UNIVERSITATEA SPIRU HARET

FACULTATEA DE SOCIOLOGIE – PSIHOLOGIE, BUCUREŞTI

MASTERAT PSIHOSOCIOLOGIA DEVIANŢEI, VICTIMOLOGIE ŞI ASISTENŢĂ
VICTIMALĂ
AN II

TRAUME DIN COPILARIE

MASTERAND MOISE MARUSIA

CUPRINS

1 Problematica traumatizarii din copilarie

2 Clasificarea traumelor din copilarie

3 Factori de risc si factori protectori in dezvoltarea infantile

4 Discutarea traumei din copilarie conform modelului desfaturarii

procesului traumatic

5 Bibliografie
1 Problematica traumatizarii din copilarie

Printre primele cercetatoare ale modului de manifestare a traumei la copil se numara

Anna Freud (si colaboratoarele), care, in timpul celui de-al doilea razboi mondial, au
cercetat modul in care copiii faceau fata situatiei de razboi. Ele au constatat ca, pentru
copiii mici, ramanerea langa o figura parentala unitara stabila este mai putin
suprasolicitanta, in ciuda bombardamentelor, decat cazul in care copilului i se asigura
securitatea fizica, dar in conditiile unui soc de despartire, ale unei traume de separare.

Lucrarile de psihologie infantila au adus o contributie importanta la intelegerea

problematicii traumei infantile, incepand cu lucrarile lui S.Freud, A.Freud, R.Spitz,
E.Erickson, J.Bowlby ti continuand cu cercetari mai recente, ale lui D.Stern sau
J.Lichtenberg.

Un aspect important in traumatologia infantila se refera la faptul ca, la suprasolicitari,

eventual repetate, prabusirea copilului se manifesta prin formatiuni simptomatice
(intelese ca incercari nereusite de adaptare si autovindecare), in cazul extrem ca trauma
psihica.

In intelegerea modului de manifestare a traumei infantile, conteaza:

 stadiul de dezvoltare cognitiva, efectiva, psihosexuala si sociala a copilului;

 factori somatici innascuti si dobanditi, care pot sa actioneze ca factori de risc, cum
ar fi traumatismele craniene usoare in copilaria timpurie, sau ca factori protectori,
cum ar fi asa-numitul easy temperament (copii usor de ingrijit).

2 Clasificarea traumelor din copilarie

Terr (1995) vorbeste despre doua categorii de traume:

 Trauma de tip I (un eveniment traumatic singular). Se mai numeste trauma de soc
si, de obicei, ea este amintita detaliat, facand abstractie de distorsiunile perceptive
determinate de reactia traumatica acuta. Copiii gasesc adesea explicatii magice
pentru evenimente, intrucat nu pot, din cauza dezvoltarii lor cognitive, sa
stabileasca conexiunile complexe si sa tina seama de influentele intamplarii. Ca o
consecinta a acestei situatii, vinovatia este adesea data pe propria persoana.

 Trauma de tip II (un eveniment complex, mai lung). Ea duce la negare si anestezie
emotionala, aparand frecvent depersonalizarea si disocierea. Multi copii dezvolta
capacitatea de autohipnoza, pentru a se putea indeparta de stresul traumatic
recurent, drept pentru care acest tip de trauma se poate continua cu tulburari
disociative de identitate ulterioare.

Consecintele emotionale ale acestui tip de trauma se refera la:

  extrema distantare si anestezia, care nu apar la trauma de tip I;
 mania si furia durabile – la maltratari severe prelungite, orientate catre propria
persoana; aceste sentimente pot alterna cu perioade de pasivitate extrema si
amortire emotionala, putand duce ulterior la autoranire si suicid.
 in alte cazuri, agresivitatea extrema resimtita se orienteaza spre exterior, se
schimba rolurile din schema relationala traumatica si victimele devin agresori.

Combinatiile de traume de tip I ti II, adica situatiile in care factorii situationali

traumatici persistenti actioneaza impreuna cu vatamari si pierderi de tip soc, duc la doliu
persistent, patologic si depresie. Leziunile, durerile, infirmitatile creeaza adesea un dor
constant de o stare fara rani, copiii avand dificultati in a integra realitatea ranilor sau
infirmitatilor intr-o noua imagine de sine.

