Professional Documents
Culture Documents
FINANCIAR-CONTABIL
- note de curs -
Bacău 2011
2
CUPRINS
CUPRINS...............................................................................................................................3
CAPITOLUL 1
ORGANIZAREA FINANCIARĂ A ÎNTREPRINDERII..............................................................5
1.1. Finanţele în cadrul structurii organizaţionale..............................................................5
1.1.1. Locul şi rolul activităţii financiare
în cadrul sistemului economic întreprindere............................................................................5
1.1.2. Abordarea sistemică a activităţii financiare a întreprinderii................................6
1.2. Maximizarea valorii întreprinderii - obiectiv fundamental
al managementului financiar........................................................................................................8
1.3. Responsabilităţile managerului financiar....................................................................9
CAPITOLUL 2
STRUCTURA FINANCIARĂ A FIRMEI...................................................................................11
2.1. Alegerea structurii financiare a firmei.......................................................................11
2.2. Capitalul firmei..........................................................................................................15
2.3. Situaţii şi rapoarte financiare.....................................................................................21
2.3.1. Bilanţul patrimoniului........................................................................................22
2.3.2. Contul de rezultate..............................................................................................27
2.4. Fluxuri monetare şi materiale în cadrul firmei .........................................................28
CAPITOLUL 3. CIRCUITE ŞI FLUXURI FINANCIARE................................................33
3.1. Noţiunea de circuit financiar.....................................................................................33
3.1.1. Participanţii la circuitele financiare....................................................................33
3.1.2. Fluxuri de lichidităţi în cadrul circuitelor financiare..........................................34
3.2. Identificarea actului financiar....................................................................................36
3.3. Clasificarea circuitelor financiare.............................................................................37
3.3.1. Circuitele financiare primare..............................................................................37
3.3.2. Circuite financiare secundare.............................................................................38
CAPITOLUL 4
ANALIZA ECHILIBRULUI FINANCIAR..................................................................................40
4.1. Analiza pe baza bilanţului patrimonial......................................................................40
4.2. Analiza pe baza bilanţului funcţional........................................................................48
CAPITOLUL 5
ANALIZA REZULTATELOR ÎNTREPRINDERII.....................................................................53
5.1. Soldurile intermediare de gestiune............................................................................53
5.2. Capacitatea de autofinanţare (CAF)..........................................................................55
CAPITOLUL 6 ANALIZA FLUXURILOR FINANCIARE..............................................60
6.1. Tabloul de finanţare „nevoi-resurse”........................................................................60
6.2. Fluxul de trezorerie în întreprindere..........................................................................65
6.3. Tablourile fluxurilor financiare.................................................................................66
CAPITOLUL 7
METODE DE ANALIZĂ A SITUAŢIILOR FINANCIARE.......................................................69
7.1. Tipuri principale de rate financiare...........................................................................69
7.1.1. Ratele de lichiditate............................................................................................70
7.1.2. Ratele privind managementul datoriei (creditului)............................................71
7.1.3. Rate privind managementul activelor.................................................................72
7.1.4. Rate de profitabilitate.........................................................................................74
7.1.5. Ratele de creştere................................................................................................74
7.1.6. Rate ale valorii de piaţă......................................................................................75
3
7.2. Utilizări şi limite ale ratelor financiare......................................................................75
CAPITOLUL 8
MANAGEMENTUL FONDULUI DE RULMENT.....................................................................77
8.1. Importanţa managementului fondului de rulment.....................................................77
8.2. Managementul ciclului fluxului de numerar.............................................................78
8.3. Managementul activelor curente...............................................................................79
8.4. Politici de finanţare a fondului de rulment................................................................80
8.5. Creditul pe termen scurt - avantaje şi dezavantaje....................................................81
9.1. Factori determinanţi ai mărimii stocurilor.................................................................82
9.2. Costurile stocurilor....................................................................................................84
9.3. Sisteme de control a stocurilor..................................................................................87
BIBLIOGRAFIE..................................................................................................................89
4
CAPITOLUL 1
ORGANIZAREA FINANCIARĂ A ÎNTREPRINDERII
Agenţii economici îşi desfăşoară activitatea într-un mediu economic caracterizat prin
numeroase influenţe de ordin legislativ, fiscal şi social. Firma este supusă acţiunii unui sistem
constant de factori dintre care mai impotanţi aparţin interacţiunii cu piaţa financiară şi structurile
sale.
Manifestarea funcţiei financiare prespune, în plan organizatoric, existenţa activităţii
financiare, ca un domeniu distinct şi bine definit al sistemului de activităţi ale întreprinzătorului.
Acest domeniu este menit să ofere întreprinzătorului mecanismul concret prin care se cunosc şi
se rezolvă cerinţele de ordin cantitativ şi calitativ pe care le implică manifestarea fenomenului
financiar în viaţa întreprinderii. În acest sens, activitatea financiară a întreprinderii foloseşte un
sistem de modele, metode, procedee şi instrumente, prin intermediul cărora:
- se cunosc realităţile economico-financiare
- se fac evaluări şi prognoze
- se fundamentează şi se iau decizii în cunoştinţă de cauză, se efectuează nemijlocit
operaţiuni financiare
- se furnizează informaţiile din interiorul şi exteriorul întreprinderii.
5
Fireşte că specificitatea fiecărui tip de acţiune lucrativă îşi impune amprenta asupra
modului de a acţiona în diferite situaţii.
Activitatea financiară cuprinde o sferă mult mai largă de probleme. Ea constă într-un
ansamblu de acte fizice, intelectuale şi morale, înfăptuite în mod conştient în scopul asigurării
echilibrului financiar în întreprindere. Pe lângă deciziile şi operaţiunile propriu-zise aferente
acestora, care dau conţinut gestiunii financiare, activitatea financiară mai presupune acte (fapte)
privind:
- organizarea şi conducerea acestui tip de activitate
- asigurarea consumurilor energetice şi materiale pe care ea le implică
- dotarea cu echipamentele adecvate
- recrutarea şi perfecţionarea profesională a personalului din acest domeniu
- problemele ergonomice ale muncii lor
- implementarea de sisteme informaţionale şi informative etc.
Prin integrarea activităţii financiare în sistemul de activităţi al întreprinderii, activitatea
financiară realizează în mod necesar conexiuni cu absolut toate celelalte activităţi. Suportul
întregii vieţi economice îl reprezintă echilibrul dintre venituri şi costuri, ceea ce în plan financiar
înseamnă echilibrul dintre necesarul şi existentul de resurse de finanţare.
În vederea realizării acţiunilor specifice, de fundamentare, adoptare şi înfăptuire a
deciziilor financiare, activitatea financiară face uz de modele, metode, procedee şi instrumente
adecvate scopului său.
Desfăşurarea normală şi cu eficienţa scontată a activităţii financiare poate avea loc numai
în măsura în care formele sale organizatorice răspund pe deplin unor cerinţe de optim. Astfel
fiecare formă organizatorică luată în parte trebuie să asigure:
- desfăşurarea normală, operativă a tuturor operaţiunilor financiare;
- organizarea şi funcţionarea corespunzătoare a fluxului informaţional financiar;
sesizarea tuturor perturbaţiilor din circuitul financiar pentru a putea fi adoptate deciziile
financiare de corectare în timp real;
- prelucrarea şi furnizarea de informaţii în timp util, corespunzătoare cantitativ şi
calitativ factorilor interesaţi pentru a se cunoaşte evoluţia fenomenelor economico-
financiare şi a putea fundamenta şi adopta decizii cu privire la celelalte activităţi ale
întreprinderii şi la rezultatele pe ansamblul sistemului.
6
Din punct de vedere funcţional se poate vorbi de subsistemele: programare financiară,
trezorerie (plăţi şi încasări); analiză financiară; control financiar.
Din punct de vedere decizional identificăm cele două componente de bază absolut
necesare oricărui sistem: sistemul conducător şi sistemul condus.
Sistemul conducător al activităţii financiare are menirea de a asigura orientarea
subsistemului condus spre atingerea funcţiei scop, adică realizarea obiectivelor activităţii
financiare, procedând la reglarea şi controlul tuturor transformărilor ce au loc în cadrul
sistemului condus. Practic, subsistemul conducător al activităţii financiare este constituit din
totalitatea decidenţilor, cu caracter de organ colectiv sau individual, ce funcţionează în structura
organizatorică a întreprinderii, începând cu organul superior de conducere colectivă şi terminând
cu conducătorii individuali ai entităţilor funcţionale din cadrul compartimentului financiar. Toate
aceste organe se constituie într-o multitudine de centre de decizie care controlează, reglează şi
sesizează continuu starea variabilelor din sistem, folosind în acest scop informaţii. Aceste
informaţii interne şi externe, privesc starea sistemului condus şi a mediului, transformările ce se
produc şi restricţiile impuse de anumite situaţii conjuncturale. Realizarea acestor acţiuni
presupune în mod necesar existenţa unei reţele de conexiuni, care trebuie să existe între
elementele sistemului – subsistemului conducător şi subsistemului condus – conexiuni
concretizate în manifestarea unor legături ce au loc în ambele sensuri şi asigurate prin
intermediul sistemului informaţional financiar.
Subsistemul condus, denumit şi obiect al conducerii, este format din mai multe elemente
componente, fiecare dintre ele definind părţi ce compun obiectul conducerii. Ţinând seama de
specificul activităţii financiare, aceste părţi principale le putem considera ca fiind următoarele:
Subsistemul tehnico-material, ce reuneşte mijloacele materiale şi tehnice aflate în dotarea
compartimentului financiar, începând cu încăperile, maşinile, echipamentele, instalaţiile şi
terminând cu materialele cu caracter administrativ, care asigură un anumit mod de participare a
compartimentului financiar la viaţa întreprinderii, inclusiv la realizarea ieşirilor din sistem;
Subsistemul metodologico-normativ reprezentat de totalitatea prevederilor legale, a
normelor metodologice şi instrucţiunilor de lucru potrivit cărora se organizează şi se derulează
operaţiunile financiare. Ele precizează de fapt regulile, tehnicile şi metodele folosite în practica
financiară în scopul realizării acestor operaţiuni.
Subsistemul de organizare a activităţii curent-operative care reuneşte totalitatea formelor,
metodelor, procedeelor şi instrumentelor care concură la organizarea şi derularea nemijlocită a
activităţii în compartimentul financiar al întreprinderii.
Subsistemul de personal care se referă la organizarea nemijlocită a muncii pe fiecare post
în parte, la cointeresarea materială şi morală a personalului din compartimentul financiar, la
răspunderile acestora.
Subsistemul economic care reuneşte aspectele de ordin economic şi financiar legate de
funcţionarea compartimentului financiar (cheltuieli, eficienţă economico-financiară etc.),
funcţionare determinată de mecanismul întreprinderii.
De remarcat că toate aceste subsisteme, părţi ale subsistemului condus, se află într-o
strânsă legătură de dependenţă, de reciprocitate, ele neputând practic să funcţioneze unul fără
celălalt. Realizarea obiectivului comun, specific activităţii financiare, impune în mod necesar
coordonarea concretă a tuturor subsistemului menţionate.
7
1.2. Maximizarea valorii întreprinderii - obiectiv fundamental
al managementului financiar
De-a lungul timpului, odată cu evoluţia managementului financiar s-au conturat, dezvoltat
şi apoi au căzut în desuetudine o multitudine de opinii, dintre care se reţin câteva. Astfel, iniţial
s-a căutat a se exprima, ca un scop ultim al existenţei întreprinderii maximizarea profitului,
trecându-se apoi la teorii multicriteriale, dintre care se pot menţiona:
- teoriile manageriale care susţin maximizarea funcţiei de utilitate din punctul de vedere
al conducerii întreprinderii;
- teoriile comportamentale care au trecut de la ideea de optimizare, de maximizare la cea
de sub-optim;
- teoria semnalului;
- teoriile de agent, etc.
Studiile şi cercetările moderne converg însă spre ideea de definire ca obiectiv fundamental
al managementului financiar acela de maximizare a valorii, respectiv creşterea averii
acţionarilor.
Din punct de vedere al acţionarului acest obiectiv se concretizează asupra a două aspecte:
- creşterea de capital investit – respectiv diferenţa dintre preţul de vânzare şi cel de
cumpărare al acţiunii;
- totalitatea dividendelor încasate între momentul cumpărării şi cel al revânzării acţiunii.
În termeni de rentabilitate aceasta se exprimă astfel:
Rentabilitatea = [(P1 – P0 ) + D] / P0 , unde:
(P1 – P0) / P0 - rentabilitatea datorată creşterii cursului acţiunii
D/ P0 – rentabilitatea datorată încasării de dividende
Altfel spus , scopul activităţii managerilor este acela de a asigura posesorilor de capital o
rentabilitate sperată de aceştia manifestată prin acordarea unor dividende suficient de atractive în
condiţiile în care se reţine o parte suficientă din profit pentru o creştere economică ce asigură
creşterea de capital.
Dilema şi paradoxul unui management financiar modern constă tocmai în găsirea
proporţiei optime dintre profitul care urmează să se reinvestească şi cel care se distribuie
acţionarilor sub forma dividendelor. Este comprehensibilă dorinţa acţionarilor de a primi
dividende cât mai mari, neglijându-se faptul că acestea reprezintă, pentru întreprindere, output-
uri definitive, în contextul în care aceştia tind să neglijeze necesitatea dezvoltării viitoare.
Este important de precizat că acestui obiectiv major i se subordonează alte obiective demne
de luat în seamă, practic, în orice moment:
- asigurarea unei stări de solvabilitate patrimonială şi a unei lichidităţi adecvate tipului
de activitate economică;
- asigurarea unui echilibru financiar permanent;
- asigurarea protecţiei împotriva riscurilor, dintre care cel mai important ar fi riscul de
faliment;
- o creştere economică semnificativă de la un exerciţiu financiar la altul.
Agenţii economici nu-şi pot desfăşura activitatea fără a dispune de resurse, acestea
regăsindu-se sub denumirea generică de capital (fizic şi uman). Capitalul fizic, incluzând activele
financiare şi activele reale, suferă un proces continuu de transformare, în cadrul căruia activele
financiare se convertesc în active reale şi invers. Pentru a produce bunuri şi servicii, un agent
economic trebuie să investească în active reale, fiind necesar să decidă asupra activelor pe care
trebuie să le deţină, asupra combinaţiei diverselor categorii de active.
Pentru a-şi finanţa activele, agenţii economici îşi pot procura capitalul din diverse surse
abilitate având în vedere o combinaţie optimă între capitalul propriu, datoria pe termen lung şi
creditul pe termen scurt.
8
Problematica finanţării activelor este soluţionată prin decizia financiară. Apare apoi
necesitatea găsirii celei mai bune soluţii de alocare a resurselor, respectiv determinarea eficienţei
proiectelor de investiţii şi selecţia celor mai profitabile. Întrebările la care trebuie să se caute
răspunsuri sunt: „Va fi profitabilă o investiţie anume?”, „Care este valoarea prognozată a
câştigului net?”, „Care sunt costurile de oportunitate?” etc. În momentul în care este demarată
activitatea economică, managerul financiar trebuie să cunoască în orice moment principalele
coordonate financiare ale activităţii respective.
Astfel, apare o stringentă nevoie de analiză financiară, de determinare a nevoii de fond de
rulment, a trezoreriei nete, de calcul şi interpretare a soldurilor intermediare de gestiune, de
diagnosticare a stării de „sănătate” a întreprinderii prin intermediul unui sistem coerent de rate.
Aspectul instruirii şi educaţiei financiare apare ca o necesitate din ce în ce mai pregnant
manifestată, inclusiv la nivelul micilor întreprinzători care îşi doresc succesul în afaceri. Un
manager care nu reuşeşte să-şi gestioneze de pildă trezoreria (intrări şi ieşiri) pe termen scurt
poate ajunge rapid într-un gol de casă, destul de dificil de acoperit pe moment. Pe termen lung, o
gestiune injustă a trezoreriei poate conduce la blocaje financiare, uneori cu efecte catastrofale
asupra afacerii respective.
În principiu managementul financiar vizează totalitatea deciziilor financiare din cadrul
firmei printre care se pot enumera:
1. activitatea curentă a firmei;
2. deciziile financiare majore: introducerea la Bursă, achiziţii, fuziuni, reorganizări etc.;
3. investiţiile şi mijloacele de finanţare ale acestora;
4. relaţiile cu acţionarii privind distribuirea dividendelor;
5. gestiunea riscului financiar.
9
vizează probleme ce se referă la situaţii concrete ivite. Au un grad mai scăzut de complexitate,
fiind de cele mai multe ori legate de activitatea curentă, cotidiană a întreprinderii. Ele se
fundamentează şi se adoptă având ca suport informaţiile culese pe durata desfăşurării
operaţiunilor financiare.
2. În raport cu numărul de persoane care participă la elaborarea acestora, deciziile pot
fi individuale şi colective. Din considerente ce ţin de operativitatea deosebită ce se imprimă unei
acţiuni, în diferite situaţii se recurge la decizia individuală, acest proces înregistrând încă o
pondere destul de însemnată. Totuşi, interesul pentru decizia colectivă este din ce în ce mai
mare, tocmai datorită avantajelor pe care aceasta le prezintă şi în mod deosebit pentru faptul că
este, de regulă, mai bine întemeiată, fundamentată, exprimă unitatea de concepţie, de voinţă şi
acţiune în domeniu, a unui colectiv sau a majorităţii acestuia.
O problemă delicată de rezolvarea căreia depinde în cea mai mare măsură eficienţa
conducerii activităţii financiare şi prin care se garantează succesul şi performanţele financiare ale
întreprinderii o reprezintă calitatea deciziei financiare. Există o multitudine de factori ce
acţionează nemijlocit în acest sens. Esenţial de subliniat este însă faptul că în general calitatea
deciziei financiare este determinată de raţionalitatea acesteia, care la rândul ei, depinde de
cantitatea şi calitatea informaţiei folosite în acest scop, de precizia cu care sunt interpretate
elementele informaţionale, de gradul de modernitate a metodelor, procedeelor şi tehnicilor de
calcul folosite în culegerea şi prelucrarea datelor şi, în mod deosebit, de nivelul de pregătire
profesională în domeniu, de personalitatea conducătorului.
Rezultă, ca o concluzie, că dacă sistemul condus asigură desfăşurarea acţiunilor specifice,
activităţii financiare în vederea realizării obiectivelor sale globale, pentru care a fost creat şi
funcţionează, sistemul conducător este menit să asigure previziunea, comanda, organizarea,
coordonarea şi controlul desfăşurării activităţilor amintite, în vederea îndeplinirii obiectivului
sistemului.
El fixează programe, traiectoria sistemului în funcţiune şi asigură realizarea acestora cu
maximum de eficienţă posibilă. Atributele sistemului conducător se exercită în cadrul procesului
decizional pentru realizarea căruia se folosesc informaţii şi se face uz de un sistem informaţional
adecvat. De modul de funcţionare a sistemului informaţional depinde, în mare măsură, calitatea
activităţilor din sistem şi implicit eficienţa funcţionării sistemului activitate-financiară în cadrul
sistemului economic întreprindere.
10
CAPITOLUL 2
STRUCTURA FINANCIARĂ A FIRMEI
11
RELAŢII FINANCIARE ÎNTRE AGENŢII ECONOMICI
Sector Societăţi comerciale şi industriale Instituţii financiare Gospodării
În figura de mai sus economia a fost divizată în trei sectoare. Cel mai important este cel din
dreapta, compus din persoane fizice regrupate în unităţi de producţie şi de consumaţie numite
împreună „gospodării”. Acestea sunt cauza finală a celorlalte două sectoare, deoarece scopul
oricărei activităţi economice este de a asigura producţia bunurilor de consum necesare populaţiei.
Procesul de creare a capitalului presupune din partea gospodăriilor:
- reducerea consumului curent în vederea unui consum viitor crescut (economia);
- alegerea unui bun productiv căruia îi va fi consacrată economia în cauză (investiţia).
Nu este neapărat necesar ca cele două decizii să fie luate de acelaşi individ. Gospodăriile
pot economisi o parte din veniturile lor şi pot încredinţa alegerea şi gestiunea investiţiilor unor
administratori specializaţi. De aceea s-a creat al doilea sector, acela al societăţilor comerciale şi
industriale.
Această categorie nu reprezintă decât contracte intervenite între gospodării şi agenţi
economici. În schimbul economiilor indivizilor, întreprinderile emit un titlu sau un contract prin
care se angajează să verse, în viitor, un anumit venit şi în unele cazuri să ramburseze suma
principală.
Odată aflate în posesia resurselor economisite, societăţile aleg bunurile productive pe care
le vor procura şi le vor exploata cu scopul de a-şi îndeplini angajamentele.
Managerii unei întreprinderi trebuie să stabilească bunurile ce vor face parte din activ, şi în
acelaşi timp să aleagă titlurile care vor forma pasivul. S-au descris anterior cele mai importante
categorii de titluri din care administratorii vor putea alege, împreună cu cei care împrumută
fondurile.
Această acţiune se numeşte alegerea structurii financiare. În ciuda marii diversităţi a
titlurilor pe care le pot emite societăţile comerciale sau industriale, este posibil ca acestea să nu
răspundă la nevoile celui care economiseşte.
În această situaţie intervine un intermediar financiar între gospodăria care economiseşte şi
întreprinderea sau guvernul care are nevoie de fonduri. Principala caracteristică a unui
intermediar financiar este un bilanţ ale cărui poziţii de activ şi pasiv sunt în principal compuse
din titluri.
De ce este necesară existenţa intermediarilor financiari?
În primul rând datorită cererii pentru diverse servicii şi contracte particulare pe care nu le-
ar putea oferi, la acelaşi preţ, întreprinderile nespecializate.
În al doilea rând numărul şi varietatea titlurilor oferite de ansamblul întreprinderilor fiind
foarte ridicat, intermediarii financiari pot forma diverse portofolii de talie mare şi pot oferi
gospodăriilor o posibilitate mare de alegere a riscurilor şi randamentelor la un cost minim.
Pentru a face aceasta, intermediarii financiari angajează analişti financiari şi alţi specialişti,
al căror cost este repartizat în portofolii de mari dimensiuni, profitându-se astfel de economii
importante. În acelaşi timp riscul unui portofoliu diversificat poate fi inferior riscului mediul al
titlurilor care îl compun. Se poate spune că este vorba de un al doilea tip de economie pe scară
largă proprie producţiei serviciilor financiare.
12
Astfel, intermediarii achiziţionează anumite combinaţii de risc şi randament, le transformă
şi oferă gospodăriilor combinaţii mai bine adaptate nevoilor lor. Obligaţiile pe care şi le asumă
de a constitui şi de a administra portofoliul, fac obiectul unei ramuri a finanţelor numită
gestiunea portofoliului.
Este important ca piaţa de capital să funcţioneze eficient deoarece astfel creşte lichiditatea
economiilor, permiţând acţionarilor să utilizeze mai bine resursele disponibile.
Dacă nu ar exista nici instituţii financiare şi nici piaţa de capital, gospodăriile ar trebui să
trateze direct cu societăţile comerciale şi industriale. Dacă ar decide să consume o parte a
economiilor lor, ar trebui să ceară unei întreprinderi să-şi răscumpere titlurile pe care le-a emis.
