Welcome to Scribd, the world's digital library. Read, publish, and share books and documents. See more
Download
Standard view
Full view
of .
Save to My Library
Look up keyword
Like this
5Activity
0 of .
Results for:
No results containing your search query
P. 1
Marcel Proust - Swan

Marcel Proust - Swan

Ratings: (0)|Views: 201 |Likes:

More info:

Published by: littlebabycrazyangel on May 14, 2011
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as RTF, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

04/23/2013

pdf

text

original

 
Marcel Proust - Swan
O MEREU SPORITĂ UIMIRE
„Nous sommes tres longs ă reconnaUre dans la physionomie parliculiere d'un nouvel ecrivain le modele qui porte le nom de«grand talent» dans notre rnusee des idees generales."
Marcel PROUST,
Du coti de chsz 
A traduce
Du cote de chez Swann
 încerc să mă situez, şi o fac cu o mereu sporită uimire, faţă de acest lucru desăvîrşitprintre alte lucruri desăvîrşite ale lumii:
Du cote de chez 
Swann,
sămînţă din care a crescuturiaşul arbore
 Â la reeherche du temps perdu.
Faptul de a fi construit, prin transpunerea lui înlimba romînă, un lucru omolog — sau care aspiră la acest statut —, mă aşază mai curînd într-un loc neprielnic unei cunoaşteri logic discursivizate. Cînd traduci o capodoperă, intri într-nn alt tip de cunoaştere, imediată, globală, şi acut senzorială. Simţi rezistenţamaterialului, a unor praguri succesive, iar criteriul că l-ai trecut pe ultimul nu ţi-l poate danici o regulă şi nici o ştiinţă învăţată, şi nici măcar acea intuiţie obscură — uneori atît desigură de sine, alteori atît de şovăielnică — numită „simţul limbii". Sau aluneci pe un fel depovîrniş sticlos, nu întîlneşti nici o asperitate de care să te agăţi, şi te prăbuşeşti vertiginos,ca o piatră într-un mare gol. Sau simţi parfumim care te ameţesc, moliciuni unde tecufunzi ca într-un puf, şi care te sufocă, îţi potriveşti respiraţia după un alt ritm, cel al uneifraze — izomorfă cu răsuflarea unui astmatic, spune un critic — în care intri ca într-unhăţiş fără de ieşire şi, din etapă în etapă, vezi cum deznădejdea ţi se schimbă în bucuria dea ajunge pe mica pajişte foarte verde a punctului, prin care treci către chinul şi extaxulfăgăduite de fraza următoare. Mergi pe bîjbîite, căci, intermitent, ochii îţi sînt orbiţi demari străluciri florale. Şi ştii, în tot acest timp, că strădania ta este doar râsfrîngerea uneicu mult şi cu mult mai mari strădanii originare creatoare, al cărei drum necesar şianevoioscătre im Adevăr îl străbaţi tu însuţi silabă cu silabă, ca într-o
infinit
alternată moarte şi înviere.Cel care îl traduce pe Proust, tot măsurînd şi iar
măgulind
cu un compas gramatical lafel de rigid ca acela care comandă legile sintaxei latine, lungile fiTe nevăzute ce — deloc încîlcite, aşa cum
 par 
leaîntre ele multietajatele subordonate ale periodului din
încăutarea timpului pierdut^
 începe să-şi dea
mina
şi spiritul — adică începe să înţeleagă înparticularitatea lui cea mai intimă, căci înţelegi cel mai bine ceea ce, deconstruind şi apoiconstruind, tu însuţi înfăptuieşti — după mecanismul giganticei fraze proustiene, unealtăde forare pentru cele mai mari adîncimi sau înălţimi, alcătuită pardin nenumăratetronsoane mereu adăugate unele altora prin mijlocirea unor repetate „qui" şi „que". Frazalui Proust nu mi se pare comparabilă cu un instrument fin, ba chiar efeminat — aşa cumadeseori s-a spus —, ci mai curînd cu o maşinărie puternică şi greoaie, care gîfiie din toate încheieturile, lansată obsesiv, cu toată forţa, spre infinitezimale particule de necunoscut,care i se sustrag, pe care le prinde, care îi scapă din nou, retrăgîndu-se în straturi tot mai
 
