I.

InformaŃii generale

1.1.Date de identificare a cursului

Date de contact ale titularului de curs: Date de identificare curs şi contact tutori:

Nume: Conf.univ.dr. Elena Abrudan Numele cursului – DIVERSITATEA MEDIA

Birou: Facultatea de ştiinŃe Politice,
Administrative şi ale Comunicării, str.
Traian Moşoiu nr. 76
Telefon: +40264-431505, +40264-580447
Fax: +40264-406054
E-mail: abrudanelena@yahoo.com
ConsultaŃii: zilnic, la birou I/2.
Codul cursului – UJ2119
Anul, Semestrul – anul 1, sem. 2
Tipul cursului - Obligatoriu
Pagina web a cursului-
http://www.polito.ubbcluj.ro
Tutori – Ancuta Tarta

1.2. CondiŃionări şi cunoştinŃe prerechizite

Participarea la acest curs este facilitată de parcurgerea cursurilor dedicate
comunicării în anii anteriori. Cursul extinde analiza asupra proceselor comunicării, cu
accent pe evoluŃia comunicării mediatice din epoca modernă pînă în epoca globalizării. În
consecinŃă, o bună stăpânire a cunoştinŃelor însuşite anterior privind procesele de
comunicare este necesară.

1.2.Descrierea cursului
Cursul Management cultural îşi propune să realizeze o integrare a comunicării
interculturale şi interetnice în teoriile actuale ale managementului. Premisa de la care
pornim este aceea că domeniul cultural, deosebit de complex, are nevoie, ca şi oricare al
domeniu, de structuri şi procese manageriale bine închegate, care să răspundă nevoilor de
soluŃionare a diverselor probleme ce apar în comunicarea interculturală. Cultura este un
proces schimbător, produs de indivizi şi colectivitate în virtutea unor interacŃiuni
permanente, tranzacŃii, negocieri, schimburi, tensiuni, dar şi conflicte tragice şi dureroase.
Complexitatea culturală, studiul ei pune în relaŃie diferenŃele definite cultural, fără a nega
frontierele pe care înseşi grupurile sociale le imaginează, le construiesc. Realitatea
demonstrează că membri diferitelor comunităŃi (minorităŃi religioase, lingvistice sau
etnice, colectivităŃi teritoriale sau de imigranŃi) interacŃionează permanent. EficienŃa
acestor interacŃiuni reprezintă piatra unghiulară a relaŃiilor interumane eficiente în
societatea contemporabă.
 1.4. Organizarea temelor în cadrul cursului
Cursul cuprinde patru teme majore, care vizează evoluŃia comunicării interculturale,
problema conflictelor ce pot părea în acest domeniu, respectiv necesitatea realizării de
strategii manageriale eficiente în domeniul culturii. Cele patru module sunt: comunicare
culturală şi societate, colaborarea culturală în teoriile managementului, diversitate culturală şi
conflict în Europa de Est şi managementul de proiect în domeniul culturii.
Nivelul de intelegere si, implicit, utilitatea informatiilor pe care le regăsiti in fiecare
modul vor fi sensibil optimizate dacă, în timpul parcurgerii suportului de curs, veti consulta
sursele bibliografice recomandate. Acestea se găsesc la Biblioteca Centrală Universitară sau
la biblioteca FacultăŃii de ŞtiinŃe Politice. Parcurgerea bibliografiei este absolut necesară
pentru realizarea lucrării finale care va fi prezentată în cadrul colocviului.

1.5. Formatul şi tipul activităŃilor implicate de curs

Asa cum am mentionat mai sus prezentul suport de curs este structurat în patru teme
(module). Parcurgerea acestora va presupune atât întâlniri faŃă în faŃă (consultaŃii), cât şi
muncă individuală. Consultatiile, pentru care prezenta este facultativa, reprezinta un sprijin
direct acordat dumneavoastra din partea titularului si a tutorilor. Pe durata acestora vom
recurge la prezentari contrase ale informatiilor centrale aferente fiecarei teme dar mai cu
seama vă vom oferi răspunsuri directe la întrebările pe care ni le veti adresa. În ceea ce
priveşte activitatea individuala, aceasta o veti gestiona dumneavoastra si se va concretiza
in parcurgera tuturor materilelor bibliografice obligatorii, rezolvarea lucrarilor de verificare
si a proiectului de semestru.
Pe scurt, având în vedere particularităŃile învăŃământului la distanŃă parcurgerea şi
promovarea acestei discipline presupune antrenarea studenŃilor în următoarele tipuri de
activităŃi:
a. consultaŃii – pe parcursul semestrului vor fi organizate două întâlniri de consultaŃii faŃă
în faŃă; prezenŃa la aceste întâlniri este facultativă;
b. realizarea unui proiect de semestru cu o temă şi un set de sarcini anunŃate cu cel puŃin
30 de zile înaintea datei de depunere a acesteia.

1.6. Materiale bibliografice obligatorii

In suportul de curs, la finele fiecarui modul sunt precizate atât referinŃele bibliografice
obligatorii, cât şi cele facultative. Sursele bibliografice au fost astfel stabilte încât să ofere
posibilitatea adâncirii nivelului de analiză si, implicit, comprehensiunea fiecărei teme.
 Lucrările principale sunt Biriş, Ioan, Societate şi comunicare culturală, Editura
Tehnică, Bucureşti, 2006, Chevrier, Sylvie, Le management des equipes interculturelles,
Paris, 2000, FrăŃilă, Camelia, Diversitate culturală şi conflict în Europa de Est,
Bibliotheca, Târgovişte, 2004, Klein, Armin, Managementul proiectului cultural, FundaŃia
Interart Triade, Timişoara, 2005

Lucrările menŃionate la bibliografia obligatorie se regăsesc şi pot fi împrumutate de la

Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga”.

1.7. Materiale şi instrumente necesare pentru curs

Optimizarea secvenŃelor de formare reclama accesul studentilor la urmatoarele resurse:
- calculator conectat la internet (pentru a putea accesa bazele de date si resursele electronice
suplimentare dar şi pentru a putea participa la secventele de formare interactivă on line)
- imprimantă (pentru tiparirea materialelor suport)
- acces la resursele bibliografice (ex: abonament la Biblioteca Centrală „Lucian Blaga”)
- acces la echipamente de fotocopiere

1.8. Calendar al cursului

Pe parcursul semestrului în care se studiaza disciplina de faŃă, sunt programate 2
întâlniri faŃă în faŃă (consultaŃii) cu toŃi studenŃii; ele sunt destinate soluŃionarii, nemediate,
a oricaror nelamuriri de continut sau a celor privind sarcinile individuale. Pentru prima
întâlnire se recomandă lectura atentă a primelor două teme (module); la cea de a doua se
discuta ultimele două module şi se realizează o secvenŃă recapitulativă pentru pregătirea
examenului final. De asemenea în cadrul celor două întâlniri studenŃii au posibilitatea de
solicita titularului sprijin pentru rezolvarea anumitor probleme ce vizează o mai bună
înŃelegere a temelor parcurse, respectiv realizarea lucrării finale. Pentru prima întâlnire,
studenŃii sunt invitaŃi să redacteze un eseu pe una din temele cursului. Pentru a valorifica
timpul alocat celor doua intalniri studenŃii sunt atenŃionaŃi asupra necesităŃii suplimentării
lecturii din suportul de curs cu parcurgerea obligatorie a cel puŃin uneia dintre sursele
bibliografice de referinŃă. Datele celor două întâlniri sunt precizate în calendarul sintetic al
disciplinei, vezi anexa A. De asemenea, la cea de-a doua întâlnire, studenŃii vor trebui să
prezinte un plan al lucrării finale pe care o vor elabora şi prezenta în cadrul colocviului
final.

1.9. Politica de evaluare şi notare

Evaluarea finala se va realiza pe bază unui colocviu la care se va prezenta o lucrare
finală de semestru. Va exista o verificare pe parcurs a cunoştinŃelor acumulate, constând într-o
lucrare intermediară, care poate reprezenta o parte din lucrarea finală. InstrucŃiuni
suplimentare privind modalităŃile de elaborare, redactare, dar şi criteriile de notare ale
lucrărilor, vă vor fi furnizate de către titularul de curs sau tutori în cadrul întâlnirilor faŃă în
faŃă.
Nota finală se va compune din 80% colocviul final şi 20% evaluarea lucrării
intermediare, adică a eseului care trebuie prezentat în cadrul primei întâlniri. Afişarea pe site a
notelor acordate se va realiza la cel mult 2 săptămâni de la data depunerii/primirii lucrării.
Dacă studentul consideră ca activitatea sa a fost subapreciată de către evaluatori poate solicita
feedback suplimentar prin contactarea titularului telefonic sau personal.

1.10. Elemente de deontologie academica

Se vor avea în vedere următoarele detalii de natură organizatorică:
- materialele elaborate de către studenŃi vor face dovada originalităŃii. Plagiatul se pedepseşte
cu excluderea din colocviul final.
- rezultatele finale vor fi puse la dispoziŃia studentilor prin afisaj electronic.
- contestaŃiile pot fi adresate în maxim 24 de ore de la afişarea rezultatelor iar soluŃionarea lor
nu va depasi 48 de ore de la momentul depunerii.

1.11. StudenŃi cu dizabilităŃi:

Titularul cursului îşi exprima disponibilitatea, în limita constrangerilor tehnice si de
timp, de a adapta conŃinutul şi metodelor de transmitere a informaŃiilor precum şi
modalităŃile de evaluare în funcŃie de tipul dizabilităŃii cursantului. Altfel spus, avem în
vedere, ca o prioritate, facilitarea accesului egal al tuturor cursanŃilor la activităŃile didactice şi
de evaluare.

1.12. Strategii de studiu recomandate:

Date fiind caracteristicile învăŃământului la distanŃă, se recomandă studenŃilor o
planificare riguroasă a secvenŃelor de studiu individual. Titularul de curs stă la dispoziŃia
cursanŃilor în intervalul de consultaŃii pe tot parcursul semestrului, pentru orice nelămuriri
care se doresc a fi soluŃionate. Lectura fiecărui modul, precum şi prezenŃa la cele 2 întâlniri
sporesc şansele promovării cu succes a acestei discipline.
 Modulul I.
Comunicarea culturală şi societatea

Cultura europeană de azi, aşa cum bine observă profesorul şi filosoful Andrei Marga1
este rezultatul interacŃiunii multiplelor popoare care s-au format pe harta continentului. Mai
limpede de la incursiunile lui Cezar în Galia şi pe Rinul Inferior, prestaŃia culturală a
diferitelor popoare a început să fie una rezultată din contacte şi, într-un anumit sens,
europeană. CelŃii, romanii, germanii, slavii, absorbind treptat ceva din ceea ce au dat vechii
greci, au format marile rădăcini ale popoarelor ce au creat, treptat, matricile de sensibilitate şi
gândire în Europa. Cultura europeană, purtată de aceste popoare şi inteligibilă şi posibilă
numai ca simbioză a spiritului grec, a percepŃiei romane a statului şi dreptului, a eticii şi
religiozităŃii creştine, s-a format organic în mutaŃii mereu noi. De la mijlocul secolului al
XVIII-lea, ca produs al acestei culturi, s-a născut civilizaŃia modernă în Europa, care a cuprins
apoi întreaga lume şi a schimbat-o.

Acestei Europe a culturii moderne şi a unei civilizaŃii ştiinŃifico-tehnice, pe care ea a

pus-o în mişcare pe întreaga planetă, i s-a prezis de mai bine de un secol declinul. Spengler a
dat forma de referinŃă acestei diagnoze, în faimoasa sa lucrare Declinul Occidentului:
Contururile unei morfologii a istoriei universale (1923), care pune direct întrebarea privind
destinul culturii europene. Răspunsul său este deja clasicizat. Europa Occidentală, care a
reprezentat locomotiva culturii europene, şi-a epuizat posibilităŃile de înnoire spirituală prin
generarea de viziuni de mare anvergură şi nu mai oferă, propriu-zis, decât o civilizaŃie. Ea
confirmă, la rândul ei, destinul inevitabil al unei culturi acela de a trece în civilizaŃie pură.
CivilizaŃia pură constă, ca fapt istoric, într-o exploatare graduală a formelor devenite
anorganice şi moarte. Indiciile acestei treceri sunt variate ecrasarea spiritului metafizic şi
proliferarea celui utilitar, dizolvarea sublimului şi prevalenŃa considerentelor pecuniare,
triumful abordării pur economice a vieŃii pe seama abordării ei prin prisma sensurilor
superioare, înlocuirea dezvoltărilor calitative cu extensiunea dominaŃiei, stingerea tradiŃiilor
diverse în condiŃiile expansiunii voinŃei de putere, înlocuirea superiorităŃii culturale cu
succesul teritorial şi financiar dar se lasă reunite în indiciul sintetic al încetării marilor
iniŃiative vizionar-culturale şi al dominaŃiei covârşitoare a imperativelor de adaptare. Cultura
europeană intră astfel în faza ultimă a ciclului fatal al oricărei alte culturi şi se stinge.

1
Andrei Marga, Filosofia unificării europene,
 Impresionantă prin radicalismul ei, atrăgătoare pentru pesimişti, prin aparenta ei
apodicticitate, seducătoare pentru intelectualii răsăriteni ataşaŃi tradiŃionalismului rural,
filosofia culturii a lui Spengler, având în centru teza declinului Europei Occidentale, a fost
preluată multă vreme în această formă. Faptul că Spengler însuşi şi-a modificat semnificativ
vederile generale nu a mai contat. Acest fapt s-a petrecut, în orice caz, după 1924, şi constă, în
esenŃă, în depăşirea relativismului din Declinul Occidentului spre recunoaşterea superiorităŃii
civilizaŃiei europene din secolul actual. În Omul şi tehnica. ContribuŃie la o filosofie a vieŃii
(1931), el admite că secolul douăzeci a devenit în cele din urmă destul de matur pentru a
penetra semnificaŃia ultimă a faptelor, din care constă, în fapt, întreaga istorie a lumii. Teza
unităŃii istoriei universale este acum recuperată şi, corespunzător, relativismul bazat pe
postularea de mari culturi ce nu comunică şi rămân incomparabile este moderat şi chiar redus.
Deşi Spengler consideră încă istoria universală ca fiind compusă din tradiŃii civilizaŃionale
distincte, el este convins că, totuşi, acestea sunt subsumate în ultimă instanŃă unui proces
cuprinzător şi plin de semnificaŃie al istoriei lumii. În acest proces cultura occidentală
modernă, chiar cea din secolul actual, are poziŃia unei chei, în sensul hegelian, pentru a face
inteligibilă, dintr-o situaŃie mai complexă, istoria organizaŃiilor mai simple de odinioară. Pe
de altă parte, ea însăşi este o sinteză, căci, în general, notează Spengler, o cultură este în fapt
sinteza mai multor culturi. De asemenea, mai notează el, declinul profetizat în declinul
Occidentului nu trebuie luat în sens fizic.

