Academia de Studii Economice

Facultatea de Relatii Economice Internationale

Criza Economica
– cauze, efecte, solutii –

Zota Nina Catalina

Grupa 956, Seria C

Bucuresti, 2010
Criza economica mondiala
Aproape in orice domeniu al activitatii umane exista preocupari privind
disfunctionalitatile care pot sa apara in interiorul lui si, de aceea, se studiaza cauzele, modul
de aparitie si manifestari a acestora, consecintele lor. Crizele sunt astfel de disfunctionalitati.
Economistii analizeaza criza dupa criterii specifice, atribuindu-i caracteristicile unor
fenomene cu urmari nefaste pentru organizatii, institutii si grupuri sociale afectate: inflatia,
somajul, stagnarea, recesiunea etc.
O criza financiara veritabila are drept caracteristica faptul ca un accident bine localizat
are capacitatea de a se propaga la nivelul intregului sistem financiar. Problemele aparute
intr-o tara, daca nu sunt solutionate la timp, afecteaza si economia altor tari. Si atunci,
efectele crizei respective sunt mai grave. Prin urmare gestiunea corecta a crizelor financiare
presupune nu numai politici si strategii de prevenire a acesteia, dar si metode de
management adecvat tipului de criza. 
Luand in considerare rolul si importanta stabilitatii economico - financiare a unui stat,
analiza crizelor financiare prezinta un interes deosebit.
Criza actuala difera de alte crize prin amploarea ei, afectand in momentul de fata un numar
foarte mare de tari. Daca pana acum erau afectate cu precadere tarile in curs de dezvoltare,
in actuala criza au fost implicate si cele mai dezvoltate tari ale lumii. De aceea este important
sa cunoastem cum a aparut aceasta criza si care sunt implicatiile acesteia asupra economiei
mondiale.

DEFINIREA CONCEPTULUI DE CRIZA

In evolutia noastra crizele pot fi definite ca fiind situatii caracterizate de o instabilitate
pronuntata, sunt deci insotite de o volatilitate si de o incertitudine in crestere. In situatii de
criza (orice forma ar imbraca ea) ne aflam intr-o permanenta stare de neliniste si de
nesiguranta legata de viitor, teama sau chiar panica. Instinctul nostru de aparare si de
conservare ne indeamna sa ne comportam uneori irational si sa accentuam si mai mult
aceasta volatilitate deoarece fiecare dintre noi, cu capacitatea cognitiva pe care o avem
filtram informatia si intelegem fenomenul in felul nostru transpunandu-l apoi intr-un anumit
comportament legat de piata.
Problema cu definitia acestor crize consta in a spune cat de mare sa fie volatilitatea
sau caderea pietelor pentru a incadra o evolutie de acest gen in categoria unei crize. Cat de
mare sa fie inflatia, somajul sau scaderea PIB-ului unei tari pentru a aprecia intrarea ei intr-o
criza?
Conventional, s-a stabilit ca recesiune este atunci cand dupa doua trimestre
succesive avem de a face cu scaderea PIB-ului unei tari sau regiuni. National Bureau of
Economic Research (NBER) defineste criza ca fiind “o scadere semnificativa a activitatii
economice pentru cateva luni reflectata in scaderea PIB, scaderea veniturilor individuale,
reducerea nivelului ocuparii, diminuarea productiei industriale si a consumului“. 
Exista unii specialisti care clasifica aceste crize in crize sociale (inflatie in crestere,
somaj, saracie), in crize financiare (volatilitate accentuata pe pietele de capital, caderea
burselor si revenirea lor spectaculoasa), crize politice (care pot degenera in razboaie), crize
locale sau internationale, crize cauzate de dezastre naturale sau crize economice
generalizate.
Este dificil sa facem aprecieri cand o criza financiara devine una economica sau daca
o criza economica genereaza o criza financiara sau invers. In principiu vorbim intotdeauna
de o criza economica generata fie de cauze financiare, politice sau sociale. Criza financiara
este o forma de manifestare a crizei economice si reflecta o neincredere in sistemul
financiar, o scadere semnificativa a volumului tranzactiilor la bursa, o dereglare a
mecanismelor de piata.
Bursa este barometrul economiei si tranzactioneaza afaceri de diferite dimensiuni si
din diferite sectoare. In momentul in care piata acestor afaceri (piata imobiliara, piata
petrolului, piata muncii) sufera dereglari sau corectii importante ele se vor reflecta in
profitabilitatea afacerilor listate la bursa si, implicit, in pretul activelor financiare (actiuni sau
obligatiuni) care depind direct de asteptarile investitorilor.
Panica legata de economie nu face altceva decat sa accentueze amplitudinea acestor
corectii si sa induca noi incertitudini in economie. De aici si pana la reducerea apetitului
pentru economisiri si investitii si apoi la cresterea dobanzilor pe piata nu este decat un pas. 
Din pacate vorbim de o criza doar atunci cand efectele acesteia afecteaza un numar
foarte mare de oameni/companii. Crizele pot exista insa intr-o stare latenta si sa nu fie atat
de vizibile, deteriorand incetul cu incetul existenta noastra. 
Nu este prima data cand economia mondiala se confrunta cu perioade de
recesiune. Poate este pentru prima data dupa foarte multi ani (Marea criza interbelica
inceputa in 1929 si continuata pe mai multi ani sau Caderea Sistemului de la Bretton Woods
in 1971) cand avem de a face cu o criza localizata la nivelul tarilor dezvoltate (nu doar la
nivelul tarilor in curs de dezvoltare).

Criza Economica actuala a fost prezisa de acum 30 de ani

Pentru multi oameni actuala criza economica a venit ca o sageata din albastrul cer.
Intre timp, experti din intreaga lume au avertizat inca din 1970 ca economia globala se
indreapta catre o criza de proportii la inceputul secolului XXI.
Tarile vestice au concluzionat inca din 1960 ca extragerea petrolului, exploatarile
miniere precum si amplasarea sondelor de extractie in diverse zone, care inevitabil au fost
poluate, reprezinta un pret mult prea mare pentru productia in masa.
In 1968 un grup de industrialisti, politicieni si oameni de stiinta, au infiintat in capitala
Italiei un Grup al Romei. Acestia au avut destul de multe venituri pentru a elabora studii si a
aplica teste computerizate care sa scoata la suprafata, la nivel virtual, dezastrele economice
prin care trecem astazi. Primul raport al clubului de cercetare infiintat la Roma, intitulat
"Limitele Cresterii", a cauzat un mare soc in randul tutuor autoritatilor si institutilor media din
intreaga lume. Raportul s-a bazat in principal pe studii aplicate asupra a cinci procese
globale precum industrializarea prea rapida, cresterea stocurilor de mancare, terminarea
resurselor neregenerabile si degradarea mediului inconjurator. Viitorul componentelor luate
in calcul de cercetarori au fost modelate pe computer. Fara emotii si sentimente, masinaria
de calcul a dat raspunsuri socante care au sunat mai degraba ca verdicte negre asupra
omenirii, motivand totodata ca rasa umana se indreapta catre dezastru. Luand in considerare
ca populatia era in acea perioada la o rata enorma de crestere in comparatie cu alti ani, in
timp ce industria inregistra cresteri de pana la 7%, civilizatia moderna era predispusa sa
atinga limitele cresterii in mai toate sectoarele, in prima decada a secolului 21.
Daca evolutia industriilor ar fi crescut in acelasi ritm, Resursele minerale s-ar fi
terminat, poluarea mediului inconjurator ar fi atins un nivel record, nemaintalnit vreodata si
situatia ar fi degenerat in probleme acute care ar fi putut ameninta omenirea. Milioane de
oameni ar fi putut muri din cauza altor oameni, mult mai inconstienti ce-i drept si insetati de
gustul dulce al puterii. Nici revolutiile sociale motivate economic nu pot fi negate. In vremuri
de criza hrana este cel mai de pret lucru si un nivel redus de trai nu face decat sa induca
vrajba in populatie.
Desi suna a scenariu de film SF, datele prelucrate de grupul din Roma scot la iveala o
posibilitate si isi confirma acuratetea rezultatelor prin actuala criza pe care o simtim din ce in
ce mai rece si intepatoare in adancul bugetului global, national, familial, individual.
Pentru a preveni "apocalipsa economica si sociala", autorii raportului au oferit un
concept. Acesta poarta denumirea "crestere zero" si are ca scop achizitia noilor lucruri doar
pentru a le inlocui pe cele vechi. De exemplu o masina noua ar trebui cumparata atunci cand
cea veche nu mai vrea sa functioneze. Acelasi concept ar trebui aplicat si asupra nasterilor,
spun cei care au scris raportul. Cel mult doi copii intr-o familie si limitarea consumului ar
restabili echilibrul general.
Fara indoiala raportul a fost un fel de glonte ce a lovit tamplele fundamentale ale
economiilor vestice. Conceptul de crestere zero intra in contradictie cu logica elementara a
societatii industrializate care functioneaza pe principiul cererii si ofertei. Totodata cresterea
zero nu ar oferi viitor saracilor din tarile non-capitaliste.
Pentru a actiona in controlul productiei si pentru a restaura puzzle-ul unei economii
ciopartite de probleme corupte intalnite in fiecare mare stat din intreaga lume, un sistem
sofisticat al managementului finaciar ar fi necesar cat mai urgent cu putinta.
In incercarea de a stopa problemele omenirii, aparute si in curs de aparitie,
descoperirea celor adunati la Roma nu a impresionat multa lume. Mai mult a starnit
nemultumiri si indignari care au transformat acel raport intr-o nulitate.

Criza Financiara Mondiala – inceputul si cauze

Potrivit lui George Soros, criza actuala a inceput in urma cu mai bine de 20 de ani, a
fost precedata si intarita de alte crize mai mici care s-au rezolvat doar in aparenta, iar
rezultatul este unul foarte grav, care isi dezvaluie pe zi ce trece proportiile catastrofale. 
Este demn de remarcat ca inceputul crizei in viziunea lui Soros corespunde cu
perioada anilor 88-89, perioada dezintegrarii blocului comunist, care a dus la o crestere
semnificativa a imigrarii in SUA, la niveluri asemanatoare cu cele de la inceputul secolului XX
- o adevarata recolonizare a Americii. 
In aceste conditii, este usor de inteles ca pretul bunurilor imobiliare a inceput treptat
sa creasca, sustinut de cererea din ce in ce mai mare pentru locuinte si de cresterea
economica legata de boom-ul tehnologic al acelor ani. 
In mediul unei economii americane ultra liberale, situatia de mai sus a condus la
relaxarea conditiilor de creditare, precum si la cresterea speculativa extrema a preturilor in
real-estate. O proprietate imobiliara este o investitie sigura, cu perspective de apreciere
continua, in consecinta putem acorda in liniste credite fara restrictii majore. 
Pentru a identifica mai precis cauzele acestui dezastru trebuie sa ne uitam cu atentie
la situatia macroeconomica mondiala. 
In aceeasi perioada, in paralel cu ceea ce se petrece in America, lumea se confrunta
pentru prima oara cu notiunea de "globalizare". Timp de secole lumea a fost impartita in tari
dezvoltate, in curs de dezvoltare si subdezvoltate, conduse de regimuri democratice, imperii,
regimuri totalitare, etc. Timp de secole 5% din populatia planetei a controlat 90% din
finantele si bogatiile ei. 
Iata ca incepand cu aceeasi perioada a caderii comunismului, schimbari politice
conduc la democratizarea treptata a zonelor sarace, foste totalitare, din Europa de Est,
Rusia si Asia iar evolutia tehnologica face posibila schimburi din ce in ce mai rapide de
marfuri si informatie. 
Se ajunge astfel la situatii stranii in care este mai ieftin ca crevetii pescuiti in Marea
Nordului sa fie trimisi spre curatare in China si retrimisi in Europa pentru consum, sau este
mai ieftin sa recrutezi indieni vorbitori la perfectie a limbilor europeene, care sa preia
apelurile spre call-center-urile marilor multinationale. 
Treptat, se realizeaza astfel un transfer a celor 90% din bogatiile mondiale, dinspre
cei 5% bogati, inspre cei 95% saraci, evident in detrimentul zonelor dezvoltate, precum
America sau Europa de Vest. Efectele din ce in ce mai vizibile ale acestei evolutii sunt
scaderea nivelului de trai si a puterii de cumparare in America, fapt care a condus si conduce
in continuare la prabusirea gigantului american. 