profunde, sau tot mai de suprafaţă, pe care le apucă iarăşi. De mare fineţe sînt rezultateleacestor căutări.Sau, în alt ordin de corespondenţe, fraza proustiană, metonimică şi metaforică pînă lasaturaţie, progresează ca o pastă groasă de culoare, îndeajuns de lichidă totuşi spre a seprelinge prin toate interstiţiile materiei pe care o ia în stăpînire, oprindu-se, solidificatăparcă, şi apoi pornind din nou, curgînd încă şi încă, pînă la încărcarea deplină a celui maimic gol, pînâ la omogenizarea totală. O pascare vede, aude, gustă, palpează, simtemirosurile, o pastă sinestezică în care senzaţia şi viziunea, natura şi cultura, proza şipoezia devin unul şi acelaşi
lucru,
nemaicunoscînd compartimentările: textul-operă al luiProust. Pentru autorul romanului
în căutarea timpului pierdut,
perfecţiunea este poateaceastă luptă împotriva hetero-geneităţii, treptele care duc spre un exhaustiv vizat caaprehendare unificatoare a realului. De aceea pentru Proust realul nici nu există decît înmăsura în. care este re-creat prin re-trăirea lui (ca scriere a lui), soluţie prin care acţiuneacorespondenţelor (analogiilor) universale, susţinută de mecanismul metonimic ce lefavorizeadesfăşurarea (altminteri ele ar
rfimîne
punctiforme), răscumpăcondiţiadegradabilă şi muritoare şi dispersiunea <go-ului, dăruindu-i unitatea, dar şi eternitateaca veşnic prezent căruia îi este întruna integrat un trecut re-creat prin epifaniile suscitatede memoria involuntară.Or, acest efort de omogenizare, care menţine şi totodată desfiinţează diferenţele, efortal oricărei adevărate poezii, fie ea
scripturalâ,
muzicală sau plastică, efort dus atît dedeparte de Proust îneît cei mai mulţi critici nici
nu-i
văd discipoli care să-l
continue —
traducătorul îl simte mai bine
8
decît orice alt cititor (cum ar putea fi altfel?), lui impunîndu-i-se ca o necesitato de amima în altă limbă, odată cu fiecare frază, o finitudine infinită. In cazul romanuluiproustian, ca şi în cazul poeziei, traducătorul nu are voie să rateze nici un singur cuvînt,el jucînd în economia frazei rolul pe care îl joacă fiecare cuvînt în economia unui vers.Fraza ascultă de aceleaşi legi arhitectonice sau simfonice de care ascultă fiecare volum alciclului
în căutarea timpului pierdut,
pe de o parte, şi întregul ciclu, pe de alta,totalitatea, la cele două niveluri, reflectînd (punînd în abis) structura frazei, după cumfraza reflectă totalitatea. De aceea trebuie încercată performanţa de a păstra lungimea,ritmul, complicatele ocolişuri, şi, în măsura în care limba română o îngăduie, pînă ai topica,pentru că, asemenea unui vers sau unei strofe, fraza proustiană — ca unitate prozodică —nu întîm-plător începe cu un anume cuvînt, sfîrşeşte cu un anume altul, enunţă peparcurs, într-o ordine ce îşi are importanţa ei, altele, cuvinte reper şi laitmotiv ce, deasemenea, trebuie lăsate pe cît e cu putinţă pe locurile lor, de unde îşi răspund şi îşicorespund, în cadrul frazei, dar şi dincolo de ea. Tra-ducînd, simţi foarte bine că Proust nueste atent la cuvinte „frumoase" îu sine (acest „frumoase" în sine fiind foar o iluzie, şi oconvenţie, a unor mai vechi poetici), ci la felul cum ele răsună în el, la sinesteziile —asociaţii cu muzici, culori, forme din natură şi din artă, cu mirosuri şi gusturi, cu senzaţiide palpare — născute din ele, şi, de asemenea, la raporturile lor. Mai mult chiar,traducînd, surprinzi ceea ce, în termeni obişnuiţi, s-ar putea nunii „neglijenţe", în specialanumite repetiţii, cele ale verbului „a spune" şi ale pronumelui personal mai cu seamă. îţidai seama, în cursul acestei experienţe prin care intri într-o acţiune scripturală analogă cua sa, că Proust nu poate fi acuzat de „calofilie" sau de preţiozitate — aşa cum uniiexegeţiimprovizaţicontinuăsăofacă. Iar pe de altă parte, „imperfecţiunile" salo stilisticesînt, ca şi în cazul lui Balzac, înseşi particularităţile „perfecţiunii" stilului proustîan. Şi cămetaforele şi comparaţiile (de fapt pentru Proust comparaţia este tot metaforă, pentrucă mişcarea din care purcede este tot una de analogie) nu sînt veşminte bogat împodobite acoperind un trup, ci acest trup însuşi, născut şi crescut din fulguraţiiasociative atît de imperioase, do tiranice,
 îneît
nu îşi încetinesc alura, cu greu oprirtdu-se, în cele din urmă, decît după ce îşi vor fi epuizat resursele stîrnite de un misterios „primummovens", al cărui simulacru trebuie să te anime şi pe tine, cel care îl traduci.
Du cote de cîiez Swann:
impactul receptării. Continuarea. Interpretăriromâneşti
De la această stare de evidenţă, stare a traducătorului, în care domină urnirea în faţaunui miracol al creaţiunii pe care îl trăieşti mai curînd decît
 
