Capitolul 1

Creaţie-zămislire

1
 a)Binomul creaţie-zămislire

Cuvintele în sine nu sunt nici urâte, nici rele. Ele îndeplinesc rolul de
cărăuşi ai semnificaţiei atribuite, iar vizitiul (omul vorbitor) trebuie să
cunoască foarte bine capacitatea atelajului, adică sfera şi conţinutul
noţiunilor înmagazinate în limbă: o magazie, de altminteri, mereu deschisă şi
niciodată epuizabilă, dimpotrivă, tot mai bogată şi mai savuroasă, pe măsură
ce vorbitorul se dedulceşte din aromele ei mai vechi şi mai noi.

Trăim în comunitate, gândim şi ne exprimăm în cuvinte. Chiar dacă

au fost, sunt şi vor mai fi cazuri de abstragere din comunitate – voluntare sau
impuse de anumite forţe coercitive, chiar dacă marii înţelepţi ai lumii şi-au
impus lor şi discipolilor tăcerea, pe care nu pridideau să o recomande tuturor
semenilor, totuşi gândirea şi monologul interior nu pot fi articulate decât pe
noţiuni. Iată motivul pentru care la astfel de oameni rari, tăcerea devine
extrem de expresivă, iar rostirea lor scurtă şi cumpănită se ridică la rangul de
vorbire subtilă şi miezoasă. Rostirea coborâtă la subnivelul numit îndeobşte
vorbărie goală sau trăncăneală, îi caracterizează pe palavragii.

Verbul a crea este de-o profunzime ameţitoare, iar substantivul

creator este sacru în conţinut şi sens, fapt pentru care el îşi împlineşte
semnificaţia primordială doar la modul unic şi propriu de Creator. Iată
atributul care exprimă plenar şi irepetabil dinamismul generos al Celui ce
este, iată cuvântul rege din străfundurile căruia s-a întrupat voinţa de-a fi!
Căci creaţia devine desăvârşită doar în sistemul tridimensional lumină-
iubire-viaţă...

Spre deosebire de alte religii, ca de pildă hinduismul, unde trinitatea

Brahma-Vişnu-Shiva se caracterizează prin străduinţa echilibrării tendinţelor
opuse, creştinii au parte de-o Sfântă Treime indisolubil unită, acceptată dar
imposibil de explicat în termenii raţiunii umane, şi de un Dumnezeu al
eternei iubiri şi armonii.

2
 La nivel uman este rezonabil să se vorbească cu veneraţie de creaţie,
căci acţiunile şi izbânzile omului se ilustrează cel mai bine prin alţi termeni,
cu adevărat adecvaţi condiţiei sale fragile: imitaţie, născocire sau zămislire.

Deşi conştient până la obsesie de slăbiciunea şi vremelnicia sa, omul

este mereu tentat să-şi supraliciteze poziţia. În astfel de momente, el merge
cu trufia până la răsturnarea raportului dintre Creator şi creaţia Sa, aşa încât
“cea mai fragilă trestie din Univers” (Pascal) nu se jenează să decreteze
moartea lui Dumnezeu (Nietzsche), în speranţa absurdă că printr-un
asemenea artificiu de imaginaþie el, supraomul, va ocupa locul rămas
vacant.

Pe cine să mai mire atunci că patosul maladiv al încrederii în forţele

proprii ajunge să-i joace omului feste dintre cele mai sinistre! Nici nu apucă
să se prosterneze în faţa soclului comandat de ambiţie, că la cel dintâi
semnal al durerii şi bolii, omul realizează zădărnicia tuturor viselor sale de
putere şi mărire...

Orgoliul său de făuritor şi creator cu pretenţia atotumanului, se

constituie de cele mai multe ori într-un adevărat handicap în clipele supreme
de confruntare cu sfârşitul şi nimicnicia umanã. De-abia smerenia şi iubirea
vor stabili punţi trainice de legătură între născocirea umană şi creaţia divină,
căci doar în acest chip nevrednicul imitator se va apropia de Creator şi i se
vor deslui unele dintre tainele creaţiei Sale. Realizările de excepţie din
cultură şi artă, precum şi cele din ştiinţă şi tehnică, nu reprezintă altceva
decât încununarea harului pogorât în inimile încinse de dragoste faţă de
Creator, creaţie şi semeni, faţă de sacru, adevăr şi frumos. Numai prin iubire
mistuitoare umanul trece prin atotuman spre transuman, iar categoricul
binom creaţie-zămislire, cu sens descensional, ia înfăţişarea preafecundului
trinom cu vocaţia desvârşitului: zămislire-jertfă-creaţie, acesta având sens
statornic ascensional.

3
b)Cuvântul care izvodeşte şi zideşte

Marile taine ale creaţiei: naşterea, viaţa şi moartea, în general existenţa a tot
ce ne înconjură, s-au constituit în preocupări de căpetenie, atât dintr-o
perspectivă sacră, cât şi dintr-una profană, fie că respectivele preocupări
aveau o acută tentă speculativ-filosofică, fie că se datorau chemărilor de
ordin ştiinţific. Şi, desigur, funcţie de poziţia adoptată şi de calea urmată,
concluziile demersului nu pot fi decât ori creaţioniste, ori evoluţioniste.

Din totdeauna, religiile – înzestrate cu har şi iluminare peste limitele

obişnuite ale firii, au pledat din toate puterile lor seducător de inspirate,
pentru punctual de vedere creaţionist, chiar dacă unele dintre ele recurgeau
la atotputernicia discutabilă a unor zei locali sau regionali, ale căror năravuri
şi metehne nu erau cu nimic mai răsărite decât cele ale bieţilor oameni
terorizaţi de măreţia răzbunătoare a nemuritorilor.

Creştinismul, adevărată religie a religiilor, îşi afirmă distincţia şi la acest

capitol. Supremaţia şi întâietatea lui Dumnezeu este incontestabilă, fapt
pentru care Facerea (Genesa) se deschide cu cuvintele: “La-nceput,
Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul”. Adică, Dumnezeu fiind totuna cu
eternul activ (există şi eternul pasiv sau golul, nimicul), El este anterior şi
superior întregii existenţe, căci existenţa – infinit diversificată, încât nu
poate fi nici măcar bănuită de mintea omului! – reprezintă ipostazierea
voinţei divine în sensul afirmării lui “a fi”.

Fiind dincolo de orice început, Dumnezeu are toate atributele adevăratului

Creator, care aşează piatra unghiulară a fiinţării în matricea ei spaţio-
temporală, adic - aşa cum just precizează Genesa -, stabileşte un prim reper,
un început al creaţiunii germinat de fiorul devenirii. Este imposibil de
precizat când anume a avut loc acea cutremurare a genunilor nefiinţei,
fiindcă însuşi timpul era de-abia atunci smuls din ghearele haosului iniţial
pentru a fi pus de veghe la hotarul dintre fiinţă şi nefiinţă, dintre plin şi gol,
dintre materie şi neant.

Oricât ar fi de neastâmpărată, raţiunea are nevoie de coordonate ferme pe

care să-ºi proptească avântul spre elucidare. Ori imposibilul, tot mai dens în
zonele bântuite de tainele primordialului, nu se simte bine decât în crisalida

4
netulburată a eternului început, prin urmare îşi refuză deliciul propriei
desluşiri şi se sustrage curiozităţii omului.

De altminteri, cum poţi să-L gândeşti pe Cel ce nu se lasă gândit?! El este

Cel ce este, şi omului trebuie să-i fie de-ajuns să ştie că Dumnezeu se
regăseşte în întreaga Sa creaţie şi că - totuşi - este mai presus de ea, că a-L
cunoaşte înseamnă a-L iubi şi că apropirea pe calea raţiunii este imposibilă,
deoarece raţiunea îndopată cu trufie, îngroaşă neînţelesul şi-l mută în zona
neîncrederii.

Tot în capitolul întâi al Facerii se spune că “Duhul lui Dumnezeu se mişca

pe deasupra apelor”. În acest mod facem cunoştinţă chiar cu Duhul Sfânt,
acea prezenţă subtilă şi de mare forţă spirituală din Sfânta Treime, despre
care se credea la începuturile creştinismului că reprezintă doar capacitatea de
înţelegere, implicit de acceptare a preceptelor creştine. Dar scurtul verset de
mai sus ne dezvăluie sensuri mult mai profunde ale Sfântului Duh, de-o
măreţie teofanică, ce-l situează în imediata vecinătate a Tatălui.

Din Prima Epistolă a lui Ioan, aflăm care este componenţa Trinităţii creştine:
“Căci trei sunt cei cari mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvântul şi Sfântul Duh, şi
aceşti trei una sunt (5/7)”. Din această afirmaţie a lui Ioan, deducem lesne că
Fiul este totuna cu Cuvântul. Este o afirmaţie de cea mai mare însemnătate,
graţie căreia ni se dezvăluie multe din înţelesurile ascunse ale creaţiunii.

Dupã cum citim în Genesa, Dumnezeu a creat într-o manieră imperativă,

doar prin capacitatea miraculoasă a cuvintelor: rosteşte “Fiat lux!”, şi îndată
a fost lumină; spune să se despartă apele de uscat, şi dispoziţia dată ia chipul
definitiv al unei realităţi ca atare; doreşte luminători în întinderea cerului
pentru a despărţi ziua de noapte, şi de îndată au apărut soarele, luna şi
stelele. Tot aşa s-au petrecut lucrurile cu popularea apelor cu vieţuitoare şi a
pământului cu verdeaţă şi cu diverse soiuri de vietăţi, şi de fiecare dată
Creatorul a rămas mulţumit de ceea ce realizase.

Dar dacă luăm aminte la “Întruparea Cuvântului”, titlu cu care se deschide

Evanghelia după Ioan, atunci avem dovada că acele cuvinte primordiale ale
creării sunt de fapt Cuvântul. Iar în acest mod se vădeşte eternitatea Trinităţii
creştine şi legătura de-o fiinţă a Tatălui cu Fiul, Cel născut iar nu făcut. Căci,
susţine fără putinţă de tăgadă evanghelistul Ioan: “La-nceput a fost
Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu”. Iar
puţin mai jos aduce noi dovezi răscolitoare în sprijinul legăturii

5
indestructibile dintre Tată şi Fiu, dintre Cuvânt şi faptă: “El era la început cu
Dumnezeu. Toate lucrurile s-au făcut prin El, şi nimic din ce a fost făcut, n-a
fost făcut fără El”.

Cuvântul fãcând parte din însăşi esenţa fiinţei Sale, fireşte că şi după
întruparea ca Om, Mântuitorul Iisus S-a folosit neîncetat de cuvinte
pilduitoare ori miraculoase, toate având drept scop scoaterea oamenilor de
sub povara păcatului, adică izbăvirea lor. Cuvintele Sale aveau forţa
necesară nu numai să convingă, ci şi să mângâie pe întristaţi, ori să vindece
pe suferinzi, atunci când credinţa acestora se dovedea suficient de puternică.
Iar când a fost cazul, Domnul Iisus n-a ezitat să înfăptuiască minuni: a certat
marea şi vânturile, iar furtuna s-a potolit, ba chiar a îngenuncheat moartea
prin rostirea doar a douâăã cuvinte: “Talita kumi!” (Scoală-te, fetiţo, îţi zic!),
în cazul fetei lui Iair, ori poruncindu-i lui Lazãr să iasă din mormânt.

Cuvântul sub înfăţişarea rugăciunilor constituie fundamentul raporturilor cu

Atotputernicul. Căci rugăciunile, atât cele de preamărire, cât şi cele de
mulţumire sau cerere, nu sunt decât nişte frumoase şi inspirate conglăsuiri cu
Creatorul.

Când intră în componenţa unor formule magice, cuvintele dobândesc puteri

miraculoase, care fie că ajută la doborârea unor obstacole - ca de pildã
faimoasa expresie: Sesam, deschide-te! -, fie că ajută unele forţe malefice,
atunci când acestea sunt slujite de vrăjitorie şi de magia neagră. Celebrul
Golem iudaic ilustreazã cu prisosinţă până unde poate să meargă încrederea
în puterea miraculoasă a unor cuvinte oculte, rostite de cineva în măsură şi
atunci când este cazul. Se afirmă că marele rabin Löw, care a trăit la sfârşitul
secolului al XVI-lea în Praga împăratului Rudolf al II-lea, a adus dovezi
irefutabile vizavi de Golem, el reuşind să însufleţească figurina din lut doar
prin rostirea acelor cuvinte tainice şi cutremurătoare, ce nici măcar nu pot fi
suportate de urechile profanilor.

6
 Capitolul 2

Cuvântul care
încântă

7
 a)Cuvântul care informează

Cuvintele sunt la îndemâna noastră, a tuturor. Sensul şi semnificaţia

atribuite de om cuvintelor, au dus la clasificarea acestora în cuvinte uzuale şi
cuvinte mai rar întrebuinţate, cuvinte sacre şi cuvinte profane, cuvinte cu
încărcătură morală şi cele triviale sau imorale, în ultima instanţă cuvinte
frumoase şi cuvinte urâte, respectiv cuvinte puse în slujba adevărului şi cele
puse în slujba minciunii.

Dar nu toate cuvintele intrate în limbajul comun au claritatea şi

fermitatea noţiunilor ştiinţifice, ca de pildă cele din limbajul matematic.
Dimpotrivă, cuvintele curente ale limbii – singure ori incluse în sintagme şi
expresii -, au mai degrabă predilecţie spre polisemie şi mişcare decât spre
statornicie şi precizie. Aşa se face că în toate limbile vorbite apar capcane,
fie sub forma ambiguităţilor anevoie de strunit, fie sub forma echivocurilor
perfect conştiente de ele, ce-şi afirmă dorul de independenţă şi zbenguială
până în vecinătatea paradoxurilor, butadelor şi sofismelor.

Nu toţi marii maeştri în mânuirea cuvintelor sunt de acord cu

clasificările operate şi cu etichetarea unora ca fiind atât de indecente, încât
au necesitat periferizarea acestora, ba chiar izgonirea lor din limba scrisă, iar
în mediile simandicoase până şi din limba vorbită, astfel ca pudoarea să fie
cu folos apărată şi feţele delicate să nu fie obligate să roşescă. Marele
scriitor spaniol Camilo José Cela, laureat al Premiului Nobel, a pornit pe
cont propriu o adevărată cruciadã în vederea eliberării şi reintroducerii în

8
circuitul literar a acelor cuvinte ce sunt decretate a fi ruşinoase şi imorale,
dar care în anumite medii lipsite de prejudecăţi, se văd întrebuinţate cu folos
chiar de către unii dintre persecutorii lor...

