Concepţii despre Lume şi Viaţă (I): Teismul, Deismul şi Ateismul

Ce este o concepţie despre lume şi viaţă?

După părerea lui James W. Sire, autorul cărţii “Universul de lângă noi – un catalog al
concepţiilor fundamentale despre lume şi viaţă”, o concepţie despre lume şi viaţă este un
angajament, o orientare fundamentală a inimii, care poate fi exprimată sub forma unei naraţiuni
sau printr-un set de presupoziţii (presupuneri care pot fi adevărate, parţial adevărate sau în
întregime false) pe care le susţinem cu privire la structura fundamentală a realităţii şi care asigură
temelia pe care trăim, ne mişcăm şi fiinţăm.[1]

O concepţie despre lume şi viaţă reprezintă viziunea, părerea unui om sau grup de oameni despre
lumea în care trăieşte. O concepţie despre lume şi viaţă arată ce crede un om sau un grup de
oameni legat de elemente precum: originea vieţii, scopul vieţii, ce este bine şi ce este rău,
semnificaţia istoriei omenirii, cum cunoaştem realitatea din jurul nostru, ce se întâmplă cu omul
când moare, ce este omul, care este finalitatea universului în care trăim.

Toţi oamenii au o concepţie despre lume şi viaţă după care trăiesc şi pe care o promovează în
mod conştient sau inconştient.
Concepţii tradiţionale despre lume şi viaţă
Teismul

Ca şi concepţie despre lume şi viaţă, teismul porneşte de la presupoziţia că Dumnezeu există şi

poate fi cunoscut. Dumnezeu este o fiinţă supranaturală (dincolo de natura materială), personală
(adica nu este doar o forţă sau o energie ci o fiinţă vie, reală, cu conştiinţă de sine şi capacitate de
autodeterminare). Dumnezeu ştie despre Sine că există şi gandeşte şi acţionează fără să fie
constrâns de ceva sau cineva. Dumnezeu este infinit adică nicio altă fiinţă din Univers nu se
poate compara, masura cu El, totul îi este subordonat. El nu are pereche şi este originea şi
sfârşitul tuturor lucrurilor.

Dumnezeu poate fi cunoscut pe două căi: prin raţiune (prin mintea umană, analizând creaţia Lui)
sau prin revelaţie (descoperirea de sine a lui Dumnezeu unei persoane umane în mod direct
printr-o arătare sau viziune de natură supranaturală sau revelarea indirectă prin intermediul unei
cărţi ce conţine informaţii care dau posibilitatea cititorului să descopere cine este Dumnezeu şi
ce doreşte El). Ca exemple de cărţi considerate ca fiind revelatoare de Dumnezeu de către
anumite grupuri de oameni amintim: Tora (pentru evrei), Biblia (pentru creştini) şi Coranul
(pentru Musulmani).

Dumnezeu este transcendent, adică este dincolo de noi şi de lumea noastră, nu se confundă şi nu
este inclus în dimensiunea spaţio-temporală a universului. El este atotcunoscător şi atotputernic.
În concepţia teistă, Dumnezeu este cel care se află la originea Universului. El a creat Universul şi
îl conduce în conformitate cu planurile Lui. El intervine de câte ori doreşte în lumea creată de El
şi este interesat de funcţionarea creaţiei Lui. Astfel, în concepţia teistă Universul funcţionează ca
“o uniformitate a cauzelor şi efectelor într-un sistem deschis”.[2] Acest sistem deschis reprezintă
faptul că Dumnezeu poate interveni în Creaţia Lui de câte ori crede EL că este necesar.
Intervenţiile directe ale lui Dumnezeu în creaţie poartă denumirea de evenimente supranaturale
sau minuni, miracole.

