nelson Mandela din Africa de Sud. Papa este în mod
evident cel mai influent lider de pe pămînt.
în ajunul întîlnirii sale cu Gorbaciov, papa „a sugerat stabilirea de legături
permanente cu Kremlinul".1 Conducătorul „singurei biserici adevărate" a
creştinătăţii a iniţiat deci „legături permanente" cu liderul ateismului şi
comunismului mondial? Cu siguranţă că înşelăciunea ecumenică nu
cunoaşte limite! Papa demonstra încă o dată că biserica romano-catolică
este „marea prostituată". Cum ar putea fi numite „legăturile" cu Kremlinul
ale bisericii catolice altfel decît „prostituţie cu regii pămîntului"! Gradul de
înşelăciune de ambele părţi este văzut în următoarea declaraţie a
purtătorului de cuvînt al Kremlinului Ghenadi I. Gherasimov făcută în
cursul exprimării entuziasmului sovietic pentru un parteneriat cu Vaticanul:
Valorile creştine sunt valorile omeneşti, şi ele corespund valorilor
socialiste [comuniste].2
De ce doresc liderii acestei lumi să se culce cu Vaticanul? Conducătorii de
stat din lumea contemporană recunosc cu toţii că papa deţine o putere care
în multe feluri este chiar mai mare decît a lor. Nu este numai numărul de
900 de milioane de supuşi ai catolicismului şi enorma bogăţie motivul care
determină guvernele cele mai puternice ale lumii să cultive relaţii de
prietenie cu biserica romano-catolică, ci faptul că cetăţenii Cetăţii
Vaticanului se află în număr mare în aproape fiecare ţară. Ei constituie o
reţea internaţională care pătrunde pînă în cercurile cele mai intime ale
centrelor de putere ale lumii.
Sunt loiali oare aceste milioane de romano-catolici de orice naţionalitate?
Cu toate că unii îşi critică clerul, în adîncul sufletului fiecare catolic crede
totuşi că biserica catolică deţine cheile cerului şi că fără bunăvoinţa ei nu
rămîne decît iadul. Astfel, puterea pe care Roma o deţine asupra supuşilor
ei e cu mult mai mare decît cea a oricărui guvern laic asupra cetăţenilor săi.
Cînd vine timpul ca cineva să ia o decizie privitor la cui i se cuvine
loialitatea lui, nu există prea multă îndoială referitor la alegerea unui
catolic, oricare ar fi cetăţenia lui.
Ca urmare, nu este surprinzător faptul că toate naţiunile mari ale lumii,
inclusiv Statele Unite, au ambasadori la Vatican aşa cum au şi în celelalte
ţări. Cînd a vrut să facă pace cu Occidentul, una dintre primele mişcări
 99

făcute de Gorbaciov a fost să călătorească la Roma într-o misiune de

conciliere pentru a restabili legăturile sovietice cu Vaticanul. Acest fapt
este foarte expresiv. Will Durant este incapabil să-şi ascunsă admiraţia
atunci cînd explică cum şi-a moştenit biserica catolică puterea de la un
Imperiu Roman aflat în dezintegrare - o putere care va fi şi mai mare atunci
cînd acest Imperiu va fi renăscut:
Frîiele şi iscusinţa guvernării au fost transmise de un imperiu muribund
unei papalităţi debordînd de vigoare... armatele statului au fost înlocuite cu
misionarii Bisericii care se deplasau în toate direcţiile pe drumurile
romane; iar provinciile răsculate, prin faptul că acceptau creştinismul,
recunoşteau din nou suveranitatea Romei. Prin luptele îndelungate din
Epoca Credinţei, autoritatea capitalei antice s-a menţinut şi a crescut pînă
cînd în timpul Renaşterii cultura clasică părea să învie din mormînt, iar
cetatea eternă a devenit încă o dată centrul şi apogeul vieţii, bogăţiei şi artei
lumii. Atunci cînd. în 1936 Roma şi-a sărbătorit.... întemeierii ei, putea
privi înapoi la cea mai impresionantă continuitate de guvernare şi
civilizaţie din istoria omenirii. Fie ca ea să învie.
Durant nu-şi dă seama că Biblia spune că Roma va „învia" din nou pentru a
fi condusă de Anticrist, aducînd astfel judecata lui Dumnezeu asupra
omenirii şi culminînd cu Armaghedonul. Un lucru este limpede: Acest
mister cu numele de Babilon va întruchipa aceeaşi „căsătorie" între
păgînismul babilonian şi „creştinism" pe care Roma antică a contractat-o
sub Constantin.
Biserica pe care a întemeiat-o Cristos a fost numită în greaca Noului
Testament ekklesia, însemnînd „cei chemaţi” afară din lume pentru o
cetăţenie cerească. „Dacă aţi fi din lume"le-a spus Cristos discipolilor,
„lumea ar iubi ce este al ei: dar pentru că voi nu
sunteţi din lume, ci Eu v-am ales din lume, de aceea vă urăşte lumea...
pentru ca M-au persecutat pe Mine, vă vor persecuta si pe voi" (Ioan 15:
19,20). '
înştiinţarea lui Cristos privitoare la persecuţia din partea lumii pentru
fidelitatea faţă de El s-a dovedit a fi cu totul adevărată în primele trei
secole ale creştinismului. Totuşi, în ciuda suferinţei, Biserica s-a întărit şi a
cuprins cam 10% din populaţie. Apoi a venit Constantin, oferind creştinilor
un statut lumesc care i-a corupt. Biserica ce fusese căsătorită cu Cristos ca
 100

o fecioară curată (2.Corinteni 11:2) în aşteptarea întoarcerii Sale ca s-o ia

la casa Tatălui Său pentru nunta cerească a început să se joace de-a
prostituata cu lumea. Curînd ea a devenit chiar răul la care se dedase ea
însăşi: „MISTER, BABILONUL CEL MARE, MAMA
PROSTITUATELOR..." Timp de multe secole, ea urma să fie
„creştinismul" vizibil pentru lume!
Cînd Roma a căzut pradă barbarilor, Biserica a jelit, dar din motive egoiste.
Papii pe care Constantin îi instalase aveau nevoie deseori
de protecţia unor armate mai mari decît puteau ei mobiliza. Speranţa
întoarcerii lui Cristos ca să răpească Biserica la cer fusese de mult înghiţită
de ambiţii pămînteşti care cu greu puteau fi obţinute prin „întoarcerea
celuilalt obraz". Uitate erau cuvintele lui Cristos: „Regatul Meu nu este din
această lume; dacă Regatul Meu ar fi din această lume, atunci slujitorii Mei
s-ar lupta" (Ioan 18:36). Regatul papilor era din această lume şi necesita
conflict armat. Le lipseau partenerii, împăraţii, şi tînjeau după o renaştere a
Imperiului Roman, astfel ca „Regatul lui Dumnezeu" să poată fi extins pe
pămînt. Exprimînd ceea ce s-ar putea realiza în urma acestui parteneriat,
papa Inocenţiu III a declarat:
„Starea lumii, care se prăbuşeşte în ruine, va fi refăcută prin osteneala şi
grija noastră [a împăratului şi a papei]... pentru că autoritatea pontificală şi
puterea regală... sunt deplin suficiente în acest scop..."4
Sperînd să inaugureze lung-aşteptata renaştere imperială, papa Leo III, care
avusese ochii scoşi de o gloată în căutare de răzbunare împotriva tiraniei şi
răutăţii sale de nesuportat, şi-a dibuit drumul pînă la Carol cel Mare, căruia
i-a pus o coroană pe cap şi 1-a proclamat „împărat"! Era ziua de Crăciun a
anului 800 d. Cr. Regele participa la liturghie în catedrala din Roma.
Declarîndu-şi loialitatea în mod dezgustător, papa a îngenunchiat înaintea
lui Carol cel Mare, de a cărui protecţie avea disperată nevoie.
Plecîndu-se înaintea lui Carol cel Mare, papa îşi afirma totuşi în acelaşi
timp propria sa autoritate de a-1 face împărat. Deşi Carol cel Mare îl
dispreţuia pe Leo, a acceptat noul său titlu şi a petrecut următorii patruzeci
de ani conducîndu-şi armatele jefuitoare în extinderea „Regatului lui
Dumnezeu" prin forţă militară. într-o scrisoare către Leo, Carol cel Mare a
exprimat acordul dintre împărat şi papă. „Partea noastră... este să apărăm
prin forţă armată sfînta Biserică a lui Cristos de pretutindeni de invaziile
 101

paginilor şi de ravagiile necredincioşilor... Partea dumneavoastră,

preasfinte Părinte, este să ajutaţi armatele noastre cu mîinile ridicate la
Dumnezeu ca Moise..."s
Nimeni nu se îndoia în zilele acelea de pretenţia că în afara bisericii
romano-catolice nu există mîntuire. Fără sacramentele administrate de
preoţii ei nu putea nimeni să intre în cer. Conducătorii civili, oricît de
importanţi erau, tremurau cînd erau ameninţaţi cu excomunicarea, în felul
acesta, Cetatea Vaticanului din Roma, după cum a văzut Ioan în viziunea
sa profetică, a domnit peste regii pămîntului -şi face lucrul acesta şi azi,
deşi mult mai subtil, după cum a recunoscut în mod implicit şi Gorbaciov.
Cine şi-ar fi putut imagina la sfîrşitul primului secol cînd Ioan a scris
Apocalipsa, că Biserica, cea care era urîtă şi persecutată pînă la moarte în
acel timp, va conduce într-o zi Imperiul? Şi totuşi aşa s-a întîmplat. Aici
avem o altă profeţie remarcabilă, a cărei împlinire este o nouă dovadă a
veridicităţii Bibliei. Pînă la Reformă nimeni nu părea să observe faptul
evident că biserica romano-catolică transpunea în faptă viziunea pe care
Cristos o dăduse apostolului Său Ioan.
Noi am constatat un număr crescînd de dovezi că Imperiul Romei antice
este în curs de renaştere. Nu este mai puţin evident că biserica romano-
catolică îşi recîştigă importanţa din trecut şi că va juca un rol major pe
măsură ce se desfăşoară scenariul „zilelor din urmă". în viziunea lui Ioan
ea este, cel puţin pentru un timp, femeia care călăreşte bestia, ce reprezintă
atît Imperiul Roman, cît şi Anticristul.
Unii exegeţi spun că femeia e Babilonul reconstruit de Irak. Ei afirmă că
Irakul va „călări bestia" prin controlul asupra celei mai mari părţi a
exploatării petrolului, exercitînd astfel presiuni economice asupra
Imperiului lui Anticrist cu baza în Europa. Dimpotrivă, Anticrist e atît de
puternic, încît nimeni nu poate face război cu el (Apocalipsa 13:4-7). Dacă
doreşte petrolul arabilor, are puterea de a-1 lua. Şi el va fi venerat de toţi
oamenii de pe pămînt, inclusiv de arabi (versetul 8). Incredibil? Vom vedea
cum s-ar putea întîmpla lucrul acesta.
Cu siguranţă că Babilonul reconstruit în Irak, „Disneyland"-ul lui Hussein
din deşert, nu se potriveşte descrierii femeii făcute de Ioan. Ea este „beată
de sîngele... martirilor lui Isus" (Apocalipsa 17:6), şi „în ea s-a găsit
sîngele profeţilor, al sfinţilor şi al tuturor celor care au fost înjunghiaţi pe
 102

pămînt" (Apocalipsa 18:24). Aproape un milion de martiri au murit datorită

Inchiziţiei catolice numai în Spania, Franţa şi Olanda. Şi totuşi expresia:
„tuturor celor care au fost înjunghiaţi pe pămînt" indică din nou că Ioan
vede răutatea şi idolatria care au venit din Babel şi care culminează în
biserica falsă a zilelor din urmă. Ea va cuprinde toate religiile sub
conducerea papei de la Roma.
Faptul că acest Babilon al „zilelor din urmă" este descris ca o femeie îl
identifică din nou cu biserica romano-catolică, pentru care o femeie —
„Fecioara Măria" — este divinitatea dominantă. Deşi mulţi catolici ar nega
acest fapt, ea a luat locul lui Dumnezeu şi al lui Cristos. Dacă pare exagerat
să sugerezi că „Măria" este divinitatea de căpătîi a catolicismului, să
examinăm următorul extras din cartea clasică, demult acceptată de Vatican,
Gloriile Măriei, scrisă de cardinalul Alphonsus de Liguori:
Cade şi este pierdut cel care nu face apel la Măria... Vom fi ascultaţi mult
mai repede dacă facem apel la Măria şi invocăm numele ei sfînt decît dacă
am invoca Numele lui Isus, Mîntuitorul nostru...
Multe lucruri... sunt cerute de la Dumnezeu şi nu sunt date; ele sunt cerute
Măriei, şi sunt obţinute, [căci] ea este însăşi Regina Iadului... Toată puterea
îţi este dată Ţie [Măriei] în cer şi pe pămînt, ca la porunca Măriei să asculte
toţi, chiar şi Dumnezeu. Astfel... Dumnezeu a aşezat întreaga biserică... sub
stăpînirea Măriei.6
Cînd sunt întrebaţi de ce se roagă Măriei, cei mai mulţi catolici vor nega că
fac lucrul acesta şi vor susţine că ei îi cer doar să mijlocească în acelaşi fel
în care protestanţii ar cere unui prieten să se roage pentru ei. Totuşi, Măriei
îi sunt adresate rugăciuni pentru orice, de la siguranţă la iertarea păcatelor
şi mîntuirea eternă. Rugăciuni oficiale către Măria pot fi găsite în broşuri
de genul Rugăciuni în Onoarea Mamei Noastre Pentru Ajutor Neîncetat.
Pe coperta din spate se spune: „Nici un copil adevărat al Măriei nu va
pieri". Cum devine cineva copil al Măriei? Este mai bine decît să fii un
copil al lui Dumnezeu? Iată cîteva pasaje tipice din această carte de
rugăciuni şi de laude adresate Măriei:
O, Mamă a ajutorului etern, tu eşti dătătoarea tuturor lucrurilor bune pe
care Dumnezeu ni le acordă nouă, nenorociţilor păcătoşi... Vino deci în
ajutorul meu, iubită Mamă...
în mîinile tale îmi încredinţez mîntuirea veşnică şi ţie îmi încredinţez
 103

sufletul... Căci, dacă mă păzeşti, dragă Mamă, nu mă tem de nimic: nici de

păcatele mele, pentru că vei obţine pentru mine iertarea lor; nici de
demoni, căci tu eşti mai puternică decît tot iadul la un loc; nici chiar de
Isus, Judecătorul meu, căci printr-o singură rugăciune de-a ta, El va fi
calmat.
De un singur lucru mă tem, că în ora ispitei aş putea neglija să te invoc şi
astfel să pier jalnic. Obţine deci pentru mine iertarea păcatelor mele...
[sublinierea noastră]7
Aceasta este falsa şi idolatra Mărie a catolicismului - o insultă adusă atît lui
Dumnezeu, cît şi Măriei din Biblie. La ea se face apel pentru însăşi iertarea
păcatelor şi mîntuirea cumpărate de Cristos cu însuşi sîngele Său şi pe care
le dăruieşte gratuit prin har tuturor celor care cred în El. El este descris ca
un Judecător răuvoitor care ne-ar condamna dacă n-ar fi mijlocirea Măriei!
Ce grozăvie! Cu toate acestea, protestanţii într-un număr tot mai mare se
unesc cu biserica catolică pentru a „evangheliza lumea" pînă în anul 2000.
Dogmele catolice despre Măria nu pot fi găsite în Scriptură, ci au fost
dezvoltate de-a lungul secolelor pe măsură ce Biserica şi-a elaborat
învăţăturile extrabiblice. „Măria" a fost progresiv înălţată tot mai sus, în
timp ce Cristos a scăzut proporţional în importanţă. Nici o respingere a lui
Cristos de către lume nu este atît de diabolic de vicleană ca degradarea
calculată a Mîntuitorului de către tradiţia romano-catolică în numele
adevăratului creştinism. Un ziar catolic reprezentativ aminteşte enoriaşilor
la sf îrşitul lui 1990:
Măria, după cum spune litania, este „Adăpostul păcătoşilor" şi „Poarta
cerului". Ea este „Poarta cerului" şi pentru sărmanele suflete din
Purgatoriu; cu siguranţă că trebuie să ne rugăm Măriei pentru ei...
Sf. Bernard a scris: „Nici un păcătos, oricît de mare, nu este pierdut dacă îl
ocroteşte Măria". Cuvinte asupra cărora merită să meditezi săptămîni în
şir...
Biserica se roagă: „Prin Fecioara, Mama lui Dumnezeu, Domnul să ne dea
mîntuire şi pace... Ar trebui să ne rugăm zilnic Reginei Păcii pentru pace în
lumea noastră sfîşiată de conflicte"... Avem nevoie de mîna ei care sa ne
călăuzească pe drumul întunecos al vieţii.8
Comparativ cu „Măria" catolicismului, Isus Cristos este o figură
subordonată. El este aproape totdeauna descris fie ca un bebeluş nepu-
 104

tincios la sînul mamei Sale, un copilaş alături de ea, fie o victimă lipsită de
viaţă a crucii, ţinută fiind pe genunchii ei, ca în renumita Pieta a lui
Michelangelo. Da, El a fost bebeluş şi copilaş în trecut - dar catolicismul îl
zugrăveşte ca fiind aşa şi în prezent.
Această falsă prezentare a lui Isus Cristos se află nu numai în arta şi
literatura oficială catolică, ci şi în presupusele „apariţii". Din viziunile
„Măriei" la Fatima, Portugalia, de exemplu, care au însemnat atît de mult
pentru toţi papii de atunci încoace şi în special pentru Ioan Paul II, se vede
foarte limpede înjosirea lui Cristos şi înălţarea Măriei în locul Lui. în mai
multe rînduri, „copilaşul Isus" şi-a însoţit mama „Măria" cînd aceasta a
apărut ca „Doamna Noastră de la Fatima". Relatarea oficială a apariţiilor
declară:
Pe data de 10 decembrie 1925, Preasfînta Fecioară Măria a apărut Luciei,
cu Copilul Isus lîngă ea, înălţată pe un nor de lumină. Doamna Noastră şi-a
pus o mînă pe umărul Luciei, iar în cealaltă mînă ţinea o inimă înconjurată
de spini ascuţiţi. în acelaşi moment, Copilul Isus a spus:
Aveţi milă de inima Preasfintei voastre Mame. Este acoperită cu spinii cu
care oamenii nerecunoscători o străpung în fiecare clipă, şi nu există
nimeni care să-i înlăture printr-un act de reparaţie.9
Cum pot catolicii să accepte orbeşte o asemenea învăţătură falsă atît de
evidentă? Atît „Măria", cît şi „Isus" care au apărut la Fatima s-au trădat ca
demoni deghizaţi prin erezia pe care o susţineau. în 15 februarie 1926,
„copilul Isus" a îndemnat din nou catolicii să „propage acest devotament
faţă de Inima Nepătată a Măriei şi reparaţia faţă de Sfînta Lui Mamă",
declarînd că trebuie făcută această reparaţie faţă de Inima Nepătată a
Măriei pentru ca omenirea să fie mîntuită!10 Ce pervertire a Evangheliei
simple a mîntuirii prin har, prin credinţă, în lucrarea răscumpărătoare a lui
Cristos! Şi totuşi, această veste este promovată de „singura Biserică
adevărată", dovedind astfel remarcabila exactitate a viziunii lui Ioan.
Faptul că această apariţie a lui „Isus" a fost un spirit înşelător ar fi trebuit
să fie evident prin apariţia Sa ca un copilaş. Isus Cristos avea în
jur de 33 de ani cînd a fost crucificat. învingîndu-1 pe Satan, moartea şi
iadul, El este la dreapta Tatălui în cer - un Om matur, al cărui corp înviat şi
glorificat poartă încă semnele crucificării Sale. Apostolul Ioan L-a văzut pe
Cristos aşa cum este acum şi L-a descris în Apocalipsa 1:13-18. Măreţia
 105

Lui era de aşa fel, încît Ioan a „căzut la picioarele Lui ca mort". Totuşi,
catolicii persistă în a-L înfăţişa astăzi ca un bebeluş neputincios sau ca un
copilaş dependent de mama Sa Măria, care este acum „Regina Cerului".
Dacă credem că cei care au văzut aceste apariţii spun adevărul, atunci
trebuie să le fi apărut două spirite, unul sub forma unei femei şi celălalt sub
cea a unui copil. Măria şi Isus? Evident că nu. Ei puteau fi numai nişte
demoni care răspîndesc minciunile lui Satan. Numeroasele apariţii ale
„Măriei" pe întreg pămîntul şi faptul că milioane de oameni cred
promisiunile ei sunt o împlinire a profeţiei lui Pavel:
Acum Spiritul [Duhul] vorbeşte în mod desluşit că în vremurile din urmă
unii se vor îndepărta de la credinţă, dînd atenţie unor spirite înşelătoare şi
învăţături ale demonilor; vorbind minciuni în ipocrizie, avînd conştiinţa
însemnată cu fierul roşu (l.Timotei 4:1,2).
Nimeni nu este mai convins de autenticitatea apariţiilor de la Fatima decît
actualul papă. Nici nu este cineva mai devotat „Măriei". Ioan Paul II, care
s-a „dedicat pe sine şi pontificatul său Doamnei Noastre", poartă pe
mînecile veşmîntului său un „M" de la Măria, iar deviza lui personală
brodată în interiorul robei în limba latină este totus tuus sum Măria (Măria,
sunt cu totul al tău). Papa are motive personale neobişnuite pentru
devotamentul său special faţă de Măria. în timp ce se refăcea după atentatul
la viaţa sa i-a trecut prin minte că încercarea de asasinare din 13 mai 1981
avusese loc în ziua aniversării primei apariţii a Fecioarei Măria la 13 mai
1917 în Fatima, Portugalia.12 într-o viziune, ea i-a apărut pentru a declara
că-i cruţase viaţa pentru o misiune specială pe care el trebuia s-o
îndeplinească.13
Pe data de 13 mai 1982, Ioan Paul II a făcut un pelerinaj solemn la Fatima,
unde „s-a rugat înaintea statuii Doamnei Noastre de la Fatima". Mii de
oameni l-au auzit vorbind şi dedicînd lumea noastră Măriei, aşa cum ceruse
ea. „în cel puţin alte trei ocazii, în 16 octombrie 1983, 25 martie 1984 şi 8
decembrie 1985..., el a închinat lumea Doamnei Noastre cu „menţionarea
specială" a poporului rus. Ea promisese că dacă papii şi episcopii îi vor
închina Inimii ei Nepătate lumea şi Rusia, „... Inima mea Nepătată va
triumfa, Rusia va fi convertită, şi va fi pace" !15
O asemenea declaraţie contrazice complet învăţătura clară a Bibliei, care
oferă „pace cu Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Cristos" (Romani 5:1)
 106

ca dar nemeritat al harului lui Dumnezeu - o pace care a fost cumpărată

„prin sîngele crucii Lui" (Coloseni 1:20).Iertarea individuala vine prin
_credinţă. Asta spune Evanghelia. Pacea globală poate fi instalata numai
atunci cînd Isus Cristos se va intoarce ca sa domnească din Ierusalim, după
cum au vestit profetii mai dinainte. „Măria" însă a luat locul lui Cristos ca
cea prin care va veni pacea, iar actualul papă şi biserica sa susţin această
erezie.
Ca un act de ascultare parţială de „Doamna Noastră de la Fatima", un
impozant număr de papi au închinat lumea, nu însă şi poporul rus, Inimii
Nepătate a Măriei. Această dedicare parţială a fost făcută de: Papa Pius XII
în 7 iulie 1952, papa Paul VI doisprezece ani mai tîr-ziu şi papa Ioan Paul
II în 13 mai 1982, şi din nou în 13 mai 1984, precum şi în alte date
menţionate mai sus. Declarînd că Domnul îi „încredinţase ei pacea lumii",
apariţia care s-a dat drept Fecioara de la Fatima şi-a oferit propriul ei plan
de pace în locul lui Cristos:
Faceţi mătănii în fiecare zi ca sa obţineţi pace pentru lume... Rugaţi-vă,
rugaţi-vă mult şi faceţi sacrificii pentru păcătoşi, căci multe suflete ajung în
iad pentru că n-au pe nimeni care să facă sacrificii şi să se roage pentru ei...
Dumnezeu doreşte să instituie în această lume devoţiunea faţă de INIMA
MEA NEPĂTATĂ. Dacă oamenii fac ce vă spun eu, multe suflete vor fi
mîntuite, şi va fi pace.16
„Faceţi mătănii în fiecare zi ca să obţineţi pace..." Chiar aşa? Un cunoscut
program catolic de televiziune anunţă: „Nu există problemă care să nu
poată fi rezolvată cu mătăniile", şi dă un număr de telefon care începe cu
800 ca să suni în mod gratuit şi să ceri alte informaţii. Ca să faci mătănii,
trebuie să repeţi rugăciunea „Tatăl nostru" şi „Glorie Tatălui... Fiului şi...
Spiritului Sfînt" de şase ori fiecare. Totuşi, „Ave Măria plină de har [gratia
plena]" trebuie repetată de 53 de ori. Rugăciunea de încheiere a mătăniilor
începe astfel: „Salut [Ave], sfîntă Regină, Mamă a îndurării, viaţa noastră,
dulceaţa noastră şi speranţa noastră! Către tine strigăm... către tine ne
ridicăm suspinele, jelirea şi plînsul..." Da, femeia este cea care domină
totul.
Este o blasfemie să pretinzi că „multe suflete ajung în iad pentru că nu au
pe nimeni care să facă sacrificii şi să se roage pentru ei". Există un singur
sacrificiu care poate fi făcut pentru păcat şi care poate scăpa sufletul de iad,
 107

iar acest sacrificiu a fost îndeplinit odată pentru totdeauna de Cristos pe

cruce cu peste 1900 de ani în urmă. în mod evident, un scop major al
acestor „apariţii" este să submineze ceea ce învaţă Biblia privitor la
mîntuirea prin har, prin credinţă, în sacrificiul încheiat al lui Cristos şi în
învierea Sa glorioasă.
Cu toate acestea, fiecare papă în ultimii 60 de ani a atestat autenticitatea
apariţiilor de la Fatima.17 loan Paul II a spus: „Mesajul de la Fatima este
adresat fiecărei fiinţe omeneşti şi este mai relevant şi mai urgent ca
oricînd".18 Padre Pio, unul din actualii eroi ai papei (şi care, cu scopul de a
elibera nişte suflete din purgatoriu, a sîngerat chipurile în palme într-o
simulare a suferinţelor lui Cristos) era convins de autenticitatea apariţiilor
de la Fatima.
Unele articole din publicaţiile catolice dau crezare acum faptului că
„Doamna Noastră de la Fatima" a împiedicat războiul, a făcut să fie
dărîmat zidul din Berlin şi a dus la împăcarea dintre Est şi Vest. Totuşi
loan Paul II este convins că omisiunea de a închina poporul rus pînă la data
limită stabilită înseamnă că peste lume va veni o judecată aspră. El mai
crede că „Doamna Noastră de la Fatima" i-a dat un rol hotărîtor în aducerea
păcii.20 Vom reveni mai tîrziu la acest lucru.
Catolicii devotaţi, din care peste 20 de milioane aparţin organizaţiei
International Fatima Rosary Crusade, sunt convinşi că Măria a fost cea care
a apărut la Fatima, Portugalia. Credinţa în ceea ce declară aceste apariţii
demonice îi face pe romano-catolici predispuşi să primească pacea falsă pe
care o va întemeia Anticrist. Anticrist va şti să exploateze cu iscusinţă
această superstiţie şi va include ceva similar în noua sa religie mondială. în
felul acesta le va veni uşor catolicilor împreună cu adepţii tuturor celorlalte
religii să o accepte.
Apariţii asemănătoare ale „Fecioarei Măria" au existat (şi mai există şi azi)
la Lourdes, Franţa, şi în multe alte locuri pretutindeni în lume. Mesajul pe
care-1 aduc este consecvent şi e atît de contrar Bibliei, încît n-ar putea fi
rostit de Măria din Biblie. Revendicînd pentru sine autoritatea şi atributele
lui Cristos, apariţia „Doamnei Noastre de la Fatima" a declarat:
Nu vă voi lăsa niciodată. [Aceasta este promisiunea lui Cristos făcută
discipolilor Săi, şi presupune omniprezenţa, un atribut exclusiv al lui
Dumnezeu.] Nepătata mea Inimă va fi adăpostul vostru şi calea care vă va
 108

duce la Dumnezeu. [Dumnezeu este adăpostul nostru" (Psalm 46:1,7:11), şi

Cristos a pretins că este „Calea" către Tatăl.]...
Sacrificaţi-vă... pentru convertirea păcătoşilor [numai sacrificiul lui Cristos
are valoare pentru păcătoşi], şi ca reparaţie pentru păcatele comise
împotriva Inimii Nepătate a Măriei... [Toate păcatele sunt împotriva lui
Dumnezeu, iar Măria este una dintre acei păcătoşi a cărei inimă n-a fost
nepătată, căci „toţi au păcătuit" (Romani 3:23).]
Promit să ajut în clipa morţii cu toate harurile necesare pentru mîntuire pe
toţi cei care, în prima sîmbătă din cinci luni consecutive, se duc la
spovedanie şi primesc Sfînta împărtăşanie, recită cinci propoziţii la mătănii
şi petrec cu mine un sfert de oră, timp în care vor medita la misterele
mătăniilor cu intenţia de a-mi face reparaţie.21
Oferta „Măriei" a „harurilor necesare pentru mîntuire" şi de a „vă conduce
la Dumnezeu" constituie încă o negare a lucrării lui Cristos încheiate pe
cruce, o negare care este implicită în dogma şi ritualurile catolice. Inimii
Măriei trebuie să-i facă lumea reparaţie pentru răul făcut împotriva ei - o
altă învăţătură blasfematoare. David a spus: „împotriva Ta, numai a Ta am
păcătuit" (Psalm 51:4). Păcatul este împotriva lui Dumnezeu, nu împotriva
vreuneia dintre creaturile Sale. A învăţa că trebuie să i se facă reparaţie
Măriei pentru păcatele comise împotriva ei înseamnă a o pune în locul lui
Dumnezeu. Această înălţare a femeii nu numai că se potriveşte viziunii lui
loan, dar face şi ca acest amestec de păgînism şi „creştinism" să fie
atrăgător într-o vreme cînd mişcarea feministă a cîştigat atît de multă
popularitate şi putere.
Să aducem un alt argument decisiv privind identificarea bisericii
118 Dave Hunt
romano-catolice cu o „prostituată": Nici pe departe o altă biserică n-a
comis o asemenea „prostituţie" spirituală ca cea de care s-a făcut ea
vinovată. întrucît catolicismul, aşa cum s-a dezvoltat începînd cu
Constantin, a fost păgînism deghizat în creştinism, s-a adaptat religiilor
păgîne ale acelor popoare pe care le-a „creştinizat". în Haiti, de exemplu,
fiecare ceremonie Voodoo începe cu rugăciunile catolice. Se spune că Haiti
este 85 la sută catolic şi 110 la sută Voodoo. înfricoşătoarea sectă spiritistă
Santeria, care s-a răspîndit foarte rapid în America, este de asemenea un
amestec de păgînism african şi „creştinism", practicat în numele sfinţilor
 109

catolici ca deghizare pentru demoni. Vizitaţi cimitirele din Rio de Janeiro

la orice sărbătoare religioasă şi veţi găsi credincioşii catolici de acolo
rugîndu-se atît spiritelor strămoşilor lor, cît şi sfinţilor catolici.
Centrele catolice de retragere în grup pentru rugăciune şi meditaţie de pe
întreg pămîntul amestecă „creştinismul" cu hinduismul, budismul şi tot
felul de credinţe şi practici ale religiei New Age. Un exemplu tipic este
Ashram Ya Azim, un Centru al Surorilor Franciscane pentru Meditaţie din
Willard, Wisconsin, care încearcă să atingă „conştienta lui Cristos" prin
diferite tehnici New Age. în apărarea acestui centru, Virginia Barta,
preşedintă a Surorilor Franciscane din S.U.A., explică: „Noi putem fi
catolici şi în acelaşi timp deschişi, dincolo de orice dogmă şi doctrină, ca să
recunoaştem adevărul mistic din toate religiile".22
Deşi poate să pară că petrecem prea mult timp scoţînd în evidenţă ereziile
tipice catolicismului, trebuie să fim atenţi şi conştiincioşi în identificarea
sistemului religios fals care va seduce nu numai lumea zilelor din urmă, ci
şi nenumărate milioane dintre aceia care se consideră creştini. Acest lucru
este deosebit de important dacă avem în vedere faptul că liderii protestanţi,
printre care şi unii lideri evanghelici care au fost de părere cîndva că Roma
reprezintă sistemul lui Anticrist, îi acceptă tot mai mult pe catolici şi li se
alătură în evanghelizare.
Cred oare catolicii că statuile lor au putere? Recent, Ioan Paul II a declarat
în bazilica Sf. Petru: „O ,prezenţă' misterioasă de un fel transcendent pare
să se fi transferat asupra imaginilor sacre... Contemplarea pioasă a unei
astfel de imagini pare astfel o cale reală şi concretă de purificare a
sufletului celui credincios... din cauză că imaginea însăşi, binecuvîntată de
preot,... poate într-un anumit sens, prin analogie cu sacramentele, să fie
considerată de fapt un canal al harului divin".23 Biblia condamnă repetat o
asemenea idolatrie ca fiind adulter sau prostituţie spirituală.
întregul număr din mai/iunie 1988 al revistei The Catholic World (Lumea
catolică) a fost dedicat budismului. Articolele au fost toate pline de
înţelegere, incluzînd citate favorabile din discursurile sau scrierile papei.
Un articol a fost chiar intitulat: „Buda venerat ca un sfînt creştin"! Ioan
Paul II are vederi largi asupra budismului şi tuturor celorlalte religii. El
consideră că divinitatea budisto-tibetană Yoga a bunului său prieten Dalai
Lama, împreună cu rugăciunile vracilor, spiritiştilor, şi orice altă „credinţă"
 110

generează „profunde energii spirituale" care creează un „nou climat de

pace".24 Pot fi date multe alte exemple asemănătoare. într-un reportaj al
ziarului Los Angeles Times se spune:
Papa Ioan Paul II s-a descălţat şi apoi s-a aşezat într-o tăcere solemnă lîngă
patriarhul suprem al budiştilor tailandezi într-o mănăstire budistă din
Bangkok...
Pontiful romano-catolic a lăudat mai tîrziu „înţelepciunea străveche şi
venerabilă" a religiei asiatice.25
Nu este aceasta prostituţie spirituală? Să încercăm să ni-1 imaginăm pe
Petru participînd la un ritual dintr-un templu budist şi lăudînd înţelepciunea
budistă! Sau pe apostolul Pavel spunînd ascultătorilor hinduşi, aşa cum a
făcut Ioan Paul II în timpul vizitei sale în India, că n-a venit acolo să-i
înveţe ceva, ci „să înveţe el din bogata lor moştenire spirituală"! Primii
creştini n-ar fi fost niciodată martirizaţi dacă ar fi avut o atitudine similară
faţă de practicile păgîne ale Romei, în realitate, mai degrabă au murit decît
să facă compromis, aşa cum face Ioan Paul II în rolul său de „Vicar" al lui
Cristos.
Conştient de misiunea pe care i-a încredinţat-o „Doamna Noastră", actualul
papă păstrează contactul cu religiile majore ale lumii. El acceptă faptul că
ele se închină aceluiaşi Dumnezeu, iar rugăciunile lor sunt la fel de
eficiente ca şi cele ale creştinilor. El nici n-a încercat să convertească
vreunul din ei. El doreşte pur şi simplu ca oricine
120 Dave Hunt
din orice religie să-1 recunoască ca liderul moral şi spiritual al lumii.
Deşi „prostituata" este biserica catolică, toate religiile vor fi strînse
împreună sub conducerea Vaticanului. Vedem deja protestanţi de frunte
colaborînd cu biserica romano-catolică şi adoptîndu-i ecumenismul. Un
nou spirit de compromis străbate azi biserica „creştină" şi întreaga lume
religioasă. Respectul mărturisit de papă pentru budism este dus un pas mai
departe de episcopul John S. Spong de la biserica episcopală din Newark:
în toamna anului 1988, m-am închinat lui Dumnezeu într-un templu budist.
în timp ce mirosul tămîiei umplea atmosfera, am îngenunchiat în faţa a trei
statui ale lui Buda, simţind că fumul îmi poate duce rugăciunile la cer. A
fost pentru mine un moment sfînt... Dincolo de cuvintele şi crezurile pe
care fiecare [religie] le foloseşte, există o putere divină care ne uneşte... Nu
 111

voi mai face nici o încercare de a-1 converti pe budist, pe evreu, pe hindus
sau pe musulman. Sunt mulţumit să învăţ de la ei şi să merg alături de ei
înspre Dumnezeul care trăieşte, cred eu, dincolo de imaginile care ne leagă
şi ne orbesc.26
O asemenea „unire" a tuturor religiilor va domni sub Anticrist. Chiar şi
nişte manifestări precum „micul dejun de rugăciune" care reunesc în toată
America lideri politici şi religioşi, avînd ca model cel iniţiat în Washington
D.C. - conceput la origine de către evanghelici ca fiind oportunităţi pentru
o mărturie clară adusă lui Isus Cristos -s-au deteriorat în mare măsură în
platforme ecumenice de acceptare a tuturor religiilor. De exemplu, printre
participanţii la Micul dejun de rugăciune interdenominaţional care se ţine
anual în Los Angeles „se înşiră grupări diferite, pornind de la Consiliul
rabinilor şi Consiliul budist Shanga pînă la biserica ortodoxă orientală şi
religia Bahai".27
La asemenea întruniri ar fi de prost gust, dacă nu interzis, ca Isus Cristos să
apară în persoană şi să declare: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa; nimeni nu
vine la Tatăl decît prin Mine" (Ioan 14:6). Un asemenea dogmatism nu
poate fi tolerat de cei ce predică toleranţă pentru toate religiile. Totuşi, cine
este mai dogmatic - Cel care a făcut această afirmaţie adevărată, sau cei
care nu vor să permită ca această afirmaţie să fie rostită în prezenţa lor? Ar
trebui să fii orb ca să nu vezi
121
că se pune deja temelia unităţii religioase mondiale.
Atitudinea creştină corectă faţă de întrunirile ecumenice este uşor de
stabilit. Să încercăm să ne imaginăm reacţia apostolului Pavel dacă ar fi
auzit că Timotei sponsorizează un serviciu de rugăciune „inter-
denominaţional" la care ar fi invitat persoane din Sanhedrinul evreiesc,
eretici „creştini" excluşi şi preoţi din diferite temple păgîne. Să ni-1
imaginăm pe Petru cerîndu-şi scuze liderilor evrei pentru că a fost atît de
dogmatic şi negativ încît să predice: „Nu există mîntuire în altcineva [decît
în Isus], căci nu există sub cer nici un alt nume dat printre oameni în care
trebuie să fim mîntuiţi" (Fapte 4:12). Să ni-1 imaginăm acum aderînd la
concepţia că „mergem cu toţii pe drumuri diferite ca să ajungem în acelaşi
loc"!
Da, femeia este cea care călăreşte şi controlează astfel Bestia, care în mod
 112

evident este mult mai puternică decît ea. Anticrist are nevoie de biserica
falsă, aşa cum Gorbaciov are nevoie azi de ajutorul liderilor religioşi din
Uniunea Sovietică. Va veni totuşi vremea, după cum i s-a spus lui Ioan,
cînd „cele zece coarne pe care le-ai văzut pe bestie, acestea vor urî
prostituata şi o vor face pustie şi goală, şi îi vor mînca carnea şi o vor arde
cu foc" (Apocalipsa 17:16).
Dumnezeu îl va folosi pe Anticrist şi locotenenţii lui ca să-Şi pună în
aplicare judecata în final asupra bisericii apostate. Singura religie care va
rămîne va fi închinarea înaintea lui Anticrist şi înaintea lui Satan care-1
împuterniceşte. Cînd i s-a revelat lui Ioan imaginea acelei zile îngrozitoare,
Ioan aude o voce din cer spunînd: „Ieşiţi din ea, poporul Meu, ca să nu fiţi
părtaşi păcatelor ei, şi să nu aveţi parte de nenorocirile ei".
11.
Comunism, catolicism si destinul lumii
COMUNISM! Ce calamitate pentru omenire a fost el, răspunzător de
uciderea deliberată a peste 120 de milioane de oameni, ca să nu mai vorbim
de torturarea şi încarcerarea a nenumărate alte milioane! El a fost totdeauna
un adversar militant ateist al creştinismului, pe care comuniştii îl văd ca
principalul lor inamic, şi al sistemului de convingeri pe care speră să-1
înlocuiască pretutindeni în lume. Această ambiţie părea să se realizeze
conform planului pe măsură ce urmaşii lui Marx şi Lenin cucereau ţară
după ţară în anii care au urmat dăruirii Europei de Est lui Stalin de către
preşedintele Roosevelt.
Nu este de mirare că, de la începutul lui, creştinii au privit comunismul ca
pe marele lor duşman. Organizaţii întregi au fost dedicate luptei împotriva
comunismului. Numeroase publicaţii analizau ce scriseseră Marx, Lenin,
Gus Hali şi Mao Tze Tung pentru a arăta că planul lor mişelesc era de a
distruge creştinismul - şi ei au încercat să-1 pună în aplicare. Alte instituţii
se ocupau cu introducerea ilegală de Biblii şi ajutor financiar în spatele
Cortinei de Fier şi de Bambus. Aceste tactici nu mai sunt necesare în
Europa de Est. Deşi motivele lui Gorbaciov de a poza ca şi campion al
libertăţii religioase nu sunt mai puţin pragmatice decît erau ale lui
Constantin, se pot aduce Biblii şi se poate predica Evanghelia pe străzi,
activităţi de neimaginat cu numai cîteva luni în urmă. Acelaşi lucru se
poate adeveri în cele din urmă în China, Cuba - pretutindeni.
 113

Din nefericire, ca şi pe vremea lui Constantin, nu adevărul este motivaţia

schimbării. Gorbaciov ştie că poporul sovietic trebuie să
Comunism, catolicism şi destinul lumii 123
creadă în ceva care să fie dincolo de ei înşişi şi de cadrul vieţii lor triste. O
asemenea „credinţă" este de o deosebită importanţă cînd e vorba de a-i
trece pe oameni prin tranziţia extrem de dificilă de la marxism la o formă
de democraţie şi la economia de piaţă, în perioada decisivă de tranziţie care
stă în faţa lumii întregi. Occidentul va trebui să-şi împartă bogăţia nu
numai cu economiile ruinate ale comunismului, dar şi cu celelalte ţări
subdezvoltate. Iar puterile occidentale nu vor risca să fie zgîrcite, ca nu
cumva să eşueze perestroika. Revoluţia comunistă a început în Rusia şi s-a
răspîndit de acolo pe tot globul. Timp de peste 70 de ani, Uniunea
Sovietică a fost punctul de pornire al acestei epidemii contagioase - dar
sursa a secat. Recunoscînd acum deschis că nu funcţionează comunismul,
sovieticii îl abandonează şi promulgă legi pentru proprietatea privată,
studiază metode de afaceri ca să introducă economia de piaţă şi libera
iniţiativă, şi încearcă să se alăture Occidentului capitalist. Te poţi aştepta
pe drept ca aşa cum comunismul s-a răspîndit din Rusia pe tot globul, tot
din Rusia să pornească şi demontarea lui.
Este atunci creştinătatea scăpată de Dumnezeu în mod miraculos de
teribilul ei adversar pentru ca să inaugureze o trezire mondială? Cu
siguranţă că sunt multe motive de recunoştinţă şi mulţumire, iar Biserica
trebuie să se folosească de noile libertăţi pentru a răspîndi Evanghelia cît
mai repede şi mai eficient posibil. Totuşi, în acelaşi timp, trebuie să ne
asigurăm că este proclamată Evanghelia adevărată şi nu cea falsă. Din
nefericire, graniţele cîndva închise s-au deschis atît faţă de erezie, cît şi faţă
de adevăr.
Deşi Biserica din Europa de Est beneficiază de noua libertate, este stricată
în acelaşi timp de ereziile care vin din Vest. Televiziunea naţională
sovietică prezintă acum prima ei misiune creştină, transmisă chiar înaintea
ştirilor de seară. Este desenul animat pentru copii numit Super Book
(Cartea cărţilor) produs de Christian Broadcasting Net-work. Din păcate,
telespectatorii n-au putut vedea nici o diferenţă între puterile oculte ale
eroilor altor programe şi „puterea" care emană din această Carte minunată.
Sovieticii sunt induşi în eroare de o falsă prezentare a creştinismului.
 114

Primul teleevanghelist căruia i s-a permis să apară la Televiziunea

naţională sovietică a explicat că a fost ales nu numai din cauza influ-
124 Dave Hunt
enţei unor prieteni bogaţi precum Armând Hammer, ci şi pentru că
„abordarea sa nu este sectară, şi lucrul acesta place oficialităţilor sovie-
tice... mesajul său nu va fi evanghelistic, în ciuda puternicelor sale con-
vingeri religioase". El a spus că va prezenta „vechiul său mesaj despre
.gîndirea în posibilităţi'1... adică un mesaj despre .respectul pentru sine,
conştienta meritelor sau valorii personale' nu prea împănată cu vocabularul
tipic creştin".2 Evanghelia sa umanistă, prezentată deghizat drept
„creştinism", care atrage duminica dimineaţă cel mai mare număr de
telespectatori din America, îi va seduce acum şi pe sovietici -încă un pas pe
drumul către noua religie mondială a lui Anticrist.
Şi aici constatăm din nou influenţa catolicismului care se răspîndeşte peste
tot, pe care acest predicator o consideră perfect compatibilă cu convingerile
lui protestante. înaintea de a-şi construi catedrala sa care a costat multe
milioane de dolari, s-a dus la Roma cu proiectul clădirii ca să obţină
„binecuvîntarea Sfîntului Părinte". Martin Luther ar plînge! Aşa ar trebui
să facem şi noi — şi să ne rugăm — pe măsură ce vedem că se îmbină
piesele jocului de puzzle.
Influenţa acestui om este enormă. Cu ocazia transmiterii emisiunii sale TV
numărul 1000, printre cei care l-au felicitat în interviuri înregistrate pe
video erau preşedintele Bush şi cei patru foşti preşedinţi încă în viaţă ai
Statelor Unite.
Bisericia romano-catolică şi biserica ortodoxă rusă, despre care papa speră
că se vor uni, vor fi de departe prezenţa şi puterea „creştină" majoră din
Europa de Est care va umple vidul spiritual lăsat de eşecul comunist.
Faptul că romano-catolicismul preia locul comunismului nu este un motiv
de bucurie, ci este o mişcare strategică şi necesară. Imperiul Roman nu
poate fi renăscut fără ca romano-catolicismul să-şi recîştige rolul dominant.
Această recîştigare are loc acum cu sprijinul liderilor protestanţi şi politici.
Deşi comunismul a oprimat, închis, torturat şi ucis milioane de creştini, el
n-a fost de fapt cel mai rău duşman al adevăratului creştinism. Acest
renume aparţine „prostituatei Babilon" care pretinde că este „creştină" şi
care totuşi a trimis mult mai multe suflete în iad de-cît marxismul, cu care
 115

are multe lucruri în comun. Este o ironie că biserica romano-catolică este la

fel de totalitară ca şi comunismul.
Dacă rezultatele n-ar fi atît de tragice, ar fi de rîs să-1 vedem pe
Comunism, catolicism şi destinul lumii 125
Gorbaciov întîlnindu-se cu papa şi promiţînd acestui despot spiritual că
Uniunea Sovietică va garanta tuturor cetăţenilor ei libertatea religioasă. Ai
un sentiment neplăcut la vederea unui asemenea spectacol - mai ales
văzîndu-1 pe papă că-şi face jocul şi pozează în faţa lumii ca un campion al
„libertăţii de conştiinţă". Aceasta este înşelăciune în cel mai mare grad. O
astfel de libertate este în mod limpede refuzată membrilor ei de către
biserica romano-catolică, care trebuie ori să-i accepte învăţăturile fără să le
pună la îndoială, ori să fie pierduţi pentru totdeauna.
Numai după Revoluţia Rusă au început creştinii să privească comunismul
ca fiind un sistem al lui Anticrist. Totuşi, înainte de 1917, timp de 400 de
ani, catolicismul a fost identificat în felul acesta de către protestanţi. Toţi
reformatorii de la Luther şi Calvin la Knox şi restul contemporanilor lor
erau convinşi că biserica romano-catolică era reprezentanta marii apostazii
profeţite în Scriptură. Aceeaşi concepţie au avut-o şi cei mai mulţi lideri
protestanţi de la Wesley şi Whitefield la Spurgeon şi D. Martyn Lloyd-
Jones.
Ne-am putea întreba pe drept ce anume i-a convins pe protestanţi să-şi
schimbe această veche şi profundă convingere - căci, într-adevăr, ea s-a
schimbat! Deşi romano-catolicismul rămîne acelaşi, mulţi lideri
evanghelici de astăzi consideră că protestanţii pot coopera cu Roma în
„evanghelizarea" lumii. în realitate, biserica romano-catolică este cel mai
puternic şi mai eficient inamic al creştinismului din istorie, învăţăturile ei
sunt capodopere de înşelăciune.
Citind nu ceea ce scriu foştii membri ai bisericii catolice sau anti-catolicii,
ci înseşi publicaţiile oficiale ale bisericii romano-catolice, cineva descoperă
în scurtă vreme că ea este cea mai numeroasă şi mai periculoasă sectă
religioasă care a existat vreodată. Cu toate acestea, „experţii în secte" de
azi includ foarte rar sau deloc biserica romano-catolică pe listele lor, pentru
că acum este ceva inadmisibil să critici catolicismul. Această atitudine
reprezintă o respingere totală a ceea ce a însemnat Reforma şi a mulţimilor
de martiri care şi-au dat viaţa ca să smulgă Romei stăpînirea totală asupra
 116

minţilor şi sufletelor oamenilor. Parteneriatul cu Roma pregăteşte terenul

pentru apariţia lui Anticrist. Un scriitor arată: în ediţia din 1973 a cărţii
liderului OMF J. Oswald Sanders Cults and Isms, catolicismul este plasat
„în capul listei ereziilor". Dar capitolul referitor la romano-catolicism a fost
înlăturat în ediţia din 1981.
Josh McDowell şi Don Stewart [în cartea lor Understanding the Cults - Să
cunoaştem sectele] enumera 11 caracteristici aîe sectelor. Romano-
catolicismul are fiecare din aceste caracteristici, totuşi nu este pe lista
sectelor... De ce?3
Martorii lui Iehova, Biserica Unificării a lui Sun Myung Moon şi alte secte
au toate caracteristicile sectare care sunt de mult timp elemente tipice şi ale
catolicismului. Primul lucru pe care îl spun misionarii mormoni sună
familiar, doar cu cîteva nume şi date schimbate: că a lor este singura
Biserică adevărată, în afara căreia nu există mîntuire, iar conducătorul ei
actual e adevăratul reprezentant al lui Cristos pe pămînt prin succesiune
apostolică începînd cu Joseph Smith, adevăratul profet al lui Dumnezeu.
Catolicii susţin acelaşi lucru cu privire la biserica lor şi la papă.
Doctrinele sectare includ deseori multe lucruri care par biblice. Mormonii,
de pildă, afirmă că Isus Cristos a murit pentru păcatele noastre şi a înviat a
treia zi. Sacrificiul Său n-a fost însă suficient. Faptele bune, supunerea faţă
de ierarhia mormonă şi participarea la ritualurile din templu sunt
elementele care trebuie să-ţi cîştige viaţa eternă, pe care Cristos o oferă de
fapt ca un dar gratuit. La fel este şi cu romano-catolicismul: Biserica
catolică este cea care împarte mîntuirea prin ritualurile făcute de preoţii ei,
fără de care omenirea ar fi pierdută în ciuda a tot ce a făcut Cristos. Ca şi
mormonismul şi alte secte, catolicismul neagă siguranţa individuală a
mîntuirii printr-o relaţie personală cu Cristos. în locul Celui care a spus:
„Veniţi la Mine", Roma spune „Veniţi la mine" şi insistă că mîntuirea nu
este „prin har, prin credinţă", ci trebuie cîştigată prin calitatea de membru
al bisericii catolice şi ascultare de multele ei reguli şi reglementări.
O altă caracteristică de bază a unei secte este aşa-zisa infailibilitate a
conducerii ei, avînd ca rezultat o supunere indiscutabilă faţă de au-
toritarismul dogmatic. Conducătorul sectei nu greşeşte niciodată. El face
regulile de viaţă, defineşte termenii şi gîndeşte literalmente pentru adepţii
săi. Nici o sectă nu exercită un control al gîndirii mai cuprinzător şi mai
 117

eficient ca biserica romano-catolică prin aşa-zisa infailibilitate a papei şi a

ierarhiei preoţeşti. Deşi citirea Bibliei a fost încurajată oarecum începînd
cu al doilea Conciliu din Vatican (ţinut între anii 1962-1965 şi cunoscut ca
Vatican II), catolicii nu pot lăsa Scriptura să vorbească singură, ci trebuie
s-o înţeleagă numai aşa cum o interpretează biserica catolică. In iunie
1990, cîinele de pază al ortodoxiei Vaticanului, cardinalul german Joseph
Ratzinger(!), cu asentimentul papal, a lansat în opt limbi lucrarea de 7500
de cuvinte „Instrucţiuni" pentru teologi şi episcopi. Aşa cum a relatat Los
Angeles Times:
Afirmînd autoritatea centrală... Vaticanul a comunicat marţi teologilor
romano-catolici - prin urmare şi catolicilor care contestă lucrul acesta - că
nu va tolera dezacordul public faţă de învăţăturile oficiale ale Bisericii...
„Libertatea credinţei nu poate justifica dreptul la dezacord", subliniază
documentul... şi nici nu se poate justifica divergenţa prin aceea că urmezi
astfel ceea ce-ţi dictează conştiinţa... „A ceda ispitei de a avea un alt punct
de vedere... înseamnă să permiţi drojdiei infidelităţii faţă de Spiritul Sfînt
să-şi facă lucrarea".4
Catechismul catolic declară limpede că „omul poate obţine o cunoaştere a
Cuvîntului lui Dumnezeu [numai] prin biserica catolică şi prin canalele sale
legitim numite. Catolicii trebuie „să accepte tot ceea ce Biserica Divină [în
afara căreia nu există mîntuire] învaţă cu privire la Credinţă, Moravuri şi
Mijloacele Harului".5 Apologetul catolic Karl Keating scrie: „Catolicul
crede în inspiraţie [a Bibliei] pentru că biserica catolică îi spune aşa... şi
crede că aceeaşi biserică are [ea singură] autoritatea de a interpreta textul
inspirat".6 învăţăturile acestei biserici trebuie ascultate în mod indiscutabil
de toţi membrii ei, altfel ei sunt condamnaţi pentru totdeauna.
Importantul Conciliu bisericesc Vatican II a făcut schimbări care ar fi
trebuit să dezvăluie catolicilor că Roma nu era infailibilă aşa cum
pretindea. Catolicilor li s-a permis dintr-odată să mănînce carne vinerea,
deşi anterior cei care mîncau mergeau în iad dacă nu mărturiseau unui
preot la spovedanie. Anumiţi „sfinţi" (cum ar fi St. Christopher) au fost
degradaţi, iar prevederea ca liturghia să fie recitată în latină a fost anulată.
Dar lucrul acesta a fost doar praf în ochi. Doctrinele eretice privitoare la
mîntuire care au declanşat Reforma n-au fost schimbate, iar biserica a ajuns
şi mai mult în strînsoarea unor uneltiri sectare, aşa cum indică următoarele
 118

pasaje din Vatican II:

Dar însărcinarea de a da o interpretare autentică Cuvîntului lui Dumnezeu,
fie sub forma scrisă, fie sub forma Tradiţiei [care este egală cu Biblia] a
fost încredinţată numai funcţiei vii de învăţătură a bisericii.7
Dar prin instituire divină, este însărcinarea exclusivă numai a acestor
preoţi, urmaşii lui Petru şi ai celorlalţi apostoli, să-i înveţe pe credincioşi în
mod autentic, deci cu autoritatea lui Cristos...8 Noi credem în infailibilitatea
urmaşului lui Petru [adică papa] atunci cînd vorbeşte ex cathedra ca păstor
şi învăţător al tuturor credincioşilor, o infailibilitate de care se bucură
întreg episcopatul [adică episcopi, cardinali şi alţii] atunci cînd îşi exercită
împreună cu el supremul magisterium [sublinierea noastră].9
Pe măsură ce Reforma căpăta avînt, Conciliul de la Trent s-a întrunit în anii
1545-63 ca să discute cererile reformatorilor: că Biblia mai degrabă decît
biserica ar trebui să fie autoritatea finală; ca mîntuirea este numai prin har,
prin credinţă, nu prin fapte bune, prin suferinţa pentru propriile-ţi păcate şi
prin sacramentele administrate de biserica catolică; că rugăciunile n-ar
trebui făcute „sfinţilor", şi nici icoanelor sau statuile lor; că în loc de o
clasă elitistă a unui cler celibatar, Biblia învaţă „preoţia tuturor credincioşi-
lor", etc. Rezultatul a fost previzibil.
Fiecare dogmă eretică a fost reafirmată, şi fiecare convingere pe care a fost
întemeiat protestantismul şi pentru care. nenumăraţi martiri şi-au dat viaţa
a fost respinsă de Conciliul de la Trent. Canoanele şi Decretele sale (aşa
cum Vatican II a afirmat încă o dată) sunt considerate a fi o însumare a
învăţăturii romano-catolice valabile pentru toate timpurile. Catechismul de
azi, peste 400 de ani mai tîrziu, continuă să pretindă tuturor romano-
catolicilor să jure ascultare absolută şi indiscutabilă faţă de dogmele
reafirmate la Trent. Un jurămînt standard începe astfel: Accept, fără
ezitare, şi mărturisesc tot ce-a fost transmis, definit şi declarat de
Canoanele Sacre şi de Conciliile generale, în special de Conciliul sacru de
la Trent şi de Conciliul General Vatin [Vatican II], şi în mod deosebit în
ceea ce priveşte supremaţia şi infailibilitatea Pontifului Roman...10
Este extrem de dificil pentru romano-catolici să scape de strînsoarea
sectară în care sunt ţinuţi, deoarece au fost convinşi că biserica lor
controlează porţile cerului. A fi neascultător faţă de ea înseamnă a fi
condamnat etern. Astfel, deşi mulţi catolici sunt dezamăgiţi şi nu mai
 119

frecventează liturghia, nici nu mai merg la spovedanie, la moarte doresc

totuşi o ceremonie catolică, „pentru orice eventualitate", şi speră că rudele
vor continua să dea slujbe pentru a-i scoate din purgatoriu. Jurămîntul
sectar pe care îl fac continuă să-i ţină în strînsoarea ei:
Recunosc Sfînta biserică romană, catolică şi apostolică ca mama şi
învăţătoarea tuturor... şi promit şi jur ascultare sinceră faţă de Pontiful
Roman, succesor al Sf. Petru, Prinţul Apostolilor şi Vicarul lui Cristos...
Promit şi jur să păstrez şi să mărturisesc... pînâ la ultima suflare aceeaşi
credinţă catolică, în afara căreia nimeni nu poate fi mîntuit, pe care o
mărturisesc acum de bunăvoie şi la care ader sincer..."
Nu este greu de înţeles cum această supunere absolută şi negîndită faţă de
ierarhia bisericii lor îi pregăteşte pe catolici pentru supunerea totală care va
fi cerută de către Anticrist. Dacă papa îl recunoaşte pe acest impostor ca
fiind Cristos, ascultarea catolicilor este asigurată. Supunerea faţă de papă
este mult mai mare decît îşi închipuie cei mai mulţi oameni. Se crede în
general că papa este „infailibil" numai cînd vorbeşte ex cathedra, însă nu
aceasta este situaţia. Următoarea declaraţie de la Vatican II este fără
echivoc:
Supunerea loială a voinţei şi intelectului trebuie acordată, într-un mod
deosebit, autorităţii autentice de învăţător a Pontifului Roman, chiar şi cînd
nu vorbeşte ex cathedra, în aşa fel încît autoritatea sa supremă de
învăţător să fie recunoscută cu respect, şi cineva să adere sincer la
deciziile luate de el, deci în conformitate cu gîndul şi intenţia sa
exprimată...[sublinierea noastră]12
130 Dave Hunt
Biserica romano-catolică, ca unic comentator al Scripturii, îşi seduce
membrii ca să-L vadă pe Dumnezeu, pe Isus Cristos şi planul de mîntuire
într-o cu totul altă lumină decît Biblia. Se produce confuzie, deoarece
Roma foloseşte termeni biblici ca „îndreptăţirea prin har", „naşterea din
fecioară", „ispăşirea prin sînge la cruce" şi „învierea lui Isus". Dar ceea ce
înţelege Roma printr-un asemenea limbaj este cu totul diferit de ceea ce
cred evanghelicii şi învaţă Biblia.
Doar cîteva minute de citit din publicaţiile catolice, disponibile oricărui om
interesat, sunt suficiente ca el să constate că romano-catolicismul a întors
cu susul în jos şi se opune ferm Evangheliei pe care o predică evanghelicii.
 120

