TERAPIE PRIN ARTĂ

SCURT ISTORIC

În Europa, încă de la mijlocul secolului al XIX-lea medicii au constatat că prin creaţia

plastică se poate obţine o ameliorarea a stării psihice la mulţi pacienţi. Pictatul, munca în
casă sau grădină, era menit să elimine plictiseala şi să scoată pacienţii din izolare. Activităţi
diferite de art-terapia de azi.
La începutul secolului al XX-lea, diferiţi autori au manifestat interes, pentru picturile
şi desenele bolnavilor psihici. Interesul suscitat de arta psihopatologică a permis organizarea
unor expoziţii internaţionale cu producţiile artistice ale bolnavilor psihici. Abordarea
ştiinţifică a acestor modalităţi de expresie patoplastică a avut drept consecinţă apariţia
numeroaselor studii, înfiinţarea instituţiilor de profil, apariţia unor publicaţii periodice şi
desfăşurarea unor reuniuni internaţionale pe această temă.
Arta poate vindeca diferite stari patologice. Aceasta idee este foarte veche si a fost
aplicata inca din antichitate. Personalitati ale acelor timpuri cum ar fi Platon, Aristotel,
Plutarh, Pitagora recomandau in scop terapeutic contemplarea operelor de arta.
Privind o lucrare de arta esti obligat sa te concentrezi la ea, uiti de problemele care te
sacaie. In China si Japonia virtutile artei erau folosite pentru a trata stari pshilogice precare.
Aceasta terapie stimula insanatosirea. Pacientilor li se recomanda pentru vindecarea starilor
fizice si in special psihice sa picteze, sa deseneze in natura. Era o terapie si prin culoare.
In ultimul timp cercetarile medicale au adus in plus concluzia ca virtutile terapeutice
ale artei sunt legate de tipul si de subiectul lucrarilor, de pregatirea intelectula si de maladia
pacientului.
In cazul melancoliilor cronice si depresiunilor nervoase grave folosirea terapiei
culorilor a capatat o larga aplicare in S.U.A., Japonia, China, fosta URSS, Franta s.a.
Cercetarile au aratat ca nu orice lucrare de arta are un impact pozitiv asupra
sanatatii. Unele lucrari prin cromatica si subiect au un efect nelinistitor si de aceea trebuie
evitate in terapia pacientilor. Un exemplu in acest sens il constituie picturile marelui artist
Leonardo da Vinci (Gioconda).
Un efect terapeutic deosebit il au reproducerile dupa Capela Sixtina a lui Michelangelo
Bounarroti, lucrarile pictorului francez David Jacques-Louis si ale lui Poussin, operele
impresioniste ale lui Manet si Renoir, pline de lumina si culoare.

Operele lui Piccaso i-au lasat pe bolnavi indiferenti si n-au creat nici un efect terapeutic.

La Leningrad terapia prin arta era folosita pentru a trata afectiuni ale organelor
interne: boli hepatice, gastrice, pancreatice, bolnavii fiind adusi in fata unor lucrari pe care sa
le contemple si creandu-le o stare psihica deosebit de favorabila eficienta unor medicamente
era marita. Sedintele terapeutice de vizionarea unor opere celebre realizate de pictori si
sculptori de geniu cum ar fi: Delacroix, Goya, Rodin, Braque erau de scurta durata si se
repetau insa de 5-10 ori pe zi prin proiectare de diapozitive color sau vizite in muzee.
Rezultatele acestui experiment au fost senzationale. Shimbarea starii psihice a pacientului,
eliminarea stresului prin atmosfera, efectul benefic al culorilor, toate acestea au determinat
vindecarea unor afectiuni organice si functionale mai rapid decat prin terapiile obisnuite.
Trebuie subliniat ca atunci cand se abuzeaza si creierul oboseste cu prea multe vizionari pot
sa apara tulburari de auz, de vedere, halucinatii, angoase, tulburari ale ritmului cardiac. Se
ajunge la "Sindromul Stendhal" descoperit de celebrul scriitor. Acest sindrom apare de multe
ori la turistii care intr-un timp foarte scurt parcurg celebrele colectii de arta din marile muzee
de arta stand ore in sir si obosindu-se, ajungand in stare de stres, de istovire fizica si psihica.
Apare la inceput o stare de neliniste, de panica implacabila si se poate declansa apoi o forma
de euforie necontrolata.
Experienţe europene în domeniul art-terapiei. Câteva preocupări legate de
psihopatologia expresiei, cu ecou asupra art-terapiei