Din considerente doar în mod accidental identice, limba şi întreaga ei

paletă de subtilităţi reprezintă pentru politicieni şi jurnalişti o veritabilă
mană cerească. Şi unii, şi alţii utilizeazã cuvântul, cu sau fără înflorituri, în
vederea informării: politicienii pretind că-şi informează alegătorii, iar
jurnaliştii – chiar şi cei care bat apa în piuă, fac mare caz de nevoia
informării corecte a cititorilor, ascultătorilor şi telespectatorilor.

Atâta doar că politicienii versaţi se pitesc cu totul în dosul cuvintelor,

de nu li se mai vede nici măcar vârful urechilor mişcătoare, pe când cei
nedaţi la rindea se folosesc de cuvânt ca de o bâtă. Mă grăbesc să precizez că
bâtele în cauzã nu sunt întrebuinţate nici măcar de cei mai inabili politicieni
pentru a sparge vasele din bucătăria marii politici. Nici vorbă de aşa ceva,
ştiut fiind faptul că ea îi hrăneşte pe toţi. Că doar şi porcul, cât îi el de porc,
se scârnăveşte uneori în troacă, însă are grijă să nu şi-o spargă...

Şi iac-aşa butucul nerindeluit zis politician, ţine de un capăt al bâtei, iar

celălalt capăt îl îndreaptă spre jurnalist. Dacă acesta apucă de capătul liber,
se cheamă c-a avut loc un dialog civilizat şi că cetăţeanul a fost informat
corect. Dacă însă refuză să ia ceea ce i se oferă într-un autentic spirit
democratic, respectiv celălalt capăt al cuvântului-bâtă, ei bine, în acest caz
se pot ivi două situaţii: fie că bâta, ţinută doar de gura politicianului, va
începe să bâţâie sub şuvoiul cuvintelor ţâşnite din gura jurnalistului
nemulţumit de ofertă, fapt care-i va delecta pe cititori sau ascultători, fie că
jurnalistul pur şi simplu va smulge ciomagul din mâna, pardon, din gura
politicianului, şi dus de elanul frondei sale, îl va roti cu putere peste capul
întregii politici incriminate, dar având mare grijă să n-o atingă la mir.
Fireşte, nu va trece mult timp şi simbioza va fi refăcută, pentru că într-o
societate civilizată, echilibrul şi colaborarea sunt armele secrete ale
progresului profesional şi financiar, atât pentru politicieni, cât şi pentru
jurnalişti.

9
 b)Cuvântul care vrăjeşte
Pentru cineva scârbit până în măduva oaselor de minciună, ipocrizie şi
nedreptate, soluţia salvatoare n-o constituie nicidecum ba ambiţia şi
îndârjirea ridicate până la cota lui “vă arăt eu vouã, de-aş şti că mor”, ba
descurajarea şi nepăsarea coborâte la nivelul paharului de alcool. Soluţia
tămăduitoare pentru sufletul suferind consistă atât în statornicia credinţei, cât
şi în balsamul pus la dispoziţie de artă şi literatură.

Dar dacă unele din faimoasele producţii ale artei, cum ar fi cele din
sculptură, arhitectură sau pictură sunt aproape inaccesibile pentru mulţi
dintre noi, cartea suplineşte cu o bună aproximaţie acest neajuns. În plus,
prin cuvântul tipărit ni se revelează cunoştinþe şi icoane ale aspiraţiei
artistice spre desăvârşit, care trec peste graniţele nestatornice ale informaţiei,
întrucât literatura de calitate vizează absolutul întruchipat în adevãr, bine şi
frumos.

Întreaga literatură de înaltă ţinută artistică îşi adjudecă valoarea prin

căutarea cuvântului “ce exprimã adevãrul”, prin şlefuirea necontenită a
formei de exprimare şi prin transmiterea mesajului estetic către
consumatorul de artă cu ajutorul imaginilor înzestrate cu o mare forţă de
sensibilizare şi sugestionare. Iată motivul pentru care mesajul artei în
general, cel al literaturii în special, este net superior mesajului strict
informativ al jurnalisticii: el este un mesaj ce poartă marca frământărilor
sufleteşti ale artistului şi care, prin canalul inepuizabil al operei zămislite,
realizeaz superbul dialog estetic al sufletelor avide de valori cardinale.

Producţiile de mare forţă artistică (de pildă, cărţile) sunt socotite a fi

bune. Este un termen imprecis, dar nu întru totul deplasat şi lipsit de
semnificaţie, dacă avem în vedere faptul că în filosofia Greciei antice,
termenul kalokaghaton (kalon = frumos, aghaton = bine) reflecta legătura
inseparabilă dintre bine şi frumos, dintre etic şi estetic.

Deşi aprecierile sunt împărţite, funcţie de capacitatea de înţelegere, de

sensibilitatea şi de starea sufletească a receptorului, nu se poate să nu fim de
acord că literatura bună încântă şi impresionează pe cititor, în anumite
situaţii până la retrasarea frontierelor geografiei sale mentale şi spirituale.

Iar marii povestitori ai lumii, prin harul cu care au fost dăruiţi, ne

plimbă cu barca încântării pe apele vrăjite ale desăvârşitei desfătări

10
sufleteşti. Desigur, este de-a dreptul riscant să cauţi a face o distincţie clară
şi categorică între artistul scriitor şi artistul povestitor. Negreşit că un mare
povestitor este în acelaşi timp şi un artist înzestrat, chiar dacă nu se poate
vorbi de o regulă generală potrivit căreia - aşa cum se va vedea în continuare
-, marii povestitori să fie totodată scriitori de geniu. Reciproca este departe
de-a fi adevărată, întrucât multe genii ale literaturii universale, îndeosebi
avangardişti ai secolului 20, precum Franz Kafka, Marcel Proust ori James
Joyce, au atât de puţin de-a face cu standardele povestitorului clasic, încât
dupã şocul şi buimăceala începutului, te cuprinde mirarea în faţa tehnicilor
de narare adoptate, care se abat cu atâta vehemenţă de la procedeele
tradiţionale.

Iată de ce lucrările acestor scriitori ne par ba absurde, atunci când

eroii lor se simt absorbiţi până la pierderea identităţii de malaxorul
absurdului din jur (Kafka), ba înţesate cu descrieri exagerat de ample şi
supărător de întortocheate, atunci când scriitorul urmăreşte meandrele
psihicului şi ale gândului (Proust), ba confuze în neliniaritatea acţiunii şi
derutante prin frecventele incoerenţe ale personajelor, atunci când scriitorii
caută să exprime vălmăşagul interior prin procedeul compactizrii timpului
(James Joyce, Malcolm Lowry).

O atare distincţie poate fi operată chiar şi în cazul unor titani ai

literaturii universale, precum L.N.Tolstoi şi F.M.Dostoievski. Ambii au
realizat opere de-o importanţă covârşitoare pentru cultura universală, ambii
au atins apogeul ca artişti, unul pe o cale apolinică (Tolstoi), celălalt
(Dostoievski) pe o cale dionisiacă. Dar nici unul dintre ei n-a fost doar
povestitor în adevăratul sens al cuvântului, cu toate că marele Tolstoi nu şi-a
dezminţit nicicând chemarea înspre claritate şi dulceaţa limbii, nici în
scrierile de tinereţe, nici în marile romane ale deplinei maturitţþi artistice:
“Război şi pace”, respectiv “Anna Karenina”. Vâna de povestitor răzbate
mai de grabă din adorabilele poveşti scrise pentru copii, ca şi din
tulburătoarele nuvele scrise la bătrâneţe: Părintele Serghi, dar mai ales
minunea de frumuseţe şi prospeţime întitulată Hagi Murad. Romanul
Învierea, asemeni tuturor celorlalte romane, “sacrifică” farmecul povestirii
în favoarea documentaţiei şi a temei sociale de mare gravitate (libertinajul
tinerilor nobili, prostituţia, transfigurarea morală a personajelor principale),
pe care o urmăreşte cu perseverenţă şi o dezbate cu pasiune.

În ceea ce-l priveşte pe Dostoievski, se ştie prea bine că întreaga lui

operã se centrează pe problematica existenţialã a ruşilor contemporani,

11
problematică abordată din perspectivă filosofică şi psihologică. Temele
atacate fiind de-o gravitate alarmantă pentru om în general, pentru viitorul
Rusiei în special, Dostoievski – parcă prevãzându-şi sfârşitul survenit în
plină maturitate artistică -, s-a grăbit ca nimeni altul dintre confraţi să se
achite într-un mod pilduitor de mulţimea sarcinilor pe care şi le-a asumat
atât ca scriitor, cât şi ca om.

Iar graba răzbate din absenţa cizelărilor limbajului şi din ardoarea cu

care urmărea salvarea a tot ce dovedea o cât de slabă pâlpâire umană. Este
de la sine înţeles că frenezia dostoievskiană întru atingerea scopurilor
propuse, nu făcea casă bună cu povestirea cuminte şi tihnită, şi asta deoarece
stilul său sobru şi incisiv, refuza să zăbovească în faţa nesfârşitelor tablouri
ale naturii, ca şi în faţa unor icoane ale dragostei ce nu vizau în mod
preponderent sacrificiul şi mântuirea. Iată motivul pentru care romanul
Umiliţi şi obidiţi, cel mai sentimental roman dostoievskian, tratează eşecul
dureros al dragostei desfătare ce învâlvorase inima şi mintea Nataşei
Ihmeneva pentru nevolnicul Alioşa, pentru ca în final, din cenuşa egoismului
uman (chiar atunci când aceasta ia chipul înşelător al iubirii mistuitoare), să
apară dragostea jertfă, singura dragoste mereu vie şi cu adevărat izbăvitoare.

...Neîndoios, repet, că-i foarte dificil, poate că de-a dreptul riscant, să

faci distincţie între scriitorul artist şi scriitorul povestitor. Este la fel ca şi
când un fin cunoscător ar prefera calul pur sânge unuia de rasă...Şi totuşi,
chiar în marile literaturi, unde s-au afirmat mulţi slujitori ai cuvântului ce şi-
au finisat necontenit stilul şi şi-au urcat măiestria exprimării până în
vecinătatea perfecţiunii, chiar aici identificăm artişti mai degrabă cu vocaţia
povestitului decât cu cea a profunzimii ori a amplorii temelor abordate.

Făcând această afirmaţie, nu-i am în vedere în mod prioritar pe

povestitorii de meserie, gen H.Cr.Andersen, fraţii Grimm ori Petre Ispirescu,
ei înşişi remarcabili artişti de-o facturã aparte – cea a basmului “veşnic tânăr
şi ferice”, ci gândul mă poartă la harul inegalabil al acelor artişti care
narează scene de viaţã cu uşurinţa cuceritoare cu care oamenii obişnuiţi se
mişcă, respiră şi mănâncă.

Astfel, pentru că tot am amintit de literatura rusă, primul mare

povestitor al acestei uriaşe literaturi, din Mantaua căruia vor ieşi adevăraţi
titani, este inegalabilul Nikolai Gogol. Sigur că paşii acestuia au fost
exemplar îndrumaţi de geniul tutelar al lui Puşkin; sigur că Puşkin reprezintă
piscul cel mai înalt al slovelor ruseşti din toate timpurile, deoarece harul lui

12
din poezie şi proză i-a fost înveşnicit prin favoare divină. Dar tot aşa de sigur
este că Gogol nu şi-a dezminţit excepţionala înzestrare de povestitor – ba
sarcastic, ba duios, dar mereu irezistibil şi actual -, nici în graţioasele scrieri
ale tinereţii - Serile în cătunul de lângă Dikanka, nici în cele de mai târziu:
Taras Bulba, Cum s-a certat Ivan Ivanovici cu Ivan Nikiforovici, Nasul sau
Mantaua, pentru ca în comedia Revizorul şi mai ales în poemul epic Suflete
moarte el să atingă adevărate culmi privind misiunea artistului în societate şi
meşteşugul înaripat al acestuia de-a le transmite semenilor opiniile sale.

Puşkin şi Gogol au constituit un model pentru urmaşi şi în ceea ce

priveşte literatura popularã rusă cu excepţionalele ei bâline, acest nesecat
izvor de inspiraţie, care le-a conferit artiştilor-povestitori încredinţarea că
literatura rusă nu poate să aibă decât un singur personaj, cu nenumăratele lui
ipostaze – sufletul rusesc, nesfârşit aidoma stepei cu care se înfrăţeşte!

Cu toată aparenta sa îndepărtare de problematica rusă a vremii din

pricina călătoriilor întreprinse şi mai ales din pricina şederii sale îndelungate
în străinătate, Ivan Turgheniev a rămas rus get-beget până la moarte. E
adevãrat că se simţea atras de confortul şi civilizaţia Apusului, îndeosebi de
spiritualitatea şi civilizaţia franceză. Dar tot atât de adevărat este că,
occidentalist până în vârful unghiilor, el ar fi dorit cu aprindere ca Rusia să-
şi rezolve gravele probleme de esenţă feudală cu care se confrunta, aşa încât,
sub înfăţişarea acelei troici în zbor, imagine cu care se încheie prima parte a
poemului gogolian, ea să se impună în concertul ţărilor europene şi ale
lumii.

În toate scrierile sale: Povestirile unui vânãtor, respectiv romanele: În

ajun, Fum, Un cuib de nobili, Părinţi şi copii, Desţelenire, Turgheniev se
vădeşte un artist de-o rară sensibilitate, dotat cu un desăvârşit simţ al
echilibrului construcţiei şi al armoniei limbii utilizate. Dacă la aceste însuşiri
mai adăugăm farmecul răscolitor al naraţiunii şi tehnica dozării efectelor,
avem pe de o parte explicaţia enormului succes al scrierilor sale încă de la
apariţie, atât în ţară cât şi în străinătate, pe de altă parte dobândim cheia
înţelegerii interesului mereu viu stârnit de prospeţimea operei
turghenieviene.

Dar pentru a nu abuza de răbdarea cititorilor, voi aminti doar încă

două nume consacrate de povestitori din literatura rusă mai apropiată zilelor
noastre, deşi este greu de spus căruia dintre marii scriitori ruşi şi sovietici

13
(Ivan Goncearov, Maxim Gorki, Mihail Şolohov, Ilf şi Petrov, Mihail
Bulgakov, Andrei Bitov) nu i se poate atribui acest calificativ.