D. Martyn Lloyd-Jones a explicat cauza confuziei printre atîţia protestanţi:

într-un anumit sens... ai putea crede că biserica romano-catolică este cea
mai ortodoxă biserică din lume... Ea crede că Isus din Nazaret era Fiul
etern al lui Dumnezeu, crede în naşterea Sa din fecioară, crede în
întruparea Lui, crede în minunile Sale, crede în lucrarea Sa substitutivă pe
cruce şi în învierea Sa [etc.]... Dar aici intervine perfidia, şi încep
problemele. La toate aceste [adevăruri ortodoxe] ea „adaugă" lucruri care
nu mai sunt scripturale şi care, într-adevăr, ajung să nege Scriptura. Dacă
acceptăm învăţăturile ei, ea ne face să dăm crezare unei minciuni!13
De exemplu, biserica romano-catolică recunoaşte că Isus Cristos a murit
pentru păcatele noastre, dar adaugă dogme al căror efect ajung sa să nege
că moartea Lui a fost suficientă. Faptele bune, ascultarea de biserică şi
participarea la sacramentele ei trebuie adăugate la ceea ce a făcut Cristos.
Se mai cer mătănii, spovedania făcută unui preot, botezul copiilor şi
indulgenţele pe care trebuie să ţi le cîştigi. Şi pe lîngă suferinţele lui Cristos
pe cruce, individul trebuie de asemenea să sufere pentru păcatele sale în
purgatoriu, unde sufletul, deşi curăţat prin sîngele lui Cristos, trebuie încă o
dată să fie „purificat" temeinic. Este apoi lista nesfîrşită de milostenii, fapte
bune şi liturghii citite după moartea cuiva, numai pentru ca respectivul să
poată fi eliberat din purgatoriu şi în final să intre în cer.
în contrast cu acestea, apostolul Petru a declarat că învierea lui Cristos a
asigurat credincioşilor „o moştenire nepieritoare şi nepătată şi care nu se
vestejeşte, păstrată în ceruri pentru voi, care sunteţi păziţi de puterea lui
Dumnezeu prin credinţă pentru mîntuire... Căci Cristos de asemenea a
suferit o singură dată pentru păcate, Cel drept pentru cei nedrepţi, ca să ne
aducă la Dumnezeu [adică în cer]" (l.Petru 1:4,5; 3:18). Pavel i-a asigurat
pe credincioşi că a muri însemna „să fii absent din corp şi să fii prezent cu
Domnul [în cer, nu în purgatoriu]" (2.Corinteni 5:8).
Cît despre abaterea de la acest adevăr, Pavel a fost foarte limpede: „Sunt
unii care... pervertesc Evanghelia lui Cristos. Căci chiar dacă noi sau un
înger din cer v-ar predica o altă Evanghelie decît cea pe care noi v-am
predicat-o, să fie blestemat" (Galateni 1:7-9). Biserica romano-catolică, de
la papă în jos, predică o Evanghelie mult diferită de cea care au predicat-o
apostolii. Pentru ducerea în rătăcire a nenumărate milioane de oameni cu o
Evanghelie falsă, şi-au atras asupra lor blestemul pronunţat solemn de
 121

Pavel. Cu toate acestea, Roma pronunţă cu îndrăzneală propriul ei blestem

etern împotriva celor ce îndrăznesc să predice Evanghelia lui Pavel: că
moartea lui Cristos pe cruce a plătit complet datoria pentru păcatele noastre
şi că mîntuirea nu este prin fapte, ci un dar nemeritat al harului lui
Dumnezeu pentru toţi cei ce cred. Conciliul de la Trent a declarat (iar
Vatican II a confirmat):
Dacă spune cineva că după primirea harului îndreptăţirii vina este iertată,
iar datoria pedepsei eterne este ştearsă fiecărui păcătos pocăit, astfel încît
nu mai rămîne nici o datorie de pedeapsă temporară care să fie achitată
[prin propria suferinţă a persoanei], în această lume sau în purgatoriu,
înainte ca porţile cerului să poată fi deschise, să fie anatema [condamnat
pentru totdeauna].14 [Afirmăm] că există un purgatoriu, şi că sufletele
deţinute acolo sunt ajutate de mijlocirile credincioşilor şi... [că] episcopii
vor avea grijă ca mijlocirile celor vii, adică închinarea de slujbe, rugăciuni,
milostenii şi alte fapte de pietate pe care au obişnuit să le practice pentru
credincioşii plecaţi să fie îndeplinite în mod pios şi devotat în conformitate
cu legile Bisericii...15
Respingerea Evangheliei biblice n-ar putea fi mai clar afirmată! în locul ei
este proclamată o minciună care contrazice complet declaraţia lui Pavel:
„Căci prin har sunteţi mîntuiţi, prin credinţă, şi aceasta nu de la voi înşivă,
ci este darul lui Dumnezeu - nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni"
(Efeseni 2:8,9). A spune că „fiecare păcătos pocăit" pentru care Cristos a
suferit întreaga pedeapsă cerută de dreptatea lui Dumnezeu trebuie totuşi să
sufere pentru păcatele lui chiar şi după primirea „harului îndreptăţirii"
înseamnă să nu recunoşti şi să respingi crucea, şi înseamnă o negare a
întregii Biblii. Cum pot atunci protestanţii să vorbească despre o colaborare
cu catolicii pentru „evanghelizarea lumii"? D. Martyn Lloyd-Jones a
protestat:
Sunt Mişcări în curs... care încearcă să aducă un fel de apropiere între
romano-catolicism şi protestantism... Acest sistem [romano-catolic] este
per total cu mult mai periculos decît însuşi comunismul...
Romano-catolicismul este cea mai mare capodoperă a diavolului! El
înseamnă o asemenea abatere de la credinţa creştină şi de la învăţătura
Noului Testament încît... dogmatica sa este o înşelăciune; el este, după cum
spune Scriptura „prostituata"... Aş vrea să vă avertizez foarte serios: Dacă
 122

luaţi la cunoştinţă cu satisfacţie de această apropiere [ecumenică] de Roma,

atunci negaţi sîngele martirilor... Există destui oameni nevinovaţi care sunt
înşelaţi de acest gen de falsitate, şi datoria voastră şi a mea e să le des-
chidem ochii...16
în ceea ce priveşte suficienţa jertfei lui Cristos pe cruce, Biblia este
deosebit de clară: „Nici ca să Se aducă de mai multe ori jertfă pe Sine
însuşi... căci atunci ar fi trebuit să sufere deseori [pentru păcat]... Dar acum
S-a arătat o singură dată la sfîrşitul lumii ca să înlăture păcatul prin jertfa
Sa" (Evrei 9:25,26). Cu toate acestea, Evanghelia falsă predicată de
biserica romano-catolică contrazice total aceste versete şi multe altele
asemănătoare. Roma susţine că, pentru a fi eficace, moartea lui Cristos
trebuie să fie înscenată tot mereu într-un mod mistic pe altarele catolice din
întreaga lume şi într-un „mod ne-sîngeros" prin repetări nesfîrşite ale
„jertfei din cadrul liturghiei". Lucrul acesta este făcut posibil prin pretinsa
putere a preoţilor de a transforma cu adevărat pîinea şi vinul în corpul,
sîngele, sufletul, spiritul şi divinitatea lui Isus Cristos. (Vezi Anexa C.)
Comunism, catolicism şi destinul lumii 133
Această înşelătorie groaznică este făcută încă şi mai convingătoare şi mai
distructivă de către liderii protestanţi care afirmă că biserica romano-
catolică predică Evanghelia biblică. De exemplu, ambii moderatori într-o
emisiune TV creştină cunoscută în America (ei sunt conducătorii celei mai
mari reţele de televiziune creştină din lume) lasă deseori telespectatorilor
falsa impresie că doctrina romano-catolică nu e diferită de cea a
evanghelicilor. în timpul unei emisiuni, pe cînd lua interviu la trei lideri
catolici, gazda a declarat că diferenţa dintre doctrinele protestante şi
catolice este numai „o chestiune de limbajul folosit". Cît despre
transsubstanţiere, o erezie atît de mare, încît mii de oameni au murit pe rug
mai degrabă decît s-o accepte, el a declarat:
Ei bine, noi [protestanţii] credem acelaşi lucru... Ne gîndim de fapt la
acelaşi lucru, doar că-1 spunem puţin diferit... Eu personal am scos de mult
cuvîntul protestant din vocabularul meu... Eu nu protestez deloc... Este
timpul pentru catolici şi necatolici să se unească împreună ca fiind una în
Spirit şi una în Domnul.17
O asemenea dezinformare este mortală. Este inducerea în eroare a
evanghelicilor ca să-i accepte pe catolici ca adevăraţi creştini, pe cînd în
 123

realitate ei au nevoie să audă Evanghelia biblică şi să fie scăpaţi de falsa

speranţă oferită de Roma. Este de asemenea ducerea în rătăcire a multor
altora care caută sincer adevărul, dar cărora li se lasă falsa impresie că nu
există nici o diferenţă între Evanghelia Noului Testament şi învăţăturile
Romei.
Dacă Martin Luther ar trăi astăzi şi s-ar împotrivi multelor erezii ale
romano-catolicismului aşa cum a făcut-o în anii 1500, ar fi acuzat că
produce „dezbinare" nu numai de catolici, aşa cum a fost acuzat pe vremea
aceea, ci şi de tovarăşii săi protestanţi. Liderii protestanţi care încurajează
cooperarea cu Roma se opun însăşi Reformei care le-a dat libertăţile de
care se bucură acum, şi îşi bat joc de sutele de mii de martiri care s-au lăsat
mai degrabă pradă flăcărilor decît să facă compromisul pe care îl
promovează acum aceşti lideri creştini. Strigînd împotriva tendinţei deja în
creştere printre protestanţii din zilele lui de a accepta catolicismul, C.H.
Spurgeon a declarat cu pasiune:
134 Dave Hunt
Mă tem mai mult de spiritul care ar falsifica Adevărul de dragul acţiunii
unite, sau pentru oricare alt motiv de sub cer... Nu aşa gîndeau părinţii
noştri, cînd s-au dat la moarte prin ardere pe rug... pentru adevăruri pe care
oamenii din zilele noastre le socotesc neimportante, dar care pentru ei au
fost atît de vitale, încît mai degrabă ar fi murit decît să îngăduie să fie
dezonorate. De dragul unei asemenea iubiri fără compromis pentru
adevăr... mă rog neîncetat lui Dumnezeu ca să ne păzească de o unitate în
care adevărul să fie considerat fără valoare, şi în care principiul să facă loc
diplomaţiei.
Fie ca totdeauna să se găsească bărbaţi... care să denunţe tot mereu orice
alianţă cu eroarea şi orice compromis cu păcatul, şi să declare că acestea
sunt o scîrbă pentru Dumnezeu...
Distrugerea oricărui fel de unire care nu se întemeiază pe adevăr este o
condiţie preliminară... a unităţii în Spiritul.
Dacă Spurgeon ar fi trăi astăzi ar fi şocat să vadă că situaţia, rea cum era pe
vremea sa, s-a deteriorat cu repeziciune în ultimii cîţiva ani. Este acum
ceva obişnuit pentru liderii creştini să-şi justifice parteneriatul adulterin cu
catolicii în „evanghelizarea lumii" spunînd: „Nu mă voi separa de nimeni
care numeşte Numele lui Cristos'". Desigur, mormonii „numesc Numele lui
 124

Cristos", aşa fac şi Martorii lui Iehova, scientiştii creştini şi alţi sectanţi,
ocultişti şi membri ai Mişcării New Age, iar „Cristosul" lor este o himeră,
o iluzie blasfematoare la adresa lui Dumnezeu. Tot aşa este şi „Cristosul"
romano-catolicismului.
Faptul că înşişi evanghelicii, care ar trebui de fapt să stăvilească valul
înşelăciunii, devin părtaşi la pregătirea lumii pentru Cristosul fals care va
conduce Imperiul Roman renăscut este marea tragedie din zilele noastre.
Iar declinul comunismului în Europa de Est a declanşat o euforie care
încurajează o mai mare neglijenţă şi superficialitate cu privire la păstrarea
învăţăturii sănătoase şi deschide uşa unei evanghelii false.
Oricare ar fi viitorul comunismului, lumea nu este destinată să ajungă sub
dominaţia unui dictator marxist, ci a lui Anticrist. Nu ateismul va triumfa,
ci o religie falsă. Iar biserica romano-catolică va juca un rol-cheie în
înfăptuirea acestui lucru, hotărînd astfel destinul
Comunism, catolicism şi destinul lumii 135
omenirii. Dar în faţa acestei tragedii nu trebuie să stăm spectatori şi să ne
frîngem mîinile. Este o mare bucurie să rămînem fideli Cuvîntului lui
Dumnezeu, şi ni se oferă o mare oportunitate de a salva cît mai mulţi de la
pedeapsa eternă.
12.
Ecumenismul şi Noua ordine mondială
MAJORITATEA RĂZBOAIELOR care au fost purtate de-a lungul istoriei
au fost războaie religioase. De abia odată cu primul şi al doilea război
mondial şi-a pierdut religia importanţa. Lumea părea să fi intrat într-o nouă
eră în care ştiinţa, şi nu religia vor mijloci destinul omenirii. Pacea ar urma
acum să fie stabilită numai pe baza aranjamentelor politice, economice şi
militare. Ori cel puţin aşa părea.
Cu toate acestea, în ultimii ani, importanţa religiei în relaţie cu pacea
globală a devenit tot mai evidentă. Puternica redeşteptare a funda-
mentalismului islamic a confruntat din nou lumea cu spectrul" „Războiului
Sfînt" alimentat de convingeri fanatice care nu pot fi influenţate de raţiune
şi care sunt insensibile la presiunile militare, economice sau politice. Este
evident acum că nevoia de pace între religiile lumii este la fel de mare ca
nevoia de pace între naţiunile lumii, iar cea din urmă nu poate fi realizată
fără cea dintîi. Totuşi, perspectivele pentru stabilirea păcii între facţiunile
 125

religioase aflate în conflict în Irlanda, Sri Lanka, India şi Pakistan, şi cu atît

mai puţin în Orientul Mijlociu, nu par prea roze. Ioan Paul II crede că este
destinat să înfăptuiască această apropiere. într-adevăr, ea se va înfăptui, dar
într-un fel care ar putea să-i surprindă pe toţi.
Din nou putem avea o înţelegere cel puţin parţială a lucrurilor viitoare
apelînd la istorie. Unitatea religioasă realizată sub Constantin şi complicii
săi, papii, o funcţie pe care el a creat-o, a fost cea care a inaugurat o nouă
eră pentru Imperiul Roman. După cum am văzut deja, trebuie realizată din
nou o unitate similară pentru ca acel Imperiu să
Ecumenismul şi Noua ordine mondială 137
renască aşa cum a fost profeţit.
Constantin a fost cel care a convocat Conciliul de la Niceea, cunoscut ca
primul conciliu ecumenic. Penţru creştini, el reprezintă o piatră de hotar,
căci a avut de grijă să fie eliminată din Biserică erezia gravă a arianismului,
care nega divinitatea lui Cristos. Totuşi, lui Constantin nu-i păsa cîtuşi de
puţin de chestiunile teologice. Preocuparea sa era ca episcopii să fie uniţi,
indiferent faţă de care temă. Următorul extras dintr-o scrisoare a lui
Constantin arată că întregul scop al politicii sale era promovarea unităţii
politice:
Intenţia mea era să reduc concepţia pe care o au toţi oamenii despre
Divinitate la o formă unică; căci cred cu toată tăria că dacă i-aş putea
convinge pe oameni să cadă de acord asupra acestui subiect, treburile
politice ar fi mult mai uşor rezolvate. Dar vai! Aud că între voi sunt multe
certuri...
Cauza pare destul de neînsemnată... o chestiune în sine cu totul lipsită de
importanţă; şi tu, dacă nutreşti asemenea gînduri, ar trebui mai bine să
taci.1
Deşi Constantin a considerat că e lipsită de importanţă chestiunea
divinităţii lui Cristos, şi-a dat seama că dezacordul neîntrerupt asupra
acestui subiect ar fi avut consecinţe politice dezastruoase pentru Imperiu. O
astfel de dispută nu trebuia lăsată să continue. Will Durant explică dilema
lui Constantin şi soluţia pe care a impus-o Bisericii:
... Dacă ar fi fost îngăduită dezbinarea asupra acestei chestiuni, haosul
credinţei ar fi putut distruge unitatea şi autoritatea Bisericii, şi prin urmare
valoarea ei ca mînă dreaptă a statului, în timp ce controversa se răspîndea
 126

dînd foc Orientului grec, Constantin s-a hotărît să-i pună capăt prin
convocarea primului Conciliu ecumenic - universal - al Bisericii. Şl a
chemat pe toţi episcopii să vină în anul 325 la Niceea în Bitinia, aproape de
capitala sa Niceea şi a furnizat fonduri pentru toate cheltuielile lor...
Conciliul... a emis cu aprobarea împăratului crezul din Niceea... Un edict
imperial a ordonat ca toate cărţile lui Arius să fie arse, iar tăinuirea unor
asemenea cărţi să fie pedepsită cu moartea... Evul Mediu începuse.2
i
138 Dave Hunt
Noul împărat care va conduce Imperiul Roman renăscut, Anticristul, nu
este momentan în poziţia de a transpune în faptă această strategie atît de
decisivă a lui Constantin. Cît timp el n-a intrat încă pe scenă, şi ca pregătire
pentru venirea sa, papa Ioan Paul II urmăreşte cu toată puterea o unire
ecumenică a tuturor religiilor. Niciodată în istorie n-a mai existat vreo
încercare care să egaleze diplomaţia sa neobosită şi convingătoare faţă de
liderii religiilor lumii în ultimii zece ani. La Geneva, Elveţia, adresîndu-se
Consiliului Mondial al Bisericilor (reprezentînd 400 milioane de protestanţi
de pe tot globul), Ioan Paul II a declarat:
De la începutul lucrării mele ca episcop al Romei, am insistat mereu pe
faptul că angajarea bisericii catolice în mişcarea ecumenică este o
chestiune ireversibilă.3
într-adevăr, „angajarea bisericii catolice în mişcarea ecumenică" a fost
semnificativă chiar înainte ca actualul papă să-şi preia funcţia. Acest fapt
pare să fie în conflict cu pretenţiile ei de a fi singura biserică adevărată şi
infailibilă. Oricum, deşi îi condamnă la pierzare pe foştii catolici şi
protestanţi, catolicismul permite celor din afara lui să fie mîntuiţi dacă nu
cunosc cerinţele şi sacramentele ei şi dacă sunt sinceri în credinţa lor.
Astfel, maica Tereza şi cei ce lucrează cu ea nu încearcă niciodată să
convertească la Cristos pe cei de care îngrijesc şi care sunt pe moarte. în
schimb, maica Tereza declară:
Dacă îl întîlnim pe Dumnezeu faţă în faţă şi îl acceptăm în viaţa noastră...
devenim hinduşi mai buni, musulmani mai buni, catolici mai buni, orice
am fi - mai buni. Trebuie să-L acceptăm pe Dumnezeu aşa cum există El în
mintea noastră.4
Faptul că mulţi oameni se închină unor dumnezei falşi, lucru pe care Biblia
 127

îl condamnă, nu intră niciodată în ecuaţie. Maica Tereza proclamă

„Evanghelia" falsificată pe care o împărtăşesc şi protestanţii prin faptul că
se alătură catolicilor în „evanghelizarea lumii". Ea exprimă cu exactitate
însăşi natura romano-catolicismului care, în rolul său de „prostituată
Babilon", trebuie să-şi continue prostituţia spirituală pentru ca să
împlinească Scriptura şi să-şi joace rolul profeţit
Ecumenismul şi Noua ordine mondială 139
în renaşterea Imperiului Roman. Există nenumărate exemple de asemenea
prostituţie printre catolici.
Cu o lună înainte de moartea sa, cunoscutul călugăr catolic Thomas Merton
a spus în Calcutta unei adunări ecumenice a reprezentanţilor multor religii:
„Dragii mei fraţi, deja suntem una. Dar ne imaginăm că nu suntem. Şi ceea
ce trebuie să descoperim e unitatea noastră originară". Prin aceasta, Merton
exprima nu numai ceea ce spusese maica Tereza, ci şi ceea ce mulţi alţi
catolici, inclusiv papii, au spus de multă vreme. De exemplu, trei preoţi
catolici afirmă în cartea lor, care este autorizată de biserica catolică:
N-ar trebui să ezităm a culege rodul străvechii înţelepciuni a Orientului şi
s-o „capturăm" pentru Cristos...
Mulţi creştini care îşi iau în serios viaţa de rugăciune au fost ajutaţi mult de
yoga, Zen, TM şi alte practici asemănătoare...5
Aprobă Roma cu adevărat amestecarea practicilor hinduse şi budiste cu
catolicismul? După cum am subliniat de mai multe ori, catolicismul este
deja un asemenea amestec, căci a provenit dintr-o unire între păgînism şi
„creştinism". Răspunzînd implicării crescînde a catolicilor în TM
(Meditaţia transcedentală), Zen şi alte forme de yoga şi misticism oriental,6
cardinalul Ratzinger (responsabil pe Vatican cu ortodoxia catolică) a trimis
la mijlocul lui decembrie 1989 o circulară de 23 de pagini episcopii
romano-catolici în care şi-a exprimat îngrijorarea. Cu toate acestea,
declaraţia (aprobată de papa Ioan Paul II) n-a condamnat misticismul
oriental sau unele practici de meditaţie tip yoga sau New Age, ci în
realitate a îndemnat la „preluarea de la ei a ceea ce este folositor..."7
Ioan Paul II a încurajat public o asemenea atitudine sincretistă. De
exemplu, în vizita sa din 1986 în India, papa a spus marelui număr de
ascultători hinduşi la universităţile din Calcutta şi din New Delhi:
Misiunea Indiei... este decisivă, datorită intuiţiei ei asupra naturii spirituale
 128

a omului. într-adevăr, cea mai mare contribuţie a Indiei adusă lumii este
să-i ofere o viziune spirituală a omului. Iar lumea face bine dacă se
deschide de bunăvoie acestei străvechi înţelepciuni ca să dobîndească prin
ea o îmbogăţire pentru viaţa omenească.8
i
140 Dave Hunt
Ce afirmaţie incredibilă din partea conducătorului „singurei biserici
adevărate" cu privire la o religie care se închină la idoli şi demoni şi care a
adus o asemenea grozăvie peste India! Să încercăm să ni-1 imaginăm pe
apostolul Pavel în Atena şi, în loc să argumenteze împotriva idolatriei ei,
aşa cum a făcut, să laude „înţelepciunea antică" a închinării lui Zeus şi să
sugereze că păgînismul grec are de oferit lumii o valoroasă „viziune
spirituală a omului"! Totuşi, aşa este romano-catolicismul astăzi, aşa cum a
fost încă din zilele lui Constantin. Şi aşa trebuie să fie pentru a-şi juca rolul
în zilele din urmă în vederea stabilirii noii ordini mondiale bazate pe
toleranţa religioasă susţinută de Gorbaciov.
Merton a scris că „budismul şi creştinismul se aseamănă în folosirea
existenţei omeneşti de fiecare zi ca material pentru o transformare radicală
a conştientei. El a învăţat că transformarea conştientei pe care budismul
Zen o numeşte „Marea Moarte" este identică cu ceea ce numesc creştinii „a
muri şi a învia cu Cristos" — şi că amîndouă duc la „moartea eului" şi la o
„viaţă nouă" care nu se găseşte într-un paradis viitor, ci într-un „aici şi
acum".
Dar lucrurile nu stau aşa! Prăpastia de netrecut dintre creştinism şi orice
altă religie este Cristos însuşi şi moartea, înmormîntarea şi învierea Sa pe
această planetă pentru păcatele noastre. Scopul lui Cristos a fost să ne
împace cu Dumnezeu, aşa încît să trăim nu numai pentru un „aici şi acum",
ci pentru totdeauna cu El în cer. Ecumenismul neagă unicitatea vitală şi
extrem de importantă a lui Isus Cristos. Apostolul Pavel n-a încercat să
moară faţă de sine prin tehnici mistice care sunt la modă astăzi printre
catolici, budişti, hinduşi, adepţi ai Mişcării New Age şi chiar printre un
număr crescînd de creştini evanghelici. Moartea sa faţă de eu s-a produs
prin credinţă în moartea lui Cristos pentru păcatele sale - o credinţă care nu
numai că lipseşte din doctrinele de bază ale hinduismului, budismului şi
altor religii, ci este din principiu respinsă şi contracarată de ele. Pavel a
 129

declarat triumfător şi cu adîncă recunoştinţă:

Sunt crucificat împreună cu Cristos, totuşi trăiesc; însă nu eu, ci Cristos
trăieşte în mine; şi viaţa pe care o trăiesc acum în carne o trăiesc prin
credinţa în Fiul lui Dumnezeu care m-a iubit şi S-a dat pe Sine pentru mine
(Galateni 2:20)
Ecumenismul şi Noua ordine mondială 141
Clerul romano-catolic deţine de foarte mult timp rolul de conducător în
eforturile ecumenice. S-ar putea umple o carte cu exemple în acest sens,
dar cîteva sunt de-ajuns. Papa Ioan XXIII şi Paul VI s-au asociat unor
personalităţi ca Dalai Lama, Anwar el-Sadat (un musulman) şi Secretarul
General al O.N.U. U. Thant (un budist) pentru a forma Templul înţelegerii,
cunoscut ca fiind Naţiunile Unite ale Religiilor Lumii. Directorul
Programelor Internaţionale ale Templului este Luis M. Dolan, un preot
catolic. Arhiepiscopul catolic Angelo Fernandes a fost pentru primii opt ani
preşedinte al Conferinţei Mondiale asupra Religiei şi Păcii cu sediul la
Geneva, organizată pentru a crea „o reţea în curs de dezvoltare care să
implice toate religiile majore ale lumii". Cînd Fernandes s-a retras din
funcţie, a fost înlocuit de zece preşedinţi reprezentînd şase religii mondiale.
„Sfinţia Sa" Dalai Lama, care e „Dumnezeu" pentru majoritatea budiştilor
tibetani, a fost bine primit de liderii romano-catolici de pretutindeni. El s-a
întîlnit de două ori cu papa Paul VI, iar cu bunul său prieten Ioan Paul II s-
a întîlnit de cinci sau chiar mai multe ori. „A-mîndoi avem acelaşi ţel",
spune Dalai Lama.9 La începerea primului său tur prin S.U.A., în onoarea
„Dumnezeului-rege în exil" s-a ţinut o sărbătoare în 1979 la catedrala St.
Patrick din New York, pe care revista Time a numit-o „un festival inter-
religios extraordinar" găzduit de cardinalul Cooke. Declarînd că „toate
religiile majore ale lumii sunt în esenţă una şi aceeaşi", Dalai Lama a fost
ovaţionat îndelung de marea mulţime care s-a ridicat în picioare.10
Cardinalul Cooke a spus:
Aceasta este una din cele mai importante mişcări ale Spiritului în vremea
noastră. Ne zicem bun-venit unii altora în bisericile, templele [budiste] şi
sinagogile noastre."
Prin „Spiritul", cardinalul a vrut să zică Spiritul Sfînt, dar ecumenismul
implică în realitate un spirit străin. Isus a numit Spiritul Sfînt nu numai
Mîngîietorul, ci şi „Spiritul adevărului, pe care lumea [adică necreştinii]
 130

nu-L poate primi" (Ioan 14:17). Afirmaţia că „toate religiile majore ale
lumii sunt în esenţă una şi aceeaşi" este o minciună care se ridică împotriva
pretenţiei de exclusivitate a lui Cristos. Mişcarea ecumenică este o negare a
adevărului biblic şi în special a pretenţiei lui Cristos că El e singurul
Mîntuitor şi că toţi trebuie să creadă în El dacă nu vor să fie pierduţi pentru
totdeauna.
Un alt lider catolic care a fost un promotor major al unităţii religioase
globale a fost cardinalul Augustin Bea, iezuit şi timp de 19 ani rector al
Colegiului Biblic Pontifical din Roma. Cardinalul Bea a găzduit anual
„Agapele Frăţiei", la care luau parte sute de oaspeţi internaţionali
reprezentînd religiile majore ale lumii: budişti, musulmani, şintoişti, etc.
Un exemplu tipic pentru discursurile cardinalului a fost cel de la a şaptea
Agapă în care el „a accentuat fraternitatea omului şi paternitatea lui
Dumnezeu, care, a spus el, cuprinde toţi oamenii..."12 Totuşi, lsus a spus
chiar şi evreilor religioşi: „Voi sunteţi din tatăl vostru, diavolul" (Ioan
8:44) şi 1-a avertizat pe Nicodim că trebuie să fie „născut din nou" prin
Spiritul Sfînt pentru a deveni un copil al lui Dumnezeu, altfel nu putea
vedea Regatul lui Dumnezeu.
Cardinalul Bea, care a fost duhovnicul personal al papei Pius XII şi un
consilier apropiat al cîtorva papi, a văzut în înflorirea mişcării ca-rismatice
un vehicul pentru realizarea scopurilor ecumenice ale romano-
catolicismului. Cardinalul 1-a căutat pe David DuPlessis (cunoscut ca „Mr.
Pentecost"), pe care 1-a invitat la al doilea Conciliu Vatican.13 DuPlessis şi
alţi conducători penticostali şi carismatici au acceptat cu bucurie şi au
devenit fără să vrea pionii Romei. Astfel a început o acceptare crescîndă a
catolicilor de către carismaticii protestanţi. Mişcarea carismatică de azi este
o punte majoră către Roma.
Un alt promotor al unităţii religioase care a folosit Mişcarea carismatică14
pentru a promova obiectivele ecumenice ale Romei a fost cardinalul Leon
Joseph Suenens. Cardinalul a avut o mare influenţă in Consiliul General
format la începutul anilor 1970 de către liderii Mişcării carismatice - un
Consiliu care a dirijat în mod secret timp de mulţi ani Mişcarea
carismatică. Procesele verbale ale întrunirilor din mai-iunie 1977 dezvăluie
că mîna necunoscută care dirija din spatele scenei era cardinalul Suenens:
Noi, ca şi Consiliu, ne angajăm să lucrăm împreună cu cardinalul pentru
 131

refacerea şi unitatea poporului creştin şi evanghelizarea lumii în proiectele

asupra cărora vom cădea reciproc de acord, în fiecare proiect, conducerea,
autoritatea şi metoda de aplicare vor fi hotărîte de comun acord de către
cardinal şi Consiliu în funcţie de cerinţele fiecărei situaţii.
Ecumenismul şi Noua ordine mondială 143
„Evanghelizarea lumii" cu Suenens, care a contribuit la răspîndirea unei
evanghelii false? De exemplu, cardinalul găzduise şi ţinuse discursul de
deschidere la a doua Conferinţă Mondială asupra Religiei şi Păcii din
Louvain, Belgia, în 1974. Conferinţa din Louvain, care a primit
binecuvîntarea papei Paul VI, a scos în evidenţă în mod deosebit rolul
important pe care unitatea religioasă trebuie să-1 joace în întemeierea
viitorului guvern mondial. Tema principală a fost chemarea spre „o nouă
ordine mondială". Sub conducere catolică, declaraţia de la Louvain afirmă:
Budişti, creştini, confucianişti, hinduşi, jainişti, evrei, musulmani, şintoişti,
sikhi, zoroastri şi mulţi alţii, am căutat aici să ascultăm spiritul din variatele
şi venerabilele noastre tradiţii religioase... ne-am luptat cu chestiunile
arzătoare pe care societăţile noastre trebuie să le rezolve ca să aducă pace,
dreptate şi o viaţă demnă pentru fiecare persoană şi fiecare popor.
Ne bucurăm că... lunga perioadă a izolării marcate de mîndrie şi
prejudecăţi a religiilor omenirii a dispărut acum, sperăm noi, pentru
totdeauna.15
Apelăm la comunităţile religioase ale lumii ca să insufle atitudinea
cetăţeniei planetare...16
în timp ce ierarhia catolică şi în special papa a preluat rolul major de
conducere, ecumenismul are o conducere mult mai largă, incluzîndu-1
chiar pe coreanul Sun Myung Moon. Această mişcare pe cale de
înmugurire a pus de ani de zile temelia unei „noi ordini mondiale".
Principalul ei apel la unitate este nevoia disperată de pace universală.
Moon, fondatorul Federaţiei Inter-religioase pentru Pacea Lumii, declară:
„Toţi bărbaţii şi femeile religioase ar trebui să demoleze acum zidurile
sectarismului... pentru ţelul mai mare al... păcii lumii".17 Zidurile s-au
prăbuşit într-adevăr. Numindu-1 „cel mai strălucit anticomunist şi inamicul
numărul unu al statului", revista Moscow News a adăugat cu bucurie că era
„timpul împăcării" după ce Gorbaciov îl „găzduise personal pe Moon între
zidurile Kremlinului". Moon a răspuns că Uniunea Sovietică, pe care o
 132

egalizase mai înainte cu Satan, urma „să joace un rol major în planul lui
Dumnezeu de construire a unei lumi a păcii".18 Cît de repede încep piesele
să se asambleze una cu alta!
144 Dave Hunt
Ecumenismul şi Noua ordine mondială 145
O altă faţetă a mişcării ecumenice o reprezintă „Consiliile Inter-religioase
(lnterfaith)" care apar pe tot globul. Există acum mai mult de 70 din
acestea în Statele Unite, iar numărul este în creştere. Următoarea descriere
a primei întruniri a Consiliului Inter-religios al Statului Washington arată
că diferenţele religioase pot într-adevăr fi puse deoparte în interesul păcii
globale şi al noii ordini mondiale:
Swami Bhaskarananda, un hindus, a intonat o rugăciune către Dumnezeu...
Ismail Ahmed, un musulman, a recitat o scurtă rugăciune către
Dumnezeu... Toţi membrii au căzut de acord că încrederea era cel mai
important obiectiv al lor pe termen scurt, întîlnindu-se la Societatea
Vedanta pe Capital Hill, cei care au semnat carta consiliului şi-au exprimat
aşteptările şi speranţele lor pe care le legau de unirea lor, în timp ce-au stat
în faţa unui altar împodobit cu imaginile lui Sri Ramakrishna, Isus Cristos
şi Buda. „Sprijinul şi inima mea se află în acest grup", a spus Pasha
Mohajerjasby, un membru al religiei Baha'i, o sectă musulmană. Baha'ii
cred că pacea mondială nu este numai posibilă, ci inevitabilă..."
Bhaskarananda a spus grupului că hinduşii cred „în armonia tuturor
religiilor"...19
încurajînd un asemenea ecumenism, papa a declarat: „Creştinii trebuie să
colaboreze cu [toate] celelalte religii pentru a asigura pacea". El a spus că
„biserica catolică intenţionează să facă parte dintr-o astfel de cooperare
ecumenică şi inter-religioasă şi s-o promoveze".20 în acest scop, biserica
catolică menţine un dialog deschis cu reprezentanţii a patru religii majore
necreştine. Scriind în The Tibetan Review (şi citat cu entuziasm în Catholic
World), un călugăr budist a evaluat obiectivele acestui dialog:
Unitatea religioasă promovată de Sfîntul Părinte papa Ioan Paul II şi
aprobată de Sfinţia Sa Dalai Lama nu este un scop care poate fi atins
imediat, dar ar putea veni o zi cînd dragostea şi compasiunea pe care atît
Buda, cît şi Cristos le-au predicat aşa de elocvent vor uni lumea într-un
efort comun de a salva omenirea de la o distrugere fără sens, conducînd-o
 133

spre lumina în care credem cu toţii.21

Papei Ioan Paul II trebuie să i se mulţumească în mod deosebit pentru
faptul că mişcarea ecumenică uriaşă cu conexiuni pe tot globul se
răspîndeşte acum cu repeziciune. După cum Gorbaciov a schimbat lumea
politică, tot aşa papa a schimbat lumea religioasă. Folosindu-şi prestigiul
imens şi atracţia emoţională a păcii globale, papa a reuşit în 1986 să strîngă
împreună personalităţi de frunte din douăsprezece religii ale lumii la
Assisi, Italia. Participanţii s-au rugat „Dumnezeului" în care credea fiecare,
implorînd aceste zeităţi să aducă pace în lume. Pentru a justifica onorarea
rugăciunilor făcute chiar şi de vraci şi închinători la foc, Ioan Paul II a spus
participanţilor că „provocarea obţinerii păcii... este mai importantă decît
toate deosebirile religioase".22
Realizările ecumenice fără precedent ale papei au inspirat mulţi politicieni
de frunte şi au avut ca rezultat noi mişcări ecumenice pentru pacea lumii.
Una din cele mai semnificative dintre acestea, Forumul Global al Liderilor
Spirituali şi Parlamentari pentru Salvarea Omenirii, şi-a început activitatea
aproape neobservat în 1985, cînd nişte „lideri spirituali" din cele cinci
religii majore ale lumii şi oficialităţi alese din cinci continente s-au întîlnit
ca să facă un schimb de idei pentru salvarea ecologică şi pacea lumii. Din
această întîlnire a rezultat un parteneriat de colaborare între liderii politici
şi cei ai religiilor - o alianţă care fusese de neimaginat de la apusul Romei
antice:

Am examinat natura relaţiei dintre viaţa politică şi religioasă, şi... am căzut

de acord că ambele părţi [liderii religioşi şi politici] au nevoie şi doresc să
colaboreze împreună... şi vor promova la nivel regional, naţional şi local
orice colaborare posibilă între liderii spirituali şi cei parlamentari. Intrăm
într-o eră a cetăţeniei globale... Această nouă conştientă este mai presus de
orice barieră de rasă şi religie, ideologie şi naţionalitate...
Suntem purtătorii viziunii unei noi comunităţi, în care lunga şi tragica
istorie a violenţei omeneşti face loc unei epoci a bunăstării şi păcii reciproc
asigurate.23
Acel pact a dus la o conferinţă de cinci zile a Forumului Global la Oxford,
Anglia, în aprilie 1988, în care lideri spirituali şi parlamentari din 52 de ţări
s-au întîlnit pentru „a pune în legătură toate religiile cu
 134

146 Dave Hunt

toate atitudinile politice". Printre participanţi au fost senatori S.U.A. şi
savanţi eminenţi, membri al Sovietului Suprem şi ai Academiei Sovietice
de Ştiinţe, Secretarul General O.N.U. şi Arhiepiscopul de Can-terbury,
maica Tereza şi Dalai Lama, membri de cabinete, cardinali, swami,
episcopi, rabini, imami şi călugări.24 Participanţii la conferinţă au publicat o
„Declaraţie Finală a Conferinţei" în care se spunea:
Am fost... aduşi împreună de preocuparea comună pentru supravieţuirea
lumii, şi din întîlnirea noastră am ajuns la o conştientă vie a unităţii
fundamentale a omenirii... şi la recunoaşterea faptului că fiecare om are atît
o dimensiune spirituală, cît şi una politică...25 Fiecare din noi a fost
transformat prin experienţele şi evenimentele trăite în Oxford... şi ne-am
luat angajamente care sunt irevocabile.26
Cel mai recent Forum Global s-a întîlnit în 15-19 ianuarie 1990 la
Moscova. A fost găzduit de ceea ce participanţii au numit o „alianţă unică":
„Sovietul Suprem, primul parlament al ţării liber ales; toate comunităţile de
credinţă din U.R.S.S. coordonate de biserica ortodoxă rusă, Academia de
Ştiinţe a U.R.S.S. şi Fundaţia Internaţională pentru Supravieţuirea şi
Dezvoltarea Omenirii". La Forumul de la Moscova au luat parte peste 1000
de participanţi din 83 de ţări care au cerut „o nouă perspectivă planetară"
implicînd o „nouă bază etică şi spirituală pentru activităţile omeneşti pe
pămînt".
Un astfel de parteneriat ecumenic între liderii religioşi şi politici este
decisiv pentru apariţia lui Anticrist. „Psihologia creştină" a jucat un rol
vital, chiar dacă prea puţin sesizat, în pregătirea scenei pentru o asemenea
unitate. Ea reprezintă ecumenismul fundamental în care creştinii se unesc
nu numai cu alte religii, ci şi cu ateii şi umaniştii. Cristos devine partenerul
lui Freud, Jung, Rogers, Maslow şi unei armate de alţi anti-creştini ale
căror teorii furnizează acea parte a „adevărului lui Dumnezeu" care a fost
chipurile lăsat în afara Bibliei prin omisiunea Spiritului Sfînt. Psihologia
asigură limbajul comun pentru un „dialog spiritual" între creştini şi
umanişti care duce la o nouă „înţelegere" ecumenică reciprocă.
Falsa idee a psihologiei că noi trebuie să fim totdeauna „pozitivi" şi să nu
criticăm niciodată pe cineva încurajează subtil înşelăciunea că toate
religiile sunt echivalente. Această credinţă pătrunde în denominaţiunile
 135

principale şi chiar în aşa-zisele cercuri evanghelice. Justificînd o asemenea

erezie, unul din cei mai influenţi lideri bisericeşti de azi, un teleevanghelist
din sudul Californiei pe care l-am citat deja, declară: „... Ceea ce mă
deosebeşte de fundamentalişti este că ei încearcă să-i convertească pe toţi
să creadă cum cred ei... Cunoaştem lucrurile asupra cărora religiile majore
sunt de acord. Căutăm să ne concentrăm asupra acestor [convingeri
comune] fără să-i ofensăm pe cei cu puncte de vedere diferite..."27 Un
asemenea „creştinism" fals nu mai consideră că adevărul este important, şi
în felul acesta poate fi îmbrăţişat de adepţii tuturor religiilor fără ca aceştia
să-şi schimbe convingerile. El pune temelia ideală pentru venirea lui
Anticrist.
O altă organizaţie binecunoscută care promovează aceeaşi evanghelie
trebuie menţionată aici datorită importanţei ei. Francmasoneria susţine şi
încurajează în secret ecumenismul şi îşi pregăteşte în tăcere membrii să
accepte şi să fie o parte a viitoarei noi ordini mondiale. Ceea ce face ca
francmasoneria să fie atît de influentă este faptul că aşa mulţi din
milioanele sale de membri ocupă poziţii de conducere pretutindeni pe glob.
în ţara noastră există aproape totdeauna un procentaj semnificativ de
francmasoni în staff-ul Casei Albe şi în Cabinet, Senat, Congres, Curtea
Supremă şi Pentagon, precum şi în conducerea companiilor economice de
vîrf.
Expertul în francmasonerie Cari H. Claudy se laudă cu toleranţa
francmasonilor faţă de toate religiile: „Francmasoneria nu specifică vreun
Dumnezeu al unui crez oarecare; ea cere doar să crezi într-o divinitate
oarecare şi să-i dai orice nume vrei... oricare este bun..."28 Al-bert Pike, fost
conducător al francmasoneriei, jubilează la fel:
Francmasoneria [este acea religie] în jurul cărei altare creştinii, evreii,
musulmanii, brahmanii [hinduşii], adepţii lui Confucius şi Zoroastru se pot
aduna ca fraţi şi se pot uni în rugăciune...29
Ca urmare, întrunirea de rugăciune ecumenică a papei de la Assisi n-a făcut
altceva decît să exprime public ceea ce francmasoneria practică în
particular de secole. Acest fapt este extrem de semnificativ dacă (aşa cum
par să indice dovezile) am ajuns într-adevăr la acest moment în istorie cînd
Imperiul Roman e pe punctul de a fi renăscut, pregătind scena pentru o
nouă ordine mondială cu noua ei religie
 136

148 Dave Hunt

mondială însoţitoare acceptabilă pentru toate religiile. Fără îndoială că
francmasoneria a pregătit pe mulţi din cei care sunt în prezent politicieni de
frunte să joace un rol-cheie în aceste evenimente, deoarece ei practicau
deja în secret ceea ce lumea va trebui să accepte cîndva în mod public. Iată
de exemplu următoarea rugăciune rostită în ceremonia de deschidere
pentru al 31-lea grad al ritului scoţian.
Ascultă-ne cu indulgenţă, o, Divinitate infinită... Fă ca potopul luminii
francmasonice să se reverse în flux continuu asupra întregii lumi şi fă ca
francmasoneria să fie crezul întregii omeniri.30
în ciuda faptului că francmasoneria e în mod indiscutabil o sectă religioasă
anticreştină, ea are ca membri mulţi care se auto-denumesc creştini.
Influenţa lor ca lideri bisericeşti contribuie la faptul că în de-nominaţiunile
principale unicitatea lui Cristos este negată tot mai mult. La începutul lui
1990, la convenţia sa anuală, Dioceza Episcopală din Michigan a refuzat să
voteze rezoluţia că „Isus este Cristosul, ,singurul Nume dat sub cer prin
care putem fi mîntuiţi"'. Rezoluţia, care pur şi simplu cita din Biblie, a fost
numită „dezbinatoare şi înjositoare pentru nişte oameni a căror credinţă în
Dumnezeu este la fel de puternică ca şi a noastră, deşi e definită diferit". A
fost supusă la vot şi ratificată o altă rezoluţie care îi obliga pe episcopalieni
să proclame o „Veste Bună" care putea fi susţinută de către orice religie şi
care în felul acesta nu avea nici o valoare mîntuitoare.
Iată apariţia bisericii ecumenice apostate, mireasa lui Anticrist!
„Creştinismul pozitiv" este duşmanul crucii. Adevărul îi supără pe cei care
nu vor să-1 audă. Totuşi, a vesti ceva care nu corespunde pe deplin
adevărului înseamnă a te juca cu destinul etern al sufletelor. Promisiunea
ecumenismului de „unitate" e tentantă, dar această unitate îl neagă pe
Cristos şi netezeşte calea pentru Anticrist şi noua sa religie mondială. E o
unificare care va duce în cele din urmă la distrugere.
Nu mai există acum nici o stavilă în calea răspîndirii cu repeziciune a
mişcării ecumenice şi a cuprinderii de către ea a tuturor religiilor. Cel mai
apreciat psiholog creştin din America se referă cu entuziasm la „marea
camaraderie dintre liderii ai aproape tuturor grupărilor religioase din
Statele Unite".31 Un grup de teologi creştini cere de asemenea „o deplasare
de la insistenţa asupra superiorităţii şi finalităţii lui Cristos şi a
 137

creştinismului spre o recunoaştere a valabilităţii independente a altor căi".

Ei justifică o asemenea erezie cu argumentul că „eliberarea economică,
politică şi în special nucleară este o sarcină prea mare pentru o singură
naţiune, religie sau cultură..."32
E doar o coincidenţă faptul că în acest moment se rîvneşte atît la unitatea
religioasă, cît şi la cea politică? A venit vremea pentru aceasta. Chiar şi
agresiunea făţişă a Irakului în scopul cuceririi Kuweitului în august 1990 a
devenit un motiv de speranţă pentru un sfîrşit al conflictelor militare. După
cum a declarat Marlin Fitzwater, purtătorul de cuvînt al Casei Albe:
„Războiul aflat acum în curs schiţează un nou concept pentru pacea
lumii".33
Chemarea lui Saddam Hussein la un Război Sfînt (Jihad) nu numai că a
slăbit solidaritatea arabă, ci a şi pus sub semnul întrebării însuşi conceptul
de Jihad. Dacă musulmanii vor medita la asemenea întrebări în zilele ce le
stau în faţă, s-ar putea ca ei să înceapă să se vadă nu ca o lume separată în
dezacord cu toţi ceilalţi, ci ca o parte a unei comunităţi internaţionale
pluralist-religioase care învaţă să trăiască, să se respecte şi să coopereze
împreună.
Solidaritatea fără precedent a membrilor Naţiunilor Unite (inclusiv multe
state arabe) care s-au ridicat împreună împotriva agresiunii lui Hussein a
dat avînt speranţei optimiste că în sfîrşit O.N.U. îşi îndeplineşte obiectivul.
Menţinerea păcii pe tot globul pare dintr-odată o posibilitate viabilă,
făcîndu-i pe liderii politici să se alăture chemării lumii religioase la o „nouă
ordine mondială".
După ce a fost discutată în particular între preşedintele George Bush şi
consilierii săi, tema unei „noi ordini mondiale" a început să fie pentru
prima dată dezbătută în public. Chiar înaintea plecării în Helsinki,
Finlanda, la începutul lui septembrie 1990, pentru a discuta criza Golfului
Persic la întîlnirea sa la nivel înalt cu preşedintele sovietic Gorbaciov, Bush
şi-a exprimat speranţa că „temelia pentru noua ordine mondială va fi pusă
la Helsinki" şi că aceasta va fi întemeiată sub conducerea Naţiunilor Unite.
La conferinţa de presă cu Gorbaciov care a urmat istoricei întîlniri,
preşedintele Bush a declarat optimist:
Dacă naţiunile lumii, acţionînd împreună, continuă aşa cum au început,
vom aşeza piatra de temelie a unei ordini internaţionale mai paşnice decît
 138

tot ce-am cunoscut pînă acum.34

150 Dave Hunt
Stăruind asupra aceleaşi teme după întîlnirea la nivel înalt, Secretarul de
Stat James Baker a declarat la programul de televiziune naţională Face to
Nation difuzat pe data de 10 septembrie 1990: „Suntem pe punctul de a
forma o nouă ordine mondială". în trecut, asemenea exprimări ar fi fost
calificate ca o himeră sau nălucire utopică, dar acum mass-media le lua în
mod serios. Revista Time relata că „administraţia Bush ar dori să facă din
O.N.U. o piatră de temelie a planului ei de a construi o nouă ordine
mondială". Revista Newsweek a spus: „în timp ce George Bush a pescuit, a
jucat golf şi a meditat luna trecută în Maine la perioada de după războiul
rece, a început, după cum spun consilierii săi, să-şi imagineze o nouă
ordine".36 Ziarele din toată ţara aveau pe prima pagină titluri ca:
„Preşedintele aclamă ,noua ordine mondială'"" şi citau un funcţionar de la
Casa Albă care (referindu-se la întîlnirea Bush-Gorbaciov) a declarat: „Eu
cred că e... un semn încurajator că intrăm într-o nouă ordine mondială în
care competiţia Est-Vest, S.U.A.-U.R.S.S. nu va mai fi evenimentul
dominant".38
Adresîndu-se Naţiunilor Unite în 25 septembrie 1990, Ministrul sovietic de
externe Eduard Şevardnadze a denunţat acţiunile lui Saddam Hussein ca
fiind „o ameninţare a unei noi ordini mondiale". Este interesant că Mihail
Gorbaciov a fost primul lider din lume care a vorbit în public despre o
„nouă ordine mondială", şi el a făcut-o cu aproape doi ani înainte ca
George Bush să aibă această viziune. în discursul său istoric către Naţiunile
Unite în 7 decembrie 1988, preşedintele sovietic a făcut această afirmaţie
dogmatică şi chiar profetică:
Un alt pas înainte pentru lume este posibil numai dacă pe calea spre o nouă
ordine mondială năzuim după o mai mare armonie în toate chestiunile
importante.39
Astăzi nu se mai îndoieşte nimeni că el a avut dreptate. Această nouă
ordine mondială va fi totuşi condusă de Anticrist. Pregătirea religioasă
pentru venirea lui la putere este la fel de importantă ca şi cea politică.
Amîndouă sunt în curs de desfăşurare. Totuşi, pentru desăvîrşirea
procesului lipseşte un element vital pe care Dumnezeu însuşi îl va furniza.
13.
 139

Ecologie şi Pace globală

CINE NU S-A DELECTAT privind frumuseţea inexprimabilă a unui apus
de soare, sau imensitatea de stele strălucind pe cerul rece şi senin al nopţii,
sau nuanţele aproape magice al umbrelor jucîndu-se pe siluetele munţilor
îndepărtaţi în amurg, sau pastelurile care dau culoare deşertului la răsăritul
soarelui, sau soarele strălucind pe apele rîurilor şi lacurilor? Şi cine n-a stat
nemişcat să privească fascinat şi uimit cîteva din diversitatea nesfîrşită a
creaturilor care sunt fala acestui pămînt? Cuvintele nu reuşesc să descrie
frumuseţea atrăgătoare a acestui pămînt! Totuşi, locuitorii ei
nerecunoscători au distrus-o sistematic, şi numai acum se trezesc la
realitate şi văd că distrug mediul înconjurător de care depinde însăşi viaţa
şi supravieţuirea lor. Şi chiar după ce a avut loc această conştientizare, s-a
observat o silă în a face faţă gravităţii situaţiei şi în a se angaja în acţiunea
necesară. Ca urmare, dezastrul ecologic este o ameninţare mult mai mare
decît îşi dau seama cei mai mulţi oameni - iar timpul ar putea fi pe sfîrşite.
în contrast cu conştientizarea tîrzie a omenirii privitor la problema
ecologică, profeţia biblică a anticipat această problemă cu mii de ani în
urmă şi a arătat că dispreţuirea creaţiei va atrage judecata lui Dumnezeu.
Aşa cum a văzut Ioan în viziunea consemnată în Apocalipsa, un scop major
al judecăţii care va veni asupra pămîntului va fi să-i „distrugă pe cei ce
distrug pămîntul" (11:18). O parte din judecăţile lui Dumnezeu sunt de
natură ecologică, devastînd iarba şi copacii şi poluînd oceanele şi rîurile.
Implicaţia este că omul a adus asupra lui însuşi aceste consecinţe cumplite.
Odată cu deschiderea frontierelor închise, doar acum iese la lumină faptul
că poluarea în unele zone ale Europei de Est a progresat prea
152 Dave Huni
mult, astfel că nu se mai poate pune problema unei remedieri pe termen
scurt. Pădurile au murit, rîurile şi lacurile au devenit haznale chimice,
recoltele sunt contaminate fără vreo şansă de îndreptare, animalele din
ferme s-au îmbolnăvit, iar mii de copii sunt ameninţaţi prematur de moarte.
Poluarea aerului în sudul Poloniei a atins aşa nivele letale, încît guvernul ia
în considerare distribuirea măştilor de gaze pentru cetăţeni. Măsuri urgente
la scară largă trebuie luate imediat, dar Europa de Est duce lipsă atît de
fonduri, cît şi de tehnologie pentru a face faţă problemei. Poluarea nu
cunoaşte limite, aşa că Occidentul trebuie să se angajeze atît cu cunoştinţe
 140

tehnice, cît şi cu ajutor financiar uriaş.

