Professional Documents
Culture Documents
Argument.............................................................................................................................3
1.1 Generalităţi…………………........................................................................................5
2.5
Radiocomunicaţiile......................................................................................................18
Bibliografie........................................................................................................................28
Anexe.................................................................................................................................29
-2-
Termenul de telecomunicaţii desemnează comunicaţiile efectuate la distanţă.
Astfel radioul, telegrafia, telefonia (fixă sau mobilă), televiziunea, comunicaţiile
digitale sau reţelele de calculatoare se pot subscrie acestui domeniu, de altfel foarte
vast.
Elementele componente ale unui sistem de telecomunicaţii sunt în principiu:
-emiţătorul
-canalul de comunicaţie
-receptorul
Intr-un receptor de televiziune, semnalele receptate de antenă sunt
amplificate, iar staţia dorită este selectată printr-un circuit de acord.
Semnalul este apoi separat în componentele sale, oferind informatii despre
intensitatea imaginii si culoare.
Un televizor color tipic utilizează semnalul pentru a controla intensitatea a trei
tunuri electronice din tubul cu raze catodice.
Efectul combinat de la distantă este de a produce un singur punct cu o culoare
intermediară, care se combină cu cele din jurul sau pentru a forma o imagine
mişcătoare.
-3-
evoluţia proceselor într-un sens prestabilit, asigurându-se producţia de bunuri
materiale la parametri doriţi.
Etapa automatizării presupune existenţa proceselor de producţie astfel
concepute încât să permită implementarea mijloacelor de automatizare, capabile
să intervină într-un sens dorit asupra proceselor asigurând condiţiile de evoluţie a
acestora în deplină concordanţă cu cerinţele optime.
Lucrarea de faţă realizată la sfârşitul perioadei de perfecţionare
profesională în cadrul liceului, consider că se încadrează în contextul celor
exprimate mai sus. Doresc să fac dovada cunoştinţelor dobandite în cadrul
disciplinelor de învăţământ : ,,Bazele automatizării’’ ,,Electronică analogică’’
,,Electronică digitală’’.
Lucrarea cuprinde capitole conform tematicii primite. Pentru realizarea ei
am studiat materialul biografic indicat precum şi alte lucrări ştiinţifice cum ar fi:
cărţi şi reviste de specialitate, STAS-ul.
În acest fel am corelat cunoştinţele teoretice şi practice dobândite în
timpul şcolii cu cele întâlnite în documentaţia tehnică de specialitate parcursă în
perioada de elaborare a lucrării de diplomă.
-4-
Un sistem de radiocomunicaţii asigură transmiterea informaţiilor de la sursă la
destinatar prin intermediul undelor electromagnetice, care se propagă în mediul
înconjurător cu viteza luminii. O undă radio (fig.1.1) este caracterizată de următorii
parametrii:
• Amplitudinea vârf la vârf – U – reprezintă distanţa dintre punctul de maxim şi
cel de minim al undei şi se măsoară în volţi;
• Frecvenţa – f – reprezintă numărul de repetiţii sau cicluri complete într-o
perioadă dată de timp şi se măsoară în hertzi;
• Lungimea de undă - λ - reprezintă distanţa dintre crestele undei şi se
măsoară în metri.
Fig.1.1
(unda radio)
-5-
λ ⋅ f = c = 3 ⋅ 108 m/s
rezultând:
λ [ m ] = 300 f [ MHz ] .
Din teoria antenelor se ştie că eficienţa transmisiei energiei sub formă de unde
electromagnetice a unui sistem radiant este destul de mare numai dacă lungimea de
undă a radiaţiei este comparabilă cu înălţimea efectivă a antenei. Pe de altă parte,
energia radiată de antene se propagă în mod diferit, în funcţie de frecvenţă.
Ca urmare, radioemisia cu eficienţă ridicată şi dimensiuni rezonabile ale
antenelor se face în gama de frecvenţe ce se extinde de la aproximativ 10 kilohertzi
până la aproximativ 3000 gigahertzi. Conform recomandărilor UIT – Uniunea
Internaţională a Telecomunicaţiilor, această gamă este împărţită în benzi, conform
tabelului 1.1.
