24-47-18

52-27-41 construuctorul 100 lei – 25 min

• 83-24-44
• 72-81-90
• 20-80-50
Spitalul Clinic Central

Comisia Europeană
Direcţia Generală Comunicare
Document finalizat in februarie 2008

12 lecţii despre Europa

de Pascal Fontaine

Ce rol indeplineşte Uniunea Europeană? De ce şi cum a fost infiinţată? Cum

funcţionează? Ce a reuşit să realizeze pană acum in interesul cetăţenilor ei şi
care sunt provocările cu care este nevoită să se confrunte in prezent? Ce poate
face pentru a-i incuraja pe cetăţeni să se implice activ in demersurile sale?

Intr-o eră a globalizării, va putea Uniunea să concureze realmente cu celelalte

economii mondiale şi să işi menţină in acelaşi timp standardele sociale? Va
reuşi oare Europa să rămană un actor principal pe scena internaţională şi să
susţină eforturile de combatere a terorismului mondial?

Acestea sunt doar cateva din intrebările dezbătute de Pascal Fontaine –

specialist in domeniul afacerilor europene şi fost profesor universitar – publicate
in ediţia din 2007 a binecunoscutei sale broşuri „12 lecţii despre Europa”.
Uniunea Europeană
Cuprins

1. La ce serveşte Uniunea Europeană?

2. Cele zece etape istorice
3. Extinderea şi politica de vecinătate
4. Cum funcţionează UE?
5. Care sunt rolurile UE?
6. Piaţa unică
7. Uniunea economică şi monetară (UEM) şi moneda euro
8. Spre o societate bazată pe cunoaştere
9. Europa cetăţenilor
10. Libertate, securitate şi justiţie
11. Care este rolul Uniunii Europene pe scena mondială?
12. Care este viitorul Europei?

Cronologia construcţiei europene

 .1.
La ce serveşte Uniunea Europeană?

Misiunea Europei pentru secolul XXI este:

•1 garantarea păcii, a prosperităţii şi a stabilităţii pentru cetăţenii Europei;
•2 consolidarea reunificării continentului;
•3 asigurarea securităţii pentru cetăţenii săi;
•4 promovarea unei dezvoltări economice şi sociale echilibrate;
•5 soluţionarea provocărilor globalizării şi prezervarea identităţii popoarelor
europene;
•6 favorizarea valorilor europene, precum dezvoltarea durabilă şi protecţia
mediului, respectarea drepturilor omului şi a economiei sociale de piaţă;

I. Pacea şi stabilitatea

Inainte de a deveni un adevărat obiectiv politic, ideea unificării Europei nu era

decat un vis al filozofilor şi vizionarilor. Victor Hugo, de exemplu, a avansat
ideea „Statelor Unite ale Europei”, fiind inspirat de idealurile umaniste. Visul
acesta a fost insă spulberat de groaznicele războaie care au devastat
continentul in prima jumătate a secolului XX.

O nouă formă de speranţă a luat insă naştere din ruinele celui de-al doilea
război mondial. Cei care au opus rezistenţă totalitarismului in timpul celui de-al
doilea război mondial erau hotăraţi să pună capăt antagonismului internaţional
şi rivalităţilor in Europa şi astfel să creeze condiţiile necesare unei păci durabile.
Intre 1945 şi 1950, caţiva oameni de stat, precum Robert Schuman, Konrad
Adenauer, Alcide de Gasperi şi Winston Churchill, s-au hotărat să convingă
cetăţenii de necesitatea intrării intr-o eră nouă, cea a unei organizări
structurate a Europei Occidentale, bazată pe interese comune şi fondate pe
tratate, care ar garanta statul de drept şi egalitatea intre toate ţările membre.

Preluand o idee mai veche a lui Jean Monnet, Robert Schuman (ministru de
Externe al Franţei) propune, la 9 mai 1950, instituirea Comunităţii Europene a
Cărbunelui şi Oţelului (CECO). Astfel, ţările care odinioară se confruntau pe
campul de luptă decid să plaseze producţia de cărbune şi oţel sub
responsabilitatea unei autorităţi supreme comune. Din punct de vedere practic,
dar şi simbolic, spectrul conflictelor a fost transformat intr-un instrument al
păcii şi reconcilierii.

II. Reunificarea continentului european

După căderea Zidului Berlinului in 1989, Uniunea Europeană a fost cea care a
incurajat reunificarea Germaniei. In 1991, odată cu prăbuşirea Imperiului
Sovietic, fostele ţări comuniste din Europa Centrală şi de Est decid, la randul lor,
după ce timp de decenii s-au aflat sub tutela Pactului de la Varşovia, că viitorul
lor este legat de cel al marii familii a naţiunilor democratice din Europa.
Procesul de extindere continuă şi astăzi. Astfel, in timp ce Turcia şi Croaţia au
inceput negocierile de aderare in octombrie 2005, o serie de ţări din Balcani şi-
au depus şi ele candidatura, ceea ce ar putea duce, intr-o bună zi, la aderarea
efectivă a acestora la marea familie europeană.

III. Siguranţa şi securitatea

In secolul XXI, Europa incă se mai confruntă cu probleme de siguranţă şi

securitate. De aceea, UE trebuie să ia măsuri eficiente pentru a garanta
siguranţa şi securitatea statelor sale membre. In acest scop, UE trebuie să
colaboreze constructiv cu regiunile aflate dincolo de graniţele sale, respectiv
ţările din Balcani, din Africa de Nord, din Caucaz şi din Orientul Mijlociu. UE
trebuie, de asemenea, să işi apere interesele militare şi strategice, prin
colaborarea cu aliaţii săi, in special cu NATO şi prin dezvoltarea unei veritabile
politici europene comune de securitate şi de apărare.

Securitatea internă şi externă sunt două feţe ale aceleiaşi monede. Combaterea
terorismului şi a crimei organizate necesită o colaborare stransă intre forţele
poliţieneşti din toate ţările UE. Crearea unui „spaţiu de libertate, securitate şi
justiţie” in sanul UE, unde fiecare cetăţean are acces egal la justiţie şi este
protejat de lege, constituie o nouă provocare la nivel european, necesitand o
coordonare sporită a acţiunilor intreprinse de autorităţile naţionale. Organisme
precum Europol, Oficiul European de Poliţie şi Eurojust, care promovează
cooperarea intre procurori, judecători şi ofiţeri de poliţie din ţările membre ale
UE, sunt chemate să joace un rol mai activ şi mai eficient.

IV. Solidaritatea economică şi socială

Cu toate că, la origine, Uniunea Europeană a fost creată pentru a realiza un

obiectiv politic pacificator, aspectul economic a fost totuşi cel care a reuşit să
dinamizeze şi să incununeze cu succes această construcţie europeană.

La ora actuală, tendinţele demografice in UE nu sunt foarte favorabile, in

comparaţie cu celelalte state ale lumii. De aceea, statele membre trebuie să se
apropie tot mai mult pentru a asigura creşterea economică şi pentru a se
menţine competitive la nivel mondial. Niciun stat membru nu este pregătit să
facă faţă, singur, concurenţei pe plan mondial in domeniul comerţului. Astfel,
piaţa unică le oferă intreprinderilor europene o platformă vitală, asigurandu-le
competitivitatea pe pieţele mondiale.

Cu toate acestea, acest spaţiu de liberă concurenţă la nivel european trebuie să

aibă drept corolar solidaritatea naţiunilor europene. Aceasta are consecinţe
pozitive asupra cetăţenilor europeni: prin urmare, atunci cand cetăţenii din
unele regiuni ale Europei sunt victime ale inundaţiilor sau ale altor calamităţi
naturale, bugetul UE prevede fonduri de asistenţă in acest sens. Fondurile
structurale, gestionate de Comisia Europeană, incurajează şi sporesc eforturile
depuse de autorităţile naţionale şi locale ale ţărilor membre pentru a reduce
inegalităţile intre diversele regiuni ale UE. Mijloacele financiare prevăzute din
bugetul UE şi creditele oferite de Banca Europeană de Investiţii (BEI) sunt
alocate pentru a imbunătăţi infrastructura de transporturi (de exemplu,
extinderea reţelei de autostrăzi şi a infrastructurii feroviare de mare viteză),
contribuind astfel la promovarea unor regiuni şi la stimularea schimburilor
comerciale transeuropene. Astfel, succesul economic al UE se va manifesta, in
parte, prin capacitatea pieţei sale unice, de 500 de milioane de consumatori, de
a satisface interesele unui număr cat mai mare de consumatori şi intreprinderi.

V. Identitatea şi diversitatea in contextul globalizării

Societăţile post-industriale ale Europei devin tot mai complexe. Astfel, deşi
nivelul de trai al cetăţenilor europeni nu a incetat să crească, diferenţe
semnificative intre bogaţi şi săraci persistă totuşi. La randul ei, extinderea a
accentuat şi mai mult aceste diferenţe, intrucat noile state membre au intrat in
UE avand un nivel de trai sub media europeană. De aceea, colaborarea statelor
membre este crucială pentru a se reuşi reducerea acestor discrepanţe.

Totuşi, toate aceste eforturi nu au fost realizate in detrimentul identităţii

culturale şi lingvistice a statelor europene. Dimpotrivă, activităţile intreprinse
de instituţiile europene au contribuit la realizarea creşterii economice, avand in
vedere particularităţile regionale şi bogata diversitate culturală şi tradiţională a
ţărilor membre.

După jumătate de secol de construcţie europeană, UE in ansamblul său este

mai impunătoare decat fiecare stat membru luat separat: ea exercită o
influenţă economică, socială, tehnologică, comercială şi politică mult mai mare
decat dacă acestea ar fi trebuit să acţioneze individual. Faptul că UE intreprinde
acţiuni comune şi se exprimă printr-o singură voce constituie o valoare
adăugată incontestabilă pentru Europa.

De ce?

1Fiind prima putere comercială in lume, UE joacă un rol decisiv in negocierile

internaţionale, respectiv cele din cadrul Organizaţiei Mondiale a
Comerţului (OMC), compusă din 149 ţări, precum şi in punerea in aplicare
a Protocolului de la Kyoto privind schimbările climatice şi poluarea
atmosferică;
2Deoarece adoptă poziţii clare in ceea ce priveşte unele teme sensibile,
importante pentru cetăţeanul de rand, precum protecţia mediului,
resursele de energie regenerabilă, „principiul precauţiei” in materie de
securitate alimentară, aspectele etice ale biotehnologiilor şi necesitatea
protejării speciilor pe cale de dispariţie;
3Deoarece a lansat o serie de iniţiative importante pentru o dezvoltare
durabilă a intregii planete, in legătură cu „Summit-ul Pămantului” de la
Johannesburg, in 2002.

Vechiul adagiu „unirea face puterea” este mai pertinent ca niciodată pentru
europenii de azi. Totuşi, procesul de integrare europeană nu a şablonat
diversele moduri de viaţă, tradiţiile şi culturile popoarelor sale. Intr-adevăr,
diversitatea reprezintă o valoare majoră pentru Uniunea Europeană.

VI. Valorile Uniunii Europene

UE işi doreşte să promoveze valorile umaniste şi progresiste şi să garanteze că

fiinţa umană este stăpanul şi nu victima schimbărilor majore care au loc la nivel
global. Nevoile cetăţenilor nu pot fi satisfăcute doar prin intermediul
mecanismelor de piaţă şi nici nu pot fi impuse in mod unilateral.

De aceea, UE pledează pentru acea viziune a omenirii sau acel model de

societate care este susţinut de majoritatea cetăţenilor săi. Europenii se
mandresc cu patrimoniul bogat de valori, printre care se numără drepturile
omului, solidaritatea socială, libertatea intreprinderii, distribuirea echitabilă a
roadelor creşterii economice, dreptul la un mediu protejat, respectarea
diversităţii culturale, lingvistice şi religioase şi o sinteză armonioasă a tradiţiei
şi a progresului.

Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, proclamată in decembrie

2000 la Nisa, cuprinde toate drepturile recunoscute la ora actuală de statele
membre şi de cetăţenii UE. Aceste valori creează un sentiment de apartenenţă
la aceeaşi familie europeană. Un exemplu bun in acest sens il constituie
abolirea pedepsei cu moartea in toate statele UE.
 .2.
Cele zece etape istorice

1951:Instituirea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului de către cei

şase membri fondatori
1957: Tratatul de la Roma instituie o piaţă comună
1973: Comunitatea se extinde (numără acum nouă state membre) şi dezvoltă
politici comune
1979: Primele alegeri prin vot universal direct pentru Parlamentul European
1981: Prima extindere in spaţiul mediteranean
1993: Realizarea pieţei unice
1993: Tratatul de la Maastricht instituie Uniunea Europeană
1995 : UE se extinde la 15 membri
2002: Introducerea bancnotei şi monedei euro
2004:10 ţări noi aderă la Uniune

1. La 9 mai 1950 Declaraţia Schuman propunea instituirea Comunităţii

Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO) care a devenit realitate prin
Tratatul de la Paris din 18 aprilie 1951. Acesta a creat o piaţă comună a
cărbunelui şi a oţelului intre cele şase state fondatoare (Belgia, Republica
Federală Germania, Franţa, Italia, Luxemburg şi Ţările de Jos). Scopul, in urma
celui de-al doilea război mondial, era de a asigura pacea intre popoarele
europene invingătoare şi cele invinse şi de a le apropia, facilitandu-le
colaborarea de pe poziţii egale in cadrul unor instituţii comune.

2. La data de 25 martie 1957, prin Tratatul de la Roma, cei şase au hotărat

să instituie Comunitatea Economică Europeană (CEE) bazată pe o piaţă
comună mai extinsă, incluzand o gamă largă de bunuri şi servicii. Taxele
vamale intre cele şase state au fost eliminate in totalitate la data de 1 iulie
1968, iar in cursul anilor 60 au fost create politici comune, in special in
domeniul comerţului şi al agriculturii.

3. Acest proiect a avut un succes atat de mare, incat Danemarca, Irlanda şi

Regatul Unit au decis să se alăture Comunităţii. Prima extindere, de la şase la
nouă membri, a avut loc in 1973. In acelaşi timp s-au aplicat noi politici
sociale şi de mediu, iar in 1975 s-a infiinţat Fondul European de Dezvoltare
Regională (FEDR).

4. In iunie 1979, s-a realizat un pas decisiv pentru Comunitatea Europeană

prin organizarea primelor alegeri prin sufragiu direct pentru Parlamentul
European. Aceste alegeri se organizează o dată la cinci ani.

5. In 1981, Grecia s-a alăturat Comunităţii, urmată de Spania şi

Portugalia in 1986. Astfel a fost consolidată prezenţa Comunităţii in Europa de
Sud, urgentand nevoia de extindere a programelor de ajutor regional.

6. Recesiunea economică mondială de la inceputul anilor 1980 a adus cu

sine un val de „europesimism”. Cu toate acestea, speranţa a renăscut in 1985
cand Comisia Europeană, sub preşedinţia lui Jacques Delors, a prezentat Cartea
albă privind calendarul pentru realizarea pieţei unice europene pană la data
de 1 ianuarie 1993. Acest ţel ambiţios a fost inclus in Actul Unic European
semnat in februarie 1986 şi intrat in vigoare la data de 1 iulie 1987.

7. Structura politică a Europei s-a schimbat categoric odată cu căderea

zidului Berlinului in 1989. Aceasta a condus la unificarea Germaniei in
octombrie 1990 şi democratizarea ţărilor Europei Centrale şi de Est prin
eliberarea de sub controlul sovietic. Uniunea Sovietică a incetat să existe in
decembrie 1991.

In acelaşi timp, statele membre negociau noul Tratat privind Uniunea Europeană
care a fost adoptat in decembrie 1991, la Maastricht, de către Consiliul
European format din şefi de stat şi de guvern,. Acesta a intrat in vigoare la 1
noiembrie 1993. Tratatul a creat Uniunea Europeană (UE), adăugand domenii
de cooperare interguvernamentală structurilor comunitare integrate existente.