Asemeni lui Turgheniev, Ivan Bunin, ultimul clasic rus, a trăit şi a

creat în străinãtate. Dar dacă Turgheniev a făcut-o din capricii specifice
condiţiei sale de nobil înstărit, la Bunin – aristocrat contemporan cu suita de
dezastre generate de ascensiunea bolşevismului, refugierea în străinãtate a
fost o necesitate impusă de împrejurările duşmãnoase, nicidecum un capriciu
datorat plictiselii. Întreaga opera a lui Bunin, pentru care a fost răsplătit cu
Premiul Nobel, este străbătută ca de un fir roşu de nostalgia după trecut şi
este marcată de tristeţea pierderii a ceva nespus de drag în urma emigrării.

Scrierile sale, în rândul cărora se remarcă nuvela de mari dimensiuni

Satul, nuvelă de un realism sumbru şi deprimant, sunt parcă fragmente ale
unei simfonii sfâşietor de nostalgică după un trecut de neuitat, dar şi tablouri
uimitor de precise, desenate cu creionul dorului de ţară şi împlinite cu
culorile aleanului. Incontestabil că în precizia descrierilor Bunin se
dovedeşte cehovian, pe când în lirismul evocării “cuiburilor de nobili”, el îşi
vădeşte filiaţia turgenieviană.

Din scriitorii sovietici, cred că cel mai înzestrat narator se dovedeşte

kirghizul Cinghiz Aitmatov. El a fãcut din plin dovada formidabilului său
talent de povestitor încă de la apariţia splendidei nuvele Geamilia, adevărat
poem închinat dragostei atotbiruitoare, atunci când ea apropie inimi simple
şi suflete curate. Nuvela a cunoscut nenumărate traduceri şi reeditări, şi
despre ea Louis Aragon opina că este “cea mai frumoasă poveste de dragoste
din lume după Romeo şi Julieta”.

Talentul de povestitor înnăscut al lui Aitmatov iese în evidenţă şi din

scrierile sale de maturitate, precum romanele O zi mai lungã decât veacul şi
Eşafodul, unde încântarea cititorului este ţinută trează atât prin fluenţa
istorisirii şi prin supleţea criticilor la adresa regimului totalitar, cât şi prin
fermecătoarele povestiri inserate în curgerea acţiunii. Chiar dacã romanele,
îndeosebi Eşafodul, lasă de dorit în privinţa unităţii clasice de acţiune, ele
oferă o lectură agreabilã şi instructivă prin simbolurile la care recurge
autorul şi prin gustul delicios cu care cititorul rămâne după parcurgerea unui
ansamblu de povestiri cu o mare forţă sugestivă.

14
 Ceea ce am menţionat vizavi de literatura rusă, rămâne întru totul
valabil în cazul oricărei literaturi. Şi pentru a nu o lungi prea mult, voi
menţiona din literatura franceză – o altă literatură impresionant de vastă şi
profundă, doar patru nume, din care trei de primă rezonanţă, lor potrivindu-
li-se din plin epitetul de geniali povestitori: Guy de Maupassant, Alphonse
Daudet şi Anatole France.

Călăuzit de Gustave Flaubert, marele său maestru şi protector,

Maupassant s-a impus în peisajul literar al Franţei sfârşitului de secol 19,
încă de la publicarea primei sale scrieri importante, nuvela Bulgãre de seu.
Fireşte că pentru a atrage atenţia criticilor vremii şi pentru a stârni
entuziasmul lui Émile Zola, Guy de Maupassant avea nevoie de ceva mai
mult decât de sprijinul lui Flaubert. Iar acest ceva – de altminteri, esenţial! –
era harul său de povestitor şi scriitor, har prin care, după cum pe bună
dreptate s-a spus, “Maupassant povestea cu uşurinţa cu care ar fi cules mere
în ţinutul său de baştină Normandia”.

Harul odată pus la treabă, Maupassant - şi împreună cu el o mulţime

de cititori – a avut bucuria ca în decurs de 12 ani (din 1880 până în 1892) să-
şi vadă eforturile concretizate în şase romane (capodopera incontestabilã
fiind Bel-Ami) şi într-o impresionantã colecţie de nuvele, schiţe şi povestiri,
prin care a preluat ştafeta nuvelei franceze de la celebrii săi înaintaşi: Balzac
şi Mérimée, pentru a o ridica pe nişte culmi imposibil de anticipat înainte de
a-şi începe cursa contra cronometru pe arena literelor franţuzeşti.

Atât talentul lui Maupassant de povestitor, cât şi vigoarea sa

portretistică sunt incontestabile, chiar dacă unii au văzut în el doar un
sentimental (e drept, romanul O viaţă cam “păcătuieşte” prin
sentimentalismul său dens), iar alţii, opriţi la poarta de intrare spre arta sa, i-
au apreciat doar ironia şi duioşia.

Talentul de povestitor al lui Alphonse Daudet este prezent în întreaga

lui operã. Dar se vădeşte mai ales în delicatele povestiri din tinereţe,
cuprinse în volumul Scrisori din moara mea, ca şi în alte două volume care
i-au desăvârşit meşteşugul şi i-au întărit faima: Povestiri de luni şi seria
peripeţiilor lui Tartarin din Tarascon.

Dar dacã primul ciclu de povestiri - Scrisori din moara mea dezvăluie
cu predilecţie tristeţea şi fiorul nostalgic al autorului după natura şi tradiţiile
provensalilor, fapt pentru care profundul lui lirism îşi găseşte împlinire în

15
stilul descriptiv, în Povestiri de luni adoptă un stil sobru şi direct, adică întru
totul potrivit atât dramelor cât şi situaţiilor comice (precum cea cu “eroii”
tarasconezi) generate de războiul franco-prusac din 1870-1871, pentru ca în
ciclul Tartarin din Tarascon să-şi dezlănţuie ironia dusă până la sarcasm
împotriva suficienţei, fanfaronadei şi a ridicolei onorabilităţi burgheze.

Căci, după cum afirma Émile Zola, lacrima şi ironia reprezintă cele
două arme de mare efect ale lui Daudet, în care – putem adăuga fără teama
de-a greşi -, înoată lirismul tinereţii şi dulceaţa limbii meşteşugite.

Anatole France, un alt mare corifeu al literaturii franceze, se

dovedeşte un demn urmaş al lui Maupassant, nu numai prin arta narării fără
cusur, ci şi prin fineţea ironiei cu care-şi creioneazã personajele, ori traseazã
conturul simpatetic al unor situaţii, ca de pildă cele referitoare la scandaloasa
“afacere Dreyfus” din romanul Istorie contemporană. De fapt este destul de
riscant să vorbeşti de romanele lui Anatole France, în urma unei juste
comparaţii cu linia clasică a acestora, atunci când autorul îşi arată
dezinteresul total faţă de organicitatea cărţii, iar ea (cartea) se prezintă ca un
admirabil buchet de naraţiuni, ce-şi caută unitatea mai degrabă în mânuirea
divină a limbii decât în armonia ideilor directoare.

Deşi mult mai puţin cunoscut şi cu o anvergură a operei mai puţin

impetuoasă, consider că din galeria povestitorilor de primă mărime nu poate
fi omis Villiers de l’Isle-Adam. Căci Povestirile crude şi insolite, o
adevărată feerie a întâmplărilor din diverse medii şi epoci, fac din autor un
maestru al genului scurt. Cehovian în atenţia acordată banalului, Villiers
rotunjeşte realul prin atracţia sa spre fantastic şi insolit.

Dar, mă rog, care literatură nu-şi are marii ei povestitori? Literatura

română îl are pe incomparabilul Ion Creangă, pe desfătătorul Mihail
Sadoveanu, pe preacucernicul Gala Galaction şi pe remarcabilul Panait
Istrati, cu tot atât de remarcabilele lui peregrinări, amintiri şi născociri
despre potentaţi şi haiduci.

Într-o vreme când pe alte meleaguri aşternerea slovelor de-abia îşi iţea
capul din scutece, Italia deja bătea la porţile nemuririi prin Decameronul lui
Giovanni Boccaccio. E drept că unele dintre picantele lui povestiri îşi au
izvorul în literatura antică, precum cea cu femeia necredincioasă ce-şi
ascunde ibovnicul în butoi, şi care i-a fost inspirată lui Boccaccio de

16
întâmplarea similară din romanul Măgarul de aur al lui Apuleius. Dar faptul
acesta nu prejudiciază cu nimic hazul artistic al naraţiunii, întrucât
întâmplarea – repovestită cu mijloacele proprii şi adaptată moravurilor tot
aşa de libertine ale timpului, se integrează perfect în arhitectura cărţii.

Între numeroşii urmaşi ai lui Boccaccio, o menţiune specială merită

iscusitul călugăr Matteo Bandello, cu divina dulceaþă a limbii sale,
răspândită pretutindeni în cele peste 200 de nuvele dedicate mărimilor
vremii.

În ceea ce priveşte literatura hispanică, este ea altceva decât o

povestire interminabilă (fiind circulară, precum pământul pe care-l
îmbrăţişează!), despre înţelepciunea şi nebunia lui Don Quijote, despre
vorbirea miezoasă a lui Sancha Panza şi păţaniile sale hazoase, despre
legătura de nezdruncinat dintre cei doi eroi? Nici nu-i cu putinţă altminteri,
deoarece unitatea celor doi este chiar chipul spiritual al lui Cervantes,
reflectat în oglinda veşniciei, ori – dupã cum se ştie – Cervantes reprezintă
chintesenţa picarescă a spaniolilor, aşa cum, după expresia inspirată a lui
Petre Ţuţea, Eminescu constituie pentru noi românii “o sumă lirică de
voievozi”.

Iar pramatiile de picaro au traversat mările şi oceanele în căutare de

noi ţinuturi, pentru a deveni preşedinþi ori saltimbanci, bogaţi ori săraci,
luptători împotriva fărădelegilor ori, dimpotrivă, făptuitori de fărădelegi. Şi
pretutindeni duceau cu ei pe Don Quijote şi Sancho Panza, pentru că inimile
lor clocoteau de catolicism, iezuitism şi cervantism. Căci, afirmă cu tărie
Miguel de Unamuno în Viaţa lui Don Quijote şi Sancho, Don Quijote este
un simbol al Spaniei, filosofia lui este filosofia mistică a Spaniei, iar el este
un Iisus spaniol şi un erou asemeni Cidului, şi asta întrucât întruchipează
idealul cel mai uman, anume idealul eroismului tragic. Donquijotismul fiind
nemuritor, pe bună dreptate exclamă Unamuno la moartea cavalerului:
“Trăiască Don Quijote mort!”

Mergând mai spre nord şi încercând cu sfiala datorată purităţii şi

măreţiei să pătrundem în templul literaturii germane, va trebui să trecem pe
sub arcul de triumf înălţat la cote ameţitoare de către titanismul lui Goethe şi
Schiller. Fireşte, căutările faustice ale lui Goethe în multe din domeniile
curiozităţii umane, olimpismul izvodirilor sale lăsate moştenire omenirii, la
fel ca şi tulburãtorul poem schillerian de-o nesecată emoţie artistică,
reprezintă încântătorul subiect al unei povestiri fără sfârşit despre om şi

17
aspiraţiile sale de împlinire cu ajutorul valorilor cardinale. Căci o asemenea
temă fascinantă se constituie într-o preţioasă rezervă, care – într-un context
adecvat şi îmboldită de patosul inspiraţiei – poate dobândi nebănuite
contururi de lumină şi cunoaştere…

Pentru a fi pe deplin în ton cu capitolul de faţă, din numeroasele nume

sonore ale literaturii germane, voi menţiona doar două: E.T.A.Hoffmann şi
Paul Heyse. Deşi situaţi în epoci diferite şi creatori ai unor stiluri distincte,
ei se aseamănă prin măiestria decupării unor scene din viaţă, prin fluenţa
narării şi prin emoţia stârnită în cititor de vraja exprimării fără cusur.

Autorul nemuritorului Motan Murr simţea atracţie spre fantasticul de

naturã romantică. Dar un fantastic lejer şi firesc, cu personaje zoomorfe
doldora de umanism şi înzestrate cu un adorabil simţ critic, încât cititorul se
simte captivat de la primele rânduri hoffmanniene şi participă din toată
inima la magistrala intrigă ţesută de autor.

În ceea ce-l priveşte pe Paul Heyse, laureat al Premiului Nobel, ei

bine, talentul lui de povestitor înnăscut (este de-a dreptul fermecător prin
eleganţa stilului şi simplitatea acţiunii!), de adevărat vrăjitor în mânuirea
cuvintelor atunci când îşi propune să creeze o atmosferă de epocã şi să
transmită o anumită stare emoţională, acest talent este atât de răscolitor şi
efectele sunt atât de bine dozate, ca de pildă în superbele şi tot atât de
tragicele nuvele Andrea Delfin şi Măgăriţa, încât cititorul realmente simte
că-şi pierde răsuflarea şi bătăile inimii i se iuţesc atunci când ajunge cu
lectura la momentele cheie ale acţiunii, realizate prin “teoria şoimului” ce i-a
fost inspirată lui Heyse de o nuvelă a lui Boccaccio.

În pofida enormelor lejerităţi admise în exprimare şi a prefacerilor

practicate în stil de către corifeii secolului 20 ai literelor englezeşti (James
Joyce, Virginia Woolf, Malcolm Lowry), prefaceri datorate încercărilor
autorilor de-a cotrobăi cu mai mult folos decât alţii prin mintea, sufletul şi
gândurile personajelor, în pofida acestor înnoiri, deci, literatura engleză nu
este altceva decât un miracol shakesperean. Toată literatura anterioară
converge spre Shakespeare şi din el iradiazã tot ce s-a zămislit de preţ (nu
doar în arhipelagul britanic!), căci Shakespeare este unic şi irepetabil, un
părinte al titanilor, care primiseră misiunea divină de-a zgudui cultura lumii
şi de-a o aşeza pe coordonatele umanităţii şi universalităţii.

18
 Scriitorii englezi, mulţi ca frunza şi iarba, se remarcă atât prin
savoarea stilului, cât şi prin ironia autentic britanică, poate nu întotdeauna
suficient de fină şi iscusit mânuită, însă mereu stând la pândă printre rânduri.
Iar maniera britanică de-a scrie, în chip firesc a fost adoptată de scriitorii din
fostele colonii. Aşa se face cã americanii, de pildă, prea puţin înzestraţi cu
povestitul şi ironia, prin harul şi verva satirică a lui Mark Twain şi-au văzut
visul cu ochii: ambele însuşiri, îndelung râvnite la foştii lor stăpâni, au
început să joace tontoroiul în propria lor bătătură...