Desigur, Occidentul îşi are propriile sale probleme grave cu mediul.
Autopsiile făcute pe copiii care mor în accidente rutiere în zona Los
Angeles scot la iveală că plămînii lor sunt înnegriţi, iar arterele înfundate.
Şi aşa este în toată lumea industrializată. în fiecare an o altă mie de specii
sunt exterminate în ceea ce biologii au denumit „nu mai puţin decît un
holocaust al naturii".
Nu mai e nevoie să dăm mai multe amănunte. E suficient pentru obiectivul
nostru să recunoaştem că criza ecologică globală cu care ne confruntăm
poate să unească omenirea pentru o cauză internaţională comună. în felul
acesta, mişcarea ecologică ar putea juca un rol semnificativ în a aduce
unitatea neapărat necesară apariţiei lui Anticrist.
Pacea globală este cheia. O pace adevărată nu numai că ar înlătura
ameninţarea unui holocaust nuclear şi a contaminării continue de pe urma
testelor nucleare, dar ar fi şi singurul mijloc de purificare a mediului. Cu
graniţele închise, gradul de poluare nu putea fi cunoscut, şi n-ar fi putut
exista niciodată cooperarea internaţională necesară pentru o ecologie
sănătoasă. Mai mult, prin nenumăratele miliarde de dolari şi marele număr
de persoane angajate în pregătirile de război, ar fi lipsit resursele necesare
pentru a salva mediul la timp. Unitatea globală este astfel vitală
supravieţuirii oamenilor - de aceea va fi adoptată şi datorită acestui fapt.
Lumea are nevoie disperată de siguranţa unei păci de durată, astfel încît să
poată lua resursele destinate pînă acum fabricării instrumentelor de
distrugere şi să le folosească în schimb pentru a salva planeta Pămînt şi a
oferi locuitorilor ei o viaţă mai bună. Din fericire, înţelegerea faptului că
armele care le avem acum ar putea pune capăt civilizaţiei aşa cum o ştim
acţionează ca o formidabilă piedică împotriva războiului şi asigură o
motivaţie puternică pentru a aplana diferenţele dintre noi. Mai există încă
dorinţă de putere din partea liderilor, şi teama de atacul unui duşman.
Totuşi, cel puţin, ne îndreptăm în direcţia care trebuie - dar oare nu se va
dovedi a fi puţin prea tîrziu?
Se zice că Dwight D. Eisenhower a spus: „într-adevăr, cred că oamenii îşi
doresc pacea atît de mult, încît în curînd guvernele ar face bine să se dea la
o parte şi să-i lase s-o aibă". Tocmai am văzut cum regimurile comuniste
opresive din Europa de Est au fost forţate „să se dea la o parte" din calea
 141

milioanelor de cetăţeni obişnuiţi care au demonstrat pe străzi şi au făcut

cunoscut în felul acesta că nu vor accepta nimic mai puţin decît libertate şi
democraţie. Dar pe tot globul se agită o mişcare cetăţenească uriaşă de sute
de milioane de oameni hotărîţi să ceară o soluţie imediată la cele două
chestiuni corelate, ecologia şi pacea. Poate că timpul despre care a vorbit
Eisenhower a sosit în cele din urmă - şi nici o clipă prea devreme.
După cum am văzut, după ce au ignorat mişcarea ecumenică timp de mulţi
ani, liderii politici au început recent să-şi dea seama de importanţa unităţii
religioase pentru mult dorita nouă ordine mondială. Rezultatul a fost un
nou parteneriat semnificativ între guvern şi religie foarte asemănător cu cel
realizat de Constantin - un pas important în pregătirea lumii pentru
renaşterea Imperiului Roman şi pentru viitorul său lider politic şi religios.
Motivaţia este bună: pace şi protecţie ecologică, preocupări comune de
mare importanţă în jurul cărora toate religiile se pot uni ecumenic.
Consiliul Mondial al Bisericilor a hotărît acum că testul major al ortodoxiei
cuiva este poziţia lui faţă de mediul înconjurător.
Din nefericire, Isus Cristos, fără de care nu poate exista pace adevărată sau
vindecare ecologică, este lăsat în afara acestor dezbateri. De ce? S-a
dovedit cumva că este un înşelător? Nu. Pur şi simplu pentru că problema
adevărului n-are nici o legătură cu chestiunea. Nu ar fi în pas cu
ecumenismul tolerant al noii ordini mondiale să recunoşti afirmaţiile
exclusive ale lui Cristos. Chiar şi „creştinii" care se alătură mişcărilor
pacifiste şi ecologiste nu-L mai menţionează pe Cristos în legătură cu
preocupările lor. Uşa este astfel larg deschisă pentru ca Anticrist să vină cu
soluţia sa.
Punînd temelia unei viitoare religii mondiale, preocupările ecologice sunt
tot mai mult exprimate chiar şi de cătrei atei în termeni spirituali
panteişti/New Age, ca şi cînd universul ar fi o entitate vie sau chiar
conştientă (ipoteza Gaia) cu care trebuie să facem pace şi să trăim în
armonie. La Forumul Global din Moscova din ianuarie 1990 la care ne-am
referit deja, fizicianul Fritjof Capra a spus că spiritualitatea este „comună
întregii omeniri". El a definit apoi spiritualitatea ca „experienţa de a fi
conectat la cosmos ca un întreg... care dă înţeles vieţii". Totuşi, dacă cineva
neagă Dumnezeul Creator inteligent şi care ştie ce vrea al Bibliei şi optează
pentru „forţele creatoare" vagi şi impersonale, aşa cum trebuie făcut în
 142

noua ordine mondială, atunci cosmosul nu are nici o finalitate, iar viaţa nici
un înţeles.
în discursul său la aceeaşi conferinţă din Moscova, senatorul S.U.A. Al
Gore a declarat: „Nu văd cum poate fi rezolvată problema mediului fără
referire la valorile spirituale care se găsesc în orice religie". El nu se referea
la creştinismul biblic, care este unic, ci la o „spiritualitate" ecumenică
bazată pe ceea ce el a numit „o nouă credinţă în viitorul vieţii pe pămînt...
[asigurînd] valori mai înalte în conducerea afacerilor omenirii".
Confirmînd direcţia în care ne îndreptăm, „declaraţia de la Moscova" a
cerut în final „un consiliu global al liderilor spirituali" şi „crearea unei
rugăciuni inter-religioase... o noua bază etică şi spirituală a activităţii
omului pe Pămînt [ar fi]: omenirea trebuie să intre într-o comuniune nouă
cu Natura..."
Dimpotrivă, omenirea trebuie să ajungă din nou în contact nu cu natura
însăşi, ci cu Creatorul naturii. Poluarea planetară este rezultatul poluării cu
păcat a sufletului omenesc. Există o singură soluţie: sîngele lui Isus
Cristos, Mielul lui Dumnezeu, vărsat pe cruce ca plată pentru pedeapsa
păcatului cerută de dreptatea lui Dumnezeu. Toată vorbăria despre
„valorile spirituale" este doar o liniştire a conştiinţei, un simplu efort
simbolic, o apropiere grosolană faţă de ceea ce s-ar putea da drept
„Dumnezeu", o înşelăciune a lui Satan pentru a orbi omenirea faţă de
adevărata problemă.
„Valori spirituale" este un termen vag pe care nimeni nu-1 defineşte, totuşi
toată lumea pare încîntată să-1 folosească, ca şi cum s-ar li găsit terenul
comun pentru a uni ştiinţa şi religia şi s-ar fi comunicat ceva plin de
înţeles. în realitate, nici una din acestea nu este adevărată. „Valorile
spirituale" sunt ca „hainele cele noi ale împăratului": Nimeni nu ştie ce
înseamnă termenul. Totuşi, el a devenit o parte integrantă a soluţiilor
propuse pentru problemele lumii. Ca s-o spunem direct, „valorile
spirituale" sunt noua lozincă a mişcărilor ecologiste şi pacifiste.
Chiar şi unii lideri evanghelici par satisfăcuţi de toată vorbăria despre
„valorile spirituale". Ei reacţionează ca şi cum lucrul acesta ar însemna că
cei care folosesc acest termen le sunt înrudiţi oarecum spiritual, pe cînd în
realitate ei ar putea fi atei şi/sau ocultişti total opuşi creştinismului - şi în
general aşa şi sunt.
 143

Prinţul Philip al Angliei, co-fondator al organizaţiei World Wildlife Fund

(WWF), e unul dintre ecologiştii de frunte ai lumii. WWF a finanţat
iniţierea Conferinţei Nord-americane asupra Religiei şi Ecologiei
(NACRE) cu sediul în Washington D.C., care este hotărîtă să recruteze
bisericile locale pentru mişcarea ecologică. Li s-a pus pastorilor la
dispoziţie chiar şi o predică de „Paşte 1990" în care moartea şi învierea lui
Cristos sunt lipsite de înţelesul lor adevărat şi transformate într-un simbol
al agoniei ecologice a pămîntului şi a „învierii" pe care eforturile noastre o
pot aduce. NACRE, care a fost unul din principalii sponsori ai Zilei
Pămîntului 1990, cere o „renaştere spirituală a omului din Occident"
(orientalul este deja corect introdus în atmosferă prin yoga, etc.) ca secret
al rezolvării crizei ecologice. Preşedintele organizaţiei, Donald Conroy,
declară: „Dacă comunităţile religioase de pe întreg pămîntul devin
conştiente de dimensiunile etice şi spirituale ale ameninţării mediului
înconjurător, atunci există o speranţă pentru planetă".
Intr-un discurs ţinut recent la Clubul Presei Naţionale din Washington
D.C., prinţul Philip a făcut cunoscut că „valorile spirituale" ale mişcării
ecologice nu sunt cele ale creştinismului biblic. După ce a declarat: „Avem
nevoie de o motivaţie religioasă şi spirituală pentru a încuraja respectul şi
grija pentru natură", a continuat argumentînd împotriva concepţiei creştine
de salvare a sufletelor pentru eternitate:
La urma urmei, nu prea are rost să încerci să salvezi sufletele sau să cauţi
iluminarea ori salvarea dacă însăşi existenţa omenirii pe acest pămînt este
ameninţată de propriile ei activităţi.1
Mişcarea militantă şi mereu crescîndă Greenpeace se ocupă de o chestiune
foarte legitimă. Cu toate acestea, este o încercare de a aduce
156 Dave Hunt
pacea pe pămînt fără Prinţul Păcii. Dumnezeu i-a scos afară din grădina
Eden pe Adam şi Eva care se răzvrătiseră şi a păzit pomul vieţii cu sabia
învăpăiată a judecăţii Sale sfinte asupra păcatului. Cristos S-a lăsat
străpuns „de acea sabie" pentru noi şi a devenit „calea" spre viaţa care este
numai El şi pe care numai El o poate da. Mişcările ecologiste, oricît de
onorabile ar fi, sunt încercări de a reface lumea într-un paradis pămîntesc
fără împăcarea cu Dumnezeu prin lucrarea răscumpărătoare a lui Cristos pe
cruce. Prinţul Philip este un exemplu tipic pentru numărul crescînd de
 144

„creştini" de nume care se întorc Ia păgînism ca rezultat al preocupărilor

lor ecologice. Deşi soţia sa, regina Elisabeta II, este capul bisericii
anglicane, în acelaşi discurs ţinut la Clubul Presei Naţionale, prinţul a spus:
Este limpede acum că pragmatismul ecologic al aşa-numitelor religii
păgîne cum ar fi cea a indienilor americani, a polinezienilor, a aborigenilor
australieni a fost mult mai realist în sensul unei etici de conservare decît
filozofiile monoteiste mai intelectuale ale religiilor revelate.2
Ca urmare, interesul ecologic încurajează subtil respingerea Bibliei şi a
creştinismului. A vorbi de „spiritualitate" şi despre „libertatea religiei" este
la modă. Dar cei care predică toleranţa nu tolerează să se vorbească despre
faptul că Isus Cristos ca Mîntuitor al păcătoşilor este singura speranţă a
omenirii. Toate religiile trebuie să se unească împreună într-o
„spiritualitate" generică şi păgînă pentru a salva planeta. Şeful Agenţiei de
Protecţie a Mediului, William K. Reilly, care îşi zice un „catolic irlandez
pur", propune o „viziune spirituală" a conservării.3 „Spiritual" ar putea
însemna hinduism, budism, vrăjitorie, islamism - sau ar putea nici să nu
aibă de a face cu religia. Cineva ar putea avea o experienţă „spirituală" la
un concert rock sau la operă, ori într-o experienţă intens halucinatorie
provocată de luarea unui drog psihedelic precum LSD. Uşa este deschisă -
pentru orice, cu excepţia creştinismului evanghelic.
în discursul său la Forumul Global de la Moscova al Liderilor Spirituali şi
Parlamentari asupra Supravieţuirii Omenirii, Mihail Gorbaciov a numit
conferinţa „un pas major spre conştientizarea ecologică a omenirii". El a
stîrnit aplauzele delegaţilor atunci cînd s-a angajat „să oprim definitiv
testele nucleare dacă S.U.A. face la fel... [şi] să ne deschidem teritoriul
pentru inspecţie..."4 El a continuat apoi şi a cerut „o nouă atitudine
modernă faţă de Natură... [prin care] i se va da iarăşi omului sentimentul că
este o parte a Naturii".
Aceasta este din nou o încercare jalnică de a fugi de adevărata problemă.
Emblematicului nu este că nu se mai află în contact cu natura, ci că nu se
mai află în contact cu Dumnezeu^- de fapt el se află într-o stare de
răzvrătire împotriva Creatorului său» Dacă „Dumnezeul" care ne-a
plăsmuit este natura însăşi — dacă suntem pur şi simplu rezultatul forţelor
naturale care au făcut din noi ceea ce suntem -atunci indiferent ce-am fi
făcut ar fi natural şi n-ar putea fi considerat poluare sau exploatare a
 145

naturii. Natura nu se poluează sau exploatează pe sine. Orice ar face natura

şi creaturile ei este un „act natural" şi nu poate fi condamnat.
Dacă un cutremur de pămînt sau un val uriaş cauzează dispariţia unei
frumoase insule din Pacific, nu există nimic rău în asta, căci în natură nu
sunt legi morale. Nu este greşit ca un leu să ucidă o antilopă pentru prînz,
sau nişte paraziţi să distrugă hectare de pădure. Atunci de ce este greşit din
partea unui om să distrugă o pădure tropicală sau să deverseze mercur în
ocean, dacă este cu adevărat produsul natural al forţelor evoluţiei? N-ar fi
oricare acţiune a omului la fel de naturală ca şi acţiunile celorlalte creaturi?
N-ar fi mai greşit din partea fabricilor noastre să producă poluare decît din
partea unui vulcan să-şi scuipe cenuşa şi gazele otrăvitoare în aer.
Şi totuşi noi ştim că acţionăm contra naturii. Mai mult, conştiinţa noastră
este tulburată cu privire la aceasta. Lucrul acesta ar fi posibil numai dacă
natura nu este tot ce există, ci ea însăşi a fost creată de un Dumnezeu care
este separat şi distinct de univers şi care 1-a făcut pe om după imaginea Sa
şi faţă de Care omul este răspunzător de felul cum foloseşte sau abuzează
de restul creaţiei lui Dumnezeu. Nu există o altă explicaţie pentru
sentimentul că facem rău naturii şi pentru simţămîntul de vinovăţie care ne
apasă cînd o facem.
Videocaseta de publicitate a Forumului Global include clipuri ale
discursurilor maicii Tereza, ale lui Mihai Gorbaciov şi ale altor lideri
admiraţi. Arătînd extrase din cuvîntările diverşilor lideri internaţionali
prezenţi la Moscova, vorbitorul îl prezintă pe profesorul de astronomie şi
ştiinţe spaţiale al Universităţii Corneli, Cari Sagan, cu aceste cuvinte: „Cari
Sagan face să sune o coardă spirituală". Chiar asa? asta ar fi ceva foarte
uimitor pentru un om care este un materialist declarat! Iată ce a spus Sagan
şi a impresionat atît de mult ascultătorii din Moscova:
Ca oameni de ştiinţă, mulţi dintre noi am avut experienţe profunde de
veneraţie şi reverenţă înaintea universului. înţelegem că ceea ce ni se pare
sacru este mai mult decît probabil să fie tratat cu grijă şi respect. Aşa ar
trebui privită casa noastră planetară.
Este uimitor că unii creştini par foarte satisfăcuţi cînd un Cari Sagan face
să răsune o coardă spirituală - ca şi cum ar avea acum o credinţă comună
care-i uneşte, cînd în realitate sunt la fel de îndepărtaţi ca cerul de iad.
Sagan este un ateu. Folosirea de către el a termenului „sacru" este
 146

necinstită. Acest „mare preot al închinării la cosmos", care este un păgîn în

orice privinţă, a spus: „Dacă trebuie să ne închinăm unei puteri care este
mai mare decît noi înşine, n-ar fi ceva plin de sens să ne închinăm soarelui
şi stelelor?"5
Desigur că nu! Sagan exprimă neopanteismul ecoteologiei. Un alt
susţinător al acestei concepţii, profesorul Victor Ferkiss de la Universitatea
Georgetown, spune că „porneşte de la premiza că Universul este
Dumnezeu". Ca şi Sagan, el pare convins că această credinţă va „împiedica
exploatarea distrugătoare a universului".6 Chiar dacă ar putea s-o
împiedice, n-ar cîştiga prin aceasta nimic în veridicitate — dar cui îi mai
pasă de adevăr? în comparaţie cu criza ecologică care ne stă în faţă,
chestiunea adevărului pare abstractă şi nepractică.
Mai mult, a crede că universul este Dumnezeu n-ar împiedica exploatarea
mediului. Ba dimpotrivă, ar încuraja-o. Dacă universul este „Dumnezeu",
atunci fiecare dintre noi este parte din „Dumnezeu" şi nu poate produce
daune. Astfel, însuşi termenul „exploatarea universului" ar fi fără sens.
Sagan, Ferkiss şi alţii care le adoptă ideile reafirmă pur şi simplu vechiul
păgînism în termeni noi. Este şocant că atît de mulţi evanghelici implicaţi
în mişcarea ecologistă au părut să fie de acord cu formularea „venerarea
cosmosului", ca şi cum aceasta ar avea ceva în comun cu credinţa în
Dumnezeul Bibliei. Ei ar trebui să ştie că închinare la cosmos promovată
de Sagan este în totală opoziţie cu Dumnezeu şi este duşmanul de moarte al
Evangheliei.
în Romani 1, Pavel se ocupă în mod concret de această străveche
Ecologie şi Pace globală 159
pervertire a adevărului despre Dumnezeu care este revelat în creaţia Sa. Iar
El îi acuză de răzvrătire pe toţi cei care se închină creaţiei în locul
Creatorului ei. Nu există nici o diferenţă esenţială între un animist care se
pleacă înaintea unui stîlp sau a unei stînci pe care le vede însufleţite de un
spirit, un vrăjitor care se închină „Naturii, puternica Mamă a noastră a
tuturor" şi profesorii universitari care se închină atomului sau cosmosului
ca lui „Dumnezeu". Toţi sunt condamnaţi ca păgîni, fie antici, fie moderni,
fie că sunt neinstruiţi, fie că se bucură de prestigiu academic. Pavel a scris:
„Căci lucrurile invizibile ale lui [Dumnezeu] sunt văzute limpede de la
crearea lumii, fiind înţelese prin lucrurile care sunt făcute, anume puterea
 147

Lui eternă şi Dumnezeirea Lui, astfel că ei sunt fără scuză; pentru că, deşi
L-au cunoscut pe Dumnezeu [din creaţia Sa], nu L-au glorificat ca
Dumnezeu, nici nu I-au fost mulţumitori, ci au devenit deşerţi în
închipuirile lor, şi inima lor nebună s-a
întunecat.
Mărturisind despre ei înşişi că sunt înţelepţi, ei au devenit nebuni... care
au schimbat adevărul lui Dumnezeu într-o minciună, şi s-au închinat şi au
slujit creaturii [creaţiei] mai mult decît [în loc de] Creatorului..”.
(Romani 1:20-25).
Ceea ce vedem acum este o dispreţuire a Reformei şi o întoarcere spre o
orientare păgînă în relaţie cu natura. Acest lucru poate fi înveşmîntat
cîteodată în termenii creştini „vagi" ai romano-catolicismului pentru a-i
satisface pe cei care se consideră a fi creştini, dar care nu urmează Biblia.
Lucrul acesta face parte din remarcabila întoarcere la religia Romei, aflată
în curs de desfăşurare. Acest proces este încurajat şi mai mult prin
susţinerea pe faţă a păgînismului de către papă şi de către creştinii care se
alătură mişcării ecologice şi lucrează la salvarea planetei fără să declare în
mod deschis că singura speranţă pentru omenire este să se împace cu
Dumnezeu prin Isus Cristos.
Preocupările ecologilor sunt sincere. Totuşi, soluţiile lor umaniste şi
omagiul pe care-1 aduc „Naturii" sunt încercări de a fugi de răspunderea
faţă de Dumnezeul personal care i-a creat. în locul absoluturilor morale ale
lui Dumnezeu, cineva se poate atunci mîndri cu „toleranţa" despre care
Gorbaciov spune că este piatra de temelie a noii ordini mondiale. Dacă nu
suntem răspunzători faţă de un Dumnezeu personal, ci faţă de „Natură",
care nu cunoaşte legi morale, atunci putem justifica cu îngăduinţă
homosexualitatea, avortul, şi tot felul de imoralităţi, mîndrindu-ne totodată
că acţionăm „cu responsabilitate faţă de mediu". Pavel continuă în Romani
1 să spună lucrurilor pe nume:
„Şi cum n-au găsit de bine să-L păstreze pe Dumnezeu în cunoştinţa lor,
Dumnezeu i-a dat pradă unei minţi desfrînate... nelegiuirii, imoralităţii
sexuale, ticăloşiei, lăcomiei, răutăţii; plini de invidie, de ucidere, de
ceartă, de înşelăciune, de porniri rele; sunt şoptitori, bîrfitori, urîtori de
Dumnezeu, ranchiunoşi, mîndri, lăudăroşi, născocitori de rele,
neascultători de părinţi, fără înţelegere...” (Romani 1:28-31).
 148

Ce descriere exactă a lumii de azi! Da, suntem vinovaţi de poluarea

mediului nostru înconjurător şi suntem datori să corectăm acest rău. Totuşi,
mulţi din cei ce se află în fruntea cruciadei împotriva poluării mediului
pretind în acelaşi timp o mai mare „libertate" pentru a ne polua sufletele şi
minţile, şi pe cele ale copiilor noştri. Iar pentru a-şi linişti conştiinţa, ei fac
periodic uz de noua lozincă a „valorilor spirituale" pentru a arăta că nu sunt
împotriva „religiei" şi că îşi au normele lor.
Buletinul informativ al Forumului Global, Shared Vision (Viziune
comună), declară că „trebuie să ne amintim de originile noastre naturale şi
să învăţăm din nou cum să iubim şi să respectăm natura. Dragostea
părinţilor noştri eterni, Mama-Pămînt şi Tatăl-Cer, e atotcuprinzătoare..."
Respingerea lui Dumnezeu Tatăl şi a Fiului Său Isus Cristos nu putea fi
mai clar afirmată. Şi totuşi mulţi care se consideră creştini se alătură
mişcării „înapoi la natură" cu scopul de a-şi exprima solidaritatea
ecumenică cu toţi cei preocupaţi de bunăstarea planetei noastre.
în octombrie 1988, o întrunire tipică a ecologilor din toată America de
Nord a avut loc la Santa Cruz, California. întrunirea „a început cu o
rugăciune a băştinaşilor americani, mulţumind Bunicului Dumnezeu
,pentru toate lucrurile bune pe care le-ai aşezat pe Mama-Pămînt'". Printre
vorbitori era şi un „pastor baptist — un activist ecumenic pentru pace".
întîlnirea „s-a încheiat cu un ritual de ,dans în
Ecologie şi Pace globală 161
spirală' celebrînd pămîntul, condus de o binecunoscută scriitoare, activistă
şi ,vrăjitoare' feministă, Starhawk, de mult asociată cu preotul catolic
Matthew Fox la Holy Names College în Oakland, California.7
Folosind un limbaj panteist/New Age asemănător, Ioan Paul II a promovat
în numeroase cuvîntări un concept înrudit. în mesajul său de Ziua Mondială
a Păcii 1990 la „Sărbătoarea Sfintei Mame a lui Dumnezeu", papa a spus:
„Un univers armonios este un cosmos înzestrat cu integritate proprie şi
echilibru intern dinamic".8 Arhiepiscopul de Canterbury, Robert Runcie, a
găzduit în Catedrala Canterbury „Festivalul Canterbury al Credinţei şi
Mediului" avînd ca trăsătură caracteristică „rugăciune şi închinare în
comun... cu budişti, musulmani, baha'i, evrei, sikhi şi hinduşi". Acelaşi
amestec de păgînism şi „creştinism" pe care 1-a realizat Constantin este
acum renăscut ca pregătire pentru noul Constantin, Anticristul.
 149

Ecologia şi pacea sunt cele două mari preocupări care activează noua
unitate a tuturor religiilor. Nimic altceva nu mai contează. Convingerile
care se bazează pe o învăţătură nu mai au nici o importanţă. Aceasta a fost
concluzia Conferinţei Mondiale a Lucrătorilor Religioşi pentru Pace
Durabilă, Dezarmare şi Relaţii Juste între Naţiuni, ţinut în 1977 la
Moscova. Delegaţii au venit din peste 100 de ţări şi includeau „budişti şi
creştini, hinduşi, evrei şi musulmani, sikhi şi şintoişti, clerici şi laici,
profesori şi mari preoţi..." Declaraţia finală semnată de participanţii la
conferinţă includea următoarele:
Convingerile noastre religioase nu ne separă, căci noi am descoperit că
avem preocupări etice similare, iar în preocuparea noastră pentru
bunăstarea întregii omeniri am găsit un teren comun. Noi nu discutăm
despre deosebirile noastre doctrinare... [ci cum] să descoperim căi de a
lupta împreună pentru pace cu dreptate... Fie ca pacea să triumfe în
dreptate! Fie ca omenirea să poată înainta înspre dezvoltarea potenţialului
ei deplin! Fie ca omenirea să se unească în năzuinţa comună spre pace!9
Este uimitor că omenirea în căutarea ei după pace şi salvare ecologică este
gata nu numai să accepte o „spiritualitate" complet păgînă, ci şi să practice
formele ei cele mai rătăcite. Maharishi Mahesh Yogi pretinde că
practicarea de către mulţi adepţi din toată lumea a genului
162 Dave Hunt
său de yoga hindusă, pe care el o numeşte Meditaţia Transcendentală
(TM), aduce pace în lume. „Comunităţile ideale" ale păcii desăvîrşite sunt
întemeiate de mişcarea TM în toată lumea. Adepţii lui Maharishi atribuie
maestrului lor şi TM producerea transformărilor impresionante care au
străbătut Europa de Est şi încheierea Războiului Rece. Cine să spună că ei
se înşală? într-adevăr, au fost făcute aşa-zise verificări ştiinţifice ale
pretenţiilor lui Maharishi de către numeroşi şi renumiţi profesori
universitari şi oameni de ştiinţă.
Dacă milioane de oameni, dintre care mulţi foarte inteligenţi şi bine
pregătiţi, pot fi convinşi să creadă incredibilele pretenţii ale lui Maharishi,
atunci nu este greu să ne imaginăm lumea închinîndu-se lui Anticrist.
Mesia al Iui Satan, cu forţele lui supranaturale aparent nelimitate, va fi de
departe superior oricărui guru de astăzi.
Dalai Lama afirmă lucruri care nu sunt mai puţin extravagante decît cele
 150

ale lui Maharishi. Şi el promite pace globală prin practicarea genului său
propriu de yoga, care este asemănător cu TM, dar după părerea lui, mult
mai puternic. El poartă impozantul titlu de: „Divinitatea yoga budisto-
tantrico-tibetană". El promite să introducă pacea globală prin transformarea
omenirii în mici dumnezei capabili de a crea „iluzia" păcii. Asta e tot ce
este viaţa, spune el, o iluzie, şi este vorba doar să creezi una diferită de
iluzia răului faţă de care am fost cu toţii captivi atît de mult timp.
îl ia cineva în serios? Mass-media o face şi se poartă mai frumos cu el decît
cu George Bush sau Margaret Thatcher. Şi despre eforturile sale se
presupune că se află în spatele recentelor schimbări din Europa de Est.
Admiratorii lui Dalai Lama atribuie ritualurilor Kala-chakra pe care el le-a
condus în toată lumea meritul de a fi ajutat la crearea unei atmosfere
spirituale care a făcut posibilă recenta sfîşiere a Cortinei de Fier. Atît de
serios sunt luate misiunea de pace globală a lui Dalai Lama şi varianta sa
de yoga, şi atît de apreciat este el, încît i s-a decernat Premiul Nobel pentru
Pace la 5 octombrie 1989.
Papa loan Paul II îşi are propria sa teorie despre felul cum se va instaura
pacea globală - o teorie care nu mai ţine seama de Isus Crîstos şi care este
în fiecare amănunt la fel de bizară ca şi planurile de pace ale lui Maharishi
sau Dalai Lama, şi totuşi este luată în serios de sute de milioane de
romano-catolici. După cum am observat mai devreme, capul bisericii
romano-catolice este deplin convins că pacea globală va
Ecologie şi Pace globală 163
veni prin recitarea zilnică a mătăniilor şi triumful „Inimii Nepătate" a
apariţiei Măriei cunoscută ca „Doamna Noastră de la Fatima". în acelaşi
timp, papa nu condamnă alte religii, ci crede în interesul propriilor lui
scopuri că rugăciunile şi eforturile lor joacă un rol în procesul de vindecare
a planetei Pămînt.
Deoarece este un factor-cheie în întemeierea păcii mondiale, ecu-menismul
nu va mai putea fi oprit. Cei care-1 critică pe baza adevărului biblic vor
părea a fi oameni mărginiţi şi laşi. La urma urmei, după cum obiectează
prinţul Philip, nu are nici un sens, atunci cînd supravieţuirea speciei noastre
este în joc, să ne facem griji cu privire la cer sau la iad. Preocupările
ecologice şi nevoia de pace cu orice preţ devin în mod clar prioritare. Şi
cine se mai îngrijeşte de faptul că mesajul îngerilor de „pace pe pămînt"
 151

vestit la naşterea lui Isus şi-a pierdut adevăratul înţeles şi că ceea ce se

oferă acum este o înşelăciune care va conduce în cele din urmă la
distrugere?
Ce uimitor este că atîţia care vorbesc despre „valorile spirituale" nu vor să
recunoască faptul că omul e o fiinţă spirituală care continuă să trăiască
chiar şi cînd corpul său fizic e mort. Accentul e pus pe timp, pe cînd
eternitatea e neglijată; pe această viaţă, în timp ce viaţa viitoare, fie în cer,
fie în iad, e uitată. Am putea foarte bine să ne întrebăm, parafrazînd
cuvintele lui Cristos: „Ce folos va avea omul modern dacă cîştigă o lume
sănătoasă ecologic şi paşnică, dar îşi pierde sufletul?"
Ne putem mîngîia cu promisiunea lui Dumnezeu că şi deserturile
pămîntului vor „înflori ca un trandafir" atunci cînd Mesia al Său va
conduce din Ierusalim pentru 1000 de ani. Chiar şi mileniul va sfîrşi totuşi
în război atunci cînd mulţimile care s-au bucurat de binecuvîn-tările lui
Dumnezeu se vor răzvrăti şi vor căuta să răstoarne regatul Său. Speranţa
noastră ultimă este un univers complet nou şi fără păcat de fericire pură
pentru cei care îi permit lui Dumnezeu să-i pregătească pentru acel loc
făcîndu-i „creaţii noi în Cristos Isus".
Planul lui Satan e din punct de vedere intelectual mai acceptabil şi mai
atrăgător pentru mîndria omenească. în zilele care ne stau înainte vom fi cu
toţii chemaţi să colaborăm în alianţe promiţătoare pentru a făuri o nouă
lume edenică a egalităţii şi belşugului pentru toţi. Să fim atenţi să nu fim
înşelaţi în a ne alătura părţii rele pentru o cauză aparent bună.
14.
A fost Isus din Nazaret cu adevărat Cristosul?
LA ÎNTREBAREA, DE CE nu crede că Isus a fost Mesia, evreul obişnuit
va răspunde probabil: „Pentru că n-a adus pace". La suprafaţă, logica unei
asemenea poziţii pare incontestabilă. La urma urmei, profeţii evrei au
promis că Mesia va întemeia pe tot pămîntul un regat al păcii perfecte şi
durabile, iar Isus n-a reuşit să facă lucrul acesta. Cazul este închis. Să luăm,
de exemplu, profeţia lui Isaia pe care creştinii o citează de atîtea ori, mai
ales la Crăciun.
Creşterea domniei şi păcii lui nu va avea sfîrşit, pe tronul lui David şi în
regatul lui, pentru a-1 întări şi sprijini cu judecată şi cu dreptate de acum şi
pentru totdeauna. Zelul Domnului oştirilor va face aceasta (Isaia 9:7).
 152

Dumnezeu îi promisese lui David prin profetul Natan: „Eu voi ridica după
tine unul din urmaşii tăi... şi îi voi întări regatul pentru totdeauna..."
(2.Samuel 7:10-17). Mica adăugase mărturia lui: „Domnul va domni peste
ei pe muntele Sionului... pentru totdeauna" (Mica 4:7). îngerul Gabriel
confirmase aceste profeţii fecioarei Mariac „El va domni peste casa lui
Iacob pentru totdeauna, şi regatul Lui nu va avea sfîrşit" (Luca 1:33). Iată
alte cîteva exemple despre ceea ce au declarat profeţii cu o singură voce
privitor la venirea regatului lui Mesia:
Lupul şi mielul vor paşte împreună; iar leul va mînca paie ca boul... Nu se
va face nici o daună, nici o distrugere pe muntele Meu cel sfînt, zice
Domnul.
Bucuraţi-vâ cu Ierusalimul... Căci aşa vorbeşte Domnul: Iată, îmi voi
extinde pacea peste el ca un rău, şi gloria naţiunilor [va veni la el] ca un
şuvoi (Isaia 65:25; 66:10-12).
îi voi aduce înapoi pe captivii poporului Meu Israel... ei îl vor sluji pe
Domnul Dumnezeul lor şi pe regele lor David [Mesia], pe care-1 voi ridica
pentru ei... îi voi pedepsi pe toţi cei care-i asupresc... Cel care 1-a
împrăştiat pe Israel îl va aduna şi-1 va păzi, aşa cum îşi păzeşte păstorul
turma... Şi ei nu vor mai fi întristaţi (Ieremia 30: 3,9,20; 31:10,12).
Este evident că aceste profeţii n-au fost împlinite. Scepticii îşi justifică
necredinţa argumentînd: „Creştinismul există de aproape 2000 de ani, şi
încă nu avem pace, iar lumea este în încurcătură - de ce să cred atunci
mesajul ,pace pe pămînt' pe care creştinii îl etalează la fiecare Crăciun?"
Desigur, educaţia şi instrucţia au existat de mai mult timp, şi totuşi
majoritatea oamenilor încă nu este bine informată şi educată în ciuda
librăriilor pline cu sute de mii de cărţi. Mîntuirea lui Cristos nu este în mod
automat impusă omenirii: Ea trebuie crezută şi primită în mod individual
pentru a fi eficientă.'
Venirea lui Mesia ca să restabilească Israelul ca şi cap al naţiunilor şi să
inaugureze pacea mondială a fost marea speranţă a poporului evreu.
Profeţiile mesianice conţin totuşi unele contradicţii ciudate pe care liderii
religioşi ai Israelului nu le-au înţeles şi pe care majoritatea evreilor de
astăzi nu vor să le privească în faţă. De exemplu, Isaia a mai profeţit despre
Mesia: „El este dispreţuit şi respins... ca unul de care îţi ascunzi faţa... El a
fost luat din necaz şi din judecată... El a fost secerat din ţara celor vii;
 153

pentru vina poporului Meu a fost El lovit de moarte [ucis]" (Isaia 53:3,8).
Evreii au împlinit fără să vrea asemenea pasaje din Scriptură prin faptul că
L-au dat pe Isus să fie crucificat.
Dumnezeu 1-a ales pe Avraam, Isaac şi Iacob şi a intenţionat ca El însuşi
să-i conducă pe descendenţii lor. Israel urma să fie o teocraţie în sensul
deplin al cuvîntului, o demonstraţie vie a relaţiei pe care oamenii şi
naţiunile ar trebui să o aibă cu Dumnezeu. Astfel, cînd Israel a vrut un rege
ca şi celelalte naţiuni din jurul lui, Dumnezeu i-a spus lui Samuel: „Ei M-
au respins pe Mine ca să nu domnesc peste ei..." (1Samuel 8:7).
Ca urmare, Mesia, dacă voia să întemeieze adevăratul regat, trebuia să fie
Dumnezeu însuşi venit ca Om să domnească peste Israel, într-adevăr,
profeţii au afirmat cu claritate că Mesia va fi Dumnezeu coborît pe pămînt
prin naştere din fecioară ca să trăiască ca Om printre creaturile Sale: „O
fecioară va concepe şi va naşte' un fiu... Şi va fi numit Minunat, Consilier,
Dumnezeul puternic, Părintele etern..." (Isaia 7:14; 9:6). Rabinii n-au vrut
să creadă că Dumnezeu trebuia să devină Om ca să realizeze mîntuirea
noastră - aşa că L-au crucificat pe Isus pentru că a pretins că este
Dumnezeu. Şi cu siguranţă că Dumnezeu nu putea muri, aşa că moartea
Lui era dovada că Isus era un înşelător! Şi nici nu se putea ca un om mort
să domnească pe tronul lui David, aşa că rabinii au pretins de asemenea că
El nu putea să fi fost Mesia, pentru că nu-Şi întemeiase regatul. Cînd El a
înviat dintre cei morţi, ei au mituit gărzile ca să explice mormîntul gol
spunînd că discipolii Lui îi furaseră corpul în timp ce ei dormeau. Astăzi
înţelegem ceea ce n-au înţeles contemporanii Lui, dar profeţii au prevestit
în mod clar: că Mesia îşi va întemeia regatul Său de 1000 de ani la a doua
Sa venire.
Israel aştepta un Mesia aflat călare în fruntea unei armate cu o sabie
scînteietoare în mînă ca să-i învingă pe asupritorii romani. Nu exista
înţelegerea faptului că cel mai mare duşman era păcatul şi egoismul
personal, şi că misiunea lui Mesia era de a scăpa omenirea de o subjugare
morală şi spirituală. Faptul că toate sacrificiile de animale nu erau decît o
prefigurare a realităţii că Mesia trebuia să moară pentru păcatele lor a fost
un concept pe care Israelul de atunci nu-1 putea deloc înţelege.
Unii oameni sinceri au îndoieli, pentru că au auzit pe unii „învăţaţi"
declarînd că Noul Testament n-a fost scris de apostoli, ci de conducători
 154

zeloşi de biserică sute de ani mai tîrziu, astfel că mărturia lui privitor la
Isus din Nazaret este în cea mai mare parte născocită şi cu siguranţă că nu e
demnă de încredere. Totuşi, nu numai că faptele vorbesc împotriva acestui
lucru, dar aceste teze sunt ele însele o contradicţie. Este absurd să presupui
că cineva suficient de rău ca să comită o înşelăciune ar fi putut inventa un
Isus fictiv ale cărui cuvinte şi fapte au fost recunoscute chiar şi de critici că
au fost exemplul perfect de bunătate.
Ca fapt istoric, ştim că manuscrisele Noului Testament erau larg răspîndite
în Biserica primară înainte de sfîrşitul primului secol. în
A fost Isus din Nazaret cu adevărat Cristosul? 167
plus, ele conţin informaţii detaliate care puteau fi cunoscute numai de către
cineva care era în viaţă în momentul scrierii. De exemplu, Luca a scris:
Acum, în al cincisprezecelea an al domniei cezarului Tiberiu, Ponţiu Pilat
fiind guvernator al Iudeii, Irod fiind tetrarh al Galileii, şi fratele său Filip
tetrarh al Ituriei şi al regiunii Trahonitei, şi Lisania tetrarh al Abilenei, Ana
şi Caiafa fiind mari preoţi... (Luca 3:1,2).
Nimeni care s-ar fi dat drept Luca şi ar fi scris cu zeci de ani (dacă nu sute
de ani) mai tîrziu n-ar fi putut cunoaşte asemenea detalii, privind numele şi
locurile stăpînitorilor şi preoţilor. Numai prin descoperirile arheologice
moderne au fost verificate toate aceste date că sunt sută la sută exacte.
însăşi existenţa lui Ponţiu Pilat a fost negată de sceptici pînă de curînd,
cînd s-a descoperit prima dovadă arheologică că el a trăit. Nu, în ciuda a
ceea ce ar vrea criticii să credem, noi avem mai multe şi mai bune dovezi
că Isus din Nazaret a trăit, a murit şi a înviat, aşa cum relatează Noul
Testament, decît avem despre alte personaje istorice ca Iuliu Cezar sau
Alexandru cel Mare.
Să observăm marea deosebire între numărul copleşitor de mare de
manuscrise biblice vechi care sunt disponibile pentru studiu - şi numărul
foarte mic de manuscrise ale altor lucrări datînd din aceeaşi perioadă.
Pentru Cartea Mormon nu există nici o altă dovadă din vremea cînd a
apărut - numai exemplarul original al lui Joseph Smith „tradus" chipurile
de pe nişte „tăbliţe de aur" care au dispărut. Pentru Războiul Galic al lui
Cezar (58-50 î. Cr.) avem nouă sau zece manuscrise pe jumătate demne de
încredere, din care cel mai timpuriu este datat cam la 900 de ani după
Cezar. Din cele 142 de volume originale ale Istoriei Romane a lui Titus
 155

Livius (59 î. Cr. la 17 d. Cr.), numai 35 au supravieţuit, conţinute în circa

20 de manuscrise. Din cele 14 volume ale Istoriei lui Tacitus (100 d. Cr.)
supravieţuiesc numai 4 şi jumătate, pe cînd din cele 16 volume ale
Analelor sale, 10 se păstrează complet, iar două parţial, conţinute numai în
două manuscrise, unul din secolul 9, iar celălalt din secolul 11. Cît pentru
Istoria lui Tucidide şi Istoria lui Herodot (sec.5 î. Cr.) avem cam opt
manuscrise din fiecare.
Prin contrast, specialiştilor le stau la dispoziţie pentru studiu numărul
incredibil de 15.000 de manuscrise ale Bibliei! Iar exactitatea lor? Criticii
erau siguri că manuscrisul cărţii lui Isaia conţinut în sulurile de la Marea
Moartă (datînd cam din 125 î. Cr.) va fi foarte diferit de cel mai vechi
manuscris al cărţii lui Isaia de care dispuneau anterior şi care data
aproximativ din anul 900 d. Cr. Dar faimosul sul al cărţii lui Isaia expus
astăzi în Israel într-un muzeu construit special pentru el s-a dovedit a fi
aproape identic cu cel pe care-l aveam deja.
Întrebarea dacă Isus din Nazaret a fost sau nu Cristosul nu se pune datorită
vreunei lacune din Biblie, ci pentru că El n-a reuşit aparent să împlinească
tot ce au vestit profeţii mai dinainte. în realitate, numeroasele profeţii din
Vechiul Testament privitoare la venirea lui Mesia au fost în totalitate
împlinite literal de Isus din Nazaret, toate, în afară de una: El n-a întemeiat
regatul lui Israel şi pacea globală. Eşecul aparent le-a oferit celor care L-au
crucificat în cele din urmă o justificare aşa-zis biblică pentru fapta lor. El a
produs de asemenea multă confuzie şi deziluzie printre adepţii Săi.
Chiar şi loan Botezătorul, care fusese trimis de Dumnezeu să-1 pregătească
pe Israel pentru Mesia al său, a început să se îndoiască de faptul că Isus
putea fi Cel promis. Dezamăgit şi consternat, el şi-a trimis doi dintre
discipoli să-L întrebe: „Tu eşti Cel care trebuia să vină? Sau să aşteptăm pe
altul?" (Luca 7:20). întrebarea este uimitoare, dacă luăm în considerare
cine era loan şi dovezile copleşitoare pe care le primise deja că Isus era fără
îndoială Mesia cel promis al lui Israel.
„A fost un om trimis de Dumnezeu al cărui nume era loan". în felul acesta
îl prezintă cea de a patra Evanghelie pe cel pe care Isaia 1-a descris ca
premergătorul lui Mesia. „Vocea celui care strigă în deşert: pregătiţi calea
Domnului..." (Isaia 40:3). Ales de Dumnezeu pentru această onoare, loan
Botezătorul (aşa a promis îngerul Gabriel) va fi „plin de Spiritul Sfînt chiar
 156

din pîntecele mamei sale" (Luca 1:15). Şi într-adevăr: ca făt de şase luni
săltase în pîntecele Elisabetei (Luca 1:41) la sunetul vocii fecioarei Măria,
care venise să spună verişoarei sale că era „însărcinată de la Spiritul Sfînt"
(Matei 1:18).
Cunoscînd pe deplin cine era şi ce trebuia să facă, loan Botezătorul
începuse să-1 pregătească pe Israel pentru venirea lui Mesia prin pre-
dicarea pocăinţei şi botezarea în rîul Iordan a tuturor celor ce luau seama la
mesajul său. Fără a fi mistic, loan primise revelaţii concrete de la
Dumnezeu care s-au împlinit în cele din urmă înaintea ochilor lui ca o
experienţă vie:
A fost Isus din Nazaret cu adevărat Cristosul? 169
Cel care m-a trimis să botez cu apă, El mi-a spus: Cel asupra căruia vei
vedea Spiritul coborîndu-Se şi rămînînd peste El este Cel care botează cu
Spiritul Sfînt.
Şi eu am văzut şi am mărturisit că Acesta este Fiul lui Dumnezeu (loan
1:33,34).
După ce L-a botezat pe Isus, loan văzuse Spiritul coborîndu-Se ca un
porumbel ceresc şi rămînînd asupra lui Cristos ca împlinire a Cuvîntului lui
Dumnezeu. loan îşi pierduse cîţiva discipoli de-ai săi atunci cînd îi dirijase
cu fidelitate spre Isus şi declarase prin revelaţie divină: „Iată Mielul lui
Dumnezeu care înlătură păcatul lumii" (loan 1:29). Atunci cînd unii l-au
informat că numărul discipolilor săi se micşora, pe cînd cel al lui Cristos
creştea, loan replicase: „El trebuie să crească, dar eu să descresc" (loan
3:30).
Totuşi, acest profet ales ajunsese la punctul în care totul părea să nu mai
aibă sens: Oare acest Isus este cu adevărat Mesia? loan fusese arestat de
regele Irod, putrezea în închisoarea palatului şi era pe punctul de a-şi
pierde capul. Cum era cu putinţă să i se întîmple aşa ceva lui, mesagerul
special al lui Dumnezeu, care îl prezentase Israelului pe Mesia? Fusese
cumva păcălit? Dacă Isus era cu adevărat Cristos, împuternicit de
Dumnezeu sâ-Şi întemeieze regatul şi să domnească pe tronul lui David,
atunci cu siguranţă că el, loan, n-ar trebui să fie în închisoare!
Nu ştim cît timp se luptase loan ca să evite această concluzie chinuitoare.
Adevărul era zguduitor - dar ce dovadă în plus mai era nevoie că vărul său,
Isus, era un impostor bine intenţionat, dar auto-înşelat? într-o ultimă
 157

încercare de a-şi salva credinţa, loan a trimis doi din grupul său de discipoli
în scădere să-L examineze şi să-L chestioneze pe Isus. în prezenţa lor, Isus
a făcut multe minuni şi i-a trimis înapoi să-i spună lui loan ce văzuseră. Nu
ni se spune care a fost reacţia lui loan, dar trebuie să credem că Dumnezeu
l-a întărit în ora încercării sale.
întrebarea lui loan Botezătorul cerea un răspuns foarte concret: „Tu eşti
Cel care trebuia să vină?" N-ar fi fost de nici un folos pentru Isus să jure
solemn că El este Cristosul. Faptul că era sau nu Mesia care trebuia să vină
depindea numai de împlinirea de către El a profeţiilor mesianice. De aceea,
Isus Şi-a avertizat discipolii „să nu spună nimănui că El era Cristosul" pînă
cînd împlinise profeţiile şi înviase dintre cei morţi (Matei 16:20,21; 17:9).
Din nefericire, Ioan, deşi un om al lui Dumnezeu, n-a înţeles profeţiile
mesianice mai mult decît discipolii lui Cristos sau conducătorii religioşi ai
lui Israel. Şi aceeaşi confuzie cu privire la ceea ce au prevestit profeţii
domneşte şi astăzi, de data aceasta însă în legătură cu a doua venire a lui
Cristos. De aceea trebuie să ne ocupăm mai amănunţit cu această temă.
Sunt peste 300 de profeţii în Vechiul Testament care au prevestit venirea
lui Mesia al evreilor. Cam 200 sunt paralele, astfel că sunt de împlinit cam
100 de afirmaţii. Iată cîteva exemple reprezentative: faptul că va veni la un
timp anume (vezi următorul capitol); faptul că Se va naşte în Betleem
(Mica 5:2) dintr-o fecioară (Isaia 7:14) şi din spiţa genealogică a lui David
(Psalm 89:3,4,28-36); faptul că va intra călare pe un măgar în Ierusalim şi
că va fi aclamat ca Mesia (Zaharia 9:9); faptul că poporul Său îl va
respinge în cele din urmă (Isaia 53:3); faptul că unul din discipolii Săi îl va
trăda (Psalm 41:9; Zaharia 13:7) pentru 30 de monede de argint (Zaharia
11:12); faptul că va fi crucificat de către ne-evrei, în colaborare cu evrei
(Psalm 22:16); şi faptul că va învia (Psalm 16:10).
Cristos explicase în mod repetat celor doisprezece că trebuie să fie
crucificat şi să învie dintre cei morţi a treia zi. Totuşi, acest concept era atît
de opus ideii lor despre Mesia, că-i va învinge pe duşmanii lui Israel, încît
n-au putut accepta înţelesul simplu al cuvintelor Sale. Ei nu puteau înţelege
nici profeţiile aparent contradictorii. Afirmaţia lui Isaia că Mesia „a fost
secerat din ţara celor vii" (53:8) părea ireconciliabilă cu afirmaţia sa două
versete mai departe, că El va vedea urmaşi, iar zilele Lui vor fi lungite
(53:10). Trebuie că exista vreo interpretare secretă — dar le fusese teamă
 158

să-L întrebe pe Isus.

Un gînd îi obseda pe discipoli: anume că atunci cînd Cristos îşi va întemeia
regatul, ei vor domni cu El în mare glorie şi putere. Atît erau de absorbiţi
de perspectiva de a domni pe tronuri în Ierusalim, încît atunci cînd la
Ultima Cină Isus le-a făcut cunoscut cu tristeţe că unul dintre ei îl va trăda,
şi-au exprimat doar un scurt moment consternarea, ca apoi să revină la
controversa iscată între ei privitor la „care din ei să fie socotit cel mai
mare" (Luca 22:24).
Să ne imaginăm apoi şocul teribil suferit de aceşti prinţi în devenire cînd
Isus, aparent neputincios, a fost legat de mulţimea adusă de Iuda în grădina
Ghetsimane şi dus la judecată şi la moarte sigură! Acesta era Cel care
atunci cînd o furtună ameninţase să le scufunde barca, îmblînzise şi
adusese la tăcere cu un cuvînt vîntul şi valurile dezlănţuite, potolindu-le
imediat. Cu aceeaşi autoritate supremă poruncise El sănătate pentru
bolnavi, vedere pentru orbi, hrană pentru flămînzi - pînă şi mortul ieşise
din mormînt la porunca Sa. Ei fuseseră de multe ori martorii puterii Sale
miraculoase. Ce explicaţie posibilă putea exista acum pentru neputinţa Sa?
Părea a fi doar un singur răspuns la acea întrebare: Ei fuseseră cumva
înşelaţi de acest Nazarinean. Cum era posibil aşa ceva, ei nu-şi puteau
imagina - totuşi realitatea arestării Sale şi execuţia Sa inevitabilă ca
răufăcător vorbeau de la sine. Era exasperant să te gîndeşti că rabinii
avuseră dreptate tot timpul cînd îl acuzau că este un impostor. Era ultimul
lucru pe care ar fi vrut discipolii să-1 creadă, şi totuşi, dacă El ar fi fost
Mesia, nimeni n-ar fi putut pune mîna pe El.
Cînd L-au auzit spunînd cu tristeţe şi cu aparentă resemnare mulţimii care
venise să-L aresteze: „... Aceasta este ora voastră şi puterea întunericului"
(Luca 22:53), toată lumea lor s-a prăbuşit. Cei care doar cu puţin timp
înainte la Ultima Cină juraseră că mai degrabă vor muri decît să nege că
nu-L cunosc, au fugit sâ-şi scape viaţa şi L-au lăsat în voia soartei. Au
înţeles prea puţin că ei toţi - Iuda, soldaţii, mulţimea, ei înşişi şi autorităţile
romane şi evreieşti - împlineau ceea ce spuseseră profeţii. Pur şi simplu aşa
trebuia să se întîmple; şi precum puterile întunericului, tot aşa nici propriii
Săi discipoli nu-şi vor da seama că Satan va fi înfrînt pe cruce.
Afirmaţia lui Isus: „Aceasta este ora voastră şi puterea întunericului" a
marcat o schimbare completă în felul în care trebuia dusă bătălia
 159

împotriva'- lui Satan. Pînă atunci, nimeni nu putuse acţiona violent

împotriva lui Cristos sau a discipolilor Săi. Fariseii încercaseră deseori să-
L aresteze, dar El fusese totdeauna dincolo de puterea lor: „Atunci au
căutat să-L prindă; dar nimeni n-a pus mîna pe El, pentru că ora Lui încă
nu venise" (Ioan 7:30; Luca 4:30; Ioan 8:20; etc).
Acum venise în sfîrşit acea oră, şi El S-a supus violenţei lor. De acum
încolo, lui Satan şi acoliţilor săi li se va permite să-şi dezlănţuie răutatea.
Dar acelaşi lucru va fi de asemenea valabil de acum încolo pentru fiecare
om care devine creştin. Ura, ruşinea, respingerea, persecuţia şi martirajul
de care a suferit Domnul lor urmau să le suporte şi ei - dar discipolii Lui n-
au înţeles.
Aşa s-a întîmpiat că cei doi discipoli pe drumul către Emaus şi-au exprimat
deziluzia „privitor la Isus din Nazaret" „străinului" care trecea pe acolo şi
care li Se alăturase. „Noi credeam că El era Cel care ar fi trebuit să-1
răscumpere pe Israel" (Luca 24:21).» Completa spulberare a speranţei lor
se produsese atît de repede şi neaşteptat: „Marii preoţi şi conducătorii
noştri L-au dat să fie condamnat la moarte şi L-au crucificat" (Luca 24:20).
Atît de orbiţi erau de tristeţe şi de lipsă de pricepere, încît nu L-au
recunoscut pe Domnul lor înviat în timp ce mergea alături de ei. Deşi „nişte
femei" au pretins că văzuseră „o viziune de îngeri, care au spus că El este
viu" (Luca 24:23), aceasta era o consolare prea mică. Nu te poţi baza pe o
„viziune" fără dovezi solide care să o susţină. Petru şi Ioan făcuseră
investigaţii şi găsiseră mormîntul gol. Aceasta părea să fie lovitura finală.
Dacă şi corpul lipsea, nu mai puteau nici măcar să construiască un loc sfînt
peste rămăşiţele Lui.
Aşa că, datorită lipsei de înţelegere, întregul vis minunat cu Cel despre care
crezuseră că era Mesia care va lua tronul lui David şi-Şi va întemeia
regatul, cu ei domnind pe tronuri alături de El, se transformase într-un
coşmar. Toţi discipolii erau acum terorizaţi la gîndul că vor suferi aceeaşi
soartă teribilă ca a Lui. Ei nu aveau nici o idee despre ceea ce declaraseră
profeţii evrei: că El va fi „străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru
fărădelegile noastre" (Isaia 53:5), că El murea pentru păcatele lumii.
Este o ironie a sorţii că însăşi moartea pe care profeţii lor o prevestiseră şi
despre care înţelegem acum că a fost necesară pentru mîntuire a fost
„dovada" pentru contemporanii lui Cristos că El nu era Mîntuitorul! „Dacă
 160

Tu eşti Cristosul, salvează-Te pe Tine însuţi şi salvează-ne şi pe noi" (Luca

22:39) era provocarea aruncată Lui de către tîlharii care erau crucificaţi
lîngă El. Dacă El „S-ar fi salvat pe Sine însuşi", nimeni altcineva nu mai
putea fi salvat - dar ei nu au înţeles. „Dacă El este Regele lui Israel, să
coboare acum de pe cruce, şi noi vom crede în El" (Matei 27:42) era
batjocura liderilor religioşi care rînjeau sub corpul Său ridicat pe cruce şi
chinuit de durere.
Absenţa intervenţiei divine era convingătoare. Marii preoţi şi scribii
(cărturarii) reamintiseră tuturor celor care au venit să-L pri-
A fost Isus din Nazaret cu adevărat Cristosul? 173
vească cum moare în agonie: „S-a încrezut în Dumnezeu, să-L scape acum,
dacă-L doreşte, căci a zis: Sunt Fiul lui Dumnezeu" (Matei 27: 43). Nu a
fost strigătul Său nefericit chiar înainte de a muri: „Dumnezeul Meu,
Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?" (Marcu 15:34) o recunoaştere în
final că El nu era deloc slujitorul lui Dumnezeu, cu atît mai puţin Fiul Său?
Faptul că cerul a rămas ca arama după rugăciunea aceea jalnică părea o
dovadă mai mult decît suficientă că acest fost dulgher galileean fusese un
impostor.
Nu era logica aceasta incontestabilă şi puternic bazată pe Scriptură? La
urma urmei, profeţiile au arătat foarte clar că Mesia va reface tronul lui
David şi măreţia Israelului inaugurînd o epocă de aur a păcii pentru
întreaga lume. Isus din Nazaret eşuase complet. Nu adusese deloc pace. De
fapt, propriile Lui cuvinte, pe cînd discipolii deziluzionaţi se gîndeau
retrospectiv la ele, ar fi trebuit să-i avertizeze la momentul respectiv că El
nu era Mesia:
„Să nu credeţi că am venit să trimit pace pe pămînt; Eu am venit nu să
trimit pace, ci o sabie. Căci am venit să dezbin pe om de tatăl lui, pe fiică
de mama ei şi pe noră de soacra ei" (Matei 10:34,35). Propriile Lui cuvinte
păreau să-L condamne.
Departe de a aduce pacea, El adusese ceartă şi dezbinare între prieteni şi
chiar în familii. Iar în loc să ridice o armată care să elibereze Israelul de
sub jugul roman, aşa cum ar fi făcut cu siguranţă Mesia, acest impostor
blînd şi liniştit condusese o adunătură de nenorociţi alcătuită din foşti
pescari, perceptori (încasatori de taxe) şi prostituate prin ţară, predicînd
nonviolenţa. Pretinzînd că este Regele lui Israel, El stîrnise mînia Romei şi
 161

înrăutăţise şi mai mult lucrurile.

Pînă la urmă rabinii au scăpat de El. Ei, care simţiseră odinioară mustrări
de conştiinţă la predicile Sale tulburătoare despre dreptate, puteau acum să
se simtă uşuraţi. Odată ce Isus din Nazaret era mort, discipolii Săi
dezamăgiţi şi laşi s-au împrăştiat şi s-au ascuns. Acesta era sfîrşitul - aşa
credea toată lumea -, deşi în realitate era doar începutul. Totuşi, propriii Săi
discipoli n-au înţeles adevărul pînă cînd nu li S-a arătat viu „prin multe
dovezi de netăgăduit" (Fapte 1:3) după învierea Sa.
La rădăcina îndoielilor lui Ioan Botezătorul şi deziluziei discipolilor lui
Cristos erau nişte probleme care ne preocupă şi astăzi şi care sunt cauza
confuziei crescînde şi controversei în Biserică: Regatul (împărăţia) şi
crucea. Discipolii aveau o concepţie complet greşită despre cum şi cînd îşi
va întemeia Cristos regatul. Cît despre cruce, ei n-au înţeles-o deloc. Nu se
potrivea imaginii unui cuceritor puternic care-şi va distruge duşmanii şi va
stăpîni peste ei cu un toiag de fier (Psalm 2, etc). Faptul că Isus manifestase
o asemenea putere, făcînd tot felul de minuni, înviind chiar şi morţi nu se
împăca cu faptul că trebuise să fie apoi crucificat în aparentă slăbiciune.
Există astăzi în Biserică mulţi care încă nu ştiu bine modul şi timpul în care
Cristos îşi va întemeia regatul, şi nici nu acceptă faptul că tocmai crucea ar
trebui să caracterizeze viaţa creştină^ în schimb, ei cred că creştinii ar
trebui să stăpînească pămîntul. în definitiv, atunci cînd Cristos Şi-a
împuternicit discipolii după învierea Sa cu cuvintele: „Mergeţi în toată
lumea şi predicaţi Evanghelia" (Marcu 16:15), a declarat că „toată puterea
îmi este dată în cer şi pe pămînt" (Matei 28:18). De aceea, ca reprezentanţi
ai Lui, nu mai suntem obligaţi să întoarcem obrazul celălalt, ci să cucerim
lumea în Numele Lui. Se susţine acum în cercuri largi că sarcina Bisericii
este să pună stăpînire peste toate, de la învăţămîntul public şi mass-media,
pînă la puterea guvernamentală, ca să întemeiem regatul lui Cristos, în timp
ce El priveşte aprobator din cer. Că lucrurile nu stau aşa, se poate
demonstra cu uşurinţă din Scriptură.
Cînd Cristos S-a arătat viu discipolilor timp de 40 de zile după învierea Sa,
ei L-au întrebat: „Doamne, în acest timp vei reface regatul lui Israel?"
întrebarea dezvăluia ceea ce înţeleseseră ei: 1) că nu Biserica, ci Cristos
(„Tu vei reface") este Cel care îşi va întemeia personal regatul; 2) că El
nu-Şi preluase încă această sarcină, ci o va face cîndva în viitor; şi 3) că
 162

regatul avea de a face cu Israel, nu cu biserica. Dacă ar fi înţeles greşit

vreunul din aceste puncte, cu siguranţă că Isus Cristos i-ar fi corectat.
Faptul că n-a făcut-o este un motiv suficient pentru noi să adoptăm aceleaşi
trei convingeri fundamentale cu privire la regat. Cristos le-a spus pur şi
simplu că nu era treaba lor să ştie cînd Se va întoarce El ca să ia tronul lui
David şi să restabilească regatul pentru Israel - însă cu siguranţă că nu S-a
atins de convingerea lor că El va face întocmai aşa.
După învierea lui Cristos, discipolii Săi au fost în sfîrşit în stare să
înţeleagă că exista un singur mod de a armoniza contradicţiile profetice
despre Cel care va veni în slăbiciune, şi totuşi în putere, care va fi respins
şi ucis, totuşi care va domni pentru totdeauna. Era limpede că trebuiau să
fie două veniri! Cristos trebuia o dată să vină ca să moară pentru păcatele
noastre şi astfel să-Şi întemeieze Regatul în inimile adepţilor Săi - şi apoi,
după înălţarea la cer, va veni din nou ca să guverneze din Ierusalim lumea.
Cum puteau altfel să se împlinească toate profeţiile, inclusiv cele care au
prevestit respingerea, moartea şi învierea Lui?
Cînd Mesia a fost „secerat [adică ucis], dar nu pentru Sine [El a murit
pentru noi]" aşa cum a profeţit Daniel, aceasta n-a fost înfrîngere, aşa cum
credeau oponenţii Lui. în schimb, a fost mişcarea decisivă a lui Dumnezeu
în bătălia cosmică pentru tronul universului. Bătălia a fost de fapt purtată şi
cîştigată - Satan fiind învins - pe acea cruce în afara porţilor Ierusalimului
acum 1900 de ani. Ceea ce mai rămîne de făcut este să pună în aplicare
acea victorie în inima celor care-L urmează pe Cristos prin credinţa
acestora în El.
De ce crucea? Era ea cu adevărat necesară? în realitate, era singurul mod
prin care omenirea putea fi scăpată de judecata pe care o merita, şi singurul
mod în care Satan putea fi învins. Chiar dacă vom aprofunda mai încolo
această temă, este foarte important ca aici să intelegem că, în Cristos,
Dumnezeu însuşi a venit pe acest pămint ca platească preţul pentru păcat
cerut de propria Lui dreptate.
Orice păcat, oricît ar părea de mic în ochii noştri, este un delict împotriva
dreptăţii infinite a lui Dumnezeu, şi ca atare cere o pedeapsă infinită. Noi,
ca fiinţe finite, n-am putea-o plăti niciodată în întregime. Am trebui să fim
separaţi de Dumnezeu pentru totdeauna, avînd parte de pedeapsa eternă a
lui Satan. Dumnezeu, fiind infinit, putea plăti o asemenea pedeapsă, dar n-
 163

ar fi fost drept ca El s-o facă, deoarece El nu este un membru al rasei

noastre.
Prin urmare, în dragoste şi milă, Dumnezeu a devenit Om prin naşterea din
fecioară. Desigur că El n-a încetat să fie Dumnezeu, căci lucrul acesta ar fi
fost imposibil, şi nici nu va înceta vreodată să fie Om. Isus Cristos este
acum şi va fi totdeauna singurul Dumnezeu-Om; şi din cauza a ceea ce
este, El a fost în stare să plătească preţul cerut de propria Sa dreptate - un
preţ pe care noi nu l-am fi putut plăti niciodată. Plătind datoria în
întregime, El oferă iertare de păcate Şi viaţa eternă ca dar nemeritat al
harului Său oricui se va pocăi de păcatele sale şi va crede în El.
176 Dave Hunt
Dacă bătălia rezultată din răzvrătirea lui Satan ar fi fost dusă doar pe Bază
forţei brute, Dumnezeu l-ar fi distrus instantaneu pe. Satan. Dar lucrul
acesta n-ar fi servit scopului Său, întrucît lui Satan trebuia să i se îngăduie
să ispitească omenirea. Deoarece Dumnezeu ne iubeşte şi caută să ne
cîştige dragostea, era necesar să ni se dea ocazia de a alege ceea ce
credeam că este mai atrăgător, fie pe Dumnezeu şi binecuvîntările pe care
le oferă El, fie momelile prezentate de Satan. Faptul că Satan are ocazia de
a oferi o alternativă la ceea ce oferă Dumnezeu joacă un rol esenţial în
planul lui Dumnezeu pentru omenire.
Să presupunem că un rege îşi caută o mireasă printre femeile din ţara lui.
El întîmpină mai multe probleme. Nu doreşte ca femeia pe care şi-o alege
să se căsătorească cu el pentru poziţie, bogăţie sau putere - pentru darurile
pe care i le poate oferi - ci pentru că îl iubeşte. Prin urmare, el nu trebuie
să-i poruncească să se mărite cu el, deşi are autoritatea s-o facă. Mai mult,
ea trebuie să fie liberă să aleagă pe oricine altcineva ar dori. Dacă ea îl
iubeşte într-adevăr pe altul, atunci regele n-ar dori s-o constrîngă, căci dacă
ar fi obligată să-i fie soţie, totdeauna ar fi nemulţumită şi nefericită. Din
acelaşi motiv, Dumnezeu nu va obliga pe nimeni să-şi petreacă eternitatea
cu El. Lucrul acesta ar transforma cerul în iad şi l-ar umple cu oameni
nefericiţi şi ranchiunoşi. Inimile noastre trebuie să fie cîştigate.
Ce se întîmplă dacă regele spune femeii cu care doreşte să se însoare că
este liberă să aleagă pe oricine în locul lui — dar că apoi îi va alunga din
regatul lui pe toţi ceilalţi bărbaţi care i-ar putea fi rivali în cîştigarea
afecţiunii ei? N-ar fi corect şi ar face ca disputa pentru dragostea ei să fie o
 164

înşelătorie şi o ipocrizie. Satan este singurul mare rival în disputa pentru

afecţiunea omenirii. De aceea, el nu va fi alungat de Dumnezeu pînă la
finalul istoriei. Slujind scopurilor lui Dumnezeu de a cîştiga o mireasa
pentru Fiul Său, Satan va seduce biserica ecumenică mondială ca să devină
mireasa lui Anticrist. — Deşi simpatia lui Satan este o prefăcătorie, el are
totuşi putere, bogăţie, succes şi plăceri din belşug pe care să le ofere celor
ce vor să i se închine. Dumnezeu spune omenirii: „Dacă drumul lui Satan
este într-adevăr cel mai bun, dacă el are mai multă dragoste, bucurie, plă-
cere şi satisfacţie adevărată de oferit decît am Eu, atunci urmaţi-1 cu orice
chip". Psalmistul David, după ce a cîntărit ambele oferte şi a aflat adevărul,
a declarat:
A fost Isus din Nazaret cu adevărat Cristosul? 177
„îmi vei arăta cărarea vieţii. în prezenţa Ta este bucurie deplină; la dreapta
Ta sunt plăceri pentru totdeauna (Psalm 16:11).
Cum este cu a doua venire? Creştinii au făcut tot mereu greşeala de a fixa o
dată a întoarcerii lui Cristos. Noi nu credem că aşa ceva este posibil. Pe de
altă parte, profeţiile biblice ne oferă multe indicaţii privind timpul celei de
a doua veniri în raport cu alte evenimente, dintre care unele îşi fac deja
simţită prezenţa din viitor pe scena lumii contemporane.
15.
Semnele timpului
ESTE CEVA PALPITANT să ne amintim că, prin Daniel, Dumnezeu a
prevestit data exactă a intrării triumfale a lui Mesia în Ierusalim, care este
sărbătorită acum ca Duminica Palmierilor (Floriilor), un fapt la care ne-am
referit deja. Deşi nu ni s-a prevestit data exactă a naşterii lui Mesia, existau
criterii precise conţinute în profeţii pe baza cărora Israel să ştie cînd (şi
cînd nu) să-L aştepte. Acelaşi lucru este valabil şi pentru a doua Sa venire.
Am numit deja o serie de motive pe care le are generaţia noastră pentru a
aştepta împlinirea ei cît de curînd - motive pe care nici o altă generaţie
înaintea noastră nu le-a avut. Acum dorim să fim mai concreţi cu privire la
orarul sau programul acestui eveniment extraordinar şi iminent.
După cum am observat deja, este esenţial să facem deosebire între răpire şi
a doua venire. La răpire, Cristos nu vine pe pămînt, ci îşi ia în primire
mireasa, Biserica, care îl întîmpină în văzduh, şi apoi o duce în cer. A doua
venire are loc cam peste şapte ani, atunci cînd Cristos vine pe pămînt să-1
 165

înfrunte pe Anticrist şi armatele sale la Armaghedon şi să salveze Israelul.