Tabelul 1.1
Numă Bandă de Denumire după frecvenţă Lungime Denumire după
r frecvenţe engleză română de lungime de
band undă undă
ă
4 3-30kHz VLF FJF 100-10km unde
Very Low miriametrice
Frequency
5 30-300kHz LF JF 10-1km unde
Low Frequency kilometrice
6 0,3-3MHz MF MF 10-1hm unde
Medium Frequency hectometrice
7 3-30MHz HF IF 10-1dam unde
High Frequency decametrice
8 30-300MHz VHF FIF 10-1m unde
Very High metrice
Frequency
9 0,3-3GHz UHF UIF 10-1dm unde
Ultrahigh decimetrice
Frequency
10 3-30GHz SHF SIF 10-1cm unde
Suprahigh centimetrice
Frequency
11 30-300GHz EHF EIF 10-1mm unde
Extremely High milimetrice
Freq.
12 300- - - 1-0,1mm unde
3000GHz decimilimetrice
În benzi : limita inferioară – exclusă, limita superioară – inclusă
-6-
Fig.1.2(spectrul de radiofrecventa)
-7-
Cea mai simplă formă de modulare a purtătoarei este manipularea în
amplitudine în cod Morse, cu ajutorul unui manipulator telegrafic, care a fost de
fapt şi prima metodă de transmitere, fără fir, a informaţiilor.
O altă metodă simplă de transmitere a informaţiilor analogice a
reprezentat-o modulaţia în amplitudine a purtătoarei – modul de lucru MA, care
are însă unele dezavantaje energetice şi spectrale (puterea este consumată
pentru transmiterea ambelor benzi laterale, care conţin aceeaşi informaţie şi
pentru transmiterea purtătoarei). Un mod de lucru MA cu eficienţă mai mare
presupune transmiterea unei singure benzi laterale – MA-BLU, cealaltă bandă şi
purtătoarea fiind suprimate. O astfel de formă de undă ocupă doar jumătate din
lărgimea de bandă a unui semnal MA şi există doar atunci când există semnal
modulator, întreaga putere fiind concentrată în banda laterală transmisă. O
variantă a acestui mod de lucru, echivalentă modulaţiei de amplitudine, constă în
transmiterea purtătoarei şi a unei benzi laterale, ceea ce permite utilizarea unor
scheme simple de detecţie.
Un alt mod de lucru ce foloseşte modulaţia de amplitudine, constă în
transmiterea a două benzi laterale, dar cu informaţii independente, folosind
aceeaşi purtătoare.
Un alt parametru al purtătoarei, care se poate modifica în funcţie de
semnalul informaţional, este frecvenţa. Astfel, pentru transmiterea informaţiilor
analogice se poate utiliza modulaţia de frecvenţă - MF. În funcţie de valoarea
indicelui de modulaţie vom întâlni forme de undă MF de bandă îngustă, utilizate
îndeosebi în sistemele de radiocomunicaţii militare, precum şi forme de undă MF
de bandă largă, utilizate, de exemplu, în radiodifuziunea de înaltă fidelitate.
Pentru transmiterea informaţiilor discrete se foloseşte, de regulă,
manipularea în frecvenţă sau în fază a purtătoarei.
Fig.1.3
Dislocare forţelor operaţionale în diferite puncte de pe glob poate afecta
capacitatea, dinamica şi siguranţa comunicaţiilor, în particular în Oceanul Artic şi
-8-
Nord Atlantic. În aceste zone, comunicaţiile radio din gama HF sunt practic
inutilizabile din cauza perturbaţiilor atmosferice locale.
Gama VLF (3 – 30 kHz) poate asigura în astfel de situaţii comunicaţii cu
un înalt coeficient de siguranţă. Transmisiile din această gamă sunt considerate,
de regulă, transmisii de radiodifuziune; acestea sunt transmisii într-un singur
sens, fără nevoia de răspuns. Gama VLF este utilizată pentru comunicaţii către
sateliţi şi ca soluţie de rezervă pentru comunicaţiile pe unde scurte scoase din
funcţiune din cauza unei activităţi nucleare. Alte aplicaţii ale acestei game includ
transmisii ale semnalelor pentru standarde de frecvenţă şi timp, urmărirea
vehiculelor spaţiale, sprijin în radionavigaţie, calibrarea oscilatoarelor,
astronomie, laboratoare naţionale de standardizare, sisteme de comunicaţii. În
prezent, practic toate navele maritime utilizează transmisiile VLF pentru
comunicaţiile flotelor sau navigaţie. O difuziune VLF a standardului de timp sau
frecvenţă este suficient de precisă pentru aplicaţii în echipamente criptografice,
dispozitive de decodificare şi transmisii cu bandă laterală unică.