În mod cert, cel mai talentat şi mai suculent povestitor din literatura
engleză este William Somerset Maugham, narator de excepţie, care pe bună
dreptate a fost considerat un adevãrat Maupassant al britanicilor. Mărturie în
acest sens stau nu numai nenumăratele lui povestiri, toate excelând prin
uşurinţa exprimării şi curgerea acţiunii, dar şi romanele, unele extrem de
graţioase, ca de pildã Vãlul pictat - şi aceasta în pofida elementului adulterin
şi morbid pe care-l conţine, altele mai greoaie, precum romanul
autobiografic Robie, ori mai dense şi mai aproape de maturitatea artistică a
scriitorului, aşa cum putem să ne dăm seama în Plăcerile vieţii.

Cel de-al doilea scriitor britanic, care cu certitudine nu poate lipsi din
galeria marilor povestitori, este Graham Greene. Autor a mai multor romane,
unele de cea mai aleasă factură poliţistă (Omul nostru din Havana, Ucigaşul
plătit), altele dezbătând probleme majore ale omenirii: dictatura
preşedintelui haitian Papa Doc Duvalier în romanul Comedianţii, ori
războiul din Vietnam în romanul Americanul liniştit, Graham Greene se
dovedeşte în fiecare din scrierile sale stâpânul unui stil sobru, epurat de orice
artificii inutile, precum şi mânuitorul unui limbaj curat, simplu şi foarte
expresiv.

Literatura scandinavă şi-a înălţat armătura pe fundamentul

nemuritoarelor sagas, motiv pentru care poveştile şi povestitorii se simt pe
aceste meleaguri ca-n sânul lui Avraam. Norvegia în întregime se reflectă în
impozanta statură al lui Bjönstjerne Björnson, atât ca om voinic, dinamic şi
sociabil (marele critic danez Georg Brandes îl definea drept “un geniu cu
braţele deschise”), cât mai ales ca scriitor înzestrat cu un talent viguros
precât un urs (de altfel, numele fiarei se reflectă de două ori în numele
scriitorului!), profund ataşat de natură, patrie, semeni şi tradiţii.
Disponibilităţile de povestitor ale acestui mare scriitor (laureat al Premiului

19
Nobel şi poet naţional alături de Henrik Ibsen) se vădesc cu prisosinţă în
povestiri precum Arne, Flãcãul vesel sau Fata pescarului, unde – asemeni
lui Andersen şi altor scriitori scandinavi, nu ezită să ne prezinte o natură
animizată, adică o natură de basm, în care nordicii se simt perfect integraţi.

Dar dacă Norvegia avea nevoie de luptători aidoma lui Björnstjerne

Björnson în vederea atingerii ţelului suprem – separarea Norvegiei de
Suedia, ceea ce s-a şi întâmplat în urma plebiscitului din 1905, în Suedia,
firea pătimaşă şi dezlănţuită a lui August Strindberg n-a avut câştig de cauză
în confruntarea cu firea calmă, duioasă, de povestitoare cuminte a Selmei
Lagerlöf, iar scriitoarea – mult mai modestă în plan artistic şi în dezbaterea
ideilor fundamentale ale omenirii, a intrat totuşi în posesia Premiului Nobel.
(N.B. Dacă Strindberg este cel mai admirat scriitor suedez, Selma este cu
certitudine cea mai iubită!)

Formidabilul apetit al Selmei Lagerlöf pentru basm, pentru poveste în

general, la fel ca şi irezistibila atracţie exercitată asupra scriitoarei de către
natură în general, de natura animizată în special, toate acestea sunt reflectate
cu multă simţire artistică de întreaga ei operă, cu deosebire de Povestea lui
Gösta Berling şi de Minunata călătorie a lui Nils Holgersson, acest adorabil
Ulise suedez. Căci, lucru vrednic de-a fi semnalat, romanele Selmei Lagerlöf
sunt de fapt false romane! Ele sunt nişte încântãtoare basme, redate cu
mijloacele romanului şi extinse la dimensiunile acestuia...

Pentru că subiectul în dezbatere riscă să ia proporţii de-a dreptul

monstruoase şi pentru că oricum n-are şanse să-i mulţumească pe cusurgii,
ba dimpotrivă, mă grăbesc să închei, nu înainte de-a aminti încă vreo câţiva
povestitori îndrăgiţi, cu toate că – recunosc – numele lor n-au rezonanţa
celor de mai sus. Astfel, în literatura austriacă merită menţionaţi Adalbert
Stifter şi Ferdinand von Saar, în cea polonezã Boleslaw Prus, în literatura
argentiniană Jorge Luis Borges şi Adolfo Bioy Casares, în uriaşa literaturã
chinezã U Ceng-en şi Ba Jin, iar în cea japoneză Yasunari Kawabata. De
altminteri, cu excepţia austriecilor şi a polonezului, în cartea Ofensiva
sensurilor am fãcut anumite aprecieri asupra tuturor celor care pe acest final
sunt doar amintiţi.

20
 c)Cuvântul care călătoreşte
Având multiple sarcini (de la a sugera până la a decide şi ordona),
sarcini prin care relaţiile interumane se dezvoltă şi se modificã necontenit,
cuvintele ascund în profunzimea lor dorul de apropiere înspre miezul
cunoaşterii. Datorită acestui fapt, mişcarea cuvintelor prin comunicare către
dezvăluirea sensurilor lor adânci, dobândeşte caracterul necesităţii, asemeni
mişcării în general. Direcţia predilectă de mişcare a cuvintelor inspirate este
verticala, căci cuvintele “ce exprimă adevărul” sunt ca nişte sateliţi atraşi de
desăvârşirea Cuvântului, pentru ca după înveşnicirea lor prin îmbăiere în
lumina graţiei divine, să coboare la nivelul atotumanului atins de harul
creaţiei...

Poate că cele mai palpitante pagini din literatura universală sunt

paginile dedicate călătoriilor şi peregrinărilor. Este genul de literatură unde
elanul artistic şi fantezia debordantă a autorului îşi dau mâna în asaltul
asupra redutelor captivantului, iar dupã cucerirea acestora, în urcuşul spre
culmile dătătoare de fiori ale senzaţionalului.

Căci ce altceva decât o nemuritoare împletire între artistic şi fabulos,

ambele unice prin vâna lor homerică, reprezintă Odiseea peripeţiilor şi
peregrinărilor lui Ulise în drumul său spre Itaca, insula natală?! Şi chiar dacă
drumul eroului este presărat ba cu ademenelile vrăjitoarelor şi sirenelor, ba
cu răutăţile şi cruzimile unor monştri precum ciclopii, fantasticul mereu
prezent nu devine supărător, întrucât nu este precumpănitor. Dimpotrivă,
prin măiestria cu care Homer umanizează însuşi fabulosul, aşa încât istoria
peripeţiilor lui Ulise se prezintă ca o minunată poveste a luptei dintre bine şi
rău, avem în acest mod o splendidă dovadă a izbânzilor umane prin
fidelitate, cutezanţă şi încredere în forţa invincibilă a binelui. Şi astfel, cu
ajutorul neprecupeţit al zeilor, eroul îşi vede visul cu ochii – împlinirea
destinului său fericit!

Dar Satyriconul lui Petroniu, primul roman din literatura latină şi cel
dintâi roman (fragmentar) din literatura universală, este el altceva decât un
minunat periplu al eroilor prin diverse medii ale Antichităţii (intră într-un
bordel, participă la un festin etc.), prilej cu care autorul, acest arbitru al
eleganţei, ne oferă incitante mostre din moravurile libertine ale vremii, chiar
dacă pentru elocvenţa descrierilor foloseşte anumite expresii licenţioase!?

21
 Tot aşa admirabilul roman Mãgarul de aur (respectiv Metamorfoze)
este o suită de delicioase istorisiri inserate în firul năvalnic al acţiunii. Chiar
dacă întrerupe firul acţiunii – însă este o binevenită întrerupere, de cel mai
înalt nivel artistic -, basmul Amor şi Psiche reprezintã o excepţională
inserţie, care dezvăluie bogatele resurse artistice ale autorului şi care,
departe de a scădea, ridică la cote incredibile emoţia cititorului. Acţiunea
romanului se constituie de fapt dintr-o succesiune de întâmplări dintre cele
mai năstruşnice şi hazoase din viaţa lui Lucius, după ce acesta se transformă
în măgar prin utilizarea altei alifii decât cea care urma să-l facă pasăre, şi
apoi ca măgar trecerea lui de la un proprietar la altul, fiecare cu slăbiciunile
şi năravurile sale. Păstrându-şi nealterat instinctul de conservare (teama
umană de castrare este prezentată cu o vervă irezistibilă), precum şi spiritul
de observaţie, Lucius în pielea de măgar ne prezintă într-un încântător limbaj
satiric o paletă diversificată din moravurile scandaloase ale timpului (hoţi,
sperjuri, femei adulterine, ucideri şi sinucideri), pentru ca în final, cu
ajutorul zeiţei Lunii să reintre în pielea de om după înfulecarea petalelor de
trandafiri, singurul leac prin care se putea anula efectul vrăjitoresc al alifiei
buclucaşe.

Evul Mediu s-a vădit un mare producător şi consumator de fantastic,

hidos şi monstrous. Preocupările teratologice sunt prezente atât la artişti de
frunte precum Albrecht Dürer şi Hieronymus Bosch, cât şi în literatura
cavalerească a timpului ori în creaţii halucinante de tipul lui Dracula.

Dacă vrăjitoria era aprig prigonită de Inchiziţie, fără a putea fi cu totul

eradicată, tocmai datorită enormei influenţe pe care o exercita asupra
minţilor şi spiritelor vremii, multe dintre ele de-o aleasă cultură, în schimb
esoterismul şi ştiinţele oculte se bucurau de multă preţuire, piatra filosofală
era căutată cu îndârjire, formulele magice ale nemuririi aşijderea, iar
laboratoarele lucrau din plin fie pentru obţinerea aurului în retortele
alchimiştilor, fie pentru zămislirea vieţii (homunculus) în retortele
magicienilor. În asemenea condiţii nici nu-i de mirare că realul mergea braţ
la braţ cu fantasticul şi că adevărul se zbătea să scape din braţele vânjoase
ale misticismului. Dar tot atunci s-au plămădit miturile unor minţi neobosite
şi scormonitoare, ca de pildă mitul faustic, minţi care şi-au afirmat triumful
neliniştii creatore în opere de prim rang din cultura universală.

22
 Prin vigoarea şi prospeţimea operei sale, prin forţa cuvântului său care
a spart platoşa medievală şi a aruncat punţi trainice dinspre trecut spre viitor
peste hăurile căscate în istoria feudală, Dante Alighieri se dovedeşte uimitor
de necesar şi actual, iar Divina comedie o carte mereu tânără, asemeni
sufletului şi aspiraţiilor umane.

Altfel spus, Dante şi opera sa alcătuiesc un tot unitar, anume mitul

înfrãţit cu miracolul: mitul poetului desăvârşit, animat de dragoste
mistuitoare pentru pierduta Beatrice şi pentru patria sa la fel de pierdută,
care în pelerinajul său prin lumea umbrelor are parte de-o călăuză pe măsură
– Vergiliu, autorul Eneidei, cel mai mare poet al Antichităţii şi simbolul
raţiunii umane; tot aşa, miracolul alcătuirii unei poeme inspirate de întreaga
umanitate şi dedicată întregii omeniri, căci lumea dantescă de dincolo este în
fond lumea terestră, cu slăbiciunile şi viciile ei îngrozitoare, dar şi cu
însuşirile ce justifică optimismul poetului şi încrederea sa neclintită în
capacitatea de regenerare moral-spirituală a omului.

Cei doi mari François, Rabelais şi Villon, îşi afirmă la rândul lor
predilecţia pentru călătorie: unul pe mare şi uscat prin intermediul
nemuritorilor săi eroi Gargantua şi Pantraguel, prilej cu care se lasă purtat de
curentul satirei înspre ostrovul râsului sănătos, celălalt călătorind el însuşi
călare pe versul său înaripat prin lumea subterană a hoţilor şi prostituatelor,
deşi, cum bine scria într-un moment de mare cumpănă, a fost foarte aproape
“de-a şti bietul grumaz,/ cât trage curul la necaz”.

Cãlãtorie spre soare-apune este celebra carte a lui U Ceng-en, poate

cel mai mare scriitor medieval chinez şi unul dintre cei mai mari scriitori din
toate timpurile. Deşi înţesată de miraculos şi fantastic de-a lungul întregului
traseu pe care s-a angajat călugărul budist Tripitaka pentru a aduce cărţile
sfinte ale budismului din India, cartea nu este nici pe departe greoaie ori
obositoare. Dimpotrivă, fluenţa limbii şi acţiunii, ca şi fermecătorul proces
de umanizare izbutit de autor, conferă cărţii indiscutabile însuşiri în sprijinul
unei lecturi pe cât de agreabilă, pe atât de instructivă vizavi de tradiţiile şi
mentalităţile chineze specifice timpului, iar personajele, cu precădere
Maimuţa, au parte de întreaga simpatie a cititorului pentru giumbuşlucurile
la care se dedau şi hazul pe care-l stârnesc.

23
 Dar Cartea celor o mie şi una de nopţi, este ea altceva decât o
delicioasă călătorie prin mirifica lume arabă din vremea marilor califi,
precum Harun Al-Raşid, un neobosit periplu peste mări şi ţări necunoscute,
în compania lui Sindbad Marinarul şi a altor multe personaje, ce-şi vădesc
temeritatea şi dorul de aventurã în extraordinarele peripeţii la care-i supune
inepuizabila fantezie orientală?!

Şi pentru că mai sus tot am intrat pentru o clipã în loja de unde Gogol
privegheazã asupra literelor ruseşti, este cât se poate de nimerit să subliniem
că profilul moral al nemuritorului său Cicikov a fost desăvârşit prin
călătoriile pe care acesta le-a efectuat şi prin mulþimea contactelor avute cu
diverşi exponenţi ai societăţii ruseşti din acele timpuri.

Cicikov este în definitiv produsul unei societăţi muribunde: o

societate în care ţăranii mor ca muştele, iar cea mai mare parte din moşieri
sunt sterpi şi fără vlagă – adevărate suflete moarte. În aceste condiţii, lui
Cicikov – veritabil maestru al răbdării, prefăcătoriei şi al pungăşiilor cu
blazon -, îi încolţeşte în minte ideea săltării pe scara socială prin cumpărarea
a ceva nemaiauzit până la acea dată: sufletele iobagilor morţi! Întrucât în
acte se specifica doar numărul sufletelor cumpărate, nu şi modul în care se
prezentau ele, şi întrucât indicatorul principal al averii era numărul iobagilor
aflaţi în proprietate, iată că prin acest truc Cicikov avea şanse să pară altceva
decât ceea ce era în realitate.