El rămîne apoi aici ca să guverneze peste naţiunile de pe pămînt de pe
tronul lui David din Ierusalim timp de 1000 de ani.
Nu există nişte evenimente speciale care să preceadă răpirea, şi astfel nici
semne care să ne spună cînd se apropie, căci Biserica trebuie să-L aştepte
pe Cristos în orice clipă. Semnele sunt pentru Israel, ca să-i facă cunoscut
cînd este pe punctul de a avea loc a doua venire. Desigur, pe măsură ce se
acumulează semnele celei de a doua veniri, aşa cum se întîmplă astăzi, este
logic faptul că răpirea trebuie să aibă loc destul de curînd. Cu siguranţă că
este legitim să încercăm a înţelege cît de aproape am putea fi de a doua
venire a Domnului nostru prin examinarea evenimentelor actuale, dacă ele
sunt „semnele zilelor din urmă" despre care vorbeşte Biblia.
în primul rînd este de ajutor să vedem cum s-a raportat orarul primei veniri
a lui Cristos la alte evenimente-cheie. Putem atunci să înţelegem mai bine
nişte corelaţii de semne şi evenimente caracteristice celei de a doua veniri.
Pavel a scris: „Cînd a venit plinătatea timpului, Dumnezeu L-a trimis pe
Fiul Său..." (Galateni 4:4). El a putut să vină doar în acel timp într-un
anumit loc şi la un anumit popor, într-un moment favorabil din istoria lor şi
din istoria lumii.
Am văzut deja rolul jucat de Imperiul Roman în influenţarea locului
naşterii lui Isus şi în determinarea felului morţii Sale ca împlinire a
profeţiei. Şi am observat că aşa cum Imperiul Roman trebuia să fie în
existenţă la prima venire, tot aşa trebuie să fie prezent într-o formă
renăscută pentru a doua venire. Ce alte împrejurări au mai determinat
orarul primei veniri a lui Cristos?
Isaia a declarat că un premergător îl va precede pe Mesia strigînd:
„Pregătiţi calea Domnului" (Isaia 40:3). Prin urmare, n-avea rost ca Israel
să-L aştepte pe Mesia pînă cînd nu intra pe scenă acest mesager special
trimis de Dumnezeu ca să-I pregătească lui Mesia calea. Maleahi a
reconfirmat această profeţie (Maleahi 3:1), apoi a limitat punctul temporal
în care urma să apară Mesia: „Domnul, pe care-L căutaţi, va intra deodată
în templul Său..." (3:1). Cuvîntul Domnul, care a fost folosit şi de Isaia, era
o enigmă pentru rabini. Cum putea fi Mesia chiar Domnul însuşi, adică
Iehova (Iahve)?
Faptul că Mesia trebuia într-adevăr să fie Dumnezeu venit pe pămînt ca
 166

Om a fost foarte clar arătat de profeţi. Vorbind prin Maleahi, Dumnezeu a

zis: „El va pregăti calea înaintea Mea" - şi templul Lui era cel în care va
veni El dintr-odată. Alte profeţii erau la fel de clare, trebuie însă să amînăm
această temă pînă mai tîrziu.
Din cele spuse pînă acum, descoperim două condiţii care trebuiau să fie
împlinite pentru ca Israel să-L aştepte pe Mesia să apară. Ar fi fost o
nebunie să-L aştepte în vreun alt moment - şi lucrul acesta este valabil şi
pentru astăzi. Un factor era prezenţa mesagerului care trebuia să
pregătească terenul pentru venirea Lui, iar celălalt era prezenţa templului.
Afirmaţia clară a lui Maleahi că Mesia va veni „dintr-odată în templul Său"
însemna că era inutil să-L aştepte în timpul captivităţii babiloniene a lui
Israel. Templul nu exista în acel timp, fiind distrus de armata lui
Nebucadneţar. De aceea, cei care sperau că Mesia va veni să-1 scape pe
Israel în acele zile aşteptau în zadar. Trebuia ca mai întîi să fie reconstruit
templul, şi lucrul acesta nu s-a întîmplat decît pe vremea lui Ezra.
într-un mod la fel de evident, Mesia nu putea veni după ce templul
reconstruit fusese distrus de Titus în 70 d. Cr. Dacă n-ar fi venit pînă
atunci, era prea tîrziu, şi aşa este şi astăzi. Totuşi, familiile evreieşti pioase
lasă deseori un loc gol la masă atunci cînd mănîncă, mai ales de Paşte, în
caz că Ilie (Elia) ar apărea dintr-odată. Acest lucru pare a avea înţeles în
conformitate cu una din profeţiile lui Maleahi: „Iată, vi-1 voi trimite pe
profetul Ilie înainte de venirea zilei celei mari şi înfricoşate a Domnului"
(Maleahi 4:5), dar ei nu cunosc ce a spus Maleahi despre templu. Scaunul
gol pentru Ilie a fost şi mai este un gest prostesc şi zadarnic, căci n-a mai
existat un templu în care Mesia să „vină dintr-odată" în ultimii 1900 de ani.
Creştinii care cred că Ioan Botezătorul a fost „Ilie", premergătorul (Matei
17:10-13), şi că Isus din Nazaret a fost Mesia, sunt convinşi că Maleahi 3:1
s-a împlinit atunci cînd Cristos „a venit dintr-odată" în templul lui Irod din
Ierusalim chiar înaintea crucificării Sale. Prin alungarea bruscă a celor care
profanaseră Casa lui Dumnezeu cu schimbul lor de bani şi cu comerţul lor
nelegiuit, El a împlinit o altă profeţie: „Zelul pentru Casa Ta m-a mistuit pe
Mine" (Psalm 69:9), un verset care le-a trecut discipolilor spontan prin
minte (Ioan 2:17).
Multe profeţii biblice au o aplicaţie dublă. Dacă Maleahi 3:1 şi Psalmul
69:9 sunt din această categorie, atunci templul va trebui să fie reconstruit
 167

încă o dată înainte de a doua venire - şi va avea nevoie să fie curăţit încă o
dată de Mesia. Aşa se va şi întîmpla. întrebarea nu este dacă Israelul va
reconstrui templul, ci numai cînd o va face. Totuşi, în ciuda numeroaselor
pregătiri deja în curs de desfăşurare, orice discuţie în acest moment despre
acest subiect este speculativă. Există alte împrejurări despre care putem
spune cu mai mare siguranţă că precizează orarul celei de a doua veniri a
lui Cristos, şi spre acestea ne vom îndrepta atenţia.
Trebuie în primul rînd să luăm în considerare alţi factori implicaţi în orarul
primei veniri a lui Mesia. Binecuvîntîndu-şi fiii înainte de a muri, Iacob
(Israel) a făcut această profeţie uimitoare: „Sceptrul nu se va îndepărta din
Iuda, nici toiagul de domnie dintre picioarele lui, pînă va veni Silo; şi la El
[Silo, Mesia] va fi adunarea popoarelor" (Geneza 49:10). Prin anul 7 d. Cr.,
romanii au luat conducătorilor evrei dreptul de a pronunţa pedeapsa cu
moartea, lucru care a dus la moartea lui Cristos prin crucificare, nu prin
împroşcarea cu pietre, modul evreiesc de execuţie. Această privare de
autoritatea legală a fost actul final de înlăturare a sceptrului şi puterii
legislative din Iuda. Aşa ceva nu se întîmplase mai înainte, nici chiar în
timpul captivităţii babiloniene. în felul acesta, Mesia trebuia să Se nască
înainte de 7 d. Cr. şi să fie ucis după acest an, lucru care s-a întîmplat chiar
aşa cu privire la Isus.
Este clar din aceste cîteva profeţii (ar putea fi menţionate şi altele) că
Mesia trebuia să fi venit deja. Totuşi, Israelul îl aşteaptă încă, în mod vădit
dintr-o necunoaştere a Scripturilor. Pentru acei evrei religioşi care ştiu că
templul trebuie să fie la locul lui pentru Mesia este uşor să înţeleagă
importanţa reconstruirii lui. Totuşi, ei refuză să admită că El a venit deja şi
nu-şi dau seama că reconstruirea templului va ajuta la pregătirea terenului
pentru a doua Sa venire - şi de asemenea pentru apariţia lui Anticrist, căci
şi pentru el trebuie ca templul să fie la locul lui (2.Tesaloniceni 2:4).
Ne-am referit deja la cîteva din remarcabilele profeţii ale lui Daniel. El a
arătat clar că regatul lui Mesia va fi întemeiat în nişte împrejurări care nu
pot fi armonizate cu situaţia politică dominantă pe vremea primei veniri a
lui Cristos: „în zilele acestor regi, Dumnezeul cerurilor va întemeia un
regat care nu va fi distrus niciodată..." (Daniel 2:44). După cum ştim,
Daniel se referea la regii reprezentaţi de cele zece degete ale celui „de al
patrulea regat [mondial]" (2:40) ilustrate de statuia din visul lui
 168

Nebucadneţar pe care istoricii o recunosc ca fiind Imperiul Roman.

„Zilele acestor regi" nu sosiseră încă în timpul primei veniri a lui Cristos.
Imperiul nu era condus de zece regi (împăraţi), ci de Cezar din palatul său
de la Roma. Astfel, regatul davidic al lui Israel nu putea deci să fie
întemeiat în vremea în care Israel L-a respins pe Isus tocmai pentru că n-o
făcuse. Rabinii ar fi trebuit să ştie lucrul acesta, dar nu l-au ştiut. Totuşi, cei
zece regi vor domni într-o zi pe pămînt, cînd Cristos revine ca să-Şi
întemeieze „regatul care nu va fi distrus niciodată". Trebuie deci să existe
o a doua venire.
Faptul că Isus Cristos trebuie să vină din nou ca să domnească personal şi
vizibil din Ierusalim peste acest pămînt este la fel de fundamental ca istoria
naşterii lui Cristos. Am notat deja că îngerul Gabriel a spus fecioarei
Măria, cînd a anunţat-o că va da naştere lui Mesia:
El va fi mare şi va fi numit Fiul Celui Preaînalt; şi Domnul Dumnezeu îi va
da tronul tatălui Său David, şi va domni peste casa lui Iacob pentru
totdeauna, şi regatul Lui nu va avea sfîrşit (Luca 1:32, 33).
în fiecare an ni se reaminteşte această promisiune de către miile de coruri
ce cîntă pe tot pămîntul în această perioadă deosebită a anului nişte bucăţi
aşa de mişcătoare precum corul Halleluja din oratoriul Mesia de Handel.
Este evident că această domnie n-a fost întemeiată pe pămînt atunci cînd
Cristos a venit prima dată. Acest adevăr, după cum am văzut, a fost un
motiv major pentru care mulţi au refuzat atunci, şi încă refuză, să creadă că
Isus din Nazaret era Mesia.
Ca urmare, e limpede că dacă Cristos este cu adevărat Mesia al lui Israel,
aşa cum cred creştinii că este, atunci El trebuie să Se întoarcă pe pămînt ca
să împlinească aceste profeţii clare, fără echivoc. Numai atunci venirea lui
Mesia va fi împlinit promisiunea îngerilor: „Pace pe pămînt!" Totuşi, mulţi
din cei care se numesc creştini nu mai cred ceea ce cîntă în colinzile de
Crăciun. Pentru o parte însemnată a Bisericii de azi, promisiunea că Isus
Cristos Se va întoarce literal pe acest pămînt ca să domnească pe tronul lui
David a devenit o legendă frumoasă şi mult cîntată.
Deoarece Cristos şi Anticrist trebuie să se întîlnească faţă în faţă pe pămînt
într-un conflict final, venirea fiecăruia trebuie calculată pentru a-i aduce
împreună în acel eveniment culminant. De aceea, nu putem analiza
chestiunea orarului celei de a doua veniri a lui Cristos fără să dăm o atenţie
 169

deosebită apariţiei lui Anticrist. Arătarea lui Isus Cristos miresei Sale, lui
Israel şi lumii, precum şi arătarea paralelă a lui Anticrist sunt atît de
corelate între ele, încît nici una nu poate avea loc fără cealaltă. Nici nu pot
avea loc decît „la plinătatea vremii", atunci cînd scena lumii pe care va fi
jucată această dramă incredibilă este pe deplin pregătită cu recuzita, actorii
şi actriţele la locul lor.
Semnele timpului 183
Pavel a scris: „... Şi atunci se va arăta acel nelegiuit, pe care Domnul... îl va
distruge cu strălucirea venirii Lui" (2.Tesaloniceni 2:8). Este evident că
dacă un efect al celei de a doua veniri a lui Cristos va fi să-1 distrugă pe
Anticrist, atunci Cristos nu Se poate întoarce din nou pe pămînt în putere şi
glorie ca să domnească pe tronul lui David pînă cînd Anticrist nu-şi va fi
întemeiat mai întîi propriul lui regat mondial fals. Dar Anticristul nu se
poate arăta pînă cînd adevărata Biserică, Mireasa lui Cristos, n-a fost luată
de pe pămînt. Vom clarifica acest lucru pe paginile care urmează. Oricum,
vedem încă o dată că răpirea şi a doua venire sunt două evenimente
separate.
Ce să credem atunci despre învăţătura că Nero a fost Anticristul şi că
evenimentele profeţite de apostolul Ioan în cartea Apocalipsei au avut loc
deja? Această idee poate fi respinsă cu uşurinţă. Nu există nici o relatare
despre faptul că Isus Cristos S-a coborît vizibil din cer ca să-1 distrugă pe
Nero, totuşi Scriptura este foarte clară cînd afirmă că El va face aşa ca să-l
distrugă pe Anticrist. Nici un istoric n-a pretins încă faptul că nişte
evenimente ca cele descrise în versetele de mai jos legate de a doua venire
a lui Cristos ar fi avut deja loc fie în 70 d. Cr., fie altădată în trecut:
Căci după cum fulgerul iese de la răsărit şi străluceşte pînă la apus, tot aşa
va fi şi venirea Fiului omului (Matei 24:27). Şi îşi vor întoarce privirile
spre Mine, Cel pe care L-au străpuns [de moarte pe cruce] şi-L vor plînge
(Zaharia 12:10). Iată, El vine cu norii, şi orice ochi îl va vedea, şi cei care
L-au străpuns; şi toate triburile [seminţiile] de pe pămînt se vor jeli din
cauza Lui (Apocalipsa 1:7).
Numeroase pasaje cum ar fi Apocalipsa 13 arată clar că Anticrist va deţine
controlul lumii atunci cînd Se întoarce Cristos. Este nevoie de „strălucirea
venirii Lui [a lui Cristos]" pentru a-1 detrona pe acest conducător nelegiuit
al lumii. în consecinţă, cei care învaţă că acum suntem în mileniu, la
 170

sfîrşitul căruia Se va întoarce Cristos, sau că creştinii trebuie să preia

conducerea lumii înainte ca Cristos să poată veni, duc oamenii în rătăcire.
Cînd va veni Anticristul la putere? Dacă ne gîndim cîte evenimente au
trebuit să se împlinească la prima venire a lui Cristos, atunci nu vom fi
surprinşi că şi marele adversar al lui Cristos poate fi arătat numai într-un
punct temporal foarte precis şi în nişte împrejurări foarte precise. Pavel a
scris: „Acum ştiţi ce-1 reţine [împiedică] [pe Anticrist] să fie dezvăluit la
timpul lui..." (2.Tesaloniceni 2:6).
Este limpede că mai întîi trebuie să se petreacă un eveniment concret
pentru ca să poată apărea Anticristul. într-adevăr, lucrul acesta nu se poate
petrece pînă atunci - în privinţa aceasta nu există nici o îndoială. După cît
se pare, Pavel explicase deja prin învăţătură orală ce anume împiedica
venirea Anticristului la putere, înainte de a scrie a doua epistolă către
tesaloniceni, căci el le reaminteşte: „Acum ştiţi ce-1 reţine..."
E clar, din zilele lui Pavel pînă acum, că ceva concret 1-a împiedicat pe
Anticrist să se arate. Putea oare faptul că renaşterea Imperiului Roman încă
nu avusese loc, lucru care, cum am văzut, trebuie să aibă loc înainte ca
Anticristul să poată veni la putere, să fie piedica la care se referă Pavel?
Nu, căci el continuă şi spune: „... Pînă cel care-1 reţine acum va fi luat din
cale" (2.Tesaloniceni 2:7). Deci ceva (un eveniment), precum şi cineva (o
persoană) este ceea ce-1 împiedică pe Anticrist să se arate. Mai mult, cel
care-l „împiedică" trebuie „luat din cale", căci altfel Anticristul nu poate
înainta să-şi facă lucrarea cea rea. Pînă cînd nu s-a întîmplat lucrul acesta,
nu are rost să-1 aşteptăm concret pe Anticrist sau a doua venire a lui
Cristos.
Cine l-ar putea împiedica pe Anticrist să se dezvăluie? Trebuie să fie mai
puternic decît Satan, căci Anticristul vine „potrivit lucrării lui Satan cu
toată puterea" (2.Tesaloniceni 2:9). Cu siguranţă că numai Dumnezeu este
mai puternic decît Satan. De aceea, El este Cel care împiedică. Totuşi,
Dumnezeu n-ar putea acţiona singur, decît cu ajutorul altcuiva, căci El nu
poate fi „luat din cale". El este totdeauna prezent pretutindeni. Nici la
Cristos nu putea Pavel să se fi gîndit, pentru că El părăsise deja acest
pămînt, iar a doua venire nu are loc pînă ce Anticristul n-a fost dezvăluit.
Putea Pavel să se fi referit la puterea lui Dumnezeu care lucrează prin
vreun om special ales? Nu, căci Satan a fost împiedicat de a-1 aduce pe
 171

scenă pe Anticrist mai bine de 1900 de ani - o perioadă de timp care

depăşeşte cu mult durata de viaţă a unui om. Suntem forţaţi să
concluzionăm că „cel care-1 reţine" se referă la Dumnezeu acţionînd printr-
un corp colectiv neîntrerupt de credincioşi, Biserica,
care a rămas în existenţă de la Rusalii. Biserica este cea care trebuie „luată
din cale" pentru ca Anticrist să fie dezvăluit, la timpul său".
Pavel părea a face referire la răpire, acel eveniment incredibil unic
creştinismului, cînd Cristos îşi va lua instantaneu mireasa Sa, Biserica,
pentru a fi cu El în cer. Această ipoteză se potriveşte expresiei ştiţi, căci
Pavel explicase amănunţit credincioşilor din Tesaloniceni răpirea:
Căci Domnul însuşi va coborî din cer cu un strigăt, cu vocea arhanghelului
şi cu trompeta lui Dumnezeu; şi cei morţi în Cristos vor învia mai întîi;
apoi, noi cei vii care rămînem vom fi răpiţi împreună cu ei în nori ca să-L
întîmpinăm pe Domnul în văzduh, şi astfel vom fi pentru totdeauna cu
Domnul (l.Tesaloniceni 4:16,17).
Cristos promisese discipolilor Săi: „în Casa Tatălui Meu sunt multe
locuinţe... Mă duc să vă pregătesc un loc... [şi] Mă voi întoarce din nou, şi
vă voi lua la Mine, ca acolo unde sunt Eu să fiţi şi voi" (loan 14:2,3).
Aceasta a fost marea speranţă a primilor creştini. Filipenilor, Pavel le-a
scris: „Cetăţenia noastră este în ceruri, de unde îl şi aşteptăm pe
Mîntuitorul, pe Domnul Isus Cristos" (Filipeni 3:20). Lui Tit i-a scris:
„Aşteptînd acea speranţă binecuvîntată..." (Tit 2:13). Evrei 9:28 spune: „El
Se va arăta a doua oară, fără păcat, celor care-L aşteaptă pentru mîntuire".
în cazul unei răpiri posttribulaţioniste, Biserica ar trebui să-1 aştepte pe
Anticrist, care trebuia să apară mai întîi, nu pe Cristos.
Nu-1 „cauţi cu privirea" decît pe cel pe care-1 aştepţi să sosească din clipă
în clipă. Speranţa întoarcerii iminente a lui Cristos străbate tot Noul
Testament. Nu se poate nega că aceasta era aşteptarea Bisericii primare,
indiferent de felul cum doreşte cineva să interpreteze Biblia astăzi. Cînd
Pavel a enumerat motivele pentru care era încredinţat că tesalonicenii
deveniseră creştini adevăraţi, el a inclus, pe lîngă recunoaşterea faptului că
se întorseseră „la Dumnezeu de la idoli ca să-L slujească pe Dumnezeul viu
şi adevărat", şi faptul că ei îl «aşteptau din ceruri pe Fiul Său"
(l.Tesaloniceni 1:9,10). Acea aşteptare era considerată în zilele lui Pavel ca
unul din semnele caracteristice ale credinciosului adevărat.
 172

Că Biserica va fi răpită înainte sau după marea tribulaţie (necazul cel mare)
- sau numai la sfîrşitul mileniului - a fost de mult timp un motiv de
controversă aprinsă între creştini. Această chestiune poate fi abordată din
multe unghiuri de vedere. Nu avem timp să ne ocupăm cu majoritatea
argumentelor, şi nici nu este necesar. Motivele pentru care Biserica trebuie
luată de pe pămînt înainte ca Anticristul să apară vor fi prezentate în
capitolul următor.
Pe măsură ce evenimentele se grăbesc spre punctul culminant al istoriei,
importanţa înţelegerii şi luării în considerare a profeţiei devine clară. Dacă
Ioan Botezătorul, discipolii lui Cristos şi rabinii ar fi luat în seamă toate
profeţiile, nu s-ar fi aşteptat ca Isus Cristos să-Şi întemeieze regatul în
vremea lor. împrejurările încă nu se încadrau în timp. Cristos i-a mustrat pe
cei doi discipoli în drumul spre Emaus:
O, nepricepuţilor şi înceţi cu inima să credeţi tot ce-au spus profeţii; nu
trebuia oare să sufere Cristosul aceste lucruri şi să intre în gloria Sa?
Şi începînd de la Moise şi de la toţi profeţii, le-a explicat în toate
Scripturile lucrurile privitoare la El (Luca 24:25-27).
Mustrarea dată de Cristos acestor doi discipoli pare aspră, dar ne spune
cum îi priveşte El pe cei care nu iau în seamă „tot ce-au spus profeţii". El
ne-ar spune acelaşi lucru şi nouă celor de astăzi. Foarte puţini creştini au
sacrificat" timp şi au făcut efortul necesar pentru a înţelege şi a se
conforma tuturor profeţiilor care ne sunt date în Scriptură. Nu este de
mirare că atît de mulţi conducători bisericeşti din zilele noastre trec încă cu
vederea criteriile care dau informaţii atît de clare despre orarul corect al
revenirii lui Cristos.
în rezumat, datele pe care le-am luat în considerare par să indice că a doua
venire nu poate surveni pînă cînd nu au avut loc mai întîi cinci evenimente
asociate: 1) înşelăciune spirituală fără precedent în lume şi marea apostazie
în Biserică; 2) răpirea adevăraţilor credincioşi; 3) renaşterea Imperiului
Roman; 4) unirea tuturor religiilor ca să formeze un pseudo-creştinism şi
sub conducerea papei; şi 5) dezvăluirea lui Anticrist şi inaugurarea domniei
sale mondiale. Nu poate exista nici o îndoială că punctele 1), 3) şi 4), mai
sigur ca oricînd în istorie, sunt pe punctul de a se împlini. Răpirea trebuie
să fie foarte aproape.
Semnele timpului 187
 173

Mai rămîne o singură întrebare vitală şi dificilă. Ce le-ar putea determina

pe nişte naţiuni care azi sunt încă rivale să se unească într-un nou guvern
mondial, şi credinţele rivale să se unească împreună într-o nouă religie
mondială? Ce eveniment extraordinar ar putea să-i facă pe toţi locuitorii
pămîntului să se supună lui Anticrist ca dictator mondial - şi chiar să i se
închine? Există un singur răspuns, într-adevăr surprinzător, dar evident.
16.
El trebuie să vină de două ori!
MULŢI CREŞTINI CRED că un război devastator de proporţii globale va
fi mijlocul prin care o lume disperată se va supune conducerii Anticristului.
Unii scriitori sugerează chiar că răpirea va avea loc simultan cu un
holocaust nuclear, astfel ca lumea să presupună că creştinii dispăruţi sunt
printre victime şi astfel să nu bănuiască faptul că au fost luaţi în mod fizic
la cer. Acest scenariu ar deposeda totuşi răpirea de efectul ei cel mai
puternic, aşa cum vom vedea.
în plus, a sugera că al treilea război mondial va inaugura marea tribulaţie
(necazul cel mare) contrazice afirmaţia lui Pavel că ziua Domnului va veni
dintr-odată, atunci cînd lumea crede că a obţinut în sfîrşit pacea şi
siguranţa. Şi această ipoteză este lipsită de sens. Două războaie
înspăimîntătoare de proporţii globale care au costat zeci de milioane de
vieţi omeneşti nu l-au produs pe Anticrist; şi nici al treilea n-ar face-o. Ar
fi mult mai probabil că va mări tensiunile şi suspiciunile şi va lăsa lumea
mai divizată ca oricînd înainte, cu răni şi amărăciuni care ar putea necesita
ani sau generaţii pentru a se vindeca. Nu, pregătirea lumii pentru a-1 primi
pe Anticrist cu braţele deschise are nevoie de un eveniment cu adevărat
extraordinar. Să vedem care ar putea fi acesta.
Evenimentele fără precedent care au zguduit Europa de Est în 1989 au
demonstrat că, în ciuda schimbărilor rapide şi miraculoase care au avut loc,
opinia publică ştia încă ce vrea şi putea fi foarte greu de controlat.
Gorbaciov întîmpină încă multe provocări în programul său de perestroika.
în ciuda marii sale popularităţi ca unul care a făcut posibile noile libertăţi,
deznodămîntul atîrnă încă în balanţă acum cînd cartea de faţă este gata de
tipar.
189
în unele din ţările satelite cum ar fi Germania de Est şi Cehoslovacia,
 174

euforia libertăţii nou dobîndite s-a transformat curînd în dezamăgire.

Mulţimile înfuriate au ieşit din nou pe străzi cerînd alte revendicări noilor
regimuri pe care le salutaseră cu atîta frenezie doar cu cîteva zile mai
înainte. In România, în decurs de o săptămînă, oamenii demonstrau din nou
pe străzi, protestînd împotriva a ceea ce ei percepeau ca o trădare a
încrederii lor de către noii lideri. Această ţară ar putea avea încă o revoluţie
sîngeroasă dacă tendinţa actuală continuă. Aceste experienţe recente aduc
noi dovezi că va fi nevoie de ceva mult mai remarcabil decît ne putem noi
imagina pentru a determina lumea să se unească sub conducerea
Anticristului şi chiar să i se închine.
Oricare ar fi evenimentul care va aduce această transformare, trebuie să
cuprindă simultan întreaga rasă omenească, nu numai o ţară sau o regiune
anume. Anticristul va controla întreg pămîntul: „I s-a dat putere peste orice
trib, limbă şi naţiune. Şi toţi locuitorii pămîntului i se vor închina"
(Apocalipsa 13:7,8). Ce anume ar putea aduce omenirea - chiar şi
musulmani, evrei, hinduşi şi chinezi - în acest punct?
Există un asemenea eveniment ideal pentru efectuarea unei astfel de
alchimii impresionante cu efect fulgerător, şi anume răpirea. De fapt,
răpirea este singurul eveniment imaginabil care ar putea determina
întreaga lume să se unească sub un nou guvern mondial şi o nouă religie
mondială şi să se supună dintr-o dată conducerii Anticristului ca dictator
mondial. Iată un nou motiv convingător pentru care răpirea trebuie să
preceadă apariţia lui Anticrist şi marea tribulaţie. Să încercăm să ne
imaginăm acest eveniment incredibil.
Să ne închipuim vidul moral şi spiritual care ar rezulta dacă toţi cei care au
proclamat adevărul Evangheliei, care l-au trăit şi au fost astfel „sare şi
lumină" pentru lume, au fost dintr-odată luaţi de pe acest pămînt. Familii,
cartiere, şcoli, firme şi biserici ar rămîne fără nici o influenţă pentru Cristos
şi Dumnezeu. Spiritul lui Dumnezeu ar înceta să convingă conştiinţele
celor care deja îl respinseseră pe Cristos. Efectul unei asemenea suprimări
bruşte pe plan mondial a tuturor îngrădirilor morale este de neimaginat.
Umanismul are atunci posibilitatea nelimitată să dovedească că este în stare
să creeze condiţii de viaţă ideale.
190 Dave Hunt
El trebuie să vină de două ori! 191
 175

De aceeaşi amploare va fi şi impactul social şi politic al dispariţiei bruşte

de pe acest pămînt a multor milioane de oameni. Evenimentul în sine va fi
atît de neaşteptat, atît de universal şi atît de sinistru, încît efectul nimicitor
asupra stabilităţii emoţionale a supravieţuitorilor este imposibil chiar şi de
imaginat. Sute de milioane vor vedea personal îngrozitoarea şi neaşteptata
dispariţie a uneia sau mai multor persoane din anturajul lor şi nu le va veni
să-şi creadă ochilor. Efectul de a vedea cu propriii lor ochi ceea ce
socoteau că nu este posibil ar putea înnebuni milioane de oameni.
Chiar şi numai maşinile fără şoferi, avioanele fără piloţi vor provoca un
haos mondial şi vor declanşa o panică de proporţii necunoscute. Intervenţii
chirurgicale întrerupte, amvoane goale, vehicule de salvare lipsite de
echipaj, sisteme de comunicaţii distruse în număr mare, întreruperi în
circulaţia bunurilor şi serviciilor - viaţa aşa cum o ştim se va prăbuşi într-
un abis de haos şi o baie de sînge. Şocul, consternarea şi groaza provocată
de acest eveniment istoric global vor paraliza lumea. Orice explicaţie va
depăşi iniţial puterea de înţelegere şi chiar imaginaţia celor mai strălucite
minţi.
Teama în faţa unui fenomen necunoscut care s-ar putea repeta va cuprinde
lumea. A fost o răpire în masă? Ce forţă galactică s-a jucat cu omenirea?
Ce ar mai putea face această putere incredibilă şi aparent nemiloasă? Care
este soarta celor care au dispărut? Au fost duşi oare ca sclavi pe vreo
planetă îndepărtată? Sau au fost îndepărtaţi pur şi simplu din universul fizic
şi au încetat să mai existe? Cine va fi următoarea victimă?
Se vor ţine şedinţe de criză la toate nivelele administrative - în şcoli şi
universităţi, la nivelul de conducere al marilor concerne, în consiliile
orăşeneşti şi în parlamentele ţării, în cabinetul preşedintelui, în Pentagon şi
Kremlin. Şi peste tot vor lipsi membri. Naţiunile Unite nu vor fi în stare să
dea o explicaţie pentru cele întîmplate sau să conceapă un plan pentru a
împiedica o repetare.
Vor fi necesare luni de zile pentru a reinstaura ordinea în acest haos enorm.
Dezordinea şi încurcătura produsă în operaţiile financiare, bancare şi de
asigurări va fi aproape imposibil de descurcat. în multe cazuri, domenii
întregi de activitate din economie şi industrie vor fi paralizate prin
dispariţia operatorilor pe computere sofisticate şi la panouri de comandă
foarte importante din cadrul instalaţiilor.
 176

Ingineri şi oameni de ştiinţă avînd cunoştinţe şi calificări speciale vor lipsi

pretutindeni, şi nu va fi nimeni care să clarifice încurcăturile lăsate în urma
lor.
Distrugerea la scară globală va depăşi orice evaluare. Cele mai afectate vor
fi Statele Unite. Dacă şi numai un sfert din procentul de creştini născuţi din
nou indicat de sondajele de opinie este cu adevărat născut din nou, răpirea
va decima această ţară, un motiv posibil pentru care Statele Unite nu sunt
menţionate în profeţie. Creştinii mărturisitori deţin pretutindeni poziţii-
cheie. Dispariţia lor vor aduce Statele Unite pe marginea prăpastiei, ele
putînd fi luate sub aripa Europei occidentale, unde Biserica este în mare
măsură moartă şi de unde va lipsi o parte mult mai mică a societăţii.
Este posibil ca din China sau Africa să lipsească mai mulţi, dar cei
dispăruţi vor fi în majoritate muncitori simpli, ale căror rînduri pot fi
repede completate cu şomeri şi, la nevoie, cu studenţi şi soldaţi. în Rusia va
fi la fel, vor lipsi milioane, însă puţini care să deţină poziţii importante.
încă nu se ştie cîţi vor dispare din Israel, pe cînd în ţările musulmane,
hinduse şi budiste numărul va fi minim. Totuşi, întreaga omenire va
împărtăşi simţămîntul de pierdere irecuperabilă, de nedumerire şi de
consternare.
Răpirea este în mod clar singurul eveniment imaginabil care ar putea crea
panica mondială şi groaza, deznădejdea cumplită şi lipsa de speranţă care
ar putea determina omenirea să întîmpine cu bucurie un dictator mondial.
De fapt, acest lucru va părea rezultatul logic. Dispariţia neaşteptată în masă
a zeci de milioane de persoane din toată lumea îi va face aproape cu
siguranţă pe cei rămaşi din fiecare naţiune să simtă că aparţin unul altuia,
că au nevoie unul de altul, că au supravieţuit unui dezastru pustiitor cu
implicaţii cosmice. Se va crea spontan o unitate strînsă pe măsură ce lumea
va fi confruntată cu amplitudinea catastrofei.
La început nu va fi nici o explicaţie raţională sau ştiinţifică. Nici chiar celor
care au auzit cîndva despre răpirea Bisericii nu le va trece prin minte că s-a
putut întîmpla aşa ceva. Dumnezeu nu va permite să se cunoască adevărul.
Apoi, din haos va apărea Anticristul, un om cu toată puterea lui Satan, care
va face semne şi minuni, va prezenta o explicaţie „ştiinţifică" şi liniştitoare
pentru ceea ce s-a întîmplat, şi va veni cu un plan de salvare bine conceput
şi dătător de speranţe.
 177

192 Dave Hunt

. El trebuie să vină de două ori! 193
întreaga lume va fi dintr-odată victima unei iluzii copleşitoare trimisă de
Dumnezeu însuşi. Nu va mai fi nici o conştiinţă care să-i atragă pe oameni
înapoi de pe marginea prăpastiei pierzării. Asta nu înseamnă că omenirea
îşi va ieşi imediat din minţi în ce priveşte moralitatea. Nu, ci după cum
Satan a sedus-o pe Eva ridicîndu-i imaginea de sine, pentru ca să devină o
persoană mai bună, să devină chiar ca Dumnezeu, tot aşa el va seduce
întreaga lume:
Şi atunci va fi dezvăluit cel nelegiuit... a cărui venire este după lucrarea lui
Satan cu orice fapte puternice, semne şi minuni mincinoase, şi cu toată
înşelăciunea nedreptăţii pentru cei ce pier, pentru că n-au primit dragostea
de adevăr ca să poată fi mîntuiţi. Şi, din această cauză, Dumnezeu le va
trimite o puternică inducere în eroare, ca să creadă o minciună, astfel ca să
fie condamnaţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au avut plăcere în nedreptate
(2.Tesaloniceni 2:8-12).
Se pot face doar speculaţii cu privire la ce ipoteze va oferi Anticrist pentru
a explica dispariţia în masă. Există deja mai multe explicaţii în curs, oricare
din ele putînd fi acceptată atunci cînd are loc răpirea. Mulţi adepţi New
Age, de exemplu, aşteaptă dispariţia bruscă a zeci de milioane de oameni
de pe tot pămîntul. Aceasta va avea loc atunci cînd o parte destul de mare a
omenirii este gata să facă un salt într-o dimensiune mai înaltă a conştientei,
creînd prin aceasta o nouă specie: Homonoeticus. în vremea aceea, toţi cei
care nu sunt armonizaţi spiritual şi astfel nu sunt gata să participe la acest
salt evoluţionar istoric vor fi mutaţi instantaneu într-o dimensiune
metafizică unde să fie purificaţi înainte de a se putea reîntoarce pe pămînt.
Unii adepţi ai sectei UFO (OZN) au primit chipurile „revelaţii" referitor la
o iminentă dispariţie în masă. Ziua aceea vine în curînd, potrivit diverselor
„transmisiuni", atunci cînd extraterestrii care chipurile au adus odinioară
omenirea pe această planetă vor pune stăpînire pe planetă ca să împiedice
colapsul ecologic sau un holocaust nuclear, în vremea aceea, cînd „noua
ordine mondială" este impusă, toţi cei care nu doresc să i se supună vor fi
aduşi la bordul unei flote de OZN-uri. Aceşti rebeli vor fi duşi pe o planetă
de sclavi, unde minţile lor vor fi reprogramate înainte de a li se permite să
revină pe pămînt.
 178

La asemenea avînturi ale fanteziei 1-a condus pe om nebunia lui!

Liderii unei mişcări care se numeşte „World Instant of Cooperation" (un
timp al anului cînd sute de milioane de oameni din fiecare ţară se roagă,
cîntă şi meditează pentru pace) cred şi ei că o proporţie însemnată a
omenirii va trebui înlăturată cu scopul de a „curăţa" planeta. Deşi
„revelaţia" lor vorbeşte despre o înlăturare treptată a milioane de oameni pe
o perioadă de timp extinsă, o dispariţie instantanee ar îndeplini desigur
acelaşi obiectiv. Un lider din acea mişcare scrie:
Multe schimbări vor avea loc în curînd în lume... prin forţa naturii, pe
măsură ce aceasta caută prin lege să-şi recupereze planeta... Pentru a face
lucrul acesta, ea trebuie să elimine forţa energiei negative emanînd din
conştiinţa de rasă a omului care provoacă dezechilibrul... dacă mai mulţi
oameni ar ajunge mai înainte la un nivel mai înalt de conştientă, energia
spirituală ar fi corectat dezechilibrul, şi natura n-ar fi trebuit să ia problema
pe cont propriu... Natura va intra curînd în ciclul ei de curăţire. Cei care nu
vor să ia parte la schimbările de pe pămînt... vor fi înlăturaţi în timpul ur-
mătoarelor două decenii.1
Există creştini angajaţi activ în „evanghelizarea lumii" care cred că
Biserica ar trebui să cucerească lumea pentru Cristos şi care de asemenea
aşteaptă un exod brusc în masă. Totuşi, ei nu aşteaptă răpirea (Desigur,
adevăraţii creştini vor fi luaţi la răpire, fie că ei cred în ea, fie că nu cred).
Ei consideră că ceea ce a spus Isus: „Atunci vor fi doi pe cîmp; unul va fi
luat, iar celălalt va fi lăsat" (Matei 24:40) nu se referă la răpire, ci la
transferarea instantanee pentru judecată a „creştinilor carnali" care nu sunt
parte a „marii mişcări a lui Dumnezeu în zilele din urmă". Aceştia sunt cei
care împiedică binecuvîntările pentru Biserică, „pesimiştii" care cred în
răpire şi Armaghedon, pe care Domnul îi va înlătura dintr-odată, pentru ca
lucrarea Lui să poată înainta spre marea trezire, neîmpiedicată de
„negativismul" lor.
Pentru cei lăsaţi pe pămînt, există patru teorii diferite pentru explicarea
dispariţiei neaşteptate în masă a milioane de oameni. în mod semnificativ,
deşi sunt susţinute de grupuri diferite, toate au un factor comun: Cei
înlăturaţi sunt cei nevrednici! Cu siguranţă că cei care
194 Dave Hunt
rămîn se vor considera norocoşi că mai sunt încă pe pămînt, indiferent de
 179

explicaţia acceptată. Fiecare va fi foarte fericit să aibă numărul special al

lui Anticrist (probabil un microchip implantat) scris pe mînă sau pe frunte
ca garanţie a protecţiei faţă de vreo dispariţie viitoare.
Treptat, odată cu restabilirea ordinii şi continua desfăşurare a puterilor
incredibile ale lui Anticrist, oamenii încep iarăşi să fie mîndri de ei şi să se
simtă ca nişte favorizaţi de soartă. Va exista un acord unanim că ceea ce
părea a fi o calamitate universală a fost de fapt un eveniment favorabil, de
mare importanţă pentru evoluţia speciei umane. Cei necorespunzători au
fost eliminaţi, iar cei rămaşi vor fi tot mai conştienţi de faptul că în ei a
avut loc o misterioasă transformare interioară. O specie nouă şi superioară
adecvată unui destin mai înalt apare pe planeta Pămînt!
Va exista o emoţie crescîndă pe măsură ce se adînceşte înţelegerea faptului
că a răsărit o Nouă Eră - o eră de aur a oportunităţilor fără precedent, a
păcii şi cooperării internaţionale, aducînd prosperitate nelimitată pentru
rasa umană. Omenirea nu va mai fi divizată în naţiuni-state aflate în
competiţie şi facţiuni religioase aflate în ceartă, ci îşi va aduce aminte de
frăţia universală de mult timp uitată şi va fi unită odată pentru totdeauna în
scopul unic (şi în sfîrşit părînd realizabil) al transformării acestei lumi într-
un paradis. Visul lui Cari Sagan despre un pămînt căruia i se urează bun-
venit într-o comunitate intergalactică nu va mai părea un vis utopic.2
Bisericile vor fi pline pînă la refuz. Va fi o mare trezire a falsului
„creştinism" care îl va aclama pe Anticrist ca pe „Cristos", şi sub con-
ducerea căruia toate religiile se vor uni ca să formeze noua religie mondială
a închinării înaintea lui Anticrist. Apostazia despre care a spus Pavel că
trebuie să preceadă apariţia lui Anticrist (2.Tesaloniceni 2:3) şi care este
deja în curs de desfăşurare îşi va fi făcut lucrarea. înlăturarea bruscă prin
răpire a tuturor celor care încercaseră să pledeze cauza învăţăturii sănătoase
va fi lăsat în urmă o Biserică „creştină" apostată care, sub conducerea
papei, devine un refugiu pentru toate religiile.
Aici se vede din nou necesitatea răpirii pretribulaţioniste. Creştinii
adevăraţi l-ar demasca şi s-ar opune lui Anticrist, aşa că ei trebuie „luaţi
din cale" ca să-i permită lui şi adepţilor lui libertatea deplină de a-şi crea
utopia umanistă. Dumnezeu intenţionează să demonstreze întru totul
adevărul Evangheliei: că nu există nici o speranţă pentru omenire decît prin
mîntuirea care este oferită gratuit tuturor în Cristos Isus. Pentru a dovedi
 180

acest fapt, trebuie să li se dea lui Satan şi adepţilor lui de pe pămînt

oportunitatea deplină de a transforma lumea într-un paradis dacă pot.
„Dumnezeul acestei lumi" trebuie să conducă lumea pentru un timp prin
Anticrist - iar înlăturarea tuturor creştinilor adevăraţi este esenţială pentru
realizarea acestui obiectiv.
Adevăraţii creştini ar fi constrînşi de Spiritul Sfînt din ei - dacă ar fi
prezenţi în lume după venirea lui Anticrist la putere - să refuze semnul
bestiei (fiarei) sau să se închine imaginii ei. Ca rezultat, ar fi cu toţii ucişi.
Nu există nici o indicaţie că Dumnezeu îi protejează pe credincioşi în
timpul marii tribulaţii. Dimpotrivă, ni se spune limpede:
Şi i s-a dat [lui Anticrist] să facă război cu sfinţii şi să-i învingă... Şi el
[profetul fals] avea putere să... provoace moartea tuturor celor care nu vor
vrea să se închina imaginii bestiei... şi ca nimeni să nu poată cumpăra sau
vinde, decît cel care are semnul... bestiei... (Apocalipsa 13:7,15-18).
Cu siguranţă că Biserica, mireasa lui Cristos, trebuie să fi fost luată, căci
Anticristul n-ar putea face război cu ea şi s-o învingă pe cea despre care
Domnul nostru a zis: „Porţile iadului n-o vor învinge" (Matei 16:18).
Atunci cine sunt aceşti „sfinţi"? Ei pot fi doar cei care n-au ajuns sub
puternica inducere în eroare încît să creadă minciuna, pentru că mai înainte
n-au ascultat de Evanghelie şi au respins-o. Milioane de oameni vor crede
în Cristos în marea tribulaţie şi vor plăti cu viaţa noua lor credinţă. Ioan ne
spune:
După acestea am privit... [în cer] o mare mulţime, pe care n-o putea
număra nimeni, din orice naţiune, şi trib, şi popor, şi limbă... înaintea
tronului şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în haine albe... Aceştia sunt cei care
au venit din marea tribulaţie, şi şi-au spălat hainele şi le-au albit în sîngele
Mielului (Apocalipsa 7:9,14).
O răpire posttribulaţionistă cu greu ar fi o „speranţă binecuvîntată". De
fapt, ar fi un eveniment nesemnificativ, căci ar fi doar puţini creştini rămaşi
în viaţă sau chiar deloc ca să fie răpiţi în acel timp. Ar putea vreun creştin
care a primit semnul lui Anticrist pentru a supravieţui să fie răpit la sfîrşitul
marii tribulaţii? Desigur că nu. Biblia avertizează:
Dacă se închină cineva bestiei sau imaginii ei, şi îi primeşte semnul pe
frunte sau pe mînă, va bea şi el la fel din vinul mîniei lui Dumnezeu, care
este turnat neamestecat în paharul indignării Lui; şi el va fi chinuit cu foc şi
 181

sulf în [iad]... (Apocalipsa 14:9,10).

Ca urmare, răpirea pretribulaţionistă a Bisericii înlătură influenţa
moderatoare a lui Dumnezeu care operează prin milioane de creştini, şi
face posibil ca Anticristul să-şi dezvăluie identitatea şi să-şi urmeze
neîmpiedîcat programul de dominaţie mondială. De asemenea, răpirea
survenită acum mută Biserica de pe pămînt ca împlinire a promisiunii lui
Dumnezeu de a o păzi de mînia care va fi turnată peste cei nelegiuiţi
(l.Tesaloniceni 1:10; 5:9; Apocalipsa 3:10). în viziunea sa, Ioan a văzut ce
pustiiri de nedescris se vor petrece în mod supranatural: „Orice munte şi
insulă au fost mutate din locul lor". El a auzit vocea lui Dumnezeu
poruncind celor şapte îngeri să „verse pe pămînt cupele mîniei lui
Dumnezeu" (Apocalipsa 16:1). Mireasa Mielului (2.Corinteni 11:2; Efeseni
5:31-33) nu va fi prezentă să experimenteze mînia.
La fel cum Noe a fost luat de pe pămînt şi aşezat în arcă în siguranţă
înainte de potop, iar Lot a fost mutat din Sodoma pentru ca ea să fie
distrusă, tot aşa şi Biserica va fi luată de pe pămînt înainte ca judecata lui
Dumnezeu să vină peste el printr-o pustiire mondială fără precedent. Pavel
a amintit credincioşilor din Tesalonic:
Căci, cînd ei [cei nelegiuiţi] vor spune: Pace şi siguranţă, atunci o
distrugere neaşteptată va veni peste ei [nu peste noi]...
Dar voi, fraţilor [în contrast cu ei], nu sunteţi în întuneric pentru
ca ziua aceea să vă surprindă ca un hoţ...
Căci Dumnezeu nu ne-a destinat [pe noi, în contrast cu ei] la mî-
nie, ci să obţinem mîntuirea prin Domnul nostru Isus Cristos...
[Deci] odihniţi-vă cu noi, cînd Domnul Isus va fi dezvăluit din cer
cu îngerii săi puternici, într-o flacără de foc, răzbunîndu-Se pe cei ce
nu-L cunosc pe Dumnezeu, şi care nu ascultă de Evanghelia Domnului
nostru Isus Cristos... (l.Tesaloniceni 5:3,4,9; 2.Tesaloni-ceni 1:7,8,
sublinierea noastră).
Mulţi creştini, desigur, nu sunt de acord cu răpirea pretribulaţionistă,
ale cărei efecte tocmai le-am descris. Ei fac aşa pe motiv că în acest caz
Cristos ar trebui să Se întoarcă de două ori pe pămînt: o dată înainte
de marea tribulaţie ca să-Şi răpească Biserica, şi apoi din nou ca să-1
anihileze pe Anticrist şi forţele lui din jurul Ierusalimului şi să salveze
Israelul. „Unde se afirmă în Noul Testament că vor fi două veniri, sau
 182

chiar două faze ale celei de a doua veniri?" este întrebarea aparent
logică pusă de cei care resping ideea unei „răpiri secrete".
Răspunsul evident este să întrebăm la rîndul nostru: „Unde se declară
în Vechiul Testament că vor fi două veniri ale lui Mesia?" Nicăieri nu
se spune aşa ceva. Nici unul din profeţi n-a afirmat aşa tceva în ciuda
mulţimii prevestirilor lor... şi totuşi declaraţiile lor implică lucrul
acesta. După cum am văzut deja, este imposibil să se aşeze în acelaşi
cadru temporal toate declaraţiile profeţiilor despre Mesia: că El va fi
ucis, şi că totuşi va întemeia şi guverna un regat etern; că va fi respins
de Israel, şi totuşi că va domni pentru totdeauna pe tronul lui David.
Trebuia să existe două veniri. Nu exista nici un alt mod de a împăca
ceea ce altfel ar fi fost nişte profeţii absolut contradictorii.
Nu este surprinzător atunci că profeţiile Noului Testament referitoare
la a doua venire prezintă o problemă similară şi necesită o soluţie
similară. Pur şi simplu nu se poate contopi într-un singur eveniment şi
într-o singură perioadă de timp ceea ce spune Noul Testament despre
întoarcerea lui Cristos. Ştim, de exemplu, că trebuie să Se întoarcă ca
să îndeplinească două scopuri:
1) Să vină în întîmpinarea Bisericii, să se întîlnească cu ea în văzduh şi
să o ducă acasă în casa Tatălui Său cu „multe locuinţe", şi 2) să vină în
mod vizibil pe pămînt în putere şi glorie ca să-1 distrugă pe Anticrist,
să oprească distrugerea la Armaghedon, să salveze pe supravieţuitorii
din Israel şi să înfiinţeze regatul Său milenar. Cele două obiective sunt
atît de diferite, încît nu pot fi atinse printr-o singură acţiune.
198 Dave Hunt
El trebuie să vină de două ori! 199
în plus, mai multe pasaje din Scriptură se referă la aceste mari evenimente
ca şi cum nu ar fi parte componentă a aceleiaşi întîmplări. Pavel scrie:
„Acum vă rugăm, fraţilor, în ce priveşte venirea Domnului nostru Isus
Cristos şi în ce priveşte strîngerea noastră împreună cu El" (2.Tesaloniceni
2:1). Sună ca şi cum venirea ar fi distinctă de strîngerea noastră împreună
cu El. Cu siguranţă că venirea lui Cristos pe pămînt în putere şi glorie ca
să-i pedepsească pe cei nelegiuiţi nu este acelaşi eveniment ca strîngerea de
către El a creştinilor în văzduh pentru ca să-i ducă acasă la răsplata
cerească.
 183

O venire este pentru Israel, cealaltă pentru Biserică. Aceste două

evenimente nu au nimic în comun şi cu greu ar putea avea loc în acelaşi
timp. Pavel se referă la unul ca la „glorioasa apariţie", şi la celălalt ca la
„acea speranţă binecuvîntată" (Tit 2:13). Unul este manifestarea vizibilă a
puterii şi gloriei Sale în judecată asupra lumii, iar celălalt este ducerea
miresei Sale la nunta cerească şi la „luna de miere" într-o răpire secretă
ascunsă intenţionat de cei necredincioşi.
Venirea lui Cristos pe pămînt pentru „a sta în ziua aceea pe muntele
Măslinilor" (Zaharia 14:4) cu greu este compatibilă cu promisiunea că noi
îl vom „întîmpina pe Domnul în văzduh, şi astfel vom fi pentru totdeauna
cu Domnul" (l.Tesaloniceni 4:17). Venirea Sa cu „zecile de mii de sfinţi ai
Săi ca să facă judecată împotriva tuturor [celor nelegiuiţi]" (Iuda 1:14,15)
cu greu ar putea fi acelaşi eveniment ca „morţii vor fi înviaţi în neputrezire,
iar noi vom fi schimbaţi" (l.Corinteni 15:52). Venirea Sa vizibilă în putere
şi mare glorie, ca fulgerul străbătînd cerul (Matei 24:27), atunci cînd „orice
ochi îl va vedea" (Apocalipsa 1:7), cu greu pare să descrie acelaşi lucru ca
atunci cînd zice: „Voi veni din nou şi vă voi primi la Mine, ca acolo unde
sunt Eu să fiţi şi voi" (Ioan 14:3).
Cristos aduce cu El la Armaghedon „armatele care erau în cer... îmbrăcate
în in fin, alb şi curat" (Apocalipsa 19:14). Deoarece nunta cerească are loc
mai devreme în acelaşi capitol, este clară implicaţia că mireasa Sa
„îmbrăcată în in fin, alb şi curat" (v.8), care"după aceea nu va mai fi
despărţită de El (şi astfel vom fi pentru totdeauna cu Domnul), este alături
de El în corpuri înviate întorcîndu-se cu El în triumf ca să domnească pe
pămînt.
Există şi alte motive pentru care trebuie să fie două veniri. Nu numai că
cele două însărcinări ale lui Cristos pentru care Se întoarce pe
pămînt sunt atît de deosebite, încît nu se încadrează într-un singur
eveniment, ci şi condiţiile predominante pe pămînt atunci cînd Se întoarce
El descriu limpede două perioade de timp diferite. Cristos a afirmat, de
exemplu, că venirea Lui va fi în timpul unei perioade de pace, prosperitate,
afaceri, plăceri - o vreme în care ultimul lucru la care se aşteaptă lumea
este judecata:
Dar aşa cum au fost zilele lui Noe, tot aşa va fi venirea Fiului omului.
Căci aşa cum în zilele dinainte de potop ei mîncau, beau, se căsătoreau şi
 184

erau date în căsătorie, pînă în ziua în care Noe a intrat în arcă, şi n-au ştiut
nimic pînă cînd a venit potopul şi i-a luat pe toţi, tot aşa va fi şi venirea
Fiului omului (Matei 24:37-39).
Isus cu greu putea să descrie a doua Sa venire la sfîrşitul marii tribulaţii
după ce mînia lui Dumnezeu a adus distrugere, iar armatele lumii sunt în
mijlocul bătăliei de la Armaghedon. în vremea aceea nu „se va lucra la
cîmp" şi nu „se va măcina la moară" - ca şi cînd nu s-ar întîmpla nimic - şi
cu atît mai puţin va fi prezentă distracţia şi plăcerea caracteristică lumii
înainte de potop. El pare să descrie perioada pe care Pavel a avut-o în
minte cînd a scris: „Cînd vor spune: Pace şi siguranţă".
Judecata lui Dumnezeu era ultimul lucru pe care-1 aştepta lumea dinainte
de potop. Totuşi, în preajma celei de a doua veniri la Armaghedon, lumea
din zilele acelea va fi fost deja conştientă că judecata lui Dumnezeu este
turnată asupra ei şi va fi strigat „munţilor şi stîncilor: Cădeţi peste noi şi
ascundeţi-ne de... mînia Mielului" (Apocalipsa 6:16). Este limpede că
trebuie totuşi să fie două veniri. Şi încă n-am terminat cu argumentele care
sprijină acest punct de vedere.
Cristos vine într-o vreme cînd chiar şi creştinii sunt adînc adormiţi (Matei
25:5); şi totuşi vine cînd groaza şi distrugerea vor fi atît de mari, încît
nimeni nu va mai putea dormi: „Căci atunci va fi o tribulaţie mare, aşa cum
n-a fost de la începutul lumii pînă acum, şi nici nu va mai fi... îndată după
tribulaţie... îl vor vedea pe Fiul omului venind pe norii cerului cu putere şi
glorie mare" (Matei 24:21,29,30).
El ne avertizează că va veni atunci cînd condiţiile din lume ne vor face să
nu-L mai aşteptăm: „Căci Fiul omului va veni într-o oră în
200 Dave Hunt
care nu vă gîndiţi" (Matei 24:44). Totuşi, El vine cînd Anticristul deţine
controlul pe pămînt, şi toată viaţa pe această planetă este pe punctul de a fi
distrusă. Cu siguranţă că orice creştin de pe pămînt care are cîtuşi de puţin
idee despre profeţie va şti că Isus Cristos trebuie să intervină în acel
moment.
Cristos a avertizat: „Dacă acele zile [în timpul distrugerii] n-ar fi scurtate,
nici o carne n-ar fi salvată..." (Matei 24:22). Apoi El a promis că „de
dragul celor aleşi [Israel], acele zile vor fi scurtate" (versetul 22). Cum? Cu
siguranţă că numai prin venirea Sa pe acest pămînt în mod vizibil în putere
 185

şi glorie, aşa cum se descrie cîteva versete mai departe - şi aici precis că nu
este vorba despre răpire.
Aşa cum era imposibil de contopit într-un singur eveniment ceea ce a spus
Vechiul Testament despre venirea lui Mesia, tot aşa de imposibil este să
contopim într-un singur eveniment ceea ce spune Noul Testament despre
revenirea Sa. în acelaşi mod în care discipolii Săi au raţionat că era nevoie
să existe mai mult de o singură venire a lui Mesia, şi noi ne vedem obligaţi
să concluzionăm că trebuie totuşi să aibă loc două veniri ale lui Cristos.
Unii sugerează că Isus Cristos îşi duce Biserica ca să-L întîmpine în
văzduh, apoi o aduce imediat înapoi pe pămînt împreună cu El ca să
salveze Israelul şi să-i distrugă duşmanii. Aceasta pare cu greu a fi o
împlinire a promisiunii Sale de a-i lua pe ai Săi în casa Tatălui Său - şi nici
nu este felul în care un mire şi-ar trata mireasa. De ce Şi-ar lăsa Cristos
Mireasa pe pămînt în timpul marii tribulaţii ca să fie nimicită de Anticrist?
De ce să n-o ia la cer aşa cum indică Apocalipsa 19:7-10, pentru a petrece
împreună un timp de intimitate înainte de a o aduce înapoi pe pămînt să
domnească cu El timp de 1000 de ani? Răpirea pretribulaţionistă îi lasă
timp lui Cristos în cer pentru a Se ocupa de ai Săi, aşa cum declară
Scriptura: „Cu toţii trebuie să apărem înaintea scaunului de judecată al lui
Cristos, pentru ca fiecare să primească lucrurile făcute în corpul lui,
potrivit cu ceea ce a făcut, fie bine, fie rău" (2.Corinteni 5:10). întîlnirea cu
Cristos în văzduh şi întoarcerea imediată după Armaghedon nu corespunde
acestei afirmaţii.
Cu toate că au fost scrise cărţi întregi împotriva răpirii pretribulaţioniste,
nici un argument nu poate anula motivele majore pe care le-am adus în
apărarea ei: 1) Răpirea pretribulaţionistă este singurul eveniment
imaginabil care ar putea determina lumea să se unească sub conducerea
Anticristului şi să se închine înaintea lui - şi este evenimentul ideal pentru
o asemenea transformare; 2) răpirea pretribulaţionistă este esenţială
pentru înlăturarea influenţei moderatoare a Spiritului Sfînt care operează în
creştini, dînd astfel Anticristului mîna liberă pe care trebuie s-o aibă; şi 3)
răpirea pretribulaţionistă este necesară deoarece, aşa cum am arătat,
numai prin înlăturarea Bisericii pot fi împlinite cele două profeţii care altfel
ar fi într-o contradicţie ireconciliabilă: a) faptul că Anticristul va avea
putere deplină asupra tuturor locuitorilor pămîntului, inclusiv a „sfinţilor",
 186

şi îi va ucide pe toţi cei care refuză să i se închine, şi b) că porţile iadului

nu vor învinge Biserica.
Dispariţia în masă a milioane de oameni va fi împins lumea înspăimîntată
în braţele universalului „Cristos" al noii religii mondiale, care le va potoli
temerile şi va aduce ordine în haos. Această nouă credinţă nu va părea să
fie nemotivată, căci Anticristul va dovedi că el este Cristosul prin aceea că
va aduce pacea globală. Mîngîiată, liniştită, împăcată şi hotărîtă să fie
loială, lumea îşi va primi cu entuziasm „Salvatorul".
Israel şi musulmanii din Arabia 203
17.
Israel si musulmanii din Arabia
DISPARIŢIA NEAŞTEPTATĂ a multor milioane de oameni de pe tot
pămîntul, împreună cu manifestarea de către Anticrist a puterilor „divine",
ar putea face ca ateii, hinduşii, budiştii şi mai ales pse-udocreştinii să i se
închine şi să accepte noua religie mondială. Cu musulmanii însă este o altă
poveste. Ca şi hinduşii şi budiştii, lumea arabă nu va simţi mai deloc
urmările grave ale răpirii. Spre deosebire de religiile sincretiste, islamul nu
permite nici un compromis, iar un mare procent dintre adepţii lui sunt
extrem de fanatici în credinţa lor.
Alte îndoieli cu privire la loialitatea arabilor faţă de Anticrist (ca să nu mai
vorbim de faptul că sunt dispuşi să i se închine) ne vin dacă citim Daniel
9:27 şi Ezechiel 38:11. Mulţi cercetători ai profeţiei înţeleg textele că
Anticrist face un pact cu Israelul garantîndu-i siguranţă (un pact pe care-1
încalcă mai tîrziu pentru a conduce un atac cu toate forţele asupra
Israelului). Un asemenea aranjament, cît timp durează, va face din Anticrist
duşmanul arabilor. Cum ne-am putea atunci aştepta ca aproape un miliard
de musulmani să devină o parte a Imperiului Roman mondial renăscut?
Din nou vedem aici cîteva evoluţii remarcabile care au loc în lumea arabă,
în acest moment strategic din istorie, împreună cu incredibilele evoluţii din
Europa de Est. Asemănările sunt izbitoare. S-a dat multă atenţie Cortinei
de Fier şi de Bambus ale comunismului. Cunoaşterea pe plan mondial a
erorilor şi terorilor acelui sistem a contribuit la prăbuşirea sa. în acelaşi
timp însă s-a dat foarte puţină atenţie nu mai puţin extremului şi crudului
zid pe care islamul 1-a ridicat în jurul ţărilor arabe. Totuşi, recentele
evoluţii din Orientul Mijlociu, în special de la invazia irakiană în Kuweit,
 187

aduc schimbări semnificative.

