ÎNGRIJIREA PACIENŢILOR

CU SIFILIS

LUCRARE DE ABSOLVIRE

I. INTRODUCERE

Cu toţii contractăm diferite boli intr-un moment sau altul al vieţii, din cauza
neglijenţei noastre sau a altora : răceli, guturai, pojar, etc. Infecţiile cu Transmitere
Sexuală, spre deosebire de primele, reprezinta urmarea neglijenţei noastre ... şi nu
numai.

Iniţial expresia "boală venerică" desemna atât infecţia sifilitică cât si cea
gonoreică, considerate ca fiind o singură afecţiune. În timp s-a descoperit că sunt două
afecţiuni diferite şi s-au descoperit şi alte boli (peste 20) ce pot fi transmise pe cale

1
 sexuală. Infecţiile cu Transmitere Sexuală (ITS) sunt afecţiuni ale căror agenţi patogeni
se transmit prin contactul direct cu zona infectată sau prin fluidele infectate ale corpului
- secreţii vaginale, spermă, sânge. Termenul este folosit pentru a desemna afecţiunile
infecţioase transmise, in principal, prin act sexual vaginal, oral sau anal şi ale căror
simptome se localizează, în special, în zona genitală. Spun că sunt transmise "în
principal" prin act sexual fiindcă pot fi transmise, dar într-o măsură mai mică, şi pe alte
căi - contactul cu zona infectată, contactul cu obiecte infectate sau de la mamă la făt şi
spun că simptomele se localizează "în special" în zona genitală fiindcă pot fi localizate şi
în alte zone cum ar fi zona bucală, gâtul, ochii.

Sifilisul (luesul), una dintre cele mai grave boli venerice este o boala complexă cu
evoluţie cronică şi cu complicaţii foarte grave, mergând până la moarte. In trecut a făcut
foarte multe victime,dar la ora actuală se poate trata si vindeca. Oricum, este de preferat
să nu o contractezi.[2]

I.1.MOTIVAŢIA LUCRÃRII

Sifilisul este o boală infecţioasă cu transmitere sexuală în majoritatea cazurilor, fiind

produsă de Treponema Pallidum.
Constituie principala boală venerică cu care a fost confruntată omenirea şi este încă una
din importantele probleme ale medicinii moderne.
Interesul pentru sifilis se menţine din mai multe motive:
- Capacitatea acestei boli de a produce epidemii prin contagiozitate crescută chiar şi în
condiţiile unei morbidităţi scăzute.
- Imposibilitatea eradicării ei şi menţinerea unei morbidităţi staţionare, dar cu
posibilitatea apariţiei la cea mai mică scădere a vigilenţei de noi epidemii.

2
- Repercursiunile infecţiei luetice asupra individului la care produce după mai mulţi ani
de evoluţie leziuni ireversibile ale sistemului nervos (paralizia generală progresivă, tabesul), şi
ale aparatului cardio – vascular.
- Posibilitatea transmiterii infecţiei şi pe cale neveneriană, în special la descendenţi, cu
consecinţe catastrofale asupra produsului de concepţie.
- Uşurinţa cu care boala poate fii transmisă dintr-o tară în alta, în epoca modernă.[20]
Lucrarea ce urmează a fi expusă este o tentativă de contribuţie la evidenţierea unor
aspecte actuale ale epidemiologiei, clinicii si tratamentului sifilisului, sublinierea importanţei
penicilinei în tratamentul actual, conform noilor scheme elaborate de Ministerul Sănătăţii.
Tema aleasă reprezintă un deosebit interes pentru venerologie deoarece pe baza noilor
cunoştinţe acumulate se pot aprecia – stadiul actual al infecţiei luetice în judeţul Braşov şi
formele clinice, pentru a intervenii cu o terapie adecvată. Datele clinice sunt bogate si detaliate,
susţinute de teste de laborator, iar mijloacele terapeutice ţintite şi moderne.
Atât pe plan mondial, cât şi în ţara noastră, problematica sifilisului în venerologie, este
departe de a fi rezolvată rămânând un capitol deschis.[7]

II. PARTEA GENERALA

II.1. SCURT ISTORIC AL SIFILISULUI

În legătură cu istoricul sifilisului, pe continentul nostru există două teorii privind

provenienţa acestora:
 teoria columbiană – conform căreia boala a fost importată de către marinarii lui Cristofor
Columb, infestaţi de indigenii din insula Haiti în secolul XV.[3]
 teoria precolumbiană – conform căreia boala a existat şi în Asia cu 3000 ani înaintea erei
noastre, producând periodic epidemii. Una dintre epidemii a coincis cu descoperirea Americii şi
s-a atribuit originea bolii acestui continent.
Originea Americană a sifilisului a fost susţinută prima dată în 1935 de către J. Astruc.[12]