Fireşte, spiritul însetat de dreptate şi adevăr al autorului nu putea lăsa

nepedepsite potlogăriile mai vechi şi mai noi ale eroului său, aşa că din
fragmentele părţii a doua (atât cât ni s-a păstrat), aflăm cum Cicikov n-a
scăpat de ochiul justiţiei...

Mai important pentru noi este faptul că sub şfichiul când mai blând
când mai tãios al ironiei gogoliene, Cicikov cel uns cu toate alifiile este
primit de reprezentanţii moşierimii şi ai autorităţilor locale, ocazie cu care ni
se prezintă ba figuri tipice de funcţionari birocraţi şi corupţi, ba chipuri de
boieri inutili şi zurbagii asemeni lui Nozdriov, ori sâcâitori şi mucegăiţi
precum Korobocika.

Doar chipul inteligent şi energic al întreprinzãtorului Kostanjoglo (un

nerus) nu poate da viaţă vastului tablou al unei moşierimi ce-şi cloceşte

24
indolenţa în conace dărăpănate şi-şi târâie nepriceperea prin noroaiele satului
spre ruina sa deplinã (cazul lui Hlobuev).

Indiscutabil că din capitolul da faţă nu poate să lipseascã Selma

Lagerlöf, acea distinsă şi mereu tânără doamnă a basmului scandinav. Pentru
că Nils Holgersson nu este un călător oarecare. Cu mijloacele aflate la
îndemâna basmului de mare simţire, autoarea îl transformã pe sărmanul Nils
într-un spiriduş de-o şchioapă.

Acesta se arată mâhnit peste măsură la început, adică atunci când se

gândeşte la mâhnirea părinţilor săi. Dar apoi mai prinde niţică inimă,
încalecă pe gânsacul din curtea părintească şi amândoi intră în formaţia
gâştelor sălbatice ce zboarã spre Laponia. Ei, şi din acest moment încep
pentru Nils nu numai deliciile zborului, ci şi încercările la care este supus
oricare personaj de basm, fie el oricât de mic şi inocent. Neajunsul staturii şi
al forţei este suplinit prin cel al isteţimii, dar mai ales prin ajutorul oferit de
natura animizată. Căci el, prichindelul, iubeşte cu ardoare natura şi toate
vieţuitoarele, drept urmare înţelege şoaptele copacilor şi poate dialoga cu
gâştele, vulturul, vulpoiul sau ursul. Ajutorul vine întotdeauna la ţanc, şi
astfel Nils scapă nu numai din toate capcanele întinse de vulpoi, ci chiar din
ghearele ursului.

Călătoria lui Nils înspre Laponia îi oferã scriitoarei prilejul să ne

prezinte frumuseţile Suediei, să vorbeascã cu emoţie dar şi cu mândrie
despre întinsele ei lacuri şi păduri, despre munţi şi ape repezi, despre ferme,
combinate metalurgice şi mine de fier, despre oameni, tradiţii şi obiceiuri. Şi
fireşte că în anumite situaţii, seara mai ales când oamenii stau în tihnă la
taifas, se simte nevoia unor poveşti adiacente, ce au caracter local şi care
rotunjesc acţiunea basmului principal.

Cât priveşte finalul, ei bine, acesta nu poate să fie decât unul, adicã
aşa cum se sfârşeşte orice poveste frumoasã şi orice vis fermecãtor: Nils se
reîntoarce în ograda părintească, îşi reia înfăţişarea dinainte, iar gâştele, cu
tot dragul prins de el, îşi văd de rosturile lor, pentru că prin schimbarea
survenită, el nu mai pricepe glasul lor, nu mai pricepe glasul naturii.

25
 Dar care literatură a lumii se simte înfiorată de dorul de ducă şi de
aventură la fel ca literatura anglo-americană? Tonul acestei literaturi este dat
de către Daniel Defoe, îndată dupã anul 1700. Adică atunci când îi apare
celebrul roman Robinson Crusoe. La acea datã englezii fierbeau în sucul
revoluţiei burgheze de la 1688, revoluţie prin care s-a consfinţit victoria
definitivã a protestantismului. Tot atunci, nevoile tot mai presante ale
industriei în plin avânt, au dus la saltul spectaculos înregistrat de comerţ.
Dacă la toate astea se adaugă atacurile din ce în ce mai îndrăzneţe ale
piraţilor englezi împotriva corăbiilor spaniole care cărau enormele bogăţii
stoarse din colonii, avem un tablou al cauzelor ce i-au impus Angliei
construirea unei flote (comerciale şi de război) în măsură să o facă stăpâna
mărilor, pentru ca mai apoi, prin flota şi echipajele sale încercate, să pună
bazele unui impresionant sistem colonial.

Robinson Crusoe este cartea care semnează actul de naştere al

romanului englez modern. În definitiv, romanul nu face decât să exprime
năzuinţele burgheziei timpului, ba chiar năzuinţele autorului însuşi, de
vreme ce Daniel Defoe fãcea parte din burghezia mijlocie.

Cum se explică enormul succes de care s-a bucurat romanul încă de la

apariţie, iar apoi menţinerea lui constantă de-a lungul timpului în preferinţele
atâtor şi atâtor generaţii de cititori? Prin aceea că după alte peripeţii
anterioare pe mare şi pe uscat, prin care nedomolitul Robinson deja se
furişase în inimile cititorilor, după naufragiul pe insulã începe marea sa
aventură – aceea a luptei cu natura şi a activismului său neostoit. Adică omul
omul îndrăzneţ şi curajos de dinaintea naufragiului, nu se lasă copleşit de
disperare după dezastru, ci găseşte resursele fizice şi spirituale necesare
pentru a lupta şi învinge.

Şi astfel, omul nechibzuit şi neascultãtor, adică deficitar la capitolul

educaţie, aşa cum s-a dovedit Robinson Crusoe până la naufragiu, după acest
moment fatidic îşi încordează voinţa şi într-un asemenea chip el va cunoaşte
remarcabilele rezultate ale educaţiei prin muncă şi perseverenţă. Altfel spus,
în condiţiile vitrege în care a fost azvârlit de destin, Robinson Crusoe va
reface toate etapele civilizaţiei parcurse de omenire în mii de ani:
vânătoarea, creşterea animalelor, cultivarea pãmântului, olăritul etc.

Fiindcă oricare dintre noi ar putea fi în locul lui Robinson, ne

bucurãm din toată inima atunci când el înregistrează succese (cu olăritul, cu
înmulţirea caprelor ori în luptele cu canibalii şi mai târziu cu răzvrătiţii de pe

26
navă) şi ne întristăm când are parte de anumite eşecuri. Dar aşa cum se
cuvine unui personaj perseverent dintr-o carte plină de învăţăminte, linia
izbânzilor este statornic ascendentă, iar credinţa în forţa faptelor bune (vezi
eliberarea lui Vineri din mâinile altor canibali) duce în final la pedepsirea
răului şi la plecarea celor buni de pe insulă.

Fiind foarte aproape de condiţia omului obişnuit, cu micile lui virtuţi

şi marile lui defecte, nu-i de mirare că pe lângă simpatie, nutrim faţă de
Robinson şi multă preţuire.

Iar sentimentele noastre rămân la fel de vii şi puternice, chiar şi atunci

când conştientizăm cã “robinsonada” n-a pornit de la zero, ci de la
cunoştinţele puse la dispoziţia eroului de cel mai avansat stat capitalist al
vremii, şi că autorul a înscris “robinsonada” pe o necesară curbă ascendentă
atunci când “a adus” corabia naufragiată aproape de ţărm, pentru a face
posibilă salvarea unor lucruri de importanţă vitală: puşti, muniţie, unelte de
tâmplărie, mâncare, seminţe, haine, fără de care nu e greu de imaginat cum
s-ar fi desfăşurat aventura de pe insulă...

Dar Daniel Defoe, adversar al ficţiunii, desfăşoară partitura unei

imaginaţii realiste, scrisă pe notele unui limbaj simplu, direct şi atrăgător,
fapt care conferă acţiunii un plus de cursivitate şi atractivitate.

Scopurile urmărite în capitolul de faţă ne obligă să nu părăsim epoca

lui Defoe, ci să ne aplecăm niţel asupra personalităţii complexe a marelui
său contemporan Jonathan Swift şi asupra operei lui, o operă pe cât de
valoroasă pentru literatura şi cultura universală, pe atât de stranie şi
incitantă.

Violenţele de cleric polemist, de apărător furibund a cauzei

irlandezilor şi de mizantrop dotat cu un sarcasm devastator, toate acestea l-
au impus pe Swift cu autoritate în ochii semenilor, dar într-un mod nuanţat,
care până în zilele noastre basculează între admiraţie şi dispreţ, între plăcere
şi silă. Dacă mai adăugăm la cele spuse şi ultimii trei ani de viaţă petrecuţi
de Swift în negura nebuniei, nu-i de mirare că pentru psihologi şi
psihanalişti el continuă să fie un “caz”.

Comportamentul lui derutant, spun aceştia, îşi trage seva din anumite
traume infantile (orfan de tată, Swift îşi trăieşte primii ani de viaţă departe şi
de mama lui), precum şi din frustraţii de natură erotică.

27
 Acuzat de predilecţie spre scatologie şi de violenţe ale limbajului,
totuşi nimeni nu poate nega că prin umorul negru şi sarcasmul feroce pe care
le-a cultivat cu o măiestrie ne mai întâlnită până la el, Swift se afirmã drept
precursorul acestui gen de literatură anglo-americană. Tot aşa, el este un
precursor în literatura absurdului, filiaţia fiind stabilitã (de pildă prin
anticipaţiile kafkiene) fără drept de tăgadă.

Desigur, opera fundamentală a lui Swift o reprezintă Călătoriile lui

Gulliver. Asemeni eroului lui Daniel Defoe, dar mai ales asemeni tuturor
navigatorilor îndrăzneţi şi aventuroşi din epocă, Gulliver se simte cuprins şi
el de febra călătoriilor, ce aveau ca mizã descoperirea de noi ţinuturi
aducătoare de foloase materiale. Căci, după cum precizeză Swift, aceste
ţinuturi locuite de primitivi erau de îndată colonizate de englezi, fie ei şi
piraţi, pentru ca după obişnuitul val de crime şi jafuri, respectivul teritoriu să
intre în stăpânirea Coroanei engleze.

Ceea ce nu este cazul lui Gulliver şi al călătoriilor sale, pentru că - aşa

cum afirmă autorul – cartea de faţă are menirea să-l înveţe pe cititor, iar nu
să-l distreze!

Cartea se constituie dintr-o suită de călătorii dintre cele mai

miraculoase, şi în fiecare din aceste călătorii Swift dovedeşte enorme resurse
în cultivarea utopiei şi în construirea unei lumi halucinante: împărăţia
liliputanilor şi cea a uriaşilor, insula plutitoare sau cea condusă de cai
(equocentrică). E adevărat că în domeniul utopiei Swift a fost precedat de
gânditori iluştri precum Thomas Morus şi Campanella. Dar dacă utopiile
înaintaşilor se remarcă prin caracterul lor raţional şi abstract, utopiile lui J.
Swift dobândesc un plus de concreteţe şi intensitate, implicit de credibilitate
din partea cititorului, prin nota de realism conferită de încercările la care este
supus Gulliver, iar apoi de încadrarea acestuia în noile colectivităţi şi de
descrierile extrem de minuţioase ce ilustreazã talentul naratorului.

Dar oricât de precise ar fi măsurătorile, ele nu au darul sã-i transmitã

lui Gulliver siguranţă şi echilibru de nezdruncinat. Dimpotrivă, ele îşi
dovedesc relativismul lor derutant şi amuzant de-abia după ce Gulliver
părăseşte împărăţia uriaţilor şi revine în Anglia. Vieţuirea printre uriaşi a
ajuns să-i schimbe percepţia despre sine şi despre lumea înconjurătoare, aşa
că după revenirea în ţară cu încredinţarea că-i uriaş, el ajunge să strige la
oamenii de pe stradă să se dea la o parte ca să nu-i strivească, încât – după

28
cum notează autorul cu unorul său cuceritor -, “în vreo două rânduri puţin a
lipsit să nu mă aleg cu capul spart din pricina obrãzniciei mele”.

Fireşte că Swift nu ezită să ia la refec rânduielile din Anglia timpului

său. Pe politicieni îi împarte în “capete turtite” şi “capete rotunde”, respectiv
partidul celor care sunt de părere că oul se sparge la capătul turtit şi partidul
celor de părere contrarie. Iar de anumiţi academicieni şi oameni de ştiinţă îşi
bate joc într-un mod copios, descriind preocupările “savante” ale
academicienilor de pe insula zburătoare: unul încearcă să obţină lumină din
castraveţi, altul să extragă praf de puşcă din gheaţă, iar un arhitect se luptă să
construiască pornind de la acoperişul caselor înspre fundaţie.

De altminteri, dispreţul lui Swift faţă de om este neascuns: pentru el

omul nu este un animal raţional, ci un animal capabil de raţiune! Acest
dispreţ ajunge până la refuzul oricărei colaborări şi apropieri de semeni,
după ce Gulliver este obligat să părăsească insula condusă de cai, acea insulă
magnifică unde nu se cunoaşte răutatea, minciuna şi prefăcătoria, iar omul
ajunge cu adevărat să cunoască sănătatea şi lumina spirituală.

Literatura engleză, la fel ca cea americană, dovedeşte o adevărată

slăbiciune pentru călătorii şi aventuri. După Daniel Defoe şi Jonathan Swift,
cei doi mari deschizători de drum, mai amintesc câţiva scriitori care au
excelat în acest gen de literatură: Samuel Butler, Robert Louis Stevenson,
G.H.Wells şi W.Wilkie Collins, iar din literatura mai apropiată de zilele
noastre: W. Somerset Maugham şi Graham Greene, doi scriitori pe care deja
i-am amintit în capitolul precedent şi care în prezentul capitol merită o
menţiune specială atât pentru dorul lor nestins de hoinăreală, cât şi pentru
firescul plasării acţiunilor şi eroilor lor în cele mai depărtate zone ale
globului.

Dar după cum precizam mai sus, nici americanii nu rămân de căruţă la
acest capitol. În Aventurile lui Gordon Pym, Edgar Allan Poe se dovedeşte
acelaşi maestru al palpitantului şi senzaţionalului, duse până la situaţii
limită.

