Psihologie şi pedagogie

Răspunsurile marelui psiholog la problemele învăţământului

Jean Piaget

Evoluţia pedagogiei.

Aş vrea să încep prin a menţiona ca acest prim studiu,datat în 1935,

reprezintă o muncă de pionierat,aş spune chiar “munca” de pionierat în ceea ce
priveşte corelarea dintre experimentele empirice şi descoperirile genetice din
acea perioadă.Această lucrare a lui Jean Piaget a adus o contribuţie semnificati-
vă la înrădăcinarea pedagogiei ca ştiinţă de sine stătătoare prin simplul fapt că
se axează pe o bază experimentală solidă,spre deosebire de cele anterioare.
Al doilea studiu,mult avansat primului,merită analizat mai îndeaproape nu
numai datorită faptului că depăşeşte aproape în orice privinţă problemele
abordate în studiul din 1935 ci pentru că pune sub semnul întrebării pedagogia
actuală atât din punct de vedere al metodelor,cât şi din cel al programelor.
#n zilele noastre ca şi în 1965 nu trebuie tratată cu indiferenţă
disproporţionalitatea dintre imensitatea eforturilor depuse şi absenţa unei reînoiri
fundamentale a metodelor,a problemelor şi chiar a modului de a pune probleme-
le,a pedagogiei în ansamblul ei ca disciplină călăuzitoare.Nici în prezent,şi mai
ales în România,unde importanţa pedagogiei a fost oarecum subestimată până
acum,nu ştim mai mult ca în 1965 în legătură cu ceea ce se păstrează după
cinci,zece sau douăzeci de ani la reprezentanţi ai diferitelor pături sociale ale
populaţiei,din ansamblul cunoştinţelor dobândite în scoala generală.#ntr-un fel
deţinem unele rezultate,dar parţiale,indirecte,cum ar fi acelea pe care ni le
furnizează examenele de capacitate şi de admitere în facultate,deşi acesta din
urmă este şi mai ambiguu,deoarece se bazează pe cunostinţe dintr-un singur
domeniu,maxim două şi nu verifică cultura generală a elevului în ansamblu.Nu se
ştie nimic exect,de pildă,despre cunoştinţele de geografie sau de istorie,care
rămân în capul unui ţăran de treizeci de ani,sau despre cunoştinţele de chimie,de
fizică şi chiar de geometrie achiziţionate în liceu,pe care le păstrează un avocat.
Una din multitudinea de dileme care bântuie şi astăzi învăţământul se
referă la faptul că memorarea cunoştinţelor nu are legătură cu cultura achiziţio-
nată.Cu legătură la acestă dilemă Piaget a pus următoarea întrebare: “dar cum
am putea oare să evaluăm această cultură,dacă nu vrem să ne limităm la
judecăţi extrem de globale şi de subiective?“.Această întrebare deschide calea
pentru o multitudine de abordări şi interpretări;cultura care conteză la un individ
oarecare este mereu aceea care rezultă din pregătirea propiu-zis şcolară,deşi au
fost uitate amănuntele conform cerinţelor examenului final,sau este cea pe care
şcoala a reuşit s-o dezvolte în virtutea unor incitări sau interese provocate
independent de ceea ce părea esenţial în aşa zisa pregătire de bază?
#n acest context educatorul este pus în situaţia de a da sfaturi asupra
unor subiecte atât de importante,sprijinindu-se nu pe o ştiintă,cum ar fi dealtfel
normal, ci pe consideraţii de bun simţ,fapt întru-totul subiectiv.
O altă problemă întâlnită şi în această carte,de o actualitate covărşitoare
este promovarea de învăţăminte lipsite în mod evident de orice valoare formativă
şi pe care continuăm să le impunem fără a şti dacă ele ating sau nu scopul
utilitar care le este atribuit.Este clar ca studierea limbilor moarte are o valoare
formativă,şi are o multitudine de semnificaţii,deşi nu-mi vine în minte decât o
semnificaţie raţională.Dar problema este că nu cunoaştem deloc în mod cert, că
o predare specializată a acestora favorizează această învăţare,rămâne indiferen-
tă sau devine dăunătoare.
Cu toate acestea pentru a aprecia randamentul metodelor şcolare,nu
dispunem decât de rezultatele examenelor de absolvire a şcolii şi,în parte,ale
unor examene de concurs.#n acest caz avem de-a face cu o “petitio principaii “ şi
cu un cerc vicios pe care ni-l explică Piaget mai jos.
“O petititio principali,în primul rând,deoarece se postulează că reuşita la la
examene constituie o garanţie a unei însuşiri trainice a cunoştinţelor,în timp ce