Identitatea culturală

Societatea contemporană este confruntată cu corupŃia fenomenului cultural pe terenul

confruntărilor sociale. Dacă tcnsiunile intercullurale sunl cunoscule dc secole, munai în
ullimul timp conceptul de cultură a dobândil o semnificaŃie politică, prin integrarea explicită
a problematicii interculturale în limbajul poiilic.
Identitatea culturală este esenŃa perenităŃii popoarelor; ca conferă omului specificitate şi
grupurilor unitate, caracter irepetabil şi ireductibil; ea constituie legătura intre trecutul,
prezenlul şi viilorul lor, cultura condiŃionează întreaga experienŃă a omului, de la naşterc
până la moarte. A priva persoanele sau grupurile de identitatea lor culturală înseamnă a le
priva de istoria lor, a nega în ultimă instanŃă dreplul lor la existenŃă.
Nimeni nu poate nega importanŃa primordială a culturii, ca parte a demnităŃii umane.
Omul datorează demnitatea sa culturii sale şi vocaŃiei sale de a fi civilizat; de aceea, în
filozofia drepturilor omului, un loc central ocupă, după viaŃa şi integritatea fizică, modurile
de exprimare culturală: libertatea de expresie, de conştiinlă, de gândire, de reuniune şi de
asociere, dreptul la educaŃie etc. Acestea sunt şi raŃiunile pentru care în preocupările legate de
problematica minorităŃilor.
De altfel, dreptul la identitate culturală este o expresie a diversităŃii culturale a lumii, a
dreptului la diferenŃă. După cum este cunoscut, DeclaraŃia asupra rasei şi prejudecăŃilor
rasiale, adoptată de ConferinŃa generală a UNESCO la 27 noiembrie 1978, afirma, în art. 2,
că "Toate persoanele şi toate grupurile au dreptul să se considere şi să fie percepute ca
atare". Dreptul la respectarea identităŃii culturale nu trebuie şi nu poate să invite la o
percepŃie a diferenŃelor ca o stigmatizare a grupurilor diferite, şi în consecinŃă la tendinŃa de
a le crea o poziŃie dezavantajoasă, şi nici la negarea asemănărilor persoanelor sau grupurilor
respective cu altele, a apartenenŃei lor la valorile comune culturii şi universale.
Cultura, a cărei etimologie latină – colere, a „cultiva” – se referă la activitatea umană
în ansamblul ei. DefiniŃia UNESCO a culturii este aceea de creaŃie materială, spitiruală,
intelectuală şi emoŃională a unei societăŃi sau grup distinct din punct de vedere social. Cultura
reprezintă o moştenire ce se transmite cu ajutorul codurilor de comunicaŃie specifice cum sunt
gesturile ori cuvintele, scrisul şi artele, mass media (presa, radioul, televiziunea), media
interactivă (telefonul). În acelaşi fel se transmit gesturile, ritualurile, cunoştinŃele teoretice,
normele abstracte, religia. Cultura poate fi însuşita prin diverse forme ale memoriei subiective
(reflexe, cuvinte, imagini) dar şi prin intermediul memoriei obiective (obiecte, peisaje,cărŃi,
numere, reguli). Cultura este un fenomen social şi istoric şi nu un dat natural. Ea nu se
transmite pe cale ereditară, ci prin învăŃare.
Cultura este aşadar creaŃia unui anumit grup sau al unei societăŃi. Un grup etnic este o
categorie de indivizi care împărtăşesc o cultură comună, au rădăcini comune de ordin
lingvistic, istoric, al tradiŃiilor şi al modului de viaŃă. Grupurile etnice sunt minorităŃi cuprinse
în cadrul unei societăŃi dominante. Ele au dezvoltat sentimentul identităŃii de grup, o
conştiinŃă de sine, în raport cu grupul majoritar în care se încadrează şi cu care interacŃionează
mai mult sau mai puŃin frecvent. InteracŃiunile dintre diferitele grupuri etnice, respectiv dintre
acestea şi cultura majoritară, se poate face în două contexte diferite: multiculturalism şi
interculturalism. Important pentru demersul nostru este înŃelegerea faptului că diversitatea
culturală indică un proces închis, deoarece multiculturalismul se focalizează pe conservarea
identitară a diferenŃelor. Interculturalismul defineşte ipostaza dialogică a culturilor prin
intrarea în rezonanŃă a diferenŃelor. Interculturalismul presupune relaŃionarea culturilor,
dialogul lor în scopul de a se descoperi reciproc, de a se defini una în raport cu alta, spre
câştigul cultural al tuturora. Spre exemplu, Banatul este un excelent exemplu de metisaj
interconfesional, interetnic, interlingvistic şi intercultural. ÎnŃelegem că întâlnirea culturilor
depăşeşte sfera culturii, deoarece trebuie să Ńină seama zilnic de răspunsurile permanente la
fenomenele politice, economice şi sociale. În studiile dedicate interculturalităŃii, descrierea
diversităŃii etnice este exemplificată prin date culturale şi demografice în diverse situaŃii, dar
această descriere trebuie să fie urmată de analiza şi interpretarea interacŃiunii lor. Trebuie să
fim conştienŃi de faptul că analiza şi evidenŃierea identităŃii pune accentul pe minoritate, pe
când comunicarea interculturală vizează majoritatea. În acest context, chiar termenul
globalizare vizează extinderea Europei occidentale spre est. ConstrucŃia Europei Unite
însemnă construcŃia unei identităŃi comune a Marii Europe, bazate pe un set unic de valori şi
pe instituŃii compatibile, integrate unui sistem de gestiune unitar conceput la nivel continental.
Procesul european este o chestiune de putere şi cultură, adică însemnă puterea de a transfera
altora propria paradigmă cultural identitară. Prin urmare, aquis-ul comunitar este un aquis
identitar.
Cultura este un proces schimbător, produs de indivizi şi colectivitate în virtutea unor
interacŃiuni permanente, tranzacŃii, negocieri, schimburi, tensiuni, dar şi conflicte tragice şi
dureroase. Complexitatea culturală, studiul ei pune în relaŃie diferenŃele definite cultural, fără
a nega frontierele pe care înseşi grupurile sociale le imaginează, le construiesc. Realitatea
demonstrează că membri diferitelor comunităŃi (minorităŃi religioase, lingvistice sau etnice,
colectivităŃi teritoriale sau de imigranŃi) interacŃionează permanent.
Identitatea europeană. Bazele identităŃii sunt ideologia, religia, cultura. La sfârşitul sec.
XX statele-naŃiuni ale Occidentului se unesc în două state semiuniversale în Europa şi
America de Nord. Ele sunt legate printr-o reŃea complexă de relaŃii instituŃionale formale şi
informale. Statele universale ale precedentelor civilizaŃii sunt imperii. Statul universal pe cale
de apariŃie al civilizaŃiei occidentale nu este un imperiu, ci un amestec de federaŃii,
confederaŃii, regimuri şi organizaŃii internaŃionale. RelaŃiile care se stabilesc între ele sunt
relaŃii intercivilizaŃionale. Asemeni marilor imperii, fiecare civilizaŃie are tendinŃa de a se
vedea ca fiind centrul lumii, dar într-o lume multicivilizaŃională, acest reflex nu mai este
posibil, este irealizabil. Se cunosc mai multe forme de integrare europeană: geografice,
culturale politice, dar ele au fost posibile într-o oarecare măsură prin depăşirea tradiŃiilor şi
prin capacitatea de a accesa valorile universale.
Depăşirea tradiŃiilor necesită înŃelegerea relaŃiei dintre conceptele de cultură, tradiŃie,
obicei. Obiceiurile sunt acŃiuni, modalităŃi comportamentale, care corespund unui model dat.
Ele sun consolidate la nivel social prin intermediul tradiŃiei. Fiind latura ascunsă a culturii,
tradiŃiile reprezintă totalitatea modelelor comportamentale, obiceiuri şi credinŃe transmise în
cadrul unui popor anume. Ele includ obiecte materiale, credinŃe, imagini, evenimente, practici
şi instituŃii, clădiri…. Prin lărgirea ariei de semnificaŃie, cultura include tradiŃiile, oboceiurile,
fiind compusă din totalitatea valorilor materiale şi spirituale create de-a lungul timpului de un
popor. Cunoaşterea tendinŃelor creaŃiei artistice, circulaŃia ideilor şi practicile culturale de
masă favorizează cunoaşterea reciprocă a locuitorilor Europei şi, implicit, mixajul culturilor şi
dezvoltarea conştiinŃei de a fi proprietarii unui patrimoniu comun.

Scurt istoric al comunicării interculturale

Cercetarea problematicii interculturale este relativ nouă în istorie, însă unii autori
consideră că există o anumită ştiinŃă a comunicării. Cu toate acestea, nu se poate vorbi despre
o cercetare istorică propriu-zisă a unei asemenea ştiinŃei. Dar istoria comunicării interculturale
este mult mai bogată în special în ultimul secol, odată cu dezvoltarea mijloacelor de călătorie,
de comunicare de masă şi a procesului globalizării în general. Dar istoria ştiinŃei comunicării
este de dată mai recentă. Unii autori2 consideră că bazele comunicării interculturale au fost
puse de către Edward Hall în lucrarea sa, „The Silent Language” din 1959.
M. Hammer se inspiră din metafora folosită de W. Schramm pentru a descrie cercetarea
comunicării interculturale. Astfel, el a constatat că edificarea domeniului comunicării
interculturale a fost de natură nomadă. După cel de-al Doilea Război Mondial, un număr de
cercetători din discipline destul de diferite, precum antropoligia, psihologia, comunicarea,
sociologia şi relaŃiile internaŃionale şi-au abandonat într-o oarecare măsură disciplinele pentru
care lucrau şi s-au îndreptat spre o parte a studiului uman care era până atunci relativ
nedescoperit, el vizând intersecŃia dintre cultură şi interacŃiunea umană.
Adoptând punctul de vedere al lui Kuhn în abordarea istories ştiinŃei, putem afirma că
ştiinŃa comunicării interculturale prezintă şi ea cele cinci stadii pe care le parcurge orice
istorie a ştiinŃei in evoluŃia ei: 1- starea pre-paradigmatică, 2 – începuturile apariŃiei
paradigmei, 3 – acceptarea paradigmei depline, „ştiinŃa normală”, 4 – apariŃia anomaliilor în
cadrul paradigmei şi a declinului interesului cercetătorilor, 5 – epuizarea paradigmei şi
trecerea la o nouă paradigmă, începutul unui nou ciclu.3 În timp ce majoritatea ştiinŃelor
fizice au parcurs cele cinci stadii, ştiinŃele sociale, printre care şi cea a comunicării
interculturale, au parcurs abia primele trei stadii.

2
Constantin Grecu, „Comunicarea interculturală” în Ioan Biriş, Societate şi comunicare culturală, Editura
Tehnică, Bucureşti, 2006
3
Ibidem
 Primul stadiu al cercetărilor comunicării interculturale, cel al stabilirii cadrului
conceptual, începe în anii 1950, în principal odată cu lucrarea menŃionată a lui Edward T.
Hall. ExperienŃa anterioară a acestui cercetător cu triburile de indieni, precum şi activitatea sa
cu diplomaŃii în cadrul Foreign Service Institute l-au pus în faŃa naturii problematice a
comunicării interculturale. Problema consta în faptul că diplomaŃii americani erau adesea
ineficienŃi în activităŃile lor interculturale cu oameni aparŃinând altor culturi.
Pentru a rezolva această problemă, E. T. Hall a trebuit să adune fapte şi să stabilească o
înŃelegere clară a modului în care funcŃionează comunicarea interculturală. Bazându-se pe
experienŃa sa anterioară, respectiv aceea a mai multor ani de interacŃiuni şi observaŃii ale
triburilor de indieni băştinaşi, precum şi cu alte culturi, Hall a creat mai multe concepte-cheie
cu care a încercat să explice natura problematică a comunicării interculturale. De aceea putem
spune că lucrarea sa, „The Silent Language” a marcat naşterea comunicării interculturale,
deoarece ea sintetizează problemele fundamentale în înŃelegerea relaŃiei dintre culturi.
M. Hammer (1995) a identificat „patru combinaŃii esenŃiale” pe care Hall le-a adus în
domeniul cercetării comunicării interculturale4:
1. trecerea de la centrarea pe o analiză a unei culturi considerate în mod izolat la
comparaŃia biculturală
2. aducerea unor concepte de nivel macro ale culturii la nivel micro
3. legarea culturii de procesul comunicării
4. aducerea în atenŃia noastră a rolului pe care îl are cultura în influenŃarea
comportamentului uman.
În plus, Hall a adus în cadrul comunicării interculturale o serie de concepte noi şi foarte
importante, precum cele de mare, respectiv slabă dependenŃă de context, concepte care sunt
azi larg folosite în cercetările în domeniu. Tot acestui autor îi aparŃine cunoscuta sintagmă
„comunicarea este cultură şi cultura este comunicare”, care exprimă de fapt esenŃa
comunicării interculturale.
Cel de-al doilea stadiu al cercetărilor comunicării interculturale, aparŃinând anilor 1960 şi
1970 s-a caracterizat în esenŃă prin apariŃia unor forme instituŃionalizate, cum sunt diferitele
departamente universitare de comunicare interculturală, a unor cursuri şi specializări, a unor
organizaŃii şi asociaŃii naŃionale şi internaŃionale dedicate comunicării interculturale. Un
element important al acestei perioade îl constituie criza de identitate prin care a trecut
domeniul comunicării interculturale spre sfârşitul anilor 1970. În aceasta perioadă a avut loc o

4
vezi Constantin Grecu, op. cit., p. 153
aşa-zisă criză definiŃională. Exista nevoia definirii domeniului comunicării interculturale, iar
cercetătorii şi-au dat seama că aici sunt implicate mai întâi alte două concepte, cel de
comunicare şi cel de cultură, care trebuiau să fie bine definite pentru a se trece la stadiul
următor. S-au formulat în acest sens o serie de definiŃii care au dus la maturizarea acestei
ştiinŃe.
Stadiul al treilea, cel al construcŃiei teoriei, a avut loc în linii mari în anii 1980. În această
perioadă s-au formulat o serie de teorii bine închegate privitoare la comunicarea
interculturală. Astfel, în 1983 W. Gudzkunst a publicat primul text conŃinând teorii cu privire
la comunicarea interculturală. În anii următori au apărut alte câteva volume (Handbook of
International and Intercultural Communication, Theories in Intercultural Communication
etc). O dată cu apariŃia acestor lucrări, se poate spune că cercetarea comunicării interculturale
şi-a încheiat în ansamblu etapa constituirii cadrului său teoretic.
Căutarea unei ştiinŃe „normale”, mature, formează obiectul celui de-al patrulea stadiu.
Însă acest stadiu nu a fost încă atins. De fapt, dată fiind caracteristica ştiinŃelor sociale, este
puŃin probabil ca cercetarea comunicării interculturale, spun unii autori, să atingă curând
stadiul unei ştiinŃe mature, cu legi şi constante universale. Interculturalitatea reprezintă un
domeniu mult prea dinamic şi fluid pentru a putea fi identificate cu uşurinŃă anumite constante
universale.

Comunicarea interculturală în contextul globalizării

Cercetarea comunicării interculturale de azi nu mai poate face abstracŃie de

intensificarea legăturilor între naŃiuni, comunităŃi umane şi indivizi, determinată de procesul
globalizării. Printre multiplele definiŃii date globalizării există câteva care pun accentul pe
interacŃiunea dintre indivizi şi procesul de comunicare.
Termenul “globalizare” a apărut la sfârşitul anilor ’60 şi a fost lansat de un specialist
canadian în teoria mijloacelor de comunicare în masă, prof. Marshall McLuhan, Univ. din
Toronto şi specialistul american în “problemele comunismului”, Zbigniew Brzezinski, Univ.
Columbia. McLuhan a extrapolat lecŃiile războiului din Vietnam şi a lansat expresia “sat
global”.
Termenul de globalizare a intrat în dicŃionar prima dată în 1961. În literatura de
specialitate există numeroase definiŃii ale acestui fenomen contemporan. Ne vom opri în
continuare la câteva pe care le considerăm sugestive.
 Dintre definiŃiile globalizării, iată câteva ce pot fi valorificate în contextul comunicării
interculturale:
DefiniŃia bunului simŃ: “Globalizarea este procesul prin care oamenii de oriunde
înŃeleg să accepte ceea ce-i aseamănă, punând în surdină ceea ce-i separă”
DefiniŃia deschiderii: “Globalizarea este expresia unui sistem al lumii în cel mai înalt
grad de integrare şi deschis permanent integrării”.5
Aceste definiŃii fac apel, după cum se vede, la intensificarea fără precedent a
proceselor de comunicare interculturală, la dialogul care poate duce la acceptarea diferenŃelor.
Dezvoltarea fără precedent a tehnologiei, a telecomunicaŃiilor, a noilor media a creat o
interconexiune crescândă între oameni, interconexiune care duce la intensificarea proceselor
de dialog intercultural.
După cum remarcă N. G. Trillo, pe măsură ce tehnologia, aflată în plin proces de
creare şi perfecŃionare, interconectează globul nostru, lumea pare să devină tot mai mică.
Paradoxal însă, tocmai datorită acestei interconexiuni percepŃia noastră asupra lumii creşte şi
se extinde continuu. De aceea, legăturile cu indivizi aflaŃi la distanŃă ne pot provoca să ne
extindem orizonturile dincolo de ceea ce cunoaştem. Pe măsură ce reŃeaua noastră socială
creşte, evenimentele aflate la distanŃă tind să aibă semnificaŃie pentru noi ca indivizi. Această
interconexiune crescută implică posibilitatea unor crescute interacŃiuni culturale cu ajutorul
tehnologiei.

DiferenŃele culturale – oportunităŃi şi provocări

Cu toate că anterior am dat o definiŃie culturii, generică, ce-i drept, considerăm că este
mai propice să discutăm nu despre o singură cultură, cu referire la un popor sau o naŃiune, ci
despre „culturi”, tocmai în virtutea dialogului pe care interculturalismul îl propune. De fapt, în
cadrul oricărei culturi se formează şi coexistă mai multe culturi, care interacŃionează şi se
intercondiŃionează. Criteriile după care se realizează acest lucru nu sunt numai etnice, ci şi
legate de nivelul de pregătire, de distincŃia urban-rural etc. Se vorbeşte astfel, pe de o parte,
despre co-culturi, cu privire la raporturile speciale existente în cadrul aceleaşi culturi, sau
despre sub-culturi, cu privire la raporturile sociale dintre culturile speciale şi cultura mare în
care acestea se încadrează.