Mark Twain, acest rege al umorului yankeu, se vădeşte în viaţă hoinar şi

mereu îmboldit spre aventură, adică aidoma îndrăgiţilor săi eroi Tom Sawyer
şi Huckleberry Finn. Dar se pare că întâmplările celor doi pe continentul
american nu au fost în măsură să-i mulţumească înclinaţia lui Twain spre

29
aventura zemoasă şi hazoasă. Drept urmare, înşfacă un yankeu, pe care –
printr-o magistrală pasă magică – îl proiectează înapoi în timp până în
secolul al VI-lea, taman la curtea regelui Arthur. Şi astfel s-a zămislit Un
yankeu la curtea regelui Arthur...

Pentru că ei înşişi au avut parte de întâmplări neobişnuite în călătoriile

întreprinse, este normal să nu ne grăbim atunci când ne îmbarcăm pe
balenieră împreună cu Herman Melville, ori când Jack London îşi cheamă la
taifas străbunii...

Da, este cât se poate de adevărat că în tinereţe Melville a urcat pe

balenieră pentru a-şi câştiga pâinea cea de toate zilele. Dar la câtva timp
după îmbarcare, sătul de caşaloţii din Mările Sudului şi de uleiul de
spermanţet, Melville dezertează şi-şi găseşte un neuitat refugiu între
polinezieni. Apoi se îmbarcă pe un alt vas, ajunge acasă şi aici, cu cultura
adunată printre butoaiele de pe vas, se hotărăşte să scrie povestea şederii sale
printre polinezieni. Aşa începe aventura scrisului, dar drumul spre culmile
artei este anevoios, pentru că el trebuie să treacă printre fălcile Balenei Albe.

Indiscutabil că Moby Dick sau Balena Albă reprezintă realizarea de

vârf a lui Herman Melville. O carte provocatoare şi captivantă, asemeni
oricărei capodopere, cu toate că nu este propriu-zis roman, poem epic sau
tratat ştiinţific despre cetacee. Dar având din toate acestea câte puţin şi încă
ceva pe deasupra, a rezultat o carte mare, ba mai mult, o carte unică,
încărcată de simboluri.

Căci ce altceva decât un simbol al răului este celebra Balenă Albă, pe

urma căreia aleargă căpitanul Ahab împreunã cu întregul echipaj, nu doar în
dorinţa de-a se răzbuna pentru piciorul smuls de vrăjmaşa perfidă! Deşi albul
este culoarea asociată îndeobşte cu puritatea şi gingăşia, albul acestei dihănii
de-o “răutate impenetrabilă”, după opinia căpitanului Ahab, este un alb
înspăimântător prin masivitatea şi uşurinţa cu care monstrul se mişcă, dar
mai ales prin inteligenţa de-a dreptul diabolică cu care el ştie să evite
capcanele vânătorilor şi să răspundă cu lovituri mortale la agresiunile ce-l
vizează. Dovadă în acest sens stau nenumăratele harpoane înfipte în imensa
sa cocoaşă, dar care n-o împiedică pe balenă să alerge ca o stihie a
înfricoşătorului şi dizgraţiosului prin imensitatea oceanului planetar, pentru
ca în final să provoace scufundarea corăbiei prigonitoare şi moartea
echipajului.

30
 Din această încleştare pe viaţă şi pe moarte scapă doar naratorul
teribilelor peripeţii, marinarul Ismael. Salvarea lui Ismael este în egală
măsură uluitoare şi simbolică: uluitoare prin aceea că Ismael scapă de la înec
cu ajutorul unui coşciug ce aparţinea prietenului său, sălbaticul şi
multinimosul Queequeg; simbolică atât prin faptul că viaţa este inextricabil
împletită cu moartea şi că în cazul de faţă salvarea unei vieţi se datorează
într-un mod aproape miraculos celui mai sepulcral dintre obiecte, cât şi prin
încărcătura simbolică, cu rezonanţe biblice, atribuită numelui personajului.

Un personaj cu numele de Ismael trebuie neaparat să trăiască şi să

pună bazele unei mari seminţii, aidoma lui Ismael din Genesa, fiul dăruit lui
Avram de egipteanca Agar, roaba Sarei, din care – după spusele învăţaţilor –
descind arabii!

Nici nu-i de mirare că un monstru de gabaritul şi perfidia răutăcioasă a

Balenei Albe a alimentat legendele marinăreşti despre ubicuitatea, ba chiar
despre nemurirea ei, nemurirea – după cum notează autorul – nefiind altceva
decât o formă de “ubicuitate în timp“.

Dar într-o asemenea ordine de idei, avem deplina libertate s-o

asimilãm pe Moby Dick cu însuşi oceanul zoomorfizat: albul monstrului este
aidoma cu albul spumei apelor, perfidia de care dă dovadă este după chipul
eternei perfidii marine, iar grozăvia atacurilor îndreptate împotriva
temerarilor urmăritori, te duc cu gândul la stihia apelor dezlănţuite.

Este limpede că în această accepţiune, căpitanul Ahab (Ahab este

numele unui rege izraelit), cel despre care autorul spune că “era prinţ al
punţii, rege al mării şi senior al leviatanilor”, nu avea nici o şansă în
confruntarea cu o forţă invincibilă, chiar dacă pentru momentul decisiv al
confruntării a subordonat voinţei sale monomane întregul echipaj în
alcătuirea sa pestriţă: americani, englezi, danezi, francezi, maltezi, tahitieni,
portughezi şi spanioli, laolaltă cu negri şi indieni, creştini împreună cu
păgâni, adică un veritabil ghiveci social înghesuit într-o altă arcă a lui Noe,
şi chiar dacă timp îndelungat s-a hrănit cu ură împotriva răului şi s-a adăpat
cu speranţa încrâncenată a răzbunării. Căci împotriva inevitabilului
dezlănţuit pe mare sau pe uscat, nu este înţelept să porneşti la atac, nici
măcar atunci când împrejurările nefaste te transformă într-un răzvrătit cu
aura de erou romantic şi-ţi dau încredinţarea că, mai degrabă decât un duh al
răzbunării, ai toate însuşirile unui instrument al destinului.

31
 Dar căpitanul Ahab, “balaurul ăla bătrân”, cum îşi şopteşte sieşi
negrişorul Pip, se vede el însuşi “mai nebun decât nebunia însăşi”.
Precizarea că nebunia lui e altfel, “e o demenţă demonică”, nu schimbă cu
nimic auspiciile terifiante şi tenebroase sub care se desfăşoară această
vânătoare sui-generis.

Iar dacã Balena Albă reprezintă un rău localizabil în timp şi spaţiu,

acel monstru rezultat prin aglomerarea particulelor de rău favorizate de
lăcomie, ambiţie ori minciună, atunci ideea pe care ne-o sugerează Melville
este aceea că-i infinit mai uşor să luptăm împotriva răului din noi şi din lume
când el se află în faşă, apelând la cele mai eficace arme pentru neutralizarea
lui: iubire, modestie, cumpătare, spirit de dreptate şi adevăr.

Devenit monstruos prin întindere şi greu de zdruncinat prin rezistenţa

opusă la asaltul binelui, răul – asemeni unui Moloch veşnic flămând -, îşi
cere cohortele nesfârşite de jertfe, fie sub înfăţişarea războaielor şi bolilor,
fie – în forma actuală – sub cea a catastrofelor provocate de poluare. Fireşte,
cu toată aparenta lui atotputernicie, răul din lume va fi făcut inofensiv atunci
când Marele Arhitect va crede de cuviinţă.

Jack London este genialul neliniştit al literaturii americane. Cu totul şi

cu totul lipsit de dragoste maternã şi de căldura căminului părintesc, Jack
London a peregrinat pe mare şi pe uscat, atât pentru asigurarea pâinii cea de
toate zilele, cât şi pentru aflarea liniştii şi a dragostei după care tânjea.
Pâinea şi-a cââtigat-o cu multă trudă, practicând diverse meserii, din care –
asemeni înaintaşului său Herman Melville – nu putea să lipseascã aceea de
marinar. După propria lui mărturisire, dramul de linişte necesară pentru a se
regăsi pe sine, aparţine perioadei petrecute în Alaska. Iar dragostea de
frumos a îmbinat-o cu cea de adevăr, şi pe amândouă a căutat să le afle din
cărţi. Căci aidoma lui Melville şi aidoma altor americani deveniţi la iuţeală
celebri, Jack London a fost un autodidact, mereu îmboldit de la spate de
nevoia de-a şti.

Viaţa plină de privaţiuni în care s-a zbătut ani şi ani la rând, la fel ca şi
nenumăratele piedici întâmpinate pe drumul afirmării, i-au arãtat cât se poate
de clar că simpla acumulare de cunoştinţe nu-i suficientă, că pentru a izbuti
cu adevãrat trebuie să ieşi în faţă, că adică trebuie să lupţi din răsputeri
pentru a te apropia de perfecţiune. Iar după lecturi temeinice din Darwin,
Herbert Spencer şi Fr. Nietzsche, şi-a mai însuşit câteva idei, pe care din
acel moment le-a aplicat necontenit în viaţă şi operă. Căci despre Jack

32
 London, cu îndreptăţire se poate spune că a scris cum a trăit şi a trăit
cum a scris! De la Darwin a împrumutat ideea selecţiei naturale; de la
Spencer a preluat concepţia organicistă asupra societăţii, precum şi teoria
inegalităţii raselor, respectiv teoria superiorităţii anglo-saxonilor; iar
Nietzsche l-a cucerit prin cultul forţei şi al supraomului.

Fidel acestor idei şi teorii – evident, extreme de tentante, dar şi amendabile

în substanţa lor intimă! -, Jack London a trecut de îndată la aplicarea lor pe
propria piele, iar în cărţile scrise la conturarea unor profiluri de supraoameni,
ca de pildă chipul lui Martin Eden din romanul omonim. Jack London a
recunoscut că Martin Eden este el însuşi, minus individualismul din pricina
cãruia se sinucide. Dar a negat cu înverşunare influenţa lui Nietzsche în
creionarea lui Martin Eden. Numai că după câtva timp însuşi autorul se
sinucide – e drept, nu prin înecare, ci prin otrăvire cu pastile -, şi astfel
contradicţiile dintre vorbe şi fapte se adâncesc, iar asemănarea dintre Jack
London şi Martin Eden merge până la identitate.

Dar nu este singura contradicţie. De pildă, după copilăria lui plină de

suferinţe, era de aşteptat ca odată ajuns celebru şi bogat, să nu-şi dea uitării
cele două fiice din prima căsătorie. Totuşi, a uitat complet de ele, în timp ce
adunătura de linguşitori care mişuna pe lângă el, se înfrupta din plin.

Acesta a fost omul, însã nu totdeauna omul şi opera formează o

pilduitoare şi inseparabilă unitate. Iar opera lui Jack London, în pofida
derapărilor datorate ambiţiei şi orgoliului său, a încântat şi continua să
încânte generaţii de cititori de pretutindeni cu forţa evocatoare a povestirilor
şi cu acţiunile palpitante, magistral conduse în opere precum Chemarea
strãbunilor, Colþ alb sau Cãlcâiul de fier.

Pentru a da Cezarului ce-i al Cezarului şi prezentului capitol ceea ce i

se cuvine, voi aminti câteva nume de scriitori, de neadmis să lipsească dintr-
o scriere ce aspiră la înţeleaptă temeinicie şi desfătătoare alcătuire.

De pildă, n-ar părea această scriere schiloadă dacă aş uita să pomenesc

de plecările de-acasă ale nemuritorului Don Quijote în tovărăşia
nepreţuitului său scutier Sancho Panza, atunci când prea bine se ştie că
fiecare plecare, în pofida ingratitudinilor sau ciomăgelilor de care deseori
eroii au avut parte, a însemnat o victorie de seamă pentru limba şi
spiritualitatea spaniolă, implicit pentru cultura universală?!

33
 Şi chiar dacă timpul şi vigoarea fizică nu i-au îngăduit lui Don Quijote
să colinde întreg pământul pentru a-i pedepsi pe ticăloşi şi a îndrepta
strâmbătăţile, nici contemporanii lui şi nici generaţiile următoare n-au avut
motive să se plângă de dezinteres din partea cavalerului. Prin felul cum
gândea şi acţiona, chiar dacă deseori o făcea într-un mod aparte, ce lesne
friza nezdrăvenia, prin uluitorul amestec de eroism şi tragism, de măreţie şi
bufonerie, de înţelepciune şi demenţă, Don Quijote a dovedit de-a lungul
timpului că este întru totul uman şi că donquijotismul de-a pururi va rămâne
o fascinantă ficţiune, împletită în chip magistral cu neliniştile şi aspiraţiile
omului, cu sacrul şi profanul, cu frumosul şi adevãrul, nu mai puţin cu
nedreptatea şi minciuna, cu lăcomia şi ticăloşia.

Portugalia n-are cum să lipsească din aceastã panoramă a cuvântului

călător, fie şi pentru îndrăzneala navigatorilor portughezi, care prin curajul şi
iscusinţa lor, au contribuit din plin la reuşita marilor descoperiri geografice,
implicit la trasarea noilor frontiere ale lumii şi cunoaşterii.

Din interesanta literatură lusitană, mă voi apleca doar asupra a două

cărţi: Călătorie prin ţara mea şi Relicva. Prima, semnatã de ilustrul scriitor
romantic Almeida Garett, ni se prezintă ca o adevărată simfonie de culori –
pagini de istorie şi tradiţii portugheze, pe canavaua cărora şerpuiesc opiniile
şi impresiile scriitorului vizavi de cele constatate, dar se intercalează şi
istorisirea unei taine de mare efect artistic, cu întreaga suită de conflicte,
amoruri şi tragedii romantice puse de ea în mişcare.

Relicva este romanul de mare simţire artistică al scriitorului Eça de

Queiroz, o creaţie ce-şi extrage valoarea din farmecul irezistibil al limbii, din
echilibrul interior şi dozajul perfect al efectelor, din peripeţiile tragico-
comice la care autorul îl supune pe Teodorico Raposo – eroul păcălitor, iar
la urmă victima păcălelilor sale - şi din ironia mereu prezentă, fie atunci
când scriitorul relatează ipocrizia şi falsa credinţă a lui Teodorico, fie atunci
când redă fanatismul trufaş şi ameninţător al bogatei sale mătuşi.

Romanul îşi despică acţiunea pe două planuri. În planul real are loc
călătoria lui Raposo la Ierusalim pentru a o reprezenta la locurile sfinte pe
bigota lui mătuşă. Dar relicva pregătită în derâdere pentru bătrână, printr-o
justă ironie a sorţii se constituie până la urmă în dovada incontestabilă a
destrăbălărilor lui Teodorico. Demascat fără putinţă de tăgadă, ipocritul se

34
vede alungat deîndată din casa mătuşii, şi astfel îşi vede năruite speranţele
de-a pune mâna pe averea bătrânei.