Traumele relationale severe, persistente (cum ar fi maltratarea prelungita, abuzul) duc

la afectari ale mai multor sectiuni de dezvoltare ale copilului. Dezvoltarea poate stagna si
fortele de dezvoltare ale copilului sunt legate si eforturile de a se adapta la trauma,
respectiv de a-i supravietui psihic si, adesea, si fizic. Nu este obligatoriu ca o trauma de
soc sa intrerupa dezvoltarea, aceste traume putand ramane in memorie ca o experienta
neelaborata. Schema traumatica va fi din nou stimulata in cazul unor suprasarcini
analoage.

Traumele din copilarie au in comun 4 indicii:

1. Amintiri recurente, compulsive – retrairea vizuala, ca forma cea mai frecventa a

retrairii; apar si amintiri tactile, olfactive, acustice, in functie de experienta
predominanta in situatia traumatica;
2. Modalitati comportamentale – „jocul traumatic”, in care copiii repeta trairea
traumatica intr-o secventa adesea nesfartita si o reinscenare a aspectelor partiale
ale experientei traumatice, in patternuri de comportament automatizate. Cel mai
adesea, ei nu pot stabili o conexiune intre jocul lor si evenimentul traumatic.
3. Angoase traumaspecifice – este un criteriu de diferentiere fata de angoasele
infantile nevrotice.
4. Atitudini alterate fata de oameni, de viata si de viitor. Pierderea increderii in
oameni si asteptarile negative fata de viata viitoare sunt cele mai importante
urmari ale zdruncinarii intelegerii infantile de lume.

Uneori, aspectele schemei traumei din experienta infantila pot fi elaborate prin masuri
componsatorii, care pot merge pana la transformarea in contrariu.

3 Factori de risc si factori protectori in dezvoltarea infantila

Factorii de risc reprezinta evenimente de viata sau circumstante de viata

suprasolicitante, care favorizeaza, individual sau in co-actiune, o tulburare psihica sau o
boala, ducand la aparitia riscului de dezvoltare defectuoasa sau de tulburari psihice.
Factorii de risc si factori situationali traumatici pot colabora, in mod fatal, in sensul
unei traume cumulative.
 Baietii sunt mai vulnerabili la aceste categorii de factori decat fetele. Daca apare mai
mult de un factor de risc, creste probabilitatea tulburarilor de dezvoltare.

Factorii protectori pot sa impiedice actiunea factorilor de risc sau traumatici, sau sa
reechilibreze prejudiciile care au aparut deja (actiune corectiva).

Modul in care se intrepatrund aceste categorii de factori determina impovararea

biografica sau profilul de impovarare, adica masura in care factorii protectori corespund,
in gradul lor de forta, factorilor de risc si de suprasarcina traumatica (resursele
protectoare nu sunt numai generale, ci trebuie sa fie si disponibile intr-o situatie
potentiala concreta).

4 Discutarea traumei din copilarie conform modelului desfaturarii

procesului traumatic

Intelegerea de sine si de lume a copiilor, zdruncinata de experienta traumatica, este

inca in constructie, in dezvoltare.

Intelegerea situatiei este limitata de nivelul cognitiv, care este, in general, orientat mai
mult spre concret si mai specific personalitatii decat la adulti. Copilul tinde sa atribuie
unor persoane chiar si procese suprapersonale, cum sunt dezastrele naturale; figurile
parentale puternice i-au refuzat, in aceste cazuri, protectia, poate pentru ca a fost
neascultator.

Copilul nu poate sa isi formeze decat o reprezentare limitata despre circumstantele

realiste in care a aparut trauma, pentru ca el nu poate avea o privire de ansamblu si nici
nu poate reconstrui in memorie desfaturarile complexe si actiunile umane care duc la
dezastrul sau. Lacunele in intelegerea de sine si de lume a copilului sunt acoperite prin
constructe auxiliare „antropomorfe”, cu atat mai probabile, cu cat este mai mare nevoia si
urgenta copilului.