5
Ambele definiŃii se regăsesc în D. Marin, Globalizarea şi aproximările ei, Editura Economică, Bucureşti, 2004
 Deosebirile culturale sunt inevitabile, ba chiar necesare, chiar în contextul larg al
globalizării, care pare că ar dori să anihileze diferenŃele şi să reducă totul la o mare cultură
globală. Deosebirile culturale sunt izvoare care ne deschid orizonturile şi apetitul pentru a-l
cunoaşte pe „celălalt”, atîta timp cât suntem dispuşi să facem acest lucru. În marea familie a
Uniunii Europene, pe de o parte, şi în marea „familie” globală pe de altă parte, o comunicare
eficientă între culturi este singura cale pentru evoluŃia umanităŃii.
Chiar dacă diferenŃele culturale prezintă avantajele diversităŃii, din care, în cadrul
dialogului intercultural cu toŃii am avea de câştigat, ele devin adesea adevărate obstacole,
datorită incertitudinii naturii umane. Cel mai adesea, ne simŃim stingheri în prezenŃa
străinilor, trebuie să cunoaştem ceva despre cineva pentru a ne putea simŃi bine în preajma lui
şi a putea comunica cu el. Evitarea incertitudinii este o măsură a limitelor până la care
membri unei anumite comunităŃi încearcă să evite ambiguitatea, incertitudinea cu privire la
alŃii. Din acest punct de vedere, unii autori împart culturile în inferioare şi superioare în
privinŃa evitării incertitudinii, primele fiind considerate mai deschise către comunicare şi
diversitate.
Deşi tehnologia actuală a creat posibilităŃi tehnice enorme pentru comunicare,
capacităŃile tehnice nu sunt suficiente pentru a permite oamenilor aparŃinând culturilor diferite
să comunice. CapacităŃile tehnice au devansat capacităŃile noastre de a comunica efectiv,
astfel că în cazul persoanelor de culturi diferite, cu valori diferite, se creează adesea mai multă
neînŃelegere decât înŃelegere. Propriile valori şi principii nu fac decât să ne influenŃeze modul
în care în percepem şi analizăm pe ceilalŃi. Oameni aparŃinând culturilor diferite pot atribui
uşor semnificaŃii diferite aceluiaşi comportament. Felul în care noi judecăm o cultură, în
conformitate cu propriile noastre valori culturale şi eventual cu refuzul de a lua în considerare
alte norme culturale vor determina cât este de probabil ca procesul de comunicare eficientă să
aibă loc. BineînŃeles, aici avem de-a face cu extreme: cei care recunosc şi acceptă diferenŃele
şi credinŃele altora, respectiv cei care nici nu cunosc şi nici nu acceptă. Pentru realizarea unei
comunicări eficiente, toleranŃa şi recunoaşterea deosebirilor culturale este esenŃială.
Unii dintre factorii care explică de ce oamenii au atât de multe probleme în a
comunica dincolo de graniŃele culturale este sugerată de următoarea definiŃie a culturii,
aparŃinând autorilor D. P. Cushman şi D. D. Cahn: „o cultură constă dintr-o mulŃime de valori
polarizate de o imagine ce conŃine o viziune a propriei sale excelenŃe. O astfel de imagine care
tiranizează ia diverse forme în variate culturi cum ar fi individualismul sever în America, o
armonie a individului cu natura în Japonia şi obedienŃa colectivă în China. O imagine
tiranizatoare a culturii îi înzestrează pe membrii săi cu un ghid de comportament potrivit şi
instaurează o lume suprasensibilă a semnificaŃiei valorilor din care-şi pot însuşi chiar şi cei
mai umili membri ai săi pentru a conferi un sens de demnitate şi de coerenŃă vieŃilor lor”6.
Cercetările arată că nu se poate însuşi o cultură străină doar memorând simbolurile ,
normele şi valorile ei, tot la fel cum nu se poate învăŃa o limbă doar pe baza memorării
cuvintelor şi a gramaticii. Pe lângă memorare este nevoie de înŃelegere, proces cu atât mai
complex cu cât culturile care dialoghează se află mai departe una de alta. Tocmai de aceea,
sursele conflictului intercultural sunt numeroase şi uneori greu de gestionat. Conflictul
intercultural poate fi definit ca fiind atât individual, cât şi cultural, personal şi social.
Incertitudinea este o caracteristică a conflictelor interculturale. Conflictul reprezintă o
incompatibilitate de valori, comportamente, perspective şi situaŃii percepute între două sau
mai multe persoane sau grupuri interdependente. Există două tipuri de viziuni cu privire la
modul în care poate fi abordat conflictul, pe care le vom aborda în continuare.
Astfel, pentru unii autori, cum ar fi David Augsburger (1973), conflictul intercultural
poate fi privit ca o oportunitate. Această perspectivă, împărtăşită de grupurile occidentale are
la bază câteva asumpŃii principale:
1. conflictul este normal şi util
2. toate litigiile sunt supuse schimbării prin negociere
3. confruntarea directă şi concilierea sunt preŃioase
4. conflictul este o negociere necesară a contractului, o eliberare a unor tensiuni şi o
reînnoire a unor relaŃii.
Printre beneficiile lucrului cu conflictele se află, în opinia unor autori, câştigarea unor
informaŃii despre alŃi oameni sau alte grupurişi creşterea generală a coeziunii.
Cealaltă faŃă, cea care prezintă conflictul drept destructiv şi neproductiv pentru relaŃii,
este schiŃată şi ea de acelaşi autor, David Augsburger, care identifică tot patru asumpŃii şi
pentru această abordare:
1. conflictul este o perturbare destructivă a păcii
2. sistemul social nu trebuie ajustat la nevoile membrilor săi, mai degrabă membri săi
trebuie adaptaŃi la valorile stabilite
3. confruntările sunt destructive şi ineficiente
4. cei care iau parte la dispută ar trebui disciplinaŃi
Grupurile culturale care consideră că conflictul este destructiv evită adesea conflictul
la nivel scăzut şi pot căuta o intervenŃie a unei a treia părŃi din partea unui intermediar.

6
Ioan Biriş, op. cit., p. 151
Disciplina este văzută uneori ca fiind un mijloc pentru condamnarea conflictului. Aceasta
trimite un mesaj conform căruia conflictul este rău şi ar trebui evitat. Abordarea „aducătoare
de pace” constituie un mod de abordare a conflictului interpersonal care evaluează puternic
cealaltă persoană şi încurajează creşterea sa, încercările de a escalada conflictele sau de a găsi
negociere creatoare pentru a rezolva conflictele atunci când ele apar.

Modulul al II-lea.
Colaborarea interculturală în teoriile managementului

Aşa cum observă Sylvie Chevrier7, fondatorii disciplinei economice (cum este David
Ricardo) nu au acordat importanŃă diferenŃelor culturale. În teoria schimbului internaŃional,
care este în mod esenŃial opera economiştilor liberali, variabila culturală a fost evacuată
aproape de la început. Autorii liberali nu iubesc cultura naŃională. Pentru ei, aceasta are gust
de rezistenŃă la schimbare, de inerŃie. Lumea constituie un sat global, cum o numeşte
Marshall McLuhan, o piaŃă unică în care tranzacŃiile pot întâlni bariere politice sau tehnice
(embargouri, vămi, transport etc), însă nu şi pe cele culturale. Această abordare a fost preluată
şi ulterior în teoriile economice, care nu au acordat multă vreme importanŃă gestiunii
problemelor interculturale. Pentru aceste teorii, economia este internaŃională şi nu
interculturală.
Prin urmare, şi în disciplina managementului diferenŃele interculturale au fost mult
timp negate. Acest lucru s-a datorat şi unor cauze de ordin geografic. Mai precis, cel puŃin la
nivel cantitativ, cea mai mare parte a corpusului teoretic al managementului s-a dezvoltat în
Statele Unite ale Americii. Aceasta mare putere economică, având o piaŃă internă foarte bine
dezvoltată, a acordat o importanŃă relativă schimburilor internaŃionale. Mai mult, în
intreprinderile angajate în comerŃul internaŃional limba de lucru este engleza, foarte bine
stăpânită de toate părŃile implicate. Astfel, o mare parte a literaturii managementului nu
recunoaşte importanŃa diferenŃelor culturale şi prin urmare nu ridică problema colaborării
interculturale.

”One best way” înseamnă respingerea implicită a diferenŃelor culturale

7
Sylvie Chevrier, Le management des equipes interculturelles, Paris, 2000
 Etnocentrismul, care se poate traduce prin ignorarea diferenŃelor culturale, s-a
caracterizat adesea prin tendinŃe de superioritate ale unor culturi în încercarea lor de a impune
o cale unică, „cea bună” în domeniul managementului. Occidentul a fost cel care şi-a arogat
mai întâi acest drept, datorită puternicei dezvoltări economice şi tehnologice. Modelul
occidental de structurare şi standardizare instituŃională şi de management a fost exportat la
nivel mondial şi considerat multă vreme singura cale de urmat. Ulterior, începând cu anii 80,
expansiunea tehnologică a Japoniei îşi face simŃită prezenŃa, generând a „new best way” –
modelul de management japonez.
Acceptarea oricărui asemenea model de management drept cale unică înseamnă
respingerea celorlalte modele, respectiv ignorarea diferenŃelor culturale, care reprezintă
implicit şi diferenŃe de viziune managerială.

FuncŃionalismul şi perspectiva universalistă

Odată cu internaŃionalizarea afacerilor, ignorarea diferenŃelor şi ierarhizarea culturilor,

care au caracterizat multă vreme literatura managementului, încep să cedeze teren unei
recunoaşteri explicite a diferenŃelor culturale şi a unui nou interes pentru colaborarea
interculturală.
Primul curent care se interesează de diferenŃele culturale se inspiră din concepŃia
funcŃionalistă a culturii, în special Malinovski, după care fiecare cultură corespunde unei
integrări sociale şi a unei adaptări la mediu, care permite supravieŃuirea şi perenitatea
grupului. Cu alte cuvinte, deşi diferiŃi din punct de vedere cultural, indivizii au aceleaşi nevoi.
Sub diferenŃele codurilor culturale, oamenii au aceleaşi interese economice. Astfel, deşi
funcŃionalismul recunoaşte diferenŃele culturale, le marginalizează. Mai precis, sunt
recunoscute diferenŃele privind un anumit număr de elemente precum: limba, credinŃele
religioase, codurile de comportament în relaŃiile cu ceilalŃi, gesturi şi saluturile, valorile,
obiceiurile alimentare etc. O serie de anecdote prezintă însă problemele de comunicare ce pot
apărea din cauza diferenŃelor culturale în interpretarea anumitor gesturi sau expresii. Aşa cum
observă Semprini şi Klapisch, comunicarea în grupurile multietnice trebuie întreŃinută prin
cunoaşterea reciprocă a valorilor membrilor fiecărei culturi, respectarea şi acceptarea lor,
pentru a recunoaşte în cele din urmă egalitatea fundamentală a tuturora.8 Practic, aceasta
înseamnă a-i face pe oameni conştienŃi de importanŃa propriilor valori culturale, precum şi de

8
Semprini şi Klapisch în Sylvie Chevrier, op. cit., p. 152, traducerea autorului
cele ale altora. Odată conştientizate acestea, se poate ajunge la o comunicare empatică şi clară
între toŃi membrii grupului, evitând ambiguităŃile.
Pentru realizarea eficientă a activităŃilor echipelor multietnice trebuie stabilite atât
contacte profesionale, cât şi sociale, toate acestea presupunând înŃelegerea culturii şi valorilor
celorlalŃi, în spiritul toleranŃei reciproce. La modul general, autorii menŃionează toate
calităŃile necesare pentru a lucra într-un mediu intercultural. Printre acestea, cel mai des
menŃionate sunt capacitatea de empatie şi ascultare, viziunea deschisă vizavi de practicile
culturale ale celuilalt, absenŃa prejudecăŃilor, respectul şi competenŃele profesionale. În aceste
condiŃii, gestiunea diferenŃelor culturale revine indivizilor implicaŃi în aceste interacŃiuni;
reuşita colaborării interculturale se reduce în cele din urmă la persoane.9
Un prim mod de gestionare a colaborării interculturale îl reprezintă selecŃia unor
indivizi cu o sensibilitate şi o deschidere mare faŃă de intercultural. Astfel, colaborarea
interculturală va fi reuşită graŃie acestor persoane, adevăraŃi „clarvăzători”ai interculturalului,
capabil să înŃeleagă şi să explice comportamentul străinilor.10 Aceşti indivizi joacă rolul unor
integratori culturali.
În intreprinderile internaŃionale, în care colaborarea interculturală este de domeniul
cotidianului, gestionarea diferenŃelor culturale se face la modul sistematic, în scopul
dezvoltării unei culturi corporative care să reprezinte o bază de lucru comună pentru toŃi
angajaŃii. Cultura corporativă reprezintă un set de principii şi valori, un ansamblu de
reprezentări mentale partajate între toŃi membrii organizaŃiei.
Din această perspectivă a eficienŃei interculturale, T. Cox propune un model pentru
evaluarea integrării într-o intreprindere care grupează indivizi din culturi diferite. Acest model
cuprinde următoarele dimensiuni:
1. gradul de omogenitate culturală
2. gradul de integrare structurală (minorităŃile ocupă posturile situate la toate
nivelurile organizaŃiei?)
3. gradul de integrare informală (participarea minorităŃilor culturale la activităŃile în
afara orelor de lucru)
4. prezenŃa prejudecăŃilor şi a discriminării
5. gradul de apartenenŃă, de loialitate faŃă de intreprindere
6. conflictele între grupurile culturale

9
Sylvie Chevrier, op. cit., p. 153-154
10
Gruere şi Short în Sylvie Chevrier, op.cit., p. 154
 Aceste teorii, deşi recunosc importanŃa diferenŃelor culturale, propun o abordare
negativă a acestora, în sensul în care ele sunt considerate surse ale disfuncŃionalităŃii
care trebuie depăşite.

ComparaŃia modelelor de gestiune şi relativismul cultural

Pentru susŃinătorii relativismului, cultura nu este reductibilă la un simplu cod. Ea

impregnează puternic funcŃionarea instituŃiilor, a organizaŃiilor. Printre precursorii acestei idei
se numără Max Weber şi Alexis de Tocqueville, ultimul fiind preocupat de problema
democraŃiei în America.
Mai recent, antropoligia americană a dezvoltat ideea conform căreia modelele de
organizare sunt legate de contextul cultural al intreprinderilor. Teoriile contingenŃei,
dezvoltate începând cu anii 1950 s-au preocupat de reperarea factorilor care determină
varietatea modelelor de organizare. La începutul anilor 80, anumiŃi cercetători pun în lumină
un nou factor contingent, şi anume faptul că mediul cultural naŃional influenŃează modul de
organizarea a intreprinderilor. Cultura, potrivit lui E. Hall, este un fel de programare mentală
colectivă proprie unui grup uman. În consecinŃă, toate practicile de management şi
comportamentele de lucru sunt afectate considerabil de aceasta. Caracteristicile
organizaŃionale şi manageriale ale firmelor depind de la Ńară la Ńară, astfel încât, potrivit unor
autori, acest lucru face imposibilă comparaŃia la nivel internaŃional.11
În management, relativismul cultural se traduce prin emergenŃa unui curent de
gestiune comparat care are în vedere descrierea practicilor de gestiune şi a comportamentelor
de lucru proprii fiecărei Ńări. În 1987 G. Hofstede lansează un vast program de cercetare
pentru inventarierea particularităŃilor organizaŃionale şi asocierea acestora culturilor naŃionale
din cincizeci de Ńări. Rezultatul acestor cercetări a dus la stabilirea a patru dimensiuni
fundamentale care permit, după părerea autorului, descrierea unei culturi:
1. controlul incertitudinii relativ la gradul de ambiguitate tolerat de persoane
2. distanŃa ierarhică ce corespunde diferenŃelor de potenŃial acceptate în societate
3. caracterul individualist sau, dimpotrivă, comunitar al societăŃii care depinde de
importanŃa relativă acordată intereselor individuale în raport cu cele colective

11
Sylvie Chevrier, op. cit., p. 156
 4. masculinitatea sau feminitatea, care se traduce prin societăŃi impregnate de valori
atribuite în mod tradiŃional bărbaŃilor (competiŃie, afirmarea de sine, confortul
material etc) şi femeilor (solidaritatea, modestia, calitatea relaŃiilor interpersonale
etc).12
Astfel, poziŃia unei culturi în raport cu fiecare din aceste axe se reflectă în procesele
administrative ale intreprinderilor aparŃinând culturii respective. De exemplu, gradul de
control al incertitudinii se traduce printr-o planificare mai mult sau mai puŃin forŃată;
distribuirea autorităŃii se reflectă în gradul de centralizare al intreprinderii şi în modul
autocratic sau democratic de luare a deciziilor. Caracterul individualist sau comunitar se
manifestă în deciziile de recrutare a personalului (dacă persoanele sunt angajate pe baza
competenŃelor lor sau datorită faptului că fac parte dintr-un anumit grup). Masculiinitatea sau
feminitatea culturii se reflectă, între altele, în diviziunea sarcinilor de lucru între bărbaŃi şi
femei.
Totuşi, analizele lui Hofstede prezintă inconvenientul de a diseca şi sacrifica acea
coerenŃă internă a culturilor prin compararea lor dimensiune cu dimensiune. Între altele, chiar
aceste dimensiuni ridică probleme. De exemplu, conceptele de masculinitate şi feminitate nu
pot fi delimitate foarte clar. Cu toate acestea, concluziile lui Hofstede au influenŃat o serie de
alŃi autori.
Legătura între practicile de gestiune şi cultura naŃională a fost exploatată şi de alŃi
cercetători, care au dezvoltat o perspectivă denumită etnomanagement. Autori precum G.
Amado, C. Faucheux şi A. Laurent (1991), iniŃiatorii acestei mişcări, au în vedere înŃelegerea
din interior a practicilor de management din diferite Ńări. Pentru aceşti autori, managementul
şi comportamentul la locul de muncă sunt practici construite social care au decurs din
dilemele istorice cu care s-a confruntat fiecare societate în particular.
La rândul său, Ph. d’Iribarne (1989) arată că funcŃionarea intreprinderilor este de fapt
un produs al modului de trai în societate. Fiecare societate are propria manieră de a concilia
exigenŃele vieŃii collective cu dorinŃa de libertate a membrilor săi. Cercetarea întreprinsă de
acesta în FranŃa, Statele Unite şi łările de Jos scoate în evidenŃă trei logici diferite de
guvernare a societăŃii şi a mediului de afaceri din cele trei Ńări. FranŃa, Statele Unite şi łările
de Jos sunt asociate respectiv cu logica onoarei, a contractului şi a consensului. Logica
onoarei se referă la ansamblul privilegiilor şi îndatoririlor asociate diferitelor ranguri şi
funcŃii. Fiecare angajat, animat de sentimentul onoarei, este atras spre a respecta obligaŃiile ce