Gama LF (30 – 300 kHz) a fost utilizată pentru comunicaţii încă de la
apariţia radioului. Instalaţiile de transmisie pe LF sunt caracterizate prin
dimensiuni foarte mari, construcţii înalte şi o mentenanţă foarte costisitoare.
Odată cu trecerea timpului, factorii de propagare specifici ai gamei LF au
determinat ca aceasta să fie utilizată în continuare pentru radiocomunicaţii.
Undele LF sunt puţin afectate pe durata perturbaţiilor ionosferice, atunci când
comunicaţiile pe HF sunt practic întrerupte. Utilizarea frecvenţelor din această
gamă la latitudini în apropierea ecuatorului este uneori limitată de zgomotele
atmosferice. Cu toate acestea, marina prezintă un interes deosebit pentru
aplicaţii ale acestei game la latitudinile nordice. În trecut, sistemul de difuziune al
flotei asigura comunicarea cu navele de pe mare folosind transmisiuni telegrafice
cu manipulare în amplitudine (CW), în gama LF. Tehnologiile au avansat, iar
sistemul a fost transformat într-unul de teleimprimare monocanal (RTTY). Astăzi,
comunicaţiile din gama LF sunt utilizate pentru a asigura un trafic RTTY pe opt
canale multiplexate în frecvenţă, pe fiecare sistem de difuziune multicanal al
flotei.
Gama MF (300 – 3000 kHz) include frecvenţele internaţionale utilizate în
caz de pericole. Unele nave maritime au echipamente care pot monitoriza aceste
frecvenţe. La ţărm există, de asemenea, echipamente de emisie şi recepţie
speciale pentru astfel de situaţii. Numai porţiunea inferioară şi superioară a
benzii MF se utilizează în aplicaţii maritime, deoarece banda comercială de
radiodifuziune cu modulaţie de amplitudine (MA) se întinde de la 535 la 1605
kilohertzi. Frecvenţele din partea inferioară a gamei (de la 300 la 500 kilohertzi)
sunt utilizate, în primul rând, pentru transmisii la distanţe moderat de lungi, pe
unda de suprafaţă. Transmisiile folosind partea superioară a benzii MF, în
general, asigură comunicaţii la distanţe mai scurte (400 mile sau mai puţin).
Gama HF utilizată în radiocomunicaţiile militare este ceva mai extinsă şi
anume de la 1,5 megahertzi la 32 de megahertzi. Ea este utilizată pentru a
asigura legături la mare distanţă de tip radiodifuziune, teleimprimare, telefonie pe
un singur canal şi Link 11 (transmisii de date tactice). Una din caracteristicile
proeminente ale comunicaţiilor la mare distanţă în gama HF constă în
-9-
modificarea puterii semnalului din cauza modificării mediului de propagare.
Undele radio HF se propagă la distanţe mari prin reflexie ionosferică.
Distanţa terestră de propagare a undelor radio, precum şi puterea
semnalului în punctul de recepţie depind de densitatea ionosferei şi de înălţimea
la care se află aceasta faţă de pământ. Cu cât straturile ionosferice sunt mai
înalte şi mai dense, cu atât este mai mare distanţa de legătură şi puterea
semnalului.
Înălţimea şi densitatea ionosferei sunt determinate în principal de radiaţiile
ultraviolete ale soarelui. De aceea înălţimea şi densitatea ionosferei variază
semnificativ în funcţie de ora din zi, sezon şi activitatea soarelui. Modificarea
parametrilor ionosferei determină astfel modificarea parametrilor semnalului în
punctul de recepţie, conducând la apariţia fading-ului sau chiar la dispariţia totală
a semnalului. Cu toate acestea, bazându-ne pe proprietăţile statistice ale fading-
ului şi anume pe faptul că nu este corelat în frecvenţă, spaţiu şi timp, este posibil
să asigurăm legături de bună calitate folosind o recepţie cu diversitate în
frecvenţă (mai multe frecvenţe de lucru), cu diversitate spaţială (mai multe
antene distanţate) şi cu diversitate în timp (transmiterea aceluiaşi mesaj la
momente diferite de timp).