Momentul critic – declansarea crizei in SUA

In iunie 2007 banca de investitii americana Bear Stearns anunta ca cele doua fonduri
de hedge pe care le gira pierdusera aproape tot capitalul lor si ca ea insasi pierduse in 3 zile
toate lichiditatile sale (17 miliarde USD!), fiind in pragul falimentului. Era debutul crizei
„subprime”, care a fost „bulgarele de zapada” ce a declansat actuala criza financiar-
economica globala.
 I. Mecanismul crizei

1. Explozia creditelor ipotecare

In conditiile extinderii dereglementarii in SUA, in anii ‘90 se accentueaza inegalitatile
sociale. Ca urmare, in vederea sustinerii cresterii economice pe seama consumului si pentru
dezamorsarea tensiunilor sociale, din anul 2001 se relaxeaza conditiile de acordare a
creditelor imobiliare, cu scopul accederii la case, proprietate personala si a gospodariilor cu
venituri reduse. Creditele aveau pentru o prima perioada de 2 ani rate ale dobanzii fixe, dar
in perioada urmatoare ratele erau ajustabile la evolutiile de pe piata. Potrivit unor specialisti
(Blundell-Wignall, Atkinson, Hoon Lee, 2008), momentul cu adevarat de cotitura in
expansiunea creditelor ipotecare este reprezentat de anul 2004, cand Administratia Bush
pune in aplicare programul sau „Visul American”, prin care ipotecile deveneau accesibile si
gospodariilor fara capital propriu (zero equity mortgage). Unii au denumit persiflator aceste
credite „Ninja” (no income, no job, no assets). Cumpararea unei case reprezenta pentru
multi, desigur, implinirea unui „vis”, dar au fost si persoane pentru care motivatia reala era
tranzactionarea speculativa a valorii caselor, care parea a avea o tendinta de continua
crestere.

2. „Financiarizarea” creditelor
Titlurile de credit acordate in conditiile mentionate mai sus au fost transformate in
titluri financiare si vandute bancilor de investitii, care, dupa ce le-au „impachetat” si ele intr-o
noua „titrizare”, le-au revandut apoi altor institutii financiare. O particularitate a
„financiarizarii” a reprezentat-o asocierea ipotecilor „subprime” (avand riscuri inalte) cu alte
ipoteci, ale unor debitori solvabili, in cadrul diferitelor produse financiare create in acest
context (care puteau contine si alte „felii”, din alte titluri de credit).
Avantajele acestei operatiuni pentru vanzatori erau acelea de a obtine lichiditati si de
a dispersa riscul, dezavantajele, pentru cumparatori si sistemul financiar, erau acelea ca
riscul nu era eliminat, ci doar transferat ultimilor achizitori ai titlurilor financiare emise pornind
de la aceste credite. Sunt analisti care considera ca anumite evolutii au accelerat tendinta
bancilor de investitii de a-si restructura portofoliile, in favoarea cresterii ponderii activelor
financiare derivate emise pe seama creditelor ipotecare. Doua modificari survenite in anul
2004 au avut acest rol (Blundell-Wignall, Atkinson, Hoon Lee, 2008): impunerea unui control
mai strict pentru cele doua institutii de asigurare a ipotecilor cu garantii de stat, Fannie Mae
si Freddie Mac, pe de o parte, si noile reguli Basel II privitoare la raportul datorii/capital, pe
de alta parte. In mod paradoxal, concomitent cu aceste noi constrangeri, autoritatile
americane de supraveghere a pietei creditului ipotecar au creat un spatiu de manevra
suplimentar pentru bancile de investitii in vederea gestionarii riscurilor, fapt care le-a
permis multora dintre acestea sa-si majoreze raportul datorii/capital net de la 15/1, cat era
acesta inainte de 2004, la 40/1, prin alte inovatii financiare. Unele dintre acestea (SIVs
-structured investment vehiclessi CDO- collateralised debt obligation) au fost considerate
chiar drept substitute ale modalitatilor de asigurare furnizate de cele doua institutii de
asigurari Fannie Mae si Freddie Mac.

3. Declansarea crizei in SUA

Incepand cu anul 2006, ratele directoare ale Fed sunt majorate, fapt ce antreneaza si
cresterea semnificativa a ratelor dobanzii pentru creditele imobiliare, unele atingand nivelul a
18%. Drept urmare, mii de gospodarii cu venituri reduse s-au aflat in situatia de a nu-si mai
putea plati ratele scadente si s-au precipitat in a-si vinde casele. Vanzarile masive au
antrenat dupa ele reducerea dramatica a pretului caselor.

4. Propagarea crizei in sistemul bancar american

O data ce valoarea caselor a tins sa scada sub valoarea ipotecilor, unele institutii
creditoare s-au aflat in situatia de a nu-si putea recupera creantele (valoarea creditelor
acordate) pe seama ipotecilor detinute. Astfel se produce criza „subprime”.
5. Reducerea volumului de credite
Caderea preturilor caselor determina agentiile de rating sa degradeza titlurile
financiare derivate emise pe seama creditelor imobiliare. Asocierea creditelor ipotecare
subprime cu alte titluri de credit in cadrul a diferite produse derivate a facut ca acestea sa fie
„intoxicate” de primele si astfel a devenit extrem de dificila evaluarea corecta a „sanatatii”
portofoliilor institutiilor financiare care le detineau. In consecinta, valoarea titlurilor respective
tinde sa scada simtitor, drept urmare investitorii incep sa vanda masiv aceste titluri, ceea ce
antreneaza o scadere si mai accentuata a valorii lor. Majoritatea institutiilor bancare
detinatoare de astfel de titluri isi transforma titlurile pe termen mediu si lung in titluri pe
termen scurt, ceea ce conduce la o cerere mare de lichiditati pe termen scurt, careia bancile
nu reusesc sa-i faca fata. Se creeaza astfel o criza de lichiditati.
Totodata, bancile devin neincrezatoare in „sanatatea” partenerilor lor financiari. De
asemenea, confruntate cu dificultati de refinantare, bancile pastreaza propriile lichiditati
pentru ele insele. Aceste fenomene cumulate conduc la cresterea nivelului ratelor dobanzilor
interbancare si la reducerea volumului de credite acordate.

6. Propagarea internationala a crizei

Internationalizarea pietei financiare a condus la situatia, ca si alte mari institutii non-
americane sa se confrunte cu dificultati similare, pe de o parte ca urmare a detinerii de active
”toxice”, si pe de alta parte ca urmare a dificultatilor de refinantare. In consecinta,
neincrederea se generalizeaza pe plan international si piata interbancara se ingusteaza,
producandu-se o criza de lichiditati globala.

7. Interventia institutiilor publice

Pentru a depasi criza de lichiditati, bancile centrale si institutiile guvernamentale
furnizeaza bancilor cu probleme fonduri, unele institutii financiare fiind astfel salvate (Bear
Stearns, Northern Rock, Merrill Lynch, AIG), altele abandonate (Lehman Brothers).
Potrivit evaluarilor specialistilor, criza actuala a condus la cresterea datoriei publice
americane de la cca. 9500 miliarde USD la cca. 14000 miliarde USD, valoare care ar
reprezenta aproximativ 100% din PIB-ul SUA. Prin nationalizarea Fannie Mae si Freddie Mac
s-a ajuns la situatia in care statul american a devenit „creditorul de ultim resort” pentru
creditele imobiliare, ceea ce ar reprezenta, in exprimarea lui F. Lemaitre (2008), o
„privatizare a castigurilor si o socializare a pierderilor”! Desfasurarea crizei financiare din anii
2007-2008 prezinta caracteristicile unei crize sistemice. Mecanismele care faciliteaza
producerea crizelor de acest tip sunt (D. Plihon, 2006):
a. Caracterul pro-ciclic al asumarii de riscuri (cand conjunctura economica este
favorabila si apar inovatii - tehnice, tehnologice, financiare-, atunci investitorii tind sa-si
asume riscuri inalte, si invers, atunci cand exista o conjunctura nefavorabila, ei se reintorc la
prudenta, uneori excesiva chiar). Aceste comportamente au tendinta de a accentua evolutia
ciclica. Presedintele Fed, Ben Bernanke a numit acest mecanism „acceleratorul financiar”.
b. Facilitarea accesului la credite prin politici monetare laxe si comportamentul
mimetic atat al institutiilor bancare, cat si al oamenilor.
c. Tendinta preturilor si a cotatiilor activelor de a se indeparta cu mult de valoarea de
echilibru.
d. Producerea panicii bancare. Aceasta poate avea 3 surse principale, care pot
actiona concomitent sau separat:
• cererea contagioasa de retragere a depozitelor;
• dificultati de refinantare pe piata interbancara;
• deteriorarea calitatii creantelor bancare datorita dificultatilor de plata ale
debitorilor.
Dezbaterile de idei generate de criza se concentreaza asupra a doua teme centrale:
cauzele crizei si solutiile de iesire din aceasta. Voi prezenta in cele ce urmeaza doar cateva
dintre opiniile unor economisti privind cauzele crizei.
Impactul crizei asupra restului lumii 
Cum se face totusi ca o problema care dupa orice logica sanatoasa ar fi trebuit sa
afecteze in principal America, ba mai mult - doar o parte din ea, pare sa aiba efecte atat de
puternice si asupra celorlalte tari? 
Raspunsul este relativ simplu si trebuie cautat in mecanismele complexe care
guverneaza finantele internationale.
Pietele financiare americane au fost si sunt printre cele mai mari si mai lichide din
lume, ceea ce reprezinta un mare avantaj, in sine. Din acest punct de vedere, America nu
avea cum sa fie ignorata sau evitata, ca si partener financiar. Daca ar fi sa luam doar
exemplul unor banci europeene, aceste organizatii nu aveau cum sa isi desfasoare o
activitate economica rentabila, fara a face uz de produse financiare de tip swap, futures,
options si alte derivative care in mod inevitabil le creeau o expunere la conditiile pietelor
americane. In momentul in care colosi ca si Lehman Brothers, Bear Stearns, Merrill Lynch
sau AIG sunt in pragul falimentului iar perceptia publica este aceea de panica financiara,
este imposibil ca banci din diverse colturi ale lumii sa nu fie afectate mai devreme sau mai
tarziu, intr-o masura mai mica sau mai mare. 
Ca si cum aceste efecte pur financiare nu ar fi fost de ajuns, bubble-ul imobiliar pare
sa se fi propagat in intreaga lume foarte rapid, astfel incat multe alte tari se confrunta cu
probleme de crestere speculativa a preturilor la imobiliare (si apoi prabusire brusca sau
blocaj), fara totusi ca economiile lor sa intre in colaps, datorita unor regulatii de creditare mai
putin liberale. 