Evenimentele recente determină lumea să dea atenţie în final Cortinei
Islamice. în spatele acelui zid de prejudecăţi este interzisă orice religie în
afară de islam. Cei convertiţi la creştinism nu numai că au fost închişi
pentru că au părăsit islamul, dar au fost şi ucişi în număr mare în Turcia,
Afganistan, Pakistan şi multe alte ţări islamice, deseori chiar de membrii
propriilor lor familii. Libertatea presei, a cuvîntului şi a întrunirii, împreună
cu libertatea religioasă şi importul de Biblii şi literatură creştină a fost
încălcată în spatele Cortinei Islamice la fel ca în spatele Cortinei de Fier.
Presiunea an de an a opiniei publice internaţionale şi cunoaşterea lumii
exterioare obţinută prin programele internaţionale de radio şi televiziune au
jucat un rol important în prăbuşirea comunismului în Europa de Est. Nu
mai era posibilă înşelarea cetăţenilor în a crede minciuna că economia lor
era mai bună decît cea a ţărilor occidentale, odată ce s-a putut face o
comparaţie vizibilă prin cunoaşterea Occidentului care a venit cu
televiziunea.
Cel mai important a fost totuşi faptul că sistemul pur şi simplu n-a produs
paradisul despre care s-a pretins că va rezulta din punerea în aplicare a
comunismului. Realitatea dură a experienţei zilnice care nu mai putea fi
negată a fost cea care în cele din urmă a zdrobit coloana vertebrală din
Europa de Est - şi la fel trebuie să se petreacă pretutindeni acolo unde acest
sistem mai deţine controlul. Este inevitabil ca aceeaşi deziluzie să apară în
ţările islamice. Există tot mai multe dovezi că acest lucru se petrece deja.
Islamul, care s-a aliat cu ţările comuniste împotriva Israelului, a creat
condiţii de viaţă asemănătoare celor din spatele Cortinei de Fier în fiecare
ţară arabă în care şi-a putut păstra controlul politic şi religios. Ca şi
marxismul, islamul n-a reuşit să producă societatea ideală pe care o
promisese. Astfel, multe ţări arabe de azi, în ciuda veniturilor anuale din
petrol de miliarde de dolari, rămîn printre cele mai primitive naţiuni din
lume, cu excepţia cîtorva oraşe mari modernizate. Nimeni nu poate nega
faptul că islamul a perpetuat un feudalism autocratic şi a împiedicat
democraţia, care este încă necunoscută în ţările islamice. Drepturile
cetăţeneşti, în special cele ale femeilor şi minorităţilor, sunt reprimate
sistematic, deseori cu cruzime şi în numele lui Âllah.
Ca şi în cazul comunismului, totalitarismul opresiv al islamului a
 188

204 Dave Huni

Israel şi musulmanii din Arabia 205
adus şi unele binecuvîntări morale. Ca şi Cortina de Fier şi de Bambus,
Cortina Islamică, deşi tolerează aparent în mare măsură homosexualitatea,
a putut împiedica pătrunderea a o mare parte din fenomenele de decădere a
lumii occidentale - avortul, răzvrătirea tinerilor, crima organizată,
drogurile, pornografia şi alte forme de imoralitate atît de nestăvilite în ţările
zis „creştine" ca Statele Unite. Trebuie totuşi să nu uităm un fapt
important: Imoralitatea din Occident este recunoscută ca fiind contrară
învăţăturilor Bibliei şi este practicată prin sfidarea lui Cristos mai degrabă
decît în Numele Lui, pe cînd în ţările islamice mult rău se datorează
Coranului însuşi şi este practicat în numele lui Allah şi în ascultare de
profetul său, Mahomed.
Nimeni nu cheamă la un război sfînt în Numele lui Cristos aşa cum se face
în numele lui Allah. Terorismul şi luarea de ostatici nu sunt făcute în
Numele lui Cristos, ci în numele lui Allah cu o conştiinţă curată. Cei din
IRA (Armata Republicană Irlandeză) nu pretind că sunt creştini, ci catolici
- şi precis că nu-şi pot justifica tacticile teroriste din învăţăturile lui Isus.
Cristos ne-a învăţat să ne iubim duşmanii, să ne întoarcem celălalt obraz, şi
El a căutat să cîştige inimile oamenilor cu iubirea Lui. în contrast,
Mohamed a învăţat că islamul ar trebui răspîndit prin forţă, iar cei ce refuză
să se supună ar trebui ucişi.
Multe din cele mai importante versete din Coran pledează pentru uciderea
apostaţilor şi a nemusulmanilor. Mahomed însuşi a condus 27 de invazii,
pretinzînd că Dumnezeu îi ordonase să răspîndească islamul cu tăişul
săbiei. Nu numai propriul clan al lui Mahomed, tribul Quraish, ci aproape
toată Persia şi Turcia, de exemplu, au devenit iniţial în felul acesta ţări
musulmane. Tribul Bani Qareza s-a predat lui Mahomed de bunăvoie,
lăsînd jos armele, iar Mahomed a ucis apoi sute de bărbaţi dintre ei şi a
împărţit femeile şi banii între el şi Saad Ibn Muaaz ca pradă de război.
Deşi Coranul nu afirmă explicit lucrul acesta, învăţătura de astăzi din islam
este că cei care mor luptînd în apărarea lui se duc direct în paradis. Această
credinţă a făcut ca armatele arabe să fie practic de neînvins. După moartea
lui Mahomed, ele au cucerit Persia, Turcia şi toată Africa de Nord, apoi au
trecut Mediterana ca să cucerească Spania, şi erau cît pe ce să cucerească
 189

toată Europa dacă n-ar fi fost învinşi în 732 d. Cr. în bătălia de la Tours,
Franţa. Aşa a fost dusă în
lume „ credinţa" islamului. Pentru ea era ori supunere faţă de Allah şi
învăţăturile profetului său, Mahomed, ori moartea. Aşa arată moştenirea
ruşinoasă a islamului în acele ţări pe care le controlează în prezent. La
musulmani este şi astăzi o datorie sfîntă faţă de religia lor să-i ucidă pe
creştini şi pe evrei.
Da, au existat cruciaţii, care au luptat contra invadatorilor arabi, dar ei au
făcut aşa în neascultare de Biblie. Inspiraţi de papa Urban II, participanţii
la Prima cruciadă s-au dus să recucerească „pentru Biserică" ţara care
aparţinuse lui Israel. Jefuind, violînd şi ucigînd în drumul lor, ei au
măcelărit toţi musulmanii şi evreii din Ierusalim cînd au cucerit acea
„cetate sfîntă" în numele bisericii romano-catolice. Ei acţionau în
contradicţie directă cu învăţăturile lui Isus, a cărui cruce pretindeau că o
poartă. Pentru a egala promisiunea islamului, că fiecare participant la
Războiul Sfînt va ajunge în paradis imediat după moarte, papa a dat
trupelor sale motivaţia la război prin aceea că le-a oferit o „indulgenţă
deplină care le absolvea toate pedepsele datorate păcatului... pentru cei care
vor cădea în război".1
Cu greu ar fi putut papii să contravină mai mult adevăratului creştinism ca
şi chemările la războaie sfinte din timpul Evului Mediu. Desigur că astăzi
nu s-ar mai face aşa ceva. Cu toate acestea, strigătul strident de Jihad este
încă auzit şi luat în seamă astăzi, pentru că este în perfectă armonie cu
islamul şi cu faptele profetului său, Mahomed. Este imposibil să înţelegem
situaţia actuală din Orientul Mijlociu, cu atît mai puţin să anticipăm
evoluţii viitoare din acea regiune, dacă nu luăm în seamă contextul religios
care domină şi motivează lumea arabă.
Nu avem timp să analizăm islamul în amănunţime, dar este importantă o
anumită înţelegere, mai ales în lumina faptului că este religia cu cea mai
înaltă rată de creştere din lume. Ea se răspîndeşte pretutindeni şi, indiferent
unde locuieşti sau călătoreşti, o întîlneşti peste tot. într-un articol intitulat
„Ce rol va juca religia în frămîntârile globale care apar", un jurnalist ne
aminteşte:
în Chicago, care era considerat odată inima Vestului Mijlociu din America,
există acum mai mulţi musulmani decît metodişti, mai mulţi budişti decît
 190

prezbiterieni şi mai mulţi hinduşi decît congregaţionalişti...

206 Dave Hunt
Israel şi musulmanii din Arabia 207
Tema „religie şi politică" nu prea este la modă, dar fără îndoială că există o
legătură.2
Există într-adevăr o legătură, şi nicăieri nu este mai vizibilă decît în
Orientul Mijlociu, unde islamul conduce forţele din spatele obiectivului
urmărit cu pasiune, acela de a şterge Israelul de pe hartă. Islamul înseamnă
predare lui Allah, Dumnezeul ale cărui revelaţii au fost chipurile dictate
profetului Mahomed şi consemnate în scripturile islamice, Coranul. Nu
este posibil să enumerăm numeroasele motive pentru care Coranul reflectă
mai degrabă propriile idei înguste ale lui Mahomed decît revelaţia eternă a
lui Dumnezeu. Totuşi, merită amintită o contradicţie majoră. în capitolele
sale de început, Coranul aprobă Vechiul Testament şi Evangheliile Noului
Testament ca fiind inspirate de Dumnezeu, face apel la autoritatea lor
pentru a da credibilitate revelaţiilor lui Mahomed şi încurajează ascultarea
de preceptele lor. De exemplu, Allah spune:
Noi [Allah] am revelat Legea, care conţine călăuzire şi lumină. După
standardele ei au fost judecaţi evreii de profeţii care s-au supus voii lui
Dumnezeu... căci lor le-a fost încredinţată păzirea Cărţii lui Dumnezeu...
Pe urmele paşilor lor L-am trimis pe Isus, fiul Măriei, confirmînd Tora,
care era în mîinile lor. Noi I-am trimis Evanghelia. în ea era călăuzire şi
lumină şi confirmarea legii care fusese înaintea Lui ca îndrumare şi
îndreptare pentru cei ce se tem de Dumnezeu... Posesorii Evangheliei să
judece prin ceea ce a revelat Dumnezeu în ea... Ţie [Mahomed] ţi-am
trimis scriptura [Coran] în adevăr, confirmînd scriptura [Biblia] care a fost
înaintea ei... (Sura 5:47-51).
Totuşi Coranul, după ce confirmă Biblia, o contrazice declarînd: că
Dumnezeu este mai degrabă o singură persoană decît un singur Dumnezeu
existînd etern în cele trei Persoane ale Tatălui, Fiului şi Spiritului Sfînt; că
Isus n-a murit pe cruce pentru păcatele noastre şi că n-a înviat; că mîntuirea
este prin fapte bune mai degrabă decît prin har, prin ceea ce a făcut
Dumnezeu pentru noi, etc. Singurul mod în care musulmanii pot împăca
contradicţiile evidente dintre Coran si Biblie este să declare că Biblia a fost
falsificată din zilele lui Mahomed. Faptul că aceasta este o acuzaţie falsă
 191

flagrantă e totuşi dovedit de multe manuscrise existente datînd din timpul

lui Mahomed şi înainte, care sunt identice cu Biblia care o avem azi.
Desigur, Biblia trebuie să fie discreditată în scopul susţinerii pretenţiei că
arabii, ca descendenţi ai lui Ismael, sunt adevăraţii moştenitori ai
promisiunilor lui Dumnezeu făcute lui Avraam. Coranul afirmă că Ismael,
nu Isaac a fost cel despre care i s-a spus lui Avraam să-1 aducă jertfă lui
Dumnezeu, şi că urmaşilor acestuia li s-a dat ţara Canaanului. Biblia afirmă
contrariul, însă Mahomed, după cît se pare, nu cunoştea acest fapt atunci
cînd a scris acea parte din Coran care aprobă Biblia. Unii arabi s-au stabilit
în Ţara Promisă, deşi cei mai mulţi dintre ei au fost împrăştiaţi în ţările
bogate în petrol din Orientul Mijlociu.
în 1948, în Palestina trăiau atît evrei, cît şi arabi. Sub mişcarea sionistă,
evreii încercaseră să se întoarcă în ţara străbunilor lor timp de multe
decenii, dar celor mai mulţi li se refuzase intrarea. îngrozite de uciderea a 6
milioane de evrei în lagărele naziste de exterminare, Naţiunile Unite au
votat împărţirea Palestinei în scopul creării unui mic stat evreu ca loc de
stabilire a supravieţuitorilor holocaustului lui Hitler. Arabilor palestinieni li
s-a dat restul Palestinei ca un stat al lor propriu. Cu toate acestea, arabii au
insistat că Allah le promisese totul lor si nu erau gata să tolereze existenţa
unui stat evreu.
încrezători în victorie, deoarece Allah le mai promisese că armatele
islamului vor învinge totdeauna(!), arabii au atacat evreii cu intenţia de a-i
arunca în marea Mediterană. Astfel a început războiul din 1948. Evreii au
fost forţaţi să lupte pentru supravieţuirea lor împotriva unei forţe mult
superioare ca număr de oameni şi echipament. Israelului i se alocase o fîşie
de pămînt de-a lungul mării atît de îngustă, încît era imposibil de apărat. în
consecinţă, ştiind că arabii vor ataca probabil din nou, Israelul şi-a extins
ca rezultat al victoriei hotarele în exterior spre poziţii care se puteau apăra
mai uşor.
Iordania a anexat ulterior restul Palestinei care fusese dată de către
Naţiunile Unite arabilor palestinieni. De atunci, refugiaţii palestinieni
arabi, în loc să fie integraţi în societatea din Iordania, Liban şi Siria, trăiesc
pînă astăzi în tabere de refugiaţi. Astfel, problema „palestiniană" a fost
ţinută vie înaintea lumii. Revendicarea este totdeauna ca Israelul să redea
palestinienilor propriul lor stat, şi niciodată ca Iordania să retrocedeze
 192

teritoriul pe care 1-a luat altădată.

întrucît forţele copleşitoare a şapte naţiuni arabe au fost înfrînte de mititelul
stat Israel, nou format în 1948, arabii n-au încetat să vestească cît îi ţinea
gura distrugerea Israelului, dorinţa de a-i arunca în mare pe fraţii lor
vitregi. Familia noastră nu poate uita niciodată vizita din Egipt în mai
1967, chiar înaintea izbucnirii Războiului de Şase Zile. Eram în Cairo cînd
preşedintele egiptean Abdul Nasser s-a întors din Moscova, unde fusese
distins cu Premiul Sovietic pentru Pace. Cînd a aterizat pe aeroport, acest
„om al păcii" a anunţat că războiul era iminent şi că israelienii vor fi
anihilaţi. Acest obiectiv încă îi obsedează pe arabi, deşi recent chiar şi nişte
terorişti ca Yasser Arafat, şeful Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei, a
făcut promisiuni de pe vîrful buzelor că vor permite existenţa unui Israel
mai mic, cu graniţe imposibil de apărat. Israelienii şi-au dat seama că
aceste declaraţii sunt doar praf în ochii lumii. Ei trăiesc sub ameninţarea
continuă a distrugerii totale dacă naţiunile arabe înconjurătoare vor fi
vreodată în stare să facă aşa ceva.
Dacă Israel ar fi fost lăsat în pace, niciodată nu şi-ar fi lărgit hotarele.
Arabii au cules rezultatele propriei lor uri şi lăcomii, care-i frustrează şi îi
înfurie tot mai mult. Extinderea graniţelor Israelului a avut loc doar ca un
rezultat al războaielor în care a fost forţat să lupte în scopul apărării
propriei sale existenţe. Temîndu-se tot mai mult de faptul că este înconjurat
de arabii care cheamă neîncetat la Războiul Sfînt (Jihad) pentru a-l anihila
şi care-l depăşeşte încă numeric cu 50 la 1 (la început procentul era şi mai
mare), micuţul Israel, victorios numai prin harul lui Dumnezeu, şi-a extins
graniţele cu fiecare război spre poziţii tot mai uşor de apărat.
Inălţimile Golan, de exemplu, au fost mult timp folosite de sirieni pentru
atacuri neprovocate ale franctirorilor şi atacuri cu rachete asupra aşezărilor
agricole (chibuţ-uri) israeliene din vale. In războiul de Yom Kippur din
1973, în timp ce egiptenii atacau simultan peste Sinai, sirienii au invadat
Israelul cu mii de tancuri peste înălţimile Golan. Israelienii, luaţi prin
surprindere şi doar cu un număr mic de tancuri şi oameni, au reuşit cu un
mare sacrificiu de vieţi omeneşti să-i alunge pe sirieni înapoi peste Golan şi
pe egipteni la Canalul Suez. De atunci, Israelul a retrocedat teritoriul pe
care îl luase de la Egipt printr-un tratat de pace cu acea ţară. Pe de altă
parte, în faţa ameninţării continue cu exterminarea din partea Siriei, care, la
 193

fel ca şi alte ţări islamice, refuză să-i recunoască chiar şi existenţa, Israelul
păstrează cu prudenţă înălţimile Golan pentru a preveni folosirea lor din
nou ca punct de hărţuire şi atac.
Cînd forţele Irakului au copleşit micul Kuweit lipsit de apărare, dar bogat
în petrol, numai acţiunea rapidă a Statelor Unite răspunzînd apelului urgent
pentru ajutor al Arabici Saudite 1-a împiedicat pe Saddam Hussein s-o
atace direct şi să cucerească şi acea ţară. Acest lucru a înfăptuit ceva care
anterior fusese de neimaginat: prezenţa „necredincioşilor" pe pămîntul
celei mai sfinte naţiuni islamice, între ale cărei graniţe sunt localizate atît
Mecca, cît şi Medina, cele mai sacre sanctuare ale islamului. Pentru prima
dată în istoria lor, Naţiunile Unite au răspuns aproape în unanimitate în a se
opune cu măsuri practice şi severe unei naţiuni agresoare, dînd speranţe
pentru „o nouă ordine mondială". Chiar mai uimitor a fost faptul că
majoritatea statelor arabe au trecut de partea O.N.U. împotriva vecinei lor
islamice.
A existat totuşi o revendicare a lui Hussein care a prezentat un interes
pentru cei mai mulţi arabi: ca orice retragere a forţelor sale din Kuweit să
fie condiţionată de o retragere similară a Israelului din Palestina „ocupată".
în conferinţa lor de presă comună din Helsinki, Bush şi Gorbaciov au avut
păreri diferite asupra acestui punct. Bush, în mod corect, „n-a văzut nici o
legătură între disputa arabo-israeliană şi criza din Golf". Cucerirea
Kuweitului de către Hussein era un act de agresiune neprovocată, pe cînd
Israelul ocupă teritorii pe care a fost forţat să le cucerească din motive de
auto-apărare. Cu toate acestea, Gorbaciov, care exprimase cu tărie
„solidaritatea URSS cu Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei", în
discursul său de la ONU din 1988 s-a referit la evoluţia viitoare:
Mi se pare că există o legătură, căci eşecul de a găsi o soluţie în Orientul
Mijlociu [chestiunea arabo-israeliană] în general are şi o influenţă asupra
înrăutăţirii conflictului particular [Irak-Kuweit] despre care discutăm aici.4
Musulmanii care au protestat împotriva prezenţei „străinilor necuraţi" pe
pămîntul sfînt al islamului au insistat în acelaşi timp ca arabii să găsească o
soluţie proprie dacă ar fi lăsaţi în pace. Asemenea discursuri au aţîţat
masele de arabi să organizeze demonstraţii uriaşe în favoarea „Războiului
Sfînt" împotriva Statelor Unite. Fapt este că, dacă Statele Unite n-ar fi
intervenit imediat, Irakul ar fi cucerit Arabia Saudită şi alte cîteva ţări.
 194

Puterea sa ar fi crescut pînă la punctul în care ar fi fost o ameninţare

împotriva fiecărui stat arab. Cererile întregii lumi islamice ca el să
înapoieze teritoriile pe care le înghiţea ar fi fost luate în rîs de Irak.
Dintr-odată, arabii chibzuiţi au fost obligaţi să-şi reevalueze religia în faţa
faptului că teritoriul pe care se află cele mai sfinte locuri islamice aveau
nevoie să fie apărate de cei necredincioşi împotriva musulmanilor! Cei care
fuseseră indiferenţi la războiul de opt ani între două naţiuni islamice, Irak
şi Iran, ce curmase peste un milion de vieţi şi în timpul căruia fuseseră
comise atrocităţi, inclusiv folosirea gazului toxic, în numele lui Allah, erau
acum confruntaţi cu cîteva întrebări foarte serioase. Cum putea un
conducător arab ca Saddam Hussein să cheme toţi arabii să i se alăture în
Războiul Sfînt şi în acelaşi timp să calce în picioare alte naţiuni islamice?
De ce erau adepţii fanatici ai islamului răspunzători pentru majoritatea
actelor de terorism şi luare de ostatici din lume şi de ce păreau predispuşi
să-i întreacă pe necredincioşi în tot felul de atrocităţi? Iar dacă Allah era
atotputernic, de ce a trebuit ca necredincioşii să apere Mecca - şi încă
împotriva musulmanilor?
Emirul Kuweitului a fost întîmpinat cu ovaţii şi cu promisiunea sprijinului
total din partea O.N.U. atunci cînd a apărut înaintea Adunării Generale în
27 septembrie 1990 pentru a cere ajutor împotriva Irakului. Şi aici s-a
petrecut în faţa lumii ceva care contrazicea pretenţiile islamului şi dăuna
imaginii acestei religii care pretinde a fi superioară tuturor celorlalte. O
naţiune islamică făcea apel la o lume de necredincioşi s-o ajute să scape de
altă naţiune islamică care în clipa aceea jefuia, distrugea, viola şi tortura, în
timp ce-i chema pe musulmani să i se alăture într-un „Război Sfînt" în
apărarea faptelor ei rele!
Ei se confruntau şi cu alte evoluţii neplăcute care puteau avea efecte cu
răsunet în lumea arabă ca şi recenta trecere de la comunism la democraţie
în Europa de Est. Emirul Kuweitului era un monarh feudal care, anterior
invaziei irakiene, redusese presa la tăcere şi închisese activişti pentru
drepturile omului. Era puţin probabil ca O.N.U. să fie interesată în
reinstalarea unui domnitor feudal, ci mai degrabă în eliberarea ţării sale de
cucerirea irakiană ilegală. Acum cînd cartea de faţă este gata de tipar,
chestiunile sunt încă neclare. Totuşi, dacă Kuweitul este eliberat, s-ar părea
că emirul va trebui să cedeze presiunilor în favoarea unei conduceri
 195

democratice — aşa cum vor trebui să facă şi alţi conducători arabi.

Acţiunea rapidă şi aproape unanimă a Naţiunilor Unite împotriva Irakului
s-a datorat îngrijorării lor că Saddam Hussein, care se dovedise a fi un
Hitler arab, ar putea prelua şi controla o parte atît de mare din rezervele
mondiale de petrol, încît să aibă naţiunile industrializate la discreţia lui.
Faptul binecunoscut, acceptat în trecut, că şase familii conducătoare arabe
şezînd pe tronuri feudale controlau 44 la sută din rezervele mondiale de
petrol, a devenit dintr-odată un motiv de îngrijorare. Există în acele ţări
mişcări incipiente pentru mai multe libertăţi şi drepturi cetăţeneşti. Trebuie
să aibă loc schimbări politice inevitabile, slăbind de asemenea şi dominaţia
islamului.
Ar fi surprinzător dacă n-am vedea petrecîndu-se în lumea arabă nişte
schimbări la fel de mari ca şi în cea comunistă pe măsura pregătirii
terenului pentru apariţia lui Anticrist. Lumea devine tot mai mică şi mai
interdependentă. Barierele se prăbuşesc. Nu mai este posibil să rămîi izolat
nici înapoia Cortinei de Fier, nici a celei Islamice. Chiar şi Cortina de
Bambus din jurul Chinei trebuie să cedeze la presiunile internaţionale. Este
doar o chestiune de timp.
Aşa cum prăbuşirea comunismului oferă mari oportunităţi pentru ca
Evanghelia să fie făcută cunoscută, şi mulţi vin la Cristos în Europa de Est,
tot aşa, prefacerile din lumea arabă aduc oportunităţi similare. După secole
de respingere aproape totală a Evangheliei, mii de musulmani vin acum la
Cristos ca rezultat al întîmpinării unor neajunsuri şi contradicţii în islam. El
promite cerul, dar nu oferă siguranţa ajungerii acolo decît prin moartea în
Războiul Sfînt. Ca şi în catolicism, unde cineva nu poate face niciodată
destul ca să fie scutit de purgatoriu, tot aşa, în islam nu ştii niciodată dacă
ai rostit suficiente rugăciuni, dacă ai dat suficiente milostenii, şi dacă ai
făcut suficiente fapte bune ca să ajungi în paradis.
Confruntată în cele din urmă cu unele întrebări stînjenitoare despre islam,
credinţa multor musulmani este zdruncinată. De ce Mahomed, cu „noua sa
revelaţie", a dat dumnezeului său acelaşi nume, Allah, ca cel al idolului
suprem din kaaba, străvechiul templu păgîn din Mecca? Şi de ce, cu toate
că a distrus idolii pe care-i avea în casă, Mahomed a păstrat kaaba însăşi ca
loc sfînt? Şi de ce a păstrat el şi a continuat să adore Stînca neagră care
fusese de mult timp venerată împreună cu idolii în cadrul străvechilor
 196

ceremonii religioase din Mecca? Şi de ce consideră musulmanii kaaba loc

sfînt şi îi sărută Stînca Neagră ca o parte importantă a pelerinajului lor la
Mecca?
Asemenea întrebări îi determină pe mulţi musulmani să primească iertarea
gratuită a păcatelor şi siguranţa cerului care este oferită în Cristos. în
contrast cu Mahomed, Isus, care fiind Dumnezeu Şi-ar fi putut distruge
duşmanii cu un singur cuvînt, i-a lăsat să-L crucifice şi a murit în locul
nostru ca să plătească pentru păcatele noastre. Pentru cei care L-au pironit
pe cruce, L-au torturat şi L-au batjocorit, El S-a rugat: „Tată, iartă-i, căci
nu ştiu ce fac". Ce contrast faţă de faimoasele Războaie contra Renegaţilor,
în care forţele musulmane s-au luptat împotriva celor care se îndepărtează
de islam pentru a-i aduce înapoi la „credinţă" sau a-i ucide! Şi această
atitudine primitivă predomină încă în Islam.
Oricît ar fi de dureroasă recunoaşterea acestui lucru, arabii inteligenţi şi
cugetători nu mai pot nega că islamul a fost răspunzător de perpetuarea
unei mentalităţi medievale barbare. Ei sunt obligaţi să recunoască faptul că
luarea continuă de ostatici şi imaginile frecvente la televiziune cu mulţimi
înnebunite strigînd „Jihad! Jihad! Jihad!"-„Moarte lui Bush" şi „Moarte
Statelor Unite" nu-i încurajează pe telespectatorii occidentali să-şi pună
prea mult încrederea într-o „soluţie arabă paşnică" la problemele din
Orientul Mijlociu. Iar cînd liderul principal al islamului a pus un preţ pe
capul unui Salman Rushdie, pentru că a scris ceva jignitor la adresa
musulmanilor, iar el trebuie să se ascundă de asasinii musulmani pentru a-
şi scăpa viaţa — sunt oare arabii mîndri de un asemenea barbarism şi cred
ei că lucrul acesta recomandă islamul în lume? Cît despre tratamentul
femeilor, este scandaloasă permisiunea dată de Coran unui bărbat să-şi bată
cele patru soţii şi nenumărate concubine şi să divorţeze doar spunînd: „Am
divorţat!" Cu siguranţă că a sosit timpul schimbării!
Din nefericire, exercitarea presiunilor pentru schimbare aduce o deschidere
tot mai mare spre ecumenism, fapt ce pregăteşte lumea
musulmană ca să-1 accepte pe Anticrist. Noua atitudine a fost exprimată de
M. A. Zaki Badawi, rector al Colegiului Musulman din Londra, în timpul
participării la Adunarea Religiilor Lumii din august 1990 de la San
Francisco. Ca răspuns la anunţul lui Sun Myung Moon că el este noul
Mesia al lumii, Badawi a făcut acest comentariu interesant: „Noi nu-1
 197

acceptăm pe Rev. Moon ca Mesia, dar respectăm viziunea lui de a aduce

împreună religiile lumii". Cu aceasta s-a făcut primul pas, şi următorul nu
mai este greu de făcut.
Mesia al lui Satan va avea puteri incredibile pe care nici Moon, nici alţi
anticrişti de talie mai mică nu le pot arăta. Am notat deja că Isus a declarat
în mod concret că Israelul îl va accepta pe Anticrist. De aceea, nu mai este
atît de greu de imaginat că şi musulmanii, dacă se va continua pregătirea
lor, vor fi în stare într-o zi să-1 accepte şi chiar să se închine înaintea
falsului „Cristos" - deşi îşi declară în acelaşi timp loialitatea faţă de islam.
Căci, la urma urmei, Allah al islamului nu este, cum a pretins Mahomed,
Dumnezeul Bibliei.
Misterul Trinităţii 215
18.
Misterul Trinităţii
DACĂ DORIM SĂ înţelegem bătălia decisivă între Cristos şi Anticrist,
trebuie să cunoaştem natura Dumnezeului căruia I se opune Satan, şi
concepţia falsă despre Dumnezeu pe care a inspirat-o Satan în lunga şi
cosmica lui luptă cu Creatorul. în lumina afirmaţiei lui Cristos că viaţa
eternă este „să-L cunoască pe singurul Dumnezeu adevărat şi pe Isus
Cristos" (Ioan 17:3), e uşor de văzut de ce o parte importantă a strategiei
lui Satan este să promoveze concepţii false despre Dumnezeu şi să prezinte
omenirii un Cristos falsificat. Cei pe care Satan îi poate împiedica să-L
cunoască pe adevăratul Dumnezeu şi pe Isus Cristos vor avea parte de
soarta lui eternă de pierzare.
în toată lumea şi în toate epocile au existat două concepţii generale despre
Dumnezeu: 1) panteism/naturalism - faptul că universul însuşi este
Dumnezeu; şi 2) supranaturalismul - faptul că Creatorul este distinct de
creaţia Sa. Legate de acestea mai sunt două concepţii opuse: 1) politeismul
- faptul că există mulţi dumnezei (mormonii, de exemplu, sunt politeişti); şi
2) monoteismul - faptul că există doar un singur Dumnezeu.
Pretenţiile lui Anticrist sunt bazate pe o concepţie panteist-poli-teistă
despre lume şi viaţă. Dacă totul este Dumnezeu, şi astfel există mulţi
dumnezei, urmează atunci că fiecare om este un dumnezeu, fie că-şi dă
seama de lucrul acesta, fie că nu. Pe această bază a ajuns Satan la
convingerea că ar putea fi „ca Cel Preaînalt". înşelat în felul acesta, el este
 198

şi astăzi la lucru ca să-şi pună planul în aplicare. Anticristul, „dîndu-şi

seama" cîndva de acest potenţial interior, este atunci în stare să-i ajute pe
alţii să atingă dumnezeirea la rîndul lor. Aceasta este marea minciună a
Şarpelui. Supranaturalismul/monoteismul se
împarte în două convingeri care se contrazic: Unii spun: Dumnezeu este o
singură Persoană; alţii spun: Dumnezeu a existat totdeauna în trei Persoane
care sunt separate şi distincte, şi totuşi una singură. Numai creştinii susţin
acest din urmă punct de vedere, dar printre ei există şi unii care îl resping.
Totuşi, este singura concepţie biblică, logică şi coerentă din punct de
vedere filozofic despre Dumnezeu. E de asemenea singura opoziţie reală la
religia mondială ecumenică a lui Anticrist. De toate celelalte concepţii
despre Dumnezeu poate Anticrist să se folosească - dar nu de doctrina
biblică despre Trinitate.
Panteismul este într-adevăr o formă de ateism cu aceleaşi urmări fatale.
Dacă totul este Dumnezeu, atunci nu există Dumnezeu cu adevărat.
Dumnezeu peste ce, sau conducînd pe cine, sau Creator a ce? Al Lui
însuşi? Panteismul duce la multe alte contradicţii. Dumnezeu ar fi golul
dintr-un vid, ca şi substanţa materiei; El ar fi boala, ca şi sănătatea,
moartea, ca şi viaţa, răul, ca şi binele. însăşi ideea de Dumnezeu ar fi o
contradicţie în sine.
Dacă universul este Dumnezeu, şi astfel tot ce există, atunci nu există nici
un punct de referinţă exterior din care universul să poată fi evaluat şi să i se
poată da scop şi semnificaţie. Nimic nu are sens sau valoare în sine, ci
numai în măsura în care vreo fiinţă personală îl foloseşte şi evaluează.
Universul, şi omenirea ca parte a lui, n-ar putea avea sens decît creat de
Altcineva pentru scopurile Sale, care trebuie să fie separat şi distinct de
creaţia Sa. Panteismul poate oferi doar lipsă de sens, deznădejde şi
disperare totală.
în ceea ce priveşte politeismul, dacă există mai mult decît un singur
Dumnezeu, atunci cine conduce? Dacă un Dumnezeu e mai puternic sau
are mai multă autoritate decît ceilalţi, atunci cum pot toţi ceilalţi să fie
„Dumnezeu?" Numeroşii zei ai politeismului duc războaie şi îşi fură soţiile
unii altora, fără ca cineva să impună standarde şi să cheme universul să dea
socoteală. Nu există nici un fundament pentru morală, adevăr sau pace în
cer ori pe pămînt. Problema de bază a politeismului este diversitatea fără
 199

unitate.
La cealaltă extremă este credinţa că Dumnezeu este o singură Persoană.
Această convingere este susţinută atît de musulmani, cît şi de evrei, care
subliniază că Allah, respectiv Iehova (Iahve) este „unul". Acelaşi lucru îl
susţin şi sectele pseudo-creştine precum ar fi Martorii lui Iehova. Unele
grupuri creştine aberante de asemenea pretind că Dumnezeu este o singură
Persoană, şi că Tatăl, Fiul şi Spiritul Sfînt sunt trei „titluri" sau „funcţii" ale
lui Dumnezeu. Aici avem unitate fără diversitate.
E limpede că Dumnezeu trebuie să aibă atît unitate, cit şi diversitate. Allah
al islamului sau Iehova al Martorilor lui Iehova şi evreilor, sau Dumnezeu
al grupărilor „creştine" unitariene este incomplet în sine. El nu e în stare să
iubească sau să comunice înainte de a crea alte fiinţe capabile să aibă o
relaţie cu El în aceste moduri. (Pentru ca Dumnezeu să fie drept, adevărat,
sfînt şi curat nu e necesară existenţa altor fiinţe ca aceste calităţi să fie
exprimate, cum ar fi în cazul dragostei.)
Calitatea dragostei şi capacitatea de părtăşie şi comuniune, prin însăşi
natura lor, necesită o altă fiinţă personală cu care să le împărtăşească. Iar
Dumnezeu nu S-ar putea împărtăşi deplin pe Sine însuşi decît unei alte
Fiinţe egale cu El. Totuşi Biblia spune că „Dumnezeu este dragoste" doar
în Sine însuşi. Această afirmaţie este corectă doar cînd în cadrul
Dumnezeirii există o pluralitate de Persoane divine care să exprime şi să
trăiască dragostea în relaţie una cu alta. Deşi cuvîntul „trinitate" nu apare în
Biblie, această noţiune este clar exprimată acolo, furnizînd unitatea şi
diversitatea care fac posibilă dragostea, părtă-şia şi comuniunea în cadrul
Dumnezeirii.
Biblia prezintă un Dumnezeu care n-a avut nevoie să creeze nici o fiinţă
pentru a experimenta dragostea, comuniunea şi părtăşia. Acest Dumnezeu
este complet în Sine însuşi, existînd etern în trei Persoane: Tatăl, Fiul şi
Spiritul Sfînt, distincte în mod individual între Ele, şi totuşi în acelaşi timp
fiind etern un singur Dumnezeu. Aceşti trei S-au iubit, au avut comuniune
şi părtăşie unul cu altul şi S-au sfătuit împreună înainte ca universul, îngerii
sau omul să fie aduşi la existenţă. Cu adevărat, Dumnezeul trinitar biblic
„este dragoste" (l.Ioan 4:8,16) - şi numai El.
în contrast, Dumnezeul islamului şi al iudaismului contemporan n-ar putea
fi dragoste în Sine şi din Sine însuşi, căci pe cine putea El iubi în
 200

solitudinea anterioară creării altor fiinţe personale? O asemenea deficienţă

la Dumnezeu ar afecta omul la fiecare nivel al fiinţei lui. După cum a spus
un observator ager, care a încercat misticismul oriental şi 1-a găsit
deficitar:
Identitatea completă inimaginabilă a lui Dumnezeu este paradigma oricărei
existenţe personale, aşa cum pluritatea ei este temelia tuturor relaţiilor
Aceasta este „imaginea lui Dumnezeu" după care suntem făcuţi. în această
lumină, învăţătura despre Trinitate nu este vreo mistificare fără substanţă,
ci o afirmaţie directă a personalităţii multiple a lui Dumnezeu...
Dacă Dumnezeu este o Persoană, lucrul acesta... se traduce pentru noi în
absoluturi morale... înstrăinarea omenirii de Dumnezeu a avut loc exact la
acest nivel al caracterului şi relaţiilor.1
Dragostea este principala armă a lui Dumnezeu în bătălia Lui cu Satan
pentru sufletele şi destinul omenirii. Căci bătălia se duce nu numai pentru
mintea omului, ci mai presus de orice pentru dragostea lui. De aceea,
fiecare păcat îşi are rădăcina (aşa cum declară Decalogul) în eşecul omului
de a răspunde dragostei lui Dumnezeu în plinătatea capacităţii de a iubi pe
care ne-a dat-o El. Aşa cum declară prima şi cea mai mare poruncă:
Să-L iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, şi cu tot sufletul
tău, şi cu toată mintea ta, şi cu toată puterea ta: aceasta este prima poruncă
(Marcu 12:30; Deuteronom 6:5).
Noi nu avem capacitatea în noi înşine de a păzi această poruncă, căci
„dragostea este de la Dumnezeu, şi oricine iubeşte este născut din
Dumnezeu şi cunoaşte pe Dumnezeu" (l.Ioan 4:7). Dragostea lui
Dumnezeu pentru noi este cea care ne atrage şi ne cîştigă inimile, şi
trezeşte în noi dragoste pentru El: „Noi îl iubim pentru că El ne-a iubit
întîi" (versetul 19). Marele act (şi astfel dovada) al dragostei lui Dumnezeu
e că Dumnezeu a devenit Om pentru a plăti în mod personal plata cerută de
dreptatea Sa împotriva păcatului nostru. El a putut face lucrul acesta numai
pentru că este o Fiinţă personală şi trinitară.
Erezia că Dumnezeu este o singură Persoană (unitarianism) şi nu Trei
Persoane existînd etern într-un singur Dumnezeu (trinitarianism) a invadat
Biserica în jurul anului 200 d. Cr. prin intermediul unui teolog libian numit
Sabellius. El a încercat să păstreze terminologia biblică de Tatăl, Fiul şi
Spiritul Sfînt, fără să recunoască natura trinitară a lui Dumnezeu. Sabellius
 201

a afirmat că Dumnezeu exista ca o singură Persoană care S-a manifestat pe

Sine în trei activităţi, moduri sau aspecte: ca Tată în creaţie, ca Fiu în
răscumpărare şi ca Spirit Sfînt în profeţie şi sfinţire. Deşi condamnată de
vasta majoritate a creştinilor, această erezie supravieţuieşte pînă în zilele
noastre în grupări aparţinînd Mişcării „Jesus only" (Numai Isus), precum
Biserica Penticostală Unită (United Pentecostal Church).
Isus a spus: „Tatăl îl iubeşte pe Fiul şi I-a dat toate lucrurile în mîini" (Ioan
3:35). Dragostea lui Dumnezeu nu se referă în primul rînd la omenire, ci
are loc mai întîi de toate între cele trei Persoane ale Dumnezeirii. Tatăl,
Fiul şi Spiritul Sfînt nu pot fi doar funcţii, titluri sau moduri în care
Dumnezeu Se manifestă pe Sine, căci aşa ceva nu poate avea dragoste,
sfătuire şi părtăşie împreună. Nu numai Fiul este prezentat ca Persoană, ci
şi Tatăl şi Spiritul Sfînt. Biblia îi prezintă pe fiecare ca avînd propria Sa
personalitate: fiecare vrea, acţionează, iubeşte, Se îngrijeşte şi poate fi
întristat sau mîniat. Unitarianismul deposedează Dumnezeirea de calităţile
esenţiale ale divinităţii auto-existente şi auto-suficiente.
Dumnezeirea? Este acesta un termen biblic? Da, este. Apare de trei ori în
Noul Testament: în Fapte 17:29, Romani 1:20 şi Coloseni 2:9. în aceste
pasaje, în loc de theos care este folosit consecvent în tot Noul Testament
pentru Dumnezeu, apare de fiecare dată un alt cuvînt grec înrudit cu el
(theios, theiotes, theotes). însuşi termenul de Dumnezeire indică o
pluralitate de fiinţe.
Pavel a scris: „în El locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii"
(Coloseni 2:9). Această afirmaţie nu are sens dacă, aşa cum învaţă
susţinătorii Mişcării „Jesus only", Cristos este singurul Dumnezeu, iar
Tatăl şi Spiritul Sfînt sunt doar „funcţii" sau „titluri". Ar însemna atunci că
Pavel a făcut afirmaţia absurdă că în Cristos locuieşte toată plinătatea lui
Cristos.
A vrut Pavel să spună că în Cristos locuieşte toată plinătatea divinităţii, aşa
cum redau unele traduceri? Lucrul acesta ar reduce din divinitatea lui
Cristos. Căci, dacă Cristos este în mod intrinsec Dumnezeu, atunci ar fi de
prisos să spui că „în El locuieşte toată plinătatea divinităţii"? Dar dacă Isus
Cristos este Fiul şi mai sunt alte două Persoane în Dumnezeire, lucrul
acesta înseamnă că atunci cînd Fiul a devenit Om, El a adus acea plinătate
a Dumnezeirii cu El în carne.
 202

Anticristul vine în locul adevăratului Cristos. Lipsit de semnele

Misterul Trinităţii 219
crucificării, aşa cum am văzut, el trebuie de aceea să promoveze o altă
concepţie despre Cristos care neagă faptul că Isus este unicul Mesia
(„Cristos" este pur şi simplu echivalentul grec al cuvîntului ebraic
„Mesia".) El trebuie deci să nege că Dumnezeu a devenit literalmente Om
şi că această unire între Dumnezeu şi om continuă etern în Persoana lui
Isus din Nazaret care a murit pentru păcatele noastre şi acum este înviat.
Această învăţătură obişnuită despre „anticrist" ia multe forme şi este găsită
în multe religii. Asemenea induceri în eroare au făcut parte dintr-o
pregătire lungă de secole pentru vremea cînd Anticrist va fi acceptat de
lume ca adevăratul ei Salvator.
Ca şi evreii, musulmanii găsesc că Trinitatea este inacceptabilă. Una dintre
cele mai importante învăţături ale islamului priveşte „absoluta unicitate a
lui Allah". Totuşi, Coranul repetă afirmaţia din Geneza: „Să facem om
după imaginea Noastră". Islamul nu are nici o explicaţie pentru această
contradicţie.
Chiar primul verset din Biblie îl prezintă pe Dumnezeu ca o Fiinţă
pluralistă. El declară: „La început, Dumnezeu a creat cerul şi pămîn-tul".
Totuşi, în loc de singularul Eloah pentru Dumnezeu în ebraică, este folosit
pluralul Elohim. Literal, înseamnă: „La început, Dumnezeii a creat..." Tot
Elohim (Dumnezeii) sunt cei care spun mai încolo în acelaşi capitol: „Să
facem om după imaginea Noastră...11
Acest substantiv plural (Elohim) se găseşte de peste 2500 ori în Vechiul
Testament. Totuşi, un verb la singular, bara, este folosit în Geneza 1:1 şi
aproape în toate celelalte locuri unde se găseşte Elohim. Le avem în felul
acesta pe amîndouă: atît singularitate (în verb), cît şi pluralitate (în
substantiv). Acelaşi lucru este valabil pentru toată Tora şi întreg Vechiul
Testament. Dacă Dumnezeu ar fi o singură Persoană, atunci ar fi fost
folosită forma singulară, Eloah, nu Elohim. Acest adevăr este inevitabil.
Despre incidentul de la rugul aprins citim: „Şi Dumnezeu [Elohim] i-a zis
lui Moise: Eu sunt Cel ce sunt..." (Exod 3:14) Aici Dumnezeii vorbesc, însă
Ei nu spun „Noi suntem", ci „Eu sunt". Din nou avem această întîlnire a
singularităţii şi pluralităţii în acelaşi timp în aceeaşi Fiinţă! Aşa este şi în
Exod 20:2 - „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău [Elohim]..." şi Levitic 11:44
 203

- „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău [Elohim]..."

De fiecare dată cînd Dumnezeu foloseşte Elohim (Dumnezeii) referitor la
El însuşi (90 la sută din cazuri) în loc de Eloah (Dumnel zeu) (10 la sută),
El ne dezvăluie pluralitatea Fiinţei Sale. Dar atunci cînd El foloseşte un
verb singular şi un pronume împreună cu Elohim, El ne spune clar că El
este o unitate.
Cuvîntul Elohim nu este singurul mod în care este prezentată pluralitatea
lui Dumnezeu. Să examinăm de exemplu Psalmul 149:2: „Să se bucure
Israel de Făcătorul Său" (literal „făcătorii"). Eclesiastul 12:1: „Adu-ţi
aminte acum de Creatorul tău" (literal „creatorii"); şi Isa-ia 54:5: „Căci
Făcătorul tău este soţul tău" (literal „făcători, soţi"). Unitarianismul nu are
explicaţii pentru această prezentare consecventă a pluralităţii lui Dumnezeu
în tot Vechiul Testament.
Cei mai mulţi evrei nu sunt conştienţi de faptul că substantivul plural
Dumnezei se găseşte chiar în miezul faimoasei mărturisiri a lui Israel
referitoare la unitatea lui Dumnezeu. în evreieşte se citeşte: „Shema
yisrael adonai elohenu adonai echad" (Deuteronom 6:4). Din acest verset
i-a învăţat rabinul Moses Maimonides pe evrei să recite zilnic: „Cred cu o
credinţă desăvîrşită că El, Creatorul, binecuvîntat fie Numele Lui, este
UNUL".
Cu toate acestea, Maimonides a răstălmăcit Scriptura, după cît se pare în
mod deliberat. Pentru a exprima „UNUL", el a folosit cuvîntul ebraic
yachid, care înseamnă „un singur şi absolut unu". Totuşi, Moise a folosit
echad care poate însemna o unitate de mai mulţi într-unui singur. Este
folosit de exemplu în Geneza 2:24 unde bărbatul şi femeia devin „o
singură carne"; în Exod 36:13, unde diferite părţi „au devenit un singur
tabernacol"; în 2.Samuel 2:25, unde mulţi soldaţi „au devenit o singură
trupă", şi în alte pasaje.
Dumnezeu ne spune ceva important despre Sine prin alegerea pe care o
face a cuvintelor ebraice. Dacă Dumnezeu ar fi vrut să arate că El este un
unu absolut, ar fi ales cuvîntul yachid, în schimb însă El a ales echad.
Maimonides a făcut o greşeală gravă schimbînd Cuvîntul lui Dumnezeu.
Ca rezultat, milioane de evrei au fost duşi în rătăcire şi sunt şi în ziua de
azi. Islamul perpetuează aceeaşi eroare. Dumnezeu nu este un absolut unu;
El este o unitate, aşa cum a învăţat Moise în Tora.
 204

Ne-am referit deja de cîteva ori la unele din profeţiile remarcabile ale lui
Isaia, cum ar fi: „Domnul însuşi vă va da un semn. Iată, o fecioară va
concepe şi va naşte un fiu, şi-1 va numi Emanuel" (Isaia 7:14). Traducerea
literală a cuvîntului Emanuel este: cu noi este Dumnezeu - prezent nu
spiritual, ci literal în acest bebeluş numit Emanuel. Şi din nou Isaia 9:6:
„Căci un copil ni s-a născut, un Fiu ni S-a dat; şi domnia va fi pe umărul
Lui, şi numele Lui va fi Minunat, Consilier, Dumnezeul puternic, Tatăl
etern..."
Acest gînd prezentat de profeţii evrei nu se găseşte nicăieri altundeva în
literatura religioasă a lumii, ci este unic Bibliei: în această lume Se va naşte
un Fiu care, deşi Om, va fi Dumnezeul puternic. Şi deşi Fiu, El va fi Tatăl
etern. Isaia prezintă divinitatea lui Cristos, Paternitatea lui Dumnezeu şi
unitatea Tatălui şi Fiului.
Cînd Isus i-a întrebat pe rabini: „Ce credeţi voi despre Cristos [Mesia]? Al
cui Fiu este?", ei au replicat imediat: „Fiul lui David" (Matei 22:42). Apoi
Cristos a citat: „Domnul a zis Domnului meu: Şezi la dreapta Mea, pînă îi
voi face pe duşmanii Tăi scăunel pentru picioarele Tale" (Psalm 110:1), şi
apoi i-a întrebat: „Dacă David îl numeşte Domn, cum este el fiul lui?"
(Matei 22:45). Fariseii au rămas fără grai. Numai Trinitatea ne poate oferi
o explicaţie pentru aceşti doi „Domni( Stapini)", dintre care unul este
Dumnezeu Tatăl, iar celălalt Dumnezeu Fiul.
Rabinii ştiau precis că Iehova declarase repetat: „Eu sunt Domnul
Dumnezeul tău, Sfîntul lui Israel, Mîntuitorul tău... şi în afară de Mine nu
există Mîntuitor".2 Atunci, dacă El urma să-Şi mîntuiască poporul, cine
altcineva putea fi Mesia decît Domnul Dumnezeul lui Israel venit ca Om?
Marea minune a acestui adevăr aproape incredibil, atît de important pentru
mîntuirea noastră, a spulberat scepticismul îndoielnicului Toma şi 1-a
determinat să exclame atunci cînd a fost pus faţă în faţă cu Cristos cel
înviat: „Domnul meu şi Dumnezeul meu" (Ioan 20:28).
Totuşi, rabinii L-au acuzat pe Isus de blasfemie pentru că a zis că
Dumnezeu era Tatăl Lui, „făcîndu-Se astfel egal cu Dumnezeu" (Ioan
5:18). Ei ştiau că El pretindea că este „Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi
Iacob", deşi mulţi neagă azi că Isus a emis o asemenea pretenţie. Această
„blasfemie" a devenit acuzaţia prin care Sanhedrinul L-a condamnat la
moarte. „Nu pentru o lucrare bună vrem noi să Te ucidem cu pietre, ci
 205

pentru blasfemie... că Tu, care eşti Om, Te faci pe Tine Dumnezeu" (Ioan
10:33; Marcu 14:64). Ei erau orbi la profeţia lui Zaharia că Israel îl va
străpunge pe Iehova - şi au împlinit acea profeţie, căci Isus era Dumnezeu,
o concluzie inevitabilă.
Atunci cînd Cristos Se întoarce vizibil în putere şi glorie la a doua Sa
venire, supravieţuitorii evrei (pe care-i scapă de Anticrist la Arma-ghedon)
îl vor recunoaşte după semnele de pe cruce: „Se vor uita la Mine, Cel pe
care L-au străpuns, şi-L vor plînge" (Zaharia 12:10). Iehova, Dumnezeul
lui Israel, vorbeşte aici. Cînd a fost El străpuns? Cuvîntul ebraic înseamnă
a străpunge de moarte, ca atunci cînd regele Saul 1-a implorat pe cel care-i
ducea armura: „Scoate sabia şi stră-punge-mă" (l.Samueî 31:4).
Profeţia lui Zaharia este atît remarcabilă, cît şi clară: Dumnezeu însuşi va
veni ca Om să salveze Israelul, atunci cînd, în zilele din urmă, ei vor fi
înconjuraţi de armatele lumii şi vor fi pe punctul de a fi distruşi. El nu vine
ca un om obişnuit, ci ca Unul care a fost străpuns de moarte şi a venit din
nou la viaţă. Cînd Israelul îl va vedea, va şti că El este Iehova după puterea
Lui, şi îl va recunoaşte ca Isus după semnele crucificării pe care corpul Său
înviat tot le mai poartă. în acel moment, tot Israelul va fi convins în final că
Isus din Nazaret, pe care ei L-au crucificat şi pe care L-au respins atît de
mult timp, este Mesia cel de mult timp promis de profeţii lor. Ei se vor
pocăi şi vor crede în El (Zaharia 12:10-14:9).
Profeţia lui Zaharia ar fi trebuit să lămurească lui Israel în tot timpul că
Mesia va fi Iehova însuşi: Acest Mine, la care „se vor uita", şi acest pe El,
„pe care L-au străpuns", sunt în mod clar unul şi acelaşi. Fără îndoială că
Isus avea acest verset în minte, printre altele, atunci cînd a declarat: „Eu şi
Tatăl Meu suntem una" (Ioan 10:30). Avem de a face aici cu o învăţătură
care-L deosebeşte pe Dumnezeul Bibliei de oricare altă concepţie despre
Dumnezeu cunoscută în religiile lumii.
Nu este de mirare că Pavel a scris că dacă „prinţii acestei lumi" (rabinii,
Pilat, Irod , etc.) ar fi cunoscut adevărul despre Cristos, n-ar fi îndrăznit să-
L crucifice! (l.Corinteni 2:8). Referindu-se la o asemenea orbire a pus
Isaia întrebarea solemnă: „Cine a crezut relatarea noastră [a profeţilor]?"
(Isaia 53:1). Aceeaşi întrebare s-ar putea pune şi azi. După cum lipsa de
înţelegere a lui Israel în ce priveşte natura trinitară a lui Dumnezeu 1-a
făcut să-L respingă pe Mesia, tot aşa, aceeaşi lipsă de înţelegere îl va face
 206

să fie înşelat ca să-1 accepte pe Anticrist. El vine, după cum am văzut, nu

ca un membru al Trinităţii _- în Numele Tatălui şi sub ungerea Spiritului
Sfînt - ci „în propriul lui nume".
Noul Testament prezintă trei Persoane care sunt distincte, totuşi fiecare e
Dumnezeu. în acelaşi timp, avem în mod repetat afirmaţia clară că există
un singur Dumnezeu adevărat. Cristos Se roagă Tatălui, înseamnă că Se
roagă Lui însuşi? „Tatăl L-a trimis pe Fiul să fie Mîntuitorul lumii" (l.Ioan
4:14). S-a trimis pe Sine însuşi? Sau, mai rău, o „funcţie" s-a rugat alteia şi
un „titlu" a trimis alt „titlu"? Cristos a spus: „Cuvintele pe care vi le spun,
nu le spun de la Mine [din proprie iniţiativă], ci Tatăl care locuieşte în
Mine, El face lucrările" (Ioan 14:10). „Mă voi ruga Tatălui, şi El vă va da
un alt Mîngîietor... anume Spiritul adevărului" (Ioan 14:16,17). în tot Noul
Testament, Tatăl, Fiul şi Spiritul Sfînt sunt fiecare onoraţi separat şi
acţionează ca Dumnezeu, totuşi fiecare numai în armonie unul cu altul.
Şi Vechiul Testament prezintă trei Persoane în Dumnezeire care
interacţionează una cu cealaltă. Iată de exemplu următorul pasaj:
Ascultă-mă, o, Iacob şi Israel, cei pe care i-am chemat. Eu sunt Acela, Eu
sunt cel dintîi şi Eu sunt şi cel din urmă. Tot mîna Mea a pus temelia
pămîntului, şi dreapta Mea a întins cerurile... de la începutul acestora sunt
Eu; şi acum Domnul Dumnezeu şi Spiritul Său, El M-a trimis (Isaia
48:12,13,16).
Cel care vorbeşte Se referă la Sine ca „cel dintîi şi cel din urmă" şi
Creatorul tuturor, deci El trebuie să fie Dumnezeu. Dar El vorbeşte de încă
alţi doi în acelaşi pasaj care de asemenea trebuie să fie Dumnezeu:
„Domnul Dumnezeu şi Spiritul Său, El M-a trimis". De cine putea fi
Dumnezeu „trimis" în vreo misiune - şi unde? Acesta nu poate fi nimeni
altul decît Tatăl şi Spiritul Sfînt care L-au trimis pe Fiul în lume să fie
Mîntuitorul nostru.
Dumnezeu mai este numit „cel dintîi şi cel din urmă" în Noul Testament -
şi Isus la fel. în Apocalipsa 1:8 citim: „Eu sunt Alfa şi Omega, începutul şi
sfîrşitul, Cel dintîi şi Cel din urmă". Dumnezeu, Domnul Atotputernic, este
Cel care vorbeşte. Totuşi Ioan ne spune că lui i se adresa numai Isus
Cristos. în ultimul capitol, Isus spune: „Iată, Eu vin curînd" (22:7), referitor
la a doua Sa venire. Apoi adaugă: „Eu sunt Alfa şi Omega, începutul şi
sfîrşitul, Cel dintîi şi Cel din urmă" (22:13). Din nou este prezentat Isus ca
 207

