DOREL BUŞE

MANAGEMENTUL CRIZELOR
ŞI CONFLICTELOR REGIONALE
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
BUŞE, DOREL
Managementul crizelor şi conflictelor regionale /
Dorel Buşe – Bucureşti: Editura Fundaţiei România de Mâine, 2006
368 p. 23,5 cm.
Bibliogr.
ISBN (10) 973-725-629-8; (13) 978-973-725-629-4

65.012.4;330.131.7

© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2006

Redactor: Constantin FLOREA

Tehnoredactor: Florentina STEMATE
Coperta: Cornelia PRODAN
Bun de tipar: 25.09.2006; Coli tipar: 23
Format: 16/61×86
Editura şi Tipografia Fundaţiei România de Mâine
Splaiul Independenţei nr.313, Bucureşti, Sector 6, O.P. 16
Tel./Fax: 316.97.90; www.spiruharet.ro
e-mail: contact@edituraromaniademaine.ro
 UNIVERSITATEA SPIRU HARET
FACULTATEA DE RELAŢII INTERNAŢIONALE
ŞI STUDII EUROPENE

DOREL BUŞE

MANAGEMENTUL CRIZELOR
ŞI CONFLICTELOR REGIONALE

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE

Bucureşti, 2006
 CUPRINS

Introducere .……………………………………………………………. 9

I. Tensiuni, crize, conflicte, războaie şi alte tipuri de diferende

internaţionale: definiţie; delimitări conceptuale ……....………… 13
I.1. Noţiuni ……………………………………….…….…………… 13
I.1.1. Tensiuni ...............................................................………... 13
I.1.2. Crize ……………………………….………….…………. 14
I.1.3. Conflicte .………………………………………………… 31
I.1.4. Războaie …………………………………………………. 34
I.1.5. Terorismul ………………………………………………... 38
I.2. Delimitări conceptuale …………………………………………. 44
II. Anatomia crizelor şi conflictelor; tipologii ………………………. 48
II.1. Criterii de clasificare a crizelor ………………………………... 48
II.2. Clasificarea conflictelor ……………………………………….. 62
II.3. Tipuri de război ………………………………………………... 66
III. Factori care determină apariţia crizelor şi a conflictelor ……... 69
III.1. Niveluri de analiză a crizelor şi conflictelor ………………….. 72
III.2. Elementele conflictului ……………………………………….. 81
IV. Desfăşurarea crizelor …………………………………………….. 83
IV.1. Declanşarea crizei ………………………………………….. 85
IV.2. Fazele crizei ………………………………………………... 88
IV.3. Modalităţi de luare a deciziilor …………………………….. 93
IV.4. Comportamentul actorilor …………………………………. 94
IV.5. Sfârşitul crizei şi rezultatele sale imediate ………………… 95
IV.6. Consecinţele crizelor asupra echilibrului internaţional ……. 97
IV.7. Sfârşitul conflictului ……………………………………….. 99

V. Modele teoretice şi practice de gestionare a crizelor şi conflictelor 101

V.1. Evoluţia analizei conflictelor …………………………………. 104
V.2. Tipuri de abordări……………………………………………... 107
V.2.1. Dinamica situaţiilor conflictuale ……………………….. 107
V.2.2. Abordarea funcţională a situaţiilor conflictuale ………… 116
5
VI. Organizaţiile internaţionale sau regionale cu atribuţii specifice
în managementul crizelor şi conflictelor: O.N.U.; O.S.C.E.; C.E.;
U.E.; U.E.O.; N.A.T.O …………………………………………... 119
VI.1. Organizaţiile internaţionale şi/sau regionale ……………….…. 124
VI.1.1. O.N.U. – principala organizaţie internaţională
de soluţionare a diferendelor internaţionale …………….. 124
VI.1.2. O.S.C.E. – principala organizaţie regională
de gestionare a conflictelor şi diplomaţie preventivă … 159
VI.1.3. Consiliul Europei – organizaţie regională cu rol
în gestionarea crizelor şi protecţia minorităţilor ……. 179
VI.1.4. U.E. şi Politica Externă şi de Securitate Comună …... 185
VI.1.5. U.E.O. şi Politica Europeană de Securitate şi Apărare 204
VI.1.6. N.A.T.O. – principala organizaţie politico-militară
cu vocaţie universală în managementul crizelor
şi conflictelor ……………………………………….. 220
VI.2. Interferenţa N.A.T.O. cu alte organizaţii internaţionale…… 250
VI.2.1. O.N.U. şi N.A.T.O – o relaţie de cooperare pentru
securitatea internaţională …………………………….. 250
VI.2.2. Complementaritatea N.A.T.O. – O.S.C.E ………….. 254
VI.2.3. N.A.T.O. şi U.E. – parteneri în procesul de edificare
a noii arhitecturi de securitate regională ……………... 257
VII. Managementul angajării în operaţii militare de prevenire
a conflictelor şi operaţii de menţinere a păcii …………………. 275
VII.1. Prevederi normative privind folosirea forţei militare în
operaţiunile multinaţionale …………………………………........ 275
VII.2. Considerente privind pacea şi războiul în gândirea politică
română şi străină …………….…………………………………… 291
VII.3. Compatibilitatea juridică a acţiunilor militare cu dreptul
operaţional al conflictelor armate ……………………….. 303
VIII. Abordarea regională a soluţionării crizelor şi conflictelor
internaţionale …………………………………………………... 327
VIII.1. Prevederi legislative şi modalităţi de prevenire şi gestionare a
crizelor în România …………………………… 327
VIII.2. Prevederi legislative şi modalităţi de prevenire şi gestionare a
crizelor în unele state europene …………………………… 338
VIII.3. Analiză critică privind abordarea regională a soluţionării
crizelor şi conflictelor internaţionale ………………………... 344

6
 VIII.3.1. Reglementări …………………………………........…… 344
VIII.3.2. Tipuri de acorduri şi organisme regionale…………….… 345
VIII.3.3. Consecinţele pe plan doctrinar şi practic ale
dezangajării/renunţării la agenda globală de gestionare
a crizelor regionale ……………………………………… 349
VIII.3.4. Critica mecanismelor regionale de gestionare a crizelor
şi conflictelor ……………………………………….…… 352
VIII.3.5. Dezbaterile actuale din cadrul ONU privind cooperarea
cu mecanismele regionale de gestionare a crizelor
şi conflictelor …………………………………………… 352
Anexe:
1. Principalele crize şi conflicte politico-militare de la începutul
secolului al XIX-lea până la sfârşitul celui de-al doilea război
mondial – cronologie …………………………………………… 354
2. Principalele crize şi conflicte politico-militare din timpul
„războiului rece” – cronologie …………………………………. 355
3. Principalele crize şi conflicte politico-militare din perioada
post „război rece” – cronologie …………………………………. 358
4. Statele membre ale O.N.U. şi data admiterii ……………………... 359
5. Organizaţii europene cu atribuţii în managementul crizelor
şi conflictelor ……………………………………………………. 364

Bibliografie ………………………………………………………………. 365

7
8
 INTRODUCERE

La sfârşitul „războiului rece”, lumea contemporană a constatat,

surprinsă şi neliniştită, că se află departe de momentul instaurării
păcii. Apariţia unor noi riscuri, crize şi conflicte a făcut ca
instabilitatea să câştige teren, iar posibilitatea de a recurge la mijloace
militare să se accentueze. Lumea de azi oferă o imagine contra-
dictorie, alături de zonele prospere din punct de vedere economic,
caracterizate prin stabilitate şi tendinţe de integrare, există vaste
regiuni sărace, instabile, unele aflate în pragul dezintegrării.
În mod obiectiv, în demersul ei spre progres şi civilizaţie,
omenirea este confruntată cu multiple probleme, din ce în ce mai
complexe, a căror soluţionare reclamă participarea tuturor statelor;
aderarea, abordările şi punctele lor de vedere la aceste probleme sunt
diferite, uneori diametral opuse. În general, intensificarea
interacţiunilor dintre state conduce în mod inevitabil la sporirea
diferendelor internaţionale. Acolo unde relaţiile sunt mai intense şi
mai complexe, posibilitatea ivirii diferendelor este mare.
Acest fenomen apare deosebit de des, cu frecvenţă aproape
regulată, în realităţile naţiunii, în viaţa internaţională şi îşi are nu de
puţine ori originile în istorie, dar poate apărea şi ca urmare a evoluţiei
sinuoase a societăţii şi vieţii internaţionale la un moment dat.
Contradicţiile sunt caracteristice progresului, dezvoltării sistemelor în
general; apariţia lor nu constituie un fenomen negativ în sine.
Nesoluţionarea la timp şi în condiţiile concrete cerute de sistemul
macrosocial sau microsocial, precum şi încercările de nerezolvare sau
rezolvarea pe alte căi, care generează alte diferende, mai mari,
determină în majoritatea cazurilor recurgerea la forţă.
Comunitatea umană, instituţiile internaţionale, organismele şi
organizaţiile, statele şi guvernele au înţeles necesitatea coordonării şi
unirii eforturilor în scopul găsirii, în funcţie de situaţia concretă, a
modalităţilor, împrejurărilor, căilor, prevederilor şi metodelor, precum
şi a instituţiilor, forţelor, mijloacelor şi resurselor cele mai eficiente
pentru gestionarea crizelor şi conflictelor naţionale şi internaţionale.
9
 În ultimii ani, în viaţa politică şi economică, socială şi militară
europeană au avut loc profunde transformări care, prin amploarea şi
complexitatea lor, au schimbat radical configuraţia politică, militară,
economică şi socială a Europei, precum şi natura unor relaţii
interstatale, inclusiv între unele ţări din centrul şi estul continentului.
Toate aceste schimbări, cu implicaţii asupra strategiilor de
securitate ale ţărilor europene, au antrenat, în mod firesc, şi o serie de
reconsiderări teoretice şi practice în strategiile militare ale acestora, cu
precădere în domeniul scopurilor, obiectivelor, forţelor, conceptelor şi
în domeniul previziunilor referitoare la fizionomia acţiunilor militare.
Trăsăturile care definesc fenomenul politic şi militar actual
relevă, pe baza concluziilor din desfăşurarea ultimelor crize şi
conflicte militare şi a experienţelor sau a studiilor, că o susţinere
economico-financiară discontinuă a acestuia, ca şi opţiunea de a se
evita războaiele de lungă durată şi pe spaţii geografice mari, cu toate
implicaţiile şi consecinţele ce decurg din această alternativă, sunt
probleme care îşi caută răspunsul.
Problematica abordată în gestionarea crizelor şi conflictelor
regionale este deosebit de vastă şi complexă din punct de vedere
politic, militar, economic şi social, ea necesitând o analiză profundă,
sistematică, pentru definirea conceptelor şi concepţiilor principale ale
specialiştilor civili şi militari, care direcţionează întreaga arie de
preocupări teoretico-metodologice şi practic-aplicative militare în ve-
derea elaborării unei noi strategii de securitate şi apărare a ordinii
interne şi internaţionale.
Definirea, într-o manieră edificatoare, a noţiunilor (tensiunea,
criza, criza politico-diplomatică şi militară, criza economico-socială,
criza diplomatică, criza religioasă, gestionarea crizelor, prevederea
acestora, conflicte regionale şi internaţionale, gestionarea conflictelor
etc.) permite să se distingă, în acelaşi timp, conţinutul acestora, care
include problematica la nivel gnoseologic, cât şi conducerea politico-
militară, economico-socială la nivel pragmatic, măsurile ce pot fi
întreprinse preventiv pentru a contracara din timp elementele care
favorizează apariţia crizelor şi conflictelor (gestionarea acestora).
De asemenea, pe lângă definirea şi delimitările conceptuale ale
diverselor tipuri de diferende internaţionale, un rol important în
studiul managementului crizelor şi conflictelor îl ocupă cunoaşterea
principalelor organisme sau organizaţii regionale şi internaţionale cu
atribuţii specifice în acest sens.
10
 În prezent, securitatea internaţională este condiţionată, în mod
determinant, de securitatea din spaţiul euroatlantic, fie şi numai pentru
că în acest spaţiu sunt actualmente majoritatea efectivelor şi tehnicii
militare, inclusiv arsenalul nuclear. Din acest motiv, edificarea
arhitecturii de securitate în acest spaţiu a devenit o aglomerare de
instituţii care participă la edificarea securităţii euroatlantice şi
internaţionale, cum sunt: O.N.U., N.A.T.O., O.S.C.E., U.E., U.E.O. şi
Consiliul Europei. Este o adevărată arhitectură al cărei proiect
presupune două componente: crearea unui cerc de securitate în
interiorul căruia naţiunile europene să se simtă sigure şi stabile;
diviziunea numai între diferitele organisme de securitate în vederea
creării unui cadru instituţional mai larg.
Prima componentă are în vedere restructurarea N.A.T.O., după
primirea de noi membri în alianţă. Direcţiile de restructurare au
cunoscut în ultimul timp o dezvoltare în planul acordurilor concrete,
devenind coordonate de bază ale noii arhitecturi de securitate în
Europa. Iar a doua componentă are în vedere: Uniunea Europeană,
care, prin lărgire, este chemată să exporte securitate şi stabilitate; noul
N.A.T.O., care va rămâne principalul nucleu politico-militar;
O.S.C.E., care se va ocupa de diplomaţia preventivă şi construcţia
societăţii civile; U.E. şi U.E.O., care reprezintă într-o bună măsură
identitatea de apărare europeană; Consiliul Europei, care are ca
obiective respectarea drepturilor omului şi a diversităţii culturale.
În contextul nou creat în Europa şi în lume, ca urmare a încetării
„războiului rece”, dezintegrării Tratatului de la Varşovia, prăbuşirii
sistemului comunist şi edificării noilor democraţii în Europa Centrală
şi de Est, şi mai ales a radicalizării terorismului şi declanşării
războiului antiterorist, problematica teoretică, dar şi practică a
gestionării crizelor a devenit o preocupare majoră în studierea crizelor
şi la români.
Lucrarea de faţă îşi propune să ofere o perspectivă politică,
instituţională şi juridică asupra mecanismelor de gestionare a crizelor
şi conflictelor regionale, precum şi să contribuie la însuşirea
sistematică şi consolidarea cunoştinţelor despre noţiunile de crize şi
conflicte regionale şi principalele instituţii internaţionale de gestionare
a acestora.

11
12
 I. TENSIUNI, CRIZE, CONFLICTE, RĂZBOAIE
ŞI ALTE TIPURI DE DIFERENDE INTERNAŢIONALE:
DEFINIŢIE; DELIMITĂRI CONCEPTUALE

În întreaga sa istorie şi evoluţie, societatea umană a fost marcată,

la o scară temporală sau spaţială mai mare (războaie) sau mai mică
(conflicte locale), de anumite tensiuni, contradicţii, acumulări de
divergenţe dereglatoare, care au implicat o parte sau chiar toate
domeniile vieţii sociale.
Convenţional, aceste acumulări sau antagonisme pe diferite
domenii de activitate la nivel macro sau micro social au fost denumite
„crize” sau „situaţii de criză”.
Studiul crizelor internaţionale sub forma unei anumite metodo-
logii care să aplice principii ştiinţifice este un fenomen recent. Primele
sinteze pe această temă datează de la mijlocul anilor ’70 ai secolului XX.
Cercetările realizate în S.U.A., stimulate de criza rachetelor din Cuba,
au deschis calea unei noi discipline a relaţiilor internaţionale,
managementul crizelor.
În timpul „războiului rece”, analiza conflictelor a fost dezvoltată
mai ales pentru a instrumenta înţelegerea conflictului dintre Est şi
Vest şi a folosit metode precum analiza sistemică şi teoria jocurilor.
Tranziţia tensiune – criză – conflict nu poate fi analizată fără a
defini şi operaţionaliza fiecare dintre aceste concepte.

I.1. Noţiuni
I.1.1. Tensiuni
I.1.1.1. Definiţie
Tensiunile se concretizează în sentimente de ostilitate ce nu sunt
manifeste, cauzate de existenţa unei balanţe neechilibrate între
elemente sau tendinţe opuse. În tranziţia de la tensiuni la conflicte,
primele semnalează potenţialitatea conflictului. Dacă ne raportăm la
interese ca vectori de putere, atunci acest spaţiu al intereselor este unul
al potenţialelor conflicte sau, aşa cum îl numeşte R.J. Rummel, un
13
spaţiu de conflict. Deşi, la prima vedere, sintagma spaţiu de conflict
pare a reprezenta un spaţiu în care se desfăşoară un conflict, definiţia
lui Rummel este diferită: „un spaţiu în care conflictul poate izbucni,
chiar dacă nu va exista niciodată unul în desfăşurare”. Din teoria lui
Rummel asupra conflictului rezultă că realitatea în care trăim este un
spaţiu de conflict şi, mai mult, orice spaţiu, chiar şi unidimensional,
este caracterizat de posibilitatea existenţei unor vectori opuşi ce
creează tensiuni1.
I.1.2. Crize
I.1.2.1. Definiţie
Managementul crizelor ca o nouă disciplină pentru studierea
relaţiilor internaţionale îşi are originea în studiile efectuate, atât la
nivel guvernamental, cât şi în mediul academic, în S.U.A., după criza
rachetelor din Cuba.
În urma acestor prime eforturi de analiză, se concretizează două
aspecte remarcabile: criza în relaţiile internaţionale este un fenomen
singular de o importanţă excepţională; lipseşte un consens cu privire la
ceea ce este ea în mod exact.
Un astfel de paradox poate fi elucidat în două moduri: mai întâi,
trebuie subliniată extraordinara complexitate a fenomenului, iar apoi
trebuie analizat numărul considerabil de crize produse în secolul al
XX-lea şi până în prezent; în raport cu autorii şi definiţiile adoptate,
de la cele mai restrictive la cele mai lărgite, acest număr variind de la
câteva sute la mai multe mii2.
În plan internaţional, există o largă varietate de definiţii ale
crizei: de la cele formulate de factorii de luare a deciziilor, militari sau
civili, sau elaborate de cercetători ai domeniului relaţii internaţionale
şi specialişti în studii de securitate, la cele enunţate în documentele
oficiale ale instituţiilor de securitate.
Într-o accepţiune foarte largă, prin criză se înţelege o situaţie
naţională sau internaţională în contextul căreia se creează o amenin-
ţare la adresa valorilor, intereselor sau obiectivelor prioritare ale
părţilor implicate, prin urmare o stare de anormalitate.
1
Teodor Frunzeti, Vladimir Zodian (coordonatori), Lumea 2005.
Enciclopedie politică şi militară (studii strategice şi de securitate), Editura
Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, Bucureşti, 2005, p. 86.
2
Jean-Louis Dufour, Crizele internaţionale. De la Beijing (1900) la
Kosovo (1999), Editura Corint, Bucureşti, 2002, p. 13-14.
14
 Originea cuvântului criză se află în greaca veche. Verbul krinein
însemna a judeca, a separa, a discrimina, a decide. Termenul grec
krisis – judecată sau decizie – s-a transformat odată cu trecerea
timpului. În latina medievală a devenit crisin, crisis în secolul XVI şi,
mai târziu, criză. Esenţialul din etimologia cuvântului este legat,
probabil, de noţiunea de decizie.
În centrul oricărei definiţii, al oricărei înţelegeri utile şi rigu-
roase a fenomenului crizei se află necesitatea de a lua decizii. Criza nu
există în lipsa unei decizii care trebuie luată şi, în unele cazuri, în lipsa
unui raţionament anterior3.
Acumularea accentuată a dificultăţilor şi izbucnirea conflictuală
a tensiunilor fac dificilă funcţionarea normală a unui sistem şi
declanşează puternice presiuni spre schimbare. Este momentul în care
apare criza ca manifestare a unor dificultăţi temporare sau cronice ale
modului de organizare a sistemului, exprimând incapacitatea sa de a
funcţiona în modalitatea existentă. Ieşirea din criză se face fie prin
schimbarea structurală a sistemului existent, fie prin importante
modificări adaptative ale structurii sale.
Crizele sunt evenimente caracterizate prin probabilitate redusă şi
consecinţe importante care ameninţă o organizaţie în scopurile ei cele
mai profunde. Din cauza probabilităţii lor reduse, aceste evenimente
sfidează orice interpretare şi cer un efort susţinut de înţelegere. Conform
lui K.E. Weick, pentru rezolvarea unei crize în curs de desfăşurare este
nevoie de acţiune ce, în mod simultan, generează materialul brut din
care rezultă cunoaşterea şi care afectează însăşi desfăşurarea crizei.
Există un echilibru firav între acţiune şi inacţiune: acţiunea poate avea
consecinţe periculoase, însă produce cunoaştere, în timp ce inacţiunea
este o cale sigură, dar generează confuzie. Crizele diferă prin cauzele şi
durata lor. Evident, din cauza multitudinii tipurilor de crize, raţiunea
umană poate juca numai un rol limitat în desfăşurarea lor. Cu toate
acestea, ele antrenează acţiunea umană ceea ce poate transforma micile
deviaţii în crize majore. Acelaşi K.E. Weick susţine că acţiunile
desfăşurate în sensul înţelegerii joacă un rol central în geneza crizelor şi,
în consecinţă, dacă se doresc prevenirea şi gestionarea lor, atunci
trebuie înţelese4.

3
Ibidem, p. 13.
4
Teodor Frunzeti, Vladimir Zodian (coordonatori), Op. cit., p. 86-87.
15
 Alastair Buchan, director al Institutului Britanic de Studii
Strategice, aprecia criza drept „perioada conflictuală dintre două sau
mai multe state care intervine atunci când una din părţi o încolţeşte pe
cealaltă pe un punct precis sau ce poate fi definit, ca şi atunci când
trebuie luată o hotărâre asupra răspunsului care trebuie dat acestei
sfidări”5. Despre crizele „războiului rece”, ca „substitut convenabil” al
războiului, Raymond Aron scria: „În timp ce războiul nu este o soluţie
[ ... ], criza este acea formă de violenţă reţinută, de înfruntare
neconcretizată, destinată a cântări greu în balanţa decizională a
celuilalt, pentru a-l constrânge să renunţe la interesele sale legitime şi
a obţine de la el concesii care nu corespund mizei, pentru a evita riscul
războiului total”6.
Charles Hermann oferă următoarea definiţie: „O criză este o
situaţie care:
a) ameninţă obiective net prioritare ale unităţii de decizie;
b) reduce timpul de răspuns în timp util înainte ca decizia să
poată fi transformată în acţiune;
c) surprinde pe membrii unităţii de decizie prin apariţia sa”7.
În 1974, generalul francez Beaufre considera că o criză reprezintă
„o stare de tensiune în cursul căreia există riscul maxim al unei
escaladări spre un conflict armat, în care adversarul să fie împiedicat să
dobândească un anumit avantaj politic sau militar; acest avantaj
reprezintă, deci, miza crizei pentru apărător, riscul minim”8. Iar
generalul Poirier aprecia criza drept „deteriorarea bruscă sau graduală a
factorilor de echilibru ce asigură în mod obişnuit raporturile de
coexistenţă dintre state”9.
La rândul său, Philippe Moreau-Defarges definea criza drept „un
moment de tensiune ce pune în cauză în mod frontal interesele
fundamentale ale două sau mai multe state, la iniţiativa unuia sau altuia
dintre ele, iar apoi, după o demonstraţie de forţă, lasă loc unei forme de
acord, aparent sau real, între parteneri-adversari”. Criza constă deci, în
concepţia lui Philippe Moreau-Defarges, în „ruptura unui echilibru

5
Jean-Louis Dufour, Op. cit., p. 15.
6
Ibidem, p. 15.
7
Charles F.Hermann, Crisis in foreign policy, Indianapolis, Bobs
Merril Co., 1969, p. 5.
8
Jean-Louis Dufour, Op. cit., p. 14.
9
Ibidem, p. 14.
16
dinamic, echilibru care rezultă dintr-un raport de forţe şi dintr-o
confruntare de acţiune de diverse naturi, care acţionează potrivit
tendinţelor generale ale politicii statelor”10.
Generalul Quesnot, şeful statului major particular al preşe-
dintelui Franţei în perioada 1992-1995, formula următoarea definiţie a
crizei: „Există criză atunci când la Quai d'Orsay se reuneşte celula cu
acelaşi nume”11.
În D.E.X. Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, noţiunea de
criză este definită ca „manifestare a unor dificultăţi (economice,
politice, sociale etc.); perioadă de tensiune, de tulburare, de încercări
(adesea decisive) care se manifestă în societate; lipsă acută (de
mărfuri, de timp, de forţă de muncă)”12.
Conform Dicţionarului Diplomatic, criza este definită ca „un
moment critic care intervine în evoluţia vieţii internaţionale, a
raporturilor dintre state, a unui sistem, regim sau guvern. Asemenea
momente, fie că este vorba de viaţa internă a unui stat sau de cea
internaţională, se caracterizează prin ascuţirea contradicţiilor, apariţia
unor fenomene de încordare, schimbări în raportul de forţe”13.
Generalul Mircea Chelaru, fost Şef de Stat Major al Armatei
României, definea noţiunea de „criză” ca fiind o „apariţie bruscă şi
neprevăzută a unui eveniment important” determinată de iniţiativa
uneia dintre cele două părţi care obligă cealaltă parte la repunerea în
discuţie a propriei strategii, dacă ea vrea să-şi apere interesele14.
În Proiectul de lege privind Sistemul Naţional al României de
Management Integrat al Crizelor, la articolul 2 (paragraful 1), criza
este definită ca „o situaţie de anormalitate, la nivel naţional sau
internaţional, în care sunt ameninţate sau perturbate condiţiile de
viaţă, sănătate şi mediu, proprietatea, stabilitatea politică, economică
sau socială, ordinea şi valorile constituţionale sau îndeplinirea
obligaţiilor internaţionale ale statului, iar pentru revenirea la starea de
normalitate este necesară adoptarea de măsuri specifice, prin acţiunea
unitară a sistemelor naţionale cu competenţe în domeniu”.

10
Ibidem, p. 14-15.
11
Ibidem, p. 14.
12
D.E.X. Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, Ediţia a II-a,
Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996, p. 241.
13
*** Dicţionar Diplomatic, Editura Politică, Bucureşti, 1979, p. 315-316.
14
Mircea Chelaru, Paradigmele crizelor, Editura Academiei de Înalte
Studii Militare, Bucureşti, 1995, p. 6.
17
 În Dicţionarul de relaţii internaţionale, criza este considerată un
moment de cotitură în relaţiile dintre actori sau dintre actori şi mediul
lor înconjurător. Astfel, criza rachetelor din Cuba a fost un potenţial
moment de cotitură în relaţiile strategice dintre Statele Unite şi
Uniunea Sovietică. Plasarea rachetelor „insultătoare” în Cuba
ameninţa să schimbe echilibrul strategic global şi echilibrul strategic
local împotriva intereselor Statelor Unite. Una dintre consecinţele
neanticipate ale crizei a fost că relaţiile dintre superputeri au cunoscut
o scurtă perioadă de destindere după aceea. Criza datoriilor a fost
considerată un moment de cotitură în relaţiile dintre America Latină şi
creditorii lor din „Lumea Întâi”. Şi din nou, consecinţele neprevăzute
ale încercărilor de a se câştiga timp pentru debitori pot să ducă la alte
momente de cotitură în relaţii. Problemele care decurg din deteriorarea
sistemului ecologic pot fi considerate drept crize în sensul sugerat mai
sus. Distrugerea continuă a stratului de ozon al pământului este în mod
clar un moment de cotitură în relaţia omului cu mediul înconjurător.
Literatura contemporană de specialitate referitoare la crize în
relaţiile internaţionale şi în politica externă a cunoscut o dezvoltare
foarte mare în ultima vreme. Se pot distinge două orientări majore.
Prima abordează subiectul din perspectiva factorului de decizie. Este
clar că există motive intuitive foarte serioase de concentrare asupra
acestui domeniu. Într-o criză internaţională acută, dacă factorii de
decizie greşesc, evenimentele pot escalada rapid, scăpând de sub control
şi ducând la violenţă, sau pot provoca exacerbarea violenţei dacă
aceasta a început deja. A doua orientare abordează crizele din
perspectiva situaţional-structurală, examinându-le ca secvenţe de
interacţiune între actori internaţionali. O mare parte din modelarea
formală – derivată din teoria jocului – a fost aplicată în mod productiv.
Această abordare sensibilizează studierea crizelor la constrângerile de
mediu şi la oportunităţile pe care le pot avea diferitele structuri ale
sistemului pentru incidenţa şi durata fenomenului.
Abordările din perspectiva factorilor de decizie pornesc de la
presupunerea că aceştia percep consecinţele acţiunilor lor – chiar dacă
nu fac nimic – care îi vor implica în asumarea unor riscuri importante.
Luarea deciziei în momente de criză este astfel separată din punct de
vedere conceptual de luarea deciziei în condiţii „normale”, când
asumarea unui grad înalt de risc nu face parte din definirea situaţiei.
Din cauza factorului înalt de risc, luarea deciziei în momente de criză
este considerată drept extrem de stresantă. Întrucât factorul de stres
18
creşte în momente de criză, pot fi afectaţi şi alţi factori. Factorii de
decizie pot fi supuşi la presiunea de a acţiona rapid, pot avea
sentimentul că alternativele lor sunt limitate. Din punct de vedere
psihologic, stresul poate produce epuizare, atitudine emotivă şi o
performanţă slabă. Dacă un anumit nivel de stres poate duce la
creşterea eficienţei în sistemul de luare a deciziilor, prea mult stres va
conduce la deteriorarea performanţei şi la alte efecte psihologice
remarcate deja.
În timpul unei situaţii de criză, dimensiunea grupului de luare a
deciziei va fi, de regulă, restrânsă. Solidaritatea şi coeziunea de grup
pot să crească şi chiar dacă acest lucru poate duce la performanţe mai
bune, uneori poate duce şi la gândirea de grup. Grupul va trebui să
facă faţă unei creşteri substanţiale a cantităţii de informaţie care intră
în sistem din mediul înconjurător. Procesarea informaţiei prin aceste
canale de comunicare se va intensifica şi, pentru a se uşura această
suprasarcină şi pentru a se economisi timp, se vor putea folosi canale
ad hoc. În timpul crizei rachetelor din Cuba, fluxurile de mesaje între
S.U.A. şi conducerea sovietică au crescut substanţial în zilele de după
anunţarea carantinei.
Hermann (1969), care a contribuit probabil mai mult decât oricare
alt analist la studierea crizei din perspectiva factorilor de decizie, susţinea
existenţa celor trei caracteristici definitorii ale acesteia, menţionate
anterior. Din teoria sa, elementul surpriză reprezintă o trăsătură ceva mai
controversată. Surpriza diplomatică şi strategică seamănă foarte mult cu
criza, dar includerea elementului surpriză în definiţia crizei exclude
posibilitatea ca, totuşi, cel puţin una dintre părţile implicate în criză să
iniţieze în mod conştient situaţia pentru a forţa cealaltă parte să facă
concesii. Întrucât perceperea riscului a fost deja stipulată ca o
caracteristică definitorie a crizei, nu este decât un pas mic pentru una din
părţi să manipuleze riscul pentru a-şi atinge scopurile. Aceasta este
considerată de regulă o politică pe marginea prăpastiei. Aşa cum a afirmat
Lebow (1981), ca urmare a examinării empirice a douăzeci şi şase de
crize, „peste jumătate din ele pot fi descrise ca politică pe marginea
prăpastiei”. Această politică are drept scop obţinerea unor concesii din
partea celuilalt sau, în cel mai rău caz, a unui schimb echivalent între
adversari. Se pare că este cât se poate de clar că prima criză a Berlinului a
fost, în percepţia sovieticilor, o politică pe marginea prăpastiei, schimbul
care se aştepta fiind retragerea semnificativă a Occidentului şi renunţarea
la iniţiativa sa de a crea un stat german separat.
19
 Spre deosebire de orientarea care abordează procesul de luare a
deciziei, perspectiva situaţional-structurală îşi bazează analiza pe
presupunerea fundamentală că un conflict este un proces sistemic;
drept urmare, crizele se produc aproape în mod firesc. Una din
lucrările cele mai importante în acest domeniu defineşte criza ca un
fenomen care ia naştere în cazul unui „conflict grav, fără război, dar
implică percepţia unei probabilităţi periculos de mari a războiului”
(Snyder şi Deising, 1977). Alţi autori, urmând raţionamentul lui
Schelling (1966) după care cele mai multe războaie sunt o formă de
comportament negociativ, consideră că „lipsa războiului” este o
expresie prea restrictivă. Se consideră că există o legătură generică
între crize şi negocierea coercitivă dintre posibilii adversari. Literatura
de specialitate referitoare la managementul crizei vorbeşte despre
legătura dintre procesul de luare a deciziei şi această percepere a
crizelor ca nişte negocieri.
Abordările situaţional-structurale ale crizei includ şi tipul
holistic de analiză a sistemului în cadrul unor configuraţii bipolare şi
multipolare. Waltz (1964), principalul adept modern al bipolarităţii,
susţine că toate crizele sunt un simptom al faptului că sistemul
funcţionează. Conflictul este endemic, aşadar, la fe1 este şi schim-
barea, ceea ce înseamnă că, în general, crizele nu pot fi evitate. Dat
fiind acest mod de raţionament, Waltz conchide că „absenţa crizei este
mai îngrijorătoare decât recurenţa ei”. În sistemul bipolar se porneşte
de la presupunerea că statele-hegemon, conducătoare, vor manifesta
tendinţe intervenţioniste în toate situaţiile de criză. Această intervenţie
nu trebuie să fie întotdeauna competitivă, dar atunci când este, poate
avea drept rezultat o criză. Astfel, în 1973, în timpul războiului de
Yom Kippur din cadrul conflictului arabo-israelian, intervenţia
competitivă a superputerilor a dat naştere crizei de „alertă”.
Susţinătorii structurii multipolare consideră, de asemenea,
conflictul şi, aşadar, şi crizele, drept endemice. Existenţa mai multor
actori statali de frunte în cadrul sistemului înseamnă că, chiar dacă doi
dintre ei intră în conflict, mai sunt disponibile câteva roluri de terţe părţi
pentru celelalte puteri. În cazul unei situaţii de criză într-un sistem
multipolar dintre două din statele conducătoare, comportamentul
celorlalţi actori importanţi poate fi crucial. Dacă ei se angajează de
partea unuia sau altuia dintre actori, atunci medierea de către terţe părţi
poate deveni imposibilă şi dacă se întâmplă acest lucru, aşa cum s-a
petrecut în iulie 1914, sistemul se prăbuşeşte într-o confruntare bipolară.
20
 Apariţia armelor nucleare ca o variabilă a sistemului a afectat
incidenţa şi deznodământul crizelor la acest nivel al analizei. Întrucât
era clar de la bun început că gradul înalt de risc este o caracteristică
situaţională a crizei, armele nucleare au servit la exacerbarea percepţiei
riscului. Acest lucru este deosebit de pertinent pentru acele state care
posedă aceste arme. Proliferarea, cel puţin pe direcţie orizontală, va face
să crească şi mai mult riscurile din timpul crizei. În teoria jocului,
analiza crizei nucleare este analoagă cu jocul găinii, în care costurile
erau foarte mari pentru ambele părţi care refuză cooperarea15.
Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord a convenit asupra
următoarei definiţii: criza poate fi înţeleasă drept o situaţie manifestată
la nivel naţional sau internaţional, ce este caracterizată de existenţa unei
ameninţări la adresa valorilor, intereselor sau scopurilor principale ale
părţilor implicate. Specialiştii Centrului European pentru Studii de
Securitate „George C. Marshall” consideră că spectrul crizelor, cu care
se confruntă organizaţiile de securitate, include atât crizele
internaţionale, cât şi pe cele cu o dimensiune pur naţională. De
exemplu, primele pot include: forme de autoapărare individuală sau
colectivă (a căror importanţă a fost subliniată de atacurile teroriste de la
11 septembrie 2001); crize ce necesită un răspuns sau operaţii de menţi-
nere a păcii, aşa cum s-a întâmplat în Balcani şi în Orientul Mijlociu;
dezastre naturale, tehnologice şi umanitare ce afectează mai multe state.
Crizele naţionale pot fi de natură politică, economică, militară, socială,
de mediu, tehnologică sau chiar umanitară. De remarcat este faptul că
atât la nivel naţional, cât şi la nivel internaţional, crizele reprezintă
adesea o combinaţie complexă între aceste tipuri diferite.
În acest context, şi Uniunea Europeană doreşte clarificarea
conceptuală a termenului de criză. În raportul EU Crisis Response
Capability, se consideră că la o primă analiză este evidentă limitarea
folosirii conceptului de criză numai la sensul de situaţii preconflict, în
care mediul este volatil, pacea este foarte fragilă, iar decidenţii politici
se află în situaţia de a răspunde la criză, nu de a o preveni. Problema
pare a fi mult mai complicată: se vorbeşte despre prevenirea
conflictelor nu numai în contextul prevenirii răbufnirii violenţei, ci şi
al escaladării. De asemenea, realitatea se complică şi în sensul că atât
la nivelul cunoaşterii comune, cât şi în uzul formal, conceptul de criză

15
Evans Graham, Jeffrey Newnham, Dicţionar de relaţii internaţionale,
Editura Universală Dolti, 2001, p. 112-114.
21
– în special în sintagma „gestionarea crizelor” – tinde să se refere la
situaţiile preconflictuale, la cele conflictuale, dar şi la cele
postconflictuale16.
Prin urmare, pentru a aprofunda şi a ajunge la o definiţie
utilizabilă a noţiunii de „criză” trebuie să se aibă în vedere mai întâi o
bună înţelegere a contextului în care se poate produce o criză.
O criză în contextul relaţiilor internaţionale este un fenomen
care nu se poate produce decât în cadrul unui diferend şi/sau a unui
conflict între două sau mai multe părţi, care vor fi cel mai adesea state,
dar care pot, în mod evident, să fie grupări, popoare sau chiar
organisme internaţionale17.
Din aceste definiţii se pot desprinde anumite caracteristici ale crizei:
• criza marchează ruptura cu un status quo şi amânarea unei
stări de echilibru;
• perceperea crizei de către actori ca un ansamblu de ame-
ninţări, pericole, riscuri;
• existenţa unor frecvente posibilităţi de escaladare şi de
confruntări militare;
• aspectul relativ şi niciodată absolut al crizei;
• existenţa unor decizii importante de luat, în timp ce nimeni nu
are acces la ansamblul informaţiilor, altminteri indispensabile în
luarea oricărei decizii corecte, şi operarea într-o atmosferă marcată de
îngrijorare, timpul fiind întotdeauna foarte limitat, iar tensiunea mai
mult sau mai puţin ridicată.
Criza constituie deci un fenomen acut, şi nu cronic; drept
consecinţă, dinamica luării unei hotărâri este anormală şi extraordinară.
În prezent, prin forţa lucrurilor, o criză nu mai poate fi doar interstatală.
În lumea de după „războiul rece”, statele nu mai au monopolul violenţei
armate, nici al puterii economice şi chiar militare; nu mai sunt singurii
actori privilegiaţi ai jocului internaţional; într-o anumită măsură, statele
ajung să se dezintereseze, preferând adeseori să încredinţeze grija
reglării problemelor lor unor organizaţii internaţionale sau regionale,
devenite treptat actori ai crizelor şi factorii reglării lor18.

16
Teodor Frunzeti, Vladimir Zodian (coordonatori), Op. cit., p. 89.
17
Gheorghe Toma, Sava Postolache, Ioan Oros, Managementul instabi-
lităţii, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, Bucureşti, 2003, p. 32.
18
Jean-Louis Dufour, Op. cit., p. 15-16.
22
 Ca o definiţie de sinteză, putem considera criza drept un moment
de ruptură în interiorul unui sistem organizat. Ea implică obligaţia
factorilor decizionali de a-şi defini o poziţie fie în favoarea
conservării, fie pentru transformarea sistemului dat, în perspectiva
întoarcerii sale la un echilibru.
Aplicată sistemului internaţional, criza poate fi, într-o manieră
mai mult sau mai puţin previzibilă, rezultatul unei situaţii de tensiune
asemenea celei care decurge din intenţia deliberat ofensivă a unuia
dintre actori.
În toate cazurile, criza, fiind purtătoare de riscuri pentru
securitatea naţională sau internaţională, necesită luarea imediată a
unor decizii corespunzătoare şi punerea în aplicare a unor mijloace
adecvate pentru rezolvarea sa19.
I.1.2.2. Criza rachetelor din Cuba
Criza rachetelor din Cuba, din octombrie 1962, este în general
considerată cel mai periculos moment al „războiului rece”, o criză în
care lumea s-a găsit în mod perceptibil în pragul conflictului nuclear
dintre superputeri.
În perioada de după succesul revoluţiei lui Fidel Castro în Cuba
(1959), americanii au luat în considerare diverse planuri de restaurare
a unui guvern anticomunist. În aprilie 1961, aceste planuri au culminat
cu invazia nereuşită de la Plaja Porcilor, autorizată şi sprijinită de
guvernul american. Aceasta a fost urmată de o acumulare de forţe
militare sovietice în Cuba. În cursul anului 1962, chestiunea litigioasă
a Cubei a cauzat relaţii dificile între superputeri, relaţii deja tensionate
ca urmare a crizei Zidului Berlinului, din anul precedent. Americanii
au declarat în mod public că nu vor tolera instalarea de rachete
nucleare ofensive în Cuba, care se află la numai circa o sută de mile
de coasta Floridei. Nikita Hruşciov, conducătorul sovietic, părea să fi
înţeles şi să se fi conformat acestei cereri. Preşedintele Kennedy a
afirmat în ziua de 13 septembrie că, dacă Cuba devine o bază militară
ofensivă, el este gata să ia orice măsură necesară spre a proteja
securitatea Americii. În luna septembrie 1962 au sosit în Cuba primele
rachete şi echipamentul de lansare.
În ziua de 14 octombrie, fotografii făcute de un avion U2 au
dovedit că rachete cu rază medie de acţiune erau în curs de instalare, iar în

19
Ibidem, p. 16.
23
ziua de 16 octombrie, Comitetul Executiv al Securităţii Naţionale
(ExCom) a ţinut prima sa reuniune destinată rezolvării a ceea ce guvernul
american considera a fi o ameninţare directă la securitatea sa. Preşedintele
Kennedy a anunţat la televiziune detectarea rachetelor, cerând înlăturarea
lor, iar ExCom a intrat în sesiune semipermanentă spre a pune la punct
paşii viitori. O diversitate de strategii a fost luată în considerare, inclusiv
aceea de a nu face nimic (care a fost imediat scoasă din discuţie), diferite
forme de acţiune diplomatică (ce prezentau riscul de a conduce la
negocieri şi deci la contraconcesii din partea americanilor) care să
urmărească înlăturarea rachetelor, invazia, o lovitură aeriană contra
rachetelor şi blocada. Kennedy a fost iniţial în favoarea unei acţiuni
militare de un fel oarecare, cu posibilitatea invaziei, ţinând în rezervă
lovitura aeriană. Blocada, însă, spre a preveni sosirea de alte rachete în
Cuba, a apărut ca soluţia cea mai bună. Blocada, însoţită de cerinţa
înlăturării rachetelor existente, a oferit mai multe avantaje. Ea a
demonstrat fermitatea americană şi intenţia de a face uz de forţa militară,
a capitalizat superioritatea navală a SUA în zonă şi i-a dat timp lui
Hruşciov să facă pasul înapoi, aruncând asupra lui dificultatea pasului
următor al escaladării crizei în cazul că nu s-ar fi conformat.
Ultimatumul, pe scurt, oferea „ultima şansă clară” de a se evita o
confruntare incontrolabilă, cu un foarte probabil final în războiul nuclear.
La început, Hruşciov a părut prea puţin dispus să se conformeze.
El a perorat atât pe tema ameninţării americane la adresa integrităţii
Cubei, cât şi pe tema desfăşurării de către SUA a rachetelor cu rază
medie de acţiune în Turcia. Kennedy nu era dispus la vreo tranzacţie
care să negocieze rachetele turceşti în schimbul celor cubaneze, deşi
personal ordonase, cu mai multe luni în urmă, îndepărtarea rachetelor
din Turcia, pe motiv că nu erau necesare securităţii americane şi erau
provocatoare la adresa Uniunii Sovietice. Blocada americană a
continuat, iar riscurile unor incidente între cele două forţe navale au
devenit vizibile.
După 16 octombrie, tensiunea a crescut, iar cele două state păreau
să se îndrepte spre război, deoarece sovieticii nu arătau nici o intenţie de
a da înapoi. În ziua de 26 octombrie, americanii au primit în secret ceea
ce ei au interpretat a fi o scrisoare personală de la Hruşciov, care
propunea posibilitatea unei soluţii. Scrisoarea, într-adevăr, propunea
îndepărtarea rachetelor, în schimbul ridicării blocadei de către americani
şi al renunţării la invadarea Cubei. În ziua următoare, Hruşciov a trimis
o scrisoare publică, mai belicoasă în ton, care cerea retragerea
24
rachetelor din Turcia în schimbul retragerii rachetelor din Cuba.
Americanii erau neclintiţi în ideea că un astfel de târg era inacceptabil,
mai ales că tonul scrisorii le arăta că Hruşciov a pierdut controlul în
forul de conducere sovietic asupra elementelor mai radicale. În aceeaşi
zi, rachetele sovietice sol-aer din Cuba au doborât un avion american.
Acţiunea militară americană părea iminentă. În acel moment, Robert
Kennedy, fratele preşedintelui, a sugerat ca americanii să accepte prima
scrisoare(secretă) a lui Hruşciov, să publice „acordul”, şi în acest fel să-l
determine pe acesta să îl accepte, făcând totodată clar faptul că
responsabilitatea declanşării războiului ar fi revenit lui Hruşciov în caz
că nu-şi dădea acceptul.
În ziua următoare, criza a luat sfârşit în aceşti termeni. Ameri-
canii au repurtat o mare victorie diplomatică, deşi asumându-şi riscuri
enorme, iar prestigiul lui Kennedy a atins o nouă culme. Sovieticii au
ieşit mult mai puţin bine din criză, deşi au fost capabili să câştige o
parte din creditul public pentru soluţionarea crizei. Ei au obţinut însă
promisiunea americană de a nu invada Cuba şi, ceva mai târziu, i-au
văzut pe americani retrăgându-şi rachetele cu rază medie de acţiune nu
doar din Turcia, ci şi din întreaga Europă. Retragerea sovietică pare să
fi subminat în mod fatal prestigiul lui Hruşciov şi să fi condus la
răsturnarea lui, doi ani mai târziu. Americanii şi-au consolidat poziţia
de lider în N.A.T.O., care fusese ameninţată de incapacitatea lor de a
preveni câştigurile sovietice în Berlin, în 1961.
Motivele care l-au condus pe Hruşciov să instaleze rachete în
Cuba, după ce a fost clar avertizat de americani să n-o facă, au fost
mult dezbătute. Unii autori au arătat că avertismentul american nu a
fost de fapt clar, că Hruşciov îl putea lua în derâdere şi că putea face
capital politic din aceasta. Cuba, din această perspectivă, era parte a
unei strategii mai largi de purtare a „războiului rece”. O victorie în
Cuba ar fi subminat prestigiul american pretutindeni în lume,
dăunându-i mai ales în Europa Occidentală şi America Latină. Există
şi alte explicaţii. Hruşciov s-ar fi putut să caute negocierea retragerii
rachetelor sovietice în schimbul retragerii rachetelor americane din
Turcia şi Europa. Se poate ca Hruşciov să fi fost motivat în primul
rând de situaţia Cubei ca atare, rachetele urmând să apere Cuba
împotriva invaziei. Din această perspectivă, pe care sovieticii înşişi au
pus accentul după octombrie 1962, criza s-ar fi rezolvat în favoarea
lor. În sfârşit, lucrul poate cel mai plauzibil, sovieticii erau conştienţi
în 1962 că americanii erau mult mai avansaţi în cursa înarmărilor
25
strategice şi în special în dezvoltarea de rachete şi bombardiere cu
rază lungă de acţiune. Desfăşurarea de rachete cu rază medie de
acţiune în Cuba oferea mijloace ieftine din punct de vedere tehnologic
de a suplini cel puţin în parte deficitul, până când producţia sovietică
de arme cu rază lungă de acţiune ar fi curs în valuri.
Soluţionarea cu succes a crizei a condus la o imediată
îmbunătăţire a relaţiilor dintre superputeri. A fost instalat un „fir roşu"
pentru a înlesni comunicarea directă dintre conducerile de la
Washington şi Moscova, iar în 1963 cele două puteri au încheiat
Partial Test Ban Treaty, care a scos în afara legii experimentarea în
atmosferă a armelor nucleare. Mai presus de toate, înţelegerea de către
ambele părţi a modului în care lumea ajunsese atât de aproape de
război a făcut ca cele două superputeri să acorde o atenţie sporită
doctrinelor lor privind descurajarea nucleară. În Occident, criza
rachetelor a fost luată drept caz paradigmatic pentru o nouă ştiinţă sau
artă a „administrării crizei”, iar procesele de luare a deciziei în ExCom
au fost analizate spre a se învăţa „regulile” sau convenţiile noii ştiinţe.
În particular, importanţa manipulării riscului sau politica pe marginea
prăpastiei a apărut a fi un element-cheie în diplomaţia coercitivă, utili-
zând riscul de război spre a-l împinge pe adversar să dea înapoi,
alături de faptul de o egală importanţă de a-i permite adversarului o
ultimă şansă clară de evitare a escaladei incontrolabile. Kennedy
însuşi punea mare accent pe găsirea termenilor care să nu fie atât de
umilitori pentru Hruşciov încât acesta să nu-i poată accepta20.
Criza rachetelor din Cuba a dat naştere unui mare număr de
analize triumfaliste ale managementului crizei care se străduiau să
demonstreze că ea ar fi antiteza gândirii de grup. Încheierea
„războiului rece” şi accesul la documentele sovietice arată că – aşa
cum s-a spus mai înainte – criza a fost tripolară, şi nu strict bipolară.
Există dovezi ale unei percepţii greşite de ambele părţi şi avem şi
imaginea unei atitudini mult mai împăciuitoare din partea lui
Kennedy. În perioada imediat următoare crizei, relaţiile dintre cei doi
protagonişti s-au îmbunătăţit simţitor şi a urmat o perioadă de
destindere. Asasinarea lui Kennedy şi răsturnarea lui Hruşciov de la
putere i-au îndepărtat pe cei doi lideri care aveau cel mai mult de
învăţat din această confruntare21.

20
Iain McLean (coordonator), Oxford. Dicţionar de politică, Editura
Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2001, p. 116-118.
21
Evans Graham, Jeffrey Newnham, Op. cit., p. 121.
26
 I.1.2.3. Managementul crizelor
Managementul reprezintă, în sensul cel mai larg, acel domeniu
ştiinţific care studiază, fundamentează şi formulează principiile,
regulile şi normele, relaţiile, structurile, metodele şi procedeele de
conducere, în vederea perfecţionării şi creşterii eficienţei activităţilor
desfăşurate.
Ca activitate umană proprie, ca disciplină şi ştiinţă, s-a amintit
de management; în esenţă, acesta înseamnă practica, dar nu numai, în
adoptarea deciziilor. De fapt, managementul ca activitate umană
complexă este o specie a practicii, care include şi o intensă activitate
intelectuală22.
De asemenea, această activitate semnifică utilizarea concordantă
a funcţiilor şi persoanelor încât să se atingă un scop dat; unii autori
confundă însă activitatea cu gruparea cadrelor din unitatea respectivă.
De fapt, aici interesează două concepte: cel de profesiune şi cel de
profesionist, managementul fiind o profesiune (de la latinescul
professio) şi deci poate fi însuşit, dezvoltat şi ameliorat. Se poate
afirma că, deşi poate fi considerat în planul acţiunii ca una din cele
mai vechi preocupări umane, managementul reprezintă, în acelaşi
timp, unul din domeniile ştiinţifice cele mai tinere, reprezentând
rezultatul activităţii de cristalizare şi generalizare a experienţei
practice, concretizate prin formularea unui ansamblu de cunoştinţe, în
continuă dezvoltare, referitoare la activitatea de conducere23.
În noul context internaţional, în special după sfârşitul
„războiului rece”, managementul situaţiilor de criză a devenit o
activitate de maximă actualitate, foarte importantă şi deosebit de
complexă. Unii specialişti în relaţii internaţionale sau politici de
securitate consideră că „managementul crizelor” se poate face prin
organizare, aranjamente, demersuri şi măsuri ce îşi propun: să aducă
criza sub controlul „managementului crizei”; să permită, în urma
acţiunilor întreprinse, modelarea evoluţiei acesteia şi să o conducă
spre o soluţionare acceptabilă.
În ultimul timp, au apărut tot mai mult, în literatura de
specialitate, sintagme precum „managementul situaţiilor de criză”,

22
Emil Mihuleac, Managerul profesionist, Editura Tempus, Bucureşti,
1996, p. 7.
23
Gheorghe Toma, Sava Postolache, Ioan Oros, Op. cit., p. 81.
27
„gestionarea crizelor”, care sugerează o preocupare constantă de unire
a eforturilor în scopul lichidării conflictelor sau conflictului indiferent
de tipul sau categoria acestuia, abordarea complexă şi documentată a
cauzelor care le generează. Accentul deosebit se pune pe modalităţile
concrete de soluţionare a crizei.
Specialiştii apreciază că ambele concepte pot fi întrebuinţate cu
acelaşi efect, dar cel de „management al situaţiilor de criză” este mai
adecvat având în vedere complexitatea măsurilor ce se întreprind,
îndeosebi în domeniul conducerii macro şi microsociale, naţionale,
regionale, continentale şi internaţionale.
Managementul situaţiilor de criză sau, mai simplu, manage-
mentul crizelor este o acţiune specializată de mare complexitate,
dirijată şi susţinută pe multiple planuri: politic, diplomatic, economic,
militar, social, religios, ecologic etc., pentru diminuarea şi menţinerea
sub control a efectelor negative.
Luându-se în seamă cele de mai sus, se poate spune că, în plan
naţional, managementul situaţiilor de criză cuprinde ansamblul de
măsuri şi acţiuni stabilite de guvern, ministere, prefecturi, primării şi
alte instituţii ale statului în vederea garantării securităţii naţionale şi a
stării de normalitate socială, politică, militară, economică, religioasă,
ecologică etc.
Managementul crizelor devine dificil în condiţiile în care modul
de tratare a crizei este lapidar, iar modul de tratare a acesteia de la
început determină, atât durata, cât şi amploarea fenomenului.
Prin urmare, gestionarea unei crize poate fi înţeleasă ca un
proces deosebit de complex, care implică organizare, planificare şi
măsuri concrete cu scop precis de a aduce sub control criza, a opri
evoluţia acesteia şi a proiecta o soluţie acceptabilă.
Ca proces complex, specific sfârşitului de secol XX, gestionarea
crizelor este unul dintre domeniile de activitate prioritare, la nivelul
Alianţei Nord-Atlantice, care funcţionează în cadrul programului
anual de lucru al organismelor specializate ale acestuia şi în
programele individuale de parteneriat, ca o problematică distinctă de
planificare a apărării.
Orice demers analitic în contextul tematicii managementului
crizelor trebuie să ia în considerare sistemul, mecanismele şi
procedurile N.A.T.O. de management al crizelor, fără de care
compararea cu diferite structuri naţionale similare nu ar putea conduce
la concluzii şi evaluări benefice oricărui proces de „construcţie” sau „re-
construcţie” a organizaţiei naţionale proprii pentru gestionarea crizelor.
28
 Responsabilitatea şi implicaţiile ce decurg în modul de
gestionare a unei crize sunt la nivelul politic cel mai înalt, implicând
persoane şi instituţii politice, fie că este vorba de Alianţa Nord-
Atlantică sau de oricare stat gestionar sau cogestionar al unei crize24.
În Dicţionarul de relaţii internaţionale, managementul crizei
este definit ca o încercare de controlare a evenimentelor din timpul
unei crize pentru a se preveni o violenţă sistematică şi semnificativă.
Problema decizională cu care se confruntă eventualul „manager al
crizei” este să găsească un echilibru între duritate şi blândeţe, între
recurgerea la coerciţie şi oferirea de concesii, între agresiune şi
adaptare. Prea multă coerciţie poate duce la violenţă care poate scăpa
de sub control şi poate dobândi o dinamică a ei proprie. Prea multă
adaptare poate conduce la capitulare şi „pace cu orice preţ”. Pentru
diplomat, esenţa managementului crizei este să ştie când să cedeze şi
când să fie ferm.
Balanţa dintre coerciţie şi adaptare diferă în funcţie de timp. Un
model tipic de criză este acela în care coerciţia marchează stadiul
timpuriu, astfel că se produce o escaladare vizibilă şi rapidă.
Adaptarea devine mai evidentă atunci când pericolul de violenţă
necontrolată creşte. Concesiile pot fi făcute pe o bază mai mult sau
mai puţin de reciprocitate sau, mai frecvent, una din cele două părţi va
face fără ambiguităţi primul gest clar spre conciliere. Adaptarea poate
avea consecinţe asupra fazei postcriză, astfel că foştii adversari,
recunoscând tensiunile din relaţia lor, să se îndrepte spre o atitudine
mai cooperantă după aceea.
În timpul fazei de coerciţie, scopul utilizării acestei strategii este
de a se manipula riscul de război – care, din perspectiva unui actor
raţional, nu este dorit de nici una din părţi – pentru a obţine concesii şi
a-l face pe oponent să cedeze teren. Snyder a afirmat că riscul cel mai
important care trebuie evitat este calculul greşit. Acesta poate avea loc
din mai multe motive: comunicare slabă, percepere greşită,
supraestimarea propriilor capacităţi sau subestimarea capacităţilor
adversarului. Indiferent care ar fi motivele, violenţa pe care nimeni n-
o doreşte sau la care nimeni nu se aşteaptă se poate produce dacă fac-
torii de decizie fac calcule greşite în faza de coerciţie. Conceptul
gândirii de grup este probabil cea mai relevantă expunere a acestei
situaţii în care un grup, de factori de decizie par să suspende

24
Ibidem, p. 82-83.
29
raţionalitatea şi sunt luaţi de valul dinamicii de grup care are de regulă
consecinţe dezastruoase.
Şi din nou, manipularea riscului poate fi greşită, pentru că
subordonaţii din cadrul lanţului de comandă acţionează în mod
independent şi neautorizat. Este inevitabil ca în timpul unei situaţii de
criză să fie nevoie să se emită reguli de angajare pentru liderii militari.
La fel, diplomaţii şi trimişii pot să fie nevoiţi să opereze la marginea
instrucţiunilor lor, sau chiar dincolo de acestea. În astfel de situaţii,
luarea deciziei în mod individual, „pe loc”, poate fi crucială pentru un
anumit deznodământ. Tocmai pe baza acestui scenariu potenţial,
eforturile de a îmbunătăţi facilităţile celulelor de criză au dobândit atât
de mare importanţă.
După cum se arată în lucrările publicate de Schelling în anii ’60,
coerciţia eficace din partea unui oponent implică strategia
angajamentului. Angajamentul înseamnă să-l convingi pe oponent că
vorbeşti serios; pe scurt, că intenţia ta este credibilă. O metodă
preferată este aceea a luării unui angajament ferm, lăsând următoarea
mişcare la latitudinea adversarului. Mişcarea executată de sovietici
prin instituirea blocadei împotriva Berlinului în timpul crizei din
1948-1949 sau carantina instituită de S.U.A. împotriva Cubei în 1962
sunt exemple ale strategiei angajării. Un angajament poate fi şi
verbal. De exemplu, el poate lua forma unui tratat de garantare sau a
unei legitime apărări colective sau poate fi o declaraţie vagă şi
generalizată în sensul că „nu vom sta cu mâinile în sân...” sau „nu
vom ezita să luăm decizii dificile...” Adesea, cea mai eficace formă de
angajament coercitiv este să se îmbine cea fizică cu cea verbală.
Dilema în cazul angajamentului este inerentă. „A-ţi arde
podurile în urma ta” reduce flexibilitatea. Ca urmare a unei dorinţe
prea entuziaste de a obţine victoria cu orice preţ, se pierd şansele de a
se ajunge la un compromis. Întrucât caracteristica definitorie a
managementului crizei este echilibrul dintre coerciţie şi adaptare,
victoria cu orice preţ nu este de dorit cu adevărat. Din acest motiv, s-a
afirmat că o angajare care lasă o anumită flexibilitate este de preferat.
Poate că ar fi mai bine să se elaboreze avertismente decât să se
formuleze ameninţări specifice, dar aici putem fi confruntaţi cu riscul
ca cineva să blufeze. Escaladarea este rezultatul probabil al strategiei
angajării. Termenul escaladare implică adesea începutul unor angajări
destul de modeste şi creşterea riscului după aceea pentru a-l obliga
încet pe adversar să ajungă la un compromis, de teamă ca alternativa
30
să nu ducă părţile mai sus pe scara escaladării. Astfel, în escaladare,
strategia angajării are două tăişuri. Există o angajare explicită faţă de o
anumită opţiune şi o angajare implicită faţă de alta, mai riscantă dacă
opţiunea iniţială nu dă rezultate. Astfel, în cazul crizei rachetelor din
Cuba se poate spune că instituirea carantinei presupunea că mişcarea
următoare va fi un atac aerian sau o invazie, în cazul în care carantina
n-ar fi dat rezultatele scontate.
Adaptarea este antiteza procesului de escaladare. Adaptarea
este o modalitate de rezolvare a crizei – căci managementul implică
rezolvarea – fără a se capitula total în faţa dorinţelor şi scopurilor
celeilalte părţi. Dificultatea imediată în legătură cu oferirea de
concesii este că acestea ar putea fi privite ca un semn de slăbiciune
care îl va încuraja pe oponent să ceară mai mult. Dinamica adaptării
este, aşadar, opusul procesului de escaladare. În cazul în care
concesiile devin reciproce, s-ar putea ca adversarul să facă şi el
anumite concesii. În felul acesta, poate apărea o ameliorare semni-
ficativă a relaţiilor ca urmare a managementului crizei.
Cele mai multe crize se rezolvă prin faptul că una din părţi face
concesii mult mai mari decât cealaltă. Uneori, precum în cazul crizei
rachetelor din Cuba, câştigătorul va face un gest ca să-şi salveze
onoarea sau pentru ca adversarului să-i vină mai uşor să accepte
deznodământul sau să-l prezinte altora ca atare.
Managementul crizei implică, aşadar, găsirea unui echilibru
între coerciţie şi adaptare. În acest sens, managementul crizei este
văzut pe bună dreptate ca o formă de diplomaţie. Fără îndoială, nu este
vorba de o diplomaţie de rutină a diplomaţilor de carieră, ci mai
curând de o politică înaltă a deţinătorilor funcţiilor oficiale care le
permite să ia decizii25.
I.1.3. Conflicte
I.1.3.1. Definiţie
Înţelesul conceptului de conflict este, adesea, redus la conflictul
armat, chiar dacă sfera sa de cuprindere este mult mai largă. Din punct
de vedere al ştiinţelor socio-umane, conflictul este o manifestare a
unor antagonisme deschise între două entităţi, individuale sau
colective, cu interese incompatibile pe moment, în privinţa deţinerii

25
Evans Graham, Jeffrey Newnham, Op. cit., p. 114-116.
31
sau gestionării unor bunuri materiale sau avantaje. Interesele
divergente pot provoca în cadrul aceleiaşi colectivităţi confruntări ale
unor categorii de indivizi cu statusuri şi roluri diferite, iar la nivel
naţional şi internaţional, înfruntarea dintre grupări religioase,
naţionale sau etnice, clase sociale, instituţii sociale şi state.
Întrucât prin soluţionarea conflictelor este menţinut echilibrul
sistemelor sociale, unii specialişti consideră conflictul ca fiind
procesul fundamental al mişcării sociale. Atât în cadrul grupurilor, cât
şi în cadrul întregului sistem social, conflictul produce o schimbare ale
cărei consecinţe pot fi: crearea sau revitalizarea cadrului normativ în
care are loc „competiţia” sau a sistemului în întregul său; formarea de
structuri pentru consolidarea noului cadru; stimularea căutării de aliaţi
şi de noi asocieri ale grupului; stimularea, în cadrul grupurilor aflate în
conflict a schimbărilor orientate spre realizarea concomitentă a unei
coeziuni şi integrări mai mari şi crearea premiselor pentru noi
conflicte interne şi lupta pentru putere26.
În tranziţia de la criză la conflict, în relaţiile internaţionale,
conflictul reprezintă situaţia la care se ajunge în urma gestionării
necorespunzătoare a unei crize care escaladează.
În Dicţionarul Diplomatic, conflictul internaţional este definit ca
o neînţelegere, ca o ciocnire de interese între state în chestiuni
internaţionale, a căror rezolvare o doresc într-un anumit sens sau
într-o măsură deosebită. Când conflictul internaţional se agravează, el
poate duce, printr-o ascuţire deosebită, la ameninţarea cu forţa, la
demonstraţii militare sau la folosirea forţei şi, în final, la război27.
În Dicţionarul de Relaţii Internaţionale, conflictul este definit ca
o stare socială care ia naştere atunci când doi sau mai mulţi actori
urmăresc scopuri care se exclud reciproc sau care sunt incompatibile
unul cu altul. În relaţiile internaţionale, comportamentul conflictual
poate fi considerat război – atât sub aspectul ameninţării reprezentate
de rezultat, cât şi al stării de fapt – şi ca o încercare de negociere fără
limbaj violent. Atitudinile ostile sunt manifestate de elite, de publicul
atent şi de mase prin dispoziţii psihologice cum ar fi agresiunea şi
suspiciunea. Conflictul poate avea şi funcţii pozitive. În particular, el
poate consolida coeziunea de grup şi poate sublinia poziţia conducerii.
Ar fi fără îndoială o iluzie să ne gândim că, în general, conflictele ar
26
Teodor Frunzeti, Vladimir Zodian (coordonatori), Op. cit., p. 90.
27
*** Dicţionar Diplomatic, p. 265.
32
putea fi eliminate. Strategiile descurajării şi ale echilibrului puterii
sunt forme tradiţionale de management al conflictului, în timp ce
iniţiativele vizând rezolvarea conflictelor pot fi asociative sau
disociative. Dacă trebuie să fie rezolvat un conflict, adesea poate fi
necesară intervenţia unei terţe părţi pentru a înlesni procesul. Profilul
paradigmei terţei părţi este controversat şi se constată o dihotomie
clară între cei care consideră aceste terţe părţi nişte intermediari ai
puterii şi cei care le consideră elemente de convingere. După anumite
păreri, potenţiala terţă parte are nevoie de anumite „pârghii de
acţiune” pentru ca prezenţa sa să se facă simţită între părţi. După alte
păreri, conferinţele care se ocupă de rezolvarea problemelor caută
soluţia prin facilitarea negocierilor şi metode necoercitive. Medierea
cu succes este adesea o chestiune de timp şi lucrarea lui Zartman din
1985 este convingătoare în acest sens28.
I.1.3.2. Managementul conflictelor
În Dicţionarul de Relaţii Internaţionale, termenul de
managementul conflictului este utilizat pentru a descrie o situaţie în
care conflictul continuă, dar excesele lui cele mai reprobabile sunt
evitate sau atenuate. Managementul conflictului va încerca, în special,
să evite sau să pună capăt violenţei dintre părţi. Managementul
conflictului se realizează în mod normal prin strategii de descurajare
generală reciprocă. În concepţia tradiţională, echilibrul puterii a fost
un sistem de management al conflictului bazat pe aceste idei. O
situaţie nici de război, nici de pace într-un regim de descurajare
reciprocă generală poate dura o perioadă relativ lungă de timp. În mod
normal, relaţiile dintre posibilii adversari vor da semne de ameliorare
sau de deteriorare, de la caz la caz. Dacă deteriorarea degenerează în
violenţă, atunci managementul poate fi reinstaurat prin paliative cum
ar fi acordul de încetare a focului sau de suspendare a ostilităţilor, iar
instaurarea păcii ar trebui privită ca o modalitate de închidere a
conflictului sau de rezolvare a conflictului, şi nu de management29.
Teoreticienii relaţiilor internaţionale şi autorii studiilor de
specialitate în domeniul apărării şi securităţii naţionale şi internaţionale,
pe lângă termenul de managementul conflictului, îl folosesc şi pe cel de

28
Evans Graham, Jeffrey Newnham, Op. cit., p. 103-104.
29
Ibidem, p. 104.
33
cercetarea conflictului. Este vorba de o cercetare de tip universitar în
cadrul relaţiilor internaţionale. Premisa de la care se porneşte este aceea
că orice conflict este un proces sistemic, comun tuturor sistemelor de
comportament. De aceea se pot împrumuta opinii, idei şi metode de
cercetare din alte discipline pentru a le aplica la acest domeniu de
studiu. Teoriile, conceptele şi abordările lui au fost aplicate la toate
nivelele de analiză şi în acest sens cercetarea conflictelor este în mod
endemic eclectică. Spre deosebire de studiile strategice şi de studiile
referitoare la pace, cercetarea conflictelor încearcă să evite luarea unei
atitudini filosofice fundamentale în favoarea sau împotriva războiului
sau a altor forme de violenţă. Din punct de vedere structural, ea are
tendinţa de a adopta un punct de vedere pluralist, mixt, evitând
atitudinile centrist-statale în studiile de strategie. În acest sens, cel puţin,
afinităţile sale sunt mai aproape de cercetarea păcii. Uneori, este greu de
văzut în mod empiric unde se încheie studiul păcii şi unde începe
studiul conflictului. Astfel, lucrarea lui Burton (1990) este citată de
regulă pentru domeniul cercetării conflictului (Mitchell, 1994). Alţi
cercetători pot vedea în acest gen de lucrări o tendinţă de a se introduce
prin import anumite valori în studiu, aducându-l astfel mai aproape de
cercetarea păcii30.
I.1.4. Războaie
I.1.4.1. Definiţie
Războiul reprezintă forma supremă de manifestare a unui conflict,
în special armat (deoarece putem vorbi şi despre război economic,
mediatic, informaţional, electronic etc.); el este ultima etapă a ampli-
ficării unui diferend în tranziţia tensiune – criză – conflict – război.
În Dicţionarul Diplomatic, războiul este definit ca lupta armată
între două sau mai multe state, între grupuri politice sau clase sociale,
pentru a-şi realiza prin forţa armelor scopurile politice, economice sau
de altă natură31.
Conform Dicţionarului de Relaţii Internaţionale, războiul
reprezintă o violenţă directă între actorii statali. Războiul se produce
atunci când statele aflate în situaţia unui conflict şi în opoziţie
consideră că atingerea scopurilor incompatibile sau exclusive nu se

30
Ibidem, p. 104-105.
31
*** Dicţionar Diplomatic, p. 723.
34
poate realiza numai prin mijloace neviolente. Ca formă de violenţă
directă, războaiele se prezintă sub diverse aspecte în cadrul sistemelor
sociale. Există astfel diverse tipologii: războiul bandelor, războiul de
clasă, războiul intern sau civil. Deşi sunt niveluri analitice separate,
ele pot interacţiona şi pot produce bucle complexe de feedback.
Războiul civil se poate internaţionaliza prin intervenţia străină şi se
poate transforma într-un război interstatal. Diversele nivele la care se
produce violenţa pot influenţa şi declanşa violenţa la alte nivele.
Ideea nivelurilor se reflectă în studiile referitoare la război şi
într-un alt mod. În cadrul disciplinelor academice se poate face
deosebire între modurile în care este explicată şi discutată violenţa
Acest lucru se vede foarte clar într-o lucrare precum aceea a lui Waltz
(1959). Waltz examinează fenomenul de la nivelul teoriilor indi-
viduale, al teoriilor societăţii şi al teoriilor structurale. Aşadar, din
punct de vedere academic, un psiholog ar putea fi interesat de război
ca o funcţie a percepţiei, un antropolog de modul în care anumite
culturi par să încurajeze agresiunea. Sociologia a atras atenţia asupra
funcţiilor pe care le poate îndeplini violenţa în cadrul sistemelor şi
între acestea. Economiştii au aplicat, de pildă, conceptele din teoria
jocurilor la analiza conflictului, în timp ce politologii au încercat ca
prin analiza politicii şi prin analiza sistemelor să examineze atât as-
pectele micro, cât şi pe cele macro ale războiului.
Din punct de vedere sociologic, războiul nu este considerat în
mod obligatoriu disfuncţional. Războiul din sistemul internaţional nu
este sinonim cu ceea ce este o boală în sistemul biologic. Conflictul şi
teama de război au fost folosite adesea pentru integrarea statelor. În
astfel de împrejurări, prezenţa duşmanilor poate ajuta la menţinerea
sau creşterea solidarităţii de grup. Ameninţarea cu războiul poate fi
folosită de grupuri din cadrul statelor pentru a-şi extinde controlul
asupra vieţii politice şi economice a statului. Violenţa poate fi utilizată
şi pentru a crea state. În secolul al XIX-lea, unificarea Germaniei s-a
realizat prin înfrângerea unor state vecine, cum ar fi Danemarca,
Austria şi Franţa. Teoriile marxiste din secolul al XX-lea consideră că
războaiele de eliberare naţională servesc unor scopuri funcţionale
specifice.
Ideea după care violenţa şi războiul sunt părţi intrinseci ale
sistemului internaţional este trăsătura distinctivă a realismului. Formele
de violenţă se pot schimba – de exemplu, sub influenţa tehnologiei.
Sfera de acţiune a violenţei poate diferi pe măsură ce actorii din sistem
35
se schimbă. Dincolo însă de aceşti parametri, violenţa şi războiul rămân
fundamentale. Doctrina realistă a arătat că războiul a fost o variabilă
sistemică persistentă, ceea ce a dus la căutarea unei posibilităţi de
ameliorare. De regulă, realismul a identificat aceste căutări în mecanismul
echilibrului puterii. Aşa cum a arătat Claude (1962), echilibrul puterii nu
este un mijloc fundamental de prevenire a războiului, ci mai degrabă un
mijloc de stabilitate structurală care, în anumite împrejurări, ar putea
implica şi folosirea forţei. Caracterul plauzibil al acestei funcţii a
războiului în epoca armelor nucleare i-a obligat pe realişti să-şi modifice
modelele structurale în conformitate cu ideile referitoare la polarizare şi la
configuraţiile bipolare/multipolare. Bipolaritatea sau multipolaritatea sunt
preferate acum, deoarece violenţa este redusă în cazul uneia sau al alteia.
Violenţa şi războiul au fost recunoscute de multă vreme drept
circumstanţe frecvente ale sistemului mondial, dar este drept că în
ultima vreme intensitatea lor a crescut. Astfel, cele două războaie
mondiale (1914-1918 şi 1939-1945) au ucis peste şaizeci de milioane
de oameni din principalele ţări participante. Peste opt milioane de
soldaţi şi un milion de civili au fost ucişi în primul război şi aproape
şaptesprezece milioane de soldaţi şi treizeci şi cinci de milioane de
civili în cel de-al doilea. Lăsând la o parte progresele semnificative
înregistrate în tehnologia militară, se pare că intensitatea violenţei este
considerabilă.
În timp ce intensitatea războaielor a crescut, frecvenţa lor între
state a scăzut – cel puţin în Europa, unde a luat fiinţă sistemul statal.
Experienţa europeană pare să arate că războaiele sunt mai concentrate şi
mai distructive, dar mai puţin frecvente. În studiul său din 1964 despre
război, Wright nota că s-a constatat un declin al frecvenţei războaielor
în Europa începând din secolele XVI-XVII şi până în secolele XIX-XX.
În timp ce în perioada anterioară, statele europene au fost mai mult timp
în stare de război, decât în stare de pace, în secolul al XX-lea, ele nu
şi-au petrecut decât o zecime din timp în război.
Caracteristicile violenţei sistemice din interiorul sistemului statal
au afectat şi alte procese. Violenţa între state a dat naştere legilor
internaţionale ale războiului. Dreptul internaţional tradiţional nu a
scos războiul în afara legii, ci a încercat să-i reducă excesele cele mai
supărătoare şi, pe cât posibil, să limiteze daunele şi prejudiciile aduse
unor terţe părţi. Deşi sistemul Organizaţiei Naţiunilor Unite a introdus
şi alte restricţii în legătură cu folosirea forţei, războiul este încă permis
în cadrul doctrinei autoapărării. În conformitate cu Articolul 51 al
36
Cartei O.N.U., statele pot lua măsuri de autoapărare în cazul în care
Consiliul de Securitate al O.N.U. nu se pune de acord asupra unei
reacţii colective la orice încălcare a păcii, iar în cazul în care ajunge la
o decizie, până în momentul acesteia.
Formarea de alianţe între state pare să fie legată, în general, de
recunoaşterea naturii intrinsec violente a naturii sistemului. Primul
război mondial a fost precedat de formarea celor două alianţe rivale,
Tripla Alianţă în 1882 şi Antanta în 1907. Izbucnirea ostilităţilor a
făcut ca alianţele să se extindă, incluzând şi Turcia şi Bulgaria, pe de o
parte, apoi Italia de partea cealaltă. Ca urmare a înfiinţării Ligii
Naţiunilor, alianţele s-au dezintegrat, dar în anii ’30 a luat fiinţă Axa
între Germania, Italia şi Japonia. După cel de-al doilea război
mondial, formarea de alianţe a fost reluată, exemplele cele mai
grăitoare fiind N.A.T.O. şi Pactul de la Varşovia. Pe parcursul
secolului al XIX-lea, statele au format alianţe aproape din doi în doi
ani. În secolul al XX-lea, frecvenţa a crescut de peste patru ori,
ajungându-se la două noi alianţe în fiecare an.
Cursele înarmărilor au avut aceeaşi soartă ca şi alianţele,
deoarece dinamica cursei înarmărilor este cel puţin iniţial percepută ca
o ameninţare externă şi un pericol la adresa stabilităţii sistemului.
Statele se înarmează pentru a-şi asigura o marjă de capacitate
echivalentă sau superioară adversarului, în conformitate cu gândirea
bazată pe analiza cazului celui mai rău. Deşi nu ar fi corect să afirmăm
că violenţa este cauzată de cursa înarmărilor, există o corelaţie foarte
strânsă între activitatea reprezentată de cursa înarmărilor şi cea a
căutării de alianţe interstatale şi creşterea tensiunii şi a ostilităţii
internaţionale.
Războiul, violenţa, încheierea de alianţe şi cursa înarmărilor duc
la creşterea nivelului de cheltuieli militare ale statelor. În cadrul
societăţilor, armata mobilizează resurse enorme şi organizează activităţi
complexe, cum ar fi cercetarea, dezvoltarea, producerea şi mentenanţa
capacităţilor militare ale statului. Existenţa aşa-numitelor complexe
militar-industriale presupune existenţa unui interes vădit în continuarea
unui anumit nivel de ostilitate şi tensiune între state. Mai mult chiar,
există o tendinţă a societăţilor ameninţate frecvent de conflicte violente
să devină militarizate. Armata poate chiar să preia în ultimă instanţă
rolurile conducătoare din mâinile civililor, dacă militarizarea persistă.
Orice încercare de atenuare a violenţei, de gestionare a
conflictului şi/sau de soluţionare trebuie mai întâi să identifice care
37
sunt părţile şi care sunt problemele care le dezbină. Această cercetare
preliminară va preceda orice tip de intervenţie din partea unei terţe
părţi în conflict. Există adesea o tendinţă în cadrul diplomaţiei de a
căuta paliative pe termen scurt prin tehnici şi instrumente de
management. Astfel, acţiunile de menţinere a păcii întreprinse de
O.N.U. sunt considerate adesea drept un exemplu al acestui gen de
concentrare asupra unei necesităţi pe termen scurt pentru a se pune
capăt violenţei directe, fără a se rezolva întotdeauna problema care se
află la baza conflictului între părţi. Trebuie reamintit faptul că războiul
reprezintă manifestarea fundamentală a conflictului ca proces sistemic
în relaţiile internaţionale32.
I.1.5. Terorismul
Aproape zilnic, lumea se confruntă cu acţiuni extremist-teroriste
care generează insecuritate, spaimă şi groază şi tulbură profund viaţa
normală a societăţii, sfidând ordinea de drept internă şi internaţională.
Prin amploarea şi diversiunea formelor sale, terorismul a dobândit, în
ultimele decenii, un caracter global, constituind o ameninţare gravă
pentru securitatea şi pacea mondială.
Cuvântul „terorism” vine din latinescul terrar, care înseamnă
groază, frică, spaimă provocată premeditat şi exprimă, în esenţa sa,
totalitatea actelor de violenţă comise de un grup sau o organizaţie
pentru a crea un climat de insecuritate sau a schimba ordinea de drept
sau forma de guvernământ a unui stat. De asemenea, reprezintă
infracţiunile ce se săvârşesc în scopul de a tulbura ordinea de drept şi
liniştea publică prin intimidări sau crearea stării de panică şi
insecuritate a unei colectivităţi.
Terorismul este o formă specială de violenţă, o tactică utilizată
atât pe timp de pace, cât şi pe timp de conflict şi de război. Ameninţarea
terorismului este tot timpul prezentă, iar un atac terorist poate fi
evenimentul care marchează trecerea de la pace la conflict sau război33.
Preşedintele S.U.A. John F. Kennedy, la 6 iunie 1962, spunea că
terorismul „este un alt tip de război – nou ca intensitate, vechi ca
origine – un război al gherilelor, al rebelilor, al asasinilor; un război dus

32
Evans Graham, Jeffrey Newnham, Op. cit., p. 576-578.
33
Cecilia Sfetcu, Meseria de terorist internaţional, în „Observatorul
militar”, din 2-8 octombrie 2001, nr. 39 (614), anul XIII, p. 22.
38
prin ambuscade, nu prin luptă, prin infiltraţie, nu prin agresiune, în care
victoria se obţine prin erodarea inamicului şi nu prin angajarea lui”34.
Instituţii principale din S.U.A. (F.B.I., Departamentul de Stat,
Departamentul Apărării) definesc terorismul ca „utilizarea în mod
calculat, a violenţei sau a ameninţării cu violenţa pentru a induce
starea de teamă, în scopul de a constrânge sau intimida guvernele sau
societăţile pentru a atinge unele ţeluri politice, religioase sau
ideologice”35.
Principalele scopuri ale acţiunilor teroriste sunt:
− să genereze comentarii la scară mare în mass-media;
− să deterioreze sau chiar să distrugă un edificiu cu valoare
pentru adversar;
− să ajungă, în anumite cazuri, la negocieri politice sau să-şi
atingă ţelul pentru care luptă prin constrângeri;
− să contribuie la sporirea reputaţiei şi credibilităţii grupului
terorist.
Terorismul este, aşadar, o acţiune psihologică menită să gene-
reze un impact deosebit asupra populaţiei, să provoace teamă, panică,
neîncredere, nesiguranţă, lipsă de credibilitate şi autoritate a
instituţiilor statale şi internaţionale. Terorismul este o activitate
calculată, programată, deliberat gândită şi consistent desfăşurată. La
baza actelor teroriste stau motive de ordin politic, religios sau
ideologic.
Terorismul vizează în principal două obiective:
• unul imediat, care constă în a produce teama şi angoasa;
• unul mai îndepărtat, urmărind obţinerea unui tip de control –
politic, economic sau de altă natură.
Ca procedee de manifestare a terorismului se pot enumera:
pirateria navală, aeriană sau terestră, luarea de ostatici, răpirea unor
personalităţii ale vieţii politice, militare, economice, sociale, culturale,
atentate cu bombe sau atentate sinucigaşe.
De asemenea, terorismul este o ameninţare asimetrică, ce
acţionează din umbră, uzând de mijloacele, metodele şi procedeele
activităţii de informaţii în complementaritate cu acţiunea directă
violentă. Evoluţia lui, de la o seamă sau o sumă de acte teroriste

34
Idem, A.B.C.-ul terorismului, în „Observatorul militar”, din 9-15
octombrie 2001, nr. 40 (615), anul XIII, p. 22.
35
Ibidem, p. 22.
39
disparate la un summum al fanatismului, cruzimii şi violenţei, adică la
un război terorist, ascuns şi abscons, este de natură să genereze reacţia
corespunzătoare a omenirii, adică război antiterorist36.
Din punct de vedere al managementului crizelor şi conflictelor
regionale, terorismul este un alt fel de fenomen de violenţă armată,
specific lumii contemporane. Instrumentele de teroare sunt alarmante şi
motivaţia teroriştilor foarte diversă. Experţii însă sunt de acord că
terorismul constă în utilizarea violenţei sau a ameninţării cu folosirea
acesteia pentru a induce victimei, cum am arătat, o stare de teamă ori de
teroare, în scopul satisfacerii unor obiective de natură politică. Terorismul
nu respectă normele dreptului intern şi internaţional şi nici ale dreptului
conflictelor armate (internaţional umanitar). Pentru activitatea teroristă,
publicitatea este un factor esenţial, strategic, contribuind la realizarea
efectului scontat de inoculare a stării de teamă în rândul opiniei publice,
clasei politice, în general, şi guvernelor vizate, în special.
Unele activităţi teroriste încep şi se termină într-o singură ţară,
ca, de exemplu, atentatul cu bombă care a distrus clădirea federală din
Oklahoma City din S.U.A., în 1995. Multe altele au implicaţii
internaţionale, ca de exemplu atentatul executat în România împotriva
ambasadorului Indiei, în 1991, de către o organizaţie teroristă sikh ce
lupta împotriva guvernului acestei ţări, sau atentatele din 11
septembrie 2001 de la New York şi Washington. În 1990, teroriştii au
vizat cetăţenii şi proprietatea a şaptezeci şi trei de state, iar în 1995,
cincizeci şi unu de state au fost vizate în 440 de atacuri teroriste
separate (conform unei statistici a Departamentului de Stat al S.U.A.).
Deşi terorismul nu este o activitate nouă, el s-a afirmat ca o
problemă internaţională semnificativă în anii ’60 ai secolului XX,
atingând proporţii alarmante apoi în deceniile opt şi nouă şi a explodat
după sfârşitul „războiului rece”.
În sens generic, terorismul este o tactică a celor lipsiţi de putere
împotriva celor puternici. De aceea, nu este surprinzător că mişcări
etnice şi ale minorităţilor de tot felul încurajează într-o măsură mai
mică ori mai mare actele de terorism. Grupurile ce caută să obţină
independenţa şi suveranitatea statală, ca, de exemplu, bascii în Spania,
ori kurzii în Turcia sau Irak, personifică aspiraţiile care animă
activitatea teroristă. Religia, de asemenea, impulsionează activitatea

36
Stan Petrescu, Mediul de securitate global şi euroatlantic, Editura
Militară, Bucureşti, 2005, p. 87.
40
teroristă a mişcărilor extremiste; de exemplu, eforturile grupului sikh,
ce doreşte să creeze un stat independent (numit Khalistan – ţara celor
puri) pe teritoriul statului indian, sau grupul extremist Hamas, care
încearcă să saboteze negocierile privind stabilirea unor relaţii paşnice
între statul israelian şi populaţia palestiniană.
În lumea industrializată, terorismul se manifestă cel mai adesea
acolo unde discrepanţele între veniturile populaţiei sunt foarte mari şi
unde grupurile minoritare se simt lipsite de libertatea politică şi
drepturile de care se bucură majoritatea. În zonele urbane ale lumii
industrializate, războiul de gherilă – în mod normal asociat cu
răscoalele din zonele rurale (ca, de exemplu, în multe state ale
Americii Latine) – nu constituie o cale validă spre autoafirmare, ci o
formă a activităţii teroriste.
Deşi multe grupuri şi mişcări teroriste de astăzi activează pentru
independenţă (a se vedea situaţia din Kosovo, Irlanda de Nord,
Cecenia), definiţia generală a terorismului ne pune în cunoştinţă de
cauză asupra faptului că multe state sprijină activitatea mişcărilor
teroriste împotriva altor state suverane, pe care ele le consideră drept
competitori, ori chiar inamici. Există state ce finanţează, antrenează şi
echipează diverse mişcări teroriste a căror activitate serveşte
obiectivelor lor de politică externă. Acest tip de activitate a fost
denumit terorism de stat. În timpul „războiului rece”, S.U.A. şi
Uniunea Sovietică s-au acuzat reciproc, pe bună dreptate, de
subvenţionarea unor asemenea practici. Tendinţa spre slăbirea
autorităţii guvernelor multor ţări, exacerbarea sentimentelor naţionale
şi chiar a ultranaţionalismului şi amplificarea diferenţelor de interese
între diverse grupuri şi subgrupuri de state în procesul politic global
arată că terorismul internaţional se doreşte a fi o formă de protest şi o
cale alternativă de convingere. Diplomaţia clasică, a echilibrului de
putere, nu este de prea mare ajutor în combaterea terorismului,
deoarece activitatea violentă a unor grupuri mici de persoane (ori chiar
grupuscule) sau chiar persoane izolate este dificil de controlat.
Utilizarea terorismului este mult mai răspândită şi mai eficace
decât s-ar putea crede, iar ameninţarea acestuia la adresa stabilităţii
sistemului internaţional este foarte probabil să crească dacă teroriştii
vor utiliza arme nucleare, biologice sau chimice pentru şantaj politic
(a se vedea activitatea sectei Aum din Japonia ce a utilizat substanţe
toxice în metroul din Tokio)37.
37
Teodor Frunzeti, Securitatea naţională şi războiul modern, Editura
Militară, Bucureşti, 1999, p. 83-85.
41
 Conform Dicţionarului Diplomatic, terorismul reprezintă
folosirea deliberată şi sistematică a unor mijloace de natură să
provoace teroarea în vederea atingerii unor scopuri criminale. Una
dintre caracteristicile terorismului este intimidarea prin acte de
violenţă, iar mijloacele folosite de terorişti sunt îndeobşte răpirea,
asasinatul, execuţiile sumare, tortura sau formele violenţei oarbe
(exploziile, incendiul, distrugerea edificiilor publice, sabotajul căilor
de comunicaţii etc.)38.
În Dicţionarul de Relaţii Internaţionale, apărut în anul 2001, chiar
înaintea atentatelor teroriste din S.U.A., de la 11 septembrie, terorismul
era definit ca folosirea sau ameninţarea cu folosirea violenţei pe bază
sistematică pentru a se atinge obiective politice. Deşi nu există o
definiţie comprehensivă convenită asupra caracterului ei, a motivelor şi
a modului de operare (de exemplu, Schmid, 1984, enumără peste o sută
de definiţii diferite ale termenului), cei mai mulţi analişti sunt de acord
că elementul de inducere a fricii atât pe orizontală, cât şi pe verticală,
este crucial. Pe lângă cruzime, alte trăsături caracteristice sunt nesoco-
tirea valorilor umanitare recunoscute şi dorinţa exacerbată de
publicitate. Fără a fi în nici un caz un fenomen recent (poate fi datat
încă din secolul VII î.e.n.), în era postbelică a dezvoltării rapide a
tehnologiei şi a dezvoltării mass-media, terorismul a dobândit cel mai
mare impact global. Metodele comune utilizate sunt răpirea, luarea de
ostatici, bombardamentul, împuşcarea fără discriminare a persoanelor,
asasinatele, crimele în masă şi atentatele sinucigaşe.
De regulă, se face distincţie între terorismul „statal” şi cel
„politic” sau al „facţiunilor”. Cel dintâi este mai periculos şi are o
forţă de distrugere mai mare, datorită naturii monopoliste a agenţiilor
de coerciţie aflate la dispoziţia statului combinate cu ideologiile care
se bazează pe raţionalizarea scopurilor/mijloacelor. Cel de-al doilea
este practicat de actori nestatali şi este axat, de regulă, pe chestiuni
interne. Însă, dacă este vorba de o campanie susţinută de teroare, ea
necesită sprijin financiar, o aprovizionare permanentă cu arme şi un
loc de refugiu, iar cele mai multe grupări de acest fel au o dimensiune
internaţională. Mulţi comentatori au identificat evoluţii recente
importante nu numai în domeniul terorismului sponsorizat de stat
(facţiuni sau grupări interne care nu sunt sprijinite de guvern), dar şi în
cazul infrastructurilor teroriste transnaţionale sau chiar interguverna-

38
*** Dicţionar Diplomatic, p. 846.
42
mentale, precum şi al grupurilor de sprijin mutual. Terorismul nu este
o specie a războiului de gherilă, deşi este adesea confundat cu acesta.
Şi nici nu este o ideologie sau o mişcare politică. Este o strategie sau o
metodă comună unor grupuri cu convingeri politice, filosofice şi
religioase foarte diferite. El este folosit adesea de naţionalişti, de
extremişti religioşi, de marxişti revoluţionari, de rasişti şi fascişti,
numitorul lor comun fiind crearea şi răspândirea fricii, a neliniştii şi
instabilităţii în zonele-ţintă.
Până în momentul 11 septembrie 2001, comunitatea internaţio-
nală nu a reacţionat în mod concertat împotriva creşterii terorismului
modern. Au existat unele iniţiative regionale – de exemplu, în cadrul
Uniunii Europene şi al N.A.T.O., dar, în general, fenomenul a fost
abordat de la stat la stat. În afara câtorva evenimente foarte
mediatizate – de exemplu, raidul de bombardamente al S.U.A.
împotriva Libiei în 1986 sau raidul Israelului împotriva aeroportului
Entebbe cu zece ani mai înainte –, cele mai multe state au reacţionat la
terorism fiecare în parte, considerându-l uneori un factor iritant minor
şi au rezolvat problema printr-o diplomaţie „calmă” şi prin diverse
forme de „liniştire”. Aceasta nu serveşte însă decât la încurajarea
strategiei terorismului. W. Laqueur şi P. Wilkinson, printre alţii, au
avertizat că, pe lângă posibilitatea folosirii de către grupările teroriste
a unor arme de distrugere în masă, fără o cooperare internaţională la
cel mai înalt nivel, terorismul va deveni în mod inevitabil o amenin-
ţare la adresa păcii şi a stabilităţii internaţionale39.
Un alt aspect de luat în consideraţie este faptul că terorismul
internaţional este strâns legat de crima organizată. Cu toate că unele
grupuri naţionale (cum ar fi I.R.A. sau E.T.A.,) s-au ferit să aibă relaţii
prea strânsă cu lumea afacerilor ilegale, mai ales de droguri, aceasta
constituie o excepţie. Majoritatea grupărilor teroriste se bazează pe
activităţi infracţionale pentru a-şi finanţa operaţiunile. Reţelele
criminale sunt folosite pentru spălarea banilor şi pentru transportul de
arme şi personal. În unele cazuri (de exemplu, Columbia), este greu de
stabilit distincţia dintre terorism şi crima organizată. Ca şi
organizaţiile criminale, teroriştii „perfecţionaţi” au adoptat structuri
reţelare care îi fac mai greu de găsit.
În 2000, C.I.A. a prevăzut că până în 2015 tacticile teroriştilor
vor deveni tot mai sofisticate şi proiectate pentru a produce victime în

39
Evans Graham, Jeffrey Newnham, Op. cit., p. 541-542.
43
masă. Predicţia a fost confirmată tragic pe 11 septembrie 2001. Cu
toate că operaţiunea mondială împotriva terorismului internaţional ar
putea provoca pagube însemnate reţelei Al Qaeda, este greu de crezut
că ea va aduce o linişte de durată. Reţeaua se va reconstrui, sau vor
apărea altele noi. Pe măsură ce cresc ritmul şi impactul globalizării,
este de aşteptat să ia naştere grupuri şi mai ideologizate (pe baze
politice sau religioase), folosind teroarea la scară mondială.
Noua tehnologie deschide noi oportunităţi pentru teroriştii
globali. După cum afirmă C.I.A., infrastructura naţională americană
este vulnerabilă la atacurile fizice şi electronice, datorită interdepen-
denţei elementelor sale, şi la atacurile cibernetice, datorită dependenţei
ei de computere. Atacurile de la World Trade Center şi de la Pentagon
s-ar putea să pară depăşite în curând. Civilii ucişi pot fi priviţi ca
public relations proaste pentru o grupare sofisticată. Atacurile de la 11
septembrie au distrus o treime din Pentagon, dar au avut un impact
minor, dacă nu inexistent, asupra capacităţii de control şi comandă
americane. Pentru a distruge sistemele de comandă şi control sau pe
cele financiare, atacul cibernetic este o armă potenţială mai potrivită40.

I.2. Delimitări conceptuale

Pe un continuum de la armonie la război, gradaţiile reprezintă un

fel de barometru al păcii şi conflictului: pace stabilă, tensiune, pace
instabilă, criză, conflict nearmat, conflict armat, război, reconstrucţie,
criză post-conflict, reconciliere. Delimitarea dintre aceste stadii este
doar din motive operaţionale, demarcaţiile dintre ele fiind vagi. Astfel,
criza este definită ca un nivel al conflictului caracterizat de confruntări
tensionate între forţele armate mobilizate, cum ar fi cazul relaţiilor
dintre Statele Unite ale Americii şi Uniunea Sovietică din anii ’50 sau
relaţiile dintre Coreea de Nord şi Coreea de Sud. Trecerea de la un
nivel la altul poate fi determinată de următorii factori: intensitatea şi
numărul nemulţumirilor; percepţii şi atitudini diferite ale părţilor,
unele faţă de altele; intensitatea emoţională în poziţiile părţilor;
nivelul mobilizării şi organizării politice; densitatea comportamentelor
ostile; gradul de ameninţare sau de folosire a armelor; numărul
susţinătorilor fiecărei părţi etc. Pe continuumul prezentat de Centrul
pentru Prevenirea Conflictului, putem identifica, în concordanţă cu
tema acestei lucrări, următoarele stări:
– pacea instabilă cu starea tensionată sau cu criza;
40
Shaun Riordan, Noua diplomaţie, Editura Antet, 2004, p. 53.
44
 – războiul cu starea de conflict41.
Vorbind despre criză, înţelegem această situaţie ca pe o stare
acută, de tranzit fie către o reaşezare a ordinii, fie către un conflict. De
aici, necesitatea de a stabili care este pragul ce separă o criză de un
război sau de un alt fel de diferend.
Potrivit Dicţionarului Diplomatic, în sens generic, diferendul
reprezintă o neînţelegere sau un dezacord între statele-actori cu privire
la o pretenţie sau un interes. Însă, în conformitate cu principiile
dreptului internaţional public, statele au obligaţia de a soluţiona
diferendele care se pot ivi între ele prin mijloace paşnice, fără a
recurge la forţă sau la ameninţarea cu folosirea forţei42.
Diferende, crize şi războaie punctează în mod obişnuit relaţiile
internaţionale. Absenţa unui contencios între state este un fapt
excepţional. Istoria oferă foarte puţine exemple de oameni, de societăţi
sau de state care, trăind o anumită vreme unii alături de alţii, să reziste
fără a manifesta, mai devreme sau mai târziu, divergenţe de vederi şi de
interese. Aceste divergenţe, odată adâncite, apar la originea crizelor;
accentuându-se, ele riscă să se transforme în război.
Criza şi războiul reprezintă două subcategorii ale unui fenomen
mai larg, diferendul internaţional. În cadrul diferendului, relaţiile
dintre state îmbracă forme diverse:
a) Diferendele internaţionale fără criză sau război sunt
situaţii de tensiune permanentă sau de lungă durată, instabile prin
natura lor, susceptibile de a exploda. Statele se ameninţă unele pe
altele, într-un mod mai mult sau mai puţin latent sau deschis. Ele îşi
exprimă voinţa de a utiliza diverse mijloace pentru a-şi atinge
obiectivele. Or, dacă ameninţarea sau recursul la forţa armată rămân o
eventualitate, relaţiile dintre statele despărţite printr-un diferend se
înscriu într-o normalitate relativă.
b) Crizele care nu conduc spre un război pot avea drept cauză
directă evenimente diverse (decizii, circumstanţe, accidente). Ele pot
apărea între state care se confruntă brusc cu o situaţie în aparenţă
dificil acceptabilă, ce comportă riscuri şi pericole. Deciziile trebuie
luate fără întârziere şi sunt susceptibile să antreneze, la rândul lor,
reacţii brutale şi violente ale celeilalte părţi.

41
Teodor Frunzeti, Vladimir Zodian (coordonatori), Op. cit., p. 89.
42
*** Dicţionar Diplomatic, p. 355.
45
 c) Crizele ca preludiu al unui război sunt crizele care se
prelungesc printr-un război.
d) Războaiele (sau conflictele armate) sunt relativ puţin
numeroase. În secolul XX, cele mai multe crize au fost controlate, fie
într-un mod neviolent, fie prin folosirea limitată a forţei43.
Conform unui studiu efectuat asupra celor 217 crize înregistrate
între 1929 şi 1985, se semnalează următoarele categorii de criză:
1) crize care nu conduc către un război – 65% din totalul
cazurilor;
2) crize urmate de un război – 12% din totalul cazurilor;
3) crize care survin în timpul războiului – 23% din totalul
cazurilor.
O criză „cu final fericit” poate, deci, regla probleme şi poate
face să dispară tensiunile şi diferendele care se aflau la originea sa.
Dar este totodată posibil să ne întoarcem la situaţia de tensiune
prealabilă crizei şi chiar la o tensiune mai ridicată.
Evenimentele, în sfârşit, pot urma un curs mai dramatic, criza
declanşându-se efectiv în condiţii de război. În secolul al XX-lea, un
caz din 10 se înscrie în această categorie.

Criză şi război
Criza nu înseamnă implicit declanşarea războiului. Războiul sau
conflictul armat este, adesea, rezultatul unei crize gestionate
defectuos. Anumiţi cercetători americani consideră că pe parcursul
derulării războaielor pot fi distinse crize distincte. Potrivit acestora,
evenimente precum bătălia de la Stalingrad sau debarcarea în
Normandia constituie crize pentru Germania nazistă, în timp ce
ofensiva iniţial reuşită a generalului german von Rundstedt în Ardeni,
din decembrie 1944, ar pune în evidenţă o criză a Aliaţilor.
Există, totuşi, şi o altă abordare, care distinge între „criză” şi
„situaţii de criză”, între o criză internaţională clară şi dificultăţi
pasagere, chiar dramatice, survenite în timpul războiului.
În oricare dintre aceste perspective, războiul poate constitui
adesea o criză pentru un stat terţ, care nu este implicat în mod direct
sau imediat, dar care s-ar putea implica ulterior din diverse raţiuni.
În ultimele două decenii ale secolului al XX-lea, războaiele
civile din Liban, Cambodgia, Somalia, cele din fosta Iugoslavie au

43
Jean-Louis Dufour, Op. cit., p. 17.
46
constituit crize pentru actorii internaţionali cu interese din cele mai
diverse în zona afectată44.
Prin „situaţie de criză” înţelegem şi „înrăutăţirea unei situaţii
politice (naţionale/internaţionale), care nu mai poate fi reglementată
din punctul de vedere al sistemului intern şi de aceea necesită un
spectru larg de intervenţii de tot felul”45.
De asemenea, există o limită a „riscului”, „riscul calculat”, ce
presupune că mai există procedee, tehnici, pârghii şi metode de
intervenţie şi de exercitare a controlului.
Depăşirea segmentului de „risc calculat”, prin intervenţia unor
factori aleatori, alertează sistemul şi criza intră în „starea critică”.
Văzută prin prisma preocupărilor şi intereselor N.A.T.O. privind
securitatea, această încercare de definire a crizei ar putea fi „o
activitate care afectează sau poate afecta direct sau indirect securitatea
sau/şi stabilitatea Alianţei”.
Pornind de la definirea „situaţiei de criză” (risc) ca fiind, în
termenii cei mai uzuali, ceea ce se întâmplă înainte ca situaţia să
devină o criză majoră, „criza” poate fi acceptată ca fiind:
a) o situaţie naţională sau internaţională caracterizată prin
existenţa unei ameninţări la adresa obiectivelor sau intereselor şi a
valorilor prioritare ale părţilor implicate;
b) o serie de evenimente derulate rapid care sporesc în mod
substanţial impactul forţelor destabilizatoare asupra sistemului
internaţional general sau a oricăruia din segmentele sale şi măresc
posibilitatea izbucnirii violenţelor în sistem.
Din perspectivă politico-militară, noţiunea de criză reprezintă un
fenomen de încordare, de schimbări în raportul de forţe, un moment
critic care intervine în evoluţia vieţii internaţionale, a raporturilor
dintre state, a unui sistem, regim sau guvern. Asemenea momente, fie
că este vorba de viaţa internă a unui stat sau de cea internaţională, se
caracterizează prin ascuţirea contradicţiilor, apariţia unor fenomene de
încordare, schimbări în raportul de forţe.
Există, desigur, un grad mare de subiectivism în aprecierea unei
situaţii de criză de către factorii implicaţi; astfel, o situaţie de criză pentru
una din părţi poate să nu fie percepută ca atare de către cealaltă parte46.

44
Ibidem, p. 18.
45
Mircea Mandru, Managementul crizelor politico-militare, Editura
A.I.S.M., Bucureşti, 1999, p. 9.
46
Gheorghe Toma, Sava Postolache, Ioan Oros, Op. cit., p.33-34.
47
 II. ANATOMIA CRIZELOR ŞI CONFLICTELOR;
TIPOLOGII

II.1. Criterii de clasificare a crizelor

În presă, radio şi televiziune se anunţă crize de diferite genuri,

crize mai mult sau mai puţin reale: criza grâului, zahărului, produselor
petroliere, criza guvernului, criza de partid, criza financiară, criza
bursei, criza gazelor, criza serviciilor de spionaj şi altele.
În literatura de specialitate, modul de structurare a crizelor este
divers. Încercând o clasificare a acestora, într-o enumerare neexhaus-
tivă, deosebim următoarele criterii:
A – după domeniul în care se manifestă;
B – după originile şi cauzele declanşatoare;
C – după spaţiul în care se manifestă şi numărul de părţi
implicate;
D – după criteriul geografic, combinat cu criteriul cronologic din
perioada „războiului rece”;
E – după resursele pe care le implică;
F – după modul de manifestare în intensitate;
G – după gradul de complexitate;
H – după rolul sau influenţa asupra evoluţiilor geopolitice
regionale şi internaţionale;
I – după alte criterii.

A. După domeniul în care se manifestă şi cauzele care le

determină, crizele pot fi de natură: politică, diplomatică, economică,
socială, financiară, militară, informaţională, comunicaţională, tehnolo-
gică, psihologică, ecologică şi de altă natură.
• Criza politică. Este o situaţie nou creată naţională şi
internaţională (mai rar), caracterizată prin existenţa unei ameninţări la
adresa obiectivelor sau intereselor politice şi a valorilor prioritare ale
partidelor politice implicate.
48
 Criza de natură politică este pusă în evidenţă de apariţia unor
elemente, indicii sau factori cum ar fi: implicarea partidelor politice în
dispute prelungite între ele; apariţia şi manifestarea unor reacţii
externe faţă de politica internă a statului, prin impunerea unor restricţii
în organismele internaţionale cu implicaţii asupra dezvoltării
democratice, cu efecte în alte domenii cum ar fi diplomatic, economic
etc.; manifestarea tendinţelor de izolare politică a ţării în organismele
internaţionale; creşterea în amploare a manifestărilor revizioniste şi a
presiunilor politice din exteriorul ţării; sprijin pe toate planurile din
exterior al manifestărilor destabilizatoare desfăşurate de unele grupări
etnice; manifestarea publică a lipsei de înţelegere şi consens politic în
rezolvarea problemelor fundamentale ale statului şi naţiunii; creşterea
în amploare şi virulenţă a manifestărilor şi acţiunilor unor forţe
politice aflate în opoziţie în vederea obţinerii puterii în stat; apariţia
reacţiilor adverse faţă de organele politice alese, din partea unor
grupuri sociale, a unor segmente ale populaţiei sau a unor grupuri
religioase, confesionale etc.; implicarea partidelor politice în proble-
mele sindicatelor în vederea obţinerii de avantaje sau de capital
politic; reacţia unor categorii sociale, grupuri de mari cetăţeni,
segmente ale populaţiei faţă de unele măsuri luate de guvern, măsuri
considerate dure, antipopulare; creşterea nemulţumirii maselor
populare ca urmare a presiunii politice pe care o pot exercita unele
partide în vederea obţinerii de avantaje electorale; lipsa de claritate în
definirea interesului naţional şi altele.
• Criza diplomatică. Este acea situaţie care poate apărea în
relaţiile internaţionale ca urmare a unei conjuncturi create la nivel
naţional şi internaţional prin declaraţii, măsuri sau activităţi de natură
diplomatică ce afectează interesele sau obiectivele diplomatice,
politice, economice, militare sau de altă natură, iar valorile prioritare
ale diplomaţiei unui stat sunt grav puse în pericol de către una din
părţile sistemului diplomatic naţional sau internaţional. Altfel spus, o
criză diplomatică apare atunci când o serie de evenimente derulate
rapid sau lent măresc posibilitatea recurgerii la mijloace violente şi
renunţarea la calea tratativelor.
Criza diplomatică este caracterizată, de regulă, de întreruperea
comunicării, dialogului, medierii şi monitorizării unor stări
conflictuale din diverse motive.
Astfel, o criză diplomatică poate începe ca urmare a negăsirii
formulelor optime de soluţionare a altor tipuri de crize sau ca urmare
49
pur şi simplu a luării unor măsuri de către una din părţi care încalcă
flagrant obiectivele şi interesele uneia sau mai multor părţi aflate în
conflict.
• Criza economică. Este o situaţie negativă, nou creată în viaţa
economică a unei societăţi sau naţiuni ca urmare a unor manifestări,
măsuri sau reforme economice ale unui grup sau ale poporului, care
afectează valorile fundamentale ale dezvoltării economice.
Criza economică este o stare complexă, de cele mai multe ori
rezultat al unor combinaţii de crize de naturi diferite (politice,
diplomatice, militare, ecologice etc.).
Dicţionarul Oxford defineşte criza ca fiind „un moment de
pericol sau suspans în politică sau comerţ etc.”. Crizele sunt
inevitabile. Întrebarea nu este dacă o organizaţie va fi implicată într-o
criză economică, ci cât de mult?
Elementele principale (indicii) unei crize economice sunt date de
o serie de factori. Dintre aceştia amintim: declinul economiei
naţionale şi înrăutăţirea condiţiilor de viaţă ale majorităţii populaţiei;
devalorizarea monedei naţionale şi creşterea necontrolată a inflaţiei;
pierderea controlului statului asupra resurselor strategice; erodarea
bazei economice a securităţii naţionale prin declinul producţiei,
dezechilibrul balanţei comerciale, deficitul bugetar; accentuarea
disparităţilor structurale din economia naţională; eşecul reformelor
economice; evoluţii economice, financiar-monetare sau comerciale pe
plan regional sau global; aprecierea exagerată a nivelului de risc
economic de către agenţiile internaţionale de rating; anularea unor
vizite în scop comercial; întreruperea creditelor de export şi a
garanţiilor guvernamentale; aplicarea unor controale stricte sau a unor
restricţii activităţilor economice, blocade, embargouri etc.
• Criza socială. Este o situaţie creată ca urmare a apariţiei unor
manifestări şi ameninţări la adresa obiectivelor sau intereselor sociale
ale unei naţiuni care afectează valorile fundamentale sau unele valori
prioritare de natură socială.
În principal, o criză socială nu se manifestă numai în domeniul
social. Ea este, de regulă, combinată cu alte crize, de natură politică,
diplomatică, militară, sindicală, ecologică etc. O criză socială „pură”,
având în conţinut numai elemente, cauze, ameninţări sau manifestări
de domeniul socialului, este mai rar întâlnită şi se manifestă numai la
nivelul unor grupuri mici; deci, la nivel macrosocial, apare combinată
cu alte crize latente sau violente.
50
 Principalii indici ai unei crize sociale sunt următorii: creşterea
nemulţumirilor populaţiei ca urmare a costurilor sociale ridicate ale
dezvoltării economico-sociale, ale tranziţiei la noi structuri şi
mecanisme, ale insecurităţii cauzate de scăderea nivelului de trai,
diminuarea gradului de ocupare a forţei de muncă; creşterea rapidă a
şomajului; o protecţie socială insuficientă; apariţia unor conflicte acute
între patronat şi sindicatele de ramură sau naţionale; apariţia unor mani-
festări sociale de mare amploare (marşuri, mitinguri, adunări publice
autorizate sau neautorizate, spontane sau organizate de sindicate sau alţi
lideri informali); creşterea rapidă ca număr şi ca amploare a unor
furturi, jafuri, în general a infracţionalităţii; apariţia şi dezvoltarea
manifes-tărilor de tip mafiot; tendinţe de impunere prin forţă a
intereselor comune sau specifice ale unor categorii sau grupuri sociale,
profesionale (de exemplu: conducători auto, agricultori, mineri, angajaţi
din domeniile energetic, nuclear, chimic, siderurgic, naval etc.);
concentrarea masivă a imigranţilor, a membrilor unor organizaţii ilegale
(legale) şi apariţia manifestărilor ostile ale populaţiei autohtone sau ale
acestora prin sfidarea legilor (de exemplu: emigranţii străini de pe
teritoriul unei ţări; membrii unor organizaţii teroriste; unele etnii şi chiar
naţionalităţi); sprijinirea făţişă sau indirectă din exterior şi nu de puţine
ori din interior (prin forţele agresive interne) a tensiunilor sociale ce se
manifestă pe plan intern într-un domeniu social sau în ansamblul
societăţii.
• Criza financiară. Este o situaţie care apare, de regulă, într-o
instituţie (cele mai acute situaţii sunt în cadrul instituţiilor financiar-ban-
care) economică, administrativă, de stat şi particulară sau la nivel
statal, ca urmare a unor măsuri de management neeficiente, a unor
situaţii neprevăzute în domeniul financiar-bancar şi care ameninţă
obiectivele şi/sau interesele economico-financiare ale unui grup social
şi uneori ale societăţii în ansamblu.
Criza financiară, de regulă, este o criză combinată; cel mai
adesea, ea se prezintă sub forma crizei de natură economico-socială.
Elementele principale ale crizei de natură economico-financiară
sunt date de: scăderea dramatică a Produsului Naţional Brut prin
orientarea neadecvată a strategiilor financiare, bancare, economice:
scăderea producţiei în principalele ramuri economice; deprecierea
succesivă, graduală sau prăbuşirea monedei naţionale în raport cu
poziţia altor monede şi creşterea necontrolată a ratei inflaţiei; tendinţa
de acaparare a principalelor ramuri economice de către investitorii
51
străini şi de subordonare a intereselor economiei naţionale, prin
infuzia necontrolată de capital străin; pierderea pieţelor de desfacere a
produselor economiei naţionale pe plan intern şi extern ca urmare a
scăderii calităţii produselor şi concurenţei neloiale etc.
• Criza militară. Este o situaţie creată prin trecerea de la starea
de pace, care implică şi anumite stări tensionale (de regulă, o stare de
criză în care violenţa nu există sau este foarte slabă), la starea
conflictuală, în cadrul căreia una sau toate părţile implicate au folosit
sau folosesc violenţa pentru impunerea prin forţă a obiectivelor sau
intereselor proprii, cu scopul de a-şi apăra valorile fundamentale.
Criza de natură militară este dată de următorii indici: con-
centrarea de forţe în apropierea frontierelor naţionale prin notificarea
(ori nenotificarea) activităţilor de acest gen, realizarea de alianţe
militare cu scop nedeclarat sau mascat; reorganizări ale sistemului
militar din unele state vecine; redislocări de comandamente ale
marilor unităţi şi unităţi în apropierea frontierelor; pregătiri intense ale
marilor unităţi de aviaţie, concentrări în baze militare, exerciţii,
simulări, antrenamente sub diferite forme ascunse; reorientări
doctrinare ca urmare a mutaţiilor produse în politica militară a unora
din statele vecine; nerespectarea culoarelor de zbor internaţionale de
către aparatele de zbor militare şi civile; dotarea masivă a forţelor
armate ale unor state vecine cu tehnică militară performantă şi
armament modern; folosirea pe timpul aplicaţiilor statelor majore a
scenariilor tactice ce vizează părţi din teritoriul naţional; penetrarea
reţelelor de comunicaţii militare în scopul procurării de informaţii şi
date despre starea unităţilor militare dintr-o anumită zonă;
intensificarea acţiunilor de sustragere de armament, muniţie,
echipament şi tehnică militară din depozitele armatei; sustrageri
repetate de materiale explozive de la exploatările miniere şi geologice;
apariţia şi proliferarea grupurilor organizate ilegal care desfăşoară
acţiuni de tip terorist.
• Criza informaţională. În principiu, se referă la lipsa de
informaţii, a datelor necesare luării deciziei într-un domeniu de
activitate şi poate fi totală sau parţială. Criza totală se produce atunci
când sistemul de comunicaţii civile şi militare nu este operant sau poate
fi operabil cu întreruperi care depăşesc 60% din emisii sau/şi recepţii.
De regulă, principalele caracteristici ale unei asemenea crize
sunt: bruierea sistemului militar de transmisiuni; distrugerea unor
centre, noduri, staţii şi alte mijloace de transmitere, recepţionare a
52
datelor; dezinformarea prin comunicări de date false; interceptări de
mesaje şi documente; spargerea sistemelor de codificare şi cifrare a
datelor; simularea defecţiunilor în sistemele de transmitere a datelor şi
de comunicaţii civile ş.a.
• Criza tehnologică. Este mai rar întâlnită, ea apare în
momente decisive şi se manifestă ca o lipsă de tehnologie necesară
rezolvării stării tensionate apărute ca urmare a folosirii pe timpul
acesteia a unor tehnologii uzate moral.
• Criza psihologică. Este acea stare a unei persoane sau
instituţii care într-o perioadă de timp nu reacţionează sau este
neutralizată, acţionează şi ia măsuri sub capacitatea normală cu privire
la îndeplinirea scopurilor, obiectivelor sau intereselor pentru atingerea
valorilor fundamentale proprii sau colective.
• Criza ecologică sau catastrofa ecologică. Este starea în care
se găsesc aerul, apa, solul, subsolul sau construcţiile şi fauna, flora,
vieţuitoarele sau oamenii, într-un spaţiu, ca urmare a modificărilor
survenite în starea de normalitate ecologică provocate de factori
obiectivi sau subiectivi. Factori obiectivi în această situaţie, de regulă,
sunt fenomenele naturale, iar factorii subiectivi sunt determinaţi de
acţiunile umane.
Criza de natură ecologică este pusă în evidenţă de prezenţa, în
principal, a următoarelor fenomene sau activităţi: poluarea mediului
cu materiale radioactive provenite de la obiectivele aflate pe teritoriul
naţional şi al ţărilor vecine; producerea de inundaţii care au ca urmări
pierderi de vieţi omeneşti şi mari distrugeri materiale; fisurarea sau
distrugerea (naturală sau provocată) a unor baraje de la marile
acumulări hidroenergetice, precum şi depăşirea cotelor de atenţie ale
apei din acestea; poluarea şi contaminarea mediului ca urmare a
deversării accidentale în apă şi atmosferă a unor produse şi reziduuri
toxice sau radioactive; scurgeri accidentale (sau provocate) de produse
petroliere din depozite, bazine şi poluarea pânzei freatice pe mari
suprafeţe; producerea repetată a unor mişcări seismice intense urmate
de pierderi de vieţi omeneşti şi mari pagube materiale; importul de
produse cu grad ridicat de toxicitate, depozitarea sau abandonarea
acestora în locuri neprotejate şi neamenajate corespunzător.
Caracteristic pentru ţările care traversează o perioadă de
tranziţie, de la un regim la altul este faptul că, datorită fragilităţii
sistemelor politice, economico-financiare şi sociale, unele situaţii pot

53
apărea brusc şi pot evolua rapid, degenerând dintr-o criză locală într-una
zonală, naţională sau chiar internaţională47.