Cauzele crizei economico – financiare

Inainte de a decide ce e de facut cu criza economica globala, autoritatile ar fi trebuit
sa se intrebe ce a declansat criza, tocmai pentru a gasi tratamentul adecvat. 
Analistii si economistii sunt insa impartiti cand vine vorba de gasirea unei singure
explicatii cu privire la cea mai serioasa criza din ultimele decenii. Teoriile variaza de la o
cauza la alta, insa nici una nu pare sa acopere intreaga serie de factori care au adus
omenirea in plina criza. 
Avem totusi o explicatie oficiala a crizei, furnizata de institutiile publice, potrivit careia
problema isi are originea in comportamentul nepotrivit al agentilor economici (egoism,
lacomie, speculatie s.a.) si in imposibilitatea pietei de a functiona lin, asigurand alocarea
corespunzatoare a resurselor (asimetrie informationala, capcana lichiditatii, deflatie s.a.).
Pe de alta parte, majoritatea cercetatorilor – membri corpului academic, dar si analistii
din sectorul privat – sustin ca tocmai interventia statului a sadit semintele turbulentelor
financiare pe care le traversam in prezent. Ca un corolar, reteta prescrisa de autoritati nu
poate duce la atenuarea dificultatilor economice ci, din contra, la agravarea lor.
De exemplu, economistul John Taylor, de la Universitatea Stanford, a aruncat in
aceasta dezbatere inca o teorie sub titlul "Getting Off Track" (Cum s-a produs devierea, n.r.),
prin care argumenteaza ca "actiunile guvernului si interventiile acestuia, au cauzat, prelungit
si inrautatit criza financiara". Nu pietele au cedat, sustine Taylor (contrazicand teoria potrivit
careia criza este un esec al pietei libere si a capitalismului insa), ci guvernul a gresit. In
ultimii ani Statele Unite au trecut printr-un boom al pietei imobiliare, apoi printr-un "bust"
(dezintegrare) al pietei imobiliare. Aproape toate problemele noastre de azi decurg din
aceste procese. Ce a determinat boom-ul si bust-ul? Politica guvernamentala defectuoasa.
Mai precis, politica monetara gresita. Din 2002 in 2004, Federal Reserve a tinut dobanda
fondurilor federale sub 2%, adoptand politica "banilor usor de obtinut". Procedand astfel,
Federal Reserve a renuntat la politica moderata a ultimilor decenii, care a produs crestere
economica si stabilitate. Banii ieftini au condus la cresterea preturilor la case si au condus la
confuzie in intregul sistem financiar.
Pe Main Street, la bancile de credit, oamenii au inceput sa obtina banii mai usor, in
pofida unei "istorii de credit" defectuoase si au parut, pentru o vreme, decisi sa-si plateasca
ratele la case la timp si integral. Creditorii au inceput sa dea credite din ce in ce mai
riscante. 
 Pe Wall Street, bancile de investitii au raspuns la boom-ul financiar adunand la un loc
ipotecile imobiliare, folosind actiunile astfel obtinute pentru a garanta instrumente financiare
complicate.
"Mintile luminate" care au creat aceste instrumente, agentiile de rating care le-au
evaluat si institutiile prestigioase care le-au cumparat nu au sesizat riscul enorm pe care il
prezentau. De ce? Ei bine, cam din acelasi motiv pentru care bancile de credit si-au relaxat
regulile de acordare a imprumuturilor si din acelasi motiv pentru care americanii care nu-si
puteau permite o casa au cumparat totusi una - banii usor de obtinut. Federal Reserve i-a
obisnuit pe toti cu riscul, printr-o expunere prelungita la el. Insa cand si-a indreptat politica
monetara in 2004, ridicand ratele dobanzilor federale, boom-ul era pe cale sa se faca praf.
Preturile la case au inceput sa cada, iar nivelul caselor preluate de banca si al datornicilor au
crescut exponential.
Deoarece nu stiau exact de unde va veni lovitura si nici nu voiau sa fie cele lovite,
institutiile financiare s-au decis sa-si limiteze expunerea la actiunile toxice - instrumentele
garantate prin ipoteci, care pana acum erau privire ca "mana cereasca". Asa ca au inceput
sa se teama sa se mai imprumute intre ele, determinand un blocaj al creditului si al fluxului
de bani.
Pe masura ce panica a inceput sa se instaleze in banci, Taylor sustine ca guvernul a
constatat situatia proasta si a luat masuri care nu au facut altceva decat sa o inrautateasca. 
Congresul, spre exemplu, a folosit institutiile de creditare Fannie Mae si Freddie Mac pentru
a extinde piata creditelor riscante. Federal Reserve nu a sesizat ca inghetarea creditului este
o problema a riscului impartit intre toti, si a tratat-o ca pe o problema de lichiditate. A mai
aruncat pe piata inca o transa de "bani ieftini", subminand astfel dolarul. Pretul petrolului a
inceput sa creasca necontrolat. 
"O serie de actiuni guvernamentale au produs devierea economiei de pe sine, au
marit incertitudinea si au cauzat mai probleme economiei - nu e o poveste placuta", scrie
Taylor.  In fine, un ultim sfat. "Cei care fac politica ar trebui sa regandeasca ideea ca doar
actiunile si interventiile frecvente si masive ale guvernului sunt raspunsul la actualele
probleme economice", avertizeaza Taylor.
Multi apreciaza ca actuala criza financiara isi are radacinile in scaderea dramatica a
pretului locuintelor in SUA sau in caderea pietei creditului pentru locuinte. Aceasta viziune
este cel putin incompleta. Cauzele fundamentale ale crizei financiare sunt mai adanci, atat
de natura macroeconomica, cat si de natura microeconomica, lucru mentionat recent de mai
multi analisti: Altman (2009), Buiter (2008), Blanchard(2009). Cele doua tipuri de cauze s-au
interconditionat in producerea crizei. Ne vom referi pe rand la ambele tipuri de cauze.
Cauza profunda a crizei financiare a fost lichiditatea abundenta creata de principalele
banci centrale ale lumii (FED, BOJ) si de dorinta tarilor exportatoare de petrol si gaze de a
limita aprecierea monedei. De asemenea, a existat o supra-saturare cu economisiri,generata
de integrarea crescanda in economia globala a unor tari (China,Asia de Sud-Est in general),
cu rate mari de acumulare, dar si de redistribuirea globala a avutiei si a veniturilor catre
exportatorii de bunuri tari (titei, gaze, naturale).
Lichiditatea abundenta si supra-saturarea cu economisiri au creat resurse disponibile
pentru investitii, inclusiv in instrumente financiare sofisticate, nu usor de inteles de catre unii
investitori.
Consecintele existentei lichiditatii abundente au fost ratele foarte scazute ale dobanzii
si volatilitatea redusa a acestora. Impreuna, aceste consecinte au condus la cresterea
apetitului pentru active cu castiguri mari. In plus, volatilitatea redusa de pe piata a creat
tendinta de subestimare a riscului si o adevarata lipsa de vigilenta a investitorilor.
Marjele de risc au fost si ele foarte scazute si nediscriminatorii. Impreuna, ratele scazute ale
dobanzii, apetitul pentru active cu castiguri mari, vigilenta scazuta fata de risc si marjele mici
au mascat semnalele preturilor pe pietele financiare si au condus la insuficienta intelegere a
riscurilor implicate.
Pe acest fundal au operat, ca agravante, si o serie de cauze microeconomice:
securitizarea frenetica, fisurile in modelul de afaceri ale agentiilor de rating.
 Semnalele despre criza au fost date de economisti, dar nu au fost luate in seama.
Totusi, trebuie spus ca magnitudinea crizei a fost, pana recent, evident subestimata de toata
lumea.
Consecinta securitizarii frenetice a fost ca, odata ce criza a fost declansata de aparitia
esecurilor la plata ratelor la creditele pentru case, piata financiara a devenit netransparenta.
Instalarea neincrederii investitorilor a plasat rapid titlurile emise de vehiculele cu scop special
(VSP) in categoria riscante (calitatea activelor pe care le finantau nu mai era clara) si
refinantarile au devenit imposibile. Datorita discrepantei dintre maturitatile pe active si
pasive, aceste VSP au inceput sa se bazeze pe linii de finantare de la bancile sponsor.
In final, cererea de lichiditate, in combinatie cu pierderea increderii intre banci, a
rezultat in goana dupa cash si rata dobanzii efective a inceput sa creasca. In SUA si in unele
state din Europa, guvernele si bancile centrale au raspuns prin imbunatatirea lichiditatii;
acordarea de garantii guvernamentale pentru imprumuturi, recapitalizarea institutiilor
financiare; garantarea celor mai noi emisiuni de catre banci asigurate; prevenirea colapsului
dezordonat al intreprinderilor mari interconectate; cumpararea de actiuni in banci; reduceri
coordonate ale ratelor dobanzii.
Desi astfel de masuri au fost puse in aplicare, dupa 17 luni de la declansarea
turbulentelor, piata a ramas netransparenta, ceea ce a amplificat criza financiara si a facilitat
trecerea ei in sectorul real al economiei, mai intai in SUA, apoi si in alte tari dezvoltate.
Criza economica este rezultatul unui complex de factori, care includ in principal: erori
de politica monetara, distorsionarea stimulentelor agentilor economici si patologia politicii de
reglementare financiar-bancara.
1. Politica monetara
In primul rand, o teza ferm stabilita de stiinta economica este aceea ca orice criza de
proportii sistemice este urmarea unui „exces” monetar – a unui proces de reducere artificiala
a ratei dobanzii si de expansiune a creditului. Istoria este pigmentata cu numeroase
episoade de tip boom-bust, prin care politica inflationista a statului afecteaza calculul
economic al participantilor la piata, generand profituri iluzorii si alimentand o frenezie
speculativa care, in cele din urma, se destrama sub povara propriei inconsistente. Din acest
punct de vedere, criza economica actuala nu este cu nimic diferita de criza anilor 1930,
cunoscuta sub numele de Marea Depresiune.
Factorul determinant fundamental al crizei este politica inflationista de la inceputul
anilor 2000. Sfatuit de Ben Bernanke – actualul guvernator al bancii centrale a SUA (FED),
pe atunci simplu membru al consiliului guvernatorilor, Alan Greenspan a decis sa reduca rata
dobanzii prin emisiunea de bani. Am asistat astfel la o „relaxare monetara” extrem de
serioasa, indiferent de standardul la care ne raportam: rata dobanzii a scazut de la 6,25% la
inceputul anului la 1,75% la sfarsitul acestuia. Ea a continuat sa scada, atingand un nivel
record de 1% in 2003, nivel la care a ramas timp de un an. Atentie, este vorba de rata
nominala a dobanzii! In contextul cresterii preturilor, rata reala a fost chiar negativa, timp de
2 ani si jumatate – ceea ce inseamna ca bancile au fost platite ca sa ia bani de la Fed, bani
pe care i-au canalizat in economie tinand cont de celelalte stimulente si constrangeri politice
care le influenteaza deciziile.
Dar SUA nu a mers singura in acest razboi contra stabilitatii economice. Banca
Japoniei (BoJ) adoptase deja o politica similara, oferind bancilor subordonate bani cu
dobanda nominala zero, iar Banca Centrala Europeana (ECB) a redus rata dobanzii la circa
2%, nivel la care a mentinut-o aproape 4 ani. Astfel, pana in 2006 rata reala a dobanzii in
zona euro si in Japonia s-a situat, de asemenea, la un nivel apropiat de zero. In Marea
Britanie, banca centrala (BoE) a condus politica monetara dupa un tipar similar.
O parte din banii pusi la dispozitie de bancile centrale au fost jucati „pe teren propriu”
– investiti in propriile economii. Cel mai bun exemplu il constituie tocmai boom-ul imobiliar
din SUA, insa astfel de fenomene au existat oriunde conditiile monetare au permis inflorirea
speculei imobiliare: Spania si Islanda sunt doua exemple elocvente. Cercetatorii OECD au
coroborat statistici din diverse tari si au aratat cum amplitudinea avantului pietei imobiliare
este asociata direct cu amploarea expansiunii creditului.
 Cealalta parte a banilor au fost jucati „in deplasare”, adica au luat calea investitiilor
straine, concretizate la randul lor in exploatarea celor mai riscante oportunitati ivite. La scara
istorica, expansiunea creditului catre economiile in dezvoltare nu are precedent decat in
episodul similar din a doua jumatate a anilor 1970 si inceputul anilor 1980, care a fost urmat
de celebra „criza a datoriilor” (afectate au fost in special state din America Latina).
In principal, aceste fluxuri de capital au fost filtrate de catre sistemul bancar. Astfel,
grupurile financiare occidentale au atras masiv resurse pe termen scurt si la un cost redus de
pe piata financiara internationala folosindu-le pentru a sponsoriza cresterea cifrei de afaceri
a subsidiarelor lor din economiile emergente in curs de dezvoltare. Mare parte din aceste
influxuri de capital au fost investite tot in active imobiliare – plasamente putin lichide si
riscante prin natura lor, dar foarte profitabile ca timp piata continua sa creasca. Acest
fenomen s-a inregistrat si in Europa de Est, inclusiv in Romania.
Figura de mai jos confirma faptul ca explozia creditarii in economiile in dezvoltare din
estul Europei are la origine politica monetara permisiva de la inceputul anilor 2000. Conform
datelor statistice, de la mijlocul anului 1997, in momentul in care s-a declansat panica
subprime, dinamica depozitelor a incetat sa mai tina pasul cu evolutia creditului, sectorul
bancar acumuland brusc si vertiginos datorii de circa 250 miliarde dolari, majoritatea pe
termen scurt. Se estimeaza ca 90% din aceste datorii sunt detinute de bancile europene.
Figura de mai jos confirma faptul ca explozia creditarii in economiile in dezvoltare din
estul Europei are la origine politica monetara permisiva a FED, Japoniei si tarilor europene
de la inceputul anilor 2000. Conform datelor statistice, de la mijlocul anului 1997, in
momentul in care s-a declansat panica subprime, dinamica depozitelor a incetat sa mai tina
pasul cu evolutia creditului, sectorul bancar acumuland brusc si vertiginos datorii de circa
250 miliarde dolari, majoritatea pe termen scurt. Se estimeaza ca 90% din aceste datorii sunt
detinute de bancile europene.
Politica banilor ieftini nu ne spune insa decat o parte a povestii crizei financiare
actuale. Alte cateva elemente au contribuit la trasarea detaliilor acesteia.