Teiştii cred că omul a fost creat de Dumnezeu şi este dator să asculte de EL şi poruncile Lui.
Dumnezeu este cel care a stabilit ce este bine şi ce este rău şi tot el a stabilit care este scopul
existenţei omului. Teismul susţine că omul, pe lângă latura sa materială, fizică, alcatuită din trup,
are şi o latură spirituală, invizibilă, psihologică. Această latură invizibilă a fiinţei umane se
numeşte suflet sau spirit. Sufletul locuieşte în trup şi permite acestuia din urmă să actioneze, sa
se miste, sa reactioneze. La moarte are loc despărţirea, ieşirea sufletului din trup şi astfel corpul
îşi încetează acţiunile, funcţiile şi reacţiile la mediul înconjurător. Ce se întamplă cu sufletul
după ieşirea din trup, adică la moarte, este o problemă îndelung dezbatută de şcolile teiste de
gândire (crestină, iudaică, musulmană). Chiar şi în teismul creştin există diferite păreri despre ce
se întamplă cu sufletul după moarte. Cea mai mare răspândire o are teoria conform căreia
sufletul va merge în rai (un loc în care se va bucura de prezenţa lui Dumnezeu) sau în iad (un loc
de pedeapsă si suferinţă veşnica unde va fi despărţit de Dumnezeu). Cauza pentru care sufletul
unui om ajunge într-un loc sau altul este definită diferit de diversele curente de gândire teiste.

In concepţia teistă istoria este liniară, are un început, un cuprins şi o încheiere; istoria are un scop
final gândit de Dumnezeu încă dinainte de crearea lumii. Toate evenimentele din lume de-a
lungul istoriei concură la realizarea scopului final. Evenimentele nu au loc într-un mod haotic, la
întamplare, evenimentele nu sunt rezultatul hazardului. Totul are o semnificaţie şi un rol în
atingerea scopului final. Cele mai cunoscute curente de gândire teiste sunt Iudaismul,
Creştinismul şi Islamul, acestea fiind totodată şi cele 3 mari religii monoteiste ale lumii.
Deismul

Deismul ca şi concepţie despre lume şi viaţă a apărut în Anglia şi Franţa în sec. XVII şi XVIII şi
i-a avut ca reprezentanţi de seamă pe Voltaire (Franţa) şi Pope (Anglia). Secolul XVIII, intitulat
şi secolul luminilor sau secolul Iluminismului, a fost dominat la nivel filosofico-religios de
deism. Deismul acceptă existenţa lui Dumnezeu ca şi forţă primară a creaţiei, Dumnezeu este
creatorul Universului şi a omului. Dar deismul mai afirmă faptul că după creaţie Dumnezeu a
lăsat Universul să funcţioneze de la sine şi că o dată încheiat procesul de creaţie Dumnezeu nu
mai intervine în Univers. Prin urmare Dumnezeu nu mai este imanent, nici personal, nu este
suveran peste acţiunile omului.

Dumnezeul deist este doar o forţă sau o energie creatoare şi nu o fiinţă personală care să
dorească să aibă o relaţie cu omul. În concepţia deistă, universul a fost creat ca “o uniformitate a
cauzelor şi efectelor într-un sistem închis”.[3] Adică Dumnezeu nu intervine direct în Univers
prin evenimente supranaturale, nu face minuni sau miracole. Prin urmare, pentru deişti,
evenimente precum despărţirea Mării Roşii sau învierea din morţi a lui Isus sunt doar basme, nu
fapte istorice reale.

Universul în concepţia deistă este un uriaş ceasornic creat şi programat de Dumnezeu în

funcţionarea căruia nu mai pot interveni nici Dumnezeu nici oamenii. Omul este şi el parte a
“ceasornicului”. Creatia este considerată a fi în starea ei normală, nu cazută în păcat şi poate fi
cunoscută prin raţiune. Tot prin raţiune putem să-l cunoaştem pe Dumnezeu, doar studiind
creaţia, natura nu şi prin revelaţia scrisă, prin Biblie, şi în nici un caz prin experienţe mistice
(viziuni, vise).

Pentru deişti, Dumnezeu nu comunică cu oamenii, nu este necesară nicio revelaţie specială şi
nici nu a avut loc vreuna. În concepţia deista “istoria este liniară, direcţia Universului a fost
stabilită la creaţie”.[4] Pe deişti dealtfel nu-i interesează istoria foarte mult, deoarece ei caută să-l
cunoască pe Dumnezeu în primul rând în natură. Istoria poporului Israel aşa cum este ea descrisă
în Biblie este utilă nu ca o consemnare a acţiunilor lui Dumnezeu în istorie, ci ca ilustraţii din
care se pot scoate principii etice.