Dumnezeu.
Isaia ne dă mai multe informaţii asupra sfătuirii din trecut în cadrul
Dumnezeirii cînd Tatăl şi Spiritul Sfînt L-au trimis pe Fiul în lume:
Şi am auzit vocea Domnului, spunînd: Pe cine să trimit Eu, şi cine va
merge pentru Noi. Atunci am spus Eu: Iată-Mă, trimite-Mă (Isaia 6:8).
„Vocea Domnului" a spus toate cele de mai sus. „Domnul" Dumnezeu nu
spune numai: „Cine va merge pentru Noi?" ci şi răspunde: „Iată-Mă,
trimite-Mă". Vedem aici cum unitatea şi diversitatea în cadrul Dumnezeirii
merg mînă în mînă. Există trei Persoane avînd comuniune una cu cealaltă
şi lucrînd împreună, totuşi sunt nu trei Dumnezei, ci un singur Dumnezeu.
Biblia dezvăluie şi alte decizii care rezultă din sfătuirea împreună a
Dumnezeirii: „Dumnezeu a zis: Să facem om după imaginea Noastră, după
asemănarea Noastră"; şi din nou: „Să Ne coborîm, şi acolo să le încurcăm
limbile" (Geneza 1:26; 11:7). De ce spune Dumnezeu: „Omul a devenit ca
unul din Noi?" (Geneza 3:22), şi: „Cine merge pentru Noiu. (Isaia 6:8)?
Cine este acest Noi şi la cine se referă Noastră dacă Dumnezeu e o singură
Persoană? Nu pot fi îngeri, aşa cum sugerează unitarienii. Dumnezeu nu le-
ar spune lor: „Să facem om", căci nici o fiinţă creată n-ar putea crea
împreună cu Dumnezeu. Iar faptul că Fiul a fost unul din cei incluşi în Noi
şi Noastră este destul de clar, căci ni se spune că „fără El n-a luat fiinţă
nimic din ceea ce a fost făcut" (Ioan 1:3).
Chiar dacă îngerii au fost făcuţi după imaginea lui Dumnezeu, n-ar poseda
în mod intrinsec asemănarea cu Dumnezeu. Dacă Dumnezeu ar fi vorbit
unor fiinţe create, n-ar fi spus: „după imaginea Noastră", ci mai degrabă:
„După imaginea Mea, aşa cum v-am făcut şi pe voi". Cel care se include în
Noi şi Noastră trebuie să fie egal cu Dumnezeu. Ni se spune că Fiul a
existat etern „sub forma [greceşte morphe — referitor chiar la natura lui
Dumnezeu] lui Dumnezeu" (Filipeni 2:6). El este „strălucirea gloriei Lui
[Dumnezeu] şi imaginea exactă a Persoanei Sale" (Evrei 1:3).
Misterul Trinităţii 225
Este inevitabilă recunoaşterea faptului că în întreaga Biblie Dumnezeu este
prezentat ca o pluralitate şi totuşi ca unul, ca avînd atît diversitate, cit şi
unitate. Această concepţie despre Dumnezeu este unică în toate religiile
lumii. A respinge natura întreită a lui Dumnezeu înseamnă a respinge
Dumnezeul Bibliei - şi a ajunge în cele din urmă sub inducerea în eroare
 208

care va face lumea să asculte şi să se închine Anticristului atunci cînd va

veni.
Este un mister că Dumnezeu poate exista în trei Persoane şi totuşi să fie un
singur Dumnezeu, dar atît Scriptura, cît şi logica nu lasă altă concluzie.
Este de asemenea un mister cum a putut Dumnezeu să nu aibă început şi să
creeze totul din nimic, şi totuşi aşa trebuie să fie. Sunt multe alte lucruri pe
care nu le putem explica - dragoste, frumuseţe, adevăr, sau ce este sufletul
ori spiritul omului -, dar asta nu înseamnă că le respingem. Dumnezeu ne-a
revelat natura Sa întreită pentru ca noi să putem crede în El şi să-L
cunoaştem. Noi nu îndrăznim să respingem ceea ce spune El sau să-L
coborîm la nivelul minţii noastre limitate.
Dumnezeu nu este vreo „forţă" inerentă universului pe care s-o putem
capta şi folosi în avantajul nostru - şi nici universul nu este o extensie a
Lui. Prima lege a termodinamicii spune că energia nu poate fi nici creată,
nici distrusă, totuşi ştim că universul n-ar fi putut exista dintotdeauna. Dacă
acesta ar fi cazul, soarele nostru s-ar fi stins pînă acum. Secretul existenţei
lui în timp nu se află în universul însuşi, ci în Creatorul Său, care trebuie să
existe în afara lui şi separat de el.
A doua lege a termodinamicii spune că energia potenţială din univers scade
neîntrerupt, făcînd ca universul să se descarce ca un acumulator, în cele din
urmă, toate planetele vor cădea de pe orbite, şi toate stelele vor fi
consumate - iar moartea va domni peste tot. Toate proiectele şi visele
omenirii, planurile comune, strategiile politice, faptele eroice, triumfurile şi
tragediile, agoniile şi extazurile vor fi ca şi castelele de nisip distruse de
oceanul etern al nimicniciei. Dacă Dumnezeu este doar universul sau parte
a lui, ori o forţă din el, şi El va fi nimicit.
Dumnezeul Bibliei este totuşi Creatorul universului, separat şi distinct de
acesta şi nesupus legilor pe care El le-a făcut să-1 guverneze. Şi în aceasta
stă singura speranţă a omenirii, căci Dumnezeul Bibliei poate în realitate să
pătrundă în universul aflat pe moarte şi să-l recreeze ca să fie complet nou.
Reîncarnarea poate doar să recicleze ceea ce ajunge în final în marea
uitare. învierea, pe de altă parte, reprezintă un val sau aflux din exterior al
puterii lui Dumnezeu aducînd nemurire în ceea ce altfel ar fi etern mort.
Acesta este Dumnezeul pe care trebuie să-L cunoaştem personal pentru a fi
mîntuiţi. Şi acesta este Dumnezeul pe care-L tăgăduieşte Anticrist. Acest
 209

Dumnezeu întreit este Cel care 1-a făcut pe om după imaginea Sa şi

singurul care putea veni ca Om şi să rămînă totuşi Dumnezeu. Numai El
putea salva omenirea de păcat, de egoism şi de separarea eternă de
dragostea şi prezenţa Lui.
Cînd Dumnezeu a spus: „Iată, îmi voi trimite mesagerul, şi el va pregăti
calea înaintea Mea" (Maleahi 3:1), spunea că va veni El însuşi pe acest
pămînt ca Mesia. Pe tot cuprinsul Vechiului Testament, Dumnezeu a spus
în repetate rînduri: „Eu, chiar Eu, sunt Domnul; şi în afară de Mine nu este
Mîntuitor" (Isaia 43:11, etc). Şi cum ne mîntuieşte El? Dîndu-ne o nouă
lege de respectat? Nu, legea ne poate doar condamna ca încălcători ai ei.
Să presupunem că cineva este arestat pentru un delict. El îl imploră pe
judecător: „Dacă îmi daţi drumul de această dată, vă promit că n-o să mai
încalc legea niciodată". Dar judecătorul răspunde: „Dacă nu vei mai încălca
niciodată legea, nu faci decît ceea ce cere legea. Nu primeşti nimic în plus.
Nu poţi repara încălcarea legii din trecut cu respectarea ei pe viitor.
Pedeapsa cerută pentru neascultarea de lege din trecut trebuie suportată".
Dumnezeul îl iubeşte şi pe cel mai netrebnic păcătos, însă ar fi nedrept să-1
ierte în afară de cazul în care pedeapsa cerută de dreptatea Sa a fost plătită.
în scopul de a plăti pentru pedeapsa pe care o datoram pentru păcatele
noastre, Dumnezeu a devenit Om. Făcînd lucrul acesta. El n-a încetat să fie
Dumnezeu şi nu va înceta niciodată să fie Om. Dacă Isus Cristos n-ar fi
fost singurul Dumnezeu-Om desăvîrşit şi fără păcat, El ar fi trebuit să
moară pentru propriile Sale păcate. Dar din cauza a ceea ce este El, a fost
în stare să moară în locul nostru şi să plătească pedeapsa infinită pe care o
meritam.
Isus Cristos oferă acum viaţa eternă ca dar nemeritat al harului lui
Dumnezeu tuturor celor care cred că El a murit în locul lor şi îşi deschid
inimile ca să-L primească ca Mîntuitor şi Domn al lor. Un asemenea plan
de mîntuire este necunoscut în religiile lumii şi este anatema pentru
învăţăturile Mişcării New Age. Acest lucru este posibil numai datorită
naturii trinitare unice a Dumnezeului Bibliei, care este în contrast total cu
aşa-zişii dumnezei rivali.
Dragostea lui Dumnezeu faţă de omenire nu este vreo forţă cosmică
impersonală care operează în mod inexorabil printr-o lege universală. Este
intens personală. Dumnezeu ne iubeşte cu pasiune pe fiecare din noi.
 210

Lucrul acesta e atît de incredibil, încît ne vine foarte greu să-1 credem, şi
cu atît mai mult să-1 înţelegem. Privim în noi înşine pentru a descoperi
motivul pentru care ne iubeşte. Totuşi, n-ar fi ceva încurajator dacă
Dumnezeu ne-ar fi iubit pentru că am fi meritat sau am fi stîrnit dragostea
Lui în vreun fel, căci ne-am putea schimba şi ne-am pierde atracţia, şi
astfel şi afecţiunea Lui. în schimb este încurajator să ştim că El ne iubeşte
din cauza a ceea ce este El în Sine însuşi — şi în ciuda a cine sau ce
suntem noi. Deoarece Dumnezeu este dragoste şi deoarece El nu Se
schimbă niciodată, noi suntem in siguranţă pentru eternitate şi nu trebuie să
ne mai temem că am putea pierde dragostea Lui prin vreun lucru pe care l-
am face sau am omite să-1 facem.
Cum putem fi siguri că Dumnezeu ne iubeşte? Pavel a scris că Dumnezeu
Şi-a dovedit dragostea Sa „prin faptul că, pe cînd eram noi încă păcătoşi,
Cristos a murit pentru noi" (Romani 5:8). Dumnezeu Şi-a dovedit deplin
dragostea prin crucea lui Cristos, aşa cum numai Dumnezeul personal
întreit o putea face, încît nici o persoană care gîndeşte nu s-ar putea
vreodată îndoi de ea. Ioan ne aminteşte:
Fiindcă atît de mult a iubit Dumnezeu lumea că L-a dat pe singurul Lui
Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ei să aibă viaţă eternă (Ioan
3:16).
în aceasta s-a arătat dragostea lui Dumnezeu faţă de noi, că Dumnezeu L-a
trimis pe singurul Lui Fiu în lume ca noi să trăim prin El.
în aceasta stă dragostea, nu că noi L-am iubit pe Dumnezeu, ci că El ne-a
iubit pe noi şi L-a trimis pe Fiul Său să fie ispăşire [baza iertării] pentru
păcatele noastre (l.Ioan 4:9,10).
Dacă Dumnezeu ne iubeşte atît de mult, atunci de ce vor fi mulţi oameni
despărţiţi de El pentru eternitate? Există trei motive: 1) Dumnezeu este
sfînt şi drept. Dragostea Lui nu poate anula aceste aspecte ale caracterului
Său. Dragostea doreşte să ierte, dar dreptatea trebuie satisfăcută şi pune
condiţii pentru iertarea noastră. 2) Deşi Dumnezeu, în dragostea Sa, a plătit
în întregime preţul cerut de dreptatea Sa, omul trebuie să dea un răspuns.
Plătirea acestei pedepse nu poate fi trecută în contul celor care îşi neagă
datoriile. 3) în plus, dragostea nu se va impune nimănui cu forţa. Cei care
vor fi iertaţi şi împăcaţi cu Dumnezeu trebuie să fie gata să accepte
remediul pe care îl oferă El. Cei care refuză acest remediu se destinează
 211

singuri unei separări eterne în ciuda ofertei lui Dumnezeu.

Adevărata dragoste biblică nu este doar o înfierbîntare sentimentală a
cuiva, aşa cum o ilustrează Hoolywood-ul - o „îndrăgostire", în schimb,
implică o alegere morală şi un angajament total, de la care dragostea nu se
întoarce niciodată, ci urmăreşte cu fidelitate binele celui iubit, chiar şi în
paguba sa, şi îndură totul cu răbdare pînă cînd a triumfat. Acesta este
angajamentul lui Dumnezeu faţă de cei care răspund iubirii Sale — El nu
ne va lăsa, nici nu ne va părăsi niciodată (Evrei 13:5). Lipsa unui asemenea
angajament din partea noastră faţă de Dumnezeu şi unul faţă de altul
distruge căsnicii şi familii şi produce toate fenomenele haotice care sunt
aşa de caracteristice comportării oamenilor între ei în lumea de azi. Ce
mărturie tragică a separării omului de Creatorul său iubitor!
19.
Cristos şi Anticrist în bătălia finală
PRĂBUŞIREA COMUNISMULUI în Europa de Est şi introducerea
„libertăţii religioase" nu e o piedică pentru Satan. „Toleranţa" pe care
Gorbaciov o promovează acum face jocul Şarpelui. Ateismul nu este
triumful suprem pe care-1 caută Satan, ci să convingă omenirea să creadă
în dumnezei falşi şi în cele din urmă în puterea divină din interiorul
omului. Cei care cred că au fost eliberaţi să-şi împlinească propriile dorinţe
sunt orbi la faptul că au devenit pe neştiute sclavii Duşmanului sufletelor
lor şi îi fac voia.
Satan se transformă „într-un înger de lumină" şi îşi inspiră emisarii să se
deghizeze ca „slujitori ai dreptăţii" (2.Corinteni 11:14,15). El este părintele
„gîndirii pozitive" şi este maestru în „modul de a-ţi cîştiga prieteni şi a
influenţa oamenii". El reuşeşte să-şi păzească teologia sa falsă de
demascare prin aceea că-i acuză că sunt „negativişti" şi „scizionişti,
dezbinatori" pe cei care încearcă s-o dea în vileag.
Şarpele n-a îndemnat-o pe Eva să-L ameninţe cu pumnul pe Dumnezeu şi
să-L critice, nici n-a inspirat-o să practice răul pe faţă. Dimpotrivă, el a
înşelat-o cu promisiunea unei „imagini de sine" mai bune, că va fi o
persoană mai înţeleaptă şi mai bună - sau chiar să devină „ca Dumnezeu".
Ce putea fi greşit în această ambiţie înaltă? Răul este mult mai seducător şi
mai eficient atunci cînd este ambalat sub formă de bine. Satan este foarte
încîntat dacă-1 poate face pe om să creadă în „bunătatea lui fundamentală",
 212

în generozitatea, altruismul şi spiritualitatea lui, dar fără Cristos.

Scopul lui Satan este să pervertească conştiinţa într-o asemenea
230 Dave Hunt
măsură, încît minciuna lui să fie acceptată ca adevărul lui Dumnezeu.
Departe de a dori să distrugă toate religiile, Satan caută să fie liderul unei
religii false ai cărei adepţi i se închină fără să ştie. Şi desigur că acea religie
falsă, după cum am văzut, trebuie să fie o formă pervertită de creştinism,
întrucît Anticrist pretinde că este Cristos.
Chiar dacă satanismul îşi găseşte tot mai mulţi adepţi, totuşi cei mai mulţi
oameni au repulsie faţă de el. Satan este cel mai seducător atunci cînd se dă
drept Dumnezeu. Să joace rolul lui Dumnezeu a fost pasiunea lui
mistuitoare de la acea izbucnire de răzvrătire din erele trecute: „Voi fi ca
Cel Preaînalt" (Isaia 14:14). Şi în această travestire ca „dumnezeul acestei
lumi" (2.Corinteni 4:4) se va arăta lumii prin Mesia al său, Anticristul.
Aşa cum adevăratul Cristos este Dumnezeu „arătat în carne" (l.Ti-motei
3:16), tot aşa, Anticrist va fi Satan arătat în carne. Deoarece Cristos este
Dumnezeu, Anticrist, care se dă drept Cristos, trebuie de asemenea să
pretindă că este Dumnezeu. „El sade ca Dumnezeu în Templul lui
Dumnezeu, dîndu-se drept Dumnezeu" (2.Tesaloniceni 2:4). Satan
cunoaşte Biblia - şi are o dorinţă fierbinte de a i se aduce închinare. Cu
toate că simte o mare plăcere în a-i strica pe oameni în aşa fel, încît să i se
închine ca personificare a răului, el doreşte şi mai mult să fie venerat ca
Dumnezeu.
în Apocalipsa 13:3, apostolului Ioan îi este dată o viziune misterioasă a
Anticristului, sub forma uneia din fiarele sălbatice sau bestiile pe care le-a
văzut Daniel, aceeaşi Bestie cu „şapte capete şi zece coarne" pe care
călăreşte „prostituata Babilon": „Am văzut unul din capetele ei ca fiind
rănit de moarte; şi rana ei de moarte a fost vindecată, şi toată lumea se
minuna în urma bestiei". Bazaţi pe acest pasaj biblic, mulţi specialişti în
profeţie cred că Anticristul „va învia literalmente dintre cei morţi"1 pentru a
imita învierea lui Cristos. Unii chiar afirmă că Anticristul este un om „care
a trăit înainte... şi a condus unul din cele şapte mari imperii anterioare care
au avut influenţă directă asupra Israelului".2
Dacă această teorie este adevărată, în mod sigur acest lucru nu poate fi
dedus din ceea ce ne spune Ioan. A-şi reveni din ceea ce lui Ioan îi părea a
 213

fi o rană mortală este ceva complet diferit de a aduce înapoi la viaţă un

corp total descompus de 2.500 de ani - ca să nu mai vorbim de aducerea
înapoi a sufletului şi spiritului lui din iad! Dimpotrivă, expresia ca fiind
pare a indica faptul că el n-a murit niciodată cu adevărat. Era o rană din
care în mod normal se moare, dar Anticrist îşi revine. Este cel mai apropiat
lucru de o înviere pe care îl poate realiza Satan.
Alţii sugerează că unul din tiranii de mai demult, poate Hitler, va veni
înapoi la viaţă. Sună cam ştiinţifico-fantastic. Susţinătorii acestei idei
încearcă să-şi facă teoria „revenirii dintre cei morţi" mult mai acceptabilă
prin aceea că o numesc „o înviere falsificată", pentru că, spre deosebire de
Cristos, Anticristul va muri din nou.3 însă aceasta ar însemna că învierea lui
Lazăr şi a altora pe care i-a înviat Isus au fost tot „învieri falsificate",
pentru că şi ei au murit din nou. Nu, o înviere dă viaţă morţilor, iar Satan
nu are o asemenea putere.
Numai Dumnezeu poate să-Şi anuleze propriile Sale legi, făcînd prin
aceasta miracole adevărate. Satan nu poate anula legile universale pe care
le-a stabilit Dumnezeu mai mult decît un om.
Apariţiile demonice din lumea spiritelor în universul nostru fizic sunt
considerate deseori ca „supranaturale" pentru că par să abroge sau să scoată
din vigoare legile fizicii aşa cum le înţelegem noi. Satan şi demonii lui sunt
totuşi legaţi de legile universului spiritual şi par să facă miracole doar din
perspectiva noastră limitată.
Apariţia lui Satan în universul fizic şi intervenţia lui în el este limitată la
ceea ce îngăduie Dumnezeu. La timpul potrivit, Dumnezeu va înlătura
orice piedică şi va permite Anticristului să exercite „lucrarea lui Satan cu
toată puterea, semnele şi minunile mincinoase, şi cu toată înşelătoria..."
(2.Tesaloniceni 2:9,10, sublinierea noastră). Vicleşugul este neîndoios o
parte integrală a manifestării puterii lui Satan pe pămînt cu scopul de a face
ca această putere să pară mai mare decît este în realitate. Această inducere
în eroare îşi va atinge punctul culminant sub Anticrist.
învierea lui Cristos este miracolul suprem — dovada absolută că El este
Dumnezeu Mîntuitorul — şi nu poate fi imitată de nimeni. Nu este uşor să
pretinzi că te întorci dintre cei morţi. Acesta este şi motivul că religiile
lumii nu au îndrăznit niciodată să afirme aşa ceva despre liderii lor. în
schimb, urmaşii lor fac locuri sfinte din mormintele lor. In plus,
 214

hinduismul, budismul, islamul şi alte religii nu recunosc nici măcar

necesitatea învierii. Prin contrast, învierea lui Cristos este însăşi esenţa
creştinismului.
232 Dave Hunt
Cristos şi Anticrist în bătălia finală 233
Aşa cum a spus Pavel, dacă nu există înviere, atunci apostolii au fost cu
toţii mincinoşi pentru că au pretins că L-au văzut pe Cristos înviat. Cristos
de asemenea ar fi dovedit ca profet fals, căci El a declarat că va învia dintre
cei morţi. Biblia ar fi şi ea demascată ca falsă, pentru că a prevestit învierea
Lui şi de asemenea a relatat că ea a avut loc. întregul mesaj al Scripturii de
la început pînă la sfîrşit ar fi o dovadă de deşertăciune, căci afirmă că
moartea este un rezultat al judecăţii iui Dumnezeu asupra păcatului şi
promite că Dumnezeu va trimite un Mîntuitor să învingă acest duşman
odată pentru totdeauna.
Moartea, înmormîntarea şi învierea lui Cristos ca evenimente istorice pe
planeta Pămînt fac ca orice fel de uniune ecumenică cu religiile lumii să fie
un lucru atît imposibil, cît şi abominabil. Un Buda sau un Mahomed mort
nu are nimic în comun cu Domnul Isus Cristos cel înviat. N-are nici un rost
să discutăm convingerile morale şi etice pe care multe religii le au în
comun cu creştinismul. Acest lucru este un rezultat al faptului că legea lui
Dumnezeu a fost scrisă în conştiinţa întregii omenirii - dar această lege nu
poate mîntui, ci doar condamna. Numai Cristos a plătit preţul cerut de lege,
fapt pe care 1-a dovedit prin învierea Sa, şi numai El poate mîntui. Există
doar două opţiuni; să-L accepţi, sau să-L respingi. „Dialogul" este o
respingere, o încercare de a te „căţăra pe altă parte", cum a spus Isus, mai
degrabă decît venirea la Dumnezeu prin Cel care a putut spune în adevăr:
„Eu sunt uşa: dacă intră cineva prin Mine va fi mîntuit..." (Ioan 10:9).
Nu se poate spune că Isus a fost un învăţător bun, dacă în realitate El n-a
înviat dintre cei morţi, căci atunci ar fi un profet fals, iar discipolii Săi
mincinoşi, sau că Biblia oferă o învăţătură de morală sănătoasă şi prezintă
o filozofie religioasă sublimă, dacă Isus n-a înviat. Cineva nu poate „să
accepte învăţăturile" lui Isus şi să respingă învierea Sa, căci victoria asupra
morţii a fost esenţa mesajului Său.
Marele duşman al omenirii, moartea, nu mai are nici o putere asupra celor
care-L primesc pe Cristos ca Mîntuitor şi Domn. învierea lui Cristos oferă
 215

o speranţă care trece dincolo de această lume şi chiar dincolo de acest

univers în noul univers pe care Dumnezeu a promis să-1 creeze în locul lui.
Pentru cei care-L resping pe Cristos nu mai este totuşi nimic de aşteptat
decît condamnarea eternă, pentru care nu-L pot socoti vinovat pe
Dumnezeu, ci numai pe ei înşişi.
Ce au de a face toate acestea cu tema acestei cărţi? Foarte mult! Ca
şi învingător al morţii în corpul Său înviat şi glorificat îl înfruntă şi-1
distruge Cristos pe Anticrist la a doua Sa venire. După cum am văzut,
Israel îşi va da seama după semnele crucificării Sale atunci cînd va veni El
că Isus din Nazaret e atît Iehova, cît şi Mesia. Şapte ani mai devreme, cînd
îl vor întîlni în văzduh deasupra acestui pămînt, creştinii îl vor recunoaşte
pe Domnul lor înviat în acelaşi fel: după semnele cuielor din mîinile şi
picioarele Sale şi după rana din coasta Sa. Dumnezeu nu va permite ca
aceste dovezi ale victoriei asupra păcatului, morţii şi a lui Satan să poată fi
imitate de Anticrist sau de altcineva.
Anticristul nici măcar nu va pretinde că este Isus crucificat şi înviat. Pe ce
bază va pretinde atunci că este Cristos? Aproape sigur că va pretinde că
este ultima reîncarnare a „Spiritului Cristos" care a fost chipurile în
Krishna, Rama, Buda, Isus, Mahomed şi alţii - o înşelăciune pe care
Cuvîntul lui Dumnezeu a anticipat-o şi împotriva căreia a avertizat: „Este
stabilit ca oamenii să moară o singură dată, după care vine judecata"
(Evrei 9:27). în timp ce Cristos Se înălţa la cer, doi îngeri au spus
discipolilor că „acelaşi Isus" (nu o reîncarnare a „Spiritului Cristos" sau a
„Conştiinţei Cristos") Se va întoarce în acelaşi fel. Ioan a scris că spiritul
lui Anticrist tăgăduieşte că Isus Cristos a venit în corp odată pentru
totdeauna (l.Ioan 4:3) - adică a înviat şi continuă să trăiască în acelaşi corp.
Credinţa în reîncarnare face ca lumea să fie gata a accepta un „Cristos" fără
semnele crucificării - o minciună bine ticluită! Cu greu poate fi o
coincidenţă faptul că tocmai în acest timp, împreună cu multe alte semne
ale zilelor din urmă, teoria reîncarnării cîştigă milioane de adepţi în
Occident după ce mii de ani fusese un fenomen doar al Orientului. încă o
piesă de puzzle se îmbină la locul ei pentru a semnala apropierea ridicării
la putere a lui Anticrist şi a doua venire care urmează ca ziua după noapte.
După cum lumea antică L-a respins pe Cristos, tot aşa lumea modernă îl va
accepta pe Anticrist. Acest lucru nu este surprinzător. Anticristul va
 216

reprezenta tot ce doreşte o omenire egocentrică să devină în condiţiile

dictate de ea şi independent de Creatorul ei. După cum am observat deja,
Isus a spus celor despre care El ştia că în curînd îi vor cere moartea: „Eu
vin în Numele Tatălui Meu, şi voi nu Mă primiţi; dacă va veni altul în
propriul său nume, pe acela îl veţi primi" (Ioan 5:43) în propriul său nume
este cheia. Anticrist se reprezintă pe sine, nu pe Dumnezeul cerului. Prin el,
„creştinismul" devine umanismul suprem. Puterea satanică manifestată prin
Anticrist va fi aclamată ca putere supranaturală a minţii şi deci ca o dovadă
a potenţialului divin care se află în om. Va părea că e triumful final al
sinelui în împlinirea psihologiei umaniste a eului care pătrunde nu numai în
lumea profană, ci acum şi în Biserică. Şi va fi garanţia că fiecare din
adepţii săi, în Noua Eră care a început, poate experimenta aceeaşi putere
divină.
în contrast cu religia lui Anticrist care pune în centrul interesului propria
persoană, Cristos ne-a învăţat că trebuie să ne tăgăduim pe noi înşine şi să
ne luăm crucea ca să-L urmăm. Pe Isus nu-L interesa să-Şi înscrie cît mai
repede posibil discipolii ca „membri ai Bisericii" înainte ca aceştia să-şi
schimbe gîndirea. El n-a vrut să-i aibă în corul bisericii sau în vreun
comitet pentru a le da o activitate în slujba bisericii, în schimb le-a testat
calitatea consacrării.
„Dacă vreţi cu adevărat să Mă urmaţi", aşa putea să le fi spus Cristos,
„atunci să vă spun eu unde mergem. Obiectivul Meu este un deal în afara
Ierusalimului numit Golgota, unde Mă vor pironi pe o cruce. Deci, dacă
vreţi să-Mi fiţi fideli pînă la sfîrşit, atunci puteţi la fel de bine să vă luaţi
crucea chiar de acum, căci într-acolo ne îndreptăm" (vezi Luca 9:23-26).
Cît „negativism"! Totuşi, dacă nu vrem să ne umplem bisericile cu
„creştini" care se vor închina lui Anticrist, atunci trebuie să luăm exemplu
de la Domnul nostru în evanghelizarea lumii.
Din păcate, mulţi din liderii de azi ai Bisericii sunt mult prea sofisticaţi ca
să prezinte Evanghelfa aşa de „negativ" cum a făcut Isus şi apostolii Săi. Ei
au urmat seminarii motivaţionale orientate spre succes, au studiat
psihologia şi au adoptat tehnicile lui Dale Carnegie din „Cum să-ţi cîştigi
prieteni şi să-i influenţezi pe oameni", carte pe care ei o consideră ideală
pentru „cîştigarea oamenilor la Cristos". Ei conving milioane „să ia o
decizie pentru Cristos", care îşi închipuie că misiunea lui Cristos a fost să-i
 217

facă oameni care să fie mulţumiţi de ei înşişi, pentru că le-a întărit

respectul de sine, a răspuns la rugăciunile lor egoiste şi le-a împlinit
planurile egocentrice. Ioan subliniază:
Cînd a fost El în Ierusalim de Paşte, mulţi au crezut în Numele Lui cînd au
văzut minunile pe care le-a făcut.
însă Isus nu Se încredea în ei, pentru că-i cunoştea pe toţi oamenii şi nu
avea nevoie să-i aducă cineva mărturie despre vreun om, căci ştia ce este în
om (Ioan 2:23-25).
De ce „nu S-a încrezut" în aceşti oameni care credeau că El este Mesia?
Pentru că El ştia că aceştia înţelegeau greşit misiunea lui Mesia şi nu
doreau să fie corectaţi. Ei erau interesaţi doar să aibă parte de minunile Lui,
dar n-ar fi luat crucea ca să-L urmeze. Totuşi, li s-ar spune bun-venit în
cele mai multe biserici de astăzi, iar mulţi pastori ar avea grijă să nu le
pună sub semnul întrebării gîndirea lor falsă de teamă să nu plece, iar
Biserica să piardă contribuţiile lor băneşti. Isus nu S-a încrezut în asemenea
persoane.
în contrast cu aceşti oameni, următorul capitol din Evanghelia după Ioan
ni-1 prezintă pe Nicodim, care era la fel de impresionat de minunile pe care
le-a făcut Cristos, dar care avea şi dorinţa arzătoare de a cunoaşte tot
adevărul. Avem aici faimosul pasaj în care Cristos îi explică lui Nicodim
că El venise să moară pentru păcatele lumii, iar pentru ca cineva să poată fi
mîntuit trebuia să fie „născut din nou" prin credinţa în El.
în Ioan 8 este expusă din nou aceeaşi lecţie. în versetul 30 citim: „Pe cînd
vorbea aceste cuvinte, mulţi au crezut în El". în limbajul actual, mulţi „au
ieşit în faţă la chemare". Evreii credeau în Cristos în număr mare! Ce
trezire! Este extrem de instructiv să vedem cum S-a ocupat Cristos de
aceşti „convertiţi":
Apoi Isus a zis acelor evrei care au crezut în El: Dacă rămîneţi în Cuvîntul
Meu, atunci sunteţi într-adevăr discipolii Mei, şi veţi cunoaşte adevărul, şi
adevărul vă va face liberi (Ioan 8:31,32).
Este dificil pentru noi să înţelegem efectul şocant pe care această afirmaţie
1-a avut asupra ascultătorilor Lui. „Discipolii Mei"? Cine pretindea El că
este? Prin faptul că-1 excomunicaseră pe omul care fusese orb din naştere
şi căruia Cristos îi redase vederea, rabinii au declarat dispreţuitor: „Tu eşti
discipolul Lui [al lui Isus], dar noi suntem discipolii lui Moise" (Ioan 9:28).
 218

Isus lăsa în mod clar să se înţeleagă că El este mai mare ca Moise. Şi

„cuvîntul Meu"? Evreii s-au lăudat că urmau Cuvîntul lui Dumnezeu.
Pretindea Isus că este Dumnezeu?
236 Dave Hunt
Nu exista nici o îndoială să El pretindea că este Mesia, Eliberatorul promis,
iar ei erau gata să-L accepte ca atare - cu condiţia să-i elibereze cu sabia de
asupritorii lor romani. Dar cuvintele Lui, că-i va elibera prin adevăr, erau o
dezamăgire şi totodată o insultă. Romanii deţineau controlul militar, însă
evreii se considerau liberi din punct de vedere intelectual, pentru că aveau
legea lui Moise şi templul. Cum îndrăznea cineva să afirme că ei nu aveau
adevărul!
Cînd Cristos a încercat să le explice că El dorea să-i elibereze de păcat şi
de egoism, ei au reacţionat cu înverşunare. Negînd răul din inimile lor, au
insistat că sunt copiii lui Dumnezeu: „Noi avem un singur Tată, pe
Dumnezeu" (Ioan 8:41). Răspunsul lui Cristos trebuie să fi tăiat în carne
vie. „Voi sunteţi din tatăl vostru, diavolul, şi împliniţi poftele tatălui
vostru" (versetul 44). înfuriaţi, ei „au luat pietre să arunce în El [ca să-L
ucidă]" (versetul 59).
Isus nu era felul de Mesia pe care L-au dorit evreii, dar Anticrist va fi exact
ceea ce doreşte întreaga lume, inclusiv evreii. Cristos Se oferă să aducă
omenirea într-o relaţie corectă cu adevăratul Dumnezeu care a creat
universul şi este respins. Anticrist se oferă, aşa cum a promis Satan Evei, să
transforme oamenii în dumnezei, şi el va fi acceptat. Această diferenţă
profundă dintre Cristos şi toţi anticriştii este exprimată elocvent într-o
cunoscută felicitare de Crăciun:
Istoria este plină de oameni care au vrut să fie dumnezei [sunt ilustraţi
Alexandru cel Mare, Iuliu Cezar, Maharishi Mahesh Yogi, Hitler, Lenin,
Buda, Mao Tze Tung etc], dar numai un singur Dumnezeu a vrut să fie Om
[urmată de reprezentarea lui Cristos ca pruncul din Betleem].4
Se ridică din nou întrebarea: Ce au de a face toţi cei enumeraţi mai înainte
cu apariţia lui Anticrist, cu a doua venire a lui Cristos şi cu bătălia finală
între ei? Din nou spunem: Foarte mult! Acea întîlnire faţă în faţă de la
Armaghedon este numai pentru a încheia ceea ce s-a decis deja la Golgota,
fapt care a fost baza pe care a fost învins Satan, iar fiecare din noi trebuie
să facă o alegere eternă.
 219

Bătălia dintre Cristos şi Anticrist este dusă pînă la capăt în fiecare inimă
omenească. Trebuie să ştim de partea cui suntem. Va fi prea tîrziu să
alegem sau să trecem de cealaltă parte la cea de a doua venire. Este absolut
esenţial să înţelegem cine este Cristos, de ce a venit şi ce aşteaptă de la noi
- altfel am putea fi înşelaţi, şi în final să ne găsim pentru eternitate de
partea greşită a crucii.
Numai pe baza sacrificiului lui Cristos pe cruce îl va distruge El pe
Anticrist la a doua Sa venire, iar Satan va fi aruncat pentru totdeauna în
lacul de foc. Deşi, precum discipolii Săi, ne vine greu să înţelegem
conexiunile, Biblia arată foarte limpede că Dumnezeu a devenit Om astfel
ca „prin moarte, El să-1 distrugă pe cel ce avea puterea morţii, adică pe
diavolul" (Evrei 2:14). Un vechi imn exprimă atît de frumos lucrul acesta:
Prin slăbiciune şi înfrîngere A cîştigat cununa victoriei Şi-a călcat duşmanii
în picioare Pentru că S-a lăsat călcat în picioare.
El a înfrînt toată puterea lui Satan; Făcut păcat, păcatu-a răsturnat, Pus în
mormînt, aşa 1-a nimicit, Şi moartea, pe cruce murind.
Priviţi la cruce, împreună cu întregul univers din toate timpurile şi toată
eternitatea, ca să vedeţi grozăvia, oroarea, caracterul vrednic de dispreţ şi
respingător al păcatului în adevărata sa înfăţişare. Fiţi uimiţi, căci în acea
oră care împarte toată omenirea şi tot timpul şi eternitatea, cînd răul din
inima omenească s-a revărsat împotriva lui Dumnezeu, El S-a alăturat
omului păcătos dezlănţuindu-Şi furia împotriva aceleiaşi Victime pe cruce.
Priviţi ura lui Dumnezeu faţă de păcat şi mînia Lui turnată asupra
propriului Său Fiu, Cel fără de păcat: „Căci El [Dumnezeu] 1-a făcut păcat
pentru noi... ca noi să putem fi făcuţi dreptatea lui Dumnezeu în El"
(2.Corinteni 5:21)
Ceea ce au declarat propriii Lui profeţi - că Israel îl va urî şi-L va ucide pe
Mesia al său de mult promis atunci cînd va veni - ar fi trebuit să şocheze şi
să trezească un Israel apostat şi mîndru din punct de vedere religios. Totuşi,
în ciuda unor asemenea avertizări clare, exact lucrul acesta s-a întîmplat.
însuşi Fiul lui Dumnezeu, Omul perfect, fără vreun defect fizic sau moral,
S-a arătat lui Israel, a vindecat bolnavi, orbi şi paralitici, a înviat morţi, a
hrănit flămînzi, a adus dragoste şi bucurie - şi a fost urît, insultat, judecat în
chip batjocoritor şi executat public.
Ce enigmă! Aşa cum exclamă un imn vechi: „Tu, Regele Gloriei, purtînd
 220

de dragul nostru coroana de spini!" Cum a fost posibil? Charles Wesley a

scris: „Dragoste minunată, cum s-a putut ca Tu, Dumnezeul meu, să mori
pentru mine?" După ce a devenit creştin, astronomul Werner von Braun a
declarat cu uimire:
Râul atinsese asemenea proporţii pe această planetă, încît a fost pregătită
scena pentru un scenariu necunoscut în istoria cosmosului: Dumnezeu a
vrut să-Şi viziteze creaturile, iar ele au vrut să-L crucifice pe o cruce!
îngerii priveau încremeniţi de groază. Ei trebuie să fi tremurat de mînie
aşteptînd în orice clipă porunca de a interveni şi de a distruge pe cei care L-
au bătut, L-au scuipat, L-au biciuit şi L-au condamnat la moarte pe Cel
care-i crease. Ce afront să vezi un om neînsemnat aşezînd batjocoritor pe
capul Domnului gloriei o coroană de spini, cînd coroana universului I se
cuvenea de drept! Şi El i-a lăsat s-o facă, suferind fiecare umilinţă în tăcere
şi răbdare. Satan trebuie să fi dansat cu veselie, fără să acorde vreo atenţie
sau să înţeleagă cuvintele pe care Isus le rostise cu privire la cruce:
Acum este judecata acestei lumi, acum va fi aruncat afară prinţul acestei
lumi [Satan].
Iar Eu, dacă voi fi înălţat de pe pămînt [pe o cruce], voi atrage la Mine pe
toţi oamenii [fie pentru mîntuire, fie pentru judecată] (loan 12:31,32).
Adam şi Eva se ascunseseră din cauza vinovăţiei şi ruşinii atunci cînd
Dumnezeu vizitase Grădina după neascultarea lor. Totuşi, cînd a venit Isus,
a fost întîmpinat de atîta autoîndreptăţire care îşi justifica în propriii ei ochi
chiar şi respingerea Sa. Adam şi Eva cunoscuseră cel puţin vocea lui
Dumnezeu, dar acum, cînd umbla printre creaturile Sale, Creatorul era
nerecunoscut. Ura, vinovăţia, teama şi mîndria defensivă au fost reacţiile
omeneşti naturale ale acelora care au venit faţă în faţă cu Dumnezeul-Om.
Isus era tot ceea ce ştiau ei că trebuiau să fie, dar nu erau, şi de aceea L-au
urît cu pasiune.
în timp ce demonii se bucurau şi îngerii îşi ascundeau feţele, autorităţile
religioase şi civile s-au unit ca să-L ucidă pe Cel nevinovat. Masca
bunătăţii omeneşti a căzut, dînd în vileag adevărul despre depravarea
omenească. Aceste creaturi ticăloase şi-au revărsat ura asupra Celui Perfect
care a făcut numai bine şi care răspunde vorbelor lor de ocară cu dragoste
şi iertare. Acei monştri vrednici de dispreţ au înconjurat crucea ca nişte
hiene însetate de sînge! Mai răi ca nişte fiare sălbatice, îşi găsesc plăcerea
 221

în chinurile Lui de moarte şi savurează ceea ce îşi imaginează nebuneşte că

este răzbunarea lor împotriva Celui a cărui viaţă pefectă le condamna
ipocrizia, şi ale cărui cuvinte drepte le străpungea inimile.
Ei se desfată de plăcere cînd El se chirceşte de durere, şi sîngele I se scurge
pe pămînt, totuşi el se vărsa pentru păcatele lor. Aici suntem din nou
confruntaţi cu o realitate care depăşeşte capacitatea noastră de înţelegere:
„Chiar suliţa care I-a străpuns coasta a făcut să curgă sîngele care
mîntuieşte"! Totuşi, sîngele care a curs pentru păcat îi curăţă doar pe aceia
care doresc să se pocăiască şi să fie împăcaţi cu Dumnezeu. Pentru cei care
resping mîntuirea pe care a dobîndit-o Cristos, care refuză dragostea şi mila
lui Dumnezeu - ce judecată dreaptă şi înfricoşătoare îi aşteaptă!
Crucea e dovada supremă nu numai a iubirii lui Dumnezeu, ci şi a dreptăţii
şi integrităţii Sale. El nu-Şi putea compromite standardele Sale sfinte.
Dreptatea Sa trebuia satisfăcută. Harul nu putea fi acordat în dauna
adevărului. Nu putea exista iertare de păcat, nici împăcarea unui om
răzvrătit cu un Dumnezeu sfînt doar printr-o ştergere a datoriei dintr-un
registru din cer. Trebuia plătit tot preţul pe care îl cerea dreptatea. Şi
Dumnezeu însuşi era gata să-1 plătească în întregime.
Ce dragoste! Noi răspundem cu dragoste celor care ne iubesc, ne sunt
atrăgători şi ne plac - dar El îi iubeşte pe cei care-L urăsc, îl torturează şi-L
crucifică. Nu putem face altceva decît să îngenunchem cu respect atunci
cînd auzim din înaltul crucii cum Se roagă El pentru cei care L-au ţintuit
acolo: „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac" (Luca 23:34).
240 Dave Hunt
Crucea nu înseamnă nişte lucruri întîmplate într-o istorie de mult trecută.
Nu şi-a pierdut puterea de a mîntui, de a inspira atît dragoste, cît şi ură, şi
de a împărţi lumea în două tabere. Acest proces continuă şi azi. Discipolii
lui Cristos trebuie să fie părtaşi la respingerea şi suferinţa de care a avut El
parte de la o lume care L-ar crucifica din nou dacă ar putea. în lipsa Lui,
lumea ea îşi dezlănţuie ura asupra celor ce li poartă Numele şi îi sunt fideli.
Cum îndrăzneşte cineva să pervertească crucea ca s-o facă atractivă pentru
lumea care L-a crucificat pe Domnul gloriei! La cruce, noi trebuie să
murim faţă de viaţă ca şi cînd am fi trăit-o în schimbul unei vieţi noi -
Cristos cel înviat trăind în noi. Pavel a scris triumfător:
Sunt crucificat împreună cu Cristos; totuşi trăiesc - dar nu eu, ci Cristos
 222

trăieşte în mine; şi viaţa pe care o trăiesc acum în carne o trăiesc prin

credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine pentru
mine (Galateni 2:20).
Victoria lui Cristos asupra lui Anticrist într-o confruntare finală la
Armaghedon ar fi fără valoare dacă toată omenirea ar merge în iad cu acel
impostor. Pentru gloria eternă a lui Dumnezeu, miliarde de oameni au fost
salvaţi de Cristos din ghearele lui Satan. în ciuda puterii sale satanice,
Anticrist este învins chiar înaintea celei de a doua veniri de acei adepţi ai
lui Cristos pe care el îi martirizează în marea tribulaţie (necazul cel mare).
Despre ei, cei asupra cărora Anticrist părea victorios, este scris în cer:
Şi ei [martirii] l-au învins [pe Anticrist] prin sîngele Mielului şi prin
cuvîntul mărturiei lor; şi ei nu şi-au iubit viaţa pînă la moarte (Apocalipsa
12:11).
20.
Pregătirea pentru înşelăciune
NE-AM OCUPAT PÎNĂ ACUM de apariţia lui Anticrist şi de eve-
nimentele care pregătesc lumea pentru marea înşelăciune. Ar fi nevoie de o
altă carte pentru a ne ocupa de ceea ce se întîmplă după ce preia el puterea
- despre grozăviile domniei lui şi marea tribulaţie. Este suficient să spunem
că după o scurtă perioadă de unitate şi pace utopică, Imperiul Roman
renăscut de „fier amestecat cu lut" despre care Daniel a spus că „nu se vor
lipi unul de altul" (2:43) va începe să se năruie. Acest pămînt se va
transforma într-un iad veritabil atunci cînd Satan, operînd prin Anticrist, îşi
joacă ultima carte în timp ce lunga bătălie cosmică cu Dumnezeu îşi atinge
punctul culminant.
Intr-o bătălie acerbă chiar în cer între „Mihael şi îngerii lui... şi acel şarpe
vechi, numit Diavolul, şi Satan, care înşală lumea întreagă", acesta din
urmă va fi „aruncat pe pămînt, împreună cu îngerii lui" (Apocalipsa 12:7-
9). Planeta Pămînt va fi ultimul bastion al lui Satan. In furia lui de a-şi
menţine dominaţia, îşi va scoate masca de înger de lumină. Cei ce vor locui
atunci pe acest pămînt vor începe să descopere în final grozăvia a ceea ce
înseamnă să fie slujitori ai păcatului şi ai lui Satan. Un înger din cer le va
pronunţa condamnarea:
Vai de cei ce locuiesc pe pămînt şi în mare, căci diavolul a coborît la voi,
cu mare mînie, pentru că ştie că nu mai are decît puţin timp (Apocalipsa
 223

12:12).
Căutînd să-şi menţină conducerea, Anticristul va găsi un ţap ispăşitor pe
care să dea vina pentru distrugerea crescîndă care are loc în timp ce
Dumnezeu îşi revarsă mînia asupra pămîntului. După încălcarea pactului
său cu Israelul, el va aduna întreaga lume ca să ducă la îndeplinire ceea ce
Hitler a numit „soluţia finală la problema evreiască". Biblia îl numeşte
„timpul necazului lui Iacob" (Ieremia 30:7). Ultimul act de unire din partea
naţiunilor lumii va fi o încercare de a distruge Israelul odată pentru
totdeauna. Fără să vrea, ei vor împlini scopul lui Dumnezeu. „Voi strînge
toate naţiunile la bătălie împotriva Ierusalimului, iar oraşul va fi luat..."
(Zaharia 14:2).
Văzînd că înfrîngerea Israelului e destul de aproape, armatele lumii se vor
întoarce una împotriva alteia într-o luptă disperată pentru | controlul
planetei Pămînt. Armaghedonul va deveni un holocaust. Cu siguranţă
Israelul, care posedă arsenal nuclear, nu se va lăsa iară anihilat să
folosească aceste arme. Afirmaţia lui Cristos că va trebui să intervină ca să
nu fie nimicită orice carne (Matei 24:22) sugerează că trebuie să fi început
un război nuclear de proporţii îngrozitoare atunci cînd El va veni în putere
şi glorie ca să salveze Israelul. „Atunci va ieşi Domnul şi va lupta
împotriva acelor naţiuni... şi picioarele Lui vor sta în ziua acea pe muntele
Măslinilor..." (Zaharia 14:3,4).
Nu-L va costa prea mult efort pe Cristos ca să-l lichideze pe Anticrist şi
toate armatele acestei lumi. Va fi suficient un singur cuvînt din partea
Celui ce poartă semnele crucificării, care a „fost mort" şi este „viu pentru
totdeauna" şi care are „cheile iadului şi ale morţii" | (Apocalipsa 1:18; 2:8;
etc). Satan va fi legat pentru 1000 de ani (Apocalipsa 20:1-3) împreună cu
Anticristul şi profetul său fals, în timp ce Cristos conduce regatul milenar
de pe tronul lui David.
Pare ceva ştiinţifico-fantastic? Faptul că lumea în zilele din urmă îşi va
întoarce irevocabil spatele la adevăr şi dreptate şi va opta pentru o pace
falsă, culegînd astfel roadele judecăţii lui Dumnezeu şi distrugerea ei este
una din cele mai clare învăţături din Biblie. Totuşi, în acelaşi timp, este una
din cele mai enigmatice revelaţii a perversităţii încăpăţînate a inimii
omeneşti. Bărbaţii şi femeile de pretutindeni tînjesc după pace, dar calea
care trebuie urmată pentru a o avea este în contradicţie cu mîndria
 224

omenească. Omenirea este ca un pacient bolnav de moarte care doreşte

tratamentul pe care i-1 oferă doctorul, totuşi găseşte medicamentul prescris
(„pocăinţa faţă de Dumnezeu şi credinţa în Domnul nostru Isus Cristos" -
Fapte 20:21) prea neplăcut la gust pentru a putea fi înghiţit - şi ia în schimb
un drajeu mortal.
Cu toate dovezile pe care le-am adus, poate părea încă de necrezut că
Anticrist ar fi în stare să înşele lumea atît de tare. încă o dată ne va fi de
folos să ne îndreptăm atenţia spre un om a cărui ridicare la putere continuă
să intrige şi să uimească istoricii. Adolf Hitler a ieşit dintr-odată din
obscuritate şi s-a ridicat la o putere neegalată în timpurile moderne. El a
înşelat nu numai Germania, ci aproape întreaga lume într-un timp
surprinzător de scurt. Nu există nici o explicaţie raţională.
Fotoreportajele cu apariţiile publice ale lui Hitler şi fastul lor -coloane în
marş purtînd solemn drapele uriaşe înfăţişînd svastica şi strigătele „Sieg
heils" repetate fanatic din sute de mii de gîtlejuri -dezvăluie un element
religios clar, dar misterios. Demonic? Fără îndoială. Hitler se pricepea să
declanşeze o isterie spontană în masă care se învecina cu închinarea.
William Shirer, autor al cărţii The Rise and Fall of the Third Reich
(Ridicarea şi căderea celui de al treilea Reich), care s-a dus în Germania în
1934 pentru a relata ce se petrecea acolo, a scris pe atunci în jurnalul său:
Astăzi, în ce priveşte vasta majoritate a compatrioţilor săi, el [Hitler] a
atins o culme niciodată atinsă înainte de un conducător german.
El a devenit - chiar înainte de moartea sa - un mit, o legendă, aproape un
dumnezeu...1
Prin genialitatea sa deformată, Hitler a realizat cîteva lucruri mari. între
1933 şi 1937, în timp ce restul lumii suferea încă de urmările marii
Depresiuni economice, şomajul în Germania a scăzut de la 6 milioane la
mai puţin de 1 milion. Produsul naţional brut s-a dublat. Volkswagen a
intrat în producţie de serie, şi s-a început primul sistem important de
autostrăzi din lume, faimosul autobahn german. Atîtea lucruri bune
camuflau părţile întunecate! Simone Veil, care a fost închisă la Auschwitz,
unde a murit cea mai mare parte a familiei ei, a mărturisit: „Ne era foarte
greu să credem că oamenii erau într-adevăr ucişi. Nimeni nu-şi putea
imagina că putea exista un plan de exterminare".2
După o lună de miere a păcii, iubirii şi înfrăţirii, teroarea domniei lui
 225

Anticrist va pune mult în umbră domnia lui Hitler. Cei care refuză să i se
închine şi să se supună noii ordini mondiale vor fi sumar executaţi - şi tot
pămîntul va şti şi va aproba lucrul acesta. La urma urmei, omenirea tocmai
va fi experimentat dispariţia incredibilă a milioane de oameni. Teama de a
fi răpit de pe pămînt va avea de grijă ca nimeni să nu se abată de la direcţia
de marş comandată - pentru un timp.
Cel mai fascinant aspect al înşelăciunii lui Hitler a fost importantul element
„creştin" implicat - un element care va juca un rol decisiv sub Anticrist. Cu
cîteva excepţii, Biserica din Germania s-a încadrat ireproşabil în noua
ordine. Hitler a promis „libertate pentru toate de-nominaţiunile religioase",
cam aşa ca promisiunile făcute acum în Europa de Est.
în discursul său din 13 martie 1933, cînd s-a instalat ca dictator, Hitler a
lăudat credinţa creştină şi a promis să respecte libertatea de conştiinţă.
Cîteva extrase din discursurile sale de pe vremea războiului dezvăluie o
incredibilă prefăcătorie că e de partea lui Dumnezeu:
1940: „Ne rugăm Domnului nostru ca El să continue să ne binecu-
vînteze în lupta noastră pentru libertate..."
1941: „Credem că vom cîştiga binecuvîntarea Conducătorului
Suprem... Domnul Dumnezeu ne-a dat aprobarea Sa pentru lupta
noastră. El va fi cu noi... în viitor".
1942: „Şi noi îl vom ruga pe Domnul Dumnezeu pentru aceasta,
salvarea naţiunii..."
1943: „Ne vom pune şi în acest an toată puterea în slujba naţiunii
noastre. Numai atunci putem... să ne rugăm Domnului Dumnezeu
ca El să ne ajute aşa cum a făcut-o totdeauna..."3
Mii de pastori germani s-au alăturat „Mişcării credinţei a creştinilor
germani" nou organizate care sprijinea doctrinele naziste şi promova o
„Biserică a Reichului" care să-i unească pe toţi protestanţii sub conducerea
Statului. O minoritate de pastori, conduşi de Martin Niemoeller (care iniţial
salutase venirea lui Hitler la putere), şi-a dat în final seama că
„creştinismul pozitiv" al lui Hitler era în realitate anti-creştin şi ca urmare
s-au opus îndoctrinării naziste a Bisericii.
„Biserica Reichului" formată sub lideri aleşi de Hitler a fost recunoscută în
mod oficial de către Reichstag în 14 iulie 1933. în 13 noiembrie s-a ţinut o
adunare masivă la Sportpalast, Berlin, convocată de
 226

către „Mişcarea credinţei a creştinilor germani". Liderii întrunirii au propus

abandonarea Vechiului Testament şi revizuirea Noului Testament pentru a
corespunde cerinţelor naţional-socialismului. S-au adoptat rezoluţii sub
motto-ul: „Un singur popor, un singur Reich, o singură credinţă", un
jurămînt de credinţă faţă de Hitler, ca să fie semnat de toţi pastorii, şi
excluderea creştinilor evrei din toate bisericile. Domnia de teroare a
Gestapoului împotriva celor care îl urmau pe Cristos a început cu arestarea
a 700 de pastori în toamna anului 1935.
Justificarea pentru toate a fost la Hitler, ca şi la Constantin, „unitatea"
ecumenică. Astăzi auzim aceeaşi lozincă atrăgătoare - iar valul
ecumenismului nu poate fi oprit. Cei care i se opun sunt acuzaţi că sunt
nişte bigoţi înguşti la minte. Adevărul, pe care nu trebuie să-1 vindem cu
nici un preţ (Proverbe 23:23) este dat deja în schimbul unei păci şi unităţi
mistico-umaniste.
în timp ce Hitler lucra cu perseverenţă la distrugerea creştinismului şi
înlocuirea lui cu ocultismul său neopăgîn, el a continuat să se prefacă un
campion al creştinismului real. Următorul extras dintr-un discurs al dr.
Hans Kerrl, ministrul nazist al cultelor, dezvăluie cît de sfruntată poate
deveni minciuna atunci cînd este acceptată necritic de către „creştini".
Partidul este de partea... creştinismului pozitiv, şi creştinismul pozitiv este
naţional-socialismul...
Naţional-socialismul este facerea voii lui Dumnezeu... voia lui Dumnezeu
se arată în sîngele german... Faptul că creştinismul constă în credinţa în
Cristos ca Fiul lui Dumnezeu mi se pare absurd... Adevăratul creştinism
este reprezentat de Partid, iar poporul german este acum chemat de Partid
şi în special de Fiihrer la un creştinism real... Fuhrerul este crainicul unei
Noi Revelaţii*
Respectul care e dat şi astăzi conducătorilor de secte ne aminteşte că lumea
rămîne vulnerabilă la înşelăciune. Dalai Lama, de exemplu, este deosebit
de onorat în toată lumea de către liderii politici şi religioşi şi admirat mult
de mase. Totuşi, afirmaţiile sale publice sunt similare celor care vor fi
făcute de Anticrist: Că el este a 14-a reîncarnare a primului Dalai Lama şi
că este literalmente „Dumnezeu". El propune să aducă pacea globală printr-
o tehnică yoga de vizualizare profund demonică în care iniţiază zeci de mii
de persoane de pe întreg pămîntul. Pentru aceasta, el a fost răsplătit cu
 227

premiul Nobel pentru pace în anul 1989. Acest premergător al lui Anticrist
continuă să fie celebrat de biserica romano-catolică, care mai înainte îşi
dăduse binecuvîntarea lui Hitler.
Prin faptul că toţi creştinii au fost luaţi de pe pămînt şi Spiritul Sfînt nu mai
convinge conştiinţele, înşelarea în masă va fi de o mie de ori mai uşoară
pentru Anticrist decît pentru Hitler. Aproape orice credinţă „pozitivă" va fi
primită dacă dă iluzia unui potenţial omenesc infinit, dacă edifică respectul
de sine al omului şi se preocupă de justiţia socială prin eforturi umaniste.
Este deja o infracţiune care se pedepseşte în conformitate cu Tratatul de
genocid, semnat recent de Statele Unite, să afirmi că vreo religie anume
este greşită. Dreptul internaţional cere deja să fii ecumenic şi „pozitiv". De
aici nu este decît un pas mic spre domnia totalitară a lui Anticrist.
„Creştinismul pozitiv" de azi - care, ca şi cel al lui Hitler, îmbracă
ocultismul în limbaj creştin - a cucerit în principiu America şi este acum
exportat în Europa de Est. Cei care promovează gîndirea pozitivă, gîndirea
în posibilităţi şi mărturisirea pozitivă sunt printre cei mai influenţi
predicatori la radio şi televiziune şi conducători de biserică din America.
Orice mustrare sau corectare este respinsă ca „negativă". Cît despre „noile
revelaţii", Mişcarea carismatică produce „profeţi" ale căror declaraţii sunt
urmate orbeşte de un număr crescînd de creştini, deşi „profeţiile" contrazic
deseori Biblia. Ca lumea, şi Biserica este pregătită pentru marea
înşelăciune.
Chiar pentru mulţi evanghelici, „credinţa" nu-L mai cere pe Dumnezeu ca
obiect al ei, ci e simţită de ei ca o putere „pozitivă" a minţii care creează
ceea ce credem ferm şi sincer. Astfel, se va realiza ceea ce ne „rugăm" nu
dacă vrea Dumnezeu, ci dacă noi putem crede că se va întîmpla.
„Subconştientul minţii tale... [are o] putere care transformă dorinţele în
realităţi atunci cînd dorinţele sunt destul de puternice",5 promite un lider
„creştin" ale cărui scrieri sunt citite lunar de 16 milioane de oameni.
Protejatul său, unul dintre cei mai cunoscuţi promotori ai acestei
înşelăciuni oculte că „credinţa" e o forţă exercitată de mintea noastră,
susţine cu entuziasm această evanghelie înşelătoare:
Pregătirea pentru înşelăciune 247
Care este elementul magic care poate asigura succesul şi poate elimina
eşecul din viaţa noastră? Este CREDINŢA! Gîndirea în posibilităţi este
 228

doar un alt cuvînt pentru credinţă.6 Nu-ţi cunoşti puterea pe care o ai în

tine!... Tu transformi lumea în orice vrei. Da, tu poţi transforma lumea în
tot ce-ţi doreşti să fie.7
înşelaţi de o asemenea învăţătură greşită, creştinii încep să vadă rugăciunea
ca o tehnică religioasă pentru a-şi realiza propriile dorinţe. Ei îşi aţintesc
privirile asupra obiectului dorinţei lor, apoi încearcă să aibă „credinţă"
pentru a-1 face să se întîmple. Mii de oameni participă cu entuziasm la
seminarii ţinute sub motto-ul „Cum să-ţi faci împreună cu Dumnezeu
propriul tău plan de viaţă"8 prin aceea că gîndeşti anumite lucruri, că
rosteşti anumite cuvinte sau că vizualizezi obiective.
Evanghelia falsă de astăzi dă naştere unor „creştini" care au fost atraşi la un
„Cristos" care are atributele lui Anticrist. Acest „Cristos" fals prezentat pe
scară largă nu mai cheamă păcătoşii la pocăinţă înaintea unui Dumnezeu
sfînt, ci scuză purtarea păcătoasă ca fiind o problemă psihologică ce rezultă
din traume suferite în copilărie. în loc să ceară discipolilor săi să „se
tăgăduiască pe sine şi să-şi ia crucea", el îi învaţă să se iubească şi să se
accepte pe sine, şi să-şi recunoască „valoarea" înnăscută. Şi acest „Cristos"
nici nu promite celor „blînzi" că vor moşteni pămîntul, ci le oferă cursuri
de „afirmarea de sine". în loc să-i binecuvînteze pe cei ce „jelesc", el
avertizează împotriva „proastei păreri de sine" şi promovează o nouă
„imagine de sine pozitivă". Şi în loc să promită cerul celor „săraci în
spirit", acest „Cristos" fals oferă săracilor din punct de vedere financiar
ademenitoarea evanghelie a răsplătirii însutite a donaţiilor făcute anumitor
societăţi creştine.
în plus, speranţa dinamică şi motivatoare a revenirii iminente a lui Cristos
este negată de mulţi din cei care pretind că aparţin Domnului. Faptul că
Isus Cristos va veni înapoi pe pămînt în mod vizibil şi personal este o
concepţie respinsă de tot mai mulţi în favoarea unui fel de a doua venire
„spirituală". Cunoscutul autor M. Scott Peck, deşi adept al Mişcării New
Age, mărturiseşte că este creştin şi este acceptat chiar şi de către
evanghelici. El vorbeşte din partea unui sector crescînd al Bisericii:
248 Dave Hunt
Cînd mă gîndesc la enormitatea schimbărilor necesare [păcii globale]...
pare cîteodată că este necesară în principiu a doua venire. Nu vorbesc
despre o a doua venire fizică. De fapt, nu am o părere prea bună despre o
 229

biserică care să stea cu braţele încrucişate aşteptînd pasiv ca Mesia al ei să

apară în carne şi oase. Mai degrabă, vorbesc despre învierea spiritului lui
Cristos, care va avea loc în Biserică dacă creştinii îl vor lua în serios.9
Avem aici una dintre cele mai convingătoare minciuni New Age care au
fost inspirate vreodată de Satan. Mulţi lideri carismatici contribuie la
răspîndirea ideii că a doua venire nu este întoarcerea pe pămînt a Domnului
nostru în persoană în corpul Său înviat, ci dobîndirea de către Corpul Său
spiritual, Biserica, a unei stări spirituale mai înalte evidenţiată de semne şi
minuni. Un lider al Mişcării New Age prezintă convingător această
minciună:
Aşa cum îl acceptăm pe Cristos în inimile noastre... [atunci aceasta] nu este
numai o simplă convertire emoţională la care cheamă evangheliştii care
utilizează mass-media electronică, ci o transformare radicală a conştiinţei...
[prin care] noi experimentăm personal venirea lui Cristos...
Nu există o a doua venire a lui Cristos, acesta este o concepţie greşită...
Există numai ceea ce numeşte Biblia venirea lui Cristos, prin tine şi prin
mine, pe măsură ce avansăm în conştiinţă... Apariţia finală a lui Cristos nu
va fi ca un om în văzduh înaintea căruia toţi trebuie să îngenuncheze... [ci]
un eveniment evoluţionar... O nouă rasă, o nouă specie va popula Pămîntul
— oameni care vor avea toţi stadiul de conştiinţă pe care 1-a avut Cristos.
Şi în acel proces Regatul lui Dumnezeu va fi cu adevărat întemeiat pe
.Pămînt sub conducerea Cristosului din inimile, minţile şi sufletele tuturor
oamenilor.10
Minciuna este prezentată diabolic de iscusit! Autorul nu argumentează ca
un pseudo-creştin, ci ca un adevărat creştin. El nu respinge Biblia, dar
pretinde a corecta o interpretare falsă a Bibliei. Teza lui este foarte
convingătoare. Să te ridici la statura deplină a perfecţiunii tale înnăscute în
el înnobilează mai mult decît să te pocăieşti de răzvrătirea ta înaintea unui
Dumnezeu sfînt. Şi această teză se potriveşte perfect cu pretenţia probabilă
pe care o va emite Anticrist că el este reîncarnarea Spiritului Cristos care
era în Isus - o „stare mai înaltă de conştiinţă" în care el promite să
călăuzească lumea.
Biserica romano-catolică prin dogmele ei neagă de asemenea răpirea. Cel
mai bun lucru pe care-1 speră majoritatea catolicilor după moarte este să se
trezească în purgatoriu, un loc unde trebuie să sufere pentru păcatele lor
 230

pentru o perioadă nedeterminată de timp, în funcţie de cîte indulgenţe au

cîştigat şi de cîte mătănii, liturghii, pomeni şi fapte bune vor face alţii
pentru ei după moartea lor. Astfel, învăţătura că „morţii în Cristos vor învia
mai întîi, apoi noi care suntem în viaţă şi rămînem vom fi răpiţi împreună
cu ei în nori ca să-L întîmpinăm pe Domnul în văzduh" (l.Tesaloniceni
4:16,17) trebuie deci să fie ignorată sau reinterpretată. La urma urmei, unii
buni catolici s-ar putea să petreacă cîteva mii de ani în purgatoriu, iar alţii
numai cîteva zile sau săptămîni. Biserica nu are nişte criterii clare care să
spună cît timp va petrece cineva acolo. De aceea, nu toţi creştinii pot învia
în acelaşi timp şi luaţi simultan în cer împreună cu credincioşii în viaţă, aşa
cum învaţă Biblia.
Mai mult, papa a primit după cît se pare o „revelaţie" deosebit de
interesantă de la Doamna Noastră de la Fatima: că vine un mare dezastru
care va transforma gîndirea omului şi-1 va catapulta într-o poziţie în care
va juca un rol-cheie în instalarea ordinii în haos. Lucrul acesta sună foarte
asemănător cu dispariţia în masă a milioane de oameni la răpire. Malachi
Martin, „fost iezuit şi profesor la Institutul Biblic Pontifical din Vatican",
scrie:
Ioan Paul aşteaptă. Mai întîi trebuie ca Dumnezeu să intervină, înainte ca
lucrarea majoră a lui Ioan Paul faţă de toţi oamenii să poată începe...
El aşteaptă... un eveniment care va scinda istoria omenirii, separînd trecutul
imediat de viitorul apropiat...
Timpul de aşteptare şi veghere al lui Ioan Paul se va sfîrşi. Lucrarea
lui ca Slujitor al Marelui Proiect va începe atunci... cînd va avea loc
evenimentul care produce scindarea...11
Aşa cum am văzut, răpirea Bisericii va fi într-adevăr un „eveniment care
scindează"! Unitatea şi pacea nu va veni aşa cum a revelat „Doamna
noastră de la Fatima", dar asta nu va mai conta. Dispariţia multor milioane
de oameni va crea oportunitatea pe care o aşteaptă atît Anticrist, cît şi papa.
Nici unul din ei nu-şi va da seama că Isus Cristos Şi-a luat Mireasa acasă în
cer, ci vor şti că le-a sosit timpul.
Marea înşelare va fi continuată de prefăcutul şi neautenticul „Spirit Sfînt"
care operează atît de evident în cadrul Mişcării carismatice - o Mişcare care
include un număr estimat la 10 milioane de romano-catolici americani. Una
dintre primele „profeţii" care a fost rostită la întemeierea Mişcării
 231

carismatice catolice, care a început la mijlocul anilor 1960, a hrănit

speranţa falsă că „ceea ce a promis Măria la Fatima se va împlini". „Darul
limbilor" a fost primit spontan de către mulţi catolici în timp ce făceau
rugăciuni nebiblice adresate Măriei: „La Tom N. s-a întîmplat atunci cînd
îşi termina mătăniile... la Sora M. a venit în timp ce era îngenunchiată în
rugăciune tăcută către Binecuvîntata Fecioară".13 Efectul general asupra
catolicilor al „botezului cu Spiritul" a fost să le mărească devoţiunea
eretică faţă de Măria şi să facă numeroase alte dogme condamnabile ale
romano-catolicis-mului tot mai acceptabile şi mai pline de înţeles.14
„Spiritul" care sprijină o asemenea inducere în eroare îl va sprijini şi pe
Anticrist.
Acest spirit care acţionează prin liderii catolici îi înşală deja pe protestanţi.
Lucrul acesta a fost dovedit din nou la „Indianapolis 1990", o conferinţă
carismatică ecumenică avînd ca temă „Spiritul Sfînt şi evanghelizarea
lumii", unde romano-catolicii au fost gruparea cea mai mare între cei
23.000 de participanţi. Revista Charisma a relatat cu entuziasm că
„sesiunea romano-catolică [de pregătire pentru evanghelizare] a avut ca
punct central conducerea oamenilor la mîn-tuirea în Cristos, nu la a-i
convinge să se alăture bisericii catolice aşa cum se temeau unii".15 Acea
sesiune a fost totuşi o prezentare inexactă şi necinstită. Te întrebi de ce
tocmai cei care pretind că posedă daruri miraculoase ale Spiritului nu ştiu
că au fost înşelaţi.
Tom Forrest, un preot care conduce de la Vatican Mişcarea „Evan-
ghelisation 2000" a catolicismului, a folosit un limbaj evanghelistic corect
cînd a vorbit înaintea unui public alcătuit din protestanţi şi catolici. El a
stîrnit aplauzele protestanţilor cînd a chemat la „unitate creştină" în
„evanghelizarea lumii". Dar cînd a vorbit în cadrul unei secţiuni la care au
luat parte numai catolici, el a făcut cunoscut, în ropotul aplauzelor
colegilor catolici, ceea ce credea cu adevărat:
Pregătirea pentru înşelăciune 251
Slujba noastră este să-i facem pe oameni cît mai bogaţi şi mai deplini
creştini cu putinţă, aducîndu-i în biserica catolică... sacramentul nostru
vizibil al mîntuirii. îmi place să spun aceste cuvinte... „Sacramentul nostru
vizibil al mîntuirii". Aceasta este biserica [catolică] şi... noi trebuie să
evanghelizăm ca oamenii să intre în biserica [catolică]...
 232