Încă din 1907 M. Reja vorbeşte despre un impuls de creaţie în sfera artistică, cu note
particulare la diferiţi bolnavi psihici. El subliniază faptul că produsele artistice ale bolnavilor
psihici pot fi analizate ca modalităţi prin care subiecţii îşi exprimă unele tendinţe
inconştiente, activitatea de realizare a acestora având rol catarctic.Lucrările de sinteză
realizate de M.Reja şi Vinchon analizează probleme ca: arta şi perversiunile instinctive; arta,
constituţia epileptoidă şi epilepsia; arta şi schizofrenia; arta şi celelalte forme de psihoze.
În 1921, psihiatrul W. Morgenthaler consacră o monografie unui bolnav cu demenţă
paranoidă (Adolf Wolfly), autorul a câtorva mii de desene, de colaje, de descrieri în proză, de
poezii şi de piese muzicale. Producţiile lui Wolfy sunt analizate de Morgenthaler, care
subliniază faptul că pacientul se remarcă printr-un simţ al spaţiului, al raporturilor dintre
întreg şi părţi, dintre unitate şi multiplicitate, dintre asemănător şi contrastant. Aceste
caracteristici numite de Morgenthaler „funcţii reglatoare, ordinatoare” au dus la concluzia că
producţiile de nuanţă artistică au efect benefic asupra psihismului şi comportamentului
pacientului.
Între 1902-1912 apar câteva cărţi scrise de W.Worringer, W. Kandinski şi F. Mark,
referitoare la arta primitivă din Oceania şi din Africa, la arta populară, la picturile amatorilor
şi la arta copiilor. La toate acestea, Prinzhorn adaugă arta schizofrenilor care, chiar în absenţa
formaţiei academice, datorită forţei şi proximităţii pulsiunilor instinctive devin capabili să
transgreseze realitatea.
Psihiatrul Hans Prinzhorn, cunoscut ca psihoterapeut, critic de artă şi filosof, culege
între 1919 şi 1921 aproximativ 5000 de picturi, desene, sculpturi şi alte obiecte realizate de
bolnavi psihici, iar în 1922 publică cartea „Creaţia plastică a bolnavilor psihici”. Pentru
Prinzhorn, lucrările plastice constituie o importantă cale de acces spre psihicul pacienţilor săi.
În studiul „De la Van Gogh şi Seurat la desenele copiilor” Minkowska (1949) susţine
că la epileptoid predomină lumea senzorială, respectiv redarea concretului, a mişcării, a
culorilor violente, iar la schizoid predomină lumea abstractă, cu accent pe decorativ, pe
nonfigurativ, disociaţie şi simbolism.
 Prima publicaţie în care apare termenul de art-terapie aparţine artistului Adrian Hill
care în Art versus Illness, din 1945, descrie activitatea artistică din timpul unei boli de
tuberculoză şi propune experienţe similare de creaţie în scopul recuperării din diferite boli.
În 1946, pentru prima dată în Europa este angajat un artist plastic (Edward Adamson)
la spitalul din Natherne, Anglia, cu rolul de a stimula potenţialul creator al bolnavilor,
indiferent de formulele stilistic-tehnice pe care ei le folosesc, şi de a încuraja comunicarea
prin mijloace artistice.
În 1950 se organizează, la Paris, prima expoziţie internaţională de artă
psihopatologică cu aproximativ 2000 de opere realizate de 350 de bolnavi. Pe baza analizei
acestor opere, R. Volmat elaborează o teză de doctorat, publicată sub forma unor monografii,
în 1956, „L’art psychopathologique”. Această monografie cuprinde cinci studii referitoare la
marile probleme ale artei psihopatologice: lumea formelor, simbolurile şi temele plastice,
artele şi gândirea arhaică, poziţia artei moderne, terapia colectivă prin artă.
F. Minkowska (1950) studiază expresia formelor la copiii şi adolescenţii caracteriali
şi extrage concluzii pedagogice, estetice şi psihopatologice din desenele adolescenţilor. Ca
urmare a acestei cărţi, în 1959 este fondată la Verona, „Societatea de psihopatologia
expresiei”.
În 1963 ia fiinţă „Centrul internaţional de documentare privind expresiile plastice”.
În 1964 este fondată „Societatea Franceză de psihopatologia expresiei”.
În 1967 C. Wiart propune o codificare a operelor plastice în vederea clasificării
ştiinţifice a acestora în termeni de psihopatologie, datele obiective ale autorului şi ale operei
fiind puse în corespondenţă. Codul analizei picturale cuprinde o analiză formală: formatul,
materia, suprafeţele încercuite, limitate sau nu, valoarea umbrei şi luminii, culorii, dispoziţia
formelor (circulară, stereotipă, geometrică, etc). Analiza semantică lingvistică se referă la
faptul dacă opera este imediat identificabilă sau este ambiguă. Analiza semantică ştiinţifică
analizează temele ( de război, legate de poliţie, religie, viaţa domestică, etc), detaliile,
umbrele, locul, timpul, numărul de lucrări animate sau inanimate. Toate se condensează într-
un borderou de analiză picturală. Se procedează în mod independent pentru un cod al analizei
psihopatologice a creatorului, al analizei psihobiografice, cu date despre părinţi, fraţi, copii,
viaţă sexuală, viaţa conjugală, habitat, studii, religie, profesie, loisir, activităţi politice şi
artistice, etc. Analiza neuropsihiatrică vizează diagnosticul, simptomele, biotipologia,
trăsăturile constituţionale, spitalizările; toate acestea sunt cuprinse într-un borderou de
analiză neuropsihiatrică.
Cercetările referitoare la psihopatologia expresiei sunt legate de o lectură semiologică
psihiatrică a picturilor pacienţilor şi nu atât de art-terapie. Treptat, s-a impus o abordare art-
terapeutică, creându-se ateliere terapeutice de expresie (picturală, muzicală, corporală).
Psihiatrii, preocupaţi de psihopatologia artei, lansează, mai întâi, terapia vizual-
plastică, din momentul în care ei sunt tentaţi ca prin artă să realizeze o punte de legătură cu
psihoterapiile. Astfel producţiile plastice ale bolnavilor psihici nu mai sunt privite doar ca
expresie a unor simptome sau sindroame. Studiile de psihopatologia artei pun la dispoziţia
art-terapeuţilor modele teoretice şi metodologice de abordare a creaţiilor plastice realizate de
bolnavi cu diferite boli psihiatrice. În acest caz, interpretările sunt de nuanţă psihiatrică,
considerându-se că produsele artistice ale bolnavilor sunt expresia unor pulsiuni, a unor
complexe, a unor tendinţe conştiente sau inconştiente. În studiul „La psychiatrie devant la
surrealisme”(H.Ey) se consideră ca artistul produce opera estetică detaşându-se de pânza sa,
pe când bolnavul psihic rămâne indisolubil legat de opera sa.
Începând din 1950, mai mulţi cercetători abordează problematica „artei brute”,
estetismul marginalităţii şi diferenţelor dintre arta brută şi art-terapie (J. Dubuffet). Arta brută
îmbină o necesitate interioară nestăpânită, o ignoranţă a canoanelor culturale, o indiferenţă
faţă de mersul curentelor artistice, creatorul fiind, cel mai adesea, destinatarul operei sale.
Dubuffet (1949) avansează ideea că mecanismele creaţiei artistice sunt aceleaşi la toţi
oamenii, şi nu trebuie să se departajeze arta bolnavilor psihici de alte producţii realizate de
alte persoane. Arta brută ar avea avantajul de a antrena o creaţie vie, de nuanţă reactivă.
După opinia sa, apariţia neurolepticelor a provocat o pierdere sau o slăbire a capacităţilor de
creaţie. Pentru el, operele sunt legate de un spirit refractar la normele sociale şi culturale.
Ambiguitatea artei brute se bazează pe indiferenţă, când este vorba de evoluţia autorului.
Artistul care realizează „arta brută” este un individ orientat spre esenţa lucrurilor şi se
bazează pe mitologia lui personală. Odată ce acest artist a găsit răspunsurile sale, el renunţă
la a căuta în continuare noi modalităţi de exprimare şi arta sa rămâne statică. Acest caracter
static distinge clar arta brută de producţiile din art-terapie, care prin definiţie sunt evolutive,
cu repercusiuni asupra dinamicii mintale a creatorului lor. Dar arta brută poate influenţa art-
terapia. Ea se poate manifesta şi în art-terapie, ca manifestare imaginativă, iar în cazul unor
maladii psihice este o mărturie concretă a figurării acestei lumi percepută şi simţită ca fiind
complexă şi terifiantă (V. Preda, citat din Klein, 1978, p.32-33).
Atelierele de art terapie îşi au legitimitatea într-o practică instituţională şi terapeutică;
ele nu pot fi plaste în perspectiva art-brut deoarece nimic nu garantează inventivitatea fără o
solicitare expresă.
În Marea Britanie art-terapia este recunoscută ca o profesie paramedicală. Majoritatea
art-terapeuţilor lucrează într-o echipă multidisciplinară, în cadrul Serviciului Naţional de
Sănătate, cu bolnavi psihici şi cu defcienţi mintal. Cunoştinţele de bază sunt din domeniul
psihiatriei, psihologiei şi psihoterapiei. Pentru a obţine calificarea, orice art-terapeut din
Marea Britanie urmează o pregătire universitară care durează cel puţin patru ani.
În Italia, în anul 1982 Maria Belfiore, Mimma Della Cagnoletta şi Marylin Lamonica
înfiinţează „Asociaţia italiană de art-terapie”. În 1984 Mimma Della Cagnoletta declanşează
un program de formare cu durata de patru ani, în art-terapie plastică, dans şi expresie
corporală, care integrează practica americană din domeniul art-terapiei şi tradiţia
psihanalitică europeană.
Mimma Della Cagnoletta consideră că:
- particularitatea relaţiei în art-terapie provine din caracterul în acelaşi timp unificator
şi separator al activităţii artistice;
- operele artistice sunt mijloace de comunicare şi de schimburi de trăiri afective;
- operele de artă sunt simboluri, iar arta rezidă în crearea formelor simbolice a
sentimentelor umane:
- în art-terapie atenţia este focalizată asupra lumii simbolice a subiectului;
- subiectul trebuie ajutat pentru a-şi alege materialele artistice:
- se poate ajunge ca o operă să aibă calităţi „tranziţionale”(concept intrpdus de A.
Robbins).
Cagnoletta afirmă că procesul art-terapeutic intervine în simbolica „pre-verbală”, care
este foarte importantă atât pentru adulţi cât şi pentru copii. Un alt aspect al procesului
creativ din art-terapie rezidă din „trebuinţa formei”, fundamentală pentru fiinţa umană,
deoarece survine din necesitatea de a da o ordine vieţii interioare şi exterioare, stimulilor
care invadează viaţa subiectului şi care antrenează o necesitate de exprimare. Forma
artistică dă o structură polarităţilor distincte, reasamblând contrastele într-un tot unitar.
Căutările pentru a accede la o formă artistică satisfăcătoare îi impun subiectului să aibă
capacitatea de a accepta coexistenţa forţelor opuse în însăşi interiorul lui şi să găsească
mijloacele de a le integra.
Programul de formare al Asociaţiei italiene de art-terapie caută să dezvolte la participanţi
latura logică şi intuitivă. Prin explorarea propriei munci artistice, se poate ajunge ca
subiecţii să găsească într-un mod personal rezolvarea contradicţiilor interne. Studenţii
ajung să se familiarizeze cu aceste procese pentru a avea capacitatea de a se „juca” cu
imaginile.
Începând cu anii 1960 orientările introduse în artă de Joseph Beuys, Robert
Rauschenberg, etc. îmbină trăirea, acţiunea şi mişcarea. Atitudinile lor plastice sunt
preluate în art-terapie îmbogăţindu-i repertoriul de expresie.
Din 1975 în mod sistematic se lansează cercetări şi programe de studiu în domeniul
art-terapiei, fie în clinici, fie în şcoli sau în asociaţii special fondate.
(cronologia este preluată din PREDA, Vasile, Terapii prin mediere artistică, Editura
Presa universitară clujeană, Cluj-Napoca 2003, cap. Demersuri şi experienţe europene,
pp. 10-17)