Activul acesteia din urmă, cât şi activitatea sa, s-ar diminua automat. Dimpotrivă, dacă există o
piaţă a capitalurilor, cel care a economisit va putea vinde unei alte gospodării participarea sa la
întreprindere, fără ca aceasta din urmă să fie nevoită să intervină. Astfel ea poate să-şi planifice
liber expansiunea, fără a ţine cont de bugetele individuale ale celor care i-au împrumutat
fondurile. La rândul lor, aceştia vor economisi o parte mai importantă din veniturile lor deoarece
titlurile pe care le vor poseda vor fi mult mai „lichide”.
“Alegerea unei anumite structuri financiare reprezintă o decizie importantă de politică
financiară. Dacă acoperirea financiară prin obligaţii pe termen scurt conferă o anumită supleţe
pentru întreprinzător, în sensul că poate să dezvolte sau să reducă operativ volumul activităţii,
finanţarea cu capitaluri permanente este mai puţin costisitoare şi deci mai avantajoasă. Deşi
criteriul rentabilităţii este foarte important, decizia în ceea ce priveşte structura financiară ţine
seama, inevitabil, şi de alte elemente cum ar fi suma totală a nevoilor de finanţat, precum şi
natura diverselor trebuinţe.”1
Structura financiară este o variabilă care nu depinde însă numai de întreprindere, de
obiectivele sale de creştere economică, de rentabilitatea scontată sau de riscurile pe care
consimte să şi le asume. Structura financiară este influenţată şi adesea determinată de acţionari,
bănci sau alţi împrumutători, de stat, ca şi de conjunctura economico-financiară: situaţia pieţei
financiare, oscilaţiile ratei dobânzii, devalorizări monetare etc.
Atât capitalul propriu, cât şi cel împrumutat comportă costuri. Diferenţa fundamentală
dintre costul capitalului propriu şi cel al capitalului împrumutat rezidă în faptul că fondurile
proprii nu sunt remunerate decât în cazul că întreprinderea obţine beneficii, în timp ce capitalul
împrumutat trebuie remunerat, oricare ar fi rentabilitatea întreprinderii.
Presupunând că rentabilitatea economică (Re) este de 18% iar rata dobânzii de 14%,
întreprinderea este interesată să se finanţeze prin credit, întrucât realizează un profit de 4%
asupra capitalului împrumutat. Rata randamentului capitalului propriu este cu atât mai mare cu
cât raportul capital de împrumut/capital propriu este mai mare.
Capital propriu 40000
Capital împrumutat 180000
220000
Total capital investit
Rentabilitatea economică 18%
Rata dobânzii 14%
La totalul capitalului investit se obţine un profit de 220000*18%=39600
Remuneraţia capitalului de împrumut 180000*14%=25200
Dacă se scade remuneraţia capitalului de împrumut
din profitul total rezultă cum capitalul propriu a
adus un profit de 39600-25200=14400
Randamentul capitalului propriu este de: 14400/40000=36%
În realitate, capitalul propriu aduce 18%*40000=7200
Supraprofitul datorat efectului pozitiv de
îndatorare 14400-7200=7200
1
Toma M., Alexandru F., Finanţe şi gestiunea financiară de întreprindere, Editura Economică, Bucureşti,
1998, pag. 44
13
Rentabilitatea financiară este direct proporţională cu structura financiară (Datorii/Capital
propriu) şi cu diferenţa dintre rata rentabilităţii economice şi rata dobânzii. Practic rentabilitatea
financiară este cu atât mai mare cu cât structura financiară este mai îndatorată şi cu cât este mai
mare diferenţa dintre rata rentabilităţii economice şi rata dobânzii.
În schimb, structura financiară îndatorată implică un risc financiar sporit, determinat de
existenţa cheltuielilor financiare fixe.
Pentru exemplificare se utilizează date referitoare la trei unităţi economice, identice ca
profil de activitate şi cifră de afaceri, dar diferite în ceea ce priveşte politica de îndatorare,
respectiv structura financiară:
Societatea X se finanţează integral din fonduri proprii, deci rata îndatorării este nulă.
Societatea Y are o rată de îndatorare de 50%, adică se finanţează în egală măsură cu
fonduri proprii şi cu capital împrumutat.
Societatea Z are o rată de îndatorare de 75%.
Situaţia financiară a celor trei întreprinderi se prezintă astfel:
Societatea X Y Z
I II III I II III I II III
Beneficiu brut 36000 47250 85500 36000 47250 85500 36000 47250 85500
Dobânzi - - - 36000 36000 36000 54000 54000 54000
Rezultat 36000 47250 85500 - 11250 49500 -18000 -6750 31500
Impozit pe 10800 14175 25650 - 3375 14850 - - 9450
profit
Beneficiu net 25200 33075 59850 - 7875 34650 -18000 -6750 22050
Beneficiu 5,6 7,35 13,3 - 3,5 15,4 -16 -6 19,6
net/Acţiune
Rentabilitate 2,8% 3,94% 7,13% - 1,87% 8,25% -8% -3% 10,5%
financiară
14
Ca urmare a gradului diferit de îndatorare, la aceeaşi rentabilitate economică, cele trei
unităţi obţin rentabilităţi financiare diferite:
Rezultă că:
- dacă Re > D finanţarea prin credite, respectiv structura financiară îndatorată este
oportună;
- dacă Re < D finanţarea prin credite este inoportună.
Capitalul poate fi avansat sub formă monetară dar şi sub formă de a aport în natură precum:
imobilizări, stocuri, creanţe etc. Acest proces are loc la înfiinţarea societăţii.
Dacă pe parcurs activitatea firmei determină procurarea de noi fonduri se poate recurge la
varianta măririi capitalului social, care însă necesită timp şi cheltuieli sau la o altă variantă, aceea
prin care asociaţii sau acţionarii împrumută societăţii o serie de disponibilităţi, evidenţiate
contabil într-un cont distinct şi care acoperă nevoile de trezorerie.
Pentru o întreprindere mică, necotată pe piaţa organizată de capital, se poate imagina
următoarea situaţie: proprietarul întreprinderii consideră că sumele pe care le are la dispoziţie în
calitate de manager nu îl costă nimic; pur şi simplu sunt disponibilităţile sale băneşti rezultate din
economiile pe care le-a făcut. În realitate apare aici o noţiune pe care el a scăzut-o din vedere
(costul de oportunitate) respectiv posibilitatea de a investi sumele respective, cu un grad de risc
asemănător cu cel dat de activitatea întreprinderii sale, într-un activ financiar sau real.
De exemplu, dacă el dispune la înfiinţarea societăţii de suma de 100 milioane lei, se poate
calcula un cost de oportunitate:
a) dacă aceşti bani se investesc 100% în întreprindere vor genera, să presupunem, un
profit de 25 milioane lei;
Pornind de la aceste date se poate determina care este rata de rentabilitate economică a
investiţiei, după formula:
Re zultatulex ercitiului 250000000
Rre = * 100 = * 100 = 25 %
Capitalinv estit 100000000
b) dacă vor fi investiţi într-un depozit bancar pe 12 luni, cu un grad scăzut de risc, vor
genera 15 milioane de lei;
Aplicând formula de calcul a dobânzii pentru un depozit constituit la bancă se poate
k *t z
determina rata dobânzii obţinută pentru capitalul iniţial investit. Astfel: E = * unde:
360 100
E = dobânda
k = capitalul iniţial
t = perioada (în zile) pentru care s-a constituit depozitul
15
z = rata dobânzii
E * 360 *100 15000000 * 360 *100
de unde rezultă: z = = = 15%
k *t 100000000 * 360
c) la cumpărare de acţiuni se pot obţine 30 milioane de lei dar riscul a crescut foarte mult.
Pentru determinarea ratei rentabilităţii financiare a investiţiei în acţiuni se utilizează
formula:
Re zultatul_ net 30000000
Rref = *100 = *100 = 30%
Capital_ propriu 100000000
Prin comparaţie cu acţiunile, luate ca referinţă, toate celelalte oportunităţi de investiţii sunt
mai sigure şi mai lichide (în cazul considerat). Se pot calcula (prin adăugarea unor rentabilităţi
„fictive” ce corespund riscului asumat) rentabilităţile „corectate”, ce pot servi ca metodă de
selecţie.
În determinarea rentabilităţii corectate se ia în considerare gradul de risc pentru fiecare
variantă în parte şi în acelaşi timp se are în vedere gradul de lichiditate care în situaţia dată este
mai ridicat la depozitul bancar.
Sintetizând aceste date pentru fiecare soluţie în parte se obţine următoarea situaţie:
Este clar că, în cazul de faţă, investitorul, care are un grad redus de preferinţă pentru risc, a
considerat că activitatea sa îi va aduce cel mai mare profit pe unitatea de risc asumat. Costul
capitalului său nu este zero, cum a fost tentat să creadă la început, ci va fi estimat undeva în
vecinătatea ratei de 18% pe care el trebuie să o obţină, pentru gradul de risc pe care îl acceptă.
Dacă e vorba de o firmă cotată la Bursă, atunci costul capitalului propus este, dat de
dividendele ce pot fi obţinute prin deţinerea de acţiuni.
Structura capitalurilor permanente reprezintă, cel mai adesea, un indicator important în
aprecierea financiară de ansamblu a firmei; ea indică ponderea, locul şi rolul fiecărui element
component al capitalurilor permanente.
Optimizarea structurii capitalurilor permanente se face prin prisma alinierii acesteia la
obiectivul fundamental al firmei, respectiv maximizarea valorii acesteia.
În orice caz, nu există firmă care să nu facă apel la surse străine, cel puţin in situaţii
conjuncturale nefavorabile.
Structura optimă se determină şi funcţie de raporturile:
- capitaluri proprii / capitaluri atrase;
- resurse pe termen lung / resurse pe termen scurt.
Decizia de finanţare presupune alegerea între sursele proprii şi cele împrumutate. Pentru
sursele proprii principala alegere se face între autofinanţare (capital intern) şi aporturi noi de
capital (surse proprii externe).
Aparent autofinanţarea reprezintă o sursă care nu costă nimic; ea se poate reinvesti fără a
vărsa vreo contraprestaţie economică. În mod real, diferenţa dintre dividendele distribuite şi cele
potenţiale (beneficii totale) reprezintă o sursă lăsată de către acţionari în firmă.
Aporturile noi de capital sunt mobilizate pentru creşterea capitalului social. Alături de
acestea, majorarea capitalului social poate îmbrăca şi alte forme: încorporarea rezervelor,
fuziunea şi absorbţia, conversia datoriilor. Dintre toate aceste forme se consideră că numai
majorarea capitalului prin aporturi noi în numerar reprezintă o operaţiune de finanţare directă,
deoarece procură întreprinderii lichidităţi suplimentare. Majorările de capital prin aporturi noi în
numerar pot fi realizate fie prin majorarea valorii nominale a acţiunilor vechi, fie prin emisiunea
16
de noi acţiuni la valoarea nominală a celor vechi (ambele modalităţi sunt mai rar practicate) sau
la o valoare majorată în funcţie de valoarea bursieră a vechilor acţiuni (cel mai frecvent).
Fondurile străine sunt reprezentate de:
- împrumuturile obligatare; firma emite obligaţiuni, remunerate la o rată a dobânzii
stabilită. În general împrumutul este pe termen lung (10-20 ani) şi se rambursează integral la
scadenţă sau eşalonat.
Avantajul major pentru firmă este dat de o remunerare la nivel fix, de cele mai multe ori la
o rată inferioară ratei medii de pe piaţă. Dacă se prevede posibilitatea convertirii obligaţiunilor în
acţiuni atunci se oferă un cupon destul de mic. La o eventuală conversie se trec o serie de datorii
financiare la capitalul propriu fără incidenţă asupra ponderii capitalului permanent în total pasiv.
Principalele caracteristici2 ale împrumutului obligatar sunt:
a) mărimea împrumutului obligatar;
b) valoarea de emisiune, adică valoarea plătită de către toate persoanele care subscriu la
obligaţiuni, în momentul emiterii lor.
Valoarea de emisiune a obligaţiunilor poate fi:
- egală cu valoarea nominală (la paritate);
- mai mică decât valoarea nominală (subpari), ceea ce le face mai atractive;
- mai mare decât valoarea nominală (suprapari), situaţie întâlnită mai rar deoarece
obligaţiunile se vând, în general sub paritate.
Diferenţa dintre valoarea nominală şi valoarea de emisiune reprezintă prima de emisiune.
Obligaţiunea poate fi emisă la paritate dar, pentru a fi mai atractivă poate fi rambursată la
scadenţă la valoare mai mare, obţinându-se astfel o primă de rambursare (preţ de rambursare-
valoare nominală).
c) Mărimea dobânzii este legată direct de rata dobânzii şi plătibilă în fiecare an la o dată
stabilită, contra remiterii unui cupon detaşabil din corpul obligaţiunii. Dobânda plătită de
întreprindere, pentru fiecare obligaţiune, se determină aplicând rata nominală a dobânzii (Rd) la
Vn * Rn
valoarea nominală (Vn) a titlului emis: Dobânda =
100
d) Durata şi modalitatea de rambursare – durata de viaţă a împrumutului reprezintă timpul
cuprins între data emiterii şi data rambursării.
Modalităţile de rambursare prevăzute în contractul de emisiune pot fi:
- rambursarea prin anuităţi constante (a) şi amortizări variabile:
i
a = V0 în care:
1 - (1 + i) n
a = anuitatea;
V0 = valoarea împrumutului;
i = procent de dobândă anuală;
n = durata împrumutului
Amortizarea anuală = anuitatea constantă – dobânda la împrumutul nerambursat
- rambursarea prin amortizări constante şi anuităţi variabile. În acest caz societatea
împrumutată va rambursa în fiecare an tranşe egale de împrumut.
Valoare împrumut
Amortizare anuala =
Durata împrumut
- rambursarea integrală a împrumutului în ultima zi a duratei acestuia;
- răscumpărarea prin bursă.
Exemplu:
2
Vintilă G., Vuţă M., Gestiunea financiară a întreprinderii – Lucrări aplicative şi studii de caz, Editura
Rolcris, Bucureşti, 2000, pag. 210
17
Se consideră un împrumut obligatar ale cărui caracteristici sunt următoarele:
Număr de obligaţiuni emise (N) 200000
Preţul de emisiune (E) 4000
Valoarea nominală (Vn) 4200
Preţul de rambursare (R) 4300
Rata de dobândă nominală 12%
Cheltuieli de emisiune 400000
Durata împrumutului 4 ani
Modalitatea de rambursare:
a) amortizări anuale constante
b) anuităţi constante
Cheltuielile de emisiune şi primele de rambursare sunt amortizate liniar în 4 ani.
Întreprinderea este supusă impozitului de profit (cota de 30%).
Care este costul real al acestui împrumut?
Rezolvare:
a) Se vor parcurge următoarele etape:
1) amortizarea anuală a cheltuielilor de emisiune:
cheltuieli de emisiune 400000
= durata împrumutul ui = 4 =100000 lei
Întreprinderea varsă anuităţile prezentate mai sus (5) dar realizează economii de impozit
din dobânzile deductibile şi amortizările cheltuielilor de emisiune şi primelor de rambursare.
Aceste economii diminuează anuităţile astfel: (dobânda + amortiz. anuală a chelt. de emisiune +
amortiz. anuală a primelor de rambursat)*30% = economii de impozit
18
-mii lei-
Anii Anuităţile Economii de Anuităţi realmente
împrumutului impozit suportate
1 315800 34770 281030
2 290600 27210 263390
3 265400 19650 245750
4 240200 12090 228110
Total 1112000 93720 1018280
Economii de impozit
1) (103200+100+15000) *30%= 35490 mii lei
2) (81610+100+15000) *30%= 29013 mii lei
3) (57429+100+15000) *30%= 21759 mii lei
4) (30233+100+15000) *30%= 13600 mii lei
-mii lei-
Anii Anuităţile Economii de Anuităţi realmente
împrumutului impozit suportate
1 283118 35490 247628
2 283118 29013 254105
3 283118 21759 261359
4 283118 13600 269518
Total 1132472 99862 1032610
19
Analizând datele rezultate se constată că în situaţia dată soluţia rambursării împrumutului
obligatar prin amortizări anuale constante presupune plata unei dobânzi mai mici cu 20472 mii
lei dar are dezavantajul unor anuităţi mai mari în primii doi ani.
- împrumuturile bancare; în cazul acestora problema principală este dată de posibilitatea
contractuală a băncii de a ajusta nivelul ratei dobânzii, ceea ce conduce la ideea că firma, în orice
conjunctură, trebuie să fie eficientă. De asemenea, un împrumut bancar presupune o serie de date
oferite creditorului, un grad ridicat de transparenţă şi o acceptare a implicării băncii în deciziile
pe termen mediu şi pe termen scurt, care trebuie să fie conforme cu scopul utilizării creditului.
Întrucât creditele bancare nu presupun cheltuieli suplimentare ca în cazul împrumuturilor
obligatare, costul acestora se apropie foarte mult de rata nominală a dobânzii, uneori
identificându-se cu acesta. Mărimea costului creditului bancar, respectiv suma dobânzii, depinde
de trei factori3: volumul creditului, rata dobânzii şi timpul de creditare.
Rambursarea creditelor se realizează în conformitate cu clauzele contractuale anual,
semestrial, trimestrial sau lunar, prin anuităţi constante sau variabile, cu sau fără perioade de
graţie.
Exemplu: Pentru un credit de 860000000 lei pe 4 ani, cu rambursare în rate semestriale la
o rată a dobânzii de 12% întreprinderea poate utiliza una din următoarele variante:
a) rambursare în tranşe egale cu dobânda asupra descoperitului rămas;
b) rambursare în tranşe egale plus dobânda pentru fiecare tranşă pe toată durata creditului.
a) pentru prima soluţie semestrialităţile realmente suportate se vor determina astfel:
-mii lei-
Dobânda Semestrialităţi Economii Semestrialităţi
asupra 107500+(3) de impozit realmente suportate
Împrumut Scadenţa
descoperitului (4)*30% (4)-(5)
1 2 3 4 5 6
860000 180 51600 159100 15480 143620
752500 180 45150 152650 13545 139105
645000 180 38700 146200 11610 134590
537500 180 32250 139750 9675 130075
430000 180 25800 133300 7740 125560
322500 180 19350 126850 5805 121045
215000 180 12900 120400 3870 116530
107500 180 6450 113950 1935 112015
Total 1440 232200 1092200 69660 1022540
3
Basno, C., Dardac, N., Floricel, C., Monedă, credit, bănci, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997
20
b) rambursarea în tranşe egale plus dobânda pentru fiecare tranşă pe toată durata creditului:
-mii lei-
Semestrialităţi Economii Semestrialităţi
Dobânda (1)+(3) de impozit realmente suportate
Împrumut Scadenţa
(4)*30% (4)-(5)
(în zile)
1 2 3 4 5 6
107500 180 6450 113950 1935 112015
107500 360 12900 120400 3870 116530
107500 540 19350 126850 5805 121045
107500 720 25800 133300 7740 125560
107500 900 32250 139750 9675 130075
107500 1080 38700 146200 11610 134590
107500 1260 45150 152650 13545 139105
107500 1440 51600 159100 15480 143620
Total 232200 1092200 69660 1022540
107500 *180 12
D1 = * = 6450
360 100
107500 * 360 12
D2 = * = 12900 …
360 100
107500 *1440 12
D8 = * = 51600
360 100
Comparând cele două variante se observă că rambursarea creditului se face cu aceleaşi
costuri în ambele cazuri. În ceea ce priveşte însă semestrialităţile varianta (b) prezintă avantajul
unor rate crescătoare, în cazul în care capitalul împrumutat şi investit va genera venituri ce vor
acoperi ratele scadente.
- leasingul este o modalitate de finanţare ce îşi face simţită prezenţa din ce în ce mai mult pe
piaţa din România; dezavantajul major al acesteia este dat de posibilitatea societăţii
specializate în leasing de a lua utilajul înapoi la prima şi cea mai mică întârziere a plăţii
redevenţei. Avantajul major, definit vag de legislaţia din ţara noastră constă în amânarea
plăţii taxei pe valoare adăugată, a taxelor vamale şi a eventualelor accize până în momentul
în care societatea devine proprietara echipamentului respectiv, la sfârşitul contractului de
leasing.
- creditele pe termen scurt – datorită principiului fundamental al gestiunii financiare, nu se
recomandă ca ele să finanţeze investiţii. Totuşi, sunt situaţii care fac inevitabilă apelarea la
acest tip de credite. În categoria creditelor pe termen scurt sunt incluse: creditul comercial,
creditul de scont, creditul „la descoperire”, creditul de tip factoring etc.
21
decursul anului precedent şi luând în discuţie dezvoltarea viitoare, care va afecta activitatea. Al
doilea tip de informaţii este de natură financiară şi conţine patru documente financiare de bază –
contul de profit şi pierderi, bilanţul, tabloul (contul) profiturilor acumulate şi cel al fluxurilor de
numerar (cash flows). Împreună, aceste documente oferă o viziune contabilă asupra operaţiilor şi
poziţiei financiare ale unei întreprinderi. Sunt oferite atât date detaliate pentru ultimii 2 ani, cât şi
rezumate ale statisticilor operaţionale pentru ultimii 5 sau 10 ani.
Informaţiile verbale şi cantitative sunt la fel de importante. Documentele financiare descriu
evoluţia reală a câştigurilor şi dividendelor pe parcursul ultimilor câţiva ani, în timp ce celălalt
tip de informaţie încearcă să explice cauza acestei evoluţii. Dacă întreprinderea s-a confruntat cu
probleme grave, echipa managerială va identifica , de cele mai multe ori schimbările ce trebuie
făcute pentru a remedia situaţia şi va descrie un scenariu de viitor, care să includă revenirea la o
profitabilitate normală.
Desigur, mult aşteptata creştere a profitabilităţii s-ar putea să nu aibă loc, iar analiştii ar
trebui să compare declaraţiile din trecut ale echipei manageriale cu rezultatele care au urmat
acestor declaraţii. În orice caz, informaţia conţinută în raportul anual foloseşte investitorilor
pentru a-şi crea anumite aşteptări, în ceea ce priveşte câştigurile viitoare şi dividendele, precum
şi gradul de risc al acestor valori. Este deci evident că raportul anual este de mare interes pentru
investitori.
Bilanţul este documentul contabil de sinteză prin care se prezintă bunurile economice,
drepturile şi obligaţiile întreprinderilor (activul şi pasivul unităţii patrimoniale), la încheierea
exerciţiului. Fiind documentul oficial de sinteză a întreprinderilor, bilanţul trebuie să redea o
imagine fidelă, clară şi completă a patrimoniului, a situaţiei financiare şi a rezultatelor obţinute.
În teoria şi practica analizei financiare se remarcă mai multe abordări conceptuale ale
bilanţului, şi anume.
- bilanţul contabil,
- bilanţul financiar;
- bilanţul funcţional.
1. Bilanţul contabil
Caracterizarea generală a structurii patrimoniale presupune investigarea elementelor
bilanţiere de activ, respectiv de pasiv, prin prisma dimensiunii şi a ponderii lor în patrimoniul
întreprinderii.