În ciuda dificultăţilor datorate modului de propagare a undelor din gama
HF, avantajele economice şi tehnice rezultate în urma utilizării acestei game au
condus la o expansiune rapidă a utilizării sale şi, implicit, la saturarea sa.
Spectrul HF este împărţit de o mulţime de utilizatori interni şi externi şi numai
anumite porţiuni dispersate în toată gama sunt alocate radiocomunicaţiilor
militare. Utilizarea echipamentelor cu BLU şi a celor cu două benzi laterale
independente conduce la creşterea capacităţii, dar nu suficient pentru a asigura
cerinţele. Noile tehnologii şi anume comunicaţiile prin satelit şi cele radioreleu din
gama UHF, au depăşit performanţele comunicaţiilor din gama HF. Cu toate
acestea, spectrul HF va continua mult timp să fie exploatat datorită versatilităţii,
supravieţuirii în condiţiile acţiunii unor perturbaţii naturale sau create de om şi a
costului sistemelor HF. În aplicaţii militare, gama HF poate fi utilizată pentru a
asigura comunicaţii de voce şi date, punct la punct sau cu platforme mobile,
precum şi pentru conectarea de urgenţă pentru reţelele întrerupte, conectarea
elementelor desfăşurate rapid într-o zonă de necesitate sau pentru programe de
radiodifuziune.
-10-
Semnalul de informaţie în transmisia radio este semnalul audio, iar în transmisia
de televiziune este semnalul de imagine corelat cu un semnal audio. Semnalul
sonor, care reprezintă informaţie atât în transmisia radio, cât şi în transmisia TV,
este transformat la postul de emisie cu ajutorul unui microfon în semnal electric.
Acest semnal nu poate fi emis direct, deoarece este un semnal de frecvenţă
joasă, pentru care antena de emisie nu are eficienţă.
Ca urmare, semnalul sonor este transformat în semnal electric de
audiofrecvenţă, după aceea fiind amplificat, apoi transmis prin cablu la emiţătorul
staţiei radio, unde are loc modulaţia unei frecvenţe purtătoare, care în final este
“injectată” în antena de emisie. Are loc fenomenul de propagare prin unde
electromagnetice, iar la recepţie undele radio vor determina oscilaţii electrice în
antenna radioreceptorului, apoi după amplificarea acestora şi detecţia semnalului
modulator, se vor obţine componentele audio ale semnalului sonor perceput ca
atare cu ajutorul unui difuzor.
SEMNAL RADIO
Fig.2.1
Semnalul purtător are o frecvenţă mai mare de 150 KHz, aceasta fiind
specifică fiecărui post de emisie. Modul de obţinere a semnalului RADIO este
tehnica MODULAŢIEI în amplitudine (MA), sau în frecvenţă (MF). Modulaţia
semnalului purtător se face de către semnalul INFORMAŢIE (semnalul audio).
-11-
Semnal purtător
(≥ 150 KHz)
Semnal modulator
(semnal sonor)
Semnal modulat
(MA)
Fig.2.2
-12-
Tehnica MF(Modulaţia de frecvenţă)
Semnalul purtător este reprezentat cu culoare verde. Semnalul de
informaţie este desenat cu culoare orange. Semnalul modulat în frecvenţă
(MF) este desenat cu culoare albastră. Frecvenţa semnalului modulat MF
urmăreşte amplitudinea semnalului audio.
Fig.2.3
Dacă semnalul modulator are frecvenţa fm, iar semnalul purtător are frecvenţa
fp, atunci semnalul modulat în amplitudine (MA) va fi compus din trei semnale:
• Un semnal cu frecvenţa fp;
• Un semnal cu frecvenţa fp – fm;
• Un semnal cu frecvenţa fp + fm;
Dacă semnalul modulator conţine un spectru de frecvenţe ( fm min ↔ fm max),
semnalul MA va fi compus din două benzi laterale, dispuse simetric faţă de
frecvenţa semnalului purtător:
• Banda laterală inferioară (fp – fm max ↔ fp – fm min);
• Banda laterală superioară (fp + fm min ↔ fp + fm max).