Experienţe americane în domeniul art-terapiei

Din 1925, psihiatrul brazilian O.Cezar efectuează studii de psihopatologia artei la

bolnavii dintr-un spital din Sao Paolo, iar în 1951 publică o carte în cadrul căreia clasifică
picturile psihopaţilor în patru categorii: desene rudimantare şi automatice; artă simbolică
şi decorativă; neoprimitivism; producţii cu caracter „academic”.
În 1974, la Colegiul Leysley din Cambrige este lansat masteratul în art-terapie.
Responsabilul acestui program, Shaun Mc Niff, lucrează împreună cu Rudolf Arnheim,
profesor de psihologia artei la Harvard, cu scopul de a aplica în art-terapie rezultatele
cercetărilor acestuia. Principiile psihologiei formei sunt puse în aplicare în activităţile
desfăşurate cu persoane cu boli mintale grave, art-terapia având efecte pozitive asupra
autonomiei pacienţilor. Unele lucrări sunt expuse în galerii de renume, facilitând
contactul între instituţie şi lumea exterioară şi permiţând o mai adecvată înţelegere a
maladiilor mintale din partea publicului. Aceasta permite ca arta să fie înţeleasă ca o
activitate terapeutică bazată pe regulile sale proprii, specifice dar şi ca activitate ce poate
fi utilizată pentru dezvoltarea unor capacităţi individuale şi pentru terapia unor tulburări.
În faţa tablourilor create de persoane cu boli psihice se pune problema: ce a fost văzut, ce
a fost trăit şi ce a fost imaginat?
Încă de la primele stagii de formare, succesul art-terapiei este evident. Numeroşi
institutori şi profesori din educaţia specială au terminat cu succes stagiul şi au aplicat
această abordare psihoterapeutică bazată pe artă în educaţia copiilor cu diferite deficienţe.
La Colegiul Lesley s-a oferit şi o infrastructură care să permită învăţarea şi formarea
profesională continuă, pe baza unei abordări a art-terapiei creative multiple, contribuindu-
se la dezvoltarea unui concept multidisciplinar al art-terapiei: terapie vizual-plastică,
terapie prin dans, terapie prin teatru, muzicoterapie, terapie prin poezie, etc. O asemenea
abordare contribuie în acelaşi timp la specializare şi la integrare. În timpul formării
participanţii îşi dezvoltă expresia artistică personală. Aceasta fiind o modalitate eficace
de stabilire a unei înţelegeri empatice a implicaţiilor psihologice ale procesului creativ.
Imaginile create sunt interpretate cu ajutorul povestirilor, dialogurilor intime,
metaforelor, mişcărilor, sunetelor, reflecţiilor psihologice sau estetice. Se recunoaşte
viaţa autonomă a imaginilor artistice şi se utilizează creativitatea ca revelator.
Interpretarea imaginilor se face în grup. Dialogul cu imaginile se prezintă ca un proces
care se opune tentativei de a se fixa şi de a aplica etichete. De exemplu, procesul de
elaborare a unei serii de desene poate servi pregătirii pentru o creaţie individuală sau de
grup, implicând corpul. Astfel se leagă pictura cu dansul, scrierea cu pictura.
Principalele programe din SUA, Canada şi Europa au stabilizat şi consolidat
identitatea art-terapiei, printr-o combinare a artei, psihologiei şi psihoterapiei.
În ultimii 20 de ani, asociaţiile de art-terapie şi şcolile orientate terapeutic-artistic din
Europa şi SUA, intră în sisteme de învăţământ şi îşi diversifică tot mai mult zonele de
interes şi aplicaţie.
O formulă care s-a păstrat şi s-a specializat sunt atelierele de terapie prin artă din
clinici: clinici cu tratament ambulatoriu, clinici de psihiatrie, oncologie, ginecologie, boli
de inimă, etc. Atelierele s-au răspândit şi în centrele de consultanţă psihoterapeutică, cele
de pedagogie medicală pentru indivizi cu handicap, în munca cu deţinuţi, cu bolnavii de
 SIDA, persoane dependente de droguri, cu persoane în vârstă care au nevoie de îngrijire
permanentă. Procedeul s-a nuanţat nu numai în ce priveşte contextul medical, ci şi vârsta
pacienţilor şi stadiul de boală. Se face la ora actuală terapie prin artă cu copii, adolescenţi,
adulţi, pentru situaţii de criză, de recuperare, stări cronice sau de prevenire a bolii.
(cronologia este preluată din PREDA, Vasile, Terapii prin mediere artistică, Editura
Presa universitară clujeană, Cluj-Napoca 2003, cap. Demersuri şi experienţe europene,
pp. )

Demersuri şi experienţe româneşti

Art-terapia are o largă aplicabilitate, fiind folosita în principal pentru reabilitarea,

stimulatrea şi dezvoltarea copiilor şi adulţilor cu dizabilităţi (fizice şi mentale ), dar şi pentru
dezvoltarea personală şi în educaţie, respectiv în prevenire.
Modelele de lucru practicate în România începând cu anii `90, odată cu transferul de
informaţii, în special practice, realizate de diverse ONG-uri de caritate, sunt omologate şi
provin din Marea Britanie, Franţa şi Germania, ţări cu tradiţie în cercetarea/ dezvoltarea Art-
terapiei şi a tehnicilor conexe.
Artele vizuale, muzica, literatura, mişcarea, dansul, teatrul, păpuşile şi marionetele
sunt principalele componente ale acestor tehnici.
În România, specialiştii şi ONG-urile pe care le reprezentau, au optat pentru un plan
cu efect pe termen lung, cu incidenţă la nivel naţional, şi care are ca scop ajutorarea a cât mai
multor beneficiari.
După 1990, mişcarea românească de art-terapie a luat amploare şi s-a dezvoltat pe
mai multe nivele de profesionalizare.
Gradual s-a format o masă critică de profesionişti, care lucrează în diverse centre de
reabilitare şi ONG-uri locale din toată ţara, şi care au aceeaşi sursă de formare iniţială.
Rezultatele pozitive nu au întârziat să apară şi, odată cu ele, dorinţa responsabililor şi a
autorităţilor de a extinde acest model de succes.
Iniţiativa de a profesionaliza ocupaţia de art-terapeut prin organizarea de studii post
universitare (master) este un pas firesc în dezvoltarea domeniului art-terapiei în România şi
reprezintă dorinţa justificată a multor grupuri implicate direct în activitatea cotidiană cu
beneficiarii sistemului social de protecţie sau îngrijire din România. Multe dintre persoanele
care lucrează deja cu tehnici specifice art-terapiei au studii universitare în domeniile artistice
sau/şi psihosocial. Recunoaşterea oficială a ocupaţiei de art-terapeut oferă, în urma absolvirii
unui masterat în art-terapie ce la va furniza cunoştinţe şi le va dezvolta noi aptitudini şi
atitudini profesionale şi îi va ajuta să fie apţi de lucru pe o piaţă în continuă mişcare.
Prin folosirea mijloacelor de expresie specifice artelor în activitatea profesioniştilor în
dezvoltarea umană psiho-somato-socială s-a constatat că una din nevoile de bază a omului
este aceea de a exprima ceea ce simte.
Arta, oricare ar fi tehnica folosită pentru expresia artistică, nu poatre fi separată de
emoţii. Vorbind despre nivelul emoţional al omului, aducem în discuţie terapia. La nivelul
emoţional al creatorului artist găsim aceleaşi ingrediente necesare unei psihoterapii. Fiecare
individ are propriile percepţii şi propriile emoţii, cu propriile influenţe culturale. Senzaţiile îşi
au originea în contextul condiţiei noastre social-culturale. Aşezate într-un cadru relaţional,
acestea devin rezultatul proiecţiilor. La acest moment terapia prin artă devine esenţială,
pentru că ea permite trăirea unor emoţii pozitive şi valorizatoare şi duce la echilibrarea
ciclului firesc contracţie – expansiune, propriu fiinţei umane.
Art-terapia, prin accesul la natura transformărilor de sine şi a relaţiilor interumane,
prin valorile ei pozitive care stau la baza înţelegerii, explorării şi asistării fiinţei umane este o
cale de redobândire şi păstrare a sănătăţii somato-psiho-sociale, de prevenire a alienării.
Art-terapia oferă beneficiarului aceea siguranţă de care are atâta nevoie, şi aceea
libertate de manifestare şi exprimare a dorinţelor, a opiniilor, a atitudinilor sale, satisface
nevoile umane de apartenenţă şi identificare cu un grup.