B. După originile şi cauzele declanşatoare, crizele sunt

progresive şi subite, voluntare şi fortuite.
• Crizele progresive. O perioadă, criza se derulează în stare
latentă, evoluând gradual. Ea se declanşează în punctul culminant al
unui proces lent de acumulare şi de escaladare a tensiunii între doi
adversari, prin exercitarea unei presiuni graduale asupra unui sistem
intern sau internaţional; de exemplu, creşterea tensiunii dintre statele
arabe din Orientul Mijlociu şi Israel, timp de şase luni, perioadă care a
precedat „Războiul de Şase Zile” (1967).
Durata de incubaţie este lungă; exploatarea progresivă a
resurselor naturale, punerea în aplicare în mod progresiv a unor noi
tehnologii, creşterea demografică explozivă sau migraţia populaţiilor
reprezintă tot atâtea manifestări sau fenomene susceptibile de a
exercita treptat o presiune asupra unui sistem internaţional sau a unui
stat anume, până la a deveni intolerabile.
Între crizele progresive posibile pentru timpul prezent putem
menţiona consolidarea puterii nucleare a Iranului sau Coreei de Nord.
De asemenea, imigraţia evreilor în Palestina în prima jumătate a
secolului XX se află mai mult sau mai puţin la originea diverselor
crize din Orientul Mijlociu de după 1947 (criza Canalului de Suez –
1956; intervenţia americană în Liban – 1958; Războiul de Şase Zile –
1967; Războiul de la Yom Kippur – 1973; pătrunderea forţelor siriene
în Liban – 1976; intervenţia israeliană în sudul Libanului – 1978;
gravele incidente din sudul Libanului din 1986; condamnarea
Israelului şi Intifada – 1993 etc.). Tot astfel, unele dezastre naturale
precum anii succesivi de secetă extremă din Africa, care au constituit
cauza unei crize cu evoluţie graduală ce a generat foametea şi războiul
civil în Somalia.
• Crizele subite. Mai obişnuite şi de aceea mai frecvente sunt
crizele neaşteptate, declanşate de evenimente dificil de prevăzut,
punctuale şi de foarte scurtă durată. Astfel de evenimente, atunci când
apar, rup echilibrul şi stabilitatea existentă în raporturile bilaterale. Prin
natura situaţiei, ele sunt dificil de prevenit şi de gestionat de către
guvernanţi.

47
Ibidem, p.37-43.
54
 Revolta „Boxerilor” din 1900, războiul dintre Somalia şi Etiopia
din 1977, luarea de ostatici americani la Teheran în 1979, atentatul de
la Berlin din 1986, masacrele interetnice din Ruanda din 1990
reprezintă tot atâtea exemple de evenimente survenite brusc care au
generat crize.
• Crizele voluntare şi crizele fortuite. Deosebirea între crizele
voluntare şi cele fortuite este întrucâtva în funcţie de locul în care se
află observatorul.
Criza voluntară poate apărea ca rezultat al unei politici
deliberate: un stat speră ca în acest mod să obţină de la un alt stat un
anumit avantaj, pentru a-şi ameliora propria poziţie sau stare de
securitate. Pentru statul provocator, criza este voluntară, pentru celă-
lalt, criza este fortuită.
Remilitarizarea Renaniei de către Hitler în 1936 sau solicitarea
dezmembrării Cehoslovaciei în 1938 sunt crize provocate de
cancelarul Germaniei care ştia că îşi va constrânge astfel adversarii să
reacţioneze, că va crea o tensiune care va provoca implicit o criză
internaţională, în scopul modificării configuraţiei de putere, pentru
consolidarea statutului internaţional al acestei ţări. Situaţia este relativ
asemănătoare în 1956 prin naţionalizarea Canalului Suez de către
Egipt, sau, în iulie 1995, invadarea de către sârbii din Bosnia a
Srebeniţei.
Bineînţeles, consecinţele unei crize voluntare nu sunt în mod
necesar cele aşteptate, iar rezultatele scontate nu sunt niciodată
garantate. Condiţiile în care se desfăşoară criza (ambianţa rupturii,
perioada de tensiune, riscuri de confruntări militare, hotărâri luate
atunci când nu se dispune de toate informaţiile necesare) fac din acest
procedeu un instrument de o calitate prea inegală pentru a schimba o
lume complexă şi mereu în mişcare.
Şi totuşi, omenirea a străbătut secolul XX din criză în criză, fiind
puţine schimbări care să nu se datoreze crizelor48.

C. După spaţiul în care se manifestă şi numărul de părţi

implicate, crizele pot fi: locale, naţionale, bilaterale, regionale,
continentale şi internaţionale.
• Criza locală. Apare pe un spaţiu limitat, de regulă, o zonă,
localitate şi are ca formă de manifestare un anumit domeniu (economic,

48
Jean-Louis Dufour, Op. cit., p. 37-38.
55
politic, social, cultural, ecologic etc.) sau mai multe domenii ale vieţii
sociale.
• Criza naţională. Are ca spaţiu suprafaţa unei ţări şi cuprinde
unul sau mai multe domenii din viaţa socială, economică, politică sau
militară a ţării respective.
• Criza bilaterală. Este o criză care cuprinde un spaţiu relativ
restrâns şi se desfăşoară numai între două părţi, de regulă, state.
• Criza regională. Cuprinde unul sau mai multe domenii şi se
manifestă pe o suprafaţă mai întinsă ca spaţiu.
• Criza continentală. Este criza care angrenează mai multe, sau
chiar toate statele, de pe un întreg continent.
• Criza internaţională. Se manifestă cel puţin pe teritoriul a
două sau mai multe state, dar în cele din urmă se amplifică şi
antrenează direct sau indirect întregul sistem internaţional, cuprinzând
unul sau mai multe domenii de activitate ale părţilor implicate49.

D. După criteriul geografic combinat cu criteriul cronologic,

ca punct de referinţă, din perioada „războiului rece”, crizele se
clasifică în: crize de centru, crize periferice şi crize ulterioare
„războiului rece”.
• Crizele de centru ale „războiului rece”. Sunt crize
succesive, care se derulează în centrul sistemului internaţional, mai
precis în Berlin. În acest loc se desfăşoară crizele cele mai grave, chiar
dacă uneori fascicolul crizei se propagă spre periferie, în nord sau în
sud, la Budapesta, la Praga, în Mediterana etc.
• Crizele periferice. Afectează interesele periferice ale marilor
puteri, care însă nu consideră că în esenţa crizei există o motivaţie
pentru a se ajunge la extreme, adică la înfruntarea armată, deoarece nu
privesc interesele fundamentale ale marilor puteri implicate.
• Crizele ulterioare „războiului rece”. Crizele de după 1990
nu mai sunt crize de centru, în condiţiile dispariţiei confruntării celor
două blocuri ideologice. Crizele din Somalia, Cambodgia, Ruanda
sunt crize periferice, în timp ce crizele din fosta Iugoslavie sau cele
potenţiale din Coreea de Nord pun în discuţie chiar fundamentul
organizării noului raport de putere (crize de sistem). Diferenţa
esenţială faţă de perioada „războiului rece” constă în tendinţa de a

49
Gheorghe Toma, Sava Postolache, Ioan Oros, Op. cit., p. 43.
56
rezolva aceste crize nu prin înfruntarea blocurilor antagonice, ci prin
cooperarea dintre succesorii acestora50.

E. După resursele pe care le implică, o criză poate fi: criză de

resurse umane, demografică, de materii prime, financiară, bancară etc.

F. După modul de manifestare în intensitate, crizele pot fi

violente sau latente.
• Crizele violente. Sunt acele manifestări care implică folosirea
forţei. Ele pot apărea spontan sau se pot dezvolta gradual.
• Crizele latente. Au, de regulă, un grad redus de severitate, o
urgenţă limitată şi ameninţările lor se referă la o perioadă viitoare.
Rezultă deci că o criză latentă nu prezintă o ameninţare extrem de
gravă şi imediată, acordând părţilor o perioadă de timp suficientă
pentru luarea măsurilor de prevenire. O criză latentă poate oricând să
se transforme într-o criză violentă.

G. După gradul de complexitate, crizele pot fi: simple, com-

plexe şi combinate.
• Criza simplă. Este acea situaţie tensionată care se manifestă
într-un singur domeniu de activitate şi are implicate numai două părţi.
Ea este mai rar întâlnită, întrucât situaţiile vieţii politico-militare,
economico-sociale sunt mult mai complexe şi o criză simplă ar trebui,
deci, să îndeplinească cumulativ cele două condiţii (un singur
domeniu, de exemplu: economic, politic, militar, psihologic, ecologic
etc. şi angajarea în manifestările ei a numai două părţi).
• Criza complexă. Este acea situaţie tensionată care se
manifestă în două sau mai multe domenii de activitate şi are implicate
două sau mai multe părţi. În această categorie de crize, de regulă, intră
majoritatea crizelor economice, sociale, politice, militare etc.
Caracteristica fundamentală a unei crize complexe o constituie
multitudinea factorilor care o influenţează, domeniul extins şi o arie
mare de manifestare. Severitatea acestor crize este deosebită şi modul
lor de manifestare este imediat şi nu de puţine ori foarte violent.
• Criza combinată. Este acea situaţie în care sunt cuprinse un
domeniu de activitate şi/sau mai mult de două părţi sau mai multe
domenii de activitate şi/sau două părţi51.

50
Jean-Louis Dufour, Op. cit., p. 36-37.
57
 H. După rolul sau influenţa asupra evoluţiilor geopolitice
regionale şi internaţionale, crizele sunt induse, angrenaj, calculate şi
accidentale.
• Criza indusă
Este criza declanşată voluntar de către un stat care urmăreşte
provocarea unui conflict armat. Statul agresor caută un pretext, îşi
pregăteşte un casus belli pentru a declanşa războiul. El urmăreşte să
acţioneze în aşa fel încât cealaltă parte să pară responsabilă de
declanşarea crizei şi, deci, a războiului. El acţionează cu toate
mijloacele, cu toate procedurile diplomatice şi politice imaginabile
pentru a-şi izola adversarul, asigurându-şi adeziunea opiniei publice şi
sprijinul posibil al comunităţii internaţionale.
În crizele obişnuite, decizia de a recurge la forţă este luată în timpul
crizei. În cazul crizelor induse, ea este luată înaintea declanşării acestora.
Criza din iulie 1914, în urma atentatului de la Sarajevo, care a
dus la declanşarea primului război mondial, constituie un exemplu
perfect al unei crize induse. Ultimatumul austriac adresat Serbiei în 23
iulie a fost conceput tocmai pentru a fi respins. În această respingere,
Austro-Ungaria aştepta pretextul prin care să justifice intrarea sa în
război împotriva Serbiei.
De asemenea, mai multe crize induse au survenit atunci când
Hitler a încercat să extindă spaţiul german folosind forţa, plasând
responsabilitatea declanşării conflictului asupra ţărilor vecine. Statele
europene, prin politica de appeasement, nu au permis ca aceste crize
să atingă punctul culminant – declanşarea conflictului. Numai ultima
criză de acest fel, cea iniţiată în 1939 împotriva Poloniei, s-a soldat,
după cum era prevăzut, printr-un război, despre care se spera că va fi
limitat.
Criza indusă este, deci, individualizată. Statul care o declanşează
nu este în căutarea nici unui acord, nici unui compromis, ci numai a
unei victorii absolute; el se expune deliberat riscului unui război,
asumându-şi numai grija de a găsi sau de a crea un pretext pentru a-l
justifica. În crizele obişnuite, hotărârea de a recurge eventual la forţă
intervine în timpul crizei; în cazul unei crize induse, această decizie
este luată încă înainte de declanşarea ei. Astfel s-a întâmplat la
1 august 1990, prin invadarea Kuweitului de către Sadam Hussein,
care şi-a asumat riscul declanşării unui conflict.

51
Gheorghe Toma, Sava Postolache, Ioan Oros, Op. cit., p. 43-44.
58
 • Criza angrenaj
Are ca origine voinţa unui stat de a schimba status quo-ul
internaţional. Circumstanţele şi obiectivele sale sunt, însă, diferite. Este
vorba de un conflict între două state care se extinde la alte state, fără ca
acestea din urmă să fi dorit aceasta, ci pentru că au perceput în mod
progresiv o ameninţare la adresa lor sau s-au considerat implicate.
Criza angrenaj este declanşată şi de apariţia unor crize secundare,
derivate din confruntări în derulare, care pot conduce, la rândul lor, la
diferende acute; statele antrenate în acest mod ajung să se simtă
ameninţate în însăşi fiinţa lor. Fără îndoială, statele implicate într-o
criză angrenaj încearcă, cu disperare, să obţină un acord diplomatic care
le-ar permite să evite ostilităţile. Dar adesea se dovedeşte că interesele
naţionale ale unora şi altora nu sunt conciliabile.
Fără a se putea rezolva din pricina structurii diferendelor,
impuse de circumstanţe, aceste crize duc cu uşurinţă la un război.
Evenimentele care au condus la primul război mondial oferă mai
multe astfel de exemple: implicarea Belgiei neutre în conflagraţie
datorită vecinătăţii geografice cu Franţa şi Germania; implicarea
S.U.A. datorită torpilării de către submarinele germane a vaselor
britanice, purtătoare de interese şi cetăţeni americani.
Alte exemple de crize angrenaj sunt: implicarea Finlandei în cel
de-al doilea război mondial, datorită vecinătăţii sale cu U.R.S.S.;
implicarea progresivă a Franţei, Marii Britanii, S.U.A. în crizele
sârbo-bosniace, prin presiunea opiniei publice; implicarea Franţei în
conflictul dintre Senegal şi Mauritania, în crizele din Cambodgia,
Somalia, Ruanda.
• Criza calculată
Criza calculată este una dintre crizele cele mai frecvente. Ea
este, evident, o criză voluntară, declanşată din dorinţa de a modifica
raporturile de forţe şi echilibrul internaţional, pentru a transforma un
status quo nesatisfacător. Ea poate servi la introducerea unor date noi
în negocierile în curs sau pentru a debloca negocierile aflate în impas.
Utilizată uneori pentru a depăşi, în interior, slăbiciunile propriului
sistem politic (precum revoluţia culturală declanşată în China de către
Mao Ze-dong), criza calculată este utilă şi pentru a profita de
vulnerabilitatea presupusă a conducătorilor în poziţie de adversari sau
de rivali. Ea permite agresorului să transforme brusc sistemul
internaţional. Se urmăreşte obţinerea de la un alt stat a unor diverse
avantaje importante, cum ar fi teritoriu, resurse strategice, avantaje
59
economice, influenţă politică sau recunoaştere internaţională. De
asemenea, se urmăreşte convingerea statului adversar să renunţe la
atitudinea sa într-o anumită chestiune fără a fi nevoie de declanşarea
unui război. Acest aspect este fundamental.
Succesul crizei calculate depinde de măsura în care obiectivul
urmărit poate fi atins fără a declanşa războiul (credibilitatea
ameninţărilor proferate, receptivitatea adversarului la argumentele
prezentate).
Acest tip de comportament politic este numit „pe marginea
prăpastiei” sau brinkmanship, după expresia lui John Foster Dulles,
secretarul de stat al preşedintelui Eisenhower.
Istoria ne oferă multiple exemple de crize calculate, cea mai
spectaculoasă rămânând criza rachetelor din Cuba din 1962. Războiul
din insulele Falkland (Malvine) din 1982, izbucnit dintr-o criză
calculată, decisă de un mic grup de ofiţeri argentinieni, este un
exemplu clasic al unei utilizări greşite a acestui procedeu. Alte crize
greşit calculate sunt: criza balcanică din 1914; criza Berlinului,
declanşată de U.R.S.S., căreia i-au ripostat Aliaţii în 1948; criza din
Orientul Mijlociu din 1967, iniţiată de colonelul Nasser, care a
declanşat „Războiul de Şase Zile”, şi înfrângerea umilitoare a
Egiptului şi a cauzei arabe.
Dar nu toate crizele calculate au eşuat într-un mod asemănător.
Criza franco-germană din 1905, privitoare la Maroc, i-a asigurat, în
parte, împăratului Wilhelm al II-lea, succesul scontat. De asemenea,
criza bosniacă din 1908, remilitarizarea Renaniei în 1936, criza de la
München din 1938, asaltul Canalului de Suez la 6 octombrie 1973 de
către trupele egiptene sunt alte exemple de reuşite ale crizei calculate.
• Criza accidentală
Este o criză integral neprevăzută, accidentală, întotdeauna
inopinată, niciodată dorită, care izbucneşte aproape spontan, în lipsa
unei provocări. Deşi destul de rară, ea nu este mai puţin de temut.
Poate fi declanşată de acte, decizii sau incidente de rutină, aparent
inofensive, complicate de circumstanţe.
În condiţii nefericite, de neînţelegeri sau de erori de evaluare,
unul sau mai multe state se văd aruncate în mijlocul unei crize, cu
toate inconvenientele sale, cu riscurile şi primejdiile sale. Întâmplarea
pare să fie cauza acesteia. Criza întâmplătoare nu cunoaşte nici
stat-agresor, nici stat-victimă.

60
 Crizele accidentale pot fi declanşate şi de erori de execuţie, de
intenţiile subversive ale unor grupuri mici de rebeli, de indivizi care
acţionează în nume personal. Amorsată în acest mod, criza este
accidentală, chiar dacă a fost premeditată de persoane particulare. Criza
nu a fost dorită, nici creată, nici susţinută de responsabilii politici.
Spre exemplu, atentatul de la Sarajevo din 28 iunie 1914 este
realizat de un naţionalist sârb, fără ca guvernul de la Belgrad să fi
cunoscut, dirijat sau încurajat atentatul. În ciuda consecinţelor sale
covârşitoare, acţiunea teroristă a lui Gavrilo Princip apărea iniţial ca
un eveniment semifortuit.
De asemenea, numeroase revolte sau manifestări care au
degenerat s-au aflat la baza unor crize bine cunoscute. Când studenţii
din Budapesta au luat decizia, la 23 octombrie 1956, de a susţine
mişcările reformiste poloneze, nimeni nu avea să-şi imagineze că
această manifestaţie studenţească, aproape banală, se va transforma
într-o insurecţie naţională cu ample implicaţii în plan internaţional.
Criza accidentală nu cunoaşte nici învingători şi nici învinşi.
Aceste crize sunt, toate, purtătoare de schimbări potenţiale, faţă de care
factorii decizionali trebuie să-şi definească poziţia, fie în favoarea
acestor transformări, fie împotriva lor. Omul de stat, confruntat cu o
criză accidentală, are interes să folosească acest prilej pentru a-şi atrage
unele avantaje. Episodul avionului american U2 în 1960 şi utilizarea
acestei crize de către Nikita Hruşciov constituie un exemplu în acest
sens. Criza a fost scurtă, spectaculoasă, neaşteptată, dacă nu total
imprevizibilă, dar şi accidentală. Aparatele de recunoaştere americane
fotografiau teritoriul sovietic de trei ani, rămânând în afara razei de
acţiune a apărării antiaeriene sovietice. La 1 mai 1960, pilotul avionului
U2 este constrâns de o pană de motor să reducă altitudinea,
expunându-se tirului rachetelor SAM 2. Acest incident fortuit nu a fost
prevăzut de sovietici. El este exploatat totuşi de Hruşciov. Folosind
ameninţări şi pretenţii multiple, acesta şi-a plasat omologul american,
preşedintele Eisenhower, într-o situaţie dificilă. Statele Unite ale
Americii au suferit o înfrângere politică şi diplomatică relativ gravă.
Criza accidentală oferă astfel aceleaşi ocazii, propune aceleaşi
avantaje şi prezintă aceleaşi riscuri ca şi celelalte tipuri de criză. Dar
ea nu lasă timp de a prevedea, de a planifica exploatarea unor
eventuale momente critice. În cazul unui accident, a decide rapid şi a
acţiona fără întârziere este indispensabil pentru o gestionare cât de cât
corespunzătoare a crizei52.
52
Jean-Louis Dufour, Op. cit., p. 39-46.
61
 I. Alte genuri de criză: criza de autoritate, a învăţământului, a
industriei, sanitară, a petrolului, a gazelor, a unor produse (zahărului,
grâului) etc.
Criza de autoritate este o criză deosebit de periculoasă. Criza de
autoritate poate fi: criza de autoritate a unei persoane, în general, şi a
persoanelor care reprezintă poziţii sociale, în special; criza de autoritate
a instituţiilor statului. Aceasta este foarte gravă când se manifestă la
nivelul instituţiilor fundamentale ale statului de drept. Deci, fiind
dreptul neexercitat de a întreprinde o acţiune, de a da ordine, respectiv
de a lua hotărâri, lipsa de autoritate este puterea neexercitată de către
instituţie, conducător (persoană, demnitar) şi se induce în nerealizarea
obiectivelor atribuţiilor şi acţiunilor legale. Cea mai gravă situaţie a
crizei de autoritate este atunci când puterea învestită democratic nu
reuşeşte să-şi exercite atribuţiile consfinţite prin Constituţie şi sarcinile
primite prin învestirea sa ca putere legitimă.
Se apreciază că într-o situaţie de acest gen se ajunge în
majoritatea cazurilor la disoluţia, dizolvarea, dezagregarea, blocarea
sau nefuncţionarea instituţiilor respective. Cazurile sunt rare, dar
istoria contemporană ne-a furnizat astfel de situaţii. Unul dintre ele
este cel din Albania, când o criză complexă, „criza albaneză” din 1997
a determinat sub influenţa mai multor factori şi a presiunii populare
disoluţia armatei, poliţiei, instituţii care într-o perioadă de timp nu
şi-au putut exercita atributele şi a fost nevoie de intervenţia altor
autorităţi (internaţionale) pentru a aduce situaţia la starea de norma-
litate economică, socială, politică şi miliară.
Atribuţiuni şi competenţe specifice în gestionarea acestor tipuri
de criză revin agenţiilor naţionale de criză, cu precizarea că Ministerul
Afacerilor Externe, Ministerul Apărării Naţionale şi serviciile de
informaţii specializate ale statului respectiv sunt implicate în mod
substanţial, îndeosebi în ceea ce priveşte obţinerea de informaţii
pertinente şi elaborarea de variante de răspuns adecvate53.

II.2. Clasificarea conflictelor

De-a lungul istoriei, în relaţiile internaţionale, forţa a fost şi încă

mai este utilizată pentru a rezolva disputele. Din 1945, nu a trecut nici
o zi fără ca undeva pe mapamond să nu se desfăşoare un conflict

53
Gheorghe Toma, Sava Postolache, Ioan Oros, Op. cit, p. 45-46.
62
armat, iar sfârşitul „războiului rece” nu a redus frecvenţa acestor
conflicte, ci, dimpotrivă. De exemplu, în 1994, mai mult de 30 de
conflicte armate importante erau în curs de desfăşurare în locuri ca
Afganistan, Algeria, Bosnia, Cecenia, Liberia, Ruanda şi Somalia.
Având în vedere răspândirea atât de mare a violenţei, nu este de
mirare că mulţi oameni pun semnul egalităţii între aceasta şi politica
mondială. În lucrarea sa Despre Război, Carl von Clausewitz arăta că
războiul este o continuare a politicii cu alte mijloace, o formă de
comunicare între state, chiar dacă o formă extremă. Această analiză
întăreşte convingerea că războiul este un instrument pe care statele îl
folosesc pentru a-şi rezolva conflictele54.
La fel ca şi în cazul crizelor, există o multitudine de clasificări
ale conflictelor, în funcţie de diverse criterii. Cel mai important dintre
aceastea este criteriul referitor la statul-naţiune. Din acest punct de
vedere, conflictele sunt interne (sau intranaţionale) şi internaţionale.
• Conflictele interne
Întâlnite în literatura de specialitate sub diferire forme – războaie
civile, războaie intrastatale, conflicte intranaţionale ş.a. –, conflictele
interne sunt conflictele care au loc pentru schimbarea structurii
organizaţionale a statului. Conflictele interne au izbucnit mult mai
frecvent decât au izbucnit conflictele internaţionale (interstatale).
După sfârşitul „războiului rece”, acestora nu li s-a acordat întotdeauna
o atenţie deosebită, dar conflictele interne de natură religioasă sau
naţionalistă au creat precedente periculoase sau au afectat statele
vecine, care împreună cu celelalte state au fost determinate să
urmărească ce se întâmplă şi să intervină.
Conflictele interne îşi au izvorul într-o gamă largă de condiţii
ideologice, demografice, religioase, etnice, economice, social-culturale
şi politice. Războaiele civile şi revoluţiile au fost în acelaşi timp apărate
ca instrumente ale justiţiei, dar şi condamnate ca o acceptare imorală a
unei schimbări violente. Ele de fapt conţin ingrediente din ambele.
Printre sursele conflictelor interne, violenţa internă este o reacţie
la sentimentul de frustrare pe care populaţia sau o parte a acesteia îl
încearcă atunci când simte că li se interzice accesul la sursele de
bogăţie ori li se neagă statutul la care ele consideră că ar avea dreptul.
Atunci când aşteptările populaţiei la ceea ce ea crede (mai mult ori
mai puţin obiectiv) că este îndreptăţită să aibă depăşesc, ca ritm,

54
Teodor Frunzeti, Op. cit., p. 71.
63
posibilităţile reale de satisfacere a acestor aşteptări, probabilitatea
izbucnirii conflictelor creşte.
O altă sursă a conflictelor interne este naţionalismul. Mai mult
de 95% din statele lumii cuprind în afară de naţiunea dominantă şi alte
grupuri etnice, naţionalităţi ori minorităţi naţionale.
Un alt motiv al conflictelor interne este conflictul etno-naţional.
Multe dintre revoltele interne şi războaiele etnice ce au loc în lume
sunt mai puţin generate de motive politice sau economice, cât mai ales
de animozităţi etnice în general, cu rădăcini adânci în istoria regiunilor
respective. Aceste conflicte etno-naţionale diferă fundamental de
mişcările secesioniste sau separatiste specifice perioadei destrămării
imperiilor coloniale.
O cauză a conflictelor interne este de natură economică. Destabi-
lizarea poate fi cauzată de o creştere economică prea rapidă şi de
diferenţe mari în ce priveşte nivelul creşterii economice între diferite
regiuni ale aceleiaşi ţări. Atunci când modernizarea generează creşterea
pretenţiilor populaţiei mai mult decât posibilitatea guvernelor de a le
satisface, dezordinile interne au condiţii create de a izbucni.

Dimensiunea internaţională a conflictelor interne

Ar fi o greşeală să se creadă că războiul civil poate fi provocat
numai de condiţii interne. Factorii externi influenţează de cele mai
multe ori rebeliunea internă, de multe ori în concurenţă cu cei interni.
Se pot distinge câteva faze care au influenţat legătura dintre
schimbările în sistemul internaţional şi incidenţa războiului civil. În
primul rând, efectele imperialismului, industrializarea, naţionalismul
şi ideologia au provocat niveluri ridicate de incidenţă a războiului civil
între 1848 şi 1870.
În al doilea rând, colapsul imperiilor coloniale ale puterilor
europene a contribuit la creşterea frecvenţei conflictelor interne între
sfârşitul celui de-al doilea război mondial şi anii şaizeci ai secolului XX.
În al treilea rând, perioada pe care o străbatem, începută o dată cu
sfârşitul „războiului rece” şi cu dispariţia rigorii impuse de bipolaritatea
sistemului internaţional, face ca multe state, naţiuni ori numai minorităţi
naţionale şi grupuri etnice să aibă un „spaţiu de manevră” mai larg, fără
teama unei intervenţii externe din partea marilor puteri în situaţia
utilizării forţei pentru satisfacerea intereselor lor.
Deoarece marile puteri au interese globale, ele au fost
întotdeauna gata să intervină în războaiele civile pentru a sprijini
64
guvernele prietene şi a le răsturna pe cele considerate ostile. Când
acest lucru s-a întâmplat, conflictele interne s-au internaţionalizat.
Astăzi este însă adesea dificil de determinat unde se termină un război
intern şi unde începe unul internaţional. Într-o lume interdependentă,
cu graniţe din ce în ce mai volatile între state, diferenţa dintre
implicare şi intervenţie este dificil de făcut55.
Charta de la Paris pentru o nouă Europă (1990) prevede
intervenţia armată din partea Organizaţiei Naţiunilor Unite în caz de
catastrofă umanitară în urma unui conflict intern.

• Conflictele internaţionale
Conflictele internaţionale, întâlnite în literatura de specialitate şi
sub denumiri precum conflicte armate internaţionale, conflicte inter-
statale şi mai ales războaie, în sens generic, sunt conflictele care implică
mai mulţi actori internaţionali, depăşind graniţa unui singur stat. Ele pot
fi: bilaterale (între două state), regionale, continentale sau mondiale.
În relaţiile internaţionale, conflictele survin, de obicei, atunci
când actorii interacţionează şi ajung la dispute asupra unor interese
divergente, incompatibile. Prin ele însele, conflictele nu sunt în mod
necesar o ameninţare, arată unii autori, deoarece războiul şi conflictul
sunt diferite. Conflictele au loc atunci când două părţi implicate
percep divergenţele dintre ele şi caută să rezolve aceste divergenţe
spre propria satisfacţie. Unele conflicte sunt inevitabile atunci când
oamenii şi diverse comunităţi interacţionează. În concluzie, conflictul
nu ar trebui privit ca fenomen anormal. De asemenea, conflictul nu ar
trebui văzut ca fiind în mod necesar distructiv, deoarece acesta poate
promova solidaritatea socială, gândirea creativă, învăţarea şi comu-
nicarea – toate acestea fiind factori vitali ai rezolvării disputelor. Cu
toate acestea, costul conflictelor devine ameninţător atunci când
actorii implicaţi recurg la puterea armată pentru a rezolva ceea ce ei
percep a fi conflicte de interese ireconciliabile.
De-a lungul istoriei, fizionomia conflictelor armate s-a modificat
ca urmare a inovaţiilor în tehnologia militară. În secolul al XX-lea,
acest impact a fost deosebit de rapid şi a exercitat multiple influenţe.
Distructivitatea crescândă a armamentului modern a afectat
războiul din zilele noastre în trei direcţii importante.
În primul rând, deşi durata războaielor interstate s-a mărit în
mod constant între 1816 şi cel de-al doilea război mondial, conflictele
55
Ibidem, p. 82-83.
65
armate au fost mult mai scurte după 1945. Se pare că existenţa
permanentă a ameninţării cu utilizarea armelor de nimicire în masă a
făcut ca multor conflicte dintre state să li se găsească o soluţie mai
repede decât dacă această ameninţare nu ar fi existat (viziunea realistă).
În al doilea rând, numărul statelor implicate în războaie majore a
scăzut drastic după cel de-al doilea război mondial.
În al treilea rând, conflictele armate s-au restrâns la anumite
zone geografice. Conflictele majore, la nivelul unui teatru de acţiuni
militare, implicând mai mulţi participanţi, au devenit mult mai puţin
frecvente spre deosebire de perioada de dinaintea celui de-al doilea
război mondial, când războiul se desfăşura, de regulă, între marile
puteri56.

II.3. Tipuri de război

Analizând războiul în istoria omenirii, cel mai mare teoretician

al său, Carl von Clausewitz, a propus categorisirea acestuia în cinci
tipuri principale: absolut, real, total, limitat, nelimitat.
• Războiul absolut. Este o fantezie logică, imposibil de realizat
în realitate, nerestrâns de forţe inteligente. În acest caz, violenţa este
extremă, deoarece scopul este învingerea completă a inamicului.
Exemplul în acest caz poate fi războiul dus de Germania în faza finală
a celui de-al doilea război mondial.
• Războiul real. Este constrâns de anumite limite (sociale,
politice, de timp şi de spaţiu). Războaiele reale se întind pe scară largă
de la simple ameninţări la conflicte nelimitate. În acest caz, putem
exemplifica: primul război mondial (1914-1918); războiul Crimeii
(1853-1856); războiul din Vietnam (1963/64-1974/75); războiul din
Afganistan (1979-1989); războiul de 30 de ani (1618-1648);
războaiele greco-persane (490-480 î.e.n.).
• Războiul total. Cere o subordonare totală a tuturor politicilor
şi presupune că victoria sau înfrângerea totală sunt singurele opţiuni
posibile. Pentru acest tip de război putem exemplifica: războiul
Imperiului Roman împotriva Egiptului (31-30 î.e.n.); războiul civil
spaniol (1936-1939); războiul împotriva hitlerismului (1939-1945);
războiul civil din China (1945-1949).

56
Ibidem, p. 82-83.
66
 • Războiul limitat. Este războiul restrâns ca spaţiu şi/sau timp.
Enumerăm ca exemple: războaiele balcanice (1912-1913); războiul
din Insulele Falkland (1982); războiul ruso-japonez (1904-1905);
războiul S.U.A. – Mexic (1846-1848); războiul Germania – Franţa
(1940); războiul Germania – Polonia (1939).
• Războiul nelimitat. Este conflictul care vizează îndeplinirea
unei decizii politice reale şi presupune distrugerea inamicului prin
distrugerea completă a forţelor sale psihice, fizice şi de orice alt tip. În
acest sens menţionăm ca exemple: războaiele punice (264-146 î.e.n.);
războiul de 100 de ani (1337-1453); „războiul rece” (1946-1991);
războiul împotriva terorismului.
Pe lângă aceste tipuri de război, descrise de Clausewitz, teoria
relaţiilor internaţionale se opreşte şi asupra războiului hegemonic,
asimilat cu cel total. Acest război implică: puterile dominante; statele
challenger (cele ce vor să schimbe situaţia existentă), alte state majore
şi majoritatea statelor minore. Miza acestui război este fie schimbarea
distribuţiei puterii în sistem, fie schimbarea structurii de autoritate în
sistem. Intensitatea războiului hegemonic tinde către absolut. Gradele
de violenţă şi de distrugere sunt foarte ridicate, ceea ce îl transformă
într-un război fără limite.
Desigur că o tipologie exhaustivă a războiului trece dincolo de
clasificarea făcută de teoreticianul Clausewitz şi, în funcţie de diferite
criterii, poate structura războaiele în multe alte categorii. În acest sens,
istoria omenirii ne oferă un material bogat în exemple, putând astfel
deosebi şi alte tipuri de război după caracterul acestuia, modul cum se
desfăşoară, teatrul de operaţii ş.a., precum războaie drepte şi nedrepte,
războaie de apărare şi de cucerire, războaie simetrice şi asimetrice,
războaie convenţionale şi neconvenţionale, războaie maritime,
terestre, aeriene şi combinate.
Războiul drept: războaiele greco-persane (490-480 î.e.n.) pentru
greci; revoluţia Ţărilor de Jos (1576-1609); războiul de unificare a
Italiei (1859-1871); războiul dus de Serbia sau Belgia în 1914.
Războiul nedrept: războiul ruso-finlandez (1939-1940), pentru
ruşi; primul război mondial, pentru marile puteri, al doilea război
mondial, pentru Germania şi Italia; războiul din Afganistan (1979-
1989); războiul ruso-cecen.
Războiul de apărare: războaiele daco-romane (101-102; 105-
106); războaiele Principatelor Române cu Imperiul Otoman; războiul
de independenţă al S.U.A. (1776-1783).
67
 Războiul de cucerire: Cruciadele; războiul Imperiului Mongol;
războaiele coloniale; războaiele austro-ruso-turce (1683-1878);
războaiele napoleoniene (1796-1815).
Războiul simetric: primul război mondial (1914-1918), al
doilea război mondial (1939-1945); războiul de 7 ani (1756-1763);
războiul din Coreea (1950-1953); războiul Iran-Irak (1980-1988).
Războiul asimetric: războiul ruso-finlandez (1939-1940);
războiul ruso-cecen; războiul N.A.T.O. (S.U.A.) – Iugoslavia (1998);
războiul N.A.T.O. (S.U.A.) – Afganistan (2001); războiul N.A.T.O.
(S.U.A.) – Irak (2003).
Războiul convenţional: războaiele austro-ruso-turce (1683-1878);
războiul Prusia-Austria (1866); războiul peloponesiac (431-404 î.e.n.).
Războiul neconvenţional: războaiele arabo-israeliene; războiul
ruso-cecen; războiul submarin total al Germaniei (1917); războiul
S.U.A. – Japonia (1945).
Războiul maritim: războiul de la Salamina (480 î.e.n.); bătălia
de la Actium (30 î.e.n.); războaiele navale Anglia-Olanda; războaiele
navale Anglia – Spania; războiul S.U.A. – Japonia (1941-1945).
Războiul terestru: războaiele macedonene (336-328 î.e.n.);
războiul din Africa (1939-1943).
Războiul aerian: bătălia Angliei (1939-1940).

68
 III. FACTORI CARE DETERMINĂ APARIŢIA CRIZELOR
ŞI A CONFLICTELOR

Filosofii, sociologii, oamenii politici, specialiştii militari ş.a

acceptă astăzi, tot mai mult, că politicul (politica) defineşte statutul
omului ca fiinţă socială. Încă din Antichitate au existat societăţi
politice prestatale, în care puterea politică s-a manifestat divers, fie ca
biserică, religie, fie după modelul capul familiei, capul comunităţii.
Deci, puterea şi politicul nu se reduc la stat, ci sunt anterioare statului
şi definesc omul ca fiinţă socială. Apariţia statului a determinat ca
puterea politică să se manifeste ca o relaţie necesară între guvernanţi
şi guvernaţi.
Puterea politică este acea structură esenţială prin care societatea,
în calitate de domeniu specific al realităţii, se opune entropiei –
tendinţa naturală spre dezordine şi disoluţie. Istoriografia contem-
porană a sintetizat definiţiile puterii politice de la origini şi până astăzi
în câteva grupe mari astfel: psihologiste, behavioriste, structural-
funcţionaliste, socio-politice şi formaliste etc.
În perioada postbelică, gânditori ca Bertrand Russel şi
H. Lasswell apreciau că „puterea este realizarea în practică a efectelor
dorite, în relaţia de la conducători la conduşi”. Adorno Marcuse, From
definesc puterea prin apel la psihoanaliză.
Proiecţiile psihologiste şi psihoanalitice sunt irelevante şi false în
temeiul lor, chiar dacă aruncă lumină asupra multor aspecte ale puterii.
Definiţiile behavioriste prezintă puterea ca tip deosebit de
comportament, care constă în posibilitatea modificării comportamen-
tului altora. Dezvoltată în S.U.A., teoria behavioristă nu satisface,
deoarece reduce puterea la comportament, dar are anumite virtuţi prin
experimentul ştiinţific pe care îl practică şi duce la măsurarea,
cuantificarea, fie şi parţială, a comportamentului politic.
Definiţiile structural-funcţionaliste reprezintă tipul teologic de
definire a puterii. Thomas Parson, un clasic al acestei teorii, dezvoltată
în S.U.A., afirmă că scopurile puterii sunt scopurile comunităţii sau
societăţii. Puterea este capacitatea generalizată de a obţine efectuarea
69
îndatoririlor obligatorii în sistemul de organizare colectivă, care are
„scopuri comunitare”. Se confundă astfel categoria puterii cu alte
structuri şi activităţi ale societăţii. Puterea politică este structural
altceva decât puterea economică, deşi una fără alta nu pot să existe.
Definiţiile socio-politice prezintă, prin categoriile sociologiei
generale, puterea din perspectiva sistemului social-global – ea este o
relaţie socială fundamentală între guvernanţi şi guvernaţi; puterea este
relaţia care îi structurează obiectiv, până la un punct, mai mult sau mai
puţin, indiferent de voinţa şi conştiinţa lor. B. de Jouvenel, politolog
francez contemporan, consideră puterea „în sine” ca „un dar” cu
tendinţa de „a se umfla”, care se autoîntemeiează indiferent de contex-
tul social. Deranjant este faptul că fiecare ciclu de „umflare” are
consecinţă ultimă, totalitarismul.
Definiţiile formaliste caracterizează şcoala politologică din
S.U.A., cu dezvoltări originale în Occident, şi sunt apreciate ca
principala direcţie de gândire politică în perioada postbelică. Succint,
teoria puterii politice, definită formalist, ar reprezenta o ecuaţie între
guvernanţi şi guvernaţi, bazată pe interesele acestora, care, dacă este
epuizată şi contractul este rupt, duce la criză, deoarece puterea este şi
rămâne neschimbată, în esenţa sa, în timp şi spaţiu. Această esenţă, care
rămâne neschimbată, în funcţie de loc şi timp, de raporturile de forţă, de
cultură şi civilizaţie, se poate manifesta prin cele trei ipostaze: forţa,
autoritatea, conducerea. Puterea, în esenţa sa, este relaţia de dominaţie.
Această judecată abstractă asupra puterii devine relevantă dacă vom
introduce categoria de interes, categorie corelativă puterii.
Categoria de interes, relativ la putere, ne ajută să înţelegem
categoriile derivate: legitimitatea; autoritatea; obligaţia politică;
puterea licită (legitimă şi legală); puterea alienată.
Gândirea şi regândirea puterii prin intermediul categoriei de
interes au produs în teoria modernă şi contemporană mai multe
variante de definire a puterii politice legitime: varianta de tradiţie
franceză, care afirmă că poporul este suveranul: varianta de tradiţie
engleză, sceptică şi relativistă, care afirmă compromisul şi consensul;
varianta dezvoltată în S.U.A., ca o dezvoltare consecventă a „realis-
mului politic”, care afirmă poliarhia. Toate acestea s-au contopit în
sinteza numită „Democraţia guvernamentală”, pe care G. Dartori,
R. Dahl o definesc în termenii următori: „într-o democraţie, poporul
este suficient de puternic pentru a controla puterea, dar nu şi suficient
de capabil pentru a o exercita el însuşi”.
70
 Reţinând că, în afara categoriei de interes, orice altă tratare a
puterii devine irelevantă, politologul Edward Lehman arată că puterea,
ca proprietate a politicului, a politicii, are următoarele trăsături
universale: puterea este relaţională; puterea este internaţională;
puterea este impoziţională (deţinătorul puterii întâmpină prin mijloace,
conduită şi acţiune, rezistenţa celeilalte părţi); puterea este potenţială
(resurse infinite); puterea are capacităţi intermembri: puterea are
capacităţi sistemice.
De la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, mondializarea a
permis ameliorarea nivelului de trai al populaţiei de pe glob. Tot
datorită ei, oamenii săraci au acces – chiar şi în ţările bogate – la
bunuri şi servicii care ar fi mult mai scumpe dacă ei ar locui în ţări
aflate în autarhie. Datorită mondializării, economiile pot fi orientate
spre ţările sărace, pentru crearea de locuri de muncă.
Echilibrul sau dezechilibrul de putere sunt cele care determină,
în ultimă instanţă, starea sistemului relaţiilor internaţionale, la un
moment dat. Echilibrul a însemnat întotdeauna pace şi securitate.
Dezechilibrul – conflict şi insecuritate.
Intensitatea şi gradul de dezechilibru ce intervin la un moment
dat, în ecuaţia de putere, conduc întotdeauna la stări de criză – cu
manifestări incipiente în mediul diplomatic, economic, ideologic,
social etc. –, care degenerează, printr-o ineficientă gestionare, în
conflicte de diferite intensităţi până la război – ca ultimă modalitate
(din nefericire, cea mai violentă) de gestionare a crizei.
Lumea bipolară existentă pe timpul „războiului rece” a dispărut,
dar nu prin forma clasică a războiului sau a revoluţiei, ci „prin uzura şi
implozia unui sistem hipercentralizat şi de factură colectivistă”, care
înseamnă, de fapt, exersarea unui mecanism de „provocare” a crizei
într-unul din polii ecuaţiei de putere, diminuează şansa de a înfiripa o
nouă arhitectură de securitate, unanim acceptată, şi sporeşte gradul de
insecuritate tocmai prin multiplicarea „agenţilor” care pot provoca
mari crize în plan economic, politic, militar sau socio-spiritual.
Asistăm, în prezent, de fapt, „nu numai la multiplicarea centrelor
de putere, ci şi la o manifestare asimetrică a subiecţilor în ecuaţia de
putere”, după opinia lui E. Lehman, ecuaţie în care forţa militară pare
să fie la îndemâna mai multor actori, decât forţa economică sau
tehnico-ştiinţifică. Din punct de vedere acţional, „intervenţiile militare”
şi „conflictele locale”, în interesul lor clasic, sunt cele mai „vizibile”
modalităţi de „promovare” sau „gestionare a crizelor”.
71
 În general, există două dimensiuni ale crizelor politico-militare –
una cu determinare internă (locală) şi cealaltă cu determinare externă
(globală), ambele evocând teza provocării şi/sau a controlului crizei.
În primul caz, statele mici „secundare”, percepute de marile puteri ca
„obiect” de dispută, intră în „criză” atât ca urmare a situaţiilor social-
patologice, generate de discontinuităţi, sau ca urmare a provocărilor
„din afară”, cu posibilitatea degenerării în conflicte interne sau a
debutării într-un război deschis. În al doilea caz, marile puteri
(superputerile), „actorii” de prim rang, care dispun de capacitatea de a
limita şi modela violenţa conflictelor dintre statele mici şi chiar în
interiorul acestora, sunt capabile să provoace o „criză” sau să o
controleze atât preventiv, cât şi activ, la nivel politic şi strategic.
Ţărilor mici şi mijlocii subdezvoltate sau în curs de dezvoltare le
sunt „rezervate” o gamă variată de conflicte militare permise şi
încurajate de marile puteri, „iar motivaţiile scopurilor politico-
militare, caracterul, fizionomia, durata şi chiar mijloacele de luptă
utilizate în aceste conflicte vor fi induse, permise, sugerate sau impuse
de către acestea”. Noul tip de conflict ce va fi purtat (rezolvat) cu
armele „relativ paşnice” ale cunoaşterii prefigurează crearea unor ade-
vărate „coridoare” între supraputeri şi zonele de interes ale acestora.
Acest tip de conflict nu va încălca pacea, ci va coexista cu ea. Cu alte
cuvinte, conflictele secolului XXI vor fi, în principal, nonviolente (în
sens clasic), fără ca armamentele clasice şi nici mizele (sursele de
energie, sfere regionale de influenţă etc.) să dispară; tentaţia de a fi
folosite continuă să existe, „schimbându-se numai ponderea lor”57.

III.1. Niveluri de analiză a crizelor şi conflictelor

De-a lungul istoriei au fost făcute multe eforturi pentru a explica de

ce statele utilizează forţa în relaţiile dintre ele. Autorii de specialitate au
considerat că originile războiului şi, implicit, ale crizelor şi conflictelor
internaţionale sunt foarte diverse. Conform lui Keneth Waltz, unul dintre
cei mai mari teoreticieni ai relaţiilor internaţionale, cauzele războaielor sunt
de trei tipuri (trei niveluri de analiză): natura umană (individual), statul
(statal) şi sistemul internaţional (sistemic).
• Primul nivel de analiză: natura umană şi agresiunea
Într-un fel, toate războaiele dintre state îşi au originea în
deciziile conducătorilor politici, ale căror opţiuni determină în ultimă
instanţă dacă conflictul armat va avea loc sau nu. De aceea, trebuie să
57
Gheorghe Toma, Sava Postolache, Ioan Oros, Op. cit., p.62-67.
72
luăm în considerare relaţia dintre război ca fenomen social şi indivizi
şi, pornind de aici, ajungem la problema centrală a naturii umane.
Analizând fizionomia războaielor şi mecanismul ce determină
începerea războaielor, Sigmund Freud trăgea concluzia că agresiunea
ar deriva din programarea genetică a fiinţei umane şi din
caracteristicile psihologiei sale. Identificând homo sapiens ca fiind
printre cele mai agresive specii, Konrad Lorenz arăta că fiinţa umană
este una dintre puţinele specii ce practică agresiunea intraspecifică
(adică ucide de obicei indivizi aparţinând propriei specii). Cele mai
multe specii practică agresiunea interspecifică (ucigând numai indivizi
aparţinând altor specii, o excepţie fiind canibalismul practicat de unele
specii de peşti tropicali şi de unele maimuţe, în anumite circumstanţe).
Teoriile de mai sus ridică multe semne de întrebare. Dacă
agresivitatea este un impuls inevitabil derivând din natura umană,
atunci de ce nu toţi oamenii manifestă acest comportament? De
asemenea, genetica nu explică de ce indivizii devin agresivi numai în
anumite momente.
O altă categorie de specialişti arată că războiul este o trăsătură
dobândită, parte a moştenirii culturale, şi nu o consecinţă a naturii biologice
a omului. Capacitatea, dar nu nevoia de violenţă, pare să fie biologic
motivată la fiinţa umană, arată Robert Gurr. Agresivitatea este un rezultat al
socializării, fiind dobândită devreme, în cursul vieţii omeneşti, fiind deci o
trăsătură dobândită, şi nu un comportament determinat biologic, arată el.
Alţi specialişti, folosind metode de studiere a comportamentului
pentru a analiza relaţiile internaţionale, îşi pun problema dacă există
situaţii când naţiuni întregi sunt predispuse la a declanşa un război,
adică dacă trăsăturile caracteristice naţionale determină agresiunea.
Caracterul naţional sau identitatea naţională sunt reprezentate de
atributele şi valorile comune pe care membrii unei naţiuni le
împărtăşesc.
Caracterul naţional se poate însă manifesta în moduri diferite, în
funcţie de circumstanţe. Suedia şi Elveţia au gestionat situaţiile
conflictuale în care s-au aflat, evitând conflictele armate din 1809 şi,
respectiv, 1815. Diferenţele mari existente de la o ţară la alta de-a
lungul ultimelor cinci secole arată că războiul nu este de neevitat.
În concluzie, se poate spune că decizia de a declanşa un conflict
armat este explicată mai bine nu de agresivitatea liderilor politici ca
indivizi ori de agresivitatea caracterului naţional, ci de agresivitatea
guvernelor statelor şi, respectiv, a liderilor acestora. De aceea, este
73
relevant să ne întrebăm ce factori interni încurajează politicienii să
aleagă soluţia conflictului armat.
• Al doilea nivel de analiză: caracteristicile interne ale statelor
şi implicarea în război
Diferenţele în ce priveşte sistemul politic, mărimea, ideologia,
localizarea geografică, dinamica populaţiei, omogenitatea etnică, bogăţia
naţională, performanţele economice, capacitatea militară şi nivelul de
educaţie influenţează angajarea, sau nu, a unui stat în război.
Deoarece războiul a contribuit la apariţia şi consolidarea statului,
vom examina câteva teorii ce se referă la caracteristicile interne ale
statelor care influenţează deciziile liderilor politici privind utilizarea
forţei.
Durata independenţei. Statele noi sunt mai predispuse să se
angajeze în conflicte armate decât statele mature. De obicei, noile
state independente trec prin perioade de frământări interne şi sunt
adevăraţi catalizatori pentru conflicte externe. Între 1945 şi 1992,
şaizeci de războaie civile s-au desfăşurat în statele ce tocmai îşi
cuceriseră independenţa. Problemele politice ale acestor state sunt
multiple, relaţiile lor cu comunitatea internaţională sunt abia în curs de
clarificare, frontierele lor au fost stabilite de multe ori arbitrar, unele
dintre ele de către fostele puteri coloniale, iar nu în ultimul rând clasa
politică nu este suficient de matură.
Determinanţi culturali şi perimarea constrângerilor morale.
Comportamentul statelor moderne în afacerile externe este puternic
influenţat de tradiţiile culturale şi etice ale populaţiei.
Conform teoreticienilor care sunt adepţii teoriei culturale,
pornirea spre război ar fi generată de modul în care societatea
modelează credinţele şi normele impuse populaţiei. Prin programele
educaţionale din şcoli şi alte instituţii, guvernele ar aplica un plan de
îndoctrinare bazat pe valori ce propagă cultul violenţei şi al războiului.
Într-o lume caracterizată de culturi naţionale diferite, există un mesaj
comun de obedienţă, al datoriei de a face sacrificii pentru stat. Statele,
se afirmă, răspândesc credinţa că ele au dreptul de a purta război şi că
acest drept nu poate fi pus în discuţie, în ciuda principiilor etice,
religioase şi filosofice ce condamnă violenţa.
Sărăcia naţională. Nivelul de dezvoltare economică a unui stat
afectează posibilitatea ca acesta să se implice într-un război. Istoric, cele
mai agresive state nu au fost state bogate, această tendinţă
menţinându-se şi astăzi. Cele mai bogate şi cele mai sărace state nu sunt
74
predispuse spre război. Ultimele, deoarece nu pot susţine un război din
lipsă de resurse militare şi economice, în timp ce prima categorie deţine
sisteme de armament prea distructive pentru a le utiliza.
Militarizarea. Întrebarea dacă sporirea puterii militare duce
spre război ori spre prezervarea păcii nu este nouă. Cursa spre cele
mai perfecţionate tehnologii militare a început în ţările cele mai
industrializate şi în timpul „războiului rece” nu s-a răspândit mai
departe. Acum însă asistăm la o proliferare rapidă în diverse regiuni,
spre diverşi competitori, cu o largă asistenţă din partea ţărilor
dezvoltate. Din acest punct de vedere, statele în curs de dezvoltare de
astăzi se găsesc în situaţia în care s-a aflat Europa înainte de 1945. În
Europa de Vest, pe măsură ce statele s-au dezvoltat economic, ele au
eliminat războiul din relaţiile reciproce.
Sistemul economic. Întrebarea dacă natura sistemului economic
influenţează frecvent angajări în conflicte armate a provocat
controverse de-a lungul timpului. În mod deosebit, după ce marxismul
a fost instaurat în Rusia în urma loviturii de stat bolşevice din 1917,
teoreticienii comunişti au susţinut că de fapt capitalismul ar fi
constituit cauza primordială a războiului, deoarece capitalismul a
generat imperialismul şi colonialismul. În conformitate cu această
teorie, capitalismul generează supraproducţie ce trebuie exportată.
Această necesitate, la rândul ei, stimulează războaiele pentru cucerirea
şi protecţia pieţelor străine. De aici concluzia că sistemul capitalist,
bazat pe libera iniţiativă şi economia de piaţă, cu o intervenţie redusă
a statului pentru reglarea pieţii, stimulează imperialismul şi
militarismul în scopul unor câştiguri economice. Teoreticienii marxişti
cred că singura cale de a pune capăt războaielor interstate ar fi
sfârşitul capitalismului.
Teoria marxistă nu explică însă de ce statele comuniste au
utilizat frecvent forţa nu numai împotriva statelor capitaliste, dar chiar
şi între ele. În acelaşi timp, este de remarcat că între 1945 şi 1967
statele comuniste au fost implicate în 25% din conflictele armate, în
timp ce ele reprezentau doar 15% din numărul total al statelor de pe
glob. Concluzia că statele sistemului comunist sunt în mod inerent
neagresive s-a dovedit falsă. Imposibilitatea comunismului de a
produce prosperitate economică a provocat respingerea sa violentă în
Europa Centrală şi de Est. Astăzi, numai Cuba şi Coreea de Nord
aplică întru totul principiile economiei comuniste.

75
 Contrar teoriei marxiste, teoreticienii liberali afirmă că sistemul
pieţei libere stimulează pacea, nu războiul. Apărătorii capitalismului
gândesc de mult timp că statele cu un sistem economic bazat pe piaţa
liberă sunt mult mai paşnice. Motivele sunt multiple, dar ei se
concentrează pe premisa că întreprinderile sunt susţinători naturali ai
păcii, profiturile acestora depinzând de pace. Războiul se interferează
cu schimburile economice, blochează profitul, distruge proprietăţile,
provoacă inflaţie, consumă resurse naturale epuizabile, încurajează
birocraţia guvernamentală şi luarea unor măsuri contraproductive
privind controlul activităţilor economice de către guverne. Prin
extensie, pe măsură ce acţiunile guvernamentale de îngrădire şi
control al pieţei interne se reduc, prosperitatea va creşte şi tot mai
puţine războaie se vor produce.
Tipul de regim politic. Ţările democratice aflate în conflict au
utilizat de regulă alte căi decât războiul pentru a soluţiona problemele
în divergenţă, în primul rând deoarece cultura politică a statelor
democratice stabileşte norme împotriva agresiunii, ca o metodă de
soluţionare a conflictelor, iar procedurile instituţionalizate întăresc
limitările impuse opţiunilor liderilor politici.
Participarea cetăţenilor la viaţa politică şi libertăţile civile, ca de
exemplu libertatea cuvântului şi o presă liberă, încurajează opoziţia şi
critica, iar teama liderilor de a fi „pedepsiţi” la alegeri îi descurajează să ia
măsuri nepopulare, cum ar putea fi angajarea într-un război. Valul de
democratizare de după 1970 a provocat speculaţii că sistemul democraţiei
occidentale va deveni universal, „forma finală de guvernare”. Ar fi însă
prematur ori excesiv de optimist să se presupună că în mod automat
răspândirea democraţiei va genera o lume mai paşnică.
Un alt motiv de îngrijorare este şi frecvenţa cu care statele
democratice au intervenit militar nu numai în state cu regim autoritar,
dar chiar şi în alte state democratice, pentru a le forţa să accelereze
reformele democratice. Pacea bazată pe democraţie poate fi pusă în
pericol tocmai datorită faptului că statele nu pot deveni democraţii
mature peste noapte, ele trecând printr-o perioadă de tranziţie, în care
politica maselor specifică democraţiei se mixează cu politica dusă de
elite, specific sistemelor autocratice.
Naţionalismul. Dragostea şi loialitatea faţă de o naţiune sunt
sentimente nobile, dar exprimate excesiv ele sunt de departe unele dintre
cele mai importante cauze ale izbucnirii războaielor (naţionalismul
constituie nu cauza războiului, ci scânteia care îl poate declanşa).
76
 Atunci când cetăţenii devin angajaţi pentru a asigura puterea şi
prosperitatea propriei ţări şi această hotărâre este întărită de mituri
exacerbând tăria morală, fizică şi politică a statului şi de simţămintele
individuale ale populaţiei, iar la aceasta se adaugă tendinţa indivizilor
de a-şi căuta propria identitate şi afirmare personală prin intermediul
statului şi al instituţiilor sale, atunci naţionalismul este o contribuţie şi
totodată o provocare la război.
Legătura dintre naţionalism – mai bine spus ultranaţionalism – şi
război are o lungă istorie, dar cea mai evidentă a fost în secolul al
XX-lea, naţionalismul fiind pe drept numit „religia secolului XX”.
Astăzi, naţionalismul este deosebit de virulent şi intens, iar combinat
cu rasismul devine una dintre cele mai puternice mişcări ale lumii
contemporane, trecând barierele diverselor sisteme sociale.
Multe conflicte armate de astăzi sunt generate de sentimente
exacerbate de naţionalism care favorizează „febra” războiului,
acompaniată de ostilitatea deschisă şi tendinţa de formare a unei
imagini caricaturale a inamicului, faţă de care violenţa sadică şi
genocidul ar fi justificate.
• Al treilea nivel de analiză: ciclurile de război şi pace în
sistemul internaţional
Aserţiunea „violenţa naşte violenţă” reflectă faptul că seminţele
viitoarelor războaie se află în războaiele trecute. Din această
perspectivă, al doilea război mondial este o continuare, la un alt nivel,
a primului război mondial, iar războaiele succesive în Orientul
Mijlociu au fost fiecare stimulate de predecesorul său. Din această
perspectivă, războiul apare ca fiind „contagios”, iar declanşarea sa
drept inevitabilă. Dacă ar fi aşa, ceva din dinamica politicii mondiale
– natura sa anarhică, sistemul legal slab, inegala distribuţie a puterii,
schimbările destabilizatoare în relaţia de putere a principalilor actori
ori o anume combinaţie a atributelor structurale – ar face sistemul
internaţional bazat pe state (actorii principali) un sistem al războiului.
Teoria tranziţiei puterii. Conform acestei teorii, inegalitatea în
ce priveşte capacitatea politică, economică şi militară a statelor ori
grupurilor de state aflate în competiţie măreşte posibilitatea
declanşării unui război. Pacea este cel mai bine prezervată atunci când
există un echilibru al capacităţii statelor avantajate şi dezavantajate.
Agresorul va face parte, de regulă, dintr-un mic grup de ţări puternice,
dar nemulţumite de situaţia existentă. De asemenea, cel mai frecvent
agresor va fi unul dintre statele mai slabe din acest grup.
77
 O observaţie importantă este că avantajul s-a schimbat, în timp,
de la atacator la cel atacat. Şansele ca atacatorul să sfârşească războiul
victorios s-au redus doar la 18% în anii ’80 ai secolului XX.
Teoria ciclurilor. Cea mai recentă teorie explicând ciclicitatea
războaielor este denumită teoria ciclului lung. Conform acesteia, în
ultimii cinci sute de ani, perioadele de război global au alternat ciclic
cu un „război general”, izbucnind aproximativ o dată în fiecare secol,
deşi la intervale neregulate de timp. Atributele sistemului internaţional
(în domeniile economic, politic şi militar) ar fi responsabile de
frecvenţa cu care războaiele majore au izbucnit periodic, de-a lungul
istoriei moderne.
Perspectiva ciclului lung este bazată pe faptul că o mare putere
s-a ridicat la o poziţie hegemonică la un interval de aproximativ o sută
de ani. Utilizând ca măsură a gradului de dominaţie a puterii proporţia
deţinerii puterii maritime, se observă apariţia unor intervale de
hegemonie. Astfel, Portugalia, Spania şi Olanda s-au afirmat la
începutul secolului al XVI-lea şi, respectiv, al XVII-lea, apoi Anglia
s-a afirmat la începutul secolului al XVIII-lea, iar S.U.A. la sfârşitul
celui de-al doilea război mondial. În timpul perioadei lor de
hegemonie, aceste state au monopolizat puterea militară şi comerţul
internaţional şi au determinat în cea mai mare parte regulile
sistemului. În timpul fiecărui ciclu, asumarea unor responsabilităţi mai
mari decât posibilităţile reale ale respectivilor actori, costul enorm al
menţinerii hegemoniei şi, în ultimă instanţă, apariţia unor duşmani
puternici au dus la scăderea legitimităţii puterii efective a
hegemonilor. Atunci când ameninţarea la adresa regulilor sistemului,
stabilite de puterea hegemon, a crescut suficient de mult, un război
global a izbucnit după o lungă perioadă de timp, în fiecare secol. La
finalizarea fiecărui nou război, un nou lider mondial a obţinut
hegemonia, iar un nou proces ciclic începe din nou.
Evidenţele istoriei asigură o bază pentru a afirma că sistemul
internaţional în care războiul să fie posibil va putea fi înlocuit cu un
sistem bazat pe pace. Tendinţele recente arată că războiul clasic dintre
state a încetat deja să domine relaţiile internaţionale. Dacă, pe termen
lung, dispariţia războiului este posibilă, conflictul armat şi violenţa
vor putea să persiste însă în interiorul statelor58.

58
Teodor Frunzeti, Op. cit., p. 74-81.
78
 Cursul unui conflict depinde de comportamentul şi răspunsul
actorilor implicaţi. Conform teoriei lui P.S. Douma referitoare la
originile conflictului contemporan, există trei categorii importante de
astfel de comportamente/răspunsuri:
− comportamentul/răspunsul faţă de situaţii conflictuale ce (nu)
escaladează;
− comportamentul/răspunsul actorilor substatali/internaţionali
faţă de situaţii conflictuale ce (nu) escaladează;
− comportamentul/răspunsul altor state (vecine) faţă de situaţii
conflictuale ce (nu) escaladează.
Acelaşi analist prezintă şi principalii factori cauzatori ai
tranziţiei la starea de conflict:
1. Factorii politico-militari: procesele implicate în formarea
statelor şi a naţiunilor; rolul bunei guvernări, democraţiei, drepturilor
omului, drepturilor minorităţilor; rolul factorilor etno-culturali; centrali-
zarea/monopolul puterii de stat; mecanismul de tranziţie a puterii; rolul
forţelor armate; proliferarea armelor în interiorul statelor etc.
Importanţa factorilor politico-militari în izbucnirea unui
conflict violent a fost adesea subliniată în literatura contemporană,
însă analiza lor nu este consistentă, această dimensiune fiind tratată ca
un fel de „cutie neagră”. În cele mai multe cazuri, a fost folosită o
tipologie ce încerca să clasifice diversele sisteme politice pe o scală de
la regimurile represive şi coercitive la cele democratice. În alte cazuri,
au fost folosite categorii nominale, precum cele din tipologia lui
Michael Brown referitoare la liderii slabi şi vecinii slabi. Cu toate
acestea, faptul că anumite categorii sunt utile, pentru a caracteriza
regimurile politice, pentru o analiză profundă a factorilor politici pare
mult mai potrivită examinarea proprietăţilor sistemice ale statului şi a
modalităţilor în care elita politică dominantă menţine relaţiile cu
grupurile subordonate.
Presupunând că statele sunt capabile să susţină un nivel suficient
al capacităţii instituţionale pentru a preveni colapsul, analiza trebuie să
testeze un număr de criterii, precum cele sintetizate de Holsti, pentru a
putea evalua măsura în care puterea statului poate fi clasificată calitativ.
Astfel, se poate afirma că dacă regimul politic este înclinat să aplice
mecanismele difuziunii puterii, posibilitatea declanşării unui conflict
este mult diminuată, în timp ce tranziţia rapidă a puterii între grupuri
socio-economice, religioase sau etnice diferite are efect contrar, stabili-
tatea fiind asigurată de existenţa unei ierarhii necontestate şi legitime59.
59
Teodor Frunzeti, Vladimir Zodian (coordonatori), Op. cit., p. 90-91.
79
 În cadrul factorilor politico-militari care afectează climatul de
securitate un loc aparte îl ocupă structurile paramilitare regionale,
care, prin forţă şi susţinerea locală sau regională de care beneficiază,
scapă de sub controlul guvernelor locale. Exemplul cel mai cunoscut
este Armata Republicană Irlandeză (I.R.A.), deşi în aceeaşi categorie
se înscriu Mişcarea Separatistă Bască (E.T.A.), Mişcarea de
Rezistenţă Islamică (Hamas), Congresul pentru Libertate şi Demo-
craţie al Kurdistanului (K.A.D.E.F., fost P.K.K.), Tigrii Tamili (Sri
Lanka) sau separatiştii din provincia Québec60.
2. Factorii socio-economici: sărăcia sau inegalităţile socio-econo-
mice; distribuţia teritorială/etnică a creşterii economice; angajarea forţei de
muncă şi remunerarea acesteia; performanţa indicatorilor umani; natura
(non) discriminatorie a politicilor socio-economice guvernamentale etc.
În multe studii contemporane, a fost subliniat rolul sărăciei şi al
inegalităţilor socio-economice, aceştia fiind principalii factori declanşa-
tori ai conflictelor violente, în special la nivel naţional. În prezent se
vorbeşte din ce în ce mai mult de „bătălia pentru resurse”, ca un concept
ce înglobează toţi aceşti factori. Mai mult, dinamica creşterii economice,
stagnarea sau declinul economiei naţionale sunt alţi importanţi factori
cauzatori ai conflictului. Astfel, creşterea nivelului de sărăcie şi a
inegalităţilor socio-economice determină creşterea probabilităţii de
izbucnire a unui conflict, iar creşterea economică o diminuează.
3. Factorii externi: aranjamentele regionale de securitate;
asistenţa militară externă (inclusiv comerţul cu armament); ajutorul
financiar pentru părţile implicate; intervenţiile economice externe;
programele de ajustare structurală; condiţiile impuse de către donatori
sau FMI părţilor conflictuale etc.
Analiza factorilor externi trebuie să ia în considerare o arie largă de
probleme, precurm cele enumerate mai sus, însă ea se va axa şi pe
activităţile politico-militare ale celorlalţi actori neimplicaţi direct în
conflict. De exemplu, dacă asistenţa militară externă (furnizarea de
armament) creşte, probabilitatea de escaladare a conflictului creşte şi ea
sau, dacă sporeşte intervenţia economică, conflictul poate izbucni mai
uşor, iar în ansamblu, pe măsură ce aranjamentele de securitate regională
devin instabile, posibilitatea de declanşare a unui conflict se măreşte.
Modelul de analiză a conflictului propus de Douma relevă
câteva faze ale ciclului conflictual. Prima fază este reprezentată de
tensionarea conflictului, în care părţile ameninţă cu folosirea forţei,
60
Stan Petrescu, Op. cit., p. 75.
80
iar conflictul nu este violent. Urmează faza de escaladare, în care este
introdusă violenţa, părţile se organizează şi încep folosirea sistematică
a forţei. În ultima fază, faza de dezescaladare, lupta este terminată, iar
conflictul poate fi încheiat cu un acord de pace de a cărui formulare
depinde succesul acţiunii. În cadrul fiecărei faze, interacţionează
factori specifici, influenţând astfel cursul conflictului.
Specialiştii afirmă că, întrucât există diferenţe calitative între
diverşii factori, este necesară clasificarea lor:
− factorii declanşatori – evenimente unice care pot declanşa un
conflict, dar nu sunt nici necesare, nici suficiente pentru a-l explica,
iar în altă fază a ciclului de viaţă a conflictului pot lua o formă
complet diferită;
− factorii pivotali – factori unici sau configuraţii de factori ce
apar în majoritatea fazelor ciclului de viaţă a conflictului. Pentru a
rezolva conflictul, decidenţii politici trebuie să ia în considerare, în
primul rând, acest tip de factori;
− factorii mobilizatori – probleme sau procese în jurul cărora
sunt grupaţi actorii conflictului. În fiecare fază a conflictului,
mobilizarea grupurilor implicate poate lua forme diferite. Este
importantă analiza modalităţii în care sunt corelaţi factorii
mobilizatori şi cei pivotali şi cum diferă aceştia de factorii agravanţi;
− factorii agravanţi – factori ce pot interveni alături de cei
mobilizatori şi/sau pivotali, sporindu-le sau reducându-le intensitatea,
şi pot lua altă formă în fiecare stadiu al conflictului. De exemplu,
proliferarea necontrolată a armamentului de calibru mic într-un sistem
politic instabil poate înclina balanţa spre soluţiile violente în
detrimentul dezbaterii politice. Factorii agravanţi pot fi identificaţi şi
în domeniul economic, politic sau cultural şi sunt strâns legaţi de
politicile guvernamentale sau cele ale actorilor externi implicaţi61.

III.2. Elementele conflictului

La fel de importante, precum factorii implicaţi în declanşarea şi

desfăşurarea unui conflict, sunt elementele conflictului.
Conform lui R.J. Rummel, elementele conflictului sunt:
– spaţiul;
– structura;
– situaţia;
– comportamentul.
61
Teodor Frunzeti, Vladimir Zodian (coordonatori), Op. cit., p. 91-92.
81
 Spaţiul. În stadiul de potenţialitate, elementele spaţiului conflic-
tului sunt componente comune ale spaţiului sociocultural. Acesta este
definit de religie, filosofie, etică, legi, ştiinţă, limbaj, artă, delimitând
spaţiul înţelegerii noastre, al valorilor şi normelor. Potenţialitatea
conflictului rezidă în sfera subiectivă a realităţii, în matricea de
sensuri, valori, norme, percepţii ale statutului social. Interesele
divergente ale oamenilor nu sunt rezultatul unor factori, condiţii sau
evenimente obiective, ci la origine sunt subiective. La nivelul
societăţii, unele nevoi sunt mai proeminente în raport cu altele: de
exemplu, foametea este o cauză evidentă a protestelor de masă, însă
majoritatea conflictelor sunt provocate de nevoile de securitate
(instabilitate politică, ameninţări externe).
Structura. Structura conflictului include diferenţele socio-
culturale dintre indivizi. Cu cât aceste diferenţe sunt mai mari, cu atât
este mai crescută posibilitatea ca atitudinile indivizilor să fie în
contradicţie. În mare parte, diferenţele culturale, de statut sau de clasă
sunt elemente ce definesc dispoziţiile noastre divergente. Pentru ca
acestea să fie într-adevăr opuse, oamenii trebuie să fie conştienţi de
propria existenţă şi de a celorlalţi. Aşadar, concluzionează Rummel,
conştientizarea mutuală a existenţei reprezintă un element esenţial al
structurii conflictului.
Situaţia. Situaţia de conflict este creată de „atitudinile
stimulatoare” în afirmarea intereselor. Interesele sunt vectori de putere
şi reprezintă condiţii necesare pentru crearea unei situaţii conflictuale.
Conflictul de interese este un element dominant al acestui tip de
situaţie, însă nu suficient – mai sunt necesare trei elemente: structura
aşteptărilor în cadrul cărora există sau sunt activate interesele,
capacităţile părţilor conflictuale şi voinţa lor de a-şi realiza propriile
interese. În concluzie, pentru a se realiza tranziţia de la vectori de
putere opuşi, de la interese divergente, de la o structură conflictuală la
conflictul manifest, sunt importante existenţa dorinţei de a realiza un
interes şi existenţa unui eveniment declanşator (o schimbare subită în
structura relaţiilor sociale).
Comportamentul. Confruntarea dintre două sau mai multe forţe se
finalizează în „acomodare” şi „echilibrarea puterilor”. Actele sau acţiunile
manifeste implicate în acest proces de echilibrare reprezintă comporta-
mentul conflictual. Un asemenea comportament nu este neapărat violent,
coercitiv sau antagonist, ci poate fi chiar cooperativ sau contractual62.

62
Ibidem, p. 93.
82
 IV. DESFĂŞURAREA CRIZELOR

Situaţia de criză se caracterizează prin tensiuni interne, stări

excepţionale, revoluţii, insurecţii, determinate de acumularea accen-
tuată a dificultăţilor în modul de organizare a unui sistem şi
incapacitatea acestuia de a funcţiona.
În interiorul unui stat, situaţiile de criză se caracterizează prin
manifestări ale elementelor turbulente care pun în pericol grav ordinea
de drept şi ameninţă integritatea statală prin acţiuni cum sunt: conflicte
zonale interetnice cu scopul de a revendica anumite părţi din teritoriu;
conflicte armate între diferite grupuri de persoane, organizate, care sub
conducerea unui grup de persoane urmăresc diverse scopuri; tensiunile
interne grave care au la bază diferite cauze şi pot genera ciocniri,
manifestări spontane de violenţă între grupuri sau între grupuri şi auto-
rităţi; organizarea şi desfăşurarea unor activităţi de instruire şi folosire a
armelor, exerciţii cu caracter militar fără asistenţă legală, portul
uniformelor de tip militar pe timpul marşurilor, paradelor, mitingurilor
etc.; demonstraţii sau orice procesiuni organizate ilegal sau legal care au
degenerat în acţiuni violente; acţiuni de defăimare a ţării, îndemnul la
război de agresiune, la ură naţională, rasială sau religioasă, la separatism
teritorial; declanşarea unor agresiuni din interior de către grupuri
pregătite din timp, în clandestinitate, îndreptate împotriva ordinii şi
stabilităţii unui stat.
Criza are la bază cauze economice, politice, sociale, religioase,
etnice etc., care nu au fost înlăturate în timp util şi în mod paşnic. Ea
cuprinde două stări: starea de urgenţă şi starea de asediu.
Starea de urgenţă este măsura luată la acumularea lentă şi
dispersată, locală a nemulţumirilor, dificultăţilor disfuncţionalităţilor,
care reprezintă germenii declanşării crizei şi se manifestă prin
creşterea infracţionalităţii, cu acţiuni violente şi cu grad sporit de
pericol, desfăşurată de grupuri mari de persoane, izbucnire de
tulburări, manifestaţii de masă, tendinţa unor grupuri sociale de a-şi
procura armament, intensificarea trecerilor legale sau ilegale ale
frontierei în ambele sensuri, manifestări spontane de violenţă între
grupuri mai mult sau mai puţin organizate.
83
 Starea de asediu reprezintă măsură luată la izbucnirea
conflictuală a tensiunilor, iar manifestările devin violente şi degene-
rează în acte de încălcare a ordinii de drept, punând în pericol ordinea
constituţională.
Indiferent de natura cauzelor, specialiştii civili şi militari sunt de
părere că zona de cuprindere a situaţiilor de criză se manifestă într-o
anumită succesiune, pe etape, cu caracteristici distincte, care le
definesc în funcţie de gradul de acutizare a contradicţiilor ce apar în
diverse domenii ale socialului:
• diferendul, fenomen ce îşi are originea în trecutul istoric, dar
poate apărea şi ca urmare a evoluţiei unei situaţii la un moment dat.
Suntem de părere că apariţia acestuia nu reprezintă un fenomen
negativ în sine, negativă este nesoluţionarea sa sau încercarea de a-l
rezolva pe căi care accelerează dezvoltarea acestuia;
• starea de tensiune, reprezentând stadiul atins în relaţiile dintre
state, grupări sociale, care se manifestă atât violent, dar şi nonviolent,
preponderenţă având acţiunile nonmilitare (fără utilizarea
armamentului). De modul cum sunt implicate forţele stabilizatoare
depinde evoluţia finală a conflictului;
• conflictul armat sau lupta armată reprezintă cel mai înalt
stadiu atins în evoluţia situaţiei de criză, ca urmare a nesoluţionării
diferendelor sau tensiunilor. Degradarea în conflict armat a crizelor
externe constituie, în faza iniţială, o situaţie fără întoarcere în relaţiile
internaţionale determinată de factori precum: soluţia la masa tratati-
velor a fost respinsă, reacţia opiniei publice ignorată, intervenţia
organismelor acreditate inoportună ca urmare a etapelor procedurale,
sau a interesului mascat al unor terţe părţi în desfăşurarea crizei;
• starea postconflictuală, iniţiată prin acceptarea de către
părţile aflate în conflict a încetării ostilităţilor militare, conţine
activităţi politice, diplomatice, juridice şi de altă natură pe care le
presupune încheierea păcii între aceste părţi. Durata acestei etape este
determinată de un complex de factori generali şi locali, forţa militară
terţă fiind utilizată pentru restabilirea păcii. Măsurile specifice pe care
le îndeplineşte armata în timpul acestei stări sunt: observarea încetării
focului, supravegherea retragerii trupelor, sprijinul respectării legii şi
ordinii, acordarea asistenţei umanitare şi medicale, ajutorarea
refugiaţilor63.

63
Gheorghe Toma, Sava Postolache, Ioan Oros, Op. cit., p. 34-36.
84
 IV.1. Declanşarea crizei

În deceniile VI-IX ale secolului al XX-lea, criza era apreciată ca

fiind spaţiul foarte îngust dintre pace şi război. Astăzi, se porneşte de
la faptul că, datorită multitudinii cauzelor crizelor şi a formelor de
apariţie a celor mai recente crize, forurile politice, organismele
internaţionale şi naţionale au mai mult timp la dispoziţie pentru a
recunoaşte şi combate crizele şi a le gestiona eficient.
În condiţiile actuale, multe ţări se confruntă cu posibile
probleme privind securitatea proprie, probleme cu mai multe faţete şi
dimensiuni. Există nesiguranţă în privinţa locului şi a modului în care
pot apărea crize şi pericole militare mai mult ca urmare a instabilităţii
decât a unor agresiuni planificate.
Astfel, mai întâi, apar tensiuni sociale, atunci când interesele
sociale, etnice, economice, politice, religioase diplomatice ale unor
state diferă şi, în interiorul lor, se lovesc de structuri ce nu sunt
indicate pentru a conduce la o aplanare generală acceptată de părţi.
În cazul unor tensiuni care se ascut mereu, apar tot mai multe
dereglări în desfăşurarea procesului în câmpul de interacţiune social al
intersectării coliziunii de interese.
Când prin aceasta se produc în mod repetat evenimente care
depăşesc capacitatea de reglare sistemică internă, îşi face apariţia
situaţia de „criză”64.
Criza este declanşată de o serie de circumstanţe de diverse tipuri
şi poate izbucni în diferite moduri. Ea porneşte de la declaraţii publice
şi merge până la acţiuni directe de forţă, trecând prin simple agitaţii
militare, prin operaţiuni subversive sau teroriste ordonate secret, prin
iniţiative diplomatice, răsturnări de situaţii externe sau mai curând
interne în statele în cauză, prin evenimente de natură economică sau
socială.
La originea unei crize se pot afla:
– o acţiune de folosire a forţei de către un stat faţă de un alt
stat (atac armat, bombardamente, confruntare navală, violarea spaţiu-
lui terestru sau aerian).
Exemplu: 1 august 1990, invadarea Kuweitului de către Irak a
declanşat o criză gravă. Criza astfel provocată a depăşit rapid cadrul
restrâns al raporturilor între Irak şi Kuweit, s-a întins la alte state din

64
Ibidem, p. 32-33.
85
Orientul Mijlociu, apoi la un număr mai mare de state occidentale,
preocupate de interesele lor economice, politice şi strategice;
− declaraţii politice (ameninţări, acuzaţii, formulare de pre-
tenţii, proteste), deosebit de clare în împrejurările declanşării primului
război mondial. Este de menţionat că, în perioada contemporană,
caracterizată prin preocuparea de a respecta principiul nerecurgerii la
forţă, este greu de imaginat o situaţie de declanşare a unei crize
susceptibile de a produce o ameninţare cu folosirea forţei, pe baza
unor declaraţii demonstrative;
− demonstraţii militare (mişcări de trupe fără folosirea forţei sau
acte direct ostile, operaţiuni fără război – out of war operations), cum ar fi
intrarea, la 7 martie 1936, a batalioanelor germane în zona renană,
demilitarizată prin Tratatul de la Versailles din 1919. În configuraţia
relaţiilor dintre state în epoca posterioară „războiului rece”, demonstraţiile
militare au un rol mai pronunţat de disuasiune, de împiedicare ca o
situaţie de criză preexistentă să escaladeze într-un conflict;
− acţiuni violente indirecte (rebeliunile dintr-o ţară terţă, actele
de violenţă împotriva unui aliat, unui stat prieten sau unui vecin),
foarte caracteristice circumstanţelor declanşării celui de-al doilea
război mondial, precum ultimatumurile lui Hitler însoţite de
numeroase provocări ce pretindeau alipirea Ţinutului Sudeţilor, ceea
ce a antrenat Franţa şi Marea Britanie în criza Münchenului în virtutea
acordurilor încheiate cu Cehoslovacia. Astfel de acte, însă, în ordinea
normativă a Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite, dau naştere unor
reacţii de alt tip, care se înscriu în logica de abordare a sistemului
securităţii colective;
− actele de natură politică (sancţiuni diplomatice, încheierea
de alianţe, încălcarea unor tratate sau angajamente internaţionale). De
exemplu: publicarea Pactului de neagresiune germano-sovietic din 23
august 1939 sabotând strategia Franţei şi Marii Britanii; decizia luată
de occidentali, la 7 iunie 1948, de a unifica zonele lor de ocupaţie din
Germania, ceea ce a primit replica Moscovei prin blocada Berlinului
instituită la 23 iunie; luarea de ostatici a diplomaţilor americani la
Teheran în 1979, revendicată iniţial de studenţii iranieni şi asumată
apoi de guvern, cu încălcarea prevederilor Convenţiei de la Viena
privind relaţiile diplomatice şi consulare, a stat la originea unei crize
care a durat mai mulţi ani şi în care s-a recurs, pentru soluţionare, la
jurisdicţia Curţii Internaţionale de Justiţie;

86
 − modificări ale mediului politico-strategic al statelor (intro-
ducerea unor noi tehnologii militare, acumularea de capacităţi
ofensive, dezvăluirea unor informaţii militare importante, rezoluţii ale
unor organizaţii internaţionale). De exemplu, rezoluţia O.N.U. din
noiembrie 1947, prin care Palestina este divizată între arabi şi evrei,
marchează, în mod formal, declanşarea unei crize deosebit de
complexe; sau introducerea în Europa de către U.R.S.S. a rachetelor
S.S.-20, la sfârşitul anilor ’70;
− tulburări interne care pun în discuţie stabilitatea sau existenţa
unui regim şi care constrâng alte state să intervină (lovituri de stat,
insurecţii, atentate, acţiuni teroriste, sabotaje, răzvrătiri, manifestaţii,
greve etc.). De exemplu: lovitura de stat din Gabon, din februarie 1964,
sau răscoalele izbucnite în mai 1990 la Libreville, ambele provocând
intervenţia militară a Franţei; Pronunciamento-ul militar din Spania, în
1936, iniţial o problemă strict spaniolă, care a declanşat războiul civil şi
s-a transformat într-o gravă criză internaţională;
− măsuri de ordin economic (embargouri, „război economic”,
manevre financiare). De exemplu, decretul preşedintelui egiptean
Nasser din 26 iulie 1956, de naţionalizare a Companiei Canalului
Suez, provoacă o criză intensă la Paris şi la Londra, în care sunt
antrenate foarte curând, din diverse motive, Washingtonul şi
Moscova, câteva state scandinave şi O.N.U. De asemenea, ajutorul
umanitar, alimentar şi financiar destinat populaţiei din Somalia prin
misiunea O.N.U. a devenit cauza unor confruntări violente, în 1993,
urmate de intervenţia în forţă a comunităţii internaţionale65.
Teoretic, din perspectiva teoriei Centrului pentru Prevenirea
Conflictului, mediul înconjurător, în cazul unei crize, poate fi
caracterizat astfel:
− acumularea tensiunilor şi a neîncrederii;
− polarizarea diferenţelor sociale şi politice;
− uzul armelor; desfăşurarea unor acţiuni provocatoare, a unor
acţiuni sporadice, neorganizate, cu un nivel scăzut de violenţă;
− ostilitate intergrupală;
− represiune, insurgenţă, violarea sistematică a drepturilor
omului; declinul percepţiei asupra legitimităţii guvernului naţional;
− mobilizare naţională ş.a.m.d.

65
Jean-Louis Dufour, Op. cit., p. 46-48.
87
 Timpul de acţiune într-un astfel de caz este scurt, iar obiectivele
primare vizează: reducerea şi controlul mijloacelor specifice de coerciţie
ce pot fi folosite în conflicte violente; blocarea acţiunilor violente;
reducerea tensiunilor; îngheţarea ostilităţilor; rezolvarea disputelor
politice; menţinerea nivelului primar de securitate; crearea unor mijloace
nonviolente pentru rezolvarea crizei. Aceste obiective pot fi atinse cu
ajutorul instrumentelor de natură diplomatică, militară, economică,
socială şi politică adaptate fiecărui caz, însă eşecul duce la conflict66.
R.J. Rummel afirmă că există cinci faze ale unui conflict, ce descriu
o spirală şi evidenţiază natura multidimensională a conceptului propus:
− transformarea spaţiului socio-cultural în interese opuse;
− manifestarea intereselor divergente şi apariţia stării de insecuritate;
− echilibrarea puterilor, ce se poate manifesta ca un compor-
tament conflictual;
− echilibrarea puterilor, prin structurarea aşteptărilor;
− apariţia evenimentului declanşator, ce reînnoieşte ciclul:
reapariţia stării de insecuritate induce din nou nevoia de echilibru şi de
creare a unei noi structuri de aşteptări67.

IV.2. Fazele crizei

Criza este o stare de ruptură în relaţiile dintre state, în esenţă

momentană şi tranzitorie. Cu toate acestea, o astfel de situaţie poate
dura săptămâni sau chiar luni.
Criza evoluează deci în funcţie de hotărârile luate şi de împre-
jurări. O criză tipică se desfăşoară, de regulă, în patru faze bine definite:
• precriza;
• escaladarea;
• destinderea;
• impactul, adică rezultatul crizei, care ia în considerare
diversele aspecte ale noului echilibru la care reglementarea crizei a
permis să se ajungă68.

• Precriza
Precriza este caracterizată de o sporire a primejdiilor şi
tensiunilor, un fel de boală a sistemului care se manifestă prin diferite

66
Teodor Frunzeti, Vladimir Zodian (coordonatori), Op. cit., p. 88.
67
Ibidem, p. 94.
68
Jean-Louis Dufour, Op. cit., p. 20.
88
simptome şi lasă loc ideii că o criză majoră este posibilă. Raporturile
internaţionale se înăspresc şi se deteriorează, deciziile neplăcute se
înmulţesc, incidente politice, diplomatice şi uneori militare sunt
semnalate pe alocuri. Forţele armate ies în prim plan şi organizează
diverse manevre. Unele state cunosc divergenţe (diverse antagonisme
de ordin ideologic, religios, etnic, teritorial sau economic le situează pe
poziţii adverse). Pot fi luate măsuri de boicot şi de embargo.
Această situaţie, chiar dacă nu este de invidiat, nu constituie încă
o stare de criză. Dialogul ostil, partida de şah sau cea a braţului de fier
nu sunt încă angajate, o eventuală ripostă nu este luată în considerare.
Raporturile dintre actori nu sunt marcate de urgenţă. Este încă posibil
de a lăsa timpul să se scurgă.
În această fază iniţială, factorii decizionali sunt disponibili
pentru reflecţie şi consultări. Ei pot să se informeze, să se
documenteze şi, într-un climat de pace relativă, să îşi pună întrebări
despre cum este mai bine să procedeze. În această perioadă, care
precede ruptura, oricare ar fi divergenţele şi tensiunile, războiul nu
este o soluţie dorită. Statele şi persoanele care le reprezintă, cel puţin
cele care nu au intenţii hotărât ostile sau agresive, speră să ajungă la o
reglementare a diferendelor pe căi diplomatice normale şi preferă, în
acest scop, folosirea de mijloace paşnice.
Precriza presupune interacţiunea conflictuală a doi sau mai mulţi
actori, la un nivel scăzut. Este o perioadă de tensiune anormală, dar
limitată. Este însă şi o fază ce prezintă un potenţial pericol; dacă nu
este prevenită, controlată şi gestionată corespunzător, ea poate
degenera brusc cu prilejul unui eveniment de natură a „încălzi
spiritele”. Atunci are loc ruptura, de temut, deoarece aceasta este
susceptibilă de a spulbera totul, începând cu bunele intenţii.
Ruptura poate interveni sub trei aspecte:
− acţiune ostilă, ca, de exemplu, preluarea unui teritoriu drept
gaj de către un stat în detrimentul altui stat vecin;
− un eveniment destabilizator, de exemplu, asasinarea unui şef de stat;
− o modificare a mediului internaţional ca urmare a unei
declaraţii unilaterale de anexarea unui teritoriu.
Incidentul catalizator este, pentru ţara respectivă, intern sau extern.

• Escaladarea
Echilibrul sistemului internaţional sau al unui subsistem regional
până atunci păstrat pare grav compromis. Riscul unui război creşte
89
sensibil. Evenimentele care se succed se îndreaptă toate în sensul unei
agravări a situaţiei: declaraţii belicoase ale oamenilor de stat,
descătuşări mediatice, manifestări naţionaliste, demonstraţii militare
sau, şi mai simplu, un ultimatum faţă de un act considerat inadmisibil.
Aceste comportamente observabile la un stat, „A”, induc adversarului
său, „B”, atitudini similare, chiar mai violente şi mai hotărâte. Acest
moment, în care tensiunea devine maximă, este extrem de periculos.
Factorii pasionali, psihologici sau iraţionali riscă să influenţeze deciziile
conducătorilor. Spaima, nervozitatea, enervarea înlocuiesc reflecţia în
condiţii calme. Îşi face apariţia surescitarea. Opinia publică, manipulată
sau reacţionând în mod spontan la evenimente, joacă un rol singular, şi
anume, se manifestă, pe rând, favorabilă sau ostilă atenuării crizei.

• De la criză la război
De aici înainte, criza se apropie de război, trecerea de la o
situaţie la alta fiind, deopotrivă, uşoară şi de temut. Factorii mai mult
sau puţin susceptibili de a provoca transformarea crizei în război
trebuie căutaţi printre caracteristicile sistemului internaţional în cauză,
la statele-actori, precum şi în natura însăşi a crizei.
Un sistem internaţional în care există diferende foarte vechi şi
foarte profunde între state, un sistem în care subzistă amintiri ale unor
conflicte trecute este un mediu cu deosebire favorabil trecerii de la criză
la război. Indiferent de cauzele specifice şi imediate ale crizei care se
declanşează, aceasta este inevitabil legată de dispute vechi şi totuşi
foarte prezente în memoria colectivă. Mizele unei crize bruşte, chiar
dacă sunt minime sau secundare, se regăsesc şi se combină cu cele ale
unui conflict vechi mai important, fiind, de aceea, mai mari.
Odată ce, în alte ocazii trecute, a fost utilizată violenţa, prece-
dentul creat este de temut. Posibilitatea unor confruntări întăreşte şi
favorizează utilizarea forţei armate, concepută ca o ieşire normală şi
obişnuită din criză. Confruntările survenite în cadrul unui diferend
vechi, care n-a încetat să se manifeste şi în care utilizarea violenţei a
constituit adesea regula, au o mare probabilitate de a degenera în război.
Trecerea de la stadiul de criză la cel de război între statele-actor
este uşurată în patru situaţii:
1. Când există un mare dezechilibru al raporturilor de forţe, de
natură a reduce costul unui război şi incertitudinea deznodământului
său. În această situaţie, statul cel mai puternic este, firesc, incitat să nu
se teamă nici de escaladarea crizei, nici chiar de război.
90
 2. Când instabilitatea internă într-unul sau mai multe state este
de natură a împinge la război. Preocupaţi de depăşirea problemelor
interne şi de reducerea tensiunilor, conducătorii statelor instabile pot
găsi avantajos să orienteze atenţia populaţiei spre un pericol exterior
de la care ar veni tot răul. Este o tendinţă obişnuită pentru un guvern
autocratic aflat în situaţia neplăcută de a recurge la violenţă pentru a
nu-şi asuma un risc de natură militară. Dar, pe de altă parte, această
slăbiciune interioară a statelor instabile le face şi mai vulnerabile; alte
state pot profita de slăbiciunea lor şi nu se vor teme de escaladarea
conflictului. Două state instabile, în situaţie de criză unul faţă de
celălalt, sunt tentate firesc să recurgă la război.
3. Când un stat se vede atacat sau ameninţat în ceea ce el
consideră esenţial pentru existenţa sau supravieţuirea sa. Cu cât un
stat apreciază drept fundamentale interesele sau valorile puse în cauză
de criză (integritatea teritorială, securitatea naţională, existenţa însăşi a
ţării etc.), cu atât acest stat este tentat să îşi asume riscuri susceptibile
de a conduce spre război.
4. Când geografia joacă propriul rol în această dinamică.
Proximitatea teritorială poate accentua îngrijorarea factorilor decizio-
nali în faţa caracterului iminent al ameninţării, în momentul când
timpul disponibil pentru a reacţiona se reduce la maxim şi se
accentuează riscul angajării de ostilităţi. Cu cât actorii crizei sunt fizic
mai apropiaţi unii de alţii, cu cât forţele lor armate sunt aflate la
distanţe mici şi gata să se înfrunte, cu atât criza este mai instabilă şi
deznodământul ei mai periculos.
În sfârşit, tipul de criză în cauză nu este fără consecinţe asupra
riscului izbucnirii unui război. Dacă un stat provoacă o criză uzând de
violenţă, este de presupus că victima acestei agresiuni va fi tentată de
a replica în acelaşi mod, chiar dovedindu-se mai violentă. În aceasta şi
constă natura escaladării. Fiecare etapă este mai gravă şi mai grea în
consecinţe decât precedenta. În acest caz, ne aflăm într-un angrenaj în
care războiul nu este departe.
Cunoaşterea acestor factori agravanţi poate contribui la sensibi-
lizarea oamenilor de stat faţă de riscurile degenerării unei crize, pentru
ca o escaladare necontrolată să nu conducă la un conflict armat.
Gestionarea corespunzătoare a acestui diferend constă în împiedicarea
escaladării, acţionându-se în aşa fel încât să se păstreze controlul
situaţiei şi, în final, să se treacă de la criză la destindere fără a se fi
recurs la război.
91
 • De la criză la pace – destinderea
Destinderea este o a treia fază, cu atât mai frecventă, cu cât
majoritatea crizelor nu se încheie printr-un război.
Intensitatea raporturilor conflictuale dintre state descreşte
sensibil. Prin concesii, un acord cel puţin temporar este finalmente
obţinut. În mod normal, statele în criză se străduiesc să ajungă la un
aranjament, graţie căruia, progresiv, apare un nou echilibru. În această
perioadă, de durată variabilă, riscurile unor confruntări armate se
reduc simţitor. Locul lor este luat de normalizare şi de destindere.
Interesele fundamentale ale statului par să nu mai fie critic ameninţate.
Timpul presează mai puţin ca înainte, războiul redevine doar potenţial.
Calmul se instalează încet, încet, fără însă a se putea cunoaşte
dinainte, în mod sigur, cât va dura această fază de destindere, care
poate fi foarte scurtă, sau mai lungă.
Cauzele favorabile destinderii sunt aproape opuse celor ce
exacerbează criza în timpul escaladării sale: diferendul este recent şi
puţine sunt statele implicate; aceste state, cu forţe comparabile şi ale
căror regimuri sunt mai curând de esenţă democratică, au obiceiul de a
înclina spre utilizarea de mijloace nonviolente în gestionarea crizelor.

• Impactul
Impactul unei crize îl constituie urmarea avută de aceasta,
repercusiunile şi consecinţele sale în perioada de după încheierea
propriu-zisă a crizei. Raporturile dintre protagonişti se reiau, deşi
modificate, şi conducătorii constată întoarcerea la o situaţie de necriză.
Riscul unui război descreşte până la atingerea unui nivel rezonabil.
Fiecare criză, totuşi, transformă raporturile dintre state şi
conduce la instalarea unui nou echilibru în interiorul sistemului
internaţional respectiv. Cu cât acest gen de probleme se termină
într-un mod armonios, printr-un acord formal, însoţit de un sentiment
împărtăşit de reuşită şi siguranţă, cu atât el asigură pentru viitor relaţii
bilaterale stabile şi normale.
În schimb, o criză care se încheie prin succesul unuia şi eşecul
altuia se află într-un compromis ambiguu sau ajunge la un impas. Ea
riscă, într-o astfel de situaţie, să inducă un surplus de tensiune şi de
instabilitate. Numai o satisfacţie mutuală în gestionarea crizei anunţă,
pentru perioada postcriză, relaţii mai stabile, de mai mare încredere şi
mai durabile între state.

92
 Dezamorsarea crizei nu este singura în măsură să influenţeze
impactul său. Înţelegerea mai mult sau mai puţin pozitivă dintre
adversari după o criză se bazează, de asemenea, pe caracteristicile
crizei însăşi şi pe atitudinile şi comportamentele participanţilor.
Crizele cu un efect destabilizator sunt cele la care au participat mai
mulţi protagonişti, de regulă puternici, uneori destul de diferiţi unii de
alţii, în care s-au încrucişat numeroase revendicări şi dispute, în care
s-au aplicat mijloace violente şi acţiuni de forţă ce au durat mult timp
şi s-au produs în zone geografice vaste şi deosebit de sensibile69.

IV.3. Modalităţi de luare a deciziilor

O criză se caracterizează prin modul în care este declanşată de către

un stat, precum şi prin modul în care un alt stat reacţionează şi ia decizii.
Mecanisme instituţionale de luare a deciziilor
Numărul factorilor decizionali este un reper foarte important. În
cazul unei crize grave, care poate declanşa un război, în mod normal
un grup redus de persoane, de nivel ierarhic ridicat, are sarcina de a
monitoriza situaţia şi de a propune măsurile care trebuie luate pentru
depăşirea crizei.
Membrii riguros selecţionaţi ai unui astfel de grup comunică
uşor între ei. O alegere rapidă şi prin consens a acţiunilor ce se vor
întreprinde este atunci, în principiu, posibilă. Problema pusă de
termenele întotdeauna extrem de strânse este astfel mai bine depăşită
decât adoptându-se o structură mai complexă.
Numărul redus de persoane implicate în instrumentarea crizei
facilitează comunicarea în cadrul grupului decizional. Se evită astfel
complicaţiile birocratice, ale unei structuri complexe, consumatoare
de timp, iar reacţiile se produc în timp real. În cazul unei crize
prelungite, de mai mică intensitate, care lasă mai mult timp de reacţie,
procesul de luare a deciziilor de reacţie şi punere a lor în aplicare are
un caracter administrativ mai pronunţat. Cu cât sunt implicate mai
multe persoane şi sunt prelucrate mai multe informaţii, cu atât
consensul este obţinut mai dificil.
Evaluarea crizelor în mod unitar de către state este un fenomen
recent. Desigur, înainte de 1945, în absenţa unor mijloace moderne de
informaţie, de comunicare şi prelucrare rapidă a datelor, nu existau structuri
specializate capabile de a ajuta şefii de stat în gestionarea crizelor.
69
Ibidem, p. 28-33.
93
 În anul 1962 s-au înfiinţat pentru prima oară, în statele occiden-
tale, anumite mecanisme de instituţionalizare a procesului de luare a
deciziilor – „celule de criză”, cu scopul de a minimiza efectele adverse
ale necesităţii luării unor decizii în intervale scurte de timp, uzura
fizică şi intelectuală70.

IV.4. Comportamentul actorilor

Acest element introduce factorul psihologic în evoluţia unei

crize internaţionale: comportamentul protagoniştilor rezultă din
percepţia lor asupra situaţiei de risc implicând consecinţe întâmplă-
toare, dar grave.
Desfăşurarea crizei, modul de gestionare a acesteia, rezultatul
său final depind de alegerea efectuată de persoanele care optează între
diferitele tactici şi alternative.
• Identificarea cauzei crizei
Este un proces care implică un anumit timp de reflecţie:
verificarea informaţiilor, consultarea experţilor, analizarea rezultatelor
investigaţiei.
• Stabilirea obiectivului de urmărit
Declanşarea unei crize presupune modificarea unui status quo.
Statul care a jucat un rol pasiv în declanşarea crizei trebuie să
hotărască dacă acceptă modificarea stării de fapt ce se prefigurează.
În general, iniţial, decizia luată este aceea de a nu accepta faptul
împlinit. Prin definiţie, evenimentul care declanşeză criza afectează
interesele sau valorile statului agresat; acestea, în principiu, nu sunt
negociabile. Cu toate acestea, acceptarea modificării status quo-ului
îndepărtează pericolul confruntării şi dezamorsează criza.
În afara cazului în care modificările de echilibru sunt acceptate
imediat, statul afectat are, prin urmare, trei opţiuni: acceptarea ca atare
a modificărilor de echilibru, întoarcerea la status quo ante sau
încercarea de a profita de schimbarea inerentă crizei.
• Alegerea modalităţii de reacţie
Factorii decizionali ai statului agresat trebuie, deci, să dea un
răspuns clar la chestiunea ridicată de incidentul aflat la originea crizei.
Dar, oricât de urgent trebuie dat răspunsul, acesta nu poate fi
instantaneu. O fază mai mult sau mai puţin lungă de reflecţie poate

70
Ibidem, p. 49.
94
interveni. Înainte de a alege decizia de luat, trebuie verificate
informaţiile, consultaţi experţii, analizate rezultatele etc.
În general, statul-victimă se opune atât cât este necesar statului
care declanşează criza, violent sau nu, militar sau diplomatic. După
stabilirea opţiunii, trebuie alese mijloacele de reacţie: militare,
politico-diplomatice sau economice.
Printre procedee sunt demersuri diplomatice, proteste, embar-
gouri, boicoturi, îngheţarea conturilor, demonstraţii militare, folosirea
forţei etc. Cu toate acestea, modul în care a fost declanşată criza este
cel mai adesea factorul determinant pentru o replică violentă. Replica
este adesea proporţională cu ceea ce a declanşat-o71.

IV.5. Sfârşitul crizei şi rezultatele sale imediate

Există diverse tipuri de rezultate care pot fi obţinute în urma

unei crize, aflate în relaţie directă cu maniera de abordare a crizei
folosită de state. O criză se termină prin succesul unei părţi şi eşecul
celeilalte; ea poate duce, totodată, la un compromis sau, într-un mod
mai neplăcut, la un impas. În orice situaţie, rezultatul imediat al crizei
determină un nou echilibru.
Succesul, deşi greu de dobândit, este relativ frecvent. O treime
dintre actorii statali care au participat la una din crizele secolului XX
se declară a fi ieşit învingători. Succesul presupune că un stat şi-a
atins obiectivele principale pe care şi le-a fixat iniţial. Pericolele
iminente pentru securitatea ţării respective, ameninţările la adresa
intereselor şi valorilor sale fundamentale au fost îndepărtate. Strategia
definită în prealabil şi tacticile folosite în a o aplica au fost adecvate.
Statul adversar este înfrânt, este constrâns să renunţe, obiectivele sale
nu au putut fi atinse.
Eşecul, dimpotrivă, presupune supunerea unui stat; acesta
acceptă condiţiile puse de adversarul său pentru a ieşi din criză. Statul
învins a ajuns până în situaţia de a sacrifica anumite valori şi interese
fundamentale.
Victoria nu se împarte. Terminologia succes – eşec reflectă o
abordare de tipul joc de sumă nulă.
De exemplu, ieşirea din prima criză a Berlinului (1948-1949)
ilustrează această separare între învingători şi învinşi. Succesul

71
Ibidem, p. 49-51.
95
podului aerian, decizia americană de a desfăşura bombardiere
purtătoare de bombe atomice, izolarea Moscovei la O.N.U., toate
acestea au impus adversarului o atitudine de retractare. Uniunea
Sovietică a cedat; ea a suferit deci o grea înfrângere politică şi
diplomatică. Imprudent pornit de Argentina, conflictul din insulele
Falkland s-a terminat printr-o victorie categorică a Marii Britanii.
Pakistanul a recunoscut că secesiunea Bangladeshului, în 1971, a
constituit o mare înfrângere. Eşecul suferit de Irak în Kuweit (1990-
1991) oferă un alt exemplu de indivizibilitate a victoriei.
Cu toate acestea, rezultatele imediate ale unei crize şi percepţiile
protagoniştilor, învingători sau învinşi, sunt relative. Chiar dacă o
tabără a câştigat, prin aceasta se poate produce, în locul unei stabilităţi
consolidate, o mai mare tensiune chiar din cauza crizei care tocmai s-a
încheiat.
Compromisul este un mod mai nuanţat de soluţionare a unor
crize. Numeroase crize din secolul al XX-lea s-au rezolvat printr-un
compromis. Protagoniştii, în acest caz, nu au reuşit să atingă toate
obiectivele pe care şi le-au fixat. Constrânşi fiind de diferite motive,
actorii consimt la diverse schimbări ale sistemului internaţional, pe
care ar fi preferat să le evite.
În orice criză, indiferent de ce parte te situezi, există diverşi factori
care favorizează compromisul: interesul naţional, epuizarea actorilor,
teama de escaladarea crizei, lipsa resurselor, absenţa sau pierderea
sprijinului politic manifestat de opinia publică naţională sau internaţio-
nală, presiunile exercitate de state terţe, sau organizaţii internaţionale etc.;
de exemplu, criza din Bizerta (1961) s-a încheiat prin acordul franco-
tunisian din 29 septembrie 1961, care nu este altceva decât un
compromis, un război între Tunisia şi Franţa fiind exclus.
Impasul presupune că scopurile fixate de părţile în conflict nu
sunt atinse. Nu există nicio concluzie clară sau netă. Tensiunile şi
sursele de conflict nu sunt eliminate. În secolul al XX-lea, o criză
internaţională din cinci a intrat într-un impas. De exemplu: criza
iugoslavă, izbucnită în iunie 1991, care şi-a urmat logica sa de
desfăşurare timp de mai mulţi ani.
Modul în care actorii percep rezultatele unei crize poate avea o
influenţă determinantă asupra evoluţiei acesteia. Rezultatul poate fi
evaluat în funcţie de caracterul său: ambiguu, definitiv, adoptat prin
consens sau încă supus discuţiei (criticat).

96
 Rezultatul ambiguu este rezultatul unei crize dacă cel puţin unul
dintre actori apreciază că aceasta se îndreaptă spre un impas sau
compromis. Este cazul crizei bosniace din 1908, al celei din Bizerta
din 1961, sau chiar al crizei ostaticilor americani din Teheran din
1979. În toate aceste trei cazuri, diversele obiective urmărite de actori
nu au fost atinse şi situaţia de tensiune, proprie acestor crize, n-a
dispărut total.
Rezultatul definitiv este rezultatul apreciat atunci când actorii se
consideră definitiv unii învingători, alţii învinşi. Criza sovieto-ungară
din 1956, ca şi crizele legate de „Războiul de Şase Zile” (1967),
secesiunea Bangladeshului din 1971, sau criza insulelor Falkland din
1982, toate acestea au un rezultat definitiv. Rezultatele cu caracter
definitiv întăresc stabilitatea şi echilibrul sistemului internaţional.
Cu toate acestea, la rândul lor, aceste rezultate pot fi interpretate în
chip divers de către protagonişti, ceea ce nu le împiedică să influenţeze şi
caracterul noului sistem internaţional apărut în urma crizei.
Bilanţul nu este acelaşi dacă se stabileşte un consens asupra
rezultatului sau dacă acesta continuă să fie contestat. Relativ frecvent,
rezultatele unei crize suscită o apreciere moderată, dacă nu intervin
elemente subiective.
Rezultatul prin consens poate fi dat ca exemplu în cazul
operaţiunii „Barracuda” (1979), prin răsturnarea împăratului Bokassa.
Sfârşitul Imperiului centrafrican a convenit tuturor părţilor şi
procedeul (totuşi, eminamente criticabil, deoarece constă în utilizarea
unei intervenţii militare într-o ţară suverană pentru a pune capăt
regimului aflat la putere) este contestat în mică măsură.
Rezultatul criticat poate fi dat ca exemplu în cazul ocupaţiei
temporare a Ruhrului în 1923 de către trupele franco-belgiene, care
s-a finalizat cu un rezultat de critică „discutată”72.