8. Acest nou dinamism european, precum şi schimbarea situaţiei geopolitice

a continentului au determinat alte trei noi state – Austria, Finlanda şi Suedia
– să adere la UE la 1 ianuarie 1995.

9. Pe atunci, UE era pe calea spre cea mai spectaculoasă realizare a sa,

crearea monedei unice. Moneda euro pentru tranzacţii financiare (sub altă
formă decat numerar) a fost introdusă in 1999, in timp ce bancnotele şi
monedele au fost emise trei ani mai tarziu in cele 12 state ale spaţiului euro
(cunoscut sub numele de zona euro). In prezent, euro este o monedă
importantă pentru plăţi şi depozite la nivel mondial, alături de dolarul SUA.

Europenii trebuie să facă faţă globalizării. Noile tehnologii şi utilizarea tot mai
extinsă a internetului transformă economiile. Aceste transformări implică insă
provocări, atat pe plan social, cat şi cultural.

In martie 2000, UE a adoptat „strategia de la Lisabona” in vederea

modernizării economiei europene, astfel incat aceasta să devină competitivă pe
piaţa mondială alături de alţi mari actori, precum Statele Unite şi statele nou
industrializate. Strategia de la Lisabona include incurajarea inovaţiei şi a
investiţiilor in afaceri, precum şi adaptarea sistemelor educaţionale europene,
astfel incat acestea să corespundă cerinţelor societăţii informaţionale.

In acelaşi timp, şomajul şi creşterea costurilor privind pensiile exercită presiune

asupra economiilor naţionale, făcand reforma cu atat mai mult necesară.
Alegătorii cer tot mai mult guvernelor lor să găsească soluţii practice la aceste
probleme.

10. Abia ajunsă la 15 membri, Uniunea Europeană a şi inceput pregătirile

pentru o nouă extindere la un nivel fără precedent. La mijlocul anilor 1990,
fostele state ale blocului sovietic (Bulgaria, Republica Cehă, Ungaria, Polonia,
Romania şi Slovacia), cele trei state baltice care au făcut parte din Uniunea
Sovietică (Estonia, Letonia şi Lituania), una dintre republicile fostei Iugoslavii
(Slovenia), precum şi două state mediteraneene (Cipru şi Malta) au inceput să
bată la uşa UE.

UE a salutat şansa de a contribui la stabilizarea continentului european şi de a

extinde beneficiile integrării europene asupra acestor democraţii tinere.
Negocierile privind statutul de viitor membru au fost deschise in decembrie
1997. Extinderea UE la 25 de state a avut loc la 1 mai 2004 cand 10 dintre cele
12 ţări candidate au aderat la Uniune. Bulgaria şi Romania au urmat la 1
ianuarie 2007.
 .3.
Extinderea şi politica de vecinătate

•1 Uniunea Europeană este deschisă oricărui stat european care

indeplineşte criteriile democratice, politice şi economice pentru
dobandirea calităţii de membru.
•1 In urma mai multor extinderi, UE a crescut de la şase la 27 de membri.
Alte state candidează la aderare.
•2 Fiecare tratat ce admite un nou membru necesită aprobarea in
unanimitate a tuturor statelor membre. De asemenea, inaintea fiecărei
extinderi, UE va evalua propria capacitate de absorbţie a noilor membri,
precum şi abilitatea propriilor instituţii de a funcţiona corespunzător in
continuare.
•3 Extinderile succesive au intărit democraţia, au conferit securitate
Europei şi au sporit potenţialul său comercial şi de creştere economică.

I. Unificarea unui continent

(a) Uniunea celor 25

Cu ocazia reuniunii de la Copenhaga din decembrie 2002, Consiliul European a
făcut un pas insemnat in istoria integrării europene. Prin invitaţia adresată
către 10 noi state de a adera la UE la 1 mai 2004, Uniunea Europeană nu a
crescut doar din punct de vedere geografic şi ca număr al populaţiei, ci a pus
capăt scindării pe continentul nostru, care, incepand din 1945, separase lumea
liberă de blocul comunist.

Cea de-a cincea extindere a UE a avut o dimensiune politică şi una morală. A

permis unor ţări precum Cipru, Republica Cehă, Estonia, Ungaria, Letonia,
Lituania, Malta, Polonia, Slovacia şi Slovenia, europene nu doar prin poziţia
geografică, ci şi din punct de vedere cultural, istoric şi al aspiraţiilor, să se
alăture familiei europene. Ele fac parte acum din proiectul monumental
conceput de cei ce au pus temeliile UE.

(b) Următoarea extindere

Bulgaria şi Romania au devenit candidate in 1995. Pentru aceste două state
procesul a durat mai mult decat pentru celelalte 10, insă in cele din urmă ele au
aderat la UE la 1 ianuarie 2007, crescand numărul statelor UE la 27.

(c) Candidaţi la statutul de stat membru

Turcia, membră NATO, semnatară a unui acord de asociere cu UE, a aplicat
pentru statutul de membru in 1987. Poziţia geografică şi istoria politică ale
acesteia au condus la o ezitare indelungată a UE inainte de a răspunde pozitiv
aplicaţiei. Totuşi, in octombrie 2005, Consiliul European a inceput negocierile de
aderare cu Turcia. In acelaşi timp a inceput negocierile şi cu Croaţia, un alt stat
candidat. In cazul acestor două state nu s-a fixat incă o dată pentru intrarea in
vigoare a unui eventual tratat de aderare la sfarşitul negocierilor.

(d) Balcanii de Vest

Aceste state, dintre care majoritatea au făcut parte din fosta Iugoslavie, se
indreaptă către Uniunea Europeană pentru a-şi accelera reconstrucţia
economică, pentru a imbunătăţi relaţiile reciproce lezate de războaie etnice şi
religioase, precum şi pentru a-şi consolida instituţiile democratice. UE a acordat
statutul de „ţară candidată” Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei in
noiembrie 2005. Alţi potenţiali candidaţi sunt Albania, Bosnia şi Herţegovina,
Muntenegru şi Serbia.

II. Condiţiile pentru statutul de membru

(a) Condiţii legale

Integrarea europeană a fost dintotdeauna un proces politic şi economic deschis
tuturor ţărilor europene pregătite să adere la tratatele fondatoare şi să preia in
intregime legislaţia UE. In conformitate cu articolul 237 din Tratatul de la Roma,
„ orice stat european poate solicita să devină membru al Comunităţii ”.

Articolul F din Tratatul de la Maastricht adaugă faptul că statele membre

trebuie să aibă „sisteme de guvernare […] bazate pe principiile democraţiei.”

(b) „Criteriile de la Copenhaga”

In 1993, in urma cererilor formulate de către fostele ţări comuniste de a adera
la Uniune, Consiliul European a stabilit trei criterii care trebuie indeplinite
pentru a deveni membru. La momentul aderării, noii membri trebuie să aibă:
1instituţii stabile ce garantează democraţia, statul de drept, drepturile
omului şi respectarea şi protecţia minorităţilor;
2o economie de piaţă funcţională şi capacitatea de a face faţă presiunii
concurenţiale şi forţelor pieţei din cadrul Uniunii;
3capacitatea de a prelua obligaţiile de membru, inclusiv sprijinirea obiectivelor
Uniunii. Trebuie să aibă o administraţie publică capabilă să aplice şi să
administreze in practică legislaţia UE.

(c) Procesul de aderare

Negocierile de aderare se poartă intre fiecare stat candidat şi Comisia
Europeană care reprezintă UE. După incheierea acestora, decizia de a permite
unui nou stat să adere la UE se ia unanim de către statele membre in cadrul
Consiliului. Parlamentul European trebuie să dea avizul conform printr-un vot
pozitiv cu majoritatea absolută a membrilor. Toate tratatele de aderare trebuie
ulterior ratificate de către statele membre şi ţările candidate conform
procedurilor constituţionale ale fiecărei ţări.

Pe parcursul perioadei de negociere, ţările candidate primesc ajutor din partea

UE pentru facilitarea creşterii economice. In cazul aderării celor 10 ţări in 2004,
acesta a constat intr-un pachet de 41 de miliarde de euro, avand ca principal
scop finanţarea proiectelor structurale, astfel incat nou-veniţii să-şi poată
indeplini obligaţiile de membru.
III. Cat de mare poate deveni UE?

(a) Graniţe geografice

Dezbaterile referitoare la ratificarea Tratatului Constituţional al UE, care au avut
loc in majoritatea ţărilor membre, au arătat că mulţi europeni işi fac griji cu
privire la graniţele finale ale Uniunii Europene şi chiar cu privire la identitatea
acesteia. Nu există răspunsuri simple la aceste intrebări, mai ales avand in
vedere faptul că fiecare stat priveşte in mod diferit propriile interese geopolitice
şi economice. Ţările baltice şi Polonia susţin obţinerea calităţii de membru de
către Ucraina. O posibilă aderare a Turciei ar aduce in discuţie statutul unor ţări
din Caucaz, precum Georgia şi Armenia.

In ciuda faptului că Islanda, Norvegia, Elveţia şi Liechtenstein indeplinesc

condiţiile pentru a deveni membre, ele nu sunt membre ale Uniunii Europene
deoarece, la ora actuală, opinia publică din aceste ţări se opune aderării.

Situaţia politică din Belarus şi poziţia strategică a Moldovei incă reprezintă o

problemă. Este evident faptul că Rusia nu poate obţine statutul de membru,
intrucat actualmente s-ar crea dezechilibre inacceptabile in Uniunea
Europeană, atat din punct de vedere politic, cat şi geografic.

(b) Condiţii administrative

De altfel, regulile privind calitatea de membru in prezent, aşa cum sunt definite
in Tratatul de la Nisa din 2003, prevăd cadrul instituţional pentru o Uniune cu
maximum 27 de membri. Depăşirea acestei cifre ar presupune un nou acord
interguvernamental privind relaţiile intre statele membre in cadrul instituţiilor.

Capacitatea Uniunii de a funcţiona conform principiilor fundamentale prevăzute

in Tratate (a se vedea capitolul 4 „Cum funcţionează UE?”) va fi mai redusă
avand peste 30 de ţări membre. Procedurile de decizie vor trebui reexaminate
in profunzime pentru a evita blocajul şi pentru a permite UE să işi păstreze
capacitatea de acţiune.

In plus, mai sunt probleme sensibile cum ar fi folosirea limbilor oficiale. Prin
aderarea Bulgariei şi a Romaniei numărul limbilor oficiale a ajuns la 23.
Extinderea UE nu trebuie să dea impresia cetăţenilor de rand că identitatea lor
naţională şi regională dispare in cadrul unei UE standardizate.

IV. Candidaţi şi non-candidaţi

Uniunea Europeană duce două politici paralele pentru tratarea relaţiilor sale cu
ţările vecine, in funcţie de prezenţa sau non-prezenţa acestora pe lista
potenţialilor candidaţi.

1Acordurile de stabilizare şi asociere deschid posibilitatea ca un stat să

devină candidat la statutul de membru al UE la sfarşitul procesului de
negociere. Astfel de acorduri au fost incheiate pentru prima dată cu
 Croaţia şi Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei. Acestea au fost
urmate de Albania. Alţi potenţiali candidaţi in acest context sunt Bosnia şi
Herţegovina, Muntenegru şi Serbia.

1In cadrul politicii de vecinătate, UE a incheiat acorduri de cooperare cu

ţări terţe din spaţiul sud-mediteranean şi din Caucazul de Sud, precum şi
cu ţări din Europa de Est, a căror relaţie cu Uniunea Europeană in viitor
rămane neclară.
 .4.
Cum funcţionează UE?

•2 Consiliul de Miniştri al Uniunii Europene, care reprezintă statele

membre, este principalul organ de decizie al Uniunii. Cand se reuneşte
la nivel de şefi de stat sau de guvern, acesta devine Consiliul European
şi are rolul de a defini şi impulsiona orientările politice generale ale Uniunii.
•3 Parlamentul European reprezintă cetăţenii şi imparte puterea legislativă
şi bugetară cu Consiliul Uniunii Europene.
•4 Comisia Europeană, principalul organ executiv, reprezintă interesul
comun al Uniunii. Are drept de iniţiativă legislativă şi controlează aplicarea
corectă a politicilor comunitare.

I. „Triunghiul decizional”

Mai mult decat o confederaţie de state, mai puţin decat un stat federal,
Uniunea Europeană este o construcţie nouă care nu intră in nici o categorie
juridică tradiţională. Se fondează pe un sistem politic original, in continuă
evoluţie de peste cincizeci de ani.

Tratatele (ce constituie legislaţia primară) sunt la baza a numeroase acte

juridice (numite „secundare”) care au incidenţă directă asupra vieţii cotidiene a
cetăţenilor Uniunii. Este, in special, cazul regulamentelor, directivelor şi
recomandărilor adoptate de instituţiile UE.

Aceste legi, precum şi politicile Uniunii in general, sunt rezultatul deciziilor luate
de triunghiul instituţional format din Consiliu (care reprezintă guvernele
naţionale), Parlamentul European (care reprezintă cetăţenii) şi Comisia
Europeană (instituţie independentă de guvernele statelor membre, garantă a
interesului colectiv al europenilor).

(a) Consiliul Uniunii Europene şi Consiliul European

Consiliul Uniunii Europene (sau Consiliul de Miniştri) este principala instituţie de
decizie a Uniunii. Preşedinţia Consiliului este deţinută prin rotaţie de cate un
stat membru, pe o perioadă de şase luni. Consiliul reuneşte cate un ministru din
fiecare stat membru, in funcţie de domeniul inscris pe ordinea de zi: afaceri
externe, agricultură, industrie, transport, mediu etc.

Consiliul are putere legislativă, pe care o imparte cu Parlamentul European prin

„procedura de codecizie”. In plus, Consiliul şi Parlamentul sunt responsabili in
egală măsură de adoptarea bugetului Uniunii. Consiliul incheie, de asemenea,
acordurile internaţionale negociate in prealabil de către Comisie.

In conformitate cu tratatele, deciziile Consiliului sunt adoptate cu majoritate

simplă, majoritate calificată sau in unanimitate, in funcţie de domeniul abordat.
In domenii esenţiale, ca modificarea tratatelor, lansarea unei noi politici
comune sau aderarea unui nou stat, Consiliul trebuie să decidă in unanimitate.

In celelalte cazuri, se foloseşte majoritatea calificată, ceea ce inseamnă că o

decizie a Consiliului este adoptată numai in cazul in care obţine un număr
minim de voturi favorabile. Numărul voturilor atribuite fiecărui stat membru
reflectă aproximativ mărimea populaţiei acestuia.

Numărul de voturi in Consiliu atribuite fiecărei ţări

•1 Germania, Franţa, Italia şi Regatul Unit 29

•2 Spania şi Polonia 27
•3 Romania 14
•4 Ţările de Jos 13
•5 Belgia, Republica Cehă, Grecia, Ungaria şi Portugalia 12
•6 Austria, Bulgaria şi Suedia 10
•7 Danemarca, Irlanda, Lituania, Slovacia şi Finlanda 7
•8 Estonia, Cipru, Letonia, Luxemburg şi Slovenia 4
•9 Malta 3

Total: 345

Un minim de 255 de voturi din 345 (73,9 %) sunt necesare pentru constituirea
unei majorităţi calificate. In afară de aceasta:
•1 orice decizie trebuie să fie aprobată de către o majoritate a statelor
membre (in anumite cazuri o majoritate de două treimi) şi
•2 orice stat membru poate solicita să se verifice dacă voturile favorabile
reprezintă cel puţin 62 % din populaţia totală a UE

Consiliul European se reuneşte, in principiu, de patru ori pe an şi este

prezidat de şeful statului sau guvernului care deţine preşedinţia Consiliului
Uniunii Europene la momentul respectiv. Preşedintele Comisiei Europene
participă ca membru de drept.