Nu, nu-i invitaţi pe oameni doar să devină creştini, ci invitaţi-i să devină

catolici. De ce este lucrul acesta atît de important?... Există şapte
sacramente, iar biserica catolică le are pe toate şapte... noi avem corpul lui
Cristos, noi bem sîngele lui Cristos. Isus este viu pe altarele noastre, ca
jertfă... Noi devenim una cu Cristos în euharistie...
Ca şi catolici o avem pe Măria... Regina Paradisului... Ca şi catolici - şi mă
bucur de lucrul acesta - avem purgatoriul. îi mulţumesc lui Dumnezeu! Eu
sunt unul dintre acei oameni care nu vor să ajungă niciodată fără purgatoriu
la cunoaşterea directă a lui Dumnezeu de care se bucură în cer cei
binecuvîntaţi. Este singura cale de a ajunge acolo.
... Slujba noastră este să folosim deceniul care a mai rămas la
evanghelizarea a cît mai mulţi oameni ca să intre în biserica catolică... şi
în al treilea mileniu de istorie catolică".16
Printre cele mai mari erezii ale ei, biserica romano-catolică are relaţii cu
„spirite înşelătoare" ca cele care au apărut la Fatima sub forma „Măriei" şi
a copilului „Isus". Aceste apariţii şi „învăţăturile lor demonice" (l.Timotei
4:1) au fost acceptate de fiecare papă în ultimii 60 de ani şi astfel de sute de
milioane de catolici. Apariţii asemănătoare s-au semnalat tot mai mult în
toată lumea, de la Lipa City în Filipine la Bayside, New York, şi la
Medjugorje, Iugoslavia. Totdeauna se întîmplă „minuni" şi se aud
„avertizări" pentru lume despre judecata viitoare, cu promisiunea că prin
mătănii şi intervenţia „Doamnei Noastre" poate veni pacea. Un expert
romano-catolic în asemenea apariţii a scris:
... Suntem solicitaţi din toate părţile de aceste fenomene mistice ex-
traordinare: apariţii, viziuni, profeţii, extazuri, stigmatizări, etc... Există
Fatima, desigur... [şi apariţii zilnice la] Medjugorje... Mai există şi
Dozule... şi Kibeho în Rwanda, cu apariţii de un gen
252 Dave Hunt
cu totul nou. Auzim de asemenea de apariţii ale Doamnei Noastre, la Akita
în Japonia... apariţii în Chile, în Australia şi în Polonia... îi Canada...
Garabandal, San Damiano, Cairo... Amsterdam."
Numai în satul Garabandal din Spania au fost cam 2000 de apariţii însoţite
de fenomene oculte şi mesaje către lume. „Fecioara Măria" apare acum în
toată lumea cu o frecvenţă crescîndă. Este un amestec de escrocherie (ca
cea de la Medjugorje, de exemplu) şi putere demonică veritabilă. Mesajul
 233

care vine de la „Fecioară" este în concordanţă cu alte revelaţii demonice şi

este important pentru Anticrist: că toate religiile sunt în esenţă aceleaşi şi
că trebuie să se unească pentru pace. Oferind o evanghelie care poate fi
„acceptată de catolici, protestanţi, musulmani sau evrei",'8 „Măria" declară:
„Fiecare se închină lui Dumnezeu în felul lui cu pace în inimile noastre
[sic]".'9
Contactul cu spiritele demonice este căutat tot mai intensiv, făcînd atît
lumea, cît şi Biserica din zilele noastre mai vulnerabile la înşelarea satanică
decît a fost cazul în vremea lui Hitler. Implicarea în ocultism, yoga şi alte
practici ale misticismului oriental şi ale filozofiilor tip New Age este chiar
mai mare azi decît în Germania lui Hitler a anilor 1930. Naţiunile Unite au
o Cameră de Meditaţie conţinînd simboluri oculte babiloniene, unde adepţii
tuturor religiilor care o vizitează cu sutele de mii în fiecare an îşi pot trezi
„dumnezeul din ei". Pentagonul îşi are propriul său Club de Meditaţie, care
încearcă să împiedice războiul prin crearea unui „scut supranatural de
pace" în jurul lumii cu ajutorul gîndurilor pozitive. Sovieticii au un
program asemănător. îndeletnicirea cu ocultismul în scopul „dezvoltării po-
tenţialului omenesc" a cîştigat o largă susţinere din partea liderilor politici.
Aşa cum a subliniat recent un jurnalist:
... Se iveşte o nouă zi la CIA, la Pentagon şi la Congres: A sosit Noua Eră
[New Age]... oficialităţi sus-puse consultă oameni cu puteri supranaturale...
angajîndu-se în întoarceri la starea fetală sau din prima copilărie ori
consultarea mediumilor... în orice moment, cam un sfert dintre
congresmeni sunt implicaţi în explorarea fenomenelor parapsihologice,
conform republicanului Charles Rose din Carolina de Nord. „Acestea ar fi
vindecare, profeţie, clarviziune sau manifestare fizică a puterilor parapsi-
Pregătirea pentru înşelăciune 253
hologice cum ar fi îndoirea lingurilor sau ştergerea informaţiilor din
calculator", a spus el.20
Şi prinţul Charles, viitorul rege al Angliei şi prin urmare într-o zi viitorul
cap al bisericii anglicane, s-a ocupat cu ocultismul şi cu medicina New
Age. El a ajuns la concluzia că toate religiile sunt în esenţă aceeaşi. El se
consideră pe sine drept un om dotat cu puteri supranaturale şi crede în
călăuzirea primită de pe tărîmul spiritelor. Regina (implicată şi ea în
spiritism) şi Prinţul sunt convinşi amîndoi că el, Charles, „este Cel Ales -
 234

aşezat în succesiunea tronului printr-un plan divin providenţial".21

Prinţul Charles este reprezentativ pentru multe alte personalităţi
proeminente ale lumii care sunt de asemenea implicate în ocultism şi
anticipează venirea unei religii mondiale umaniste. Şi oamenii de ştiinţă
sprijină credinţa în forţele parapsihologice. Foundations of Physics a
publicat recent un articol al cercetătorului Roger D. Nelson de ia
Universitatea Princeton pentru a arăta că experienţele ştiinţifice de-
monstrează că mintea omenească poate influenţa computerele de la
distanţă.22 Deschiderea crescîndă pentru evenimentele paranormale şi
presupusele forţe parapsihologice este o pregătire importantă pentru
venirea lui Anticrist, care va manifesta asemenea puteri într-o măsură
necunoscută înainte.
Odată cu noua libertate din Europa de Est, ocultiştii apar în public şi sunt
primiţi cu entuziasm. Chicago Sun-Times a relatat: „Primul horoscop
apărut într-un ziar îi lasă pe sovietici cu gura căscată".23 New York Times şi-
a intitulat un articol important referitor la creşterea foarte rapidă a
ocultismului şi renaşterii spirituale din U.R.S.S.: „O Forţă vindecătoare
fără nume debutează la televiziunea sovietică".24 Timp de 70 de ani au
existat aproximativ 40.000 de instructori care în fiecare zi, în fabrici, şcoli,
la radio şi T.V. „dovedeau" că Dumnezeu nu există şi că „materialismul
ştiinţific" era singurul adevăr. Acum sovieticii sunt nemulţumiţi că au fost
privaţi de alte puncte de vedere şi sunt flămînzi după experienţe spirituale.
Din nefericire, această nouă deschidere faţă de fenomene spirituale fără
călăuzirea Bibliei şi a Spiritului Sfînt deschide uşa înşelării satanice. Din
nou, se pregăteşte scena pentru Anticrist. Faptul că această tendinţă capătă
un avînt atît de mare în aceste vremuri este
254 Dave Hunt
un alt semn că ne apropiem de întoarcerea lui Cristos. Washington Post a
relatat:
Dacă există un nou „cult al personalităţii" în Uniunea Sovietică, acesta este
centrat acum nu asupra lui Mihail Gorbaciov, ci mai degrabă asupra unui
psiholog ucrainean care [prin vizualizare] „aplică anestezia de la distanţă"
şi are ca ascultători pînă la 200 de milioane de oameni ori de cîte ori apare
la „Bună dimineaţa Moscova". Kaşpirovsky a pretins că vindecă orice, de
la sterilitate şi artrită la tumori canceroase, şi există o mulţime de oameni
 235

recunoscători care să-i ateste puterile remarcabile.25

Vizualizarea este cea mai puternică tehnică ocultă cunoscută. Cei care o
practică, de la şamanii siberieni (vraci) la liderii seminariilor de succes, ştiu
că este cel mai rapid mod de a lua legătura cu „ghizii spirite". Carl Jung a
zis despre „Filimon", ghidul său spiritual: „Mă plimbam încoace şi încolo
prin grădină împreună cu el... el era ceea ce indienii numesc guru".26
Psihologul Hal Zina Bennett, adeptă a lui Jung, ne asigură: „N-am întîlnit
niciodată o persoană care să nu poată contacta un ghid interior... în treizeci
de minute de pregătire corespunzătoare..."27
Un seminar tipic, „Puterea imaginaţiei", a fost predat la mii de oameni din
toată ţara de către două şcoli catolice, Universităţile Marquette şi Loyola
Marymount. Participanţii învaţă să contacteze un „ghid interior" vizibil
care vorbeşte literalmente cu ei, nu greşeşte niciodată şi va fi cu ei toată
viaţa. Această practică a luat amploare în domeniile învăţămîntului,
afacerilor, medicinei şi psihologiei de la „Prima conferinţă mondială asupra
imaginaţiei" (sponsorizată de Universitatea Marquette şi Colegiul Medical
din Wisconsin) ţinută în 1985.
Nu mai este nevoie să călătoreşti pînă într-un loc îndepărtat unde a apărut
„Măria". Tehnicile de vizualizare sunt învăţate de la grădiniţă pînă la
seminariile de „management", fapt care dă posibilitatea oricui să intre în
contact cu „Isus" sau cu „Fecioara Măria", cu „extraterestri" sau cu orice
persoană din trecut sau chiar din viitor. Prin această metodă străveche şi
puternică de deschidere către înşelare satanică sunt contactaţi demoni care
se dau drept Isus pentru „vindecare
Pregătirea pentru înşelăciune 255
interioară" şi rugăciune chiar şi printre evanghelici.
Psihologii şi medicii sunt printre promotorii de frunte ai „imaginării
vizuale" pentru vindecarea oricărei boli, de la o proastă părere de sine la
cele mai mortale boli. Sprijinul lor dă un caracter respectabil unor tehnici
pe care vracii le folosesc de mii de ani. Alfred S.Alschuler, fost preşedinte
al Universităţii John F. Kennedy, iar acum director al Institutului pentru
Psihologie Transpersonală, nu are „nici o explicaţie" pentru ceea ce
numeşte „învăţători interiori", dar afirmă că terapeuţii ar trebui „să ajute
pacienţii să menţină o legătură sănătoasă cu ,vocile lor interioare'" pentru a
beneficia de „înţelepciunea pe care o oferă ei". El admite că aceste entităţi
 236

pot fi rele, dar respinge credinţa în demoni, care sunt singura explicaţie
pentru „ghizi spirit" care se potriveşte tuturor datelor. Adresîndu-se unor
psihologi, Alschuler a mărturisit:
Acum zece ani am început să aud o voce interioară. Ca psiholog clinician
eram îngrijorat că ar putea fi începutul unei prăbuşiri nervoase...
Dorothy Maclean, o co-fondatoare a comunităţii scoţiene Findhorn, a
recunoscut că „latura mea personală s-a împotrivit şi n-a vrut să asculte -
totuşi, în prezenţa strălucitorului meu Dumnezeu-eu [numele dat de ea
vocii sale interioare] am fost transformată...". Cînd am întrebat de numele
vocii mele, ea a spus: „Noi suntem Marea Frăţie Albă" [un grup de Maeştri
înălţaţi binecunoscuţi în ocultism].28
Dr. Martin L. Rossman, care foloseşte vizualizarea ghizilor spiritişti în
practica sa medicală şi îi învaţă şi pe alţii, numeşte această tehnică „esenţa
şamanismului [vrăjitorie]". „Lucratul cu imaginaţia aşa cum facem noi",
spune Rossman, „înseamnă a face ca şamanismul să fie contemporan şi
relevant... Unii din pacienţii mei se proiectează astral şi au un ghid spirit pe
plan astral". Aceasta mai este medicină?
Dr. Rossman şi alţii care utilizează acum această tehnică vrăjitorească
străveche aseamănă ghidul interior cu Spiritul Sfînt. Iar creştinii sunt prea
fericiţi să accepte această pretenţie neruşinată ca „suport ştiinţific" al
practicilor oculte pseudo-creştine pe care le-au preluat din psihologie.30
Aşa se adînceşte marea înşelare!
256 Dave Hunt
Alschuler spune: „Fie că este numit Dumnezeu, Isus, Daimon, Maestru,
Adept, înger Păzitor, Mentor, nume pămînteşti obişnuite sau pseudonime
exotice, rolul vocii este să te înveţe".31 într-adevăr, aşa este.
Ce vor învăţa aceste spirite seducătoare în zilele din urmă, a avertizat
Pavel, este „învăţături ale demonilor". Atît lumea, cît şi Biserica sunt
înşelate de întruchiparea inducerii diabolice în eroare care urmează să vină.
Nu este greu să ne imaginăm ziua cînd nenumărate milioane de asemenea
ghizi spirite îl vor identifica pe Anticrist drept Cristos şi vor fi crezuţi. Ce
înşelătorie!
21.
Speranţa creştină
VIAŢA CREŞTINĂ AR TREBUI să fie plină de bucurie din mai multe
 237

motive. în primul rînd, cunoaşterea faptului că ai fost iertat de Dumnezeu

pentru orice păcat şi că nu mai este nevoie să faci nimic în acest sens te
eliberează în mod binefăcător de teama judecăţii viitoare. Apoi este
profunda recunoştinţă că Isus Cristos a luat asupra Sa pedeapsa eternă pe
care o meritam noi pentru a ne avea în cer în prezenţa Sa pentru totdeauna.
Mai este bucuria iubirii trezită în noi de Spiritul Sfînt ca răspuns la marea
iubire a lui Dumnezeu - o iubire care depăşeşte tot ce poate oferi acest
pămînt. Această dragoste dă credinciosului o dorinţă arzătoare de a fi pe
placul Celui care a spus: „Dacă Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele" (Ioan
14:15).
Poate că cea mai mare bucurie dintre toate este descoperirea că putem într-
adevăr să fim pe placul Aceluia care ne iubeşte atît de mult - anume că
inimile noastre au fost schimbate ca acum să urîm păcatul şi să iubim
dreptatea. Cuvintele nu reuşesc să exprime bucuria care vine din
cunoaşterea faptului că însuşi Cristos trăieşte în noi şi ne dă putere prin
Spiritul Său cel Sfînt ca să trăim o viaţă nouă care îl onorează şi îl glorifică.
în loc să ne temem de întîlnirea cu Dumnezeu, dorim arzător să fim în
prezenţa Tatălui nostru ceresc atunci cînd, în final, ca parte a Bisericii care
este Mireasa lui Cristos, îl vom vedea pe Mire şi vom fi uniţi cu El pentru
totdeauna.
Marea speranţă a creştinilor este să-L întîlnească la răpire pe Cristos în
văzduh şi să fie luaţi la cer fără să mai treacă prin moartea fizică, în
comparaţie cu aceasta, orice ambiţie pămîntească păleşte pînă la lipsa de
importanţă. Pavel le-a explicat filipenilor: „Cetăţenia noastră este în cer, de
unde şi aşteptăm pe Mîntuitorul, Domnul Isus Cristos" (3:20). Lui Tit, el i-
a zis: „Aşteptînd acea binecuvîntată speranţă şi glorioasa apariţie a marelui
nostru Dumnezeu şi Mîntuitor Isus Cristos" (2:13). Evrei 9:28 declară:
„Celor ce-L aşteaptă [pe Cristos], El Se va arăta a doua oară fără păcat
pentru mîntuire".
Nu aştepţi pe cineva dacă nu e posibil să apară timp de cîteva luni, cu atît
mai puţin cîţiva ani. Dacă răpirea n-ar avea loc decît după ce a apărut mai
întîi Anticrist, sau pînă la sfîrşitul marii tribulaţii, precis că nu s-ar fi folosit
un asemenea limbaj. Nu poate exista nici o îndoială că întoarcerea iminentă
a lui Cristos ca să-i ducă în Casa Tatălui Său cu multe locuinţe a fost
speranţa şi aşteptarea zilnică a primilor creştini. Şi aşa ar trebui să fie şi
 238

pentru noi cei de astăzi. Aceste cuvinte ale Domnului ar trebui să ne

încurajeze şi să ne avertizeze:
Mijlocul să vă fie încins, şi lămpile să ardă, şi voi înşivă să fiţi ca oamenii
care îşi aşteaptă stăpînul...
Binecuvîntaţi sunt acei slujitori pe care stăpînul îi găseşte veghind atunci
cînd vine...
De aceea fiţi şi voi gata, căci Fiul omului vine în ora în care nu vă gîndiţi
(Luca 12:35-37,40).
„In ora în care nu vă gîndiţi"! Această expresie ar sugera că cu cît este mai
aproape venirea Domnului, cu atît sunt mai puţini cei care-L aşteaptă cu
adevărat. Pare ciudat să fie aşa, totuşi atitudinea de aşteptare în Biserică a
întoarcerii lui Cristos s-a diminuat continuu, iar acum este la un nivel
extrem de scăzut. Dar formularea din acest verset mai indică ceva:
condiţiile din lume atunci cînd Se va întoarce Cristos vor fi aşa de
satisfăcătoare, încît creştinii nici nu vor mai tînji să schimbe acest pămînt
pentru un loc mai bun. Avertismentul lui Pavel, pe care l-am citat de cîteva
ori, merită repetat încă o dată: „Cînd vor spune: Pace şi siguranţă...", atunci
va veni marea surpriză!
Există astăzi creştini care se plîng că cei ce aşteaptă întoarcerea lui Cristos
în orice clipă sunt atît de preocupaţi de cer, încît nu sunt de nici un folos
pentru pămînt. Dar acest clişeu nu se potriveşte. Isus, care este exemplul
nostru, a fost Persoana cea mai preocupată de cer din istorie - totuşi în
acelaşi timp a adus cele mai mari foloase pentru pămînt. De fapt, adevărata
preocupare cu lucrurile cereşti te face mai folositor aici pe pămînt.
Speranţa creştină 259
Alţii afirmă că cei care aşteaptă răpirea ca să-i ducă în cer stau cu mîiniie
încrucişate şi nu fac nimic. Criticii numesc lucrul acesta „mentalitate care
fuge de realitate". Totuşi, în mod logic, cu cît suntem mai convinşi că
venirea lui Cristos este foarte aproape, cu atît vom fi mai silitori în a face
voia lui Dumnezeu, a trăi pentru Cristos şi a-i cîştiga pe alţii pentru El
datorită convingerii că timpul este scurt. Această „speranţă binecuvîntată"
de a fi cu Domnul nostru în cer în orice clipă este de fapt cea mai mare
motivaţie pentru o trăire sfîntă şi victorioasă. Ioan a spus că oricine are
această speranţă „se purifică, aşa cum El [Cristos] este pur" (l.Ioan 3:3).
Nicăieri în Scriptură nu avem o descriere mai completă a trăirii creştine ca
 239

cea arătată de Pavel în Coloseni 3 - ce ar trebui şi ce n-ar trebui să fim şi să

facem. Creştinul trebuie să-şi mortifice pasiunile trupeşti: „imoralitate
sexuală, necurăţie, patimă, poftă rea şi lăcomie, care este idolatrie... mînie,
furie, răutate, blasfemie, vorbire murdară..." şi aşa mai departe. După ce a
rezolvat cu toate acestea, el trebuie să arate în sfinţenie şi iubire: „milă,
bunătate, umilinţă, blîndete, răbdare..." Lista continuă, oferind un model
complet de sfinţenie, in acest capitol, apostolul Pavel prezintă în mod clar
viaţa creştină în termeni clari şi practici.
Desigur, majoritatea religiilor au standarde morale şi cer adepţilor lor să
urmeze un cod de comportament. Buda avea Patru Adevăruri Nobile şi
Cărarea sa cu opt trepte. Confucius îşi avea filozofia sa etică. Alte religii îşi
au standardele lor care reflectă într-o oarecare masură legile morale ale lui
Dumnezeu scrise în conştiinţa tuturor oamenilor. Totuşi, este în natura
lucrurilor faptul că nici o filozofie etică nu poate furniza tăria morală de a
trăi după standardele ei. Nici o lege nu poate mîntui; ea poate numai
condamna. Creştinismul, care are de departe cel mai înalt standard, este
singurul care asigură puterea de a trăi o viaţă sfîntă. Aici este un alt
element al unicităţii care repară creştinismul de orice altă religie pe care a
cunoscut-o lumea.
Pavel n-a impus credincioşilor coloseni, şi nici nouă astăzi, un cod moral
strict pe care să ne ostenim să-1 trăim în practică prin propria noastră
putere. Cheia trăirii vieţii creştine se găseşte într-un singur cuvînt din
versetele 5 şi 12: deci. „Mortificaţi [înăbuşiţi] deci" păcatele cărnii.
„îmbrăcaţi-vă deci" cu sfinţenia şi harul lui Cristos. Cuvîntul deci oferă atît
motivaţia ascultării, cît şi puterea de a asculta. La ce se referă el atunci?
Răspunsul se află în versetele precedente:
Dacă aţi înviat împreună cu Cristos, căutaţi acele lucruri de sus,unde
Cristos sade la dreapta lui Dumnezeu.
Obiectul afecţiunii voastre să fie lucrurile de sus, nu cele de pe pă-
mînt. Căci voi sunteţi morţi, şi viaţa voastră este ascunsă cu Cristos în
Dumnezeu. Cînd va apărea Cristos, care este viaţa noastră, atunci vă veţi
arăta şi voi împreună cu El în glorie.
Mortificaţi deci...
îmbrăcaţi-vă deci...
Puterea de a trăi viaţa creştină vine din recunoştinţa pentru minunatul
 240

adevăr istoric că Isus Cristos a murit pentru păcatele noastre, a înviat dintre
cei morţi şi acum este în cer la dreapta Tatălui. Totuşi, mai există un alt
factor dinamic: marea speranţă a revenirii Sale în curînd şi a arătării
noastre împreună cu El ca Mireasă a Sa! Aceasta nu este numai filozofie
religioasă teoretică, ci o relaţie vitală şi reală cu Cel care ar putea veni în
orice moment să ne ia pentru a fi în prezenţa Sa într-o dimensiune nouă şi
eternă a trăirii! Odată ce această speranţă a pus stăpînire pe noi, avem
motivaţia şi puterea de a trăi ca născuţi din nou cu adevărat şi ca scumpi
copii ai lui Dumnezeu, părtaşi ai naturii Sale divine.
Mai mult, adevăraţii creştini au un profund simţămînt al sfinţeniei lui
Dumnezeu şi o teamă adîncă şi plină de respect faţă de Cel căruia trebuie
să-I dea socoteală. Ei sunt pe deplin conştienţi că I-au încălcat legea şi
cunosc consecinţele îngrozitoare ale acestui fapt. De aceea sunt ei atît de
recunoscători că păcatele le-au fost iertate. Cîtă vreme un om n-a ajuns la
aceste convingeri, nu este gata să devină un creştin în condiţiile pe care le
oferă Dumnezeu în Biblie.
Da, creştinul este crucificat cu Cristos, mort faţă de păcat şi faţă de această
lume, şi identificat în mod intim cu Cristos în crucea Sa. El a fost înviat cu
El la o viaţă nouă - de fapt, Cristos este viaţa noastră. Dar, pe lîngă toate
acestea, Pavel ne îndeamnă să trăim în această aşteptare: „Cînd va apărea
Cristos, care este viaţa noastră, atunci ne vom arăta şi noi împreună cu El
în glorie". Cunoaşterea acestui destin ne eliberează de pofte şi temeri, şi
face ca această lume să-şi piardă atractivitatea pentru noi odată pentru
totdeauna.
Cristos ar putea veni în orice moment să ne ducă în Casa Tatălui Său, unde
vom fi pentru totdeauna uniţi cu El. Apoi, cînd va apărea El, şi „orice ochi
îl va vedea", iar Israel îl va recunoaşte, noi vom fi alături de El în corpuri
glorificate pentru a conduce şi domni împreună cu El - „şi astfel vom fi
totdeauna cu Domnul". Aceasta este speranţa creştinilor. Cerul este
căminul nostru adevărat, şi acolo ne este inima - cu El. Lumea şi-a pierdut
atracţia, păcatul şi-a pierdut puterea, iar Satan trebuie să-şi abandoneze
pretenţia asupra celor care aparţin lui Cristos. Am fost eliberaţi!
De asemenea, este foarte important ca răpirea iminentă să devină încă o
dată nu numai marea aşteptare şi speranţă a Bisericii, ci şi ca creştinii să
aducă mărturie lumii despre acest eveniment care va avea loc în curînd şi
 241

despre a doua venire a lui Cristos ca să judece lumea şi să-Şi întemeieze

regatul milenar care va urma. Dacă credem în Cristos a cărui naştere au
vestit-o îngerii, atunci trebuie să acceptăm şi ceea ce au declarat îngerii că
este scopul naşterii Sale: că El va aduce pace pe acest pămînt, aşa cum
numai El poate, prin domnie personală pe tronul tatălui Său David în
Ierusalim. Lucrul acesta nu este afirmat ca o posibilitate ideală împreună cu
alte opţiuni la dispoziţie, ci este singura speranţă a omului.
Cei care cred în Cristos trebuie în mod necesar să se opună şi să condamne
ca falsă şi înşelătoare orice încercare de a aduce o „pace pe pămînt" care
nu-L include pe Isus Cristos ca Stăpîn al lumii. Dacă această afirmaţie sună
puţin cam extremist, motivul este numai pentru că atît de puţini creştini iau
în serios ceea ce spune Biblia despre pacea globală, despre răpire, despre
apariţia lui Anticrist şi a doua venire a lui Cristos.
Există numai două persoane care vor domni peste această lume: Prima este
Anticristul, iar cealaltă este Domnul Isus Cristos. Fiecare om trebuie să
aleagă între aceşti doi adversari şi regatele lor rivale. Nu există teren
neutru.
Cei care intenţionează să facă pace internaţională printr-un guvern mondial
peste care Domnul Isus Cristos nu este invitat să domnească sunt în mod
necesar de partea Anticristului. Ei pregătesc lumea pentru domnia lui, fie
că recunosc acest adevăr, fie că nu. Acesta
262 Dave Hunt
este pericolul care stă înaintea lumii în acest moment cînd perspectiva păcii
şi unităţii internaţionale rezultate din eforturile proprii ale omenirii pare atît
de încurajatoare.
Cei care afirmă că am putea reţine ideea despre întoarcerea lui Cristos ca să
domnească peste acest pămînt ca un simbol al unui „adevăr spiritual"
valabil pentru toate religiile neagă însăşi temelia credinţei creştine.
Deosebirea semnificativă dintre creştinism şi orice altă religie mondială se
găseşte în rolul personal central şi esenţial pe care-1 are Cristos în
comparaţie cu cel al lui Buda, Mohamed, Krishna sau Confucius. în
contrast cu alţii, Cristos n-a oferit numai o filozofie religioasă după care să
trăieşti; El S-a oferit pe Sine.
Cristos personal a murit pe cruce pentru păcatele noastre şi promite să vină
personal ca să trăiască în inimile celor care-L primesc ca Mîntuitor şi
 242

Domn. în plus, El a promis la fel de clar să vină personal pe acest pămînt

ca să-Şi întemeieze regatul de pace şi dreptate. A refuza să iei în serios
promisiunea lui Cristos de a veni să domnească personal pe pămînt este o
tăgăduire la fel de mare ca aceea de a respinge oferta de a fi Mîntuitor de
păcat şi pedeapsă.
Creştinismul este întemeiat pe ceea ce a afirmat Cristos despre Sine, şi pe
relatările martorilor oculari despre viaţa, moartea şi învierea Sa aşa cum este
consemnat în Noul Testament şi confirmat de profeţiile Vechiului Testament.
Semnele distinctive care fac creştinismul să fie unic sunt ireconciliabile cu
oricare altă credinţă religioasă, şi orice încercare de unitate ecumenică este o
negare a creştinismului biblic. Corespunzător acestui rol special al
creştinismului, Biblia mai învaţă că pacea nu va veni în această lume prin
triumful învăţăturilor lui Cristos, ci numai prin întoarcerea Sa personală
pentru a domni din Ierusalim. De fapt, fără ajutorul Lui, învăţăturile Lui nu
pot fi urmate. Dar chiar aceasta a fost provocarea cu care Isus i-a confruntat pe
liderii religioşi evrei:
Cercetaţi Scripturile, căci în ele credeţi că aveţi viaţa eternă, şi ele
sunt cele care care aduc mărturie despre Mine.
Şi nu veniţi la Mine ca să aveţi viaţă (loan 5:39,40).
Cum îndrăzneşte cineva să creadă că o lume gata de a fi judecată poate fi
salvată de nişte creştini care colaborează în activismul politico-social cu
adepţii tuturor religiilor, şi cu umanişti şi atei! Scriptura spune în repetate
rînduri că nimic în afară de întoarcerea personală şi fizică a lui Cristos pe
acest pămînt nu poate pune capăt răutăţii şi suferinţei. Pavel a declarat că
„întreaga creaţie suspină şi este în dureri de naştere împreună" în timp ce
tînjeşte după o eliberare care poate veni numai prin „manifestarea fiilor lui
Dumnezeu" (Romani 8:19-22). El ne spune foarte clar ce înseamnă aceasta:
că numai atunci cînd creştinii şi-au primit corpul nemuritor şi sunt
glorificaţi cu Cristos (versetele 23-25), domnind şi conducînd pe acest
pămînt împreună cu El, va fi luată suferinţa de pe el.
Ultimele zile înaintea întoarcerii lui Cristos sunt într-adevăr profeţite ca o
perioadă de creştere a răului, ereziei şi înşelăciunii spirituale, manifestate
atît în lume, cît şi în Biserică. Există de asemenea indicaţii în Scriptură că
în zilele din urmă milioane de oameni de pe tot pămîntul îl vor primi pe
Cristos ca Mîntuitor şi Domn, grăbind astfel întoarcerea Sa. Mulţi dintre ei
 243

vor fi cei mai nepotriviţi candidaţi pentru mîntuire - adepţi New Age,
drogaţi, puşcăriaşi, comunişti, musulmani, catolici, cei săraci şi cei respinşi
de societate - aşa cum Cristos a părut să indice în parabola marii cine.
Atunci stăpînul casei s-a mîniat [pe cei care i-au acceptat invitaţia, dar apoi
n-au venit la ospăţ şi au încercat să-şi ascundă lipsa de dorinţă cu nişte
scuze ca vai de ele] şi a spus slujitorului său: Ieşi repede pe străzile şi
drumurile oraşului şi adu încoace pe cei săraci, ciungi, şchiopi şi orbi.
Şi slujitorul a spus: Stăpîne, s-a făcut cum ai poruncit, şi tot mai este loc. Şi
stăpînul a zis slujitorului: Du-te la drumul mare şi la garduri, şi sileşte-i să
intre, ca să mi se umple casa (Luca 14:21-23).
Cel puţin 50 de milioane de oameni, poate şi mai mult, s-au întors la
Cristos în China în timpul scurtei perioade de libertate care a urmat morţii
lui Mao Tze Tung şi regimului său totalitar. îngrijoraţi de această trezire,
autorităţile chineze începuseră deja să închidă şi chiar să execute lideri
creştini cu mult timp înaintea revoltei studenţilor şi masacrului din piaţa
Tiananmen la începutul lui iunie 1989 - demonstraţii paşnice care au fost
conduse în mare măsură de creştini. De atunci, şi mai ales de la căderea
regimurilor comuniste în Europa,
264 Dave Hunt
condiţiile din China au devenit tot mai dificile. Există o mare temere din
partea liderilor că armata s-ar putea ridica aşa cum a făcut în România, şi
se iau măsuri de împiedicare a demonstraţiilor populare de orice fel. Pare
probabil că va fi lansat un nou val de represiune împotriva religiei.
Noul suflu de libertate din Europa de Est ar putea foarte bine să aducă o
trezire asemănătoare şi acolo. Există indicaţii că mulţimi de oameni vin
acum la Cristos. Ceea ce urmează sunt scurte extrase din cîteva scrisori
reprezentative de la numeroase persoane din Uniunea Sovietică care au
devenit credincioşi după ce au auzit Evanghelia pentru prima dată:
Eu am fost un membru al Partidului Comunist timp de 25 de ani. Cît de
mult rău le-am făcut creştinilor! Dar Dumnezeu m-a iertat. Nu pot să cred
adîncimea dragostei Sale. (Din Rovno). împreună cu cîţiva prieteni, m-am
hotărît să jefuiesc o biserică. Am venit la biserică să cercetez locul şi am
auzit o predică care era chiar pentru mine... M-am pocăit. Prietenii mei
cred că am înnebunit, dar eu mă rog pentru ei. Vreau să spun tuturor despre
Isus. (Din Grodno).
 244

Am fost un ateu împietrit... Dar acum, prin voia lui Dumnezeu, dovedesc
că El există. (Din Arhanghelsk).
Am împlinit deja 80 de ani şi tocmai am primit prima mea Biblie... Plîng
de bucurie că Dumnezeu mi-a trimis pîine din cer. (Din Zaporoje).1
Există relatări despre mulţi oameni care, auzind pentru prima oară o
predică sau primind prima lor Biblie, sunt eliberaţi de păcat şi de egoism
pentru eternitate. Următoarea scrisoare de la un tînăr din Novosibirsk, către
un editor, a fost publicată în cunoscutul săptămînal sovietic Ogonyok. Ea
relatează elocvent ceea ce se petrece cu mii de oameni:
Tocmai am întors ultima pagină a unei cărţi mari, şi sunt copleşit de
sentimente de recunoştinţă şi fericire. Există însă cîteva întrebări amare
care rămîn fără răspuns: De ce numai acum, de ce aşa tîrziu? Jumătate din
viaţa mea s-a dus! Oh, dacă ar fi fost cu zece ani mai devreme!... La vîrsta
de 30 de ani am putut citi Evanghelia pentru prima dată.
A fost numai din întîmplare că această cărticică mi-a căzut în mîini... şi am
fost captivat de ceea ce am citit... Treptat însă am început să fierb de
indignare, gîndindu-mă că o asemenea comoară a fost ascunsă de mine!
Cine a hotărît şi pe ce temei că această carte era dăunătoare pentru mine?
Mi-am dat seama că n-am fost niciodată şi nu voi fi niciodată un ateu.
în vremea noastră de nelinişte şi tulburare, cînd palatele de cristal se
dovedesc a fi cocioabe de carton, cînd regii odată măreţi sunt acoperiţi
acum de ruşine, cînd sub edificiile de granit sunt temelii nesigure de lut,
atunci ştiu că există o carte la care pot totdeauna să mă întorc, şi ea mă va
ajuta, mă va mîngîia şi mă va sprijini în ora cea mai întunecată.
Această „oră cea mai întunecată" este probabil mai aproape decît ne
imaginăm cei mai mulţi dintre noi. Există o vorbă veche care spune că
noaptea este cea mai întunecată cu puţin înainte de zori. Biblia, pe de altă
parte, ne atrage atenţia că lucrurile vor părea cele mai strălucitoare pentru
omenire cu puţin înainte de ora cea mai întunecată a pămîntului.
Netulburată de evenimente, orice ar aduce ele, speranţa creştinilor rămîne
fermă:
Căci eu socotesc că suferinţele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie
comparate cu gloria care ne va fi dezvăluită (Romani 8:18).
Căci suferinţa noastră uşoară, care este numai pentru o clipă, lucrează
pentru noi o greutate cu mult mai mare şi eternă de glorie (2.Corinteni
 245

4:17).
Dacă suferim [pentru El], vom şi domni împreună cu El; dacă îl tăgăduim,
şi El ne va tăgădui pe noi (2.Timotei 2:12).
A „domni împreună cu El"! Această speranţă nu este alimentată de o
dorinţă egoistă de putere, ci de dragoste şi compasiune pentru acest pămînt
aflat în suferinţă şi pentru locuitorii săi. Regele cu care vom domni peste
această lume în corpuri înviate şi glorificate este Creatorul şi Domnul
universului. El este de asemenea Cel care a iubit omenirea atît de mult,
încît a devenit unul dintre noi, pentru ca să
266 Dave Hunt
moară pentru păcatele noastre. Cît de diferită va fi domnia Sa binevoitoare
de dreptate perfectă, nu numai faţă de domnia distructivă a lui Anticrist, ci
şi faţă de ceea ce ar putea oferi mai bun politicienii umanişti!
Cele mai eroice eforturi ale verzilor nu fac nimic în salvarea sistemului
ecologic al pămîntului de rezultatele cumulate ale nepăsării, abuzului şi
exploatării omeneşti. în contrast, Cristos va reface acest pămînt la
frumuseţea sa edenică şi paşnică fără poluare. în mileniu nu va mai fi
nevoie de o Societate pentru împiedicarea cruzimii faţa de animale. Şi nici
creaturile nu se vor mai muşca şi sfîşia unele pe altele. Va lua sfîrşit chiar
şi suferinţa vrednică de milă a unei muşte prinsă într-o pînză de păianjen:
Lupul de asemenea va locui împreună cu mielul,.şi leopardul se va aşeza
lîngă ied, iar viţelul şi leul tînăr şi vitele îngrăşate vor fi împreună, şi un
copil le va mîna.
Vaca şi ursul se vor hrăni împreună; puii lor se vor culca împreună, şi leul
va mînca paie ca boul.
Copilul care suge la piept se va juca la gaura viperei, şi copilul înţărcat îşi
va pune mîna în vizuina baziliscului (Isaia 11:6-8).
Sărăcia, foametea şi bolile bătrîneţii care duc la deformări vor dispărea
pentru totdeauna. Sănătatea robustă şi fericirea va binecuvînta toată
omenirea. Fiind abundenţă pentru toţi, vor exista puţine motive pentru
lăcomie, invidie, mînie şi ură. Izolarea lui Satan şi domnia lui Cristos
pentru 1000 de ani vor face ca pînă şi cele mai mărunte infracţiuni să fie
extrem de rare. Pămîntul va fi un paradis de binecuvîntare şi bucurie care
depăşeşte puterea noastră actuală de pricepere. Mileniul va expune
frumuseţile mediului plin de culoare, înfloritor şi roditor pe care Dumnezeu
 246

1-a plănuit la început - o lume a iubirii, păcii şi bucuriei chiar şi în relaţiile

dintre oameni.
Oricît de minunat va fi, totuşi mileniul nu este Regatul final pe care l-au
prevestit profeţii: „Creşterea domniei şi păcii lui nu va avea sfîrşit..." (Isaia
9:7). El se încheie după 1000 de ani... în mod tragic şi violent — în război.
Mileniul e de fapt dovada finală a păcătoşeniei incorigibile şi a naturii
egoiste a omenirii. Teoriile psihologilor şi sociologilor, care dau vina pe
„societate" şi „mediu" pentru relele omenirii,
Speranţa creştină 267
vor fi puse deoparte. Aşa cum Satan a incitat-o pe Eva la răzvrătire în
grădina perfectă a Edenului, tot aşa, atunci cînd va fi pus în libertate după
1000 de ani, va înşela naţiunile să-L atace pe Cristos:
Iar cînd cei 1000 de ani se vor încheia, Satan va fi eliberat din închisoare şi
va ieşi să înşele naţiunile care sunt în cele patru colţuri ale pămîntului, Gog
şi Magog, să-i strîngă împreună la luptă, al căror număr este ca nisipul
mării.
Şi au ieşit pe lăţimea pămîntului şi au înconjurat tabăra sfinţilor şi oraşul
iubit; şi a venit foc din cer de la Dumnezeu şi i-a mistuit (Apocalipsa 20:7-
Regatul definitiv al lui Dumnezeu este mult mai minunat decît poate
concepe imaginaţia omenească: „Ochiul n-a văzut, nici urechea n-a auzit, şi
nici în inima omului n-au intrat lucrurile pe care Dumnezeu le-a pregătit
pentru cei ce-L iubesc" (l.Corinteni 2:9). întregul univers atît de contaminat
şi epuizat de răzvrătirea cosmică a lui Satan va fi distrus într-o explozie
nucleară uriaşă, pentru a fi înlocuit instantaneu de „ceruri noi şi un pămînt
nou în care locuieşte dreptatea" (2.Petru 3:13).
Noul univers va fi locuit de cei care s-au pocăit şi au primit remediul lui
Dumnezeu astfel ca El să-i poată crea din nou (Efeseni 2:8-10). în corpuri
perfecte care nu mai sunt sensibile la ispită şi păcat, ci umplute cu iubirea
lui Cristos, vor avea bucurie eternă în prezenţa lui Dumnezeu, vor trăi
aventuri de neimaginat şi minuni pe care El le-a plănuit pentru toată
eternitatea.
în orice clipă ar putea fi prea tîrziu ca să dai răspunsul corect, totuşi în
prezent este încă valabilă pentru noi oferta generoasă a lui Cristos de
iertare şi bucurie eternă: „Cel care aude cuvîntul Meu şi crede în Cel care
M-a trimis are viaţă eternă, şi nu va veni la judecată, ci a trecut din moarte
 247

la viaţă" (Ioan 5:24). „De aceea, dacă este cineva în Cristos, este o creatură
nouă: cele vechi au trecut; iată că toate au devenit noi" (2.Corinteni 5:17).
1
269
Anexa A
A fost Petru primul papă?
Nu există nici o dovadă că Petru s-a bucurat vreodată de o poziţie de
conducere în Biserica primară, lucru pe care papii îl pretind pentru ei înşişi
ca aşa-zişi succesori ai lui. Promisiunea lui Cristos: „îţi voi da cheile
Regatului [împărăţiei] cerurilor" (Matei 16:19) ar putea fi interpretată ca
fiind împlinită atunci cînd Petru le-a deschis evreilor Regatul în ziua
Cincizecimii (Fapte 2:14-41) şi ne-evreilor în casa centurionului Corneliu
(Fapte 10:34-38). Promisiunea pe care i-o face Isus mai departe lui Petru
că: „orice vei lega pe pămînt va fi legat în cer, şi orice vei dezlega pe
pămînt va fi dezlegat în cer" nu însemna mai mult decît promisiunea Lui
identică făcută tuturor discipolilor (Matei 18:18-20). De altfel, afirmaţia
„păcatele oricui le veţi ierta vor fi iertate..." (loan 20:23) a fost făcută
tuturor discipolilor.
Este limpede că autoritatea specială care a fost pretinsă de papii romano-
catolici ca aşa-zişi succesori ai lui Petru n-a fost niciodată exercitată de
Petru ca şi cap al Bisericii (nici ca apostol-şef). în epistolele sale, Petru îi
îndeamnă ca pe nişte egali, nu porunceşte unor subordonaţi: „îndemn deci
pe mai-bătrînii care sunt între voi, eu care de asemenea sunt mai-bătrîn"
(l.Petru 5:1). El oferă ca bază pentru scrierea sa nu vreo poziţie sau putere
oficială ori ecleziastică înălţată, ci faptul că a fost „un martor al suferinţelor
lui Cristos... [un martor ocular] al măreţiei Sale" (1Petru 5:1; 2.Petru 1:16).
Primul conciliu bisericesc (Fapte 15:4-29) care a fost ţinut în Ierusalim
cam prin 45-50 d. Cr. n-a fost convocat la iniţiativa lui Petru, ci a lui Pavel.
Pe lîngă aceasta, Iacob şi nu Petru părea să ia conducerea. Deşi Petru a
făcut o afirmaţie importantă, nu era una doctrinară. A fost în principal un
rezumat al experienţei sale în vestirea Evangheliei pentru prima dată
paginilor. Iacob s-a bazat totuşi pe Scriptură şi a venit cu argumente
doctrinare. în plus, Iacob a fost cel care a zis: „De aceea, eu judec...", iar
declaraţia lui a devenit elementul de bază al scrisorii oficiale trimise în
Antiohia.
 248

Teama de Iacob şi de influenţa acestuia 1-a determinat pe Petru să revină la

separarea tradiţională a evreilor de ne-evrei. Ca rezultat, Pavel, care a scris
o parte mult mai mare a Noului Testament decît Petru şi a cărui lucrare a
fost în mod evident mult mai vastă 1-a mustrat public pe Petru pentru
eroarea sa (Galateni 2:11-14). Astfel, înşelătoarea pretenţie că Petru a
deţinut o poziţie specială de conducere şi că i s-a dat locul de şef printre
apostoli, cu atît mai puţin câ a fost primul popă, este dezminţită de
numeroase pasaje din Noul Testament.
Romano-catolicismul îşi bazează pretenţia falsă numai pe afirmaţia lui
Cristos: „Tu eşti Petru, şi pe această stîncă îmi voi construi Biserica"
(Matei 16:18). Nu este nevoie să argumentăm cu textul original grec că
Petru (petros, bucată desprinsă din stîncă) nu este „această stîncă" (petra).
Adevărul în această chestiune nu depinde de o interpretare discutabilă a
acestui singur verset, ci depinde de totalitatea Scripturii. Faptul că teoria
catolică nu e adevărată nu se întemeiază numai pe pasajele din Noul
Testament la care ne-am referit deja, ci şi pe faptul că întreaga Biblie, în
loc să sprijine concepţia romano-catolică, de fapt o contrazice.
Dumnezeu însuşi este în mod clar descris ca singura „Stîncă" statornică a
mîntuirii noastre în tot Vechiul Testament.1 Cît despre Noul Testament,
acesta declară că Isus Cristos este Stîncă pe care este construită Biserica şi
că El, fiind Dumnezeu, este singurul calificat pentru această poziţie. Stîncă
pe care „înţeleptul şi-a construit casa" nu era Petru, ci Cristos şi învăţăturile
Sale (Matei 7:24-29). Petru însuşi arată că Isus Cristos este „piatra din
capul unghiului" pe care este construită Biserica (l.Petru 2:6-8) şi citează
un pasaj din Vechiul Testament pe care 1-a împlinit Cristos. Şi Pavel îl
numeşte pe Cristos „piatra din capul unghiului" şi declară că Biserica este
„construită pe temelia [tuturor] apostolilor şi profeţilor" (Efeseni 2:20) - o
afirmaţie care îi neagă lui Petru în mod clar orice poziţie specială pe
această temelie.
Cît despre mărturia istoriei, nu e sigur dacă Petru a locuit vreodată în
Roma, şi cu atît mai puţin că el a fost primul episcop al Romei. Chiar dacă
am admite acest fapt pe baza unor dovezi insuficiente, suntem siguri că
Petru n-a fost primul papă. Dovezile aduse mai sus arată că nici Petru, nici
altcineva n-a fost recunoscut ca papă sau cap al Bisericii. La acest gînd s-a
ajuns mult mai tîrziu. Şi istoria confirmă lucrul acesta.
 249

270
271
Deşi catolicii caută să arate că episcopul Romei a fost recunoscut ca şi cap
al Bisericii, nu există nici o dovadă în sprijinul acestei pretenţii înainte de
Constantin. De fapt, el a fost cel care a decretat că episcopul Romei ar
trebui să fie capul Bisericii. Constantin a creat funcţia de papă în scopurile
sale personale, şi papii înşişi au recunoscut acest lucru timp de sute de ani
după aceea.
Pînă şi istoricii catolici admit că în timpul Evului Mediu papii şi ierarhia
bisericii romano-catolice au pus în circulaţie un document falsificat pentru
a-şi justifica poziţia şi puterea. în el nu se făcea nici o încercare de a trasa
autoritatea papală pînă la Petru prin succesiune apostolică, şi nici nu se
încerca justificarea acestei funcţii pe baza Bibliei. în schimb, documentul,
cunoscut ca Donaţia lui Constantin, justifica funcţia de papă şi autoritatea
pe care o exercitau papii ca fiindu-le acordată prin decret imperial. în
documentul întocmit chipurile de Constantin se spune:
Şi noi [împăraţii romani] poruncim şi decretăm că el [episcopul Romei] ar
trebui să aibă întîietate peste principalele patru reşedinţe episcopale din
Antiohia, Alexandria, Constantinopol şi Ierusalim, ca şi peste toate biseri-
cile lui Dumnezeu din întreaga lume; iar Pontiful care ocupă la orice mo-
ment dat acelaşi Scaun al preasfintei biserici romane va fi cel mai înalt în
rang şi conducător printre toţi preoţii din toată lumea, iar prin decizia lui
vor fi organizate toate lucrurile privitoare la închinarea lui Dumnezeu sau
siguranţa credinţei creştinilor.
Faptul că papii s-au bazat pe această falsificare dovedeşte două lucruri: 1)
nesinceritatea papilor la revendicarea funcţiei lor; şi 2) că deja papii din
Evul Mediu, în loc să-şi bazeze pretenţiile pe o autoritate care să fi fost
primită prin succesiune apostolică de la Petru, au recunoscut că funcţia lor
fusese creată de Constantin, admiţînd astfel că nu existaseră papi înainte de
acel moment.
Este limpede, dacă tradiţia ar fi stabilit deja în Evul Mediu că Petru a fost
primul papă şi că cei care aveau această funcţie îşi primiseră poziţia şi
puterea prin succesiune apostolică care putea fi trasată înapoi în timp pînă
la el, atunci n-ar mai fi fost nevoie de falsificarea unui asemenea document
ca Donaţia lui Constantin. Faptul că papii au găsit că lucrul acesta este
 250

necesar dovedeşte încă o falsificare: pretenţia bisericii romano-catolice de

azi că papii îşi pot trasa succesiunea autorităţii lor pînă la Petru.
Biserica romano-catolică se laudă că aşa-zisa infailibilitate a papilor ei şi
capacitatea ei de a le trasa succesiunea pînă la Petru au ţinut-o unificată de
la început. în contrast, protestanţii sunt criticaţi pentru multele sciziuni
denominaţionale dintre ei. De fapt, există tot atîtea, dacă nu şi mai multe
sciziuni printre catolici cum sunt printre protestanţi.
Totdeauna există numeroase facţiuni în dezacord teologic cu Vaticanul.
Pierre Teilhard de Chardin este unul din numeroasele exemple. Ereziile lui
au fost considerate atît de grave, încît Roma i-a interzis să-şi publice
scrierile - totuşi el a rămas preot în biserică. Ideile lui Matthew Fox sunt
mai în armonie cu Starhawk, o vrăjitoare care predă la colegiul său Holly
Names din Oakland, California, decît sunt cu Roma. Totuşi, acest preot
cunoscut, deşi redus recent la tăcere de Vatican pentru un an, n-a renunţat
la nici una din ereziile lui şi rămîne în biserica catolică unul dintre miile
care resping încercările Romei de a-i face să se conformeze din punct de
vedere teologic.
Eretici de aproape orice soi pot rămîne în cadrul bisericii catolice ca preoţi,
călugări, episcopi, cardinali, cu condiţia să recunoască autoritatea Romei,
chiar dacă o nesocotesc. „Unitatea" în cadrul bisericii romano-catolice este
astfel mai mult instituţională decît doctrinară, în ciuda pretenţiilor pe care
le emite că este în stare să-şi traseze rădăcinile prin succesiune apostolică
pînă la Petru.
^
273
Anexa B
Inima Nepătată
Cunoscuta dogmă catolică a „Inimii Nepătate", fie a Măriei, fie a lui Isus,
nu are nici o bază în Biblie, ci provine din domeniul ocultismului. „Inima
nepătată" este înfăţişată ca un obiect vizibil strălucind la pieptul lui Isus
sau al Măriei, şi deseori ţinut în mîna Măriei. O inimă ciudată, într-adevăr!
Aici avem o sursă magică de putere şi protecţie, cu o stranie identitate a ei
proprie. închinarea este orientată spre acest obiect mistic care devine o
subtilă înlocuire a unei relaţii personale cu Cristos şi a închinării adusă Lui.
Inima lui Isus Cristos este, desigur, nepătată, perfectă, fără păcat. Deşi pe
 251

deplin Om, El este şi Dumnezeu. Nici un alt om n-a fost vreodată fără
păcat. „Căci nu există nici un om care să nu păcătuiască" (l.Regi 8:46).
„Nu este nici un singur om drept care să facă binele şi să nu păcătuiască"
(Eclesiast 7:20). Dacă se argumentează că aceste versete au fost scrise
înainte de naşterea Măriei, atunci următoarele au fost scrise după moartea
ei: „Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de gloria lui Dumnezeu" (Romani
3:23); „dacă spunem că n-am păcătuit, îl facem mincinos, şi Cuvîntul Său
nu este în noi" (l.Ioan 1:10). Aceste afirmaţii nu lasă loc pentru nici o
excepţie, pe care atît Pavel, cît şi Ioan ar fi amintit-o precis dacă Măria ar fi
fost un caz special.
A atribui o „Inimă Nepătată" Măriei înseamnă a nega natura ei omenească
păcătoasă. De fapt, lucrul acesta a luat naştere dintr-o altă dogmă înrudită,
Concepţia Nepătată. Această erezie a fost pentru prima dată popularizată
prin eforturile călugărului britanic Eadmer în secolul 12 şi a fost în final
declarată ca dogmă de către papa Pius IX în 1854. Ea susţine că Măria a
fost „din primul moment al concepţiei ei, printr-un act singular de har şi
privilegiu al Celui Atotputernic, în vederea meritelor lui Cristos Isus,
Mîntuitorul lumii, cruţată de orice pată a păcatului originar" şi că ea a
rămas fără păcat toată viaţa ei.
Se susţine că Măriei i s-a acordat un har deosebit pentru a o păstra fără
păcat. Această pretenţie se spulberă în faţa logicii şi a întregii Biblii. Dacă
era posibil s-o păstreze pe Măria fără păcat, atunci de ce n-a făcut
Dumnezeu la fel şi pentru Adam şi Eva şi astfel să împiedice păcatul de a
intra în lume? Adam şi Eva n-au fost concepuţi în mod nepătat de către
părinţi păcătoşi; ei au fost creaţi fără păcat de Dumnezeu şi aşezaţi într-un
mediu perfect şi lipsit de păcat - şi totuşi au păcătuit. Orice fiinţă cu putere
de decizie, cu excepţia lui Dumnezeu însuşi, ar păcătui în mod inevitabil.
Dacă n-ar fi fost aşa, atunci Dumnezeu n-ar fi trebuit niciodată să permită
păcatul.
Singurul mod de a împiedica omenirea să păcătuiască ar fi prin înlăturarea
puterii de decizie. Dar lucrul acesta l-ar transforma pe om într-un robot şi
ar face prin urmare imposibil pentru oameni să-L iubească pe Dumnezeu şi
să se iubească unii pe alţii, căci ingredientul esenţial al iubirii este voinţa
liberă. Problema păcatului este rezolvată (fără distrugerea puterii de
alegere) numai prin întreg planul de mîntuire: plătirea de către Cristos a
 252

pedepsei păcatului, trezirea iubirii în inimile celor răscumpăraţi din

recunoştinţă pentru ceea ce a făcut El pentru ei, locuirea lui Cristos în
credincios prin credinţă, crearea unui corp nou fără proprietăţile senzuale
care contribuie la păcat şi primirea răscumpăraţilor în cer pentru a fi cu
Cristos pentru totdeauna şi în prezenţa lui Dumnezeu. Această
răscumpărare completă, care este întregul mesaj al Scripturii, ar fi inutilă
dacă lipsa de păcat s-ar putea realiza numai printr-o măsură deosebită de
har, aşa cum se pretinde că s-a făcut pentru Măria. Acea erezie subminează
întreaga Biblie.
în final, negarea poziţiei Măriei ca „păcătos mîntuit prin har" are efectul
divinizării ei. Deşi catolicii neagă această acuzaţie, la aşa ceva se ajunge în
practică. „Inima Nepătată" a Măriei cere nu numai o devoţiune egală, ci
una şi mai mare faţă de cea dată lui Cristos. Astfel, apariţiile de la Fatima
n-au cerut ca în scopul aducerii păcii pe pămînt să se facă „reparaţie"
„Inimii Nepătate" a lui Isus, ci a Măriei.
^
Anexa C
Liturghia şi transsubstanţierea
Ioan Botezătorul L-a salutat pe Cristos ca pe „Mielul lui Dumnezeu care
înlătură păcatul lumii" (Ioan 1:29). Evrei 9:26 declară despre Cristos: „Dar
acum, la sfîrşitul lumii, El S-a arătat o singură dată ca să înlăture păcatul
sacrificîndu-Se pe Sine însuşi". Următorul capitol continuă să explice că
sacrificiile animale din vremea Vechiului Testament n-au putut niciodată
să înlăture păcatul. Ca urmare, ele trebuiau repetate zilnic de către preoţii
evrei. Scriitorul vorbeşte apoi de eficacitatea sacrificiului lui Cristos, pe
care l-au prefigurat sacrificiile animale, pe baza faptului că nu mai trebuia
repetat niciodată. „Dar acesta [Cristos], după ce a adus un singur sacrificiu
pentru păcate odată pentru totdeauna, S-a aşezat la dreapta lui Dumnezeu
[în cer]... căci printr-un singur sacrificiu [al Lui însuşi pentru păcate], El i-
a desăvîrşit pentru totdeauna pe cei care sunt sfinţiţi" (Evrei
10:4,10,12,14).
Biblia nu putea afirma mai clar că răscumpărarea omenirii a fost obţinută
odată pentru totdeauna prin moartea sacrificială, înmormîntarea şi învierea
lui Cristos: „Căci El a făcut lucrul acesta o singură dată cînd S-a oferit pe
Sine însuşi" (Evrei 7:27). Şi nici nu mai este nevoie de ceva în plus pentru
 253