IV.6. Consecinţele crizelor asupra echilibrului internaţional

Ideograma chineză ce reprezintă noţiunea de criză pune accentul

pe două idei: pericolul şi oportunitatea, prima pentru a îl evita, a doua,
pentru a o folosi. Ambivalenţa acestui demers, reflectare a unei
abordări proprii civilizaţiilor orientale, nu se regăseşte în cuvântul
criză. În Occident, acest concept este strict negativ, oferind imagini de
ruptură, de pericole, de panică etc.
72
Ibidem, p. 51-55.
97
 Dar criza, alături de negociere, integrare economică şi politică,
creare de organizaţii internaţionale, dar şi de război, poate reprezenta
un mecanism util pentru evoluţia sistemului internaţional. Caracterul
său tumultuos şi paroxistic o face, însă, un instrument greu de mânuit,
greu adaptabil la o evoluţie paşnică a relaţiilor interstatale. Şi aceasta
pentru că momentul exact când survine criza este de regulă
imprevizibil, astfel că oamenilor de stat le repugnă utilizarea ei. Ea se
poate dovedi, totuşi, un catalizator al definirii, stabilirii sau
transformării raporturilor de forţe dintre state. Din acest motiv.
Astfel, blocada Berlinului, în 1948, a dezvăluit americanilor şi
europenilor cât de agresive erau intenţiile Uniunii Sovietice. Din acea
trezire a conştiinţei a luat naştere Republica Federală Germania,
Berlinul de Vest a fost integrat în economia R.F.G. şi a fost creată
Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (N.A.T.O.). Aceste trans-
formări atât de profunde ale sistemului internaţional au adus Europei
Occidentale patruzeci de ani de securitate, de prosperitate şi de
stabilitate. Într-un mod asemănător, criza cubaneză, dezvăluind riscurile
unui război nuclear, a contribuit, în mare măsură, la stabilizarea şi la
disciplinarea raporturilor Est-Vest. Din acel moment, coexistenţa
paşnică şi destinderea vor constitui regulile jocului dintre cele două
superputeri, în timp ce posibilitatea permanentă de comunicare şi de
dialog va pune capăt unor incertitudini. Un alt astfel de exemplu este şi
criza de la Fachoda, din 1898. Ea a constituit un moment crucial al
rivalităţilor coloniale dintre Franţa şi Anglia. Datorită acestei crize,
guvernul francez şi-a identificat mai bine adevăratele interese naţionale,
pregătind calea către Antanta Cordială din 1904.
Criza posedă şi virtuţi pedagogice evidente, pentru că îngăduie
să se afle multe despre statul în cauză şi despre alte state, pentru că
sugerează modalităţi adecvate de ajustare a raporturilor internaţionale
şi totodată indică, la momentul potrivit, mijloacele de a evita
confruntările armate.
Criza poate astfel întări oamenii de stat în refuzul salutar al
războiului, îi poate determina să acorde o atenţie sporită consecinţelor
actelor şi deciziilor lor, îi poate incita să guverneze cu mai multă
prudenţă şi circumspecţie. Ea poate contribui, deopotrivă, nu fără
paradoxuri, la creşterea încrederii între adversari şi deci la stabilizarea
relaţiilor lor. Experienţa ce decurge dintr-un diferend internaţional şi
98
manifestarea plină de înţelepciune a protagoniştilor în timpul crizei
favorizează, după deznodământul său, o înţelegere şi un respect
reciproc îmbunătăţite. De la criza Fachoda la disputele Est-Vest din
anii ’60 şi ’70, fără a omite războaiele arabo-israeliene, lista e lungă şi
exemplele unor crize care au condus la întărirea stabilităţii şi
încrederii între diverşi adversari sunt numeroase.
În afara efectelor sale psihologice, criza ajută şi la repunerea în
discuţie a situaţiilor sau relaţiilor existente. Insurecţia ungară din
1956, Primăvara de la Praga din 1968, proclamarea în decembrie 1981
a „stării de război” în Polonia au servit, totodată, la precizarea
raporturilor de forţe din interiorul sistemului sovietic şi au repus în
discuţie relaţiile de autoritate dintre centru şi periferia sa. Toate aceste
evenimente au influenţat relaţiile existente între Est şi Vest, după cum
a dovedit-o şi intervenţia sovietică în Afganistan, în 1979; ele au
contribuit la o repunere aprofundată în discuţie a bazelor Imperiului
sovietic. Implozia URSS, în 1991, şi dezagregarea imperiului său
exterior sunt o consecinţă cvasidirectă a unui anumit număr de crize
gestionate mai bine sau mai rău, certe însă, stăpânite nici bine, nici
rău, fără îndoială, dar, absolut sigur, instructive.
Criza nu este niciodată neutră; omul de stat raţional o găseşte
mai curând primejdioasă decât oportună; stăpânirea ei este dificilă,
consecinţele sale sunt rar cele scontate; ea este, deci, întotdeauna
departe de a constitui un instrument privilegiat al relaţiilor interna-
ţionale perfecţionate73.
Dar, deşi imprevizibilă şi, prin urmare, greu de gestionat, criza
rămâne, în unele condiţii, un mecanism destul de eficient de
transformare voluntară a sistemului internaţional.
Rezultatele crizelor, precum şi opinia şi percepţia actorilor
asupra acestora au o influenţă inevitabilă asupra configuraţiei
sistemului internaţional care rezultă în urma crizei74.

IV.7. Sfârşitul conflictului

Atunci când criza nu poate fi evitată sau gestionată eficient,

apare inevitabil conflictul. În relaţiile internaţionale, pe lângă noţiunea
de sfârşitul crizei s-a consacrat şi cea de sfârşitul conflictului –
73
Ibidem, p. 33-35.
74
Ibidem, p. 55.
99
noţiune ce reprezintă un termen-umbrelă pentru încheierea sau
terminarea unor situaţii de conflict. Un conflict se poate încheia prin
câştigul unei părţi faţă de cealaltă. Câştigul ca formă de încheiere a
conflictului presupune cucerirea, înfrângerea şi supunerea adversa-
rului. Din punct de vedere istoric, aceasta a fost o formă importantă de
încheiere a conflictelor. O altă formă este schimbarea conducerii
politice într-una sau mai multe părţi-cheie ale conflictului. O
conducere nouă va dori să accepte o rezolvare pe care cei care
părăsesc funcţia de conducere o considerau inacceptabilă. Încheierea
conflictului în acest mod presupune dorinţa părţilor de a ajunge la un
compromis. Într-un număr redus de cazuri, se pot folosi, pentru
rezolvarea divergenţelor, adjudecarea şi arbitrajul75 .

75
Evans Graham, Jeffrey Newnham, Op. cit., p. 105.
100
 V. MODELE TEORETICE ŞI PRACTICE
DE GESTIONARE A CRIZELOR ŞI CONFLICTELOR

Noile realităţi ale vieţii internaţionale şi interne, derivate din

mutaţiile structurale ale mediului politic, militar, economic, religios,
cultural şi social, situaţiile create în plan strategic la nivel mondial,
continental, regional şi naţional, impun cu necesitate măsuri de
prevenire şi gestionare a situaţiilor de criză politico-militară regională.
Pornind de la proliferarea factorilor de risc şi a ameninţărilor din
mediul intern şi internaţional, tema acestui capitol subliniază, din
formulare, trei aspecte esenţiale ale problematicii: prevederea, o
acţiune, un demers de cunoaştere aprofundată a fenomenelor politice,
militare, economice şi sociale interne cu scop de a preveni fenomenul
social-politic militar sau economic de criză din formele sale incipiente;
soluţionarea situaţiilor de criză politico-militară şi economico-socială
internă; prevederile legislative, teorii şi forţe existente, pentru
prevenirea şi gestionarea crizelor, în timp de pace şi război.
După cum bine se ştie, în ştiinţa politică şi teoria relaţiilor
internaţionale se arată că o oarecare modificare a puterii este normală în
orice moment. Cu toate acestea, rareori se întâmplă ca un întreg sistem
global de putere să se dezintegreze într-un interval de timp scurt şi total.
Dimpotrivă, reprezintă o şi mai mare raritate a istoriei momentul când
toate regulile jocului puterii se preschimbă în acelaşi timp şi însăşi
natura puterii se revoluţionează. Şi totuşi, exact acest lucru se întâmplă
azi. Puterea, care în mare măsură ne defineşte ca indivizi şi ca naţiune,
se redefineşte ea însăşi. Acestea sunt aprecierile făcute de Alvin Toffler
în lucrarea Puterea în mişcare, ultimul volum al unei trilogii cu care a
atins apogeul şi recunoaşterea pe plan mondial.
Din cele mai vechi timpuri, comunitatea umană a înţeles
necesitatea unirii eforturilor şi preocupărilor în scopul canalizării
puterii spre scopuri paşnice, pacifiste, astfel încât societatea, individul
să beneficieze deplin de pace, de creşterea nivelului de trai, de natură
şi să folosească resursele naţionale, umane, ştiinţifice pentru progres şi
101
libertate. Cu toate acestea, la începutul mileniului al treilea, omenirea
se găseşte în faţa unor noi incertitudini, riscuri, crize şi conflicte.
Concomitent, s-au elaborat şi concepte privind securitatea
indivizilor şi statelor, care oferă soluţii realiste, fiabile în dezamorsarea
situaţiilor de criză şi de conflict în situaţia în care acestea ar putea să
apară, căci situaţiile de criză sau de conflict sunt stări de abatere de la
normalitatea desfăşurării diferitelor puteri în stat până la cea militară, în
cazul apariţiei unei crize militare. Ca efect al situaţiei politice, etnice
etc., puterea militară, ca urmare a schimbărilor geopolitice şi geostra-
tegice contemporane, s-a adaptat şi continuă să-şi adapteze structurile,
misiunile şi scopurile în stat sau în cadrul coaliţiilor de state.
La sfârşitul „războiului rece”, de pildă, societatea internaţională
a constatat, surprinsă şi neliniştită, că se află departe de momentul
instaurării păcii. Apariţia unor noi riscuri, crize şi conflicte a făcut ca
instabilitatea să câştige teren, iar posibilitatea de a recurge la mijloace
militare să se accentueze.
Ameninţările globale nu s-au micşorat, ci s-au transformat, s-au
modificat succesiv. Pericolul unui război de amploare în Europa se
pare că a fost înlocuit cu o multitudine de factori de risc, a căror
importanţă variază de la o regiune la alta, locul acestui pericol fiind
luat de posibile conflicte locale, zonale, continentale, de intensitate
gravă sau medie.
Totodată, conflictele au devenit explozive, fiind declanşate o
gamă întreagă de crize interne cu caracter social, etnic, religios,
economic, ecologic, diplomatic, politic, militar şi chiar rivalităţi, sau
războaie locale interstatale.
Numai în anii 1997, 1998, la nivel internaţional s-au desfăşurat
25 de conflicte armate majore. Cele mai multe au fost în Africa, unde
statistic au fost înregistrate 8 conflicte, din care 4 sunt dispute noi care
au loc în state cu sisteme politice slabe: Burundi, Congo, Zair şi
Senegal. În Orientul Mijlociu s-au inventariat 4 conflicte, iar în Asia
9. În spaţiul fostei Iugoslavii, Serbia-Kosovo şi în Caucaz, războiul
este o realitate, iar în Orientul Apropiat şi cel Mijlociu rămân zone
deosebit de fierbinţi. Statistica este bună, însă ea nu evidenţiază
aspectele legate de intensitatea, durata crizelor sau conflictelor şi nu
prezintă întregul tragism al acestora76.
Întreaga comunitate umană, înţelegând necesitatea unirii
eforturilor şi a preocupărilor în scopul stingerii stărilor conflictuale,
76
Gheorghe Toma, Sava Postolache, Ioan Oros, Op. cit., p. 23-25.
102
încearcă să găsească, în funcţie de împrejurări şi posibilităţi,
modalităţi şi instituţii care să fie în măsură să le descurajeze sau să
ducă la stingerea acestora. Societatea internaţională a sesizat că doar
acţiunea concertată de încetare a războaielor nu mai este suficientă,
fiind necesară, în primul rând, o activitate de prevenire a lor.
Situaţiile de criză, având cauze obiective sau subiective, nu pot
fi lăsate să se rezolve de la sine. Diminuarea în intensitate sau evitarea
situaţiilor de criză nu se poate face decât prin acţiunea dirijată a
factorilor responsabili, acţiune care se realizează fie prin instituţiile
politice, juridice, economice, militare existente anterior în fiecare ţară
sau pe plan internaţional, fie prin relaţii, organizaţii sau instituţii
special create pentru rezolvarea situaţiilor de criză. Literatura de
specialitate, avansează, în ultimul timp, tot mai mult concepte ca
„gestionarea crizelor” sau „managementul crizelor”, concepte care
sugerează o abordare mai complexă a situaţiilor ce pot genera conflicte
şi a modalităţilor de soluţionare a lor. Altfel spus, gestionarea
(managementul) crizelor este o acţiune de mare complexitate, concre-
tizată, dirijată şi susţinută pe multiple planuri pentru diminuarea
tensiunilor generatoare de criză într-o ţară sau un grup de ţări, pentru
limitarea şi menţinerea sub control a efectelor negative. În această
viziune, acţiunea presupune, în primul rând, cunoaşterea aprofundată a
cauzelor care pot genera sau generează contradicţii şi tensiuni, a
factorilor favorizanţi ori defavorizanţi ai acestora.
Cunoaşterea cauzelor şi situaţiilor de criză trebuie să cuprindă
toate formele de manifestare a acestora, analizându-se imparţial şi
apreciindu-se cât mai exact, fără prejudecăţi ori sentimente, ponderea
fiecărui tip de contradicţii în cadrul situaţiei respective. Analiza nu
poate fi completă dacă nu se distinge clar interferenţa forţelor direct
implicate, a statelor situate în zona geografică a situaţiei de criză, cât
şi a celor care se manifestă în această zonă şi aparţin altor puteri, state
sau grupuri de state, comunităţi, organizaţii, instituţii naţionale sau
internaţionale etc. Adesea, interesele exterioare pot fi precumpănitoare
faţă de cele ale ţărilor aflate în conflict şi pot acutiza criza chiar în
condiţiile în care forţele implicate nu ar dori aceasta. În acelaşi timp,
ţesătura complexă de interese din zona de criză trebuie privită în
dinamismul ei, întrucât orice eveniment poate modifica amplitudinea
ori sensul intereselor, ceea ce poate duce la schimbări dramatice care,
la rândul lor, pot determina activizarea altor focare de tensiune, deci
crearea altor situaţii de criză.
103
 Prin urmare, se poate aprecia că noul context geostrategic european
şi mondial impune perfecţionarea modalităţilor de gestionare a stărilor de
criză.
Odată cu apariţia unui diferend, se va trece la aplicarea planului
cadru stabilit prin substructurarea specializată (mediere, conciliere)
sau, după caz, se poate apela la soluţia extremă: utilizarea forţei
(armate) pentru stingerea în timp scurt a acestuia.
Activitatea „preventivă” a statelor s-a impus dintotdeauna,
deoarece spiritul de conservare şi istoria au demonstrat că e mult mai
uşor să previi decât să restabileşti pacea după declanşarea conflictului.
Analiza cauzelor ce generează fenomenele de criză trebuie
realizată prin prisma celor două categorii de factori, interni şi externi,
pentru a avea o imagine reală a acestor fenomene şi a găsi soluţii
adecvate pentru depăşirea lor77.

V.1. Evoluţia analizei conflictelor

În timpul „războiului rece”, analiza conflictelor a fost dezvoltată

în special pentru crearea unui instrument teoretic de înţelegere a
conflictului Est- Vest.
Analiza situaţiilor de criză din diversele zone ale lumii eviden-
ţiază, de asemenea, unele concluzii pentru evaluarea tipurilor şi
modalităţilor probabile de manifestare a factorilor de risc şi
insecuritate în contextul politic de la sfârşitul „războiului rece”.
Într-o accepţiune generală, actele, acţiunile şi manifestările ostile
reprezintă forme de luptă mascată, adoptate de către elementele
antisociale, rău intenţionate, constând în folosirea unor metode,
procedee şi tehnici de luptă diverse, până la cele terorist-diversioniste,
pentru atingerea scopului propus, de regulă destabilizarea, intimidarea,
distrugerea, asasinatul etc., desfăşurate în timp şi spaţiu, cu personal
specializat sau nespecializat, înzestrat şi instruit, cu mijloace adecvate
şi deosebit de eficiente din punct de vedere tehnic78.
O abordare oarecum diferită, dar foarte dificilă a analizei cauzelor
şi soluţiilor situaţiilor conflictuale o reprezintă rezolvarea conflictului din
perspectivă universitar-academică. Pentru a se ajunge la rezolvare, se

77
Ibidem, p. 99-101.
78
Ibidem, p. 27.
104
consideră necesar ca părţile să-şi redefinească relaţiile în aşa fel încât să
înţeleagă fie că îşi pot realiza scopurile fără conflict, fie că îşi pot redefini
relaţia în aşa fel încât scopurile lor să nu mai fie în conflict. Spre
deosebire de tehnicile de încheiere a conflictelor, rezolvarea se bazează în
mai mare măsură pe tehnici academice decât diplomatice. Tehnicile de
rezolvare au folosit în special studii experimentale pe grupe mici
(„seminarii de rezolvare a problemelor”), preluate din psihologia socială.
Burton a numit aceste seminarii exerciţii de „comunicare controlată”.
Studiile experimentale s-au concentrat în mod deosebit asupra situaţiilor
de conflict local în care inhibiţia puternică împiedică o comunicare faţă în
faţă şi în care se presupune că aceste tehnici pot fi deosebit de eficiente.
Deşi este o chestiune care cere multă ambiţie şi imaginaţie, rezolvarea
conflictelor este probabil destinată să rămână un tip ideal în vocabularul
lichidării conflictelor prin comparaţie cu care pot fi apreciate rezultatele
diplomatice reale79.
Cauzele obiective sau subiective care generează situaţiile de
criză, dacă nu sunt cunoscute, proliferează şi agravează conflictul,
care nu se poate rezolva de la sine.
În contextul strategic actual, naţiunile nu mai sunt preocupate de
pericolul unei agresiuni de amploare, ci mai degrabă de tensiunile şi
antagonismele generate de conflicte şi dispute etnice, de terorism şi
crimă organizată, de proliferarea armamentelor, migrarea neautorizată
şi de disputele economice.
„În aceste noi circumstanţe, posibilităţile de a rezolva rapid
crizele sunt mai mari decât înainte. Succesul politicii Alianţei
(N.A.T.O. – n.a.) are nevoie de un demers coerent şi hotărât al
autorităţilor publice ale Alianţei, acestea decizând asupra alegerii şi
coordonării măsurilor adecvate de gestionare a crizelor, selecţionându-
le dintr-un vast evantai de prevederi politice şi de altă natură, inclusiv
din domeniul militar”80.
Gestionarea crizei poate fi înţeleasă ca un proces care implică
organizare, planuri şi măsuri menite să aducă sub control situaţia, să
oprească evoluţia negativă a acesteia şi să proiecteze o soluţie

79
Evans Graham, Jeffrey Newnham, Op. cit., p. 105.
80
Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord, Manualul N.A.T.O.,
parteneriat şi cooperare, Oficiul de informaţii şi presă al N.A.T.O. Bruxelles,
Editura Nemira, Bucureşti, 1997, p. 241.
105
acceptabilă, deoarece principalul scop al ştiinţelor politice îl reprezintă
găsirea căilor de menţinere a societăţii într-o stare de normalitate81.
Dintre metodele teoretice folosite pentru managementul crizelor şi
conflictelor menţionăm analiza sistemică, teoria jocurilor ş.a. Teoria
jocurilor a ilustrat pericolele inerente într-un joc al dilemei prizonierului,
dar a putut fi utilizată şi pentru a fundamenta concepţii strategice.
Astfel de instrumente conceptuale au fost utilizate pentru a
răspunde la întrebări preocupante, pertinente în acelaşi timp, precum
factorii care au făcut posibil ca trei mari puteri (S.U.A., U.R.S.S. şi
Marea Britanie), aliaţi în cel de-al doilea război mondial, să devină
inamici cu divergenţe ireductibile numai câţiva ani mai târziu.
Experienţa simultană şi surprinzătoare a integrării a doi foşti
inamici, Germania şi Franţa, a ilustrat potenţialul dinamicii inversate.
Acest aspect a arătat că era posibilă deplasarea de la raporturi de
adversitate la cele de alianţă într-o relaţie mai strânsă decât cea dintre
alianţele de circumstanţă tradiţionale. Acest fenomen s-a petrecut, din
nou, într-un interval de timp foarte scurt, ceea ce a subliniat necesita-
tea de a dezvolta analiza conflictelor, dar şi studiile de integrare. În
anii ’50 şi ’60 ai secolului XX au fost întreprinse studii semnificative
în acest sens.
Ameninţarea confruntării nucleare şi întinderea globală a
„războiului rece” au făcut ca înţelegerea dinamicii conflictelor să
devină o necesitate stringentă. Preocupările prioritare erau legate de
fenomenele de escaladare şi polarizare, precum şi de metodele de
gestionare şi restrângere a violenţei.
O altă etapă, survenită curând, adâncea perspectiva asupra
cauzelor şi instrumentelor de soluţionare a conflictelor. Conflictele din
Sud nu reflectau numai dinamica polarizării şi integrării, ci demonstrau
şi existenţa unor forţe distincte care luau parte la jocul de putere specific
„războiului rece”. În anii ’60 şi ’70 au apărut diverse conflicte interne,
chiar şi armate, manifestate prin revolte şi partide militante. Acest
aspect a suscitat şi a orientat analiza teoretică spre studiul tipurilor de
nemulţumiri interne care au potenţialul de a genera conflicte.
Către sfârşitul anilor ’80 şi în anii ’90, experienţa soluţionării
conflictelor locale, precum şi sfârşitul „războiului rece” au resuscitat
interesul pentru soluţionarea conflictelor. Originile diverse ale conflic-
telor au fost evidenţiate în abordări diferite, care necesită a fi înţelese.

81
Gheorghe Toma, Sava Postolache, Ioan Oros, Op. cit., p. 31.
106
 V.2. Tipuri de abordări
V.2.1. Dinamica situaţiilor conflictuale
În teoria clasică, situaţia conflictuală este privită ca un fenomen
dinamic: un actor reacţionează la stimulul transmis de un alt actor,
ceea ce atrage reacţii în lanţ. Mizele aflate în joc duc repede la
escaladarea conflictului. Evenimentele se succed rapid, fiind dificil de
stabilit care dintre părţile implicate este responsabilă.
Există, de asemenea, dinamici care separă părţile într-un conflict
în tabere opuse (polarizare), sau care creează un pol de lideri care preiau
comanda (centralizare), ori care generează instituţii cu responsabilităţi
distincte şi netransparente (confidenţialitate şi protecţie).
Conflictul capătă o dinamică proprie, izolând actorii şi
angrenându-i, aparent inevitabil, către amplificarea conflictului. Ideea
conflictului ca fenomen social cu propria dinamică a fost deosebit de
des utilizată în perioada „războiului rece”.
Exemplu: situaţii în care actorii afirmă că nu au alternative ilus-
trează un fenomen de tipul celui prin care dinamica ce caracterizează
conflictul ca atare a eliminat toate alternativele, nelăsănd părţilor
posibilitatea de a alege un alt tip de conduită.
Pentru analiza unor astfel de dinamici au fost dezvoltate anumite
instrumente.
V.2.1.1. Imaginea în oglindă
Ca instrument de abordare a studiului conflictelor în timpul
„războiului rece”, imaginea în oglindă era folosită pentru explicarea
fenomenului de „dezescaladare” a conflictelor, respectiv a procesului
de soluţionare a unui conflict, care implică tranziţia de la escaladare la
dezescaladare şi punerea în aplicare a unor politici de soluţionare a
conflictelor.
În literatura soluţionării crizelor şi conflictelor din anii ’60, ’70
şi ’80, interacţiunile care duceau la dezescaladarea crizelor şi conflic-
telor erau evaluate a fi reversul modelului de comportament care
dusese la escaladarea crizei. Această perspectivă reducţionistă s-ar fi
putut datora metodei de investigaţie teoretică, bazată în principal pe
date faptice, legate de evenimente ca indicatori principali ai existenţei
şi cursului unei crize.
Modelul de comportament caracteristic unei crize în faza de
escaladare consta într-o intensificare generală a interacţiunilor dintre
107
statele angajate într-o criză (cum ar fi Israel şi Egipt), însoţită de o
schimbare în balanţa acţiunilor de natură conflictuală şi, respectiv,
cooperativă, ca şi în frecvenţa comportamentelor.
Reversul acestui model (interacţiune mai puţin frecventă şi
îndepărtarea de activităţi conflictuale) semnifica dezescaladare, o
mutaţie către acomodare, o întoarcere la un tip de „nou echilibru”. În
acest cadru, dezescaladarea a fost abordată drept un model de conduită
simetric opus escaladării.
Exemple: o analiză a datelor evenimenţiale, concentrată pe
fazele ascendente şi descendente ale unei crize, a identificat un model
de conduită foarte diferit în faza a doua. Prin compararea mai multor
cazuri de astfel de crize (blocada Berlinului 1948-1949, războiul
pentru insulele Quemoy, China – 1958), cercetătorii au constatat că în
timpul fazei descendente (dezescalatorii) a fiecăreia dintre crizele
considerate, acţiunile de natură conflictuală au scăzut într-un ritm mai
rapid decât cel în care crescuseră în timpul fazei de escaladare şi au
atins un nivel mai scăzut decât cel din perioada premergătoare crizei.
Prin urmare, faza de dezescaladare conţinea mai puţine acte coercitive
decât perioada de relaţii „normale” între adversari. Cu toate acestea,
aceeaşi perioadă de dezescaladare se caracteriza printr-un nivel mai
ridicat decât media de proteste verbale, acuzaţii, ameninţări, avertizări.
Acest aspect a inspirat ipoteza că părţile care intraseră, de fapt, într-o
fază de dezescaladare ar fi intenţionat să mascheze acest lucru –
posibil pentru impactul asupra opiniei publice interne. Punctul
culminant al crizelor se caracteriza prin „tentative de soluţionare”,
care conţineau propuneri concrete, oferte de consultare, cereri de
întâlniri sau întâlniri efective.
V.2.1.2. Teoria jocurilor
Teoria jocurilor este o modalitate de ilustrare a modului în care
părţile acţionează în interiorul limitelor stabilite de joc. Dacă părţile
respectă regulile, rezultatul este previzibil. Există, însă, şi posibilitatea
ca actorii să schimbe dinamica, făcând alte mişcări sau chiar încălcând
anumite „reguli” generate de conflict.
Modelele teoriei jocurilor oferă o metodă riguroasă prin care se
prevăd comportamentul în procesul de luare a deciziilor, precum şi
rezultatele conflictului în situaţii foarte specifice. Matrici în care
reacţia la stimul este de acelaşi tip cu stimulul, care sunt predeter-
minate printr-un set de reguli inviolabile, influenţează selectarea
108
strategiilor. Aşteptările actorilor faţă de rezultatul final al conflictului
sunt asociate cu anumite alegeri. Jucătorii nu se îndepărtează radical
de cursul previzibil al evenimentelor, deoarece nu sunt în măsură să
schimbe matricea de reacţie la stimul de acelaşi tip cu stimulul.
Modelul de comportament al actorilor, precum şi strategiile sunt astfel
explicate prin alegerile pe care trebuie aceştia să le facă.
Teoria jocului este o metodă matematică formală de studiere a
procesului de luare a deciziilor în situaţii de conflict. Fiind formală, îşi
exprimă ideile în formule de tipul „cum ar trebui să fie lucrurile, dacă
se porneşte de la o anumită presupunere”. Important este ca factorii de
decizie să acţioneze în mod raţional. Fiind o teorie de tip matematic,
ideile sale sunt exprimate în forme cantitative, numerice. De aceea, se
întâmplă adesea în acest gen de analiză ca decizia să fie reprezentată
sub forma unei matrice cu valori numerice care reprezintă rezultatele,
aşa cum se vede în figura a). Fiecare jucător are două posibilităţi de
alegere, ceea ce duce la patru rezultate posibile. Această alegere de tip
binar este, evident, o simplificare a realităţii, însă are un caracter
plauzibil.

I II

-50 +100

+50 -100
100 50

2
100 50
Fig. a) Suma zero

În matrice se pot include mai mult de două strategii şi, evident,

se vor obţine mai mult de patru rezultate. Valorile numerice ataşate
rezultatelor se plasează de regulă în stânga jos (sau sud-vest) şi în
dreapta sus (sau nord-est). De notat că fiecare jucător trebuie să adopte
o anumită strategie, fără a şti dinainte ce a făcut celălalt jucător.
109
 Din aceste reguli de bază decurg mai multe consecinţe.
Întorcându-ne la punctul referitor la caracterul raţional, se poate vedea
că este necesar să se cadă de acord asupra unei anumite definiţii în
legătură cu ceea ce constituie caracter raţional (raţionalitate) cel puţin la
început, pentru a putea face această analiză. În teoria jocului se
presupune că jucătorii vor încerca să-şi mărească la maximum
câştigurile şi să-şi reducă la minimum pierderile. Cu alte cuvinte, în
această ramură a analizei, raţionalitatea este definită în termeni derivaţi
de la microeconomie şi pornindu-se de la ideea utilităţii maximalizării şi
a inutilităţii minimalizării. În limbajul teoriei jocului, această regulă a
comportamentului raţional se numeşte principiul minimax. Aplicarea
principiului minimax poate fi foarte simplă dacă situaţia de joc este de
sumă zero. O situaţie de sumă zero se poate identifica atunci când
rezultatele din matrice adunate la un loc dau zero, aşa cum se vede în
primul exemplu. Jocul de sumă zero este un joc de conflict pur, nu
există nici un fel de cooperare şi toate motivele utilizate sunt absolut
antagonice. Un câştig realizat de una din părţi este considerat o pierdere
pentru cealaltă. În aceste situaţii, este foarte folositor să aplicăm
principiul minimax şi se va ajunge astfel la o soluţie stabilă sau punctul
de cumpănă. Situaţia este stabilă pentru că nici unul din jucători nu are
nici un stimulent pentru a prefera altă strategie.
Există şi o doua categorie de jocuri, cunoscute sub mai multe
denumiri, care se deosebesc de jocul de sumă zero. Folosind criterii
matematice, această a doua categorie poate fi numită jocuri de sumă
non zero sau variabilă. Folosindu-se criterii psihologice, în teoria
relaţiilor internaţionale ele au fost numite jocuri cu motivaţie mixtă.
Esenţa diferenţei constă în faptul că se renunţă la presupunerea
existenţei unui conflict pur, iar jucătorii se află în faţa unui dezno-
dământ în care pot să şi piardă, dar să şi câştige, în care coordonarea şi
cooperarea apar ca alternative ale conflictului pur. Această schimbare
are meritul, aşa cum susţin adepţii ei, că este mai apropiată de
realitate. Dar schimbarea prezintă neajunsul că noţiunea de
raţionalitate minimax nu mai poate fi aplicată în jocurile cu motivaţie
mixtă. Mai mult chiar, caracteristica situaţională după care mişcările
din cadrul jocului se fac fără a se cunoaşte dinainte ceea ce a făcut
cealaltă parte, devine un adevărat handicap atunci când se doreşte o
strategie mai coordonată şi mai cooperantă.

110
 I II
+50 100
1

+50 100
100 50

100 50
Fig. b) Dilema prizonierului

Un exemplu clasic de joc cu motiv mixt este dilema prizo-

nierului, figura b), care ridică în mod direct aceste probleme esenţiale.
Spre deosebire de jocul de sumă zero, acest gen nu dă un răspuns clar
la întrebarea „Care este strategia raţională?” Aşa cum a afirmat
Rapoport (1974), dilema prizonierului avansează ideea existenţei a
două tipuri de raţionalitate, raţionalitatea individuală şi cea colectivă.
În plus, dilema prizonierului este interesantă pentru că ridică problema
psihologică a încrederii şi a credibilităţii.
În jocul dilemei prizonierului, actorii au tendinţa de a adopta o
strategie de tipul legii talionului. Conform regulii reciprocităţii,
mişcarea unuia dintre jucători de a-şi maximiza avantajul în
detrimentul celuilalt va determina pe celălalt jucător să opteze pentru
retragere, de vreme ce cooperarea deplină în această situaţie generează
cel mai neconvenabil rezultat.
O altă variantă în cadrul categoriei de jocuri cu motiv mixt este
aceea cunoscută sub numele de Găina. Chiar şi la un studiu superficial al
figurii c), care este matricea acestui tip de joc, se vede că deznodământul
2:II este un rezultat pe care ambii jucători vor dori să îl evite.
Şi invers, deznodământul 1:I, care presupune o anumită formă de
cooperare, pare mai atrăgător. Oricum, în acest model există posibilitatea
exploatării dorinţei comune de a se evita 2:II pentru a se ajunge la 2:I sau
I:II. Rezultatele din acest joc par să spună că un comportament deliberat
riscant poate fi răsplătit dacă partea cealaltă reacţionează aşa cum este de
aşteptat. Tentaţia de a aborda un astfel de comportament există în însăşi

111
situaţia de joc. Aşa după cum Dilema Prizonierului a fost folosită pentru
a se face paralele cu controlul armelor şi cu negocierile referitoare la
dezarmare, tot aşa Găina este folosită pentru a se face paralele cu tacticile
folosite uneori în situaţii de criză.
I II
+50 100
1

+50 100
100 50

2
100 50
Fig. c) Găina

În jocul motivelor diverse, situaţii în care obţinerea de avantaje

unilaterale este strategia dominantă pentru fiecare jucător, retragerea
reciprocă produce un rezultat mai puţin favorabil decât cooperarea.
Condiţiile pentru o cooperare stabilă ar fi create dacă interacţiunile
viitoare între aceiaşi actori ar fi considerate suficient de semnificative
pentru ca retragerea să apară ca o mişcare lipsită de beneficii.
Soluţionarea conflictelor poate fi obţinută dacă procesul de
negociere conduce la un acord care produce o împărţire reciprocă de
beneficii şi pierderi. Cu toate acestea, rezultatul în analiza teoriei
jocurilor nu rezultă din redefinirea scopurilor sau din reducerea
animozităţilor. De vreme ce controlul asupra unei situaţii este deţinut de
mai mult de un jucător, poziţiile strategice în caracteristicile structurale
ale jocului însuşi sunt preocupări-cheie în procesul de luare a deciziilor.
Având în vedere că regulile unui joc predetermină mutările şi
alternativele pe care jucătorii le au la dispoziţie în funcţie de opţiunile
fiecăruia, caracteristicile psihologice ale actorilor nu sunt
semnificative în determinarea rezultatului: un actor raţional face
alegeri calculate astfel încât să minimizeze pierderile şi să maximizeze
profitul, în funcţie de constrângerile unei situaţii date.

112
 O astfel de analiză a fost dezvoltată în anii '60 pentru studiul
conflictului polarizat dintre Est şi Vest. Au fost sugeraţi, într-o
manieră credibilă, paşi către dezescaladare, care ar fi putut atrage
răspunsuri/reacţii pozitive. Se pornea de la premisa că, dacă un actor
începe să acţioneze potrivit unei logici proprii, există posibilitatea ca
ceilalţi actori să urmeze această logică, ceea ce ar fi atras o schimbare
de direcţie în dinamica conflictului. Unele dintre aceste idei au fost
puse în aplicare în relaţiile americano-sovietice la începutul perioadei
de destindere.
Teoria jocului a fost supusă şi ea criticii, aşa cum se poate
constata din examinarea lucrărilor lui Schellin (1960) şi Rapoport
(1964). Rămânând un set de precepte pur formale şi cantitative, teoria
jocului îşi păstrează puritatea ca atare, dar situaţia este de mică
relevanţă ca ideologie sau metaforă a unor anumite situaţii din lumea
reală. Pe de altă parte, imediat ce încercăm să aplicăm teoria jocului la
situaţiile din lumea reală, limitele ei devin evidente. Rapoport a
afirmat că în domeniul jocurilor cu motive mixte nu se poate da o
definiţie univocă a raţionalităţii şi, de aceea, dacă pornim de la jocul
cu motive mixte trebuie să luăm în considerare factori cum ar fi
„încrederea”, care nu se întâlnesc în jocul de sumă zero. Marea sa
valoare pentru ştiinţa socială trebuie să fie aceea de dispozitiv euristic,
şi nu de mijloc de testare sau de verificare82.
În conflictul bazat pe interese, teoria jocurilor poate fi utilizată
pentru a analiza structura negocierilor. Cu toate acestea, având în
vedere unele premise simpliste şi nerealiste legate de comportamentul
uman, teoria jocurilor poate fi aplicată cu dificultate problemelor din
viaţa reală, deoarece preferinţele actorilor nu sunt întotdeauna clare pe
parcursul conflictului.
Au fost exprimate, de asemenea, îndoieli şi în ceea ce priveşte
aplicabilitatea acestei teorii la cadre conflictuale complexe, multicul-
turale. Motivaţiile care stau la baza conturării alegerilor sunt mai
complexe decât maximizarea conflictelor, în special în conflictele
etnice şi rasiale, caracterizate adesea prin norme culturale diferite sau
ideologii ori structuri antagonice.
În special, având în vedere caracteristica de a avea la bază
temeri adânc înrădăcinate în mentalul colectiv, teoria conflictelor
poate fi cu greu aplicată analizei comportamentelor grupurilor etno-

82
Evans Graham, Jeffrey Newnham, Op. cit., p. 199-201.
113
politice. În plus, în interpretarea intenţiilor umane, teoria jocurilor
ignoră intersubiectivitatea modurilor de înţelegere a diferitelor sisteme
de valori, precum şi rolul nevoilor primare nesatisfăcute.
V.2.1.3. Triunghiul conflictelor
Triunghiul conflictelor, ca modalitate de analiză a conflictelor, a
fost introdus în anii ’60 de către Johan Galtung. Acest instrument
analitic sugerează că un conflict se deplasează între cele trei unghiuri
ale unui triunghi: unghiul A: atitudinile conflictuale; unghiul B:
comportamentul conflictual; unghiul C: conflictul sau contradicţia
însăşi (incompatibilitatea). O secvenţă conflictuală poate începe în
oricare dintre aceste unghiuri.
Dinamicile constituie aspectul cel mai important, chiar şi în
ceea ce priveşte conflictele care au cicluri de viaţă diferite. Conflictul
este astfel văzut ca un proces continuu. Prin urmare, o soluţie vizând
„o stare stabilă, durabilă” este cel mult un scop temporar. Conflictul se
transformă, spre exemplu, prin transcendere (când scopurile părţilor
în conflict sunt complet îndeplinite), prin compromis (scopurile
părţilor sunt parţial îndeplinite), sau prin retragere (scopurile sunt
abandonate).
Deşi această abordare are în vedere caracteristicile structurale,
precum frustrarea sau violenţa structurală, dinamicile au un rol
central. Ele pot fi afectate şi monitorizate într-un mod creativ, de către
părţi sau cu asistenţa unor terţi. În această versiune a dinamicii
conflictelor, obţinerea acordului prin mijloace diplomatice este mai
puţin importantă, deşi alternativa nu este exclusă. Accentul este plasat
pe importanţa procedurilor de schimbare a dinamicii conflictelor.
Istoria consemnează aranjamente ingenioase în cadrul unor
conferinţe internaţionale, precum Conferinţa de la Caracas privind
dreptul mării din 1974 sau procesul Helsinki pentru destinderea
relaţiilor dintre Est şi Vest, iniţiat în 1972. În aceste exemple nu este
furnizată o soluţie pe substanţa conflictelor, ci doar un proces
rezonabil în cadrul căruia puteau fi abordate aspecte substanţiale. Este
subliniată ideea conform căreia negocierile sunt modalităţi prin care
conflictele pot fi transformate, iar găsirea unui proces de soluţionare a
diferendelor reciproc acceptabil poate constitui un precursor necesar
pentru obţinerea unei soluţii.
Exemplificare: Galtung admite că acordurile asupra temei în
discuţie sunt, de asemenea, necesare. Ele pot fi informale, ca în
114
exemplul a doi copii care împart o portocală, sau formale, ca în cazul
finalului unei conferinţe multilaterale (Conferinţa privind dreptul
mării sau Actul Final de la Helsinki).
Transcenderea conflictului înseamnă obţinerea unui acord
asupra a cine împarte portocala şi ce parte revine fiecăruia. Acordurile
încheiate în astfel de dispute nu necesită să fie înscrise într-un
document, deoarece există încredere şi înţelegere între părţi. Însă
soluţionarea conflictelor în urma unui război nu poate fi concepută în
acelaşi mod ca soluţionarea conflictelor între părţi între care există un
nivel ridicat de încredere reciprocă. Prin urmare, războaiele au
tendinţa de a se încheia prin semnarea unor documente, ceremonii, ca
modalitate pentru părţi de a se asigura că cealaltă parte s-a angajat în
proces. Un acord poate ajuta la transformarea conflictului dintr-o
experienţă distructivă, care separă, într-un demers constructiv, împăr-
tăşit reciproc.
Această teorie este un exemplu de perspectivă dinamică în
analiza conflictelor. Ea este semnificativă prin accentul pus pe
dinamica schimbătoare şi semnificativă a conflictelor.
Înţelegerea dificultăţii întreruperii acestei dinamici proprii a
conflictului are un rol central în analiza şi gestionarea crizei.
Soluţionarea conflictelor are drept sarcină realizarea tocmai a acestui
obiectiv, schimbarea direcţiei de curgere a evenimentelor, astfel încât
escaladarea să fie transformată în dezescaladare, iar polarizarea în
interacţiune pozitivă.
Galtung descrie, de asemenea, incompatibilitatea ca un aspect
central în dinamica situaţiilor conflictuale.
Exemplu: Doi actori, A şi B, au scopuri contradictorii. Fondul
disputei nu este semnificativ (un teritoriu, o sumă de bani, un post în
administraţie sau alte bunuri). Dacă A obţine 100% din resursele
disponibile, B nu mai obţine nimic, şi viceversa. Dacă oricare dintre ei
câştigă, situaţia se află în acelaşi punct, ce reprezintă victorie completă
pentru un actor şi înfrângere completă pentru celălalt. Acest rezultat
generează situaţia ca un actor (cel înfrânt) să nu fie dispus să se
conformeze voluntar şi să accepte cu uşurinţă un rezultat de acest tip.
Cu toate acestea, un rezultat în alte coordonate ar putea fi mai
acceptabil şi mai susceptibil de a fi obţinut. Pe scara raporturilor dintre
ele există poziţii în care actorii se pot întâlni, în care pot găsi puncte
comune. Soluţiile sunt diverse: fie actorii împart resursele în mod
egal, fie nici unul dintre ei nu obţine nici o resursă, aceste resurse fiind
115
date în integralitate unui alt actor, C, ori resursele sunt distruse în
timpul confruntării. Diverse modalităţi de compromis pot fi
identificate.
Ideea de transcendere a conflictului constă, însă, în a identifica o
soluţie prin care fiecare dintre părţi poate obţine o satisfacere deplină
a obiectivului său în acelaşi timp. O formulă matematică se poate
dovedi adesea incapabilă de a furniza o soluţie. Este nevoie de
creativitate pentru a transcende un conflict.
Abordarea dinamică a situaţiilor conflictuale subliniază
importanţa de a stabili un dialog între părţi. În acest punct,
identificarea unui format de conferinţă se poate dovedi importantă.
Acest format necesită ca părţile să participe, împreună cu alţi actori
care pot aduce o diminuare a stării conflictuale, ca modalitate de
deblocare a acesteia.
Abordarea dinamică a situaţiilor conflictuale subliniază, de
asemenea, importanţa măsurilor de construire a încrederii, nu numai în
domeniul militar, ci şi în sferele sociale, culturale sau economice.
Aceste măsuri se pot dovedi cruciale pentru modificarea dinamicii
conflictelor. Conferinţele şi măsurile de creştere a încrederii sunt în
cea mai mare parte multilaterale şi acordă un loc important
mediatorilor şi facilitatorilor.
V.2.3. Abordarea funcţională a situaţiilor conflictuale
Acest model teoretic foloseşte elementul sociologic în abordarea
situaţiilor conflictuale. Una dintre premisele sale este aceea că
diversele conflicte pot aduce o contribuţie pozitivă la funcţionarea
societăţii.
Un autor clasic al teoriei conflictului social este Lewis A. Coser
(The Functions of Social Conflict, 1956). Analiza sa vizează societatea
internă, dar concluziile sale sunt valabile şi pentru scena
internaţională.
Potrivit tezei sale, conflictele ar putea contribui pozitiv la
funcţio-narea societăţii.
Conflictele apar din frustrarea cauzată de anumite nevoi
neîndeplinite, ele sunt instrumente, nu doar o formă de eliberare a
tensiunii sau „furiei”.
Conflictele pot fi motivate de neacceptarea în societate; ele sunt
o chestiune de demnitate şi se explică şi prin dorinţa oamenilor de a
accede la politic şi la putere. Ele nu sunt întâmplătoare şi iraţionale.
116
Mijloacele violente au fost alese pentru că toate celelalte s-au dovedit
ineficiente. Acest tip de conflict raţional este previzibil şi poate fi
remediat: acordarea accesului la sistemul politic. „Numai când există
canale deschise de comunicare politică prin care toate grupurile îşi pot
exprima cerinţele – arată autorul menţionat –, sunt şanse reale ca
exerciţiul politic al violenţei să fie minimizat”.
Prin urmare, asocierea la procesul de luare a deciziilor poate
reduce rezistenţa la implementare. Tot astfel, în cazul în care
conflictul se reduce la o problemă de acces, soluţia poate consta în
construirea unor noi instituţii, formale sau informale. În concluzie,
dacă baza conflictelor se află în negarea anumitor nevoi, procesul de
soluţionare trebuie să identifice acele nevoi şi să imagineze modalităţi
de răspuns. Negocierile au tendinţa să dea câştig de cauză elitelor.
Douăzeci de ani mai târziu, Edward Azar prezenta posibile
modalităţi de explicare a duratei conflictelor şi a eşecului repetat al
mecanismelor de soluţionare.
Războiul civil din Liban, de exemplu, dura de mai mult de 10
ani la momentul analizei. Acesta, precum şi alte conflicte prelungite,
se refereau la nevoi precum securitate, identitate, recunoaştere şi
participare, cauze similare celor identificate de L.A. Coser. Concluzia
este, însă, diferită, şi anume că soluţionarea conflictelor necesită
descentralizarea structurilor şi modurilor în care pot fi satisfăcute
nevoile psihologice, economice şi relaţionale.
În urma prezentării acestor teorii despre conflictele interne, se
poate naşte întrebarea: Cum poate frustrarea socială să dea naştere
unui conflict internaţional?
Un aspect al acestei problematici este explicat prin teoria
diversiunii, dezvoltată de John W. Burton (Conflict Resolution; Its
Language and Processes, Lanham, Scarecrow Press, 1996). Potrivit
acestui autor, conflictele sunt căi prin care liderii distrag atenţia de la
problemele reale imediate. Astfel, conflictul intern poate să apară ca
reacţie la o formă de discriminare, iar disfuncţionalităţile astfel create
sunt deviate de conducători într-un conflict internaţional. Metoda
romană „pâine şi circ”, prin care erau satisfăcute nevoile economice
de bază, atenţia populaţiei fiind distrasă prin spectacol de la aspectele
politice incomode, şi-ar găsi corespondent în perioada contemporană
în subvenţiile pentru preţurile la alimente, jocurile olimpice etc.
Riscurile unei tehnici a diversiunii sunt legate de faptul că
adăugarea unei probleme internaţionale la o problemă internă deja
117
existentă poate face poziţia liderului şi mai precară. Astfel, este nevoie
de analiza măsurii în care un anumit tip de frustrare poate duce la
reorientarea atacului asupra altui grup sau asupra altui stat.
Tehnici de soluţionare a conflictelor bazate pe această teorie,
indiferent de originea conflictului:
− grupurile de soluţionare a diferendului: folosite, de pildă,
pentru gestionarea crizei confruntării blocurilor în anii ’60
(reprezentanţi din Indonezia, Malaysia, Singapore s-au întâlnit la
Londra la Centrul pentru Analiza Conflictelor. Întâlnirea a durat 10
zile şi a fost mediată de un grup de persoane din mediul academic);
− metoda acceptării diferenţelor culturale pentru soluţionarea
situaţiilor conflictuale: analiza depăşeşte poziţia exprimată de părţi şi
studiază nevoile care stau la baza acestora. Fiecare parte ar trebui să
înţeleagă nevoile celeilalte părţi.
Grupurile de soluţionare a diferendului pot, mai degrabă, să
fixeze o agendă şi să comunice părţilor nevoile fiecăreia, astfel încât
ele să poată acţiona în deplină cunoştinţă a nevoilor şi preferinţelor
celeilalte părţi.

118
 VI. ORGANIZAŢIILE INTERNAŢIONALE SAU REGIONALE
CU ATRIBUŢII SPECIFICE ÎN MANAGEMENTUL
CRIZELOR ŞI CONFLICTELOR: O.N.U.; O.S.C.E.;
C.E.; U.E.; U.E.O.; N.A.T.O.

Tranziţia de la tensiuni la conflicte este un proces ce include şi

starea de criză. În abordarea contemporană a acestei problematici,
accentul este pus pe gestionarea crizelor ca soluţie pentru prevenirea
conflictelor şi ca activitate orientată spre problemele în curs de
escaladare. În cadrul ştiinţelor militare, gestionarea crizei poate fi
înţeleasă în sens larg ca un sistem de implicare a organizaţiilor, a
aranjamentelor şi a măsurilor ce urmăresc: aducerea crizei sub control;
asigurarea condiţiilor necesare gestionării crizei, care, prin acţiunile
lor, pot modela cursul viitor al acestei crizei şi pot adopta, în
consecinţă, soluţiile acceptabile.
În dezvoltările teoretice actuale, în cazul confruntării cu violenţă
armată, trebuie urmărite două obiective principale: în primul rând,
stabilirea unui acord politico-militar, în timp ce sunt analizate cauzele
crizei, şi, în al doilea rând, scăderea efectelor crizei şi ajutorarea
victimelor. Gestionarea crizei include mai mult decât ajutorul umanitar.
Dacă acesta din urmă este secondat de acţiunea politică, el are tendinţa de
a se transforma cel mult într-o modalitate de a stăpâni superficial
conflictul sau situaţiile instabile. Pacea nu înseamnă doar absenţa
războiului. Pacea durabilă presupune restabilirea justiţiei şi a respectului
pentru drepturile fundamentale ale individului – de aceea, gestionarea
crizei ar trebui direcţionată spre găsirea şi aplicarea unor soluţii durabile,
abordând o viziune holistică asupra factorilor implicaţi. Un răspuns
eficient la criză necesită o atitudine comprehensivă a actorilor politici,
militari şi a celor cu scopuri umanitare, acordând importanţa cuvenită
responsabilităţilor, mandatelor şi sferelor de competenţă specifice fiecărei
părţi. Relaţiile de dialog şi complementaritate dintre aceşti actori ar trebui
să urmărească stabilirea şi menţinerea sprijinului comun pentru
119
rezolvarea crizei. În acest sens, comunitatea interna-ţională dispune de
instrumentele legale – precum Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite, ce
oferă cadrul politic pentru o asemenea acţiune –, dar şi de mijloacele
diplomatice, politice şi militare pentru a lua decizii importante atunci
când este nevoie. Scopul principal al acţiunilor politico-militare ar trebui
să fie întotdeauna restabilirea legii şi ordinii, ceea ce ar avea un impact
pozitiv şi asupra activităţii organizaţiilor umanitare. Încă este valabilă
afirmaţia lui Clausewitz că războiul reprezintă continuarea politicii prin
alte mijloace, iar în cazul de faţă se poate spune că desfăşurarea forţelor
militare trebuie să fie întotdeauna un instrument pentru realizarea unor
scopuri politice precise.
La nivel internaţional, un rol major în gestionarea crizelor
revine instituţiilor internaţionale de securitate. La baza tuturor
acţiunilor de acest tip se află Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite, ce
are ca principal scop menţinerea păcii şi securităţii internaţionale.
Însă, în prezent, deşi O.N.U. a instituţionalizat o serie de proceduri
preventive şi de asistenţă a statelor implicate în conflicte (prevenirea
crizelor, operaţiile de menţinere a păcii şi operaţiile de consolidare a
păcii), N.A.T.O. dispune de cea mai coerentă strategie a gestionării
crizelor.
N.A.T.O. consideră conceptul de gestionare a crizelor ca
reprezentând acele acţiuni coordonate sau iniţiate cu scopul de a evita o
criză, a preveni escaladarea sa într-un conflict armat şi de a stopa
ostilităţile, dacă acestea apar. Aceste acţiuni includ, printre altele:
strângerea şi evaluarea informaţiilor, analiza situaţiei, stabilirea scopu-
rilor, opţiunilor de acţiune şi compararea lor, implementarea opţiunii
selectate (inclusiv a acţiunii militare) şi analiza reacţiei (feedback).
Astfel, în procesul de gestionare a crizelor, N.A.T.O. a identificat cinci
faze: observarea indicatorilor şi avertizarea asupra unei crize a
potenţiale sau actuale; evaluarea situaţiei de criză în dezvoltarea şi
potenţialul său şi stabilirea implicaţiilor pentru securitatea Alianţei;
dezvoltarea opţiunilor de răspuns recomandate pentru a ghida procesul
decizional de către Consiliul Nord-Atlantic (N.A.C.) şi Comitetul
pentru Planificarea Apărării (D.P.C.); planificarea şi execuţia deciziilor
şi directivelor N.A.C./D.P.C.; revenirea la stabilitate. De asemenea,
Alianţa a stabilit următoarele obiective ale crizelor:
− contribuţia la reducerea tensiunilor şi prevenirea transformării
lor în crize:

120
 − gestionarea crizei ce se manifestă pentru a preveni escaladarea
ei într-un conflict;
− asigurarea, din timp, a pregătirii civile şi militare pentru crize
de diferite grade;
− în cazul izbucnirii ostilităţilor, controlul răspunsului, preve-
nirea escaladării şi determinarea oricărui agresor să înceteze atacul şi
să se retragă de pe teritoriul ţărilor membre ale Alianţei. Evident, acest
obiectiv nu este aplicabil crizelor tehnologice, umanitare şi naturale;
− dezescaladarea, cu scopul restabilirii normalităţii, după ce
escaladarea sau ostilităţile au fost stopate sau sunt sub control;
− aplicarea „lecţiilor învăţate” din alte experienţe similare.
Mai mult, există şi o serie de principii pentru gestionarea
crizelor, ce sunt aplicate şi în procesul decizional din alte domenii de
activitate ale Alianţei Nord-Atlantice:
1. Consiliul Nord-Atlantic (N.A.C.) şi, în unele cazuri, Comite-
tul pentru Planificarea Apărării (D.P.C.), în care Franţa nu este
prezentă, la orice nivel la care se reunesc (şefi de stat şi de guvern,
miniştri, ambasadori şi reprezentanţii acestora), sunt cele mai înalte
autorităţi ale Alianţei şi pot lua decizii pentru acţiuni comune.
2. Toate deciziile luate în cadrul N.A.C. sau D.P.C., precum şi al
altor organe ale N.A.T.O., reprezintă expresia suveranităţii naţionale
şi sunt luate prin consens.
3. Naţiunile deleagă reprezentanţilor lor din N.A.C. sau din
D.P.C., după caz, responsabilitatea reprezentării tuturor elementelor
componente ale guvernării, inclusiv economice, politice, de apărare,
planificarea urgenţelor civile etc.
4. La fiecare pas al procesului se manifestă controlul eficient al
sferei politice asupra celei militare: nici o decizie referitoare la
planificarea formală, desfăşurarea sau folosirea forţelor nu va putea fi
luată fără autorizarea politică necesară a membrilor N.A.C. sau D.P.C.
În ceea ce priveşte U.E., se încearcă delimitarea a două strategii
ce compun răspunsul la criză, adică gestionarea crizelor şi rezolvarea
conflictelor. Referitor la gestionarea crizelor, Uniunea Europeană
defineşte acest concept astfel: acţiuni iniţiate pentru a preveni
escaladarea pe verticală (intensificarea violenţelor) şi pe orizontală
(extinderea teritorială) a conflictelor violente existente. Rezolvarea
conflictelor are în vedere acţiunile întreprinse, pe termen scurt, pentru
a stopa un conflict violent. Modelul european de răspuns la criză
include patru faze ce formează un ciclu continuu:
121
 1. Construcţia păcii preconflict şi postconflict. Aceasta accen-
tuează prevenirea conflictelor prin măsuri structurale pe termen lung
(regim internaţional de construcţie a păcii, construcţia păcii în
interiorul ţării).
2. Impunerea păcii, în sensul gestionării conflictului prin măsuri
coercitive, de tipul răspunsului la agresiunile din afara graniţelor,
menţinerea păcii sau intervenţia de protecţie.
3. Menţinerea păcii – prevenirea conflictului prin scurtarea perioa-
dei măsurilor opţionale: diplomaţie preventivă, desfăşurare preventivă.
4. Restabilirea păcii – gestionarea conflictului prin măsuri non-
coercitive, cum ar fi: restabilirea păcii pe căi diplomatice, menţinerea
tradiţională a păcii.
O altă abordare a problematicii gestionării crizelor şi în special a
prevenirii conflictelor este aceea a O.S.C.E. Atunci când este confrun-
tată cu un conflict sau o situaţie cu potenţial de conflict, Organizaţia
foloseşte o serie de instrumente al căror scop este rezolvarea problemei:
− misiuni pentru strângerea datelor şi misiuni ale raportorilor –
vizite pe termen scurt în „teatru” ale experţilor şi personalităţilor din
ţările O.S.C.E., al căror scop constă în colectarea datelor, raportarea
acestora şi, în unele cazuri, transmiterea unor recomandări către
organele decizionale ale Organizaţiei;
− misiuni şi alte tipuri de activităţi de teren – principalele
instrumente pentru prevenirea conflictelor pe termen lung, gestionarea
crizelor, rezolvarea conflictelor şi reabilitarea postconflict a regiunii.
Mandatele, dimensiunea şi activităţile misiunii sunt diverse şi reflectă
flexibilitatea acestui instrument;
− reprezentanţi personali ai Preşedinţiei O.S.C.E., care au un
mandat precis şi clar referitor la sarcinile ce le sunt desemnate, în
special, în domeniul prevenirii conflictelor şi gestionării crizelor;
− comitete ad-hoc, formate dintr-un număr restrâns de membri
ai O.S.C.E., ce au drept principală misiune consilierea Preşedinţiei pe
probleme de prevenire a conflictelor, gestionare a crizelor şi rezolvare
a disputelor;
− mecanisme pentru rezolvarea paşnică a conflictelor –
proceduri care facilitează contactul prompt şi direct între părţile
conflictuale. Avantajul acestora constă în faptul că nu necesită
realizarea consensului, putând fi astfel activate de către un număr mic
de membri ai O.S.C.E. şi permiţând reacţia rapidă;

122
 − operaţii de menţinere a păcii – important element operaţional al
capacităţii generale a O.S.C.E. de prevenire a conflictelor şi gestionare a
crizelor. Este important de subliniat faptul că acest instrument poate fi
folosit şi în cazul în care părţile conflictuale sunt membri ai O.S.C.E.,
însă nu a fost aplicat niciodată într-o astfel de situaţie.
Se apreciază, îndeobşte, că războaiele viitorului imediat ar putea
fi provocate de: competiţia pentru controlul asupra resurselor;
afirmarea identităţilor religioase, etnice şi statale; disproporţia dintre
creşterea demografică şi distribuţia bogăţiilor; ciocnirile între
proiectele de globalizare; ciocnirile între fundamentalismele
ideologice şi religioase (colectivităţile concurente sau antagonice).
Specialistul elveţian L. Monnerat sublinia că „viitorul nu va cunoaşte
noţiunile de izolare sau de neutralitate. Vom fi atacaţi pentru ceea ce
suntem şi nu se va ţine cont de convingerile şi îndoielile noastre ...
Vom fi judecaţi şi condamnaţi pe baza unor reguli care ne scapă,
asimilaţi şi asociaţi unor lupte care ne depăşesc… Dincolo de toate,
vom fi constrânşi să ne raliem unei părţi (Occidentului – n.n.), să ne
protejăm interesele şi să ne mobilizăm cetăţenii în faţa unei ameninţări
multiforme care se alimentează din forţa şi din slăbiciunile noastre,
din rigoarea şi din toleranţa noastră, din ceea ce reprezintă
caracteristicile unitare ale societăţii noastre şi din ceea ce ne
diferenţiază unii de alţii”.
Ultimele evenimente desfăşurate în plan internaţional şi
dezvoltările privind problematica de securitate ulterioare „războiului
rece” au determinat O.N.U., N.A.T.O., U.E., O.S.C.E. şi C.E. să îşi
axeze acţiunile de prevenire a conflictelor şi gestionare a crizelor pe
următoarele aspecte: tensiunile şi antagonismele de natură etnică,
naţionalismul extremist, lupta politică internă, schimbarea politică
inadecvată, problemele economice interne etc. După momentul 11
septembrie 2001 , interesul s-a orientat spre terorism şi armele de
distrugere în masă, ca surse ale crizelor, dar şi spre cooperarea
interinstituţională83.
Pentru realizarea securităţii europene şi prevenirea conflictelor,
pot fi adoptate două abordări diferite:

83
Teodor Frunzeti, Vladimir Zodian (coordonatori), Op. cit., p. 94-98.
123
 • una bazată pe confruntare, având la bază mijloacele de apărare
individuală sau colectivă (acţiuni armate de apărare sau descurajare);
• una bazată pe cooperare, care renunţă la orice idee de a impune
stabilitatea prin mijloace de confruntare. Scopul acestui ultim mod de
abordare îl constituie în esenţă promovarea cooperării în sfera politică în
vederea prevenirii conflictelor şi reducerea pericolului confruntării armate.
În acest capitol vom aborda problematica prevenirii conflictelor
prin prisma activităţii desfăşurate de organismele europene şi/sau
internaţionale competente în acest domeniu: O.N.U., N.A.T.O.,
O.S.C.E., U.E., U.E.O. şi Consiliul Europei84.

VI.1. Organizaţiile internaţionale şi/sau regionale

VI.1.1. O.N.U. – principala organizaţie internaţională

de soluţionare a diferendelor internaţionale
Încă de la înfiinţarea sa, Organizaţia Naţiunilor Unite a fost
descrisă drept o conferinţă diplomatică permanentă; O.N.U. este o
organizaţie formată din 191 de state din întreaga lume care, prin
semnarea Cartei Naţiunilor Unite, adoptă obiectivele ei şi sunt de
acord să acţioneze în concordanţă cu principiile acesteia.
VI.1.1.1. Obiectivele O.N.U.:
I. Să menţină pacea şi securitatea internaţionale şi în acest scop:
să ia măsuri colective eficiente pentru a preveni şi îndepărta
ameninţările la adresa păcii şi pentru a suprima actele de agresiune şi
încălcare a păcii, să determine prin mijloace paşnice şi în conformitate
cu principiile justiţiei şi ale legilor internaţionale reglementarea
disputelor internaţionale sau a situaţiilor care ar putea determina o
încălcare a păcii;
II. Să promoveze relaţii amicale între naţiuni pe baza respectării
principiului drepturilor egale şi autodeterminării popoarelor şi să ia
măsurile necesare întăririi păcii universale;
III. Să promoveze cooperarea internaţională în rezolvarea
problemelor internaţionale cu caracter economic, social, cultural şi
umanitar şi în încurajarea respectului pentru drepturile omului şi

84
Gheorghe Toma, Sava Postolache, Ioan Oros, Op. cit., p. 54-55.
124
pentru libertăţile fundamentale ale tuturor oamenilor, fără deosebire
de rasă, sex, limbă sau religie;
IV. Să fie un centru pentru armonizarea tuturor acţiunilor
întreprinse de naţiuni în vederea atingerii acestor scopuri comune.
VI.1.1.2. Principiile O.N.U.:
I. O.N.U. se bazează pe principiul egalităţii suverane a tuturor
membrilor ei.
II. Toţi membrii trebuie să-şi îndeplinească cu bună credinţă
obligaţiile asumate prin semnarea Cartei O.N.U. pentru a le asigura
tuturor drepturile şi avantajele care decurg din apartenenţa la această
organizaţie.
III. Toţi membrii au obligaţia de a-şi soluţiona disputele interna-
ţionale prin mijloace paşnice, în aşa fel încât să nu fie puse în
primejdie pacea, securitatea şi justiţia.
IV. Toţi membrii au obligaţia de a se abţine în relaţiile lor
internaţionale de la ameninţarea cu folosirea sau de la folosirea forţei
împotriva integrităţii teritoriale sau a independenţei politice a unui stat
şi de la orice acţiune incompatibilă cu obiectivele O.N.U.
V. Toţi membrii trebuie să acorde asistenţă O.N.U. în acţiunea
pe care organizaţia o întreprinde în acord cu Carta O.N.U. şi se vor
abţine să acorde asistenţă oricărei ţări împotriva căreia O.N.U.
întreprinde o acţiune de prevenţie sau constrângere.
VI. O.N.U. trebuie să se asigure că statele care nu sunt membre
ale Organizaţiei acţionează conform principiilor necesare pentru
menţinerea păcii şi securităţii internaţionale.
VII. Nici un articol din Cartă nu trebuie să autorizeze O.N.U. să
intervină în chestiuni esenţiale din domeniul jurisdicţiei interne a unui
stat şi nu trebuie să solicite membrilor să reglementeze aceste
chestiuni prin Cartă85.

85
R.G. Feltham, Ghid de diplomaţie, Institutul European, Iaşi, 2005,
p. 95-96.
125
 VI.1.1.3. Structura (sistemul) O.N.U. 86:
Organele Naţiunilor Unite Instituţii specializate
Forţele de observaţie şi Comitetul AIEA (Agenţia Internaţională
de menţinere a păcii de Stat-Major pentru Energie Atomică)

OIM (Organizaţia
Marile comisii Internaţională a Muncii)

Comitetele permanente şi FAO (Organizaţia Naţiunilor Unite

comitete de procedură pentru Alimentaţie şi Agricultură)

Alte organe subsidiare UNESCO (Organizaţia Naţiunilor

Adunării Generale Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi
Cultură)
UNRWA (Oficiul pentru Ajutoare şi
Muncă al Naţiunilor Unite pentru OMS (Organizaţia Mondială a
Refugiaţii din Palestina în Orientul Sănătăţii)
Mijlociu)
FMI (Fondul Monetar Internaţional)

CNUCED (Conferinţa Naţiunilor AID (Asociaţia Internaţională pentru

Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare) Dezvoltare)

FNUD (Programul Naţiunilor Consiliul Curtea BIRD (Banca Internaţională pentru

Unite pentru Dezvoltare) de internaţională Reconstrucţie şi Dezvoltare )
Securitate de justiţie
UNITAR (Institutul Naţiunilor SFI (Societatea Financiară
Unite pentru Formare şi Cercetare) Internaţională)
Adunarea
UNICEF/FISE (Fondul Generală OACI (Organizaţia Aviaţiei
Naţiunilor Unite pentru copii) Civile Internaţionale)

HCR (Înaltul Comisariat al Secretariat Consiliul UPU (Uniunea Poştală

Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi) economic Universală)
şi social
PAM (Programul Alimentar UIT (Uniunea Internaţională
Mondial ONU-FAO) Consiliul a Telecomunicaţiilor)
tutelar
PNUE (Programul Naţiunilor OMM (Organizaţia
Unite pentru Mediu) Meteorologică Mondială)

UNU (Universitatea Comisii regionale OMI (Organizaţia

Naţiunilor Unite) Maritimă Internaţională)
Comisii tehnice
CMA (Consiliul Mondial OMPI (Organizaţia Mondială a
pentru Alimentaţie) Comitete de sesiune, Proprietăţii Mondiale)
comitete permanente
şi comitete speciale
HABITAT (Centrul Naţiunilor FIDA (Fondul Internaţional
Unite pentru Aşezările Umane) pentru Dezvoltarea Agricolă)

FNUAP (Fondul Naţiunilor GATT/OMC (Acordul General

Unite pentru Populaţie) pentru Tarife şi Comerţ sau
Organizaţia Mondială a
Comerţului)

86
Philippe Moreau Defarges, Organizaţiile internaţionale contemporane,
Institutul European, Iaşi, 1998, p.15.
126
 Adunarea Generală
Adunarea Generală este alcătuită din toţi membrii O.N.U.
Potrivit Cartei, O.N.U. nu poate interveni în chestiuni care sunt
esenţiale în jurisdicţia unui stat, cu excepţia aplicării unor măsuri de
constrângere, în conformitate cu punctul VII (ameninţarea păcii,
încălcarea păcii şi acte de agresiune). În conformitate cu această
clauză, funcţiile Adunării Generale sunt:
Să audieze şi să discute:
I) orice chestiune din domeniul Cartei sau legată de atribuţiile şi
funcţiile oricărui organ menţionat în Cartă;
II) principiile generale de cooperare în vederea menţinerii păcii
şi securităţii internaţionale, inclusiv principiile care reglementează
dezarmarea;
III) orice chestiune legată de menţinerea păcii şi securităţii
internaţionale.
Să atragă atenţia Consiliului de Securitate asupra situaţiilor care
pot periclita pacea şi securitatea internaţională.
Să facă recomandări Consiliului de Securitate sau statelor-
membre (sau ambelor) sau unui stat non-membru implicat în probleme
legate de menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, referitor la
punctele (II) şi (III) menţionate mai sus, în scopul promovării
cooperării internaţionale în domeniul politic şi al încurajării
dezvoltării progresive a dreptului internaţional, şi în scopul
promovării cooperării internaţionale în domeniile economic, social,
cultural, educativ şi al sănătăţii, precum şi în domeniul sprijinului
pentru respectarea drepturilor umane şi a libertăţilor fundamentale
pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie.
Să facă recomandări – cu condiţia ca, dacă Consiliul de
Securitate îşi exercită deja funcţiile stabilite referitor la aceste
chestiuni, recomandările să se facă numai la cerere, cu referire la:
a) orice chestiune din cadrul Cartei sau care se referă la
atribuţiile şi funcţiile oricărui organ prevăzut în Cartă;
b) soluţionarea paşnică a oricărei situaţii, indiferent de origine,
care poate deteriora bunăstarea generală sau relaţiile amicale dintre
naţiuni, inclusiv a situaţiilor generate de violarea prevederilor Cartei
care periclitează obiectivele şi principiile O.N.U.
Să primească şi să analizeze rapoartele anuale şi speciale
trimise de Consiliul de Securitate (inclusiv un raport asupra măsurilor

127
luate pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale), precum şi
de alte organisme ale O.N.U.
Să îndeplinească toate funcţiile legate de sistemul din Cartă de
tutelă internaţională care-i sunt atribuite prin punctele XII şi XIII,
inclusiv aprobarea acordurilor tutelare pentru zonele care nu sunt
considerate strategice.
În cazul unui stat non-membru implicat într-o chestiune legată
de menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, Adunarea Generală
poate face unele recomandări acestui stat; în cazul în care se pune
problema unei acţiuni, Adunarea Generală se va adresa Consiliului de
Securitate87.

Consiliul de Securitate
Consiliul de Securitate este alcătuit din 15 membri: China,
Franţa, Rusia, Marea Britanie şi S.U.A., care sunt membri permanenţi,
şi 10 membri nepermanenţi, aleşi de Adunarea Generală pentru o
perioadă de doi ani (în situaţia în care un membru nu este ales pentru
două perioade consecutive). Pentru a se asigura funcţionarea
permanentă a Consiliului, un reprezentant al fiecărui stat-membru
trebuie să fie prezent tot timpul la sediul O.N.U. Consiliul de
Securitate răspunde în primul rând de menţinerea păcii şi securităţii
internaţionale şi în acest scop acţionează în numele membrilor O.N.U.
şi în conformitate cu obiectivele şi principiile organizaţiei. Membrii
O.N.U. sunt de acord să înfăptuiască deciziile Consiliului de
Securitate, în conformitate cu Carta.
Atribuţiile Consiliului de Securitate sunt specificate în capitolele
VI şi VII din Cartă. Potrivit articolului VI, Consiliul de Securitate
poate investiga orice dispută sau situaţie care poate duce la o
divergenţă internaţională, iar dacă ajunge la concluzia că perpetuarea
acestei divergenţe periclitează menţinerea păcii şi securităţii
internaţionale, Consiliul va încerca să o soluţioneze pe cale paşnică.
Dacă se constată existenţa vreunei ameninţări la adresa păcii, o
încălcare a păcii sau vreun act de agresiune, Consiliul de Securitate
este împuternicit, potrivit capitolului VII, să decidă ce măsuri trebuie
luate pentru a menţine sau restabili pacea şi securitatea internaţionale;
aceste măsuri sunt în general non-violente; dacă ele dau greş, se poate
folosi forţa la sol, pe apă sau în aer. Prevederea folosirii forţelor

87
R.G. Feltham, Op. cit., p. 99-101.
128
armate de către statele-membre este stipulată de articolul 43 din Cartă,
şi sunt prevăzute acorduri speciale care necesită o ratificare de către
statele respective şi de către Consiliul de Securitate.
Consiliul de Securitate are obligaţia să prezinte Adunării
Generale rapoarte anuale şi, unde este necesar, rapoarte speciale, care
să includă propuneri de înfiinţare a unor organizaţii auxiliare în scopul
înfăptuirii atribuţiilor sale (de exemplu, Organizaţia O.N.U. de
Supraveghere a Armistiţiului în Palestina).
Adunarea Generală sau orice stat-membru (sau, în anumite
condiţii, un stat non-membru) poate aduce la cunoştinţa Consiliului de
Securitate orice dispută sau situaţie care ameninţă să pună în pericol
pacea şi securitatea internaţionale.
Orice stat – fie că este membru al O.N.U. sau nu – care este
implicat într-o dispută analizată de Consiliul de Securitate şi care nu
este membru al Consiliului are dreptul de a participa (dar nu şi de a
vota) la deliberări. Prevederi similare se aplică şi oricărui stat-membru
care, nefiind implicat într-o dispută şi nefiind membru al Consiliului
de Securitate, este totuşi considerat de către Consiliul de Securitate ca
fiind afectat de această dispută. Potrivit articolelor 27 şi l09(1) din
Cartă, deciziile luate de Consiliul de Securitate necesită votul
afirmativ a nouă membri, inclusiv voturile membrilor permanenţi,
excepţie făcând a) chestiunile procedurale şi b) decizia de a fixa o dată
şi un loc pentru o Conferinţă care să revizuiască Carta, când voturile
afirmative a nouă membri – oricare ar fi aceştia – sunt suficiente.
Abţinerile de la vot n-au fost întotdeauna interpretate potrivit Cartei.
Amendamentele aduse Cartei trebuie să fie ratificate de către toţi
membrii permanenţi ai Consiliului de Securitate. În hotărârile
specificate în capitolul al VI-lea (reglementarea paşnică a conflictelor)
şi în articolul 52, paragraful 3 (reglementarea paşnică a conflictelor
locale prin acorduri regionale), orice membru al Consiliului de
Securitate care este implicat într-un conflict este solicitat să se abţină
de la vot88.

Secretarul General şi Secretariatul

Din punctul de vedere al Cartei O.N.U., Secretarul
General este funcţionarul administrativ suprem al Organizaţiei. El
acţionează ca atare la toate întrunirile Adunării Generale, Consiliului

88
Ibidem, p. 103-105.
129
de Securitate şi Consiliului de tutelă şi îndeplineşte toate sarcinile care
îi sunt atribuite de aceste organisme. El prezintă Adunării Generale un
raport anual asupra activităţii Organizaţiei şi poate aduce la cunoştinţa
Consiliului de Securitate orice chestiune care, în opinia sa, poate
periclita menţinerea păcii şi securităţii internaţionale.
Secretarul General este numit în funcţie de către Adunarea
Generală la recomandarea Consiliului de Securitate, pentru o perioadă
de cinci ani, şi răspunde de numirea personalului Organizaţiei în
conformitate cu reglementările trasate de Adunarea Generală. Selecţia
personalului se face în primul rând pe bază de merit, dar un alt criteriu
relevant este şi reprezentarea pe o bază geografică echilibrată.
Secretarul General şi personalul său sunt obligaţi să acţioneze ca
funcţionari internaţionali şi nu pot primi instrucţiuni din partea nici unui
guvern sau din partea unei autorităţi din afara Organizaţiei; statele-
membre nu vor întreprinde nimic pentru a-i influenţa în vreun mod89.
VI.1.1.4. Carta O.N.U. şi instrumentele juridice de soluţionare
a diferendelor internaţionale. Rolul Consiliului
de Securitate al O.N.U.
Principalul scop declarat al existenţei Organizaţiei Naţiunilor
Unite constă în menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. Încă de la
crearea sa în 1945, O.N.U. a fost chemată să prevină escaladarea
conflictelor şi să restabilească pacea atunci când era nevoie. De-a
lungul timpului, O.N.U. a ajutat la stingerea a numeroase conflicte,
adesea prin intermediul acţiunilor Consiliului de Securitate,
principalul organism cu atribuţii în domeniul păcii şi securităţii
internaţionale90.
O.N.U. a declarat că obiectivele sale, stipulate, de altfel, în Carta
O.N.U., stau la baza „diplomaţiei multilaterale” şi reprezintă un
instrument fundamental în comunicarea politică, economică, militară,
juridică, socială şi culturală dintre state. Pe lângă acest instrument de
lucru, O.N.U. utilizează şi „diplomaţia bilaterală”, care o completează
pe prima. Întrepătrunderea acestor două tehnici de lucru exprimă
dinamica şi natura activităţii O.N.U., al cărei rol este de a crea
consensul prin negocieri multilaterale sau bilaterale91. Carta O.N.U.

89
Ibidem, p. 109.
90
Teodor Frunzeti, Vladimir Zodian (coordonatori), Op. cit., p. 22.
91
Stan Petrescu, Op. cit., p. 151.
130
permite totodată comunităţilor umane din diferite zone să-şi organi-
zeze propriile sisteme colective de securitate cu caracter regional, cu
condiţia ca scopurile lor să fie compatibile cu cele ale forumului
mondial92.
Carta O.N.U., schiţată de S.U.A., Marea Britanie şi U.R.S.S. la
Dumbarton Oaks, în 1944, şi completată la Conferinţa internaţională a
tuturor puterilor aliate, la San Francisco, în aprilie 1945, a instituit o
organizaţie mai puternică şi autoritară pentru securitatea mondială
decât fusese Liga Naţiunilor în perioada interbelică93.
Carta O.N.U. este împărţită în 111 articole grupate în 19 capitole.
Instrumentele juridice folosite în procesul prevenirii conflictelor sunt
incluse în Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite, cu precădere în articolele
1, 11 (2), 24 cap. VI şi VII, articolele 40, 41 şi 99.
În articolul 1 se arată că Organizaţia Naţiunilor Unite a fost
creată „să menţină pacea şi securitatea internaţională şi, în acest scop,
să ia măsuri colective eficiente pentru prevenirea şi eradicarea
ameninţărilor la adresa păcii şi să faciliteze prin mijloace paşnice, în
conformitate cu principiile justiţiei şi dreptului internaţional, negocie-
rile sau reglementarea paşnică a disputelor internaţionale sau a
situaţiilor care ar putea duce la o încălcare a păcii”94. Această formulă
de redactare reflectă dinamica escaladării crizei într-un conflict.
Astfel, situaţia este o stare de fapt difuză, care implică, de regulă, mai
multe state, cu interese complexe, generatoare de tensiune susceptibilă
să dea naştere la un diferend. Diferendul este o neînţelegere sau un
dezacord declarat între două sau mai multe părţi. Mecanismele de
soluţionare pe cale paşnică a acestor stări se referă la toate stadiile
transformării unei situaţii de criză în conflict. Ele cuprind şi măsuri
preventive, nu doar reactive.
Articolul 2(3) din Carta O.N.U. prevede: „Toţi membrii organi-
zaţiei vor rezolva diferendele lor internaţionale prin mijloace paşnice,
astfel încât pacea şi securitatea internaţională precum şi justiţia, să nu
fie puse în primejdie”.
În temeiul articolului 11(3) al Cartei O.N.U., Adunarea Generală
poate aduce în atenţia Consiliului de Securitate situaţii de natură să
pună în pericol pacea şi securitatea internaţională. În astfel de cazuri,

92
Gheorghe Toma, Sava Postolache, Ioan Oros, Op. cit., p. 51.
93
Martin Wight, Politica de putere, Editura Arc, Chişinău, 1998, p. 225.
94
Gheorghe Toma, Sava Postolache, Ioan Oros, Op. cit., p. 51.
131
atât Secretarul General, cât şi Consiliul de Securitate pot acţiona
pentru: a lua măsuri, a media o stare de criză, a emite un aviz. În
încercarea de a gestiona cât mai bine conflictul, sistemul gestionării
conflictelor urmează să fie încă dezvoltat şi consolidat.
Articolul 24 specifică funcţiile şi atribuţiile Consiliului de
Securitate, căruia statele membre i-au conferit responsabilitatea de
prim ordin a menţinerii păcii şi securităţii, implicarea sub autoritatea
sa a tuturor structurilor O.N.U., ele însele limitându-se să accepte şi să
execute deciziile lui (articolul 25 şi articolul 48); asumându-şi
răspunderea să-l înzestreze cu forţe armate şi asistenţă (articolul 43) şi
să-i pună la dispoziţie forţe aeriene imediat disponibile pentru
sancţiuni (articolul 45). Majoritatea prin care decide Consiliul de
Securitate trebuie să includă cei cinci membri permanenţi, adică
marile puteri (articolul 27(3)). Astfel, fiecare mare putere poate opune
veto-ul său oricărei decizii95.
Capitolele VI şi VII ale Cartei privesc reglementarea paşnică a
diferendelor şi acţiunilor care pun în pericol ori încalcă pacea sau
reprezintă acte de agresiune, acestea constituind elementele definitorii
ale acţiunilor O.N.U. în domeniul prevenirii conflictelor. În ceea ce
priveşte reglementarea paşnică a conflictelor, în baza articolului 33,
Consiliul de Securitate va solicita părţilor în conflict reglementarea
acestora prin mijloace ca, negocierea-concilierea; ancheta-arbitrajul;
medierea – reglementarea pe cale juridică; asistenţa organismelor
regionale sau alte mijloace paşnice, la alegerea părţilor.
În conformitate cu articolul 33, statele membre sunt de acord cu
investigarea de către Consiliul de Securitate a oricărei situaţii care ar
putea da naştere unui conflict, pentru a determina în ce măsură pacea
şi securitatea internaţională sunt ameninţate.
În articolul 40 din capitolul VI se arată că, pentru a preveni
agravarea situaţiei, Consiliul de Securitate poate solicita părţilor
implicate să respecte anumite măsuri temporare pe care acestea le
consideră necesare sau de dorit în circumstanţe excepţionale. Consiliul
de Securitate poate acţiona în conformitate cu articolul 41 şi poate
hotărî luarea măsurilor cum ar fi: embargoul asupra armamentului sau
acţiuni de natură militară.
Articolul 52 din Carta O.N.U. menţionează „existenţa unor
acorduri sau unor organisme regionale destinate a se ocupa cu

95
Martin Wight, Op. cit., p. 225.
132
problemele privind menţinerea păcii şi securităţii internaţionale care
sunt susceptibile de acţiuni cu caracter regional”.
Dincolo de prevederile explicite ale Cartei asupra modului de
acţiune al organismelor O.N.U. abilitate pentru intervenţia directă în
prevenirea, limitarea sau restrângerea ariei conflictuale, au existat
iniţiative sau acţiuni având aceeaşi finalitate: rezoluţiile Consiliului de
Securitate; rapoartele Comisiei speciale privind Carta O.N.U.;
rapoartele Secretarului general; diplomaţia preventivă.
Deşi procedurile declarative, explicite, de prevenire (Declarator
Prevention) pot avea un impact redus, în sensul că descriu şi prezintă
incomplet anumite tipuri de comportament, ele constituie totuşi cadrul
unui mandat, de tipul Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului,
din 1948.
Alte documente mai recente pot să contribuie la pregătirea
terenului pentru noi abordări. Printre acestea pot fi amintite: Manualul
reglementării paşnice a conflictelor între state, Declaraţia privind
misiunile informative ale Naţiunilor Unite în domeniul menţinerii
păcii şi securităţii internaţionale.
Ambele conferă organelor O.N.U. o mai puternică bază de
acţiune şi le acordă sprijin în eforturile de prevenire a conflictelor.
Există, fără îndoială, proceduri clare de luare a deciziilor. Conform
articolelor 34 şi 35 ale Cartei, Consiliul de Securitate, şi oricare stat
membru, poate aduce în atenţia Consiliului orice conflict care
ameninţă pacea şi securitatea internaţională.
În cazul în care iniţiativa aparţine Consiliului de Securitate,
diversele state membre se consultă pentru a cădea a acord în legătură
cu oportunitatea includerii unui anume conflict pe ordinea de zi.
Dacă unul din statele membre doreşte includerea pe ordinea de zi,
el se adresează preşedintelui Consiliului, solicitând convocarea unei
reuniuni, sau, în situaţii urgente, organizarea imediată a unei întruniri.
Proiectul de hotărâre elaborat, asupra căruia şi-au exprimat
punctele de vedere statele care-l iniţiază, poate fi adoptat ca Rezoluţie
în Consiliul de Securitate96.
Potrivit articolului 35 din Carta O.N.U., atunci când se consideră
că prin comportarea sa un stat pune în pericol pacea sau securitatea
internaţională sau scopurile organizaţiei, orice alt stat poate cere
declanşarea unei proceduri de reglementare a conflictului, fiind vorba

96
Gheorghe Toma, Sava Postolache, Ioan Oros, Op. cit., p. 51-53.
133
de un interes comun al întregii comunităţi internaţionale. Această
reglementare este legată de principiul intereselor comune ale
membrilor O.N.U., care stă la baza constituirii acestei organizaţii. Acest
interes colectiv poate genera metode de soluţionare a conflictelor mai
puţin obişnuite în relaţiile interstatale şi are meritul de a plasa dezbaterile
pe un teren mai obiectiv, de imparţialitate. Oferă sisteme de soluţionare a
conflictelor, adaptabile caracteristicilor fiecărei situaţii.
Diferendele în soluţionarea cărora intervine O.N.U. pot fi
reglementate pe două căi:
− prin mijloace paşnice (capitolul VI – Rezolvarea pe cale paş-
nică a diferendelor);
− prin constrângere (capitolul VII – Acţiunea în caz de
ameninţări împotriva păcii, de încălcări ale păcii şi de acte de
agresiune – măsurile de securitate colectivă).
Consiliul de Securitate poate acţiona în baza capitolului VI
atunci când este sesizat sau se autosesizează (statele în litigiu sau
numai unul dintre ele, un alt stat membru O.N.U., un stat nemembru,
un organ O.N.U.). Problema care face obiectul sesizării este înscrisă
pe ordinea de zi a Consiliului de Securitate, cu majoritate de 9
membri, fără ca unii dintre ei (membrii permanenţi) să poată exercita
dreptul de veto.
Consiliul de Securitate poate iniţia o anchetă, pentru a verifica
dacă situaţia sau diferendul sunt susceptibile să ameninţe pacea sau
securitatea internaţională. Ancheta este condusă de un organ subsidiar
al O.N.U., o comisie alcătuită din reprezentanţi ai statelor sau persona-
lităţi independente.
Consiliul de Securitate recomandă statelor-părţi să reglementeze
diferendul pe cale paşnică. În urma concluziilor obţinute din
analizarea situaţiei, el poate face sugestii precise, precum recurgerea la
C.I.J. (Albania şi Marea Britanie, în cazul incidentului din strâmtoarea
Corfu, 1946), poate desemna un mediator, recomanda bune oficii sau
trimiterea diferendului spre soluţionare unei organizaţii regionale.
Rezoluţiile adoptate în baza capitolului VI au valoare de recomandări,
ele nefiind obligatorii pentru state.
Rezoluţiile O.N.U., întemeiate în baza prevederilor capitolului
VII al Cartei, sunt adoptate sub autoritatea politică a Consiliului de
Securitate, compus din reprezentanţii celor 5 membri permanenţi şi 10
membri nepermanenţi. Deciziile se adoptă cu majoritate de voturi,
căreia îi poate fi opus veto-ul unuia dintre membrii permanenţi. În
134
timpul „războiului rece”, procedura de adoptare a deciziilor era slabă,
iar dreptul de veto era folosit ca instrument al confruntării ideologice.
Atunci când acţionează în baza capitolului VII, Consiliul de
Securitate ia decizii cu forţă obligatorie. Astfel, în cazul în care
Consiliul de Securitate stabileşte, în urma anchetei, că situaţia sau
diferendul constituie „o ameninţare a păcii, o încălcare a păcii sau un
act de agresiune”, el poate decide luarea de măsuri care nu implică
folosirea forţei armate (întreruperea totală sau parţială a relaţiilor
economice şi a comunicaţiilor feroviare, maritime, aeriene, poştale
etc., ruperea relaţiilor diplomatice) sau care implică folosirea forţei
armate (demonstraţii, măsuri de blocadă, alte operaţiuni executate cu
forţe aeriene, maritime sau terestre ale membrilor O.N.U.). Aceste
măsuri s-au diversificat la sfârşitul „războiului rece”.
O altă modalitate de adoptare a unei Rezoluţii este Intervenţia
Secretarului General. Acesta poate fi solicitat să joace rolul de mediator şi
consultant a numeroase guverne în domeniul prevenirii conflictelor. În
exercitarea atribuţiei de prim-ajutor al Organizaţiei Naţiunilor Unite, el
adoptă hotărâri ce pot fi considerate decizii politice. Articolul 99 îi
conferă puteri care depăşesc cu mult pe cele acordate oricăruia dintre
liderii unei organizaţii internaţionale. El poate „supune atenţiei Consi-
liului de Securitate orice problemă care, în opinia sa, ar ameninţa
menţinerea păcii şi securităţii internaţionale”97.
Primele acţiuni efective întreprinse de O.N.U. la sfârşitul anilor
’50, în absenţa unor dezbateri prealabile, au fost trimiterea
„reprezentanţilor personali” ai Secretarului General în zonele potenţial
periculoase, aceştia fiind totodată „pionierii diplomaţiei preventive”,
însuşită şi dezvoltată ulterior de O.N.U., utilizată ca metodă şi practică
permanentă în toate zonele de conflict.
Până spre sfârşitul anilor ’80, O.N.U. dispunea de posibilităţi
limitate privind procedurile de prevenire şi gestionare a crizelor şi
conflictelor regionale. Au existat însă şi unele situaţii în care secretarii
generali au invocat articolul 99 din Carta O.N.U. şi au acţionat în
acest sens, precum în: Coreea (în 1950), Congo (în 1960), Laos (în
1961), Pakistan (în 1971), Vietnam (în 1972), Liban (în 1976 şi 1978),
Iran/Irak (în 1980) şi altele.
În 1987 a fost creat un „dispozitiv de alertă rapidă”, organ cu
structură civilă, O.R.C.I. (Office for Research and Collection offiter

97
Ibidem, p. 53.
135
Information) şi D.I.E.S.A. (Departament offiter International
Economic and Social Affairs), care au pus la punct baze de date pentru
prognoza de raportare a datelor economice, pentru identificarea indi-
catorilor sociali şi de mediu, stabilind drept o practică a activităţii lor
publicarea de prognoze, în ideea identificării posibilelor zone sensibile
care ar putea genera stări conflictuale.
În materie de alertare rapidă, problema nu este de a prevedea, ci
de a anticipa potenţialele dificultăţi cu suficient timp înainte, pentru a
se putea lua oportun măsurile corective. Majoritatea sistemelor de
alertare nu se ridică însă la înălţimea aşteptărilor. Ele se află încă într-
un stadiu embrionar şi se bazează în special pe informaţiile furnizate
de serviciile secrete naţionale.
Explicaţia acestei stări de lucruri rezidă în ezitarea statelor de a
cumula informaţiile pe care le deţin serviciile lor secrete şi, de
asemenea, în abordările pe termen scurt, ca şi în forma mentală reactivă,
mai curând decât proactivă, a celor care iau decizii şi modelează opinia
publică la nivel naţional şi internaţional.
Sfera preocupărilor organismelor specializate în monitorizarea
crizelor economice şi sociale s-a extins şi asupra domeniului fluxurilor
de refugiaţi pentru a pune la dispoziţia Consiliului de Securitate moda-
lităţile cele mai eficiente de alertare rapidă în domeniul refugiaţilor.
Structura funcţională a sistemului de alertare rapidă acoperea
cinci faze distincte, corelate funcţional:
• corelarea, schimbul şi difuzarea de date;
• analiza datelor;
• coordonarea şi sinteza diverselor analize primite;
• formularea şi transmiterea alertării rapide;
• acţiunea ulterioară alertării.
Trebuie subliniat şi faptul că transmiterea de informaţii privind
situaţiile de criză potenţială se efectuează cu ajutorul unei tehnologii
avansate (radio, satelit, E-mail) între sediul din New York şi celelalte
sedii de firme din întreaga lume98.
VI.1.1.5. Modalităţi de soluţionare pe cale paşnică
a diferendelor internaţionale
Capitolul VI al Cartei O.N.U. enumără principalele modalităţi de
realizare a acestui principiu, dintre care statele sunt libere să aleagă
(mijloace politice sau diplomatice, mijloace de natură jurisdicţională):
98
Ibidem, p. 53-54.
136
 − Negocierile şi consultările – implică numai statele părţi la
un diferend, care pot iniţia şi monitoriza fiecare fază a negocierilor.
Implică orice tip de dispute: tehnice, politice sau juridice. Consultările
sunt o varietate de negocieri, care implică discuţii iniţiale şi schimb de
vederi între părţi.
− Bunele oficii – acţiunea amicală a unui terţ (una sau mai
multe persoane/state) care intervine pentru a apropia părţile într-un
diferend şi a le determina să negocieze sau să reia negocierile întrerupte.
Are ca scop doar să înlesnească contactele dintre părţi. Persoana sau
statul care acordă bune oficii nu se implică în soluţionarea pe fond a
diferendului, nu propune soluţii, ci doar înlesneşte comunicarea, asigură
mijloacele de desfăşurare a negocierilor directe. Printre exemple,
amintim bunele oficii oferite de Franţa, S.U.A., Vietnamului de Nord şi
Vietnamului de Sud pentru a pune capăt ostilităţilor militare; bunele
oficii oferite de Elveţia, Franţei şi Algeriei în anii 1960-1961 pentru
realizarea acordurilor dintre Franţa şi Guvernul provizoriu al Republicii
Algeria privind independenţa fostei colonii franceze.
− Ancheta – tehnică tradiţională folosită atunci când există
divergenţe între părţi la un diferend referitoare la situaţia de fapt care
l-a generat. Pentru efectuarea unei anchete se poate constitui o echipă
formată din persoane care nu sunt implicate în litigiu. Părţile sunt
reprezentate de agenţi, care expun versiunea proprie a faptelor ce
formează obiectul anchetei. Se prezintă documente (înscrisuri, hărţi
etc.), se audiază martori şi experţi. Comisia se poate deplasa pe teren
pentru constatări directe. Comisa alcătuieşte un raport, care nu este
obligatoriu pentru părţi. Raportul prezintă doar situaţia de fapt
obiectivă şi nu face propuneri. Procedeul a fost rar utilizat.
− Medierea este asemănătoare cu bunele oficii, dar presupune
o implicare mai mare a terţului în rezolvarea conflictului. Acesta se
străduieşte să facă fiecare parte să înţeleagă poziţia celeilalte părţi şi
propune chiar soluţii concrete, susceptibile de a fi acceptate de părţi.
− Concilierea – sarcina unei comisii de conciliere este de a
clarifica chestiunile contencioase, de a aduna informaţiile necesare şi
de a căuta să aducă părţile la un acord. După examinarea cazului,
comisia informează părţile asupra termenilor acordului pe care îi
consideră că sunt cei mai potriviţi pentru soluţionarea conflictului şi
acordă părţilor un interval de timp pentru a decide.
− Recurgerea la organizaţii sau acorduri regionale sau la
alte mijloace paşnice; în cazul în care o dispută ameninţă securitatea
137
regională, organizaţii regionale interguvernamentale se pot implica
pentru a soluţiona diferendele şi a stabili acorduri regionale.
− Funcţia de bune oficii a Secretarului general al O.N.U. –
caută soluţii unei dispute prin consultări personale, numirea unui
reprezentant personal şi negocieri directe.
− Arbitrajul sau apelul la Curtea Internaţională de Justiţie
– presupune adoptarea unor decizii obligatorii pentru părţi.
VI.1.1.6. Agenda pentru pace elaborată de Boutros Boutros Ghali
• Context
Sfârşitul „războiului rece” a dat naştere speranţei că sistemul
securităţii colective instituit prin Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite
ar putea să funcţioneze într-un mediu internaţional care nu mai era
marcat de rivalitatea între Est şi Vest.
În 1991, Consiliul de Securitate al O.N.U. şi-a exercitat prero-
gativele derivate din deţinerea responsabilităţii principale pentru
menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. Prin rezoluţia 688 (1991),
el a autorizat folosirea forţei împotriva Irakului, după invadarea
Kuweitului, „pentru a acorda protecţie populaţiei kurde din nord şi
şiite din sudul Irakului”, care punea în pericol menţinerea păcii şi
securităţii internaţionale. Poate pentru prima oară, după multă vreme,
mecanismul prevăzut de capitolul VII al Cartei O.N.U. a funcţionat
pentru sancţionarea şi descurajarea unui conflict interstatal (folosirea
forţei pentru descurajarea agresorului – premieră după războiul din
Coreea). Soluţia conflictului a fost, însă, parţială şi provizorie.
Mediul de securitate internaţional după căderea „cortinei de fier”
s-a confruntat cu un alt gen de provocări decât crizele interstatale: au
apărut tensiuni etnice, religioase, sociale, culturale între graniţele
aceluiaşi stat, care şi-au dovedit potenţialul de ameninţare la adresa
păcii şi securităţii internaţionale. Mecanismul instituit de Carta
Organizaţiei Naţiunilor Unite nu oferea mijloacele potrivite de a
gestiona acest gen de crize cu un pronunţat caracter intrastatal.
Noile tipuri de crize au scos, astfel, în evidentă un alt gen de
slăbiciune a sistemului O.N.U.: dificultatea de a gestiona în mod
eficace conflictele interne şi războaiele civile. Practicile diplomatice
tradiţionale fuseseră exersate în gestionarea relaţiilor dintre state
diferite. Prevenirea, gestionarea şi soluţionarea conflictelor interne sau
a „afacerilor interne” ale unui stat nu făcuseră obiectul preocupărilor
sau responsabilităţii unui alt stat.
138
 Capitolul VII din Carta O.N.U. prevede măsuri cu un caracter
nemilitar şi militar pentru soluţionarea situaţiilor sau divergenţelor
eminamente interstatale.
• Conţinut
Agenda pentru pace a apărut în acest context de după sfârşitul
„războiului rece”. Boutros Boutros Ghali, fostul Secretar General al
O.N.U., a intenţionat lansarea unei noi viziuni privind viitorul O.N.U.
El pleda pentru reorientarea principalelor scopuri ale O.N.U. prin
practicarea diplomaţiei preventive. Astfel, la 31 ianuarie 1992,
Consiliul de Securitate i-a cerut Secretarului General să evalueze
posibilitatea întăririi capacităţii O.N.U. de diplomaţie preventivă.
Secretarul General al Organizaţiei Naţiunilor Unite de atunci,
Boutros Boutros Ghali, a surprins atât optimismul, cât şi confuzia
spiritului public după încheierea „războiului rece” în Agenda pentru
pace, documentul lansat după întâlnirea la nivel înalt a membrilor
Consiliului de Securitate din ianuarie 1992. Discutând noul context
mondial, el a făcut trei afirmaţii care păreau să sugereze un proces de
reformare constituţională a societăţii internaţionale.
• În primul rând, insista că statul trebuie să rămână piatra de
temelie, însă autoritatea sa nu este absolută. „Respectul pentru
suveranitatea şi integritatea fundamentale ale statului este esenţial
pentru orice progres la nivel internaţional. Cu toate acestea, a trecut
vremea suveranităţii absolute şi exclusive; teoria ei nu s-a potrivit
niciodată cu realitatea”.
• În al doilea rând, susţinea că Naţiunile Unite nu şi-au închis
porţile în faţa potenţialilor noi membri, dar, „dacă fiecare grup etnic,
religios sau lingvistic ar pretinde dreptul la statalitate, nu ar exista nici
o limită a fragmentării, iar pacea, securitatea şi bunăstarea economică
pentru întreaga lume ar deveni chiar mai greu de realizat”.
• În al treilea rând, sugera că modalitatea de a rezolva
pretenţiile rivale de suveranitate şi autodeterminare trebuie să ţină
seamă de drepturile omului, mai ales de drepturile minorităţilor, pe de
o parte, şi de democratizare, pe de altă parte: „Respectul pentru
principiile democratice la toate nivelurile existenţei sociale este esen-
ţial: în comunităţi, în interiorul statelor şi în comunitatea de state”99.

99
James Mayall, Politica mondială. Evoluţia şi limitele ei, Editura
Antet, f.a., p. 30.
139
 Carta O.N.U. se bazează pe principiul suveranităţii statului şi
adoptă măsuri pentru menţinerea păcii şi securităţii între state: ea nu
stipulează totuşi măsuri speciale privind operaţiuni de menţinere a păcii.
Cu toate acestea, astfel de operaţii sunt autorizate tot mai mult de către
Secretarul General şi Consiliul de Securitate printr-un mandat concret.
Statul interesat trebuie să-şi dea consimţământul, totodată specifică
prevederile legate de imparţialitate şi de folosirea forţei de către forţele de
menţinere a păcii. Condiţiile de bază sunt ca forţele de menţinere a păcii
să nu caute să influenţeze rezultatul unei dispute sau să dea impresia că
procedează astfel şi ca ele să folosească forţa numai dacă sunt atacate
direct sau, într-o mai mică măsură, dacă proprietatea lor este ameninţată
direct. Secretarul General al O.N.U. defineşte menţinerea păcii, în
document, Agenda pentru pace, drept „o tehnică ce oferă posibilităţi atât
pentru prevenirea conflictului, cât şi pentru încheierea păcii”. Sunt apoi
definite cele patru forme auxiliare de activităţi înrudite.
Agenda pentru pace prevedea noi tipuri de măsuri, bazate pe
arhitectura generală de securitate prevăzută în principiile Cartei
O.N.U.:
• măsuri prin care se împiedică escaladarea disputelor existente
în conflicte deschise şi răspândirea conflictelor când acestea survin;
• măsuri prin care se creează încredere, extrem de deficitară în
perioada „războiului rece”;
• măsuri care se bazează pe avertizare timpurie, prin adunarea
de informaţii, anchete formale şi informale.
Astfel de măsuri de diplomaţie preventivă puteau implica şi
demonstraţii militare preventive, de descurajare, sau crearea de zone
demilitarizate.
Procedurile O.N.U. pentru garantarea păcii internaţionale, aşa
cum ele sunt descrise şi denumite în Agenda pentru pace, sunt:
1) diplomaţia preventivă (măsurile descrise în capitolul VI,
într-un cadru instituţionalizat, care au ca scop evitarea diferendelor)
este o acţiune de prevenire a disputelor care pot apărea între părţi, de
prevenire a transformării disputelor în conflicte şi de aplanare a
acestor conflicte atunci când apar;
2) restabilirea păcii (peace making) (măsurile descrise în art.
33 şi care includ tratative, anchetă, mediere, conciliere, arbitraj, pe
cale judiciară, recurgere la organizaţii sau acorduri regionale) este o
acţiune de determinare a părţilor ostile să încheie un acord prin
mijloace paşnice. Metodele de conciliere pot fi negocierea, investiga-
140
ţiile, metodele de reconciliere, arbitrajul sau metodele de judecată,
precum şi asistarea organizaţiilor şi acordurilor teritoriale. Părţile
interesate implică forţele militare O.N.U. şi/sau poliţişti precum şi
civili;
3) menţinerea păcii (peace keeping) (măsurile presupun
inclusiv acţiuni militare coercitive şi obligatorii, de tipul celor
menţionate în capitolul VII) este o acţiune care permite O.N.U. să-şi
desfăşoare trupele în mod rapid pentru a impune o încetare a focului,
acţionând coercitiv împotriva uneia dintre părţi sau chiar a ambelor
părţi, dacă ele violează această hotărâre. Acest tip de operaţiune
trebuie autorizat de către Consiliul de Securitate;
4) consolidarea păcii (peace building) (se referă la mijloace
clasice, dar şi la măsuri cu un mai pronunţat caracter intervenţionist)
este o acţiune de identificare şi susţinere a structurilor care tind să
întărească pacea în scopul evitării unei reveniri a conflictului100.
Există două moduri posibile de acţiune, corespunzând în mare
măsurilor prevăzute în capitolele VI şi VII ale Cartei O.N.U., referitor
la rezolvarea paşnică a conflictelor. În cel dintâi caz, atunci când li se
cere, organizaţiile internaţionale pot furniza asistenţă tehnică pentru a
facilita tranziţia de la un guvern militar sau autoritarist la un sistem
deschis. Acest tip de asistenţă nu e oferit doar de Organizaţia
Naţiunile Unite, ci şi de organizaţiile regionale şi de Commonwealth.
În cel de-al doilea caz, atunci când tranziţia se dovedeşte o sursă de
noi conflicte, în loc să le soluţioneze pe cele deja existente,
comunitatea internaţională ar putea interveni militar pentru a proteja
victimele101.
Hotarul dintre acţiunile de diplomaţie preventivă de evitare a
diferendelor (capitolul VI) şi acţiunile coercitive de impunere a păcii
(capitolul VII) a rămas, şi în cadrul conceptual al Agendei pentru
pace, greu de stabilit. S-a constatat tendinţa multiplicării cazurilor de
folosire a măsurilor coercitive prevăzute de capitolul VII (precum
blocada economică sau folosirea forţei armate). FORPRONU în
Bosnia, ONUSOM I şi ONUSOM II în Somalia au fost concepute
drept o „categorie nouă” de măsuri de menţinere a păcii, descrise în
Suplimentul la Agenda pentru pace (1995).

100
R.G. Feltham, Op. cit., p. 109-110.
101
James Mayall, Op. cit., p. 79.
141
 • Obiectivele noii agende de securitate colectivă:
− identificarea timpurie a situaţiilor care pot duce la conflict şi
îndepărtarea, prin mijloace diplomatice, a surselor de pericol înainte
de declanşarea violenţei;
− în cadrul unui conflict deschis, declanşarea unui mecanism de
peace making pentru soluţionarea problemelor care au dus la
declanşarea conflictului, abordare inexistentă ca atare în prevederile
Cartei O.N.U., deşi instrumentele folosite sunt cele prevăzute de Cartă;
− peace building presupune recrearea instituţiilor şi a
infrastructurii distruse prin conflictul civil; acest obiectiv conferă o
nouă responsabilitate O.N.U., neprevăzută în sistemul Cartei, aceea a
reconstrucţiei postconflict.
• Limitări practice pentru punerea în aplicare a Agendei
pentru pace
În primul rând, este de notat lipsa resurselor financiare, izvorâtă
din lipsa de solidaritate între membrii O.N.U. în punerea în aplicare a
Agendei pentru pace.
Agenda pentru pace promova teza creşterii rolului O.N.U. în
gestionarea conflictelor internaţionale, ceea ce presupunea o mai mare
contribuţie financiară şi umană a statelor occidentale. Acest proiect a
întâmpinat opoziţia notabilă a S.U.A., care promova, în acel moment,
o politică externă de minimă intervenţie, o politică orientată spre
interior, spre soluţionarea propriilor probleme economice cu care se
confruntă ca o consecinţă a efortului financiar făcut în timpul
„războiului rece”. În acest context, Bill Clinton, preşedintele S.U.A.
la acea dată, afirmase că O.N.U. trebuie să înveţe să refuze.
Nu în ultimul rând, o altă limitare în punerea în aplicare a
Agendei pentru pace a venit din lipsa de planifcare strategică, o
consecinţă a lipsei de coordonare în interiorul organizaţiei sau a
structurilor sale exterioare neadecvate.
• Limitări conceptuale pentru punerea în aplicare a Agendei
pentru pace
Una dintre dificultăţile conceptuale este legată de relaţia de
antinomie dintre preocuparea pentru tensiunile interne, potenţial
generatoare de instabilitate în mediul internaţional, şi principiul
neintervenţiei în afacerile interne ale unui stat – principiu fundamental
al construcţiei sistemului Organizaţiei Naţiunilor Unite, pe care
Agenda pentru pace nu a abordat-o în mod întru totul corespunzător.
142
 Un răspuns la această dilemă a fost furnizat în doctrina de drept
internaţional prin modificarea pe cale de interpretare a Cartei
Organizaţiei Naţiunilor Unite. Astfel, s-a considerat că în cazul în care
Consiliul de Securitate stabileşte că situaţia internă dintr-un stat
constituie o ameninţare la adresa păcii şi securităţii internaţionale,
acesta poate autoriza luarea de măsuri de către comunitatea interna-
ţională pentru remedierea situaţiei, raţionament bazat pe principiile
securităţii colective.
În planul relaţiilor internaţionale şi al disciplinei interinstitu-
ţionale, Boutros Boutros Ghali şi-a fundamentat demersul pe necesita-
tea respectării drepturilor omului, principiu pe care 1-a plasat pe o
poziţie ierarhică superioară principiului suveranităţii statelor. De
remarcat că argumentul păstrării păcii şi securităţii internaţionale, în
interesul comunităţii statelor, nu a fost invocat cu la fel de multă
convingere pentru a justifica violarea suveranităţii statelor. Sfârşitul
„războiului rece” a marcat, într-adevăr, o mutaţie în planul relaţiei
dintre state şi indivizi, reflectată pe planul relaţiilor internaţionale prin
modificarea percepţiei asupra calităţii actorilor scenei internaţionale şi
ilustrată pe plan instituţional prin aceea că interesul comun al statelor
nu a mai fost privit ca generator de credibilitate suficientă.
O altă problemă conceptuală insuficient explorată este generată
de momentul intervenţiei. Astfel, procedura prevăzută de capitolul VII
al Cartei O.N.U. este folosită când tensiunea a devenit deja o
ameninţare la adresa păcii şi securităţii internaţionale sau chiar o
încălcare a păcii, având un caracter reactiv. Prin contrast, Agenda
pentru pace avansa teza necesităţii imprimării unui mai pronunţat
caracter anticipativ şi preventiv acţiunii Organizaţiei Naţiunilor Unite.
Plasarea acţiunii în plan anticipativ nu soluţionează dilema legată de
necesitatea respectării principiului neintervenţiei în afacerile interne
ale unui stat, dimpotrivă, îi sporeşte fragilitatea. În cadrul interguver-
namental, această limitare este deosebit de semnificativă, mai mult
decât în relaţiile clasice dintre state, bazate pe echilibrul de putere.
• Adaptarea instrumentarului
Folosirea instrumentarului existent pentru a pune în aplicare o
viziune nouă asupra rolului O.N.U. s-a dovedit curând o tentativă
neadecvată. Prevederile Cartei O.N.U. au fost concepute ca meca-
nisme de soluţionare a diferendelor între state. Canalele de comu-
nicare, caracterul instituţionalizat al procesului luării deciziilor nu se
143
regăsesc în cazul conflictelor de tip intern, caracteristice noii
arhitecturi de securitate posterioare „războiului rece”. Grupările de
gherilă, mişcările de eliberare naţională răspund unor stimuli diferiţi în
interacţiunile cu actori externi.
Astfel, curând, au apărut dificultăţi de identificare şi de acces la
actorii nonstatali pentru stabilirea de contacte indispensabile realizării
misiunii Agendei pentru pace. În acelaşi timp, în cadrul O.N.U. s-a
resimţit dificultatea de a lucra cu O.N.G.-urile, care deţin tehnici de
comunicare mai potrivite pentru acest gen de provocări, generate de
actorii nonstatali.
• Eşecul principiilor din Agenda pentru pace
Datorită lipsei preocupării pentru explorarea opţiunilor nemilitare,
pentru adaptarea mecanismelor de mediere la situaţiile conflictuale
interne, acţiunea preventivă a devenit sinonimă cu acţiunea militară şi
cu impunerea păcii. Nu s-a făcut distincţia între prevenire, gestionare
sau soluţionare a unui conflict. Trupe internaţionale de menţinere a
păcii, fără un mandat clar definit, au fost trimise în zone de conflict.
Misiunile din Somalia, Bosnia şi Ruanda au subminat încrederea în
proactivismul Agendei.
Spre exemplificare, dezvoltăm cazul misiunii din Somalia.
După îndepărtarea regimului lui Siad Barre, situaţia politică haotică
(lupta pentru putere între clanuri rivale, politica italiană
intervenţionistă, război civil) s-a transformat în catastrofă umanitară.
A apărut necesitatea formulării unei reacţii a comunităţii
internaţionale la fenomenul failed states. În 1992, clanurile rivale nu
au permis transportul ajutorului alimentar O.N.U. Astfel, s-a decis
folosirea forţei, prin rezoluţia Consiliului de Securitate nr. 794 din 3
decembrie 1992. Operation Restore Hope (ONUSOM I), sub
autorizarea C.S., a repurtat un succes iniţial în protejarea
transporturilor umanitare pentru a evita foametea. Dar ea nu a
asigurat stabilitatea şi soluţionarea situaţiei politice (clanurile rivale
nu au putut fi reconciliate), al doilea scop al misiunii. În acelaşi
timp, strategia de implicare s-a transformat în dezangajare în Africa.
Soldaţii americani s-au retras din Somalia, lăsând un contingent
internaţional de 28 000 (4 200 americani) pentru a restabili ordinea
şi a reconstrui ţara. Desfăşurarea evenimentelor a dovedit că forţa
internaţională nu rezistă în condiţiile retragerii americane. În această
144
perioadă, strategia americană, cu o zonă de interes strategic care nu
cunoaşte limite geografice, a fost abandonată, din lipsă de resurse,
ceea ce se va reflecta şi asupra disponibilităţii S.U.A. de a contribui
la efortul bugetar sporit al O.N.U. pentru punerea în aplicare a
Agendei pentru pace. Misiunea ONUSOM II s-a confruntat cu
situaţia că tutela internaţională nu este acceptată nici de populaţie,
nici de clanurile politice rivale, ceea ce a dus la confruntări cu
forţele internaţionale. Experienţa subliniază nevoia de legitimitate
din partea forţelor interne pentru succesul unei operaţiuni internaţio-
nale de reconstrucţie postconflict.
Suplimentul la Agenda pentru pace, elaborat în 1995, a admis
limitele O.N.U. în gestionarea necesităţii recurgerii la forţă, în socie-
tatea internaţională de după „războiul rece”, în conflictele interne.
Limitările recunoscute sunt de ordin financiar şi conceptual.
VI.1.1.7. Operaţiuni O.N.U. de menţinere a păcii
La sfârşitul anilor '40, O.N.U. a organizat misiuni de observaţie,
care să supravegheze zonele de conflict (de exemplu, Organizaţia
Naţiunilor Unite a fost însărcinată să ţină sub control armistiţiul din
Palestina – ONUST, începând cu 1948; grupul de observatori militari
ai Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru India şi Pakistan – UNMOGIP,
din 1949 ş.a.). Operaţiunile de menţinere a păcii au fost foarte
ambiţioase: angajând mii sau chiar zeci de mii de oameni în aceste
operaţiuni, scopul lor a fost de a interveni între beligeranţi, odată cu
un acord de încetare a focului. Aceste operaţiuni nu erau prevăzute în
Carta O.N.U.
Prima dintre ele a fost inventată de Adunarea Generală servin-
du-se de „rezoluţia Acheson”: este vorba despre Forţa de Urgenţă a
Naţiunilor Unite (FUNU 1) având misiunea de a supraveghea
încetarea ostilităţilor în urma afacerii Suez (în 1956, când Franţa şi
Marea Britanie au încercat în zadar să recâştige, de la Egiptul lui
Nasser, controlul asupra Canalului).
Aproape toate celelalte operaţiuni au fost decise de Consiliul de
Securitate102.