2. Distorsionarea stimulentelor si hazardul moral

Efectele politicii de expansiune monetara au fost acutizate de distorsionarea
stimulentelor care modeleaza comportamentul agentilor economici, ale institutiilor financiar-
bancare in primul rand.
In varful acestui monetar-bancar sistem se afla banca centrala in calitatea sa de
producator monetar. In acest domeniu avem un monopol de stat, care poate decide sa
creasca oferta de bani intr-un ritm mai mare sau mai mic in functie de interesele politice.
Important este faptul ca banca centrala poate extinde oricand masa monetara, deoarece
banii de hartie pe care ii produce costa practic… zero. Astfel, devine foarte simplu pentru stat
sa adopte politica too big to fail, prin care bancherii si ceilalti actori importanti din sistemul
financiar sunt incurajati sa se indatoreze si sa investeasca imprudent. Daca investitiile se
intorc cu profit, banii se duc in buzunarele bancherilor si ale celorlalti jucatori de pe piata.
Daca investitiile aduc pierderi, acestea sunt externalizate prin inflatie. Practic, statul salveaza
de la faliment bancherii pentru ca nu il costa aproape nimic sa produca banii necesari
acoperirii respectivelor pierderi. Crizele „rezolvate” astfel sunt celebre (mentionam doar
cateva exemple, cu „rezonanta” internationala): Mexic, 1994; Asia de Sud-Est, 1997; Rusia,
1998; Turcia 2001; Argentina, 2001.
Mizand pe capacitatea statului de a-i salva, bancherii se comporta nesabuit –
fenomen cunoscut sub numele de „hazard moral”. Nimanui nu-i mai pasa de rationalitatea
economica din moment ce eventualele pierderi pot fi pasate statului. De fapt, rationalitatea
este intoarsa pe dos. Devine rentabil sa speculezi, sa te indatorezi, pentru ca numai asa poti
castiga. Daca stai pe margine si te comporti prudent, nu faci decat sa irosesti o oportunitate
si sa pierzi (in raport cu ceilalti). Pur si simplu aceasta este logica dupa care functioneaza
sistemul. Indiferent cate reglementari i se aduc, tendinta catre crize este incorporata in
sistem. Ea nu poate fi evitata decat prin reformarea din temelii a acestuia.
Hazardul moral este acutizat de diversele reglementari guvernamentale, precum programul
de garantare a depozitelor. Insa furnizarea unei plase de siguranta pentru banci si clientii
acestora nu duce decat la inrautatirea lucrurilor, sporind riscul crizelor sistemice. In fata
efectelor neintentionate ale propriilor masuri, autoritatile nu s-au dezis de propria
intelepciune, reactionand pentru mentinerea status-quo-ului si propunand alte masuri.
Asa s-a ajuns ca in prezent, sistemul financiar sa reprezinte cel mai reglementat
domeniu din economie. De aceea, a pune crizele acestuia pe seama erorilor comise de
agentii implicati, gratie gradului prea mare de libertate de care se bucura, face dovada unui
serios handicap intelectual. Politica de reglementare prudentiala alimenteaza cercul vicios
amintit mai sus: bancile au si mai putine stimulente de a adopta un comportament prudent in
masura in care supervizarea exercitata de autoritatea publica inlocuieste managementul
privat al riscului. Altfel spus, statul incearca sa limiteze hazardul moral printr-o politica ale
carei efecte nu fac decat sa accentueze aceasta problema.
Fara autoritati de supraveghere, creditor in ultima instanta si garantii guvernamentale,
riscul activitatii bancare este suportat exclusiv de bancheri. In absenta unei plase de
siguranta, bancile sunt stimulate sa pastreze mai mult capital, in scop preventiv. Interventia
statului are efectul neintentionat de a inlocui responsabilitatea privata cu cea publica,
motivand bancile sa pastreze cat mai putin capital si sporind, astfel, riscul fragilitatii sistmului
financiar. Apare o asimetrie a responsabilitatii. Daca banca are profit, banii sunt incasati de
proprietarii acesteia; daca banca are pierderi, ele vor fi impartite intre actionari si stat
(contribuabili).

Dupa cum se poate observa din figura de mai sus, pe parcursul secolului XX rata
capitalului a scazut treptat. Acesta este poate cel mai semnificativ aspect al fragilitatii
sistemului bancar. Si nimeni nu a reusit sa-l explice altfel decat prin prisma stimulentelor
perverse la care este supus sistemul prin interferenta autoritatii politice.
3. Reglementari nocive
Desi determinat decisiv de politica monetara gresita a principalelor banci centrale –
factor care el singur este responsabil de fragilitatea sistemului financiar prin cresterea ratei
de indatorare – aspectul crizei economice actuale este si rezultatul unor masuri legislative
specifice care, intentionat sau nu, au afectat stabilitatea sistemului prin acumularea de active
neperformante. Aici ne referim in primul rand la politica inspirata de stat prin care bancile din
SUA au acordat preferential imprumuturi „sub-standard”.