Activul bilanţului cuprinde pe de o parte, bunurile şi disponibilităţile deţinute de către
întreprindere şi, pe de altă parte, drepturile de creanţă asupra terţilor. Din necesităţi de informare,
în activul bilanţului se regăsesc şi soldurile conturilor de regularizare şi asimilate lor, precum şi
primele privind rambursarea obligaţiunilor.
În activul bilanţului sunt cuprinse numai valori nete. Valoarea netă contabilă se obţine din
valoarea de intrare în patrimoniu a activelor, denumită şi valoare contabilă, din care au fost
deduse sumele reprezentând amortismentele şi provizioanele aferente acestora.
Posturile de activ sunt structurare în bilanţ astfel:
- active imobilizate;
- active circulante;
- conturi de regularizare şi asimilate;
- prime privind rambursarea obligaţiunilor.
Pasivul bilanţului grupează resursele de care dispune agentul economic pentru a finanţa
utilizările sale, care sunt grupate în ordinea exigibilităţii crescătoare.
Elementele patrimoniale de pasiv sunt formate din:
- capital propriu;
- provizioane pentru riscuri şi cheltuieli;
22
- datorii;
- conturi de regularizare de pasiv.
Suma posturilor de activ fiind egală cu suma posturilor de pasiv rezultă că modificarea
posturilor din bilanţ înseamnă:
- folosirea de capital pentru:
orice creştere a unei poziţii din activ;
orice diminuare a unei poziţii de pasiv;
- sursă de capital pentru:
orice diminuare a unei poziţii de activ;
orice creştere a unei poziţii de pasiv.
Anexa la bilanţ are ca obiective principale completarea şi explicarea datelor înscrise în
Bilanţ şi Contul de profit şi pierdere şi conţine informaţii cu privire la situaţia patrimonială şi
financiară, rezultatele aferente exerciţiului încheiat.
2. Bilanţul financiar
Scopul bilanţului financiar este inventarierea averii angajamentelor întreprinderii şi
ordonarea lor pe termene de lichiditate, respectiv exigibilitate. Pe baza datelor şi a detaliilor
prezentate în Anexa la bilanţ se vor modifica datele contabile astfel încât ordonarea posturilor de
activ şi pasiv să se facă exclusiv pe criterii de lichiditate, respectiv exigibilitate.
Utilitatea bilanţului financiar poate fi privită din mai multe perspective:
- din perspectiva celor cărora li se adresează:
acţionari - care doresc să cunoască valoarea patrimoniului lor, evoluţia
mărimii acestuia, durata de lichidare a acestuia în eventualitatea unei
recuperări de capitaluri;
creditori - care doresc să cunoască valoarea patrimoniului întreprinderii ce
reprezintă garanţia realizării drepturilor lor;
- din perspectiva modului în care satisface cerinţele şi obiectivele analizei financiare,
ordonarea bilanţului pe termene răspunde mai bine:
analizei structurii financiare;
analizei echilibrului financiar;
analizei randamentului financiar;
analizei riscurilor; analizei bonităţii financiare;
valorii patrimoniale a întreprinderii.
Structura bilanţului financiar cuprinde:
- pentru activ:
o - active imobilizate nete:
imobilizări necorporale;
imobilizări corporale;
imobilizări financiare mai mari de un an;
creanţe mai mari de un an;
o active circulante:
imobilizări financiare mai mici de un an;
stocuri;
creanţe mai mici de un an (inclusiv decontări în curs de clarificare);
disponibilităţi băneşti.
- pentru pasiv:
o capital permanent:
capitaluri proprii;
provizioane mai mari de un an;
împrumuturi pe termen mediu şi lung;
23
o datorii pe termen scurt:
- împrumuturi pe termen scurt;
provizioane mai mici de un an;
obligaţii fiscale şi sociale;
decontări în curs de clarificare.
Construcţia bilanţului financiar are la bază corecţiile aduse posturilor de bilanţ contabil:
- imobilizările necorporale se înregistrrează la valoarea netă; în cazul imobilizărilor
necorporale se ţine seama de faptul că şi cheltuielile de constituire şi cele de cercetare
dezvoltare sunt considerate elemente de activ fictiv, ca urmare aceste nonvalori se deduc din
capitalurile proprii;
- imobilizările corporale se înregistrează la valoarea netă; pentru a da valoarea reală a
activelor patrimoniale acestea se supun reevaluării, modificându-se valoarea activelor supuse
reevaluării pe partea de activ, în pasiv modificările se vor înregistra în capitaluri la "diferenţe
din reevaluare";
- imobilizările financiare se vor separa pe termene de lichiditate şi se vor înscrie în activ
după caz;
- stocurile fără mişcare sau cu mişcare lentă (mai mari de 365 de zile) se înscriu la
imobilizări, restul stocurilor rămânând la active circulante;
- creanţele se vor separa pe termen de lichiditate şi se vor înscrie în activ după caz;
decontările din operaţiuni în curs de clarificare- activ se asimilează creanţelor mai mici de un
an;
- cheltuielile înregistrate în avans se consideră activ fictiv; se deduc din capitalurile
proprii;
- diferenţele de conversie activ respectiv pasiv, influenţează nivelul creanţelor, respectiv
obligaţiilor, fiind considerate active fictive şi se deduc din provizioanele pentru riscuri şi
cheltuieli, din capitalurile proprii, diminuând valoarea acestora, respectiv majorează capitalurile
proprii;
- primele de rambursare a obligaţiunilor reprezintă active fictive şi se deduc din datoriile
mai mari de un an;
- capitalurile proprii se mai diminuează cu valoarea capitalului subscris şi nevărsat,
diminuându-se în activ creanţele cu grupuri şi persoane;
- dividendele de plată către acţionari din profitul net nerepartizat se scad din capitalurile
proprii şi se înscriu la datorii mai mici de un an;
- provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli se reclasifică astfel:
o la datorii pe termen scurt (provizioane "mai mici de un an"), dacă provizioanele
îndeplinesc următoarele condiţii:
cheltuiala pe care o acoperă provizioanele este depistată înainte de încheierea
exerciţiului financiar;
există o mare probabilitate de utilizare a lor, fiind destinate acoperirii
riscurilor identificate ca inevitabile pentru activitatea firmei;
o la capitaluri proprii (provizioane "mai mari de un an"), în cazul în care nu
îndeplinesc condiţiile de a fi trecute la datorii pe teermen scurt;
- imobilizările deţinute în leasing se înscriu în activ la imobilizări corporale la valoarea
netă (valoarea rămasă de achitat), în pasiv la împrumuturi pe termen mediu şi lung cu aceeaşi
valoare;
- veniturile înregistrate în avans vor fi asimilate capitalurilor proprii;
- decontările din operaţiuni în curs de clarificare-pasiv se asimilează datoriilor mai mici
de un an;
- efectele scontate neajunse la scadenţă se înregistrează în activ la creanţe, iar în pasiv la
datorii pe termen scurt.
24
Exemplu: se va realiza conversia bilanţ contabil-bilanţ financiar pe baza următoarelor
date:
BILANŢ CONTABIL
-mii lei-
Activ Pasiv
Active imobilizate 710000 Capital social 870000
Imobilizări necorporale (1) 250000 Rezultatul exerciţiului (4) 130000
Imobilizări corporale 320000 Provizioane pentru riscuri şi cheltuieli 98000
Imobilizări financiare (2) 140000 Datorii financiare (5) 360000
Active circulante 1240000 Datorii furnizori 420000
Stocuri 370000 Alte datorii pe termen scurt 72000
Clienţi (3) 530000
Alte creanţe pe termen scurt 90000
Valori mobiliare de plasament 250000
Total activ 1950000 Total pasiv 1950000
Corecţii:
(1) Imobilizări necorporale din care cheltuieli de constituire 100000 mii lei
(2) Imobilizări financiare din care cu termen de lichiditate mai mic de un an 92000 mii lei
(3) Clienţi din care cu lichiditate mai mare de un an 220000 mii lei
(4) Rezultatul exerciţiului se va repartiza astfel: 87000 mii lei la fonduri proprii, 23000 mii
lei dividende, restul (20000 mii lei) se va reporta la exerciţiul următor
(5) Datorii financiare din care credite bancare curente 60000 mii lei.
În urma operării corecţiilor se va obţine următorul Bilanţ financiar:
BILANŢ FINANCIAR
-mii lei-
Activ Pasiv
Nevoi permanente 738000 Resurse permanente 1275000
Imobilizări necorporale 150000 Capital social 857000
Imobilizări corporale 320000 Rezultat reportat 20000
Imobilizări financiare 268000 Provizioane pentru riscuri şi cheltuieli 98000
Nevoi temporare 1112000 Datorii financiare 300000
Stocuri 370000 Resurse temporare 575000
Clienţi 402000 Datorii furnizori 420000
Alte creanţe pe termen scurt 90000 Dividende datorate 23000
Valori mobiliare de plasament 250000 Alte datorii pe termen scurt 72000
Credite de trezorerie 60000
Total activ 1850000 Total pasiv 1850000
3. Bilanţul funcţional
Analiza financiară pe baza bilanţului financiar este un demers static ce nu permite
evidenţierea legăturilor semnificative dintre resurse şi utilizarea (alocarea) lor.
Scopul bilanţului funcţional nu este inventarierea averii şi angajamentelor întreprinderii,
ci identificarea nevoilor acesteia şi modului de alocare a surselor de finanţare pe diferite cicluri,
răspunzând în acest fel cerinţelor unei analize dinamice.
Utilitatea bilanţului funcţional constă în:
- analiza trezoreriei;
- analiza funcţională a riscului, pe baza fluxurilor.
25
Structura bilanţului funcţional are la bază structura bilanţului contabil, clasificând
elementele de activ şi pasiv după apartenenţe la un ciclu sau altul, astfel:
- ciclul de investiţii, care cuprinde ansamblul deciziilor luate pentru satisfacerea nevoilor de
imobilizări ale întreprinderii şi căruia îi corespund activele (utilizările; mijloacele) aciclice
(stabile) şi respectiv pasivele (resursele) aciclice;
- ciclul de exploatare presupune derularea activităţilor operaţionale de producţie
(aprovizionare-fabricaţie-stocare-vânzare) şi a fluxurilor degajate de circuitul capitalului
angajat în acest ciclu (bani-marfă-producţie-marfă-bani), căruia îi corespund activul ciclic
(temporar) de exploatare şi finanţarea scurtă de exploatare (pasivele aciclice de exploatare);
- ciclul de finanţare, căruia îi corespund operaţiunile derulate între întreprindere şi proprietarii
de capital (acţionari şi creditori), permite eliminarea decalajelor dintre fluxul de lichidităţi
de intrare, respectiv ieşire, degajate de ciclul de exploatare.
Structura bilanţului funcţional este următoarea:4
ACTIV PASIV
Ciclul de investiţii Activele aciclice Pasivele aciclice Ciclul de finanţare
(stabile)
Ciclul de exploatare Active ciclice din Pasivele ciclice din
exploatare exploatare
Ciclul de finanţare
Elemente în afara Active ciclice din Pasivele ciclice din
exploatării afara exploatării afara exploatării
Excedent de numerar Trezoreria de activ Trezoreria de pasiv Deficit de numerar
26
înregistrează o creştere de disponibilităţi - credite de trezorerie).
Dacă bilanţul întreprinderii exprimă starea patrimonială la care s-a ajuns în urma
încheierii unui exerciţiu financiar, contul de profit şi perderi reflectă cum s-a ajuns la respectiva
stare patrimonială, care au fost fluxurile de venituri şi cheltuieli care au determinat traiectoria
evoluţiei întreprinderii.
Contul de profit şi pierderi oferă informaţii asupra activităţii de producţie, comercializare
şi financiară a firmei şi cuprinde:
- cifra de afaceri;
- veniturile şi cheltuielile grupate după natura lor şi ordonate pe trei tipuri de activităţi:
exploatare, financiară şi excepţională;
- rezultatele degajate de cele trei activităţi;
- rezultatul brut al exerciţiului, impozitul pe profit şi rezultatul net.
Activitatea de exploatare (de bază) face referire la sectoarele industrial, investiţional,
comercial şi cel al prestărilor de servicii; activitatea financiară la participaţiile la capitalul altor
societăţi şi alte acţiuni de plasament pe piaţa monetară şi financiară formând împreună
activitatea curentă a întreprinderii. Activitatea excepţională generează o seamă de venituri şi
cheltuieli din operaţiuni excepţionale de gestiune, respectiv de capital ale firmei.
Veniturile din exploatare cuprind:5
- cifra de afaceri, însumarea veniturilor din vânzarea mărfurilor şi a celor din producţie
vândută;
- producţia stocată (din variaţia de stocuri şi soldul de facturi care se referă la producţia
stocată);
- producţia imobilizată;
- subvenţii de exploatare;
- venituri din reluări de provizioane care nu s-au utilizat sau s-au utilizat doar parţial;
- alte venituri din exploatare.
Cheltuielile de exploatare se referă la:
- costul mărfurilor achiziţionate;
- cheltuieli ocazionate de aprovizionarea cu materii prime şi materiale în cursul perioadei şi
cele din variaţia stocurilor de materiale;
- cheltuieli cu lucrări şi servicii executate de terţi;
- impozite, taxe şi vărsăminte asimilate (fără impozitul pe profit);
- plata salariilor şi acoperirea cheltuielilor cu caracter social (bugetul asigurărilor sociale);
- amortizări ale imobilizărilor;
- provizioane aferente activelor circulante şi asupra riscurilor şi cheltuielilor de exploatare;
- alte cheltuieli de exploatare.
Veniturile financiare provin din:
- participarea firmei la capitalul altor societăţi;
- venituri din plasamente imobilizate;
- dobânzi bonificate de bănci pentru disponibilil din cont;
- diferenţe favorabile de curs valutar;
- reluarea provizioanelor financiare constituite şi rămase fără obiect;
- venituri din cesiune de valori mobiliare de plasament.
Cheltuielile financiare includ:
- dobânzi şi comisioane plătite băncilor şi altor terţi creditori;
- amortizări şi provizioane financiare calculate;
- diferenţe nefavorabile de curs valutar;
5
!!! Analiza situaţiei financiare a firmei
27
- cheltuieli aferente cesiunii de valori mobiliare de plasament;
Veniturile şi cheltuielile financiare determină mărimea rezultatului financiar (profit sau
pierdere). Mărimea rezultatului exploatării şi al celui financiar determină rezultatul curent.
Veniturile excepţionale provin din:
- operaţiuni de gestiune:
amenzi, penalităţi aplicate terţilor;
despăgubiri;
degrevări de impozite (reduceri, scutiri);
- operaţiuni de capital:
venituri din cesiunea de active;
subvenţii pentru investiţii virate la venituri;
reluări asupra provizioanelor (excepţionale).
Cheltuielile excepţionale provin din:
- operaţiuni de gestiune:
amenzi, penalităţi, despăgubiri plătite terţilor;
donaţii acordate.
- operaţiuni de capital:
valoarea contabilă a activelor furate, distruse, pierdute;
amortizări şi provizioane excepţionale calculate.
Veniturile şi cheltuielile excepţionale determină mărimea rezultatului excepţional (profit
sau pierdere).
Mărimea rezultatului curent şi a celui excepţional determină rezultatul brut al
exerciţiului. Rezultatul brut al exerciţiului poate fi calculat pe baza veniturilor şi cheltuielilor
totale, respectiv a rezultatelor pe cele trei activităţi.
Prin deducerea impozitului pe profit din rezultatul brut al exerciţiului se obţine rezultatul
net al exerciţiului (profit sau pierdere). Impozitul pe profit se aplică profitului impozabil care se
obţine din profitul total din care se scad veniturile neimpozabile şi cheltuielile nedeductibile
fiscal specificate prin lege.
Cu toate că orice poziţie de activ sau de pasiv din bilanţul contabil, precum şi veniturile,
cheltuielile şi profiturile din contul de rezultate sunt exprimate în valoare monetară, numai
poziţia “lichidităţi – cash” reprezintă sume lichide reale. Activităţile desfăşurate trebuie să
asigure generarea de numerar prin folosirea activelor deţinute. De exemplu, întreprinderea
efectuează vânzări, ceea ce duce la: (1) reducerea stocurilor, (2) creşterea sumei de bani lichizi şi
(3) un profit, dacă preţul obţinut în urma vânzărilor este mai mare decât costul bunurilor vândute.
Aceste tranzacţii produc schimbări în bilanţ şi sunt, de asemenea, reflectate în contul de profit şi
pierderi. Este de mare importanţă înţelegerea următoarelor trei aspecte: (1)activităţile de vânzare
se derulează pentru unităţi fizice de marfă; (2) tranzacţiile de unităţi fizice se transformă în valori
băneşti cu ajutorul sistemului contabil; (3) scopul analizei financiare este acela de a analiza
numerele înregistrate contabil pentru a determina cât de eficientă este compania în producerea şi
vânzarea de bunuri şi servicii.
Pentru a înţelege cum influenţează timpul documentele financiare, este necesară
înţelegerea ciclului fluxului de numerar în cadrul unei firme, aşa cum este acesta prezentat în
figura următoare6, dreptunghiurile reprezintă conturi de bilanţ – active şi pasive – iar cercurile
reprezintă acţiunile întreprinse de companie. Fiecare dreptunghi poate fi asimilat unui rezervor,
iar liniile ondulate reprezintă suma de activ sau de pasiv în acest “rezervor” (poziţie de cont), la
data construirii bilanţului. Diferitele tranzacţii duc la schimbări în aceste conturi. De exemplu,
6
Halpern, P., Weston, J.F., Brigham, E.F., Finanţe manageriale, Editura Economică, Bucureşti, 1998
28
colectarea unei facturi de încasat reduce nivelul contului “facturi de încasat”, dar creşte nivelul în
contul de “lichidităţi”.
Contul de lichidităţi (cont curent) este punctul central al diagramei. Unele acţiuni, precum
emisiunea de acţiuni, colectarea facturilor de încasat sau obţinerea unor împrumuturi bancare,
vor duce la creşteri în acest cont, în timp ce plata impozitelor, a dobânzilor, a dividendelor, a
facturilor de onorat vor duce la scăderi în acest cont. Aceleaşi comentarii se pot face despre toate
conturile conţinute în bilanţ – soldurile lor pot să crească, să scadă sau să rămână constante, în
funcţie de ceea ce se întâmplă pe durata perioadei studiate.
Dacă se previzionează creşteri ale vânzărilor, firma poate să-şi mărească lichiditatea, prin
împrumuturi bancare sau prin vânzarea de noi acţiuni. De exemplu, dacă întreprinderea
anticipează o creştere a vânzărilor, va proceda după cum urmează: (1) va mări suma de bani
lichizi necesară pentru cumpărarea sau construirea de mijloace fixe (imobilizări corporale), prin
stabilirea bugetului de investiţie; (2)va cumpăra, într-un ritm mai alert, materii prime, crescând
astfel atât stocul de materie primă, cât şi contul de facturi de plătit; (3) va creşte producţia,
mărindu-se astfel stocul de producţie neterminată (producţie în curs de fabricaţie); (4) eventual
va creşte stocul de produse finite. O parte din bani vor fi cheltuiţi în cadrul acestor acţiuni şi
astfel nu vor mai apărea în contul de lichidităţi, iar o altă parte vor trebui să fie cheltuiţi pentru a
onora facturile şi salariile personalului. Toate aceste cheltuieli vor avea loc înainte de încasarea
vreunei sume de bani din vânzări. Chiar şi atunci când vânzările previzionate vor fi realizate,
încasările vor mai întârzia un timp, pentru că întreeprinderea oferă credit comercial de 30 de zile
şi va trebui să aştepte 30 de zile de la data perfectării unei vânzări până la încasarea propriu-zisă.
În funcţie de suma de lichidităţi disponibilă la începutul aceste extinderi, de lungimea ciclului
producţie – vânzare – încasare şi de perioada în care întreprinderea poate întârzia plata facturilor
sale de onorat şi a salariilor, aceasta poate să ajungă în situaţia de a avea nevoie de sume
substanţiale, pe care le va obţine din vânzarea de acţiuni sau obligaţiuni, sau din împrumuturi
bancare.
Dacă întreprinderea este profitabilă, atunci veniturile din vânzări vor fi mai mari decât
costurile, iar intrările de numerar vor depăşi, în final, cheltuielile (ieşirile). Totuşi, chiar şi o
afacere profitabilă poate trece prin momente de lipsă de lichidităţi, mai ales dacă este într-o fază
de creştere rapidă. Se poate ivi situaţia în care trebuie să se efectueze plăţile pentru extinderi,
pentru noile echipamente şi pentru salarii, înainte ca fluxul de numerar rezultat în urma
vânzărilor să înceapă să se materializeze. Aceasta este cauza pentru care întreprinderile, care se
dezvoltă într-un ritm rapid, necesită împrumuturi bancare considerabile sau capital din alte
resurse.
O firmă neprofitabilă va avea cheltuieli mai mari decât intrările de numerar. Acest fapt, la
rândul său, va duce la reducerea soldului contului de lichidităţi, va cauza o întârziere a plăţii
salariilor şi facturilor de onorat şi va duce chiar la împrumuturi împovărătoare. Ca urmare,
nivelul datoriilor creşte excesiv de mult într-o firmă neprofitabilă. De asemenea, un plan peste
măsură de ambiţios, de extindere a unei întreprinderi va duce la stocuri excesive, valori mari ale
activelor fixe (multe imobilizări corporale), în timp ce o politică de încasări deficitară va avea ca
rezultat creanţe neîncasate şi profituri reduse; aceasta apare, mai întâi, sub forma unei valori
ridicate a contului de facturi de încasat (clienţi).
Dacă o firmă este în criză de lichidităţi şi nu poate să le obţină, în aşa fel încât să îşi poată
îndeplini obligaţiile financiare şi contractuale, aceasta se află în imposibilitatea de a opera şi va
trebui să declare falimentul. Iată de ce o previziune corectă a fluxului de numerar este un element
critic al unui plan financiar bun. Analiştii financiari cunosc acest fapt şi utilizează tehnici
analitice pentru a descoperi eventualele probleme cauzate de fluxul de numerar, înainte ca
acestea să devină grave.
29
Fluxuri monetare şi materiale în cadrul firmei
vânzări cu aprovizionare
plata pe loc cu plata pe loc
Stoc produse Producţie Stoc materii
finite neterminată prime
Mijloace fixe
Facturi de onorat
Salarii de plătit (imobilizări)
(furnizori)
Facturi de Buget de
încasat (clienţi) investiţii:
achiziţionare de
plată active fixe
salarii (imobilizări)
plăţi pentru
aprovizionare
încasări
Lichidităţi (cash)
emisiune Plata
acţiuni datoriilor
Capitalul Plata Plata Plata
acţionarilor dividende impozite dobânzii Datorie
împrumut
Analiza grafică a fluxului de numerar (“cash flow analysis”), se poate prezenta într-o
formă numerică şi se poate include în documentele prezentate anual , sub denumirea de tabloul
modificărilor în poziţia financiară, sau tabloul fluxurilor de numerar. Acest document este
construit astfel încât:
(1) să arate în ce măsură activităţile firmei au afectat lichiditatea acesteia, măsurată prin
fluxurile de numerar
(2) să scoată în evidenţă relaţiile dintre fluxurile de numerar provenite din activitatea
productivă, cele provenite din investiţii şi cele provenite din operaţii financiare.