102
Philippe Moreau Defarges, Op.cit., p. 24-25.
145
 Operaţiunile O.N.U. (până la 1 iulie 1995)
a. Operaţiuni terminate
Numele
Locul de desfăşurare Perioada
operaţiunii
COSNUB Balcani 1947-1951
FUNU I Canalul de Suez nov. 1956 – iun. 1967
ONUL Liban iun.- dec. 1958
ONUC Fostul Congo Belgian iul. 1960 – iun. 1964
FUNS Indonezia oct. 1962 – apr. 1963
MONUY Yemen iun. 1963 – sept. 1964
DOMREP Republica Dominicană mai 1965 – oct. 1966
MONUIP India – Pakistan 1965 – 1966
FUNU II Sinai oct. 1973 – iul. 1979
UNGOMAP Afganistan 1988 – 1990
GOMNU II Iran – Irak aug. 1988 – feb. 1991
ONUVEN Nicaragua 1989 – 1991
GANUPT Namibia apr. 1989 – mart.1990
ONUCA Honduras nov. 1989 – ian. 1992
APRONUC Cambodgia mart. 1992 – sept. 1993
MONUAS Africa de Sud aug. 1992 – iun. 1995
ONUMOZ Mozambic dec. 1992 – ian. 1995
ONUSOM Somalia mai 1993 – mart. 1995103
b. Operaţiuni în curs (după 1 iulie 1995)
Numele Locul de
Perioada
operaţiunii desfăşurare
ONUST Jerusalim iunie 1948
UNMOGIP Frontiera India-Pakistan ian.1949
UNFICYP Cipru martie 1964
FNUOD Golan iunie 1974
FINUL Sudul Libanului martie 1978
MONUIK Frontiera Irak-Kuweit apr.1991
UNAVEM Angola iunie 1991
ONUSAL Salvador iulie 1991
MINURSO Sahara Occidentală sept 1991
103
Ibidem, p. 25.
146
 Numele Locul de
Perioada
operaţiunii desfăşurare
FORPRONU Ex-Iugoslavia martie 1992
MONUOR Frontiera Uganda-Ruanda iunie 1993
MO.N.UG Georgia august 1993
MINUMA Haiti sept. 1993
MONUL Liberia sept. 1993
MINUAR Ruanda oct.1993
MINUGUA Guatemala oct.1994
MONUT Tadjikistan dec.1994

Din martie 1995, FORPRONU s-a împărţit între ONURC

(Croaţia), FORPRONU (Bosnia-Herţegovina) şi FORDEPRONU
(Macedonia). În decembrie 1995, FORPRONU a fost înlocuită de IFOR.
Din octombrie 1993, MONUOR face parte din MINUAR 104.
După încheierea „războiului rece”, acest tip de relaţii
internaţionale standardizate şi coordonate coerent a cunoscut o nouă
etapă. Succese ale O.N.U. pot fi considerate operaţiunea militară din
Golful Persic, Misiunea Avansată O.N.U. în Cambodgia (UNAMIK),
Misiunea O.N.U. în Haiti (UNMIH), Misiunea O.N.U. de Observare
în Uganda-Rwanda (UNOMUR), Operaţiunea O.N.U. în Somalia I şi
Somalia II (UNSOM I şi UNSOM II), Misiunea O.N.U. în Bosnia-
Herţegovina, decembrie 1995 şi până în prezent (UNMIBH), Forţa
O.N.U. de Desfăşurare Preventivă (UNPREDEP). Sublinierea
virtuţilor diplomaţiei multilaterale în cadrul O.N.U., prin succesele
repurtate, a susţinut rolul şi autoritatea Organizaţiei în sistemul
internaţional, care a încurajat negocierea şi în cadrul unor conferinţe
ad-hoc sau globale. Misiunile iniţiate de O.N.U. din timpul
„războiului rece” şi până în prezent formează un total de 30105.
VI.1.1.8. Reforma Organizaţiei Naţiunilor Unite: Summitul
Mileniului şi Summitul Mondial al O.N.U.
Personalităţile care au ocupat de-a lungul timpului funcţia de
Secretar General au efectuat schimbări substanţiale în Secretariat,
aproximativ din opt în opt ani: 1953-1956, 1964-1966, 1974-1977,
1985-1986, 1992-prezent. Multe dintre aceste reforme au avut o

104
Ibidem, p. 26.
105
ONU-http://www.un.org.
147
agendă „ascunsă”, scopurile politice fiind mascate de jargonul
tehnocratic sau de principiile universal-valabile.
Prima nouă rundă de reforme moderne a fost lansată de Boutros
Boutros Ghali, Secretarul General al O.N.U., la începutul mandatului
său, în februarie 1992. Principalele aspecte au vizat: schimbarea
administratorilor, desfiinţarea Centrului pentru Corporaţii Transna-
ţionale, transformarea „ajutorului pentru dezvoltare” în „asistenţă
tehnică” etc. Procesul început de Boutros Boutros Ghali nu a fost
finalizat, oprindu-se la reorganizarea Secretariatului O.N.U.
După aceste modificări promovate de Boutros Boutros Ghali, s-a
încercat focalizarea pe problemele economice şi sociale, considerate de
către specialişti a constitui cauzele instabilităţii, violenţei şi insecurităţii în
lume. Încheierea „războiului rece” i-a determinat pe liderii mondiali, şi nu
numai, să spere că O.N.U. va „renaşte”; aceste aşteptări nu s-au
concretizat fiind descătuşate de fapt tensiuni etnice, economice şi politice
latente. Punctele de interes ale agendei O.N.U., precum politicile pentru:
eradicarea sărăciei extreme, securitatea alimentaţiei, conservarea mediului
etc. erau practic inexistente. Frontierele statale recunoscute de O.N.U. au
început să se schimbe ca rezultat al conflictelor etnice. Traficul de
armament, stupefiante şi fiinţe umane a luat amploare. Circulaţia
fluctuantă a capitalului în lume a produs instabilitate financiară la nivel
naţional. În acest context, O.N.U. s-a văzut confruntată cu o importantă
dilemă: principiul respectării suveranităţii statelor versus datoria de a
servi drept instrument al cooperării transnaţionale. Activitatea în mediul
internaţional ulterior „războiului rece” a apărut astfel ca fiind uneori mult
mai periculoasă şi mai pretenţioasă decât cea iniţială pentru care a fost
creată Organizaţia106.
Aceste observaţii ne fac să credem că, atunci când, în Agenda
pentru pace, Secretarul General al O.N.U., Boutros Boutros Ghali,
cerea respectarea principiilor democratice „în comunităţi, în cadrul
statelor şi în comunitatea de state”, el vorbea despre un fenomen
diferit, deşi suprapus. „Democraţia în comunităţi” se referea probabil
la instaurarea drepturilor fundamentale ale omului şi la asigurarea
participării la activităţile locale pe o bază nediscriminatorie.
„Democraţia în cadrul statelor” se referea în mod clar la aranjamentele
constituţionale prin care oamenii îşi aleg liber propriul guvern şi au
posibilitatea regulată de a-l înlocui. Pe de altă parte, „democraţia în

106
Teodor Frunzeti, Vladimir Zodian (coordonatori), Op. cit., p. 23-24.
148
comunitatea de state” este o sintagmă mai ambiguă. În mod
tradiţional, însemna respectarea egalităţii suverane a statelor,
indiferent de puterea lor relativă, cu excepţia cazurilor în care, prin
acorduri, li se confereau anumitor state drepturi şi responsabilităţi
speciale, după cum se întâmpla în Consiliul de Securitate, unde
membrii permanenţi îşi puteau folosi mereu dreptul de veto. Dar, în
contextul discuţiei despre autodeterminare din Agenda pentru pace,
rezultă că democraţia trebuie să fie tratată ca una dintre valorile funda-
mentale şi, prin aceasta, definitorii ale societăţii internaţionale107.
În 1992 Adunarea Generală a O.N.U. a aprobat Declaraţia asupra
Drepturilor Persoanelor Aparţinând Minorităţilor Naţionale sau Etnice,
Religioase şi Lingvistice, aplicabilă, în principiu, tuturor statelor. Întrucât
adăuga drepturilor stipulate în Articolul 27 al Acordului Internaţional în
privinţa Drepturilor Civile şi Politice dreptul minorităţilor de „a participa
la luarea deciziilor naţionale şi regionale relevante, de a constitui şi
menţine asociaţii şi de a intra în contact atât în interiorul frontierelor
internaţionale, cât şi dincolo de acestea”, Organizaţia Naţiunile Unite
constituia şi „un forum de dezbatere internaţională a problemelor
minorităţilor... Alte organizaţii regionale – din Europa sau din alte părţi –
ar putea ajunge la un cod mai bun decât acesta de bază... dar nu ar putea
coborî sub nivelul impus de el”108.
În perioada 1994-1996, complexitatea organizaţională a
sistemului s-a situat la un nivel inferior sistemelor administrative
naţionale. Exemplele date de specialişti sunt concludente: personalul
civil O.N.U. din lumea întreagă număra, în acea perioadă, aproximativ
51 000 – 52000 de persoane – mult mai puţini funcţionari decât cei
din statul american Wyoming; de asemenea, cheltuielile la nivel
mondial ale Organizaţiei pentru misiuni de menţinere a păcii şi ajutor
umanitar erau cu mult sub cheltuielile anuale ale Poliţiei şi
Administraţiei Publice din Marea Britanie. Toate aceste date au dus la
reconsiderarea reformelor de până atunci şi la nevoia de a propune noi
soluţii pentru eficientizarea activităţii Organizaţiei Naţiunilor Unite.
S-a ajuns la concluzia că este necesară o abordare mult mai realistă şi
mai critică a problemelor în sine109.
Odată cu discursul său de numire în post în 1996, Kofi Annan –
la acea vreme abia confirmat Secretar General –, s-a deschis o nouă
107
James Mayall, Op. cit., p. 78-79.
108
Ibidem, p. 82.
109
Teodor Frunzeti, Vladimir Zodian (coordonatori), Op. cit., p. 24.
149
cale către transformarea O.N.U. într-o organizaţie mult mai eficientă,
cu o capacitate mai mare de a răspunde la dorinţele şi nevoile
membrilor săi şi mai realistă în formularea propriilor scopuri şi
angajamente. În următorul an este realizat primul pas important al
acestui proces – structurarea departamentelor, fondurilor şi progra-
melor pe patru domenii:
• pace şi securitate;
• probleme economice şi sociale;
• aspecte umanitare;
• dezvoltare110.
După cum afirma Secretarul General al O.N.U., Kofi Annan, în
raportul prezentat Adunării Generale în 1996, „atât democratizarea,
cât şi democraţia suscită întrebări dificile în privinţa priorităţilor şi a
temporizării. De aceea, nu e surprinzător că accelerarea democratizării
şi renaşterea ideii de democraţie au întâmpinat o oarecare rezistenţă”.
Putem detecta aici o pledoarie plină de sensibilitate pentru prudenţă în
promovarea diplomatică a democraţiei, atât bilateral, cât şi prin
intermediul organizaţiilor internaţionale.
În ceea ce le priveşte pe acestea din urmă, expansiunea operaţiu-
nilor de menţinere a păcii şi de obţinere a acesteia sub egida O.N.U. a
mers mână în mână cu eforturile diplomatice de promovare a drepturi-
lor omului, domniei legii şi democratizării. Un raport al Secretarului
General, Kofi Annan, pe această temă, menţionează: „Evoluţiile
recente din numeroase ţări demonstrează că un sistem eficace de
protejare a drepturilor omului, inclusiv a domniei legii, este o condiţie
indispensabilă pentru stoparea cercului vicios al violenţelor şi
conflictelor şi, prin aceasta, pentru asigurarea dezvoltării democra-
tice”. Nu e clar dacă acest raţionament este adevărat sau nu, însă, în
mod cert, reprezintă un argument suficient de puternic pentru a fi
convins toate statele, în afară de unele puternice şi nedemocratice, sau
izolate ca Myanmar, sau care s-au prăbuşit efectiv, de felul Somaliei,
să înceapă procesul complicat de creare a unei societăţi mai deschise.
Fără îndoială, motivele care împing diferitele guverne să caute
să-şi stabilească o democraţie credibilă sunt variate. Pentru unele, ca,
Mozambicul sau, posibil, Cambodgia, motivul ar putea fi necesitatea
rezolvării unui conflict structural adânc înrădăcinat; pentru altele, pre-
cum Kenya, ar putea fi realizarea minimului necesar pentru a mulţumi

110
Ibidem, p. 24.
150
creditorii internaţionali; în timp ce în alte state, în Fiji, Nigeria sau
Africa de Sud din ultimele zile ale regimului de apartheid, clasa
politică ar putea fi determinată de dorinţa de a ieşi din izolarea
diplomatică. Dar, oricât de lipsite de eroism ar fi motivele, faptul că
Organizaţia Naţiunile Unite sprijină aceste eforturi – din 1989
organizaţia a primit peste 140 de cereri de asistenţă electorală şi este
implicată intens în furnizarea de asistenţă tehnică pentru toate
aspectele democratizării – oferă „o ştampilă de legitimitate”.
Înfăptuirea reformelor e mai uşoară atunci când e susţinută de o
organizaţie internaţională din care face parte ţara respectivă decât dacă
este susţinută cu forţa de marile puteri în schimbul unor concesii
economice sau politice. Dacă marile puteri occidentale ar întoarce
spatele Organizaţiei Naţiunilor Unite în domeniul securităţii – şi ele au
demonstrat deja o preocupare disproporţionată pentru plângerile
kosovarilor în comparaţie cu indiferenţa manifestată faţă de situaţia
din Rwanda, Myanmar sau Sierra Leone –, şi-ar pune în pericol
interesul mai general, legat de liberalizarea treptată a condiţiilor
politice de pretutindeni.
Mai mult, în lipsa sprijinului Organizaţiei Naţiunilor Unite,
eforturile bilaterale de „exportare” a democraţiei prin mijloace
diplomatice – în general, prin condiţionarea ajutoarelor sau sancţiuni –
au toate şansele nu doar de a fi primite cu resentimente de destinatari,
dar şi de a fi ineficace. Uneori, cauza va fi lipsa de informaţii în
privinţa reformelor ce pot fi pretinse în mod realist, alteori – lipsa
capacităţii de înfăptuire a reformelor, chiar atunci când guvernul
statului-ţintă este dornic să le realizeze111.
Anul 2000 a marcat un pas important în procesul de reformă a
O.N.U. prin adoptarea Declaraţiei Mileniului, în cadrul Summitului
Mileniului din 6-8 septembrie. Acest document stabileşte direcţiile
clare de acţiune necesare adaptării Organizaţiei la noile provocări ale
secolului XXI. Cele opt Scopuri de Dezvoltare ale Mileniului
(Millenium Development Goals) vizează:
• eradicarea sărăciei extreme şi a foametei;
• asigurarea educaţiei primare universale;
• promovarea egalităţii de sex;
• reducerea mortalităţii infantile;
• îmbunătăţirea sănătăţii maternale;

111
James Mayall, Op. cit., p. 72-73.
151
 • combaterea HIV/SIDA, a malariei şi a altor boli contagioase;
• asigurarea sustenabilităţii mediului;
• promovarea unui parteneriat global pentru dezvoltare.
În anul următor (2001) este realizat Planul de Acţiune pentru
Implementarea Declaraţiei Mileniului („Road Map Towards the
Implementation of the UN Millenium Declaration”), iar la 31 iulie
2002 este publicat primul raport anual de configurare a tendinţelor ce
rezultă din implementarea Scopurilor de Dezvoltare ale Mileniului112.

Operaţiile de pace în noul mediu internaţional de securitate

Un alt aspect al procesului de reformă a Organizaţiei Naţiunilor
Unite ce a captat atenţia comunităţii internaţionale este reprezentat de
sistemul operaţiilor de menţinere a păcii. Crizele din fosta Iugoslavie
au demonstrat parţial incapacitatea O.N.U. de a gestiona conflictele
locale cu o miză sporită. În august 2000, Raportul Brahimi (denumit
astfel după numele liderului grupului de experţi care 1-a elaborat,
ministrul algerian de Externe, Lakhdar Brahimi) propunea noi
modalităţi eficiente şi coerente de organizare a misiunilor de pace,
astfel încât O.N.U. să poată face faţă provocărilor specifice secolului
XXI, de genul restaurării şi reconstrucţiei păcii. La peste trei ani de la
elaborarea studiului de bază, O.N.U. se află într-un punct de răscruce:
dezbaterile acute referitoare la rolul global al Organizaţiei, iniţiate
după momentul 11 septembrie 2001 şi criza din Irak (2002-2003), au
adus pe ordinea de zi şi problema operaţiilor de menţinere a păcii.
Este adevărat că, în 2004, O.N.U. continua 13 operaţii de menţinere a
păcii, 12 operaţii de consolidare şi misiuni politice în societăţile
postconflictuale, având noi astfel de operaţii şi în perspectivă. Doar în
cele de menţinere a păcii, în toamna anului 2003, peste 90 de ţări
participau cu peste 40 000 de militari şi poliţişti. Întrucât
recomandările Raportului Brahimi se transpun în practică, O.N.U. se
află astăzi într-o postură mult mai bună vizavi de necesităţile implicate
de orice tip de operaţie de pace în orice moment şi în orice loc.
Acest Raport are în vedere instituţionalizarea unor proceduri
complexe cu caracter preventiv şi de asistenţă ce vizează statele
implicate în conflicte, pentru a trece de la starea conflictuală la pace,
şi cuprinde: prevenirea crizelor, operaţiile de menţinere a păcii şi
operaţiile de consolidare a păcii. În general, O.N.U. a reuşit să

112
Teodor Frunzeti, Vladimir Zodian (coordonatori), Op. cit., p. 24-25.
152
realizeze un progres notabil în implementarea majorităţii reformelor
recomandate de Raport, recomandările concrete, operaţionale fiind
mult mai bine primite decât cele ce se adresează nivelului strategic.
În ceea ce priveşte doctrina, Raportul vizează următoarele
aspecte: acţiunea preventivă şi strategia de consolidare a păcii;
mandatele clare, credibile şi realizabile; cerinţele pentru menţinerea şi
consolidarea eficientă a păcii în operaţiile complexe şi provocările
administraţiei civile de tranziţie. Pe lângă aceste recomandări, există
unele elemente neimplementate încă, ce ar trebui să completeze reforma
doctrinară proiectată: reanalizarea Codului Penal şi a celui de proceduri
pentru administraţia de tranziţie sau crearea unei rezerve capabile să
preia operaţiile administrative de tranziţie etc. De asemenea, o altă
categorie de aspecte propusă pentru reformă este capacitatea de a
finaliza diverse tipuri de operaţii, ce include: analiza strategică şi
managementul informaţional, ca rezultante ale nevoii de informaţii
strategice, demonstrată de momentul 11 septembrie, de atacurile asupra
ofiţerilor O.N.U. din Irak şi de alte evenimente dramatice din teatrele de
luptă; forţele integrate specializate; restructurarea Secretariatului
O.N.U., astfel încât acesta să poată folosi eficient şi creativ noile
tehnologii informaţionale. Se mai poate vorbi şi despre restructurarea
capacităţii de desfăşurare rapidă şi eficientă a forţelor, ceea ce
presupune: stabilirea cadrului de definire a desfăşurării; recrutarea
personalului juridic şi poliţienesc necesar operaţiilor de menţinere şi
consolidare a păcii; îmbunătăţirea suportului logistic necesar
desfăşurării rapide; diseminarea rapidă şi eficientă a informaţiilor
nesecrete în teatrul de acţiuni; eficientizarea sistemului de Acorduri
stand-by, prin creşterea nivelului de participare a statelor membre etc.
Toate aceste obiective nu ar putea fi implementate fără acordul
politic al statelor membre ale O.N.U. şi fără disponibilitatea lor de a aloca
resursele umane şi financiare necesare transformării sistemului. Reforma
sistemului operaţiilor de pace ale O.N.U. este un proces sprijinit atât de
către statele puternic dezvoltate, cu tradiţii în conservarea păcii, cât şi de
către ceilalţi membri ai O.N.U. care doresc evitarea eşecurilor de tipul
celui din Rwanda (1994) sau Srebeniţa (1995).
Un „Comitet al Înţelepţilor” examinează în continuare, în plan
mai larg, reforma O.N.U. Raportul său din 2 decembrie 2004
avansează 101 propuneri şi identifică o serie de ameninţări economice
şi sociale (sărăcia, bolile, degradarea mediului), conflictele interstate,
conflictele interne (războaiele civile, genocidul), armele nucleare,
153
radiologice, chimice, bacteriologice, terorismul şi criminalitatea
transnaţionale. În conformitate cu Strategia Mileniului din 2000,
sărăcia extremă şi foametea ar trebui să fie reduse cu 50% până în
2015. Combaterea sărăciei se detaşează drept obiectiv principal,
inclusiv în contextul combaterii terorismului internaţional. Statele
trebuie să-şi onoreze angajamentul de a aloca 0,7% din PIB pentru
ajutorul public de dezvoltare. Statele industrializate au o răspundere
suplimentară în această direcţie113.

Reforma Consiliului de Securitate

În mod mult mai concret, reforma Organizaţiei Naţiunilor Unite
a vizat şi Consiliul de Securitate. În ultimii ani ai secolului XX, un
grup de lucru subordonat Adunării Generale a analizat acest proces,
însă fără un progres vizibil din cauza divergenţelor asupra anumitor
probleme, precum: posibila creştere a numărului de membri, conferi-
rea statutului de „membru permanent”, precum şi a dreptului de veto
altor state. Lideri din Canada, Franţa, Germania, Italia, Japonia, Marea
Britanie, Rusia şi Statele Unite ale Americii au reafirmat în 2000
nevoia de a aduce modificări substanţiale Consiliului de Securitate al
O.N.U., astfel încât acesta să poată face faţă provocărilor secolului
XXI.
În prezent, Consiliul de Securitate este structurat pe baza Cartei
şi a amendamentelor aduse articolelor ce vizau numărul de membri şi
de voturi. Iniţial s-a dorit acordarea unui statut superior celor cinci
mari puteri victorioase în cel de-al doilea război mondial, în cadrul
procesului decizional referitor la pacea şi securitatea lumii. Încă din
1993, s-a dorit elaborarea unei strategii care să includă schimbarea
compunerii Consiliului, a metodelor şi mecanismului decizional.
Succesul a fost modest, întrucât cei cinci membri permanenţi (China,
Franţa, Federaţia Rusă, Marea Britanie şi S.U.A.) nu au acceptat
schimbarea statutului special; evenimentele i-au determinat să
recunoască, totuşi, faptul că actuala structură elitistă reprezintă
moştenirea celui de-al doilea război mondial şi a „războiului rece”,
situaţie asupra căreia trebuie să se revină.
Mai mult, Germania, Brazilia, Africa de Sud, Japonia, India şi
Indonezia au încercat să obţină câte un loc permanent în cadrul
Consiliului, în timp ce S.U.A. şi-a făcut publică dorinţa de a „primeni”

113
Ibidem, p. 25-27.
154
această structură. Însuşi Secretarul General, Kofi Annan, s-a pronunţat
pentru îmbunătăţirea eficienţei şi reprezentativităţii Consiliului de
Securitate.
Deşi problema extinderii Consiliului de Securitate se află pe
agenda O.N.U. de peste un deceniu, au existat şi există în continuare
multe dezacorduri, nu în privinţa numărului de membri, ci, cum am
arătat, a conferirii statutului de membru permanent şi a dreptului de
veto. Brazilia, India şi Japonia doresc să fie recunoscute ca parte
importantă a Consiliului reorganizat, ultima solicitând chiar statutul de
membru permanent pe baza faptului că reprezintă, ca volum, al doilea
contributor financiar la O.N.U.
Sfârşitul anului 2003 a adus pe scena Consiliului de Securitate un
discurs virulent al Secretarului General. În Raportul Anual, Kofi Annan
a acuzat membrii Adunării Generale că se complac în dezbateri
redundante şi sterile asupra unor probleme irelevante pentru majoritatea
populaţiei lumii. Toate deciziile importante se iau în cadrul Consiliului,
dar şi aici cu destule dificultăţi. Lipsa de reprezentativitate a acestuia, în
special pentru ţările în curs de dezvoltare, este cauzată de numărul mic
de membri şi de structura învechită, ce reflectă încă balanţa geopolitică
specifică perioadei în care a fost creată Organizaţia. Doar cinci ţări deţin
statutul de membru permanent. în timp ce 186 de membri ai O.N.U.
ocupă pe rând celelalte 10 locuri, neavând drept de veto. Unii analişti
consideră că legitimitatea O.N.U. este subminată de faptul că şi
regimurile dictatoriale au avut acces la locurile din Consiliul de
Securitate şi în alte structuri ale Organizaţiei. Aceasta a condus la
situaţii paradoxale, de genul aceleia în care Libia a condus Comisia
pentru Drepturile Omului. Opinia generală este că ar fi nevoie de o
regulă care să permită participarea la Consiliul de Securitate numai a
ţărilor cu democraţie autentică. Recent, s-a propus crearea unui Consiliu
special pentru drepturile omului, în locul Comisiei respective.
Un semn de întrebare planează şi asupra capacităţii O.N.U. de a
preveni războaiele şi genocidele. În 1994, membrii Organizaţiei au
fost acuzaţi că au eşuat în tentativa de a pune capăt genocidului
populaţiei tutsi din Ruanda, iar în 1995 că nu au putut evita masacrul
bosniacilor musulmani din Srebeniţa.
Divergenţele în cadrul Consiliului au apărut din nou odată cu
proiectul american de rezoluţie care să autorizeze intervenţia militară
în Irak. Consiliul a răspuns provocării lansate de Administraţia
americană, votând în unanimitate Rezoluţia nr. 1441 ce instituia un
155
nou regim de inspecţii şi avertiza asupra serioaselor consecinţe pe care
le va suporta Irakul dacă refuza să se dezarmeze. Totuşi, rezoluţia nu
autoriza explicit folosirea forţei, iar Washingtonul a declarat că va
reveni în faţa Consiliului de Securitate înainte de a apela la arme.
Întrucât au apărut îndoieli referitoare la eficienţa inspecţiilor şi
la cooperarea Irakului, la 5 februarie 2003 secretarul de stat american,
Colin Powell, a prezentat noi argumente în favoarea ideii că Irakul
încă mai ascunde arme de distrugere în masă. 18 ţări europene au
semnat o scrisoare în sprijinul poziţiei americane adâncind astfel
tensiunile deja existente între aliaţi.
Raportul inspectorilor O.N.U. din 14 februarie 2003 arăta că,
după 11 săptămâni de inspecţii, nu au descoperit nici o dovadă a
existenţei armelor de distrugere în masă în Irak. Câteva zile mai
târziu, S.U.A., Marea Britanie şi Spania au propus o rezoluţie în care
se cerea Consiliului de Securitate, conform Capitolului VII al Cartei
Organizaţiei Naţiunilor Unite, să declare pur şi simplu că Irakul a
eşuat în îndeplinirea condiţiilor stipulate de Rezoluţia nr. 1441.
Franţa, Germania şi Italia au propus din nou ca Irakului să i se
acorde mai mult timp, dar Casa Albă a declarat că scopul nu mai consta
în dezarmarea Irakului, ci în schimbarea regimului (28 februarie 2003).
În cadrul Consiliului, a urmat o perioadă de intens lobby ce s-a soldat
cu un eşec: Franţa, Rusia şi China au anunţat că vor bloca orice
rezoluţie ce va autoriza folosirea forţei împotriva lui Saddam Hussein.
Experienţele O.N.U. în Timorul de Est, Cambodgia, El Salvador şi
Afganistan au indicat faptul că această Organizaţie este cea mai calificată
pentru a organiza şi supraveghea alegerile din Irak, deşi au existat şi în
aceste situaţii importante limite. De-a lungul perioadei de tranziţie a
Timorului de Est către statul de drept, O.N.U. a depăşit cu succes toate
aspectele negative, reuşind să gestioneze referendumul pentru
independenţă din 1999 şi alegerile pentru Adunarea Constitutivă din
2001. De asemenea, după decenii de război civil, în Cambodgia au putut
fi desfăşurate alegeri libere şi democratice (1993), iar în EI Salvador,
O.N.U. a supravegheat alegerile din 1994 şi a desfăşurat aproximativ 900
de observatori în acest scop. În Afganistan, S.U.A. şi O.N.U. au colaborat
în crearea unei constituţii democratice şi în organizarea unei adunări a
reprezentanţilor partidelor politice, grupărilor etnice şi tribale şi a
grupurilor profesionale.
Se pare că singura modalitate de a revigora efectiv statutul şi
rolul Consiliului de Securitate al O.N.U. constă în abordarea reformei
156
într-o manieră nouă, specifică mediului de securitate al secolului XXI.
Un exemplu ar fi, după cum propune Jeffery Laurenti, definirea unui
nou concept de „permanenţă”. Un singur amendament adus la Carta
Organizaţiei Naţiunilor Unite ar putea institui un aranjament
interimar, adăugând câteva locuri cu statut specific. Formula de
reformă ar putea furniza o recalibrare periodică a contribuţiilor
cuantificabile ale celor cinci membri permanenţi, care deţin cea mai
mare capacitate de a sprijini Consiliul în menţinerea păcii şi securităţii
în lume. Principalii indicatori ai capacităţii de sprijinire ar putea fi:
resursele financiare oferite în sprijinul operaţiilor de pace şi securitate
ale O.N.U.; personalul oferit în sprijinul operaţiilor de pace şi
securitate autorizate de Consiliul de Securitate; capacităţile logistice şi
de forţe pe care statele membre le au şi le pot pune la dispoziţie în
operaţiile autorizate ale O.N.U. Trebuie relevat faptul că această
strategie a înregistrat deja un eşec din cauza limitărilor politice
inerente, însă valabilitatea şi eficienţa sa ar putea fi demonstrate pe
termen lung. Un avantaj, deşi redus, ar fi obţinut dacă unele state
membre ar putea să-şi îndeplinească obiectivele stabilite în perioada
interimară, înainte ca noua formulă să fie implementată, dar la nivel
internaţional, problema nu ar fi rezolvată.
O altă strategie interesantă de reformă este cea a Marii Britanii.
Totuşi, de la propunerea lui Jack Straw de a reforma Consiliul de
Securitate, astfel încât să se depăşească problemele ce au decurs din
dezbaterile asupra intervenţiei în Irak, şi până în prezent, componenţa
acestui organ nu s-a modificat, deşi extinderea de la 15 la 24 de
membri a fost solid argumentată. Politicienii britanici au arătat că
sporirea numărului de membri permanenţi, de la 5 la 10 (noii membri
fiind: Germania, Japonia, India şi câte o ţară din America Latină,
respectiv Africa), ar putea furniza o capacitate mult mai mare de
ilustrare a opiniei mondiale. Spre deosebire de membrii permanenţi
existenţi, noii veniţi nu primesc dreptul de veto, întrucât, altfel,
Consiliul nu ar mai fi funcţional. Planul britanic a creat dezbateri
aprinse, prin aplicarea lui fiind posibilă reaprinderea disputelor
istorice dintre statele membre a1e O.N.U. (de exemplu: Japonia versus
Coreea de Sud, Brazilia versus Mexic, Africa de Sud versus Nigeria,
Italia versus Germania etc.).
Reforma Consiliului de Securitate al O.N.U. îmbracă şi alte
forme, cum ar fi propunerea ca organizaţiile internaţionale, nu ţările în
mod individual, să ocupe anumite locuri: Uniunea Europeană, Liga
157
Statelor Arabe, Uniunea Africană sau chiar A.S.E.A.N. O astfel de
reformă ar putea însă accentua polarizarea pe probleme regionale114.

Summitul mondial al O.N.U. şi transformarea Organizaţiei

În zilele de 13 şi 14 septembrie 2005, la sediul organizaţiei din
New York s-a deschis Summitul mondial al O.N.U., cea mai amplă
reuniune ca nivel de participare din istoria de 60 de ani a Organizaţiei
Naţiunilor Unite. Pe agenda întâlnirii s-au aflat două puncte fierbinţi
de discuţie.
După dezbateri aprinse, Summitul jubiliar O.N.U. s-a dovedit a fi
un exerciţiu de imagine doar pentru marii actori de putere ai lumii şi, în
afara unor declaraţii pline de gentileţe sau de bune intenţii, bilanţul său
concret a fost foarte modest: reforma de mult discutată a organizaţiei,
inclusiv extinderea Consiliului de Securitate, a bătut pasul pe loc, nu s-a
reuşit să se ajungă măcar la o definiţie comună a terorismului. Nu s-au
făcut progrese în ceea ce priveşte eradicarea sărăciei, eliminarea
conflictelor, apărarea mediului (combaterea modificărilor climei) şi
promovarea unor sisteme mai eficace de guvernare.
Principala problemă a Summitului a fost reforma organizaţiei,
miza fiind lărgirea componenţei permanente a Consiliului de
Securitate. Unul dintre proiectele importante dezbătute prevedea ca
fiecare continent să propună câte un stat care să fie cooptat la masa
celor puternici. Înaintea Summitului s-a vorbit şi despre un proiect
care să ducă la înfiinţarea unui organism nou al O.N.U. – Comisia
pentru Construcţia Păcii. În cadrul Summitului, au mai fost luate în
discuţie şi anumite articole ale Cartei O.N.U., considerate a fi
„învechite”. Diplomaţi din 33 de state, considerate reprezentative, au
purtat discuţii asupra unui proiect de reformă care să fie adoptat de
toate statele prezente la Summit, sub forma unui document final, citit
la sfârşitul reuniunii.
Reforma organizaţiei este însă pusă sub semnul întrebării din
cauza dezacordurilor dintre statele membre, exact în punctele
esenţiale. În ceea ce priveşte Consiliul de Securitate, reforma pare,
practic, imposibilă, din cauza opoziţiei declarate a S.U.A. şi a Chinei.
Rusia a declarat că este pentru lărgirea Consiliului de Securitate, însă
nu este de acord cu acordarea dreptului de veto noilor membri
permanenţi.

114
Ibidem, p. 27-32.
158
 În ceea ce priveşte reformele legate de Secretariatul O.N.U., la
acest nivel există dezacorduri între statele care doresc extinderea
prerogativelor executive ale Organizaţiei. Diferendele sunt mai
evidente între statele membre ale Consiliului de Securitate şi restul
statelor membre ale Organizaţiei. Membrii permanenţi ai Consiliului
nu sunt de acord cu sporirea rolului Adunării Generale.
O altă problemă rămasă nerezolvată este posibilitatea comunităţii
internaţionale de a interveni în cazul în care guvernele unor state nu pot
asigura securitatea propriilor cetăţeni, aşa cum s-a întâmplat în Rwanda.
S.U.A. doreşte o reformă în acest domeniu, care să consolideze
Capitolul VII al Cartei O.N.U., însă, guvernul american se loveşte de
opoziţia statelor din „lumea a treia”. Totodată, statele puternice doresc
transformarea Comisiei pentru Drepturile Omului într-un organism
eficient şi reprezentativ, cu puteri mai largi. Astfel că membrii O.N.U.
ar trebui să se conformeze unor criterii mai stricte în privinţa respectării
drepturilor şi a libertăţilor cetăţeneşti. În acest sens, propunerea
americană s-a lovit, pe lângă opoziţia statelor din „lumea a treia”, şi de
aceea a Rusiei şi a Chinei, state criticate în dese rânduri pentru
nerespectarea drepturilor omului. În ideea susţinerii unor state care au
trecut printr-un război, s-a vorbit şi despre apariţia unei Comisii pentru
Consolidarea Păcii, însă nu este foarte clar ce ţări ar trebui să facă parte
din această comisie şi nici dacă ea să aparţină Consiliului de Securitate
sau Adunării Generale. Pe lângă reforma Organizaţiei, în ansamblul ei,
participanţii ar fi trebuit să adopte o definiţie a terorismului.
Nu s-a reuşit, însă, la nivelul O.N.U., nici măcar adoptarea unei
definiţii minimale a terorismului. Principalul motiv a fost problema
palestiniană, dar şi faptul că există ţări care au inventat noţiunea de
„terorism de stat”.
Cu ocazia Summitului au fost totuşi semnate Convenţia interna-
ţională pentru suprimarea actelor de terorism nuclear şi Convenţia
privind imunităţile de jurisdicţie ale statelor şi proprietăţii acestora115.
VI.1.2. O.S.C.E. – principala organizaţie regională de gestionare
a conflictelor şi diplomaţie preventivă
În ceea ce priveşte securitatea regională, Organizaţia pentru
Securitate şi Cooperare în Europa reprezintă unul dintre principalele
instrumente de avertizare timpurie, prevenire a conflictelor, gestionare

115
Stan Petrescu, Op. cit., p. 154-156.
159
a crizelor şi reabilitare postconflict. Aşadar, se poate afirma că
O.S.C.E. se implică preponderent în ultima etapă a tranziţiei tensiuni-
crize-conflicte şi este activă în toate fazele ciclului conflictual116.
VI.1.2.1. Contextul istoric al apariţiei C.S.C.E.
C.S.C.E. a apărut ca o tentativă de instituţionalizare a
mecanismelor de gestionare a conflictelor şi de diplomaţie preventivă.
Iniţial, a fost o structură cu relevanţă politică, ca expresie a deciziei
politice a statelor reprezentând cele două blocuri ideologice de a
conferi o dimensiune cooperativă demersurilor lor de reducere a
stărilor conflictuale în mediul internaţional bipolar.
În viziunea diplomaţiei răsăritene şi, în mod deosebit, a fostei
U.R.S.S., C.S.C.E. avea ca principal obiectiv consolidarea statu-quo-ului
frontierelor postbelice, confirmând sfera de influenţă sovietică, şi de a
preveni o „schimbare de verdict”, în ceea ce priveşte frontierele, de
către Germania de Vest.
În viziunea Occidentului, C.S.C.E. trebuia să aibă, ca principal
obiectiv, crearea condiţiilor pentru o subtilă infiltrare ideologică
paşnică în zona de est a continentului prin intermediul schimburilor de
persoane şi al cooperării culturale117.
Ideea convocării unei conferinţe paneuropene de securitate a fost
lansată, în anii ’50, de U.R.S.S. În 1954, U.R.S.S. a propus semnarea
unui tratat, pe o perioadă de 50 ani, care să înfiinţeze şi instituţii
permanente. Această ofertă urmărea recunoaşterea R.D.G. şi împiedi-
carea acesteia să adere la N.A.T.O.
În anii ’60, în contextul destinderii relaţiilor dintre Est şi Vest,
sub acoperirea Tratatului de la Varşovia, U.R.S.S. a propus organiza-
rea unei Conferinţe Europene de Securitate, care să adopte un text (cu
forţă juridică) în măsură să confirme graniţele existente în Europa şi
să pună bazele cooperării economice între Est şi Vest.
În 1969, N.A.T.O. s-a declarat dispusă la convocarea unei astfel
de conferinţe, cu condiţia să fie întrunite anumite cerinţe, printre care:
participarea cu statut egal a S.U.A. şi Canadei, membri N.A.T.O.;
reconfirmarea statutului Berlinului; abordarea chestiunii reducerii
armamentelor; includerea pe agendă a aspectelor legate de drepturile
omului.

116
Teodor Frunzeti, Vladimir Zodian (coordonatori), Op. cit., p. 89.
117
Stan Petrescu, Op. cit., p. 231.
160
 La începutul anilor 70, U.R.S.S. a acceptat participarea S.U.A. şi a
Canadei la conferinţă. S-a obţinut acordul cvadripartit privind
reconfirmarea statutului Berlinului (U.R.S.S., Polonia, R.D.G., R.F.G.),
paralel cu acordul de reducere reciprocă a forţelor (Mutual and Balanced
Force Reduction, MBFR). A avut loc şi deschiderea discuţiilor asupra
acordului SALT I – Strategic Arms Limitation Treaty.
În cadrul Summitului Nixon – Brejnev din 1972, Finlanda s-a
oferit să găzduiască discuţiile preparatorii. În noiembrie 1972, la
Dipoli (lângă Helsinki), 35 de state au început discuţii şi consultări
multilaterale legate de pregătirea unui forum de dialog şi negocieri
între cele două blocuri politico-militare, care s-au prelungit aproape un
an de zile. Astfel, la 3 iulie 1973 a avut loc deschiderea oficială a
Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (C.S.C.E.),
prima conferinţă de pace între Est şi Vest care s-a încheiat cu proiectul
unei „Cărţi Albastre”, schiţând recomandările finale privind scopurile
şi regulile de procedură ale conferinţei.
La 1 august 1975 s-a semnat Actul Final de la Helsinki. De
asemenea, s-a stabilit un mecanism de consultări periodice pentru
monitorizarea angajamentelor asumate prin Actul Final, fără să existe o
structură instituţională permanentă. Asemenea consultări au avut loc la
Belgrad (4 octombrie 1977 – 8 martie 1978), Madrid (11 noiembrie 1980
– 9 septembrie 1983), Stockholm (1983 – 1986), Viena (4 noiembrie
1986 – 19 ianuarie 1989), Helsinki (1992), Budapesta (10 octombrie –
2 decembrie 1994), Lisabona (1996), Istanbul (1999) ş.a.
În prezent, schimbarea radicală a circumstanţelor politice şi
sociale din Europa determină un transfer de accent şi în privinţa
funcţiilor, locului şi rolului OSCE. Rolul principal al Organizaţiei este
acum de a preveni şi a soluţiona crizele şi conflictele din Europa, iar
în ceea ce priveşte locul, această organizaţie ocupă un loc important în
ierarhia organizaţiilor europene.
Astfel, O.S.C.E. urmăreşte să creeze un sistem de securitate
europeană, având ca punct de referinţă organizaţia însăşi118.
VI.1.2.2. Principiile Actului Final de la Helsinki:
1) suveranitate, egalitate;
2) abţinerea de la ameninţarea cu folosirea forţei sau de la folo-
sirea forţei;

118
Ibidem, p. 231.
161
 3) inviolabilitatea frontierelor;
4) integritatea teritorială;
5) soluţionarea pe cale paşnică a diferendelor;
6) neintervenţia în treburile interne;
7) respectul pentru drepturile omului şi libertăţile fundamentale,
inclusiv libertatea de conştiinţă, religie sau credinţă;
8) egalitatea popoarelor şi dreptul lor la autodeterminare;
9) cooperarea între state;
10) îndeplinirea cu bună-credinţă a obligaţiilor internaţionale.
VI.1.2.3. Avantajele C.S.C.E.
Într-o epocă dominată de confruntarea blocurilor, C.S.C.E.
reunea toate statele participante, cu statut egal.
De asemenea, a fost promovată o abordare cuprinzătoare a
securităţii (drepturile omului, dimensiunea ecologică), într-un context
în care securitatea era abordată într-o manieră foarte fragmentară.
C.S.C.E. a introdus în discuţii dimensiunea umană, în condiţiile în
care drepturile omului erau încă un tabu pentru relaţiile Est-Vest, deşi
existau cazuri umanitare, precum reunificarea familiilor, căsătorii
binaţionale etc.
Deciziile Conferinţei erau politice, nu juridice, ceea ce le
conferea o mai mare flexibilitate. În acelaşi timp, reuniunile C.S.C.E.
reprezentau momente de detensionare, de exercitare a diplomaţiei
preventive, oferind statelor participante un canal permanent de
comunicare. Totodată, ele au redus tensiunea militară prin punerea
în aplicare a măsurilor de creştere a încrederii, care au intensificat
transparenţa militară şi au introdus inspecţiile asupra armamentelor şi
activităţilor militare în Europa într-o epocă în care multe dintre
ameninţările la adresa securităţii erau generate de neîncredere.

VI.1.2.4. Evoluţia C.S.C.E. şi instituţionalizarea O.S.C.E.

Modificările ordinii internaţionale produse prin căderea „cortinei
de fier” au generat anumite provocări pentru C.S.C.E., datorate
tranziţiei către un sistem multipolar. Aceste provocări erau legate de
necesitatea instituţionalizării, întăririi capacităţilor operaţionale,
dezvoltării activităţilor pe teren, precum şi de necesitatea elaborării de
noi angajamente şi principii, în special în ce priveşte dimensiunea
umană, care să reflecte noile preocupări.
162
 Unul dintre jaloanele cele mai importante în evoluţia C.S.C.E.
este Documentul Stockholm, pe baza unui mandat specific, într-un nou
forum de negocieri denumit Conferinţa pentru măsuri de încredere şi
securitate şi pentru dezarmare în Europa (C.S.B.M.), care a fost
dezvoltat şi îmbunătăţit prin documentele de la Viena din 1990 şi 1992.
Punctul de cotitură în evoluţia C.S.C.E. îl reprezintă Conferinţa la
nivel înalt de la Paris, desfăşurată în perioada 19-21 noiembrie 1990.
Şefii de stat şi de guvern ai celor 34 de ţări reprezentate la întâlnirea la
nivel înalt din capitala Franţei au recunoscut în acest cadru oficial că
perioada de confruntare şi divizare a Europei se încheiase şi că în faţa
popoarelor continentului se deschidea o nouă eră, de democraţie, pace şi
unitate. Documentele adoptate cu acest prilej – Tratatul asupra Forţelor
Armate Convenţionale în Europa, Carta de la Paris pentru o Nouă
Europă, Declaraţia comună a celor 22 de state (membri ai N.A.T.O. şi
ai fostului Tratat de la Varşovia), Documentul suplimentar pentru
punerea în aplicare a anumitor prevederi ale Cartei şi Documentului de
la Viena 1990 (privind noi măsuri de întărire a încrederii şi securităţii
colective) – au avut rolul să consolideze schimbările petrecute în
Europa la sfârşitul anilor ’80 şi începutul anilor ’90 şi să orienteze noile
perspective conferite de aceste evoluţii.
Carta de la Paris pentru o Nouă Europă (21 noiembrie 1990)
este primul instrument multilateral care a recunoscut oficial sfârşitul
„războiului rece”. Totodată, el a admis necesitatea instituţionalizării
C.S.C.E. printr-un mecanism de consultări politice şi instituţii
permanente şi a stabilit şi un mecanism în acest sens, constând în
consultări politice periodice o dată la doi ani la nivel de şef de stat sau
de guvern; consultări politice periodice, o dată pe an, la nivel de
miniştri de externe; crearea unui Comitet al Înalţilor Funcţionari din
ministerele de externe, cu întâlniri ocazionale.
De asemenea, a fost semnat Tratatul cu privire la forţele armate
convenţionale în Europa (C.F.E..) de către 22 de state membre ale
C.S.C.E. şi s-a stabilit înfiinţarea Biroului pentru Alegeri Libere cu
sediul la Varşovia, mai târziu denumit Biroul pentru Instituţii
Democratice şi Drepturile Omului.
La 19 iunie 1991, Consiliul Miniştrilor Afacerilor Externe, la
prima reuniune ţinută la Berlin, iniţia un mecanism de consultare şi
cooperare destinat să facă situaţiilor de criză în zona C.S.C.E. Acest

163
mecanism a fost declanşat în cazul situaţiei din fosta Iugoslavie şi în
cea din Nagorno-Karabah119.
În acelaşi timp, a fost creată o structură administrativă
permanentă pentru a sprijini aceste întâlniri, cu un Secretariat propriu.
De asemenea, a fost creat Centrul de Prevenire a Conflictelor,
responsabil cu sprijinirea preşedintelui în exerciţiu al C.S.C.E. pentru
punerea în aplicare a sarcinilor C.S.C.E. în domeniul alertei timpurii,
prevenirii conflictelor, gestionării crizelor, reabilitării postconflict.
Rolul său este de a identifica zonele de criză şi a planifica viitoarele
operaţiuni pe teren, de a supraveghea activitatea misiunilor C.S.C.E.
pe teren şi de a menţine o reţea informatică de legătură între capitalele
statelor membre.
Dimensiunea umană a C.S.C.E. a fost concepută pe câteva
domenii: alegeri libere, libertatea presei şi protecţia persoanelor
aparţinând minorităţilor naţionale (instituţionalizată în 1992).
Oficiul pentru Instituţii Democratice şi Drepturile Omului
(transformat din Oficiul pentru Alegeri libere) are rolul de a promova
alegerile democratice, mai ales prin monitorizarea procesului electo-
ral; el contribuie la avertizarea timpurie şi prevenirea conflictelor, în
special prin punerea în aplicare a angajamentelor în ce priveşte
dimensiunea umană; în acelaşi timp, este punctul de contact al
O.S.C.E. pentru probleme legate de rroma şi sinti.
În Europa, unde s-a ivit pentru prima dată problema reconcilierii
autodeterminării naţionale cu protecţia minorităţilor, s-au realizat pro-
grese remarcabile la nivel politic în cadrul Uniunii Europene, Consiliu-
lui Europei şi mai ales al Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în
Europa (O.S.C.E.). Între 1990 şi 1995 a fost negociată în acest sens o
serie impresionantă de declaraţii, documente şi convenţii120.
La finalul reuniunii de analiză, ce a avut loc pe 9 iulie 1992, la
Helsinki, şefii de stat şi de guvern din ţările participante la C.S.C.E. au
adoptat Declaraţia de la Helsinki, intitulată „Provocările schimbării”•.

119
Ibidem, p. 233.
120
James Mayall, Op. cit., p. 82-83.
•
Declaraţia de la Helsinki conţine prevederi vizând întărirea
contribuţiei şi rolului C.S.C.E. în asigurarea drepturilor omului, gestionarea
crizelor şi tensiunilor. Documentul prevede asumarea unui rol activ al
C.S.C.E. în alerta timpurie, prevenirea conflictelor şi gestionarea crizelor.
Noul instrument – Înaltul Comisar pentru Minorităţi Naţionale – este
164
Acest document reflecta acordul la care ajunseseră asupra întăririi
instituţiilor CSCE, asupra creării unui post de Înalt Comisar pentru
minorităţi naţionale, precum şi asupra elaborării unei structuri de
alarmare rapidă, de prevenire a conflictelor şi de gestionare a crizelor121.
Astfel, în 1992 a fost creat postul de Înalt Comisar pentru
Minorităţile Naţionale (Max Van der Stoel, fostul ministru de externe
al Olandei, a fost primul înalt comisar). Misiunea acestei instituţii este
aceea de avertizare timpurie asupra conflictelor interetnice, de a
răspunde cât mai devreme posibil multiplelor tensiuni etnice, apărute
în special după destrămarea fostei Iugoslavii şi a fostei U.R.R.S., care
au potenţialul de a se transforma într-un conflict. Înaltul Comisar pentru
Minorităţile Naţionale funcţionează ca un instrument al diplomaţiei
preventive; el identifică şi ia măsurile necesare detensionării unor
situaţii conflictuale generate de tensiuni interetnice care pot pune în
pericol pacea, stabilitatea unor subregiuni şi a unor state membre ale
organizaţiei. Sediul Înaltului Comisar este la Haga, în Olanda. Înaltul
Comisar pentru Minorităţile Naţionale reprezintă cel mai elaborat
instrument O.S.C.E. de prevenire a conflictelor, îndeplinind funcţii de
diplomaţie preventivă, prin aceea că urmăreşte identificarea şi
promovarea soluţionării timpurii a tensiunilor etnice care ar putea
pune în pericol pacea, stabilitatea sau relaţiile dintre statele O.S.C.E.
Sarcinile sale concrete constau în promovarea dialogului şi încrederii
reciproce a părţilor aflate în conflict, aducerea părţilor la masa
tratativelor, formularea de recomandări guvernelor implicate. Aceste
metode sunt deosebit de flexibile, diferind în mod esenţial de cele
aflate la dispoziţia O.N.U.
O.S.C.E. a creat postul de Înalt Comisar pentru a monitoriza
comportamentul statelor membre în cadrul diplomaţiei preventive.
Este semnificativ, totuşi, că, deşi e împuternicit să investigheze orice

însărcinat să se ocupe, într-o fază cât mai timpurie, de tensiuni etnice care pot
escalada într-un conflict. Tot prin Documentul de la Helsinki, 1992, a fost creat
un nou organ – Forumul de Cooperare în domeniul Securităţii, care se
întruneşte, la Viena, pentru a se consulta şi negocia măsuri concrete vizând
întărirea securităţii şi stabilităţii în regiunea euroatlantică. Înfiinţarea
Forumului pentru Cooperare în domeniul Securităţii prin Documentul Final
al summitului de la Helsinki, din 1992, a lărgit competenţa O.S.C.E. în domeniul
controlului armamentelor şi al dezarmării pe baza unui program
cuprinzător pentru acţiune imediată.
121
Stan Petrescu, Op. cit., p. 234-235.
165
situaţie pe care o consideră drept o potenţială sursă de conflict, să facă
recomandări guvernelor pe baza concluziilor sale, odată ce conflictul
devine violent, Înaltul Comisar nu mai poate interveni. Motivul îl
constituie probabil faptul că medierea unui conflict civil ar putea fi
privită ca recunoaşterea în egală măsură a drepturilor minorităţii
răsculate şi a drepturilor guvernului122.
Tot în această perioadă, a avut loc creşterea capacităţilor
operaţionale ale C.S.C.E. În toamna anului 1992, se desfăşoară prima
misiune C.S.C.E. de lungă durată în Kosovo.
Cu ocazia reuniunii de la Stockholm a Consiliului Miniştrilor
Afacerilor Externe, la 14 decembrie 1992, a fost adoptată o Convenţie
asupra concilierii şi arbitrajului în cadrul C.S.C.E. Cu acelaşi prilej,
s-a decis crearea postului de Secretar General al C.S.C.E.
Miniştrii Afacerilor Externe, reuniţi în Consiliu, la Roma, la
1 decembrie 1993, au aprobat noi schimbări structurale şi, în primul
rând, stabilirea la Viena a Comitetului permanent de consultare
politică şi de decizie al C.S.C.E., precum şi crearea unui Secretariat
General unic, situat şi el la Viena. Miniştrii s-au mai declarat
preocupaţi de numărul şi amploarea conflictelor regionale şi şi-au
reafirmat ataşamentul pentru rezolvarea acestor conflicte, mai ales a
celui care izbucnise în fosta Iugoslavie. Ei au luat măsuri pentru a
ameliora capacităţile C.S.C.E. de gestionare a crizelor şi de prevenire
a conflictelor şi au căzut de acord asupra necesităţii dezvoltării
relaţiilor dintre C.S.C.E. şi alte organizaţii europene şi transatlantice.
La summitul de la Budapesta (5-6 decembrie 1994), a fost adoptat
documentul intitulat „Spre un parteneriat adevărat într-o nouă eră”. La
Budapesta au fost luate câteva decizii de ordin instituţional pentru
întărirea Organizaţiei. Ele cuprind: schimbarea de nume a C.S.C.E.,
devenită, de la 1 ianuarie 1995, Organizaţia pentru Securitate şi
Cooperare în Europa (O.S.C.E.); fixarea datei pentru următoarea
întâlnire a şefilor de stat şi de guvern din O.S.C.E. (Lisabona, 1996);
înlocuirea Comitetului Înalţilor Funcţionari cu Consiliul Superior, care
se reuneşte de cel puţin două ori pe an, precum şi înainte de întâlnirea
Consiliului ministerial şi care are reuniuni şi în calitate de Forum
economic; crearea Consiliului permanent (fostul Comitet permanent),
care se reuneşte la Viena, ca organism ordinar de consultare şi decizie
politică; organizarea analizei aplicării tuturor angajamentelor O.S.C.E.

122
James Mayall, Op. cit., p. 83.
166
cu ocazia unei întâlniri care să aibă loc la Viena, înaintea fiecărui
summit.
Cea de-a cincea Conferinţă de analiză a C.S.C.E., care a avut loc
la Budapesta între 10 octombrie şi 2 decembrie 1994, s-a încheiat cu o
reuniune la vârf în zilele de 5 şi 6 decembrie.
La summitul de la Budapesta, statele O.S.C.E. şi-au exprimat
voinţa politică de a constitui o forţă multinaţională O.S.C.E., de
menţinere a păcii după încheierea unui acord între părţi pentru
încetarea conflictului armat din Nagorno-Karabah123. Cu aceeaşi
ocazie, au mai fost date publicităţii declaraţii politice privind Georgia
şi Moldova.
Summitul de la Budapesta al C.S.C.E. marchează transformarea
acesteia din forum de cooperare în organizaţie – O.S.C.E..
În afară de continuarea dezvoltării mijloacelor O.S.C.E. în materie
de prevenire a conflictelor şi de gestionare a crizelor, un capitol important
al Documentului Budapesta 1994 conţinea un cod de conduită asupra
aspectelor politico-militare ale securităţii, text având un caracter politic
obligatoriu. Acest document se bazează pe Documentul final de la
Helsinki, Carta de la Paris şi Documentul Helsinki 1992 şi adaugă
activităţii O.S.C.E. o nouă dimensiune importantă.
Reuniunea la vârf de la Budapesta a luat măsuri suplimentare
pentru a întări activitatea O.S.C.E. în ce priveşte cooperarea în
domeniul securităţii, luând ca bază Documentul Viena 1994 şi alte
documente şi măsuri adoptate începând cu 1992 de către Comitetul
special al Forumului. Deciziile luate la Budapesta se referă şi la
principiile care stau la baza neproliferării, la dezbaterile din cadrul
O.S.C.E. asupra unui model de securitate comun şi complet pentru
Europa secolului al XXI-lea, la dimensiunea umană şi cea economică
şi la Marea Mediterană.
O altă reuniune la nivel înalt a O.S.C.E. a avut loc în decembrie
1996 la Lisabona. Experţii au elaborat un document final, numit
„Securitatea noastră comună”, care evaluează situaţia securităţii
continentale şi propune un model de securitate pentru Europa în
secolul XXI.
Ultima reuniune la nivel înalt a O.S.C.E. s-a desfăşurat în zilele
de 18 şi 19 noiembrie 1999 la Istanbul. Cu acest prilej, s-a adoptat
Carta securităţii europene, prin care şefii de stat şi de guvern ai ţărilor

123
Stan Petrescu, Op. cit., p. 235-236.
167
membre ale O.S.C.E. şi-au declarat angajamentul ferm faţă de o zonă
liberă, democrată şi mai integrată a O.S.C.E. în care statele
participante să aibă relaţii paşnice între ele, iar indivizii şi
comunităţile să trăiască în libertate, prosperitate şi securitate. În
vederea implementării acestui angajament, s-a decis să se facă o serie
de paşi noi şi s-a convenit:
• să se adopte Platforma securităţii comune, cu scopul de a
întări cooperarea dintre O.S.C.E. şi alte organizaţii şi instituţii,
valorificând astfel mai bine modul cuprinzător de abordare a
securităţii de către Organizaţie;
• să se creeze echipa de asistenţă de specialitate şi cooperare
rapidă (R.E.A.C.T.), dând posibilitatea astfel O.S.C.E. să răspundă
imediat solicitărilor de sprijin şi privind operaţiile ample de campanie
cu civili;
• să se extindă capacitatea de a desfăşura activităţi înrudite cu
acelea ale poliţiei, cu scopul de a ajuta la menţinerea primatului legii;
• să se înfiinţeze un centru de operaţii cu scopul de a planifica şi
conduce operaţii de campanie ale O.S.C.E.;
• să se consolideze procesul de consultări în cadrul O.S.C.E. prin
înfiinţarea unui comitet (comisii) de pregătire subordonat Consiliului
permanent al acestui organism.
Carta de la Istanbul va contribui la formarea unui spaţiu de
securitate comun şi indivizibil şi va grăbi crearea unei zone a O.S.C.E.
libere de linii de demarcaţie şi de zone cu niveluri de securitate
diferite.
Carta pentru securitate europeană adoptată la Summitul de la
Istanbul defineşte astfel rolul O.S.C.E. în arhitectura europeană,
priorităţile, obiectivele şi instrumentele de care dispune Organizaţia,
pentru a face faţă sfidărilor noului mileniu.

VI.1.2.5. O.S.C.E. – prezentare generală

O.S.C.E. este o organizaţie paneuropeană de securitate, alcătuită
din 55 de state care sunt aşezate într-o zonă geografică întinsă, între
Vancouver şi Vladivostok.
Membrii O.S.C.E. sunt: Albania, Andora, Armenia, Austria,
Azerbaidjan, Belarus, Belgia, Bosnia şi Herţegovina, Bulgaria,
Canada, Croaţia, Cipru, Republica Cehă, Danemarca, Elveţia, Estonia,
Finlanda, Franţa, Georgia, Germania, Grecia, Islanda, Irlanda, Italia,
168
Kazahstan, Kirghizstan, Letonia, Liechtenstein, Lituania, Luxemburg,
Marea Britanie, Macedonia, Malta, Moldova, Monaco, Olanda,
Norvegia, Polonia, Portugalia, România, Rusia, San-Marino, Slovacia,
Slovenia, Spania, Suedia, Tadjikistan, Turcia, Turkmenistan, Ucraina,
S.U.A., Uzbekistan, Ungaria şi Vatican, Iugoslavia (Serbia şi
Muntenegru sunt suspendate). Partenerii de cooperare sunt Japonia şi
Republica Coreea; partenerii mediteraneeni sunt: Algeria, Egipt,
Israel, Maroc şi Tunisia; Secretariatul se află la Viena124.
O.S.C.E. se încadrează, din punct de vedere funcţional, în
prevederile Capitolului VIII din Carta O.N.U. şi rămâne, în mod
tradiţional, un forum pentru consultare şi negociere între statele
membre; are câteva instituţii care negociază deciziile şi obligaţiile, care
sunt apoi impuse statelor prin decizie politică. Totodată, O.S.C.E. este
concepută ca un instrument fundamental pentru avertizarea din timp şi
prevenirea conflictelor, gestionarea crizelor şi reconstrucţia postconflict
în Europa. În ceea ce priveşte problemele de securitate, acestea sunt
abordate sub toate aspectele şi într-un spirit de cooperare125.
O.S.C.E. diferă de alte instituţii de securitate europeană din mai
multe puncte de vedere: în primul rând, aşa cum sugera numele său
iniţial (C.S.C.E.), ea nu a fost creată ca o organizaţie internaţională
supusă dreptului internaţional ci a fost întotdeauna un organism sui
generis. Până nu demult, ea reprezenta o serie de conferinţe şi reuniuni
care au derivat din C.S.C.E. iniţială (Conferinţa de la Helsinki) şi care
numai recent s-au dotat cu instituţii permanente.
Declaraţia privind principiile care guvernează relaţiile reciproce
dintre statele membre sau participante conţine elemente adiţionale privind
pacea şi securitatea şi care se întrepătrund în cadrul aşa-numitelor
„principii ale decalogului”.
O.S.C.E. s-a dezvoltat dintr-un eveniment singular, şi anume
C.S.C.E., care a condus la Actul Final de la Helsinki, ce a dus ulterior
la o serie de conferinţe şi forumuri126.
O.S.C.E. îşi are rădăcinile în procesul de construire a încrederii
din timpul „războiului rece”, bazat pe Actul Final de la Helsinki, din
1975, şi şi-a dezvoltat forma actuală urmând Carta de la Paris pentru o
Nouă Europă, din 1990, Summitul de la Helsinki, din 1992, şi

124
R.G. Feltham, Op. cit., p. 172-173.
125
Stan Petrescu, Op. cit., p. 231-232.
126
Gheorghe Toma, Sava Postolache, Ioan Oros, Op. cit., p.56-57.
169
Summitul de la Budapesta, din 1994. Obiectivele actuale ale O.S.C.E.
includ anticiparea şi prevenirea conflictelor; controlul armamentului;
drepturile omului; stabilirea unui Cod de conduită privind transparenţa
militară şi rolul forţelor armate în societăţile democratice şi
gestionarea crizei, în legătură cu care a supervizat în 1996 alegerile
din Bosnia şi Herţegovina, în concordanţă cu Acordul de la Dayton.
Instituţiile O.S.C.E. sunt; Summitul O.S.C.E. al şefilor de stat sau de
guvern, care se întruneşte o dată la doi ani; Consiliul Miniştrilor
(Afacerilor Externe), care se întruneşte anual; Consiliul Superior al
Directorilor Politici, care se întruneşte la Praga; Consiliul Permanent al
Delegaţilor, care se întruneşte săptămânal la Viena. Adunarea
Parlamentară a O.S.C.E. se întruneşte anual, iar Secretariatul său se află la
Copenhaga. Biroul pentru Instituţii Democratice şi Drepturile Omului,
care se află la Varşovia, se preocupă, în special, de drepturile omului şi de
procesul alegerilor naţionale; Biroul Înaltului Comisariat pentru Minorităţi
Naţionale se află la Haga, iar Tribunalul de Conciliere şi Arbitraj este la
Geneva. Forumul pentru Cooperare pe Probleme de Securitate se
întruneşte săptămînal la Viena. Organismele O.S.C.E. de luare a deciziilor
sunt Consiliul de Miniştri, Consiliul Superior şi Consiliul Permanent.
Factorul care conferă O.S.C.E. o semnificaţie aparte este
componenţa sa; întrucât operează pe baza unanimităţii, O.S.C.E. este
singura organizaţie regională care oferă un Forum în vederea creării
unei noi ordini europene pe întreg continentul, cu participarea S.U.A.
Semnificaţia acestei relaţii speciale dintre statele din „Est” şi cele din
„Vest” a fost subliniată în Actul Fondator privind Relaţiile Mutuale de
Cooperare şi Securitate dintre N.A.T.O. şi Rusia, din 1997, care, în
preambul, defineşte O.S.C.E. drept o „organizaţie cuprinzătoare pentru
consultanţă, luarea deciziilor şi cooperare în această zonă” şi drept un
aranjament regional stipulat prin capitolul VIII al Cartei O.N.U., care
prevede „aranjamente regionale sau agenţii, care se ocupă de (...)
probleme legate de menţinerea păcii şi securităţii internaţionale necesare
activităţii regionale”. Cele două părţi semnatare au fost de acord să
„susţină întărirea O.S.C.E. în Europa”, inclusiv întărirea rolului său ca
instrument de bază în diplomaţia preventivă, prevenirea conflictelor,
gestionarea crizei, reabilitarea postconflict şi cooperarea în securitatea
regională, ca şi în sporirea capacităţilor ei operaţionale de a înfăptui
aceste sarcini127.

127
R.G. Feltham, Op. cit., p. 171-172.
170
 VI.1.2.6. O.S.C.E. – structuri şi instituţii:
Consiliul Ministerial, iniţial denumit Consiliul de Miniştri – în
perioada dintre summituri; puterea de decizie în problemele curente
aparţine Consiliului Ministerial, care este compus din miniştrii de
externe ai statelor membre. Consiliul Ministerial se reuneşte cel puţin
o dată pe an, dar nu în anul în care se desfăşoară summitul, spre a
analiza aspectele procesului de securitate relevante pentru O.S.C.E., a
analiza şi a evalua activităţile desfăşurate de Organizaţie, asigurând,
astfel, îndeplinirea obiectivelor principale stabilite în cadrul
summiturilor, a lua deciziile curente necesare.
Consiliul Superior, iniţial Consiliul Funcţionarilor Superiori, se
reuneşte la nivel de directori din ministerele afacerilor externe ale
statelor membre. El a fost constituit spre a pregăti aplicarea deciziilor
luate de Consiliul Ministerial, iar în perioada dintre sesiunile
Consiliului Ministerial, pentru a supraveghea, coordona şi exercita
managementul problemelor curente ale O.S.C.E.
Consiliul Permanent, iniţial Comitetul Permanent, are sediul la
Viena şi este principala structură a Organizaţiei, având ca activitate de
bază desfăşurarea consultărilor politice şi derularea procesului de
luare a deciziilor în toate problemele de competenţa O.S.C.E.
Forumul pentru Cooperare în domeniul Securităţii este format
din reprezentanţii ţărilor participante la O.S.C.E., care se reunesc
săptămânal la Centrul pentru congrese din Palatul Hofburg din Viena,
pentru a negocia şi a se consulta în legătură cu măsurile vizând
întărirea securităţii şi stabilităţii în Europa. Obiectivele principale ale
Forumului sunt: desfăşurarea de negocieri asupra controlului arma-
mentelor, dezarmării şi măsurilor referitoare la creşterea încrederii şi
securităţii; desfăşurarea consultărilor şi a cooperării în probleme
legate de securitate; reducerea în continuare a riscului izbucnirii unor
conflicte; punerea în aplicare a măsurilor asupra cărora s-a căzut de
acord.
Forumul este, în plus, responsabil pentru implementarea măsu-
rilor de creştere a încrederii şi securităţii, ţinerea reuniunilor anuale
referitoare la evaluarea rezultatelor aplicării deciziilor luate şi discu-
tarea şi clarificarea informaţiilor schimbate între statele participante la
O.S.C.E., precum şi pentru pregătirea unor seminarii referitoare la
doctrina militară.

171
 Procesul de luare a deciziilor cuprinde trei niveluri: summiturile,
care reprezintă cel mai înalt nivel de luare a deciziilor pentru
Organizaţie: Consiliul Ministerial, care ia măsurile necesare pentru ca
O.S.C.E. să acţioneze în sensul stabilit prin scopurile şi obiectivele
politice stabilite la summituri; Consiliul Permanent, care este forumul
pentru consultarea periodică pe o bază permanentă şi pentru luarea
deciziilor ce privesc activitatea cotidiană curentă a O.S.C.E.
Procesul de luare a deciziilor este coordonat de către preşe-
dintele executiv, responsabil pentru stabilirea programului şi organi-
zarea activităţilor structurilor funcţionale ale organizaţiei. El orga-
nizează reuniuni neoficiale ale reprezentanţilor statelor membre, în
măsură să faciliteze discuţiile şi negocierea deciziilor ce trebuie luate
prin consens, declaraţiile şi toate celelalte documente care sunt, apoi,
adoptate oficia1 de organismele abilitate.
Preşedintele în exerciţiu. Acesta este învestit cu responsabilitatea
generală pentru măsurile executive şi pentru coordonarea activităţilor
curente ale O.S.C.E. Aceste responsabilităţi includ: coordonarea
activităţii structurilor şi instituţiilor O.S.C.E., reprezentarea Organizaţiei
în exterior, supervizarea activităţilor referitoare la prevenirea conflic-
telor, managementul crizelor şi măsurile necesare pentru trecerea de la
faza de conflict la cea postconflictuală (respectiv, la starea de pace).
În fiecare an, un alt stat membru este desemnat pentru ocuparea
acestei funcţii. Preşedintele în exerciţiu, respectiv ministrul de externe
al ţării desemnate să asigure conducerea O.S.C.E., este asistat în
activitatea sa de precedentul şi următorul demnitar cu această funcţie,
formând împreună aşa-numita „Troică”.
Secretarul General şi Secretariatul. Secretarul General acţio-
nează în calitate de reprezentant al Preşedintelui executiv şi îl sprijină
pe acesta în toate activităţile ce au drept scop îndeplinirea obiectivelor
organizaţiei.
Postul de Secretar General a fost înfiinţat la reuniunea
Consiliului O.S.C.E. de la Stockholm, în 1992. Secretarul General este
numit de către Consiliul Ministerial pe termen de trei ani.
Secretariatul, sub conducerea Secretarului General, asigură
sprijinul operaţional pentru Organizaţie şi are sediul la Viena, fiind
asistat de un Birou cu sediul la Praga. Atribuţiile Secretariatului se
referă la: sprijinul activităţilor practice desfăşurate în teren de către
O.S.C.E.; menţinerea contactului cu alte organizaţii internaţionale, atât
interguvernamentale, cât şi neguvernamentale; asigurarea, din punct
172
de vedere tehnic, a desfăşurării tuturor reuniunilor, conferinţelor şi
şedinţelor O.S.C.E., inclusiv în ceea ce priveşte serviciul de translaţie;
asigurarea serviciilor administrative, financiare şi de personal necesare
tuturor structurilor O.S.C.E.
Secretariatul O.S.C.E. are în structura sa următoarele entităţi:
Biroul Secretarului General îl sprijină pe Secretarul general în
îndeplinirea atribuţiilor sale de manager general şi administrator.
Biroul oferă asistenţă în domeniile: sprijin executiv, informaţii publice
şi presă, asistenţă juridică şi audit intern.
Înaltul Comisar pentru Minorităţi Naţionale este un instrument de
lucru creat pentru a gestiona tensiuni etnice în faza incipientă a acestora,
cu potenţial generator de conflict, care să pună în pericol pacea lumii.
Obiectivul de bază este acela de a încuraja părţile spre a descoperi
soluţii paşnice şi oportune pentru soluţionarea problemelor.
Centrul pentru Prevenirea Conflictelor este responsabil pentru
sprijinirea preşedintelui executiv în îndeplinirea sarcinilor sale
specifice în domeniul avertizării timpurii, al prevenirii conflictelor,
managementul crizelor şi revenirea la normalitate în faza
postconflictuală, precum şi urmărirea zilnică a îndeplinirii deciziilor
luate la toate nivelurile ierarhice ale Organizaţiei.
Departamentul pentru Administraţie şi Operaţii răspunde de
politica de personal, de serviciile administrative, de organizarea
reuniunilor şi conferinţelor, inclusiv în domeniul translaţiei, de
activitatea de documentare şi protocol, incluzând Biroul din Praga şi
arhivele organizaţiei.
Coordonatorul Activităţilor O.S.C.E. din domeniile Economic şi
al Protecţiei Mediului acţionează împreună cu Secretariatul O.S.C.E. în
sprijinul preşedintelui executiv, fiind abilitat în domeniul activităţilor
economice, sociale şi de mediu, precum şi în cel al securităţii.
Biroul din Praga al Secretariatului asigură asistenţa în domeniul
informaţiilor publice, adăposteşte o parte importantă a arhivelor
O.S.C.E. şi acţionează în domeniul diseminării documentelor şi
informaţiilor oficiale ale O.S.C.E., găzduieşte o parte din cercetătorii
aflaţi temporar la sediul Organizaţiei, asigură asistenţa în organizarea
reuniunilor ţinute la Praga, în special a celor ale Forumului Economic.
Toate activităţile şi instituţiile O.S.C.E. sunt finanţate din
contribuţiile statelor participante, în concordanţă cu o repartiţie făcută
pe baza deciziei statelor membre ale O.S.C.E.
Biroul pentru Instituţii Democratice şi Drepturile Omului are ca
atribuţii principale: promovarea alegerilor democratice, în special prin
173
monitorizarea procesului electoral; asigurarea sprijinului practic în
consolidarea instituţiilor democratice şi a drepturilor omului şi în
întărirea instituţiilor societăţii civile şi a domniei legii; contribuţia la
avertizarea timpurie şi la prevenirea conflictelor, în special prin
monitorizarea aplicării angajamentelor asumate de state în domeniul
drepturilor omului şi a altor obligaţii referitoare la dimensiunea umană
a securităţii regionale.
Reprezentantul pentru libertatea mass-media. Misiunea repre-
zentantului pentru libertatea mass-media este de a acorda asistenţă
guvernelor statelor în domeniul asigurării unor surse de informare
libere, independente şi pluraliste pentru opinia publică, ceea ce este
esenţial pentru însăşi existenţa unor societăţi libere şi deschise, într-un
cuvânt, pentru modelul democratic al oricărei forme de guvernământ.
Adunarea Parlamentară a O.S.C.E. este constituită din parla-
mentari aparţinând statelor participante, având scopul de a promova
implicarea mai activă şi mai profundă a Organizaţiei în procesul
paneuropean, cu obiectivul declarat de a realiza în viitor o structură
interparlamentară. Adunarea Parlamentară este găzduită la Copenhaga.
Curtea pentru Conciliere şi Arbitraj. Acest organism a fost înfiinţat
prin Convenţia referitoare la Conciliere şi Arbitraj în cadrul O.S.C.E. Ea a
fost constituită cu scopul declarat de a găsi o rezolvare disputelor care îi
sunt supuse spre analiză de către statele O.S.C.E. Procedura de bază este
concilierea, dar, la nevoie, se utilizează şi arbitrajul. Curtea nu este o
structură permanentă, ci, mai curând, o listă de nume de arbitri şi
persoane cu rol de conciliatori, la care se apelează atunci când o dispută
este supusă Curţii, ocazie cu care se constituie o Comisie ad-hoc de
Conciliere sau un Tribunal de arbitraj ad-hoc128.

VI.1.2.7. Relaţia dintre O.N.U. şi O.S.C.E.; prevenirea

conflictelor şi gestionarea crizelor
În 1992, C.S.C.E. s-a autodeclarat drept acord regional, în sensul
capitolului VIII din Carta Naţiunilor Unite.
Consolidându-şi statutul de organizaţie regională, O.S.C.E. şi-a
intensificat activităţile în toate fazele conflictuale. În conformitate cu
Declaraţia reuniunii la vârf de la Helsinki, din 1992, O.S.C.E. a
întreprins mai multe misiuni oficiale şi a trimis reprezentanţi ai
preşedintelui O.S.C.E. în misiuni de anchetă, de raport, de monitorizare
128
Stan Petrescu, Op. cit., p. 237-241.
174
şi de „bune oficii”, pentru a-şi întări capacităţile de management şi
prevenire a conflictelor129.
De asemenea, au fost organizate şi desfăşurate misiuni în
colaborare cu O.N.U. în Macedonia, Georgia, Abhazia etc., O.S.C.E.
având în prezent peste 20 de misiuni şi alte activităţi pe teren în zona
sa geografică de acoperire (Bosnia şi Herţegovina, Albania, Croaţia,
Kosovo, Georgia). Rapoartele O.S.C.E. alcătuite în desfăşurarea unor
astfel de misiuni sunt transmise Secretariatului O.N.U.
De exemplu, Biroul Înaltului Comisar pentru Minorităţi
Naţionale are mandat pentru a conduce misiuni la faţa locului şi
pentru a se angaja în misiuni diplomatice de prevenire, încă din faza
incipientă a declanşării misiunilor.
În ultimii ani, astfel de misiuni ale O.S.C.E. au fost întreprinse
în Kosovo, Sandjak, Voivodina, Skopje, Georgia, Estonia, Tadjikistan,
Moldova, Croaţia, Letonia, Nagorno-Karabah şi Cecenia. Din
septembrie 1992, au început să funcţioneze misiuni de ajutor pentru
aplicarea sancţiunilor în Albania, Bulgaria, Croaţia, în fosta Republică
Iugoslavă a Macedoniei, în România şi în Ungaria, pentru aplicarea
sancţiunilor aprobate de O.N.U. împotriva Republicii Federative a
Iugoslaviei (Serbia şi Muntenegru).
În 1996, O.S.C.E. a organizat alegeri generale în Bosnia-
Herţegovina conform Acordului de pace de la Dayton, iar în septembrie
1997, au urmat alegeri municipale. În 1997, Reprezentantul Preşedintelui
O.S.C.E. a participat la găsirea unei soluţii politice pentru criza din
Albania. O.S.C.E. a monitorizat alegerile ce au urmat.
Una dintre cele mai mari provocări pentru O.S.C.E. a
constituit-o intervenţia internaţională din Kosovo, în scopul încetării
conflictului şi restaurării păcii şi stabilităţii. Este şi momentul-cheie,
când se dezvoltă, ca urmare a intensităţii acestui conflict, o legătură
strânsă între N.A.T.O. şi O.S.C.E.
N.A.T.O. a creat o forţă militară operaţională specială, pentru a
ajuta la evacuarea urgentă a Misiunii O.S.C.E. de verificare în
Kosovo, în situaţia că aceasta era supusă riscurilor în urma escaladării
conflictului.
Misiunea O.S.C.E. a monitorizat actele de violare a drepturilor
omului comise de ambele grupuri etnice. Cu toate acestea, violenţele
au reizbucnit la începutul anului 1999. O parte dintre incidente au fost

129
Ibidem, p. 241-242.
175
gestionate de către inspectorii O.S.C.E., însă, din cauza ofensivei
sârbeşti împotriva albanezilor, situaţia s-a deteriorat, ceea ce a
determinat retragerea Misiunii din regiune. Aceasta a revenit, la
jumătatea anului, l iulie 1999, în zonă şi, din însărcinarea Consiliului
Permanent al O.S.C.E., a preluat rolul conducător în cadrul general al
Misiunii O.N.U. în Kosovo (UNMIK).
Raportul O.S.C.E., din 12 iulie 2005, privitor la Croaţia prezintă
atât succesele, cât şi necesitatea continuării eforturilor. Repatrierea
refugiaţilor, supremaţia legii şi drepturile minorităţilor sunt domeniile
în care Croaţia trebuie să continue eforturile pentru a-şi îndeplini
angajamentele internaţionale. Croaţia a făcut progrese semnificative în
dezvoltarea instituţiilor democratice, sporirea libertăţilor presei şi
democratizarea forţei de poliţie. Cu toate acestea, Raportul cere
continuarea eforturilor în domeniile repatrierii refugiaţilor, suprema-
ţiei legii şi drepturilor minorităţilor. Croaţia nu va accede curând la
Uniunea Europeană, dacă nu-şi rezolvă aceste probleme130.
VI.1.2.8. Abordarea comprehensivă a problematicii gestionării
conflictelor în cadrul O.S.C.E.
Abordarea comprehensivă a problematicii gestionării conflic-
telor porneşte de la premisa indivizibilităţii naturii securităţii:
insecuritatea unui stat sau a unei regiuni poate afecta toate statele
participante, în timp ce securitatea în zona de competenţă (de la
Vancouver la Vladivostok) aduce beneficii tuturor statelor membre.
Relaţiile de securitate reciprocă dintre state trebuie să fie bazate
pe o abordare cooperativă, conform căreia nici un stat nu trebuie să îşi
consolideze securitatea în detrimentul securităţii unui alt stat. Acest
principiu este formulat în Codul de conduită privind aspectele politi-
co-militare ale securităţii, Carta privind Securitatea în Europa.
• Acest mod de abordare a conflictelor regionale care au
caracterizat mediul internaţional de după „războiul rece” este reflectat
în obiectul de activitate al O.S.C.E., alcătuit dintr-o gamă largă de
probleme de securitate, în care dimensiunea umană şi economică este
plasată pe acelaşi nivel cu dimensiunea politico-militară a securităţii:
controlul armamentelor, măsuri de construire a încrederii şi securităţii,
drepturile omului, monitorizarea alegerilor, securitate ecologică şi
economică.

130
Ibidem, p. 242-243.
176
 • Complementaritatea diverselor aspecte ale securităţii este avută
în vedere prin aceea că dimensiunea politico-militară este abordată în
contextul aspectelor economico-umane.
• Un aspect important al modului de lucru al O.S.C.E. este acela
că Organizaţia se doreşte activă în toate fazele ciclului conflictual.
O.S.C.E. reprezintă principalul instrument de avertizare timpurie,
prevenire a conflictelor, gestionare a crizelor, reconstrucţie postconflict.
VI.1.2.9. Semnificaţia diplomaţiei preventive în cadrul O.S.C.E.
Ca şi în cazul O.N.U., diplomaţia preventivă practicată de
O.S.C.E. îşi propune gestionarea crizelor înainte de a se agrava şi a se
transforma în conflicte deschise (prevenirea evoluţiei de la criză la
conflict), eliminarea conflictelor ca mod de soluţionare a diferendelor,
limitarea extinderii ariei de conflict pentru un conflict deja existent
sau care nu poate fi evitat.
Este bine cunoscut că prevenirea conflictelor reprezintă cea mai
bună investiţie. Într-adevăr, eforturile şi costurile umanitare,
financiare şi politice, necesare pentru prevenirea conflictelor sunt mult
mai mici decât cele impuse de menţinerea păcii sau reconstrucţia unei
societăţi, a unei ţări după declanşarea unui conflict violent. Aceasta
este şi principala motivaţie a creşterii rolului O.S.C.E. în prevenirea
conflictelor şi gestionarea crizelor.
O asemenea abordare, acceptată astăzi de toate statele membre ale
O.S.C.E., porneşte de la premisa că orice conflict, indiferent de natura
sa, nu este inevitabil şi poate fi prevenit, dacă se fac eforturile necesare
la momentul potrivit. Şi prima acţiune care trebuie întreprinsă o
constituie identificarea surselor potenţiale de conflict şi analiza acestora
în vederea înlăturării lor cât mai rapide. După aceasta trebuie luate
măsuri concrete pentru evitarea unei confruntări armate. Dacă aceste
măsuri de prevenire sunt luate în faza premergătoare creării unei situaţii
conflictuale, atunci se poate declanşa din vreme o alarmă timpurie, care
să permită împiedicarea izbucnirii conflictelor violente.
Principala problemă care se cere a fi soluţionată, după ce a fost
declanşată alarma timpurie, este adoptarea măsurilor care urmează să
fie întreprinse, pentru că alarma timpurie şi diplomaţia preventivă nu
pot deveni efective decât în măsura în care statele participante la
O.S.C.E. manifestă voinţa politică necesară pentru folosirea, în acest
scop, a mecanismelor instituţiei paneuropene. Statele respective
trebuie să fie pregătite să acorde un sprijin politic şi material concret
177
eforturilor de prevenire a conflictelor, pentru a nu permite evoluţia
unui conflict într-o situaţie de criză mult mai complexă şi mai greu de
rezolvat.
Acţiunea şi demersurile diplomaţiei preventive vizează, în
general, două tipuri de conflicte previzibile: cele imediate, pe termen
scurt, şi conflictele pe termen lung. Este greu, însă, de făcut o separare
categorică, uneori existând şi riscul ca un conflict pe termen scurt să
se transforme în unul pe termen lung. De aceea, diverse aspecte ale
acţiunii de prevenire a conflictelor pe termen scurt sau lung sunt
considerate ca părţi integrante ale funcţiei sau strategiei de diplomaţie
preventivă a O.S.C.E.
Prevenirea conflictelor se realizează prin acţiuni diplomatice care
privesc toate componentele conceptului global de securitate, în
înţelegerea sa actuală, de la aspecte referitoare la menţinerea şi întărirea
păcii şi a securităţii până la respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor
democratice. O prevenire durabilă a conflictelor în Europa nu ar putea fi
concepută decât pe termen lung, întrucât o asemenea acţiune vizează
implicit instaurarea unei democraţii viabile şi organizarea instituţiilor care
o susţin, crearea unui climat de încredere între populaţie şi cei care o
guvernează, instituirea de structuri pentru protejarea şi promovarea
drepturilor omului, eliminarea oricărei forme de discriminare rasială şi
respectarea minorităţilor.
Diplomaţia preventivă are în vedere, totodată, şi tranziţia
paşnică de la un sistem economic statal centralizat la un sistem
flexibil, orientat spre economia de piaţă, care să contribuie la creşterea
prosperităţii şi să acorde atenţia cuvenită justiţiei sociale. Eforturile
pentru crearea bazei necesare unei democraţii veritabile pot fi
subminate sau făcute în zadar, dacă tensiuni interne se transformă în
război civil sau conflict internaţional. Iată de ce diplomaţia preventivă
tinde să devină una din funcţiile şi unul din instrumentele
fundamentale ale O.S.C.E. în noua arhitectură europeană.
De la începutul anilor '90, O.S.C.E. a cunoscut transformări
fundamentale. Atenţia şi ponderea principală a activităţii sale au trecut
de la organizarea unor reuniuni şi conferinţe la acţiuni concrete, la o
confruntare mai directă cu lumea reală a timpurilor pe care le trăim, cu
stările tensionale şi conflictuale pe care le cunoaşte în prezent Europa.
Funcţia O.S.C.E. de diplomaţie preventivă şi gestionare a crizelor
devine tot mai mult unul din obiectivele principale ale instituţiei
paneuropene, cu toate urmările şi acţiunile pe care o asemenea funcţie
178
le implică. O.S.C.E., fără să dispună de mijloace materiale suficiente,
a creat o serie de structuri şi mecanisme care-i permit, teoretic, să se
angajeze activ în diplomaţia preventivă, pe de o parte, dar pe de altă
parte, influenţa şi capacitatea sa sunt limitate de opţiunile statelor
participante pentru o metodă sau alta, de reapariţia sferelor de
influenţă, de interesele de grup şi de alţi factori imprevizibili.
Experienţa arată că atunci când o situaţie iese de sub control este
inutil să se aştepte convocarea unei reuniuni general-europene de
evaluare pentru redresarea situaţiei respective. Mult mai eficientă este,
desigur, calea prevenirii destabilizării situaţiei într-o zonă sau alta din
spaţiul O.S.C.E. prin întreprinderea unor demersuri şi luarea unor
măsuri concrete de diplomaţie preventivă.
Succesul diplomaţiei preventive în cadrul O.S.C.E. depinde
de măsura sprijinului politic din partea celor implicaţi – părţile în
dispută şi statele care au interese. Acest lucru presupune selecţionarea
prudentă a mijloacelor politico-diplomatice care urmează a fi aplicate,
echilibrul între diplomaţia publică şi cea discretă, abordarea pe termen
lung a procesului de soluţionare a unei crize şi de stabilizare a
situaţiei, proces în cadrul căruia O.S.C.E., ca iniţiatoare, colaborează
şi cu alte organisme internaţionale ce folosesc instrumente specifice.
O.S.C.E. nu dispune de mijloace de impunere a soluţionării unui
conflict (tehnice sau instituţional-statutare), precum O.N.U. Această
instituţie poate oferi numai soluţii politico – diplomatice.
Dificultăţile şi limitele O.S.C.E. izvorăsc, în primul rând, din
constrângerile sale statutare, care îi conferă o anumită ineficacitate
practică. Printre acestea, menţionăm lipsa de capacităţi – instrumentar
militar, caracterul complicat şi consensual al procesului de luare a
deciziilor şi de adoptare a soluţiilor propuse, sistemul complicat de
legături interguvernamentale pentru negocierea misiunilor, mandatului
acestora şi componenţei umane.
VI.1.3. Consiliul Europei – organizaţie regională cu rol
în gestionarea crizelor şi protecţia minorităţilor
VI.1.3.1. Scurt istoric
Consiliul Europei a fost prima organizaţie interguvenamentală
înfiinţată în Europa după al doilea război mondial131.

131
R.G. Feltham, Op. cit., p. 150.
179
 La 28 ianuarie 1949, miniştrii de externe ai unui grup de ţări
occidentale au ajuns la o formulă reciproc acceptabilă, astfel încât, la
5 mai 1949, a avut loc, la Londra, semnarea statutului Consiliului
Europei, creat iniţial de zece state (Anglia, Belgia, Danemarca, Franţa,
Irlanda, Italia, Luxemburg, Norvegia, Olanda, Suedia), cărora li s-au
adăugat, începând cu 8 august, acelaşi an, alte trei (Grecia, Islanda şi
Turcia). Prima sesiune a Consiliului Europei a avut loc la Strasbourg,
unde, ulterior, s-a fixat sediul permanent al acestei organizaţii. Prima
convenţie importantă a fost semnată la Roma, la 4 noiembrie 1950,
Convenţia Europeană asupra Drepturilor Omului, care a intrat în
vigoare la 3 septembrie 1953.
După intrarea Ucrainei şi a Macedoniei, în octombrie 1995, a
Rusiei şi Croaţiei, în 1966, şi a Georgiei, la 27 aprilie 1999, C.E.
numără 41 de state. În urma aderării Armeniei, Azerbaidjanului
(2001), Bosniei şi Herţegovinei (2002), Serbiei-Muntenegru (2003),
Moldovei (2004), numărul de state membre se ridică la 46. Ca urmare
a unei politici autoritare duse de Belarus, această ţară este vremelnic
suspendată din clubul acestei organizaţii a ţărilor europene (13
ianuarie 1997).
S.U.A., Canada, Mexic, Vaticanul şi Japonia au statut de
observator pe lângă instituţiile guvernamentale ale Consiliului
Europei132.
VI.1.3.2. Principii şi obiective
Statutul Consiliului Europei precizează, în capitolul I, că scopul
acestei organizaţii îl constituie realizarea unei mai mari unităţi între
ţările membre în promovarea intereselor lor comune, pentru a realiza
şi a salvgarda idealurile şi principiile ce constituie moştenirea comună
europeană, pentru a facilita progresul economic şi social al ţărilor
membre. Este prima organizaţie care vizează, în principal, obiective
de natură esenţial politică şi culturală. Apărarea şi promovarea acestor
valori fundamentale nu mai sunt doar o problemă internă a guvernelor
ţărilor, ci au devenit astfel o responsabilitate colectivă a ţărilor
interesate.
Consiliul Europei este mai mult decât un club al ţărilor
europene, ataşat valorilor spirituale şi morale care sunt patrimoniul
comun al popoarelor şi care sunt la originea principiilor, libertăţilor

132
Stan Petrescu, Op. cit., p. 168.
180
individuale, libertăţilor politice şi proeminenţelor dreptului „pe care se
fondează orice democraţie veritabilă” Activitatea Consiliului Europei
a devenit una normativă şi, în acest sens, au fost elaborate mai mult de
150 de convenţii propuse spre ratificare ţărilor membre.
Consiliul Europei este alcătuit din ţări şi popoare europene care
au o concepţie, în general, asemănătoare despre democraţie şi
drepturile omului, despre statul de drept, despre supremaţia legii în tot
spaţiul său de exprimare şi, mai ales, despre respectarea demnităţii
umane, toate acestea, luate la un loc, însemnând condiţii severe pentru
cei care doresc să acceadă la C.E. Totodată, există nişte condiţii care
trebuie îndeplinite.
Principiile şi obiectivele principale, potrivit statutului Consi-
liului Europei, se referă la democraţia pluralistă, statul de drept,
respectarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, favorizarea
şi valorificarea identităţii culturale a ţărilor europene, lupta împotriva
oricăror forme de intoleranţă şi exclusivism, căutarea de soluţii pentru
problemele sociale (minorităţi, xenofobie, protecţia mediului, bioetică,
SIDA, droguri etc.), sprijinirea ţărilor din Europa Centrală şi de Est în
vederea consolidării reformelor politice şi administrative, cu ajutorul
programelor de cooperare.
Democraţia pluralistă desemnează principiul libertăţii politice,
libertăţii individuale, alegeri democratice, iar statul de drept înseamnă
principiul potrivit căruia trebuie să existe supremaţia legii, la adăpostul
căreia poate fi îndeplinit următorul principiu fundamental, şi anume,
respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor sale fundamentale.
De-a lungul activităţii sale, Consiliul Europei a fost tulburat de
crize politice majore: lovitura de stat militară din Grecia, criza din
Cipru, din vara anului 1974, şi lovitura de stat militară din Turcia, din
1981, când Adunarea Parlamentară a C.E. a retras dreptul acestei ţări
de a mai participa la lucrările Consiliului.
În 1976, este admisă în C.E. şi Portugalia, la doi ani după
revoluţia „garoafelor-roşii”, din aprilie 1974, care a pus capăt unui
regim de dictatură ce a durat 48 de ani.
Odată cu admiterea unor ţări ca Lichtenstein (1978), San Marino
(1988), toată Europa de Vest a fost inclusă în zona de competenţă a
Consiliului, fapt care a creat condiţiile necesare de orientare a acestuia
spre spaţiul est-european. Ca urmare a începerii unui proces
transparent de democratizare în spaţiul ţărilor est-europene, prin
venirea la putere a lui Mihail Gorbaciov în U.R.S.S., a fost lansată

181
ideea identităţii culturale europene, care a devenit subiectul unei
rezoluţii a Consiliului, în aprilie 1985. Consiliul accentua, în lumina
prevederilor Actului Final al O.S.C.E., avantajul consolidării coope-
rării culturale, ca mijloc de promovare a înţelegerii pe termen lung
dintre popoare şi guverne.
Prin prezenţa sa activă, în problemele cultural-europene,
Consiliul Europei atrage atenţia întregului spaţiu sud-european,
devenind, astfel, portavocea şi antecamera pentru negocierile vizând
tranziţia de la dictatură la democraţie, aşa cum fusese cazul cu
Portugalia şi Spania, cu mai multă vreme în urmă133.
VI.1.3.3. Structura Consiliului Europei
Organele principale ale C.E. constituie un ansamblu instituţional
complex, care dispune de diferite instrumente, mijloace şi mecanisme,
astfel:
Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, mai întâi, Adunare
Consultativă, reprezintă prima adunare europeană din istoria continen-
tului şi, la ora actuală, cea mai largă instituţie de acest fel. Are un rol
deliberativ şi consultativ; face recomandări pe probleme de interes comun
Comitetului de Miniştri134 şi se întruneşte de trei ori pe an135.
Din 1989, Adunarea contribuie activ la gestionarea crizelor din
Europa. Dezbaterile ei privind chestiunile politice s-au fondat, adesea,
pe concluziile misiunilor organizate pe teren şi pe dialogul permanent
instaurat cu statele în cauză. Reprezentanţii Adunării realizează vizite
periodice în Europa pentru a strânge informaţii de primă mână
necesare elaborării rapoartelor Adunării, asigură observarea alegerilor
şi se angajează în diplomaţia parlamentară. Textele adoptate de
Adunare reprezintă orientări importante pentru Comitetul Miniştrilor,
guverne, parlamente şi partidele politice naţionale şi pentru alţi actori
importanţi ai societăţii. De asemenea, Adunarea a fost, de multe ori, la
originea a numeroase tratate internaţionale, convenţii europene şi alte
instrumente juridice care formează baza unei veritabile legislaţii
europene. Cea mai cunoscută dintre acestea este Convenţia Europeană
a Drepturilor Omului, deschisă spre semnare în 1950.
Adunarea organizează, periodic, conferinţe, simpozioane şi
audieri parlamentare publice privind problemele majore de actualitate,
133
Ibidem, p. 168-170.
134
Ibidem, p. 170-171.
135
R.G. Feltham, Op. cit., p. 151.
182
cum ar fi: violenţa, intoleranţa, mediul, imigrarea, drogurile, bioetica
sau media. Aceste audieri iau forma unui dialog între parlamentari şi
specialişti. Membrii Adunării şi supleanţii lor sunt aleşi sau desemnaţi
de parlamentele naţionale dintre parlamentarii din fiecare ţară,
numărul lor stabilindu-se în raport cu mărimea populaţiei şi a statului
respectiv; totodată, aceştia trebuie să fie reprezentativi pentru curen-
tele politice ale parlamentului naţional care i-a desemnat.
Statele membre şi reprezentarea lor sunt: Albania (4), Andora (2),
Armenia (4), Austria (6), Azerbaidjan (6), Belgia (7), Bosnia şi
Herţegovina (5), Bulgaria (6), Croaţia (5), Cipru (3), Danemarca (5),
Estonia (3), Elveţia (6), Finlanda (5), Franţa (18), Federaţia Rusă (18),
Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei (3), Georgia (5), Germania (18),
Grecia (7), Irlanda (4), Italia (18), Islanda (3), Letonia (3), Liechtenstein
(2), Lituania (4), Luxemburg (3), Malta (3), Marea Britanie (18),
Moldova (5), Norvegia (5), Olanda (7), Polonia (12), Portugalia (7),
România (10), Republica Cehă (7), Republica Slovacia (5), San Marino
(2), Serbia şi Muntenegru (7), Slovenia (3), Spania (12), Suedia (6),
Turcia (12), Ucraina (12), Ungaria (7)136.
Comitetul Miniştrilor reprezintă instanţa de decizie a Consiliului
Europei. El este alcătuit din miniştrii afacerilor externe ai celor 46 de
state membre sau din reprezentanţii diplomatici permanenţi la
Strasbourg şi constituie un organism guvernamental în care, în condiţii
de egalitate, pot fi discutate demersurile naţionale privind problemele
cu care se confruntă societatea europeană, şi forumul în care se
elaborează răspunsurile europene la aceste provocări. În colaborare cu
Adunarea Parlamentară, el reprezintă gardianul valorilor fundamentale
ale Consiliului Europei şi este învestit cu misiunea de a controla
respectarea angajamentelor luate de statele membre137.
Comitetul Miniştrilor decide activităţile Consiliului Europei şi se
întruneşte de două ori pe an138.
Deciziile Comitetului Miniştrilor sunt transmise guvernelor sub
formă de recomandări sau fac obiectul convenţiilor şi acordurilor
europene obligatorii din punct de vedere juridic pentru statele care le-au
ratificat.
Fiecare membru este responsabil pentru onorarea acestor angaja-
mente, iar Comitetul Miniştrilor asigură caracterul efectiv al acestora.

136
Stan Petrescu, Op. cit., p. 172-173.
137
Ibidem, p. 173.
138
R.G. Feltham, Op. cit., p. 151.
183
Comitetul Miniştrilor veghează, de asemenea, asupra aplicării efective a
convenţiilor şi acordurilor încheiate între statele membre. Această
responsabilitate este crucială pentru convenţiile referitoare la drepturile
omului, dintre care cele mai importante (Convenţia europeană a
drepturilor omului, Carta socială europeană, Convenţia europeană pentru
prevenirea torturii, Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor
naţionale) au prevăzut existenţa unor mecanisme de control.
Consiliul Europei a consolidat dialogul instituţional cu
reprezentanţii aleşi de cetăţenii europeni la nivel naţional şi local şi a
extins dialogul politic şi asupra statelor nemembre şi a statelor care
beneficiază de statutul de observator (S.U.A., Vaticanul, Canada,
Japonia şi Mexic). El a intensificat cooperarea cu alte organizaţii, în
particular cu Uniunea Europeană, Organizaţia pentru Securitate şi
Cooperare în Europa şi Organizaţia Naţiunilor Unite139.
Secretariatul General este organul permanent al Consiliului, el
asigură continuitatea necesară funcţionării structurilor organizaţiei,
având competenţe de ordin administrativ.
În cadrul unei vaste campanii care vizează promovarea viziunii
unei Europe mai extinse, fondate pe valorile esenţiale ale democraţiei,
supremaţia dreptului şi respectarea drepturilor omului, Secretarul
General al C.E. a lansat un Program de acţiune în şapte puncte, pentru
2001-2005, care să reliefeze noile provocări ale construcţiei unei
Europe pe deplin democratice, pacifiste şi stabile. Punctele esenţiale ale
Programului se referă la: promovarea principiilor democraţiei prin
consolidarea impactului politic al Organizaţiei; crearea unui spaţiu
comun al drepturilor omului în Europa; dezvoltarea normelor
democratice şi garantarea respectării lor de către state; răspunsul oferit
aşteptărilor cetăţenilor europeni, prin intermediul acţiunilor de teren;
evaluarea rezultatelor proiectelor şi acţiunilor întreprinse în scopul
ameliorării eficacităţilor lor reale; strângerea relaţiilor de lucru cu
Uniunea Europeană, O.S.C.E. şi Organizaţia Naţiunilor Unite.
Congresul autorităţilor locale şi regionale a fost creat ca organ
consultativ, în 1994, fiind reprezentantul colectivităţilor locale şi
regionale în efortul de democratizare a acestora140. Congresul puterilor
locale şi regionale – un purtător de cuvânt al democraţiei locale141 –,
este condus de către un secretar general.
139
Stan Petrescu, Op. cit., p. 174-176.
140
Ibidem, p. 176-177.
141
Gilles Ferréol (coordonatori), Dicţionarul Uniunii Europene,
Editura Polirom, Iaşi, 2001, p. 51.
184
 Congresul are un rol deosebit pe planul securităţii europene.
Congresul este activ în Kosovo de la începutul prezenţei internaţionale
în această zonă. Activităţile lui sunt multiple: participarea la recrutarea
administratorilor internaţionali pentru cele 30 de municipalităţi din
Kosovo; asistenţa pentru pregătirea textelor legislative (reglementărilor)
referitoare la municipalităţi şi alegeri; observarea derulării alegerilor
municipale; cooperarea cu Comisia de la Veneţia pentru a studia statutul
interimar al Kosovo, pe baza Rezoluţiei 1244 a Consiliului de Securitate
al Organizaţiei Naţiunilor Unite; organizarea vizitei preşedintelui
Congresului şi menţinerea dialogului cu responsabilii Organizaţiei
Naţiunilor Unite (Minuk), O.S.C.E. şi ai partidelor politice albaneze şi
sârbe din Kosovo; susţinerea proiectelor de parteneriat cu
municipalităţile din Kosovo142 ş.a.
VI.1.3.4. Realizări
Sub egida Consiliului Europei au fost elaborate, pe parcursul
timpului, un număr de peste 180 de documente de mare importanţă,
precum decizia din 1993 a Consiliului Europei, de a se constitui o
Convenţie privind Minorităţile Naţionale (care este deschisă tuturor
statelor europene, fie ele membre ale Consiliului sau nu), deja pusă în
aplicare143.
Alte realizări importante ale Consiliului Europei au fost:
Convenţia Europeană privind Drepturile Omului şi înfiinţarea
Comisiei şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, a cărei jurisdicţie
este acceptată acum ca obligatorie de cele 34 de state membre, şi
Convenţia Europeană pentru Suprimarea Terorismului, care, printre
altele, defineşte acele atacuri ce nu trebuie privite ca politice sau
legate de motive politice144.
VI.1.4. U.E. şi Politica Externă şi de Securitate Comună
VI.1.4.1. Istoricul construcţiei U.E.
Uniunea Europeană îşi are originile în cele trei „comunităţi
europene”: Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (C.E.C.O.),
constituită pe baza tratatului de la Paris, semnat la 18 aprilie 1951 de
şase state din vestul Europei (Belgia, Franţa, Germania, Italia,

142
Stan Petrescu, Op. cit., p. 179-180.
143
James Mayall, Op. cit., p. 83.
144
R.G. Feltham, Op. cit., p. 150-151.
185
Luxemburg şi Olanda) şi intrat în vigoare la 23 iulie 1952;
Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (C.E.E.A. sau
EURATOM) şi Comunitatea Economică Europeană (C.E.E.), ambele
constituite pe baza Tratatului de la Roma, semnat la 25 martie 1957 de
aceleaşi şase state (Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi
Olanda) şi intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958.
După lărgiri succesive (în 1973 s-au alăturat Danemarca, Irlanda
şi Marea Britanie, în 1981 Grecia şi în 1986 Spania şi Portugalia), care
nu au însemnat însă sfârşitul extinderii frontierelor Comunităţii
europene, denumirea tot mai des folosită pentru această structură a
fost aceea de Comunitate Europeană, marcând, astfel, unicitatea
centrelor de decizie care exista de facto din 1967 (până atunci,
Comisia Europeană şi Consiliul de Miniştri erau diferite pentru cele
trei Comunităţi, în timp ce Parlamentul European şi Curtea de Justiţie
au fost comune încă de la înfiinţarea C.E.E.A. şi C.E.E.).
La Consiliul European de la Maastricht din decembrie 1991,
şefii de stat şi de guvern ai Ţărilor Comunităţii au adoptat un Tratat
privind Uniunea Politică şi un Tratat privind Uniunea Economică şi
Monetară, care împreună formează Tratatul privind Uniunea
Europeană, cunoscut în mod obişnuit ca Tratatul de la Maastricht.
Tratatul a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993 în urma ratificării sale
de toate părţile145.
Uniunea Europeană a reprezentat permanent un pol de atracţie
pentru celelalte state europene. La 1 ianuarie 1995, au aderat la U.E.
Austria, Finlanda şi Suedia; totalul ţărilor membre fiind de 15.
Negocierile de primire au fost încheiate de asemenea cu succes de
către Norvegia, dar la referendumul naţional ţinut în noiembrie 1994,
52,8% din votanţii norvegieni s-au opus aderării la U.E.146.
Statele din Europa Centrală şi de Est, Turcia, Malta şi Cipru au
avut sau au în vedere obţinerea statutului de membru al Comunităţii
Europene. În iunie 1993, Consiliul European a anunţat că ţările
Europei Centrale şi de Est care au semnat „Acorduri Europene” cu
Uniunea vor fi invitate să devină membre ale U.E. În principiu, 10 ţări
ale Europei Centrale şi de Est au devenit astfel eligibile, inclusiv cele
trei ţări baltice – Estonia, Letonia şi Lituania.
La Consiliul European de la Corfu, din iunie 1994, s-a convenit
ca următoarea fază de extindere să includă, de asemenea, Cipru şi

145
Stan Petrescu, Op. cit., p. 256-257.
146
Gheorghe Toma, Sava Postolache, Ioan Oros, Op. cit., p. 57.
186
Malta. Un alt stadiu în procesul de extindere a fost atins la Consiliul
European de la Essen, din decembrie 1994, care a luat hotărâri în
privinţa strategiei destinate să pregătească ţările eligibile pentru
primirea în Uniunea Europeană147.
Astfel, începând cu data de 1 mai 2004, Uniunea Europeană are
25 de state membre (Austria, Belgia, Cehia, Cipru, Danemarca, Estonia,
Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Letonia, Lituania,
Luxemburg, Malta, Marea Britanie, Olanda, Polonia, Portugalia,
Slovacia, Slovenia, Spania, Suedia, Ungaria), care formează, împreună,
un spaţiu de peste 4 milioane km pătraţi, cu o populaţie totală de
aproximativ 460 de milioane de locuitori148.
VI.1.4.2. „Pilonii” U.E.
Prin semnarea, la 7 februarie 1992, la Maastricht, a Tratatului
Uniunii Europene, în ansamblul construcţiei europene s-au produs
schimbări esenţiale şi au luat fiinţă noi structuri şi proceduri. Astfel,
Uniunea Europeană are la bază un ansamblu de trei piloni (termen
consacrat în jargonul comunitar: pillier – în franceză, pillar – în
engleză): Comunitatea Europeană (primul şi cel mai consistent
„pilon”), Politica externă şi de Securitate Comună (P.E.S.C.) şi
Cooperarea în domeniile justiţiei şi afacerilor interne (J.A.I.)149.
Primul, cunoscut ca „pilonul” comunitar, se bazează pe Tratatele
de la Paris şi Roma, aşa cum au fost ele notificate prin Actul European
Unic din 1986. Ceilalţi doi „piloni” noi creaţi prin Tratatul asupra
Uniunii Europene, se ocupă în principal de cooperarea interguver-
namentală, astfel: al doilea pilon este cel al politicii externe şi de
securitate comună, care se află în curs de dezvoltare, rolul U.E. în
relaţiile internaţionale depăşind cu mult poziţiile şi acţiunile adoptate
în cadrul P.E.S.C.; al treilea „pilon” se referă la cooperarea din cadrul
Uniunii în sfera dreptului civil, penal şi al afacerilor interne. Tratatul
privind Uniunea European prevede conferinţe interguvernamentale
odată la doi ani pentru a se evalua progresul făcut şi experienţa
dobândită în domeniul politicii externe şi de securitate150.
Prin intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht au fost
schimbate şi o serie de denumiri. Astfel, în loc de Comunitatea

147
Ibidem, p. 58.
148
http://www.infoeuropa.ro
149
Stan Petrescu, Op. cit., p. 257.
150
Gheorghe Toma, Sava Postolache, Ioan Oros, Op. cit., p. 57-58.
187
Europeană se foloseşte tot mai frecvent termenul de Uniunea
Europeană (U.E.), însă nu trebuie uitat că, în mod concret,
Comunitatea Europeană continuă să existe ca parte esenţială a Uniunii
Europene, fiind, de altfel, singura complet integrată, deoarece P.E.S.C.
şi J.A.I. au încă la bază cooperarea interguvernamentală, cu toate că
Tratatul de la Amsterdam (1997) transferă o serie de competenţe, şi în
aceste domenii, de la nivel naţional la nivel comunitar. În acelaşi
context, printr-o decizie a sa din 8 noiembrie 1993 Consiliul C.E.
devine Consiliul U.E. În ceea ce priveşte Comisia C.E., aceasta a
devenit „Comisia Europeană”.
În timp, tratatelor iniţiale ale comunităţilor europene le-au fost
aduse perfecţionări prin: Actul Unic European (1987); Tratatul de la
Maastricht (1992); Tratatul de la Amsterdam (1997) şi Tratatul de la
Nisa (2000).
Intrarea oficială în vigoare, la 1 noiembrie 1993, a Tratatului de la
Maastricht consacră transformarea Comunităţii Europene într-o entitate
calitativ superioară – Uniunea Europeană, iar în 1995 intră în vigoare
Acordul de la Schengen cu privire la libera circulaţie a persoanelor între
statele U.E. Aceasta înseamnă tranziţia de la comunitatea de tip
economic la Uniunea politică şi de apărare. De altfel, P.E.S.C. va căpăta
o nouă dimensiune prin Tratatul de la Nisa. La reuniunea Consiliului
European de la Nisa s-a stabilit că şi statele candidate pot participa la
procesul de management al crizelor de natură militară, deţinând
structuri militare adecvate în acest scop.
Principala misiune a U.E. o reprezintă organizarea relaţiilor între
statele membre şi între popoarele lor într-o manieră coerentă şi pe
baza solidarităţii dintre ele.
Printre obiectivele principale ale U.E. vom enumera: promovarea
progresului economic şi social; afirmarea identităţii Uniunii Europene
pe scena internaţională ca un actor global de securitate; introducerea
cetăţeniei europene; extinderea zonei libertăţii, securităţii şi justiţiei;
păstrarea legislaţiei U.E. existente151.
VI.1.4.3. Politica Externă şi de Securitate Comună
De-a lungul anilor, Uniunea Europeană a construit baza unei
securităţi prin cooperare, tratatele semnate între membrii Uniunii
consfinţind gradual translaţia unor atribute ale suveranităţii naţionale

151
Stan Petrescu, Op. cit., p. 258-259.
188
către autorităţile centrale de la Bruxelles. Astfel, în 1957, prin Tratatul
de la Roma, se introduceau doar principii generale legate de obiectivele
comune, în Actul Unic European din 1986 avem prima menţionare a
aşa-numitei „Cooperări Politice Europene”, iar ulterior, în 1992, în
Tratatul de la Maastricht, se prevăd măsuri pentru transformarea
Uniunii Europei Occidentale în „braţul armat al Uniunii Europene”152.
Titlul V al Tratatului de la Maastricht, intitulat „Dispoziţii
privind Politica Externă şi de Securitate Comună”, se ocupă de
reglementarea P.E.S.C., pe parcursul articolelor J-J. 11. Mecanismele
principale avute în vedere se bazează pe informarea reciprocă a
statelor membre cu privire la problematicile de politică externă şi de
securitate, pe adoptarea unor acţiuni comune şi, foarte important, pe
faptul că, în virtutea suveranităţii partajate între statele membre şi
instituţiile europene, Consiliul European defineşte principiile şi
orientările generale ale P.E.S.C. Mai mult, Tratatul de la Amsterdam
întăreşte prerogativele Consiliului European asupra unor forţe armate
comune ale statelor membre, arătând la articolul J. 3 al Tratatului că
respectivul Consiliu „defineşte principiile şi orientările generale ale
Politicii Externe şi de Securitate Comune, inclusiv pentru problemele
care au implicaţii în domeniul apărării”153.
Analizând istoria creării unei Politici Externe şi de Securitate
Comună, trebuie să amintim momentul deciziei politice de a reînarma
Germania în anii ’50, când, pentru a permite acest lucru, Franţa,
Germania, Italia, Belgia, Luxemburg şi Olanda au elaborat proiectul
Comunităţii de Apărare Europene. Dorinţa de a reîncepe construcţia
politică a apărut sub auspiciile lui De Gaulle. Francezul Christian
Fouchet a pregătit trei propuneri, în anii 1961-1962, cunoscute sub
numele de „Planul Fouchet”. Cooperarea interstatală trebuia să ducă la
o politică externă unică, statele membre urmând să-şi întărească
securitatea în comun şi să-şi coordoneze politicile de apărare.
Ultima dintre aceste propuneri prevedea consultări bilaterale
periodice şi comitete comune de lucru, care pregăteau reuniunile la
nivel înalt, inclusiv un comitet în domeniul apărării. Din nefericire,
însă, celelalte ţări membre au respins acest „Tratat asupra Uniunii

152
Gheorghe Bărbulescu, Uniunea Europeană. Aprofundare şi Extin-
dere, Editura Trei, Bucureşti, 2000, p.74.
153
B. Buzan, Popoarele, statele şi teama, Editura Cartier, Chişinău,
2000, p.87.
189
Statelor”, motivându-se că nu se doreşte o colaborare excesivă între
state şi nici ruperea legăturii cu S.U.A. şi N.A.T.O. Totuşi, în 1969, la
Summitul de la Haga, cei şase membri ai C.E.E. au reafirmat
necesitatea de a unifica politic Europa154.
În 1970 s-a adoptat Raportul Davignon, marcând Cooperarea
Politică Europeană (C.P.E.), deşi aceasta se referea exclusiv la politica
externă. Treisprezece ani mai târziu, la Stuttgart, s-a mai făcut un pas:
aspectele politice şi economice ale securităţii au fost incluse între
obiectivele C.P.E.: până la momentul Maastricht, diplomaţia occiden-
tală şi-a armonizat poziţiile faţă de statele terţe, pe baza acordurilor
informale, dar în lipsa unor structuri comune ale Comunităţii
Economice Europene.
Tratatul de la Amsterdam a adus schimbări pragmatice cu privire
la următoarele chestiuni: s-a creat o celulă de planificare politică şi
analiză, s-a înfiinţat funcţia de Înalt Reprezentant al P.E.S.C., s-a
adoptat hotărârea privind votarea de către Majoritatea Calificată
(Q.M.V.) pentru implementarea măsurilor şi extinderea cooperării în
domeniul managementului de criză între U.E. şi U.E.O. Din acest
moment, unele cancelarii occidentale au considerat că responsabili-
tatea P.E.S.C. se limitează doar la reacţii faţă de crizele ce pot apărea,
în sensul intervenţiilor militare şi/sau diplomatice, deci incluzând
aspectele legate de apărare, în timp ce altele au preferat să disocieze
politica diplomatică şi de securitate de aspectele legate de apărare155.
În ceea ce priveşte forţele armate comune, ulterioare semnării
Tratatului de la Maastricht, semnalul a fost dat de Franţa şi Germania,
care creau, în mai, 1992, EUROCORPS, marcând prima etapă a unei
apărări europene autonome. Iniţiativa continua cooperarea bilaterală
franco-germană, care a demarat în 1963, în contextul juridic fixat de
Tratatul de la Elysée. Scopurile creării acestui Corp de armată comun
franco-german au fost să contribuie la apărarea Europei, în
conformitate cu articolul 5 al Tratatului fondator al U.E.O., să menţină
pacea şi să asigure asistenţa umanitară în afara zonei de acţiune a

154
Adrian Pop, Strategii de integrare europeană, Editura Sylvi,
Bucureşti, 2003, p.97.
155
Mircea Plângu, Poziţia României la Conferinţa pentru angajarea
capacităţilor militare, Bruxelles, 20-21 noiembrie 2000, în „Monitor
Strategic”, an I, nr. 2, 2000., p. 40.
190
N.A.T.O.156. Din punct de vedere politic, decizia adoptată la începutul
anilor ’90 a reprezentat soluţia de compromis faţă de răcirea relaţiilor
franco-germane în momentul unificării: Franţa dorea să menţină trupe
pe teritoriul Germaniei unificate, fiind obligată în acelaşi timp să
trateze fostul adversar ca pe un partener egal.
Chiar dacă, la început, această iniţiativă a fost tratată cu nepăsare
sau nelinişte din partea Marii Britanii şi, respectiv, a Olandei, după
puţin timp aceste două ţări s-au oferit şi ele să colaboreze pentru
consolidarea Corpului de armată comun, în urma obţinerii unor
asigurări cu privire la preeminenţa N.A.T.O. în domeniul apărării
colective a aliaţilor. Două noi unităţi multinaţionale, EUROFOR şi
EUROMARFOR, au completat iniţiativa franco-germană. Cele două
unităţi au fost create de către Franţa, Spania şi Italia la 15 mai 1995, în
urma sesiunii ministeriale a U.E.O. de la Lisabona. Prima este o unitate
terestră uşoară, mobilă, concepută pentru intervenţii în cadrul crizelor
de joasă intensitate sau pentru acţiuni umanitare şi dotată cu 10.000 de
oameni157. Cea de-a doua este o forţă maritimă, dotată cu capacităţi
aeronavale; capacităţile navale reunesc statele membre ale U.E.,
permiţându-le să controleze împreună întregul sector mediteranean,
ceea ce nu s-ar fi putut realiza în mod individual.
Marea Britanie a fost atrasă la formarea Grupului Aerian European
(GAE), iniţiativă lansată la Summitul de la Chartres din 1994, Grup care
va avea ca obiective să realizeze o complementaritate tehnică între cele
două forţe aeriene naţionale şi să asocieze Marea Britanie, din punct de
vedere politic, procesului multinaţional. G.A.E. a fost extins în 1999,
pentru a include Germania, Olanda, Belgia şi Spania158.
Aceste forţe europene sunt puse la dispoziţia U.E.O., fiecare
având atribuţii diferite. Misiunile lor sunt fixate în Declaraţia de la
Petersberg a U.E.O., semnată la 19 iunie 1992: contribuţia la apărarea
comună a Aliaţilor europeni; intervenţii umanitare sau cu scopul de a
evacua resortisanţii europeni din zonele de conflict; misiuni de
menţinere a păcii; intervenţii ale forţelor combatante în cadrul
gestiunii crizelor.