Prin Tratatul de la Maastricht, Consiliul European a devenit oficial iniţiatorul

principalelor politici ale Uniunii şi arbitru in problemele dificile care nu au fost
soluţionate in cadrul Consiliului Uniunii Europene.

Consiliul European abordează, de asemenea, probleme de actualitate

internaţională prin intermediul politicii externe şi de securitate comune (PESC),
expresie a unei diplomaţii comune a statelor membre.

(b) Parlamentul European

Parlamentul European este ales prin vot şi reprezintă cetăţenii Uniunii. El
controlează din punct de vedere politic activităţile Uniunii şi participă la
procesul legislativ. Incepand cu 1979, membrii săi sunt aleşi direct, prin vot
universal, la fiecare cinci ani.

Numărul de locuri alocat fiecărei ţări in Parlamentul European 2007–

2009

Austria 18
Belgia 24
Bulgaria 18
Cipru 6
Republica Cehă 24
Danemarca 14
Estonia 6
Finlanda 14
Franţa 78
Germania 99
Grecia 24
Ungaria 24
Irlanda 13
Italia 78
Letonia 9
Lituania 13
Luxemburg 6
Malta 5
Ţările de Jos 27
Polonia 54
Portugalia 24
Romania 35
Slovacia 14
Slovenia 7
Spania 54
Suedia 19
Regatul Unit 78

Total 785

Grupurile politice din Parlamentul European

Partidul Popular European (Creştin-Democrat) şi al Democraţilor Europeni
278
Grupul Socialist 219
Alianţa Liberalilor şi Democraţilor pentru Europa
Grupul Verzilor/ Alianţa Liberă Europeană
Stanga Unită Europeană/Stanga Verde Nordică 41
Uniunea pentru Europa Naţiunilor 30
Independenţă şi Democraţie 28
Membri neafiliaţi şi locuri neocupate temporar 45
Total 785

Situaţia din octombrie 2006.

Sesiunile plenare ale Parlamentului European se ţin, in principiu, la Strasbourg,

iar cele suplimentare, la Bruxelles. Cele douăzeci de comitete ale Parlamentului,
care pregătesc sesiunile plenare, precum şi grupurile sale politice, se reunesc
de obicei la Bruxelles. Secretariatul General are sediul la Luxemburg şi la
Bruxelles.

Parlamentul işi exercită puterea legislativă la trei niveluri:

1Prin intermediul procedurii „de cooperare”, introdusă in 1987 prin Actul Unic
European, Parlamentul European participă la elaborarea directivelor şi a
regulamentelor, pronunţandu-se asupra propunerilor Comisiei Europene,
care pot fi modificate in funcţie de poziţia Parlamentului.
2Tot din 1987, procedura de „aviz conform” supune ratificării de către
Parlament a acordurilor internaţionale, negociate de Comisie, precum şi a
oricărei noi extinderi a Uniunii.
3Tratatul de la Maastricht, semnat in 1992, a introdus procedura de
„codecizie”, care plasează Parlamentul pe picior de egalitate cu Consiliul in
ceea ce priveşte legiferarea in domenii importante, inclusiv libera circulaţie a
lucrătorilor, piaţa internă, educaţie, cercetare, mediu, reţele transeuropene,
sănătate, cultură, protecţia consumatorului etc. Tratatul prevede totuşi o
procedură de conciliere.

De asemenea, Parlamentul European imparte cu Consiliul responsabilitatea

privind adoptarea bugetului Uniunii. Parlamentul poate respinge propunerea de
buget, lucru care s-a intamplat deja de mai multe ori. In acest caz, intreaga
procedură bugetară trebuie reincepută. Comisia Europeană propune proiectul
de buget, care este apoi dezbătut de Consiliu şi Parlament. Parlamentul şi-a
folosit din plin puterile bugetare pentru a influenţa politicile Uniunii.

De asemenea, trebuie menţionat faptul că Parlamentul European este instituţia

de control democratic al Uniunii. Acesta dispune de puterea de a demite
Comisia prin adoptarea unei moţiuni de cenzură cu o majoritate de două treimi.
De asemenea, supraveghează gestionarea politicilor UE prin intrebări orale şi
scrise adresate Comisiei şi Consiliului. In final, preşedintele in exerciţiu al
Consiliului European informează Parlamentul cu privire la deciziile luate de Consiliu.

(c) Comisia Europeană

Comisia este al treilea element al triunghiului instituţional care administrează şi
conduce Uniunea Europeană. Membrii acesteia sunt numiţi pe o perioadă de
cinci ani, de comun acord de către statele membre şi aprobaţi de Parlamentul
European. Comisia este responsabilă in faţa Parlamentului, care ii poate cere,
printr-o moţiune de cenzură, să demisioneze colectiv.
Din 2004, Comisia este formată din cate un comisar din fiecare stat membru.

Comisia se bucură de o independenţă considerabilă in exercitarea atribuţiilor.

Ea reprezintă interesul comun şi nu trebuie să primească instrucţiuni de la
niciun guvern naţional. „Gardian al tratatelor”, Comisia veghează la aplicarea
regulamentelor şi a directivelor adoptate de Consiliu şi Parlament şi poate
recurge la calea contencioasă in faţa Curţii de Justiţie in caz de neaplicare a
dreptului comunitar.

In calitate de instituţie executivă al Uniunii, Comisia pune in aplicare deciziile

luate de Consiliu in domenii ca politica agricolă comună. Ea dispune de o putere
mare in gestionarea politicilor comune, al căror buget ii este incredinţat:
cercetare şi tehnologie, ajutor pentru dezvoltare, dezvoltare regională etc.

Comisia este asistată de o administraţie formată din 36 de direcţii generale (DG-

uri) şi servicii, care sunt repartizate in principal la Bruxelles şi Luxemburg.

II. Alte instituţii şi organisme

(a) Curtea de Justiţie

Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene, cu sediul la Luxemburg, este
formată din cate un judecător din fiecare stat membru şi asistată de opt avocaţi
generali. Aceştia sunt numiţi de comun acord de către guvernele statelor
membre, pe o perioadă de şase ani, care poate fi reinnoită. Independenţa le
este garantată. Rolul Curţii de Justiţie este de a asigura respectarea legislaţiei
europene, precum şi interpretarea corectă şi aplicarea tratatelor.

(b) Curtea de Conturi

Curtea de Conturi, cu sediul la Luxemburg, a fost infiinţată in 1975 şi este
compusă din cate un membru din fiecare stat al Uniunii, numit pentru o
perioadă de şase ani de comun acord de către statele membre după
consultarea Parlamentului European. Rolul său este de a verifica incasarea
tuturor veniturilor, precum şi legalitatea şi regularitatea utilizării fondurilor,
urmărind buna gestionare a bugetului Uniunii.

(c) Comitetul Economic şi Social European

Consiliul şi Comisia consultă Comitetul Economic şi Social European (CESE) in
luarea de decizii in anumite domenii politice. Acesta este alcătuit din
reprezentanţi ai diferitelor grupuri de interes economic şi social ai societăţii
civile organizate, numiţi de Consiliu pe o perioadă de patru ani.

(d) Comitetul Regiunilor

Comitetul Regiunilor (CR) a fost creat prin Tratatul privind Uniunea Europeană
şi este format din reprezentanţi ai colectivităţilor locale şi regionale, numiţi de
Consiliu pe o perioadă de patru ani la propunerea statelor membre. In temeiul
tratatului, CR este consultat de Consiliu şi Comisie in probleme relevante
privind regiunile respective, dar poate emite avize şi din proprie iniţiativă.
(e) Banca Europeană de Investiţii
Banca Europeană de Investiţii (BEI), cu sediul la Luxemburg, acordă credite şi
garanţii care sprijină regiunile mai puţin dezvoltate ale Uniunii şi
competitivitatea intreprinderilor.

(f) Banca Centrală Europeană

Banca Centrală Europeană (BCE), situată la Frankfurt, are responsabilitatea de
a gestiona moneda euro şi politica monetară a Uniunii (a se vedea capitolul 7,
„Uniunea Economică şi Monetară (UEM) şi euro”).
 .5.
Care sunt rolurile UE?

•1 Uniunea Europeană se implică intr-o varietate de politici — economice,

sociale, de reglementare şi financiare — respectiv in toate domeniile in
care activitatea sa este benefică statelor membre. Dintre aceste politici,
enumerăm:
o politicile de solidaritate (cunoscute de asemenea sub numele de politici
de coeziune) privind aspecte regionale, agricole şi sociale;
o politicile de inovaţie, privind introducerea unor tehnologii de varf in
domenii precum protecţia mediului, cercetarea şi dezvoltarea (R&D) şi
domeniul energetic.
•2 Uniunea finanţează aceste politici printr-un buget anual de peste 120
miliarde de euro, la care statele membre contribuie in mare parte. Acest
buget reprezintă doar o mică parte din venitul colectiv al UE (respectiv
maxim 1,24 % din venitul naţional brut cumulat al tuturor statelor
membre).
•3

I. Politicile de solidaritate

Scopul principal al politicilor de solidaritate este acela de a sprijini finalizarea

pieţii unice (a se vedea Capitolul 6, „Piaţa unică“) şi de a corecta orice
dezechilibre prin măsuri structurale, venind astfel in sprijinul regiunilor
defavorizate sau al sectoarelor industriale care intampină dificultăţi. Nevoia
imperativă de solidaritate intre statele şi intre regiunile UE a devenit incă mai
stringentă ca urmare a recentei aderări a celor 12 noi ţări membre cu venituri
sensibil inferioare faţă de media UE. In acelaşi timp, UE are datoria să
contribuie la restructurarea acelor sectoare economice care au fost grav
afectate de creşterea rapidă a concurenţei internaţionale.

(a) Ajutor regional

Politica regională a UE se bazează pe transferuri de fonduri dinspre ţările
bogate spre cele sărace. Aceste fonduri sunt folosite pentru incurajarea
dezvoltării in regiunile defavorizate, pentru revitalizarea zonelor industriale
aflate in declin, pentru sprijinirea inserţiei profesionale a tinerilor şi a şomerilor
de lungă durată, pentru modernizarea agriculturii şi pentru ajutorarea zonelor
rurale defavorizate.

Fondurile alocate acţiunilor regionale in perspectiva financiară pentru 2007-

2013 se concentrează asupra următoarelor trei obiective:
1Convergenţă. Scopul este acela de a ajuta ţările şi regiunile cele mai slab
dezvoltate să se alinieze mai rapid la media europeană prin imbunătăţirea
condiţiilor pentru creşterea economică şi ocuparea forţei de muncă. Acest
obiectiv poate fi realizat doar investind in capitalul fizic şi uman, in inovaţie,
in societatea cunoaşterii, in adaptabilitatea la nou, in protecţia mediului şi in
eficienţa administrativă.
2Competitivitate regională şi ocuparea forţei de muncă. Ţinta este creşterea
competitivităţii, a nivelurilor ocupării forţei de muncă şi a atractivităţii
regiunilor. (Nu sunt vizate aici zonele cel mai puţin dezvoltate.) Metoda de
indeplinire a acestui obiectiv este aceea de a anticipa schimbările economice
şi sociale şi de a promova inovaţia, spiritul intreprinzător, protecţia mediului,
accesibilitatea, adaptabilitatea şi dezvoltarea unor pieţe ale forţei de muncă
mai favorabile incluziunii sociale.
3Cooperare teritorială europeană. Scopul este de intensificare a cooperării
transfrontaliere, transnaţionale şi inter-regionale. UE urmăreşte prin aceasta
promovarea unor soluţii comune la problemele de aceeaşi natură intalnite de
autorităţile vecine, in sectoare precum dezvoltarea urbană, rurală şi costieră,
cultivarea relaţiilor economice şi stabilirea unor reţele intre intreprinderile
mici şi mijlocii (IMM).

Aceste obiective vor fi finanţate cu fonduri specifice ale UE, care fie se vor
adăuga la contribuţiile existente ce provin din sectorul privat şi din partea
administraţiei naţionale şi regionale, fie vor stimula investiţiile din aceste
direcţii. Aceste fonduri sunt cunoscute sub numele de fonduri structurale şi de
coeziune.
1Fondul european de dezvoltare regională (FEDR), primul dintre fondurile
structurale, finanţează consolidarea coeziunii economice, sociale şi
teritoriale, prin reducerea disparităţilor dintre regiuni, prin sprijinirea
dezvoltării structurale şi a ajustării structurale a economiilor regionale,
inclusiv in vederea reconversiei zonelor industriale aflate in declin.
2Fondul Social European (FSE), cel de-al doilea fond structural, finanţează
iniţiative destinate formării profesionale şi creării de locuri de muncă.
3Pe langă fondurile structurale, există fondul de coeziune, folosit pentru
finanţarea proiectelor referitoare la infrastructura de transport şi la protecţia
mediului inconjurător in acele state membre ale UE in care indicele PIB pe
cap de locuitor este mai mic decat 90% din media UE.

(b) Politica agricolă comună (PAC)

Obiectivele PAC, astfel cum au fost stipulate in Tratatul de la Roma din 1957, au
fost in mare parte indeplinite: asigurarea unui nivel de trai echitabil pentru
populaţia agricolă; stabilizarea pieţei; aprovizionarea consumatorilor la preţuri
rezonabile; modernizarea infrastructurii agricole. Şi alte principii adoptate de-a
lungul timpului au funcţionat bine. Consumatorii se bucură de siguranţa ofertei,
iar preţurile produselor agricole sunt menţinute la un nivel stabil, protejate de
fluctuaţiile de pe piaţa mondială. Bugetul destinat PAC este cunoscut sub
numele de Fondul European de Orientare şi Garantare Agricolă
(FEOGA).

Cu toate acestea, PAC a fost o victimă a propriei sale reuşite. Producţia a

crescut mult mai rapid decat consumul, exercitand o presiune considerabilă
asupra bugetului UE. Pentru a rezolva această problemă, politica agricolă a
trebuit redefinită. Această reformă incepe să dea rezultate. Producţia a fost
incetinită. Agricultorii sunt in prezent incurajaţi să folosească metode agricole
durabile care să ocrotească mediul, să protejeze zonele rurale şi să contribuie
la ameliorarea calităţii şi siguranţei alimentare.

Noul rol al populaţiei agricole este acela de a asigura un anumit nivel al

activităţii economice in fiecare zonă rurală şi de a proteja diversitatea peisajului
rural european. Această diversitate, impreună cu relaţia armonioasă a
oamenilor cu natura, recunoscută ca o veritabilă „civilizaţie rurală“, constituie o
parte importantă a identităţii europene.

Uniunea Europeană ar dori ca Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC) să

pună mai mult accent asupra calităţii alimentelor, să sublinieze principiul
precauţiei şi să urmărească bunăstarea animalelor. De asemenea, Uniunea
Europeană a inceput reforma politicii sale in domeniul pescuitului. Scopul este de a
reduce supraincărcarea flotelor sale de pescuit, de a proteja stocurile de peşte
şi de a asigura sprijinul financiar ce le-ar permite comunităţilor de pescari să
intreprindă şi alte activităţi economice.

(c) Dimensiunea socială

Scopul politicii sociale a UE este de a corecta inegalităţile cele mai evidente din
cadrul societăţii europene. Fondul Social European (FSE) a fost infiinţat in 1961
pentru a incuraja crearea de locuri de muncă şi pentru a ajuta lucrătorii in
transferul lor dinspre un gen de ocupaţie şi/sau dinspre o zonă geografică spre
alta.