împăcarea deplină a omenirii cu Dumnezeu: „Cel care crede în Fiul are

viaţa eternă... şi nu va veni la judecată, ci a trecut (deja) din moarte Ia
viaţă" (Ioan 3:36; 5:24).
Sacrificiul adus o singură dată al lui Cristos a efectuat pe deplin şi etern
răscumpărarea, mîntuirea, iertarea noastră de păcate şi eliberarea noastră de
sub pedeapsa cerută de dreptatea lui Dumnezeu. Moartea Lui a dobîndit
viaţa eternă şi un cămin în cer ca dar nemeritat al harului lui Dumnezeu
pentru toţi cei care-L primesc pe Cristos ca Mîntuitor şi Domn. Puţin
înainte de a-Şi încredinţa spiritul în mîinile Tatălui Său, Cristos a strigat în
triumf de pe cruce: „S-a sfîrşit!" A încerca să mai
275
faci vreun sacrificiu în plus sau orice altceva pentru a fi iertat de păcat si
acceptat de Dumnezeu înseamnă a nega suficienţa a ceea ce Cristos însuşi a
îndeplinit deja şi Dumnezeu a acceptat.
într-adevăr, orice încercare de a oferi ceva lui Dumnezeu în plus faţă de
sacrificiul făcut odată pentru totdeauna de Cristos constituie o respingere a
mîntuirii oferite de Dumnezeu. Dacă acel singur sacrificiu pe care Cristos
însuşi l-a adus pe cruce nu este suficient, atunci ce este - şi cum ştim lucrul
acesta? De cîte ori mai trebuie El jertfit pe altarele catolice? Deşi
catolicismul subliniază că sacrificiul lui Cristos n-a fost îndeajuns, nu poate
şi nu spune cît de multe liturghii trebuie făcute şi cîte mătănii trebuie
rostite, cîte pomeni trebuie date sau cît de mult şi cît timp trebuie să sufere
cineva în purgatoriu pentru ca datoria faţă de dreptatea infinită a lui
Dumnezeu să fie plătită, şi sufletul să ajungă în cele din urmă în cer. Să
examinăm următoarea învăţătură romano-catolică.
în ora morţii, sfintele liturghii pe care le-ai ascultat cu devotament vor fi
cea mai mare consolare a ta.
Fiecare liturghie va merge cu tine la judecată şi va pleda [Cît de eficace?]
pentru iertare [Cîtă?] pentru tine.
Prin fiecare liturghie poţi să-ţi micşorezi [Cu cît?] pedeapsa temporară
datorată păcatelor tale, mai mult sau mai puţin [Ce vag!] în funcţie de
ardoarea ta [Cum este măsurată?]...
Prin Sfînta Jertfă, Domnul nostru Isus Cristos plăteşte pentru multe [Pentru
care anume? De ce nu toate?] din neglijenţele şi omisiunile tale... Ascultînd
cu pietate Sfînta Liturghie, tu oferi sufletelor din purgatoriu cea mai mare
 254

uşurare... îţi scurtezi [Cu cît?] purgatoriul cu fiecare liturghie.1

Dogma romano-catolică este clară: moartea lui Cristos pe cruce, mai
degrabă de a fi aşa cum învaţă Biblia sacrificiul pentru păcate complet şi
adus odată pentru totdeauna, este în schimb numai prima rată. Chiar şi
după ce Cristos a murit pentru păcatele noastre şi a înviat în triumf, mai
rămîne de plătit o datorie imensă prin numeroase liturghii - plus pomeni,
fapte bune, mătănii, suferinţe aici şi în purgatoriu, etc. Faptul că aceasta
este o altă Evanghelie decît cea pe care a predicat-o Pavel şi căreia îi aduce
mărturie întreaga Biblie nu poate fi negat. De aceea este potrivit să ni se
reamintească avertizarea lui Pavel:
„Căci chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar predica vreo altă
evanghelie decît cea pe care v-am predicat-o noi, să fie blestemat”
(Galateni 1:8).
în locul credinţei în Cel care oferă viaţa eternă ca dar nemeritat al harului
lui Dumnezeu, învăţătura romano-catolică referitoare la liturghie substituie
actul fizic de mîncare a pîinii şi de băut al vinului (care au fost
transformate chipurile în mod magic în sîngele şi corpul lui Cristos).
Mîntuirea este efectuată atunci nu prin actul săvîrşit odată pentru totdeauna
prin care Cristos Se dă pe Sine pe cruce pentru păcatele noastre, ci prin
preoţi romano-catolici care oferă la nesfîrşit corpul şi sîngele Lui, şi
credincioşii se împărtăşesc în mod repetat din ele. Ca urmare, liturghia
anulează sacrificiul pe care Cristos 1-a adus pe deplin atunci cînd El „S-a
oferit pe Sine însuşi fără pată lui Dumnezeu" (Evrei 9:14) şi contrazice
învăţătura biblică care zice că „printr-un singur sacrificiu, El i-a desăvîrşit
pentru totdeauna pe cei care sunt sfinţiţi".
Liturghia mai anulează şi învierea lui Cristos. Prin liturghie, corpul Său
înviat nemuritor, care nu mai conţine sînge (Luca 24:39) pentru că a fost
vărsat în moartea pe cruce, este transformat din nou în corp muritor
susţinut prin carne şi sînge pe care Cristos 1-a avut înainte de cruce,
anulînd astfel sacrificiul Său perfect. Nu este de mirare că mii de oameni
mai degrabă au murit pe rug decît să recunoască o erezie prin negarea unor
versete ca cele ce urmează:
Nici că El [Cristos] ar trebui să Se ofere pe Sine deseori... căci atunci tre-
buia să fi suferit deseori... dar acum, la sfîrşitul lumii, S-a arătat o singura
dată ca să înlăture păcatul prin sacrificiul Lui însuşi. Ca urmare, Cristos S-
 255

a dat o singură dată ca să poarte păcatele multora... noi suntem sfinţiţi prin
oferirea corpului lui Isus Cristos odată pentru totdeauna.
... După ce a adus un singur sacrificiu pentru păcate odată pentru totdea-
una, [Cristos] S-a aşezat la dreapta lui Dumnezeu...
Căci printr-o singură jertfă El i-a desăvîrşit pentru totdeauna pe cei ce sunt
sfinţiţi. Acesta este legămîntul... spune Domnul... nu-Mi voi mai aduce
aminte de păcatele şi nelegiuirile lor.
Dar unde este o iertare a acestora, nu mai există jertfă pentru păcat (Evrei
9:24-10:18).
Conform dogmei romano-catolice, participarea fizică la sacramentul
liturghiei (ca şi actul fizic al botezului) produce beneficii spirituale.
Această învăţătură se trage din două afirmaţii pe care le-a făcut Cristos:
277
1) Cînd a spus unui grup de evrei necredincioşi: „Dacă nu mîncaţi carnea
Fiului omului şi nu beţi sîngele Lui, nu aveţi viaţă în voi" (Ioan 6:53); şi 2)
cînd la Ultima Cină El a luat pîine şi vin şi a spus discipolilor Săi: „Acesta
este corpul Meu... acesta este sîngele Meu... mîncaţi toţi din el" (Matei
26:26-28). O citire atentă a acestor pasaje confirmă totuşi ceea ce cere şi
bunul simţ: că Isus Cristos nu susţinea consumarea canibalică a cărnii şi
sîngelui Său. Şi nici n-a spus vreodată că, făcînd lucrul acesta, cineva ar
contribui la mîntuirea sa.
în primul rînd, în acelaşi discurs, Cristos a spus că cei care au crezut în El
vor avea viaţa eternă. Astfel, El a arătat foarte limpede că prin „mănîncă" şi
„bea" El a vrut să spună crede - că era necesar să crezi că El, Creatorul
universului, venise pe pămînt nu ca o apariţie sau într-un „corp de spirit",
ci ca un Om adevărat din carne şi sînge ca să moară pentru păcatele
noastre:
Eu sunt Pîinea vieţii; cine vine la Mine nu va flămînzi niciodată, şi cine
crede în Mine nu va înseta niciodată.
Şi aceasta este voia Celui [Dumnezeu] care M-a trimis, ca oricine îl vede
pe Fiul şi crede în El să aibă viaţa eternă, şi Eu îl voi învia în ultima zi.
Cine crede în Mine are viaţa eternă, Eu sunt Pîinea vieţii. Spiritul este cel
care dă viaţă, carnea nu foloseşte la nimic. Cuvintele pe care vi le spun Eu
sunt spirit şi sunt viaţă (Ioan 6:35,40 ,47,48,63).
în al doilea rînd, El şedea în prezenţa discipolilor Săi în corpul Său fizic
 256

atunci cînd a vorbit de pîinea pe care o ţinea în mîini: „Acesta este corpul
Meu". Nici unul dintre discipolii care erau acolo cu El nu putea să fi crezut
în mod raţional că El voia să spună că pîinea devenise literalmente corpul
Său, pe care-1 aveau în mod clar înaintea ochilor în forma sa normală. Nici
n-a spus că pîinea va deveni mai tîrziu corpul Său, ori: „Acesta este corpul
Meu". Singurul înţeles posibil era că pîinea şi vinul erau simboluri ale
corpului şi sîngelui Său.
Catolicismul se laudă că-L ia pe Cristos literal în aceste pasaje.
Totuşi, timp de secole, biserica catolică a permis numai preoţilor să bea
vinul care fusese chipurile transformat în sîngele lui Cristos. Astfel, dacă,
aşa cum învaţă Roma, cererea lui Cristos de a mînca corpul Lui şi a bea
sîngele Lui nu este o poruncă de a crede în El, atunci ea a destinat în mod
deliberat miliarde de catolici la pierzarea eternă prin faptul că Ie-a interzis
să bea sîngele dătător de viaţă al lui Isus.
Regula de a discerne cînd să interpretăm Scriptura în mod literal şi
278
cînd s-o interpretăm în mod figurat este ca totdeauna s-o luăm literal cu
excepţia cazurilor în care nu are înţeles sau nu este necesar să facem aşa.
Cu siguranţă că nu are sens să afirmi că Isus Cristos, în timp ce era prezent
în corpul Său fizic, a vrut să spună că bucata de pîine pe care o ţinea în
mîini era în mod literal corpul Său. Şi nu are sens nici faptul de a
multiplica la nesfîrşit corpul lui Cristos pretutindeni în lume, astfel ca
milioane de oameni să poată mînca din el tot mereu. Nici nu s-ar putea
spune despre această credinţă că-L ia pe Cristos în mod literal, căci un
asemenea „corp magic" n-ar putea fi literal corpul Său.
Cine L-ar lua pe Cristos în mod literal atunci cînd spune că El este „piinea,
lui Dumnezeu venită din cer" şi „pîinea care v-o dau este carnea Mea"? La
fel de puţin este El în mod literal un păstor, iar creştinii oi (loan 10:11), sau
este El o uşă (versetul 7) ori o lumină (Ioan 8:12). în plus, a interpreta
afirmaţiile lui Cristos privitor la mîncatul şi băutul cărnii şi sîngelui Său în
mod literal contrazice şi subminează însăşi Evanghelia pe care încearcă s-o
predice Cristos - anume că mîntuirea este prin credinţă în ceea ce a făcut
El, nu prin vreo lucrare fizică pe care o îndeplinim noi.
Prin această erezie a transsubstanţierii se face mîntuirea dependentă de
actul fizic şi repetat al mîncatului cărnii şi băutului sîngelui lui Cristos
 257

dinainte de crucificare şi înviere reconstituite în mod miraculos — fără să

se indice cît de des trebuie făcut lucrul acesta. Prin urmare, mîntuirea nu
este niciodată completă, ci preotul trebuie tot mereu să schimbe mai multă
pîine şi vin în presupusul corp şi sînge al lui Cristos, astfel ca să poată fi în
mod repetat oferite şi împărtăşite în liturghie. Această transformare magică
a pîinii şi vinului în corpul şi sîngele lui Cristos şi oferirea lor din nou ca
jertfă poate fi înfăpuită numai de un preot pe altarele romano-catolice.
Astfel, pentru un romano-catolic, mîntuirea nu depinde de credinţa sa
personală şi relaţia lui cu Cristos cel înviat şi glorificat care a murit pentru
păcatele lui, ci de relaţia lui cu biserica catolică şi de participarea la acele
sacramente pe care aceasta le înfăptuieşte şi decretează că sunt esenţiale
pentru mîntuire.
în plus, doctrina transsubstanţierii neagă faptul că Isus Cristos a venit
odată pentru totdeauna in carne, tot aşa cum neagă că El a murit şi a fost
sacrificat odată pentru totdeauna în corp. Aceasta este o învăţătură a lui
Anticrist, conform lui l.Ioan 4:3. Cristos vine tot mereu în carne pe mii de
altare romano-catolice din toată lumea, în timp ce hostia este transformată
repetat în corpul Său. Acum El nu mai are un singur corp fizic aşa cum
învaţă Biblia, ci „corpul" Său este expus vederii în mii de locuri deodată.
Ca Dumnezeu, Cristos este omniprezent în Spirit, dar nu există un corp
omniprezent.
Una din foile cu explicaţii distribuite la L'Eglise de la Sacre Coeur
(Biserica inimii sacre), cocoţată deasupra Parisului în cartierul Mont-
martre, declară:
Deasupra marelui altar a fost expusă începînd cu 1885 o monstranţă ce
conţine pîinea care a devenit corpul lui Cristos prin liturghie pentru adorare
neîntreruptă zi şi noapte. Cei care iau parte la această rugăciune de adorare
sunt veriga de legătură între Cristos şi oamenii din sfera lor socială, din ţara
lor şi din lumea întreagă, pe care perspectiva largă de aici de sus îi ajută să-
şi amintească mai bine.
Chiar şi după ce li s-au atribuit puteri eretice, Botezul şi Liturghia nu sunt
suficiente. Insistenţa catolicismului, că „ispăşirea prin sîngele crucii" nu
curăţă pe deplin de păcat sau nu eliberează de pedeapsa lui, cere mult mai
mult ritual şi efort. Faptele bune, rugăciunile, penitenţa, facerea mătăniilor
şi suferinţa (şi lista continuă la nesfîrşit, limitată numai de ingeniozitatea
 258

acelora care inventează noi „mijloace ale harului" pe care biserica catolică
să le administreze) sunt de asemenea necesare pentru a se ajunge în
cele,din urmă în cer. Şi nimeni, nici chiar papa însuşi, nu poate socoti cînd
s-au rostit suficiente liturghii, cînd s-au îndurat suficiente suferinţe, cînd s-
au făcut suficiente mătănii. Catolicismul nu spune niciodată cînd este
suficient. Biserica catolică rămîne straniu de tăcută privitor la această
întrebare de o foarte mare importanţă.
Anexa D
Naşterea din nou prin botez
„Naşterea din nou prin botez" este o rămăşiţă a catolicismului eretic de care
Martin Luther şi alţi reformatori n-au fost niciodată în stare să se elibereze
şi de care unele grupări de protestanţi încă se agaţă. Biserica penticostală
unită, de exemplu, declară: „Botezul cu apă este o parte esenţială a
mîntuirii nou-testamentale... Fără un botez corect este imposibil să intri în
Regatul [împărăţia] lui Dumnezeu". Departe de a învăţa o asemenea
doctrină, Biblia ne spune totuşi răspicat că Isus Cristos, Mîntuitorul
păcătoşilor, n-a botezat niciodată pe nimeni (Ioan 4:2) şi că Pavel a botezat
foarte puţini, ceea ce pare ciudat dacă botezul este decisiv pentru mîntuire.
Apostolul Pavel nu era sigur pe cine botezase în Corint. El şi-a amintit că
botezase pe „Crispus şi pe Gaius... şi casa lui Ştefanas", dar a adăugat: „Nu
ştiu dacă am mai botezat pe altcineva" (l.Corinteni 1:14-16). Este limpede
că altcineva i-a botezat pe majoritatea credincioşilor din Corint. Totuşi,
Pavel se numeşte pe sine „tatăl" lor şi explică: „Căci v-am născut în Cristos
Isus prin Evanghelie". Pavel fusese mijlocul prin care ei au fost mîntuiţi -
fără să-i boteze. Dacă botezul ar fi atît de hotărîtor - de fapt mijlocul prin
care suntem „născuţi din nou" -, atunci nu s-ar fi putut numi pe sine „tatăl"
prin care s-au născut ei (adică s-au născut din nou) în Cristos Isus.
Departe de a fi mîntuiţi prin botez, corintenii, aşa cum le-a amintit Pavel,
erau mîntuiţi prin faptul că au crezut Evanghelia: „Cristos a murit pentru
păcatele noastre după Scripturi, a fost înmormîntat şi a înviat a treia zi după
Scripturi..." (l.Corinteni 15:1-4). Nicăieri nu afirmă Pavel că botezul
mîntuieşte, în schimb învaţă consecvent că mîntuirea vine numai crezînd
Evanghelia. Pavel declară acest lucru în mod repetat. Să observăm Romani
1:16: „Căci mie nu mi-e ruşine de Evanghelia lui
281
 259

Cristos, căci ea este puterea lui Dumnezeu pentru mîntuirea oricui cre-
de...'1 Nu este nici un cuvînt despre botez aici. De fapt, Pavel merge atît de
departe încît să afirme: „Căci Cristos m-a trimis nu să botez, ci să predic
Evanghelia" (l.Corinteni 1:17).
Atunci de ce spune Marcu 16:16: „Cine crede şi este botezat va fi mîntuit"?
Este limpede că nu se spune că botezul mîntuieşte, ci că ar trebui să
însoţească mîntuirea. Oamenii mîntuiţi sunt cei ce se lasă botezaţi. Restul
versetului spune: „Dar cine nu crede va fi condamnat". Nicăieri nu spune
Biblia că „cine nu este botezat va fi condamnat". Nici nu ne avertizează că
a crede nu e suficient, afirmînd: „Dacă credeţi numai, dar nu sunteţi
botezaţi, sunteţi pierduţi".
Există zeci de versete care spun: „Cine crede este mîntuit". Există un
singur verset care zice: „Cine crede şi este botezat va fi mîntuit". Din nou,
sunt zeci de versete care declară că dacă nu credem Evanghelia sau nu
credem în Cristos suntem pierduţi, dar nici unul care să spună că dacă nu
ne botezăm suntem pierduţi. Cu siguranţă că Biblia n-ar fi lăsat afară o
asemenea avertizare dacă într-adevăr neglijenţa de a fi botezat ar condamna
sufletul pentru eternitate!
Botezul este o declaraţie publică a faptului că cineva a crezut în Cristos, şi
făcînd aşa a acceptat moartea, înmormîntarea şi învierea Lui ca fiind şi ale
sale. Este un act de ascultare de porunca Domnului, şi aşa ar trebui să fie
experienţa fiecărui creştin - dar nu este decisiv pentru mîntuire. Tîlharul de
pe cruce n-a fost botezat niciodată. Să presupunem că un om, pe punctul de
a muri, înţepenit într-o maşină zdrobită în accident, strigă cu ultimele
puteri: „Ce trebuie să fac ca să fiu mîntuit?" Trebuie oare să-i răspundă
cineva: „îmi pare râu, nu mai există speranţă pentru tine, pentru că trebuie
să fii botezat ca să fii mîntuit, şi lucrul acesta este imposibil pentru tine"?
Glorie lui Dumnezeu că Biblia nu cere niciodată ca cineva să fie botezat
pentru a fi mîntuit!
Atunci ce-a vrut să zică Isus cînd a spus: „Dacă un om nu se naşte din apă
şi din Spirit nu poate intra în Regatul lui Dumnezeu" (Ioan 3:5)? Dovezile
pe care le-am luat deja în considerare combat ca netemeinică ideea că prin
„născut din apă" El S-a referit la botez. Nicodim ştia că apa în Vechiul
Testament era folosită pentru curăţire. Desigur că apa nu putea curăţa de
păcat, dar era un simbol al curăţirii care vine prin credinţă şi prin ascultarea
 260

de Cuvîntul lui Dumnezeu. Astfel, Pavel a scris de „spălarea cu apă prin

Cuvînt" (Cuvîntul lui Dumnezeu) (Efeseni 5:26) şi „spălarea naşterii din
nou" (Tit.3:5). Petru a afirmat că noi suntem „născuţi din nou... prin
Cuvîntul lui Dumnezeu" (l.Petru 1:23).
Biserica catolică pe de altă parte crede că un sugar poate fi născut din nou,
adică făcut creştin, prin botezul aplicat bebeluşilor. Aceasta este erezia
„sacramentalismului" care atribuie putere spirituală unui act fizic. Biserica
romano-catolică administrează şapte asemenea sacramente, în mod clar, ea
subminează Evanghelia pe care au predicat-o apostolii învăţînd că un
sugar, fără să fi luat o decizie morală şi să fi venit la credinţa în Cristos,
poate totuşi fi „născut din nou" prin cîteva fraze lipsite de conţinut ale unui
preot şi o mînă udă pusă peste el.
Erezia, desigur, constă în a crede că un act fizic poate contribui la
mîntuirea cuiva. Şi această eroare nu este limitată la botez. Influenţa ei se
poate recunoaşte la luarea împărtăşaniei, la purtarea scapularului, la facerea
mătăniilor şi la alte acte prescrise de biserica catolică ca fiind foarte
importante şi/sau contribuind la mîntuire. Odată ce credinţa este pusă în
altceva, omul nu se mai încrede total în Cristos pentru mîntuire.
Sacramentalismul este astfel duşmanul crucii şi al Evangheliei şi a dus în
rătăcire nenumărate milioane de oameni.
Anexa E
Evanghelia Regatului*
Am observat confuzia printre cei din vremea lui Cristos privitor la cînd,
cum, prin cine şi pentru cine va fi întemeiat Regatul lui Dumnezeu.
Această confuzie este şi în Biserica de azi. Există din aceia, de exemplu,
care încearcă să găsească o deosebire între Regatul cerurilor şi Regatul lui
Dumnezeu. De fapt nu este nici o diferenţă. Prima expresie este folosită
exclusiv de Matei, dar celelalte trei Evanghelii spun exact acelaşi lucru
despre Regatul lui Dumnezeu cum spune Matei despre Regatul cerurilor.
Unde este Regatul? Adepţii Mişcării New Age interpretează afirmaţia lui
Cristos „Regatul lui Dumnezeu este în voi" (Luca 17:21) ca însemnînd că
Regatul este o realitate mistică în interiorul fiecărei persoane, o realitate
care poate fi experimentată într-o „stare mai înaltă de conştientă".
Prepoziţia greacă entos ar putea de asemenea fi tradusă „printre voi" sau
„în mijlocul vostru", şi aşa ar trebui în acest caz. Cristos, Regele, şi prin
 261

urmare Regatul, era în mijlocul lor, nerecunoscut. Desigur, Regatul lui

Dumnezeu există în fiecare inimă care L-a primit pe Cristos Regele. Pe de
altă parte, ar fi atît nebiblic, cît şi iraţional să se afirme că Regatul lui
Dumnezeu este în interiorul acelora care nu L-au primit niciodată pe
Cristos, ci care în realitate îl resping - situaţie în care erau cei cărora
Cristos le-a adresat aceste cuvinte.
Cînd vine Regatul? El este prezent în inimile în care a intrat şi domneşte
Cristos. El va fi în mod vizibil prezent pe pămînt în timpul celor o mie de
ani în care Cristos va domni de pe tronul lui David. Mileniul
* Deşi folosită tradiţional în limbajul religios românesc, împărăţie nu este
sinonim cu regat. Ea este sinonim cu imperiu (lat. imperium), condus de
Împărat (lat. imperator), şi denotă un stat colonial ce stâpîneşte teritorii
(regate) cucerite prin forţă - n. tr.
284
nu este totuşi ultima manifestare a Regatului pentru că într-o zi se va sfîrşi,
pe cînd Biblia afirmă clar şi în repetate rînduri: „Regatul Tău este un regat
etern" (Psalm 145:13; Daniel 4:3,34; 2.Petru 1:11, etc). Mai mult, mileniul
sfîrşeşte într-un război, pe cînd Biblia declară că Regatul implică pacea
care nu va avea sfîrşit (Isaia 9:7; 32:17, etc).
O dovadă în plus că mileniul nu este Regatul final se află în afirmaţia lui
Cristos că „dacă un om nu se naşte din nou nu poate vedea Regatul lui
Dumnezeu" (Ioan 3:3), nici nu poate intra în el (versetul 5). Totuşi, va fi o
mulţime nenumărat de mare de oameni pe pămînt în timpul mileniului care
n-au fost născuţi din nou şi care vor sfîrşi în lacul de foc, potrivit lui
Apocalipsa 20:7-15. Pavel adaugă: „Carnea şi sîngele nu pot moşteni
Regatul lui Dumnezeu" (l.Corinteni 15:50), totuşi vor fi mulţi oameni din
„carne şi sînge" în viaţă pe pămînt în timpul mileniului - aşa că nu poate fi
mai mult decît o manifestare temporară şi pămîntească a regatului care încă
trebuie să vină.
în cele din urmă, Regatul va fi întregul nou univers pe care Dumnezeu îl va
crea ca să-1 înlocuiască pe cel prezent atunci cînd îl va distruge (2.Petru
3:7-13). Acest fapt este o parte integrală a Evangheliei pe care trebuie s-o
proclamăm: că toate eforturile omului de a salva planeta Pămînt şi de a o
face un loc frumos, sigur şi paşnic de locuit sunt zadarnice. Omul este
chemat să se împace cu Dumnezeu şi să aştepte ca Dumnezeu să-1
 262

pregătească pentru paradis. Aceasta este „Evanghelia Regatului" pe care a

predicat-o Cristos.
Trebuie s-o predicăm şi astăzi, sau era numai pentru timpul acela?
Răspunsul simplu se găseşte în faptul că Isus Cristos a predicat Evanghelia
Regatului (Matei 4:23; Marcu 1:15), a vorbit despre el după învierea Sa
(Fapte 1:3) şi i-a însărcinat pe discipoli s-o predice (Matei 28:19; Marcu
16:15). Se afirmă în mod repetat că discipolii au predicat Evanghelia
Regatului (Fapte 8:12; 20:15; Romani 14:17; l.Corinteni 4:20; Coloseni
4:11, etc), şi astăzi ni se cere să predicăm aceeaşi Evanghelie.
Anexa F
Purgatoriul
Conform dogmei catolice, suferinţele lui Cristos pe cruce n-au fost
suficiente să plătească întregul preţ cerut de judecata lui Dumnezeu pentru
păcat. Pentru a completa această presupusă deficienţă, fiecare om care
crede în Cristos trebuie la rîndul lui să sufere pentru păcatele lui fie în
această viaţă, fie în purgatoriu - sau, aşa cum cred aproape toţi catolicii, în
ambele locuri. Ca multe alte lucruri din romano-catolicism, purgatoriul este
o doctrină inventată care nu poate fi găsită sau susţinută de Biblie, ci
contrazice învăţătura ei clară. Ea a fost propusă de papa Grigore I în 593 şi
ridicată la rang de dogmă la Conciliul de la Florenţa în 1439 ca o credinţă
obligatorie fiecărui catolic care speră să ajungă pînă la urmă în cer.
Conciliul din Trent i-a anatemizat (i-a condamnat etern) pe cei ce nu vor
crede această dogmă.
Alţi oameni pot să sufere în locul altora pentru a completa deficienţa a ceea
ce chipurile Cristos n-a reuşit să îndeplinească. Catolicii au fost învăţaţi că
diferiţi „sfinţi", precum ar fi Sf. Caterina din Genova, „Patroana sfintelor
suflete din purgatoriu", au avut o însărcinare specială de la Dumnezeu să
sufere în corpurile lor cu scopul de a obţine o eliberare mai rapidă a celor
din purgatoriu. în 10 noiembrie 1910, fiind preot de numai trei luni, Padre
Pio, devenit mai tîrziu renumit, a scris superiorului său pe linie
bisericească:
Dragă Părinte, vreau să vă cer permisiunea să fac ceva. De cîtva timp, am
simţit nevoia să mă ofer Domnului ca o jertfă pentru bieţii păcătoşi şi
pentru sufletele din purgatoriu...
L-am implorat pe Domnul să reverse peste mine pedeapsa pregătită pentru
 263

aceste suflete, ca ele să poată fi mîngîiate şi primite repede în Paradis.1

Deşi dorinţa lui Padre Pio de a fi pedepsit pentru păcătoşi era un sentiment
admirabil, era o insultă adusă Celui care a afirmat că a plătit pe deplin
datoria şi că pe această bază este singurul Mîntuitor al păcătoşilor. Padre
Pio, într-o perioadă de 30 de ani, şi-a dovedit chipurile suferinţa pentru
sufletele din purgatoriu prin stigmate, o sîngerare misterioasă în palmele
sale într-o presupusă participare la suferinţele lui Cristos.
Cu toate acestea, aşa cum am observat deja, strigătul triumfător al lui
Cristos „S-a sfîrşit!" anunţa că plata cerută de dreptatea Infinită a fost
plătită în întregime. Suferinţele Sale se sfîrşiseră. El este acum în cer într-
un corp înviat şi glorificat care nu are sînge în vene şi care precis că nu mai
sîngerează! Ca romano-catolicismul să pretindă că sîngerarea şi suferinţa
continuă prin alţii pentru a plăti datoria pe care Cristos a plătit-o deja în
întregime este cea mai flagrantă erezie. Totuşi, liturghia şi celelalte
sacramente ale bisericii romano-catolice sunt expresii ale acestei erezii.
Respingerea deliberată a învăţăturii clare a Bibliei 1-a făcut pe Padre Pio să
ajungă într-o înşelare demonică. Profund devotat Doamnei Noastre de la
Fatima, care 1-a vindecat chipurile de o boală în 1959, el a pretins că
milioane de suflete ale morţilor au participat la liturghiile sale şi „s-au oprit
în chilia lui în drumul lor spre paradis pentru a-i mulţumi pentru ajutorul
dat de el". Aceste spirite nu erau produse ale imaginaţiei lui. El a pretins că
le-a văzut cu ochii fizici.2 Nu-ţi poţi imagina că un om care avea relaţii cu
demonii putea să fie aşa de sigur că se află în slujba lui Dumnezeu. Papa
Ioan Paul II a avut o apreciere deosebită pentru Padre Pio pe care-1
întîlnise personal şi a ţinut liturghia la înmor-mîntarea lui.
Oricît de devotat ar fi un catolic, între el şi cer stă purgatoriul. Dogma
bisericii catolice cere ca unii să sufere acolo mai mult ca alţii, în funcţie de
cîte mătănii au făcut, de cîte liturghii s-au ţinut pentru ei şi de cîte
indulgenţe au cîştigat ei prin diferite mijloace. Unii nu vor sta în purgatoriu
mai mult de o săptămînă, căci Măria, care poate face ceea ce Cristos n-a
putut, a promis o graţiere specială pentru aceia care îi poartă cu fidelitate
„scapularul".
Scapularul constă din două bucăţi de pînză cafenie purtate una în faţă şi
cealaltă în spate şi legate împreună peste umeri prin două şnururi. Pe una
este scrisă promisiunea Măriei, iar pe cealaltă se poate vedea „copilaşul
 264

Isus". Măria s-a arătat chipurile sfîntului Simon Stock în 16 iulie

1251 şi i-a dat „Marea Promisiune" care a mîngîiat milioane de oameni de
atunci: „Oricine moare purtînd acest scapular nu va suferi focul etern". în
1322, papa Ioan XXII a primit încă o promisiune de la „Măria" cunoscută
ca „Privilegiul Sabatin": „Eu, Mama Harului, voi coborî în sîmbăta care
urmează morţii lor şi pe cine voi găsi în purgatoriu [dintre cei care purtau
scapularul cînd au murit] îl voi elibera". Faimoasa rugăciune a Sf. Simon
Stock se încheie astfel: „O, dulce Inimă a Măriei, fii mîntuirea noastră!"
Un alt efect evident al doctrinei purgatoriului este să elimine speranţa unei
învieri simultane a tuturor acelora care au murit crezînd în Cristos. Lucrul
acesta ar fi imposibil, cu excepţia cazului în care fiecărui suflet i s-ar cere
să aştepte pînă cînd ultimul catolic a fost purificat în purgatoriu sau eliberat
de Măria. Nu poate exista nici o răpire a credincioşilor aflaţi în viaţă, care
nu fuseseră în purgatoriu şi care n-ar fi fost astfel suficient de „purificaţi"
ca să intre în cer.
Astfel, catolicii nu-L aşteaptă pe Cristos să-i răpească pentru a-L întîlni în
văzduh. Ei n-ar avea nici un motiv să fie surprinşi dacă totuşi „Cristos" ar
fi identificat de către papa lor ca personajul făcător de minuni care a
preluat dintr-odată conducerea Imperiului roman renăscut.
288
Note
Capitolul 2 - Cînd se zice: „Pace şi siguranţă"
1. Romani 15:33; 16:20; Filipeni 4:9; LTesaloniceni 5:23; Evrei 13:20.
2. Usa Today, 26.12.1989.
3. Los Angeles Times, 01.02.1990.
4. Dave Hunt, Peace, Prosperity and the Corning Holocaust, 1983, pag.
18.
45. Paul Johnson, „Entering the Age of Deals", World Press Review, martie
1990, pag. 24.
6. William Manchester, The Last Lion: Biography of Winston Churchill,
1988. pag. 82-83.
7. The Orange County Register, 09.08.1990, pag. A7.
Capitolul 3 - împlinire in zilele noastre?
1. Robert Dick Wilson, „What îs an Expert?" Bible League Quarterly,
1955, citat în David Otis Fuller, ed., Which Bible? 1975, pag. 42-44.
 265

2. Ibid., pag. 44-46.

3. George Will, „Hussein worse than Mussolini in viciousness, military
might",
4. Johnson, „Age of Deals", pag. 24-25.
Capitolul 4 - Ultimele „zile din urmă"?
1. Satanism In America, pag. 34, publicată de Kerusso Company.
2. John Wauck, „Paganism, American Style", National Review,
19.03.1990, pag. 43.
3. „The Meaning of Life", revista Life, decembrie 1988, pag. 78.
4. Broşură despre Peace on Earth, Baltimore, Maryland.
5. Bruce Narramore, „You're Someone Special, 1978, pag. 22.
6. The Orange County Register, 17.08.1990, pag. A5.
7. Wayne W. Dier, „A Letter to the Next Generation", Time, 17.10.1988.
8. Pentru discutarea pe larg a acestei credinţe şi a celor care o propagă, vezi
Dave Hunt şi T.A. McMahon, The Seduction of Christianity, 1985 (trad.
rom. Seducerea creştinătăţii, Editura Agape).
9. Zig Ziglar, „How To Get What You Want", casetă căreia i se face
publicitate în revista Possibilities a lui Robert Schuller.
10. De Kenneth Hagin.
11. A.W. Tozer, Keys to the Deeper Life, 1988, pag. 18 (trad. rom. Chei
pentru o viaţă mai profundă, Editura Agape, pag. 6).
Capitolul 5 - O Europă unită: Primul pas către Pacea Globală?
1. Los Angeles Times, 02.12.1989, pag. A2.
2. Los Angeles Times, 06.12.1989, pag. Al, A8-10.
3. William Rusher, „Teaching the East Bloc how freedom works", The
Washington Times, 05.01.1990, pag. F3.
4. Donald S. McAlvany, The McAlvany Intelligence Advisor, decembrie
1989.
5. The Detroit News, 01.02.1990.
6. Time, 11.12.1989, pag. 37.
7. Los Angeles Times, 01.12.1989, pag. A42.
289
Capitolul 6 - Remarcabila profeţie a lui Daniel
1. Disponibilă de la Kregel Publications, Grand Rapids, MI 49501.
Capitolul 7 - Două mari mistere
 266

1. Los Angeles Times, 08.11.1989, pag. Bl, B12.

2. The News Democrat, 28.07.1989, pag. 7A.
3. Los Angeles Times, 08.12.1989, pag. Bll.
4. Richard Wurmbrand, Was Karl Marx A Satanist? 1976.
5. Karl Marx, „Invocation of One in Despair", citat în David Tame,
„Critique: A Journal of Conspiracies and Metaphysics, nr. 27.
6. Ibid.
Capitolul 8 - Imperiul Roman renăscut
1. Vaclav Havel, „The Chance That Will Not Return", U.S. News & World
Report, 26.02.1990, pag. 30.
2. Mihail Gorbaciov, Perestroika: New Thinking for Our Country and
the World, 1987, pag. 197.
3. New York Times, 24.02.1990.
4. Havel, „Chance", pag. 30.
5. Los Angeles Times, 14.05.1990.
6. Johnson, „Age of Deals", pag. 25.
7. De la Summary Report of the National Education Association
Bicentennial Program.
8. Allan Bloom, The Closing of the American Mind, 1987, pag. 36.
9. Lynda Falkenstein,*G/o6a/ Education: State of the Art Research
Summary Report, 1983, pag. 14.
10. Citat de Eric Buehrer, New Age Masquerade: The Hidden Agenda
in Your Child's Classroom, 1990, pag. 43.
11. Focus on the Family Citizen, ianuarie 1990, pag. 10.
12. Orange County Register, 06.06.1990, pag. 1.
Capitolul 9 - împăraţi şi papi
1. Joseph Sobran, „God and Man in Rome", The Washington Times,
08.12.1989.
2. Los Angeles Times, 02.12.1989, pag. A4.
3. San Gabriel Valley Tribune, 01.05.1988.
4. Gorbaciov, Perestroika, pag. 191.
5. Revista Newsweek, 21.09.1987, pag. 26.
6. Los Angeles Times, 02.12.1989, pag. Al, A4.
7. Time, 04.12.1989, pag. 75.
8. „Soviet Economists Seek Ways To Puii Nation Out Of Crisis",
 267

Investor's Daily, 14.11.1989.

9. Johnson, Age of Deals", pag. 25.
10. The Toronto Star, 05.05.1987, pag. A3.
11. Focus on the Family Citizen, ian. 1990, pag. 10.
12. Seattle Times, 08.05.1990.
13. W.H.C. Frend, The Rise of Christianity, 1984, pag. 458.
14. Will Durant, The Story of Civilization: Vol.3, Caesar and Christ,
1944, pag. 656.
15. Augustin, de. cat. rud, XXV, 48.
290
291
16. Durant, Civilization, Voi. 3, Caesar and Christ, pag. 657.
17. USA Today, 06.08.1990.
18. World Goodwill Newsletter, 1989, nr. 4, pag. 1,3.
Capitolul 10 - Prostituata Babilon
1. Houston Chronicle, 29.11,1989, pag. 22A.
2. Ibid., pag. 22A.
3. Durant, Civilization: Voi. 3, Caesar and Christ, pag. 671-72.
4. R.W. Southern, Western Society and the Church in the Middle Ages,
1970, pag. 144.
5. Coleman J. Barry, Readings in Church History, voi. 1, pag. 233.
6. Cardinal Alphonsus de Liguori, The Glories of Mary, 1977, pag.
94,136,137,141,143
7. Devotions in Honor of Our Mother of Perpetuai Help, pag. 46-47.
8. Catholic Twin Circle, 26.08.1990, pag. 20.
9. Lucia Speaks: The Message of Fatima According to the Exact Words of
Sister Lucia, Published by the Most Reverend Bishop of Fatima, pag. 46.
10. Lucia Speaks on the Message of Fatima, pag. 26, 30-31, 47.
11. The Fatima Crusader, noiembrie/decembrie 1986, pag. 9.
12. St. Louis Review, 04.11.1988.
13. Malachi Martin, The Keys of This Blood: The Struggle for World
Dominion Between Pope John Paul 11, Mikhail Gorbachev and the
Capitalist West, 1990, pag. 626-627.
14. The Fatima Crusader, noiembrie/decembrie 1986, pag. 9.
15. Our Lady of Fatima's Peace Plan From Heaven, 1983.
 268

16. Ibid.
17. The Fatima Crusader, noiembrie/decembrie 1986, pag. 1.
18. Citat la începutul fiecărui program „Heaven's Peace Plan", un program
de radio catolic zilnic produs de International Fatima Rosary Crusade,
găzduit de Fr. Nicholas Gruner, care publică revista The Fatima Crusader,
cu un număr de cititori estimat la 1 milion. Programul de radio pretinde câ
poate fi ascultat în fiecare săptămînă de milioane de oameni din Statele
Unite şi Canada „cu mesajul urgent al Doamnei Noastre de la Fatima". La
începutul fiecărui program se mai afirmă: „Numai prin ascultare de mesajul
Doamnei Noastre de la Fatima vom putea aici în America de Nord să nu
fim înrobiţi de Rusia comunistă. Numai prin ascultare grabnică de mesajul
Doamnei Noastre de la Fatima va avea lumea pace..."
19. Soul Magazine, ianuarie/februarie 1985, pag. 5-7.
20. Martin, Keys of This Blood, pag. 626-657.
21. Lucia Speaks on the Message, pag. 26,29, 30-31, 47.
22. Chicago Sun Times, 24.12.1989.
23. The Pope Speaks, martie/aprilie 1990, pag. 130-131.
24. Our Sunday Visitor, 13.11.1988.
25. Courier-Journal, 11.05.1984, pag. A7.
26. The Voice, dioceza Newark, ianuarie 1989.
27. Los Angeles Times, 07.01.1989, partea II, pag. 7.
Capitolul 11 - Comunism, catolicism şi destinul lumii
1. „Sovieticii consideră că programele TV religioase sunt bune pentru
proletariat" (un interviu cu Robert Schuller), The Washington Times,
01.06.1990.

2. Los Angeles Times, 07.09.1990, pag. A39.

3. Tăcerea actuală privind criticarea bisericii catolice poate să aibă mai
puţin de a face cu curajul cuiva decît cu îngrijorarea că opoziţia faţă de
Roma limitează mult numărul de ascultători al vreunui post de televiziune.
4. Los Angeles Times, 27.07.1990, pag. Al, A16.
5. Rev. Peter Geiermann, The Convert's Catechism of Catholic Doctrine,
1977, pag. 36.
6. Karl Keating, Catholicism and Fundamentalism: The Attack on
„Românism" by „Bible Christians", 1988, pag. 127.
 269

7. Austin Flannery, Vatican Council II, 1984, voi. I, pag. 755.

8. Ibid. voi. II, pag. 430.
9. Ibid., voi. II, pag. 392.
10. Geiermann, Catechism, pag. 26-27.
11. Ibid.
12. Flannery, Vatican Council II, voi. pag. 379.
13. D. Martyn Lloyd-Jones, Roman Catholicism, pag. 1-4.
14. J.J. Schroeder, The Canons and Decrees of the Council of Trent, 1978,
pag. 46.
15. Ibid. pag. 214.
16. Lloyd-Jones, Roman Catholicism, pag. 1-4,16.
17. „Praise The Lord", Trinity Broadcasting Network, 17.10.1989, cu Paul
şi Jan Crouch.
Capitolul 12 - Ecumenismul şi Noua ordine mondială
1. Eusebius Pamphilus, Life of Constantine, 1650, pag. 63, 70, citat în Will
Durant, The Story of Civilization: Voi. 3, Caesar and Christ, 1944, pag.
659.
2. Durant, Civilization: Voi. 3, Caesar and Christ, pag. 659-661.
3. The Fresno Bee, 13.06.1984, pag. C12.
4. Desmond Doig, Mother Teresa: Mer People and Her Work, 1976, pag.
156.
5. Thomas Keating şi Thomas E. Clarke, Finding Grace At The Center,
1978, pag. 5-6.
6. The Boston Globe, 15.12.1989.
7. Valley Daily News, 15.12.1989.
8. L'Observatore Romano, 10.02.1986, pag. 5.
9. The Tidings, 13.10.1989.
10. Time, 17.09.1979, pag. 96.
11. Nesweek, 17.09.1979, pag. 115.
12. John Cotter, A Study in Syncretism, 1983, pag. 90-91.
13. David DuPlessis şi Bob Slosser, A Man Called Mr. Pentecost, 1977,
pag. 207-213.
14. Stanley M. Burgess, Gary B. McGee şi Patrick H. Alexander,
Dictionary of Pentecostal and Charismatic Movements, 1988, pag. 125.
15. Alan Geyer, „Religious Isolationism: Gone Forever?" The Christian
 270

Century, 23.10. 1974, pag. 980- 981.

16. Catholic Register, 21.09.1974.
17. The Orange County Register, 17.08.1990, pag. A5.
18. The Orange County Register, 15.04.1990, pag. G4.
19. Carol M. Ostrom, „Trust is Key, interfaith group agrees", Seattle
Times, 11.03.1987.
20. Our Sunday Visitor, 13.11.1988.
21. Catholic World, mai/iunie 1989, pag. 140.
22. „60 de lideri religioşi se alătură pontifului, străzile din Assisi răsună de
rugăciuni pentru pace", The Los Angeles Times, 28.10.1986.
292
23. Shared Vision: Global Forum of Spiritual and Parliamentary Leaders
on Human Survival, toamna lui 1987, pag. 5.
24. Dintr-o broşură oficială a Global Forum of Spiritual and
Parliamentary Leaders on Human Survival.
25. „For Global Survival: The Final Statement of the Conference", Shared
Vision, vara lui 1988, pag. 12.
26. Ibid.
27. USA Today, 23.03.1989.
28. Numeroşi autori, Little Masonic Library, 1977, vol.4, pag. 32.
29. Albert Pike, Morals and Dogma of the Ancient and Accepted Scottish
Rite of Free-masonry, 1906, pag. 226.
30. J. Blanchard, Scottish Rite Masonry Illustrated, 1979, voi. 2, pag. 320.
31. James Dobson, Focus on the Family, ianuarie 1987, pag. 7.
32. John Hick şi Paul F. Knitter, The Myth of Christian Uniqueness:
Toward a Pluralistic Theology of Religions, 1988, pag. x-xi.
33. Orange County Register, 08.09.1990, pag. A10.
34. Time, 17.09.1990, pag. 23.
35. Ibid.
36. Nesweek, 17.09.1990, pag. 23.
37. The Bulletin, 11.09.1990.
38. Orange County Register, 08.09.1990, pag. A10.
39. Mikhail Gorbachev, Vital Speeches of the Day, 01.02.1989, pag. 230.
Capitolul 13 - Ecologie şi Pace globală
1. După o transcriere a unui discurs citat în NR1 Trumpet.
 271

2. Ibid.
3. Christian News, 05.02.1990.
4. Global Forum on Environment and Development, Moscova, 15-
19.01.1990.
5. Cari Sagan, Cosmos 1980 , pag. 243.
6. Mary Long, „Vision of a New Faith", Science Digest, noiembrie 1981,
pag. 39.
7. Sequoia, octombrie/noiembrie 1988.
8. Our Sunday Vision, 04.02.1990, pag. 5.
9. Religious Workers for Lasting Peace, Disarmament and Just Relations
Among Nations (Department of Externai Church Relations of the Moscow
Patriarchate), pag. 11,16.
Capitolul 16 - El trebuie să vină de două ori!
1. John Randolph Price, Practicai Spirituality ( Quartus, 1986), pag. 17-19.
2. Mesaj pus în nava spaţială Voyager pentru fiinţe extraterestre, conceput
de Cari Sagan şi semnat de preşedintele Jimmy Carter.
Capitolul 17- Israel şi musulmanii din Arabia
1. Will Durant, The Story of Civilization: Vol.4, The Age of Faith, pag. 588.
2. Watertown Daily Times, 21.01.1990, pag. A5
3. Gorbachev, „U.S.S.R. Arms Reduction", pag. 233.
4. Washinton Post, 10.09.1990, pag. A22.
293
Capitolul 18- Misterele Trinităţii
1. Brooks Alexander, „One-to-One Correspondence", SCP Newsletter,
1988, pag.13.
2. Afirmat în diferite moduri în tot VT şi confirmat în NT în versete
ca Isaia 43:3,11; 45:21; 49:26; 60:16; Osea 13:4; l.Timotei 1:1; 2:3; Tit
1:3; 2:10; 3:4; Iuda 1:25, etc.
Capitolul 19- Cristos şi Anticrist în bătălia finală
1. Marvin Rosenthal, The Pre-Wrath Rapture of the Church pag. 208.
2. Ibid.
3. Ibid., pag. 209.
4. Disponibil de la InterVarsity Christian Fellowship, 6400
Schroeder Road, Madison, WI 53707-7895.
Capitolul 20 - Pregătirea pentru înşelăciune
 272

1. William Shirer, Berlin Diary, as quoted by Gerald Suster in Hitler:

The Occult Messiah pag. 140-141.
2. Time, 20.08.1989, pag. 43.
3. Preluată dintr-un material în limba germană ce conţine discursurile
lui Hitler.
4. Dave Hunt, A Study Guide for The Cult Explosion,mi, pag. 121.
5. Norman Vincent Peale, Positive Imaging, 1982, pag. 77.
6. Robert Schuller, „Faith, The Force That Sets You Free!"
Possibilities, septembrie/ octombrie 1988, pag. 22.
7. Robert Schuller, „Possibility Thinking Goals", Amway Corporation
tape.
8. Titlul unei broşuri a lui Kenneth Hagin.
9. M. Scott Peck, New Age Journal mai/iunie 1987, pag. 51.
10. John White, „The New Age and the Second Corning of Christ",
Body, Mind and Spirit, noiembrie/decembrie 1988, pag. 48-53.
11. Martin, The Keys of This Blood, pag. 639-56.
12. Edward D. O'Connor, „The Pentecostal Movement in the Catholic
Church, 1971, p. 58.
13. Ibid., pag. 128.
14. Ibid., pag. 166-67, etc.
15. „Ready to Evangelize the World: 23.000 charismatics gather for
Indianapolis '90", Charisma and Christian Life, octombrie 1990, pag.
25.
16. „Roman Catholic Double-Talk at Indianapolis '90", Foundation,
pag. 14.16
17. The Catholic Counter-Reformation in the XXth century, nov/dec
1985, pag. 1.
18. Wayne Weible, Miracle at Medjugorje, aprilie 1988, pag. 8.
19. Christian News, 02.10.1989, pag. 4, quoting an interview in the St
Louis Dispatch, 25.12.1988, cu „Seer Vicka Ivankovic".
20. The Arizona Republic, 13.08.1989, pag. C5.
21. John Dale, The Prince and the Paranormal: The Psychic Bloodline
of the Royal Family, 1986, pag. 14-18; US, 14.01.1985, pag. 18-19, etc.
22. „ESP exists, scientist reports", The Orange County Register,
01.04.1990, pag. A10.
 273

23. Chicago Sun-Times 11.01.1989.

24. New York Times International, 26.11.1989.
25. Convingerile New Age se răspîndesc cu mare repeziciune în
Uniunea Sovietică printre politicienii de frunte. Boris Ielţîn, noul
conducător al Rusiei, cea mai mare republică sovietică, deşi cere o
conducere spirituală/morală din partea bisericii ortodoxe ruse,
păstrează legături strînse cu Esalen, un centru New Age din San
Francisco.
294
Forum-ul lui Werner Erhard (fost EST) îşi răspîndeşte influenţa în URSS,
în timp ce Asociaţia pentru Psihologie Umanistă îşi propagă învăţătura
ocultă prin sesiunile de pregătire. Orientarea evenimentelor viitoare pare
clară.
26. C.G. Jung, Memories, Dreams, Reflections 1963, pag. 183.
27. Hal Zina Bennett, „The Inner Guides", Magica] Blend, pag. 40.
28. Alfred S. Alschuler, „Recognizing Inner Teachers: Inner Voices
Throughout His-tory", Gnosis Magazine, toamna lui 1987, pag. 8-12, 29.
30. Vezi, de exemplu, John şi Paula Sandford, Healing the Wounded
Spirit, 1985, pag. 439-440, unde ei echivalează Spiritul Sfînt cu „ghizii
interiori" Ia care se face apel prin practici oculte.
31. Alschuler, „Recognizing Inner Teachers", pag. 12.
Capitolul 21 - Speranţa creştină
1. Acestea fac parte dintre miile de scrisori primite ca răspuns la programul
de radio creştin Russian Christian Radio, P.O. Box 1667, estes Park, CO
80517.
Anexa A - A fost Petru primul papă?
1. Vezi, de exemplu, Deuteronom 32:3,4; 2.Samuel 22:47; 23:3; Psalmul
62:1,2 şi multe alte versete asemănătoare.
Anexa C - Liturghia şi transsubstanţierea
1. The Fatima Crusader, Publicaţia oficială a The International Fatima
Rosary Crusade, noiembrie/decembrie 1986, „The Tremendous Value of
Holy Mass", pag. 21.
Anexa F - Purgatoriul
1. Newsktter: The Padre Pio Foundation of America and the Mass
Association, august 1988, pag. 2.
 274

2. Ibid., pag. 3.
295
Index
Anderson, Sir Robert 64 Arafat, Yasser 106,208 Augustin 100
Babei 36,60,65-67,110
Babilon
60,61,64-66,91,104,105,108,110,111,230
Bea, Augustin 142
von Braun, Werner 238
Bush, George
18,22,51,52,56-58,84,93,103,124,149,150,
162,209
Carol cel Mare 109 Carnegie, Dale 234 Ceauşescu, Nicolae şi Elena 53
Charisma, revista 250 Churchill, Winston 21,50 Comunitatea Europeană
33,57,66,67,84 Consiliul Mondial al Bisericilor 138,153 Constantin,
împăratul 98-103,108,118,122,136,137,140,245,270 Cortina de fier
17,19,34,50,122,162,202-204,211
Dalai Lama 119,141,144,146,162,245,246 Dubcek, Alexander 55
DuPlessis, David 142 Durant, Will 99,100,107,137
Fatima 113-117,163,249-251,286, Forrest, Tom 250 francmasonerie
147,148 Freud, Sigmund 146
gîndire pozitivă 46,47
Goliţîn, Anatoli 55
Gorbaciov, Mihail
11,19,22,44,51,52,54,56,57,75,80,81,82,84,
85,87,93,94,96-98,102,103,106,107,110,121,
125,140,143,145,149,150,156,157,159,188,2
09,229,254
Gore, Al 154
Graham, Billy 70
Havel, Vaclav 82,83,96 Hitler, Adolf
21,23,32,207,211,231,242-246,252 Horn, Gyula 83 Hussein, Saddam
65,66,110,149,150,209,210,211
Imperiul Roman
29,33,34,57,62,63,64,79,80,81,82,88,92,98,
 275

100,102,103,107,124,134,138,179,287
Ioan Paul II
17,51,87,91,93,95-98,103,106,113-116,118,11
9,136,138,139,141,144,145,161,162,249,286
lung, Cari 146,254 Keating, Karl 91,127
Lenin 54,122
de Liguori, Alphonsus 111
Lloyd-Jones, Martyn D. 125,130,132
Lourdes 116
Luther, Martin 124,125,133
Malachi, Martin 249
Mao Tze Tung 122,236,263
Măria, fecioara 111-117,163,250-252,254,
272,273,286
Marx, Karl 74,122
McAlvany, Donald S. 54
Meditaţia Transcedentală 43,139,162
Medjugorje 251,252
Merton, Thomas 139
Michelangelo 105,113
Mişcarea carismatică 142,246,248,250
Mişcarea „Jesus-only" 218
Mohamed 104,204-207,212,233,262
Moon, Sun Myung 44,45
Mormon, cartea 27,67
Muller, Robert 96,103
296
Naţiunile Unite 29 Tertulian 98
New Age (Noua Eră) Tilton, Robert 45
47,76,118,134,139,140,154,1 Toynbee, Arnold 21
92,227,234,24
7,248,252,253,263,283 Tozer. A.W. 48
Niceea, Conciliul de la 137 transsubstanţiere 133,274-
279
 276

ocultism 39,47,60,253 vizualizare 41,246,254

Ogorodnikov, Alexandr 97
Ouija 41 Walesa, Lech 93
OZN 192 Weyerich, Paul 53
Wilson, Robert D. 27
Paul VI 115,141,143 Wurmbrand, Richard 74
Peck, M. Scott 247 yoga 43,139,162,246
Pike, Albert 147
Pius XII 115 Zen, budismul 139,140
psihologie 43,44,146,148,234 zidul Berlinului
17,51,55,83,116
purgatoriu 285-287
Ramirez, Richard 68,69,71
Ratzinger, Joseph 127,139
răpire
24,26,37,38,49,76,178,185,18
6,189,190-194
,196-198,200-202,249,261
răpire posttribulaţionistă
26,195
răpire pretribulaţionistă
194,196,197,200,201
Reagan, Ronald 87
reîncarnare 233,245
Roberts, Oral şi Richard 45
Rogers, Cari 43,44,146
România 17,53,81,264
Roosevelt, preşedintele 23
de Roşa, Peter 101
Rushdie, Salman 212
Sabellius 217
Sagan, Cari 157,158
Saharov, Andrei 55
satanism 39,40,69,76,230
sida 69
 277

spiritism 41
Spurgeon, C.H. 125,133,134
Suenens, Leon Joseph 142
Tereza, maica
138,139,146,157