Gandirea „pre-operationala”, „magica” a copilului poate determina aparitia

fantasmelor de interventie, pe care le dezvolta copiii pentru a opri nenorocirea sau de a o
face, retroactiv, sa nu se fi petrecut. Acestea trebuie sa modifice evenimentele care au
premers catastrofei, sa intrerupa desfaturarea actiunii traumatice, sa faca sa nu se fi
intamplat moartea sau ranile de la sfarsit.

Printre aceste strategii traumacompensatorii, se numara si strategiile disociative.

In trecerea de la situatie-reactie la procesul traumatic, copilul formeaza scheme care

trebuie sa serveasca compensarii, echilibrarii experientei traumatice. Schema
traumacompensatorie prezinta 3 aspecte partiale:

 etiologic – originea catastrofei;

 restaurativ – reimpacarea, respectiv anularea, de care tin si fantasmele de
interventie;
  preventiv – prelucrarea unor reguli cognitiv-emotionale pentru a fi evitata pe
viitor repetarea catastrofei.

Aceste activitati compensatorii, adesea proband o mare inteligenta si creativitate, sunt

in functie de dezvoltarea cognitiva si afectiva specifica varstei.

Simptomatica si sindroamele psihopatologice formate ca urmare a experientelor

traumatice din copilarie

Asa cum se stie, simptomele reprezinta formatiuni de compromis rezultate direct din
interactiunea dintre experienta traumatica si eforturile compensatorii. Unele modalitati de
traire si de comportament simptomatice, ca depresia , anxietate tablourile disociative,
atacurile psihogene sau dependenta pot fi intelese pornind de la conflictul intre scheme
traumatice si masuri traumacompensatorii.

Patologia difera in functie de natura traumei: nefamiliala sau familiala.

Traumele nefamiliale – nu zdruncina fundamental intelegerea pe care o are copilul

fata de securitatea unei lumi, in care el poate continua sa creasca, aparat de figuri
parentale puternice. Chiar si atunci cand functia protectoare a parintilor „esueaza”
trecator, totusi sistemul de relatii si de siguranta intrafamiliala ramane neatins mai
departe. Acestei situatii ii corespunde o deosebita semnificatie protectoare a unui sistem
familial intact sau cel putin a unei figuri de legatura pozitiva.

Schita unui sistem de reguli sau de scheme traumacompensatorii este aici simpla:
lumea externa poate fi periculoasa si amenintatoare, dar in sanul familiei si al sinelui, ca
organizare simbolica, exista siguranta si sustinere demna de incredere. Daca aceasta
schema este foarte „generalizata”, din motive de aparare, atunci ia nastere, in procesul
traumatic, o structura fobica, care reutette sa delimiteze o zona periculoasa din ce in ce
mai restransa si o restrange la obiecte si locuri relativ departe de subiect.

Traumele familiale – in cazul violentei familiale sau abuzului sexual in familie.

Figurile familiale de legatura sau de protectie au devenit agresorii traumatizanti.
Eforturile trauma-compensatorii de cunoastere ale copilului ajung intr-o fundatura
periculoasa. Copilul nu mai distinge criteriile dupa care poate diferentia intre figurile de
relatie prietenoase si dusmanoase, amenintatoare si de ajutor. Daca tatal violent este
perceput ca rau, atunci sinele este parasit fara aparare.

Daca tatal este perceput ca bun, si sinele a meritat „pedeapsa indreptatita”, atunci se
pastreaza o figura parentala idealizata, pe care copilul o poate mentine pentru a fi armat
impotriva unui mediu extrafamilial periculos. Legitimarile pe care le pot inventa figurile
familiale de relatie pentru comportamentul lor sexual sau agresiv il incursa (invadeaza)
adesea pe copil si mai mult in posibilitatile lui de cunoastere si masurile lui
compensatorii.
 In abuzul sau maltratarea intrafamiliala intentionata, copilul isi pierde capacitatea de a
face o diferentiere sigura intre obiectele prietenoase si dusmanoase, respectiv intre
locurile sigure si locurile nesigure, ceea ce poate duce la atacuri de panica generalizata.

 
5 BIBLIOGRAFIE

GOTTFIRIED FRISCHER & PETER RIEDESSER – TRATAT DE

PSIHOTRAUMATOLOGIE :EDITURA TREI 2001

CHILD ABUSE AND NEGLECT THE INTERNATIONAL JOURNAL - 2000