Semnalul modulator de audiofrecvenţă este format din mai multe oscilaţii
armonice, cu amplitudini şi frecvenţe diferite. Ca urmare şi spectrul semnalului
-13-
corespunzător MA este format din oscilaţia purtătoare şi o serie de oscilaţii
perechi laterale, câte o pereche pentru fiecare componentă sinusoidală. Pe
durata transmisiei, spectrul MA are o structură variabilă atât ca repartizare a
perechilor laterale, cât şi ca amplitudine. Spectrul de frecvenţă ocupat de o staţie
de emisie MA va fi egal cu dublul frecvenţei audio de valoare maximă, care este
transmisă :
(fp + fm max ) - (fp – fm max) = 2 fm max
În cazul radiodifuziunii MA, lîrgimea de bandă destinată unui post de emisie este
de 9 KHz, deci se transmit practic numai componentele de audiofrecvenţă până
la 4,5 KHz, ca urmare audiţia nefiind de înaltă calitate.
În cazul tehnicii MF, se asigură transmisia unui semnal modulator audio
cu frecvenţa maximă fm max = 15 KHz, recepţia pe unde ultrascurte (UUS) fiind de
înaltă calitate.
-14-
1 2 4 5 6
ARF SF fi AFI DEM AAF
fr
fo
220Vca
3 Alimentator
OL
Fig.2.4
-15-
Orice sistem de transmitere a informaţiei reprezintă un ansamblu funcţional de
dispozitive şi echipamente cu ajutorul cărora informaţia preluată de la sursă
poate fi transmisă la destinatar. Pentru realizarea scopului propus, un sistem de
transmitere a informaţiei este constituit din trei părţi principale:
• dispozitivul de transmisie – emiţătorul radio;
• linia de legătură – mediul de propagare a undelor radio;
• dispozitivul de recepţie – receptorul radio.
Schema bloc a unui sistem modern de radiocomunicaţii este prezentată în
figurmatoare:
Fig.2.5
-16-
Receptorul radio are rolul de a extrage informaţia din semnalul util recepţionat, în
condiţiile în care la intrarea sa acţionează o multitudine de semnale şi perturbaţii.
Pentru aceasta, semnalul recepţionat r ( t ) este mai întâi prelucrat cu ajutorul
circuitelor de prelucrare a purtătoarei, astfel încât anvelopa complexă a acesteia
g%( t ) să aproximeze cât mai bine pe g ( t ) , apoi, folosind inversa funcţiei de
prelucrare utilizată la emisie, procesorul de semnal să poată extrage informaţia
primară m %( t ) , care trebuie să reproducă cât mai fidel mesajul m ( t ) . În acest
caz vom spune că mesajul este mai mult sau mai puţin afectat de erori, a căror
mărime depinde de raportul semnal/zgomot la recepţie, de caracteristicile
statistice ale semnalului şi ale perturbaţiilor şi zgomotelor, de metodele de
procesare utilizate atât la emisie cât şi la recepţie.
Structura prezentată în fig. 1.4 are în vedere faptul că, odată cu progresul
tehnologic, sistemele de radiocomunicaţii pot migra aproape în totalitate spre
sisteme radio software, unde digitizarea este împinsă cât mai aproape de antenă
şi toate procesările necesare transmisiei radio sunt realizate de către softuri ce
se găsesc pe componente de prelucrare de mare viteză a semnalelor digitale.
Pe măsură ce procesoarele digitale de semnal (DSP) au devenit mai
rapide, iar conversia analog-digitală se poate realiza asupra unor semnale cu
frecvenţă tot mai mare, DSP-urile preiau sarcini suplimentare de prelucrare a
semnalului de la circuite analogice tipice în realizarea sistemelor radio, atât în
partea de emisie, cât şi de recepţie.
-17-
ultraviolete, raze X şi în cele din urmă raze gamma emise de materialele
radioactive. Radiaţiile electromagnetice sunt, de asemenea, caracterizate prin
lungimea de bandă (lambda), care e egală cu viteza undei (viteza luminii)
divizată de frecvenţa sa.