156
Attina Fulvio, The European security partnership, N.A.T.O. and the
European Union, martie, 2002.
157
Mircea Plângu, Op. cit., p. 41.
158
Ilie Bădescu, Ioan Mihăilescu, Elena Zamfir (coordonatori),
Geopolitica integrării europene, Editura Universităţii Bucureşti, 2003, p.123.
191
 Un moment important în istoria P.E.S.C. europene l-a constituit
întâlnirea franco-britanică de la Saint-Malo, din 4 decembrie 1998.
Pentru prima dată, în Declaraţia Comună asupra Apărării Europene, s-a
subliniat clar nevoia ca Uniunea Europeană să aibă capacitatea unor
acţiuni autonome, susţinută de forţe militare credibile, mijloacele pentru
a decide folosirea lor şi pregătirea de a o face. Era o schimbare istorică a
poziţiei britanice, care până atunci se situase undeva între indiferenţă şi
opoziţie faţă de o Politică de Securitate şi Apărare Comună în Europa.
Această schimbare reflecta o poziţie similară a francezilor în raport cu
participarea la structurile militare integrate ale N.A.T.O., în momentul
în care Alianţa reforma structurile de comandă. Respectându-şi însă
partenerii americani tradiţionali, britanicii propuneau eficientizarea
managementului de criză, fără a dilua resursele destinate apărării
comune; totodată, propuneau ca Uniunea să se ocupe de funcţiile
politice ale U.E.O., iar N.A.T.O. de cele militare159.
Totuşi, momentul crucial al edificării unei apărări europene a venit
o dată cu decizia Consiliului European de la Köln de a face P.E.S.C. să
fuzioneze cu U.E.O. Cauzele principale au fost modesta performanţă
europeană în criza din Kosovo şi dorinţa unei autonomii de execuţie faţă
de N.A.T.O., respectând însă principiile transatlantice, şi anume pe cele
ale dezvoltării unei securităţi europene împreună cu S.U.A..
De asemenea, la Summitul de la Helsinki din 10-11 decembrie
1999, s-au adus noi precizări cu privire la cadrul stabilit la Köln,
formulându-se pentru prima dată cifre şi termene concrete pentru forţa
comună de apărare a U.E. „Statele membre trebuie să fie pregătite ca,
până în 2003, să poată desfăşura, într-un interval de 60 de zile şi
pentru cel puţin un an, forţe militare numărând 50.000-60.000 de
oameni pentru întregul spectru al sarcinilor de la Petersberg”160, se
preciza în Concluziile preşedinţiei finlandeze a Consiliului Afacerilor
Generale. În acelaşi timp, făcând referire la alte state interesate,
Concluziile au deschis şi posibilitatea contribuţiei acestora la
managementul militar al crizelor de către U.E.
Datele arată că proiectul avansează rapid şi se automodifică din
mers. Astfel, la reuniunea Consiliului Miniştrilor Apărării ai U.E. din
22 septembrie 2000, experţii militari au amendat cifra de 60.000 de

159
Ibidem, p. 125.
160
Javier Solana, A secure Europe in a better world, Thessaloniki
European Council, 20 iunie 2003.
192
persoane, arătând că, pentru atingerea obiectivelor fixate, ar fi mai
potrivit să existe o forţă de 80.000 de persoane, susţinută de 350 de
avioane de luptă şi 80 de nave militare. Acest lucru ar însemna că
Uniunea, în orice moment, trebuie să aibă 240.000 de soldaţi pregătiţi
de intervenţie, datorită rotaţiilor impuse de intervalul de un an stabilit
la Helsinki pentru durata intervenţiei161.
Experţii au stabilit şi un catalog al forţelor armate, care
precizează toate mijloacele necesare, iar primele contribuţii naţionale
(în oameni şi echipamente) au fost înaintate în cadrul reuniunii
Miniştrilor Apărării din U.E., la 13 noiembrie 2000 la Bruxelles.
Pentru început, britanicii şi-au propus să participe la această forţă
europeană cu 14.000 de soldaţi şi aproape două treimi din marina
regală, germanii vor aloca aproximativ 12.500 de soldaţi şi tehnică
blindată, francezii 12.000 de oameni şi tehnică radar etc. Catalogul
ofertelor complete în oameni şi echipamente nu este încă definitivat162.
Prin Tratatul de la Maastricht se instituie o politică externă şi de
securitate comună între statele membre în Uniunea Europeană.
P.E.S.C. este a doua componentă („pilon”) a U.E.
Metodele P.E.S.C., spre deosebire de metoda comunitară proprie
integrării economice, se vor contura prin cooperarea interguverna-
mentală.
Consiliul Uniunii Europene, prin decizii luate în unanimitate,
pune în aplicare orientările generale. El este asistat de un comitet
politic. Instituţiile Uniunii pot avea rol în conceperea şi punerea în
aplicare a P.E.S.C. (articolul J. 5). Astfel, Preşedinţia Uniunii are
„responsabilitatea punerii în aplicare a acţiunilor comune”, Parlamentul
European poate adresa Consiliului întrebări şi recomandări (articolul
J. 9), Comisia Europeană este asociată la lucrările P.E.S.C. (articolul J.
9), iar Curtea de Justiţie nu are nici un rol direct (T.U.E.) în P.E.S.C.163.
Tratatul Uniunii Europene stipulează la articolul J. 4 al Titlului
V că „Politica externă şi de securitate comună înglobează toate
problemele referitoare la securitatea Uniunii Europene, inclusiv stabi-
lirea, în perspectivă, a unei politici de apărare comune, care ar putea
conduce, în viitor, la o apărare comună”.

161
Mircea Plângu, Op. cit., p. 43.
162
Javier Solana, Op. cit.
163
www.infoeuropa.ro., Uniunea Europeană, Obiective principale şi istoric
193
 Conform T.U.E. (articolul J. 1), obiectivele P.E.S.C. sunt
următoarele:
• salvagardarea valorilor comune, a intereselor fundamentale şi
a independenţei Uniunii;
• consolidarea securităţii Uniunii şi a statelor membre, sub toate
formele;
• menţinerea păcii şi întărirea securităţii internaţionale, în
conformitate cu principiile Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite,
precum şi cu principiile Actului final de la Helsinki şi obiectivele
Cartei de la Paris;
• promovarea cooperării internaţionale;
• dezvoltarea şi consolidarea democraţiei şi a statului de drept;
• respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Prevederile T.U.E. în legătură cu P.E.S.C au fost revizuite în 1997,
prin Tratatul de la Amsterdam. Cu această ocazie, pentru îmbunătăţirea
eficacităţii, profilului şi vizibilităţii acestei politici s-a instituit funcţia de
Înalt Reprezentant al U.E. pentru P.E.S.C. (articolul J. 8)164. Sarcina
Înaltului Reprezentant al U.E. pentru P.E.S.C. este aceea de a contribui la
formularea, dezvoltarea şi implementarea deciziilor politice ale ţărilor
membre şi de a reprezenta guvernele ţărilor membre ale U.E. în discuţii
cu ţări terţe165. Împreună cu funcţiile de şef al Secretariatului General al
Consiliului şi Secretar General al U.E.O., noua funcţie a fost asumată,
prin decizia Consiliului European de la Köln (iunie 1999), de către fostul
secretar general al N.A.T.O., Javier Solana.
Obiectivele politicilor şi acţiunilor comune ale U.E. în plan
extern vizează:
• salvgardarea valorilor comune ale Uniunii Europene, a intere-
selor sale fundamentale, a securităţii, independenţei şi integrităţii sale;
• consolidarea şi sprijinirea democraţiei, a supremaţiei legii,
drepturilor omului şi dreptului internaţional;
• menţinerea păcii, prevenirea conflictelor şi întărirea securităţii
internaţionale în conformitate cu principiile Cartei Organizaţiei
Naţiunilor Unite;

164
Liviu Mureşan, Adrian Pop, Florin Bonciu, Politica europeană de
securitate şi apărare – element de influenţare a acţiunilor României în
domeniul politicii de securitate şi apărare, Institutul European din România,
Bucureşti, 2004, p. 84.
165
Gheorghe Bărbulescu, Op. cit., p. 151.
194
 • sprijinirea dezvoltării durabile din punct de vedere economic,
social şi de mediu în ţările în curs de dezvoltare, în vederea eradicării
sărăciei;
• încurajarea integrării tuturor ţărilor în economia globală,
inclusiv prin abolirea restricţiilor în comerţul internaţional;
• promovarea unor măsuri pe plan internaţional menite a
menţine şi îmbunătăţi calitatea mediului şi managementul resurselor
naturale, pentru a asigura o dezvoltare durabilă;
• asistarea populaţiilor, ţărilor şi regiunilor care se confruntă cu
dezastre naturale sau produse de om;
• promovarea unui sistem internaţional bazat pe o cooperare
multilaterală întărită şi bună guvernare la nivel global166.
VI.1.4.4. Însemnele oficiale ale U.E.
Uniunea Europeană dispune de o serie de însemne şi simboluri
care-i conferă autoritate şi recunoaştere internaţională, aidoma unui
subiect de drept internaţional.
Drapelul U.E. a fost adoptat în anul 1986 de Consiliul
European: el reprezintă un cerc cu 12 stele aurii pe un fond albastru-
azuriu, prin aceasta scoţându-se în evidenţă uniunea popoarelor
Europei. Numărul de stele este fix, cifra 12 fiind un simbol al
perfecţiunii. Steagul, cu cele 12 stele, înseamnă unitatea şi identitatea
popoarelor Europei. Cercul reprezintă solidaritatea şi armonia.
Imnul U.E., scris de poetul şi dramaturgul german Friedrich
Schiller (1759-1805), este Oda Bucuriei, un poem cu o puternică
rezonanţă eroică, reflectând înalte aspiraţii umaniste şi pus pe muzica de
la finalul Simfoniei a 9-a de Ludwig van Beethoven. Imnul Europei,
adoptat de Consiliul European în 1972, a devenit deja cunoscut în toată
lumea.
Statele membre ale U.E. au adoptat acest imn ca imn oficial al
Uniunii Europene. Uniunea Europeană nu a urmărit, prin această
decizie, să înlocuiască imnurile naţionale ale statelor membre.
Alegerea acestei melodii ca imn subliniază aspiraţia spre valorile
comune, unitatea în diversitate şi idealurile de libertate, pace şi
solidaritate care stau la baza Uniunii Europene.
Moneda Uniunii Europene. La originea conceptului de monedă
unică se află tratatele care stau la baza Uniunii Europene. Tratatul de

166
www.infoeuropa.ro., Uniunea Europeană, Obiective principale şi istoric
195
la Roma (1957) declara că piaţa comună este unul dintre obiectivele
Comunităţii Europene ce va contribui la o „uniune mai strânsă între
popoarele Europei”. Tratatul Uniunii Europene (1992, Maastricht) a
introdus Uniunea Economică şi Monetară şi a pus bazele monedei
unice. Iar în decembrie 1995, Consiliul European de la Madrid a decis
ca moneda unică să poarte numele de euro.
Începând cu 1 ianuarie 2001, moneda unică a intrat propriu-zis
în circulaţie şi în buzunarele cetăţenilor şi, deşi numai 13 din cele 15
state membre au adoptat-o, ea a devenit un simbol al Uniunii
Europene. Reprezentarea grafică a monedei unice a fost inspirată de
litera grecească epsilon, ea trebuind să facă legătura atât cu leagănul
civilizaţiei şi democraţiei europene, cât şi cu prima literă din cuvântul
„Europa”. Cele două linii paralele din simbolul grafic sunt un
indicator al stabilităţii euro.
Ziua Europei. Este celebrată, din 1964, la 5 mai (ziua aniversară
a creării Consiliului Europei) şi are ca scop să-i unească mai strâns pe
cetăţeni în jurul ideii de unificare europeană. Ziua Europei se
sărbătoreşte şi la 9 mai, dată la care Robert Schuman a propus, în
1950, unificarea celor două ramuri strategice – cărbune şi oţel – ale
Franţei şi Germaniei (viitoarea C.E.C.O.) şi plasarea lor sub o
autoritate comună167.
Convenţia Europeană din 13 iunie – 10 iulie 2003 a adoptat
proiectul de Tratat de instituire a unei Constituţii pentru Europa.
Produsul acestei Convenţii îşi are originea în lucrările Consiliului
European întrunit la Laeken, în Belgia, la 14 şi 15 decembrie 2001,
când s-a constatat că U.E. a „ajuns într-un punct hotărâtor al existenţei
sale” şi „a convocat Convenţia Europeană privind viitorul Europei”.
Lucrările Convenţiei au culminat cu elaborarea unui proiect de Tratat
de instituire a unei Constituţii pentru Europa, text ce a obţinut un
consens larg în cadrul sesiunii plenare din 13 iunie 2003.
În conformitate cu calendarul stabilit, Convenţia a prezentat Con-
siliului European de la Salonic textul integral al Proiectului de Tratat
constituţional. Un proiect revizuit şi completat al Tratatului a fost
publicat la 18 iulie 2003. În baza lucrărilor privind viitorul Europei, în
toamna anului 2003 au demarat lucrările Conferinţei interguverna-
mentale (C.I.G.). La summitul de la Bruxelles, din 17-18 iunie 2004,
Consiliul European a adoptat textul final. Semnarea „Tratatului de

167
Stan Petrescu, Op. cit., p.259-260.
196
instituire a unei Constituţii pentru Europa”, după operarea modificărilor
necesare şi realizarea traducerilor în toate limbile oficiale ale Uniunii, a
avut loc la 29 octombrie 2004, la Roma168.
VI.1.4.5. Instituţii şi organisme ale U.E.; actorii P.E.S.C.
Parlamentul European, potrivit Tratatelor institutive, a fost
denumit, la început, fie Adunarea comună (în Tratatul instituind
C.E.C.O.), fie Adunare (în Tratatele instituind C.E.E., EURATOM).
La 20 martie 1958, cele trei instituţii similare au fost reunite în
Adunarea Parlamentară Europeană, denumire ce şi-a produs efectele
începând cu anul 1960.
Prin rezoluţia Adunării Parlamentare Europene, din 30 martie
1962, s-a stabilit denumirea de Parlamentul European, denumire pe
care o poartă şi astăzi.
Parlamentul European reprezintă forumul democratic al U.E.,
având funcţia de a participa la procesul legislativ şi de a controla
activitatea Uniunii. Membrii săi sunt aleşi prin vot direct, universal,
din 5 în 5 ani, şi se reunesc în sesiuni plenare o săptămână pe lună, la
Strasbourg. Parlamentul European deţine 20 de comitete, care îşi
desfăşoară şedinţele de lucru la Bruxelles. În urma Tratatului de la
Nisa, numărul membrilor a fost mărit la 732, din care 626 de deputaţi,
restul locurilor fiind rezervate în vederea extinderii169.
Puterea Parlamentului European are trei dimensiuni: puterea
legislativă, puterea de a stabili bugetul şi puterea de a supraveghea şi a
superviza executivul.
Parlamentul European reprezintă Forumul democratic al Uniunii
Europene, ai cărui membri sunt aleşi de cei peste 338 de milioane de
cetăţeni cu drept de vot din statele membre.
Parlamentul European are trei funcţii esenţiale:
1. Alături de Consiliul Uniunii Europene, are atribuţii
legislative, adică adoptă legislaţia Uniunii (regulamente, directive,
decizii). Participarea sa la procesul legislativ contribuie la garantarea
legitimităţii democratice a textelor adoptate.
2. Împarte autoritatea în domeniul bugetar cu Consiliul Uniunii
Europene; prin urmare, poate modifica cheltuielile bugetare. În ultimă
instanţă, adoptă bugetul în întregime.

168
Ibidem, p.253-254.
169
Ibidem, p.262-263.
197
 3. Exercită un control democratic asupra Comisiei Europene.
Aprobă desemnarea membrilor Comisiei şi are dreptul de a cenzura
Comisia. De asemenea, exercită un control politic asupra ansamblului
instituţiilor.
Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht, în
noiembrie 1993, Parlamentul European a căpătat noi prerogative,
astfel: împreună cu Consiliul de Miniştri, în anumite domenii, poate să
respingă unele propuneri; are dreptul de a cere Comisiei să înainteze
propuneri pentru anumite domenii ale politicii comunitare; are dreptul
de a înfiinţa comisii de anchetă temporară; are dreptul la petiţie.
Consiliul European este o structură care nu a fost prevăzută în
tratatele constitutive, el fiind, mai degrabă, rezultatul unui proces
îndelungat şi a luat fiinţă în vederea asigurării unei mai bune cooperări
politice la nivel înalt între statele membre ale Comunităţii Europene.
Această instituţie nu trebuie confundată cu Consiliul Europei, care
este o organizaţie interguvernamentală continentală, ce activează, în
principal, cum am arătat, în domeniul drepturilor omului, şi nici cu
Consiliul Uniunii Europene, care reuneşte reprezentanţii celor 25 de
state membre la nivel ministerial.
Consiliul European reprezintă reuniunea şefilor de stat sau de
guvern din statele membre ale U.E., la care participă şi preşedintele
Comisiei Europene.
Consiliul European ia decizii în sfera iniţiativelor politice
majore, cum ar fi adoptarea de orientări politice comune, contribuie la
rezolvarea problemelor majore blocate la nivel ministerial, joacă un
rol esenţial în soluţionarea unor probleme curente din viaţa
internaţională prin Politica Externă şi de Securitate Comună (meca-
nism destinat alinierii poziţiilor diplomatice ale statelor membre şi
prezentării unei opţiuni comune).
Consiliul European îndeplineşte, în principal, următoarele
funcţii: funcţia de arhitect al evoluţiei instituţionale a construcţiei
europene, toate deciziile importante fiind luate sub impulsul său;
funcţia de stabilire a orientărilor generale în materia politicii
economice şi sociale, precum şi în domeniul politicii externe; funcţia
de decizie la cel mai înalt nivel în problemele care apar în domeniul
economic, social, financiar şi al politicii externe. Actele Consiliului
European nu intră în competenţa Curţii de Justiţie.
Consiliul Uniunii Europene sau Consiliul de Miniştri este
alcătuit din 25 de miniştri, reprezentanţi la nivel ministerial ai statelor
198
membre, condus, prin rotaţie, de fiecare stat. Este principala instituţie
cu putere de decizie a Uniunii Europene.
Consiliul Uniunii Europene reprezintă o instituţie comunitară cu
atribuţii legislative. Ia decizii după avizul Parlamentului sau în procedură
de codecizie cu acesta. Are rolul de a coordona politicile economice
generale ale Uniunii, de a încheia, în numele acesteia, acorduri
internaţionale, de a aproba, împreună cu Parlamentul, bugetul comunitar.
De asemenea, ia deciziile necesare în vederea definirii şi punerii în
aplicare a P.E.S.C. şi în vederea coordonării acţiunilor statelor membre în
domeniile care ţin de ordine publică şi cooperare judiciară în materie
penală. Este ajutat, în activitatea sa, de Comitetul Reprezentanţilor
permanenţi ai statelor membre pe lângă U.E. (COREPER).
În baza Tratatului privind Uniunea Europeană, Consiliul are
următoarele responsabilităţi: adoptă deciziile necesare pentru definirea
şi punerea în practică a politicii de securitate comună, pe baza
orientărilor generale trasate de Consiliul European; coordonează
activităţile statelor membre; adoptă măsurile necesare cu privire la
cooperarea poliţienească şi juridică în materie penală.
Consiliul U.E., ca reprezentant al statelor membre, adoptă
legislaţia Uniunii sub formă de reglementări, directive, decizii,
recomandări şi devize. Îndată ce au fost adoptate, reglementările devin
obligatorii pentru toate statele membre şi se constituie parte a
legislaţiei naţionale, ele stabilind atât obiectivul urmărit, cât şi
modalităţi de atingere a acestuia. Deciziile sunt obligatorii în toate
planurile lor de exprimare pentru cei cărora le-au fost adresate.
Comisia Europeană – organul executiv al U.E., compus dintr-un
colegiu de membri (comisari), inclusiv preşedintele, numiţi de guvernele
naţionale, reprezintă exclusiv interesele comunitare, asigurând respectarea
tratatelor şi având drept de iniţiativă prin directive, reglementări, decizii,
recomandări.
Membrii Comisiei trebuie să ofere toate garanţiile de indepen-
denţă. Prevederile articolului 213 (fostul articol l57), paragraful 1, din
Tratatul C.E. menţionează independenţa ca pe o condiţie pentru numirea
membrilor, „oferind toate garanţiile de independenţă”. Pentru îndepli-
nirea atribuţiilor lor, membrii Comisiei nu solicită şi nu acceptă
instrucţiuni din partea nici unui guvern sau altui organism comunitar ori
extracomunitar. Pe timpul mandatului lor, membrii Comisiei nu pot
exercita nici o altă activitate profesională, remunerată sau nu. Comisia
este responsabilă de punerea în aplicare a politicilor comunitare.
199
Adresează Consiliului recomandări de politică economică, suprave-
ghează situaţia bugetară şi datoriile publice ale statelor membre, poate
sesiza Consiliul referitor la aspecte legate de P.E.S.C.
Comisia îndeplineşte trei funcţii de bază:
1. Dreptul de iniţiativă: rolul său de iniţiator al politicilor
comunitare este unic. În plus, Comisia funcţionează ca organ executiv
al Uniunii Europene, veghind la respectarea Tratatelor. Ea reprezintă
interesul comun şi, în mare măsură, semnifică personalitatea Uniunii.
Principala sa preocupare este aceea de a apăra interesele cetăţenilor
Europei. Cei 25 de membri ai Comisiei sunt aleşi din cele 25 de state
ale Uniunii Europene, însă fiecare dintre ei depune un jurământ de
independent.
2. O altă funcţie a Comisiei este aceea de a veghea la respectarea
tratatelor Uniunii Europene, astfel încât legislaţia U.E. să fie corect
aplicată de către statele membre, iar toţi cetăţenii şi participanţii la
Piaţa Unică să poată beneficia de condiţiile unitare asigurate.
3. Cea de-a treia funcţie a Comisiei este aceea de organ executiv
al Uniunii, având rolul implementării şi coordonării politicilor. Una
dintre atribuţiile sale executive constă în gestionarea bugetului anual
al Uniunii şi a Fondurilor Structurale, al căror principal scop este de a
elimina decalajele economice dintre zonele mai bogate şi cele mai
sărace ale Uniunii170.
Dintre organismele consultative ale UE, amintim: Comitetul
Regiunilor – 317 membri, organism de reprezentare a intereselor
locale şi regionale, care contribuie la întărirea legăturilor dintre
cetăţenii aceleiaşi regiuni, la implicarea acestora în deciziile Uniunii.
În prezent, Comitetul Regiunilor este un organism complementar celor
trei instituţii comunitare (Consiliul, Comisia, Parlamentul). În sistemul
instituţional comunitar, Comitetul şi-a câştigat un loc bine definit
datorită experienţei politice a membrilor săi la niveluri locale şi
cunoaşterii aprofundate a problematicii regionale şi locale171.
VI.1.4.6. Dimensiunea de Securitate şi Apărare a P.E.S.C.
Una dintre cele mai sensibile probleme ale integrării europene
este reprezentată de politica de apărare comună. În acest domeniu,
statele membre ale Uniunii Europene sunt dispuse cel mai puţin să

170
Ibidem, p.264-267.
171
Ibidem, p.268.
200
transfere din suveranitatea statelor naţionale către U.E. Dezvoltarea
acestei dimensiuni este capitală însă pentru evoluţia P.E.S.C., întrucât
doar aceasta poate conferi substanţă acţiunilor sale politice; într-o
lume a realismului politic, forţa şi proiectarea la distanţă a acesteia
rămân principalele atribute de putere ale unui actor major pe scena
internaţională. Or, această forţă constă în capacitatea militară a
respectivului actor. Astfel, o Politică Europeană de Securitate şi
Apărare (P.E.S.A.) este indispensabilă realizării ţelurilor Uniunii.
Avansul construcţiei europene în această direcţie presupune realizarea
unui transfer de suveranitate, dinspre statele membre către Uniune,
mai exact a unui atribut al suveranităţii statelor considerat esenţial
pentru existenţa acestora.
Ţările membre ale U.E. se află prinse în dilema alegerii între
dotarea Uniunii cu o capacitate militară, absolut indispensabilă, şi
păstrarea intactă a tuturor atribuţiilor de suveranitate. Această situaţie
a generat împărţirea statelor comunitare în două tabere, în funcţie de
înclinarea fiecăreia spre una dintre variante. Rezultatul acestei dispute
a constat, până în prezent, într-o serie de compromisuri, care au
asigurat doar un avans lent în această direcţie.
Termenul de securitate europeană comună presupune o
concertare a statelor Uniunii în orice problemă care priveşte securitatea
globală, formularea unei doctrine comune de apărare, definirea şi
analizarea pericolelor la adresa intereselor europene, incluzând acele
ameninţări care apar din cauza proceselor destabilizatoare de dincolo de
graniţele Europei. Politica de Apărare Comună (P.A.C.) a fost definită
în 1994, de către un raport al Consiliului U.E.O., ale cărui concluzii au
fost încorporate în Declaraţia U.E.O. de la Nordwijk (14 noiembrie
1994). Acesta direcţiona P.A.C. către „reducerea riscurilor şi nesiguran-
ţelor care ar putea ameninţa valorile comune, interesele fundamentale şi
independenţa Uniunii şi a statelor membre ale acesteia”, ca şi spre
sporirea securităţii şi stabilităţii prin asigurarea unei participări europene
la „apărarea comună şi printr-un angajament activ în prevenirea
conflictelor şi managementul crizelor, în Europa şi în afara acesteia, în
raport cu interesele europene”172.

172
Andre Dumoulin, L'UHO et la politique européenne de défense, în
„Problèmes politiques et sociaux”, nr. 754, 8.09.1995, Paris, „La
Documentation Française”, p. 68.
201
 P.A.C. urma să cuprindă elemente relative la structurile,
mecanismele şi capacităţile necesare, ca şi definirea unor principii de
folosire a forţelor armate şi a armamentelor ţărilor membre ale
Uniunii. Declaraţia schiţează patru nivele de responsabilităţi pentru
P.A.C.: apărarea teritoriilor şi a populaţiilor statelor membre,
abilitatea de a proiecta securitatea şi stabilitatea în Europa,
promovarea stabilităţii pe ţărmul sudic al Mediteranei şi asumarea
unei responsabilităţi la nivel global în vederea proiectării securităţii,
stabilităţii şi valorilor democratice, prin punerea în practică a unor
misiuni de menţinere a păcii şi managementul crizelor, fie
independent, fie prin intermediul N.A.T.O. sau U.E.O.173. Aceste
precizări vin în întâmpinarea obiectivului declarat al P.E.S.A. de a
depăşi asimetria existentă între puterea economică şi capacitatea de
acţiune politică la nivel internaţional.
P.E.S.C. a fost proiectată să cuprindă toate aspectele, inclusiv
cel referitor la o politică de apărare comună. Includerea în T.U.E. a
referirii la apărare a fost considerată de o importanţă capitală pentru
funcţionarea P.E.S.C. Crearea acestei dimensiuni a P.E.S.C. transpare
de o manieră ambiguă în articolul J 4 al Tratatului de la Maastricht.
Acesta afirmă că P.E.S.C. include „definirea în timp a unei politici de
apărare comune, care ar putea conduce, la momentul potrivit, la o
apărare comună”174. Această extindere a P.E.S.C. la aspectele militare
ale securităţii a reprezentat concretizarea semnalelor trase în acest sens
în întreaga perioadă a funcţionării Cooperării Politice Europene.
Eşecul Comunităţii Europene de Apărare (C.P.E.) a făcut ca
orice aducere în discuţie a acestei dimensiuni a construcţiei europene
să fie, invariabil, sortită eşecului. Au existat totuşi avertizări asupra
acestei carenţe a integrării, fără ca ele să aibă vreun efect practic. Mai
mult, evoluţia contextului internaţional a favorizat apariţia referirii din
T.U.E., şi nu aceste apeluri ale unor oficiali europeni. Totuşi, este
necesară o scurtă trecere în revistă a acestor manifestări. Astfel, o
primă iniţiativă în această direcţie apare în 1973 (Raportul
Mommersteeg), ea relevând faptul că C.P.E. trebuie, într-un final, să
ia în considerare politica de securitate şi cea de apărare. În anul
următor, „Documentul asupra Identităţii Europene”, emis la

173
Simon Duke, The elmive qitest for European security: from EDC to
CFSP, Londra, MacMillan Press LTD, 2000, p. 122.
174
*** Tratatul Uniunii Europene, Editura Lucretius, Bucureşti, 1997, p. 192.
202
Copenhaga, sublinia importanţa coordonării politicilor de securitate şi
apărare în vederea creării unei Europe unite politic. Exact acelaşi gen
de referiri au făcut şi ministrul belgian Tindemans, în raportul său din
1975, şi Genscher şi Colombo, prin iniţiativa lor din 1981.
Cu toate acestea, Actul Unic European era precaut în privinţa
securităţii şi nu a făcut nici o menţiune asupra apărării comune.
Platforma de la Haga („asupra intereselor europene în materie de
securitate”), emisă la 27 octombrie 1987, deşi nu a adus contribuţii
semnificative în acest sens, a păstrat totuşi interesul pentru construcţia
unei Europe integrate care să se extindă la securitate şi apărare, pentru
apărarea comună a Vestului. De asemenea, Raportul Galluzi, din
1987, recomanda renunţarea la diviziunea dintre aspectele tehnice şi
militare ale securităţii şi toate aspectele cadrului politic simbolizat de
C.P.E.
Însă, abia disoluţia blocului comunist şi evidenţierea, în cadrul
Războiului din Golf, a inferiorităţii europene faţă de uriaşa capacitate
militară a S.U.A. au pus în mişcare o mai mare presiune internă pentru
crearea unei dimensiuni de securitate şi apărare a Europei politice.
Celebra scrisoare din aprilie 1991, semnată Kohl-Mitterrand, care
sublinia încă o dată necesitatea înzestrării Uniunii cu o politică de
apărare comună, a însemnat angajarea pe această direcţie a primelor
două personalităţi politice din Europa Occidentală. Angajamentul
acestora a condus la compromisul reprezentat de articolul J. 4 al T.U.E.
În cele din urmă, alianţa franco-germană a înregistrat o victorie în faţa
opoziţiei britanice şi, astfel, referirile la o apărare comună au trecut din
cadrul unor rapoarte puţin importante în cel al unui tratat de bază.
Articolul J. 4 reprezintă minimul a ceea ce s-a dorit în privinţa
unei P.E.S.A. El aşează această dimensiune în cadrul unui proces de
lungă durată, neprecizată şi nu oferă o explicaţie clară a paşilor care
trebuie urmaţi pentru a atinge obiectivul propus. Este vorba de o
simplă enunţare care doar deschide calea către o politică europeană de
apărare. Mai mult, limbajul folosit, în afară de faptul că este foarte
precaut, lasă loc unei oarecare ambiguităţi. Astfel, nu este clar în ce
constă diferenţa dintre o politică de apărare comună şi o apărare
comună, unde se termină una şi unde începe cealaltă.
După Maastricht, s-a încercat transpunerea în practică a acestei
P.E.S.A. prin intermediul mai multor canale. Cel mai disputat dintre
acestea a fost cel reprezentat de U.E.O. În jurul folosirii U.E.O. pentru
proiectarea dimensiunii de securitate şi de apărare s-a purtat întreaga
203
dispută europeană delimitată de cele două tratate: cel de la Maastricht şi
cel de la Amsterdam. O a doua opţiune a constat în suportul pe care îl
puteau furniza P.E.S.A. acele structuri militare europene multinaţionale
de genul Eurocorpului, Euroforului şi Euromarforului. În cele din urmă,
s-a optat pentru dezvoltarea unei capacităţi militare proprii a U.E., în
afara U.E.O., şi care se sprijină pe cea de a doua variantă; în tot acest
timp, a trebuit să se ţină cont şi să se menajeze poziţia N.A.T.O.
Opoziţia S.U.A. şi a unor state europene faţă de o capacitate europeană
autonomă a limitat ambiţiile acesteia, aceasta petrecându-se
concomitent cu realizarea unei Identităţi Europene de Securitate şi
Apărare relative în cadrul Alianţei Nord-Atlantice.
Manevrând între aceste trei coordonate, P.E.S.A. a putut fi adusă
la stadiul în care se găseşte la acest moment numai prin concertarea
celor trei mari puteri europene: Franţa, Germania şi Marea Britanie.
Antanta franco-germană nu ar fi reuşit demararea construcţiei unei
Forţe Europene de Reacţie Rapidă dacă nu ar fi intervenit impulsul dat
de Marea Britanie. Lipsa din schemă a vreuneia dintre aceste ţări face
imposibilă orice mişcare în această direcţie.
Actuala P.E.S.A. este încă departe de ceea ce se intenţionează;
în primul rând, acesteia îi lipseşte atributul esenţial: Forţa de Reacţie
Rapidă nu are în sarcină realizarea apărării Europei. Deocamdată,
acest aspect rămâne în afara Uniunii, reflectând incompleta integrare
europeană. Apărarea rămâne în continuare de resortul N.A.T.O. şi
U.E.O. Abandonarea momentană a opţiunii reprezentate de U.E.O. a
însemnat amânarea rezolvării acestei probleme, pentru o perioadă
nedeterminată de timp. La aceasta se adaugă problema tabú a
capacităţilor nucleare militare ale Franţei şi Marii Britanii, chestiune
care nu este legată de P.E.S.A.
VI.1.5. U.E.O. şi Politica Europeană de Securitate şi Apărare
VI.1.5.1. Descriere generală
U.E.O. este o organizaţie creată în 1948 pentru scopuri legate de
cooperare în domeniul apărării şi securităţii. Ea este formată din 28 de
ţări cu statut diferit: state membre, membri asociaţi, observatori şi
parteneri asociaţi.
Mai exact, U.E.O. este alcătuită din zece membri ai U.E.:
Belgia, Franţa, Germania, Grecia, Italia, Luxemburg, Olanda,
Portugalia, Spania şi Marea Britanie. Austria, Danemarca, Finlanda,
Irlanda şi Suedia au statut de observatori; Bulgaria, Republica Cehă,
204
Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, România, Slovacia şi Slovenia
sunt parteneri asociaţi, iar Islanda, Norvegia şi Turcia membri
asociaţi. Secretariatul U.E.O. se află la Bruxelles175.
Tratatul asupra Uniunii Europene a ridicat U.E.O. la rangul de
„parte integrantă în dezvoltarea Uniunii”, respectându-i-se autonomia
instituţională, şi având sarcina de a elabora şi a implementa decizii şi
acţiuni cu implicaţii pentru apărare176.
Înfiinţarea U.E.O. reflectă perioada de tranziţie privind apărarea şi
securitatea prin care au trecut America de Nord şi Europa de Vest,
Centrală şi de Est după sfârşitul „războiului rece”. La început, o alianţă
militară, care chema statele-membre în ajutorul oricărui alt membru ce
constituia obiectul unui atac armat în Europa „cu tot sprijinul militar şi
de altă natură” (articolul 5 din Tratatul de la Bruxelles, modificat în
1954), U.E.O. a fost ulterior definită în Tratatul de la Maastricht drept
„o parte integrantă a dezvoltării U.E.” (articolul J. 4).
Membrii U.E.O au consimţit „să-şi intensifice coordonarea pe
probleme de alianţă, ceea ce reprezintă un interes comun important în
scopul afirmării unor poziţii comune agreate în U.E.O. în procesul
consultării din Alianţa N.A.T.O., care va rămâne Forumul esenţial
pentru consultare între statele-membre şi loc de întâlnire pentru a se
conveni asupra problemelor politice şi a implicării în securitatea şi
apărarea aliaţilor prin Tratatul N.A.T.O.” (Declaraţia B 4). U.E.O îşi
defineşte rolul ca „o parte integrantă a procesului de unificare
europeană şi armă de apărare viitoare a U.E., împreună cu N.A.T.O. şi
O.S.C.E” şi ca un mijloc de întărire a „pilonului” european din cadrul
Alianţei N.A.T.O. În plus, prin Declaraţia de la Petersberg, U.E.O.
conduce operaţiile militare europene în domeniile umanitare, de
menţinere a păcii şi de gestionare a crizei177.
VI.1.5.2. Originile şi evoluţia U.E.O.
Originile organizaţiei se găsesc în Tratatul asupra colaborării
economice, sociale şi culturale şi privind autoapărarea colectivă,
semnat la 17 martie 1948, la Bruxelles. Preambulul tratatului
formulează drept scop garantarea reciprocă „a securităţii statelor
semnatare şi angajamentul ferm al acestora de a lua toate măsurile

175
R.G. Feltham, Op. cit., p. 181-282.
176
Stan Petrescu, Op. cit., p. 248.
177
R.G. Feltham, Op. cit., p. 181.
205
necesare în cazul revenirii Germaniei la o politică de agresiune”. În
continuare, la Articolul 5, se stipulează: „Statele semnatare se obligă
să acorde tot ajutorul militar şi toată asistenţa ce le stau în putere
oricărui stat membru care ar face obiectul unui atac armat în Europa”.
Odată cu semnarea, în 1949, a Tratatului Nord-Atlantic,
exercitarea responsabilităţilor militare ale Organizaţiei Tratatului de la
Bruxelles sau ale U.E.O. a fost transferată N.A.T.O.
Prin Acordurile de la Paris, din anul 1954, când au aderat la
tratat R.F.G. şi Italia, organizaţia a fost redenumită U.E.O. Cu toate că
U.E.O. îi erau acordate competenţe largi, prin Tratatul de la Bruxelles,
foarte repede activităţile principale vor fi încredinţate altor organizaţii.
Imediat după semnarea Tratatului Atlanticului de Nord, în plan
militar, structurile operaţionale şi Statul Major General al forţelor
U.E.O., de la Fontainebleau şi Versailles, au fost transferate Alianţei,
în 1951. De fapt, conţinutul modificat al Tratatului de la Bruxelles
confirmă opţiunea pentru apropierea decisivă de N.A.T.O.: „În
executarea Tratatului, Înaltele părţi contractante şi toate organizaţiile
create de ele în cadrul Tratatului vor coopera strâns cu Organizaţia
Tratatului Atlanticului de Nord”. Pentru a se evita „orice dublă
întrebuinţare cu statele majore ale N.A.T.O., Consiliul şi Agenţia
pentru controlul armamentelor se vor adresa autorităţilor militare
corespunzătoare, din cadrul N.A.T.O., pentru orice informaţii şi orice
aviz asupra chestiunilor militare”.
Deposedată de dreptul de a-şi dezvolta orice fel de structuri
militare, pentru o lungă perioadă, U.E.O. nu s-a manifestat pe scena
europeană. Impulsurile reactivării au apărut la începutul anilor ’80, în
contextul preocupărilor Comunităţii Europene de a se concentra asupra
unei politici de apărare comune şi manifestării tendinţei statelor
europene de a crea „pilonul” european în cadrul N.A.T.O. Prima acţiune
concretă în acest sens a fost elaborarea, din iniţiativa preşedintelui
François Mitterand, a Memorandumului Franţei cu privire la U.E.O.
trimis guvernelor membre. Ideea documentului era că „U.E.O. este
singura instanţă europeană competentă în materie de apărare”.
Rezultatul a fost reactivarea Consiliului de Miniştri al U.E.O., alcătuit
din miniştrii de externe şi miniştrii apărării din statele membre.
Declaraţia de la Roma, din octombrie 1984, a Consiliului de
Miniştri cuprinde noile obiective politice şi schimbările structurale ale
organizaţiei. S-a stabilit, ca misiune principală, definirea identităţii
europene de securitate şi apărare, confirmându-se, astfel, dorinţa
206
membrilor de cooperare şi armonizare a punctelor de vedere asupra
problemelor specifice legate de securitatea europeană.
Reunit la Haga, în octombrie 1987, Consiliul U.E.O. a adoptat o
Platformă asupra intereselor europene în materie de securitate, în
care îşi afirma în mod solemn hotărârea de a dezvolta „pilonul”
european al N.A.T.O., oferind, în acelaşi timp, o dimensiune de
securitate şi apărare pentru o Europă integrată. Platforma defineşte şi
raporturile dintre U.E.O. şi N.A.T.O., precum şi cu alte instanţe şi
precizează modalităţile de lărgire a U.E.O. şi condiţiile necesare
întăririi rolului său, ca forum unde vor avea loc dezbateri asupra
problemelor de apărare şi securitate.
U.E.O. este o organizaţie militară înfiinţată în Europa
Occidentală fără participarea S.U.A., având ca obiectiv promovarea
apărării şi cooperării în Europa. Principalul obiectiv al U.E.O. este de
a deveni un organism fundamental, o axă a viitorului sistem inde-
pendent de securitate şi apărare europeană.
Faptul că nu are restricţii în a iniţia acţiuni militare în afara
zonei de apărare a N.A.T.O. îi conferă U.E.O. avantajul de a putea
suplimenta N.A.T.O., precum şi justificarea de a se dezvolta şi
consolida în continuare.
La reuniunea ţinută la Maastricht, din 9-10 decembrie 1991,
Consiliul European a adoptat câteva hotărâri privind mai ales politica
externă şi de securitate comună a Uniunii Europene, iar statele
membre au decis asupra rolului U.E.O. şi a relaţiilor sale cu Uniunea
Europeană şi cu N.A.T.O. Aceste decizii, deosebit de apreciate de
Consiliul Atlanticului de Nord, reunit la 19 decembrie 1991 în sesiune
ministerială, pot fi rezumate astfel: invitarea membrilor Uniunii
Europene să adere la U.E.O. sau să ceară statutul de observator la
această organizaţie şi să încurajeze statele nemembre ale N.A.T.O. să
devină membri asociaţi ai U.E.O.; întărirea progresivă a acestei
organizaţii, ca o componentă a apărării Uniunii Europene şi ca
organism însărcinat să concretizeze şi să aplice hotărârile şi măsurile
adoptate de Uniune şi care au implicaţii în domeniul apărării;
transpunerea în viaţă a obiectivului constând în întărirea „pilonului”
european al Alianţei Nord-Atlantice, precum şi a rolului,
responsabilităţilor şi contribuţiilor statelor membre ale U.E.O. care
aparţin Alianţei; afirmarea de către U.E.O. a intenţiei sale de a acţiona
conform poziţiilor adoptate de Alianţă şi întărirea rolului operativ al
U.E.O.; transferarea Consiliului şi Secretariatului U.E.O. de la Londra
207
la Bruxelles. Au mai fost examinate şi alte propuneri, mai ales cele
asupra rolului pe care l-ar putea avea U.E.O. în cooperarea în
domeniul armamentelor178.
La 19 iunie 1992, miniştrii de externe şi ai apărării statelor membre
ale U.E.O. s-au reunit lângă Bonn pentru a întări rolul U.E. şi au elaborat
„Declaraţia de la Petersberg”. Aceasta a stabilit, pe baza hotărârilor de la
Maastricht, liniile directoare pentru viitoarea dezvoltare a Organizaţiei. În
Declaraţie, membrii U.E.O. şi-au afirmat sprijinul pentru efortul de
prevenire a conflictelor şi de menţinere a păcii, în cooperare cu C.S.C.E.
şi cu Consiliul de Securitate al O.N.U.
Ca parte a eforturilor de a întări rolul operaţional U.E.O., s-a
hotărât că trebuie să se înfiinţeze o celulă de planificare U.E.O.
Membrii U.E.O. au declarat, de asemenea, că sunt pregătiţi să facă
disponibile unităţile militare din întreg spectrul forţelor lor armate
convenţionale pentru misiuni militare conduse de către U.E.O. De
asemenea, s-a convenit ca unităţi militare ale statelor membre ale
U.E.O. să poate fi folosite pentru aceste misiuni, denumite „Misiuni
Petersberg”, care pot fi:
• misiuni umanitare şi salvare;
• misiuni de menţinere a păcii;
• misiuni pentru managementul crizelor;
• misiuni pentru impunerea păcii.
Ca parte a cooperării sale cu Ţările Europei Centrale şi de Est,
Consiliul de Miniştri al U.E.O. a invitat miniştrii de externe şi ai
apărării naţionale din opt state (Bulgaria, Cehoslovacia, Estonia,
Ungaria, Letonia, Lituania, Polonia şi România) să se alăture Foru-
mului de Consultare al U.E.O., care s-a reunit pentru prima dată în
octombrie 1992.
La reuniunea ministerială de la Roma, din noiembrie 1992,
membrii U.E.O. au convenit să lărgească organizaţia şi au invitat
Grecia să devină cel de-al zecelea membru, după ratificarea
parlamentară (Grecia a devenit membru plin al U.E.O. la 6 martie
1995). Islandei, Norvegiei şi Turciei, ca ţări membre ale N.A.T.O., li
s-a acordat statutul de membre asociat, iar Danemarca şi Irlanda,
membre ale U.E., au devenit observatori. Prin intrarea lor în U.E. la
1 ianuarie 1995, după încheierea procedurilor parlamentare, Austria,

178
Stan Petrescu, Op. cit., p. 248-250.
208
Finlanda şi Suedia au devenit, de asemenea, observatori ai U.E.O., la
începutul anului 1995179.
Prin intrarea în vigoare, la 1.11.1993, a Tratatului de la
Maastricht, U.E.O. a devenit parte a U.E., fiind definită drept braţ
înarmat al U.E. şi cel de-al doilea „pilon” european al N.A.T.O.
Tratatul de la Maastricht stipulează, de asemenea, acordul de principiu
privind transformarea U.E.O. în acea componentă a construcţiei U.E.
care va avea responsabilitatea formulării şi implementării tuturor
deciziilor şi acţiunilor din domeniul apărării. Această evoluţie poate
beneficia şi de acordul S.U.A., în condiţiile în care nu este afectat
statutul actual al N.A.T.O.
La 9 mai 1994, la reuniunea din Luxemburg, Consiliul de
Miniştri al U.E.O. a dat publicităţii „Declaraţia de la Kirchberg”, care
acordă celor nouă ţări din Europa Centrală şi de Est care au semnat
„Acordul european” cu U.E. statutul de „partener asociat” (Bulgaria,
Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Republica Cehă, România,
Slovacia şi Ungaria); spre deosebire de statutul de membru asociat al
Islandei, Norvegiei şi Turciei. Slovenia a devenit cel de-al zecelea
partener asociat, în 1996.
Astfel, reuniunea de la Kirchberg a creat un sistem cu geometrie
variabilă, cuprinzând trei niveluri diferite de participare, plus un statut
de observator. Uniunea Europei Occidentale cuprinde, astfel,
următoarele categorii de membri:
− membri (toţi membrii U.E.O. sunt şi membri ai N.A.T.O. şi ai U.E.);
− membri asociaţi (membri ai N.A.T.O., dar nemembri ai U.E.);
− parteneri asociaţi (state, până de curând, nemembre nici ale
N.A.T.O., nici ale U.E.);
− observatori (membri ai N.A.T.O. sau/şi ai U.E.).
Tratatul de la Amsterdam, intrat în vigoare la 1 mai 1999,
consfinţeşte rolul U.E. în implementarea deciziilor de politică externă
şi securitate comună (P.E.S.C.) ale U.E.
Pe parcursul deceniului 9, U.E.O. a dezvoltat relaţii intense cu o
serie de ţări şi regiuni, a menţinut un dialog permanent cu Rusia, a
dezvoltat un dialog cu Ucraina, pe baza unui comunicat comun
U.E.O./Ucraina, din septembrie 1996, a extins termenii aceluiaşi
dialog activ cu o serie de ţări mediteraneene nemembre ale U.E.O.
(Algeria, Egipt, Israel, Mauritania, Maroc şi Tunisia). Aceste dialoguri

179
Gheorghe Toma, Sava Postolache, Ioan Oros, Op. cit., p. 58-59.
209
au constituit o experienţă consistentă în ceea ce priveşte dezvoltarea
operaţiunilor de menţinere a păcii. În urma hotărârilor adoptate la
Maastricht şi Petersberg, au fost luate măsuri pentru dezvoltarea
capacităţilor operaţionale ale U.E.O., în vederea implementării
misiunilor de tip Petersberg.
Odată cu creşterea rolului U.E. în domeniul securităţii (Consiliul
European de la Helsinki, din 1999), U.E.O. îşi pierde din importanţă,
cu atât mai mult, cu cât europenii au hotărât (în anul 2003) să
construiască o forţă comună de reacţie rapidă pentru gestionarea
crizelor pe continentul european, după intrarea în funcţiune a U.E. În
pofida unor divergenţe dintre S.U.A. şi U.E., ca urmare a acestei
iniţiative a U.E. de a constitui o forţă militară, sarcinile U.E.O. s-au
estompat/dizolvat în responsabilităţile pe linie de securitate şi apărare
europeană180.

VI.1.5.3. Instituţiile U.E.O.

Instituţiile U.E.O. sunt: Consiliul de Miniştri al U.E.O., care se
întruneşte de cel puţin două ori pe an, Consiliul Permanent al
Reprezentanţilor Statelor-Membre, care se întruneşte săptămânal, şi
Adunarea Parlamentară, ai cărei 115 membri se întâlnesc de două ori
pe an la Paris181.
VI.1.5.4. U.E.O. – parte integrantă a dezvoltării Uniunii Europene
Tratatul de la Bruxelles Modificat din 1954 cuprindea printre
prevederile sale ideea că acesta este un instrument folosit pentru a
împinge înainte integrarea europeană. Această idee apărea în contextul
şi ca răspuns la eşecul C.E.A., dar nu reprezenta decât o simplă
declaraţie de intenţii, fără să se dea prea mare importanţă acestei
afirmaţii. De altfel, U.E.O. a intrat într-o perioadă de hibernare.
Abia în anii ’80, s-a produs o revitalizare a alianţei europene de
apărare colectivă, aceasta petrecându-se în contextul apariţiei
conceptului de Identitate Europeană de Securitate şi Apărare.
(I.E.S.A.). Dezvoltarea acestui concept a fost legată de reanimarea
U.E.O. Astfel, pentru prima dată, alianţa europeană era alăturată în
mod practic ideii de integrare europeană. La 23 decembrie 1983,

180
Stan Petrescu, Op. cit., p. 251-252.
181
R.G. Feltham, Op. cit., p. 181.
210
„Le Monde” publica în paginile sale un articol intitulat „Débloquer la
cooperation européenne”, semnat de Leo Tindemans. Acesta constata
absenţa unei organizaţii de reflecţie asupra securităţii europene şi
sugera că acest neajuns, în lipsa unei capacităţi a C.P.E. în acest sens,
poate fi îndreptat prin intermediul implicării U.E.O.182.
Pornind de la această idee, cuplată cu apariţia conceptului
I.E.S.A., în 1985, la Roma, a avut loc revitalizarea U.E.O. În mai
1987, un Comitet parlamentar al C.E. a examinat problema U.E.O. şi a
politicii de apărare într-o viitoare Uniune. Raportul emis de către acest
Comitet pleda pentru o integrare graduală a U.E.O. în C.E., propunând
o serie de măsuri în acest sens: transferul alianţei la Bruxelles,
schimbul de observatori la nivel de Parlamente, Consilii şi Secre-
tariate, schimbarea compoziţiei Adunării U.E.O. pentru ca aceasta să
includă membri ai Parlamentului European şi crearea unui set comun
de instituţii care să conducă la o preluare completă a funcţiilor U.E.O.
de către C.E.183. Această viziune asupra viitorului U.E.O. era de o
factură complet nouă. Nimeni, până atunci, nu îndrăznise să meargă
aşa de departe în această privinţă.
Acest pas a impulsionat apariţia Platformei de la Haga, în
octombrie 1987. Aceasta, faţă de raportul care a precedat-o, este cu
mult mai timidă, dar păstrează ideea fundamentală a acestuia:
integrarea U.E.O. în viitoarea Uniune. Astfel, Platforma reamintea
faptul că Tratatul de la Bruxelles Modificat este un instrument major
în vederea extinderii construcţiei europene la aspectele de securitate şi
apărare. U.E.O. era calificată drept „parte integrantă a procesului de
unificare europeană” şi se prevedea ca Alianţa să primească directive
din partea Consiliului European184.
Formula referitoare la U.E.O., asupra căreia s-a convenit pentru
Platforma de la Haga, a prefigurat ceea ce urma să fie inclus cu privire
la acest aspect în T.U.E. Puţine adăugiri semnificative au apărut la
Maastricht. A fost un stadiu peste care nu s-a putut trece din cauza
opoziţiei unor state membre ale C.E., care nu vedeau cu ochi buni
integrarea U.E.O. în U.E. din cauza periclitării statutului N.A.T.O.

182
André Dumoulin, Op. cit., p. 15.
183
*** The new Germany and the new Europe, Washington, The
Brookings Institutions, 1992, p. 280.
184
Pascal Chaigneau, Europe: la nouvelle donne strategique, Paris,
Berger-Levraut International, 1993, p. 296-297.
211
Platforma de la Haga reprezenta doar o declaraţie de intenţii, pe când
un progres semnificativ formalizat în T.U.E. ar fi însemnat asumarea
unor obligaţii juridice.
Dezbaterea cu privire la viitorul U.E.O., purtată în cadrul
conferinţei interguvernamentale din 1991, a oscilat practic între două
poziţii: cea franco-germană şi cea italo-britanică. Prima dintre acestea
promova o completă integrare a U.E.O. în U.E., U.E.O. urmând să
reprezinte braţul armat al acesteia, şi a fost exprimată în scrisoarea lui
Kohl şi Mitterrand din aprilie 1991. La această poziţie au aderat Spania,
Belgia, Olanda şi Luxemburg. Ca răspuns la această idee, Londra şi
Roma au emis, în octombrie acelaşi an, o declaraţie comună care
propunea limitarea rolului U.E.O. la cel de punte între Alianţa Nord-
Atlantică şi Uniune, fără ca alianţa europeană să fie integrată în U.E. În
fine, a existat o a treia poziţie, şi anume cea a statelor neutre ale
C.E./U.E., care vedeau integrarea U.E.O. în U.E. ca periclitând statutul
lor de neutralitate, fapt ce va ridica destule obstacole în calea apariţiei
T.U.E. În cele din urmă, câştig de cauză a avut Marea Britanie, Tratatul
de la Maastricht reflectând un statut incert pentru U.E.O.
Astfel, T.U.E. prevede că U.E.O. „elaborează şi pune în practică
deciziile Uniunii care au implicaţii în domeniul apărării”185, dar
Declaraţia cu privire la alianţă, anexată Tratatului de la Amsterdam,
instituie un dublu statut pentru aceasta: cel de braţ armat al Uniunii şi
cel de pilon european al N.A.T.O. „Parte integrantă a dezvoltării
U.E.”, U.E.O. are sarcina de a concepe o P.A.C. şi de a o implementa,
dezvoltând, totodată, rolul său operaţional. În vederea realizării acestei
relaţii între U.E. şi U.E.O., Declaraţia respectivă stabileşte ca obiectiv
pentru viitor „sincronizarea..., datelor şi locurilor de întâlnire, ca şi
armonizarea metodelor de lucru; stabilirea unei cooperări mai strânse
între Consiliul şi Secretariatul General al U.E.O. şi Consiliul şi
Secretariatul General al U.E.; luarea în discuţie a armonizării
succesiunii şi duratei preşedinţiilor respective; ..., informarea regulată
a Comisiei C.E. şi, dacă este cazul, consultarea ei asupra activităţii
U.E.O., în conformitate cu rolul Comisiei în P.E.S.C.; încurajarea unei
cooperări mai strânse între Adunarea Parlamentară a U.E.O. şi
Parlamentul European”186.

185
*** Tratatul Uniunii Europene…, p. 192.
186
*** Documente de bază ale Comunităţii şi Uniunii Europene, Editura
Polirom, Iaşi, 1999, p. 243.
212
 De altfel, câteva dintre aceste prevederi au fost curând realizate.
Secretariatul General al U.E.O. a fost transferat de la Londra la Bruxelles
în 1993 şi s-a încercat o armonizare a Preşedinţiilor celor două
organizaţii, lucru dificil, deoarece acestea nu cuprind aceiaşi membri.
Problema încăpăţânării Danemarcei de a refuza participarea la realizarea
dimensiunii de securitate şi apărare a P.E.S.C. a fost rezolvată prin
intermediul unei alte declaraţii anexate la T.U.E. şi care prevedea că
această ţară va renunţa la dreptul său de exercitare a Preşedinţiei Uniunii
de fiecare dată când în discuţie e o problemă de apărare. In 1995, când
Uniunea Europeană s-a extins, încorporând încă trei ţări cu statut
recunoscut de neutralitate, o condiţie esenţială pe care aceste state trebuia
să şi-o asume se referea tocmai la evitarea unei poziţii similare cu cea pe
care a susţinut-o Danemarca în 1991-1993.
Dezvoltarea rolului U.E.O. a condus pe membrii săi la preve-
derea a trei tipuri de măsuri: extinderea organizaţiei, lărgirea rolului
operaţional al alianţei şi dezvoltarea unei politici comune în materie
de armamente. În ceea ce priveşte extinderea U.E.O., s-a hotărât
ancorarea alianţei în procesul de integrare europeană prin apariţia
posibilităţii de integrare imediată a oricărui membru al U.E. Deci,
condiţia esenţială pentru a deveni membru al U.E.O. privea apartenenţa
obligatorie la Uniunea Europeană. Pentru acele state comunitare care nu
doreau integrarea în alianţă a fost creat un statut special de membru
asociat, care presupunea numai realizarea unei colaborări, fără nici un
fel de obligaţii reciproce în vederea realizării unei apărări colective. De
asemenea, ţările membre N.A.T.O., non-membre ale U.E., au primit
statutul de observatori la U.E.O. Aproape imediat după formularea
acestui principiu, Grecia şi Portugalia au aderat la U.E.O.
Referitor la lărgirea rolului operaţional al U.E.O., pentru a putea
pune în practică o P.E.S.A. a Uniunii Europene, au existat mai multe
iniţiative. Una dintre acestea a privit înzestrarea Alianţei cu o capacitate
de informare de origine satelitară. Astfel, Consiliul U.E.O., reunit la
Vianden, pe 27 iunie 1991, a marcat acordul său asupra punerii în
practică a unui Centru de Interpretare a Informaţiilor, la Torejon, care să
conducă la realizarea unui sistem european de observaţie prin satelit187.
Proiectul franco-german de lansare a 2 sateliţi Helios a fost încadrat în

187
Adam Bernard (coordonatori), Memento défense-désarmement 1992.
L’Europe et la securité internationale, Bruxelles, L’Institut Europeenne de
Recherche et d’Information sur la Paix et la Securité, 1992, p. 119.
213
această iniţiativă. Un sistem de observare spaţial este indispensabil dacă
Europa intenţionează să procedeze la evaluări şi decizii complet
independente. Un program spaţial comun va juca, din perspectiva
P.E.S.C., un rol de regrupare şi unificare atât în plan politic, cât şi în
plan industrial.
La 7 iulie 1995, Franţa, Italia şi Spania au lansat, sub autoritatea
U.E.O., primul satelit militar de observaţie european. Actualmente, se
prevede crearea unei versiuni ameliorate a acestui tip de satelit.
Declaraţia Consiliului U.E.O. de la Petersberg (19 iunie 1992) îşi
propunea tocmai realizarea acestei lărgiri a capacităţii operaţionale a
alianţei, „conform deciziei de a dezvolta U.E.O. atât ca şi componentă
de apărare a U.E., cât şi ca mijloc de întărire a pilonului european al
N.A.T.O.”188.
Declaraţia enunţa o serie de măsuri în acest sens: transformarea
Institutului U.E.O. în Academia Europeană de Securitate şi Apărare,
crearea unei celule de planificare a U.E.O. (aceasta a luat fiinţă la
Bruxelles, pe l octombrie 1992, sub conducerea generalului italian
Caltabiano, şi este însărcinată cu definirea nevoilor în materie de
comandament, de conducere a operaţiilor, realizarea inventarului
forţelor ce pot fi afectate U.E.O. pentru misiuni specifice şi cu
pregătirea planurilor pentru aceste operaţii189) şi asumarea de către
Alianţă a unor misiuni umanitare şi de evacuare a populaţiei, misiuni
de menţinere a păcii şi misiuni de restabilire a păcii. Această
Declaraţie a introdus în vocabularul militar european un nou termen,
şi anume cel de sarcini de tip Petersberg, adică operaţii ce au acelaşi
conţinut cu misiunile prezentate mai sus.
Discuţiile purtate în vederea conferinţei interguvernamentale, ce
s-a desfăşurat între 1996-1997, s-au aplecat din nou asupra statutului
incert al U.E.O. în raport cu Uniunea Europeană. „Lecţia iugoslavă”
demonstrase incapacitatea P.E.S.C. în lipsa unei dimensiuni de
securitate şi apărare efective, aşa că acest subiect reprezenta unul din
punctele majore aflate pe agenda conferinţei interguvernamentale.
Disputa asupra acestui subiect a rămas în mare cea de dinainte de
Maastricht, cu aceiaşi actori, susţinând aceleaşi poziţii. Agenda de
Securitate a U.E.O. pentru 1996, redactată de Willem van Eckelen,

188
André Dumoulin, Op. cit., p. 33.
189
Patrice Buffotot (coordonatori), Le défense en Europe: de la guerre du
Golf au conflit yougoslave, Paris, La Documentation Française, 1995, p. 180.
214
Secretarul General al Alianţei, prevedea trei posibilităţi pentru
evoluţia relaţiilor U.E.-U.E.O.190.
O primă variantă, ce exprima poziţia Marii Britanii, avansa ideea
unui parteneriat între U.E. şi o U.E.O. autonomă, o a doua,
reprezentând punctul de vedere german, propunea realizarea unei
convergenţe parţiale între U.E. şi U.E.O. şi, în fine, o ultimă variantă
presupunea integrarea completă a alianţei în U.E. şi preluarea de către
T.U.E. a prevederilor Tratatului de la Bruxelles Modificat (poziţia
Spaniei). În cele din urmă, ceea ce s-a realizat la Amsterdam
reprezintă „suspendarea” U.E.O. undeva între poziţia britanică şi cea
germană. Opoziţia Marii Britanii a împiedicat orice avans semnificativ
în direcţia integrării U.E.O. în U.E.
Totuşi, în comparaţie cu Tratatul de la Maastricht, Tratatul de la
Amsterdam a marcat o apropiere mai mare a U.E.O. de U.E. Au fost
create câteva legături instituţionale care au asigurat o apropiere
relativă între cele două organizaţii. O astfel de legătură este reflectată
de creşterea competenţelor Consiliului European referitoare la U.E.O.
Acesta poate decide integrarea U.E.O. în cadrul Uniunii şi tot acestuia
i-a fost atribuită sarcina de a defini principiile şi orientările ce
ghidează Alianţa, aşa cum o face în cazul P.E.S.C.191.
O inovaţie majoră a Tratatului de la Amsterdam a constat în
introducerea posibilităţii ca U.E. să execute sarcini de tip Petersberg,
făcând apel la capacităţile U.E.O. Această idee suedezo-finlandeză era
provocatoare, dar nu atingea nici un punct sensibil, neimplicând un
transfer de suveranitate cu privire la aspectele apărării. Din această
cauză, propunerea nu a putut fi respinsă de nici un stat membru al
Uniunii; în fine, o a treia legătură instituţională a fost creată prin
înfiinţarea funcţiei de Înalt Reprezentant pentru P.E.S.C. Ulterior, la
Köln, în 1999, s-a stabilit ca acela care deţine această responsabilitate
să fie însărcinat şi cu funcţia de Secretar General al U.E.O. P.E.S.C.
face, astfel, o legătură utilă între Secretariatul Consiliului U.E. şi cel al
U.E.O. Colaborarea dintre cele două organizaţii este reflectată şi de
faptul că Celula de Planificare şi de Alertă Rapidă a Consiliului U.E.,
înfiinţată la Amsterdam, îşi recrutează membrii şi din cadrul U.E.O.

190
Comeliu C. Popeţi (coordonatori), Paradigma europeană. Provocările
construcţiei europene, Editura Eurobit, Timişoara, 1994, p.358-359.
191
*** Tratatul de la Amsterdam, Editura Lucretius, Bucureşti, 1999, p. 40.
215
 Pasul timid făcut la Amsterdam a însemnat amânarea rezolvării
statutului incert al U.E.O. pentru o dată ulterioară. Consiliul European
de la Köln, desfăşurat în iunie 1999, a înseninat, însă, trecerea U.E.O.
pe o „linie moartă”; în contextul dezvoltării unei capacităţi militare a
U.E., U.E.O. nu mai are decât responsabilităţi minore, ea rămânând, în
ansamblu, în afara acestui proces. Poate că revenirea Marii Britanii
asupra poziţiei sale intransigente şi angajamentul pe care aceasta şi l-a
asumat reprezintă doar modalităţi de a evita o integrare completă a
U.E.O. în U.E. Forţa de Reacţie Rapidă, proiectată să apară din 2003,
nu se adresează unei apărări comune, pe când integrarea U.E.O. în
Uniune presupune tocmai acest lucru. Trecând U.E.O. pe o „linie
moartă”, se evită încorporarea Tratatului de la Bruxelles modificat în
T.U.E.
Legătura dintre U.E.O., U.E. şi N.A.T.O. este articulată pe baza
unei duble relaţii de asimetrie: în favoarea U.E. pentru chestiunile de
natură politică şi în favoarea Alianţei Nord-Atlantice din punct de
vedere operaţional. Faptul că „Declaraţia asupra U.E.O.” a fost adoptată
„în mers” de către Consiliul European de la Maastricht, condiţia de
apartenenţă la U.E. pentru a deveni membru al U.E.O., economia
documentelor, acestea evocând mai întâi relaţia cu U.E. înaintea celei
cu N.A.T.O., cooperarea dintre Adunarea U.E.O. şi Parlamentul
European, fără o paralelă asemănătoare cu Adunarea Atlanticului de
Nord, şi armonizarea Preşedinţiilor celor două organizaţii europene, fără
un echivalent în cazul N.A.T.O. sunt elemente care demonstrează
preeminenţa politică a Uniunii Europene asupra U.E.O.192. Însă, U.E.O.
are încă o foarte limitată capacitate operaţională. U.E.O. nu dispune de
comandă militară integrată şi nu are la dispoziţia sa un sistem de
comunicaţii de comandă şi de comunicaţii electronic care să-i dirijeze
acţiunile. Din această cauză, U.E.O. nu a avut altă alternativă decât să
apeleze la N.A.T.O. Astfel, legăturile dezvoltate între U.E.O. şi Alianţa
Nord-Atlantică au fost mai largi şi mai înclinate spre eficacitate decât
cele dezvoltate între U.E.O. şi U.E.
Cu toate acestea, U.E.O. prezintă mai multe avantaje: deţine o
maşinărie de decizie, poate fi folosită de către U.E. pentru a-şi
dezvolta propria P.E.S.A. şi poate să asigure legătura dintre aceasta şi
N.A.T.O., poate opera, spre deosebire de N.A.T.O., în afara
teritoriului statelor membre, iar statele neutre pot rămâne neimplicate.

192
Andre Dumoulin, Op. cit., p. 26.
216
U.E.O. poate reveni la statutul de instrument major al realizării unei
P.E.S.A., întrucât deţine cele mai ferme garanţii de securitate în
vederea realizării unei apărări comune, fapt ce lipseşte Forţei de
Reacţie Rapidă a Uniunii.
VI.1.5.5. Politica Europeană de Securitate şi Apărare
Conceptul de Politică Europeană de Securitate şi Apărare
(P.E.S.A.) s-a cristalizat la Consiliul European de la Köln (iunie 1999),
în perioada imediat următoare conflictului din Kosovo şi subsecvent
înţelegerii franco-britanice de la Saint Malo (decembrie 1998),
dobândind noi valenţe prin deciziile ulterioare ale aceluiaşi for european
de la Helsinki (10-11 decembrie 1999), Lisabona (23-24 martie 2000),
Santa Maria de Feira (19-20 iunie 2000), Nisa (7-9 decembrie 2000),
Göteborg (15-16 iunie 2001), Laeken (14-15 decembrie 2001), Sevilla
(21-22 iunie 2002), Bruxelles (24-25 octombrie 2002), Copenhaga (12-
13 decembrie 2002), Bruxelles (20-21 martie 2003), Salonic (19-20
iunie 2003) şi Bruxelles (12-13 decembrie 2003)193.
Impulsul principal pentru apariţia P.E.S.A. 1-a constituit dorinţa
Europei de a dispune de capacităţile militare şi civile necesare pentru
ca vocea sa să se facă auzită şi ascultată pe arena vieţii internaţionale.
În esenţă, P.E.S.A. presupune dezvoltarea unei capacităţi de
decizie autonome şi, în cazul în care Alianţa Nord-Atlantică ca întreg
nu este angajată, lansarea şi coordonarea unor operaţiuni militare sub
autoritatea U.E., ca răspuns la situaţii de criză, angajarea resurselor de
către statele membre în astfel de operaţiuni bazându-se pe decizii
suverane. Din acest ultim punct de vedere, este important de subliniat
că P.E.S.A. reprezintă un proces interguvernamental, controlul politic
asupra P.E.S.A. fiind exercitat de şefii de stat şi de guvern ai statelor
membre, iar cel financiar, de către parlamentele naţionale.
Obiectivul principal al P.E.S.A. (Headline Goal), aşa cum a fost
el stabilit de către Consiliul European de la Helsinki, din 10-11
decembrie 1999, îl reprezintă capacitatea statelor membre de a
mobiliza până în anul 2003, a desfăşura în termen de 60 de zile şi a
susţine cel puţin un an, forţe militare ce pot atinge nivelul a 15 brigăzi,
respectiv 50.000-60.000 de oameni. Aceste forţe trebuie să fie
capabile să îndeplinească întreg spectrul misiunilor Petersberg194.

193
Liviu Mureşan, Adrian Pop, Florin Bonciu, Op. cit., p. 88.
194
Mircea Plângu, Op. cit., p. 45.
217
 Începând cu reuniunea Consiliului European de la Helsinki, s-a
abordat şi problema capacităţilor instituţionale ale Uniunii pentru
facilitarea procesului decizional, ajungându-se la un acord în ceea ce
priveşte înfiinţarea unor organisme politice şi militare permanente:
Comitetul Politic şi de Securitate, Comitetul Militar şi Stafful Militar.
Comitetul Politic şi de Securitate (cunoscut prin acronimul său
franţuzesc, C.O.P.S.) reuneşte reprezentanţii naţionali permanenţi cu
rang de ambasadori, componenţa sa fiind, aşadar, similară Consiliului
Nord-Atlantic al N.A.T.O.
Prezidat de ambasadorul ce reprezintă ţara ce deţine preşedinţia
prin rotaţie a U.E., C.O.P.S. exercită, sub autoritatea Consiliului,
controlul politic şi coordonarea strategică a operaţiunilor militare ale
U.E. şi înaintează Comitetului Militar principii de acţiune. În timpul
unei crize, C.O.P.S. este prezidat de Înaltul Reprezentant al U.E.
pentru P.E.S.C.
Comitetul Militar al U.E. (E.U. Military Committee, E.U.M.C.),
asemănător Comitetului Militar al N.A.T.O., este compus din şefii
apărării sau reprezentanţii militari ai acestora din statele membre.
Comitetul Militar oferă consiliere militară şi înaintează propuneri
C.O.P.S. şi îndrumare militară Statului Major. În timpul unei
operaţiuni, E.U.M.C. monitorizează desfăşurarea adecvată a acesteia.
La rândul său, Stafful Militar al U.E. (E.U. Military Staff, E.U.M.S.)
se ocupă de avertizarea timpurie, evaluarea situaţiilor şi planificarea
strategică pentru sarcinile Petersberg, inclusiv de identificarea forţelor
europene naţionale şi multinaţionale, şi implementează, sub îndrumarea
E.U.M.C., politicile şi deciziile P.E.S.A. Pe scurt, E.U.M.S. este sursa
expertizei militare în cadrul U.E195.
Ca măsură tranzitorie suplimentară, potrivit deciziilor adoptate
la Köln, la reuniunea de la Lisabona s-a decis înfiinţarea a trei
organisme interimare, care au funcţionat în mod efectiv cu acest statut
începând cu data de 1 martie 2000 – Comitetul Politic şi de Securitate
interimar (C.O.P.S.I.), Comitetul Militar interimar (C.M.I.) şi un
organism alcătuit din experţi militari ataşaţi Consiliului, care să
formeze nucleul viitorului Stat Major196.
P.E.S.A. mai include, în conformitate cu decizia reuniunii
Consiliului European de la Santa Maria da Feira, crearea, până în anul
195
Ilie Bădescu, Ioan Mihăilescu, Elena Zamfir (coordonatori), Op. cit.,
p. 122.
196
Adrian Pop, Op. cit., p. 98.
218
2003, a unei forţe civile de reacţie rapidă formată din circa 5000 de ofiţeri
de poliţie, care să fie capabilă să desfăşoare 1000 dintre ei în termen de 30
de zile, pentru gestionarea crizelor în domenii precum activităţile
poliţieneşti, ajutorul umanitar, repunerea în funcţiune a structurilor
administrative şi juridice, activităţi de căutare-salvare, supravegherea
alegerilor, respectarea drepturilor omului etc. Instituţionalizarea activităţii
în sfera prevenirii conflictelor, consolidării păcii şi a stabilităţii interne a
statelor, zonelor sau regiunilor în criză sau ameninţate de crize s-a făcut
prin instituirea, înaintea summitului de la Feira, a Comitetului pentru
Aspectele Civile ale Gestionării Crizelor, ca un al patrulea organism
permanent P.E.S.A.197. Comitetul pentru Aspectele Civile ale Gestionării
Crizelor înaintează informaţii, recomandări şi opinii Comitetului Politic şi
de Securitate.

VI.1.5.6. Integrarea ţărilor asociate la U.E. în U.E.O.

Acceptarea completă a P.E.S.C., a Titlului V al T.U.E., reprezintă,
totodată, şi posibilitatea accederii ţărilor asociate la U.E. în U.E.O., un
aspect mai problematic datorită existenţei drumului regal, ceea ce poate
suscita opoziţia Moscovei. Trecerea U.E.O. în planul secund al
preocupărilor prezente şi extinderea previzibilă a N.A.T.O. fac ca
varianta enunţată să nu mai prezinte acelaşi interes, chiar şi pentru
Rusia. Cu toate acestea, folosirea drumului regal rămâne o variantă
sigură de acces spre umbrela de securitate proiectată de N.A.T.O.
În iunie 1991, Consiliul U.E. a hotărât organizarea unor reuniuni
ad-hoc, la nivel ministerial, cu ţările asociate şi stabilirea de legături
între ambasadele acestora şi Secretariatul General al U.E.O. La Bonn,
în noiembrie 1991, dialogul asupra securităţii a fost întărit prin
invitarea miniştrilor de externe şi de apărare ai Bulgariei,
Cehoslovaciei, Ungariei şi Poloniei la o întâlnire specială a Consiliului
U.E.O. La începutul lui 1992, Adunarea Parlamentară a U.E.O. a
recomandat „asocierea Cehoslovaciei, Poloniei şi Ungariei la U.E.O.”,
Ţărilor Baltice, Bulgariei şi României oferindu-le doar oportunitatea
de a consulta U.E.O., la nivel ministerial, o dată pe an198, idee

197
Ilie Bădescu, Ioan Mihăilescu, Elena Zamfir (coordonatori), Op.
cit., p. 136.
198
Marc Marasceau (coordonator), Enlarging the European Union.
Relations between the EU and Central and Eastern Europe, New York,
Longman, 1997, p.339.
219
abandonată, deoarece favoriza un tratament preferenţial ce ar fi dus
doar la antagonizarea unor poziţii. La reuniunea de la Petersberg
(1992), Consiliul U.E.O. – cum am arătat – a adoptat o declaraţie ce
invita statele care semnaseră Acorduri Europene cu C.E./U.E. să
devină parteneri ai Alianţei. Oferta privea opt ţări: Bulgaria,
Cehoslovacia, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, România şi
Ungaria. Raportul anexat acestei declaraţii sublinia că s-a dorit
menţinerea liniei directoare trasate la Maastricht, stabilindu-se relaţii
cu ţări care, pe termen lung, au probabilitate mai mare de adera la
U.E. Acest cadru stabilit la Petesberg a fost considerat insuficient de
cele opt ţări nominalizate, acestea tinzând spre realizarea unei
cooperări la nivel militar, nu doar la nivel politic. Ca urmare a acestor
presiuni, la 9 mai 1994, celor nouă ţări (din 1993 existând Cehia şi
Slovacia ca state distincte) li s-a oferit statutul de parteneri asociaţi.
Declaraţia de la Kirchberg invita aceste ţări să participe la toate
întrunirile Consiliului U.E.O. şi preciza că ele vor fi informate regulat
de către acesta asupra activităţilor grupurilor de lucru, atunci când este
necesar. Erau propuse chiar o conexiune cu celula de planificare a
U.E.O. şi posibilitatea pentru cele nouă ţări de a participa la punerea
în aplicare a deciziilor Consiliului, dacă statele membre ale U.E.O.
decid în unanimitate în acest sens, totodată, partenerii asociaţi fiind
invitaţi să precizeze care unităţi din forţele lor armate pot fi utilizate în
operaţiuni conduse de U.E.O.199.
VI.1.6. N.A.T.O. – principala organizaţie politico-militară cu
vocaţie universală în managementul crizelor şi conflictelor
VI.1.6.1. N.A.T.O. – prezentare generală
Prin Tratatul Atlanticului de Nord, semnat în aprilie 1949, a luat
fiinţă o alianţă de ţări independente, având ca interes comun menţinerea
păcii şi apărarea propriei libertăţi prin solidaritate politică şi un sistem
militar adecvat, conceput spre a descuraja şi, la nevoie, pentru a
respinge orice formă de agresiune împotriva lor. În prezent, Alianţa s-a
lărgit prin primirea de noi membri (cuprinzând 27 de state), bazându-se
pe valorile comune ale democraţiei, şi activează, încă de la crearea sa,
pentru instaurarea unei noi ordini juste, paşnice şi durabile în Europa.
Creată în conformitate cu articolul 51 al Cartei Naţiunilor Unite, care
reafirmă dreptul natural la legitimă apărare individuală sau colectivă,
N.A.T.O. este o asociere de state suverane, unite în hotărârea lor de a-şi
199
André Dumoulin, Op. cit., p.52.
220
menţine securitatea prin garanţii reciproce şi relaţii stabile cu alte ţări.
N.A.T.O. asigură structurile care facilitează consultările şi cooperarea
reciprocă în domeniile politic, militar, economic şi ştiinţific, precum şi
în alte domenii nonmilitare200.
Solidaritatea în interiorul N.A.T.O. garantează faptul că nici o
ţară nu este nevoită să se bazeze în rezolvarea problemelor de
securitate doar pe forţele proprii. Potrivit articolului 5 din Tratat, dacă
o ţară membră este atacată, ceilalţi aliaţi vor sări în ajutor, inclusiv
prin folosirea forţei armate201. De asemenea, în vederea întăririi
securităţii şi stabilităţii spaţiului euroatlantic, Organizaţia este
pregătită să contribuie la prevenirea eficientă a conflictelor şi la
angajarea activă în managementul crizelor, inclusiv în operaţiuni de
răspuns la crize, să promoveze pe scară largă parteneriatul, cooperarea
şi dialogul cu alte ţări din spaţiul euroatlantic, în scopul creşterii
transparenţei, încrederii reciproce şi a capacităţii de acţiune comună.
N.A.T.O. nu intervine în problemele interne ale vreunui stat
membru, deşi consultările din cadrul organizaţiei se pot referi la orice
subiect. În cazul unor diferende între statele membre, acestea pot
accepta medierea secretarului general al N.A.T.O.
NA.T.O. este structurată în două părţi: civilă şi militară. Cartierul
general al Alianţei, care este atât sediu politic, cât şi sediu permanent al
Consiliului Nord-Atlantic, îşi are sediul la Bruxelles (Belgia). În
Consiliul Atlanticului de Nord, fiecare ţară membră este reprezentată de
un ambasador permanent, asistat de o delegaţie naţională.
Organizaţia este prezidată de un secretar general. Acesta este
numit de către guvernele ţărilor membre ca preşedinte al Consiliului
Atlanticului de Nord, al Comitetului pentru planificarea apărării şi al
Grupului pentru planificare nucleară, precum şi ca preşedinte de drept
al altor comitete şi şef executiv al N.A.T.O. Secretarul general al
N.A.T.O. este preşedintele Consiliului Parteneriatului Euro-Atlantic şi
al Grupului de Cooperare Mediteraneană, preşedinte asociat al
Consiliului N.A.T.O.-Rusia. Este, de asemenea, preşedinte asociat al
Comisiei N.A.T.O.-Ucraina. În lipsa secretarului general, organizaţia
Nord-Atlantică este condusă de un locţiitor.
În ceea ce priveşte structura militară a N.A.T.O., cea mai înaltă
autoritate este Comitetul militar. Acesta se reuneşte cu regularitate, la
nivelul şefilor de Stat Major, şi îşi desfăşoară activitatea sub

200
Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord, Op. cit., p. 1.
201
Ibidem, p. 562.
221
autoritatea politică generală a Consiliului Nord-Atlantic, a Comitetului
pentru planificarea apărării şi a Grupului pentru planificarea nucleară.
Preşedintele Comitetului militar este ales de către şefii de Stat Major
şi desemnat pentru un mandat de trei ani. Înalţii comandanţi ai
N.A.T.O. sunt Comandantul Suprem al Forţelor aliate din Europa
(S.A.C.E.U.R.) şi Comandantul Suprem al Forţelor aliate din zona
Atlanticului (S.A.C.L.A.N.T.).
Marele Cartier General al puterilor aliate din Europa (S.H.A.P.E.),
aflat la Mons (Belgia), are misiunea de a asigura securitatea zonei ce se
întinde de la punctul nordic reprezentat de Norvegia până în sudul
Europei. El este format din două comandamente subordonate: Forţele
aliate din nordul Europei (A.F.N.O.R.T.H., cu sediul la Brunssum,
Olanda) şi Forţele aliate din Europa de Sud (A.F.S.O.U.T.H., cu sediul
la Napoli, Italia). Comandamentul Aliat al Atlanticului
(A.C.L.A.N.T.)are cartierul general la Norfolk (statul Virginia, S.U.A.).
Zona sa de responsabilitate se întinde de la Polul Nord la Tropicul
Racului şi de la apele teritoriale ale Americii de Nord la ţărmurile
Europei şi Africii, exceptând Canalul Mânecii şi Insulele Britanice.
Forţele armate sunt puse la dispoziţia N.A.T.O. de către ţările
membre participante, în conformitate cu condiţiile stabilite. Forţele
armate sunt împărţite în trei categorii: forţe de reacţie imediată şi
rapidă, forţe principale de apărare şi forţe de întărire. Forţele de
reacţie imediată şi rapidă sunt alcătuite din unităţi terestre, aeriene şi
navale, menţinute la un înalt nivel de pregătire şi disponibile în termen
scurt în cazul unei situaţii de criză. Forţele principale de apărare
includ forţe terestre, aeriene şi navale active şi de rezervă, capabile să
asigure descurajarea şi apărarea în faţa ameninţărilor de orice tip sau
în caz de agresiune. Forţele de întărire sunt acele unităţi care pot fi
trimise ca întăriri în orice regiune sau arie maritimă a N.A.T.O. Cea
mai mare parte a forţelor N.A.T.O. rămâne sub comanda naţională
deplină până în momentul în care se decide, la nivelul politic,
efectuarea unor operaţiuni specifice.
În cadrul Organizaţiei, deciziile sunt luate prin consens, în urma
dezbaterilor şi a consultărilor dintre statele membre. N.A.T.O. poate
întreprinde o anumită acţiune, dacă toţi membrii săi sunt de acord.
Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord oferă structura care
permite implementarea scopurilor Alianţei. Este o organizaţie
guvernamentală, în care ţările membre îşi păstrează totală suveranitate
şi independenţă. Organizaţia oferă forul în care ele se pot consulta
222
asupra oricărei probleme ce s-ar putea ivi şi în care pot lua decizii în
probleme politice şi militare ce le afectează securitatea. Ea oferă
structurile necesare pentru a facilita consultarea şi cooperarea dintre
ele, în domeniile politic, militar, economic, dar şi ştiinţific şi în alte
domenii nonmilitare.
N.A.T.O. întrupează legătura transatlantică prin care securitatea
Americii de Nord este permanent legată de securitatea Europei. Este
expresia practică a efortului colectiv efectiv al membrilor săi pentru
sprijinirea intereselor lor comune.
Afirmarea securităţii egale între membrii Alianţei, indiferent de
deosebirile circumstanţelor sau capacităţilor lor militare, contribuie la
o stabilitate generală în Europa. Se creează astfel condiţii care
favorizează creşterea cooperării între membrii Alianţei, ca şi a
cooperării dintre membrii Alianţei şi alte ţări. Pe această bază se
dezvoltă noile structuri de cooperare şi dezvoltare pentru a servi
intereselor unei Europe ce nu mai este subiectul divizării şi care este
liberă să-şi stabilească destinul politic, economic, social şi cultural.
Pentru a-şi atinge acest scop esenţial, Alianţa desfăşoară
următoarele acţiuni fundamentale de securitate:
• Oferă o fundaţie indispensabilă pentru un mediu de securitate
stabil în Europa, bazat pe progresul instituţiilor democratice şi pe
angajamentul soluţionării, în mod paşnic, a disputelor.
• Încearcă să creeze un mediu în care nici o ţară nu ar avea
posibilitatea să intimideze sau să constrângă nici o naţiune europeană
sau să-şi impună autoritatea prin ameninţare sau forţă.
• În conformitate cu al 4-lea articol al Tratatului Atlanticului de
Nord, ea funcţionează ca forum transatlantic pentru consultările aliaţilor
în orice problemă care afectează interesele vitale ale membrilor săi,
inclusiv schimbările care par a se constitui în riscuri la adresa securităţii
lor. Facilitează coordonarea eforturilor lor în ceea ce priveşte problemele
comune.
• Oferă protecţie împotriva oricărei forme de agresiune la
adresa integrităţii teritoriale a oricărui stat membru al N.A.T.O.
• Promovează securitatea şi stabilitatea prin urmărirea
cooperării permanente şi active cu toţi partenerii, prin Parteneriatul
pentru Pace şi prin Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic şi prin
consultare, cooperare şi parteneriat cu Rusia şi Ucraina.
• Promovează înţelegerea factorilor care sunt în relaţie cu
siguranţa internaţională şi a obiectivelor de cooperare în acest
223
domeniu, prin programul de informare activă în Alianţă şi în ţările
partenere, dar şi prin iniţiative precum Dialogul Mediteranean202.
Articolul 5 constituie punctul esenţial al Tratatului: „Părţile
convin asupra faptului că un atac armat împotriva uneia sau mai multora
dintre ele, petrecut în Europa sau America de Nord, va fi considerat
drept un atac îndreptat împotriva tuturor părţilor semnatare şi, în
consecinţă, convin asupra faptului că, dacă se petrece un asemenea atac,
fiecare dintre ele, în exercitarea dreptului de legitimă apărare,
individuală sau colectivă, recunoscută de articolul 5 din Carta O.N.U.,
va acorda ajutor părţii sau părţilor astfel atacate, întreprinzând imediat,
individual sau în acord cu celelalte părţi, orice acţiune pe care o va
crede de cuviinţă, inclusiv folosirea forţei armate, pentru a restabili şi
asigura securitatea în regiunea Atlanticului de Nord”.
După fondarea sa, N.A.T.O. a continuat să existe ca principală
alianţă defensivă a puterilor vestice, în opoziţie cu forţele comuniste
europene. Printre membrii săi se numără Belgia, Canada, Danemarca,
Franţa, Germania (Germania de Vest, între 1955 şi 1990), Grecia,
Islanda, Italia, Luxemburg, Norvegia, Olanda, Portugalia, Spania,
Turcia, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii. Toţi aceştia sunt
semnatarii originali, cu excepţia Greciei şi a Turciei, care s-au alăturat
celorlalţi în februarie 1952, a Germaniei de Vest, care a aderat în mai
1955, şi a Spaniei, care a devenit membră în mai 1982. Franţa s-a
retras de la comanda militară a N.A.T.O., în 1966, dar a rămas un
membru al Organizaţiei.
Articolul 6 defineşte domeniul geografic al Tratatului ca
acoperind „un atac armat pe teritoriul fiecărei părţi din Europa sau
America de Nord”203.
În zilele de 23 şi 24 aprilie 1999, la Washington, s-a desfăşurat
Reuniunea la vârf a şefilor de stat şi de guvern ai ţărilor N.A.T.O.,
care a aniversat cincizeci de ani de la constituirea N.A.T.O. şi la care,
totodată, au fost admişi trei noi membri ai Alianţei: Cehia, Polonia şi
Ungaria.
La data de 2 aprilie 2004, la sediul N.A.T.O. din Bruxelles, a
avut loc Reuniunea Consiliului Nord-Atlantic dedicată dobândirii
statutului de membru cu drepturi depline de către cele şapte noi state
care au aderat la organizaţie: Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania,
România, Slovacia şi Slovenia204.
202
Stan Petrescu, Op. cit., p. 184-185.
203
Ibidem, p. 187-188.
204
Ibidem, p. 188-189.
224
 VI.1.6.2. Scopul şi obiectivele N.A.T.O.
Scopul esenţial al N.A.T.O., stabilit prin Tratatul de la
Washington din 4 aprilie 1949, este de a apăra libertatea şi securitatea
tuturor membrilor săi prin mijloace politice şi militare. Realizarea
acestui ţel poate fi pusă în primejdie de riscurile unor crize şi conflicte
care să afecteze securitatea spaţiului euroatlantic.
De aceea, Alianţa nu asigură numai apărarea membrilor săi, dar
contribuie şi la pacea şi stabilitatea în regiune. Sarcinile fundamentale
de securitate vizează:
• asigurarea unui mediu de securitate euroatlantic stabil, bazat
pe instituţii democratice;
• soluţionarea paşnică a diferendelor;
• servirea ca forum de consultări între aliaţi pe orice problemă
ar afecta interesele lor vitale;
• descurajarea şi apărarea împotriva oricărei ameninţări de
agresiune la adresa oricărui stat membru N.A.T.O.
În vederea întăririi securităţii şi stabilităţii spaţiului euroatlantic,
Alianţa este pregătită să contribuie, de la caz la caz şi prin consens, la
prevenirea eficientă a conflictelor, la angajarea activă în
managementul crizelor, inclusiv în operaţii de răspuns la crize, să
promoveze pe scară largă parteneriatul, cooperarea şi dialogul cu alte
ţări din spaţiul euroatlantic, în scopul creşterii transparenţei, încrederii
reciproce şi a capacităţii de acţiune.
Alianţa este angajată pentru o abordare largă a securităţii, care
recunoaşte importanţa factorilor politic, economic, social şi de mediu,
suplimentar dimensiunii indispensabile a apărării. Ţelul colectiv al
N.A.T.O. este de a edifica o arhitectură de securitate europeană pentru
care contribuţiile Alianţei la securitatea şi stabilitatea spaţiului
euroatlantic şi internaţional sunt complementare şi se consolidează
reciproc, atât prin adâncirea relaţiilor între ţările euroatlantice, cât şi
prin gestionarea crizelor. Alianţa încearcă să întărească securitatea şi
stabilitatea euroatlantică prin:
• păstrarea legăturii transatlantice;
• menţinerea unor capacităţi militare eficace şi suficiente pentru
descurajare şi apărare, pentru îndeplinirea întregului spectru de
misiuni ale N.A.T.O.;
• dezvoltarea Identităţii Europene de Securitate şi Apărare în cadrul
Alianţei, o capacitate completă pentru gestionarea cu succes a crizelor;
• continuarea procesului de deschidere faţă de noi membri;
225
 • urmărirea constantă a relaţiilor de parteneriat, cooperare şi
dialog cu celelalte ţări, ca parte a abordării problemelor de securitate
euroatlantică prin cooperare, inclusiv în domeniul controlului
armamentelor şi dezarmării.
N.A.T.O. şi-a dezvoltat permanent structurile politice şi militare
ţinând seama de transformările profunde din mediul de securitate,
îndeosebi după încetarea „războiului rece”. Modificările structurilor şi
politicilor Alianţei reflectă angajamentul ţărilor membre ale N.A.T.O.
de a menţine cooperarea politică şi militară pentru securitatea lor
comună. Concomitent, cum am arătat, ele şi-au extins cooperarea spre
noi parteneri din Europa Centrală şi de Est, pentru a promova
stabilitatea şi securitatea în întreaga Europă.
Păstrarea unui echilibru strategic în Europa de-a lungul
„războiului rece” s-a datorat unor evenimente majore care au
determinat detensionarea relaţiilor Est-Vest, începând cu anul 1967.
Astfel, la scurt timp, au fost concretizate elementele conceptuale ale
doctrinei „Ostpolitik” formulată de Willy Brandt în anul 1969, care a
urmărit stabilirea unor relaţii mai bune cu ţările din estul Europei şi
U.R.S.S. Ulterior, au fost puse în practică prevederile Actului Final de
la Helsinki din 1975, prin care au fost deschise noi căi de cooperare
între ţările Europei, S.U.A. şi Canada.
Anul 1989 a constituit începutul amplului proces de schimbări în
Europa, care avea să ducă la depăşirea divizării ideologice şi militare a
continentului şi la renunţarea la Pactul de Varşovia. A urmat, la sfârşitul
anului 1991, dizolvarea Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste
(U.R.S.S.). Aceste evenimente au avut un impact profund asupra
Alianţei, dându-i posibilitatea de a-şi adapta structurile şi politicile la
noile împrejurări ale anilor ’90, concomitent cu menţinerea funcţiei de
bază în asigurarea securităţii statelor sale membre.
Transformarea structurilor şi politicilor N.A.T.O. a fost iniţiată
de şefii de stat şi de guvern ai Alianţei la reuniunile la nivel înalt de la
Londra, în iulie 1990, şi continuată prin hotărârile luate la Roma, în
noiembrie 1991, şi la Bruxelles, în ianuarie 1994.
O componentă esenţială a acestei transformări a fost stabilirea
unor legături strânse de securitate cu statele Europei Centrale şi de Est
şi cele ale fostei Uniuni Sovietice, prin Consiliul de Cooperare Nord-
Atlantic (N.A.C.C.) şi, mai târziu, prin Parteneriatul pentru Pace (PfP).
Alte modificări esenţiale întreprinse după anul 1989 sunt
adoptarea unui nou concept strategic, dezvoltarea unei coordonări şi
226
cooperări sporite cu alte instituţii internaţionale, precum O.S.C.E.,
U.E.O. şi U.E., şi acordul ca resursele şi experienţa N.A.T.O. să fie
puse la dispoziţie pentru a sprijini operaţiile internaţionale de pace.
În contextul schimbărilor complexe care au avut loc în Europa în
ultimul deceniu, la nivelul N.A.T.O., s-a simţit nevoia unei abordări
adaptate la noile provocări apărute la adresa securităţii. Astfel, la
Summitul de la Washington, din aprilie 1999, aliaţii au aprobat noul
Concept Strategic al N.A.T.O., care identifică scopul Alianţei şi
sarcinile sale fundamentale de securitate, caracteristicile esenţiale ale
noului mediu de securitate, care specifică elementele unei abordări
mai largi de către N.A.T.O. a securităţii şi care furnizează orientările
necesare pentru continuarea adaptării forţelor sale militare. Cu această
ocazie, au fost reafirmate principiile fundamentale ale Alianţei şi au
fost stabilite noi direcţii de acţiune, care să permită o mai bună
racordare la cerinţele tot mai diversificate şi schimbătoare din mediul
de securitate.
Ataşamentul N.A.T.O. faţă de legătura transatlantică este şi a
rămas indispensabil. Alianţa este angajată într-un parteneriat puternic
şi dinamic între Europa şi America de Nord în sprijinul valorilor şi
intereselor pe care le au în comun. Securitatea Europei şi Americii de
Nord este indivizibilă.
Menţinerea unei capacităţi militare adecvate în vederea acţiunii
colective pentru apărarea comună rămâne punctul central al
obiectivelor de securitate ale Alianţei. O astfel de capacitate, împreună
cu solidaritatea politică, constituie esenţa capacităţii Alianţei de a
preveni orice încercare de a face uz de forţă sau de intimidare şi
garantează faptul că o agresiune militară directă împotriva Alianţei nu
ar putea avea sorţi de izbândă.
Apărarea colectivă a membrilor săi este fundamentală pentru
credibilitatea sa şi pentru securitatea şi stabilitatea spaţiului
euroatlantic. Articolul 5, menţionat anterior, reprezintă esenţa apărării
colective a Alianţei care prevede asigurarea de garanţii de securitate
pentru aliaţi. Capacităţile militare eficiente pentru întregul spectru de
circumstanţe previzibile constituie baza capacităţii Alianţei de a
contribui la prevenirea conflictelor şi la managementul crizelor prin
operaţiuni non-articolul 5 de răspuns la crize. Aceste misiuni pot fi
extrem de solicitante şi pun mare preţ pe aceleaşi calităţi politice şi
militare (coeziunea, instruirea multinaţională, planificarea detaliată în
avans), care sunt esenţiale şi pentru situaţii sub incidenţa articolului 5
(apărare colectivă).
227
 Potrivit documentelor adoptate anterior, reforma structurii de
comandă militară integrată a N.A.T.O. prevedea realizarea, până în
2003, a noii structuri, care va cuprinde două comandamente strategice,
unul pentru Europa şi unul pentru Atlantic, cu o structură subordonată
simplificată de comandamente regionale şi subregionale. Rezultatul va
fi o structură mai flexibilă şi mai bine adaptată la cerinţele prezente
ale N.A.T.O. Aceasta va facilita cooperarea cu ţările partenere. În
plus, noua structură va încorpora un cadru pentru operaţiile de
comandă, implicând dislocare rapidă, participare multinaţională,
unităţi de categorii întrunite adaptate la cerinţele noului concept al
Alianţei de Forţe Întrunite Multinaţionale Operaţionale (C.J.T.F.).
Aliaţii europeni au luat decizii care să le permită să-şi asigure
responsabilităţi mai mari în domeniul securităţii şi apărării, în scopul
întăririi păcii şi stabilităţii în spaţiul euroatlantic şi, implicit, al securităţii
tuturor aliaţilor. Acest proces va necesita o strânsă cooperare între
N.A.T.O. şi Uniunea Europeană. Procesul de elaborare şi implementare a
Politicii Europene de Securitate şi Apărare, menită să consolideze
capacităţile Uniunii Europene în ceea ce priveşte managementul crizelor,
trebuie să vizeze şi întărirea Identităţii Europene de Securitate şi Apărare
în cadrul N.A.T.O., păstrând nealterată legătura transatlantică.
În acest cadru, N.A.T.O. rămâne piatra de temelie a securităţii
europene şi fundamentul apărării colective în spaţiul euroatlantic, iar
realizarea Politicii Europene de Securitate şi Apărare trebuie
subsumată principiilor aprobate în cadrul reuniunii Consiliului Nord-
Atlantic de la Berlin, din 1996.
Urmărind punerea în operă a politicii sale de prezervare a păcii,
prevenire a războiului, de întărire a securităţii şi stabilităţii în
conformitate cu sarcinile de securitate fundamentale ale Alianţei,
N.A.T.O. îşi propune ca, în cooperare cu celelalte organizaţii, să prevină
conflictele, sau, în situaţia apariţiei unei crize, să contribuie la
gestionarea ei efectivă, cu aplicarea normelor dreptului internaţional,
inclusiv prin posibilitatea executării de operaţiuni non-articolul 5 de
răspuns la crize. Pregătirea Alianţei pentru îndeplinirea unor astfel de
operaţiuni vine în sprijinul obiectivului mai larg de întărire şi extindere
a stabilităţii şi implică adeseori participarea partenerilor Alianţei.
Dând dovadă de flexibilitate şi mobilitate, Alianţa Nord-Atlantică
s-a adaptat la schimbările politice survenite în mediul internaţional şi s-a
afirmat ca principal factor în realizarea condiţiilor de edificare a noii
arhitecturi de stabilitate şi securitate în Europa. În aceste condiţii, ţările
din centrul şi sud-estul Europei, foste socialiste, au început să perceapă
228
N.A.T.O. ca pe o sursă reală de stabilitate şi securitate într-o nouă ordine
mondială şi ca un exponent credibil al principiilor şi valorilor
democratice, condiţie esenţială a dezvoltării economice şi a bunăstării
sociale205.
Noua strategie a N.A.T.O., adoptată la summitul de la
Washington din aprilie 1999, orientează dezvoltarea politică şi
militară viitoare a Alianţei Nord-Atlantice.
În acest sens, au fost luate măsuri organizatorice de adaptare a
forţelor militare aliate la noile condiţii şi cerinţe. Astfel, Consiliul
Nord-Atlantic a adoptat un nou concept militar (C.J.T.F. – Combined
Joined Task Force – Forţa Multinaţională Întrunită), care a devenit
conceptul de bază al operaţiilor executate de ţările membre N.A.T.O.
şi partenere, sub autoritatea O.N.U. şi O.S.C.E. Acesta permite
Alianţei să răspundă într-o manieră flexibilă noilor misiuni, asigurând,
totodată, cadrul necesar participării şi integrării efortului militar al
ţărilor partenere în operaţiile de sprijin al păcii, conduse de N.A.T.O.
Importanţa şi credibilitatea N.A.T.O. s-au reafirmat prin
participarea sa constantă şi eficientă la gestionarea situaţiilor de criză
şi stabilizarea diferitelor zone de conflict din lume şi mai ales din zona
Balcanilor, precum şi prin dezvoltarea şi materializarea unor iniţiative
destinate creşterii încrederii şi cooperării la nivel subregional şi
regional206.
VI.1.6.3. Instrumentele de lucru ale N.A.T.O.
Consiliul Parteneriatului Euroatlantic (E.A.P.C.) reprezintă
cadrul politico-militar de consultări între Alianţă şi partenerii săi. El
reuneşte statele aliate şi statele partenere într-un forum de consultări
periodice. E.A.P.C. a realizat un „Plan de acţiune”, conform căruia au
loc consultări politice pe următoarele teme: probleme politice şi cele
legate de securitate, gestiunea crizelor, probleme regionale, probleme de
control al armamentelor, de proliferare nucleară, biologică şi chimică,
terorism internaţional, planificarea apărării, strategia şi politica de
apărare şi bugetară, impactul dezvoltării economice asupra securităţii.
Au loc consultări şi cooperare şi pe alte probleme, cum ar fi:
urgenţe civile şi pregătirea pentru acţiuni la dezastre, cooperarea

205
Vasile Paul, Ion Coşcodaru, Centrele de putere ale lumii, Editura
Ştiinţelor Sociale şi Politice, Bucureşti, 2003, p. 81-87.
206
Ibidem, p. 88.
229
privind armamentele, sub egida Conferinţei Directorilor Naţionali
pentru Armamente, securitatea nucleară, probleme de mediu legate de
apărare, coordonarea civili-militari în controlul şi managementul
traficului aerian, cooperarea ştiinţifică, probleme legate de operaţiuni
de sprijin al păcii. Cooperarea practică are loc în cadrul diferitelor
comitete de lucru cu partenerii.
Parteneriatul pentru Pace (PfP) este principalul mecanism de
realizare în practică a legăturilor pe probleme de securitate între Alianţă
şi partenerii săi şi de creştere a interoperabilităţii între parteneri şi
N.A.T.O. PfP este o iniţiativă majoră care sporeşte încrederea între toate
naţiunile din spaţiul euroatlantic şi asigură un cadru propice de
cooperare militară în materie de securitate euroatlantică. Acesta
contribuie la adâncirea cooperării politice şi militare, sporirea stabilităţii
şi întărirea păcii. Spiritul PfP a mărit încrederea, a eliminat suspiciunile
dintre parteneri, promovând cooperarea şi conlucrarea în scopul
interoperabilităţii administrative, tehnice şi operaţionale.
Prin programe detaliate care reflectă capacităţile şi interesele
individuale ale partenerilor, aliaţii şi partenerii conlucrează în scopul
promovării transparenţei planificării şi asigurării bugetului pentru
apărare naţională, controlului democratic al forţelor armate, pregătirii
pentru dezastre civile şi alte urgenţe şi al dezvoltării capacităţii de a
lucra împreună, inclusiv pentru operaţii PfP conduse de N.A.T.O.
Documentul-cadru al PfP, alături de Programul Individual de
Parteneriat (I.P.P.), Programul de Lucru al Parteneriatului (P.W.P.) şi
procesul de Planificare şi Analiză al Parteneriatului (P.A.R.P.), lansate
în urma summitului de la Bruxelles (1994), constituie instrumentele de
bază ale Parteneriatului pentru Pace.
Rolul partenerilor a crescut considerabil prin conlucrarea
permanentă în cadrul Celulei de Coordonare a Parteneriatului (P.C.C.)
şi în special prin înfiinţarea Elementelor Partenere de Stat Major în
diverse comandamente ale N.A.T.O. la nivel strategic, regional şi
subregional, în care ofiţeri N.A.T.O. şi parteneri sunt încadraţi pe
funcţii de personal internaţional cu caracter permanent.
La summitul de la Washington din aprilie 1999 a fost aprobat
Parteneriatul pentru Pace operaţional, care are următoarele
componente:
• Parteneriatul Intensificat şi mai Operaţional (Enhanced and
More Operational Partnership/E.M.O.P.);