Sprijinul financiar nu este singura metodă prin care UE caută să amelioreze

condiţiile sociale in Europa. Ajutorul financiar in sine nu ar putea rezolva toate
problemele antrenate de recesiunea economică sau de subdezvoltarea
regională. Mai presus de orice, efectele dinamice ale creşterii sunt cele care
trebuie să incurajeze progresul social. Aceste efecte trebuie incurajate printr-o
legislaţie care să garanteze un set minimal dar consistent de drepturi. Unele dintre
aceste drepturi sunt inscrise in tratatele fundamentale, ca de pildă dreptul
femeilor şi bărbaţilor la remuneraţie egală pentru aceeaşi muncă prestată.
Altele sunt stabilite prin directive referitoare la protecţia lucrătorilor (normele
privind sănătatea şi siguranţa la locul de muncă) şi standarde esenţiale de
siguranţă.

In 1991, Consiliul European de la Maastricht a adoptat Carta comunitară a

drepturilor sociale fundamentale, stabilind drepturile de care trebuie să se
bucure toţi lucrătorii din UE: libera circulaţie; o compensaţie echitabilă; condiţii
mai bune de muncă; protecţie socială; dreptul de asociere şi de negociere
colectivă; dreptul la formare profesională; tratament egal pentru femei şi
bărbaţi; informarea, consultarea şi participarea lucrătorilor; protecţia sănătăţii
şi a siguranţei la locul de muncă; protecţia copiilor, a persoanelor in varstă şi a
persoanelor cu handicap. Carta a fost integrată in Tratatul de la Amsterdam in
luna iunie 1997, iar acum se aplică in toate statele membre.

II. Politicile de inovaţie

Activităţile Uniunii Europene au un efect direct asupra vieţii cotidiene a

cetăţenilor ei, intrucat abordează provocările reale cu care se confruntă
societatea: protecţia mediului, sănătate, inovaţie tehnologică, energie etc.

(a) Protecţia mediului şi dezvoltarea durabilă

Activitatea UE in domeniul protecţiei mediului se bazează pe programul de
acţiune intitulat „Mediu 2010: viitorul nostru, alegerea noastră“. Acesta
cuprinde perioada 2001-2010 şi subliniază nevoia de:
1atenuare şi de incetinire a schimbărilor climaterice şi a incălzirii globale;
2protejare a habitatelor naturale şi a florei şi faunei sălbatice;
3tratare a problemelor legate de mediu şi sănătate;
4conservare a resurselor naturale şi de administrare eficientă a deşeurilor.

Pe tot parcursul perioadei la care se referă acest program, ca şi cele cinci

programe care l-au precedat, de-a lungul a peste 30 de ani de stabilire a
standardelor, UE a introdus un sistem cuprinzător de protecţie a mediului.

Problemele abordate sunt extrem de variate: poluare fonică, deşeuri, protejarea

habitatelor naturale, gaze de eşapament, produse chimice, accidente
industriale, calitatea apei de imbăiere şi crearea unei reţele europene de
informare şi asistenţă pentru urgenţe, care să acţioneze in cazul declanşării
unor dezastre ecologice de tipul incendiilor forestiere sau resturilor de
hidrocarburi provenite din accidente navale sau de exploatare petrolieră in larg.

Recent, temerile exprimate privind efectele nocive ale poluării asupra sănătăţii
au fost examinate in planul de acţiune pentru protecţia mediului şi a sănătăţii
pentru perioada 2004-2010. Acest plan stabileşte legătura dintre sănătate,
mediu şi politicile din domeniul cercetării.

Reglementările europene stabilesc acelaşi nivel de protecţie pe intreg teritoriul

UE, dar sunt indeajuns de flexibile incat să ia in considerare circumstanţele de
la nivel local. Sistemul de reglementare este de asemenea actualizat in
permanenţă. De exemplu, s-a hotărat revizuirea legislaţiei privind substanţele
chimice şi inlocuirea unor reglementări mai vechi, care fuseseră dezvoltate
independent, in diferite etape, cu un sistem unic pentru inregistrarea,
evaluarea şi autorizarea substanţelor chimice (REACH).

Acest sistem se bazează pe o bază centrală de date, care va fi administrată de

o nouă Agenţie Europeană pentru Substanţe Chimice, cu sediul la Helsinki.
Scopul este acela de a evita contaminarea aerului, apei, solului sau imobilelor,
de a proteja biodiversitatea şi de a imbunătăţi sănătatea şi siguranţa
cetăţenilor UE, păstrand in acelaşi timp nivelul de competitivitate a industriei
europene.

(b) Inovaţia tehnologică

Fondatorii Uniunii Europene aveau dreptate să considere că prosperitatea
viitoare a Europei va depinde de capacitatea ei de a rămane un lider mondial in
domeniul tehnologic. Ştiau ce avantaje pot apărea prin reunirea cercetării
europene sub o umbrelă comună. Astfel, in 1958, in paralel cu CEE, au infiinţat
Euratom - Comunitatea Europeană a Energiei Atomice. Scopul acestei comunităţi
era de a facilita pentru statele membre ale UE exploatarea in comun, in scopuri
paşnice, a energiei nucleare. Ca parte a acestor eforturi, a fost creat un Centru
Comun de Cercetare (CCC), compus din nouă institute aflate in patru locaţii
distincte: Ispra (Italia), Karlsruhe (Germania), Petten (Ţările de Jos) şi Geel
(Belgia).

Cu toate acestea, pe măsură ce inovaţia a căpătat avant, cercetarea europeană

a trebuit să se diversifice, adunand laolaltă oameni de ştiinţă şi cercetători din
domenii cat mai variate cu putinţă. UE a trebuit să găsească noi metode de a
finanţa munca acestora şi noile aplicaţii industriale ale descoperirilor lor.

Cercetarea comună la nivelul UE a fost concepută pentru a completa

programele naţionale de cercetare. Ea se concentrează asupra proiectelor care
aduc laolaltă un număr de laboratoare din mai multe ţări europene. De
asemenea, sprijină cercetarea fundamentală in domenii precum fuziunea
termonucleară controlată (o sursă potenţial inepuizabilă de energie pentru
secolul al XXI-lea). In plus, incurajează cercetarea şi dezvoltarea tehnologică in
industrii-cheie, precum sectorul electronicii şi calculatoarelor, care se confruntă
cu o concurenţă acerbă din afara Europei.

Finanţarea cercetării UE se face in principal prin intermediul unei serii de programe cadru.
Cel de-al şaptelea program-cadru pentru cercetare şi dezvoltare
tehnologică acoperă perioada 2007-2013. Cea mai mare parte a bugetului de
peste 50 miliarde de euro va fi dirijată spre domenii precum sănătatea, sectorul
alimentar, cel agricol, al tehnologiilor informaţiei şi comunicaţiilor, al
nanoştiinţelor, cel energetic, al protecţiei mediului, al transporturilor, al
securităţii, cel spaţial şi spre ştiinţele socio-economice. Alte programe
suplimentare vor promova idei, oameni şi abilităţile lor, prin intermediul
cercetării aflate la graniţele dintre domeniile cunoaşterii ştiinţifice, prin
sprijinirea cercetătorilor in dezvoltarea carierei lor profesionale şi prin
stimularea cooperării internaţionale.

(c) Energie
Combustibilii fosili – petrol, gaze naturale şi cărbune – reprezintă 80% din
consumul energetic in UE. Un procent important din cantitatea necesară de
combustibil fosil se importă din afara UE. In prezent, 50 % din necesarul de
gaze naturale şi petrol se importă, iar această dependenţă ar putea ajunge la
70 % pană in 2030. UE va deveni astfel mai vulnerabilă la intreruperea
alimentării sau la explozii ale preţurilor cauzate de crize internaţionale. Un alt
motiv pentru reducerea consumului de combustibili fosili este acela de a
tempera procesul de incălzire globală.

Va trebui ca in viitor să fie luate diferite măsuri, precum economisirea energiei

prin utilizarea ei intr-un mod mai inteligent, dezvoltarea unor surse alternative
de energie (in Europa este vorba in special despre surse regenerabile de
energie) şi incurajarea cooperării internaţionale. Consumul de energie ar putea
scădea cu o cincime pană in 2020 dacă s-ar schimba comportamentul
consumatorilor şi dacă tehnologiile de ameliorare a eficienţei energetice ar fi
intrebuinţate la maxim.

III. Cine plăteşte pentru Europa: Bugetul UE

Pentru finanţarea politicilor sale, Uniunea Europeană dispune de un buget anual

de peste 120 miliarde de euro. Acest buget este finanţat prin aşa-numitele
„resurse proprii“ ale UE, care nu pot depăşi echivalentul a 1,24 % din venitul
naţional brut total al statelor membre.

Aceste venituri provin in principal din:

1taxe vamale asupra produselor importate din afara UE, inclusiv din prelevări
pe produse agricole;
2un procent din taxa pe valoarea adăugată aplicată bunurilor şi serviciilor pe
intreg teritoriul UE;
3contribuţii din partea statelor membre in funcţie de bunăstarea respectivă a
acestora.

Fiecare buget anual face parte dintr-un ciclu bugetar de şapte ani cunoscut sub
numele de „perspectivă financiară“. Perspectivele financiare sunt stabilite de
Comisia Europeană şi necesită aprobarea in unanimitate din partea statelor
membre şi negocieri care să fie urmate de acordul Parlamentului European. In
cadrul perspectivei financiare pentru 2007-2013, bugetul total pentru această
perioadă este de 864,4 miliarde de euro.
 .6.
Piaţa unică

•1 Piaţa unică reprezintă una dintre cele mai importante realizări ale Uniunii
Europene. Intre statele membre, au fost eliminate, in mod treptat,
restricţiile privitoare la comerţ şi libera concurenţă, rezultatul tuturor
acestor măsuri fiind creşterea standardelor de viaţă.
•2 Piaţa unică nu a devenit incă un spaţiu economic unic. Anumite sectoare
ale economiei (servicii publice) răman incă sub incidenţa legilor naţionale.
•3 Statele Uniunii Europene răman incă independente in ceea ce priveşte
fiscalitatea şi bunăstarea socială.
•4 Piaţa unică este susţinută de anumite politici conexe puse in aplicare de
către Uniunea Europeană de-a lungul anilor. Scopul acestor politici este de a
ajuta cat mai multe firme şi cat mai mulţi consumatori să se bucure de
avantajele pieţei unice.

I. Realizarea obiectivului din 1993

(a) Limitele pieţei comune

Tratatul din 1957 care a pus bazele Comunităţii Economice Europene a făcut
posibilă eliminarea barierelor vamale din interiorul Comunităţii şi a stabilit un
tarif vamal comun aplicabil mărfurilor provenind din ţările din afara Comunităţii
Economice Europene. Acest obiectiv a fost indeplinit la data de 1 iulie 1968.

Cu toate acestea, drepturile vamale nu constituie decat un aspect al barierelor

protecţioniste ridicate in calea comerţului transfrontalier. In anii '70, alte
bariere comerciale au stat in calea realizării complete a pieţei comune. Norme
tehnice, standarde de sănătate şi de siguranţă, reglementări naţionale in ceea
ce priveşte dreptul de a practica anumite profesii şi controlul schimburilor
valutare restricţionau libera circulaţie a persoanelor, a bunurilor şi a
capitalurilor.

(b) Obiectivul din 1993

In iunie 1985, Comisia, sub preşedinţia lui Jacques Delors, a publicat o Carte
Albă, al cărei scop era eliminarea, in cel mult 7 ani, a tuturor barierelor fizice,
tehnice şi fiscale care restricţionau libera circulaţie in interiorul Comunităţii.
Obiectivul său era incurajarea expansiunii industriale şi comerciale in cadrul
unui spaţiu economic extins şi unificat, comparabil cu piaţa americană.

Conceptul de piaţă unică a fost introdus de Actul Unic European, care a intrat in
vigoare in iulie 1987. Acesta prevedea:
5extinderea competenţelor Comunităţii in anumite domenii de politică (politica
socială, de cercetare, de mediu);
6instituirea treptată a pieţei unice pană la sfarşitul anului 1992, prin punerea in
aplicare a unui vast program legislativ care presupunea adoptarea a sute de
directive şi regulamente;
7folosirea mai frecventă a votului cu majoritate calificată in Consiliul de Miniştri.

II. Bilanţul pieţei unice

(a) Barierele fizice

In interiorul Uniunii Europene, toate controalele la frontieră privind bunurile,
precum şi controlul vamal al persoanelor au fost eliminate. Poliţia (brigăzi
antidrog şi de luptă impotriva criminalităţii) desfăşoară activităţi de control ori
de cate ori este necesar.

Acordul Schengen, semnat in iunie 1985 de către nouă dintre cele 12 state
membre la acea vreme (Regatul Unit, Danemarca şi Irlanda nu au fost părţi
semnatare ale acestui acord), vizează cooperarea poliţienească şi o politică
comună de azil şi de imigraţie, in scopul eliminării totale a controalelor persoanelor la
frontierele interne ale Uniunii Europene (a se vedea capitolul 10 „Libertate, securitate şi
justiţie”). Noile state membre, care au aderat la Uniunea Europeană in anul
2004, se aliniază progresiv normelor spaţiului Schengen.

(b) Barierele tehnice

Pentru majoritatea produselor, statele membre ale Uniunii Europene au adoptat
principiul recunoaşterii reciproce a reglementărilor naţionale. Oricărui produs
fabricat şi comercializat legal intr-un stat membru trebuie să i se permită
plasarea pe piaţa oricăruia dintre celelalte state membre.

Liberalizarea sectorului serviciilor a fost dobandită graţie recunoaşterii

reciproce sau coordonării reglementărilor naţionale in ceea ce priveşte accesul
la anumite profesii (avocatură, medicină, meserii din domeniul turismului,
sectorului bancar, asigurărilor, etc.) sau practicarea acestora. Cu toate acestea,
libera circulaţie a persoanelor este un obiectiv incă departe de a fi atins. Incă
există obstacole pentru persoanele care doresc să se stabilească sau să
profeseze in alt stat membru.

Au fost intreprinse acţiuni in vederea favorizării mobilităţii lucrătorilor, in special

in ceea ce priveşte asigurarea recunoaşterii in toate statele membre a
diplomelor sau a calificărilor in diferite meserii (instalator, tamplar etc.).

Datorită deschiderii pieţelor naţionale de servicii din interiorul Uniunii Europene,

preţul apelurilor telefonice naţionale a scăzut semnificativ faţă de acum 10 ani.
Folosirea Internetului pentru telefonia vocală, susţinută de noile tehnologii, este
tot mai frecventă. Presiunea concurenţei a avut drept consecinţă scăderea
tarifelor companiilor aeriene din Europa.

(c) Barierele fiscale

Barierele fiscale au fost reduse datorită armonizării parţiale a cotelor naţionale
de TVA. Impozitele pe veniturile obţinute din investiţii au făcut obiectul unui
acord incheiat intre statele membre ale Uniunii Europene şi alte ţări terţe
(printre care şi Elveţia). Acest acord a intrat in vigoare in iunie 2005.
(d) Contractele publice
Fie că sunt sau nu incheiate de către administraţii naţionale, regionale sau
locale, contractele publice constituie de acum inainte obiectul unei concurenţe
pe tot teritoriul Uniunii Europene, datorită directivelor referitoare la servicii,
echipamente şi lucrări, inclusiv in sectoare cum ar fi apa potabilă, energia şi
telecomunicaţiile.

III. Lucrările in curs:

(a) Servicii financiare

Planul de acţiune al Uniunii Europene de a crea, pană in anul 2005, o piaţă
integrată pentru servicii financiare a fost finalizat. Acest plan va permite
reducerea costurilor de imprumut acordate firmelor şi consumatorilor şi va oferi
depunătorilor o gamă largă de produse de investiţii – planuri de economii şi de
pensii – pe care le vor putea obţine de la furnizorii europeni aleşi. Taxele
bancare pentru plăţile transfrontaliere au fost reduse.