Un telefon mobil trimite şi primeşte informaţii (mesaje vocale, fax, date etc)
prin radiocomunicaţii. Semnalele de radiofrecvenţă sunt transmise de la telefon
la cea mai apropiată staţie de bază, iar semnalele care urmează a fi primite sunt
trimise de la staţia de bază către telefon la o frecvenţă uşor diferită. Odată ce
semnalul ajunge la o staţie de bază poate fi transmis la principala reţea de
telefonie, fie pe cablurile de telefonie sau prin legături radio la frecvenţe mai
ridicate (precum 13, 23 sau 38 GHz) între o antenă la staţia de bază şi o alta la
un terminal conectat la reţeaua principală de telefonie. Aceste legături de
microunde radio operează la o putere, mai degrabă scăzută, şi cu razelele
apropiate într-o linie directă între antene, astfel încât orice radiaţie abătută de la
acestea este de o intensitate mult mai scăzută decât radiaţia de frecvenţă
scăzută transmisă către telefoane.
-18-
acoperire dintr-o staţie de bază este în parte guvernată de distanţa sa faţă de
orizontul antenei. În actualul sistem GSM, un artefact de timp în procesarea
semnalului în cadrul receptoarelor limitează distanţa maximă peste la care un
telefon mobil poate fi utilizat, la circa 35 km.
-19-
+ Lifting facial - stimulează metabolismul fibroblastelor
+ Reducerea circumferinţei abdomenului
+ Reducerea circumferinţei coapselor
+ Redă fermitatea dupa liposucţie
+ Redă fermitatea si reduce circumferinţa abdomenului după sarcina
+ Imbunătăţirea texturii şi fermităţii pielii
Fig.2.6
-20-
Receptorul superheterodină este principala structură de receptor
utilizată astăzi. Armstrong este creditat cu crearea acestui gen de receptor in
1918 in US. Utilizarea pe scară largă a acestui tip de receptor se datorează
faptului că, prin folosirea etajului de frecvenţă intermediară se poate introduce un
filtru cu selectivitate înaltă pe o frecvenţă fixă, rezolvându-se în acest fel,
problema selectivităţii (comparativ cu receptoarele cu amplificare directă).
Schema principială este prezentată în fig.3.1
Se observă că pentru a se obţine semnalul de frecvenţă intermediară este folosit
un mixer, care mixează semnalul de RF cu un semnal provenit de la un aşa
numit oscilator local. Diferenţa dintre frecvenţa oscilatorului local şi cea a
semnalului de RF este egală cu valoarea frecvenţei intermediare. Imediat la
ieşirea mixerului este plasat filtrul ce asigură selectivitatea receptorului. Etajul de
IF asigură aproape în totalitate amplificarea semnalului la recepţie. Semnalul de
IF este apoi demodulat, informaţia conţinută fiind în final amplificată de un etajul
de AF. Preţul soluţionării facile a selectivităţii la receptorul superheterodină îl
reprezintă apariţia posibilităţii de perturbare a recepţiei pe frecvenţa imagine sau
chiar direct pe frecvenţa intermediară. Mai mult, mixerului reprezintă un etaj
suplimentar care introduce propriile distorsiuni şi limitări la recepţie. În ciuda
acestor dezavantaje, precum şi a reglajului mai dificil în fabricaţie, utilizarea
receptorului superheterodină este deosebit de largă.
Schema bloc
Fig.3.1
-21-
-frecvenţa intermediara
-selectivitatea
-sensibilitatea
Fig.3.2
-22-
de intrare sunt de bandă largă, acestea se aleg în aşa fel încât să acopere cel
mult o octavă.