230
 • Iniţiativa N.A.T.O. pentru Europa de Sud-Est (N.A.T.O. South
East Europe Initiative/S.E.E.I.);
• Planul de Acţiune pentru Aderare (Membership Action
Plan/M.A.P.);
• Iniţiativa Capacităţilor de Apărare (Defence Capabilities
Initiative/D.C.I.).
Parteneriatul Intensificat şi mai Operaţional (E.M.O.P.) este
construit pe următoarele elemente:
• Noul cadru politico-militar (Political-Military Framework/P.M.F.)
pentru operaţiuni PfP conduse de N.A.T.O.;
• Procesul de Planificare şi Analiză a Parteneriatului (Planning
and Review Process/P.A.R.P.) adaptat şi extins;
• Conceptul Capacităţilor Operaţionale (O.C.C.), operaţiuni
PfP conduse de N.A.T.O., o iniţiativă lansată la Washington în 1999,
în cadrul căreia se pune accentul pe îmbunătăţirea capacităţii Alianţei
şi a partenerilor de a participa împreună la operaţiuni non-articolul 5
de răspuns la crize, în cadrul unor forţe multinaţionale conduse de
N.A.T.O.;
• Programul Intensificat de Instruire şi Educare (Training and
Education Enhanced Programme/T.E.E.P.), menit să optimizeze şi să
îmbunătăţească pregătirea şi educarea în cadrul PfP, prin dezvoltarea
cooperării şi dialogului pe şase componente: interoperabilitate,
răspuns şi evaluare, exerciţii, pregătire distribuită, strategii naţionale
de pregătire şi educare, conexiuni şi colaborare.
Iniţiativa N.A.T.O. pentru Europa de Sud-Est (S.E.E.I.) are drept
scop creşterea cooperării în sud-estul Europei, coordonarea asistenţei
acordate de N.A.T.O. partenerilor, promovarea cooperării regionale şi
a dezvoltării economice. Cel mai important rezultat al acestei iniţiative
este documentul propus de România şi aprobat în martie 2000
(Budapesta, reuniunea miniştrilor de externe ai N.A.T.O.) de evaluare
a riscurilor la adresa securităţii sud-est europene (S.E.E.C.A.P. ).
Planu1 de Acţiune pentru Aderare (M.A.P.), lansat cu ocazia
summitului N.A.T.O. la Washington, în aprilie 1999, este destinat
aplicării unui program de activităţi care să sprijine ţările aspirante în
eforturile de pregătire pentru posibila aderare la N.A.T.O. Participarea
la M.A.P., conform principiului autodiferenţierii, nu implică nici un
interval de timp precis pentru o decizie de invitare a unui stat aspirant
care să înceapă negocierile de aderare cu N.A.T.O., nici o garanţie

231
pentru aderare, întrucât M.A.P. nu poate fi considerat o listă a
criteriilor de aderare.
M.A.P. este structurat pe 5 capitole:
1. Probleme politico-economice;
2. Probleme de apărare şi militare;
3. Probleme referitoare la resurse;
4. Probleme privind securitatea informaţiilor;
5. Probleme de legislaţie207.
Iniţiativa Capacităţilor de Apărare (D.C.I.) reprezintă un concept
nou lansat la Washington în aprilie 1999, care a cerut şi permis ţărilor
membre N.A.T.O. să-şi reorganizeze forţele. Prin această iniţiativă se
urmăreşte mărirea gradului de operabilitate a forţelor N.A.T.O. şi a
capacităţii lor de apărare, prin creşterea potenţialului logistic, de
desfăşurare şi mobilitate, de susţinere în teatrul de operaţii, de angajare
efectivă, de comandă şi control.
Un parteneriat special a fost stabilit între N.A.T.O. şi Rusia, care
au convenit să dea substanţă angajamentului comun de a edifica o Europă
a păcii, stabilă şi indivizibilă. Aceasta s-a concretizat prin Actul Fondator
N.A.T.O. – Rusia privind Relaţiile Reciproce, Cooperarea şi Securitatea,
prin care N.A.T.O. şi Rusia s-au angajat să-şi dezvolte relaţiile pe baza
intereselor comune, reciprocităţii şi transparenţei, în vederea realizării
unei păci durabile şi cuprinzătoare în zona euroatlantică, bazată pe
principiile democraţiei şi securităţii prin cooperare.
Ucraina ocupă un loc special în mediul de securitate euroatlantic,
fiind un partener important şi de valoare în promovarea stabilităţii şi a
valorilor comune ale democraţiei. Alianţa este puternic angajată în
întărirea unui parteneriat distinct cu Ucraina, bazat pe Carta N.A.T.O. –
Ucraina şi cuprinzând consultări politice pe probleme de interes comun
şi o arie largă de activităţi practice de cooperare.
Mediterana este considerată de N.A.T.O. o zonă de interes
special. Securitatea în Europa este strâns legată de securitatea şi
stabilitatea în Marea Mediterană. Procesul Dialogului Mediteranean al
N.A.T.O. este parte integrată a abordării N.A.T.O. a securităţii prin
cooperare, care furnizează cadrul pentru întărirea încrederii,
promovarea transparenţei şi cooperării în regiune. Alianţa rămâne
deschisă pentru primirea a noi membri, conform articolului 10 al
Tratatului de la Washington. Aceasta presupune lansarea de noi
invitaţii, în anii următori, ţărilor dornice şi capabile să-şi asume
207
Ibidem, p. 88-92.
232
responsabilităţile şi obligaţiile de membru al Alianţei, în măsura în
care N.A.T.O. apreciază că includerea de noi membri ar servi
intereselor sale politice şi strategice globale, ar întări eficacitatea şi
coeziunea sa şi ar întări securitatea şi stabilitatea globală a Europei. În
acest scop, N.A.T.O. a stabilit un program de activităţi prin care să se
acorde asistenţă ţărilor aspirante în cadrul pregătirii acestora în
vederea posibilei aderări la Alianţă, în contextul unor relaţii mai
extinse cu aceste ţări.
Politica Alianţei de sprijinire a controlului armamentelor,
dezarmării şi neproliferării va continua să joace un rol major în
realizarea obiectivelor de securitate ale Alianţei.
Aliaţii caută să întărească securitatea şi stabilitatea la cel mai
redus nivel al forţelor în concordanţă cu capacitatea Alianţei de a
asigura apărarea colectivă şi de a îndeplini întregul său spectru de
misiuni. Alianţa acordă o deosebită importanţă continuării valabilităţii
şi deplinei implementări de către toate părţile semnatare a Tratatului
privind Forţa Europeană, considerându-l ca un element esenţial în
asigurarea stabilităţii spaţiului euroatlantic208.
VI.1.6.4. Cadrul organizatoric şi structurile managementului
în N.A.T.O.
În acest context se impun câteva consideraţii cu privire la
sistemul N.A.T.O. de gestionare a crizelor. Într-o sinteză foarte
succintă vom prezenta cadrul general, organizatoric şi structurile
managementului crizelor în cadrul Alianţei.
N.A.T.O.-S.I.T.C.E.N. are următoarea compunere şi următoarele
funcţiuni: Departamentul de sprijin al personalului de supraveghere,
care menţine facilităţile de gestionare a crizei, asigură întocmirea şi
difuzarea materialelor informative; Biroul de supraveghere, care:
monitorizează continuu situaţia internaţională şi evenimentele ce
interesează N.A.T.O. sau statele membre N.A.T.O., informează
personalul din poziţiile-cheie ale comandamentelor, distribuie
informaţii de interes politic militar comun, elaborează sinteze de presă
şi rapoarte speciale de presă asupra evenimentelor deosebite, când este
cazul, Departamentul de comunicaţii, care asigură legăturile
permanente ale comandamentului N.A.T.O. şi structurilor militare
N.A.T.O. prin: N.I.C.S. (Sistemul Integrat de Comunicaţii al

208
Ibidem, p. 92-94.
233
N.A.T.O.); Legături protejate şi neprotejate; Reţele facsimil protejate;
Legături de comunicaţii prin terminale comerciale.
Cât priveşte mecanismele şi procedurile de gestionare a crizelor,
se impun câteva aprecieri şi concluzii. Astfel, succesul politicii
Alianţei, ce urmăreşte menţinerea păcii şi prevenirea războiului,
depinde, mai mult ca în trecut, de eficacitatea diplomaţiei preventive
şi de gestionare eficace a crizelor ce pun în pericol ţările membre.
Corespunzător doctrinei şi principiilor N.A.T.O. în domeniul
managementului crizelor, acest proces presupune: monitorizarea
permanentă a situaţiei, identificarea focarelor de criză, elaborarea
variantelor de acţiune (răspuns) şi implementarea acestora, dezanga-
jarea forţelor şi crearea condiţiilor unei noi situaţii de normalitate,
postcriză. Prin acţiunile întreprinse, se urmăresc obţinerea şi evaluarea
informaţiilor, analizarea situaţiei, stabilirea obiectivelor de realizat,
elaborarea opţiunilor alese şi analiza reacţiei părţilor implicate.
În cadrul N.A.T.O., modalităţile şi procedeele de gestionare a
crizelor se concretizează într-un set de documente de lucru, dintre care
o importanţă sporită au inventarul cu măsuri preventive, catalogul
generic cu opţiuni de răspuns militar, sistemul N.A.T.O. de precauţie,
planurile de operaţii (O.P.L.A.N.) şi regulile de angajare a forţelor
(R.O.E.). Elaborate din timp şi actualizate/adaptate în funcţie de
situaţia concretă, acestea oferă factorilor de decizie un ghid în
elaborarea hotărârilor.
Nucleul sistemului de gestionare a crizelor este Centrul de Studii
(S.I.T.C.E.N.), care reprezintă punctul de contact însărcinat cu
monitorizarea situaţiei internaţionale, exploatarea comunicaţiilor
N.A.T.O., asigurarea fluxului şi schimbului de date şi informaţii
secrete, actualizarea bazei de date necesare personalului care
gestionează criza, informarea periodică a structurilor-cheie din cadrul
sistemului de gestionare a crizelor.
Deşi membrii Alianţei nu au ajuns la un punct de vedere comun cu
privire la definirea „crizelor” şi nici a procesului de gestionare a acestora,
crisis management, aspect reflectat în Manualul N.A.T.O. de gestionare a
crizelor, obiectivul important pentru Alianţă îl constituie identificarea
principalelor caracteristici ale crizei şi implicaţiile acestora pentru
procesul de gestionare a crizelor. Sunt luate în consideraţie, în special,
următoarele caracteristici: ameninţarea – ca manifestare; persistenţa –
ca urgenţă; surprinderea – prin evoluţie; presiunea timpului – ca durată

234
în evoluţie; nesiguranţa – informaţii nesigure şi insuficiente; inten-
sitatea variabilă – creştere sau descreştere.
Implicaţiile acestor caracteristici pentru procesul de gestionare a
crizelor sunt gândite din perspectiva formelor de răspuns prudent ce
trebuie dezvoltate ca opţiuni, pe patru nivele de prioritate, astfel:
• Nivelul l – N.A.T.O. poate preveni surprinderea – sau cel
puţin poate reduce foarte mult timpul de răspuns – prin exploatarea
informaţiilor (intelligence);
• Nivelul 2 – pentru a avea un răspuns cât mai adecvat,
N.A.T.O. poate dezvolta în avans măsuri şi proceduri pe baza cărora
să poată acţiona rapid şi eficient;
• Nivelul 3 – deoarece orice criză este caracterizată de
nesiguranţă, ca rezultat al politicii de producere şi difuzare a
informaţiilor, N.A.T.O. a dezvoltat un sistem de măsuri flexibil, cu
mare putere de adaptabilitate la situaţiile care apar;
• Nivelul 4 – întrucât, în timp, criza variază în intensitate,
N.A.T.O. dispune de opţiuni adecvate şi adaptabile pentru toate
fazele acesteia.
O analiză succintă a conţinutului, caracteristicilor crizelor,
măsurilor şi implicaţiilor pe care acestea le au în procesul de gestionare
conduce la concluzia că N.A.T.O. a dezvoltat un întreg mecanism
structural şi procedural de gestionare a crizelor, preluat şi dezvoltat,
potrivit specificului naţional, de statele membre N.A.T.O., statele
partenere şi alte state.
Pentru ca forţele şi instituţiile implicate să reacţioneze rapid şi
efectiv în condiţiile multiplelor presiuni din timpul unei crize, s-a
considerat esenţial să se dispună măsuri detaliate, cuprinzătoare şi
convenabile, în baza cărora să se poată acţiona corespunzător. Acestea
pot fi politice, diplomatice, civile, economice, militare sau de altă
natură, în măsură să fie aplicate individual sau colectiv, ca reacţie la o
situaţie de criză. Ele acoperă întregul spectru al tipologiei crizelor, de
la cel de amploare redusă – la nivel naţional, la cel de amploare
sporită – tensiuni regionale sau globale.
Important este însă faptul că viabilitatea acestui mecanism
structural şi procedural este demonstrată de modul în care au fost şi
sunt gestionate unele crize regionale, precum cele din Bosnia, Irak,
Kosovo şi, mai recent, Afganistan.
Dintr-o analiză sumară rezultă componentele esenţiale ale
managementului unei crize. Acestea sunt următoarele: metodele şi
235
procedeele de culegere, transmitere şi evaluare a informaţiilor, analiza
situaţiei create ca urmare a crizei; analiza părţilor adverse implicate în
proces; analiza scopurilor şi mijloacelor; definirea opţiunilor de
răspuns conform scopurilor politice, militare, economice şi sociale;
implementarea soluţiei optime.
Gestionarea efectivă a oricărui tip de criză, depinde, într-o
măsură importantă, de eficienţa legăturilor stabilite în interiorul
organizaţiei respective, cât şi cu grupurile interesate din exterior.
Dar acest lucru şi procedurile enunţate mai sus nu acoperă
întreaga problematică, fiind necesare activităţi şi o gamă foarte largă
de măsuri, începând de la obţinerea informaţiilor şi evaluărilor,
stabilirea obiectivelor ce urmează a fi atinse, elaborarea opţiunilor
acţionale şi compararea acestora, implementarea opţiunilor alese şi
apoi analiza posibilelor reacţii ale părţilor implicate.
Desigur, pentru a preveni aceste pericole şi pentru a reduce
riscurile pe care le poate produce o criză este necesar să se menţină o
capacitate de reacţie efectivă şi constantă, fie individual, fie în
cooperare. În evoluţia unei crize se disting etape şi stări, fiecare dintre
acestea presupunând acţiuni specifice de gestionare. De asemenea,
modul în care criza este tratată de la început determină durata şi
amploarea acesteia.
Pentru a reliefa mai bine cuplul „criză-gestionare”, apreciem că
acesta trebuie abordat sistemic, într-un cadru firesc, relaţional.
Un sistem funcţionează, de regulă, într-un spaţiu geografic, în
condiţii dinamice, determinate şi adaptate în timp. Totodată, în cadrul
sistemului pot exista mai multe subsisteme, care se organizează pe
criterii diferite, cum ar fi: geografic, istoric, militar, civil, social,
economic, diplomatic, etnic, religios, cultural, politic, ecologic etc.
Sistemul poate afecta relaţiile internaţionale, naţionale ale unuia sau mai
multor categorii socio-profesionale dintr-o naţiune. Pentru început sunt
necesare delimitarea sistemului în partea care include conflictul, criza la
nivel interstatal, şi definirea „crizei internaţionale” şi a sistemului, care
cuprinde tensiunea, conflictul, criza în interiorul unei ţări şi poate
include naţiunea în ansamblu sau numai un segment al acesteia.
Se ştie că, în general, un sistem (internaţional) este format din:
participanţi (state – unul sau mai multe; organizaţii internaţionale;
organisme etc.); influenţe reciproce (outputuri, imputuri; procedee
etc.); distribuirea puterii (structura acestuia) şi interdicţii, blocade,
restricţii etc.
236
 Sunt imperative prezentarea şi precizarea variabilelor, pe care le
apreciem a fi: părţile care alcătuiesc sistemul; relaţiile dintre părţi;
caracteristicile principale; structurile care au creat sistemul de criză
(forţele angajate); funcţiile sistemului şi posibilităţile de evoluţie a
acestuia, pe care le putem denumi şi limite ale sistemului209.
Gestionarea crizei presupune crearea condiţiilor favorabile
sistemului pentru a funcţiona astfel încât părţile să-şi rezolve
problemele tensionate, conflictele de interese. „În noul context politic
şi strategic european, succesul politicii Alianţei care urmăreşte să
menţină pacea şi să prevină războiul depinde, mai mult ca în trecut, de
eficacitatea diplomaţiei preventive şi de gestionarea eficace a crizelor
ce pun în cauză securitatea ţărilor membre”210.
Este evident faptul că o consultare între ţările membre N.A.T.O.
capătă o importanţă cu totul deosebită în momentele de tensiune şi
criză. În asemenea circumstanţe, luarea rapidă a unor hotărâri pe bază
de consens în ce priveşte măsurile ce trebuie întreprinse în domeniile
politic, militar şi de urgenţă civilă depinde de consultarea continuă şi
oportună dintre guvernele ţărilor membre.
Această consultare intensivă se desfăşoară mai ales în cadrul
Consiliului şi al Comitetului pentru planificarea apărării, asistate, în
funcţie de circumstanţe, de comitetul militar, comitetul politic şi de
alte comitete. Metodele şi procedurile care urmează reprezintă
aranjamentele Alianţei pentru gestionarea crizelor. Mijloacele
materiale pe care le necesită acest proces şi, mai ales, sistemul de
telecomunicaţii sunt furnizate de Centrul de criză N.A.T.O., care
funcţionează 24 de ore din 24. La intervale regulate sunt organizate
exerciţii – la care sunt asociate ţările şi înalţii Comandanţi din
N.A.T.O. –, ocazie de a testa şi de a perfecţiona modalităţile de gestio-
nare a crizelor. Comitetul de operaţii şi exerciţii al Consiliului este cel
care coordonează aranjamentele, modalităţile şi mijloacele folosite
pentru gestionarea crizelor, precum şi pregătirea şi desfăşurarea
exerciţiilor organizate în acest domeniu.
Gestionarea crizelor este unul din domeniile de activitate
convenite a figura ca problemă legată de planificarea apărării şi de
chestiuni militare, în programul de lucru al Consiliului de Cooperare
Nord-Atlantic (N.A.C.C.) şi este inclusă şi în programele individuale de

209
Gheorghe Toma, Sava Postolache, Ioan Oros, Op. cit., p. 84-88.
210
Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord, Op. cit., p. 241.
237
parteneriat care sunt puse la punct de N.A.T.O. şi ţările partenere în
cadrul iniţiativei Parteneriatului pentru Pace211. „Totodată, trebuie
dezvoltate plenar posibilităţile de dialog şi cooperare în întreaga
Europă, pentru a ajuta la dezamorsarea crizelor şi la evitarea
conflictelor, dat fiind că securitatea Aliaţilor este indisolubil legată de
cea a tuturor celorlalte state europene. În acest scop, Aliaţii vor sprijini
rolul procesului O.S.C.E. şi al instituţiilor sale. Mai mult, pot avea un
rol important de jucat şi alte organizaţii cum ar fi: Uniunea Europeană,
Uniunea Europei Occidentale şi Organizaţia Naţiunilor Unite”212.
Pentru a înţelege fenomenul, structurile şi modalităţile de
funcţionare se impune precizarea unor coordonate ale descrierii
acestui mecanism de gestionare a crizelor. Este acceptat faptul că
acestea pot avea ca suport cel puţin două considerente:
• Vocaţia demonstrată de N.A.T.O. privind managementul
crizelor este reflectată de preambulul şi primele articole din Tratatul
de la Washington. Se impune un comentariu succint al acestora,
articolul 4 stabilind unul dintre cele mai importante mecanisme ale
procesului de gestionare a crizelor – procedura consultării; ca noutate
în abordare este indicarea prevederii că „N.A.T.O. se va consulta cu
oricare participant activ... dacă acest partener percepe o ameninţare
directă asupra integrităţii sale teritoriale, independenţei politice sau
securităţii”. Prin această prevedere se indică de fapt cadrul de
manifestare sau implicare şi pentru statele partenere în soluţionarea
unor crize internaţionale. Articolul 5 asigură manifestarea garanţiilor
de securitate pentru membrii Alianţei, constituind esenţa conceptului
apărării colective.
• Sintetic, obiectivele procesului N.A.T.O. de gestionare a
crizelor au drept conţinut: reducerea tensiunilor şi prevenirea crizei;
gestionarea efectivă pentru a nu se ajunge la conflict; sprijinul oportun
civil-militar, în diferitele faze ale crizei; dacă totuşi ostilităţite s-au
declanşat – controlul soluţiilor de răspuns, prevenirea escaladării, asi-
gurarea încetării acţiunilor şi retragerea din teritoriul ocupat;
menţinerea sub control, promovarea destinderii şi revenirea la normal.
Priorităţile, în tot acest mecanism, se definesc prin următoarele
activităţi: stabilirea autorităţii – Consiliul Nord-Atlantic (N.A.C.) este
autoritatea cea mai înaltă; luarea în comun şi prin consens a deciziilor

211
Gheorghe Toma, Sava Postolache, Ioan Oros, Op. cit., p. 88-89.
212
Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord, Op. cit., p. 241.
238
– proceduri, mecanisme, înţelegeri etc.; rolul real al reprezentanţilor
permanenţi – ambasadorii statelor; controlul politic permanent asupra
militarilor – nici o decizie privind planificarea forţelor militare nu se
ia fără autorizarea politicului.
Pentru îndeplinirea acestor activităţi, N.A.C. este ajutat de
Grupul de coordonare Politică (P.C.G.), Comitetul Politic (P.C.),
Comitetul Militar (C.M.) şi Comitetul pentru Planificarea Situaţiilor
de Urgenţă Civilă (S.C.E.P.C.). Îşi mai aduc contribuţia, în cadrul
procesului de management al crizelor, şi Consiliul Parteneriatului
Euro-Atlantic (E.A.P.C.), Statele Partenere (PfP), Consiliul Întrunit
Permanent (P.J.C.), Comisia N.A.T.O.-Ucraina (N.U.C.) şi Dialogul
Mediteranean (Egipt, Israel, Iordania, Mauritania, Maroc şi Tunisia).
Din perspectiva procesului de management al crizelor este
important de reţinut că printre atribuţiile principale ale N.A.C. se
găsesc: asigurarea cu prioritate a schimbului de date şi informaţii
(intelligence); comportament acţional ca forum decizional consultativ
prin acceptarea şi compararea punctelor de vedere şi luarea deciziilor
prin consens.
Ca o concluzie poate fi reţinută următoarea constatare exprimată
tot mai des în mediile politico-diplomatice-militare: pentru ca acest
proces deosebit de complex, „o adevărată maşinărie”, adică
managementul crizelor, să poată funcţiona, Alianţa a înţeles să
dezvolte trei grupe esenţiale de elemente de suport, şi anume:
a) facilităţi în infrastructură şi personal (staff);
b) sistem comun de înţelegeri şi proceduri;
c) sistem comun de măsuri de prevenire şi de răspuns.
Această constatare conduce clar la concluzia că o astfel de
soluţie trebuie să fie o alternativă, în plan intern, pentru oricare din
statele lumii. Cine înţelege pe deplin această necesitate va şti să-şi
propună constituirea propriei organizaţii de management al crizelor,
viabilă şi coerentă, în acelaşi timp, perfect interoperabilă cu organi-
zaţiile euroatlantice similare213.
VI.1.6.5. Managementul crizelor şi conflictelor
din perspectiva N.A.T.O.
Ca proces complex, gestionarea crizelor este unul dintre
domeniile de activitate prioritare, la nivelul Alianţei, care funcţionează

213
Gheorghe Toma, Sava Postolache, Ioan Oros, Op. cit., p. 89-91.
239
în cadrul programului anual de lucru al N.A.C.C. şi în programele
individuale de parteneriat, ca o problematică distinctă de planificare a
apărării.
Concepţia Strategică a Alianţei din 1999 consideră mana-
gementul crizelor drept misiune de securitate fundamentală şi obligă
Alianţa să fie pregătită, după caz şi prin consens, conform articolului 7
al Tratatului de la Washington, să contribuie efectiv la prevenirea
conflictelor şi să se angajeze activ în managementul crizelor, inclusiv
în Operaţiunile de Răspuns la Criză (C.R.O.). În acest scop, Alianţa
şi-a dezvoltat mecanisme de consultare, înţelegeri privind managementul
crizelor, capacităţi militare şi planuri de protecţie civilă în caz de
urgenţă.
Orice demers analitic în contextul tematicii abordate trebuie să
ia în considerare sistemul, mecanismele şi procedurile N.A.T.O. de
management al crizelor, faţă de care compararea cu diferite structuri
naţionale similare nu ar putea conduce decât la concluzii şi evaluări
benefice oricărui proces de construcţie sau reconstrucţie a organizaţiei
naţionale proprii pentru gestionarea crizelor214.
Pe parcursul timpului, N.A.T.O. a dobândit o experienţă aparte
în domeniul prevenirii conflictelor şi gestionării crizelor.
Prevenirea conflictelor include activităţi diferite, care se întind
de la iniţiativele diplomatice până la desfăşurarea preventivă a
trupelor şi care intenţionează să preîntâmpine escaladarea disputelor în
conflicte armate.
Prevenirea conflictelor poate include şi definirea misiunilor,
consultările, inspecţiile şi monitorizarea.
Desfăşurările preventive, în mod normal, constau în forţe civile
şi/sau militare care sunt trimise pentru a evita o criză.
Desigur, prevenirea conflictului nu poate fi niciodată garantată.
Mijloacele militare întrebuinţate în acest scop trebuie să fie concentrate
asupra sprijinului pe care ele pot să-l acorde eforturilor diplomatice şi
politice pentru a soluţiona disputa.
Misiunile specifice N.A.T.O. în prevenirea conflictelor includ:
Înştiinţarea despre un potenţial conflict în cadrul ariei de interes
N.A.T.O., care decurge în mod firesc din monitorizarea de rutină
executată de membrii Alianţei. Cu cât mai repede este identificată şi
conştientizată o stare de criză, cu atât mai repede Organizaţia poate să

214
Ibidem, p. 83.
240
desfăşoare acţiuni politice şi militare preventive şi creşte timpul avut la
dispoziţie pentru elaborarea unor opţiuni de răspuns la criza respectivă.
Urmărirea activităţilor aeriene, terestre şi maritime poate fi
monitorizată de mijloacele disponibile ale N.A.T.O. Cunoaşterea
acestor activităţi de monitorizare poate avea un efect de prevenire, în
mod deosebit când folosirea lor este cunoscută public. Este important
să se accentueze imparţialitatea monitorizării. Părţile din aria de con-
flict trebuie să ia cunoştinţă despre activităţile de monitorizare, iar
informările trebuie distribuite acestora cât mai mult posibil.
Desfăşurarea preventivă. Unul din cele mai puternice semnale
pe care Alianţa poate să le trimită pentru a demonstra fermitatea sa
este desfăşurarea forţelor multinaţionale. Un mandat explicit de la
organizaţia responsabilă internaţională (europeană) şi consensul ţării
gazdă sunt esenţiale pentru executarea acestei misiuni. Este important
să se menţină o înaltă transparenţă şi credibilitate doar pentru a
preveni, şi nu pentru a ameninţa în mod direct potenţialii agresori.
Măsuri de stabilizare. Alianţa poate sprijini şi facilita
procesul de planificare şi iniţiere a măsurilor de stabilizare. Modul
corect de conducere şi operare a acestor măsuri va depinde de
cerinţele mediului şi misiunii215.
VI.1.6.6. Sistemul N.A.T.O. de Răspuns la Crize (N.C.R.S.)
Scopul N.C.R.S. este de a asigura pregătirea şi sprijinul necesare
în prevenirea crizelor şi conflictelor şi în managementul crizelor
pentru întreaga gamă de operaţii prevăzute în articolul 5 şi altele
neprevăzute. Sistemul face să sporească abilitatea Alianţei, şi în
anumite cazuri a naţiunilor care nu sunt membre N.A.T.O., de a se
pregăti şi a răspunde la întreaga gamă de crize cu care Alianţa ar putea
fi nevoită să se confrunte. În acest scop, Sistemul cuprinde o întreagă
gamă de măsuri care să permită Alianţei, iar în anumite cazuri şi
naţiunilor care nu sunt membre N.A.T.O. să reacţioneze într-o
manieră sincronizată şi cu discernământ.
Pentru a realiza aceste obiective, N.C.R.S. trebuie să fie în
măsură:
a) să fie un sistem de management al crizelor complet integrat,
care să susţină Alianţa în răspunsul dat la o serie întreagă de crize;

215
Ibidem, p. 55-56.
241
 b) să asigure controlul politic necesar din partea Consiliului
asupra Măsurilor de Răspuns la Criză (C.R.M.S.), delegându-şi
autoritatea pentru a lua măsurile potrivite de îmbunătăţire a
flexibilităţii şi vitezei de reacţie. Delegarea autorităţii necesită de
fiecare dată aprobarea expresă a Consiliului;
c) să îmbunătăţească interacţiunea civili-militari şi să aibă în
vedere măsurile privind interrelaţiile dintre civili şi militari;
d) să includă o întreagă gamă de măsuri sub autoritatea
Consiliului în sprijinul eforturilor de prevenire a crizei şi conflictului;
e) să ţină cont şi să permită Alianţei să reacţioneze la avertizările
furnizate de Sistemul de Avertizare şi Culegere de Informaţii al
N.A.T.O. (N.I.W.S.) într-o manieră sincronizată;
f) să completeze şi să sprijine Sistemul de Planificare Operativă
al N.A.T.O.;
g) să atragă încrederea autorităţilor politice, militare şi civile ale
N.A.T.O.;
h) să evite suprapunerea inutilă cu alte procedee sau cu alte
înţelegeri ale N.A.T.O.;
i) să fie capabil să sprijine operaţiile în funcţie de caz şi cu
aprobarea N.A.C., folosind dotările şi capacităţile N.A.T.O. sub
conducerea altor organizaţii internaţionale;
j) să fie capabil să sprijine implicarea naţiunilor care nu sunt
membre ale N.A.T.O., în funcţie de caz şi cu aprobarea N.A.C., în
răspunsul la criză, atunci când este cazul.

Elementele componente ale Sistemului de Răspuns la Criză

al N.A.T.O.
N.C.R.S. are cinci componente, care nu sunt legate de vreo
succesiune prestabilită a evenimentelor:
l. Opţiunile preventive – sunt orientări largi sau moduri de
desfăşurare a acţiunii avute în vedere de comitetele superioare ale
N.A.T.O. care au ca responsabilitate managementul crizelor şi sunt
aprobate de N.A.C. Ca parte componentă, opţiunile preventive se
referă la opţiunile în favoarea soluţionării crizei sau conflictului
ajutând Consiliul / Comitetul de Planificare a Apărării (D.P.C.) să
aprecieze care poate fi replica posibilă la criza pe cale de apariţie sau
existentă. În mod corespunzător, folosirea opţiunilor preventive se
hotărăşte la un nivel superior şi, de regulă, în stadiul incipient al
crizei.
242
 2. Măsurile de răspuns la criză (C.R.M.S.) – sunt acţiuni
pregătite în detaliu, gata să fie implementate imediat la nivelul
corespunzător. Aceste acţiuni sunt pregătite în avans şi prevăd
proceduri detaliate de implementare.
3. Prevenirea surprinderii – cuprinde acele acţiuni defensive
civile şi militare care trebuie întreprinse rapid pentru a pune în
siguranţă forţele, populaţia şi/sau dotările principale militare şi civile
în cazul unui atac sau al unui atac iminent avertizat. Scopul acestor
acţiuni este de a oferi forţelor, populaţiei şi/sau dotărilor principale
militare şi civile posibilitatea să-şi îndeplinească misiunea eficient.
4. Prevenirea agresiunii – cuprinde acţiunile desemnate pentru
operaţiile prevăzute de articolul 5 al Tratatului. Aceasta marchează
trecerea de la condiţia de pregătire la dezvoltarea pregătirii şi situaţia
gata de luptă şi autorizarea angajării forţelor N.A.T.O. împotriva
statelor, actorilor nestatali sau forţelor care desfăşoară sau sprijină
activ o agresiune împotriva teritoriilor şi/sau forţelor N.A.T.O.
Prevenirea agresiunii (contra-agresiunea) urmează a fi declarată la
începutul sau imediat după începerea ostilităţilor.
5. Stările de alertă de securitate N.A.T.O. – sunt acele măsuri
antiteroriste şi antisabotaj care pot fi adoptate de comandamentele
N.A.T.O. şi de către statele membre pentru a contracara aceste
ameninţări. Conducerea în cazul acestei componente revine Oficiului
de Securitate N.A.T.O. şi este inclusă în N.C.R.S., pentru a avea
siguranţă că stările de alertă sunt armonizate în întreaga Alianţă în
situaţiile de criză şi pentru asigura o corelare reciprocă între stările de
alertă şi celelalte componente ale N.C.R.S. în cazul unei crize.
VI.1.6.7. Adaptarea N.A.T.O. la noile provocări
În contextul schimbărilor complexe care au avut loc în Europa,
în ultimul deceniu, la nivelul N.A.T.O. s-a simţit nevoia unei abordări
adaptate la noile provocări apărute la adresa securităţii. Astfel, la
summitul de la Washington, din aprilie 1999, aliaţii au aprobat, cum
am arătat, noul Concept Strategic al N.A.T.O., care identifică scopul
Alianţei şi sarcinile sale fundamentale de securitate, caracteristicile
esenţiale ale noului mediu de securitate, care specifică elementele unei
abordări mai largi, de către N.A.T.O., a securităţii şi care furnizează
orientările necesare pentru continuarea adaptării forţelor sale militare.
Scopul esenţial al N.A.T.O., stabilit prin Tratatul de la
Washington din 1949, este de a apăra libertatea şi securitatea tuturor
243
membrilor săi prin mijloace politice şi militare. Realizarea acestui ţel
poate fi pusă în primejdie de riscurile unor crize şi conflicte care să
afecteze securitatea spaţiului euroatlantic. De aceea, Alianţa nu
asigură numai apărarea membrilor săi, dar contribuie şi la pacea şi
stabilitatea în regiune.
Sarcinile fundamentale de securitate ale Alianţei se referă la
asigurarea unui mediu de securitate euroatlantic stabil, bazat pe
instituţii democratice şi pe soluţionarea paşnică a diferendelor, de
natură să servească drept forum de consultări între aliaţi în orice
problemă care ar afecta interesele lor vitale, să descurajeze şi să apere
membrii Alianţei împotriva oricărei ameninţări de agresiune la adresa
oricărui stat membru al N.A.T.O.
În vederea întăririi securităţii şi stabilităţii spaţiului euroatlantic,
Alianţa este pregătită să contribuie, de la caz la caz şi prin consens, la
prevenirea eficientă a conflictelor şi la angajarea activă în manage-
mentul crizelor, inclusiv operaţiuni de răspuns la crize, să promoveze
pe scară largă parteneriatul, cooperarea şi dialogul cu alte ţări din
spaţiul euroatlantic în scopul creşterii transparenţei, încrederii
reciproce şi a capacităţii de acţiune comune cu Alianţa.
Alianţa este angajată într-o abordare largă a securităţii, care
recunoaşte importanţa factorilor politic, economic, social şi de mediu,
suplimentar dimensiunii indispensabile a apărării.
Ţelul colectiv al N.A.T.O. este de a edifica o arhitectură de
securitate europeană pentru care contribuţiile Alianţei la securitatea şi
stabilitatea spaţiului euroatlantic şi ale celorlalte organizaţii internaţio-
nale sunt complementare şi se consolidează reciproc, atât prin adâncirea
relaţiilor între ţările euroatlantice, cât şi prin gestionarea crizelor.
Alianţa încearcă să întărească securitatea şi stabilitatea euroatlantică
prin: păstrarea legăturii transatlantice, menţinerea unor capabilităţi
militare eficace şi suficiente pentru descurajare şi apărare, pentru
îndeplinirea întregului spectru de misiuni ale N.A.T.O., dezvoltarea
Identităţii Europene de Securitate şi Apărare în cadrul Alianţei, o
capacitate completă pentru gestionarea cu succes a crizelor, continuarea
procesului de deschidere faţă de noi membri şi urmărirea constantă a
relaţiilor de parteneriat, cooperare şi dialog cu celelalte ţări, ca parte a
abordării problemelor de securitate euroatlantică prin cooperare, inclusiv
în domeniul controlului armamentelor şi dezarmării.
Ataşamentul N.A.T.O. faţă de legătura transatlantică este indispen-
sabil. Alianţa este angajată într-un parteneriat puternic şi dinamic între
244
Europa şi America de Nord în sprijinul valorilor şi intereselor pe care le
au în comun. Securitatea Europei şi a Americii de Nord este indivizibilă.
Menţinerea unei capacităţi militare adecvate în vederea acţiunii colective
pentru apărarea comună rămâne punctul central al obiectivelor de
securitate ale Alianţei. O astfel de capacitate, împreună cu solidaritatea
politică, rămâne esenţa capacităţii Alianţei de a preveni orice încercare de
a face uz de forţă sau de intimidare şi garantează faptul că o agresiune
militară directă împotriva Alianţei nu ar putea avea sorţi de izbândă.
Apărarea colectivă a membrilor N.A.T.O. este fundamentală
pentru credibilitatea sa şi pentru securitatea şi stabilitatea spaţiului
euroatlantic216.
În februarie 2001, Consiliul Nord-Atlantic a adoptat un număr
de recomandări referitoare la dezvoltarea unui sistem integrat al
măsurilor de management al crizei. În august 2001, Consiliul a
aprobat Directivele Politice pentru dezvoltarea Sistemului N.A.T.O.
de Răspuns la Criză (N.C.R.S.), care a intrat în vigoare în 2006.
N.C.R. S. include:
• o componentă a opţiunilor preventive pentru a ajuta Consiliul să
aprecieze răspunsurile posibile la o criză actuală sau pe cale de apariţie;
• o componentă a măsurilor de răspuns la criză (C.R.M.), care
să asigure intensificarea pregătirii Alianţei pentru a răspunde rapid la
întreaga gamă a crizelor potenţiale;
• acordurile privind măsurile de prevenire a surprinderii şi
măsurile împotriva agresiunii;
• informaţii introductive şi de procedură care se referă la modul
de folosire a sistemului N.A.T.O. de răspuns la crize.
Ca exponent principal al securităţii euroatlantice, N.A.T.O. a
căutat să-şi perfecţioneze structurile de decizie şi execuţie şi să-şi
întărească în mod substanţial capacitatea combativă. Deciziile politice
majore adoptate cu prilejul Consiliului Nord-Atlantic de la Praga, din
noiembrie 2002, au avut în vedere tocmai necesitatea contracarării
noilor ameninţări şi provocări la adresa securităţii, în secolul XXI, în
condiţiile multiplicării şi diversificării lor. Au fost astfel elaborate noi
concepţii, care vizează următoarele obiective:
• transformarea Alianţei Nord-Atlantice, prin acceptarea de noi
membri, concomitent cu constituirea de noi capacităţi şi realizarea de
noi relaţii cu partenerii;

216
Stan Petrescu, Op. cit., p. 211-213.
245
 • respectarea fermă a angajamentului faţă de legătura
transatlantică, prin îndeplinirea sarcinilor fundamentale de securitate,
inclusiv apărarea colectivă şi a valorilor democratice împărtăşite de
membrii Alianţei;
• prin invitarea la aderare a altor 7 state din Europa Centrală şi
de Sud-Est, printre care şi România, începând cu mai 2004, s-a întărit
securitatea în întreaga regiune euroatlantică şi s-au asigurat condiţii
favorabile îndeplinirii obiectivului de realizare a unei Europe întregi şi
libere, unită în pace şi prin valori comune;
• continuarea procesului de extindere, prin invitarea a noi state,
în special din ansamblul Balcanilor de Vest şi din Estul continentului;
• aprobarea concepţiei militare privind apărarea împotriva
terorismului şi realizarea unui schimb mai bun de informaţii,
concomitent cu perfecţionarea acordurilor privind răspunsul în situaţii
de criză;
• implementarea Planului de Acţiuni pentru Situaţii Civile de
Criză, pentru pregătirea populaţiei civile de a reacţiona la un posibil
atac cu agenţi chimici, biologici sau radiologici;
• sporirea rolului Consiliului Nord-Atlantic şi al Parteneriatului
pentru Pace în securitatea şi stabilitatea regională şi încurajarea în
acest sens a statelor partenere de importanţă strategică din Caucaz şi
Asia Centrală;
• Consiliul N.A.T.O. – Rusia are un rol important în menţinerea
păcii, în oprirea proliferării armelor de distrugere în masă, în
operaţiunile de căutare-salvare, apărarea antirachetă şi lupta împotriva
terorismului;
• Parteneriatul între N.A.T.O. şi Ucraina îşi propune
determinarea Ucrainei să acţioneze în vederea integrării euroatlantice;
• Dialogul Mediteranean constituie, de asemenea, parte
integrantă a abordării securităţii transatlantice de către Alianţă;
• aprobarea pachetului de măsuri, bazat pe Conceptul Strategic
al N.A.T.O., privind constituirea de noi capacităţi pentru noi
provocări.
Pentru a putea îndeplini şi pune în aplicare aceste obiective, şefii
de state şi de guverne reuniţi la Praga au luat decizii importante
privind creşterea eficacităţii militare a Alianţei, urmând a se acţiona
în următoarele direcţii:
• crearea unei Forţe de Răspuns N.A.T.O. (N.F.R.), care să fie o
forţă bazată pe tehnică şi tehnologie militară avansată, flexibilă, uşor de
246
desfăşurat, interoperabilă şi care să poată fi susţinută în teatrul de război,
compusă din elemente aparţinând forţelor terestre, navale şi aeriene, gata
de a fi deplasată rapid, conform deciziilor Consiliului Militar;
• eficientizarea sistemului militar de comandă al N.A.T.O.,
vizând îndeplinirea cerinţelor operaţionale pentru întreaga gamă de
misiuni ale Alianţei;
• aprobarea angajamentelor privind capacităţile militare ale
statelor membre, ca parte a efortului de a perfecţiona şi dezvolta noi
capacităţi militare, specifice războiului modern şi unui mediu de
securitate ce generează ameninţări serioase;
• aprobarea concepţiei apărării împotriva terorismului – parte
componentă a măsurilor destinate întăririi capacităţii N.A.T.O. în
acest domeniu, care mai include optimizarea sistemului de cooperare
şi acces la informaţii şi aranjamentele de răspuns la crize;
• aprobarea implementării a cinci iniţiative de apărare împotriva
armelor de distrugere în masă;
• întărirea capacităţii de apărare împotriva atacurilor împotriva
sistemelor informatice;
• examinarea opţiunilor pentru abordarea de o manieră adecvată
a ameninţărilor crescânde ale unui atac cu rachete împotriva forţelor
armate, teritoriului şi centrelor populate ale ţărilor N.A.T.O.
În esenţă, procesul de îmbunătăţire a capacităţilor are patru
componente intercorelate, deosebit de importante în asigurarea securi-
tăţii transatlantice:
– o forţă de răspuns a N.A.T.O.;
– angajamentul de la Praga privind capacităţile;
– reorganizarea structurii de comandă;
– crearea unei structuri de comandă strategică.
Potrivit planificatorilor militari, Forţa de Răspuns a N.A.T.O. va
fi o forţă care să poată fi dislocată rapid pentru a îndeplini întreaga
gamă de misiuni militare, capabilă să susţină acţiuni de luptă timp de
30 de zile, să îndeplinească 200 de misiuni de luptă aeriene zilnic,
acţiuni terestre şi navale, utilizând aproximativ 21000 de militari.
Forţa de Reacţie Rapidă este operaţionalizată parţial din 2004 şi
complet începând cu 2006.
Angajamentul de la Praga privind capacităţile încurajează aliaţii
europeni, vechi şi noi, să se concentreze pe criteriile de interopera-
bilitate, pe capacităţi de dislocare şi de ducere a acţiunilor de luptă de
durată217.
217
Vasile Paul, Ion Coşcodaru, Op. cit., p.101-104.
247
 Astfel, Directiva Ministerială N.A.T.O. pe 2003 prevede a că
Alianţa Nord-Atlantică „are nevoie de forţe şi capacităţi moderne,
robuste, interoperabile, credibile şi apte să execute operaţiuni de
apărare colective, să menţină la distanţă riscurile care pot apărea; să se
disloce rapid oriunde şi oricând se cere pentru a trata crizele apărute;
să aibă capacitate de autosusţinere în lipsa unui sprijin al ţării gazdă;
să aplice o forţă decisivă bazată pe eficienţă şi acurateţe împotriva
ameninţărilor; inclusiv a ameninţărilor cu arme nucleare, bacterio-
logice şi chimice; să opereze în acelaşi fel cu forţele altor aliaţi”.
În aceste condiţii, principalul scop al planificării militare este
dezvoltarea de forţe şi capacităţi optimizate pentru întregul spectru de
misiuni ale Alianţei, inclusiv pentru operaţii cu intensitate ridicată şi
pentru cele care se desfăşoară la distanţe mari de teritoriul naţional. O
cerinţă primordială a acestora o reprezintă calitatea noilor capacităţi de
a face faţă unei game şi unui număr mare de operaţiuni la scară
redusă. N.A.T.O. planifică să posede capacitatea de a conduce şi
desfăşura concomitent trei Operaţii Întrunite Majore pentru perioade
mai mari de doi ani. Potrivit acestei noi concepţii, Operaţia Întrunită
Majoră este definită ca fiind una pentru care:
• componenta terestră este capabilă să planifice şi să execute
operaţiuni de luptă până la nivel de corp de armată, având sprijin de
luptă şi logistic;
• componenta maritimă este capabilă să planifice şi să execute
operaţiuni până la nivel de detaşament N.A.T.O., având sprijin logistic;
• componenta aeriană este capabilă să execute până la 1000 de
ieşiri de luptă şi de sprijin de zi, având sprijin logistic218.
Capacităţile militare eficiente pentru întregul spectru de
circumstanţe previzibile constituie baza capacităţii Alianţei de a contribui
la prevenirea conflictelor şi la managementul crizelor prin operaţiuni non-
articolul 5 de răspuns la crize. Aceste misiuni pot fi extrem de solicitante
şi pun mare preţ pe aceleaşi calităţi politice şi militare (coeziunea,
instruirea multinaţională, planificarea detaliată în avans), esenţiale şi
pentru situaţii sub incidenţa articolului 5 (apărare colectivă).
Reforma structurii de comandă militară integrată a N.A.T.O. a
determinat, până în 2005, crearea unor noi structuri, care cuprind două

218
Ibidem, p. 105-106.
248
comandamente strategice, unul pentru Europa şi unul pentru Atlantic,
cu o structură subordonată simplificată de comandamente regionale şi
subregionale. Rezultatul este o structură mai flexibilă şi mai bine
adaptată la cerinţele actuale ale N.A.T.O. Aceasta facilitează coope-
rarea cu ţările partenere. În plus, noua structură încorporează un cadru
pentru operaţiile de comandă, implicând dislocare rapidă, participare
multinaţională, unităţi de categorii întrunite adaptate la cerinţele
noului concept al Alianţei de Forţe Întrunite Multinaţionale Opera-
ţionale (C.J.T.F.).
Aliaţii europeni au luat decizii care să le permită să-şi asigure
responsabilităţi mai mari în domeniul securităţii şi apărării în scopul
întăririi păcii şi stabilităţii în spaţiul euroatlantic şi, implicit, al
securităţii tuturor aliaţilor. Acest proces va necesita o strânsă
cooperare între N.A.T.O. şi Uniunea Europeană. Procesul de elaborare
şi implementare a Politicii Europene de Securitate şi Apărare, menită
să consolideze capacităţile Uniunii Europene în ceea ce priveşte
managementul crizelor, trebuie să vizeze şi întărirea Identităţii
Europene de Securitate şi Apărare în cadrul N.A.T.O., păstrând
nealterată legătura transatlantică. În acest context, aşa cum s-a
subliniat, N.A.T.O. rămâne piatra de temelie a securităţii europene şi
fundamentul apărării colective în spaţiul euroatlantic, iar realizarea
Politicii Europene de Securitate şi Apărare trebuie subsumată
principiilor aprobate în cadrul reuniunii Consiliului Nord-Atlantic de
la Berlin, din 1996.
Urmărind politica sa de prezervare a păcii, prevenire a
războiului, întărire a securităţii şi stabilităţii, în conformitate cu
sarcinile sale de securitate fundamentale, N.A.T.O. caută, în cooperare
cu celelalte organizaţii, să prevină conflictele sau, în situaţia apariţiei
unei crize, să contribuie la gestionarea sa efectivă, cu aplicarea
normelor dreptului internaţional, inclusiv prin posibilitatea executării
de operaţiuni non-articolul 5, de răspuns la crize. Pregătirea Alianţei
pentru îndeplinirea unor astfel de operaţiuni vine în sprijinul
obiectivului mai larg de întărire şi extindere a stabilităţii şi implică,
deseori, participarea partenerilor Alianţei219.

219
Stan Petrescu, Op. cit., p. 213-214.
249
 VI.2. Interferenţa N.A.T.O. cu alte organizaţii internaţionale
VI.2.1. O.N.U. şi N.A.T.O. – o relaţie de cooperare
pentru securitatea internaţională
Ambele organizaţii, O.N.U. şi N.A.T.O., se sprijină, în
funcţionarea lor, pe Cartă şi pe Tratatul Nord-Atlantic în alcătuirea unui
cadru instituţional mai larg pentru securitate. Este important de ştiut
dacă raportul dintre aceste două organizaţii este de actualitate, dacă
avem în vedere noile concepte de redefinire a suveranităţii, pe de o
parte, şi a fenomenului de globalizare în general şi a celui de globalizare
militară în special, pe de altă parte. Astfel, între Carta Organizaţiei
Naţiunilor Unite şi Tratatul Nord-Atlantic şi între instituţiile O.N.U. şi
cele ale Alianţei există legături puternice, atât juridice, cât şi practice.
Ambele elemente contribuie la lărgirea cadrului instituţional în care
acţionează Alianţa. Alte relaţii instituţionale care contribuie la lărgirea
acestui cadru rezultă din prevederile celor două acte internaţionale.
Articolul 51 al Cartei O.N.U. stabileşte dreptul natural la apărare
individuală sau colectivă al tuturor statelor membre ale Organizaţiei
Naţiunilor Unite. Acesta autorizează acţiunile care ar putea fi întreprinse
în exercitarea acestui drept înainte de momentul în care Consiliul de
Securitate al O.N.U. însuşi să ia măsurile care se impun în vederea
menţinerii păcii şi securităţii internaţionale. În plus, stipulează că măsurile
luate de către statele membre, în termenii articolului 51, trebuie să fie
imediat aduse la cunoştinţa Consiliului de Securitate şi să nu afecteze
nicidecum autoritatea şi responsabilitatea Consiliului de a întreprinde
acţiunile necesare menţinerii sau restaurării păcii şi securităţii
internaţionale. Astfel, Carta O.N.U. are pentru Alianţa Nord-Atlantică o
dublă importanţă. În primul rând, aceasta constituie baza juridică pentru
crearea Alianţei, în al doilea rând, stabileşte întreaga responsabilitate a
Consiliului de Securitate al O.N.U. pentru pacea şi securitatea
internaţională. Aceste două principii fundamentale sunt prevăzute în
Tratatul Nord-Atlantic, semnat la Washington, în aprilie 1949.
Preambulul Tratatului întăreşte ideea conform căreia Carta
O.N.U. reprezintă cadrul în care operează Alianţa. În frazele
introductive ale acestuia, membrii Alianţei îsi reafirmă loialitatea faţă
de obiectivele şi principiile Cartei. În articolul 1, ei îşi exprimă
angajamentul pentru soluţionarea conflictelor internaţionale prin
mijloace diplomatice, în concordanţă cu obiectivele Cartei, şi pentru
abţinerea de la ameninţarea sau utilizarea fortei în orice situaţie
250
neconformă cu principiile O.N.U. Articolul 5 al Tratatului face referire
explicită la articolu1 51 al Cartei, afirmând dreptul semnatarilor de a
întreprinde, individual sau colectiv, acţiunile pe care le consideră
necesare pentru propria apărare, inclusiv utilizarea forţelor armate;
totodată, acesta obligă statele membre să întrerupă utilizarea forţei
pentru instaurarea şi menţinerea securităţii spaţiului nord-atlantic, atunci
când Consiliul de Securitate al O.N.U. a luat măsurile necesare în
vederea restaurării păcii şi securităţii internaţionale.
O referire şi mai detaliată la Carta O.N.U. se regăseşte în
articolul 7 al Tratatului Nord-Atlantic, unde li se reamintesc
semnatarilor drepturile şi obligaţiile ce le revin conform Cartei şi se
reafirmă responsabilitatea primordială a Consiliului de Securitate al
O.N.U. pentru menţinerea păcii şi securităţii.
Din 1949 şi până în prezent, legătura formală dintre O.N.U. şi
Alianţa Nord-Atlantică a rămas constantă şi s-a manifestat, în primul
rând, în relaţiile juridice dintre documentele fondatoare. Contactele
dintre instituţiile Organizaţiei Naţiunilor Unite şi cele ale Alianţei au
fost, de cele mai multe ori, extrem de limitate atât ca formă, cât şi în
conţinut220.
Ultimul deceniu al secolului XX a început şi s-a sfârşit cu răz-
boaie care s-au încheiat ca urmare a intervenţiilor internaţionale.
Operaţiunea „Furtună în Deşert”, prin care Irakul a fost evacuat din
Kuweit în ianuarie 1991, a fost o campanie militară predominant
occidentală, sub conducerea Statelor Unite ale Americii. Dar ea a fost
concepută sub mandatul Organizaţiei Naţiunilor Unite, conform
Capitolului VII al Cartei O.N.U., cu sprijinul unanim al Consiliului de
Securitate şi susţinerea tuturor statelor din Orientul Mijlociu, cu
excepţia aliatului regional cel mai apropiat al Vestului, Iordania.
Bombardarea fostei Iugoslavii de către N.A.T.O., din martie 1999, a
reuşit să-i forţeze pe sârbi să părăsească provincia Kosovo, după o
campanie de şaptezeci şi opt de zile. Din nou, conducerea operaţiunii
a aparţinut Statelor Unite ale Americii, însă de data aceasta nu s-a mai
recurs la Consiliul de Securitate, iar criticile internaţionale au fost
considerabile221.
În perioada dintre Războiul din Golf şi criza din Kosovo,
Organizaţia Naţiunilor Unite a fost implicată într-un număr fără

220
Ibidem, p. 157-158.
221
James Mayall, Op. cit., p. 88.
251
precedent de conflicte – paisprezece doar în Africa. Majoritatea erau
conflicte intra, şi nu interstatale, iar intervenţia O.N.U. era motivată de
nevoia de a oferi sprijin umanitar, pe lângă funcţiile mai tradiţionale
ale Organizaţiei de pacificare şi de menţinere a păcii. Totuşi, cele mai
multe dintre aceste operaţiuni se bazau pe mandatele prevăzute în
Capitolul VI. Cu alte cuvinte, depindeau de consimţământul părţilor
aflate în conflict şi, după cum vom vedea, nu ar trebui categorisite
drept intervenţii umanitare propriu-zise. În privinţa celor câteva
operaţiuni bazate pe mandatul prevăzut în Capitolul VII – cele din
Somalia, Bosnia, Rwanda, Haiti şi Albania, unde statele care inter-
veneau erau autorizate să folosească forţa pentru a-şi îndeplini obiecti-
vele umanitare –, există opinii diferite, dacă experimentul ar trebui să
fie considerat un succes sau nu. În Bosnia, cel mai îndelungat dintre
aceste conflicte, războiul a luat sfârşit numai după ce S.U.A. a preluat
iniţiativa diplomatică de la O.N.U., iar operaţiunea de menţinere a
păcii a fost preluată de N.A.T.O.222.
În iulie 1992, din cauza accentuării conflictului, navele
N.A.T.O. care aparţineau Forţelor Mediteraneene permanente ale
Alianţei, asistate de Aviaţia de patrulă maritimă a N.A.T.O., au
început monitorizarea operaţiunilor din Marea Adriatică, în sprijinul
respectării embargoului pe armament instituit de Organizaţia
Naţiunilor Unite împotriva tuturor republicilor fostei Iugoslavii.
N.A.T.O. şi Uniunea Europei Occidentale au iniţiat, în noiembrie
1992, operaţiuni de forţă pentru respectarea rezoluţiilor Consiliului de
Securitate al O.N.U., destinate prevenirii escaladării conflictului prin
sporirea traficului de arme în regiune.
Disponibilitatea Alianţei de a sprijini operaţiunile de menţinere a
păcii sub autoritatea Consiliului de Securitate al O.N.U. a fost
declarată formal de către miniştrii de externe ai ţărilor membre ale
N.A.T.O., în decembrie 1992. Măsurile deja întreprinse de către ţările
membre ale N.A.T.O., individual sau în cadrul Alianţei, au fost
revizuite şi Alianţa a precizat că era pregătită să răspundă pozitiv şi
altor iniţiative pentru care Secretarul General al Naţiunilor Unite ar
putea solicita asistenţa Alianţei în domeniu.
O serie de măsuri au fost luate ulterior, cuprinzând operaţiuni
maritime comune, sub autoritatea Consiliilor N.A.T.O. şi U.E.O.,
operaţiuni aeriene N.A.T.O. pentru sprijinirea Forţei de protecţie a

222
Ibidem, p. 89-90.
252
Naţiunilor Unite (UNPROFOR), atacuri aeriene pentru protejarea
„Zonelor de siguranţă” ale O.N.U., planificarea contingentelor pentru
alte opţiuni pe care O.N.U. le-ar putea adopta.
În decembrie 1995, ca urmare a semnării Acordului de Pace din
Bosnia, la Paris, la 14 decembrie, N.A.T.O. a primit mandat din partea
O.N.U., în baza Rezoluţiei 1031 a Consiliului de Securitate, de a
aplica aspectele militare ale Acordului de Pace. Forţa de implementare
a N.A.T.O. (IFOR) a început operaţiile pentru îndeplinirea mandatului
la 16 decembrie.
Pe toată durata mandatelor lor, cele două forţe multinaţionale au
colaborat strâns, în Bosnia-Herţegovina, cu alte organizaţii interna-
ţionale şi agenţii umanitare, inclusiv cele ale Organizaţiei Naţiunilor
Unite, precum Înaltul Comisariat pentru refugiaţi (U.N.C.H.R.) şi Forţa
operativă de poliţie internaţională a O.N.U. (I.P.T.F.).
În februarie 1998, după discuţiile cu participanţii la SFOR,
nemembri ai N.A.T.O., Consiliul Nord-Atlantic a anunţat că, în
conformitate cu mandatul primit din partea Consiliului de Securitate al
O.N.U., N.A.T.O. era pregătită să organizeze şi să coordoneze o forţă
multinaţională care să continue activitatea în Bosnia-Herţegovina, ca
urmare a încheierii mandatului SFOR, în iunie 1998. Noua forţă îşi
menţinea denumirea de SFOR, ceea ce reflecta necesitatea continuă
de stabilitate în Bosnia şi de instaurare a fundamentelor unei păci
permanente în regiune.
De la declanşarea conflictului din Kosovo, din 1998, precum şi
pe toată perioada crizei, au fost menţinute contacte strânse între
Secretarul General al Organizaţiei Naţiunilor Unite şi Secretarul
General al N.A.T.O.
Dincolo de situaţia din fosta Iugoslavie, confruntate cu alte
ameninţări la adresa păcii în lume, statele membre ale N.A.T.O., chiar
dacă nu direct, ci prin intermediul Alianţei, şi-au oferit sprijinul pentru
susţinerea eforturilor Consiliului de Securitate şi ale Secretarului
General al O.N.U., cu scopul de a preveni conflictele şi de a restabili
respectarea dreptului internaţional. În prima parte a anului 1998, în
contextul implementării rezoluţiilor Consiliului de Securitate al
O.N.U. cu privire la situaţia din Irak, şi al regimului de supraveghere
internaţională instituit pentru a garanta identificarea şi eliminarea
armelor de distrugere în masă şi a capacităţilor de producţie a unor
astfel de arme, Alianţa a solicitat încheierea unui acord cu Irakul.

253
 La 25 februarie 1998, Secretarul General al N.A.T.O. a făcut o
declaraţie salutând încheierea acordului între Secretarul General al
Organizaţiei Naţiunilor Unite şi Irak, în vederea soluţionării pe căi
diplomatice a crizei din această ţară. Acesta a felicitat eforturile
diplomatice susţinute ale comunităţii internaţionale, inclusiv ale
Aliaţilor N.A.T.O., şi a accentuat necesitatea îndeplinirii tuturor
rezoluţiilor Consiliului de Securitate al O.N.U. La 4 martie 1998, când
a readus în discuţie situaţia din Irak, Consiliul Nord-Atlantic a salutat
adoptarea în unanimitate a Rezoluţiei 1154 a Consiliului de Securitate
al O.N.U., privind implementarea acordului semnat între Secretarul
General al Organizaţiei Naţiunilor Unite şi Irak. Consiliul şi-a declarat
sprijinul pentru deciziile relevante ale O.N.U. şi a subliniat importanţa
stabilităţii în regiunea Golfului pentru securitatea spaţiului
euroatlantic223.
VI.2.2. Complementaritatea N.A.T.O. – O.S.C.E.
Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa este
singurul forum în care se regăsesc toate ţările continentului european,
alături de Canada şi Statele Unite ale Americii, motiv pentru care ea
reprezintă cheia de boltă a arhitecturii europene de securitate.
O.S.C.E. s-a dovedit a fi un cadru amplu pentru cooperare în domenii
referitoare la drepturile omului, libertăţile fundamentale, democratice,
preeminenţa dreptului, securitate şi cooperare economică.
Alianţa Nord-Atlantică a sprijinit activ procesul C.S.C.E./O.S.C.E.
încă de la crearea sa şi a fost unul din susţinătorii instituţionalizării
procesului C.S.C.E. din 1990. La reuniunea la vârf, din noiembrie
1991, de la Roma, N.A.T.O. şi-a reafirmat sprijinul pentru procesul
C.S.C.E. şi a definit rolul ce revenea celor două structuri, C.S.C.E. şi
Alianţa, în dezvoltarea dialogului şi a cooperării în Europa, ca fiind un
rol de complementaritate.
Recunoscând că securitatea Alianţei nu poate fi separată de cea a
celorlalte state din Europa, N.A.T.O. consideră dialogul şi cooperarea
între diferite instituţii din domeniul securităţii ca un factor important
în gestionarea şi eliminarea crizelor, precum şi pentru prevenirea
conflictelor.
Importanţa pe care N.A.T.O. o acordă C.S.C.E. a fost subliniată
la Oslo, în iunie 1992, când miniştrii Afacerilor Externe ai Alianţei

223
Stan Petrescu, Op. cit., p. 158-160.
254
şi-au declarat disponibilitatea de a sprijini activităţile de menţinere a
păcii întreprinse sub reponsabilitatea O.S.C.E., inclusiv prin punerea
la dispoziţie a infrastructurii şi expertizei Alianţei. Această decizie a
deschis calea pentru cea mai amplă interacţiune între N.A.T.O. şi
O.S.C.E., mai ales în contextul noilor sarcini ale Alianţei, precum şi al
operaţiunilor de implementare şi menţinere a păcii.
Din decembrie 1991, dialogul şi cooperarea N.A.T.O. cu ţările
partenere din Centrul şi Estul Europei şi din fosta U.R.S.S. s-au
desfăşurat în cadrul Consiliului de Cooperare Nord-Atlantică (N.A.C.C.).
N.A.C.C. a obţinut rezultate vizibile într-un număr important de
domenii, precum promovarea relaţiilor de bună vecinătate, dezarmarea
şi cooperarea pentru menţinerea păcii. Acest proces şi-a adus o
contribuţie substanţială la întărirea cooperării dintre Aliaţii N.A.T.O.
şi ţările Partenere, sprijinind, astfel, rolul C.S.C.E./O.S.C.E. în aceste
domenii.
Un parteneriat mai puternic şi mai operaţional a început între
N.A.T.O. şi partenerii săi, în 1997, când locul N.A.C.C. a fost luat de
Consiliul pentru Parteneriat Euro-Atlantic (E.A.P.C.). E.A.P.C. a
devenit cadrul complet pentru cooperare între N.A.T.O. şi ţările
partenere, incluzând Parteneriatul pentru Pace (PfP), pe care a condus-o
spre un nivel calitativ nou.
O nouă structură, denumită Comitetul de cooperare politico-mili-
tară, Grupul ad-hoc pentru cooperare în menţinerea păcii, funcţionând
în cadrul E.A.P.C., s-a dovedit a fi o legătură importantă cu O.S.C.E.
Un reprezentant al Preşedinţiei O.S.C.E. participă regulat la reuniunile
acestui Comitet, făcând o prezentare, în linii mari, a preocupărilor
curente ale O.S.C.E., care prezintă relevanţă pentru grup. Aceste
întâlniri formale prezintă o importanţă deosebită în domeniul menţinerii
păcii. Ele sunt dovada evidentă a complementarităţii şi transparenţei ce
caracterizează dezvoltarea cooperării în domeniul menţinerii păcii care
se regăseşte în cadrul preocupărilor E.A.P.C. şi PfP.
De la summitul de la Budapesta, din decembrie 1994, O.S.C.E. a
fost implicată într-o dezbatere amplă şi completă asupra tuturor
aspectelor securităţii, cu scopul de a elabora un concept de securitate
pentru secolul XXI.
În decembrie 1996, în Declaraţia făcută după summitul de la
Lisabona asupra unui model complet şi comun de securitate pentru
Europa secolului XXI, şefii de stat şi de guvern ai ţărilor O.S.C.E. au
reafirmat – cum s-a arătat – că securitatea europeană solicită cooperarea
255
şi o coordonare mai strânsă între statele participante şi între organizaţiile
europene şi transatlantice. Ei şi-au exprimat, de asemenea, intenţia de a
întări cooperarea cu alte organizaţii de securitate. În acest sens, Alianţa
a contribuit la dezbaterile din cadrul O.S.C.E. asupra modelului de
securitate.
În Declaraţia de la Madrid, din 1997, asupra securităţii şi
cooperării euroatlantice, şefii de stat şi guvern ai ţărilor N.A.T.O. au
calificat O.S.C.E. drept organizaţia completă europeană de securitate.
Ei au subliniat rolul esenţial pe care O.S.C.E. îl are în crearea unui
mediu de securitate, pace şi stabilitate în Europa şi au evidenţiat
importanţa principiilor şi angajamentelor adoptate de către O.S.C.E.
ca fondator al dezvoltării structurilor de securitate cooperativă şi
cuprinzătoare din Europa.
La Madrid, N.A.T.O. şi-a exprimat, de asemenea, sprijinul
susţinut faţă de activitatea O.S.C.E. în elaborarea unui model comun
de securitate pentru Europa secolului XXI şi pentru ideea dezvoltării
unei Carte europene de securitate în conformitate cu deciziile luate cu
ocazia summitului O.S.C.E. de la Lisabona, din 1996.
Conceptul comun de dezvoltare a cooperării între instituţiile de
sprijin reciproc, aşa cum a fost acceptat la reuniunea ministerială de la
Copenhaga a Consiliului European din decembrie 1997, a trasat o listă
de principii şi angajamente pentru dezvoltarea cooperării între
organizaţiile şi instituţiile de susţinere reciprocă în cadrul Platformei
pentru securitate cooperativă. În cadrul organizaţiilor şi instituţiilor din
care fac parte, statele participante s-au angajat să acţioneze pentru
asigurarea adeziunii organizaţiilor şi instituţiilor respective la Platformă.
Ca o primă categorie de măsuri în vederea dezvoltării cooperării
dintre O.S.C.E. şi organizaţiile şi instituţiile respective, conceptul
comun sugerează păstrarea unor contacte periodice, inclusiv întâlniri,
în vederea creării unui cadru de dialog permanent, a unei transparenţe
mai mari şi a unei cooperări mai practice. Aceasta implică apariţia
unor funcţionari de legătură sau a unor puncte de contact, reuniuni
adecvate şi alte contacte destinate unei mai bune familiarizări
instrumentale de prevenire a conflictelor specifice fiecărei organizaţii.
N.A.T.O. şi O.S.C.E. şi-au dezvoltat relaţiile de cooperare pe baza
conceptului comun menţionat.
În cadrul Forumului OSCE pentru Securitate şi Cooperare
(F.S.C.), ţările membre ale N.A.T.O., împreună cu alte state
participante, au prezentat mai multe propuneri fundamentale privind
256
probleme cum ar fi schimbul de informaţii asupra planificării apărării,
neproliferarea şi transferul de arme, cooperarea şi relaţiile militare,
schimbul global de informaţii militare şi măsurile de stabilizare ce
trebuie luate în situaţii de criză locală. Între 1993 şi 1995, toate aceste
propuneri au contribuit la dezvoltarea unui număr important de
documente ale O.S.C.E. Alianţa a mai făcut propuneri pentru revizuirea
măsurilor privind crearea încrederii şi securităţii (C.S.M.B.) conţinute în
Documentul de la Viena al O.S.C.E., ceea ce a contribuit la elaborarea
unei versiuni revăzute şi îmbunătăţite a acestui document, adoptat în
decembrie 1994 (Documentul Viena, 1994)224.
O dovadă concludentă a angajamentului Alianţei în promovarea
securităţii, prosperităţii şi democraţiei în regiunea euroatlantică o
constituie sublinierea făcută în Conceptul Strategic revizuit, ca şi în alte
documente emise de oficialii N.A.T.O. la summitul de la Washington, în
aprilie 1999. Se subliniază, în aceste documente, faptul că ţările
membre ale N.A.T.O. sprijină pe deplin atât principiile fundamentale
ale O.S.C.E., cât şi abordarea globală şi comună a problemei securităţii.
Acest sprijin s-a concretizat – aşa cum am arătat – prin contribuţia
directă a Alianţei la eforturile O.S.C.E. de consolidare a securităţii şi
stabilităţii europene şi, mai ales, la operaţiunile de menţinere a păcii
care cad în sarcina O.S.C.E.225.
VI.2.3. N.A.T.O. şi U.E. – parteneri în procesul de edificare
a noii arhitecturi de securitate regională
N.A.T.O. s-a adaptat, încă de la începutul anilor ’90, la
schimbările politice survenite în mediul internaţional şi s-a afirmat ca
principal factor de stabilitate şi securitate în Europa. Pentru ţările din
centrul şi sud-estul Europei, Alianţa a devenit o sursă de stabilitate şi
un exponent credibil al principiilor şi valorilor democratice. Lansarea
Parteneriatului pentru Pace a permis fostelor ţări comuniste să
participe la activităţi de pregătire comună cu armatele ţărilor membre
N.A.T.O. În paralel cu dezvoltarea PfP, mijloc eficient de armonizare
conceptuală şi acţională a capacităţilor de apărare puse la dispoziţie
pentru asigurarea stabilităţii şi securităţii într-un cadru extins şi
integrat, începând cu 1993, S.U.A. au contribuit în mod constant la
dezvoltarea unui puternic „pilon” european în cadrul Alianţei Nord-

224
Ibidem, p. 244-246.
225
Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord, Op. cit., p. 365-366.
257
Atlantice. Acesta era strâns legat de constituirea unor capacităţi
militare care să fie „separabile, dar nu separate” de Alianţă. Partea
militară a U.E. ar putea folosi capacităţile N.A.T.O., fiind capabilă să
preia rezolvarea misiunilor de tip Petersberg, în cazul în care
N.A.T.O. (S.U.A.) nu doresc să se implice226.
Identitatea Europeană de Securitate şi Apărare (I.E.S.A.) priveşte,
în primul rând, cum am arătat, revizuirea rolului europenilor în cadrul
Alianţei Atlantice în sensul sporirii acestuia spre a se ajunge la un statut
egal între aceştia şi americani. I.E.S.A. este legată, însă, şi de
dimensiunea de securitate şi apărare a construcţiei politice europene. O
P.E.S.A. autonomă nu poate trece peste poziţia N.A.T.O., deoarece
Alianţa Nord-Atlantică reprezintă principala garanţie a securităţii
europene, reprezintă garanţia legăturilor transatlantice şi poziţia Statelor
Unite ale Americii în Europa. De o astfel de realitate este inevitabil
ancorată orice iniţiativă europeană în materie de securitate şi apărare.
O Politică de Apărare Comună şi o Apărare Comună a
europenilor pun în discuţie statutul N.A.T.O., principala organizaţie
care se ocupă cu apărarea colectivă; în primul rând, Washingtonul nu
doreşte dezvoltarea unei I.E.S.A. în afara N.A.T.O., a unei structuri
autonome europene care să se ocupe de apărarea europeană. Din această
cauză, americanii sprijină o I.E.S.A. doar în cadrul N.A.T.O., în sensul
realizării unei distribuţii a responsabilităţilor în interiorul Alianţei Nord-
Atlantice, dar care să nu afecteze preeminenţa Washingtonului.
Această situaţie a dat naştere şi unei dispute europene privind
realizarea unei dimensiuni de securitate şi apărare în cadrul P.E.S.C.
Astfel, un grup de state ale Uniunii Europene, în frunte cu Marea
Britanie şi Olanda, nu agreează ideea unei capacităţi europene de
apărare în afara N.A.T.O., care să pericliteze statutul acesteia din
urmă şi care ar putea pune sub semnul întrebări poziţia americanilor în
Europa. Aceste state au fost calificate drept atlantiste.
Un al doilea grup de state europene, condus de Franţa, leagă
I.E.S.A. de obţinerea unui statut egal cu cel al Statelor Unite ale
Americii în cadrul Alianţei Nord-Atlantice şi doresc o Uniune
Europeană care să îşi poată asigura singură propria apărare. Aceste
ţări reprezintă curentul europenist din interiorul U.E.. Evoluţia
nesatisfăcătoare a P.E.S.C., asumarea cu succes de către N.A.T.O. a
unui nou rol strategic în contextul unor relaţii internaţionale cu aspect

226
Vasile Paul, Ion Coşcodaru, Op. cit., p. 107-108.
258
complet diferit faţă de cele ale fostei lumi bipolare au făcut ca toate
statele membre ale Uniunii Europene să înţeleagă importanţa Alianţei
Nord-Atlantice pentru securitatea europeană. Niciun membru al Uniunii
nu doreşte subminarea rolului N.A.T.O. în Europa, ci, din contră, chiar
şi Franţa a reintrat, în 1995, în structura militară integrată a N.A.T.O.
Statele comunitare, pe parcursul anilor ’90, au încercat să depăşească
această dilemă între o P.E.S.C. cu o dimensiune de apărare şi un
N.A.T.O. puternic. Evoluţia a favorizat cea de-a doua opţiune în dauna
celei dintâi. Neîndoielnic, această poziţie a S.U.A. şi a ţărilor nord-
atlantice a limitat construcţia politică europeană în acest domeniu.
În 1991, disputa referitoare la statutul U.E.O. a fost natural
legată de cea relativă la N.A.T.O. O U.E.O. complet integrată în U.E.
ar fi periclitat statutul Alianţei Nord-Atlantice din moment ce,
conform Tratatului de la Bruxelles Modificat, aceasta asigură şi
apărarea alianţei europene. Dizolvarea U.E.O. în U.E. ar fi dus la
extinderea umbrelei de protecţie a N.A.T.O. asupra unei Uniuni care
dorea să rivalizeze cu N.A.T.O. Rezultatul Consiliului European de la
Maastricht a fost o victorie a atlantiştilor: U.E.O. urma să fie atât parte
integrantă a dezvoltării U.E., cât şi mijloc de consolidare a pilonului
european al Alianţei Atlantice.
Totodată, Titlul V al T.U.E. se ferea să confere un rol prea mare
unei P.E.S.A. Aceasta „respectă obligaţiile decurgând pentru anumite
State Membre din Tratatul Atlanticului de Nord şi este compatibilă cu
politica comună de securitate şi apărare adoptată în acest cadru”227.
Aşa cum U.E.O. stabilea relaţii instituţionale cu U.E., prin intermediul
„Declaraţiei privind U.E.O.”, anexată T.U.E., E.O. urma să reprezinte
puntea dintre Uniunea Europeană şi N.A.T.O., stabilind cu acesta din
urmă o cooperare la nivel de Secretariate şi armonizându-şi metodele
de lucru228. Pentru prima dată, Alianţa Nord-Atlantică era menţionată
într-un document fundamental al C.E./U.E., reflectând astfel
necesitatea stabilirii unei relaţii între cele două organizaţii.
Aşa cum afirmă T.U.E., europenii, în special francezii, au văzut
o legătură directă între dezvoltarea unei dimensiuni de securitate şi
apărare în cadrul U.E. şi eforturile de a stabili un „pilon” european în
cadrul N.A.T.O. În schimb, Statele Unite ale Americii au considerat

227
*** Tratatul Uniunii Europene…, p. 192.
228
*** Documente de bază ale Comunităţii şi Uniunii Europene,
p. 243-244.
259
reîntărirea „pilonului” european al Alianţei Nord-Atlantice concomitent
cu dezvoltarea unei identităţi europene separate în materie de apărare
ca obiective contradictorii229. De asemenea, S.U.A. a susţinut că nu
există legătură automată între relaţiile U.E.O. cu U.E. şi interacţiunea
celei dintâi cu N.A.T.O.230.
Totuşi, S.U.A. a preferat să se implice în procesul de integrare
europeană decât să rămână pe dinafară, încercând astfel să
supravegheze şi să îngrădească orice „evoluţie neliniştitoare” a P.E.S.C.
asupra căreia europenii ar cădea de acord şi care ar afecta poziţia
N.A.T.O. Astfel, noul concept strategic al N.A.T.O., din 1991, conţinea
o concesie faţă de europeni, şi anume specifica acordul faţă de
dezvoltarea unei structuri europene multinaţionale şi integrate care să-i
ajute pe aliaţii europeni să pună la punct o apărare comună; treptat,
americanii au adoptat o atitudine mai constructivă faţă de I.E.S.A.
Summitul Alianţei Alantice, desfăşurat pe 10-11 ianuarie 1994, hotăra
să pună la dispoziţia U.E.O. capacităţi ale N.A.T.O., pentru operaţii
menite să pună în aplicare P.E.S.C. a Uniunii. Astfel, era manifestată
intenţia de a crea legături cu U.E.O. şi dinspre N.A.T.O., nu numai
dinspre U.E. Concretizarea acestei intenţii s-a produs la 3 iunie 1994,
atunci când, la Berlin, Consiliul Atlanticului de Nord a hotărât lansarea
conceptului de Grup de Forţe Interarme Multinaţionale (G.F.I.M.), care
ilustrează tocmai capacitatea U.E.O. de a întreprinde operaţii folosindu-se
de tehnica N.A.T.O.
Imediat, această iniţiativă a fost organic legată de I.E.S.A. La
prima vedere, conceptul de G.F.I.M. oferea un drum convenabil între
controversele dintre Franţa şi Marea Britanie privind preeminenţa
U.E.O. sau N.A.T.O., realiza o cooperare mai strânsă între Alianţa
Nord-Atlantică şi U.E.O. şi, în acelaşi timp, reflecta dorinţa Franţei de
a constitui o I.E.S.A. în N.A.T.O.231. Într-adevăr, G.F.I.M. constituie o
variantă convenabilă atât pentru americani, cât şi pentru europeni, însă
acest concept conţine câteva capcane care limitează autonomia
europeană de acţiune.
Prin G.F.I.M., americanii au urmărit şi să facă inutilă orice creare a
unor mijloace operaţionale ale U.E.O. (atât timp cât se poate apela la

229
*** The new Germany and the new Europe, p. 262.
230
John Peterson (coordonatori), A Common Foreign Policy for
Europe? Competing visions of the C.F.S.P., Londra, Routledge, 1998, p. 104.
231
Simon Duke, Op. cit., p. 146.
260
mijloacele N.A.T.O.), eliminând astfel posibilitatea ca U.E.O. să
concureze Alianţa Atlantică în domeniul apărării. Chiar dacă nu s-a
urmărit expres acest ţel, practic acest lucru s-a întâmplat. Mai mult,
G.F.I.M. oferă S.U.A. un droit de regard asupra oricărei operaţiuni
europene purtate cu mijloace N.A.T.O., întrucât acest fapt presupune o
consultare permanentă cu Alianţa Nord-Atlantică pe toată durata misiunii.
Astfel, deşi coordonarea politică şi strategică a operaţiilor revine
U.E.O., N.A.T.O. şi-a rezervat posibilitatea de a supraveghea acest
proces; în fine, aplicarea conceptului G.F.I.M., separabile de N.A.T.O.,
dar nu separate, depinde de aprobarea Consiliului Nord-Atlantic şi deci
de cea a Washingtonului. În acest fel, Statele Unite ale Americii pot să
blocheze orice iniţiativă europeană, refuzând să furnizeze echipament
pentru operaţiile U.E.O. Acest aspect al G.F.I.M. a fost subliniat de
Chilton, care considera că „atât timp cât nu există un angajament din
partea N.A.T.O. de a nu bloca deciziile U.E.O. prin refuzul accesului la
mijloacele sale, conceptul G.F.I.M. va asigura controlul şi conducerea
Statelor Unite peste tot, permiţându-le, în acelaşi timp, să poarte o
povară mai mică” şi că aceasta reprezintă „o manevră pentru a menţine
dependenţa U.E. de mijloacele N.A.T.O. şi ale S.U.A.”232. Cu toate
acestea, conceptul G.F.I.M. a fost primit bine de către europeni, Franţa,
în special, identificând în acesta o oportunitate pentru europeni de a
avea acces la sistemul de comunicaţii, infrastructura, informaţiile şi
sistemele de alertă ale N.A.T.O.233.
G.F.I.M. a realizat o complementaritate între Alianţa Nord-Atlantică
şi Uniunea Europeană, oferind un mijloc care evită suprapunerea unor
atribuţii ale celor două organizaţii. Declaraţia N.A.T.O. de la Madrid, din 8
iulie 1997, a reiterat importanţa acordată G.F.I.M., în sensul dezvoltării
unei I.E.S.A. în cadrul Alianţei Nord-Atlantice.
În 1998, la Saint Malo, preşedintele francez Jacques Chirac şi
primul-ministru britanic Tony Blair au completat prevederile Tratatului
de la Amsterdam, declarând că Politica Europeană de Securitate şi
Apărare ar trebui întărită, având în acelaşi timp autonomie de mişcare.
Astfel, iniţiativa propusă de cele 15 state U.E., la Helsinki (1999), de a
crea, până în 2003, o forţă de reacţie rapidă, care să fie în măsură să
desfăşoare 50.000-60.000 de oameni, capabilă să îndeplinească acţiuni
de ajutor umanitar, misiuni de salvare, de menţinere a păcii, de

232
John Peterson (coordonator), Op. cit., p. 104.
233
Ibidem, p. 102.
261
prevenire a conflictelor (misiuni de tip Petersberg), a fost bine primită
de către Alianţa Nord-Atlantică. Motivul este acela că ea nu concurează
N.A.T.O., care rămâne în continuare fundamentul apărării aliate, după
cum afirma prim-ministrul britanic Tony Blair, ci completează Alianţa.
Summitul Consiliului European de la Helsinki a răspuns, în mod
prioritar, mandatului transmis de Consiliul European, de la Köln
privind realizarea Politicii Europene Comune de Securitate şi Apărare,
amplificând acţiunile în ceea ce priveşte aspectele militare şi
nemilitare ale gestionării crizelor. Eforturile conjugate ale N.A.T.O. şi
U.E. în Balcani au demonstrat faptul că o cooperare strânsă între cele
două organizaţii oferă avantaje considerabile234.
Deşi Tratatul de la Amsterdam a inclus sarcini de tip Petersberg
ca posibilitate de manifestare a P.E.S.A., niciun progres semnificativ nu
s-a făcut în direcţia evoluţiei relaţiilor dintre U.E. şi N.A.T.O., acestea
rămânând la acelaşi nivel. Cele două tratate ale Uniunii Europene au
păstrat ambele opţiuni deschise şi au amânat o decizie în acest sens
pentru o dată nedeterminată. Însă, noua dezvoltare a dimensiunii de
securitate şi apărare a P.E.S.C., apărută în urma Consiliului European
desfăşurat la Köln în iunie 1999, a necesitat constituirea unei relaţii
directe între U.E. şi N.A.T.O., fără intermedierea Uniunii Europei
Occidentale. Franţa, în special, nu a dorit niciodată realizarea unui
dialog direct între U.E. şi N.A.T.O., temându-se că o astfel de cooperare
ar putea conduce la interferenţa S.U.A. în politicile Uniunii235.
Forţa de Reacţie Rapidă a Uniunii Europene va putea desfăşura
operaţiuni pe acelaşi principiu al G.F.I.M. Un raport al Preşedinţiei U.E.,
prezentat la Köln, prevedea realizarea unui acces garantat la mijloacele de
planificare ale N.A.T.O., susceptibile de a contribui la planificarea
militară a operaţiilor conduse de U.E.236. Dar, Forţa de Reacţie Rapidă
poate purta operaţii şi fără a face apel la G.F.I.M., ceea ce creează o
problemă referitoare la faptul că I.E.S.A. nu se poate manifesta decât în
cadrul N.A.T.O. Oricum, menajarea complementarităţii dintre N.A.T.O.
şi U.E. a prevalat în decizia Consiliului European de la Helsinki
(decembrie 1999).
Limitarea Forţei de Reacţie Rapidă la a întreprinde operaţiuni de
tip Petersberg, ceea ce înseamnă a lăsa apărarea europeană complet în
234
Vasile Paul, Ion Coşcodaru, Op. cit., p. 108.
235
John Peterson (coordonatori), Op. cit., p. 103.
236
Nicole Gnesotto, Introduction: l'OTAN et l' Europe à la lumière du
Kosovo, Anexă, în „Politique Étrangère”, nr. 2/1999, Paris, L' Institut de
Relations Internationales, p. 218.
262
sarcina N.A.T.O., reprezintă o victorie a S.U.A. Un punct esenţial al
Declaraţiei Consiliului European de la Helsinki a privit tocmai
dezvoltarea acestei complementarităţi faţă de N.A.T.O. Astfel, Forţa
de Reacţie Rapidă a U.E. va acţiona acolo şi atunci când Alianţa
Nord-Atlantică şi-a exprimat intenţia de a nu întreprinde nimic. Acest
aspect ar putea însemna un alt drept de veto al americanilor; în
momentul în care vor considera oportun ca U.E. să nu fie angajată
într-o anumită operaţiune, într-un anumit loc, ei vor impune, simplu, o
implicare a N.A.T.O. În afară de faptul că încă nu deţine nicio
atribuţie în materie de apărare colectivă şi în ceea ce priveşte sarcinile
de tip Petersberg, U.E. are un rol secundar în comparaţie cu Alianţa
Nord-Atlantică. O altă prevedere a Declaraţiei de la Helsinki se referă
la faptul că ţări membre N.A.T.O., non-membre U.E., vor putea să
participe la misiunile coordonate de U.E. în cazul în care se aplică
conceptul G.F.I.M.
Totodată, aceste ţări au fost invitate să participe şi la celălalt gen
de operaţiuni ale U.E., care nu implică folosirea de capacităţi
N.A.T.O., şi aceasta ar putea da naştere la complicaţii nedorite.
Consiliul European de la Feira (iunie 2000) a hotărât, în ciuda
reţinerilor Franţei, stabilirea unui dialog instituţional între U.E. şi
N.A.T.O., fără a se mai apela la puntea reprezentată de U.E.O. Astfel,
au fost create câteva grupuri de lucru comune U.E.-N.A.T.O., cu
scopul de a analiza problemele de securitate, modalităţile de acces al
U.E. la N.A.T.O. şi de a defini acorduri permanente între cele două
organizaţii237. Tot în această direcţie au avut loc întâlniri între
Comitetul Politic şi de Securitate al U.E. şi Consiliul Permanent al
N.A.T.O. şi între înaltul Reprezentant pentru P.E.S.C. şi Secretarul
General al Alianţei Nord-Atlantice.
Aspectul dezvoltării unei dimensiuni europene de securitate şi
apărare rămâne încă o problemă sensibilă. Definirea relaţiilor între
U.E. şi N.A.T.O. nu este nici pe departe un fapt consumat şi, din
această cauză, contradicţii vor mai apărea cu siguranţă. Noul concept
strategic al N.A.T.O., aprobat la Washington, în 1999, vine în
întâmpinarea a ceea ce europenii au iniţiat la Köln şi reafirmă
angajamentul Alianţei Nord-Atlantice de a dezvolta o I.E.S.A. Această
relaţie cu N.A.T.O., absolut necesară, este totuşi principala cauză a

237
Javier Solana, Where does the European Union stand on CFSP, Berlin,
14.11.2000, http://europa.eu.int./comm/extemal_relations/news/solana/speech, p. 3.
263
limitării P.E.S.A. Atât timp cât Uniunea Europeană nu dispune de o
capacitate cu rol principal în apărarea Europei, chiar dacă aceasta ar
însemna punerea în discuţie a prezenţei americane pe continent, ea nu
va putea să devină cu adevărat un actor major al relaţiilor
internaţionale.
În noiembrie 2000, la Bruxelles, în cadrul Reuniunii Angajării
Capacităţilor (Capabilities Commitment Conference), miniştrii
Apărării ai celor 15 ţări membre U.E. prezentau deja oferta de forţe şi
mijloace militare pentru strategia militară comună europeană şi luau în
considerare, în documentul privind „angajarea capacităţilor”, trei
capitole importante:
– obiectivul global (ce se poate face în 2003 şi ce se putea face
mai devreme, în 2001);
– necesităţile ce vor apărea şi a căror rezolvare va viza în mod
prioritar conceptul C 3 (comandă, control, comunicaţii), transportul
strategic şi informaţiile;
– constituirea unui mecanism care să permită evaluarea şi
analiza progreselor făcute pentru realizarea acestor obiective.
De asemenea, cum am arătat, a fost reafirmată hotărârea ca
Forţa de Reacţie Rapidă a U.E. să cuprindă:
– până la 80.000 de militari, din care 60.000 pentru Forţele
terestre;
– 300-350 de aeronave de diferite tipuri pentru F.A.M.;
– 80 de nave de diferite categorii şi tipuri pentru F.M.M.
O lună mai târziu, la summitul de la Nisa, s-a încercat clarifi-
carea unor probleme majore referitoare la gradul de independenţă faţă
de N.A.T.O. a forţei armate europene şi la modalităţile de cooperare
între N.A.T.O. şi U.E. în domeniul politicii de apărare. Crearea
Corpului de Armată European ar putea fi considerată, din punct de
vedere al integrării, la fel de importantă ca şi apariţia monedei comune
europene.
Summitul de la Praga din noiembrie 2002, extinderea lărgită, cea
mai mare din istoria Alianţei, au marcat o nouă etapă în dezvoltarea şi
adaptarea N.A.T.O. la noul context internaţional, contribuind la întărirea
apărării Europei. Hotărârea luată la Praga a însemnat creşterea
populaţiei N.A.T.O. cu un număr de 46 milioane de oameni şi a
teritoriului cu 593.000 km², consolidarea Alianţei, întărirea securităţii
fiecărei ţări invitate şi, totodată, construirea unei Europe unite şi
democrate, libere şi pacificate. Un alt moment important pentru relaţia
264
de cooperare între N.A.T.O. şi U.E. a fost reprezentat de Reuniunea
Consiliului European de la Copenhaga, din decembrie 2002.
Deschiderea U.E. spre Est, care are loc aproape paralel cu
demersul similar al N.A.T.O., asigură pentru prima dată în istorie cele
mai favorabile condiţii pentru crearea unei Europe unite. Extinderea
U.E. măreşte familia europeană cu 370 milioane oameni şi creşte
puterea sa economică cu 9,2 miliarde de dolari, rivalizând astfel cu
cea a S.U.A. Totodată, decizia privind extinderea U.E. şi includerea în
rândurile sale până în 2004 a încă 10 state, la care se vor adăuga alte
două state (România şi Bulgaria) până în 2007 reprezintă garanţii
substanţiale pentru materializarea noii arhitecturi de securitate
europene.
La Copenhaga, cele două organizaţii au pus la punct mecanismul
de funcţionare a dispoziţiilor „Berlin plus” în vederea unei cooperări
practice în domeniul apărării. Astfel, legătura dintre N.A.T.O. şi U.E. se
dezvoltă în direcţia unei noi relaţii strategice transatlantice, spre
beneficiul reciproc al celor două organisme de securitate. Chiar dacă
N.A.T.O. rămâne pilonul de bază al apărării şi securităţii în Europa, se
simte nevoia împărţirii responsabilităţitor (burden sharing), dându-se
statelor europene posibilitatea să se implice mai mult în rezolvarea
problemelor pe propriul continent. Astfel, agenda de lucru a Greciei pe
perioada în care deţinea preşedinţia U.E. a fost încărcată cu proiecte
ambiţioase, cum ar fi: operaţionalizarea F.E.R.R. şi preluarea de către
aceasta a misiunii de pace din Macedonia, până în mai 2003, data la
care se preconiza, de asemenea, şi organizarea unei reuniuni la nivel de
miniştri ai Apărării din ţările membre U.E., în vederea înlăturării unor
deficienţe care afectează capacitatea militară a F.E.R.R.
Problema care se pune, însă, este aceea a materializării acestor
proiecte, pentru că altfel apare riscul pierderii credibilităţii politicii
comune de securitate şi, după cum afirma lordul Robertson, „armatele
de hârtie nu câştigă războaie şi nici nu menţin pacea”.
Chiar dacă contextul general este pozitiv în ceea ce priveşte
cooperarea, chiar dacă s-au făcut progrese considerabile, relaţia dintre
N.A.T.O. şi U.E. trebuie întărită şi ar fi necesar, să afirmă, ca liderii
Alianţei şi U.E. să se concentreze asupra unor domenii de cooperare
prioritare, cum ar fi: planificarea operaţională, planificarea pentru
situaţii neprevăzute, planificarea capacităţilor şi a apărării, planificarea
achiziţiilor şi a unui set de reguli cu privire la cooperare şi apărare, la
managementul crizelor. În Europa actuală, este oricând posibil ca şi
265
conflicte locale minore să se transforme în probleme internaţionale
majore. Conflictele regionale nu afectează doar părţile implicate, ci
ameninţă stabilitatea unor zone mult îndepărtate de punctul de origine
a crizei. Acestea implică şi alte state, determină valuri masive,
destabilizatoare de refugiaţi şi se caracterizează prin violări ale
drepturilor omului, care nu pot fi ignorate. Astfel, atunci când se
sesizează necesitatea implicării într-o criză regională în devenire,
organizaţiile de securitate trebuie să acţioneze în mod coordonat.
Relaţia dintre N.A.T.O. şi U.E. trebuie, de asemenea, văzută şi
în perspectiva altor probleme cu care se confruntă Alianţa şi cu care se
confruntă, desigur, şi continentul european. După evenimentele din
septembrie 2001, N.A.T.O. a trebuit să-şi readapteze capacităţile
militare pentru a putea face faţă terorismului şi armelor de distrugere
în masă. Este nevoie de forţe mai uşoare, dislocabile rapid, care să
aibă sisteme moderne şi sigure de comandă şi control, astfel încât să
poată coopera în mod eficient. Este, de asemenea, nevoie de capacităţi
de înaltă tehnologie, cum ar fi muniţiile de mare precizie, pentru a
învinge rapid şi cu minimum de pierderi, de avioane de transport
strategic, pentru a disloca forţele la locul conflictului, şi de sprijinul
logistic necesar susţinerii acestora. Trebuie, de asemenea, găsite
soluţii pentru diminuarea decalajului în materie de capacităţi între
S.U.A. şi Europa şi promovate iniţiative în domeniul luptei împotriva
armelor de distrugere în masă (apărarea împotriva armelor biologice şi
bioterorismului, apărarea antirachetă).
Multe dintre barierele care existau între N.A.T.O. şi U.E. au fost
depăşite. S-au depus eforturi constante pentru crearea unei legături
transatlantice strânse şi menţinerea unui echilibru între Europa şi
S.U.A. În acest context, trebuie subliniată noua relaţie a N.A.T.O. cu
Rusia. Obiectivul comun este acela de a construi un climat de
securitate împreună cu Rusia. Aceasta, s-a arătat, trebuie să fie
implicată în operaţii de menţinere a păcii şi gestionare a crizelor în
Europa. Acţionând alături de Rusia, atât la nivel conceptual, cât şi în
operaţii comune, Alianţa va fi capabilă să aducă resurse enorme în
sprijinul reglementării situaţiilor de criză şi să reducă riscul
divergenţelor legate de reacţia internaţională la o asemenea situaţie.
Aceasta repre-zintă o provocare ce nu trebuie ignorată, deoarece
angajamentul constructiv al Rusiei va contribui la o abordare coerentă,
la nivel european extins, a operaţiilor de menţinere a păcii şi de

266
gestionare a crizelor şi, deci, la o mai mare stabilitate şi securitate în
zona euroatlantică.
Cu toate acestea, procesul de adaptare la orice situaţie în care ar
fi implicate cele două organizaţii – U.E. şi N.A.T.O.– este dificil
pentru toţi membrii acestora, în special pentru cei europeni, pentru că
se vorbeşte, în ultima vreme, tot mai mult, despre o „Europă veche”,
reprezentată de Franţa şi Germania, şi de una „nouă”, din care ar face
parte ţările est-europene, membre sau candidate U.E. şi N.A.T.O.
Războiul din Irak a declanşat o criză de proporţii în sânul
familiei europene datorită diferenţelor de opinie cu privire la acesta.
Europa a fost divizată pentru moment; pe de o parte, Anglia şi Spania
au fost alături de S.U.A. în ceea ce priveşte desfăşurarea operaţiilor
militare împotriva regimului Saddam, iar pe de altă parte, Franţa şi
Germania nu au agreat deloc ideea unui nou conflict în Golf. În
mijlocul acestei dispute se află statele sud-est europene care s-au
manifestat în favoarea S.U.A., atrăgându-şi astfel mânia sau, în orice
caz, reproşul „vechii Europe”238.
Stabilirea unui echilibru, pe termen lung, între cele două
organisme prezintă o importanţă deosebită pentru viitorul Alianţei şi
pentru dezvoltarea de către U.E. a Politicii Externe de Securitate şi
Apărare (P.E.S.A).
Uniunea Europeană tinde să-şi creeze, cum am spus, propria
politică externă şi capătă, din ce în ce mai mult, coerenţă în domeniul
economic şi politic. Această tendinţă va creşte, dar un rol sporit al
U.E. nu trebuie să afecteze interesele N.A.T.O., şi viceversa. N.A.T.O.
a constituit deja unităţi cu înalt nivel de operativitate (High Level
Readiness Forces), care vor putea fi preluate de U.E. şi utilizate ca
elemente ale propriei F.R.R. Forţa Europeană de Reacţie Rapidă
(F.E.R.R.) nu va dispune de elemente combative subordonate
permanent, acestea fiind oferite temporar de către statele membre U.E.
din cadrul forţelor naţionale sau de către N.A.T.O., din forţele aflate la
dispoziţie. F.E.R.R. ar urma să acopere spectrul misiunilor de mică
intensitate (low intensity conflicts), în timp ce responsabilitatea pentru
soluţionarea conflictelor de mare intensitate (high intensity conflicts)
ar reveni Forţei de Reacţie Rapidă N.A.T.O.
Completarea reciprocă dintre cele două forţe este cu atât mai
evidentă cu cât infrastructura N.A.T.O. şi tehnologia oferită de S.U.A.

238
Vasile Paul, Ion Coşcodaru, Op. cit., p. 109-113.
267
reprezintă o alternativă de preferat, datorită, mai ales, diminuării
continue a forţelor armate ale statelor europene şi a bugetelor de apărare
ale acestora.
Pentru ca europenii să-şi dezvolte mai uşor obiectivele de politică
externă şi de securitate, N.A.T.O. le-a pus la dispoziţie conceptul de
Comandament al Forţei Întrunite (C.J.T.F.), care ar putea fi o soluţie
practică şi eficientă. Având în vedere acest aspect, este posibil ca, la un
moment dat, în viitor, componentele apărării europene să se suprapună.
De aceea, trebuie să se urmărească îndeaproape aspectul împărţirii
responsabilităţilor, în scopul evitării oricăror tensiuni sau diviziuni în
Europa şi pentru păstrarea unei strânse legături transatlantice.
Evoluţia evenimentelor în materie de securitate europeană din
ultimii ani a reafirmat dorinţa statelor de pe vechiul continent de
dezvoltare a unei identităţi de apărare şi securitate proprii, bazată pe
principiul „separabil, dar nu separat” de N.A.T.O. (în ceea ce priveşte
utilizarea forţelor şi mijloacelor). Cu toate că statele membre ale U.E.
vor avea, probabil, dificultăţi în a pune la dispoziţie efectivele,
echipamentele şi mijloacele strategice pentru viitoarea forţă, oricare ar
fi ea, realizarea acestui proiect va constitui nu numai o provocare
pentru capacitatea europenilor de a realiza în comun o forţă armată,
dar va reprezenta şi un aport benefic şi util la procesul de stabilitate şi
securitate. Trebuie să se aibă în vedere faptul că ţările care contribuie
sunt obligate să-şi ia angajamente realiste, care să se înscrie în
bugetele lor militare şi să nu reprezinte doar nişte „promisiuni pe
hârtie", după cum avertiza Javier Solana.
Punerea în funcţiune a Forţei Europene de Reacţie Rapidă va
obliga statele membre ale U.E. să-şi armonizeze cooperarea în
domeniul industriei de apărare. Forţa europeană va permite ţărilor
membre ale U.E. să intervină militar în acele situaţii de criză în care
S.U.A. nu doresc să se implice cu propriile trupe. Această forţă nu va
fi o armată permanentă, ci una care se va constitui ori de ori este
nevoie şi se va implica numai în acţiuni de tip Petersberg.
Dezvoltarea unei reale politici europene de securitate şi apărare
(P.E.S.A.) va consolida N.A.T.O., fiind în acelaşi timp cea mai
vizibilă şi mai promiţătoare încercare a europenilor de a transforma în
realitate aspiraţiile vechi de o jumătate de secol în domeniul
securităţii.
După atentatele din 11 septembrie 2001, securitatea internă a
Uniunii Europene a devenit un obiectiv major. Dacă, la început,
268
campania declanşată împotriva terorismului a fost considerată ca fiind
necesară şi legitimă şi că orice mijloc este valabil şi adecvat pentru
combaterea acestuia, în ultima vreme, părerile au început să fie
diferite. Criza irakiană şi necesitatea soluţionării acesteia prin
adoptarea unor măsuri unanim acceptate au dus la diferenţierea
opiniilor politice ale S.U.A. şi statelor europene. Astfel, Europa şi
S.U.A. au puncte de vedere diferite în ceea ce priveşte securitatea în
condiţiile unei ameninţări cum ar fi terorismul global.
Crearea unei capacităţi de apărare sub auspiciile Uniunii
Europene s-a impus ca necesitate, mai ales în urma crizei Kosovo, din
1999. Până în prezent, realizarea forţei europene de apărare nu a fost
posibilă, datorită viziunilor diferite pe care le au în această privinţă
preşedintele francez şi premierul britanic. Dacă Jacques Chirac a
promovat întotdeauna ideea unei apărări independente, Tony Blair a
subliniat, de fiecare dată, necesitatea unei forţe de intervenţie integrată
cu structurile N.A.T.O.
Reuniunea de la Bruxelles, din 2002, în care liderii grupului
celor patru – Franţa, Germania, Belgia, Luxemburg – au făcut
propuneri concrete pentru înfiinţarea unor noi forţe militare, în afara
N.A.T.O., care să pună bazele apărării europene comune, a adâncit şi
mai mult divergenţele dintre europeni şi americani şi a dat naştere la
opinii diferite printre ţările membre ale U.E.
În declaraţia comună pe care au semnat-o, preşedintele francez
Jacques Chirac, cancelarul german Gerhard Schröder, primul ministru
belgian Guy Verhofstadt şi omologul său luxemburghez Jean-Claude
Juncker au ţinut totuşi să arate că „pentru Europa parteneriatul
transatlantic rămâne o prioritate strategică” şi că doresc să întărească
legăturile între membrii U.E. În plus, Jacques Chirac sublinia: „Ţările
noastre consideră complementare îndatoririle faţă de Uniunea
Europeană şi faţă de N.A.T.O ... prin crearea unei Europe puternice,
contribuim şi la întărirea Alianţei Nord-Atlantice”.
Deşi au omis să menţioneze intenţia de a înfiinţa propria Forţă
de Reacţie Rapidă şi un Stat Major european, cei patru au prevăzut
diferite structuri militare (comandament european de transport
strategic; nucleu colectiv pentru planificarea şi conducerea operaţiilor;
Cartier General Multinaţional cu capacitate de desfăşurare), care, în
ansamblu, ar putea concura Cartierul General al N.A.T.O. din Europa.
Ei şi-au arătat intenţia de a constitui un „grup pionier” al ţărilor
membre ale U.E., care să lanseze o aşa-numită Uniune de Apărare şi
269
Securitate Europeană, ca parte a oricărei viitoare constituţii a U.E.,
toate celelalte state membre ale U.E. fiind încurajate să adere la
această Uniune.
Cei patru au accentuat faptul că iniţiativa lor nu este nici
antiamericană, nici anti-N.A.T.O. Cancelarul german Gerhard
Schröder declara că U.E. trebuie să aibă propriile capacităţi militare şi
aprecia că, prin propunerile făcute, cele patru ţări nu vor altceva decât
să schimbe proporţia dintre americani şi europeni din cadrul Alianţei:
„În N.A.T.O. avem prea mult America şi prea puţin Europa”.
Dacă iniţiativa grupului celor patru a fost salutată de către fostul
preşedinte al Comisiei Europene, Romano Prodi, alte ţări europene
care nu au fost invitate la summitul din Bruxelles – Italia, Marea
Britanie şi Olanda – s-au arătat sceptice.
Referindu-se la aceste propuneri, primul-ministru englez, Tony
Blair, aprecia: „Nu vom accepta, nici noi şi nici restul ţărilor
europene, ceva ce ar putea submina autoritatea N.A.T.O. sau ar fi în
dezacord cu principiile de bază stabile pentru apărarea europeană”.
Fostul ministru italian al Afacerilor Externe, Franco Frattini, a atacat
şi el minisummitul: „Dacă se vor pune bazele unei cooperări militare
în Bruxelles, nu o voi vedea cu ochi buni ... Este de neimaginat o
alianţă militară europeană, fără Marea Britanie”. Iar omologul său
englez, Jack Straw, declara: „Este o tendinţă greşită de a forţa Anglia
să aleagă între Statele Unite şi Europa”.
Purtătorul de cuvânt al N.A.T.O., Yves Brodeur, a apreciat
poziţia faţă de Alianţă a statelor participante la această întâlnire, dar a
lăsat să se înţeleagă că sunt şi unele nelămuriri: „Ne întrebăm cum se
va ajunge la capacităţi suplimentare fără resurse suplimentare şi ne
îngrijorează riscul inutil al dublării misiunii noastre”. La dublarea
misiunii N.A.T.O. s-a referit şi secretarul general al Alianţei, lordul
George Robertson: „Mijloacele necesare Alianţei Nord-Atlantice
pentru a rămâne eficientă sunt aceleaşi cu cele de care ar avea nevoie
Uniunea Europeană dacă doreşte să-şi asume un rol mai important în
materie de apărare”.
Crearea noilor structuri militare europene nu a fost considerată
oportună nici de fostul secretar american de stat Colin Powell: „Patru
dintre statele membre ale U.E. s-au reunit pentru a elabora un fel de
plan de dezvoltare pentru un fel de stat major… Nu de stat major
avem nevoie, ci de mai multe capacităţi”. Deşi unii diplomaţi
europeni, simpatizanţi ai N.A.T.O., consideră că iniţiativa celor patru
270
ţări trebuie stopată imediat pentru a nu pune în pericol integritatea
Alianţei, alţi diplomaţi de pe continent consideră că trebuie luate în
considerare şi analizate cu realism şi mult discernământ cele şapte
propuneri concrete ale Reuniunii de la Bruxelles, care ar urma să fie
puse în practică în perioada următoare:
– crearea unei capacităţi, pentru început în jurul brigăzii franco-
germane, în care vor fi integrate elemente de comando belgiene şi
elemente de cercetare luxemburgheze;
– crearea, în iunie 2004, a Comandamentului European de
Transport Strategic, iar pe termen lung, înfiinţarea unei unităţi comune
de transport aerian strategic, din care să facă parte ţările incluse în
programul militar care vizează avionul de transport Airbus A-400;
– înfiinţarea unei unităţi europene de protecţie, N.B.C.;
– înfiinţarea unui sistem european pentru sprijin umanitar de
urgenţă, în situaţii de dezastre naturale;
– crearea de centre europene de pregătire militară, mai ales
pentru piloţi;
– crearea unui nucleu pentru planificarea şi conducerea
operaţiilor, pus la dispoziţia U.E., destinat conducerii operaţiilor
susţinute de U.E., fără a recurge la mijloacele şi capacităţile N.A.T.O.;
– stabilirea unui Cartier General Multinaţional, desfăşurabil,
destinat operaţiilor comune.
Materializarea acestor proiecte poate influenţa decisiv realizarea
capacităţilor de apărare propuse de Uniunea Europeană, contribuind
astfel la creşterea posibilităţilor de gestionare a crizelor atât interiorul
Uniunii, cât şi în imediata sa apropiere, îndeplinindu-se astfel cerinţele
materializării politicii europene de securitate şi apărare239.

VI.2.3.1. N.A.T.O. şi U.E.O. – un parteneriat transatlantic

Cooperarea între N.A.T.O. şi U.E.O. a stat la baza procesului de
reactivare a U.E.O. şi a devenit din ce în ce mai strânsă şi mai
frecventă.
Aliaţii N.A.T.O. au salutat perspectiva unei întăriri treptate a
rolului U.E.O. atât ca o componentă de apărare a procesului de
unificare europeană, cât şi ca un mijloc de întărire a pilonului
european al Alianţei. Statele membre ale U.E.O. au afirmat – aşa cum
am arătat – că Alianţa va rămâne forumul esenţial de consultare între
membrii săi şi locul unde să se convină asupra politicilor privind

239
Ibidem, p. 113-119.
271
aranjamentele în domeniul securităţii şi apărării ale Aliaţilor, conform
Tratatului de la Washington. La reuniunea Consiliului de Miniştri al
U.E.O. de la Noordwijk, Olanda, din noiembrie 1994, au fost aprobate
concluziile preliminare privind formularea unei politici de apărare
europene comune. Această dezvoltare, care ţine seama de rezultatele
întâlnirii N.A.T.O. la vârf, de la Bruxelles, din ianuarie 1994, a fost
salutată de către miniştrii de externe ai N.A.T.O., când s-au întâlnit la
Bruxelles la sfârşitul aceluiaşi an.
Miniştrii de externe ai N.A.T.O., reuniţi la Noordwijk, în mai
1995, au salutat deciziile Consiliului de Miniştri al U.E.O. luate
anterior, în aceeaşi lună, la Lisabona, de a îmbunătăţi capacităţile
operaţionale ale U.E.O., prin crearea de noi mecanisme şi structuri de
luare a hotărârilor de planificare, inclusiv progresul realizat în
definirea condiţiilor în care o misiune a U.E.O. va putea întreprinde
operaţiuni umanitare. Miniştrii N.A.T.O. au arătat că aliaţii sprijină
iniţiativele de dezvoltare a aranjamentelor şi forţelor operaţionale
multinaţionale şi a structurilor acestora care vor întări „pilonul” euro-
pean al Alianţei, permiţând în acelaşi timp aliaţilor europeni să-şi
asume o responsabilitate mai mare pentru securitatea şi apărarea
comună şi, în consecinţă, au luat notă de iniţiativa luată de Franţa,
Italia şi Spania de a organiza o forţă terestră (EUROFOR) şi o forţă
maritimă (EUROMAFOR).
Aceste forţe vor fi decise de statele membre ale U.E.O., vor fi
declarate „forţe dependente de U.E.O.” şi pot fi folosite de asemenea
în cadrul N.A.T.O240.
La reuniunea de vârf de la Bruxelles din 1994, şefii de stat şi de
guvern ai ţărilor N.A.T.O. au salutat cooperarea strânsă şi crescândă
între N.A.T.O. şi U.E.O. realizată pe baza principiilor convenite de
complementarietate şi transparenţă. Ei au anunţat că sunt gata să facă
disponibil patrimoniul colectiv al Alianţei, pe baza consultărilor din
Consiliul Nord-Atlantic, pentru operaţiunile U.E.O. întreprinse de aliaţii
europeni pentru realizarea politicilor externe şi de securitate comune.
În acest context, ca parte a procesului de extindere, în
continuare, a cooperării cu U.E.O., precum şi de dezvoltare şi adaptare
a procedurilor N.A.T.O. la noile sarcini, şefii de stat şi guvern ai
ţărilor N.A.T.O. au aprobat conceptul de Forţe Operative Interarme
Multinaţionale (F.O.I.M.).