(b) Barierele administrative şi tehnice in calea liberei circulaţii a

bunurilor şi serviciilor
Statele membre ale Uniunii Europene răman incă reticente in a accepta
standardele şi normele altor state sau, cateodată, in a recunoaşte calificările
profesionale. Fragmentarea sistemelor fiscale naţionale dăunează, de
asemenea, integrităţii şi eficacităţii pieţei.

(c) Pirateria şi falsificarea

Este nevoie de o protecţie sporită pentru a preveni piratarea şi falsificarea
produselor provenind din Uniunea Europeană. Comisia Europeană apreciază că
aceste practici ilegale cauzează Uniunii Europene dispariţia anuală a mai multor
mii de locuri de muncă. Din acest motiv, Comisia Europeană, impreună cu
guvernele naţionale, lucrează la un proiect care vizează extinderea protecţiei
drepturilor de autor şi a brevetelor.

IV. Politici de susţinere a pieţei unice

(a) Transportul
Activitatea Uniunii Europene a vizat mai ales libertatea de a presta servicii in
domeniul transporturilor terestre, in special accesul liber pe piaţa
transporturilor internaţionale şi activităţile de cabotaj, care constau in a permite
accesul transportatorilor nerezidenţi pe piaţa naţională de transport a statelor
membre ale Uniunii Europene. Au fost luate decizii in vederea armonizării
condiţiilor de concurenţă in domeniul transporturilor rutiere, in special a
condiţiilor privind accesul la profesie şi la piaţa de muncă, libertatea de stabilire
şi de a presta servicii, timpul de conducere şi siguranţa rutieră.

Politica comună in ceea ce priveşte transportul aerian trebuie să facă faţă

efectelor concurenţei mondiale. Liberalizarea spaţiilor aeriene europene este
realizată in etape, rezultatul acestui fapt fiind o mai mare flexibilitate a modului
in care marile companii aeriene işi impart intre ele aceste spaţii, accesul
reciproc pe pieţe şi libertatea fixării tarifelor. La aceasta se adaugă clauzele de
protecţie referitoare la responsabilităţile serviciului public aerian şi la
imperativele amenajării teritoriului.

Transporturile maritime sunt supuse regulilor concurenţei care se aplică atat

armatorilor europeni, cat şi celor care navighează sub pavilionul unor state
terţe. Aceste reguli vizează combaterea politicilor tarifare neloiale (pavilioane
de complezenţă), dar, de asemenea, urmăresc să facă faţă gravelor dificultăţi
cu care se confruntă industria şantierelor navale din Europa.

(b) Concurenţa
Prezentă in Tratatul de la Roma, politica comună in domeniul concurenţei este
corolarul indispensabil al aplicării regulilor libertăţii comerciale in cadrul pieţei
unice europene. Această politică este pusă in aplicare de către Comisia
Europeană care, alături de Curtea de Justiţie, veghează la respectarea ei.

Această politică a apărut pentru a impiedica orice inţelegere intre companii,

orice ajutor public sau monopol abuziv susceptibile să denatureze libera
concurenţă in cadrul pieţei unice.

Orice inţelegere care cade sub incidenţa regulilor Tratatului trebuie notificată
Comisiei Europene de către companiile sau organismele implicate. Comisia
poate aplica in mod direct o amendă companiilor care nu respectă regulile
concurenţei sau care omit să adreseze notificarea cerută.

In cazul unui ajutor public ilegal sau in absenţa notificării acordării unui astfel
de ajutor, Comisia Europeană poate solicita rambursarea acestuia de către
beneficiar. Orice fuziune sau preluare care ar putea genera o situaţie de poziţie
dominantă intr-un sector anume trebuie notificată Comisiei.

(c) Protecţia consumatorilor

Politica privind protecţia consumatorilor in Uniunea Europeană permite
cetăţenilor europeni să facă cumpărături in deplină siguranţă in toate statele
membre. Toţi consumatorii beneficiază de acelaşi nivel ridicat de protecţie.
Produsele alimentare şi nealimentare sunt supuse unor teste efectuate in
scopul verificării faptului ca sunt de cea mai inaltă calitate. Uniunea Europeană
intreprinde măsuri pentru a preveni riscul inşelării consumatorilor de către
comercianţi lipsiţi de scrupule sau de către publicitate mincinoasă sau
inşelătoare. Drepturile consumatorilor sunt protejate, aceştia putand cere
despăgubiri oriunde pe teritoriul Uniunii Europene, fie că şi-au făcut
cumpărăturile intr-un magazin, prin poşta electronică, prin telefon sau pe
Internet.
 .7.
Uniunea economică şi monetară (UEM) şi moneda euro

•1 Euro este moneda unică a Uniunii Europene. Doisprezece dintre cele 15

state membre o introduc in anul 1999 pentru tranzacţiile incheiate fără
plată in numerar şi in anul 2002 pentru toate plăţile, moment in care se
emit bancnotele şi monedele euro.
•2 Trei ţări (Danemarca, Suedia şi Regatul Unit) nu participă la această uniune
monetară.
•3 Noile state membre se pregătesc să se alăture zonei euro imediat ce vor
indeplini criteriile necesare.
•4 In paralel cu obiectivul stabilităţii monetare, care revine Băncii Centrale
Europene, statele membre vor favoriza creşterea accentuată şi convergenţa
economică

I. Istoria cooperării monetare

(a) Sistemul monetar european (SME)

In anul 1971, Statele Unite decid să elimine legătura stransă dintre dolar şi
preţul oficial al aurului, care asigurase stabilitatea monetară globală după al
doilea război mondial. Acest lucru pune capăt cursurilor de schimb valutar fixe.
In vederea instituirii propriei uniuni monetare, ţările UE decid să reducă la
2,25% marjele de fluctuaţie intre monedele europene prin intervenţie
concertată la nivelul pieţei valutare.

Acest lucru duce la instituirea Sistemului monetar european (SME) care devine
operaţional in martie 1979. Acesta prezintă 3 caracteristici principale:
1o monedă de referinţă denumită ecu: un „coş monetar” format din monedele
tuturor statelor membre;
2un mecanism al ratei de schimb: fiecare monedă are o rată de schimb legată
de ECU; marje de fluctuaţie de 2,25% sunt autorizate in jurul cursurilor de schimb
bilaterale;
3mecanism de credit: fiecare stat transferă 20% din rezervele sale in devize şi
aur intr-un fond comun.

(b) De la SME la UEM

Sistemul monetar european a cunoscut o istorie contrastantă. In 1992, după
reunificarea Germaniei şi ca urmare a tensiunilor monetare accentuate in
Europa, lira italiană şi lira sterlină părăsesc SME. In august 1993, ţările
aparţinand SME decid să mărească temporar şarpele monetar european
(marjele de fluctuaţie ale cursului de schimb) la 15%. Intre timp, pentru a
impiedica fluctuaţii importante de schimb valutar intre monedele europene şi in
vederea eliminării devalorizărilor competitive, guvernele Uniunii Europene decid
să relanseze proiectul de uniune monetară veritabil şi să introducă o monedă
unică.
In cadrul Consiliului European de la Madrid din iunie 1989, conducătorii Uniunii
Europene adoptă un plan in trei faze in favoarea unei uniuni economice şi
monetare. Acest plan devine parte componentă a Tratatului de la Maastricht
privind Uniunea Europeană, adoptat de către Consiliul European in decembrie
1991.

II. Uniunea economică şi monetară (UEM)

(a) Cele trei faze

Prima fază, care debutează la 1 iulie 1990, implică:
1libertate totală de circulaţie a capitalurilor in cadrul Uniunii (anularea controlului de
schimburi valutare);
2sporirea mijloacelor destinate inlăturării dezechilibrelor intre regiunile
europene (fonduri structurale);
3convergenţă economică, prin intermediul supravegherii multilaterale a
politicilor economice ale statelor membre.

A doua fază debutează la 1 ianuarie 1994. Aceasta prevede:

1infiinţarea Institutului Monetar European (IME) la Frankfurt; IME este compus
din guvernatorii băncilor centrale ale ţărilor membre UE;
2independenţa băncilor centrale naţionale;
3reglementarea privind reducerea deficitelor bugetare.

A treia etapă reprezintă naşterea monedei euro. La 1 ianuarie 1999, 11 ţări

adoptă moneda euro, care devine astfel moneda comună a Austriei, Belgiei,
Finlandei, Franţei, Germaniei, Irlandei, Italiei, Luxemburgului, Ţărilor de Jos,
Portugaliei şi Spaniei. (Grecia li se alătură la 1 ianuarie 2001). Incepand din
acest moment, Banca Centrală Europeană inlocuieşte IME, devenind
responsabilă de politica monetară, care este definită şi pusă in aplicare in euro.

La 1 ianuarie 2002, bancnotele şi monedele euro sunt puse in circulaţie in

aceste 12 ţări din zona euro. Două luni mai tarziu, monedele naţionale sunt
retrase din circulaţie. Din acest moment, euro este singura monedă care poate
fi utilizată in toate tranzacţiile bancare şi operaţiunile cu numerar, in cadrul
ţărilor făcand parte din zona euro, care reprezintă mai mult de două treimi din
populaţia UE.

(b) Criteriile de convergenţă

Fiecare stat membru trebuie să intrunească un număr de cinci criterii de
convergenţă pentru a ajunge in faza a treia. Acestea sunt:
1stabilitatea preţurilor: rata inflaţiei nu poate depăşi cu mai mult de 1,5%
ratele medii de inflaţie ale celor trei state membre cu cea mai scăzută rată
de inflaţie;
2rata dobanzilor: rata dobanzilor pe termen lung nu poate varia cu mai mult
de 2% in raport cu ratele dobanzilor medii ale celor trei state membre cu cea
mai scăzută rată de inflaţie;
deficitele: deficitele bugetare naţionale trebuie să fie sub 3% din PNB;
datoria publică: nu poate depăşi 60% din PNB;
3stabilitatea cursului de schimb: ratele de schimb trebuie să rămană in
limitele marjei de fluctuaţie autorizate pentru cei doi ani anteriori.

(c) Pactul de Stabilitate şi de Creştere

Consiliul European a adoptat Pactul de Stabilitate şi de Creştere in iunie 1997.
Acesta a reprezentat un angajament permanent de stabilitate bugetară,
permiţand sancţionarea financiară a unui stat membru din zona euro care se
expunea unui deficit bugetar mai mare de 3%. Fiind considerat ulterior prea
strict, Pactul a fost revizuit in martie 2005.

(d) Eurogrupul
Eurogrupul reprezintă reuniunea informală a miniştrilor de finanţe ai statelor
membre din zona euro. Aceste intalniri au ca scop o mai bună coordonare a
politicilor economice, monitorizarea politicilor bugetare şi financiare ale statelor
din zona euro, precum şi reprezentarea monedei euro in forumurile monetare
internaţionale.

(e) Noile state membre şi UEM

Noile state membre urmează să adopte moneda euro in momentul in care vor
indeplini criteriile necesare. Slovenia este prima dintre noile state membre de la
extinderea din 2004 care a făcut acest lucru şi care s-a alăturat zonei euro la 1
ianuarie 2007.
 .8.
Spre o societate bazată pe cunoaştere

Prioritate acordată creşterii şi locurilor de muncă

•1 Ca răspuns in faţa globalizării, Uniunea intenţionează să incurajeze
competitivitatea economiei europene (liberalizarea telecomunicaţiilor, a
serviciilor şi a energiei).
•2 Uniunea susţine programele de reformă ale statelor membre facilitand
schimbul „celor mai bune practici”.
•3 UE caută să concilieze necesitatea de creştere şi competitivitate cu
obiectivele de coeziune socială şi dezvoltare durabilă care reflectă pe deplin
modelul european.
•4 In perspectiva financiară 2007-2013, Fondurile Structurale UE vor aloca un
buget mai mare activităţilor de instruire, inovare şi cercetare.

La inceputul anilor 1990, două fenomene majore au inceput să revoluţioneze

economia şi viaţa cotidiană peste tot in lume, inclusiv in Europa. Pe de o parte,
globalizarea economiei, economiile din toată lumea devenind din ce in ce mai
interdependente, iar, pe de altă parte, revoluţia tehnologică, incluzand
Internetul şi noile tehnologii de informare şi comunicare.

I. Procesul Lisabona

(a) Obiective
Pană in anul 2000, responsabilii politici cunoşteau faptul că economia
europeană trebuia modernizată in profunzime, cu scopul de a-şi păstra
competitivitatea in faţa Statelor Unite şi a altor mari actori ai economiei
mondiale. Reunit la Lisabona in luna martie a acelui an, Consiliul European a
fixat pentru UE ambiţiosul obiectiv de a deveni, pană in 2010, „cea mai
competitivă şi mai dinamică economie din lume bazată pe cunoaştere, capabilă
de o creştere economică durabilă, cu locuri de muncă mai bune şi mai
numeroase şi o coeziune socială mai puternică”.

(b) Strategia
Consiliul European a adoptat de asemenea o strategie concretă in vederea
realizării acestui obiectiv. „Strategia de la Lisabona” inglobează o serie intreagă
de domenii: cercetarea ştiinţifică, educaţia, formarea profesională, accesul la
internet şi la tranzacţiile on-line. Aceasta cuprinde, de asemenea, reforma
sistemelor de protecţie socială europene. Aceste sisteme reprezintă unul dintre
cele mai preţioase bunuri ale Europei, deoarece permit societăţilor noastre
adoptarea, fără impacturi excesive, a schimbărilor sociale şi structurale
necesare. Totuşi, sistemele trebuie modernizate, cu scopul de a deveni durabile
şi pentru ca generaţiile viitoare să se poată bucura de beneficiile pe care
acestea le oferă.

In primăvara fiecărui an, Consiliul European se reuneşte pentru a trece in

revistă progresul inregistrat in punerea in aplicare a strategiei de la Lisabona.
II. Prioritate acordată creşterii şi locurilor de muncă

In primăvara anului 2006, Consiliul European nu a incercat să ascundă faptul

că, la şase ani de la lansare, rezultatele procesului Lisabona erau neclare. Drept
urmare, acesta a decis să abordeze problema şomajului aflat in creştere
continuă in multe dintre ţările UE şi să se concentreze din nou asupra
priorităţilor UE, respectiv creşterea şi locurile de muncă. In vederea creşterii
productivităţii economiilor sale şi a consolidării coeziunii sociale, Europa trebuie
să işi concentreze in continuare eforturile asupra intensificării performanţei
economice, a inovaţiei şi a valorificării capitalului uman.

La iniţiativa preşedintelui Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso, statele

membre ale UE au decis următoarele:
1să crească investiţiile in domeniul cercetării şi al inovaţiei;
2să acorde Comisiei Europene un rol mai important in calitate de coordonator in
vederea susţinerii statelor membre, in special prin difuzarea „celor mai bune
practici” in Europa;
3să accelereze reformele intreprinse in sectoarele pieţelor financiare, ale
sistemelor de protecţie socială, in liberalizarea telecomunicaţiilor şi a
sectoarelor energetice.
 .9.
Europa cetăţenilor

•1 Datorită Uniunii Europene, cetăţenii statelor membre pot să călătorească,

să locuiască şi să muncească oriunde pe teritoriul comunitar.
•2 In viaţa de zi cu zi, UE incurajează şi finanţează programe care să-i apropie
pe cetăţeni, in special in domeniul educaţiei şi culturii.
•3 Conştiinţa apartenenţei la Uniunea Europeană se va dezvolta in timp,
datorită rezultatelor concrete şi succeselor acesteia.
•1 Există deja simboluri care reprezintă o identitate europeană comună. Cel
mai cunoscut este moneda unică, euro, dar există, de asemenea, steagul şi
imnul UE.

I. A călători, a locui şi a munci in Europa

Primul drept al cetăţeanului european este acela de a putea călători, munci şi

locui oriunde pe teritoriul Uniunii Europene. Tratatul de la Maastricht a
consfinţit acest drept in capitolul referitor la cetăţenie.