12
Idem, p. 157
sunt asociate statutului său. Logica contractului stă la baza unei societăŃi în care rapoartele
sociale se inspiră din modelul acordului între clienŃi şi furnizori. La rândul ei, logica
consensului caracterizează o societate în care membri sunt în permanenŃă preocupaŃi de
ajustarea propriilor lor interese şi de nevoia de conciliere. Astfel, întrucât negocierea stă la
baza vieŃii sociale, practicile de management şi gestiuni din fiecare din aceste Ńări îşi au
rădăcinile bine înfipte în practica socială.
B. Nadoulek (1992) este un alt autor interesat să analizeze logicile care guvernează
sistemele socioculturale. Cercetarea sa este mai puŃin focalizată, deoarece el are în vedere
ansambluri sociale mai mari: Ńările anglo-saxone, asiatice, respectiv latine. Potrivit
concluziilor sale, cultura anglo-saxonă se sprijină pe logica concurenŃei, ancorată în
darwinism şi lupta pentru supravieŃuire. TradiŃia culturii asiatice este structurată conform
celor trei doctrine majore - taoism, confucianism şi budhism – şi deci marcate de o „dialectică
a adaptării”. Aceasta presupune o adaptare continuă la schimbare pentru a asigura perenitatea
colectivului. Cultura latină este construită în mod esenŃial pe moştenirea iudeo-creştină şi
umanismul promovat de Renaştere, care privilegiază discursul puterii. Conform lui Nadoulek,
aceasta se caracterizează prin retorica actorului, care joacă după regulile ce servesc mobilităŃii
şi strategiilor sale personale. Pornind de la aceste caracteristici majore, autorul arată impactul
lor asupra comportamentelor economice şi profesionale.
DiferenŃele de stil între managementul european, japonez şi american sunt evidenŃiate
şi de alŃi autori. Pentru unii dintre aceştia, managementul european are drept caracteristici
principale sensul responsabilităŃii sociale al intreprinderii, negocierea internă, precum şi o
anumită capacitate de gestiune a diversităŃii. Această dimensiune a gestiunii diversităŃii este
caracteristica fundamentală a unei noi direcŃii de management, respectiv managementul
european.
Etnomanagementul nu se ocupă doar cu explicarea diferenŃelor de gestiune datorate
contextului istoric al fiecărei culturi în parte. Acesta atrage atenŃia asupra faptului că
importarea de metode manageriale străine fără o adaptare corespunzătoare a lor la condiŃiile
particulare ale culturii importatoare este sortită eşecului.13

Dezvoltarea managementului intercultural

13
Vezi Sylvie Chevrier, op. cit., p. 160
 Autorii descrişi mai sus au evitat, din diferite motive, chestiunea colaborării
interculturale. În ultimii ani, această lacună a început să fie suplinită de crearea unei noi
discipline, denuite management intercultural. Acesta cuprinde un ansamblu al studiilor care
abordează dificultăŃile şi problemele care apar în grupurile de lucru a căror componenŃă este
eterogenă din punct de vedere cultural şi etnic. Istoric vorbind, două situaŃii particulare intră
sub incidenŃa a ceea ce numim management cultural: negocierea contractelor internaŃionale şi
expatrierea. Studiile de management intercultural se concentrează pe procesul de interacŃiune
interculturală şi efectele ei asupra celor implicaŃi.

Negocierea

O sinteză a studiilor de teren şi de laborator demonstrează faptul că rezultatele unei

negocieri sunt determinate în esenŃă de trei factori de natură culturală: caracteristicile
negociatorilor, contextul negocierii, respectiv procesul de negociere în sine. De la o cultură la
alta, negociatorii prezintă principii, atitudini şi moduri de gândire şi exprimare diferite.
Negocierea este un proces interacŃional care implică două sau mai multe entităŃi
sociale (persoane, grupuri, instituŃii, organizaŃii, comunităŃi), cu interese neomogene ca
intensitate şi orientare, în schimburi reciproce de informaŃii, schimburi reglementate de reguli
implicite şi/sau explicite, având menirea de a conduce la stabilirea unui acord, la transferul
unor bunuri echivalente sau, în general, la adoptarea unei soluŃii reciproc acceptabile pentru o
problema care le afecteaza interesele.
Negocierea este o comunicare în ambele sensuri care duce la o înŃelegere atunci când cele
două părŃi au interese comune şi altele opuse.
Procesul de negociere este susŃinut de câteva pârghii esenŃiale:
- argumentarea -este un amestec de demers rational si de proces de influentare (insa nu
inseamna acelasi lucru cu a exercita presiuni, cu a manipula sau chiar a intimida
interlocutorul). Argumentarea este in esenta bilaterala, intrucat este necesar sa se elaboreze
atat argumentele cat si contra-argumentele pe care negociatorul trebuie sa le arunce in joc
pentru formularea obiectiilor.
- informaŃia- este o resursa importanta in negociere, mai ales atunci cand nivelul de incredere
reciproca este redus. Actiunea de strangere a informatiilor trebuie inceputa cu mult timp
inainte de negocierea propriu-zisa. Informatia poate fi stransa de la oricine a il cunoaste pe
adversar sau a lucrat sau negociat cu el. Se pot obtine, de aemenea informatii de la adeversar
pe parcursul negocierii, daca se adopta un stil de comunicare ce nu genereaza starea defensiva
si nu trezeste nici o banuiala.
- puterea - “abilitatea de a induce indeplinirea unor lucruri, de a exercita control asupra
oamenilor, evenimentelor, situatiilor, propriei personae” (H.Cohen)
- puterea principiilor eticii si moralei: -este o sursa de putere care are efect numai asupra
celor care impartasesc acelasi sistem de valori etice si morale la care se apeleaza;
- puterea asumarii riscului - prin asumarea unor riscuri bine judecae se poate para tendinta
adversarului de manipulare.
- puterea angajarii - consta in castigul de cauza care se poate obtine daca se reuseste
implicarea acelora de la care se urmareste obtinerea unui lucru in luarea unor decizii.
- puterea posedarii de cunostinte profesionale - putem face apel la ea cand cei din jur ne
percep ca fiind niste specialisti, cu experienta, mai priceputi decat ei;
- puterea cunoasterii nevoilor reale - consta in castigul de cauza ca urmare a cunoasterii
acestora, fara expunerea lor adversarului;
- puterea investitiei - este puterea pe care o avem asupra persoanei care a investit in noi timp,
energie, sentimente sau alte resurse.
- puterea ce rezulta din capacitatea de a rasplati sau pedepsi - este puterea de a controla
comportamentul cuiva care crede ca putem actiona in mod pozitiv sau negativ asupra a ceva
important pentru el;
- puterea identificarii - este puterea pe care o avem asupra cuiva care se identifica cu noi;
- puterea precedentului - izvoraste din tendinta normala a oamenilor de a face lucrurile asa
cum au fost facute si inainte.
- puterea perseverentei - este puterea pe care o are acela care insista, este tenace si
consecvent;
- puterea abilitatii de a convinge - este puterea pe care o avem daca suntem corect intelesi,
dovezile si argumentatia este foarte buna, ideea transmisa statisface nevoile si dorintele
interlocutorului;
- puterea atitudinii - tine seama de puterea pe care o avem daca abordam negocierea ca pe un
simplu joc, nu ca pe un eveniment de care depinde viata noastra.
- timpul - factorul de limitare a timpului poate fi folosit pentru a exercita presiune aupra
adversarului.
Tipurile de negociere şi comportamentul negociatorilor sunt esenŃialmente legate de
cultura în care aceştia sunt ancoraŃi. Iată câteva tipuri de comportamente culturale:
 Americanii. Stilul de negociere american este probabil cel mai influent din lume. Este
stilul care dominã literatura şi pe care mulŃi oameni încearcã sã-l copieze. Este caracterizat
înainte de toate de personalitãŃi debordante care transmit instantaneu sinceritate şi căldură,
personalităŃi care sunt încrezătoare şi sigure pe ele şi care auuşurinŃa de a trece imediat la o
conversaŃie exuberantã. Negociatorul intrã în camera de negocieri încrezãtor şi vorbind
afirmativ.
În cadrul culturii americane respectul este asociat succesului economic. Există o
tradiŃie bine definită: "wheeler-dealing", care se referã la preocuparea de a obŃine simbolurile
succesului material.
Negociatorul american, începând negocierile cu entuziasm, apreciază această atitudine
de urmărire a câştigului economic. ForŃele lui sunt mari în special în fazele de tocmealã ale
negocierii. El se mişcă natural cu rapiditate în aceste faze ale negocierii. Modul în care el
“joacã” presupune că şi alŃi negociatori ar trebui să fie guvernaŃi de aceleaşi reguli. Îi admiră
pe cei care sunt experŃi în a se descurca în procesul de tocmeală şi pe cei care joacă dupã
aceleaşi reguli ca şi el. El însuşi este expert în a folosi anumite tactici pentru obŃinerea de
avantaje şi se aşteaptă ca şi ceilalŃi să aibă acelaşi profesionalism.
Cu acest tip de atitudine, concentrat pe procesul de tocmeală, negociatorul american
este interesat de “pachete”. Un vânzător se aşteaptă ca cel ce cumpără să fie capabil sã facă un
bilanŃ al pachetului pe care îl solicită, pe de altă parte, cumpărătorul se aşteaptă ca vânzătorul
să ofere un pachet clar. Şi folosesc intenŃionat cuvântul “pachet”, deoarece cuprinde ceva
despre ideea de produs şi ceva mai mult despre forma în care acest produs este prezentat.
Germanii. Stilul de negociere german arată cu totul diferit. În special pregătirea
pentru negocieri a germanilor este absolut superbă. Negociatorul german identifică înŃelegerea
pe care speră să o facă. El identifică forma exactă a acelei înŃelegeri. Identifică problemele
care consideră că ar trebui sã fie cuprinse în negociere. Apoi pregăteşte o ofertă rezonabilă
acoperind cu grijă fiecare chestiune a înŃelegerii. În timpul negocierii, el va arăta elementele şi
oferta clar, ferm şi afirmativ. Nu este deschis compromisului în mod semnificativ. Tiparul
negocierii este surprinzător de asemănător cu anumite interpretãri ale caracterului german:
direct, sistematic, bine pregãtit, inflexibil şi nedispus sã facã compromisuri.
Este un stil de negociere foarte puternic atunci când este practicat de negociatori
pricepuŃi. ForŃele lui ies la ivealã în special în faza de ofertã a negocierii. Odatã enunŃate,
ofertele par să capete un grad de sfinŃenie, aşa că partea de tocmeală este micşorată.
Cum se poate face faŃã? Din punct de vedere al procedurii este de preferat ca cealaltã
parte să se asigure ca explorarea şi declaraŃiile proprii să aibă loc în faza premergătoare
înaintării acestor oferte. Ei pot astfel să-şi prezinte perspectivele, dar trebuie să facă acest
lucru tranşant, având în vedere că negociatorului german este atât de bun la a se pregăti şi se
mişcă cu atâta naturaleŃe şi viteză în faza de ofertare.
Francezii. Negociatorii francezi sunt recunoscuŃi pentru trei caracteristici principale în
înŃelegerile internaŃionale: multã fermitate, insistenŃa de a folosi limba franceză la negocieri şi
un stil de negociere fără doar şi poate lateral. Adică, preferă să facă o înŃelegere schiŃată, apoi
o înŃelegere de principiu, apoi să stabilească titulatura, şi aşa mai departe, acoperind pe rând
întreaga lărgime a înŃelegerii; aceasta contrastând cu modul de abordare pas cu pas al
americanilor. Şi, la fel ca de Gaule, ei au o mare capacitate de a câştiga spunând “non”.
Englezii. Sunt vãzuŃi de celelalte naŃionalităŃi ca fiind:
· amatori, spre deosebire de profesionaliştii americani;
· mai degrabã prost pregătiŃi decât bine pregătiŃi;
· drăguŃi, prietenoşi, sociabili, agreabili;
· flexibili şi receptivi la iniŃiative.
Nord europeni. Nord europeanul abordează negocierile mult mai tăcut decât americanii
sau germanii. Există o anumită reticenŃă în modul în care se implică din punct de vedere
social la începutul negocierilor. Este tăcut, vorbeşte încet şi poate fi cu uşurinŃă copleşit în
aceastã fază.
Este foarte deschis în declaraŃiile pe care le face şi este dispus să ajute imediat cealaltă
parte să obŃină informaŃii despre poziŃia pe care o adoptă. Este totodată foarte bun în a
recunoaşte posibilităŃile creative şi în a ajunge la decizii creative.
Finlandezii şi norvegienii se încadrează în acest tipar; suedezii se încadrează şi ei dar sunt
influenŃaŃi într-un mai mare grad de americani şi de birocraŃia suedeză. Danezii tind să aibă un
stil scandinav şi unul german.
Motivele ce stau la baza acestor caracteristici, în orice caz pentru Ńările scandinave, nu
sunt greu de înŃeles: morala creştină, stabilitatea politică, economiile bazate până nu de mult
în principal pe agricultură şi pescuit. ForŃa nord-europeanului stă în seriozitatea, francheŃea lui
şi în deschiderea pe care o are în fazele de explorare ale negocierii, care îi determină abilităŃile
creative din faza următoare. Nu se plasează pe acelaşi nivel cu americanii şi germanii în ceea
ce priveşte abilitatea de a face oferte, nici cu americanii în privinŃa capacităŃii de a se tocmi,
dar poate fi încăpăŃânat.
Pentru a-l putea influenŃa, aşteptaŃi-vă ca el să exploreze, să fie flexibil şi creativ.
 Mediteranienii. Cultura mediteraniană este în primul rând mai călduroasă. Saluturile şi
aspectele sociale degajă căldurã, sunt utilizate cu exuberanŃă posturile şi gesturile. Este dificil
a fixa discuŃiile la nivelul anumitor înŃelegeri sau la nivelul anumitor faze de negociere.
În unele regiuni, anumite înŃelegeri trebuie să fie “unse”, această problemă a “ungerii”
este o temă centrală în culturile anumitor Ńări mediteraneene. Este privită ca o practică
normală şi nu are caracterul repulsiv (ca pentru nord-europeni) de “mită”.
Abordarea negocierii în aceste culturi trebuie sã reŃină tipurile de educaŃie pe care le-am
deosebit; şi, totodată, să Ńină seama de nevoia de a “unge”. Cum nici o companie occidentală
respectabilă nu doreşte să fie asociată cu ideea de mită, este necesar ca aceasta să-şi asigure o
agenŃie locală şi să aibă grijă ca acea agenŃie să se poată descurca cu “ungerea”.
Orientul mijlociu. Negociatorul din Orientul Mijlociu vine dintr-o tradiŃie a deşertului-o
tradiŃie tribală în care comunităŃile sunt apropiate şi compacte, o tradiŃie în care ospitalitatea
este forŃa care guvernează. Timpul este neesenŃial: încrederea este importantă, iar vizitatorul
trebuie să câştige această încredere. Profetul Mohamed a fost războinic şi contra-atacul este
mai respectat decât compromisul.
ConsecvenŃa tiparului negocierii pune accent pe primele faze ale negocierii. Aspectele
sociale-o formã extinsă a creării de climat / spargerii gheŃei-durează foarte mult. În timpul
fazei dominante “sociale” unele aspecte ocazionale ale explorării intră în discuŃie-deşi uneori
incident. Din aceastã discuŃie vastă, socială şi uşor comercială poate apărea respectul reciproc
şi pot ieşi la iveală relaŃii acceptabile de posibilităŃi comerciale. Apoi, dintr-odată înŃelegerile
pot fi încheiate.
Dar, înainte de aceasta fiŃi pregătiŃi pentru întârzieri şi întreruperi. Uşa stă tot timpul
deschisă şi chiar când negocierile au atins un punct critic, o a treia persoană le poate întrerupe
venind să discute o cu totul altă problemă. BineînŃeles că va fi binevenit şi întâmpinat în cea
mai bună tradiŃie arabă.
Negociatorul european lipsit de experienŃă se poate dezechilibra în urma acestei pierderi a
terenului câştigat. El trebuie să-şi dezvolte capacitatea de a se adapta la acest tipar, de a
accepta lipsa relativă a importanŃei timpului şi de a fi capabil, la un moment dat, să conducă
discuŃia înapoi şi să recâştige teren.
Chinezii. Negociatorul chinez se distinge prin: preocuparea pentru “faŃadă”, specializare,
suspiciune faŃă de occidentali. Problema “faŃadei” este cea mai importantă. Negociatorul
chinez trebuie să fie văzut negociind cu o persoană care are o poziŃie cheie şi autoritară, o
persoană a cărei carte de vizită directorială este prezentată elegant, o persoană care are o
maşină scumpă şi şofer îmbrăcat într-o uniformă corespunzătoare. El nu trebuie să fie forŃat să
piardă din imagine prin a fi nevoit să-şi retragă spusele ferme din timpul negocierilor, iar noi
nu ne putem menŃine faŃada impunătoare în cazul în care retragem o afirmaŃie fermă pe care
am făcut-o. ÎnŃelegerea finală trebuie să îi permită să îşi menŃină-sau de preferat să-şi
îmbunătăŃească-imaginea percepută de către cunoştinŃele lui.
Specializarea înseamnă că la negociere vor fi nenumăraŃi experŃi-expertul tehnic,
financiar, expertul de distribuŃie şi alŃi trei experŃi. Acest lucru duce inevitabil la negocieri
tergiversate, fiecare expert stabilindu-şi şi păzindu-şi faŃada în timpul negocierilor, şi cunosc
un explorator care alocă o zi umană ca timp de negociere pentru fiecare 10.000 lire pe care
speră să-i facă din afacere.
E o regulă utilă. Înseamnă, de exemplu, că pentru a negocia o afacere de 100.000 lire sunt
desemnaŃi doi oameni pe o perioadă de o săptămână, sau o echipă de cinci oameni pe o
perioadă de o lună pentru o afacere de 1.000.000 lire.