Documentul este de ajutor în obţinerea răspunsurilor la următoarele întrebări:
- dacă firma generează suma de bani lichizi necesară pentru achiziţionarea de active fixe
pentru extindere;
- dacă rata de creştere a întreprinderii este atât de rapidă încât este necesară finanţarea din
surse externe, atât pentru menţinerea nivelului de activitate productivă, cât şi pentru noile
investiţii în active fixe;
30
- dacă firma dispune de fluxuri de numerar în exces, astfel încât acestea să fie utilizate
pentru plata datoriei externe din perioadele anterioare sau pentru investiţii în noi produse.
Astfel de informaţii sunt utile, atât pentru analizarea investiţiilor, cât şi pentru planificarea
corporaţională, astfel încât tabloul fluxurilor de numerar este o parte importantă a raportului anual.
Structura documentului. Tabloul fluxurilor de numerar este compus din trei părţi majore,
fiecare corespunzând unui tip de activitate ce are impact asupra unei surse sau a unei utilizări de
lichidităţi. Aceste trei tipuri de activitate sunt:
activitatea productivă
activitatea de investiţii
activitatea financiară.
Activităţile productive. Lichidităţile generate de activităţile productive sunt, în general,
asociate cu contul de profit şi pierderi. Totuşi, cifra profitului net de pe ultima poziţie a contului
de profit şi pierderi nu relevă întregul impact al deciziilor operaţionale asupra fluxurilor de
numerar, din următoarele două motive:
- profitul net se obţine prin scăderea unor cheltuieli care nu implică numerar, cum ar fi
cheltuielile cu amortizarea activelor fixe tangibile şi intangibile (imobilizărilor corporale şi
necorporale)
- conturi, precum facturile de încasat, stocurile şi facturile de onorat, care sunt incluse în
capitalul de lucru (fondul de rulment) sunt direct influenţate de deciziile operaţionale, iar
schimbări în soldurile acestor conturi vor afecta poziţia financiară a firmei. Astfel, dacă soldul
unuia dintre aceste trei conturi creşte, rezultatul este o scădere a celui de-al patrulea cont din
capitalul de lucru, cel de lichidităţi.
În fiecare din aceste cazuri, contul de profit şi pierderi trebuie ajustat pentru a reflecta în
mod corect consecinţele activităţii productive asupra lichidităţii firmei.
Activităţi de investiţii. Achiziţionarea sau vânzarea de active au consecinţe asupra
fluxului de numerar. Fluxurile de numerar rezultate în urma acestor activităţi sunt înregistrate la
rubrica “activităţi de investiţii” din tabloul fluxurilor de numerar. Ca exemple putem include
achiziţionări sau vânzări de active fixe (imobilizări corporale) sau cumpărare de acţiuni ale altei
companii.
Activităţi financiare. Firmele îşi finanţează investiţiile prin emisiunea de titluri financiare.
Acestea sunt o sursă de lichidităţi pentru firmă. De aceea, emisiunea de acţiuni ordinare, acţiuni
preferenţiale sau obligaţiuni au ca rezultat un influx (o intrare) de capital. În mod analog,
retragerea unor obligaţiuni sau reachiziţionarea unor acţiuni au ca rezultat o reducere de capital.
Costurile implicate de instrumentele financiare folosite de firmă (altele decât datoria) sunt
înregistrate ca activităţi financiare în tabloul fluxurilor de numerar. Astfel, plata dividendelor
pentru acţiunile ordinare şi preferenţiale intră în această secţiune. Plata dobânzilor se consideră o
cheltuială şi se scade în procesul de calculare a profitului net.
Construirea tabloului fluxurilor de numerar. Există mai multe etape în construirea unui
tablou de finanţare.
Prima dintre acestea este identificarea poziţiilor de bilanţ care au generat fluxuri de
numerar şi a acelora care au utilizat fluxuri de numerar. Aceasta se face prin analiza surselor
şi utilizărilor de fonduri. Se determină modificările survenite la fiecare cont din bilanţul contabil,
fiecare modificare fiind înregistrată, fie ca o sursă (creştere de numerar), fie ca o utilizare
(scădere de numerar), conform următoarelor reguli:
Surse
Orice creştere de pasiv. De exemplu, împrumutul bancar este o sursă de fonduri.
Orice scădere de activ. Vânzarea unui activ fix sau reducerea stocurilor reprezintă exemple
de surse de fonduri.
Utilizări
Orice scădere de pasiv. Astfel, rambursarea unui împrumut este o utilizare de fonduri.
Orice creştere de activ. Achiziţionarea de active fixe şi creşterea stocurilor sunt exemple
de utilizări de fonduri.
31
Astfel, la sursele de fonduri se pot include împrumuturile bancare şi profiturile acumulate,
ca şi sumele rezultate din vânzarea de active, din încasări şi chiar din retrageri din contul de
lichidităţi. La utilizări se pot include achiziţionarea de active fixe, creşterea stocurilor sau
contului de facturi de încasat şi plata datoriilor bancare. Suma surselor de fonduri trebuie să fie
egală cu suma utilizărilor de fonduri.
Următoarea etapă este folosirea informaţiilor referitoare la sursele şi utilizările de
fonduri pentru a construi tabloul fluxurilor de numerar, în formă oficială, finală. Fiecare
schimbare intervenită în bilanţul contabil este clasificată după provenienţă, adică:
- provenind din activitatea productivă;
- provenind din investiţii pe termen lung sau
- provenind din activităţi financiare.
32
CAPITOLUL 3. CIRCUITE ŞI FLUXURI FINANCIARE
33
ce se reflectă favorabil asupra cursului bursier, de a valorii de piaţă a întreprinderii, dar cu preţul
micşorării capacităţii de autofinanţare şi al creşterii economice.
Managerii urmăresc acelaşi obiectiv strategic al maximizării valorii întreprinderii, dar pe
calea reinvestirii unei părţi însemnate a profitului, a creşterii capacităţii de autofinanţare care să
ducă la creşterea economică, dar cu preţul reducerii lichidităţilor acţionarilor, ceea ce poate
provoca nemulţumiri ale acestora, tendinţa de a vinde acţiunile, modificarea raportului între
cererea şi oferta de acţiuni, de unde posibilitatea scăderii cursului bursier şi prin urmare, a valorii
de piaţă a întreprinderii însăşi.
- creanţierii sau creditorii întreprinderii îşi asumă riscuri pentru care pretind o remuneraţie
a capitalului lor. Remunerarea creanţierilor nu ţine seama însă de rezultatele activităţii
întreprinderii: dobânda la împrumut trebuie plătită indiferent că întreprinzătorii au profit sau nu.
Ţinând seama şi de necesitatea rambursării capitalului la scadenţă, pot rezulta cheltuieli
financiare fixe mai greu sau mai uşor de suportat.
Riscurile creanţierilor pot fi diverse: risc de dobândă, risc de inflaţie, risc de faliment al
debitorilor.
Creanţierii urmăresc obţinerea dobânzii contractuale şi recuperarea capitalului, dar o
fluctuaţie ascendentă a ratei dobânzii poate provoca pierderi de oportunitate pentru creanţieri,
care ar fi putut să-şi plaseze capitalurile cu dobânzi mai avantajoase, după cum o fluctuaţie
descendentă, poate aduce un câştig suplimentar.
Variaţia preţului datorată proceselor inflaţioniste poate genera pierderea puterii de
cumpărare a capitalului recuperat de creanţieri sau dimpotrivă, un câştig de oportunitate pentru
aceştia.
Riscul de faliment sau riscul economic este, de departe, cel mai însemnat risc suportat de
creanţieri, respectiv riscul de a nu-şi recupera capitalul din cauza insolvabilităţii debitorilor.
Împotriva acestui risc creditorii nu sunt protejaţi decât de politica lor prudentă, motiv
pentru care ei solicită clauze asiguratorii în contractele încheiate.
- statul ca participant în circuitele financiare, intervine la diferite nivele prin politica
fiscală şi oferta de capital, influenţând comportamentul celorlalţi participanţi.
Intervenţia statului prin fiscalitate presupune aşezarea şi perceperea impozitului pe profit
sau a impozitului asupra operaţiunilor de dezinvestire stimulând sau descurajând anumite
categorii de operaţiuni economice sau de agenţi economici. În acelaşi fel acţionează taxa pe
valoare adăugată pentru operaţiuni de exploatare. Remunerarea capitalului investit provoacă, de
asemenea, efecte fiscale atât pentru întreprinderi, cât şi pentru ofertanţii de capital.
Prin oferta de capital statul are o influenţă puternică asupra plasamentelor financiare,
intervenind într-o măsură importantă în stabilirea ratei dobânzii. Anumite tipuri de operaţiuni sau
diverşi agenţi economici pot avea condiţii privilegiate prin obţinerea de credite ieftine, deschideri
de ajutoare diverse sau subvenţii.
34
Utilizarea activelor cumpărate pentru activităţi de producţie, servicii sau activităţi
comerciale urmăreşte obţinerea unor lichidităţi viitoare provenind din operaţiuni de exploatare.
În acest context se produc fluxuri pozitive de lichidităţi provenind din activitatea de
exploatare şi de dezinvestire, precum şi fluxuri negative de lichidităţi provenind din prelevări
fiscale, remunerarea capitalului şi din noi operaţiuni de investire.
Fluxurile financiare pot fi clasificate după cum urmează:
Fluxuri reale
Instantanee
Fluxuri de lichidităţi (monetare)
Fluxuri
financiare
Fluxuri de fonduri
Periodice
Fluxuri de trezorerie
35
3.2. Identificarea actului financiar
36
3.3. Clasificarea circuitelor financiare
37
convertibile în acţiuni sau obligaţiuni cu bon de subscriere în acţiuni care dau loc unei creşteri
viitoare de capital.
Active financiare integrate în capitalul împrumutat. Împrumuturile obligatare contractate
de societăţile comerciale, împrumuturi individuale sau împrumuturi grupate, ca şi împrumuturile
obligatare contractate de către stat sau diverse organisme ale statului conduc la realizarea unor
finanţări pe termen lung pe seama cărora emitenţii respectivi îşi constituie diverse active
financiare. Este firesc ca aceste active constituite să aibă drept corespondent în pasivul bilanţului
datorii pe termen lung.
Împrumuturile obligatare se realizează prin emisiunea şi vânzarea de obligaţiuni care
reprezintă titluri de creanţă pentru deţinători şi titluri de credit pentru emitenţi. Există o mare
varietate de obligaţiuni, cu caracteristici diferite pentru a răspunde cerinţelor potenţialilor
cumpărători şi a asigura succesul plasării împrumutului: obligaţiuni clasice cu dobândă fixă şi
variabilă, obligaţiuni convertibile, participative, obligaţiuni deschise, obligaţiuni cu cupon zero şi
unic, obligaţiuni cu bon de subscriere în acţiuni etc.
Finanţarea indirectă. Circuitele financiare prin care se asigură finanţarea indirectă a
agenţilor economici corespund, în marea majoritate a cazurilor, pieţelor financiare mici, atât prin
sumele angajate cât şi prin numărul participanţilor la o tranzacţie şi numărul activelor care se
creează.
Spre deosebire de finanţarea directă prin care agenţii economici îşi procură sursele de
finanţare directă de la persoanele fizice şi juridice care au capitaluri de plasat, finanţarea
indirectă presupune obţinerea surselor de la diverse instituţii financiare specializate. Aceste
instituţii joacă rolul de intermediari deoarece ele nu lucrează numai cu capitaluri proprii ci şi cu
capitaluri de împrumut.
Instituţiile financiare specializate – bancare şi nebancare – creează, în procesul finanţării
indirecte, două tipuri de active:
a) active reprezentând resursele instituţiilor financiare, constituite din active monetare
(diferite feluri de monedă, cecuri, viramente, cărţi de credit) şi active lichide pe termen scurt
constituite din diversele plasamente disponibile la vedere, care pot fi convertite în orice moment
în mijloace de plată;
b) active reprezentând creanţe asupra clienţilor bancari în care se cuprind toate categoriile de
credite acordate întreprinderilor sau persoanelor fizice.
Deţinătorii de titluri obţinute prin circuite primare (pieţe primare), respectiv agenţii
economici cu ocazia finanţării directe sau instituţiile financiare cu ocazia finanţării indirecte
urmăresc întotdeauna cea mai mare lichiditate posibilă pentru a fi în măsură să acopere nevoile
urgente de fonduri. Aceasta înseamnă că ei doresc să fie încredinţaţi că pot transforma activele
financiare în bani.
Pe de altă parte, alţi agenţi economici care n-au fost prezenţi în circuitele primare, fie din
cauza indisponibilităţii de fonduri în momentul emisiunilor, fie că au aşteptat conjuncturi
economice mai favorabile, pot dori în orice moment să obţină titlurile emise în circuitele
primare.
Lichiditatea activelor create prin circuite primare se poate realiza prin intermediul
circuitelor secundare, cu atât mai complet cu cât titlurile sunt mai larg răspândite la diferite
categorii de deţinători, cu cât există o transparenţă mai mare a condiţiilor de funcţionare şi a
interdependenţei relaţiilor ce se stabilesc prin intermediul circuitelor secundare.
Circuitele financiare secundare, denumite şi piaţa secundară, sunt de două tipuri: pieţe
monetare şi pieţe financiare.
Pieţele monetare se referă la schimburile de bani plecând de la circulaţia creanţelor pe
termen scurt, înglobând toate relaţiile de împrumut, bancare şi nebancare. Piaţa monetară se
38
referă la piaţa interbancară şi ipotecară, la procedeele de refinanţare, precum şi la intervenţia
băncii centrale asupra pieţei monetare.
Pieţele financiare reprezintă ansamblul de pieţe pe care titlurile pe termen lung sunt
schimbate contra monedă. Spre deosebire de pieţele monetare, pieţele financiare nu sunt
rezervate numai specialiştilor, ci dau loc tranzacţiilor de titluri pe care toţi agenţii economici pot
fi interesaţi să le deţină. Se disting două tipuri de pieţe financiare: piaţa bursieră şi piaţa la
termen a instrumentelor financiare. Prima este o piaţă pur speculativă în timp ce a doua, deşi are
elemente speculative, urmăreşte acoperirea împotriva riscului, respectiv evitarea unei pierderi
potenţiale de randament sau de capital.
39
CAPITOLUL 4
ANALIZA ECHILIBRULUI FINANCIAR
40
Pentru a permite formularea şi calcularea fondului de rulment net, bilanţul trebuie
organizat în aşa fel încât elementele de activ şi de pasiv să fie regrupate pe baza criteriilor de
lichiditate-exigibilitate.
Astfel se ajunge la construcţia unui bilanţ financiar care structurează elementele de activ în
funcţie de creşterea gradului de lichiditate şi elementele de pasiv după gradul crescător de
exigibilitate.
Egalitatea bilanţieră dintre activ şi pasiv, respectiv principiul fundamental financiar se
păstrează, cum este şi firesc, şi după transformarea bilanţului din bilanţ contabil în bilanţ
financiar. Rezultatul pozitiv (profitul) se înscrie în pasiv, la masa de capitaluri proprii iar
pierderea se poate înscrie în activ, reprezentând o utilizare ineficientă a pasivului sau, cazul
situaţiei din România diminuează capitalurile proprii. Analiza descriptivă a bilanţului se face
separat pentru activ şi separat pentru pasiv.
Pasivul este sursa capitalurilor investite în firmă. După cum plastic spunea Luca Paciolo
(1494), conturile de pasiv sunt „vasele goale care au servit la umplerea vaselor pline de activ”.
Pasivul determină întinderea responsabilităţilor firmei şi măsura angajamentelor acesteia faţă de
terţi, ca şi toate drepturile prezente asupra bunurilor din activ.
Ca o diviziune generală se pot împărţi posturile de pasiv în : exigibil şi non - exigibil.
a) non-exigibilul – traduce un angajament mai degrabă moral către acţionari; aceştia au
mandatat managerii firmei să fructifice capitalurile încredinţate întreprinderii astfel încât acestea
să producă profit.
Odată cu îndatorarea firmei, la o eventuală lichidare a acesteia este ultima parte plătită,
dacă şi după ce s-au achitat obligaţiile faţă de stat, creditori, salariaţi etc.
Non-exigibilul se compune din:
− capitalul social pentru creditori este garanţia esenţială a fondurilor împrumutate de
aceştia
− rezervele – ce reprezintă economii ale firmei constituite cu asentimentul acţionarilor
prin prelevări asupra beneficiilor, în dauna repartizării dividendelor. Faţă de dividende, ce
reprezintă o posibilitate de consum actual, rezervele reprezintă un consum amânat. Rezervele
legale sunt constituite conform prevederilor legale; celelalte tipuri (statuare şi alte rezerve) fiind
lăsate la latitudinea firmei. Rezervele provin din profit (cele legale, statuare, facultative) sau pot
rezulta in urma aplicării unor dispoziţii legale, cu profund caracter fiscal (ex.: reajustări datorită
unei deprecieri monetare, rezerve din reevaluare).
− amortismentele – acestea traduc şi neutralizează deprecierea sigură şi ineluctabilă a
activelor imobilizate. Deprecierea fizică este evidentă; probleme apar in cazul uzurii morale, mai
greu de cuantificat.
Rolul amortizărilor este aproximativ acelaşi cu cel al provizioanelor; spre deosebire de
acestea însă amortizarea priveşte un fenomen cert. Fireşte că pot exista amortismente „prudente”,
care să anticipeze producerea unei deprecieri însă, dat fiind caracterul lor profund fiscal,
utilizarea lor este practic neglijabilă; acestea pot fi asimilate provizioanelor pentru riscuri.
b) exigibilul grupează ansamblul datoriilor firmelor şi se prezintă sub forma:
− credite de trezorerie, datorii financiare, purtătoare de dobândă, contractate pe termen <
1 an;
− împrumuturi obligatare, contracte în urma unei subscripţii publice, prin emiterea de
obligaţiuni.
− împrumuturi cu garanţii reale (datorii ipotecare sau gajate) - sunt acele datorii care sunt
făcute pe termen lung şi sunt asigurate prin constituirea unei garanţii reale.
− datorii fără garanţii - furnizorii, creditorii diverşi, efecte de plată, datorii salariale,
datorii faţă de bugetul asigurărilor sociale, faţă de bugetele locale şi decontările cu fondurile
speciale extrabugetare.
Activul exprimă modul în care exploatarea este finanţată de către pasiv (alocările,
destinaţiile surselor din pasiv).
41
În mod invariabil activul cuprinde 3 categorii de alocări, bine determinate:
− Imobilizările – grupează toate bunurile corporale şi necorporale ce sunt în proprietatea
firmei.
Imobilizările necorporale sunt o categorie specială de active intangibile ce se pot delimita
astfel:
- bunuri fără valoare de schimb: cheltuieli de constituire;
- bunuri cu valoare de schimb: brevetele, invenţiile, mărcile, inovaţiile, fond comercial,
etc.
− Activele circulante sunt reprezentate pe de-o parte de bunuri mobile (stocuri de
materiale, materii prime, semifabricate, produse finite etc.) şi pe de altă parte de creanţele firmei
faţă de terţi.
− Disponibilităţile băneşti au cel mai mare grad de lichiditate; sunt reprezentate de
sumele aflate în conturile bancare, în casieria unităţii, timbre şi efecte poştale, alte valori.
A. Fondul de rulment net (FRN) reprezintă o modalitate concretă de utilizare a
capitalurilor permanente, el fiind o realitate certă, constatabilă cu precizie, ori de câte ori
încheiem bilanţul.
Noţiunea de fond de rulment net poate fi definită prin două formulări echivalente,
exprimând, fie o abordare a părţii de sus a bilanţului, fie o abordare a părţii de jos a bilanţului.
1. Pe baza elementelor din partea de sus a bilanţului
a)
FRN = Capitaluri permanente (CPM) - Active imobilizate (AI)
(exclusiv amortizări şi provizioane) (în valoare netă)
Sau
b)
FRN = Capitaluri permanente (CPM) - Active imobilizate (AI)
(inclusiv amortizări şi provizioane) (în valoare brută)
42
Fondul de rulment poate fi analizat şi în funcţie de structura capitalurilor permanente
(capitaluri proprii şi datorii financiare pe termen mediu şi lung), analiză care ne arată modul în
care se asigură echilibrul financiar prin capitalurile proprii.
Indicatorul care prezintă gradul de autonomie financiară este fondul de rulment propriu.
B. Fondul de rulment propriu
Prezintă o semnificaţie mult mai limitată decât FRN, exprimând autonomia pe care firma o
dovedeşte în finanţarea investiţiilor de imobilizări. Se calculează astfel:
FRP = Capitaluri proprii – Active imobilizate nete
Acest indicator asigură gradul de autonomie în luarea deciziilor de investiţii privind
dezvoltarea firmei.
Un fond de rulment propriu pozitiv semnifică faptul că firma este capabilă să-şi finanţeze
activele imobilizate din resurse proprii, deci, există autonomie.
FRP > 0; Capitaluri proprii > Active imobilizate
Un fond de rulment propriu negativ semnifică faptul că imobilizările sunt finanţate doar
parţial din surse proprii şi că ea este nevoită să apeleze la surse străine pentru a finanţa o parte
din imobilizările sale.
FRP < 0; Capitaluri proprii < Active imobilizate
Diferenţa dintre fondul de rulment net şi fondul de rulment propriu reprezintă măsura
îndatorării pe termen lung, pentru finanţarea nevoilor pe termen scurt.
C. Fondul de rulment împrumutat (străin)
FRS = FRN – FRP
D. Nevoia de fond de rulment
Pornind de la un anumit echilibru care trebuie să existe între nevoile ciclice şi resursele
ciclice, bilanţul financiar pune in evidenţă un alt indicator denumit nevoia de fond de rulment
(NFR).
NFR = ACR – DEX
Activele circulante se definesc fără disponibilităţile băneşti, deci numai formele lor
materializate. În datoriile de exploatare sunt incluse atât resursele generate de procesul de
exploatare cât şi resursele temporare (exclusiv creditele de trezorerie).
Ambii termeni din dreapta ecuaţiei au o determinare obiectivă, supunându-se unor reguli
precise de gestiune raţională. În aceste condiţii orice întreprinzător îşi va evalua activele
circulante, în componentele lor, cu cea mai mare severitate.
NFR > 0
Dacă NFR este pozitivă rezultă un surplus de nevoi temporare, în raport cu resursele
temporare, situaţia fiind considerată normală in cazul in care acesta este rezultatul unei politici
de investiţii privind creşterea nevoii de finanţare a ciclului de exploatare.
NFR < 0
Dacă NFR este negativă rezultă că există un surplus de resurse temporare in raport cu
nevoile temporare, situaţia apreciată favorabil, dacă este rezultatul accelerării rotaţiei activelor
circulante şi al angajării de datorii cu scadenţe mai mari NFR se calculează de regulă:
- cu ocazia elaborării bugetului anual;
- cu ocazia elaborării planurilor de investiţii şi finanţare a lor pe intervale mai mari de un
an;
- in toate cazurile in care firma resimte dificultăţi de trezorerie.