Statele membre au adoptat o directivă care instituie un sistem de recunoaştere

reciprocă a diplomelor din invăţămantul superior. Această directivă se aplică in
cazul tuturor formărilor la nivel universitar cu o durată de cel puţin trei ani şi se
bazează pe principiul increderii reciproce in calitatea sistemelor naţionale de
educaţie şi de formare.

Orice persoană care are naţionalitatea unuia din statele membre UE se bucură
de dreptul de a munci in domeniul sănătăţii, al educaţiei sau in oricare alt
sector al serviciilor publice cu excepţia anumitor activităţi care intră sub
incidenţa autorităţilor publice (poliţie, forţe armate, afaceri externe etc.). Intr-
adevăr, ce poate fi mai normal decat ca un profesor britanic să fie solicitat să
predea engleza la Roma sau ca un tanăr absolvent belgian să-şi incerce şansele
la un concurs pentru un post in administraţie publică in Franţa?

Incepand din anul 2004, cetăţenii europeni care călătoresc pe teritoriul Uniunii
pot obţine un card european de asigurări sociale de sănătate, emis de
către autorităţile naţionale, care facilitează acoperirea costurilor medicale
eventuale pe durata călătoriei.

II. Cum se pot bucura cetăţenii de drepturile lor

Europeanul nu este doar un consumator sau doar un actor al vieţii economice şi

sociale. El este un cetăţean al Uniunii Europene şi, prin urmare, se bucură de
anumite drepturi politice. Conform Tratatului de la Maastricht, fiecare cetăţean al
Uniunii, indiferent de naţionalitate, are dreptul să voteze şi să candideze
atat la alegerile locale din ţara in care işi are reşedinţa, cat şi la
alegerile pentru Parlamentul European.
Aceste drepturi sunt o dovadă a apropierii Uniunii de cetăţenii săi. Cetăţenia
europeană este consfinţită prin Tratat: „Este cetăţean al Uniunii orice persoană
care are naţionalitatea unui stat membru. Cetăţenia europeană completează şi
nu inlocuieşte cetăţenia naţională”.

III. Drepturile fundamentale

Tratatul de la Amsterdam, care a intrat in vigoare in 1999, a contribuit la

consolidarea drepturilor fundamentale ale cetăţenilor europeni. Acesta a
introdus o procedură de sancţionare a statelor membre care violează drepturile
fundamentale ale cetăţeanului. De asemenea, aria de aplicare a principiului
non-discriminării, limitată pană atunci la naţionalitate, a fost extinsă la sex,
rasă, religie, varstă şi orientare sexuală.

In concluzie, Tratatul de la Amsterdam a imbunătăţit politica de transparenţă a

Uniunii şi le-a permis cetăţenilor un acces mai larg la documentele oficiale ale
instituţiilor europene.

Angajamentul Uniunii Europene in favoarea drepturilor cetăţenilor a fost

subliniat in mod solemn in anul 2000, la Nisa, prin proclamarea Cartei Drepturilor
Fundamentale a Uniunii Europene. Această Cartă a fost elaborată de către
o Convenţie formată din membri ai parlamentelor naţionale şi ai Parlamentului
European, reprezentanţi ai guvernelor statelor membre şi un membru al
Comisiei Europene. Alcătuită din şase capitole — Demnitatea, Libertăţile,
Egalitatea, Solidaritatea, Drepturile cetăţenilor, Justiţia — Carta conţine 54 de
articole care definesc valorile fundamentale ale Uniunii, precum şi drepturile
civile, politice, economice şi sociale ale cetăţenilor europeni.

Primele articole se referă la demnitatea umană, dreptul la viaţă, dreptul la

„integritate a persoanei”, dreptul la libertatea de exprimare şi de conştiinţă.
Capitolul Solidaritatea este inovator prin faptul că asociază drepturile sociale şi
economice după cum urmează:
4dreptul la grevă;
5dreptul lucrătorilor la informare şi consultare;
6dreptul la concilierea vieţii de familie şi a vieţii profesionale;
7dreptul la asistenţă medicală, securitate socială şi asistenţă socială
pretutindeni pe teritoriul Uniunii.

Carta promovează, de asemenea, egalitatea intre bărbaţi şi femei şi proclamă

dreptul la protecţia datelor cu caracter personal, interzicerea practicilor de
eugenie şi de clonare umană in scopul reproducerii, dreptul la protecţia
mediului, drepturile copilului şi ale persoanelor in varstă şi dreptul la o bună
administrare.

IV. Europa: cultură şi educaţie

Sentimentul unui destin comun şi al apartenenţei la aceeaşi colectivitate nu

poate fi creat in mod artificial. Doar o conştiinţă culturală comună poate da naştere
acestui sentiment, de aceea Uniunea Europeană trebuie să-şi concentreze
atenţia nu numai asupra chestiunilor economice, ci şi asupra educaţiei, culturii
şi drepturilor cetăţenilor.

In această privinţă, programele educaţionale şi de formare ale UE au un rol

important. Acestea promovează programe de schimb care le permit studenţilor
să călătorească in străinătate, să participe la activităţi şcolare transnaţionale,
să inveţe noi limbi etc. Organizarea şcolilor şi a sistemelor de invăţămant,
precum şi conţinutul exact al programelor sunt incă decise la nivel naţional sau
local.

Domeniul Numele Obiective

programului
UE
Invăţămant şcolar Comenius 5% din elevii Uniunii Europene
participă la activităţi educative
comune

Invăţămant superior Erasmus Trei milioane de studenţi au

posibilitatea să studieze la
universităţi din străinătate.

Formare profesională Leonardo da In fiecare an 80 000 de persoane au

Vinci posibilitatea să facă stagii in
companii şi centre de formare intr-o
altă ţară europeană.

Invăţămant pentru Grundtvig In fiecare an 7 000 de persoane au

adulţi posibilitatea de a beneficia de
activităţi educative in străinătate.
Studii de integrare Jean Monnet Susţinere pentru cercetarea
europeană academică şi invăţămantul in
domeniul integrării europene.

Programele UE de formare continuă: cifre estimative pentru perioada

2007 – 2013.

In domeniul culturii, programele europene „Cultura” şi „Media” stimulează

cooperarea intre realizatorii de programe, promotorii acestora, organismele de
radiodifuziune şi artiştii din diferite ţări. Acestea contribuie la creşterea
producţiei de filme şi programe de televiziune europene şi la restabilirea
echilibrului dintre producţiile europene şi cele americane.

V. Ombudsmanul European şi dreptul la petiţie

Pentru a apropia Uniunea de cetăţenii săi, Tratatul de la Maastricht a creat o

nouă instituţie, Ombudsmanul European , cunoscută şi sub denumirea de
Mediator European. Acesta este desemnat de Parlamentul European, iar durata
mandatului său este egală cu cea a Parlamentului. Rolul Ombudsmanului este
de a investiga plangerile privind administrarea defectuoasă din instituţiile şi
organismele Uniunii Europene. Orice cetăţean al Uniunii sau orice persoană
fizică sau juridică cu domiciliul sau sediul intr-un stat membru al UE poate
inainta o plangere către Ombudsman. Acesta incearcă incheierea unui acord
amiabil intre reclamant şi instituţia sau organismul european vizat.

Dreptul la petiţie către Parlamentul European de care beneficiază orice

persoană care domiciliază pe teritoriul Uniunii reprezintă un alt factor important
de apropiere a cetăţenilor de instituţiile europene.

VI. Implicarea cetăţenilor

Ideea unei Europe a cetăţenilor este foarte nouă. Aceasta se va dezvolta prin
popularizarea şi multiplicarea simbolurilor unei identităţi europene comune.
Există deja paşaportul european, in uz din 1985, imnul european, „Oda
bucuriei” compusă de Beethoven şi steagul european, un cerc format din 12
stele aurii pe fond albastru. Permisul de conducere european există in toate statele
Uniunii din 1996. De asemenea, a fost adoptat motto-ul european „Uniţi in
diversitate”, iar 9 mai a fost desemnată Ziua Europei.

Introducerea alegerilor directe pentru Parlamentul European in 1979 a

contribuit la sporirea legitimităţii democratice a integrării europene prin
implicarea voinţei populare. Caracterul democratic al UE ar putea fi consolidat
prin sporirea rolului Parlamentului, prin crearea unor adevărate partide politice
europene, prin incurajarea participării cetăţenilor la elaborarea politicilor
europene prin intermediul organizaţiilor non-guvernamentale şi a asociaţiilor de
voluntariat.

Punerea in circulaţie a monedei unice, euro, in anul 2002, a avut, de asemenea,

un important impact psihologic. In prezent, mai mult de două treimi din cetăţenii
Uniunii işi gestionează bugetul personal şi economiile in euro. Datorită monedei
unice, consumatorii au posibilitatea de a compara preţurile la bunuri şi servicii
in diferite ţări ale Uniunii. Eliminarea controalelor vamale in statele membre ale
Uniunii care au semnat Acordul Schengen (la care ar trebui să adere treptat
toate statele UE) a creat cetăţenilor europeni sentimentul că aparţin unui spaţiu
unitar.

„Nu coalizăm state, ci unim oameni”, afirma Jean Monnet in 1952.

Sensibilizarea opiniei publice cu privire la Uniunea Europeană şi implicarea
cetăţenilor in activităţile acesteia reprezintă marea provocare la care trebuie să
facă faţă instituţiile europene in prezent.
 .10.
Libertate, securitate şi justiţie

•1 Deschiderea frontierelor interne dintre statele UE reprezintă un mare

avantaj pentru populaţia Uniunii, deoarece oamenii pot călători liber, fără a
mai fi supuşi controalelor vamale.
•2 Libera circulaţie pe teritoriul Uniunii trebuie insă să fie insoţită de intărirea
controlului la frontierele externe ale UE pentru a combate in mod eficient
traficul de droguri şi de persoane, criminalitatea organizată, imigraţia
ilegală şi terorismul.
•3 Statele membre UE cooperează in domeniul justiţiei şi domeniul poliţienesc
cu scopul de a asigura o securitate sporită in Europa.

Cetăţenii europeni au dreptul de a trăi in libertate, fără frica persecuţiei sau a

violenţei, pe tot cuprinsul Uniunii Europene. Cu toate acestea, criminalitatea
internaţională şi terorismul reprezintă unele din cele mai ingrijorătoare
fenomene pentru europeanul de azi.

Integrarea in domeniul justiţiei şi afacerilor interne nu a fost prevăzută in

Tratatul de instituire a Comunităţii Europene. Totuşi, in timp, a devenit clar
faptul că libera circulaţie a persoanelor implică necesitatea ca fiecare cetăţean
să beneficieze de acelaşi grad de protecţie şi de acces la justiţie oriunde pe
teritoriul Uniunii. Astfel, a fost creat treptat un spaţiu de libertate, securitate şi
justiţie, modificand succesiv tratatele fondatoare prin Actul Unic European,
Tratatul privind Uniunea Europeană (Tratatul de la Maastricht) şi Tratatul de la
Amsterdam.

I. Libera circulaţie

Libera circulaţie a persoanelor pe teritoriul UE creează probleme de securitate

statelor membre, deoarece acestea nu mai au control asupra graniţelor interne.
In compensaţie, este necesară adoptarea unor măsuri pentru intărirea
securităţii la graniţele externe ale Uniunii. De asemenea, se impune sporirea
cooperării forţelor de poliţie şi autorităţilor judiciare in vederea combaterii
criminalităţii transnaţionale care ar putea profita de libertatea de circulaţie.

Una dintre cele mai importante acţiuni pentru facilitarea circulaţiei pe teritoriul
Uniunii s-a realizat in 1985, cand guvernele Belgiei, Franţei, Germaniei,
Luxemburgului şi Ţărilor de Jos au semnat un acord la Schengen, un mic oraş
de frontieră din Luxemburg. Aceste state au hotărat să elimine controalele
vamale asupra persoanelor, indiferent de naţionalitate, la frontierele lor
comune, să armonizeze controalele la frontierele externe ale UE şi să adopte o
politică comună in materie de vize. Aceste state au format, aşadar, o zonă fără
frontiere interne cunoscută sub denumirea de spaţiu Schengen.

In prezent, acquis-ul Schengen a fost integrat complet in tratatele europene, iar

spaţiul Schengen s-a extins treptat. In anul 2006, 13 state UE (Austria, Belgia,
Danemarca, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Italia, Luxemburg, Ţările de
Jos, Portugalia, Spania şi Suedia) şi două state care nu sunt membre ale Uniunii,
Islanda şi Norvegia, aplicau in integralitate dispoziţiile Schengen.

Cele zece state care au devenit membre UE in anul 2004 au la dispoziţie şapte
ani pentru a indeplini criteriile de aderare la spaţiul Schengen.

II. Politica de azil şi imigraţie

Europa se mandreşte cu tradiţia sa umanitară de a primi străini şi de a oferi azil

pentru refugiaţi. In prezent, guvernele statelor Uniunii Europene trebuie să facă
faţă unui număr crescand de imigranţi, atat cu statut legal, cat şi ilegal, intr-un
spaţiu lipsit de frontiere interne.

Guvernele UE au hotărat armonizarea reglementărilor in acest domeniu, astfel

incat cererile de azil să fie examinate conform unor principii de bază
recunoscute in intreaga Uniune Europeană. In 1999, statele Uniunii şi-au fixat
ca obiectiv adoptarea unei proceduri comune in materie de azil şi acordarea
unui statut egal pe tot cuprinsul Uniunii Europene persoanelor care au obţinut
azilul. Au fost adoptate anumite măsuri tehnice, cum ar fi stabilirea unor
standarde minime pentru acceptarea solicitanţilor de azil şi pentru acordarea
statutului de refugiat.

A fost creat, de asemenea, Fondul European pentru Refugiaţi, cu un buget

anual de 114 milioane de euro. In ciuda cooperării la scară largă dintre
guvernele naţionale, crearea unei politici comune in materie de azil şi imigraţie
rămane un obiectiv care nu a fost incă atins pe deplin.

III. Combaterea criminalităţii internaţionale şi a

terorismului

Pentru a crea o politică comună viabilă in materie de azil şi imigraţie, Uniunea

Europeană trebuie să implementeze un sistem eficient de gestionare a
fluxurilor de migraţie, de control la frontierele externe şi de prevenire a
imigraţiei ilegale. Este necesar un efort susţinut pentru combaterea bandelor
criminale care practică traficul de persoane şi care exploatează fiinţele
vulnerabile, in special femeile şi copiii.

Criminalitatea organizată devine din ce in ce mai sofisticată şi acţionează in

mod curent in reţele europene sau internaţionale. Terorismul a dovedit deja că
poate lovi cu brutalitate oriunde in lume.

In acest context, a fost creat Sistemul de informaţii Schengen (SIS). Este vorba
despre o bază de date complexă care le permite forţelor poliţieneşti şi
autorităţilor judiciare să facă schimb de informaţii despre bunuri furate, cum ar
fi vehicule şi obiecte de artă, sau despre persoanele pe numele cărora s-a emis
un mandat de arestare sau o cerere de extrădare.
Una din cele mai eficiente metode de capturare a infractorilor este urmărirea
fondurilor dobandite pe căi ilegale. Din acest motiv, cat şi pentru eliminarea
surselor de finanţare a organizaţiilor criminale şi teroriste, UE a elaborat o
legislaţie care urmăreşte combaterea spălării banilor.

Cea mai importantă realizare din ultimii ani in domeniul cooperării dintre forţele
de ordine a fost crearea Europol, un organism al Uniunii Europene cu sediul la
Haga, care este format din ofiţeri de poliţie şi funcţionari vamali. Aria de
acţiune a Europol cuprinde: traficul de droguri şi de vehicule furate, traficul de
persoane, reţelele clandestine de imigraţie, exploatarea sexuală a femeilor şi a
copiilor, pornografia, falsificarea, traficul de material radioactiv şi nuclear,
terorismul, spălarea banilor şi falsificarea monedei europene.