Deiştii sunt foarte interesaţi de etică, istoria fiind utilă doar ca izvor de principii etice. Acest
interes al deiştilor pentru etică este o ciudăţenie având în vedere faptul că în deism universul nu
este căzut, nu este afectat de păcat, se sugerează astfel că tot ce există este bun. Dacă tot ce există
este bun atunci nu mai ramâne loc pentru un conţinut distinct al eticii. De ce să vorbeşti despre
rău dacă el nu există?
Din punct de vedere religios deiştii consideră că simpla acceptare a existenţei lui Dumnezeu este
suficientă, actele de credinţă nu spun nimic, ele sunt acceptate de oameni printr-o operaţie
intelectuală şi corespund nevoii de a-şi afirma credinţa în simpla existenţă a lui Dumnezeu.
Deismul se află la graniţa dintre teism şi ateism, preia de la ambele anumite caracteristici dar fără
a şi le insuşi total pe niciuna. Putem afirma că deiştii încearcă “să împace capra cu varza” dorind
în acelaşi timp sa creadă într-un Dumnezeu dar şi să respecte presupoziţiile ştiinţei naturaliste
care neagă existenta lui Dumnezeu şi prezenta lui în viaţa oamenilor . Un adversar al acestui
curent filosofic a spus că deistul: “nu are suficientă slăbiciune pentru a fi creştin, nici destul curaj
pentru a fi ateu”.
Ateismul

Ateismul a apărut în Franţa în sec. XVIII în aceeaşi perioadă cu deismul fiind oarecum
continuatorul firesc al acestuia din urmă. Ca şi reprezentanţi de seama ai ateismului în sec. XVIII
ii avem pe: La Metrie (consilier al regelui Prusiei Frederic al II-lea) şi Denis Diderot (autor al
primei Enciclopedii). Atesimul a atins apogeul în sec. XIX şi la începutul şi mijlocul sec. XX
odată cu apariţia şi dezvoltarea teoriei evoluţioniste a lui Charles Darwin. Ca şi reprezentanţi de
seamă ai ateismului în sec. XIX şi XX îi amintim pe: Charles Darwin, Karl Marx, Vladimir
Lenin, Richard Dawkins (profesor la Universitatea Oxford).

Ateismul porneşte de la presupoziţia că materia este eternă şi este tot ce există, Dumnezeu nu
există, iar religia este doar o etapă din evoluţia socială şi psihologică a omului. Astrofizicianul
Carl Sagan a spus: “Cosmosul este tot ce există, a existat şi va exista vreodată”. Această
afirmaţie poate fi considerată ca fiind “declaraţia de credinţă” a ateismului.

Universul există ca o uniformitate a cauzelor şi efectelor într-un sistem închis. Prin urmare nu
există nimeni din afara Universului care să intervină în funcţionarea acestuia, nu există
evenimente supranaturale sau minuni. Viziunea atee despre om este aceea că el este o combinaţie
de elemente fizice şi chimice pe care nu le intelegem încă în întregime. Omul este produsul a
milioane de ani de evoluţie biologică la fel ca restul naturii. Teoria evoluţionistă este unul din
stâlpii, sau chiar stâlpul de bază al ateismului.Moartea este dispariţia personalităţii şi a
individualitătii, când materia care alcatuieşte trupul unui om se dezorganizează la moarte, acel
om dispare. Ateismul respinge ideea existenţei unui suflet care supravietuieşte corpului.

Istoria este un şir liniar de evenimente, legate prin cauzalitate dar lipsite de un scop final. Istoria
este ceea ce noi oamenii o facem să fie. În concepţia atee istoria nu se va sfârşi la a doua venire a
lui Isus ca în teismul creştin ci atunci când rasa umană va dispărea de pe Terra lasând locul altor
fiinţe la conducerea planetei.

Ateismul modern apare sub două forme: umanismul secular şi marxismul. Umanismul secular
consideră că fiinţele umane sunt rezultatul evoluţiei biologice dar că au o valoare aparte, o
semnificaţie aparte. Se pune mare accent pe valoarea individului. Umanismul secular predomină
mai ales în ţările Europei de Vest şi în SUA.