240
Gheorghe Toma, Sava Postolache, Ioan Oros, Op. cit., p. 59-60.
272
 Acest concept se implementează într-o manieră conformă cu
principiul dezvoltării capacităţilor militare separabile, dar nu separate,
pentru folosirea de către N.A.T.O. sau U.E.O.
La 21 mai 1992, Consiliul Uniunii Europene Occidentale şi-a
ţinut prima sa reuniune oficială cu Consiliul Nord-Atlantic la Cartierul
General al N.A.T.O. În conformitate cu deciziile luate de ambele
organizaţii, reuniunea s-a ţinut pentru a discuta relaţia dintre cele două
organizaţii şi căile de întărire a cooperării practice, precum şi pentru a
stabili legături de lucru mai strânse între ele. Ulterior, Secretarul
General al U.E.O. a asistat la reuniunile ministeriale ale Consiliului
Nord-Atlantic pe o bază regulată, iar Secretarul General al N.A.T.O.,
la reuniunile ministeriale ale U.E.O.
În iulie 1992, ţările membre ale U.E.O. au hotărât să disponi-
bilizeze forţe navale pentru monitorizarea embargoului din Marea
Adriatică, conform rezoluţiilor Consiliului de Securitate al O.N.U.,
referitoare la Republica Federală a Iugoslaviei (Serbia şi Muntenegru).
Măsuri similare au fost luate, de asemenea, de către Consiliul Nord-
Atlantic în Sesiunea Ministerială de la Helsinki din 10 iulie 1992
pentru coordonare şi cooperare cu operaţia hotărâtă de U.E.O.
La o sesiune comună, din 8 iunie 1993, Consiliul Nord-Atlantic
şi Consiliul U.E.O. au aprobat conceptul de operaţii combinate
N.A.T.O./U.E.O., de întărire a embargoului sub autoritatea celor două
organizaţii. A fost numit un comandant unic în fruntea misiunii
combinate N.A.T.O./U.E.O. din Adriatica şi a fost stabilit un comitet
militar mixt – Comitetul Militar Adriatica.
În conformitate cu principiile transparenţei şi complemen-
tarităţii, personalul N.A.T.O. şi cel al U.E.O. au început să participe la
reuniunile diverselor comitete, ce au loc în organizarea fiecăruia dintre
ele. Alte reuniuni comune ale Consiliului U.E.O. şi ale Consiliului
Nord-Atlantic s-au ţinut, de asemenea, pentru a trece în revistă
cooperarea N.A.T.O.-U.EO. în diferite domenii241.
Un exerciţiu comun de gestionare a crizelor U.E.O./N.A.T.O. s-a
desfăşurat în februarie 2000, în scopul testării conceptelor şi
aranjamentelor legate de Identitatea de Securitate şi Apărare Euro-
peană (E.S.D.I.), specifice operaţiunilor sub comanda U.E.O., care
sunt efectuate cu activele şi capacităţile N.A.T.O.

241
Ibidem, p. 60-62.
273
 U.E.O. a contribuit activ, cum se ştie, la eforturile întreprinse de
comunitatea internaţională în soluţionarea conflictului din Bosnia-
Herţegovina, din 1992, şi a crizei din Albania, din 1997, prin
derularea unor operaţiuni U.E.O., dar şi prin coordonarea unei
operaţiuni comune cu N.A.T.O. în sprijinul O.N.U., pentru a pune
capăt conflictului din fosta Iugoslavie242.
Numeroase organizaţii internaţionale depun eforturi de
îmbunătăţire a capacităţilor de prevenire a conflictelor. În mediile
teoretice-academice se reanalizează datele evaluărilor şi se pun la
punct proiecte noi de cercetare în domeniul prevenirii şi gestionării
conflictelor, al diplomaţiei preventive sau al studiului escaladării
nedorite a conflictelor.
Urgenţa modalităţilor de prevenire a conflictelor este susţinută
de majoritatea specialiştilor; rezerve sunt exprimate însă asupra
scopurilor, căilor şi modalităţilor de punere în practică; printre critici
se numără şi cei care au „tendinţa de a asocia prevenirea conflictelor
cu crearea unui sistem de securitate colectivă. Ei se arată preocupaţi
nu numai de măsura în care este realizabil un atare sistem, dar şi de
măsura în care el este dorit”.
Conceptul de prevenire a conflictelor este criticat şi de cei care
asociază prevenirea cu amestecul şi ingerinţa în treburile interne,
inclusiv intervenţia militară în scopuri umanitare sau de securitate.
Alţi critici asociază conceptul prevenirii conflictelor cu posibila
folosire a forţelor militare pentru a menţine sau restabili pacea. Ei se
tem de o interpretare militaristă a ideii de prevenire a conflictelor.
Termenul de prevenire a conflictelor se referă, în realitate, la un
anumit tip de gestionare a conflictului, distinct de cele de evitare a
conflictului şi de rezolvare a conflictului243.

242
Stan Petrescu, Op. cit., p. 252.
243
Gheorghe Toma, Sava Postolache, Ioan Oros, Op. cit., p. 62.
274
 VII. MANAGEMENTUL ANGAJĂRII ÎN OPERAŢII
MILITARE DE PREVENIRE A CONFLICTELOR
ŞI OPERAŢII DE MENŢINERE A PĂCII

VII.1. Prevederi normative privind folosirea forţei militare în

operaţiunile multinaţionale

După căderea „Zidului Berlinului” şi încetarea „războiului rece”,

omenirea se confruntă cu o nouă sfidare mondială – instabilitatea
politică şi militară internaţională.
În această perioadă de mari frământări sociale şi politice, naţionale
şi internaţionale, ca de altfel pe tot parcursul istoriei, conflictele armate
continuă să provoace oroare şi teroare, impunând cu necesitate o
modalitate de a interveni pentru a le preveni şi a le pune capăt.
Conştientă de faptul că războiul poate duce la dispariţia sa, ome-
nirea caută noi mecanisme şi soluţii pentru reglementarea
conflictelor, pentru menţinerea păcii.
Menţinerea stabilităţii şi echilibrului internaţional prin pro-
movarea păcii este o aspiraţie legitimă a umanităţii. Responsabilităţile
reconstrucţiei păcii revin în principiu subiecţilor dreptului internaţional
public, statelor şi organizaţiilor internaţionale, dar orice cetăţean al
planetei este interesat de problematica păcii şi a războiului, fiindcă,
până la urmă, viaţa sa este miza acestui joc.
Participarea statelor la operaţiile multinaţionale şi interaliate nu este
o metodă de rezolvare doar actuală a situaţiilor şi conflictelor, ci va
rămâne cu siguranţă şi în viitor o modalitate eficientă de gestionare a
crizelor.
Pentru foarte multă vreme de acum înainte, operaţiile multina-
ţionale de prevenire a conflictelor şi de menţinere a păcii vor fi o
formă de activitate politică, diplomatică, umanitară şi militară, o
misiune de prim rang a organizaţiilor internaţionale, guvernelor şi
forţelor armate din toate statele244.
Consideraţii teoretice
Menţinerea păcii este o operaţie decisă de Organizaţia Naţiunilor
Unite sau alt grup de state în scopul restaurării păcii într-o zonă de
244
Ibidem, p. 130-131.
275
conflict, operaţie desfăşurată de unităţi militare care însă nu pot utiliza
forţa armată în îndeplinirea sarcinilor lor.
Operaţiile multinaţionale şi interaliate sunt desfăşurate de forţele
militare a două sau mai multe state (alianţe sau coaliţii) pentru
îndeplinirea unor misiuni. Din acest motiv, operaţiile multinaţionale şi
interaliate pot fi clasificate în operaţii combatante şi operaţii
necombatante. Operaţiile în sprijinul păcii sunt operaţii necombatante
şi fac parte din „operaţiile militare altele decât războiul”.
Relaţiile între pace, conflict (altul decât războiul) şi război
propriu-zis sunt schematizate în figura 1.

Figura 1

Operaţiile de menţinere a păcii sunt activităţile desfăşurate prin

intervenţia paşnică a unui terţ în scopul prevenirii, limitării, moderării
sau încetării ostilităţilor interne sau între state; deci, în mod concret,
intervenţia organizată şi dirijată a unor subiecte de drept internaţional
care folosesc, pentru stabilirea şi menţinerea păcii, forţe militare,
poliţieneşti şi civile multinaţionale. Aceste operaţii reprezintă o
tehnică ce se extinde atât la posibilităţile de prevenire a conflictelor,
276
cât şi la cele de restabilire a păcii, cuprinzând diplomaţia preventivă,
realizarea păcii, menţinerea păcii, impunerea păcii şi construcţia păcii.
Limita între conflicte, altele decât războiul, şi pace nu este însă
bine marcată, anumite situaţii care iniţial pot fi considerate ca proprii
unui conflict pot trece direct într-o situaţie de război. Datorită acestei
poziţii „intermediare” a conflictului, situaţia de pace vulnerabilă sau
de pace fragilă va fi un element dominant al scenariului în care forţele
militare vor acţiona. Dar, vulnerabilitatea sau fragilitatea păcii
înseamnă şi probleme diferite faţă de războiul clasic.
Problemele care trebuie rezolvate modifică activităţi, procedee,
organizări, dispozitive, pregătiri şi doctrine ale forţelor militare
participante la rezolvarea unor conflicte, altele decât război.
Operaţiile de sprijinire a păcii cuprind prevenirea conflictelor,
realizarea, menţinerea, impunerea şi consolidarea păcii, precum şi
operaţiuni umanitare.
Prevenirea conflictelor include activităţi diferite, în special,
potrivit Capitolului VI din Carta O.N.U., variind de la iniţiative
diplomatice la desfăşurarea preventivă de trupe, în intenţia de a
preveni escaladarea disputelor în conflicte armate sau extinderea
acestora şi în alte zone.
Prevenirea conflictelor poate să includă misiuni de documentare,
consultări, avertizări, inspecţii şi monitorizări. Desfăşurarea preventivă
constă, în mod normal, din forţe militare şi/sau civili care sunt
desfăşurate pentru a stăvili o criză. Misiunile specifice sunt: alerta
timpurie; supravegherea; desfăşurarea preventivă; măsuri stabilizatoare.
Menţinerea păcii include împiedicarea, moderarea şi/sau termina-
rea ostilităţilor între state sau în interiorul acestora, prin intermediul
intervenţiei imparţiale a unei terţe părţi, organizată şi condusă interna-
ţional, folosind forţa militară şi civili pentru a complementa procesul
politic de rezolvare a conflictului şi de restaurare şi menţinere a păcii.
Misiunile specifice operaţiunilor de menţinere a păcii sunt:
observarea; interpunerea; asistenţa de tranziţie.
Organizarea Forţei în operaţiile multinaţionale şi interaliate
De regulă, Forţa în operaţiile multinaţionale cuprinde o
componentă civilă şi una militară.
Componenta militară se formează, din efectivele aparţinând unor
state membre ale alianţei (coaliţiei) care şi-au manifestat disponibili-
tatea de a participa la o misiune concretă.
277
 Componenta civilă se formează, de obicei, din funcţionari
permanenţi ai O.N.U., la care se adaugă personalul angajat pe plan civil.
Ea are atribuţii pe linie logistică şi pentru buna administrare a operaţiei.
O forţă în sprijinul păcii este organizată în funcţie de nevoi,
ţinându-se cont de modalităţile militare de organizare a unei unităţi
operative: batalioane de infanterie, unităţi şi subunităţi de geniu,
transmisiuni, logistică, aviaţie, marină etc.
Forţele în sprijinul păcii sunt organe auxiliare ale O.N.U. (ale
Adunării Generale, conform articolului 29 din Cartă), bucurându-se de
statutul, privilegiile şi imunităţile corespunzătoare. Acestea se compun
din contingente şi materiale furnizate benevol de către membrii
O.N.U., fără ca statele membre să aibă dreptul de a revendica
participarea la o anumită operaţie.
Forţele de menţinere a păcii nu conţin unităţi provenind din
statele membre ale Consiliului de Securitate al O.N.U. şi din ţările
care pot fi suspectate a avea un interes special în conflictul care a
impus operaţia. Competenţa Forţei trebuie să se realizeze pe baza unei
diviziuni geografice echitabile care să asigure un caracter multina-
ţional.
Prima generaţie de forţe multinaţionale sunt „misiuni de
observatori”, care acţionează nu ca unităţi militare, ci prin indivizi
neînarmaţi.
A doua generaţie de forţe multinaţionale sunt „forţele de
urgenţă”, compuse din subunităţi, unităţi şi mari unităţi dotate cu
armament individual uşor pe care îl pot folosi doar în caz de legitimă
apărare. Aceste forţe sunt compuse din unităţi militare combatante şi
din formaţiuni de logistică, aflate sub comandamentul unui stat major
al organizaţiei internaţionale.
A treia generaţie de forţe multinaţionale este determinată atât de
complexitatea operaţiilor desfăşurate în ultimii ani, cât şi de nevoia de
a asigura securitatea personalului însărcinat cu realizarea şi men-
ţinerea păcii. Acestea sunt dotate cu mijloace militare complexe,
mergând până la tancuri, artilerie grea, aviaţie de bombardament.
Natura ofensivă a acestor armamente nu infirmă însă caracterul
defensiv al Forţei, deoarece acestea nu vor fi folosite decât în scopul
îndeplinirii mandatului încredinţat pentru protecţia personalului
propriu ori a populaţiei civile.

278
 Coordonarea conducerii este asigurată de către Cartierul
General, care, pe lângă secţiile tradiţionale ale unui stat major:
personal, cercetare, operaţii, logistică şi transmisiuni, va include şi
diferite compartimente pentru operaţiuni medicale, probleme uma-
nitare şi informaţii publice.
Atunci când Forţa de pace acţionează într-un teatru de operaţii
vast, ea îşi poate repartiza componentele în regiuni militare, fiecare
cuprinzând câte un batalion de infanterie, precum şi elemente de
sprijin din celelalte unităţi şi formaţiuni ale Forţei şi fiind condusă de
către un cartier general propriu – cartier general regional.
Elementele de bază ale unei Forţe de menţinere a păcii sunt
batalioanele de infanterie puse la dispoziţia O.N.U. de diferite state.
Pregătirea unui batalion de infanterie din organica unei brigăzi
mecanizate pentru executarea unor misiuni de pace presupune unele
schimbări în organizare şi înzestrare. Aceste elemente suplimentare
vor da unităţii posibilitatea de a-şi îndeplini toate misiunile încredin-
ţate, având asigurată logistica necesară, ceea ce este esenţial în
capacitatea operaţională a unităţii.
Conducerea politică a operaţiilor multinaţionale
Caracterul complex al misiunilor de pace, ca şi compunerea
multinaţională a forţelor determină anumite trăsături specifice ale
conducerii acestora faţă de conducerea acţiunilor militare în interiorul
unui stat. Împletirea mai strânsă între aspectele politice şi militare ale
actului decizional, pluralitatea subiecţilor cu atribuţii decizionale,
complexitatea hotărârilor, necesitatea unei cooperări permanente între
toţi factorii implicaţi, unitatea de comandă la nivel superior îmbinată
cu unele competenţe naţionale sunt câteva din caracteristicile proce-
sului decizional în cazul operaţiunilor multinaţionale.
Forţele în sprijinul păcii se află sub autoritatea generală a
Consiliului de Securitate, care şi-o exercită concret prin intermediul
comandamentului O.N.U. stabilit de Secretarul General.
Consiliul de Securitate este autoritatea politică superioară care
poate decide declanşarea şi încheierea unei operaţii, mandatul şi
obiectivele de îndeplinit pe timpul acesteia, atribuţii pe care le are şi
Adunarea Generală.
Secretariatul General al O.N.U. îşi îndeplineşte atribuţiile de
conducere a operaţiilor prin intermediul elementelor structurale ale
Secretariatului, între care cele mai importante din punct de vedere al
conducerii sunt:
279
 • Departamentul Operaţiunilor de Menţinere a Păcii (D.P.K.O.),
care are competenţe în domeniul planificării, organizării, funcţionării
şi urmăririi desfăşurării misiunilor de menţinere a păcii;
• Departamentul de Administraţie şi Management (D.A.M.) cu
sectoarele (oficiile) sale subordonate: Oficiul Programe, Planificare,
Buget şi Finanţe; Oficiul Serviciilor Generale; Servicii Comerciale de
Achiziţii şi Transport; Sector de Menţinere a Păcii.
După cum se observă, organul de specialitate în domeniul
menţinerii păcii este Departamentul Operaţiunilor de Menţinere a
Păcii (D.P.K.O.), condus de un Secretar General.
Sarcinile şi răspunderile D.P.K.O. sunt de ordin exclusiv
internaţional, iar personalul acestuia îndeplineşte funcţiuni specifice în
planul de concepere, planificare, pregătire şi desfăşurare a operaţiilor,
având responsabilităţi pentru:
• organizarea Statului Major Administrativ Civil pentru
operaţiile de menţinere a păcii şi conducerea sa în teren;
• transportarea pe calea aerului a contingentelor naţionale în
zona de operaţii;
• procurarea de bunuri şi aprovizionarea cu materiale a Forţei
internaţionale.
În situaţii complexe, Secretarul General poate desemna un
Reprezentant Special (S.R.S.E.) însărcinat în teren cu soluţionarea
problemelor politice. El poate acţiona fie în mod independent, fie
inclus în structura Forţei.
În Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa,
conducerea politică a operaţiilor multinaţionale este încredinţată
Consiliului O.S.C.E., sau, între reuniunile acestuia, Comitetului Înalţilor
Funcţionari. Aceste organisme vor încredinţa conducerea operaţională a
misiunii Preşedintelui în exerciţiu asistat de un grup ad-hoc stabilit de
Centrul de Prevenire a Conflictelor. Preşedintele în exerciţiu va prezida
grupul ad-hoc şi, în această calitate, va fi responsabil în faţa grupului şi
va primi, în numele acestuia, rapoartele Şefului misiunii (operaţiei).
Conducerea militară a forţelor multinaţionale
Conducerea militară a Forţei de menţinere a păcii se realizează
pe trei paliere distincte:
• la nivelul Comandamentului central al O.N.U.;
• la nivelul întregii Forţe, unde problemele militare sunt în
interdependenţă directă cu aspectele politice ale operaţiei;
280
 • la nivelul comenzii directe a fiecărui contingent naţional, unde
predomină net aspectele pur militare.
La nivelul Comandamentului central al O.N.U., are atribuţii de
comandă Secretarul General, care este comandantul suprem al tuturor
forţelor instituite de Organizaţia Naţiunilor Unite. El este ajutat de
consilierii săi pe probleme militare din Departamentul Operaţiunilor
de Menţinere a Păcii, în cadrul căruia, în anul 1993, s-a constituit o
Celulă de planificare militară.
Se are în vedere şi crearea unui centru de operaţii integrate, care
să asigure operaţiile în sprijinul păcii ale Organizaţiei Naţiunilor Unite
sub toate aspectele.
La nivelul întregii Forţe constituite pentru o misiune de pace au
atribuţii de conducere militară: comandantul Forţei, personalul din
comandamentul Forţei subordonat nemijlocit acestuia, statul major
militar şi statul major civil.
• Statul major militar este compartimentul de bază prin care
comandantul realizează conducerea forţelor subordonate, constituind
centrul unde se elaborează, în mod unitar, măsurile militare privind
pregătirea şi desfăşurarea operaţiei.
• Statul major civil reprezintă componenta civilă a misiunii şi
este compus din serviciul administraţiei civile şi şeful acestuia
(C.A.O.), desemnat de Biroul Subsecretarului General pentru
Aministraţie şi Management.
La nivelul contingentelor naţionale au atribuţii de conducere
comandanţii unităţilor.
În operaţiile desfăşurate de O.S.C.E., conducerea unitară a Forţei
se realizează prin intermediul Şefului misiunii, care este desemnat după
consultări cu Preşedintele în exerciţiu şi confirmat de Comitetul Înalţilor
Funcţionari. Acest mod de asigurare a conducerii misiunilor este
compatibil cu principiul comenzii naţionale a fiecărui contingent statal.
În concepţia N.A.T.O., unitatea de comandă a forţelor militare
este considerată ca esenţială. De aceea, structura de comandă a
operaţiei trebuie să ia în considerare specificitatea fiecărei misiuni şi
modalităţile de care se dispune pentru a fi dusă la îndeplinire de către
O.N.U., ori de către statele participante.

281
 Proceduri legale în vigoare referitoare la angajarea marilor
unităţi şi unităţilor române în operaţii militare de prevenire a
conflictului şi operaţii militare de menţinere a păcii
În concordanţă cu obiectivele de politică externă şi angaja-
mentele internaţionale asumate, armata României trebuie să fie în
măsură să pregătească, să desfăşoare şi să susţină participarea unor
forţe la operaţii de pace, în scopul soluţionării situaţiilor de criză care
afectează interesele naţionale şi ale comunităţii internaţionale.
În baza opţiunilor politice, participarea României la operaţii
multinaţionale vizează:
• sprijinul comunităţii internaţionale în asigurarea păcii şi
securităţii în lume;
• afirmarea rolului României de generator de securitate în lume;
• dezvoltarea şi diversificarea cooperării cu toate statele;
• instruirea şi pregătirea unităţilor şi efectivelor participante,
corespunzător particularităţilor mediului internaţional şi modului de
acţiune în zonele reale de conflict şi război;
• realizarea criteriilor de standardizare şi interoperabilitate cu
armatele celorlalte ţări membre N.A.T.O.
Corespunzător intereselor naţionale şi obiectivelor specifice
procesului de reformă şi integrare în N.A.T.O., armata României va
urmări:
• îndeplinirea programelor stabilite;
• realizarea interoperabilităţii operaţionale cu structurile multi-
naţionale din armatele moderne;
• participarea la acţiunile de cooperare militară internaţională;
• operaţionalizarea şi optimizarea unor structuri destinate asigu-
rării iniţiativelor militare de parteneriat şi cooperare cu statele din
arealul regional şi subregional;
• pregătirea şi operaţionalizarea unor structuri specializate
pentru participarea la controlul armamentelor convenţionale, la com-
baterea proliferării armelor de nimicire în masă, a terorismului şi
crimei organizate.
Armata României va asigura disponibilizarea capacităţilor mili-
tare pentru:
• prevenirea şi gestionarea unor situaţii de criză politico-
militară care pun în pericol stabilitatea şi securitatea regională şi
subregională;

282
 • participarea la acţiuni pentru prevenirea extinderii ori
lichidarea efectelor situaţiilor de criză;
• participarea la prevenirea şi înlăturarea urmărilor unor
catastrofe şi dezastre.
Participarea României la operaţiile multinaţionale este depen-
dentă de opţiunea sa politică, are la bază interesele naţionale şi
angajamentele asumate pe plan internaţional şi va avea în vedere:
• existenţa unei ameninţări la adresa păcii şi securităţii recunos-
cută internaţional de către O.N.U. sau altă organizaţie de securitate;
• existenţa unui proces legitim de reglementare politică prin
care să se încerce rezolvarea conflictului;
• existenţa unui mandat elaborat de organismele internaţionale
de securitate, O.N.U., O.S.C.E. etc.;
• acceptul părţilor aflate în conflict şi cererea naţiunii – gazdă
privind sprijinul organismelor de securitate;
• participarea voluntară a naţiunilor la constituirea forţei
multinaţionale de pace;
• analiza temeinică şi evaluarea corectă a efectelor participării
româneşti asupra relaţiilor cu ţările implicate, inclusiv pe termen lung.
Armata României va avea în vedere participarea la următoarele
tipuri de operaţii:
• operaţii multinaţionale pentru apărarea colectivă, conform
articolului 5 din Tratatul Atlanticului de Nord;
• operaţii de pace sub egida O.N.U./O.S.C.E. şi conduse
nemijlocit de către acestea;
• operaţii non-articolul 5, de răspuns la crize, conduse de
N.A.T.O., sub mandat O.N.U./O.S.C.E.
Operaţiile multinaţionale pentru apărarea colectivă se vor
desfăşura în cadrul Alianţei Nord-Atlantice, conform articolului 5 din
Tratatul Atlanticului de Nord.
Operaţiile de pace sub egida O.N.U./O.S.C.E. şi conduse
nemijlocit de către acestea sunt acţiuni tradiţionale, iniţiate şi conduse
de O.N.U./O.S.C.E. Ele au o reglementare juridică internaţională –
Capitolele VI, VII şi VIII din Carta O.N.U. Forţa armată nu se
foloseşte decât pentru autoapărare şi ca mijloc de ultimă instanţă.
Principalele forme ale acestui tip de operaţii sunt: de prevenire a
conflictului; de realizare a păcii; de menţinere a păcii; de impunere a
păcii; de constituire a păcii; ajutor umanitar.
283
 Forţele destinate de partea română vor participa la aceste tipuri
de operaţii cu aprobarea Parlamentului, în baza unei solicitări oficiale
adresate României de O.N.U./O.S.C.E.
Operaţiile de pace au obiective politice bine determinate; în
cadrul lor, instrumentul militar este folosit ca factor moderator, pentru
a acorda timpul necesar pentru reglementări politice.
Operaţiile non-articolul 5, de răspuns la crize, conduse de
N.A.T.O. sub mandat O.N.U./O.S.C.E.
La solicitarea Consiliului Nord–Atlantic sau Consiliului
Parteneriatului Euro-Atlantic, Armata României poate participa la
acest tip de operaţii, având în vedere următoarele considerente:
• încadrarea în noul concept strategic al N.A.T.O. privind
realizarea securităţii colective;
• modalităţile de intervenţie în situaţii de criză se bazează pe
concepte operaţionale, care presupun interoperabilitatea cu structurile
Alianţei Nord-Atlantice;
• scopurile şi obiectivele operaţiilor se circumscriu intereselor
naţionale cu privire la edificarea arhitecturii de securitate şi urmăresc
obţinerea unei reglementări politice pe termen lung, în condiţiile
specificate în mandat.
Pe lângă realizarea unor obiective majore, legate de integrarea în
structurile Alianţei Nord-Atlantice, participarea la acest tip de operaţii
oferă oportunitatea afirmării României ca factor activ de stabilitate pe
continent, inclusiv în cadrul procesului de afirmare a Identităţii
Europene de Securitate şi Apărare.
Tipologia operaţiilor multinaţionale la care armata României poate
participa, potrivit deciziei politice, promovează în mod corespunzător atât
interesele naţionale, cât şi obligaţiile internaţionale asumate.
Participarea contingentelor româneşti la operaţii multinaţionale
este o problemă care ţine de promovarea intereselor naţionale pentru
afirmarea statului român ca factor de stabilitate pe plan regional şi
continental, creşterea contribuţiei sale la edificarea unui climat de
stabilitate şi pace pe plan mondial.
Baza juridică pentru participarea armatei României la acţiuni de
menţinere a păcii, de observare şi ajutorare, la acţiuni umanitare şi la
cele care urmăresc înlăturarea catastrofelor sau calamităţilor, sub egida
O.N.U. sau sub egida O.S.C.E., este asigurată de Legea nr. 45/1994 a
apărării naţionale a României, care prevede: „În interesul securităţii
284
colective şi potrivit obligaţiilor asumate de România prin tratatele
internaţionale, la solicitarea Preşedintelui României, se supune
Parlamentului spre aprobare participarea la forţele internaţionale
destinate menţinerii păcii sau în scopuri umanitare”.
Procedura trimiterii unor efective în misiuni internaţionale de
pace se declanşează pe baza cererii oficiale a O.N.U., adresată prin
Misiunea Permanentă a României la această organizaţie. Pe baza
acestei cereri, M.Ap.N. şi M.A.E. întocmesc şi înaintează Preşe-
dintelui României un punct de vedere (de regulă, sub forma unui
Memorandum), care poartă totodată şi viza Primului-ministru, deci
agreerea de către Guvern a acţiunii şi existenţa posibilităţii de
sprijinire a acesteia.
Preşedintele consultă Consiliul Suprem de Apărare a Ţării şi
decide personal dacă va solicita sau nu Parlamentului să hotărască
asupra actului juridic prin care Parlamentul, în plenul său ori în
şedinţe separate ale Camerelor, aprobă participarea cu efective şi
tehnică militară la operaţiuni internaţionale de pace.
Pe baza Hotărârii Parlamentului, guvernul decide asupra
cheltuielilor aferente, precum şi a altor aspecte organizatorice.
Constituirea contingentului militar românesc este în sarcina
Ministerului Apărării Naţionale, care iniţiază consultări cu organismul
militar/statul major al forţei ce se constituie, soluţionând probleme ca:
organizarea, compunerea şi dotarea contingentului, deplasarea în aria
de operaţii şi transferul de autoritate.
În operaţiile N.A.T.O. în sprijinul păcii, comanda operaţională
va fi dată Comandantului Statului Major N.A.T.O., iar controlul
operaţional va fi dat Comandantului Forţei Internaţionale.
Acordurile internaţionale trebuie să stabilească, înainte de
începerea operaţiei, gradul de autoritate pentru comandanţii forţelor
multinaţionale şi procedurile. De regulă, coaliţia/alianţa va destina un
singur comandant militar pentru a conduce eforturile multinaţionale
ale forţelor participante.
Menţinerea păcii nu constituie decât o etapă în procesul de regle-
mentare a conflictelor, ea depinde de un acord de încetare a focului,
deci de un moment de pace, moment ce se impune apoi a fi menţinut şi
exploatat. Oprirea ostilităţilor nu înseamnă însă reglementarea conflic-
tului, ea nu este decât un armistiţiu, un răgaz temporar pentru ca soluţia
să se negocieze apoi la nivel politic245.
245
Ibidem, p. 132-143.
285
 Realizarea graduală a operaţiilor militare pentru menţi-
nerea păcii
Acţiunile pentru menţinerea păcii sunt rezultatul confruntării a
două părţi beligerante care urmăresc scopuri opuse şi întreprind
acţiuni diferite, forţele agresive folosind de regulă forme şi procedee
violente pentru realizarea scopurilor propuse, în timp ce forţele de
menţinere a păcii trebuie să acţioneze în cadrul unor măsuri graduale,
neîncadrate în tipare cu contur precis, dar care să nu producă vătămări
sau pierderi decât persoanelor implicate direct în evenimente. Carac-
terul extrem de complex al acţiunilor forţei de menţinere a păcii
exprimă un ansamblu de acţiuni cu caracter militar nonviolente sau,
dimpotrivă, violente şi foarte ferme.
Operaţiile conduse de O.N.U. cuprind, în general, şase etape:
Etapa de aşteptare. Este iniţiată atunci când Secretarul General
al O.N.U. decide că o situaţie specifică necesită implicarea O.N.U.,
înaintea unei notificări oficiale a acestei situaţii către Adunarea
Generală a O.N.U. O echipă tehnică de supraveghere este deplasată de
la sediul O.N.U. în zonă, pentru a evalua şi raporta datele esenţiale în
legătură cu situaţia politică, diplomatică, militară şi economică. Rezul-
tatele acestor recunoaşteri vor constitui baza pentru estimarea iniţială
a bugetului necesar sprijinirii recomandării făcute de către Secretarul
General al O.N.U. în faţa Adunării Generale a O.N.U.
Etapa de atenţionare. Începe atunci când Consiliul de
Securitate al O.N.U. aprobă rezoluţia de constituire a misiunii de pace
şi de începere a operaţiei respective. Concomitent, sunt aprobate
bugetul preliminar şi estimate necesităţile de personal, bazate pe
rezultatele recunoaşterilor făcute în teren de echipa tehnică de
supraveghere.
Etapa de creştere. Începe odată cu aprobarea bugetului de către
Adunarea Generală a O.N.U. Pe timpul acestei etape se finalizează
planificarea logistică. Ţările participante la operaţie sunt invitate să
exercite propriile recunoaşteri la faţa locului, să-şi formuleze o
concepţie a logisticii operaţiei. În cadrul acestei etape se desfăşoară
următoarele activităţi:
• determinarea programului după care se vor desfăşura forţele şi
mijloacele;
• determinarea perioadei în care ţările participante îşi vor
asigura din resurse proprii toate necesităţile de ordin logistic;
286
 • organizarea transporturilor către zona de conflict;
• încheierea unor contracte pe plan local sau internaţional în
vederea asigurării tuturor materiaielor necesare desfăşurării operaţiei;
• deplasarea şi desfăşurarea unui element înaintat al punctului
de comandă al misiunii, care să asigure comanda şi controlul tuturor
activităţilor şi acţiunilor în zona de operaţii stabilită.
Pe timpul etapei de creştere, se iau măsuri de pregătire a
unităţilor militare participante la operaţie atât din punct de vedere al
capacităţii de luptă, cât şi al echipării şi asigurării tehnico-materiale,
conform specificului viitoarei zone de operaţii şi al condiţiilor
geoclimatice.
Etapa de desfăşurare. Are ca punct de începere deplasarea
contingentelor naţionale şi a personalului O.N.U. După ce ajunge în
zona de operaţii, Divizia operaţii O.N.U. execută o inspecţie a tuturor
mijloacelor deplasate.
Etapa de susţinere. Iniţial, operaţiile de amploare şi care
necesită deplasarea unor contingente se bazează, în cea mai mare
parte, pe logistica militară proprie, apoi trec gradual la logistica
asigurată din surse civile, pe bază de contracte.
Etapa de redesfăşurare. Această etapă cuprinde derularea
următoarelor activităţi:
• redesfăşurarea şi retragerea forţelor;
• inspecţia executată de către Divizia operaţii O.N.U. înainte ca
fiecare contingent să părăsească zona de operaţii;
• planificarea şi executarea transporturilor în vederea defluirii
forţelor246.
Preluarea problemelor administraţiei publice locale până la
crearea condiţiilor favorabile de transfer al acestora către societatea
civilă
Preluarea problemelor administraţiei publice locale de către
forţele multinaţionale de menţinere a păcii în zona de criză reprezintă
practic trecerea la o administraţie militară, care presupune conducerea
de către autorităţile militare a întregii activităţi desfăşurate într-un
spaţiu determinat de o anumită situaţie.

246
Ibidem, p. 154-155.
287
 Rezolvarea practică a problemelor administraţiei publice locale
implică o gamă variată de acţiuni ce nu pot fi realizate decât prin
cooperarea cu personalul specializat care şi-a desfăşurat activitatea în
acest sector şi înainte de începerea conflictului.
În acest sens, se poate vorbi doar de monitorizarea activităţilor
din primării, unităţile de menţinere a păcii nedispunând de specialiştii
necesari preluării în totalitate a activităţilor administraţiei publice
locale.
Pentru rezolvarea problemelor impuse de situaţia de criză şi în
scopul aducerii la normalitate a întregii vieţi comunitare, la toate
eşaloanele funcţionează cooperarea civili-militari (C.I.M.I.C.); aceasta
presupune:
• la baza relaţiilor dintre comandanţi şi autorităţile naţionale,
civile şi militare, precum şi cu populaţia civilă din zona în care se află
forţele militare sau cea în care se intenţionează să fie utilizate, stau
reglementările şi acordurile. Acestea vizează cooperarea dintre agenţii
guvernamentale şi neguvernamentale, autohtone şi internaţionale,
precum şi cu alte organizaţii şi autorităţi;
• legătura dintre militari şi agenţiile civile trebuie privită ca o
formă de colaborare extinsă. Aceasta permite identificarea unor interese
comune, previne dublarea eforturilor şi rezolvă problemele existente;
• cooperarea civili-militari necesită existenţa unor legături
strânse între structura politicii de apărare şi cea juridică. În teatrul de
operaţii, cooperarea civili-militari are un rol important datorită
necesităţii obţinerii resurselor locale, acţionării într-un cadru
internaţional legal şi facilitării trecerii în final la o conducere civilă;
• cooperarea civili-militari are un rol vital în relaţiile cu comba-
tanţii pe timpul operaţiilor multinaţionale, pentru prevenirea sau
gestionarea conflictului.
Mărimea şi structura compartimentului cooperare civili-militari
depind de nivelul pe care îl deserveşte: strategic, operativ sau tactic.
Aceasta diferă de la comandament la comandament, în funcţie de
misiunea Forţei multinaţionale, ca şi de proporţia dintre personalul de
bază şi cel suplimentar unităţii.
Personalul C.I.M.I.C. cuprinde atât specialişti C.I.M.I.C., cât şi
personal cu mare experienţă militară, care poate explica exigenţele
autorităţilor militare organizaţiilor civile şi invers. Acesta are acces
imediat la consilieri, specialişti în diferite domenii care să acorde
consultanţă, iar în unele cazuri, să îndeplinească sarcini care depăşesc
288
cunoştinţele şi experienţa personalului militar. În afară de asistenţa
primită de la specialişti, personalul C.I.M.I.C. poate solicita sprijin
suplimentar atât de la specialiştii militari, cât şi de la cei civili care dispun
de cunoştinţe militare generale, precum şi de experienţa necesară.
La nivel operativ, directiva cuprinzând misiunea către
comandantul Forţei multinaţionale sau comandantul contingentului
naţional, va include o anexă privind C.I.M.I.C. În acest caz, în cadrul
comandamentului Forţei multinaţionale va fi inclusă o structură privind
C.I.M.I.C. Fiecare comandament tactic de la nivel de batalion în sus are
un ofiţer C.I.M.I.C. (Civil Military Cooperation – Cooperarea Civilă
Militară).
Relaţiile care se creează între acest compartiment şi celelalte
elemente guvernamentale sau neguvernamentale sunt sintetizate ca în
figura 2:

Figura 2

La nivel tactic, responsabilitatea executării planului C.I.M.I.C.

revine componentei terestre, deşi uneori pot fi utilizate mijloace
maritime şi aeriene pentru a îndeplini cerinţele specifice. Împreună cu
personalul specializat vor fi luate măsuri pentru:

289
 • funcţionarea întreprinderilor sau reconstrucţia şi repunerea
acestora în funcţiune, precum şi asigurarea cu materiile prime necesare;
• repunerea în stare de funcţionare a mijloacelor de transport
rutiere şi feroviare, concomitent cu repararea căilor de comunicaţii;
• redeschiderea magazinelor şi spaţiilor comerciale destinate
populaţiei şi aprovizionarea acestora cu cele necesare;
• repunerea în stare de funcţionare a reţelelor de apă şi
canalizare, gaze, energie electrică şi telefonice;
• redeschiderea spaţiilor de aprovizionare cu carburanţi-
lubrifianţi necesare populaţiei;
• reluarea activităţilor specifice ale întreprinderilor de gos-
podărire comunală şi de prestări de servicii către populaţie;
• crearea unor facilităţi pentru aprovizionarea cu materiale de
construcţie;
• reluarea activităţilor specifice pentru poştă şi telecomunicaţii;
• reluarea activităţilor financiar-bancare;
• intrarea în normal a funcţionării spitalelor şi policlinicilor,
precum şi a asistenţei sociale;
• participarea specialiştilor la reconstrucţia infrastructurii în
zona de criză;
• reluarea activităţii comisiilor de protecţie a mediului, conco-
mitent cu decontaminarea raioanelor infestate şi asanarea terenurilor
de elementele de muniţii şi materiale militare folosite în zona de criză;
• redeschiderea şcolilor şi asigurarea climatului reluării
procesului de învăţământ;
• reluarea activităţii instituţiilor de cultură şi artă şi a activităţii de
cult;
• reluarea pazei unor obiective de către formaţiunile civile
stabilite prin lege;
• pregătirea cadrului organizatoric pentru desfăşurarea
alegerilor locale;
• reluarea schimburilor comerciale interne şi internaţionale ale
societăţilor comerciale existente în zonă;
• redeschiderea posturilor locale de radio şi televiziune şi a
redacţiilor ziarelor locale concomitent cu monitorizarea emisiunilor
acestora până la preluarea, sarcinilor administraţiei publice locale de
către societatea civilă;
• participarea la desfăşurarea şi supravegherea alegerilor locale
alături de observatori internaţionali;
290
 • transferul prerogativelor administraţiei publice locale către
organele nou alese247.

VII.2. Considerente privind pacea şi războiul în gândirea politică

română şi străină

Unul dintre factorii care au contribuit la devenirea şi definirea

societăţii internaţionale în ansamblul său, a statului ca actor unitar şi
chiar a omului ca „animal politic” l-a constituit războiul.
Războiul, „cea mai demnă şi mai plăcută preocupare a suve-
ranilor”, aşa cum a fost considerat uneori, „face parte dintr-o totalitate a
experienţelor umane, ale cărei părţi pot fi înţelese numai în relaţie una
cu alta”248, după cum remarca specialistul în istoria războaielor, Michael
Howard. De altfel, aşa cum aprecia R.A. Brown, „originile Europei au
fost forjate pe nicovala războiului”249, iar termenul „război” e mult prea
blând pentru a descrie condiţia continentului european după ce precara
Pax Romana se dezintegrase, şi apoi, în timp, o dată cu extinderea ariei
geografice a europenilor, condiţia întregii lumi, până în zilele noastre.
Efectul major pe care l-a avut războiul, ca un imanent şi
implacabil motor în mişcarea impusă istoriei relaţiilor internaţionale,
în spaţiu şi timp, a fost sesizat de marii gânditori ai omenirii încă din
cele mai vechi timpuri. Socrate, Platon, Aristotel, Cicero, Polibyus, Sf.
Augustin, Sf. Thomas Aquino, Hobbes, Hugo Grotius, Montesquieu,
J.J. Rousseau, H. von Treischke, Clausewitz, G. Trade, M. Scheler,
Marx, Hegel, Kant, Nietzsche, Schopenhauer, Bodin, Proudhon,
Morgenthan, Kennet Waltz sunt doar o mică parte dintre teoreticienii
care au încercat cuprinderea în cuvinte, explicarea logică şi prevenirea
în practică a acestui controversat fenomen social.
Criticat din cauza ororilor, groazei şi suferinţei produse pe
pământ sau apreciat datorită aportului său la dezvoltarea ştiinţei şi
tehnologiei (praful de puşcă, tancul, avionul, elicopterul, submarinul,
navele spaţiale, sateliţii, rachetele şi toată tehnologia nucleară sunt
doar câteva exemple), războiul a jucat un rol incontestabil în evoluţia
societăţii omeneşti. Şi totuşi, este foarte greu de dat un răspuns fără

247
Ibidem, p. 158-162.
248
Michael Howard, Războiul în istoria Europei, Editura Sedona,
Timişoara, 1997, p. 8.
249
R.A. Brown, The origins of Modern Europe, London, 1972, p. 93.
291
echivoc la un întreg set de întrebări retorice de genul: Poate compensa
importanţa Imperiului Roman, prin unirea diverselor populaţii sub
acvila imperială pentru a fi apoi creştinate unitar, tot ceea ce a
însemnat pierderea irecuperabilă a multor civilizaţii unice distruse sub
stindardul crucii? Sau poate fi considerată mai puţin regretabilă decât
distrugerea oraşelor romane Pompei şi Herculanum, de un dezastru
natural provocat de vulcanul de pe muntele Vezuviu, distrugerea
oraşelor japoneze Hiroshima şi Nagasaki de cataclismul provocat de
om prin experimentarea bombei atomice?
Concepţiile polemologice, din cele mai vechi timpuri până în
contemporaneitate, remarcă Karl Popper în lucrarea Societatea
deschisă şi duşmanii săi, nu sunt decât reactualizări, mai mult sau mai
puţin nuanţate, ale unor idei heraclitiene. Dacă, la dialecticianul
Antichităţii, „războiul era tatăl tuturor lucrurilor”, la cel modern,
Hegel, fenomenul devine „o formă a raţiunii… …o lege a sufletului…
…o condiţie a existenţei noastre”250. Fenomenul nu trebuie înţeles,
atrăsese atenţia Rousseau, ca „relaţie de la om la om, ci de la stat la
stat”251. Nu atât existenţa statelor, cât mai ales independenţa lor – îl
completa Hegel – implică raporturi antinomice, conflictele dintre state
neputând fi decise decât prin război.
Starea de război nu exprima altceva decât raporturi de forţă, de
putere între competitori. Fapt ce-l determina pe Treitschke să
privească războiul ca pe o necesitate „practică” şi „teoretică”.
„Conceptul de stat – remarca istoricul prusac – îl implică pe cel de
război”. Idee reiterată mai târziu într-o formulare asemănătoare ca
esenţă de M. Sechler (1915): „Războiul însemna statul în cea mai
reală creştere şi afirmarea sa însemna politică”. Instituţia statului, îl
completa Fryer (în 1935), „din primul moment al existenţei sale, îşi
are baza în sfera războiului… …Războiul este nu numai forma cea
mai perfectă a activităţii de stat, el este însuşi elementul în care statul
se întruchipează”.
Carl von Clausewitz, cel mai important teoretician al războiului,
a fundamentat teza conform căreia războiul este o extindere externă,
dar naturală, a politicii – ultimul instrument al diplomaţiei. Prin
afirmaţia că „războiul nu este nimic altceva decât continuarea politicii

250
G.W. Hegel, Filosofia dreptului, Editura Academiei, Bucureşti,
1969, p. 259.
251
J.J. Rouseau, Contractul Social, vol II, Editura All, Bucureşti, 1993, p. 342.
292
prin alte mijloace”, el a accentuat prioritatea politicii în determinarea
scopului războiului şi faptul că acesta are o natură duală.
Războiul se manifestă, îşi revendică imanenţa şi perenitatea doar
în zona politicului, a realităţilor de putere între state. Ideea după care
violenţa şi războiul sunt părţi intrinseci ale sistemului internaţional
este trăsătura distinctivă a doctrinei realismului. Formele de violenţă
se pot schimba sub influenţa tehnologiei, iar sfera de acţiune a acesteia
poate diferi pe măsură ce actorii din sistem se schimbă.
Reprezentanţii realismului au recunscut că războiul a fost şi este o
variabilă sistemică persistentă, ceea ce a dus la căutarea unei posibilităţi
de ameliorare a situaţiei. Realiştii au identificat aceste căutări în
mecanismul echilibrului puterii, al balanţei de putere, considerând că
acesta nu este un mijloc fundamental de prevenire a războiului, ci mai
degrabă un mijloc de stabilitate structurală care în anumite împrejurări ar
putea implica şi folosirea întregii game de forţe. Apariţia epocii armelor
nucleare de nimicire în masă i-a obligat pe realişti să-şi modifice
modelele structurale în conformitate cu ideile referitoare la polarizare şi la
configuraţiile bipolare sau chiar multipolare.
Războiul şi violenţa sunt recunoscute de multă vreme drept
circumstanţe frecvente ale sistemului mondial, iar în ultima perioadă,
intensitatea lor a crescut; de exemplu cele două războaie mondiale
(1914-1918 şi 1939-1945) în care au fost ucişi peste şaizeci de
milioane de oameni din principalele ţări beligerante.
Gânditorii români nu au făcut excepţie de la regula privind
abordarea războiului. Paradigmele epocii le-au marcat discursul.
Influenţele, accentuat franceze şi germane, se relevă pregnant cititorului
avizat. Războiul, ca fenomen social, politic şi militar, nu putea fi negat
sau ignorat. Frecvenţa, precum şi o anumită ciclitate îl impuneau fără
putinţă de tăgadă, ca un „fapt real, natural, obiectiv, legic”252 izvorât din
„plămada vremii”253, „o formă înnăscută a vieţii”254, şi o permanentă
ameninţare, considerată a fi imposibil de eradicat sau de evitat.
Devenirea societăţii nu ar putea fi concepută în afara acestor stări
de beligeranţă, ele reprezentând – afirma Emil Cioran – firescul din viaţă,
252
Petre Andrei, Opere sociologice, vol. III, Editura Academiei,
Bucureşti, 1978, p. 435.
253
N. Ionescu, Roza vânturilor, Editura Roza Vânturilor, Bucureşti,
1990, p. 275.
254
E. Russu, Note despre om, Editura Cugetarea, Bucureşti, 1950, p. 64.
293
respiraţia periodică a istoriei, catalizatorul ritmului de viaţă şi de creaţie.
„Războiul fiind legat de viaţa naţiunilor în mod esenţial, oamenii nu pot
interveni decât pentru a-l amâna, în nici un caz a-l evita”255. Procesul ar
ţine nu numai de moralitate, ci chiar de o anumită fatalitate, extrapolată la
structuri genetice de dimensiuni cosmice. „Cine nu poate accepta războiul
ca pe o condiţie fatală a umanităţii – conchidea tranşant filosoful – nu-i
rămâne decât să se omoare”256. Conflictele, în condiţiile dispariţiei
naţiunilor, şi-ar extinde probabil aria preferenţială la rase, la civilizaţii
planetare sau, de ce nu, chiar la cele galactice.
Reprezentanţii spiritualităţii româneşti din prima jumătate a seco-
lului trecut – Petre Andrei, Dimitrie Gusti, P.P. Negulescu, V. Pârvan,
C. Rădulescu-Motru, N. Ionescu, Emil Cioran, Camil Petrescu, E. Russu,
D.D. Roşca, Tudor Vianu, Nicolae Iorga, Al. Claudian etc. s-au ambiţio-
nat să depăşească nivelul formal al fenomenului şi să acceadă direct la
esenţă şi concept. Lucrările lor nu abundau în formulări, definiţii
elaborate, dar ofereau suficiente elemente teoretice care să precizeze
conotaţiile cognitive, axiologice şi praxiologice.
Perspectivele de abordare sunt diverse: politice, psihologice,
filosofice, juridice sau etice. Concepţiile lui Grotius, Hegel, H. von
Treitschke, Clausewitz, G. Trade, M. Scheler, Wundt revin obsesiv ca
surse de referinţă şi confruntare. Definiţia trinitară a fenomenului,
formulată de Clausewitz în a sa carte „Despre război”, prin relaţionarea
logică a războiului cu politica şi mijloacele violente257, a avut profunde
ecouri în gândirea autohtonă. Astfel, pentru Petre Andrei, războiul
constituia „forma extremă de manifestare a antagonismului politic”, un
act de violenţă.
Între politică şi război – în opinia lui Emil Cioran – nu există o
relaţie de interdependenţă, ca la Clausewitz, ci una de incluziune, ca
de la specie la gen. Starea conflictuală este imanentă structurii
politicului, iar războiul „devine un simplu exerciţiu paroxistic al
valorificării şi afirmării dorinţei de mare putere a unei naţiuni, o
agresiune, un mijloc de rezolvare temporară a divergenţelor dintre
state”258. Dimitrie Gusti supralicita factorii psihologici, războiul

255
E. Cioran, Schimbarea la faţă a României, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1990, p. 129.
256
Ibidem, p. 158.
257
C. Clausewitz, Despre război, Editura Militară, Bucureşti, 1982, p. 613.
258
E. Cioran, Op. cit., p. 54-56.
294
exprimând o „ciocnire între două voinţe colective şi suverane”; scopul
său ar fi impunerea voinţei unei colectivităţi în detrimentul alteia,
„pentru a o îngenunchea şi distruge”259.
Temeiul cauzal a interesat în mod deosebit pe toţi aceia care
s-au aplecat asupra fenomenului războiului, din raţiuni explicative, şi
mai cu seamă predictice. Astfel se puteau elabora aprecieri privind
geneza, evoluţia, deznodământul şi posibilităţile de prevenire a
conflagraţiilor în viaţa comunităţilor.
Transcendenţa şi umanul par a fi răspunzătoare deopotrivă de
apariţia acestor tragedii. La antici, originea divină (N. Iorga) se
completa cu cea biologică (pornirile antropofage ale omului primitiv –
P.P. Negulescu). În Evul Mediu, războiul echivala cu duelul, disputa
cavalerească a puterii şi virtuţilor (fizice, psihice şi morale – N. Iorga,
D. Gusti). O dată cu epoca modernă, apar în câmpul motivaţional
adevăratele pretexte: interesele economice, politice, fanatismul
religios260, coflictele culturale, ideologice, „greşeli diplomatice”,
„expansionismul iraţional”, „psihoza războinică întreţinută de o presă
iresponsabilă” sau „presiunea unei mulţimi isterizate şi belicoase”261,
„obiectivele şi finalitatea civilizaţiilor”262. Reverberaţiile malthusiene
se resimt. Economicul (satisfacerea nevoilor populaţiei în prezenţa
tensiunii resurse-nevoi) – consemna P.P. Negulescu în Destinul
omenirii – tinde să joace rolul fundamental.
Într-o manieră vizionară, P.P. Negulescu, V. Pârvan şi C. Petrescu
considerau că viitorul va produce mutaţii valorice apte să propulseze în
prim plan cauzele de ordin ideologic, cultural şi religios. Reluând
teza hegeliană „războiul ca formă de susţinere a orgoliilor naţionale”,
V. Pârvan semnala pericolul exacerbării naţionalismului şi a
degenerescenţei sale – şovinismul263. Mai mult, în concepţia unora,
tendinţele imperialiste aveau determinări atât externe, imanente
259
D. Gusti, Sociologia războiului, în: „Opere”, vol IV, Editura
Academiei, Bucureşti, 1970, p. 143.
260
P.P. Negulescu, Destinul omenirii, vol III, Editura Cugetarea,
Bucureşti, 1959, p. 90.
261
N. Iorga, Chestiunea Dunării, Editura „Societăţii Neamului
Românesc”, Bucureşti, 1943, p. 292.
262
D.D. Roşca, Existenţa tragică, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968,
p. 123-138.
263
V. Pârvan, Scrieri, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1981, p. 363.
295
socialului, cât şi interne, proprii sufletului, psihicului sau inteligenţei
umane. Ele se găseau originate în „criza omului social şi a societăţii”
(D. Gusti), „cerinţele psihologice ale militarului modern”
(C. Rădulescu-Motru), „ura şi dorinţa de hegemonie” (Petre Andrei şi
Emil Cioran), „etosul agresiv” şi „sentimentul de frustrare” (la Emil
Cioran), „naivitatea politică şi brutalitatea sufletească” ale unor popoare
(Al. Claudian), sau în „erorile inteligenţei şi ideile greşite ale
oamenilor” (la C. Petrescu).
O analiză comparativă pune în evidenţă faptul că atât la Cioran,
cât şi la Er. Fromm, gena agresivităţii caracterizează numai
colectivitatea, nu şi individul. Aceasta explică de ce puterea generează
întotdeauna violenţă, de ce „numărul şi intensitatea războaielor ating
punctul maxim la statele puternice şi punctul minim la omul primitiv,
fără căpetenii permanente”264.
Iraţionalul, sancţionabil la nivel individual, ar deveni tolerabil
când se pune în slujba naţiunii. Concluzia lui Cioran nu lasă loc
echivocului: fiecare popor sau naţiune doreşte cu toată fiinţa sa să fie
o mare putere, care nu se poate valorifica altfel decât prin dominaţie şi
cuceriri. Obligaţie şi drept – un imperativ comportamental. Idee
apropiată, de altfel, de cea susţinută şi azi de o serie de politologi
precum Fr. Chatelet şi Ev. Pisier (în Concepţiile politice ale secolului
XX) sau Raymond Aron (în Penser la guerre) şi care explică acest
imperialism natural prin cele trei pasiuni care ar domina indivizii şi
naţiunile: interesul (dorinţa bogăţiei), frica (de a fi sărac, supus şi
distrus) şi gustul gloriei. Coroborate, aceste pasiuni ar determina
logica exprimării secvenţiale a puterii: înarmare, pentru a rezista unui
eventual adversar, dorinţa de a-ţi proba forţa şi conştientizarea faptului
că mijlocul cel mai bun de a nu fi umilit este de a învinge în război.
În aceeaşi ordine de idei, C. Petrescu şi Al. Claudian, chiar dacă nu
minimalizează importanţa factorului economic, în manieră hegeliană,
acreditează ideea existenţei popoarelor „predestinat războinice”, cu
referire directă la cel german, vinovat de declanşarea celor două
conflagraţii mondiale.
Dimitrie Gusti şi Petre Andrei avansează în acelaşi timp o
explicaţie teleologică. Cauzele şi scopurile se confundă. Deşi
fenomenul de beligeranţă, ca manifestare, a rămas aceeaşi „scenă a

264
Er. Fromm, Anatomia disructivităţii, în „Texte alese”, Editura
Politică, Bucureşti, 1983, p. 484.
296
violenţei”, obiectivele urmărite, funcţie de interesele generale ale
societăţii, s-au schimbat continuu, încorporând ideile dominante ale
timpului, de la idealul naţional (în perioada modernă) până la cel
imperialist (în perioada contemporană), caracteristc statelor mari şi
puternice. Războiul, departe de a fi un scop în sine, ar constitui un
mijloc de realizare a unor ţeluri apropiate (victoria) sau îndepărtate
(eliberare, beneficii teritoriale, economice, geostrategice etc.).
În acelaşi timp, atitudinea antirăzboinică este exemplară. Numai
reacţiile de apărare a independenţei şi suveranităţii propriilor ţări sunt
justificate. În rest – etichetat ca „scenă a absurdului” (V. Pârvan),
„tâlhărie în stil mare” (P.P. Negulescu), „tragedie a vieţii” (N. Iorga),
sau „crimă istorică” (Emil Cioran) – fenomenul războiului întruneşte o
condamnare unanimă atât pentru modalităţile de exprimare, cât şi
pentru finalităţile propuse.
Paradoxal, nu lipsesc nici încercările de a conferi fenomenului
analizat şi unele valori pozitive. Astfel, uneori, războiul nu este
considerat în mod obligatoriu disfuncţional. Războiul din sistemul
internaţional nu poate fi sinonim cu ceea ce poate fi o boală în
sistemul biologic. Conflictul şi teama de război au fost folosite adesea
pentru integrarea unor state. Un exemplu elocvent este cel din secolul
XIX, prin unificarea Germaniei, care s-a realizat prin înfrângerea unor
state vecine cum ar fi Danemarca, Austria şi Franţa.
Fără a exagera şi absolutiza, precum predecesorii lor: Spencer
(războiul – matrice formativă a tipurilor de societate), Hegel,
Nietzsche, Proudhon (războiul – mijloc de selecţie naturală şi cultivare
a unor calităţi morale autentice) sau Xenopol ( războiul – factor de
progres şi civilizaţie), unii reprezentanţi ai gândirii româneşti
creditează războiul, într-o anumită măsură, cu valenţe biologice,
culturale, etice, educaţionale, chiar întemeietoare.
Dincolo de răul social provocat, războaiele ar avea şi o valoare
„curativă” (ducând la dispariţia subculturilor sau a culturilor minore –
C. Petrescu), „educativă” şi de „ameliorare morală” a naturii umane
(P.P. Negulescu), sau de „regenerare morală” a popoarelor învinse
(C. Petrescu, N. Iorga). Uneori, susţinea Dimitrie Gusti, războiul îşi
afirmă efectele benefice, regeneratoare, cultivând virtuţi alese precum
eroismul, patriotismul, solidaritatea socială ş.a. „Din cartea războiului
– afirma Vasile Pârvan – omenirea învaţă …ce este jertfa, ce e idealul,
ce e patria …Până la înfrângere noi nu ştiusem ce înseamnă a iubi

297
patria! Şi nici ei, luptătorii, nu ştiuseră”265. Iar Tudor Vianu nutrea
credinţa că „valoarea vitejiei”266 se formează în luptă. Metaforic,
D. Gusti asemăna războiul cu „un examen pe care un stat sau o
naţiune îl susţine în faţa istoriei”267, iar Cioran, completându-l, îl
aprecia ca „un semn de vitalitate” ce „statorniceşte structural o lume
nouă”, „examen la care se supun naţiunile în faţa lumii”268, proiect
imposibil de realizat pe timp de pace (N. Ionescu).
Dacă aserţiunile evocate sunt amendabile în parte, ocazie pe care
nu au pierdut-o C. Petrescu (războiul face o selecţie pe dos),
V. Pârvan (războiul nu poate fi un „criteriu de valoare în istorie”),
D.D. Roşca (războiul implică „risipă şi distrugere de valori
spirituale”) sau P.P. Negulescu (războiul este „păgubitor liberei
dezvoltări”), la argumentul gustian – preluat de la Ratzenhofer şi
Kautsky – cum că războiul este „demiurgul autonomiei naţiunilor
moderne” nu putem decât să subscriem. Dreptul la existenţă liberă,
independenţă şi suveranitate s-a câştigat de multe ori pe calea armelor.
Încă din Antichitate, la cererea filosofului grec Platon, oratorul
roman Cicero a încercat o limitare a acţiunilor războinice, definind
astfel un prim principiu conform căruia un război trebuie declarat de
un stat numai după ce o cerere oficială de satisfacere a intereselor sale
a fost înaintată, sau un avertisment a fost făcut şi o declaraţie adecvată
a fost prezentată. Ulterior, teologii Sf. Augustin („un război drept este
cel care poate fi descris ca unul care îndreaptă răul”) şi Sf. Thomas
Aquinas (un război trebuie să aibă o cauză dreaptă, să fie declarat de o
autoritate adecvată, să fie purtat cu intenţii corecte, iar mijloacele
utilizate să fie proporţionale cu scopul urmărit) au adus noi
amendamente legilor războiului.
Însă, cel care a creat cadrul modern al mentalităţii asupra
relaţiilor internaţionale, asupra războiului şi păcii este marele gânditor
olandez Hugo Grotius (în De jure belli ac pacis, 1625), care a dat
substanţă conceptelor de jus ad bellum (justeţea războiului), sau jus in
bello (dreptatea în război); el scria: „Am văzut că în întreaga lume
creştină predomină o uşurinţă în a porni un război, de care şi naţiunile

265
V. Pârvan, Op. cit., p. 458.
266
T. Vianu, Opere, vol VIII, Editura Minerva, Bucureşti, 1979, p. 67.
267
D. Gusti, Op. cit., p. 146.
268
E. Cioran, Op. cit., p. 68-72.
298
barbare s-ar ruşina; se recurge la arme pentru nişte motive mărunte
sau fără nici un motiv; şi, odată ce armatele sunt adunate, orice
respect pentru legea divină şi pentru cea omenească este abandonat; ca
şi cum oamenii ar fi, în consecinţă, autorizaţi să comită orice crimă,
fără nici o reţinere”269.
Grotius şi continuatorii săi au păstrat vie tradiţia medievală a
războiului drept, inclusiv ideea că statele ar trebui să poată interveni
pentru a împiedica opresiunile şi maltratările desfăşurate în alte state.
Dar, pe măsură ce tradiţia dreptului natural a fost înlocuită de
concepţia modernă a dreptului internaţional pozitiv, gânditorii au
devenit mai preocupaţi de elaborarea conceptului de justeţe a luptei –
jus in bello – în războiul dintre suveranii europeni decât a celui de jus
ad bellum – cerinţa ca războiul însuşi să fie just270.
Valoarea scopurilor argumentează permanent analiza
taxonomică a conflictelor. D. Gusti, P. Andrei şi P.P. Negulescu, din
perspectiva concepţiilor profesate de reprezentanţii dreptului natural,
îndeosebi a lui Hugo Grotius, disting între războaiele legitime
(drepte), de apărare a fiinţei naţionale şi cele ilegitime (nedrepte),
urmărind beneficii absconse. Heraclit postulase „războiul este drept” ,
iar Hegel l-a susţinut întrutotul, contaminându-l şi pe Clausewitz,
care clama: „Atacul este cea mai bună apărare”. În contextul
prefigurat, nu se poate deosebi atacatorul de cel atacat.
Machiavelli susţinea că doar statele singure îşi pot judeca
interesele; în formularea lui, „războiul este drept când este necesar” şi
nicio altă autoritate mai mare nu poate judeca această necesitate: Salus
principis suprema lex (binele principilor este legea supremă). Punctul
acesta de vedere a fost treptat însuşit de toţi juriştii marcanţi ai
Europei – Bodin în Franţa, Gentili în Italia, Victoria în Spania. Deşi,
după cum arătau ei, existau şi războaie drepte, şi nedrepte, cauze
suficiente sau insuficiente ale ostilităţilor, în cele din urmă, prinţul
(sau statul, actor unitar) era singurul judecător; şi, de obicei, fiecare
din părţile beligerante credea că dreptatea e de partea ei271.
Criteriile de ordin moral ar deveni astfel neoperaţionale; demne de
luat în seamă ar rămâne doar cele de natură utilitaristă: succesul şi
269
Hugo Grotius, De jure Belli ac Pacis, Ed. William Whewel,
Cambridge, 1853, vol I, p. LIX.
270
James Mayall, Op. cit., p. 91-92.
271
Ian Brownlie, International Law and the use of Force by States,
Oxford, 1963, p. 8-12.
299
expansiunea; imperialismul nereprezentând altceva decât transpunerea
pragmatismului în acţiunea politică. Împărtăşind acest punct de vedere,
Emil Cioran respingea clasificarea de mai sus, considerând-o nereală şi
neadecvată. Dincolo de cauze şi scopuri, remarca filosoful român, există
numai războaie pierdute şi câştigate, învingători şi învinşi. Gloria surâde
exclusiv primilor, ea estompează şi justifică excesul de forţă272.
Aşadar, dacă pentru Grotius războiul echivala cu „falimentul
dreptului”, la Cioran dreptul forţei a prevalat întotdeauna, pragmatic şi
realist, în faţa forţei dreptului. Aceasta fiind starea de normalitate, el
conchidea: „Nu există… decât război agresiv… atât timp cât un popor
nu a purtat nici un fel de război de agresiune, el nu există ca factor
activ al istoriei”273. Războaiele de apărare ar fi lipsite de importanţă
tipologică, ele fiind doar apanajul „popoarelor minore”. Idealurile
defensive golesc de orice conţinut armata, instituţie care dobândeşte
adevăratul sens numai la statele cu vocaţie imperialistă. Motiv pentru
care „un război pierdut, dar pornit din proprie iniţiativă, este mai
glorios decât unul câştigat prin apărare”. Aserţiune discutabilă, servită
ca pretext pentru dojenirea poporului român, mândru de a nu fi purtat
niciodată războaie de cucerire.
Camil Petrescu ne oferă o tipologie fundamentată îndeosebi pe
factorii generatori de stări conflictuale. Ipostaza clasică, cea militară,
s-a îmbogăţit cu noi fome: politica diplomatică, culturală. În opinia
autorului, parcă anticipându-l pe S. Huntington, războaiele dintre
culturi sunt cele mai „grave şi dezastruoase, pentru că au un caracter
religios”274 şi incumbă fanatismul. Abordarea conflictului dintre
creştinism şi islamism, astăzi mai mult ca oricând, pare preocupantă la
unii gânditori occidentali. S. Huntington, după o analiză atentă a
primelor războaie civilizaţionale, cel dintre U.R.S.S. şi Afganistan şi
războiul din Golf, remarcă: „De când religia este principala
caracterstică definitorie a civilizaţiilor, războaiele liniilor de falie au
loc între popoare şi religii diferite”275. Pentru el, „ciocnirile dintre
civilizaţii” constituie cele mai mari ameninţări la adresa păcii
mondiale. Evenimentele din Kosovo şi cele din 11 septembrie 2001 au
venit şi ele să confirme previziunile gânditorilor evocaţi.

272
E. Cioran, Op. cit., p. 132.
273
Ibidem, p. 131.
274
S. Huntington, Ciocnirea civilizaţiilor, Editura Antet, Oradea, 1998, p. 68.
275
Ibidem, p. 378.
300
 V. Pârvan avea în vedere şi aspectele juridice. Astfel, agresiunile
pot fi surprinzătoare (de năvălire) sau notificate (anunţate) conform
uzanţelor diplomatice. Un paradox ar fi că războaiele nu sunt
declanşate întotdeauna de naţiunile cele mai puternice, ci, de multe ori
în cursul istoriei, chiar de cei mai slabi. (Exemplul Germaniei în cel
de-al doilea război mondial, sau cel al Argentinei, în conflictul pentru
insulele Falkland, sunt elocvente în acest sens).
Pacea mondială, era de părere D. Gusti, poate fi realizată pe
două căi: monarhia universală (înfăptuită de asirieni, macedoneni,
greci şi romani) şi formarea unei societăţi federale care să reunească
toate statele; niciuna cu reale şanse de reuşită în acel moment istoric,
datorită intereselor statelor mari de a-şi menţine privilegiul poziţiei de
impunere a voinţei lor în relaţiile internaţionale.
Dacă prima variantă era pe cale de a fi compromisă istoric,
cealaltă putea deveni realitate numai prin transformarea O.N.U. într-un
parlament mondial, cu reprezentanţi din toate statele suverane,
independente şi egale în drepturi, cu un obiectiv fundamental: apărarea
păcii. Procesul presupunea unele condiţii pregătitoare: eliminarea
decalajelor, apropierea dintre naţiuni, afirmarea raţionalis-mului în
politică, respectarea principiilor de drept internaţional, introducerea
arbitrajului şi a sancţiunilor, educarea popoarelor în spiritul convieţuirii
în pace, afirmarea unui nou tip de naţionalism. Va veni timpul, susţinea
sociologul român, când statele vor înţelege, din motive de logică
politică, faptul că războaiele aduc mai multe pierderi decât câştiguri, şi-
şi vor alege alte mijloace de confruntare colectivă, transferând
competiţia din planul militar în cel cultural şi al raporturilor cu mediul
natural şi economic.
Reiterând o idee enunţată de Kant şi Grotius, D. Gusti şi
P.P. Negulescu remarcau rolul accentuării interdependenţelor politice,
economice şi culturale dintre state în epoca contemporană, proces ce
pregăteşte terenul instituirii unei atmosfere de pace şi detensionare în
relaţiile internaţionale. P.P. Negulescu invoca impactul produs în opinia
publică internaţională de „Declaraţia de condamnare a războiului”,
adoptată de Societatea Naţiunilor la 27 septembrie 1927, care la punctul
1 consemna: „Orice război de agresiune este şi rămâne interzis”. Nu era
naivitate, ci o speranţă infirmată de evoluţia ulterioară a evenimentelor.
Nicolae Iorga şi Al. Claudian considerau moralizarea omului,
reeducarea omenirii din punct de vedre moral, adevărata şansă a păcii.
Constrângerea, prin recurs la mijloacele militare, nu dă rezultate.
301
Educaţia trebuie dublată de activitatea concentrată a comunităţii de
ridicare a standardului de trai al indivizilor. „Să vedem – nota
Al. Claudian – ce mai rămâne din răutatea agresivă a omului când…
îşi va putea asigura o viaţă mai civilizată”276.
Cei puternici ameninţă şi recurg la violenţă ca procedeu de
persuasiune, uneori ignorând fără reţinere normele şi acordurile
internaţionale, cum a fost cazul războiului din Irak pornit de S.U.A.
fără acordul Consiliului de Securitate al O.N.U. În numele unor
idealuri generoase ca „drepturile omului” , „eliminarea focarelor de
tensiune” sau „restabilirea păcii”, în practica militară s-a statuat un
nou tip de război: „preventiv”, „de pedepsire”, de „apărare a ordinii
mondiale”, „de apărare a drepturilor minorităţilor”, de „combatere a
terorismului” ş.a.m.d.
Afirmaţia preşedintelui american George W. Bush potrivit căreia
„războiul împotriva terorismului nu va fi câştigat dintr-o poziţie
defensivă” reprezintă de fapt o declaraţie de acţiune cu o schimbare de
abordare care va avea consecinţe pe termen lung. Fapt demonstrat prin
atacul din 19 martie 2003, în care nu s-a luat în considerare articolul
51 din Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite, care autorizează folosirea
forţei militare numai în cazuri de legitimă apărare. S.U.A. a trecut la
acţiuni militare în teatrele de operaţii irakiene desconsiderând astfel
puterea legitimă a Organizaţiei Naţiunilor Unite.
Intervenţiile din Panama, Iugoslavia, Afganistan, Irak şi, posibil
de oriunde, după „adaptarea la noile condiţii” a doctrinei N.A.T.O.,
readuc în actualitate una din maximele lui La Rouchefoucauld: „Puterile
mari… găsesc cele mai dezinteresate metode de justificare a acestor
războaie, cum ar fi… apărarea naţiunilor şi statelor mici, eliberarea
naţiunilor oprimate, ba chiar apărarea dreptului asupra forţei”.
Desigur, războiul rămâne încă o realitate, iar pacea universală un
deziderat, un proiect se pare aproape utopic. „Arta războiului este de
importanţă vitală pentru stat”, arăta Sun-Tzu, cel dintâi teoretician
militar din lume, în urmă cu 2 500 de ani, şi tot el considera că deşi
„cel mai bine este să învingi fără luptă”, totuşi, războiul este „o
chestiune de viaţă şi de moarte, calea fie spre siguranţă, fie spre
ruină”277. Polemologii au manifestat însă interes şi pentru irenologie,

276
Al. Claudian, Reflexii asupra războiului actual, Editura Tinerimea,
Bucureşti, 1952, p. 5.
277
Sun-Tzu, Arta războiului, f.e., f.a., p.4.
302
pentru crearea unui climat de pace şi securitate colectivă. Cunoscutele
proiecte de pace eternă elaborate de abatele Saint-Pierre şi Kant, nu au
convins, dar au stimulat fantezia şi creativitatea gânditorilor,
îndemnând la reflecţie, la abordări raţionale.

VII.3. Compatibilitatea juridică a acţiunilor militare cu dreptul

operaţional al conflictelor armate

Violenţa dintre state a dat naştere legilor internaţionale ale

războiului. Dreptul internaţional tradiţional nu a scos războiul în afara
legii, ci a încercat să-i reducă excesele cele mai supărătoare şi să
limiteze daunele şi prejudiciile aduse unei terţe părţi. Deşi sistemul
Organizaţiei Naţiunilor Unite a introdus şi alte restricţii în legătură cu
folosirea forţei, războiul mai este permis în cadrul doctrinei de auto-
apărare, în conformitate cu articolul 51 al Cartei O.N.U. Statele pot
lua măsuri de apărare în cazul în care Consiliul de Securitate nu se
pune de acord asupra unei reacţii colective la orice încălcare a păcii.
Ştiinţa militară a demonstrat că războiul este o realitate a
prezentului, ale cărei origini se pierd în cele mai vechi forme de
confruntare ale grupurilor umane organizate. La fel, ştiinţa dreptului a
convins că atunci când o societate se confruntă cu o nouă realitate, în
mod firesc apare şi o lege aplicabilă aeestei realităţi. Războiul nu face
excepţie de la această regulă. Evident, principiile şi normele care
impun anumite limite în desfăşurarea ostilităţilor poartă amprenta
fenomenului război. Particularităţile care le definesc decurg în
principal din imperativul de a nu afecta necesităţile militare legitime.
Unii diplomaţi şi jurişti, în mod obiectiv, au fost supuşi tentaţiei
de a îngrădi excesiv acţiunea militarilor. Înţelegerea profundă a
fenomenologiei războiului a determinat însă afirmarea altor soluţii în
procesul de reglementare la nivel internaţional. Aceste soluţii s-au
întemeiat pe un compromis între nevoile militare legitime şi
exigenţele de umanitate, rezultând o reglementare care impune limite
efective puterii militare, fără să facă totuşi imposibilă exercitarea
acesteia atunci când este necesară. Astfel, luarea în considerare cu
realism a necesităţilor militare a determinat poziţia faţă de normele
juridice şi, ceea ce este mai important, le-a făcut susceptibile de a avea
efecte, adică de a fi respectate.
În plan teoretic, trebuie identificate acele aspecte care reflectă
esenţa raporturilor dintre ştiinţa militară – arta operativă şi dreptul
303
conflictelor armate. În această analiză am luat ca repere teoretico-
metodologice punctele de vedere consacrate în literatura de speciali-
tate asupra domeniului şi conţinutului ştiinţei militare – artei opera-
tive, permiţând abordarea dintr-o perspectivă proprie, conexiunile cu
dreptul conflictelor armate.
Evidenţiem, în mod distinct, criteriul de drept în definirea şi
clasificarea conflictelor armate. Individualizarea sa are ca principal
argument necesitatea de a face înţelese particularităţile de regim
juridic pe care le presupune fiecare tip de conflict armat. Instrumen-
tele juridice de drept al conflictelor armate se aplică diferenţiat, factor
relevant prin impactul pe care-l acesta îl produce în sfera conducerii
acţiunilor militare.
În plan practic, consecvenţi ideii că dreptul conflictelor armate
nu cere combatanţilor să aplice reguli imposibile, ne-am străduit să
formulăm într-o manieră coerentă puncte de vedere privind respon-
sabilităţile şi modul în care comandanţii, statele majore şi consilierii
juridici le traduc în practică. În instrumentele juridice, referirile se fac
exclusiv la comandanţi şi consilieri juridici; însă, nu se poate vorbi de
o reală aplicare a dreptului mizând doar pe cei doi actori.
În general, când se vorbeşte de implementarea dreptului conflictelor
armate, în cadrul forţelor armate, majoritatea autorilor fac referire la
încorporarea sa ca disciplină teoretică în programele de învăţământ
formativ sau de perfecţionare şi în programele de pregătire de luptă a
trupei. Implicit, aplicarea dreptului va trece din starea de deziderat în
aceea de realitate cu consecinţe benefice incalculabile ca urmare a
reducerii considerabile a numărului victimelor şi a pagubelor materiale, a
acordării unui tratament uman tuturor celor aflaţi în suferinţă, a asigurării
securităţii juridice a comandanţilor şi combatanţilor, a normalizării rapide
a vieţii sociale în perioada postconflict278.
În literatura de specialitate există unanimitate în a se aprecia că
dreptul conflictelor armate este o parte a dreptului internaţional
public universal, una din ramurile cele mai importante ale sistemului
dreptului. În termenii cei mai generali, dreptul internaţional public –
cunoscut şi sub denumirea de jus gentium – reglementează coexistenţa
membrilor comunităţii internaţionale, în special aceea a statelor.
Astfel, dreptul internaţional public este definit ca fiind „ansamblul de
norme scrise sau nescrise, având ca scop reglementarea conduitei

278
Gheorghe Toma, Sava Postolache, Ioan Oros, Op. cit., p. 174-175.
304
statelor în relaţiile dintre ele”. Prin generalitatea ei, această definiţie
nu poartă amprenta unor concepţii sau influenţe care exced ariei
dreptului.
La origine, dreptul internaţional a fost divizat în dreptul păcii şi
dreptul războiului, la care se adaugă şi dreptul neutralităţii. Prin
ilegalizarea şi condamnarea războiului de agresiune, s-a considerat că
partajarea între cele două domenii nu se mai justifică. Totuşi, războiul
a continuat să fie o prezenţă aproape cotidiană pe meridianele lumii,
fapt ce a determinat menţinerea în actualitate a dreptului aplicabil în
conflictele armate – jus in bello – şi, desigur, dezvoltarea sa.
Expresia dreptul conflictelor armate este de dată relativ recentă,
reprezentând însă o realitate juridică ale cărei rădăcini se regăsesc în
zorii civilizaţiei umane.
Acest lucru poate constitui una din explicaţiile diversităţii
terminologiei pe care o întâlnim în literatura de specialitate. Astfel, în
secolul trecut au fost consacrate expresia legile războiului şi
corespondenţa sa – legile şi obiceiurile războiului. Ulterior, pentru
concizie şi o mai bună receptare în mediile militare, s-a utilizat
noţiunea de dreptul războiului. Doctrina recentă, în temeiul articolului
2 comun al Convenţiilor de la Geneva din 12 august 1949, a impus
expresia dreptul conflictelor armate pe considerentul că aceasta
exprimă mult mai convingător faptul că ansamblul normelor ce-l
impun este chemat să se aplice, cel puţin în parte, nu numai în caz de
război interstatal în sens formal, ci şi în orice alte conflicte armate
care nu sunt calificate ca atare.
Comitetul Internaţional al Crucii Roşii (C.I.C.R.), la Conferinţa
experţilor guvernamentali reunită la Geneva în 1971 şi 1972, a adoptat
formula de drept internaţional umanitar aplicabil în conflictele armate,
utilizată şi la Conferinţa diplomatică desfăşurată între 1974-1977.
Întrucât cerinţa conciziei era presantă, C.I.C.R., având în vedere
statutul său de organizaţie nonguvernamentală cu vocaţie umanitară, a
optat pentru expresia dreptul militar.
Însă, pentru forţele armate, a căror organizare, înzestrare şi
pregătire corespund cerinţelor ridicate de participarea la război, este
mult mai potrivită expresia de drept al conflictelor armate, mai ales că
ea răspunde şi exigenţelor de rigoare ştiinţifică. Acesta nu exclude
posibilitatea de a folosi şi noţiunea de drept al războiului.
Important este însă faptul că materia reglementată de dreptul
umanitar şi dreptul conflictelor armate este cuprinsă în aceleaşi
305
instrumente juridice, unii autori considerând că sunt sinonime, alţii
susţinând existenţa unor diferenţe de nuanţă care nu pun sub semnul
întrebării echivalenţa lor.
Astfel, dreptul conflictelor armate apare ca un drept special,
elaborat pentru reglementarea unor situaţii ce decurg în mod nemijlocit
din starea de conflict sau de război, în terminologia uzitată curent de către
militari. Aşadar, dreptul conflictelor armate guvernează, în principal,
relaţiile dintre state şi alte subiecte de drept internaţional în perioada de
conflict armat cu caracter internaţional şi neinternaţional. Nu este însă un
drept exclusiv, în sensul că guvernează toate relaţiile care se stabilesc
între subiecte de drept internaţional în timp de conflict armat.
În termeni juridici, obiectul dreptului conflictelor armate îl for-
mează relaţiile dintre părţile la un conflict armat internaţional, referi-
toare la desfăşurarea operaţiunilor militare, la utilizarea mijloacelor şi
metodelor de război, părţile beligerante şi cele care rămân în afara
conflictului armat respectiv, precum şi cele dintre părţile la un conflict
armat cu caracter neinternaţional.
Scopul şi sensul dreptului conflictelor armate sunt de a atenua
efectele războiului, mai întâi impunând limite modului admis de a face
război, adică alegerii mijloacelor şi metodelor întrebuinţate pentru
ducerea operaţiunilor militare şi apoi impunând beligeranţilor să
ocrotească şi să protejeze persoanele care nu participă (sau nu mai
participă) la ostilităţi.
În consecinţă, doctrina Comitetului Internaţional al Crucii Roşii a
definit acest tip de drept ca pe „un ansamblu al regulilor internaţionale, de
origine convenţională sau cutumiară, care sunt în mod specific destinate
să reglementeze problemele umanitare ce decurg în mod direct din
conflictele armate, internaţionale sau neinternaţionale, şi care restrâng,
din raţiuni umanitare, dreptul părţilor în conflict de a întrebuinţa metode
şi mijloace de război la alegerea lor sau protejează persoanele şi bunurile
afectate sau care pot fi afectate de către conflict”.
Este evident accentul pus pe dimensiunea umanitară, motiv pentru a
considera mai adecvată, prin esenţialitatea ei, definiţia dreptului conflictelor
armate consacrată în doctrina românească, potrivit căreia acest drept
constituie ansamblul de norme de drept internaţional, de sorginte cutumiară
sau convenţională, destinate a reglementa în mod special problemele
survenite în situaţii de conflict armat internaţional şi neinternaţional.
Dreptul conflictelor armate este ramura dreptului internaţional public,
destinată a reglementa ostilităţile şi a le atenua efectele distructive, atât cât
necesităţile militare o permit.
306
 În virtutea apartenenţei sale la dreptul internaţional public, pe de o
parte, şi a particularităţilor fenomenului social pe care-l reglementează, pe
de altă parte, dreptul conflictelor armate comportă o serie întreagă de
trăsături caracteristice. În primul caz, se pot exemplifica:
• Dreptul conflictelor armate este un drept consensual, întrucât
el se formează pe baza acordului de voinţă al statelor. Cu alte cuvinte,
statele sunt creatoarele dreptului şi în acelaşi timp destinatarele lui,
respectiv ele trebuie să-l respecte şi să-l aplice. Într-o formulă
sintetică, dreptul conflictelor armate, ramură a dreptului internaţional,
are ca fundament acordul de voinţă al statelor.
• Dreptul conflictelor armate este considerat un drept de
coordonare, spre deosebire de dreptul intern, care este un drept de
subordonare; caracterul coordonator al voinţei statelor stă la baza
obligativităţii normelor sale, a aplicării şi respectării lor.
• Izvoarele tradiţionale ale dreptului conflictelor armate, parte a
dreptului internaţional, sunt cutuma şi tratatele.
Potrivit unei reglementări orientative din Statutul Curţii
Internaţionale de Justiţie (articolul 38), în rezolvarea diferendelor
internaţionale ce îi vor fi supuse, această instanţă va aplica, alături de
convenţii şi cutume, principiile generale de drept, hotărârile
tribunalelor internaţionale, sub rezerva articolului 59 (acestea nu au
valoare obligatorie decât faţă de părţile în diferendul supus jurisdicţiei
sale), doctrina celor mai calificaţi specialişti, echitatea.
• Raporturile dreptului conflictelor armate cu dreptul intern sunt
de condiţionare şi de influenţare reciprocă. Prin acceptarea de către
puterea statală, în virtutea prerogativelor şi conform procedurilor
constituţionale, a normelor dreptului conflictelor armate, acestea devin
obligatorii şi urmează a fi aplicate pe întregul său teritoriu, de toată
populaţia. Normele acestui drept dobândesc valoare juridică egală cu
cea a normelor de drept intern fără a mai fi, de obicei, necesară
încorporarea lor în dreptul intern. Există însă unele excepţii notabile;
în acest sens, sunt sancţiunile pentru încălcările dreptului, care trebuie
prevăzute şi determinate de legea penală, conform procedurilor legale.
• Dreptul conflictelor armate este un drept special, care se aplică
exclusiv în situaţia excepţională care este conflictul armat, indiferent
de cauza şi tipul acestuia. Ca efect al condiţiilor social-istorice de
formare a dreptului conflictelor armate, marea majoritate a normelor
sale se aplică în conflicte internaţionale. În cazul conflictelor
neinternaţionale este aplicabil un set de reguli ce prevăd garanţii
fundamentale pentru toţi cei care nu participă în mod direct la
307
ostilităţi, extinse în situaţia depăşirii unui prag de intensitate. Cea mai
gravă problemă este aceea când statele nu recunosc o situaţie de
conflict şi, în consecinţă, nu acceptă o calificare care să permită
aplicarea dreptului conflictelor armate.
• Dreptul conflictelor armate cunoaşte un câmp de aplicare mai
restrâns, deoarece marea majoritate a regulilor se aplică numai
„persoanelor protejate”, noţiune care prezintă un anumit grad de
exclusivitate. Există şi excepţii, cum ar fi regulile aplicabile într-un
conflict intern sau obligaţiile cu valoare generală, care nu pun însă sub
semnul îndoielii orientarea manifestă a mecanismelor de aplicare către
victimele conflictului armat.
• În caz de conflict internaţional, dreptul protejează interesele
statale şi interesele individuale şi, ca atare, el se adresează, atât
statelor, cât şi indivizilor. De aici, justeţea aprecierii că la o dualitate
de drepturi corespunde o dualitate de obligaţii.
Alte trăsături ale dreptului conflictelor armate decurg din relaţia
sa cu fenomenul război. Avem în vedere următoarele aspecte:
• Dreptul conflictelor armate este rezultatul unui compromis
între interese diferite. El trebuie să ţină cont de fenomenul război şi, în
primul rând, de nevoile militare legitime. Această cerinţă este
cunoscută sub denumirea de criteriul necesităţii militare. Pe de altă
parte, persoana care nu participă (sau nu mai participă) la ostilităţi
trebuie să fie cât mai bine protejată. Aceasta este imperativul
umanitar. Rezultatul compromisului dintre necesitatea militară şi
imperativul umanitar trebuie să fie o reglementare care impune limite
efective puterii militare fără să facă imposibilă exercitarea acesteia,
atunci când utilizarea forţei este legitimă.
• Dreptul conflictelor armate este un instrument de limitare a
efectelor distructive pe care le generează conflictele armate. Mulţi
s-au îndoit de acest lucru, având ca argument reflecţia lui Kant:
„Dreptul ginţilor în timp de război este lucrul cel mai delicat ce se
poate concepe. Într-adevăr, cum se prescriu legi unei stări de indepen-
denţă ce nu cunoaşte nici un fel de reglementare?” Mai mult, s-a
considerat că există o incompatibilitate funciară între război şi drept, în
virtutea următorului raţionament: prin definiţie, războiul este o negare a
ordinii şi o dezlănţuire a forţei, fiind în contradicţie cu dreptul, al cărui
scop îl constituie tocmai menţinerea ordinii şi stăpânirea forţei. Războiul
ar fi deci substituirea dreptului de către forţă.

308
 Această teorie, tranşantă, a antagonismului absolut dintre drept
şi război este foarte periculoasă, mai ales că se întemeiază pe un
sofism. Într-adevăr, dacă pentru a aduce adversarul la discreţia ta este
necesară întrebuinţarea unei anumite doze de violenţă, de ce ar trebui
ca aceasta să exceadă scopului stabilit? Un adversar făcut inofensiv nu
mai poate influenţa derularea ostilităţilor. A-l extermina sau a-l face să
sufere nu este numai un act absurd, ci şi criminal. Este de la sine
înţeles că adversarii trebuie să adopte comportamentul de combatant,
dar nu pe cel de briganzi, de nelegiuiţi. Şi acest lucru este în interesul
ambelor părţi.
Războiul este o recurgere la forţă, dar nu la o forţă neînfrânată.
El nu rupe toate legăturile dintre state şi nici nu poate suprima toate
cuceririle civilizaţiei şi moravurile unei societăţi milenare. Dincolo de
actele de violenţă subzistă un ansamblu de drepturi şi de obligaţii –
legile războiului – care purced din raţiune şi din sentimentul de
umanitate şi a căror respectare se impune tuturor.
• Atenuarea rigorilor luptei armate este o necesitate socială care
poate fi îndeplinită numai prin intermediul dreptului conflictelor
armate. Până în ajunul primului război mondial, s-a apreciat că cele
mai indicate metode de război ar fi cele care comportă acţiuni deosebit
de violente pentru că ele conduc rapid la un deznodământ şi scurtează
considerabil durata războiului. Experienţa celor două războaie
mondiale a contrazis această teorie. S-a văzut că metodele cele mai
distructive nu pun capăt războaielor, ci exacerbează rezistenţa,
hrănind-o din disperare şi o dorinţă irepresibilă de răzbunare, chiar cu
preţul vieţii. Aplicarea dreptului permite limitarea efectelor distructive
şi, implicit, un control al violenţei.
• Dreptul conflictelor armate nu subminează eforturile de
eliminare a războiului din viaţa internaţională, ci doar tinde să
reducă suferinţele provocate de război. Dezvoltarea dreptului
conflictelor armate se întemeiază pe prezumţia evidentă că războaiele
sunt încă posibile. Realităţile oferite de viaţa internaţională confirmă
acest lucru. Mai mult, în pofida reducerilor bugetelor militare şi
forţelor armate, majoritatea ţărilor întreţin, chiar cu scopuri defensive,
armate bine înzestrate şi instruite, ceea ce demonstrează o viziune
politică realistă asupra riscurilor de conflict armat. Chiar dacă proba-
bilitatea producerii acestora este extrem de redusă, trebuie asigurată o
pregătire exemplară pentru a face faţă celor mai dificile situaţii, oricât
de improbabile ar părea.
309
 Este incontestabil faptul că, în prezent, se desfăşoară eforturi
deosebite pentru a împiedica izbucnirea vreunui război, atât la nivel
global, prin intermediul O.N.U., cât şi la nivel regional, prin
organisme de securitate aflate într-un proces de profunde transformări.
Aceste eforturi trebuie completate, însă, cu demersuri adecvate
pentru ca, în cazul în care un conflict izbucneşte, în pofida măsurilor
întreprinse la scară internaţională, să se limiteze efectele sale
distructive. Este logică preocuparea de a atenua un rău, atâta timp cât
el nu a fost suprimat în mod real.
• Aplicarea dreptului conflictelor armate nu depinde de natura
conflictului. Distincţia între războaie juste şi războaie nejuste
operează numai în cazul lui Jus ad bellum, care defineşte împre-
jurările în care se poate recurge la forţa armată (de exemplu, un război
de agresiune este injust, în timp ce un război de apărare este just). A
condiţiona aplicarea dreptului numai faţă de de victimele agresiunii ar
determina apariţia unui cerc vicios şi s-ar crea riscul prăbuşirii
întregului său edificiu.
• Aplicarea dreptului conflictelor armate comportă dificultăţi şi
servituţi care nu pot fi depăşite decât printr-o temeinică instruire.
Respectarea normelor sale în contextul înverşunării care caracteri-
zează confruntarea militară necesită adesea un comportament contrar
instinctului natural, care împinge la ură faţă de inamic. Ea impune o
adevărată detaşare de sentimentele spontane, lucru posibil numai în
urma unei pregătiri de înalt profesionalism, fapt ce imprimă o
importantă particularitate acestui drept.
Experienţa războaielor a demonstrat că normele dreptului
conflictelor armate nu sunt respectate întotdeauna, ba chiar sunt
încălcate destul de frecvent. Această realitate a generat un anumit
scepticism în ceea ce priveşte credibilitatea sa. O asemenea opinie
descurajatoare afectează, însă, imaginea şi a altor ramuri de drept. Cea
mai bună probă, în acest sens, este faptul că societatea a creat un
aparat vast şi puternic – justiţie, poliţie şi forţe de ordine – numai
pentru a contracara violarea dreptului. La aceasta se adaugă faptul că
tendinţa evenimentelor şocante cultivate de mass-media pentru priza lor
la public face ca o încălcare a unei reguli să fie adusă la cunoştinţă întregii
lumi, iar un comportament normal, de respect şi aplicare a unor norme de
drept, să fie privit drept ceva firesc, nespectaculos şi, implicit,
nepopularizat. Aşa cum spunea una din marile personalităţi din domeniul
acţiunii umanitare, Jean Pictet, „tăcerea este aprobarea maselor”.
310
 Din perspectiva relaţiei dreptului conflictelor armate cu statul,
în virtutea faptului că el este creat şi aplicat în urma acordurilor
interstatale, se evidenţiază următoarele trăsături:
• Normele de drept al conflictelor armate au un caracter
imperativ – jus cogens, şi nu dispozitiv. Astfel, Convenţia de la Viena
privind dreptul tratatelor, din 25 mai 1969, după ce a definit, în
articolul 35, dispoziţia imperativă ca „normă acceptată şi recunoscută
de către comunitatea internaţională a statelor în ansamblul său, ca
normă de la care nu este permisă nici o derogare şi care nu mai poate
fi modificată decât printr-o normă de drept internaţional care are
acelaşi caracter”, în articolul 60 statuează că vor avea acest caracter
imperativ „dispoziţiile relative la protecţia persoanei umane conţinute
în tratatele cu caracter umanitar”.
Aceasta înseamnă că dreptul conflictelor armate trebuie respectat,
ca regulă generală, la modul absolut, deoarece conţine exigenţele
minimale de umanitate. Ca atare, recurgerea la derogări pe motiv de
necesitate militară trebuie să fie temeinic justificată şi să aibă un
caracter de excepţie.
• Dreptul conflictelor armate, datorită caracterului său dezinte-
resat şi valorilor superioare pe care le apără, vechimii şi universalităţii
sale, conţine angajamente cu caracter absolut. El nu este format
numai din norme scrise, ci şi din reguli cutumiare. Chiar şi regulile scrise
nu sunt altceva decât reguli cutumiare mai vechi, dezvoltate şi completate
la momentul codificării.
Este extrem de importantă evidenţierea acestei structuri a
convenţiilor de drept umanitar, deoarece, pornind de la cazul ipotetic
în care un stat ar denunţa o convenţie, posibilitate prevăzută în textul
fiecărui instrument de acest gen, el s-ar elibera numai de obligaţiile
prevăzute în regulile cu caracter secundar. În schimb, el nu va putea
repudia principiile fundamentale, nici eluda obligaţia de a le respecta,
deoarece, aşa cum am menţionat, el reprezintă o codificare a
obiceiurilor popoarelor.
Tratatele de drept al conflictelor armate rămân valabile în orice
împrejurare şi nu sunt supuse condiţiei de reciprocitate. Aceasta este o
particularitate importantă, deoarece în dreptul internaţional se admite
că neexecutarea unui tratat de către una din părţi poate să dezlege
cealaltă parte de obligaţiile sale sau să justifice rezilierea instru-
mentelor juridice.
Dreptul conflictelor armate, prin natura sa, este preocupat cu
precădere de soarta oamenilor, a celor aflaţi în suferinţă şi a celor ce-şi
311
pun viaţa în slujba unei instituţii fundamentale pentru orice stat.
Esenţa sa este superioară faţă de ceea ce presupune conceptul generic
de „interese de stat”. Dacă acestea din urmă pot face obiectul unui
schimb de prestaţii, normele care vizează protecţia fiinţei umane
impun ca la încălcări grave ale graniţelor pe care ele le statuează să nu
se răspundă cu fapte similare.
A nu se aplica instrumentele de drept al conflictelor armate
invocând nerespectarea lor de către adversar ar echivala cu efectuarea
de represalii împotriva persoanelor protejate. Or, Convenţia de la
Viena asupra dreptului tratatelor, din 25 mai 1969, prevede, la
articolul 60, o excepţie de la regula suspendării parţiale sau totale a
tratatelor pe motivul violării substanţiale a dispoziţiilor acestora.
Această excepţie priveşte tocmai dispoziţiile relative la protecţia
persoanei umane conţinute în tratatele cu caracter umanitar, în special
cele care exclud orice formă de represalii împotriva persoanelor
protejate prin respectivele tratate.
• Aplicarea dreptului conflictelor armate nu poate fi supusă unor
condiţii, indiferent de natura lor. Această caracteristică derivă din
necesitatea de a nu denatura sensul acţiunii umanitare, de a preveni
tendinţele de politizare a acesteia; în unele cazuri, au fost tentative de
a subordona îndeplinirea obligaţiilor de drept internaţional, acceptării
unor anumite condiţii, în general militare şi politice, străine de
Convenţiile de la Geneva. Ca reacţie la aceste tentative, C.I.C.R. a
lansat în 1974 un apel în care sublinia că „angajamentele care decurg
din Convenţiile de la Geneva au un caracter absolut, solemn, prin care
statele se obligă în mod unilateral, fiecare faţă de toate celelalte, chiar
fără reciprocitate, să respecte în toate împrejurările regulile şi
principiile pe care ele le-au recunoscut ca vitale”.
Trăsăturile menţionate ale dreptului conflictelor armate au
generat preocupări fireşti de individualizare a acestui sistem juridic,
atât în cadrul dreptului internaţional public, a cărui ramură este, cât şi
în raport cu sistemul drepturilor omului, din perspectiva rădăcinilor
comune şi a convergenţei scopurilor. Astfel, în opinia unor specialişti,
dreptul conflictelor armate nu ar mai trebui perceput, ca în doctrina
clasică, drept o alternativă la dreptul păcii, ci mai degrabă ca un regim
excepţional şi derogatoriu de la drepturile omului, care, atunci când nu
este paralel cu acestea din urmă, ar putea fi chiar complementar.
Alţi autori au considerat că cele două sisteme juridice urmăresc
un scop suprem identic: impunerea unui minimum ireductibil de
312
garanţii pentru respectarea persoanei umane. Totuşi, subliniază ei,
cele două sisteme sunt total diferite în ceea ce priveşte intenţiile pe
care se întemeiază, natura lor, precum şi mecanismele pe care le
prevăd. Într-adevăr, în timp ce convenţiile privind drepturile omului
sunt concepute pentru timp de pace, de normalitate, dreptul conflic-
telor armate este elaborat nemijlocit pentru împrejurările extraor-
dinare ale războiului. De aceea, el nu preia decât o anumită parte din
drepturile şi libertăţile garantate prin convenţiile privitoare la
drepturile omului (denumite de autori „Drepturile omului în perioada
de conflict armat”) şi în plus conţine capitole care nu au legătură cu
drepturile omului, ci cu modul de desfăşurare a ostilităţilor.
Astfel, poate fi pusă în evidenţă natura contradictorie a dreptului
conflictelor armate, aspect asupra căruia unii autori lasă să coboare un
val al tăcerii în mod cu totul nejustificat. Într-adevăr, acest drept
vizează în egală măsură să autorizeze şi să protejeze. De regulă, se
pune accentul pe cea de-a doua dimensiune, omiţându-se să se
reliefeze caracterul general protector al acestui drept.
Dreptul conflictelor armate autorizează anumite entităţi, de
regulă aparţinând unor structuri statale sub denumirea generică de
„forţe armate”, să comită acte de violenţă care, înfăptuite de alte forţe
sau în alte condiţii decât cele de război, ar putea fi definite drept
criminale. Ca un corolar la această permisivitate şi legitimizare a
utilizării instrumentelor de forţă, sub impactul puterii lor distructive în
continuă creştere, dreptul are rolul de a proteja persoanele care nu iau
parte sau nu mai pot lua parte la acţiunile militare.
În consecinţă, avem în vedere examinarea drepturilor şi
obligaţiilor pe care dreptul conflictelor armate le prevede în sarcina
beligeranţilor pe timpul ducerii acţiunilor militare şi a limitelor pe care
le impune în alegerea mijloacelor de nimicire a adversarului. Odată
clarificate aceste probleme, se creează condiţii mai favorabile
împlinirii menirii integrale a dreptului, de ocrotire a militarilor scoşi
din luptă şi a persoanelor care nu participă la ostilităţi.
Examenul succint efectuat asupra ştiinţei militare şi a dreptului
conflictelor armate permite formularea unor observaţii generale pe
baza cărora se poate emite o opinie argumentată asupra esenţei şi
naturii raporturilor dintre acestea.
O primă observaţie priveşte nivelul ridicat de complexitate al
ştiinţei militare, rezultat al faptului că ea investighează un domeniu
amplu, universal al existenţei umane, fapt ce necesită integrarea de
313
metodologii şi tehnici proprii unor ramuri speciale ale ştiinţelor
particulare de contact. Mai mult, considerând-o un ansamblu sistematic,
ea integrează aşa-numitele ştiinţe de frontieră, în cadrul cărora prevalează
cercetarea interdisciplinară şi multidisciplinară, fără a le afecta acestora,
finalmente, existenţa organică, independentă, de sine stătătoare. În
prezent, în condiţiile producerii unor mutaţii profunde în fizionomia
conflictelor armate, se constată o tendinţă tot mai accentuată de utilizare a
mijloacelor ştiinţei militare în scopul creşterii raţionalităţii şi eficienţei
actelor decizionale, conducerii acţiunilor militare, procesului formativ şi
educaţional al profesioniştilor luptei armate şi comportamentului
combatanţilor pe timpul conducerii ostilităţilor.
Aceste preocupări, inevitabil, conferă un rol substanţial sporit
abordării acţiunii militare din perspectivă praxiologică, axiologică şi a
logicii normelor.
O altă observaţie vizează dreptul conflictelor armate, ca ramură
distinctă a dreptului internaţional public, din care descinde şi
împrumută o parte a metodelor, a terminologiei specifice şi a obiec-
tului de studiu. Caracteristica principală care-l diferenţiază de celelalte
ramuri ale dreptului internaţional public este dată de realitatea pe care
o reglementează: conflictul armat.
Aşadar, conflictul armat reprezintă, din perspective diferite,
puncte comune între ştiinţa militară şi dreptul conflictelor armate. Fără
îndoială, conflictul armat este un termen mult prea general pentru a
putea explica raporturile dintre cele două domenii. Războiul este un
fenomen social complex, total diferit de oricare alt fenomen social,
datorită unui summum de caracteristici. Între acestea, se evidenţiază
gradul cel mai înalt de violenţă prin care se manifestă conflictul social
între grupuri umane organizate şi instituţionalizate, structurarea mili-
tară a acestor grupuri, utilizarea luptei armate ca mijloc de realizare a
unor interese politice ş.a.
Pe de altă parte, s-a constatat, încă din Antichitate, coexistenţa în
mediul social a două fenomene cu caracter socio-juridic distinct: un
fenomen social nonjuridic; un fenomen juridic propriu-zis.
În mod firesc, existenţa lor paralelă atrage concretizarea
principiilor şi regulilor care guvernează mediul social în două
categorii de norme: norme nonjuridice şi norme juridice.
O analiză obiectivă a realităţii sociale care este conflictul armat
ne permite să concluzionăm că şi acestui domeniu îi este proprie
dualitatea fenomenologică evidenţiată în orice mediu social. Ca atare,
314
spaţiul concret în care se realizează conexiunea dintre ştiinţa militară
şi dreptul conflictelor armate este acela al normativităţii.
În timp ce ştiinţa militară, prin metodologia sa specifică,
contribuie la elaborarea normelor nonjuridice, dreptul conflictelor
armate, reflectând particularităţile sferei conflictuale a mediului social
şi în egală măsură nivelul de civilizaţie atins în contextul evoluţiei
sociale, însumează în conţinutul său normele juridice ce regle-
mentează desfăşurarea ostilităţilor.
Între cele două categorii de norme există deosebiri esenţiale.
Astfel, normele nonjuridice sunt reguli de acţiuni şi comportament
instituite la nivelul sistemului militar pentru a-i asigura funcţiona-
litatea şi finalitatea. Ceea ce le caracterizează, în primul rând, este
dimensiunea lor praxiologică. Normele reprezintă convertirea princi-
piilor războiului şi ale luptei armate în reguli de acţiune şi
comportament, iar principiile, dacă sunt judicios elaborate, reflectă
cerinţele legilor obiective.
Conducerea militară realistă şi eficientă se bazează pe utilizarea
suplă şi creatoare a acestor norme în conceperea şi executarea oricărei
acţiuni. Rolul ştiinţei militare constă în sesizarea şi înţelegerea sensului
progresului ştiinţei şi tehnologiei, a evoluţiei sociale, a tendinţelor de
schimbare a mediului geopolitic şi a cadrului geostrategic pentru a
asigura perfecţionarea şi transformarea normelor nonjuridice, pe cât
posibil în acelaşi ritm şi cu aceeaşi profunzime.
Normele juridice, în schimb, acţionează asupra comporta-
mentului uman, impunând o anumită conduită conform principiului
legis virtus heac est imperare, vetare, permitire, punire. În fapt,
dreptul conflictelor armate nu reglementează toate situaţiile ce decurg
din starea de război, ci numai pe acelea care privesc părţile unui
conflict armat pe timpul desfăşurării operaţiunilor militare, utilizarea
mijloacelor şi metodelor de război, tratamentul victimelor de război şi
al populaţiei civile, părţile dintr-un un conflict armat neinternaţional,
precum şi relaţiile dintre părţile beligerante şi cele care rămân în afara
conflictului armat respectiv.
Într-un cuvânt, aceste norme reprezintă suportul unei ordini
sociale minime, care trebuie menţinută şi în timp de război. Acest
lucru este posibil numai prin asigurarea unui regim de disciplină şi
cultivarea sentimentului de responsabilitate în rândul tuturor
membrilor forţelor armate. Asupra conştiinţei lor acţionează simultan
normele nonjuridice, în măsură să le ghideze comportamentul, în
315
sensul de eficienţă a acţiunilor pe care le întreprind, şi normele
juridice, ce vizează limitarea agresivităţii comportamentale la ceea ce
este strict necesar pentru obţinerea victoriei. Este limpede că aceste
norme au şi o puternică încărcătură morală, fapt de natură a evidenţia
strânsa legătură dintre normele nonjuridice şi cele juridice. Practic,
aceste legături reflectă esenţa relaţiei dintre ştiinţa militară şi dreptul
conflictelor armate.
Autonomia dreptului conflictelor armate în ansamblul ştiinţei
dreptului determină situarea sa în raporturi de coordonare cu ştiinţa
militară. Identificarea unor elemente comune privind obiectul de
studiu – conflictul armat – şi a spaţiului de contact – domeniul
normativizării – nu afectează autenticitatea şi specificitatea ştiinţei
militare şi a dreptului conflictelor armate în raport cu: propriile lor
metode; propriile lor obiective; propria lor structură.
Aceste raporturi de coordonare nu trebuie percepute ca fiind
simetrice şi armonice. Între conflictul armat, în sensul larg al termenului,
care reprezintă nivelul structural, şi nivelul normativ, reprezentat de
dreptul conflictelor armate, există o relaţie de intercondiţionare şi
influenţare reciprocă, relaţie mediată de nivelul conceptual (care include
şi normele nonjuridice), reprezentat de ştiinţa militară.
Evoluţiile fenomenului conflictual, determinate de cele mai noi
cuceriri tehnologice, au propria dinamică şi generează schimbări
profunde, într-un ritm mult mai rapid decât cel specific celorlalte
domenii sociale, în ştiinţa şi arta militară. Apariţia elementelor noi la
nivelul structural are un impact direct în planul necesităţii militare,
aspect de natură a impulsiona normativismul nonjuridic; astfel,
evoluţia artei militare, în mod deosebit, a contribuit la impulsionarea
procesului de dezvoltare şi consolidare a dreptului conflictelor armate.
Cu toate acestea, progresul normativismului juridic a fost incompa-
rabil mai lent, iar reglementările acceptate pe bază de consens au
reuşit să acopere doar în termeni generali cerinţele impuse de
imperativele umanitare. Argumentarea acestor opinii se întemeiază pe
un scurt excurs istoric279.
Un moment de vârf în dezvoltarea artei militare l-a reprezentat
epoca napoleoniană, când armatele de masă, formate din soldaţi-
cetăţeni, au înlocuit micile oştiri de războinici profesionişti. Această
schimbare fundamentală a determmat mutaţii radicale, nu numai în

279
Ibidem, p. 179-194.
316
conducerea războiului, ci şi în plan juridic. Pe de o parte, s-a simţit
nevoia instituirii unor reguli obligatorii privind conduita combatanţilor
pe timpul ducerii ostilităţilor pentru a elimina incertitudinile penibile
şi reincriminările interminabile de pe câmpul de luptă. Pe de altă
parte, creşterea efectivelor, coroborată cu perfecţionarea armamentelor
şi a procedeelor de întrebuinţare a acestora, a condus la sporirea
substanţială a numărului victimelor, în special al răniţilor, în proporţii
care depăşeau în mod copleşitor posibilităţile unor servicii medicale,
precar organizate şi înzestrate280.
Această stare de lucruri a determinat crearea Crucii Roşii
Internaţionale şi adoptarea, în 1864, la iniţiativa acesteia, a Convenţiei
de la Geneva pentru ameliorarea soartei militarilor răniţi în armatele
aflate în campanie, precum şi a altor convenţii care vizează dreptul
războiului, în care unele principii şi reguli conturate în secolele
anterioare capătă o consacrare legală, clară şi neechivocă.
Spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea,
progresul tehnic şi industrial a marcat, într-o proporţie care a atins cote
îngrijorătoare, structurile militare. Crearea în ritm rapid a unor noi
mijloace de luptă şi intrarea acestora în înzestrarea armatelor au constituit
premisele unei creşteri spectaculoase a posibilităţilor de acţiune a
trupelor. Acest lucru a fost sesizat şi de umanişti, care, înţelegând rolul
armamentului şi mijloacelor de luptă nou apărute ca rezultat al
progresului ştiinţifico-tehnic, al efectelor pe care acesta le are asupra
formelor şi procedeelor de ducere a acţiunilor militare, a artei militare în
ansamblu, au declanşat o adevărată campanie pentru limitarea utilizării
acestora.
Se poate aprecia, fără a diminua importanţa altor aspecte, rolul
de element central al „metodelor şi mijloacelor de război” în
raporturile de conexiune dintre arta militară şi dreptul internaţional
umanitar, datorat numărului impresionant de victime pe care acestea îl
provocau şi, în mod deosebit, extinderii efectelor ucigaşe, în proporţii
din ce în ce mai mari, asupra populaţiei civile.
La trecerea într-un nou secol, atât pentru arta militară, cât şi pentru
promotorii dreptului, trei conflicte au avut o importanţă deosebită:
războiul româno-turc din 1877, cel anglo-bur din 1899-1901 şi cel
ruso-japonez din 1904-1905. Ele au consacrat importanţa puterii de foc, a

280
H. Liddel-Han, Strategia. Acţiunile indirecte, Editura Militară,
Bucureşti, 1973, p. 105.
317
avantajelor defensivei şi au determinat apariţia unei concepţii noi, de
realizare a unor dispozitive pe un front larg. A rezultat, aproape
paradoxal, sporirea puterii de foc. Valorificarea superioară a acesteia în
defensivă a condus la prelungirea duratei războaielor, nevoile frontului
nemaiputând fi rezolvate numai cu resursele create dinainte. Ca urmare,
pe lângă consecinţele nemijlocite suportate de populaţia din zonele
afectate direct de lupte, au început să se resimtă efectele sinistre ale
războiului asupra unor largi categorii de cetăţeni. Mai adăugăm, nu în
ultimul rând, lipsa de preocupare pentru protecţia luptătorilor, în rândul
cărora războiul producea nenumărate jertfe.
Nu este lipsit de semnificaţie că, în condiţiile în care se
acumulau tensiuni ce prevesteau un război devastator, minţi lucide au
încercat să realizeze un instrument care să atenueze urmările sale
nefaste. A fost, probabil, singura situaţie în care s-a încercat realizarea
unui echilibru de forţe între două domenii care au evoluat paralel –
arta militară şi dreptul războiului, vizându-se acelaşi obiectiv:
metodele şi mijloacele de luptă.
Întrunirea celor două Conferinţe de la Haga, din 1899 şi 1907, a
reprezentat un punct nodal al dezvoltării războiului, numit, de altfel,
Dreptul de la Haga, care tratează tocmai problemele conducerii
operaţiilor de către beligeranţi. Cu aceste prilejuri s-a realizat
codificarea de ansamblu a dreptului războiului prin încheierea unor
convenţii în variate domenii.
Astfel, în 1899, Convenţia privind legile şi obiceiurile războiului
terestru, cu anexa sa „Regulament privind legile şi obiceiurile
războiului terestru”, a confirmat, în esenţă principii deja recunoscute
asupra calităţii de beligerant, a prizonierilor de război, ostilităţilor şi
teritoriilor ocupate. În plus, au mai fost adoptate o Convenţie pentru
adaptarea, la războiul maritim, a principiilor Convenţiei de la Geneva,
precum şi trei declaraţii privind interdicţia de a lansa proiectile şi
explozivi din înaltul baloanelor, întrebuinţarea gazelor asfixiante
(înăbuşitoare) sau vătămătoare, gloanţele dum-dum.
A doua conferinţă, din 1907, a procedat la revizuirea Convenţiei
privind legile şi obiceiurile războiului terestru şi a anexei sale, precum
şi la încheierea a două convenţii asupra neutralităţii, a şapte convenţii
asupra războiului maritim şi a adoptat o nouă declaraţie referitoare la
interdicţia de a lansa proiectile şi explozivi din înaltul baloanelor.
Putem aprecia că documentele menţionate, care codificau principiile
generale ale dreptului războiului, dintre care se detaşau, Regulamentul