În plan oniric, Eça de Queiroz relatează călătoria efectuată de Raposo

la Ierusalim, exact în ziua crucificării Mântuitorului Iisus. Acţiunea este şi
pe acest plan palpitantă, întrucât autorul se vădeşte un iscusit realizator al
tablourilor de epocă. Iar Teodorico Raposo din vis ni se prezintă ca fiind
animat de sincere şi puternice sentimente creştine, ceea ce dovedeşte că
ipocrizia tânărului erou nu este altceva decât un palid reflex al ipocriziei
cultivată de cler şi practicată cu zel de creştinii bogaţi şi trufaşi.

Jules Verne la rândul lui are locul bine statornicit în istorisiri de acest
gen. Căci prin năzuinţa lui spre cunoaştere, prin avântu-i spre aventură şi
prin fantezia scânteietoare cu care a construit intrigile şi şi-a plasat eroii în
cele mai surprinzătoare ipostaze pe uscat, pe mare ori în aer, Jules Verne şi-a
asigurat un loc de onoare în inimile cititorilor tineri şi mai puţin tineri.

În literatura americană a secolului 20, Ernest Hemingway a ocupat cu

autoritate un binemeritat loc de frunte, dovada în acest sens fiind atribuirea
prestigiosului Premiu Nobel, înaltă recunoaştere şi răsplată a valorii întregii
sale creaţii, a strădaniilor depuse pentru îmbogăţirea culturii universale.
Asemeni altor scriitori americani, Hemingway a fost un mare neliniştit şi
peregrin (Spania, Africa, Cuba), un iubitor al neobişnuitului şi un pasionat
de exotic, fapt pentru care a călătorit pretutindeni în lume, iar eroii şi cărţile
sale de-un exemplar realism nu puteau să nu-i calce pe urme.

Ajuns la sfârşitul acestei călătorii lungi şi întortocheate, nu puteam să-

mi doresc o încheiere mai fericită decât aceea în compania lui Panait Istrati.
Mai mult ca oricare dintre românii celebri, Istrati a fost un hoinar de mare
calibru – din Asia Mică până în Franţa, dar şi un povestitor neîntrecut. A fost
un redutabil luptător (prin străduinţe supraomeneşti şi-a însuşit o franceză
fără cusur), dar şi un învins în credinţă şi idealuri, dovada fãcând-o
Spovedanie pentru învinşi, cartea despre brutala năruire a marilor sale
prietenii şi a speranţelor legate de viitorul comunist al omenirii.

Dar cine îi poate contesta vraja limbii de povestitor înnăscut ori cea de
evocator a suferinţelor românilor! Tocmai pentru a putea răzbuna
nedreptăţile datorate potentaţilor vremii (cel mai adesea greci şi turci),
Panait Istrati le-a conferit eroilor şi eroinelor sale (Cosma, Ilie, Floricica)
staturi homerice. Iar aceştia, iubitori de libertate şi dreptate în mult mai mare

35
măsură decât de huzur şi trai uşor, nu aveau altă cale decât să devină
haiduci. Adică luptători aprigi şi neînfricaţi, şi în această calitate, duşmani ai
potentaţilor vremii şi ai legilor nedrepte care-i apărau pe aceştia.

Prin viaţa lor slobodă şi aparent fără griji – o frumoasã reeditare a

omului integrat în natură şi în comunităţile primordiale -, haiducii
reprezentau pentru oprimaţi atât un exemplu cât şi o speranţă: pentru cei
curajoşi exemplul că aceasta-i calea de urmat în lupta cu răul social, iar
pentru fricoşi şi nehotărâţi, speranţa că acest firicel de bine se va întări şi va
izbuti să doboare răul.

Iar haiducii hălăduiau prin codrii nepătrunşi şi aţineau calea

poteraşilor şi îmbuibaţilor, ori îşi făceau apariţia la anumite cuiburi de
jecmănitori pentru a-i pedepsi şi uşura de bogăţii. Se subînţelege că oropsiţii
şi nevoiaşii îi ajutau pe haiduci ba cu mâncare, ba cu informaţii: în definitiv
erau de-ai lor şi-şi puneau vieţile în primejdie pentru ei! Dar iarăşi este
adevărat că nu există comunităţi umane fără cozi de topor şi trădători.
Deseori haiducii vrednici de cea mai aleasă cinstire au sfârşit prin a fi trădaţi
de propriii tovarăşi (să fi fost invidie, ori apucături de Iudă?!) sau de indivizi
ticăloşiţi din satele pentru care-şi puneau pielea la bătaie. Alţi haiduci şi-au
pierdut vieţile atunci când ei înşişi au devenit nişte potentaţi trufaşi şi cu
apucături de tirani...

Citim în cărţile lui Panait Istrati despre isprăvile vitejeşti ale

haiducilor şi ne bucurăm din toată inima că au izbândit în acţiunile lor
îndrăzneţe; suferim alături de suferinţa autorului atunci când eroii sunt
înfrânţi, dar nu simţim regret nici cât negru sub unghie atunci când
împilatorii sunt pedepsiţi pe măsura faptelor săvârşite, chiar dacă deseori
pedepsele aplicate mustesc de cruzime. Dimpotrivă, în acele clipe parcă
simţim o satisfacţie rece şi nemiloasă, taman ca la auzul sentinţei pronunţate
împotriva unui criminal deosebit de perfid şi periculos.

Stârnirea unor atari stări sufleteşti demonstrează cât se poate de

limpede talentul descriptiv şi sugestiv al autorului. Dar mai demonstrează
două lucruri: 1)Că sufletul nostru rãmâne mereu însetat după bine, adevăr,
dreptate şi frumos, adică după esenţele de sorginte divină; 2)Că în orice
colectivitate există strâmbătăţi, aşa că tare ne-am mai bucura să vină, dacă
nu un domnitor ca Vlad Ţepeş, atunci ori un cavaler al dreptăţii precum Don
Quijote, ori haiducii lui Istrati, care - prin mijloacele lor juste şi neiertătoare
- să încerce a îndrepta lucrurile.

36
 d)Cuvântul care uneşte
Aşa cu deja am precizat, Cuvântul are mai degrabă sensul de etern
activ şi de principiu primordial, decât acela de rostire. Asta deoarece istoria
celestă este istoria unei lumi a armoniei şi echilibrului, unde glăsuirea este
neadmisă, întrucât glăsuirea înseamnă perturbaţie. Ori, într-o lume a
armoniei desăvârşite, comunicarea verbală şi gestică se află la mare distanţă
de adevăratele priorităţi. În lumea noastră sublunară şi imperfectă,
comunicarea are un rol de prim rang. Aflat în imperiul necesităţii şi în
necontenit conflict cu timpul său, omul se simte tot mai înstrăinat şi
însingurat, motiv pentru care el caută cu disperare să iasă din carapacea
izolării şi să fugă mâncând pământul de strigoii plictiselii.

Pentru a scăpa de agresiunea celor douã harpii, omul modern a investit

enorm în tehnica deplasărilor şi a comunicaţiilor tot mai rapide. Dar nici în
acest chip n-a reuşit să fugă de ceea ce el consideră că este cauza nefericirii
sale tot mai accentuate, şi asta pentru că nimeni nu poate să fugă de el însuşi.

Căci prin preeminenţa acordată materialului în vederea consolidării şi

perfecţionării celor trei “c”-uri: consum-comoditate-confort, omul modern
nu face altceva decât să-şi sporească nefericirea. Cauzele nefericirii sale sunt
cât se poate de evidente, dar hipercivilizaţia actuală ignoră cu desăvârşire
cauza, în schimb luptă din răsputeri cu efectele: boli cardiovasculare şi
tulburări nervoase, consum de droguri, accidente datorate circulaţiei
îndrăcite, ucideri şi sinucideri, cei patru “p” (prostituţie-proxenetism-
pedofilie-pederastie) etc.

Principala cauză a nefericirii omului de azi, în pofida distracţiilor şi

divertismentelor tot mai zgomotoase pe care le are la îndemână, consistă în
discriminarea operată de civilizaţie. Deşi se ştie că civilizaţia nu trece
dincolo de epiderma omului, totuşi eforturile dătătoare de aparenţă şi iluzii
se înmulţesc, ceea ce se traduce printr-un spor de civilizaţie, în timp ce latura
inefabilă a omului, adică cea neaducătoare de profit material, este din ce în
ce mai neglijată. Ori nefericirea taman în această paragină moral-spirituală a
prins rădăcini şi prosperă.

Dezrădăcinarea ei presupune un dublu efort: 1)Pe de o parte

renunţarea la cea mai mare parte din “binefacerile” civilizaţiei: mâncăruri
tentante, însă îndopate cu chimicale, ţigări, băuturi alcoolice şi răcoritoare,
maşini, automate etc.; 2)Atenţia omului să se îndrepte înspre eul său, înspre

37
latura moral-spirituală, şi el să caute din toate puterile ca din bun să devină
mai bun, din drept mai drept, generos din zgârcit, cult şi sensibil dintr-un
automat de făcut şi tocat banii.

Dar cum cancerul civilizaţiei nu poate fi extirpat decât prin măsuri

ferme şi radicale, e greu de crezut că oamenii tot mai efeminaţi ai secolului
21 vor găsi energia necesară ca să se poatã opune curentului vijelios stârnit
de civilizaţie, care, după cum vedem, antreneazã întreaga omenire spre
catastrofe, poate chiar spre noaptea nefiinţei…

Revenind la cele spuse mai sus, nici nu-i de mirare că în aceste

condiţii omul modern caută cu înverşunare căldura semenilor (şi n-o află!),
caută comunicarea, pe scurt, caută semenul adevărat cu care să dialogheze şi
pe care să-l simtă aproape. Iată motivul real căruia i se datorează căutările
febrile ale omului de azi, inclusiv în lumea virtuală a Internetului: Într-o
lume îndesită cu automate, însuşi omul se transformă încet-încet într-un
automat! (N.B. Un medic psihiatru cu o bogată experienţă, îmi mărturisea
cândva că legăturile permanente cu bolnavii îl influenţează într-o asemenea
măsură, încât simte cum alunecă încet-încet înspre starea lor…)

Pe scurt, în lumea noastră modernă, deplasările şi dialogurile se poartă

cu tot mai mare viteză şi intensitate, însă rezultatele la care s-a ajuns sunt
departe de-a fi mulţumitoare. Explicaţia acestui paradox - şi este doar unul
din noianul de paradoxuri şi absurdităţi ale acestei lumi! – explicaţia, deci,
trebuie căutată în însăşi condiţia omului după izgonirea lui din lumea celestă
în cea terestră.

Lumea celestă este regatul libertăţii şi armoniei, unde – după cum

spuneam – comunicarea verbală se dovedeşte de prisos. Căci ce să comunici
din moment ce totu-i perfect, deci nu există nemulţumiri şi aspiraţii, nu
există pasiuni şi dorinţi, nu există ură şi invidie! În lumea libertăţii depline,
nimeni în afară de Sfânta Treime n-are habar că undeva în infinitatea
Universului s-a cuibărit atâta durere, răutate şi ambiþie, atâta lăcomie,
minciună şi nedreptate. Toate acestea ţin de lumea necesităţii şi de condiţia
noastră efemeră de muritori cârtitori şi nesătui.

Totuşi, în acea lume negentropicã a eternului echilibru există o formă

aparte de comunicare – cea generată de iubirea mereu vie şi activă. Dar
acestă comunicare se realizeză gând la gând şi instantaneu, adică înainte de
licărirea unui început de gând. Pentru că gândul şi gândirea sunt lovite de

38
nulitate într-o lume perfectă unde nimic nu curge, toate fiind orânduite în
chip sublim înafara timpului, odată pentru totdeauna.

N.B. Gândul oamenilor este de cele mai multe ori depozitarul unor taine
înfricoşătoare. Iată de ce suntem avertizaţi să nu păcătuim nici cu gândul,
nici cu vorba, nici cu fapta...

Într-o lume perfectă precum cea celestă, totul fiind perfect, înseamnă
că şi oamenii ajunşi în ea vor avea parte de aceastã binefacere. În drumul
anevoios spre regatul celest al luminii, adevărului şi libertăţii, dragostea şi
credinţa nestrămutată sunt cele două faruri călăuzitoare ale oamenilor care
urmează calea îngustă şi anevoioasă a izbăvirii...

Starea de perfecţiune pare un vis, o perpetuă aspiraţie, atâta timp cât

omul îşi este sieşi o piedică prin slăbiciunile generate ba de îndoielile şi
ezitările sufletului, ba de nevoile şi poftele trupului. Iată motivul pentru care
ni se cere să fim cumpătaţi şi să renunţăm cu inima uşoară la toate bunurile
acestei lumi, inclusiv la cunoştinţe. Pentru că numai astfel vom deveni
neîntinaţi asemeni pruncilor, adică vom atinge starea de perfecţiune
accesibilă omului din aceasă lume!

Deci dacă scara spre înalt este susţinută de virtuţi, atingerea virtuţilor
nu este cu putinţă decât prin înaintarea spre începuturi, zonă spirituală în
care omul devenit prunc la capitolul năravuri şi slăbiciuni, se va împărtăşi
din izvorul nesecat al nevinovăţiei. Adică, aşa cum susþin taoiştii, el va
redeveni asemeni lemnului neprelucrat.

Dar nici aşa omul nu va atinge starea de desăvârşire, de perfecţiune

propriu-zisă. O asemenea stare este posibilă doar într-un mediu adecvat,
respectiv într-un regat al desăvârşirii. Cum spuneam mai sus, omul ajuns în
lumea celestă, nu va mai păstra nimic din ceea ce ne caracterizează pe noi
oamenii din lumea sublunară. Prin urmare, cele mai alese însuşiri ale omului
după opinia noastră, precum cunoştinţele acumulate, inteligenţa, memoria şi
voinţa, în regatul libertăţii şi luminii vor fi în totalitate inutile.

Şi totuşi, după cum ne încredinţează Sfintele Scripturi, oamenii aleşi

vor pătrunde în această împărăţie. E greu să ne imaginăm care va fi noua lor
înfăţişare. Dar dacă admitem câte ceva din spusele celor ce-au cunoscut
moartea clinică, şi din ele facem o medie, atunci cel mai probabil că locatarii
împărăţiei cerurilor vor fi nişte fiinţe de lumină imaterială, însă înzestrate cu
harul iubirii, al comunicării gând la gând şi al desăvârşitei sensibilităţi. În

39
consens cu mediul înconjurător, de-abia în aceste fiinţe de lumină imaterială
se va realiza deplina unitate, adică se vor şterge actualele discrepanţe dintre
trup şi suflet. Materia va fi cu totul decăzută din proprietăţile ei, drept
urmare nici lumina pe care o cunoaştem – lumină alcătuită din particulele
elementare numite fotoni -, nu va fi chemată să participe la procesul de
replămădire a omului. Aceasta să fie antimateria?!...