problema,de loc rezolvată,constă dimpotrivă în a stabili ce se păstrează după
câţiva ani din cunoştinţele testate cu ajutorul examenelor şi ce anume se menţine
independent de amănuntele cunoştinţelor dispărute.”
Acest cerc vicios este creat de pretenţia,absurdă aş putea spune,prin care
apreciem valoarea învăţământului şcolar pe baza reuşitei la examenele de
absolvire,în timp ce de fapt o bună parte a muncii şcolare este influenţată de
perspectiva acestor examene şi,după părerea unor specialişti competenti, aceas-
tă munca este chiar în mod grav deformată de preocuparea menţionată,care a
devenit dominantă.
Foarte important în evoluţia învăţământului,şi în acelaşi timp trist,este
faptul că profesorul nu este considerat de către altii şi - ceea ce este mai grav - el
înşuşi nu se consideră,în general un specialist din dublul punct de vedere al
tehnicilor şi al creaţiei ştiinţifice,ci e privit doar ca un simplu transmiţător de cuno-
ştinţe aflate la îndemâna oricui.Cu alte cuvinte,se consideră că un bun profesor
dă ceea ce se aşteaptă de la el,dacă posedă o cultură generală elementară şi
câteva reţete învăţate care-i permit s-o transpună în mintea elevilor.
#n felul acesta,se uită,pur şi simplu,faptul că învăţământul în toate
formele, ridică trei probleme centrale,ale căror soluţii nu sunt nici pe departe
cunoscute.}i ne putem întreba în continuare cum vor fi ele rezolvate altfel decât
cu colabora-rea profesorilor sau a unei părţi dintre aceştia:
1.Care este scopul acestui învăţământ?Acumularea de cunoştinţe utile?
(dar utile în ce sens?) A învăţa să înveţi? A învăţa să inovezi,să produci noul într-
un domeniu oarecare,în măsura în care-l cunoşti? A învăţa să controlezi,să
verifici sau doar să repeţi? etc.
2.Aceste scopuri fiind alese (dar de către cine,sau cu consimţământul
cui?) rămâne apoi să determinăm care sunt domeniile (sau elementele acestor
domenii) necesare,indiferente sau contraindicate pentru atingerea acestor
scopuri:domenii de cultură,domenii de raţionare (gândire?) şi mai ales (ceea ce
lipseşte dintr-un număr mare de programe),domenii de experimentare,care
formează aptitudinile pentru descoperire şi control activ?
3.După alegerea acestor ramuri rămâne în sfârşit să cunoaştem suficient
legile dezvoltării mintale pentru a găsi metodele cele mai adecvate tipului de
formare educativă dorită.
Deşi,ca români,ne putem mândri cu o programă şcolară preuniversitară
foarte bună,ce s-a concretizat în obţinerea de rezultate bune şi foarte bune atât
pe plan naţional cât şi mai ales pe plan internaţional,nu putem spune acelaşi
lucru si despre învăţământul universitar.Una din problemele care a dus la
această situaţie o reprezintă poziţia corpului profesoral în raport cu cercetarea şi
a obstacolelor sociale care-i impiedică pe profesori să se ocupe cu această
cercetare a cunoştinţelor elementare şi nu numai.
Un obstacol major constă în faptul că,ignorând complexitatea acestor
probleme,publicul nu ştie (şi până la urmă publicul cuprinde anumite autorităţi
şcolare şi chiar un număr apreciabil de profesori) că pedagogia este,între altele,o
ştiinţă şi încă una foarte grea,dată fiind complexitatea factorilor aflaţi în joc.
De la bun inceput trebuie să înţelegem că societatea este cea care
fixează telurile educaţiei pe care o oferă generaţiilor tinere,fixându-le mai întâi
spontan prin constrângerile limbajului,ale obiceiurilor,ale opiniei publice,ale
familiei,adică prin numeroase forme de acţiune colectivă,prin intermediul cărora
societatea se păstrază şi se transformă,modelând fiecare generaţie nouă după
mulajul static sau mobil al celor precedente.
Cu toate că programele şi metodele didactice sunt impuse de stat,fie că
sunt lăsate la iniţiativa profesorilor,este cât se poate de limpede că nu putem
trage nici o concluzie întemeiată asupra randamentului lor efectiv sau asupra
multiplelor efecte neprevăzute pe care ele le pot avea asupra formării generale a
indivizilor,fară un studiu sistematic dispunând de toate mijloacele de control atât
de bogate pe care le-au elaborat statica moderna.