Evident, în această situaţie valoarea frecvenţei intermediare trebuie să fie
suficient de mare pentru ca frecvenţa imagine să cadă mult în afară benzii de
trecere a circuitului de intrare. Se poate demonstra că numărul produselor
parazite, semnificative, de mixaj, scade în situaţia alegerii unei frecvenţe
intermediare mai ridicate. Pentru receptoarele de unde scurte,
de mare performanţă se poate ajunge la valori ale frecvenţei intermediare de
cca. 3 ori mai mari decât frecvenţa maximă recepţionată. Acest criteriu de
selecţie a frecvenţei intermediare asigură şi o rejecţie corespunzătoare a
frecvenţei imagine. Se ajunge astfel, ca la un receptor de unde scurte cu banda
de frecvenţă până la 30MHz, frecvenţa intermediară să fie de până la 100-
110MHz. Problema este că la aceste frecvenţe ridicate este imposibil de
realizat un filtru suficient de îngust pentru emisiunile cu bandă laterală unică sau
FM cu deviaţie redusă de frecvenţă. De regulă, la frecvenţe de ordinul a 70-
100MHz sunt disponibile filtre cu cristal cu banda de trecere de ordinul a 20-
30KHz, total insuficient pentru cele mai multe tipuri de emisiuni.
Din această cauză se recurge la o schimbare suplimentară de frecvenţă,
translându-se în acest mod semnalul pe o a doua frecvenţă intermediară, cu o
valoare la care sunt disponibile filtre de calitate cu selectivitatea necesară. Uzual,
cea de a doua frecvenţă intermediară are o valoare cuprinsă între 200KHz şi
10.7MHz. Fireşte o nouă mixare atrage un alt şir de probleme legate de mixaje
parazite, intermodulaţii şi costuri suplimentare, însă rezultatele finale ale unui
receptor cu dublă schimbare de frecvenţă sunt de regulă superioare
unui receptor cu simplă schimbare de frecvenţă.
Fig.3.3 prezintă schema bloc pentru un receptor superhetrodină cu dublă
schimbare de frecvenţă. Ca şi la receptorul superheterodină cu simplă schimbare
de frecvenţă, la ieşirea mixerelor sunt prevăzute filtre cu selectivitate ridicată.
Presupunând prima frecvenţă intermediară pe 70MHz , cu utilizarea unui filtru cu
cuarţ cu o bandă de trecere de 20KHz şi o a doua frecvenţă intermediară pe 8-
9MHz (sau 200-500KHz) cu o bandă de trecere de 2.35KHz (pentru emisiuni
SSB), curbele de selectivitate ale întregului lanţ de recepţie arată ca în fig.5.
Fig.3.3
-23-
Se observă caracteristica de selectivitate a circuitului de intrare, care este mult
mai largă decât caracteristicile filtrelor din prima şi a doua frecvenţă intermediară.
Analizând în continuare fig.4 se constată că în afară de semnalul util ce trece
numai prin filtrul plasat la intrarea celei de a doua frecvenţe intermediare (care
are selectivitatea maximă), etajele de intrare mai pot fi încărcate şi de alte
semnale (ce pot avea amplitudini mari).
Fig.3.4
-24-
plasate în aşa numită "zonă gri". Aceste semnale afectează amplificatorul de RF
şi primul mixer.
Semnalele care intră în prima şi în cea de a doua zonă gri nu sunt sesizate de
circuitul AGC, dacă semnalul de control este preluat de la ieşirea celei de a doua
frecvenţe intermediare şi devine posibilă saturarea amplificatorului de RF, a
primului mixer, a primei frecvenţe intermediare şi a celui de al doilea mixer.
Din această cauză la construcţiile pretenţioase, aşa cum se va arăta la capitolul
despre frecvenţa intermediară, se recurge la plasarea unui circuit de AGC
propriu primei frecvenţa intermediare.
-25-
Protecţia muncii este un sistem de măsuri şi mijloace social-economice,
organizatorice, tehnice, profilactic-curative, care acţionează în baza actelor
legislative şi normative şi care asigură securitatea angajatului, păstrarea sănătăţii
şi a capacităţii de muncă a acestuia în procesul de muncă.
Scopul protecţiei muncii este de a reduce la minimum, probabilitatea
afectării sau îmbolnăvirii angajatului cu crearea concomitentă a condiţiilor
confortabile de muncă la o productivitate maximală a acesteia.
Securitatea muncii în activitatea de producţie se asigură pe următoarele căi:
- instruirea în materie de protecţia muncii a tuturor angajaţilor şi a altor
persoane la toate nivelurile de educaţie şi pregătire profesională;
- instructarea prealabilă şi periodică a tuturor angajaţilor;
- pregătirea specială angajaţilor care deservesc maşini, mecanisme şi utilaje
faţă de care sînt înaintate cerinţe sporite de securitate;
- verificarea periodică a cunoştinţelor personalului tehnic ingineresc a
materiei în protecţia muncii(nu mai rar decît o dată în trei luni).