E. Trezoreria netă
Un alt indicator în analiza patrimonială este trezoreria netă care este dat de surplusul
fondului de rulment faţă de necesarul în fond de rulment:
TN = FRN – NFR
Regulile echilibrului contabil asigură determinarea trezoreriei nete şi ca diferenţă între
disponibilităţile băneşti şi creditele de trezorerie:
TN = DPB – CRT
43
În timp ce componentele NFR sunt legate de activitatea curentă şi în special de activitatea
de exploatare, cele ale trezoreriei sunt legate de operaţiuni financiare pe termen scurt realizate de
firmă.
Pentru trezorerie trebuie luate în considerate mai multe criterii în vederea realizării
plasamentului şi anume: rentabilitatea, securitatea şi lichiditatea.
Exemple:
1. Pe baza următorului bilanţ (formă simplificată), calculaţi indicatorii de echilibru
financiar patrimonial (SN, FRN, FRP, FRS, NFR, TN) la începutul şi sfârşitul exerciţiului şi
interpretaţi variaţia rezultatelor obţinute.
BILANŢ
ACTIV N–1 N PASIV N–1 N
Active imobilizate totale (AI) 25.00 43.90 Capitaluri 43.10 61.700
- imobilizări corporale 0 0 permanente(CPM) 0
- imobilizări financiare 21.30 38.70 1. capital social 29.400
Active circulante de exploatare 0 0 2. rezerve 18.50 5.880
totale(ACR) 3.70 5.20 3. rezult. nerepartizat 0 2.820
- stocuri 0 0 4. capitaluri proprii (1+2+3) 8.00 38.100
- creanţe 18.00 29.50 5. datorii financiare pe 0 23.600
- conturi de regularizare 0 0 termen lung 1.80
Disponibilităţi (DPB) Datorii de exploatare (DEX) 0 19.500
11.10 21.00 - furnizori 28.30 15.800
0 0 - obligaţii fiscale 0 3.700
6.60 8.00 Credite de trezorerie (CRT) 14.80 2.500
0 0 0
30 50
0 0 6.60
8.20 10.30 0
0 0 6.00
0
60
0
1.50
0
TOTAL ACTIV 51.20 83.70 TOTAL PASIV 51.20 83.700
0 0 0
Rezolvare:
1) Situaţia netă:
SN = Total Activ – Total Datorii
Situaţia netă la sfârşitul exerciţiului (38100) este egală cu capitalurile proprii iniţiale
(28300) majorate cu creşterea profitului net nerepartizat (1020) şi a capitalului social (10900) şi
micşorate cu diminuarea rezervelor cu suma de 2120.
44
2) Fondul de rulment net:
FRN = CPM – IMO
În acest exemplu fondul de rulment net este pozitiv la sfârşitul ambilor ani, ceea ce
înseamnă că există un excedent de lichidităţi pe termen scurt faţă de exigibilităţilor pe termen
scurt. Această situaţie reprezintă un semn favorabil privind solvabilitatea şi echilibrul financiar.
6) Trezoreria netă:
45
TN=FRN – NFR
Datorită faptului că FRN, la sfârşitul şi începutul anului, a fost mai mare decât NFR
trezoreria netă a avut valori pozitive, ceea ce semnifică rezultatul întregului echilibru financiar al
firmei.
2. Pe baza următoarelor date, extrase din bilanţul S.C. Carisma S.A., calculaţi indicatorii de
lichiditate-exigibilitate: SN, FRN, FRS, FRP, NFR, TN.
BILANŢ - mii lei-
Elemente bilanţiere Anul N-1 Anul N
Activ
Imobilizări necorporale 40.000 25.600
Imobilizări corporale, din care: 25.600.010 28.100.100
- Terenuri 10.108.795 10.108.795
- Clădiri 15.490.200 17.991.305
- Imobilizări corporale în curs 1.015 0
Imobilizări financiare 17.310.500 23.800.500
Stocuri 3.711.600 4.511.200
Furnizori-debitori 911.230 1.014.300
Clienţi 735.600 1.350.600
Conturi la bănci în lei 18.700.250 9.215.700
Casa în lei 3.700.000 4.800.250
Cheltuieli înregistrate în avans 41.380.000 52.000.000
TOTAL ACTIV 112.089.19 124.818.250
0
Pasiv
Capital social 54.649.220 57.042.227
Rezerve 11.937.070 15.310.000
Alte fonduri 17.912.500 18.310.000
Împrumuturi şi datorii asimilate (pe 11.421.000 12.025.012
TL) 2.517.000 5.070.000
Furnizori 3.951.700 4.911.011
Clienţi-creditori 5.800.700 6.340.000
Alte datorii 3.900.000 5.810.000
Credite de trezorerie 112.089.19 124.818.250
TOTAL PASIV 0
46
Active fixe 23100 Capitaluri proprii 22400
Imobilizări 1100 - capital social 16800
necorporale 19100 - rezerve 5000
Imobilizări corporale 2900 - rezultatul exerciţiului 3000
Imobilizări financiare 26700 - repartizarea 2400
Active circulante 7300 profitului 5000
Stocuri 8100 Împrumuturi pe TL 27400
Clienţi 5000 Capitaluri permanente 9800
Creanţe 6300 Clienţi creditori 12600
Disponibilităţi Credite pe termen scurt
Total activ 49800 Total pasiv 49800
47
4.2. Analiza pe baza bilanţului funcţional
Urmăreşte:
- să prezinte situaţia firmei prin aspectele financiare, structurale, adaptându-se foarte
bine cerinţelor managerilor;
- să surprindă ciclul de producţie în cele patru faze ale sale (achiziţionarea şi stocajul
materiilor prime, fabricarea, stocajul produselor finite şi comercializarea, încasările din
vânzări);
- să prezinte impactul diferitelor operaţii ale firmei asupra trezoreriei;
- să ofere o imagine asupra modului de funcţionare a firmei;
- să grupeze operaţiile pe care o firmă le realizează in funcţie de natura sau destinaţia lor.
În concepţia funcţională, întreprinderea este definită ca o entitate economică şi financiară
asigurând, în raport cu dezvoltarea sa, anumite funcţii sintetizate astfel:
− funcţia de consum (utilizarea bunurilor şi serviciilor);
− funcţia de producţie (fabricarea bunurilor şi serviciilor);
− funcţia de repartiţie (remunerarea diferiţilor factori de producţie);
− funcţia de investire (achiziţionarea elementelor de activ imobilizat);
− funcţia de dezinvestire (cesiunea elementelor de activ imobilizat);
− funcţia de finanţare (stabilirea resurselor financiare necesare dezvoltării).
Toate întreprinderile funcţionează potrivit unui mecanism identic; ele încep prin a cumpăra
materii prime şi materiale pe care le transformă în produse finite, pentru ca la sfârşit să vândă
aceste produse. Acest ciclu cumpărare, transformare şi vânzare este cunoscut sub denumirea de
ciclul de exploatare.
În ciclul de exploatare se nasc fluxuri reale articulate pe trei categorii de stocuri fizice
materii prime şi materiale, producţie în curs sau neterminată şi produse finite, cărora le
corespund fluxuri financiare şi un ansamblu de active financiare sub forma creanţelor şi
datoriilor.
Datoriile cele mai importante apar în procesul de aprovizionare, luând forma creditului
furnizori. Decalajul de plată referitor la obligaţiile faţă de furnizori micşorează timpul în care
întreprinderea trebuie să-şi suporte stocurile de materiale, adică să le asigure finanţarea.
Produsele în curs de execuţie înglobează pe durata ciclului de producţie, în afara
materialelor, muncă şi alte bunuri, decalajul privind plata unor obligaţii fiind mai redus.
În următoarea fază, şi anume comercializarea, întreprinderea trebuie să finanţeze stocajul
produselor finite, angajând şi cheltuieli de comercializare până la vânzarea acestora. Dacă
vânzarea se face în numerar, fluxurile reale de ieşire sunt compensate printr-un flux monetar de
intrare. Dacă vânzarea se face pe credit, decalajul fluxurilor monetare va da naştere unui stoc
financiar sub forma creanţelor clienţilor. Stingerea creanţelor reprezintă momentul trecerii către
ultima fază a ciclului de exploatare.
Din cele prezentate rezultă următoarele consecinţe financiare din desfăşurarea ciclului de
exploatare:
− consecinţă favorabilă, prin faptul că întreprinderea poate obţine amânări la plata
furnizorilor, ceea ce reprezintă un mijloc de finanţare;
− consecinţă nefavorabilă, deoarece din momentul cumpărării materiilor prime şi până la
vânzarea produselor finite, întreprinderea blochează o anumită sumă de capital în stocuri create
in diferite faze ale ciclului de exploatare, acestea generând un prim necesar de finanţare;
− acordarea de amânări la plata clienţilor este o practică curentă într-o economie de piaţă,
întreprinderea privându-se astfel de recuperarea imediată a lichidităţilor investite. Această
privaţiune reprezintă al doilea tip de necesar de finanţare legat de ciclul de exploatare, rezultând
o altă consecinţă nefavorabilă.
48
Astfel, se poate spune că ciclul de exploatare provoacă o blocare de capital datorită
stocurilor create, precum şi a amânărilor de plăţi acordate clienţilor. În compensare, ciclul atrage
o finanţare, în special, prin creditul acordat de furnizori.
Analiza funcţională presupune o grupare prealabilă a diferitelor operaţii realizate de
întreprindere în raport cu natura, destinaţia sau funcţia lor, de unde şi originea expresiei analiza
funcţională.
Funcţia de investiţie grupează imobilizările necorporale, corporale şi financiare pe cele
două categorii (de exploatare şi în afara exploatării) indiferent de durata lor de viaţă.
Imobilizările în afara exploatării includ terenuri, clădiri anexe, participaţiile, alte active
financiare şi plasamentele financiare. Imobilizările de exploatare cuprind totalitatea
imobilizărilor utilizate in exploatare cum sunt construcţiile, maşinile, utilajele, etc.
Funcţia de finanţare regrupează posturile privind capitalurile proprii, datoriile financiare
cât şi provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli. Această funcţie stă la baza strategiei optime de
finanţare a întreprinderii. Fluxurile de aprovizionare, producţie şi vânzări, generatoare de stocuri
reale şi financiare care se înnoiesc cu o anumită regularitate, corespund funcţiei de exploatare.
Astfel, posturile de activ (stocuri, creanţe, clienţi, cheltuieli de exploatare constatate în
avans) care sunt legate direct de operaţiile ciclului de exploatare constituie active circulante de
exploatare care trebuie finanţate din datoriile de exploatare.
Toate celelalte posturi, reflectând operaţii diverse sunt regrupate în categoria activ
circulant în afara exploatării având drept corespondent în pasiv datoriile în afara exploatării.
Disponibilităţile băneşti şi creditele de trezorerie formează activul respectiv pasivul de trezorerie.
Astfel grupate elementele bilanţiere se vor evidenţia două categorii de utilizări în activ şi
două categorii de resurse în pasiv.
Analiştii financiari apreciază că cel mai relevant este indicatorul nevoia de fond de
rulment, deoarece pune în evidenţă nevoile ciclice neacoperite financiar din resursele temporare.
Această apreciere porneşte de la analiza calitativă a activităţii de exploatare, calitate apreciată
prin capacitatea ciclului de exploatare de a-şi echilibra nevoile temporare din resurse temporare.
Trăsăturile caracteristice echilibrului financiar sunt evidenţiate de structura bilanţului
funcţional, fiind puse în evidenţă patru niveluri ale acestuia: fondul de rulment pentru exploatare,
nivelul necesarului de fond de rulment pentru exploatare (NFRE), şi al necesarului de fond de
rulment în afara exploatării (NFRAE) şi nivelul valorilor de trezorerie.
Bilanţul funcţional
ACTIV PASIV
Capital propriu
Funcţia de
Activ imobilizat brut (AI) Amortismente şi provizioane
investiţie
Datorii financiare
Funcţia de
Activ circulant de Datorii de exploatare (DE) finanţare
exploatare (ACE)
Funcţia de
Activ circulant în afara Datorii în afara exploatării
exploatare
exploatării (ACAE) (DAE)
Disponibilităţi (D) Credite de trezorerie (CT)
Surplusul resurselor durabile în raport cu nevoile durabile reprezintă fondul de rulment net
global disponibil pentru finanţarea operaţiilor ciclului de exploatare.
49
Dacă fondul de rulment net global este superior nevoilor angajate de exploatare
întreprinderea va dispune de lichidităţi, în caz contrar ea fiind nevoită să angajeze credite pe
termen scurt pentru finanţarea nevoilor de exploatare.
Diferenţa dintre nevoile de exploatare şi în afara exploatării, pe de o parte şi datoriile de
exploatare pe de altă parte constituie nevoia de fond de rulment totală (NFRT).
2. Nevoia de fond de rulment totală (NFRT)
NFRT = Nevoi temporare – Resurse temporare
Nevoia de fond de rulment este formată din două componente: nevoia de fond de rulment
pentru exploatare (NFRE) şi nevoia de fond de rulment în afara exploatării (NFRAE).
Nevoia de fond de rulment privind exploatarea reprezintă necesarul legat de finanţarea
ciclului de exploatare.
El indică mărimea capitalurilor imobilizate în acest ciclu, pe care întreprinderea trebuie să
le deţină pentru finanţarea stocurilor şi a decalajelor temporare între plata cumpărărilor şi a
cheltuielilor generale şi încasarea vânzărilor.
Nevoia de fond de rulment în afara exploatării regrupează elementele neciclice şi instabile,
legate, de exemplu, de investiţii sau de finanţare.
NFRE = ACE – DE
NFRAE = ACAE – DAE
Dacă activele circulante de exploatare depăşesc datoriile de exploatare, nevoia de fond de
rulment pentru exploatare evidenţiază capitalul investit de întreprindere peste nivelul celui atras
în pasivele circulante.
În timp ce componentele nevoii de fond de rulment sunt legate de activitatea curentă, cele
ale trezoreriei sunt legate de operaţiile financiare pe termen scurt realizate de întreprindere şi
evidenţiate în ultimul nivel al bilanţului funcţional.
Astfel resursele de trezorerie sunt constituite din credite pe termen scurt, furnizate de bănci
şi parteneri financiari, iar pe de altă parte întreprinderea degajă excedente monetare care-i permit
acoperirea diverselor nevoi de trezorerie.
3. Trezoreria netă
Confruntarea nevoilor cu resursele de trezorerie evidenţiază situaţia trezoreriei nete (TN)
expresia cea mai concludentă a desfăşurării unei activităţi eficiente.
TN = Nevoi de trezorerie – Resurse de trezorerie
Sintetizând putem pune in evidenţă diversele modalităţi de realizare a echilibrului financiar
funcţional:
− Nevoia de fond de rulment este finanţată în întregime din resurse stabile (FR pozitiv), a
căror valoare totală permite degajarea unei trezorerii pozitive.
− Resursele stabile şi temporare finanţează parţial nevoia de fond de rulment, diferenţa
fiind acoperită din credite de trezorerie.
− Activele fixe, nevoia de fond de rulment şi disponibilităţile sunt finanţate din credite
bancare curente situaţie care, dacă nu are un caracter ocazional, impune reconsiderarea structurii
financiare.
Vom prezenta câteva cazuri, care conduc la degradarea echilibrului funcţional antrenând
vulnerabilitatea întreprinderii.
a) Creşterea foarte rapidă a cifrei de afaceri. În acest caz întreprinderea cunoaşte o
creştere a nevoii de fond de rulment paralelă cu cea a cifrei de afaceri. Fondul de rulment creşte
mai lent decât nevoia de fond de rulment, generând o criză de trezorerie.
b) Creşterea insuficientă a cifrei de afaceri. În decursul exerciţiilor financiare,
întreprinderea beneficiază de o trezorerie satisfăcătoare. Ca o reacţie la creşterea insuficientă a
cifrei de afaceri, întreprinderea acceptă condiţii noi de reglementare faţă de clienţii săi,
concretizate în creşterea creanţelor sale, această creând o creştere bruscă a nevoii de fond de
rulment, care degradează situaţia trezoreriei.
c) Întârzierea executării investiţiilor. Deşi întreprinderea beneficiază de o structură
financiară echilibrată nu promovează o politică de investiţii care să-i permită rata sa de creştere.
50
Datorită evoluţiei slabe a cifrei de afaceri, ea decide să recupereze întârzierile intervenite la
nivelul investiţiilor, cu această ocazie având loc o scădere a fondului de rulment funcţional,
rezultând o trezorerie netă negativă.
d) Acumularea pierderilor. Pierderile care sunt acumulate din mai multe investiţii vor
diminua fondul de rulment funcţional, rezultând o trezorerie netă negativă.
Realizarea echilibrului funcţional ridică problema alegerii strategiei de finanţare a nevoii
de fond de rulment: finanţare integrală cu fonduri permanente (presupunând o lipsă de
flexibilitate) sau parţială şi în completare cu resurse de scurtă durată. Putem afirma că există o
parte stabilă a nevoii de fond de rulment care trebuie, în general, să fie finanţată de fondurile
permanente şi o parte fluctuantă care poate fi finanţată din capitalurile străine, materializate în
angajamente. Strategia optimă de finanţare va fi cea care asigură cel mai scăzut cost al procurării
capitalurilor.
Exemple:
Pe baza următorului bilanţ funcţional calculaţi fondul de rulment net global (FRNG),
nevoia de fond de rulment totală (NFRT), trezoreria netă.
Bilanţ funcţional
- mii lei-
Amortiz.
Val. Val.
ACTIV şi proviz. PASIV Sume
brută netă
calculate
Imobilizări 31.800 6.500 25.300 Capital social 26.000
Stocuri 5.200 840 4.360 Rezerve 4.960
Creanţe 4.600 4.600 Rezultatul ex. 1.040
Clienţi şi asimilate 1.410 275 1.135 Furnizori 2.430
Debitori diverşi 1.210 1.210 TVA de plată 410
Disponibilităţi 2.135 2.135 Creditori diverşi 1.800
Active de trez. 2.100
TOTAL 46.355 7.615 38.740 TOTAL 38.740
51
NFRT = Nevoi ciclice – Resurse ciclice
NFRAE = ACAE-DAE
3. Trezoreria netă
TN = 2135 - 2100 = 35
sau
TN = FRNG – NFRT
TN = 7815 – 7780 = 35
52
CAPITOLUL 5
ANALIZA REZULTATELOR ÎNTREPRINDERII
Analiza orientată către studiul performanţelor furnizează informaţii utile atât managerilor,
cât şi partenerilor externi care sunt interesaţi de rezultatele viitoare ale firmei.
Managerii utilizează contul de profit şi pierdere pentru evaluarea eficacităţii resurselor
consumate şi proiectarea de noi strategii de firmă.
Aprecierea performanţelor întreprinderii pe baza contului de profit şi pierdere şi a
elementelor din bilanţ poate fi privită într-o dublă perspectivă. Dacă bilanţul exprimă starea
patrimonială la care s-a ajuns la încheierea exerciţiului, atunci contul de rezultate exprimă cum s-
a ajuns la respectiva stare patrimonială, care au fost fluxurile de venituri şi cheltuieli care au
marcat evoluţia întreprinderii de la începutul şi până la sfârşitul exerciţiului.
Definirea performanţelor unei întreprinderi se face diferit, în funcţie de interesele
utilizatorilor de informaţie contabilă şi de principiile contabile reţinute pentru determinarea
rezultatului.
Măsurarea tradiţională a rezultatelor contabile se bazează pe o comparare între cheltuielile
reale efectuate de întreprindere în cursul unei perioade şi veniturile reale produse de activitatea
sa în aceeaşi perioadă. Veniturile şi cheltuielile unei întreprinderii constituie punctul de plecare
în stabilirea rezultatelor financiare, de aici rezultând importanţa strategiei şi tacticii financiare. În
consecinţă rezultatul va permite evaluarea unui câştig sau a unei pierderi produse de activitatea
întreprinderii.
Obiective urmărite:
- tratează contul de profit şi pierdere, punând in evidenţă modul în care funcţionează
întreprinderea şi rentabilitatea ei;
- prezintă modul de formare al rezultatului net;
- prezintă rezultatul gestiunii financiare la fiecare treaptă de acumulare.
Necesitatea utilizării soldurilor intermediare de gestiune, numite şi marje, este impusă de
două cerinţe: analiza economico - financiară a întreprinderii, plecând de la datele contabile, şi
stabilirea conturilor naţionale.
În fapt, soldurile intermediare de gestiune sunt indicatori sub forma unor marje de
acumulare bănească, care pun în evidenţă etapele formării rezultatului exerciţiului, în strânsă
conexiune cu structura de venituri şi cheltuieli aferente activităţii unei întreprinderi. Realizarea
acestui obiectiv presupune o tratare in prealabil a contului de profit şi pierdere pentru a pune în
evidenţă modul de funcţionare şi rentabilitatea întreprinderii ca marjă comercială, producţie a
exerciţiului, valoare adăugată, excedent brut de exploatare, rezultat al exploatării, rezultat curent
şi rezultat net al exerciţiului.
1. Marja comercială sau adaosul comercial este primul sold de gestiune care exprimă
performanţa activităţii comerciale a întreprinderilor, această activitate presupunând cumpărarea
şi revânzarea mărfurilor în aceiaşi stare.
Acest indicator este semnificativ în cazul întreprinderilor de distribuţie, iar în analiză el
devine mai important dacă este detaliat pe produse sau subgrupe de produse. Marja comercială se
calculează după relaţia:
53
Costul de cumpărare al mărfurilor vândute include preţul de cumpărare (preţ fără TVA)
majorat cu cheltuielile de cumpărare şi corectat cu variaţia stocurilor de mărfuri.
Mărimea acestui sold este strâns legată de tipul politicii de vânzare promovată de
întreprindere. Se constată că la întreprinderile care efectuează comerţ de lux, acest indicator
prezintă valori ridicate. În schimb, o întreprindere care practică vânzarea prin autoservire va
înregistra o marjă comercială mai redusă.
În determinarea marjei comerciale putem remarca următoarele aspecte:
− pot exista cheltuieli care să nu fie înregistrate ca şi componentă în costul de achiziţie al
mărfurilor cum ar fi: cheltuieli interne cu transportul, cheltuieli de personal aferente achiziţiilor
dar contabilizate după natura lor.
− în anumite cazuri subvenţiile constituie un adevărat complement al preţului de vânzare
al mărfurilor dar nu sunt incluse în marja comercială. Este vorba despre subvenţii acordate de
stat pentru unele produse de strictă necesitate, în vederea menţinerii unor preţuri.
2. Producţia exerciţiului este o sumă de valori neomogene (cost achiziţie, cost producţie),
reflectând însă nivelul activităţii unei întreprinderi mult mai fidel decât indicatorul CA.
Producţia exerciţiului caracterizează activitatea globală desfăşurată de întreprinderile de
producţie şi /sau prestări de servicii şi se obţine prin însumarea unor elemente eterogene din
punct de vedere al evaluării:
− producţia vândută, evaluată la preţ de vânzare (exclusiv reducerile comerciale acordate
ulterior facturării);
− producţia stocată (stocaj sau destocaj), evaluată la cost de producţie;
− producţia imobilizată, evaluată la cost de producţie.