3.1. Reglementari interne si „bomba” subprime

Avem in vedere programul guvernului american de incurajare a creditarii populatiei
sarace – asa-numitele credite subprime – pe fondul mai vechii politici de crestere a
numarului proprietarilor de case. Masurile legislative adoptate in acest sens au distorsionat
alocarea creditului, in sensul stimularii expansiunii constructiei de locuinte si cresterii ponderii
imprumuturilor neperformante.
Ca peste tot in lume, autoritatea politica risca sa derapeze pe taramul angajamentelor
care aduc voturi dar care sunt dificil de sustinut in viitor; intre acestea, angajamentul de a
facilita cumpararea unei case intra in categoria oldies but goldies a promisiunilor populiste.
Peste ocean, povestea implicarii statului in imbunatatirea situatiei locative a natiunii a inceput
in 1934, cu infiintarea Federal Housing Administration (FHA). Aceasta institutie avea
misiunea de a garanta imprumuturile ipotecare si de a incuraja astfel bancile sa crediteze
cumpararea de locuinte. De la bun bun inceput, standardele prevazute pentru eliminarea
cazurilor de neplata au fost firave, dar ele s-au subtiat si mai mult pe parcurs. Initial, FHA a
cerut solicitantului de credit sa ofere un avans de minim 20% din valoarea ipotecii – avans
considerat relativ redus de bancile vremii. Treptat, aceasta cerinta s-a diluat intr-atat incat, in
2004, FHA cerea debitorilor sa vina cu un avans de doar 3%, iar in Congres se pregatea
modificarea legislatiei pentru a scadea acest nivel la 0%.
La putin timp dupa infiintarea FHA, in 1938, in cadrul programului New Deal lansat de
presedintele Roosevelt, a fost creata Federal National Mortgage Association (Fannie Mae),
cu scopul de a cumpara ipotecile garantate de FHA. Fannie Mae a actionat astfel ca un brat
prin care guvernul refinanteaza bancile obisnuite, oferindu-le acestora posibilitatea de a
extinde si mai mult creditarea.
In 1968 guvernul a despartit formal activitatea Fannie Mae de bugetul de stat, masura
prin care a reusit sa „reduca” semnificativ datoria publica (deoarece datoria acumulata de
Fannie Mae nu se mai regasea in situatia contabila a statului). In esenta, masura guvernului
nu a fost diferita de practicile atat de blamate la care au recurs firme private precum Enron in
anii 1990 si bancile de investitii in anii 2000. Aceste companii au infiintat institutii speciale
(SIV – special investment vehicles) cu unicul scop de a-si mari capacitatea de indatorare fara
ca acest leveraging sa se reflecte in situatia contabila a firmei-mama.
Fannie Mae a fost privatizata, dar activitatea sa a ramas strict reglementata, mai ales
in ceea ce priveste obligatia de a asigura creditarea segmentelor sarace ale socetatii. O
parte din activitatea de creditare ipotecara a fost preluata de nou-infiintata Government
National Mortgage Association (Ginnie Mae). Se cuvine sa precizam ca Ginnie Mae a
dezvoltat conceptul de obligatiune acoperita cu ipoteci – mortgage-based security (MBS),
prin intermediul caruia guvernul a externalizat o parte a datoriei publice, transferand-o
investitorilor privati – instrument financiar considerat astazi drept „activ toxic”.
In 1970 a fost creata Federal National Mortgage Corporation (Freddie Mac) pentru a
titriza creditele ipotecare conventionale. In timp, activitatile celor doua institutii, Fannie Mae si
Freddie Mac, s-au dezvoltat dupa un tipar similar, ambele atragand resurse de pe piata de
capital si folosindu-le pentru a prelua de la banci creditele ipotecare.
Din 1992 Congresul si guvernul au obligat Fannie Mae si Freddie Mac sa cumpere tot
mai multe ipoteci, orientandu-se cu precadere spre clasa oamenilor cu venituri scazute.
Ponderea ipotecilor asociate creditelor pentru persoane cu venituri reduse a crescut in
portofoliul celor doua institutii guvernamentale de la 42% in 1996 la 52% in 2005.
Pentru a-si finanta cresterea portofoliului, Fannie Mae si Freddie Mac s-au imprumutat
pe piata de capital. Practic, au recurs la revanzarea activelor din portofoliu sub forma
obligatiunilor garantate cu ipoteci – instrumente financiare care s-au bucurat de un deosebit
succes deoarece au oferit participantilor la piata ocazia de a investi in titluri cu risc scazut. In
cursul procesului de titrizare, statul a oferit indirect o sinecura agentiilor de rating, chemate
sa noteze emisiunile de obligatiuni. De remarcat ca cele trei agentii de rating cunoscute –
Standard & Poor’s, Moody’s si Fitch – sunt principalele organisme de acest gen acreditate de
guvernul SUA, iar mari investitori institutionali precum firmele de asigurari si fondurile de pe
piata monetara nu pot investi decat in active certificate de agentiile de rating! Nu este de
mirare ca agentiile de rating au oferit nota maxima titlurilor financiare emise de institutii care
actioneaza conform obligatiilor la care sunt supuse prin legislatia care le reglementeaza
activitatea.
In anii 2003 si 2004, in timp ce erau investigate de legislativ pentru comiterea unor
fraude contabile, Fannie Mae si Freddie Mac si-au salvat onoarea prin promisiunea de a
acorda mai multe fonduri pentru finantarea achizitiei de case de catre persoanele sarace. In
acest mod cele doua institutii au devenit cei mai importanti cumparatori de credite ipotecare
subprime, cu o expunere totala de 1 trilion dolari, contribuind decisiv la cresterea si caderea
balonului speculativ.
3.2. Esecul reglementarilor globale
La nivel global, esecul politicii de reglementare s-a manifestat prin efectele adverse
ale Acordului de la Basel. Acordul de la Basel – cunoscut sub numele „Basel I” – a aparut in
1988 si a cerut tuturor bancilor sa pastreze un nivel al capitalului de 8% din valoarea ajustata
la risc a activelor pe care le detin. Aceasta valoare se calcula dupa o metodologie stabilita de
un organism inter-guvernamental.
Oarecum previzibil, institutiile bancare au incercat sa pacaleasca sistemul, speculand
portitele existente inerent in orice orice reglementare publica. Pe scurt, bancile au decis sa
isi modifice portofoliul in favoarea acumularii disproportionate de active riscante. Si, desigur,
crizele financiare nu au disparut, ci au continuat sa se repete cu aceeasi frecventa ca si
inainte de adoptarea acordului – vezi criza asiatica din 1997.
Ca o consecinta neintentionata a prevederilor Acordului de la Basel (intre timp
„modernizat” prin acordul Basel II – forma in care s-a dovedit incapabil sa previna criza
actuala), bancile au recurs la scoaterea activelor cu grad ridicat de risc in afara bilantului
propriu utilizand in acest scop titrizarea si instrumente financiare complexe. De exemplu,
bancile au realizat ca pot credita agentii economici in mod indirect, prin intermediul unei
institutii specializate, evitand astfel necesitatea cresterii capitalului propriu. Pe scurt, bancile
pot crea institutii financiare separate, care emit obligatiuni (se finanteaza prin indatorare, in
special pe termen scurt) folosind resursele colectate pentru acordarea de credite. Cu toate
ca din punct de vedere juridic banca nu este considerata titularul portofoliului de credite, in
sens economic, intre aceasta si institutia intermediara exista o strinsa dependenta, deoarece
ultima foloseste garantiile implicite si explicite oferite de prima pentru a se dezvolta. Dupa
cum experienta a demonstrate, in eventualitatea producerii unei crize, banca-mama nu isi
poate abandona subsidiarele-copii, deoarece falimentul acestora ar dauna reputatiei sale.
Exista si alte motive care ne indreptatesc sa afirmam ca politica de reglementare
„prudentiala” submineaza in realitate functionarea eficienta a pietei. In particular, modificarea
sistemului de management al riscului si politica vizand cresterea transparentei determina de
fapt pietele sa fie mai putin stabile, sporind sansele producerii unei crize.
Reglementari emise de autoritatile publice nationale si internationale, de tipul Basel I
si II, constrang bancile sa renunte la politica lor independenta si sa adopte modele standard
de evaluare cantitativa a riscului. Cu un secol in urma, bancile erau conduse in mod
antreprenorial (in sensul economic al termenului). Ele erau preocupate de identificarea
proiectelor de investitii rentabile, carora sa le asigure finantarea necesara. Deoarece mediul
economic este incert iar multimea investitiilor posibile extrem de eterogena, analiza fiecarei
propuneri de finantare avea un puternic accent antreprenorial, speculativ. Bancile incercau
sa descopere, anticipativ, forma concreta in care sa isi fructifice capitalul propriu si cel atras
astfel incat sa obtina cel mai mare profit posibil. Misiunea lor nu era, din aceasta perspectiva,
diferita de misiunea oricarui alt intreprinzator, care stie ca numai identificand oportunitati de
afaceri inca neexploatate, inovand, surclasandu-i pe ceilalti, poate supravietui pe piata.
In present, lucrurile stau complet diferit. Consecinta directa a politicii de reglementare
a riscului, dimensiunea antreprenoriala veritabila a functionarii bancilor este inlocuita, din ce
in ce mai mult, cu activitatea tipic birocratica. Oportunitatile de investire (activele) sunt
impartite de autoritatea publica pe categorii de risc, iar riscul urmeaza sa fie calculat conform
unor modele si dupa o metodologie aprobata tot de stat. Incertitudinea este exclusa din
modelele matematice. Bancile sunt puternic incurajate (a se citi, obligate) sa se supuna
normelor tehnice emise de autoritatea de supraveghere bancara. Este din ce in ce mai putin
loc pentru exercitarea abilitatii antreprenoriale, pentru ca institutiile financiare nu-si mai pot
derula afacerile dupa propria politica, ci dupa cum le dicteaza autoritatea de reglementare.
Activitatea bancara este mai putin speculativa si mai mult birocratica.
La fel cum un numar de studenti care au de rezolvat individual aceeasi ecuatie, vor
sfarsi prin a ajunge la aceeasi solutie, institutiile financiare (re)actioneaza in grup. Ex post,
comportamentul studentilor capata trasaturi de turma, deoarece toti au parcurs rationamente
similare pentru a ajunge la solutia ecuatiei. La fel se intampla si cu institutiile financiare care,
puse in fata datelor pietei si a cerintei de respectare a unor conditii prudentiale, trebuie sa
calculeze portofoliul optim. Nu ne putem astepta ca din aceste calcule sa rezulte portofolii
foarte diferite. Din contra. Daca asa stau lucrurile, atunci este firesc sa ne asteptam ca
participantii la piata sa urmeze trasee similare, dupa cum le dicteaza calculele.
Omogenizarea evaluarii riscului duce la omogenizarea portofoliilor si, mai departe, la
similitudinea actelor de tranzactionare, deci la comportamentul de turma. Comportamentul
de turma nu este efectul naivitatii, necunoasterii, asimetriei informationale sau imitatiei, ci
tocmai rezultatul „cunoasterii identice” – a faptului ca toti participantii la piata evalueaza riscul
diverselor investitii in mod similar, datorita legislatiei in domeniu.
Comportamentul de turma este accentuat de reglementarile care vizeaza cresterea
transparentei. Dintr-o perspectiva traditionala, fiecare competitor pune pret pe secretizarea
afacerilor sale, pentru ca pericolul de a fi imitat ii reduce profitul potential. Asa cum fiecare
fabricant de ciocolata concureaza pentru banii publicului, straduindu-se permanent sa ofere
sortimente originale si pastrand cu sfintenie secretul asupra fabricarii acestora, la fel fiecare
investitor este motivat sa pastreze secretul asupra „retetei sale de facut bani”. Eliminarea
acestui secret, divulgarea afacerilor si strategiilor desfiinteaza practic competitia. La ce bun
sa te mai straduiesti sa descoperi noi oportunitati de profit, daca strategia ta va deveni
vizibila tuturor? O banca buna este aceea care investeste intr-un proiect pe care concurentii
sai l-au scapat din vedere. Daca secretul bancar si „opacitatea” diverselor investitii sunt
condamnate oficial, cum mai putem avea banci bune si banci proaste? Vom avea doar…
banci – simple agentii ale statului insarcinate cu acordarea creditelor, a caror functionare
birocratica nu poate fi departajata in functie de competitivitate.
Suntem tentati sa credem ca pledoaria pentru transparenta a fost alimentata,
incidental, de interesul firesc al contribuabililor de a cunoaste maniera in care statul distribuie
fondurile publice. In domeniul public, transparenta este justificata, pentru ca cetatenii sunt
indreptatiti sa ceara socoteala modului in care sunt cheltuiti banii lor. Dar, in domeniul privat,
transparenta – inteleasa ca diseminare publica a modului in care o companie actioneaza –
nu este justificata. Compania trebuie sa dea socoteala exclusiv proprietarilor (actionarilor). In
masura in care ii este impusa divulgarea de informatii, dreptul de proprietate al actionarilor
are de suferit. Astfel, transparenta nu este o valoare in sine, ci doar in relatie cu dreptul de
proprietate al celui care initiaza un act economic.