Universul moral al începutului a cunoscut o perturbaţie atunci când

perechea umană originară a făcut pasul de la curiozitate la neascultare, mai
exact la ascultarea de îndemnurile Duhului Răului întruchipat în şarpe.
Perechea neascultătoare a fost alungată din Paradis, şi tot atunci s-a refăcut
armonia împărăţiei celeste. De subliniat că momentul izgonirii a fost prefaţat
de dialogul Creatorului cu perechea păcătoasă, ceea ce ne îndreptăţeşte să
admitem că Adam şi Eva erau în plin proces de degenerare, proces prin care
ei şi-au pierdut unul din atributele esenţiale ale fiinţelor perfecte: Cei doi nu
mai posedau facultatea de comunicare gând la gând!

Mai mult, comunicarea prin grai, metodă des întrebuinţată de

Dumnezeu atunci când urmărea să-şi transmită vrerile prin Moise şi proroci,
este un indiciu categoric că Adam şi Eva deja suferiseră procesul de separare
al sufletului de trup.

Şi desigur, în aceastã stare ei au pătruns în lumea necesităţii. Iar blestemul

divin de a-şi asigura existenţa cu sudoarea frunţii, este perfect valabil şi
pentru capacitatea lor limitată de comunicare. Ca părinţi erau înzestraţi cu
memorie, o memorie care păstra doar urmele nostalgice a ceea ce a fost
cândva; aveau şi darul comunicării prin cuvinte şi semne, dar iată că n-au
reuşit să le împărtăşească fiilor ceea ce inimile lor de părinţi doreau cu
aprindere – dragoste şi curăţenie sufletească, iar Cain se ridică împotriva
fratelui său Abel şi-l omoarã. Crudul Cain împotriva blândului Abel,
plugarul împotriva păstorului, frate împotriva fratelui, adică fratricidul de-
atâtea şi atâtea ori reluat în istorie sub chipul răzbunării ori sub cea a
războaielor nimicitoare pentru putere, bogăţie şi glorie.

Pesemne că dacă nu era fratricid, ar fi fost un paricid sau un matricid.

După cum se vede, istoria omului a demarat cu o crimă şi, după cum arată
semnele timpului, se va încheia cu un genocid, o catastrofă apocaliptică de
tip nuclear...

40
 Construirea Turnului Babel le-a arătat oamenilor că nu mai este
posibilă nici înţelegerea, nici convieţuirea tuturor la un loc. Prin urmare, noi
şi noi separări în triburi, rase şi popoare. Iar ura dintre popoare era atât de
mare, încât nici măcar poporul ales al lui Israel n-ar fi reuşit să facă faţă
numeroşilor săi vrăjmaşi fără intervenţia directă a Domnului. În pofida
acestui fapt, neascultarea şi destrăbălarea s-au întins ca o molimă în sânul
poporului ales. Să fi fost de vină vocea gângăvită a lui Moise, ori poruncile
prea aspre pentru firea uşuratecă a evreilor scăpaţi din robie?! Oricare a fost
cauza, sigur este că din nou a fost nevoie de braţul puternic al Domnului, dar
de data asta îndreptat împotriva evreilor nărăviţi şi idolatri. Potopul lui Noe,
la fel ca şi distrugerea Sodomei şi Gomorei au fost nişte avertismente foarte
clare. Din păcate, atunci ca şi acum, prea puţin luate în seamă. Căci aşa este
omul: trupul vrea într-o parte, sufletul în alta, şi sfârşesc prin a trage
amândouă părţile spre păcat.

Cine luptă din răsputeri pentru reunificarea celor două părţi

alcătuitoare ale fiinţei umane? Este dragostea mistică – fie ea creştină,
mahomedană sau budistă, inspirată de Atotputernic, împletită cu teama de
păcat şi serios susţinută de speranţa mântuirii.

Ajuns în acest punct, este cât se poate de potrivit să fac o precizare care-şi
trage seva din Platon. Se credea în acele timpuri că la început bãrbatul şi
femeia formau o unitate cu două perechi de sexe, cel mai probabil o sferă,
aceasta având mare preţuire în Antichitate, întrucât era considerată forma
geometric perfectă.

Dar zeii, sfidaţi fiind, i-au pedepsit pe oameni prin desfacerea unităţii
în două jumătăţi distincte. De atunci fiecare jumătate tânjeşte după armonia
şi echilibrul oferite de unitatea primordială, şi în vederea refacerii unităţii,
fiecare jumătate se zbate din răsputeri să-şi găsească perechea potrivită. Însă
zeii au hotărât că unitatea nu mai poate fi refăcută, de unde dezastrul din
unele căsnicii, ori aleanul de nestins după ceva irealizabil la cuplurile ce şi-
au convertit căsnicia în curajul obişnuinţei şi în puterea de-a se suporta.

Există şi cuplurile de acelaşi sex: homosexualii, respectiv lesbienele. Pentru

homosexual se mai foloseşte termenul de uranist (nicidecum cel de
uranian!), adică ceea ce se cheamă un eufemism. Legenda spune - şi ea dă
apă la moară homosexualilor – că Uranus, atunci când a fost ucis de titanul
Cronos, şi-a împrăştiat sămânţa în mare, inclusiv în spuma mării. Şi astfel,
prin fecundarea spumei, s-a zămislit Afrodita, zeiţa frumuseţii, căci ea n-a

41
avut mamă. Asta în situaţia în care nu admitem că însăşi marea a ţinut locul
uterului matern…

Deci dragostea – fie că-i platonică, fie că-i dragoste jertfă ori dragoste
desfătare – reprezintă însuşi motorul eternei năzuinţe spre reîntregire,
constituie neostoitul îndemn al căutării jumătăţii care să permită refacerea
unităţii. Dar dacă în viaţa laică şi particulară este posibil să nu-ţi găseşti
jumătatea şi să ajungi să-ţi târăşti tristeţea singurătăţii tot mai apăsătoare
înspre mormânt, la nivelul colectivităţilor de mari dimensiuni (popoare,
naţiuni), dar mai ales în cel mai înalt plan moral – cel al credinţei
mântuitoare, este de neconceput renunţarea la dragoste.

Pentru că renunţarea la dragoste într-un asemenea plan ar echivala cu

renunţarea la luptă şi speranţă, la jertfă şi la liniştea interioară, la bucuria de
a-i ajuta pe semeni şi de-a păşi împreunã cu ei pe calea spre izbăvire.

E drept că la acest nivel altul este registrul dragostei şi alta vocea ei.
Căci ce reprezintă de fapt iubirea dintre doi îndrăgostiţi? Este otrava
delicioasă pe care Eros o strecoară în cele două inimi însufleţite de nădejdea
îngemănării; este aritmetica lui unu plus unu, egal tot cu unu; este geografia
unei lumi de necuprins, plăsmuită după chipul inimilor în necontenită
creştere, şi care în scurt timp se dovedeşte neîncăpătoare pentru învolburarea
pasiunii; este istoria promisiunilor şi jurămintelor, a eroismului de-o clipă şi
a tragediilor de lungă durată, a armistiţiilor anapoda încheiate între două
inimi ce-şi poartă în extaz dulcele jug al pasiunii. Şi ce mai este iubirea?
Este înălţare şi cădere, zborul şoimului şi târâtul şarpelui, clocotul
vulcanului şi eterna nelinişte a mării, dar este şi adâncul unei nopţi de mai,
parfumul florilor şi ciripitul păsărelelor, este gelozie, suferinţă, speranţă,
viaţă şi moarte, dar mai presus de toate este pârghia miraculoasă căutată de
Arhimede, care, temeinic sprijinită pe inima Omului, poate urni lumea din
înţepenirea păcatului şi o poate angaja pe drumul spre mântuire, spre
Unitate.

Este cât se poate de adevărat că la nivelul popoarelor şi naţiunilor, dar

uneori chiar la nivelul familiilor, suma iubirilor individuale nu duce la o
iubire generalizată, la pace, armonie şi înţelegere, care – asemeni unei ploi
calde – să cadă apoi asupra tuturor pentru a rodi prosperitatea, mulţumirea
întreagă, bucuria sinceră şi fericirea deplină. Nu se întâmplă acest lucru, cu
toate că oamenii n-au încetat să făurească utopii, cărora le-au dat ba chipul
sfios al falansterelor, ba chipul fioros al bolşevismului. Dar tot atât de

42
adevărat este că fundamentele comunităţilor rezultă prin tainica şi
necontenita conlucrare dintre Eros şi Ethos. Din îmbrăţişarea celor două
principii active rezultă trăiri de mare forţă moral-spirituală şi social-istorică,
precum limba vorbită, tradiţiile şi obiceiurile, dar şi ataşamantul fierbinte
faţă de aceste realităţi incontestabile, ca şi dragostea jertfă închinată
memoriei străbunilor, compatrioţilor, valorilor culturale prezente şi
aspiraţiilor spre viitor.

Toate popoarele statornice din istoria lumii au avut de biruit

nenumărate încercări şi vitregii din partea agresorilor, în drumul lor spre
câştigarea identităţii şi spre afirmarea voinţei de-a fi. Poporul român se
numără printre popoarele martire ale istoriei. Din păcate, martirajul lui n-a
încetat nici în clipa de faţă, acum când se utilizează diverşi lubrifianţi interni
şi externi, pentru ca greoiul tren al tranziţiei româneşti să ruleze spre
prosperitate şi progres pe liniile libertăţii şi democraţiei autentice. Dar cum
să înaintezi pe aceste linii, atunci când ele sunt acoperite cu mâzga
alunecoasă şi urât mirositoare a corupţiei şi birocraţiei, a lichelismului şi
ticăloşiei!

Întrucât au fost prost înţelese de cei mai mulţi dintre români şi au fost
catastrofal aplicate de către deţinătorii puterii, în România de azi libertatea a
devenit o iluzie atrăgător ambalată, iar democraţia o capcanã ingenios
manevratã. Indiscutabil că acesta-i unul din motivele pentru care tot mai
mulţi şi mai mulţi români – uitând cu totul de ţară şi tradiţii, de românism şi
valorile sale -, se avântă peste mări şi ţări, cavaleri ai norocului de-a-
ndoaselea, şi-şi caută împlinirea în praful şi pulberea civilizaţiilor
occidentale. Iată de ce se cuvine să ne întrebăm: Dar unde-i nobleţea
sentimentelor româneşti?

Cât priveşte extazul şi fericirea sui-generis datorate credinţei, religiosului în

general, dragostea jertfă din această sferă îmbibată cu cea mai fină, dar şi cea
mai trainică spiritualitate, negreşit că înseamnă calea îngustă şi dificilă pe
care omenirea trebuie să se angajeze din toată inima şi cu toate puterile
sufletului, fără a mai persista în nehotărâre, întrucât numai astfel va scăpa de
obsesiile datorate întunericului – fie că iadul zace în noi înşine, fie că se
datorează celorlalţi -, în fine, numai astfel va avea parte de linişte, echilibru
şi fericire. Merită să încercăm, chiar dacă asemeni lui Pascal, ne vom
rumega în continuare îndoielile: “Dacă nu există Dumnezeu, n-am pierdut
nimic; dar dacă există, am câştigat totul.”

43
 Dar cine, mă rog, ar putea să nege uriaşa influenţă exercitată asupra
spiritului uman şi asupra creaţiilor sale de către mitic, fabulos şi religios, de
la legendele Antichităţii, până la providenţialul impuls creator datorat
creştinismului?

Căci – lucru întru totul evident pentru oricine – întreaga cultură şi

civilizaţie a Europei se datorează creştinismului! Cu uriaşa sa capacitate de
dăruire, creştinismul a adunat în creuzetul său european tradiţii locale, dar
mai ales culturi şi civilizaţii orientale trecute prin filtru iudaic şi greco-
roman, pe care le-a tratat după o reţetă divină, şi astfel a rezultat marea şi
clocotitoarea cultură europeană. E drept că, asemeni unei limbi în care se
semnalează dialecte şi subdialecte, europenismul se prezintă ca o familie
unită de culturi şi civilizaţii: latină, germană, anglo-saxonă, slavă şi – de ce
nu? – iudaică.

Iar aceste culturi şi civilizaţii sau, mă rog, o parte din ele, după
fecunde infuzii de la bizantini şi arabi, a străbătut mările şi oceanele pentru a
nimici alte civilizaţii (aztecă, incaşă, diverse civilizaţii africane şi
polineziene) şi pentru a le lua în stăpânire teritoriile, bogăţiile şi locuitorii,
fireşte, după o necesară demonstraţie de forţă concretizată prin sarabanda
crimelor şi atrocităţilor.

Dar oricât de dureros ar fi adevărul istoric, realitatea este că America,

Australia, Noua Zeelandă şi întinse zone din Oceanul Pacific constituie
creaţia europenilor exploratori (evident, animaţi în primul rând de intenţii
colonialiste) şi a călugărilor misionari.

Fără fecunda influenţă creştină, cum ar fi arătat cultura şi arta de pe

cea mai mare parte din întinsul lumii? Când ştiut este că iubirea – cel mai
pur sentiment uman şi singura “forţă” utilizată de Mântuitor şi recomandată
insistent adepţilor (“Iubiţi-vă între voi!”), a pătruns vijelios în literaturile
tuturor veacurilor creştine şi a izvodit pagini de cea mai înaltă trăire artistică:
de la cânturile şi literatura cavalerească a Evului Mediu, la poezia de
dragoste din zilele noastre, de la Dante, Petrarca şi Villon, prin Shakespeare
şi Cervantes, apoi prin Goethe, Schiller şi Lev Tolstoi până la Eminescu şi
mai departe spre Orient până la Rabindranath Tagore.

Căci iubirea transfigurată artistic este cureaua de legătură dintre inimi,

este o emoţionantă şi nesfârşită odă a păcii şi fraternităţii, este speranţa

44
noastră a celor mulþi că planeta apărată cu scutul dragostei, frumosului şi
adevărului nu va putea fi răpusă de ură şi cruzime, chiar atunci când
manevranţii destinelor umane vor încerca să recurgă la înfricoşătoarele arme
ale Apocalipsei.

45