Relaţia de calcul a producţiei exerciţiului este următoarea:
EBE constituie resursa principală a întreprinderii care va fi utilizată pentru menţinerea sau
creşterea capacităţii de producţie a întreprinderii, plata cheltuielilor financiare, a impozitului pe
profit şi dividendelor, rambursarea împrumuturilor angajate anterior.
54
5. Rezultatul exploatării (profit sau pierdere) măsoară profitul economic al societăţii,
independent de politica financiară, fiscală şi de distribuţie a dividendelor, ţinând cont doar de
consumul capitalului fix (amortizare).
Rezultatul exploatării = EBE+ Venituri din provizioane pentru exploatare +Alte venituri din
exploatare - Cheltuieli cu amortizările şi provizioanele pentru exploatare - Alte cheltuieli pentru
exploatare
Rezultatul exploatării permite comparaţiile între întreprinderi care promovează politici de
amortizare diferite.
6. Rezultatul curent (RC) este rezultatul aferent activităţilor cu caracter repetitiv normal.
Acest indicator nu include rezultatele excepţionale care au o natură neobişnuită, permiţând
analiza dinamicii rezultatelor curente ale întreprinderii pe mai multe exerciţii succesive.
Rezultatul curent = Rezultatul exploatării + Venituri financiare – Chelt. financiare
7. Rezultatul net al exerciţiului este rezultatul care urmează fie distribuit sub forma
dividendelor către acţionari pentru capitalurile subscrise şi/sau să se reinvestească în
întreprindere. Profitul net repartizat constituie sursă de finanţare proprie sau element de
autofinanţare generat de activitatea întreprinderii.
Obiective:
− reflectă, la sfârşitul exerciţiului financiar, potenţialul financiar degajat de activitatea
rentabilă a întreprinderii;
− evidenţiază potenţialul financiar de creştere economică a întreprinderii, respectiv sursa
financiară generată de activitatea industrială şi comercială a firmei după scăderea tuturor
cheltuielilor care generează o plată monetară la o anumită scadenţă;
− reflectă forţa financiară a unei întreprinderi, garanţia securităţii şi independenţei
acesteia;
Diferenţa dintre veniturile şi cheltuielile încasabile conduce la un alt indicator important,
care evidenţiază remunerarea întreprinderii şi anume capacitatea de autofinanţare. CAF se poate
calcula prin două metode:
CAF = EBE +
+ Alte venituri de exploatare încasabile
- Alte cheltuieli de exploatare plătibile
+ Venituri financiare încasabile
- Cheltuieli financiare plătibile
+ Venituri excepţionale încasabile
- Cheltuieli excepţionale plătibile
- Participarea salariaţilor la profit
- Impozitul pe profit
55
b) metoda aditivă (de la rezultatul net)
- E.B.E. +
Cheltuieli generatoare de
Venituri generatoare
plăţi monetare
de încasări monetare
din exploatare
din exploatare
financiare
financiare
excepţionale
excepţionale
impozit pe profit
C.A.F.
Cheltuieli calculate + - Venituri calculate şi venituri
amortizări şi provizioane (de din cesiuni
exploatare, financiare, -reluări asupra amortismentelor
excepţionale) şi provizioanelor
valoarea net contabilă a -cote părţi din subvenţii virate
asupra rezultatului exerciţiului
elementelor de activ
-venituri din cesiunea elem.de
cedate
activ
Rezultatul net
al exerciţiului
56
Exemplu:
1) Pe baza următoarelor date extrase din contul de profit şi pierdere al unei întreprinderi,
calculaţi rezultatul exploatării, financiar şi excepţional şi determinaţi soldurile intermediare de
gestiune (SIG) şi capacitatea de autofinanţare (CAF), prin ambele metode.
SIG:
MC = Venituri din vânzarea mărfurilor – Costul mărfurilor vândute
57
PE = 29.300.400 + 1.890.700 = 31.191.100
EBE= 40309370-814550-9050200=30444620
Capacitatea de autofinanţare:
a) metoda deductivă
EBE 30.444.620
+ Alte venituri de exploatare -
- Alte cheltuieli de exploatare - 123.500
+ Venituri financiare (mai puţin provizioanele) +3.222.100
- Chelt. financiare (mai puţin amortiz. si proviz.) - 1.135.200
+ Venituri excepţionale din operaţii de gestiune +493.000
- Chelt. excepţionale privind operaţiile de gestiune - 386.200
- Impozit pe profit - 7.777.905
= CAF 24.736.915
b) metoda adiţională
Rezultatul net al exerciţiului 23.333.715
- Venituri din cesiunea elem. de activ cedate -410.000
- Reluări asupra provizioanelor excepţionale - 69.100
- Reluări asupra provizioanelor de exploatare -211.400
+VNC a elementelor de activ cedate +410.600
+ Amortiz. şi proviz. excepţionale calculate +390.000
+ Amortiz. şi proviz. financiare calculate -
+ Amortiz. şi proviz. de exploatare calculate +1.293.100
= CAF 24.736.915
58
2) Pe baza următoarelor date calculaţi SIG şi CAF pentru ambele metode:
Cheltuieli privind mărfurile 120.000, cheltuieli cu materiile prime 23.850, cheltuieli cu
terţii 54.460, cheltuieli cu personalul 30.500, diferenţe de curs valutar nefavorabile 5000,
cheltuieli cu dobânzile 8.000, cheltuieli excepţionale privind operaţiile de gestiune 3.500,
cheltuieli excepţionale privind operaţiile de capital 2.000, cheltuieli excepţionale cu amortizările
şi provizioanele 990, cheltuieli cu impozitul pe profit 2.800, producţia vândută 247.000, alte
venituri de exploatare 13.100, diferenţe de curs valutar favorabile 25.000, venituri financiare din
provizioane 7.000, venituri din cesiunea elementelor de activ 3.000, venituri excepţionale din
provizioane 1.200.
59
CAPITOLUL 6 ANALIZA FLUXURILOR FINANCIARE
60
Tabloul de finanţare – partea I
b) Provizioanele calculate
PN = PN-1 + Provizioane calculate – Reluări asupra provizioanelor
Unde:
PN = provizioane la 31.12.N
PN-1 = provizioane la 31.12.N-1
c) Valoarea net contabilă a elementelor de activ cedate (VCEAC)
61
VCEAC = VBICC - AEAC
Unde:
VBICC = valoarea brută a imobilizărilor corporale cedate (preţul de achiziţie)
AEAC = amortizarea elementelor de activ cedate
d) Veniturile din cesiunea elementelor de activ sunt preluate din contul de rezultate,
respectiv de la veniturile excepţionale asupra operaţiilor de capital. Informaţia poate fi
reconstituită plecând de la valoarea net contabilă a elementelor de activ cedate şi de la plus sau
minus valorile realizate prin cedarea activelor respective (plus valoarea de cesiuni = preţul de
cesiune – VCEAC, iar minus valoarea = VCEAC – preţul de cesiune).
e) Reluări asupra amortismentelor şi provizioanelor: Obs: reluările asupra amortismentelor
apar numai în cazuri excepţionale. În consecinţă este vorba, în principal, de reluările aupra
provizioanelor, care se preiau din contul de rezultate.
f) Cotele părţi din subvenţiile virate asupra rezultatului se preiau din două bilanţuri
succesive după cum urmează:
- dacă au fost subvenţii noi în timpul exerciţiului: QP = SN-1 – SN
- dacă au fost subvenţii noi în timpul exerciţiului: QP = SN-1 – SN + NS
unde:
QP = cote părţi din subvenţii virate asupra rezultatului;
SN = subvenţii la 31.12.N
SN-1 = subvenţii la 31.12.N-1
NS = subvenţii noi
62
A = achiziţionări
D = diminuări
3) Cheltuielile de repartizat asupra mai multor exerciţii cuprin cheltuieli diferite cum ar fi:
cheltuieli cu înfiinţarea de şantier, cheltuieli cu reparaţii majore, cheltuieli de emisiune a
împrumuturilor etc. Aceste cheltuieli apar ca o întrebuinţare faşâlsă pe termen lung sau mediu,
constituind, de fapt, o cale indirectă pentru atenuarea unor cheltuieli de exploatare prin divizarea
şi repartizarea lor pe mai multe exerciţii.
4) Reducerea capitalurilor proprii reprezintă de fapt ieşirile de fonduri (întrebuinţările)
5) Rambursarea datoriilor financiare, respectiv amortismentele împrumuturilor (fără
creditele pe termen scurt) practicate în cursul exerciţiului.
DN = DN-1 + Creşteri - Rambursări
Se constată că variaţia FRNG depinde atât de rezultatul activităţii de exploatare cât şi de
modificarea posturilor de bilanţ privind imobilizările şi resursele stabile. Explicaţiile privind
modificarea posturilor de activ şi pasiv sunt identice cu cele prezentate în metodologia elaborării
tabloului de finanţare – partea a doua.
Partea a doua a tabloului de finanţare explică variaţia fondului de rulment net global pe
baza elementelor din partea de jos a bilanţului funcţional, evidenţiind aspectele conjuncturale ale
activităţii şi incidenţele lor asupra trezoreriei. Această parte analizează modul cum s-a utilizat
fondul de rulment net global (pentru acoperirea nevoii de fond de rulment) în asigurarea
echilibrului funcţional între elementele ciclice ale bilanţului (utilizări şi resurse ciclice) şi al
echilibrului monetar dintre încasări şi plăţi.
Diferitele variaţii înscrise în tabloul de finanţare sunt obţinute prin compararea valorilor
brute ale posturilor cuprinse în cele două bilanţuri succesive.
Toate posturile de activ constituie ÎNTREBUINŢĂRI, care trebuie deci să fie finanţate. În
consecinţă:
- dacă un anumit post înregistrează o creştere, această creştere creează o nevoie de
finanţare care se va înscrie în coloana “Nevoi”;
- dacă un anumit post se diminuează, această diminuare degajă o resursă de finanţare care
se va înscrie în coloana “Degajări”.
Toate posturile de pasiv constituie RESURSE. În consecinţă:
- dacă un anumit post creşte, această creştere reprezintă o resursă suplimentară care se
înscrie în coloana “Degajări”;
- dacă un anumit post se diminuează, această diminuare constituie o reducere de resurse,
echivalentă creşterii unei nevoi şi se va înscrie deci în coloana “Nevoi”.
În tablou se regăsesc următoarele solduri:
Sold A – care reprezintă variaţia netă a exploatării
(∆ NFRE = ∆ Active de expl. - ∆ Datorii de expl.)
Sold B – reprezintă variaţia netă în afara exploatării
(∆ NFRAE = ∆ altor debitori - ∆ altor creditori)
- Sold A+B – reprezintă variaţia nevoii de fond de rulment, care poate fi: nevoie de fond
de rulment sau degajare netă de fond de rulment.
- Sold C – reprezintă variaţia netă a trezoreriei
∆ TN = ∆ Disponibilităţilor - ∆ Creditelor de trezorerie
Total A+B+C – acest total reprezintă variaţia fondului de rulment net global, respectiv
“întrebuinţări nete” sau “resurse nete”.
63
Atât prima parte, cât şi a doua parte a tabloului de finanţare vor evidenţia acelaşi sold, dar
cu semn opus.
Ecuaţia fundamentală pe care o explică tabloul de finanţare este:
adică, variaţia fondului de rulment net global (rezultată din prima sau a doua parte a
tabloului) este reconstituibilă, prin însumarea variaţiei nevoii de fond de rulment (partea a doua a
tabloului) cu variaţia trezoreriei nete.
Soldul celor două tablouri este egal (∆ FRNG), dar de semn opus, datorită celor două
modalităţi de determinare a FRNG (tablou I: pasiv – activ; tablou II: activ - pasiv).
64
Tabloul de finanţare
ÎNTREBUINŢĂRI (NEVOI) RESURSE (DEGAJĂRI)
Dividende datorate în exerciţiul precedent (plătite) Capacitatea de autofinanţare
Achiziţionarea elementelor de activ Cesiunea sau reducerea elementelor de activ
Reducerea capitalurilor proprii Creşterea capitalurilor proprii
Rambursarea datoriilor financiare Creşterea datoriilor financiare
Creşterea fondului de rulment (∆ FR)
I VARIAŢIA FONDULUI DE RULMENT NET GLOBAL
Creşterea stocurilor şi creanţelor de exploatare Reduceri de stocuri şi creanţe de exploatare
Creşteri alţi debitori Reduceri alţi debitori
Reducerea datoriilor de exploatare Creşterea datoriilor de exploatare
Reducerea datoriilor către alţi creditori Creşterea datoriilor în afara exploatării
Creşterea NFR (∆ NFR)
II VARIAŢIA NEVOII DE FOND DE RULMENT
III VARIAŢIA TREZORERIEI NETE (∆ FRNG - ∆ NFR)
În cursul unui exerciţiu dat, excedentul global de trezorerie se stabileşte ca diferenţă între
încasările şi plăţile generate de întreaga activitate a întreprinderii. Acest excedent global de
trezorerie provine din următoarele operaţii distincte:
- operaţii de gestiune, în principal operaţii de exploatare, dar şi alte operaţii de gestiune.
Această categorie degajă excedentul de trezorerie al exploatării (ETE);
- operaţii de investiţii şi de finanţare care generează excedentul de trezorerie al operaţiilor
de investiţii şi de finanţare (ETOIF).
Excedentul de trezorerie al exploatării (ETE)
În ansamblul operaţiilor de gestiune un loc important îl ocupă operaţiile de exploatare,
respectiv operaţiile ciclice caracteristice activităţii întreprinderii. Aceste operaţii degajă în cursul
exerciţiului un excedent (sau deficit) de trezorerie denumit excedent (deficit) de trezorerie al
exploatării (ETE).
ETE este deci expresia trezoreriei generate (sau consumate) în cursul exerciţiului financiar
numai de operaţiile privind exploatarea.
ETE poate fi calculat în două moduri:
a) Ca diferenţă între încasările şi plăţile activităţii de exploatare conform relaţiei:
ETE = Încasări din exploatare – Plăţi pentru exploatare
în care:
Încasările pentru exploatare = Cifra de afaceri – Creşterea creditelor clienţi
iar
Plăţile pentru expl. = Chelt. pt. exploatare – Creşt. dat. către furniz. – Creşt. altor
dat. de expl.
Prin dezvoltarea ETE, acesta devine:
ETE = Încasări din vânzări
- Plăţi pentru cumpărări
- Plăţi pentru alte cheltuieli de exploatare
- Regularizările privind TVA de plată
65
Legătura dintre ETE şi EBE este pusă în evidenţă de următoarea relaţie:
ETE = EBE - ∆ NFR – Producţia imobilizată
Această relaţie este valabilă în cazul în care NFR creşte (consumă trezorerie).
În cazul în care NFR se diminuează (degajă trezorerie) relaţia devine:
În funcţie de evoluţia teoriei şi practicii financiare, s-au elaborat diferite tipuri de tablouri
pentru analiza fluxurilor financiare. Ele au rolul de a explica fluxurile financiare care antrenează
variaţia trezoreriei, fiind centrate pe conceptul de excedent de trezorerie şi nu pe noţiunea de
echilibru financiar. Fluxurile privind investiţiile, operaţiile financiare, sau alte elemente sunt
regrupate după priorităţi (prioritatea investiţiilor sau prioritatea rambursării datoriilor financiare)
şi reflectă, de la caz la caz, fie resurse suplimentare, fie nevoi de trezorerie. În consecinţă,
metodologia elaborării tablourilor este diferită, dar variaţia trezoreriei este rezultanta aceloraşi
fluxuri.
Există diferite tablouri prezentând fluxuri financiare şi anume:
- tabloul fluxurilor de trezorerie;
- tabloul plurianual al fluxurilor financiare;
- tabloul explicativ al variaţiei trezoreriei.
66
Tabloul fluxurilor de trezorerie
Structura tabloului se fundamentează pe următoarea logică financiară: tabloul urmăreşte, în
primul rând să evidenţieze capacitatea întreprinderii de a genera trezorerie din întreaga sa
activitate.
Trebuie apoi să se constate în ce măsură conducerea întreprinderii are posibilitatea de a
conserva în totalitate, sau parţial, această trezorerie. Interesează deci mărimea prelevărilor
obligatorii care afectează această trezorerie ca şi partea care rămâne la dispoziţia conducătorilor
întreprinderii, reprezentând fluxul de trezorerie disponibil.
Demersul continuă cu cercetarea modului de utilizare a trezoreriei rămasă la dispoziţia
întreprinderii, în special pentru finanţarea investiţiilor, evidenţiindu-se astfel logica deciziilor de
investiţii luate de conducătorii întreprinderii.
Acest model de analiză evidenţiază gradul de libertate de care dispune întreprinderea în
gestionarea lichidităţilor, în raport cu potenţialul sau şi ierarhizarea prelevărilor pe care aceasta
le suportă.
Tabloul fluxurilor de trezorerie
EXPLICAŢII N-2 N-1 N
Excedent brut global
- Variaţia nevoii de fond de rulment
A = EXCEDENT DE TREZORERIE GLOBAL (ETG)
- Cheltuieli financiare
- Impozit pe profit
- Dividende plătite în cursul exerciţiului
- Rambursări de împrumuturi financiare
B = FLUX DE TREZORERIE DISPONIBILĂ (FTD)
(după prelevările obligatorii)
Investiţii interne şi externe (corporale, necorporale, financiare)
- Subvenţii pentru investiţii primite
+ Variaţia altor imobilizări în afara exploatării
- Cesiunea imobilizărilor
C = INVESTIŢII NETE
Creşterea sau reducerea capitalului
+ Împrumuturi financiare noi
D = APORTURI LA RESURSELE STABILE (aporturi externe)
E = VARIAŢIA TREZORERIEI: (B + D) – C
Noţiunea de excedent brut global se distinge de aceea de CAF, întrucât nu ţine seama de
cheltuielile financiare plătibile şi nici de impozitul pe profit, ambele fiind considerate prelevări
obligatorii.
Fluxul de trezorerie disponibilă (FTD) apreciază gradul de stăpânire a fluxurilor de
trezorerie de către conducătorii întreprinderii, precum şi coerenţa deciziilor financiare. Acest
sold rezultă din excedentul de trezorerie global după acoperirea cheltuielilor (dobânzi, impozit pe
profit şi dividende) şi rambursarea împrumuturilor financiare pe care întreprinderea nu le poate
reporta în timp.
Studiul ultimelor două părţi ale tabloului, aporturile la resursele stabile şi variaţia
trezoreriei reflectă modul în care întreprinderea a acoperit nevoile de finanţare reziduale, sau a
utilizat surplusul degajat la acest nivel.
Tabloul plurianual al fluxurilor financiare
Acest tablou sintetizează pe o perioadă suficient de lungă fluxurile economice şi financiare
degajate de activitatea întreprinderii.
Tabloul este structurat în trei părţi:
Prima parte a tabloului, regrupând fluxurile economice, realizează o paralelă între
rezultatul operaţiilor de exploatare (rezultat economic brut) şi investiţiile necesare menţinerii şi
67
creşterii activităţii de exploatare a întreprinderii, respectiv investiţiile în imobilizări de exploatare
şi variaţia NFR.
Aspectul financiar, evidenţiat de partea a doua a tabloului, este pus în evidenţă prin
gruparea operaţiilor privind îndatorarea globală (generatoare de fluxuri financiare sub forma
variaţiei datoriilor financiare inclusiv creditele bancare curente) şi a altor operaţii realizate cu
partenerii “neindustriali” ai întreprinderii, în special cu împrumutătorii, statul şi acţionarii
(operaţii generatoare de fluxuri de repartiţie sub forma cheltuielilor financiare, a impozitului pe
profit şi a dividendelor plătite).
Partea a treia a tabloului regrupează celelalte fluxuri financiare neevidenţiate încă,
fluxuri care au, fie caracter aleatoriu (venituri financiare, venituri din cesiunea imobilizărilor), fie
excepţional (pierderi sau venituri excepţionale, creşterea capitalului propriu).
Regruparea fluxurilor financiare presupune existenţa a două documente de sinteză:
- contul de profit şi pierdere, conţinând fluxurile privind operaţiile curente şi excepţionale;
tabloul de finanţare (tabloul întrebuinţări - resurse) care furnizează (în prima parte)
informaţii privind întrebuinţările de durată ale exerciţiului şi resursele corespunzătoare pentru
finanţarea acestora (în principiu, sumele indicate corespund fluxurilor de încasări şi plăţi, cu
excepţia capacităţii de autofinanţare) şi indică variaţia NFR (în partea a doua) şi a TN.
Legătura între contul de profit şi pierdere şi tabloul de finanţare bazat pe concepţia
funcţională se realizează prin calculul CAF.
Tabloul explicativ al variaţiei trezoreriei
Schema funcţională a acestui tablou evidenţiază contribuţia a trei funcţii esenţiale ale
întreprinderii la variaţia trezoreriei exerciţiului: exploatarea, investiţia şi finanţarea.
Tabloul arată că fluxul net de trezorerie rezultat din operaţiile de finanţare depinde de
modul în care trezoreria exploatării acoperă nevoile de finanţare determinate de activitatea de
investiţi.
Elaborat pe o perioadă de mai multe exerciţii financiare, tabloul permite cunoaşterea
politicilor de investiţii şi de finanţare promovate de întreprindere şi a gradului de acoperire a
nevoilor prin CAF.
Gruparea activităţilor întreprinderii în raport cu principalele trei funcţii, constituie un cadru
practic, atât pentru caracterizarea comportamentului financiar cât şi pentru stabilirea
previziunilor întreprinderii.
68
CAPITOLUL 7
METODE DE ANALIZĂ A SITUAŢIILOR FINANCIARE
Documentele financiare reflectă atât poziţia firmei la un moment dat, cât şi activităţile ei
pe parcursul unei anumite perioade de timp trecute. Totuşi, adevărata valoare a documentelor
financiare constă în faptul că acestea pot fi utilizate pentru a previziona câştigurile viitoare ale
firmei şi dividendele. Din punctul de vedere al unui investitor, previzionarea viitorului reprezintă
cel mai important aspect al analizei financiare, în timp ce, din punctul de vedere al echipei
manageriale, analiza documentelor financiare este utilă atât ca mod de a anticipa condiţiile
viitoare, cât şi, mai important, ca punct de plecare în planificarea acţiunilor care să influenţeze
evenimentele viitoare.
O analiză a ratelor financiare ale unei firme este, în general, primul pas într-o analiză
financiară. Ratele sunt astfel concepute încât să scoată în evidenţă legăturile existente între
diversele conturi financiare. De exemplu, firma A poate avea o datorie de 5 248 760 $ şi
cheltuieli cu dobânzile de 419 900 , în timp ce firma B are o datorie de 52 647 980 $ şi cheltuieli
cu dobânzile de 3 948 600 $. Care companie este mai puternică? Adevărata pondere a acestor
datorii, ca şi capacitatea firmelor de a onora datoriile pot fi analizate prin: (1) compararea
datoriei fiecărei firme cu activele pe care le posedă şi (2) compararea dobânzii pe care fiecare
firmă trebuie să o plătească cu venitul disponibil, din care aceste dobânzi pot fi plătite. Astfel de
comparaţii se fac prin analiza ratelor financiare.