Marxismul, şi forma sa cea mai agresivă, marxism-leninismul (comunismul) au aparut în sec.

XIX şi au la bază ideile filosofului Karl Marx (1818-1883). Pentru Marx istoria este o continuă
luptă între cei care deţin resursele (materii prime, mijloace de producţie, finanţe) şi cei care nu le
deţin. Această acumulare a resurselor în mana doar a unora a dus la diferenţe economice între
oameni, lucru care a dus la apariţia claselor sociale. În timp ce unele clase sociale au devenit tot
mai bogate, altele precum muncitorii au devenit tot mai sărace. Ca soluţie pentru eliminarea
discrepanţelor sociale Marx propune eliminarea claselor sociale prin desfiinţarea proprietăţii
private şi împărţirea egală a resurselor. El mai propune transferarea mijloacelor de producţie
(utilaje, maşini) din mâna patronilor (burghezia) în mâna muncitorilor.

În plan religios, marxismul respinge ideea existenţei unui Dumnezeu, a evenimentelor

supranaturale, şi afirmă existenţa exclusiv a materiei. Marx a preluat din teoria evoluţionistă
conceptul de luptă pentru supravieţuire şi de eliminare a celui mai slab de către cel mai puternic
şi l-a aplicat domeniului economic şi politic. Trebuie ca în primă fază clasa muncitoare şi
burghezia să colaboreze la eliminarea clasei moşierilor (a nobilimii) pentru ca apoi muncitorimea
să elimine şi clasa burgheză. În cele din urmă toate clasele sociale vor dispărea şi omenirea va
atinge apogeul dezvoltării şi progresului pe toate planurile.

Karl Marx considera religia ca fiind opiu pentru popor şi că Biserica a colaborat cu nobilimea
deţinătoare de pamânturi şi cu burghezia pentru a ţine în ignoranţă clasa muncitoare şi ţăranii şi
pentru a-i exploata. Aşadar pentru ca succesul revoluţiei socialiste să aibă loc trebuia eliminată
religia din societate, mai ales religia creştină şi clerul acesteia.

Marxismul ca şi formă a ateismului are la randul lui mai multe tipuri: marxism-leninism
(comunism, care la rândul lui are mai multe interpretări: stalinistă, troţskistă, maoistă, ceauşistă),
anarhism, social-democraţia (există şi social-democraţia creştină, social-democraţia fiind o formă
mai uşoară a marxismului care nu respinge complet şi brutal religia). Forma cea mai violentă a
marxismului a fost reprezentată de comunism. Dealtfel, prima ţară în care “religia” oficială a fost
ateismul a fost o ţara comunistă: Albania.

Concluzii

Există multe alte concepţii despre lume şi viaţă care nu se regăsesc în acest articol, cum ar fi
postmodernismul, panteismul sau mişcarea New Age. Concepţiile a căror prezentare s-a făcut
mai sus sunt cele mai importante, ele au modelat şi modelează încă minţile şi istoria oamenilor
din Europa şi America. Teismul creştin, deismul şi ateismul sunt concepţii autohtone lumii euro-
atlantice în care trăim, spre deosebire de panteism şi New Age, două concepţii de origine
oriental-asiatică cu alte seturi de presupoziţii şi alte valori, unele foarte diferite de ale noastre.
Prezentarea mai întâi a teismului, deismului şi ateismului se impune ca urmare a necesităţii
cunoaşterii bazelor filosofice ale continentului european în care trăim noi ca români.

Toţi oamenii au o concepţie despre lume şi viaţă indiferent de originea familială, etnia sau
cultura din care provin. Această concepţie le modelează întreaga existenţă: modul în care trăiesc,
gândesc şi se relaţionează la ceilalţi oameni şi la Dumnezeu. Nu greşim dacă afirmăm faptul că
concepţia noastră despre lume şi viaţă este religia noastră, ceva de care ne (re)legăm întreaga
noastră existenţă, ceva pe care îl considerăm valoros şi util pentru noi şi pentru urmaşii noştri. Ca
şi fiinţe libere şi responsabile avem datoria să alegem concepţia corectă despre lume şi viaţă, cea
adevarată, pentru că nu toate pot fi adevarate de vreme ce emit pretenţii atât de diferite asupra
realităţii.