 încerci sa-l înţelegi, poţi trece la una în care uimirea persistă ca un centru iradiant, dar pecare raţiunea vrea să. şi-l explice. Ea începe să se diferenţieze în mai multe uimiri, plasate în contingenţa istoriei literare. Şi tocmai de aceea formulabile prin cîteva elementare întrebări, la înderriîna oricui, şi care, de altminteri, au şi fost de multe ori puse, dar careparcă pot să capete, prin mijlocirea experienţei de traducere, o mai compactă şi masivăprezenţă nu numai pentru subiectul (traducătorul) care le re-inventează, şi le aruncă dinnou — din perspectiva lui — în circulaţie, dar şi pentru cititorul ce încearcă să-l urmeze.Prima ar fi pura şi simpla şi consternata interogaţie asupra foarte dificultuoasei şiaccidentatei receptări a lui Proust. Punctul de plecare aflîndu-se, după toateprobabilităţile, în biografia lui Proust — mondenitatea, snobismul, frivolitatea lui
aparente,
cronicile despre „saloanele" la modă, şi pastişele şi traducerile cu care debutează —, înobnubilarea totală pe care ea o naşte printre editorii şi criticii vremii, receptarea lui Proustar fi trebuit să depăşească faza primă de îndată ce Gide şi N.R.F. fac amendă onorabilădupă ce respinseseră manuscrisul
Du câte de chez Swann,
şi preiau publicarea viitoarelorcărţi ale lui Proust, după laborioase tratative cu editura Grasset, singura care-l tipărise (pesocoteala autorului). Istoricii literari arată cu de-amănuntul, pe baza unor probe scrise, căGide nu citise manuscrisul, niulţumindu-se doar sa-l răsfoiască şi indignîndu-se în faţaincongruităţii gramaticale a unei metafore, totul petrecîndu-se pe fondul ideii salepreconcepute cu privire la un Proust obişnuit al saloanelor şi autor de scrieri minore. Or,acest hazard — dacă hazard este, şi dacă nu cumva trebuie să vedem în el tocmaimanifestarea unei ineluctabile necesităţi — îşi perpetuează efectul, în mod neaşteptat, căcispectaculoasa revenire a lui Gide asupra primei sale opinii, apologia pe care o faceromanului
Du câte de chez Swann
 într-o binecunoscută scrisoare, în loc să asigure succesulde public al cărţii — fie şi numai prin picanteria situaţiei create —, nu lasă nici o urmă cuadevărat semnificativă în traiectoria receptării prou-stiene imediate în Franţa. Faimoasaanecdotă, cu care ne delectăm pînă şi astăzi (şi care nu a putut lipsi nici din aceastăprefaţă), a devenit mai cu-rînd exemplară nu atît pentru destinul operei lui Proust, cît, în general, pentru incapacitatea contemporanilor de a înţelege şi a investi cu valoareorice operă cu adevărat novatoare, mai cu seamă cînd aparţine unui autor a cărui viaţănu corespunde imaginii-clişeu pe care o are consumatorul de artă — dar adeseori şicreatorul de artă; a se vedea cazul Gide, dar şi cel al lui Sainte-Beuve cu privire laStendhal, dezbătut de Proust însuşi, cu profetică intuiţie, în