Fiecare tip de analiză financiară are un scop sau o utilizare care determină urmărirea
diferitelor relaţii financiare între conturi. De exemplu, analistul poate să fie un bancher, care
trebuie să decidă dacă să acorde sau nu unei firme un credit pe termen scurt. Bancherii
analizează în primul rând lichiditatea unei firme – capacitatea acesteia de a-şi onora datoriile pe
termen scurt – şi de aceea ei folosesc ratele financiare care măsoară această caracteristică. Prin
contrast, creditorii pe termen lung se preocupă mai mult de puterea de câştig şi de eficienţa
operaţională. Ei ştiu că operaţiile neprofitabile vor duce la scăderea valorii activelor şi că o
poziţie puternică în prezent nu reprezintă neapărat o garanţie că vor exista fonduri pentru
răscumpărarea unei obligaţiuni cu perioada de maturitate de 20 de ani. Investitorii în capital
social sunt, de asemenea, interesaţi de profitabilitatea pe termen lung şi de eficienţă. Echipa
managerială este interesată, desigur, de toate aceste aspecte ale analizei financiare – deoarece
firma pe care o conduce trebuie să fie capabilă să onoreze şi datoriile pe termen scurt şi cele pe
termen lung şi, în egală măsură, trebuie să câştige profituri pentru acţionari.
Ratele financiare se clasifică în şase tipuri fundamentale:
1. Rate de lichiditate, care măsoară capacitatea firmei de a-şi onora obligaţiile de plată pe
termen scurt, cu perioadă de maturitate mică.
2. Rate privind managementul datoriei, care explică în ce măsură firma se finanţează prin
credite.
3. Rate privind managementul activelor, care măsoară gradul de eficacitate a firmei în
utilizarea activelor de care dispune.
4. Rate de profitabilitate, care măsoară eficacitatea generală a echipei manageriale, aşa
cum rezultă ea din veniturile obţinute din vânzări şi din rentabilitatea investiţiilor.
69
5. Rate de creştere, care măsoară abilitatea firmei de a-şi menţine poziţia economică,
atunci când economia şi industria respectivă se află într-o perioadă de expansiune.
6. Rate ale valorii de piaţă, care măsoară capacitatea echipei manageriale de a crea o
valoare de piaţă care să fie mai mare decât costurile şi investiţiile implicate în afacere.
Aceste rate de evaluare sunt măsura cea mai completă a performanţei, în sensul că reflectă
riscul asociat companiei (primele două) şi ratele de rentabilitate (următoarele trei). Ratele de
valoare de piaţă sunt de o importanţă majoră pentru că ele se relaţionează în mod direct cu
obiectivele urmărite, adică maximizarea valorii firmei şi a bunăstării acţionarilor.
De obicei, prima grijă a unui analist financiar este lichiditatea: va putea firma să-şi onoreze
obligaţiile care au termenul de scadenţă în viitorul apropiat? Pot fi aceste obligaţii onorate ? Deşi
o analiză de lichiditate completă necesită utilizarea bugetelor de numerar, analiza ratelor
rezultate prin compararea sumei de bani în casă şi a altor active curente cu obligaţiile financiare
curente oferă o măsură rapidă şi uşor de utilizat pentru lichiditate.
Rata curentă (lichiditatea curentă) se calculează prin împărţirea valorii activelor curente la
valoarea pasivelor curente. În activele curente sunt incluse de obicei banii lichizi, valorile
mobiliare foarte lichide, efectele comerciale de primit şi stocurile; pasivele curente sunt formate
din efectele comerciale de plătit, împrumuturi bancare pe termen scurt, partea din creditul pe
termen lung a cărei scadenţă este în limita intervalului de timp considerat (prezent), impozite pe
venit de plătit şi alte cheltuieli (în principal cele cu salariile). Dacă o companie trece prin
dificultăţi financiare, aceasta începe să onoreze plăţile (efectele comerciale de plătit) mai târziu,
să acumuleze credite bancare şi aşa mai departe. Dacă aceste pasive curente cresc mai rapid
decât activele curente, rata curentă scade, ceea ce poate fi semnalul apariţiei unor probleme. Rata
curentă este cel mai utilizat mod de apreciere a solvabilităţii pe termen scurt, pentru că indică
măsura în care drepturile creditorilor pe termen scurt sunt perfect acoperite de valoarea activelor,
care pot fi transformate în bani lichizi în decursul unei perioade, care corespunde perioadei de
maturitate a datoriilor.
Formula ratei curente este: Rata curentă = active curente / pasive curente
Cu toate că rezultatele obţinute se compară, de regulă, cu media pe industrie, aceasta nu
reprezintă un număr magic pe care toate firmele din sector trebuie să încerce să îl atingă. De fapt,
unele firme foarte bine conduse se pot plasa deasupra valorii respective, iar alte firme, de
asemenea foarte bune se pot plasa sub valoarea mediei pe industrie. Totuşi, dacă ratele financiare
pentru o anumită firmă sunt foarte departe de valoarea mediei pe industrie, analistul trebuie să
cerceteze motivele pentru care există această variaţie; deci, o distanţare mare faţă de media pe
industrie trebuie să îl determine pe analistul financiar să cerceteze mai în amănunt.
Rata rapidă sau testul acid se calculează prin scăderea valorii stocurilor din valoarea
activelor curente şi împărţirea diferenţei astfel obţinute la valoarea pasivelor curente. Stocurile
sunt, de obicei, cel mai puţin lichide dintre toate componentele activelor curente ale unei firme;
pierderile posibile pot să apară mai ales în momentul în care se pune problema lichidării acestor
stocuri. De aceea, acest raport se consideră un “test acid” pentru măsurarea capacităţii firmei de
a-şi onora obligaţiile pe termen scurt.
70
7.1.2. Ratele privind managementul datoriei (creditului)
Măsura în care o firmă utilizează creditul pentru finanţare sau levierul financiar – financial
leverage”) are implicaţii importante. Mai întâi, creditorii analizează valoarea capitalului propriu,
sau cantitatea de fonduri implicată în afacere de către proprietarii acesteia, pentru a-şi face o idee
despre siguranţa creditului. Dacă proprietarii afacerii aduc pentru finanţarea acesteia doar o mică
proporţie din totalul necesar pentru finanţare, riscurile la care este supusă întreprinderea sunt
suportate în principal de către creditori. În al doilea rând, prin achiziţionarea fondurilor prin
credit, proprietarii menţin controlul asupra firmei, deşi au investit o cantitate limitată de fonduri
în aceasta. În al treilea rând, dacă firma, în urma folosirii fondurilor din credite, câştigă mai mult
decât suma care trebuie plătită ca dobândă, acest surplus duce la creşterea bunăstării
proprietarilor. De exemplu, dacă activele folosite au o rată de rentabilitate de 10 % iar datoria are
o rată a dobânzii de numai 8%, există o diferenţă între cele două de 2% care se varsă acţionarilor.
Însă levierul financiar are şi alte efecte. Dacă rata de rentabilitate a activelor scade la 3%
diferenţa dintre aceasta şi rata dobânzii de plătit trebuie să se acopere din capitalul propriu. Dacă
rata de rentabilitate a activelor este mai mare decât rata dobânzii de plătit, rezultatul levierului
financiar este favorabil pentru firmă; în cea de-a doua situaţie, rezultatul este nefavorabil.
Firmele care au un levier financiar scăzut (deci cu proporţia creditului mai mică în totalul
pasivelor) au un grad de risc mai mic atunci când economia se află într-o perioadă de recesiune,
dar în aceeaşi măsură ele au profituri mai mici într-o perioadă de boom. Dimpotrivă, firmele care
au un levier financiar ridicat (deci cu proporţie mai mare a creditului în totalul pasivelor) sunt în
pericol de a suferi pierderi substanţiale, dar dispun şi de şansa de a realiza profituri la fel de mari.
Perspectivele unor profituri mari sunt atrăgătoare, dar investitorilor nu le place riscul. De aceea,
deciziile referitoare la utilizarea levierului financiar trebuie astfel luate încât să se stabilească un
echilibru între gradul de risc şi profiturile aşteptate.
Determinarea sumei optime de datorie pentru o anumită firmă este un proces complex.
Pentru moment, vom analiza două dintre ratele cele mai utilizate pentru analiza financiară în
managementul datoriei, deoarece: (1) ele folosesc rate bilanţiere pentru a determina măsura în
care finanţarea activelor s-a făcut prin fonduri împrumutate şi (2) ele folosesc rate bazate pe
contul de profit şi pierderi pentru a determina de câte ori valoarea cheltuielilor fixe (cum ar fi
cele cu plata dobânzii) intră în valoarea profiturilor operaţionale. Aceste două rate sunt
complementare şi sunt utilizate de majoritatea analiştilor.
Rata îndatorării. Raportul dintre valoarea totală a datoriei şi valoarea totală a activelor,
denumit în general rata îndatorării, măsoară cât la sută din totalul de fonduri provine din credit.
Datoria include pasivele curente şi toate obligaţiunile. Creditorii preferă rate mici ale îndatorării,
deoarece, cu cât acest raport este mai mic, cu atât există o protecţie mai mare împotriva
eventualelor pierderi suferite de creditori, în cazul unui faliment. Spre deosebire de preferinţa
creditorilor pentru o rată a îndatorării scăzută, proprietarii unei afaceri ar putea să urmărească un
levier financiar ridicat, fie din motive de creştere a câştigurilor, fie din dorinţa de a nu pierde
controlul asupra companiei, în cazul în care sunt obligaţi să emită noi acţiuni. Dacă rata
îndatorării este prea mare, există pericolul de a încuraja o comportare iresponsabilă din partea
proprietarilor afacerii. Deoarece partea lor de fonduri devine extrem de mică în raport cu
cantitatea de fonduri împrumutate, există riscul unei activităţi speculative care, dacă se dovedeşte
de succes, ar putea aduce câştiguri substanţiale acţionarilor. Dacă activitatea speculativă se
dovedeşte un eşec, proprietarii vor suferi doar o pierdere moderată, pentru că au investit în
afacere fonduri puţine şi limitate.
Rata îndatorării = total datorie / total active
Rata de acoperire a dobânzilor (RAD) se determină prin împărţirea valorii profiturilor
firmei înainte de plata dobânzilor şi impozitelor la valoarea cheltuielilor cu dobânda. Acest
raport defineşte măsura în care veniturile pot să scadă fără ca această scădere să determine
probleme financiare pentru firmă, ca urmare a incapacităţii de a-şi onora dobânzile anuale.
71
Incapacitatea dea onora obligaţiile anuale de plată a dobânzilor poate să ducă la acţionarea firmei
în justiţie de către creditori şi la un posibil faliment. De remarcat că, la numărător se foloseşte
valoarea profitului înainte de plata impozitelor. Deoarece impozitul pe venit se calculează după
deducerea cheltuielilor cu dobânzile, capacitatea de a plăti dobânda nu este influenţată de
impozite.
Profit înainte de plata dobânzilor şi a impozitelo r
RAD =
Cheltuieli cu dobânzile
72
existat o tendinţă clară de creştere sau descreştere a vânzărilor pe parcursul anului, aceste ajustări
sunt neapărat necesare.
Perioada medie de colectare (PMC) sau Durata medie de încasare a clienţilor se foloseşte
pentru analizarea efectelor comerciale de primit; este, de fapt, un mod de a măsura rotaţia
efectelor comerciale de primit şi se calculează în două etape: (1) cifra anuală a vânzărilor se
împarte la 365, pentru a se afla media vânzărilor zilnice; (2) valoarea efectelor comerciale de
primit se împarte la cifra zilnică a vânzărilor pentru a se afla numărul reprezentând vânzările
zilnice blocate în efectele comerciale de primit. Această valoare se numeşte PMC, deoarece
reprezintă numărul de zile între momentul vânzării şi momentul primirii banilor lichizi aferenţi
acesteia. Schimbarea acestui raport va avea un impact şi asupra ratelor de lichiditate.
Pentru determinarea perioadei medii de colectare se parcurg două etape:
Etapa 1: determinarea mediei vânzărilor zilnice:
Media vânzărilor zilnice = Cifra anuală a vânzărilor / 365
Etapa 2: Determinarea vânzărilor zilnice blocate în efectele comerciale de primit:
PMC = Efecte comerciale de primit / Media vânzărilor zilnice
Pentru companiile care nu vând marfă în rate, PMC poate fi evaluată prin compararea cu
termenii de credit pe care firma îi oferă la vânzare. De exemplu, dacă se vinde marfă cu termen
de achitare în 30 de zile de la preluare, iar perioada medie de colectare este de 91 de zile, este
clar că, în general, clienţii nu îşi achită facturile la timp. Dacă în ultimii ani se poate observa o
tendinţă de creştere a PMC, în timp ce termenii de credit la vânzare nu s-au modificat, aceasta
susţine şi mai mult ideea că ar trebui luate măsuri de redresare a modului şi perioadei de
colectare.
Legat de analiza efectelor comerciale de primit, mai trebuie să menţionăm un alt
instrument folosit şi anume schema vârstei (vechimii) acestor efecte comerciale care grupează
efectele comerciale de primit după numărul de zile de la constituire.
Totuşi, este dificil să se determine cu precizie câţi clienţi nu îşi achită facturile, chiar şi
dispunând de informaţia de mai sus.
Rotaţia activelor fixe. Rata rotaţiei activelor fixe, numită şi rată de utilizare a activelor
fixe, măsoară cât de eficientă este firma în utilizarea maşinilor şi echipamentelor. Este, de fapt,
raportul dintre cifra vânzărilor şi activele fixe la valoarea netă.
Rata rotaţiei activelor fixe = Cifra vânzărilor / Active fixe la valoarea netă
Atunci când rotaţia activelor fixe este folosită pentru a compara diverse firme, poate apărea
o problemă. Să ne amintim că toate activele, cu excepţia numerarului şi a creanţelor comerciale,
sunt înregistrate în contabilitate la valoarea lor istorică. Inflaţia ar putea determina ca valoarea
contabilă a multor active, achiziţionate în trecut, să fie mult sub valoarea lor reală. De aceea,
dacă comparăm o firmă veche, care şi-a achiziţionat majoritatea activelor cu mulţi ani în urmă, la
preţuri scăzute, cu o companie nouă, care şi-a achiziţionat activele de curând, la preţurile actuale,
probabil că, în urma calculului, va rezulta că firma mai veche are o rotaţie a activelor mai bună
(mai mare) decât firma mai nouă. Totuşi, acest rezultat nu reflectă decât incapacitatea
contabililor de a reflecta inflaţia în documentele cu care lucrează. Profesioniştii contabili
încearcă să pună la punct modalităţi care să ducă la o reflectare corectă a realităţii în
documentele contabile, o reflectare a valorilor curente mai degrabă decât a celor istorice. Dacă
bilanţurile contabile s-ar întocmi pe baza valorilor curente ale activelor s-ar elimina problema
comparaţiei; dar această problemă încă există. Deoarece analiştii financiari nu au, de obicei, la
dispoziţie datele necesare pentru realizarea ajustărilor, ei trebuie pur şi simplu să recunoască
existenţa acestei probleme şi să îşi utilizeze puterea de judecată pentru a o rezolva.
Rotaţia activului total. Ultima rată financiară folosită în managementul activelor, rotaţia
activului total, măsoară rotaţia tuturor activelor de care dispune o firmă; se calculează prin
împărţirea cifrei vânzărilor la valoarea totală a activelor.
Rata rotaţiei activului total = Cifra vânzărilor / Activul total
73
7.1.4. Rate de profitabilitate
Profitabilitatea este rezultatul net obţinut în urma multor decizii şi mişcări tactice. De
aceea, ratele pe care le vom analiza ne oferă o serie de informaţii despre modul în care o firmă
poate opera, dar, în principal, ratele de profitabilitate arată care este rezultatul operaţional net al
efectelor combinate ale lichidităţii, managementului activelor şi managementului datoriilor.
Rata profitului. Această rată se calculează prin împărţirea venitului net după plata
impozitelor la cifra totală a vânzărilor; ea arată profitul obţinut la un leu cifră de vânzări (cifră de
afaceri).
Rentabilitatea totalului activelor. Raportul dintre profitul net (după plata impozitelor) şi
valoarea totală a activelor măsoară gradul de rentabilitate a întregului capital investit în firmă;
acest raport poartă numele de rentabilitatea activelor totale sau rentabilitatea investiţiei.
Rata rentabilităţii financiare. Raportul dintre profitul net după plata impozitelor şi
valoarea totală a capitalului propriu, raport numit deseori rentabilitatea financiară sau a
capitalurilor proprii, măsoară gradul de rentabilitate a investiţiilor făcute de acţionari.
Ratele de creştere demonstrează cât de bine îşi menţine firma poziţia economică,
considerând-o atât la nivelul economiei, cât şi la nivelul sectorului în care operează. În decursul
perioadelor de inflaţie, interpretarea ratelor de creştere devine mai dificilă. Într-o perioadă
inflaţionistă, ratele nominale de creştere se măresc foarte mult. Creşterea la nivel de economie şi
pe diversele sale sectoare, ca şi la nivelul firmelor, ca entităţi distincte, reflectă şi factorul de
inflaţie, pe lângă creşterea reală. Deoarece cifrele care se raportează sunt în general înregistrate
în termeni nominali, standardul ratei de creştere, la care se va face referire, va include şi factorul
de inflaţie. Cu toate acestea, la nivelul analizei financiare interne a unei firme, trebuie să se facă
distincţie între creşterea generată de inflaţie, care nu este decât o schimbare a unităţii de măsură
şi creşterea reală, care reflectă productivitatea de bază în economie şi în cadrul firmei.
Rapoartele anuale ale unei firme includ, de obicei, o parte de date istorice despre diverşi
indicatori financiari. Aceste date pot fi utilizate pentru calcularea ratelor de creştere şi de
evaluare.
Creşterea profiturilor pe acţiune reflectă metodele pe care le-a utilizat firma pentru a-şi
finanţa creşterea.
Preţul de piaţă reprezintă rezultatul evaluării, pe care investitorii o fac asupra câştigurilor
care se aşteaptă de la o firmă, luând în considerare gradul de risc al acestor câştiguri.
Valoarea contabilă a capitalului social pe acţiune indică ce resurse pentru investiţii,
finanţate prin capital social, are compania respectivă la fiecare acţiune emisă şi validă.
74
7.1.6. Rate ale valorii de piaţă
Ratele valorii de piaţă sunt cele mai cuprinzătoare măsuri ale performanţei unei firme, în
sensul că ele reflectă influenţa coroborată a ratelor financiare de risc şi de rentabilitate.
Coeficientul de capitalizare bursieră arată cât de mult sunt dispuşi investitorii să plătească
pentru un leu de profit raportat.
Raportul valoare de piaţă / valoare contabilă indică valoarea pe care pieţele financiare o
conferă echipei manageriale şi structurii organizaţionale a firmei.
Valoarea contabilă reprezintă costurile istorice ale activelor fixe ale unei companii care au
fost finanţate de către acţionari, deţinători de acţiuni ordinare. O firmă cu o structură
organizaţională eficientă şi cu suficiente posibilităţi de creştere ar trebui să aibă o valoare de
piaţă mai mare sau cel puţin egală cu valoarea contabilă a capitalului său social.
Valorile acestei rate sunt influenţate atât de factori economici generali (sau valabili pentru
sectorul economic respectiv) cât şi de factori ce ţin numai de firma respectivă, ca entitate
distinctă.
Valoare de piata Pretul de piata pe o actiune
=
Valoare contabil ă Valoare contabila pe actiune
75
- multe dintre firmele mari operează cu un număr de subunităţi, care aparţin fiecare de alt
sector economic, şi în astfel de cazuri este dificilă compararea cu mediile pe industrie. Din
această cauză, analiza ratelor financiare este mai utilă pentru firmele mici, care se concentrează
asupra unui anumit sector economic.
- cele mai multe firme au ca obiectiv obţinerea unor performanţe mai bune decât media pe
industrie, astfel încât este mai relevantă o comparaţie cu ratele financiare ale liderilor din
sectorul respectiv.
- inflaţia deformează bilanţurile contabile ale firmelor - valorile contabile sunt, de multe
ori, substanţial diferite de valorile reale. Mai mult, deoarece inflaţia influenţează, atât cheltuielile
cu amortizarea, cât şi cele cu stocurile, rezultă că şi profiturile vor fi afectate de inflaţie. De
aceea o analiză a ratelor financiare pentru o firmă de-a lungul timpului, sau o analiză
comparativă între firme cu vârste diferite trebuie interpretată cu multă grijă.
- factorii sezonieri pot să deformeze analiza financiară. De exemplu, rotaţia stocurilor
pentru o fabrică de produse alimentare conservate va fi foarte diferită dacă valoarea stocurilor
din bilanţ, utilizată în calcul, este înregistrată chiar înainte de perioada de conservare sau după
terminarea acestei perioade. Această problemă poate fi rezolvată dacă se utilizează media anuală,
atât pentru stocuri cât şi pentru efectele comerciale de primit.
- firmele pot folosi aşa-numitele "tehnici de înfrumuseţare" pentru a face ca documentele
financiare înaintate analiştilor să denote rezultate mai bune decât realitatea. Exemplu: o
companie din Toronto a contractat un împrumut, pe o perioadă de doi ani, pe data de 29.12.1992;
compania a ţinut banii din împrumut sub formă lichidă în contul de casă câteva zile şi a
rambursat împrumutul pe data de 05.01.1993. această operaţiune a îmbunătăţit valoarea ratei
curente şi testul acid şi a făcut ca bilanţul contabil pentru sfârşitul anului 1992 să arate mai bine.
Totuşi, îmbunătăţirea nu a fost decât superficială; o săptămână mai târziu, bilanţul contabil arăta
ca şi înainte.
- folosirea unor metode diferite de operare şi contabilizare pot să distorsioneze
comparaţiile. De exemplu evaluarea stocurilor şi metodele de amortizare pot să influenţeze
documentele financiare prezentate şi astfel, să ducă la rezultate eronate în realizarea
comparaţiilor între firme. De asemenea, dacă o firmă lucrează cu echipament închiriat, obţinut pe
baza unor contracte de leasing, atunci activele apar în contabilitate la valoare mai scăzută în
raport cu vânzările, deoarece echipamentul sau imobilul închiriat nu apare în bilanţul contabil al
firmei. În acelaşi timp, obligaţia legată de contractul de leasing poate să îmbunătăţească, în mod
artificial, atât rotaţia activelor cât şi rata îndatorării.
- este dificil să se facă generalizări atunci când se apreciază dacă valoarea unei rate
financiare este bună sau rea. De exemplu, o rată financiară curentă cu valoare mare poate indica
o poziţie foarte lichidă, ceea ce este pozitiv, dar poate indica, de asemenea, existenţa unor
fonduri lichide în exces, ceea ce este negativ (deoarece fondurile băneşti în cont bancar curent
sunt un activ care nu aduce nici un câştig). În mod asemănător, o rată ridicată de rotaţie a
activelor fixe poate să denote fie că firma utilizează activele în mod eficient, fie că firma nu este
suficient de capitalizată şi, pur şi simplu, nu poate să îşi permită să achiziţioneze activele
necesare.