318
privind legile şi obiceiurile războiului terestru şi Convenţia privind
bombardamentul de către forţele navale, au determinat, la vremea
respectivă, un echilibru în raport cu nivelul de dezvoltare a artei
militare. Ulterior, evoluţia ambelor domenii, realizându-se în ritmuri
extrem de diferenţiate, a generat un decalaj imens între ele, aşa cum
vom vedea în continuare.
Principiile şi reglementările consacrate de Convenţiile de la
Haga reprezentau, în marea lor majoritate, fructul unor elaborări şi
clarificări cuprinse în diferite proiecte elaborate în deceniile
precedente: Codul Lieber, din 1863, redactat cu ocazia Războiului de
Secesiune din S.U.A., codificarea privată a dreptului modern al
războiului din statele civilizate, realizată de către J.C. Bluntschli în
1866, cu ocazia războiului între Prusia şi Austria, Declaraţia de la
St. Petersburg din 1868, de renunţare la folosirea, în timp de război, a
proiectilelor mai uşoare de 400 grame, Declaraţia internaţională
privind legile şi obiceiurile războiului terestru – adoptată cu prilejul
Conferinţei diplomatice de la Bruxelles din 1874 (neratificată de
niciun stat), Manualul legilor şi obiceiurilor războiului terestru –
redactat de Gustave Moynier şi adoptat de Institutul de Drept
Internaţional în 1880 etc.
O semnificaţie particulară prezintă Declaraţia de la St. Petersburg,
în care şi-au găsit substanţă principii de importanţă cardinală pentru
dreptul războiului, cuprinse în Convenţiile de la Haga şi dezvoltate de
către Protocoalele adiţionale din 1977, astfel:
• atacurile trebuie să fie limitate la obiectivele militare şi la
forţele armate; persoanele civile şi bunurile cu caracter civil se bucură
de o protecţie specială;
• dreptul părţilor la conflict de a alege metodele sau mijloacele
de război nu este nelimitat;
• este interzis să se utilizeze arme şi alte mijloace de război de
natură să cauzeze daune exagerate.
Primul război mondial nu numai că a întrerupt dezvoltarea
dreptului războiului, dar a şi demonstrat insuficienţa normelor
Convenţiilor de la Haga. S-au produs disocieri semnificative, pe de o
parte, între război şi arta militară, în sensul mutaţiilor profunde
marcate de aceasta din urmă, cauzate printre altele de apariţia şi
modernizarea blindatelor, utilizarea pe o scară tot mai largă a aviaţiei
în acţiuni de luptă şi apariţia eşaloanelor strategice, iar pe de altă
parte, între Dreptul de la Haga şi cel de la Geneva, ale cărui norme
319
(Convenţia de la Geneva din 1864, revizuită în 1906) s-au aplicat cu
relativ succes.
În euforia instalată după încheierea primului război mondial, a
început tot mai mult să se considere că revizuirea şi dezvoltarea
Dreptul de la Haga ar compromite încrederea în Societatea Naţiunilor
şi în noile metode de reglementare paşnică a conflictelor care-şi
propuseseră să înlăture războiul din raporturile dintre state, făcând
imposibilă recurgerea la acesta ca la un mijloc de rezolvare a
diferendelor internaţionale. De asemenea, pornindu-se de la consta-
tarea că, în timpul marilor bătălii ale războiului mondial, regulile
impuse pe plan internaţional fuseseră în mică măsură respectate de
beligeranţi, şi-a făcut loc ideea nocivă că, practic, nu este posibil să
reglementezi războiul (opinie, de altfel, destul de răspândită şi în
prezent).
Ca atare, între cele două războaie mondiale, în domeniul
Dreptului de la Haga nu au fost adoptate decât două texte: Protocolul
de la Geneva, din 1925, privind prohibirea întrebuinţării în război a
gazelor asfixiante, toxice sau similare şi a mijloacelor bacteriologice
şi Procesul-verbal de la Londra, din 1936, privind regulile războiului
submarin, deşi au mai fost redactate şi alte proiecte, nefinalizate însă.
Trebuie subliniată şi valoarea documentului elaborat de Comisia de
jurişti de la Haga, din 1922, privind războiul aerian, care a marcat
prima tentativă de reglementare a dreptului războiului aerian.
De asemenea, se remarcă eforturile deosebite ale Comitetului
Internaţional de Cruce Roşie (C.I.C.R.), mereu consecvent cu idealurile
de protejare a fiinţei umane.
Numai că în timp ce C.I.C.R. milita pentru o interdicţie generală
a bombardamentelor aeriene asupra centrelor locuite, în arta militară
era fundamentată doctrina „războiul aerian total”, care a permis
experimentarea acesteia asupra populaţiei civile în conflictele din
Abisinia şi Spania.
Izbucnirea celui de-al doilea război mondial a găsit dreptul
războiului (domeniul Dreptului de la Haga) neadaptat la noile
modalităţi în care aveau loc ostilităţile: desfăşurarea acţiunilor militare
pe mari spaţii geografice; derularea lor în ritmuri fără precedent, cu un
sprijin aerian deosebit de puternic; folosirea bombardamentelor
strategice ca mijloc de diminuare a potenţialului economico-militar şi
a moralului populaţiei; apariţia rachetelor şi, în final, a armei nucleare.
Printre consecinţele nefaste ale conflagraţiei s-a evidenţiat şi aceea de
320
creştere a proporţiei pierderilor populaţiei civile, în ansamblul total al
victimelor, de la 5%, în primul război mondial la 50%.
După terminarea războiului, lucrurile s-a repetat aproape ca la
încheierea conflagraţiei anterioare. Astfel, Comisia de Drept
Internaţional a Organizaţiei Naţiunilor Unite, reunită în prima sa
sesiune, în 1949, s-a pronunţat împotriva luării în consideraţie a
dreptului războiului în vederea codificării acestuia. S-a exprimat ideea
că opinia publică ar vedea în aceasta un semn al lipsei de încredere în
eficacitatea mecanismelor cu care O.N.U. ar putea menţine pacea.
În schimb, la iniţiativa C.I.C.R., s-a realizat un progres
semnificativ al dreptului în domeniul protecţiei unor categorii de
persoane prin încheierea celor patru convenţii din 1949, referitoare la
populaţia civilă, prizonieri, răniţi, bolnavi şi naufragiaţi, care repre-
zintă un moment de referinţă în dezvoltarea dreptului umanitar
aplicabil în perioada de conflict armat, practic dreptul pozitiv în
materie; la scurt timp, în 1954, s-a încheiat la Haga a convenţie pentru
protecţia bunurilor culturale în caz de război, toate aceste legiferări
reflectând nevoile de protecţie reieşite din experienţa celui de-al
doilea război mondial. Ulterior, însă, în domeniile artei militare s-au
produs transformări profunde, ca efect al realizării armelor nucleare şi
a mijloacelor moderne de transport la ţintă – rachete balistice – care au
fost asociate acestora. Deşi, nu în aceleaşi proporţii, s-a adâncit
decalajul dintre Dreptul de la Geneva, ale cărui convenţii fuseseră
revizuite în întregime de două ori, începând din 1907, şi Dreptul de la
Haga, rămas la nivelul anului de referinţă sus-menţionat.
Este demn de relevat că noua dimensiune a războiului, dată de
puterea distructivă enormă a mijloacelor nucleare, nu a afectat cu
nimic dezvoltarea şi perfecţionarea armamentului şi tehnicii de luptă
clasice. În plus, datorită extinderii războaielor de gherilă, arta militară
a fost marcată şi de amprenta acestora, cu totul particulară,
determinată de principiile şi procesele de acţiune specifice lor.
Fiecare conflict postbelic a confirmat o concluzie care nu putea
rămâne fără urmări în planul vieţii internaţionale – numărul victimelor
din rândul populaţiei civile a crescut neîncetat: 60% în Coreea, 70% în
Vietnam. Sesizând pentru prima oară problemele ce ţineau de resortul
dreptului războiului şi în contextul unor multiple acţiuni la scară
internaţională, Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite a
adoptat în 1968 Rezoluţia nr. 2444 (XXIII) privind „Respectarea
drepturilor omului în timp de conflict armat”, prin care Secretarul
321
General al O.N.U. era invitat să studieze, consultându-se cu C.I.C.R.
şi alte organizaţii, măsurile ce se impuneau a fi întreprinse pentru
asigurarea unei mai bune aplicări a convenţiilor şi regulilor interna-
ţionale şi necesitatea elaborării unor noi asemenea legiferări.
Fără a insista asupra procesului declanşat de această rezoluţie,
nu putem omite sublinierea rolului major jucat de C.I.C.R. pe întreaga
sa durată, finalizată cu adoptarea textelor Protocoalelor adoptate în
1977. Deşi denumite Protocoale adiţionale la Convenţiile de la
Geneva din 1949, unii autori au considerat aceste texte ca aparţinând
în egală măsură Dreptului de la Haga. Pentru prima oară, regulile
asupra drepturilor, obligaţiilor beligeranţilor şi asupra limitării
mijloacelor care vizează producerea de pierderi inamicului au fost
integrate în Dreptul de la Geneva, restabilindu-se astfel o legătură
esenţială între cele două părţi ale dreptului internaţional, umanitar.
Mai mult decât atât, în noile instrumente juridice se observă
tendinţa de a anticipa în plan normativ posibile evoluţii militare, în
special proiectarea, fabricarea şi achiziţionarea unor arme cu efect
distructiv amplificat, astfel încât să se exercite şi o influenţă a
nivelului normativ asupra celui structural.
Asimetria în raporturile dintre cele două niveluri este atât de
evidentă, din perspectiva analizei comparativ-istorice, încât adoptarea
celor mai recente măsuri pe plan internaţional, în special crearea
tribunalelor penale internaţionale, demonstrează, în opinia noastră,
preocuparea de a echilibra acest decalaj istoric dintre dezvoltarea artei
militare (ca domeniu de referinţă al ştiinţei miliare) şi progresul mult
mai modest al dreptului conflictelor armate.
În concluzie, esenţa relaţiei dintre ştiinţa militară şi dreptul
conflictelor armate este definită de termenul coordonare. Prin obiect
şi metodă, dreptul confictelor armate se manifestă ca o ştiinţă de
graniţă care se află în raport de subordonare faţă de ştiinţa dreptului şi
în raport de coordonare cu ştiinţa militară. Prin urmare, deşi obiectul
dreptului conflictelor armate nu-l poate constitui decât abordarea
juridică a unei realităţi sociale de indiscutabilă specificitate – conflictul
armat, cunoştinţele sale nu pot fi substituite prin cunoştinţele unor
ramuri ale ştiinţei militare sau ale altor ştiinţe sociale.
Definind astfel esenţa raporturilor dintre ştiinţa militară şi
dreptul conflictelor armate, trebuie examinată şi natura acestor
raporturi. Având ca reper spaţiul de contact dintre cele două ştiinţe,
considerăm că circumstanţierea raporturilor generale la cele specifice
322
normativismului, care se manifestă preponderent în sfera artei militare,
reprezintă cea mai sugestivă formă de exprimare a conţinu-tului
acestora.
Este bine cunoscut faptul că acţiunea militară are ca temei o
anumită raţionalitate. Această raţionalitate internă comportă mai multe
valenţe, semnificative fiind dimensiunile nomologică, teleologică şi
axiologică. Din perspectiva acestor dimensiuni, unele acţiuni militare
apar ca deplin justificate prin rezultatele pe care le promit. Ele răspund
integral cerinţelor de necesitate militară. Efectele lor pot fi, însă, dezas-
truoase prin consecinţele pe care le au asupra populaţiei şi bunurilor civile
sau a altor valori similare. Ca atare, imperativele umanitare sunt neglijate
şi se creează riscul ruperii echilibrului dintre necesitatea militară şi
cerinţele umanitare. Prezervarea acestuia este posibilă prin recurgerea la o
nouă dimensiune a raţionalităţii, respectiv cea normativă.
Normativismul juridic îngustează, în unele cazuri, sfera
posibilităţilor acţionale, pentru că nu tot ceea ce este nomologic
posibil, din perspectiva avantajelor oferite, este acceptabil din punct
de vedere al dreptului conflictelor armate.
În consecinţă, dreptul conflictelor armate introduce în procesul
decizional şi, implicit, în plan acţional constrângeri, restrângeri şi
recomandări.
Constrângerile reprezintă limitări ale libertăţii de acţiune prin
impunerea unor obligaţii specifice care trebuie îndeplinite.
Restrângerile reprezintă elementele prohibitive, pentru care este
instituită interdicţia de a fi efectuate.
Recomandările sunt măsuri neobligatorii pentru situaţiile
neprevăzute în acte normative prin care se sugerează adoptarea acelor
atitudini ce menţin compromisul dintre necesitatea militară şi
imperativul umanitar.
Toate acestea îşi găsesc expresia în norme onerative (obligă
subiectul la săvârşirea unei acţiuni), prohibitive (obligă subiectul să nu
săvârşească o acţiune) şi permisive (lasă la aprecierea subiectului
alegerea unei conduite). În consecinţă, reglementările normative
statuate de instrumentele juridice de drept ale conflictelor armate
conferă o dimensiune aparte raţionalităţii militare. În virtutea acesteia,
comandanţii militari, la toate nivelurile ierarhice, îşi pot manifesta
iniţiativa şi libertatea de acţiune cerută de necesitatea militară a
situaţiei în limitele a ceea ce permite imperativul umanitar, în măsura
în care acesta îşi găseşte expresia în norme juridice.
323
 În concluzie, expresia cea mai sugestivă privind natura
raporturilor dintre arta militară, ca domeniu al ştiinţei militare, şi dreptul
conflictelor armate este termenul de limitări, pe care le impune acesta
din urmă. Scopul principal al acestor limitări nu este de a face războiul
imposibil, ci de a preveni excesele în ducerea acţiunilor de luptă la
diferite niveluri fără a afecta interesele militare majore.
Aceste limitări (constrângeri, restrângeri şi recomandări juri-
dice) privesc: ostilităţile în general; conducerea forţelor armate şi
ducerea acţiunilor de luptă de către acestea; comportamentul
combatanţilor în acţiune; comportamentul autorităţilor şi persoanelor
civile în timp de război; comportamentul faţă de persoane şi bunuri în
timp de război, precum şi tratamentul ce se acordă victimelor
conflictelor armate; administraţia şi ordinea în teritoriile ocupate;
relaţiile între statele beligerante şi statele neutre281.
Urmând o evoluţie istorică proprie, dreptul internaţional al
conflictelor armate a ajuns să fie perceput, cu deplin temei, ca o
materie voluminoasă, complexă şi specializată, răspândită în
documentele cele mai diverse. De aceea, este utilă o prezentare a unui
inventar sistematizat al instrumentelor juridice de drept al conflictelor
armate, înainte de a examina modul în care normele prevăzute de
acestea au o incidenţă specifică asupra conducerii acţiunilor militare.
În primul rând, avem în vedere ansamblul celor patru Convenţii
de la Geneva din 1949 care, în prezent, au un caracter universal,
legând practic toate statele ce alcătuiesc comunitatea internaţională:
• Convenţia I de la Geneva pentru îmbunătăţirea soartei răniţilor
şi bolnavilor din forţele armate aflate în campanie;
• Convenţia II de la Geneva pentru îmbunătăţirea soartei
răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor din forţele armate pe mare;
• Convenţia III de la Geneva privitoare la tratamentul
prizonierilor de război;
• Convenţia IV de la Geneva privitoare la protecţia persoanelor
civile în timp de război.
Un al doilea important corpus juris îl reprezintă Convenţiile de
la Haga din 1907. Acestea leagă nu numai părţile contractante,
deoarece ele au fost larg recunoscute ca aparţinând dreptului cutumiar.
În consecinţă, ele sunt de aplicabilitate generală, chiar dacă interpre-
tarea lor este diferenţiată şi nu se poate face referire, fără dificultăţi, la

281
Gheorghe Toma, Sava Postolache, Ioan Oros, Op. cit., p. 194-201.
324
un text de referinţă. Cele mai importante Convenţii din acest set de
documente, datorită relevanţei lor pentru dreptul conflictelor armate
contemporane, sunt:
• Convenţia III privitoare la începerea ostilităţilor;
• Convenţia IV privitoare la legile şi obiceiurile războiului
terestru şi anexa la Convenţie: Regulamentul privitor la legile şi
obiceiurile războiului terestru;
• Convenţia V privitoare la drepturile şi îndatoririle puterilor şi
persoanelor neutre în caz de război terestru;
• Convenţia VI relativă la regimul navelor de comerţ inamice la
începutul ostilităţilor;
• Convenţia VII referitoare la transformarea navelor de comerţ
în bastimente de război;
• Convenţia VIII referitoare la punerea minelor submarine
automatice de contact;
• Convenţia IX privind bombardamentul efectuat de către
forţele navale în timp de război;
• Convenţia XI privitoare la unele restricţii în exercitarea
dreptului de captură în războiul naval;
• Convenţia XII privitoare la drepturile şi îndatoririle puterilor
neutre în războiul naval282.
Un corp distinct de norme îl reprezintă cele două Protocoale
Adiţionale la Convenţiile de la Geneva, adaptate pentru a reafirma şi
dezvolta reglementările conţinute în dreptul de la Geneva din 1949 şi
o parte din dreptul de la Haga din 1907:
• Protocolul Adiţional I la Convenţiile de la Geneva din 12
august 1949, privind protecţia victimelor conflictelor armate inter-
naţionale, din 8 iunie 1977;
• Protocolul Adiţional II la Convenţiile de la Geneva din 12 august
1949, privind protecţia victimelor conflictelor armate fără caracter
internaţional, din 8 iunie 1977283.
Un ultim set de instrumente juridice se referă la problemele
specifice războiului şi în special la reglementarea utilizării unor
mijloace de luptă. Cele mai importante sunt:
• Declaraţia de la Sankt Petersburg din 11 decembrie 1868, având
ca efect interzicerea utilizării anumitor proiectile în timp de război;

282
Asociaţia Română de Drept Umanitar, Dreptul internaţional umanitar
al conflictelor armate. Documente, Editura Şansa, Bucureşti, 1993, p. 20-52.
283
Ibidem, p. 281-346.
325
 • Declaraţia de la Haga din 29 iulie 1899 privitoare la
interzicerea utilizării gloanţelor care se lăţesc sau se turtesc uşor în
corpul omenesc;
• Protocolul de la Geneva din 17 iunie 1925 pentru prohibirea
întrebuinţării în război a gazelor asfixiante, toxice sau similare şi a
mijloacelor bacteriologice;
• Procesul-verbal de la Londra din 6 noiembrie 1936 privind
regulile războiului submarin;
• Convenţia de la Haga din 14 mai 1954 pentru protecţia
bunurilor culturale în caz de conflict armat;
• Convenţia din 10 aprilie 1972 cu privire la interzicerea
perfecţionării producerii şi stocării armelor bacteriologice (biologice)
sau a toxinelor şi asupra distrugerii lor;
• Convenţia din 18 mai 1977 asupra interzicerii tehnicilor de
modificare a mediului în scopuri militare sau în orice alte scopuri
ostile (ENMOD);
• Convenţia din 10 octombrie 1980 asupra interzicerii sau
limitării utilizării anumitor arme clasice care pot fi considerate ca
producând efecte traumatice excesive sau ca lovind fără discriminare;
• Convenţia cu privire la interzicerea perfecţionării, prelucrării,
stocării şi utilizării armelor chimice şi distrugerea acestora.
Pentru situaţiile care nu sunt prevăzute în mod expres în
instrumente de drept al conflictelor armate funcţionează un principiu
substitutiv, cunoscut sub denumirea de clauza Martens (după numele
delegatului Rusiei la Conferinţa de Pace de la Haga), inclusă în
Preambulul Convenţiei a IV-a de la Haga din 1907 şi reafirmată în
Protocolul Adiţional I din 1977. Potrivit acesteia, în cazurile neaco-
perite de dreptul pozitiv, persoanele civile şi combatanţii rămân sub
protecţia şi autoritatea principiilor de drept internaţional derivate din:
obiceiurile existente, principiile de umanitate, conştiinţa publică284.

284
Gheorghe Toma, Sava Postolache, Ioan Oros, Op. cit., p. 204-205.
326
 VIII. ABORDAREA REGIONALĂ A SOLUŢIONĂRII
CRIZELOR ŞI CONFLICTELOR INTERNAŢIONALE

VIII.1. Prevederi legislative şi modalităţi de prevenire

şi gestionare a crizelor în România

România este o ţară care se află într-o zonă geopolitică şi

geostrategică de mare interes mondial. Aici se intersectează multiple
interese europene şi mondiale, precum: controlul gurilor Dunării;
supravegherea migraţiilor masive din „lumea a treia” şi fosta U.R.S.S.
(Africa, Asia) etc.; zona de graniţă a unor religii (ortodoxism,
catolicism etc.); interesul economic, politic, militar acordat României;
importanţa economică a Dunării şi Mării Negre etc.
Scopul strategic general al apărării armate a ţării pentru
păstrarea suveranităţii, independenţei şi integrităţii teritoriale a
României constă în respingerea de către armată, în cooperare cu
celelalte forţe ale sistemului naţional de apărare, a grupărilor de forţe
ale agresorului care au pătruns pe teritoriul naţional.
Totodată, Strategia militară a României defineşte cele cinci
principii care stau la baza perfecţionării sistemului militar, a pregătirii
şi angajării armatei în perioada următoare: (1) neagresiunea şi carac-
terul preponderent defensiv-activ al strategiei militare, direcţionat în
concordanţă cu obiectivele politicii externe a statului român; (2) con-
trolul democratic civil asupra forţelor armate de către Autoritatea
Naţională de Comandă; (3) capacitatea defensivă credibilă, asigurată
preponderent prin efort naţional; (4) participarea activă la structurile
internaţionale de securitate; (5) desfăşurarea acţiunilor militare într-o
concepţie întrunită la nivel strategic şi operativ.
Această concepţie strategică se poate materializa într-o acţiune
deosebit de complexă, care cuprinde trei momente principale: descura-
jarea exercitată prin credibilitatea, capacitatea Armatei Române şi
hotărârea, clar exprimată, de ripostă împotriva unui potenţial agresor;
gestionarea crizei, realizată prin acţiuni de izolare-blocare a
conflictelor care alimentează criza; „prezenţa înaintată”, care demons-

327
trează angajamentul Armatei Române şi consolidează stabilitatea
regională, oferind o capacitate de răspuns în caz de criză285.
Complexitatea şi fluiditatea mediului politico-strategic actual
(fără perspectiva de a suferi schimbări esenţiale în viitorul apropiat),
marcat, uneori, de evoluţii rapide şi contradictorii, în care România
fiinţează şi acţionează, impun abordarea dintr-o nouă perspectivă a
politicii de securitate şi apărare, precum şi a cadrului normativ
existent în domeniul militar pe plan naţional.
Un sistem normativ modern, flexibil constituie cerinţa, condiţia
de bază în orice proces în care ne propunem să construim eficient
elemente care să facă viabile atât doctrina militară de apărare a ţării,
cât şi concepţia privind securitatea naţională.
Realizarea acestui sistem conceptual-normativ nou în condiţiile
actuale, de tranziţie, este deosebit de dificilă, pentru că impune două
condiţii esenţiale: pe de o parte, o gândire dinamică mobilă, activă,
elastică a tuturor factorilor, teoreticieni şi specialişti (tehnocraţi),
bazată pe o mentalitate de tip occidental, iar pe de altă parte,
compatibilitatea cu sisteme similare moderne din structurile în care
tindem să fim integraţi. Tot mai mulţi economişti şi specialişti militari
opinează că, în actualele condiţii, creşte mult rolul analizei economice
în deciziile securităţii naţionale în cel puţin trei domenii: optimizarea
sistemului securităţii naţionale atât în latura sa militară, cât şi în latura
sa civilă; folosirea potenţialului militar în situaţii de criză şi război;
întărirea capacităţii de acţiune a naţiunii împotriva unei agresiuni
externe, precum şi în situaţii de criză.
Se constată, totodată, o altă tendinţă, care se manifestă pregnant
în plan internaţional: naşterea unei concurenţe acerbe între state pentru
obţinerea de resurse de materii prime şi financiare, pentru pieţe de
desfacere, pentru accesul la ştiinţă, tehnologie, informaţie şi altele,
pentru câştigarea unei poziţii favorizate de nivelul cunoaşterii
intenţiilor celorlalţi competitori, de confidenţialitatea specifică, de
păstrarea cu maximă siguranţă a teoriilor ştiinţifice, a tehnologiilor
noi, în domeniul militar în special286.
În acelaşi timp, statele, factorii de răspundere din cadrul lor
manifestă pregnant dorinţa de a fi în siguranţă, de a soluţiona crizele
interne şi externe prin elaborarea unor acte normative, care să permită

285
Ibidem, p. 67-68.
286
Ibidem, p. 71.
328
organizarea propriilor sisteme, a propriilor strategii de securitate
naţională.
Legislaţia este o parte componentă a sistemului naţional de
soluţionare a crizelor interne şi externe, cuprinzând totalitatea actelor
normative prin care se reglementează crizele de orice natură în statul
român, inclusiv cele referitoare la organizarea şi funcţionarea
organismelor special constituite în acest scop.
Vom prezenta sintetic câteva acte normative care reglementează
activitatea forţelor destinate soluţionării crizelor:
1. Constituţia României, la articolul 93 prevede: „Preşedintele
României instituie, potrivit legii, starea de asediu sau starea de
urgenţă, în întreaga ţară, ori în unele localităţi şi solicită Parlamentului
încuviinţarea măsurilor adaptate, în cel mult 5 zile de la luarea
acestora”. „Armata este subordonată exclusiv voinţei poporului nostru
pentru garantarea suveranităţii, a independenţei şi a unităţii statului, a
integrităţii teritoriale a ţării, a demnităţii constituţionale”.
2. Legea privind regimul stării de asediu şi regimul stării de
urgenţă defineşte starea de urgenţă şi starea de asediu şi reglementează
măsurile care se iau şi forţele care participă la soluţionarea crizelor.
3. Legea nr. 106/1995 şi Legea nr. 124/1996 privind aprobarea
Ordonanţei Guvernului României nr. 47/1994 privind apărarea
împotriva dezastrelor asigură cadrul organizatoric corespunzător în care
ministerele, celelalte autorităţi ale administraţiei publice şi locale,
agenţii economici şi instituţiile publice se pregătesc şi acţionează pentru
prevenirea şi înlăturarea unor dezastre sau calamităţi (situaţii de criză).
4. Hotărârea de Guvern nr. 01000 din 04.09.1990 privind
reînfiinţarea trupelor de jandarmi ca instituţie a statului, capabilă să
participe la combaterea operativă şi eficientă a încălcărilor legalităţii,
la prevenirea tulburărilor grave ale ordinii de drept şi liniştii publice.
5. Legea 40 din 18.12.1990 privind organizarea şi funcţionarea
Ministerului de Interne. Aceasta, la articolul 1, prevede: „Ministerul
de Interne este organul central al puterii administrative care exercită în
conformitate cu legea, atribuţiile ce-i revin cu privire la respectarea
ordinii publice...”. La articolul 17, punctul l, litera a şi d sunt cuprinse
atribuţiile Ministerului de Interne privind asigurarea ordinii şi liniştii
publice, nominalizându-se forţele destinate restabilirii ordinii publice
(poliţia şi jandarmeria). Articolul 20 reglementează folosirea, pentru
restabilirea ordinii publice grav tulburate, a bastoanelor de cauciuc,
bastoanelor cu energie electrostatică, dispozitivelor cu substanţe
329
iritant-lacrimogene, jeturi de apă, arme cu glonţ de cauciuc, precum şi
a altor mijloace de imobilizare şi protecţie ce nu pun în pericol viaţa
sau nu produc o vătămare corporală gravă. Folosirea lor se face în
mod gradual după o atenţionare prealabilă, repetată. Articolul 21
reglementează faptul că, în caz de absolută necesitate, când folosirea
altor mijloace de împiedicare sau constrângere nu este posibilă,
militarii din Ministerul de Interne pot folosi armele albe sau armele de
foc în condiţiile strict prevăzute de lege (Legea nr. 17/1996 privind
regimul armelor de foc şi al muniţiilor).
6. Legea nr. 41 din 18.12.1990 privind organizarea şi
funcţionarea Ministerului Apărării Naţionale, articolul 12, litera e,
prevede că acest minister asigură punerea în aplicare a planului de
cooperare cu Ministerul de Interne în legătură cu intervenţia şi
misiunile unităţilor, inclusiv utilizarea armamentului, muniţiilor şi
tehnicii din dotare pentru paza şi apărarea unor obiective importante
de pe teritoriul naţional, menţinerea şi restabilirea ordinii de drept.
7. Legea nr. 39 din 13.12.1990 privind înfiinţarea, organizarea şi
funcţionarea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării prevede la articolul
2, punctul c, litera g, că acesta „analizează şi aprobă planul de cooperare
între Ministerul de Interne şi Ministerul Apărării Naţionale, precum şi
punerea acestora în aplicare, în legătură cu intervenţia şi misiunile
acestora, inclusiv utilizarea armamentului, muniţiei şi tehnicii din dotare
pentru paza şi apărarea unor obiective importante de pe teritoriul
naţional, menţinerea şi restabilirea ordinii de drept”.
8. Decretul-Lege nr. 88 din 1990, la articolul 1, prevede că
Ministerul de Interne are sarcina de a acţiona pentru întărirea pazei şi
executarea măsurilor de ordine necesare la sediile organelor de stat,
instituţiilor publice, ale partidelor şi formaţiunilor politice, precum şi
ale organizaţiilor obşteşti, ale minorităţilor naţionale, în vederea
asigurării condiţiilor normale de desfăşurare a activităţii acestora,
precum împiedicarea oricăror manifestări de violenţă care periclitează,
sub orice formă, securitatea edificiilor şi bunurilor acestora, cât şi
integritatea fizică a persoanelor. Totodată, va lua măsuri pentru
combaterea manifestărilor violente în locurile publice.
9. Legea nr. 51 din 29.07.1991 privind siguranţa naţională, la
articolul 1, prevede că, în cadrul siguranţei naţionale, menţinerea
ordinii de drept este un factor esenţial, iar la articolul 3, punctele d, f,
g şi h sunt prevăzute situaţii care constituie ameninţări la adresa

330
siguranţei naţionale şi care fac şi obiectul intervenţiei forţelor de
ordine publică.
10. Codul penal şi Legea nr. 61/1991 prevăd sancţionarea
faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire socială, a ordinii şi
liniştii publice.
11. Legea nr. 60 din 23.09.1991 privind organizarea şi desfăşurarea
adunărilor publice:
• în capitolul 1 – dispoziţii generale – este garantată libertatea
cetăţenilor de a organiza mitinguri, demonstraţii, procesiuni şi orice
alte întruniri în mod paşnic şi civilizat în anumite locuri expres
prevăzute;
• în capitolul 2 este reglementată obligativitatea declarării
prealabile a adunărilor publice, cu cel puţin 3 zile înainte de desfăşu-
rarea acestora, la primării;
• în capitolul 3 sunt reglementate obligaţiile organizaţiilor,
participanţilor şi ale primăriilor privind organizarea şi desfăşurarea
adunărilor publice;
• în capitolul 4 este reglementată activitatea de intervenţie
pentru restabilirea ordinii publice; intervenţia în forţă este decisă de
prefect, primar sau înlocuitorii acestora la solicitarea şefilor organelor
de poliţie sau împuternicitului acestuia desemnat să asigure măsurile
de ordine la locul manifestaţiilor;
• în capitolul 5 sunt reglementate sancţiunile ce se aplică.
12. Dispoziţia nr. 50 a primarului general al Capitalei din
16.01.1995 prevede locurile din municipiul Bucureşti în care se pot
organiza şi desfăşura adunări publice, mitinguri, demonstraţii şi
manifestaţii (10 locuri).
13. Legea nr. 26 din 19.04.1994 privind organizarea şi
funcţionarea Poliţiei Române, articolul 15, literele b, c şi d reglemen-
tează atribuţiile privind menţinerea şi restabilirea ordinii publice,
precum şi asigurarea desfăşurării normale a adunărilor şi manifes-
tărilor publice de către poliţie şi jandarmerie; articolele 18-20 prevăd
situaţiile când se folosesc materialele de intervenţie şi când este
interzisă folosirea lor; articolul 21 reglementează uzul de armă;
articolele 22-23 reglementează situaţia intervenţiei în forţă pentru
împiedicarea sau neutralizarea manifestărilor ce tulbură ordinea şi
liniştea publică, precum şi raportarea imediată a situaţiilor când s-a
făcut uz de armă.

331
 14. Legea nr. 17 din 02.04.1996 privind regimul armelor de foc şi
al muniţiilor; capitolul 2, secţiunea I, articolul 21, prevede că la
„adunările publice pot purta arme şi muniţii numai organele de poliţie,
de jandarmerie, ale S.P.P.-ului şi de poliţie militară, însărcinate cu
menţinerea liniştii şi ordinii publice, precum şi alţi militari aflaţi în
aceste locuri pentru îndeplinirea misiunilor ordonate”; capitolul 2
secţiunea a III-a reglementează deţinerea, portul şi folosirea armelor de
foc, precum şi a muniţiilor de către militari; capitolul 3 reglementează
uzul de armă.
15. Legea nr. 18 din 04.04.1996 privind paza obiectivelor,
bunurilor şi valorilor reglementează executarea pazei obiectivelor
numai cu efective din jandarmerie care prin lege pot interveni atunci
când obiectivul păzit este atacat din interior sau exterior.
16. Legea nr. 116 din 04.06.1998, privind organizarea şi
funcţionarea Jandarmeriei Române, la articolul 21 literele b, c, d, e,
prevede situaţiile în care jandarmeria, poliţia şi alte instituţii ale
statului abilitate îndeplinesc misiuni de asigurare şi restabilire a
ordinii publice.
17. Ordinul Ministrului de Interne nr. S 837 din 16.02.1999
prevede clar, având în vedere dispoziţiile legilor nr. 116/1998,
60/1991 şi articolul 13 alineatul 2 din Legea nr. 40/1990, modul de
executare a misiunilor, astfel: Jandarmeria Română asigură ordinea pe
timpul întrunirilor şi manifestaţiilor publice, precum şi restabilirea
ordinii publice în cazul tulburării grave a acesteia.
Pentru restabilirea ordinii publice în cazul tulburării grave,
forţele de ordine publică, conform cadrului legislativ intern şi
internaţional prezentat anterior, au dreptul să utilizeze forţa şi să
folosească mijloacele de protecţie şi intervenţie din dotare pentru
apărarea ordinii publice, cu scopul repunerii acesteia în drepturile ei
fireşti, atunci când a fost tulburată grav; respectiv când, de cele mai
multe ori, acţiunile ce se întreprind, pentru prevenire nu dau rezultate
prin mijloace paşnice287.
Supravegherea crizelor se realizează, în principiu, prin
ansamblul acţiunilor întreprinse de persoane şi instituţii care au
atribuţii şi responsabilităţi în conducerea statului. În România, la nivel
central, aceste organe sunt reprezentate de: Parlamentul României,
Preşedinţie, Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, Guvern, ministere,

287
Ibidem, p. 46-50.
332
autorităţile administraţiei publice cu atribuţii în domeniul apărării
naţionale288.
Parlamentul României este instituţia care asigură cadrul legal de
prevenire şi gestionare a crizelor, precum şi armonizarea acestora cu
legislaţia internă existentă; armonizează legislaţia naţională şi ratifică
tratatele internaţionale semnate de România în scopul realizării
schimburilor de informaţii şi realizării asistenţei reciproce privind
prevenirea şi gestionarea crizelor; aprobă, atunci când este cazul,
constituirea şi participarea, în afara graniţelor, a forţelor pentru moni-
torizarea şi rezolvarea situaţiilor de criză, precum şi intervenţia
forţelor aparţinând altor state pe teritoriul naţional; aprobă măsurile
excepţionale instituite de preşedintele României în situaţii de criză
majoră care ameninţă funcţionarea normală a statului de drept.
Preşedintele României instituie măsuri excepţionale, prevăzute în
Constituţie, la producerea situaţiilor de criză complexe şi solicită
încuviinţarea acestora de către Parlament; consultă guvernul pentru
adoptarea măsurilor de prevenire, control şi înlăturare a situaţiilor de
criză internă; participă şi conduce şedinţele guvernului în care se dezbat
sau se hotărăsc acţiuni ce trebuie întreprinse pentru soluţionarea crizelor
majore; adresează Parlamentului mesaje la producerea situaţiilor de
criză complexă care ameninţă funcţionarea instituţiilor fundamentale ale
statului sau însăşi existenţa statului de drept; încheie tratate între
România şi alte state referitoare inclusiv la problematica prevenirii şi
gestionării crizelor şi le supune aprobării C.S.A.T. şi, apoi,
Parlamentului; coordonează activităţile de prevenire şi gestionare a
crizelor care pot afecta securitatea naţională.
Consiliul Suprem de Apărare a Ţării este instituţia fundamentală
care execută: avizarea structurii sistemului naţional de prevenire şi
gestionare a crizelor; analizarea situaţiilor de criză complexe de natură să
impună instituirea măsurilor excepţionale prevăzute de lege; analizarea şi
aprobarea planurilor de acţiune întocmite pentru prevenirea şi gestionarea
crizelor care au impact asupra siguranţei naţionale; adoptarea hotărârilor
cu privire la prevenirea şi gestionarea situaţiilor de criză care afectează
siguranţa naţională, obligatorii pentru cetăţenii ţării şi instituţiile la a căror
activitate se referă.
Guvernul României este instituţia care elaborează şi supune spre
aprobare Parlamentului „Strategia naţională de prevenire şi gestionare
a crizelor interne” şi asigură, la nivel naţional, realizarea strategiei;
288
Ibidem, p. 102.
333
organizează şi răspunde de funcţionarea Centrului Naţional de Criză,
conduce activitatea autorităţilor administraţiei publice centrale şi
locale pentru prevenirea şi gestionarea crizelor şi cooperează în acest
sens cu organismele sociale implicate.
Ministerul Administraţiei şi Internelor este instituţia care
acţionează pentru culegerea de informaţii şi date privind apariţia şi evo-
luţia situaţiilor de criză; analizează factorii care generează situaţii de
criză internă; asigură creşterea capacităţii operative de acţiune a
structurilor subordonate cu răspunderi în domeniul prevenirii şi
intervenţiei în situaţii de criză internă cu scopul normalizării vieţii
economico-sociale şi politico-militare. Alte atribuţii ale M.A.I. se referă
la: realizarea dispozitivelor specifice pentru rezolvarea situaţiilor de
criză; emiterea de ordonanţe militare la instituirea stării de urgenţă ca
urmare a producerii unor situaţii de criză care afectează securitatea
naţională; punerea în aplicare a planurilor operative şi de cooperare
pentru soluţionarea crizelor din domeniul de responsa-bilitate;
sprijinirea autorităţilor statului în exercitarea atribuţiunilor legale de
prevenire, control şi înlăturare a crizelor interne; asigurarea tranzitului
legal al persoanelor şi bunurilor şi respectarea regimului frontierei de
stat pe timpul situaţiilor de criză; intensificarea acţiunilor de prevenire a
producerii şi stingerii incendiilor în raioanele situaţiilor de criză. De
asemenea, conduce activitatea propriului centru operaţional pentru
situaţii de criză şi asigură reprezentanţi în Centrul Naţional de Criză;
colaborează cu autorităţile publice şi instituţiile centrale (locale) cu
responsabilităţi în domeniu, precum şi cu organismele similare din alte
state, în baza înţelegerilor internaţionale la care România este parte;
participă conform legii la constituirea forţelor internaţionale destinate
îndeplinirii unor misiuni de instruire, asistenţă şi cooperare în domeniul
ordinii publice şi pentru acţiuni umanitare, în vederea gestionării unor
situaţii de criză externe.
Ministerul Apărării Naţionale monitorizează, prin structurile
proprii, factorii interni şi externi care pot genera situaţii de criză ce pot
afecta securitatea naţională şi informează despre aceasta autorităţile
abilitate ale statului; coordonează aplicarea măsurilor stabilite prin
decretul de instituire a stării de asediu şi asigură creşterea capacităţii
de luptă a marilor unităţi şi unităţi din subordine; întocmeşte şi pune în
aplicare planurile proprii pentru prevenirea şi gestionarea crizelor din
domeniul de competenţă, operaţionalizarea şi conducerea forţelor şi
mijloacelor structurilor proprii care participă la limitarea şi înlăturarea
334
efectelor dezastrelor şi calamităţilor naturale; cooperează cu celelalte
autorităţi şi instituţii cu responsabilităţi în rezolvarea crizelor interne.
Ministerul Afacerilor Externe are atribuţia de a identifica zonele
de risc externe care pot să genereze crize cu efecte în plan intern şi
informează permanent autorităţile române; promovează şi face
cunoscută opiniei publice internaţionale poziţia României cu privire la
modalităţile de soluţionare a crizei; depune eforturile necesare, prin
folosirea mijloacelor specifice de acţiune, pentru dezamorsarea crizei pe
calea tratativelor şi a convorbirilor diplomatice; realizează contacte
diplomatice cu alte state şi organisme internaţionale pentru acordarea
sau primirea de asistenţă şi ajutoare în situaţii de criză; desfăşoară
acţiuni de bune oficii în găsirea soluţiilor de dezamorsare a conflictelor
din diverse zone ale ţării.
Ministerul Transporturilor acţionează pentru prevenirea producerii
unor accidente grave pe căile de transport (aeriene, navale, terestre) care
pot duce la situaţii de criză; stabileşte împreună cu autorităţile
administraţiei publice locale mijloacele de transport feroviare şi aeriene
necesare, care urmează să fie asigurate de agenţii economici din
subordine, pentru limitarea şi înlăturarea efectelor situaţiei de criză,
pentru evacuarea populaţiei şi a bunurilor din zonele respective, precum
şi pentru transportul resurselor pentru asistenţă în zonă; autorizează
transporturile speciale, strategice şi stabileşte, împreună cu ministerele
apărării şi de interne, norme unitare pentru activitatea de intervenţie,
căutare şi salvare a navelor, aeronavelor, a altor mijloace de transport,
precum şi a vieţilor omeneşti; pune în aplicare planurile proprii de acţiune
şi cooperare pentru asigurarea viabilităţii reţelei de transport în situaţii de
criză, întocmite împreună cu instituţiile competente ale Sistemului
Naţional de Apărare.
Serviciul Român de Informaţii asigură, cu prioritate, informa-
ţiile privind eventualitatea producerii situaţiilor de criză, evoluţia
acestora, precum şi impactul măsurilor şi acţiunilor adoptate de
autorităţile responsabile în gestionarea crizelor; sprijină informativ
acţiunile forţelor care intervin în soluţionarea crizelor şi execută
acţiuni specifice prevenirii, producerii şi anihilării actelor diversionist-
teroriste pe teritoriul naţional.
Serviciul de Informaţii Externe asigură informaţiile necesare
autorităţilor statului român pentru prevenirea şi contracararea factorilor
de risc externi care pot genera crize cu efecte asupra securităţii naţionale

335
şi sprijină informativ acţiunea forţelor naţionale în operaţiuni
internaţionale de gestionare a unor situaţii de criză.
Serviciul de Protecţie şi Pază desfăşoară acţiunile specifice pentru
prevenirea producerii atentatelor asupra persoanelor cărora le asigură
protecţia, care ar putea genera situaţii de criză internă; asigură conform
legii protecţia persoanelor care acţionează pentru soluţionarea situaţiilor
de criză; informează autorităţile abilitate cu date sau informaţii despre
iminenţa sau producerea situaţiilor de criză din domeniul său de
competenţă; asigură creşterea capacităţii operative a Serviciului pentru
realizarea unui nivel corespunzător situaţiilor existente al protecţiei
demnitarilor şi al pazei obiectivelor; coordonează activitatea tuturor
forţelor participante la misiuni de protecţie şi pază.
Serviciul de Telecomunicaţii Speciale asigură legături de conducere
şi cooperare în reţelele de telecomunicaţii pe care le administrează în
funcţie de solicitările autorităţilor care participă la monitorizarea şi
prevenirea deteriorării situaţilor conflictuale; realizează legături şi
dispozitive de telecomunicaţii speciale temporare, la solicitare, în funcţie
de evoluţia situaţiei operative; asigură cu prioritate transmiterea
informaţiilor privind probabilitatea declanşării şi producerii unor situaţii
de criză; execută manevra necesară de personal de intervenţie şi mijloace
tehnice specializate pentru asigurarea telecomunicaţiilor speciale necesare
gestionării situaţiilor de criză în zonele de producere a acestora.
Ministerul Sănătăţii elaborează strategia de prevenire şi gestionare
a crizelor în domeniul ocrotirii sănătăţii, ca parte integrantă a Strategiei
Naţionale de Prevenire şi Gestionare a Crizelor Interne; elaborează
normele de igienă specifice pentru situaţia respectivă şi controlează
respectarea normelor de igienă generale şi specifice de către populaţie;
supraveghează starea de sănătate a acesteia pentru depistarea bolilor
determinate de criză; dispune luarea măsurilor care să limiteze
răspândirea bolilor (vaccinare, carantină etc.); organizează şi coordonează
în situaţii deosebite asistenţa medicală, asigurând rezerva de medicamente
şi materiale sanitare; execută control radioactiv, chimic şi biologic al
mediului înconjurător, al alimentelor şi populaţiei pe timpul stării de
criză; verifică împreună cu organis-mele abilitate, prin antrenamente,
exerciţii, înzestrarea şi funcţionarea formaţiunilor medico-sanitare,
destinate asistenţei de urgenţă pentru populaţie în situaţii de criză internă,
asigurând logistica necesară; organizează pregătirea personalului medico-
sanitar în probleme specifice de acordare a asistenţei medicale.
Departamentul pentru Administraţie Publică Locală analizează şi
prezintă Guvernului informaţii privind premisele declanşării unor posibile
336
crize ca urmare a stării economice, precum şi evoluţia raporturilor sociale,
culturale şi administrative în unele zone ale ţării; îndrumă şi controlează
activitatea autorităţilor administraţiei publice locale şi prefecţilor pentru
prevenirea unor situaţii de criză internă şi coordonează în domeniul de
competenţă gestionarea acestor situaţii; iniţiază şi propune Guvernului
proiecte de hotărâri pentru acordarea de sume din Fondul de Intervenţie la
Dispoziţia Guvernului în vederea diminuării şi înlăturării efectelor
crizelor; analizează şi propune Guvernului măsuri de modificare, suspen-
dare sau anulare a unor acte administrative emise de prefecţi a căror
aplicare ar putea genera sau au declanşat crize interne; colaborează cu
Ministerul Afacerilor Externe în identificarea şi adresarea solicitărilor
pentru asistenţă către organismele internaţionale; coordonează repartiza-
rea ajutoarelor primite din străinătate şi utilizarea lor în zonele afectate de
criză.
Comisia Guvernamentală de Apărare împotriva Dezastrelor
iniţiază elaborarea de acte normative privind prevenirea şi gestionarea
situaţiilor de criză generate de dezastre; analizează amploarea şi
efectele dezastrelor produse şi propune instituirea stării de urgenţă în
zonele afectate; emite hotărâri obligatorii pentru toţi cetăţenii şi
instituţiile la a căror activitate se referă şi coordonează întreaga
activitate de aplicare a măsurilor stabilite în cadrul stărilor de urgenţă
ca urmare a producerii unor dezastre; monitorizează, prin sistemul
informaţional propriu şi secretariatul tehnic permanent, factorii de risc
care pot genera dezastre şi informează despre acestea autorităţile cu
responsabilităţi în domeniu; pune în aplicare planurile de apărare
împotriva dezastrelor şi coordonează activitatea comisiilor centrale şi
a celor judeţene de apărare împotriva dezastrelor; analizează şi
propune guvernului, în funcţie de efectele dezastrului şi capacitatea
naţională de răspuns, solicitarea de ajutor umanitar internaţional şi, de
asemenea, acordarea de ajutor umanitar statelor afectate de dezastre
majore, în conformitate cu acordurile internaţionale în vigoare.
Gestionarea crizelor, în mod special a acţiunilor violente, care,
prin implicaţiile pe care le presupun, se dovedesc autentice forme de
încălcare a legilor, încercări de atentat la securitatea şi apărarea
naţională, la destabilizarea condiţiilor de exercitare a prerogativelor
puterii de stat, la înlăturarea instituţiilor democratice, la distrugerea
valorilor fundamentale ale statului, implicit, a atributelor constitu-
ţionale este o activitate care trebuie desfăşurată permanent. Se impune
o activitate de prevedere, prevenire a crizelor, întrucât costurile pe
337
timpul crizei sau post criză sunt imense. Atunci când se constată
apariţia crizelor, se pun în aplicare măsurile stabilite, la care se
execută corectivele necesare în conformitate cu evoluţia şi derularea
acestora.
Indiferent de factorii care le favorizează, situaţiile de criză, prin
dimensiunile lor, prin numărul participanţilor şi efectele distructive pe
care le pot provoca, presupun intervenţia, într-o formă sau alta, a
structurilor manageriale şi a forţelor destinate acesteia.289.

VIII.2. Prevederi legislative şi modalităţi de prevenire

şi gestionare a crizelor în unele state europene

În ultimii ani, în viaţa politică, socială şi militară europeană au

avut loc profunde transformări, care, prin amploarea şi complexitatea
lor, au schimbat radical configuraţia Europei, precum şi natura unor
relaţii interstatale, inclusiv între unele ţări din centrul şi estul
continentului.
Toate aceste schimbări, cu implicaţii asupra strategiilor de
securitate ale ţărilor europene, au antrenat în mod firesc şi o serie de
reconsiderări teoretice şi practice în strategiile militare ale acestora, cu
precădere în domeniul scopurilor, obiectivelor, forţelor, conceptelor şi
în domeniul previziunilor referitoare la fizionomia acţiunilor militare290.
Elementele cadrului organizatoric al Alianţei Nord-Atlantice cu
responsabilităţi în gestionarea crizelor, precum şi structurile mai
importante din cadrul sistemelor naţionale de gestionare a crizelor din
unele state vecine României sau N.A.T.O., deşi par identice, diferă
conceptual sau organizatoric şi poartă amprenta particularităţilor din
fiecare ţară, fără să afecteze concepţia generală.
Franţa are constituit Centrul Operaţional Interarme, care este
subordonat unui locţiitor al şefului S.M.G. Acesta e condus de către
un general cu 2 stele şi are în compunere aproximativ 133 de oameni
permanenţi, la care se adaugă personalul ce funcţionează temporar pe
timpul gestionării crizei. Rolul acestuia este de a asigura transmiterea
ordinelor şefului S.M.G. la comandanţii forţelor franceze care
participă la misiuni, manevre, aplicaţii şi exerciţii în străinătate.
Compunerea este pe secţii: operaţii, aplicaţii/exerciţii, logistică,

289
Ibidem, p. 121-127.
290
Ibidem, p. 26.
338
comunicaţii şi informatică, relaţii publice, sinteze, planificare, relaţii
cu O.N.U. şi organismele neguvernamentale. Principalele sale misiuni
sunt următoarele: monitorizarea situaţiei internaţionale şi alar-
marea/alertarea structurilor implicate în gestionarea situaţiilor de
criză; centralizarea informaţiilor referitoare la gestionarea situaţiilor
de criză; analizarea şi monitorizarea intervenţiei în situaţii de criză;
coordonarea logisticii şi deplasarea forţelor participante la operaţiunile
multinaţionale de menţinere a păcii.
În Germania funcţionează următoarele structuri: Consiliul
Federal de Securitate, care este alcătuit din miniştrii de externe, interne,
finanţe, economie şi apărare şi se constituie sub preşedinţia cancelarului
federal; Comitetul de criză adhoc, care este compus din reprezentanţi ai
principalelor ministere, sub conducerea şefului Direcţiei de spaţiu din
M.A.E., din zona în care a apărut criza. Pentru asigurarea unei activităţi
eficiente a guvernului federal în gestionarea situaţiilor de criză şi pentru
crearea cadrului legislativ care să permită o bună coordonare a activi-
tăţilor ministerelor federale, există „Regulamentul privind modalităţile
de conlucrare între ministerele federale”.
Planurile de acţiune în situaţii de criză se realizează astfel: pe
plan politic, la Consiliul Federal al Securităţii; pe plan diplomatic, la
Ministerul Afacerilor Externe; pe plan militar, la Centrul de Condu-
cere al Bundeswherului.
Misiunea Centrului Operaţional al Forţelor Armate (F.A.F.O.C.)
este de a asista ministrul apărării în funcţia sa de comandant al Forţelor
Armate pe timp de pace, când acestea desfăşoară acţiuni în afara
graniţelor ţării, prin: monitorizarea situaţiei şi întocmirea variantelor de
acţiune; informarea ministrului şi asigurarea bazei de date necesare
acestuia pentru a lua decizia; monitorizarea modului de implementare a
deciziilor ministrului; punerea în aplicare a deciziilor ministrului prin
întocmirea şi difuzarea directivelor şi ordinelor care sunt înaintate
comandamentelor serviciilor responsabile/implicate; supervizarea as-
pectelor ministeriale privind conducerea misiunii.
Această structură a fost înfiinţată ca o necesitate, datorată
faptului că misiunile nu permit întotdeauna Forţelor Armate să folo-
sească structurile, doctrina şi procedurile N.A.T.O.
Biroul planificare operaţii întocmeşte planurile generale de acţiune,
conduce coordonarea interdepartamentală a planurilor şi măsurilor,
inclusiv a măsurilor de identificare cât mai devreme a unor potenţiale
crize. De asemenea, acţionează ca şi Celulă Naţională de Răspuns pe

339
timpul exerciţiilor de gestionare a crizelor. Biroul de operaţii curente
coordonează, pregăteşte şi implementează deciziile luate de factorii de
conducere; monitorizează şi evaluează implementarea deciziilor de către
comenzile militare şi agenţiile administrative ale Bundeswehrului; pe
timpul operaţiilor, colectează şi analizează informaţii detaliate pentru şi
din Teatrul de operaţii şi elaborează ordinele necesare; răspunde de
coordonarea modului de desfăşurare a misiunilor de ajutor umanitar şi de
apărare împotriva dezastrelor îndeplinite în afara graniţelor ţării. Biroul
de situaţii reprezintă punctul de contact, desemnat ca un Centru de
Informare pentru colectarea, prelucrarea şi distribuirea informaţiilor către
structurile implicate în gestionarea situaţiilor respective; asigură
informarea oportună a factorilor de decizie (lideri politici şi militari) prin
sinteze periodice.

Olanda are în fluxul de luare a deciziilor legate de situaţiile de

criză următoarele instituţii: M.A.E. este ministerul care primeşte
cererea de la organismele internaţionale; M.A.pN. analizează cererea
împreună cu M.A.E. şi alte ministere implicate şi face propuneri;
Consiliul de Miniştri/Guvernul analizează variantele şi formulează
decizia pe care o prezintă Parlamentului pentru aprobare. Parlamentul
este cel care ia decizia finală. Structurile olandeze sunt compuse din
Centrul Militar pentru Gestionarea Crizelor (D.C.M.), care este
subordonat unui locţiitor al şefului Statului Major General şi este
compus din secţii. Dintre acestea enumerăm: oficiul de situaţii,
operaţii, exerciţii/aplicaţii, logistică, comunicaţii şi informatică, sin-
teze, planificare şi ofiţeri de legătură.
Misiunile D.C.M. sunt de avizare politico-militară la nivel
M.Ap.N. În procesul decizional al operaţiunilor de management al
crizelor, comandă şi control asupra forţelor olandeze participante la
operaţiuni multinaţionale, coordonare a fluxului informaţional, evaluare
a operaţiilor, menţinere a legăturii între M.Ap.N. şi structurile/orga-
nizaţiile militare internaţionale. D.C.M.C. are ofiţer de legătură de la:
M.A.E., Statele Majore ale categoriilor de forţe armate, forţa S.F.O.R.,
precum şi consilieri pentru probleme politice, juridice şi relaţii publice.
Grecia are constituită o structură destinată gestionării situaţiilor
de criză care poartă denumirea de Consiliul Guvernamental al
Afacerilor Externe şi al Apărării (K.Y.S.E.A.), iar compunerea şi
modul de funcţionare ale acestei structuri de gestionare a crizelor sunt
340
stabilite printr-o lege specială nepublicabilă. Compunerea acestui
Consiliu este următoarea: Primul-ministru, în calitate de preşedinte,
ministrul marinei comerciale, ministrul de externe, ministrul Mace-
doniei şi Traciei, ministrul apărării naţionale, ministrul Egeei,
ministrul ordinii publice, ministrul de interne şi al administraţiei,
ministrul economiei şi finanţelor şi secretarul de stat de pe lângă
Cabinetul prim-ministrului.
La şedinţele K.Y.S.E.A. pot fi invitate şi alte personalităţi (fără
drept de vot), ca: şeful Statului Major General (S.M.G.), şi locţiitorul
acestuia. K.Y.S.E.A. are rol în coordonarea tuturor acţiunilor ce se
întreprind în conformitate cu prevederile planului general de apărare a
ţării, întocmit de S.M.G. în cooperare cu alte ministere şi instituţii.
Este compus din: secretariat, centrul operativ naţional, care reuneşte
reprezentanţii tuturor ministerelor şi instituţiilor cu responsabilităţi în
domeniu, direcţia de acţiune directă. secţia de gestionare crize şi
acţiuni prin surprindere.
Mecanismul de funcţionare a acestuia este cel de culegere a
datelor şi informaţiilor de interes strategic prin surse interne şi externe
care se centralizează la Secţia Centralizare Informaţii. Sursele de
informaţii interne sunt: centrele zonale de culegere de informaţii
militare/categorii de forţe armate, serviciile de informaţii şi agenţiile
de presă. Sursele de informaţii externe sunt: N.A.T.O., U.E., serviciile
de informaţii cu care s-au încheiat acorduri de colaborare.
În Belgia, organizarea sistemului naţional privind managementul
crizelor cuprinde următoarele elemente: Primul-ministru, comitetul
ministerial pentru apărare – secretariatul tehnic pentru apărare (20
persoane), ministerul apărării – centrul operaţional pentru crize
(C.O.C.), ministerul afacerilor externe şi alte ministere.
Procesul de gestionare a crizelor are la bază principiile politice
naţionale din domeniul apărării, dintre care pot fi nominalizate
următoarele: o corectă definire a ameninţării; politica Belgiei de
apărare şi securitate rămâne în contextul celei colective a N.A.T.O.
Principalele misiuni ale C.O.C. sunt: apărarea şi securitatea,
peace-keeping, acţiuni umanitare şi dezvoltarea ajutorului (ca o cerinţă
pentru alte ministere, organizaţii etc.), asistenţă internă – ocazional
(dezastre naturale, planuri de urgenţă civilă etc.).
La nivelul Statului Major General funcţionează centrul operativ
de crize (C.O.C.) şi un punct central de contact (C.O.P.S.) cu rol de
341
centru de situaţii. Ambele structuri, când situaţiile de criză sunt în
creştere, intră în relaţie funcţională cu statul major militar de criză
creat ad-hoc.
Priorităţile la nivelul Ministerului Apărării în domeniul crizelor
sunt: de a pune în funcţiune centrul de coordonare (C.O.C.) din cadrul
Statului Major General, de a face cât mai eficiente măsurile de
prevenire a evenimentelor grave, de organizare a lucrului pe nivele de
acţiune, de informare imediată a Statului Major General, sprijinul
flexibil al mijloacelor special destinate.
Centrul operativ de criză (C.O.C.) este implicat în monitorizarea
operaţiunilor în curs de desfăşurare şi nu are atribuţii legate de
gestionarea situaţiilor de urgenţă civilă.
Aceste atribuţii revin Comisiei Naţionale pentru Probleme de
Apărare. Această comisie are relaţii cu compartimentele de gestionare
a situaţiilor de urgenţă civilă din toate ministerele.
În concepţia Republicii Cehe, o situaţie de criză reprezintă
situaţia în care sunt ameninţate iminent suveranitatea şi integritatea
teritorială a statului, bazele sale democratice, cursul economiei
naţionale, sistemul administraţiei de stat, viaţa şi sănătatea unei mari
părţi din populaţie, sau îndeplinirea unor obligaţii internaţionale, iar
împotriva acestor ameninţări statul nu se poate apăra, sau ale căror
urmări nu pot fi înlăturate prin acţiunea obişnuită a organelor puterii
de stat, administraţiei teritoriale sau a persoanelor fizice/juridice.
Starea de criză a statului este declarată de către organele de stat
stabilite prin lege pentru rezolvarea unei situaţii de criză, în strânsă
legătură cu caracterul şi amploarea evenimentelor produse.
Clasificarea situaţiilor de criză în Cehia este următoarea: situaţii
de criză legate de o ameninţare militară externă; situaţii de criză legate
de ameninţarea securităţii, ordinii şi stabilităţii interne; situaţii de criză
legate de apariţia unor catastrofe naturale, accidente sau avarii de mari
proporţii. Gestionarea crizelor cuprinde totalitatea acţiunilor de
conducere, planificare, organizare, realizare şi control al activităţilor
desfăşurate pentru depăşirea situaţiei de criză.
Centrul Operativ pentru gestionarea crizelor se află în subordinea
Ministerului Apărării, este condus de un general de brigadă şi are în
compunere trei compartimente încadrate cu aproximativ 40 de persoane.
Rolul său este de a asista ministrul Apărării în acţiunile de conducere,
planificare, organizare, realizare şi control al activităţilor desfăşurate
342
pentru depăşirea situaţiilor de criză. Centrul este compus din: secţia
operaţii, secţia supraveghere şi monitorizare, biroul cooperare civilă-
militară.
Misiunile Centrului Operativ pentru gestionarea crizelor, în
principal, se referă la: asigurarea, strângerea, analiza, trierea şi
distribuirea informaţiilor necesare pentru luarea hotărârii; elaborarea
de analize pentru propunerile de variante de rezolvare; asigurarea
aplicării hotărârilor adoptate; asigurarea conducerii operative a
forţelor şi mijloacelor participante.
Organele puterii de stat sau ale administraţiei teritoriale
constituie, în cadrul structurilor lor organizatorice, un element
permanent, care îndeplineşte misiuni legate de analiza şi determinarea
riscurilor potenţiale de securitate, elaborarea planului pentru situaţii de
criză şi asigurarea desfăşurării pregătirii.
Ungaria dispune de un Centru operaţional pentru situaţii de criză,
care este subordonat şefului S.M.G. şi este condus de un general de
divizie, având în compunere aproximativ 64 de persoane. Rolul acestuia
derivă din faptul că el este organul specializat al şefului S.M.G. în
planificarea, monitorizarea şi conducerea forţelor implicate în
implementarea aspectelor militare ale procesului de gestionare a crizelor.
Iată câteva misiuni ale acestui Centru: procurarea, centralizarea
şi difuzarea datelor, a informaţiilor necesare factorilor de răspundere
din domeniul gestionării crizelor, monitorizarea situaţiilor de criză şi a
forţelor proprii participante la operaţiunile multinaţionale, analiza
situaţiilor şi elaborarea planurilor de acţiune, coordonarea activităţii
ministerelor şi agenţiilor naţionale în procesul de gestionare a crizelor.
Sarcinile şi responsabilităţile Centrului în ce priveşte misiunile de
suport al păcii sunt: exercită controlul naţional asupra contingentului
ungar, asigură suportul logistic contingentului ungar şi coordonează
îndeplinirea obligaţiilor militare ce decurg din acordurile internaţionale.
Centrul are relaţii cu alte ministere şi organisme pentru îndeplinirea
sarcinilor, precum: Ministerul Telecomunicaţiilor, Ministerul de
Interne, Poliţia Naţională şi Trupele de Grăniceri, Ministerul Finanţelor
şi Direcţia Vămilor, Comandamentul Aviaţiei Civile şi Compania
Naţională de Căi Ferate, Ministerul de Externe, Misiunea Ungară la
N.A.T.O. şi U.E.O.
În situaţii de criză, elaborarea promptă şi atentă a deciziilor este
de o importanţă crucială. După cum se cunoaşte, diversele crize pot fi
soluţionate, atât la nivel local, cât şi la nivel naţional. De fapt, statele
343
lumii şi-au realizat şi perfecţionat structuri adecvate pentru
managementul situaţiilor de criză291.

VIII.3. Analiză critică privind abordarea regională

a soluţionării crizelor şi conflictelor internaţionale
VIII.3.1. Reglementări
Radiografia Europei ca şi a întregii lumi contemporane, oferă
imaginea unei diversităţi şi complexităţi fără precedent în istorie, a
unui continent în care există evoluţii pozitive şi negative, elemente ale
vechiului şi noului, ale statu-quo-ului şi schimbării, ale violenţei şi
nonviolenţei, ale securităţii şi insecurităţii, ale dezvoltării şi
progresului economic.
Apariţia şi evoluţia situaţiilor de criză au la origine cauze de
natură obiectivă. Ca urmare, ele nu se rezolvă şi nu pot fi şi nu trebuie
lăsate să se rezolve de la sine.
Diminuarea în intensitate a cauzelor care produc fenomenul de
criză sau înlăturarea acestora se pot realiza doar prin intervenţia
instituţiilor, a factorului conştient, prin voinţa şi acţiunea dirijată a
oamenilor, prin intermediul instituţiilor politice, juridice, economice,
diplomatice, militare etc.292.
Capitolul VIII din Carta O.N.U. reglementează acordurile şi
aranjamentele regionale şi relaţia acestora cu Organizaţia Naţiunilor
Unite. Astfel, articolul 52 recunoaşte importanţa gestionării prin
mecanisme regionale a climatului de pace şi securitate internaţională.
El permite stabilirea unor acorduri sau organizaţii regionale de acest
tip şi circumscrie ariile de manifestare a unor astfel de acorduri sau
organisme regionale respectării scopurilor şi principiilor O.N.U.
Articolul 52 la paragraful (1) stipulează că nicio dispoziţie din
Cartă nu se opune existenţei unor acorduri sau a unor organisme
regionale destinate a se ocupa cu probleme privind menţinerea păcii şi
securităţii internaţionale, care sunt susceptibile de acţiuni cu caracter
regional, cu condiţia ca astfel de acorduri sau organisme, precum şi
activitatea lor să fie compatibile cu scopurile şi principiile Organizaţiei.
VIII.3.2. Tipuri de acorduri şi organisme regionale care intră
în domeniul de aplicare a capitolului VIII:
291
Ibidem, p. 91-98.
292
Ibidem, p. 36.
344
 – tratate multilaterale regionale, prin care statele se angajează să
îşi reglementeze pe cale paşnică diferendele eventuale, fără a crea
organisme permanente în acest scop (exemplu: Pactul de la Bogota,
1948, asupra soluţionării paşnice a conflictelor);
– organizaţii regionale sau internaţionale, create prin tratate
multilaterale regionale, cu instituţii permanente şi mecanisme proprii
de soluţionare pe cale paşnică a diferendelor internaţionale (O.S.C.E.,
Consiliul Europei, Liga Statelor Arabe, O.S.A., O.U.A.);
– acorduri regionale în domenii precis determinate (drepturile
omului, gestionarea în comun a resurselor etc.), care prevăd
mecanisme de soluţionare a diferendelor.
Mecanismul de funcţionare a unor astfel de organizaţii sau
aranjamente regionale în raport cu mandatul general al Consiliului de
Securitate, ca organism O.N.U. ce deţine responsabilitatea principală
în menţinerea păcii şi securităţii regionale, este reglementat de
articolul 52 (2), care precizează obligaţia de coordonare a acţiunilor
lor pe plan regional cu funcţiile Consiliului de Securitate. Astfel,
membrii unor astfel de acorduri sau mecanisme trebuie să depună
toate eforturile necesare pentru a rezolva pe plan regional diferendele
din zona geografică respectivă. În cazul în care acest lucru nu este
posibil, ele pot fi deferite Consiliului de Securitate spre soluţionare.
Carta ONU oferă posibilitatea încercării de gestionare mai întâi
prin mecanisme regionale a situaţiilor cu potenţial de a pune în pericol
pacea şi securitatea internaţională.
Articolul 52 la paragraful (2) stipulează că membrii Organizaţiei
Naţiunilor Unite care încheie asemenea acorduri sau constituie asemenea
organisme trebuie să depună toate eforturile pentru rezolvarea paşnică a
diferendelor locale prin intermediul unor astfel de acorduri sau organisme
regionale înainte de a le supune Consiliului de Securitate.
Abordarea regională a unor astfel de situaţii nu este, însă,
obligatorie. Statele au dreptul de a supune direct Consiliului de
Securitate o situaţie spre soluţionare, potrivit competenţelor sale. De
asemenea, Consiliul de Securitate poate recomanda el însuşi folosirea
mecanismelor regionale de gestionare a diferendelor.
Articolul 52 la paragraful (3) stipulează: Consiliul de Securitate
va încuraja dezvoltarea rezolvării pe cale paşnică a diferendelor locale
prin intermediul acestor acorduri sau mecanisme regionale, fie din
iniţiativa statelor interesate, fie din proprie iniţiativă.

345
 Competenţa organismelor regionale de gestionare a crizelor şi cea
a organelor O.N.U. este complementară şi chiar simultană: o situaţie se
poate afla, în acelaşi timp, în atenţia unei organizaţii regionale şi a
O.N.U. (Adunarea Generală sau Consiliul de Securitate).
Articolul 52 la paragraful (4) stipulează: Prezentul articol nu
aduce în nici un fel atingere aplicării articolelor 34 şi 35. Această
prevedere permite Consiliului de Securitate să declanşeze o anchetă
(articolul 34), sau oricărui stat să sesizeze Consiliul de Securitate sau
Adunarea Generală a O.N.U. cu privire la orice diferend sau situaţie
care ar putea pune în pericol pacea sau securitatea internaţională, chiar
dacă acel diferend, sau situaţie, este deja abordat cu instrumentele
specifice unui acord sau unei organizaţii regionale.
Articolul 53 impune o constrângere de ordin procedural acţiunii
în baza unor acorduri sau în cadrul unor organizaţii regionale: acestea
nu pot lua măsuri de constrângere împotriva unor state de tipul celor
prevăzute de Capitolul VII al Cartei (Acţiunea în caz de ameninţări
împotriva păcii, de încălcări ale păcii şi de acte de agresiune) fără
autorizaţia Consiliului de Securitate (demonstraţii, blocade, operaţiuni
executate cu forţe aeriene, maritime sau terestre ale membrilor
Organizaţiei Naţiunilor Unite). De asemenea, Consiliul de Securitate
poate folosi astfel de acorduri sau organizaţii regionale pentru
aplicarea măsurilor de constrângere sub autoritatea sa.
Articolul 54 subliniază poziţia Consiliului de Securitate ca orga-
nism ce deţine responsabilitatea principală pentru menţinerea păcii şi
securităţii internaţionale (articolul 24), instituind obligaţia de a informa
permanent acest organism asupra oricăror acţiuni întreprinse sau
preconizate în temeiul acordurilor regionale sau de către organismele
regionale în scopul menţinerii păcii şi securităţii internaţionale.
După cel de-al doilea război mondial, O.N.U. a dobândit o
agendă globală, având un mandat de asigurare a păcii şi stabilităţii
internaţionale la nivel mondial, într-o geometrie bipolară. În acest
context polarizat, mişcările de echilibru pe glob erau resimţite la nivel
mondial, fiind traduse, în mod practic automat, într-o confruntare a
blocurilor. După căderea „cortinei de fier” şi polarizarea echilibrului
de putere internaţional, conflictele regionale au constituit forma de
manifestare a reaşezării echilibrului regional de putere. În aceste
circumstanţe, au fost iniţiate discuţiile despre fezabilitatea dezvoltării
mecanismelor regionale de gestionare a crizelor şi conflictelor în zone
afectate de turbulenţe.
346
 Premisele mecanismelor regionale de gestionare a crizelor şi
conflictelor regionale se bazează pe ideea că proximitatea culturală şi
geografică favorizează identificarea mecanismelor mai potrivite de
gestionare a problemelor specifice. Astfel de mecanisme existente în
regiune ar beneficia de un avantaj politic şi militar, de înţelegerea mai
intimă a conflictelor şi, nu în ultimul rând, s-ar bucura de o
legitimitate crescută din partea părţilor în conflict.
Un alt aspect al oportunităţii gestionării regionale a crizelor şi
conflictelor este legat de problematica ownership-ului regional. Acest
concept exprimă, pe de o parte, dorinţa actorilor regionali de a-şi
apropria mecanismul decizional în chestiunile de interes specific; pe de
altă parte, el exprimă poziţia marilor actori internaţionali, contributorii
principali, din punct de vedere politic, financiar, al resurselor umane, la
menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. Pentru aceştia, preluarea de
către actorii regionali a responsabilităţii stabilităţii propriei regiuni,
inclusiv în ceea ce priveşte alocarea de resurse, poate apărea dezirabilă,
mai ales când mari actori internaţionali promovează o politică de
dezangajare din diferite zone ale globului care prezentaseră interes din
perspectiva confruntării ideologice.
Eşecurile diplomaţiei tradiţionale au lăsat în grija unor state sau
organizaţii o serie de „protectorate” (Bosnia, Kosovo, Afganistan
etc.). Dacă se doreşte să se iasă din aceste zone (iar angajamentul „pe
termen scurt” al O.N.U. în Cipru a durat deja aproape patruzeci de
ani), constituirea societăţii civile în interiorul acestor „protectorate” ar
trebui să fie o prioritate. Pentru moment, nu este. Când atenţia unor
state occidentale s-a mutat spre Afganistan, de exemplu, programele
pentru fosta Iugoslavie s-au diminuat (imposibilitatea de a se
concentra asupra mai multor crize, concomitent, este încă o carac-
teristică a diplomaţiei clasice, care nu poate decât să dăuneze
capacităţilor sale predictive, deja destul de reduse).
Dar, dincolo de acest aspect, dacă unii mari actori internaţionali
nu vor să ajungă să poarte serii întregi de războaie mărunte, care nu
pot duce decât la noi protectorate, trebuie dezvoltată o diplomaţie mai
capabilă să identifice statele-problemă şi să împingă lucrurile spre
promovarea societăţii civile înainte de izbucnirea crizei. Într-o lume
deosebit de complexă, anticiparea evenimentelor şi crizelor cere
stabilirea unor obiective clare pe termen mediu şi lung, care să permită

347
strategiilor să acţioneze în mod proactiv, în loc să reacţioneze pur şi
simplu la evenimente293.
Fenomenul nou în ultimii treizeci de ani este înmulţirea
organizaţiilor care caută să reducă dezechilibrele mondiale şi care
acţionează, în principal, în trei direcţii:
– apărarea drepturilor omului (Amnesty International, înfiinţată
în 1961);
– protejarea mediului înconjurător (Greenpeace);
– ajutorul umanitar (Frères des hommes, înfiinţată în 1965,
Médecins sans frontières, în 1971; Médecins du monde în 1979 etc.).
Influenţa, fastă ori nefastă, uneori, a acestor structuri nonstatale
a fost confirmată, deja, într-o serie de acţiuni în care ele au fost
implicate. O.N.G.-uri, cum sunt Amnesty International sau Green-
peace s-au dovedit capabile să influenţeze fenomene politice şi să
canalizeze opinia publică în activităţi legate de securitatea naţională şi
internaţională. De exemplu, ideea semnării unui tratat de interzicere a
minelor antipersonal având implicaţii majore asupra politicii de
apărare a unui stat, a fost iniţial susţinută de O.N.G.-uri294.
Peste 20.000 de organizaţii transnaţionale neguvernamentale
sunt deja active pe scena internaţională, 90% dintre ele apărând în
ultimii treizeci de ani295. Activitatea şi impactul organizaţiilor ne-
guvernamentale asupra relaţiilor internaţionale s-au schimbat. Crucea
Roşie a fost fondată în secolul al XIX-lea, jucând un rol esenţial în
elaborarea reglementărilor privind tratamentul prizonierilor de război.
Amnesty International s-a afirmat încă de la sfârşitul celui de-al doilea
război mondial. Comitetul Oxford împotriva foametei (Oxfam) şi alte
grupări mai puţin formale, ca Bandaid, au pus de mai multe ori
guvernele în situaţii dificile, presându-le să suplimenteze ajutoarele de
urgenţă pentru regiuni în criză din lumea în curs de dezvoltare, prin
campanii în mass-media.
În ultimii ani, însă, profitând de noile mijloace de informare şi de
tehnologie, o dată cu ieşirea afacerilor internaţionale de sub monopolul
statelor naţionale, impactul O.N.G.-urilor s-a transformat calitativ. La

293
Shaun Riordan, Op. cit., p. 48-49.
294
Stan Petrescu, Op. cit., p. 74.
295
Michael Edwards, N.G.O. Rights and Responsabilities, The Foreign
Policy Centre, Londra, 2000, p.9.
348
ora actuală, ele sunt jucători majori pe scena internaţională. Pe de o
parte, acest lucru reflectă internaţionalizarea afacerilor interne, pe
măsură ce opinia publică devine tot mai conştientă de interconexiunile
lumii contemporane. Dar pe de altă parte, reflectă şi maturizarea unor
generaţii dezamăgite de guvernele şi de partidele politice tradiţionale
din ţările dezvoltate, care preferă să îşi canalizeze activitatea politică
printr-o serie de O.N.G.-uri cu obiective singulare (sau limitate)296.
Nici O.N.G.-urile şi nici companiile multinaţionale nu vor putea fi
private de puterea şi de influenţa câştigate. Ambele vor rămâne jucători
esenţiali în afacerile internaţionale. Rolul guvernelor şi al diplomaţiei
guvernamentale va fi acela de a crea structuri în care ambele pot juca un
rol constructiv în noile forme de guvernare globală. Prin acest rol,
guvernele ar trebui să încurajeze O.N.G.-urile să aplice în propriile
structuri interne standardele pe care ele le pretind celorlalţi. Acţiunea ar
trebui să meargă dincolo de exerciţiile, în mare parte, de imagine, ca
recrutarea de personal din O.N.G.-uri pentru ministerele de Externe (sau
pentru departamentele de planificare ori de imagine corporatistă ale
multinaţionalelor), către implicarea reală a tuturor jucătorilor în noile
mecanisme pentru dezvoltarea şi influenţarea politicii297.

VIII.3.3. Consecinţele pe plan doctrinar şi practic

ale dezangajării/renunţării la agenda globală
de gestionare a crizelor regionale
În perioada de activism al Consiliului de Securitate, imediat
după încheierea „războiului rece”, se vorbea despre revigorarea
conceptului de tutelă O.N.U., pentru a se asigura o administrare
imparţială, stabilă şi responsabilă în ţările care ar fi necesitat o
perioadă prelungită de reconstrucţie. Deşi era atrăgătoare din punct de
vedere intelectual, ideea nu a reuşit să-şi găsească susţinători în rândul
guvernelor. Marile puteri aveau reţineri cu privire la angajarea în
operaţiuni ce se anunţau atât costisitoare, cât şi nedeterminate ca
durată şi finalitate298.

296
Shaun Riordan, Op. cit., p. 84-85.
297
Ibidem, p. 90.
298
James Mayall, Op. cit., p. 103.
349
 Reticenţa marilor puteri de a susţine noi operaţiuni de menţinere
a păcii în a doua parte a ultimului deceniu reflectă acest punct de
vedere. În toată această perioadă, Organizaţia Naţiunilor Unite s-a
aflat în criză financiară, nu în ultimul rând din cauza arieratelor
datorate de Statele Unite ale Americii, care refuzau să plătească pentru
programele ce nu se bucurau de sprijinul Congresului şi, în acelaşi
timp, nu voiau să ia în seamă nicio modificare a sistemului de
finanţare al O.N.U. care le-ar fi putut reduce influenţa.
Declinul activismului Consiliului de Securitate poate fi atribuit
în parte acestei situaţii. Dar, întrucât la sfârşitul anilor ’90 întregul
buget alocat de O.N.U. pentru operaţiunile de menţinere a păcii
reprezenta mai puţin decât costul a două zile de luptă în Războiul din
Golf, este limpede reticenţa unor state din Occident în a aproba noi
acţiuni ale O.N.U. – reţinere care nu se manifestă faţă de N.A.T.O.
Această reticenţă se explică doar parţial prin constrângerile bugetare.
Mai degrabă, ea este legată de descoperirea, făcută în cazul
conflictelor din Somalia şi Bosnia, că nu există nici o soluţie de tip
„Capitolul al şaselea şi jumătate” (din Carta O.N.U.). Operaţiunile
tradiţionale de menţinere a păcii necesitau atât consimţământul tuturor
părţilor, cât şi, mai ales atunci când O.N.U. era implicată în
construirea activă a păcii, încrederea tuturor taberelor în imparţiali-
tatea Organizaţiei. Pe de altă parte, impunerea păcii presupunea
parţialitate, cel puţin în momentul intervenţiei şi până când cei
răspunzători pentru declanşarea crizei aveau să fie constrânşi sau
convinşi să coopereze299.
În plan practic, agenda globală a O.N.U., conturată în Agenda
pentru pace, presupunea, în ultimă instanţă, angajarea de resurse
umane şi financiare suplimentare pentru puterile occidentale.
Dezangajarea din diferite zone afectate de turbulenţe şi de
scăderea importanţei lor strategice o dată cu sfârşitul „războiului
rece”, pe fondul incapacităţii regiunilor conflictuale de a-şi gestiona
singure situaţiile de criză, dă naştere unor situaţii dramatice. Astfel,
genocidul din Rwanda, din 1994, este considerat uneori în doctrină
drept prima consecinţă a politicii de dezangajare.
La nivel general, Agenda pentru pace prevedea un cadru de
manifestare a rolului global al O.N.U. în domeniul gestionării
internaţionale a conflictelor. Anumite exerciţii derulate pe principiile

299
Ibidem, p. 96-97.
350
Agendei pentru pace (Somalia, Bosnia, Haiti, Kosovo) au demonstrat,
însă, inabilitatea doctrinei promovate de acest document de a se
concretiza într-un sistem instituţional coerent. Principalele motive ale
acestui eşec au fost legate de adoptarea unor strategii neadaptate
realităţii de pe teren, de dificultăţi organizaţionale sau de lipsa
legitimităţii în faţa populaţiei locale. În multe cazuri, intervenţia O.N.U.
a agravat şi complicat situaţia volatilă. Mandatele nu au putut fi duse
până la capăt, rămânând suspendate în intermediar, rezultatele anticipate
nu s-au produs. În ciuda sprijinului iniţial de care s-a bucurat lansarea
Agendei pentru pace, punerea sa în practică întâmpină rezistenţa
principalilor contributori financiari ai Organizaţiei.
În cele din urmă, resursele financiare reduse şi presiunea politică
pentru reforma O.N.U. determină Organizaţia la o schimbare de
discurs, în plan doctrinar, în sensul abordării regionale a gestionării
conflictelor, în care O.N.U. îşi rezervă doar un rol complementar.
Agenda pentru pace prefigurase, chiar dacă mai mult teoretic
decât practic, rolul cooperării cu organizaţiile subregionale. În 1992,
Boutros regionale şi Boutros Ghali propunea „acţiuni regionale, ca
măsuri de descentralizare, delegaţie şi cooperare cu Naţiunile Unite în
scopul uşurării răspunderii Consiliului”.
Kofi Annan, secretarul general al O.N.U., a fost cel care a
sintetizat formula semnificaţiei abordării regionale a gestionării
conflictelor şi necesitatea cooperării dintre O.N.U. şi organizaţiile
subregionale: „Acordarea de sprijin iniţiativelor regionale şi subre-
gionale în Africa este, în acelaşi timp, necesară şi preferabilă. Acest
tip de sprijin este necesar pentru că, O.N.U. nu are capacitatea,
resursele şi expertiza pentru abordarea tuturor problemelor care pot
apărea în Africa. Este preferabil pentru că de fiecare dată când este
posibil, comunitatea internaţională trebuie să încerce să completeze,
şi nu să înlocuiască eforturile africane de a soluţiona problemele
Africii” (1998).

VIII.3.4. Critica mecanismelor regionale de gestionare

a crizelor şi conflictelor
Limitele eficienţei gestionării regionale a crizelor şi conflictelor
au fost evidenţiate şi de Kofi Annan. Printre acestea se numără
limitările politice, structurale, financiare sau de planificare politică a
organizaţiilor regionale; imparţialitatea şi neutralitatea relativă a
351
statelor membre ale unor astfel de organizaţii regionale, din cauze
istorice, politice sau economice.
De asemenea, eficienţa demersurilor regionale de gestionare a
crizelor şi conflictelor este afectată şi de alţi factori, precum:
– lipsa de resurse logistice şi financiare la nivel regional,
precum şi de expertiză;
– aspectele negative ale proximităţii geografice şi culturale,
legate de lipsa de imparţialitate a actorilor implicaţi în soluţionarea
unei crize sau conflict; actorii regionali sunt purtători ai propriilor
interese, ceea ce poate atrage lipsa de credibilitate a demersului lor şi,
în ultimă instanţă, criza de legitimitate;
– relativul vid normativ: deşi recunoaşte rolul organizaţiilor
regionale în gestionarea conflictelor în conformitate cu scopurile şi
principiile Organizaţiei Naţiunilor Unite, Carta O.N.U. nu menţio-
nează criteriile de respectare a acestor scopuri şi principii, care să fie
urmărite de organizaţiile regionale ca atare. Articolul 53 nu face decât
să trimită la autoritatea Consiliului de Securitate pentru circumstan-
ţierea acţiunii în cadrul O.N.U., fără a da organizaţiilor regionale
instrumentele necesare unei acţiuni autonome.
VIII.3.5. Dezbaterile actuale din cadrul O.N.U. privind
cooperarea cu mecanismele regionale de gestionare
a crizelor şi conflictelor
Noile tipuri de riscuri la adresa securităţii (terorismul,
proliferarea armelor de distrugere în masă, traficul de arme de putere
mică), distincte de cele tradiţionale, favorizează o abordare globală,
multilaterală, în care O.N.U. are rolul cel mai bine situat. Pe de altă
parte, limitarea capacităţilor logistice şi organizaţionale ale O.N.U. o
împiedică să îşi asume pe deplin acest mandat global.
O.N.U. doreşte să îşi menţină rolul central pentru dialog şi
acţiune în domeniul menţinerii păcii şi securităţii internaţionale, cu
adaptarea instrumentarului specific: concentrarea pe acţiuni de pre-
venire a conflictelor, adaptarea operaţiunilor de pace la noile
ameninţări, întărirea capacităţii de acţiune a Consiliului de Securitate.
În acelaşi timp, este necesară dezvoltarea acţiunilor regionale, în baza
capitolului VIII al Cartei O.N.U., prin noi tipuri de parteneriate
strategice şi de cooperare între O.N.U. şi organizaţiile regionale.
Procesul de redefinire conceptuală este marcat de dificultatea
realizării unei demarcări temporare clare între faza de conflict şi cea
352
de stabilizare, demarcare care să permită dezvoltarea unui model
interinstituţional în care Consiliul de Securitate ar reprezenta forul de
răspuns imediat, iar procesele ulterioare ar necesita contribuţia
organizaţiilor regionale.
Prin urmare, în prezent, se resimte necesitatea regândirii
strategiilor în contextul inexistenţei unei definiţii cuprinzătoare a
proceselor de stabilizare şi a unor principii de gestionare a fazei
postconflict, ceea ce face, în altă ordine de idei, ca terenul să fie
propice demersului academic în contextul reluării discuţiilor despre
reforma O.N.U.

353
 ANEXA 1

Principalele crize şi conflicte politico-militare

de la începutul secolului al XX-lea până la sfârşitul
celui de-al doilea război mondial
– cronologie –

• 1900 – revolta boxerilor în China şi trimiterea unei forţe internaţionale

• 1903 – criza macedoneană
• 1904 – 1905 – războiul ruso-japonez
• 1905 – criza nordică
• 1905 – 1906 – prima criză marocană (dintre Franţa şi Germania)
• 1908 – 1909 – criza bosniacă
• 1911 – a doua criză marocană (dintre Franţa şi Germania)
• 1912 – 1913 – războaiele balcanice
• 1914 – atentatul de la Sarajevo şi criza din vara anului 1914
• 28 iunie 1914 – 11 noiembrie 1918 – primul război mondial
• 1915 – 1919 – genocidul armean
• 1923 – ocuparea regiunii Ruhrului de către trupele franco-belgiene
• 1934 – incidentul de la Wal-Wal şi criza etiopiană
• 3 octombrie 1935 – 1936 – agresiunea Italiei împotriva Etiopiei
• 7 martie 1936 – remilitarizarea Renaniei
• 1936 – 1939 – Pronunciamento-ul militar din Spania şi declanşarea
războiului civil
• 7 iulie 1937 – atacul Japoniei împotriva Chinei
• 11 – 12 martie 1938 – Germania ocupă Austria („Anschluss”-ul)
• 29 – 30 septembrie 1938 – „Acordul de la München”
• 21 martie –1 septembrie 1939 – criza poloneză
• 1 septembrie 1939 – 9 mai 1945 – al doilea război mondial

354
 ANEXA 2

Principalele crize şi conflicte politico-militare

din timpul „războiului rece”
– cronologie –

• 5 martie 1946 – începutul „războiului rece” (discursul ţinut la Fulton,

S.U.A., de Churchil)
• 12 martie 1947 – lansarea „Doctrinei Truman”
• 5 iunie 1947 – Planul Marshall
• 1 aprilie 1948 – 30 septembrie 1949 – Blocada Berlinului
• Mai 1948 – primul război arabo-israelian
• 28 mai 1948 – eliminarea Iugoslaviei din Kominform
• 4 aprilie 1949 – semnarea la Washington a Tratatului Nord-Atlantic
• 8 martie 1950 – U.R.S.S. anunţă că deţine bomba atomică
• 25 iunie 1950 – 1953 – războiul din Coreea
• 9 mai 1955 – R.F.G. devine membru N.A.T.O.
• 14 mai 1955 – semnarea Tratatului de la Varşovia
• 26 iulie –7 noiembrie 1956 – conflictul de după naţionalizarea Canalului
de Suez
• 22 octombrie – 4 noiembrie 1956 – revoluţia ungară
• 5 ianuarie 1957 – lansarea „Doctrinei Eisenhower”
• 15 mai 1957 – Marea Britanie devine posesoarea bombei nucleare
• 1958 – intervenţia americană în Liban
• 27 noiembrie 1958 – 27 septembrie 1959 – ultimatumul sovietic privind
Berlinul
• 1 mai 1960 – U.R.S.S. doboară un avion-spion (U2) american
• 1960 – 1963 – secesiunea Katangăi şi intervenţia O.N.U.
• 17-20 aprilie 1961 – eşecul invaziei Cubei din Golful Porcilor
• 13 august 1961 – construirea „Zidului Berlinului”
• 1960 – diferendul franco-tunisian de la Bizerta
• 20 octombrie 1962 – conflicte de frontieră între China şi India
• 25 septembrie 1962 – 7 ianuarie 1963 – criza rachetelor cubaneze
• februarie 1964 – lovitura de stat în Gabon şi intervenţia franceză
• 16 octombrie 1964 – China anunţă că deţine bomba nucleară
• Februarie 1965 – 30 aprilie 1975/2 iulie 1976 – războiul din Vietnam
• Septembrie 1965 – 10 ianuarie 1966 – conflict între India şi Pakistan
• 1 iulie 1966 – Franţa se retrage din componenta militară a N.A.T.O.

355
 • 21 aprilie 1967 – lovitură militară de stat la Atena
• 28 mai 1967 – război civil în Nigeria
• 5-11 iunie 1967 – războiul de „Şase Zile” (arabo-israelian)
• 20 august 1968 – invadarea Cehoslovaciei de către trupele Tratatului de
la Varşovia (fără România)
• 1 martie – 15 martie 1969 – Conflicte de frontieră între China şi U.R.S.S.
(pe râul Ussuri)
• martie 1971 – secesiunea Bangladeshului
• 25 octombrie 1971 – China înlocuieşte Taiwanul în Consiliul de
Securitate al O.N.U.
• 22 noiembrie – 16 decembrie 1971 – conflict de frontieră între India şi
Pakistan
• 11 septembrie 1973 – lovitură de stat militară în Chile
• 6 octombrie-11 noiembrie 1973 – războiul de Yom Kippur (arabo-
israelian)
• 20 iulie 1974 – debarcarea turcă în Cipru
• 1 iunie 1976 – pătrunderea forţelor siriene în Liban
• 1976 – incidente între Djibouti şi Somalia; intervenţia Franţei
• 1977 – intervenţia Franţei în Mauritania
• 4 noiembrie 1977 – sancţiuni O.N.U. împotriva Africii de Sud
• 1977 – 1978 – conflict între Somalia şi Etiopia
• 14 martie 1978 – Israelul invadează sudul Libanului
• mai 1978 – invadarea provinciei Sheba şi intervenţia Franţei de la
Kolwezi
• 16 ianuarie/1 aprilie 1979 – revoluţia islamică în Iran
• 4 noiembrie 1979 – studenţii iranieni ocupă ambasada americană din
Teheran
• 26 decembrie 1979 – februarie 1989 – războiul din Afganistan
• 22 septembrie 1980 – august 1988 – războiul Iran-Irak
• 13 decembrie 1981 – decretarea Legii marţiale în Polonia
• august 1981 – incidentul din Golful Syrta dintre S.U.A. şi Libia
• 2 aprilie – 14 iunie 1982 – conflictul anglo-argentinian din Insulele
Malvine (Falkland)
• 18 septembrie 1982 – masacrarea palestinienilor în taberele libaneze
• 23 martie 1983 – preşedintele S.U.A., Ronald Reagan, anunţă „Iniţiativa
de Apărare Strategică”
• 1 septembrie 1983 – avioane sovietice doboară un avion civil al Coreei
de Sud
356
• 23 octombrie 1983 – atentat sângeros împotriva forţelor americane şi
franceze la Beirut
• 25 octombrie 1983 – criza dintre S.U.A şi Granada şi invazia americană
în insula Granada din Caraibe
• februarie 1986 – diferendul dintre Ciad şi Libia
• 15 aprilie 1986 – atentatul de la Berlin şi atacul aerian al S.U.A. asupra
Libiei
• august 1986 – grave incidente în sudul Libanului
• martie 1987 – prima criză din Golful Persic
• 3 iunie 1989 – înăbuşirea „Primăverii de la Beijing” (Piaţa Tien an Men)
• 9 noiembrie 1989 – căderea „Zidului Berlinului”
• 19 decembrie 1989 – invazia S.U.A. în Panama

357
 ANEXA 3

Principalele crize şi conflicte politico-militare

din perioada post „războiul rece”
- cronologie -

• 18 ianuarie 1990 – Azerbaidjanul declară război Armeniei

• 1990 – tulburări în Gabon şi intervenţia franceză
• 2 august 1990 – Irakul invadează Kuweitul
• 1990-1991 – „Războiul din octombrie” din Rwanda şi intervenţia franceză
• 16 ianuarie 1991 – Războiul din Golful Persic împotriva Irakului
(„Furtună în deşert”)
• 1991 – tulburări în Zair şi intervenţia militară franco-belgiană
• 31 martie 1991 – desfiinţarea Tratatului de la Varşovia
• 25 iunie 1991 – izbucneşte criza iugoslavă; începutul dezmembrării
Iugoslaviei
• 25 decembrie 1991 – dizolvarea U.R.S.S.
• 1992 – criza din Somalia: anarhie, foamete şi intervenţie internaţională
• 31 decembrie 1992 – destrămarea Cehoslovaciei
• 1993 – condamnarea Israelului şi Intifada
• 19 septembrie 1994 – S.U.A. ocupă Republica Haiti
• Martie 1996 – criza China-Taiwan
• 1997-1998 – criza S.U.A.-Irak
• Ianuarie-martie 1999 – criza din Kosovo şi atacul N.A.T.O. asupra
Iugoslaviei
• 11 septembrie 2001 – atentatele teroriste de la World Trade Center (New
York) şi Pentagon (Washington)
• Octombrie 2001 – războiul împotriva Afganistanului
• Martie 2003 – războiul împotriva Irakului („Şoc şi groază”)

358
 ANEXA 4

Statele membre ale O.N.U.

şi data admiterii

Afghanistan – 19 decembrie 1946

Africa de Sud – 7 noiembrie 1945
Albania – 14 decembrie 1955
Algeria – 8 octombrie 1962
Andorra – 28 iulie 1993
Angola – 1 decembrie 1976
Antigua şi Barbuda – 11 noiembrie 1981
Arabia Saudită – 24 octombrie 1945
Argentina – 24 octombrie 1945
Armenia – 2 martie 1992
Australia – 1 noiembrie 1945
Austria – 14 decembrie 1955
Azerbaidjan – 2 martie 1992
Bahamas – 18 septembrie 1973
Bahrain – 21 septembrie 1971
Bangladesh – 17 septembrie 1974
Barbados – 9 decembrie 1966
Belarus – 24 octombrie 1945
Belgia – 27 decembrie 1945
Belize – 25 septembrie 1981
Benin – 20 septembrie 1960
Bhutan – 21 septembrie 1971
Bolivia – 14 noiembrie 1945
Bosnia şi Herţegovina – 22 mai 1992
Botswana – 17 octombrie 1966
Brazilia – 24 octombrie 1945
Brunei – 21 septembrie 1984
Bulgaria – 14 decembrie 1955
Burkina Fasso – 20 septembrie 1960
Burundi – 18 septembrie 1962
Cambodgia – 14 decembrie 1955
Camerun – 20 septembrie 1960
Canada – 9 noiembrie 1945
Capul Verde – 16 septembrie 1975
359
 Cehia – 19 ianuarie 1993
Republica Centrafricană – 20 septembrie 1960
Chile – 24 octombrie 1945
China – 24 octombrie 1945
Ciad – 20 septembrie 1960
Cipru – 20 septembrie 1960
Columbia – 5 noiembrie 1945
Comore – 12 noiembrie 1975
Republica Congo – 20 septembrie 1960
R.D. Congo – 20 septembrie 1960
Republica Coreea – 17 septembrie 1991
R.P.D. Coreeană – 17 septembrie 1991
Costa Rica – 2 noiembrie 1945
Côte d’Ivoire – 20 septembrie 1960
Croaţia – 22 mai 1992
Cuba – 24 octombrie 1945
Danemarca – 24 octombrie 1945
Djibouti – 20 septembrie 1977
Dominica – 18 decembrie 1978
Republica Dominicană – 24 octombrie 1945
Ecuador – 21 decembrie 1945
Egipt – 24 octombrie 1945
El Salvador – 24 octombrie 1945
Elveţia – 10 septembrie 2002
Emiratele Arabe Unite – 9 decembrie 1971
Eritrea – 28 mai 1993
Estonia – 17 septembrie 1991
Etiopia – 13 noiembrie 1945
Fiji – 13 octombrie 1970
Filipine – 24 octombrie 1945
Finlanda – 14 decembrie 1955
Franţa – 24 octombrie 1945
Gabon – 20 septembrie 1960
Gambia – 21 septembrie 1965
Georgia – 21 iulie 1992
Germania – 18 septembrie 1973
Ghana – 8 martie 1953
Grecia – 25 octombrie 1945
Grenada – 17 septembrie 1974
Guatemala – 21 noiembrie 1945

360
Guineea – 12 decembrie 1958
Guineea-Bissau –17 septembrie 1974
Guineea Ecuatorială – 12 noiembrie 1968
Guyana – 20 septembrie 1966
Haiti – 24 octombrie 1945
Honduras – 17 decembrie 1945
India – 30 octombrie 1945
Indonezia – 28 septembrie 1950
Iordania – 14 decembrie 1955
Irak – 21 decembrie 1945
Iran – 24 octombrie 1945
Irlanda – 14 decembrie 1955
Islanda – 19 noiembrie 1946
Israel – 11 mai 1949
Italia – 14 decembrie 1955
Iugoslavia – 24 octombrie 1945
Jamaica – 18 septembrie 1962
Japonia – 18 decembrie 1956
Kazahstan – 2 martie 1992
Kârgâzstan – 2 martie 1992
Kenya – 16 decembrie 1963
Kiribati – 14 septembrie 1999
Kuwait – 14 mai 1963
Laos – 14 decembrie 1955
Lesotho – 17 octombrie 1966
Letonia – 17 septembrie 1991
Liban – 24 octombrie 1945
Liberia – 2 noiembrie 1945
Libia – 14 decembrie 1955
Liechtenstein – 18 septembrie 1990
Lituania – 17 septembrie 1991
Luxemburg – 24 octombrie 1945
Macedonia – 8 aprilie 1993
Madagascar – 20 septembrie 1960
Malawi – 1 decembrie 1964
Malaysia – 17 septembrie 1957
Maldive – 21 septembrie 1965
Mali – 28 septembrie 1960
Malta – 1 decembrie 1964
Marea Britanie – 24 octombrie 1945

361
 Maroc – 12 noiembrie 1956
Marshall – 17 septembrie 1991
Mauritania – 27 octombrie 1961
Mauritius – 24 aprilie 1968
Mexic – 7 noiembrie 1945
Micronezia – 17 septembrie 1991
Moldova – 2 martie 1992
Monaco – 28 mai 1993
Mongolia – 27 octombrie 1961
Mozambic – 16 septembrie 1975
Myanmar – 19 aprilie 1948
Namibia – 23 aprilie 1990
Nauru – 14 septembrie 1999
Nepal – 14 decembrie 1955
Nicaragua – 24 octombrie 1945
Niger – 20 septembrie 1960
Nigeria – 7 octombrie 1960
Norvegia – 27 noiembrie 1945
Noua Zeelandă – 24 octombrie 1945
Olanda – 10 decembrie 1945
Oman – 7 octombrie 1971
Pakistan – 30 septembrie 1947
Palau – 15 decembrie 1994
Panama – 13 noiembrie 1945
Papua Noua Guinee – 10 octombrie 1975
Paraguay – 24 octombrie 1945
Peru – 31 octombrie 1945
Polonia – 24 octombrie 1945
Portugalia – 14 decembrie 1955
Qatar – 21 septembrie 1971
România – 14 decembrie 1955
Rusia – 24 octombrie 1945
Rwanda – 18 septembrie 1962
Saint Kitts şi Nevis – 23 septembrie 1983
Saint Lucia – 18 septembrie 1979
Saint Vincent şi Grenadinele – 16 septembrie 1980
Samoa – 15 decembrie 1976
San Marino – 2 martie 1992
São Tomé şi Príncipe – 16 septembrie 1975
Senegal – 28 septembrie 1960

362
 Seychelles – 21 septembrie 1976
Sierra Leone – 27 septembrie 1961
Singapore – 21 septembrie 1965
Siria – 24 octombrie 1945
Slovacia – 19 ianuarie 1993
Slovenia – 22 mai 1992
Solomon – 19 septembrie 1978
Somalia – 20 septembrie 1960
Spania – 14 decembrie 1955
Sri Lanka – 14 decembrie 1955
Statele Unite ale Americii – 24 octombrie 1945
Sudan – 12 noiembrie 1956
Suedia – 19 noiembrie 1946
Suriname – 4 decembrie 1975
Swaziland – 24 septembrie 1968
Tadjikistan – 2 martie 1992
Tanzania – 14 decembrie 1961
Thailanda – 16 decembrie 1946
Timorul de Est – 27 septembrie 2002
Togo – 20 septembrie 1960
Tonga – 14 septembrie 1999
Trinidad şi Tobago – 18 septembrie 1962
Tunisia – 12 noiembrie 1956
Turcia – 24 octombrie 1945
Turkmenistan – 2 martie 1992
Tuvalu – 2000
Ucraina – 24 octombrie 1945
Uganda – 25 octombrie 1962
Ungaria – 14 decembrie 1955
Uruguay – 18 decembrie 1945
Uzbekistan – 2 martie 1992
Vanuatu – 15 septembrie 1981
Venezuela – 15 noiembrie 1945
Vietnam – 20 septembrie 1977
Yemen – 20 septembrie 1947
Zambia – 1 decembrie 1964
Zimbabwe – 25 august 1980*

*
Horia C. Matei, Silviu Neguţ, Ion Nicolae, Enciclopedia statelor lumii, Ediţia
a IX-a, Editura Meronia, Bucureşti, 2003, p. 616-617.
363
364
Organizaţii europene cu atribuţii în managementul crizelor şi conflictelor ANEXA 5
 BIBLIOGRAFIE

I. Documente oficiale
***Asociaţia Română de Drept Umanitar, Dreptul internaţional
umanitar al conflictelor armate. Documente, Editura Şansa, Bucureşti, 1993.
***Documente de bază ale Comunităţii şi Uniunii Europene, Editura
Polirom, Iaşi, 1999.
***Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord, Manualul N.A.T.O.,
parteneriat şi cooperare. Oficiul de informaţii şi presă al NATO, Bruxelles,
Editura Nemira, Bucureşti, 1997.
*** Securitate şi cooperare în Europa. Documente (1992-1994), ediţie
îngrijită de Anda Filip şi Valentin Lipatti, Editura Fundaţiei România de
Mâine, Bucureşti, 1996.
Solana, Javier, A secure Europe in a better world, Thessaloniki
European Council, 20 Iunie 2003.
*** Tratatul de la Amsterdam, Editura Lucretius, Bucureşti, 1999.
*** Tratatul Uniunii Europene, Editura Lucretius, Bucureşti, 1997.

II. Dicţionare, enciclopedii

A) Dicţionare
***Dicţionar Diplomatic, Editura Politică, Bucureşti, 1979.
Ferréol, Gilles (coord.), Dicţionarul Uniunii Europene, Editura Polirom,
Iaşi 2001.
Graham, Evans; Jeffrey, Newnham, Dicţionar de Relaţii Internaţionale,
Editura Universală Dolti, 2001.
McLean, Iain (coord.), Oxford. Dicţionar de politică, Editura Univers
Enciclopedic, Bucureşti, 2001.
B) Enciclopedii
Frunzeti, Teodor, Zodian, Vladimir (coordonatori), Lumea 2005.
Enciclopedie politică şi militară (studii strategice şi de securitate), Editura
Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, Bucureşti,2005.
Parish, Thomas, Enciclopedia Războiului Rece, Univers Enciclopedic,
Bucureşti, 2002.
365
 III. Lucrări generale
Achcar, Gilbert, Noul război rece. Lumea după Kosovo, Editura Corint,
Bucureşti, 2002.
Bădescu, Ilie, Mihăilescu, Ioan, Zamfir, Elena (coordonatori),
Geopolitica integrării europene, Editura Universităţii, Bucureşti, 2003.
Bărbulescu, Gheorghe, Uniunea Europeană – Aprofundare şi
Extindere, Editura Trei, Bucureşti, 2000.
Bernard, Adam (coord.), Memento défénse-desarmement 1992.
L' Europe el la securité internaţionale, Bruxelles, L' Institut Europeenne de
Recherche et d' Information sur la Paix et la Securité, 1992.
Brownlie, Ian, Internatioanal Law the use of Force by States, Oxford,
1963.
Brzezinski, Zbigniew, Marea tablă de şah. Supremaţia americană şi
imperativele sale geostrategice, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti,
2000.
Buffotot, Patrice (coord.), Le défense en Europe: de la guerre du Golf
au conflit yougoslave, Paris, La Documentation Francaise, 1995.
Burban, Jean-Louis, Parlamentul European, Editura Meridiane, Bucureşti,
1999.
Buzan, B., Popoarele, statele şi teama, Editura Cartier, Chişinău, 2000.
Calvocoressi, Peter, Politica mondială după 1945, Ediţia a VII-a,
Editura Alfa, Bucureşti, 2000.
Chaigneau, Pascal, Europe: la nouvelle donne strategique, Berger-
Levraut International, Paris, 1993.
Chelaru, Mircea, Paradigmele crizelor, Editura Academiei de Înalte
Studii Militare, Bucureşti, 1995.
Chifu, Iulian, Analiză de conflict, Editura Politeia, SNSPA, Bucureşti,
2004.
Claudian, Al., Reflexii asupra războiului actual, Editura Tinerimea,
Bucureşti, 1952.
Clausewitz, Carl, Despre război, Editura Militară, Bucureşti, 1982.
Diaconu, Ion, Drept internaţional public, Ediţia a II-a, Casa de Editură
şi Presă Şansa, Bucureşti, 1995.
Dobrescu, Paul, Geopolitica, Editura Comunicare, Bucureşti, 2003.
Duke, Simon, The elmive qitest for European security: from EDC to
CFSP, Londra, MacMillan Press LTD, 2000.
Edwards, Michael, NGO Rights and Responsabilities, The Foreign
Policy Centre, Londra, 2000.

366
 Feltham, R.G., Introducere în dreptul şi practica diplomaţiei, Editura
All, Bucureşti, 1997.
Idem, Ghid de diplomaţie, Editura Institutul European, Iaşi, 2005.
Frunzeti, Teodor, Securitatea naţională şi războiul modern, Editura
Militară, Bucureşti,1999.
Grotius, Hugo, De jure belli ac pacis, Editura William Whewel,
Cambridge, 1853.
Hirst, Paul, Război şi putere în secolul 21. Statul, conflictul militar şi
sistemul internaţional, Editura Antet, f.a.
Hoffman, Stanley, Ianus şi Minerva. Eseuri asupra teoriei şi practicii
politicii internaţionale, Editura Ştiinţa, Chişinău, 1999.
Howard, Michael, Războiul în istoria Europei, Editura Sedona, Timişoara,
1997.
Huntington, Samuel P., Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii
mondiale, Editura Antet, Oradea, 1998.
Kissinger, Henry, Are nevoie America de o politică externă? Către
diplomaţia secolului XXI, [f.l.], Editura Incitatus, 2002.
Idem, Diplomaţia, Editura ALL, Bucureşti, 1998.
Liddel-Han, H., Strategia. Acţiunile indirecte, Editura Militară, Bucureşti,
1973.
Marasceau, Marc (coord), Enlarging the European Union. Relations
between the EU and Central and Eastern Europe, New York, Longman, 1997.
Mayall, James, Politica mondială. Evoluţia şi limitele ei, Editura
Antet, 2000.
McCauley, Martin, Rusia, America şi războiul rece, 1949 – 1991,
Editura Polirom, Bucureşti, 1999.
Mearsheimer, John J., Tragedia politicii de forţă. Realismul ofensiv şi
lupta pentru putere, Editura Antet, Bucureşti, 2003.
Mureşan, Liviu, Pop, Adrian, Bonciu, Florin, Politica europeană de
securitate şi apărare – element de influenţare a acţiunilor României în
domeniul politicii de securitate şi apărare, Institutul European din România,
Bucureşti, 2004.
Mureşan, Mircea; Toma, Gheorghe, Provocările începutului de mileniu,
Editura Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2003.
Paul, Vasile; Coşcodaru, Ion, Centrele de putere ale lumii, Editura
Ştiinţelor Sociale şi Politice, Bucureşti, 2003.
Petrescu, Stan, Mediul de securitate global şi euroatlantic, Editura
Militară, Bucureşti,2005.
Peterson, John (coord.), A Common Foreign Policy for Europe?
Competing visions of the CFSP, Londra, Routledge, 1998.
367
 Pop, Adrian, Strategii de integrare europeană, Editura Sylvi, Bucureşti,
2003.
Popeţi, Comeliu C. (coord.), Paradigma europeană. Provocările
construcţiei europene, Editura Eurobit, Timişoara, 1994.
Riordan, Shaun, Noua diplomaţie, Editura Antet, 2004.
Romano, Sergio, 50 de ani de isorie mondială. Pacea şi războaiele de la
Yalta până în zilele noastre, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti ,
1997.
Roy, O., L’ Échec de l’Islam politique, Seuil, Paris, 1992.
Russbach, Olivier, O.N.U. contra O.N.U. Dreptul internaţional confiscat,
Editura Coresi, Bucureşti, 1999.
*** The new Germany and the new Europe, Washington, The Brookings
Institutions, 1992.
Tzu, Sun, Arta războiului, f.e., f.a.
Weyer, Robert Van de, Islamul şi Occidentul. O nouă ordine politică şi
religioasă după 11 septembrie, Editura Alfa, Bucureşti, 2001.
Wight, Martin, Politica de putere, Editura Arc, Chişinău, 1998.
Zăpârţan, Liviu-Petru, Relaţiile internaţionale, Editura Studia,
Cluj-Napoca, 2001.

IV. Lucrări speciale

Brecher, Michael, Crisis in World Politics, Theory and Reality,
Pergamon Press, Exeter, 1993.
Burton, John W., Conflict Resolution; Its language and Processes,
Lanham, Scarecrow Press, 1996.
Dufour, Jean-Louis, Crizele internaţionale. De la Beijing (1900) la
Kosovo (1999), Editura Corint, Bucureşti, 2002.
Galtung, Johan, Theory and Methods of Social Research, New York,
Columbia University Press, 1969.
Hermann, Charles F., Crisis in foreign policy, Indianapolis, Bobs
Merril Co., 1969.
Mândru Mircea, Managementul crizelor politico-militare, Editura
A.I.S.M., Bucureşti, 1999.
Nicolescu, Gheorghe, Gestionarea crizelor politico-militare, Editura
Top Forum, Bucureşti, 2003.
Toma, Gheorghe; Postolache, Sava; Oros, Ioan, Managementul instabi-
lităţii, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, Bucureşti, 2003.

368