CENTRUL DE ART-TERAPIE „ELIZA IONESCU” – TIMIŞOARA

Centrul de Art-terapie ?Dr. Eliza Ionescu? este primul si unicul serviciu de recuperare a
persoanelor cu dizabilitati prin tehnici de arta din Romania. Ofera servicii de recuperare prin
art-terapie atat copiilor si adolescentilor din institutii de protectie a copilului din Timisoara,
cat si celor din familii, care prezinta intarziere In dezvoltare, tulburari emotionale sau
probleme de integrare sociala.
Programele de reabilitare utilizate In Centrul de Art-terapie cuprind evaluarea psihologica,
elaborarea unui plan de interventie individualizat si plan de recuperare cu activitati
stimulative diverse incluzand: pictura (culoare, textura, colaj), modelare (lut, plastelina,
papier-mache), psihomotricitate (coordonare motrica, cunoastere corporala), stimulare
senzoriala, teatru (teatru de papusi, marionete, teatru de umbre), forum-teatru, muzico-
terapie, dans-terapie, logopedie.
Din 1998 pana In prezent, Centrul de Art-Terapie a organizat 16 cursuri de formare In
domeniul art-terapiei In colaborare cu UNICEF Bucuresti, Muzika Charitable Trust - UK,
Pandora's Daughter si Music as Therapy - UK, training-uri la care au participat 11 institutii
de profil din judetul Timis si 6 judete din tara.
Perioada in care s-a derulat proiectul: Februarie 1998 - 2002
" Proiectul Centrul de Art-terapie ?Dr. Eliza Ionescu? se desfasoara In Timisoara, prin
oferirea de servicii de reabilitare persoanelor cu nevoi speciale.
Cursurile de formare organizate de Centrul de Art-terapie Incepand din 1998 au dobandit un
caracter national din 2002 ca urmare a propunerii UNICEF-ului Bucuresti, ca aceste cursuri
sa se extinda In cele 16 judete din Romania In care UNICEF-ul dezvolta programe.

Justificarea proiectului (Sus)

In Romania nu exista nici un serviciu de reabilitare care sa ofere servicii specializate de art-
terapie copiilor cu dizabilitati.
In institutiile din Timisoara se gasesc Inca un numar impresionant de copii care prezinta
Intarzieri In dezvoltare, ca o consecinta a institutionalizarii si pentru care acest serviciu
Inseamna o sansa de dezvoltare normala. In acest moment de reforma a protectiei sociale a
copilului - Inchiderea marilor unitati, promovarea familiilor de Incredintare si a grupurilor
familiale - acest serviciu evalueaza potentialul real al copilului si stimuleaza recuperarea
retardului acestuia, ajutand la normalizarea lor si integrarea In Invatamantul de masa si In
comunitate.
Copiii care beneficiaza de acest serviciu fac parte din marea categorie a copiilor cu deficiente
de integrare senzoriala. Din pacate, acesti copii sunt descoperiti tarziu, la Inceputul perioadei
de scolarizare, si In ciuda unei bune capacitati intelectuale, nu sunt capabili sa Invete sa
citeasca, sa scrie si sa numere. Statisticile arata ca peste 25 % dintre copii sunt In aceasta
situatie.
Lipsa unor servicii speciale pentru copii, care sa le Inteleaga problemele reale si sa le ofere
tehnici de readaptare adecvate, face ca acesti copii sa ramana In continuare In categoria
copiilor cu handicap.

Date despre beneficiarii proiectului (Sus)

Beneficiarii Centrului de Art-terapie sunt :
" copii si adolescenti (cu varste cuprinse Intre 3 si 18 ani) avand diverse tulburari de adaptare
datorate unor afectiuni neuro-psiho-motorii sau ca urmare a maltratarii (abuz, neglijare)
suferite.Acesti copii si adolescenti provin din: Centrul de Minori ?Fratii lui Onisim?, Centrul
de Tranzit ?Sf. Nicolae?, Casa Manna, Centrul de Plasament Nr. 1, Fundatia ?Bethany?
(Proiectul ?Healing Hands?), Fundatia ?Speranta? (Proiectul ?Noua Familie?), Fundatia ?
Rudolf Walther?, Spitalul de copii ?Louis Turcanu?, Clinica de Neuro-psihiatrie Infantila,
familii de plasament si familii proprii.
" parinti, bunici proveniti din familii aflate In situatii de criza, care beneficiaza de serviciile
noastre de consiliere psihologica
profesionistii care Isi desfasoara activitatea In domeniul protectiei copilului: psihologi,
logopezi, asistenti sociali, educatori, infirmiere care au beneficiat de cursuri de formare In
domeniul terapiei prin arta si tehnici de Ingrijire si stimulare senzoriala a copilului cu cerinte
educationale speciale.

Obiectivele propuse (Sus)