Direcţii principale ale politicii de stat în domeniul protecţiei muncii:
- asigurarea priorităţii ale politicii de stat în domeniul protecţiei muncii
- emiterea şi aplicarea actelor normative privind protecţia muncii;
- coordonarea activităţilor în domeniul protecţiei muncii şi al mediului;
- supravegherea şi controlul de stat asupra respectării actelor normative în
domeniul protecţiei muncii;
- cercetarea şi evidenţa accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale;
- apărarea intereselor legitime ale salariaţilor care au avut de suferit în urma
accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale;
- stabilirea compensaţiilor pentru munca în condiţii grele, vătămătoare sau
periculoase ce nu pot fi înlăturate în condiţiile nivelului tehnic actual;
- participarea autorităţilor publice la realizarea măsurilor de protecţie şi al
organizării muncii;
- pregătirea şi reciclarea specialiştilor în domeniul protecţiei muncii;
antiincendiară şi acordarea primului ajutor care se păstrează la inginerul de
protecţia a muncii şi tehnica securităţii.
-26-
Instructajul primar se petrece nemijlocit la locul de lucru înainte de
admitere la lucru cu toţi muncitorii intraţi la întreprindere, după petrecerera
instructajului introductiv deasemnea cu muncitorii transferaţi la alt lucru.
La instructajul primar muncitorului îi sunt arătate toate locurile periculoase la
utilaj şi la locul de lucru, metodele de organizare corectă şi asigurea locului de
lucru, deasemenea i se dau indicaţii de interzicere de a folosi metode
periculoase în lucrul sau alte acţiuni, care pot duce la traumatism sau
îmbolnăvire. Instructajul secundar cu scopul controlării şi perfecţionării nivelului
de protecţie a muncii se petrece nemijlocit la locul de lucru cu toţi muncitorii
indiferent de calificarea lor, specialitatea şi stagiul de lucru.Instructajele primar şi
secundar se înregistrează în Registrul de înregistrare a instructajelor primar şi
secundar de protecţie a muncii, tehnica securităţii şi securitatea anincendiară,
care se păstrează la conducătorul lucrărilor, în subordonarea căruia se găsesc
muncitorii.
- organizarea evidenţei statistice de stat privind condiţiile de muncă,
accidentele de muncă, bolile profesionale şi consecinţele materiale ale acestora;
- colaborarea internaţională în domeniul protecţiei muncii;
- contribuirea la crearea condiţiilor nepericuloase de muncă, la elaborarea şi
utilizarea tehnicii şi tehnologiilor nepericuloase, la producerea mijloacelor de
protecţie individuală şi colectivă a salariaţilor;
- reglementarea asigurării salariaţilor cu echipament de protecţie individuală
şi colectivă cu încăperi şi instalaţii sanitar-social, cu mijloace curativ profilactice
din contul angajatului.
Pentru realizarea lucrului metodoorganizatoric de protecţie a muncii la
întreprinderea de sticlă este fondat cabinetul de protecţie a muncii. Instructajul
introductiv se petrece cu toţi cei cae intră la întreprindere la lucru permanent sau
temporar, indiferent de calificare, specialitate sau de stagiul de lucru al lor,
deasemenea cu muncitorii, recomandaţii la întreprinderele pentru îndeplinerea
lucrărilor de la alte organizaţii, cu practicanţii care-şi petrec practica la
întreprindere, admise pe teritoriul întreprinderii sau în secţiile de producere
pentru îndeplinirea lucrărilor.
Instructajul introductiv îl petrece inginerul de protecţie a muncii şi tehnica
securităţii în cabinetul de protecţie a muncii, iar cu muncitorii inginero - tehnici, cu
specialiştii tineri şi cu elevii instituţiilor de învăţămînt – inginerul şef al
întreprinderii.
Instructajul introductiv se înregistrează în Registrul de înregistrare a
instructajului introductiv de protecţie a muncii, sanitarie de producere, securitate.
-27-
Bibliografie
-28-
Anexa 1.
-29-
Anexa 2.
-30-