Topul vinovatilor pentru criza economica mondiala

Revista americana Time a realizat un top cu cele mai vinovate persoane pentru
declansarea crizei financiare actuale. In acest fel, publicatia americana arata "suspectii de
serviciu" in acest caz. 
Pe primul loc al clasamentului se situeaza Phil Gramm, presedintele Comitetului
Bancar din Senatul american. Acesta este acuzat ca a sustinut dereglementarea pietelor
financiare. In 2000, oficialul american a trecut prin Congres un act prin care permitea
contractile de tip swap, fara a mai fi controlate. In urma acestei decizii, AIG a fost condusa in
situatia de faliment, apeland la ajutorul statului pentru a ramane pe piata. 
Pe pozitia a doua se situeaza Christopher Cox, fostul director al Securities Exhange
Commision (SEC), din cauza atitudinii fata de activitatile magnatului Madoff. Acesta este
acuzat si de lipsa de interventii in legatura cu transparenta activitatilor Lehman Brothers si
Merril Lynch. 
Ultimul loc pe podium, il ocupa Angelo Mozilo, fondatorul celei mai mari banci
ipotecare din SUA, Countrywide. Acesta a facut o afacere de success din faptul ca oferea
credite unor oameni care nu puteau justifica, in nici unfel, ca vor putea sa isi achite aceste
datorii. 
Din acest top, alcatuit din 25 de pozitii, mai fac parte si fostul presedinte americand
George W. Bush, Allan Greenspan, fost presedinte al Federal Reserve si afaceristul Bernard
Madoff. Totusi, topul arata si vina purtata de populatia SUA, aceasta ocupand pozitia a XVI-a
a clasamentului. Consumatorul american este acuzat ca a cheltuit mai mult decat putea sa
isi permita, in ultimii 40 de ani. Revista Time scrie ca americanii au renuntat la acest obicei,
mult prea tarziu, in al patrulea semestru din 2008.
 Criza financiara globala a surprins pe multi prin amploarea luata si prin consecintele
economice declansate, ce se prefigureaza a se intinde pe mai multi ani. Totusi, au fost voci
care au atentionat din anii 90 ca modificarile structural-institutionale ale capitalismului (in
primul rand amplitudinea si particularitatile pietelor financiare) sporesc riscurile sistemice
(M.Aglietta, G. Soros, S. Fisher). Ca globalizarea financiara face mai facila propagarea
crizelor de la o economie la alta, odata cu importul mecanismelor si produselor financiare si
cu deschiderea pietelor nationale fata de investorii straini. Unii chiar au incercat sa identifice
vulnerabilitatile acestor economii financiarizate ale tarilor dezvoltate, mentionand dificultatea
de a controla sau lipsa de control asupra fondurilor speculative si a produselor financiare
derivate, in primul rand. Altii au semnalat faptul ca managementul macroeconomic la
nivel national in conditiile globalizarii financiare este mai dificil de realizat, politicile
economice nationale necorelate just cu influentele internationalizarii putand conduce la
dezechilibre economice grave (G. Soros, J. Stiglitz).
Dar, atunci cand astfel de avertismente sunt date intr-o perioada de crestere
economica aproape nimeni nu le ia in seama, ele fiind considerate doar cosmaruri care
bantuie pe falsi profeti (asa cum era considerat pana de curand si economistul american N.
Roubini, acum invitatul preferat al multor dezbateri despre criza). Au fost de asemenea si
trimiteri la lectiile istoriei economice a lumii, mai cu seama cele ale Marii Crize din anii
’29-’30. Astfel, se punea intrebarea daca aceasta perioada de crestere prelungita (pe
parcursul actualului deceniu) este cu adevarat o crestere sanatoasa sau daca majorarea
preturilor la diferite valori si active este una reala sau una artificial intretinuta printr-un
comportament irational si un optimism intemeiat pe iluzia sporirii valorii reale.
Din pacate actuala criza a validat avertismentele anterioare, indicand cu claritate mai
multe lucruri:
- crearea unui cerc vicios al cresterii economice, bazat pe un consum excesiv,
intretinut prin indatorare, aceasta din urma amplificata la proportii necontrolabile prin
financiarizare (potrivit mai multor estimari, volumul tranzactiilor cu derivate reprezenta intre
40 000-50 000 miliarde dolari, adica valoarea intregului patrimoniu imobiliar american );
- dereglementarea si liberalizarea financiara nu au condus la o alocare mai eficienta a
resurselor, actiunea lor fiind paradoxala (stimuland inovarea si concurenta, pe de o parte, cu
efecte pozitive, dar permitand insa simultan si o cursa deseori imorala dupa castig, pe de
alta parte, cu efecte negative); ele nu au fost dublate de crearea unor stimulente si
constrangeri corespunzatoare, care sa ingradeasca iresponsabilitatea, imoralitatea;
- necorelarea unor politici economice (cea monetara, in primul rand) cu efectele
dereglementarii si ale liberalizarii; amplitudinea efectelor sociale negative ale acestora din
urma (erodarea veniturilor clasei de mijloc) a fost fie o vreme ignorata, fie ulterior
contracarata cu instrumente nepotrivite (creditele imobiliare subprime);
- in conditii de frenezie speculativa, preturile diferitelor tipuri de active reale sau
financiare se pot indeparta mult de la valoarea lor de echilibru, iar producerea “bulelor”
speculative conduce aproape inevitabil la criza, o data cu “spargerea” iluziilor.

Criza economica mondiala – efecte si solutii

In urma cu un an, lumea parea sa se prabuseasca din cauza crizei financiare, fiind
puse la indoiala toate certitudinile epocii globalizari, inclusiv modelul american, pe masura ce
comertul mondial se reducea la niveluri nemaivazute din anii 1930. 
In timp ce unii economisti estimau o criza la fel de accentuata precum Marea
Recesiune, altii prevedeau socuri ce ar fi dus la instabilitate politica si violente, in tarile cel
mai grav afectate. Insa asupra unui lucru toata lumea a cazut de acord: lumea nu avea sa
mai fie la fel niciodata. 
Totusi, un an mai tarziu, chiar s-a schimbat ceva? Au disparut vreo doua institutii
financiare majore de pe Wall Street, cateva banci mai mici au dat faliment si au fost cateva
probleme sociale, precum cele din Republica Moldova si Iran, fara prea mare legatura cu
recesiunea. Exista, in continuare, problemele grave, cum ar fi rata somajului imensa din
Occident, datoriile si deficitele bugetare. Insa, per ansamblu, previziunile de colaps economic
si politic nu s-au materializat. Pietele nu s-au stabilizat de la sine. Mai degreba, guvernele,
avand lectia invatata din timpul Marii Recesiuni, au fost hotarate sa nu mai permita sa se
intample asa ceva si au extins masiv sprijinul acordat economiei. Astfel, majoritatea tarilor au
trecut prin criza avand plasa de siguranta si, in ciuda faptului ca lucrurile nu stau foarte roz,
nici nu sunt atat de negre precum in 1930, cand guvernele nu s-au implicat mai deloc. 
Ce-i drept, investitiile masive din partea statului ar putea da nastere unor noi
"baloane". Deja, s-a observat o crestere neasteptata si neexplicata a preturilor actiunilor pe
burse. Pe de alta parte, ar putea demonstra increderea pe care investitorii au recapatat-o, o
forta economica demna de luat in seama. 

Cele trei forte ale stabilitatii

Dincolo de explicatia simpla, aceea ca statele au investit masiv, salvand economia de
la prabusire, sistemul economic actual s-a dovedit mai rezistent decat am fi crezut, existand,
potrivit analistilor de la Newsweek, trei forte ale stabilitatii acestuia. 
Prima ar fi pacea dintre marile puteri ale lumii. Dupa sfarsitul Razboiului Rece, nu au
mai existat conflicte majore intre cele mai mari tari, un lucru extrem de rar in istoria omenirii,
iar numarul oamenilor decedati in razboaie, conflicte civile sau din cauza terorismului a
scazut foarte mult in ultimii 30 de ani. De exemplu, in anii 1970, trei milioane de oameni au
murit doar in Indochina din cauza frictiunilor dintre marile puteri. Nimic asemenator nu s-a
mai intamplat, de atunci, in lume. 
Pacea aparuta in urma Razboiului Rece a avut marele avantaj de a lasa in urma un
singur model viabil, capitalismul, cu diversele sale forme, un consens care a permis
dezvoltarea economiei globale, creand, pentru prima data, o adevarata piata globala, in care
puteau participa aproape toata tarile din lume. Astazi, desi unele tari din Europa de Est sunt
lovite puternic de criza, nimeni nu sugereaza intoarecea la modelul comunist, dimpotriva. 
A doua forta a stabilitatii este scaderea ratei inflatiei la nivel global. In cazurile
extreme, aceasta poate fi chiar mai periculoasa decat recesiunea, deoarece, spre deosebire
de cea din urma, care reduce salariile si numarul locurilor de munca din viitor, inflatia
distruge economiile din prezent. Hiperinflatia a dus, de-a lungul timpului, la rasturnari de
guverne si miscari sociale masive, insa, astazi, Zimbabwe este singura tara din lume atinsa
de acest fenomen. 
Inflatia scazuta permite guvernelor si companiilor sa faca strategii pe termen lung, un
element cheie al stabilitatii.
Nu in ultimul rand, tehnologia reprezinta a treia forta. In lumea moderna, globalizarea
a existat mereu, intr-o forma sau alta, dar de abia dupa ce lumea "s-a conectat" a devenit
palpabila. Oamenii de afaceri din doua orase aflate in colturi opuse ale lumii pot comunica in
timp real, femeile din India au aflat ca au drepturi si libertati de la televizor, iar cetatenii din
Iran au folosit telefoanele mobile si Twitter sa relateze ce se intampla in tara lor. 

Informatia, motorul adevarat al cresterii economice

Azi, globalizarea nu mai inseamna doar comert, ci impartasirea informatiilor de tot
felul, acesta fiind cel mai important pilon al stabilitatii. 
In ciuda problemelor din ultimul an, este important sa ne aducem aminte ca mai multi
oameni au fost scosi din saracie in ultimii 20 de ani decat in cei 100 dinainte, iar omenirea
pare mai determinata decat oricand sa nu se lasa prada unei utopii, ci sa mentina cresterea
si dezvoltarea reala. 
Totusi, pana in 2014, datoriile tarilor dezvoltate din G20 vor atinge nivelul de 120% din
PIB, de trei ori peste nivelul datoriilor tarilor emergente mari, China, India si Brazilia, printre
altele. 
Vestul s-a grabit sa spuna ca tarile mai putin dezvoltate nu vor supravietui crizei, insa
tocmai acestea au iesit invingatoare, avand chiar si cresteri. In India, exista o cerere interna
masiva, iar guvernul Chinei are resurse uriase, iar cele doua tari au dezvoltat un comert
bilateral semnificativ. Astfel, s-a efectuat o schimbare a balantei puterii dinspre vest spre
est. 
 Daca tarile dezvoltate vor reusi sa se adapteze, ramane de vazut, fiind provocarea
urmatorului deceniu. Insa, daca nu reusesc acest lucru, lumea ar putea sa-si piarda
stabilitatea de abia capatata.