Expatrierea

Expatrierea implică contacte culturale mai ample şi de mai lungă durată decât cele
legate de negociere. În timpul şederii sale în străinătate, expatriatul trece prin mai multe faze,
care toate modifică personalitatea şi comportamentul individului. Aceste faze au fost
identificate de A. Joly (1990).
Prima fază corespunde unei încântări generate de exotismul noului, al necunoscutului.
În acest stadiu, expatriatul descoperă oportunităŃile economice, îşi cunoaşte noii colegi, pentru
care manifestă o curiozitate privind maniera lor de lucru, practicile şi valorile acestora.
Treptat, el va deveni însă din ce în ce mai conştient şi de limitările cadrului cultural din care
provine, relativ la cultura în care încearcă să se integreze. Aceaastă a doua fază este una de
scădere a entuziasmului şi de confruntare a expatriatului cu primele dificultăŃi de relaŃionare
cu ceilalŃi. Aceasta este o fază dominată de negativism. Încercarea de integrare şi relaŃionare
cu ceilalŃi se face prin intermediul limbajului. Or, limbajul face adesea referire la o serie de
scheme culturale care sunt inaccesibile celui care nu cunoaşte limba decât aproximativ. În
acest punct, relaŃiile tind să ia o turnură superficială, utilitaristă. În acest context, contradicŃiile
şi disonanŃele fac integrarea individului deosebit de dificilă.
Cea de-a treia fază corespunde unei mişcări de echilibru între cei doi poli care sunt
respingerea şi asimilarea. Respingerea semnifică acceptarea dar mai ales plăcerea de a te simŃi
diferit. Acest sentiment apare mai ales spre finalul sejurului, când întoarcerea acasă este
iminentă. Dilemele de acest gen pot duce la adevărate schizofrenii culturale, în care individul
poate ajunge să nu mai ştie cărei culturi aparŃine. Şocul reîntoarcerii este ultima probă pe care
trebuie să o treacă expatriatul. Reîntoarcerea reprezintă o perioadă de destabilizare în plan
existenŃial. Individul apare transformat din punct de vedere cultural. În mod cert, el nu a uitat
cultura din care face parte, dar are o serie de deprinderi ale culturii care l-a găzduit pentru mai
multă sau mai puŃină vreme.
N. Adler (1986), un pionier al studiilor interculturale, a încercat să realizeze un bilanŃ
al avantajelor şi dezavantajelor pe care le implică echipele multiculturale.14 Concluzia sa este
aceea că diferenŃele culturale nu reprezintă obstacole insurmontabile în munca în echipă.
Dimpotrivă, diversitatea culturală creşte productivitatea potenŃială, atâta timp cât grupul în
cauză înŃelege complexitatea sarcinilor care îi sunt încredinŃate. În ceea ce priveşte
dezavantajele, principala problemă o reprezintă crearea unei atmosfere de încredere reciprocă,
respectiv depăşirea stereotipurilor, care pot reprezenta adevărate bariere de gândire. Adler
propune un model care sugerează că dinamica grupurilor interculturale se manifestă în
următoarele moduri:
1. dominarea, care înseamnă impunerea de către grupul majoritar a modelului propriu
de organizare şi management, ceea ce duce automat la o ierarhinaze şi o respingere a
celorlalte culturi.
2. compromisul, care are în vedere numai elementele comune între culturi şi deci
restrâng deciziile la cele unanim acceptate de membri echpei.
3. sinergia, considerat singurul mod de funcŃionare interculturală eficientă. Această
dinamică priveşte diferenŃele şi similarităŃile culturale ca o complementaritate.
Sinergia reprezintă modelul de management cultural cel mai eficace. Însă pentru
gestionarea sinergică a diferenŃelor culturale este însă nevoie de prezenŃa câtorva factori. În
primul rând, o echipă interculturală este mai eficientă atunci când are de rezolvat o sarcină
inovativă decât într-o chestiune de rutină. În consecinŃă, eficienŃa echipelor interculturale va fi
mai mare în primele etape ale colaborării pentru rezolvarea sarcinilor de lucru decât în etapele
finale, în care opiniile şi iniŃiativele trebuie să devină convergente. Apoi, diferenŃele
interculturale trebuie să fie recunoscute explicit de către toŃi membrii grupului. Aceştia trebuie
să deŃină nivele de expertiză necesare rezolvării sarcinilor, trebuie să dea dovadă de respect
reciproc, să aibă poziŃii similare în cadrul grupului, precum şi un obiectiv comun.
Eficacitatea unei organizaŃii multiculturale depinde de mai multe categorii de factori:
individuali (prejudecăŃi, stereotipuri), factori de grup şi de relaŃii interetnice (etnocentrism,

14
vezi Sylvie Chevrier, op. cit., p. 166
conflicte etc) şi factori care depind de organizaŃii (cultura intreprinderii, procesul de
aculturaŃie, integrare structurală).
Literatura privind colaborarea interculturală este esenŃialmente normativă.
Intensificarea activităŃilor internaŃionale şi globalizarea constrâng practicienii să se angajeze
în activităŃi interculturale. În acest scop, în anii recenŃi au apărut o serie de publicaŃii care
portretizează diferite situaŃii particulare şi studii comparative pentru a gestiona cât mai bine
diferenŃele interculturale.

Depăşirea stereotipurilor culturale

Colaborarea interculturală se bazează în foarte mare măsură pe depăşirea

stereotipurilor. Mai întâi trebuie să înŃelegem însă ce anume sunt stereotipurile.
Clişeele sunt parte integrantă a dinamicii interculturale, motiv pentru care este
important să înŃelegem natura şi funcŃiile lor, motivele persistenŃei lor, cât şi limitele lor,
pentru a reuşi în cele dim urmă să le depăşim şi să realizăm o apropiere culturală.
Aşa cum arată M. Sherif (1971), există mai multe feluri de stereotipuri, clasificate mai
ales după conŃinutul pe care îl au – neutru, pozitiv sau negativ. Am observat mai sus existenŃa
diferitelor tipuri de negociere şi negociatori, în funcŃie de cultura din care aceştia fac parte.
Fiecare cultură este asociată cu anumite clişee şi stereotipuri.
Clişeul reprezintă rezultatul unei operaŃii de categorizare a realului printr-un mecanism
de simplificare ce constă în extragerea comportamentului mediu al unei populaŃii. Cu alte
cuvinte, clişeul nu spune că întreaga populaŃie se va comporta conform acestei mediane pe
care clişeul o propune. El „prezice” doar că, cel mai probabil, comportamentul subiecŃilor
aparŃinând populaŃiei respective se va îndrepta cel mai probabil în acea direcŃie.
Stereotipurile constituie un construct cognitiv care porneşte de la realitate şi care
satisface nevoia de a „aranja” realitatea în scopuri funcŃionale, pentru a permite anticiparea
conduitei indivizilor.
În practică, clişeele sunt rezultatul experienŃei interculturale şi se construiesc prin
generalizare: „dacă interlocutorul meu, englez, se comportă în acest fel, atunci toŃi englezii se
vor comporta la fel”. Comportamentele observate sunt însă decontextualizate, generalizate şi
transformate astfel în clişee.
Stereotipurile sunt adesea vehiculate în literatura managerială în scopul de a-i ajuta, de
a-i informa pe manageri în legătură cu comportamentul şi maniera de afaceri a paretenerilor
străini cu care vor intra în contact. Din acest punct de vedere, stereotipurile sunt utile, având
acea funcŃie anticipativă necesară pentru un debut bun al colaborării interculturale. Trebuie
avut însă în vedere principalul dezavantaj al utilizării stereotipurilor, şi anume
suprageneralizarea, respectiv reducerea tuturor persoanelor la un prototip ce Ńine de grupul
său de apartenenŃă, neglijând eventualele variaŃii culturale. Tot clişeele sunt cele care vizează
o descriere a „caracterului naŃional”, a unui sistem de valori şi atitudini, a unor maniere de a fi
şi de a gândi, după cum afirmă şi R. Linton (1986).
Clişeele şi stereotipurile pot fi considerate neutre, însă cel mai adesea ele au o tentă
fie pozitivă, fie negativă. Stereotipurile cu încărcătură pozitivă sunt cele care valorizează
diferenŃele culturale. Spre exemplu, nemŃii sunt consideraŃi persoane punctuale, foarte atente
la ceaa ce fac, realizând lucruri de calitate, cu un bun management al timpului. Acesta este un
exemplu de stereotip pozitiv. Problemele apar însă mai ales atunci când avem de-a face cu
stereotipuri cu încărcătură negativă. De pildă, nemŃii pot considera reuniunile cu francezii
drept interminabile, mai puŃin eficiente, datorită irosirii timpului cu discuŃii de curtoazie.
Conflictele de interese şi neînŃelegerile culturale izbucnesc cel mai adesea datorită
stereotipurilor negative. Mai mult, conflictele de putere şi de interes între reprezentanŃii
culturilor diferite sunt generate de perpetuarea stereotipurilor naŃionale.
Cu toate acestea, clişeele şi stereotipurile au un rol important în organizarea
cunoştinŃelor despre o anumită cultură. Deseori, ele nu sunt date uitării nici după ce relaŃiile
interculturale se intensifică. Aceasta deoarece, aşa cum observă P. A. Taguieff, forŃa
prejudecăŃii tinde mai degrabă să recunoască elementele care nu se înscriu în tiparele
stereotipurilor drept excepŃii, mai degrabă decât să accepte o modificare a ceea ce e considerat
real. În virtutea acestei observaŃii, devine clar faptul că stereotipurile nu relevă cunoştinŃele
fundamentale cu privire la o anumită cultură, însă ele pot constitui o pistă pentru decodarea
grilei culturale specifice culturii la care fac referire. Decriptarea stereotipurilor reprezintă un
instrument privilegiat de studiu al dinamicii relaŃiilor interculturale. Ele participă, între altele,
la instrumentalizarea culturii.

Practicile culturale15
Cele mai proeminente caracteristici ale culturii sunt practicile, întrucât sunt uşor de
observat de oricine. Persoanele din organizaŃii fac referire la acest aspect al culturii atunci
când îşi evocă experienŃa interculturală, iar descrierea acestor practici ia forma stereotipurilor.

15
exemplele se regăsesc în cartea Sylviei Chevrier, op. cit., p. 179-185, traducerea autoarei
 Pe parcursul cercetării noastre, inginerii de la EUROTELIA, PUZZLE şi
HELVETICA au scos la iveală, în cadrul echipelor lor, raportări distincte la muncă, timp,
persoane şi diferite practici de management.
Astfel, membri ai PUZZLE semnalează că, în Germania, prezenŃa salariaŃilor în
întreprindere este limitată pe cât posibil la timpul efectiv de lucru, iar mesele se iau repede.
Dimpotrivă, în FranŃa, locul de muncă trebuie să fie şi un loc al vieŃii sociale. Timpul alocat
meselor este semnificativ şi creează premise pentru discuŃii care nu au nicio legătură cu
munca. Unul dintre membri declară: „În Germania, nu există discuŃii personale la serviciu.
Totul se reduce la „bună ziua” şi „la revedere”, iar pauzele de masă sunt scurte. În FranŃa se
vorbeşte despre orice, despre politică...”. Un alt membru adaugă: „Germanii sunt complet
detaşaŃi de contextul privat la muncă. Dacă un neamŃ vă sună, vă spune numele lui şi după
treizeci de secunde vă şi prezintă problema lui. CeilalŃi au tendinŃa de a întreba ce mai facem,
cum e timpul, cum ne-am petrecut vacanŃa etc.”
În echipa de inginerie, elveŃienii şi francezii constată că primii sosesc mai devreme
dimineaŃa decât cei din urmă. Un elveŃian afirmă: „Eu, de obicei, sosesc la 6:30, dar la orele
17 sunt obosit. A trebuit să schimb acest lucru, deoarece dimineaŃa francezii nu sunt încă
aici.” Un francez de la EUROTELIA merge mai departe şi spune despre lucrul la ore înaintate
în FranŃa: „În FranŃa întrunirile se sfârşesc foarte târziu, când toŃi sunt epuizaŃi. Nordicii nu
rămân târziu; pleacă şi iau cina mai devreme.” Aceeaşi persoană face remarci cu privire la
diferenŃele legate de întârzieri şi punctualitate: „Francezii întârzie mereu, lucru care nu este
văzut cu ochi buni în cultura suedeză. Ceea ce mai constat este faptul că şedinŃele încep la ora
stabilită. În FranŃa, acest lucru se întâmplă rar.”
Mai mult, întrunirile în FranŃa le par incredibil de lungi germanilor de la PUZZLE care
declară că ei au întâlniri mai scurte a căror ordine de zi este strict respectată, iar participanŃii
sunt mai bine pregătiŃi: „(în FranŃa) oamenii sosesc şi întreabă „despre ce e vorba aici?”,
„AngajaŃii nu fac prea multe eforturi pentru a pregăti întrunirile. În Germania, toate
documentele trebuie citite cu atenŃie, iar oamenii vin cu o grămadă de foi, de copii, de
transparente. Deciziile se iau rapid, pentru că problemele au fost analizate anterior întâlnirii.
În FranŃa, lumea stă două, trei ore în şedinŃă şi discută. Nu se iau multe decizii.” „În Germania
avem întruniri scurte. Dacă cineva deviază de la subiect, şeful îi atrage atenŃia asupra ordinii
de zi. În FranŃa, din douăprezece ore opt pot fi petrecute în şedinŃă!”
Aceste declaraŃii ilustrează câteva diferenŃe percepute de interlocutorii noştri. Ele fac
trimitere la obiceiuri privind comportamentele sau modurile de organizare colective proprii
unei culturi. În general, practicile culturale acoperă schemele de acŃiune cotidiană, cu alte
cuvinte forma raportării la lucruri şi la ceilalŃi. În ceea ce priveşte raportarea la lucruri, J.-P.
Warnier (1999) descrie omul ca „o fiinŃă de proteze materiale a cărei existenŃă, viaŃă în
societate şi reproducere sunt imposibile fără cultura materială”. Fiecărei societăŃi umane îi
corespunde o cultură materială formată nu doar din obiectele produse, ci mai ales din
comportamentele motrice care încorporează aceste obiecte în acŃiune, constituind astfel
moduri specifice de a le manipula şi de a le folosi. Simplul fapt de a dormi este o tehnică
culturală, arată P. Dibié (1987) în Ethnologie de la chambre à coucher (Etnologia
dormitorului). Pentru nevoi biologice similare, oamenii au ales diferite moduri de dormit, iar
diferenŃele nu se reduc la cele legate de climat: pentru un francez, un pat german are o
plapumă ciudat împăturită, care despăturită nu are mărimea necesară şi, în plus, se află într-o
camera supraîncălzită. (Dibié 1998). Consumul în sine este o producŃie culturală „prin aceea
că produce noi forme şi configurări materiale, precum şi semnificaŃii” (p.152). Exemplele de
obiecte asociate în diverse Ńări unor utilizări şi reprezentări diferite abundă, fie că este vorba
de un bol în care se va pune cafea cu lapte (FranŃa), cereale (Marea Britanie), bulbi de lalea
(Olanda) sau orez (Japonia), sau de un stilou folosit în anumite Ńări pentru scrisul zilnic,
rezervat semnării documentelor în alte părŃi sau văzut altundeva ca un obiect nefuncŃional din
cauza necesităŃii de a-l reîncărca şi pentru că murdăreşte (Usunier, 1999).
Cu privire la forma raporturilor sociale, etnologii privilegiază de ceva timp deja în
analizele lor culturale sistemele de înrudire şi tensiunea dintre procesul de diferenŃiere şi cel
de apartenenŃă la grupuri. La nivel interpersonal, influenŃa culturii asupra modurilor de
interacŃiune considerate protrivite este sensibilă. De exemplu, membri ai EUROTELIA susŃin
că, în timpul întrunirilor, portughezii şi francezii iau cu uşurinŃă cuvântul, intervin spontan
pentru a-şi face cunoscută poziŃia şi se aprind la fel de uşor. Scandinavii intervin mai rar, când
sunt solicitaŃi sau pentru a clarifica/puncta aspecte precise. Dacă sunt de acord cu cele expuse,
nu simt nevoia de a sublinia acest lucru: „La noi (Portugalia), se ajunge la consens în
momentul în care toată lumea spune că e de acord. Aici există un consens atunci când nimeni
nu ia cuvântul pentru a protesta”, „danezilor nu le prea place să vorbească în timpul
întrunirilor. Sunt, de asemenea, mai puŃin agresivi decât alŃi parteneri.”
Practicile culturale cuprind şi instituŃiile, înŃelese ca sisteme de putere şi de ordine
socială, precum şi ca forme structurale de organizare şi de ierarhizare. O instituŃie precum
sistemul educativ cu modurile sale pedagogice, raporturile profesor-elev sau profesor-părinte
constituie un produs cultural în măsura în care funcŃionarea sa are la bază concepŃii specifice
vieŃii colective. InstituŃiile profesionale precum regimul societăŃilor, modalităŃile de negociere
şi de comunicare profesională reprezintă şi ele practici culturale. InstituŃiile nu rezistă decât
datorită faptului că cetăŃenii le acceptă fundamentele (baza); ele reflectă o formă de gândire
împărtăşită.
Conform unor antropologi, „cultura este ansamblul producŃiilor sociale, atâta timp cât
acestea au valoarea unei mărturii umane, mărturie a unei fiinŃe care gândeşte” (Ortigues,
1993, p. 9). Practicile pot fi calificate drept culturale întrucât ele reprezintă manifestarea
modurilor specifice de articulare a sensului şi a acŃiunii; ele pun în aplicare materia conform
unei scheme de semnificaŃii precise proprii unei comunităŃi.
Cu toate acestea, unitatea unei culturi nu presupune uniformitatea comportamentelor
sau a formelor de organizare. În plus, inventarierea practicilor culturale nu oferă acces direct
la principiile fondatoare ale instituŃiilor, nici la înŃelegerea situaŃiilor în care ne aşteptăm ca
acestea să fie strict aplicate sau dimpotrivă. Acesta este motivul pentru care simpla
inventariere a practicilor, deşi utilă, nu este suficientă pentru a lucra într-un mediu
intercultural.