Centrul de Art-terapie ?Dr. Eliza Ionescu? are ca obiective principale:
" oferirea unor servicii de recuperare prin art-terapie copiilor si adolescentilor cu dizabilitati
din institutii, din familii de plasament si din familii proprii (un numar de 60 de copii pe an)
" informarea a 100 de servicii de educatie, sanatate, servicii sociale despre posibilitatea
reabilitarii prin arta a persoanelor cu nevoi speciale
" initierea unui centru de informare profesionala si formarea unei retele de art-terapeuti la
nivel comunitar si national prin organizarea unor cursuri de formare In domeniul terapiei prin
arta
Rezultatele proiectului (Sus)
De la initierea proiectului In februarie 1998 pana In prezent, 404 copii si adolescenti au
beneficiat de serviciile Centrului de Art-terapie ?Dr. Eliza Ionescu?, ceea ce Inseamna peste
20.000 de ore de terapie prin arta.
Din cei 333 de copii care au iesit din evidenta Centrului de Art-terapie,
" 43 (aproximativ 11 %) si-au rezolvat problemele psihologice pentru care au venit
" 206 (aproximativ 50 %) au fost integrati Intr-un mediu familial, astfel:
- 54 au fost reintegrati In familia de origine
- 55 au fost adoptati
- 97 au fost plasati In familii foster
fapt la care au contribuit hotarator progresele Inregistrate In urma sedintelor de art-terapie. In
cadrul unui studiu statistic realizat de-a lungul anului 2001 pe un esantion de 60 de copii,
rezultatele evaluarilor periodice au aratat ca 46 din acestia (76,6 %) au recuperat In medie 3
luni din Intarzierea In dezvoltare, astfel ca :
- 16 copii au trecut de la Intarziere grava la Intarziere medie
- 12 copii au trecut de la Intarziere medie la Intarziere usoara, cu posibilitati de recuperare
totala
- 18 copii au ajuns ca varsta mintala la nivelul varstei lor cronologice
Ceilalti 14 copii (23,7 %) au Inregistrat progrese nesemnificative statistic, dat fiind
afectiunile grave ale acestora (paralizii cerebrale, pareze, autism, hidrocefalie), recuperarea
acestora fiind un proces de durata. Dar, activitatile psiho-terapeutice au determinat o
Imbunatatire a modalitatilor de relationare si comunicare ale acestor copii cu mediul, ceea ce
constituie premisele pentru viitoarele achizitii In plan aptitudinal.

Schimbarile pe care le-a adus proiectul (Sus)

" Implementarea ideii de art-terapie In comunitate si informarea personalului (psihologi,
asistenti sociali, educatori) care lucreaza In domeniul protectiei copilului In legatura cu
tehnicile de recuperare prin arta
" Demararea unor proiecte de art-terapie In judetele Neamt, Prahova si Teleorman dupa
modelul Centrului de Art-terapie ?Dr. Eliza Ionescu?, ca o consecinta a cursurilor de formare
initiate de centrul de art-terapie
" Integrarea In Invatamantul de masa si In comunitate a copiilor cu cerinte educationale
speciale ca urmare a frecventarii Centrului de Art-terapie.

Delimitări conceptuale

Ergoterapia – are ca scop crearea unor obiecte şi, eventual, învăţarea unor tehnici cu
scopul readaptării psihosomatice.
Terapia ocupaţională (occupational therapy)
Atelier de creatologie
Psihoterapie de creativitate
Arta în terapie
Art-terapie

Art-terapia este un itinerar metaforic, iar metafora nu este concepută ca o enigmă în

cadrul unei raţionalităţi, ci ca o etapă a itinerarului. Metafora nu este enigma, ci soluţia
enigmei. Prin acest vector se stimulează, se facilitează accesul la conţinuturile
inconştientului şi/sau subconştientului subiectului. Etapa verbalizării caută să
aprofundeze conţinutul, conducând la o conştientizare ce are ca scop realizarea
dinamicii terapeutice. Art-terapia trebuie concepută ca un câmp simbolic, ca un proces
de transformare de-a lungul creaţiei, ca o nouă cale de comunicare.( PREDA, Vasile,
Terapii prin mediere artistică, Editura Presa universitară clujeană, Cluj-Napoca 2003, p.)

Terapia prin artă este un procedeu clinic care se adresează oamenilor ce caută ajutor
psihoterapeutic în confruntarea cu sine şi/sau cu mediul. Ea foloseşte ca mijloace de lucru
limbaje artistice diverse, preluate din artele-vizuale, muzică, teatru, dans, poezie, dar
scopul ei nu este de a produce artă, educaţie sau performanţă artistică. Nu oricine pune la
îndemâna pacienţilor culoare, hârtie şi o temă de lucru face terapie prin artă, după cum
nici ofertele izolate de cunoaştere de sine, chiar dacă sunt coordonate de art-terapeuţi nu
trebuie concepute ca terapie.Procedeul presupune cunoştinţe, experienţă, un
comportament specializat din partea art-terapeutului şi un rirm al comunicării (verbale şi
 nonverbale) adaptat la diagnosticul pacientului, la nevoile şi aptitudinile lui creative.
(FABINI, Dana, Creativitate artistică. Relaţii între artele vizuale şi terapia prin artă, Presa
Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2006, p. 51)

Art-terapia este o modalitate psihoterapeutică specifică, pusă la dispoziţia persoanei

pentru a se cunoaşte, pentru a face faţă dificultăţilor vieţii cotidiene şi pentru a surmonta
aceste dificultăţi. Graţie unor tehnici apropiate de pictură, desen, modelaj, sculptură, foto-
montaj, video, măşti, marionete etc. fiecare persoană poate să-şi activeze potenţialul
creativ cu scopul de a explora şi de a-şi înţelege mai bine emoţiile şi sentimentele…Art-
terapia poate fi utilizată şi ca modalitate de dezvoltare personală. Arta este un instrument
constructor, permiţându-i persoanei să se conecteze cu sine însăşi. Arta dezvoltă
capacităţile de expresie, de comunicare şi de relaţionare. (PREDA, Vasile, Terapii prin
mediere artistică, Editura Presa universitară clujeană, Cluj-Napoca 2003, cap. Demersuri
şi experienţe europene, p. )

Art-terapia este o cale terapeutică originală care poate fi urmată numai prin modalităţi
specifice, cu suport ştiinţific, având drept scop major să contribuie la reabilitarea şi
reinserţia şcolară, profesională şi socială a unor persoane aflate în dificultate datorită unor
accidente, boli somatice cronice, boli psihice, boli neuro-psihice, dependenţei d ealcool,
dependenţei de droguri sau datorită unor deficienţe, tulburări comportamentale, tulburări
de conduită, etc. (PREDA, Vasile, Terapii prin mediere artistică, Editura Presa
universitară clujeană, Cluj-Napoca 2003, cap. Demersuri şi experienţe europene, p. )

Art-terapia este ocupaţia care integrează domeniile dezvoltării umane, artelor şi

proceselor creative cu modelele consilierii în vederea cunoaşterii şi exprimării sinelui,
producerii de schimbări şi dezvoltări la nivel personal, într-un mediu securizant.
(definiţia din Standardele ocupaţionale – România).
 Scopul art-terapiei

- să activeze resursele creative ale individului, pentru a optimiza starea lui de sănătate,
pentru a facilita exprimarea şi conştientizarea traumelor, şi pentru a conduce prin
creativitate la deblocarea din auto-percepţia de bolnav care nu mai este integrat
societăţii;
- să constituie o completare pentru alte procedee medicale şi psihoterapeutice;

Terapia prin artă NU înlocuieşte medicamentele şi Nu poate rezolva orice problemă

fizică sau psihică.

Atenţia în art-terapie NU este îndreptată înspre valorile estetice ale arte-factului şi nici
spre dobândirea unor deprinderi de tehnici artistici, ci înspre emoţiile estetice, care alături
de cele cognitive şi morale, pot contribui la restabilirea echilibrului psihic al unei
persoane.

Art-terapia permite pacientului să găsească el însuşi modalităţi de înfruntare şi

depăşire a situaţiilor de criză facând apel la necesitatea fundamentală a fiinţei umane de a
„da formă”, de a antrena nevoile de auto-exprimare.

Art-terapia se desfăşoară în echipe pluridisciplinare (psihiatrii, psihologi, art-

terapeuţi, asistenţi sociali, infirmieri, etc.) în vederea reabilitării şi reinserţiei profesionale
şi sociale a persoanelor aflate în dificultate în urma unor accidente, boli somatice cronice,
boli psihice, neuro-psihiatrice, tulburări de comportament sau conduită.