Criza economica mondiala ar putea trimite in somaj pana la 51 de milioane

de persoane, daca situatia continua sa se deterioreze, au avertizat reprezentantii
Biroului International al Muncii (BIM), in raportul despre piata muncii in 2009,
relateaza AFP. "Comparativ cu 2007, numarul somerilor ar putea creste pe plan mondial cu
18-30 de milioane si chiar cu 51 de milioane, daca situatia continua sa se deterioreze",
afirma reprezentantii Biroului International al Muncii. 
In conformitate cu acest ultim scenariu, cel mai nefavorabil, numarul somerilor de pe
plan mondial ar putea avansa la 230 de milioane, comparativ cu 190 de milioane in 2008 si
179 de milioane in 2007, estimeaza BIM, citata de NewsIn.
Raportul arata si ca "mai mult de 200 de milioane de oameni, cei mai multi din
economiile in dezvoltare, ar putea ingrosa randurile muncitorilor extrem de saraci", daca se
va concretiza "scenariul cel mai pesimist". 
Reprezentantii BIM se vor "realisti", nu "alarmisti". BIM avertizeaza ca turbulentele
economice au "intensificat nelinistea" cu privire la repercusiunile sociale ale globalizarii. "Ne
confruntam deja cu agitatie sociala", a observat directorul general al BIM, Juan Somavia,
care a cerut guvernelor sa "nu uite de oameni" in planurile lor de relansare economica. 
Potrivit sefului BIM, tarile membre ale grupului informal G20, ai caror reprezentanti se
vor reuni in 2 aprilie la Londra, ar trebui sa cada de acord "in afara masurilor financiare si cu
privire la masurile urgente care trebuie luate pentru promovarea investitiilor productive,
obiectivelor muncii decente si ale protectiei sociale". Grupul informal G20 regrupeaza tarile
membre ale G7 - grupul celor mai dezvoltate sapte state ale lumii (Germania, Canada,
Statele Unite, Franta, Marea Britanie, Italia si Japonia) - si Africa de Sud, Arabia Saudita,
Argentina, Australia, Brazilia, China, Coreea de Sud, India, Indonezia, Mexic, Rusia, Turcia
si Uniunea Europeana. 
Organizatia pentru Cooperare si Dezvoltare Economica (OCDE) estima, pe de alta
parte, in 22 decembrie, ca pana in 2010 numarul somerilor va creste pe plan mondial cu "20-
25 milioane", din care 8-10 milioane in tarile membre ale OCDE, potrivit declaratiilor
secretarului general al organizatiei, Angel Gurria. "Se vor pierde intre 8 si 10 milioane locuri
de munca in spatiul OCDE", format in special din state dezvoltate, "si intre 20 si 25 milioane
in toata lumea, pana in 2010", a declarat Gurria. 
Sectorul constructiilor va fi cel mai afectat, dupa ce activitatea a fost "oprita brusc",
lovind puternic economiile unor tari precum Spania si Irlanda.
La aproape un an de la declansarea oficiala a crizei economice mondiale, moment
marcat de falimentul Lehman Brothers si preluarea AIG de catre Guvernul american, somajul
continua sa reprezinte o adevarata problema in Europa si Statele Unite, avand in vedere ca
redresarea este prea lenta pentru a fi create destule locuri de munca. Desi marile puteri ale
lumii au reusit sa evite o catastrofa, prin luarea unor masuri de urgenta de catre bancile
centrale, exista, inca, foarte multe probleme. 
Criza a culminat, la sfarsitul anului 2008, cu o scadere dramatica a valorii activelor din
intreaga lume. Astfel, o mare parte a oamenilor din clasa de mijloc si cei foarte bogati s-au
regasit in situatia de a fi nevoiti sa renunte la o mare parte din cheltuieli. De asemenea,
preturile mari la petrol si alimente au accentuat criza, in timp ce companiile au redus
productia, din cauza lipsei cererii pe pietele internationale, rezultand si mai multe
disponibilizari. 
Pentru a compensa pentru pierderile din sistemul privat, guvernele au pus la cale
planuri de stimuli financiari. In Statele Unite, de exemplu, aproximativ o treime din pachetul
de stimuli in valoare de 800 de miliarde de dolari consta in reducerea taxelor, pentru a
stimula consumul, o treime reprezinta investitiile publice in infrastructura, iar o treime consta
in transferul banilor catre autoritatile locale, pentru investitii in sanatate, ajutoare de somaj si
salariile bugetarilor, potrivit unui comentariu al lui Jeffrey D. Sachs, profesor de economie la
Universitatea Columbia, pentru Project Syndicate. Insa aceste ajutoare financiare sunt foarte
controversate, in special din cauza faptului ca majoreaza semnificativ deficitele bugetare,
prin urmare va fi nevoie de o crestere a taxelor si o reducere a cheltuielilor publice in viitorul
apropiat. De asemenea, nu toti sunt convinsi ca aceasta abordare duce la cresterea
productiei si la crearea de locuri de munca. 
Adevarata eficienta a pachetelor de stimuli nu este foarte clara. De exemplu, daca
Guvernul reduce impozitele, pentru a se majora salariul pe care angajatii il primesc in mana,
ne-am astepta ca si consumul sa creasca, oamenii dispunand de mai multe resurse. Insa,
avand in vedere ca, in viitor, impozitele vor trebui majorate, multi ar putea decide sa
economiseasca acei bani in plus, pentru a se putea descurca in momentul cand salariile vor
fi mai mici. Astfel, masura respectiva ar avea efecte pozitive nesemnificative pentru
consumatori, insa ar creste deficitul bugetar destul de mult. 

China a mers pe drumul cel bun

Potrivit primelor rezultate, pachetul de stimuli al Guvernului chinez a dat rezultatele
scontate. Declinul exporturilor catre Statele Unite a fost compensat de consumul intern si de
investitiile publice in infrastructura, cum ar fi constructia liniilor de metrou in marile orase. 
In schimb, in SUA lucrurile au mers exact invers. Oamenii au ales sa economiseasca
banii in plus, in loc sa ii cheltuie. Mai mult, iar banii destinati infrastructurii nu au fost cheltuiti
inca, din cauza intarzierii proiectelor din acest domeniu. 
Efectele pachetelor de stimuli financiari asupra consumului a fost pozitiv, insa foarte
redus si fara sa afecteze economia per ansamblu. Mai mult, problemele legate de deficitul
bugetar, ajuns la 1,8 trilioane de dolari, creeaza nesiguranta atat pe pietele financiare, cat si
in mediul politic, reducand, in acelasi timp, increderea consumatorilor. 
In urmatorii ani, consumatorii plini de datorii din SUA si Europa isi vor limita
cheltuielile, pentru a reusi sa-si readuca la nivelul de dinainte de criza valoarea averii lor. Din
aceasta cauza, crede profesorul Sachs, guvernele ar trebui sa se concentreze pe investitiile
in energia regenerabila, sistemele de reducere a emisiilor de dioxid de carbon si a
tehnologiilor "verzi". De asemenea, tarile bogate ar trebui ofere celor sarace imprumuturi cu
dobanzi mici pentru ca acestea sa-si poata achizitiona energie regenerabila si pentru a reusi
o crestere sustenabila pe termen lung.
Valurile crizei financiare s-au propagat rapid si in Europa. Piata imobiliara din Spania
s-a prabusit. Marile companii de automobile din Germania respira tot mai greu, iar Opel chiar
s-a sufocat. Marea Britanie se confrunta cu o rata a somajului istorica, avand peste 3
milioane de oameni fara serviciu, Italia intra in recesiune, iar Ungaria si Ucraina cer ajutor si
asistenta financiara de urgenta de la FMI. Singura, Franta pare sa isi mentina echilibrul si sa
nu intre inca, oficial, in recesiune. Guvernul de la Moscova se lupta din greu pentru a
mentine rubla stabila si arunca miliarde de dolari pe piata. Japonia, unul dintre simbolurile
economiilor performante ale lumii, capituleaza si ea in fata recesiunii. 
Dupa bancile din America urmeaza criza marilor producatori de automobile de peste
Ocean. Pe vremuri motorul economiei americane, trei dintre cei mai mari producatori de
masini din SUA au cerut ajutor de la Washington. Zbatandu-se intre neputinta de a renunta
la luxul cu care au fost obsnuiti si dorinta de a beneficia si ei de ajutorul statului, directorii de
la Ford, General Motors si Chrysler solicita cateva zeci de miliarde de dolari pentru a depasi
cea mai proasta perioada din ultimii 25 de ani. Marile trusturi de presa din SUA concediaza
mii de angajati. 
Pe langa consecintele pe care, deja, criza economica mondiala ni le-a prezentat
(falimentul bancilor, prabusirea pietelor imobiliare si de automobile, concedierile in masa,
inchiderea sau relocarea mai multor companii multinationale), ceea ce sperie si mai mult in
legatura cu aceasta criza sunt previziunile economice tot mai sumbre pe care le prezinta
analistii. Actuala criza economica risca sa se transforme intr-o Mare criza. Iar consecintele
acesteia, ca o reactie in lant, nu vor ramane doar la nivelul economic, ci vor produce
transformari si schimbari sociale, unele, poate, chiar radicale. 
Cum s-ar putea schimba viata noastra in urma actualei crize economice? 
 Raspunsul depinde de cat de adanc ne va lovi si de cat de mult va dura. Una dintre
cele mai importante decizii politice, luate pe fondul crizei economice mondiale, vine din
China, unde guvernul de la Beijing a reinventat cele doua concepte ale lui Mihail Gorbaciov -
glasnostul si perestroika. Propaganda chineza a schimbat tactica si a decis sa permita
publicarea unor stiri negative. Guvernul chinez incearca astfel sa limiteze pericolul unor
revolte sociale, permitand presi oficiale sa publice stiri "negative", adica despre revolte,
incidente legate de exproprieri sau somaj. Autoritatile chineze au hotarat sa dea libertatea
organismelor de presa sa scrie despre proteste, mai degraba decat sa favorizeze aparitia de
zvonuri, avand in vedere ca cetatenii chinezi sunt foarte interesati de impactul crizei
financiare mondiale asupra economiei nationale. Astfel, au fost publicate informatii despre
grevele soferilor de taxi si protestele noilor someri, ca si despre revoltele din provincia
Gansu. Ce inseamna aceasta deschidere a unui guvern comunist intr-o tara precum China?
Noi ar trebui sa stim inca semnificatia unei astfel de decizii. In China, pana si informatiile de
pe internet erau pana acum cenzurate. Daca vreun locuitor al Chinei dorea sa afle ce s-a
intamplat in piata Tiananmen in 1989 nu putea accesa niciun fisier despre acest eveniment
deoarece autoritatile chineze cenzurasera absolut orice informatie legata de revolta
studentilor in fata tancurilor armatei.
Ceea ce pare oarecum paradoxal este faptul ca aceasta tara nici nu pare inca atinsa
de efectele crizei financiare. Rezervele sale ii permit sa cumpere titluri de stat americane in
valoare de aproape 600 de miliarde de dolari si sa devina astfel principalul stat care detine
titluri de stat emise de Trezoreria Statelor Unite. Poate ca aceasta deschidere a autoritatilor
chineze in ce priveste stirile nu reprezinta altceva decat o incercare de manipulare a opiniei
publice. Pe principiul: "vedeti cat de rau a ajuns Occidentul, cu tot cu economia lui libera?
Vedeti cat de puternici suntem noi, astfel incat ne permitem acum sa fim principalul finantator
al Americii?" 
In timp ce democratia si economia libera de piata din Occident nationalizeaza tot mai
multe banci, companii si societati, in China, guvernul comunist investeste, dupa calcule cat
se poate de capitaliste, intr-o economie americana ce nu promite nimic bun deocamdata. 
Ironia si paradoxul acestei situatii s-ar putea extinde in viitor si mai mult. Este posibil
ca pe masura ce criza se va accentua, in tarile democratice din Occident sa apara tot mai
multe si mai diverse forme de cenzura guvernamentala a informatiilor. 
Masura fiind explicabila prin stoparea raspandirii panicii in randul cetatenilor. In acel
moment, ne puteam imagina ca, in China, guvernul comunist va liberaliza cu totul presa.
Probabil ca atunci aceasta masura nu ar mai mira pe nimeni.

Cum ar putea arata viitorul lumii intr-o criza economica grava? 

Dupa masurile si anunturile companiilor si guvernelor din intreaga lume, de un lucru
ne-am convins cu totii: nimeni nu va scapa de consecintele crizei economice. 
Economiile sunt atat de bine interconectate incat o criza care se va accentua puternic
intr-unul din marile "motoare" ale lumii, fie Germania, Japonia, SUA sau Marea Britanie,
restul lumii ii va urma in cadere. 
Revoltele de la periferiile Parisului din decembrie 2005, cand emigrantii cereau
drepturi egale cu cetatenii francezi incendiind masini, distrugand magazine si atacand
persoane, ar putea sa ramana doar o amintire palida. 
E suficient doar sa ne imaginam cum ar putea reactiona indigenii fiecarei tari
dezvoltate din Europa, ramasi fara case si fara serviciu in urma crizei, in fata emigrantilor din
tarilor lor. Scenariile filmelor SF de la Hollywood, unde lumea este impartita in doua categorii
bine definite: bogatii la suprafata, saracii sub pamant, ar putea deveni un "avant la lettre"
sinistru. 

Democratizarea luxului, o utopie?