Contextele de interpretare

Acest ultim aspect al culturii în munca dintr-un mediu intercultural este cel mai bogat,
dar şi cel mai dificil de înŃeles. Dacă cultura instrumentalizată este de la bun început pusă pe
tapet de către interlocutori şi dacă practicile pot fi reperate în urma unei simple observaŃii, nu
la fel stau lucrurile în cazul contextelor de interpretare a persoanelor.
În baza căror repere şi noŃiuni dau oamenii sens lucrurilor pe care le observă? Aici este
esenŃa culturii aşa cum aceasta este definită de antropologii moderni. O cultură corespunde de
fapt unei „pânze de semnificaŃii”, conform lui Max Weber, adică un ansamblu de repere
datorită cărora o situaŃie capătă sens pentru indivizii unei comunităŃi (d’Irbarne, 1998). Din
această perspectivă, o cultură poate fi asimilată unei grile de lectură care garantează
inteligibilitatea şi lizibilitatea comportamentelor şi modurilor de relaŃionare în sânul aceleiaşi
comunităŃi.
Această abordare a culturii renunŃă la stereotipurile care descriu comunităŃile pe o
scară cantitativă. Practic, a afirma că germanii sunt pragmatici înseamnă că ei sunt mai
focalizaŃi asupra soluŃiilor concrete decât cei care formulează acest clişeu. ConcepŃia culturii
ca şi context de interpretare accentuează diferenŃele calitative dintre culturi. Astfel, obiectul
analizei culturale nu este de a şti unde se plasează o astfel de comunitate pe scara
pragmatismului graŃie unui dispozitiv de măsurare precum cel al lui G. Hofstede (1987), ci de
a înŃelege ceea ce termenul însuşi de „pragmatism” înseamnă pentru acea comunitate. Această
abordare a culturii favorizează o analiză a conceptelor de individualism, autoritate, decizie,
încredere cu scopul de a reliefa sistemele de sens în care se înscriu conform contextelor.
Elucidarea contextului de interpretare propriu unei culturi duce de asemenea la analizarea
conceptelor originale asociate unor termeni dificil de tradus cu exactitate în alte limbi, cum
este Makimono în Japonia care se referă la o concepŃie singulară a timpului care nu separă
trecutul, prezentul şi viitorul (Usunier, 1999) sau Jeitinho în Brazilia care exprimă un mod
particular de a se descurca, de a Ńine lucrurile sub control în ciuda unui munte de reguli şi
proceduri. (Amado et Vinagre Brasil, 1991).
O cultură este definită ca o arie în care persoanele se referă implicit la acelaşi univers
de sens. GraniŃele culturale nu sunt trasate cu exactitate a priori, ci doar după studii empirice.
Omogenitatea unui sistem de sens nu înseamnă un conformism al practicilor sau al valorilor,
ci referinŃe comune care definesc obiecte de dezbatere şi moduri de reglare. Această abordare
a culturii admite o mare varietate de comportamente individuale observabile cu uşurinŃă şi
care invalidează stereotipurile mereu simpliste. Deşi refuză determinismul culturii asupra
acŃiunii persoanelor, această concepŃie rămâne purtătoare a unei interesante puteri explicative,
mai ales în mediul de lucru unde contextele de interpretare dau legitimitate sistemelor de
decizii şi de acŃiuni.
Să luăm exemplul interpretării unei proceduri de către salariaŃi aparŃinând unor
contexte culturale diferite. Într-un context francez, procedura este citită ca o constrângere
căreia fiecare va considera că trebuie să i se supună sau nu, conform conştiinŃei sale
profesionale. Dacă procedura pare inutilă sau absurdă ea va fi ignorată sau golită de conŃinut.
În schimb, dacă procedura pare justificată ea va fi probabil observată. În general, pentru un
francez, a respecta cu stricteŃe o procedură nu înseamnă a fi liber, ci a fi supus unui sistem de
constrângeri şi nu a fi decât un agent, nu un actor. O procedură va fi deci recitită prin lentilele
conştiinŃei profesionale şi aplicată în conformitate cu aceasta, astfel îşi manifestă libertatea cel
în cauză.
În contextul Africii subsahariene, dimpotrivă, procedurile precise şi foarte
constrângătoare sunt concepute ca mijloace care permit agentului să-şi exprime libertatea
(Henry, 1998). La adăpostul acestora, agentul poate refuza în mod legitim să răspundă
solicitărilor particulare alor săi. Dacă le dovedeşte că îi este într-adevăr imposibil să le rezolve
cererile derogatorii, el poate acŃiona în deplină libertate şi beneficiază de autonomie faŃă de
grupul său de apartenenŃă familială şi socială.
Într-un context american impregnat de cultura contractului, a respecta cu
scrupulozitate o procedură înseamnă a-Ńi face bine treaba.
 Plecând de la aceste exemple, ne dăm seama că în situaŃii interculturale sistemele de
sens se intersectează fără a se întâlni. Fiecare proiectează asupra situaŃiei o interpretare
coerentă cu propriul sistem de sens şi îi atribuie celuilalt intenŃii, impoliteŃuri şi greşeli pe care
acesta nu a dorit să le comită. Astfel, dificultăŃile întâlnite sunt atribuite conflictelor de
personalitate, culturii organizaŃionale, incompetenŃei sau altor factori. În lumea afacerilor,
există o mare tentaŃie de a vedea în conceptele de raŃionalitate, eficacitate, calitate, noŃiuni
împărtăşite de toŃi, a căror traducere interculturală ar fi transparentă. Dimensiunea culturală a
unei situaŃii este deseori mascată de vălul unei aparente raŃionalităŃi care, de fapt, este ea
însăşi o expresie ce trebuie contextualizată. Astfel, dificultatea întâlnirii interculturale apare
dublă, deoarece, pe de o parte, referinŃele utilizate de grupurile culturale pentru a interpreta
situaŃii diferă şi, pe de altă parte, aceste referinŃe diferite sunt disimulate de o aparenŃă
comună: aceleaşi cuvinte. Conceperea culturii ca şi context de interpretare permite depăşirea
acestor dificultăŃi.
În modulul următor, vom analiza problema diversităŃii culturale în estul Europei, aşa
cum se prezintă ea începând cu perioada comunistă.

Modulul al III-lea
Diversitate culturală şi conflict în Europa de Est

Jean Monnet, unul dintre părinŃii Uniunii Europene, spunea la sfârşitul vieŃii sale că
„dacă ar reîncepe construcŃia Uniunii Europene de la zero, punctul de pornire ar fi cultura”.
Aceasta pentru că astăzi oamenii vorbesc prea mult despre piaŃă, aproape uitând comunitatea,
despre consumatori şi nu despre cetăŃeni.
Cu cât Ńările europene urmăresc mai mult uniformizarea cadrului economic şi
legislativ, cu atât mai intens oamenii simt că identitatea lor culturală este pusă în pericol şi vor
manifesta astfel dorinŃa de a se diferenŃia unii de alŃii.
În acest context, aspectele integrative ale internetului, din punct de vedere social şi
cultural, trebuie tratate cu atenŃie. Acesta nu poate crea de unul singur o comunitate europeană
sau mondială în adevăratul sens al cuvântului, care să fie suficient deputernică pentru a depăşi
sentimentele de comunitate şi identitate naŃională.
 Cultura est-europeană: diversitate şi similarităŃi16
Stereotipurile mentale

Cei 40 de ani de comunism şi-au pus amprenta nu numai asupra domeniilor economic
şi politic, ci şi asupra atitudinilor şi mentalităŃilor indivizilor, generând stereotipuri mentale şi
comportamentale ce constituie azi adevărate bariere în calea schimbării.
Stereotipuri comuniste:

• Starea critică, din punct de vedere social şi economic, a populaŃiei, se

datorează în special, forŃelor externe ostile - vizează găsirea unui Ńap ispăşitor
extern pentru toate problemele economice şi sociale cu care se confruntă Ńara.
Din perspectivă antropologică şi sociologică, acest stereotip este sinonim cu
fuga de responsabilitate.
• Încrederea în sursele oficiale de informare- regimul comunist pretindea că
deŃine monopolul adevărului, contracarând puternic orice informaŃie neoficială.
Acest lucru a fost facilitat de faptul că persoanele cu nivel cultural mai scăzut
aveau mare încredere în informaŃia scrisă şi cea transmisă prin intermediul
televiziunii. Astfel, nu e de mirare că, în prezent, forŃele politice care
controlează posturile publice TV exercită o puternică influenŃă asupra opiniei
publice.
• Apatia faŃă de activitatea politică – intenŃia liderilor comunişti de a implica
politic o parte cât mai mare a cetăŃenilor a dus la efecte contrare celor
aşteptate. Neîncrederea în politicieni în Ńările est-europene şi reticenŃa
manifestată faŃă de politică se datorează în mare parte acestui stereotip format
în perioada totalitară.
• O imagine distorsionată şi contradictorie asupra scenei politice – după 45 de
ani de „domnie” a partidului unic, puŃin sunt cei care pot explica diferenŃele
dintre curentele politice şi partidele de „stânga” şi de „dreapta”. Acelaşi lucru
se întâmplă cu termenul „democraŃie”. Conformunui sondaj, o treime din

16
Camelia FrăŃilă – „Diversitate culturală şi conflict în Europa de Est”, Bibliotheca,
Târgovişte, 2004, pp. 11-24
 cetăŃenii României au o percepŃie îngustă asupra democraŃiei, reducând-o la
libertate şi respect pentru standardele morale.
• Asigurarea egalităŃii sociale – societatea comunistă se baza pe egalitate nu
doar politic, ci şi economic şi social. Din această cauză, ideea de diferenŃiere a
veniturilor pe criteriul competenŃei profesionale îşi face cu greu loc în
schemele mentale ale est-europenilor.
• Conflictele sociale şi legitimarea puterii – comunismul promova ideea că
omogenizarea socială este cea care duce la prevenirea sau eliminarea
conflictelor sociale. DiferenŃa socială bogaŃi-săraci era considerată unul dintre
cele mai mari pericole pentru stabilitate. Astfel, s-a amplificat treptat
aversiunea faŃă de disparităŃile economice şi sociale.
• ReticenŃa faŃă de economia de piaŃă şi de reforme – intens promovată de
comunism, care dorea să demonstreze că este superior sistemului capitalist. În
consecinŃă, se poate spune că locuitorii Europei de Est îşi doresc un capitalism
fără capitalişti şi competiŃie pe piaŃă fără şomaj şi inflaŃie.
• Paternalismul statal – locuitorii din estul Europei se mai află încă sub influenŃa
stereotipului paternalist, conform căruia statul ar trebui să se ocupe de viaŃa şi
bunăstarea cetăŃenilor săi, asigurând locuri de muncă stabile, venituri egale etc.
• ReticenŃa faŃă de noile instituŃii sociale şi politice – regimul comunist a
deformat instituŃiile sociale, utilizându-le în scopuri ideologice. Rezultatul
psihologic a constat în instalarea unei neîncrederi generale în instituŃii,
individul simŃând nevoia de a se retrage din ele în familie şi grupuri sociale
mici, comportament întreŃinut, după căderea comunismului, de fenomenele de
corupŃie, de creşterea birocraŃiei şi a clientelismului.

La aceste stereotipuri se adaugă problema stării de tranziŃie permanente a societăŃilor

din Europa de Est, respectiv cea a lipsei acute a elitelor. ToŃi aceşti factori au influenŃat
profund cultura est-europeană. Cultura ne poate ajuta să explicăm cum şi de ce au arătat
anumite state mai mult interes, motivaŃie şi capacitate de a-şi ajusta economia şi
sistemul politic potrivit criteriilor Uniunii Europene, în timp ce altele au avut atitudini
anti-europene.
 Potrivit unui studiu realizat de un grup de cercetători de la FundaŃia Culturală
Europeană, caracteristicile structurale fundamentale ale culturii central şi est-europene în
perioada de tranziŃie sunt:
- persistenŃa valorilor tradiŃionale şi autoritariste în rândul populaŃiilor (CoraŃia,
Bulgaria, România)
- dominaŃia valorilor egalitariste şi a aşteptărilor paternaliste, potrivit cărora statul
trebuie să se îngrijească de bunăstarea populaŃiei (Bulgaria şi România)
- un grad mai scăzut de egalitarism economic şi predominanŃa valorilor materialiste
care diferenŃiază clasele sociale (Cehia, Slovacia)
- afirmarea valorilor individualiste şi materialiste şi manifestarea lipsei de încredere
în conaŃionali
Dintre obstacolele cu care se confruntă fiecare societate est-europeană în perioada de
transformare culturală profundă prin care trece, două sunt cruciale:
- schimbări în relaŃia dintre individ şi stat
- relaŃia haotică şi conflictuală dintre tendinŃele globaliste şi „lupta” de a păstra
autenticitatea culturală.

Europa de Est – regiune conflictuală17

Tensiuni etnice dupa 1989

Sursele de conflict interetnic:

- stratificarea socială – în societăŃile unde clasa socială este sinonimă cu
apartenenŃa etnică, relaŃiile etnice sunt predispuse conflictului (ex: minoritatea
rromă din Europa de Est)
- discriminarea – politicile publice pot alimenta conflictul interetnic prin limitarea
participării la viaŃa politică (ex. Kosovo)
- identitatea de grup – cu cât este mai mare numărul caracteristicilor comune ale
unui grup (rasa, limba, religia, cultura, istoria), cu atât este mai mare simŃul
identităŃii de grup. În societăŃile puternic divizate etnic aproape fiecare problemă
se poate transforma într-o sursă de conflict. În aceste societăŃi există un risc mai

17
Camelia FrăŃilă, op. cit., pp. 26-30
 mare ca politicile legate de identitate să fie exploatate cu scopul de a acapara
puterea decât în societăŃile omogene din punct de vedere cultural.
- mărimea grupurilor etnice – dinamica relaŃiilor etnice depinde de mărimea
grupurilor etnice. Cooperarea interetnică este mai probabil să aibă loc în aşa-zisele
sisteme etnice dispersate, unde grupurile etnice sunt prea mici şi prea slabe pentru
a prelua controlul. Tipuri diferite de tensiuni etnice ies la suprafaŃă în statele în
care există grupuri etnice mari şi suficient de puternice pentru a controla viaŃa
politică (un sistem etnic centralizat). Majoritatea Ńărilor Europei de Est sunt astfel
de sisteme etnice centralizate. Acolo unde grupurile etnice nu sunt destul de
puternice pentru a prelua puterea centrală, riscul secesiunii este mare (vezi Kosovo
şi cazul fostei Iugoslavii).
- coeziunea grupului – activitatea etno-politică a unui grup depinde de coeziunea şi
gradul de identitate din interiorul grupului respectiv. Cu cât grupul este mai unit,
cu atât este este mai probabil ca el să încerce să îşi îmbunătăŃească poziŃia socială.
(din nou cazul secesiunilor din fosta Iugoslavie – sloveni, croaŃi, albanezi,
macedoneni)
- sentimentul de teamă – un grup etnic care experimeantează o perioadă lungă de
timp frustrarea indusă de un statut de inferioritate şi presiunea politică se va teme
adesea pentru propria-i existenŃă.

Concluzia ar fi aceea că, în vreme ce în Europa de Vest statele încearcă să prevină

mişcările de autonomie din interiorul lor, statele din Europa de Est trec printr-o perioadă de
renaştere naŃionalistă. Aceasta se întâmplă din mai multe motive. Unul dintre ele este acela că
în perioade de criză oamenii încearcă să se refugieze în comunităŃi mai mici, ca naŃiunea,
tribul sau comunitatea lingvistică sau religioasă. După căderea comunismului, popoarele din
estul Europei fac din principiile cultural-naŃionale piloni ai acŃiunilor lor. Apoi, naŃionalismul
este capabil să ofere explicaŃii şi soluŃii pentru problemele sociale, manipulând teama
oamenilor. În interpretarea naŃionalistă, problemele cum ar fi şomajul, nedreptăŃile sociale ăşi
au originea în inegalităŃile culturale şi etnice. Iată de ce în societăŃile post-comuniste
diferenŃele culturale şi etnice au devenit cel mai adesea o problemă.
Aşa cum observă în continuare Camelia FrăŃilă, „societatea multiculturală din Balcani
este bazată pe sistemul non-teritorial, care încurajează amestecarea oamenilor, a religiilor şi
a limbilor”.18 În aceste condiŃii, viitorul statelor din estul Europei va fi probabil influenŃat de
aderarea la Uniunea Europeană şi, în consecinŃă, de capacitatea lor de a se folosi de statutul de
membri. Camelia FrăŃilă face o analiză a modelului de gestiune a conflictului interetnic în
România post-comunistă, pe care îl vom prezenta în continuare.