Art-terapia vizual-plastică este o activitate care utilizează metode neverbale, bazate pe

creaţia plastică (desen, sculptură, modelaj, foto, video, computer-art, land-art), având valenţe
psihoterapeutice, evidenţiate prin obiectivarea activităţii imaginative într-un produs de nuanţă
artistică, sau prin receptarea şi trăirea semnificaţiilor unor asemenea produse.
Prin intermediul exprimării prin imagine, art-terapia vizual-plastică, favorizează
dezvoltarea experienţei senzoriale, motorii şi vizuale. Mai mulţi autori precum Roswitha
Bader, Peter Baukus, Jean Pierre Klein, Annie Boyer-Labrouche, etc. consideră
activitatea de creaţie vizual plastică în terapie, ca având valori:
- expresive (diferite în funcţie de temperamentul subiectului),
- proiective (de depăşire a autocenzurii şi evidenţiere a conţinutului intapsihic al
subiectului,
- narative ( legate adesea de alegerea temei şi particularităţile de figurare a temelor lese),
- asociative (prin obiectivare plastică a unor asociaţii de idei),
- mixte.
Aceste valori pot fi urmărite preferenţial, combinate sau modificate prin modul de
utilizare a terapiei, dar în toate situaţiile se urmăreşte efectul relaţional şi emoţia estetică
(în şi receptarea imaginii) ca modalitatea de dezvoltare a persoanei. (FABINI, Dana,
Creativitate artistică. Relaţii între artele vizuale şi terapia prin artă, Presa Universitară
Clujeană, Cluj-Napoca, 2006, pp. 54-55)

Aspecte metodologice

Art-terapia se practică în situaţii individuale sau în grup. Decizia pentru un anumit tip
de situaţie este luată în urma unei prime discuţii între terapeut şi pacient, şi corespunde
nevoilor pacientului.
1. Situaţia terapeutică individuală pune în prim plan relaţia dintre pacient şi terapeut. Se
pot folosi diferite abordări în funcţie de dificultaţile şi tulburările constatate, şi de
posibilităţile pacientului de a se confrunta cu propriile probleme. Pacientul poate să
exprime nestânjenit şi neinfluenţat subiecte pe care nu le-ar aborda într-o situaţie de
grup. Relaţia care se stabileşte între pacient şi terapeut, se înscrie în tipul de relaţie
intersubiectivă specifică unui procedeu psihoterapeutic.
2. În terapia de grup se tratează subiecte rezultate din dinamica proprie a grupului sau
referitoare la un obiectiv comun. Individul nu se află tot timpul în centrul atenţiei, iar
nevoile individului sunt subordonate nevoilor grupului. Pacientul are ocazia să
constate că nu este singur cu problemele lui, că şi alţii au conflicte similare cu ale lui,
că poate să se confrunte cu ceilalţi şi eventual să înveţe din soluţiile găsite de ceilalţi.
Grupul se constituie de obicei din 6-9 persoane. Cu cât numărul subiecţilor este mai
 mare, obiectivul terapeutic devine mai greu de realizat. Terapeutul are răspunderea de
a proteja pacientul de transferurile, interpretările şi explicaţiile altor membri ai
grupului.
3. În unele clinici există proiecte terapeutice în care pacienţii internaţi lucrează
împreună cu foşti pacienţi sau cu oameni sănătoşi. Rezultatele în acest caz confirmă
că propria boală poate fi percepută ca un stadiu de tranziţie. În cadrul unui astfel de
proiect realizat într-o clinică psihiatrică, participanţii sănătoşi au putut observa că au
deseori aceleaşi inhibiţii şi probleme ca şi pacienţii, însă mai puţin acute. Într-o
expoziţie realizată la sfârşitul unui astfel de proiect, cu lucrările tuturor
participanţilor, nu au existat diferenţe majore pe criterii de grup.
4. Atelierul deschis este o ofertă constantă, în domeniul ambulatoriu, la care pot
participa persoane de toate vârstele deoarece nu există un grup ţintă. Fiecare
participant îşi alege liber temele şi tehnicile de lucru, primeşte însă o îndrumare
competentă. Fiecare poate, dar nu este obligat să o facă, să discute cu terapeuţii
conţinuturile imaginilor şi problemele lor actuale.

Art-terapeutul este o persoană abilitată instituţional să organizeze şi să coordoneze

programele adecvate pentru art-terapie. Atenţia lui este concentrată pe implicarea pacienţilor
în munca artistică, pe perceperea valorizantă a acestei munci de către pacienţi, şi pe
posibilitatea lor de a împărtăşi experienţa şi trăirea rezultată din această muncă. Art-
terapeutul trebuie să fie deschis, capabil să creeze o atmosferă securizantă printr-o
neutralitate binevoitoare, sa fie creativ, în stare să iniţieze un joc artistic, să medieze
comunicarea şi să ghideze pacienţii în dificultăţile lor relaţionare, prin intermediul
creativităţii plastice sau a altor tipuri de limbaje artistice. Tehnica pe care el o abordează face
parte intrinsecă din identitatea sa şi chiar dacă există seturi de exerciţii sau procedee
specifice, modul lor de aplicare este particularizat. Procesul creativ conferă libertate şi
flexibilitate procesului terapeutic, în care nu contează valoarea estetică a arte-factului. Pe
parcursul şedinţelor de art-terapie, art-terapeutul poate fi asistat de un co-terapeut care
înregistrează în fişe de observaţie individuale, datele generale necesare pentru fiecare
pacient, derularea procesului art-terapeutic şi analizarea şedinţelor cu evaluarea ce se
impune. Fişele sunt integrate în dosarul medical al pacientului.
 Deseori terapia este însoţită de o comunicare verbală care oferă pacienţilor deschidere
reflexivă asupra propriului proces de creaţie şi a obiectelor produse.
În cazul în care pacientul refuză să realizeze el însuşi un produs artistic, există
modalitatea de a percepe şi contempla produsele artistice realizate de altcineva, care prin
acţiunea lor expresivă deschid un posibil câmp terapeutic capabil să producă efecte
relaţionale. Caracteristicile comunicării verbale şi non verbale determină orientările pe baza
cărora lucrează art-terapeutul. Deşi sunt de obicei în interacţiune comunicarea şi relaţionarea
pot fi distincte în cazul terapiei bazate pe contemplare şi a celei acţionale bazate pe
producerea arte-factului. Comunicarea se caracterizează prin dominanţa sensului asupra
funcţiilor existenţiale (empatie, raport intim, trăiri la unison, vibraţie emoţională prin
simpatie, etc.).Relaţia se caracterizează prin dominanţa funcţiilor existenţiale asupra sensului.
Contactul subiectului cu un produs artistic se poate analiza fie de la exterior spre interior ca
în cazul contemplării, fie din interior spre exterior ca în cazul producţiei personale. Impresia
artistică legată de contemplare provoacă o reacţie expresivă, iar producţia pune în lucru o
activitate expresivă. (FABINI, Dana, Creativitate artistică. Relaţii între artele vizuale şi
terapia prin artă, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2006, pp. 61-62.)

Proiectul art-terapeutic (sinteză J. Rodriguez şi G. Troll, L’art therapie. Pratiques,

techniques et concepts, Ellebore, Paris, 2001, pp. 265-268)

La elaborarea proiectului art-terapeutic trebuie să ţinem cont de următoarele aspecte:

1. Cu cine se realizează proiectul art-terapeutic?
Care este grupul ţintă, ce tip de clienţi sunt cuprinşi în şedinţele de art-terapie?
Care sunt criteriile de alegere a subiecţilor?(vârstă, sex, patologie, interese)
Se impune prezenţa unui co-terapeut sau al unui membru al echipei instituţional?

2. Care sunt obiectivele?

Pentru client?
Pentru art-terapeut?
Pentru co-terapeut?
Pentru cel care prescrie şedinţe de art-terapie?
Pentru instituţie?