IV. Crearea unui spaţiu judiciar comun

In prezent, in Uniunea Europeană coexistă mai multe sisteme judiciare diferite.

Dat fiind că obiectivul Uniunii este acela ca cetăţenii săi să impărtăşească
aceeaşi concepţie despre justiţie, este necesară punerea in aplicare a unui
sistem judiciar care să faciliteze viaţa de zi cu zi a europenilor.

Cel mai semnificativ exemplu de cooperare in domeniul judiciar este oferit de

Eurojust, un organism central de cooperare infiinţat la Haga in anul 2003.
Obiectivul său este acela de a facilita cooperarea intre autorităţile naţionale de
urmărire penală in cazul investigaţiilor care implică mai multe state membre.

Mandatul de arest european, in uz din ianuarie 2004, este folosit pentru a

inlocui procedurile indelungate de extrădare.

Caracterul transnaţional al criminalităţii şi terorismului impune crearea unei

politici penale comune in Uniunea Europeană, deoarece definiţii diferite ale
anumitor acte criminale pot compromite cooperarea judiciară dintre state.
Obiectivul este crearea unui cadru european comun de luptă impotriva
terorismului pentru a putea garanta cetăţenilor un grad ridicat de protecţie şi
pentru a favoriza cooperarea internaţională in acest domeniu.

In materie de drept civil, Uniunea Europeană a adoptat o legislaţie care să

faciliteze aplicarea deciziilor judecătoreşti in cazuri transfrontaliere care implică
divorţuri, separare de drept, custodia copiilor şi pensia alimentară, astfel incat
hotărarile judecătoreşti emise intr-unul din statele membre să fie aplicabile in
oricare alt stat membru. Uniunea Europeană a pus in aplicare proceduri
comune pentru simplificarea şi accelerarea soluţionării litigiilor transfrontaliere
in cazul unor acţiuni civile de amploare redusă şi indubitabile, cum ar fi
recuperarea creanţelor şi falimentul.
 .11.
Care este rolul Uniunii Europene pe scena mondială?

•1 Influenţa Uniunii Europene pe scena mondială creşte ori de cate ori

vorbeşte la unison in problematica internaţională. Negocierile comerciale
sunt un bun exemplu in acest sens.
•2 In domeniul apărării, fiecare stat rămane suveran, fie că este membru
NATO sau neutru. Cu toate acestea, statele membre ale Uniunii Europene
dezvoltă cooperarea militară in vederea misiunilor de menţinere a păcii.
•3 Din motive istorice şi de apropiere geografică, sudul Mediteranei şi
Africa sunt regiuni cărora Uniunea Europeană le acordă o atenţie sporită
(politici privind ajutorul pentru dezvoltare, preferinţe comerciale, ajutor
alimentar şi drepturile omului).

Pe plan economic, comercial şi monetar, Uniunea Europeană a devenit o mare

putere mondială. Acest gigant economic rămane totuşi, pentru unii, un „pitic
politic”. Aceasta este, bineinţeles, o exagerare. Uniunea Europeană are o
influenţă considerabilă in cadrul organizaţiilor internaţionale cum ar fi
Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC), organismele specializate ale
Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU), şi in cadrul summit-urilor mondiale pentru
mediul inconjurător şi dezvoltare.

Nu este mai puţin adevărat că statele membre ale Uniunii Europene mai au
multe progrese de făcut pe plan diplomatic şi politic, inainte de a se putea
exprima la unison in problemele mondiale majore cum ar fi: pacea şi
stabilitatea, relaţiile cu Statele Unite ale Americii, terorismul, Orientul Mijlociu şi
rolul Consiliului de Securitate al Naţiunilor Unite. Mai mult, sistemele militare de
apărare, piatra de temelie a suveranităţii naţionale, răman sub autoritatea
guvernelor naţionale, ale căror legături s-au sudat in interiorul unor alianţe
precum NATO.

I. O politică de apărare comună embrionară

Politica externă şi de securitate comună (PESC) şi politica europeană de

securitate şi apărare (PESA), introduse de Tratatele de la Maastricht (1992),
Amsterdam (1997) şi Nisa (2001), definesc principalele obiective ale Uniunii in
domeniul apărării. Pe aceste premise, Uniunea Europeană şi-a dezvoltat „cel
de-al doilea pilon”, reunind ansamblul sectoarelor politice in care se aplică
metodele interguvernamentale şi in care Comisia Europeană şi Parlamentul
European joacă un rol marginal. Deciziile in acest domeniu sunt luate prin
consens, cu toate că fiecare stat are dreptul de veto.

(a) Peisajul politic şi strategic in 2006

Adeziunea aproape simultană la NATO şi UE a fostelor ţări comuniste şi
orientarea pacifistă adoptată de Rusia au pus capăt la mai bine de o jumătate
de secol de război rece. Continentul european conlucrează la menţinerea păcii,
iar ţările europene cooperează pentru a lupta impotriva criminalităţii
internaţionale, traficului de fiinţe umane, imigraţiei ilegale şi spălării de bani.

Uniunea Europeană extinsă a incheiat acorduri de parteneriat cu vecinii săi,

dintre care unii, pe termen mediu, au perspectiva de a adera la UE.

Statele Unite ale Americii au acceptat ca, pentru acţiuni militare in care soldaţii
americani nu sunt implicaţi, Europa să poată utiliza o parte din capacităţile
logistice ale NATO, cum ar fi reţelele de informaţii, de comunicaţii, de detecţie,
echipamentele de comandă şi transport.

Violenţa teroristă ce a zguduit lumea incepand cu atacurile din New York şi

Washington din 11 septembrie 2001 şi continuand cu atentatele cu bombă de la
Madrid in 2004 şi Londra in 2005 au modificat profund peisajul strategic. Ţările
europene trebuie să colaboreze mai strans pentru căutarea de informaţii care
să ajute la neutralizarea instigatorilor şi teroriştilor care vor să comită atentate.
Cooperarea cu Statele Unite ale Americii şi cu toate ţările care sprijină
democraţia şi drepturile omului depăşeşte astăzi cadrul alianţelor defensive
tradiţionale.

(b) Realizări concrete pentru securitate şi apărare

In temeiul Tratatului de la Amsterdam, Javier Solana a fost numit in 1999 Inalt
Reprezentant pentru Politica externă şi de securitate comună (PESC).

Statele membre UE au stabilit obiective precise ca parte a indatoririlor de

creare a unei politici de securitate şi apărare europeană, in scopul desfăşurării
unei forţe de reacţie rapidă sprijinită naval şi aerian şi susţinerii acesteia timp
de un an. Această forţă de reacţie rapidă nu va fi incă o adevărată armată
europeană. In schimb, va fi formată din contingentele forţelor armate ale
fiecărei naţiuni.

Cu toate acestea, după constituirea Comitetului politic şi de securitate (CPS), a

Comitetului militar al Uniunii Europene (CMUE) şi a Statului major militar al
Uniunii Europene (EUMS), sub autoritatea Consiliului şi situat la Bruxelles,
Uniunea are deja instrumentele politice şi militare pentru a efectua misiunile pe
care şi le-a propus: misiuni umanitare in afara Europei, operaţiuni de menţinere
a păcii şi alte misiuni de gestionare a crizelor.

Cum tehnologia militară devine din ce in ce mai scumpă şi mai sofisticată,

guvernele UE consideră că este imperios necesar să lucreze impreună la
fabricarea armelor. Mai mult decat atat, dacă forţele lor armate trebuie să
execute misiuni in comun, sistemele lor trebuie să fie interoperaţionale, iar
echipamentele suficient de standardizate. Consiliul European de la Tesalonic a
decis, in 2003, să creeze o Agenţie Europeană pentru Apărare.

Din 2003, UE a intreprins o serie de misiuni de menţinere a păcii şi de

gestionare a crizelor. Cea mai importantă dintre acestea a fost in Bosnia şi
Herţegovina, unde misiunea de 7 000 de soldaţi condusă de Uniunea
Europeană (EUFOR), a inlocuit in decembrie 2004 trupele NATO de menţinere a
păcii.

II. O politică comercială deschisă către lume

Uniunea Europeană sprijină sistemul de reguli al Organizaţiei Mondiale a

Comerţului (OMC), ceea ce oferă un grad de securitate juridică şi transparenţă
in desfăşurarea comerţului mondial. OMC stabileşte condiţiile prin care membrii
săi pot să se apere impotriva practicilor neloiale cum ar fi dumpingul (vanzare
sub preţ), prin care exportatorii concurează impotriva rivalilor lor. De
asemenea, oferă o procedură pentru soluţionarea disputelor care apar intre doi
sau mai mulţi parteneri comerciali.

Politica comercială a UE este strans legată de politica sa de dezvoltare. Prin

sistemul său generalizat al preferinţelor vamale (SGP), UE a garantat accesul
preferenţial pe pieţele sale fără taxe sau cu tarife reduse pentru o mare parte a
importurilor provenind din ţările in curs de dezvoltare şi din economii in
tranziţie. Se merge chiar mai departe pentru cele mai sărace 49 de ţări din
lume. Exporturile lor - cu excepţia armelor - pot beneficia integral de acces pe
pieţele UE, fără taxe vamale, in cadrul unui program lansat in 2001.

Uniunea Europeană nu are incheiate totuşi acorduri comerciale specifice cu

principalii săi parteneri comerciali din randul ţărilor dezvoltate, cum ar fi Statele
Unite ale Americii şi Japonia. In acest caz, relaţiile comerciale sunt gestionate
prin intermediul mecanismelor OMC. Statele Unite ale Americii şi Uniunea
Europeană caută să dezvolte relaţii bazate pe egalitate şi parteneriat. Cu toate
acestea, ţările membre ale UE nu sunt intotdeauna de acord asupra tipului de
legături diplomatice, politice şi militare ce trebuie stabilite cu Statele Unite.

Uniunea Europeană işi extinde schimburile comerciale cu noile puteri apărute in

alte părţi ale lumii, cum sunt cele din America Latină, America Centrală, China
sau India. Acordurile comerciale cu aceste ţări includ, de asemenea, cooperări
de ordin tehnic şi cultural.

III. Relaţiile dintre Uniunea Europeană şi ţările

mediteraneene

Dată fiind apropierea lor geografică, afinităţile istorice şi culturale, precum şi

fluxurile migratoare prezente şi viitoare, ţările din sudul Mediteranei sunt
parteneri de primă importanţă. Iată de ce UE a ales tradiţional să urmeze o
politică de integrare regională.

In cadrul Conferinţei de la Barcelona din noiembrie 1995, la care au participat

toate ţările membre UE şi ţările mediteraneene (excepţie făcand Albania, Libia
şi ţările din fosta Iugoslavie) Uniunea Europeană a pus bazele unui nou
parteneriat euro-mediteraneean. Această conferinţă a făcut posibilă definirea
unui nou parteneriat care să cuprindă:
1dialogul politic intre ţările participante şi un parteneriat de securitate bazat, in
special, pe mecanismul controlului armelor şi pe rezolvarea pe cale paşnică
a conflictelor;
2consolidarea relaţiilor economice şi comerciale intre cele două regiuni: cheia
către aceasta este crearea unei zone de liber schimb euro-mediteraneene
pană in 2010;
2parteneriate in domeniile social şi cultural.

Pentru perioada 2000-2006, Uniunea Europeană acordă ajutoare financiare

către ţările mediteraneene, in valoare de 5,3 miliarde de euro. Pentru perioada
bugetară 2007-2013, Instrumentul European de Vecinătate şi Parteneriat (ENPI)
decurge din şi se contopeşte cu programul de sine stătător, anterior program
de sprijin pentru intrajutorarea ţărilor mediteraneene şi a ţărilor invecinate,
dintre statele apărute după destrămarea fostei Uniuni Sovietice.

IV. Africa

Relaţiile dintre Europa şi Africa subsahariană datează de multă vreme. In

conformitate cu Tratatul de la Roma din 1957, pe atunci coloniile şi teritoriile de
peste mări ale unor state membre au devenit asociate ale Comunităţii. Procesul
de decolonizare de la inceputul anilor 60 a schimbat această legătură intr-o
asociaţie diferită, intre state suverane.

Acordul de la Cotonou, semnat in anul 2000 la Cotonou, capitala statului

Benin, marchează o nouă etapă in politica de dezvoltare a UE. Acest acord
dintre Uniunea Europeană şi ţările din Africa, Caraibe şi Pacific (ACP) este de
departe cel mai ambiţios şi mai vast acord incheiat vreodată intre ţăril
dezvoltate şi ţări in curs de dezvoltare. El a succedat Convenţiei de la Lome,
semnată in 1975 la Lome, capitala statului Togo, iar apoi a fost treptat adus la
zi.

Obiectivul fundamental al acestui vast acord de asistenţă şi de schimb

comercial a rămas acelaşi cu cel semnat la Convenţia de la Lome: este vorba de
a „promova şi de a accelera dezvoltarea economică, culturală şi socială a ţărilor
ACP şi de a consolida şi diversifica relaţiile lor [cu Uniunea Europeană şi statele
sale membre] in spiritul solidarităţii şi interesului reciproc”.

Noul acord merge mult mai departe in comparaţie cu acordurile anterioare, din
moment ce s-a trecut de la relaţii comerciale fondate pe accesul pe piaţă la
relaţii comerciale intr-un sens mai general. De asemenea, acesta a introdus noi
proceduri pentru a face faţă problemelor cauzate de incălcarea drepturilor
omului.

Uniunea Europeană a acordat concesiuni comerciale speciale ţărilor mai puţin

dezvoltate, dintre care 39 sunt semnatare ale Acordului de la Cotonou. Practic, din 2005,
acestea pot exporta liber toate tipurile de produse pe pieţele UE, in regim de
scutire vamală. Fondul European de Dezvoltare finanţează programele de
sprijin destinate ACP, graţie unui buget anual de 2 - 3 miliarde de euro.
 .12.
Care este viitorul Europei?

•2 Integrarea europeană va continua in domeniile in care statele membre

consideră că este in interesul lor să lucreze impreună in cadrul european
tradiţional (in chestiuni referitoare la globalizarea comerţului, piaţa unică,
dezvoltarea regională şi socială, cercetarea şi dezvoltarea, măsurile de
promovare a creşterii economice şi ocupării forţei de muncă şi multe
altele).
•3 Procesul instituţional al actualizării regulilor de coordonare a relaţiilor
dintre ţările membre şi UE şi intre UE şi cetăţenii săi a fost finalizat de curand.
Liderii Uniunii Europene au semnat un nou tratat, Tratatul de la Lisabona.
Odată ce va fi ratificat de toate statele membre, acest tratat urmează să pună
la dispoziţia Uniunii cadrul legislativ şi instrumentele juridice necesare pentru
a aborda provocările viitoare şi pentru a răspunde cerinţelor cetăţenilor.

„Va veni o zi cand toate naţiunile continentului, fără a pierde calităţile lor
distincte sau glorioasele lor individualităţi, vor fuziona intr-o unitate superioară
formand astfel fraternitatea europeană. Va veni o zi cand nu vor mai exista alte
campuri de bătălie decat cele ale pieţelor deschise ideilor. Va veni o zi cand
gloanţele şi bombele vor fi inlocuite de voturi.”

A trebuit să treacă mai mult de un secol pană cand profeţia lui Victor Hugo,
rostită in 1849, să devină realitate. Două războaie mondiale şi numeroase alte
conflicte intraeuropene ce au cauzat milioane de morţi au jalonat această
perioadă şi au făcut uneori să se piardă orice speranţă. Astăzi, primul deceniu
al secolului XXI se deschide sub cele mai bune auspicii, insă aduce Europei noi
dificultăţi şi provocări.