Modelul românesc de gestionare a diferenŃelor culturale

După prăbuşirea regimului comunist, Europa a rămas în continuare divizată, întrucât

crearea statelor democrative reprezintă un proces de durată pentru popoarele din est, pentru
care obiectivul principal este aderarea la Uniunea Europeană. Dobândirea de către România a
statutului de membru al UE reprezintă deopotrivă un obiectiv al politicii interne şi externe. La
nivelul politicii externe, apartenenŃa la structurile europene reprezintă o garanŃie a securităŃii.
Apoi, Uniunea oferă securitate economică, asigurând accesul la pieŃe şi structuri economice
din cele mai prospere părŃi ale Europei. Din punctul de vedere al politicii interne, aderarea
influenŃează mai multe domenii, pentru că legislaŃia Uniunii abordează probleme diverse, cum
ar fi non-discriminarea, protecŃia minorităŃilor, protecŃia mediului, practica judiciară etc.
Într-o regiune ca Europa de Est, multiculturală, diversificată etnic, principala problemă
rămâne respectul şi protecŃia minorităŃilor. Problema a fost exacerbată în perioada comunistă
de tendinŃe de a adopta forme de reprezentare pentru minorităŃi care nu au permis articularea
unor veritabile interese de grup.
În România, chiar dacă s-au făcut progrese considerabile în ceea ce priveşte
tratamentul minorităŃii maghiare, care este şi reprezentată de un partid etnic ce participă la
guvernare, există mai multe problemă care persistă, una dintre ele fiind aceea a populaŃiei de
etnie rromă. Aşa cum o arată şi evenimentele recente, rromii au devenit o problemă cu care se
confruntă mai multe Ńări europene, nu numai Ńara noastră. Această problemă este datorată şi
faptului că cel mai adesea ei sunt priviŃi ca mai degrabă ca o clasă inferioară decât ca un grup
etnic. Rapoartele privind aderarea României la Uniunea Europeană recunoşteau încă din 2001
îndeplinirea criteriilor necesare, mai ales în ceea ce priveşte drepturile minorităŃilor. Cu toate
acestea, se insistă încă pe nevoia de implementare a unei strategii naŃionale pentru
îmbunătăŃirea situaŃiei rromilor.

18
Camelia FrăŃilă, op. cit., p 29
 Analiza potenŃialei intoleranŃe a românilor, ca grup majoritar, faŃă de minorităŃi, nu
poate fi izolată de contextul de mai sus. Se poate spune că nu există, în acest moment,
probleme majore cu privire la grupurile minoritare, care să nu fie supuse dezbaterilor.
În condiŃiile aderării României la Uniunea Europeană, investigaŃii ale
eurobarometrului indică faptul că există o anumită structurare a societăŃii româneşti în
privinŃa părerilor pro sau contra europene. Factorii de decizie din mediul academic, din presă,
de la guvernare sau din organizaŃii non-guvernamentale au în general o atitudine pozitivă
vizavi de Uniunea Europeană. Nu acelaşi lucru se poate spune şi despre cetăŃeanul de rând,
care este adesea mai reticent, dar şi mai puŃin informat despre ceea ce înseamnă Uniunea
Europeană. Chiar dacă în ultimii ani, în presa românească nu puŃine au fost opiniile potrivit
cărora românii se simt europeni, gândesc ca europenii şi, în consecinŃă, fac parte din Europa,
există totuşi o serie de factori care influenŃează negativ atitudinile pro-europene.
Unul dintre aceşti factori îl reprezintă naŃionalismul. Mai exact, „trăsăturile
caracteristice ale naŃionalismului românesc actual sunt modelate în principal de moştenirea
comunistă”, deci pe reticenŃa faŃă de Occident19. Toate sondajele pe această temă arată că
populaŃia are în continuare o atitudine pro-europeană. Dar cum se împacă această atitudine
pro-europeană cu naŃionalismul?
NaŃiune şi naŃionalism sunt concepte larg utilizate în teoria socială. Identitatea etnică
sau naŃională constituie un concept-cheie al psihologiei sociale. Unii teoreticieni (Anthony
Smith, 1991, National Identity, University of Nevada Press) utilizează termenul ca şi cum ar
fi similar cu cel de „naŃiune”. Pentru psiho-sociologi, identitatea etnică îşi are originea în
conceptul general de identitate socială. Teoria identităŃii sociale afirmă că grupurile au nevoie
de auto-stimă şi pentru aceasta se vor strădui să realizeze o imagine socială pozitivă,
comparându-se cu alte grupuri. Conceptul de Uniune Europeană este construit pe ideea că
identitatea europeană, identitatea regională, locală şi naŃională pot fi considerate mai degrabă
identităŃi complementare decât competitive. Pentru a clarifica diferenŃa dintre identitate
naŃională şi naŃionalism, vom privi aceste două variabile ca fiind independente în
determinarea atitudinilor pro-europene. Rezultatele cercetărilor sociologice arată că
identitatea naŃională nu influenŃează în niciun fel dorinŃa de apropiere de Uniunea Europeană,
în vreme ce naŃionalismul se corelează negativ cu atitudinile pro-europene.
Dezvoltarea economică, educaŃia şi competenŃa politică favorizează atitudinile pro-
europene. În contrast, sărăcia, nivelul scăzut al educaŃiei şi lipsa de interes în materie de

19
Camelia FrăŃilă, op. cit., p. 39
politică favorizează atitudinile anti-europene. Ce trebuie reŃinut de aici este faptul că, aşa cum
observă Camelia FrăŃilă, în timp ce naŃionalismul este anti-european, identitatea naŃională nu
se află în competiŃie cu identitatea europeană, mulŃi români alegând Europa ca a doua opŃiune
identitară.

Factorii determinanŃi ai conflictelor etnice şi strategia României

În decembrie 2000 Partidul Social Democrat şi UDMR au semnat o înşelegere politică,

reînnoită în 2002. Cererile UDMR-ului se refereau la:
- educaŃie în limba maternă
- poziŃii în structurile administrative judeŃene
- adoptarea legii cu privire la guvernarea locală.
În ianuarie 2001, vice-prefecŃii maghiari au fost investiŃi în judeŃe majoritar maghiare.
În aprilie 2001 preşedintele Iliescu a promulgat versiunea legii guvernării locale, care garanta
folosirea fără restricŃii a limbii maghiare în administraŃia locală, în regiunile unde minoritatea
maghiară depăşea 20%. Tot atunci, două articole ale legii educaŃiei au fost anulate de către
parlament. Acestea stipulau obligativitatea de a se preda în limba română în toate
universităŃile din România, la toate profilurile, indiferent de limba oficială a universităŃii. În
schimbul acestor măsuri, UDMR oferea susŃinerea de care PSD-ul avea nevoie pentru o
majoritate parlamentară sigură.
Mediatizarea intensă a controversatei legi a statutului maghiar, amplificată mai târziu
de aşa-zisele tendinŃe de autonomie ale Ńinutului secuiesc au avut un rol important asupra
percepŃiei cetăŃenilor români în ceea ce priveşte conflictul interetnic. Practic, opinia publică a
României de azi este împărŃită între cei care neagă şi cei care recunosc existenŃa acestui
conflict. Conform sondajelor de opinie, oamenii care nu cred în existenŃa unui conflict
interetnic tind să fie persoane de vârsta a doua, locuitori ai oraşelor mari sau ai unor regiuni
dezvoltate. Aceştia tind să aibă şi o mai mare competenŃă politică, o mai mare mulŃumire faŃă
de viaŃa pe care o duc şi o mai mică inclinaŃie pentru naŃionalism. De aici putem deduce că
atitudinile naŃionaliste puternice sunt asociate cu cu tindinŃe de a considera conflictul
interetnic drept real, iminent. PercepŃia asupra conflictului interetnic este însă una subiectivă.
Concluzia este aceea că identitatea naŃională a românilor nu reprezintă un impediment
în calea adoptării cetăŃeniei europene. În acelaşi timp, naŃionalismul pare să constituie o
asemenea barieră. Având ca punct de plecare aceste observaŃii, cercetători ai Centrului de
Sociologie Urban şi Regional au realizat un model românesc de gestionare al relaŃiilor inter-
etnice din România20. Trei sunt coordonatele principale ale acestui model:
1. un model eficace de protecŃie a drepturilor minorităŃilor. România a reuşit
să evite un conflict etnic declanşat odată cu luptele violente din 1990 în
Târgu Mureş. Aceste tensiuni au atins un prim punct critic în 1994-1995,
când majoritatea membrilor UDMR au hotărât că autodeterminarea
reprezintă singura soluŃie pentru minoritatea maghiară. Participarea elitelor
maghiare la guvernare în perioada 1996-2000 le-a determinat pe acestea să
îşi schimbe, cel puŃin temporar, părerea. Problema autonomiei Ńinutului
secuiesc a revenit în forŃă după aderarea României la Uniunea Europeană. În
prezent, situaŃia este însă sub control, autorităŃile respingând ideea cum că o
eventuală autonomie a acestui Ńinut – în special judeŃele Harghita şi Covasna
– ar fi iminentă.
2. încurajarea comunicării interetnice şi inter-regional; descurajarea
mobilizării etnice, izolarea liderilor naŃionalişti. România are nevoie de
politici de cooperare inter-regională bazate pe complementarităŃi între zone.
Fondurile structurale puse la dispoziŃie de Uniunea Europeană reprezintă
instrumente propice în acest sens. Accesul la fonduri este însă condiŃionat de
realizarea de proiecte de calitate, eligibile. De asemenea, sunt necesare
politici având drept Ńintă grupuri sociale largi pentru a stimula socializarea la
nivel naŃional. Sondajele realizate arată că mulŃi dintre românii care
manifestă tendinŃe discriminatorii nici măcar nu cunosc bine grupurile pe
care tind să le discrimineze. Comunicarea interetnică trebuie să devină o
prioritate pentru instituŃiile centrale şi locale ale statului şi pentru partidele
politice deopotrivă. Posturile de televiziune, prin emisiunile şi programele
lor de divertisment au contribuit în ultimii ani la socializarea grupurilor
etnice, mai mult decât au făcut-o politicienii. De asemenea, se observă o
creştere calitativă şi cantitativă a emisiunilor dedicate minorităŃilor naŃionale
pe posturile naŃionale şi locale. Pentru a favoriza comunicarea socială este
nevoie aşadar de politici clare, coerente, mai degrabă decât de fonduri
substanŃiale. În condiŃiile impuse de intrarea în familia Uniunii Europene,

20
după Camelia FrăŃilă, op. cit., p. 43-45
 problema relaŃiilor interetnice este una de prim rang în societatea
românească.
3. problema rromilor necesită măsuri speciale. Problema rromilor nu îmbracă
neapărat aspecte etnice sau naŃionaliste, dar necesită măsuri speciale. Rromii
nu sunt văzuŃi ca „străini”, sau ca grup diferit din punct de vedere etnic, ci
mai degrabă ca o categorie inferioară, care îşi merită soarta. Numai o treime
din cei mai educaŃi români sunt de acord, măcar în parte, că rromii sunt
discriminaŃi în mod constant. O mare parte dintre cei intervievaŃi în cadrul
unui sondaj recent au indicat că soluŃia la problema rromilor stă în
„civilizarea” acestora, ceea ce înseamnă că statul ar trebui să intervină
obligându-i să rămână în şcoli şi oferindu-le locuri de muncă. În condiŃiile
aderării la Uniunea Europeană, problemele minorităŃilor necesită o atenŃie
specială. În perioada recentă, o serie de campanii au fost intens mediatizate
pentru integrarea minorităŃilor. Spre exemplu, campania „Apreciază
diversitatea” a fost prezentă pe toate suporturile mediatice. Campaniile
sociale reprezintă un pas important în încercarea de integra minoritatea
rromă în relaŃiile sociale. Minoritatea rromă a devenit, în condiŃiile integrării
europene, o problemă la nivel european. Politicile Uniunii Europene în
domeniul minorităŃilor sunt în continuă elaborare.
 Modulul al IV-lea
Managementul de proiect în domeniul culturii21

În domeniul artei şi al culturii se întâlnesc deseori oameni remarcabili şi oricine

cunoaşte cel puŃin unul: sunt acei oameni cu proiecte foarte mari, mereu grăbiŃi, fugind de la o
întâlnire la alta şi trebuind să mai clarifice un amănunt şi, desigur, finanŃele. Ca şi în orice alt
domeniu, reuşita unui proiect cultural depinde în mare măsură de modul în care sunt întocmite
şi gestionate proiectele în domeniul culturii. Vom inventaria în continuare câteva strategii de
management de proiect cultural, cu avantajele şi dezavantajele fiecăreia.
Strategia perfectionalismului extrem (“In afara planului nu functioneaza nimic!”).
Reprezentantii acestei strategii acepta cu mult entuziasm ideea managementului de proiect.
Dar atentie: din start se are in vedere un perfectionism extreme si astfel se neglijeaza deseori
instrumente simple dar eficace, dupa indelungi discutii inutile. Si in acest caz este valabila
formula magica: KISS. Pentru un management de proiect eficient, trebuie cunoscute
instrumentele necesare, spre a se ajunge la aplicarea adecvata a celor care au cel mai ridicat
grad de randament.
Strategia pierderii (cunostiente) de energie (“inainte de a incepe trebuie sa facem o
revizie riguroasa!”). Oricât este de necesara o pregatire riguroasa pentru orce activitate, este
important sa se evite pierderea inutila de energie; tendinta de a atinge nivelul maxim
deinformatiieste inutila(acest nivel nu va fi atins nici odata, pentru ca lumea este intr-o
vesnica schimbare ); este mai bine sa se identifice nivelul optim de informatii si sa se ia
decizii adecvate.
Strategia posibilei unicitati (.,suna foarte bine, dar la noi totul este altfel “). Aceasta
strategie este partial corecta, intrucit conditiile sint diferite in fiecare caz si astfel nu poate
exista o anume ..cea mai buna” organizare de proiect. Dar instrumentele necesare pot fi atit
de robuste, incit sa aiba apliabilitate orcind si ori unde, iar daca au fost aplicabile in tehnica
spatiala, in constructiile subterane, iar apoi in tehnologhia informationala, de ce n-ar
fipotrivite in domeniul cultural?
Strategia vechilor practicieni (‘Teoretic suna bine, dar practice este cu totul
alceva!”). Managementul de proiect nu s-a nascut din teorie, ci practica, iar principiile
teoretice au fost formulate doar ulterior, Daca activitatea practica functioneaza mai bine decit

21
După modelul oferit de Armin Klein, Managementul proiectului cultural, FundaŃia Interart Triade, Timişoara,
2005
managementul de proiect prezentat aici, atunci mai bine sa se renunte la managementul de
proiect! Daca analizam cu atentie, vom descoper, de regula, ca “managementul din burta “ nu
poate fi asa de eficient cum se sustine, rezultatele fiind obtinute printr-un efort supraomenesc.
Strategia garantiei de succes („Ne puteti spune mai exact ce ne va aduce acest
proiect?”). Daca luam in considerare oportunitatile complexe si posibilitatile pe care le ofera
managementul de proiect,atunci vom recunoaste ca „bilantul sucesului.’’nu poate fi stabilit
cu usurinta,Desigur,se va dovedi in timp ca problemele se pot rezolva mai usor si mai eficient
cu ajutorul managementului de proiect ;dar sa nu uitam ca exista „efectele”pozitive,inclusiv
la nivel de organizatie,care nu sint de neglijat .in orce caz, aluzia la calculul valoric din
intrebare vizeaza un aspect ce nu poate fi prevazut.
Varianta economica e garantia sucesului imediat („Nu ne putem permite management
de proiect!”). Evident ca introducerea managentului de proiect ca metoda implica depunerea
de efor. Sigur ca trebuie parasit stilul vechi si mai ales trebuie depus efortul uneidocumentari
serioase.Dar,din momentul in care managementul de proiect devine rutina,totul functioneaza
dupa reguli proprii si se va observa ca efortul personal si cel financiar se micsoreaza,iar
costurile sint mult mai mici.
Varianta temporala a garantiei sucesului imediat („Acum nu avem timp pentru asa
ceva!”) In acest caz,se aplica argumentatia legata de timp; la inceput,efortul in timp este mai
mare,dar,vazut in perspectiva, timpul economisit este imens.
Strategia” mereu asa”(„In organizatia noastra am materializat proiecte mereu asa,nu
avem nevoie de management deproiect”). Deci, daca totul functioneaza fara management de
proiect, atunci sa ramina asa! Dar, inainte de toate, sa se efectueze o analiza onesta a
costurilor –realitatea se va dovedi a fi cu totul alta!
Strategia ”niciodata asa” („In organizatia noastra nu avem nici odata proiecte!”).
aceasta este pozitia contrara strategiei anterioare.
Din enumerarea si descrierea strategiilor de boicot „sa nu se inteleaga ca opozitia fata
de noutatile organizatorice este ceva negativ. Multe solutii practice s-au gasit doar dupa ce un
colaborator sau altul au refuzat să se implice în lipsa existenŃei unei strategii clare de derulare
a proiectelor. Pentru a o acŃiune culturală organizată să aibă succes, proiectul trebuie să fie
întocmit în cele mai mici detalii. Dar mai întâi trebuie să lămurim ce înseamnă un proiect în
domeniul culturii.
 Ce este un proiect ?