3. Proiectul AT se înscrie într-un cadru global, mai larg al abordării terapeutice?

Care este cadrul instituţional care îl susţine?
Cu ce echipă se lucrează?
Definirea locului proiectului AT în cadrul muncii în echipă (în interiorul sau în exteriorul
echipei).
Care este poziţia art-terapeutului în echipa multidisciplinară?
Ce relaţie va avea art-terapeutul cu membri echipei?
Care sunt mijloacele de comunicare între art-terapeut şi ceilalţi membri ai echipei (reuniuni
periodice, sinteze, rapoarte, etc.)?
Ce informaţii sunt transmise?
Răspunsurile la aceste întrebări sunt necesare pentru elaborarea ulterioară a contractului cu
clientul/clienţii.

4. În ce spaţiu se vor desfăşura şedinţele de art-terapie?

Activitatea trebuie să se adapteze locului de desfăşurare?
Locul poate fi adaptat activităţilor de art-terapie?
Spaţiul este propriu, special destinat acestor activităţi, sau este împărţit cu alţi terapeuţi?
Organizarea spaţiului în funcţie de structura proiectului AT?

5. Pe ce perioadă de timp este prevăzută derularea proiectului AT?

Care este durata şedinţelor de art-terapie şi care sunt criteriile de stabilire a duratei (în funcţie
de tipul activităţii şi de concentrarea pe care o implică; tipul şi specificul clientelei; cadrul
instituţional)?
Care este numărul şedinţelor de art-terapie?
Care este frecvenţa şedinţelor?

6. Care este tipologia proiectului?

Individual?
De grup: cu câţi participanţi?
Impus de către o instituţie (o prescripţie medicală, psihologică)?
Proiect ales (de art-terapeut sau de clienţi)?
Alegerea tipului de proiect se raportează la un grup omogen sau neomogen?
Proiectul este la cerere?(se pune problema compoziţiei grupului şi a problemelor de
compatibilitate între membri grupului)
Proiectul este deschis (în genul atelierului liber) sau este de tip închis?

7. Ce tip de contract se realizează cu clientul/clienţii?

Confidenţialitate;
Realizarea de opere/produse de nuanţă artistică;
Condiţii de participare;
Evaluare;
Participare financiară;

8. Ce funcţii trebuie să deţină art-terapeutul?

Participant la grup ca persoană care conduce activităţile şi care poate fi chestionată?
Coordonator al grupului?
Directiv?
Non-directiv?
Garant al proiectului?
Doar suport tehnic, facilitator?

9. Ce tehnici utilizează art-terapeutul?

Ce materiale sunt prevăzute a se utiliza?

10. De ce fenomene asociate trebuie să se ţină seama?

Ce loc şi ce importanţă se acordă comunicării verbale?

Care este locul şi importanţa creativităţii personale?

11. Există necesitatea supervizării în raport cu acest proiect?

Asupra căror elemente ale proiectului se insistă în supervizare (aspecte tehnice, psihologice,
de animare)?

12. Care sunt etapele proiectului AT?

Programa de derulare a proiectului poate fi extrem de liberă sau extrem de structurată.
Important este să se cunoască dinainte obiectivele generale şi ce animator se implică.
Întrebările pe care şi le pune art-terapeutul sunt:
Cu ce se începe?
Care este înlănţuirea secvenţelor?
Care este timpul necesar?
Cu ce se termină, care este finalitatea?

13. Pe ce tip de finanţare se pune accentul?

Pe salarii?
Pe baza materială?

Art-terapeutul va stabili un protocol terapeutic, ca urmare a diagnosticului medical şi

psihologic. Acest protocol este constituit din ansamblul elementelor puse în lucru de art-
terapeut în activitatea sa, în raport cu clienţii şi obiectivele şedinţelor de art-terapie. Pentru o
corectă abordare a gestionării informaţiilor, este necesar ca mai întâi să se ia în considerare
obiectivul terapeutic şi calea adoptată pentru atingerea acestuia. Calea aleasă pentru atingerea
obiectivului terapeutic se compune din mai multe secvenţe de acţiune, cu anumite nivele de
organizare.

Fişa de observaţie

În activitatea sa art-terapeutul trebuie să utilizeze o fişă de observaţie, care este un

document sintetic, având funcţia de control şi de gestionare adecvată a activităţii de art-
terapie, în raport cu obiectivele (fişa de observaţie din psihiatrie diferă de cea din alte
sectoare).
Activitatea art-terapeutului poate viza studiul unui caz, grupe mici(6-10 persoane) sau
grupe mari (10-18 persoane). Cu cât grupa este mai mare, cu atât obiectivul devine mai difuz,
mai greu de realizat, pierzându-se în dinamica generală a grupului.
Din punct de vedere metodologic, o activitate de art-terapie se descompune în
secvenţe, iar secvenţele în momente ale activităţii, ceea ce uşurează utilizarea fişei de
observaţie.
(Modelul unei fişe de observaţie propus de Forestier R., Tout savoir sur l’art therapie,
Favre, Laussane, 2000, pp. 73-77):

1. Generalităţi:
- identificarea subiectului;
- reperajul şedinţelor (frecvenţă, loc de desfăşurare, etc.);
- raţiunile participării la art-terapie (cine a luat decizia şi care sunt motivele);
- prezentarea subiectului (anamneza, capacităţi şi trăsături fizice, intelectuale, afective,
cultural-artistice, gustul pentru artă, comportament general, calităţi ale atenţiei – mai
ales gradul de concentrare şi stabilitatea atenţiei, aparataj necesar, etc.);
- intenţiile medicale ale pacientului;
- intenţiile artistice ale pacientului;
- natura şi elementele auto-evaluării pacientului (medicale, sanitare, estetice);
- prezentarea art-terapeutică (obiective generale, intermediare – dacă este posibil
bilanţul medical, etc.);
- prezentarea artistică (tehnica dominantă, fenomene asociate, activitate artistică de
nivel I, de expresie (fază de trecere de la spontan la activitate voluntară orientată spre
estetic) sau activitate artistică de nivel II (faza trecerii relative la tehnici ale artei
universale), metode vizate, acţional expresiv sau contemplativ, capacitate estetică;
- măsurarea/evaluarea itemilor de bază şi justificarea alegerii itemilor şi a unităţilor de
măsură/evaluare pentru itemii analizaţi, interpretaţi sau resimţiţi.

II. Fenomenul artistic:

 - impresia (capacităţile şi posibilităţile senzoriale ale pacientului);
- intenţia: orientarea, dorinţa şi voinţa unei cercetări estetice; natura expresiei (verbală
sau nonverbală; directă sau indirectă; confuză; existenţa intenţiei dar aceasta este
incomprehensibilă);
- acţiunea (punerea în lucru a mijloacelor, metodelor şi a tehnicilor unei activităţi care
tinde spre un scop estetic); capacitate de adaptare, de cercetare şi de invenţie a
mijloacelor;
- producţia: generalităţi: în ce constă ansamblul producţiilor artistice; natura acestora
(vizuală, auditivă, chinestezică sau kinetică);
- capacităţi estetice (expresia gustului artistic, plăcerea şi emoţia estetică, capacitatea
de evaluare critică, coerenţa binelui şi frumosului);
- dinamica între activitatea artistică de nivel I şi activitatea artistică de nivel II
( capacitatea de a utiliza energia şi plăcerea cât mai profund, pentru a realiza o
producţie stăpânită din toate punctele de vedere.

III. Capacităţi relaţionale:

- expresia (trecerea de la activitatea instinctivă la activitatea voluntară dirijată);
- comunicarea (reporturile cu altul pentru transmiterea unei informaţii);
- relaţia (principiul unificării cu altul în cadrul activităţii de art-terapie);
- implicaţiile relaţionale: comportamentul general în cadrul relaţiei, metoda ( sau
implicarea art-terapeutului), dinamica (sau implicarea pacientului);
- coerenţa între elementele relaţiei.