Pana atunci, criza economica ne poate invata pe fiecare cate ceva. Ne poate
responsabiliza, mai mult decat am crezut ca putem sau trebuie sa fim. 
 Criza economica ne poate face sa ne intrebam daca democratizarea luxului, asa cum
era infatisat acest concept in tarile dezvoltate, nu este cumva o utopie. Ne poate pune pe
ganduri in privinta modului in care se pot sau NU se pot face unele averi: milioane si miliarde
realizate intr-o secunda printr-un simplu click de mouse sau printr-un singur telefon. 
Intr-o era a vitezei in care s-a accelerat timpul in care se poate construi un imperiu
financiar, de la cateva generatii la cativa ani sau cateva luni, a venit poate vremea sa
invatam ca, la fel de rapid, aceasta avere se poate evapora.
Dupa doi ani grei de criza economica, din care nu au lipsit rasturnarile dramatice de
situatie si caderile rasunatoare ale celor mai mari banci din lume, am inclina sa credem ca
nimic nu ne mai poate surprinde, in 2010.Analistii economicii sunt insa de parere ca au mai
ramas insa destule surprize ale recesiunii trecute, ale carei efecte vor continua sa produca
surprize de proportii. Jurnalistul economic Matthew Lynn a anticipat, pentru Bloomberg, opt
dintre bombele anului viitor.

Reducerea fiscalitatii
Toate guvernele europene trebuie sa combata efectele crizei financare, ce isi vor face
simtita prezenta din plin si in 2010, chiar daca recesiunea s-a incheiat, oficial. Pentru ca au
cheltuit pana acum sume imense, incercand sa tina situatia sub control, deficitele bugetare
au atins niveluri record, iar analistii cred ca singurul mod de a umple la loc aceste gauri este
revenirea rapida la o crestere economica substantiala. Pentru a face asta, guvernele trebuie
sa-i stimuleze pe intreprinzatori, iar cea mai simpla modalitate este reducerea taxelor.
Germania a anunta deja ca va scuti firmele si particulari de plata unor taxe in valoare de 8,5
miliarde de euro, iar restul Europei le va urma, mai mult ca sigur, exemplul.

Vodafone fuzioneaza cu BT
Intr-o piata dominata de competitia acerba, in vremuri cu cresteri economice
insignifiante, marile companii trebuie sa aleaga intre a se lupta pana la pragul falimentului
sau a strange randurile, pentru a redeveni profitabile. O miscare logica, in conditiile date, pe
piata telecomunicatiilor din Marea Britanie, ar fi fuzionarea British Telecom cu Vodafone,
care s-ar putea ajuta reciproc astfel sa iasa pe picioare din aceasta perioada proasta.

News Corp. vine Times

Rupert Murdoch, patronul News Corp., este recunoscut ca unul din cei mai inteligenti
dar si mai putin sentimentali jucatori din piata de media. In clipa de fata, mogulul incearca sa
vanda presa online in Marea Britanie. Dupa ce isi va da seama, relativ repede, spun analistii,
ca acesta miscare nu are niciun fel de sorti de izbanda, Murdoch va renunta fara sa
clipeasca la prestigioasa publicatie The Times, pentru un pret bun oferit de vreun miliardar
rus sau un seic arab. 

Un italian in fruntea Bancii Centrale Europene

Mandatul actualului presedinte al bancii Centrale Europene, Jean Claude-Trichet, va
expira in 2011, insa pana la sfarsitul anului viitor jocurile vor fi deja facute in ceea ce-l
priveste pe succesorul sau. Cum institutia nu va mai putea fi condusa de alt francez, iar
varianta standard a Uniunii Europene, de a numi un olandez, a fost deja incercata, mai
ramane in picioare o singura varianta: un italian. Analistii spun ca ar putea fi vorba de Mario
Draghi, care a impresionat in pozitia de Guvernator al Bancii Nationale a Italiei si a lucrat si
la grupul Goldman Sachs. 

Greve in Marea Britanie

In luna mai a anului viitor, Marea Britanie va avea parte de primul sau Guvern
Conservator din 1979, cand Margaret Thacher a devenit premier. Tara se afla in aceeasi
situatie grea ca si atunci, iar liderul conservator de azi, David Cameron, stie ce are de facut
si va incerca sa taie in stanga si-n dreapta cat mai devreme, pentru a scapa mai repede. 
Reducerea cheltuielilor bugetare, facuta prin concedieri si reduceri salariale, va scoate
imediat sindicatele in strada, iar lira se va clatina zdravan, pana la anuntarea unui castigator
al conflictelor de munca.

Economia Irlandei isi revine

Chiar daca deficitul bugetar al Irlandei va ajunge la pragul catastrofal de 11,7% din
PIB, pana la sfarsitul anului, analistii continua sa creada in capacitatea Irlandei de a-si reveni
si mai ales in norocul proverbial al irlandezilor. Irlanda a redus deja cheltuielile bugetare, a
lasat piata imobiliara sa cada pana la pragul in care toata lumea a reusit sa-si cumpere o
locuinta si a redus fiscaliatea, inaintea altor tari europene. Pana la sfarsitul lui 2010, cand
restul lumii va realiza ca indatorarea excesiva nu a fost cea mai buna solutie pentru
depasirea crizei, economia Irlandei va fi din nou in plin avant, avand problemele deja
rezolvate.

O avalansa de procese
Criza economica i-a prins pe picior gresit pe cei care au investit in 2006 si 2007, iar
afacerile incheiate in aceasta perioada au putine sanse sa mai fie profitabile vreodata, cu
atat mai putin in 2010. Pentru a-si recupera macar o parte din bani, investitorii si-au pus
avocatii la treaba iar anul viitor vor fi demarate o multime de procese. 

Efectele intarziate ale crizei

Vremurile tulburi ce urmeaza unei perioade de criza ascund o multime de pericole
nebanuite, latente. Recesiunea a activat mai multe bombe cu ceas in intrega lume, cu atat
mai periculoase cu cat sunt foarte greu de anticipat. Analistii sustin ca in 2010 ne vom plictisi
de ceea ce numim in clipa de fata bombe, de genul recentei crize din Dubai.

Efectul crizei economice asupra saraciei mondiale

In articolul "The Trail of Disaster”, The Economist relateaza asupra unui studiu
efectuat de Comitetul pentru Nutritie al Natiunilor Unite (studiul il regasiti pe www.unscn.org)
despre efectele crizei economice asupra populatiei sarace din toata lumea. Desi ne-am
obisnuit sa auzim despre criza economica in contextul falimentului bancilor si a decaderii
pietei imobiliare, populatia de copii subnutriti si de mame anemice a crescut ingrijorator de
mult in ultimul an.
In timp ce intre 1990 si 2007, numarul de copii subnutriti a crescut cu 80 de milioane,
numai in 2008 cresterea a fost de inca 40 de milioane. A crescut intr-un an cat crescuse in
opt ani si jumatate, in medie, in anii anteriori. Nici preconizarile pentru viitor nu sunt mai
incurajatoare. Daca economia ramane la fel (ori conform estimarilor, va continua sa scada),
numarul copiilor subnutriti va creste cu aproximativ 121-125 de milioane pana in 2010. De-a
dreptul infiorator! Numarul femeilor insarcinate cu anemie a crescut si el in aceeasi proportie,
fapt ce poate conduce la probleme de sanatate ale nou nascutilor.
Dupa ce au atins pragul inferior in Decembrie 2008, preturile la alimentele de baza au
inceput sa creasca extrem de rapid. Situatia a ajuns de asa natura, incat in tarile
subdezvoltate aproximativ 50-60% din venitul casnic este cheltuit pe alimente.

Europa de Est reprezinta un motiv de ingrijorare, din punctul de vedere al posibilitatilor

de refacere a economiei in 2010, se subliniaza in analizele prestigioasei reviste britanice The
Economist. Țarile din regiunea noastra sunt indatorate excesiv si mai au prea putini clienti
solvabili pe pietele occidentale. Analistii britanici prevad pentru Romania o crestere a PIB de
1%, pana la 186 miliarde de dolari (8.680 de dolari per capita), o inflatie de 3,3%, dar si o
efervescenta a protestelor sociale, ca urmare a „programului de austeritate promovat de
FMI“. Dupa ce rata somajului a crescut de la 4% in 2008 la 9,6% in 2009, va trece pragul de
10% in 2010. La nivelul UE, estimarile anticipeaza un somaj de 12%, astfel incat, pana la
sfarsitul crizei, 25 de milioane de oameni din statele OCDE ar urma sa-si piarda locurile de
munca.
 Semnele de redresare a economiei globale din a doua parte a lui 2009 nu indica o
revenire in 2010 pe trendul cresterii viguroase. Consumul si cheltuielile publice nu vor putea
sa sustina decat un ritm lent de crestere economica. Performanta, in termenii anului viitor, va
insemna pastrarea directiei pozitive si evitarea recaderii in recesiune. In lipsa relansarii
vanzarilor de electrocasnice si de autoturisme si in conditiile accentuarii tendintei de
economisire (consumatorii fiind in continuare impovarati de datorii si, in plus, amenintati de
un somaj impresionant), tendinta naturala a productiei in economiile dezvoltate va fi aceea
de a se comprima si mai mult. La nivel global, vanzarile bunurilor de larg consum vor creste
cu doar 1,7%, iar producatorii vor trebui sa inoveze tot mai mult pentru a atrage cumparatorii.
Speranta ramane stimularea economiei prin cheltuieli publice, numai ca guvernele nu vor
putea finanta la nesfarsit procesul de redresare. Dimpotriva, pentru finele anului este
anuntata retragerea guvernelor din arena economica.
Pe termen scurt principala provocare o constituie gasirea solutiilor care sa
restabileasca increderea investitorilor si a consumatorilor. Pe termen lung,principala
provocare o constituie ajustarea principiilor care ghideaza reforma sistemului financiar
international, in principal referitor la transparenta, imbunatatirea reglementarilor privind
contabilitatea titlurilor, asigurarea externalizarilor rationale din punct de vedere privat dar
socialmente ineficiente reglementarii adecvate a pietelor, firmelor si produselor financiare,
asigurarea integritatii pietelor financiare (privind manipularea pietei si frauda), si intarirea
cooperarii intre institutiile financiare ale lumii (modernizarea structurilor de guvernanta ale
FMI si ale Bancii Mondiale). Etica afacerilor nu lipseste din aceasta lista de provocari ale
viitorului.
Banca Mondiala anticipeaza o crestere economica sporita pentru anul urmator, dupa
ce va fi trecut "faza acuta" a recesiunii economice mondiale. Intr-un raport prezentat in luna
ianuarie 2010, institutia bancara cu sediul la Washington estimeaza o crestere economica de
2,7 la suta la nivel mondial pentru anul 2010 si o crestere de 3,2 la suta in 2011.
In 2009, economia mondiala a inregistrat o scadere de 2,2 la suta. Banca Mondiala a
avertizat ca aceasta revenire este "fragila", viteza ei urmand sa scada la sfarsitul anului,
odata ce impactul stimulului financiar va scadea.
In cazul in care nu se va sti sa sa se profite de aceasta crestere economica, s-ar
putea ajunge la o contractare de peste 10 la suta in 2011, o importanta deosebita avand-o
momentul la care se va retrage stimulul acordat de state si ajustarea politicilor monetare.
Justin Lin, economist-sef la Banca Mondiala, a declarat: "Datorita profunzimii acestei
recesiuni, desi cresterea economica a revenit, state si cetatenii acestora vor continua sa
simta efectele negative ale crizei si in anii urmatori".