- unele rate ale unei firme pot avea valori bune, altele mai puţin bune, astfel devine dificil
să se spună dacă, pe total, firma se află pe o poziţie de forţă sau pe una slabă. Se pot utiliza, însă,
proceduri statistice, care să analizeze efectele nete ale unui anumit grup de rate financiare. Multe
bănci şi alte instituţii de credit folosesc procedee statistice pentru analizarea ratelor financiare ale
firmelor, şi pe baza acestor analize, aceste instituţii clasifică companiile după probabilitatea
acestora de a se găsi în situaţii de dificultate financiară.
76
CAPITOLUL 8
MANAGEMENTUL FONDULUI DE RULMENT
77
8.2. Managementul ciclului fluxului de numerar
În analizarea ciclului fluxului de numerar trebuie să se facă distincţia între doi factori şi
anume: ciclul operaţional şi ciclul de plăţi, care se combină pentru a determina ciclul de
conversie a numerarului
1. Ciclul operaţional ia în considerare următorii doi factori determinanţi ai lichidităţii:
a) perioada de conversie a stocurilor definită ca perioada de timp pentru conversia
materiilor prime în produse finite, şi apoi vânzarea acestor produse finite către clienţi. Perioada
de conversie a stocurilor poate fi calculată împărţind cele 365 de zile ale unui an la rata de rotaţie
a stocurilor.
Presupunând că întreprinderea produce bunuri în valoare de 5000000 mii lei, cu stocuri a
căror valoare medie este de 274000 mii lei, perioada de conversie a stocurilor va fi:
365 365
Perioada de conversie a stocurilor = = = 20 zile
Valoare cifra de vânzari 5000000
Valoare stocuri 274000
Astfel, în medie, între momentul achiziţionării materiei prime şi momentul vânzării
produselor finite obţinute din acele materii prime există o perioadă de timp de 20 de zile.
b) perioada de conversie a efectelor comerciale de primit (a sumelor de încasat) este un
indicator al perioadei medii de timp necesare unei firme pentru a-şi converti efectele comerciale
de primit în numerar. Acest ciclu este măsurat prin perioada medie de colectare. Dacă în medie
efectele comerciale de primit sunt în valoare de 205000 mii lei şi cifra anuală a vânzărilor este în
valoare de 5000000 mii lei, atunci:
efecte comerciale de primit 205000
Perioada medie de colectare = = 15 zile
cifra de vânzari zilnice 5000000
365
Ciclul operaţional, suma dintre perioada de conversie a stocurilor şi perioada de
conversie a efectelor comerciale de primit, este o măsură a perioadei de timp ce se scurge de la
achiziţionarea materiei prime până la colectarea în numerar a sumelor de primit din vânzarea
bunurilor produse cu aceste materii prime.
Pe toată această perioadă firma trebuie să finanţeze achiziţionarea de materii prime,
procesul de producere a bunurilor, stocurile de produse finite şi efectele comerciale de primit.
2. Ciclul de plăţi
Necesarul de finanţare a unei firme este influenţat de capacitatea sa de a întârzia plăţile,
prin cumpărarea de materii prime pe credit sau prin plata salariilor după ce munca, pentru care
salariaţii sunt plătiţi, a fost deja efectuată.
Intrările şi ieşirile de numerar sunt rareori sincronizate, astfel încât ciclul fluxului de
numerar va scoate la iveală, în mod obişnuit, existenţa unor perioade când este necesară
finanţarea externă.
Perioada de întârziere a plăţilor este perioada de timp medie între achiziţionarea materiei
prime şi angajarea forţei de muncă şi plata în numerar pentru acestea. Această perioadă se
calculează astfel:
Valoarea efectelor comerciale de plălăt 82500
Perioada de întârziere a platilor = = = 10zile
Costul mediu al bunurilor vândute zilnic 3000000
365
3. Ciclul de conversie a numerarului
Combină cele trei perioade definite anterior şi este egal cu perioada de timp necesară
pentru ca toate cheltuielile de numerar ale unei firme efectuate pentru a achiziţiona factori de
producţie (materii prime şi forţă de muncă) să fie recuperate tot sub formă de numerar, din
vânzarea produselor finite realizate.
Ciclul de conversie a numerarului începe în ziua în care se achită o factură pentru
78
furnizori sau se plăteşte forţa de muncă şi durează până în ziua în care se colectează efectele
comerciale de primit. Astfel, ciclul de conversie a numerarului măsoară lungimea perioadei de
timp în care firma are fondurile blocate în capital de lucru.
Perioada de + Perioada de - Perioada de = Ciclul de
conversie a conversie a efectelor întârziere a conversie a
stocurilor comerciale de primit plăţilor numerarului
Perioada medie de conversie a stocurilor de materii prime în produse finite vandabile şi
perioada de vânzare a acestora este de 20 de zile.
Perioada medie de colectare a efectelor comerciale de primit este de 15 zile.
Perioada de întârziere a plăţilor pentru materii prime şi forţă de muncă este de 10 zile.
Din datele de mai sus rezultă că:
Ciclul de conversie a numerarului este de 20+15-10=25 de zile
Exemplu: se presupune că întreprinderea cumpără materiale sau angajează forţă de
muncă în valoare de 10000 mii lei. Firma va putea să întârzie plăţile timp de 10 zile, dar nu va
primi numerar pentru vânzările de produse finite realizate decât în ziua a 35-a. de aceea suma de
10000 mii lei va trebui să fie finanţată pe o perioadă de 25 de zile. Dacă întreprinderea se află
într-un echilibru stabil şi are achiziţii zilnice în valoare de 10000 mii lei, necesarul de finanţare
pentru capitalul de lucru va fi 25*10000=250000 mii lei.
Dacă întreprinderea ar putea întârzia plăţile până în ziua a 15-a, aceasta va reduce
necesarul de finanţare cu 50000 mii lei (20+15-15)*10000=200000 mii lei.
Dacă întreprinderea poate scurta perioada de conversie a stocurilor, de exemplu prin
cumpărarea de componente şi nu fabricarea acestora, acest fapt va reduce necesarul de finanţare.
Dacă întreprinderea poate să colecteze mai repede efectele comerciale de primit, de
exemplu prin oferirea unor reduceri în cazul plăţii rapide, în termen de câteva zile, se va reduce
de asemenea necesarul de finanţare.
79
situaţia va fi inversă, iar stocurile vor fi menţinute la un nivel minim. O politică restrictivă
produce, în general, cele mai mari rate de rentabilitate a investiţiilor, dar are şi cel mai înalt grad
de risc.
80
8.5. Creditul pe termen scurt - avantaje şi dezavantaje
Cele trei politici posibile pentru finanţarea capitalului de lucru, descrise anterior, diferă,
în principal, prin gradul de folosire a creditului pe termen scurt.
Politica de tip agresiv foloseşte în cea mai mare măsură creditul pe termen scurt, politica
de tip conservator foloseşte în cea mai mică măsură acest tip de credit iar politica prin stabilirea
concordanţei între perioadele de maturitate se află între aceste două extreme.
Flexibilitatea
Dacă necesarul de fonduri este sezonier sau ciclic s-ar putea ca întreprinderea să nu
dorească să se angajeze într-un contract de credit pe termen lung din următoarele motive:
- costurile sunt, în general, mai mari decât cele pentru creditele pe termen scurt;
- cu toate că un credit pe termen lung poate fi rambursat mai repede decât la scadenţă,
dacă contractul de credit are prevăzută o asemenea clauză, penalităţile care se plătesc în unele
cazuri, când această clauză de rambursare în avans nu este prevăzută în contract, pot fi destul de
mari. De aceea, atunci când o firmă prevede că necesarul de fonduri va descreşte în viitorul
apropiat, atunci această firmă poate alege finanţarea prin credit pe termen scurt tocmai datorită
flexibilităţii pe care acesta o oferă.
- contractele de credit pe termen lung include, de regulă, prevederi restrictive care
specifică, de exemplu, că rata curentă trebuie să se menţină peste o anumită valoare, că nu se
poate face o altă emisiune de credit etc. aceste restricţii generează o serie de constrângeri
decizionale asupra firmei. În schimb, contractele de credit pe termen scurt sunt mai puţin
restrictive.
Costul creditului pe termen lung comparativ cu costul creditului pe termen scurt
Cheltuielile cu dobânzile pentru fondurile obţinute prin credite pe termen scurt sunt mai
mici decât cheltuielile cu dobânzile pentru aceleaşi fonduri obţinute prin creditul pe termen lung.
Totuşi, o întreprindere care împrumută pe termen lung evită riscul fluctuaţiei ratei dobânzilor
specifică creditului pe termen scurt şi riscul de refinanţare a creditului în condiţii adverse apărute
pe piaţa monetară sau de capital.
Riscul întreprinderii care face împrumutul
Chiar dacă creditul pe termen scurt este mai ieftin, utilizarea acestuia are un grad mai
mare de risc pentru întreprinderea care face împrumutul, din două motive:
- riscul ratei dobânzii - o întreprindere care contractează un împrumut pe termen lung va
avea cheltuieli cu dobânzile relativ stabile în timp, dar în cazul creditului pe termen scurt
dobânzile vor fluctua destul de mult;
- riscul perioadei de maturitate - dacă o întreprindere împrumută foarte mult pe termen
scurt, iar ulterior cifra de vânzări scade datorită conjuncturii economice nefavorabile, firma se
poate găsi în situaţia de a nu-şi putea onora datoria şi de a fi într-o poziţie în care să nu poată
face refinanţarea creditului, declanşând falimentul.
Iată de ce trebuie să se facă o alegere între gradul de risc şi rata de rentabilitate.
În principiu multe dintre pasivele curente apar datorită utilizării creditului comercial, care
este convenabil sau flexibil şi datorită utilizării altor pasive curente spontane. De asemenea, pot
apărea împrumuturi bancare pe termen scurt, deoarece acestea oferă avantajul flexibilităţii în a
răspunde adecvat necesarului de fonduri fluctuante, la un cost scăzut. Totuşi, utilizarea excesivă
a creditului pe termen scurt implică un grad de risc considerabil. În sfârşit, o întreprindere îşi
poate schimba politica de finanţare, trecând de la o politică conservatoare la una agresivă şi
invers. Întreprinderile care au utilizat mult finanţarea prin credite pe termen scurt, pot decide să
treacă la utilizarea de credite pe termen lung pentru a beneficia de ratele favorabile ale
dobânzilor, dacă se aşteaptă o creştere a acestor rate.
81
CAPITOLUL 9
MANAGEMENTUL STOCURILOR
82
Nivelul total al stocurilor este suma dintre stocul de lucru şi stocul de siguranţă; acest nivel
variază în funcţie de momentul în care se face înregistrarea, adică înainte sau după livrarea unei
comenzi de stocuri
Un management adecvat al stocurilor necesită o strânsă coordonare între departamentele de
vânzări, de achiziţii, de producţie şi financiar. Primul departament care are sarcina de a depista
schimbările la nivelul cererii, este cel de vânzări/marketing. Aceste schimbări trebuie introduse
în planificarea achiziţiilor şi producţiei, iar managerul departamentului financiar trebuie să
găsească modalităţile pentru a finanţa creşterea valorii stocurilor.
Efortul financiar de investire în stocuri trebuie consemnat pa baza sumei lichidităţilor
efectiv imobilizate ţinându-se seama de durata imobilizării, de fluxurile de lichiditate
intermediare (până la vânzarea stocurilor), costuri de păstrare-depozitare, alte cheltuieli
administrative, pentru ca în final să se evalueze pierderea sau câştigul din deţinerea de stocuri.
Aşadar, decizia de investire în stocuri se va lua ţinând seama de criteriul rentabilităţii,
pornind de la suma investită în stocuri, fluxurile de lichidităţi periodice viitoare şi fluxul final
actualizate, precum şi costul de oportunitate al capitalului investit, drept rată de actualizare.
Dacă VAN este pozitivă, investiţia în stocuri este oportună întrucât aduce mai mult
beneficiu decât dacă acelaşi capital ar fi fost plasat la o bancă cu dobândă compusă, pe o
perioadă de timp egală cu durata investirii în stocuri.
Suma capitalului investit în stocuri se stabileşte pe baza lichidităţii efective imobilizate.
Evident, se exclude suma capitalului investit în stocuri de producţie neterminată şi semifabricate,
care nu provoacă ieşiri de casă; la fel se procedează şi în cazul cheltuielilor cu amortizarea
instalaţiilor de depozitare, păstrare etc. a stocurilor.
Fluxurile de lichiditate periodice viitoare, pozitive şi negative, reprezintă câştiguri nete
directe, pierderi evitate, costuri de administrare, costuri de întreţinere etc.
Constituirea de stocuri trebuie să asigure ritmic procesul economic specific, de producţie
sau desfacere, evitând ruptura între aprovizionare şi desfacere.
Constituirea unor stocuri însemnate la nivelul agenţilor economici poate avea influenţe
diverse:
- pozitive în cazul unei evoluţii nefavorabile a preţului materiilor prime sau a obţinerii
unor condiţii mai favorabile din partea furnizorilor pentru avansarea unor comenzi mari
etc.
- negative în conjuncturi economice în care preţurile materiilor prime scad, are loc
modificarea tehnologiilor de prelucrare a materiilor prime, apar unii înlocuitori
calitativi, sau au loc pierderi din degradări fizice sau morale etc.
Dimensionarea activelor circulante este operaţiunea prin intermediul căreia se stabileşte
necesarul optim de active circulante, pentru o anumită perioadă de timp (un exerciţiu financiar)
exprimat valoric, în vederea realizării în bune condiţii a obiectului şi volumului previzionat al
activităţii.
Dimensionarea stocurilor este punctul de plecare în determinarea fondurilor băneşti
acoperitoare. Volumul stabilit reprezintă baza unor relaţii financiare ocazionate de autofinanţare,
creşteri de capital, prin noi emisiuni de acţiuni sau de împrumut pe termen scurt, bancar sau
comercial.
83
9.2. Costurile stocurilor
84
Se porneşte de la faptul că necesarul de finanţat al ciclului de exploatare rezultă din
decalajul între încasări şi plăţi, legat de diferite operaţiuni ca: aprovizionare, stocaj, producţie,
desfacere. Când există decalaj permanent între încasări şi plăţi întreprinderea trebuie să apeleze
la resurse permanente, adică pe termen lung, respectiv trebuie să-şi constituie FR.
În prima etapă se evaluează durata de rotaţie a fiecărui post din activul de exploatare şi
pasivul de exploatare, exprimată în număr zile de flux, astfel:
- durata stocurilor
- în zile de cumpărare pentru materii prime, materiale, mărfuri;
- în zile ale ciclului de producţie pentru producţia neterminată,
semifabricate;
- în zile sortare, ambalare pentru producţia finită.
- durata creditului-client, în nr. zile/vânzări;
- durata creditului furnizor, în număr zile/cumpărări.
În etapa a II-a se estimează toate nevoile ciclului de exploatare în funcţie de un indicator
unic al activităţii – CA sau volumul vânzărilor. Fiecare durată de rotaţie se converteşte în
zile/CA, coeficientul utilizat depinzând de ponderea structurii costurilor.
3. Metoda analitică
Vizează determinarea necesarului de active circulante pe fiecare element în parte, urmând
ca, în final, să se însumeze.
Prin urmare se va stabili necesarul de mărfuri, ambalaje şi alte active (obiecte de inventar,
echipament şi materiale de protecţie, materiale şi piese de schimb) şi stocuri pentru producţie
(materii prime, materiale, combustibil, producţie neterminată etc.)…………
Stocul final de mărfuri se determină pornind de la doi indicatori: volumul desfacerilor
(D) şi norma de stoc în zile (Sz) sau stoc / zile desfaceri, după formula următoare:
Sf = (D*Sz) / T
Stocul final determinat în maniera arătată este exprimat în preţuri cu amănuntul. Petru a
stabili necesarul de finanţat, stocul respectiv trebuie recalculat în preţuri de reaprovizionare,
adică scăzând elementele de acumulare (rabat, impozit) şi adunând cheltuielile aferente
transportului, încărcării – descărcării etc.
Nmf = necesarul de mărfuri
Nmf = Sf – R – I + C c Sf = Stocul final de mărfuri anual, trimestrial etc.
I = impozitul pe profit;
R = rabatul comercial
Cc = cheltuieli aferente stocurilor
Volumul absolut al elementelor de recalculare se stabileşte
prin aplicarea cotelor medii de rabat, impozit, cheltuieli – la stocurile finale de mărfuri.
Previzionarea cotelor medii se face în funcţie de realizările preliminate ale exerciţiului anterior,
corectate (eventual) pentru a le face comparabile cu condiţiile exerciţiului curent.
Optimul investirii în stocuri
Ponderea marea stocurilor în totalul mijloacelor circulante implică necesitatea folosirii
raţionale, eficiente a acestora, care să se reflecte pozitiv în rezultatele financiare.
Modul în care se desfăşoară rotaţia stocurilor are o mare însemnate pentru economia
fiecărei societăţi comerciale; cu cât se realizează o viteză de rotaţie mai accelerată, cu atât
întreprinderea îşi va putea rezolva sarcinile economice propuse cu un volum mai redus de active
circulante, va apela la credite într-o măsură mai mică şi deci va plăti un cuantum mai redus de
dobânzi.
Viteza de rotaţie a activelor circulante şi , prin urmare, şi a stocurilor reprezintă un
indicator calitativ al activităţii unităţilor economice exprimând eficienţa folosirii acestora; ea se
exprimă prin intermediul a doi indicatori:
- viteza de rotaţie în zile sau durata în zile a unui circuit;
- coeficientul vitezei de rotaţie sau numărul de circuite pe care le parcurg mijloacele
circulante într-o perioadă de timp (de obicei 1 an).
85
Viteza de rotaţie în zile (V) se determină ca un raport în care la numărător înscriem
produsul dintre stocul mediu (S) şi numărul de zile din an sau trimestru (T), iar
S *T
V = la numitor, volumul cifrei de afaceri (CA) anul sau pe trimestre.
CA
Acelaşi rezultat se obţine raportând perioada de timp (T), an sau
trimestru, la coeficientul vitezei de rotaţie sau la numărul de circuite (NC), în T
cazul că se cunoaşte acest din urmă indicator: V =
NC
Coeficientul vitezei de rotaţie sau numărul de circuite pe care le parcurg
activele circulante într-o perioadă de timp (NC) se calculează, fie ca raport între
CA şi stocul mediu (S barat), fie ca raport între perioada de timp (T) şi viteza de rotaţie în zile
(V).
CA T
NC = NC =
sau S V
În vederea obţinerii acestor indicatori, unităţile
economice calculează, în prealabil, stocurile medii
după următoarele formule:
sau Si + S f
S an =
∑ S tr
S tr =
2 4
în care:
Str (barat) = stocul mediu trimestrial
San (barat) = stocul mediu anual
Si = stocul iniţial al trimestrului;
Sf = stocul final l trimestrului.
Viteza de rotaţie este un indicator mediu, care exprimă mişcarea întregului stoc de mărfuri
de care dispune întreprinderea. În aceste condiţii, de fapt, viteza calculată este media vitezelor de
rotaţie ale diferitelor categorii de stocuri, şi, ca orice indicator mediu, poate ascunde abateri în
plus sau în minus ale elementelor componente. De aceea, este necesar a se analiza cu atenţie atât
viteza volumului total al stocurilor pe întreprindere, cât şi viteza pe diferite grupe de stocuri,
pentru a se interveni pe linia impulsionării cifrei de afaceri şi reducerii stocurilor cu mişcare
lentă sau fără mişcare.
În afara influenţei pozitive pe care o are asupra profitului şi ratei rentabilităţii, accelerarea
vitezei de rotaţie poate avea drept consecinţe eliberări relative sau absolute de active circulante.
Eliberarea absolută are loc atunci când întreprinderea, accelerând viteza de rotaţie, reuşeşte să-şi
îndeplinească sarcinile de desfaceri cu un volum mai redus de active circulante; fondurile
eliberate se pot utiliza de întreprindere în alte scopuri, conform necesităţilor reclamate de
activitatea de bună gestionare. Eliberarea relativă a activelor circulante are loc în condiţiile în
care se realizează o creştere a volumului cifrei de afaceri cu un volum constant de active
circulante, sau când se realizează o creştere a cifrei de afaceri într-un ritm mai accelerat decât
creşterea volumului activelor circulante.
Separat de indicatorii vitezei de rotaţie, optimul investirii în active circulante se mai poate
urmări şi prin intermediul altor indicatori cum ar fi: volumul CA la 1000 lei stocuri sau volumul
profiturilor şa 1000 lei stocuri. Primul indicator exprimă eficienţa mai ales sub aspect cantitativ,
în timp ce cel de-al doilea exprimă eficienţa sub aspect calitativ.
O problemă deosebit de importantă pentru optimul investirii în stocuri o constituie
structura şi calitatea acestora, posibilitatea vânzării şi transformării lor rapide în bani, adică
gradul de lichiditate a stocurilor de mărfuri, ambalaje şi alte active. Cum o parte însemnată a
activelor circulante este acoperită prin credite bancare pe termen scurt, întreprinderea este pusă
în situaţia de a face faţă în orice moment angajamentelor asumate faţă de bănci; or, aceasta nu se
86
poate realiza decât în măsura în care poate să-şi satisfacă operativ stocurile achiziţionate. În
eventualitatea că întreprinderea nu realizează CA prevăzută şi nu-şi poate onora la timp
obligaţiile asumate faţă de terţi (bănci, furnizori, alţi operatori) ea intră în incapacitate de plată şi
poate fi pusă în stare de lichidare judiciară chiar dacă, în general, lucrează rentabil şi este
solvabilă.
87
situaţii foarte rare de oprire a producţiei sau de pierdere a vânzărilor datorită lipsei de stocuri.
Toate acestea vor contribui, la rândul lor, la obţinerea unei marje mari de profit, a unei rate mari
de rotaţie a activelor, a unei rate ridicate de rentabilitate a investiţiei.
În afară de metodele clasice de dimensionare a stocurilor, apar noi abordări în ceea ce
priveşte aprovizionarea si deţinerea stocurilor.
Sistemul just-in-time (în timp real) oferă posibilitatea unui producător să îşi coordoneze
producţia împreună cu furnizorii săi, astfel încât materia primă sau componentele sunt livrate la
producător de către furnizori exact în momentul în care este nevoie de ele. Principalul obiectiv al
acestui sistem este reducerea costurilor de comandă şi a preţurilor de achiziţie pentru bunurile
cumpărate. Japonezii au dezvoltat şi folosit în mare măsură acest sistem, iar companiile nord-
americane l-au adoptat, din ce în mai mult, în unităţile lor productive. Într-o oarecare măsură,
sistemul just-in-time reduce necesitatea cumpărătorului de a deţine stocuri, iar problema
costurilor deţinerii acestora devine problema furnizorului; totuşi, în cadrul acestui sistem
coordonat de producţie, furnizorul poate la rândul său să obţină o serie de beneficii deoarece este
capabil să-şi organizeze mai bine propriul său proces de producţie şi nu trebuie să mai deţină
stocuri de siguranţă de produse finite. Coordonarea între furnizori şi producători determină
reducerea necesarului de stocuri şi a costurilor totale de producţie.
88
BIBLIOGRAFIE
89