IV. Bilanţul şedinţei de art-terapie:

- descrierea şi înlănţuirea secvenţelor a momentelor şedinţei de art-terapie;
- aprecierea de ansamblu a şedinţei de art-terapie;
- limitele şedinţei de art-terapie;
- modificări sau fapte surprinzătore care au apărut în timpul şedinţei de art-terapie;
- apariţia unor itemi practici: natura, condiţiile şi raţiunile interesului pentru aceşti
itemi;
- interesul pacientului pentru activitatea de art-terapie;
 - importanţa vervbalizărilor ( comportamentului verbal);
- diverse aspecte care puteau să influenţeze pacientul.

V. Analiza şedinţei de art-terapie:

- obiective intermediare ( atingerea acestora fiind obligatorie pentru a se atinge
obiectivul general);
- piste de acţiune (natura, starea, localizarea şi descrierea situaţiilor dificile);
- nivel de organizare ( nivelurile atinse, natura acestora);
- ţinte (determinarea mijloacelor puse în acţiune pentru a atinge aceste ţinte);
- itemi teoretici şi itemi practici: urmaţi de măsuri (grila itemilor);
- calitatea mijloacelor puse în lucru;
- analiza menţinerii sau schimbării dominanţei referitoare la obiectivul major şi analiza
raporturilor cu fenomenele asociate;
- erori ( natura, cauza, importanţa, efecte produse).

În unele situaţii poate să apară un decalaj între proiectarea activităţilor de art-terapie şi

realitate, respectiv modul de realizare a acestora în raport cu obiectivele propuse, decalaj care
va fi analizat cu atenţie de art-terapeut, pentru a proiecta cât mai adecvat următoarele şedinţe
de art-terapie. Acest decalaj ar putea induce activităţi noi şi va completa evaluarea muncii
realizate. În fişa de observaţie există o rubrică specială referitoare la aceste aspecte,
urmărindu-se: suita logică a şedinţelor precedente; natura exploatării dominanţei referitoare
la obiectivul major, elementele noi care pot să apară (urmate de o analiză a acestora);
eventualitatea apariţiei itemilor practici.
În activitatea de evaluare a şedinţelor de art-terapie trebuie analizate şi următoarele
aspecte propuse de Forestier (2000, p. 138):
- modul de relaţionare al pacienţilor (determinat mai ales de maniera de a fi a
pacienţilor: agresivă, amicală, simpatică);
- funcţia relaţională (rolul atribuit relaţiei: defensiv, de culpabilizare, de justificare);
- metodele utilizate (directive – de supunere strictă; dirijate – ghidare în timpul acţiunii;
semi-dirijate – implicare mai puţin decât dirijată; deschise – cu rol de punct de
plecare în activitate;
 - libere – acţiunea se crează de la sine, liber).
Fişa de observaţie se încheie cu o sinteză şi cu un bilanţ, cuprinzând concluziile
referitoare la activităţile desfăşurate în şedinţa de art-terapie.
Bilanţul este o interfaţă între art-terapeut şi dosarul madical al pacientului, integrându-se
apoi în acest dosar. În bilanţ se vor menţiona:
- obiectivele generale şi interesul lor;
- concluziile evaluările şi raporturile cu obiectivele;
- descrierea generală a şedinţelor de art-terapie;
- situaţii şi fapte remarcabile, deosebite;
- consecinţele art-terapiei;
- modificările aduse în viaţa cotidiană a pacientului;
- dacă acest bilanţ a fost confirmat sau infirmat de alte persoane înafară d eart-terapeut
(cu ocazia sintezei echipei, convorbirilor cu familia, etc.).
Bilanţul trebuie să fie clar, precis şi concis, cu termeni care să fie înţeleşi de toţi membri
echipei terapeutice şi educative.

Glosar de termeni:
Item – cea mai mică unitate evaluabilă de la nivelul şedinţei de art-terapie, care se raportează
la fapte precise, care pot fi abordate cantitativ, calitativ, funcţional sau descriptiv.

Direcţii de abordare în art-terapie

În 2001 Karl Heinz , în cartea „Bazele terapiei prin artă”, diferenţiază patru aspecte de
abordare cu particularităţile lor teoretice, practice şi referinţe bibliografice specifice. Acestea
ar fi: abordarea psihiatrică, abordarea psihoterapeutică, abordarea prin artă, abordarea
pedagogico-medicală.

Tabelul lui Menzen

 Abordarea psihiatrică (Prinzhorn în 1921) porneşte de la cunoştinţe neurobiologice
şi de la presupunerea că la baza reprezentărilor plastice ale omului se află o matrice biologică
sub forma unor tipare de imagine endogene în care sunt stocate structuri elementare ale
percepţiei noastre. Ceea ce vedem este preluat şi interpretat de sistemul nostru nervos. În
cazul bolii (psihozele schizofrenice) acest sistem este deranjat, ajungându-se la o percepţie
modificată şi prin urmare la o modificare a reprezentării plastice a imaginilor interioare şi
exterioare, la tulburări ale sentimentelor care apar ca reacţii adecvate. Scopul terapiei este de
a revoca aceste deformări. În practică sistemul de percepţie deformat este ameliorat prin
copierea în desen a unor structuri reale.

Abordarea psihoterapeutică are la origine teoriile lui Sigmund Freud şi Gustav Jung
şi se referă la desfăşurările psihice care au în vedere funcţiile eului, mecanismele de transfer,
de contratransfer, de respingere, de rezistenţă. Sunt abordate procedee orientate spre dialog în
care comentariile involuntare ale pacientului, mimica, gestica lui, ezitarea sau alte modificări
de comportament din timpul lucrului, sunt informaţii transmise inconştient de către pacient.
Ele sunt la fel de importantă şi comunicarea verbală iniţiată de art-terapeut pentru a decoda
imaginea în sensul conflictului trăit de pacient, şi nu într-un sens nedorit la care ar putea
conduce o eventuală proiecţie a propriilor conţinuturi, făcută de un terapeut cu insuficientă
experienţă. Corelarea între exprimarea verbală şi non-verbală se realizează procesual şi are ca
scop modificarea strategiilor de conflict şi descoperirea resurselor de autovindecare ale
pacientului.

Abordarea prin artă/pedagogia artei îşi are originea în teoriile şcolii de la

Bauhaus(1933) cu artişti reprezentativi ca Johannes Itten, Wassily Kandinsky, Paul Klee.
Aceştia pornesc de la ideea că raporturile între corp, spirit şi suflet decurg din domeniul
emoţional şi nu intelectual, şi constituie condiţii decisive pentru activitatea artistică. Ei au
încercat să obiectiveze emoţia estetică, să formuleze legi ale culorii, formei şi spaţiului
bazate pe percepţie senzorială şi sentiment. Tendinţele Şcolii de la Bauhaus au condus,
concomitent cu apariţia noilor teorii din psihologia percepţiei şi gestaltului, la îmbogăţirea şi
rafinarea abordării estetic-didactice.
 Abordarea pedagogico-medicală se ocupă de persoane cu dizabilităţi sau persoane
în vârstă care au nevoie de îngrijire permanentă. Ea aplică terapia pentru a promova procese
de compensare senzorială, a activa procese neuro-psihologice şi psihologice, şi a stimula
competenţe sociale.
Art-terapia nu poate să diminueze dizabilităţile de orice natură (deficienţe de vedere,
retardare mintală, deficienţe motorii, etc.), dar poate să ofere persoanelor în cauză o
modalitate de a explora lumea senzorială şi de a-şi structura o imagine de sine pozitivă. Se
consideră că oricare ar fi gradul handicapului, persistă întotdeauna capacităţi creative intacte
de un anumit nivel. Terapeutul trebuie să depisteze acel nivel şi să ofere pacienţilor săi cadrul
şi instrumentele adecvate exprimării. Creaţiile persoanelor cu handicap sunt adesea extrem de
expresive, în culori vii, cu forme şi unghiuri de vedere inedite, şi focalizează emoţionalitatea
şi sensibilitatea aparte a autorilor lor.