Extinderea de amploare a Uniunii Europene a continuat. Cum a subliniat un

politician al unui nou stat membru, „In sfarşit, Europa a reuşit să impace istoria
cu geografia sa”. In viitor, Uniunea Europeană va continua să se extindă. Intre
timp, liderii Uniunii, in acord cu opinia publică, vor trebui să definească limitele
frontierelor UE, care vor fi geografice, politice şi culturale.

Uniunea Europeană este fondată pe un pact intre naţiuni suverane care au

decis să impartă un destin comun şi să exercite impreună o parte a
suveranităţii lor. Sunt abordate aspecte care au o deosebită importanţă pentru
europeni: pace, bunăstare economică, securitate, democraţie participativă,
justiţie şi solidaritate. Acest pact este pe cale de a fi consolidat şi confirmat pe
intreg continentul european: o jumătate de miliard de persoane au ales să
trăiască in statul de drept, in armonie cu valorile seculare in centrul cărora se
situează omul şi demnitatea sa.

Actuala revoluţie tehnologică transformă radical viaţa in lumea industrializată,

inclusiv in Europa. Esenţial este să se inţeleagă că aceste noi provocări au
dimensiuni ce depăşesc frontierele tradiţionale. Dezvoltarea durabilă, echilibrul
demografic, dinamismul economic, solidaritatea socială şi răspunsurile etice ce
trebuie aduse progresului inregistrat de ştiinţele vieţii nu pot fi tratate mai
eficient la nivel naţional. Trebuie, de asemenea, să arătăm respect generaţiilor
viitoare.

Procesul integrării europene afectează acum intregul continent, care, la randul

lui, face parte dintr-o lume in evoluţie rapidă şi radicală, planeta fiind in
căutarea punctelor sale de echilibru. Relaţiile cu lumea islamică, foametea şi bolile
din Africa, tendinţele unilaterale in Statele Unite ale Americii, dezvoltarea
dinamică a economiei in Asia sau relocarea globală a industriilor şi locurilor de
muncă sunt tot atatea evenimente ce afectează Europa. Europa nu numai că
trebuie să se concentreze asupra propriei dezvoltări, dar in acelaşi timp trebuie
să ia parte la procesul de globalizare.

Instituţiile Uniunii Europene au mari merite, dar ele trebuie să se adapteze

pentru a putea face faţă creşterii numărului de sarcini ale unei Uniuni in
expansiune. Odată cu creşterea numărului de state membre, cresc şi forţele
centrifugale ce ameninţă o implozie a sistemului. Perspectivele intereselor pe
termen scurt trebuie să se şteargă in faţa priorităţilor pe termen lung. Iată de
ce protagoniştii acestei aventuri fără precedent trebuie să işi asume
responsabilităţile, acţionand in aşa fel incat ansamblul instituţional european să
continue să funcţioneze eficient. Orice reformă decisivă a sistemului comunitar
actual trebuie să garanteze pluralitatea şi respectul diferenţelor ce constituie
bogăţia naţiunilor Europei. Reformele trebuie, de asemenea, să se concentreze
pe procesul decizional. Căutarea sistematică a acordurilor unanime va duce in
cele din urmă la paralizie. Numai un sistem politic şi juridic echilibrat şi fondat
pe principiul votului cu majoritate calificată va putea funcţiona.

Modificările necesare pentru adaptarea structurii Uniunii, iniţial proiectată

pentru şase membri, la numărul actual de 27 de state membre, au fost
incorporate in Tratatul de la Lisabona. Tratatul a fost adoptat in 2007, insă nu
va intra in vigoare decat după ce toate statele membre il vor ratifica. Acesta va
aduce mai multă democraţie şi transparenţă, va introduce metode de lucru şi
reguli de votare simplificate, ne va garanta drepturile noastre fundamentale
prin consacrarea acestora intr-o cartă şi va permite UE să se exprime cu o
singură voce in privinţa problematicilor internaţionale.

Tratatul de la Lisabona

Istoric

Pentru a face faţă provocărilor ocazionate de aderarea noilor membri din

Europa Centrală şi de Est, Consiliul European a convocat o Convenţie, in
decembrie 2001, insărcinată cu elaborarea unui proiect de tratat
constituţional.
Lucrările Convenţiei s-au incheiat in iunie 2003. Tratatul a fost semnat de
către liderii UE la Roma, in octombrie 2004, şi a fost trimis tuturor statelor
membre pentru ratificare.

Deşi majoritatea ţărilor Uniunii Europene ratificaseră Tratatul, acesta a fost

respins de către electoratul francez şi olandez in mai şi respectiv iunie 2005.

In consecinţă, procesul de reformă a fost suspendat timp de 18 luni, pană

cand a fost negociat un tratat de reformă pe parcursul anului 2007, semnat de
către şefii de stat şi de guvern din UE la Lisabona , in decembrie 2007. In
prezent, Tratatul de la Lisabona este in curs de ratificare de către statele
membre şi se speră că va intra in vigoare inainte de următoarele alegeri
pentru Parlamentul European din iunie 2009.

Principalele dispoziţii ale Tratatului

• Consolidarea puterii legislative şi bugetare a Parlamentului European.

• Investirea parlamentelor naţionale cu competenţe pentru a se asigura
respectarea principiului subsidiarităţii.
• Creşterea numărului de domenii in care se aplică votul cu majoritate
calificată in Consiliul UE.
• Definirea mai clară a repartizării competenţelor şi responsabilităţilor intre
Uniunea Europeană şi ţările membre.
• Includerea in Tratat a Cartei Drepturilor Fundamentale obligatorie din
punct de vedere juridic, care garantează libertăţile şi drepturile cetăţenilor
europeni.
• Alegerea unui preşedinte al Consiliului European cu un mandat de doi ani
şi jumătate, reinnoibil o singură dată.
• Crearea unui nou post de Inalt Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri
Externe şi Politica de Securitate pentru a se consolida impactul, coerenţa şi
vizibilitatea acţiunilor externe ale UE.
 Cronologia construcţiei europene

1950
9 mai
Ministrul francez al afacerilor externe, Robert Schuman, propune, in cadrul unui
discurs inspirat de Jean Monnet, ca Franţa şi Republica Federală Germania să işi
gestioneze in comun industriile cărbunelui şi oţelului, sub autoritatea unei
instituţii noi care să rămană deschisă şi altor state europene.

Deoarece 9 mai consfinţeşte practic naşterea Uniunii Europene, această dată a

fost aleasă pentru a sărbători Ziua Europei.

1951
18 aprilie
Cele şase state, Belgia, Republica Federală Germania, Franţa, Italia, Luxemburg
şi Ţările de Jos, semnează la Paris Tratatul de instituire a Comunităţii Europene
a Cărbunelui şi Oţelului (CECO). Acesta intră in vigoare la data de 23 iulie 1952,
pentru o perioadă de 50 de ani.

1955
1-2 iunie
La intrunirea de la Messina, miniştrii de externe ai statelor membre CECO decid
extinderea procesului de integrare europeană către intreaga economie.

1957
25 martie
Cele şase state semnează la Roma Tratatele de instituire a Comunităţii
Economice Europene (CEE) şi a Comunităţii Europene a Energiei Atomice
(Euratom). Acestea intră in vigoare la data de 1 ianuarie 1958.

1960
4 ianuarie
La indemnul Marii Britanii, Convenţia de la Stockholm instituie Asociaţia
Europeană a Liberului Schimb (AELS), cuprinzand o serie de ţări europene care
nu fac parte din CEE.

1963
20 iulie
La Yaounde, CEE şi 18 state africane semnează un acord de asociere.

1965
8 aprilie
Are loc semnarea Tratatului de fuziune a organelor executive ale celor trei
Comunităţi (CEC, CEE şi Euratom), prin care se instituie un Consiliu unic şi o
Comisie unică. Acesta intră in vigoare la data de 1 iulie 1967.

1966
29 ianuarie
„Compromisul de la Luxemburg”. Ca urmare a unei crize politice, Franţa
acceptă să participe din nou la reuniunile Consiliului, in schimbul unui acord
conform căruia majoritatea calificată este permisă doar dacă nu sunt puse in joc
interesele majore ale statelor membre.

1968
1 iulie
Are loc desfiinţarea, cu 18 luni inainte de termen, a taxelor vamale pentru
bunuri industriale existente intre statele membre şi introducerea unui tarif
extern comun.

1969
1-2 decembrie
Şefii de stat şi de guvern ai CEE reuniţi la Haga iau hotărarea de a merge mai
departe pe drumul integrării europene, deschizand astfel calea primului val de
extindere.

1970
22 aprilie
Este semnat la Luxemburg un tratat care permite finanţarea treptată a
Comunităţilor printr-un sistem de „resurse proprii” şi totodată extinderea
competenţelor in materie de control ale Parlamentului European.

1972
22 ianuarie
La Bruxelles se semnează tratatele de aderare intre statele Comunităţilor
Europene şi Danemarca, Irlanda, Norvegia şi Marea Britanie.

1973
1 ianuarie
Danemarca, Irlanda şi Marea Britanie aderă la Comunităţile Europene, care vor
cuprinde din acest moment nouă state membre. Norvegia se pronunţă cu o
majoritate de voturi impotriva aderării, in urma unui referendum organizat in acest
scop.

1974
9-10 decembrie
Şefii de stat ai celor nouă ţări membre se reunesc la Paris, unde decid să se
intalnească de trei ori pe an in cadrul unui Consiliu European. Aceştia işi
exprimă, de asemenea, acordul pentru organizarea de alegeri directe pentru
Parlamentul European şi aprobă infiinţarea Fondului European de Dezvoltare
Regională.

1975
28 februarie
Este semnată, la Lome, o convenţie (Lome I), intre CEE şi 46 de state din Africa,
Caraibe şi Pacific (ACP).
22 iulie
Este semnat un tratat bugetar prin care sunt extinse atribuţiile Parlamentului şi
este infiinţată Curtea de Conturi a Comunităţilor Europene. Acesta intră in
vigoare la data de 1 iunie 1977.

1979
7-10 iunie
Au loc primele alegeri directe pentru cele 410 locuri in Parlamentul European.

1981
1 ianuarie
Grecia devine membru al CEE. Numărul statelor membre se ridică la zece.

1984
14-17 iunie
A doua rundă de alegeri directe pentru Parlamentul European.

1985
7 ianuarie
Jacques Delors devine preşedinte al Comisiei (1985-1995).

14 iunie
Este semnat Acordul Schengen in scopul de a elimina controalele la frontierele
dintre statele membre ale Comunităţilor Europene.

1986
1 ianuarie
Spania şi Portugalia devin membre ale CEE. Numărul statelor membre se ridică
la 12.

17 şi 28 februarie
Se semnează, la Luxemburg şi la Haga, Actul Unic European. Acesta intră in
vigoare la data de 1 iulie 1987.

1989
15 şi 18 iunie
A treia rundă de alegeri directe pentru Parlamentul European.

9 noiembrie
Căderea zidului Berlinului.

1990

3 octombrie
Reunificarea Germaniei.

1991
9-10 decembrie
Consiliul European de la Maastricht adoptă Tratatul privind Uniunea Europeană,
care pune bazele unei politici externe şi de securitate comună, ale cooperării
mai stranse in domeniul justiţiei şi afacerilor interne şi ale creării unei uniuni
economice şi monetare care să includă moneda unică.

1992
7 februarie
Se semnează la Maastricht Tratatul privind Uniunea Europeană. Acesta intră in
vigoare la data de 1 niembrie 1993.

1993
1 ianuarie
Are loc crearea pieţei unice.

1994
9 şi 12 iunie
A patra rundă de alegeri directe pentru Parlamentul European.

1995
1 ianuarie
Austria, Finlanda şi Suedia devin membre ale UE. Numărul statelor membre se
ridică la 15. Norvegia amană din nou aderarea, ca urmare a unui referendum in
care se inregistrează o majoritatea de voturi negative.

23 ianuarie
Incepe să funcţioneze o nouă Comisie Europeană prezidată de Jacques Santer
(1995-1999).

27-28 noiembrie
Conferinţa Euro-mediteraneeană de la Barcelona lansează un parteneriat intre
UE şi statele situate pe coasta sudică a Mediteranei.

1997
2 octombrie
Se semnează Tratatul de la Amsterdam. Acesta intră in vigoare la data de 1 mai
1999.

1998
30 martie
Incepe procesul de aderare pentru noile ţări candidate. Cipru, Malta şi alte 10
ţări din Europa Centrală şi de Est vor fi implicate in acest proces.

1999
1 ianuarie
Inceputul celei de-a treia etape a UEM. Unsprezece ţări ale UE adoptă moneda
euro, care este lansată pe pieţele financiare, inlocuind astfel monedele
naţionale in desfăşurarea tranzacţiilor de ordin nefinanciar. Banca Centrală
Europeană işi asumă rolul de a gestiona politica monetară a Uniunii. Grecia se
va alătura la randul său celor 11 ţări membre ale zonei euro in 2001.

10 şi 13 iunie
A cincea rundă de alegeri directe pentru Parlamentul European.

15 septembrie
Incepe să funcţioneze o nouă Comisie Europeană prezidată de Romano Prodi
(1999-2004).

15-16 octombrie
Consiliul European de la Tampere decide crearea unui spaţiu european de
libertate, securitate şi justiţie.

2000
23-24 martie
Consiliul European de la Lisabona dezvoltă o nouă strategie de stimulare a
ocupării forţei de muncă in cadrul UE, de modernizare a economiei, precum şi
de intărire a coeziunii şi integrării sociale intr-o Europă bazată pe cunoaştere.

7-8 decembrie
La Nisa, Consiliul European adoptă o decizie comună cu privire la textul unui
nou tratat care schimbă sistemul de luare a deciziilor in cadrul UE, in
perspectiva pregătirii pentru extindere. Preşedinţii Parlamentului European, ai
Consiliului European şi ai Comisiei proclamă solemn Carta Drepturilor
Fundamentale a Uniunii Europene.

2001
26 februarie
Se semnează Tratatul de la Nisa. Acesta intră in vigoare la data de 1 februarie
2003.

14-15 decembrie
Reuniunea Consiliului European de la Laeken. Este adoptată o declaraţie privind
viitorul UE. Se deschide astfel calea către o nouă reformă instituţională a UE şi
către crearea unei Convenţii in vederea elaborării unui proiect de Constituţie
Europeană.

2002
1 ianuarie
Intră in circulaţie bancnotele şi monedele euro pe teritoriul celor 12 state ale zonei euro.

13 decembrie
Consiliul European de la Copenhaga aprobă oficial aderarea la Uniune a celor
10 ţări candidate (Cipru, Republica Cehă, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania,
Malta, Polonia, Slovacia şi Slovenia) la 1 mai 2004.

2003
10 iulie
Sunt inchise oficial lucrările Convenţiei pentru Viitorul Europei prin adoptarea
unui proiect de Tratat Constituţional.

4 octombrie
Incepe Conferinţa Interguvernamentală pentru elaborarea Tratatului
Constituţional.

2004
1 mai
Cipru, Republica Cehă, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Malta, Polonia,
Slovacia şi Slovenia aderă la Uniunea Europeană.

10 şi 13 iunie
A şasea rundă de alegeri directe pentru Parlamentul European.

29 octombrie
Se adoptă la Roma Constituţia Europeană (sub rezerva ratificării de către
statele membre).

22 noiembrie
Işi incepe mandatul o nouă Comisie Europeană, prezidată de Jose Manuel
Barroso.

2005
29 mai şi 1 iunie
Se inregistrează o majoritate de voturi negative din partea Franţei ca rezultat al
referendumului asupra Constituţiei, urmată la scurt timp şi de votul negativ al
Ţărilor de Jos.

3 octombrie
Deschiderea negocierile de aderare cu Turcia şi Croaţia.

2007
1 ianuarie
Bulgaria şi Romania aderă la Uniunea Europeană.

Slovenia adoptă moneda unică.