3
 Boala avea un caracter mult deosebit de cel actual, fiind vorba de primul contact între un
microorganism nou şi un macroorganism nepregătit, îmbrăcând aspectul unui sindrom infecţios
febril acut, grav, cu un tablou cutaneo – visceral foarte poliform şi impresionant, mai ales prin
letalitatea foarte ridicată şi potenţialul epidemiologic deosebit. Cadrul social, economic şi istoric
al Evului Mediu s-a dovedit propice extinderii sifilisului în întreaga Europa. Intr-o perioadă
relativ scurtă ignoranţa, misticismul, foametea, prostituţia, războaiele şi sărăcia au jucat un rol
decisiv în răspândirea acestui flagel social.[4]
În tara noastră sifilisul a fost semnalat în Transilvania, în jurul anului 1501 sub numele de
„boala franceză” (prof.Bologa).[13]
Medicii au observat că este vorba de o boală contagioasă care poate atinge orice organ şi
poate fi transmisă succesorilor, dar mult timp a fost confundată cu şancrul moale şi cu
blenoragia.
Secolul XIX a adus prin contribuţia şcolii franceze (Richard si Fournier), descrieri clinice
surprinzător de ample şi de exacte deşi confuzia cu blenoragia a persistat foarte mult timp.
Richard descrie foarte amănunţit şancrul îndurat şi adenopatia satelită precum şi manifestările
eruptive ale perioadei secundare. Fournier a descris leziunile cutaneo – mucoase şi viscerale ale
bolii, sifilisul congenital, şi a arătat natura sifilitică a paraliziei generale progresive.[3]
În 1903 Mecinokov şi Roux dovedesc originea infecţioasă a bolii prin inoculare la
maimuţă.[5]
După doi ani, în 1905 Schaudin şi Hoffmann evidenţiază agentul patogen al sifilisului,
Treponema Pallidum iar în 1906 Wassermann pune la punct metoda serologică de diagnostic
(RBW) care îi poartă numele.
În 1910 Ebsich introduce tratamentul cu arsen al sifilisului, iar în 1921 Levaditi introduce
tratamentul cu bismut.
În 1943 Mahoney dovedeşte efectul terapeutic extraordinar al Penicilinei asupra
spirochetei.
Perioada ultimilor 4 – 5 decenii a însemnat pentru sifilografie un salt calitativ remarcabil
mai ales in domeniul diagnosticului sero – imunologic, al tratamentului cu penicilină şi în
consecinţă al posibilităţilor de profilaxie şi combatere specifică.[3]

4
 II.2. EPIDEMIOLOGIE

Sifilisul este o boală cu transmitere sexuală în proporţie de peste 95%. Pentru realizarea
infecţiei este nevoie de existenta unor soluţii de continuitate la nivelul mucoasei genitale, care
chiar microscopic fiind, permit trecerea treponemelor spre mediile tisulare profunde. Date din
domeniul sifilisului experimental arată capacitatea trepoanemelor de a traversa chiar şi mucoasa
genitală aparent intactă după simpla depunere pe suprafaţa ei a unui material infectant.
Alţi factori care condiţionează infecţia sunt:
- numărul de germeni din leziuni
- durata contactului cu leziunile infectate
- numărul de expuneri
- tipul de activitate sexuală
- morfologia şi distribuţia leziunilor la partenerul bolnav[2]
Cele mai contagioase sunt leziunile erozive din perioada secundară, apoi sifilomul
primar, în timp ce rozeolele sunt contagioase doar dacă s-au erodat printr-un traumatism.
Leziunile cutaneo – mucoase terţiare sunt foarte puţin contagioase.
Majoritatea infecţiilor sifilitice sunt achiziţionate prin contact sexual direct cu o persoană
infectată, aflată în stadiul timpuriu de boală. Există risc de transmitere în timpul sifilisului
primar, secundar şi latent recent dar nu şi tardiv. Un pacient cu sifilis este cel mai infectant în
primii 1-2 ani de infecţie, cu o scădere de infecţiozitate după aceasta perioadă. Sifilisul secundar
este cel mai contagios datorita numărului mare şi variat de leziuni prezente. Riscul îmbolnăvirii
cu sifilis de la un partener infectat creste de la 10% la 60% dacă acesta se află în stadiul secundar
al bolii. Ca o regulă generală, o treime din indivizii cu o singură expunere la un sifilis recent se
va infecta.
Transmiterea bolii se poate realiza şi prin contact extragenital (sărut, muşcătura, supt),
sau infecţia sifilitică poate avea caracter profesional (ginecologi, stomatologi, dermatologi,
chirurgi), cu poartă de intrare la nivelul mâinilor.[3 ,6]
Contaminarea indirectă prin obiecte contaminate deşi posibilă este extrem de rară.
Infecţia prin transfuzii de sânge este de asemenea citată.[13]