Ce este un proiect cultural si care sint particularitatile sale? Ce nu este un proiect? De

ce anume trebuie sa-l diferentiem? Ce motive necesita un management propriu? Care sint
sansele riscurilor implicate?
Institutul German pentru Normare defineste, sub formula DIN 69 901, un proiect
drept “o initiativa, ce se caracterizeaza prin unicitatea conditiilor in genere, ca de exemplu,
scopul sau (scop, limitare in timp, limitare financiara, limitare personala sau alte limite
necesare fata de alte actiuni date , organizare specifica pentru proiect)”. Aceasta definitie
generala contine o serie de criterii, ce se potrivesc cu proiectele de cultura. Astfel, ele vor
fi analizate in continuare si completate prin alte caracteristici.

1. Un proiect este unic

Prioritar este sa retinem un criteriu esential, si anume ca un proiect este unic, ceea ce
inseamna ca el trebuie sa fie delimitat de rutina institutionala a unei organizatii de
cultura. De exemplu, intr-o scoala de muzica orele de predare se desfasoara intr-un ritm
saptaminal. Profesorul de flaut stie ca miercuri dupa amiaza la ora 16:00 se intilneste cu
elevul Daniel, iar profesoara de clarinet are marti ore cu elevul Marten.Atit profesorul,
cit si elevul se pregatesc pentru ore, acesta fiind un element de rutina. Pentru ca totul sa
functioneze, nu sint necesare intelgeri; spatial corespunzator este rezervat ( si probabil
incalzit). Profesorul si elevul se intilnesc la ora stabilita, elevul si-a pregatit (speram)
tema de casa, profesorul a pregatit o noua piesa muzicala etc.
In cazul ca scoala de muzica se hotareste sa participe la programul planificat de Consilul
Local, sub titlul Saptamina internationala a culturii, cu o asa-numita “Zi a portilor
deschise”, elevii si profesorii vor prezenta invitatiilor, respective publicului, diferite piese
muzicale, renuntind la obisnuita rutina. Aceasta actiune implica planificarea de asa-
numitele intilniri specifice, planificarea salilor, tiparirea si expedierea invitatiilor pentru
oficialitatile locale (ceea ce inseamna costuri in plus, care n-au fost prevazute in
buugetul obisnuit), rugamintea adresata parintilor de a pregati prajituri si de a procura
bauturi etc.
Desigur ca aceasta actiune se va deosebi clar de modelele obisnuite de predare ale
scolii de muzica. Este deci vorba de un proiect, prin care se paseste pe un teren
necunoscut, pentru care probabil inca mai lipsesc experienta de baza si alte date de
referinta. “Proiectele se deosebesc de activitatile derutina prin aceea ca apar cerinte
inca necunoscute si partial alte sarcini de implinit “(Hertog/Reineke 2002; 18).

2. Un proiect are un obiectiv clar definit

In cazuri foarte rare apare cineva care face un proiect pur si simplu asa, de dragul artei,
deoarece fiecare proiect are in mod normal un obiectiv clar definit. “La inceputul
fiecarui proiect sta o idee o cerinta imperioasa sau o problema, care trebuie rezolvate’
(Hertog /Reineke 2002;18). Cel care planifica si executa un proiect doreste, de regula, sa
realizeze ceva. Astfel, un obiectiv central al actiunii “Ziua portilor deschise” poate fi
acela de a atrage atentia oficialitatilor asupra muncii desfasurate in cadrul scolii de
muzica locale. Este posibil ca pentru lunile urmatoare sa fie planificate consilii
administrative, iar in perioadele cind mijloacele financiare publice sint mereu reduse, se
poate atrage atentia asupra importantei activitatii desfasurate in cadrul scolii de muzica.
Aceasta nu inseamna ca n-ar exista si alte obiective clar definite. Profesorii vad in
aceasta actiune posibilitatea de a-si prezenta cit mai bine munca , elevii doresc sa aiba
succes, ceea ce stimuleaza motivatia lor, iar conducerea scolii poate fi interesata de a
intensifica relatiile cu parintii. Toate aceste obiective au un rol important si, pentru a nu
duce la conflicte de obiectiv, ele trebuie sa fie ordonate intr-o anumita ierarhie.

3. Un proiect are o limita de timp

Dupa cum reiese pe tot parcursul din exemplu de mai sus, activitatea de predare a unei
scoli de muzica se extinde unui an de invatamint. Astfel, actiunea “Ziua portilor
deschise” se va desfasura – cum de altfel indica si denumirea –intr-o anumita zi. Un
proiect este astfel limitat in timp. Un proiect are deci –o constatare la care vom reveni
mereu, pe parcurs –un punct de plecare clar si un punct definalizare clar,diferenta intre
aceste puncte constând intr-o anumita durata. De pildă, o campanie pentru promovarea
dreputrilor minorităŃilor va fi prezentă pe suporturile mediatice o anumită perioadă de
timp, timp aproximat de realizatorii proiectului ca fiind unul optim pentru ca mesajul să
ajungă la public. Durata derulării proiectului, respectiv punctul de pornire şi de finalizare
ale proiectului trebuie bine alese, în conformitate cu obiectivele proiectului, cu mesajul
care urmează a fi transmis, cu publicul-Ńintă.
Dacă revenim la exemplul lui Armin Klein, pe care îl vom prezenta în continuare, atunci
când realizăm un proiect într-un domeniu cultural, trebuie să fim atenŃi la o sumedenie de
detalii. Deci inceputul si finalul proiectului nu se suprapun cu inceputul si finalul actiunii.
Oricum, nici durata acestuia nu se poate prelungi la infinit, ceea ce in seamna ca orice
proiect trebuie sa aiba un final prevazut, deoarece, altfel, organizatorul, in acest caz
scoala de muzica, nu va mai fi in stare sa-si desfasoare activitatea de baza, si anume
activitatea de predare zilnica la nivelul cerintelor.

4. Un proiect are limite financiare

Un proiect nu este limitat doar in timp. Apar si alte limite ce trebuie luate in seama. In
timp ce scoala de muzica detine, pentru programul de predare, un buget anual
corespunzator, pentru actiunea “Ziua portilor deschise” se va stabili un buget aparte.
Astfel, vor fi prevazute cheltuieli speciale, ce nu apar in mod normal in timpul
activitatii; tiparirea si expedierea invitatiilor, poate se comanda un afis deosebit; se
inchiriaza mese si banci; trebuie cumparate alimente si bauturi de la magazinul universal
etc.
Se adaoga inchirierea de reflectare si statii de amplificare, poate este necesara si o scena
mica etc. In schimb, se pot inregistra anumite incasari; vinzarea bauturilor poate aduce o
suma frumoasa de bani; pe versoul invitatiei se pot tipari, pentru publicitate, numele
magazinelor de instrumente din localitate si pentru aceasta se pot incasa bani. Apoi mai
apar doi sponsori si multe donatii speciale pentru aciasta actiune.
Se recomanda, pentru toate cheltuielile si incasarile accestei actiuni, sa se prevada un plan
de buget special, care sa nu fie cuprins in bugetul annual. Dupa cum vom vedea,
Proiectele se potrivesc in mod special cu asigurarea unor mijloace financiare
suplimentare, mai ales in cazul unei organizatii culturale, ceea ce inseamna ca acestea
sunt mult mai interesante pentru sponsori decit activitatea de rutina.

5. Un proiect are limite de personal

Limite apar si in domeniul personalului. In mod normal, profesorii au liber la sfirsit de

saptamina. Deci trebuie stabilit daca sint de accord sa lucreze in plus; o fac benevol sau
doresc sa li se deconecteze orele suplimentare? Dar nu este suficient ajutorul
profesorilor; mesele si bancile trebuie instalate, la fel mica scena, reflectoarele si statiile
de amplificare; se adauga servirea cu alimente si bauturi si vinzarea acestora etc.
Pentru toate acestea este necesar un plus de personal.Astfel se recomanda, pe linga
planificarea financiara, si o planificare corespunzatoare anecesarului de personal.

6. Un proiect are alte limite de capacitate

Pe linga limitele deja enumerate, cele de timp, financiare si de personal, exista altele, cu
privire la diferitele resurse.Aceastea se refera, printre altele, laspatii.Daca orele decurs se
desfasoara in spatiile obisnuite ale scolii de muzica, concertul formatiei Big Band va
necesita o sala mare. In caz de timp favorabil,se va dori desfasurarea unei parti a
programului in aer liber si, astfel, se impune necesitatea instalarii unei scene
corespunzatoare.
Desigur, nici resursele tehnice ale scolii nu sint suficiente; statii de amplificare,
difuzuoare, reflectoare, cabluri, mese, banci - toate acestes sint necesitati tehnice speciale
pentru aceasta actiune.Asemenea resurse tehnice si de spatiu trebuie planificate riguros,
transportul, montarea si demontarea trebuie sa intre in calcul.

7. Un proiect este limitat fata de alte actiuni

Am atras deja atentia asupra faptului ca realizarea actiunii “Ziua portiilor deschise”
reprezinta ceva special, ceva distinct de modul normal de activitate, desfasurata de
organizatia culturala. Pe linga activitatea de predare, mai exista si alte activitati, ce se
desfasoara paralel si care necesita o planificare din timp. În cazul proiectelor în domeniul
minorităŃilor, trebuie să existe o delimitare clare a scopurilor şi obiectivelor acestora faŃă
de alte proiecte similare şi alte acŃiuni. Ce aduce nou acest proiect? Cum vine el în
completarea acŃiunilor de până atunci?

8. Un proiect are o organizare specifica de proiect

Prin acest punct s-a pus in discutie o alta caracteristica importanta; fiecare proiect are o
organizare specific. Ceea ce nu inseamna ca persoanele care se ocupa de un proiect si
chiar il conduc se concentreaza doar asupra acestui. De exemplu responsabilul cu
instrumentele de suflat, care a fost desemnat de directorul scolii de muzica sa conduca
proiectul “Ziua portilor deschise”, va avea grija in continuare ca procesul de predare din
domeniul sau de activitate sa se desfasoare nestingherit.
Totodata, nici ceilalti profesori angajati in proiectul “Ziua portilor deschise” nu se pot
concentra exclusiv asupra acestuia. De aceea, este necesara o organizare capabila sa
asigure desfasurarea normala a activitatilor obisnuite, dar care, concomitent, ssa vegheze
ca proiectul in discutie sa fie finalizat fara impedimente.
Acestea ar fielementele unui proiect,derivate din norma DIN, ce se vor aplica in cazul
activitatilor din domeniul culturii. Mai exista insa si alte aspecte, ce nu apar in norma
DIN, dar care sint relevante in cazul unui proiect cultural.

9. Un proiect este complex prin continut si tematica

Din cele expuse pina in prezent, reiese, cu claritate, ca un proiect se caracterizeaza printr-o
anumita complexitate in continut si tematica. In actiunea “Ziua portilor deschise”, vor fi
prezente cele mai diverse contributii muzicale; unii elevi vor interpreta piese clasice altii,
piese actuale, din domeniul rock sau pop. Aceasta cere cordonare si un anumit
aranjament, pentru a se evita haosul acustic.
Pe linga acestea, intervin si o serie de activitati care, in mod normal nu se desfasoara intr-
scoala de muzica, cum ar fi montarea si demontarea unei scene, un sistem de decont
special pentru vinzare de alimente si bauturi, supravegherea si manipularea
echipamentului tehnic etc. In acest sens, un proiect se defineste drept “o actiune relativ
noua si totodata complexa”.
Aceasta complexitate trebuie sa fie vazuta cu claritate. Sa nu fie supraapreciata sau
dramatizata (conform expresiei “N-o sa reusim niciodata, deci s-o lasam balta”), dar nici
subapreciata (“Asta o rezolvam din mers, nu avem nevoie de un management de proiect
special”). Un management de proiect gândit eficient asigura echilibrul intre complexitatea
supra si cea subapreciata.

10. Un proiect este interdisciplina

Pentru a realize in bune conditii “Ziua portilor deschise”, este necesar ajutor din exterior.
De exemplu, pentru a folosi optim tehnica de amplificare si iluminare, este necesara
cooperarea cu specialisti din domeniu. Pentru designul afiselor si a invitatiilor, este
indicat sa se apeleze, de asemenea, la specialisti. Si desigur, montarea scenei va fi
executata de personae experimentate, care vor raspunde totodata pentru siguranta
instalatiei. Interdisciplina presupune o foarte bună comunicare la toate nivelele.

În concluzie, managementul de proiect în domeniul culturii prevede câteva aspecte

esenŃiale:
- conducerea întregului proiect, inclusiv controlul bugetului
- prelucrarea proprie a conceptului (mod de conducere, structură tematică,
marketingul, contactul cu publicul)
- coordonarea altor lucrări de proiect şi a echipei de structurare a programului
- conducerea consultanŃei de specialitate.
Pentru toate acestea, este nevoie de:
- studiu încheiat într-o disciplină de specialitate
- experienŃă în managementul de proiect
- experienŃă în atragerea de sponsorizări
- gândire comercială, orientare spre client şi capacitate de muncă în echipă
- ambiŃie în realizarea proiectului, putere de convingere şi capacitate de a se impune

Bibliografie:

Biriş, Ioan, Societate şi comunicare culturală, Editura Tehnică, Bucureşti, 2006

Chevrier, Sylvie, Le management des equipes interculturelles, Paris, 2000
FrăŃilă, Camelia, Diversitate culturală şi conflict în Europa de Est, Bibliotheca,
Târgovişte, 2004
Klein, Armin, Managementul proiectului cultural, FundaŃia Interart Triade,
Timişoara, 2005

Abrudan, Elena, “Comentarii la Trilogia Valorilor”, în vol. Meridian Blaga Literatură,

nr. 7, Cluj-Napoca, Casa CărŃii de ŞtiinŃă, 2007, p. 13-16.
Abrudan, Elena, „ValenŃe simbolice ale discursului publicitar. Între marketing şi
seducŃie”, (coordonator) Accent. Cluj-Napoca, 2007, 254 p.
Abrudan, Elena, CONFLUX - şansa descoperirii unui destin comun, în revista Tribuna,
16-31 iulie, 2007, p. 16
Abrudan, Elena, Portret de grup sau viziunea postmodernă a istoriei, în rev. Steaua, nr. 9,
2004.p.56-58
Boia, Lucian, Pentru o istorie a imaginarului. Traducere din franceză de tatiana Nochi,
Bucureşti, Humanitas, 2000.
Berstein S, Milza, P., Istoria europei, vol. 5, secolul XX (din 1919 până în zilele noastre).
Traducere de Monica Tinu. EdiŃie îngrijită, note şi comentarii de Doina Barcan Sterpu.
Iaşi, Institutul european, 1998, p. 408-443, (Cultura de masă, Cultura europeană).
Compagnon Antoine, Seebacher, Jaques, Spiritul Europei. Date şi locuri. Vol. 1,
Traducere de Claudiu Constantinescu, Iaşi, Polirom, 2002, p. 261-271.
Diaconu, Ion, MinorităŃile în mileniul al treilea – între globalism şi spirit naŃional.
Cuvânt înainte de prof. univ. dr. Adrian Năstase. Bucureşti, Editura AsociaŃiei Române
pentru EducaŃie Democratică, 1999, p. 120-127 (NoŃiunea de cultură).
Fiske, John, Introducere în ştiinŃele comunicării, Traducere de Monica Mitarcă Iaşi,
Polirom, 2003.
Heim, Michael, Un Babel fericit. Volum coordonat de Daciana Branea şi Ioana Copil-
Popovici. PostfaŃă de Cornel Ungureanu. Iaşi, Polirom, 1999, p. 184-302 (Graalul ideii
central-europene).
Hintersteiner, Norbert, Către o depăşire a tradiŃiilor. ContribuŃii anglo-americane la o
hermeneutică interculturală a tradiŃiei. Cuvânt înainte de Robert J. Schreiter, Traducere
de George Bratuşca. Cluj-Napoca, Dacia, 2003, p. 25-38.
Identitate şi alteritate. Studii de imagologie. Vol. II. Coord.: Nicolae Bocşan, sorin Mitu,
Toader Nicoară,Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 1998, p. 68-76 (Românii
greco-catolici).
Identitate şi alteritate. Studii de istorie politică şi culturală. Vol. 3. Coord.: Nicolae
Bocşan, sorin Mitu, Toader Nicoară,Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2002, p. 9-
68( Cazul Ńiganilor).
Marga, Andrei, Filosofia unificării europene. Cluj-Napoca, Apostrof, 1997, p. 143-181
(Modelarea noii Europe), p. 293-313 (Identificarea etnică la români), p. 336-348
(Problema identităŃilor).
Marino, Adrian, Pentru Europa. Integrarea României. Aspecte ideologice şi culturale.
Iaşi, Polirom, 1995, p. 51-69 (Aspectele culturale ale integrării României,), p. 141-155
(Literatura europeană azi), p. 157-227 (Ideea unificării europene).
Maxim Danciu, Ion, Mass-media. Modernitate, postmodernitate, globalizare. Cluj-
Napoca, Editura Tribuna, 2005, p. 239-279 (Globalizare, postmodernitate, cultura de
masă).
Mureşanu, Camil, Europa modernă, de la Renaştere la sfârşit de mileniu, Cluj-Napoca,
Dacia, 1997, p. 120-125 (Factori favorizanŃi ai integrării europene)