împotriva lui Sainte-Beuve
despre cel ce o produce. Există o rezistenţă la forma artistică nouă ce ia, în cel mai buncaz, înfăţişarea liniştitoare a asimilării ei la una din formele validate ca valoare de tradiţie.Generaţia contemporană şi imediat următoare — dar şi, după10cum se va vedea, unii reprezentanţi ale celor ce le succed, pînă în zilele noastre —, Valery,Mauriac, Charles du Bos, Albert Thibaudet etc. situează cu prioritate opera lui Proust îndescendenţa unei tradiţii, chiar dacă observă totodată şi noutatea ei, efortul lor fiind umilde recuperare, de integrare, vizînd să pună în evidenţă elementele de continuitate şi maipuţin pe cele de ruptură cu romanul secolului al XlX-lea. O întreagă linie a receptării, care,de asemeni, vine aszi, îl inserează pe Proust în succesiunea marilor moraliştifrancezi sînt mai cu seacitaţi, ca spirite creatoare înrudite, Montaigne şiSaint-Simon, dar şi doamna de Sevignâ, nume indicate de Proust însuşi ca făcînd partedin biblioteca sa predilectă, cel mai intim şi mai asiduu frecventată, încă din prima ado-lescenţă.Din punctul nostru de vedere însă, acest „în cel mai bun caz" este „încel mai rău caz", tocmai pentru că, sprijinindu-se pe argumente de bun simţ, şi absolutplauzibile, linia receptării asimilatoare la tradiţie surprinde doar un adevăr paial,ocultînd tocmai celălalt adevăr, fără de care nu putem înţelege de ce Proust este astăziconsiderat, în Franţa şi în întreaga lume, drept cel mai de seamă scriitor francez al secolului
XX
şi unul dintre cei mai mari scriitori ai lumii. Pînă şi în 1960 încă, pentru Gaetan Picon,critic a cărui sensibilitate la fenomenul literar modern nu poate fi pusă la îndoială, Proust nueste primul reprezentant, în ordine cronologică şi axiologică, al unui „roman nou", ci ultimuldintre marii clasici ai romanului francez. Acest ecleraj apare şi într-un text de NathalieSarraute, adeseori desemnată de critică drept unul dintre puţinii autori, dacă nusingurul, ce ar putea fi situaţi în direcdescendenţă proustiană. Aplindu-i acelaşitratament şi Virginiei Woolf, mare admiratoare a lui Joyce şi Proust ca novatori ai formeiromaneşti („Cine s-ar mai putea gîndi astăzi să ia în serios, sau măcar să citească articolele

You're Reading a Free Preview

Download
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->