5
 Contagiozitatea umorilor şi a produselor de secreţie (lacrimi, saliva, secreţie nazală şi
sudorală, spermă, urină, lapte) este improbabilă cu excepţia existentei în imediata vecinătate a
unor focare lezionale active. Laptele şi sperma bolnavilor cu sifilis secundar sunt contagioase.
Răspândirea bolii este favorizată de: aglomerările urbane, centre industriale şi turistice,
porturile care oferă condiţii epidemiologice favorabile. În rândul factorilor epidemiologici care
condiţionează nivelul de morbiditate ar fi de menţionat: prostituţia, homosexualitatea,
precocitatea activităţii sexuale la tineri, consumul de droguri, profesia (şoferi, marinari, personal
din industria hotelieră şi turistică).
Epidemiologia sifilisului în ansamblu se desfăşoară în cadrul unui „macrocontext” social,
economic şi de civilizaţie, precum şi al unui „microcontext” legat de factori individuali:
comportament sexual al individului, mentalitate, nivelul de educaţie şi cultură.[1]

II.3. ETIOLOGIE

În sistematica generală a bacteriilor (Schizomycaetes) agentul patogen al sifilisului face

parte din ordinul Spirochaetales, familia Treponemaceae, genul Treponema, specia Treponema
Pallidum (sinonim Spirochaeta Pallida).[7]

II.4. MORFOLOGIA TREPONEMEI PALLIDUM

FORMA GENERLA este a unei spire foarte fine cu o lungime variabilă de 6 – 15 μm şi

o grosime de 0,2 – 5m. Spirele sunt în număr de 6 – 24 şi au o dispoziţie foarte regulată atât ca
intervalul între ele, cât şi ca înălţime. Dispoziţia spiralată nu se pierde după moartea treponemei.
Forma treponemelor este în general rectilinie, dar poate prezenta şi forme atipice.[4,5]
STRUCTURA corpului Spirochetian a fost aprofundată prin intermediul microsporiei
electronice de către Leifson, Lepsen, Bradfield. Cercetările efectuate au arătat ca Treponema
Pallidum are următoarea structură:
- O membrană externă sau capsulară mai densă

6
- O membrană internă care delimitează corpul celular şi este de natură glicoproteică
(formată din muraină).
Ambele membrane sunt structurate la randul lor în câte trei foiţe distincte dar solidare.
- Aparatul locomotor situat între cele două membrane, format din două fascicule
fibrilare care se desfăşoară spiralat de la un capăt la altul al corpului bacterian
- Citoplasma ce conţine ribozomi şi vacuole
- Un nucleu alungit situat în zona centrală a corpului celular [21]
MOBILITATEA treponemei este caracteristică şi are importanţa diagnostică. Se pot
identifica trei tipuri de mişcări:
- de lateralitate cu caracter de pendulare
- helicoidal, de înşurubare sau de tirbuşon
- de translaţie sedimentară asemanatoare cu serpentine sau cu mişcările omizilor.[4, 13]
Spirochetele nepatogene care au în general spire mai grosolane şi inegale fac mişcări bruşte,
neaşteptate, de zvâcnire. [1]
DIVIZIUNEA treponemelor se face transversal, la intervale de aproximativ 35 – 37 ore.
CULTIVAREA treponemelor patogene nu reuşeşte nici pe mediile obişnuite, nici pe
cele speciale. Germenul este anaerob, iar singurul mod de a menţine în viaţă treponemele
patogene este pasajul repetat la animal (pe testicul de iepure).[1]
REZISTENŢA treponemelor la căldură, uscare şi antisepticele uzuale (săpun) este foarte
scăzută, în schimb rezistă îndelungat (săptămâni, luni) chiar la temperaturi foarte joase.[7]
EVIDENŢIEREA treponemelor se realizează prin mai multe metode:
1.Ultramicroscopia: (microscopia în câmp întunecat) – se examinează serozitatea
leziunilor sau aspiratul de la nivelul ganglionilor limfatici regionali. Treponemele apar albe,
strălucitoare, cu mişcările lor caracteristice.[13] Leziunile sifilitice care se pretează optim la
acest simplu şi expeditiv diagnostic microbiologic sunt: şancrul primar, papule secundare
cutaneo – mucoase erodate, condiloame late, eroziuni secundare bucale şi mult mai puţin
gomele şi tuberculi terţiari exulceraţi. [1,13]
2.Coloraţia Giemsa: treponemele au nuanţă roşie – palidă, pe frotiuri (metoda Fontana -
Tribondeau) sau pe secţiuni histologice (metoda Lavaditti).
3.Impregnare argentică: treponemele apar negre pe fond gălbui.
4.Coloraţia cu roşu de Congo: treponemele apar albe, refringente pe fond roşu.

7
 5.Coloraţia cu tuş de China: treponemele apar albe, refringente pe fond negru [7,]
6.Microscopia cu contrast de fază: permite studiul microorganismelor vii, mobile, precum
şi structura sa internă, fiind superioară ultramicroscipiei.
7.Microscopia electronică: evidentiaza din interior spre exterior protoplastul invaginat de
o membrană citoplasmatică, filamentul axial şi peretele celular.[3]

II.5. EVOLUŢIA CRONOLOGICĂ ŞI STADIALĂ A INFECŢIEI SIFILITICE

IV. BIBLIOGRAFIE

1. M. Ambros şi N. Maier: Epidemiologia sifilisului. Revista Asociaţiei Dermatologilor

Transilvăneni 2002; pag 13-22.
2. Vasile Badea, Cătălin Popescu, Royalia Olsavszky: Infecţii cu Transmitere Sexuală-
Manualul cursantului 2004, pag 15-30.
3. G. Bucur, Dana Angela Opus: Boli Dermato-venerice, Editura Madicală Naţională 2002,
pag.676-670.
4. Al. Colţoiu: Tratat de Dermato-Venerice, Editura Medicală Bucureşti 1986, pag. 29-36.
5. Al. Colţoiu:Dermatovenerologie, Editura practică şi pedagogică Bucureşti 1993.
6. J.D. Diaconu, Nicor Ana, Popescu Mihaela-Anca, Fratea Cornelia-Cristina: Dermato-
Venerologie, Editura Didactică şi Pedagogică Bucureşti 1999, pag. 460-480.
7. J.D. Diaconu, V. Grădină, M. Popescu, V. Badea, M. Ivan, M.E.Petrescu: Bolile
trasnmisibile sexual în România în 1999.
8. A. Dumitrescu: Dermatologie, Editura Naţională 1997.
9. D. Forsea, R. Popescu, C.M. Popescu: Compendui de dermatologie şi venerologie.
Editura Tehnică 1996, pag.42-58.
10. Ministerul Sănătăţii şi familiei. Direcţia Generală de Sănătate Publică, Comisia de
dermatovenerologie: Ghid de diagnostic şi tratament al infecţiilor cu transmitere sexuală 2001.

8
 11. D. Mureşan, V. Badea, A. Morar, J.D. Diaconu: Incidenţa în România a bolilor
transmisibile sexual în perioada de tranziţie. Dermatovenerologie vol.XLV nr 3, supliment
2000.
12. St. Gh.Nicolau şi A. Master: Istoria şi patologia generală a sifilisului, Editura Medicală
Bucureşti 1955, pag. 511-517.
13. A. Oanţă: Curs de Dermatologie, Curs bibliografiat Braşov, 1999, pag.51-69.
14. V. Pătraşcu, I Ţolea, V. Lebe, S. Ianoşi, A. Chiurtu: Dermatovenerologie Vol.47,
Societatea Naţională de Dermatologie 2002, pag.2-7.
15. A. Rafilă, D. Nicolaiciuc, D.Forsea: Ghid de diagnostic şi tratament al bolilor transmise
sexual, Ministerul Sănaăţii 2004, pag.65-87.
16. I. Ţolea: Dermatovenerologie clinică, Ediţia a-II-a, Editura Medicală Craiova 2002 pag.
438-469 .

VI. CUPRINS

I. Introducere. Motivaţia lucrării..................................................................pag. 1

II. Partea generală
1. Scurt istoric al sifilisului..............................................................3
2. Epidemiologie..............................................................................5
3. Etiologie......................................................................................6
4. Morfologia Treponemei Pallidum...............................................6
5. Evoluţia cronologică şi stadială a infecţiei sifilitice....................9
6. Reactivitatea imunologică..........................................................11
7. Suprainfecţia...............................................................................12
8. Reinfecţia....................................................................................12
9.Forme clinice de sifilis...................................................................12
1. Sifilis Primar.........................................................................12
2. Sifilis Secundar.....................................................................16

9
3. Sifilis Latent..........................................................................20
4. Sifilis Terţiar.........................................................................20
5. Sifilis Congenital..................................................................22
10. Serologia în sifilis.......................................................................25
11. Tratamentul sifilisului.................................................................34
12. Accidente şi incidente ale penicilinoterapiei..............................47
13. Prevenire. Protejare .....................................................................
III. Partea specială
A. Rolul asistentei medicale ...........................................................................
B. Cazuri clinice..............................................................................................
IV.Concluzii ...........................................................................................................
V. Bibliografie.......................................................................................................

10